Clavell James — Tai Pan

JAMES CLAVELL 


JAMES CLAVELL 


IALl- PAN 


NOTA AUTORULUI. 

Aş vrea să-mi exprim mulţumirile mele oamenilor din Hong 
Kong, care mi-au oferit atât de mult din timpul şi 
cunoştinţele lor, şi mi-au permis să pătrund în prezentul şi 
trecutul lor. Desigur, această carte nu este istorie, ci doar 
un roman. În el apar bărbaţi şi femei plăsmuite de 
imaginaţia autorului, şi nu se intenţionează nici o referire la 
vreo persoană, sau companie, care a existat - sau există - în 
Hong Kong. 

CARTEA ÎNTÂI. 

Dirk Struan ieşi pe puntea dunetei navei amiral Vengeance 
şi se îndreptă cu paşi mari spre pasarelă. Nava de linie cu 
74 de tunuri era ancorată la jumătate de milă de insulă. Era 
înconjurată de restul navelor de război ale flotei, de navele 
ce transportaseră trupe ale corpului expediționar, de nave 
de comerţ şi cliperele opiului ale negustorilor care făceau 
negoţ cu China. 

Era în zori, o zi de marţi, ceţoasă şi rece, 26 ianuarie 
1841. 

În vreme ce traversa puntea principală, Struan aruncă o 
privire spre țărm şi simţi cum îl prinde un fel de emoție. 
Războiul cu China decursese aşa cum plănuise el, victoria 
se desăvârşise aşa cum prezisese. Fructul victoriei - insula - 
era exact ceea ce jinduise vreme de douăzeci de ani. lar 
acum se îndrepta spre țărm pentru a participa la 
formalităţile de luare în stăpânire, pentru a fi martor al 
actului prin care o insulă chinezească devenea un giuvaier 
al coroanei Maiestăţii sale britanice, regina Victoria. 


Insula se numea Hong Kong. Treizeci de mile pătrate de 
ţinut muntos, numai piatră, în dreptul buzei nordice a 
estuarului uriaşului fluviu Pearl, din sudul Chinei. La o mie 
de iarzi de continent. Neospitalieră. Nefertilă. Nelocuită, 
dacă nu se lua în seamă o mică aşezare de pescari pe 
ţărmul sudic. Plasată exact în drumul monstruoaselor 
uragane care se năpusteau în fiecare an din largul 
Pacificului. Mărginită la est şi la vest de primejdioase 
bancuri de nisip şi recifuri. Nefolositoare chiar şi 
mandarinului - cum se numea orice reprezentant al 
împăratului Chinei - în provincia căruia se nimerise. Dar 
Hong Kong-ul avea cea mai mare radă din lume. Şi era 
primul pas al lui Struan în China. 

— Atenţie! strigă tânărul ofiţer de cart către marinarul 
strâns într-o tunică stacojie. Barca cea mare a domnului 
Struan la scara centrală! 

— Ntţeles, sir! 

Marinarul se aplecă peste copastie şi repetă ordinul. 

— Într-o secundă, sir! spuse ofiţerul, încercând să-şi 
stăpânească teama pe care i-o trezea acest prinţ al 
negoţului ce devenise legendă în mările Chinei. 

— Nici o grabă, flăcăule. 

Struan era un uriaş, cu faţa bătucită de o mie de furtuni. 
Redingota albastră se încheia cu nasturi de argint, iar 
pantalonii albi, bine mulaţi, erau vârâţi neglijent în nişte 
cizme marinăreşti. Era înarmat cum se obişnuia: un cuţit 
într-o teacă la spate şi altul la cizma dreaptă. Avea 
patruzeci şi trei de ani, părul roşcat şi nişte ochi verzi ca 
smaraldul. 

— O zi pe cinste, mai adăugă el. 

— Da, sir. 

Struan cobori pasarela, sări la prova bărcii sale şi-i zâmbi 
mai tânărului său frate vitreg Robb, ce se aşezase la 
mijlocul ambarcaţiei. 

— Am cam întârziat, îi spuse Robb forțând un zâmbet. 

— Mda, excelența sa şi amiralul cam aveau chef de vorbă. 


Struan se uită fix o clipă spre insulă, apoi îi făcu semn 
boţmanului: 

— Mola! Spre țărm, domnule McKay. 

— 'Ţeles, sir. 

— În fine, am reuşit, Tai-Pan? îi spuse Robb. 

În chineză Tai-Pan însemna şef suprem. Fiecare companie, 
sau armată, flotă ori ţară are numai un singur astfel de 
conducător, cel ce deţine adevărata putere. 

— Mda! făcu Struan. 

Era Tai-Pan al Nobilei Case. 

Capitolul unu 

— Dar-ar frenţia-n insula asta împuţită! izbucni Brock 
uitându-se lung dinspre plajă până sus spre piscurile 
golaşe. S-avem toată China la picioarele noastre şi noi să ne 
mulţumim doa' cu insula asta pustie, numa' stâncă 
blestemată. 

Stătea în picioare, pe plaja eliberată de reflux, împreună 
cu alţi doi comercianţi angajaţi în negoţul cu China, în jurul 
lor erau şi alte grupuri de neguţători şi ofiţeri din corpul 
expediționar. Toţi aşteptau ca ofiţerul marinei regale să 
înceapă ceremonialul. Lângă catargul steagului erau aliniaţi 
pe două rânduri perfecte douăzeci de militari din marină, 
stacojiul uniformelor aruncând o pală de culoare. Lângă ei, 
neorânduiala marinarilor care tocmai reuşiseră cu greu să 
înfingă catargul steagului în piatra țărmului. 

— La opt bătăi de clopot era vorba să ridicăm steagul! 
mârâi Brock, vocea răguşită trădându-i nerăbdarea. De- 
acu' a şi trecut un ceas. Ce-i cu zăbava asta, fir-ar a naibii 
să fie! 

— Marţea e păcat şi joss rău să blestemi, domnule Brock, 
replică Jeft Cooper. 

Acesta era un american din Boston, zvelt, cu nasul coroiat, 
purtând o redingotă neagră, iar pe cap joben de fetru, 
aşezat sfidător pe-o sprânceană. 

— Foarte rău! 


Partenerul lui Cooper, Wilf Tillmann, se crispă uşor când 
simţi tonul tăios al vocii nazale, caracteristică mai tânărului 
său tovarăş. Tillman era un roşcovan bine legat, din 
Alabama. 

— lo am să ţ-o spun p-aia dreaptă: rahatul ăsta de muscă 
afurisit e joss rău! replică Brock. 

Joss era un cuvânt chinezesc ce însemna şi şansă, şi 
soartă, şi Dumnezeu, şi diavol, toate la un loc. 

— Rău, fir-ar să fie. 

— Mai bine să nu fie aşa, sir! răspunse Tillman. Viitorul 
negoţului cu China e aici acum, joss bun sau joss rău. 

Brock îl privi de sus. 

— Hong Kong-ul n-are nici un viitor. Porturi deschise spre 
mare ale zonei continentale, de alea avem noi nevoie, şi 
doar avem habar de asta, Doamne Dumnezeule! 

— E cel mai bun port din apele astea, reluă Cooper. Loc 
destul şi pentru carenaj şi pentru armarea navelor toate. 
Loc destul să ne ridicăm locuinţe şi depozite. Şi la urma 
urmelor scăpăm şi de amestecul chinezilor. 

— O colonie nezmintit să aibă ogoare şi ţărani care să le 
lucreze, dom'le Cooper. Să aducă venituri, sublinie Brock 
pierzându-şi răbdarea. Am bătut toate coclaurile la fel ca 
dumneata. Aici n-o să crească niciodată nici o recoltă. Nu-s 
câmpuri şi nici râuri să le ude, nici o păşune. Deci nu o să 
vedem noi nici carne, nici barabule. Şi toate cele 
trebuitoare o să fim nevoiţi să le aducem pe mare. Ia 
gândeşte-te cât o să coste. Hmm, până şi pescuitul o să fie 
afurisit de nenorocit. Şi cine-o să plătească întreţinerea 
Hong Kong-ului, ei? Noi, cu negoţul nostru, fir-ar să fie! 

— Păi o colonie de asta vrei dumneata, domnule Brock? 
reluă Cooper. Eu socoteam că Imperiul Britanic - şi scuipă 
dibaci în vânt - are destule colonii de felul ăsta. 

Brock duse mâna spre cuţit. 

— Scuipi doar ca să-ţi cureţi gâtlejul sau scuipi pe Imperiul 
Britanic? 


Tyler Brock era un bărbat de aproape cincizeci de ani, 
înalt şi chior, la fel de dur şi rezistent ca şi fierul cu care 
fusese nevoit să facă negoţ pe vremea când umbla ca 
negustor ambulant la Liverpool, în tinereţe, şi la fel de 
puternic şi periculos ca şi navele comerciale înarmate, pe 
puntea cărora îşi găsise refugiu şi pe care acum ajunsese să 
le conducă în calitate de şef al casei Brock şi Fiii. Veşmintele 
îi dovedeau bogăţia şi cuțitul de la brâu era bătut în pietre 
scumpe. Barba ca şi părul începuseră să-i încărunţească. 

— Azi e destul de rece, domnule Brock, interveni iute 
Tillman, stăpânindu-şi supărarea provocată de limba 
ascuţită a mai tânărului său partener. 

Brock nu era omul pe care să-l provoci, iar ei nu-şi puteau 
încă permite să fie în relaţii de duşmănie pe faţă cu el. 

— Vântul ăsta e cam tăios, aşa-i, Jeff? 

Cooper dădu scurt din cap afirmativ, dar nu-şi luă ochii de 
la Brock. El n-avea cuţit, dar păstra în buzunar un pistol 
scurt de calibru mare. Era cam de aceeaşi înălţime cu 
Brock, dar mai zvelt şi netemător. 

— Dom'le Cooper, să-ţi dau o povaţă, reluă Brock. Când 
pomeneşti de Imperiul Britanic, nu mai stuchi atât de des! 
S-ar putea să nimereşti unul care n-o să mai stea să 
cumpănească prea mult întrebându-se dacă te-a înţeles 
bine sau nu. 

— Mulţumesc, domnule Brock, am să ţin minte, îi răspunse 
Cooper netulburat. Dar am să-ţi dau şi eu un sfat: e joss rău 
să blestemi marţea! 

Brock îşi stăpâni mânia. În cele din urmă avea să-i 
zdrobească pe Cooper şi Tillman, ca şi firma lor, cea mai 
importantă a unor negustori americani. Dar acum avea 
nevoie de ei ca aliaţi împotriva lui Dirk şi Robb Struan. 
Brock blestemă din nou acel joss. Acel joss făcuse din 
Struan şi Compania cea mai mare casă de comerţ din Asia 
şi atât de bogată şi puternică încât ceilalţi negustori 
implicaţi în comerţul cu China, îmboldiţi de spaimă şi 
invidie, o numiseră Nobila Casă, nobilă pentru că era prima 


prin bogăţiile ei, prima prin mărimea ei, prima prin 
comerţul pe care-l făcea, prima prin cliperele sale, dar mai 
ales pentru că Dirk Struan era Tai-Pan, Tai-Pan înaintea 
tuturor celorlalţi tai-pani din Asia. Şi acelaşi joss îl costase 
pe Brock, cu şaptesprezece ani în urmă, un ochi, în anul în 
care Struan punea bazele imperiului său. 

Nenorocirea se întâmplase în largul Insulei Chushan. 
Chushan era exact în sudul imensului port al Shanghai-ului, 
la gura atotputernicului fluviu Yang-tse. Brock izbutise cu 
greu să răzbească prin rafalele musonului cu o încărcătură 
foarte mare de opiu, Dirk Struan fiind la câteva zile în urma 
lui, transportând tot opiu. Brock ajunsese primul la 
Chushan, îşi vânduse încărcătura şi o pornise înapoi, fericit 
fiindcă ştia de-acum că Struan trebuia să o ia mai spre nord 
şi să încerce să-şi plaseze marfa pe o coastă necunoscută, 
înfruntând riscuri în plus. Brock se grăbea spre sud, către 
casă, Macao, cu lăzile pline de lingouri, mânat din spate de 
un vânt avan. Când deodată, din Marea Chinei, s-a ridicat o 
furtună pe cinste. Chinezii numesc aceste furtuni tai-fung, 
Vânturi Supreme. Neguţătorii îi spun taifun. Taifunurile 
sunt spaima însăşi. 

Taifunul îi devastase fără milă nava, iar el fusese prins sub 
arborada şi catargele ce se prăbuşeau pe punte. Fu biciuit 
de şfichiul unei fungi rupte, ce se zbătea sub furia vântului, 
în vreme ce el zăcea neputincios dedesubt. Oamenii lui au 
reuşit să ajungă până la el tăind funii, parâme, dar nu 
înainte ca cheia de împreunare ruptă de la capătul funiei 
să-i scoată ochiul stâng. Nava era aplecată primejdios pe-o 
parte, aşa că, împreună cu ceilalţi oameni al lui, s-au chinuit 
să taie sarturile şi straiurile ce ţineau catargele, arborada, 
aruncându-le peste bord şi, printr-o minune, cliperul şi-a 
revenit chilă dreaptă. Abia atunci s-a îngrijit să toarne nişte 
brandy în găvanul ochiului din care curgea sânge. Încă şi 
acum îşi mai amintea de durerea care l-a fulgerat atunci. 
Nu uitase cum se târâse până la urmă într-un port, cu mult 
după ce fusese socotit pierdut pentru totdeauna, minunatul 


său cliper cu trei catarge arătând doar ca o biată cocă 
amărâtă, prin încheieturile căreia pătrundea apa, fără nici 
un catarg, fără arboradă, fără un tun. Şi când Brock izbuti 
până la urmă să înlocuiască arborada, catargele şi tunurile, 
să facă rost de altă pulbere, de oameni şi muniţie, să 
cumpere altă încărcătură de opium, tot câştigul primului 
voiaj se dusese. 

Struan nimerise în acelaşi taifun cu o mică lorce - navă cu 
o cocă construită după modelul chinezesc, dar cu arborada 
împrumutată de la corăbiile englezeşti, folosită pentru 
contrabandă de-a lungul coastei doar pe vreme frumoasă. 
Dar Struan ieşi cu bine din taifun şi, elegant şi neatins ca de 
obicei, îl întâmpină pe cheu pe Brock, cântărindu-l 
batjocoritor cu ochii săi mari, ciudaţi şi verzi. 

Dirk şi blestematul lui joss, se gândi Brock. Acelaşi joss i-a 
îngăduit lui Dirk să facă din lorcea aceea împuţită o flotă 
întreagă de clipere şi sute de alte lorci, antrepozite şi 
grămezi de lingouri câte vrei. Să facă din ea afurisita de 
Nobilă Casă. Tot acel joss a împins firma Brock şi Fiii pe 
blestematul de loc secund. Secund! Şi, se gândi el, tot 
datorită acelui joss a ajuns Dirk să-i aibă, în toţi anii ăştia, la 
degetul mic pe afurisitul nostru de plenipotenţiar fără vlagă 
în el, onorabilul Longstaff, blestemat să fie! Şi acum, mână- 
n mână, ne-au vândut cu totul. 

— Dar-ar frenţia-n Hong Kong, frenţia-n Struan. 

— Dacă n-ar fi fost planul lui Struan, n-aţi fi câştigat, 
niciodată aşa de uşor războiul ăsta, replică liniştit Cooper. 

Războiul izbucnise la Canton, cu doi ani înainte, când 
împăratul Chinei, hotărât să-i îngenuncheze pe europeni, 
încercase să pună capăt contrabandei cu opiu care forma 
grosul negoţului englezesc. Viceregele Ling înconjurase 
zonele rezidenţiale străine de la Canton cu trupele sale şi 
pretinsese toată marfa, până la ultima ladă cu opiu 
existentă în Asia, drept preţ de răscumpărare pentru viaţa 
neguţătorilor englezi lipsiţi de apărare. În cele din urmă, au 
fost predate douăzeci de mii de lăzi pline cu opiu ce au fost 


distruse, iar englezilor li s-a îngăduit astfel să se retragă în 
Macao. Dar englezii n-au putut accepta prea uşor nici acest 
amestec în negoţul lor, nici ameninţarea care a planat 
asupra concetăţenilor lor. Cu şase luni în urmă, în Orientul 
îndepărtat sosise o forţă expediţionară britanică pusă sub 
jurisdicţia lui Longstaff, căpitan superintendent al Camerei 
de comerţ. 

Dar Struan concepuse acel inspirat plan prin care a fost 
ocolit Cantonul, unde începuse conflictul, şi trimisese forţa 
expediţionară la nord de Chushan. Struan explicase că nu 
era mare lucru ca insula să fie ocupată fără nici un fel de 
pierderi, deoarece chinezii nu erau aproape deloc pregătiţi 
şi deci neajutoraţi în faţa unei armate sau flote europene. 
După ce lăsară o forţă neînsemnată de ocupaţie la Chushan 
şi câteva nave care să blocheze gurile fluviului Yang-tse, 
restul forţei expediţionare putu să se îndrepte pe mare mai 
spre nord, spre gura fluviului Pei Ho, de unde să amenințe 
direct Pekin-ul, capitala Chinei, aflată la numai o sută de 
mile în sudul fluviului. Struan ştia bine că numai o astfel de 
ameninţare directă l-ar fi putut face pe împărat să ceară de 
îndată pace. O idee minunată. Şi izbutise în mod strălucit. 
Forţa expediţionară sosise în China în iunie, anul dinainte. 
În iulie fusese ocupată insula Chushan. În august flota 
ancorase la Pei Ho. După două săptămâni, împăratul 
însărcinase un trimis oficial să negocieze pacea, prima dată 
în istorie când un împărat al Chinei recunoştea oficial o 
naţiune europeană. Şi războiul se încheiase aproape fără 
prea multe pierderi nici de-o parte, nici de cealaltă. 

— Longstaff a fost destul de înţelept să-i pună în aplicare 
planul, mai adăugă Cooper. 

— Orice pârlit de negustor care a făcut negoţ prin părţile 
astea ştie cum să-i pună pe chinezoi cu botul pe labe, 
replică Brock cu asprime. 

Îşi împinse jobenul şi mai mult pe spate şi-şi slăbi bandajul 
de la ochi. 


— Da” ia zi-mi de ce-a îngăduit Longstaff şi Struan să se 
târguie asupra păcii la Canton, ei? Cel din urmă tâmpit ştie 
că a se târgui pentru un chinez înseamnă să câştige timp. 
Trebuia să fi stat ţapeni acolo în nord, la Pei Ho, până se 
semna pacea. Da' nu, am venit cu toată flota înapoi şi de 
şase luni de zile bune tot aşteptăm şi aşteptăm ca sodomiţii 
ăştia să pună pana pe hârtie şi să semneze! scuipă Brock. 
Prostie, mare prostie de tot. Şi să părăduieşti atâta vreme şi 
atâţia bani pentru împuţitura asta de stâncărie. Trebuia să 
păstrăm insula Chushan. Acum am avea o insulă pe care 
merita s-o păstrăm. 

Insula Chushan avea douăzeci de mile lungime şi zece 
lăţime, pământ fertil, bogat, un port bun şi un oraş mare pe 
ea, Tinghai. 

— Aveai loc unde să respiri acolo, cât îţi trebuie. Ei, şi de 
acolo, cu trei sau patru fregate, puteai bloca Yang-tse-ul cât 
ai zice peşte. Şi cine stăpâneşte fluviul ăla, stăpâneşte şi 
inima Chinei. Acolo trebuia noi să ne înfigem, pe Dumnezeu. 

— Domnule Brock, dar stăpâniţi Chushanul şi aşa. 

— Da, da' nu-i trecut şi în tratatul ăla blestemat, aş' că nu-i 
a nostru. 

Izbi înfuriat cu piciorul în pământ, bombănind împotriva 
vântului tot mai rece care se stârnise. 

— Poate că ar fi bine să-i spui asta şi lui Longstaff, sugeră 
Cooper. Ştiu că ştie să asculte un sfat... 

— Nu de-a meu, de-a meu nu ascultă el. După cum bine 
cunoşti. Da' ţine minte ce-ţi zic, când a să afle parlamentul 
de tractatul ăsta, o să se stârnească zarvă mare că cine-o să 
plătească, să nu-mi zici mie pe nume. 

Cooper îşi aprinse un trabuc. 

— Şi mie îmi vine să cred că aşa se va-ntâmpla. E un tratat 
tare curios, domnule Brock. Mai ales pentru zilele în care 
trăim, pentru epoca noastră, când orice putere europeană 
vrea să apuce cu lăcomie orice petec de pământ şi e ahtiată 
după putere. 


— Şi după câte mi se pare mie, Statele Unite nu se 
potriveşte la una ca asta, aşa-i? spuse Brock şi chipuli se 
înăspri. Da' ce zici de indienii voştri? De târgul cu 
Louisiana? De Florida Spaniola? Şi acum aţi pus ochii şi pe 
Alaska, care-i a ruşilor, şi pe Mexic. Din ultimele scrisori se 
zvoneşte că o să încercaţi să furaţi şi Canada. Ei? 

— Canada aparţine Americii, nu Angliei. N-o să ne războim 
pentru Canada. Canada o să se alipească la noi de buna ei 
voie, adăugă Cooper, încercând să-şi ascundă temerile. 

Se trase gânditor de favoriţi şi-şi strânse mai bine 
redingota pe el, îmboldit de vântul tot mai tăios. Ştia că un 
război cu Imperiul Britanic ar fi fost dezastruos în acest 
moment şi ar fi dus la ruină firma Cooper-lillman. Doamne, 
blestemate fie războaiele. Dar chiar şi aşa, el ştia bine că 
Statele Unite erau nevoite să pornească război şi pentru 
Mexic şi pentru Canada, dacă nu se ajungea la un fel de 
înţelegere. Aşa cum şi Marea Britanie trebuia să se lupte cu 
China. 

— Nu va fi război, spuse Tillman, încercând să mai 
îndulcească în chip diplomatic vorbele lui Cooper. 

Oftă din adânc şi îşi dori să fie din nou acasă, în Alabama. 
Doar acolo omul poate fi gentleman, îi trecu lui prin minte. 
Acolo nu trebuie să te târgui cu blestemaţii ăştia de englezi 
în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, şi cu nişte blestemaţi ca 
Brock, gură spurcată ce huleşte tot timpul, sau cu un diavol 
în carne şi oase cum e Struan, sau chiar cu un tânăr şi 
nestăpânit partener ca Jefferson Cooper, care-şi închipuie 
că Boston-ul e buricul lumii! 

— Şi chiar şi războiul ăsta s-a terminat, de bine de rău. 

— "Ţine minte vorbele mele, dom'le Tillman, replică Brock. 
Tractatul ăsta afurisit nu-i bun nici pen' ai noştri nici pen' ai 
lor. Trebuia să luăm Chushanul şi să ţinem deschise 
porturile Chinei continentale. În numa câteva săptămâni, ai 
să vezi că pornim iar războiul. În iunie, când vântul o să fie 
numa potrivit şi vremea la fel, flota o să trebuiască să o ia 
din nou spre nord, spre Pei Ho. Şi dacă iar pornim război, 


cum o să mai luăm noi ceaiul, la vremea lui şi mătăsurile, 
ei? Anul trecut negoţ deloc din pricina războiului, anul de 
dinainte iar nici un fel de negoţ, şi ne-au mai şi jefuit de tot 
opiul pe care-l aveam. Numa de la mine a înşfăcat opt mii 
de lăzi. Două milioane de taeli de argint, uite asta m-a 
costat. Bani gheaţă. 

— Banii aceia nu-s pierduţi, spuse Tillman. Longstaff ne-a 
poruncit să predăm toată marfa ca să ne răscumpărâăm cu 
viaţa. Ne-a dat şi hârtii cu acoperirea guvernului britanic. 
Şi mai există şi în tratat o înţelegere să se plătească şase 
milioane de taeli. 

Brock râse strepezit: 

— Îţi închipui că parlamentu' o să încuviinţeze hârtiile lu' 
Longstaff? Păi în clipa când o să ceară cumva armata să 
plătească oalele sparte cu opiu, oricare guvern îşi rupe 
gâtu' în clipa aia. Cât priveşte cele şase milioane, astea sunt 
cheltuieli cu războiul. Ştiu eu parlamentu' mai bine decât 
tine. Fă-i semn cu mâna şi la revedere jumătăţii ăleia de 
milion de taeli, ăsta-i sfatul pe care vi-l dau la amândoi. 
Dacă şi anul ăsta iar se stârneşte război, iar n-o să fie nici o 
scofală cu negoţul. Şi dacă nici anul ăsta nu facem cât de 
cât comerţ, o să fim cu toţii faliţi. Voi, eu, toţi cei care fac 
negoţ cu China. Şi chiar şi afurisita aia de Nobilă Casă. 

Cu un gest brusc îşi smulse ceasul din buzunar. Ceremonia 
trebuia să fi început de o oră. Cam trece timpul, se gândi el. 
Dar nu pe seama firmei Brock şi Fiii, fir-ar să fie. Dirk a 
avut parte vreme de şaptesprezece ani de un joss bun, acu 
vine şi vremea să se mai schimbe lucrurile. Brock se desfătă 
gândindu-se la fiul său Morgan, cel de-al doilea băiat al lui, 
care, cu pricepere şi fără milă, se ocupa de toate treburile 
lor în Anglia. Se întrebă dacă Morgan reuşise să sape 
influenţa lui Struan în parlament şi în cercurile bancare. 
Dirk, o să te aducem în pragul falimentului, îi trecu lui prin 
minte, şi Hong Kong-ul o dată cu tine. 

— Ce naiba mai e cu zăbava asta? spuse el, îndreptându-se 
grăbit spre ofiţerii de marină care băteau ţărmul în sus şi-n 


jos. 

— Ce te-a apucat, Jeff? Doar ştii şi tu că în privinţa Hong 
Kong-ului are dreptate. Doar ştii şi tu bine că nu e sănătos 
să-l stârneşti. 

Cooper zâmbi subţire cum îi era felul: 

— Brock e al naibii de sigur de el. Nu-l pot suferi. 

— Dacă Brock are dreptate în privinţa acelei jumătăţi de 
milion de taeli, să ştii că suntem ruinaţi. 

— Da, numai că Struan va pierde de zece ori mai mult 
dacă nu vor fi plătite daunele. Elo să se aranjeze să-şi 
capete banii, fii fără teamă. Aşa că şi noi o să ni-i dobândim 
pe ai noştri. 

Cooper se uită să vadă unde-i Brock. 

— Crezi că o fi aflat ceva de înţelegerea noastră cu 
Struan? 

Tillman ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Ce ştiu e că Brock are dreptate în privinţa 
tratatului. E idiot. O să ne coste o mulţime de bani. 

În ultimele trei luni, firma Cooper-Tillman funcţionase ca o 
casă de agenţi secreţi ai Nobilei Case. Navele de război 
britanice blocaseră Canton-ul şi fluviul Pearl, aşa că 
negustorilor britanici li se interzisese dreptul de a face 
comerţ. Longstaff, la imboldurile lui Struan, impusese acest 
embargo ca un mijloc în plus de a forţa obţinerea tratatului 
de pace, ştiind bine că depozitele din Canton pleznesc de 
ceai şi mătăsuri. Dar cum America nu declarase război 
Chinei, navele americane puteau trece prin blocadă 
nestingherite, dându-le cu tifla navelor de război. Aşa că 
firma Cooper-Tillman cumpărase patru milioane de livre de 
ceai de la Chen-tse Jin Arn, sau Jin-qua, cum era poreclit, 
cel mai bogat dintre negustorii chinezi, pe care le 
transportase la Manila, în aparenţă pentru nişte negustori 
spanioli. Oficialităţile spaniole, pentru o mită substanţială, 
eliberaseră permisele de import export necesare şi ceaiul a 
fost transferat, fără nici o taxă, în cliperele lui Struan şi 
expediat în grabă în Anglia. Drept plată, lui Jin-qua i s-a 


furnizat o navă plină cu opiu, în mare taină, de către 
Struan, undeva în susul coastei. Un plan perfect, se gândi 
Cooper. Toată lumea s-a îmbogăţit de pe urma lui şi fiecare 
s-a ales cu marfa de care avea nevoie. Dar ne-am fi ales cu o 
adevărată avere dacă navele noastre aveau voie să ducă 
ceaiul direct în Anglia. Şi blestemă în gând Regulamentul 
britanic de navigaţie care interzicea oricărei nave străine, 
ci doar celor britanice să transporte mărfuri în porturile 
englezeşti. Fir-ar să fie, ei stăpânesc lumea. 

— Jeff! 

Cooper urmări încotro privea partenerul său. O vreme nu 
fu în stare să distingă ce voia să-i arate tovarăşul său în 
portul acela foind de mişcare. Apoi zări barca cea lungă 
dezlipindu-se de nava amiral, şi în ea silueta înaltă, capul 
roşcovan al scoţianului care era atât de puternic încât 
putea suci hotărârile parlamentului în aşa fel încât să fie în 
favoarea lui şi să determine cea mai puternică naţiune de 
pe faţa pământului să se angajeze în război. 

— Ar trebui să fii prea optimist să speri că Struan s-a 
înecat, spuse Tillman. 

Cooper râse: 

— Nu ai dreptate în ceea ce-l priveşte, Wilf. Oricum marea 
n-o să îndrăznească niciodată una ca asta. 

— Ba poate că da, Jeff. Şi avem timp înainte berechet. Pe 
ce am mai sfânt. 

Dirk Struan stătea în picioare la prova bărcii celei mari 
lăsându-se săltat de ritmul valurilor. Deşi întârziase la 
ceremonia stabilită, nu-şi îmboldi oamenii de la rame să se 
grăbească. Ştia că oricum, până când nu soseşte şi el, nu va 
începe nimic. 

Barca cea mare era la vreo trei sute de iarzi de țărm şi 
comanda nostromului: „[ine drept înainte!” se potrivea de 
minune cu suflarea tăioasă dinspre nord-est a musonului. 
Sus, în tării, vântul dobândea şi mai multă putere şi 
scărmăna norii cumulus veniţi dinspre continent, chiar 
deasupra insulei, şi apoi îi mâna spre largul oceanului. 


Portul era plin de nave, aproape toate englezeşti, în afară 
de câteva americane şi portugheze, nave comerciale de 
toate mărimile. Înainte de război, aceste nave ar fi ancorat 
la Macao, acea măruntă aşezare portugheză ridicată pe o 
limbă a continentului, la patruzeci de mile spre sud-vest de 
uriaşa gură de vărsare a fluviului Pearl. Sau în largul insulei 
Whampoa, la treisprezece mile la sud de Canton. Conform 
legilor chinezeşti, aceasta era cea mai mică distanţă la care 
se puteau apropia de Canton navele europene. Prin decret 
imperial, întregul comerţ european era îngăduit numai prin 
Canton. Legenda spunea că între zidurile acestui oraş 
locuiau un milion de chinezi. Dar nici un european nu ştia 
care era adevărul, pentru că niciunul nu pusese piciorul pe 
vreuna din străzile sale. 

Încă din vechime, chinezii aveau o lege neînduplecată, 
care nu îngăduia nici un european în această ţară. Aceste 
legi severe, interzicerea ca europenii să meargă acolo unde 
voiau şi să facă negoţ după cum le era cheful, duseseră la 
acest război. 

Pe când barca trecea pe lângă o navă comercială, nişte 
copii îi făcură lui Struan cu mâna şi el le răspunse în acelaşi 
chip. E bine că, în cele din urmă, ţâncii ăştia să aibă şi ei 
casa lor, pe pământul lor, îi trecu lui prin minte. Când 
începuse războiul, toţi cetăţenii englezi fuseseră evacuaţi 
pe nave, din motive de siguranţă. Acum erau vreo sută 
cincizeci de bărbaţi, şaizeci de femei, optzeci de copii. 
Unele familii erau la bordul uneia sau alteia dintre nave de 
aproape un an. 

Navele comerciale erau înconjurate de cele de război ale 
corpului expediționar: nave de linie, cu câte 74 de tunuri la 
bord, sau numai 44 sau chiar 22, bricuri, fregate, o mică 
parte a celei mai mari flote pe care a cunoscut-o vreodată 
lumea. Şi zeci de nave care transportau trupe, cu patru mii 
de soldaţi englezi şi indieni la bord, parte a celei mai 
puternice armate din lume. lar printre aceste nave erau şi 


frumoasele clipere ale flotei opiului, cu catargele lor uşor 
înclinate, cele mai iuți nave construite vreodată. 

Struan simţi cum îl cuprinde un val de emoție în vreme ce 
cerceta insula, cu muntele ce părea s-o domine ţâşnind 
până la o mie opt sute de picioare, aproape drept din mare. 

Nu pusese încă niciodată piciorul pe insulă, deşi ştia 
despre ea mai mult decât toţi ceilalţi. Jurase să nu calce 
acolo până când nu avea să aparţină Angliei. Îi plăcea acum 
că fusese atât de neînduplecat. Dar asta nu-l împiedicase 
să-şi trimită căpitanii şi chiar pe fratele lui mai tânăr Robb 
să cerceteze insula. Cunoştea de-acum toate recifurile, 
stâncile şi văioagele şi colinele, aşa cum ştia şi unde avea 
să-şi ridice depozitele şi Casa cea Mare şi pe unde avea să 
treacă drumul. 

Se întoarse să se uite la cliperul care-i aparţinea, China 
Cloud, cu 22 de tunuri la bord. Toate cliperele firmei Struan 
şi Compania primeau şi numele de Cloud, în cinstea mamei 
sale din familia McCloud, care murise cu mulţi ani în urmă. 
Marinarii se străduiau să dea cu pitură şi să curețe nava 
care şi aşa strălucea de curăţenie. Erau cercetate tunurile, 
iar arborada era supusă unor verificări atente. Flamura 
Marii Britanii flutura mândră la pupa, iar steagul companiei 
în vârful artimonului. Steagul Nobilei Case înfăţişa roşul leu 
regal al Scoției, îngemănat cu verdele dragon imperial al 
Chinei. Flutura pe vreo douăzeci de clipere înarmate, 
răspândite pe oceanele lumii, pe vreo sută de lorci înarmate 
ce brăzdau iuți marea, transportând opiul de contrabandă 
la țărm. Acelaşi steag flutura şi la catargul a trei imense 
nave depozit pentru opiu, nave comerciale transformate, 
care acum erau ancorate în rada Hong Kong-ului. Şi tot el 
flutura pe Resting Cloud, acea navă imensă ce-i aparţinea, 
cartierul său general semi-staţionar unde avea încăperi- 
safeuri pentru lingourile sale, birouri, apartamente luxoase 
şi sufragerii. Un steag pe cinste, gândi mândru Struan. 

Prima navă care arborase acest steag fusese o lorcea 
piraterească, încărcată ochi cu opiu, pe care o dobândise 


prin forţă. Coastele erau infestate de pirați şi corsari, iar 
autorităţile chineze şi portugheze ofereau o răsplată în 
argint pentru capul piraţilor. Când vânturile erau potrivnice 
contrabandei cu opiu, sau când nu avea nici un dram de 
opiu de vânzare, Struan cutreiera mările Chinei făcând 
curăţenie. Lingourile dobândite din vânătoarea de pirați le 
investea în negoţul cu opiu. Afurisit opiu, gândi el. Dar ştia 
că viaţa lui era legată inexorabil de opiu şi că fără el n-ar fi 
existat nici Nobila Casă, nici măcar Imperiul Britanic. Şi 
motivul trebuia căutat în anul 1699, când prima navă 
englezească a făcut în chip paşnic negoţ cu China şi a adus 
în ţară, în Anglia, mătăsuri şi, pentru întâiaşi dată, 
nepreţuita buruiană numită ceai, pe care numai China o 
producea ieftin şi din belşug. Împăratul nu accepta în 
schimb decât lingouri de argint. Şi de atunci schimbul nu s- 
a făcut decât aşa. 

În vreo cincizeci de ani, ceaiul a devenit cea mai populară 
băutură a Occidentului, mai ales în Marea Britanie, cea mai 
mare putere comercială din lume. În numai şaptezeci de 
ani, ceaiul a devenit cea mai importantă sursă de venituri 
din taxe a guvernului britanic. În numai un secol revărsarea 
de bogății către China istovi în chip primejdios tezaurul 
britanic şi negoţul neechilibrat ceai-argint ajunse o 
catastrofă naţională. 

În tot acest secol Compania engleză a Indiilor de Est, acea 
firmă uriaşă, semiprivată, semipublică, care deţinea printr- 
un act al parlamentului monopolul total al comerţului cu 
India şi Asia, a oferit rând pe rând orice, totul, cu o 
crescândă disperare - produse din bumbac, războaie de 
ţesut, ba chiar arme şi nave, în locul lingourilor - dar 
împărații Chinei au refuzat categoric. Socoteau că China îşi 
ajunge sieşi, îi dispreţuiau pe barbari, cum îi numeau ei pe 
toţi cei care nu erau chinezi, şi considerau toate neamurile 
pământului doar nişte bieţi vasali ai Chinei. Şi iată că, în 
urmă cu treizeci de ani, o navă comercială britanică, 
Vagrant Star, a urcat pe fluviul Pearl şi a ancorat în largul 


insulei Whampoa. Transporta în secret opiu, care se 
producea din belşug şi ieftin în Bengalul Britanic. Deşi opiul 
se utiliza de secole în China, dar numai de către cei bogaţi 
şi cei din provincia Yunnan, unde creştea şi macul, aducerea 
lui însemna contrabandă. Compania Indiilor de Est îi 
dăduse ilegal autorizaţie căpitanului navei Vagrant Star să 
ofere opiu pe piaţă, dar numai în schimbul lingourilor de 
argint. Breasla neguţătorilor chinezi, care prin decret 
imperial deţinea monopolul întregului comerţ cu 
Occidentul, cumpără toată încărcătura şi o vându în taină 
cu mare profit. Căpitanul navei Vagrant Star a predat în 
secret ofiţerilor din Canton ai companiei lingourile 
dobândite, reţinu partea lui de câştig în note bancare 
asupra unei bănci londoneze şi porni în goană spre Calcutta 
să încarce şi mai mult opiu. 

Struan îşi amintea prea bine de Vagrant Star. Fusese băiat 
de cabină la bordul navei cu pricina. Pe această navă 
ajunsese el să fie bărbat şi să cunoască Asia. Şi tot aici 
jurase să-l distrugă pe Tyler Brock, care pe vremea aceea 
era ofiţer trei pe Vagrant Star. Struan avea doisprezece ani, 
Brock optsprezece şi era un flăcău zdravăân. Brock prinsese 
pică pe el de cum îl văzuse şi se distra găsindu-i tot felul de 
cusururi, pentru care-i reducea raţia de mâncare, îl obliga 
să facă mereu carturi suplimentare, expediindu-l în 
arboradă când era vremea mai nenorocită, provocându-l, 
stârnindu-i mânia. La cea mai mică greşeală, ordona ca 
Struan să fi legat de catarg şi bătut cu pisica cu nouă cozi. 

Struan rămăsese la bordul navei Vagrant Star vreme de 
doi ani. Într-una din nopţi nava se izbi de un recif în 
Strâmtoarea Malacca şi se duse la fund. Struan înotă până 
la mal şi-şi croi apoi drum spre Singapore. Mai apoi află că 
Brock supravieţuise şi el, ceea ce-l făcu să simtă un fel de 
fericire. Voia să se răzbune, dar în felul lui, şi când va socoti 
el mai bine. 

Struan se angajă pe altă navă. La vremea aceea, 
Compania Indiilor de Est dăduse în mare taină aprobare de 


comerţ mai multor căpitani, neguţători independenţi, aleşi 
cu deosebită grijă, continuând să le vândă numai lor opiul 
din Bengal, la preţuri avantajoase. Compania începu să 
dobândească profituri uriaşe şi să adune mari cantităţi de 
lingouri de argint. Breasla neguţătorilor chinezi şi 
mandarinii se făceau că nu văd acest comerţ ilicit, pentru că 
şi ei dobândeau profituri uriaşe. Şi pentru că aceste 
profituri erau secrete, nu erau supuse nici taxelor 
imperiale. 

Opiul deveni principala marfă de import. Compania 
monopoliză în scurt timp toată producţia de opiu, în afară 
de cea din provincia Yunnan şi Imperiul Otoman. În 
douăzeci de ani, argintul obţinut prin contrabanda cu opiu 
ajunse să-l egaleze pe cel datorat în schimbul ceaiului şi 
mătăsii. În fine, balanţa comercială începu să devină 
echilibrată. Apoi excedentară, pentru că erau de douăzeci 
de ori mai mulţi muşterii în China decât în Occident, aşa că 
porni un val ameţitor de argint în exterior cum nici măcar 
China nu-şi putea îngădui. Compania oferi şi alte mărfuri 
pentru a stăvili acest flux, dar împăratul rămase 
neînduplecat: pentru ceai numai lingouri! 

La vremea când împlinea douăzeci de ani, Struan era 
căpitanul şi proprietarul propriei sale nave angajate în 
comerţul cu opiu. Brock era principalul său rival. Se aflau 
într-o competiţie nemiloasă. În numai şase ani, Struan şi 
Brock ajunseseră să domine piaţa. 

Contrabandiştii de opiu au reuşit să fie cunoscuţi drept 
neguţătorii cu China. Erau un grup de comandanţi- 
proprietari foarte întreprinzători, neîndurători şi 
exclusivişti, din care făceau parte englezi, scoțieni şi vreo 
câţiva americani, care cu dezinvoltură pătrundeau cu 
măruntele lor ambarcaţii în ape necunoscute, înfruntând 
primejdii nebănuite, asta fiind viaţa lor de toate zilele. 
Porneau pe mare cu intenţia de a face un paşnic negoţ, dea 
dobândi profituri, nu de a cuceri. Dar dacă aveau de 
înfruntat o mare ostilă sau un act de ostilitate, navele lor 


deveneau deodată nave de luptă. Iar dacă nu ştiau să se 
lupte ca lumea, navele lor dispăreau şi erau curând 
acoperite de uitare. 

Neguţătorii cu China au priceput foarte repede că în 
vreme ce ei se alegeau cu cea mai mare parte a riscurilor, 
Compania se alegea cu cea mai mare parte a profitului. Şi 
pe deasupra, mai erau cu totul excluşi din comerţul legal şi 
imens de bănos cu ceai şi mătăsuri. În ciuda faptului că 
între ei se concurau fără nici o milă, la insistenţele lui 
Struan aceşti negustori începură să lupte împreună pentru 
a spulbera monopolul Companiei. Dacă n-ar fi existat acest 
monopol, negustorii puteau transforma opiul în argint, 
argintul în ceai, apoi acest ceai era expediat în Anglia şi 
vândut direct pieţelor din toată lumea. Negustorii cu China 
ar fi putut controla ei acum comerţul mondial cu ceai iar 
profiturile aveau să fie imense. 

lar parlamentul deveni forumul pledoariilor lor. 
Parlamentul fusese acela care încredinţase acest monopol 
cu două veacuri în urmă Companiei, în exclusivitate, şi 
numai parlamentul putea anula acest monopol. Aşa că 
neguţătorii cu China începură să se bage tot mai adânc în 
acest joc, cumpărând voturi, sprijinind pe membrii 
parlamentului care credeau în utilitatea liberei concurenţe 
şi în comerţul liber, scriind ziarelor şi membrilor 
guvernului. Erau hotărâți în acţiunea lor şi, pe măsură ce le 
creşteau averile, le sporeau şi puterile. Erau plini de 
răbdare, de tenacitate, îndărătnici, aşa cum numai oamenii 
învăţaţi cu marea pot fi. 

Compania se arătă furioasă în faţa acestor rebeli şi nu voi 
să-şi piardă monopolul, numai că avea mare nevoie şi ea de 
neguţătorii cu China pentru a dobândi argintul cu care să 
plătească ceaiul, iar la vremea asta ajunsese dependentă de 
veniturile imense obţinute din vânzarea opiului din Bengal. 
Aşa că în parlament Compania se luptă cu prudenţă. Chiar 
şi parlamentul era prins în capcana acestor interese. 
Condamna traficul cu opiu, dar avea nevoie de veniturile 


din comerţul cu ceai ca şi de cele din Imperiul indian. 
Parlamentul se strădui să-i asculte şi pe neguţătorii cu 
China şi Compania, dar nu-i mulţumi nici pe unii nici pe 
alţii. Apoi Compania hotări să le dea o lecţie prin Struan şi 
Brock, principalii ei adversari, aşa că le retrase autorizaţiile 
de a face comerţ cu opiu şi-i lăsă faliţi. Brock rămase doar 
cu nava, Struan cu nimic. Brock intră în tovărăşie cu un alt 
neguţător cu China şi continuă să facă propagandă. Struan 
şi echipajul lui dădură iama într-unul dintre raiurile 
piraţilor, la sud de Macao, îl devastară şi puseră mâna pe 
cea mai iute lorce. În felul acesta deveni contrabandist 
independent, plasând marfa altor neguţători, şi în acelaşi 
timp puse mâna pe tot mai multe nave piratereşti şi câştigă 
tot mai mulţi bani. În cârdăşie cu alţi neguţători cu China, 
începu să tragă tot mai multe sfori, cumpărând tot mai 
numeroase voturi, continuând să hărţuiască şi să 
influenţeze până când parlamentul începu să urle în cor 
cerând definitiva distrugere a Companiei. Cu şapte ani în 
urmă, parlamentul votase un act prin care elimina 
monopolul Companiei în Asia şi deschidea calea comerţului 
liber. Dar îi îngăduise Companiei să-şi menţină drepturile 
exclusive de a face comerţ cu India britanică şi deci să-şi 
păstreze monopolul opiului. Parlamentul deplângea acest 
comerţ cu opiu, nici Compania nu voia să facă tranzacţii cu 
opiu, neguţătorii cu China ar fi preferat şi ei o altă marfă; la 
fel de profitabilă, în locul opiului. Dar cu toţii ştiau că fără 
acest echilibru între ceai-lingouri-opiu, imperiul era mort. 
Era un fapt incontestabil al vieţii comerţului mondial. 
Având dreptul de a face comerţ, Struan şi Brock deveniră 
nişte prinți ai negoţului. Flotele lor înarmate se extinseră, 
iar concurenţa dintre ei deveni şi mai ascuţită. Pentru a 
umple golul politic lăsat în Asia în clipa în care monopolul 
Companiei fu anulat şi comerţul liberalizat, guvernul 
britanic numi un diplomat, în persoana onorabilului William 
Longstaff, în calitate de căpitan superintendent al 
comerţului, pentru a-i apăra interesele. Iar interesele 


coroanei însemnau extinderea continuă a comerţului, 
pentru a dobândi şi mai multe venituri din taxe, şi 
excluderea mai departe a tuturor celorlalte puteri 
europene de pe aceste pieţe. Longstaff răspundea de 
siguranţa negoţului şi de cea a supuşilor britanici, dar 
mandatul lui era cam vag şi nu i se încredinţase o reală 
putere pentru a impune cu forţa această politică. 

Sărmanul Willie, se gândi Struan fără răutate. Cu toate 
explicaţiile mele pline de răbdare din ultimii şapte ani, 
înălţimea sa, căpitanul superintendent al comerţului, nu 
izbuteşte nici acum să priceapă o iotă. 

Struan îşi îndreptă privirea spre țărm în momentul în care 
soarele se ridica deasupra crestelor muntelui, scăldându-i 
pe neaşteptate în lumină pe cei adunaţi pe țărm, fie 
prieteni, fie duşmani, toţi însă rivali. Se întoarse spre Robb: 

— Nu-ţi vine-a zice că-s o strânsură venită să ne 
firitisească? 

Cu toate că plecase de atâta vreme din Scoţia, anii nu-i 
şterseseră cu totul accentul dialectal. Robb Struan râse şi 
îşi împinse pălăria într-un unghi mai provocator. 

— Aş zice că toţi trag nădejde să ne vadă duşi la fund şi 
înecaţi, Dirk. 

Robb avea treizeci şi trei de ani, părul negru, nişte ochi 
gânditori, nas subţire, favoriţi stufoşi şi se purta proaspăt 
bărbierit. Veşmintele îi erau negre, în afară de redingota 
verde de catifea şi cămaşa albă plisată, la care purta o 
cravată tot albă. Bumbii la cămaşă şi butonii erau din 
rubine. 

— Doamne Dumnezeule, acela nu-i cumva căpitanul 
Glessing? întrebă el, scrutând ţărmul. 

— Mda, făcu Struan. Am socotit că e potrivit să citească 
taman el proclamația. 

— Şi ce-a mârâit Longstaff când i-ai şoptit una ca asta? 

— P'onoare a mea Dirk, 'n regulă, dacă aşa socoţi tu că-i 
înţelept şi bine.” Struan zâmbi. De când am început, am 
bătut drum lung, zău! 


— Meritul tău, Dirk. Când am venit eu încoace totul 
mergea strună. 

— Creierul eşti tu, Robb. Eu doar muşchii. 

— Da, Tai-Pan, numai muşchii. 

Robb ştia cât se poate de bine că fratele său vitreg era Tai- 
Pan al firmei Struan şi Compania, şi că în Asia Dirk Struan 
era Iai-Panul. 

— Frumoasă zi pentru ceremonia înălţării steagului, aşa-i? 

— Aşa-i! 

Robb îl urmări cu privirea în vreme ce se răsucea din nou 
spre țărm. Cum stătea acolo la prova, aducea cu un uriaş, 
mai înalt chiar decât muntele pe care-şi proiecta silueta şi 
la fel de dur. Aş vrea să-i semăn, îi trecu lui Robb un gând 
prin minte. Robb nu participase decât o singură dată la o 
acţiune de contrabandă, îndată după ce sosise în Orient. 
Nava lor fusese atacată de pirați chinezi, iar lui Robb i se 
făcuse o teamă cumplită. Chiar şi acum, când îşi aducea 
aminte, simţea cum îl copleşeşte ruşinea, deşi Struan îi 
spusese: „Flăcăule, nu te necăji, când intri prima dată sub 
foc, e întotdeauna greu.” Dar Robb ştia că n-avea fire de 
luptător, nu-l stăpânea curajul. Îşi slujise fratele vitreg însă 
în alte feluri: cumpărând ceai şi mătăsuri şi opiu, tratând 
împrumuturi şi veghind asupra lingourilor de argint, 
căutând să deprindă mecanismele tot mai complicate ale 
sistemului modern al negoţului şi finanţelor mondiale, 
făcând totul pentru a-şi apăra fratele, compania şi flota, 
aducându-le siguranţă, vânzând ceaiul în Anglia, ţinând 
registrele contabile şi împlinind toate cele necesare pentru 
ca o firmă modernă să poată funcţiona. Da, îşi spuse Robb, 
însă fără Dirk nu însemni nimic. 

Struan cerceta oamenii aflaţi pe plajă. Barca se afla încă la 
vreo două sute de iarzi de țărm, dar reuşea să distingă 
limpede chipurile celor de acolo. Cei mai mulţi priveau spre 
barca lui. Struan zâmbi în sinea lui. Mda, îşi spuse el. Ne- 
am adunat cu toţii aici în această zi aleasă de soartă. 


Ofiţerul de marină, căpitanul Glessing, aştepta cu răbdare 
să înceapă ceremonialul ridicării steagului. Avea douăzeci şi 
şase de ani, era căpitan al unei nave de linie, fiul unui 
viceamiral, aşa că avea marina regală în sânge. Se lumina 
de ziuă destul de repede pe țărm, şi departe, spre răsărit, 
la orizont, cerul era brăzdat de fâşii de nori. 

N-or să treacă multe zile şi vine furtună, îl ispiti un gând 
pe Glessing, în vreme ce adulmeca vântul. Îşi întoarse 
privirea dinspre Struan şi imediat, în mod automat, verifică 
felul în care stătea la ancoră nava sa, o fregată cu 22 de 
tunuri. Era o zi memorabilă în viaţa sa. Nu chiar în fiecare 
zi se lua în stăpânire un pământ nou în numele reginei, şi 
era semn bun pentru cariera lui faptul că avea cinstea de a 
citi proclamația. În flotă erau mulţi căpitani mai bătrâni ca 
el. Ştia însă că tocmai el fusese ales pentru că navigase cel 
mai mult în aceste ape, iar nava sa, Mermaid, fusese din 
plin implicată în toată această campanie. Şi nici măcar nu s- 
ar putea vorbi de campanie, se gândi el cu dispreţ. Mai 
degrabă un banal incident. Căruia i se putea pune capăt 
încă din urmă cu doi ani dacă prostul acela de Longstaff ar 
fi avut cât de cât curaj. Cu condiţia să mi se fi îngăduit să 
mă îndrept cu fregata până la porţile Canton-ului. 
Blestemat să fie, am scufundat o flotă întreagă de jonci 
afurisite de război şi drumul era deschis. Aş fi putut 
bombarda Canton-ul, şi l-aş fi prins şi pe diavolul acela 
păgân de vicerege Ling şi l-aş fi spânzurat de un capăt de 
vergă. 

Glessing lovi enervat cu piciorul în nisipul țărmului. Nu că- 
mi pasă mie că păgânii ăştia fură blestematul de opiu. Da' 
să se termine cu contrabanda. E o insultă pentru flamura 
noastră. Să ajungem să răscumpărăm vieţile supuşilor 
britanici din mâinile păgânilor blestemaţi! Longstaff ar fi 
trebuit să-mi îngăduie să merg mai departe. Da' nu, el s-a 
retras frumugşel, a evacuat pe toată lumea pe navele flotei 
comerciale şi apoi m-a lucrat pe la spate. Pe mine, 
Dumnezeule, eu care trebuie să apăr toată flota comercială. 


Fir-ar el afurisit să fie. Şi Struan la fel, el care-l duce de nas 
cum vrea. 

Ei, da” chiar şi aşa, tot ai puţin noroc că te afli şi tu aici. În 
clipa de faţă e singurul loc unde are loc un război. Sau cel 
puţin singurul în care-s implicate forţe navale. Celelalte-s 
doar nişte incidente acolo, ăia care ocupă statele păgâne 
ale indienilor, o, Doamne, se închină la vaci, îşi ard 
văduvele, adoră idoli; şi mai sunt şi războaiele alea 
împotriva afganilor. Şi simţi cum îl cuprinde o undă de 
mândrie că făcea parte din cea mai mare flotă din lume. 
Mulţumesc, Doamne, că m-am născut englez. 

Îl văzu deodată pe Brock apropiindu-se de el şi simţi 
uşurare când observă că fusese interceptat de un individ 
scund, îndesat, parcă fără gât, cu un pântec imens ce i se 
revărsa peste nădragi, deşi avea doar vreo treizeci şi ceva 
de ani. Morley Skinner, proprietarul publicaţiei Oriental 
Times, cea mai de seamă dintre gazetele englezeşti din 
Orient. Glessing citea fiecare număr. Era bine scris. Foarte 
important să ai un ziar ca lumea, se gândi el. Important să 
existe relatări ale campaniilor militare consemnate pentru 
gloria Angliei. Da' Skinner e un individ dezgustător. Ca şi 
toţi ceilalţi. Ei, nu chiar, nu toţi. Bătrânul Aristotle Quance 
nu e aşa. 

Aruncă o privire unui bărbat mărunt şi urât ce stătea 
singur pe un mal de unde se vede plaja toată, aşezat pe un 
scăunel dinaintea unui şevalet, pictând bineînţeles de zor. 
Glessing râse în sinea lui, amintindu-şi de frumoasele 
vremuri de care avusese parte în Macao împreună cu 
pictorul. Dintre cei aflaţi pe plajă, în afară de Quance, 
Glessing nu înghiţea pe nimeni decât pe Horatio Sinclair. 

Horatio era de aceeaşi vârstă cu el, iar în cei doi ani de 
când se afla în Orient, Glessing ajunsese să-l cunoască 
destul de bine. Horatio era aghiontant al lui Longstaff, 
tâlmaciul şi secretarul său, singurul englez din Orient care 
ştia să vorbească şi să scrie fluent în chineză, şi au fost 
nevoiţi să lucreze împreună. 


Glessing cercetă ţărmul şi văzu cu silă că Horatio era pe 
plaja eliberată de reflux trăncănind cu un austriac, 
Wolfgang Mauss, individ pe care el îl dispreţuia. Pastorul 
Mauss era al doilea european din Orient care ştia să scrie şi 
să vorbească chinezeşte. Om trupeş, cu barbă neagră, 
preot renegat, tâlmaciul lui Struan şi contrabandist de opiu. 
La brâu purta pistoale, iar poalele fracului la spate îi erau 
pătate de mucegai. Avea un nas roşu şi gogonat, iar părul 
lung, negru, încărunţit îi era încâlcit şi zburlit ca şi barba. 
Cei câţiva dinţi care-i mai rămăseseră îi erau stricaţi şi 
înnegriţi, iar ochii subliniau vulgaritatea chipului. 

Ce contrast faţă de Horatio, se gândi Glessing. Horatio era 
blonziu, firav şi la fel de curat ca şi Nelson, în cinstea căruia 
fusese botezat astfel, din cauza Trafalgar-ului şi pentru că 
îşi pierduse un unchi acolo. La discuţia lor mai lua parte şi 
un eurasian înalt, zvelt, un tânăr pe care Glessing îl 
cunoştea numai din vedere, Gordon Chen, copilul din flori al 
lui Struan. 

Doamne, se gândi Glessing, cum pot oare nişte englezi să 
se mai şi laude pe faţă cu bastarzii lor metişi? lar ăsta mai e 
şi îmbrăcat ca toţi păgânii afurisiţi, cu robă lungă, şi poartă 
şi coadă pe spate. Doamne! De n-ar avea ochii aceia albaştri 
şi pielea mai albă, n-ai zice că are vreo picătură de sânge 
englezesc în vene. De ce naiba nu-şi taie şi el părul ca un 
bărbat? Greţos! 

Glessing îşi întoarse privirea de la ei. Bănuiesc că metisul 
acela e de treabă, el n-are nici o vină. Dar Mausseo 
tovărăşie tare proastă. Proastă şi pentru Horatio şi pentru 
sora lui, draga de Mary. Ei, uite în fine şi o domnişoară pe 
care merită să o cunoşti! Ce nevastă bună ar fi, Doamne! 
Glessing, ce păşea îngândurat, avu un moment de şovăială. 
Pentru prima oară se gândi la Mary ca la o posibilă tovarăşă 
de viaţă. Şi de ce nu? se întrebă el. Doar o cunoşti de doi 
ani încheiaţi. E mândria coloniei Macao. Ţine casa lui 
Sinclair ireproşabil şi-l tratează pe Horatio ca pe un prinţ. 
Acolo găseşti cea mai bună mâncare din târg, şi îşi conduce 


slujitorii minunat. Cântă la clavecin dumnezeieşte, iar din 
gură ca un înger, Doamne! Şi e limpede că te place, altfel 
cum se explică faptul că ori de câte ori tu şi Horatio sunteţi 
în Macao eşti bine venit acolo oricând? Şi atunci de ce nu 
nevastă, ei? Dar fetiţa asta n-a fost niciodată în Anglia. Şi-a 
petrecut toată viaţa numai printre păgâni. Şi nici avere nu 
prea are. Părinţii i-s morţi. Dar ce contează toate astea, ei? 
Pe când mai trăia, reverendul Sinclair era respectat în toată 
Asia, iar Mary e frumoasă şi are taman douăzeci de ani. Am 
un viitor excelent, cinci sute de lire pe an, şi în cele din 
urmă am să moştenesc eu şi conacul şi ogoarele alea. 
Doamne, s-ar putea ca asta să fie fata ce-mi trebuie. Ne-am 
putea căsători în Macao, la biserica anglicană, închiriem o 
casă până mi se încheie misiunea aici, apoi plecăm în 
Anglia. Când o să fie momentul potrivit, am să-i spun lui 
Horatio: „Horatio, bătrâne, aş avea ceva să-ţi vorbesc...” 

— Ce-i zăbava asta, dom'le căpitan Glessing? îi spulberă 
momentul de visare vocea aspră a lui Brock. Era vorba ca 
steagul să fie ridicat la opt ceasuri, acu' a trecut o oră. 

Glessing se răsuci pe călcâie. Nu era obişnuit cu tonul 
poruncitor al nimănui dacă nu era cel puţin vice-amiral. 

— Domnule Brock, steagul se ridică atunci când se 
întâmplă una din două: ori Excelenţa sa vine la țărm, ori 
când se aude o lovitură de tun dinspre nava amiral. 

— Şi când o să fie şi asta? 

— După câte bag eu de seamă, aici încă nu s-au adunat toţi 
cei care trebuie să vă reprezinte. 

— Vrei să pomeni de Struan? 

— Bineînţeles! Nu e el Tai-Pan al Nobilei Case? spuse 
Glessing într-adins, ştiind că asta avea să-l supere pe Brock, 
după care adăugă: Vă sfătuiesc să vă înarmaţi cu răbdare. 
Nimeni nu v-a convocat pe dumneavoastră negustorii la 
țărm. 

Brock se înroşi: 

— Ai face bine dacă ai învăţa şi dumneata diferenţa dintre 
un neguţător şi un comerciant. 


Îşi mişcă bucata de tutun de mestecat din gură dintr-o 
parte în cealaltă şi scuipă pe pietrele de la picioarele lui 
Glessing. Câţiva stropi pătară luciul neştirbit al încălţărilor 
cu catarame de argint. 

— M' pare rău, spuse Brock cu batjocoritoare umilinţă şi 
se îndepărtă cu paşi mari. 

Chipul lui Glessing împietri. Dacă n-ar fi fost acel „'M' pare 
rău”, l-ar fi provocat pe Brock la duel. Afurisit neam prost, 
gândi el plin de dispreţ. 

— Iertare, sir, făcu lângă el căpitanul de arme în vreme ce- 
Il saluta. Semnale de pe nava amiral. 

Glessing îşi miji ochii din pricina vântului tot mai tăios. 
Semnalele cu pavilioanele de pe nava amiral spuneau: „Ioţi 
căpitanii se vor prezenta la raport la ora patru.” În seara de 
dinainte, Glessing fusese la o întâlnire particulară între 
amiral şi Longstaff. Amiralul spusese că opiul era pricina 
tuturor tulburărilor din Asia. „La naiba, sir, oamenii ăştia nu 
au simţul onoarei”, explodase el. „Nu se gândesc decât la 
bani. Să interzicem negoţul cu opiu şi nu vom mai avea nici 
un fel de necazuri cu păgânii şi nici cu afurisiţii ăştia de 
negustori. Marina regală va şti să pună ordine după cum 
veţi porunci, pe Dumnezeu!”. lar Longstaff fusese de acord, 
aşa cum era şi cazul. Şi cred că ordinul acesta va fi anunţat 
încă astăzi, se gândi Glessing, străduindu-se cu greu să-şi 
stăpânească bucuria. Aşa. Ar cam fi vremea. Mă întreb dacă 
Longstaff nu cumva tocmai i-o fi spus lui Struan că are să 
emită acest ordin. 

Se uită din nou înspre barca cea mare ce se apropia 
domol. Struan îl fascina. Îl şi admira, dar îl şi detesta: 
marinarul desăvârşit care ţinuse timona navelor pe toate 
oceanele lumii, care distrusese oameni, companii întregi şi 
nave numai pentru gloria Nobilei Case. Atât de deosebit de 
Robb, cumpăni Glessing. Îmi place Robb. 

Se înfioră în ciuda voinţei sale. Probabil că era şi ceva 
adevăr în poveştile pe care şi le şopteau marinarii pe toate 
mările Chinei, poveşti cum că Struan s-ar fi închinat 


diavolului în taină, şi că în schimb diavolul i-ar fi dăruit 
puteri aici pe pământ. Altfel cum ar putea arăta atât de 
tânăr un bărbat la vârsta lui, cum de e atât de zdravăn, cu 
nişte dinţi atât de albi, cu un păr de flăcău şi reflexe 
aşijderea, când la anii lui altul ar fi fost infirm, sleit şi 
aproape în pragul morţii? E de înţeles de ce chinezii erau 
îngroziţi de Struan. Îl porecliseră Bătrânul drac de Şobolan 
cu Ochi Verzi, şi puseseră un premiu pe capul lui. Pe capul 
tuturor europenilor se pusese câte o recompensă, dar pe al 
lui Tai-Pan oferiseră o sută de mii de taeli de argint. Dacă 
era mort. Fiindcă nimeni nu avea să-l prindă viu. 

Enervat, Glessing încercă să-şi mai elibereze puţin 
degetele prinse în încălţările strânse în catarame. Îl dureau 
picioarele şi nu se simţea în largul lui în uniforma aceea cu 
galoane de aur. Afurisită fie zăbava asta! Afurisite fie şi 
portul şi insula asta, ca şi părăduiala de nave bune şi 
oameni buni. Îşi aminti de vorbele lui taică-su: „Afurisiţii 
ăştia de civili. Nu se gândesc decât la bani şi la putere. Nu 
au cu nici un chip simţul onoarei, deloc. Fiule, când la 
comandă se află un civil, atunci să ai grijă să te aperi din 
spate. Şi nu uita că până şi Nelson a fost nevoit să-şi ducă 
ocheanul la ochiul cel chior când la comandă se afla un 
idiot.” Cum poate un om ca Longstaff să fie în halul ăsta de 
prost?! Doar provine dintr-o familie bună, a avut parte deo 
educaţie aleasă, taică-su a fost diplomat la curtea Spaniei. 
Sau o fi fost cumva vorba de Portugalia? De ce l-o fi împins 
Struan pe Longstaff să oprească războiul? E drept că am 
dobândit un port unde poate să ancoreze toată flota lumii. 
Dar altceva? 

Glessing cercetă navele din port. Nava cu 22 de tunuri a 
lui Struan, China Cloud. Apoi White Witch, tot 22 de tunuri, 
mândria flotei lui Brock. Şi bricul Princess of Alabama, 20 
de tunuri, al firmei americane Cooper-Tillman. Frumoase, 
toate frumoase. Ei, merită să lupţi pentru ele, gândi el. Ştiu 
că pe americani îi pot trimite la fund. Dar pe a lui Brock? 
Greu, dar eu sunt mai bun decât Brock. Struan? Glessing 


cântări sorții într-o luptă navală cu Struan. Apoi îşi dădu 
seama că Struan îl cam speria. Şi din cauza acestei temeri 
simţi cum îl apucă sila şi mi-nia când auzea minciunile lor că 
Struan, Brock şi Cooper şi toţi ceilalţi neguţători cu China 
nu ar fi fost pirați. Fir-ar să fie, îşi jură el, de îndată ce 
ordinul va deveni oficial, am să conduc o flotilă care o să-i 
şteargă pe toţi de pe faţa apelor. 

Aristotle Quance rămase gânditor în faţa tabloului pe 
jumătate terminat de pe şevalet. Era un mărunţel cu părul 
negru bine încărunţit. Fiind nemaipomenit de pretenţios în 
privinţa veşmintelor, era îmbrăcat după ultima modă: 
pantaloni strâmţi, cenuşii, ciorapi de mătase albi, şi pantofi 
negri cu şireturi. Jiletcă de un alb perlat şi redingotă 
neagră de lână, guler înalt, cravată, ac de cravată cu perlă. 
Pe jumătate englez, pe jumătate irlandez, la vârsta de 
cincizeci şi opt de ani era cel mai bătrân european din 
Orient. 

Îşi scoase ochelarii cu rame de aur şi începu să-i şteargă 
cu o batistă de dantelă franţuzească imaculată. Mă doare că 
am apucat şi ziua asta, gândi el. Afurisit fie Struan. De n-ar 
fi fost el, n-ar fi existat nici afurisitul ăsta de Hong Kong. 
Ştia că era martorul sfârşitului unei epoci. Hong Kong-ul va 
distruge Macao, îi trecu lui prin minte. Îi va sufla de sub nas 
tot comerţul. Toţi tai-panii englezi şi americani îşi vor muta 
cartierele generale aici. Aici vor trăi şi aici îşi vor construi 
cele trebuitoare. Şi apoi vor veni aici şi toţi funcţionarii 
portughezi, şi apoi toţi chinezii care trăiesc de pe urma 
europenilor şi a comerţului lor. Ei bine, eu nu am de gând 
să-mi fac veacul pe aici, jură el. O să trebuiască să mă abat 
şi eu pe aici din când în când ca să mai câştig un ban, dar 
casa mea va fi întotdeauna Macao. Şi Macao îi fusese casă 
de mai bine de treizeci de ani. Dintre toţi europenii, numai 
el socotea Orientul drept casa lui. Toţi ceilalţi veneau 
pentru câţiva ani şi apoi plecau. Numai cei care mureau 
rămâneau. Ba chiar şi atunci, cei care-şi puteau permite 
menţionau în testamentul lor ca rămăşiţele pământeşti să 


fie trimise cu navele acasă. Mulţumescu-ţi, Doamne, eu voi 
fi înmormântat în Macao, îşi spuse el. Ce vremuri minunate 
am trăit acolo, toţi am avut parte de ele. Dar s-a terminat. 
Doamne, pedepseşte-l pe împăratul Chinei. Ce tâmpit să 
distrugă o structură atât de bine durată cu un veac în urmă. 
Şi totul mergea ca pe roate, se gândi Quance, cu 
amărăciune, dar de-acum s-a terminat. Am pus mâna pe 
Hong Kong. lar acum, dacă cei atotputernici din Anglia s-au 
implicat în Est, iar negustorii au prins gustul puterii, atunci 
nu vor mai fi mulţumiţi doar cu Hong Kong-ul. „Ei bine, 
spuse el cu voce tare, fără să vrea, împăratul va culege ce-a 
semănat.” 

— De ce eşti atât de mohorât, domnule Quance? 

Quance îşi puse ochelarii. La picioarele falezei stătea 
Morley Skinner. 

— Nu mohorât, tinere. Ci trist. Artiştii au dreptul... mda, 
ba chiar obligaţia de a fi trişti. 

Puse tabloul neterminat deoparte şi aşeză o foaie neatinsă 
de hârtie pe şevalet. 

— De-acord, de-acord, răspunse Skinner, chinuindu-se să 
urce panta falezei, ochii-i căprui amintind culoarea drojdiei 
de bere. Voiam doar să-ţi cer părerea asupra acestei zile 
memorabile. Am de gând să scot o ediţie specială. Şi fără 
opinia celui mai vechi cetăţean al nostru pe aceste 
meleaguri, ediţia n-ar fi completă. 

— Corect, domnule Skinner. Ai putea scrie: „Domnul 
Aristotle Quance, cel mai de seamă artist al nostru, prieten 
mult iubit şi bonviveur, a refuzat să ne dea vreo declaraţie 
întrucât tocmai era preocupat să înceapă o nouă 
capodoperă.” 

Luă o priză de tabac şi strănută cumplit. Apoi, cu 
imaculata lui batistă scutură firele de tutun de pe redingotă 
şi urmele strănutului de pe noua hârtie. 

— Domnule, la bună vedere! 

Din nou se concentră asupra hârtiei. 

— Tulburi nemurirea, domnule. 


— Îmi dau perfect de bine seama ce simţi, domnule, spuse 
Skinner, dând încântat din cap. Perfect de bine seama ce 
simţi. Şi eu simt la fel atunci când am de scris ceva foarte 
important. 

Se îndepărtă cu mersul lui greoi. Quance nu avea deloc 
încredere în Skinner. De fapt nimeni nu avea încredere în 
el. În orice caz niciunul dintre cei care aveau ceva pe 
conştiinţă, iar cei de pe aici aveau cu toţii câte ceva de 
ascuns. Lui Skinner îi făcea mare plăcere să reînvie 
trecutul. 

Trecutul! Quance se gândi la soţia lui şi îl trecu un fior. 
„Ioate trăsnetele cumplite ale cerului! Cum de-am putut fi 
atât de idiot încât să-mi închipui că dintr-un monstru 
irlandez îmi pot face tovarăş?! Mulţumesc lui Dumnezeu că 
individa s-a scufundat iar în blestemata ei de mlaştină 
irlandeză, ca să nu-mi mai întunece niciodată cerul 
dinainte. Femeile sunt cauza tuturor rătăcirilor bărbatului. 
Ei, făcu el prudent, nu chiar toate femeile, în orice caz nu 
micuța şi scumpa de Maria Tang. Ei, bine, o dulce fătucă, 
dacă a fost să am vreodată parte de aşa ceva. Şi dacă 
cineva a avut şansa de a cunoaşte un minunat amestec de 
portugheză şi chinezoaică, atunci tu eşti acela, dragul meu, 
şi inteligentul meu domn Quance. La naiba, am avut parte 
de o viaţă minunată.” 

Şi deodată îşi dădu seama că, deşi era martorul sfârşitului 
unei epoci, el era în acelaşi timp o părticică a celei noi. 
Acum va avea prilejul de a vedea o nouă istorie şi deao 
consemna în felul lui. Noi chipuri de schiţat, noi nave de 
pictat. Un nou oraş de imortalizat. Alte fete de curtat şi alte 
funduri de ciupit. „Trist? Niciodată!” strigă el. „Apucă-te de 
lucru, Aristotle, băşină bătrână ce eşti!” 

Cei de pe plajă care-l auziseră pe Quance râseră uitându- 
se unii la alţii. Omul se bucura de o popularitate imensă, şi 
toată lumea se bătea să-l aibă în preajmă. Şi avea şi obiceiul 
de a vorbi de unul singur. 


— Ziua de azi ar fi văduvită de nu l-am avea şi pe scumpul 
şi bătrânul Aristotle printre noi, spuse Horatio Sinclair 
zâmbind. 

— Mda, încuviinţă Wolfgang Mauss, scărpinându-se în 
barbă unde-l supăra un păduche. E atât de urât de zici că-i 
frumos! 

— Domnul Quance e un mare artist, spuse Gordon Chen. 
În consecinţă e frumos. 

Mauss se răsuci cât era el de masiv şi se uită chiorâş la 
eurasian: 

— Cuvântul nimerit aici e atrăgător, fiule. De ani de zile tot 
m-am chinuit cu tine să te învăţ, şi asta ca să nu ştii nici 
acum care-i diferenţa dintre atrăgător şi frumos, hein? Şi, 
pe deasupra, nici măcar nu e un mare artist. Are un stil 
excelent şi mai e şi prietenul meu, dar nu are magia unui 
mare artist. 

— Am vrut să spun frumos în sensul artistic al cuvântului, 
domnule. 

Horatio izbuti să observe unda fulgerătoare de enervare 
care-l traversă pe Gordon Chen. Sărmanul Gordon, gândi 
el, plângându-i de milă. Chinuindu-se cu disperare să fie cât 
mai englez, şi totuşi purtând costum chinezesc şi coadă. 
Deşi toată lumea ştia că era bastardul Tai-Panului, făcut cu 
o prostituată chinezoaică, nimeni nu a îndrăznit să-i spună 
treaba asta în faţă, nici măcar taică-su. 

— Socot că pictura lui e minunată, spuse Horatio cu vocea 
lui blândă. Ca şi el, de altfel. Ciudat cât de mult îl iubeşte 
toată lumea. Numai tatăl meu îl dispreţuia. 

— Ei, taică-tu, făcu Mauss. A fost un adevărat sfânt printre 
oameni. Era însufleţit de înalte principii creştine, nu ca noi, 
păcătoşi sărmani. Odihnească-se sufletul său în pace! 

Nu, gândi Horatio. Fie ca sufletul lui să ardă veşnic în 
flăcările iadului. Reverendul Sinclair făcuse parte din 
primul grup de misionari englezi stabiliţi în Macao, cu vreo 
treizeci de ani mai înainte. Dăduse o mână de ajutor la 
traducerea Bibliei în chinezeşte, şi fusese unul dintre 


profesorii şcolii engleze pe care o înființase misiunea. Toată 
viaţa avusese onoarea de a fi socotit un cetăţean de vază de 
către toţi, în afară de Tai-Pan, şi când murise, cu şapte ani 
în urmă, fusese înmormântat ca un sfânt. 

Horatio ar fi fost în stare să-şi ierte tatăl că o băgase pe 
maică-sa în pământ mult prea devreme, pentru principiile 
lui de viaţă înguste şi tiranice, pentru fanatismul cu care 
adora un Dumnezeu înspăimântător, pentru obsedanta idee 
fixă a zelului său misionar, ca şi pentru toate bătăile pe care 
i le administrase fiului său. Dar nici acum, după atâta timp, 
nu putea să-l ierte în veci pentru bătăile pe care i le dăduse 
surorii lui, Mary, şi nici blestemele pe care le aruncase pe 
capul Tai-Panului. 

Tai-Panul o găsise pe micuța Mary, care, pe când avea doar 
şase ani, fugise de acasă cuprinsă de groază. O liniştise, 
apoi o aduse acasă la taică-său, avertizându-l că, de avea să 
o mai atingă chiar şi numai cu un singur deget, avea să-l 
smulgă din amvonul lui şi să-l poarte pe străzile din Macao 
mânându-l din urmă cu biciul. De atunci Horatio îl adora pe 
Tai-Pan. Bătăile au încetat, dar au fost alte pedepse. 
Sărmana Mary! 

Gândindu-se la Mary, simţi că plânsul i se accelerează şi-şi 
îndreptă privirea spre nava amiral pe care îşi aveau 
temporar domiciliul. Ştia că şi ea privea acum spre țărm şi 
că, la fel ca şi el, probabil număra zilele până la sorocul de a 
se întoarce înapoi la Macao. La numai patruzeci de mile mai 
la sud, şi totuşi atât de departe. Trăise în Macao toţi cei 
douăzeci şi şase de ani câţi număra, în afară de o scurtă 
perioadă cât fusese trimis să facă şcoală în Anglia. Urâse 
şcoala, şi pe cea din ţară şi pe cea din Macao. Îi fusese silă 
să-l aibă pe taică-său dascăl; încercase cu disperare să-l 
mulţumească, dar fără a reuşi vreodată. Spre deosebire de 
Gordon Chen, primul eurasian ce fusese îngăduit în şcoala 
din Macao. Gordon Chen fusese un elev strălucit şi reuşise 
să-l încânte întotdeauna pe reverendul Sinclair. Dar Horatio 
nu-l invidia. Mauss fusese schingiuitorul lui Gordon Chen. 


Pentru fiecare bătaie pe care o încasase el de la taică-su, 
Mauss îi dăduse lui Gordon Chen trei bătăi. Mauss era şi el 
misionar: preda engleza, latina şi istoria. 

Horatio îşi îndreptă spinarea. Băgă de seamă că Mauss şi 
Gordon Chen se uitau iarăşi ţintă spre barca cea mare, şi se 
întrebă din nou de ce fusese Mauss atât de aspru cu bietul 
băiat pe când era la şcoală, de ce-i ceruse acestuia atât de 
mult. Presupunea că din cauză că Wolfgang îl ura pe 'Iai- 
Pan. Pentru că Tai-Panul îl ghicise şi-i oferise bani şi postul 
de tălmaci în cursul călătoriilor de contrabandă în vederea 
desfacerii opiului în susul coastei, în schimb, îi îngădui lui 
Wolfgang să-şi distribuie bibliile lui chinezeşti şi broşurile, 
lăsându-l să le predice păgânilor oriunde se oprea corabia, 
dar numai după ce se încheiau afacerile cu opiul. Bănuia că 
Wolfgang se dispreţuia pentru că se socotea ipocrit şi 
interesat într-o acţiune atât de dăunătoare. Şi pentru că 
fusese silit să se prefacă mereu că scopul scuză mijloacele, 
când ştia destul de bine că nu era chiar aşa. 

Eşti un om însemnat de soartă, Wolfgang, se gândi el. Îşi 
aminti că în urmă cu un an se dusese în Insula Chushan cu 
prilejul ocupării ei. Cu aprobarea Tai-Panului, Longstaff îl 
numise temporar pe Mauss magistrat, însărcinat să impună 
legea marţială şi justiţia britanică. În ciuda obiceiurilor, se 
dăduseră ordine stricte în Chushan care interziceau jafurile 
şi tâlhăriile. Mauss avusese grijă ca oricare infractor chinez, 
indian sau englez, să aibă parte de o judecată dreaptă, în 
văzul tuturor, ca apoi să-i condamne la spânzurătoare, 
folosind aceleaşi cuvinte pentru fiecare: „Gott im Himmel, 
iartă-l pe acest biet păcătos. Spânzuraţi-l.” Curând jafurile 
au încetat. 

Cum între două execuţii prin spânzurătoare, Mauss se lăsa 
pradă amintirilor, pe care i le evoca, Horatio descoperi că 
acesta fusese căsătorit de trei ori, de fiecare dată cu o 
englezoaică, primele două muriseră de dezinterie, iar 
actuala soţie era suferindă. Şi a mai aflat că, deşi Mauss era 
un soţ credincios, diavolul îl ispitise rând pe rând când cu 


un bordel, când cu o pivniţă unde se bea gin în Macao. Că 
Mauss învățase limba chineză de la păgânii din Singapore, 
unde fusese trimis de tânăr ca misionar. Că din cei 
patruzeci de ani ai săi, douăzeci şi-i petrecuse în Asia, şi că 
în tot acest timp nu se mai întorsese în ţară. Că acum purta 
şi el pistoale, pentru că „Horatio, niciodată nu ştii când 
vreunul dintre diavolii ăştia păgâni are chef să te omoare, 
sau vreun pirat păgân îşi pune în gând să te jefuiască”. Pe 
toţi oamenii îi socotea nişte păcătoşi, iar pe sine mai 
păcătos decât ceilalţi. Şi singurul său ţel în viaţă fusese 
convertirea păgânilor şi dorinţa de a face din China o ţară 
creştină. 

— Ce gânduri te frământă? îi întrerupse reflecţiile o voce. 

Îl văzu pe Mauss cercetându-l atent. 

— Păi, nimic, făcu el iute. Mă gândeam şi eu... aşa. 

Mauss se scărpină gânditor în barbă. 

— Şi eu cam la fel. E o zi făcută parcă să te gândeşti, hein? 
De-acum niciodată Asia nu va mai fi ce-a fost. 

— Nu, îmi vine şi mie să cred că nu. Te muţi din Macao? O 
să-ţi faci casă aici? 

— Mda, e bine să ai şi tu nişte pământ acolo, să fii stăpân 
pe ogorul tău, cât mai departe de haznaua aia de papistaşi. 
O să-i placă şi nevesti-mi. Dar mie? Eu nu prea ştiu. Locul 
meu e în Macao, adăugă Mauss, încercat de un jind, şi făcu 
cu pumnul lui uriaş spre continent. 

Horatio văzu cum privirea lui Mauss, pierdută-n depărtări, 
deveni mai gânditoare. De ce o fi China atât de fascinantă? 
se întrebă în sinea lui. Cercetă obosit ţărmul, deşi ştia că nu 
va găsi răspunsul acolo. Aş vrea să fi fost şi eu mai bogat. 
Nu la fel de bogat ca Tai-Pan sau Brock. Dar destul de bogat 
ca să-mi ridic o casă frumoasă, să-i invit la mine pe toţi 
negustorii ăştia, s-o iau pe Mary cu mine într-o minunată 
călătorie şi, în drum spre casă, să vizităm toată Europa, fără 
să ne pese cât costă. 

Îi plăcea slujba lui de tălmaci şi secretar particular al 
excelenţei sale, dar avea nevoie de mai mulţi bani. În lumea 


asta trebuie să ai şi ceva bani. Mary are şi ea nevoie de 
toalete de bal şi diamante. Da. Dar chiar şi aşa, era bucuros 
că el nu era nevoit să-şi câştige traiul zilnic ca toţi ceilalţi 
negustori. Negustorii ăştia erau siliţi să fie necruţători, 
prea necruţători, iar viaţa lor atârna de un fir de păr. Mulţi 
dintre cei ce se socoteau bogaţi astăzi, aveau să fie faliţi 
peste o lună. Era destul să pierzi o corabie, şi puteai să fii 
măturat cu totul. Uneori chiar şi Nobila Casă era lovită în 
acest fel. Nava Scarlet Cloud, aparţinând firmei, avea de 
acum o lună întârziere, probabil fiind nevoită să se pună pe 
uscat pentru a-şi repara coca mult încercată, şi pentru a fi 
rearmată, pe ţărmul vreunei insule netrecute încă pe vreo 
hartă, aflată undeva între Pământurile lui Van Diemen şi 
Hong Kong, la vreo două mii de mile de drumul pe care 
trebuia să-l străbată. Sau chiar mai sigur pe undeva prin 
fundul mării, cu opiu de jumătate de milion de guinee în 
pântecele sale. Iar ca negustor eşti nevoit, pentru a 
supravieţui tu, să treci peste oameni şi chiar peste prieteni, 
ca să nu mai vorbim ce trebuie să faci ca să ajungi şi bogat. 
Groaznic. 

Surprinse privirea lui Gordon Chen pironită asupra bărcii 
celei mari, şi se întrebă ce gânduri i-or fi trecând prin 
minte. Trebuie să fie cumplit să ştii că eşti corcitură, se 
gândi el. Dacă ştie şi el adevărul, bănuiesc că-l urăşte pe 
Tai-Pan şi el, deşi se preface că din contra. Eu l-aş uri... 

Gordon Chen se gândea la opiu, şi în mintea lui 
binecuvânta acest dar. De n-ar fi fost opiul n-ar fi existat nici 
Hong Kong-ul... iar Hong Kong-ul, îi trecu prin minte, 
simțind o undă de exaltare, înseamnă cea mai formidabilă 
ocazie de a face bani din câte mi-a oferit viaţa, şi cel mai 
minunat şi de necrezut joss pe care l-a avut China. De n-ar 
fi fost opiul, îşi spuse el, n-ar fi existat comerţul cu China. 
De n-ar fi existat comerţul cu China, Tai-Panul n-ar fi avut 
niciodată destui bani ca s-o cumpere pe mama de la bordel, 
şi nici eu nu m-aş fi născut. lot opiula adus banii pentru 
casa pe care a cumpărat-o tata ca să i-o dăruiască mamei, 


cu mulţi ani în urmă, la Macao. 'Tot din opiu au venit banii 
cu care ne-am cumpărat mâncarea şi îmbrăcămintea. Opiul 
a plătit anii mei de şcoală ca şi meditatorii mei englezi şi 
meditatorii mei chinezi, aşa că azi, acum, sunt cel mai bine 
pregătit tânăr din tot Orientul. 

Uitându-se în jur, îl văzu pe Horatio Sinclair, care cerceta 
încruntat ţărmul. Simţi un fel de invidie când îşi aminti că 
Horatio îşi făcuse studiile în ţară. El nu fusese niciodată în 
Anglia. Cu un efort, lăsă invidia la o parte. O să vină şi 
Anglia mai târziu, îşi promise sieşi, fericit. În câţiva ani. Se 
întoarse şi se uită la barca cea mare din nou. Îl adora pe 
Tain-Pan. Nu-i spusese niciodată lui Struan tată, şi nici 
acesta nu-i spusese vreodată fiule. De fapt, în toată viaţa lui 
nu vorbise cu el decât de vreo douăzeci, treizeci de ori. Dar 
făcuse întotdeauna în aşa fel încât taică-său să fie mândru 
de el, şi în taină se gândise întotdeauna le el ca la un tată. Îl 
binecuvântă din nou pentru că o vânduse pe maică-sa lui 
Chen Sheng, devenind a treia lui soţie. Am avut un joss 
imens, gândi el. 

Chen Sheng era comprador al Nobilei Case, şi-i fusese ca 
un tată lui Gordon Chen. Un comprador era un fel de agent 
care cumpăra şi vindea în numele unei firme străine. Toate 
mărfurile, fie ele mărunte sau mari, treceau prin mâinile lui. 
Prin tradiţie, la fiecare articol el adăuga pentru sine un 
procent oarecare la preţ. Acesta era profitul său personal. 
Dar beneficiul lui depindea de succesul casei pe care o 
slujea, şi trebuia să acopere el datoriile păgubitoare. Aşa că 
un comprador era nevoit să fie şi foarte isteţ şi cu foarte 
mare băgare de seamă pentru a ajunge bogat. 

Ei, se gândi Gordon Chen, să ajungi bogat ca Chen Sheng! 
Sau, şi mai bine, la fel de avut ca Jin-qua, unchiul lui Chen 
Sheng! Zâmbi în sinea lui, socotind că era amuzant să vezi 
cum englezilor le venea atât de greu să se descurce cu 
numele chinezeşti. Numele adevărat al lui Jin-gua era Chen- 
tse Jin Arn, dar nici măcar Iai-Panul, care-l cunoştea pe 
Chen-tse Jin Arn de aproape treizeci de ani, nu era în stare 


să pronunţe acest nume. Aşa că, în urmă cu ani de zile, îl 
poreclise pe acesta „Jin”. Iar qua are o pronunție stâlcită a 
cuvântului chinezesc care însemna „domnul”. 

Gordon Chen ştia că chinezilor nu le păsa de poreclele pe 
care le primeau. Îi distrau chiar, fiind pentru ei încă o 
dovadă a lipsei de cultură a barbarilor. Îşi aduse aminte 
cum, cu mulţi ani în urmă, pe când era doar un ţânc, îi 
urmărise printr-o gaură în peretele grădinii pe Chen-tse Jin 
Arn şi pe Cheng Shen în timp ce aceştia fumau opiu. i 
auzise făcând haz pe seama excelenţei sale. Mandarinii din 
Canton îl porecliseră pe Longstaff „Sulă Urâtă”, joc de 
cuvinte prilejuit de numele lui, distrându-se pentru felul în 
care fuseseră folosite semnele chinezeşti pentru traducerea 
în dialectul din Canton a acestui nume în scrisorile oficiale 
adresate lui Longstaff, şi asta vreme de mai bine de un an, 
până când Mauss i-a dezvăluit lui Longstaff sensul adevărat 
al acestor semne, stricând astfel o minunată glumă. 

Se uită pe furiş spre Mauss. Îl respecta pentru că-i fusese 
un dascăl neîndurător, şi-i rămăsese recunoscător că-l silise 
să fie cel mai bun elev din şcoală. Dar îl dispreţuia pentru 
murdăria în care trăia, pentru duhoarea pe care o emana şi 
pentru cruzimea de care dădea dovadă. Lui Gordon Chen îi 
plăcuse şcoala misiunii, îi plăcuse să înveţe, îi plăcuse să fie 
elev. Dar într-o zi descoperise că el era altfel decât ceilalţi 
elevi. De faţă cu toţi ceilalţi, Mauss îi explicase ce însemnau 
„bastard”, „nelegitim” şi „metis”. Gordon Chen fugise 
îngrozit acasă. Şi pentru prima dată îşi văzuse mama aşa 
cum era ea cu adevărat şi o dispreţui pentru că era 
chinezoaică. Şi, printre lacrimi, află de la ea că era bine să 
fii chiar şi numai în parte chinez, pentru că chinezii erau 
cea mai pură rasă de pe faţa pământului. Şi află că Tai-Pan 
îi era tată. 

— Dar atunci de ce locuim noi aici? De ce Chen Sheng e 
„tata”? 

— Barbarii, fiul meu, n-au parte decât de o singură 
nevastă şi nu se căsătoresc niciodată cu o chinezoaică, îi 


explică Kai-sung. 

— De ce? 

— Aşa e obiceiul la ei. Prostesc. Dar aşa sunt ei de felul lor. 

— Îl urăsc pe Tai-Pan! îl urăsc! izbucnise el. 

Maică-sa îl plesnise peste faţă fără milă. Până atunci nu-l 
lovise niciodată în viaţa ei. 

— În genunchi, şi roagă-te să fii iertat! îi spusese ea plină 
de mânie. Iai-Pan e tatăl tău. El ţi-a dat viaţă. Pentru mine e 
un zeu. M-a cumpărat numai pentru el, apoi m-a 
binecuvântat vânzându-mă lui Chen Sheng ca soţie. Şi şi-ar 
fi dorit Chen Sheng să-şi ia drept soţie o femeie căpătuită şi 
cu un copil spurcat, de numai doi ani, când ar fi putut să-şi 
cumpere o mie de fecioare de n-ar fi fost asta dorinţa 'Iai- 
Panului? Şi de ce mi-ar fi oferit mie Tai-Panul proprietate 
dacă nu ne-ar fi iubit? Şi de ce chiriile îmi sosesc mie şi nu 
lui Chen Sheng, nu cumva asta-i porunca 'Iai-Panului? Şi de 
ce Chen Sheng să se poarte cu mine atât de frumos, deşi 
sunt de-acum bătrână? Nu cumva pentru că Iai-Panul m-a 
onorat mereu cu bunăvoința lui? Şi cum să te trateze Chen 
Sheng pe tine, un nerod nerecunoscător, de parcă i-ai fi fiu 
adevărat, de n-ar fi vorba de Tai-Pan? Du-te la templu şi 
prosternează-te şi roagă-te pentru iertare. Tai-Pan ţi-a 
dăruit viaţă. Aşa că iubeşte-l, cinsteşte-l şi binecuvântează-l, 
aşa cum fac şi eu. Şi dacă ai să mai spui vreodată una ca 
asta, am să-mi întorc pentru totdeauna faţa de la tine. 

Gordon Chen zâmbi în sinea lui. Cât de multă dreptate a 
avut mama, şi cât de prost şi păcătos eram eu. Dar nu la fel 
de prost ca mandarinii şi blestematul de împărat încât să 
încerc să opresc negoţul cu opiu. Orice tâmpit, ştie că fără 
opiu n-ar exista argintul pentru negoţul cu ceai şi mătăsuri. 
Cândva o iscodise pe maică-sa să afle cum se prepară opiul, 
dar nu ştia nici ea, nici altcineva din casă. A doua zi îl 
întrebase pe Mauss, care-i explicase că opiul era seva, 
lacrimile unei capsule coapte de mac. „Culegătorii de opiu 
fac o crestătură delicată în capsulă, pe unde se scurge o 
picătură de lichid alb, hein? Picătura se întăreşte în câteva 


ceasuri şi îşi schimbă culuarea din alb în maroniu închis. 
Apoi te apuci şi răzuieşti picătura, o pui bine şi faci altă 
crestătură fină. Şi apoi o răzuieşti şi pe asta şi faci altă 
crestătură. Apoi aduni toate picăturile la un loc şi faci din 
ele o bilă, de obicei în greutate de zece livre. Cel mai bun 
opiu provine din Bengal, India britanică, hein? Sau din 
Malwa. Unde-i Malwa, băiete? 

— În India portugheză, sir! 

— A fost portugheză, dar acum aparţine Companiei 
Indiilor de Est. Au pus mâna şi pe Malwa pentru a deţine 
monopolul întregului opiu din lume şi pentru a-i aduce la 
sapă de lemn pe negustorii portughezi de opiu din Macao. 
Băiete, faci cam multe greşeli, aşa că adu şi biciul, hein? 

Gordon Chen îşi aduse aminte câtă ură prinsese pe opiu în 
ziua aceea. Dar acum îl binecuvânta. Şi mulţumi acelui joss 
nemaipomenit pentru că-i dăruise un astfel de părinte şi 
Hong Kong-ul. Hong Kong-ul avea să-l facă om cu stare. 
Foarte bogat. 

— Aici au să se nască multe averi, îi spuse el lui Horatio. 

— Unii dintre negustori au să prospere, îi răspunse 
Horatio absent, uitându-se ţintă la barca ce se apropia. Dar 
puţini. Comerţul e o treabă afurisit de parşivă. 

— Ca întotdeauna, tot la bani te gândeşti, Gordon, hein? se 
auzi vocea aspră a lui Mauss. Mai bine te-ai gândi la 
salvarea sufletului tău nemuritor, băiete. Banii nu contează 
chiar atât de mult. 

— Bineînţeles, sir, îşi mască Gordon Chen plăcerea 
văzându-l pe Mauss cum îşi etalează prostia. 

— Tai-Pan arată de parcă ar fi un prinţ ce vine să-şi 
revendice regatul, spuse Horatio, mai mult ca pentru sine. 

Mauss se uită şi el spre Struan: 

— Cum aşa, hein? 

Barca ajunsese exact acolo unde se spărgeau valurile. 

— Vâslele sus! răcni nostromul, iar vâslaşii traseră iute 
ramele înăuntru, săriră peste copastie şi împinseră frumos 
barca peste crestele surfului. 


Struan ezită o clipă. Apoi sări de la prova jos. În secunda 
în care cizmele lui marinăreşti atinseră nisipul țărmului ştiu 
că insula aceea avea să-i aducă moartea. 

— Isuse Cristoase! 

Robb era lângă el şi-i observă brusca paloare. 

— Ce s-a întâmplat, Dirk? 

— Nimic! spuse Struan forţându-se să zâmbească. Nimic, 
flăcăule. 

Îşi şterse de pe frunte picăturile sărate ale mării şi o luă cu 
paşi mari pe mal în sus, către catargul steagului. Pe 
Dumnezeul meu, gândi el, am asudat şi am pus totul la cale 
ani de zile pentru a te stăpâni, Insulă, şi n-ai să mă dobori 
chiar acum! Nu, pe legea mea! 

Robb continuă să-l urmeze şi-l văzu că şchioapătă uşor. 
Probabil că-l chinuie piciorul, gândi el. Se întrebă cât de rău 
poate să te doară când îţi lipseşte jumătate din laba 
piciorului. Accidentul se întâmplase în singura acţiune de 
contrabandă la care participase şi Robb. Pe când încerca 
să-i salveze viaţa lui Robb, neajutorat şi paralizat de 
spaimă, Struan fusese încolţit de nişte pirați. Un glonte de 
muschetă îi smulse partea exterioară a osului astragal şi 
două degete mici de la picior. După ce atacul a fost respins, 
medicul de pe navă cauteriză rănile şi turnă smoală topită 
pe ele. Robb mai simţea şi acum în nări duhoarea de carne 
arsă. De nu eram eu, nu i s-ar fi întâmplat nimic. Porni în 
urma lui Struan să urce malul, chinuit de silă faţă de sine 
însuşi. 

— Neaţa, domnilor, salută Struan când ajunse lângă un 
grup de negustori aflaţi în apropierea catargului. Frumoasă 
dimineaţă, Doamne! 

— Dirk, îi cam frig, spuse Brock. Şi-i bună creştere din 
parte-ţi să vii cu aşa grabă. 

— Încă am venit prea devreme. Excelenţa sa nu a ajuns la 
țărm, şi nici nu s-a tras salva de semnal de pe nava amiral. 

— M-da, aşa-i, nici nu-nseamnă mare lucru un ceas şi 
jumătate de zăbavă, când totu-i pus la cale între tine şi 


neisprăvitul ăla de slugoi, pe legea mea! 

— Am să-ţi rămân recunoscător, domnule Brock, dacă nu o 
să mai vorbeşti despre Excelenţa sa în chipul ăsta, izbucni 
căpitanul Glessing. 

— Şi io am să-ţi fiu recunoscător dacă-ţi păstrezi părerile 
numai pen” tine. Io nu-s în marina militară şi nici sub 
comanda ta, i-o tăie scurt Brock. Mai bine ţi-ar fi mintea la 
războiul care nici măcar nu ţi-a dat ocazia să lupţi. 

Mâna lui Glessing se strânse pe garda sabiei. 

— N-am crezut să ajung ziua în care marina regală să fie 
chemată să apere nişte contrabandişti şi nişte pirați. Asta 
sunteţi! spuse el şi se uită spre Struan. Asta sunteţi cu toţii! 

Se făcu deodată tăcere şi Struan râse: 

— Excelenţa sa n-ar prea fi de acord cu dumneata. 

— Avem legile parlamentului, Dumnezeule, legile Actului 
de navigaţie. Una dintre ele spune: „Orice navă 
neautorizată ce este înarmată poate fi capturată de marina 
militară.” Flota dumitale are astfel de autorizaţie? 

— În apele astea hălăduiesc o mulţime de pirați, căpitane 
Glessing. După cum ştii şi dumneata destul de bine, spuse 
Struan degajat. Suntem înarmaţi pentru a ne apăra. Doar 
atăt. 

— Negoţul cu opiu e împotriva legii. Câte mii de lăzi ai 
cărat în susul coastei introducându-le prin contrabandă în 
China, împotriva legilor chineze şi ale celor ale umanităţii. 
Trei mii? Douăzeci de mii? 

— Ce facem noi aici e lucru bine ştiut în toate tribunalele 
din Anglia. 

— Negoţul ăsta al vostru e dezonorant pentru steagul 
țarii. 

— Mai bine ai mulţumi Domnului pentru acest negoţ, 
fiindcă fără el Anglia n-ar avea nici ceai, nici mătăsuri, ci 
numai sărăcie lucie, care i-ar sfâşia inima cu totul. 

— Mare dreptate ai, Dirk, exclamă Brock, şi se întoarse 
spre Glessing din nou. Mai bine ţi-ai băga în cap odată că 
fără neguţători n-ar mai exista nici un Imperiu Britanic şi 


nici taxe cu care să se cumpere nave de război şi praf de 
puşcă! şi se uită la uniforma imaculată a lui Glessing, la 
pantalonii până la genunchi, la fel de albi ca şi jambierele, 
la încălţările prinse în catarame, la tricornul din cap. Şi nici 
lovele din gros ca să aibă de unde-i plăti pe frumogşii săi 
căpitani. 

Militarii marini îşi făcură cu ochiul, mateloţii râseră şi ei, 
dar cu mare fereală. 

— Mai bine aţi mulţumi Domnului că există marina regală, 
pe legea mea. Fiindcă fără ea n-ar mai face nimeni negoţ. 

De pe nava amiral bubui semnalul, o lovitură de tun. 
Brusc, Glessing se îndreptă în pas de front spre catargul 
steagului. 

— Zentaaaţi arm! 

Scoase la iveală proclamația şi toată mulţimea făcu tăcere. 
Apoi, când mânia i se mai domoli, începu să citească: „Din 
ordinul Excelenței sale onorabilul William Longstaff, căpitan 
superintendent al comerţului în China din însărcinarea 
Maiestăţii sale britanice regina Victoria. Conform 
documentului cunoscut sub numele de Tratatul de la 
Chuenpi, semnat la 20 ianuarie, anul în curs, de Excelenţa 
sa în numele guvernului Maiestăţii sale, şi de Excelenţa sa 
Ti-sen, ministrul plenipotenţiar al Maiestăţii sale Tao Kuang, 
împăratul Chinei, eu, căpitanul Glessing, marina regală, iau 
prin acest act în stăpânire această insulă Hong Kong în 
numele Maiestăţii sale britanice, al moştenitorilor şi 
reprezentanţilor ei, pe vecie, nestingherit, în această zi de 
26 ianuarie a anului 1841 de la naşterea Domnului. 
Pământul acestei insule e din acest moment pământ 
englezesc. Dumnezeu s-o ocrotească pe regină!” 

Stindardul Angliei începu deodată să fluture în vânt în 
vârful catargului şi garda de onoare formată din militari 
marini trase o salvă. Apoi tunurile întregii flote prinseră să 
bubuie şi văzduhul deveni greu, încărcat de mirosul iute al 
prafului de puşcă. Cei aflaţi pe țărm scoaseră trei urale în 
cinstea reginei. 


Ei, de-acum s-a împlinit, se gândi Struan. Am făcut-o şi pe 
asta. De acum putem începe. Părăsi grupul, se îndepărtă 
până la linia surfului, şi pentru prima oară întoarse spatele 
insulei ca să privească îndelung întinderea portului imens şi 
tărâmul aflat de cealaltă parte: China continentală, la 
numai o mie de iarzi depărtare. Peninsula continentului era 
o întindere foarte joasă, pe care abia se profilau două 
movile scunde, ce se repezea în inima portului care o 
împresura din toate părţile. Peninsula se numea Kau-lung, 
sau Kowloon, cum îi spuneau negustorii - Nouă Dragoni. lar 
spre nord se întindea, necunoscută şi fără sfârşit, China. 

Struan citise toate cărţile scrise de cei trei europeni care 
avuseseră şansa să pătrundă în China şi să se întoarcă. 
Marco Polo, cu aproape şase sute de ani înainte, şi doi 
preoţi catolici cărora li se îngăduise să intre în Pekin cu 
două sute de ani mai devreme. Cărţile nu-i dezvăluiră 
aproape nimic. De două sute de ani încoace, nici unui 
european nu i se permisese să pătrundă în China. O singură 
dată, şi împotriva legii, Struan se aventurase o milă spre 
interiorul ţării, debarcând lângă Swatow, pe când vindea 
opiu, dar chinezii se arătaseră duşmănoşi, iar el era singur 
doar cu secundul său alături. Nu semnele de duşmănie îl 
făcuseră să se întoarcă, ci imensitatea numărului lor şi 
nemărginirea acelei întinderi. Doamne Dumnezeule, habar 
nu avem despre cea mai numeroasă şi mai străveche 
naţiune de pe pământul ăsta. Ce-o fi în miezul ei? 

— Vine şi Longstaff la țărm? îl întrebă Robb când se 
apropie de el. 

— Nu, flăcăule. Excelenţa sa are alte lucruri mult mai 
importante de făcut. 

— Adică? 

— Adică nişte treburi care înseamnă citirea şi scrierea 
corespondenţei. Sau de stabilit nişte înţelegeri particulare 
cu amiralul. 

— Pentru ce? 


— Pentru, de-o pildă, cum să scoată negoţul cu opiu în 
afara legii. 

Robb nu-şi putu stăpâni râsul. 

— Nu fac glume. De asta a voit Excelenţa sa să mă vadă... 
laolaltă cu amiralul. A vrut să afle şi sfatul meu, ca să ştie 
când să emită acest ordin. Amiralul spunea că marina 
regală nu va avea nici un fel de dureri de cap pentru a 
impune respectarea ordinului. 

— Doamne, Dumnezeule! A înnebunit Longstaff? 

— Nu, e doar puţin cam nătărău, spuse Struan, 
aprinzându-şi un trabuc. l-am spus să emită acest ordin 
când vor răsuna la bord cele patru lovituri de clopot. 

— Dar e o aiureală! izbucni Robb. 

— Nu, e o măsură foarte înţeleaptă. Marina nu va impune 
respectarea ordinului decât după o săptămână: „pentru a 
da timp neguţătorilor cu China să se debaraseze de marfa 
lor”. 

— Şi atunci noi ce ne facem? Fără opiu suntem terminaţi. 
Tot comerţul cu China e terminat. Tlerminat! 

— Ce bani gheaţă avem, Robb? 

Robb privi în jur ca să se încredinţeze că nu era nimeni în 
preajmă să audă şi apoi cu voce scăzută spuse: 

— Avem tezaurul din Scoţia. Un milion o sută de mii de lire 
sterline în banca noastră din Anglia. Aproape o sută de mii 
aici, în lingouri de argint. Ni se datorează trei milioane 
pentru opiul capturat. Şi avem opiu de două sute de mii de 
guinee în Scarlet Cloud la cursul de acum al pieţii. Mai e... 

— Scoate-o din socoteli pe Scarlet Cloud. Nava e pierdută. 

— Dirk, totuşi o mai fi vreo şansă. Să-i mai dăm un răgaz 
de o lună. Şi o mai fi şi opiu de vreo sută de mii de guinee în 
navele noastre. Şi datorăm cam nouă sute de mii în poliţe 
plătibile la vedere. 

— Cât ne-ar putea costa ca să plutim în următoarele şase 
luni? 

— O sută de mii de guinee ar fi destul pentru plata navelor, 
a salariilor şi a tributului. 


Struan rămase un moment pe gânduri. 

— De mâine, o să intre dihonia în negustori. Nici unu” din 
ei... poate numai Brock... nu e în stare să-şi vândă opiul 
într-o săptămână. Mai bine ai expedia tot opiul în susul 
coastei încă din după-amiaza asta. Cred... 

— Longstaff trebuie să-şi schimbe hotărârea, spuse Robb 
cu o crescândă nelinişte. Neapărat trebuie. Măsura o să 
sleiască tezaurul şi atunci... 

— Ai de gând să mă asculţi? Mâine, când panica va fi în 
floare, ia câţi taeli ne-au mai rămas şi câţi mai poţi pune 
mâna de la alţii şi cumpără opiu de ei. Ar fi bine să izbuteşti 
să cumperi la un curs de zece cenți pentru un dolar. 

— Noi nu suntem în stare să ne vindem într-o săptămână 
opiul pe care îl avem şi atunci cum să ne descurcăm şi cu 
cantităţile în plus. 

Struan scutură scrumul trabucului. 

— Cu o zi înainte ca ordinul să intre în vigoare, Longstaff o 
să-l revoce. 

— Nu pricep! 

— Aşa îşi salvează omul cinstea obrazului. După ce a 
plecat amiralul, i-am expediat lui Longstaff că interzicerea 
comerţului cu opiu va distruge întregul comerţ. Doamne, 
Dumnezeule, de câte ori trebuie să-i desluşesc omului 
chestia asta? Apoi i-am arătat că nu poate anula imediat 
ordinul fără să-şi piardă rău cinstea obrazului, şi să-l facă 
pe amiral, care-i bine intenţionat, dar habar nu are săracul 
nimic de comerţ, să şi-o piardă şi el. Nu rămânea nimic alta 
de făcut decât să dea ordinul, şi apoi să-l anuleze, pentru ca 
amiralul să nu-şi piardă şi slujba şi cinstea obrazului, ca de 
altfel şi Longstaff. I-am făgăduit să-i predic amiralului între 
timp ce înseamnă comerţ. Ordinul o să apară într-o lumină 
bună şi în ochii chinezilor, dar o să-i pună pe ei într-o 
situaţie proastă. În trei zile are loc o altă întâlnire cu Ti-sen. 
Longstaff a fost în totul de părerea mea şi mi-a cerut să 
păstrez secretul numai pentru mine. 

Robb se lumină la faţă. 


— Ah, Tai-Pan, eşti bărbat între bărbaţi! Dar ce garanţie 
avem noi că Longstaff va anula ordinul? 

Struan avea în buzunar o proclamaţie semnată, datată cu 
şase zile mai târziu prin care se anula ordinul. Chiar 
Longstaff îl silise să ia documentul: „Uite, Dirk, ia-l acum, ca 
să pot scăpa de el. Fir-ar să fie! Învârtitul ăsta al hârtiilor, 
doar ştii... cumplit. Dar păstrează secretul numai pentru 
tine până când vine sorocul.” 

— Tu n-ai anula un ordin atât de idiot, Robbie? 

— Ba da, bine-nţeles! lui Robb îi venea să-l ia în braţe pe 
frate-său. Dacă ţine numai şase zile şi nu mai ştie nimeni de 
asta, atunci strângem o avere. 

— Mda! 

Struan îşi lăsă privirea să lunece peste port. Îl descoperise 
cu douăzeci de ani în urmă. Marginea unui taifun îl prinsese 
în largul oceanului, departe, şi, deşi se pregătise de 
furtună, nu prea reuşea să scape, era împins fără milă spre 
țărm. Corabia gonea în neştire, cu catargele goale, 
ambarcând talazuri întregi, cerul şi orizontul se şterseseră 
dinaintea lor, ascunse de masele de apă pe care Vântul 
Suprem le smulgea din ocean şi le arunca în calea lor. 

Apoi, culmea ghinionului, în apropierea țărmului, izbiţi de 
valuri monstruoase, ancorele de furtună s-au rupt şi Struan 
a înţeles că nava era pierdută. 'Talazurile au apucat corabia 
şi au aruncat-o spre țărm. Printr-un miracol, vântul şi-a 
schimbat direcţia cu o fracțiune de grad, a împins corabia 
pe lângă stânci, într-un canal stâncos şi îngust, netrecut pe 
nici o hartă, nu mai larg de trei sute de iarzi, canal format 
între vârful estic al Hong Kong-ului şi continent, şi apoi în 
acest port aflat la capătul canalului, în ape liniştite, la 
adăpost. 

Taifunul făcuse să naufragieze cea mai mare parte a flotei 
comerciale din Macao şi scufundase zeci de mii de jonci de- 
a lungul întregii coaste. Dar Struan şi joncile adăpostite la 
Hong Kong au înfruntat taifunul în deplină siguranţă. După 
trecerea furtunii, Struan navigase în jurul insulei, trecându- 


i configuraţia pe hartă. Apoi păstrase aceste informaţii în 
mintea lui şi începuse să încropească în taină un plan. Şi 
acum, dacă tot eşti a noastră, acum pot să plec, gândi el, 
prins de o caldă emoție. De-acum parlamentul! 

De ani de zile Struan pricepuse că singurul mijloc de a 
proteja Nobila Casă şi noua colonie se afla în Londra. 
Adevăratul sediu al puterii în lume era parlamentul. Ca 
membru al parlamentului, sprijinindu-se pe puterea pe care 
imensa avere a Nobilei Case i-o dădea, el ar fi putut stăpâni 
Asia şi politica asiatică aşa cum îl stăpânise şi pe Longstaff. 
Da. Cu câteva mii de livre ajungi în parlament, îşi spuse el. 
Nu mai lucrăm de-acum prin alţii. O să fii în stare să faci 
politica asta chiar tu. Mda, în fine, flăcăule! Apoi câţiva ani 
încă şi o să fii şi tu înnobilat. Apoi intri în cabinet, şi apoi, 
Dumnezeule, o să aşezi timona imperiului şi a Nobilei Case 
pe un drum care să ţină o mie de ani. 

Robb îl urmărea cu privirea. Ştia că uitase de acum de el, 
dar asta nu mai conta. Îi plăcea să-l urmărească pe frate- 
său când se lăsa purtat de gânduri departe, foarte departe. 
Robb se simţea foarte aproape de el şi în siguranţă atunci 
când chipul Tai-Panului îşi mai domolea din duritate, iar 
ochii lui pierdeau acea lucire verzuie care te îngheţa, când 
mintea i se lăsa legănată de visuri pe care ştia bine că nu le 
va putea împărtăşi nimănui niciodată. 

Struan rupse tăcerea. 

— În şase luni de zile iei tu funcţia de Tai-Pan. 

Robb simţi cum stomacul i se zbate cuprins de panică. 

— Nu, nu sunt pregătit pentru una ca asta. 

— Eşti pregătit. Numai din parlament pot să apăr şi Nobila 
Casă şi Hong Kong-ul. 

— Aha, făcu Robb, apoi adăugă încercând să nu ridice 
tonul. Dar asta trebuia să se întâmple cândva încolo, în 
viitor, în vreo doi sau trei ani... Aici mai e atâta de făcut. 

— Ce-i de făcut poţi să faci şi tu. 

— Nu. 

— Ba poţi. Şi de-asta nici Sarah nu se îndoieşte. 


Robb se uită la Resting Cloud, nava lor folosită drept 
antrepozit, unde locuiau acum temporar soţia şi copiii lui. 
Ştia că Sarah avea ambiţii mult prea mari pentru el. 

— Nu vreau deocamdată misiunea asta. Mai e timp 
berechet. 

Struan se gândi şi el la timp. Nu regreta deloc anii 
petrecuţi în Orient, departe de ţară. Departe de soţia sa 
Ronalda şi de Culum şi de Jan şi Lechie şi Winifred, copiii 
lui. Ar fi vrut să fi fost şi ei cu el, dar Ronalda ura Orientul. 
Se căsătoriseră în Scoţia, pe când el avea douăzeci de ani şi 
Ronalda şaisprezece, şi plecaseră îndată spre Macao. Dar 
detestase şi drumul într-acolo şi Macao pe deasupra. Primul 
lor băiat murise la naştere şi, în anul următor, când se 
născuse cel de-al doilea fiu, Culum, şi acesta se îmbolnăvise. 
Aşa că Struan îşi expediase familia în ţară. La fiecare trei 
sau patru ani venise şi el să-i vadă în concediu. Rămânea o 
lună sau două cu ei în Glasgow şi din nou înapoi în Orient, 
pentru că acolo erau multe de făcut şi trebuia construită 
Nobila Casă. 

Nu-mi pare rău de nici o zi din viaţa mea, îşi spuse el. 
Niciuna. Bărbatul trebuie să ia lumea în piept şi să vadă ce 
drum îşi poate croi în viaţă. Nu acesta-i rostul vieţii? Deşi 
Ronalda-i o fată minunată şi-mi iubesc copiii, bărbatul 
trebuie să-şi împlinească menirea lui de bărbat. Nu de asta 
ne-am născut? De nu punea şeful clanului Struan mâna pe 
tot pământul şi nu-l înconjura cu garduri, lăsându-ne pe toţi 
ceilalţi pe drumuri, pe noi, neamurile lui, noi care am trudit 
pământul acela de generaţii întregi, atunci aş fi avut şi eu 
mica mea fermă acolo, aşa cum a avut şi tata înaintea mea. 
Mda, şi aş fi fost mulţumit să am ferma aia. Da' el ne-a 
aruncat pe toţi într-o mahala împuţită din Glasgow şi a pus 
el mâna pe tot pământul să se ajungă el conte de Struan, şi 
desfiinţase clanul. Noi, ceilalţi, aproape că am murit de 
foame şi atunci ne-am avântat pe mare şi am avut un joss 
bun care ne-a salvat, iar acum familia a ajuns bogată. Toţi s- 


au încropit. Şi asta pentru că eu am pornit pe mare. Şi 
pentru că s-a născut Nobila Casă. 

Struan învățase foarte repede că banii înseamnă putere. 
Şi avea să folosească această putere pentru a-l distruge pe 
contele de Struan şi pentru a răscumpăra o parte din 
pământurile clanului. Nu regreta nimic din viaţa lui. 
Descoperise China şi China îi dăruise ceea ce nu-i putuse 
dărui propria lui ţară. Nu doar bogăţie, bogăţia în sine era 
odioasă. Ci bogăţie şi un scop pentru această bogăţie. Îi 
datora şi el Chinei câte ceva. 

Deşi ştia bine că trebuia să se întoarcă în ţară ca să devină 
membru al parlamentului şi ministru în cabinet, ca să-l 
doboare pe conte şi să prindă Hong Kong-ul în coroana 
Marii Britanii ca un giuvaier, ştia la fel de bine că se va 
întoarce mereu aici. Pentru că adevăratul său ţel - o taină 
pentru toată lumea şi aproape şi pentru el o taină în mare 
măsură, mai tot timpul - îi va cere ani şi ani de zile pentru 
a-l împlini. 

— Niciodată n-are omul destul timp. 

Privi spre muntele care domina insula. 

— O să-i spunem Piscul, adăugă el absent, şi din nou avu 
acea intuiţie ciudată că insula asta îl ura şi că-i dorea 
moartea, simţi cum ura îl împresoară din toate părţile şi se 
întrebă uluit de ce. În şase luni de zile tu vei conduce 
Nobila Casă, repetă el cu voce aspră. 

— Nu pot. Singur n-am să pot. 

— Un tai-pan e singur întotdeauna. Asta-i bucuria şi 
suferinţa acestei poziţii. 

Peste umărul lui Robb îl văzu pe nostrom apropiindu-se. 

— Iertare, sir. Îngăduiţi să „udăm puţin verga mare”? 

— Da, domnule MckKay? 

McKay era scund şi îndesat, cu părul adunat la spate într-o 
coadă smolită, ca de şobolan. 

— Da, câte două porţii de rom de fiecare. Apoi ocupă-te de 
treburi, aşa cum ne-am înţeles. 

— Da, sir! spuse McKay şi se îndepărtă în grabă. 


Struan se întoarse spre Robb, iar acesta nu simţi decât 
intensitatea acelei priviri verzi care părea să-şi reverse 
lumina asupra lui. 

— La sfârşitul anului am să-l trimit încoace şi pe Culum. La 
vremea aia e cu facultatea terminată. lan şi Lechie o să se 
îmbarce şi ei pe navă şi o să plece pe mare, apoi o să vină şi 
ei. La vremea aceea băiatul tău Roddy va fi destul de mare 
şi el. Mulţumesc lui Dumnezeu că avem destui feciori care 
să ne urmeze. Alege pe unul dintre ei să fie succesorul tău. 
Întotdeauna numai Tai-Panul trebuie să aleagă pe cel ce-l va 
urma şi momentul anume când se va întâmpla una ca asta. 

Apoi, hotărât, se întoarse cu spatele la China continentală 
şi spuse fără drept de apel: 

— Şase luni. 

Se îndepărtă. Robb îl urmări cum pleacă, simţi deodată 
cum îl urăşte şi pe el, se urăşte şi pe sine şi insula asta. Ştia 
că nu se va descurca niciodată ca Tai-Pan. 

— Nu beţi şi dumneavoastră cu noi? se adresă Struan unui 
grup de negustori. Să închinăm un pahar pentru noua 
noastră casă! Avem brandy, rom, bere, vin sec, whisky şi 
şampanie. 

Arătă cu mâna spre barca cea mare, unde echipajul lui 
descărca butoaie şi aşternea mese. Alţi marinari se clătinau 
sub povara grămezilor de fripturi reci - pui, pulpe de porc, 
ca şi douăzeci de purcei de lapte şi o jumătate de vită - 
maldăre de pâini, plăcinte cu carne de porc, oale cu varză 
călită cu slănină şi treizeci sau patruzeci de şunci afumate, 
legături de banane de Canton, prăjituri cu fructe 
conservate, căni mari din sticlă fină sau cositor, vedre cu 
gheaţă, adusă din nord la bordul cliperelor sau unor lorci, 
anume pentru sticlele de şampanie. 

— E aici de mâncare pentru toţi flămânzii. 

Răsună o salvă de urale de aprobare, şi neguţătorii 
începură să se îndrepte spre mese. Când fiecare puse mâna 
pe câte un pahar sau cană, Struan ridică paharul: 

— Un toast, domnilor. 


— A să beau şi io cu tine, da' nu pen” frenţita asta de insulă 
numai bolovani. A să beau ca să te văd cum îţi rupi gâtu'! 
spuse Brock săltând o stacană cu bere. Da' dacă stau şi mă 
gândesc mai bine, am să beau şi pen” pietricica asta, da' am 
să o şi botez: Aiureala lui Struan! 

— Mda, e destul de mică, îi răspunse Struan, dar destul de 
mare pentru firma lui Struan şi a celorlalţi negustori cu 
China. Dar dacă e destul de mare şi pentru compania 
Struan şi pentru a lui Brock, asta-i altă problemă. 

— Io o să ţi-o zic p-a'” dreaptă, Dirk, bătrâne. Pen' noi doi 
nu e destul de mare nici toată China, cât îi ea. 

Brock dădu cana peste cap şi o aruncă spre insulă. Apoi 
porni ţanţoş spre propria lui barcă. Câţiva negustori îl 
urmară. 

— Pe legea mea, proaste purtări, făcu Quance, după care 
strigă să acopere hohotele de râs. Hai, Tai-Pan, toastul. Pe 
domnul Quance îl munceşte o nemuritoare sete. Să trăim 
acest moment istoric. 

— lartă-mă, domnule Struan, spuse Horatio Sinclair, 
înainte de a auzi acest toast, n-ar fi potrivit să mulţumim 
Domnului pentru milostivirea ce ne-a arătat în această zi? 

— Bineînţeles, flăcăule. Ce prostie să uit una ca asta! Nu 
vrei să dai tu tonul rugăciunii? 

— Sir, de faţă e şi pastorul Mauss. 

Struan şovăi, luat pe nepregătite. Îl cercetă pe tânăr, păru 
să-i placă sticlirea aceea de umor care pândea din ochii 
cenuşii. Apoi, cu voce tare, spuse: 

— Domnule pastor Mauss, unde eşti? Să ascultăm o 
rugăciune. 

Mauss se ridică dominându-i cu statura lui pe negustori. 
Se îndreptă poticnindu-se spre capul mesei şi puse cana 
goală, prefăcându-se că totdeauna fusese goală şi nu i-o 
umpluse nimeni niciodată. Bărbaţii îşi scoaseră pălăriile şi 
rămaseră cu capetele goale în vântul tăios. Asupra țărmului 
se lăsă tăcere. Struan ridică privirea spre piciorul pantei, 
spre un gorgan unde avea să fie ridicată biserica. Cu ochiul 


minţii el şi vedea silueta bisericii, ca şi oraşul şi cheiurile 
portului, antrepozitele şi casele şi grădinile. Chiar şi Nobila 
Casă de unde 'Tai-Panul va ţine consiliu în generaţiile 
viitoare. Apoi alte locuinţe pentru cei din conducerea 
acestei case şi familiile lor. Şi fetele lor. Gândul îi fugi spre 
iubita lui de acum, T'chung Jen May-may. O cumpărase pe 
May-may cu cinci ani mai înainte, pe când avea 
amintindu-şi de exclamaţia ei în dialectul din Canton care 
voia să exprime plăcere sau mânie, silă sau fericire sau 
chiar neputinţă, depinde de felul cum era rostită. Ei bine, e 
ca o pisică sălbatică, dacă există pe lume femeia care să 
semene cu sălbăticiunea asta. 

— Dumnezeule blând al tuturor vânturilor sălbatice şi al 
talazurilor ce se sparg puternice la țărm, al frumuseţii şi 
dragostei, Dumnezeule stăpân al tuturor marilor nave şi al 
Stelei Polare şi al fericirii caselor noastre, Doamne 
Dumnezeule, părinte al lui Isus, priveşte-ne pre noi şi ne 
miluieşte. 

Cu ochii închişi, Mauss ridică mâinile în sus. Avea o voce 
adâncă şi expresivă şi puterea credinţei lui iradie asupra 
celorlalţi. 

— Suntem şi noi fii ai oamenilor, şi părinţii noştri au suferit 
pentru noi aşa cum şi tu ai suferit pentru binecuvântatul 
tău fiu Isus. Sfinţii sunt urcați pe cruce şi păcătoşii se 
înmulţesc pe pământ. Ne uităm la minunea unei flori şi nu 
te mai vedem. Înfruntăm Vântul cel Mare şi nu te simţim pe 
tine. Străbatem imensele oceane şi nu te cunoaştem. 
Adunăm roadele ogoarelor şi nu mai simţim atingerea ta. 
Ne îndestulăm cu mâncare şi băutură, dar nu mai sunt 
trupul tău. Pentru că tu eşti în toate astea şi încă în multe 
altele. Pentru că tu eşti şi viaţa şi moartea şi izbânda şi 
înfrângerea. Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi simpli 
oameni... 

Se opri cu faţa chinuită, în vreme ce se trudea cu sufletul 
său care-şi dădea duhul. O, Doamne, iartă-mi mie păcatele 


mele. Lasă-mă să-mi ispăşesc slăbiciunile ajutând la 
convertirea păgânilor. Lasă-mă să fiu un martir al credinţei 
tale sfinte. Şi din ceea ce am ajuns acum fă-mă să fiu cum 
eram odinioară... Dar Wolfgang Mauss ştia că drum de 
întoarcere nu mai era, că din clipa în care alesese să-l 
slujească pe Struan, sufletul său nu mai cunoscuse tihna, 
iar dorinţele cărnii l-au cufundat în păcat. Doamne, ceea ce 
am făcut a fost drept. Pentru că alt drum de a pătrunde în 
China nu era. Deschise ochii şi se uită neajutorat în jur. 

— Iertare. Iertaţi-mă. Nu mai ştiu ruga mai departe. Îi văd 
cuvintele, cuvintele sfinte prin care aş putea să vă fac să-l 
auziţi, aşa cum îl auzeam şi eu odinioară... dar nu mai pot 
rosti aceste cuvinte de acum încolo. lertaţi-mă. O, Doamne, 
binecuvântează această insulă. Amin. 

Struan apucă o sticlă de whisky şi i-o întinse lui Mauss. 

— Eu cred că ai spus rugăciunea destul de bine. Domnilor, 
un toast. În cinstea reginei! 

Băură cu toţii şi când cănile rămaseră goale, Struan 
porunci să fie umplute din nou. 

— Cu îngăduinţa dumitale, domnule căpitan Glessing, mi- 
ar face plăcere să ofer câte o duşcă şi oamenilor dumitale. 
Ca şi dumitale de altfel. Un toast pentru cel mai nou 
teritoriu al reginei! Astăzi ai intrat în istorie. Apoi, 
întorcându-se spre ceilalţi negustori, le spuse: Ar trebui să-l 
cinstim pe căpitan. Haideţi să botezăm această plajă 
Promontoriul Glessing! 

Se stârni un cor de voci ce încuviinţau ideea. 

— Numai cel mai înalt dintre ofiţeri poate da nume unei 
insule sau unei părţi a ei, răspunse Glessing. 

— Am să-i amintesc Excelenței sale lucrul acesta. 

Glessing dădu scurt din cap şi răcni către maestrul de 
arme: 

— O duşcă marinarilor, cu urările firmei Struan şi 
Compania. Soldaţilor nu. De voie! 

În ciuda faptului că avea pică pe Struan, Glessing nu se 
putu abţine să nu se simtă mândru ştiind că atâta vreme cât 


va exista această colonie a Hong Kong-ului numele său nu 
va fi dat uitării. Fiindcă Struan nu arunca niciodată vorbe în 
vânt. Urmară toastul pentru Hong Kong şi cele trei rânduri 
de urale. Apoi Struan îi făcu semn din cap cimpoierului şi pe 
plajă răsună cântecul tânguios al clanului Struan. Robb nu 
se atinse de băutură. Struan îşi muie buzele într-un pahar 
de brandy şi porni să se plimbe prin mulţime, salutându-i 
zgomotos pe cei pe care dorea el să-i salute şi dând doar 
din cap către ceilalţi. 

— Gordon, tu nu bei deloc? 

— Nu, mulţumesc, domnule Struan, şi Gordon Chen făcu o 
plecăciune după protocolul chinezesc, foarte mândru că 
fusese remarcat. 

— Cum îţi mai merg treburile? 

— Foarte bine, mulţumesc, sir. 

Flăcăul a ajuns acum un tânăr minunat, se gândi Struan. 
Cam ce vârstă să aibă acum? Nouăsprezece. Cum mai fuge 
timpul. Îşi aminti de Kai-Sung, mama băiatului, îşi aminti cu 
dragoste. Fusese prima lui iubită şi foarte frumoasă. Aiii 
iaa! multe te-a mai învăţat! 

— Ce mai face mama ta?'âl întrebă el. 

— Foarte bine, zâmbi Gordon Chen. Prin mine vă 
transmite rugile ei toate pentru a fi teafăr şi nevătămat, în 
fiecare lună arde în templu bețe sfinte să aveţi un joss bun. 

Struan se întrebă cum o mai fi arătând acum. N-o mai 
văzuse de şaisprezece ani. Dar îşi amintea limpede chipul 
ei. 

— Transmite-i cele mai bune urări din partea mea. 

— Mare cinste pentru ea, sir. 

— Chen Sheng îmi spune că munceşti din greu şi-i eşti 
foarte folositor. 

— E prea bun cu mine, sir. 

Chen Sheng n-a fost bun niciodată cu nimeni care nu 
aduce mai mult decât îl costă. Chen Sheng e un bandit 
bătrân, gândi Struan, dar fără el am fi pierduţi. 


— Ei, făcu Struan, nu puteai să ai mai bun profesor decât 
Chen Sheng. În următoarele câteva luni vor fi multe de 
făcut, bani buni de dobândit. 

— Sper să fiu de folos Nobilei Case, sir. 

Struan simţi că băiatul lui cocea ceva în minte, dar nu zise 
nimic şi plecă mai departe, după ce dădu din cap în semn 
de încuviinţare, ştiind că Gordon va găsi el o cale să-i spună 
la timpul potrivit despre ce-i vorba. Gordon Chen se înclină 
şi el şi, după o clipă, porni agale spre una dintre mese, şi 
aşteptă politicos mai în spate până când se făcu loc şi 
pentru el, conştient de faptul că ceilalţi îl urmăreau 
îndelung cu privirea, dar nu-i păsa: atâta vreme cât Struan 
era Tai-Pan, era în siguranţă. Negustori şi marinari pe toată 
plaja aceea rupeau cu mâinile bucăţi de pui şi de purcei de 
lapte şi se îndopau cu carne, grăsimea scurgându-li-se pe 
bărbie. Ce adunătură de sălbatici, gândi Gordon Chen, şi 
mulţumi jossului său că fusese crescut în educaţia chineză 
şi nu cea europeană. 

Da, îi trecu lui prin minte, am avut un joss imens de bun. 
Acelaşi joss îl adusese pe tainicul lui învăţător chinez acum 
câţiva ani. Nu spusese nici un cuvânt nimănui despre acest 
învăţător, nici măcar mamei lui. De la acesta învățase el că 
nu tot ceea ce îi spuneau pastorul Mauss şi pastorul Sinclair 
era neapărat adevărat. Aşa aflase de Budha şi de China, 
despre trecutul ei, dar mai ales cum să te răscumperi 
pentru darul vieţii şi cum să foloseşti acest dar pentru 
gloria patriei tale. În urmă cu un an învățătorul lui îl iniţiase 
în cea mai puternică, mai tainică şi militantă dintre toate 
societăţile secrete chinezeşti, Hung Mun Tong, care avea 
membri răspândiţi în toată China şi în cadrul căreia se 
legase prin cele mai sfinte jurăminte pecetluite cu sânge, 
frăţeşte, să răstoarne dinastia urâtă a manciurienilor, 
străinii Ch'ing, dinastia domnitoare a Chinei. De două 
veacuri, sub diverse înfăţişări şi nume, societatea 
îndemnase la revoltă. Răscoalele cuprinseseră toate 
colţurile imperiului chinez, din Tibet până în Formoza, din 


Mongolia până în Indochina. Ori de câte ori ţara era lovită 
de foamete sau de asuprire, Hung Mun îi aduna pe ţărani 
laolaltă şi-i stârnea împotriva mandarinilor şi a dinastiei 
Ch'ing. Toate aceste revolte au eşuat şi au fost înăbuşite 
sălbatic de către dinastie. Dar societatea secretă 
supravieţuise. Gordon Chen se simţise adânc onorat că el, 
fiind chinez doar în parte, fusese socotit demn de a face 
parte din Hung Mun. Moarte dinastiei Ch'ing! Îşi 
binecuvântează jossul că avusese şansa de a se naşte în 
această epocă a istoriei, în această parte a Chinei, şi de a 
avea chiar un astfel de tată, pentru că el ştia că era aproape 
timpul când se va răscula toată China. Şi-l binecuvântă pe 
Tai-Pan că dăruise societăţii Hung Mun o nepreţuită perlă: 
Hong Kong-ul. În fine, acum societatea va avea o bază 
sigură unde să se refugieze ca să scape de permanenta 
asuprire a mandarinilor. Hong Kong-ul va fi sub stăpânirea 
barbarilor, şi aici, în această insuliţă, era convins că 
societatea lor va înflori. Iar de aici, din Hong Kong, în taină 
şi la adăpost, se vor strecura pe continent şi-i vor hărţui pe 
cei din dinastia Ch'ing până la ziua cea mare. Şi cu puţin 
joss, gândi el, cu puţin joss aş putea folosi şi puterea Nobilei 
Case pentru cauza noastră. 

— Ia înfulecă din asta, păgân blestemat! 

Gordon Chen ridică privirea surprins. Un marinar mic şi 
îndesat se uita urât la el. Ţinea în mâini un picior de la un 
purcel de lapte de care trăgea cu dinţii lui stricaţi. 

— Înfulecă din asta sau am să-ţi iau coada aia blestemată 
şi ţi-o înfăşor în jurul gâtului tău afurisit. 

Nostromul McKay veni grăbit şi-l zvârli deoparte pe 
marinar. 

— 'Ţine-ţi căţeaua, Ramsey, netrebnic frenţit, îl admonestă 
el. N-a vrut să vă facă nici un rău, domnule Chen. 

— Mda, mulţumesc, domnule McKay. 

— Vreţi ceva de haleală? se oferi McKay, şi cu cuțitul din 
mână străpunse o găină şi i-o oferi. 


Gordon Chen rupse cu mare delicateţe o bucăţică din 
capătul aripii găinii, îngrozit de apucăturile barbare ale lui 
MckKay. 

— Mulţumesc. 

— Numai atât doriţi? 

— Da, e cea mai delicioasă bucăţică, spuse Chen şi se 
înclină. Mulţumesc încă o dată! şi se îndepărtă. 

MckKay se apropie de marinarul lui. 

— Hei, bătrâne, eşti întreg? 

— Ar fi trebuit să-l spintec pe pederastul ăla şi să-i dau 
inima afară. E femeia ta, McKay? 

— Vorbeşte mai pe şest, bătrâne. Chinezul ăsta trebuie 
lăsat în pace. Dacă vrei să te legi de vreun bastard de 
păgân, găseşti tu o groază. Da” nu pe ăsta, pe Dumnezeu. E 
bastardul Tai-Panului, uite de asta. 

— Atunci de ce naiba nu are şi el un semn acolo să-l ştim... 
sau măcar să-şi taie părul? Ramsey cobori glasul şi se uită 
cu jind. Am auzit că chinezii ăştia-s nişte iubite... straşnice, 
cu totul altfel... 

— Habar n-am. N-am avut niciodată de-a face cu vreuna 
din putorile astea. Există din belşug de-ale noastre în 
Macao. 

Struan urmări cu privirea un sampan ancorat în larg. Era 
o barcă destul de mică cu o cabină plăcută, construită din 
rogojini subţiri, împletite din pai, întinse pe structuri de 
bambus. Pescarul şi familia sa erau Hoklo, adică oameni ai 
bărcii care-şi trăiau viaţa numai pe apă şi doar rar, sau 
poate niciodată, nu puneau piciorul pe pământ. Văzu pe ea 
patru adulţi şi opt copii. Unii ţânci erau legaţi de sampan cu 
funii înnodate la brâu. Aceştia erau băieţi. Fetele nu erau 
legate, ele nu prea aveau valoare. 

— Când credeţi că ne putem întoarce la Macao, domnule 
Struan? 

Se întoarse şi-i zâmbi lui Horatio. 

— Cred că mâine, flăcăule. Dar îmi imaginez că Excelenţa 
sa va avea nevoie de tine pentru întâlnirea sa cu Ti-sen. Vor 


fi o groază de documente de tradus. 

— Pe când e programată întâlnirea? 

— Cred că în vreo trei zile. 

— Dacă vreo navă de-a dumneavoastră se îndreaptă spre 
Macao sunteţi bun să-i îngăduiţi şi surorii mele să meargă? 
Sărmana Mary, de două luni n-a mai coborât de pe navă. 

— Cu plăcere. 

Struan se întrebă ce-ar fi făcut Horatio când ar fi aflat 
adevărul despre Mary. El fusese pus în faţa acestui adevăr 
cu doar trei ani şi ceva în urmă... Se afla în Macao, într-o 
piaţă aglomerată şi, deodată, un chinez îi împinsese un 
bileţel în mână şi apoi dispăruse. Era scris în chineză. Îi 
arătase hârtia lui Wolfgang Mauss. „Sunt nişte indicaţii cum 
să ajungi la o anumită casă, domnule Struan. Şi un mesaj: 
«Tai-Panul Nobilei Case are nevoie de informaţii deosebite 
pentru salvarea acestei case. Să vină în taină la intrarea 
laterală la ora maimuţei.» „Când e ora asta a maimuţei?” 
„La ora trei după-amiaza.” „Unde se află locuinţa asta?” 
Wolfgang îi spusese şi apoi adăugase: „Nu te duce.E o 
capcană, hein? Ai uitat că pe capul tău e o recompensă de o 
sută de mii de taeli?” „Casa asta nu-i în cartierul chinezesc, 
replicase Struan. lar ziua în amiaza mare nu poate fi o 
capcană. Du-te şi strânge oamenii bărcii mele. Dacă nu mă 
arăt teafăr şi nevătămat într-un ceas, veniţi şi căutaţi-mă 
voi.” 

Aşa că se dusese, lăsându-l pe Wolfgang şi pe oamenii 
bărcii lui, cu toţii înarmaţi, în apropiere, gata să intervină. 
Casa făcea parte dintr-un şir de locuinţe de pe o stradă 
liniştită, cu pomi pe margine. Pe o poartă, ce se deschise 
într-un zid înalt, Struan pătrunse într-o grădină. Îl aştepta o 
servitoare chinezoaică. Era îmbrăcată corect, cu pantaloni 
negri şi haină neagră, iar părul îi era strâns într-un coc. 
Femeia se înclină dinainte-i şi-i făcu semn să păstreze 
tăcere şi să o urmeze. Îl conduse prin grădină şi apoi în 
casă, urcară o scară spre un apartament particular şi apoi 


într-o încăpere. El merse precaut în urma ei, gata în orice 
moment să facă faţă oricărui pericol. 

Camera avea un mobilier fastuos, iar tăbliile pereţilor erau 
împodobiţi cu tapiserii. Scaune, o masă şi mobile chinezeşti 
din lemn de tec. În încăpere dăinuia un aer ciudat de curat, 
doar cu o foarte uşoară sugestie de parfum extrem de 
rafinat. Fereastra, singura de altfel, dădea spre grădină. 
Femeia se apropie de un perete lateral şi, cu foarte mare 
grijă, dădu la o parte o minusculă bucată de panou. În 
perete era o găurică prin care se putea spiona ce se 
petrece în încăperea de alături. Femeia se uită pe acolo, şi 
apoi îi făcu semn să facă la fel. Ştia că chinezii aveau un 
truc vechi pentru a pedepsi un duşman, mai prost, 
punându-l să se uite printr-o astfel de găurică în perete în 
vreme ce de cealaltă parte îl aştepta cineva cu un ac în 
mână. Aşa că se apropie cu fereală la câţiva inci de gaura 
respectivă. Putea totuşi să vadă totul clar în încăperea de 
alături. 

Era un dormitor. Wang Chu, cel mai mare mandarin din 
Macao, zăcea sforăind gol puşcă în pat, etalându-şi corpul 
trupeş. Alături de el se afla Mary, goală şi ea. Stătea cu 
mâinile sub cap şi privea pierdută în tavan. Struan urmări 
cuprins de silă scena de care nu-şi putea desprinde 
privirile. Cu un gest leneş, Mary îl împinse cu cotul pe Wang 
Chu, îl mângâie ca să-l trezească şi apoi vorbi şi râse cu el. 
Struan nu ştiuse niciodată că Mary vorbea chinezeşte, şi 
doar o cunoştea mai bine ca toată lumea, în afară de fratele 
ei. Ea făcu să sune un mic clopoțel, şi de îndată se arătă o 
slujnică ce-l ajută pe mandarin să se îmbrace. Wang Chu nu 
se putea îmbrăca singur pentru că avea nişte unghii de 
patru inci lungime şi acoperite cu foiţă bătută în nestemate. 
Struan întoarse capul plin de ură. Din grădină se auzi 
deodată o discuţie, glasurile cântate ale unor chinezi. 
Struan se uită cu băgare de seamă într-acolo. În grădină se 
adunase garda lui Wang Chu, aşa că aveau să-i taie calea de 
retragere. Femeia îi făcu semn să nu se îngrijoreze, ci să 


aştepte liniştit. Se apropie de masă şi-i turnă nişte ceai, apoi 
făcu o plecăciune şi dispăru. În jumătate de oră bărbaţii 
părăsiră grădina şi Struan îi văzu pe stradă adunându-se 
înaintea lecticii. Slujitorii îl ajutară pe Wang Chu să se urce 
în ea şi porniră. 

— Hello, Tai-Pan! 

Struan se răsuci iute, trăgându-şi cuțitul din teacă. În 
cadrul uşii disimulate în perete stătea Mary. Purta o rochie 
vaporoasă care nu ascundea nimic din farmecele ei. Purta 
părul blond foarte lung, avea ochi albaştri şi gropiţă în 
bărbie, picioare lungi şi o talie îngustă, iar sânii îi erau mici 
şi tari. La gât îi atârna de un lanţ de aur o nepreţuită 
bijuterie de jad. Mary îl cerceta pe Struan abordând un 
zâmbet curios, lipsit de expresie. 

— Poţi să-ţi pui cuțitul la loc, Tai-Pan. Nu te ameninţă nici 
un pericol. 

Avea o voce calmă, batjocoritoare. 

— Ai merita să fii bătută cu biciul, îi replică el. 

— Ştiu cum e când eşti bătută cu biciul, ştiu tot, nu-ţi aduci 
aminte? îi făcu semn s-o urmeze în dormitor. O să fim mai la 
larg aici! şi se apropie de un birou şi turnă brandy în două 
pahare. Ce s-a întâmplat? făcu ea cu acelaşi zâmbet 
pervers. N-ai mai fost în dormitorul unei fete până acum? 

— Vrei să spui în dormitorul unei curve? 

Fata îi întinse un pahar şi el îl luă. 

— Tai-Pan, suntem amândoi la fel. Şi unul şi celălalt 
preferăm să ne alegem tovarăşii de pat dintre chinezi. 

— Dumnezeule, afurisită câţea... 

— Nu o face pe ipocritul cu mine, nu ţi se potriveşte. Eşti 
căsătorit şi mai ai şi copii. Şi cu toate astea ai o mulţime de 
alte femei. Chinezoaice. Ştiu totul despre ele. Am avut grijă 
să aflu. 

— Nu se poate să fii Mary Sinclair pe care o cunosc eu, îşi 
spuse el mai degrabă sieşi. 

— Deloc imposibil. Surprinzător, da! şi sorbi calmă din 
paharul cu brandy. Am trimis după dumneata pentru că am 


vrut să mă vezi aşa cum sunt cu adevărat. 

— De ce? 

— Mai întâi concediază-ţi oamenii şi trimite-i acasă. 

— De unde ştii de ei? 

— Fiindcă te ştiu pe tine foarte grijuliu. Ca şi mine. N-ai fi 
venit niciodată aici, în mare taină, fără să-ţi iei nişte oameni 
de pază. 

În ochii se citea o expresie batjocoritoare. 

— Ce ai de gând? 

— Cât le-ai spus oamenilor să aştepte? 

— O oră. 

— Eu am nevoie de mai mult din timpul dumitale. Trimite- 
ţi oamenii! râse ea. Am să aştept. 

— Aşa să faci, şi să nu uiţi să pui nişte veşminte pe tine. 

leşi din casă şi-i spuse lui Wolfgang să mai adaste vreo 
două ceasuri şi numai apoi să vină după el. Îi încredinţă 
taina uşii secrete, dar nu-i suflă o vorbă despre Mary. Când 
se întoarse o găsi pe Mary întinsă pe pat. 

— Tai-pan, te rog închide uşa, făcu ea. 

— Doar ţi-am spus să pui nişte haine pe tine. 

— Doar ţi-am spus să închizi uşa. 

Trânti uşa cu furie. Mary îşi scoase şi cămaşa aceea 
părelnică şi o aruncă deoparte. 

— Mă găseşti atrăgătoare? 

— Nu, îmi faci silă. 

— Mie nu-mi faci silă, Tai-Pan. Eşti singurul bărbat de pe 
lumea asta pe care-l admir. 

— Ar trebui să te vadă şi Horatio cum arăţi tu în clipa asta. 

— Ah, Horatio! făcu ea misterioasă. De data asta cât timp 
le-ai spus oamenilor tăi să aştepte? 

— Două ceasuri. 

— Le-ai spus despre uşa tainică. Dar nimic despre mine. 

— De ce eşti aşa de sigură? 

— Pentru că te cunosc, Tai-Pan. De asta am avut curajul să- 
ţi dezvălui taina mea! spuse ea şi se jucă atentă cu paharul 


de brandy, privind în jos. Când te-ai uitat prin gaura aceea 
de spionat, noi... terminaserăm? 

— Dumnezeule, mai bine ai... 

— 'Tai-Pan, fii răbdător cu mine, spuse ea. lerminaserăm? 

— Mda! 

— Îmi pare bine. Îmi pare şi bine şi rău. Da' voiam să fii 
sigur. 

— Nu pricep. 

— Am vrut să fii convins că Wang Chu e iubitul meu. 

— De ce? 

— Pentru că deţin informaţii pe care le poţi folosi, Tai-Pan. 
Am mulţi iubiţi. Şi Chen Sheng vine pe aici uneori. Mulţi 
dintre mandarinii din Canton. O dată a fost chiar şi bătrânul 
Jin-gqua! Ochii ei avură o lucire de gheaţă şi părură să-şi 
schimbe culoarea. Lor nu le fac silă. Lor le place culoarea 
pielii mele şi sunt mulţumiţi de mine. Şi eu sunt mulţumită 
de ei. Trebuia să-ţi spun toate astea, Tai-Pan. Nu fac decât 
să-mi plătesc o veche datorie faţă de tine. 

— Ce datorie? 

— Ai pus capăt bătăilor. Le-ai pus capăt prea târziu, dar 
asta nu e vina ta! spuse ea ridicându-se din pat ca să-şi 
tragă pe ea o rochie lungă, groasă. De-acum nu mă mai joc 
cu tine. Te rog ascultă-mă până la capăt şi apoi poţi să faci 
ce vrei. 

— Ce doreşti să-mi spui? 

— Împăratul a numit un alt vicerege la Canton. Viceregele 
Ling aduce cu el un edict imperial prin care se opreşte 
contrabanda cu opiu. O să sosească în două săptămâni, iar 
peste trei săptămâni va înconjura cu trupe colonia din 
Canton. Nici unui european nu-i va fi îngăduit să 
părăsească apoi Canton-ul până când nu va fi predată şi 
ultima cantitate de opiu. 

Struan râse dispreţuitor. 

— Nu cred oiotă. 

— Dacă opiul acesta va fi predat şi distrus, oricine are 
încărcături de opiu în afara Canton-ului va face avere, 


spuse Mary. 

— Opiul nu va fi predat. 

— Ia zi, dacă toată colonia va fi eliberată numai în 
schimbul opiului, atunci ce-ai să te faci? Acolo nu sunt nave 
de război. Sunteţi lipsiţi de apărare. Nu-i aşa? 

— Mda. 

— Trimite atunci o navă la Calcutta cu ordinul de a 
cumpăra opiu, tot opiul pe care poate pune mâna, la două 
luni după ce soseşte acolo. Dacă informaţiile mele sunt 
false, ai destul timp să contramandezi ordinul. 

— Wang ţi-a spus? 

— Numai despre vicerege. Cealaltă parte a fost ideea mea. 
Am vrut să-mi plătesc vechea datorie faţă de tine. 

— Nu-mi datorezi nimic. 

— N-ai fost niciodată bătut cu biciul. 

— De ce n-ai trimis pe cineva să-mi spună în taină toate 
astea? De ce m-ai adus aici? Ca să te văd în halul ăsta? De 
ce să mă obligi să trec prin... chinul ăsta? 

— Voiam să-ţi spun cu gura mea. Eu. Voiam să mai ştie şi 
altcineva în afară de mine ce-am ajuns. Eşti singurul om în 
care am încredere, spuse ea cu o neaşteptată inocenţă de 
copil. 

— Eşti nebună. Ar trebui să fii închisă undeva. 

— Numai fiindcă îmi place să mă culc cu chinezi? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi dai seama ce-ai 
ajuns? 

— Ba da. O ruşine a Angliei, şi mânia trecu peste chipul ei, 
făcându-l mai dur, îmbătrânindu-i-l. Voi, bărbaţii, puteţi face 
ce poftiţi, dar noi, femeile, nu avem dreptul. Dumnezeule! 
Cum să mă culc cu un european? Abia aşteaptă să plece şi 
să spună şi celorlalţi tot ce ştie şi să mă facă de râs înaintea 
tuturor. Dar în felul ăsta nu păţeşte nimeni nimic. În afară 
de mine, probabil, dar şi asta s-a întâmplat de multă vreme. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tai-Pan, mai bine să-ţi spun un lucru cât se poate de 
adevărat: o femeie are nevoie de bărbaţi la fel cum un 


bărbat are nevoie de femei. De ce să ne mulţumim doar cu 
un singur bărbat? De ce? 

— Şi de câtă vreme te îndeletniceşti cu treaba asta? 

— De când aveam paisprezece ani. Nu fi atât de surprins! 
Ce vârstă avea May-may când ai cumpărat-o? 

— Era altceva. 

— Pentru un bărbat întotdeauna e altceva! Mary se aşeză 
la masă dinaintea unei oglinzi şi începu să-şi perie părul. 
Brock duce tratative în mare taină cu spaniolii la Manila 
pentru recolta de zahăr. I-a oferit lui Carlos de Silvera zece 
la sută pentru a obţine monopolul. 

Struan simţi cum îl cuprinde un val de furie. Dacă lui 
Brock îi reuşeşte pungăşia asta cu zahărul, atunci va putea 
domina toată piaţa Filipinelor. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus compradorul său, Sze-tsin. 

— Şi ele unul dintre... clienţii tăi? 

— Da. 

— Mai vrei să-mi destăinui şi altceva? 

— Poţi să câştigi o sută de mii de taeli de argint din ce ţi- 
am spus până acum. 

— Ai isprăvit? 

— Da. 

Struan se ridică în picioare. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Să-i spun totul fratelui tău. Ar fi mai bine să fii trimisă 
înapoi în Anglia. 

— 'Tai-Pan, lasă-mă să-mi trăiesc viaţa aşa cum vreau. Mă 
bucur să fiu aşa cum sunt şi n-am să mă schimb niciodată. 
Nici un european în afară de tine şi de Horatio şi foarte 
puţini chinezi ştiu că eu vorbesc dialectele cantonez şi 
mandarin. Dar numai tu ştii cum sunt eu cu adevărat. Îţi 
făgăduiesc să-ţi fiu foarte, foarte folositoare. 

— Gata, te duci acasă, pleci din Asia. 

— Asia e casa mea! Fruntea i se încreţi şi privirea i se mai 
îmblânzi. Te rog, lasă-mă să fiu aşa cum sunt. Nu s-a 


schimbat nimic. Acum două zile ne-am întâlnit pe stradă şi 
ai fost bun cu mine, amabil. Sunt aceeaşi Mary şi acum. 

— Nu, nu mai eşti tot aia. Şi tot ce-a fost aici e ca şi cum n- 
ar fi? 

— Toţi suntem făcuţi din mai mulţi oameni diferiţi în 
acelaşi timp. Ce-ai văzut e una dintre Mary, şi cealaltă Mary, 
fetiţa dulce, un neprihănit şi inocent nimic, căreia îi plac 
discuţiile prosteşti, venerează biserica şi clavecinul, se dă în 
vânt după cântat şi împletit, sunt tot eu. Nu ştiu de ce, dare 
adevărul adevărat. Tu eşti Struan, Iai-Panul - un diavol, 
contrabandist, prinţ, criminal, soţ iubitor, bărbat căzut în 
preacurvie, sfânt şi încă o sută de indivizi diferiţi. Care e 
Struan cel adevărat? 

— N-am să-i spun lui Horatio nici o vorbă. Te poţi întoarce 
singură în ţară. Banii ţi-i dau eu. 

— Am bani destui pentru călătorie, Tai-Pan. Eu muncesc 
pentru darurile pe care le primesc. Casa asta îmi aparţine, 
la fel ca şi cea de alături. Şi am să plec când am să hotărăsc 
eu şi aşa cum am să hotărăsc. Te rog, lasă-mă în plata sorții 
mele. Sunt ceea ce sunt, şi nu poţi face nimic ca să mă 
schimbi. Cândva ai fi putut să mă ajuţi. Nu, nu-i cinstit din 
partea mea să spun una ca asta. Nimeni nu m-ar fi putut 
ajuta. Îmi place să fiu aşa cum sunt. N-am să mă schimb 
niciodată. Am să rămân ceea ce sunt: fie în taină, şi nimeni 
nu ştie în afară de tine şi de mine, fie aşa cum sunt ştiută de 
toţi ceilalţi. Şi atunci de ce să-i faci pe alţii să sufere? De ce 
să-l chinui pe Horatio? 

Struan o fixă cu privirea. Ştia că spune ceea ce gândeşte. 

— Ştii măcar ce primejdie te paşte? 

— Da. 

— Să zicem că ai să rămâi grea. 

— Primejdia face viaţa mai interesantă, Iai-Pan! şi-l privi 
adânc în ochi, o umbră trecând prin albastrul privirii ei. 
Numai dintr-un singur motiv regret că te-am adus aici: de- 
acum n-am să pot fi niciodată femeia ta. Mi-ar fi plăcut să 
ştiu că am fosta ta. 


Struan o lăsase pe Mary să se bucure de soarta pe care şi- 
a ales-o. Avea dreptul să trăiască după cum îi era pofta, şi 
dacă ar fi demascat-o în faţa comunităţii n-ar fi slujit la 
nimic. Ba, din contra, n-ar fi făcut decât să-l distrugă pe 
devotatul ei frate. Informaţiile ei îi aduseseră imense 
profituri. Datorită ei, Nobila Casă dobândi aproape întreg 
monopolul comerţului cu opiu vreme de un an, şi compensă 
cu vârf pierderile sale de opiu - douăsprezece mii de lăzi - 
cu care plătise răscumpărarea coloniei din Canton. Corecte 
s-au dovedit şi informaţiile date de Mary cu privire la Brock, 
aşa că Brock a fost oprit la vreme. Struan i-a deschis fetei 
un cont secret în Anglia, şi în acest cont a depus o cotă 
parte din profituri. Ea îi mulţumi, dar nu păru prea 
interesată de bani. Din vreme în vreme ea îi dădu şi alte 
informaţii. Dar niciodată nu i-a mărturisit cum a început 
această viaţă dublă şi din ce motiv. Doamne Dumnezeule 
Atotputernic, se gândi el, n-am să pricep oamenii 
niciodată... 

lar acum, pe plajă, se întrebă ce-ar putea face Horatio 
când va descoperi adevărul. Era imposibil ca Mary să mai 
poată păstra taina vieţii ei ascunse multă vreme, cu 
siguranţă că avea să facă vreo prostie. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Struan? întrebă Horatio. 

— Nimic, flăcăule, mă gândeam şi eu. 

— Pleacă vreo navă de-a dumneavoastră azi sau mâine? 

— Poftim? 

— Care să meargă spre Macao, reluă Horatio râzând. S-o 
ducă pe Mary în Macao. 

— A, da, Mary, spuse Struan făcând un efort să se 
concentreze. Probabil mâine. Am să te anunţ eu, flăcăule. 

Îşi croi cu greu drum printre negustori, îndreptându-se 
spre Robb, ce se afla în picioare lângă una dintre mese, 
uitându-se pierdut spre larg. 

— Şi acum ce urmează, domnule Struan? îi strigă Skinner. 

— Hmm? 


— Insula-i a noastră. Care-i mişcarea următoare a Nobilei 
Case? 

— Să construiască, bun înţeles. Cine construieşte mai întâi 
acela va profita mai întâi, domnule Skinner. 

Struan dădu din cap prietenos şi-şi continuă drumul. Se 
întrebă ce-ar fi zis ceilalţi comercianţi, chiar şi Robb, dacă 
ar fi ştiut că el era proprietarul ziarului Oriental Times şi că 
Skinner era omul plătit de el. 

— Robb, tu nu bagi ceva în gură? 

— Mai târziu, Dirk. Avem timp berechet. 

— Ceai? 

— Mulţumesc. 

Cooper porni spre ei şi ridică paharul: 

— Pentru Aiureala lui Struan? 

— Dacă aşa stau lucrurile, Jeff, replică Struan, vă trag şi 
pe voi în şanţ o dată cu mine. 

— Mda, făcu Robb. Şi o să fie un şanţ tare scump dacă 
Struan e şi el băgat în treaba asta. 

— Nobila Casă face tot ce face în stil mare. Un whisky 
perfect, şampania, brandy-ul la fel. Şi pe deasupra şi 
pahare venețiene! Cooper lovi paharul cu unghia şi se auzi 
un sunet cristalin. Minunat. 

— Făcut în Birmingham. Taman acum au dibuit un nou 
procedeu. Una dintre fabrici produce de-acum câte o mie 
pe săptămână. În numai un an o să avem o duzină de fabrici 
din astea. Struan tăcu o clipă. Pot să vă livrez în Boston 
orice cantitate doriţi. Zece cenți, cenți americani, paharul. 

Cooper cercetă paharul cu şi mai mare atenţie. 

— Zece mii de pahare, şase cenți. 

— Zece cenți. Brock v-ar lua doisprezece. 

— Cinsprezece mii la şapte cenți. 

— Adjudecat! Dar cu o comandă garantată pentru treizeci 
de mii la acelaşi preţ, până-ntr-un an de acum încolo, şi o 
garanţie scrisă că veţi importa numai prin firma Struan. 

— Adjudecat! Dacă transportaţi şi o încărcătură de 
bumbac cu aceeaşi navă de la New Orleans la Liverpool. 


— Câte tone? 

— 'Trei sute. În condiţiile obişnuite. 

— Adjudecat! Dacă veţi acţiona în calitate de agenţi ai 
noştri la Canton pentru recolta de ceai din acest an. Dacă 
va fi nevoie. 

Cooper se puse în aceeaşi secundă în gardă. 

— Dar războiul s-a terminat. De ce mai ai nevoie de un 
agent? 

— Încheiem afacerea? 

Gândurile mişunau în mintea lui Cooper ca furnicile într- 
un muşuroi. Tratatul de la Chuenpi deschidea porţile 
Canton-ului în faţa comerţului. În ziua următoare aveau să 
se întoarcă în colonie cu toţii din nou, pentru a-şi relua 
fiecare ce-i al lui. Se vor instala din nou în factoriile lor, sau 
hong, cum li se spune în Orient tuturor clădirilor în care se 
făceau afaceri, şi vor locui în colonie până în mai, când se 
încheia sezonul de afaceri. Dar să spui că Nobila Casă avea 
nevoie de un agent acum la Canton era o nebunie la fel de 
mare ca şi a lansa ideea că Statele Unite ale Americii aveau 
nevoie de o casă regală. 

— Încheiem afacerea, Jeff? 

— Da. Te aştepţi să izbucnească din nou războiul? 

— Toată viaţa nu-i decât un şir de necazuri. Nu asta 
încerca să ne spună Wolfgang? 

— Nu ştiu. 

— Şi cam cât de repede va fi gata noua noastră corabie? îl 
încolţi Struan pe neaşteptate. 

Cooper miji ochii. 

— Cum de-ai aflat despre corabie? Nimeni în afara celor 
din compania noastră nu ştie o iotă. 

Robb râse. 

— Meseria noastră-i să aflăm şi noi câte ceva, Jeff. Corabia 
asta poate însemna o competiţie necinstită. Dacă fuge aşa 
cum socoate Dirk că ar putea fugi, poate că o s-o cumpărăm 
de sub nasul vostru. Sau o să construim alte patru la fel. 


— Ar însemna o mare schimbare dacă englezii încep să 
cumpere corăbii americane, spuse Cooper încordat. 

— Oh, n-o să le cumpărăm, Jeff, replică Struan. Avem deja 
o copie completă a liniilor sale. O să le construim acolo unde 
am construit corăbii întotdeauna, la Glasgow. Dacă aş fi în 
locul tău i-aş înclina doar o idee catargele mai mult şi aş 
adăuga zburători la artimon şi arborele principal. Şi cum o 
să botezați corabia? 

— Independence! 

— Ei, atunci noi o să-i spunem Independent Cloud. Dacă o 
să merite. 

— O să vă ştergem de pe faţa mărilor. În război v-am bătut 
de două ori, acum o să vă batem acolo unde o să vă doară 
mai tare. O să vă luăm tot comerţul. 

— La naiba, n-aveţi nici o şansă, poate în iad. 

Struan băgă de seamă că Tillman se pregătea să plece. 
Brusc vocea i se aspri. 

— Şi cu siguranţă niciuna atâta vreme cât jumătate din 
ţara voastră se bizuie pe sclavie. 

— Cu vremea o să se schimbe lucrurile. Englezii au fost cei 
care au început comerţul cu negri. 

— Lepădăturile au început una ca asta. 

Da, şi nebunii o continuă, se gândi Cooper, amintindu-şi de 
nenumăratele certuri intime şi violente avute cu partenerul 
său care deţinea plantaţii cu sclavi şi se ocupa şi cu traficul 
de sclavi. Cum naiba de Wilf era atât de orb? 

— Până mai acum vreo opt ani eraţi încă vârâţi în negoţul 
ăsta. 

— Firma Struan n-a făcut niciodată trafic de carne vie, jur. 
Şi aşa să-mi ajute mie Dumnezeu dacă n-am să trag cu 
tunurile până când am să şterg de pe faţa apei orice navă 
pe care o prind îndeletnicindu-se cu una ca asta. În apele 
englezeşti sau în afara lor. Noi am dat tonul. Sclavia e 
scoasă în afara legii. Dumnezeu să ne ajute. A trebuit să 
ajungem până în anul 1833 ca să întocmim legea asta, dar 
am făcut-o. Şi nu uita: indiferent care navă o fi aceea! 


— Atunci fă altceva: foloseşte-ţi influenţa pentru a obţine 
autorizaţia ca şi noi să cumpărăm opiu de la afurisita aia de 
Companie a Indiilor de Est. De ce toţi ceilalţi, în afară de 
negustorii britanici, să fie excluşi cu totul de la licitaţie, ei? 
De ce să fim noi obligaţi să cumpărăm opiu turcesc de 
calitate inferioară, când există destul opiu în Bengal pentru 
toţi? 

— După cum bine ştiţi, mi-am făcut mai mult decât datoria 
pentru a distruge monopolul companiei, cheltuieşte şi 
dumneata nişte bani, flăcăule, încearcă-ţi norocul, fă 
agitaţie la Washington, îmboldeşte-l pe fratele partenerului 
dumitale. Nu e el senator de Alabama? Dar o fi şi el prea 
prins să se ocupe de patru afurisite de nave ce transportă 
negri, şi de pieţele de vânzare a sclavilor din Mobile? 

— O, Doamne, doar cunoşti bine părerile mele în privinţa 
asta, replică tăios Cooper. Faceţi în aşa fel ca licitaţiile să fie 
deschise pentru toţi şi o să vă măturăm din comerţ din toată 
lumea. Bănuiesc că vă e cam frică să intraţi într-o 
concurenţă liberă cu noi, dacă s-ar şti adevărul adevărat. 
Altfel de ce să mai menţineţi Actul de navigaţie? De ce e 
nevoie de o lege care să dea dreptul numai corăbiilor 
englezeşti să transporte mărfuri în Anglia? Cu ce drept aţi 
monopolizat cea mai mare piaţă de consum de pe faţa 
pământului? 

— Flăcăule, nu prin dreptul divin, îi replică tăios Struan. 
Idee care pare să fi îmbâcsit gândirea americanilor şi 
politica lor externă. 

— În unele privinţe noi avem dreptate şi voi greşiţi. Dar 
atunci hai să trecem la libera concurenţă. Fir-ar ele 
afurisite tarifele alea! Concurenţă liberă şi mări libere 
navigaţiei... uite aşa ar fi drept. 

— În privinţa asta Compania Struan e de partea voastră. 
Nu citeşti ziarele? Nu mă deranjează să-ţi mărturisesc că în 
fiecare an cumpărăm câte zece mii de voturi pentru a 
sprijini şase membri ai parlamentului care să voteze în 
favoarea liberului comerţ. Luptăm din greu. 


— Un om un vot! Noi nu cumpărăm voturi. 

— Voi aveţi sistemul vostru, noi pe al nostru. Şi am să-ţi 
mai spun ceva. Britanicii n-au fost pentru a porni război cu 
America. Şi nici pentru sprijinirea afurisiţilor de regi de 
Hanovra. Nici voi n-aţi câştigat războaiele, iar noi le-am 
pierdut oricum. Chiar încântați. De ce să ne războim noi 
între noi, cei de-un neam şi-un sânge? Dar dacă poporul 
Insulelor se va hotări să pornească la război împotriva 
Statelor Unite, atunci, păzea! Pe Dumnezeul meu! Fiindcă 
atunci sunteţi terminaţi! 

— Cred că mai bine să ridicăm un toast! interveni Robb. 

Cei doi bărbaţi, care-şi încleştaseră privirile, cu greu 
reuşiră să-şi întoarcă ochii să se uite la Robb. Spre uimirea 
lor, acesta turna băutură în trei pahare. 

— Robb, de data asta n-ai să bei! răsună vocea lui Struan 
ca un bici. 

— Ba am să beau! În primul rând pentru Hong Kong. Şi în 
ultimul! 

Robb le întinse paharele. Whisky-ul avea o culoare 
gălbuie-maronie şi era distilat special, în exclusivitate 
pentru Nobila Casă, la Loch Tannoch, locul lor de naştere. 
Robb avea mare nevoie de un pahar de băutură, de un 
butoi întreg de băutură. 

— Dar ai jurat jurământ sfânt! 

— Ştiu. Dar aduce ghinion să închini cu un pahar cu apă. 
Şi toastul ăsta e foarte important! În vreme ce ridica 
paharul, mâna lui Robb începu să tremure. Pentru viitorul 
nostru! Pentru Independence şi Independent Cloud. Pentru 
liberalizarea mărilor. Pentru libertate faţă de orice tiranie! 

Luă o gură, ţinu o vreme băutura în gură, simțind cum îl 
arde, în vreme ce trupul întreg se răscula pe dinăuntru, 
jinduind după această licoare. Apoi Robb scuipă din gură 
băutura şi aruncă pe pietriş restul din pahar. 

— Dacă mă mai vezi făcând una ca asta, dă-mi una peste 
mână să-mi zboare paharul. 


Le întoarse spatele, simțind cum îl copleşeşte greaţa, şi 
porni spre interiorul insulei. 

— Pentru una ca asta e nevoie de mai multă voinţă decât 
am eu, îngăimă Cooper. 

— Robb nu e zdravăn la cap dacă se lasă ispitit de diavol în 
halul ăsta! întări şi Struan. 

Cu şase ani în urmă, Robb începuse să bea până ajunsese 
în pragul nebuniei. Cu un an înainte venise în Macao din 
Scoţia şi Sarah împreună cu copiii. O vreme totul mersese 
minunat, dar apoi nevastă-sa aflase de ţiitoarea lui 
chinezoaică, Ming Soo, cu care fusese împreună ani de zile, 
şi despre fiica lor. Struan îşi mai amintea şi acum furia care 
o cuprinsese pe Sarah şi chinurile prin care trecuse Robb, 
şi suferise pentru amândoi. Ar fi trebuit să divorţeze cu ani 
înainte, se gândi el, şi blestemă în gând sistemul care nu 
îngăduia obţinerea divorţului decât printr-un act al 
parlamentului. În cele din urmă, Sarah fusese de acord să-l 
ierte pe Robb, dar numai dacă jura în faţa lui Dumnezeu să 
se descotorosească pentru totdeauna de iubita lui adorată 
şi de fetiţa lor. Cu o neostoită ură faţă de sine, Robb 
acceptase. Într-ascuns, îi dăruise lui Ming Soo patru mii de 
taeli de argint, după care ea şi fiica lor dispăruseră din 
Macao. De atunci nu le mai văzuse şi nici măcar nu mai 
auzise nimic despre ele. Deşi după asta se potolise, Sarah 
nu le uitase nici o clipă pe frumoasa chinezoaică şi fetiţa ei, 
continuând să zgândăre mereu rana ce nu se închidea. 
Robb dăduse în patima beţiei rău de tot. Curând ajunsese 
să fie stăpânit de băutură şi luni de zile era criţă. Apoi într- 
una din zile dispăru cu totul. După multe investigaţii, 
Struan îl găsise într-una din pivnițele împuţite unde se 
vindea băutură în Macao, îl cărase acasă, şi-l păzise până 
când se trezise din beţie. Apoi îi pusese o armă în mână: 

— Trage-ţi un glonte în cap sau, dacă nu, jură pe sfântul 
Dumnezeu să nu te mai atingi de băutură în viaţa ta. Robb, 
pentru tine băutura e otravă. De aproape un an de zile 
umbli numai beat. Gândeşte-te la copiii tăi. Bieţii ţânci sunt 


înspăimântați când te văd, şi pe bună dreptate. Şi m-am 
cam săturat şi eu să te mai scot de prin şanţuri. Uită-te şi tu 
la mutra ta. Haide! 

Struan îl luase cu forţa şi-l silise să se uite în oglindă. După 
asta Robb jurase să nu mai bea, Struan îl îmbarcase pe o 
corabie şi-l expediase pe mare, dându-i comandantului 
ordine severe să nu cumva să-i îngăduie să pună gura pe 
băutură. Robb aproape că se sfârşise cu zile. Dar cu vremea 
îşi revenise, îi mulţumi fratelui său că-l scăpase de pacoste, 
se întoarse din nou la Sarah şi încercă să se împace cu 
situaţia. Dar între ei n-a mai fost nici dragoste, nici pace de 
atunci. Sărmanul Robb, gândi Struan. Mda, şi sărmana 
Sarah! Cumplit să duci o astfel de viaţă când eşti mereu 
împreună, soţ şi soţie. 

— De ce naiba a făcut Robbie una ca asta? 

— Cred că a vrut să pună capăt unei certe, spuse Cooper. 
Mă cam înfuriasem. Îmi pare rău. 

— Nu trebuie să-ţi ceri iertare, Jeff. Eu sunt de vină. Ei, să 
onorăm curajul lui Robb. În cinstea lui! 

Au băut amândoi în tăcere. Pe plajă, pretutindeni se auzea 
zarva negustorilor şi marinarilor care petreceau. 

— Hei, Tai-Pan, şi tu, afurisit de colonialist, veniţi încoace. 

Era vocea lui Quance care se aşezase lângă catargul 
steagului. Le făcu semne cu mâna şi mai strigă o dată la ei: 

— Veniţi încoace, fir-ar să fie! Luă cu vârful degetelor 
câteva fire de tutun de prizat, trase pe nas, strănută de 
două ori, şi se scutură enervat cu o batistă franţuzească cu 
dantele. Pe Dumnezeul meu, sir, îi spuse el lui Struan, 
privindu-l pe deasupra ochelarilor, cum naiba să mai 
lucreze un om în toată gălăgia şi aiureala asta? Ah, 
dumneata şi afurisita dumitale de băutură! 

— Ai încercat cumva şi nişte brandy, domnule Quance? 

— Impecabil, dragul meu. Ca ţâţele domnişoarei Tillman! 
Luă tabloul de pe şevalet şi-l ridică în dreptul privirii. Ei, ce 
zici? 

— De Shevaun Tillman? 


— De tablou! Sfinte rotunjimi ale prostiei! Cum de ajunge 
un bărbat să se gândească tot la fundul unei gagici când 
are dinaintea ochilor o capodoperă? 

Quance mai luă o priză de tabac, se înecă, trase o duşcă de 
Napoleon din stacana lui, apoi strănută. Pe hârtie era o 
acuarelă care surprindea ceremonia ce avusese loc. Tonuri 
delicate. Multă fidelitate. Şi chiar ceva mai mult. Era foarte 
uşor să-i recunoşti pe Brock şi pe Mauss, îl găseai şi pe 
Glessing, cu proclamația în mână. 

— Foarte bun, domnule Quance, îl felicită Struan. 

— Cincizeci de guinee. 

— Am mai cumpărat o lucrare şi săptămâna trecută. 

— Douăzeci de guinee. 

— Eu nu mă văd în tabloul ăsta. 

— Cincizeci de guinee şi te pun pe dumneata să citeşti 
proclamația. 

— Nu! 

— Domnule Cooper, o capodoperă. Douăzeci de guinee. 

— În afară de Tai-Pan şi Robb, eu sunt deţinătorul celei 
mai mari colecţii de tablouri Quance din Extremul Orient. 

— Fir-ar să fie, domnilor! De undeva trebuie să fac şi eu 
rost de nişte lovele! 

— Vinde-i-l lui Brock. Uite ce frumos e în tablou! îi spuse 
Struan. 

— Dar-ar frenţia în capul lui! Quance trase o duşcă 
zdravănă şi spuse puţin cam răguşit: M-a refuzat, fir-ar el 
afurisit să fie! Luă pensula, trase cu ea furios de câteva ori 
peste acuarelă şi Brock dispăru. De ce, Dumnezeule, să-l 
fac nemuritor? Dar-ar frenţia în voi amândoi. Am să trimit 
lucrarea la Academia Regală. Cu următorul dumitale vapor, 
Tai-Pan. 

— Şi cine plăteşte transportul şi asigurarea? 

— Eu, fiule! 

— Cu ce bani? 

Quance privi pânza. Ştia că, deşi bătrân, tot mai putea 
picta, şi chiar şi mai bine: talentul său nu va dispărea. 


— Cu ce bani, domnule Quance? 

Acesta făcu energic cu mâna spre Struan: 

— Bani. Taeli. Parale. Dolari. Bani gheaţă! 

— Aveţi o nouă sursă de credit, domnule Quance? 

Dar Quance nu-i răspunse. Continuă să-şi admire opera, 
ştiind bine că-şi momise prada. 

— Haide, Aristotle, cine-i creditorul? insistă Struan. 

Quance trase o imensă duşcă de brandy, priză tutun şi 
strănută din toată inima. Îi şopti pe un ton complice: 

— Stai jos! şi privi în jur să se convingă că nu ascultă 
nimeni. O taină! Săltă tabloul spre el. Douăzeci de guinee? 

— Bine, fie, făcu Struan. Dar ai mare grijă să merite banii. 

— 'Tai-Pan, eşti un prinţ printre oameni. O priză de tabac? 

— Hai, dă-i drumul odată! 

— Se pare că unei anume doamne îi place să se admire 
foarte mult. În oglindă. Fără nimic pe ea. Şi eu am fost 
angajat s-o pictez taman aşa. 

— Doamne Dumnezeule! Cine-i? 

— O cunoaşteţi amândoi cât se poate de bine, adăugă 
Quance cu un fel de batjocoritoare amărăciune. Am jurat să 
nu-i dezvălui numele. Dar am să-i trec posteriorul în 
posteritate. E superb! Mai trase o duşcă de brandy. Eu, 
hmm, am insistat să văd totul înainte de a fi de acord să 
accept comanda asta! Îşi sărută, plin de extaz, pe rând, 
degetele. Domnilor, impecabil! Şi ce ţâţe! Dumnezeule 
carele eşti în ceruri! Aproape m-am pierdut cu firea! Şi mai 
trase o duşcă. 

— Nouă poţi să ne spui. Haide, cine-i? 

— Prima regulă a nudului, ca şi a amorului liber: niciodată 
să nu dezvălui numele doamnei! Quance îşi goli cu durere 
în suflet cana. Şi nu e bărbat care să nu plătească o mie de 
guinee ca să pună mâna pe tabloul ăsta. Se ridică, râgâi 
satisfăcut, se scutură cu batista, închise cutia cu vopsele şi- 
şi săltă şevaletul încântat la culme de sine. Pentru 
săptămâna asta am făcut afacerea care-mi trebuia. Am să 


mă adresez compradorului dumitale să-mi achite treizeci de 
guinee. 

— Douăzeci de guinee, replică Struan. 

— Un Quance original cu cea mai memorabilă zi din istoria 
Orientului, îl înfruntă cu dispreţ pictorul, pe care dai abia 
preţul unui poloboc de Napoleon! 

Se îndreptă ţopăind în paşi de dans spre propria lui barcă, 
unde fu întâmpinat cu chiote de bucurie. 

— Doamne, Dumnezeule, despre cine o fi vorba? îngăimă 
în cele din urmă Cooper. 

— Shevaun trebuie să fie, spuse Struan râzând reţinut. 
Exact un gest pe măsura acelei tinere doamne. 

— Niciodată. O fi ea nestăpânită, dar nu chiar aşa nebună! 

Cooper aruncă o privire stânjenită spre nava depozit a 
firmei Cooper-Tillman, unde locuia Shevaun Tillman. Fata 
era nepoata partenerului său de afaceri, şi venise din 
Washington în Asia doar cu un an în urmă. În acest scurt 
răgaz devenise trufandaua continentului. La nouăsprezece 
ani, era frumoasă, îndrăzneață şi demnă de a fi curtată, dar 
nici un bărbat nu reuşise s-o păcălească şi s-o vâre în pat 
sau în mrejele căsniciei. Toţi bancherii din Asia, inclusiv 
Cooper, îi ceruseră mâna. Cu toţii fuseseră refuzaţi în doi 
peri, şi în felul acesta ţinuţi în frâu, aşa cum ştia să-şi 
strunească toţi peţitorii. Dar lui Cooper nu-i păsa, el ştia că, 
în cele din urmă, avea să fie soţia lui. Taică-său, senator din 
Alabama, o trimisese aici, punând-o sub paza lui Wilf 
Tillman, în speranţa că o să-i placă şi lui Cooper, încât 
legătura dintre ei să întărească şi mai mult afacerile de 
familie. Iar el se îndrăgostise din clipa în care pusese ochii 
pe ea. „Atunci o să anunţi logodna îndată”, îi spusese 
încântat Tillman cu un an înainte. „Nu, Wilf. Nici o grabă. 
Las-o să se obişnuiască, biata fată cu Asia şi cu mine.” 

În vreme ce se întorcea spre Struan, Cooper zâmbea în 
sinea lui. Cu o pisică sălbatică ca ea merită să ai răbdare şi 
s-o aştepţi. 


— Trebuie să fie vorba de una dintre tinerele fete ale 
doamnei Fortheringill. 

— Puşlamalele alea ar fi în stare de orice. 

— Mda, numai că nu i-ar plăti lui Aristotle nici o leţcaie 
pentru treaba asta. 

— Cap de Cal s-ar putea totuşi s-o facă. O lucrare de asta 
ar stimula afacerile. 

— Face ea afaceri destule şi fără tablou. Are cea mai 
aleasă clientelă din Asia. Ţi-o închipui pe cotoroanţa aia 
dându-i un ban lui Aristotle? 

Cooper se trase neliniştit de cotleţii favoriţilor. 

— Singurul hatâr pe care i-l poate face e să-l lase să se 
bucure şi el de favorurile casei. Poate Quance a glumit cu 
NOI. 

— Face el glume pe seama tuturor şi râde de toate. Dar 
niciodată nu glumeşte când e vorba de pictura lui. 

— Să fie una dintre portugheze? 

— Imposibil. Dacă e măritată, bărbat-su i-ar zbura creierii 
cu un foc, dacă-i văduvă, treaba asta ar arunca în aer toată 
biserica catolică! Trăsăturile asprite ale lui Struan se 
îndulciră într-un fel de rânjet. Am să mă folosesc de toată 
influenţa Nobilei Case ca să aflu despre cine-i vorba. Pun 
pariu cu tine că am să descopăr taina asta primul! Pe 
douăzeci de guinee! 

— Mă prind! Dacă câştig, dobândesc şi tabloul. 

— Ei, fir-ar să fie, a început să-mi placă şi tabloul ăsta de 
când i-a şters mutra lui Brock din el. 

— Cine câştigă dobândeşte şi tabloul şi-l rugăm pe 
Aristotle să-l deseneze pe cel ce pierde în tablou. 

— Bine, mă prind! 

Dădură mâna. Deodată se auzi o bubuitură de tun şi 
amândoi priviră spre largul portului. Pe canalul de est 
gonea o corabie cu toate pânzele întinse. Aripile pătrate, 
zburătorii şi contrazburătorii, precum şi rândunicile făceau 
în partea de sub vânt burtă, strânsă rotund ca în chingi de 
funiile cargafungilor şi contrabulinelor, în vreme ce 


greementul, solicitat la maximum, gemea şi şuiera sub 
rafalele vântului ce se întărea continuu. Acel cliper, cu 
catargele nobil înclinate, gonea acum cu murele sub vânt, 
ieşind mai la larg, valul de prova pe care-l ridica zbura 
spulberat de vânt, balustradele dintr-un bord intraseră în 
apă, iar deasupra spumei lăsate în siajul său - de un alb 
intens pe verdele albăstrui al oceanului - ţipau pescăruşii în 
semn de bun venit. 

Din nou se auzi bubuitul tunului, şi un nor de fum ţâşni 
peste bordul de sub vânt al corăbiei, pavilionul britanic 
flutura la pupa, cel cu leul şi dragonul în vârful artimonului. 
Cei de pe mal care câştigaseră rămăşagul chiuiau plini de 
entuziasm, pentru că se puseseră la bătaie sume mari de 
bani, pariindu-se care navă va ajunge prima în Anglia, şi 
care navă va ajunge prima înapoi. 

— Domnule McKay! strigă Struan, dar nostromul se 
îndrepta deja grăbit spre el cu ocheanul cel dublu. 

— Cu trei zile mai înainte, timp trăsnet, sir! exclamă 
nostromul McKay satisfăcut, arătându-şi gingiile ştirbe. Ah, 
zău, uitaţi-vă la el cum zboară. Pe Brock o să-l coste un 
butoi de arginţi socoteala asta! şi nostromul se grăbi spre 
interiorul insulei. 

Cliperul Thunder Cloud ieşi ca din puşcă pe gura canalului 
şi, scăpând la larg, porni cu vântul din spate, prinzând şi 
mai multă viteză. Struan duse la ochi ocheanul cel dublu, 
mai scurt decât cele obişnuite, şi-l reglă să vadă codul de 
pavilioane care-l interesa. Mesajul transmis spunea: „Criza 
nu s-a rezolvat. Un nou tratat cu Imperiul Otoman 
împotriva Franţei. Se vorbeşte de război.” Apoi Struan 
cercetă mai departe nava: pitura era în bună regulă, 
greementul întins cum trebuie, tunurile la locul lor. Iar într- 
un colţ al rândunicii trinchet se vedea un mic petec negru, 
un semnal de cod, folosit numai în cazuri de mare 
necesitate şi care însemna: „Important transport la bord 

Luă binoclul de la ochi şi i-l oferi lui Cooper. 

— Vrei să te uiţi şi dumneata cu el? 


LL 
! 


— Mulţumesc. 

— Se cheamă biocular sau binoclu. Adică doi ochi. Se 
reglează cu şurubul din mijloc, îl lămuri Struan. Comandă 
specială. 

Cooper se uită şi văzu pavilioanele de cod. Ştia că nu 
exista om în flotă care să nu fi încercat să citească mesajele 
acelea cifrate, şi că toate companiile cheltuiseră o groază 
de bani şi timp pentru a reuşi să dezlege codul Nobilei 
Case. Binoclul era mai puternic decât un ochean obişnuit. 

— Unde găsesc şi eu unul din ăsta? 

— O sută de guinee bucata. Aştepţi un an şi vine. 

Ori dai cât cere, ori lasă-l, îşi spuse Cooper cu amărăciune, 
ştiind după voce că nu încăpea târg. 

— Adjudecat! 

Se ridicară alte pavilioane de cod şi Cooper îi restitui 
binoclul. Al doilea mesaj nu cuprindea decât un singur 
cuvânt: „Zenith”, cuvânt-cheie în inima celui mai tainic cod. 

— Dacă aş fi în locul dumitale, îi spuse Struan lui Cooper, 
aş descărca îndată tot bumbacul din acest sezon. Şi în mare 
grabă. 

— De ce? 

Struan ridică din umeri. 

— Doar un sfat care să-ţi prindă bine. Acum iartă-mă. 

Cooper îl urmări cu privirea cum se îndreaptă pentru a-l 
intercepta pe Robb ce se apropia însoţit de nostrom. Ce 
naiba o fi cu afurisitele acelea de pavilioane? se întrebă el. 
Ce voia să spună cu bumbacul nostru? De ce n-o fi sosit, la 
naiba, vasul poştal? Aceste necunoscute făceau negoţul atât 
de pasionant. Tu cumpărai şi vindeai pentru o piaţă aşa cum 
va fi ea peste patru luni, ţinând seama de starea pieţei din 
urmă cu patru luni. Era destul o singură greşeală pentru a 
face cunoştinţă cu interiorul închisorii datornicilor. Ca şi o 
calculată lovitură care-ţi reuşea şi te puteai retrage fără să 
mai pui piciorul în Orient câte zile ai. Prin pântece îl trecu 
un fior dureros. Durerile Orientului, care nu-l mai slăbeau, 
împreună cu toate celelalte ce constituiau un fel de viaţă a 


Orientului. Pontul aruncat de Iai-Pan era un gest de 
prietenie sau o cursă calculată? 

Căpitanul Glessing, însoţit de Horatio, se uita cu invidie la 
Thunder Cloud. Şi, în acelaşi timp, cu nerăbdare. Pentru el 
constituia o pradă ce merita strădaniile de a pune mâna pe 
ea, şi cum era prima navă din acel an care venea din Anglia 
şi Calcutta. Calele ei trebuiau să fie ghiftuite cu opiu. 
Glessing se întrebă şi el cam ce voiau să spună pavilioanele. 
Şi de ce era şi un petec negru pe colţul rândunicii trinchet. 

— Frumoasă navă, spuse Horatio. 

— Mda, frumoasă. 

— Chiar dacă e vorba de o navă pirat? îl întrebă Horatio 
ironic. 

— Din cauza proprietarului şi a încărcăturii e navă pirat. 
Altfel o navă e o navă şi asta e una dintre cele mai mândre 
doamne care l-au slujit pe om vreodată, îi răspunse Glassing 
tăios, dovedind că gluma lui Horatio nu-l încântase. Şi, 
fiindcă veni vorba de doamne, continuă el, încercând să 
atenueze prea evidentul interes, v-ar face plăcere ca 
împreună cu domnişoara Sinclair să luaţi cina cu mine în 
seara asta? M-ar bucura să vă pot arăta şi nava mea. 

— George, drăguţ din partea ta. O să-mi facă mare 
plăcere. Şi-mi închipui că Mary va fi încântată. Ea n-a mai 
călcat niciodată pe puntea unei fregate. 

Poate chiar în seara asta, îşi spuse Glessing, o să am şi eu 
ocazia să aflu ce sentimente nutreşte Mary faţă de mine. 

— Am să trimit o barcă mare să vă ia. E bine în cartul de 
seară, la trei duble una simplă? 

— Mai bine la patru duble, zic eu, făcu Horatio cu 
nonşalanţă, doar pentru a-i dovedi că ştia şi el că trei duble 
una simplă însemna şapte şi jumătate seara, iar patru duble 
ora opt. 

— Foarte bine, replică Glessing. Domnişoara Sinclair va fi 
prima lady căreia îi arăt nava. 

Doamne Dumnezeule, oare Glessing nutreşte pentru Mary 
un interes mai mult decât trecător? Bineînţeles. Invitaţia e 


pentru ea mai mult, nu pentru mine. Ce impertinenţă! 
Măgar înfumurat! Chiar şi numai pentru faptul că a putut 
să-i treacă prin minte că Mary s-ar gândi o singură secundă 
la o astfel de căsătorie. Sau că eu îi voi da voie să se 
căsătorească acum! Pe pietrişul plajei se auzi zgomotul 
metalic făcut de căderea unei muschete şi se uitară 
amândoi într-acolo. Leşinase unul dintre militarii marini 
care zăcea acum întins pe jos. 

— Ce naiba o fi păţit şi ăsta acum? exclamă Glessing. 

Maestrul de arme îl întoarse pe tânăr cu faţa în sus. 

— Nu ştiu, sir. E Norden, sir, şi de săptămâni de zile se 
poartă cam uşchit. Poa' l-o fi luat frigurile. 

— Lasă-l deocamdată unde zace, adună-i pe marinari şi pe 
militarii marini şi du-i la bărci. Când s-a urcat toată lumea, 
întoarce-te şi ia-l şi pe ăsta. 

— Da, sir! 

Maestrul de arme săltă muscheta lui Norden şi i-o aruncă 
altui soldat, după care îşi conduse oamenii la bărci. Când 
simţi că se poate mişca fără să-l bage nimeni în seamă, 
Norden, care doar se prefăcuse că leşină, se strecură după 
nişte bolovani şi se ascunse. O, Doamne, ajută-mă până 
ajung la Tai-Pan, se rugă el cu disperare. N-am să mai am 
eu prilejul ăsta altă dată. Ajută-mă, Doamne, să ajung la el 
înainte să vină ceilalţi după mine. 

Brock stătea în picioare pe puntea dunetei navei sale, cu 
ocheanul la ochi, îndreptat spre pavilioanele navei adverse. 
Cu şase luni înainte reuşise să pună mâna pe codul lui 
Struan, aşa că pricepu primul mesaj. Ei, dar ce-o fi cu acel 
„Zenith”? Ce-o fi însemnând? se întrebă el. Şi ce-o fi aşa de 
important cu tratatul otoman încât cei de la firma Struan să 
rişte să vorbească de el chiar şi în cod. În loc să aştepte 
puţin şi să discute în taină la bordul navei? Poa' c-au auzit 
că eu am dezlegat codul lor. Poa' că vor ca eu să desluşesc 
mesajul, iar „Zenith” înseamnă că-i fals. Crizele şi războiul 
înseamnă că preţul ceaiului şi al mătăsii urcă. Şi al 
bumbacului. Mai bine să cumpăr din gros. Doar dacă-i 


adevărat. Da” poa' să-mi şi bag singur capul sănătos în 
capcana lui Struan. Unde naiba o fi Gray Witch? N-are 
iertare că s-a lăsat bătută. Afurisit fie Gorth! M-a şi costat o 
mie de guinee. 

Gorth era băiatul lui cel mare, căpitan al cliperului Gray 
Witch. Un flăcău de care putea fi mândru. La fel de înalt ca 
şi el, la fel de dur, la fel de zdravăn şi un marinar cum nu 
erau mulţi. Mda, un flăcău nimerit să te urmeze, demn să 
fie 'Tai-Pan într-un an sau doi. Brock spuse în gând o 
rugăciune ca să-l aibă Domnul în pază pe Gorth, apoi iar îl 
blestemă fiindcă se lăsase întrecut de Thunder Cloud. Îşi 
îndreptă telescopul spre țărm, exact ca să-l vadă pe Struan 
întâlnindu-se cu Robb, şi tare ar mai fi vrut să poată auzi ce 
vorbesc cei doi. 

— Iertare, domnule Brock! îl auzi pe Nagrek Thumb, 
căpitan pe White Witch, neaoş din Insula Man, bărbat lat în 
umeri, îndesat, cu nişte mâini uriaşe şi cu o faţă parcă 
tăbăcită în coajă de stejar. 

— Da, Nagrek? 

— Prin flotă umblă tot felul de vorbe. Nu pun eu prea mare 
preţ pe ele, dar nu ştii niciodată. Şi zvonurile zic că marina 
regală a primit puteri depline pentru a ne împiedica să mai 
facem contrabandă cu opiu. Şi că putem fi prinşi ca pirați. 

— Hmm, da' ştiu că-i gogonată! pufni Brock batjocoritor. 

— Şi eu am râs, dom'le Brock. Da' numai pân-am auzit că 
ordinul va fi comunicat la două duble. Şi pân-am auzit că 
Struan i-a spus lui Longstaff să ni se îngăduie şase zile de 
graţie pentru ca să vindem ce avem în magazii. 

— Eşti sigur? 

Brock n-avu timp să rumege cutremurătoarele veşti, când 
atenţia îi fu atrasă de gălăgia de pe pasarelă: Eliza Brock se 
arătă greoaie pe punte. Era o femeie trupeşă, cu nişte braţe 
groase şi o putere de bărbat. Părul încărunţit îi bătea în 
culoarea oţelului mai degrabă, şi-l purta strâns în coc. O 
însoțeau cele două fete, Elizabeth şi Tess. 


— Mneaţa, dom'le Brock, îi spuse Liza, călcând îndesat pe 
punte, şi încrucişându-şi braţele peste sânii imenşi. 
Frumoasă zi, fir-ar să fie. 

— Pe-unde mi-ai hălăduit, dulceaţă? “Mneaţa, Tess. Ce faci, 
Lillibet, dulceaţă, le întâmpină Brock, copleşit de dragostea 
pe care o simţea pentru fetele lui. 

Elizabeth avea şase ani şi un păr frumos, castaniu. Alergă 
spre Brock, făcu o reverență de mai-mai să cadă, apoi ţuşti 
în braţele lui, luându-l de gât, iar taică-său râse fericit. 

— Ne-am dus şi noi în preumblare pân” la doamna Blair, îi 
spuse Liza. E suferindă rău, săraca. 

— O să piardă copilul? 

— Nu, dacă o să vrea Domnul, îi mai spuse ea. 'Neaţa, 
Nagrek. 

— Neaţa, doamnă, îi răspunse Thumb, făcând un efort să- 
şi ia ochii de la Tess care se apropiase de parapet şi se uita 
spre insulă. Tess Brock avea şaisprezece ani, era înaltă, cu 
forme cambrate, talia îngustă aşa cum era moda. Avea 
trăsături ascuţite şi nu era drăguță. Vădeau însă tărie de 
caracter şi expresia lor o făcea atrăgătoare. Ispititoare. 

— Mă duc să fac ceva să avem ce îmbuca! zise Liza, 
băgând de seamă felul în care se uita Nagrek la 'Tess. 

Ar cam fi timpul s-o mărităm, îi trecu ei prin minte. Da' nu 
cu Nagrek Thumb, Dumnezeule. 

— Tess, hai sub punte. Mai termină odată, Lillibet, îi spuse 
celei mici care-i întinsese mâinile s-o ia în braţe. 

— Te rog, te rog, mami. le rog. 

— Ei, fetiţo, mai foloseşte-ţi şi picioruşele tale! 

Dar Liza se îndură, o culese cu o mână, o culcuşi la pieptul 
ei generos şi o duse spre cabine, jos. Tess o urmă, îi zâmbi 
tatălui ei şi dădu din cap, plină de sine, spre Nagrek. 

— Eşti sigur ce spuneai de Longstaff şi Struan? îl întrebă 
din nou Brook. 

— Da! Nagrek se întoarse spre Brock, silindu-se să-şi 
scoată din cap imaginea fetei. O guinee de aur în mâna unui 


om îl face să ciulească urechile mai bine. Am eu un şmecher 
mare pe nava amiral. 

— Struan n-ar fi fost niciodată de acord cu una ca asta. N- 
avea cum. L.-ar fi dus şi pe el la fund ca pe noi toţi ceilalţi. 

— Da, da' totuşi asta s-a vorbit. În chiar dimineaţa asta. 

— Şi ce altceva s-a mai zis, Nagrek? 

— S$mecherul meu numai atât a auzit. 

— Aici e viclenie mare... una din pungăşiile alea afurisite. 

— Da, da' care? 

Brock începu să învârtă în minte diversele posibilităţi. 

— Trimite vorbă pe fiecare lorcea. Să expedieze pe coastă 
toate lăzile cu opiu. Da” în vremea asta trimite-i 
şmecherului nostru de pe China Cloud o pungă cu douăzeci 
de guinee. Şi spune-i că-l mai aşteaptă încă douăzeci de află 
ce se ascunde în spatele acestor manevre. Da; fii cu ochii în 
patru, să nu cumva să-l pierdem chiar noi. 

— De-l prinde Struan, ne trimite numai limba lui. 

— Laolaltă cu căpăţâna. Pe cinj' de guinee că Struan are şi 
el omu” lui la bordul nost'. 

— Pe-o sută că n-aveţi dreptate, îi replică Thumb. La noi 
sunt numai oameni de încredere! 

— Nagrek, mai bine să pui tu întâi mâna pe el decât să-l 
prind eu viu. 

— Dar de ce să lanseze şi semnalul „Zenith”? insistă Robb. 
Bineînţeles că ne ducem la bord de îndată. 

— Nu mă duce capul, îi replică Struan. 

„Zenith” însemna: „Proprietarul să vină la bord imediat, 
urgent”. Se încruntă uitându-se la Thunder Cloud. 
Nostromul McKay nu-l putea auzi, fiind mai departe pe 
țărm, unde aştepta calm. 

— Robb, tu du-te la bord, salută-l pe Isaac din partea mea 
şi spune-i să vină imediat la țărm. Adu-l în vâlcea. 

— De ce? 

— La bord sunt prea multe urechi care ascultă. S-ar putea 
să fie ceva foarte important. Apoi strigă: Nostrom McKay! 

— Da, sir! spuse McKay şi se grăbi spre el. 


— Du-l pe domnul Struan la Thunder Cloud. Apoi treci pe 
la nava mea. la de acolo un cort, aşternut de dormit şi 
lucrurile mele. În noaptea asta rămân la țărm. 

— Nţeles, sir! Da” vă cer iertare, sir, spuse nostromul 
McKay stânjenit. E un tânăr, Ramsey. De pe nava Majestății 
sale Mermaid, a domnului Glessing. Cei din neamul Ramsey 
sunt cimotie cu cei din neamul McKay. Secundul îl 
năpăstuieşte rău pe bietul flăcău. Treizeci de bice ieri şi 
încă şi mai multe mâine. A fost încorporat cu forţa de la 
Glasgow. 

— Şi ce-i cu asta? îl întrebă Struan nerăbdător. 

— Am auzit, sir, începu nostromul prudent, că bietul de el 
ar pofti să se îmbarce pe altă navă. 

— Doamne Dumnezeule, ţi-ai pierdut bruma de minte pe 
care o ai? Nu luăm dezertori la bordul navelor noastre. 
Dacă luăm unul şi se află ne putem pierde chiar nava... şi pe 
bună dreptate. 

— Devărat, sir, da' m-am gândit că aţi putea plăti pentru 
el, răspunse McKay iute, fincă sunteţi aşa de bun prieten cu 
căpitanul Glessing. Şi dau toţi banii adunaţi de mine, sir. E 
băiat bun, sir, şi se aruncă şi-n foc dacă-i nevoie... 

— Am să mă mai gândesc la asta. 

— Mulţumesc, sir, spuse nostromul şi-şi duse mâna la 
moţul din frunte în semn de salut, după care se grăbi să 
dispară. 

— Robb, dacă erai tu Tai-Pan, ce făceai în cazul ăsta? 

— Cei ce dau bir cu fugiţii sunt primejdioşi întotdeauna şi 
nu poţi avea încredere în ei, îi răspunse Robb pe dată. Aşa 
că eu n-aş plăti pentru el niciodată. Iar acum aş fi cu ochii 
pe McKay. Poate că McKay e omul lui Brock şi înţeles cu el 
în treaba asta. L-aş pune la o încercare. Aş folosi nişte 
mijlocitori... un duşman al lui McKay, şi chiar şi pe McKay... 
şi l-aş încolţi pe Ramsey şi n-aş pune mare încredere pe 
informaţiile lui. 

— Mi-ai spus ceea ce aş face eu, îi replică Struan cu o 
sclipire de umor în privire. Te-am întrebat ce-ai face tu. 


— Eu nu-s Iai-Pan, aşa că nu-i problema mea. Şi dacă aş fi, 
probabil că nu ţi-aş spune nici o iotă. Sau poate ţi-aş spune 
şi aş face taman pe dos. Doar aşa, ca să te încerc. 

Robb era încântat că, din când în când, putea să-şi urască 
fratele. În felul ăsta putea ţine în restul timpului mai mult la 
el. 

— De ce te temi aşa de tare, Robb? 

— Am să-ţi spun peste un an. 

Robb plecă pe urmele nostromului. O vreme Struan 
rămase pe gânduri, meditând la soarta fratelui său şi a 
viitorului Nobilei Case, apoi apucă în trecere o sticlă de 
brandy şi porni pe şleaul tăiat în piatră spre vâlcea. 
Rândurile neguţătorilor aflaţi pe țărm se subţiaseră, unii 
părăseau insula cu bărcile lor cele mari, alţii încă se mai 
ghiftuiau cu băuturi şi mâncăruri, din când în când 
izbucneau salve de râsete dintr-un loc unde mai mulţi beţivi 
se adunaseră şi încinseseră un dans de opt scoţian. 

— Sir! 

Struan se opri şi se uită la tânărul militar marin. 

— Da? 

— Am mare nevoie de ajutorul dumneavoastră, sir. Sunt 
disperat, spuse Norden iute, ţintuindu-l cu o privire ciudată 
şi arătându-şi chipul cenuşiu. 

— Ce fel de ajutor? îl întrebă Struan, observând cu 
supărare arma albă din mâna militarului, o baionetă. 

— M-am căpătuit cu frenţie... boală de la o femeie. Mă 
puteţi ajuta, daţi-mi doctoria, sir. Orice, fac orice pentru 
asta. 

— Nu sunt medic, flăcăule, îi spuse Struan, simțind cum i 
se zburleşte părul de groază. N-ar trebui acum să te afli la 
bordul bărcii tale? 

— Şi dumneavoastră aţi avut boala asta, sir. Da” aţi pus 
mâna pe doctorie. Nu vreau şi eu decât doctoria asta, sir. 
Fac orice, sir! Vocea lui Norden sună ca o gâjâială, iar la 
gură îi apărură spume. 


— Flăcăule, eu nu m-am căpătuit niciodată cu boala asta, îi 
răspunse Struan şi băgă de seamă că maestrul de arme se 
îndrepta spre ei, strigând ceva ce putea fi un nume. 

— Mai bine du-te la bordul bărcii tale, flăcăule. Se pare că 
te aşteaptă. 

— Doctoria, spuneţi-mi cum să fac. Uitaţi toată agoniseala 
mea, sir! şi Norden dădu la iveală o cârpă jegoasă, înnodată 
la cap pe care i-o oferi, plin de valoarea economiilor lui, în 
vreme ce sudoarea i se scurgea pe faţă. Sunt strângător, sir, 
şi aici să tot fie... cinci şilingi şi patru penny, sir, şi-i tot ce 
am eu pe lumea asta, sir, şi mai e şi plata pe care o primesc, 
douj' de şilingi pe lună pe care-i puteţi lua. Puteţi lua tot, 
sir, jur pe sfântul Dumnezeu, sir! 

— Plăcăule, eu n-am avut niciodată boala asta muierească. 
Niciodată, repetă Struan, întărindu-şi cuvintele, în vreme ce 
inima începu să-i bată mai tare la amintirea copilăriei când 
îşi socotea averea în penny şi şilingi şi jumătăţi de şiling, iar 
nu în zeci de mii de taeli de argint. 

Şi retrăi din nou groaza întregii sale tinereţi, pe care nu o 
uitase niciodată, aceea de a nu avea bani, nici speranţe, nici 
mâncare, fără căldură şi nici un acoperiş deasupra capului, 
şi imaginea burţilor umflate ale copiilor. Doamne 
Dumnezeule, aş putea uita foamea ce m-a măcinat pe mine, 
dar nu şi cea a copiilor, cum n-am să pot uita nici strigătele 
lor aţâţate de ghiorăiturile foamei dăinuind mereu pe o 
stradă ca o hazna. 

— Sir, am să fac orice, da' orice. Uitaţi. Am cu ce plăti. Nu 
vreau nimic pe veresie. Uitaţi, sir. 

Maestrul de arme urca malul cu paşi mari. 

— Norden! se auzi strigătul mânios al acestuia. O să 
încasezi treizeci de lovituri de bici pentru că nu eşti în rând 
cu ceilalţi, pe Dumnezeul meu. 

— Norden te cheamă? 

— Da, sir, Bert Norden. Vă rog, nu vreau decât să mă 
vindec. Ajutaţi-mă, sir. Uitaţi, luaţi banii, sunt ai 


dumneavoastră şi mai vin şi alţii. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ajutaţi-mă. 

— Norden, urlă la el maestrul de arme de la o sută de 
iarzi, cu chipul înroşit de mânie. Pentru Dumnezeu, vino 
încoa', afurisit de bastard ce eşti. 

— Vă rog, sir, îl imploră Norden cu şi mai multă disperare. 
Am auzit că v-aţi vindecat cu doftorii de la păgânii ăştia. Aţi 
cumpărat doftoria de la păgâni. 

— Ceea ce ai auzit e o minciună. Nici chinezii nu au vreo 
doctorie de care să fi auzit. Nu există. Mai bine te-ai 
întoarce la barca ta. 

— Ba există doftorie! strigă Norden, şi scoase la iveală 
baioneta. Ori îmi spui de unde să fac rost de ea, ori îţi dau 
maţele tale afurisite afară. 

Maestrul de arme porni să alerge îngrozit spre ei. 

— Norden! 

Câţiva din cei aflaţi pe țărm se întoarseră spre ei: Cooper, 
Horatio şi încă cineva şi toţi porniră în goană spre ei. 
Mintea lui Norden se întunecă şi, cu spume la gură, 
îngăimând sunete de neînțeles, Norden se aruncă la 
Struan, baioneta şuieră parşiv prin aer, dar Struan făcu 
doar un pas într-o parte şi aşteptă atacul fără umbră de 
teamă, ştiind că-l poate ucide pe Norden oricând ar fi vrut. 
Lui Norden i se năzări că era înconjurat de diavoli imenşi, 
toţi cu acelaşi chip, dar la care el nu era în stare să ajungă. 
Deodată simţi că aerul din plămâni parcă îi explodează, 
ţărmul se repede la el împroşcându-l în faţă, şi rămase aşa 
plutind într-o sfârşeală fără umbră de durere. Apoi veni 
întunericul. 

Maestrul de arme îl smuci pe Norden întorcându-l cu 
spatele şi-l izbi cu pumnul, apoi îl apucă şi-l zgâlţâi ca pe-o 
păpuşă de cârpă şi-l aruncă din nou pe jos. 

— Ce naiba l-o fi apucat! spuse el ridicându-se în picioare, 
cu chipul desfigurat de furie. Aţi păţit ceva, dom'le Struan? 

— Nu, nimic. 


Cooper şi Horatio şi câţiva alţi negustori urcau grăbiţi 
panta. 

— Ce s-a întâmplat? 

Struan îl răsuci cu piciorul cu băgare de seamă pe 
Norden. 

— Sărmanul nebun, s-a căpătuit cu frenţie. 

— Dumnezeule, îi scăpă maestrului de arme, care simţi 
cum îl apucă greaţa. 

— Tai-Pan, mai bine nu sta lângă el, îi spuse Cooper. Dacă 
respiri miasmele lui s-ar putea să iei boala. 

— Sărmanul nebun credea că am avut şi eu boala asta şi 
m-am vindecat. Dumnezeule, dacă aş cunoaşte cum se 
vindecă aş ajunge cel mai bogat om din lume. 

— O să-l pun pe ticălos în lanţuri, dom'le Struan, îşi 
recăpătă glasul maestrul de arme. Căpitanul Glessing o să-l 
facă să-şi blesteme ziua în care s-a născut. 

— Mai bine fă rost de un hârleţ, îi spuse Struan. E mort. 

Cooper rupse tăcerea care se lăsase deodată: 

— Din prima zi, prima vărsare de sânge. Joss rău. 

— După cerinţele chinezilor, din contra, interveni Horatio 
îngreţoşat, pierdut. De-acum stafia lui o să vegheze asupra 
acestui loc. 

— Semn bun sau rău, amărâtul e mort, spuse Struan. 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Domnul aibă-l în pază, continuă Struan. 

Apoi se întoarse spre apus şi porni de-a lungul plajei 
eliberate de maree spre coama stâncoasă ce cobora din 
vârful muntelui şi aproape că se cufunda în mare. Era plin 
de rele presimţiri în vreme ce trăgea lacom în piept aerul 
curat, adulmecând izul de mare. E un joss rău, îşi spuse el. 
Foarte rău. Pe măsură ce se apropia de coama aceea, 
presimţirile rele i se întăreau, iar când, în cele din urmă, se 
opri pe firul vâlcelei unde hotărâse să fie ridicat oraşul, 
simţi pentru a treia oară cum îl înconjoară un val imens de 
ură. „Doamne, Dumnezeule”, spuse el cu voce tare. „Ce m-a 
apucat?” Nu mai încercase niciodată o astfel de groază. În 


timp ce încerca să-şi stăpânească acest simţământ, aruncă 
furiş o privire spre gorganul pe care avea să fie ridicată 
Nobila Casă şi deodată pricepu de ce-l duşmănea atât 
insula aceea, şi râse. „De-aş fi în locul tău, insulă, şi eu m-aş 
uri la fel. Urăşti planul! Ei bine, ascultă la mine, planul e 
bun. Bun, mă auzi, insulă? China are nevoie de restul lumii 
şi lumea are nevoie de China. lar tu eşti cheia cu care se 
poate deschide China, şi ştii şi tu asta, aşa cum bine ştiu şi 
eu, şi exact asta am să şi fac, iar tu ai să mă ajuţi!” 

Încetează, îşi spuse el în gând. Te porţi ca un zăpăcit. Mda, 
şi toţi ar crede că eşti cu adevărat nebun dacă le-ai 
mărturisi că adevăratul tău ţel n-a fost doar să te 
îmbogăţeşti de pe urma acestui negoţ şi apoi să-ţi iei 
talpăşiţa. Ci să foloseşti averea şi puterea pentru a deschide 
porţile Chinei spre lume, şi în mod deosebit spre cultura 
britanică, legea britanică, aşa încât fiecare să poată învăţa 
de la celălalt şi să propăşească spre binele amândurora. 
Mda. Seamănă cu visul unui nebun. 

Dar el era sigur că China putea oferi lumii ceva cu totul şi 
cu totul deosebit. Ce anume, nu ştia nici el. Poate că, într-o 
bună zi, va reuşi să afle. „Da' şi noi avem ceva deosebit de 
oferit în schimb dacă vei binevoi să accepţi, spuse Struan cu 
voce tare. Dacă nu cumva în timp ce se face acest schimb 
acel ceva nu va fi pângărit. De-acum, fie bine, fie rău, eşti 
teritoriu britanic. O să te răsfăţăm cu de toate şi o să facem 
din tine centrul Asiei... care înseamnă adevărata lume. Şi 
pun Nobila Casă în slujba acestui plan. Dacă ne întorci 
spatele vei fi şi de acum încolo ceea ce eşti acum - un căcat 
de muscă neînsemnat acolo, o biată stâncă pustie şi 
împuţită, şi vei dispărea. lar dacă, în cele din urmă, Nobila 
Casă va fi cea ce se va întoarce cu spatele la tine, atunci s-o 
distrugi tu pe ea, având binecuvântarea mea!” 

Porni să urce gorganul, îşi smulse pumnalul din teacă, şi 
tăie două crengi lungi. Curăţă una dintre ele şi o înfipse în 
pământ, iar cu cealaltă închipui o cruce primitivă. Stropi 
crucea cu brandy şi-i dădu foc. 


Cei de pe navele flotei, care puteau vedea pe firul văii şi 
băgară de seamă fumul şi flăcările, îşi dibuiră ocheanele şi 
desluşiră crucea arzândă şi pe Tai-Pan alături de ea, pentru 
ca apoi să se înfioare, cuprinşi de superstiții, întrebându-se 
ce naiba mai punea la cale. Scoţienii ştiau că aprinderea 
unei cruci era o chemare câtre clan şi către toate neamurile 
din clanurile înrudite, o chemare pentru a se aduna în jurul 
crucii pentru luptă. lar dreptul de a aprinde o astfel de 
cruce aparţinea numai căpeteniei clanului. După legea cea 
veche, odată aprinsă, această cruce juruia clanul, legându-l 
de apărarea acelui pământ atâta vreme cât mai exista acel 
clan. 

Capitolul doi 

— Bine ai venit la bord, Robb, îl întimpină căpitanul Isaac 
Perry. Ceai? 

— Mulţumesc, Isaac. 

Robb se aşeză, rezemându-se de spătarul fotoliului 
confortabil de piele, special făcut pentru mare, simţindu-i 
izul înţepător, şi aşteptă. Nimeni nu-l putea face pe Perry să 
se grăbească, nici măcar Tai-Panul. Perry turnă ceaiul în 
ceşti de porțelan. Era un tip zvelt, dar neaşteptat de 
puternic. Părul lui împrumutase culoarea cânepii 
îmbătrânite, bătând în castaniu, cu dungi care mai argintii, 
care mai întunecate, barba îi era încărunţită, faţa 
însemnată de vechi cicatrici, şi lăsa în urma lui un iz de 
sărătură de mare şi de cânepă îmbibată cu catran. 

— Bun voiajul? întrebă Robb. 

— Minunat! 

De fiecare dată Robb era fericit să se afle în cabina cea 
mare: spațioasă, luxoasă ca toate celelalte. Pretutindeni pe 
navă, nu vedeai decât alamă, aramă şi mahon, vele din cea 
mai bună pânză şi parâme totdeauna noi, tunurile în 
perfectă rânduială. Da' şi cea mai bună pulbere. Tai-Panul 
avea politica lui faţă de propria-i flotă şi oferea tuturor 
ofiţerilor lui, ca şi marinarilor de rând, cele mai bune 
condiţii de locuit, cea mai bună mâncare şi o parte din 


profituri, iar la bord se găsea întotdeauna şi un medic. 
Biciuirea era interzisă, pentru laşitate exista un singur fel 
de pedeapsă, ca şi pentru nesupunere, indiferent că era 
vorba de un ofiţer, sau de un simplu marinar: era lăsat la 
țărm, în primul port, şi nu i se mai dădea niciodată prilejul 
să se angajeze în această flotă. Aşa încât şi ofiţerii şi 
marinarii se băteau să facă parte din flota lui, şi niciodată 
nu exista un loc liber. 

Tai-Panul n-a uitat niciodată primele nave pe care s-a 
îmbarcat, nici cazarma marinarilor de la teugă, nici 
pedepsele prin biciuire pe care le încasase. Cum nu-i uitase 
nici pe cei care porunciseră aceste pedepse. Unii dintre ei 
muriseră înainte de a-i mai găsi el, pe cei pe care i-a găsit, i- 
a adus la sapă de lemn. Numai de Brock nu se atinsese. 
Robb n-a priceput niciodată de ce fratele lui l-a cruțat pe 
Brock. Se cutremură ştiind că, indiferent care era motivul, 
va veni şi o zi a răfuielii. 

Perry mai puse în ceai o lingură de zahăr şi una de lapte 
condensat, îi întinse lui Robb o ceaşcă, apoi se aşeză la 
masa de mahon marinărească şi se uită la celălalt cu o 
privire gânditoare, pe sub sprâncenele stufoase. 

— E sănătos domnul Struan? 

— Ca de obicei. Te aşteptai să fie bolnav? 

— Nu. 

În uşa cabinei se auzi o bătaie. 

— Intră! 

Uşa se deschise şi Robb rămase cu gura căscată când văzu 
cine era tânărul ce stătea în uşă. 

— Dumnezeule, Culum, flăcăule, de unde ai apărut? 

Se ridică tulburat în picioare, răsturnând cana cu ceai. 

Un mesaj foarte important, bineînţeles, bineînţeles 
„Zenith”. 

Culum Struan intră în cabină şi închise uşa în urma lui. 
Robb îl cuprinse cu duioşie pe după umeri, apoi băgă de 
seamă cât de palid şi tras era la faţă. 

— Ce ţi s-a întâmplat, flăcăule? îl întrebă el neliniştit. 


— Acum sunt mult mai bine, unchiule, mulţumesc, îi 
răspunse Culum cu un glas cam pierit. 

— Mult mai bine după ce? 

— Ciumă, ciumă de Bengal, îi răspunse Culum nedumerit. 

Robb se suci iute spre Perry: 

— Ai ciumă la bord? Pentru Dumnezeu, de ce n-ai ridicat 
pavilionul galben? 

— Cum o să fie ciumă la bord! Ciuma a bântuit în Scoţia, 
acum multe luni în urmă! Perry se opri deodată. Scarlet 
Cloud! Nava asta a mai ajuns? 

— E în întârziere cu patru săptămâni. N-am primit nici o 
veste despre ea, nimic. Ce s-a întâmplat? Haide, omule, 
spune! 

— Culum, flăcăule, să-i spun eu, sau îi zici tu? 

— Unde-i tata? îl întrebă Culum pe Robb. 

— La țărm. Te aşteaptă pe mal. În vâlcea. Pentru numele 
lui Dumnezeu, Culum, ce s-a întâmplat? 

— În iunie, s-a năpustit ciuma peste Glasgow, începu 
Culum ascultător. Se zice că a fost adusă tot de o navă. Din 
Bengal, India. Întâi la Sutherland, apoi la Edinburgh, apoi a 
dat năpasta şi peste noi la Glasgow. Mama a murit, lan, 
Lechie, bunica... Winifred e atât de pierită că nu cred că o 
să mai scape. Bunicul se îngrijeşte de ea. Făcu un gest 
neputincios şi se aşeză pe braţul fotoliului. Bunica a murit. 
Mama. Mătuşa Uthenia şi copiii ei şi bărbat-su. Zece, 
douăzeci de mii au murit numai din iunie până în 
septembrie. Apoi ciuma a dispărut. Pur şi simplu a dispărut 
cu totul. 

— Roddy? Ce-i cu Roddy? Fiul meu e mort? îl întrebă Robb 
cu glas rugător. 

— Nu, unchiule, Roddy e sănătos. Nu l-a atins ciuma. 

— Eşti sigur, Culum, eşti sigur? Fiul meu e salvat? 

— Da, l-am văzut cu o zi înainte de plecare. În şcoala lui 
foarte puţini au fost atinşi de boală. 

— O, mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Robb şi se 
cutremură amintindu-şi de primul val de ciumă care 


bântuise în chip misterios prin Europa cu zece ani înainte. 
Numai în Anglia fuseseră cincizeci de mii de victime, un 
milion în Europa, cu miile la New York şi New Orleans. Unii 
botezaseră această molimă cu un nume nou, holeră. 

— Maică-ta a murit? îl întrebă Robb parcă nevenindu-i să 
creadă. Şi lan, şi Lechie, şi bunica? 

— Da. Şi mătuşa Susan, şi vărul Clair, şi mătuşa Uthenia, 
vărul Donald, şi micuța Stewart şi... 

Deodată se lăsă o tăcere cumplită. Perry rupse tulburat 
liniştea: 

— Când am tras la cheu în Glasgow, ei bine, flăcăul ăsta de 
Culum era de capul lui. Nu ştiam ce să fac, aşa că am 
socotit că mai bine să-l aduc la bord. Am plecat la o lună 
după Scarlet Cloud. 

— Isaac, ai făcut taman ce trebuia, îşi auzi Robb vocea. 

Cum am să-i spun toate astea lui Dirk? 

— Eu mai bine mă duc. Am să-ţi fac eu semnale când să vii 
la țărm. Stai acum la bord. 

— Nu, spuse Culum răspicat, ca şi cum şi-ar fi răspuns 
unei întrebări ce se ridicase din adâncul lui. Nu. Eu mă duc 
la țărm primul. Singur. E mai bine aşa. Am să mă întâlnesc 
singur cu tata. Eu trebuie să-i spun. Merg singur la țărm. 

Se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă sigur de el, în 
vreme ce nava se legăna domol şi se auzea plescăitul plăcut 
al valurilor, după care ieşi afară. Apoi îşi aminti ceva şi se 
întoarse în cabină: 

— Corespondenţa o iau cu mine, spuse el cu o voce lipsită 
de vlagă. Poate o să vrea să vadă corespondenţa. 

Când barca cea mare se desprinse de lângă Thunder 
Cloud, Struan se afla pe gorganul unde avea să se înalțe 
Casa cea Mare. Apoi, de îndată ce-l zări pe fiul său cel mare 
în mijlocul bărcii, inima îi dădu brânci: 

— Culuuuum! urlă el emoţionat din vârful gorganului. 

Îşi smulse haina de pe el şi începu să o fluture entuziasmat 
deasupra capului, ca unul care stătuse părăsit şase ani pe o 
insulă pustie şi vede deodată prima corabie. 


— Culuuum! 

Se avântă la vale prin mărăcinii deşi către țărm, fără să 
mai simtă spinii, şi uitând de poteca ce ducea de pe plajă 
peste creastă, spre satul de pescari, cuib de pirați, din 
partea de sud a insulei. Uitase de tot, în mintea lui nu mai 
era loc decât pentru un singur gând: că fiul său venea 
acum, chiar în prima zi a acolonizării. Mai iute. Şi iată-l 
gonind pe plajă, cuprins de exaltare. Primul care-l văzu fu 
Culum. 

— Acolo, lăsaţi-mă acolo! arătă el spre cel mai apropiat loc 
de acostare. 

Nostromul McKay smuci timona. 

— Trageţi cu inimă, flăcăi, îi îmboldi el pe vâslaşi către 
țărm. 

Acum aflaseră cu toţii, şi cuvintele zburau acum prin toată 
flota, iar în siajul lor - neliniştea. Multe din rudele lor 
locuiau între Sutherland şi Glasgow, iar la Londra cea mai 
mare parte a celeilalte. Culum ţâşni în picioare şi, trecând 
peste copastie sări în apa puţin adâncă de la țărm. 

— Nu mai veniţi şi voi. 

Porni spre mal, bălăcindu-se prin apă. Struan se repezi în 
valurile ce spălau plaja, îndreptându-se spre feciorul lui, îi 
văzu lacrimile brăzdându-i faţa şi-i strigă: 

— Culum, fiule! 

Culum se opri o clipă, copleşit, înecat în imensitatea 
bucuriei tatălui său. Apoi începu şi el să alerge prin spuma 
valurilor şi, în cele din urmă, se simţi în siguranţă în braţele 
tatălui său. Şi toată groaza ce se adunase în el de luni de 
zile se sparse ca un buboi, îl apucă plânsul, şi plânse şi 
plânse, apoi Struan îl mai domoli şi-l duse spre țărm 
purtându-l mai mult în braţe, şi şoptindu-i: „Culum, fiule, 
Culum, fiule”, „gata, nu te mai chinui” şi: „Oh, puiul meu!”, 
iar Culum hohotea mai departe: „Suntem morţi... toţi am 
murit... mama, lan, Lechie, bunica, mătuşile, vărul Clair... 
tată, suntem morţi cu toţii. Şi n-am rămas decât eu şi 
Winifred, da' şi ea-i moartă acum.” Şi le pomeni numele iar 


şi iar, şi fiecare se înfigea ca un cuţit în pântecele lui 
Struan. După un răstimp, Culum adormi, istovit, pentru 
prima oară simțindu-se în siguranţă, la adăpostul căldurii şi 
puterii. Şi pentru prima oară de când cu holera dormi un 
somn fără vise. Şi dormi toată ziua aceea şi noaptea ce 
urmă şi o parte din a doua zi, iar Struan îl ţinu în braţe şi-l 
legănă uşor. 

Struan nici nu băgă de seamă trecerea vremii. Uneori 
începea să discute cu soţia lui şi cu copiii, cu Ronalda, şi 
Ian, şi Lechie, şi Winifred, care stăteau pe țărm în jurul lui. 
Alteori, când aceştia se îndepărtau, îi chema înapoi, în 
şoaptă, să nu-l trezească pe Culum, şi până la urmă se 
întorceau. Alteori pornea să îngâne cântece de leagăn, cum 
obişnuia să le cânte Ronalda copiilor. Sau în dialectul gaelic, 
cum vorbeau maică-sa şi Catherine, mama lui vitregă. lar 
uneori o ceaţă îi învăluia tot sufletul şi nu mai ştia nimic. 

Când Culum se trezi, era cu sufletul împăcat. 

— Tată! 

— 'Te simţi bine, fiule? 

— Acum da. 

Se ridică în picioare. Pe plajă, la adăpostul stâncii, era 
răcoare, dar la soare se simţea căldura. Flota se legăna 
liniştită la ancoră, iar ambarcaţiile de serviciu se mişcau 
încoace şi-ncolo. Erau mai puţine nave decât de obicei. 

— Acolo va fi Casa cea Mare? întrebă Culum arătând cu 
degetul spre gorgan. 

— Mda. Acolo o să ne facem veacul din toamnă până în 
primăvară. E un climat minunat. 

— Cum se numeşte valea asta? 

— Nici n-are nume încă. 

Struan se mută la soare, şi încercă să-şi stăpânească 
durerea care-l încerca în umeri şi spinare. 

— Dar trebuie să aibă şi valea asta un nume. 

— Micuța Karen, verişoara ta Karen,... prâslea lui Robb, 
vrea să-i zică Valea Fericită. Noi am fost fericiţi aici! Vocea 
lui Struan căzu grea ca de plumb. S-au chinuit mult? 


— Da. 

— O să-mi spui şi mie? 

— Nu acum. 

— Micuța Winifred a murit înainte de plecarea ta? 

— Nu, dar era tare sfârşită. Doctorii ziceau că, fiind atât 
de sfârşită... doctorii au ridicat din umeri şi au plecat. 

— Şi bunicul? 

— Molima nu s-a lipit de el. A venit într-un suflet la noi şi a 
luat-o pe Winifred. Eu m-am dus la mătuşa Uthenia s-o ajut. 
Dar n-am apucat să ajut pe nimeni. 

Struan stătea cu faţa spre port, dar nu-l vedea. 

— I-ai spus unchiului Robb? 

— Da, cred că i-am spus. 

— Sărmanul Robb. Ar fi bine să mă duc şi eu la bord. 

Struan întinse mâna şi apucă pachetul cu corespondenţă 
pe jumătate îngropat în nisip. Scrisorile erau neatinse. 
Scutură nisipul de pe ele. 

— Îmi pare rău, iartă-mă că am uitat să ţi le dau, spuse 
Culum. 

— Ba nu, feciorule, mi le-ai dat. 

Struan zări o barcă mare ce se îndrepta spre țărm. La 
pupa se zărea Isaac Perry. 

— Bună ziua, domnule Struan, îl salută Perry protocolar. 
Îmi pare rău de victimele din familie. 

— Ce face Robb? 

Perry nu-i răspunse. Făcu un pas spre plajă şi strigă la cei 
din barcă: 

— Mai cu tragere de inimă, iute! 

În vreme ce Struan se întreba, prin amorţeala care-i 
cuprinsese mintea, de ce lui Perry îi era teamă de el. Nu 
avea nici un motiv să-i fie teamă. Dar niciunul. Oamenii 
aduseră la țărm o masă, bănci, mâncare, ceai, brandy şi 
veşminte. 

— Mai iute, îi îmboldi Perry enervat. Şi rămâneţi la barcă. 
Ştergeţi-o dracului de aici şi staţi la barcă! 


Vâslaşii împinseră iute barca cea mare de pe plajă, trecură 
dincolo de linia surfului şi rămaseră acolo în aşteptare, 
fericiţi că erau mai departe de căpitan. Struan îl ajută pe 
Culum să-şi pună alte veşminte uscate, apoi îşi trase pe elo 
cămaşă curată, cu piepţii de dantelă încreţită, o haină de 
pânză groasă la două rânduri de nasturi. Perry îl ajută să-şi 
scoată cizmele îmbibate de apă. 

— Mulţam, îi spuse Struan. 

— Te doare? îl întrebă Culum când îi zări piciorul. 

— Nu. 

— Acum despre domnul Robb, sir, începu Perry. După ce a 
plecat Culum, dumnealui a trecut la băutură. l-am spus să 
nu facă una ca asta, dar n-a vrut sa mă asculte! continuă el 
poticnindu-se. Da' mi-aţi dat ordin doar. Aşa că atunci 
cabina a devenit cam strâmtă, dar i-am luat sticla din mână. 
Când şi-a revenit în simţiri, n-avea nimic. L-am dus la China 
Cloud şi l-am dat în primire soţiei. 

— Isaac, ai făcut bine. Mulţumesc. 

Struan îl îmbie pe Culum să înghită o farfurie de mâncare 
- tocană de vită, găluşti, friptură rece de pasăre, cartofi, 
biscuiţi marinăreşti, iar el dădu pe gât o cană mare de 
cositor plină cu ceai fierbinte, bine îndulcit. 

— Excelenţa sa vă transmite condoleanţe. Vă roagă să-i 
faceţi o vizită la bord îndată ce veţi putea. 

Struan îşi trecu palma peste obraz şi simţi înţepătura 
bărbii, se întrebă de ce întotdeauna avea senzaţia că e 
murdar când nu apuca să se bărbierească sau să se spele 
pe dinţi. 

— Briciul e colo, îi spuse Perry, arătându-i spre o masă 
aşezată mai la o parte. 

Ştiuse dinainte că Struan va dori să se dichisească. Tai- 
Panul avea o manie aproape fanatică în ceea ce privea 
igiena personală. 

— Apa fierbinte dincolo. 

— Mulţumesc. 


Struan muie un prosop în apă şi şi-l trecu peste faţă şi păr. 
Apoi se săpuni şi se rase cu dibăcie, fără să folosească vreo 
oglindă. După care muie o periuţă mică în cana cu ceai şi 
începu să-şi frece energic dinţii. Trebuie să fie vreo altă 
păgânească credinţă, se gândi Perry cu dispreţ. Dinţii cresc 
după cum le e datul, apoi îmbătrânesc, se strică, şi cad. Şi 
asta-i tot. 

Struan îşi clăti gura cu ceai şi aruncă ce mai rămăsese în 
cană. Spălă apoi cana cu ceai proaspăt, o umplu din nou şi 
bău cu sete. Printre ustensilele lui de bărbierit se găsea şi o 
sticluţă cu colonie, turnă câteva picături în palmă şi apoi se 
dădu pe faţă. La urmă se aşeză, înviorat. Culum nu se 
omora cu mâncatul. 

— Flăcăule, hai, mănâncă! 

— Nu prea mi-e foame, mulţumesc. 

— Nu contează, mănâncă! Vântul zburli părul roşcat-auriu 
al lui Struan, pe care-l purta lung, drept şi pieptănat pe 
spate. Isaac, cortul meu e ridicat? 

— Nenţeles. Doar aţi dat ordin. E pe un gorgan dincolo de 
catargul steagului. 

— Spune-i lui Chen Sheng din partea mea să umble prin 
Macao şi să cumpere miere şi ouă proaspete. Şi se facă rost 
şi de nişte ierburi de leac chinezeşti ce vindecă slăbiciunile 
şi urmările holerei de Bengal. 

— Tată, mă simt bine, nu e nevoie, mulţumesc, protestă 
Culum fără convingere. Nu-mi trebuie nici un fel de leacuri 
vrăjitoreşti de-ale păgânilor. 

— Nu-s vrăjitorii băbeşti cum ştii tu că sunt vrăjitoriile, îi 
replică Struan. Şi sunt chinezeşti şi nu păgâne. Ierburile lor 
de leac m-au salvat de nenumărate ori. Orientul nu e ca 
Europa. 

— Tată, nu-ţi mai fă griji pentru mine. 

— Ba da. Orientul nu e cel mai nimerit loc pentru cei 
slăbânogi şi neajutoraţi. Isaac, dă ordin ca China Cloud să 
plece la Macao cu Chen Sheng şi, dacă nu se întoarce în 


timp record, şi căpitanul Orlov şi toţi ofiţerii vor fi 
debarcaţi. Cheamă acum barca. 

— Dom'le Struan, poate că ar fi bine ca Culum să plece cu 
nava la Macao. 

— Nu dispare din ochii mei până când nu socot eu că s-a 
înzdrăvenit. 

— În Macao o să fie bine îngrijit. Şi la bord nu e... 

— Doamne Dumnezeule, Isaac, oare n-ai de gând să faci 
odată ce ţi s-a poruncit? Cheamă barca. 

Perry se îmbăţoşă pe dată şi strigă chemând barca la mal. 
Struan, avându-l pe Culum alături de el, se aşeză la mijlocul 
bărcii, iar Perry în spatele lor. 

— Nava amiral! ordonă Struan, controlând din obişnuinţă 
cum stăteau la ancoră navele lui, adulmecând vântul şi 
cercetând norii, încercând să ghicească cum va fi vremea. 
Marea era liniştită, dar nasul lui simţi în aer cum pluteşte 
primejdia. 

În drum spre nava amiral, Struan citi corespondenţa. 
Profiturile de pe recolta de ceai din anul din urmă - bun. 
Perry făcuse o călătorie rentabilă, bun. O copie a poliţei de 
încărcare a navei Scarlet Cloud pe care o adusese Perry de 
la Calcutta, prost, opiu în valoare de două sute zece mii de 
lire sterline pierdute. Dumnezeule, bine măcar că nava era 
asigurată, deşi asta nu-i va putea înlocui pe oamenii 
pierduţi, nici timpul pierdut până când se va construi o altă 
navă în loc. Încărcătura de opiu era contrabandă şi deci 
oricum nu putea fi asigurată. Beneficiul pe un an întreg s-a 
dus. Ce i s-o fi întâmplat? Furtuna sau piraţii? Mai degrabă 
furtuna. Dacă nu cumva o fi nimerit în calea vreunei nave 
corsar spaniole, sau franţuzeşti, sau chiar americane, sau 
sigur, chiar englezeşti, care au împânzit mările astea. În 
cele din urmă rupse sigiliul de pe scrisoarea bancherului 
său. Citi şi izbucni plin de furie. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă înspăimântat Culum. 

— Oh, o durere veche. Mai nimic. N-are importanţă. 


Struan se prefăcu mai departe că citeşte următoarea 
scrisoare, în vreme ce în sufletul lui era turbat de cele citite 
în depeşa precedentă. Doamne Dumnezeule! „Cu regret vă 
informăm că din neglijenţă, pentru moment s-a exagerat cu 
acordarea creditelor şi datorită maşinaţiilor unor adversari 
răuvoitori, depunătorii au luat cu asalt banca. În consecinţă, 
uşile băncii noastre au trebuit să fie închise. Consiliul de 
directori ne-a arătat că nu putem returna decât şase penny 
la o liră. Am cinstea de a fi al dumneavoastră credincios 
slujitor...” Şi deţinem hârtii de valoare la banca lor care se 
ridică la aproape un milion de lire. Douăzeci şi cinci de mii 
de lire pentru un milion, în vreme ce datoriile noastre ajung 
la un milion aproape. Suntem faliţi, Dumnezeule, şi doar i- 
am spus lui Robb să nu depună toţi banii noştri într-o 
singură bancă. În nici un caz cu afacerile exagerate care se 
fac acum în Anglia, şi nu când o bancă poate scoate la hârtii 
de valoare după cum are chef. 

„Dar banca asta-i cât se poate de solidă”, îi replicase Robb, 
„Şi avem nevoie ca banii să fie grămadă într-un singur loc 
pentru a garanta împrumuturi din alte părţi”, după care 
Robb pornise să-i explice resorturile unei complicate 
structuri financiare în care erau amestecate hârtii de 
valoare spaniole şi franceze, germane şi aparţinând de 
banca naţională de împrumut, pentru ca, în cele din urmă, 
să-l convingă că Struan şi Compania au o situaţie bancară 
sigură, o imensă putere de cumpărare pentru dezvoltarea 
flotei, aşa cum voia el, şi aduceau Nobilei Case unele 
privilegii deosebite pe pieţele pline de profit nemţeşti, 
franceze şi spaniole. „În regulă, Robb”, îi replicase el în cele 
din urmă, fără să priceapă toate subtilităţile, dar 
încredinţându-se că Robb vorbea cu înţelepciune. Şi acum 
suntem faliţi. Falimentari. Doamne Dumnezeule. 

Era încă prea năucit ca să se gândească la o soluţie. Nu 
era în stare decât să se mire de grozăviile vremurilor noi. 
Complexitatea lor. Viteza cumplită cu care se propagau. O 
nouă regină, Victoria, prima regină îndrăgită de poporul ei 


de secole întregi. Ca şi soţul ei Albert, de el nu putea spune 
o iotă deocamdată, un afurisit de străin din casa Saxa- 
Coburg, dar acum parlamentul era puternic, stăpân pe 
frânele ţării, şi începea o nouă eră. O pace care dura de 
douăzeci şi şase de ani, şi nu se anunţa nici o confruntare 
militară mai deosebită, ceea ce nu se mai auzise de veacuri. 
Afurisitul de Bonaparte mort ca toţi morţii, zurbagia de 
Franţă şi ea strânsă bine în chingi, Marea Britanie 
dominând lumea pentru prima oară. Sclavia scoasă în afara 
legii cu opt ani în urmă. Canale, un nou mijloc de transport. 
Drumuri cu taxă, netede cum nu s-au mai văzut altele, cu 
şleaul permanent, şi fabrici şi întreprinderi industriale, 
țesătorii cu producţii de masă, companii de exploatare a 
fierului şi cărbunelui, cu capital asociat, ca şi atâtea alte 
lucruri noi doar în ultimii zece ani: serviciul poştal intern 
care costa numai un penny, cel mai ieftin serviciu poştal din 
lume, prima forţă de poliţie din lume, „magnetismul” - 
naiba ştie ce-o mai fi însemnând şi asta -, ciocanul cu aburi, 
precum şi primul Act privind fabricile, pentru ca în cele din 
urmă parlamentul să fie luat din mâinile celor câţiva 
aristocrați bogaţi, deţinând imense pământuri, aşa încât 
deşi e de necrezut, acum oricare bărbat din Anglia ce 
stăpâneşte o casă ce aduce venituri de douăzeci de lire pe 
an poate vota, poate vota cu adevărat, şi orice bărbat poate 
ajunge prim-ministru. Şi incredibila revoluţie industrială, 
Anglia care a ajuns necrezut de avută, şi bogăţiile sale 
continuând să cucerească lumea. Şi barierele înstăpânite 
de veacuri dărâmate acum de noile idei de guvernare şi 
umanitate. Şi toate britanice, şi toate noi-nouţe. Şi acum 
iaca şi locomotiva! 

— Ascultaţi, a apărut o invenţie care o să clatine lumea, 
murmură el. 

— Ce-ai zis, tată? îl întrebă Culum. 

Struan se dezmetici. 

— Tocmai mă gândeam la prima noastră preumblare cu 
trenul, o cârpi el la repezeală. 


— Aţi fost şi cu trenul, sir? se interesă McKay. Şi cum e? 
Când a fost asta? 

Îi răspunse Culum: 

— Am participat la prima călătorie, cea inaugurală, a 
maşinii lui Stephenson, Racheta. Aveam doisprezece ani. 

— Nu, fiule, aveai numai unsprezece. Era în 1830. Acum 
unsprezece ani. Era primul drum pe care-l făcea Racheta, 
cu primul tren de pasageri din lume. De la Manchester la 
Liverpool. Cu poştalionul o zi întreagă de mers, dar noi am 
făcut drumul într-o oră şi jumătate. 

Şi din nou Struan se întoarse cu gândul la soarta Nobilei 
Case. Apoi îşi aminti de dispoziţiile pe care i le dăduse lui 
Robb de a împrumuta cât mai mulţi bani va putea pentru a 
rade piaţa opiului. Ia să vedem... din asta putem câştiga să 
zicem, cincizeci, o sută de mii de lire. Mda... doar o picătură 
în butoiul de bani de care avem nevoie. Trei milioane ce ni 
se datorează pentru opiul luat cu anasâna la Canton! Mda... 
da” nu putem pune mâna pe ei până când nu se ratifică 
tratatul, în şase sau nouă luni de acum încolo... iar noi 
trebuie să ne onorăm creditele într-o lună! Cum să pun 
mâna pe bani gheaţă? Avem o situaţie bună... staționar 
bună. Numai că există şi şacalii cărora le curg balele gonind 
pe urmele noastre. Unul din ei e Brock. Cooper-Tillman şi 
ei. Brock să fie cel care a stârnit panica ce a dus banca la 
faliment? Sau odrasla lui de Morgan? Familia Brock are şi 
destulă putere şi suficienţi bani pentru una ca asta. De bani 
gheaţă am nevoie! Sau o linie de credit imensă. Susţinută 
de bani gheaţă, nu de hârtii de valoare. Suntem faliţi! Adică 
suntem faliţi dacă creditorii noştri se reped la noi. Simţi 
mâna fiului său pe umăr. 

— Ce-ai zis, fiule? Ziceai ceva de Racheta? 

Culum era tulburat de paloarea feţei lui Struan şi de 
verdele pătrunzător al privirii sale. 

— Nava amiral. Am ajuns. 


Culum îl urmă pe tatăl său pe punte. Nu călcase niciodată 
pe o navă de război, ca să nu mai vorbim de una atât de 
importantă. Nava Maiestăţii sale Titan era una dintre cele 
mai mari nave din lume. Imensă, cu trei arbori, 74 de 
tunuri, montate pe trei punți suprapuse. Dar pe Culum nu-l 
impresionă. Lui nu prea îi păsa de nave. Ba şi ura marea. 
Era înspăimântat doar la gândul primejdiilor, al furiei 
dezlănţuite, ca şi de imensitatea mării şi, în plus, nici nu ştia 
să înoate. Se minuna cum de taică-său putea să iubească 
marea. 

Multe nu ştiu eu despre tatăl meu, se gândi el. Dar nu e de 
mirare. În toată viaţa mea abia de l-am văzut de câteva ori, 
şi ultima dată cu şase ani în urmă Iata nu s-a schimbat. Eu 
da. Acum ştiu ce am de gând să fac în viaţă. Şi acum, dacă 
tot am rămas singur... Îmi place să fiu singur şi mi-e silă să 
fiu singur. 

O luă pe urmele tatălui său, cobori scara la puntea 
principală a tunurilor. Tavanul era atât de jos aici, încât 
trebuiau să se aplece în vreme ce se îndreptau spre cabina 
păzită de santinelă. Toată nava mirosea a praf de puşcă şi 
catran, a cânepă şi sudoare. 

— Ziua! îl salută militarul de marină pe Struan, cu 
muscheta îndreptată aşa cum cerea regulamentul către el. 
Maestrul de arme! 

Maestrul de arme, în uniforma lui stacojie, cu garniturile 
albe strălucind, păşi apăsat ieşind din camera de gardă. 
Arăta zdravăn ca o ghiulea şi avea o căpăţână la fel de 
rotundă. 

— Ziua, dom'le Struan! Aşteptaţi doar o secundă, sir. 

Bătu la uşa de stejar a cabinei cu tot respectul. Dinăuntru 
se auzi o voce: 

— Intră! după care maestrul de arme închise uşa în urma 
lui. 

Struan scoase din buzunar un trabuc şi i-l oferi lui Culum. 

— Fiule, te-ai apucat de fumat de acum? 

— Da, mulţumesc, tată! 


Struan îi aprinse trabucul lui Culum şi apoi şi pe-al lui. 
Apoi se rezemă de unul din tunurile lungi de douăsprezece 
picioare. Ghiulelele erau aşezate cu multă grijă într-o 
grămadă perfectă, gata de folosit. Ghiulele de şaizeci de 
livre. Uşa cabinei se deschise. Şi ieşi Longstaff, un bărbat 
zvelt, dichisit. Avea părul negru, cârlionţat după cum cerea 
moda, cu nişte favoriţi uriaşi. Frunte înaltă şi ochi negri. 
Santinela prezentă arma, iar maestrul de arme dispăru din 
nou în camera de gardă. 

— Salutare, Dirk, scumpul meu prieten. Ce mai faci? M-a 
mâhnit ceea ce-am aflat! Longstaff strânse nervos mâna lui 
Struan, îi zâmbi lui Culum şi-i întinse mâna. Trebuie să fii 
Culum. Eu sunt William Longstaff. Îmi pare rău că soseşti 
aici în nişte împrejurări atât de groaznice. 

— Vă mulţumesc, Excelenţă, îi răspunse Culum, mirat că 
însuşi căpitanul superintendent al comerţului putea fi atât 
de tânăr. 

— Dirk, nu te superi dacă te rog să mai aştepţi câteva 
momente? Conferinţă cu amiralul şi căpitanii lui. În câteva 
minute terminăm, îi spuse Longstaff căscând. Am o mulţime 
de lucruri de discutat cu tine. Numai dacă eşti dispus să le 
discutăm. 

— Da. 

Longstaff aruncă îngrijorat o privire spre ceasul de 
buzunar, aur şi pietre scumpe, ce atârna cu lanţ de 
cheutoarea redingotei de brocart. 

— Auzi, aproape unsprezece! Parcă niciodată nu-mi ajunge 
timpul. Nu vrei să cobori în careul ofiţerilor? 

— Nu, am să aştept aici. 

— Cum vrei. 

Longstaff intră repezit în cabină şi închise uşa în urma sa. 

— Nu cumva e cam tânăr pentru misia de plenipotenţiar? 
îl întrebă Culum. 

— Şi da, şi nu. Are treizeci şi şase de ani. Imperiile se 
durează de oameni tineri, Culum. Şi se pierd de cei bătrâni. 

— Dar nici nu prea arată a englez. E cumva din Welsh? 


— Maică-sa e spanioloaică! Ceea ce explică înclinațiile lui 
spre cruzime, îşi spuse Struan în gând. Era contesă. Taică- 
său ajunsese diplomat la curtea spaniolă. S-a încheiat una 
dintre acele căsnicii din lumea înaltă. Familia lui se 
înrudeşte cu cea a contelui de Toth. 

Dacă nu eşti aristocrat din naştere, îi trecu prin minte lui 
Culum, indiferent cât de deştept ai fi, n-ai nici o şansă. 
Niciuna. Niciuna dacă nu prinzi o revoluţie. 

— În Anglia, lucrurile stau cât se poate de prost, îi spuse el 
lui taică-său. 

— Cum asta, fiule? îl întrebă Struan. 

— Bogaţii sunt prea bogaţi, iar cei săraci prea săraci. 
Oamenii dau năvală la oraşe în căutare de lucru. Şi sunt mai 
mulţi oameni decât locuri de muncă, aşa încât patronii 
plătesc din ce în ce mai puţin. Oamenii mor de foame. 
Conducătorii chartişti sunt în închisori. 

— O treabă bună. Ticăloşii aceia ce stârnesc lumea ar fi 
trebuit spânzurați sau deportaţi, nu-i destul că-s în 
închisoare. 

— Nu eşti de acord cu mişcarea chartistă? îl întrebă 
Culum, brusc prudent faţă de taică-său. 

Charta poporului fusese scrisă cu mai puţin de trei ani 
înainte, iar acum devenise un simbol al libertăţii care-i 
aduna în jurul său pe toţi nemulţumiţii din Anglia. Charta 
cerea dreptul la vot pentru fiecare bărbat, desfiinţarea 
cerinţei de a fi proprietar pentru a avea dreptul să devii 
membru al parlamentului, circumscripţii electorale egale, 
vot secret, parlament pe durată de un an, salarii pentru 
membrii parlamentului. 

— Sunt de acord cu el ca document care cere nişte 
drepturi justificate. Dar nu-mi plac chartiştii şi nici 
conducătorii lor. Charta conţine o mulţime de idei 
fundamentale bune, dar care au căzut în mâinile unor 
conducători cu totul nepotriviţi pentru ele. 

— Nu e o greşeală să te manifeşti pentru reformă. 
Parlamentul trebuie să facă nişte schimbări. 


— Să te manifeşti, sunt de acord. Să discuţi, să dezbaţi 
probleme, să scrii petiţii, da” nu să stârneşti lumea la 
violenţă şi să conduci revoluţii. A avut dreptate guvernul să 
pună capăt tulburărilor din Wales şi Midlands. Dumnezeule, 
soluţia nu e insurecția. Se aude că chartiştii nu s-au învăţat 
minte încă, şi cumpără arme şi se adună în taină. Ar trebui 
călcaţi în picioare, Doamne! 

— Dar aşa, călcându-i în picioare, n-o să reuşeşti să 
înăbuşi mişcarea chartistă. Prea mulţi o sprijină şi sunt gata 
să-şi dea viaţa pentru ea. 

— Atunci o să fie o mulţime de morţi, fiule. Dacă aceşti 
chartişti nu se înarmează şi cu răbdare. 

— Tu nu ştii cum arată acum insulele britanice, tată. Eşti 
de prea multă vreme aici. Răbdarea nu se împacă deloc cu 
stomacul gol. 

— Aşa-i şi aici, în China. Peste tot în lume asta-i la fel. Dar 
revolta şi insurecția nu sunt în spiritul britanic. 

În curând o să fie, se gândi cu amărăciune Culum, dacă nu 
se fac schimbări. Acum îi părea rău că plecase din Glasgow 
şi nimerise în acest Orient. Glasgow era centrul mişcării 
scoțiene a chartiştilor, iar el era conducătorul studenţimii 
care se juruise în taină să trudească, să năduşească şi dacă 
e nevoie să şi moară pentru cauza chartismului. 

Uşa cabinei se deschise din nou, santinela înţepeni în 
poziţie de drepţi. Amiralul, un bărbat îndesat, ieşi primul, 
cu faţa crispată şi furioasă, îndreptându-se spre scară, 
urmat de căpitanii lui. Cei mai mulţi căpitani erau oameni 
tineri, câţiva însă cu părul încărunţit. Toţi erau îmbrăcaţi în 
uniforme de marină, purtau tricorn, şi-şi zăngăneau sabia. 
Ultimul care ieşi era căpitanul Glessing. Se opri dinaintea 
lui Struan. 

— Domnule Struan, pot să vă exprim condoleanţele mele? 
Mare nenorocire. 

— Da! 

E numai nenorocire să pierzi o soţie minunată şi trei copii 
minunaţi? Sau poate în treaba asta e amestecat şi 


Dumnezeu sau chiar şi diavolul? Sau or fi Dumnezeu, 
diavolul, soarta, acel joss, doar nişte nume diferite pentru 
acelaşi lucru? 

— Şi ai fost îndreptăţit să-l omori pe soldatul ăla afurisit, 
continuă Glessing. 

— Nici nu l-am atins. 

— Aaa! Am socotit că ai făcut-o. De unde mă aflam n-am 
putut vedea prea bine. Şi nici n-are mare însemnătate. 

— L-aţi îngropat pe mal? 

— Nu, n-avea rost să pângărim insula cu o boală ca asta. 
Vă spune ceva numele de Ramsey, domnule Struan? îl 
întrebă Glessing, retezând cu bruscheţe politeţurile. 

— Ramsey e un nume destul de comun, îi răspunse Struan 
prudent. 

— Adevărat. Dar scoţienii se ajută totdeauna între ei. Nu e 
ăsta succesul firmelor dominate de scoțieni? 

— Mda, e destul de greu să găseşti oameni în care să ai 
încredere, îi replică Struan. Dumitale îţi spune ceva numele 
ăsta de Ramsey? 

— E numele unui dezertor de pe nava mea, îi răspunse 
Glessing de-a dreptul. E văr cu nostromul dumitale, 
nostromul McKay, după câte mi se pare. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nimic. Doar îţi puneam la dispoziţie o simplă informaţie. 
După cum bine ştii, orice navă comercială, fie ea înarmată 
sau nu, care adăposteşte vreun dezertor poate fi confiscată. 
De Marina regală! spuse zâmbind Glessing. Mare prostie să 
dezertezi. Unde să se ducă bietul de el decât pe o altă 
navă? 

— Nicăieri! 

Struan se simţi încolţit. Era convins că Ramsey se afla pe 
una din navele sale, aşa cum era convins că în treaba asta 
era amestecat Brock şi poate chiar şi Glessing. 

— Astăzi facem percheziţie în toată flota. “'Nenţeles că nu 
ai nici o obiecţie. 


— Nenţeles. Suntem cu mare băgare de seamă pe cine 
angajăm pe navele noastre. 

— Foarte înţelept. Amiralul a socotit că Nobilei Case 
trebuie să i se acorde onoarea primului loc, aşa încât navele 
dumneavoastră vor fi percheziţionate imediat. 

Atunci, în situaţia asta, îşi zise, eu chiar că nu mai am 
nimic de făcut. Aşa că îşi şterse din minte problema asta. 

— Domnule căpitan, aş vrea să ţi-l prezint pe fiul meu cel 
mare... ăăă, pe fiul meu, atât, Culum. Culum, fă cunoştinţă 
cu faimosul căpitan Glessing, cel ce-a câştigat pentru Anglia 
bătălia de la Chuenpi. 

— Salutare! îi strânse Glessing mâna cu politeţe. 

Culum avea o mână molatecă, cu degete lungi, puţin cam 
feminină... Niţeluş cam dandy, îi trecu lui Glessing prin 
minte. Jiletcă pe talie, cravată albastru palid şi guler înalt. 
Probabil că e student. Ciudat să dai mâna cu unul care s-a 
potcovit cu ciumă de Bengal şi încă mai e în viaţă. Mă întreb 
dacă eu aş fi rezistat. 

— Ei, n-a fost chiar o bătălie. 

— Cum? Două fregate destul de mici împotriva a douăzeci 
de jonci de război, dimpreună cu vreo treizeci sau chiar mai 
multe nave incendiatoare? Şi asta nu-i bătălie? 

— O confruntare... acolo, dom'le Struan. Ar fi putut fi o 
bătălie navală dacă... 

Dacă n-am fi avut parte de afurisitul ăsta de Longstaff, 
care-i atât de laş, şi de tine, de tine, pirat afurisit, se simţi el 
îmboldit să completeze. 

— Noi, cei din marina comercială, socotim că a fost o 
bătălie în toată regula, Culum, insistă Struan cu o notă 
ironică. Noi nu pricepem deosebirea dintre o confruntare şi 
o bătălie navală. Noi suntem doar nişte negustori paşnici. 
Dar atunci când pentru prima oară armiile Angliei pornesc 
împotriva armiilor Chinei, tărăşenia merită numele de 
bătălie. A avut loc doar acum un an de zile. Noi am fost cei 
care am tras prima salvă. 


— Şi dumneata, ce-ai fi făcut, dom'le Struan, în locul 
nostru? Era singura decizie tactică potrivită. 

— Nenţeles! 

— Căpitanul superintendent al comerţului a fost întru totul 
de acord cu acţiunile mele. 

— Nenţeles. Nici nu puteam face altceva. 

— lar porniţi să refaceţi vechile bătălii, căpitane Glessing? 
interveni Longstaff, care se ivise în cadrul uşii cabinei şi 
ascultase neobservat discuţia. 

— Nu, Excelenţa voastră, reluăm doar o veche 
confruntare. Eu şi domnul Struan nu am dat deloc ochii la 
Chuenpi, după cum prea bine ştiţi. 

— Şi de ce să fi dat ochi? Dacă domnul Struan ar fi avut 
comanda dumitale, probabil că ar fi luat aceleaşi decizii pe 
care le-ai luat şi dumneata. Dacă ai fi fost dumneata în locul 
domnului Struan, atunci ţi-ai fi luat toate măsurile pentru a 
fi sigur că n-ar fi existat posibilitatea de a fi atacat, şi ai fi 
riscat! Longstaft căscă, şi se jucă absent cu ceasul său de 
buzunar. Culum, tu ce-ai fi făcut? 

— Nu ştiu, sir. Nu ştiu ce complicaţii existau atunci. 

— Bine spus complicaţii, cuvântul potrivit, chicoti 
Longstaff. Căpitane Glessing, ai plăcerea să ne ţii tovărăşie? 
Un pahar de Xeres? 

— Mulţumesc, sir, dar cred că e mai bine să mă întorc la 
nava mea! Glessing salută impecabil şi se retrase. 

Longstaff îi invită pe Struan şi fiul său în sala de consiliu 
care de nevoie, slujea şi de apartament particular al 
căpitanului superintendent al comerţului. Era spartan şi 
funcţional, iar fotoliile adânci de piele, mesele de hărţi, 
dulapurile, precum şi masa cea mare de stejar erau fixate 
bine în podea. În spatele mesei de stejar bogat sculptate se 
vedea un semicerc de ferestre cu mai multe ochiuri care 
dădeau spre pupa. Cabina mirosea a catran, fum stătut de 
tutun şi a mare, nelipsind bineînţeles nici izul de praf de 
puşcă. 

— Steward! strigă Longstaff. 


Uşa cabinei se deschise de îndată. 

— Zent, dom'le! 

Longstaff se întoarse spre Struan: 

— Xeres, brandy, porto? 

— Nişte Xeres mai sec, mersi. 

— La fel şi eu, domnule, spuse şi Culum. 

— Mie nişte porto, spuse Longstaff căscând din nou. 

— 'Ţeles, dom'le! 

Stewardul luă sticlele cu pricina dintr-un bufet şi turnă 
vinul în nişte pahare frumoase de cristal. 

— Culum, e prima ta vizită în străinătate? îl întrebă 
Longstaff. 

— Da, sir. 

— Da' bânuiesc că eşti la curent cu recentele noastre 
„complicaţii”? 

— Nu, Excelenţa voastră. Iata n-a prea scris, iar despre 
China nu se vorbeşte mare lucru în ziarele noastre. 

— Hmm! În curând se va vorbi, nu-i aşa, Dirk? 

Stewardul îi oferi paharul întâi lui Longstaff şi apoi 
musafirilor săi. 

— Ai grijă să nu ne deranjeze nimeni. 

— 'Ţeles, sir. 

Stewardul lăsă sticlele la îndemână şi ieşi. 

— Un toast! spuse Longstaff, şi Struan îşi aminti de toastul 
lui Robb şi regretă acum că prima vizită o făcuse la nava 
amiral. Pentru o plăcută şedere aici, Culum, şi o călătorie în 
bună siguranţă spre casă. 

Băură. Vinul de Xeres sec era excelent. 

— Culum, aici se face istorie. Şi nu-i nimeni mai în măsură 
să-ţi povestească despre ce se întâmplă aici decât tatăl tău. 

— Culum, există un vechi proverb chinezesc: adevărul are 
mai multe feţe, spuse şi Struan. 

— Nu pricep. 

— Am vrut să spun că părerea asupra faptelor nu e 
neapărat şi singura adevărată! ceea ce-i aminti de fostul 
vicerege Ling, aflat acum în dizgrație la Canton, pentru că 


politica lui fusese cea care grăbise conflictul deschis cu 
Marea Britanie, iar în prezent aştepta sub apăsarea unei 
condamnări la moarte. Diavolul acela de Ling tot mai e la 
Canton? 

— Aşa cred. Acum trei zile când l-am întrebat, Excelenţa 
sa Ti-sen mi-a zâmbit şi mi-a răspuns în cimilituri: „Stacojiul 
e fiul cerului. Cum poate omul să ştie care e voia cerului?” 
Împăratul chinez e numit aici fiul cerului, explică Longstaff 
spre ştiinţă lui Culum. lar „stacojiul” e un alt nume al său 
pentru că numai el are voie să scrie cu cerneală stacojie. 

— Culum, chinezii sunt ciudaţi, un popor tare ciudat, îi 
spuse şi Struan. De exemplu, din trei sute de milioane de 
oameni numai împăratului îi e îngăduit să folosească 
această culoare stacojie. Încearcă să-ţi închipui numai atât. 
Dacă regina Victoria ar spune „De acum încolo numai mie 
mi-e îngăduit să folosesc cerneală stacojie”, indiferent cât 
de mult o iubim noi, patruzeci de mii de britanici ar jura ca 
din clipa aceea să nu mai folosească alt fel de cerneală 
decât stacojie. Aşa aş face şi eu. 

— Şi oricare negustor care face afaceri cu China, întări 
Longstaff cu un rânjet de care nici el nu-şi dădea seama, în 
aceeaşi clipă i-ar trimite un butoi cu această culoare, cu 
plata în bani peşin la livrare, şi i-ar spune Maiestăţii sale 
britanice că vor fi fericiţi să devină furnizorii Coroanei la 
acest preţ. Şi îşi vor scrie această scrisoare cu cerneală 
stacojie. Exact aşa bănuiesc eu că s-ar petrece lucrurile. Şi 
unde am fi noi dacă n-ar exista comerţul? 

Urmă o scurtă tăcere şi Culum se întrebă de ce tatăl său 
trecea cu vederea această insultă. Sau poate nu era nici o 
insultă în vorbele lui? Sau nu era oare o altă dovadă pe care 
o oferea viaţa şi anume că aristocrații totdeauna zâmbeau 
de sus la oricine nu era aristocrat? Ei bine, Charta o să 
rezolve ea şi cu aristocrații o dată pentru totdeauna. 

— Will, ai vrut să mă vezi? îl întrebă Struan simțindu-se 
obosit de moarte, piciorul îl durea, la fel ca şi umerii. 


— Mda, doar câteva lucruri mărunte care s-au întâmplat 
de când... În ultimele două zile. Culum, vrei să fii bun şi să 
ne laşi singuri o clipă? Vreau să vorbesc numai cu tatăl tău. 

— Bineînţeles, sir, spuse Culum ridicându-se. 

— Nu e nevoie, Will, interveni Struan, care, dacă n-ar fi 
văzut zâmbetul acela de superioritate al lui Longstaff, l-ar fi 
lăsat pe Culum să plece. Acum Culum e partener al firmei 
Struan. Şi într-o zi va şi conduce firma în calitate de Tai- 
Pan. Poţi să ai încredere în el aşa cum ai în mine. 

Culum ar fi vrut să zică: „N-am să fac parte niciodată din 
compania asta, niciodată. Eu am alte planuri.” Dar nu fu în 
stare să scoată un cuvânt. 

— Culum, trebuie să te felicit atunci, spuse Longstaff. Să fii 
părtaş la firma Nobilei Case... ei bine, e o cinste cum nu e 
alta. 

Nu şi atunci când eşti falit, îi stătu pe limbă lui Struan să 
zică. 

— Culum, stai jos. 

Longstaff începu să bată încăperea şi zise: 

— Pentru mâine a fost convenită o întâlnire cu 
plenipotenţiarul chinez pentru a discuta amănuntele 
tratatului. 

— Ela sugerat locul şi ora sau tu le-ai fixat? 

— EL. 

— Atunci e mai bine să le schimbi. Alege un alt loc de 
întâlnire şi altă oră. 

— De ce? 

— Pentru că de eşti de acord cu cele suflate de el, atunci şi 
el şi toţi ceilalţi mandarini or să socotească asta drept un 
semn de slăbiciune. 

— N regulă, dacă zici tu aşa. Atunci poimâine, nu? La 
Canton, nu? 

— Mda. la-i şi pe Horatio şi Mauss. Vin şi eu cu tine, dacă 
vrei, şi o să ajungem cu patru ceasuri mai târziu. 

— Ei, Dirk, fir-ar să fie, de ce să ajungem la astfel de 
excese ridicole? Patru ceasuri? Pă cuvântul meu! 


— Nu e ridicol nimic. Purtându-te cu ei ca un superior cu 
unul într-o postură inferioară îi pui într-o situaţie 
dezavantajoasă. Struan se uită la Culum. Dacă te apuci să 
joci un joc oriental, atunci trebuie să-l joci după regula 
orientalilor. Unele lucruri mărunte devin foarte importante. 
Excelenţa sa are o situaţie foarte dificilă aici. O singură 
mică greşeală şi rezultatul ei va dura cincizeci de ani. 
Trebuie să se grăbească, dar cu nemăsurat de multă 
prudenţă. 

— Mda. Şi fără nici un fel de ajutor, fir-ar să fie! spuse 
Longstaff, dădu peste cap paharul şi şi-l umplu din nou. De 
ce naiba nu se pot purta şi ei ca nişte oameni civilizaţi n-am 
să pricep niciodată. În afară de tatăl tău nu e niciunul care 
să mă ajute. Cabinetul de miniştri din ţară habar nu are cu 
ce probleme mă confrunt eu aici, şi nici nu-i pasă. Sunt 
numai de capul meu aici. Îmi dau nişte indicaţii imposibile şi 
se aşteaptă să rezolv totul cu un popor imposibil ca ăsta. Pă 
cuvântul meu! Uite, trebuie să întârziem cu patru ceasuri 
pentru ca să le dovedesc că noi suntem mai tari, când ştie 
oricine că noi suntem mai tari! 

Enervat, luă o priză de tutun, strănută. 

— Will, când ţii licitaţia pentru terenuri? 

— Păi, ăăă, am zis că atunci când o să aprobe şi cabinetul 
tratatul. E vreme berechet. Să zicem în septembrie. 

— Nu-ţi mai aduci aminte ce ziceai? Credeam că doreai să 
începi de îndată construcţiile în Hong Kong. 

Longstaff încercă să-şi amintească. Parcă ceva-ceva îşi 
aducea aminte să-i fi spus lui Struan. Dar ce anume? 

— Păi, sigur, cedarea teritoriului Hong Kong nu e 
oficializată până când nu aprobă amândouă guvernele 
tratatul... vreau să zic că aşa se obişnuieşte, nu-i aşa? 

— Da, dar nu trăim nişte împrejurări obişnuite, spuse 
Struan jucându-se cu paharul. Hong Kong-ul e al nostru. Cu 
cât începem mai curând să construim, cu atât mai bine, nu 
exact aşa ziceai? 

— Nţeles că-i al nostru! 


Cum naiba era planul? Longstaff îşi înăbuşi un căscat. 

— Ziceai că tot teritoriul aparţine reginei. Că atâta vreme 
cât eşti în mod oficial primul guvernator al Hong Kong-ului, 
în calitate de plenipotenţiar dispui cum vrei de guvernarea 
insulei. Dacă dai o proclamaţie specială în acest sens, atunci 
totul se desfăşoară exact aşa cum ai plănuit. Dacă aş fi în 
locul tău, aş ţine licitaţia de vânzare a terenurilor luna 
viitoare. Will, nu uita că pentru colonia asta ai nevoie de 
veniturile din taxe. Cabinetul de miniştri e foarte sensibil 
când e vorba de colonii care nu se pot chivernisi financiar 
singure. 

— Corect. Mda. Perfect adevărat. 'Nenţeles. Trebuie să 
începem şi treaba asta cât mai curând posibil. Prima 
licitaţie va fi luna viitoare. la stai să văd. Cum facem, 
vindem terenul în folosinţă veşnică, sau îl concesionăm, sau 
cum? 

— Concesiune pe nouăzeci şi nouă de ani. După 
obişnuitele canoane ale Coroanei. 

— Excelent! spuse Longstaff, făcând un gest de om 
neajutorat. Ca şi cum n-am avea şi aşa destulă bătaie de 
cap, Culum. Acum musai să ne apucăm să procedăm ca 
nişte neguţători. Şi cum naiba începi tu pentru a pune 
temelia unei colonii, ei? Şi trebuie să ne pornim să facem 
canale de scurgere şi străzi şi să ridicăm construcţii şi 
numai Dumnezeu ştie câte altele încă. Un tribunal şi o 
puşcărie, Dumnezeule! spuse şi se opri dinaintea lui Culum. 
Ai vreun fel de pregătire juridică? 

— Nu, Excelenţa voastră, îi răspunse Culum. Doar o 
jumătate de facultate în domeniul artelor. 

— Nu contează. Trebuie să am şi eu un secretar pentru 
colonie, un aghiotant general, un vistier şi Dumnezeu mai 
ştie ce. Mai trebuie să existe şi un fel de forţă poliţienească. 
Ai vrea să te ocupi de organizarea poliţiei? 

— Nu, mulţumesc, sir! răspunse Culum, încercând să nu 
trădeze şocul pe care-l trăia. 


— Ei bine, sunt sigur că trebuie să existe vreun loc unde să 
te putem folosi. Toată lumea trebuie să se implice. Eu nu 
pot să mă ocup chiar de toate. Gândeşte-te ce ţi-ar place să 
faci şi spune-mi şi mie. Avem nevoie de oameni de nădejde. 

— De ce nu-l numeşti aghiotant? spuse Struan. i-l 
împrumut pe termen de şase luni de zile. 

— Excelent, îi zâmbi Longstaff lui Culum. Buun! Te numesc 
aghiotant secretar colonial. Minunat. la să vedem. Ocupă-te 
tu de pregătirile pentru licitaţia terenurilor. E prima ta 
misie. 

— Dar eu nu ştiu nimic despre vânzarea terenurilor, sir. 
Habar nu am oiotă de... 

— Ştii tot atăt cât oricare altul, şi taică-tău te poate ajuta. 
O să fii... ăăă... aghiotant secretar colonial. Minunat. Acum 
pot să nu-mi mai bat eu capul cu problema asta. Trebuie să 
afli ce trebuie făcut şi cum trebuie făcut şi să-mi aduci la 
cunoştinţă ce e necesar pentru a ţine licitaţia în mod oficial. 
O să ţinem o licitaţie. E cel mai cinstit, după câte îmi 
închipui eu. Longstaff îşi umplu din nou paharul. Ei, şi 
fiindcă veni vorba, Dirk, am ordonat evacuarea insulei 
Chushan. 

Struan simţi că i se întoarce stomacul pe dos. 

— Will, de ce-ai făcut una ca asta? 

— Am primit o scrisoare specială din partea Excelenței 
sale 'Ti-sen acum două zile să întreprindem această 
evacuare pentru a sluji drept dovadă a bunei noastre 
credinţe. 

— Puteai să mai aştepţi. 

— Voia un răspuns imediat şi... ăăă... nu era chip să ajungă 
cineva la tine. 

— Imediat, în protocolul chinezesc, înseamnă orice, oricât, 
chiar şi un secol. 

Oh, Willie, sărman dobitoc, se gândi el, de câte ori trebuie 
să-ţi explic acelaşi lucru? Longstaff simţi că Struan îl mânca 
din priviri. 


— Trimitea o copie a tratatului şi împăratului şi voia să 
menţioneze şi că noi am dispus evacuarea. Oricum aveam 
să le restituim insula, m'nu? Aşa stabilisem în planul nostru. 
Ei, fir-ar să fie, şi care-i deosebirea dacă o facem acum sau 
mai târziu? 

— Pentru chinezi e foarte important momentul când se 
face sau nu se face ceva anume. Ordinul a plecat? 

— Da, l-am expediat ieri. Ti-sen a fost atât de amabil încât 
ne-a pus la dispoziţie serviciile reţelei imperiale de olăcari. 
Prin ei am trimis ordinul. 

Trăsni-te-ar să te trăsnească, îi trecu lui Struan prin 
minte. Dobitoc nesuferit. 

— Ai făcut foarte rău că ai folosit serviciile lor pentru 
dispoziţiile noastre. Noi ne-am pierdut din cinstea 
obrazului, iar ei au câştigat un punct avantaj. Acum nu mai 
foloseşte la nimic să trimiţi o navă. Glasul îi suna rece şi 
aspru. Când ar ajunge nava la Chushan, evacuarea ar fi fapt 
împlinit. Ei, dacă s-a făcut s-a făcut, şi asta-i. Dar nu a fost 
înţelept. Chinezii vor interpreta acest gest drept un semn 
de slăbiciune. 

— Am crezut că acest gen de bună credinţă e o idee 
minunată, minunată, continuă Longstaff, încercând să-şi 
învingă enervarea. La urma urmei am dobândit tot ce 
doream. Despăgubirile de război pe care ei trebuie să le 
plătească sunt mici... doar şase milioane de dolari, şi 
acoperă cu vârf preţul opiului pe care l-au distrus. Canton- 
ul e din nou deschis comerţului. Şi avem şi Hong Kong-ul, în 
cele din urmă! Ochii îi străluceau. Totul aşa cum am plănuit. 
Insula Chushan nici n-are importanţă. Ziceai să luăm insula 
doar aşa, pentru orice eventualitate. Hong Kong-ul e însă al 
nostru. lar Ti-sen mai zicea că o să numească un mandarin 
pentru Hong Kong într-o lună şi o să... 

— Ce-o să facă? icni Struan uluit. 

— O să numească un mandarin la Hong Kong. Ce s-a 
întâmplat? 


Stăpâneşte-ţi firea, îşi spuse Struan, făcând un efort 
supraomenesc. Ai fost stăpân pe tine tot timpul. 
Nepriceputul ăsta slab de minte e unealta ta cea mai 
importantă. 

— Will, dacă-i îngădui una ca asta, e ca şi cum i-ai da 
depline puteri asupra Hong Kong-ului. 

— Ba deloc, dragul meu, m'cum? Hong Kong-ul e teritoriu 
britanic. Păgânii vor fi sub flamura noastră, sub guvernul 
nostru. Dar cineva trebuie să se ocupe şi de afurisiţii ăştia, 
m'cum? Şi trebuie ca cineva să plătească şi taxele vamale. 
Şi unde e mai bine decât în Hong Kong? O să aibă propriul 
lor serviciu vamal, magaziile lor... 

— Cum, cum? Cuvintele parcă plesniră izbindu-se de 
peretele de stejar. Doamne Dumnezeule, sper că n-ai fost 
de acord şi cu treaba asta! 

— Dirk, nu văd nimic rău în asta. P'onoarea mea, asta nu 
schimbă nimic, m'cum? Ba ne şi scapă de multă bătaie de 
cap. Nu mai trebuie să ne ducem la Canton. Facem toate 
operaţiile astea de aici. 

Ca să nu se simtă ispitit să-l strivească pe Longstaff ca pe o 
ploşniţă, Struan se îndreptă spre birou şi-şi turnă nişte 
brandy. Stăpâneşte-te. Nu-l dobori acum. Nu e momentul 
potrivit. Trebuie să te foloseşti de el. 

— Ai fost de acord cu Ti-sen ca să numească un mandarin 
la Hong Kong? 

— Ei, dragul meu, nu s-ar putea spune că am fost chiar de 
acord. Am spus numai că sunt de acord că ar fi o idee bună. 

— Şi ai făcut asta în scris? 

— Da. leri! Lonstaft era uimit de reacţia exagerată a lui 
Struan. Dar nu asta încercăm noi să împlinim de atâta 
vreme? Să tratăm direct cu mandarinii şi nu cu neguţătorii 
chinezi hong? 

— Da, dar nu pe insula noastră, Dumnezeule! 

Struan se străduia să nu ridice vocea şi se gândea cu 
intensitate. Afurisită caricatură de conducător politic, 


grămadă de rahat tâmpită, care nu eşti în stare să iei o 
hotărâre ca lumea cu ifosele tale nesărate de aristocrat. 

— Dacă suntem de acord cu una ca asta e ca şi cum am 
îneca definitiv Hong Kong-ul. Pierdem totul. 

Longstaff se trase de lobul urechii, dezumflându-se sub 
privirile lui Struan. 

— De ce, tată? întrebă Culum. 

Spre uşurarea lui Longstaff, privirile lor se întoarseră spre 
Culum, şi prin minte îi trecu: Chiar aşa, de ce? De ce să 
pierdem totul, m'cum? Am socotit că e o soluţie cât se poate 
de bună. 

— Fiindcă sunt chinezi. 

— Nu pricep. 

— Ştiu, fiule. 

Ca să-şi înăbuşe durerea pentru pierderea celor din 
familia lui - durerea zvârcoli deodată în adâncul sufletului 
său - şi ca să-şi abată gândul de la grijile şi disperarea că au 
pierdut averea, Struan făcu un efort să explice, atât pentru 
Longstaff, cât şi pentru Culum. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l pricepeţi: de o mie 
cinci sute de ani chinezii numesc China Imperiul de Mijloc - 
tărâmul pe care zeii l-au aşezat între cerurile de deasupra 
şi pământul de dedesubt. Prin definiţie, chinezul e o fiinţă 
unică şi superioară. Ei socotesc că toţi ceilalţi, dar absolut 
toţi, sunt nişte barbari fără nici un căpătâi. Şi că numai ei 
au harul dat de Dumnezeu, ca singurul neam de oameni 
civilizaţi, să stăpânească lumea. După mintea lor, regina 
Victoria e doar o vasală barbară care ar trebui să le 
plătească tribut. China n-are nici flotă, nici armate, şi putem 
face ce vrem cu ea, dar ei totuşi cred că tot ei sunt cei mai 
civilizaţi, cei mai puternici, cea mai bogată naţiune de pe 
pământul ăsta, şi în privinţa asta socot că în fond au 
dreptate. Aţi auzit de cele opt porunci? 

Culum clătină din cap. 

— Ei bine, acestea sunt condiţiile cu care împăratul Chinei 
a acceptat să facă negoţ cu „barbarii” acum o sută şi 


cincizeci de ani. Aceste porunci au limitat comerţul cu 
„barbarii” numai la un singur port, Canton-ul. Tot ceaiul şi 
mătasea trebuie plătite numai în argint, fără să se îngăduie 
nici un sistem de credit, iar contrabanda a fost interzisă. 
„Barbarilor” li s-a îngăduit să-şi ridice antrepozite şi factorii 
pe un teren de jumătate de milă lungime pe două sute de 
iarzi lăţime la Canton şi „barbarii” au fost obligaţi să nu iasă 
din acest perimetru îngrădit cu ziduri - Colonia din Canton 
- şi nu li s-a îngăduit să rămână aici decât în perioada 
sezonului de iarnă, când se poate naviga, din septembrie 
până în martie, după care erau nevoiţi să-şi ia tălpăşiţa şi să 
se ducă la Macao. În colonie nu era îngăduit nimănui să-şi 
aducă familia, sub nici un motiv, femeilor li se interzicea 
dreptul de a pune piciorul aici. În colonie nu era permis să 
se găsească nici un fel de arme. La fel erau interzise 
învăţarea limbii chineze, plimbările cu barca, lecticile, ca şi 
întâlnirile cu populaţia chinezească. Navelor de război 
„barbare” le era interzis să treacă dincolo de estuarul de la 
râul Pearl. Toate navele comerciale „barbare” trebuiau să 
ancoreze la Whampoa, la treisprezece mile în josul râului, 
când încărcătura trebuia trecută pe navele lor, iar taxele de 
export plătite în argint. Întregul comerţ al „barbarilor” 
trebuia să se facă numai printr-o corporație, o breaslă 
formată din zece negustori chinezi numită de noi Co-hong. 
Tot acest Co-hong era singurul îndrituit să ne furnizeze 
alimente, să ne pună la dispoziţie un anumit număr de 
servitori, barcagii şi compradori. Şi, în fine, porunca ce ne-a 
bătut în cuie pe cruce, chiar cea pe care o anulează acest 
tratat, subliniază că numai acest Co-hong primeşte toate 
petiţiile, cererile şi plângerile „barbarilor”, care apoi, numai 
prin această instituţie, vor fi înaintate mai departe 
mandarinilor. Miezul acestor porunci era să ne ţină cât mai 
departe de viaţa Chinei, să ne hărţuiască şi să ne stoarcă 
până la ultimul penny. Şi nu uitaţi încă un lucru despre 
chinezi: le plac banii. Dar de ceea ce storceau de la noi se 
bucura numai clasa conducătoare, Manchu, nu şi ccilalţi 


chinezi. Cei din această clasă socotesc că ideile noastre de 
creştinism, parlament, sufragiu şi mai ales de egalitate 
dinaintea legilor şi a sistemului juridic sunt revoluţionare, 
periculoase şi dăunătoare. În schimb vor să pună mâna pe 
argintul nostru. Prin aceste porunci, noi rămânem fără nici 
o apărare în faţa lor, tot comerţul nostru era controlat de ei 
şi sufocat după cum le era pofta. Dar chiar şi aşa tot mai 
câştigam şi noi ceva. 

Struan zâmbi. 

— Am câştigat o groază de bani, şi ei la fel. Cele mai multe 
din aceste porunci au căzut de la sine datorită lăcomiei 
funcţionarilor lor oficiali. Cele mai importante dintre ele - 
fără nave de război, fără nici un fel de contact oficial decât 
prin mijlocirea acestui Co-hong, fără femei la Canton, fără 
dreptul de a rămâne aici dincolo de luna martie sau înainte 
de septembrie - au rămas valabile. Şi o măsură tipic 
chinezească - negustorii din Co-hong erau făcuţi 
răspunzători pentru noi. Era destul să se ivească o 
„complicaţie” şi mânia împăratului se abătea asupra lor. 
Atât de obişnuit pentru spiritul chinezesc. Cei din Co-hong 
care ne storceau pe noi erau la rândul lor storşi până 
dădeau faliment, cei mai mulţi. Firma mea are şi acum 
hârtii fără nici un fel de valoare pentru şase sute de mii de 
guinee, iar Brock cam tot atât. Cei din Co-hong trebuie să-şi 
cumpere de la împărat funcţiile, şi există obiceiul să trimită 
mereu daruri imense mai marilor lor... de ziua împăratului 
datina spune ca fiecare din ei să trimită un dar de cincizeci 
de mii de taeli de argint. Deasupra celor din Co-hong se află 
însărcinatul special cu tributul, numit personal de împărat. 
Noi îi spunem Hoppo. Ele răspunzător de stoarcerea 
birurilor de la mandarinii din Canton, de la Co-hong şi de la 
oricine mai poate. Dar şi acest Hoppo îşi cumpără slujba, şi 
e cel mai mare neguţător de opiu, printre altele, şi numai 
din asta adună o avere. Aşa încât dacă îngăduim un singur 
mandarin în Hong Kong atunci ne trezim aici cu tot sistemul 
ăsta. Mandarinul va deveni imediat Hoppo. Toţi chinezii vor 


deveni supuşii lui, toţi negustorii chinezi care vor veni să 
facă negoţ cu noi vor fi din cei ce-şi cumpără acest drept şi 
deci plătitori de tribut şi în schimb ne vor sili şi pe noi să 
plătim din greu. Hoppo îi va zdrobi pe cei ce ne vor ajuta şi-i 
va ajuta pe cei ce ne urăsc. Şi n-o să se lase până ce nu ne 
va alunga de aici. 

— De ce? 

— Pentru că sunt chinezi. 

Struan se întinse ca să-şi mai dezmorţească umerii, 
simțind cum oboseala îl copleşeşte, apoi se ridică şi se duse 
spre bufet şi-şi mai turnă un pahar de brandy: Aş vrea să fiu 
chinez măcar pentru un ceas, se gândi el sleit. Atunci aş 
putea să-mi trag frumos un milion de taeli de undeva fără 
nici o bătaie de cap. Dacă ăsta-i răspunsul, îşi spuse el, 
atunci încearcă să gândeşti ca un chinez. Eşti Tai-Panul 
„barbarilor”, mandarin cu puteri fără margini. Care-i rostul 
puterii dacă nu o foloseşti pentru ca să întorci acel joss în 
folosul tău? Cum poţi să-ţi foloseşti puterea? Cine are un 
milion de taeli? Pe cine poţi strânge cu uşa ca să-l 
dobândeşti? Cine-ţi este îndatorat pentru vechi înlesniri? 

— Dirk, ce trebuie să facem acum? Vreau să zic, ăă, că 
sunt de acord cu tine, se dezmetici Longstaff. 

— Ar fi bine să-i trimiţi lui Ti-sen de îndată o scrisoare. Şi 
să-i spui... nu, să-i ordoni... 

Struan se opri deodată în clipa în care mintea i se limpezi. 
Oboseala îi dispăru ca prin farmec. Eşti un idiot, circar 
palavragiu şi fără minte! Ti-sen! Ti-sen, el e cheia. Un 
singur mandarin. Asta trebuie să accepţi. Două măsuri 
trebuie luate: întâi, anulează înţelegerea lui Longstaff, care 
oricum va fi anulată, în al doilea rând, într-o săptămână sau 
două, fă-i lui Ti-sen în mare taină propunerea ca, în 
schimbul unui milion de taeli în argint, să-l convingi pe 
Longstaff să-şi schimbe gândul şi să îngăduie un singur 
mandarin la Hong Kong. Ti-sen va muşca din propunere 
pentru că va câştiga de îndată tot ceea ce războiul l-a 
obligat să piardă, o să-i stoarcă pe cei din Co-hong de 


milionul ăsta, iar aceştia vor fi încântați să plătească pentru 
că vor adăuga milionul la preţul ceaiului pentru care se dau 
de ceasul morţii ca să ni-l vândă, iar noi ne zbatem ca să-l 
dobândim. Bietul de tine, Willie, nu mai e nici o problemă, şi 
niciunul dintre ceilalţi negustori nu vor avea nimic de spus 
împotriva unui singur mandarin. Şi nici nu-i vom spune 
individului „mandarin”, o să inventăm alt nume pentru a-i 
păcăli pe cei mai deştepţi. „Împuternicit pentru comerţ.” 
Negustorii noştri nu vor zice nimic împotriva unui chinez 
„imputernicit pentru comerţ”, pentru că omul o să sprijine 
comerţul şi va ajuta la simplificarea plăţii taxelor vamale. Ei, 
şi acum prin cine să-i fac această propunere? 'Ne'nţeles 
prin bătrânul Jin-qua. E cel mai bogat şi mai vulpoi dintre 
toţi cei din Co-hong, principalul tău furnizor, şi-l cunoşti de 
douăzeci de ani. El e omul potrivit, fără-ndoială. Un 
mandarin va fi garanţia viitorului Nobilei Case. Da, da'. Dar 
o să ducă de râpă Hong Kong-ul. Şi o să-ţi distrugă tot 
planul. Vrei să rişti în jocul acesta ca să ajungi la înţelegere, 
ştiind că apoi mai târziu va trebui să-i tragi tu pe ei pe 
sfoară? E un risc cumplit, doar ştii că un singur mandarin 
înseamnă învierea întregului sistem. Nu poţi lăsa moştenire 
lui Robb sau Culum, sau copiilor lor, un astfel de pact cu 
diavolul. Dar fără argintul ăsta nu mai există nici Nobila 
Casă şi nici un viitor. 

— Ce spuneai tu, Dirk? 

— Porunceşte-i lui Ti-sen, în numele reginei, să uite că v-aţi 
înţeles vreodată asupra numirii unui mandarin la Hong 
Kong. 

— Exact ce gândeam şi eu! spuse Longstaff fericit, 
aşezându-se la birou şi luând pana de gâscă. Ce-ar trebui să 
scriu? 

Dar, sărmane Willie, ce-ar trebui să fac eu ca să rezolv cea 
de-a doua problemă? se întrebă Struan. Scuză oare scopul 
mijloacele? 

— Scrie aşa: Lui Ti-sen, la Canton. Proclamaţie specială: 
Numai Maiestatea sa britanică, regina Victoria, are 


autoritatea să numească funcţionari oficiali în insula 
britanică Hong Kong. Aşa încât aici nu vor putea funcţiona 
persoane oficiale chinezeşti şi nici un fel de servicii vamale 
de nici un fel! Struan şovâi un moment şi apoi continuă 
stăpân pe sine, simțind că socoteala lui era corectă. Şi toţi 
chinezii ce vor locui în Hong Kong de aici înainte vor fi 
supuşi britanici, şi supuşi numai legilor Angliei. 

— Dar asta depăşeşte împuternicirea pe care o am! 

— E cât se poate de obişnuit ca un plenipotenţiar să-şi 
depăşească împuternicirile. De asta sunt şi aleşi cu atâta 
grijă, Will. De asta am ajuns noi un imperiu. Raffles, 
Hastings, Clive, Raleigh, Wellington. Deţii împuternicirea de 
plenipotenţiar al guvernului Maiestăţii sale pentru a încheia 
un tratat cu China. Ce ştiu cei din ţară despre China şi ce 
mare lucru le pasă lor. Dar tu eşti un înainte mergător, 
făcător de istorie, Will. Eşti pe cale să accepţi doar o 
măruntă insulă pustie, aproape nelocuită, când obiceiul în 
lume e să pui mâna pe continente întregi, când ai putea lua 
în stăpânire întreaga Chină dacă ai pofti. Dar dovedeşti că 
eşti cu atât mai luminat. 

Longstaff şovăi şi începu să sugă capătul penei de scris. 

— Mda, dar am fost de acord ca chinezii din Hong Kong să 
se supună legilor chineze, în afară de cele ce prevăd 
tortura! O picătură de sudoare i se adună pe bărbie. Era 
clauză în tratat şi am dat o proclamaţie specială. 

— "Ţi-ai schimbat pur şi simplu părerea, Will. Aşa cum şi-a 
schimbat-o şi Ti-sen. Doar nu exista nici o clauză care să 
prevadă numirea unui mandarin. 

— Dar se subinţelege. 

— Nu şi după opinia ta. Nici a mea. Vrea să te fraierească. 
Aşa cum a făcut în privinţa insulei Chushan. 

— Cam aşa, fu de acord Longstaff, fericit că fusese convins. 
Ai perfectă dreptate, Dirk. Absolut. Dacă-i lăsăm să exercite 
orice fel de control... ai perfectă dreptate. O să înceapă iar 
cu vechile lor blestemăţii, m'cum? Mda. Şi ar cam fi vremea 


să vadă şi chinezii ce înseamnă cu adevărat legea. Lege şi 
disciplină. Mda. Ai perfectă dreptate. 

— Şi încheie scrisoarea aşa cum ar face-o şi împăratul lor: 
Temeţi-vă de mânia mea şi ascultați cu nezmintită 
supunere! Şi semnează cu toate titlurile tale, spuse Struan 
şi deschise uşa cabinei. 

— Maestrul de arme! 

— Da, sir! 

— Excelenţa sa are nevoie de secretar, de domnul Sinclair, 
fuga marş! 

— Da, sir! 

Longstaff termină de scris. Citi din nou cele puse pe 
hârtie. 

— Nu e puţin cam tăioasă? Adică nu pomenim niciunul din 
titlurile sale şi încheiem ca într-un edict al împăratului? 

— Asta-i tot şpilul. O să pofteşti să-l publici şi în presă. 

— Dar e un document privat. 

— E un document istoric, Will. Unul de care poţi fi mândru. 
Şi unul care o să-l facă pe amiral să fie încântat de tine. 
Apropo, de ce era atât de furios? 

— Ei, ca de obicei, şi Longstaff începu să-l maimuţărească 
pe amiral. Fir-ar să fie, sir, am fost trimişi aici ca să ne 
luptăm cu păgânii ăştia, şi după două debarcări în care n- 
am întâmpinat nici o rezistenţă dacă e să vorbim, aţi 
încheiat un amărât de tratat demn de toată mila, care ne 
aduce cu mult mai puţin decât v-a ordonat secretarul de 
externe să cereţi. Unde sunt porturile deschise pe care vi s- 
a poruncit să le dobândiţi? Dirk, eşti sigur că cerând mai 
puţin am procedat mai bine? Ştiu că înainte aşa ai zis, dar, 
ăăă, negustorii par să socotească asta drept o mare 
greşeală. Adică faptul că n-am dobândit porturi deschise. 

— Hong Kong-ul e mult mai important, Will. 

— Dacă tu eşti atât de convins. Amiralul era foarte zburlit 
din cauza unor dezertări şi, bineînţeles, din cauza 
întârzierii în aplicarea ordinului împotriva contrabandei. lar 
toţi negustorii au ţipat cât au putut. 


— În frunte cu Brock? 

— Da, ticălosul ăla prost crescut. 

Struan simţi cum îl apucă disperarea. 

— Şi le-ai spus negustorilor că ai de gând să anulezi acest 
ordin? 

— Ăăă, Dirk, nu le-am spus chiar aşa de-a dreptul, dar le- 
am dat de înţeles că va fi anulat. 

— Şi i-ai dat de înţeles şi amiralului că anulezi ordinul? 

— Păi, ăăă, i-am sugerat că nu e bine să-lpună în aplicare. 
A fost furios nevoie mare şi mi-a spus că o să-şi expună 
punctele de vedere amiralităţii! oftă Longstaff, apoi căscă. 
P'onoarea mea, habar nu are de miezul problemelor. Deloc. 
Dirk, ţi-aş rămâne îndatorat dacă ai încerca să-i mai bagi în 
cap cum e chestia cu negoţul, hmm? Am încercat, dar n-am 
reuşit să-i vâr nimic în căpăţână. 

Nici eu într-a ta, Willie, îi trecu lui Struan prin minte. Dacă 
Robb a cumpărat opiu suntem şi mai rău în găleată. lar 
dacă n-a cumpărat cumva, tot sfârşiţi suntem. Dacă nu se 
încheie afacerea - un mandarin blestemat pentru un 
blestemat de milion. 

— Nu ştiu ce m-aş face fără sfatul tatălui tău, Culum. 

Longstaff luă o priză de tutun dintr-o cutie de prizat, 
bătută în pietre preţioase. Fir-ar afurisită de treabă, eu 
sunt diplomat, nu unul care se ţine de războaie. Să ajung 
guvernator la Hong Kong e doar primul pas. Întâi 
guvernator aici, apoi poate ceva mai de soi. Poate Bengalul. 
Jamaica... ei, acum acolo e un post bun. Canada? Nu, e prea 
afurisit de frig acolo. Bengalul, sau poate altul dintre statele 
din India. 

— Culum, în Asia e tare complicat. Trebuie să te descurci 
cu atâtea păreri deosebite şi atâtea interese, cele ale 
coroanei, ale negustorilor, ale misionarilor, ale marinei 
regale şi armatei, şi ale chinezilor, şi toate bătându-se cap 
în cap. Şi, fir-ar să fie, şi chinezii sunt împărţiţi în atâtea 
grupuri care se luptă între ele. Neguţătorii lor, mandarinii 
şi stăpânitorii Manchu! îşi băgă tutun de prizat din belşug 


în ambele nări, trase adânc în piept şi strănută. Bănuiesc că 
ştii că cei ce conduc China nici măcar nu sunt chinezi. 

— Nu, domnule. 

— Ăsta-i miezul discordiei în cea mai mare parte. 
Conducătorii sunt Manchu. Din Manciuria. Nişte barbari 
sălbatici din nordul Marelui Zid Chinezesc. Ei conduc China 
de două sute cincizeci de ani, după câte se spune. Socot 
probabil că noi suntem nişte proşti. Ne îmbrobodesc cum că 
pe toată lungimea în nordul Chinei s-a ridicat un zid pentru 
apărare împotriva hoardelor barbare, un zid imens, ca al lui 
Hadrian. Un fel de fortificaţii de peste trei mii de mile 
jumătate lungime, patruzeci de picioare înălţime şi treizeci 
grosime, destul de lat pe creastă ca să treacă opt călăreţi 
cu tot cu cai, unul lângă altul. Şi cu tunuri de veghe la 
fiecare trei sute de iarzi. Durat din cărămizi şi granit, şi cică 
ar fi fost ridicat acum două mii de ani! pufni el. Ridicol! 

— Eu totuşi cred că zidul există, spuse Struan. 

— Dirk, cum poţi să crezi! replică Longstaff. Era imposibil 
să construiască astfel de fortificaţii acum două mii de ani. 

— Culum, legenda spune că pe atunci în China din trei 
bărbaţi unul era înrolat pentru a lucra la zid. A fost 
construit în zece ani. Se spune că un milion de oameni au 
murit şi sunt îngropaţi în zid. Spiritele lor păzesc astfel 
zidul. 

Culum zâmbi. 

— Dacă e atât de imens, tată, atunci cei din neamul 
Manchu n-ar fi izbutit niciodată să treacă de el. Nu se poate 
să existe. 

— Legenda spune că armatele lor au escaladat zidul prin 
înşelăciune. Generalul chinez însărcinat cu paza zidului şi-a 
vândut poporul. 

— Mai mult decât probabil, interveni Longstaff scârbit. La 
orientalii ăştia nu găseşti simţul onoarei, m'cum? Generalul 
şi-a închipuit că poate el să uzurpe tronul folosindu-se de 
aceşti inamici. Numai că aceşti Manchu s-au folosit ei de el, 
apoi l-au ucis. În orice caz cam aşa sună povestea. 


— Şi ce poveste, spuse şi Culum. 

Privirea lui Struan deveni tăioasă. 

— Ar trebui să te obişnuieşti cu o mulţime de poveşti 
ciudate. Şi încă ceva să ţii minte, Culum: civilizaţia chineză 
are cinci mii de ani vechime. Cărţi, tiparniţe, artă, poeţi, 
guvern, mătase, ceai, praf de puşcă şi o mie de alte lucruri. 
Şi asta de mii de ani. Noi am ajuns la civilizaţie de numai 
cinci sute de ani. Dacă poţi să-i spui aşa. 

Se auzi un ciocănit în uşă şi Horatio se grăbi să intre. 

— Excelenţă, m-aţi chemat? 

— Mda, vreau să traduci astea imediat în chineză şi să 
expediezi scrisoarea prin curier special. Şi trimite o copie şi 
domnului Skinner pentru a o publica. 

— Da, sir. Horatio luă scrisoarea şi se întoarse spre 
Struan. Îmi pare tare rău pentru cumplitele veşti pe care le- 
am auzit, domnule Struan. 

— Mulţumesc. Ţi-l prezint pe fiul meu Culum. Domnul 
Horatio Sinclair. 

Cei doi îşi strânseră mâinile, simpatizându-se din prima 
clipă. Horatio citi scrisoarea. 

— O să-mi ia puţin timp ca s-o transcriu în stilul protocolar, 
sir. 

— Excelenţa sa doreşte s-o traduci şi s-o expediezi exact 
aşa cum e scrisă acum, spuse Struan. Dar exact. 

Horatio rămase cu gura căscată. Dădu uşor din cap. 

— Înţeleg, am să... ăăă... am s-o fac imediat. Dar, domnule 
Struan, Ti-sen n-o să accepte niciodată una ca asta. 
Niciodată, Excelenţa voastră. Ar însemna să-şi păteze prea 
tare cinstea obrazului. 

Longstaft se zburli. 

— Obraz ai zis? Am să-i arăt eu parşivului ăluia de păgân 
un obraz de-o să-l ţină minte, pe Dumnezeul meu! 
Transmite-i amiralului complimentele mele şi roagă-l să 
expedieze scrisoarea cu o mare navă de linie la Whampoa, 
cu ordine să plece mai departe spre Canton dacă scrisoarea 
nu e acceptată pe loc. 


— Da, sir. 

— Auzi, să n-o accepte! mormăi Longstaftf după plecarea 
lui Horatio. Auzi ce obrăznicie. Sunt cu toţii nişte barbari 
păgâni. Cu toţii. Şi chinezii şi mongolii. N-au simţul dreptăţii 
şi disprețul lor faţă de viaţa omului e de necrezut. Şi vând 
tot, îşi vând fetele, surorile, fraţii. De necrezut. 

Culum îşi aminti deodată de mama şi fraţii lui, de moartea 
lor. Cum dădeau din ei un lichid apos, fie că vomau sau 
aveau scaune, de miasmele, crampele şi chinurile 
îngrozitoare, ochii lor înfundaţi în orbite şi spasmele morţii. 
Apoi iar erau prinşi de convulsii, duhoarea era şi mai 
puternică pentru ca apoi, după ce se zbăteau să mai 
respire, să urmeze moartea. Şi chiar şi după moarte încă 
mai aveau câte un spasm al muşchilor, ca maică-sa care, 
moartă de un ceas, s-a mai răsucit o dată în pat, deşi în 
ochii deschişi era pecetea morţii, iar gura deschisă ca la toţi 
morţii. Şi vechea spaimă începu să-l prindă iar făcându-l să 
se simtă rău, şi se luptă să-şi schimbe gândul, orice, numai 
să uite groaza de atunci. 

— În privinţa vânzării terenurilor, sir. Mai întâi terenul 
trebuie măsurat. Şi cine o să facă treaba asta, sir? 

— Găsim noi pe cineva, nu-ţi bate tu capul. 

— Poate Glessing, spuse Struan. Are experienţă de 
cartograf. 

— Bună idee. Am să vorbesc cu amiralul în chestia asta. 
Excelent. 

— Ar fi bine să te gândeşti ca plaja pe care a fost ridicat 
catargul steagului să poarte numele de Promontoriul 
Glessing. 

Longstaff era uimit. 

— Niciodată n-am să te înţeleg. De ce îţi bagi singur bețe 
în roate doar pentru a perpetua numele unui om care te 
urăşte? 

Pentru că duşmanii buni sunt preţioşi, se gândi Struan. Şi 
am nevoie de Glessing. E în stare să-şi dea şi viaţa pentru a 
apăra Promontoriul Glessing şi asta înseamnă Hong Kong. 


— O să facă plăcere celor din marina regală, spuse Struan. 
E doar o idee de-a mea. 

— E o idee bună. Mă bucur că tu ai propus-o. 

— Ei, cred că acum o să ne ducem la nava noastră, încheie 
Struan. 

Era obosit şi mai avea încă multe de făcut. 

Isaac Perry se afla pe puntea dunetei navei Thunder 
Cloud, urmărindu-i pe militarii marini care căutau pe sub 
prelate şi prin bărci, prin lăzile de vele. Îi ura pe militarii 
marini ca şi pe ofiţerii lor - de mult, fusese băgat cu sila în 
marina militară. 

— Nu e nici un dezertor la bord, le spuse el din nou. 

— Bun înţeles, îi replică tânărul ofiţer. 

— Vă rog daţi ordin oamenilor dumneavoastră să nu mai 
facă atâta dezordine. Marinarii o să fie nevoiţi să 
muncească un cart întreg să pună rânduială în urma lor. 

— Nava dumneavoastră ar fi o pradă pe cinste, domnule 
căpitan Perry. Şi nava şi încărcătura, rânji ofiţerul. 

Perry îl fulgeră cu privirea pe McKay care se afla lângă 
pasarelă, păzit de oameni înarmaţi. Eşti un om mort, 
McKay, se gândi Perry, dacă l-ai ajutat pe Ramsey să se urce 
la bord. 

— O barcă la pasarela pupa, strigă al treilea ofiţer. 
Patronul soseşte la bord. 

Perry se grăbi să iasă în întâmpinarea lui Struan. 

— Le-a intrat în cap că noi avem un dezertor la bord, sir. 

— Ştiu, îi replică Struan când ajunse să pună piciorul pe 
punte. De ce se află nostromul meu sub stare de arest? îl 
luă el în primire, cu o notă tăioasă în glas pe arogantul 
ofiţer. 

— E o măsură de precauţie. E rudă cu Ramsey şi... 

— Fir-ar să fie cu precauţiile voastre! Până când nu se 
dovedeşte a fi vinovat, omul e nepătat, la naiba! urlă 
Struan. Sunteţi aici să cercetaţi, nu să-mi hărţuiţi oamenii şi 
să mi-i arestaţi. 


— Nu ştiu nimic, sir, izbucni şi McKay. Ramsey nu e la 
bord, eu nu l-am adus. Nue! Nue! 

— Dumnezeu să te păzească, dacă e găsit aici! îi spuse 
Struan. Eşti consemnat la bord până la noi ordine. Treci sub 
punte. 

— Da, sir! răspunse McKay şi o luă la fugă. 

— Pe Dumnezeul meu, Isaac! urlă ca turbat Struan. Ar 
trebui să fii căpitanul acestei nave. Ce lege spune că marina 
militară poate aresta fără mandat un om numai ca măsură 
de precauţie? 

— Niciuna, sir, spuse Perry, făcându-se mic de tot şi ştiind 
că nu era cazul să se apere. 

— Să te dai jos de pe nava mea. Eşti debarcat! 

Perry se albi la faţă. 

— Dar, sir... 

— La apusul soarelui să nu te mai găsesc pe nava mea! şi 
Struan se îndreptă spre scara ce cobora spre pântecele 
navei. Culum, vino. 

Culum îl ajunse pe Struan pe coridorul către cabina 
principală. 

— Nu e drept, îi spuse el. Nu e drept. Perry e cel mai bun 
căpitan pe care-l ai. Tu ai spus! 

— A fost, fiule, îi replică Struan. Dar nu a apărat drepturile 
omului său. Şi i-a fost frică. De ce? Habar n-am. Dar 
oamenii speriaţi sunt primejdioşi şi noi n-avem nevoie de ei. 

— Dar MckKay n-a păţit nimic. 

— Prima lege a unui căpitan de-al meu e să apere nava. A 
doua, oamenii lui. Atunci şi ei or să-l apere pe el. Poţi 
comanda de unul singur o navă, dar singur n-o poţi face să 
meargă. 

— Perry n-a greşit cu nimic. 

— A îngăduit ca marina militară să-l aresteze pe McKay în 
mod ilegal, fir-ar să fie! spuse Struan răspicat. Un căpitan 
trebuie să ştie şi alte lucruri în afară de felul în care se 
conduce o navă, fir-ar să fie! Isaac ar fi trebuit să ştie să-i 
ţină piept mucosului ăluia. Dar i-a fost teamă, şi nu i-a luat 


apărarea unuia din oamenii lui când era foarte important s- 
o facă. Data viitoare nu va apăra nava. Eu nu risc una ca 
asta. 

— Dar a fost omul tău vreme de ani în şir. Asta nu 
contează? 

— Ba da. Asta înseamnă că am avut noroc toţi aceşti ani. 
Acum nu mai am încredere în el. Aşa că acum trebuie să 
plece şi cu asta basta! spuse Struan şi deschise uşa cabinei. 

Robb stătea la birou, uitându-se pe ferestrele de la pupa. 
Pe jos, pe podea, erau împrăştiate tot felul de cutii, lăzi, 
veşminte de copii şi jucării. Sarah, soţia lui Robb, stătea 
făcută covrig în unul dintre fotoliile marinăreşti, moţăind. O 
femeie mărunţică, însărcinată, şi prinsă de somn, ce-şi arăta 
chipul ridat, obosit. Când Robb îi văzu pe Struan şi Culum, 
încercă, fără succes, să zâmbească. 

— Salutare, Dirk, Culum. 

— Salut, Robb. 

Lui Struan îi trecu prin minte: în două zile a îmbătrânit cu 
zece ani. 

Sarah se trezi tresărind. 

— Hello, Dirk. 

Se ridică greoaie şi veni spre uşă. 

— Hello, Culum. 

— Ce mai faci, mătuşă Sarah? 

— Obosită, dragă. Foarte obosită. Şi nu mă împac deloc cu 
nava, o urăsc. Serviţi un ceai? 

— Nu, mulţumesc. 

Robb îl urmări vinovat cu privirea pe Struan. 

— Eu ce să mai spun? 

— Nimic, Robbie. Ei sunt morţi ca toţi morţii, noi în viaţă, 
şi cu asta basta. 

— Aşa o fi, Dirk? Ochii ei albaştri luceau dur, îşi trecu 
degetele prin părul castaniu şi-şi netezi rochia lungă, verde, 
înfoiată, cu crinolină. Aşa o fi? 

— Mda. Sarah, vrei să ne laşi singuri puţin? Trebuie să 
vorbesc cu Robb. 


— Da, bine! Se uită la soţul ei şi-l dispreţui când îl văzu 
atât de neajutorat. Dirk, noi plecăm. Plecăm din Orient 
pentru totdeauna. Eu am hotărât aşa. l-am dat firmei 
Struan şi Compania şapte ani din viaţa mea şi un copil. 
Acum a venit timpul să plecăm. 

— Sarah, eşti o femeie înţeleaptă. În zilele pe care le 
trăim, Orientul nu e locul cel mai nimerit pentru o familie. 
Peste un an, când Hong Kong-ul va fi construit, ei bine, 
atunci va fi foarte bine. 

— Pentru unii, dar nu şi pentru noi. Nu pentru Robby, sau 
Karen, Naomi sau Jamie. Şi nici pentru mine. Noi nu vom 
locui niciodată în Hong Kong. 

După care ieşi. 

— Robb, ai cumpărat opiu? 

— Am cumpărat ceva. Am cheltuit toţi banii gheaţă pe 
care-i aveam şi am mai împrumutat vreo sută de mii... nu 
ştiu exact. Preţurile n-au scăzut prea mult. Apoi, ăăă, n-am 
mai avut nici un chef. 

Deci suntem rău de tot în găleată, se gândi Struan. 

— De ce tocmai peste familia noastră? E groaznic, 
groaznic, îngăimă Robb cu glas chinuit. De ce toată familia 
noastră? 

— Aşa a fost să avem parte de acest joss. 

— La naiba cu acest joss! Robb se uită pierdut la uşa 
cabinei. Brock doreşte să te întâlnească, şi cât mai repede. 

— De ce? 

— N-a zis. 

Struan se aşeză, îşi mai slăbi curelele unei cizme pentru 
câteva momente şi se gândi la Brock. Apoi spuse: 

— L-am făcut pe Culum partener al firmei. 

— Minunat! spuse Robb cu o voce lipsită de expresie, în 
vreme ce se uita mai departe pierdut la uşă. 

— Tată, interveni Culum. Vreau şi eu să vorbesc cu tine 
despre problema asta. 

— Mai târziu, fiule. Robb, mai e ceva. Avem necazuri mari. 


— Mai e şi ceva ce am să spun chiar acum, spuse Robb 
dezlipindu-şi ochii de la uşă. Dirk, eu şi Sarah şi copiii 
plecăm cu prima navă din Orient. 

— Cum? 

— Eu n-am să fiu niciodată Tai-Pan şi nici nu vreau. 

— Pleci acum pentru că l-am luat pe Culum partener? 

— Doar mă cunoşti bine. Puteai să stai şi cu mine de vorbă 
în privinţa asta, bineînţeles, dar toată chestia n-are nici o 
importanţă. Eu vreau să plec. 

— De ce? 

— Toată nenorocirea cu moartea celor de acasă m-a făcut 
să mă gândesc. Sarah are dreptate. Viaţa e prea scurtă ca 
să stau aici să năduşesc muncind şi să dau ortul popii. 
Vreau şi eu puţină linişte. Şi am bani mai mulţi decât mi-ar 
trebui. Poţi să răscumperi partea mea. Vreau să plec cu 
următoarea navă. 

— De ce? 

— Am obosit. Obosit! 

— Eşti doar zdruncinat, Robb. Sarah iar te-a meliţat, nu-i 
aşa? 

— Sunt zdruncinat, da, aşa-i, şi m-a meliţat din nou, dar 
aşa am hotărât eu. Prea mulţi mor. Prea mulţi. 

— Nu pot să răscumpăr partea ta. Suntem faliţi! îi spuse 
Struan şi-i întinse scrisoarea bancherului. 

Robb citi scrisoarea. Chipu-i îmbătrâni şi mai mult. 

— Bată-i Dumnezeu să-i bată şi să-i trimită în iad. 

— Aşa-i. Dar noi tot faliţi se cheamă că suntem, şi Struan 
îşi trase cizma şi se ridică. Îmi pare rău. Culum, faptul că ai 
devenit partener nu-ţi mai aduce nimic. Banca noastră a 
fost asaltată de creditori şi a dat faliment. 

Aerul din cabină păru să devină deodată mai dens. 

— Mai avem o sută de mii în Scoţia, spuse Robb. Lasă-mi 
mie jumătate şi iei tu restul. 

— Mulţumesc, Robbie, ai vorbit şi tu ca un bărbat. 

Robb izbi cu pumnul în masă. 

— Nu e vina mea că banca a tras obloanele. 


— Ba da! Aşa că nu mai cere tu jumătate din banii noştri 
când noi avem nevoie de fiecare penny. 

— Tu ai nevoie, nu eu! Dar o să găseşti tu soluţia, 
totdeauna ai găsit-o. 

— Cincizeci de mii de lire n-o să-i ajungă lui Sarah nici 
cinci ani. 

— Asta e treaba mea! Banii nu-s trecuţi în registru, aşa că 
sunt ai noştri pe cinstite. Eu iau jumătate. Partea mea din 
afacerile pe care le-am făcut valorează de douăzeci de ori 
pe atât. 

— Suntem falimentari! Nu-ţi intră odată în cap treaba 
asta? Falimentari! 

Uşa cabinei se deschise şi în cabină intră o fetiţă cu păr 
auriu. În mână ţinea o păpuşă de paie. Era încruntată. 

— Hello, tati, hello, unchiule Dirk! Se uită ţintă la Struan. 
Sunt chiar urâtă? 

— Nu, bineînţeles că nu, Karen! Struan o ridică în braţe. 
Cine a fost în stare să-ţi spună nişte lucruri atât de 
îngrozitoare, fetiţo? 

— Ne jucam de-a şcoala pe Resting Cloud. Lillibet mi-a zis. 

— Lillibet Brock? 

— Nuuu. Ea e cea mai bună prietenă a mea. Era Lillibet 
Altcineva. 

— Păi cum o să fii tu urâtă! Să-i zici lui Lillibet Altcineva că 
nu e frumos să spună aşa. Eşti tare drăguță. 

— Bine atunci! zâmbi Karen cu toată gura. Şi tati spune 
mereu că-s frumoasă, da' am vrut să te-ntreb şi pe tine pen' 
că tu ştii întotdeauna. Tu le ştii pe toate! şi-l îmbrăţişă 
strâns. Mulţumesc, unchiule Dirk. Acum dă-mi drumul jos! 
şi porni spre uşă dansând. Sunt tare bucuroasă că nu-s 
urâtă. 

Robb se prăbuşi în fotoliu. În cele din urmă îngăimă: 

— Doamne, pedepseşte-i pe bancherii ăştia. Îmi pare rău. 
E numai vina mea... şi-mi pare tare rău... aşa cum am zis, 
îmi pare rău. 

— Şi mie îmi pare rău, flăcăule. 


Robb încercă în zadar să-şi limpezească gândurile. 

— Ce mai putem face? 

— Habar n-am, Robb, dar să nu-mi faci una ca asta acum. 
Lasă-mi un răgaz de câteva luni. O expediem pe Sarah 
împreună cu copiii cu prima navă. Cu cât mai repede cu 
atât mai bine, ca să scape de sezonul uraganelor. 

— Poate că izbutesc să aranjez cumva vreun împrumut. 
Trebuie să onorăm poliţele plătibile la vedere. O să pierdem 
navele... totul! şi Robb făcu un efort s-o uite pe Sarah. Dar 
cum naiba în scurtul răgaz pe care-l avem? Degetele i se 
chirciră de nervi. Nava poştală a sosit ieri. Pentru noi n-a 
adus nimic important. Nici o veste din ţară. Dar probabil că 
şi alţii ştiu de falimentul băncii noastre. Şi noi am cumpărat 
nişte acţiuni, nu prea multe, la banca lui Brock tocmai 
pentru ca să-l putem supraveghea. Probabil că şi el ştie de 
falimentul băncii noastre. De asta vrea să te vadă acum? 

— Poate. Dacă află, atunci o să se repeadă să ne sfâşie. 
Dacă nu cumva toată treaba-i aranjată chiar de el. O să ne 
cumpere toate poliţele şi o să ne ruineze. 

— De ce? îl întrebă Culum. 

— Pentru că şi eu l-aş ruina pe el dacă aş avea numai pe 
jumătate şansa asta. 

Culum voi să-l întrebe din nou de ce, şi să-i spună că şiel 
va pleca spre ţară cu următoarea navă, dar tatăl său arăta 
atât de abătut, iar Robb atât de posomorât, încât nu 
îndrăzni. O să-i spună a doua zi. 

— Trebuie să încerc să dorm şi eu câteva ceasuri, spuse 
Struan. Mă duc la țărm. Tu şi Sarah puteţi să vă duceţi pe 
Resting Cloud, bine? Lui Perry i-am dat ordin să părăsească 
nava până la apusul soarelui. L-am debarcat. 

— Şi pe cine o să pui în locul lui? 

— Habar n-am, spuse Struan pe când se pregătea să 
plece. Trimite-i vorbă lui Brock că mă întâlnesc cu el la mal, 
la apusul soarelui. 

Capitolul trei. 


Struan nu reuşi să doarmă prea mult. Pe masă mâncarea 
rămăsese neatinsă. Privea pe uşa cortului la navele care se 
legănau la ancoră în port. Soarele apunea şi, la orizont, se 
ridica o lună neclară, învăluită de ceţuri, înaltul cerului era 
dominat de imense mase de nori cumulus. Vântul anunţa 
furtună. 

Ti-sen, îşi repeta el mereu în minte. E singurul care te 
poate salva. Da, dar asta înseamnă trădare faţă de tot ceea 
ce ai crezut, faţă de toată munca pentru asta de până acum. 

McKay intră cu un felinar aprins şi-l aşeză pe masă. Cortul 
era spaţios şi confortabil, pe podeaua de piatră erau 
aşternute covoare. 

— Barca lui Brock se apropie de țărm, sir. 

— McKay, ia oamenii şi retrage-te cu ei destul de departe 
ca să nu audă ce vorbim. 

— Da, sir. 

— S-a aflat dacă l-au găsit pe Ramsey? 

— Nu, sir. 

— Unde-i acum? 

— Nu ştiu, sir. 

Struan dădu gânditor din cap. 

— Mâine să pui pe toţi spionii noştri să-l caute şi să afle 
unde s-a ascuns. 

— Vă cer iertare, sir, am şi dat de veste treaba asta, sir. 
McKay încercă să-şi ascundă tulburarea. Dacă e la bord, 
atunci numai diavolul l-a putut ajuta să ajungă acolo! după 
care adăugă: Îmi pare rău de căpitanul Perry, sir. 

Privirea lui Struan deveni brusc aspră: 

— Îţi dau cinsprezece zile ca să-mi dovedeşti că am avut 
dreptate în privinţa lui Isaac. Cinsprezece zile sau de nu 
eşti şi tu debarcat alături de el. 

— Da, sir. 

McKay simţi un junghi cum îi urca din testicule până în 
maţe şi-şi blestemă prostia de a fi deschis gura. Ai să ajungi 
să te înveţi vreodată, afurisit nebun ce eşti? 


Pe țărm se auzi pasul greu al lui Brock. Apăru deodată în 
uşa cortului. 

— Voie să urc la bord, Dirk? 

— Da, Tyler. 

McKay ieşi. Brock se aşeză la masă şi Struan îi turnă un 
pahar mare de brandy. 

— Mare nenorocire să-i pierzi pe cei din familia ta. 'Mi- 
nchipui ce-i în sufletul tău. Şi mie mi-au murit două neveste 
la naştere şi pruncii. Rău de tot. 

— Mda. 

— Nu-i mare lucru de cabina asta, spuse Brock 
aruncându-şi ochii prin cort. 

— 'Ţi-e foame? îl întrebă Struan arătându-i mâncarea de pe 
masă. 

— Mulţam tare mult! 

Brock luă o găină friptă, o rupse în două, şi desprinse fără 
mofturi jumătate de piept de pe os. La degetul cel mic purta 
un inel de aur cu un smarald mare. 

— Se pare că Nobila Casă nu mai are nici un joss. 

— Joss e un cuvânt mare. 

Brock râse. 

— Dirk, haide să nu ne mai jucăm. O firmă musai să aibă 
un tezaur cu care să-şi apere creditu'. Chiar şi Nobila Casă. 

— Mda. 

— Dirk, am părăduit o groază de parale, o groază de timp 
ca să aflu ce sfori tragi, tot! Brock apucă şi cealaltă 
jumătate de piept de găină şi-l înfulecă. Ai un bucătar bun. 
Spune-i că-i dau oricând o slujbă la mine. 

— 'Ţine la cea pe care o are acum. 

— Nici o para, nici slujbă, sărmanul meu gunoier. Bancă 
nu, credit nu, “nica nu! Brock rupse încă o găină în două. 
Mai ai tu dosită nişte şampanie din aia? I-o zi mare, fir-aş să 
fiu! 

Struan deschise sticla fără să-i şovăie mâna şi umplu două 
pahare curate pentru el şi Brock. 


— Taman cum e musai de rece, fiule! Taman! plescăi Brock 
din buze. Doujcinci de mii în loc di-un milion, nu-i mare 
lucru, aşa-i? 

Struan nu-i răspunse, pe faţa lui nu se putea citi nimic. 

— Şase peny la o liră, aşa se zice. Am primit şi io o 
scrisoare cu vasul poştal de ieri. Am pierdut şi io vreo zece 
mii de sfanţi. Rău. Foarte rău din partea unei bănci să se 
joace aşa cu paralele clienţilor - chicoti Brock. Aşa, ca din 
întâmplare, am dat şi de amărâtul ăla de Skinner. Şi el îşi 
dădea cu presupusul că e de râu. O să feştelească elun 
articol acolo... titluri de-o şchioapă, aşa mă bate gândul. Şi 
p-aia dreaptă. 

Îşi tăie o bucată de plăcintă cu mere şi o înfulecă cu poftă. 

— A, să nu uit. Am şi io poliţe de plată la vedere de vro op' 
su de mii a firmei Struan. În alea şase luni din urmă am 
târguit poliţe taman pen' vremuri ca astea. Ş-o zic pe-a 
dreaptă, feciorul meu Morgan şi agenţii mei din târgul 
Londrei au făcut-o. 

— Tyler, e o investiţie bună. Foarte bună. 

— Înî! Şi Skinner o dumireşte cam tot aşa, Dirk, flăcăule. 
Am fost a naibii de zdruncinaţi de ghina care-a dat peste 
tine. Da' să ştii că io păstrez numele navelor tale. E joss rău 
să schimbi numele. Da' sub pavilionu' meu o s-o ducă mai 
bine. 

— Mai întâi ar trebui să ajungi să pui mâna pe el. 

— În treij' de zile a mele-s, flăcăule. Atunci espireşte şi 
poliţele astea. Ş-o să afle toată lumea de tărăşenia asta aşa 
că în Orient nu mai pupi tu credit. Eşti terminat, flăcăule. 

— Poate că înainte de-a pune mâna pe ele, am să-mi trimit 
navele la fund. 

— Dirk, nu faci tu una ca asta. le ştiu io bine. Poate alţii ar 
face-o, da” nu tu. Noi doi semănăm aici: navele-i ceva fără 
samă. Mai bune ca orice muiere. 

Îşi termină paharul de şampanie, Struan i-l umplu din nou. 
Brock râgâi. 


— Pardonaţi! apoi bău iar. Şampania-i făcută anume ca să 
râgâi, aşa-i? 

— Tu ai asmuţit creditorii asupra băncii? 

— Dacă-mi dădea mie prin cap una ca asta o făceam de 
mult. O idee foarte şmecheră şi dibace. Să vezi şi să nu 
crezi: să te laşi tu cu amândouă boaşele prinse-n capcana 
aia! 

— Dacă cineva a pus la cale dinainte toată treaba asta o să 
aflu eu. 

— Păi într-adins a fost, flăcăule. 

— Atunci cine a pus la cale? 

— Morgan, îi răspunse Brock. Treburile astea trebuie să le 
las pe mâna lui, căţelandru' creşte. Aşa-i, băiatu' meu a 
făcut-o, şi-s mândru pân” la Dumnezeu! Se scărpina 
încântat, deranjând păduchii, semn ai unei vieţi fireşti. Aşa 
că eşti falit, Dirk. Şi asta după atâţia ani. Ilerminat. 

— În treizeci de zile se mai pot întâmpla multe lucruri. 

— Mda, aşa o fi. Mi-a ajuns la ureche că fi-tu se ocupă de 
licitaţia terenurilor. 

— Mda, dar licitaţia va fi pe cinstite. Cine dă mai mult ăla 
ia pământul. Tyler, noi nu umblăm cu înşelătorii. N-avem 
nevoie. 

— Fira-i tu să fii a naibii! mugi Brock. Vrei să zici că io 
înşel pe cineva? 

— Tu înşeli tot timpul, se înroşi la faţă Struan. Înşeli şi 
când e vorba de oamenii tăi şi când e vorba de navele tale şi 
asta o să te piardă. Nu poţi aduna la nesfârşit folosindu-te 
numai de bici. 

— Pe Dumnezeul meu, nu mă folosesc de bici mai mult 
decât alţii. Numai pen” că ţie ţi-a intrat în cap tot felul de 
idei din astea moderne şi n-ai vână în tine, nu înseamnă că 
alţii n-are dreptate. Biciu-i bun că-i ţine pe ticăloşi la treaba 
lor. 

— Ai trăit folosind biciul şi o să mori tot de el. 

— Vrei să încheiem socotelile chiar acum? Bici împotriva 
biciului? Cuţit împotriva cuţitului? Hai acum, Cristoşii şi 


Dumnezeii! Sau şi acum tot laş eşti? 

— 'Ţi-am spus-o o dată şi acum ţi-o zic pentru cea din 
urmă. Într-o bună zi am să viu cu biciul după tine, poate 
chiar la noapte, poate mâine, poate poimâine. Pe 
Dumnezeul meu, într-o bună zi am să viu să te dibui. Şi să-ţi 
mai zic una. Dacă aşa o voi soarta să mori înainte să-mi vină 
mie la socoteală, am să-l vânez pe Gorth şi pe Morgan şi am 
să vă duc de râpă compania. 

Brock şi dădu la iveală şişul. 

— Flăcăule, poa” că mai bine să-ţi iau io gâtul chiar acu! 

Struan turnă din nou şampanie. Sticla rămase goală. 

— Mai deschide o sticlă, că sunt destule. 

Brock se scutură de râs. 

— Of, Dirk, flăcăule, eşti nemaipomenit! Eşti la pământ, da' 
tot fudul, eşti, eşti terminat, mă auzi, flăcăule? Nobila Casă 
o ia la vale de-acu. Şi eşti şi laş! 

— Nu-s laş, Tyler, ştii bine. 

— Ai ginit dealu' unde o să fie Casa cea Mare? îl întrebă 
Brock cu ochi sticlind. 

— Da. 

— I-a meu, flăcăule. Io îl cumpăr. Poţ să dai cât oi da, io 
dau mai mult! 

Struan simţi că i se urcă sângele la cap, fiindcă ştia bine că 
nu avea banii care să-i îngăduie să liciteze împotriva lui 
Brock. Decât doar dacă încheia afacerea cu Ti-sen. Decât 
doar dacă vindea de pe acum Hong Kong-ul. 

— Să dea Dumnezeu în iad să putrezeşti. 

— I-a meu, flăcăule. Ca şi toată stânca asta împuţită! spuse 
Brock, golindu-şi paharul şi râgâind din nou. După ce firma 
ta s-o fali de tot, am să te mătur şi pe tine şi pe-a tăi din 
mările astea! Scoase din buzunar o pungă de bani, şi 
numără douăzeci de guinee de aur, apoi le aruncă pe 
podeaua cortului. Cumpără-ţi şi tu un coşciug de ei. 

Şi Brock ieşi din cort mătăhăind. 

— Iertare, sir, îngăimă MckKay. 

Struan se dezmetici din reveria care-l cuprinsese. 


— Da? 

— Domnul Culum e la țărm. Vrea să vă vadă. 

Struan tresări când băgă de seamă că luna aceea ştearsă 
ajunsese în crucea cerului şi se făcuse noapte târziu. 

— Să vină. 

— Au venit şi alţii, sir. Chinezul acela Gordon Chen. 
Domnişoara Sinclair. Doi pe care nu-i cunosc. Bătrânul 
Quance. Le-am zis că o să-i primiţi mâine. Bănui că n-am 
greşit că nu l-am lăsat pe domnul Culum să vină fără să vă- 
ntreb. 

McKay văzu guineele de aur de pe jos, dar tăcu mâlc. 

— Atâta vreme cât asculţi ce ţi se porunceşte nu greşeşti. 

Culum apăru în uşa cortului. 

— Tată, te deranjez? 

— Nu, fiule, stai jos. 

Culum văzu monedele de aur de pe podea şi dădu să le 
adune. 

— Lasă-le acolo unde sunt. 

— De ce? 

— Pentru că aşa vreau eu să rămână unde sunt. 

Culum se aşeză. 

— Vreau să vorbesc cu tine, tată. 

— Acum nu prea am chef de discuţii, fiule. 

— Ai vorbit serios atunci când ai spus că mă iei şi pe mine 
partener la firmă? 

— Da. 

— Nu vreau să fiu partener. Nu vreau să mai rămân în 
Orient. Vreau să mă duc acasă. 

— Culum, eu ştiu mai bine decât tine ce-i de făcut. Lasă-mi 
numai un răgaz. 

— Timpul n-o să schimbe nimic. 

— Eşti încă crud, feciorule. Ai timp berechet înaintea ta. 
Acum ai puţină răbdare cu mine. Şi cu China. i-a spus 
Robb ce ai de făcut în privinţa licitaţiei terenurilor? 

— Da. 


Fir-ar să fie şi unchiul Robb, gândi Culum. Măcar dacă n- 
ar fi făcut atâta tărăboi cu tata şi n-ar fi spus şi el că pleacă. 
Fir-ar, fir-ar, fir-ar să fie! Afurisită fie şi banca aia. Le-a dus 
pe toate de râpă. Săracul tata! 

— Cred că am să mă descurc. 

— N-ai să ai nici o bătaie de cap atâta vreme cât totul se 
desfăşoară cinstit. Cine plăteşte mai mult, acela dobândeşte 
terenul. 

— Da 'nenţeles, spuse Culum, cu ochii la guineele de pe 
jos. De ce vrei ca banii ăia să rămână unde sunt? 

— Pentru că-s banii pentru coşciugul meu. 

— Nu pricep. 

Struan îi povesti ce se întâmplase în timpul discuţiei cu 
Brock. 

— Mai bine să ştii cu cine ai de-a face, Culum. Păzeşte-te 
din toate părţile, fiindcă o să te vâneze aşa cum am să-l 
vânez şi eu pe Gorth. 

— Păcatele părinţilor nu le moştenesc copiii! 

— Gorth Brock e după chipul şi asemănarea tatălui său. 

— Cristos nu predică iertarea? 

— Da, fiule, dar eu nu-i pot ierta. Ei reprezintă tot ce e mai 
putred pe pământul ăsta. Sunt nişte tirani şi socot că biciul 
e răspuns la toate. Aşa-i viaţa pe pământ: banii înseamnă 
putere, fie că eşti rege sau moşier, căpetenie sau neguţător 
sau un mărunt arendaş. lar fără putere nu poţi să aperi nici 
măcar ceea ce-ai dobândit, şi nici să îmbunătăţeşti soarta 
altora. 

— Vrei să spui că învăţăturile lui Cristos sunt greşite? 

— Nu greşite, fiule. Vreau să spun doar că unii oameni 
sunt nişte sfinţi, unii sunt fericiţi să fie blânzi şi umili şi fără 
nici o ambiţie; alţi oameni se mulţumesc să fie mereu pe 
planul al doilea. Eu nu. Nici Brock. Tu? 

— Nu ştiu. 

— Odată şi odată ai să fii şi tu pus la încercare. Atunci ai să 
afli şi tu mai multe în ceea ce te priveşte. 

— Atunci vrei să spui că banii înseamnă totul? 


— Eu spun doar că fără putere nu poţi fi un sfânt în ziua 
de azi şi în epoca asta. Puterea numai de dragul puterii e un 
păcat. Ca şi banii de dragul banilor, tot păcat înseamnă. 

— E chiar atât de important să ai bani şi putere? 

— Nu, fiule, îi replică Struan cu un zâmbet ironic. Doar 
lipsa banilor e importantă. 

— De ce vrei atât de mult puterea? 

— Dar tu de ce-o doreşti, Culum? 

— Poate că nici nu mi-o doresc. 

— Da, poate. Vrei să bei ceva, fiule? 

— Puţină şampanie. 

— Ai mâncat? 

— Mulţumesc, da. Deocamdată nu ştiu mare lucru despre 
mine, continuă Culum. 

— Fiule, ai timp berechet înaintea ta. Sunt tare bucuros că 
eşti aici. Tare bucuros. 

Culum se uită din nou la monede. 

— De fapt nici nu mai contează mare lucru, nu-i aşa? 
Chestia cu participarea mea la firmă şi toate celelalte. 
Compania e terminată. Acum ce-ai să faci? 

— Vreme de douăzeci şi nouă de zile de acum încolo nu 
suntem încă terminaţi. Dacă acel joss e împotriva noastră, 
forma de acum a Nobilei Case va muri. Atunci o să o luăm 
de la capăt. 

Nu te mai păcăli singur, îşi spuse el. N-o să mai fii în stare 
s-o iei niciodată de la capăt. 

— Aşa, un fel de luptă fără sfârşit? 

— Dar ce credeai tu că e viaţa, fiule? 

— Dacă n-o să-mi placă sau dacă am să socot că nu sunt 
bun şi nici nu merit, pot să mă retrag ca partener al firmei? 
Când poftesc? 

— Da! Dar nu şi dacă ajungi lai-Pan vreodată. Cel care e 
Tai-Pan nu se poate niciodată retrage decât atunci când e 
convins că firma se află pe mâini bune. Şi trebuie să fie 
sigur. E ultima lui răspundere. 


— Dacă negustorii chinezi ne datorează atât de mult, nu 
putem să ne luăm banii de la ei? Atunci vom avea cu ce-i 
plăti lui Brock. 

— Nici ei n-au bani. 

Dracul s-o ia de treabă, îşi spuse Struan, suntem în 
capcană. Hotărăşte-te odată, ori Ti-sen, ori nimic. 

— Dar Excelenţa sa? Nu ne poate acorda un avans? Din 
banii aceia de răscumpărare? 

— Aceia aparţin Coroanei. Parlamentul poate că o să-i 
onoreze cererea, poate că o s-o respingă. Dar tezaurul 
acela nu va putea trece în alte mâini vreme de aproape un 
an. 

— Dar o să obţinem despăgubirea. Brock n-o să accepte 
garanţiile astea? 

Vocea lui Struan deveni mai aspră: 

— 'Ţi-am spus o dată cât de mare-i generozitatea lui Brock. 
Eu nu i-aş da nici douăzeci de guinee dacă l-aş prinde în 
capcană cum m-a prins el pe mine. Bată-i Dumnezeu să-i 
bată pe el şi pe afurisiţii aceia de căţelandri ai lui! 

Culum se foi stânjenit în scaun. Cu piciorul mişcă una 
dintre monede care luci brusc în lumină. 

— Excelenţa sa nu €... nu e cam slab de minte? 

— Asia nu e locul nimerit pentru el, asta-i tot. E nepotrivit 
pentru slujba pe care o are. Eu aş fi cu totul pierdut în 
anturajul unei curţi europene. Dar e ministru 
plenipotenţiar. Asta e tot ce contează. Mda, e cam slab de 
minte, dar e bine să fii cu mare băgare de seamă cu el. Fii 
cu băgare de seamă cu toată lumea. 

— Întotdeauna face ce-i spui tu? 

Struan privi noaptea prin uşa cortului. 

— De cele mai multe ori îmi ascultă sfaturile. Cu condiţia 
ca eu să fiu ultimul care i le dă. 

Culum mişcă încet cu piciorul altă monedă. 

— Trebuie să existe ceva, cineva care să te ajute. Trebuie 
să ai nişte prieteni. 


Fără putinţă de scăpare, mintea lui Struan se oprea doar 
la numele singurei persoane care putea să desfacă acum 
capcana în care era prins: Ti-sen. Brock o să pună mâna pe 
nave frumuşel, se gândi el, chinuit de o neputincioasă furie. 
Şi fără nave, fiule, eşti pierdut. Şi casa şi Hong Kong-ul şi 
planurile. Da, ai putea s-o iei de la capăt, dar nu te păcăli 
singur. N-ai să mai ajungi niciodată să construieşti şi să 
aduni oameni pentru o flotă ca asta. Şi nici nu-l mai ajungi 
vreodată din urmă pe Brock. Vei rămâne pentru totdeauna 
în planul al doilea. Struan simţi cum vinele de la gât 
pulsează. Gâtlejul i se uscase. N-am să fiu niciodată în urma 
cuiva. Dumnezeule, nu pot. Nu pot. Nu pot. Nici în urma lui 
Brock, nici a altuia. 

— Mâine, când se întoarce China Cloud, plec la Canton. Vii 
cu mine! 

— Şi cum rămâne cu licitaţia terenurilor? Nu trebuie să 
încep să mă ocup de asta? 

— La dracu şi cu licitaţia terenurilor! Întâi trebuie să ne 
salvăm firma. Fiule, du-te la bordul navei Resting Cloud. 
Plecăm cât mai curând posibil. 

— Bine, spuse Culum şi se ridică în picioare. 

— Noapte bună, fiule. 

Culum dădu cu ochii de monedele care-l fascinau, începu 
să le adune. 

— 'Ţi-am spus să le laşi acolo unde sunt! 

— Nu pot. 

Pe fruntea lui Culum se iviră broboane de sudoare. 
Monedele păreau să-i frigă degetele. 

— Trebuie... trebuie să le iau. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Nu ştiu. Le... le vreau! şi puse banii în buzunar. De- 
acum sunt ale mele. Noapte bună, tată. 

Capitolul patru. 

Struan lua masa singur în sufrageria spațioasă a 
impunătoarei factorii a firmei din colonia de la Canton. 
Reşedinţa impresionantă, cu trei nivele, fusese construită 


de Compania Indiilor de Est cu patruzeci de ani înainte. 
Struan râvnise multă vreme la ea, socotind-o potrivită 
pentru Nobila Casă. Izbutise s-o cumpere cu opt ani înainte. 

Sufrageria se afla la al doilea etaj şi dădea cu ferestrele 
spre râul Pearl. Sub acest etaj era un labirint de birouri, 
depozite şi magazii. Deasupra se aflau dormitoarele şi 
încăperile particulare ale Tai-Panului, separate de rest cu 
mare grijă. Pe toată întinderea acestui etaj erau 
apartamente şi dormitoare, camere de serviciu şi balcoane. 
În această clădire locuiau şi munceau patruzeci, cincizeci 
de funcţionari portughezi, zece-cinsprezece alţi europeni. 
În plus o sută de slujitori chinezi, numai bărbaţi. Legea 
chineză nu le îngăduia femeilor din acest neam să fie 
slujnice aici. 

Struan îşi împinse fotoliul sculptat mai departe de masă şi 
îşi aprinse enervat un trabuc. Un foc zdravăn încălzea 
încăperea cu pereţii şi podeaua placate cu marmură. La 
masă ar fi putut lua loc patruzeci de persoane, argintăria 
era georgiană, candelabrul din cristal plin de lumânări, 
răspândind o lumină puternică. Se îndreptă spre fereastră 
şi se uită la negustorii care foiau în curtea de jos. Dincolo de 
gardul grădinii era o uliţă ce se întindea pe toată lungimea 
coloniei şi de-a lungul cheului fluviului. Ca de obicei, uliţa 
viermuia de negustori ambulanți, gură-cască, vânzători şi 
cumpărători, ghicitori de tot felul, scribi, vagabonzi şi câini. 
Când ieşeau din factoriile lor, negustorii nu se puteau 
plimba în oarecare linişte decât în Grădina Englezească, 
cum era numit parcul. Chinezilor, în afară de slujitori, le era 
interzis să intre în factorii sau în parc. Treisprezece clădiri 
se rânduiau una lângă alta, pe toată lungimea coloniei, cu 
şiruri de pomi în faţă, iar între ele erau două alei înguste: 
strada Hog şi Aleea Veche a Chinei. Numai Struan şi Brock 
stăpâneau singuri câte o clădire aici, ceilalţi negustori 
stăteau laolaltă în celelalte, ocupând spaţiul ce le era 
necesar, şi plătind chirie Companiei Indiilor de Est, care 
ridicase colonia cu o sută de ani înainte. 


La nord, colonia era mărginită de strada Celor 
Treisprezece Factorii. Zidurile oraşului Canton se ridicau la 
un sfert de milă distanţă. Între zidurile oraşului şi colonie 
era un furnicar de cocioabe şi şandramale. Pe râu domnea 
înghesuiala inevitabilă a aşezărilor plutitoare ale poporului 
de barcagii. lar deasupra tuturor pulsa zumzăitul continuu 
ce sugera un imens stup. 

Pe o latură a grădinii, Struan îl zări pe Brock adâncit în 
discuţii cu Cooper şi Tillman. Se întrebă dacă nu cumva cei 
doi îi explicau lui Brock meandrele aranjamentelor 
comerciale cu ceai şi opiu dimpreună cu spaniolii. Baftă, le 
ură el fără nici o ranchiună. În dragoste şi în comerţ orice 
gest e cinstit. 

— Unde naiba o fi Jin-qua, spuse el cu voce tare. 

De douăzeci de zile Struan încerca să-l întâlnească pe Jin- 
qua, dar în fiecare zi trimisul lui se întorsese în colonie cu 
acelaşi răspuns: „El nu întoarce inca. Tu pot aştepte. Mine 
el întoarce Canton, nu conteşte!” 

Culum rămăsese zece zile în colonia de la Canton cu el; în 
cea de-a unsprezecea zi Longstaff îi trimisese un mesaj 
urgent să se întoarcă la Hong Kong: se iviseră probleme în 
legătură cu licitaţia terenurilor. Împreună cu mesajul lui 
Longstaff sosise şi o scrisoare de la Robb, în care acesta 
spunea că articolul de fond al lui Skinner produsese 
consternare printre neguţători, cei mai mulţi trimiseseră de 
îndată depeşe în ţară pentru a-şi pune banii la adăpost în 
mai multe bănci diferite, că cei mai mulţi aşteptau cu 
nerăbdare cea de-a treia zi scadentă, că nu era rost de 
procurat nici un fel de credit de nicăieri, că toate 
propunerile făcute de el adversarilor lui Brock rămăseseră 
fără rezultat, cei din marina regală făcuseră o criză când 
devenise publică anularea oficială a ordinului lui Longstaff 
cu privire la interzicerea contrabandei cu opiu, iar amiralul 
trimisese o fregată spre ţară pentru a cere guvernului 
permisiunea de a interveni direct, şi, în cele din urmă, că 
Chen Sheng, compradorul lor, fusese invadat de creditori 


care-şi cereau banii pentru datorii mai mici care în mod 
normal, ar fi aşteptat să le vină rândul. 

Struan ştia că era îngenunchiat dacă nu ajungea la Jin-qua 
în următoarele opt zile, şi din nou se întrebă dacă Jin-qua se 
ferea să se întâlnească cu el, sau chiar nu era în Canton. E 
un bandit bătrân, îi trecu lui Struan prin minte, dar 
niciodată n-o să încerce să mă evite. Şi dacă totuşi ajungi să 
te întâlneşti cu el, flăcăule, chiar ai de gând să-i faci 
propunerea aceea diavolului de Ti-sen? 

Afară se auzi un schimb furios de voci cântate. Uşa se 
deschise brusc şi în salon pătrunseră o femeie hoklo din 
neamul poporului de barcagii şi un servitor care se străduia 
s-o împiedice să intre. Femeia purta obişnuita pălărie 
conică, imensă, a barcagiilor de pe sampane, nişte 
pantaloni negri şi soioşi, o bluză şi pe deasupra o haină 
matlasată jegoasă. 

— Oprit poate nu asta cow chillo, stăpân! spuse servitorul 
în pidgin English, încă ţinând-o pe fata ce se zbătea să 
scape. 

Negustorii europeni nu se puteau înţelege cu servitorii lor 
decât în pidgin, ca şi aceştia cu stăpânii. Cow însemna 
„femeie”, chillo era o formă stâlcită de la „copil”. Cow chillo 
însemna „femeie tânără”. 

— Cow chillo afară! lute-iute foarte, savvy? răcni Struan. 

— Tu nevoie cow chillo, heya? Cow chillo mult bun la pat. 
Doua dolar, nu conteşte, îi strigă fata. 

Servitorul o înfăşcă, pălăria îi căzu şi pentru prima dată 
Struan îi zări faţa desluşit. Din cauza machiajului abia i se 
puteau ghici trăsăturile, şi Struan se frânse în două de râs. 
Servitorul rămase cu gura căscată uitându-se la el, de 
parcă ar fi socotit că înnebunise, şi dădu drumul fetei. 
Printre hohote de râs Struan îngăimă: 

— Asta una cow chillo sta poate, nu conteşte! 

Fata îşi netezi veşmintele soioase cu furie şi îl potopi cu un 
alt torent de invective pe servitorul ce se îndepărta. 

— Cow chillo mult bine vede tu, Tai-Pan. 


— Şi eu mă bucur că te văd, May-may, spuse Struan şi se 
uită încă surprins la ea. Ce naiba cauţi tu aici, şi ce naiba e 
cu jegurile astea pe tine? 

— Cow chillo crede tu face hâţ-hâţ cu alt cow chillo, heya? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fato, acum suntem 
singuri. Termină cu pidgin! Am cheltuit destul timp şi bani 
ca să te învăţ engleza regală! 

Struan o ridică în braţe, dar o ţinu departe de el. 

— Dumnezeule, May-may, puţi de se simte până în tăria 
cerului. 

— Şi tu puţi la fel dacă trebui porţi haine puturos. 

— Dacă ar trebui să porţi haine puturoase, o corectă el din 
obişnuinţă. Ce cauţi aici? Şi de ce haine puturos pe tine? 

— Tai-Pan, lasă-mă jos. 

Struan o lăsă jos şi ea i se încolăci tristă dinainte. 

— Am venit aici în mare taină şi tare întristată pentru că ai 
pierdut-o pe Suprema Doamnă şi copiii pe care ţii-a dăruit 
în afară de un singur fecior. 

Lacrimile lăsară dâre pe machiajul obrazului. 

— Rău îmi pare, rău îmi pare! 

— Mulţumesc, fetiţo. Aşa-i. Dar ce-a fost să fie s-a împlinit 
şi nici o suferinţă de pe lume nu-i mai poate aduce înapoi. 

O mângâie pe creştet şi o bătu uşor pe obraz, tulburat de 
sincera ei compătimire. 

— Eu nu vă cunosc obiceiurile. Cât timp trebuie să îmbrac 
în doliu? 

— Nici un doliu, May-may. S-au dus, gata. Nu mai 
plângem, nu mai jelim. 

— Am ars tămâie pentru sigura lor renaştere. 

— Mulţumesc. Şi acum spune ce cauţi aici, şi de ce-ai 
plecat din Macao? Doar ţi-am spus să rămâi acolo. 

— Întâi o baie, apoi mă schimb şi la urmă vorbim. 

— May-may, aici n-avem nici un fel de schimburi. 

— Ah Jeep, netrebnica mea amah e jos. E cu veşmintele şi 
lucrurile mele, nu conteşte! Unde-i baia? 


Struan trase de cordonul clopoţelului şi de îndată se arătă 
un servitor făcând ochii mari. 

— Cow chillo la baie meu, savvy? Amah poate urca. Aduce 
potol! 

Apoi către May-may: 

— Tu spun potol ce. 

May-may îi poruncii vorbind iute servitorului care nu-şi 
mai revenea, şi plecă din încăpere. Mersul ei legănat cu 
totul deosebit îl mişcase întotdeauna pe Struan. May-may 
avea picioarele bandajate. Labele picioarelor ei nu erau mai 
mari de trei inci. Când o cumpărase, cu cinci ani înainte, 
Struan tăiase bandajele şi fusese îngrozit cât de deformate 
erau, diformitate pe care vechile datini o socoteau un semn 
de frumuseţe - piciorul cât mai mic. Numai fetele cu 
picioare bandajate - picioare lotus - puteau spera să ajungă 
să fie neveste sau concubine. Cele cu picioare normale 
rămâneau ţărănci, servitoare, prostituate pentru clasele de 
jos, amah sau muncitoare, şi erau dispreţuite. 

May-may avea picioarele schilodite. Fără legătura strânsă 
a bandajelor, fata suferise cumplit, de-ţi producea milă. 
Struan fusese nevoit să-i îngăduie să-şi pună bandajele la 
loc, iar după o lună durerile au mai slăbit şi fata a fost în 
stare să meargă din nou. Numai când ajung la bătrâneţe, 
picioarele legate devin insensibile la dureri. Atunci, la 
început, Struan o întrebase prin intermediul lui Gordon 
Chen cum se proceda, iar ea îi povestise plină de mândrie 
că maică-sa începuse să-i lege picioarele încă de la şase ani: 
„Bandajele erau fâşii de doi inci lăţime şi douăsprezece 
picioare lungime şi se umezeau. Mama mi le înfăşura strâns 
în jurul labelor piciorului, în jurul călcâiului, a tălpilor şi a 
scobiturii piciorului, îndoindu-mi cele patru degete mai mici 
de la picior sub talpă, şi lăsând degetul mare liber. Când 
bandajele se uscau, se strângeau şi mai tare, iar durerile 
erau cumplite. O dată cu trecerea lunilor şi-a anilor, 
distanţa dintre degetul mare şi călcâii se micşora, şi 
scobitura piciorului se arcuia şi mai mult. Bandajele sunt 


scoase o dată pe săptămână, pentru câteva minute, şi 
picioarele se spală. După câţiva ani, degetele mici se 
zgârcesc, se usucă şi se îndepărtează. Când am ajuns la 
doisprezece ani puteam să merg de-acum destul de bine, 
dar încă nu aveam picioarele destul de mici. Atunci mama a 
consultat o bătrână pricepută în arta legării picioarelor. 
Când am împlinit doisprezece ani bătrâna a venit la noi 
acasă cu un cuţit bine ascuţit şi nişte uleiuri. Mi-a făcut câte 
o crestătură adâncă de-a latul mijlocului tălpii. Tăietura 
asta a îngăduit ca apoi călcâiul să fie şi mai aproape de 
degetul mare şi au fost înfăşurate bandajele.” „Ce cruzime! 
întreab-o cum de-a rezistat la chinurile astea.” Struan îşi 
aminti de privirea ei uluită când Chen îi traduse întrebarea 
şi apoi răspunse în fermecătoarea ei limbă cântată: „Fata 
spune: «Pentru fiecare pereche de picioare bandajate se 
adună un lac de lacrimi. Dar ce contează lacrimile şi 
durerile? Acum nu-mi mai e ruşine să las pe oricine să-mi 
măsoare picioarele». Domnule Struan, fata doreşte să i le 
măsuraţi.” „Nu fac una ca asta nici în ruptul capului!” „Vă 
rog, sir. Gestul acesta o s-o umple de mândrie. După datina 
chinezească, sunt perfecte. Dacă nu o faceţi, fata o să 
creadă că vă e ruşine de ea. Şi o să piardă mult din cinstea 
obrazului dinaintea dumneavoastră.” „De ce?” „Ea crede că 
i-aţi scos bandajele pentru că v-aţi gândit că vrea să vă 
înşele.” „De ce să-mi treacă una ca asta prin minte?” 
„Fiindcă, vedeţi, sunteţi... ea n-a mai întâlnit niciodată un 
european până acum. Vă rog, sir. Numai dacă vă dovediţi 
mândru de ea abia atunci sunt plătite toate lacrimile de 
care a avut parte.” Aşa că s-a pus şi i-a măsurat picioarele, 
şi şi-a arătat o bucurie pe care de fapt n-o simţea, iar eai s- 
a prosternat de trei ori dinainte. 

I se făcea silă să vadă bărbaţi şi femei prosternându-se, 
îngenunchind cu fruntea până în podea. Dar datina 
străveche cerea acest gest de supunere a unui inferior 
dinaintea stăpânului său, şi Struan n-avea cum să interzică 
acest obicei. Dacă ar fi protestat, May-may s-ar fi 


înspăimântat din nou, şi obrazul ei ar fi pierdut orice 
trecere dinaintea lui Gordon Chen. „Întreab-o dacă acum o 
mai dor picioarele.” „Sir, întotdeauna mai dor, dar pot să vă 
încredinţez că dacă ar avea picioare mari şi dezgustătoare 
asta ar face-o să sufere mult mai mult.” 

Apoi May-may îi spuse ceva lui Chen, şi Struan prinse 
cuvântul fan-gquai, care însemna „diavolul de barbar”. „Fata 
vrea să ştie ce trebuie să facă pentru a intra în grațiile 
unuia care nu e chinez”, îi spuse Gordon Chen. „Spune-i că 
un fan-quai nu se deosebeşte de un chinez.” „Da, sir.” „Şi 
mai spune-i că tu o s-o înveţi engleza. Chiar de-acum. Şi mai 
spune-i că nimeni nu trebuie să afle că o înveţi engleza. Şi 
nimeni nu trebuie să afle că ştie engleza. În prezenţa altora 
nu va vorbi decât chineza, sau pidgin, pe care o s-o înveţi 
tot tu. Şi ca încheiere, o s-o aperi şi răspunzi de ea cu 
viaţa.” 

— Pot să intru acum? 

May-may se afla în cadrul uşii, de unde făcu o plecăciune 
plină de eleganţă. 

— Te rog! 

Avea faţa ovală, ochii migdalaţi şi sprâncenele ca o 
semilună perfectă. Răspândea o undă de parfum, iar roba 
lungă, căzând în falduri, era croită din cel mai fin brocart 
de mătase albastră. În vârful capului coafura ei era aranjată 
în cocuri succesive, împodobite cu ace din jad. Era destul de 
înaltă pentru o chinezoaică şi avea pielea atât de albă încât 
părea transparentă. May-may era din provincia Soochow. 

Deşi atunci când o cumpărase de la Jin-qua, Struan se 
tocmise cu el la sânge vreme de mai multe săptămâni 
asupra preţului, ştiuse că de fapt T'chung May-may era 
darul lui Jin-qua pentru multele servicii pe care i le făcuse 
de-a lungul anilor şi mai ştia că Jin-qua ar fi putut-o vinde 
celui mai bogat om din China, unui prinţ manciurian, chiar 
şi împăratului, cu preţul greutăţii ei în jad, şi nu pentru 
cincisprezece mii de taeli de argint cu care au încheiat 
târgul. May-may era unică, nepreţuită. 


Struan o ridică în braţe şi o sărută cu blândeţe. 

— Ei, şi acum spune-mi şi mie de unde ai apărut. 

Struan stătea într-un fotoliu şi o ţinea în braţe. 

— Întâi am venit deghizată pentru că era primejdios. Nu 
numai pentru mine, ci şi pentru tine. Deasupra capului tău 
mai e încă valabilă recompensa. Şi aici se mai practică 
străvechile obiceiuri de a răpi oameni pentru o 
recompensă. 

— Copiii unde i-ai lăsat? 

— Bineînţeles că i-am lăsat cu Sora mai Mare, îi 
răspunsese ea. 

Sora mai Mare era numele pe care-l folosea May-may 
pentru fosta ţiitoare a lui Struan, Kai-sung, aşa cum era 
obiceiul. Şi acum Kai-sung era ce-a de-a treia soţie a 
compradorului lui Struan. Între May-may şi Kai-sung era 
mare dragoste şi Struan ştia că la ea copiii vor fi în 
siguranţă şi îngrijiţi ca şi cum ar fi fost ai ei. 

— Bine, spuse el. Şi ce mai fac? 

— Duncan şi-a făcut o vânătaie la ochi. S-a poticnit şi a 
căzut aşa că am bătut-o cu biciul pe amah a lui până când 
mâinile mi-au căzut de la mine. Duncan are un caracter rău, 
moştenit de la sângele tău de barbar. 

— De la tine, nu de la mine. Kate? 

— Ei i-a ieşit şi al doilea dinte. Asta noroc înseamnă, 
înainte de doi ani! May-may se culcuşi în braţele lui. Apoi 
am citit ziarul. Individul acela de Skinner. Mare şi rău joss, 
este? Câinele ăla de Brock o să te strivească fiindcă-i 
datorezi mulţi bani. E adevărat? 

— În parte-i adevărat. Mda, dacă mă paşte acelaşi joss, 
suntem faliţi. Nici mătăsuri, nici jad, nici parfumuri, nici 
case, o necâji el. 
singur bărbat din China. 

Struan îi trase una la fund. Ea se repezi cu unghiile ei 
lungi la el, dar el o prinse strâns de încheietura mâinilor. 


— Să nu mai spui una ca asta niciodată! îi puse el în 
vedere şi o sărută cu patimă. 

— Dumnezeule, scânci ea, încercând să-şi tragă sufletul. 
Uită-te şi tu ce ai făcut cu toată coafura mea. Curva aia 
puturoasă de Ah Gip a stato oră să mi-o facă, nu conteşte. 

Ştia că el era încântat de ea peste măsură, şi era mândră 
că la douăzeci de ani era în stare să citească şi să scrie în 
engleză, în chineză şi să vorbească şi dialectul din Canton şi 
engleza la fel de bine ca şi dialectul ei matern din Soochow, 
aşa cum vorbea şi mandarina, limba de la Pekin şi de la 
curtea împăratului, precum ştia şi o mulţime de alte lucruri 
din cele învăţate de Gordon Chen la şcoală, fiindcă el o 
învățase temeinic, iar între ei dăinuia o mare dragoste. 
May-may ştia că era unică în toată China. 

Se auzi un ciocănit discret la uşă. 

— Un european? spuse ea în şoaptă. 

— Ntţ, fetiţo! Doar unul dintre servitori. Au ordin să 
anunţe când intră. Da? 

Servitorul intră urmat de alţi doi şi toţi se feriră să se uite 
spre Struan şi fată. Dar curiozitatea lor era evidentă, şi se 
moşmondiră cu aşezarea farfuriilor cu mâncare 
chinezească şi beţişoare. May-may se repezi la ei cu un 
potop de vorbe în dialectul din Canton şi ei se înclinară 
speriaţi şi o şterseră afară. 

— Ce le-ai spus? o iscodi Struan. 

— l-am prevenit doar că, Dumnezeule Cristoase, dacă 
spun cuiva că sunt aici, am să le tai eu cu mâna mea limba, 
am să le retez urechile şi apoi am să te fac să-i pui în lanţuri 
pe una dintre navele tale pe care s-o scufunzi în adâncul 
oceanului cu tot cu afurisitele lor de neveste, copii şi 
părinţi, dar înainte de asta o să-i deochi cu ochiul tău cel 
întunecat să fie blestemaţi cu tot neamul lor afurisit şi cu 
toţi urmaşii lor afurisiţi, în vecii vecilor. 

— Termină cu blestemele, diavol mic şi însetat de sânge. Şi 
nu mai glumi cu deochiul şi cu ochiul cel întunecat. 


— Nu e nici o glumă. E exact ceea ce ai tu, diavol afurisit 
de barbar. Pentru toată lumea în afară de mine. Eu ştiu cum 
să mă descurc cu tine. 

— Naiba să te ia, May-may! 

Îi prinse din zbor mâinile, amânând mângâierile intime. 

— Mănâncă acum cât e mâncarea caldă şi mă ocup eu de 
tine după aia. 

O săltă uşor şi o duse până la masă. Ea îi puse dinainte 
crevete prăjite la foc iute, o bucată slabă de porc, ciuperci 
înăbuşite uşor în soia, nucşoară, muştar, miere, după care 
se servi şi ea. 

— Fir-ar sfântul să fie, tare mi-e foame, spuse ea. 

— N-ai de gând să termini cu blestemele? 

— Dar tu când zici „pe Dumnezeul meu”? 

Radia de încântare şi se apucă să mănânce cu mare poftă. 
El luă beţişoarele şi începu să le mânuiască cu mare 
pricepere. Mâncarea i se păru minunată. Îi trebuiseră luni 
întregi până să prindă gustul acestor mâncăruri. Niciunul 
dintre europeni nu agrea mâncarea chinezească. Chiar şi 
Struan preferase multă vreme bucătăria serioasă a 
bătrânei Anglii, dar May-may îl învățase că era mai sănătos 
să mănânce aşa cum făceau chinezii. 

— Şi cum ai ajuns aici? o întrebă Struan. 

May-may alese una dintre cele mai mari crevete prăjite, şi 
apoi înăbuşite în sos de soia şi ierburi, o decapită cu dibăcie 
şi începu apoi s-o jupoaie de piele. 

— Am plătit o lorce ca să mă aducă încoace. Am cumpărat 
cel mai ieftin bilet de stat pe punte şi, pentru ca să fiu mai 
în siguranţă, m-am mânjit cum am ştiut mai bine. Îmi 
datorezi cincizeci, bani gheaţă. 

— Plăteşte-i din banii de întreţinere. Nu eu te-am chemat 
aici. 

— Asta cow chillo bani facem poate uşor, nu conteşte. 

— Termină cu jargonul ăsta şi poartă-te ca lumea. 

Ea râse, îi oferi o crevetă şi începu să jupoaie alta. 

— Mulţumesc, mie-mi ajunge. 


— Mănâncă. Îţi face foarte bine. Şi doar ţi-am spus de 
atâtea ori că te ajută să fii foarte sănătos şi potent. 

— Fetiţo, las-o baltă. 

— Ba da, insistă ea foarte serioasă. Crevetele sunt foarte 
bune şi te ţin în putere. Şi e foarte important să fii plin de 
vigoare. O nevastă trebuie să aibă grijă de soţul ei în 
privinţa asta. 

Fata îşi şterse mâinile de un şerveţel brodat, apoi luă capul 
unei crevete cu beţişoarele. 

— Fir-ar să fie a naibii, May-may, chiar trebuie să te apuci 
să rozi şi capetele alea? 

— Înî, pe Dumnezeu, chiar nu ştii că tocmai capul e cea 
mai bună bucăţică? îi răspunse ea maimuţărindu-l, şi o 
apucă o criză de râs încât se înecă. El o lovi în spate, dar 
uşor, apoi fata bău o gură de ceai. 

— Cred că asta o să te înveţe minte! îi spuse el. 

— Chiar şi aşa, tot capetele sunt partea cea mai bună, nu 
conteşte. 

— Chiar şi aşa, tot groaznic arată, nu conteşte. 

O vreme fata mâncă în tăcere. 

— E chiar atât de serioasă chestia cu Brock? 

— Rău de tot. 

— Atunci e groaznic de uşor să rezolvi necazul acesta. 
Ucide-l pe Brock şi gata. Acum e momentul. 

— Ar fi o cale. 

— O cale, altă cale, găseşti tu o cale. 

— De ce eşti tu atât de sigură? 

— Pentru că nu ai de gând să mă pierzi. 

— De ce să te pierd? 

— Nici mie nu-mi place să fiu pe al doilea loc. Eu aparţin 
Tai-Panului. Eu nu-s o afurisită de Hakka sau femeie din 
poporul barcagiilor, sau o târfă din Canton. Ceai? 

— Da. 

— Dacă bei ceai după ce-ai mâncat asta e foarte bine 
pentru tine. În chipul ăsta n-ai să te îngraşi niciodată. Îi 
turnă ceai şi-i întinse ceaşca plină de graţie. Tai-Pan, te 


iubesc când te văd furios. Da' pe mine nu mă sperii tu. Ştiu 
că ţii prea mult la mine aşa cum şi eu ţin prea mult la tine. 
Când am să ajung pe locul al doilea, alta îmi va lua locul, nu 
conteşte. Asta-i joss. Cel puţin pentru mine. Dar şi pentru 
tine. 

— May-may, poate că şi eşti pe locul al doilea încă de pe 
acum. 

— Nu, Tai-Pan, încă nu. Mai târziu da, poate, dar nu acum. 
Se aplecă spre el, îl sărută şi lunecă iute de lângă el când 
vru s-o prindă. Aiii iaaa! Nu trebuie să-ţi dau să mănânci 
atâtea crevete! Fugi râzând şi ferindu-se de el, dar el tot o 
prinse, ea îl cuprinse cu braţele pe după gât şi-l sărută. Îmi 
datorezi cincizeci, bani gheaţă. 

— Naiba să te ia! şi o sărută, dorind-o la fel de mult pe cât 
îl dorea şi ea. 

— Ah, ce bun eşti la gust. Dar mai întâi jucăm table! 

— Nu! 

— Un dolar punctul. Poate mă apucă şi capul cât sunt de 
obosită. 

— Poate că nici eu n-am să-ţi mai dau cadoul de Anul Nou 
la care mă tot gândesc. 

— Care cadou? 

— Nu conteşte. 

— 'Te rog, Tai-Pan, nu mai râd de tine niciodată. Care 
cadou? 

— Nu conteşte. 

— Te rog, spune-mi, te rog. Un ac din jad? Sau o brățară 
din aur? Mătase cumva? 

— Ce-ţi mai face capul? Te mai doare? 

Supărată, îi dădu o palmă, apoi îşi aruncă braţele pe după 
gâtul lui. 

— Eşti atât de rău cu mine şi eu sunt atât de bună cu tine. 
Atunci hai să facem dragoste. 

— Nu, jucăm patru partide de table. Pe o mie de dolari. 

— Miza e prea mare! Zări expresia batjocoritoare şi 
provocatoare de pe chipul lui şi-l fulgeră cu privirea. Patru 


partide. Am să te zmintesc, fir-ar să fie. 

— Nici vorbă, fir-ar să fie. 

Şi au jucat patru partide, şi ea înjură şi strigă 
entuziasmată şi plânse şi râse, îşi pierdu şi suflul, ameţită 
de emoție după cum i se schimba şi norocul. Pierdu 
optsprezece mii de dolari. 

— Pe mormântul Domnului, sunt ruinată, Tai-Pan. Ruinată. 
Vai, vai, vai mie. 'loate economiile mele şi chiar mai mult. Şi 
casa... Hai să mai jucăm o singură dată, îl imploră ea. 
Trebuie să mă laşi să-mi iau banii înapoi. 

— Mâine, la aceeaşi miză. 

— N-am să mai joc în viaţa mea la mize de astea. 
Niciodată, niciodată. Numai mâine o singură dată şi gata! 

După ce făcură dragoste, May-may se ridică din patul cel 
mare cu baldachin şi se duse dinaintea şemineului. Lângă 
flăcări pe un grătar mic din fier, sfârâia domol un ibric de 
metal. Fata îngenunche şi turnă apă fierbinte din ibric pe 
prosopul alb imaculat. Flăcările îşi aruncară lumina 
dansând pe puritatea trupului ei. În picioare purta nişte 
papucei minusculi pentru dormit, iar în jurul gleznei se 
vedeau bandajele înfăşurate perfect. Avea nişte picioare 
lungi şi frumoase. Îşi trecu pieptenele prin părul lucios, 
negru cu reflexe albăstrui, apoi se întoarse în pat. Struan 
întinse mâna să ia unul din prosoape. 

— Nu, spuse May-may. Eu fac asta. Îmi face plăcere şi e 
datoria mea. 

După ce-l şterse bine, se spălă şi ea şi se întinse împăcată 
alături de el, sub pătura matlasată. O pală de vânt proaspăt 
făcu draperia de damasc să foşnească şi flăcările să sfâriie 
în şemineu. Pe pereţi şi pe tavan dansau umbre. 

— Uite, acolo-i un dragon, spuse May-may. 

— Nu, e o navă. Nu ţi-e frig? 

— Niciodată lângă tine. Uite o pagodă. 

— Mda. 

O cuprinse cu un braţ, bucurându-se de răcoarea şi 
netezimea pielii ei. 


— Ah Gip face acum ceaiul. 

— Bine, ceaiul vine la ţanc. 

După ce-au băut şi ceaiul, se simţiră învioraţi, rămaseră 
mai departe în pat şi stinseră lampa. Urmăriră din nou 
umbrele. 

— La voi e obiceiul ca să ai numai o singură nevastă, heya? 

— Mda. 

— Chinezii au nişte obiceiuri mai bune. E mai înţelept să ai 
o Iai-tai... 

— Ce înseamnă asta, fetiţo? 

— Suprema Supremelor. Soţul e suprem în familie, 
bineînţeles, dar, în casă, prima nevastă e Suprema 
Supremelor. Aşa-i legea chinezească. Legea spune că pot fi 
mai multe neveste, dar numai una singură Tai-tai! Îşi dădu 
părul de-o parte ca să stea mai confortabil. Când ai de gând 
să te căsătoreşti din nou? 

— Nu cred că am să mă mai căsătoresc vreodată. 

— Trebuie. Să iei o scoțiană sau o englezoaică. Dar mai 
întâi trebuie să te căsătoreşti cu mine. 

— Mda, spuse Struan. Probabil că ar trebui şi asta. 

— Da, da, poate că ar trebui. Eu sunt Iai-taia ta! 

Apoi se culcuşi, băgându-se şi mai tare în el şi lunecă uşor 
într-un somn liniştit. Struan urmări jocul umbrelor încă 
multă vreme. Apoi adormi şi el. 

Exact înainte de ivirea zorilor, Struan se trezi brusc, 
simțind primejdie. Îşi luă cuțitul de sub pernă, păşi neauzit 
până la fereastră şi trase draperia la o parte. Spre mirarea 
lui, văzu că piaţeta din faţă era pustie. Dincolo de ea, pe 
râu, peste satele plutitoare părea să dăinuie o tăcere 
neliniştită. Apoi auzi nişte paşi înăbuşiţi apropiindu-se de 
uşă. Se uită la May-may. Dormea mai departe netulburată. 
Cu şişul pregătit, Struan se rezemă de perete, în spatele 
uşii, şi aşteptă. Paşii se opriră. Se auzi un ciocănit uşor. 

— Da. 

Servitorul păşi neauzit în cameră. Era înspăimântat şi, 
când îl mai văzu şi pe Struan gol puşcă şi cu cuțitul în mână, 


îngăimă cu sufletul la gură: 

— Stăpân Chim şi Stăpân Păr Negru au venit aici. Spus 
iute-iute vin poate. 

— Spune eu iute-iute vin poate. 

Struan se îmbrăcă în grabă, o perie de păr îi căzu din 
mână şi May-may se trezi doar pe jumătate. 

— Prea devreme să ne sculăm. Hai, vino înapoi în pat, 
spuse ea mai mult adormită, se făcu covrig în pături şi 
adormi pe dată din nou. 

Struan deschise uşa. Ah Gip stătea ghemuită pe coridor 
unde dormise, aşteptând cu răbdare să aibă cineva nevoie 
de ea. Struan renunţase să mai încerce s-o convingă să se 
culce în altă parte, pentru că Ah Gip ar fi zâmbit, ar fi dat 
din cap zicând „Da, Stăpân” şi avea să se culce mai departe 
lângă uşă. Era o femeie scundă, colţuroasă, şi pe faţa ei 
rotundă, marcată de vărsat, dăinuia un zâmbet permanent. 
De trei ani era sclava personală a lui May-may. Struan 
plătise pentru ea trei taeli de argint. Îi făcu semn să intre în 
cameră. 

— Stăpâna doarme trebuie aşteptăm aici cameră, savvy? 

— Savvy, stăpân. 

El o porni în grabă spre apartamentul de jos. Cooper şi 
Wolfgang Mauss îl aşteptau în salon. Mauss îşi cerceta 
gânditor pistoalele. 

— lartă-ne că te deranjăm, Tai-Pan. Dar s-au ivit necazuri, 
începu Cooper. 

— Ce anume? 

— Se întinde zvonul că două mii de soldaţi manciurieni şi 
nu oricare, ci stegari, au sosit noaptea trecută în Canton. 

— Eşti sigur? 

— Nu, îi răspunse Cooper. Dar dacă-i adevărat, atunci o să 
avem necazuri. 

— Azi dimineaţă How-qua a trimis după mine, îi spuse 
Mauss mai mult parcă în silă. 

— A zis cumva dacă s-a întors Jin-qua? 


— Nu, Tai-Pan. Zice că taică-su-i plecat. După mintea mea 
mie nu-mi vine să cred, hein? How-qua era tare 
înspăimântat. Zicea că fusese sculat dis-de-dimineaţă, şi i s- 
a pus dinainte un edict semnat de împărat în care se 
spunea că orice schimburi comerciale cu noi trebuie să 
înceteze îndată. L-am citit şi eu. Sigiliile erau corecte. Toţi 
cei din Co-hong urlă. 

Pe stradă se auzi tropot de copite. Se repeziră la ferestre. 
Dinaintea clădirii trecu în mers săltat o companie de soldaţi 
manciurieni călare ce se îndreptă spre partea de esta 
coloniei şi descălecă. Erau nişte bărbaţi zdraveni, înarmaţi 
din greu: muschete, arcuri lungi, săbii şi sulițe cu flamuri la 
capăt. Unii dintre ei purtau barbă. Li se spunea stegari 
pentru că făceau parte din trupele imperiale şi purtau cu ei 
steagurile imperiale. Chinezilor nu li se îngăduia să facă 
parte din aceste regimente. Ele constituiau elita armatei 
împăratului. 

— Ei bine, cu siguranţă că patruzeci sau cincizeci de 
manciurieni se află în Canton, spuse Struan. 

— Şi dacă sunt două mii? întrebă Cooper. 

— Mai bine ne-am pregăti să părăsim colonia. 

— Stegarii ăştia sunt un semn rău, spuse Mauss. 

El nu voia să părăsească acum colonia, prefera să rămână 
alături de convertiţii lui din rândul chinezilor, să continue să 
predice păgânilor, treabă care-i răpea tot timpul în afara 
perioadelor când trebuia să slujească drept interpret lui 
Struan. 

— Schrechlich rău. 

Struan cântări posibilităţile pe care le aveau, apoi trase de 
cordonul clopoţelului, chemând un servitor. 

— Mâncare mult, iute-iute. Cafea... ceai... ouă... carne, 
iute-iute. 

— Stegarii sunt în piaţă şi tu nu te gândeşti decât la 
mâncare? îl întrebă Cooper. 

— Nu văd nici un rost să ne facem griji cu stomacul gol, îi 
răspunse Struan. În dimineaţa asta mi-e foame. 


Mauss râse. Auzise şi el zvonul şoptit printre servitori că 
legendara amantă a Tai-Panului sosise în taină aici. Cu doi 
ani înainte, la rugămintea lui Struan, o învățase în secret pe 
May-may dogmele creştine şi o convertise la această religie. 
Mda, se gândi el plin de mândrie, Tai-Panul are încredere în 
mine. Datorită lui, o, Doamne, cel puţin încă un suflet a fost 
salvat. Datorită lui, şi alţii sunt salvaţi spre mare mila ta 
divină. 

— E bună ideea cu micul dejun. 

Cum stătea lângă fereastră, Cooper îi vedea bine pe 
ceilalţi negustori trecând grăbiţi prin grădină şi intrând în 
factoriile lor. Stegarii erau adunaţi de-a valma, stăteau pe 
vine şi sporovăiau. 

— Poate se va întâmpla ca şi data trecută. Mandarinii au să 
ne reţină, pretinzând răscumpărarea noastră, spuse 
Cooper. 

— Flăcăule, de data asta va fi altfel. Dacă vor începe 
balamucul, atunci sigur o să ne taie. 

— De ce? 

— Atunci de ce să mai fi trimis un corp de stegari la 
Canton? Ăştia sunt luptători de meserie, nu ca armata 
chineză de aici. 

Servitorii se arătară şi începură să aştearnă pe imensa 
masă din sufragerie. Apoi aduseră şi mâncarea: friptură 
rece de pui, ouă fierte, pâini întregi, plăcinte cu fructe şi 
plăcinte fierbinţi cu carne, unt, dulceaţă de portocale, gem. 
Struan se apucă să înfulece cu poftă, la fel ca şi Mauss. Dar 
Cooper n-avea chef să mănânce. 

— Stăpân? îngăimă un servitor. 

— Mda? 

— Stăpân Unu Ochi venit aici. Poate? 

— Poate! 

Brock intră în cameră cu mersul lui sigur de sine. Alături 
de el apăru şi Gorth. 

— Neaţa, dom/'lor. 'Neaţa, Dirk, flăcăule. 

— Mănânci? 


— Mulţam mult. 

— Ai călătorit bine, Gorth? 

— Da, mulţam, dom'le Struan! Gorth era cam de înălţimea 
tatălui său, zdravăn, plin de cicatrici, cu nasul zdrobit de 
lovituri, cu părul şi barba înspicate de fire albe. Data 
viitoare ajung înaintea lui Thunder Cloud. 

— Fiule, data viitoare, interveni Brock râzând, tu vei fi 
căpitanul cliperului! Se aşeză şi începu să înfulece şi el. 
Dom'le Cooper, dă-mi şi mie tocana! Cu degetul mare îndoit 
arătă spre fereastră. Puii ăia de lele n-au gânduri prea 
bune. 

— Mda, tu ce zici, Brock? îl întrebă Struan. 

— Cei din Co-hong îşi smulg cozile din cap. Pentru o 
vreme, negoţul e terminat. Pen' primaşi dată că văz frenţiţii 
ăştia de stegari. 

— Ce facem, evacuăm colonia? 

— N-am ajuns io să fiu alungat de nişte chinezi sau stegari. 
Brock îşi mai luă nişte tocană. 'Nţeles că mă mai retrag şi io 
puţin. Da' cân' vreau io. Mai toţi de-aci mâne tot trebuia să 
plecăm “napoi pen' licitaţia aia cu terenurile. Da' n-ar fi rău 
să ne adunăm taman acu. Ai niscaiva arme p-aici? 

— Nu îndestule. 

— Noi avem destule pen' un asediu. Gorth le-a trambalat 
aici. Locu' ăsta e cel mai nimerit de apărat. Şi nu ne scoate 
nimeni d-aici, adăugă el. 

— Câţi oameni zdraveni ai? 

— Douj de oameni. Hăndrălăii lui Gorth. Fiecare dă de 
pământ cu o su' de chinezi. 

— Eu am treizeci, dacă-i pun la socoteală şi pe portughezi. 

— Pe portugheji lasă-i d-oparte. Mai bine noi singuri cu-ai 
noştri. 

Brock se şterse la gură, rupse o pâine în două şi o unse cu 
unt şi dulceaţă de portocale. 

— Brock, colonia nu poate fi apărată, îşi dădu cu părerea 
Cooper. 


— Fiule, putem apăra factoria aiasta. Nu-ţi mai bate tu 
capu' cu noi. Tu şi ceilalţi americani ascundeţi-vă-ţi în 
factoria voastră. N-o să s-atingă ei de voi, pe noi ne 
vânează. 

— Mda, confirmă Struan. Şi dacă noi va trebui sa plecăm, 
o să avem nevoie de voi ca să vedeţi ce se întâmplă cu 
negoţul nostru. 

— Dirk, asta-i unul dintre pricinile pentru care am venit 
aici. Am vrut să discutăm pe faţă de negoţul nostru şi de 
firma Cooper-Tillman. Eu am făcut o propunere care a fost 
acceptată. 

— Propunerea a fost acceptată numai dacă Struan şi 
Compania nu-şi mai poate onora angajamentele luate 
înainte, interveni Cooper. Noi vă acordăm treizeci de zile, 
Dirk. Astea peste cele treizeci de la început. 

— Mulţumesc, Jeff. Foarte generos din partea voastră. 

— I-o prostie, fiule, da' mie puţin îmi pasă de timp. O să fiu 
şi io generos cu timpul. Ai de la mine încă opt zile, Dirk. Ei? 

Struan se întoarse spre Mauss: 

— Du-te din nou la cei din Co-hong şi vezi ce mai poţi să 
afli. Fii cu mare băgare de seamă şi ia cu tine pe unul din 
oamenii mei. 

— N-am nevoie de nici un om cu mine! Mauss îşi săltă 
burdihanul de pe scaun şi plecă. 

— O să ţinem consiliul jos, la parter, le spuse Struan 
celorlalţi. 

— Bun, s-ar putea să trebuiască să ne strângem cu toţii 
aici şi-i loc destul. 

— Da, numai că aşa ne dăm de gol. Mai bine să fie fiecare 
gata pregătit acolo la el şi să stea în aşteptare. S-ar putea 
ca totul să fie doar o şmecherie. 

— Flăcăule, ai mare dreptate. Pân' nu se topesc şi 
servitorii, chestia-i limpede că suntem în siguranţă. Gorth, 
hai, băiete. Într-o oră ne adunăm din nou? Jos? 

— Da. 


Brock şi Gorth părăsiră încăperea, Cooper rupse tăcerea 
ce se lăsase în urma lor. 

— Ce să însemne toate astea? 

— Mă bate gândul că e o şmecherie a lui Ti-sen să ne 
sperie. Probabil ca să ne împingă să-i mai acordăm nişte 
concesii pe care le vrea el, spuse Struan şi-şi puse o mână 
pe umărul lui Cooper. Îţi mulţumesc pentru cele treizeci de 
zile. N-am să uit. 

— Lui Moise i s-au dat patruzeci de zile. Pentru dumneata 
am zis că treizeci ajung. 

Consfătuirea s-a încins gălăgioasă, oamenii s-au arătat 
furioşi, dar Brock şi Struan au reuşit să-i domolească. Toţi 
negustorii, cu excepţia americanilor, se strânseseră în 
salonul cel mare pe care Struan îl folosea ca birou personal. 
Lângă perete erau aliniate acum butoiaşe de whisky, coniac, 
rom şi bere. Lângă celălalt perete erau rafturi cu cărţi şi 
registre contabile. Pe perete mai erau tablouri de Quance: 
peisaje din Macao, portrete, nave. Apoi vitrine cu căni mari 
din cositor şi stacane cu capac, din argint, pentru bere. 
Rastele pline cu săbii de abordaj, muschete, pulbere şi 
gloanţe. 

— O să vedeţi că n-o să fie nimic, pufni Masterson. 

Capul firmei Masterson Roach şi Roach era un individ 
mereu congestionat la faţă, cu o bărbie dublă, abia sărit 
peste treizeci de ani. Era îmbrăcat la fel ca toţi ceilalţi din 
încăpere: redingotă din postav negru, jiletcă elegantă şi 
joben. 

— Pe Dumnezeul meu, chinezii n-au atacat colonia asta de 
când a apărut ea aici. 

— Da, numai că asta s-a întâmplat înainte de a porni noi 
războiul cu ei şi de-al câştiga. 

Struan dorea acum să-i vadă pe toţi căzând mai repede la 
învoială şi să se ducă. [inea o batistă parfumată la nas să nu 
mai simtă mirosul acelor trupuri duhnind a sudoare. 

— Eu zic să-i dăm peste cap pe stegarii ăştia din piaţă 
chiar acum, spuse Gorth, umplându-şi iar cana mare cu 


bere. 

— De-o fi nevoie, o facem noi şi p-asta, întări Brock 
scuipând în scuipătoarea de cositor. Toată sporovăiala asta 
m-a lehămetuit. la spuneţi, suntem de-o părere cu planu lu' 
Dirk au ba? 

Şi-i fulgeră pe toţi ceilalţi din jur cu privirea, iar aceştia îi 
răspunseră în acelaşi chip. Se adunaseră acolo vreo 
patruzeci de oameni, englezi şi scoțieni, în afară de danezul 
Eliksen, care conducea o factorie în numele unei firme 
londoneze, precum şi un indian corpolent, Rumajee, din 
secta parşilor, îmbrăcat într-un veşmânt lung. MacDonald, 
Kerney, Maltby din Glasgow şi Messer, Vivien, Tobe, Smith 
din Londra erau principalii negustori, toţi oameni aspri, tari 
ca inima stejarului, abia trecuţi şi ei, de treizeci de ani. 

— Mie-mi miroase a necazuri mari, sir, spuse Rumajee şi 
se trase de mustaţa lui imensă. Eu vă sfătuiesc să ne 
retragem de îndată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Rumajee, planul pe care l- 
am întocmit l-am făcut tocmai ca să nu ne retragem, îi 
replică Roach tăios. Să ne retragem numai dacă e mare 
nevoie. Eu am fost în favoarea acestui plan. Şi sunt de acord 
cu domnul Brock: vorbim afurisit de mult şi am cam obosit. 

Planul lui Struan era simplu: aveau să aştepte fiecare în 
factoria sa. Dacă începeau necazurile, la un semnal din 
partea lui Struan, toţi se vor îndrepta spre factoria lui, 
acoperiţi de focul de arme al oamenilor săi, dacă va fi 
necesar. 

— Să mă retrag io dinaintea păgânilor? Niciodată, 
Dumnezeule! 

— Domnule Struan, pot să vă spun şi eu ceva? întrebă 
Eliksen. 

Struan dădu din cap afirmativ către bărbatul acela înalt, 
blond şi tăcut. 

— Bineînţeles. 

— Poate că ar fi bine ca unul dintre noi să se ofere 
voluntar să plece înainte şi să anunţe la Whampoa ce se 


întâmplă aici. De acolo, o lorce rapidă poate goni până la 
flota noastră din Hong Kong. Asta numai ca măsură de 
prevedere dacă ne vor înconjura şi ne vor tăia orice 
posibilitate de retragere ca data trecută. 

— Bună idee, spuse Vivien, un individ înalt, palid la faţă şi 
beat cui. Să ne oferim voluntari cu toţii. Pot să maiiau un 
whisky? Bun băiat. 

Apoi dintr-o dată se treziră toţi vorbind laolaltă, certându- 
se care să se ofere voluntar, ca la urmă Struan să-i împace: 
— A fost propunerea domnului Eliksen. Dacă tot i-a venit 

în cap s-o facă, de ce să nu-i lăsăm lui onoarea asta? 

Au pornit toţi grămadă în grădină şi i-au urmărit cu 
privirea pe Struan şi Brock care-l însoţiră pe Eliksen până 
traversară piaţa, către lorcea pe care Tai-Pan i-o puse la 
dispoziţie. Stegarii nu le acordară o atenţie deosebită, ci 
doar îi arătau cu degetul şi rânjeau. Lorcea se îndreptă în 
josul fluviului. 

— Poa' că nici n-o să-l mai vedem pe Eliksen fodată, spuse 
Brock. 

— Nu cred că se vor atinge de el, altfel nu-l lăsam să plece. 

Brock mârâi: 

— Degşi-i străin, nu-i băiat rău. 

Se întoarse împreună cu Gorth la factoria lor. Ceilalţi 
comercianţi făcură la fel, luând-o către proprietăţile lor. 
După ce Struan se convinse că sistemul de pază ai 
oamenilor înarmaţi din grădină era mulţumitor şi că şi 
poarta din spate care dădea spre strada Hog era bine 
păzită, se întoarse în apartamentul său. May-may dispăruse. 
Şi Ah Gip. 

— Unde fata? 

— Nu ştie, stăpân. Eu nu vede cow chillo. 

Cercetă întreaga clădire, dar se evaporaseră. Ca şi cum 
nici n-ar fi fost pe acolo vreodată. 

Capitolul cinci. 

Struan ajunse în grădină. Chiar înainte de miezul nopţii. În 
aer stăruia o linişte stânjenitoare. Ştia că cei mai mulţi 


dintre negustori dormeau îmbrăcaţi, cu armele lângă ei. 
Printre scândurile porţii se uită furiş la stegari. Unii 
dormeau, alţii sporovăiau în jurul focului pe care-l făcuseră 
în piaţă. Noaptea era cam răcoroasă. Pe fluviu se vedea 
puţină mişcare. 

Struan se îndepărtă de poartă şi porni agale şi gânditor 
prin grădină. Unde naiba putea fi May-may? Ştia că fata n- 
ar fi părăsit chiar degeaba colonia. Poate fusese momită 
cumva să plece. Poate... Doamne Dumnezeule, ce-i cu 
gândurile astea! Dar ştia că nici cel mai bogat dintre 
stăpânii Chinei n-ar fi şovăit să pună mâna pe ea, chiar şi cu 
forţa la nevoie, dacă ar fi zărit-o măcar o singură dată. 

Peste zidul lateral al grădinii sări o umbră şi în aceeaşi 
secundă Struan fu cu şişul în mână. Era un chinez care, 
tremurând tot, îi întinse un petec de hârtie. Un individ 
scund, mlădios, cu dinţi stricaţi, faţa tăbăcită şi îngălbenită 
ca a celor ce consumă opiu. Pe hârtie se vedea însemnul lui 
Jin-qua, un sigiliu personal folosit numai pe contracte şi 
documente deosebite. 

— Stăpân, şopti chinezul, trebe merge mine. Singura. 

Struan şovăi. Era primejdios să părăsească adăpostul 
coloniei păzit de oamenii lui. Nesăbuinţă! 

— Nu poate. Jin-qua aici poate? 

— Nu poate. Trebe merge mine! Chinezul arătă sigiliul. 
Jin-qua vrea tu, iute-iute! 

— Mâine! replică Struan. 

Chinezul clătină din cap. 

— Acu, iute-iute, savvy? 

Lui Struan îi trecu prin minte că poate sigiliul lui Jin-qua 
nimerise pe mâini străine şi că totul putea fi o capcană cât 
se poate de simplă. Dar nici nu îndrăzni să se gândească să- 
l ia pe Mauss sau pe oricare dintre oamenii săi pentru că 
întâlnirea lor trebuia să se petreacă în cea mai mare taină. 
Şi cu cât mai repede cu atât mai bine. Cercetă din nou 
hârtia la lumina felinarului şi se convinse pe deplin că 
sigiliul era autentic. Încuviinţă dând din cap: 


— Poate! 

Chinezul se îndreptă spre zidul lateral şi-l escaladă. 
Struan porni după el, pregătit în orice clipă pentru vreun 
atac viclean. Chinezul se strecură iute pe lângă zidul 
factoriei şi o apucă pe strada Hog. De necrezut, dar strada 
era pustie. Struan simţea însă ochi pânditori în jur. La 
capătul străzii Hog, chinezul o luă spre est, îi aşteptau două 
lectici cu perdelele trase. Purtătorii lor erau speriaţi. Când 
îl mai văzură şi pe Struan, spaima le spori şi mai mult. 
Struan urcă într-o lectică, chinezul în cealaltă. Culii săltară 
îndată lecticile şi o porniră, lipa-lipa, de-a lungul străzii 
Celor 'Treisprezece Factorii. Apoi se întoarseră spre sud, 
luând-o pe o străduţă pustie, necunoscută lui Struan. 
Curând acesta pierdu orice simţ al direcţiei. Se lăsă pe 
spate şi se blestemă pentru prostia lui, înviorat în acelaşi 
timp de iminenţa pericolului. În cele din urmă, culii se 
opriră pe o uliţă murdară, cu grămezi de gunoaie intrate în 
putrefacție, mărginită de ziduri înalte. O javră amărâtă 
scormonea după mâncare. 

Chinezul le dădu culilor nişte bani şi, după ce-i văzu că 
dispar în noapte, ciocăni la o uşă. Uşa se deschise şi 
chinezul se dădu deoparte să-l lase pe Struan înainte, dar 
acesta îi făcu semn s-o ia el înainte, după care porni 
prudent pe urmele lui, intrând într-un fel de grajd duhnind 
greţos, unde-i aştepta un alt chinez cu un felinar în mână. 
Văzându-i, acesta se răsuci pe călcâie, traversă neauzit 
grajdul, intră pe o uşă fără să se mai uite înapoi. Pătrunseră 
într-un depozit imens, urcară nişte scări şubrede, coborâră 
pe altele, într-un alt depozit. În întuneric se auzea fojgăiala 
şobolanilor. Struan îşi dădu seama că se aflau pe undeva 
prin apropierea fluviului, pentru că auzea plescăitul apei şi 
geamătul parâmelor. Era pregătit pentru un atac prin 
surprindere, ţinând mânerul şişului în căuşul palmei şi lama 
băgată în mânecă. Omul cu felinarul se aplecă strecurându- 
se pe sub un maldăr de lăzi stivuite ce lăsau doar o îngustă 


trecere şi ajunse în faţa altei uşi pe jumătate mascate. 
Ciocăni şi apoi deschise uşa. 

— Halloa, Tai-Pan, îl întâmpină Jin-qua. Asta nu văzut la 
tine lunga vreme. 

Struan intră în încăpere, altă magazie plină de gunoaie 
risipite alandala, slab luminată de nişte lumânări, 
înghesuită de lăzi şi plase pescăreşti mucegăite. 

— Halloa, Jin-qua, îi replică el uşurat. Nu văzut la tine 
lunga vreme. 

Jin-qua era un bătrân mărunt şi plăpând. Avea o piele ca 
pergamentul, câteva fire rare de barbă căruntă îi cădeau pe 
piept. Veşmântul lung era din cel mai scump brocart, iar 
tichia îi era împodobită cu pietre scumpe. În picioare, purta 
încălțări cu toc înalt, bogat brodate, iar coada părului îi 
atârna lungă şi lucioasă. Unghiile degetelor mici erau 
protejate cu nişte teci bătute în pietre preţioase. 

Jin-qua dădu din cap fericit, îşi târşâi picioarele până într- 
un colţ al încăperii, unde se aşeză la o masă pe care 
aşteptau mâncarea şi ceaiul. Struan se aşeză în faţa lui, cu 
spatele la perete. Jin-qua zâmbi. Nu mai avea decât trei 
dinţi. Dar şi aceştia erau îmbrăcaţi în aur. Jin-qua îi spuse 
ceva chinezului care-l adusese pe Struan şi acesta părăsi 
încăperea ieşind pe altă uşă. 

— Ceai vreau? îl întrebă Jin-qua. 

— Poate. 

Jin-qua îi făcu un semn din cap servitorului ce purtase 
felinarul şi acesta turnă ceai şi servi mâncarea, după care 
se trase într-o parte, cu ochii numai la stăpânul lui. Struan 
băgă de seamă că individul era bine clădit şi la brâu purta 
cuţit. 

— Rog! îl invită Jin-qua, făcându-i semn lui Struan să se 
servească. 

— Mulţumesc. 

Struan ciuguli din mâncare şi bău puţin ceai, după care 
aşteptă urmarea. Trebuia să-l lase pe Jin-qua să deschidă 
discuţia. După ce mâncară în tăcere, Jin-qua începu: 


— Tu vreau vede la mine. 

— Jin-qua făcut bun negustorie afară din Canton? 

— Negustorie bun rău tot bun, nu conteşte. 

— Negustorie acum stop? 

— Acum stop. Hoppo mandarin râu tare. Soldat multa, 
multa. Eu plăteşte multa pentru soldat. Aiii iaaa! 

— Rau. 

Struan îşi sorbi ceaiul. Acum ori niciodată, îşi spuse el. lar 
dacă, în cele din urmă, venise momentul crucial, ştia că nu 
va fi în stare să vândă Hong Kong-ul. Dar-ar frenţia-n 
mandarin! Cât am să trăiesc eu în Hong Kong nu va fi nici 
picior de mandarin afurisit. O să stăpâneaseă Brock. Dar 
crima nu e un mod de-a rezolva falimentul. Aşa că Brock e 
în siguranţă pentru că toată lumea se aşteaptă să rezolv 
problema tocmai în chipul ăsta. Da' o fi el chiar în 
siguranţă? Unde naiba a dispărut May-may? 

— Eu aude că Unul Ochi Diavol Brock strânge de gât la 
Tai-Pan. 

— Eu aude Diavol Hoppa strânge de gât la Co-hong, îi 
replică Struan, care, acum că se hotărâse să nu mai încheie 
nici un târg, se simţea mult mai la largul lui. Aiii iaaa! 

— 'Tot bun. Mandarin Ti-sen primit suparare-suparare 
mare. 

— De ce? 

— Domn Sula Urita scrie scrisoarea rau-rau. 

— Ceai tot foarte număr unu negoţ, îi spuse Struan. 

— Domn Sula Urita face Iai-Pan ce spune, asta? 

— Uneori poate. 

— Rau chind Ti-sen supărare are. 

— Rau când Stăpân Longstaff supărare are. 

— Aiii iaaa! făcu Jin-qua şi cu un aer dispreţuitor ciuguli 
din farfurie, dunga ochilor îngustându-i-se şi mai mult. Ştie 
de Kung Hay Fat Choy? 

— An Nou chinezesc? Ştie. 

— An Nou îndată începe. Co-hong datorii de an trecut. Bun 
joss este an nou începe fara datorie. Tai-Pan mult hârtie Co- 


hong are. 

— Nu conteşte. Poate aşteaptă datorii alea. 

Jin-qua şi alţi negustori din Co-hong îi datorau lui Struan 
şase sute de mii. 

— Unu Ochi Diavol poate aşteaptă? 

— Hârtie la Jin-qua poate aşteaptă. Terminat. Mâncare 
număr unu bun! 

— Foarte rau! spuse Jin-qua sorbind din ceai. Aude la Tai- 
Pan Suprema Doamna şi chillo mort. Rau joss. Pare rau. 

— Rau joss mult, încuviinţă Struan. 

— Nu conteşte, tu tiner foarte, mult alti chillo. Tu are una 
cow chillo May-may. De ce Tai-Pan unu doar băiat chillo? 
Tai-Pan trebuie leac poate? Leac găsim. 

— Când vrea eu, eu cere, îi răspunse Struan bine dispus. 
Aude Jin-qua inca un băiat chillo. Câte băieţi asta număr? 

— Zece cu şapte, îi răspunse Jin-qua strălucind de 
încântare. 

Doamne Dumnezeule, se gândi Struan. Şaptesprezece 
băieţi, şi poate încă pe atâtea fete pe care Jin-qua nici nu le 
pune la socoteală. Îşi înclină capul în faţa lui şi scoase un 
şuierat de uimire. Jin-qua râse. 

— Chit ceai mult vrea la tine an asta? 

— Negoţ stop. Cum poate negoţ face? 

Jin-qua clipi din ochi cu înţeles. 

— Poate. 

— Nu ştie. Tu vinde Brock. Când eu vrea ceai eu spune la 
tine, înţelege? 

— Trebuie ştie la mine două zile. 

— Nu poate. 

Jin-qua îi spuse servitorului ceva pe un ton tăios, acesta se 
îndreptă spre una dintre lăzile mucegăite şi săltă capacul. 
Era plină de lingouri de argint. Jin-qua făcu semn spre 
celelalte lăzi. 

— Aici patruj' lac dolar! 

Un lac era aproximativ douăzeci şi cinci de mii de lire 
sterline. Patruzeci de lac făceau un milion de lire. Ochii lui 


Jin-qua se îngustară şi mai mult. 

— Eu împrumutat. Tare-tare greu. Tare-tare scumpe. Tu 
vrea la ei? Jin-qua împrumute poate. 

Struan încercă să-şi stăpânească emoția. Ştia că fiecare 
împrumut se dobândea după o târguială înfiorătoare. Ştia 
că probabil Jin-qua îşi pusese viaţa în joc şi sufletul şi casa şi 
viitorul şi nu numai pe ale sale, ci şi pe ale prietenilor şi 
fiilor săi pentru a aduna în mare taină atâta tezaur. Şi acest 
tezaur trebuie să rămână o taină, pentru că altfel Hoppo L- 
ar fi înşfăcat, iar Jin-qua ar fi dispărut pur şi simplu. Dacă 
vestea despre tezaurul acesta ar fi ajuns cumva la 
bârlogurile piraţilor şi bandiţilor din Canton şi împrejurimi, 
şi nu erau puţine, şi dacă la urechile lor s-ar fi şoptit doar 
de a suta parte din bogăţia aflată atât de aproape, Jin-qua 
ar fi fost pur şi simplu şters de pe faţa pământului. 

— Mult lac dolar, spuse şi Struan. Mult favoare trebuie 
răsplătit cu mult favoare. 

— Cumpere an asta doi ori ceai cât an trecut, preţ la fel an 
trecut, poate? 

— Poate. 

— Vinde doi ori opiu an asta preţ la fel an trecut. Poate? 

— Poate. 

Struan ar fi plătit ceaiul peste preţul lui de piaţă şi ar fi 
vândut opiul cu mai puţin decât se vindea în mod curent 
acum şi totuşi ar fi dobândit un profit uriaş. Numai de-ar fi 
şi celelalte condiţii acceptabile, îşi aminti el. Poate că până 
la urmă nu era chiar terminat. Dacă Jin-qua nu condiţiona şi 
prezenţa mandarinului. Struan spuse în gând o rugă pentru 
ca mandarinul să nu facă parte din târg. Dar şi el ştia că de 
nu va exista un mandarin la Hong Kong nu va exista nici Co- 
hong, iar dacă nu va exista Co-hong şi monopolul său, şi Jin- 
qua şi ceilalţi negustori vor fi scoşi din afaceri. Aveau şi ei 
nevoie de sistemul lor. 

— Cumpere numai la Jin-qua sau la Jin-qua fiu zece ani. 
Poate? 


Doamne Dumnezeule, îi trecu lui Struan prin minte, dacă-i 
dau monopolul comerţului cu Nobila Casă atunci o să fie în 
stare să ne stoarcă după cum îi e pofta. 

— Poate... da' preţ ceai, preţ mătase tot ala ca la alţi 
negustori Co-hong. 

— Tunci doizeci ani. Preţ piaţa plus zece procent. 

— Plus cinci procent, cinci procent plus. Poate. 

— Opt! 

— Cinci! 

— Şapte! 

— Cinci! 

— Şapte! 

— Nu poate. Nu profit deloc. Mult-mult tare! spuse 
Struan. 

— Zece ani şase procent, zece ani cinci procent. 

— Aiii iaaa! replică Jin-gua înfierbântat. Rau tare rau! îşi 
vântură mânuţa fragilă spre lăzi. Mult-mult costat. Mare 
procent. Mare mult. Zece ani şase, zece ani cinci, plus alta 
zece ani cinci. 

Struan se întrebă dacă furia lui era prefăcătorie sau 
adevărată. 

— Zicem nu este Jin-qua, nu mai este nici Jin-qua fiu, ei? 

— Multă băiat, multă băiat la băiat. Poate? 

— Alta zece ani plus patru procent. 

— Cinci. 

— Patru. 

— Hau, rau. Dobânda mare mult foarte. Cinci. 

Struan se străduia să nu se uite în direcţia acelui tezaur, 
dar simţea cum îl împresoară. Nu fi nebun. Ia-l! Acceptă 
orice. Eşti salvat, flăcăule. Totul îţi aparţine de-acum. 

— Mandarin Ti-sen zice unu mandarin la Hong Kong! 
spuse deodată Jin-qua. De ce tu zice nu? 

— Jin-qua nu iubeşte mandarin, aşa? îi replică Struan. 
Atunci de ce eu iubeşte mandarin, aşa? şi simţi un nod în 
pântece. 


— Patruj' lac dolar unu mandarin. Poate? 

— Nu poate. 

— Mult uşor. Iu de ce zice nu poate? Poate. 

— Nu poate! răspunse Struan fără să clipească din ochi. 
Mandarin nu poate. 

— Patruj' lac dolar unu mandarin. Ieftin. 

— Patruzeci de ori câte zece lac dolar tot nu poate, întâi 
moare! Struan se hotări să încheie târguiala asta. Terminat! 
spuse el tăios. Pe mormântul tatei, gata, terminat. 

Se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— De ce plece? îl întrebă Jin-qua. 

— Nu mandarin, nu dolar! Atunci de ce mai vorbeşte, aşa? 

Spre uimirea lui Struan, Jin-qua chicoti şi spuse: 

— Ti-sen vrei mandarin. Jin-gua nu împrumute bani de la 
Ti-sen. Jin-qua împrumute bani de la Jin-qua. Plus zece ani 
cinci procent. Poate? 

— Poate! Struan se aşeză din nou, simțind cum i se învârte 
capul. 

— Cinci lac dolar cumperi la Jin-qua pământ la Hong Kong. 
Poate? 

De ce vrea una ca asta, se întrebă Struan neajutorat. Dacă 
Jin-qua îmi împrumută mie acum bani, atunci trebuie să-i 
treacă prin minte că s-a terminat cu Co-hong-ul. De ce-ar 
vrea el să se distrugă cu mâna lui? De ce vrea să cumpere 
teren în Hong Kong? 

— Poate? întrebă din nou Jin-qua. 

— Poate. 

— Cinci lac dolar păstreze bine. 

Jin-qua deschise o cutiuţă de tec şi scoase din ea două 
sigilii. Sigiliile erau nişte beţişoare subţirele, pătrate, din 
fildeş, de vreo doi inci lungime. Bătrânul le ţinu cu abilitate 
în mână, unul lângă celălalt, muie în cerneală capetele 
sculptate cu modele foarte complicate şi făcu un semn cu 
acest sigiliu pe o bucată de hârtie. Jin-qua îi dădu lui Struan 
unul din sigilii, iar pe celălalt îl puse înapoi în cutie. 


— Om vine aduce unu sigiliu, dai pământ la el şi dolar, 
cinci lac, aşa? 

— Aşa! 

— Anul vine eu trimite unul mascul chillo la Hong Kong. Tu 
trimite el Londra la şcoala copil al teu. Poate? 

— Poate. 

— Mascul teu chillo, Gordon Chen. Buna? Rau poate? 

— Bun chillo. Chen Sheng spune mult cap-cap! 

Lăsa de înţeles că Struan trebuia să facă şi el ceva cu 
băiatul lui, cu Gordon Chen. Dar de ce şi cum era implicat 
Gordon Chen în maşinaţiile lui Jin-qua? 

— Eu crede mult cap-cap trebuie Gordon mai mare post. 

— De ce mai mare post? îi replică Jin-qua cu dispreţ. Eu 
crede împrumute unu lac dolar la mascul chillo Chen. 

— Ce dobândă? 

— Jumătate profit. 

— Profit de la ce? Lui Struan începu să i se pară că Jin-qua 
se juca cu el de parcă ar fi fost un peşte agăţat în undiţă. 
Dar ai scăpat de cârlig, flăcăule, îi veni lui să strige cât îl 
ţineau bojocii. O să pui mâna pe tezaur fără să încuviinţezi 
şi mandarinul. 

— Poate. 

Jin-qua oftă uşurat şi Struan socoti că târguiala s-a 
încheiat. Dar nu se încheiase. Jin-qua îşi strecură mâna într- 
unul din buzunarele de la mânecă şi scoase la iveală opt 
jumătăţi de monedă şi le puse pe masă. Fiecare dintre cele 
patru monede fusese ruptă în două cum se întâmplase. Cu 
teaca de la unul din degetele mici Jin-qua împinse câte o 
jumătate din fiecare monedă spre el. 

— Ultim. Patru servici. Om aduce una asta, tu faci servici. 

— Ce fel de servici? 

Jin-qua se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Nu ştie, Tai-Pan, îi răspunse el. Chindva patru servici. 
Poa' nu eu trăieşte atunci, poa' fiu la mine. Nu ştie chind, 
da' cere patru servici, jumate moneda, una servici. Poate? 


Struan simţi cum i se scurge sudoarea pe spinare. Să fii de 
acord cu astfel de condiţii e ca şi cum ai chema singur 
dezastrul asupra ta. Dar dacă refuza, se ducea şi tezaurul. 
Îţi bagi capul în capcana diavolului, îşi spuse el. Mda, dar 
trebuie să te hotărăşti. Vrei să mai ai parte de vreun viitor 
sau nu? Îl ştii pe Jin-qua de douăzeci de ani. Totdeauna a 
fost cinstit cu tine. Mda, dar e şi cel mai viclean om din 
Canton. Vreme de douăzeci de ani te-a ajutat şi te-a 
îndrumat, şi împreună v-aţi ridicat la tot mai multă putere şi 
bogăţie. Aşa că trebuie să ai încredere în el. Nu, nu trebuie 
să ai încredere în nimeni, şi cel mai puţin în Jin-qua. Ai 
prosperat împreună cu el pentru că întotdeauna tu ai avut 
ultima carte de jucat. Acum ţi se cere să-i dai lui Jin-qua 
patru jokeri care să-ţi hotărască viaţa sau moartea. Din nou 
Struan se cutremura dinaintea abilității şi vicleniei diabolice 
a minţii chinezului. De măreţia ei. De neîndurarea ei. Dar, 
îşi spuse Struan, amândoi pariau pe mize imense. Fiecare 
paria pe cinstea celuilalt pentru că nimic altceva nu garanta 
că acele servicii vor fi şi împlinite. Doar dacă tu le 
garantezi, şi trebuie să le garantezi, pentru că o înţelegere 
e o înţelegere. 

— Poate, îi răspunse el întinzându-i mâna. Obicei la mine, 
strânge mâna. Nu obicei chinezesc, nu conteşte. 

Nu mai dăduse până acum niciodată mâna cu Jin-gua, şi 
ştia că aici era socotit un obicei barbar să dai mâna cu 
cineva. Jin-qua spuse: 

— Servici poate contra lege. Lege la mine, lege la tine, 
savvy? 

— Savvy. Iu prieten la mine. Tu sau fiu la tine nu trimite 
monedă cere rau servici. 

Jin-qua închise o clipă ochii şi se gândi la aceşti barbari 
europeni. Erau păroşi, aduceau cu maimuţele. Aveau 
obiceiuri respingătoare şi greţoase. Puţeau neînchipuit de 
rău. Nu aveau nici cultură, nici bune maniere, nici graţie. 
Chiar şi cel mai de jos culi era de zece mii de ori mai bun 
decât cel mai bun dintre europeni. Şi ceea ce se potrivea 


bărbaţilor, se potrivea cu atât mai mult femeilor lor. Îşi 
aduse aminte de singura vizită pe care o făcuse acelei 
prostituate englezoaice din Macao, ce vorbea însă chineza. 
Se dusese la ea mai mult din curiozitate decât că s-ar fi 
aşteptat la cine ştie ce împlinire, încurajat de prietenii lui 
care spuneau că va fi o experienţă de neuitat, pentru că nu 
exista vreo formă de rafinament pe care ea să nu o încerce 
cu stăruinţă dacă era încurajată cum trebuia. Se cutremură 
când se gândi la mâinile ei pline de păr, la subţioara 
păroasă, la părul abundent de la despicătura picioarelor, la 
pielea şi faţa ei aspră, la mirosul acela de sudoare 
amestecat cu parfum prost. 

Şi mâncarea pe care o înfulecă barbarii ăştia... greţoasă. 
Fusese la mesele date de ei de multe ori şi fusese nevoit să 
stea şi să îndure cum îi trec pe dinainte nenumărate feluri 
de mâncare, aproape leşinând de greață, dar prefăcându-se 
doar că nu-i e foame. Şi urmărise îngrozit cum înfulecau 
cantităţi enorme de carne pe jumătate crudă aproape, pe 
care şi-o îndesau cu cuţitele în gură, zeama amestecată cu 
sânge scurgându-li-se pe bărbie. Şi groaznicele cantităţi de 
alcool pe care le turnau în ei. Şi mai erau şi verdeţurile 
acelea fierte, searbede, care-ţi trezeau revolta. Şi 
prăjiturile tari, de neînghiţit! Şi totul în cantităţi groaznice. 
Ca nişte porci... ca nişte lacomi stăpâniţi de demoni. De 
necrezut! 

Nu aveau nici o calitate care să-i ridice în ochii lumii, se 
gândi el. Niciuna. Doar pofta lor de a ucide, treabă pe care 
ştiu s-o facă la nevoie cu o incredibilă brutalitate, deşi fără 
nici un fel de rafinament nici aici. Bine măcar că pentru noi 
reprezintă mijlocul de a face bani. Barbarii aceştia sunt 
întruchiparea răului. Cu toţii... În afară de acest om... acest 
Dirk Struan. Cândva şi acest barbar era la fel ca toţi ceilalţi 
barbari. Acum e în parte chinez, în mintea lui. Mintea e 
foarte importantă, pentru că a fi chinez presupune într-o 
măsură o anumită atitudine a minţii. Şi mai e şi curat şi 
miroase curat. A mai şi învăţat câte ceva din felul nostru de 


viaţă. E încă brutal, barbar şi ucigaş. Dar puţin schimbat. Şi 
dacă unul dintre barbari poate fi schimbat într-o fiinţă 
civilizată, atunci de ce să nu fie schimbaţi astfel mai mulţi? 
Planul ticluit de tine e un plan bun, îşi spuse Jin-qua. 
Deschise ochii, întinse mâna şi-i atinse uşor mâna lui 
Struan. 

— Prieten. 

Jin-qua îi făcu semn servitorului să mai toarne ceai. 

— Oameni al meu aduce tezaur la factorie a tău. În doi 
zile. Noapte. Mult taina, spuse Jin-qua. Mult pericolă, 
savvy? Mult tare! 

— Savvy. Eu dau hârtie la tine cu sigiliu al meu pentru 
tezaur. Trimit mâine. 

— Nu sigiliu, nu hârtie, nu. Cuvânt mai buna, heya? 

Struan încuviinţă dând din cap. Dar cum să-i explici cuiva, 
să zicem lui Culum, că Jin-qua i-a dat un milion în lingouri 
de argint, ţi-a oferit ocazia unui târg cinstit, deşi ştia că 
putea să-ţi pună orice condiţii, şi că-ţi oferă tot ce doreşti 
numai pentru o strângere de mână? 

— Trei ori zece lac dolar plăteşte Jin-qua, datorii Co-hong. 
Acum An Nou nu datorie. Bun joss, spuse Jin-qua plin de 
mândrie. 

— Da, replică Struan. Bun joss la mine. 

— Mult tare primejdie, Tai-Pan. Nu poate ajute. 

— Mda. 

— Mult tare primejdie. Trebuie aştepte doi nopţi. 

— Aiii iaa, primejdie, îi replică Struan şi luă de pe masă 
cele patru jumătăţi de monedă. Mulţumesc la tine, Chen-tse 
Jin Arn. Mulţumesc la tine mult. 

— Nu mulţumesc, Dirk Struan. Prieten. 

Deodată cel care-l adusese pe Struan la Jin-qua dădu 
buzna în încăpere. Îi spuse ceva în mare grabă lui Jin-qua, 
care se întoarse speriat spre Struan. 

— Servitori trebuie pleacă. Pleacă de la colonia. Toţi 
pleacă! 

Capitolul şase. 


Struan stătea în lectică şi se lăsa legănat de mişcarea 
acesteia în ritmul purtătorilor culi care tropăiau prin ulițele 
tăcute. Cutia aceea închisă de draperii era murdară şi 
pătată de sudoare. Din când în când mai arunca furiş câte o 
privire prin despicătura draperiilor din dreptul ferestrei 
laterale, cercetând străzile. Nu reuşea să vadă cerul, dar 
simţea că zorile erau aproape. Vântul aducea un iz greu de 
fructe, gunoaie şi excremente intrate în putrefacție, 
amestecate cu mirosurile emanate de bucătării, mirodenii, 
laolaltă cu duhneala de sudoare a culilor. 

Cu Jin-qua stabilise un plan mai sigur pentru a duce 
tezaurul la Hong Kong. Aranjase cu el ca să încarce lăzile cu 
lingouri pe o lorce înarmată. După două nopţi această lorce 
trebuia să fie adusă în taină la cheul coloniei. Exact la 
miezul nopţii. Dacă nu se putea, lorcea trebuia lăsată lângă 
capătul de sud al cheului, ridicându-se un felinar la catargul 
mare şi un altul la prova. Ca să fie sigur că nu se va 
întâmpla nici o confuzie, Jin-qua propusese ca drept semn 
de recunoaştere să vopsească ochiul dinspre mal al 
ambarcaţiei în roşu. Fiecare lorce avea câte doi ochi, săpaţi 
în lemnul de tec al provei. Aceşti ochi erau pentru a îmbuna 
acel joss, dar şi pentru ca să ajute sufletului bărcii să vadă 
înainte. Chinezii ştiau cu toţii că o navă trebuia să aibă şi ea 
nişte ochi cu care să vadă. 

Dar de ce mi-a îngăduit Jin-gua să stăpânesc, fără nici un 
amestec chinezesc, Hong Kong-ul? se întrebă Struan. Cu 
siguranţă că ştie cât de importantă este prezenţa unui 
mandarin. Şi de ce vrea el ca unul din fiii lui să fie şcolit în 
Londra? Să fie Jin-qua, singurul dintre toţi chinezii, atât de 
clarvăzător încât să înţeleagă în cele din urmă că de-acum 
şansele viitorului Chinei vor fi legate pentru totdeauna de 
şansele viitorului Marii Britanii? 

Auzi nişte câini lătrând, şi prin despicătura perdelelor îi 
zări repezindu-se la picioarele culiului din faţă. Dar 
chinezul care ducea felinarul înaintea lecticii se întoarse în 
fugă şi cu dibăcie, căpătată dintr-o lungă experienţă, lovi cu 


bâta cu vârf de fier şi câinii dispărură schelălăind în 
întuneric. Struan băgă de seamă că mai departe, la o 
încrucişare de drumuri, stăteau nişte stegari, un grup de 
vreo sută poate. Erau înarmaţi şi aveau şi felinare. Păstrau 
o amenințătoare tăcere. Câţiva dintre ei se ridicară în 
picioare şi se îndreptară spre lectică. Culii se răsuciră din 
mers şi o luară pe o uliţă laterală, spre marea uşurare a lui 
Struan. Flăcăule, de acum nu mai ai nimic de făcut decât să 
ajungi cu tezaurul la Hong Kong, în siguranţă. Sau în 
siguranţă la Whampoa, unde îl poţi transborda pe China 
Cloud. Dar până când nu ajunge acolo, în siguranţă, 
flăcăule, nu eşti nici tu în siguranţă. 

Lectica zvâcni în clipa în care unul dintre culi era aproape 
să se prăbuşească într-una din gropile care însemnau mai 
peste tot drumul. Struan îşi întinse gâtul în spaţiul limitat al 
lecticii, încercând să se orienteze. Mai apoi zări catargele 
unor nave, pe jumătate mascate de colibele din jur. Dar 
înainte nu putea recunoaşte nimic din ceea ce vedea. 
Lectica mai dădu un colţ, îndreptându-se spre fluviu, apoi 
traversă o uliţă îngustă, pătrunse în alta. În cele din urmă, 
undeva în faţă, pe deasupra acoperişurilor colibelor, reuşi 
să vadă cât de cât unele construcţii ale coloniei lucind în 
bătaia lunii. 

Brusc, lectica se opri şi fu trântită fără menajamente jos, 
aruncându-l pe Struan într-o parte. El dădu scurt perdelele 
la o parte şi sări afară cu cuțitul în mână, exact în clipa în 
care trei sulițe străpungeau peretele subţire al lecticii. Trei 
suliţaşi se chinuiau cu disperare să-şi smulgă armele în 
vreme ce Struan se repezi la cel mai aproape de el, îi 
înfipse şişul în coaste, şi se răsuci la vreme pentru a-l 
întâmpina pe un altul ce se arunca asupra lui cu un topor 
de luptă cu două tăişuri. Lama toporului îi şterse umărul, 
Struan se strâmbă de durere, făcu un pas lateral, apucă de 
mâner şi începu să se lupte cu individul pentru a pune 
stăpânire pe armă. Reugşi să o smulgă din mâna lui, iar 
acesta porni să urle când o suliță ţintită spre Struan îl 


nimeri pe el. Struan se trase cu spatele la zid. Celălalt 
suliţaş îi dădea târcoale, gâfâind din greu şi înjurând. 
Struan se feri de o lovitură, se repezi la el cu toporul fără 
să-l nimerească, individul şarjă cu sulița, aceasta se înfipse 
în perete prinzându-i şi haina. 

Struan îşi smulse poalele hainei şi-şi înfipse cuțitul până în 
plăsele în pântecele lui, îl răsuci, spintecându-l. Struan sări 
peste trupurile căzute, având grijă să se aţină tot cu spatele 
la zidul ce-i asigura protecţia, şi aşteptă la pândă. Individul 
pe care-l înjunghiase într-o parte urla, altul zăcea nemişcat, 
cel pe care-l spintecase se ţinea cu o mână de burtă şi se 
chinuia să se târâie. Struan mai rămase aşa o clipă să-şi 
adune puterile, când o săgeată se înfipse bufnind deasupra 
capului său. Apucă o suliță la întâmplare şi o luă la goană în 
josul străzii spre colonie. Auzi paşi în urma lui şi-şi înteţi 
goana. Când dădu colţul, recunoscu în faţă Strada celor 
Treisprezece Factorii. Aruncă sulița, fugi în zigzag 
traversând strada şi intră în strada Hog, goni pe aceasta 
din urmă, parcurse la fel şi piaţa plină acum de şi mai mulţi 
stegari. Înainte ca aceştia să-l poată opri, el şi trecuse de 
poarta grădinii. Simţi cum o muschetă îl izbeşte în stomac. 

— Oh, tu erai, Dirk! făcu Brock. Unde naiba te preumbli 
acu? 

— Pe-afară, îngăimă Struan, luptându-se să tragă aer în 
piept. Doamne, Dumnezeule, nişte bandiți împuţiţi au sărit 
asupra mea. 

— Ş-ăla-i sânge de-al tău sau de-al lor? 

La lumina felinarului, Struan îşi sfâşie haina şi cămaşa de 
pe umărul rănit. Rana era superficială şi curată, exact la 
suprafaţa muşchiului. 

— O pişcătură de purice, acolo, mormăi Brock, care luă o 
sticlă de rom şi turnă pe rană, zâmbind când îl văzu pe 
Struan strângând ochii de durere. Şi câţi erau mă rog? 

— Trei! 

— Ş-au reuşit să te taie? Înseamnă c-ai îmbătrânit! şi 
Brock turnă rom în două pahare. 


Struan bău şi se simţi mai întremat. 

— Şi eu care socoteam că faci nani nani. Uşile la tine erau 
închise. Pe un' mi-ai umblat? 

— Aici ce s-a mai întâmplat? 

— Servitorii au întins-o cu toţii acu vreun ceas. Asta-i. Şi 
mi-a trecut mie aşa prin divlă să nu-i chem chiar toţi până 
dimineaţă. Şi când o tuleai tu iepureşte prin piaţă, juma de 
su' de muschete erau îndreptate spre tine. 

— Şi atunci de ce naiba mi-ai băgat patul ăla de armă în 
burtă? 

— Am vrut io să te primesc cu cinste, cum ţi se cuvine. 
Brock dădu nişte rom pe gât. Am vrut io să ştii şi tu că noi 
nu dormim. 

— Ştie cineva de ce-au fugit servitorii? 

— Nu. 

Brock se îndreptă spre poartă. Stegarii îşi căutau din nou 
loc să se culce. Deasupra orizontului se străduiau să se 
ivească zorii unei zile pline de nervozitate. 

— 'Treburile arată al naibii de rău, spuse el, cu chipul 
împietrit. Nu prea-mi place mie deloc. Afurisiţii ăia nu-s în 
stare de nimic decât să stea tolăniţi pe jos şi din când în 
când să mai bată din tobele lor blestemate. Mă paşte 
gândul că mai bine am tuli-o de-aci cât o mai putem tuli. 

— Câteva zile suntem în siguranţă. 

Brock clătină din cap. 

— Nu-mi miroase mie-a bine. Ceva e rău de tot. Mai bine 
am tuli-o. 

— E o demonstraţie de intimidare, Brock! 

Struan rupse o bucată din cămaşă şi-şi şterse sudoarea de 
pe faţă. 

— Poa', da' mie nu-mi miroase-a bine şi când mie nu-mi 
miroase-a bine e vremea s-o ştergem! Brock arătă cu 
degetul spre stegari. l-am numărat. O su' cinzeci. How-qua 
zicea că-s mai bine de o mie împrăştiaţi prin toată colonia. 

— Eu am văzut poate două, trei sute. În partea de est. 

— Pe unde-ai umblat? 


— Prin târg. 

Struan era ispitit să-i spună. Dar asta nu-i de nici un folos, 
se gândi el. Brock o să facă tot ce-i stă în puteri pentru a mă 
împiedica să ajung cu tezaurul în siguranţă. Şi fără tezaurul 
ăsta eşti mort ca toţi morţii. 

— După colţ stă o muiere, îi spuse el cu un aer uşuratic. 

— Frenţia-n muierea aia! Nu eşti tu aşa de prost s-o iei 
razna din colonie pentru o muiere! Brock începu să se tragă 
nervos de barbă. Vii tu într-un ceas să mă înlocuieşti la 
pază? 

— Da. 

— La prânz o tundem de-aici. 

— Nu. 

— Am zis, la prânz. 

— Nu. 

Brock se încruntă. 

— Ce te ţine pe tine aici? 

— Dacă plecăm înainte de a vedea că avem de-a face cu 
necazuri adevărate, ne pierdem rău de tot cinstea 
obrazului. 

— Mda, mă gândeam şi io. Nu-mi place s-o şterg aşa. Da” 
ceva-mi spune că-i mai bine. 

— Mai aşteptăm câteva zile. 

Brock deveni foarte bănuitor. 

— Doar ştii şi tu că io n-am sfeclit-o niciodată, ş-am ştiut 
când s-o întind. De ce tu mai vrei să mai rămâi? 

— Ti-sen iar s-a apucat de vechile lui tertipuri. De data 
asta n-ai dreptate. Într-un ceas vin şi te schimb, îi mai spuse 
Struan, şi intră în clădire. 

Ei, cam ce coace în el bătrânul Dirk? încercă să se 
dumirească Brock. Tuşi tare ca să-şi dreagă glasul; nu-i 
plăcea deloc izul de primejdie care părea să vină dinspre 
noaptea ce sta să se sfârşească. 

Struan urcă treptele de marmură ale scării ce ducea spre 
apartamentul lui. Pe pereţi atârnau picturi de Quance şi 
desene chinezeşti pe mătase. Pe paliere erau înşiraţi 


dragoni Ming uriaşi, din lemn de tec, ca şi dulapuri din 
aceeaşi esenţă. Pe coridoarele ce se deschideau de la 
primul palier se vedeau picturi înfăţişând corăbii şi lupte 
navale, iar pe un piedestal era modelul la scară redusă al 
navei Victory. Struan descoperi că uşa spre apartament era 
închisă cu cheia. 

— Deschideţi uşa, spuse el şi aşteptă, ca îndată Ah Gip să-i 
deschidă. 

— Unde naiba ai dispărut, May-may? izbucni el, încercând 
să nu-şi manifeste uşurarea când le văzu. 

May-may stătea în întuneric, lângă fereastră, îi spuse ceva 
lui Ah Gip şi apoi îi făcu semn să plece. Struan zăvori uşa. 

— Unde naiba ai dispărut? 

Ea apăru în bătaia luminii felinarului şi el tresări când îi 
zări paloarea. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— O mulţime de zvonuri, Iai-Pan. Se zice că toţi barbarii 
vor fi trecuţi prin sabie. 

— Nici o noutate. Unde ai fost tu? 

— Da, dar prezenţa stegarilor e o noutate. Se zice că Ti- 
sen e în dizgrație. Că a fost condamnat la moarte. 

— E o prostie. E doar vărul împăratului, şi stăpâneşte cea 
mai mare avere din China după împărat. 

— Se zice că împăratul e al naibii de supărat pentru că Ti- 
sen a încheiat tratatul, aşa că Ti-sen trebuie să fie torturat 
în public. 

— E o aiureală! Struan se apropie de sobă şi îşi scoase 
haina şi cămaşa. Unde-ai fost? 

— Ce-ai păţit? exclamă ea, văzându-i rana. 

— M-au atacat nişte tâlhari de drumul mare. 

— L-ai văzut pe Jin-qua? 

Struan rămase încremenit. 

— De unde ştii tu de Jin-qua? 

— M-am dus să mă închin dinaintea Supremei lui Doamne 
şi să-i aduc toată cinstirea. Ea mi-a spus că tocmai s-a întors 
Jin-qua şi că a trimis după tine. 


Struan nu ştiuse până acum că May-may o cunoştea pe 
Suprema Doamnă a lui Jin-qua şi îl cuprinse atâta furie din 
pricina asta că-şi alungă gândul din minte. 

— De ce naiba nu mi-ai spus unde pleci? 

— Pentru că nu mi-ai fi dat voie, îi replică tăios May-may. 
Voiam neapărat s-o văd. Şi să-mi fac părul şi să consult 
astrologul. 

— Ce? 

— Soţiile lui Jin-qua au o coafeză nemaipomenită. 
Nemaipomenit ce se pricepe la păr. Femeia asta are faimă 
în tot Kwangtung-ul. Ia foarte scump. Astrologul zice că e 
un joss bun acum. Foarte bun. Dar să luăm aminte la 
construirea caselor. 

— Îţi rişti tu viaţa ca să sporovăieşti cu nu ştiu ce vrăjitor şi 
să-ţi faci părul? izbucni Struan. Ce naiba nu-ţi convine la 
părul tău? E frumos şi aşa cum e el. 

— Tu habar n-ai de lucrurile astea, Tai-Pan, îi replică ea 
reţinută. Acolo trag şi eu cu urechea la zvonuri. La coafeză! 
Îi luă mâna şi-l obligă să-i pipăie părul. Vezi! Acum e mult 
mai moale, nu? 

— Nu, deloc. Pe Dumnezeul meu dacă mai pleci fără să-mi 
spui şi mie unde te duci, am să-ţi trag la fund de n-ai să mai 
poţi sta pe el o săptămână. 

— Ia încearcă numai, Tai-Pan, îi replică ea şi-l fulgeră cu 
privirea. 

Struan o înşfăcă iute şi o duse până la pat, fără să se uite 
că se zbătea, îi săltă poalele veşmântului şi jupoanelor de 
dedesubt şi-i arse una peste fund de-l ustură palma, după 
care o aruncă pe pat. N-o mai plesnise niciodată. Cum 
stătea pe pat, May-may se repezi la el şi încercă furioasă să- 
l zgârie pe faţă cu unghiile ei lungi. Un felinar căzu pe 
podea şi se sparse când Struan o înşfăca şi o suci cu fundul 
în sus din nou şi începu s-o pălmuiască. Ea se zbătu să 
scape, îşi repezi unghiile spre ochii lui, şi doar foarte puţin 
i-a lipsit să nu nimerească, dar îi lăsă dungi pe obraz. O 
apucă de încheieturile mâinilor, o răsuci iar, îi smulse 


veşmântul lung de deasupra şi hainele de dedesubt şi 
începu s-o plesnească peste fesele goale cu palma. Ea se 
luptă să se întoarcă, îl lovi cu cotul în vintre şi se repezi iar 
cu unghiile la faţa lui. Adunându-şi toată puterea, el o ţintui 
de pat, dar ea izbuti să-şi răsucească capul şi-şi înfipse 
dinţii în braţul lui. Aproape îşi pierdu suflarea de durere, 
dar o plesni mai departe, iar ea îşi băgă dinţii mai adânc. 

— Pe Dumnezeu, n-ai să mai îndrăzneşti tu să mă muşti 
vreodată, spuse el cu dinţii încleştaţi. 

Ea îşi împlântă dinţii şi mai adânc, dar el nu-şi smulse într- 
adins braţul. De durere îi dădură lacrimile, dar o plesnea pe 
May-may din ce în ce mai tare, numai peste fese, până când 
simţi că-l doare mâna. În cele din urmă ea îşi descleştă 
dinţii. 

— Nu... nu mai da... te rog... nu... te rog, scânci şi începu 
să hohotească neajutorată cu capul înfundat în pernă. 

Struan îşi trase sufletul. 

— Ei, acum zi că-ţi pare rău că ai plecat fără să ceri voie. 

Fesele ei umflate, numai dungi, se încordară din nou şi ea 
se cutremură cu totul în aşteptarea palmei care avea s-o 
lovească, dar el nu mai ridică mâna asupra ei. Ştia că 
îndărătnicia unui animal de rasă trebuie doar îmblânzită, 
nu distrusă. 

— Îţi dau trei secunde. 

— Iertare... iertare. M-ai făcut să mă doară, m-ai făcut să 
mă doară rău, scânci ea. 

Struan se ridică de pe pat şi ţinând mâna în lumină, 
cercetă rana. May-may îşi băgase colții adânc de tot în 
braţul lui şi curgea sânge. 

— Vino aici, spuse el calm. Ea nu se mişcă şi continuă să 
plângă. Vino aici, repetă el chemarea, şi de data asta vocea 
lui era bici şi ea sări în pat. 

Nici nu se uită la ea. Ea îşi adună ce veşminte mai 
rămăseseră pe ea şi se chinui să coboare din pat. 

— Nu ţi-am spus să te îmbraci! Ţi-am zis să vii aici. 


Se grăbi să vină lângă el, arătându-şi ochii înroşiţi, pudra 
şi machiajul mânjindu-i obrazul. El îşi puse ferm braţul pe 
tăblia mesei, îşi şterse sângele care şiroia încet şi turnă 
brandy pe fiecare urmă lăsată de dinţi. Aprinse un chibrit şi 
i-l dădu ei. 

— Arde cu flacăra fiecare rană, la rând. 

— Nu! 

— Pe rând! spuse el. Muşcătura de om e la fel de 
otrăvitoare ca şi cea a unui câine turbat. Grăbeşte-te. 

I-au trebuit trei chibrituri, şi de fiecare dată plângea parcă 
tot mai mult, îngreţoşată de duhoarea de carne arsă, dar 
mâna nu-i tremură. Şi de fiecare dată când brandy-ul se 
aprindea, Struan scrâşnea din dinţi şi nu zicea nimic. Când 
s-a terminat, Struan vărsă şi mai mult brandy peste rănile 
înnegrite, iar May-may se repezi la oala de noapte şi vomită 
îndelung. Struan puse îndată apă fierbinte din ibric pe un 
prosop şi tamponă cu blândeţe fundul lui May-may, iar când 
termină, îi şterse obrazul cu delicateţe şi la urmă îi dădu 
apă caldă să-şi clătească gura. O săltă în braţe şi o aşeză 
uşor în pat, după care voi să plece, dar ea se ţinu de el şi 
începu să plângă, plânsul acela din adâncul sufletului care 
spală ura. Struan o legănă şi o linişti până când ea adormi. 
După care ieşi din cameră şi preluă serviciul de pază de la 
Brock. 

La prânz avu loc un alt consiliu. Mulţi voiau să plece de 
îndată. Dar Struan îl domină pe Brock şi-i convinse pe 
negustori să aştepte până a doua zi. Au acceptat cu foarte 
puţină tragere de inimă, şi au hotărât să se mute cu toţii în 
factorie pentru a se putea apăra reciproc. Cooper şi 
americanii se retraseră în propria lor factorie. Struan se 
întoarse în apartament. 

May-may îl întâmpină plină de patimă. Apoi au dormit 
amândoi, liniştiţi. La un moment dat s-au trezit amândoi şi 
ea îl sărută somnoroasă şi-i şopti: 

— Ai avut dreptate să mă baţi. Am greşit, Tai-Pan. Dar să 
nu mă baţi niciodată dacă nu greşesc. Pentru că şi tu 


trebuie să dormi şi atunci am să te omor. 

În cartul de mijloc liniştea lor fu tulburată. Wolfgang 
Mauss bătea cu pumnii în uşă. 

— Tai-Pan, Iai-Pan! 

— Da. 

— Repede! Jos! Grăbeşte-te! 

Se putea auzi vuietul mulţimii care mişuna în piaţă. 

Capitolul şapte 

— Şi doar tata v-a prevenit pe toţi, fir-aţi să fiţi! spuse 
Gorth, întorcându-se de la fereastra salonului şi croindu-şi 
drum printre ceilalţi negustori. 

— Am mai văzut noi adunându-se mulţimea şi înainte! 
replică Struan tăios. Şi doar ştiţi cu toţii că întotdeauna 
sunt la cheremul mandarinilor şi pleacă atunci când li se 
porunceşte tot de către ei. 

— O fi, da” nu ca ăştia! insistă Brock. 

— Probabil că există un motiv anume. Dar deocamdată nu- 
i nici un temei să ne facem griji. 

Piaţa era blocată de o mulţime de chinezi care se adunau 
de pretutindeni, unii purtând felinare, alţii torţe. Câţiva 
erau înarmaţi. Şi toţi strigau într-un glas. 

— Poa' să fie vo' două, trei mii de ticăloşi, spuse Brock, 
care apoi strigă: Hei, Wolfgang, ce tot urlă diavolii ăia de 
păgâni? 

— Moarte diavolilor de barbari. 

— Ce obrăznicie afurisită! murmură Roach, un individ 
mărunţel, ca o vrăbiuţă, a cărui muschetă părea mai înaltă 
decât el. 

Mauss se uită din nou la mulţimea aceea, inima îi bătea să- 
i spargă pieptul, îşi simţea veşmintele cleioase de atâta 
sudoare câtă curgea pe el. Doamne, ăsta-i sorocul pe care l- 
ai ales? Sorocul martiriului fără seamân? 

— Mă duc eu să le vorbesc, să le predic, spuse el cu glas 
răguşit, jinduind pacea unui astfel de sacrificiu, dar şi 
înspăimântat de el. 


— O nepreţuită idee, domnule Mauss, spuse Rumajee cu 
vocea lui plăcută, în vreme ce clipea nervos din ochii negri, 
uitându-se când la Mauss, când la gloata adunată, şi iar la 
Mauss. Trebuie să asculte de îndemnurile dumneavoastră, 
sir. 

Struan văzu sudoarea curgând pe el picătură cu picătură 
şi paloarea neobişnuită a chipului său, şi-l ajunse când era 
de-acum la uşă. 

— N-o să faci una ca asta. 

— Tai-Pan, a venit sorocul. 

— Nu-ţi răscumperi tu păcatele atât de uşor. 

— Cine eşti tu să judeci? şi Mauss încercă să treacă de el, 
însă Struan nu se clinti din cale. 

— Am vrut să spun că ispăşirea e un proces îndelungat şi 
plin de suferinţă, spuse el cu blândeţe. 

Văzuse în alte două rânduri această comportare ciudată a 
lui Mauss. Se întâmplase de fiecare dată în timpul unei 
lupte cu piraţii, şi după ce se încinsese bătălia, Mauss îşi 
lăsase arma jos şi se îndreptase spre duşmani într-o stare 
de extaz religios, căutându-şi moartea. 

— E un proces îndelungat... 

— Mântuirea... mântuirea Domnului €... e greu de 
dobândit, îngăimă Mauss, simțind că îl strângea ceva de gât 
încât abia putea vorbi, bucuros că se găsise cineva să-l 
oprească şi fiindu-i silă de sine că era bucuros. Voiam 
doar... 

— Perfect. Io ştiu totul despre mântuire, se băgă în vorbă 
Masterson care îşi împreună palmele şi adoptă o postură 
plină de pioşenie. Doamne, păzeşte-ne de afurisiţii de 
păgâni! Tai-Pan, nu pot înghiţi mai mult. Afurisită fie toată 
zarva asta! 

Cu un efort, Mauss reuşi să se stăpânească, simțindu-se în 
toată goliciunea lui dinaintea lui Struan, care, o dată mai 
mult, văzuse în adâncul sufletului lui. 

— Da... da. ai dreptate. Adevărat... 


— Şi apoi, dacă te pierdem şi pe tine, cine mai rămâne să 
predice cuvântul Domnului? spuse Struan şi-şi promise să-l 
supravegheze pe Mauss dacă aveau să aibă necazuri cu 
adevărat. 

— Bun înţeles, întări şi Masterson, suflându-şi nasul în 
degete. Ce rost are să aruncăm un creştin atât de preţios în 
gura lupilor? Adunătura asta de ticăloşi sunt stârniţi rău de 
tot şi apucaţi, nu-s în stare să asculte ei acum o predică. 
Domnul să ne ocrotească. Fir-ar să fie al naibii, Tai-Pan, ţi- 
am zis eu că se lasă cu un atac. 

— La naiba ai spus! strigă Roach din celălalt capăt al 
încăperii. 

— Da” ţie cine ţi-a cerut părerea, la naiba? Aveam şi eu o 
discuţie aşezată cu Tai-Pan şi reverendul Mauss, îi strigă la 
rândul lui Masterson, apoi către Mauss: De ce nu spui o 
rugăciune şi pentru noi, ei? La urma urmei, la naiba, noi 
suntem creştinii. 

Se înghesui şi el spre fereastră. 

— Nu mai poate nimeni să se uite pe fereastră de răul 
vostru? Să vadă ce se mai întâmplă? 

Mauss îşi şterse sudoarea de pe frunte. Doamne 
Dumnezeule şi milostiv Isus, unicul tău fiu, născut din tine, 
dă-mi mântuirea ta. Adu-mi discipoli şi misionari ca să pot 
lepăda povara ta. Şi te binecuvântez că l-ai trimis la mine 
pe Iai-Pan care-i conştiinţa mea şi mă vede aşa cum sunt. 

— Mulţumesc, Tai-Pan. 

Uşa se dădu de perete şi în încăpere pătrunseră mai mulţi 
negustori. 'Toţi erau înarmaţi. 

— Ce naiba se întâmplă aici? 

— Habar n-are nimeni, le răspunse Roach. Acum era 
linişte şi pace, în clipa aialaltă a început să tot curgă 
mulţimea asta. 

— Pariu că nu-l mai vedem noi pe bătrânul Eliksen, 
sărmanul. Bietul de el cred că zace pe undeva cu gâtul 
retezat, spuse Masterson, cu o expresie ce nu prevestea 


nimic bun, în vreme ce-şi punea capsele la muschetă. În 
noaptea asta o să răposăm cu toţii în paturile noastre. 

— Ah, mai ţine-ţi fleanca, îl apostrofă Roach. 

— Eşti un vestitor al blândeţii şi mângâierii, nu-i aşa? îi 
replică şi Vivien, un negustor cât un taur, care-l privi 
chiorâş pe Masterson. De ce nu te pişi în pălărie de pe- 
acum? 

Ceilalţi negustori începură să vocifereze care mai de care, 
în timp ce Gorth îşi croi drum cu umerii spre uşă. 

— Îmi adun oamenii mei de nădejde şi-i expediez pe ăştia 
direct în iad. 

— Nu! Vocea lui Struan plesni ca un bici, şi se făcu linişte. 
Deocamdată nu ne-au pricinuit nici un rău. Ce te-a apucat, 
Gorth? 'Ţi-au băgat frica-n oase câţiva amărâţi care te 
înjură? 

Gorth se făcu roşu la faţă şi porni spre Struan, dar Brock 
se puse între ei. 

— Stai blând! îi porunci el. Fă de pază în grădină şi primu” 
chinez care intră n-ai decât să-i zbori creierii afurisiţi! 

Gorth îşi stăpâni furia cu mare efort şi ieşi. Toţi începură 
din nou să trăncănească. 

— N-a fost frumos să-l stârneşti pe bietul flăcău, Dirk! 
Brock îşi turnă o stacană de bere şi o bău cu sete. Putea să- 
ţi ia capul şi să ţi-l aşeze în palmă. 

— Putea. Dar putea şi să înveţe cum să se poarte. 

— lartă-mă, domnule Struan, interveni Rumajee, 
nervozitatea făcându-l să treacă peste politeţe. Sunt oameni 
de pază şi la poarta din spate? 

— Da, trei oameni de-ai mei. Ei trei pot ţine piept unei 
armate întregi de amărâţi din ăştia. 

Între negustori se stârni brusc scandal şi Roach strigă: 

— Eu sunt de partea lui Gorth. Eu zic să ne croim cu 
armele drum să ieşim de-aici chiar în clipa asta. 

— Dacă va fi nevoie, aşa vom face, îi replică Struan. 

— Mda, mârâi Brock. Dacă o facem acu e ca şi cum am 
căutat-o cu lumânarea. Musai să mai aşteptăm şi stăm de 


pază pân” se mai luminează oleacă. Poa' c-atunci se cară şi 
ăştia. 

— Şi dacă nu se cară? Ei? Uite asta vreau eu să ştiu. 

— Atunci vărsăm şi noi puţin sânge. Am strecurat trei 
oameni de-ai mei în lorcea noastră şi le-am poruncit să stea 
în mijlocul fluviului. La bord e ş-un tun de zece livre. 

Struan începu să râdă. 

— Socot că domnului Brock i se cuvine un vot de 
încredere. 

— Pe Dumnezeul meu, domnu' Brock, eşti deştept foc! 
spuse Masterson. Trei urale pen' domn Brock. 

Uralele răsunară şi Brock rânji în felul lui. 

— Mulţam tare mult, băieţi. Acu mai bine să punem şi noi 
capu' jos şi să dormim. Nu-i nici o primejdie. 

— Gott im Himmel! Uitaţi-vă! arătă Mauss pe fereastră 
afară cu ochii ieşiţi din orbite. 

Din strada Hog se scurgea spre piaţă o procesiune cu 
lanterne, gonguri şi tobe. În frunte erau stegari, cu nişte 
nunceaguri în mână, croindu-şi cu ele drum prin gloată, în 
faţă păşea un personaj îmbrăcat cu un veşmânt bogat. 
Hainele-i erau din cele mai scumpe, în schimb mergea cu 
picioarele goale, fără pălărie pe cap, şi se poticnea mereu 
sub povara lanțurilor care-l stânjeneau. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Struan. E chiar Ti-sen. 

Procesiunea îşi făcu drum până în mijlocul pieţei unde se 
opri. Din procesiune făceau parte toţi negustorii chinezi din 
Co-hong, în afară de Jin-qua. Însemnele de ceremonie ale 
rangului le fuseseră smulse de pe tichie, şi stăteau acum 
tremurând din toate mădularele. Când îi văzu astfel 
mulţimea începu să-şi bată joc de ei şi să-i huiduie. Atunci 
şeful stegarilor, un războinic înalt, cu barba neagră, izbi 
într-un gong imens şi gloata făcu din nou linişte. 

În piaţă îşi făcu apariţia o lectică deschisă, însoţită în faţă 
şi în urmă de stegari călare. În lectică stătea tolănit, în 
costum complet de ceremonie, gri şi stacojiu, însuşi Hi'pia- 
kho, Hoppo imperial. Un mandarin manciurian, bondoc, cu 


cărnurile atârnând pe el iar gâtul aproape că nu i se mai 
cunoştea, dar în mâini vântura evantaiul imperial, însemn al 
dregătoriei sale. Evantaiul era din fildeş şi bătut în jad. 
Lectica demnitarului fu lăsată jos în mijlocul pieţei, iar şeful 
stegarilor răcni o poruncă. Toţi cei din piaţă se prosternară 
de trei ori la rând şi apoi se ridicară din nou în picioare. 
Hoppo desfăşură un pergament şi la lumina unui felinar 
ţinut de unul din stegari începu să citească cu o voce 
stridentă. 

— Ce ice? îl întrebă Brock pe Mauss. 

— Uite-l colo pe bătrânul How-qua, spuse Masterson şi 
începu să râdă. Al naibii de tare-i mai tremură târtiţa... 

— Vă rog, linişte! nu pot auzi, hein? interveni Mauss, care- 
şi întinsese gâtul pe fereastră afară, şi ascultară cu toţii. E 
un edict imperial, spuse Mauss iute. Şi trădătorul Ti-sen, 
fostul nostru văr, trebuie să fie de îndată pus în lanţuri şi 
trimis spre capitala noastră sub sentinţa de condamnare la 
moarte... Nu mai aud, hein? Staţi puţin... şi tratatul demn 
de tot disprețul numit Convenţia de la Chuenpi, pe care l-a 
semnat fără încuviințarea noastră, se revocă. Barbarilor li 
se porunceşte să plece din imperiul nostru, şi din Canton şi 
din Hong Kong sub ameninţarea pedepsei cu moartea în 
chinuri prelungite. Şi... 

— Nu cred una ca asta, pufni Roach. 

— Ţine-ţi fleanca. Cum vrei să mai audă Wolfgang ceva? 

Mauss asculta încordat vocea aceea stridentă, stranie, 
care spărgea tăcerea apăsătoare. 

— Ni se porunceşte să părăsim ţara, spuse el. Şi trebuie să 
plătim şi o despăgubire pentru toate necazurile pe care le- 
am produs. Nu va mai avea loc nici un fel de negoţ decât 
sub prevederile celor Opt Porunci. Reginei Victoria i se 
porunceşte să vină în persoană la Canton în costum de 
doliu... ceva despre... se pare că pe capul nostru s-au pus 
nişte recompense... şi... „ca simbol al supărării noastre, 
criminalul 'Ti-sen va fi certat cu biciul în mod public, şi toate 


bunurile lui sunt confiscate. Temeţi-vă de mânia mea şi 
ascultați cu nezmintită supunere!” 

Şeful stegarilor se apropie de Ti-sen şi cu nunceagul îi făcu 
semn spre pământ. Alb ca varul, Ti-sen îngenunche, şi şeful 
stegarilor ridică arma, apoi îşi luă vânt şi-l lovi pe Ti-sen în 
spinare. Iar şi iar şi iar. În piaţă nu se mai auzi nici o 
suflare, doar şuieratul nunceagului. Ti-sen şi prăbuşi cu faţa 
în jos şi stegarul continuă să-l lovească. 

— Nu pot să-mi cred ochilor! 

— E imposibil să poruncească una ca asta! adăugă Mauss. 

— Dacă lui Ti-sen îi fac ei una ca asta, atunci, pe 
Dumnezeu, or să ne ucidă pe toţi. 

— Prostie! Noi putem ocupa China când vrem. 

Brock începu să râdă în hohote. 

— Ce-i aşa de vesel, hein? îl întrebă Mauss enervat. 

— Asta înseamnă din nou război, spuse Brock. Bine atunci, 
zic io! şi-i aruncă o privire lui Struan, luându-l peste picior. 
Şi doar ţ-am zis io, flăcăule. Cu asta-ai să te-alegi dacă faci 
un tratat atât de blând cu ticăloşii. 

— Trebuie să fie la mijloc vreo viclenie, îi replică Struan 
liniştit, dar în sufletul lui era cutremurat de ceea ce se 
întâmpla. Ti-sen e cel mai bogat om din China. Împăratul 
are nevoie de un vinovat, de un ţap ispăşitor. Şi de toată 
averea lui Ti-sen. Ca să-şi spele obrazul. Aşa-şi spală 
împăratul obrazul. 

— Tu cu obrazul tău cu tot, mârâi Brock deloc înveselit 
acum. Ş-o să-ţi jupoi obrazul! S-a terminat cu tratatul, s-a 
terminat cu negoţul, s-a terminat şi cu Hong Kong-ul, s-a 
terminat şi cu tine, şi cu toată vorbăria ta despre obraz. 

— Greşeşti rău de tot, Tyler. Hong Kong-ul e abia la 
început, îi replică Struan. O mulţime de lucruri s-au pornit 
de-acum. 

— Mda, război, fir-ar să fie. 

— Şi dacă-i război, unde-i baza întregii flote, ei? Macao nu 
e de nici un folos aşa cum n-a fost niciodată... e pe 
continent, şi chinezii pot da buzna acolo cât ai clipi. Dar nu 


şi pe insula noastră, pe Dumnezeu! Nu atunci când mai e şi 
flota noastră care o apără. Sunt de acord că fără Hong 
Kong am fi cam terminaţi. Că fără el n-am fi în stare să 
pornim într-o campanie spre nord. Niciodată. Şi nici să 
apărăm mai ştiu eu ce porturi şi aşezări vom mai dobândi 
pe continent în viitor. Tyler, mă auzi bine? Hong Kong-ul e 
cheia întregii Chine. Ţi-a căşunat ţie pe Hong Kong. 

— Dumnezeule, io ştiu ce-nseamnă să faci dintr-o insulă o 
fortăreață, izbucni Brock, acoperind corul afirmativ al 
celorlalţi. Da' Hong Kong nu e singurul loc potrivit, ş-am tot 
zis. Chushan e mai bun. 

— Nu poţi apăra insula Chushan aşa cum poţi apăra Hong 
Kong-ul, interveni Struan înfierbântat, ştiind că Brock era 
implicat în asta aşa cum erau cu toţii. Insula aceea „golaşă, 
şi blestemată”, cum îi zici tu, ea e tot viitorul tău afurisit. 

— Poa' că da, poa' că nu, îi replică Brock nemulţumit. Asta 
o s-o vedem noi. Da' tu n-ai să fii printre noi să te bucuri şi 
tu de Hong Kong nicicum. lo o să fiu stăpânul gorganului şi 
tu ai să fii terminat de tot. 

— Nu fi tu atât de sigur, îi spuse Struan, cercetând piaţa. 

Biciul se ridica mai departe şi se abătea asupra 
condamnatului. Îi era milă de Ti-sen, care fusese prins într- 
o capcană pentru care nu era vinovat, fiindcă nu fusese 
dorinţa lui să facă ce făcuse. Nu el căutase să pună mâna pe 
dregătoria de plenipotenţiar al părţii chineze - i se 
poruncise. Era prins în capcana epocii în care trăia. Aşa 
cum fuseseră prinşi în capcană, de îndată ce se făcuse 
această primă mişcare, şi Struan însuşi şi Longstaff, şi 
Brock, şi Hoppo, şi toţi ceilalţi. lar urmarea va fi la fel de 
implacabilă ca şi biciul. La fel ca şi data trecută, armata se 
va mişca împotriva Canton-ului. Mai întâi trebuie să ocupi 
forturile pe măsură ce te apropii de Canton, pentru ca apoi 
să ameninţi oraşul, şi-i destul. Nici nu va fi nevoie să fie 
ocupat Conton-ul, pentru că oraşul va plăti primul 
despăgubirile. Apoi, la vară, când vânturile vor fi prielnice, 
din nou spre nord, către gurile fluviului Pei Ho şi locurile 


sale de debarcare; şi apoi din nou împăratul, prins şi el în 
capcană ca toţi ceilalţi, va cere pace. Şi atunci tratatul va 
rămâne în vigoare, pentru că fusese un tratat cinstit. Apoi, o 
dată cu trecerea anilor, chinezii îşi vor deschide porturile 
din propria lor dorinţă, văzând că englezii pot să le ofere 
multe: lege, dreptate, dreptul sfânt de proprietate, 
libertate. Fiindcă chinezul de rând vrea şi el exact ce dorim 
şi noi, se gândi el, şi nu e nici o osebire între noi. Putem 
munci laolaltă spre folosul tuturor. Poate că noi o să-i 
ajutăm pe chinezi să scuture jugul barbarilor manciurieni. 
Şi asta se va şi întâmpla, acum că există un tratat bine 
gândit, şi suntem şi răbdători, şi o să jucăm jocul acesta al 
Chinei după regulile chinezeşti şi după o chinezească 
scurgere a vremii. Vreme măsurată nu în zile sau în ani, ci 
în generaţii. Şi atâta vreme cât putem face şi negoţ cu ei în 
timp ce aşteptăm. Că fără negoţ lumea va deveni iar ceea 
ce a fost odată - un iad în care lege însemna doar braţul 
celui mai tare şi biciul cel mai amarnic. Cei blânzi nu vor 
moşteni niciodată pământul. Mda, dar cel puţin pot fi 
apăraţi de lege să-şi trăiască soarta aşa cum doresc. 

După ce Ti-sen îşi primi pedeapsa celor o sută de lovituri, 
stegarii îl culeseră de pe jos. Pe faţă şi pe gât îi şiroia 
sângele, iar veşmintele îi erau îmbibate de sânge şi sfâşiate. 
Gloata rânjea şi zbiera în delir. Un stegar bătu într-un gong, 
dar mulţimea nu-i dădu nici o atenţie, şi alţi stegari se 
repeziră în ei, lovindu-i cu biciul, cu armele. Izbucniră 
vaiete, mulţimea se trase înapoi şi făcu linişte. Hoppo făcu 
un gest poruncitor spre grădină. Lectica fu ridicată şi 
stegarii se puseră în mişcare în faţa ei, mânuind biciul 
pentru a-şi croi drum către neguţători. 

— Haideţi! le spuse Struan lui Mauss şi Brock. Voi toţi 
ceilalţi să fiţi pregătiţi pentru cazul că urmează să ne atace. 

leşi în grabă în grădină, urmat îndeaproape de Brock şi 
Mauss. 

— Eşti bolnav la cap? strigă la el Brock. 

— Nu. 


Priviră încordaţi cum gloata se desfăcea în două şi stegarii 
ajunseră la poarta grădinii. Hoppo nu catadicsi să coboare 
din lectică, dar strigă spre ei poruncitor. 

— Domnule Struan, vă porunceşte să luaţi o copie a 
acestui edict, îi suflă Mauss. 

— Spune-i că nu suntem îmbrăcaţi în costum de 
ceremonie. Un act atât de important trebuie să aibă parte 
de mare ceremonie pentru a-i conferi cinstea pe care o 
merită. 

Hoppo se arătă descumpănit. După un moment de tăcere 
glăsui din nou. 

— Spune: Barbarii nu au nici un fel de ceremonial şi nu 
sunt demni nici de dispreţ. Dar Fiul Cerului, cu toate astea, 
a îndemnat la milostivire faţă de cei care se tem de el. 
Astăzi dimineaţă la locuinţa mea să se înfăţişeze o 
delegaţie, la ora şarpelui. 

— Când naiba e ora asta? întrebă Brock. 

— Şapte dimineaţa, îi replică Mauss. 

— Da” n-o să ne vârâm singuri capu-n capcana lui afurisită. 
Spune-i că n-are decât să se cufurească-n nădragi. 

— Spune-i, interveni Struan, că în conformitate cu cele 
Opt Porunci nu ni se îngăduie să se întâlnim direct cu înaltul 
Hoppo, ci trebuie să primim toate documentele prin 
reprezentanţii Co-hong, aici, în colonie. Dar ora şarpelui nu 
ne lasă răgazul necesar! îşi ridică ochii spre cer, zorii 
începeau să mijească în zare. Când e ora unsprezece 
noaptea? 

— Ora şobolanului, îi răspunse Mauss. 

— Atunci spune-i că o să primim documentul de la Co-hong 
cu toată ceremonia cuvenită la ora şobolanului. La noapte! 

— Cu ceremonia cuvenită! Deştept mai eşti, Dirk, îi spuse 
Brock. E vreme destulă să-i pregătim o primire de să-i dea 
şi lui oleacă de sânge! 

Mauss asculta cuvintele dregătorului Hoppo. 

— Zice că cei din Co-hong vor înmâna edictul la ora 
şarpelui, adică până la ora nouă dimineaţa, astăzi! Şi toţi 


barbarii trebuie să părăsească de-acum colonia până la ora 
oii, ora unu după-amiază. 

— Spune-i că ora unu nu ne dă răgazul de care avem 
nevoie. La ora oii, mâine! 

— Spune că trebuie să evacuăm colonia până la ora trei 
după-amiază, încă azi, ora maimuţei, că ni se cruţă viaţa 
numai până la ora aceea şi putem părăsi colonia 
nestingheriţi. 

— Spune-i la ora maimuţei, mâine! 

Hoppo îi răspunse lui Mauss şi apoi lătră o poruncă. 
Lectica fu ridicată şi procesiunea porni să se formeze din 
nou. 

— A spus că trebuie să părăsim colonia azi. La ora 
maimuţei. Trei după-amiază. 

— Mânca-l-ar flăcările iadului să-l mănânce! strigă Struan, 
turbat de furie. 

Procesiunea se îndreptă spre strada Hog. Unul dintre 
stegari îl îmbrânci pe Ti-sen în urma lecticii şi-l biciui când 
acesta se poticni, iar mai mulţi, dădură iama în gloata care 
se scurse din piaţă. Stegarii care rămaseră se împărţiră în 
două grupuri, unul se trase mai aproape de factorie, tăindu- 
i legătura cu strada Hog, cealaltă se postă la vest; în felul 
acesta factoria era complet înconjurată. 

— De ce te tot zbuciumi să obţii o amânare? îl întrebă 
Brock. 

— Aşa e normal când e vorba de târguială. 

— Doa' ştii bine că după tot ce i se-ntâmplă lui Ti-sen, nici 
viaţa lui Hoppo nu face destule parale ca să-şi îngăduie 
răgazul cerut. Şi ce-i atât de important ca să mai zăboveşti 
aici încă o noapte, ei? Cei mai mulţi din noi pleacă încă de 
azi. Că doar urmează şi licitaţia terenurilor. 

Isuse Cristoase, ai milă! se rugă Struan, ştiind că Brock 
avea dreptate. Cum să izbutesc eu să stau şi să aştept 
sosirea tezaurului? 

— Ei? insistă Brock. 

— Nici un motiv. 


— Tre' să fie unu, spuse apăsat Brock şi apoi intră în 
factorie. 

Cu toată exactitatea, la ora şarpelui tot soborul 
neguţătorilor din Co-hong pătrunse în piaţă, escortat de 
cincizeci de stegari în răpăit de gonguri şi tobe. Stegarii 
care asigurau paza factoriei i-au lăsat să treacă, apoi au 
închis accesul, strângându-şi rândurile. Jin-qua nu se vedea 
nici de data asta. Dar era de faţă fiul lui, How-qua, 
neguţător de frunte în Co-hong. How-qua, un dolofan de 
vârstă mijlocie, zâmbea întotdeauna. Dar acum avea o 
mutră serioasă şi curgea apa pe el, fiind atât de îngrozit 
încât aproape scăpă din mână edictul imperial frumos făcut 
sul şi legat cu panglică stacojie. Ceilalţi neguţători care-l 
însoțeau erau la fel de înspăimântați. 

Struan şi Brock se pregăteau să-i primească în grădină, 
îmbrăcaţi în cele mai bune redingote, cravată albă şi joben. 
Struan se bărbierise proaspăt, iar Brock îşi pieptănase 
barba. Amândoi purtau în chip ostentativ câte o floare la 
butonieră. Ştiau că prin această ceremonie obrazul lor avea 
mult de câştigat în măsura în care cel al lui Hoppo pierdea. 

— Mare dreptate ai, îi spuse Brock, însoţindu-şi vorbele de 
râsul lui răguşit. Io şi Struan o să primim afurisitul ăla de 
edict, şi de nu ne purtăm aşa cum se cuvine, taman ca ei, 
atunci poa' c-o să ne şi pună pe foc şi o să ne prăjească 
taman ca pe şobolani în capcană şi n-o să ne mai lase 
răgazul pe care ni l-au dat. Şi acu' faceţi toţi aşa cum ne-a 
zis Struan. 

Delegaţia lor se opri la poartă. Mauss o deschise şi Struan 
şi Brock păşiră până-n prag. Struan şi Brock îşi amintiră 
fără nici un fel de veselie de răsplata care era pusă pe 
capetele lor, dar nu lăsară să li se citească pe chip nici o 
umbră de teamă, mai ales că erau protejaţi de armele 
nevăzute, pregătite la ferestrele din spatele lor şi de tunul 
de pe lorcea lui Brock, ancorată în mijlocul fluviului. Şeful 
stegarilor vorbi aprins, gesticulând cu nunceagul din mână. 

— Spune să ieşim şi să primim edictul, îi traduse Mauss. 


Struan doar ridică pălăria de pe cap, întinse mâna şi se 
proţăpi mai bine pe picioare. 

— Hoppo a spus că edictul ne va fi înmânat. Atunci 
înmânaţi-mi-l! 

Şi întinse mâna. Mauss traduse ce spusese Struan, şi 
atunci, după un moment de nervozitate, stegarul îl înjură pe 
How-qua şi acesta se repezi şi-i dădu lui Struan sulul de 
hârtie. Struan, Brock şi Mauss îşi scoaseră de îndată 
jobenurile şi strigară din răsputeri: „Dumnezeu s-o 
ocrotească pe regină!” La acest semnal, Gorth aprinse fitilul 
pocnitorilor şi le aruncă în grădină. Neguţătorii din Co- 
hong săriră ca arşi înapoi, stegarii îşi smulseră arcurile din 
spinare şi săbiile, dar Struan şi Brock, cu chipurile pline de 
solemnitate, rămaseră stană, ţinându-şi mai departe 
pălăriile în aer. Pocnitorile umplură grădina de fum. Când 
exploziile încetară, spre groaza negustorilor din Co-hong, 
Mauss, Struan şi Brock strigară: „Dumnezeu să-i facă pe 
toţi manciurienii să putrezească!” iar dinspre factorie se 
auziră, ca un ecou, trei rânduri de urale. Şeful stegarilor se 
apropie bătăios şi i se adresă tăios lui Mauss: 

— 'Tai-Pan, întreabă ce înseamnă toate astea. 

— Răspunde-i exact aşa cum ţi-am spus eu! şi Struan 
surprinse privirile lui How-qua, şi-i făcu într-ascuns cu 
ochiul, ştiind cât de mult îi urau chinezii pe manciurieni. 

Şi Mauss vorbi tare, clar, într-o mandarină perfectă: 

— Acesta este obiceiul nostru cu prilejul unor foarte 
importante momente. Nu în fiecare zi ne este dată cinstea 
de a primi un document atât de preţios. 

Stegarul îl înjură o vreme, apoi le porunci celor din Co- 
hong să plece. Neguţătorii se îndreptară, dar acum le mai 
veniseră inima şi curajul la loc. Brock începu să hohotească, 
iar epidemia aceea de râs se întinse întâi în factoria lui 
Struan şi ecoul ei veni tocmai de departe, din celălalt capăt 
al pieţii, unde era factoria americanilor. De la una dintre 
ferestre apăru flamura britanică pe care cineva o flutura 
într-o parte şi-n cealaltă cu îndrăzneală. 


— De-acu' mai bine ne-am găti de plecare, spuse Brock. A 
fost nemaipomenit. 

Struan nu-i răspunse. Îi aruncă edictul lui Mauss. 

— Wolfgang, fă-mi o traducere cât mai exactă, îi spuse el şi 
se duse în apartamentul lui. 

Ah Gip îi făcu o plecăciune şi-i dădu drumul să intre, după 
care se întoarse la oalele ei de bucătărie. May-may se 
îmbrăcase, dar stătea întinsă pe burtă în pat. 

— Ce s-a întâmplat, May-may? 

— Uite asta s-a-ntâmplat, spuse ea cu prefăcută furie. 
Uită-te şi tu să vezi ce-ai făcut, nenorocit de brută şi barbar 
ce eşti. Acum nu-mi rămâne decât ori să stau în picioare ori 
să zac pe burtă. 

Ea îl fulgeră cu privirea, se întoarse cu spatele la el şi, 
ridicându-şi veşmintele, îi arătă fundul numai vânătăi. 

— Trebuie să mă întind şi eu puţin, spuse el şi se prăbuşi 
gânditor într-un fotoliu. 

May-may îşi trase iute veşmintele la loc şi, cu mare 
gingăşie, se dădu jos din pat. 

— De ce nu râzi? Am crezut că dacă fac aşa o să te 
stârnesc să râzi. 

— Îmi pare rău, fetiţo, aşa ar fi trebuit să fac. Dar am 
atâtea la care trebuie să mă gândesc. 

— Ce? 

EI făcu semn cu mâna spre Ah Gip. 

— Tu afara, heya? după care zăvori uşa în urma ei. 

May-may se chirci lângă oala de mâncare şi amestecă 
încet cu un beţişor. 

— Trebuie să părăsim colonia la ora trei, îi spuse Struan. 
Să zicem că vrei să mai rămâi aici până mâine, ce faci 
atunci? 

— Mă ascund, îi răspunse ea pe loc. Într-un... cum ziceţi... 
o cămăruţă mică lângă acoperiş. 

— Pod? 

— Da, pod. De ce vrei să mai rămâi? 


— Crezi că atunci când o să plecăm or să cerceteze toată 
factoria? 

— De ce să mai rămâi? Nu e deloc înţelept să mai rămâi. 

— Crezi că stegarii or să ne numere la plecare? 

— Ticăloşii ăia nici nu ştiu să socotească! Hârâi din gât 
tare de tot şi scuipă în foc. 

— Să nu mai scuipi! 

— Tai-Pan, doar ţi-am spus de atâtea ori că e un obicei 
chinezesc înţelept şi important, îi răspunse ea. Totdeauna 
omul are în gât multă otravă. Dacă nu mai expectorezi poţi 
să te îmbolnăveşti rău de tot. E foarte înţelept să scuipi 
otrava asta. Şi cu cât icneşti mai tare, cu atât se sperie mai 
mult zeul scuipatului otrăvitor. 

— E o prostie, şi un obicei scârbos. 

— Aiii iaaa! făcu ea pierzându-şi răbdarea. Nu mai pricepi 
acum nici engleza? Uneori mă întreb şi eu de ce-mi mai 
răcesc gura cu tine ca să-ţi explic atâtea lucruri înțelepte 
din civilizaţia chineză. Ce-i cu treaba aia că trebuie să ne 
ascundem în factorie? E tare primejdios să nu plecăm o 
dată cu ceilalţi. Şi ar fi cu mare primejdie dacă stegarii ar 
apuca să mă zărească. O să avem nevoie de protecţie. De ce 
să ne ascundem aici? 

Atunci Struan îi spuse despre lorcea pe care o aştepta. Şi 
despre tezaur. 

— Înseamnă că ai mare încredere în mine, îi răspunse ea 
cu o mină foarte serioasă. 

— Mda. 

— Şi ce trebuie să-i dai lui Jin-qua în schimb? 

— Înlesniri comerciale. 

— Bineînţeles, dar şi mai ce? 

— Numai nişte înlesniri comerciale. 

Se lăsă tăcere. 

— Jin-qua e un om tare înţelept. Nu se mulțumea el numai 
cu nişte înlesniri comerciale, mormăi ea. Şi ce înlesniri aş 
cere eu dacă aş fi Jin-qua! Şi ar trebui să le accepţi pe 
toate. Iloaie. 


— Şi ce-ai pofti? 

Ea se uită ţintă la flăcările focului şi se întrebă ce-ar fi spus 
Struan dacă ar fi ştiut că ea era nepoata lui Jin-qua, a doua 
fiică a fiului său cel mai mare, How-qua, de la cea de-a 
cincea lui nevastă. Şi se mai întrebă şi de ce i se interzisese 
să-i spună vreo vorbă lui Struan, sub pedeapsa ca numele ei 
să fie şters pentru totdeauna de pe pomelnicul strămoşesc. 
Ciudat, îşi spuse ea, şi se cutremură când se gândi că ar 
putea fi alungată din familie, pentru că una ca asta, 
însemna că nu numai ea, dar şi urmaşii ei şi urmaşii 
urmaşilor ei vor fi pierduţi din şirul neamului şi deci lipsiţi 
de protecţia ajutorului reciproc care reprezenta piatra 
fundamentală a societăţii chinezeşti. O piatră veşnică. 
Singurul lucru cu adevărat de valoare pe care cinci milenii 
de civilizaţie şi tot felul de încercări i-au învăţat că însemna 
o certitudine pentru care merita să faci orice. Familia! Şi se 
întrebă acum de ce fusese ea dată lui Struan, în fond. „lu, a 
doua fiică a celei de-a cincea mame”, îi spusese tatăl ei când 
împlinise ea cincisprezece ani. „Ilustrul meu tată s-a gândit 
să-ţi facă o mare cinste. lu ai să fii dată Tai-Panului 
barbarilor.” Fusese îngrozită. Până atunci nu văzuse în viaţa 
ei cum arăta un barbar şi-i socotea a fi murdari, nişte 
canibali dezgustători. Plânsese şi se rugase să fie cruţată, 
iar apoi, în mare taină, îi fusese arătat Struan, pe când se 
afla el cu Jin-qua. Uriaşul de Struan o înspăimântase, dar 
cel puţin văzuse că nu arăta ca o maimuţă. Dar chiar şi aşa 
se rugase să fie măritată cu un chinez. Dar tatăl ei fusese 
de neclintit şi-i lăsase o singură alternativă: „Ori te supui, 
ori părăseşti această casă şi nu mai ai ce căuta în familie 
niciodată.” Aşa că se dusese la Macao şi apoi ajunsese în 
casa lui Struan, cu poruncă să facă totul ca să-i intre în 
graţii. Să înveţe limba barbarului, şi să-l înveţe şi pe el 
obiceiurile chinezeşti, dar fără să simtă el că era învăţat. O 
dată pe an, Jin-qua şi tatăl ei trimiteau pe cineva la ea să 
afle cum mergeau lucrurile şi să-i transmită veşti despre 
familie. Tare ciudat, se gândi May-may. Cu siguranţă că n- 


am fost trimisă ca să-l spionez, ci pentru a-i fi concubină. Şi 
nici tata, nici bunicul n-ar fi făcut chiar cu inima uşoară şi 
fără motive temeinice una ca asta, nu cu cineva din acelaşi 
sânge cu ei. N-am fost eu tocmai nepoata favorită a lui Jin- 
qua? 

— Un tezaur atât de mare, spuse ea, evitând să răspundă 
la întrebare. Un tezaur ca acesta e o groaznică ispită. 
Imensă. Şi totul grămadă... doar o dată să rişti, un atac, o 
tâlhărie şi douăzeci, patruzeci de generaţii după aceea sunt 
la adăpost. 

Ce nebunie în capul meu să-mi fie frică de Tai-Pan. E un 
bărbat la fel ca toţi bărbaţii şi-i stăpânul meu. Şi încă ce 
bărbat! Şi curând am să fiu şi eu Tai-tai. În fine. În fine, am 
să pot să zic că mi-am cinstit obrazul. 1 se înclină adânc 
dinainte. 

— Mare cinste pentru obrazul meu că ai atâta încredere. 
Am să binecuvântez jossul care te apără, Tai-Pan, în vecii 
vecilor. Mi-ai făcut imensă cinste şi mi-ai cinstit tare mult 
obrazul. Fiindcă oricine ar afla de una ca asta nu s-ar gândi 
decât cum să te fure. Oricine. 

— Şi cum te-ai descurca tu? 

— Aş trimite-o pe Ah Gip la Hoppo, spuse ea imediat şi se 
întoarse la învârtit cu beţişorul în oală. Dacă i se promite 
cincizeci la sută e în stare să nu mai ţină seamă nici de 
porunca împăratului. O să-ţi îngăduie să rămâi, dacă aşa 
vrei, chiar în taină, până va sosi lorcea. Când se va convinge 
că e chiar lorcea cu pricina, o să te lase să te urci în taină la 
bord şi o să te intercepteze în josul râului. Şi o să-ţi taie 
beregata. Numai că atunci o să vrea să mă păcălească să 
devin femeia lui. Mare mizerie! Nu, pentru tot ceaiul, din 
China, nu cu porcul ăla de curvar. Nu-i plac decât 
perversiunile murdare. Ştii că-i aproape impotent? 

— Ce? îi replică Struan, fără să fie prea atent la ce spunea 
ea. 

— Ştie toată lumea, insistă ea, gustă cu delicateţe 
mâncarea şi adăugă puţin sos de soia. Are nevoie de două 


fete odată. Una trebuie să se joace cu el frumos, în vreme 
ce cealaltă munceşte din greu. Apoi mai e ceva, că o are 
atât de măruntă încât trebuie să îşi pună tot felul de treburi 
să fie mai mare, nişte chestii din alea imense. Şi mai la 
urmă îi place să facă amor şi cu rațe. 

— Nu mai tot vorbi în dodii! 

— Ce înseamnă dodii? îl întrebă May-may. 

— Prostii. 

— Ha! Să ştii că nu-s prostii. Ştie toată lumea! îşi aruncă 
frumos capul pe spate şi o şuviţă lungă de păr dansă în jurul 
ei. Tai-Pan, eu nu te înţeleg câteodată deloc. Rămâi foarte 
şocat când îţi spun de nişte lucruri obişnuite. Mulţi oameni 
folosesc diverse tertipuri pentru a-şi spori plăcerile. Şi e 
foarte important să le sporeşti dacă poţi. Să mănânci 
mâncarea care trebuie, să foloseşti leacurile care îţi 
servesc. Şi dacă o ai mică nu e rău să-ţi sporeşti norocul şi 
să-i oferi fetei tale mai multă plăcere. Dar nu ca porcul 
acela scârnav. Îi place să le facă să sufere. 

— Femeie, n-ai de gând să termini odată! 

May-may nu mai amestecă mâncarea şi se uită la el. O 
umbră de supărare îi trecu pe faţă. 

— 'Tai-Pan, toţi europenii sunt ca tine? Şi nu le place să 
vorbească deschis despre relaţiile dintre un bărbat şi o 
femeie? 

— Despre unele lucruri nu se vorbeşte, şi cu asta basta. 

Ea clătină din cap. 

— E rău. E mai bine să vorbeşti. Altfel cum să izbuteşti să 
faci dragoste tot mai bine? Bărbatu-i bărbat şi femeia 
femeie. Când e vorba de mâncare nu eşti şocat. Atunci de ce 
să-ţi ieşi aşa din sărite? Sexul e şi el mâncare, nu conteşte! 
îşi strânse ochii cu un fel de răutate şi-l măsură de sus până 
jos. Ei, toţi stăpân ca tu face hâţ-hâţ la fel, heya? 

— Toate fetele astea chinezoaice sunt la fel ca tine, heya? 

— Da, îi răspunse ea liniştită. Cele mai multe. Ca mine, dar 
nu la fel de bune. Aşa sper! şi râse. Cred că tu eşti foarte 
special. Şi eu sunt specială! 


— Şi modestă. 

— Frenţia-n modestia de felul ăsta. Sunt cinstită, Iai-Pan. 
Chinezii sunt cinstiţi. Şi atunci de ce să nu mă cinstesc cum 
mi se cuvine? Şi pe tine. Eu mă bucur de tine aşa cum şitu 
te bucuri de mine. O prostie să te prefaci că nu-i aşa. 

Se uită în oală, luă cu beţişoarele o bucăţică de carne şi o 
gustă, apoi dădu oala la o parte de pe plită şi o puse destul 
de aproape de foc, atât cât să se menţină mâncarea caldă. 
Deschise uşa şi-i şopti ceva lui Ah Gip, iar servitoarea o 
porni târşindu-şi picioarele. May-may se întoarse la focul ei. 

— Unde s-a dus? 

— Să ne găsească o ascunzătoare. 

— Eu fac treaba asta. 

— E mai pricepută decât tine la una ca asta. Mai întâi 
mâncăm şi apoi hotărăşti să vedem ce facem cu Brock. 

— Ce-i cu Brock? 

— Doar n-o să te lase să te ascunzi şi să stai liniştit cum 
pofteşti tu, heya? 

— Am şi hotărât ce voi face cu el! şi zâmbetul i se întinse 
până la urechi, încreţindu-i faţa. May-may, eşti o fiinţă cu 
totul şi cu totul specială. 

— Destul de specială pentru tine ca să mă faci Tai-tai? 
Adică Suprema ta Doamnă, după obiceiurile voastre? 

— O să hotărăsc şi în privinţa asta, dar numai după ce 
împlinesc trei lucruri. 

— Care sunt acelea? 

— Primul, să ajung cu tezaurul teafăr şi nevătămat pe 
China Cloud. 

— Al doilea? 

— Al doilea, să fac din Hong Kong un teritoriu bine apărat. 

— Ultimul? 

— Asupra acestuia nu sunt încă sigur. Va trebui să mai ai 
puţină răbdare în privinţa lui. 

— Am să te ajut să duci la bun sfârşit primele două. De al 
treilea nu pot zice nimic. Dar sunt chinezoaică, chinezii sunt 
foarte răbdători. Însă, pe deasupra, mai sunt şi femeie. 


— Mda, făcu el după o lungă tăcere. 

Capitolul opt. 

Struan era în biroul lui personal de la parter, scriindu-i lui 
Robb o depeşă. Era aproape ora două. Afară, negustorii cu 
servitorii lor, ajutaţi de culi, îşi cărau avutul din factorii şi-l 
încărcau pe lorcile lor. Hoppo anulase ordinul de retragere 
a tuturor servitorilor; servitorii şi culii aveau îngăduinţa să 
le dea o mână de ajutor celor ce plecau până la ora 
maimuţei, ora trei, când toată colonia trebuia să fie 
părăsită. În piaţă mai adăstau stegari care împiedicau 
accesul spre factoria americanilor. 

Struan îşi încheie scrisoarea, îi puse sigiliul său special şi o 
pecetlui cu ceară în care imprimă şi sigiliul de pe inel. Îi 
spusese lui Robb să nu-şi facă griji pentru că el va veni cu 
bune veşti la Hong Kong, şi că dacă el va întârzia cumva, 
atunci Robb să se prezinte la licitaţie şi să cumpere tot 
terenul la care se hotărâseră cu mult timp înainte. Şi să 
cumpere şi colina, indiferent cât o costa. Şi indiferent cât va 
pune în joc Brock, Robb trebuia să dea cu un dolar mai 
mult. 

Struan se rezemă de spătar, îşi frecă ochii să-i treacă 
oboseala, şi începu din nou să verifice planul pus la cale, 
căutând să-i găsească părţile slabe. Ca toate planurile în 
care trebuia să se ţină cont şi de acţiunile altora, acesta 
avea o marjă de şansă, de joss. Şi simţea că girueta acestui 
joss se orienta iar spre vechea ei direcţie, unde era protejat 
şi lucrurile decurgeau întotdeauna aşa cum dorea el să se 
întâmple. 

Pendula mare, bătrânească, bătu de două ori. Struan se 
ridică de la masa sculptată din tec şi se amestecă şi el în 
şirul servitorilor care ieşeau şi intrau în factorie, sub 
supravegherea funcţionarilor portughezi. 

— Aproape am terminat, domnule Struan, îi spuse Manoel 
de Vargas. 

Vargas era un portughez în vârstă, cu părul încărunţit, plin 
de demnitate. De unsprezece ani slujea Nobila Casă şi 


ajunsese şeful funcţionarilor. Înainte avusese propria lui 
companie, cu sediul în Macao, dar nu fusese în stare să 
concureze cu negustorii englezi şi americani. Nu le purta 
pică în nici un fel. Spusese fără ranchiună că asta-i voia 
Domnului, îşi luase nevasta şi copiii şi se dusese la liturghie 
şi mulţumise Madonei pentru toate cele cu care fuseseră 
binecuvântaţi. Ca marea majoritate a portughezilor, şi el 
era credincios, calm, mulţumit cu soarta lui şi nepripit. 

— Putem pleca de îndată ce porunciţi, îi spuse el obosit. 

— Vargas, te simţi bine? 

— M-au prins puţin frigurile malariei. Dar îndată ce totul 
intră în rânduială, o să mă simt bine din nou! Vargas clătină 
din cap. lare rău e să te muţi, să te tot muţi, să te tot muti! 
apoi se răsti în dialectul cantonez la unul dintre culi care se 
clătina sub povara registrelor şi-i arătă cu mâna una dintre 
nave. Sunt ultimele noastre registre, domnule Struan. 

— În regulă. 

— E o zi tristă, tristă. Se aud multe zvonuri rele. Unele de- 
a dreptul aiurite. 

— Adică? 

— Că vom fi cu toţii prinşi pe drum şi ucişi. Că Macao va fi 
şi el curăţat şi că noi vom fi o dată pentru totdeauna 
alungaţi din Orient. Ca şi zvonurile obişnuite că într-o lună 
vom fi înapoi şi comerţul va înflori mai mult ca niciodată. Şi 
mai circulă un zvon că în Canton se află douăzeci de lac în 
lingouri de argint. 

Zâmbetul nu părăsi chipul lui Struan. 

— Atâta argint nu există nici în toată provincia Kwangtung. 

— Bunînţeles, aiureală, dar e amuzantă şi s-o spui. Se zice 
că tot tezaurul acesta a fost adunat de Co-hong pentru a-l 
îmblânzi pe împărat. 

— Vorbe în vânt. 

— Buninţeles că-s vorbe-n vânt. Nimeni n-ar îndrăzni 
măcar să adune atâta avere într-un singur loc. Toţi bandiții 
din China ar da năvală într-acolo. 


— Uite, ia scrisoarea asta şi dă-i-o numai lui Robb în mână. 
Îndată ce ai să poţi, îi spuse Struan. Apoi du-te de îndată în 
Macao. Vreau să-mi strângi echipe de constructori. Îi vreau 
în insula Hong Kong în două săptămâni de azi înainte. Cinci 
sute de oameni. 

— Da, senhor. 

Vargas oftă din adânc şi se întrebă câtă vreme va mai fi el 
nevoit să se prefacă de acum încolo că nimic nu s-a 
întâmplat. Doar cu toţii ştim că Nobila Casă e la pământ. 
Cinci sute de oameni? De ce mai avem nevoie de oameni 
când noi nu avem bani să cumpărăm terenuri? 

— Senhor, va fi tare greu. 

— În două săptămâni, repetă Struan. 

— Vor fi greu de găsit muncitori pricepuţi, replică Vargas 
cu politeţe. Toţi negustorii se vor bate să le cumpere 
serviciile... iar împăratul a revocat tratatul. S-ar putea ca 
aceştia să nici nu fie de acord să lucreze la Hong Kong. 

— Nişte salarii bune o să le schimbe ideile. Vreau cinci 
sute de oameni. Pe cei mai buni. Plăteşte-le salarii de două 
ori mai mari dacă e necesar. 

— Da, senhor. 

— Dacă n-o să avem noi bani să-i plătim, adăugă Struan cu 
un zâmbet întunecat, atunci Brock o să le plătească el bine. 
Nu trebuie să-ţi faci nici un fel de probleme. 

— Nu sunt îngrijorat de muncitorii mei, îi replică Vargas cu 
multă demnitate, sunt îngrijorat de soarta firmei. N-aş vrea 
ca Nobila Casă să se prăbuşească vreodată. 

— Mda, ştiu. M-ai slujit cu credinţă, Vargas, şi am să ţin 
cont de asta. Acum ia pe toţi funcţionarii cu tine. Eu vin cu 
Mauss şi oamenii mei. 

— Să închid eu factoria sau o închideţi dumneavoastră, 
senhor? 

— Închide tu, după ce toţi funcţionarii vor fi la bord. 

— Prea bine. Domnul cu dumneavoastră, senhor. 

— Şi cu tine, Vargas. 


Struan traversă piaţa. În jurul lui oamenii se grăbeau să 
mai aducă în ultima clipă câte ceva pe lorcile încărcate din 
greu ce stăteau amarate de-a lungul cheiului. În susul 
cheului îi zări pe Brock şi Gorth care-şi înjurau cu foc 
marinarii şi funcţionarii. Unii negustori şi plecaseră de- 
acum, şi Struan făcu vesel semne cu mâna spre o lorce care 
pornise la vale. Oamenii bărcilor ancorate pe fluviu 
urmăreau acest exod, strigând şi oferindu-se să remorcheze 
vasele cu sampanele lor până în mijlocul curentului, pentru 
că direcţia vântului stânjenea plecarea navelor de la cheu. 
Struan avea o lorce cu două catarge, patruzeci de picioare 
lungime şi încăpătoare. Mauss era deja pe dunetă. 

— Tai-Pan, totul e în regulă. Se zvoneşte că Hoppo i-ar fi 
luat casa lui Ti-sen. Şi a găsit acolo cincizeci de lac în 
lingouri de argint. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nimic, Tai-Pan. Un zvon, hein? Mauss arăta obosit. Toţi 
convertiţii mei au dispărut. 

— Se întorc ei, nu-ţi fă griji. Şi o să ai o mulţime de 
convertit şi la Hong Kong, îi spuse Struan, căruia îi părea 
rău pentru el. 

— Singura noastră speranţa-i Hong Kong-ul, aşa-i? 

— Mda. 

Struan se îndreptă în susul cheului. Văzu un culi înalt care 
se amestecase prin mulţimea din piaţă. Îşi schimbă direcţia. 

— Heya, ce face iancheu la tine? îi strigă el acelui culi. 

— Tai-Pan, fir-ai să fii, îi răspunse Cooper ascuns sub 
pălăria largă, chinezească. Atât de prost m-am deghizat? 

— Nu, înălţimea te trădează, flăcăule. 

— Tocmai voiam să-ţi urez călătorie sprâncenată. Nu ştiu 
când am să te mai văd. Şi ai şi cele treizeci de zile de care 
am vorbit, bineînţeles. 

— Dar nu crezi că îmi mai oferă vreo şansă, aşa-i? 

— Am să aflu eu în vreo treizeci de zile, nu-i aşa? 

— Dar în vremea asta cumpără pentru noi şi vreo opt 
milioane de livre de ceai. 


— Cu ce, lai-Pan? 

— Cu ce plăteşti de obicei ceaiul pe care-l cumperi? 

— Suntem, bineînţeles, agenţii tăi. Pentru încă treizeci de 
zile. Dar dacă n-ai argint n-am cu ce cumpăra pentru firma 
dumitale. 

— Ai vândut tot bumbacul? 

— Nu încă. 

— Atunci vinde-l repede, fiule. 

— De ce? 

— Poate că piaţa o să cadă cu totul. 

— Dacă-i aşa, atunci s-a dus şi Independence. 

— Ar fi păcat, nu-i aşa? 

— Sper să-ţi aranjezi treburile cu Brock în vreun fel. Şi să- 
ţi construieşti şi Independence Cloud. Îmi doresc bucuria să 
te înving eu însumi. 

— Ţine-te bine, fiule, îi replică Struan bine dispus. 
Pregăteşte-te să cumperi mult şi repede. O să-ţi trimit eu 
vorbă. 

— Tai-Pan, fără tine n-o să mai fie cum a fost. Dacă te duci 
tu, şi noi o să avem destul de pierdut. 

— Poate că până la urmă n-am să mă duc. 

— Pe jumătate aş vrea să ieşi din afaceri. Mai mult decât 
oricare altul, tu ai ras o bună bucată din piaţă, şi asta de 
prea multă vreme. A cam venit timpul să fie libere mările. 

— Libere pentru navele americane? 

— Şi pentru alte naţii. Dar nu în condiţiile puse de 
britanici. 

— Fiule, tot noi o să stăpânim pe veci marea. Trebuie. Voi 
sunteţi o ţară agricolă. Noi suntem industriaşi. Avem nevoie 
de mări. 

— Într-o bună zi o să stăpânim noi mările. 

— Poate că la vremea aia n-o să mai avem nevoie de mări 
pentru că vom stăpâni văzduhul. 

Cooper chicoti. 

— Nu uita de pariul nostru. 


— Asta îmi aduce aminte că am primit o scrisoare de la 
Aristotle acum câteva zile. Mi-a cerut un împrumut să se 
mai menţină în stare de plutire pentru că „acea minunată 
comandă mai trebuie să aştepte până la vară pentru că 
modelul a făcut coşuri”. Aşa că avem timp berechet s-o 
aducem pe pământ. Sau ar fi mai bine zis în pat? 

— Nu poate fi vorba de Shevaun. Ea are gheaţă în vine, nu 
sânge. 

— lar te-a refuzat? 

— Mda. Pune o vorbă bună pentru mine, da? 

— Eu nu mă bag în afaceri din astea. 

Peste umărul lui Struan, Cooper îi zări pe Brock şi Gorth 
apropiindu-se. 

— Dacă ăştia doi Brock nu mai ajung niciodată la Hong 
Kong, atunci ai la dispoziţie tot timpul de care ai nevoie. 
Nu-i aşa? 

— Îmi sugerezi să punem la cale o mică crimă? 

— N-ar fi chiar mică. Ar fi o crimă destul de mare, Iai-Pan. 
Bună ziua, domnule Brock. 

— M-a băt' pe mine gându' că tu tre' să fii, Cooper, îi 
răspunse Brock nespus de vesel. Frumos din partea ta să vii 
să ne vezi cum spălăm putina! Apoi câtre Struan: Acu' o 
ştergi şi tu? 

— Mda. Până la Whampoa, am să am plăcerea să-i arăt lui 
Gorth doar pupa navei mele. Şi apoi sus pe China Cloud, 
taman până la Hong Kong, la fel. Ca de obicei. 

— O să ne arăţi doar fundul dumitale, şi asta nu mai 
departe de şase zile de-acu' încolo când o să fii zvârlit în 
închisoarea datornicilor unde ţi-e locul, îi răspunse Gorth 
răguşit. 

— Gorth, o să-mi ţii coada tot drumul până la Hong Kong. 
Dar n-are rost să fac concurs cu tine. Ca marinar nu eşti 
bun nici să tragi la vâsle. 

— Am să fiu mai bun ca tine, la naiba! 

— Dacă n-ar fi şi taică-tu pe-aici, ai ajunge bătaia de joc a 
Asiei. 


— La naiba, pui de... 

— 'Ţine-ţi fleanca! răcni Brock. 

Ştia că Struan ar fi fost încântat să-i spună Gorth în văzul 
tuturor pui de căţea, pentru că atunci l-ar fi putut provoca 
la duel. 

— De ce-l momeşti pe băiat? 

— Nu-l momesc deloc, Tyler. N-am făcut decât să spun un 
adevăr. Mai bine l-ai mai învăţa cum să se poarte şi cum să 
ajungă şi el marinar. 

Brock se stăpâni. Deocamdată Gorth nu era un rival pe 
măsura lui Struan. Într-un an-doi, când o să mai înveţe şi el 
vicleniile trebuincioase, o să fie altceva. Dar nu acum, 
Dumnezeule. Şi-un englez nu-şi loveşte duşmanu' cân' ăsta 
e neputincios la pământ. Ca afurisitu' de Struan. 

— Un pariu aşa-ntre pretenari. Flăcău' mieu zice că pen' o 
su' de guinee te lăsa-n urmă. Cine-ajunge primu” la catargu' 
steagului de la Hong Kong. 

— Douăzeci de mii de guinee. Dar cu banii lui, nu ai tăi, 
spuse el privindu-l în zeflemea pe Gorth. 

— Şi cum ai să-mi plăteşti tu banii ăştia, Tai-Pan? îi spuse 
cu dispreţ Gorth, şi Brock simţi cum fierbe când îşi văzu fiul 
cât e de prost. 

— Zice şi el aşa în glumă, Dirk, interveni iute Brock. Atunci 
fie douăzeci de mii de guinee. 

— Mda, gluma-i glumă, dacă zici tu aşa, 1yler, replică 
Struan cu multă răceală, dar pe dinăuntru fierbea de 
încântare. 

Au înghiţit momeala! Acum Brock şi Gorth o să-i dea bătăi 
spre Hong Kong... douăzeci de mii de guinee e o frumoasă 
avere, dar ce contează pe lângă patruzeci de lac de argint, 
stând în siguranţă la bordul navei China Cloud? Pe Brock îl 
înlăturase din drumul lui. Dar periculos joc. Gorth aproape 
că era cât pe-aci să întindă coarda şi atunci putea să se lase 
cu vărsare de sânge. Ar fi fost prea uşor să-l omoare pe 
Gorth. Îi întinse mâna lui Cooper. 

— Batem palma pentru cele treizeci de zile. 


Îşi strânseră mâinile. Struan se uită la Gorth: 

— Catargul steagului din Hong Kong! Călătorie 
sprâncenată, Tyler! şi porni grăbit spre lorcea lui care 
molase parâmele şi ţinea prova spre mijlocul fluviului. 

Trecu peste copastie, se întoarse şi făcu semne cu mâna în 
bătaie de joc. Apoi dispăru sub punte. 

— Pe noi să ne ierţi, domnu' Cooper, spuse Brock şi-l luă 
pe Gorth de braţ. Mai ţinem legătura. 

Îl îmbrânci pe Gorth spre nava lor. Ajuns pe dunetă, îl izbi 
cu furie de parapet. 

— Fir-ai tu să fii afurisit de tâmpit, frenţit nenorocit de 
şobolan ce eşti! Ţ-a venit chef să te trezeşti cu gâtiţa ta 
blestemată retezată de la o ureche la cealaltă? De-i spui 
unuia pui de căţea pe meleagurile astea, trebe sa ştii să te 
şi baţi cu el. Spune-i aşa şi are tot dreptu' să te omoare! îl 
plezni pe Gorth cu dosul mâinii peste faţă, şi din gura lui 
Gorth se prelinse o şuviţă de sânge. [-am zis de-o mie de ori 
să te fereşti de afurisitu' ăla. Dacă io mă feresc de el, cu 
atât mai mult tu trebuie s-o faci, fir-ai al naibii să fii. 

— Tată, po' să-l omor, ştiu că pot! 

— 'Ţ-am zis de-o mie de ori să te porţi cum se cade cu el! 
Idiot ce eşti, abia aşteaptă să te taie! Şi e-n stare. Cu 
afurisitu” ăla n-ai să te baţi decât o dată. Pricepi? 

— Da. 

Gorth simţi în gură gustul sângelui şi asta-l înfurie şi mai 
tare. 

— Idiotule, data viitoare am să-l las să te omoare. Ş-încă 
ceva. Să nu-l stârneşti tu vorbind de datorii. Şi să nu dai în 
el cân' a căzut şi-i neajutorat. Regula nu-i aşa. 

— Dar-ar frenţia-n regula asta. 

Brock îi mai dădu un dos de labă. 

— Ai din neamu' lu' Brock ţin datina asta. Pe faţă. Faţă-n 
faţă. Ridică-te tu împotrivă şi te şterg eu de la Brock şi Fiii. 

Gorth îşi şterse sângele de la gură. 

— Tată, să nu mai dai în mine! 


Brock simţi că furia fiului era gata-gata să dea pe dinafară, 
după cum îi tremura vocea, şi faţa i se înăspri. 

— Tată, nu mai da. Pe Dumnezeul meu, te lovesc şi io, 
spuse Gorth, cumpănindu-se pe amândouă picioarele şi 
strângându-şi pumnii ca piatra. 

— M-ai lovit pen” ultima oară. Mai dă în mine şi nu mă mai 
opresc. Pe Dumnezeul meu, m-ai lovit pen” ultima oară! 

Vinele de la gâtul lui Brock se umflară, devenind negre, 
pulsând, în timp ce-şi încheia astfel răfuielile cu fiul lui, care 
nu mai era de-acum fiu, ci duşman. Nu, nu duşman. Doarun 
băiat care nu mai era de-acum copil. Un fiu care-şi 
înfruntase tatăl, aşa cum toţi fiii îşi înfruntă părinţii. Brock 
ştia şi ştia şi Gorth că dacă se băteau mai departe, s-ar fi 
lăsat cu vărsare de sânge, şi unul din ei va fi înlăturat. 
Niciunul dintre ei nu dorea ca celălalt să fie înlăturat, dar 
de se ajungea la una ca asta, şi tatăl şi fiul ştiau că din clipa 
aceea deveneau duşmani de moarte. Brock îl uri pe Gorth 
fiindcă îl făcea să simtă povara vârstei. Dar îl şi iubea 
pentru că-l înfruntase când ştia bine, fără nici o îndoială, că 
el era mai priceput în arta de a ucide decât va învăţa Gorth 
vreodată. 

— Să te topeşti la Hong Kong! 

Gorth îşi descleştă pumnii cu un evident efort. 

— Mda, răspunse el cu glas răguşit. Da' ar trebui să închei 
socotelile cu bastardul ăla îndată, dacă ţi-e în gând... altfel 
data viitoare o s-o fac eu aşa cum ştiu! îl fulgeră cu privirea 
pe nostrom. Ce naiba mai aştepţi, fir-ar să fie! Dă-i drumul! 

Îşi şterse sângele de pe bărbie şi scuipă peste bord. Dar 
inima încă îi mai bătea cu putere şi-i părea rău acum că 
taică-său nu se încumetase să-l lovească şi a treia oară. 
Eram gata, fir-ar să fie, şi l-aş fi mardit... aşa cum l-aş mardi 
şi pe puiul ăla de căţea cu ochi verzi. Ştiu că pot. 

— Tată, ce drum luăm? îl întrebă el pentru că erau mai 
multe căi pe care puteau merge. Fluviul, în apropierea 
oraşului Canton, devenea un labirint de insule mari şi mici, 
cu o mulţime de căi navigabile. 


— Descurcă-te singur în încâlceala asta. Pune-ţi singur pe 
hartă drumul. 

Brock se duse la parapetul babord. Se simţea foarte 
bătrân şi tare obosit. Îşi aminti de propriul tată care fusese 
fierar, şi cum pe când era copil trebuise să primească de la 
el şi bătăi şi îndrumări, şi să-şi stăpânească mânia, şi să facă 
numai ce i se spunea să facă, până într-o zi când avea vreo 
cincisprezece ani şi i se urcase sângele la cap. Iar când i se 
limpezise mintea, îşi dăduse seama că stătea călare pe 
trupul inert al propriului său tată. Doamne Dumnezeule 
care eşti în ceruri, tare aproape de nenorocire am ajuns. Îs 
fericit că n-a trebuit să mă lupt cu el de-adevăratelea. Nu 
vreau să-mi pierd fiul. 

— Gorth, să nu te iei după Dirk Struan, îi spuse el şi vocea 
nu-i mai suna deloc duşmănos. 

Gorth nu spuse nimic. Brock îşi frecă găvanul gol al 
ochiului şi-şi puse bandajul la loc. Supraveghea lorcea lui 
Struan. Ajunsese în mijlocul fluviului, dar Struan nu se 
vedea nicăieri. Sampanul care-l remorca îşi întoarse prova 
şi apoi trecu exact în cealaltă parte a ei cu grabă. O echipă 
de oameni de-ai lui Struan trăgeau îndemnându-se de 
parâme pentru a sălta velele, sampanul folosindu-se de 
ghiondere se îndrepta spre lorcea lui Vargas. Nu e felu' lu' 
Dirk s-o ia din loc atât de iute, medită Brock. Ba chiar deloc. 
Aruncă o privire înapoi spre cheu şi văzu că Vargas şi toţi 
ceilalţi funcţionari ai lui Struan erau încă acolo, lorcea lor 
încă amarată. Nu, nu e felu! lu' Dirk să lase lucrurile aşa. Să 
plece el înaintea funcţionarilor lui. Dirk e tare ciudat când e 
vorba de lucruri din astea. 

Struan se ascunsese în cabina sampanului. Când sampanul 
trecu pe sub prova navei lui Vargas, Struan îşi îndesă mai 
bine pălăria de culi pe cap şi-şi strânse mai tare haina 
matlasată pe el. Proprietarul sampanului nu păru să-l bage 
în seamă. El şi familia lui fuseseră bine plătiţi să nu audă şi 
să nu vadă nimic. 


Struan pusese împreună cu Mauss la cale cel mai sigur 
plan care era posibil în împrejurările date. Îi dăduse 
instrucţiuni lui Mauss să ajungă cât mai repede pe China 
Cloud care se afla lângă insula Whampoa, la vreo 
treisprezece mile depărtare de Canton, să apuce pe 
trecătoarea de nord şi să-i transmită căpitanului Orlov să 
salte toate pânzele şi să pornească val-vârtej în aval, spre 
celălalt capăt al insulei cu pricina, acolo să schimbe de 
drum, să ocolească insula şi s-o ia în susul fluviului prin 
canalul de sud din nou spre Canton; îl avertizase că era de 
cea mai mare importanţă ca aceste manevre să nu fie 
băgate de seamă de Brock. În vremea asta Struan avea să 
aştepte lorcea încărcată cu tezaurul, apoi avea să apuce pe 
cea mai lungă cale şi să se strecoare prin canale laterale 
spre malul sudic al insulei, unde urmau să se întâlnească. În 
apropiere de Pagoda de Marmură. Pagoda avea două sute 
de picioare înălţime şi se vedea uşor de departe. 

— Dar de ce, Tai-Pan, de ce? îi replicase Mauss. E tare 
periculos. De ce rişti atât de mult, hein? 

— Wolfgang, singura ta grijă e să ajungi acolo, îi puse din 
nou în vedere Struan. 

Când sampanul atinse cheul, Struan apucă nişte coşuri pe 
care le pregătise din timp, şi se grăbi prin mulţime să 
ajungă la poarta grădinii. Îndată ce ajunse acolo, aruncă 
coşurile, alergă spre sufragerie şi pe fereastră se uită cu 
mare atenţie din dosul perdelei. Lorcea lui ajunsese de- 
acum departe, Brock se afla în mijlocul canalului, câştigând 
viteză, cu velele umflate, pe măsură ce le prindea vântul. Pe 
dunetă se vedea bine Gorth, şi Struan parcă îi auzea de 
departe înjurăturile. Brock se retrăsese lângă parapetul din 
babord, şi privea ţintă în josul fluviului. Struan se strecură 
din salon, mergând îndoit din mijloc să nu fie zărit de 
nimeni şi alergă pe scări în sus. De pe palier îl zări pe 
Vargas întorcându-se iar în holul cel mare, verificând încă o 
dată totul, după care ieşi. Struan auzi cheia răsucindu-se în 
broasca uşii. Atunci se relaxă şi începu să urce pe scara 


îngustă ce ducea la pod. Îşi croi drum pe lângă vechi lăzi 
uitate pe acolo, şi păşi cu atenţie către faţada edificiului. 

— Hello, Tai-Pan, îl întâmpină May-may. 

Era îmbrăcată cu nişte pantaloni mizerabili, cum purtau 
fetele Hoklo, şi o haină matlasată, dar încă nu-şi mâzgălise 
şi faţa. Stătea în genunchi pe o pernă în spatele unor lăzi. 
Ah Gip se ridică în picioare şi se înclină dinaintea lui, după 
care se ghemui la loc, lângă boccelele mici de haine şi 
ustensile de bucătărie. May-may arătă cu mâna spre o altă 
pernă în faţa ei ca şi spre cutia de table gala aranjată de 
joc. 

— Jucăm la aceeaşi miză, heya? 

— Aşteaptă numai o clipă, fetiţo. 

Podul avea un luminator şi o fereastră spre faţadă. Struan 
putea cerceta pe îndelete toată piaţa, fără nici un pericol. 
Oamenii mişunau grăbiţi. Înjurau şi făceau ultimele 
pregătiri. 

— M-ai văzut ce-am făcut? 

— Ba bine că nu, îi răspunse ea. Dar noi ne uitam de aici 
de sus, şi poate că de jos să nu te fi văzut nimeni. De ce şi-a 
luat Brock fiul la bătaie, heya? 

— Nici n-am ştiut că l-a plesnit. 

— Şi încă de două ori. Şi încă ce palme! Am râs să ne 
prăpădim. Iar fiu-su mai-mai să-l atingă şi el. Îmi pun 
nădejdea că o să se bată..., o să se omoare unul pe 
celălalt... şi atunci nimeni nu-i mai datorează un ban. Şi 
socot că eşti nebun de legat de nu plăteşti un pirat acolo să- 
l ucidă. 

Fata se aşeză pe pernă, apoi se săltă din nou în genunchi 
scăpând un blestem. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Fundul meu, ea ustură şi acum. 

— Elmă ustură şi acum. 

— Bine, mă ustură! Făcusem o glumă. Aiii iaaa, de data 
asta am să te bat de-am să te usuc şi să-mi iau toţi dolarii 


înapoi, după care adăugă cu inocenţă: Şi cât îţi mai datorez 
eu ţie? Paişpe mii? 

— Lasă că îţi aduci tu aminte foarte bine. 

Se aşeză şi el şi luă paharul cu zarurile. 

— Patru partide, apoi ne culcăm. Avem înainte o noapte 
lungă şi grea care ne aşteaptă. 

Aruncă zarurile şi fata scăpă o înjurătură. 

— Ce joss poţi să ai! Doi de şase, frenţia-n şase şase! 

Aruncă şi ea zarurile, dădu acelaşi zar, trânti paharul şi 
scoase un strigăt de izbândă: 

— Frumuşelul şi drăgălaşul şi scumpul de şase şase! 

— Nu mai striga aşa de tare că nu mai jucăm deloc! 

— 'Tai-Pan, aici suntem în deplină siguranţă. Dă cu zarul! 
Azi mă curtează un joss bun. 

— Să sperăm că e chiar foarte bun! îi replică el. Şi să ţină 
şi mâine! 

— Aiiia iaaa! mâine, Tai-Pan! Azi! Numai de azi contează! 
Dădu cu zarul, din nou doi de şase. Drăguţele şi frumoasele 
de zaruri, vă ador! Fata se încruntă. Şi ce înseamnă „ador”? 

— Dragoste! 

— Şi „dragoste” ce-nseamnă? 

Struan îşi miji ochii şi-i făcu cu degetul. 

— Nu vreau să mai dezbatem subiectul ăsta acum. 

Mai demult încercase să-i explice ce înseamnă dragostea. 
Dar chinezii nu aveau nici un cuvânt care să exprime 
conceptul european de dragoste. 

Bătrâna pendulă începu să bată ora unsprezece. Struan se 
foi neliniştit. În spatele postului său de observaţie de la 
fereastra dinspre faţadă, May-may dormea făcută colac, iar 
Ah Gip rezemată de o ladă putrezită. În urmă cu câteva 
ceasuri, se întinsese şi el să doarmă câteva minute, dar 
avusese parte de nişte visuri ciudate ce se amestecau cu 
realitatea. Se făcea că era pe China Cloud zdrobit de 
apăsarea întregului tezaur. Jin-qua venise în cabină, 
ridicase de pe el povara care-l apăsa, şi luase întregul 
tezaur în schimbul unui coşciug şi a douăzeci de guinee de 


aur, şi se visă deodată că nu mai era pe navă, ci la țărm, în 
Casa cea Mare de pe colină. Winifred îi adusese trei ouă, el 
începuse să înfulece micul dejun, iar May-may îi spunea, 
peste umărul lui: „Dumnezeule mare, cum poţi tu să 
mănânci nişte copii încă nenăscuţi de găină?” El se 
întorsese şi văzuse că ea nu avea nici un veşmânt pe ea şi 
era dureros de frumoasă. Winifred spusese: „Când era 
dezbrăcată, mama era la fel de frumoasă?” Iar el îi 
răspunse: „Da, dar în alt chip”. Şi se trezi pe dată. Visul 
despre cei din familia lui îl făcu să se întristeze. Trebuie să 
mă întorc în ţară curând, se gândi el. Habar n-am nici 
măcar unde-s îngropaţi. 

Se întinse şi cercetă mişcarea de pe fluviu. Se gândi la 
Ronalda şi la May-may. Sunt deosebite, atât de deosebite 
una de alta... atât de deosebite. Le-am iubit pe amândouă la 
fel de mult. Ronaldei i-ar fi plăcut Londra, să aibă ea o casă 
mare acolo, şi în timpul sezonului să se ducă la băi la 
Brighton şi Bath. Ar fi fost o gazdă perfectă la toate 
dineurile şi petrecerile. Dar acum... am rămas singur. Am să 
o iau oare pe May-may în ţară cu mine? Poate. Ca Tai-tai? 
Imposibil. Pentru că din pricina ei n-aş mai putea intra în 
cercul celor de care am nevoie. Îşi alungă gândurile astea şi 
se concentră asupra celor ce se petreceau în piaţă. Nu se 
mai vedea nici ţipenie. Chiar înainte de lăsarea serii, 
stegarii părăsiseră toate posturile din piaţă. Acum piaţa era 
stăpânită doar de lumina palidă a lunii şi de umbre 
nedesluşite, şi această pustietate îi părea lui Struan 
sinistră, dureroasă. Voia să mai doarmă. Acum nu mai ai 
când să dormi, îşi spuse el. Mda, dar sunt zdrobit de 
oboseală. 

Se ridică în picioare, se întinse şi-şi reluă postul de 
observaţie. Pendula marcă sfertul de oră, apoi jumătate, şi 
se hotări să le scoale pe May-may şi Ah Gip într-un sfert de 
oră. Nu e nici o grabă, îi trecu lui prin minte. Nu-şi îngădui 
să lase frâu liber gândurilor şi să ghicească ce s-ar întâmpla 
dacă lorcea lui Jin-qua nu s-ar arăta. Degetele îi pipăiau 


cele patru jumătăţi de monedă din buzunar şi din nou se 
întrebă ce-o fi în mintea lui Jin-qua. Ce servicii are de gând 
să-i ceară şi când anume? Acum înţelegea în mare măsură 
motivele care-l împinseseră pe Jin-qua să procedeze aşa 
cum procedase. Dizgraţia în care căzuse Ti-sen lămurise 
multe. Era limpede că va fi iar război. Era limpede, de 
asemenea, că englezii îl vor câştiga. La fel de limpede se 
putea bănui că şi comerţul va fi reluat. Dar nu sub 
imperativul celor Opt Porunci. În chipul acesta Co-hong-ul 
îşi va pierde monopolul şi fiecare negustor va trebui să 
lupte pentru pielea lui. De aici şi înţelegerea pentru 
următorii treizeci de ani: Jin-gqua îşi cimenta legăturile de 
afaceri pentru trei decenii de acum încolo. Aşa procedează 
un chinez, se gândi Struan, nu-şi bate capul cu profitul 
imediat, ci cu cel ce-o să-l dobândească el peste ani şi ani. 

Mda, dar de fapt ce-i în mintea lui Jin-qua? De ce vrea el să 
cumpere terenuri la Hong Kong? De ce vrea el să-şi educe 
unul din fii după obiceiurile barbarilor? Şi în ce scop 
dinainte bine calculat? Şi care vor fi cele patru servicii? Şi 
acum, dacă le-ai acceptat şi ai promis să le împlineşti, cum 
ai să faci să fii sigur că vor fi împlinite? Cum ai să faci să ai 
garanţia că Robb şi Culum vor respecta înțelegerile? 

Struan începu să mediteze la aceste lucruri. Întoarse pe-o 
parte şi pe cealaltă o duzină de posibilităţi înainte de a 
ajunge la un răspuns. I se făcu silă când se gândi la ce ştia 
că trebuia să împlinească. Apoi, odată hotărât, îşi îndreptă 
gândurile spre un alt făgaş. Cu Brock ce avea să facă? Dar 
cu Gorth? Pe când fuseseră pe cheu, o clipă îi trecuse prin 
minte să-l înfrunte pe Gorth. Dacă acesta ar mai fi scos un 
cuvânt, ar fi fost obligat să-l provoace la duel fără şovăială. 
Onoarea l-ar fi silit... şi i-ar fi îngăduit să-l umilească pe 
Gorth. Cu un şiş în pântece. Sau cu biciul. 

Şi Culum. Ce-o fi punând şi el la cale? De ce nu i-o mai fi 
scris? Mda, la fel şi Robb. Şi ce parşivărenii o mai fi făcut şi 
Longstaff ăla? 


Ceasul bătu douăsprezece fără un sfert. Struan o trezi pe 
May-may. Fata căscă şi se întinse cu voluptate, ca o pisică. 
Ah Gip se săltase în clipa în care se mişcase Struan, şi de- 
acum îşi strângea boccelele. 

— A venit lorcea aia? îl întrebă May-may. 

— Mnu! Dar să coborâm la parter şi să fim pregătiţi. 

May-may îi şopti ceva lui Ah Gip, care scoase acele din 
părul fetei şi începu s-o pieptene energic. May-may închise 
ochii, să simtă plăcerea de a fi pieptănată astfel. Apoi Ah 
Gip îi împleti părul aşa cum făceau fetele Hoklo, i-l legă cu o 
bucată de panglică roşie, şi-i lăsă părul să-i cadă pe spate. 
May-may îşi vâri palmele în praf şi-şi mânji faţa. 

— Uite să vezi ce fac eu pentru tine, Iai-Pan. Murdăria 
asta o să-mi strice frumuseţe de ten. O să am nevoie de 
mulţi, mulţi bani pentru ca să mai dreg ceva. Cât dai, heya? 

— Hai, ia-o din loc. 

El o porni primul pe scări în jos, cu mare grijă, până în 
sufragerie, le făcu semn să stea nemişcate, şi se apropie de 
fereastră. Piaţa era mai departe pustie. Pe sampanele 
înghesuite unele în altele din satul acela plutitor ardeau 
opaițe cu ulei. Din când în când se auzea un lătrat de câine, 
pleznea câte-o pocnitoare, izbucneau glasuri puse pe harţă, 
care apoi treceau la şoapte, uneori răzbăteau şi voci pline 
de veselie, pocnetul permanent al pieselor de mah-jong 
izbite de punți sau de mese, sporovăiala cântată a 
chinezilor. Fumul se ridica liniştit de la focurile unde se 
gătea masa, jonci şi sampane blocau aproape cu totul 
estuarul. Lui Struan toate i se păreau fireşti, şi zgomotele 
acelea, şi mirosurile şi priveliştea. În afară de pustietatea 
pieţei coloniei. Îşi făcuse socoteala că vor mai fi oameni 
mişunând prin piaţă. Acum aveau să fie nevoiţi să 
traverseze spaţiul acela pustiu şi, la lumina lunii aveau să 
fie văzuţi de la sute de iarzi distanţă. Pendula bătu miezul 
nopţii. Aştepta, supraveghea totul şi aştepta mai departe. 
Minutele deveniră nesfârşite, şi după o veşnicie ceasul 
marcă sfertul de oră. Apoi jumătatea de oră. 


— Poate că lorcea aceea e spre sud, şopti May-may, 
înăbuşindu-şi un căscat. 

— Mda. Mai aşteptăm un sfert de oră şi apoi ne ducem să 
vedem. 

Când aproape se împlini ceasul, văzu o lorce coborând 
fluviul şi având două felinare. Ambarcaţia se afla prea 
departe ca să poată vedea ochiul vopsit în roşu, şi aşteptă în 
continuare cu sufletul la gură. Lorcea înainta încet, dar 
părea greoaie, mult afundată în apă. Era semn bun pentru 
el, fiindcă tezaurul acela cântărea mai multe tone. După ce 
nava trecu de colţul de nord al coloniei, îşi schimbă direcţia 
şi se apropie încet de cheu. Doi din echipajul chinezesc al 
lorcei săriră pe cheu cu parâmele în mână şi legară nava. 
Spre uşurarea lui Struan, un al treilea chinez se duse la 
felinarul din prova, suflă în el, îl stinse şi apoi îl aprinse din 
nou, aşa cum se înţeleseseră dinainte. Struan cercetă 
semiîntunericul ce dăinuia în piaţă, să surprindă dacă-i 
pândea vreun pericol. Nu simţi a-l ameninţa ceva. Îşi 
verifică pistoalele, să vadă dacă le pusese capsele, şi le vâri 
la brâu. 

— Hai, iute, urmaţi-mă! 

Se duse fără să facă un zgomot până la uşa din faţă, o 
deschise, şi le conduse cu multă prudenţă prin grădină. 
Deschise apoi poarta şi traversară în mare grabă piaţa. Lui 
Struan i se părea că tot Canton-ul îl spionează. Când 
ajunseră la lorce, văzu ochiul vopsit în roşu al navei, şi la 
prova îl recunoscu pe omul care-l condusese la Jin-qua. O 
ajută pe May-may să urce la bord. Ah Gip sări şi ea uşurel 
pe punte. 

— Ce ele doi cow chillo, heya? Nu poate! se răsti chinezul. 

— Nume la tine care poate? îl întrebă Struan. 

— Wung, heya! 

— Cow chillo al meu! Mola, mola, Wung! 

Wung băgă de seamă picioarele minuscule ale lui May- 
may, îşi miji şi mai tare ochii. Nu putea vedea chipul fetei 
pentru că aceasta îşi trăsese mult pe ochi pălăria de pai. Lui 


Struan nu prea îi plăcu felul în care Wung părea să şovăie şi 
nici privirile pe care i le aruncase lui May-may. 

— Mola! îi porunci el scurt şi-şi strânse pumnul. 

Wung slobozi un ordin. Parâmele de ancorare fură 
dezlegate, şi lorcea se desprinse de cheu. Struan le luă pe 
May-may şi Ah Gip şi le conduse pe scară în jos spre puntea 
de dedesubt. Se îndreptă spre pupa, unde ar fi trebuit să fie 
cabina principală, şi deschise uşa. Înăuntru se aflau cinci 
chinezi. Le făcu semn să iasă afară. Fără prea multă tragere 
de inimă, aceştia se ridicară în picioare şi părăsiră 
încăperea, nu înainte de a o măsura pe May-may de sus 
până jos. Şi ei băgară de seamă picioarele ei. 

Era o cabină destul de mică, cu patru cuşete, o masă 
grosolană din lemn şi nişte bănci la fel. Stăruia un iz de 
cânepă şi peşte împuţit. Wung se ivi în uşa cabinei, 
cercetând-o pe May-may. 

— Ce căuta la cow chillo? Nu poate. 

Struan nu-i dădu nici o atenţie. 

— May-may, tu la tine închide uşa, heya? Nu deschide 
decât eu bate uşa, savvy? 

— Savvy, stăpân. 

Struan se apropie de uşă şi-i făcu semn lui Wung să vină 
afară cu el. Auzi cum se trage zăvorul după el, apoi spuse: 

— Merge cală! 

Wung îl conduse până la cală. Cele patruzeci de lăzi erau 
aşezate frumos pe două rânduri pe lângă pereţii navei, cu 
un spaţiu larg de trecere între ele. 

— Ce are lada, heya? 

Wung păru uluit de întrebare. 

— De ce spune la asta, heya? Are la ele ce spune stăpân 
Jin-qua are. 

— Cât oamenii ştii la asta? 

— Unu io! Daca ştii la ei, aiiia iaaa! şi Wung făcu un semn 
cu degetul în dreptul beregatei. 

Struan mârâi: 

— Păzeşte uşa! 


Se opri la întâmplare la una dintre lăzi şi o deschise cu o 
rangă. Se uită la lingouri, apoi ridică una dintre cărămizile 
de argint de pe rândul de deasupra. Simţi încordarea lui 
Wung care se transmise şi asupra lui, sporindu-i neliniştea. 
Puse lingoul la loc şi capacul. 

— Ce caute aici cow chillo, heya? interveni Wung. 

— Cow chillo meu! Terminat! 

Struan se convinse că acum capacul lăzii era bine închis. 
Wung îşi înfipse degetele mari în brâul nădragilor rufoşi: 

— Mâncat poate? 

— Poate. 

Struan ieşi pe punte şi verifică greementul şi velele. La 
prova se vedea un tun de patru livre şi un altul la pupa. Se 
duse să se convingă că amândouă erau încărcate şi cu 
capsele pregătite, cutiile cu pulbere pline şi pulberea 
uscată cum trebuie. Mitraliile şi ghiulelele se aflau la 
îndemână. Îi porunci lui Wung să adune echipajul şi el 
apucă o cavilă de luat volte. La bord erau opt oameni. 

— Tu spune la ei, îi porunci Struan, tot cuţit, tot bum-bum, 
jos la puntea iute-iute! 

— Aiii iaa, nu poate! protestă Wung. Mult pirat la apa aici. 

Pumnul lui Struan îl nimeri în gât şi-l izbi de parapet. 
Oamenii echipajului începură să vocifereze mânioşi şi se 
pregătiră să se arunce asupra lui, dar cavila ridicată din 
mâna lui păru să-i descurajeze. 

— "Tot cuţit, tot bum-bum, la puntea jos, iute-iute! 

Wung se ridică greoi şi mormăi ceva în dialectul cantonez. 
După o pauză amenințătoare, îşi aruncă cuțitul pe punte şi, 
mârâind, ceilalţi îi urmară exemplul. Struan îi porunci să 
adune cuţitele şi să le lege într-o bucată de pânză de sac 
aruncată pe punte. Apoi îi obligă pe cei din echipaj să se 
întoarcă cu spatele, şi începu să-i controleze el. La cel de-al 
treilea om găsi un pistol mic şi cu patul armei îl izbi în cap. 
Patru cuțite zăngăniră pe punte aruncate de către ceilalţi, 
şi cu coada ochiului Struan îl zări pe Wung care făcea vânt 
în apă unei securi mici bune de luptă. După ce-i verifică pe 


toţi, Struan le porunci să rămână pe punte şi, luând armele 
cu el, cercetă cu mare atenţie întreaga navă. Sub punte nu 
se ascundea nimeni. Găsi o ascunzătoare unde erau vârâte 
patru muschete, şase săbii, patru arcuri şi trei fiare de 
luptă, în spatele unor lăzi, şi le luă cu el în cabină. 

— Heya, May-may, auzit ce vorbit sus la punte? îi şopti el. 

— Da, îi răspunse ea la fel de încet. Spuneai că putem 
vorbi în engleză de faţă cu Ah Gip. Nu mai vrei acum? 

— Am uitat. Obişnuinţa. Da, fato, e în regulă. 

— De ce l-ai lovit pe Wung? E omul de încredere al lui Jin- 
qua, nu? 

— Încărcătura noastră e magnetul acestei călătorii. 

— Magnet? 

— Magnet. Acul busolei! 

— Ah, acum pricep, şi May-may se aşeză pe cuşetă, cu 
nările fremătând din cauza miasmelor de peşte împuţit. 
Dacă mai stau mult aici, o să-mi fie tare râu. Nu pot să ies 
pe punte? 

— Aşteaptă puţin, până trecem de Canton. Aici eşti mai în 
siguranţă. Mult mai în siguranţă. 

— Şi cât o să dureze până când ne întâlnim cu China 
Cloud? 

— Îndată după ivirea zorilor... dacă Wolfgang nu face nici 
o greşeală în privinţa locului de întâlnire. 

— Şi s-ar putea şi una ca asta? 

— Cu încărcătura asta la bord e posibil orice! Struan luă 
una dintre muschete. Ştii cum să te foloseşti de o armă ca 
asta? 

— De un' să ştiu eu cum să umblu cu puşcoace? Eu sunt o 
biată femeie bătrână, o mare frumuseţe, sunt de acord, dar 
cu frica unei femei civilizate, şi habar n-am de puşcoace. 

E] îi arătă cum funcţionează. 

— Dacă în cabina asta încearcă să intre altcineva în afară 
de mine, ucide-l. 

Se întoarse pe punte, ducând cu el cealaltă muschetă. 
Lorcea ajunsese de-acum în mijlocul fluviului, şi naviga 


greoaie, mult adâncită în apă, făcând cam patru noduri, sub 
lumina lunii care se înălța tot mai sus. Depăşeau acum 
mahalalele Canton-ului, şi ambele maluri erau împânzite cu 
o puzderie de sate plutitoare. Din când în când treceau pe 
lângă bărci, sampane şi jonci ce se străduiau să răzbească 
împotriva curentului. Aici fluviul avea jumătate de milă 
lărgime, şi ambarcaţii de toate mărimile, înainte şi în urmă, 
se lăsau duse la vale. Cercetând cerul, Struan bănui că va fi 
vreme frumoasă şi, adulmecând vântul, îl simţi blând, uscat, 
fără nici un gând să lase rouă. Înţelese că boarea asta va 
slăbi şi mai mult, şi viteza lor va scădea. Dar nu era 
îngrijorat, făcuse drumul ăsta de atâtea ori că ştia cu ochii 
închişi bancurile de nisip, afluenții, punctele de reper. În 
apropierea Canton-ului, străjuia un labirint de canale şi 
ostroave, mari şi mici, ce se întindeau pe o suprafaţă de 
cinci mile pe douăzeci de mile. Şi erau o mulţime de căi pe 
care să urci fluviul. Şi la fel de multe să mergi în aval. 

Struan era fericit că naviga din nou. Fericit că începuse 
călătoria spre Pagoda de Marmură. Se legăna alene, după 
mişcarea navei. Wung stătea lângă cârmaci, iar ceilalţi se 
împrăştiaseră şi ei pe punte, încruntaţi şi ameninţători. 
Struan băgă de seamă că veghea de la prova era la postul 
ei. 

În faţă, la vreo jumătate de milă, fluviul era împărţit în 
două de un ostrov. Înainte de această bifurcaţie era un banc 
de nisip ce trebuia evitat. Struan nu spuse nimic, aştepta. Îl 
auzi pe Wung spunându-i ceva cârmaciului, care puse 
cârma banda şi făcu nava să se abată de la drum, 
îndepărtându-se de banc. Bun, gândi Struan. Wung 
cunoaşte măcar o bună parte din drum. Era curios să ştie 
pe ce drum va apuca Wung ca să ocolească insula. 
Amândouă erau bune, dar pe la nord era mai bine decât pe 
la sud. Lorcea îşi menţinu drumul, îndreptându-se spre 
canalul de nord. Struan se întoarse, clătină din cap şi arătă 
spre canalul de sud, măsură de prevedere dacă cumva 
Wung pusese la cale o ambuscadă. 


Cârmaciul se uită la Wung, aşteptând încuviințarea lui. 
Struan făcu doar o mişcare uşoară către cârmaci. Cârma fu 
împinsă imediat, pânzele fluturară câteva clipe şi nava o 
apucă pe noul drum. 

— Ce pe merge la drum ala, heya? Ce loveşte la mine? 
Rau, rau tare. 

Wung se duse lângă parapet şi privi furios în noapte. 
Vântul se întări uşor, nava prinse viteză îndată, în vreme ce 
traversau canalul de sud. Lia capătul primei volte, Struan îi 
făcu semn cârmaciului care împinse echea în celălalt bord. 
Nava îşi schimbă încet drumul, şi pe noua direcţie vântul 
prinse iar velele care fluturau, bubuitul lor făcu puntea să 
geamă şi lorcea porni uşor şi începu din nou să ia viteză. 
Struan dădu ordin să fie orientate velele şi vreme de 
jumătate de oră înaintară statornic, navă anonimă a 
traficului de ambarcaţii de pe fluviu. Deodată, cu coada 
ochiului, Struan surprinse o lorce mare îndreptându-se iute 
spre ei dinspre partea din care bătea vântul. La prova se 
zărea Brock, în picioare. Struan se ghemui şi se strecură 
iute spre eche şi-l dădu deoparte pe cârmaci. Wung şi 
cârmaciul erau uluiţi şi începură să discute tulburaţi 
evenimentul, întregul echipaj cu ochii pe Struan. Acesta 
puse cârma banda în tribord, rugându-se în gând ca nava 
să răspundă cât mai iute. Prinse glasul lui Brock abia auzit - 
„Cârma tribord, drept aşa!” - şi simţi cum pierde vântul din 
vele, împinse până la capăt echea să facă voltă în cealaltă 
parte şi să schimbe direcţia, dar nava nu răspunse, şi lorcea 
lui Brock veni cu bordul lângă a lui. Văzu ghearele de pisică 
zburând şi prinzându-se bine. Îndreptă muscheta asupra 
asediatorului. 

— Ah, tu erai, Dirk, Dumnezeule! strigă Brock, 
prefăcându-se uluit. 

Stătea rezemat de parapet, zâmbind cu gura până la 
urechi. 

— Să abordezi o navă cu ghearele de pisică e un act de 
piraterie, Brock! îi aruncă lui Wung cuțitul, cu mânerul 


înainte. 'Taie parâme gheare pisică, iute-iute. 

— Flăcăule, ai dreptate. Iertare pen' ghearele de pisică, îi 
spuse Brock. Mă bătea gându' că aveţi nevoie să vă 
remorcheze cineva. Nu ţi-am văzut flamura sus. Poa' ţi-e 
ruşine de ea? 

Dintr-o privire Struan văzu că oamenii lui Brock erau 
înarmaţi şi în poziţie de atac. Gorth se vedea pe dunetă, 
lângă un mic tun pivotant, şi cu toate că tunul nu era 
îndreptat spre el, ştia că trebuia să fie încărcat şi cu capsa 
la locul ei, gata de tras. 

— Data viitoare când mai abordezi cu ghearele de pisică o 
navă de-a mea am să socot că eşti pirat şi-ţi zbor creierii! 

— Voie să vin la bord, Dirk? 

— Da! 

Brock se strecură printre parâmele greementului navei 
sale, şi sări pe cealaltă. Trei oameni săriră în acelaşi timp pe 
copastie ca să-l urmeze, dar Struan îndreptă muscheta spre 
ei şi strigă: 

— Rămâneţi acolo! Oricine sare pe puntea mea fără 
încuviinţare îl expediez drept în iad! 

Oamenii încremeniră unde se aflau. 

— Drept îi! spuse Brock răutăcios. Asta-i legea mării. Un 
căpitan pofteşte la bord numai pe cin' vrea el, pe cin” nu, 
nu. Rămâneţi acolo. 

Struan îl trimise pe Wung la prova. 

— Taie parâme la gheare pisică! 

Înspăimântat, chinezul alergă la prova şi începu să reteze 
parâmele. Gorth răsuci tunul, dar Struan îndreptă 
muscheta spre el. 

— Du-te de-acolo, Gorth! se răsti tăios Brock la el. 

Legea mării era de partea lui Struan: abordarea cu 
gheare de pisică a unei nave e un act de piraterie. Şi să vii 
la bord înarmat, fără să ai îngăduinţă din partea 
comandantului, era piraterie, şi niciuna dintre legile Angliei 
nu era mai sever respectată şi apărată ca legile privind 
navele aflate pe mare şi cele privind autoritatea căpitanului 


în voiaj. lar pentru piraterie nu exista decât o singură 
pedeapsă: spânzurătoarea. 

Wung tăie ultima parâmă şi cele două nave începură să se 
depărteze una de cealaltă. Când lorcea lui Brock ajunse la 
vreo treizeci de picioare distanţă, Struan lăsă muscheta jos 
şi strigă: 

— Dacă vă mai apropiaţi fără învoirea mea la cincizeci de 
iarzi, vă acuz de piraterie, aşa să-mi ajute mie Dumnezeu! 
apoi se rezemă de parapet. Tyler, spune-mi şi mie ce se- 
ntâmplă! 

— Ş-io po' să te-ntreb la fel, Dirk, îi spuse nonşalant Brock. 
Te-am văzut io strecurându-te în sampanul ăla ieri, şi ochiul 
lui Brock scăpără în lumina felinarului. Apoi te-am văzut, 
năstruşnic dichisit ca un culi, şi, Dumnezeu fie 
binecuvântat, cum te-ai şoricit înapoi în factorie. Poznaşă 
treabă, m-am dumirit io. Poa' că bătrânu' Dirk s-a scrântit la 
cap. Sau poa' c-are nevoie de-o mână de ajutor să iasă 
teafăr şi nevătămat din Canton. Aşa c-am mai mers noi 
puţin la vale şi ne-am strecurat iar la deal ş-am ancorat la 
nord de colonie. Şi iată că te văz sărind la bordul ăstei nave 
care mai-mai să se scufunde. Tu şi două muieri. 

— Ce fac mă priveşte numai pe mine. 

— Mda, asta cam aşa-i. 

Mintea lui Struan lucra cu febrilitate. Ştia că nava lui 
Brock era mult mai iute ca a lui, că avea un echipaj de 
oameni primejdioşi şi bine înarmaţi, şi că singur n-avea cum 
le face faţă. Se blestemă în gând că fusese atât de 
încrezător în planul lui şi pentru că nu se păzise mai bine. 
Dar atunci tot nu l-ai fi văzut pe Brock cum se strecoară în 
amonte. Şi cum să faci acum să-l foloseşti tu pe Brock spre 
avantajul tău? Trebuie să fie o cale. Noaptea poate da peste 
tine, şi chiar dacă reuşeşti să scapi cu viaţă tot n-ai să poţi 
dovedi nimic. Brock o să pretindă că a fost un accident. Şi 
apoi, May-may habar nu are să înoate. 

— Covată asta învechită stă cam mult afundată în apă. la 
cumva apă din gros? Sau poa' că din cauza încărcăturii? 


— Tyler, ia spune, ce pui îţi face mintea? 

— la acolo mă bântuie nişte zvonuri, fiule. Ieri seară numai 
zvonuri umblau peste tot. laman 'nain' de-a pleca. Ia, nişte 
vorbe de tezauru' lu' Ti-sen. Ţi-a ajuns şi ţie la urechi? 

— Au umblat tot felul de vorbe. 

— Mda, da' toate dădeau brânci spre gându' că-n Canton 
s-ar găsi tributu' imperial în lingouri. Da' nu mi-am mai 
bătut io capu” cu asta pân” nu te-am văzut că te-ntorci. Ş- 
am socotit că-i poznaşă treabă. Ş-asta după un pariu de 
douj de mii de guinee. Mare poznă. Ş-apoi te văz c-o ştergi 
noaptea ca un hoţ, p-o lorce greu împovărată, ş-o iei pe la 
sud, pe canalu' cel rău! Brock se întinse şi se scărpină în 
barbă energic. Bătrânu' Jin-qua n-o fi şi el p-aici, hmm? 

— Mda, nu e la Canton. 

— Bătrânu' Jin-qua-i câinele tău. Aşa mă bate gându,, 
completă Brock rânjind, i-omu' tău, hmmm? 

— Zi ce-ai de zis. 

— Nu-i nici-o grabă, fiule. Nu, pe Dumnezeu! Aruncă o 
privire spre prova navei sale. Ţine nasu' sus barca mea, aşa- 
i? 

Brock se referea la pintenul de oţel gros de un picior care 
ieşea cu şase picioare în faţa provei, exact sub linia de 
plutire. Struan inventase pintenul acesta cu mulţi ani în 
urmă, o metodă simplă pentru a găuri şi trimite o navă la 
fund. Şi Brock şi mulţi dintre neguţătorii cu China îl 
adoptaseră. 

— Mda, iar noi suntem pe-o navă încărcată din greu. Dar 
suntem destul de bine înarmaţi. 

— Mda, am cam văzut şi io. Tun la pupa, tun la prova, da' 
nu se pot roti. 

Se lăsă o tăcere încordată. 

— Mai îs cin' zile şi poliţele-ţi expiră. Mda? 

— Da. 

— Ş-o să le onorezi? 

— În cinci zile o să afli şi tu. 


— Patruj de lac sau cinj de lac în lingouri îs multe tone 
d'argint. 

— Îmi închipui că da. 

— ŞI-I întreb io pe Gorth, ei, acum ce-o să facă bătrânu' 
Dirk de-o să-l pască un joss rău? Gorth îmi spune el: o să- 
ncerce să schimbe roata. Mda, i-am zis io da' cum? Păi o să- 
mprumute, alta nu-i, zice el. Da' de un? Ş-atunci, Dirk, fiule, 
m-a dus pacostea de gând la Jin-qua şi la Ti-sen. Da” Ti-sen îi 
terminat, aşa că nu rămâne decât Jin-qua! Frământă un 
gând în minte o clipă. Îs două muieri la bord. M-ar ferici să 
le pot transporta la Whampoa sau Macao. Oriunde zici. 

— Au cu ce călători şi aşa. 

— Mda. Da' covata asta învechită s-ar putea să se ducă la 
fund. Nu-mi place mie gându' că se îneacă nişte muieri 
când nu e nevoie să se-nece. 

— Tyler, n-o să ne ducem la fund. 

Brock se întinse din nou şi strigă spre nava lui să i se 
trimită barca. Apoi clătină trist din cap: 

— Ei, fiule, io aşa am gândit, să le duc tefere pe muierile 
alea. Şi pe tine, 'nenţeles. Covata asta nu arată ea să ţină 
mult la apă. N-am mai văzut una care să fie mai nepotrivită 
să plutească pe apă. 

— Sunt o mulţime de pirați prin apele astea. Dacă se 
apropie de mine prea mult vreo navă am să folosesc şi eu 
tunurile. 

— Înţelept lucru, Dirk, da” în bezna nopţii mă trezesc aşa 
cu o navă drept înaintea mea, fac tot ce pot s-o feresc, da” 
nava aia e atât de obraznică de trage cu tunu' în mine, ei 
bine, fiule, o să faci ce-am să poftesc şi io să fac. Ia gândeşte 
şi tu că-i o navă pirat şi atunci o spulberi cu tunu' de pe faţa 
apei. Mda? 

— Dacă mai eşti în viaţă după prima ghiulea. 

— Mda, trăim într-o lume tare rea. Nu-i deloc înţelept să 
tragi cu tunu'. 

Barca de serviciu ajunse lângă bordul navei. 


— Dirk, mulţam tare mult. Da' dacă tot ai şi tu o flamură, 
ridic-o s-o vedem. Atunci n-o să se mai întâmple nici o 
nenorocire afurisită cum se-ntâmplă. Iertare pen' ghearele 
de pisică. Să ne vedem în Hong Kong. 

Brock trecu peste copastie şi rămase în picioare în barca 
lui. Făcu semne cu mâna în bătaie de joc, şi vâslaşii se 
opintiră disciplinaţi în rame şi se îndepărtară. 

— Ce la stăpân, Unu Ochi vrei? îl întrebă Wung tulburat. 

Tot echipajul lui fusese cuprins de groază la apariţia navei 
lui Brock. 

— La tine ce crede, heya? Tu face ce eu zice ca înainte. 
Nimeni nu moare poate, îi răspunse Struan tăios. Toate 
vele, iute-iute. Omorât lumina ochi! 

Mai venindu-le inima la loc, marinarii lui stinseră 
felinarele, şi lorcea lor porni cu vântul din spate, cât putea. 

Când Brock sări pe puntea navei sale, se întoarse şi se uită 
scăpărându-i privirile în bezna din jur. Nu putea distinge 
care era lorcea lui Struan dintre multele care înaintau 
fantomatic în aval, pe canalul de sud. 

— Tu o mai vezi? 

— Da, tată. 

— Io mă duc sub punte. Dacă o să iei în pinten vreo lorce o 
să fie mare păcat. Tare mare păcat. 

— Tezauru-i la bord? 

— 'Tezaur, Gorth? făcu el cu prefăcută uimire. Habar n-am 
ce îngaimi tu acolo! Cobori glasul. De-ai nevoie de mine, 
cheamă-mă. Da' să nu aud nici un tun, ţine minte. Cu niciun 
chip, decât dacă trage el în noi. N-o să facem noi act de 
piraterie contra lui. Avem şi aşa destui duşmani care-ar fi 
fericiţi săracii să ne dovedească pirați. 

— Tată, dormi liniştit, îi spuse Gorth. 

Vreme de trei ceasuri, Struan îşi croi drum când prin 
mijlocul traficului de pe fluviu, când ieşind din el, 
întorcându-se în amonte, schimbând des drumul, navigând 
razant cu bancuri periculoase de nisip, având mereu grijă 
ca între el şi Brock să fie întotdeauna alte ambarcaţii, 


fiindcă acesta din urmă se ţinea scai pe urmele lui. Şi acum 
ajunseră şi la capătul canalului de sud care făcea un cot pe 
lângă ostrovul acela mărunt şi ieşea din nou în albia 
principală. Ştia că acum va exista mai mult loc de manevră, 
dar asta avea să-l ajute mai degrabă pe Brock decât pe el. 

Odată ieşit din canalul de sud, Brock putea să urce frumos 
pe vânt, şi apoi să-l atace exact când făcea volta sub vânt. În 
situaţia asta, Struan n-ar fi avut destul vânt ca să se 
ferească din calea lui şi ar fi fost lovit chiar la mijlocul navei. 
O lovitură directă sau chiar piezişă cu pintenul l-ar fi 
sfârtecat şi l-ar fi trimis la fund ca pe-un bolovan. Deoarece 
tunurile lui erau prinse fix la prova şi la pupa, nu le putea 
răsuci travers ca să se apere şi din partea aceea. Dacă ar fi 
fost pe nava asta cu echipajul lui, lucrurile ar fi stat cu totul 
altfel, ar fi făcut manevre ca să se menţină tot timpul în 
curent până se iveau zorile, sigur că oamenii lui vor şti să-şi 
folosească armele pentru a respinge orice încercare de 
apropiere din partea inamicului. Dar nu prea se încredea în 
echipajul acesta de chinezi, cum nu avea încredere nici în 
învechitele muschete care puteau să-ţi explodeze în mână 
atunci când apăsai pe trăgaci. Şi Brock avea dreptate: dacă 
pe întuneric se încumeta el să tragă primul, Brock avea 
dreptul să-i răspundă cu foc. Şi o singură salvă bine chitită 
îi trimitea în ceruri. 

Pentru a mia oară se uită din nou la cer. Cu disperare, îşi 
dorea o furtună care să vină din senin, ploaie, măcar nişte 
nori care să ascundă luna. Dar nu se vedea nici un semn, 
nici de furtună, nici de ploaie, nici de nori măcar. Se chinui 
să vadă ce se întâmplă în spate şi văzu cealaltă lorce 
câştigând teren. Era cu vreo sută de iarzi în pupa lor şi 
înainta mai departe contra vântului, urcând mai bine pe 
vânt decât ei şi deci apropiindu-se. Struan îşi scormoni cu 
disperare mintea să găsească o soluţie. Ştia că putea să 
scape fără probleme dacă mai uşura nava aruncând 
tezaurul acela peste bord. Cu jumătate de milă mai la vale, 
fluviul avea să se bifurce din nou, în jurul insulei Whampoa. 


Dacă apuca pe canalul de nord era în siguranţă, pentru că 
cele mai multe bărci pe acolo navigau şi ar fi putut să evite 
să fie lovit cu pintenul. Cu toate astea n-ar fi fost în stare să 
scape de soarta asta navigând cât era insula Whampoa de 
lungă, apoi ocolind-o pentru a se întâlni cu China Cloud, 
aflată mult în susul canalului de sud. Nu vedea nici o ieşire 
din capcana asta. În două-trei ore aveau să se ivească şi 
zorile şi va fi pierdut. Trebuia să facă ceva şi să scape acum 
pe întuneric şi să se ascundă, pentru ca apoi să se strecoare 
frumos spre locul de întâlnire. Dar cum? 

Înaintea lui, în întunericul acela desluşi bifurcația din faţa 
insulei Whampoa, lucind ca argintul. Apoi o zări pe Ah Gip 
pe scară, făcându-i semn. Lorcea lui Brock era tot în pupa, 
destul de departe încă, înaintând contra vântului, 
pregătindu-se ca apoi să pornească cu vântul din spate, 
dacă Struan o apuca pe canalul de sud, sau să se menţină în 
partea din vânt, dacă alegea canalul de nord. Struan îi 
arătă cârmaciului o mică pagodă aflată pe bancurile de 
nisip din sud, oferindu-i astfel un punct de reper. 

— Savvy? 

— Savvy, stăpân! 

Struan îşi trecu cu degetul peste beregată, apoi se grăbi 
să coboare sub punte. Lui May-may îi era foarte rău. 
Duhoarea de peşte, aerul înăbuşitor al cabinei şi mişcările 
navei o îngreţoşaseră de nu mai era bună de nimic dar, cu 
toate astea, mai ţinea muscheta în mână. Struan o luă pe 
sus şi porni cu ea spre punte. 

— Nu, îngăimă ea abia auzit. Te-am chemat din pricina lui 
Ah Gip. 

— Ce-i cu ea? 

— Am trimis-o în mare taină să se strecoare spre prova. Să 
tragă cu urechea ce spune echipajul. 

May-may icni a vomă, dar se ţinu tare. După ce-i trecu 
spasmul, continuă: 

— I-a auzit pe doi oameni vorbind între ei. Vorbeau de 
lingouri. Cred că au aflat cu toţii de-acum. 


— Mda, făcu Struan. Sunt sigur că au aflat! şi o bătu pe Ah 
Gip pe umăr. Tu plata bun poate, curând. 

— Aiii iaaa! exclamă Ah Gip. De ce plata, heya! 

— Brock e tot pe urmele noastre? îl întrebă May-may. 

— Mda. 

— Poate-l trăsneşte săgeata cerului! 

— Mda, poate. Ah Gip, face mâncam la doamna poate! 
Supa! 

Ah Gip încuviinţă, dând din cap: 

— Şup nu. Ceai bun la ea. 

— Supa! 

— Ceai! 

— Nu conteşte, replică Struan enervat, ştiind bine că tot 
ceai va fi până la urmă, indiferent de câte ori poruncea el 
supă. 

O duse pe May-may pe punte şi o aşeză pe butoiul cu 
pulbere. Nici Wung, nici cârmaciul şi nici ceilalţi din echipaj 
nu catadicsiră să se uite la ea. Dar Struan ştia că realizau 
intens prezenţa ei, contribuind astfel la sporirea tensiunii 
de pe punte. Apoi îşi aduse aminte deodată ce spusese ea 
despre săgeata de foc a cerului şi gândul îi declanşă un 
plan. Grijile parcă-l părăsiră brusc şi începu să râdă tare. 

— De ce ha-ha, heya? îl întrebă May-may, care trăgea 
acum adânc în piept aerul de mare, în vreme ce stomacul 
începu să i se liniştească. 

— Gândesc bun drum să doboare la stăpân Unu Ochi, o 
lămuri Struan. Heya, Wung! Vine aici! Struan îi dădu lui 
May-may un pistol. Om apropie, omoare la el, savvy? 

— Savvy, stăpân! 

Struan îi făcu semn lui Wung să-l urmeze şi se îndreptă 
spre prova. În vreme ce mergea cu paşi uşori de-a lungul 
punţii, ceilalţi oameni din echipaj i se fereau din cale. Se 
opri pe teugă ca să se mai convingă o dată că lorcea lui 
Brock era încă departe de el şi se grăbi apoi să coboare sub 
punte cu Wung aproape pe urmele lui. Teuga echipajului 
era formată dintr-o singură cabină mare, cam de lăţimea 


navei, cuşetele rânduindu-se de-o parte şi de alta a 
bordajului. Văzu şi o vatră primitivă făcută din cărămizi cu 
un chepeng de spirai în partea de sus. Deasupra cărbunilor 
de lemn ce stăteau să se stingă se legăna o oală. Lângă foc 
erau aruncate mănunchiuri de buruieni şi ciuperci uscate, 
peşte proaspăt şi peşte uscat, legume proaspete, o desagă 
de orez, precum şi tot felul de oale mari şi mici, făcute din 
lut ars. Săltă capacele oalelor de lut şi adulmecă să afle ce 
conţin. 

— Stăpân vrea mâncam? Poate! 

Struan clătină din cap. În prima oală era soia. În a doua 
ghimber în sirop, apoi rădăcini de ginseng în oţet şi 
mirodenii. Urmau uleiuri de gătit, într-un vas ulei de 
arahide, în altul de porumb. Struan lăsă să picure câteva 
picături din fiecare vas în foc. Uleiul de porumb arse mai 
îndelung decât cel de arahide. 

— Wung, duce asta sus! îi spuse el, arătându-i vasul cu ulei 
de porumb. 

— La ce nevoi, heya? 

Struan se grăbi să se întoarcă pe punte. Nava se apropia 
de locul de bifurcaţie unde trebuiau s-o ia fie pe canalul de 
sud, fie pe cel de nord. Struan arătă spre sud. 

— De ce drumu mai lunga, heya? îl întrebă Wung, punând 
oala cu ulei jos. 

Struan îl măsură cu privirea şi Wung se trase puţin înapoi. 
Cârmaciul pusese deja cârma în bordul celălalt, se 
îndreptau spre canalul de sud. Lorcea lui Brock schimbă 
îndată drumul, făcând volta în acelaşi sens. Între cele două 
nave mai erau încă destul de multe ambarcaţii, şi o vreme 
Struan ştia că era în siguranţă. 

— Tu rămâne aici! îi spuse el lui Wung. Heya, cow chillo, tu 
rămâne aici. Tragi bum-bum la oricine. 

— Savvy, stăpân, îi răspunse May-may. 

Fata se simţea mai bine. Struan cobori în cabina cea mare, 
adună toate armele şi le aduse pe dunetă. Alese dintre ele o 


muschetă, cele două arcuri, săgeți, un fier de luptă, şi le 
aruncă pe toate celelalte peste bord. 

— Pirat venit, noi nu bum-bum avem! mârâi Wung supărat. 

Struan luă fierul de luptă şi-l răsuci parcă fără nici o 
pricină. Era un lanţ articulat, un bici de fier, armă mortală 
în lupta de aproape - trei bare de oţel, de un picior lungime 
fiecare, articulate între ele, cu o bilă de fier la capăt. 
Mânerul scurt de oţel se ţinea bine în mână şi o chingă 
protectoare se petrecea peste încheietura mâinii. 

— Vine pirat şi multa multa morţi are ei, îi spuse Struan cu 
voce răguşită. 

Wung arătă furios cu mâna spre nava lui Brock. 

— La el opreşte nu poate, heya? şi arătă apoi spre cel mai 
apropiat țărm. Colo. Noi pus la uscat... noi scăpat! 

— Aiii iaaa! îi întoarse Struan spatele cu dispreţ. 

Se aşeză pe punte, cu chinga lanţului de luptă petrecută la 
încheietură. Echipajul înspăimântat îl urmărea să vadă ce 
face, şi uimiţi văzură că Struan îşi smulse o mânecă de la 
jacheta matlasată de culi, o sfâşie în fâşii, pe care le muie în 
ulei. Apoi luă una dintre fâşii şi o înfăşură în jurul vârfului 
de oţel al săgeţii. Se traseră înapoi când Struan puse 
săgeata în arc, ochi spre catarg şi-i dădu drumul. Săgeata 
nu nimeri catargul, în schimb se înfipse în lemnul de tec al 
uşii teugii. Se duse şi smulse săgeata cu destul de multă 
greutate. Se întoarse la locul lui, desfăcu fâşia de material 
şi o înmuie în ulei. Apoi presără cu grijă praf de puşcă, 
înfăşură din nou fâşia în jurul vârfului săgeţii, iar pe 
deasupra mai înfăşură o fâşie de cârpă. 

— Hola! strigă veghea din pupa, când lorcea lui Brock 
porni ameninţător spre ei. 

Struan trecu el la cârmă şi guvernă el nava o vreme. Se 
strecură periculos în spatele unei jonci greoaie şi schimbă 
direcţia de mers cu dibăcie, aşa încât atunci când se 
îndepărtă de ea, înainta iute cu murele în celălalt bord. 
Lorcea lui Brock se răsuci şi ea îndată, pentru a-l 
intercepta, dar trebui să facă un ocol pentru a feri un 


convoi de jonci ce se îndreptau spre canalul de nord. Struan 
lăsă cârma în seama unuia din echipaj şi el se apucă să mai 
meşterească încă patru săgeți. Wung nu se mai putu 
stăpâni: 

— Stăpân la ce poate, heya? 

— Aduce la mine ochi lumină, heya? 

Proferând tot felul de înjurături, Wung se duse şi aduse 
felinarul. 

— Ochi lumină! 

Struan făcu gesturi pantomimice, ca şi cum ar fi pus vârful 
săgeţii în flacăra felinarului şi ar fi tras apoi cu ea aprinsă 
asupra velei celei mari a navei lui Brock. 

— Mult mult foc, heya? Atunci ei opreşte, heya? 

Wung rămase cu gura căscată. Apoi izbucni deodată în 
râs. Abia când fu în stare să vorbească le explică celor din 
echipaj ce se punea la cale şi toţi se uitară radioşi la Struan. 

— Tu mult mult Iai-Pan! Aiii iaaa! făcu Wung. 

— Multa minunata la tine! făcu şi May-may, râzând şi ea cu 
toţi ceilalţi laolaltă. Hâţ-hâţ mult la stăpân Unu Ochi! 

— Hola! avertiză iar veghea. 

Nava lui Brock terminase ocolul şi acum se îndrepta spre 
ei, ajungându-i din urmă. Struan luă el cârma din nou şi 
începu să se strecoare printre celelalte ambarcaţii ce 
formau traficul, când într-o parte, când în cealaltă, 
înaintând tot mai mult în canalul de sud. Nava lui Brock se 
apropia inexorabil, menţinându-se mereu în partea din 
vânt. Struan ştia că Brock aştepta momentul când traficul 
avea să se rărească pentru a-i da lovitura fatală. Dar acum 
Struan era ceva mai încrezător în şansele lui. Dacă săgeata 
nimereşte în velă, îşi spuse el, dacă nu o străpunge, trecând 
mai departe, dacă ai norocul să nu se stingă în timp ce 
zboară spre ţintă, dacă vela cea mare e destul de uscată ca 
să ia foc, dacă or să aştepte încă vreo patru mile înainte de 
a trece la primul atac şi dacă şi jossul meu e bun, atunci s- 
ar putea să scap de ei. 

— Frenţia-n Brock să dea! glăsui el. 


Circulaţia ambarcaţiilor pe fluviu se rări considerabil, 
Struan împinse echea şi porni să urce în vânt, ca să iasă cât 
mai mult înspre malul de sud al canalului, în aşa fel încât 
atunci când va face volta din nou să aibă vântul înapoia 
traversului, şi deci să fugă cu vântul din spate. Malul de sud 
al canalului era plin de bancuri de nisip, periculos. leşind 
însă atât de mult spre sud, Struan rămăsese primejdios de 
descoperit. Nava lui Brock abia aştepta să atace. Struan se 
hotări să-i facă să atace acum. Venise sorocul. Cu multă 
vreme în urmă învățase una dintre legile supravieţuirii: să-l 
faci pe inamic să te atace în condiţiile alese de tine, nu de 
el. 

— Heya, May-may, coboară sub punte! 

— Eu vede tot, poate! Nu conteşte. 

Struan luă a doua muschetă şi i-o dădu lui Ah Gip. 

— Coboară sub punte, acum! 

Amândouă femeile coborâră sub punte. 

— Wung, aduce ochi lumină doi! 

Wung aduse şi al doilea felinar şi Struan le aprinse pe 
amândouă. Îşi aşeză la îndemână săgețile şi cele două 
arcuri. Ei, acum am intrat în joc! îşi spuse el. Nava lui Brock 
se afla la două sute de iarzi în partea din vânt. Circulaţia de 
pe fluviu treptat dispăru cu totul. Cele două lorci 
rămăseseră singure. Deodată lorcea lui Brock se răsuci şi 
se repezi spre el. Echipajul lui Struan se risipi pe punte, 
alergând spre capătul parapetului. Se ţineau de straiuri şi 
şarturi, pregătindu-se să sară în apă. Numai Wung rămase 
alături de Struan pe dunetă. 

Struan îl putea vedea pe Gorth acum destul de bine, stând 
la cârmă, în vreme ce echipajul ocupase poziţii de atac. Îl 
căută peste tot pe punte pe Brock, dar nu-l zări şi se 
întrebă ce naiba mai punea acesta la cale. Când cele două 
nave erau la numai cincizeci de iarzi una de cealaltă, 
Struan împinse echea şi porni greoi cu vântul în spate, 
întorcându-se cu pupa spre Gorth. Gorth se apropia iute, 
păstrându-şi avantajul poziţie în partea din vânt, şi Struan 


ştia că acesta nu era chiar atât de prost încât să-l atace 
când erau cu murele sub vânt. Îi făcu semne lui Wung să ia 
el cârma şi să ţină drept aşa, iar el pregăti arcul şi săgețile 
şi se ghemui la adăpostul parapetului. Vedea catargele 
lorcei ce se îndrepta iute spre el. Vâri vârful uneia dintre 
săgeți în flacăra felinarului, fâşia de pânză îmbibată cu ulei 
se aprinse iute, el se ridică în picioare şi ochi. Nava 
duşmană era la doar treizeci de iarzi distanţă. Săgeata 
trasă o traiectorie luminoasă în mijlocul unor strigăte de 
avertizare şi lovi vela cea mare. Forţa impactului stinse 
flacăra însă. 

Gorth strigă ceva oamenilor săi, şi-şi continuă drumul de 
interceptare, în vreme ce a doua săgeată se îndrepta spre 
el. Aceasta se lovi de vela mare şi rămase înfiptă în ea, 
împrăştiind picături de ulei aprins pe punte. Pulberea 
dinăuntrul fâşiilor de pânză se aprinse şi ea şi ţâşni un 
buchet de flăcări. Fără să vrea, Gorth împinse echea, iar 
nava lui se abătu de la drum, cutremurată de violenţa 
răsucirii. 

Struan pregătise şi cea de-a treia săgeată, şi pe când nava 
cealaltă gonea cu vântul din spate trecând pe lângă el, 
trase iar şi văzu că săgeata aceasta se izbi de vela focului 
imens din prova. Flăcările începură să lingă pânza. Struan 
răsuci fericit echea făcând volta în vânt, când îl văzu pe 
Brock ţâşnind de sub punte, măturându-l pe Gorth din cale 
şi apucând el echea pentru a răsuci nava. Apoi Brock forţă 
echea până la capăt, aruncându-se astfel spre tribordul 
navei lui Struan chiar la mijlocul ei, tâindu-i astfel orice cale 
de scăpare. 

Struan prevăzuse mişcarea lui Brock, numai că propria lui 
navă nu răspunse la cârmă, şi pricepu că ăsta era sfârşitul. 
Aprinse şi ultima săgeată, aşteptă, lăsându-şi toată 
greutatea pe eche, rugându-se ca lorcea să-l asculte şi să 
apuce noua direcţie. Brock stătea în picioare pe dunetă, 
strigând la echipajul care se lupta cu disperare să stingă 
focul. Un talmeş-balmeş din arboradă se prăbuşi în flăcări 


lângă Brock, dar el nici nu luă seama, concentrându-şi toată 
atenţia asupra locului de la mijlocul navei adverse pe care-l 
alesese ca punct de lovire. 

Struan ochi cu grijă, şi când cealaltă navă era doar la 
cincisprezece iarzi distanţă trase. Săgeata se înfipse în 
peretele de lemn lângă capul lui Brock, dar nava lui nu-şi 
schimbă direcţia. Lorcea lui Struan începu să vireze încet, 
dar era prea târziu. Struan simţi o izbitură care cutremură 
toată nava, auzi trosnetul înspăimântător al lemnului frânt 
atunci când pintenul navei lui Brock spintecă bordajul din 
babord, nava lui Struan se aplecă, mai-mai să se răstoarne 
într-o parte, zvârlindu-l pe punte. 

O ploaie de scântei şi flăcări se abătu asupra lui Struan, 
bucăţi de arboradă şi vele în flăcări, care-l făcu să sară iute 
în picioare. Se auzeau ţipetele chinezilor stăpâniţi de 
panică, glasul răguşit al oamenilor lui Brock, în vreme ce 
ambele echipaje se chinuiau în încâlceala aceea prinsă de 
flăcări. În mijlocul acelui vacarm, Struan auzi strigătul lui 
Brock: „lertare!”, şi cele două nave se desprinseră una de 
cealaltă, lorcea lui Brock luând-o înainte, cu velele în 
flăcări. Nava lui Struan reveni pe chilă dreaptă, se aplecă 
apoi ca beată în bordul tribord, apoi în celălalt bord, 
canarisindu-se în chip periculos spre babord. Struan apucă 
echea şi o împinse din răsputeri. Nava răspunse foarte încet 
la cârmă şi când vântul prinse velele, el o îndreptă spre mal, 
sperând cu disperare că nu se va duce la fund şi va reuşi s-o 
pună pe uscat. 

Acum văzu că ambele vele ale lui Brock erau în flăcări. 
Ştia că nu le mai rămâne decât să taie greementul lăsându-l 
să cadă în apă şi să-l înlocuiască cu altul. Brusc, băgă de 
seamă că puntea era înclinată cu vreo zece grade spre 
babord, în partea opusă locului de impact. Se chinui să se 
ridice în picioare pe puntea în pantă şi se uită peste 
copastie la uriaşa gaură deschisă în bordaj. Partea de jos a 
găurii era doar de un inci sub linia de plutire şi Struan 
pricepu îndată că forţa izbiturii mutase lăzile cu lingouri 


prin cală. Greutatea tezaurului menținea nava canarisită la 
acel unghi. Strigă la Wung să treacă el la eche şi să 
păstreze acelaşi drum. Apoi apucă fierul de luptă, se repezi 
la prova şi, învârtind arma pe deasupra capului, adună mai 
mulţi oameni din echipaj şi-i sili să pornească sub punte. În 
drum spre cală, aruncă o privire spre May-may şi Ah Gip, 
care erau tefere, dar speriate în mijlocul talmeş-balmeşului 
din cabina principală. 

— Duceţi sus la punte. Ţine bum-bum! 

În cală era o întreagă harababură. Unele lăzi fuseseră 
sparte şi lingouri zăceau împrăştiate peste tot. Lăzile 
rămase întregi fuseseră azvâărlite în bordul babord. Prin 
spărtură apa năvălea înăuntru. Când se treziră cu apa până 
la genunchi, chinezii se arătară înspăimântați, gândindu-se 
că se vor îneca, dar fură şi mai înspăimântați de şfichiuirea 
fierului de luptă şi se apucară să facă tot ce le spunea 
Struan. Nava se înclină periculos, trosnind, şi spărtura ieşi 
încet din apă. Struan luă randa de rezervă şi începu să 
astupe gaura cu pânza aceea, folosind şi lingouri de argint 
drept dopuri. 

— Doamne Dumnezeule! urlă el. lute-iute! 

Oamenii din echipaj săriră să-l ajute şi curând spărtura 
era astupată şi nu mai intra apa. Struan le făcu semn 
oamenilor să ia vela cea mare de rezervă şi-i mână spre 
punte din nou. May-may şi Ah Gip stăteau aşteptând 
cutremurate, dar erau tefere şi neatinse. May-may încă mai 
ţinea pistolul în mână, Ah Gip muscheta. Wung, paralizat de 
spaimă, ţinea mai departe drumul. Struan îi trimise pe 
oameni la prova, şi cu ajutorul lor trecu randa cea mare pe 
sub prova lorcei, pe sub cocă, şi apoi o legă strâns exact 
peste gaura de apă. Presiunea apei lipi pânza de velă peste 
spărtură, în vreme ce nava se clătină primejdios, aproape 
să se răstoarne. Din nou îşi sili Struan oamenii să coboare 
sub punte şi, după ce îndesă mai bine pânza în spărtură şi 
călăfătui pe unde mai pătrundea apa, îi puse să aşeze restul 
de lăzi pentru a reduce înclinația periculoasă spre babord. 


Se întoarse din nou pe punte şi cercetă vela şi legăturile ei. 
Când se convinse că acestea erau strânse bine şi ţineau, 
începu din nou să respire cu uşurare. 

— May-may, te simţi bine? 

— Ce nu? 

— Simţi doare? 

— Poate! 

Îi arătă încheietura mâinii: era zdrelită şi sângera. Cercetă 
locul cu grijă. Deşi o durea, nu părea ca osul să fie rupt. 
Turnă rom peste rană, bău cu sete şi se uită înspre pupa. 
Nava lui Brock pornise în derivă, randa cea mare şi focul 
mare ardeau cu furie. Urmări siluetele oamenilor care tăiau 
parâmele de legătură şi velele se prăbuşiră în cele din urmă 
în fluviu. O vreme continuară să ardă pe apă, apoi se lăsă 
iar întunericul. În preajmă se vedeau câteva jonci şi 
sampane, dar niciuna dintre ele nu sărise în ajutorul navei 
care luase foc. Struan scrută întunericul înainte. Canalul 
celor Şase Stânci, un braţ mai puţin cunoscut, se deschidea 
în partea de sub vânt. Încercă echea cu mare băgare de 
seamă şi nava îşi schimbă direcţia cu câteva puncte. Vântul 
se opinti în vele şi lorcea se înclină brusc, spărtura 
dispărând sub apă. Oamenii echipajului scoaseră un strigăt 
de avertizare, şi Struan corectă din cârmă unghiul de 
canarisire. Cam periculos de navigat în chipul ăsta, îşi spuse 
el. Nu îndrăznesc să fac o voltă în tribord. Te trezeşti cu un 
val mai abraş, smulge vela de pe spărtură şi ne ducem la 
fund ca un bolovan. Dacă aş lua-o prin Canalul Celor Şase 
Stânci, Brock n-o să mai dea de mine în vecii vecilor, dar nu 
pot face volte cum ar trebui să fac. Aşa că trebuie să merg 
mai departe pe largul fluviului. Să fug cu vântul din spate 
cât mai mult. 

Îşi verifică poziţia. Pagoda de Marmură se afla la opt sau 
nouă mile mai la vale. Având peste spărtură vela aceea care 
funcţiona ca o ancoră de furtună, nava nu făcea acum decât 
vreo două noduri sau trei cel mult. Fiind silit să urce cât mai 
mult pe vânt, ca să evite necesitatea de a face vreo voltă, 


viteza navei avea să se reducă şi mai mult. În faţă, fluviul 
făcea meandre şi coturi. Poate, dacă am puţin joss, n-o să 
fiu nevoit să fac volta în tribord. O să cobor velele cu totul, 
am să derivez cu curentul şi când mi-o veni bine ridic din 
nou velele. Îi dădu echea lui Wung, cobori în cală ca să 
verifice cum stătea pânza velei îndesate în spărtură. O 
vreme o să mai ţină... cu puţin joss, se gândi el. Luă nişte 
ceşti de ceai şi urcă pe punte. Echipajul se strânsese 
ameninţător într-o parte. Nu se vedeau decât şase oameni. 

— Heya! Numai şase om. Unde doi, heya? 

Wung arătă cu mâna peste bord şi râse: 

— Aruncat, căzut! apoi arătă cu mâna în urmă şi ridică din 
umeri. Nu conteşte. 

— Dumnezeule, de ce nu salvat la ei, heya? 

— De ce salvat, heya? 

Struan înţelese că nu avea nici un rost să înceapă să-i 
explice. Chinezii socoteau că aşa fusese jossul lor să cadă 
peste bord. Jossul, jossul lor să se înece, şi în acelaşi timp 
voinţa zeilor. Nu era deloc înţelept să te amesteci când era 
la mijloc voinţa zeilor. Dacă salvai un om de la moarte, 
răspundeai apoi de viaţa lui până la moarte. Aşa-i cinstit, 
fiindcă dacă te amesteci împotriva voinţei zeilor, trebuie să 
fii gata să-ţi asumi şi responsabilităţile lor. Struan turnă 
nişte rom într-o cană şi i-o dădu lui May-may. Oferi fiecărui 
om din echipaj câte o porţie de rom, fără să se aştepte ca 
vreunul să-i mulţumească, şi nici nu mulţumi careva. 
Ciudat, îşi spuse el, dar e în spiritul chinezului. De ce mi-ar 
mai mulţumi pentru că le-am salvat viaţa? Nu ne-am 
scufundat numai pentru că jossul a vrut aşa. Doamne, îţi 
mulţumesc pentru acest joss. Mulţumesc. 

— Hola! strigă îngrijorat unul din oamenii din echipaj, 
uitându-se peste copastie. 

Pânza îndesată în spărtură ieşise şi se târa prin apă. 
Struan se repezi sub punte. Îşi smulse fierul de luptă de la 
mână şi începu să bage pânza îmbibată de apă în rana 
navei. În santină apa ajunsese la trei picioare şi plescăia 


într-o parte şi-n cealaltă. Luă o ladă cu lingouri şi o rezemă 
de pânza îndesată, după care înfipse lingouri de argint ca 
nişte pene în spărturi. 

— O să ţină, spuse el tare. Mda, poate! 

Luă fierul de luptă şi se duse în cabina principală. Totul 
era vraişte. Trase plin de jind cu ochiul la cuşetă. Apucă o 
saltea umplută cu paie şi începu să urce scara, în capul 
scărilor încremeni. Wung stătea cu pistolul îndreptat spre 
el. Un alt chinez îl ameninţa cu o muschetă, în vreme ce Ah 
Gip zăcea inertă la picioarele lui. Un membru al echipajului 
îi prinsese gâtul lui May-may în menghina braţului şi-i 
astupase gura cu mâna. Când Struan instinctiv ridică 
salteaua şi se aruncă într-o parte a coridorului, Wung apăsă 
pe trăgaci. Simţi cum glontele îi şterge gâtul şi se zvârli cu 
capul înainte pe punte, cu faţa arzându-i de muşcătura 
prafului de puşcă şi ţinând salteaua ca pe un scut patetic. Al 
doilea chinez trase drept în el de aproape, dar muscheta 
explodă retezându-i mâinile şi omul rămase uitându-se 
tâmp la cioturile braţelor, nevenindu-i să creadă, şi începu 
să urle. 

Struan răsuci fierul de luptă când Wung şi ceilalţi din 
echipaj se repeziră la el să-l doboare. Bila cu ghinturi îl 
prinse pe Wung în plin, drept în mijlocul obrazului, 
smulgându-i jumătate de falcă, omul se învârti năucit şi 
dispăru. Struan lovi din nou cu fierul şi un alt om se 
prăbuşi, în vreme ce altul i se repezi în spinare, încercând 
să-l sugrume, folosindu-se de propria lui coadă de păr drept 
laţ, dar Struan se descotorosi şi de el. Cel care o ţinea pe 
May-may sări spre el, dar Struan îl izbi cu mânerul armei în 
faţă, iar când omul urlă şi se prăbuşi, el îl zdrobi sub 
picioare. Doi care rămăseseră neatinşi fugiră la prova. Abia 
mai trăgându-şi sufletul, Struan alergă după ei. Aceştia 
săriră peste bord. Dinspre dunetă auzi un țipăt. Wung, cu 
sângele curgându-i pe jumătate de faţă, bâjbâia nefiresc, 
orbeşte, s-o apuce pe May-may. Ea îi scăpă din mână şi 


porni împleticindu-se să se refugieze din calea lui. Struan 
se întoarse la pupa şi-l ucise. 

Cel rămas fără braţe porni să urle sfâşietor. Struan îl ucise 
şi pe el şi-l scăpă de suferinţe. Pe navă se lăsă liniştea. May- 
may se uita ţintă la o bucată de mână şi o cuprinse o criză 
cumplită de greață. Struan îi făcu vânt mâinii peste bord. 
Când îşi mai veni în fire, aruncă toate cadavrele în apă, în 
afară de trupul unui chinez. Se duse şi o cercetă pe Ah Gip. 
Răsufla pe gură, din nas îi curgea sânge. 

— Cred că o să-şi revină, spuse el, şi se miră şi el cât de 
răguşit îi suna vocea. 

Îşi pipăi faţa. Valuri de durere îl cutremurară. Se lăsă să 
cadă lângă May-may. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu, îi spuse ea, copleşită de lacrimi. Acum eram cu 
pistolul în mână, acum m-am trezit cu o mână la gură şi ei 
trăgeau în tine. Cum de n-ai murit? 

— Ba cred că-s mort, îi răspunse el. 

Partea stângă a feţei îi era arsă rău de tot, părul pârlit şi-i 
lipsea jumătate dintr-o sprânceană. Durerea din piept i se 
mai domoli. 

— De ce... ăştia... de ce-au făcut una ca asta? De ce? Wung 
doar era omul de-ncredere al lui Jin-qua! 

— Doar tu ai spus-o cu gura ta: oricine va fi îmboldit să 
pună mâna pe tezaur. Da. Oricine. Nici măcar nu-i 
condamn. Am fost un tâmpit că m-am dus în cală. 

Cercetă drumul înainte. Târâş-grăpiş, mergeau în direcţia 
cea bună. May-may zări urma glontelui pe gâtul lui. 

— Doar un inci, jumătate de inci mai trebuia, şopti ea. 
Mulţumeşte zeilor că ţi-au sorocit un joss bun. Merită 
daruri imense. 

Struan simţi mirosul dulceag de sânge şi acum, când se 
ştiu în siguranţă, stomacul i se întoarse pe dos, bâjbâi să se 
apuce de copastie şi vomită. Apoi găsi un ghiordel de lemn 
şi spălă puntea. La urmă curăţă şi lanţul de luptă. 

— Pe individul ăsta de ce-l mai laşi aici? îl întrebă May-may. 


— Nu e mort. 

— Aruncă-l în apă. 

— După ce moare. Sau dacă îşi revine, de mai poate, o să 
poată sări singur în apă. 

Struan inspiră adânc şi valul de greață îl părăsi. Îl dureau 
picioarele de oboseală, se duse până la Ah Gip şi o ridică, 
aşezând-o lângă piciorul catargului mare. 

— Ai văzut unde a fost lovită? 

— Nu. 

Struan îi scoase haina matlasată şi o cercetă cu atenţie. 
Nu avea nici un semn nici pe spate, nici pe piept, dar se 
vedea o urmă de sânge la baza cozii părului. O înveli din 
nou şi o aşeză cât mai comod. Faţa îi era cenugşie şi pătată, 
răsuflarea poticnită. 

— Nu arată prea bine. 

— Acum cât mai avem de mers? îl întrebă May-may. 

— Două sau trei ore! Apucă echea. Nu ştiu. Poate chiar 
mai mult. 

May-may se lăsă pe spate, aşteptând ca vântul şi aerul 
rece să-i limpezească gândurile. Struan zări sticla spartă de 
rom rostogolindu-se lângă gurile sabordului. 

— Coboară sub punte. Vezi dacă mai este vreo sticlă de 
rom, bine? Cred că erau două. 

— lartă-mă, Iai-Pan, din cauza prostiei mele era să fim 
ucişi. 

— Nu, fato. Din cauza tezaurului. Aruncă o privire şi în 
cală. 

Ea se îndreptă spre scara de coborâre. Nu se arătă multă 
vreme. 

Când se întoarse, aduse un ceainic şi două ceşti. 

— Fac mai bine ceai, îi spuse ea mândră. Fac foc şi apoi 
pun de ceai. Sticla de rom e spartă. Aşa că bem ceai. 

— Habar n-aveam că ştii să faci ceai, cu atât mai puţin 
focul, îi spuse el ca s-o necăjească. 

— Când am să ajung bătrână şi fără un dinte în gură o să 
fiu amah. 


Băgă de seamă că ultimul dintre marinarii chinezi nu mai 
era pe punte. Turnă ceai şi-i întinse ceaşca, zâmbind 
nesigură. 

— Mulţumesc. 

Ah Gip îşi recăpătă cunoştinţa. Vomită, apoi leşină iar. 

— Nu-mi place deloc cum arată, spuse Struan. 

— E o sclavă minunată. 

Bău ceaiul şi-i fu recunoscător. 

— Cât de multă apă e în cală? 

— Podeaua e acoperită de apă! May-may sorbi din ceai. 
Cred că ar fi înţelept să... cum se zice... să-i cumpărăm pe 
zeii mării de partea noastră. 

— O rugă? Mda, o rugă. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Da, e înţelept dacă le-am trimite zeilor o rugă de 
mulţumire. 

— Şi cum o să faci? 

— În cală sunt o mulţime de lingouri. Un singur lingou e 
destul. 

— N-ar fi bine deloc. Mare părăduială de argint. Am mai 
trecut prin astea de o mie de ori, nu există zei, ci un 
Dumnezeu. 

— Adevărat. Dar te rog eu. Te rog, Iai-Pan. le rog! 
îndreptă spre el nişte ochi în care se citea implorare. Avem 
nevoie de mult şi fantastic ajutor. Te sfătuiesc să înălţăm o 
rugă să cerem de îndată binecuvântarea specială a zeului 
mării. 

Struan renunţase să mai încerce să o facă să priceapă că 
nu există decât un Dumnezeu, că Isus e fiul lui Dumnezeu, 
că la urma urmei creştinismul era singura religie 
adevărată. Cu doi ani în urmă se străduise să-i explice în ce 
consta creştinismul. 

— Vrei să fiu creştină? Atunci sunt creştină, îi mărturisise 
ea veselă. 

— May-may, nu e chiar atât de uşor. Trebuie chiar să crezi. 


— Bineînţeles. Eu cred tot ce vrei tu să cred. E un singur 
Dumnezeu. Dumnezeul creştin şi barbar. Dumnezeul cel 
nou. 

— Nu e un Dumnezeu barbar, nu e un Dumnezeu nou. E... 

— Isus al vostru nu e chinez, heya? Atunci e barbar. Şi cum 
zici tu la mine că nu e nou, când acum două mii de ani nici 
nu se născuse măcar, heya? E nou nouţ. Aiii iaaa, zeii noştri 
sunt de cinci, zece mii de ani vechime. 

Struan nu se simţise în largul lui, pentru că deşi era 
creştin şi se ducea la biserică şi uneori se şi ruga şi 
cunoştea Biblia la fel ca cei mai mulţi oameni obişnuiţi, nu 
avea nici învăţătura, nici priceperea de a o învăţa pe fată. 
Aşa că-l pusese pe Wolfgang Mauss să-i explice Sfânta 
Scriptură în dialectul mandarin. lar după ce Mauss o 
învățase şi o botezase, Struan descoperise că ea se ducea 
mai departe la templul chinezesc. 

— De ce te mai duci acolo? E ca şi cum ai fi din nou 
păgână. Te pleci dinaintea idolilor. 

— Şi atunci chipul cioplit în lemn al lui Isus pe cruce din 
biserică ce e, dacă nu tot un idol? Sau chiar crucea, da? Nu 
e şi ea tot un idol? 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— Dar Budha nu e decât un simbol al lui Budha. Flăcăule, 
eu nu mă închin la idoli. Eu sunt chinezoaică. Chinezii nu se 
închină la idoli, numai la ideea din statuie. Noi chinezii nu 
suntem proşti. Suntem chiar nemaipomenit de deştepţi în 
treburile astea cu zei. Şi de unde să ştiu eu că Isus, carea 
fost un barbar, îi iubeşte pe chinezi, heya? 

— Vrei te rog să nu mai spui astfel de vorbe? Înseamnă să 
huleşti pe Domnul. Wolfgang doar ţi-a explicat toată Biblia 
în lunile astea din urmă. Bineînţeles că Isus îi iubeşte pe toţi 
oamenii, la fel. 

— Atunci de ce bărbaţii aceia creştini, care-s preoţi şi 
poartă fuste lungi şi nu au parte de femei, zic că ceilalţi 
preoţi creştini care se îmbracă la fel ca toţi bărbaţii şi fac 
mulţi copii sunt nişte nebuni, heya? Dom” Mauss zice că 


înainte au fost multe războaie, mulţi oameni ucişi. Aiii iaaa! 
Diavolii cu fuste lungi au ars în foc bărbaţi şi femei! Scutură 
din cap cu putere. Tai-Pan, mai bine să ne schimbăm 
credinţa acum. Să fim creştini din aceia cu fuste lungi, şi 
dacă nu mergem cu ei la pierdere, n-o să fim arşi. Creştinii 
tăi cei blânzi nu ard oameni, aşa-i, heya? 

— Numai din motivul ăsta nu-ţi schimbi credinţa. Catolicii 
se înşală. Ei... 

— 'Tai-Pan, ascultă-mă pe mine. Să ne facem creştini cu 
fuste lungi. Şi mai spun ca tu să ai grijă de Dumnezeul 
vostru cel nou Isus şi să fii cu mare băgare de seamă, şi eu 
am să-l cinstesc cât am să pot de bine, dar am să mă 
îngrijesc şi de zeii noştri chinezeşti adevăraţi cu mare 
băgare de seamă! întări spusele dând energic din cap şi 
apoi zâmbi fermecător. Şi atunci oricare dintre ei o fi mai 
puternic o să aibă el grijă de noi. 

— Nu poţi face una ca asta. Nu există decât un singur 
Dumnezeu. Unul! 

— Dovedeşte-o! îi replică ea. 

— N-am cum. 

— Vezi! Cum poate un muritor să aducă dovada lui 
Dumnezeu, sau a oricărui zeu. Dar sunt creştină ca şi tine. 
Din fericire şi chinezoaică, şi în treburile astea cu zeii e mai 
bine să gândeşti puţin chinezeşte. E tare înţelept să ai 
mintea cât mai deschisă. Cât mai mult. S-a întâmplat să ai 
parte de joss că eu sunt chinezoaică. Pentru că atunci în 
numele nostru mă pot ruga de zeii chinezi. Pentru ca să 
adauge în grabă: Care, bineînţeles, nici nu există! Zâmbi. 
Nu-i aşa că-i minunat? 

— Nu. 

— Bineînţeles, dacă aş avea de ales, dar nu am pentru că 
nu există decât un singur Dumnezeu, aş prefera zeii 
chinezi. Ei nu vor ca adepţii lor să omoare alţi zei sau să-i 
ucidă pe toţi oamenii care nu li se închină dinainte! După 
care continuă repede: Dar Dumnezeul creştin al barbarilor, 
care e singurul şi unicul Dumnezeu, mie, femeie simplă şi 


proastă, mi se pare cam dornic de sânge, şi greu te mai 
descurci cu el, dar bineînţeles că eu cred în el. Asta-i, 
încheie ea cu convingere. 

— Asta nu înseamnă nimic. 

— După mine, Iai-Pan, raiul acela al vostru e un loc tare 
ciudat. Toţi zboară pe acolo ca păsările şi toţi cu barbă. În 
rai se face dragoste? 

— Nu ştiu. 

— Dacă nu putem face dragoste, eu nu mă duc în raiul 
vostru. A, nu, sigur! Fie el Dumnezeul cel adevărat, sau 
neadevărat! Ar fi un loc tare rău. Trebuie să aflu şi eu 
înainte de a mă duce acolo. Da, da, neapărat. Şi încă ceva, 
Tai-Pan. De ce Dumnezeul acela care e singurul adevărat, şi 
fantastic de înţelept, spune să nu ai decât o singură 
nevastă, heya, ceea ce e cumplit de prosteşte? Şi dacă tu 
eşti creştin, atunci de ce mai suntem noi de parcă am fi soţ 
şi soţie, când tu ai deja o nevastă? Adulteraţiune, da? Tare 
păcat. Şi de ce tu calci atâtea din cele zece porunci, heya, şi 
îţi zici tare frumos că eşti creştin? 

— May-may, ştii, unii dintre noi sunt slabi şi păcătoşi. Isus 
Domnul o să ne ierte pre noi, pe unii din noi. Ne-a promis că 
de ne pocăim, o să ne ierte. 

— Eu n-aş face una ca asta, îi replică ea cu tărie. Dacă eu 
aş fi unicul şi cel mai mare Dumnezeu. Nu, hotărât. Şi încă 
ceva 'ai-Pan. Cum poate Dumnezeul vostru să fie o treime, 
şi să aibă un fiu numărul unu, care şi el e Dumnezeu şi e 
născut de o femeie femeie, fără ajutorul unui bărbat bărbat, 
care apoi ajunge mama lui Dumnezeu? Uite asta eu nu 
pricep. Dar nu cumva să înţelegi greşit, Tai-Pan, eu sunt 
creştină ca oricare alta, pe Dumnezeu, heya? 

Avuseseră multe astfel de discuţii şi de fiecare dată se 
trezise prins într-o controversă care nu avea nici început 
nici capăt, ştiind doar atât, că nu există decât un singur 
Dumnezeu adevărat, şi că May-may n-o să înţeleagă 
niciodată una ca asta. Sperase doar că El, când va alege El 
ceasul, o să o lumineze... 


— Te rog, Iai-Pan, dacă ne prefacem acum puţin, insistă 
din nou May-may, n-o să se supere nimeni. Am şi înălţat o 
rugăciune către Dumnezeu cel unic. Dar nu uita că suntem 
acum în China şi că acesta e un fluviu chinezesc. 

— Dar n-are nici un fel de zeu. 

— Ştiu, ştiu, Tai-Pan, ştiu bine. Dar eu sunt numai de doi 
ani creştină, aşa că tu şi Dumnezeu trebuie să aveţi răbdare 
cu mine. Elo să mă ierte, încheie ea triumfătoare. 

— Bine, bine, se dădu Struan bătut. 

May-may cobori sub punte. Când se întoarse se vedea că-şi 
spălase faţa şi mâinile, îşi împletise părul. În mâini ţinea un 
lingou de argint învelit într-o hârtie. Hârtia era acoperită cu 
caractere chinezeşti. 

— Tu ai scris caracterele? 

— Da, am găsit o pană de scris şi cerneală. Am scris o rugă 
pentru zeul mării. 

— Şi ce spune ruga? 

— O mare, înţelept şi puternic zeu al mării, în schimbul 
acestui dar imens, de aproape o sută de taeli de argint, te 
TOog ajută-ne să ajungem la nava barbară numită China 
Cloud, care aparţine barbarului meu şi de acolo la insula 
Hong Kong pe care barbarii ne-au furat-o. 

— Nu cred că ruga asta e mare scofală, interveni el. La 
urma urmei, argintul e al meu, şi mie nu-mi place să mi se 
spună barbar. 

— E o rugă politicoasă, şi spune adevărul adevărat. E 
vorba de un zeu chinez. Pentru un chinez tu eşti un barbar. 
E foarte important ca într-o rugăciune să spui adevărul. 

Apoi se apropie cu mersul ei delicat de copastia bordului 
în care era canarisită nava, şi cu mare greutate reuşi să 
ţină în mâna întinsă lingoul de argint învelit în hârtie, 
închise ochii şi dădu glas rugăciunii pe care o scrisese. Apoi, 
stând cu ochii închişi mai departe, scoase hârtia de pe 
lingoul de argint şi dădu hârtiei drumul în apă, ascunzând 
iute lingoul în faldurile veşmintelor ei. Deschise ochii, 


urmări cum hârtia era înghițită de curentul format de 
înaintarea navei. Apoi veni înapoi veselă, cu lingoul în mână. 

— Aşa, şi acum ne putem odihni. 

— Dumnezeule, dar asta e înşelătorie curată, explodă 
Struan. 

— Cum? 

— N-ai dat drumul lingoului în apă. 

— Ssssssst! Nu aşa de tare. O să strici totul! Apoi continuă 
în şoaptă: Bineînţeles că nu. Doar nu crezi că sunt nebună. 

— Credeam că vrei să faci o danie zeului. 

— Dar i-am şi făcut-o, şopti ea nedumerită la culme. Doar 
n-ai crezut că am să arunc în fluviu tot argintul ăsta, heya? 
Dumnezeule, sunt o ciozvârtă de aruncat la câini, sunt eu 
nebună? 

— Atunci de ce-ai mai făcut toate... 

— Ssssssst! făcu May-may speriată. Nu mai vorbi atât de 
tare. S-ar putea ca zeul mării să te audă. 

— De ce te-ai prefăcut că arunci argintul peste bord? Asta 
nu mai e ofrandă. 

— Jur pe Dumnezeul meu, Tai-Pan, că nu te înţeleg deloc. 
De ce să aibă zeii nevoie de argint adevărat, heya? La ce să 
folosească ei argintul adevărat? Să-şi cumpere veşminte 
adevărate, mâncare adevărată? Zeii sunt zei şi chinezii sunt 
chinezi. Eu am făcut ofranda şi ţi-am salvat argintul. Jur pe 
Dumnezeu, barbarii ăştia sunt oameni tare ciudaţi. 

May-may cobori în cală, vorbind de una singură în 
dialectul Soochow: „Ca şi cum aş fi în stare să-mi bat joc de 
argint. Ce-s eu, împărăteasă, să arunc argintul aşa! Aiii 
iaaa!” îşi spunea ea, dibuind drumul spre cală. „Şi nici o 
afurisită de împărăteasă n-ar fi atât de nebună.” 

Puse lingoul în santină de unde îl luase şi se întoarse pe 
punte. Struan o auzi venind şi încă mormăind enervată în 
chinezeşte. 

— Ce spui acolo? o întrebă el. 

— Oare să fiu eu atât de nebună încât să risipesc argintul 
atât de greu dobândit? Sunt eu barbară? Sunt eu o 


risipitoare... 

— Bine, bine. Dar eu tot nu pricep cum de crezi tu că zeul 
mării o să-ţi împlinească ruga când tu îl tragi pe sfoară pe 
faţă. Toată povestea asta e nemaipomenit de aiurită. 

— Nu mai spune lucrurile astea atât de tare, interveni ea. 
EI şi-a primit ofranda. Acum o să ne ajute. Un zeu n-are 
nevoie de argint adevărat, doar de idee. Şi asta a şi 
dobândit! îşi aruncă înveselită capul pe spate. Zeii sunt ca 
oamenii. Sunt în stare să creadă totul dacă ştii cum să le 
vorbeşti! Apoi adăugă: Dar poate că zeul e plecat pe undeva 
şi n-o să ne ajute oricum şi o să ne ducem la fund, nu 
conteşte. 

— Şi încă ceva, continuă el neîndurător. De ce să vorbim în 
şoaptă, ei? E doar un zeu chinez al mării. Cum naiba să ştie 
el englezeşte, heya? 

Ideea o încurcă pe May-may. Se încruntă, gândindu-se 
intens. Apoi ridică din umeri. 

— Un zeu e zeu. Poate că şi ei vorbesc limba barbarilor. 
Mai vrei ceai? 

— Mulţumesc. 

Turnă ceai în ceaşca lui şi a ei. Apoi îşi cuprinse genunchii 
cu mâinile, aşezându-se pe o gură de magazie, îngânând un 
cântecel. Lorcea se clătina mânată de curentul fluviului. Se 
iveau zorile. 

— May-may, eşti o femeie şi jumătate, îi spuse Struan. 

— Şi eu ţin la tine! Se ghemui în el. Câţi bărbaţi sunt ca 
tine, în ţara voastră? 

— Vreo douăzeci de milioane, bărbaţi, femei, copii. 

— Se zice că sunt vreo trei sute de milioane de chinezi. 

— Asta înseamnă că tot al patrulea om de pe pământ e 
chinez. 

— Dar dacă toţi barbarii sunt ca tine, mă îngrijorează 
soarta poporului meu. Eşti în stare să omori atât de mulţi cu 
atâta uşurinţă. 

— l-am omorât pentru că au încercat ei mai întâi să mă 
omoare pe mine. Şi noi nu suntem barbari. 


— Sunt fericită că te-am văzut cum ştii tu să ucizi, spuse 
ea fascinată, cu ochii strălucitori, cu o aură proiectată de 
lumina tot mai puternică a zorilor în jurul capului. Şi sunt 
tare fericită că n-ai murit. 

— Odată şi odată o să fiu şi eu mort. 

— Da, bineînţeles. Dar sunt fericită că te-am văzut cum ştii 
tu să ucizi. Fiul nostru Duncan va fi vrednic de tine. 

— La vremea când va fi el mare, n-o să mai fie nevoie să 
omoare. 

— La vremea când copiii copiilor copiilor copiilor lui vor 
ajunge mari, oamenii tot se vor omori între ei. Omul e un 
animal ucigaş. Mai toţi oamenii. Noi chinezii ştim. Dar 
barbarii sunt mai răi decât noi. Mai răi. 

— Aşa crezi numai pentru că tu eşti chinezoaică. Voi aveţi 
obiceiuri mult mai barbare decât avem noi. Dar oamenii se 
mai şi schimbă, May-may. 

Atunci ea îi replică simplu: 

— Învață de la noi, din lecţiile Chinei, Dirk Struan. Oamenii 
nu se schimbă niciodată. 

— Învață tu de la noi, din lecţiile Angliei, fetiţo. Lumea 
poate pune rânduială pe pământ, unde toţi să fie egali în 
faţa legii. Şi legea-i dreptate. Adevăr. Fără înşelătorie. 

— Şi dacă mori de foame, treaba asta mai e aşa de 
importantă? 

Stătu şi se gândi la asta multă vreme. Nava înainta târâş- 
grăpiş la vale. Pe lângă ei trecură alte nave, în susul şi în 
josul fluviului, şi echipajele se uitau cu curiozitate la lorcea 
aceea, dar nu spuneau nimic. Înaintea lor fluviul făcea un 
cot şi Struan manevră încet lorcea în canal. Improvizaţia 
aceea cu pânză de vele părea să ţină încă. 

— Da, cred că şi atunci, îi răspunse în cele din urmă. Da. 
Cred că e foarte important. A, da, voiam să te-ntreb ceva. Ai 
spus că ai fost s-o vizitezi pe Suprema Doamnă a lui Jin-qua. 
Unde ai cunoscut-o? 

— Am fost sclavă în casa ei, îi răspunse May-may calmă. 
Chiar înainte ca Jin-qua să mă vândă ţie! Se uită în ochii lui. 


Doar m-ai cumpărat, nu-i aşa? 

— Da, te-am dobândit după obiceiurile voastre, da, aşa-i. 
Dar nu eşti sclavă. Poţi să pleci, poţi să rămâi, eşti liberă. 
Doar ţi-am spus asta încă din prima zi. 

— Atunci nu te-am crezut. Acum te cred, Iai-Pan! Se uita 
la țărm şi la navele care treceau. N-am mai văzut până 
acum cum se omoară oamenii între ei. Nu-mi place asta. 
Oare din cauză că sunt femeie? 

— Da. Şi nu. Nu ştiu. 

— 'Ţie îţi place să ucizi? 

— Nu. 

— Păcat că săgeata ta nu l-a nimerit pe Brock. 

— Nici n-am tras să-l nimeresc pe el. N-am încercat să-l 
ucid, ci doar să-l fac să răsucească echea. 

Fata rămase uluită. 

— Jur pe Dumnezeu, Tai-Pan, eşti cu totul şi cu totul 
fantastic. 

— Jur pe Dumnezeu, May-may, îi răspunse el cu ochii mijiţi 
a zâmbet. Eşti cu totul şi cu totul fantastică. 

Ea se întinse pe o parte, fără să-l slăbească din ochi, 
simțind cât îi e de drag, apoi adormi. 

Când se trezi, soarele era sus. Terenuri joase se vedeau în 
apropierea ţărmurilor, pierzându-se departe, în zarea 
înceţoşată. Un pământ rodnic, pe care erau parcă desenate 
nenumărate ogoare de orez, înverzite, orezul de iarnă 
legănându-se în bătaia vântului. În depărtare, munţi cu 
panaşe de nouri. 

Pagoda de Marmură se ivi drept în faţă. Mai jos de ea se 
vedea China Cloud. 

CARTEA A DOUA. 

Capitolul nouă. 

Patru zile mai târziu, China Cloud stătea la ancoră în mare 
taină în golful Deepwater, în partea de sud a insulei Hong 
Kong. Era o dimineaţă răcoroasă, cu cerul acoperit de nori, 
şi o mare cenugşie. Struan stătea în picioare dinaintea 
ferestrei în formă de romb a cabinei principale, şi se uita 


spre insulă. Munţii golaşi coborau abrupt spre țărm, în 
apropierea golfului, vârfurile lor dispărând în nori. În 
capătul golfului se întindea o mică plajă cu nisip, de unde 
terenul se înălța deodată iar spre nori, peisaj aspru şi 
singuratic. Pescăruşii ţipau, valurile clipoceau molcom în 
bordajul navei şi clopotul răsună de şase ori. 

— Da, răspunse Struan auzind o bătaie în uşă. 

— Şalupa s-a întors, îi spuse căpitanul Orlov cu voce 
obosită. 

Avea nişte umeri neobişnuit de largi, spinarea gârbovită, 
abia cinci picioare înălţime, nişte braţe masive şi un cap 
imens. La încheietura mâinii îi spânzura un fier de luptă. De 
când tezaurul fusese adus la bord, fierul de luptă nu-l mai 
părăsise zi şi noapte, ba chiar dormise cu ella mână. 

— Pe barba lui Odin, încărcătura pe care o avem noi acum 
la bord e mai afurisită decât frigurile negre. 

— S-au mai ivit necazuri? 

— Necazuri zici? Pe o navă comandată de mine niciodată, 
pe crucea Mântuitorului! Piticul acela atât de rău întocmit 
chicoti, în ochi aprinzându-i-se o lumină răutăcioasă. Cel 
puţin nu atâta vreme cât nu dorm, nu, Ochi Verzi? 

Struan îl întâlnise pe Orlov rătăcind prin docurile din 
Glasgow, cu mulţi ani în urmă. Era un norvegian naufragiat 
în primejdiosul arhipelag Orkney şi nu fusese în stare să 
găsească o altă navă pe care să se îmbarce. Oamenii mării 
puteau avea orice naţionalitate, nu conta, dar nici un 
proprietar n-ar fi încredinţat o navă unui om atât de ciudat 
care nu spunea nimănui sir sau mister, şi care nu accepta să 
fie numit decât căpitan şi nimic altceva. 

— Sunt cel mai bun căpitan din lumea asta! strigase el de 
nenumărate ori, şi faţa plină de pete, cu nasul coroiat, îi 
tremura de furie. Am fost destulă vreme marinar de rând, 
n-am să mai fiu niciodată. Pune-mă la încercare, şi am să-ţi 
dovedesc, pe sângele zeului Thor! 

Struan examinase cunoştinţele lui Orlov asupra mării şi 
vânturilor, îi pusese la încercare puterea şi curajul, şi nu-i 


găsise nici un cusur. Orlov vorbea engleza, franceza, rusa, 
finlandeza şi norvegiana. Avea o minte sclipitoare şi o 
memorie uimitoare. Deşi semăna mai degrabă cu un pitic şi 
era în stare să fie la fel de primejdios ca un rechin, Orlov 
era cinstit şi puteai avea deplină încredere în el; Struan îi 
dăduse pe mână o navă mai mică, apoi una mare. În cele 
din urmă, comanda unui cliper. Cu un an înainte îl făcuse 
căpitan pe China Cloud, ştiind că pretenţiile lui Orlov, care 
păreau lăudăroşenie, erau de fapt adevărate. Struan mai 
turnă nişte ceai, fierbinte şi dulce, dres cu rom. 

— Îndată ce domnul Robb şi Culum se urcă la bord, 
pornegşti spre portul Hong Kong. 

— Cu cât mai repede cu atât mai bine, aşa-i? 

— Unde-i Wolfgang? 

— În cabina lui. Ai nevoie de el? 

— Nu. Ai grijă să nu ne deranjeze nimeni. 

Orlov îşi aranjă enervat hainele umede de mare în vreme 
ce părăsea încăperea. 

— Cu cât scăpăm mai iute de încărcătura asta ciumată, cu 
atât mai bine. Cea mai afurisită din câte mi-a fost dat să 
văd. 

Struan nu-i răspunse. Era frânt de oboseală, dar mintea îi 
lucra cu înfrigurare. Aproape că am ajuns acasă, îşi spuse 
el. Numai câteva ceasuri încă şi vei fi la adăpost în port. 
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru marina regală. Lângă una 
dintre fregate poţi să stai şi să te mai odihneşti şi tu. Cabina 
cea mare era spațioasă şi luxoasă. Dar acum era plină de 
muschete, cuțite, fiare de luptă, săbii şi hangere de abordaj. 
Înainte de a aduce tezaurul la bord, îşi dezarmase întregul 
echipaj. Acum numai el şi căpitanul Orlov purtau arme. 
Struan simţea tensiunea care îmbibase parcă toată nava. 
Tezaurul îi îmbolnăvise pe toţi. Mda, se gândi el, n-a rămas 
niciunul neatins de microb. Nici Robb. Nici Culum. Poate că 
nici Orlov. 

În timpul călătoriei de la Pagoda de Marmură, Ah Gip 
intrase în comă şi apoi îşi dăduse sufletul. Struan voise s-o 


înmormânteze în mare, dar May-may îl rugase să nu facă 
una ca asta. 

— Ah Gip a fost o sclavă credincioasă, îi spusese ea. Ar 
însemna să stârneşti un joss rău dacă n-o restitui părinţilor 
ei ca s-o îngroape ca pe o chinezoaică ce este, absolut tare 
cumplit, Tai-Pan. 

Aşa că Struan schimbase destinaţia navei şi pornise spre 
Macao. Acolo, cu ajutorul lui Mauss, îi cumpărase lui Ah Gip 
un sicriu frumos, şi-l încredinţase părinţilor. Pentru 
înmormântarea fetei le oferise şi zece taeli de argint. 
Părinţii ei erau nişte Hoklo, din poporul acela de barcagii, 
şi-i mulţumiseră îndelung şi îl bătuseră la cap s-o ia în 
schimb pe sora mai mică a lui Ah Gip, Ah Sam. Ah Sam avea 
cincisprezece ani, o fetişcană numai veselie, care vorbea şi 
pidgin English, lucru neobişnuit pentru cei din neamul 
Hoklo, şi mai avea şi picioarele legate. May-may o ştia pe Ah 
Sam şi fusese de acord s-o cumpere, aşa că Struan 
încuviinţă. Părinţii ei cerură trei sute de taeli de argint 
pentru Ah Sam. Struan ar fi acceptat să le dea suma asta, 
dar May-may îi spusese că şi el şi ea aveau să-şi piardă 
obrazul dacă ar fi plătit primul preţ care li se cerea. Aşa că 
s-a tocmit ea cu părinţii şi a coborât preţul la o sută 
şaisprezece taeli. Struan împlini apoi toate formalităţile de 
cumpărare a fetei aşa cum era obiceiul. Dar, după aceea, 
după ce vânzarea s-a încheiat iar el, după legea chineză, 
devenise stăpânul unei sclave, Struan rupse în faţa fetei 
documentul şi-i spuse că nu mai era sclavă, ci slujnică. Ah 
Sam nu pricepu. El ştia că mai apoi fata o va întreba pe 
May-may de ce rupsese el hârtia şi May-may avea să-i 
explice că barbarii ăştia aveau unele obiceiuri ciudate, Ah 
Sam va fi de acord cu ea şi apoi avea să fie şi mai temătoare 
faţă de el. 

Cât timp China Cloud rămăsese la Macao, Struan 
consemnase tot echipajul la bord, în afară de Wolfgang 
Mauss. Se temea să nu cumva să răsufle vreun cuvânt 
despre tezaurul pe care-l avea în cală, şi, cu toate că de 


obicei avea încredere în oamenii echipajului său, acum, 
când era la îndemână atâta bogăţie, numai cât s-o apuci, nu 
mai putea pune bază pe ei. Se aştepta să fie victimă a unui 
act de piraterie fie din afară, fie dinăuntru. La Macao 
aproape că izbucni o revoltă la bord, şi pentru prima oară el 
şi ofiţerii lui fuseseră nevoiţi să folosească biciul, fără 
alegere, şi pusese pază pe puntea dunetei şi ancorase 
departe de celelalte nave, în rada puţin adâncă. 
Sampanelor li se interzisele să se apropie la mai mult de o 
sută de iarzi de China Cloud. 

Îl trimisese pe secund, Cudahy, cu cuterul înainte la Hong 
Kong, pentru a-i aduce pe Robb şi Culum într-un tainic loc 
de întâlnire, în golful Deepwater, cu instrucţiuni severe de a 
nu scoate o vorbă despre tezaurul de pe navă. Ştia că asta 
putea spori pericolul, dar înţelesese că trebuia să-şi asume 
acest risc. Acum, când tezaurul era în siguranţă pe China 
Cloud, avusese vreme destulă să se gândească la Jin-qua, la 
Nobila Casă, la Robb şi Culum, şi ce avea de făcut în viitor. 
Ştia că acum venise sorocul să schiţeze configuraţia viitoare 
a companiei. Cu sau fără Robb şi Culum. Cu orice preţ. 

O lăsase pe May-may la Macao, în casa pe care i-o dăruise. 
Înainte de plecare, el şi May-may se duseseră până la Chen 
Sheng acasă. Duncan, feciorul său în vârstă de trei ani, 
începu să se prosterne dinaintea lui, dar el îl ridicase în 
braţe şi-i spusese să nu mai facă asta niciodată, dinaintea 
nimănui. Duncan îi răspunsese: „Da, Tai-Pan” şi-i 
îmbrăţişase pe el şi May-may. Kate, mezina, fusese alintată 
în acelaşi chip ca Duncan, în vreme ce Chen Sheng se 
învârtea în jurul lor ca o cloşcă bătrână. Se aduseră pe 
masă ceai şi mâncare, după care Chen Sheng îi ceru lui 
Struan încuviințarea să i-o prezinte pe Kai-sung, care dorea 
să se prosterne dinaintea Tai-Panului. Kai-sung avea treizeci 
şi şase de ani. Apăru într-o frumoasă rochie în care se 
îmbinau auriul cu purpuriul, cu ace din jad şi argint în părul 
ei negru ca smoala. Parcă nici n-ar fi trecut şaptesprezece 
ani. Avea chipul ca dăltuit în alabastru, ochii la fel de adânci 


ca în tinereţe. Dar pe chip îi curgeau râuri de lacrimi, vorbi 
în dialectul cantonez şi May-may traduse cu emoție. 

— Sora cea mai mare e atât de îndurerată pentru că Tai- 
tai a murit, Tai-Pan. Sora cea mai mare spune că ori de câte 
ori o să vrei să laşi copiii aici, vor fi ca şi copiii ei. Şi-ţi 
mulţumeşte pentru că ai fost atât de bun cu ea şi fiul ei. 

— Spune-i că e foarte frumoasă şi mulţumeşte-i. 

May-may făcu întocmai şi apoi mai plânse şi ea puţin 
împreună cu Kai-sung, şi apoi fură fericite amândouă. Kai- 
sung iar se prosternă dinaintea lui şi apoi dispăru. Chen 
Sheng îl trase pe Struan deoparte. 

— Eu auzit bun joss la tine, Tai-Pan. 

Faţa lui ca o lună plină era numai zâmbet. 

— Poate. 

— Eu cumpere oameni construieşte la Hong Kong tare 
tare ieftin la atât joss bun! Chen Sheng se ţinu cu mâinile 
de burdihanul imens şi hohoti de râs. Heya, Tai-Pan, 
cumpere fecioară la tine sclavă. Vreau? Eu cumpere la tine, 
heya? Ieftin ieftin. 

— Aiii iaa! fecioară! Şi aşa destul necaz! 

Struan şi May-may îşi luară copiii şi se întoarseră acasă. 
Banii pe care-i pierduse May-may la table depăşeau 
valoarea casei. Cu un aer oficial şi-un întreg ceremonial, ea 
îi înmână actul de proprietate al casei, dar, în aceeaşi clipă 
îi oferi şi un pachet de cărţi de joc: 

— 'Tai-Pan, dublu sau nimic, pe toată datoria. 

El trase un valet, ea începu să se lamenteze şi să-şi smulgă 
părul din cap. 

— Vai mie, vai mie! Mă aşteaptă bordelul, unde am să 
ajung o curvă bună doar de dat la câini. De ce-am mai 
deschis eu gura asta spurcată? 

Distrusă cu totul, închise ochii, trase o carte, se îndoi de 
mijloc ca la o închinăciune, şi deschise ochii numai pe 
jumătate. Trăsese o damă, urlă de fericire şi i se aruncă în 
braţe. 


Struan se înţelese cu May-may ca el să se întoarcă repede 
de la Hong Kong, sau să trimită China Cloud s-o ia, după 
care porni cu nava spre golful Deepwater. 

Uşa cabinei se deschise. 

— Bună, tată, îl salută Culum. 

— Hello, Dirk, spuse şi Robb. 

— Fiţi bineveniţi la bord. Cum a fost călătoria? 

— Destul de plăcută, spuse Robb şi se lăsă să cadă pe un 
scaun. 

Avea ochii încercănaţi. 

— Robb, arăţi cam obosit. 

— Sunt. Am încercat de toate, totul! îşi scoase haina 
groasă, din care ieşeau aburi. Nu ne mai dă nimeni credite. 
Am pierdut. Dirk, tu ce veşti bune ne aduci? Pipăi în 
buzunarul hainei sale marinăreşti şi scoase, la iveală o 
scrisoare. Îmi pare rău că nu pot să-ţi aduc eu nişte veşti, 
mai bune. A venit pentru tine cu vasul poştal de ieri. De la 
tata. 

Toată emoția şi fericirea de care fusese cuprins gândindu- 
se la ceea ce înfăptuise dispărură. Winifred, îi fulgeră lui 
prin minte, trebuie să fie vorba despre ea. Luă scrisoarea. 
Sigiliul era neatins. Recunoscu scrisul încâlcit al tatălui său. 

— Ce veşti mai sunt de acasă? se interesă el străduindu-se 
să nu-l trădeze glasul. 

— Dirk, doar atâta a venit. Eu n-am primit nimic, îmi pare 
râu. lu ce-ai mai făcut? Ce-ai păţit la obraz? Te-ai ars? 
lartă-mă că nu prea ţi-am fost de mare ajutor. 

Struan puse scrisoarea pe birou. 

— Ai cumpărat teren? 

— Nu. Licitaţia terenurilor s-a amânat. 

Robb încercă să nu se mai uite la scrisoare. 

— Licitaţia e mâine, tată. N-a fost timp îndestul pentru a se 
face măsurătoarea terenurilor. Aşa că s-a amânat. 

Culum se clătină în clipa în care nava se bandă sub 
apăsarea vântului în vele. Îşi recăpătă echilibrul, 
sprijinindu-se de birou. 


— Să deschid eu scrisoarea? 

— Nu, mulţumesc. L-ai văzut pe Brock? 

— Acum două zile a sosit de la Whampoa şi White Witch, îi 
răspunse Robb. Eu nu l-am văzut cu ochii mei. lar suntem în 
război cu el? 

— Da, îi răspunse Struan. Flota de război mai e la Hong 
Kong? 

— Da. Dar de când a venit Eliksen şi ne-a adus veştile 
proaste, s-a desfăşurat în dispozitiv de război. Intrările 
dinspre est şi vest au fost ocupate de patrule de pază. O să 
atace Hong Kong-ul? 

— Nu fii caraghios, Robbie. 

Robb urmări siajul lăsat de navă. Dirk arată cu totul alt 
om, îi trecu lui prin minte. Apoi băgă de seamă harababura 
din cabină. 

— Dirk, ce caută aici atât de multe arme? Ce se petrece 
aici? 

— Culum, ce-a mai făcut Longstaff? îl întrebă Struan. 

— Habar n-am, îi răspunse Culum. Nu l-am văzut decât o 
singură dată, şi atunci doar pentru a-i cere aprobarea ca să 
amânăm licitaţia. 

— Nici eu nu l-am mai văzut, Dirk. După ce-a apărut 
articolul acela despre noi în presă, mulţi oameni au devenit 
scumpi la vedere. În special Longstaff. 

— Ah, ce s-a întâmplat? 

— L-am întâlnit a doua zi. Şi mi-a zis: P-onoarea mea, i- 
adevărat? şi după ce i-am răspuns că da, a luat o priză de 
tabac şi mi-a zis: Păcat. Ei, Robb, sunt tare, tare ocupat. La 
revedere. Şi a mai ras un pahar de porto. 

— Şi ce-ai fi vrut să facă? 

— Dirk, nu ştiu. Cred că mă aşteptam să-şi exprime 
părerea de rău. Sau chiar să dea o mână de ajutor. 

— Longstaff nu l-a concediat pe Culum. Asta-i în favoarea 
lui. 

— A dorit să mă întorc doar pentru că nu s-a găsit pe 
moment altcineva să-i facă treaba, îi răspunse Culum, care 


în ultimele două săptămâni se mai împlinise şi-şi mai 
pierduse din paloarea lăsată de holeră. Cred că-l distrează 
faptul că suntem faliţi. În ce mă priveşte, adăugă el iute, eu 
nici nu contez. Vreau să zic acum că Nobila Casă e 
falimentară. 

— Culum, dacă nu suntem noi, o să fie altă companie. 

— Da, bine, ştiu, tată. Voiam să zic că... ei bine, între tine şi 
Longstaff erau nişte legături foarte speciale. Se prosterna 
dinaintea priceperii tale din cauza averii pe care o aveai. 
Dar dacă n-ai avere nu mai eşti de soi, şi dacă nu eşti de soi, 
nu mai poţi fi egal cu el, iar dacă nu eşti egalul lui nu mai ai 
nici pricepere. Nimic! Cred că e destul de trist. 

— De unde ai învăţat chestia cu prosternatul? 

— Aşteaptă până ajungi la Hong Kong. 

— Ce înseamnă asta, fiule? 

— În câteva ceasuri suntem acolo. O să vezi cu ochii tăi! 
Vocea lui Culum deveni tăioasă. Tată, te rog, deschide 
scrisoarea. 

— Veştile n-or să fugă. Când ai plecat, Winifred abia mai 
sufla. Speri într-un miracol? 

— Da, sper. M-am rugat pentru miracolul ăsta. 

— Haideţi în cală, le spuse Struan. 

Grămezile ordonate de lingouri de argint străluceau 
straniu sub lumina legănată a felinarului din cală. Dâinuia 
un aer închis, îmbăcsit de izul dulceag şi greţos al opiului 
crud. Peste tot mişunau gândacii negri. 

— Uite, aici e îndestul! le spuse Struan. 

Robb luă un lingou ca să se convingă că era adevărat, 
mâinile îi tremurau. 

— De necrezut. 

Struan le povesti cum dobândise tezaurul acesta. Le 
încredinţă toate cele discutate cu Jin-qua, în afară de sigiliu 
şi de cele patru jumătăţi de monedă, de cei cinci lac ce 
trebuiau păstraţi la loc sigur şi de un lac pentru Gordon 
Chen. Le relată confruntarea cu Brock pe fluviu, dar nu 
spuse un cuvânt despre May-may. 


— Bestia aia de pirat! se înfurie Culum. Când o să audă de 
toate astea, Longstaff o să dea ordin ca Brock şi Gorth să fie 
spânzurați. 

— De ce? îl întrebă Struan. Brock n-a fost mai rău decât 
mine. Pur şi simplu din întâmplare a dat peste mine. 

— Dar e minciună. Poţi să dovedegşti că e... 

— Nici nu pot şi nici n-am să dovedesc nimic. Brock a 
încercat şi n-a reuşit, asta-i tot. E treaba noastră, şi nimeni 
să nu-şi bage nasul. 

— Nu-mi place chestia asta, insistă Culum. Nu e un mod 
legal de a trata un act deliberat de piraterie. 

— O să ne socotim noi. Când o să-mi vină mie la îndemână. 

— Să ne ajute Dumnezeu, suntem salvaţi, se băgă în vorbă 
şi Robb, cu glas abia auzit. De-acum toate planurile 
monetare internaţionale vor trece prin noi. Vom fi cea mai 
bogată companie din Orient. Dirk, Dumnezeu să te 
binecuvânteze. Eşti nemaipomenit! 

De-acum viitorul e asigurat, exulta de emoție Robb în 
sufletul lui. De-acum vom avea destul, chiar şi pentru 
gusturile extravagante ale lui Sarah. De-acum pot să mă 
întorc de îndată în ţară. Poate că Dirk o să-şi schimbe 
intenţiile şi n-o să plece de aici niciodată, n-o să se întoarcă 
în ţară, o să uite de parlament. Nu mai există nici un motiv 
de îngrijorare. Acum pot să-mi cumpăr şi eu un castel, şi să 
trăiesc în tihnă ca un moşier. Copiii or să se căsătorească şi 
or s-o ducă bine şi o să avem destul şi pentru copiii copiilor 
lor. Roddy poate termina universitatea şi să se apuce de 
activitatea bancară, şi să nu-i pese de Orient. 

— Dirk, Dumnezeu să te binecuvânteze! 

Şi Culum era în culmea extazului. Mintea lui striga: „Asta 
nu-i tezaur, ci putere. Puterea de a cumpăra arme, sau dea 
cumpăra voturi pentru a domina parlamentul. Aici e 
răspunsul pentru chartă şi mişcarea chartistă. Ca Tai-Pan 
eu pot folosi puterea întreagă a acestei bogății... ba şi mai 
multă... pentru un scop folositor. Doamne, îţi mulţumesc, se 
ruga el cu fervoare, pentru că ne-ai ajutat în ceas de nevoie. 


Culum îl privea acum pe tatăl său cu alţi ochi. În ultimele 
săptămâni, se gândise mult la cele spuse de taică-său cu 
privire la avere şi putere, la utilitatea acestora. Fiind în 
anturajul lui Glessing şi la marginea imperiului puterii 
stăpânit de Longstaff, simțind în plus zâmbetele răutăcioase 
abia ascunse, ca şi bucuria exprimată deschis faţă de 
prăbuşirea Nobilei Case, Culum pricepuse că omul singur, 
fără ranguri nobiliare şi fără putere, e cu totul neajutorat. 

Struan simţea lăcomia lui Robb şi Culum. Mda. Îşi spuse el, 
dar fii cinstit. Tezaurul ăsta îi transformă pe toţi. Uită-te la 
tine. Ai ucis opt, zece oameni pentru a-l apăra. Da, şi ai fi în 
stare să mai ucizi o sută. Uită-te la ce te împinge să le faci 
fiului şi fratelui tău. 

— Trebuie să vă spun neapărat ceva, începu el. Acest 
tezaur mi-a fost dat sub formă de împrumut. În schimbul 
cuvântului meu. Răspund pentru el în faţa lui Jin-qua. Eu! 
Nu Nobila Casă. 

— Dirk, nu pricep, interveni Robb. 

— Tată, ce-ai spus? 

Struan luă o Biblie. 

— Mai întâi juraţi pe Sfânta Scriptură că cea ce am săvă 
spun va rămâne sub pecetea tainei, numai între noi trei. 

— Chiar e nevoie să mai şi jurăm? se miră Robb. 
Bineînţeles că n-am să spun niciodată nimănui. 

— Robb, juri? 

— Bineînţeles. 

Şi el şi Culum jurară să păstreze secretul. Struan puse 
Biblia pe o grămadă de lingouri. 

— Acest tezaur e menit pentru salvarea Nobilei Case cu 
condiţia ca atunci când oricare dintre voi va deveni Tai-Pan 
să accepte să consacre compania în totalitate pentru a 
sprijini Hong Kong-ul şi comerţul cu China. În al doilea 
rând, cartierul general al companiei să fie la Hong Kong. În 
al treilea rând să preia angajamentele şi responsabilitatea 
cuvântului meu dat lui Jin-qua şi faţă de moştenitorii lui; să 
garantaţi că cel pe care-l veţi alege drept succesor ca ai- 


Pan să facă acelaşi lucru, şi, în fine, în ultimul rând - şi 
Struan arătă spre Biblie -, să consimţi ca numai un creştin, 
şi rudă cu voi, să fie Tai-Pan. Juraţi pe Sfânta Scriptură, aşa 
cum consimţiţi ca şi succesorul vostru să jure pe Sfânta 
Scriptură înainte de a-i încredința stăpânirea. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi Robb, care cunoştea 
mintea fratelui său mai bine, întrebă: 

— Acum ştim toate condiţiile puse de Jin-qua? 

— Nu. 

— Care-s celelalte? 

— Vi le spun după ce juraţi. Ori aveţi încredere în mine, ori 
nu, cum vreţi. 

— Nu e prea cinstit. 

— Robb, nici tezaurul ăsta nu e prea cinstit. Trebuie să fiu 
sigur de voi. Nu e o joacă de copii. În clipa asta nu mă 
gândesc că îmi sunteţi neamuri. În joc e soarta a o sută de 
ani. A două sute de ani! În semiobscuritatea împrăştiată de 
felinarul care se legăna, ochii lui Struan erau de un verzui 
luminos. Încredinţez Nobila Casă scurgerii vremii după 
calendarul acestui pământ al Chinei. Cu voi sau fără 
niciunul dintre voi. 

Aerul păru să se facă dintr-o dată vâscos. Robb simţi cum îi 
curge sudoarea pe umeri şi pe gât. Culum se uita la taică- 
său încremenit. Robb glăsui: 

— Ce înseamnă pentru tine să consacri compania în 
totalitate pentru a sprijini Hong Kong-ul? 

— Să-l sprijine permanent, să-l apere, să facă din el o 
permanentă bază de negoţ. lar negoţ înseamnă să deschizi 
China în faţa lumii. Întreaga Chină. Să atragi China în 
rândul familiei naţiunilor lumii. 

— Asta e imposibil, replică Robb. Imposibil! 

— Mda, poate. Dar asta va încerca Nobila Casă să facă. 

— Vrei să zici adică să ajute China să devină o putere 
mondială? îl întrebă Culum. 

— Da. 


— Dar e primejdios, răcni Robb. E o nebunie! Şi aşa sunt 
destule necazuri pe lume, fără să mai stârnim şi masa asta 
de umanitate păgână. O să ne înghită. Pe toţi. Toată Europa. 

— Robb, al patrulea om e chinez pe pământ acum. Avem 
marea şansă de a-i ajuta acum! Să-i învăţăm legea noastră. 
Legea britanică. Legea, şi ordinea, şi dreptatea. 
Creştinismul. Într-o zi sau alta vor porni şi singuri în lume, 
de capul lor. Eu zic că trebuie să le arătăm cum s-o ia pe 
calea apucată de noi. 

— E imposibil. N-o să izbuteşti să-i schimbi niciodată. 
Niciodată. E zadarnic. 

— Acestea sunt condiţiile. În cinci luni de zile vei fi Tai-Pan. 
La soroc, te va urma Culum, dacă e vrednic de asta. 

— Isuse Hristoase din ceruri! explodă Robb. De asta te-ai 
chinuit tu toţi aceşti ani? 

— Da. 

— Dirk, întotdeauna am ştiut că ai şi tu visurile tale. Dar 
asta... e prea mult. Nici nu ştiu dacă e monstruos sau 
minunat. Pe mine mă depăşeşte. 

— Poate, spuse Struan cu glasul dur. Dar e o condiţie 
pentru supraviețuirea ta, Robbie, a familiei tale, a viitorului 
ei. În cinci luni vei fi Tai-Pan. Pentru cel puţin un an. 

— 'Ţi-am mai spus şi înainte, cred că e altă hotărâre lipsită 
de înţelepciune din partea ta, izbucni Robb, cu faţa 
desfigurată. Nu am nici priceperea, nici viclenia de a mă 
descurca cu Longstaff, nici pe cele cerute ca să menţin 
Nobila Casă în primul plan al acestor intrigi de război. Sau 
să mă descurc cu chinezii. 

— Ştiu. Ştiu şi riscul pe care mi-l asum. Dar de-acum Hong 
Kong-ul ne aparţine. Războiul se va încheia la fel de repede 
ca şi celălalt. Struan făcu un semn cu mâna spre tezaur. Tot 
ce-i aici e o stâncă ce nu va putea fi spulberată chiar aşa de 
uşor. De acum încolo totul rămâne în seama negoţului. Şi 
eşti un bun negustor. 

— Dar nu e numai negoţul. Mai există şi nave care trebuie 
să navigheze, pirați cu care să te lupţi, să te descurci şi cu 


Brock, şi o mie de alte lucruri. 

— În cinci luni cele mai importante vor fi înlăturate. 
Celelalte vor fi problemele tale. 

— Oare? 

— Da. Fiindcă datorită acestui tezaur, acum valorăm trei 
milioane şi mai bine. Când am să ies din afacere, am să iau 
unul cu mine. Şi douăzeci la sută din profit atât cât trăiesc. 
Şi tu vei face la fel! Se uită la Culum. Când ai să-ţi închei şi 
tu misia, o să valorăm zece milioane pentru că eu am să te 
apăr şi pe tine şi Nobila Casă, şi asta din parlament, şi 
Nobila Casă va ajunge mai prosperă decât în toate visurile 
tale. Nu mai trebuie să ne bazăm pe sir Charles Crosse, 
Donald McDonald, McFee, Smythe, Ross sau toţi ceilalţi pe 
care-i sprijinim pentru ca să ne susţină cererile, o s-o fac 
eu. Şi am să vin la Hong Kong şi iar am să plec, aşa că 
niciunul dintre voi n-are nici un motiv să se îngrijoreze. 

— Eu n-am nevoie decât de suficientă avere ca să stau şi 
să visez în linişte şi să mă trezesc în pace, reluă Robb, în 
Scoţia. Nu în Orient. Nu vreau să-mi las oasele aici. Cu 
următoarea navă am plecat. 

— Un an şi cinci luni nu e chiar o rugăminte atât de mare. 

— E o poruncă, nu o rugăminte, Dirk. 

— Nu vreau să te oblig în nici un fel. Acum o lună erai gata 
să accepţi cincizeci de mii şi să pleci. Prea bine. Oferta e 
încă valabilă. Dar dacă vrei ceea ce ţi se cuvine pe drept, 
mai bine de un milion, ăştia o să-i primeşti peste doi ani. 
Struan se întoarse spre Culum. Flăcăule, ţie îţi cer doi ani 
din viaţa ta. Dacă devii Tai-Pan, atunci încă trei ani. Cinci 
ani cu totul. 

— Dacă nu accept condiţiile, atunci trebuie să plec? 
întrebă Culum, simţindu-şi gura uscată iască, junghiuri în 
inimă. 

— Nu. Eşti mai departe partenerul meu, deşi un partener 
mai tânăr. Dar nu vei fi niciodată Tai-Pan. Niciodată. Va 
trebui să găsesc şi să pregătesc pe altcineva. Lui Robb, 
cinstit şi drept, nu-i pot cere, impune, mai mult de un an. 


Are de-acum unsprezece ani de când se chinuie cu 
ridicarea firmei. Struan apucă un lingou. Culum, chiar dacă 
ai să fii acum de acord, va trebui să dovedeşti că şi eşti în 
stare. Vei fi prezumtiv moştenitor, doar atât. N-o să te 
îngraşi tu din sudoarea mea şi a lui Robb. Asta-i legea 
clanului şi e o bună rânduială de viaţă. Fiecare trebuie să se 
ţină pe propriile lui picioare. Bineînţeles că am să te ajut cât 
am să pot, cât mai sunt în viaţă, dar numai de tine depinde 
să dovedeşti ce eşti în stare. Numai un adevărat bărbat are 
dreptul să stea în vârful piramidei. 

Culum se îmbujoră la faţă. Robb se uita ţintă la Struan, 
simțind că-l detestă. 

— Dirk, tu nu cred că doreşti să ai în cinci luni de zile un 
Tai-Pan. Doar o dădacă vreme de un an, nu-i aşa? 

— Garantează-mi că vei prelua funcţia pentru cinci ani şi 
apoi poţi să alegi în locul tău pe cine vrei. 

— Pot să-l înlătur pe Culum chiar acum dacă promit să 
rămân cinci ani? 

— Da, îi răspunse Struan pe loc. Cred că ar fi păcat, dar va 
fi cum hotărăşti tu. Da. 

— Culum, vezi ce poate face puterea dintr-un om? replică 
Robb, încordarea simţindu-i-se în voce. 

— Forma de acum a Nobilei Case e moartă fără tezaurul 
ăsta, le puse în vedere Struan fără ranchiună. V-am spus 
care sunt condiţiile mele. Gândiţi-vă şi hotărâţi-vă. 

— Acum înţeleg eu de ce eşti atât de detestat peste tot 
prin mările astea, replică Culum. 

— Eşti sigur, fiule? 

— Da. 

— N-ai de unde să ştii, nu poţi şti cu adevărat decât atunci 
când vei ajunge la capătul celor cinci ani. 

— Atunci n-am de ales, tată. Cinci ani sau nimic, da? 

— Nimic sau totul, Culum. Dacă ai de gând să fii doar al 
doilea, n-ai decât să te arunci peste bord de pe acum. 
Încerc să te fac să înţelegi că pentru a fi cu adevărat Tai- 
Pan al Nobilei Case trebuie să fii gata să rezişti de unul 


singur, să accepţi să fii urât, să ai un scop deasupra 
muritorilor, şi să fii în stare să sacrifici pe oricare om de 
care nu eşti sigur. Pentru că eşti fiul meu, îţi ofer astăzi 
şansa de a dobândi puterea supremă în Asia, deşi n-ai fost 
supus încercărilor în privinţa asta. Puterea de a face 
aproape orice pe pământ. Şi nu ţi-o ofer cu inima uşoară: eu 
ştiu ce înseamnă să fii Tai-Pan. Dumnezeule, hotărăşte-te 
odată! 

Culum încremenise cu ochii la Biblie. Şi la lingouri. Nu 
vreau să fiu pe locul al doilea, îşi spuse el. Acum ştiu. Cel 
care se mulţumeşte numai cu locul al doilea nu va face 
niciodată ceva de seamă. Am tot timpul de pe lume să mă 
îngrijorez din cauza condiţiilor acestea, din cauza lui Jin- 
qua, a chinezilor, a problemelor acestui pământ. Poate că 
nici nu trebuie să mă sperie gândul că voi fi Tai-Pan, poate 
că Robb nu va socoti că sunt destul de bun pentru asta. O, 
Doamne, dă-mi prilejul să mă dovedesc în stare să fiu Tai- 
Pan pentru ca în acest fel să-mi folosesc puterea în scopuri 
bune. Să fie aceasta un mijloc pentru ţelurile tale. Charta 
trebuie să izbândească. E singura cale. 

Pe frunte îi apărură broboane de sudoare. Luă Biblia în 
mână. 

— Jur pe sfântul Dumnezeu că voi împlini aceste condiţii. 
Atunci când şi dacă voi ajunge Tai-Pan. Aşa să-mi ajute mie 
Dumnezeu. 

Când puse Biblia la loc mâinile îi tremurau. 

— Robb? spuse Struan fără să ridice ochii spre el. 

— Cinci ani în calitate de Tai-Pan şi pot să-l trimit pe Culum 
înapoi în Scoţia? Acum? Şi să pot schimba orice oricum aş 
pofti? 

— Da, pe Dumnezeul meu. Trebuie să repet? Peste cinci 
luni faci ce vrei tu. Dacă accepţi şi celelalte condiţii. Da. 

În cală se lăsă o linişte adâncă, tulburată doar de şobolanii 
ce mişunau în întuneric. 

— De ce doreşti să mă înlături, unchiule? îl întrebă Culum. 


— Ca să-l fac pe taică-tău să sufere. Eşti ultimul său 
urmaş. 

— Da, Robb, aşa-i! 

— E groaznic să spui una ca asta! Groaznic! Culum era 
înspăimântat. Doar suntem şi noi neamuri. Neamuri! 

— Da, îi răspunse Robb chinuit. Dar noi ne spunem 
adevărul în faţă. Tatăl tău e în stare să mă sacrifice pe mine, 
pe tine, copiii mei pentru scopurile lui. Eu de ce să nu fac la 
fel? 

— Poate chiar aşa ai să faci, Robb, poate chiar aşa, spuse 
Struan. 

— Doar ştii bine că n-aş fi în stare să fac ceva care să te 
rănească. Dumnezeule din ceruri, ce se întâmplă cu noi? 
Am dobândit un tezaur şi deodată puţim cu toţii de lăcomie 
şi numai Dumnezeu ştie ce mai e în sufletul nostru. Te rog, 
lasă-mă să plec. În cinci luni. Te rog, Dirk. 

— Eu trebuie să plec! Numai fiind în parlament îi pot 
controla cu adevărat pe Longstaff şi pe succesorii lui... aşa 
cum ai să faci şi tu când vei părăsi Asia. Numai de acolo ne 
putem pune planul în aplicare. Dar Culum trebuie să aibă şi 
el prilejul să înveţe. Un an stai Tai-Pan şi apoi pleci. 

— Cum să deprindă tot ce trebuie să ştie într-un timp atât 
de scurt? 

— În cinci luni am să ştiu dacă poate deveni Tai-Pan. Dacă 
nu, o să fac atunci alte aranjamente. 

— Ce aranjamente? 

— Robb, eşti gata să accepţi condiţiile? Dacă da, jură pe 
Sfânta Scriptură şi să ieşim de aici. 

— Ce aranjamente? 

— Dumnezeule! Robb, eşti de acord sau nu? Pentru un an 
sau pentru cinci? Sau nu eşti de acord? 

Robb îşi muta greutatea de pe un picior pe celălalt după 
cum nava se banda sub suflarea unui vânt care se întărea 
mereu. Toată fiinţa lui îl avertiza să nu jure. Dar trebuia s-o 
facă. Trebuia s-o facă de dragul familiei sale. Luă Biblia în 
mână, i se păru foarte grea. 


— Deşi urăsc Orientul ăsta şi tot ce poate el să însemne, 
jur pe Dumnezeu să împlinesc aceste condiţii din toate 
puterile mele, aşa să-mi ajute Dumnezeu! îi înmână Biblia 
lui Struan. Cred că o să regreţi că m-ai obligat să fiu Iai- 
Pan... pentru un an. 

— Eu s-ar putea, Hong Kong-ul nu. 

Struan deschise Biblia şi le arătă cele patru jumătăţi de 
monedă pe care le lipise pe interiorul coperţii cu ceară de 
sigiliu. Le încredinţă, pe rând, toate condiţiile lui Jin-qua, în 
afară de cea care se referea la acel lac ce-i revenea lui 
Gordon Chen. Asta-i numai treaba mea, îşi spuse Struan, şi 
în treacăt se întrebă ce-o să gândească Culum despre 
fratele lui vitreg... şi despre May-may când o să afle despre 
ei. Robb ştia de existenţa lui May-may, deşi nu o întâlnise 
niciodată. Struan se întreba dacă duşmanii lui îi spuseseră 
ceva lui Culum despre Gordon şi May-may. 

Când se întoarse în cabină, Struan se duse la birou şi 
rupse sigiliul scrisorii. Citi primul paragraf şi strigă fericit: 

— E în viaţă. Winifred e în viaţă, Dumnezeule! S-a făcut 
bine! 

Robb îi smulse scrisoarea. Struan îşi ieşi din minţi de 
bucurie şi-l luă pe Culum în braţe şi începu să danseze o 
gigă, apoi giga deveni un dans scoţian vioi, Struan se prinse 
de braţe cu Culum şi-l antrenară şi pe Robb cu ei şi, ca prin 
farmec, toată ura şi sila din ei se spulberară. Apoi Struan, 
cu masivitatea şi puterea lui, îi opri pe cei doi deodată. 

— Acum împreună! Unu, doi, trei! şi toţi scoaseră strigătul 
latin de luptă al clanului, cât îi ţinea glasul. 

— Feri! Drept la ţintă! 

Apoi îi îmbrăţişă din nou şi urlă: 

— Steward! 

Marinarul intră în goană: 

— Da, da, sir! 

— Două rânduri de rom pentru tot echipajul! Cimpoierul 
să fie pe puntea dunetei. Adu o sticlă de şampanie şi încă o 
oală de ceai, Dumnezeule! 


— Da, da, sir! 

Şi cei trei făcură pace între ei. Dar ştiau toţi trei, în 
adâncul minţii lor, unde păstrau secretele, că între ei totul 
se schimbase. Se spuseseră prea multe. Curând o va apuca 
fiecare pe drumul lui. Singur. 

— Dirk, mulţumesc lui Dumnezeu că ai deschis scrisoarea 
la urmă, îngăimă Robb. Mulţumeşte Domnului pentru 
scrisoarea asta... Am trăit momente groaznice. Groaznice. 

— Şi eu, interveni şi Culum. Tată, citeşte-o până la capăt. 

Struan se lăsă în adâncul fotoliului de piele, făcut 
marinăreşte, şi le citi scrisoarea. Era scrisă în dialectul 
gaelic, datată cu patru luni în urmă, la o lună după ce 
Culum plecase din Glasgow. Parlan Struan scria că viaţa lui 
Winifred atârnase în cumpănă vreme de două săptămâni, 
după care începuse să-şi revină. Doctorii nu puteau explica 
în nici un chip, doar ridicau din umeri şi spuneau: „Voința 
Domnului”. Locuia mai departe cu el la ferma aceea mică pe 
care Struan i-o cumpărase bătrânului cu câţiva ani înainte. 

— Acolo o să fie fericită, spuse Culum. Dar n-are cu cine 
sta de vorbă, decât cu servitorii şi cu caprele. Unde o să se 
ducă ea la şcoală? 

— Întâi s-o lăsăm să-şi revină pe deplin, apoi o să ne 
îngrijim şi de asta, spuse Robb. Dirk, citeşte mai departe. 

Scrisoarea mai conţinea şi alte veşti despre familie. Parlan 
Struan avea doi fraţi şi trei surori, toţi căsătoriţi, şi acum se 
căsătoriseră şi copiii lor. Ba şi copiii lui - Dirk şi Flora, din 
prima căsătorie, Robb, Uthenia şi Susan din a doua, aveau 
şi ei familia lor acum. Mulţi dintre urmaşi au emigrat: în 
coloniile canadiene, în Statele Unite ale Americii. Câţiva s- 
au împrăştiat în India şi America de Sud spaniolă. Parlan 
Struan mai scria că Alistair Mc-Cloud, care se căsătorise cu 
sora lui Robb se întorsese de la Londra cu fiul său Hector şi 
se stabilise iar în Scoţia - moartea lui Susan şi a fiicei sale 
Clair îl apăsa greu şi aproape îl doborâse. Că primise o 
scrisoare de la Kerns - Flora, sora lui Dirk, se căsătorise cu 
Farran Ken, cu un an înainte, şi plecaseră cu o navă spre 


Norfolk, Virginia, ajunseseră cu bine, călătoria fusese 
plăcută, cei trei copii ai lor erau teferi şi fericiţi. 

Scrisoarea continua: „Spune-i lui Robb că Roddy a plecat 
ieri la universitate. L-am instalat în digilenţa de Edinburgh, 
i-am dat şase şilingi să-i aibă în buzunar şi mâncare pentru 
patru zile. Vărul tău Dougal mi-a scris că în vacanțe o să-l ia 
la el şi o să aibă grijă de elpână se întoarce Robb acasă. Mi- 
am luat îngăduinţa să semnez în numele lui o poliţă plătibilă 
la cerere pentru cincizeci de guinee care să acopere 
cheltuielile de cazare şi masă pentru un an de zile şi un 
şiling pe săptămână bani de buzunar. l-am dat şi o Biblie şi 
l-am dăscălit să se ferească de femeile uşoare şi beţie, de 
jocuri de noroc şi i-am citit din Hamlet de Shakespeare 
pasajul cu «nici să nu ceri, nici să nu dai bani cu împrumut» 
şi l-am pus pe flăcău să-l scrie pe o bucată de hârtie şi s-o 
pună în Sfânta Scriptură. A scris frumos. Biata ta Ronalda şi 
copiii sunt îngropaţi într-una din gropile pentru cei morţi de 
holeră. Dirk, îmi pare rău, dar legea a hotărât ca toţi morţii 
molimei să fie arşi şi apoi îngropaţi în gropi cu var pentru 
siguranţa celor vii. Înmormântarea s-a făcut aşa cum spune 
credinţa noastră, în pământ sfinţit. Dumnezeu să-i 
odihnească în pace. Fii fără grijă în privinţa lui Winnie. Fata 
e sănătoasă şi aici, lângă Loch Lomond, loc binecuvântat de 
pasul Domnului, o să ajungă o femeie minunată, cu frica lui 
Dumnezeu. Acum fii cu mare băgare de seamă: să nu-i laşi 
pe barbarii din Chitaiul ăla indian să-ţi fure sufletul şi 
zăvorăşte-ţi cu grijă uşa împotriva răului care puieşte în 
tărâmurile acelea blestemate. Şi vii acasă curând? Eu mă 
găsesc sănătos şi Dumnezeu m-a binecuvântat. Doar încă 
şapte ani să mai am pe lângă cei şaptezeci pe care mi i-a 
dăruit Domnul. Dar omului îi e dat doar o dată la patru sute 
de ani să fie martorul unor zile atât de rele. Eu sunt bine 
sănătos. La Birmingham şi Glasgow şi Edinburgh au avut 
loc răscoale rele, aşa zic ziarele. Muncitorii din fabrici cer 
mai mulţi bani pentru truda lor. Acum două zile la 
Edinburgh a fost frumos spânzurat unul pentru furt de oi. 


Blestemată fie Anglia! În ce fel, de lume trăim dacă un bun 
scoţian poate fi spânzurat numai pentru că a furat o oaie de 
la un englez, după ce a fost condamnat de un judecător 
scoţian! Groaznic! În aceeaşi şedinţă de judecată alte sute 
au fost condamnaţi să fie deportaţi în tărâmul Van Diemen 
din Australia, pentru că s-au răsculat şi au făcut grevă, 
pentru că au dat foc unei fabrici. Prietenul lui Culum, 
Bartholomew Angus, a fost condamnat la zece ani 
deportare în New South Wales, pentru că a condus o 
revoltă chartistă la Edinburgh. Oamenii...” 

— Dumnezeule, exclamă Culum. 

— Cine-i Bartholomew, Culum? îl întrebă Struan. 

— La universitate am stat în aceeaşi cameră. Sărmanul, 
bietul Bart. 

Struan i-o reteză tăios: 

— Ştiai că e chartist? 

— Bineînţeles! Culum se duse la fereastră şi se uită ţintă la 
siajul lăsat de navă. 

— Culum, şi tu eşti chartist? 

— Tu singur ai zis că şi Charta era bună. 

— Da. Numai că în plus ţi-am spus şi părerile mele despre 
insurecție. Eşti un membru activ al chartismului? 

— Dacă aş fi fost în ţară aş fi fost. Cei mai mulţi dintre 
studenţii universităţii sunt partizanii Chartei. 

— Atunci e bine că te afli aici, Dumnezeule. Dacă 
Bartholomew a condus o răscoală, atunci merită zece ani. 
Avem legi bune şi cel mai minunat sistem parlamentar din 
lume. Lucrurile nu se schimbă prin insurecţii, răscoale şi 
greve. 

— Tată, ce mai scrie în scrisoarea aceea? 

Struan îşi fixă pentru un moment privirea asupra fiului său 
care stătea cu spatele, şi la urechi parcă îi ajunse un ecou al 
vocii Ronaldei. Îşi puse în minte ca în viitor să cerceteze mai 
atent treburile astea cu mişcarea chartistă. Apoi începu din 
nou să citească: 


— În fiecare zi sosesc mereu alţi oameni la Glasgow din 
Highlands, unde mogşierii continuă să îngrădească 
terenurile clanului, ridicându-le drepturile lor prin naştere. 
Ticălosul acela cu inima neagră, contele Struan, Dumnezeu 
să-l trăsnească, adună un regiment care să lupte în coloniile 
indiene. Oamenii se strâng sub flamura lui, ademeniţi de 
promisiunile jafului şi pământurilor ce le vor dobândi. 
Umblă zvonul că va trebui să pornim din nou la război cu 
blestemaţii aceia de americani pentru coloniile canadiene, 
şi se aud tot felul de poveşti cum că războiul ar fi izbucnit 
între diavolii de franţuji şi ruşi pentru imperiul turcilor 
otomani. Blestemaţi fie franţujii! Ca şi cum n-am fi suferit 
destul din pricina celui mai mare ticălos, Bonaparte. Fiule, 
trăim într-o situaţie tare grea. Ah, am uitat să spun că s-au 
întocmit nişte planuri să se facă o cale ferată pentru a uni 
Glasgow-ul cu Edinburgh-ul în cinci ani. N-o să fie minunat? 
Atunci poate că scoţienii au să se poată strânge laolaltă ca 
să-i alungăm pe diavolii de englezi şi să avem regele nostru. 
Vă îmbrăţişez pe tine şi pe fratele tău, şi strânge-l la piept 
pe Culum din partea mea. Tatăl tău care te cinsteşte, Parlan 
Struan.” 

Struan îşi ridică privirea, păstrând un zâmbet ciudat pe 
faţă: 

— Fioros ca de obicei. 

— Dacă Struan contele adună un regiment pentru India, s- 
ar putea să ajungă pe meleagurile astea, spuse Robb. 

— Mda. Şi mie mi-a trecut prin minte acelaşi gând. Ei bine, 
flăcăule, dacă ajunge vreodată contele pe domeniul Nobilei 
Case, regimentul acela o să se întoarcă în ţară fără 
căpetenie, aşa să-mi ajute mie Dumnezeu. 

— Aşa să-mi ajute Dumnezeu, răspunse ca un ecou Culum. 

Se auzi o bătaie în uşă şi stewardul intră în grabă cu 
şampania, paharele şi ceaiul. 

— Căpitanul Orlov mulţumeşte-n numele echipajului, sir. 

— Spune-i lui şi lui Wolfgang să vină şi ei aici la sfârşitul 
cartului. 


— Da, da, sir. 

După ce se turnă şampania şi ceaiul în pahare, Struan 
ridică paharul: 

— Un toast. Pentru Winifred, care s-a întors din lumea 
morţilor. 

Băură şi Robb spuse: 

— Încă un toast. Pentru Nobila Casă. Fie ca niciodată să nu 
se mai nască în gândul şi fapta noastră sămânţa răului 
unuia faţă de celălalt. 

— Da! 

Băură. 

— Robb, când ajungem la Hong Kong, să scrii agenţilor 
noştri. Spune-le să afle cine au fost directorii băncii noastre, 
responsabili de extinderea exagerată a creditelor. 

— În regulă, Dirk. 

— Şi după aia, tată? întrebă Culum. 

— Apoi o să-i distrugem pe cei vinovaţi, îi răspunse Struan. 
Şi familiile lor. 

Culum simţi un fior de gheaţă auzind implacabila sentinţă 
a acestei propoziţii. 

— De ce şi familiile lor? 

— Dar lăcomia lor ce a făcut familiilor noastre? Nouă? 
Viitorului nostru? Pentru lăcomia lor noi o să plătim ani şi 
ani de zile. Aşa să plătească, şi ei, în aceeaşi măsură. Toţi! 

Culum se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Ce vrei, fiule? 

— O privată. Vreau să zic un closet. 

Uşa se închise în urma lui. 

— Îmi pare rău de ce-am spus, oftă Struan. Dar aşa 
trebuie acţionat. 

— Ştiu. Şi mie îmi pare rău. Ai dreptate în privinţa 
parlamentului. Parlamentul va avea din ce în ce mai multă 
putere, şi acolo vor trebui rezolvate marile probleme ale 
comerţului. Eu am să mă ocup de partea financiară şi 
amândoi îl putem supraveghea pe Culum şi-l putem ajuta. 
Aşa-i că-i minunată vestea despre Winifred? 


— Da. 

— Culum are nişte idei foarte înrădăcinate despre anumite 
probleme, aşa-i? 

— E foarte tânăr, Ronalda i-a cam crescut... ei bine, eaa 
înţeles Sfânta Scriptură cam prea în litera ei, aşa cum bine 
ştii. Dar Culum va trebui să ajungă bărbat. 

— Cu Gordon Chen ce-ai să faci? 

— Vrei să zici cu el şi Culum? Struan urmări pescăruşii 
care ţipau. Treaba asta trebuie rezolvată de îndată ce 
ajungem la Hong Kong. 

— Sărmanul Culum. Nu e chiar aşa uşor să intri în viaţă. 

Struan clătină din cap. 

— Niciodată nu-i uşor. 

După o clipă Robb spuse: 

— Îţi aduci aminte de iubita mea Ming Soo? 

— Da. 

— Mă întreb ce s-o fi ales de ea şi de copil. 

— Banii pe care i-ai dat o să-i îngăduie să trăiască taman 
ca o prinţesă şi să-şi găsească un soţ minunat, Robb. 
Trebuie să fi ajuns soţia vreunui mandarin pe undeva. N-are 
rost să-ţi faci griji în privinţa lor. 

— Micuța Isabel acum trebuie să aibă zece ani. 

Robb se lăsă furat în trecut de amintirea râsului ei atât de 
plăcut, de bucuria pe care i-a oferit-o Ming Soo. Atât de 
mult, se gândi el. I-a dăruit într-o singură zi mai multă 
bunătate, duioşie şi căldură decât Sarah în decursul întregii 
căsătorii. 

— Dirk, ar trebui să te căsătoreşti din nou. 

— E timpul să mă gândesc şi la asta. Struan, cu gândul 
aiurea, se uita la barometru: arăta 30.1 inci, vreme 
frumoasă. Robb, când o să fii Tai-Pan, să-l călăreşti pe 
Culum fără milă. 

— Aşa am să fac, îi răspunse Robb. 

Când Culum apăru pe punte, China Cloud se înclină mult 
pe o parte, ieşind din canalul pe care-l forma mica insulă 
Tung Ku Chau cu Hong Kong-ul. Nava ţâşni din gâtuitura 


canalului dominat de înălţimi muntoase în mare liberă şi se 
întreptă spre sud-vest. La două mile în babord, se ivi altă 
insulă, mai mare, Pokliu Chau. Valurile erau biciuite de un 
puternic muson de nord-est, iar cerul era acoperit de o 
pătură întunecată de nori. 

Culum se îndreptă spre prova, ocolind cu băgare de seamă 
colacii de parâme şi frânghii rânduiţi cu grijă. Trecu pe 
lângă şirurile de tunuri ce străluceau şi se miră de 
curăţenia care domnea peste tot. Mai urcase el şi la bordul 
altor nave comerciale din portul Hong Kong, dar acestea 
arătau cam neîngrijite. Latrina din babord era ocupată de 
doi marinari, aşa că trecu peste balustradă şi ajunse pe cea 
din tribord. Se ţinu de frânghiile de siguranţă şi, cu mare 
greutate, îşi trase pantalonii şi se lăsă pe vine pe grătarul 
latrinei. Un tânăr marinar cu părul roşcat se apropie şi, 
dintr-un salt, trecu peste copastie, şi ocupă şi el un loc în 
latrină şi-şi lăsă nădragii jos. Era desculţ şi părea să nu aibă 
nevoie să se ţină de frânghii în vreme ce-şi făcea nevoile. 

— Neaţa bună, sir, îi spuse marinarul. 

— Şi ţie să-ţi fie bună, îi răspunse Culum, ţinându-se 
încruntat de frânghii. 

Marinarul termină îndată, se aplecă spre copastie şi, dintr- 
o cutie, luă un pătrat de ziar, se şterse, aruncă hârtia 
dedesubt şi-şi legă din nou nădragii la brâu. 

— De ce faci asta? îl întrebă Culum. 

— Cum? A, hârtia, sir? Dumnezeu să mă bată dacă ştiu, sir. 
E porunca Tai-Panului. Ori te ştergi cu hârtie la fund, ori îţi 
pierzi banii pe două luni, başca zece zile de zdup! râse 
marinarul. Tai-Pan o fi având el dreptate în felul lui, vă rog 
să mă iertaţi. Da” e corabia lui, aşa că nu-ţi rămâne decât 
să-ţi ştergi frumos afurisitul ăsta de cur! Sări cu uşurinţă 
din nou la bord, îşi afundă mâinile într-o găleată cu apă de 
mare şi-şi turnă peste picioarele goale. Şi spălaţi-vă şi 
mâinile afurisite şi picioarele, pe Dumnezeu, altfel în 
afurisitul acela de zdup ajungi. Tare ciudate treburi. 
Aiureală curată, vă cer iertare, sir. Da' dacă îţi tot speli 


afurisitele astea de mâini, şi-ţi tot ştergi afurisitul de cur şi 
mai faci şi o baie afurisită pe săptămână, şi îţi primeneşti 
hainele afurisite o dată la săptămână, atunci înseamnă că 
duci tare afurisită viaţă! 

— Afurisită la naiba, interveni în vorbă alt marinar care se 
rezema de balustradă, muşcând dintr-o bucată de tutun de 
mestecat. Eşti plătit cu argint bun? Şi taman când vine 
afurisitul de soroc să ţi se plătească, pe Dumnezeu! Şi 
haleală ca pentru un afurisit de prinţ. Şi lovele din câştig. 
Charlie, ce naiba mai vrei? Apoi, întorcându-se spre Culum: 
Io abar n-am cum face Iai-Panul de-i iese aşa, da' pe navele 
lui e mai puţine friguri şi bântuie mai puţin scorbut decât 
pe toate celelalte nave care bat mările! Trimise un scuipat 
cu zeamă de tutun în direcţia vântului. Aş” că-mi şterg şi eu 
curu! şi-i chiar o fericire. Vă cer iertare, sir. În locu' 
“mneavoastră şi io aş face la fel. Tai-Panul e groaznic şi tare- 
i place să-i asculţi ordinele! 

— Terţarolaţi gabierii şi zburătorii! strigă căpitanul Orlov 
de pe puntea dunetei, o voce necrezut de puternică pentru 
un pirpiriu ca el. 

Cei doi marinari îşi duseră scurt mâna la moţul din frunte, 
în semn de salut către Culum şi se amestecară printre cei 
ce suiau în arboradă. Culum folosi şi el hârtia, se spălă pe 
mâini şi cobori sub punte, aşteptând să se ivească prilejul să 
intre şi el în vorbă. 

— Ce haz are să te foloseşti de hârtie? 

— Cum? făcu Struan. 

— La closet. Ori foloseşti hârtie să te ştergi sau zece zile 
de stat la zdup. 

— Ei, flăcăule, am uitat să-ţi spun şi ţie. Chinezii socot în 
credinţa lor că e o legătură între excremente şi boală. 

— Dar e caraghios! pufni dispreţuitor Culum. 

— Chinezii nu socot că-i aşa. Şi nici eu! Struan se întoarse 
spre Robb. Am încercat metoda asta pe China Cloud vreme 
de trei luni. Nu mai e nici urmă de boală. 


— Chiar şi în comparaţie cu Thunder Cloud? îl întrebă 
Robb. 

— Da. 

— E doar o simplă coincidenţă, spuse Culum. 

Robb mârâi: 

— O să întâlneşti o grămadă de coincidenţe pe navele 
noastre, Culum. Au trecut numai vreo cincizeci de ani de 
când căpitanul Cook a descoperit că lămâile şi legumele 
vindecă scorbutul. Poate că şi rahatul de care vorbim să 
aibă şi el un amestec în bolile astea. 

— Culum, când ai făcut baie ultima dată? îl întrebă Struan. 

— Nu ştiu,... acum vreo lună... a, mi-am amintit. Pe 
Thunder Cloud, căpitanul Perry a insistat să fac şi eu baie o 
dată pe săptămână împreună cu echipajul. Mai-mai să mor 
din cauza frigului. De ce întrebi? 

— Când ţi-ai spălat veşmintele ultima dată? 

Culum clipi din ochi încurcat spre taică-său şi apoi se uită 
la pantalonii groşi din lână şi la redingota de pe el. 

— Nu mi le-a spălat nimeni niciodată. De ce să le fi spălat? 

Prin ochii lui Struan trecu o străfulgerare. 

— De acum încolo, fie că eşti pe mal sau la bordul navei, te 
speli din cap până-n picioare o dată pe săptămână. Foloseşti 
hârtia şi te speli pe mâini. O dată pe săptămână îţi dai 
hainele să ţi se spele. Aici nu bei apă, ci numai ceai. Şi-ţi 
speli dinţii în fiecare zi. 

— Cum? Nu beau apă? Păi asta-i nebunie curată. Să-mi 
spăl hainele? Păi atunci o să intre la apă şi o să se strice 
croiala şi Dumnezeu mai ştie ce! 

— Aici aşa ai să faci! Te afli în Orient. Te vreau în viaţă. Şi 
sănătos. Zdravăn. 

— N-am să fac aşa. Nu-s nici ţânc, niciunul dintre 
marinarii tăi! 

— Mai bine faci aşa cum îţi cere taică-tău, interveni şi 
Robb. Şi eu m-am opus. La toate ideile mai noi pe carea 
încercat să le pună în practică. Până când mi-a dovedit că 
lucrurile astea au rezultatul lor. De ce? Nu ştie nimeni. Dar 


acolo unde în jurul nostru oamenii mureau ca muştele, noi 
eram teferi şi nevătămaţi. 

— Da” de unde sănătos, îl întrerupse Culum. Mi-ai spus că 
erai mai tot timpul bolnav. 

— Da, dar asta se întâmpla cu ani şi ani în urmă. Nu l-am 
crezut niciodată pe taică-tău ce zicea el despre apă, aşa că 
am băut apă mai departe. Acum fac sânge, şi sângerez 
mereu. Pentru mine de-acum e prea târziu, dar pe 
Dumnezeul meu, aş fi vrut să îl ascult atunci. Poate că acum 
nu mi-ar mai putrezi maţele. Dirk nu bea apă niciodată. 
Numai ceai. 

— Flăcăule, aşa procedează chinezii. 

— Eu nu cred în prostia asta. 

— Ei, până una alta, până ai să descoperi tu dacă e 
adevărat sau nu, îi spuse apăsat Struan, ai să asculţi aceste 
porunci. Şi toate câte ţi le-am spus socoate-le drept 
porunci. 

Culum scoase bărbia înainte. 

— Doar din cauza unor obiceiuri păgâne ale chinezilor, eu 
trebuie acum să-mi schimb tot felul de-a fi. Asta vrei să-mi 
spui? 

— Eu însumi sunt gata să învăţ de la ei. Da. Am să fac tot 
ce-mi stă în putinţă ca să-mi păstrez sănătatea, şi aşa o să 
faci şi tu, pe Dumnezeu! Struan scoase un răcnet: Steward! 

Uşa se deschise îndată. 

— Da, da, sir! 

— Pregăteşti baia pentru domnul Culum. În cabina mea. Şi 
schimburi curate. 

— Da, da, sir! 

Struan traversă cabina şi se opri dinaintea lui Culum, 
dominându-l cu statura. Îl cercetă pe feciorul său în creştet. 

— Ai păduchi în păr. 

— Nu te mai înţeleg deloc! izbucni Culum. Toată lumea are 
păduchi. Avem cu toţii păduchi, fie că ne place treaba asta 
sau nu. le scarpini puţin şi gata. 

— Eu nu am păduchi. Nici Robb. 


— Sunteţi aparte. Unici. Culum trase enervat un gât de 
şampanie. Să te tot speli aşa înseamnă să-ţi rişti prosteşte 
sănătatea, şi ştie asta toată lumea. 

— Culum, puţi! 

— Toată lumea pute, îi replică Culum nerăbdător. Atunci 
de ce-am folosi parfumuri? Şi putoarea e în buna rânduială 
a vieţii. Păduchii sunt o pedeapsă dată oamenilor şi cu asta 
gata. 

— Nici eu, nici Robb nu puţim, nici familia lui, aşa cum nu 
put oamenii mei, şi suntem binecuvântaţi cu cea mai bună 
sănătate din Orient. Ai să faci aşa cum ţi s-a spus. Nici 
păduchii nu sunt de nici un folos, aşa cum nu e nici 
putoarea. 

— Tată, mai bine te-ai duce la Londra, unde-i împuţiciunea 
lumii. Dacă oamenii te-ar auzi că vrei să scapi de păduchi şi 
de putoare, atunci o să-ţi spună că eşti nebun. 

Tatăl şi fiul se înfruntau cu privirea. 

— O să asculţi atunci când ţi se dă un ordin. Pe Dumnezeul 
meu, o să te duci să te speli, sau dacă nu am să-lpun pe 
nostrom să te spele el. Pe punte! 

— Culum, fă aşa cum ţi se spune, se amestecă Robb, 
simțind sila lui Culum şi hotărârea neclintită a tatălui. Ce 
mai contează? Un mic compromis. Încearcă să faci aşa 
numai pentru cinci luni, da? Dacă după perioada asta nu te 
simţi mai bine, atunci te întorci la obiceiurile tale. 

— Şi dacă refuz? 

Struan îl fixă cu privirea lui neîndurătoare. 

— Culum, eu ţin la tine mai mult decât la viaţa mea. Dar 
sunt unele lucruri pe care ai să le faci. Altfel te tratez ca pe 
oricare marinar nesupus. 

— Adică? 

— Te leg şi te târăsc în siajul navei vreme de zece minute 
şi te spăl în acest chip! 

— În loc să tot dai ordine, izbucni Culum enervat, de ce nu 
spui şi tu din când în când câte un „te rog”? 

Struan izbucni brusc în hohote de râs. 


— Pe Dumnezeu, fiule, uite că ai dreptate! îl lovi pe Culum 
cu palma pe spate. Vrei, te rog, să faci aşa cum ţi-am cerut? 
Doamne, mare dreptate ai. De acum am să spun mai des „te 
TOg”. Şi de veşminte să nu-ţi baţi tu capul. O să-ţi găsim cel 
mai bun croitor din Asia. Oricum ai nevoie de mai multe 
rânduri de haine. Struan se uită la Robb. Croitorul tău, 
Robb? 

— Da, de îndată ce ne aşezăm şi noi la Hong Kong. 

— Mâine trimitem după el să vină de la Macao cu meşterii 
lui. Numai dacă nu o fi de pe acum la Hong Kong. Pentru 
cinci luni, băiete, da? 

— În regulă. Dar socot că e cam ciudat. 

Struan umplu din nou paharele. 

— Ei, acum socot că ar trebui să sărbătorim renaşterea 
Nobilei Case. 

— Dar cum, Dirk? îl întrebă Robb. 

— O să dăm un bal. 

— Ce? privi la el Culum emoţionat uitând de pe acum de 
indignarea de mai înainte. 

— Da, foarte bine, un bal. Pentru toată populaţia de 
europeni. Dar ca într-o casă princiară. Într-o lună de azi 
înainte. 

— Ca şi cum ai băga un uliu între porumbei! exclamă 
Robb. 

— Ce vrei, unchiule, să spui cu asta? 

— Printre doamne va intra o dihonie cum n-ai mai văzut tu. 
O să se ia la întrecere care mai de care pentru onoarea de a 
fi cea mai frumos îmbrăcată... după ultimul jurnal! O să-i 
alerge pe bieţii lor soţi şi o să se străduiască să-şi fure 
croitoresele una alteia! Dumnezeule! Minunată idee balul 
ăsta. Mă întreb ce-o să pună Shevaun pe ea. 

— Dacă aşa o să-i vină ei în minte n-o să pună nimic! Ochii 
lui Struan luciră. Da, un bal. Şi o să acordăm un premiu 
pentru cea mai bine îmbrăcată femeie. Cred că premiul... 

— N-ai auzit de judecata lui Paris? făcu Robb cutremurat. 

— Ba da, dar de data asta judecător va fi Aristotle. 


— E prea deştept să accepte. 

— O să mai vedem noi! Struan se gândi o clipă. lar premiul 
trebuie să fie pe măsură. O mie de guinee! 

— Glumeşti! exclamă Culum. 

— O mie de guinee! 

Culum era uluit de ideea unei astfel de extravaganţe. Era 
imoral. Criminal. Cu o mie de guinee în Anglia acum, ai 
putea trăi ca un rege vreme de cinci sau zece ani. Salariul 
unui muncitor dintr-o fabrică, ce trudea de la răsăritul la 
apusul soarelui, şi apoi chiar până târziu în noapte, şase zile 
pe săptămână, în toate săptămânile unui an, era de 
cincisprezece, douăzeci de guinee anual, şi cu aceşti bani 
omul îşi ţinea o casă, îşi creştea copiii, întreținea nevasta, 
plătea chiria, mâncarea, îmbrăcămintea, cărbunele. Taică- 
meu e nebun, se gândi el, se poartă cu banii ca un nebun. 
Gândeşte-te numai la cei douăzeci de mii de guinee pe care 
s-a pişat, da, s-a pişat, numai pentru pariul acela idiot cu 
Brock şi Gorth. Dar pariul acela a fost făcut doar pentru a 
scăpa de Brock. Rămăşag care ar fi meritat dacă izbutea 
stratagema, şi într-un fel a izbutit, tezaurul se află pe China 
Cloud, iar noi suntem din nou bogaţi. Bogaţi! De-acum 
Culum ştia că a fi bogat însemna că nu mai eşti sărac! Şi 
mai ştia că taică-său avea dreptate: nu banii însemnau atât 
de mult, ci lipsa lor! 

— E prea mult, prea mult! protestă Robb şocat. 

— Mda. Într-un fel da, e prea mult! Struan îşi aprinse un 
trabuc. Dar Nobila Casă are îndatorirea să se poarte ca o 
casă princiară. Vestea asta o să se răspândească cum nu s-a 
mai răspândit vreodată vreo altă veste. Iar povestea asta va 
rămâne în amintire o sută de ani de-acum încolo! îşi puse 
mâna pe umărul lui Culum. Flăcăule, să nu uiţi niciodată 
încă una dintre legi: atunci când joci la mize mari, trebuie 
să rişti pe măsură. Dacă nu eşti pregătit să rişti mult, atunci 
nu participi la joc. 

— Da' o sumă ca asta... atât de uriaşă, o să-i facă, s-ar 
putea să-i facă pe unii să rişte mai mulţi bani decât îşi pot 


îngădui. Şi atunci nu-i bine, aşa-i? 

— Banii n-au decât un rost - să-i foloseşti. Şi aş zice că 
banii ăştia-s cheltuiţi cu schepsis. 

— Da' care-i miza pe care-o câştigi? 

— Obrazul, fiule, spuse Struan şi se întoarse către Robb. 
Cine o să câştige? 

Robb clătină din cap neajutorat. 

— Nu ştiu. Frumuseţea... Shevaun. Dar cea mai bine 
îmbrăcată? Sunt unele care o să rişte o adevărată avere 
numai pentru cinstea asta ca să nu mai punem la socoteală 
şi premiul. 

— Culum, ai întâlnit-o până acum pe Shevaun? 

— Nu, tată. Am zărit-o doar o dată pe când ieşise la 
plimbare pe drumul acela pe care George, George Glessing, 
l-a făcut de la Promontoriul Glessing până la Happy Valley. 
Domnişoara Tillman e frumoasă. Dar socot că domnişoara 
Sinclair e mult mai atrăgătoare. Atât de fermecătoare. Eu şi 
George am petrecut o mulţime de vreme în tovărăşia ei. 

— Şi acum? îl ispiti Struan, stăpânindu-şi interesul care-l 
cuprinse brusc. 

— Da, îi răspunse Culum cu nevinovăție. Am fost la o cină 
de despărţire cu domnişoara Sinclair şi Horatio pe nava lui 
George. Bietul George a rămas fără navă. Era tare necâjit. 
Chiar o să dăm un bal? 

— Cum a rămas Glessing fără navă? 

— Longstaff l-a numit căpitanul portului, supraveghetor 
şef, iar amiralul i-a ordonat să accepte numirea. 
Domnişoara Sinclair a fost de aceeaşi părere cu mine căeo 
ocazie minunată pentru el, dar lui nu i se pare la fel. 

— ii la el? 

— Da, bineînţeles. S-a purtat atât de frumos cu mine! Şi 
mai-mai să-l ia gura pe dinainte şi să zică: deşi sunt fiul Tai- 
Panului. 

Îşi binecuvântă norocul că el şi Glessing aveau o pasiune 
comună. Amândoi erau buni jucători de crichet, Culum 


fusese chiar căpitanul echipei universităţii, iar în ultimul an 
jucase în echipa comitatului. 

— Dumnezeule! exclamase Glessing, trebuie să fii al 
dracului de bun. Eu abia am reuşit să mă calific ca jucător 
de câmp pentru echipa marinei. Şi pe ce post jucai? 

— Primul apărător de poartă. 

— Dumnezeule, eu nu m-am ridicat niciodată decât până la 
al doilea apărător. Fir-ar să fie, Culum, bătrâne, poate ar 
trebui să alegem un loc pe undeva şi să facem un teren de 
crichet, ei? Să ne mai antrenăm şi noi un pic, da? 

Culum zâmbi în sinea lui, satisfăcut că era jucător de 
crichet. Dacă nu era aşa, Glessing l-ar fi trimis la plimbare 
şi atunci n-ar mai fi avut prilejul să se afle în preajma lui 
Mary. Se întrebă dacă va putea s-o însoţească la bal. 

— Tată, domnişoara Sinclair şi Horatio ţin foarte mult la 
tine. 

— Credeam că Mary se află la Macao. 

— A fost, tată, dar s-a întors la Hong Kong pentru câteva 
zile, acum o săptămână sau cam aşa ceva. Drăguţă fiinţă, 
nu-i aşa? 

Deodată se auziră bătăile clopotului navei şi duruit de paşi 
pe punte, precum şi ordinul „lot echipajul pe punte!”. 
Struan dădu buzna afară din cabină. Robb porni pe urmele 
lui, dar se opri în uşa cabinei. 

— Cât suntem acum singuri, două lucruri să-ţi spun, 
Culum. Primul, fă aşa cum îţi spune taică-tău şi ai răbdare 
cu el. E un om ciudat, cu idei ciudate, dar cele mai multe 
din ele sunt bune. În al doilea, am să te ajut cât îmi stă mie 
în putinţă să ajungi Tai-Pan. 

După care se repezi afară din cabină, urmat de Culum. 
Când Struan ţâşni pe dunetă, echipajul era la posturile de 
luptă şi se deschideau sabordurile tunurilor, în vreme ce în 
arboradă oamenii mişunau. Drept înaintea lor, detaşându-se 
la orizont, se desfăşura o amenințătoare flotă de jonci de 
luptă. 


— Pe buca stângă a lui Thor! Da' ştiu că-i afurisită flota 
asta! exclamă căpitanul Orlov. Am numărat mai bine de o 
sută, Tai-Pan. Ce facem, ne întoarcem şi o ştergem? 

— Căpitane, ţine acelaşi drum. Avem avantajul vitezei faţă 
de ei. Pregătiţi nava de luptă! O să ne mai apropiem puţin 
să vedem despre ce e vorba. Ridicaţi rândunicile şi 
contrarândunicile! 

Orlov urlă spre cei din arboradă: 

— Sus rândunicile şi contrarândunicile! Toate pânzele sus! 

Ofițerii repetară şi ei, strigând comenzile, oamenii 
echipajului se repeziră spre scările de şarturi şi începură să 
desfăşoare velele, China Cloud prinse îndată viteză şi porni 
să despice valurile. Nava înainta prin canalul dintre insula 
mai mare Pokliu Chau, la două mile în babord, şi insula mai 
mică Ap Li Chau, la jumătate de milă spre tribord. Ap Li 
Chau se afla la rândul ei la un sfert de milă în largul coastei 
Hong Kong-ului şi forma cu acesta un golf minunat numit 
Aberdeen. La Aberdeen, pe țărm, se afla un mic sat de 
pescari. Struan băgă de seamă că se strânseseră mai multe 
sampane şi jonci de pescuit decât fuseseră în urmă cu o 
lună de zile. Robb şi Culum apărură şi ei pe dunetă. Robb 
văzu îndată joncile şi i se zburli părul în cap. 

— Dirk, ăştia cine mai sunt? 

— Nu ştiu, flăcăule. Fereşte! 

Culum şi Robb săriră în lături din drumul unei cete de 
marinari ce coborâră în fugă din arboradă, întinseră bine 
garlinele într-un heirup alert, apoi porniră în goană la pupa, 
pentru a-şi lua în primire posturile de luptă. Struan îi 
întinse binoclul lui Mauss, care urcase greoi, şi acum era 
lângă el pe punte. 

— Wolfgang, distingi cumva ce fel de steag au? 

— Nu, nu încă, Tai-Pan. 

Wolfgang îşi miji ochii să vadă mai bine, în vreme ce-şi 
simţea gura uscată iască, la imensa joncă de război din 
fruntea flotilei, una dintre cele mai mari pe care le văzuse el 
vreodată, lungă de mai bine de două sute de picioare, şi de 


aproape cinci sute de tone, etrava înaltă aplecându-se uşor 
sub presiunea celor trei imense pânze ale sale. 

— Gott im Himmel, sunt prea multe ca să fie o flotă 
piraterească. Nu cumva e vorba de o armată de invazie? 
Sunt sigur că n-ar îndrăzni să atace Hong Kong-ul când 
flota noastră e atât de aproape. 

— O să aflăm noi curând, spuse Struan. Trei puncte 
tribord. 

— Trei puncte tribord, răspunse cârmaciul. 

— "Ţine drept aşa! spuse Struan, verificând alura velelor. 

Vuietul vântului şi şuieratul arboradei solicitate din plin îl 
înviorau nespus. 

— Uite! strigă căpitanul Orlov, arătând în urmă. 

O altă flotilă de jonci se arătă amenințătoare de după 
promontoriul sudic al insulei Poliu Chau, pregătindu-se să le 
taie retragerea. 

— E o ambuscadă! Fiţi gata de voltă... 

— La loc comanda, căpitane! Eu sunt pe dunetă! 

Căpitanul Orlov se duse încruntat spre timonier şi rămase 
în picioare lângă habitaclu, blestemând regula care stabilea 
că atunci când Tai-Panul se afla pe dunetă, indiferent pe 
care navă aparţinând Nobilei Case, el era căpitanul ei. Ei, îi 
trecu prin minte lui Orlov, noroc bun, Tai-Pan. Dacă nu 
facem volta înapoi ca s-o ştergem de aici, joncile alea, 
pândite de umbra spânzurătorii, o să ne taie cu totul 
retragerea, iar cele din faţă au să ne copleşească, şi 
frumoasa mea navă n-o să mai fie deloc. La naiba, cum să 
nu mai fie! O să expediem cu tunurile treizeci dintre ele 
drept în iadul de foc al Valhallei, şi o să răzbim printre ele 
ca o valkirie! Şi pentru prima dată în cele patru zile uită cu 
totul de tezaurul pe care-l transportau, şi începu să se 
gândească tot mai înfierbântat la lupta care-i aştepta. 
Clopotul navei bătu de opt ori. 

— Domnule căpitan, îngăduie-mi să cobor sub punte! zise 
Orlov. 


— Da. Ia-l pe domnul Culum cu tine şi arată-i ce are de 
făcut. 

Orlov o luă sprinten înaintea lui Culum şi dispăru în 
pântecele navei. 

— Când clopotul bate de opt ori în cartul de dimineaţă - 
după ceasul de la țărm e amiază - datoria căpitanului e să 
întoarcă cronometrele, îi spuse el, uşurat că acum nu mai 
era nevoit să stea pe dunetă când Struan îi uzurpase 
dreptul de comandă. 

Dar, îşi spuse el mai apoi, dacă tu ai fi fost Tai-Pan la fel ai 
fi făcut. N-ai fi îngăduit nimănui altcuiva să împlinească cea 
mai minunată îndeletnicire de pe pământ dacă ai fi fost tu 
de faţă. Îl cercetă pe Culum cu ochii lui mici şi albaştri. 
Băgase de seamă dezgustul subit al lui Culum faţă de el şi 
cum îi privea pe furiş spinarea şi picioarele prea scurte. 
Deşi de patruzeci de ani avusese parte de astfel de priviri, îl 
apucau năbădăile când i se părea că cineva îl socoteşte o 
pocitanie. 

— M-am născut în plin viscol, pe o banchiză. Mama spunea 
că eram atât de frumos încât spiritul cel rău Vorg m-a călcat 
cu copitele lui la numai un ceas după ce m-am născut. 

Culum se foi stânjenit în semiîntunericul de sub punte. 

— Da? 

— Vorg are copitele despicate, chicoti Orlov. Crezi în 
spirite? 

— Nu, nu prea. 

— Dar crezi în diavol? Ca toţi bunii creştini? 

— Da. Culum se strădui să nu i se citească spaima pe faţa. 
Ce trebuie să facem la cronometre? 

— Trebuie să întoarcem arcul! şi Orlov râse din nou. Dacă 
ai fi avut parte de o naştere ca a mea poa' c-atunci ai fi şi tu 
Culum Cocoşatul, în loc de Culum cel Înalt şi Frumos. Ce 
zici? Atunci ai fi gândit cu totul altfel. 

— Îmi pare rău... probabil că îţi vine tare greu. 

— Nu greu. Shakespeare al vostru are nişte vorbe mai 
deştepte. Culum, nu-ţi mai fă griji, tu, Culum cel Tare. Sunt 


oricând în stare să omor atât de uşor un bărbat de două ori 
mai zdravăn decât mine. Vrei să te învăţ şi pe tine să-ţi ucizi 
adversarul? Nici n-ai putea găsi un profesor mai bun. În 
afară de Tai-Pan. 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— E înţelept să te apuci să înveţi. Tare înţelept lucru. 
Întreabă-l pe taică-tău, într-o zi o să ai mare nevoie de 
ştiinţa asta. Şi încă tare curând. Ştii că eu am darul 
prorocirii? 

Culum se cutremură: 

— Nu. 

Ochii lui Orlov luciră, iar zâmbetul îl făcu să aducă şi mai 
mult cu un spirit pocit şi rău. 

— Ai o mulţime de lucruri de învăţat. Vrei să ajungi şi tu 
Tai-Pan, nu-i aşa? 

— Da, aşa nădăjduiesc, cândva. 

— În ziua aceea ai să ai mâinile pătate de sânge. 

Culum încercă să-şi stăpânească tresărirea. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Doar ai urechi de auzit. În ziua aceea o să ai mâinile 
pătate de sânge. Da. Şi nu peste multă vreme vei avea 
nevoie de unul în care să poţi să te încrezi şi asta pentru 
vreme îndelungată. Şi atâta timp cât Norstedt Stride Orlov, 
cocoşatul, e căpitan pe una din navele tale, poţi să te încrezi 
în el. 

— N-am să uit, căpitane Orlov, îngăimă Culum, şi-şi spuse 
în gând că după ce va ajunge el Tai-Pan, Orlov nu va mai fi 
niciodată căpitan pe vreuna din navele sale. 

Apoi, când se uită la el, Culum avu ciudata senzaţie că 
Orlov citise până în adâncul inimii sale. 

— Ce s-a întâmplat, căpitane? 

— Întreabă-te pe tine. 

Orlov deschise cutia cronometrului. Ca să ajungă, trebui 
să se urce pe o treaptă a scării mobile. Apoi începu cu mare 
grijă să întoarcă ceasul cu o cheie mare de tot. 

— Ceasul acesta se întoarce de treizeci şi trei de ori. 


— De ce faci dumneata treaba asta şi nu unul dintre 
ofiţeri? îl întrebă Culum într-o doară, cam fără să-i pese ce 
face celălalt. 

— Asta-i numai treaba căpitanului. Una dintre ele. 
Navigaţia e unul dintre marile secrete. Dacă toţi cei de la 
bord s-ar descurca şi ar şti cum se face, ar fi revoltă după 
revoltă. E mai bine ca numai căpitanul şi doar câţiva ofiţeri 
să ştie secretele astea. Atunci, fără ei, marinarii de rând 
sunt neajutoraţi, pierduţi. Ţinem cronometrul aici închis sub 
cheie pentru mai multă siguranţă. Nu-i aşa că-i frumos? 
Lucrătura, vreau să zic. Făcută de nişte minţi isteţe de 
englezi şi de nişte mâini pricepute tot de englezi. Îţi arată 
ora Londrei fără greş. 

Culum simţi că-l apasă spaţiul acela îngust şi că-l apucă un 
fel de greață copleşită doar de teama pe care i-o trezea 
Orlov şi bătălia aceea care se apropia. Se ţinu tare, fiind 
hotărât să nu-l lase pe Orlov să-l facă să-şi piardă firea, şi se 
strădui să-şi oblige nările să nu mai simtă duhoarea aceea 
putredă din santină. Mai târziu, se jură el, o să rezolve el şi 
socotelile astea. 

— Un cronometru e chiar aşa de important? 

— Ai fost şi la universitate şi mă întrebi tu pe mine? Fără 
minunea asta am fi pierduţi. Ai auzit de căpitanul Cook? El 
a fost cel care a folosit cronometrul pentru prima dată şi i-a 
dovedit utilitatea, acum şaizeci de ani. Până atunci habar nu 
aveam cum să calculăm longitudinea. Dar acum, având ora 
exactă a Londrei şi sextantul, ştim unde ne aflăm cu o 
aproximaţie de o milă! Orlov închise cutia cronometrului şi 
aruncă o privire scurtă pe neaşteptate lui Culum. Ştii cum 
se foloseşte un sextant? 

— Nu. 

— După ce scufundăm joncile astea, am să-ţi arăt. Crezi că 
poţi să fii Tai-Pan al Nobilei Case stând pe țărm? Ei? 

De pe punte se auzi dupăit de picioare şi simţiră cum 
China Cloud porneşte să despice şi mai iute valurile. Aici, 


sub punte, întreaga navă părea să pulseze de viaţă. Culum 
îşi umezi cu limba buzele uscate. 

— Putem trimite la fund atâtea jonci şi noi să scăpăm 
teferi? 

— Dacă nu, o să trebuiască să înotăm. Piticul se uită 
încântat la Culum. Ai naufragiat sau ai fost vreodată pe o 
navă care se scufundă? 

— Nu, şi habar nu am să înot. 

— Dacă eşti marinar adevărat, mai bine să nu ştii să înoţi. 
Dacă ştii să înoţi nu faci decât să-ţi prelungeşti chinurile 
până la momentul inevitabil, dacă marea vrea cu adevărat 
să te ia la ea şi ţi-a venit ceasul. Orlov trase de lanţul de 
siguranţă ca să se convingă că lacătul era bine închis. De 
treizeci de ani sunt pe mare şi nici eu nu ştiu să înot. Nava 
s-a scufundat sub mine de mai bine de zece ori, din Marea 
Chinei până în Strâmtoarea Bering, dar de fiecare dată am 
găsit o bucată de lemn sau o barcă de care să mă apuc. Dar 
într-o zi marea o să pună ea mâna pe mine. Când o să-i vină 
ei vremea! Mai slăbi fierul de luptă de la încheietura mâinii. 
Aş fi fericit să mă văd odată înapoi în port. 

Culum o luă recunoscător pe urmele lui pe scară în sus, 
spre punte. 

— Nu ai încredere în oamenii de la bord? 

— Un căpitan nu trebuie să aibă încredere decât în nava 
lui, numai în nava lui. Şi numai în el şi nimeni altcineva. 

— Dar în tata ai încredere? 

— Ele căpitanul acum. 

— Nu pricep. 

Orlov nu-i mai răspunse. Odată ajuns pe dunetă, verifică 
dintr-o privire velele şi se încruntă. Prea multe vele, prea 
aproape de țărm. Prea multe recifuri neştiute, ca şi un 
miros de furtună dezlănţuită pe undeva. Linia joncilor 
asaltatoare era la numai două mile în faţă: implacabilă, 
tăcută, înconjurându-i. Nava înainta cu toate pânzele 
ridicate, velele arborelui mare terţarolate deocamdată, şi 
totul vibra parcă de emoție. Emoţia asta cuprinsese şi 


echipajul. Când Struan ordonă să se desfacă şi ultimele 
terţarole, marinarii se repeziră în arboradă şi începură să 
cânte cum cântau ei când manevrau parâmele corăbiilor, 
uitând cu totul de tezaurul care-i otrăvise. Vântul se întări şi 
arborada trosni. Nava se aplecă mai mult pe o parte şi ţâşni 
şi mai iute înainte, valurile spumegând în saborduri. 

— Domnule Cudahy, coboară cu un cart sub punte şi adu 
arme sus. 

— 'Ţeles, sir! 

Cudahy, secundul, era un irlandez cu părul negru, nişte 
ochi vioi, plini de neastâmpăr, cu un cercel de aur într-o 
ureche. 

— Drept aşa! Cartul de pe punte, pregătiţi tunurile, 
încărcaţi cu mitralii. 

Oamenii se repeziră la tunuri, le traseră înapoi din dreptul 
sabordurilor, le încărcară cu mitralii, apoi le împinseră la 
loc în dreptul deschiderilor din borduri: 

— Echipa tunului numărul trei, un pahar de rom în plus. 
Echipa tunului optsprezece curăţă santina. 

Izbucniră chiote şi blesteme. Era un ritual pe care Struan 
îl pusese în practică cu câţiva ani înainte: când nava se 
pregătea de luptă, echipa care era prima gata era 
răsplătită, iar ultima era pusă să împlinească cea mai 
murdară treabă de la bordul navei. Struan cercetă cerul şi 
cât de tare solicitate erau pânzele, apoi luă binoclul şi privi 
jonca cea mare de război. Avea o mulţime de saborduri 
pentru tunuri, galionul reprezenta un dragon, şi era şi o 
flamură care, de la această distanţă, nu se distingea ce-i cu 
ea. Struan vedea zeci de chinezi bulucindu-se pe punți cu 
torţe aprinse în mână. 

— Pregătiţi găleţile cu apă! strigă Orlov. 

— Ce-i cu găleţile, tată? întrebă Culum. 

— Pentru stinsul incendiilor, fiule. Pe joncile alea sunt torţe 
aprinse. Precis că-s plini de rachete incendiare şi bombe cu 
gaze asfixiante. Bombele asfixiante sunt făcute din catran şi 


pucioasă. Dacă nu eşti pregătit să le faci faţă, pot face 
ravagii la bordul unui cliper. 

Îşi aruncă o privire în urmă. Cealaltă flotilă de jonci 
pătrunsese în canal înapoia lor. 

— Nu mai avem cale de retragere, nu-i aşa? spuse Culum 
şi stomacul i se strânse. 

— Mda. Da' numai un nebun ar încerca să scape într-acolo. 
Ia fii tu atent la vânt, fiule. În direcţia aceea ar trebui să 
răzbim împotriva vântului, şi ceva îmi spune că se va roti şi 
mai mult contra noastră curând de tot. În schimb înainte 
avem avantajul vântului şi viteza cu care întrecem orice 
joncă. Fiule, uită-te la ele cât de greoaie sunt! Ca nişte 
mârţoage de căruţă faţă de noi, care gonim ca un ogar. Şi 
avem de zece ori mai multă putere de foc decât oricare 
navă de-a lor. 

Deodată una dintre fungile din vârful catargului mare se 
rupse, verga trosni, izbindu-se de catarg, vela pocni 
fluturând liberă. 

— Cartul babord în arboradă! urlă Struan. Sus balansina 
rândunicii! 

Culum se uită la marinarii agăţaţi de verga aceea aproape 
în vârful catargului cel mare, ţinându-se cu unghiile ca să 
facă faţă rafalelor de vânt ce trăgeau de ei, şi înţelese că el 
niciodată n-ar fi în stare de una ca asta. Simţi cum frica i se 
cuibăreşte în stomac şi-şi dădu seama că nu va putea uita 
nici vorbele lui Orlov: sânge va fi pe mâinile tale. Al cui 
sânge? Se repezi spre balustradă şi vomă. 

— Uite, fiule, îi spuse Struan întinzându-i burduful cu apă 
ce stătea agăţat de una din cavilele de voltă. 

Culum împinse burduful la o parte, urându-şi tatăl pentru 
că băgase de seamă că i se făcuse rău. 

— Isuse! Clăteşte-ţi gura odată! răsună vocea aspră a lui 
Struan. 

Culum se supuse cu năduf şi nici nu băgă de seamă că apa 
din burduf era de fapt ceai rece. Bău puţin şi i se făcu din 


nou rău. Îşi clăti apoi gura şi înghiţi doar câte puţin, 
simțindu-se îngrozitor. 

— Prima dată când am luat parte la o luptă mi s-a făcut 
rău de tot, eram mahmur ca un matol, mi-a fost mai rău 
decât îţi poţi tu închipui. Şi înspăimântat de moarte. 

— Nu-mi vine să cred, îngăimă Culum neajutorat. Ţie nu ţi- 
a fost nici rău, nici teamă în viaţa ta. 

Struan mormăi: 

— Ei, de data asta ai putea să mă crezi. Mi s-a întâmplat la 
Trafalgar. 

— Habar n-am avut până acum că ai fost şi acolo! Uimirea 
îl făcu să uite pe moment că-i era greață. 

— Eram copil de trupă la pulbere. Marina militară 
foloseşte ţânci din ăştia pe navele cele mai mari ca să ducă 
pulberea de la magazie la puntea tunurilor. Calea de acces 
trebuie să fie cât mai îngustă posibil pentru a reduce 
pericolul de incendiu care ar provoca explozia întregii nave. 

Struan îşi aminti bubuitul tunurilor, urletele răniților, 
mădularele împrăştiate pe puntea lunecoasă din cauza 
sângelui, chiar mirosul de sânge, care înroşise gurile de 
scurgere. Duhoarea de vomă din tunelul întunecat ce părea 
fără sfârşit, unde îţi lunecau picioarele pe borâturi. 
Orbecăind până ajungeai cu lăzile de pulbere până la 
tunurile ce te asurzeau cu bubuitul lor, apoi orbecăâind 
înapoi din nou prin bezna înspăimântătoare, şi plămânii îţi 
ardeau, inima pompa ca o maşină înnebunită, lacrimi de 
spaimă îţi curgeau pe obraji, şi asta ceasuri în şir. 

— Am trăit o spaimă de moarte. 

— Chiar ai fost la Trafalgar? 

— Da. Aveam şapte ani. Cel mai vârstnic din ceata mea, 
dar şi cel mai speriat! Struan îl prinse protector pe după 
umeri. Aşa că nu-ţi fă nici o grijă. E firesc să fie aşa. 

— Tată, acum nu mai mi-e frică. E din cauza mirosului 
groaznic din cală. 

— Nu te păcăli singur. E mirosul sângelui pe care ţi se 
pare că-l simţi, şi spaima care te-a cuprins. 


Culum se apucă brusc de copastie şi icni din nou. Deşi 
bătea un vânt destul de înviorător, nu voia să-i şteargă din 
minte mirosul acela dulceag şi nici cuvintele lui Orlov. 
Struan se duse până la butoiaşul cu brandy, trase un gât şi 
apoi i-i întinse lui Culum, şi-l privi cum bea. 

— Iertare cerem, sir, îngăimă stewardul, gata baie care 
poruncit, sir. 

— Mulţumesc. Struan aşteptă până când stewardul se 
duse la servanţii de la tunul lui, apoi îi spuse lui Culum: 
Fiule, coboară sub punte. 

Culum simţi cum îl muşcă umilinţa. 

— Nu, aici mă simt bine. 

Deşi era un ordin, Struan îi vorbise cu blândeţe, şi, Culum 
pricepu că i se oferea şansa de a cobori sub punte pentru a- 
şi salva obrazul. 

— Tată, te rog, mormăi el pe un ton plângăreţ. Lasă-mă să 
stau aici. Îmi pare rău. 

— N-are de ce să-ţi pară rău. Eu am trecut prin astfel de 
primejdii de mii de ori, aşa că mie îmi vine uşor. Eu ştiu la 
ce să mă aştept. Fiule, coboară. Ai timp destul să faci o baie 
şi apoi să vii iar pe punte. Şi să iei parte la bătălie, dacă o să 
fie bătălie. Te rog, acum coboară. 

Fără multă tragere de inimă, Culum se supuse. Struan se 
putea ocupa acum de Robb, care stătea rezemat de 
balustradă, cenuşiu la faţă. Struan rămase o clipă pe 
gânduri, apoi se apropie de el. 

— Robb, vrei să-mi faci un serviciu? Du-te şi-i ţine 
tovărăşie puştiului. Nu prea se simte bine. 

Robb se chinui să zâmbească. 

— Mulţumesc, Dirk, dar de data asta trebuie să rămân aici. 
Fie că o să-mi fie rău, fie că nu. E o armată de invazie? 

— Mnu, flăcăule. Dar nu-ţi face griji. Dacă e nevoie, ne 
croim noi drum cu tunurile printre ei. 

— Ştiu, ştiu. 

— Ce mai face Sarah? I-a cam venit sorocul, nu-i aşa? 
lartă-mă, am uitat să te mai întreb ce face. 


— E bine, aşa cum se simt cele mai multe femei când mai 
au doar câteva săptămâni până să nască, şi am să fiu fericit 
când o să se termine şi cu asta. 

— Mda. 

Struan se întoarse şi corectă puţin drumul navei. 

Robb se chinui să-şi scoată din minte joncile care păreau 
să umple toată marea în faţa lor. Nădăjduiesc de data asta 
să fie tot fată, îi trecu lui prin minte. Fetele se cresc cu mult 
mai uşor decât băieţii. Sper să semene cu Karen. Drăguţa 
de Karen! 

Lui Robb i se făcu silă de sine că urlase la ea chiar în 
dimineaţa aceea. Nu chiar în dimineaţa aceea fuseseră cu 
toţi laolaltă pe Thunder Cloud? Karen dispăruse, iar el şi 
Sarah crezuseră că fata căzuse peste bord. Toţi erau 
exasperaţi şi când începură să răscolească nava, Karen 
apăru veselă din cală unde se jucase. Robb simţise cum i se 
ia o piatră mare de pe inimă şi urlase la ea, iar Karen 
fugise, plângând în hohote, în braţele maică-sii. Îşi înjurase 
nevasta că nu avusese mai multă grijă de Karen, deşi ştia că 
Sarah nu fusese de vină cu nimic, dar nu se putuse stăpâni. 
Apoi, după câteva minute, Karen, ca orice copil, râdea 
senină, uitase totul. Iar el şi Sarah, ca orice părinţi, îşi 
purtau reciproc pică, nefiind în stare să uite... 

Şi în faţă şi în urmă, flotilele de jonci tăiau orice cale de 
scăpare. Robb îl văzu pe frate-său rezemat de habitaclu, 
aprinzându-şi liniştit un trabuc de la o feştilă de tun, şi-şi 
dori să poată fi şi el la fel de calm. O, Doamne, dă-mi putere 
să mai îndur încă cinci luni, şi apoi încă douăsprezece luni, 
şi apoi voiajul spre casă, şi ajut-o pe Sarah să nască uşor. Se 
aplecă peste balustradă cuprins de greață rău de tot. 

— Două puncte spre babord! spuse Struan, urmărind 
ţărmul Hong Kong-ului cu mare atenţie. 

Ajunsese foarte aproape de ţancurile de stânci aflate în 
partea dinspre tribord prova şi mult în vânt faţă de linia 
joncilor. Încă vreo câteva minute şi avea să se întoarcă şi să 
se arunce asupra joncii pe care o şi alesese pentru a o lovi 


de moarte, apoi va răzbi prin şirul lor în siguranţă, dacă nu 
va avea de-a face cu nave incendiare, dacă vântul nu va 
slăbi, dacă nici un recif ascuns sau banc de nisip nu-i va 
nenoroci. 

Înspre nord, cerul se întunecase. Musonul bătea bine, dar 
Struan ştia că în aceste ape vântul putea să se rotească 
chiar şi cu un cart sau mai bine cu o primejdioasă 
bruscheţe, aşa cum se putea ridica din valuri şi o furtună 
dezlănţuită. Cum nava lui purta atât de multă velatură, se 
afla în mare pericol, pentru că vântul îi putea sfâşia pânzele 
înainte de a apuca el să le terţaroleze, sau îi putea rupe 
catargele. Apoi mai erau numeroasele recife şi bancuri de 
nisip pândind să spintece pântecele navei. Pentru aceste 
ape nu existau hărţi, însă Struan ştia că numai viteza îi 
putea salva şi ajuta să ajungă la adăpost. Un joss bun! 

— Gott im Himmel! exclamă Mauss, care se uita prin 
binoclu. E Lotus! Silver Lotus! 

Struan smulse binoclul şi-l îndreptă spre flamura ce 
flutura în vârful joncii celei mari: o floare de argint pe un 
fundal roşu. Nu era nici o îndoială. Era chiar Silver Lotus, 
flamura lui Wu Fang Choi, regele piraţilor, al cărui sadism 
ajunsese de pomină, ale cărui flote nenumărate bântuiau şi 
stăpâneau coastele întregii Chine de Sud, şi primeau tribut 
pe o mie de mile spre nord şi spre sud. Se bănuia că 
bârlogul lui se afla în Formosa. 

— Ce naiba caută Wu Fang Choi prin apele astea? întrebă 
Mauss. 

Din nou simţi cum îşi face loc în sufletul lui acel sentiment 
ciudat de speranţă şi teamă în acelaşi timp. O, Doamne, 
facă-se voia ta. 

— Tezaurul, mârâi Struan. Precis că din cauza tezaurului. 
Altfel n-ar risca Wu Fang Choi niciodată până aici, 
niciodată, când ştie că flota noastră se află atât de aproape. 

De ani de zile, portughezii şi toţi ceilalţi neguţători îi 
plăteau tribut lui Wu Fang Choi pentru a-şi asigura libera 
trecere a navelor. Tributul era mai puţin costisitor decât 


pierderea unei nave comerciale, iar joncile lui piratereşti 
curăţaseră aproape complet mările Chinei de Sud de ceilalţi 
pirați. Dar de când cu un an înainte îşi făcuse apariţia forţa 
de expediţie, neguţătorii britanici refuzaseră să mai 
plătească tribut pentru libera navigaţie, iar unele dintre 
flotele lui Wu Fang Choi începuseră să jefuiască, atacând 
căile maritime şi coastele din apropiere de Macao. Patru 
fregate ale marinei regale dibuiseră şi distruseseră cele mai 
multe dintre joncile pirat, iar pe cele scăpate le urmăriseră 
până în Golful Bias, un fel de rai al piraţilor de coastă, la 
vreo patruzeci de mile la nord de Hong Kong. Acolo 
fregatele dăduseră iama în joncile şi sampanele piraţilor şi 
incendiaseră două sate de-ale lor. De atunci flamura lui Wu 
Fang Choi nu mai îndrăznise să fluture prin preajmă. 

De pe nava amiral a piraţilor se auzi o bubuitură de tun şi 
spre uimirea tuturor, toate joncile în afară de una singură 
puseră prova în vânt şi coborâră velele mari, lăsând numai 
velele mici, doar atât cât să poată deriva sub vânt. O joncă 
mică se desprinse din flotă şi începu să străbată mila ce o 
mai despărţea de China Cloud. 

— Cârma banda în vânt! porunci Struan, şi China Cloud 
intră cu prova în vânt, velele începură să fluture, pocnind 
primejdios, nava îşi pierdu viteza şi apoi aproape se opri. 
Ţine-o în vânt! 

— 'Ţeles, sir! 

Struan cerceta cu binoclul jonca cea mică. În vârful 
catargului flutura un steag alb. 

— Pe Dumnezeu! Ce naiba pun la cale? Chinezii nu 
folosesc niciodată steagul de armistițiu! 

Cealaltă navă se apropie şi cu cât o distingea mai limpede, 
cu atât era mai uluit văzând la bord un european uriaş, cu o 
barbă neagră, înveşmântat în costum marinăresc de luptă, 
sabie de abordaj la brâu, care ţinea timona joncii. Lingă el 
era un puştan chinez, înveşmântat cu fast în robă lungă, 
verde de brocart, pantaloni şi cizme negre. Struan îl văzu 
pe european îndreptându-şi ocheanul cel lung spre China 


Cloud. După o clipă, acesta puse ocheanul deoparte, râse în 
hohote şi făcu semne cu mâna. Struan îi trecu binoclul lui 
Mauss. 

— Ce ai de zis de individul acela? şi se aplecă spre 
căpitanul Orlov, care privea cu un ochean spre joncă. 
Căpitane? 

— Pirat, cu siguranţă! zise Orlov şi-i întinse ocheanul lui 
Robb. Încă un zvon se confirmă - Wu Fang Choi are în flota 
lui şi europeni. 

— Dirk, dar de ce au coborât cu toţii velele? îl întrebă 
Robb îmboldit de neîncredere. 

— O să ne spună solul lui! Struan se duse până la 
balustrada dunetei. Hei, domnule, îl strigă el pe Cudahy, fii 
gata să le trimiţi o ghiulea peste prova! 

— Nţeles, sir! şi Cudahy se repezi la primul tun şi-l orientă. 

— Căpitane Orlov! Pregăteşte barca cea mare. Şi condu 
echipa de abordaj, dacă nu cumva o să-i trimitem la fund. 

— Dirk, dar de ce să trecem la abordaj? îl întrebă Robb în 
vreme ce se apropia de el. 

— Nici o joncă de pirat să nu se apropie la cincizeci de 
iarzi. S-ar putea să fie o navă incendiară, sau încărcată cu 
pulbere de puşcă. În vremuri ca cele pe care le trăim, e mai 
bine să fii pregătit pentru tot felul de blestemâţii. 

Plin de sine, Culum se arătă pe scara de acces îmbrăcat în 
ţinută de marinar - cămaşă groasă de lână, vestă de lână, 
nădragi largi şi încălțări de sfoară împletită. 

— Hello, fiule, îl întâmpină Struan. 

— Ce se întâmplă aici? 

Struan îi explică şi apoi adăugă: 

— Fiule, hainele îţi vin numai bine. Arăţi mult mai bine. 

— Mă simt mult mai bine, îi răspunse Culum, stânjenit şi 
nu prea în apele lui. 

Când jonca pirat ajunse la o sută de iarzi distanţă, China 
Cloud îi trimise un proiectil peste prova şi Struan puse 
mâna pe o portavoce. 


— Puneţi în pană! strigă el. Altfel vă spulber de pe faţa 
apei! 

Ascultătoare, jonca se puse cu prova în vânt, cobori velele 
şi începu să deriveze, împinsă de curentul puternic. 

— Ahoy, China Cloud! Cerem îngăduinţa să urcăm la bord, 
strigă individul cu barbă neagră. 

— De ce şi cine sunteţi? 

— Căpitanul Scragger, mai demult din târgul Londrei, îi 
strigă drept răspuns individul şi hohoti. Vreau să-ţi zic o 
vorbuliţă la ureche, înălţimea voastră, domnule Struan. 
Numai în patru ochi! 

— Vino la bord singur, neînarmat. 

— Flamura de armistițiu, căpitane? 

— Da, spuse Struan şi se duse la balustrada dunetei. ii 
tunul pe joncă, domnule Cudahy. 

— Ţin tunul pe joncă, sir! 

Din joncă fu coborâtă o mică barcă, Scragger urcă iute în 
ea şi începu să vâslească spre China Cloud. În vreme ce se 
apropia, începu să cânte de unul singur cu o voce plăcută, 
veselă. Un cântec marinăresc: „Irimite-l pe individ la fund 

— Cam îngâmfat tipul! spuse Struan, amuzat fără să vrea. 

— Scragger nu e un nume prea obişnuit, spuse Robb. Nu 
cumva sora bunicii Ethel s-a căsătorit cu un Scragger din 
Londra? 

— Mda, şi eu tot la asta mă gândeam, flăcăule, spuse 
Struan zâmbind. Poa' c-avem şi noi o rudă care-i pirat. 

— Da” nu suntem pirați cu toţii? 

Struan zâmbi şi mai încântat. 

— În mâinile tale Nobila Casă va fi la adăpost. Eşti 
deştept... chiar mai deştept decât eşti chiar tu dispus să 
recunoşti! Se uită din nou spre barca cea mică. Îngâmfat 
tip. 

Scragger părea să fie de vreo treizeci şi ceva de ani. Părul 
lung, neîngrijit şi barba îi erau negre ca pana corbului, avea 
nişte ochi de un albastru deschis, dar mici, şi nişte mâini 
groase ca nişte şunci, în urechi cercei de aur, şi o cicatrice 


VW 


de pumnal îi însemna obrazul stâng. Îşi legă bărcuţa frumos 
şi apoi începu să se caţere cu uşurinţa unui om cu 
experienţă pe plasa de abordaj. Când sări pe punte îşi duse 
mâna iute la moţul din frunte într-un gest de ironic respect 
spre dunetă şi făcu o plecăciune studiată. 

— Neaţa, înălţimea voastră! apoi către marinarii care se 
uitau cu gura căscată la el: 'Neaţa, camarazi! Şefu meu, Wu 
Fang Choi, vă pofteşte drum bun spre casă! 

Râse şi-şi arătă dinţii stricaţi, apoi se sui pe dunetă şi se 
opri dinaintea lui Struan. Era mai mic decât Struan, dar 
mai spătos. 

— Să mergem sub punte! 

— Domnule Cudahy, percheziţionează-l! 

— Avem flamură de armistițiu şi nu-s înarmat, adevărul 
adevărat. Mă jur, aşa să-mi ajute mie! spuse Scragger, 
icoană a sincerităţii. 

— Ai să fii percheziţionat oricum! 

Scragger se lăsă percheziţionat. 

— 'Tai-Pan, eşti mulţumit? 

— Deocamdată. 

— Atunci să coborâm. Numai noi doi. Aşa cum am zis. 

Struan îşi verifică capsele pistolului şi-i făcu semn lui 
Scragger s-o ia pe scară spre cabină. 

— Voi ceilalţi rămâneţi pe punte. 

Spre uimirea lui Struan, Scragger porni să străbată nava 
cu uşurinţa unuia care era familiarizat cu ea, de parcă mai 
fusese la bordul ei. Când ajunse în cabină, se trânti în 
fotoliul adânc, marinăresc şi-şi întinse picioarele cât erau de 
lungi, încântat. 

— Nain” de-a-ncepe, să-mi ud şi eu gâtiţa, de nu te supără. 
Cân' tragi la rame te-apucă setea. 

— Rom? 

— Brandy, ah, brandy! Şi de-ai cumva vreun butoiaş în 
plus, n-aş avea nimic împotrivă. 

— Ce să faci cu el? 


— Să mă-nseninez şi eu! Scragger avea nişte ochi ca 
oţelul. Arăţi taman aşa cum mi-am închipuit. 

— Ziceai că eşti de prin târgul Londrei? 

— Mda, aşa-am zis. Da' acum multă vreme în urmă. Ah, 
mulţam! îi spuse Scragger, luând o stacană cu brandy din 
cel mai bun, îl adulmecă cu duioşie, apoi îl dădu duşcă, oftă 
şi-şi mângâie mustăţile unsuroase. Ah, brandy, brandy! Tare 
bine-mi face la inimioară! 

Struan îi umplu din nou stacana. 

— Mulţam, Tai-Pan. 

Struan începu să se joace cu pistolul. 

— Şi cam din care parte a Londrei eşti? 

— Shoreditch, camarade. De-acolo de unde m-am născut şi 
am crescut. 

— Şi numele de botez? 

— Dick. De ce? 

Struan ridică din umeri. 

— Acum să trecem la afaceri, îi spuse el, şi-şi puse în minte 
să trimită cu următoarea poştă o scrisoare să afle dacă pe 
nepotul sorei bunicii sale îl chema Dick Scragger. 

— Aşa-m să şi fac, Tai-Pan, aşa-m să şi fac. Wu Fang Choi 
vrea să stea de vorbă cu tine. Numai cu tine. Acum. 

— În legătură cu ce? 

— Ni eu nu l-am ispitit, da” ni el nu mi-a zis. Du' şi adă-l 
pe Iai-Pan, mi-a zis. Şi am venit! Goli stacana, apoi i se 
adresă cu un zâmbet linguşitor: Ai la bord un tezaur întreg, 
aşa umblă vorba. Mda? 

— Spune-i că-l pot întâlni aici. Poate veni la bord singur şi 
neînarmat. 

Scragger izbucni în hohote de râs şi începu să se scarpine 
din obişnuinţă, stârnind păduchii de care era plin. 

— Tai-Pan, doa' ştii şi tu că n-are să facă una ca asta în 
ruptu' capului, şi oricum tot tu o să te ducila elpe nava lui 
fără nici un fel de pază. L-ai văz't pe puştiul din barca mea? 

— Da. 


— E fiu-su cel mai june. O să stea aici zălog. O să vii numai 
tu la bord, chiar înarmat, de pofteşti aşa, iar puştiul rămâne 
aici. 

— Şi dacă ţâncul se dovedeşte a fi doar feciorul vreunui 
culi îmbrăcat dichisit, şi eu rămân fără cap? 

— O, da” de unde! îi răspunse Scragger îndurerat. Doar ai 
cuvântul meu chezaş, pe Dumnezeul meu, şi pe-al lui. Doar 
nu suntem o adunătură ordinară de pirați. Avem vo trei mii 
de nave în flota noastră şi noi stăpânim toată coasta asta 
după cum prea bine ştii. Şi ai cuvântul meu chezaş, pe 
Dumnezeul meu. Şi pe-al lui. 

Struan băgă de seamă cicatricea albită de la încheieturile 
mâinilor lui Scragger şi bănui că la fel trebuie să aibă şi la 
glezne. 

— Ce caută un englez ca tine alături de el? 

— Chiar aşa, camarade, ce caut, hm? îi replică Scragger 
ridicându-se în picioare. Pot să-mi mai torn puţină tărie? 
Mulţam tare mult! îşi aduse singur sticla pe masă şi se 
aşeză din nou. În flota lui să to” fim vo cinj' de-ngleji. Şi vo 
cinşpe din alţi europeni, mai mult americani, un franţuz. 
Căpitani, turnători de tunuri, tunari, marinari. De meserie, 
io îs nostrom, continuă el plin de vervă, îmboldit de brandy. 
Acum vo zece ani sau mai bine am naufragiat pe o insulă 
spre nord. Păgânii ăia împuţiţi de pui de lele m-au prins şi 
m-au făcut sclavul lor, japoni erau. Şi m-au vândut la alţi pui 
de lele şi păgâni, da” eu am fugit şi m-am prins cu Wu Fang. 
Când a aflat că-s nostrom şi că mă pricep la mai toate, mi-a 
dat şi mie o pâine la el! Goli stacana, râgâi şi o umplu din 
nou. Şi acum mergem sau nu? 

— De ce nu rămâi la mine acum? Pot să-mi croiesc drum 
prin flota lui Wu Fang frumugşel cu tunurile. 

— Mulţam, camarade, da' mie îmi place aşa cum e. 

— Câtă vreme ai fost ocnaş? 

Stacana lui Scragger se opri brusc în aer şi pe faţa lui 
apăru o expresie de prudenţă. 


— Destul de multă vreme, camarade! Se uită la cicatricele 
de la mână. Urmele de la fiare, mda? Ei, urmele astea le 
păstrez de doişpe ani. 

— De unde ai evadat? De la Botany Bay? 

— Da, da, de la Botany Bay! spuse Scragger deodată plin 
de bunăvoință. Pe când eram abia un puşti am încasat 
cinşpe ani, cel mai puţin că eram mai tânăr, abia vo 
doujcinci. Câţi ani ai? 

— Destul. 

— lo n-am ştiut niciodată prea bine. Să am treijcinci, sau 
patrujcinci. Mda. Cinşpe ani c-am pleznit un căcăcios de 
marinar pe o căcăcioasă de fregată. 

— Ai avut noroc că nu te-au spânzurat. 

— Da, mare noroc! şi Scragger râgâi încântat din nou. Îmi 
place să sporovăiesc cu 'mneata, Tai-Pan. E altceva decât cu 
ăia ai mei. Mda, deportat de la Blithy. Nouă luni pe mare, în 
lanţuri, alături de alţi patru sute de nenorociţi, şi la fel erau 
şi femeile de toate felurile. Puşi în lanţuri, în cală. Numa 
apă chioară, pezmet, fără o buca' de carne. Nouă luni şi mai 
bine. Nu aşa trebuie pedepsit un om, chiar deloc. Din noi 
doar o su' de-au ajuns să ajungă în port. La Sidney ne-am 
răsculat, ne-am rupt lanţurile. Le-am făcut de petrecanie la 
toţi caralii ăia băşinoşi, ş-un an am tot hălăduit prin păduri, 
după aia am dat de-o corabie. O corabie comercială! 
Scragger râse parşiv. Da, cu corăbii comerciale ne-am mai 
ţinut şi noi sufletul! Se uită în adâncul stacanei lui şi 
zâmbetul îi dispăru. Mda, nadă de spânzurătoare, asta 
eram sortiţi să fim cu toţii, şi Dumnezeu să-i bată pe toţi 
caralii ăştia căcăcioşi, mârâi el, rămânând o vreme tăcut, 
adâncit în propriile lui amintiri. Da' pân” la urmă am 
naufragiat, aşa cum ţi-am spus, şi a urmat ce-a urmat. 

Struan îşi aprinse un trabuc. 

— Şi de ce să fii în solda unui pirat blestemat şi ticălos ca 
Wu Fang? 

— Să-ţi spun de ce, camarade. Îs liber ca pasărea cerului, 
am trei neveste şi haleală cât încape în mine, şi başca nişte 


parale, ba îs şi căpitan de navă. Se poartă cu mine mai bine 
decât toţi cei de-un neam cu mine, fir-ar să fie ei afurisiţi. 
Bată-i Dumnezeu să-i bată de neamuri. Da. Pen' ei nu-s 
decât bun de agăţat în spânzurătoare. Cu Wu Fang e 
altceva. Şi unde ar mai putea unul ca mine să aibă şi 
neveste şi haleală, şi parte din pradă, fără să-l încerce 
teama de poliţai şi de spânzurătoare? Ei? Se ridică în 
picioare. Ei, ce zici, vii de bună voie cu mine aşa cum ţi-a 
cerut, sau trebuie să-ţi luâm nava cu asalt? 

— Să-mi luaţi nava cu asalt, câpitane Scragger! Dar mai 
întâi termină-ţi băutura. Că şi aşa o să fie ultima dată când 
guşti din aşa ceva pe lumea asta. 

— Noi suntem mai bine de-o su' de nave contra ta! 

— În mintea ta precis că mă socoteşti un nebun de legat. 
Wu Fang n-o să se aventureze niciodată în carne şi oase 
prin apele astea. Niciodată. Nu atâta vreme cât navele 
noastre de război sunt de cealaltă parte a Hong Kong-ului. 
Wu Fang nu-i cu flota asta. 

— Tai-Pan, eşti deştept foc! chicoti Scragger. Şi doar mi s-a 
spus dinainte ca să ştiu. Mda. Wu Fang nu-i cu noi, da' e în 
schimb amiralul şef, Wu Kwok, fratele lui mai mare. Şi 
ficior-su. Asta-i adevărul adevărat. 

— Scragger, adevărul are multe feţe, îi replică Struan. Şi 
acum şterge-o la dracu' de pe nava mea. Numai navele 
voastre au flamura de armistițiu. Am să vă arăt eu câte 
parale dau pe afurisita voastră de flotă de pirați blestemaţi. 

— Aşa să fie, Tai-Pan, numa” să ai măcar juma' de şansă. A, 
da, am uitat, spuse el şi scoase la iveală o pungă mică de 
piele, legată la gâtul lui, din ea luă o bucată de hârtie şi o 
împinse pe masă spre Struan. Trebuia să-ţi dau şi asta, mai 
adăugă şi faţa i se schimonosi într-un zâmbet batjocoritor. 

Struan desfăcu bucata de hârtie. Purta sigiliul lui Jin-gua. 
Şi în ea era învelită una dintre jumătăţile de monedă. 

Capitolul zece. 

Struan stătea degajat la prova bărcii lui celei mari, cu 
mâinile vârâte mult în buzunarele mantalei sale groase de 


marinar, la încheietura mâinii cu unul din fiarele lui de 
luptă, pistoale la brâu. Marinarii lui vâsleau încordaţi, 
înarmaţi până-n dinţi. Scragger stătea la mijlocul bărcii, 
lălăind ca un beţivan un cântec marinăresc. La o sută de 
iarzi în faţă se afla nava amiral a flotei piraţilor. Printr-o 
înţelegere prealabilă cu Scragger, la insistenţele lui Struan, 
nava amiral se desprinsese de grupul protector al restului 
flotei de jonci şi se deplasase mai aproape de țărm, la numai 
câteva sute de iarzi sub vântul navei sale China Cloud. 
Având numai o mică velă la pupa, pentru a o ţine sub vânt, 
nava amiral se afla în bătaia tunurilor de pe China Cloud, la 
cheremul ei. Restul armadei de jonci stătea într-o poziţie de 
blocadă în jurul celor două nave. 

Struan ştia că era primejdie mare să urce singur la bordul 
navei pirat, dar jumătatea aceea de monedă nu-i mai lăsa 
cale de alegere. L-ar fi luat cu el şi pe Mauss, era nevoie şi 
de un tălmaci, iar Mauss era un diavol când era vorba să se 
bată. Dar Scragger respinsese ideea. 

— Numai tu, Tai-Pan. La bord îs destui din ăia care 
sporovăiesc şi pe păgâneşte şi pe englezeşte. Numai tu 
singur. Dacă vrei, cu câte arme pofteşti, da' numai tu. Asta- 
i! 

Înainte de a pleca de pe China Cloud, Struan dădu 
ultimele ordine în faţa lui Scragger. 

— Dacă nava amiral ridică velele, şterge-o de pe faţa apei. 
Dacă într-un ceas nu sunt înapoi, şterge-o de pe faţa apei ca 
şi cum n-ar fi fost. 

— Ei, Tai-Pan, interveni Scragger stânjenit, chinuindu-se 
să schiţeze un zâmbet, nu-i cazu” de una ca asta când eşti 
poftit aşa frumos. Ba chiar deloc. Flamura de armistițiu, 
camarade! 

— Şterge-o de pe faţa apei. Dar înainte de asta, îl iei pe 
ţânc şi-l spânzuri de vergă! 

— Nici o grijă! îi răspunse Orlov întunecat. Ţâncu-i ca şi 
mort şi nu părăsesc apele astea câtă vreme mai rămâne o 
singură joncă în stare să plutească, Isuse Cristoase! 


— Ramele sus! ordonă Struan şi barca se lipi de joncă. 

O sută de pirați stăteau de-a lungul balustradei 
sporovăind, zâmbind. Struan cercetă sabordurile tunurilor. 
Câte douăzeci într-un bord, patruzeci de tunuri. Se urcă pe 
scara de acces, şi de îndată ce se văzu pe punte ochii îi 
fugiră la tunuri şi observă că erau în bună rânduială, 
butoiaşele cu pulbere înşirate peste tot, numeroase ghiulele 
incendiare şi asfixiante, nava pirat avea o mulţime de 
oameni la bord. Peste tot murdărie, dar nici un semn de 
boală sau de scorbut. Velele erau în bună stare, arborada 
perfectă. Greu de cucerit nava asta, dacă se ajunge la lupta 
corp la corp, dar cu puţin joss, pentru China Cloud nu va fi 
mare lucru s-o scufunde. 

Porni pe urmele lui Scragger, coborând spre cabina 
principală, de sub puntea pupa, reţinând aproape fără să 
vrea coridoarele, locurile periculoase, în cazul în care ar fi 
trebuit să-şi croiască drum înapoi. Ajunseră într-o cameră 
de aşteptare plină ochi de oameni. Scragger îşi croi drum 
prin mijlocul lor către o uşă aflată în celălalt capăt, urmăriţi 
de un chinez feroce care-l înjura de zor pe Scragger şi 
arăta spre armele lui Struan. Dar Scragger urlă la el în 
dialectul cantonez, arătând plin de dispreţ spre mulţimea 
gărzii cu o mână, în vreme ce cu cealaltă deschidea uşa. 

Pătrunseră într-o cabină enormă. Perne murdare erau 
împrăştiate pe un podium pe care trona o măsuţă joasă, 
lăcuită în stacojiu. Şi încăperea, ca şi nava, puţea de 
sudoare şi duhoare de peşte stricat şi sânge. Dincolo de 
podium un şir de zăbrele şi mai încolo peretele de 
rezistenţă transversal al navei. Totul bogat sculptat, şi în 
cealaltă parte, unde dormea mai marele amiral, numai 
draperii. Imposibil să vezi ce se afla dincolo, îi trecu lui 
Struan prin minte, dar destul de uşor să slobozi un foc sau 
să-ţi strecori spada printre ele. Băgă de seamă şi cele patru 
hublouri cu gratii, şi cele şase felinare cu ulei atârnate de 
grinzile transversale. În grilaj se deschise o uşă. Wu Kwok 
era îndesat, mătăhălos şi cam de vârstă mijlocie. Avea o faţă 


rotundă ce trăda cruzime, o coadă lungă de păr îmbâcsit de 
uleiuri. Roba bogată de mătase verde, legată peste pântecul 
voluminos, era pătată de grăsime. În picioare purta nişte 
cizme marinăreşti dichisite, iar la încheietura mâinii se 
vedeau o mulţime de brățări scumpe din jad. Îl cântări cu 
respect pe Struan o vreme, apoi îi făcu semn să urce pe 
podium, iar el se aşeză de o parte a mesei. Struan luă loc de 
cealaltă parte. Scragger se rezemă de uşa închisă, 
scărpinându-se absent, cu un zâmbet viclean pe faţă. 

Struan şi Wu Kwok se uitară unul la celălalt fără să 
clipească, neclintiţi. În cele din urmă, Wu Kwok ridică încet 
o mână şi un servitor aduse nişte beţişoare de mâncat, căni, 
ceai şi nişte plăcinte de lună - plăcinte delicate din făină de 
orez, micuţe, umplute cu cremă de ouă de culoarea lămâiei 
- şi o farfurie de dim sum asortate. Dim sum nu erau altceva 
decât nişte prăjiturele fine din aluat de orez, umplut cu 
crevete, carne de porc prăjită, pui, peşte sau legume. Unele 
erau fierte, altele prăjite bine. Servitorul turnă ceaiul. Wu 
Kwok ridică cana şi-i indică printr-un semn lui Struan să 
facă la fel. Băură în tăcere, cu ochii închişi. Apoi piratul 
apucă beţişoarele şi alese o prăjitură dim sum. O puse apoi 
pe farfurioara din faţa lui Struan şi-l îndemnă să guste. 
Struan ştia că, deşi şi lui i se aduseseră beţişoare, Wu Kwok 
se aştepta să-l vadă mâncând cu mâna ca orice barbar şi să- 
şi piardă cinstea obrazului. 

Sus, căcat băşit, zise el în gând, şi mulţumi acelui joss de a 
fi avut parte de May-may. Luă expert beţişoarele şi duse 
prăjitura la gură, după care aşeză beţişoarele înapoi în 
suportul lor de porțelan şi începu să mestece cu poftă, 
încântat, când simţi uimirea piratului: deci barbarul era în 
stare să mănânce ca o persoană civilizată! 

Struan luă beţişoarele din nou, alese cu grijă altă 
prăjiturică de pe platou: cea mai minusculă şi mai delicată, 
cea mai greu de ţinut aşa. Una fiartă, umplută cu crevete, 
cu aluatul atât de subţire încât părea aproape transparent. 
O săltă iute, fără nici un efort, rugându-se în gând să n-o 


scape. Apoi o întinse, oferindu-i-o lui Wu Kwok. Beţişoarele 
lui Wu Kwok ţâşniră în întâmpinare, apucă prăjitura dim 
sum şi o puse pe farfurioara lui. Dar o fărâmitură de 
crevete căzu pe masă. Deşi Wu Kwok nu schiţă nici un gest, 
Struan ştia că turba de furie, pentru că se făcuse de râs. 
Atunci îi dădu lovitura de graţie. Aplecându-se, apucă 
fărâma de crevete şi o puse pe farfurioara lui, după care 
alese altă prăjitură. Din nou i-o oferi celuilalt. Wu Kwok o 
luă şi pe asta, şi de data asta nu mai scăpă nici o bucăţică. 

La rândul lui, îi oferi şi el una lui Struan şi acesta o luă 
firesc din aer, şi mestecă plin de poftă, dar pe următoarea o 
refuză. Era culmea etichetei chinezeşti să te prefaci 
dinaintea gazdei că mâncarea a fost atât de bună încât nu 
mai eşti în stare să mai înghiţi nici o fărâmă, deşi atât 
gazda, cât şi musafirul ştiu că ar fi în stare să mănânce încă 
din plin. 

— Camarad, ia şi guste, avem la noi din bugăt! spuse Wu 
Kwok pe neaşteptate, îndemnându-l aşa cum trebuie să facă 
o gazdă. 

Şocul de a-l auzi pe Wu Kwok vorbind în dialectul aspru 
cockney îi şterse lui Struan aproape toată bucuria de a-l fi 
făcut pe celălalt să vorbească întâi. 

— Mulţumesc. Mă bucur că vorbeşti englezeşte. Aşa o să 
ne fie mai uşor să ne înţelegem, îi spuse Struan. Mult mai 
uşor. 

— Înî, aşa este bun, şi Wu Kwok se arătă foarte mândru că 
era în stare să vorbească limba barbarilor. 

— Unde ai învăţat englezeşte? 

Struan se aplecă în faţă şi se scărpină la gleznă. Puntea şi 
pernele erau infestate de păduchi. 

— Unde învăţat unu ca tine mănânce ca la un chinez, ei? 

Struan alese altă prăjitură. 

— Am încercat să învăţ şi dialectul din Canton, de mai 
multe ori, dar nu m-am dovedit un elev prea bun, şi nici 
limba n-a izbutit să scoată sunetele aşa cum trebuie, spuse 


el, apoi înghiţi prăjitura şi bău puţin ceai. Ceaiul e excelent. 
De la Soochow? 

Wu Kwok clătină din cap: 

— Lin Tin. Vreai ceai de la Soochow? 

— Lin Tin e mai bun. 

— Eu învăţat englezeşte de la Scragger şi alţi ca el. La 
mult ani. Mestecă o vreme, apoi din nou îl îndemnă pe 
Struan să servească din delicioasele bucate. Mai ia halei, 
preten. Tare ciudat la tine, eu bucoros să întâlneşte om ca 
tine. Să fiu naibii, tu nu om ca toţi oameni. Iu trebuie multă 
zilele ca să moare, multă zilele. 

Ochii lui Struan se făcută şi mai verzi ca de obicei şi mai 
strălucitori. 

— În schimb tu o să mori foarte iute. Eu am o metodă 
diferită de a ta. Acum eşti viu, în clipa următoare eşti mort! 
şi pocni din degete. Cea mai bună... şi pentru prieteni şi 
pentru duşmani. Chiar pentru un câine turbat! 

— Ce vorbeşte aşa ciudat la tine, ei? Greu înţelege la tine, 
îi replică Wu Kwok după un moment de tăcere 
primejdioasă. 

— Cum? 

— Tu nu vorbeşte ca la mine. Greu înţelege la tine. Sună 
altfel la tine. 

— Există mai multe dialecte... feluri de engleză, îi replică 
Struan calm, dându-i lui Wu Kwok motive să nu se simtă 
umilit. 

— Se dă mare grangure, Wu Kwok, aşa cum îţi pârleam eu 
înainte, îi explică la rândul lui Scragger. Grangurii pârlesc 
altfel, se duc la şcoli din alea de ţi-am zis. 

— Funia asta de spânzurătoare, Scragger adică, spune 
adevăr ce la el spune, camarad? Engleza la mine nu-i bun? 

— Care vorbeşte dialectul din Canton mai bine, ţăranul 
sau profesorul? Țăranul e bun cu limba lui pe câmp, iar 
profesorul la el la şcoală. 

Wu Kwok se lăsă pe spate rezemat de perne şi bău din 
cana cu ceai. Apoi rupse tăcerea: 


— Am auzit la noi că la tine la bord patru zece lac de 
argint este. 

— De unde ai asta? Struan desfăcu pumnul şi puse pe 
masă jumătatea de monedă. 

— Juma moned, unu favor, adevăr este, camarad? 

— Da! răspunse Struan furios pe sine pentru că lunecase 
cu atâta uşurinţă în capcana lui Jin-qua. De unde o ai? 

— De la tata la mine. 

— El de unde o are? 

— De unde crede tu că ala bandit la el mare Jin-qua pus 
mâna la el murdar atât repede pe tezaur de patru ori zece 
lac? Ei, camarad? De la vechi camarad corabie, bun înţeles. 
Tu la tine la bord are zece lac de la tata la mine! Pântecul 
lui Wu Kwok săltă de hohotele sale de râs. Ioarnă la 
înălţime la el nişte beutura, Scragger. El nevoie are acum 
de asta. 

— Wu Fang Choi şi Jin-qua sunt tovarăşi de corabie? îl 
întrebă Struan cutremurat. 

— Aşa, un fel a zice, camarad. Noi apere negoţ pe mare la 
el că nu atace pirați căcăcios. Noi stăpân la marea. Şi atunci 
cinstit este la el să plăteşte, da? Şi om înţelept baga banii ca 
ia profit la el, da? Aşa ca noi investeşte banii la afacerile lui 
când şi când. Ceaiul, matasele, opiu, bani împrumut! Wu 
Kwok se apucă cu mâinile de pântece şi lacrimi de atâta râs 
porniră să-i curgă din tăietura ochilor. Aşa ca la noi 
camarad acum, noi şi Nobila Casa. Ei, camarad, ce alt 
investiţie mai bun? 

— Wu Kwok, ce serviciu îmi ceri să-ţi fac? 

— Tai-Pan, noi bei pentru tezaurul şi pentru joss la tine. 
Apoi putem pârleşte. 

— A lăsat vorbă să-l spânzure pe ţânc de nu se întoarce la 
bord într-un ceas, interveni Scragger, în vreme ce umplea 
trei câni mari cu rom. Şi dacă ridici velele, să-ţi şteargă 
jonca de pe faţa apei şi să-l spânzure pe ţânc. 

— Chit de mult e la el ceas, camarad? 

— Destul de mult. 


Wu Kwok mestecă o vreme o prăjitură. 

— O să spânzuri la ţânc? 

— O să laşi să-l spânzure? Struan scoase ceasul din 
buzunar şi-l puse pe masă. Jumătate din timpul acordat a 
trecut. 

Wu Kwok acceptă o cană de rom întinsă de Scragger şi 
începu să bea încet. Struan simţi cum i se zbârleşte părul 
pe ceafă din cauza încordării. Auzea voalat sporovăiala 
chinezilor afară, trosnetul parâmelor prea întinse, al 
lemnului. Pe puntea de deasupra se auzi răpăiala uşoară a 
unei bure de ploaie. Wu Kwok apucă o scobitoare şi începu 
să-şi curețe dinţii, acoperindu-şi politicos gura cu palma. 
Ploaia se întări. 

— Serviciu la Wu Fang Choi, începu Wu Kwok. Flota la tine 
este doua zece cliperi? Da? 

— Nouăsprezece. 

— Noua spre zece! La fiecare noi punem flăcău al nost'. lu 
înveţe la ei fie căpitani, ofiţeri. Noua spre zece oamenii. Tu 
înveţe la ei bine bine. Aşa cum vrei la tine căpitani buni fie. 
Biciue la ei, târaşte la ei pe sub nava de la cap la cap, face 
la ei ce vrei, dacă la ei nu asculte, da' nu omoare. Cinci anii 
ei ai tei sunt, apoi ei vine '“napoi acasă. Următor: peste unu 
an şi unu ziua noi vrei un cliper. Ca la China Cloud. Noi 
plăteşte argintul chit face tot. Tu dai la noi chit coste şi noi 
plăteşte argintu'. Da cu tunurile şi velele, şi catargele ca la 
China Cloud. Zece oameni ai nost' merge la Blighty sa vede 
cum construieşte la cliper, apoi vine cu cliper acasă. Unde şi 
cum luam la noi cliper, asta stabileşte mai târziu... drept, 
Scragger? 

— Mda. 

— Apoi, noi dam la tine copil, trei copil, înveţe la ei. Trei 
băieţii se înveţe fie boiere. Cel mai bun şcol din Londra! 
spuse Wu Kwok. Nu conteşte chit coste. 

— Cele mai bune zdrenţe pe ei, cea mai bună îngrijire, la 
fel haleala şi adăpostul, adăugă Scragger. Să fie crescuţi ca 
nişte boieri get beget. Şi ţinuţi la cinste cum se cuvine. 


Universitatea din Cambridge sau Oxford. Da! Fac toată 
universitatea şi abia apoi se întorc înapoi acasă. 

— Păi aici nu e vorba de un serviciu, spuse Struan, ci de 
mai multe. 

— Multe puţine, astea serviciu, îi replică Wu Kwok 
sardonic. Pe Dumnezeu, ei fie aşa cum cerut. Poate eu ia 
înapoi cele zece lac, şi cele trei zece la fel. Apoi cumpere 
corabie. Dacă banii, poate cumpere orice, adevăr, camarad? 
Da, eu mai bine ia argint înapoi şi face afacerea cu Diavol 
cu Un Ochiu. Cum cheme la el? 

— Brock, îi spuse Scragger. 

— Da, Brock. Face afacere cu Brock sau altul. Afacerea 
afacerea. Doar înveţe la oamenii. Şi una nava. Întrebat 
cinstit. Tu spunea da sau nu. 

— Eu fac acum altă înţelegere cu tine. Ia-ţi înapoi moneda, 
şi fie că sunt şi eu la bord pe China Cloud, fie că nu, 
încearcă să pui mâna pe tot tezaurul, pe Dumnezeul meu! 

— Acum la orizontul este doua sute navele. Eu pierde una 
suta, două suta navele, nu conteşte. Da' eu iei tezaur, Tai- 
Pan. Eu iei tezaur. 

Struan îşi luă jumătatea de monedă şi se ridică în picioare. 

— Facem târgul? 

— Nu face târg. Serviciu. Tu acceptat serviciu. Tai-Panul 
Nobilei Case nu are la el obrazul, heya? Da sau nu? 

— Peste treizeci de zile adu o sută de oameni, din care 
niciunul să nu fie căutat de vreun mandarin pentru cine ştie 
ce fărădelegi, toţi să ştie să scrie şi să citească. Din ăştia eu 
am să aleg nouăsprezece ca să fie căpitani. Şi zece oameni 
care să urmărească construcţia navei. Atunci îi iau şi pe cei 
trei băieţi. 

— Camarad, asta mare primejdie, spuse Wu Kwok, se 
adune atâtea oamenii. Drept, Scragger? 

— Ei, noi îi putem aduce la Aberdeen să zicem. E drept să 
fie pe alese, nu-i nici un rău în asta. Ei, aşa în secret? 

Wu Kwok se gândi o vreme. 

— Acordu. Trei zece zile, Aberdeen. 


— Cliperul ţi-l dau în mână personal, sau lui' Wu Fang 
Choi, numai în mâna voastră, spuse Struan. Nimănui 
altcuiva. 

— La oricine eu trimite. 

— Nu. 

— Sau mie, camarade? interveni Scragger. 

— Nu, lui Wu Kwok sau lui Wu Fang Choi. În largul mării. 

— De ce? întrebă Wu Kwok. Ei, de ce asta? Camarad, ce 
murdar şmecherie a dracului este la tine la cap? 

— O să fie nava ta. Nu dau eu o frumuseţe ca aia pe mâna 
nimănui altcuiva. Unde ţi-e obrazul de care ziceai? 

— Acordu”! făcu în cele din urmă Wu Kwok. Nu trădare, pe 
Dumnezeu, sau tu plăteşte din greu. 

Plin de dispreţ, Struan se îndreptă spre uşă, dar Scragger 
îi tăie calea. 

— 'Tai-Pan, jurământul tău cel sfânt unde-i? 

— Scragger, i l-am dat lui Jin-qua. Pe Dumnezeul meu, 
doar ştii ce înseamnă jurământul meu. 

Scragger dădu din cap încuviinţând către Wu Kwok şi se 
dădu deoparte. 

— Mulţumesc, Iai-Pan. 

— Pentru că văzut la tine cum fost de acordu' cu servici la 
mine şi aşa frumos şi preten la tine este, Tai-Pan, începu Wu 
Kwok, tata la mine trimite la tine unu dar şi unu mesaj. 

Îi făcu cu mâna un semn lui Scragger, care deschise un 
cufăr marinăresc, luă din el o legătură şi i-o întinse lui 
Struan. Din legătură scoase un pavilion - Dragonul şi Leul - 
şi un jurnal de bord: jurnalul de bord al navei dispărute 
Scarlet Cloud. Struan deschise jurnalul şi îl răsfoi spre 
ultima pagină: „16 noiembr. Amiază. N 11* 23' 11” E 114% 
9' 8”. Furtuna continuă. Putere de uragan. În cartul de 
mijloc, la trei bătăi de clopot, noaptea trecută, ne-au fost 
smulse velele, şi catargele şi nava noastră neputincioasă a 
fost aruncată aici pe reciful Tizard, unde, prin mila 
Domnului, a ajuns să-şi găsească tihna, cu chila smulsă şi 
coca găurită. 


Noiembr. 18. Ora patru. La nord-est la est au fost zărite 
patru jonci. Ultimele pregătiri pentru abandonarea navei 
făcute. 


Noiembr. 18. Ora cinci. Cele patru jonci şi-au schimbat 
drumul şi se îndreaptă acum spre noi. Am distribuit 
muschete. Am încercat să pregătesc şi un tun, dar unghiul 
de înclinare al navei nu ne-a îngăduit. Ne pregătim cum 
putem mai bine. Pentru cazul că sunt pirați. 

Noiembr. 18. Ora opt. Atacaţi. Piraţi. Am doborât primul 
val, dar revin.” 

Struan închise jurnalul de bord. 

— I-aţi ucis pe toţi? 

— Joncile nu din flota regulat a nost', camarad. Cele mai 
mult. 

— I-aţi ucis pe toţi? 

— Tai-Pan, ei murit unii pe alţii, eu nu fost acolo. 

— 'Tai-Pan, doar ştii cum sunt ticăloşii ăştia, interveni 
Scragger. Dacă erau oamenii lui Wu Fang Choi, ţi-am mai fi 
dat noi jurnalul de bord? Wu Fang Choi a auzit de treaba 
asta. M-a trimis chiar pe mine să văd ce s-a întâmplat acolo. 
Când m-am arătat eu acolo nu mai era nimeni la bord. Nici 
măcar vreun mort, nimic. 

— Aţi jefuit-o? 

— Doar ştii bine legea mării, Tai-Pan. Naufragiase şi era 
abandonată. A fost salvată jumătate de încărcătură. 
Şaisprezece tunuri şi ceva pulbere şi ghiulele. 

— Cronometrul unde-i? 

Sprâncenele lui Scragger săltară brusc: 

— Cum unde? La bordul joncii mele, 'nenţeles, deşi habar 
n-am să folosesc un cronometru. Orişicâtuşi! Cine găseşte 
păstrează, ei? Cinstit, nu? Dar ştii ce-au făcut ticăloşii ăia, 
Tai-Pan, ei? L-au lăsat să se oprească, afurisiţii. Închipuie-ţi! 
Pe Dumnezeul meu! L-au lăsat să meargă până s-a oprit 
singur. Mi-a trebuit o săptămână întreagă până să găsesc o 
navă comercială care să aibă cronometru cu timpul 
Londrei. Una americană, Boston Skylark! Izbucni în hohote 
de râs când îşi aduse aminte şi apoi continuă: Patru din 
băieţii de pe navă au găsit cu cale să vină cu noi. 

— Şi ceilalţi? 


— Au fost lăsaţi în bărci, în largul coastelor Filipinelor. 
Aproape de țărm. Pot să jur. Acum trei, patru săptămâni. 

Wu Kwok se foi pe pernele lui şi se scărpină pe îndelete. 

— Tai-Pan, la urmă tata la mine spus: Zece taeli pentru una 
navă care pot trece teafăr şi nevătămat nu mult. Zece taeli 
şi steag englez fie cruțat şi apărat de Wu Fang Choi. Noi 
auzit tu ai port nou aici Hong Kong. Spune asta la mandarin 
al tău. 

— Nu-i pot spune decât de un tael. 

— Şase cel mai ieftin. Cel mai ieftin. Asta spus tata la mine, 
fiindcă ştie la el tu negustor tare greu de înfruntat. Şase. 

— Unu! 

— Stai jos. Noi bei mai departe grog, vine şi halei, îl invită 
Wu Kwok. 

— În cinci minute nava asta a ta va fi măturată de pe faţa 
apei şi ostaticul spânzurat. 

Wu Kwok râgâi. 

— Camarad, tu nu spânzure la fiu al meu. 

— Bineînţeles, îi replică Struan dispreţuitor, ci doar un 
ţânc amărât şi îmbrăcat mai dichisit. 

Wu Kwok zâmbi superior şi bău pe săturate. 

— Tu la tine tare deştept, Tai-Pan. Doi taeli pentru una 
navă. Spune asta la mandarin al tău, ei? Şi ştii ce mai? 
Păstreze ţinc acela la tine, spânzura la el, aruncat la el în 
mare, e a teu. Aduce la noi la bord şi dacă tu vrea eu 
spânzure la el. 

— Cum? explodă Scragger. Puştiul nu-i fiul tău? 

— Nenţeles, Scragger, că nu. Tu crezi că eu sunt tâmpit? 
răspunse tăios Struan. Eu ştiu care-i valoarea jurământului 
unui ticălos! şi porni cu paşi mari spre uşă. 

— Dar era şi jurământul meu şi al tău! exclamă Scragger 
îngrozit, adresându-i-se lui Wu Kwok. Am jurat amândoi. Ai 
zis că-i fiul tău. Aşa mi-ai spus, pe Dumnezeul meu. 

— Tai-Pan nu a adus fiu la el la navă la mine, ei? Atunci de 
ce eu pune fiu la mine la navă la el, ei? 


— Dar am jurat în faţa lui, pe Dumnezeul meu! Asta-i 
înşelătorie curată! 

Wu Kwok se ridică în picioare foarte încet. 

— Tu spui la mine înşelător, camarad? 

— Stai, stăpâne, nu, replică iute Scragger, străduindu-se 
să nu i se citească furia pe faţă. Era doar jurământul meu. 
Noi ne ţinem jurământul. Cu ai noştri nu-i cinstit aşa cum 
am făcut, dar numai cu ai noştri. Asta-i tot. 

Wu Kwok scutură obosit din cap în vreme ce se retrăgea 
spre bârlogul lui de dormit. 

— Barbarii ăştia tare ciudat la ei, camarad. Tare ciudat la 
ei. 

Şi uşa cu zăbrele se închise în urma lui. Scragger ieşi pe 
punte. Dumnezeule, îi trecu lui prin minte, aproape 
plângând de furie, Dumnezeule, asta pune vârf la toate. Am 
să mă socotesc eu cu ticălosul ăsta de păgân care face amor 
cu rațele, pe Dumnezeu, să vezi dacă n-am s-o fac. Da' nu 
înainte să fie aleşi oamenii aceia. Nu, nu înainte. Nu înainte, 
pe Dumnezeu, fiindcă asta o să strice totul. Dar după aia, pe 
Dumnezeu... după aia... 

Capitolul unsprezece. 

China Cloud îşi croi drum prin rafalele ploii, îndreptându- 
se spre coasta de sud a Hong Kong-ului, ca să răzbească 
spre principalul port din partea de nord. Familia Struan lua 
masa în cabina principală: stridii înăbugşite, cârnaţi afumaţi, 
peşte afumat, varză călită şi slănină, pui fripţi, pesmeţi 
marinăreşti, plăcintă de mere, plăcintă cu fructe 
conservate. Vin alb sec, răcit în mare, şampanie. Şi ceai. 

— Patruzeci de lac - patru monede! spuse Robb, jucându- 
se cu mâncarea din farfurie. Una dintre ele lui Wu Fang 
Choi. Unde-s celelalte trei? 

— Jin-qua şi-a păstrat una, sigur. Poate chiar două, preciză 
Struan, şi întinse mâna şi se servi cu încă un hering afumat. 

— Suntem obligaţi să împlinim acum un serviciu enorm, 
spuse Robb. Care pentru diavolii ăia înseamnă numai zece 
lac de argint. Cu un cliper ca China Cloud în mâinile lor, ei 


bine, pot devasta până şi fregatele. Pot fi tăiate toate căile 
maritime ale întregului imperiu asiatic. O navă... şi zece 
oameni pentru a fi în stare să construiască mai multe. 
Nouăsprezece pregătiţi să fie căpitani... pentru a fi în stare 
să înveţe la rândul lor pe alţii. Suntem şi noi prinşi în 
capcană... şi viitorul nostru. Cumplit. 

— Jin-qua te-a păcălit. Te-a păcălit, insistă Culum. 

— Nu. A fost doar mai deştept decât mine, asta da, dar nici 
aşa nu e bine spus. Eu n-am fost destul de deştept pentru 
el. Eu, fiule! Nu el. Când te aşezi la masă ca să închei o 
afacere, fiecare dintre părţi e obligată să încheie afacerea 
în condiţii cât mai avantajoase posibil. Foarte simplu. Mda, 
eu n-am fost la fel de bun ca el. Dar chiar dacă m-aş fi 
gândit că aceste monede vor fi împărţite între mai mulţi... şi 
tot ar fi trebuit să accept condiţiile aşa cum a dorit el. N-am 
avut de ales, chiar deloc. 

— Dirk, dacă pe tine au reuşit să te îmbrobodească, atunci 
spune-mi eu ce şanse aş mai putea să am în faţa lor? Sau 
Culum? 

— Niciuna. Dacă nu veţi fi gata să judecaţi cu capetele 
voastre şi să învăţaţi din greşelile altora. Şi să nu-i trataţi pe 
chinezi aşa cum aţi trata pe unii de-ai noştri. Sunt cu totul 
altfel. 

— Da, sunt altfel, spuse Culum. Urâţi, respingători, păgâni. 
Şi imposibil să-l deosebeşti pe unul de celălalt. 

— Nu-s de aceeaşi părere. Am vrut să spun că ei gândesc 
cu totul altfel, adăugă Struan. 

— Şi atunci cum să te descurci cu ei, tată? 

— Dacă aş fi ştiut, aş fi câştigat eu de fiecare dată. Dar ei 
au cinci mii de ani de experienţă, asta-i tot. Acum dă-mi şi 
mie nişte varză călită. Bun băiat. 

Culum îi întinse farfuria şi Struan îşi luă o a treia porţie. 

— Dirk, tu nu pari deloc tulburat, îi spuse Robb. Cu asta s- 
ar putea să ne ruinăm cu totul. Să ducem de râpă tot 
comerţul cu Asia. 


— Robb, tu nu prea vrei să mănânci. Nici tu, Culum. 
Mâncaţi. Struan rupse o pulpă de pui şi o puse pe farfurie. 
Situaţia nu e chiar atât de neagră cum pare, ba chiar deloc. 
Mai întâi cei nouăsprezece oameni, da, vor spiona pentru 
Wu Fang Choi şi ticăloşii lui. Dar pentru ca să putem să-i 
învăţăm ceva, vor trebui să înveţe englezeşte, da? Şi dacă 
vom putea să vorbim cu ei, de ce să nu le schimbăm 
gândurile, ei? Din pirați în cetăţeni folositori, ei? Poate să 
facem din ei chiar şi nişte creştini. Nouăsprezece şanse de 
a-i aduce de partea noastră. Şanse destul de bune, aş zice. 
Şi dacă trec de partea noastră, chiar dacă numai unul din ei 
trece, o să aflăm şi noi bârlogurile piraţilor. Apoi o să fie la 
cheremul nostru şi o să-i putem distruge în voie. În al doilea 
rând - cliperul - peste un an şi o zi va trebui să mă gândesc 
la o confruntare navală, asta-i tot. Am să le predau nava aşa 
cum am promis, apoi o trimit la fund. N-am promis că n-am 
s-o scufund. 

— De ce să nu le-o predai şi să le pui în cală nişte butoaie 
cu pulbere şi un fitil care să ardă încet? Ei? spuse Robb. 

— Wu Kwok e prea deştept să nu se prindă la şmecheria 
asta. 

— Nu există nici o posibilitate ca să prindem nişte mine în 
afara cocii, sub linia de plutire? 

— Poate că ar fi posibilă şi una ca asta. S-ar putea să nu le 
bage în seamă. Dar şi atunci când ai căzut într-o capcană 
trebuie să încerci o cale de a ieşi din ea, dar nu poţi încălca 
un jurământ sfânt odată dat. Nu merge cu nici o şmecherie. 
Ne facem de ruşine pentru o sută de ani încolo. Am să-l ucid 
pe Wu Kwok. 

— De ce? 

— Pentru ca să-l învăţ ce valoare are un jurământ. Şi 
pentru a ne proteja şi noi în cursul generaţiei viitoare. 

Se lăsă tăcere. 

— Credeam că peste cinci luni pleci spre ţară, spuse Robb. 

— Am să plec. Când va fi gata am să vin şi eu cu noua 
navă. O să-i punem numele de Lotus Cloud. Struan se şterse 


la gură cu un şerveţel. Înţeleg interesul lor pentru navă şi 
pentru pregătirea oamenilor. Dar de ce să-i ducem pe cei 
trei băieţi la şcoli ca pe nişte boieri? Asta uite că n-o înţeleg. 
Copiii ăştia mă îngrijorează şi nu ştiu de ce. 

— Vor fi băieţii lui Wu Kwok? 

— Copiii sau nepoţii lui, cu siguranţă. Dar de ce? Ce 
câştigă prin asta? 

— Tot ce înseamnă a fi englez, toate secretele noastre, 
spuse Culum. 

— Nu, fiule. Asta se potriveşte şi la copii ca şi la ceilalţi 
oameni. Aici e mai mult la mijloc. Copiii vor fi mai uşor de 
convertit la principiile noastre. Wu Fang Choi şi Wu Kwok 
trebuie să se fi gândit şi ei la asta. De ce oare sunt gata să- 
şi piardă astfel trei dintre fiii lor? De ce ca pe nişte boieri şi 
nu ca nişte căpitani sau oşteni sau constructori de nave, 
armurieri, sau în orice branşă în care le-ar fi fost utili? De 
ce ca pe nişte boieri? 

Nu au fost în stare să-i răspundă. 

Când China Cloud răzbi prin canalul de vest în portul 
Hong Kong, Struan apăru pe dunetă, pentru a se alătura lui 
Robb şi Culum. Ploaia încetase şi bătea un vânt destul de 
tare. Se lăsa seara. Struan se simţea încântat, înviorat, 
senin. Dar îndată ce păşi pe punte, seninătatea i se 
spulberă. 

— Dumnezeule mare! 

Portul era plin de nave comerciale obişnuite în comerţul cu 
Asia, şi de flota militară a marinei regale. Malul era sufocat 
de corturile care-i adăposteau pe cei patru mii de militari 
din forţa expediţionară. Dar ceea ce-l şocă cu adevărat pe 
Struan erau sutele de sampane înghesuite dincolo de 
promontoriul Glessing. Mulţime de jonci şi sampane 
mişunau, unele plecând, altele abia sosind. Mii de colibe 
minuscule răsăriseră ca nişte ciuperci dezgustătoare pe 
una din pantele dealurilor. 

— De când am venit de la Canton, chinezii continuă să dea 
năvală, spuse Culum. Numai Dumnezeu mai ştie cât de 


mulţi au sosit. Ne înghit pur şi simplu. Cel puţin patru sau 
cinci mii. Sosesc cu sampanele şi joncile şi dau buzna pe 
țărm de nu se mai termină. Apoi sunt înghiţiţi de mulţime. 
Noaptea, blestemaţii se strecoară furiş şi fură tot ce poate fi 
furat. 

— Dumnezeule mare! 

— La început au dat năvală în toată insula. Apoi l-am 
convins pe Longstaff să le repartizeze panta aceea de deal 
deocamdată. Au botezat-o Tai Ping Shan, sau cam aşa ceva. 

— Mie de ce nu mi-aţi spus nimic? 

— Am vrut să vezi cu ochii tăi, aşa ne-am gândit unchiul şi 
cu mine. Câteva ore în plus tot nu schimba cu nimic. 
Europenii, în afară de soldaţi, sunt cam o sută cincizeci. Şi 
Longstaff îşi smulge puţinul păr ce i-a mai rămas în cap. În 
fiecare noapte găseşti câte zece, cincisprezece cadavre de 
chinezi în port. Ucişi sau înecaţi. 

— Ca să-ţi poţi crede ochilor trebuie să vezi mizeria asta 
cu ochii tăi, spuse Robb. Şi cum trăiesc! Era loc destul 
pentru toţi, dar acum vin grămadă, cu fiecare maree. 

— Ei, făcu Struan, aşa n-o să ducem lipsă de culi şi nici de 
mână de lucru. Se întoarse spre Orlov. Salută nava amiral şi 
trimite în numele tău un mesaj: „Acordaţi-ne permisiunea 
să ancorăm la opt cabluri de dumneavoastră.” Toată lumea 
pe punte, să vină la pupa. 

Orlov încuviinţă dând din cap. 

Tunurile de pe China Cloud bubuiră şi îi răspunse o 
singură lovitură de tun. Cererea fusese acceptată. Echipajul 
se adună în păr. Struan se apropie de balustrada dunetei. 

— Toată lumea e consemnată la bord până mâine la prânz. 
Şi nimeni nu urcă la bord până mâine la prânz. Nici o vorbă 
despre încărcătura pe care o transportăm. Nici că eu mă 
aflu la bord. Cine scapă o vorbă, va fi trecut pe sub chilă. 
Toţi oamenii vor primi de două ori leafa pe lună, plătită în 
argint, mâine seară. Pe dunetă, ofiţerii vor pune o gardă 
înarmată la fiecare cart. Liber! 


Răsunară trei rânduri de urale pentru Tai-Pan şi oamenii 
se împrăştiară. 

— La ce oră începe vânzarea terenurilor, Culum? 

— La ora trei, tată. Mâine. În Happy Valley. 

— Robb, convinge-te că avem dinainte numărul corect al 
terenurilor. 

— Da. Am adus o listă. Cumpărăm şi gorganul? 

— Bineînţeles! 

Robb rămase o clipă pe gânduri. 

— Dacă şi Brock e la fel de încăpățânat ca tine, o să 
trebuiască să ne punem în joc tot viitorul pentru afurisitul 
acela de deal. 

— Da, spuse Struan şi-i făcu semn lui Orlov să se apropie. 
În cartul de dimineaţă, la două bătăi de clopot, trimite-i lui 
Brock un semnal în numele lui Robb şi invită-l la bord 
pentru când vor răsuna patru lovituri de clopot. Pe mine mă 
scoli când bate clopotul de două ori. Până la ora aceea să nu 
mă deranjeze nimeni. De-acum preiei comanda. 

— În regulă, spuse Orlov. 

— O să mă duc să dorm şi eu puţin. Robb, tu şi Culum 
urmaţi-mi exemplul. Mâine avem o zi grea. A, da, tu, Culum, 
poate vrei să te gândeşti la balul acela. Unde să-l ţinem şi 
cum. Peste treizeci şi una de zile. 

Apoi cobori în cabină. Când China Cloud se apropie de 
nava amiral, Culum se apropie de Orlov. 

— 'Te rog, lasă barca cea mare la apă de îndată ce 
ancorăm. 

— 'Tai-Pan a spus că toată lumea e consemnată la bord. 
Fără încuviințarea lui, nu se pune la apă nici o barcă. 

— Ordinul, bineînţeles, nu ne priveşte şi pe noi, pe domnul 
Struan şi pe mine, îi replică Culum tăios. 

Orlov râse. 

— Nu-ţi cunoşti tatăl, Culum cel Tare! A spus toată lumea. 
Şi aşa va îi. 

Culum se întoarse s-o ia spre scara cabinei, dar Orlov îl 
opri, legănându-şi în mână fierul de luptă. 


— Nimeni să nu-l deranjeze. Aşa sună ordinul lui. 

— Dă-te din calea mea! 

— Tai-Pan nu dă niciodată un ordin înainte de a se gândi 
bine. Întreabă-l pe unchiul tău. Câtă vreme eu mai sunt 
căpitan pe China Cloud, nimeni nu coboară la țărm. Dacă 
voia să cobori la țărm ar fi spus-o cu gura lui. 

— Culum, interveni Robb, până mâine la amiază stăm pe 
corabie. 

Cu toată furia care-l cuprinsese, Culum se întrebă dacă 
atunci când va fi el Tai-Pan va fi ascultat la fel de orbeşte. 
Ştia că această supunere nu vine de la sine, o dată cu titlul 
de Tai-Pan. Trebuie să o câştigi. 

— Prea bine, comandante! 

Se duse lângă Robb, şi rămase în picioare alături de 
balustradă. Urmări în tăcere cum se apropiau tot mai mult 
de insulă. Curând ajunseră să vadă bine gorganul. 

— Ăla o să ne vină de hac, spuse Robb. 

— Acum avem tot tezaurul şi Brock n-o să liciteze. 

— Ba o să liciteze, şi o să tot liciteze, ştiind că Dirk vrea să 
pună mâna pe el, indiferent cu ce preţ. Şi Brock n-o să mai 
liciteze abia când preţul va deveni astronomic. Dirk e 
obligat să lupte pentru gorganul acela, aşa cum suntem şi 
noi obligaţi să luptăm pentru Nobila Casă. E o problemă de 
obraz, afurisit obraz. Ura asta afurisită care-i macină şi pe 
unul şi pe celălalt în cele din urmă o să-i distrugă pe 
amândoi. 

— Tata a zis că în cinci luni de zile termină cu el, nu-i aşa? 

— Da, băiete. E nevoit. Eu nu-i pot veni de hac. Nici tu. 

Culum rămase cu ochii aţintiţi la gorgan, la Hong Kong. 
Fie că-ţi place, fie că nu, îşi spuse el simțind cum i se 
strânge stomacul, aceasta-i împărăţia ta. Dacă eşti destul 
de tare pentru ea. Şi ai şi îndrăzneala s-o iei. Deodată simţi 
cum îl prinde o mare spaimă. 

În zori, Orlov îşi sculă toţi oamenii şi-i puse să mai frece o 
dată cu piatră şi nisip toată nava şi aşa imaculată şi s-o 


spele. Când clopotul bătu de două ori, trimise semnalul 
poruncit şi cobori la cabină. 

— Bună dimineaţa, două lovituri de clopot, spuse Orlov 
dinaintea uşii zăvorâte. 

— Neaţa, căpitane, spuse Struan deschizând uşa. Intră. 

Purta o robă verde de mătase, fără nimic altceva pe 
dedesubt. Fie că era cald sau frig, Struan dormea gol. 

— Porunceşte să-mi aducă micul dejun. Şi spune-le 
domnului Robb şi lui Culum să vină şi ei peste jumătate de 
oră. 

— S-a poruncit. 

— Unde-i Wolfgang? 

— În arboradă. 

— Şi ţâncul acela chinez? 

— Cu el. Îl urmează ca un căţel. Orlov îi întinse lui Struan 
o listă frumos scrisă. Bărcile acestea s-au prezentat lângă 
navă întrebând de dumneavoastră. Soţia fratelui 
dumneavoastră a trimis şi ea o barcă rugându-l să se 
întoarcă pe nava lui de îndată ce va fi posibil. Căpitanul 
Glessing a întrebat de fiul dumneavoastră, Sinclair şi sora 
lui au întrebat şi ei de el. Ea a întrebat şi de 
dumneavoastră, e pe lista dumneavoastră. Avem şi un 
semnal de pe nava amiral: fiul dumneavoastră să se ducă la 
bord cât mai curând posibil. Când l-am expediat, căpitanul 
Glessing s-a apucat să înjure ca un şobolan afurisit ce e. 

— Mulţumesc. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Da? 

— Neaţa, sir! spuse marinarul. Mesaj de pe White Witch: 
„Cu plăcere”. 

— Mulţumesc, semnalizatorule. 

Omul plecă în grabă. Struan îi înmână lui Orlov o poliţă 
bancară pentru o mie de guinee. 

— Căpitane, cu complimentele noastre. 

Orlov citi suma. Clipi şi citi din nou. 


— Recompensă regească. Regească! I-o întinse lui Struan 
înapoi. Nu mi-am făcut decât datoria. 

— Nu atunci când ai la bord un tezaur ca ăsta. Ia-o. Meriţi 
pe deplin. 

Orlov ezită, apoi puse hârtia în buzunar. Îşi desfăcu de la 
mână fierul de luptă şi-l puse în rastel alături de celelalte. 

— Fiul dumneavoastră, îngăimă el în cele din urmă. Ar fi 
bine să-l mai supravegheați. Îl aşteaptă multe necazuri. 

— Cum? spuse Struan ridicându-şi iute ochii de pe listă. 

— Mda, spuse Orlov, mângâindu-şi barba rară. 

— Ce-i asta? Tot vrăjitorii de-ale tale afurisite? 

— Mai degrabă un fel de presimţire de-a mea, da. 

— Ce fel de necazuri? 

Struan ştia din lunga lui experienţă că Orlov nu-şi dădea în 
vileag prorocirile cu multă uşurinţă. De prea multe ori omul 
acela mărunţel şi ciudat avusese dreptate. 

— Nu ştiu. Faţa i se ilumină brusc în zâmbet. Când o să 
ajungă 'ai-Pan, s-a gândit el, o să-mi ia comanda navei. 

— Atunci nu-ţi rămâne decât să-i câştigi respectul, să-l faci 
să-şi schimbe părerea, altfel îţi pierzi nava. 

Orlov zâmbi. 

— Da, şi n-am să am de ce mă mai teme! Zâmbetul de pe 
faţă i se şterse. Dar o să preia funcţia într-o zi tare 
păcătoasă. Şi o să aibă mâinile pătate de sânge. 

După un moment de tăcere, Struan spuse: 

— Al cui sânge? Al meu? 

Orlov ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Dar o să-ţi dea mult de furcă. De asta sunt 
sigur. 

— Care fiu nu-ţi dă de furcă?! 

— Aici ai dreptate. 

Orlov se gândi la familia lui din Narvik, la cei doi fii ai lui, 
nişte bărbaţi zdraveni de vreo douăzeci de ani. Amândoi îl 
urau, deşi el îi adora, aşa cum îşi adora şi soţia, pe Leka, 
lapona. Au fost fericiţi împreună până când fiii lui au stârnit- 
o împotrivă-i. 


— Da, făcu el şi deodată se simţi foarte obosit, ai dreptate 
aici. Ca de obicei. 

— Mai bine du-te şi trage un somn, îl sfătui Struan. Când 
va bate clopotul de opt ori o să am nevoie de tine. 

Orlov plecă. Vreme îndelungată Struan se uită în gol. Ce 
fel de necazuri? Al cui sânge? De ce într-o zi păcătoasă? 
Apoi, cu un efort, înlătură din minte aceste întrebări fără 
răspuns, mulţumindu-se să se gândească numai la ziua de 
faţă, poate şi la cea de mâine. Cu fiecare zi care trece, devii 
tot mai chinez, îşi spuse el cu voce tare. Zâmbi şi trecu cu 
ochii peste listă din nou. Gorth Brock. Domnişoara Tillman. 
Quance. Gordon Chen. Skinner. Nostromul McKay. MckKay? 

— Steward! strigă el. 

— Da, sir! 

Stewardul puse apa fierbinte pe birou, lângă sculele de 
bărbierit. 

— Transmite-i domnului Cudahy că dacă nostromul McKay 
vine la navă, să-l aducă la bord. 

— Da, sir, spuse stewardul şi se făcu nevăzut. 

Struan se duse să se uite pe hublourile cabinei. De acolo 
putea vedea masa aceea de oameni care mişunau - 
aşezarea chinezească de la 'Tai Ping Shan. Dar mintea lui 
era în altă parte. De ce venise Shevaun Tillman la navă? 
Acum, în fine, avem şi o regină, miruită dacă a existat 
vreuna vreodată. Mă întreb dacă e şi fecioară. Precis că e. 
Trebuie să fie. Dacă ai şti că e fecioară te-ai culca cu ea? 
Fără să te căsătoreşti cu ea? Nu. În cazul ăsta nu m-aş culca 
cu ea. Bărbatul are nevoie de fecioare numai de două ori în 
viaţă. Prima oară cu cea care-i e nevastă, şi a doua oară 
când îl ajunge bătrâneţea şi-şi ia o amantă aleasă cu foarte 
mare grijă. Când omul a învăţat lecţia răbdării, a 
milostivirii, şi poate să facă fără durere dintr-o fecioară o 
femeie. Bineînţeles că Shevaun e fecioară. Gândeşti ca un 
zăpăcit. Dar lucirea aceea din ochi şi cum îşi fâţâie fundul 
promite numai lucruri plăcute pentru cel ce-i va fi bărbat, 


nu? Ar fi o amantă interesantă. Vrei să te căsătoreşti cu 
Shevaun? Sau doar să te culci cu ea? 

Dacă ai fi chinez, ai putea avea mai multe neveste fără să 
te ascunzi. Şi toate ar trăi în bună înţelegere, sub acelaşi 
acoperiş. Struan simţi că-i vine să râdă. Aş vrea să le văd pe 
Shevaun şi May-may împreună sub acelaşi acoperiş. Cine ar 
câştiga bătălia? Fiindcă va fi mare bătălie, amândouă nişte 
mâţe sălbatice. 

— Salut, tată, făcu din uşă Culum. 

— Ai dormit bine, flăcăule? 

— Bine, mulţumesc. 

Culum avusese coşmaruri: apăreau când Orlov, când 
gorganul, şi cel dintâi prorocea că vor ajunge din nou 
săraci. O, Doamne, nu ne lăsa să pierdem totul din nou. 
Ajută-mă să împlinesc ceea ce trebuie să împlinesc. 

— Apropo, dacă tot o să fim noi gazde la acest bal, nu 
trebuie să invit şi eu o parteneră? 

— Mary Sinclair? 

Culum încercă fără nici un succes să pară indiferent. 

— Mda. 

Struan îşi spuse că ar cam trebui să-i găsească vreo fată 
feciorului său, şi încă iute. 

— Poate tocmai pentru că suntem gazde, ar trebui să 
socotim toată lumea binevenită, fără nici o favoare în plus. 
Sunt vreo douăzeci de tinere asupra cărora să-ţi opreşti 
ochii. 

— Orlov spunea că s-a primit un mesaj de pe nava amiral. 
Eram chemat la bord. Acum pot să plec? Vreau să-l 
întâlnesc pe Longstaff pentru a stabili ultimele detalii cu 
privire la vânzarea de terenuri. Vreau să facem o treabă 
foarte bună. 

— Da, făcu Struan după un moment de tăcere. Dacă aş fi 
în locul tău nu l-aş concedia pe Orlov. 

Culum roşi. 

— A, ţi-a spus el, nu-i aşa? Nu-mi place omul. Mă face să 
mă zburlesc tot. 


— Acceptă-l ca cel mai bun căpitan din toţi care-s acum pe 
nave, ai răbdare cu el. Poate fi un aliat de nădejde. 

— Spune că are darul prorocirii. 

— Îl are. Uneori. Mulţi oameni au darul ăsta. Să ai mâinile 
pătate cu sânge poate însemna orice sau nimic. Nu-ţi fă 
griji. 

— Nu, tată. Acum pot să mă duc la bordul navei amiral? 

— Da. Imediat ce pleacă Brock. 

— Doar nu-ţi închipui că nu-mi pot pune frâu limbii?! 

— Unii au un talent nemaipomenit să te stoarcă de 
informaţii doar uitându-se la mutra ta. Unul dintre ei e 
Orlov. Brock e al doilea. De când ai dat cu ochii de tezaur 
te-ai schimbat şi tu. 

— Nu, nu m-am schimbat deloc. 

Struan luă pămătuful de bărbierit. 

— Cam în vreo douăzeci de minute servim micul dejun. 

— Cum m-am schimbat? 

— E o mare diferenţă între un tânăr care ştie că e falit şi 
un tânăr care ştie bine că nu e falit deloc. Îţi bate vântul în 
vele, flăcăule, şi se vede asta de la patru cabluri distanţă. 
Struan continuă să-şi săpunească barba. Culum, ai avut 
vreo iubită? 

— Nu, răspunse Culum stânjenit. Da' am fost o dată la o 
casă de curve, dacă asta te interesează. De ce? 

— Bărbaţii pe aici au fiecare câte o iubită, Culum. 

— Chinezoaică? 

— Chinezoaică sau eurasiană. 

— Şi tu ai? 

— Nenţeles, spuse Struan luându-şi briciul. La Macao sunt 
şi bordeluri. Cu orientale şi europence. Dar numai în puţine 
poţi avea încredere, cele mai multe sunt bolnave. De unde 
şi obiceiul de care-ţi vorbeam. Ai auzit ceva de bolile 
lumeşti, de frenţia franţuzească sau cea spaniolă, spune-i 
cum vrei? 

— Da, bineînţeles că da. Da. 

Struan continuă să se bărbierească. 


— Se zice că boala asta a fost adusă pentru prima dată în 
Europa de Columb şi marinarii lui, care au luat-o de la 
indienii din America. E o ironie că boala e numită 
franţuzească sau spaniolă - franţujii îi spun vătămătură 
spaniolă, sau englezească, spaniolii îi spun vătămătură 
franţuzească. Când de fapt suntem vinovaţi cu toţii. Mi s-a 
spus că boala asta dăinuie în India şi Asia de când lumea. 
Ştii că nu există nici un fel de leac în cazul ăsta? 

— Da. 

— Ştii că boala asta nu se ia decât de la o femeie? 

— Da. 

— Ştii cum să te fereşti? 

— Da, ăăă... sigur. 

— Nu are rost să te jenezi în cazul ăsta. Îmi pare rău că 
am fost atâta vreme departe de tine. Aş fi vrut să-ţi spun eu 
despre... despre ale vieţii. Poate că ştii, şi eşti doar sfios. 
Aşa că eu am să-ţi spun oricum. Trebuie să foloseşti un 
prezervativ. Cele mai bune sunt făcute din mătase, sunt din 
Franţa. Mai există un tip mai nou, făcute dintr-un fel de 
pieliţă de peşte. Am să am grijă să te aprovizionez cu 
câteva. 

— Nu cred că o să am nevoie... 

— De acord, îl întrerupse Struan, dar nu văd nici un rău să 
le ai la îndemână. Pentru orice eventualitate. Nu vreau să 
mă amestec în viaţa ta, nici să te fac să ajungi un stricat. 
Vreau doar să mă conving că ai habar de unele lucruri 
destul de simple... şi că eşti ferit de greşeli. Prezervativul te 
poate feri de frenţie. Şi o poate feri şi pe fată să nu rămână 
însărcinată, în felul ăsta evitând şi necazurile care ar 
aştepta-o pe ea, şi necazurile tale. 

— Dar asta e împotriva tuturor legilor lui Dumnezeu, nu-i 
aşa? Vreau să zic dacă foloseşti... ei, e păcat, nu? Nu 
distruge chiar sensul dragostei? Pentru că tot sensul 
dragostei e să ai copii. 

— Da, aşa socotesc catolicii, şi cei mai habotnici dintre 
protestanți. 


— Pui la îndoială cuvântul Scripturii Sfinte? făcu Culum, 
îngrozit. 

— Nu, fiule. Ci numai unele... cum le zice... interpretări. 

— Credeam că sunt un om destul de înaintat în gândire, 
dar ce spui tu acolo e... curată erezie. 

— Poate pentru unii. Dar locaşul Domnului e un lucru 
foarte important pentru mine... e deasupra mea, ata, a 
tuturor, chiar şi deasupra Nobilei Case, spuse Struan 
continuând să se bărbierească. Aici e obiceiul să ai femeia 
ta. Numai a ta. O întreţii, îi plăteşti cheltuielile, ai grijă să 
aibă ce mânca şi ce îmbrăca, o servitoare la dispoziţie şi 
celelalte. Când nu mai ai nevoie de ea, îi dai nişte bani şi o 
trimiţi în lumea ei. 

— Nu e cam inuman? 

— Da... dacă faci asta fără ruşine. De obicei dacă-i dai ceea 
ce pentru noi nu înseamnă prea mulţi bani, sunt suficienţi 
pentru ca fata să-şi încropească o zestre şi să-şi găsească 
un soţ cumsecade. Alegerea fetei se face destul de delicat. 
Apelezi la un intermediar, un „tutore”, şi totul se face după 
vechiul obicei chinezesc. 

— Dar asta nu înseamnă sclavie? Şi încă din cea mai rea? 

— Dacă te gândeşti să-ţi cumperi o sclavă, atunci da, şi 
dacă o tratezi ca pe o sclavă. Ce se întâmplă atunci când îţi 
angajezi cu acte în regulă o servitoare? Plăteşti nişte bani şi 
o cumperi pentru un număr de ani. E acelaşi lucru. Struan 
îşi pipăi obrazul, şi începu să treacă încet cu briciul peste 
locurile unde simţea încă asprimea bărbii. O să mergem la 
Macao, şi, dacă vrei, mă ocup eu de treaba asta. 

— Mulţumesc, tată, dar - dar, voia el să spună, a cumpăra 
o femeie, o curvă, sau o sclavă, ori amantă e ceva 
dezgustător, un păcat - eu, ştii, mulţumesc, cred cânu e 
nevoie... 

— Flăcăule, dacă-ţi schimbi cumva părerea, te rog spune- 
mi. Nu fi sfios în privinţa asta. Cred că e foarte normal să 
jinduieşti, dar să nu păcătuieşti. Fereşte-te de bordeluri. Nu 
intra niciodată beat în vreunul dintre ele. Nu te culca cu 


nici o fată din alea fără prezervativ. Nu te lega aici de 
nevasta sau fiica vreunui european, în special a vreunui 
portughez, fiindcă o să te trezeşti mort de-a binelea, şi încă 
iute de tot şi pe bună dreptate. Să nu spui niciodată vreunui 
bărbat pui de căţea, decât dacă eşti gata să-ţi susţii vorbele 
cu lama cuţitului, sau cu un glonte. Şi să nu intri niciodată 
într-o casă de toleranţă care nu ţi-a fost recomandată de un 
prieten în care poţi avea încredere. Dacă nu vrei să ne 
întrebi pe mine sau pe Robb, atunci întreabă-l măcar pe 
Aristotle. În el poţi avea încredere. 

Foarte tulburat, Culum îl urmări pe taică-său cum termina 
cu bărbieritul cu mişcări sigure, precise. Arată atât de sigur 
de el în toate, se gândi Culum. Dar nu are dreptate: patima 
cărnii e trimisă de la diavol. Păcat. Dragostea e de la 
Dumnezeu, şi să faci dragoste fără să doreşti să ai copii e 
desfrânare. Şi păcat. Vreau să am o soţie. Şisănu mă 
gândesc la desfrâu. Sau o amantă. Dar e împotriva legii şi 
împotriva Scripturii. 

— Pe amanta ta ai cumpărat-o? 

— Da. 

— Şi cât ai plătit pentru ea? 

— Aş zice că asta nu e treaba ta, fiule, îi răspunse Struan 
blând. 

— lartă-mă, n-am vrut să fiu prost crescut... să te iau la 
întrebări... sau mai ştiu eu... se roşi Culum. 

— Ştiu. Dar nu se întreabă un bărbat aşa ceva. 

— Da. Voiam să ştiu cam cât costă o femeie. Dacă o 
cumperi... 

— Asta depinde de ce gusturi ai. De la cel puţin un tael 
la... oricât. 

Lui Struan nu-i părea rău că începuse o astfel de discuţie. 
Mai bine să discuţi tu cu el, îşi spuse, decât să-i laşi pe alţii 
s-o facă în locul tău. 

— Apropo, Culum, noi nici n-am stabilit ce salariu să-ţi 
dăm. Începem de la cincizeci de guinee pe lună. Ăştia vor fi 


doar bani de buzunar pentru că tot restul îţi stă la 
dispoziţie. 

— Foarte, foarte... generos din partea ta, izbucni Culum. 
Îţi mulţumesc tare mult. 

— Peste cinci luni, vom spori substanţial suma. De îndată 
ce punem mâna pe terenuri, ne apucăm de construit, 
antrepozite, Casa cea Mare... şi o casă pentru tine. 

— O să fie minunat. N-am avut niciodată o casă a mea... 
vreau să zic că nici măcar o cameră care să fie numai a 
mea. Nici măcar la universitate. 

— Un bărbat trebuie să aibă o casă a lui, oricât de mică. 
Pentru ca să ai mintea limpede, contează foarte mult să ai 
locul tău unde să te retragi. 

— Cincizeci de guinee pe lună înseamnă o mulţime de 
bani, insistă Culum. 

— O să ai ocazia să-i meriţi pe deplin. 

Sunt destui chiar ca să te şi însori, îşi spuse Culum în sinea 
lui. Şi încă uşor. El n-o să aibă nevoie nici de femei plătite, 
nici de băştinaşe care put. Îşi aminti cu silă de cele trei 
împrejurări când se dusese la bordelul pe care-l frecventau 
studenţii, fiindcă doar acolo îşi puteau permite să se ducă. A 
trebuit să se îmbete destul de zdravăn ca să-şi facă destul 
curaj şi să se poarte ca un bărbat şi să intre în camera 
aceea împuţită. Un şiling ca să se prăvălească într-un pat 
duhnind a sudoare, cu o curvă îndobitocită, având de două 
ori vârsta lui. Şi asta numai pentru ca să scape de 
dureroasa patimă, ispită a diavolului, care urmăreşte pe 
orice bărbat. Şi săptămânile de groază de după aceea, 
aşteptând mereu să apară semnele frenţiei. Dumnezeu să 
mă păzească şi să nu mai păcătuiesc niciodată, se gândi el. 

— Culum, te simţi bine? 

— Da, mulţumesc. Mda, cred că am să mă bărbieresc 
înainte de micul dejun şi eu. Iartă-mă. N-am vrut să fiu, 
ăaă... n-am vrut să fiu nepoliticos. 

— Ştiu. 


— Barca lui Brock se apropie de navă, sir, îi comunică 
marinarul. 

— Condu-l la cabină, îi spuse Struan. 

Nici nu-şi ridică privirea din catalogul terenurilor pe care 
i-l dăduse Robb. În vreme ce aşteptau, Culum şi Robb 
simţiră cum tensiunea din aer începe să crească. Brock 
intră tropăind greoi în cabină. Zâmbea cu gura până la 
urechi. 

— Ei, să fie, uită-te că eşti chiar tu în carne şi ciolane, Dirk. 
Mă bătea gândul că oi fi căzut cumva peste bord. 

— Nişte grog? 

— Mulţam. 'Neaţa, Robb. 'Neaţa, Culum. 

— Bună dimineaţa, îngăimă Culum, făcându-i-se silă de 
spaima care-l cuprinsese aşa deodată. 

— 'Ţoalele-ţi vin ca turnate. Ei, te facem de-acum om al 
mării, ei? Ca şi pe tac-tu? 

— Nu. 

Brock se aşeză în scaunul marinăresc. 

— Culum, ultima oară când l-am ginit pă tac-tu, era tare 
canarisit pe-o parte. Ba chiar se ducea la fund aş zice. 
Groaznică treabă. Accidentul ăla - tărăşenie cumplită, şi luă 
cana cu rom întinsă de Struan. Mulţam. În noaptea aia, 
taman cân' am domolit şi io pojarul ăla de s-a stârnit în 
plină noapte aşa din senin, şi am vrut să-i întind şi io o mână 
de ajutor, dumnealui se făcuse nevăzut. Şi l-am căutat toată 
noaptea aia şi o bună bucată din ziua următoare. 

— Foarte frumos din partea ta, Tyler, îi replică Struan. 

— L-am trimis pe Gorth az-noapte să te întrebe de 
sănătate. Ciudată tărăşenie. Afurisită a naibii. Nu-i aşa, 
Culum? 

— Ce-i aşa ciudat, domnule Brock? 

— Că diavolul ăla de-o şchioapă să nu aibă el habar dacă 
tac-tu-i la bord sau nu. Şi nimeni să nu puie piciorul pe 
punte până-n amiază, aşa mi-a trecut mie pe la ureche. Şi 
să mai şi ancorezi taman su' tunurile navei amiral, măi să 
fie! Tare chiznovatică tărăşenie! 


— Gorth a ajuns să atingă catargul steagului? îl întrebă 
Struan. 

— Nenţeles! Tare am fost trişti. Zicea săracul de el că e ca 
şi cum ţi-am mai bate un cui în copârşeu. Cu mare lipsă de 
tragere de inimă a făcut-o. 

Struan îi întinse un cec bancar de douăzeci de mii de 
guinee. 

— Mulţam, spuse Brock fără să se atingă de hârtie, nici 
măcar nu schiţă vreun gest să se uite. Da' nu-s paraleli 
mele. Mai degrabă dă-i-le chiar lui Gorth. Sau trimite-i-le la 
bord tot lui. Pe mine nu mă priveşte. 

— Tyler, cum pofteşti. Va fi şi el la licitaţia de terenuri? 

— Ba bin' că nu. 

Struan luă catalogul terenurilor. 

— Cele mai bune terenuri la țărm sunt 7 şi 8 în vestul văii, 
16 şi 17 în centru şi 22 şi 23 la est. Pe care le vrei? 

— Dirk, mă laşi să-mi aleg care poftesc eu? 

— E destul teren pentru amândoi. Alege care vrei. Nu vom 
licita împotriva ta. Dar nici tu împotriva noastră. 

— Şi pe min' m-a trecut acelaşi gând. Treabă cinstită. Şi cu 
chichirez. Terenurile 16 şi 17 de la țărm şi 6 şi 7 de la 
periferie. 

— Noio să luăm terenurile de la țărm 7 şi 8, terenurile de 
periferie 3 şi 4. 

— Adjudecat! Şi acum nu mai rămâne decât gorganul ăla. 
Ai de gând să licitezi pen” el? 

— Da. 

Brock luă o înghiţitură de rom. Simţea de la distanţă 
neliniştea lui Culum. 

— Dirk, flota ne părăseşte mâne. Ai auzit de una ca asta? 

— Nu. Încotro se-ndreaptă? 

— Către nord, la bătălie, îi replică Brock sardonic. 

— Am şi uitat de războiul ăsta, spuse Struan râzând scurt. 
Să bage spaimă-n Pekin din nou? Acum iarna? 

— Cam aşa. Conducătorii noştri au poruncit ca flota s-o ia 
spre nord. Slujbaşul ăla al tău are în capul lui numai 


ghiulele de tun. L-am auzit pe amiral urlând, da' Longstaff o 
ţinea una şi bună: în nord, pe Dumnezeul meu, în nord ţi se 
porunceşte! O să-i învăţăm noi pe ticăloşii ăia care încalcă 
tratatele. O să le tragem o lecţie de s-o ţină minte. 

— N-o să se ducă în nord. 

— Acu c-ai venit înapoi, poa” că nu. E treabă afurisit de- 
ncurcată cân' un om ca Longstaff ajunge şi el un fel de Tai- 
Pan. Ridicol! Şi cân' un om ca tine face cu el ce vrea. Şi cân' 
noi ăştialalţi musai să ne bizuim pe tine ca să ne salvăm 
flota, icni el zgomotos ca să-şi curețe gâtlejul, apoi 
adulmecă aerul. Şi la bord aici pute a ceva tare chiznovatic. 

— Mda? 

— Da. Pute a tezaur. Da, da, a tezaur, cu siguranţă, spuse 
Brock şi-i aruncă o privire lui Culum. Şi zi aşa, acum nu mai 
eşti falit, fiule, aşa-i? 

Culum nu scoase o vorbă, dar se roşi ca un rac. Brock 
mârâi. 

— Dirk, am adulmecat putoarea asta de cân' ai zvârlit 
ancora în baltă. Ei, ce zic io, încă de cân' ai intrat în radă. 
Aşa deci, nu te-ai dus la fund şi acum ai lovele cu ce să 
plăteşti, iar io-s îngenuncheat din nou. 

— Şi când trebuie plătite poliţele alea? 

— Taman az' după cum bine ştii! 

— Nu vrei să mai acorzi o amânare? 

— De nu m-ar fi convins obrazul puştiului, şi aeru' din nava 
asta, m-aş întreba dacă nu cumva îmi tragi o cacialma. De 
nu cumva tezaurul nici nu-i în cală. Da' ştiu io mai bine. 
Scrie tezaur pe mutrele tuturor celor de pe nava asta, în 
afară de-a ta şi... a lu' Robb. Pe Dumnezeul meu, regulăm 
hârtiile de bancă az”, nici un credit! 

— Ne achităm după vânzarea terenurilor! 

— Nu! '“Nainte! “Nainte! Înain' de-a începe să licitezi, e mai 
bine să fii curat, fără datorii, spuse el, ochii strălucindu-i, în 
vreme ce toată furia îi ieşi la suprafaţă. M-ai dus şi de dat' 
asta, bată-te Dumnezeu să te bată şi diavolu' pe care-l 
slujeşti de-ai s-ajungi în iad. Da' gorganu-i al meu! 


— E al Nobilei Case, nu al celui de-al doilea în rang. 

Brock se ridică în picioare cu pumnii încleştaţi. 

— Pe Dumnezeul meu, am să ajung eu să scuip pe 
mormântu' tău! 

— Pe Dumnezeul meu, eu am să scuip pe casa ta chiar de 
pe gorganul meu, Doamne, şi asta încă înainte de apusul 
soarelui. 

— Poa' că-n toată Asia nu-i destulă avere ca să plătească 
preţul ăsta! Pe Dumnezeu! Bună ziua! 

Brock ieşi furtună din cabină, din coridor se auzi dupăitul 
cizmelor lui grele în vreme ce urca scara. Culum îşi şterse 
palmele asudate. 

— Dirk, gorganul ăsta o să-ţi vină de hac. O să liciteze ce-o 
să liciteze şi apoi o să se oprească, ducându-ne la ruină, 
spuse Robb. 

— Da, tată, aşa o să facă! 

Struan deschise uşa cabinei: 

— Steward! 

— Da, sir. 

— Domnul Cudahy, val-vârtej! 

— Da, sir. 

— Ascultă, Dirk, spuse Robb. Asta-i şansa ta. Să-i faci tu lui 
ceea ce vrea el să-ţi facă ţie. Opreşte-te şi nu mai licita 
taman când nu se aşteaptă. Lasă-l pe el să intre la apă. 
Atunci e ruinat. Elo să fie. Nu noi! 

Struan nu spuse nimic. Se auzi o bătaie în uşă şi Cudahy 
intră în grabă. 

— Da, sir? 

— Adu barca cea mare lângă navă. Spune-i nostromului 
să-i ducă pe domnul Robb şi pe Culum pe Thunder Cloud. 
Aşteaptă-l pe domnul Culum şi du-l la nava amiral. Apoi te 
întorci înapoi şi-mi raportezi. Toată lumea pe punte la pupa. 

Cudahy dispăru pe uşă. 

— Tată, unchiul are dreptate. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu vezi că blestematul acela de pirat te-a prins 
în cursă? 


— Vom vedea noi dacă dragostea de Dumnezeu o să 
reuşească să ne scoată din cursa asta. E o chestiune de 
obraz! 

— Dirk, încercă Robb să-şi pledeze cauza, nu vrei să 
asculţi glasul raţiunii? 

— Sarah te aşteaptă la bord. Deocamdată nimeni nu 
scoate o vorbă despre tezaur. lar tu, Culum, fiule, dacă 
Longstaff te întreabă de mine nu-i spui decât atât, că sunt la 
bord. Nici o vorbă mai mult. 

— Dirk, asta e ultima ta şansă. 

— Robb, mai bine grăbeşte-te. Transmite-i lui Sarah şi 
copiilor salutări din partea mea. 

Struan se reîntoarse la hârtiile lui de pe birou. Robb 
pricepu că era inutil să mai pledeze şi ieşi din cabină fără să 
mai spună o vorbă. Culum porni şi el pe urmele sale. Ştia că 
nimic nu-l va mai putea schimba pe taică-su... nici pe Brock. 
Că Nobila Casă era nevoită să se lupte pentru gorganul 
acela fără nici o valoare de pe o culme de deal fără nici o 
valoare şi ea. Tâmpenie, urlă el în sinea lui. De ce tata e atât 
de tâmpit acum? 

Capitolul doisprezece. 

În după-amiaza aceea, Struan stătea în picioare lângă un 
cort mare ce fusese ridicat în zona de maree înaltă de la 
Happy Valley. Îl urmărea pe căpitanul Orlov care îi 
supraveghea la rândul lui pe marinarii care cărau butoiaşe 
aduse cu barca cea mare şi le stivuiau cu grijă în interiorul 
cortului. Era atât de prins de treaba asta încât nici nu o 
băgă de seamă pe Mary Sinclair când veni în spatele lui. 
Faţa îi era încadrată de o bonetă strânsă sub bărbie. Rochia 
lungă, din postav subţire, maroniu, mătura nisipul, şi era 
strânsă în talie, formând un fel de clepsidră, cum era la 
modă. Numai că materialul era de calitate ieftină şi tăietura 
cam bătrânicioasă. Ţinea în mână un manşon cam ponosit, 
iar pe umeri purta un şal gri care se potrivea la culoarea 
ochilor. Arăta curăţică, simplă şi săracă, modestă, arăta ca o 
lady. 


— Hello, Tai-Pan, murmură ea. 

Struan se trezi din reverie. 

— O, hello, Mary, spuse el şi pe faţă îi apăru un zâmbet 
fugar. Ea îi făcu o plecăciune. Mare cinste, într-adevăr. 

Ţărmul şi valea începeau să se umple de neguţători, 
nevestele şi copiii lor în ţinută de sărbătoare şi cele mai 
bune veşminte, salutându-se şi discutând aprins. Din loc în 
loc, grupuri de marinari şi militari marini, împreună cu 
ofiţerii lor, în uniforme strălucitoare, împestriţau mulţimea. 
Bărci mari aduceau alte familii şi ofiţeri la țărm. În 
apropierea malului, grupuri compacte de sampane ieşiseră 
la pescuit, iar spre partea de apus a insulei se strânsese o 
masă de chinezi curioşi şi gălăgioşi, ţinuţi în frâu de 
cordoane de militari. 

Podiumul licitaţiei fusese plasat pe o mică ridicătură, la 
vreo cincizeci de iarzi mai departe de mulţime, şi Struan îl 
zări pe Gordon Chen aţinându-se pe aproape. Fiul său se 
înclină de îndată ce se simţi privit. Struan înţelese imediat 
că tânărul voia să stea de vorbă cu el şi că probabil aştepta 
cu răbdare să prindă un moment prielnic. 

— Salut, Gordon. Vin într-un minut să vorbim, îi strigă el. 

— Mulţumesc, sir, îi răspunse Gordon Chen, şi se înclină 
din nou. 

Struan îl văzu pe Robb venind cu Sarah, îngreunată de 
sarcină, cu chipul crispat. Karen se zbenguia în jurul lor. 
Struan se uită să-l vadă pe Culum, dar nu-l zări, şi bănui că 
se afla încă pe nava amiral, apoi îl observă adâncit într-o 
discuţie cu Glessing. Lui Struan i se păru ciudat că băiatul 
nu-l căutase de îndată ce sosise pe țărm. 

— Iertare, Iai-Pan, domnişoară Sinclair, interveni Orlov. 
Astea-s toate. 

— Aşa sper şi eu, căpitane Orlov, îi replică Mary în glumă. 
Am auzit că de două ceasuri tot aduci butoaie la țărm. Vrei 
să îmbeţi toată populaţia europeană de aici, domnule 
Struan? 

— Nu. Mulţumesc, căpitane. 


Orlov îşi duse scurt mâna la frunte în semn de salut către 
Mary, apoi intră în cort împreună cu câţiva marinari. În 
acelaşi timp în jurul cortului se mai strânseră câţiva, în 
vreme ce alţii se duseră pe țărm şi începură să bată 
zarurile. 

— Mary, ai venit cam devreme. Licitaţia începe abia peste 
un ceas. 

— Căpitanul Glessing a fost atât de amabil încât s-a oferit 
să mă însoţească, spuse ea. Haideţi să ne plimbăm puţin, 
da? 

— Bineînţeles, îi răspunse el, simțind un fel de asprime în 
vocea ei. 

Porniră încet spre interiorul insulei. Firul văii era plin de 
umezeală, iar ploaia din ziua precedentă lăsase în urma ei 
băltoace care oglindeau, neclintite, cerul. Un pârâiaş se 
strecura şerpuind de la o mică cascadă. Muştele, libelulele, 
albinele şi ţânţarii formau un cor abia auzit prin cel al 
brizanţilor. Soarele făgăduia primăvară. Când se 
îndepărtară suficient de toţi ceilalţi, Mary se opri. 

— Întâi vreau să-ţi spun cât de îndurerată am fost de 
pierderea pe care ai suferit-o. 

— Mulţumesc, Mary. 

— Am vrut să te întâlnesc înainte să pleci din Canton. 

— Da. Îmi aduc aminte. Frumos din partea ta. 

— Aseară am vrut să vin la bord. Am dorit să văd cum te 
simţi. Ai avut parte de un joss rău. 

— Da, dar a trecut. 

— Da, dar eu mai văd încă urmele pe faţa dumitale. Ceilalţi 
nu le văd, dar eu le văd. 

— Şi tu ce mai faci? o întrebă el, încurcat, ca de obicei, 
pentru că Mary părea o fiinţă atât de obişnuită - blândă, 
amabilă, exact aşa cum ar fi trebuit să fie - dar nu era. N-ar 
trebui să-mi placă, se gândi el, dar îmi place. 

— Viaţa mă distrează. Deocamdată. 

Mary aruncă o privire spre țărm. Brock, Gorth, Nagrek 
Thumb, Eliza Brock şi fetele ei coborau din barca lor cea 


mare. 

— Sunt bucuroasă că l-ai învins pe Brock şi de data asta. 
Nespus de bucuroasă. 

— L-am învins într-adevăr? 

Mary îşi miji ochii, dând la iveală creţuri în jur. 

— Patruzeci de lac în argint, nu-i nimic? Cele patru 
monede? 

— De unde ai aflat despre astea? 

— Tai-Pan, ai uitat? Eu am prieteni sus-puşi. 

Spuse toate astea pe un ton firesc, dar ori de câte ori era 
cu Struan îşi dispreţuia aceşti prieteni. 

— Cine-i... la cine sunt celelalte jumătăţi de monedă? 

— Doreşti într-adevăr să aflu? 

— Cred că poate ştii deja. 

— Ah, Tai-Pan, eşti un bărbat între bărbaţi, şi vocea ei 
deveni şi mai caldă. Ştiu unde se află două dintre ele. Când 
am să aflu unde-s şi celelalte două am să-ţi spun. 

— La cine-s cele două? 

— Atunci când tragi sforile pentru un împrumut atât de 
important, câte ai păstra? 

— Pe toate. Da, pe Dumnezeu, pe toate. Jin-qua şi-a 
păstrat două? 

— Una! Fata se jucă cu capetele şalului şi şi-l aşeză mai 
bine pe umeri. Acum la Canton sunt patru mii de stegari. Şi 
o imensă armadă de nave incendiare. Dacă flota noastră va 
încerca să cucerească Forturile Bogue, atunci va fi atacată 
de aceste nave. O altă flotă aşteaptă la cincizeci de mile mai 
la nord. Numele de Wu Kwok îţi spune ceva? 

Struan se prefăcu o vreme că se gândeşte, dar mintea îi 
lucra cu febrilitate. Înainte de întâlnirea cu Scragger nu 
auzise niciodată de Wu Kwok; de Wu Fang Choi bineînţeles 
că auzise, de taică-său, dar nu de fiu. Lui Mauss nu-i 
spusese ce i se dezvăluise pe joncă, nici ce spusese 
Scragger. Numai Robb şi Culum ştiau. Mary n-avusese cum 
să afle despre Wu Kwok de la ei. Aşa că nu avusese altă 
sursă decât Wu Kwok... sau Jin-qua. Dar cum? 


— E un nume destul de obişnuit. De ce? 

— E fiul cel mai mare al lui Wu Fang Choi. 

— Mai marele piraţilor? White Lotus? se prefăcu Struan 
mirat. 

— Îmi place tare mult să te uluiesc, reluă ea înveselită. Ei 
bine, împăratul le-a oferit în taină câte un mandarinat lui 
Wu Kwok şi Wu Fang Choi, prin intermediul Hoppo-ului din 
Canton. Şi funcţiile de guvernatori generali în provincia 
Fukien şi Formosa, în schimbul atacării navelor comerciale 
din portul Hong Kong. Cu toată flota lor. 

— Când urmează să aibă loc atacul? şi de data asta 
uimirea lui era sinceră. 

— Deocamdată nu au acceptat. După cum obişnuiesc 
chinezii să spună, „negocierile continuă”. 

Oare serviciile cerute de Wu Kwok să nu fie decât un truc? 
se întrebă Struan. Un plan diabolic în cadrul unui alt plan 
pentru a-i face să se încreadă în el şi să-l prindă în capcană? 
Atunci de ce s-au folosit de monedă? Ar fi în stare să rişte 
soarta întregii flote? Trei mii de jonci pline cu ticăloşii ăia 
de pirați ar putea să ne vină de hac... poate. 

— Dacă vor accepta, ai putea să afli dacă... va fi lansat acel 
atac? 

— Nu sunt sigură... dar poate că da. Însă asta nu-i tot, Tai- 
Pan. Trebuie să ştii că preţul pe capul tău s-a dublat. Acum 
s-a pus un preţ şi pe capul lui Culum. Zece mii de taleri. Pe 
capul tuturor englezilor. George Glessing, Longstaff, Brock. 
Vocea-i deveni inexpresivă. Şi pentru May-may, Duncan şi 
Kate. Dacă sunt răpiți vii. 

— Cum? 

— Am aflat acum trei zile. Nu erai aici, aşa că am luat 
prima navă pe care am putut către Macao, dar tocmai 
plecaseşi. Aşa că m-am dus la May-may. l-am spus că tu m-ai 
trimis, că ea şi copiii sunt în pericol. Apoi m-am dus la 
compradorul tău şi i-am spus şi lui în numele tău să-i ia pe 
May-may şi pe copii la el în casă, şi că dacă li se întâmplă 


ceva înainte de a te întoarce, o să-l spânzuri pe el, pe copiii 
lui şi pe copiii copiilor lui. 

— Şi ce-a spus Chen Sheng? 

— Mi-a spus să îţi transmit că nu trebuie să te temi de 
nimic în ce-i priveşte. I-am condus pe May-may şi pe copii la 
el acasă, apoi m-am întors la Hong Kong. Cred că 
deocamdată se află în siguranţă. 

— Ştie ceva de tezaur? 

— Bineînţeles. O parte, o mică parte din argintul acela îi 
aparţine. Cum putea investi mai bine? 

— Cine a mai dat bani? 

— Acum ştiu că Chen Sheng, Jin-qua, negustorii din Co- 
hong - toţi au câte o contribuţie. Cu toţii ajung la 
cincisprezece lac. Despre rest nu prea ştiu. Poate au 
contribuit şi mandarinii Manchu. 

— Ti-sen? 

— Nu. Ele în totală dizgrație. Toată averea i-a fost 
confiscată. Cei din Co-hong o estimează la două mii de lac. 
Aur! 

— Şi Chen Sheng a spus că o să aibă grijă de ei? 

— Da. Acum că eşti din nou bogat, o să-i păzească ca pe 
viaţa maică-sii. Deocamdată, cel puţin. 

— Mary, aşteaptă-mă aici, spuse Struan şi se întoarse spre 
țărm. 

Îl descoperi pe Wolfgang şi-l strigă, făcându-i semn să se 
apropie, după care se grăbi în întâmpinarea lui. 

— Wolfgang, ia-l pe Orlov şi plecaţi cu China Cloud spre 
Macao. Îi iei pe May-may şi pe copii şi-i aduci aici cu amah 
cu tot. Ridicaţi toate pânzele. Îl laşi pe Cudahy să păzească 
cortul. 

— Să-i aduc aici? 

— Da. Mâine sunteţi înapoi. Sunt în casa lui Chen Sheng. 

— Să-i aducem aici fără nici un fel de fereală? 

— Da. Pe sfântul Dumnezeu! Plecaţi imediat. 

— Tai-Pan, n-am să fac una ca asta. N-am să-i aduc în văzul 
tuturor. O să te distrugi în felul ăsta. Ştii bine că atunci ai să 


fii ostracizat. 

— Mandarinii au pus preţ pe capul lor. Grăbeşte-te. 

Gott im Himmel! îşi spuse Mauss trăgându-se de barbă 
nervos. 

— Am să-i aduc cu China Cloud în taină şi am să-l pun şi pe 
Orlov să jure că va păstra taina. Gott im Himmel! lartă-l pe 
acest păcătos. 

Struan se întoarse la Mary. 

— Mary, cine ţi-a spus de răpire? 

— Cineva pe care nu-l cunoşti. 

— Fetiţo, ţi-ai primejduit viaţa. Mai întii obţinând 
informaţia asta, şi apoi trecând la acţiune de capul tău. 

— Sunt foarte prudentă. 

— Părăseşte oraşul Macao, odată pentru totdeauna. 
Renunţă la viaţa aceea cât mai eşti în viaţă. Acel joss bun n- 
o să ţină mereu. 

— 'Tai-Pan, haide mai bine să vorbim despre tine. Doar n-o 
să te dai în spectacol aici cu iubita ta chinezoaică. 

— Ea şi copiii vor fi în siguranţă la bord, şi asta contează. 

— Nu în societatea noastră, Dumnezeule, şi doar ştii bine. 
Tai-Pan, o să te doboare... chiar şi pe tine... dacă te pui 
împotriva codului lor afurisit. Şi vor trebui s-o facă. Fata-i 
chinezoaică. 

— La naiba cu ei. 

— Da, dar e un blestem al unui singur om, şi tu trebuie să 
te mai gândeşti şi la compania ta. Atâta timp cât May-may e 
ţinută deoparte, nu reprezintă nici un fel de pericol pentru 
ei: ce nu se vede nu există. Nu eu trebuie să-ţi dau sfaturile 
astea... şi doar ştii mai bine ca oricine... dar te rog, 
păstreaz-o în taină. 

— Aşa fac şi aşa am să fac, numai dacă nu sunt cumva în 
pericol. Mary, îţi datorez un mare serviciu. 

— Da, şi în ochi îi străluci o luminiţă ciudată. Şi am să 
profit de serviciul ăsta. Da. Într-o bună zi am să-ţi cer şi eu 
un serviciu, apoi adăugă înveselită: Ar trebui să fii ceva mai 


prudent, Tai-Pan. Sunt şi eu femeie, şi mintea unei femei 
lucrează altfel decât cea a unui bărbat. 

— Da, spuse Struan şi zâmbi. 

— Zâmbeşti atât de frumos, Tai-Pan. 

— Mulţumesc, bună doamnă, spuse el şi îi făcu o 
plecăciune plină de eleganţă. E într-adevăr un compliment! 
O prinse de mână şi se îndreptară încet spre țărm. Cine ţi-a 
spus despre May-may şi despre copii? 

— Acum doi ani am căzut amândoi de acord că sursele 
noastre de informare sunt sfinte. 

— Nu vrei să nu mai foloseşti cuvintele astea atât de 
importante? 

— Sunt bucuroasă că, în cele din urmă, m-am întâlnit cu 
May-may. E atât de frumoasă. Şi copiii! 

Simţi cum atingerea lui revarsă un val de căldură. 

— S-ar putea cumva ca informaţia să nu fie corectă? 

— Nu, răpirile pentru a dobândi o răscumpărare sunt o 
veche artă a chinezilor. 

— O ticăloşie să te atingi de femei şi copii, spuse Struan şi 
rămase puţin pe gânduri. Cât mai stai aici? 

— Câteva zile. Horatio... Horatio se simte pierdut când 
rămâne singur. Apropo. Chen Sheng ştie şi el că vorbesc 
dialectul cantonez, bineînţeles. Acum ştie şi May-may. Am 
rugat-o să nu spună la nimeni. O să se ţină de cuvânt, da? 

— Da. Nici o teamă în privinţa asta. Dar am să-i amintesc 
şi eu, şi încercă să-şi scoată din minte pe May-may, pe copii, 
Wu Kwok şi navele incendiare şi cele trei jumătăţi de 
monedă care mai erau pe undeva. Pentru un secret am să-ţi 
destăinui şi eu unul. Nobila Casă dă un bal peste treizeci de 
zile. Bineînţeles că eşti şi tu invitată. 

— Ce idee minunată! 

— Şi oferim şi un premiu. O mie de guinee pentru cea mai 
bine îmbrăcată doamnă. 

— Dumnezeule, Tai-Pan, o să ţi se scoată ochii! 

— Aristotle va fi judecătorul. 


— Dar şi aşa tot o să-ţi scoată ochii! şi ochii ei părură să-şi 
schimbe culoarea. Ar trebui să nu uiţi, Iai-Pan. Acum eşti 
cea mai bună partidă din toată Asia. 

Fata râse pe jumătate în batjocură. 

— Ar fi bine să-ţi alegi o nevastă acum cât mai e vreme. O 
mulţime de fetişcane o să-şi arate nurii în faţa dumitale şi 
nu puţine mame o să se străduiască să-ţi bage fata în pat. 

— Să nu mai vorbeşti aşa! 

— Să nu spui că nu te-am prevenit, flăcăule. O mie de 
guinee? Cred că mi-ar place şi mie să câştig premiul ăsta! 
Deodată starea ei sufletească se schimbă. După cum bine 
ştii, am din ce să-mi rostuiesc o rochie pentru un bal ca 
ăsta, dar dacă am să fac prostia asta atunci am să stric 
reclama pe care o are Mary Sinclair pe care o cunoaşte 
lumea. Toţi ştiu că suntem săraci ca nişte culi. 

— Dar nimeni nu spune că nu pot să-ţi dăruiesc eu o astfel 
de rochie. Sau cel puţin nu mă împiedică nimic ca să-ţi fac 
oferta asta prin Horatio. Ce zici? 

— Dumnezeule, Tai-Pan, chiar o s-o faci? Am să-ţi dau banii 
înapoi. 

— Dacă încetezi să mai pomeneşti în deşert numele lui 
Dumnezeu, atunci da. Dar un cadou e totuşi un cadou! 
spuse el şi rămase pe gânduri cercetând-o. Te-ai mai gândit 
în ultima vreme la mătuşa ta Wilhelmina? 

— La cine? 

— La verişoara de-a doua a mamei tale care s-a mutat în 
Olanda. 

— Care? 

— Moştenitoarea... cea care îţi poate lăsa moştenire la 
rândul ei o groază de bani. 

— N-am nici o rudă în Olanda. 

— Poate că maică-ta a uitat să-ţi spună. Poate că un avocat 
din Amsterdam o să-ţi scrie că ai primit o moştenire, zise el 
şi îşi aprinse o ţigară. Când eşti o moştenitoare bogată, poţi 
să-ţi permiţi să cheltuieşti o groază de bani fără să te mai 
fereşti. Nu? 


— Dar... dar, şi deodată se întunecă. Ce-o să spună 
Horatio? 

— Mătuşa Wilhelmina îi poate lăsa şi lui două mii de 
guinee. Dar cea mai mare parte ţie. Aşa îi plac ei nepoatele 
mai ales. Maică-ta a fost favorita ei... ciudat că nimeni nu ţi- 
a spus nimic, nici ţie, nici lui Horatio despre ea. Sărmana 
mătuşa Wilhelmina. A murit chiar ieri. 

Mary făcu ochii mari de emoție. 

— Tai-Pan, poţi să mă... o să faci? 

— E nevoie de trei luni ca o scrisoare să ajungă la Londra. 
O lună pentru a pune la cale lucrurile în Olanda. Trei luni ca 
să ajungă hârtiile aici. Peste şapte luni eşti moştenitoare. 
Dar în tot acest timp trebuie să joci rolul peştelui care nu 
scoate o vorbă. Şi să fii tare uimită când se va întâmpla ce 
trebuie să se întâmple. 

— Da, iartă-mă... sunt copleşită de... Dar să nu ai nici o 
grijă. Să nu ai grijă. Dacă o iau puţin razna şi mă apucă 
plânsul sau chiar ţip... Te divinizez, Tai-Pan. 

Zâmbetul se şterse de pe faţa lui. 

— Să nu mai spui una ca asta! 

— N-am mai spus-o niciodată, şi poate că nici n-am s-o mai 
spun vreodată. Dar pentru mine eşti un Dumnezeu. 

Se întoarse şi o porni singură spre interiorul insulei. 
Struan o urmări o vreme cu privirea, apoi se îndreptă spre 
Gordon Chen. Cu fiecare zi ce trecea, acesta arăta tot mai 
chinez, se gândi Struan. În radă, barca cea mare cu Orlov şi 
Mauss era încă destul de departe de China Cloud. Grăbiţi- 
vă, pentru Dumnezeu. Skinner îi ieşi îngrijorat înainte. 

— Bună ziua, domnule Struan. 

— Hello, domnule Skinner. 

— Mare zi pentru Orient, aşa-i? 

— Mda, dacă vrei să mă ierţi, trebuie să... 

— Domnule Struan, n-am să vă rețin decât un minut. Am 
încercat să vă întâlnesc aseară. Skinner cobori vocea, asuda 
mai mult decât de obicei şi cam puţea, ca de obicei. Poliţele 
Nobilei Case sunt scadente azi, mi-am amintit eu. 


— A, ţi-ai amintit! 

— Vor fi onorate? 

— Domnule Skinner, ai avut vreo îndoială? 

— Circulă nişte zvonuri despre un tezaur. 

— Am auzit şi eu. 

— Sper că sunt adevărate. Nu prea mi-ar place ca Oriental 
Times să intre pe mâinile altui proprietar. 

— Nici mie. În seara asta am să-i dau un articol de mare 
interes. Dar acum mă ierţi, te rog. 

Skinner îl urmări pe Struan care se apropia de Gordon 
Chen, şi tare ar fi dorit să poată trage şi el cu urechea la 
discuţia lor. Apoi îi zări pe Brock şi familia lui discutând cu 
Nagrek Thumb. O zi mare, se gândi el încântat, în vreme ce 
se îndrepta greoi spre ei. Cine o să pună mâna pe gorganul 
acela? 

— Sir, mi-a părut atât de rău când am auzit de nenorocirea 
care v-a lovit, începu Gordon Chen. Am vrut să vin să vă 
spun condoleanţe, dar n-am fost destul de vrednic ca să-mi 
împlinesc datoria asta. Dar m-am rugat. 

— Îţi mulţumesc. 

— Mama mi-a cerut să vă spun că ea va ţine cele o sută de 
zile de doliu, cum e obiceiul. 

— Te rog să-i spui că nu e nevoie, îi răspunse Struan, deşi 
ştia că ea tot va face aşa cum socoteşte de cuviinţă. Ei, şi 
acum spune-mi ce-ai mai făcut de când nu te-am mai văzut? 

— Nimic deosebit, sir. M-am străduit să-l ajut pe Chen 
Sheng să dobândească nişte credit pentru Nobila Casă. Dar 
tare mi-e teamă că nu prea am reuşit. 

Vântul îi înşfăcase coada din creştetul capului şi i-o flutura. 

— Tare greu să pui mâna pe credit, îi replică Struan. 

— Da, aşa-i. Îmi pare tare rău. 

Gordon Chen se gândi o clipă la imensa cantitate de argint 
din cala navei China Cloud şi simţi cum îl cuprinde 
admiraţia faţă de părintele său. Chiar în dimineaţa aceea 
auzise zvonurile, şi ele veneau să le completeze pe celelalte 
ce-şi croiseră drum spre Tai Ping Shan: că Iai-Panul reuşise 


să treacă pe sub nasul atât de mult urâţilor Manchu 
tezaurul din Canton. Dar nu scoase o vorbă despre 
renaşterea Nobilei Case, pentru că lucrul acesta n-ar fi fost 
politicos. 

— Poate că a venit vremea să ai şi tu nişte credit. Aş putea 
să rezolv eu treaba asta. Să zicem un lac de argint. 

Prin ochii lui Gordon Chen trecu o străfulgerare, şi abia 
putu să îngaime: 

— E un credit imens, sir. 

— Tu îţi păstrezi un sfert din profit, eu iau celelalte trei 
sferturi. 

— Cât se poate de cinstit, sir, îi răspunse Gordon Chen 
care-şi adună iute mintea descumpănită scurt timp. Foarte 
generos din partea dumneavoastră. În vremuri atât de 
grele ca acelea pe care le trăim, e cât se poate de generos. 
Dar dacă aş avea posibilitatea să dobândesc două treimi, iar 
dumneavoastră o treime, atunci asta m-ar ajuta foarte mult 
ca să vă sporesc profitul în chip considerabil. Chiar în chip 
foarte considerabil. 

— Şi eu mă aştept ca acest profit să fie considerabil! spuse 
Struan şi-şi aruncă trabucul. O să fim atunci parteneri. Tu 
jumătate, şi eu jumătate. E o înţelegere particulară între 
noi doi. Şi rămâne o taină. O să întocmeşti registre şi 
prezinţi socotelile în fiecare lună. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. Tai-Pan, sunteţi chiar mai mult decât 
puţin generos. Mulţumesc, sir! 

— Caută-mă diseară şi am să-ţi dau hârtiile necesare. O să 
fiu la bordul navei Resting Cloud. 

Gordon Chen se simţi atât de fericit, încât îi venea să sară 
în sus de bucurie şi să ţipe cât îl ţinea gura. Nu putea să 
înţeleagă de ce tatăl său se arătase atât de generos. Ştia 
însă că acel lac de argint se afla în mâini bune şi că se va 
înmii. Dacă va avea parte de un joss bun. Apoi îşi aduse 
aminte de Hung Mun 'Tong şi se întrebă dacă credinţa faţă 
de thong va intra în conflict cu credinţa sa faţă de acest 
părinte. Şi dacă se va întâmpla aşa, care va fi mai tare. 


— Nici nu pot să vă mulţumesc îndestul, sir. Înțelegerea 
asta e valabilă de îndată? 

— Da. M-am gândit că s-ar putea să vrei să participi la 
licitaţia pentru terenuri. 

— Am socotit... Gordon Chen se opri brusc. 

Culum, cu o figură morocănoasă, se apropie de ei. 

— Hello, Culum, îl întâmpină Struan. 

— Hello, tată. 

— Ţi-l prezint pe Gordon Chen. Fiul meu Culum, spuse 
Struan, brusc conştient de liniştea care cuprinsese 
mulţimea de pe plajă şi de privirile atente ale tuturor. 
Gordon Chen făcu o plecăciune. 

— Sunt onorat să vă întâlnesc, domnule. 

— Culum, Gordon e fratele tău vitreg, preciză Struan. 

— Ştiu, răspunse Culum, întinzându-i mâna. Încântat să te 
cunosc. 

Năucit de a-l auzi pe Struan declarând deschis că ele fiul 
său, Gordon strânse timid mâna celuilalt. 

— Mulţumesc, mulţumesc tare mult. 

— Ce vârstă ai tu, Gordon? îl întrebă Culum. 

— Douăzeci, domnule. 

— Fraţii vitregi ar trebui să se adreseze unul altuia cu 
numele de botez, nu-i aşa? 

— Dacă asta vă face plăcere. 

— Şi acum trebuie să ne cunoaştem mai bine! spuse 
Culum întorcându-se spre Struan, ce era mişcat de felul în 
care fiul său îl acceptase pe Gordon. Îmi pare rău că te-am 
necâjit. Dar voiam să-l cunosc pe Gordon, spuse el şi se 
îndepărtă iute. 

Struan auzi cum liniştea de dinainte se risipi în clipa în 
care plaja aceea încremenită o vreme prinse din nou viaţă. 
Şi fu mai ales uimit să vadă că pe faţa lui Gordon Chen 
curgeau lacrimi. 

— lertare... eu... eu am aşteptat clipa asta de o viaţă, 
domnule Struan. Mulţumesc, mulţumesc tare mult, îi spuse 
poticnindu-se în cuvinte Gordon Chen. 


— Flăcăule, cei mai mulţi îmi spun „Iai-Pan”. Să-l lăsăm la 
o parte pe „domnule Struan”. 

— Da, Tai-Pan, spuse Gordon Chen, făcând o plecăciune şi 
se îndepărtă. 

Când Struan porni pe urmele lui Culum, zări barca oficială 
a lui Longstaff atingând ţărmul. Era însoţit de amiral şi de 
un grup de ofiţeri de marină. Între ei şi Horatio. Bun, se 
gândi Struan. Şi acum cu Brock. Îi făcu semn cu mâna lui 
Robb şi arătă spre Brock. Robb încuviinţă dând din cap. O 
părăsi pe Sarah şi îl ajunse din urmă pe Culum. Amândoi se 
îndreptară spre Struan. 

— Robb, ai hârtiile la tine? 

— Da. 

— Atunci haidem. Să ne luăm poliţele înapoi, şi Struan îi 
aruncă o privire lui Culum. Flăcăule, nu ai de ce să fii 
nervos. 

— Da. 

Merseră puţin şi Struan îi spuse: 

— Sunt bucuros că l-ai cunoscut pe Gordon. Mulţumesc, 
Culum. 

— Am... am vrut eu să-l întâlnesc chiar azi. Când eşti şi tu. 
Aşa... În văzul tuturor... 

— De ce? 

— Nu spui tu că asta înseamnă a-ţi ţine obrazul la mare 
cinste, ceea ce-i atât de important? 

— Cine ţi-a spus de Gordon? 

— Când m-am întors de la Canton, am auzit şi eu nişte 
vorbe. Oamenii sunt totdeauna fericiţi să-ţi aducă la 
cunoştinţă veştile proaste! 

Şi îşi aduse aminte de zâmbetele răutăcioase ale celor mai 
mulţi dintre negustori şi nevestele lor atunci când îi 
întâlnise: „Flăcăule, ne pare atât de rău că te-ai nimerit şi 
tu într-un moment atât de prost. Mare păcat că Nobila Casă 
nu mai există. Fără ea, nu va mai fi ca înainte”, spuneau ei 
pe diferite tonuri. Dar Culum ştia că toţi nu mai puteau de 
bucurie, încântați să vadă compania umilită în felul acesta. 


Mătuşa Sarah fusese cea care îi deschisese ochii cu 
adevărat, arătându-i cât era de naiv. 

Se plimbau amândoi pe Drumul Reginei şi tocmai treceau 
pe lângă nişte eurasieni, primii pe care-i vedea în viaţa lui, 
un băiat şi o fetiţă, şi o întrebase pe mătuşă-sa de ce 
naţionalitate erau, şi de unde apăruseră. 

— Ei, începu ea, sunt metişi, jumătate englezi, jumătate 
păgâni. Mulţi dintre negustori au prăsit pe aici bastarzi cu 
iubitele lor nebotezate. Bineînţeles că totul e ţinut în mare 
taină, dar ştie toată lumea. Şi unchiul tău Robb e tatălunui 
astfel de copil. 

— Cum? 

— Am expediat-o şi pe maică-sa şi pe odrasla ei acum 
câţiva ani în urmă. Şi lucrurile n-ar fi stat chiar atât de rău 
dacă femeia aceea ar fi fost creştină şi ceva mai drăguță. 
Atunci măcar aş fi înţeles şi eu. Dar era... nu, să lăsăm asta. 

— Tata... are şi el vreun copil... din ăsta? 

— Nu ştiu dacă mai are copii, Culum. Dar un băiat tot are, 
şi lucrează pentru compradorele său, şi-l cheamă Gordon 
Chen. Tatăl tău are un ciudat simţ al umorului şi i-a pus un 
nume de botez care aparţine clanului. Am auzit că a fost şi 
botezat creştineşte. Socot că e şi asta ceva. Poate că nici n- 
ar fi trebuit să-ţi spun toate astea, Culum. Dar cineva tot ţi- 
ar fi spus şi e mai bine să afli adevărul de la cineva din 
neamul tău, decât să auzi cum se şopteşte pe la spatele tău. 
Da, ai cel puţin un frate vitreg în Asia. 

În noaptea aceea n-a fost în stare să închidă ochii deloc. A 
doua zi, a luat-o disperat pe țărm. Nişte ofiţeri de marină, 
între ei şi Glessing, jucau cricket, şi fusese invitat să vină să 
completeze echipa. Când fusese rândul lui la bătaie, lovi cu 
tot năduful, răzbunându-se pe minge, parcă vrând s-o 
ucidă, şi o dată cu asta şi ruşinea care-l frământa. 

A jucat strălucit, dar jocul nu i-a adus nici o bucurie. Mai 
apoi Glessing îl luase deoparte şi-l iscodise să afle ce păţise. 
Şi-i mărturisise totul dintr-o suflare. 


— Nu-l aprob pe tatăl dumitale, după cum fără îndoială ştii 
bine, îi replicase Glessing. Dar asta n-are nimic a face cu 
viaţa lui personală. Ca şi tine, m-am izbit şi eu de aceleaşi 
probleme. Ştiu şi eu că tatăl meu are o iubită în Maida Vale. 
Şi doi băieţi şi o fată. Nu mi-a pomenit niciodată de ei, deşi 
cred că el ştia că ştiu şi eu. Tare încâlcită treabă, dar ce 
poate face omul? Poate, când am să ajung şi eu la vârsta lui, 
am să procedez şi eu la fel. Am să aştept şi am să văd. 
“Nenţeles e tare afurisită treabă să ştii că ai un frate vitreg 
care-i corcitură. 

— Îl cunoşti? 

— L-am văzut de câteva ori. Dar n-am vorbit cu el 
niciodată, deşi am auzit că e un băiat cumsecade. Ascultă- 
mi sfatul... ăăă... ce face taică-tu cu viaţa lui personală îl 
priveşte pe el şi nu trebuie să te deranjeze pe tine. 
Indiferent cum e, ai numai un singur tată. 

— Nu eşti de acord cu ce face, dar îi ţii partea. De ce? 

Glessing ridică din umeri. 

— Poate pentru că am învăţat că păcatele tatălui îl privesc 
numai pe el şi nu pe fiul său. Poate pentru că Iai-Panul e un 
marinar mai bun decât am să ajung eu vreodată, şi conduce 
cea mai minunată flotă de splendide nave de pe faţa 
pământului... şi se poartă cu oamenii lui aşa cum trebuie să 
se poarte, le dă mâncare bună, îi plăteşte bine, dorm 
omeneşte şi nu aşa cum muncim noi, cu ce se îndură 
parlamentul ăsta afurisit să ne dea, nici măcar banii aceia 
blestemaţi, şi în loc de echipaje, oameni aflaţi la ananghie, 
sau nişte amărâţi de candidaţi la spânzurătoare. Poate 
pentru că ela botezat Promontoriul Glessing cu numele 
meu, sau poate pentru că e Iai-Pan. Poate pentru că familia 
Sinclair îl admiră atât de mult. Nu ştiu ce să-ţi zic. Nu mă 
feresc să-ţi spun că dacă primesc vreodată ordinul să mă 
iau pe urmele lui, am să mă duc să pun mâna pe el doar în 
limitele legii şi sper, în numele lui Dumnezeu, că va reuşi şi 
de data asta să-l tragă pe sfoară pe viermele ăla necioplit 


de Brock. N-aş putea să-l sufăr pe ticălosul acela să fie Tai- 
Pan. 

Din ziua aceea Culum se întâlnise mereu cu Glessing. Şi 
între ei încolţi o prietenie. 

Culum continuă să-i răspundă foarte încurcat lui Struan: 

— Astăzi, ei, când te-am văzut împreună cu Gordon Chen, 
l-am întrebat pe George Glessing. A fost destul de onest şi 
mi-a spus. 

Struan se opri brusc. 

— Vrei să spui că din partea mea nu a fost cinstit că nu ţi- 
am spus nimic până acum? 

— Nu. Doar nu trebuie să te justifici în faţa mea pentru 
ceea ce faci. Nu faţă de mine. Doar un tată nu trebuie să se 
explice dinaintea fiului său. Nu-i aşa? 

— Gordon e un băiat minunat, interveni Robb stângaci. 

— De ce ai dorit să afli ce vârstă are? îl întrebă Struan pe 
Culum. 

— E de aceeaşi vârstă cu mine, da? 

— Da, şi? 

— Tată, n-are nici o importanţă. 

— Ba da. Pentru tine are importanţă. De ce? 

— O problemă de morală, zic eu. Dacă suntem de aceeaşi 
vârstă mama lui a fost... - e potrivit cuvântul concurentă? - 
cu mama mea. 

— Da, concurentă ar fi cuvântul potrivit. 

— Dar şi cuvântul adulter ar fi potrivit aici, nu-i aşa, sir? 

— Unul dintre adevărurile care-l guvernează pe un bărbat 
e şi acela că adulterul e la fel de inevitabil ca moartea şi 
răsăritul soarelui. 

— Dar poruncile Domnului nu glăsuiesc aşa, spuse Culum 
şi evită privirea tatălui său. Uite, a venit Longstaff şi licitaţia 
o să înceapă, mai îngăimă el. 

— De asta eşti tu atât de neliniştit pentru că te-ai întâlnit 
cu Gordon Chen şi mă cântăreşti cu cântarul poruncilor 
Domnului? 


— Tată, aşa-i că pentru întâlnirea cu Brock nu ai nevoie de 
mine? Dacă nu te supără, eu cred câ... am să mă duc să văd 
dacă totul e în regulă. 

— Fă cum crezi, fiule. Dar eu socot că ar trebui să mergi 
cu noi. E un prilej cu care rar te întâlneşti. Dar tu fă cum 
crezi. 

Struan îşi reluă drumul. Culum şovăi, apoi îl ajunse din 
urmă. Drumul Reginei se îndrepta spre vest dinspre valea 
ce dădea spre țărm. După o milă ajungeai la corturile 
militarilor marini, care păzeau magaziile de aprovizionare 
ale marinei ce sporeau mereu; la altă milă distanţă erau 
şirurile de corturi ale soldaţilor de lângă Promontoriul 
Glessing, unde se termina Drumul Reginei. lar pe panta de 
deasupra promontoriului lui Glessing, se ridicase Tai Ping 
Shan, legat de țărm printr-un nesfârşit şir fremătător de 
chinezi, cocoşaţi sub poverile ce constituiau avuţia lor. Şirul 
acela era în permanentă mişcare şi se alimenta fără 
încetare de la joncile şi sampanele ce soseau continuu. 

— Bună ziua, Excelenţă, spuse Struan, ridicându-şi pălăria 
când se întâlniră cu Longstaff şi anturajul său. 

— A, Dirk, bună ziua. Salut, Robb, spuse Longstaff fără să 
se oprească. Culum, nu sunteţi gata să începeţi? 

— Într-un minut, Excelenţă. 

— Păi, să ne grăbim. Trebuie să mă-ntorc la bord. Ei? şi-i 
aruncă lui Struan aşa din mers de parcă şi-ar fi adus aminte 
abia atunci să-i transmită câteva cuvinte insultătoare: Dirk, 
îmi pare bine că te-ai întors, după care îşi continuă drumul 
salutându-i pe ceilalţi. 

— În numai trei minute îşi schimbă el părerea, spuse 
Struan. 

— Tâmpit demn de tot disprețul, lovi-l-ar frenţia de idiot! 
mârâi Culum în şoaptă. Mulţumesc lui Dumnezeu că asta-i 
ultima zi în care-l mai slujesc. 

Struan clătină din cap: 

— Dacă aş fi în locul tău, aş folosi slujba asta de aghiotant 
al secretarului colonial în folosul meu. 


— Cum? 

— Acum avem din nou puterea în mâinile noastre. Dar 
numai mâna lui poate transforma, cu o semnătură, o hârtie 
în lege. Şi mâna lui trebuie condusă şi de acum încolo, 
drept? 

— Da, aşa cred şi eu, da, se grăbi să-i răspundă Culum. 

În vreme ce Struan şi ai lui se apropiau de familia Brock, 
pe plajă se lăsă deodată linişte şi toată frăsuiala aceea se 
domoli. Gorth şi Nagrek Thumb îi încadrau pe Brock, Liza şi 
fetele lor. Skinner începu să fluiere neauzit şi se trase mai 
aproape. Aristotle Quance şovăi chiar în clipa în care voia să 
mai pună o trăsătură de penel pe pânză, şi numai cei prea 
tineri nu simțeau momentul acela de tensiune, şi nici nu 
urmăreau scena, nici nu ascultau. 

— Bună ziua, doamnelor şi domnilor, spuse Struan, 
săltându-şi pălăria. 

— Ziua, domnule Struan, spuse Liza Brock politicoasă. Le 
ştii pe Tess şi Lillibet, aşa-i? 

— Bineînţeles. Bună ziua, domnişoarelor, spuse Struan 
când fetele făcură o reverență, şi observă că Tess crescuse 
destul de mult de când n-o mai văzuse. Ei, şi acum putem să 
ne încheiem socotelile, îi spuse el lui Brock. 

— Acum e taman cât se poate de bine. Liza, tu şi fetele, 
înapoi pe navă. Lillibet, tu să-ţi mai ţii mânuţele la locul lor 
şi să nu le tot vâri în mare că ai să rămâi fără ele. Şi ai grijă 
să nu cazi peste bord. Tess, iubirea mea, ai grijă de tine şi 
de Lillibet. Acu ştergeţi-o, şi ascultaţi-o pe mă-ta. 

Fetele făcură iute câte o plecăciune şi o porniră în fugă 
înaintea mamei lor, bucuroase că fuseseră expediate de 
acolo. 

— Plozii nu prea au ce căuta pe nave, aşa-i? făcu Brock. Că 
nu-i poţi urmări pe toţi să vezi pe unde mai mişună. Şi-i 
destul ca să te scoată din minţi. 

— Mda, făcu Struan şi-i înmână lui Gorth poliţa de bancă. 
Gorth, acum suntem chit. 


— Mulţam, îngăimă el şi începu să examineze cu mare 
atenţie hârtia. 

— Poate că ai vrea să dublezi suma. 

— Cum? 

— Un pariu de încă douăzeci de mii de lire spune că una 
dintre navele noastre o să vă întreacă pe drumul spre casă. 

— Mulţam, dar se zice că banii nu se ţin de poala 
nebunului. Şi eu nu-s nici nebun şi nici... mort după pariuri, 
spuse Gorth privind mai departe cecul. Banii îmi prind al 
naibii de bine. Poa' cumpăr şi eu o ciozvârtă din gorganul 
acela de la tata. 

Struan se schimbă la faţă. 

— Haideţi să mergem spre cortul acela, spuse el şi o luă 
înainte. Robb şi Culum porniră după el, cel dintâi simţindu- 
se fericit că frate-său era Tai-Pan al Nobilei Case, pentru că 
vechile lui temeri îi reveniseră: Cum am să reuşesc eu să 
mă descurc cu Brock, cum? 

Struan se opri în faţa cortului şi-i făcu un semn din cap lui 
Cudahy. 

— Haideţi, flăcăi, le spuse el celor câţiva marinari care 
erau cu el. Fuga! 

Spre uimirea tuturor celor din jur, marinarii făcură cortul 
să se prăbuşească. 

— Tyler, poliţele noastre plătibile la vedere, dacă eşti bun! 

Cu multă băgare de seamă, Brock scoase poliţele din 
buzunar. 

— Op! su' de mii douăjpatru de mii de parale. 

Struan îi dădu poliţele lui Robb, care le verifică rând cu 
rând cu mare atenţie, comparându-le cu copiile. 

— Mulţumesc, îi spuse Struan. Acum eşti dispus să 
semnezi şi tu asta? 

— Ce mai e şi asta? 

— Confirmarea de primire. 

— Da” un'e-i cecul tău de bancă? îl întrebă Brock bănuitor. 

— Ne-am hotărât să plătim peşin, îi replică Struan. 


La această replică, marinarii traseră deoparte cortul 
prăbuşit: ascunzând aproape cu totul grămada de butoaie 
goale, se ridicau nişte pereţi perfect aliniaţi din lingouri de 
argint. Sute şi sute de cărămizi strălucind în bătaia soarelui 
voalat. Brock se holbă fascinat la lingouri şi asupra Hong 
Kong-ului se lăsă o tăcere groaznică. 

— Nobila Casă a hotărât să plătească peşin, rupse liniştea 
Struan cu o mină foarte degajată, apoi aprinse un chibrit, 
şi-l apropie de sulul de poliţe plătibile la vedere, scoase din 
buzunar trei trabuce, le oferi câte unul lui Robb şi Culum, şi 
le dădu foc de la hârtiile de bancă ce ardeau. Totul a fost 
cântărit cu grijă, Tyler, dar dacă vrei să mai verifici şi tu 
avem o balanţă. 

Lui Brock îi năvăli sângele în obraz. 

— Să dea Dumnezeu să putrezeşti în iad! 

Struan lăsă hârtiile carbonizate să cadă la pământ şi le 
acoperi cu nisip. 

— Domnule Cudahy, mulţumesc. Poţi să pleci cu oamenii 
pe Thunder Cloud. 

— Nţeles, sir! şi Cudahy şi oamenii lui mai aruncară o dată 
o ultimă privire acelui tezaur după care li se scurgeau ochii 
şi apoi se repeziră spre bărcile lor. 

— Şi cu asta basta, le spuse Struan lui Robb şi Culum. 
Acum ne putem apuca să ne ocupăm de cumpărarea 
terenurilor. 

— Dirk, straşnică brodeală. A fost o idee nemaipomenită. 

Culum se uită în jur, cercetând plaja. Văzu lăcomia şi 
invidia de pe feţele oamenilor, ochii care-i urmăreau cu 
fereală. Doamne, mulţumescu-ţi, îngăimă el abia şoptit, 
fiindcă mi-ai îngăduit să fiu şi eu o părticică din Nobila 
Casă. Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că mi-ai îngăduit să fiu 
unealta ta. 

Brock îşi reveni deodată după acest şoc. 

— Gorth, aduc-ţi ortacii la țărm şi dă-i zor, cât mai iute. 

— Ce? 


— Fir-ar a naibii, dă-i zor, cât mai iute, şuieră Brock cu 
voce scăzută, dar plină de furie. Înarmaţi cu toţii, într-un 
minut o să ne trezim pe cap cu toţi piraţii din Asia. 

Gorth o luă la fugă. Brock îşi smulse de la brâu pistoalele 
şi i le întinse lui Nagrek. 

— Dacă se apropie cineva la mai mult de cinci iarzi, îi zbori 
creierii! şi se îndreptă cu paşi mari spre Longstaff. 
Înălţimea voastră, po' să-mprumut şi io nişte soldaţi? În alt 
chip o să avem o groază de necazuri. 

— Hmm? Soldaţi? Soldaţi? îngăimă Longstaff clipind din 
ochi. În vreme ce se uita la tezaurul de pe țărm. Afurisită 
treabă. Chiar e argint adevărat. Chiar tot. Afurisită treabă, 
opt sute de mii de lire să facă? Parcă aşa spuneai. 

— Chiar oleacă mai mult, îi replică Brock nerăbdător. 
Soldaţi. Militari, marinari. Oricare are o armă la el. Să 
păzească comoara asta, la dracu! 

— A! înarmaţi! Bineînţeles. Domnule amiral, eşti amabil să 
te ocupi de treaba asta, te rog? 

— Atenţie la mine! strigă amiralul, înfuriat la culme de 
lăcomia pe care o citea pe fiecare chip, chiar şi pe cele ale 
ofiţerilor din marina regală; militarii, marinarii, infanteriştii 
se apropiară în fugă. La cincizeci de paşi de tezaur, formaţi 
un cerc. Nimeni nu are voie să se apropie. Aţi priceput? şi-i 
aruncă o privire fioroasă lui Brock. Vreme de un ceas eu 
răspund de siguranţa argintului. Peste o oră îl las unde se 
găseşte. 

— Mulţam, mulţam tare mult, dom” amiral, îi răspunse 
Brock stăpânindu-şi o înjurătură. 

Se uită spre larg: barca lui Gorth se îndrepta spre White 
Witch, oamenii vâslind din răsputeri. O oră poa' c-ajunge, se 
gândi el, blestemând şi tezaurul şi pe Struan. Cum naiba 
am să reuşesc eu să mă scap de atâta amar de argint? Pe-a 
cui semnătură să te mai încrezi acum? Că războiu' stă să- 
nceapă şi comerţ ioc, ei? De-ar fi fost negoţ cât de cât, aş fi 
plătit pentru ceaiul întregului sezon. Da' de' nu poa' nimeni 
garanta negoţul, ei, atunci hârţoagele tuturor companiilor 


nu-i decât hârtie moartă, în afară de cele ale afurisitei de 
Nobile Case. Şi nici vo” bancă, nici v'un safe de tezaur, şi nu 
eşti nici tu în siguranţă până nu te scapi de argintu' ăsta. Ţi- 
e viaţa la mare ananghie. Pen' numele lui Dumnezeu, 
trebuia să-ţi treacă şi ţie prin minte ce te aşteaptă. Trebuia 
să-ţi treacă prin diblă că ticălosul ăla stricat o să-ţi joace un 
renghi ca ăsta. Te-a prins în capcană bine de tot. Brock 
izbuti să-şi desprindă gândurile de fascinația tezaurului şi 
să se uite la Struan. Îi zări zâmbetul batjocoritor şi simţi 
cum îl copleşeşte furia. 

— Pen” numele lui Dumnezeu, ziua asta încă nu s-a 
încheiat de tot. 

— Tyler, ai mare dreptate, îi răspunse Struan. Mai avem 
ceva de lichidat. 

— Mda, mârâi Brock şi începu să-şi croiască drum prin 
mulţimea tăcută către platformă. 

Deodată pe Culum îl cuprinse din nou neliniştea, încă mai 
groaznică decât înainte. 

— Ascultă, tată, spuse el dintr-o suflare, cu voce scăzută. 
Unchiul Robb are dreptate. Brock o să te lase descoperit 
taman când licitaţia o să se ridice... 

— Fiule, te rog, în numele lui Dumnezeu, nu începe din 
nou. Gorganul aparţine Nobilei Case. 

Culum se uită ţintă la taică-său şi se simţi neajutorat. Apoi 
se îndepărtă brusc. 

— Ce naiba l-o fi apucat? îl întrebă Struan pe Robb. 

— Habar n-am. Toată ziua a fost aşa apucat, ca o căţea în 
călduri. 

În clipa aceea Struan o văzu pe Sarah stând la marginea 
mulţimii, cu Karen alături de ea, albă la faţă, ca o statuie. Îl 
apucă pe Robb de mână şi-l conduse spre ele. 

— Robb, încă nu i-ai spus nimic soţiei tale Sarah, aşa-i? Că 
o să mai stai, ei? 

— Nu. 

— Atunci acum e momentul potrivit. Acum când eşti din 
nou om bogat. 


Ajunseră lângă Sarah, dar aceasta nici nu-i observă: 

— Hello, unchiule Dirk, îl întâmpină Karen. Pot să mă joc şi 
eu puţin cu cărămizile acelea ale dumitale atât de 
frumoase? 

— Dirk, chiar sunt adevărate, adevărate? îl întrebă Sarah. 

— Da, Sarah, răspunse Robb în locul lui. 

— Numai Dumnezeu ştie cum ai izbutit să pui mâna pe 
atâta argint, Dirk, dar eu îţi mulţumesc! Se crispă de 
durere când pruncul din pântece îi dădu un ghiont, şi se 
grăbi să-şi scoată sărurile. Asta înseamnă că... că... suntem 
salvaţi? 

— Da, îi răspunse Struan. 

— Mami, pot să mă joc şi eu cu una dintre ele? ţipă Karen. 

— Nu, draga mea. Du-te mai încolo şi te joacă! îi spuse 
Sarah, care se îndreptă spre Struan şi-l sărută, în vreme ce 
lacrimile îi şiroiau pe faţă. Îţi mulţumesc. 

— Sarah, nu-mi mulţumi. Atâta metal preţios are un preţ 
foarte ridicat şi costă! Struan îşi duse mâna la pălărie şi se 
îndepărtă. 

— Robb, ce-a vrut să spună? 

Robb îi mărturisi. 

— Eu totuşi am să plec, spuse ea. De îndată ce-am să pot. 
De îndată ce se naşte copilul. 

— Da, aşa-i mai bine. 

— Mă rog lui Dumnezeu să nu mai dai niciodată de ea. 

— Ah, Sarah, n-o mai lua iar de la început. Azi e o zi atât 
de frumoasă. Suntem din nou bogaţi. Poţi de-acum să aitot 
ce-ţi doreşti tu pe lumea asta. 

— S-ar putea să-mi doresc să am şi eu un bărbat care să- 
mi fie soţ cu adevărat! Sarah porni cu mers greoi spre 
barca cea mare, iar când Robb dădu s-o urmeze i-o reteză 
scurt: Mulţumesc, dar cred că ajung la bord şi singură. 
Karen, draga mea, haide. 

— Cum pofteşti, îi răspunse Robb şi porni cu paşi mari pe 
plajă. 


O vreme nu reuşi să-l vadă pe Struan în mulţimea aceea. 
Apoi, când se mai apropie de platformă, îl zări sporovăind 
cu Aristotle Quance. Se duse la ei. 

— Salutare, Robb, scumpule, îl întâmpină Quance 
expansiv. Minunată lovitură, tocmai îi spuneam Tai-Panului. 
Minunată. Pe măsura Nobilei Case; apoi se întoarse spre 
Struan şi pe faţa lui urâtă juca bucuria. Apropo, mi se pare 
că-mi datorezi cincizeci de guinee! 

— Nici pomeneală! 

— Portretul lui Culum. E tocmai gata, doar să-l expediez. 
Sper că n-ai uitat cumva. 

— A fost vorba de treizeci de guinee, şi ţi-am dat zece în 
avans, Dumnezeule. 

— Chiar mi i-ai dat? Fir-aş afurisit să fiu. Eşti sigur? 

— Unde-i Shevaun? 

— A pălit-o boala, aşa am auzit, biata fată. Quance luă o 
priză de tutun. Fiule, eşti un prinţ, asta eşti. Pot şi eu să 
împrumut nişte bani de la tine? Pentru o cauză dreaptă. 

— Ce fel de boală? 

Quance se uită cu grijă în jur şi spuse cu voce scăzută: 

— Lingoarea dragostei. 

— Pentru cine? 

Quance şovăi puţin: 

— Pentru tine, fiule. 

— Ah, Aristotle, du-te dracului, îi replică Struan acru. 

— Dacă vrei crezi, dacă nu, nu. Da' eu ştiu ce spun. A 
întrebat de tine de mai multe ori. 

— În timpul şedinţelor când îţi pozează? 

— Care şedinţe? făcu Quance nevinovat. 

— Ştii tu bine care şedinţe. 

— Lingoarea dragostei, fiule! râse mărunţelul. Şi acum că 
mai şi eşti din nou bogat, nu-ţi rămâne decât să te trezeşti 
că ţi se taie picioarele şi în fân cu tine! Nemuritoarele 
testicule ale lui Zeus! Fata asta trebuie să fie minunată de 
tot. Şi numai cincizeci de guinee, şi o lună încheiată nu te 
mai bat la cap. 


— Şi care-i cauza aceea dreaptă de care vorbeai? 

— Chiar eu mi-s, fiule. Am nevoie de o cură. Am dus-o tare 
greu. 

— Mda. Cam ştiu eu care-i problema ta. lar a dat strechea 
în tine. Scârbos pentru un om ajuns la vârsta ta! 

— Ar trebui să fii şi tu la fel de norocos, fiule. Trebuie să 
recunosc că-s un pictor minunat. lar cincizeci de guinee 
pentru un biet sărman nu e prea mult. 

— O să-ţi primeşti cele douăzeci de guinee când o să 
primesc şi eu tabloul! Struan se aplecă spre el şi-i spuse în 
şoaptă, insinuant: Aristotle, vrei o comandă grasă? Să zicem 
de o sută de lire. În aur? 

Quance îi întinse de îndată mâna. 

— Eu ţi-s omul. Pe cine trebuie să omor? 

Struan începu să râdă, apoi îi spuse despre bal şi despre 
postul de arbitru. 

— Niciodată! Pe Dumnezeul meu! explodă Quance. Ce, am 
ajuns atât de nebun? Vrei să mă lase astea fără boaşe? Să 
mă bage în mormânt înainte de vreme? Să mă hăituiască 
orice muiere din Asia? Să nu mă mai pot apropia de 
niciuna? Niciodată! 

— Numai un bărbat cu ştiinţa ta, cu renumele tău, cu... 

— Niciodată, jur pe Dumnezeu. Şi asta să-mi propui chiar 
tu, prietenul meu de odinioară... pentru o mizerabilă sută 
de lire nenorocită şi să mă pui în pericol de moarte. Da, pe 
Dumnezeu, în pericol de moarte. Să ajung să fiu blestemat 
toată viaţa, urât, ruinat, mort înainte de vreme... Să zicem 
două sute? 

— Adjudecat! îi spuse Struan. 

Quance îşi aruncă pălăria în aer şi începu să ţopăie o gigă, 
ţinându-se de pântece. Apoi îşi aranjă frumos jiletca 
purpurie de mătase, îşi luă pălăria şi şi-o aşeză şmechereşte 
pe-o ureche. 

— Tai-Pan, eşti un prinţ. Cine altul decât mine, Aristotle 
Quance, ar îndrăzni să împlinească o astfel de ispravă? Cine 


altul decât mine ar fi o alegere mai bună? Perfectă. Ah, 
minunatule Quance! Prinţ al pictorilor! Două sute. În avans. 

— Numai după arbitraj. 

— N-ai încredere în mine adică? 

— Nu. S-ar putea s-o ştergi. Să te evaporezi. 

— M-aş scula şi din mormânt ca să arbitrez întrecerea 
asta. Dacă e să recunosc, aş fi făcut-o şi de bună voie. Da, să 
ştii, pe sângele lui Rembrandt, aş fi plătit eu de bună voie o 
sută de guinee pentru a avea cinstea asta, chiar dacă ar fi 
trebuit să mă târăsc în faţa lui Brock pentru a-i dobândi. 

— Cum? 

Quance îşi azvârli din nou pălăria în aer. 

— O, minunată, minunată zi! Ah, cât eşti de perfect, de 
minunat, Quance. Acum ţi-ai câştigat locul în istorie. 
Nemuritor, perfect Quance! 

— Aristotle, nu te înţeleg deloc, interveni şi Robb. Chiar 
vrei să joci rolul ăsta? 

Quance îşi ridică pălăria de pe jos, o scutură de nisip, în 
vreme ce ochii îi umblau jucăuşi. 

— Te-ai gândit vreodată ce avantaje îmi poate aduce un 
astfel de rol? Ei? Orice muiere din Asia asta o să fie dornică 
să... cum să zic asta mai bine... să-l cumpere pe arbitru 
dinainte, aşa-i? Dinainte. 

— Iar tu eşti gata să te laşi cumpărat! i-o trânti Struan. 

— Bineînţeles. Dar alegerea va fi cinstită. O alegere 
perfectă. O ştiu de pe acum pe cea care va câştiga. 

— Cine? 

— Încă o sută de lire? Azi? 

— Ce-o să faci tu cu atâţia bani? Robb, Cooper şi cu mine, 
ţi-am dat până acum o avere. 

— Mi-aţi dat? Hai? Aveţi şi voi privilegiul de a sprijini 
nemurirea o dată. Curat privilegiu, pe bucile lui Lucifer. 
Apropo, în butoaiele alea e şi ceva brandy? Mă munceşte o 
nemuritoare sete. 

— Nu-i. Nici o picătură. 


— Ce barbarie, dezgustător! Quance mai luă o priză de 
tabac şi-l zări pe Longstaff îndreptându-se spre ei. Ei, copii, 
am şters-o. La bună vedere. 

Se îndreptă fluierând, şi trecând pe lângă Longstaff îşi 
ridică pălăria plin de gravitate. 

— Ei, Dirk, făcu Longstaff zâmbind cu gura până la urechi. 
Ce-i cu Aristotle de-i atât de vesel?! 

— Ca şi dumneavoastră, e vesel că Nobila Casă mai există. 

— Şi pe bună dreptate, ei? Longstaft se arăta bucuros şi 
plin de respect. Habar n-am avut până acum că în Asia 
poate exista atât de mult argint. Magnific gest să-ţi plăteşti 
creditorii în felul ăsta. Apropo, luăm cina împreună în seara 
asta? Sunt câteva probleme şi aş vrea să am şi părerea 
dumitale. 

— Will, îmi pare rău, dar în seara asta sunt ocupat. Să 
zicem mâine? Şi de ce să nu pofteşti la cartierul nostru 
general, la bordul navei Resting Cloud? La prânz. 

— La prânz ar fi taman perfect. Perfect. Sunt atât de... 

— Ah, că tocmai mi-am adus aminte, Will. De ce să nu 
contramandezi ordinul dat flotei de a se deplasa spre nord? 

Longstaff se încruntă. 

— Dar diavolii aceia au denunţat tratatul nostru, ei? 

— Da, asta a făcut-o împăratul Manchu. Dar acum vine 
perioada taifunurilor. Mai bine să ţinem toată flota laolaltă. 
La cheremul tău. 

Longstaff luă cu vârful degetelor o priză de tutun şi o trase 
pe nas, apoi îşi scutură cu grijă jaboul elegantei sale jiletci. 
— Amiralului nu-i pasă de taifunuri. Dar dacă tu zici aşa! 
Strănută. Şi dacă n-o pornim spre nord, atunci ce facem, ei? 

— Mai bine vorbim despre astea mâine, bine? 

— Înţelept cumpănit. Când te culci să te gândeşti la treaba 
asta. Asta-i şpilul, ei? Sunt bucuros să pot beneficia de 
sfaturile tale din nou. Ei, se pare că începem. Apropo, sunt 
încântat şi de isprava pe care ai făcut-o. 

Longstaff se îndepărtă înveselit. 

— Ce-a vrut să zică cu treaba asta? îl întrebă Robb. 


— Habar n-am. Bănuiesc că-i vorba de tezaur. Ascultă, 
Robb, mâine îl întâmpini tu, îi spuse Struan. Şi-i spui ce are 
de făcut. 

— Adică ce? făcu Robb şi chipul lui se boţi într-un fel de 
zâmbet. 

— Să pună mâna pe Forturile Bogue. Apoi să dea o 
lovitură de moarte Canton-ului. De îndată. Şi să oblige 
Canton-ul să plătească răscumpărarea. Şase milioane de 
taeli de argint. Şi apoi, când vânturile vor fi prielnice, flota 
spre nord. Exact ca data trecută. 

— Dar el vrea să discute cu tine. 

— Acum poţi să-l joci pe degete. A avut prilejul să vadă 
tezaurul şi el. 

— În mine n-o să aibă la fel de multă încredere ca în tine. 

— În vreo cinci luni de zile va trebui să aibă încredere şi în 
tine. Sarah cum a primit veştile? 

— Aşa cum te-ai gândit. Oricum, ea tot pleacă! Robb se 
uită la platforma unde se stârnise un fel de tulburare: 
Longstaff urca treptele. Dirk, ai fost atât de cumsecade cu 
el, chiar şi după ce s-a purtat atât de jignitor. Dar acum ştiu 
bine că l-ai trecut şi pe el la răboj. Aşa-i? 

— E doar primul guvernator al Hong Kong-ului. 
Guvernatorii sunt numiţi doar pentru patru ani. E destul 
timp, ba încă şi cu prisosinţă, să ne răfuim şi cu Longstaff. 

— Ce-i cu gorganul? 

— Lucrurile-s hotărâte. 

— O să-l laşi pe Brock să-l ia în spinare? 

— Nu. 

— Domnilor, începu Longstaff adresându-se neguţătorilor 
adunaţi acolo, înainte de a porni, vreau să mai amintesc o 
dată principiile care privesc proprietatea pământului şi 
dispoziţiile pe care le-am primit din partea guvernului 
Maiestăţii sale! şi începu să citească un document oficial. 
Tot teritoriul aparţine Maiestăţii sale. Împărţirea acestuia 
se face prin licitaţie publică celui care oferă mai mult cu 
titlul de taxă anuală... taxa anuală e de fapt obiectul 


licitaţiei. Concesionările se fac pentru o perioadă de nouă 
sute nouăzeci şi nouă de ani. În termen de un an, pe aceste 
terenuri trebuie ridicate construcţii în valoare de cel puţin 
o mie de taleri, rata de schimb fiind fixată la patru şilingi şi 
patru penny la un taler, altfel concesiunea este anulată. O 
garanţie, însumând jumătate din valoarea sumei licitate, 
trebuie plătită în bani gheaţă de îndată pe loc! Longstaff îşi 
ridică privirea de pe document. La început ne-am gândit să 
punem în vânzare astăzi un număr de o sută de loturi, dar 
n-am avut posibilitatea să facem ridicările topografice peste 
tot. Acum oferim circa cincizeci de terenuri, iar restul de 
îndată ce se va putea. Am recomandat de asemenea ca 
acum cumpărătorilor să li se îngăduie să deţină terenurile 
în proprietate liberă, aparţinând Maiestăţii sale. A, da, cei 
ce cumpără terenuri maritime pot de asemenea deţine 
terenuri suburbane sau agricole. Terenurile maritime sunt 
fixate la o lăţime de o sută de picioare, cu faţa la Drumul 
Reginei şi îndreptându-se spre mare. Longstaff se uită în jur 
şi zâmbi încântat. O dată cu oferta de vânzare a terenurilor 
ce are loc astăzi putem socoti că se pune fundaţia oraşului 
aici. Au fost desemnate terenuri pentru tribunal, birourile 
guvernamentale, rezidența guvernatorului, puşcărie, un 
teren de cricket, loc de piaţă şi pentru populaţia orientală. 
În mod oficial am pus numele de Queen's Town oraşului 
nostru. 

Răsunară urale. 

— E pentru prima oară după multe zile când am prilejul să 
mă adresez dumneavoastră tuturor. Aş zice că ne aşteaptă 
zile grele. Dar să nu şovăim cu nici un chip. Trebuie să 
punem umărul cu toţii. Trebuie să ne înhămăm cu toţii la 
jug şi apoi, cu ajutorul bunului Dumnezeu, o să-i învingem 
pe păgâni spre gloria Maiestăţii sale britanice şi spre gloria 
coloniei Hong Kong. 

Răsunară trei rânduri de urale pentru regină şi trei 
rânduri pentru colonie, ca la urmă să se înalțe şi trei salve 
de urale pentru Longstaff. Chinezii, care priveau tot 


ceremonialul acesta, începură să sporovăiască între ei şi să 
râdă. 

— lar acum, dacă domnul Brock va binevoi să-şi desprindă 
gândurile de la mărunţişul Nobilei Case, eu voi declara 
deschisă licitaţia. 

Brock şi Gorth simţiră cum sunt gata să explodeze, dar se 
stăpâniră când râsul celor din jur păru să-i biciuiască. 
Longstaff cobori de pe platformă şi Glessing se apropie de 
el. 

— Excelenţă, trebuie să vă spun din nou, începu Glessing, 
că din cauza timpului redus, nu toate terenurile au fost 
corect măsurate. 

— Astea-s amănunte, amănunte, dragul meu. Ce contează 
câteva picioare în plus sau în minus? Există aici teren destul 
pentru toată lumea. Te rog începe, Culum, dragul meu. Vă 
doresc la toţi bună ziua. 

Longstaff se îndreptă spre barca lui, şi când trecu pe lângă 
Struan zâmbi şi-şi ridică pălăria. 

— Dirk, mâine la prânz. 

Culum îşi şterse sudoarea de pe faţă şi se uită la 
mărunţelul, de lângă el. 

— Domnule Hibbs? 

Henry Hardy Hibbs se ridică arătându-şi întreaga înălţime 
de cinci picioare şi jumătate şi se urcă pe platformă. 

— Ziua, don'lor! spuse el cu un zâmbet unsuros. 'Enry 
Ardy 'Ibbs. Din târgul Londrei, urmaşul firmei 'Ibbs 'Ibbs şi 
“Ibbs pentru licitaţii şi agenţi funciari, licitatori oficiali ai 
Hexelenţei Sale, onorabilul Longstaff. La porunca 
“mneavoastră. 

Individul era un pitic cam jegos, dezgustător, cu o 
căpăţână complet pleşuvă şi apucături slugarnice. 

— Terenul numărul unu. Ei, acum cât licităm, ei? 

— Culum, de unde naiba l-ai mai găsit şi pe ăsta? îl întrebă 
Struan. 

— L-a recomandat unul dintre neguţători, se trezi Culum 
răspunzând, şi dorindu-şi ca ziua aceea să se termine cât 


mai repede. Vine de la Singapore şi, ca să ajungă până aici, 
neavând bani, a muncit pe rupte, fiindcă a cam fost 
buzunărit pe acolo şi a rămas fără o leţcaie. 

Struan fu atent la felul în care Hibbs se pricepea să salte 
cu abilitate preţurile cât mai sus. Se uită la mulţimea din jur 
şi se încruntă. 

— Ce s-a întâmplat, Dirk? îl întrebă Robb. 

— Mă uitam să-l văd pe Gordon. L-ai văzut cumva? 

— Ultima oară când l-am zărit se îndrepta spre 
Promontoriul Glessing. De ce? 

— Nu contează, spuse Struan, gândindu-se că era cam 
ciudat că Gordon nu se afla de faţă. 

Mă bătea gândul că vrea să liciteze şi el pentru o bucată 
de teren, îşi spuse el. Ce altă investiţie mai bună putea 
găsi? 

Licitaţia decurgea plină de animaţie. Toţi neguţătorii ştiau 
că o colonie însemna stabilitate. Iar stabilitatea însemna că 
valoarea terenurilor va creşte până la ceruri. Mai ales într-o 
colonie insulară unde terenurile drepte, fără denivelări, 
bune pentru construcţia clădirilor sunt destul de puţine. lar 
terenul însemna siguranţă. Terenul nu se pierdea niciodată. 
Şi de aici se puteau naşte averi. 

Pe măsură ce licitaţia progresa, Struan simţi cum îl prinde 
emoția. Brock aştepta şi el, cu nervii întinşi, mai la o parte 
de îmbulzeala mulţimii. Gorth se afla lângă el, privirile îi 
fugeau de la Struan la oamenii lor care păzeau tezaurul. 
Struan şi Brock cumpărară şi ei terenurile asupra cărora 
căzuseră de acord. Dar preţurile fură mai ridicate decât se 
aşteptau, pentru că licitaţia se încinsese bine de tot. Cei doi 
licitară unul împotriva celuilalt în cazul unor terenuri fără 
prea mare importanţă. Struan cumpără câteva dintre ele, 
renunţă la altele. Printre neguţători, tensiunea nervoasă 
crescu şi mai mult. În fine, fură scoase la licitaţie şi ultimele 
terenuri în apropierea mării şi fură cumpărate. Apoi 
urmară la licitaţie terenurile suburbane şi cele agricole, şi 
acestea fură achiziţionate la preţuri ridicate. Nu mai 


rămase decât gorganul. Era terenul cel mai bun şi cel mai 
întins. 

— Ei, dom'lor, şi cu asta basta! spuse Hibbs, răguşit de cât 
strigase în timpul licitaţiei. Cine-a cumpărat ce-a cumpărat, 
acu trebuie să plătească juma' din parale pe loc. Chitanţe 
de la aghiotantul secretarului colonial, vă rog! 

Asupra mulţimii se lăsă o tăcere plină de uimire. 

— Licitaţia nu s-a încheiat încă, sparse liniştea vocea lui 
Struan. 

— Aşa-i, pe Dumnezeul meu, mârâi şi Brock. 

— Poftim, dom'lor? făcu Hibbs precaut, simțind tensiunea 
în aer. 

— Ce se aude cu gorganul? 

— Ce gorgan, înălţimea voastră? 

Struan arătă cu degetul: 

— Gorganul acela! 

— Ala, âă, n-a fost pe listă, dom'le. Io n-am nici o vină, 
dom'le, spuse Hibbs grăbit, şi se pregăti s-o rupă la fugă, 
dar aruncă o privire spre Culum care stătea încremenit. 
Aşa-i excelenţă? 

— Da. 

Culum făcu un efort să se uite spre tatăl său, tăcerea 
aceea părând să-l sufoce. 

— De ce, pe Dumnezeu, nu e şi gorganul pe listă? 

— Pentru că... pentru că, ei bine, a fost deja cumpărat. 

Lui Culum i se zbârli părul pe ceafă când îl văzu ca prin vis 
pe taică-său îndreptându-se spre el, şi toate vorbele 
cumpănite cu grijă dinainte i se şterseră din minte. Motivele 
acum! Chiar în dimineaţa aceea îi spusese lui Longstaff, în 
disperare de cauză, că fusese ideea lui Struan aceea de a 
ridica pe gorgan o biserică. Spre folosul întregului Hong 
Kong. Culum ar fi vrut să strige: era singura cale! Nu 
pricepi? Ne-ai fi dus de râpă pe toţi. Şi chiar dacă ţi-aş fi 
spus dinainte, tot nu m-ai fi ascultat. Nu înţelegi? 

— Cumpărat de cine? 


— De mine. Pentru biserică, se bâlbâi Culum. O liră pe an. 
Acum gorganul aparţine bisericii. 

— Tu mi-ai luat gorganul? Cuvintele fură rostite încet, dar 
sunau pline de mânie, iar Culum simţi tăişul din ele. 

— Pentru biserică, da, scânci el. Ac... actul a fost semnat 
azi dimineaţă. Eu... Excelenţa sa a semnat actul. Pe vecie. 

— Ştiai că vreau terenul acela? 

— Da! şi Culum simţi doar lumina aceea orbitoare care 
părea să radieze din ochii tatălui său, devorându-l, 
strivindu-i sufletul. Da! Da! Dar eu am socotit că aparţine 
bisericii. Da, eu am făcut asta. De acum gorganul aparţine 
casei Domnului. 

— Deci ai îndrăznit să mi te pui împotrivă? 

Se lăsă o linişte apăsătoare. Chiar şi Brock era 
înspăimântat de puterea care părea să izvorască din Struan 
învăluindu-i pe toţi. Culum aştepta lovitura care ştia că va 
veni... cu toţii o aşteptau. Dar Struan îşi descleştă pumnii, 
se răsuci pe călcâie şi plecă, îndepărtându-se de valea 
aceea. Hohotele de râs ale lui Brock rupseră tăcerea aceea 
apăsătoare şi toţi ceilalţi tresăriră fără să vrea. 

— Mai ţine-ţi gura, Brock, îi suflă Quance, mai ţine-ţi gura. 

— Aşa-m să fac, Aristotle, aşa-m să fac, spuse Brock. 

Mulțimea aceea a neguţătorilor se sparse în grupuri care 
comentau evenimentele, şi Hibbs fu nevoit să strige cu 
vocea lui piţigăiată: 

— Cei care-au cumpărat, sunt rugaţi să treacă pe aici! Vă 
TOg, dom'lor. 

Brock îl cerceta acum pe Culum aproape cu milă. 

— Fiule, aş zice că zilele ţi-s numărate, mârâi el. Tu habar 
n-ai cu ce diavol ai de-a face, aşa cum ştiu eu bine. Fereşte- 
te să nu te prindă o dată stând cu spatele! şi se îndreptă 
spre Hibbs ca să plătească pentru terenurile cumpărate. 

Culum rămase tremurând. Îi simţea pe ceilalţi cercetându- 
|. Simţea că îl priveau cu teamă. Sau o fi fost groază? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu l-ai întrebat şi pe 
el? murmură Robb, revenindu-şi cu greu după şoc. Ei? 


Înainte de a face isprava asta? 

— N-ar fi fost de acord, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, nu ştiu. S-ar fi putut să fie. Sau l-ar fi lăsat pe 
Brock să..., se opri simțind că-l lasă puterile. Şi nu pune 
mare preţ pe vorbele spuse de Brock. A încercat să te 
sperie şi atât. N-ai de ce să-ţi faci griji. Chiar deloc. 

— Cred că tata e diavolul în carne şi oase. 

Fără să vrea, Robb se cutremură. 

— Fiule, e o prostie. O prostie curată. Eşti doar extenuat. 
Toţi suntem la fel. Ei, şi cu tezaurul ăsta... şi cu emoţiile 
momentului. N-ai de ce să-ţi faci griji. Bineînţeles că o să 
priceapă el când... 

Cuvintele lui Robb rămaseră în aer, apoi se grăbi pe 
urmele fratelui său. Culum descoperi că-i vine greu să-şi 
revină. Auzea zarva din jur mai puternic decât înainte, dar 
vocile păreau mai depărtate, şi culorile şi chipurile 
oamenilor oarecum ciudate. Departe, zări silueta lui Mary 
Sinclair şi pe fratele ei. Şi deodată amândoi erau lângă el şi- 
i vorbeau. 

— Iertare, îngăimă el, nu v-am auzit ce spuneaţi. 

— Tocmai spuneam că acolo va fi un loc minunat pentru o 
biserică, spuse Horatio, silindu-se să zâmbească. Un loc 
perfect. 

— Da. 

— Tatăl tău a jinduit întotdeauna la gorganul acela: De 
când a pus ochii pe Hong Kong, interveni Mary. 

— Da, dar acum aparţine locaşului Domnului. 

— Da, făcu ea întristată. Dar cu ce preţ? 

Ceilalţi doi tăcură deodată şi Culum se întoarse spre 
Hibbs. 

— Da? 

— Sir, vă cer iertare, dar chitanţele... Pen' cei ce-au 
cumpărat terenurile, spuse Hibbs stânjenit. 

— Chitanţele? 

— Îhî! Chitanţele pen” terenuri. Trebuie să le semnaţi. 


Culum se trezi că-l urmează pe Hibbs către platformă. 
Semnă totul mecanic. Robb mergea grăbit de-a lungul 
Drumului Reginei, indiferent la privirile speriate care-l 
urmăreau, simțind o durere în piept din cauza efortului. 

— Dirk, Dirk, strigă el. 

Struan se opri o clipă. 

— Spune-i că doresc să mă întâlnesc cu el pe gorganul lui, 
mâine dimineaţă, în zori. 

— Dar, Dirk, Culum n-a vrut decât să... 

— Spune-i să vină singur. 

— Dirk, dar ascultă-mă şi pe mine o clipă. Stai. Aşteaptă- 
mă. Sărmanul băiat, n-a vrut decât să... 

— Spune-i să vină numai el singur. 

Capitolul treisprezece. 

În noaptea aceea, în cartul de mijloc, vântul se roti dinspre 
est-nord-est spre est şi mai slăbi cu un nod. Umiditatea 
crescu, temperatura spori cu un grad şi căpitanii flotei se 
răsuciră prin somn, se treziră apoi pentru o clipă, ştiind că 
musonul îşi reluase cursul. De-acum vântul avea să bată 
umed şi cald dinspre est vreme de trei luni, până în mai, şi 
apoi se va răsuci la fel de brusc către sud, sporindu-şi şi 
umiditatea şi temperatura. Pentru ca toamna să o ia dinspre 
est-nord-est din nou, mai rece şi uscat, până în primăvara 
anului următor, când iar se va roti spre est şi va slăbi în 
intensitate cu un nod. 

Căpitanii adormiră din nou, dar moţăiră cam neliniştiţi. 
Vântul de est anunţa perioada taifunurilor. Brock se suci 
nervos în cuşeta lui şi începu să se scarpine. 

— Ce-i cu tine, Tyler, mormăi Liza, trezindu-se de îndată 
cu mintea perfect limpede, aşa cum i se întâmplă unei femei 
atunci când tovarăşul ei are necazuri, sau un copil e bolnav. 

Stătea întinsă în cuşeta ei, în cabina aceea în care dăinuia 
un miros greu. 

— Nimic, Liza. S-a schimbat vântul, asta-i tot. Dormi mai 
departe. 


EI îşi puse mai bine pe cap scufia de noapte din flanel şi 
căscă adânc. Liza se sculă greoaie şi traversă cabina 
călcând apăsat. 

— Şi ce mai faci acum? 

— Deschid hubloul, băiete. Culcă-te. 

Brock se răsuci pe cealaltă parte şi închise ochii, dar ştia 
că nu va mai avea parte de somn. Simţi răsuflarea vântului 
măturând cabina. 

— Acugş' se lasă şi ceața, mormăi el. 

Liza se întoarse în cuşeta ei, şi salteaua umplută cu paie 
foşni. Se întinse confortabil sub pături. 

— Din cauza tezaurului aceluia de argint n-ai linişte, aşa-i? 

— Mda. 

— Nu-ţi mai bate capul cu el acum. Ai timp pen” asta şi 
mâine. Căscă şi se scărpină unde o pişcase o ploşniţă. Tare 
bine ar fi să fim şi noi pe țărm ca lumea. O să ia timp mult 
ca să ridici o casă? 

— Nu chiar atât de mult, îi răspunse el şi se întoarse iar. 

— Şi cu balul ăla pe care-l dă Struan, începu ea, alegându- 
şi cuvintele cu mare grijă, e aşa ca un fel de palmă pe care 
ţi-o dă. 

— E caraghios ce zici. Culcă-te. 

Şi Brock se puse de îndată în gardă. 

— Da” dacă ne-mbrăcăm şi noi mai dichisit cum trebuie, 
atunci e ca şi cum i-am întoarce palma, nu, Tyler? 

Brock simţi nevoia să geamă, dar avu mare grijă să nu-l 
audă nevastă-sa. Vestea despre balul acela făcuse 
înconjurul flotei în clipa în care Struan îi dezvăluise intenţia 
lui Skinner. Toţi bărbaţii căsătoriţi din Asia îl blestemară pe 
Struan fiindcă ştiau că de acum încolo nu vor mai avea 
linişte. Şi tuturor bărbaţilor începu să le circule sângele mai 
iute prin vene. Şi porniră pariurile. Favorita era Shevaun 
Tillman. 

— Vrei să zici să-i înfundăm tunurile cu nişte zorzonele? 
făcu Brock. Liza, bună idee. Şi arăţi straşnic în rochia aia 
roşie de mătase pe care-am... 


— Vechitura aia de cârpă? mârâi Liza pufnind cu dispreţ. 
Cre' că-ţi arde de glume. 

— Vechitură zici? N-ai pus-o pe tine decât de trei sau patru 
ori. Şi după părerea mea arăţi în ea... 

— O port de trei ani încheiaţi. Şi ai şi tu nevoie de un frac 
ca lumea, nădragi bufanţi şi jiletcă mai acătării, şi câte 
altele. 

— Mie îmi ajung cele pe care le am, îi replică el. Socot... 

— A venit vremea să mă duc să mai fac şi io nişte 
cumpărături. Înainte să se vândă şi ultimul cupon de 
mătase mai ca lumea din Asia şi toate croitoresele mai 
pricepute să fie angajate. Mâine chiar mă duc la Macao. Cu 
Gray Witch. 

— Liza, dar pentru un împuţit de bal pe care Dirk... 

— Plec mâine o dată cu fluxul de prânz. 

— Bine, Liza, oftă Brock, recunoscând în glasul ei acel ton 
cu totul deosebit, ştiind bine că n-o să-i întoarcă boii din 
drum cu nici un fel de argument. 

Dar-ar frenţia-n Struan. În ciuda furiei care-l cuprinsese, 
se gândi la premiul aflat în joc şi gândul ăsta începu să nu-i 
dea pace. Ar fi o idee straşnică. Straşnică. De ce naiba nu 
m-am gândit eu la asta mai înainte? Dar-ar frenţia în 
Struan! 

Liza îşi aşeză mai bine perna şi continuă să rumege ideea 
balului. Ea şi hotărâse de pe acum că Less trebuia să 
câştige premiul. Şi toată cinstirea. Indiferent cât va costa. 
Da, îşi spuse ea din nou, indiferent cât va costa. Dar cum să- 
Il convingă pe Tyler s-o lase pe Tess să meargă la bal? Când 
era vorba de ea, se încăpăţâna ca un catâr. 

— Şi a cam venit vremea să ne mai gândim şi la 'Tess, făcu 
ea. 

— Ce-i cu ea? 

— A cam venit vremea să te gândeşti să-i găseşti şi ei un 
soţ. 

— Ce? Brock se săltă în capul oaselor în cuşetă. Ţi-ai 
pierdut minţile? Tess abia a ieşit din scutece. De-abia a 


făcut şaişpe'. 

— Eu câţi ani aveam când m-ai luat? 

— Pen' Dumnezeu! E cu totul altceva. Tu erai mare pen' 
vârsta ta, pe Dumnezeu. Vremurile s-au schimbat. E vreme 
îndestul şi pen” aiurelile astea, pen' numele lui Dumnezeu. 
Un soţ pen' Tess? Femeie, te-ai stricat la cap. Auzi ce-i vine 
ei să spună acu în crucea nopţii. Ei, să nu mai aduci vorba 
de una ca asta, altfel îmi scot cureaua şi-o măsor pe curu' 
tău. 

Îi întoarse furios spatele, lovi cu pumnul în pernă şi închise 
ochii. 

— Da, Tyler, spuse Liza zâmbind. 

Nu-l condamna pentru bătăile pe care i le dăduse. Şi nici 
nu 0 bătuse de prea multe ori, şi nici prea tare, niciodată 
când fusese prins de furiile beţiei. Şi asta se întâmplase cu 
mulţi ani în urmă. Vieţuia cu el de douăzeci de ani, şi era 
mulţumită de bărbatul ei. 

— Liza, fetiţo, începu el s-o ispitească, stând mai departe 
cu faţa la perete. Tess are ea ştiinţă de... treburile alea? 

— Nenţeles că nu, îi replică ea şocată. A fost crescută aşa 
cum se cuvine. 

— Ei, atunci, pen' numele lui Dumnezeu, ar cam fi vremea 
s-o iei la o parte şi să-i mai spui şi tu!... şi, furios, se ridică 
din nou în capul oaselor. Şi ai grijă şi n-o slăbi deloc. Pe 
Dumnezeul meu, dacă prind pe careva că-i dă târcoale lui 
Tess... Ce te face să crezi că de-acum e destul de mare? A 
zis fata ceva? Se poartă mai altfel? 

— Nenţeles că am grijă de ea. E caraghios să crezi că nu 
am. Caraghios, pufni Liza. Voi bărbaţii sunteţi cu toţii la fel. 
Ha! Fă asta, fă aia, şi ameninţări şi câte altele, când biata 
fată nu face decât să crească şi să ajungă şi ea la vârsta 
măritişului. Şi, domnule Brock, am să-ţi rămân 
recunoscătoare dacă n-ai să mai blestemi atât de mult. Că 
nu-i frumos şi nu se cade. 

— Pen” numele lui Dumnezeu, gata, nici o vorbă mai mult 
şi am isprăvit cu asta! 


Liza zâmbi încântată de sine. Ei, şi acum cam cine ar putea 
fi mirele? Sigur nu Nagrek Thumb ăla, pen' numele lui 
Dumnezeu. Atunci cine? Tânărul Sinclair? Parale nu prea 
are, cam îngâmfat dumnealui şi bisericos pe deasupra. Da' 
s-ar putea să aibă ceva viitor, poa'-n consiliul afurisitului de 
Longstaff. Nimic nu-i mai grozav decât să ai în familie un fiu 
de reverend. Poate. Americanul, Jefferson Cooper? Mai 
degrabă. Bogat îndestul. Îndestul de puternic. Da' şi ăsta-i 
un afurisit de străin care ne urăşte pe noi, englezii. Da' 
chiar şi aşa, compania Brock şi Cooper-Tillman laolaltă ar fi 
ca un frumos pumnal în pântecele Nobilei Case. Gorth e şi 
el bun, da' el e frate vitreg, aşa că pe el îl scoatem din joc. 
Păcat. Îi cernu prin minte pe mai mulţi care ar fi putut fi 
nişte soţi ca lumea. Omul ales trebuia să aibă bani, putere şi 
posibilităţi de viitor. Şi o voinţă de fier, mână grea ca s-o 
stăpânească. Îhî, făcu Liza. Din când în când fata asta o să 
aibă nevoie de câteva centuri bune peste bucile ei. E 
încăpăţânată aşa cum sunt ăştia azi. Şi nu uşor de 
îmblânzit. Longstaff ar fi omul perfect, cu toate că-i şi ăsta 
însurat, da' am auzit că nevastă-sa cam boleşte la Londra, 
aş” că poa' mai aşteptăm. Tot tăind şi cioplind, pe listă 
rămaseră numai doi. Dar care din ei? 

— Tyler! 

— Pen” numele lui Dumnezeu, n-ai de gân' să laşi omu' să 
doarmă? Acu ce mai e? 

— Ce-o să-i facă lui Culum diavolul ăla de Struan? 

— Habar n-am. Poate-l omoară. Habar n-am. Da' o să iasă 
o treabă cumplită, de asta-s sigur. 

— Culum trebuie să fie o surcică plină de curaj ca să-i ţină 
piept în chipul ăsta. 

Brock râse: 

— Aş vrea să fi văzut şi tu mutra lui Dirk. Blestematul 
acela s-a vădit tare ca o stâncă. Tare ca o stâncă era. 

— Băiatu s-a dovedit tare deştept să dăruiască terenul 
acela bisericii. L-a salvat pe taică-su din mare primejdie. Şi 
pe tine. 


— Ei, femeie, vorbeşti prostii. Nu pe mine, pen' numele lui 
Dumnezeu. Dirk era cel care-şi dorea în draci gorganul ăla. 
EI ar fi licitat, ar fi licitat tot mai mult, iar io m-aş fi oprit 
taman cân' preţul ar fi ajuns să-l sufoce. Şi de n-ar fi fost 
mucosul ăla încrezut, Dirk ar fi fost în patru labe dinaintea 
mea taman acu. La pământ! 

— Sau te-ar fi lăsat Struan pe tine să te încurci în licitaţie 
până te-ai fi sufocat tu. Taman la fel. 

— Nu! Ela jinduit tare mult după gorganul ăla. 

— Da' mai mult şi mai mult voia să te vadă pe tine 
dărâmat, la pământ. 

— Nu. N-ai dreptate. Hai, culcă-te. 

— Şi ce-o să-i facă acum lui Culum? 

— De un' să ştiu io? E tare răzbunător individul. Aia doi 
acu se urăsc de moarte. Nu l-am văzut niciodată pe Dirk 
atât de furios. Duşmănie mare între ei, da' băiatul poa' 
lucra pen” noi. 

O clipă Liza simţi cum o traversează un fior de spaimă. 
Spaimă pentru omul ei. Spaimă pentru o confruntare 
violentă dintre acesta şi Struan. Duşmănie care nu s-ar 
stinge decât prin moartea unuia din ei. Sau a amândurora. 
Doamne Dumnezeule carele eşti în ceruri, începu ea să se 
roage pentru a milioana oară, fă să fie pace între ei. Apoi 
spaima o părăsi şi îşi spuse, aşa cum făcea întotdeauna: 
„Ce-o fi o fi!” Şi cu asta îşi aduse aminte de Hamlet, şi de 
Will Shakespeare, care era slăbiciunea ei. 

— Tyler, de ce să nu construieşti şi tu o sală de teatru? Aici 
la Hong Kong. De-acu ne aşezăm aici, doar, nu-i aşa? 

— Îhî! se lumină Brock şi îşi mută gândul de la Struan. 
Liza, da! ştii că-i bună ideea? Chiar tare bună. Şi asta înain' 
să-i vină în minte şi ticălosului ăla. Mda, am să-i zic şi lui 
Skinner mâine. Am să şi scot fondurile. Şi o să trimitem şi 
după un grup de actori. Şi pen' Crăciun o să punem şi o 
piesă. Să te gândeşti ce-ar fi mai bine. 

Liza îşi muşcă limba şi nu scoase o vorbă. Îi venea să 
spună Romeo şi Julieta, dar ar fi fost o prostie fiindcă ştia că 


soţul ei ar fi dibuit de îndată cam ce gânduri îi umblau prin 
minte. Mda. Tess e cheia problemelor dintre familia Brock şi 
Struan. Da, căsnicia asta n-o să se termine cu o tragedie. 
Nu ca la ăia din familia Montague şi Capulet. 

— Dacă Gorth ţi-ar fi făcut ţie una ca asta, să-ţi sufle 
gorganul de sub nas, tu cam ce i-ai fi făcut? 

— Puiule, habar n-am. Da's fericit că n-a făcut-o Gorth. Acu 
culcă-te şi tu. 

Liza Brock îşi lăsă mintea să colinde mai departe. Ei, şi 
acum care din doi o fi mai bun? Cel mai bun pen! noi şi mai 
bun şi pen' Tess? Culum Struan sau Dirk Struan? 

Ceaţa se furişă încet spre nava ce stătea la ancoră într-un 
calm desăvârşit. Cu primele valuri de ceaţă, de navă se 
apropie un sampan cu toate luminile stinse. Acesta se atinse 
o clipă de parâma ancorei de prova a corăbiei White Witch. 
Câteva braţe apucară iute parâma, un topor se ridică şi 
căzu pe ea, şi sampanul se topi în ceaţă la fel de tăcut cum 
apăruse. Cei de pe punte, marinarii înarmaţi şi Nagrek, 
ofiţer de cart, nu băgară de seamă nimic nelalocul lui. În 
plină ceaţă, fără un țărm la vedere, sau o altă navă faţă de 
care să-ţi stabileşti poziţia, un vânt uşor pe o mare calmă şi 
un curent de maree abia simţit te pot purta fără să-ţi dea 
senzaţia de mişcare. White Witch fu dusă de flux spre țărm. 
Nostromul făcu să se audă opt lovituri de clopot şi Nagrek 
fu cuprins de panică gândindu-se ce gest periculos putuse 
să facă. Nebun nenorocit ce eşti, îi trecu lui prin minte. Te- 
ai băgat în primejdie de moarte căutând să-ţi dai întâlnire 
cu Tess, aşa cum ai făcut tu. Nu pleca, rămâi pe punte... sau 
du-te în cuşeta ta şi culcă-te. Dar nu te duce la ea. Fă-te c-o 
uiţi, uită ce s-a întâmplat azi şi noaptea trecută. De luni de 
zile Nagrek era tulburat de prezenţa ei, dar, cu o seară 
înainte, în timpul cartului său îşi băgase capul prin hubloul 
cabinei pe care fata o împărțea cu sora ei. O văzu în cămaşa 
lungă de noapte stând în genunchi, lângă cuşeta ei, ca un 
înger şi spunându-şi rugăciunea. Nasturii cămăşii erau 
descheiaţi, sfârcul sânilor împungând mătasea albă. După 


ce-şi rostise rugăciunea, deschisese ochii, şi pentru o 
secundă i se păru că fata l-a văzut, dar îşi întoarse ochii de 
la hublou, îşi strânse cămaşa de noapte făcând-o să i se 
muleze pe trup. Apoi începu uşor să-şi plimbe mâinile peste 
el. Ca o mângâiere. Languros. Peste sâni, şolduri, coapse. 
Apoi lăsă cămaşa să lunece de pe ea şi rămase aşa dinaintea 
oglinzii. Un fior o traversă şi apoi, încet, îmbrăcă din nou 
cămaşa, oftând, suflă în lampă şi se băgă în cuşetă. Iar în 
ziua aceea el o urmărise pe când alerga pe plajă, cu fusta 
fluturându-i în vânt, îi zări picioarele, îşi dorise să i le 
desfacă şi se hotări să fie a lui. lar după-amiază, la bordul 
navei, topit de spaimă şi de dorinţă, îi şoptise câteva cuvinte 
la ureche, o văzuse roşindu-se şi o auzi vorbindu-i tot în 
şoaptă: „Da, Nagrek, diseară, când vor bate opt lovituri de 
clopot!” 

Pe punte apăru cartul următor. 

— Nagrek, coboară sub punte, îi spuse Gorth călcând 
apăsat în vreme ce se îndrepta spre dunetă. 

Se uşură în sabordul de scurgere, căscă, şi-şi luă postul 
lângă habitaclu, iar când ajunse acolo se scutură tot ca un 
câine. 

— Vântul s-a rotit spre est. 

— Am simţit şi io atâta lucru, spuse Gorth şi nervos îşi 
turnă o porţie de rom. Afurisită fie ceața asta. 

Nagrek se duse în cabina lui. Îşi scoase încălţările, se 
aşeză pe cuşetă, simțind cum îl trece o sudoare rece. 
Aproape sufocat de propria lui prostie, dar nefiind în stare 
să se stăpânească, ieşi furiş din cabină tot pe vârfuri, fără 
să facă un zgomot, se strecură pe coridor spre pupa. 

Se opri dinaintea cabinei. Îşi simţi palmele umede când 
încercă uşor clanţa. Aproape fără să mai sufle, intră în 
cabină şi închise uşa în urma lui. 

— 'Tess? şopti el, pe jumătate rugându-se ca fata să nu-l 
audă. 

— Ssst! făcu ea, să n-o trezeşti pe Lillibet. 


Spaima îl copleşi şi mai mult, mintea lui urla: Pleacă! Dar o 
durere neştiută îl făcu să rămână. 

— E groaznic de periculos ce facem noi, îngăimă el. 

Simţi cum mâna eii-o caută în întuneric pe a lui, i-o apucă 
şi-l conduce spre cuşetă. 

— Ai vrut să-mi spui ceva? Ce vrei? şopti ea înfiorată de 
întunericul din jur, de taina acelei întâlniri, de prezenţa lui 
Nagrek, înspăimântată de acea înfiorare şi plăcându-i în 
acelaşi timp. 

— Iubirea mea, poate că nu-i momentul potrivit. 

— Dar ai vrut să-mi vorbeşti în taină. Cum altfel să ne 
vedem în taină şi să-mi spui ce vrei? 

Fata se aşeză pe cuşetă în capul oaselor, îşi strânse 
cămaşa mai tare pe trupul ei, lăsându-şi mâna în mâna lui, 
mădularele moi ca ceara. Se aşeză şi el pe cuşetă, sufocat 
de dorinţă. Întinse mâna şi-i atinse părul, apoi gâtul. 

— Nu, murmură ea, şi se înfioră când el începu să-i 
mângâie sânii. 

— Vreau să fii soţia mea, iubito! 

— Da, ah, da! 

Buzele lor se atinseră, mâinile lui Nagrek începură s-o 
frământe, să-i alerge pe trup. Şi în urma valului de 
mângâieri, veni şi fierbinţeala aceea cumplită. Tot mai spre 
miezul ei. Tot mai spre miezul ei. 

Gorth renunţă să mai scruteze ceața exact când nostromul 
bătu prima lovitură de clopot, şi-şi aruncă ochii spre 
habitaclu. Se uită atent la compas, lumina felinarului pâlpâi, 
iar lui nu-i veni să creadă ce vedea. Îşi scutură capul ca să- 
şi limpezească gândurile şi se uită din nou. 

— E cu neputinţă! 

— Ce s-a-ntâmplat, sir? tresări nostromul. 

— Pe Dumnezeul meu, vântul! Acum e din vest. Din vest! 

Nostromul alergă şi el la habitaclu, dar Gorth o pornise 
deja în goană pe punte, aruncându-i pe marinarii aflaţi în 
cale într-o parte şi-n alta. Se aplecă peste prova şi văzu 
parâma tăiată. 


— Atenţie la mine, suntem în derivă, strigă el cuprins 
deodată de panică şi pe punte se declanşă balamucul. 
Funda ancora pupa! Mai repede, fir-aţi blestemaţi să fiţi! 

În vreme ce marinarii alergau spre parâma ancorei pupa, 
chila scrâşni atingând stâncile de pe fundul apei, nava se 
cutremură şi gemu de la un cap la altul. Geamătul trecu 
prin toată structura de lemn a corăbiei, ajungând şi în 
pojarul cabinei, o clipă Nagrek şi fata rămaseră ca 
paralizaţi, apoi el se smulse din braţele ei care-l strângeau 
fierbinţi, ţâşni în coridor, şi porni în goană spre punte. 
Brock aproape smulse uşa propriei cabine din ţâţâni, îl zări 
în fugă pe Nagrek urcând scările ca o furtună, apoi în 
treacăt băgă de seamă uşa deschisă de la cabina fetelor dar 
uită totul în vâltoarea care-l împinse spre punte, afară. Liza 
ieşi din cabină în grabă, traversă coridorul, şi intră în 
cealaltă cabină cu uşa deschisă. 

Când Brock ajunse pe dunetă, ancora fusese fundarisită, 
dar prea târziu. White Witch mai scoase un ultim geamăt, 
se înclină spre babord şi se puse greoaie pe uscat. Exact în 
clipa aceea, din miezul ceţii începură sa mişune sampane 
care se repeziră la pradă cu ghearele de pisică, şi piraţii 
începură să dea năvală la bord. Erau înarmaţi cu muschete, 
cuțite şi săbii de abordaj, şi primul ţâşni pe punte Scragger. 
În clipa următoare, oamenii de pe White Witch se luptau pe 
viaţă şi pe moarte. Gorth se feri într-o parte evitând lovitura 
unui chinez, şi apucându-l pe individ de gât îi frânse 
grumazul. Nagrek apucase un lanţ de luptă şi-l făcu să 
şuiere dinaintea hoardei ce năvălise, observând că printre 
chinezi erau şi Scragger şi alţi câţiva europeni. Schilodi în 
trecere un pirat şi se repezi spre Brock, care apăra calea 
de acces spre cabinele de sub punte. Şi către tezaurul din 
cală. Scragger spintecă un om şi se trase înapoi, 
urmărindu-şi oamenii cum atacau. 

— Spre cală, pentru Dumnezeu! urlă el şi conduse atacul 
asupra lui Brock. 


Brock făcu să explodeze mutra unui european, lovi cu 
pistolul, inutil acum, în vintrele altuia, şi cu sabia de abordaj 
izbi furios la întâmplare. Execută o fentă să-l ajungă pe 
Scragger, care se feri într-o parte şi apăsă pe trăgaciul 
pistolului îndreptat spre adversar, dar exact în clipa aceea 
Nagrek îl izbi la rândul lui, şi glontele porni şi ricoşă ţiuind, 
fără să-şi atingă ţinta, în ceaţă. Scragger se răsuci, mârâi, şi 
se aruncă asupra lui Nagrek cu sabia de abordaj, rănindu-l 
uşor, apoi se trase în vâltoarea luptei şi se repezi iar spre 
Brock. Spintecă cu sabia un marinar, Brock îl apucă de gât 
şi amândoi se prăbuşiră pe punte, lovind cu pumnii şi 
genunchii. Lui Brock i se tăie suflarea când sabia lui 
Scragger îi zdrobi obrazul. Îşi adună puterile, îl aruncă pe 
Scragger într-o parte şi dădu să-l izbească cu sabia, dar 
Scragger se dădu de-a rostogolul exact la timp, şi sabia se 
frânse, izbindu-se de punte. Brock înfipse ciotul de sabie 
într-un chinez care se repezise să-l apuce de gât, iar 
Scragger se trase la adăpostul format de un şir de oameni 
de-ai lui. 

Gorth făcea ravagii în mijlocul uraganului ce bântuia 
puntea principală, tăind, spintecând, când un cuţit îl nimeri 
într-o parte, icni, şi căzu. Brock îşi văzu fiul căzând, dar 
rămase mai departe la intrarea de acces sub punte, 
luptându-se şi omorând pe care putea. Sub punte, Liza 
Brock le împinse pe Tess şi Lillibet în cabina principală. 

— Fetelor, de-acum să nu vă mai aud miorlăind, spuse ea 
închizând uşa pe dinafară. 

Iar ea se înfipse în mijlocul coridorului, cu câte un pistol în 
fiecare mână, şi două de rezervă în buzunare. Dacă 
duşmanii coborau scara înainte ca lupta de pe punte să se fi 
terminat, asta ar fi însemnat că soţul ei era mort sau căzut 
în nesimţire. Dar patru pirați aveau să moară înainte de a 
trece de ea. 

Condugşi de Scragger, piraţii se aruncară asupra 
echipajului lui Brock şi fură din nou respinşi. Din teugă 
izbutiră să iasă tot mai mulţi marinari, croindu-şi drum prin 


luptă spre punte. Trei dintre ei se alăturară lui Brock lângă 
intrarea de acces sub punte şi se aruncară şi aceştia asupra 
piraţilor, făcându-i să se tragă înapoi. O cavilă îl nimeri pe 
Scragger în spinare şi în clipa aceea realiză că lupta era 
pierdută. Răcni o poruncă în chineză, şi oamenii lui se 
retraseră din luptă, mişunând ca şobolanii să coboare în 
sampane, apoi dispărură. Scragger sări de pe prova în 
mare, şi se făcu nevăzut sub apă. Brock smulse o muschetă 
din mâinile unuia din oamenii săi şi se repezi spre parapet. 
Când scăfârlia lui Scragger se iţi iar deasupra apei pentru o 
clipă, Brock trase, nu nimeri, capul dispăru. Brock slobozi 
un blestem şi aruncă muscheta neîncărcată în beznă. 
Oamenii lui continuară să tragă asupra sampanelor, care se 
topiră curând în ceaţă. Când nu mai rămase de omorât nici 
un pirat rătăcit, Brock ordonă ca toţi duşmanii morţi sau 
răniţi să fie aruncaţi peste bord şi veni timpul să vadă ce-i 
cu Gorth. Din rana pe care o acoperea cu mâna încleştată 
şiroia sânge. Brock îi dădu mâna cu forţa la o parte. Cuţitul 
se înfipsese adânc sub subţioară şi spre spate. 

— Fiule, ai scuipat şi sânge? 

— Nu, tată. 

— Atunci e bine! Brock îşi şterse sudoarea de pe frunte şi 
se ridică în picioare. Aduceţi rom şi catran. lute, pen” 
numele lui Dumnezeu. Cei tăiaţi să vină la pupa. Ceilalţi în 
bărci şi trageţi-ne afară de aici. E plină maree. Grăbiţi-vă! 

În vreme ce conducea operaţia de coborâre a bărcilor, 
Nagrek încercă să-şi limpezească puţin capul care-l durea 
groaznic. Din rana de la umăr curgea un fir de sânge. Brock 
îi dădu o cană mare de rom lui Gorth să bea, şi îndată ce 
catranul începu să facă bulbuci pe vasul cu jăratic, înmuie o 
cavilă de luat volte în el şi îndesă catranul în rană. Faţa lui 
Gorth se schimonosi, dar el nu scoase nici un sunet. Apoi 
Brock îi doftorici şi pe ceilalţi cu rom şi catran. 

— Pe mine, sir, pe mine m-aţi uitat, îngăimă unul dintre 
marinari, ce se ţinea de piept, iar pe buze îi apăruse o 


spumă însângerată în vreme ce se auzea cum rana din piept 
îi şuiera la fiecare suflare. 

— Eşti un om mort. Nu-ţi rămâne decât să-ţi ceri iertarea 
păcatelor dinaintea celuia care te-a făcut, îi spuse Brock. 

— Nu! Nu! Pen' Dumnezeu! Puneţi-mi şi mie catran, sir, 
haideţi, pen' Dumnezeu! 

Şi omul începu să urle. Brock îi aplică o lovitură care-l lăsă 
fără cunoştinţă, lat, în locul unde căzuse, şi aerul se auzea 
cum şuiera ieşind şi intrând prin rană. Brock îl ajută pe 
Gorth să se ridice în picioare. De îndată ce se văzu în 
picioare, Gorth reuşi să se ţină singur drept. 

— Mă fac eu bine, pen' Dumnezeu! 

Brock îl lăsă singur şi se duse să verifice cum stăteau 
lucrurile la pupa. Bărcile trăgeau din greu. Era momentul 
dintre flux şi reflux când mareea e staţionară. 

— Puneţi vâna la bătaie! urlă el. Pregăteşte ancora prova, 
Nagrek. 

Reuşiră să tragă cu bărcile nava la apă adâncă, în 
siguranţă, marinarul cu firul cu plumb striga mereu 
adâncimile, iar când Brock socoti că nu mai era nici o 
primejdie porunci să se lase ancora. Nava se roti o dată cu 
refluxul şi apoi se opri. 

— Velarule! 

— Da, sir! răspunse bătrânul. 

— Coase-le nişte giulgiuri, spuse Brock arătând spre cele 
şapte cadavre. Foloseşte pânza de la vechea randă. Un lanţ 
la picioare şi peste bord, la apusul soarelui. Ca de obicei, 
prohodul îl spun eu. 

— Da, sir! 

Brock îşi îndreptă atenţia asupra lui Gorth. 

— După cât timp de la preluarea cartului ne-am pus pe 
pământ? 

— N-au trecut decât câteva minute. Nu. Era exact la prima 
bătaie de clopot. Îmi amintesc perfect. 

Brock rămase o clipă pe gânduri. 


— Nu puteam să derivăm de la locul de ancorare până la 
mal într-o jumătate de oră. Nicicum. Ne-au tăiat parâma în 
cartul de dinainte! Se uită la Nagrek şi se întunecă. Cartul 
tău. Câte douăzeci de lovituri de bici la apusul soarelui 
tuturor celor care-au fost de cart. 

— Da, sir, îi răspunse Nagrek cutremurându-se. 

— De nu erai tu, acum eram mort, trimis pe lumea cealaltă 
de blestematul acela de pistol al piratului, aşa că mă mai 
gândesc eu şi la chestia asta, Nagrek. 

Apoi cobori sub punte. 

— Dragă, totu-i în regulă, spuse el de cum intră. 

Liza stătea neclintită ca o stâncă în faţa cabinei copiilor. 

— Tyler, mulţumesc, îi spuse ea şi lăsă pistoalele în jos. 
Rău? 

— Ce-a fost rău a trecut. Din cauza argintului de la bord. 
Atacat de pirați în port! Auzi! În mijlocul portului! Printre 
pirați erau şi englezi. Pe unul l-am omorât io, da' şeful lor, 
bată-l Dumnezeu să-l bată, a scăpat. Copiii au păţit ceva? 

— Nu. Sunt înăuntru. Acum dorm! Liza şovăi. Cre! c-ar 
trebui totuşi să vorbesc şi cu tine. 

— Doa' vorbim ş-acum, nu? 

Femeia porni pe coridor, către cabina principală, luându-şi 
un aer grav. Brock porni pe urmele ei, şi ea închise uşa. 

Când clopotul bătu de trei ori, Brock apăru din nou pe 
punte. Ceaţa se mai subţiase, dar vântul căzuse cu totul. 
Adulmecă, să-l simtă mai bine şi ştiu că în curând vântul se 
va întări din nou, iar la ivirea zorilor ceața va dispărea cu 
desăvârşire. 

— Gorth, hai în cală să verificăm încărcătura. 

— Nici unu din candidaţii ăia la spânzurătoare n-a ajuns în 
cală, tată. 

— Să aruncăm un ochi totuşi. Nagrek, vii şi tu cu noi. 

Brock luă un felinar şi cobori în cală. 

— Ui', uşa-i zăvorâtă, spuse Gorth, şi se vedea că rana îl 
încearcă. 


Brock deszăvori uşa, cobori înăuntru. Aşeză felinarul pe 
una din lăzile cu lingouri de argint, şi apoi zăvori uşa pe 
dinăuntru. 

— Tată, ce-ai păţit, ai luat-o razna? îl întrebă Gorth. Brock 
îl privi ţintă pe Nagrek. 

— Ce s-a-ntâmplat, dom” Brock? 

— Gorth, pare-se că Nagrek a cam pipăit-o pe soru-ta. Pe 
Tess. 

— Nu... n-am făcut una ca asta, Dumnezeu mi-e martor! 
izbucni Nagrek. Nicidecum! 

Brock apucă pisica cu nouă cozi care atârna pe peretele 
calei. 

— Pare-se că pe când fata dormea el a intrat în cabina ei şi 
apoi a cam înghesuit-o şi s-a jucat cu ea. 

— Ni n-am atins-o, nu i-am făcut nici un rău, pe 
Dumnezeu! strigă Nagrek. Ea m-a chemat în cabina ei. Ea 
m-a chemat. Chiar în dup'-amiaza asta mi-a zis să viu. 
Martor mi-e Dumnezeu. 

— Aha, ai fost în cabina ei! 

Gorth se repezi să-l lovească pe Nagrek şi urlă de durere 
blestemând când catranul din rană se desfăcu. 

Nagrek fugi spre uşă, dar Brock îl lovi făcându-l să se 
tragă înapoi. 

— Nagrek, eşti un om mort. 

— Nu i-am făcut nici un rău... jur pe Dumnezeu, jur pe... 

— Ţi-ai băgat labele tale împuţite su' poalele ei! Pisica cu 
nouă cozi îşi plesni şfichiurile pe trupul lui Nagrek de mai 
multe ori, în vreme ce Brock îl făcea să se retragă tot mai 
mult spre adâncul calei. 

— Dumnezeule, aşa ai făcut, spune! 

— Jur pe Dumnezeu că n-am atins-o. Dom' Brock, nu! Vă 
rog! Nu a păţit nimic... iartă-mă... doa' ce-am atins-o... 
nimic alta... doa' ce-am atins-o... nimic alta... 

Brock se opri, suflând din greu. 

— Aha, i-adevărat atunci! Gorth, ai auzit? 


Amândoi se repeziră la Nagrek, dar Brock fu mai iute, şi 
pumnul lui îl izbi pe Nagrek, lăsându-l fără cunoştinţă pe 
jos. Îl împinse pe Gorth la o parte. 

— Aşteaptă! 

— Dar, tată, ticălosul ăsta... 

— Aşteaptă! Maică-ta a zis că biata fată la început era aşa 
de înspăimântată că n-a putut scoate o vorbă. less credea 
că fiindcă individul a atins-o numai de-acu o să şi aibă 
prunc. Da' Liza mi-a zis că less e fecioară. Ticălosul doar 
ce-a atins-o, lăudat fie numele Domnului! 

Când Brock îşi mai trase puţin sufletul, îl dezbrăcă pe 
Nagrek de tot şi aşteptă până când acesta îşi reveni în 
simţiri. Apoi îi tăie bărbăţia şi-l bătu până îl ucise. 

Capitolul paisprezece 

— Tată, ai vrut să mă vezi? Culum avea chipul împietrit. 

Struan stătea în picioare pe culmea gorganului, cu 
binoclul la gât, cuțitul la centură, un fier de luptă făcut 
grămadă jos. Îl văzuse pe Culum venind la țărm cu barca, o 
luase atunci pe firul văii şi se urcase pe gorgan. Vântul 
măturase norii de pe cerul acum limpede, şi soarele, jos la 
orizont, promitea o zi frumoasă. Struan arătă spre poale: 

— Frumoasă privelişte de aici, nu? 

Culum nu spuse o vorbă. Sub flacăra privirii tatălui său îşi 
simţea genunchii ca de cârpă. 

— Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Biserica va... toată lumea va... 

— Ştiu povestea cu biserica, îl întrerupse Struan. Ai auzit 
ce-a păţit Brock? Vocea suna moale, mult prea calmă. 

— Ce-i cu Brock? 

— Azi-noapte a fost atacat de pirați. l-au tăiat parâma de 
ancoră şi a deviat până s-a urcat pe mal. S-au repezit la el 
la bord. N-ai auzit cum se trăgea acolo? 

— Ba da. 

Culum era doborât de oboseală, încordat. Atâtea nopţi 
nedormite pentru ca în cele din urmă să înţeleagă că numai 


el putea să-i salveze, apoi hotărârea şi dibăcia de a-l păcăli 
pe Longstaff. 

— Dar n-am avut habar măcar că era un atac al piraţilor. 

— Mda. Atacat de pirați în buricul portului Hong Kong. 
Îndată ce s-a împrăştiat ceața m-am dus la ei. Brock mi-a 
spus că a pierdut şapte oameni şi pe căpitan. 

— Gorth? 

— Nu. Nagrek Thumb. Bietul om a murit în urma rănilor 
primite. Şi Gorth a fost rănit, dar nu chiar grav. Chipul lui 
Struan se înăspri. Căpitanul a murit apărându-şi nava. Aşa 
merită să mori când eşti bărbat. 

Culum îşi muşcă buzele şi începu să privească în jurul 
gorganului, inima bătându-i să-i sară din piept. 

— Vrei să spui că gorganul ăsta e drumul calvarului meu? 

— Nu pricep ce vrei să spui. 

— Căpitanii care mor apărându-şi corabia, nu? Asta e 
corabia mea... gorganul ăsta... Nu asta voiai să spui? Mă 
întrebi dacă vreau să-mi apăr gorganul cu preţul vieţii? 

— Vrei? 

— Nu mi-e teamă de tine! Cuvintele scrâşniră din gâtul 
uscat iască al lui Culum. Există legi şi împotriva crimei. Nu 
pot eu lupta cu tine, şi o să mă poţi ucide, dar pentru treaba 
asta o să fii spânzurat. Eu nu am nici un fel de arme. 

— Ţi-a trecut prin cap că aş fi în stare să te ucid? 

— Da, dacă ţi-am stat în cale, şi ţi-am stat în cale, nu-i aşa? 

— Crezi? 

— Pentru mine ai fost un Dumnezeu. Dar în cele treizeci 
de zile de când sunt aici am ajuns să te cunosc cine eşti: 
ucigaş, criminal, pirat, contrabandist de opiu, curvar. 
Cumperi şi vinzi oameni. Ai odrăslit bastarzi şi eşti mândru 
de ei şi numele tău pute în nasul unor oameni cinstiţi. 

— Care oameni cinstiţi? 

— Ai vrut să mă vezi. Uite, am venit. Spune-mi ce vrei de la 
mine şi să terminăm odată. M-am săturat să mai fiu 
şoricelul cu care se joacă pisica ta. 

Struan luă de jos raniţa, o aruncă pe un umăr. 


— Haide! 

— De ce? 

— Vreau să fim numai noi doi. 

— Doar suntem singuri. 

Struan făcu uşor cu capul spre navele aflate la ancoră. 

— Sunt o mulţime de ochi acolo. Îi simt cum ne spionează! 
şi arătă spre plaja împestriţată de chinezi şi europeni, 
neguţătorii îşi cercetau terenurile cumpărate, copiii se şi 
jucau acolo. 

— Suntem spionaţi din toate părţile! Indică o culme de 
deal spre vest. Într-acolo mergem. 

Dealul era mai degrabă munte. Se ridica până la vreo mie 
trei sute de picioare, stâncos, golaş, ameninţător. 

— Nu. 

— 'Ţi se pare prea departe pentru un om ca tine? Struan 
citi ura pe faţa lui Culum şi aşteptă să primească răspuns; 
nu primi niciunul. Am crezut că nu ţi-e frică. 

Se întoarse cu spatele şi porni să coboare gorganul, ca s-o 
ia apoi pe panta muntelui în sus. Culum şovăi, chinuit de 
teamă. Apoi se hotări şi porni pe urmele lui, dominat de 
puterea voinţei lui Struan. Acesta, în vreme ce urca, ştia că 
începuse un alt joc primejdios. Nu se opri şi nici nu privi 
înapoi până ce nu ajunse pe creasta muntelui. Aceasta era 
bătută de vânturi, neprimitoare. Se uită în urmă şi-l văzu pe 
Culum chinuindu-se să urce şi el, dar era încă departe. Se 
întoarse cu spatele la fiul său. Priveliştea era măreaţă. 
Cutremurător de frumoasă. Soarele, sus, pe cerul albastru, 
Pacificul - un covor de un albastru-cenuşiu. Din acest covor 
al mării, ţâşneau piscurile muntoase maronii-verzui ale 
insulelor: Pokliu Chau, spre sud-vest, Lan Tao, insula aceea 
imensă, mai mare decât Hong Kong, la cinsprezece mile 
spre vest, şi sutele de insulițe pustii, numai piatră stearpă, 
care înconjurau arhipelagul Hong Kong. Prin binoclu, vedea 
limpede navele din radă, iar spre nord, China continentală. 
Zărea flote întregi de jonci şi sampane navigând în volte pe 
canalul Lan ai, îndreptându-se spre țărmurile vestice ale 


Hong Kong-ului. Multe dintre ele se întorceau pătrunzând 
pe estuarul fluviului Pearl. La nord şi la sud, la est şi la vest 
se vedeau vase care circulau încolo şi-ncoace: fregate ce 
patrulau, jonci de pescuit, sampane, dar nici o corabie 
comercială. Ei, îi trecu lui prin minte, încă vreo câteva luni, 
se termină el şi al doilea război, şi apoi navele comerciale 
vor stăpâni iar marea. 

Culum se străduia să urce şi el pe urmele lui Struan. Era 
epuizat cu totul şi numai îndărătnicia voinţei lui îl făcea să- 
şi mişte picioarele. Veşmintele îi erau sfâşiate şi faţa rănită 
de plantele agăţătoare. Şi urcă mai departe, în cele din 
urmă, ajunse pe creastă, pieptul i se zbătea spasmodic, 
vântul aproape să-l dea jos. Struan stătea pe pământ, la 
vreo cinci paşi mai în josul pantei, la adăpost de vânt. Pe jos 
era întinsă o faţă de masă pe care tronau mâncarea şi o 
sticlă de vin. 

— Poftim, flăcăule, îi spuse Struan întinzându-i o jumătate 
de pahar de vin. 

Gâfâind încă, Culum luă paharul, încercă să bea dar cea 
mai mare parte îi curse pe piept. Îşi şterse vinul şi se chinui 
să tragă adânc aer în piept. 

— Stai jos, îi porunci Struan. 

Spre uimirea lui Culum, Struan îi zâmbea cu bunătate. 

— Hai, fiule, stai jos. Te rog stai jos. 

— Eu nu... nu pricep. 

— De aici se vede şi mai bine, nu-i aşa? 

— Acum eşti chiar diavolul curat, începu Culum simțind că 
îi ard plămânii de atâta efort, şi după aia, după aia... nu mai 
pricep nimic... 

— Am adus pui fripţi şi pâine, îi replică Struan. Şi mai 
avem o sticlă de vin. Ei, îţi convine? 

Culum se prăvăli jos, epuizat. 

— Pui, zici? 

— Cred că n-ai mâncat de dimineaţă, aşa-i? Trebuie să fii 
mort de foame. 

— Cu gorganul acela, eu... 


— Mai trage-ţi sufletul, odihneşte-te şi apoi mănâncă. Te 
rog. Nopțile astea două din urmă nici n-ai dormit măcar. N- 
are nici un rost să vorbesc cu unul căruia îi ghiorăie maţele. 
Mănâncă încet. Altfel ţi se face rău. A fost alpinism, nu 
glumă, să ajungem până aici. Şi eu sunt obosit mort. 

Culum se rezemă de stâncă, închise ochii şi încercă să-şi 
adune puterile, simţindu-şi trupul cum gemea după odihnă. 
Se chinui să deschidă ochii. Încă mai credea că visează, dar 
colo, dinaintea lui, se afla taică-său, care cerceta cu binoclul 
oceanul spre sud. 

— În legătură cu gorganul acela... eu am... 

— Mănâncă! îl întrerupse Struan şi-i întinse nişte pui. 

Culum rupse un copan. 

— Nu pot mânca. Nu înainte de a-ţi spune ce am de spus. 
A trebuit să fac asta. A trebuit. N-ai fi fost niciodată de 
acord cu una ca asta, şi era singura cale. Brock te-ar fi 
distrus. S-ar fi oprit să mai liciteze lăsându-te singur. Ştiu 
că aşa voia să facă. Dacă n-ar fi fost atâta ură între voi, 
gorganul acela ar fi fost al tău. Tu ai forţat lucrurile să 
ajungă aici. Tu ai făcut-o. Acum gorganul aparţine bisericii, 
şi aşa se cuvine. Tu m-ai silit. 

— Da, răspunse Struan. Bineînţeles. Sunt mândru de tine. 
Ţi-a trebuit mult curaj să faci una ca asta. Robb n-ar fi fost 
niciodată în stare de aşa ceva, chiar dacă i-ar fi trecut prin 
minte, n-ar fi fost în stare să ducă la bun sfârşit una ca asta. 

Culum rămase cu gura căscată. 

— Tu... tu ai dorit să fac ceea ce am făcut? 

— Bineînţeles, fiule, era singura soluţie pentru a ieşi dintr- 
o situaţie imposibilă. 

— Tu ai... mizat că am să acţionez chiar aşa? 

— Da, am mizat că aşa ai să faci. Chiar am făcut o aluzie că 
aşa ar trebui să faci. Atunci când erai atât de nerăbdător să- 
| întâlneşti pe Longstaff... când mă ocoleai la Happy Valley... 
am socotit că ai rezolvat. Apoi am fost descumpănit de 
reacţia ta faţă de Gordon. Dar mai târziu, după aia, 
Longstaff mi-a spus: „Minunat şi celălalt gest al tău!” Şi 


atunci am ştiut că ai rezolvat în singurul chip în care se 
putea. Fiule, sunt foarte mândru de tine. Precis că Brock 
ne-ar fi măcelărit dacă ar fi avut prilejul. Şi nu puteam face 
nimic ca să-l împiedic. Gorganul acela era o chestiune de 
obraz. 

— M-ai împins... m-ai împins vreme de două zile şi două 
nopţi în iadul acela pe care l-am trăit... ştiind bine că exista 
o soluţie simplă? 

— A fost chiar aşa de simplă? 

— Pentru tine a fost! strigă Culum, şi sări în picioare. 

— Da! îi replică Struan cu o voce asprită brusc. Pentru 
mine, dar nu şi pentru tine. Dar tu ai fost cel care a luat 
hotărârea şi din pricina asta te simţi mai bine. Acum poţi 
spune că eşti bărbat. Dacă eu ţi-aş fi sugerat să iei locul 
pentru lăcaşul Domnului, n-ai fi fost în stare să împlineşti 
până la capăt misiunea asta. Niciodată. Te-ai fi dat de gol. 
Ca să izbândeşti, trebuie să crezi în ceea ce faci. Dacă 
Brock ar fi bănuit preţ de o clipă că eu am pus la cale 
împreună cu tine treaba asta, ne-ar fi făcut din nou bătaia 
de joc a Asiei întregi. Şi ne-am fi pătat obrazul pentru 
totdeauna. 

— Şi m-ai sacrificat pe mine pentru obrazul ăsta? strigă 
Culum. Blestematul tău de obraz? 

— Obrazul nostru, Culum, îi replică Struan. Şi bine că 
până la urmă te aud şi pe tine blestemând. Fiule, asta te 
ajută să creşti. 

— Atunci toată mânia... mânia ta a fost doar prefăcătorie? 

— Bineînţeles, fiule, îi răspunse Struan. Pentru Brock. Şi 
pentru toţi ceilalţi. 

— Chiar şi pentru Robb? 

— Pentru Robb mai mult decât pentru oricare altul. Acum 
mănâncă! 

— Dar-ar frenţia în mâncarea asta! Eşti un diavol, diavolul 
în persoană. Şi o să ne tragi pe toţi în iad după tine, pentru 
numele lui Dumnezeu, jur că am să... 

Struan ţâşni în picioare şi-l înfăşcă pe Culum de umeri. 


— Înainte de a spune o prostie pe care s-o regreţi, ascultă- 
mă bine pe mine. Am mizat totul pe tine, pe curajul tău de a 
te hotări să faci una ca asta, şi ai făcut-o. Tu singur. Fără 
nici un ajutor din partea mea. Şi te-am binecuvântat pentru 
gestul tău. Acum eşti Culum Struan, omul care a îndrăznit 
să se pună curmeziş voinţei Tai-Panului. Omul care i-a luat 
de sub nas gorganul la care jinduia atâta. Eşti celebru de- 
acu. Într-o singură zi ai dobândit mai mult obraz decât ai fi 
putut s-o faci în douăzeci de ani. Pentru numele lui 
Dumnezeu, cum altfel îţi închipui tu că poţi stăpâni oamenii 
şi îi poţi duce de nas? Numai prin forţa braţului? Nu! Cu 
ajutorul minţii tale! Şi prin magie. 

După care îi dădu drumul lui Culum. 

— Magie zici? îngăimă Culum revenindu-şi şi izbucnind. E 
magie neagră atunci! 

Râzând molcom, Struan se aşeză şi-şi turnă nişte vin. 

— Cei care au ceva minte au să-şi dea seama ce isteţ eşti. 
„Culum ăla e deştept. A dăruit gorganul bisericii. Şi în 
chipul ăsta l-a împiedicat şi pe diavolul de Struan să 
distrugă Nobila Casă, împiedicându-l să-şi înmormânteze 
banii într-un gorgan fără nici o valoare. Dar, în acelaşi timp, 
Culum i-a salvat şi obrazul Tai-Panului... diavolul ăla nu are 
cum să-l omoare pe Culum Struan pentru că a dăruit 
gorganul bisericii!” Struan bău din pahar. Chiar şi Brock e 
probabil zguduit, indiferent dacă se gândeşte că a fost o 
înţelegere tainică între noi sau nu... pentru că ai dus 
îndrăzneala până la capăt. Cei bisericoşi au să te 
binecuvânteze pentru că cel mai de preţ lucru l-ai dăruit 
bisericii. Nebunii de teapa lui Longstaff o să-ţi ştie de frică 
şi o să-ţi ceară de-acum încolo sfatul. Cinicii vor fi 
cutremuraţi de isteţimea soluţiei pe care ai găsit-o, or să te 
blesteme şi or să spună: „Culum ăsta îl are pe dracu în el ca 
şi tat-su. Fii cu ochii în patru.” Iar eu aş spune că ţi-ai 
câştigat prestigiu. 

— Dar... dar dacă eu am... atunci înseamnă că tu ai 
pierdut din cinstea obrazului... cum se zice, da? 


— Da. Dar eu am destul credit al obrazului, chiar îmi 
prisoseşte. Şi mai pot da şi la alţii. Ţie şi lui Robb. Şi nu mai 
am destul timp la dispoziţie ca să te plantez bine în lumea 
asta. Fiule, fii cu ochii în patru. Acum toţi stau şi o întorc pe 
toate feţele: „Culum s-a descurcat de data asta, dar o să 
mai îndrăznească s-o facă şi altă dată?” Şi speranţa lor e ca 
noi doi să ne urâm atât de mult unul pe celălalt încât să ne 
distrugem reciproc. Şi exact asta o să încercăm noi să 
facem. În chip deschis. Când suntem în public. 

— Cum? 

— Aşa cum zic. Ori de câte ori ne vom întâlni trebuie să ne 
arătăm o ostilitate rece. Şi curând, Brock o să încerce să te 
câştige de partea lui. Aşa o să facă şi Cooper... şi Tillman. O 
să-ţi spună o mulţime de minciuni... sau să răstălmăcească 
adevărul... nădăjduind că vei ajunge să mă urăşti atât de 
mult încât o să mă distrugi şi pe mine şi pe tine. Ba şi 
Nobila Casă pe deasupra. Fiindcă toţi negustorii ăştia 
pândesc să apuce momentul. Dar de-acum nu vor mai pupa 
ei una ca asta. Pe Dumnezeu, te-ai dovedit bărbat! 

— Eu nu vreau să am nimic a face cu asta, îi replică Culum 
încet. 

— Ba din contra, vei avea cât se poate de mult. Vreme de 
cinci ani şi cinci luni. Doar ai depus un jurământ sfânt. 

— Şi acum o să mă sileşti să-l ţin? Acum? 

— Tu o să te sileşti să-l ţii. Salariul tău s-a triplat acum. 

— Crezi că în treburi de acest fel banii mai contează? 

— Da, e prea puţină plată pentru două zile de iad. 

— Nu vreau nici un fel de bani. Şi nici n-am să fac ce-am 
jurat. Nu pot. 

Struan alese gânditor un copan de pasăre. 

— Te-am cântărit cu mare grijă. Am fost ispitit să nu-ţi 
spun nici o vorbă. Să te las să-ţi joci rolul în necunoştinţă de 
cauză. După aia te-am mai cântărit. Am socotit că îţi poţi 
juca rolul în cunoştinţă de cauză. De-acum pentru amândoi 
va fi mai plăcut când ştii despre ce e vorba. 


— Ai să mă sileşti să trăiesc şi să mor urându-te? Numai 
pentru Casa asta Nobilă? 

— Ştii răspunsul la întrebare! 

— Eşti un păcătos. 

— De acord. În unele privinţe, spuse el mestecând bucata 
de carne de pasăre. Sunt tot ceea ce spui tu şi mai am şi 
alte păcate pe deasupra. Încalc multe dintre porunci, dar 
nu pe toate. Dar pe lumea asta sunt singurul om în care tu 
poţi avea deplină încredere... cu condiţia ca nu cumva să te 
bată gândul să te porneşti împotriva Nobilei Case. Eu sunt 
Tai-Panul. Prin suferinţă şi păcate vei ajunge la fel. 

— Nu merită să trăieşti în atâta prefăcătorie. Şi în atâta 
răutate. 

— Ei, fiule, nu faci decât să-mi mângâi inima, spuse Struan 
aruncând osul de pasăre. Eşti atât de tânăr. Te invidiez, te 
invidiez şi pentru toţi anii care-ţi stau dinainte. Nu merită? 
Să fii cel mai bun? Să-i domini pe Brock şi pe toţi ceilalţi 
prin simpla ta prezenţă? Şi pe Longstaff şi prin el chiar 
coroana britanică? Pe împăratul Chinei? Şi prin el pe trei 
sute de milioane de chinezi? Struan mai bău puţin vin. 
Merită. Puţină ură şi puţin teatru sunt chiar un preţ prea 
mic pentru toate astea. 

Culum se lăsă pe spate, sprijinindu-se în scobitura pietrei, 
în vreme ce în mintea lui era o vâltoare de cuvinte şi 
întrebări care nu cunoşteau mila, şi de răspunsuri 
neîndurătoare. Şi asta era voinţa Domnului? se întrebă el. 
Cei mai tari să supravieţuiască pe seama celor slabi? Pentru 
că Dumnezeu le-a făcut pe toate ca şi felul lor de vieţuire. 
Dar Isus a zis: „Cei sărmani vor moşteni pământul.” O fi 
vrut să spună cu adevărat pământul, sau prin cuvântul ăsta 
înţelegea împărăţia Domnului? Prin umilinţă nimeni n-ar fi 
dobândit tezaurul de argint şi nici n-ar fi fost în stare să-l 
păstreze. Umilinţa n-ar fi putut salva Nobila Casă nici de 
data asta în chestiunea gorganului. Umilinţa n-o să ajungă 
niciodată prea departe, nu va învinge nici cruzimea, nici 
lăcomia. Dacă eu ajung 'Iai-Pan, mişcarea chartistă va 


merge mai departe. Să dobândeşti avere pentru un anumit 
Scop... un scop nemuritor, îşi spuse el. Atunci foarte bine. 
Ura faţă de tatăl său dispăru din sufletul lui Culum Struan. 
Şi o dată cu ura şi dragostea. Nu mai rămase nimic altceva 
decât respectul. 

— De ce ai venit tocmai aici? întrebă Culum. 

Struan ştiu în clipa aceea că-şi pierduse fiul. Ca părinte se 
întristă adânc, dar ca bărbat nu. Îşi obligase adversarul să 
intre în luptă în condiţiile alese de el şi la momentul sorocit 
de el, în felul acesta îşi făcuse pe deplin datoria de tată. 

— Să te sleiesc de puteri într-atât încât să-ţi pot vorbi şi să 
te fac să mă înţelegi, îi răspunse el. Şi pentru ca să-ţi arăt 
că, deşi de pe gorgan e o privelişte frumoasă, cea care se 
deschide de aici e minunată. 

Şi pentru prima oară Culum privi în jur. 

— Da, da, aşa e. 

Se aplecă şi luă şi el o bucată de pui şi începu să mănânce. 
Struan se chinui să nu i se citească suferinţa pe chip. O să-şi 
regăsească băiatul ăsta zâmbetul, îşi spuse el. Dă-i băiatului 
timp. E greu de tot să fii nevoit să creşti atât de repede. Dă- 
i băiatului timp. Deodată se simţi foarte obosit. Se rezemă 
de piatră şi-şi îndreptă binoclul spre sud, uitându-se după 
China Cloud. Dar nu se zărea nici urmă. Cercetă la 
întâmplare orizontul. Brusc privirile îi fură atrase de ceva. 

— Fiule, uite, e Blue Cloud! 

Culum luă binoclul şi zări cliperul. Nava era soră geamănă 
cu Thunder Cloud, 18 tunuri, la fel de iute, la fel de 
frumoasă. La fel de frumoasă chiar şi pentru Culum care 
ura navele şi marea. 

— Trebuie să aibă opiu în valoare de o sută de mii de 
guinee la bord, spuse Struan. Ei, acum ce-ai face? Avem aici 
trei nave, şi încă în această lună mai vin şaisprezece. 

— Să le trimit spre nord, să-şi vândă încărcătura? 

— Da! o umbră trecu peste chipul lui Struan. Asta mi-a 
amintit ceva. Îţi aduci aminte de Isaac Perry? 

— Da. Parcă s-a întâmplat acum o sută de ani. 


— L-am lăsat la țărm, îţi aduci aminte? Pentru că n-a fost 
în stare să-l ajute pe McKay şi pentru că se temea de mine, 
iar eu habar n-aveam de ce. l-am dat lui MckKay 
cincisprezece zile să afle care-i răspunsul la ghicitoarea 
asta, dar nu s-a mai întors niciodată înapoi la Canton. L-am 
văzut pe McKay aseară. Şi-a găsit slujbă la țărm... ajutor de 
magistrat şi poliţai! Aprinse un trabuc, ferind flacăra în 
pumn şi apoi i-l trecu lui Culum, după care îşi aprinse un 
trabuc şi pentru sine. Ei bine, se pare că Perry e angajat la 
Cooper-Tillman acum. Pe ruta lor între Virginia şi Africa. 
Trafic de sclavi negri. 

— Nu pot să cred. 

— Mi-a spus chiar Wilf Tillman. Aseară. A ridicat din umeri 
şi mi-a zis că Perry n-a mai vrut să intre pe traseele cu 
China. Aşa că i-a oferit lui Perry o navă de transportat 
sclavi, o cioară. Şi Perry a acceptat. A plecat acum o 
săptămână. Chiar înainte de plecarea lui Perry, McKay l-a 
tras pe sfoară. Întâi s-au îmbătat frumos amândoi. McKay i- 
a zis că eu l-am concediat şi pe el... aşa cum s-a şi 
întâmplat... m-a înjurat cât a putut, i-a cerut o slujbă pe 
nava cea nouă a lui Perry, şi s-a jurat să se răzbune pe mine. 
Băutura dezleagă limba oricui şi Perry şi-a dezlegat şi el 
limba. I-a mărturisit lui McKay că a vândut o copie cu 
locurile noastre secrete unde facem schimburi comerciale 
în susul coastei, cu latitudine şi longitudine, ba chiar şi 
numele neguţătorilor noştri de opiu. Ne-a vândut lui 
Morgan Brock. Ultima oară când a fost Perry la Londra. 

— Atunci înseamnă că Brock ştie toate locurile noastre 
secrete? 

— Numai pe cele folosite de Perry. În zece ani de 
negustorie. Asta înseamnă că e vorba de cele mai multe. 

— Ce ne rămâne de făcut? 

— Să găsim alte locuri şi alţi oameni de încredere. Aşa că 
vezi, fiule, nu poţi avea prea mare încredere în nimeni. 

— E groaznic. 


— Asta-i legea supravieţuirii. Ne odihnim vreun ceas, după 
care o ştergem. 

— Încotro? 

— Aberdeen. Trebuie să ne aruncăm şi noi un ochi pe 
acolo. Să vedem ce se mai aude cu alegerea oamenilor lui 
Wu Kwok. Îşi desfăcu raniţa şi scoase din ea un pistol. Ştii 
să foloseşti jucăria asta? 

— Nu prea. 

— Ar cam trebui să faci exerciţii. 

— În regulă. 

Culum începu să cerceteze arma. După o încăierare 
studenţească, folosise o dată un pistol de duel, dar atât el 
cât şi adversarul lui au fost atât de înspăimântați, încât 
gloanţele au trecut la mare distanţă de ţintă. 

— Acum putem merge, spuse Culum. Nu sunt obosit, mi-a 
trecut. 

Struan clătină din cap. 

— Vreau să stau până când China Cloud se arată la 
orizont. 

— Unde s-a dus? 

— La Macao. 

— De ce? 

— Eu am trimis-o acolo. Struan scutură nişte firimituri de 
pe haină. Pe capul iubitei mele s-a pus un premiu, ca şi pe 
capul băiatului şi al fetei pe care-i am de la ea, dacă sunt 
prinşi vii. L-am trimis pe Mauss cu China Cloud să-i aducă 
pe toţi încoace. La bord se află în siguranţă. 

— Dar Gordon e aici deja. L-am văzut chiar ieri. 

— Femeia asta nu-i mama lui Gordon. 

Lui Culum i se păru curios că nu-l mai deranja faptul că 
acum ştia că tatăl său avea două, nu, trei familii. Trei dacă 
se punea la socoteală şi pe el şi pe Winifred. 

— Răpirea e groaznică nelegiuire. Groaznică, făcu el. 

— Acum s-a pus o răsplată şi pe capul tău. Zece mii de 
taleri. 

— Dar merit eu atât? Mă îndoiesc. 


— Dacă un chinez oferă zece mii, atunci poţi să pariezi în 
linişte că faci o sută de mii! Struan îndreptă binoclul din 
nou spre Blue Cloud. Cred că o sută de mii ar fi mult mai 
corect. În ce te priveşte. 

Culum îşi feri ochii de soare cu mâna şi simţi complimentul 
lui taică-său. Dar se făcu a nu băga de seamă. Se întoarse 
cu gândul la cealaltă amantă a lui taică-său şi se întrebă 
cam cum poate arăta, cum arată mama lui Gordon. Acum se 
gândea la asta cu răceală, detaşare, fără să mai sufere, şi 
fără nici un fel de ranchiună, dar cu dispreţ faţă de 
slăbiciunile şi promiscuitatea din viaţa tatălui său. Lui 
Culum i se părea tare ciudat că se simţea atât de liniştit. 

— Acum ce-o să facă Brock cu tezaurul? Piraţii au să-l 
atace mereu atâta vreme cât tezaurul va rămâne la bord. 

— Va fi nevoit să ne roage să luăm înapoi o parte din el. În 
schimbul unor chitanţe. Şi o s-o facem de îndată. Dar cu o 
dobândă mai mică decât de obicei. Să-i spui lui Robb să 
rezolve şi asta. 

— Atunci o să fim noi atacați de pirați. 

— Poate. Struan urmărea nava Blue Cloud înaintând încet 
împotriva vântului în pasa dintre Lan Tao şi Hong Kong. De 
îndată ce se întoarce China Cloud, eu plec. Mă duc cu forţa 
expediţionară şi nu mă întorc la Hong Kong decât cu o zi 
înainte de bal. 

— De ce? 

— Ca să-ţi las timp să te obişnuieşti cu „duşmănia” dintre 
noi. Ai nevoie de experienţă. Tu şi cu Robb vă apucaţi de 
construcţii. Planurile sunt gata. În afară de cel pentru Casa 
cea Mare. În privinţa asta am să hotărăsc eu mai târziu. Şi 
începe şi construcţia bisericii pe gorgan. Pune-l pe Aristotle 
s-o conceapă. Nu-i plăteşti decât a zecea parte din ceea ce 
pretinde el din prima suflare. Tu şi Robb o să faceţi totul. 

— Da, Tai-Pan, spuse Culum. 

Tai-Pan şi nu tată. Amândoi înţeleseră cuvântul ca pe-o 
sentinţă. Şi amândoi o acceptară. 


— Conacul meu îl construiți pe lotul de margine numărul 
şaptesprezece. Robb are planurile. În trei săptămâni să fie 
gata, grădina plantată, şi cu un zid de zece picioare de jur 
împrejur. 

— Dar e imposibil. 

— Indiferent cât costă. Puneţi o sută, două sute de oameni 
la treabă dacă e nevoie. Şi vreau ca toate construcţiile 
noastre să fie terminate. 

— E de construit cel puţin pentru zece luni aici. Un an sau 
chiar mai mult. 

— Da. De asta noi o să folosim mai mulţi oameni. Şi mai 
mulţi bani. Atunci o să izbutim să terminăm mai repede. 

— De ce ne grăbim aşa? 

— De ce nu? 

Culum îşi întoarse privirea spre mare. 

— Şi cu balul cum rămâne? 

— Tu rezolvi totul. Împreună cu Robb şi Chen Sheng, 
compradorele nostru. 

— Şi Robb, el să nu afle că duşmănia dintre noi e doar 
prefăcătorie? 

— 'Te las pe tine să hotărăşti în privinţa asta. Îi poţi 
mărturisi totul în noaptea balului, dacă aşa doreşti. 

China Cloud sparse orizontul. 

— Acum putem pleca, spuse Struan. 

— În regulă. 

Struan puse sticlele şi mâncarea care mai rămăsese în 
raniţă. 

— Să trimiţi în taină aici nişte oameni ca să facă 
permanent de veghe în timpul zilei. 

— De ce? 

— Să zărească navele. De aici ştim cu patru-cinci ceasuri 
înainte de sosirea navelor. În special de sosirea navelor 
poştale. Atunci trimitem un cuter rapid să le întâmpine şi ne 
luăm corespondenţa înaintea celorlalţi. 


— Şi? 


— Avem pasul înaintea tuturor. În patru ceasuri poţi să 
vinzi şi să cumperi în cantităţi uriaşe. Să ştii despre ce e 
vorba cu patru ore înaintea celorlalţi poate însemna 
diferenţa dintre viaţă şi moarte. 

Culum simţi că respectul lui faţă de bărbatul de dinaintea 
lui sporeşte şi mai mult. Deşteaptă idee, se gândi el. Privi 
într-o doară spre vest, spre marea insulă Lan Tai. 

— Uite! strigă el deodată, arătând la sud de insula cu 
pricina. Se vede fum. A luat foc o navă. 

— Ai ochi ageri, fiule, îi spuse Struan şi îndreptă binoclul 
într-acolo. Doamne Dumnezeule! E un vapor! 

Nava era neagră, subţire, urâtă, cu etrava ascuţită. Pe 
coşul jos năvălea un şuvoi de fum. Avea două catarge şi 
greement pentru vele, dar acum nu ridicase nici o pânză, şi 
scotea fum urât înaintând amenințătoare împotriva 
vântului, flamura roşie fluturând la pupa. 

— Uită-te şi tu la spurcăciunea aia împuţită a marinei 
regale! 

Culum tresări cutremurat de vehemenţa din glasul lui 
Struan. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Curva aia urduroasă din fier, uite asta-i! Uite cum 
merge. 

Culum privi atent prin binoclu. Lui nava i se părea 
nevinovată. Mai văzuse el câteva nave cu zbaturi şi înainte. 
De zece ani toate navele poştale din Irlanda erau cu aburi. 
Acum putea vedea cele două imense zbaturi, la mijlocul 
navei, în tribord şi babord, fumul gros care-l lăsa şi siajul 
numai spume. Iar la bord avea tunuri. Multe. 

— Nu văd de ce te supără. 

— Uită-te la siajul ei. Şi cum înaintează. Dumnezeule, şi 
chiar împotriva vântului. Ţine drum exact spre est. Chiar 
împotriva vântului. A lăsat în urmă nava noastră Blue Cloud 
de parcă ar fi o cocină de porci mânată de nişte amărâte de 
maimuțe blestemate şi nu de unul din cele mai bune 
echipaje din lume. 


— Şi de ce te supără asta? 

— Mă supără rău. Acum a ajuns o navă cu aburi şi în 
Orient. A realizat imposibilul. 'Târfa asta de ruginitură, cu 
coca din fier, mânată de maşină, buboi inventat de 
Stephenson, a navigat tocmai din Anglia până aici, 
împotriva tuturor necazurilor mării şi sfidând vântul. Şi 
dacă una din astea a ajuns aici, atunci or să ajungă alte o 
mie. Asta-i progresul. Începutul unei noi ere! Struan apucă 
sticla de vin goală şi o izbi de stâncă. În douăzeci sau 
treizeci de ani şi noi vom folosi tot porcării din astea. 
Avortoane de navă odrăslite de nişte jigodii. Dumnezeule. 

— E urât un vapor când îl compari cu o corabie. Cu Blue 
Cloud. Dar cum poate să înainteze împotriva vântului... să 
nu-i pese de vânt... înseamnă că e mai iute, mai economic şi 
mai... 

— Nu. Mai iute niciodată! Nu atunci când ai vântul înapoia 
traversului, şi nici nu va ţine marea mai bine vreodată. Şi 
nici nu va înfrunta la fel de bine furtuna. Oala asta de 
noapte o să se întoarcă cu fundul în sus şi o să se ducă la 
fund ca un bolovan. Şi nici nu va fi la fel de economic. 
Pentru cazanele alea vor trebui să care cu ei lemne sau 
cărbune. Şi pentru comerţul cu ceai nu vor fi de niciun 
folos vapoarele astea. Ceaiul e gingaş şi în împuţenia aia se 
strică. Mulţumesc lui Dumnezeu, tot corăbiile vor trebui să 
transporte ceaiul. 

Pe Culum îl distra furia asta, dar nu lăsă să se vadă nimic. 

— Da, ai dreptate, dar cu vremea şi vapoarele vor fi mai 
bune, cu siguranţă. Şi dacă unul dintre ele a reuşit să 
ajungă până aici, vor veni şi celelalte o mie. Cred că ar 
trebui să cumpărăm şi noi nave cu aburi. 

— Tu ai să poţi, şi ai să faci bine. Dar să fiu afurisit dacă 
am să cumpăr eu vreuna din monstruozităţile astea 
împuţite. Afurisit să fiu dacă flamura cu Leul şi Dragonul va 
flutura la catargul vreuneia câtă vreme mai sunt eu în viaţă! 

— Toţi oamenii mării socot la fel ca tine? îl întrebă Culum 
fără să se gândească, simțind cum ceva îl încălzeşte pe 


dinăuntru. 

— Tâmpită întrebare! Ce naiba ai în capul ăla al tău, 
Culum? îi replică Struan muşcător. 

— Mă gândeam şi eu la progres, Tai-Pan. Culum privi din 
nou spre navă. Mă întreb ce nume o purta. 

Struan îl cercetă bănuitor pe Culum, ştiind că mintea 
băiatului începuse să lucreze, dar fără să ghicească în ce 
direcţie bătea. Ciudat, îşi spuse el. Pentru prima oară când 
te gândeşti la Culum ca la un bărbat şi nu ca la Culum 
puştiul, la băiat, sau la flăcău. Mulţumesc lui Dumnezeu, eu 
nu voi trăi atât încât să fiu martor la moartea navelor cu 
vele. Dar curva aia anunţă moartea cliperelor care fac 
comerţ cu China. Şi sunt cele mai minunate nave care au 
navigat vreodată pe mările lumii. 

O luă înainte, coborând muntele spre Aberdeen. Mai târziu 
nava cu aburi trecu destul de aproape de ei pentru a-i 
descifra numele. Era Nemesis. Nava Maiestăţii sale 
Nemesis. 

CARTEA A TREIA. 

Cele două fregate potopeau cu salve dintr-un întreg bord 
primul dintre forturile din traversul golfului Bogue, o 
gâtuitură de vreo zece mile ce păzea drumul spre Canton. 
Golful Bogue era puternic întărit cu forturi care dominau 
intrarea şi beneficiau de locuri periculos de înguste în 
dreptul lor, iar fregatele păreau atât de dezavantajate în 
acest duel încât acesta semăna mai degrabă cu o misiune 
de sinucidere. Locul era prea îngust pentru manevre 
normale, iar tunurile din forturi le puteau ţine la respect 
prin tragere directă pe când navele făceau volte într-un 
bord şi-n celălalt, chinuindu-se să urce fluviul. Dar tunurile 
erau fixate pe postamentele lor şi nu puteau să-şi 
urmărească ţintele, iar veacuri întregi de administraţie 
coruptă lăsaseră forturile să lâncezească. Aşa că ghiulelele 
de avertisment treceau fără nici o primejdie când în 
babordul, când în tribordul fregatelor. 


De pe fregate fură lansate cutere, şi militarii marini luară 
cu asalt ţărmul. Forturile au fost ocupate cu uşurinţă şi fără 
nici o pierdere, pentru că apărătorii lor, ştiind că au o 
situaţie disperată, se retrăseseră cu înţelepciune. Militarii 
scoaseră tunurile din funcţiune, bătându-le un piron în 
gaura de aprindere, câţiva rămaseră să ocupe forturile. 
Ceilalţi se retraseră din nou pe nave, fregatele porniră spre 
nord urcând încă o milă, potopind cu salve celelalte forturi 
şi ocupându-le cu aceeaşi uşurinţă. 

Împotriva lor fu trimisă o flotă de jonci şi de nave 
incendiare, dar flota fu scufundată. Fregatele putură să 
decimeze aşa de uşor atât de multe jonci pentru că aveau 
superioritate de foc, şi pentru că greementul şi velatura le 
îngăduiau să prindă viteză în oricare direcţie a busolei, 
atunci când bătea vântul. Joncile nu puteau face volte cum 
făcea o fregată, şi nici să urce pe vânt. Joncile fuseseră 
concepute pentru apele Chinei şi pentru vânturile 
musonice, fregatele pentru chinuitoarele rafale care urlau 
în Canalul Mânecii sau Marea Nordului, sau pe Atlantic, 
unde furtunile erau ceva obişnuit, iar uraganul un mod de 
viaţă. 

Capitolul cincisprezece 

— Ca şi cum ai trage în nişte rațe care stau nemişcate pe 
apă, spuse amiralul plin de silă. 

— Da, îi replică Struan. Dar ei au pierderi uşoare, iar ale 
noastre sunt cu totul neglijabile. 

— O victorie decisivă, asta-i ce contează! interveni 
Longstaff. Asta am dorit şi noi. Horatio, aminteşte-mi să-i 
spun lui Aristotle să consemneze pe o pânză atacul asupra 
Forturilor Bogue. 

— Da, Excelenţă. 

Erau pe duneta navei amiral Vengence, la o milă de 
fregatele care-şi croiau drum cu focul lor intens. În urmă se 
afla grosul corpului expediționar, China Cloud mergea cu 
cei de la aprovizionare, având la bord, neştiuţi de nimeni, 
pe May-may şi copiii. 


— Cam rămânem în urmă, domnule amiral, interveni 
Longstaff. Nu putem să ajungem din urmă fregatele, ei? 

Amiralul încercă să-şi stăpânească enervarea, hotărât să 
fie politicos cu Longstaff. 1 se făcuse de-acum silă de lunile 
în care fusese ţinut în frâu, luni de zile de ordine şi 
contraordine, obligat să ducă un război umilitor. 

— Sir, înaintăm destul de bine. 

— Nu prea. Tot facem volte înainte şi-napoi. Groaznică 
pierdere de vreme. Trimite un semnal spre Nemesis. Ne 
poate remorca în susul fluviului. 

— Să remorcheze nava mea amiral?! mugi amiralul, cu 
faţa şi gâtul roşii. Scroafa aia de navă ca un cârnat? Să 
remorcheze nava asta amiral cu 74 de tunuri? S-o ia la 
remorcă aţi zis? 

— Da, s-o ia la remorcă, dragul meu, continuă Longstaff, şi 
ajungem la Canton mai iute. 

— Niciodată, pe Dumnezeul meu! 

— Atunci îmi trec cartierul meu general la bordul ei! Lasă 
la apă un cuter. E ridicolă toată invidia asta. Nava e navă, 
indiferent că-i cu vele sau cu aburi, şi avem de câştigat un 
război. Poţi veni şi dumneata la bord când vrei. Dirk, voi fi 
fericit dacă mă însoţeşti. Haide, Horatio. 

Longstaff porni cu paşi mari pe punte, exasperat de amiral 
şi de ideile lui neghioabe, stârnite de rivalitatea dintre 
marină şi armata de uscat: rivalitate privind cine să 
conducă în calitate de comandant, al cui sfat e mai preţios, 
cine are primul drept de alegere pentru spaţiul de carenare 
a navelor sau pentru barăcile trupei pe ţărmul de la Hong 
Kong, şi dacă războiul ăsta e un război maritim sau unul 
terestru, şi cine e privilegiat faţă de cine. Şi în sufletul lui 
era încă mânios că şmecherul ăla mic de Culum îl păcălise 
făcându-l să semneze donarea către biserică a gorganului 
lui Struan, Tai-Panul, făcându-l să creadă că Tai-Panul 
fusese dinainte de acord cu ideea asta, punând la grea 
încercare relaţiile amicale pe care le întreţinuse cu acest 
primejdios Tai-Pan atâţia ani, făcându-l să-i urmeze 


scopurile. Şi Longstaff se mai săturase şi să întemeieze o 
colonie, sătul să tot asculte când milogelile, când izbucnirile 
de mânie ale neguţătorilor, amestecat astfel în confruntarea 
jegoasă dintre ei. Şi era furios şi pe chinezi pentru 
îndrăzneala lor de a denunța acel minunat tratat pe care el 
şi numai el li-l impusese cu atâta generozitate. Fir-ar să fie, 
se gândi el, uite unde am ajuns, să port pe umeri greutatea 
întregii Asii, să iau numai eu toate hotărârile, să-i opresc să- 
şi taie beregata unul altuia, obligat să port un război spre 
gloria Angliei, salvându-i comerţul, pe Dumnezeul meu, şi 
cu ce mulţumire mă aleg eu din toate astea? Aş fi meritat să 
fiu făcut lord cu mulţi ani înainte. 

Apoi mânia lui se mai potoli, pentru că ştia că în curând 
situaţia din Asia se va stabiliza, iar din adăpostul sigur al 
coloniei Hong Kong se vor putea toarce firele puterii 
imperiului britanic. După cum va fi placul guvernatorului 
coloniei. Guvernatorii sunt făcuţi cavaleri. Sir William 
Longstaff - ei, sună frumos! Şi cum guvernatorii de colonii 
erau şi comandanţi şefi ai tuturor forţelor coloniale, oficial 
şi legal făcători ai legilor coloniei, reprezentanţi direcţi ai 
reginei, ei, atunci o să se poată juca cu amiralii ăştia ţâfnoşi, 
cu generalii plini de ifose, după cum îi va fi voia. Frenţia în 
toţi! se gândi el, şi se simţi mai bine. 

Şi Longstaff trecu la bordul navei Nemesis. 

Struan îl însoţi. Vapor sau nevapor, va fi cel dintâi în 
Canton. 

După cinci zile, flota stătea la ancoră la Whampoa, tot 
fluviul cât îl urcaseră fiind supus şi teren sigur. De îndată se 
prezentă pentru negocieri o delegaţie a Co-hong-ului, 
trimisă de noul vicerege Ching-so. Dar la sugestia lui Struan 
delegaţia fu trimisă la plimbare fără să fie primită şi a doua 
zi colonia fu reocupată. 

Când negustorii coborâră în dreptul coloniei, toţi vechii lor 
servitori îi aşteptau dinaintea porţii factoriilor. Şi totul era 
ca şi cum colonia nu ar fi fost părăsită niciodată. În absenţa 


stăpânilor nimic nu fusese clintit de la locul lui. Nu lipsea 
nimic. 

Piaţa fu desemnată pentru ridicarea corturilor unui 
detaşament de militari, iar Longstaff îşi stabili cartierul 
general în factoria Nobilei Case. Se prezentă o altă 
delegaţie a Co-hong-ului şi fu trimisă la plimbare ca şi cea 
de dinainte, şi începură în mod deschis pregătiri 
amănunțite şi ample pentru asedierea Canton-ului. 

Zi şi noapte strada Hog şi strada Celor Treisprezece 
Factorii erau pline de animaţie, clocoteau de mulţimea care 
cumpăra şi vindea, se lua la harţă sau fura. Bordelurile şi 
bombele unde se vindeau băuturi prosperau. Mulţi au dat 
ortul popii de atâta băutură, alţii se aleseră cu beregata 
tăiată, iar alţii pur şi simplu dispărură. Patronii localurilor 
se luptau între ei pentru a dobândi mai mult spaţiu, 
preţurile urcau sau coborau, dar întotdeauna găseai 
destule localuri, atâtea câte suporta piaţa de desfacere. 

Din nou o delegaţie chineză încercă să dobândească o 
audienţă la Longstaff şi din nou Struan reuşi să-l convingă 
şi aceasta fu respinsă. Navele de linie îşi stabiliră poziţiile în 
traversul fluviului Pearl, iar Nemesis patrula calmă în sus şi- 
n jos, lăsând numai groază în urma ei. Dar joncile şi 
sampanele îşi vedeau nestingherite de treburile lor în susul 
şi-n josul fluviului. Ceaiul şi mătăsurile de sezon soseau din 
interiorul ţării şi năpădiseră depozitele Co-hong-ului care 
se înşiruiau pe malurile fluviului. 

Într-o noapte apăru şi Jin-qua, în taină. 

— Hola, Tai-Pan! salută el intrând în sufrageria particulară 
a lui Struan, sprijinindu-se de braţele slujitorilor lui 
personali. Bine vede la mine. Tu de ce nu venit vede la 
mine, heya? 

Slujitorii îl ajutară să se aşeze, se înclinară şi apoi 
dispărură. Bătrânul părea mai bătrân ca niciodată, cu 
pielea şi mai zbârcită. Dar ochii luceau tinereşte, plini de 
isteţime. Purta o robă lungă de mătase, de un albastru 
şters, şi pantaloni de mătase albaştri, nişte papucei moi în 


picioarele micuţe. O jachetă tot de mătase, verde şi uşoară, 
căptuşită cu puf de pasăre, îl apăra de umezeala şi răcoarea 
nopţii de primăvară. lar pe cap purta o tichie cu mai multe 
culori. 

— Hola, Jin-qua, îl întâmpină Struan. Mandarin Longstaff 
tare tare supărat la el. Nu îngăduit la ăsta Tai-Pan vede 
prieteni la el. Aiii iaaa! Ceai? 

Struan într-adins îl primise îmbrăcat numai în cămaşă, 
pentru că voia ca Jin-qua să ştie de la început că era foarte 
mâniat pentru jumătatea de monedă dată lui Wu Fang Choi. 
Se turnă ceaiul şi apoi apărură servitorii aducând 
delicatesuri comandate special de Struan. Struan îi oferi lui 
Jin-qua şi se servi şi el cu nişte plăcinţele dim sum. 

— Halel mult bun, spuse Jin-qua, stând foarte ţeapăn pe 
scaun. 

— Halel tare rău, spuse scuzându-se Struan, ştiind bine că 
mâncarea oferită de el era cea mai de soi din tot Canton-ul. 

Intră un servitor care aduse jăratic. Îl aşeză pe vatră şi 
puse deasupra câteva beţişoare de lemn parfumat. 
Mireasma lemnului umplu îndată încăperea destul de mică. 
Jin-qua gustă strâmbând din nas încă vreo câteva dim sum 
şi sorbi din vârful buzelor puţin vin chinezesc, încălzit, aşa 
cum se servesc toate vinurile chinezeşti, exact la 
temperatura cuvenită. Bătrânul se simţi încălzit de vin, dar 
mai ales de faptul că protejatul său Struan se comporta ca o 
gazdă perfectă, aşa cum trebuie să se poarte un subtil 
adversar chinez. Servindu-l cu dim sum la o masă de seară, 
când întreaga tradiţie dicta ca acestea să fie servite numai 
la începutul după-amiezii, Struan nu numai că îi indica încă 
o dată supărarea sa, dar îl şi punea la încercare să afle cât 
de multe ştia bătrânul de întâlnirea lui Struan cu Wu Kwok. 
Şi cu toate că Jin-qua era încântat că învăţăturile lui - sau 
mai bine zis ale nepoatei sale T'chung May-may - dăduseră 
roade atât de delicate, acum era asaltat de vagi nelinişti. Îţi 
asumi mari riscuri, îşi spuse el, atunci când educi un barbar 
învăţându-l regulile lumii civilizate. Elevul s-ar putea să 


înveţe chiar prea bine şi, fără să prinzi de veste, elevul îşi 
întrece profesorul. Fii cu băgare de seamă. 

Aşa că Jin-qua nu făcu ceea ce avusese de gând să facă, 
adică să ia cea mai micuță din plăcinţelele umplute cu 
crevete şi să i-o ofere pe deasupra mesei, repetând gestul 
făcut de Struan pe nava lui Wu Kwok, ceea ce ar fi arătat cu 
toată subtilitatea orientală că el ştia tot ce se petrecuse în 
cabina piratului. Din contra, luă o plăcintă foarte prăjită şi o 
puse pe propria lui farfurie, ca apoi să o mănânce 
indiferent. Ştia că deocamdată era mult mai înţelept să nu 
dea în vileag ceea ce aflase. Mai târziu, dacă dorea, îl putea 
ajuta pe Tai-Pan să evite pericolul în care se afla şi să-i arate 
cum putea să se salveze de dezastru. 

Şi în vreme ce morfolea o dim sum se gândea la prostia 
cumplită a mandarinilor şi a celor din casta Manchu. Nişte 
nebuni! Mâncători de rahat demni de dispreţ, nişte nebuni 
fără mamă, fără tată! Să ajungă să li se usuce mădularul 
bărbăţiei şi să li se umple pântecele cu viermi! 

Şi pusese la cale şi înfăptuise totul cu atâta isteţime, se 
gândi el. Îi împinsese pe barbari să intre în război, la timpul 
şi în locul ales de noi, ceea ce le-a rezolvat lor problemele 
economice, dar, deşi am pierdut, n-am cedat nimic de mai 
mare importanţă. Negoţul a continuat ca şi înainte, numai 
prin Canton, şi astfel Imperiul de Mijloc este mai departe 
apărat de invadatorii de europeni barbari. Şi nu le-am 
cedat decât o insulă împuţită cât un căcat de muscă şi pe 
care pe deasupra am şi început s-o luăm înapoi cu primul 
culi care a pus piciorul pe ţărmul ei. 

Şi Jin-gua începu să cântărească perfecțiunea planului 
care se folosise de lăcomia împăratului şi de teama lui că Ti- 
sen constituia o ameninţare la adresa tronului, şi îl făcuse 
chiar pe împărat să-şi distrugă pe cel de-un sânge cu el. 
Divină ispravă! Ti-sen fusese atât de frumos băgat în 
capcană, şi ales cu atâta înţelepciune pentru acest rol cu 
atâta timp înainte. Instrumentul ideal pentru a salva şi 
obrazul împăratului şi pe cel al Chinei. Dar după ani şi ani 


de zile de urzeli, răbdare şi după o totală victorie asupra 
adversarilor Imperiului de Mijloc, împăratul acesta ros de 
lăcomie, biată javră obişnuită să adulmece sosuri de târfe, a 
făcut prostia de necrezut, neînchipuită, de a denunța acel 
perfect tratat. 

Şi acum barbarii ăştia britanici sunt supăraţi şi pe bună 
dreptate. Şi-au pierdut cinstea obrazului dinaintea 
diavolului acela de regină a lor şi a tâmpiţilor ei de curteni. 
Şi acum trebuie să luăm totul de la capăt din nou, şi 
străvechiul ţel al Imperiului de Mijloc - acela de a civiliza şi 
pământurile barbare, de a le scoate din întuneric şi a le 
aduce la lumină, ca să formeze o singură lume sub 
oblăduirea unui singur împărat - trebuie să sufere 
amânare. Pe Jin-qua nu-l supăra să reia totul de la capăt, 
pentru că pentru el timpul se măsura în veacuri. Era 
oarecum sâcâit doar de faptul că totul fusese amânat fără 
nici un rost şi se pierduse o minunată ocazie. Mai întâi 
Canton-ul! Mai întâi mult iubitul nostru Canton trebuie 
răscumpărat. Şi cam cât de puţin va trebui pentru a rezolva 
şi asta? Cam cât de puţin?... 

Struan fierbea. Se aşteptase ca Jin-qua să ia una dintre 
plăcinţelele umplute cu crevete şi să i-o ofere pe deasupra 
mesei. Să însemne asta oare că nu ştia că Wu Kwok îi 
dăduse prima jumătate de monedă? Cu siguranţă că 
pricepuse semnificaţia ritualului cu dim sum, nu? Flăcăule, 
ai grijă cum păşeşti mai departe. 

— Mult bum-bum de la navele, heya? făcu în cele din urmă 
Jin-qua. 

— Longstaff face mai mult tare, nu conteşte. Tare rău când 
mandarin asta supara la el. 

— Aiii iaaa! îngăimă Jin-qua. Mandarin Ching-so tare 
supărat la el. Împărat zice la fel la Ti-sen, şi Jin-qua îşi trecu 
degetul peste beregată şi râse. Phu! Chind ILngst'ff nu are 
alt cale, război porneşte, negoţ nu este. 

— Face război, ia negoţ. Longstaff tare supărat la el. 


— Chite taeli ajunge la atâta suparar, heya? Jin-gua îşi 
ascunse mâinile în mânecile jachetei sale verzi de mătase, 
se rezemă cu spatele şi aşteptă liniştit. 

— Nu ştie. Poate o sută lac. 

Jin-qua ştia că o sută de lac pot fi târguiţi în mod amiabil la 
cincizeci. Dar chiar şi aşa se prefăcu îngrozit. Apoi îl auzi pe 
Struan că zice: 

— Şi mai adaugă o sută de lac. Amendă. 

— Adauge o sută pen'ce? făcu el de data asta îngrozit cu 
adevărat. 

— Amendă la mine, i-o reteză scurt Struan. Nu place la 
mine recompensă la cap fată chillo al meu şi la mic chillo al 
ei. Mandarin Ching-so tare tare rău la el. 

— Recompensă la cap chillo? Aiii iaa! Tare rău tare la el 
mandarin blestemat, tare! 

Jin-qua se prefăcu uimit. Mulţumi joss-ului său cel bun că 
auzise la vreme de recompensă şi rezolvase problema 
destul de iute şi cum se cuvine, şi trimisese printr-un 
interpus vorbă curvei aceleia de englezoaice, şi în felul 
acesta lui Struan, pentru eventualitatea că cineva ar fi 
jinduit să pună mâna pe recompensa oferită pentru May- 
may şi copii înainte ca aceştia să ajungă la adăpost. 

— Jin-qua aranjează! Nu îngrijoreze, heya? Jin-qua 
aranjează pentru prieten în câteva zilele. Tare, tare rău 
mandarin Ching-so. Rău rău, rău tare la el. 

— Tare, tare rău, îi replică Struan. Greu aranjeze, greu, 
costă mult lac tael. Aşa că nu adaugă o sută lac. Adaugă 
două sute lac. 

— Jin-qua aranjeze pentru prieten, reluă Jin-qua încercând 
să-l liniştească. Nu adauge o sută, nu adauge două sute. El 
aranjeze iute iute, şi zâmbi fericit gândindu-se la soluţia 
perfectă pe care deja o pusese la cale. Foarte uşor. Pune pe 
lista lui Ching-so altele nume. Pe femeie la Unu Ochi 
Stăpân, şi doi mici chillo la el. 

— Cum? izbucni Struan. 

— Ce rău la asta, heya? 


Ce naiba s-o fi întâmplat? se întrebă Jin-qua. El rezolvase 
acea mică schimbare, în schimbul siguranţei celor din 
familia lui Struan, o femeie barbară fără nici o valoare şi 
două fetiţe fără nici o valoare aparţinând chiar omului care 
era hotărât să-l distrugă pe cel de faţă. Şi ce-i rău în asta? 
Cum poate cineva să mai înţeleagă mintea unui barbar? 

Pentru numele lui Dumnezeu, se gândi Struan, cum naiba 
să-i mai înţelegi pe diavolii ăştia păgâni? 

— Nu place la mine listă, spuse el. Nici chillo al meu, nici 
chillo la Unu Ochi Diavol, nici un chillo. Tare rău, tare rău 
obicei. 

Răpirile sunt un obicei cumplit, tare cumplit, se gândi Jin- 
qua, pentru că trăia mereu cu groaza că el sau copiii lui sau 
copiii copiilor lui ar putea fi răpiți şi ţinuţi ostatici până la 
răscumpărare. Dar pe lista aceea trebuie totuşi să fie trecut 
cineva în schimbul celor scoşi de pe ea. Cine? 

— Jin-qua nu pune chillo femeie la lista, nu conteşte. Eu 
aranjeze. Nu îngrijoreze, heya? 

Struan îi replică: 

— Adauge două sute lac taxă la mine, nu conteşte. 

Jin-qua sorbi puţin ceai. 

— Mâine Co-hong poate vorbeşte la I.ngs'ff, poate? 

— Ching-so poate. 

— Ching-so şi adauge Co-hong, heya? 

— Mâine Ching-so. A doua zi Co-hong poate. Vorbeşte câte 
taeli. În timp ce ei vorbeşte, noi cumpere vinde ceai, nu 
conteşte. 

— Terminat vorbeşte, negoţ poate. 

— Vorbeşte negoţ face, nu conteşte. 

Jin-qua se luptă, se rugă, îşi smulse părul şi în cele din 
urmă acceptă. El deja obținuse aprobarea Co-hong-ului 
pentru începerea imediată a negoţului şi plătise jumătate 
din suma stabilită pentru despăgubiri, cealaltă jumătate 
urmând a fi achitată în şase luni. Şi tot el sugerase mijlocul 
prin care Ching-so îşi va putea salva obrazul, şi se va pune 
la adăpost de mânia împăratului pentru că nu i-a ascultat 


poruncile: negocierile să fie amânate până când va fi 
încărcată cu ceai şi ultima corabie şi plătită şi ultima fărâmă 
de argint pentru asta, moment în care Ching-so va năvăli 
asupra coloniei, va incendia şi va jefui totul, apoi va trimite 
nave incendiare asupra navelor comerciale ale barbarilor şi 
le va obliga să părăsească fluviul Pearl. Comerţul care 
începea acum îi va amăgi pe barbari dându-le un fals 
sentiment de securitate, şi le va da timp forţelor de întărire 
chineze să sosească şi ele. În felul acesta barbarii vor fi 
lipsiţi de apărare, iar Ching-so va dobândi o mare victorie. 

Jin-qua se minună şi el de perfecțiunea planului. Pentru că 
el ştia că barbarii nu vor rămâne niciodată fără apărare. Şi 
că jefuirea şi incendierea coloniei îi va înfuria la culme. Şi 
că în aceeaşi clipă vor porni cu navele la nord de Canton şi 
vor străpunge poarta Pei Ho îndreptându-se spre Pekin din 
nou. Şi că în clipa în care flota barbară va apare la Pei Ho, 
împăratul din nou va cere pace, iar tratatul va intra iar în 
vigoare. Tratatul cu adevărat perfect. Şi va fi aşa pentru că 
Tai-Panul dorea acest tratat „perfect”, iar „Sulă mare” nu 
era decât câinele Tai-Panului. 

Şi în felul acesta eu evit ca preaiubitul meu Canton să mai 
plătească despăgubiri, şi evit să mai achit şi cealaltă 
jumătate a despăgubirilor, pentru că bineînţeles Ching-so şi 
familia lui vor fi frumuşel în sicrie sub pământ, unde le e 
locul, fie ca acest odios futinez să rămână impotent în cele 
câteva luni ce-i mai rămân de trăit pe acest pământ! lar 
despăgubirile pentru a-l îmblânzi pe împărat acum şi pe 
barbari mai târziu o să vină şi ele din profiturile pe ceaiul 
acestui sezon, pe opiu şi mătase. Şi o să mai lase şi alt profit 
în plus. O, cât de frumoasă şi tulburătoare e viaţa! 

— Nu îngrijoreze pentru femeie chillo, Jin-qua aranjeze. 

Struan se ridică în picioare. 

— Adauge două sute, despăgubiri mie! Şi adăugă blând: 
Jin-qua spune la Ching-so: „Atingi unu fir de păr la femeie 
chillo al meu, Tai-Pan aduce dragon de mare care mănâncă 
foc. Şi mănâncă şi Canton, nu conteşte!” 


Jin-qua zâmbi, dar se cutremură la auzul amenințării. Şi 
blestemă tot drumul până ajunse acasă. Acum trebuie să 
folosesc şi mai mulţi spioni şi paznici, şi să cheltui şi mai 
mulţi bani pentru a-i apăra pe copiii lui Struan, nu numai 
împotriva blestemaţilor de răpitori care fac dragoste cu 
rațele, ci şi împotriva oricărui puşcăriaş căcăcios care-şi 
închipuie că poate câştiga uşor nişte parale, ca orice prost. 
Ah, aha, ah! 

Şi îndată ce ajunse la adăpostul casei sale, îi dădu un 
picior în fund concubinei favorite, şi le puse la cazna 
zdrobirii degetelor pe două sclave slujnice, şi abia apoi se 
simţi puţin mai bine. Ceva mai târziu se strecură pe furiş 
din casă şi se duse la un loc tainic de întâlnire unde îşi puse 
roba stacojie de ceremonie, semn al dregătoriei sale. Avea 
funcţie de Tai Shan Chu - conducător suprem al confreriei 
Hung Mun Tong din sudul Chinei. Împreună cu câţiva 
conducători mai mărunți ai confreriei ascultă primul raport 
al noii loji fondate la Hong Kong. Şi-l confirmară pe Gordon 
Chen în funcţia de conducător al acesteia. 

Şi astfel, spre extrema încântare şi satisfacţie a 
neguţătorilor chinezi şi străini, comerţul începu din nou. 
Flota se întoarse în portul de bază de la Hong Kong. Dar 
nava Nemesis continuă să patruleze pe fluviu, supraveghind 
căile de legătură spre Canton şi trecând pe hartă toate căile 
fluviale întâlnite. 

Colonia şi toate drumurile spre Whampoa începură să 
fiarbă de febra competiţiei comerciale zi şi noapte. Navele 
comerciale trebuiau pregătite pentru a primi în pântecele 
lor delicatele frunze de ceai: calele erau vopsite din nou, 
santinele curățate lună, totul reîmprospătat. Trebuiau 
căutate încărcături pentru drumul spre casă, stabilite 
preţurile pentru spaţiul de încărcare. Neguţătorii care nu 
aveau nave proprii, şi erau mulţi dintre aceştia, se aruncară 
asupra proprietarilor de nave şi se luptau fără cruţare 
pentru cele mai alese spaţii de încărcare pe cele mai bune 


nave. Se cereau preţuri exorbitante pentru navlu şi acestea 
erau achitate bucuros chiar. 

Nobila Casă şi compania Brock şi Fiii cumpărau ceai, 
mătase şi mirodenii pe cont propriu. Dar fiind comercianţi 
harsiţi, şi unii şi ceilalţi transportau şi mărfurile altora, 
acţionând astfel nu numai ca armatori, ci şi ca agenţi 
maritimi, bancheri şi agenţi de schimb, atât pentru 
transporturile către Anglia, cât şi pentru cele către 
străinătate. Din ţară în străinătate cărau mărfurile altora: 
produse din bumbac, bumbac vrac, spirtoase mai ales, dar 
pe lângă astea tot ceea ce producea puterea industrială a 
Angliei, şi tot ceea ce socoteau neguţătorii că se putea 
vinde. Uneori li se încredinţau chiar şi navele altor companii 
şi ei îşi asumau răspunderea de a vinde în Asia încărcătura, 
indiferent despre ce era vorba, luând un anumit comision, 
iar pentru drumul spre casă găseau altă marfă, pentru care 
luau alt comision. Singurele mărfuri pe care Struan şi 
Brock le cumpărau pe banii lor erau opiu, tunuri, pulbere şi 
muniţie. 

Argintul începu îndată să-şi schimbe stăpânii, iar 
companiile Struan şi Brock dobândiră o mică avere doar 
furnizând argint peşin celorlalţi neguţători şi preluând 
poliţe pentru băncile din Londra. Dar argintul curat nu era 
plătit vânzătorului decât după ce nava cu încărcătura ei 
trecea cu bine de forturile Bogue, şi parcurgea o zi întreagă 
spre largul mării fără incidente. 

În anul acela Struan a trecut peste părerile lui Robb şi a 
păstrat tot spaţiul de încărcare de pe Blue Cloud numai 
pentru Nobila Casă, ca şi tot ceaiul şi mătasea. Adică patru 
sute cincizeci şi nouă de mii de livre de ceai, aşezat cu grijă 
în lăzi de cincizeci de livre, din lemn de cedru, precum şi 
cinci mii cinci sute de baloturi de mătase începură să fie 
încărcate în calele de pe Blue Cloud fără o clipă de 
întrerupere. Adică şase sute de mii de lire sterline curate 
dacă nava ajungea teafără şi nevătămată prima în Târgul 


Londrei, adică o sută şaizeci de mii de lire profit curat dacă 
nava ajungea cea dintâi. 

Şi în acel an Brock îşi rezervă pentru el întreaga 
încărcătură de pe Gray Witch. Urma să transporte jumătate 
de milion de livre de ceai şi patru mii de baloturi de mătase. 
Ca şi Struan, Brock ştia că nu va putea dormi liniştit decât 
atunci când va sosi nava poştală, peste şase luni, şi îi va 
aduce vestea că nava sa a sosit cu bine şi marfa s-a vândut. 

Longstaff se înroşi de mândrie gândindu-se că el şi numai 
el izbutise să redeschidă negoţul atât de uşor şi că-l 
readusese pe viceregele Ching-so în carne şi oase la masa 
tratativelor. 

— Dragul meu amiral, dar de ce oare crezi că am refuzat 
şi am trimis la plimbare trei delegaţii? Ei? Chestie de obraz! 
Trebuie să pricepi chestia cu obrazul şi mentalitatea 
păgânilor ăştia. Au venit la negocieri şi negoţul a început 
aproape fără să tragem un foc. lar negoţul, dragul meu 
domn, negoţul e sângele Angliei. 

Anulă asedierea Canton-ului, ceea ce înfurie şi mai rău 
armata şi marina. Şi repetă ceea ce-i amintise Struan că el, 
Longstaff, spusese mai demult: „Trebuie să fim generoşi, 
domnilor, cu cei învinşi. Să-i apărăm pe cei slabi. Negoţul 
Angliei nu poate înota în sângele celor neajutoraţi, nu? În 
câteva zile negocierile se vor încheia şi situaţia din Asia va fi 
stabilizată o dată pentru totdeauna.” 

Dar negocierile nu fură încheiate. Struan ştia că la Canton 
nu se puteau încheia. Numai la Pekin, sau la porţile Pekin- 
ului. Şi deocamdată nici el nu voia să se încheie. Nu dorea 
decât comerţ. Problema vitală era să ia ceaiul şi mătasea 
acestui sezon şi să scape de opiul pe care-l avea. Cu 
profiturile comerţului din acel an, toate casele de comerţ 
vor compensa pierderile suferite. Iar profiturile îi vor 
îndemna să continue şi în anul următor şi chiar să se 
extindă. lar singurul loc unde se puteau extinde era la Hong 
Kong. Comerţul şi profiturile vor izbuti să cumpere timpul 
atât de vital. Timpul necesar pentru construcţia 


antrepozitelor şi pontoanelor pentru încărcarea şi 
descărcarea mărfurilor, locuinţe în acel paradis de insulă. 
Era nevoie de timp până când vânturile verii vor îngădui 
acea lovitură înspre nord. Timp pentru a sta la adăpost de 
orice furtună până va veni din nou vremea negoţului din 
sezonul anului următor. Timp şi bani pentru a face din Hong 
Kong un loc sigur, prima treaptă spre inima Asiei. 

Aşa că Struan îi domoli nerăbdarea lui Longstaff, şi făcu în 
aşa fel încât negocierile să lâncezească, iar el se aruncă în 
competiţie cu Brock pentru a obţine cel mai bun ceai şi cea 
mai frumoasă mătase, să dobândească cât mai mult de pe 
urma transportului cu navele sale. Trebuiau încărcate şi 
expediate optsprezece clipere; optsprezece echipaje cu 
căpitanii lor trebuiau stăpânite. 

Brock reuşi să termine primul încărcarea navei White 
Witch, şi aceasta porni să despice apele fluviului cu calele 
gemând de mărfuri. După jumătate de zi fu închisă şi ultima 
gură de magazie de pe Blue Cloud, şi aceasta porni val- 
vârtej în urmărirea celeilalte. Întrecerea începuse. 

Gorth făcea spume la gură şi turba pentru că nava lui 
pornise cu un alt căpitan, dar Brock rămase neclintit. 

— Cu rana ta nu-i bine s-o porneşti şi mai e nevoie de tine 
pe-aici. 

Şi aşa se făcu că Gorth se hotări înainte de vreme să 
ajungă Tai-Pan. Pe Dumnezeu, 'Iai-Pan. Şi se întoarse pe 
Nemesis. De când nava intrase în port el îşi petrecuse 
fiecare clipă liberă la bordul ei, învățând cum se navighează 
cu ea, cum se luptă cu ea, să prindă tot ce se poate face şi 
tot ce nu se poate face cu ea. Fiindcă el pricepuse, şi 
pricepuse şi taică-său, că Nemesis însemna sfârşitul 
navigaţiei cu vele şi, cu puţin joss, şi sfârşitul Nobilei Case. 
Amândoi cunoşteau sila lui Struan pentru navele cu vapori, 
şi deşi amândoi înţeleseseră că trecerea de la pânze la forţa 
aburului era cam riscantă, se hotărâseră să joace totul pe 
cartea viitorului. Cu acelaşi vânt şi acelaşi reflux pe care-l 
înfruntase Nemesis intrând în portul Hong Kong, se 


îndrepta spre casă nava poştală. Şi pe navă se afla o 
scrisoare a lui Brock către fiul său Morgan. Scrisoarea 
anula construirea celor două clipere pe care le comandase 
şi le înlocuia cu primele două nave ale noii linii de vapoare 
Brock şi Fiii. Linia Regală a Orientului. 

— 'Tai-Pan, şopti May-may în întunericul dormitorului, 
moleşită de căldura patului, pot să mă întorc la Macao? 
Doar pentru câteva zile? Iau şi copiii cu mine. 

— Te-ai plictisit de colonia asta? 

— Nu. Dar e greu aici fără toate bulendrele mele şi nici 
copiii nu şi-au luat jucăriile de acolo. Doar pentru câteva 
zile, heya? 

— Doar ţi-am spus despre recompensă şi... 

Ea îl împiedică să mai vorbească sărutându-l şi se trase 
mai aproape de el să-i simtă căldura. 

— Miroşi atât de plăcut. 

— Şi tu. 

— Îmi place de Ma-ree Sin-clair. Da. 

— Da, fata asta are... are mult curaj. 

— Ciudat că atunci mi-ai trimis o femeie. Nu e felul tău. 

— Nu era vreme să trimit pe altcineva. 

— Fantastic de bine vorbeşte dialectul cantonez şi 
mandarin. 

— E un secret. Nu mai trebuie să spui la nimeni. 

— Bineînţeles, Tai-Pan. 

Întunericul se făcu mai adânc pentru amândoi şi se lăsară 
furaţi de gânduri. 

— Totdeauna ai dormit fără veşminte pe tine? îl întrebă ea. 

— Da. 

— Şi atunci cum de nu răceşti? 

— Nu ştiu. La mine în munţi e mai rece decât aici. Când 
eram un ţânc noi eram tare săraci. 

— Ce-i aia ţânc? 

— Copil. 

Ea zâmbi. 


— Îmi place să mă gândesc cum erai tu când erai copil. 
Dar acum nu mai eşti sărac. Şi două dintre cele trei lucruri 
au fost înfăptuite. Nu-i aşa? 

— Care lucruri? întrebă el, simţindu-i parfumul, atingerea 
mătăsii în care se înfăşurase. 

— Primul era să dobândeşti tezaurul, îţi aduci aminte? Al 
doilea să faci din Hong Kong un loc sigur. Care era cel de-al 
treilea? 

Ea se întoarse pe o parte şi-şi trecu un picior peste el şi 
rămase nemişcată. El simţi atingerea piciorului ei şi aşteptă 
simțind cum i se usucă gâtul. 

— Hong Kong-ul nu e încă un loc sigur. 

Ea începu să-şi plimbe mâna pe trupul lui. 

— Cu negoţul din anul ăsta va fi sigur, nu-i aşa? Aşa că şia 
doua ta dorinţă va fi împlinită. 

— Dacă avem parte de un joss bun. 

Mâna lui îi desfăcu cămaşa de noapte din mătase fără 
grabă şi apoi îi mângâie trupul. O ajută să-şi scoată cămaşa 
de noapte, aprinse lumânarea şi dădu cearşaful de mătase 
la o parte. O privi, uimit cât de minunată era, luciul neştirbit 
al pielii ei semănând cu porţelanul topit. 

— E aşa... excitant... cum te uiţi tu la mine... şi când ştiu 
că-ţi place de mine, îi spuse ea. 

Apoi făcură dragoste, fără grabă. 

Mai apoi ea îi zise: 

— Când te întorci la Hong Kong? 

— Peste zece zile. 

Zece zile, se gândi el. Apoi să mă duc la Aberdeen să aleg 
oamenii lui Wu Kwok, şi în noaptea următoare balul! 

— Vin şi eu cu tine? 

— Da. 

— Casa cea nouă va fi gata până atunci? 

— Da. Acolo vei fi în siguranţă. 

Mâna lui se odihnea pe coapsele ei şi-şi trecu vârful limbii 
peste obrazul şi peste gâtul ei. 


— Va fi frumos să locuim la Hong Kong. Atunci am să pot 
să mă întâlnesc mai des cu profesorul meu. Sunt luni de zile 
de când am avut ultima dată ocazia să discut frumos cu 
Gordon. Poate că de-acum o să putem avea lecţii în fiecare 
săptămână. Trebuie să învăţ cuvinte mai multe şi mai 
frumoase. El ce mai face? 

— Bine. L-am văzut chiar înainte de a pleca. 

După o pauză ea îi spuse blând: 

— Nu e bine să nu te înţelegi cu băiatul tău numărul unu. 

— Ştiu. 

— Am aprins trei lumânări ca mânia ta să zboare spre Java 
şi să-l ierţi pe el. Când o să-l ierţi mi-ar place să-l cunosc şi 
eu. 

— O să-l cunoşti. Când o veni vremea. 

— Pot să mă duc la Macao înainte de a ajunge la Hong 
Kong? Te rog. Am să fiu cu mare băgare de seamă. Am să 
las copiii aici. Aici or să fie în siguranţă. 

— De ce e aşa important Macao acum pentru tine? 

— Am nevoie de nişte lucruri... e un secret, un secret 
frumos, o surpriză secretă. Numai câteva zile, da? Te rog. 
Poţi să-l trimiţi şi pe Mauss şi unii din oamenii tăi, dacă vrei. 

— E prea periculos. 

— Acum nu mai e periculos, spuse May-may, ştiind că 
numele lor era şters de pe listă, şi se miră iarăşi foarte mult 
că Struan nu bătuse încântat din palme, aşa cum făcuse ea, 
când el îi spusese despre soluţia găsită de Jin-qua în 
privinţa asta. Aiii iaaa, se gândi ea, europenii sunt tare 
ciudaţi. Tare. Acum nu mai e nici un pericol. Dar chiar şi aşa 
am să fiu foarte, foarte atentă. 

— Dar de ce e atât de important să te duci? Ce secret? 

— O surpriză secretă. Am să-ţi spun nu peste multă vreme. 
Dar acum e secret. 

— Am să mă mai gândesc. Acum dormi. 

May-may se relaxă mulţumită, ştiind bine că în câteva zile 
se va îndrepta spre Macao, ştiind bine că o femeie are la 
îndemână mai multe căi de a o scoate la capăt cu omulei, 


fie bun, fie rău, deştept sau tâmpit, puternic sau slab. 
Rochia mea de bal va fi cea mai prima, îşi spuse ea plină de 
emoție, cea mai prima. 'Iai-Panul meu va fi mândru de mine. 
Şi încă ce mândru. Atât de mândru că o să se căsătorească 
cu mine şi o să mă facă Suprema lui Doamnă. Şi înainte de a 
o fura somnul, ultimul ei gând fu la pruncul care încolţea în 
pântecele ei acum. Creştea acolo de numai câteva 
săptămâni. Copilul meu va fi băiat, îşi promise ea. Un băiat 
de care 'Iai-Pan să fie mândru. Deci două surprize tainice de 
care să fie mândru. 

— Eu nu pot, Vargas, îi replică Struan ţâfnos. Mai bine 
rezolvă treburile astea cu Robb. El se pricepe la cifre mai 
bine decât mine. 

Amândoi se aflau în biroul particular al lui Struan, răsfoind 
registrul contabil. Ferestrele biroului erau deschise şi 
pătrundea zvonul oraşului Canton, muştele foiau peste tot. 
Era o zi caldă de primăvară, putoarea oraşului începuse din 
nou să se simtă din plin, după perioada de iarnă în care se 
mai domolise. 

— Jin-qua e nerăbdător să primească ultima noastră 
comandă şi... 

— Ştiu şi eu asta. Dar până când nu ne trimite şi el ultima 
comandă pentru opiu nici noi nu putem să ne apreciem 
comanda cum se cuvine. Doar noi îi oferim cele mai bune 
preţuri pentru ceai şi cele mai avantajoase pentru opiu. 
Atunci pentru ce atâta codeală? 

— Eu nu ştiu, senhor, îi răspunse Vargas. 

Şi el nu întrebă, aşa cum îl mânca limba s-o facă, de ce 
Nobila Casă îi plătea lui Jin-qua pentru ceaiul lui cu zece 
procente mai mult decât ceilalţi neguţători, şi de ce-i vindea 
tot lui Jin-qua cel mai bun opiu indian de Padwa cu zece 
procente mai ieftin decât preţul obişnuit al pieţii. 

— La dracu şi cu astea! exclamă Struan şi-şi mai turnă 
nişte ceai. 

Ar fi vrut să nu-i fi îngăduit lui May-may să se ducă la 
Macao. O trimisese şi pe Ah Sam cu ea, şi pe Mauss şi vreo 


câţiva oameni de-ai lui ca s-o vegheze. Trebuia să se fi 
întors cu o zi înainte şi uite, nici acum nu sosise. 
Bineînţeles, nu era ceva ieşit din comun, durata călătoriei 
de la Macao la colonia din Canton nu putea fi niciodată 
evaluată exact. Cum nu poate fi apreciată niciodată dinainte 
o călătorie pe mare. Mai ales când trebuie să depinzi de 
vânt, se gândi el sardonic. Dacă ar fi venit cu vreo 
puturoasă oală de noapte cu aburi atunci ar fi fost cu totul 
altceva. Navele cu aburi îşi pot respecta orarul, fără să ţină 
seama de vânt, fără să ţină seama de maree. Dumnezeu să 
le afurisească. 

— Da! făcu el tăios când auzi o bătaie în uşă. 

— Iertare, sir, domnule Struan, începu Horatio deschizând 
uşa. Excelenţa sa ar dori să-i faceţi o vizită. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Probabil că o să vă spună chiar Excelenţa sa, sir. E la 
cartierul său general. 

Struan închise registrul. 

— O să ne uităm din nou la toate astea împreună cu Robb 
de îndată ce ne întoarcem, Vargas. Vii şi tu la bal? 

— Senhor, dacă doamna mea, băiatul şi fata cea mai mare 
nu vor fi prezenţi la balul ăsta n-am să mai am linişte în 
casă în următorii zece ani. 

— Te duci să-i aduci de la Macao? 

— Nu, senhor. Nişte prieteni îi însoțesc până la Hong 
Kong. lar eu mă duc acolo direct de aici. 

— Trimite-mi vorbă de îndată ce se întoarce Mauss, spuse 
Struan ieşind, iar Horatio se luă pe urmele lui. 

— Domnule Struan, nu vă pot mulţumi îndeajuns pentru 
cadoul făcut lui Mary. 

— Ce? 

— Pentru rochia de bal, sir. 

— A! Ai văzut ce rochie şi-a făcut? 

— Nu, sir. A plecat la Macao chiar în ziua licitaţiei 
terenurilor. Am primit ieri o scrisoare de la ea. Vă transmite 
cele mai bune urări. 


Horatio ştia că darul făcut de Struan pentru ca Mary să-şi 
comande o rochie îi oferea fetei un bun prilej ca să câştige 
premiul. Numai de n-ar fi fost şi Shevaun. O, dacă Shevaun 
ar cădea la pat! Nu ceva foarte grav, doar atât cât s-o ţină 
în casă în ziua cu pricina. Atunci Mary ar câştiga sigur cele 
o mie de guinee. Şi cu banii aceia ar putea face nişte lucruri 
minunate! Să se întoarcă în ţară pentru perioada musonilor, 
să trăiască în bunăstare. O, Doamne, ajut-o să câştige 
premiul! Mă bucur că nu-i la Hong Kong în vreme ce eu 
sunt aici, îşi spuse el. Cel puţin aşa e destul de departe de 
Glessing. Afurisit individ. Mă întreb dacă o să-i ceară mâna 
într-adevăr. Ce obrăznicie! El şi Culum... ah, Culum, bietul 
Culum! 

Horatio era cu un pas în urma lui Struan în vreme ce 
urcau scara, aşa încât nu mai trebuia să-şi ascundă 
nemulţumirea. Sărmanul băiat, ce curaj pe el! Îşi aminti cât 
de ciudat se purtase Culum a doua zi după licitaţia 
terenurilor. El şi cu Mary îl căutaseră şi-l găsiseră în cele 
din urmă la bordul navei Resting Cloud. Culum îi invitase să 
rămână la cină, şi ori de câte ori ei încercaseră să aducă 
vorba despre Tai-Pan, în speranţa că vor putea face pace 
între cei doi, Culum schimbase subiectul. În cele din urmă 
Culum le spusese: 

— Hai să nu mai discutăm despre tata, bine? Am reuşit să-l 
şi uit! 

— Culum, nu trebuie să faci una ca asta, îi spusese Mary. E 
un om minunat. 

— Mary, acum noi doi suntem duşmani, fie că-ţi place, fie 
că nu. Nu cred că se va schimba vreodată, şi până când el 
nu devine alt om, eu nu-mi schimb poziţia. 

Sărmanul Culum, curajos băiat, se gândi Horatio. Eu ştiu 
ce înseamnă să-ţi urăşti tatăl. 

— 'Tai-Pan, începu el când ajunseră la peronul de intrare. 
Eu şi Mary am suferit foarte mult pentru ceea ce s-a 
întâmplat în legătură cu gorganul. Ba şi mai mult am suferit 


pentru ce s-a întâmplat între dumneavoastră şi Culum... eu 
şi Culum suntem prieteni buni şi... 

— Horatio, îţi mulţumesc pentru gândurile dumitale bune, 
dar ţi-aş rămâne îndatorat dacă n-ai mai pomeni de treaba 
asta. 

Horatio şi Struan traversară peronul de acces în tăcere şi 
pătrunseră în anticamera lui Longstaff, o încăpere mare şi 
luxoasă. Tavanul bogat ornat era împodobit cu un 
candelabru imens, iar sub acesta lucea masa de conferinţe. 
În capul mesei stătea Longstaff, amiralul şi generalul Lord 
Rutledge-Cornhill îl flancau. 

— Bună ziua, domnilor. 

— Dirk, bine ai făcut că ai venit şi tu, îi spuse Longstaff. 
Dragul meu, ia şi tu un loc. Cred că sfatul tău o să ne fie de 
mare folos. 

— Excelenţă, ce s-a întâmplat? 


— Ei, aăâ... l-am rugat pe domnul Brock să vină şi el. Să 
mai aşteptăm până soseşte, aşa ca să nu trebuiască să mai 
spun încă o dată, ei, cum? Sherry? 

— Mulţumesc. 

Uşa se deschise şi intră cu paşi mari Brock. Deveni 
prudent când îi zări pe Struan şi pe străluciţii ofiţeri. 

— M-aţi chemat, Excelenţă? 

— Da. Te rog ia loc. 

Brock înclină din cap în direcţia lui Struan. 

— Ziua, Dirk. “Ziua, domnilor, adăugă el, ştiind că gestul lui 
o să-l înfurie pe general. Se amuză în felul lui întunecat 
când la salutul său ceilalţi îi răspunseră rece cu o simplă 
înclinare din cap. 

— V-am chemat să participaţi la discuţia noastră, începu 
Longstaff, pentru că... ăăă, pe lângă că sunteţi adevărații 
conducători ai neguţătorilor, nu? ei bine, sfatul vostru e 
preţios. Se pare că un grup de anarhişti s-au infiltrat la 
Hong Kong. 

— Cum? izbucni generalul. 

— Adevărat? făcu Brock la fel de uimit. 

— Nişte anarhişti nenorociţi, vă puteţi imagina una ca 
asta? Se pare că şi păgânii au ajuns să fie infectați de 
diavolii ăştia! Da, dacă nu suntem cu băgare de seamă, 
Hong Kong-ul o să devină un focar al anarhismului. 
Nenorocită năpastă, ei? 

— Ce fel de anarhişti? întrebă Struan. Anarhismul însemna 
necazuri. Necazurile stânjeneau negoţul. 

— E... ăăâ... Horatio, cum le spune? Tang? Tung? 

— Tong, sir. 

— Organizaţia asta Tong a început să lucreze chiar sub 
nasul nostru. Groaznic. 

— În ce fel operează? întrebă Struan nerăbdător. 

— Poate ar fi mai bine să ne spuneţi totul de la început, sir, 
interveni amiralul. 

— Da, bună idee. La întâlnirea de azi, viceregele Ching-so 
era foarte tulburat. Mi-a mărturisit că autorităţile chineze 


tocmai au aflat că aceşti anarhişti, o societate secretă, şi-a 
stabilit cartierul general taman în buboiul acela putred de 
Tai Ping Shan. Anarhiştii au multe, foarte multe denumiri şi 
sunt, ei bine... Horatio, mai bine spune-le tu. 

— Ching-so a afirmat că e vorba de un grup de 
revoluționari fanatici care şi-au pus în minte să răstoarne 
pe împărat, începu Horatio. Eli-a pus la dispoziţie 
Excelenței sale cincizeci de nume care arată că societatea e 
sub conducerea Partidului Roşu, Frăția Roşie, Societatea 
Cerul şi Pământul, şi aşa mai departe... e aproape imposibil 
să traduci în engleză unele nume. Unii îi spun pur şi simplu 
Hung Mun, sau Hung Tong, „tong” însemnând frăţia 
secretă! Horatio îşi adună gândurile. În orice caz e vorba de 
nişte anarhişti de cea mai periculoasă speţă. Hoţi, pirați, 
revoluționari! Se bănuieşte că în China de Sud sunt vreun 
milion. Sunt organizaţi în loji şi au nişte ritualuri de iniţiere 
barbare. Îndeamnă la rebeliune sub cel mai mic pretext şi 
prosperă din teama confraţilor lor. Pretind bani în schimbul 
protecţiei. Fiecare prostituată, negustor, ţăran, proprietar 
de pământuri, culi... În fine, toţi sunt nevoiţi să plătească 
tribut cu anasâna. Dacă tributul nu e plătit; atunci urmează 
fie moartea, fie mutilarea în cel mai scurt timp. Fiecare 
membru plăteşte cotizaţie... ca la sindicate. Oriunde se 
stârneşte vreo nemulţumire, tongul face ce face şi o 
transformă în revoltă adevărată. Sunt fanatici. Nu 
dispreţuiesc violul, tortura, şi mişcarea se întinde ca o 
ciumă. 

— Aţi auzit vreodată de societăţile secrete chinezeşti? 
întrebă Struan. Adică înainte de a le menţiona Ching-so? 

— Nu, sir. 

— Anarhiştii ăştia sunt nişte diavoli adevăraţi, mârâi Brock 
îngrijorat. Şi-i taman ce le place chinejilor. 

Longstaff împinse pe masă un pavilion roşu, triunghiular. 
Pe el se vedeau două semne chinezeşti. 

— Viceregele spune că acest triunghi e simbolul lor. 
Caracterele de pe pavilion înseamnă „Hong Kong”. În orice 


caz, ne aşteaptă necazuri mari, asta-i sigur. Ching-so vrea 
să trimită el nişte stegari de-ai lui ca să-i liniştească pe dată, 
aşa cum vrem noi. Ei, ce ne rămâne de făcut? 

— Să măturăm Hong Kong-ul de toţi orientalii şi să 
terminăm cu ei, spuse amiralul. 

— E imposibil, sir, îi replică Struan. Şi nici nu e în avantajul 
nostru. 

— Mda, mormăi şi Brock. Avea nevoie de oameni care să 
muncească, de culi şi servitori. Avea mare nevoie de ei. 

— Atunci nu există decât un simplu răspuns, interveni 
generalul, luând o priză de tutun; generalul era un individ 
roşu la faţă, cu păr cărunt şi o mutră brutală şi tăbăcită. Să 
dăm o proclamaţie că orice individ care aparţine de aia... 
cum îi spune? a, da, tong? să fie spânzurat! Strănută. Şi să 
avem grijă ca această proclamaţie să fie respectată. 

— My lord, nu putem spânzura un chinez numai pentru că 
vrea să răstoarne o dinastie de obârşie străină. E împotriva 
legislaţiei engleze, spuse Struan. 

— Dinastie străină sau nu, reluă amiralul, e împotriva 
legilor internaţionale să semeni sămânţa revoltei împotriva 
împăratului unei puteri prietene! Şi China va fi prietena 
noastră curând, pe Dumnezeul meu, dacă ni se îngăduie să 
ne împlinim datoria aşa cum ni s-a poruncit de către 
guvern. E şi împotriva legilor englezeşti. Uitaţi-vă la 
nenorociţii ăia de chartişti, Dumnezeule! 

— Nu-i spânzurăm doar pentru că sunt chartişti. Ci numai 
când sunt prinşi că stârnesc rebeliune sau comit nelegiuiri, 
şi atunci e drept să fie pedepsiţi! se burzului Struan la 
amiral. Legea în Anglia spune că omul are dreptul să-şi 
exprime liber opinia. Şi e liber la orice fel de asociere 
politică. 

— Dar nu la asociaţii care să îndemne la rebeliune! sări 
generalul. Dumneata aprobi rebeliunea împotriva 
autorităţilor legale? 

— Ideea-i atât de ridicolă încât nici n-am să-ţi ofer şansa 
unui răspuns. 


— Domnilor, domnilor! interveni Longstaff. Bineînţeles că 
nu ne apucăm acum să-l spânzurăm pe careva numai 
pentru că €... ăăă, ce-o fi. Dar nici nu putem fi de acord ca 
Hong Kong-ul să mişune de anarhişti, ei? Şi nici cu 
frenţitele idei sindicaliste. 

— S-ar putea să fie şi o treabă pusă la cale de Ching-so, ca 
să ne încurce! Struan se uită la Brock. Ai auzit vreodată de 
cei din tong? 

— Nu. Da” pe min' mă bate gându' că de iau tribut de la 
toţi, ăştia o să pună tribut şi pe comerţ şi o să ne stoarcă şi 
pe noi de parale. 

Arţăgos, generalul scutură un fir de praf inexistent de pe 
tunica lui stacojie. 

— Cu siguranţă că treaba asta cade sub incidenţa puterii 
militare, Excelenţă. De ce să nu daţi o proclamaţie prin care 
să-i scoatem în afara legii? Iar restul facem noi. Şi anume să 
aplicăm cele învăţate în India. Să oferim răsplată pentru 
orice informaţie în sensul ăsta. Băştinaşii sunt oricând gata 
să-i vândă pe cei dintr-o fracțiune rivală dacă le arunci o 
guinee. Cu primii doisprezece dăm o lecţie exemplară şi 
după aceea nu veţi mai avea probleme. 

— Nu se pot aplica aici rânduielile din India, îi replică 
Struan. 

— Stimatul meu domn, nu prea aveţi experienţă în 
treburile administraţiei unui teritoriu, aşa încât opinia 
dumneavoastră nu contează. Băştinaşii sunt băştinaşi peste 
tot, şi cu asta basta! Generalul se uită la Longstaff. Pentru 
armată, asta e o treabă simplă, sir. Cum în curând Hong 
Kong-ul va deveni un cantonament militar, e de apanajul 
nostru. Daţi o proclamaţie să-i scoată în afara legii şi noi 
vom avea grijă ca justiţia să-şi facă datoria. 

Amiralul pufni: 

— Am spus-o de o mie de ori că Hong Kong-ul trebuie să 
intre sub incidenţa jurisdicției marinei militare. Dacă noi nu 
vom stăpâni căile maritime, Hong Kong-ul e mort. Aşa încât 


poziţia marinei militare e supremă. Aşa că şi asta intră sub 
jurisdicţia noastră. 

— Armata de uscat hotărăşte soarta războaielor, domnule 
amiral, şi am tot repetat aspectul acesta. Bătăliile terestre 
încheie un război. Da, bine, marina militară a măcelărit 
flotele lui Napoleon şi a obligat Franţa la foame. Dar tot noi 
a trebuit să punem capăt conflictului o dată pentru 
totdeauna. Aşa cum am făcut la Waterloo. 

— Fără Trafalgar, n-ar fi existat nici un Waterloo. 

— Dragul meu amiral, ideea e discutabilă. Dar să luăm 
acum Asia. Nu peste multă vreme, o să ne trezim cu 
franţujii, olandejii, spaniolii şi ruşii repezindu-se să ne 
strângă de gât, pentru a ne viola dreptul nostru de a 
stăpâni această zonă. Da, puteţi domina căile maritime, şi 
mulţumesc lui Dumnezeu că sunteţi stăpâni pe ele, dar dacă 
Hong Kong-ul nu devine din punct de vedere militar de 
necucerit, atunci Anglia nu va avea o bază pentru a-şi 
proteja flotele sau de unde să se repeadă la un eventual 
inamic. 

— Prima menire a Hong Kong-ului, Excelenţă, e aceea de 
centru comercial al Asiei, preciză Struan. 

— Ei, pricep şi eu importanţa comerţului, domnul meu, îi 
replică generalul cu o mină acră. Dar aici e vorba de 
strategie, şi problema nu te priveşte pe dumneata. 

— De nu era vorba de negoţ, interveni Brock roşu la faţă, 
n-ar mai avea nici un chichirez nici armata, nici flotele aici. 

— E o prostie, domnul meu drag. Vreau să-ţi aduc la 
cunoştinţă... 

— Strategie sau nu, ridică vocea Struan, Hong Kong-ul e o 
colonie şi cade sub incidenţa Secretariatului de Externe, şi 
problema va fi hotărâtă de către Coroană. Excelenţa sa a 
acţionat înţelept în această problemă, şi sunt convins că şi 
domnia sa socoteşte că atât marina regală, cât şi armata 
regală vor avea un loc de prim ordin în viitorul Hong Kong- 
ului. Viitorul Hong Kong-ului va fi asigurat atât ca port 
militar, bază pentru armata de uscat, centru comercial şi 


port liber, spuse apăsat Struan, lovindu-l pe furiş pe sub 
masă cu piciorul pe Brock. 

Brock abia se stăpâni să nu facă cu ochiul şi adăugă iute: 

— A, bun înţeles. Port liber, asta-nseamnă o groază de 
parale pen' Coroană, şi aşa o să fie. Şi venituri pen' cele mai 
straşnice construcţii portuare pen' marină şi cele mai 
grozave cazărmi pen' armată din toată lumea asta, bun 
înţeles. Şi Excelenţa sa ţine el seama de interesele tuturor, 
dom'lor. Şi armata şi marina-s prima-ntâi. lar un port liber o 
să mulţumească pe toată lumea. Mai ales pe regină, 
Dumnezeu s-o binecuvânteze. 

— Bine zis, domnule Brock, se trezi şi Longstaff. Sigur că 
avem nevoie şi de marină şi de armată. Negoţul e sângele 
Angliei, iar negoţul liber aparţine viitorului. Şi e în interesul 
nostru al tuturor ca Hong Kong-ul să devină o bază 
prosperă. 

— Excelenţa sa doreşte să deschidă porţile Asiei pentru 
toate naţiunile civilizate, fără nici o deosebire, adăugă 
Struan alegându-şi cu grijă cuvintele. Şi ce poate fi mai 
important decât un port liber? Păzit de forţele de elită ale 
Coroanei Angliei! 

— Nu sunt de acord să înlesnim străinilor să se îmbuibe pe 
seama trudei noastre, spuse răspicat amiralul, iar Struan 
zâmbi în sinea lui acum când momeala îşi făcuse datoria. 
Noi purtăm greul războaielor, le câştigăm, şi apoi trebuie s- 
o luăm de la capăt pentru că autorităţile civile strică totul în 
conferințele lor de pace. Dar-ar frenţia-n toţi străinii, am 
ZIS! 

— Domnule amiral, iată un sentiment meritoriu, făcu 
Longstaff scurt, dar nu deosebit de practic. Iar cât priveşte 
conferințele autorităţilor civile, e mai mult decât un noroc 
că diplomaţii ţin seama în primul rând de soluţiile pe 
termen lung. De fapt, dacă-i aşa, războiul nu e decât braţul 
mai lung al diplomaţiei. Atunci când orice altă soluţie 
eşuează. 


— Şi diplomaţia aici a eşuat, spuse generalul. Aşa că de- 
acum cu cât vom debarca mai în forţă în China şi impunem 
legea engleză şi o dată cu ea şi ordinea în tot imperiul, cu 
atât va fi mai bine. 

— Dragul meu general, diplomaţia nu a eşuat. Negocierile 
au început prudent, dar bine. Ei, fiindcă veni vorba, China 
are trei sute de milioane de chinezi. 

— Sir, o singură baionetă britanică face cât o mie de sulițe 
băştinaşe. Fir-ar să fie, noi stăpânim India cu un pumn de 
oameni şi putem face acelaşi lucru şi aici. Şi uitaţi cât de 
mult bine le-a adus stăpânirea noastră acelor sălbatici, ei? 
Să ne impunem prin toate puterile noastre, asta trebuie 
făcut. Şi de îndată. 

— My lord, China e o singură naţiune, replică Struan. Şi 
nu o duzină de naţiuni cu care aveţi de-a face în India. Nu 
se poate aplica aceeaşi regulă. 

— Dacă n-ar avea căile maritime asigurate de marină, 
armata n-ar putea stăpâni India nici măcar o săptămână! se 
băgă amiralul. 

— Dar e ridicol! Păi noi putem... 

— Domnilor, domnilor! interveni Longstaff cu o voce 
obosită. Aici discutăm despre anarhişti. Domnule amiral, 
care e sfatul dumitale, ei? 

— Să-i aruncăm de pe insulă pe toţi orientalii. Dacă aveţi 
nevoie de muncitori, atunci alegeţi o mie, două mii... câte 
mii aveţi nevoie... şi înlăturaţi-i pe toţi ceilalţi. 

— Domnule? 

— V-am spus dinainte părerea mea, sir. 

— A, da. Domnule Brock? 

— lo mi-s de aceeaşi părere cu dumneata, Excelenţă, că 
Hong Kong-ul să fie port liber şi de chinezi avem nevoie, iar 
cu ăia anarhişti ne descurcăm noi cumva. lo mi-s şi de 
părerea generalului: să-i spânzurăm pe toţi anarhiştii ăştia 
de-i prindem îndemnând la revoltă. Da' şi cu amiralul: că nu 
avem noi chef de nici o mişcare secretă împotriva 
împăratului pe insula noastră. Să fie scoşi în afara legii, da. 


Şi-i şi de partea ta, Dirk, că nu-i cum zice la lege de-i 
spânzurăm când se poartă paşnic. Dar care clipeşte măcar 
şi-i prins că-i din rândul anarhiştilor să fie biciuit pe cinste, 
să fie însemnat cu fierul şi să fie alungat din insulă pe vecie. 

— Dirk? îl întrebă Longstaff. 

— Sunt de aceeaşi părere cu domnul Brock. Dar fără să 
folosim biciul şi să-i pedepsim cu înfierarea. Metodele astea 
aparţin Evului întunecat. 

— Din câte-i cunosc eu pe păgânii ăştia, interveni 
generalul cu o mutră îngreţoşată, ăştia sunt încă în 
întunecatul Ev. Dacă aparţin unui grup scos în afara legii, 
bineînţeles că trebuie pedepsiţi. Bătaia cu biciul e o 
pedeapsă obişnuită. Să spunem cincizeci de lovituri. lar 
înfierarea lor cu fierul roşu pe obraz e o pedeapsă corectă 
îngăduită de codul penal englez în cazul anumitor 
nelegiuiri. Să-i însemnăm şi cu fierul. Dar şi mai bine să-i 
spânzurăm pe primii doisprezece pe care-i prindem şi 
restul se vor evapora singuri ca dervişii. 

— Însemnaţi-i cu fierul pentru totdeauna, izbucni Struan, 
şi nu le veţi mai da şansa să devină vreodată nişte buni 
cetăţeni. 

— Nişte buni cetăţeni nu se strâng în societăţi secrete 
anarhiste, dragul meu domn, făcu generalul. Şi numai un 
adevărat gentleman poate aprecia adevărata valoare a 
sfatului pe care l-am dat. 

Struan simţi cum i se urcă sângele la cap. 

— Când vei mai face a doua oară o afirmaţie de acest fel, 
domnul meu, am să-mi trimit secundantul să te invite la 
duel şi ai să te trezeşti cu un glonte între ochi. 

Se lăsă o linişte încordată. Alb la faţă de tulburare, 
Longstaff bătu în masă. 

— Vă interzic la amândoi să mai continuaţi o astfel de 
discuţie. E interzis! 

Îşi scoase batista brodată şi îşi şterse sudoarea care-i 
apăruse deodată pe frunte. Îşi simţi gura uscată şi acră. 


— Excelenţă, sunt de acord cu cele spuse, reluă generalul. 
Şi sugerez încă o dată că chestiunea depinde de autorităţi, 
şi numai ele sunt în măsură să hotărască: adică 
dumneavoastră. Împreună cu amiralul şi cu mine suntem 
cei chemaţi să hotărâm în astfel de probleme. Nu e de... 
competenţa neguţătorilor. 

— Dragul meu general, eşti atât de umflat de gaze, 
interveni Brock, încât de-ai să tragi o băşină de aici din 
Canton, mare lucru dacă n-o să dărâme poarta de la Turnul 
Londrei! 

— Domnule Brock! sări Longstaff. Te rog să nu... 

Generalul ţâşni în picioare. 

— Bunul meu domn, am să-ţi rămân recunoscător dacă-ţi 
vei păstra astfel de observaţii pentru dumneata. 

— Io nu-s bunul dumitale domn. lo mi-s neguţător cu 
China, pe Dumnezeul meu, şi cu cât o să afli mai repede 
treaba asta cu atât mai bine. S-au cam dus vremurile alea 
când unul ca mine trebuia să pupe-n cur unul ca dumneata, 
pen' un frenţit de titlu care, fie că-ţi convine, fie că nu, întâi 
era făcut cadou curvei regelui, bastardului unui rege, sau 
câştigat cu cuțitul ce se înfigea în spinarea unui rege. 

— Pe Dumnezeu! Cer satisfacţie. Secundanţii mei se vor 
prezenta la dumneata încă azi! 

— Domnule, nu se va duce nimeni nicăieri, izbucni 
Longstaff plesnind cu palma în masă. Dacă se mai stârneşte 
zâzanie între voi doi, vă trimit pe amândoi în ţară sub 
escortă, şi vă traduc dinaintea Consiliului Privat. Eu sunt 
reprezentantul plenipotenţiar al Maiestăţii sale în Asia şi 
aici eu sunt legea. Fir-ar să fie! Dar este necuviincios! Să vă 
cereţi amândoi scuze unul altuia. Vă ordon! Imediat! 

Amiralul abia îşi ascunse bucuria încrâncenată. Horatio se 
uita de la unulla celălalt şi nu-i venea să creadă. Brock ştia 
că Longstaff avea puterea să acţioneze împotriva lui şi nici 
nu voia să se dueleze cu generalul. Şi în plus era furios pe 
sine că se lăsase târât într-o dispută pe faţă. 

— Domnule, îţi cer scuze că te-am numit o mare băşină! 


— Iar eu îmi cer scuze pentru că aşa mi s-a ordonat să fac! 

— Cred că deocamdată o să încheiem reuniunea, spuse 
Longstaff, simțind o mare uşurare. Da. Domnilor, vă 
mulţumesc pentru sfaturile dumneavoastră. Deocamdată 
amânăm orice hotărâre. Să ne îngăduim timp să medităm, 
nu? 

Generalul îşi puse cascheta din blană de urs, salută şi 
dădu să se îndrepte spre uşă, făcând să-i sune pintenii şi 
sabia. 

— O, domnule general, apropo, îl opri Struan degajat. Am 
auzit că marina a provocat armata la un meci de lupte. 

Generalul se opri scurt, cu mâna pe mânerul uşii, şi se 
zbârli cu totul când îşi aminti observaţiile pe care le făcuse 
într-adins amiralul la adresa soldaţilor lui. 

— Mda. Dar tare mi-e teamă că nu va fi cine ştie ce meci. 

— De ce, domnule general? sări nervos amiralul, 
amintindu-şi de observaţiile făcute de către general în 
legătură cu minunaţii săi lupi de mare. 

— Domnule, pentru că aşa cum spun, omul nostru va 
învinge. Şi asta fără mare efort. 

— De ce nu programaţi meciul acesta chiar în ziua în care 
are loc balul? le sugeră Struan. Vom socoti asta drept o 
mare cinste şi vom fi fericiţi să putem contribui şi noi 
financiar la premiul ce se va acorda. Să zicem cincizeci de 
guinee. 

— Struan, foarte generos din partea dumitale, dar nu cred 
că armata va fi pregătită până atunci pentru confruntare. 

— Pe Dumnezeul meu! Va fi în ziua balului! se repezi 
generalul roşu la faţă. O sută de guinee pariu pe omul 
nostru. 

— S-a acceptat, îi replicară amiralul şi Brock în acelaşi 
timp. 

— Primesc, o sută de guinee pariu cu fiecare dintre voi! şi 
generalul se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere. 

Longstaff îşi turnă nişte sherry. 

— Domnule amiral? 


— Nu, mulţumesc, sir. Cred că am să mă întorc pe navă. 

Amiralul îşi luă sabia, se înclină spre Struan şi Brock, 
salută şi ieşi şi el. 

— Nişte sherry, domnilor? Horatio, fă tu pe gazda, da? 

— Bineînţeles Excelenţă, spuse Horatio, fericit că în fine 
avea şi el ceva de făcut. 

— Mulţam, făcu Brock după ce goli dintr-o mişcare 
paharul şi-l întinse să i se mai umple o dată. Cam bun la 
gust. Vă funcţionează excelent ceru' gurii, Excelenţă. Ei, 
Dirk, fiule, tu ce zici? 

— Şi acum chiar că trebuie să te dojenesc, domnule Brock. 
De neiertat să-i spui una ca asta. Lordul... 

— Înî, sir! replică de îndată Brock, făcând-o pe pocăitul. Aţi 
avut dreptate. lo am greşit-o. Mare lucru că vă avem pe 
dumneavoastră aici ca guvernator. Şi când o să daţi 
proclamația aia cu portul liber? 

— Ei, ăăă, nu-i nici o grabă. Trebuie mai întâi să terminăm 
cu anarhiştii ăştia. 

— De ce să nu punem amândouă problemele la punct 
odată? interveni Struan. De îndată ce vă întoarceţi la Hong 
Kong. De ce să nu le acordăm supuşilor noştri britanici de 
origine chineză circumstanţele îndoielii? Să-i expulzăm, dar 
fără să-i biciuim şi fără să-i însemnăm cu fierul roşu, pentru 
început. Aşa-i cinstit. Ce zici, Tyler? 

— Dacă zici tu aşa şi Excelenţa să-i de aceeaşi părere, 
răspunse Brock foarte încântat. 

Comerţul mersese de minune, Gray Witch era de-acum 
departe şi taman în frunte, în Happy Valley construcţiile se 
ridicau iute, între Struan şi Culum era o duşmănie deschisă, 
iar acum se vede că Hong Kong-ul va deveni port liber. Da, 
Dirk, fiule, îşi spuse el încântat peste măsură, încă mai eşti 
şi tu bun la ceva. Eşti deştept şi ager ca un bici. Şi dacă 
reuşeşti cu portul liber atunci vei fi iertat pentru multe 
drăcării pe care le-ai făcut tu la viaţa ta. Iar în doi ani, 
navele noastre cu aburi o să te aducă din nou la faliment. 


— Da, făcu el, dacă sunteţi amândoi de acord. Dar n-o să 
treacă multă vreme şi tot o să trebuiască să folosiţi şi biciul 
şi fierul roşu. 

— Eu sper tare mult că nu se va întâmpla una ca asta, 
spuse Longstaff. Greţoasă treabă. Dar legea trebuie impusă 
cu forţa şi nelegiuiţii pedepsiţi. Excelenţă soluţie pentru 
ăia... ăăă, cum le-aţi spus, domnule Brock? A, da, triazii. O 
să le spunem de acum chiar aşa, triazi. Horatio, întocmeşte 
o listă cu caracterele pentru denumirile tong pe care 
Excelenţa sa Ching-so ne-a furnizat-o şi o să le lipim peste 
tot dimpreună cu proclamația. la notează în vreme ce 
încerc să mă gândesc: „Ioate ordinele tong de mai jos sunt 
scoase în afara legii şi pe viitor vor fi cunoscute sub 
denumirea generală de „triade”. Pentru vina de a aparţine 
triadei pedeapsa va fi deportare imediată şi predarea către 
autorităţile chinezeşti. Pedeapsa pentru incitare la revoltă 
împotriva guvernului Maiestăţii sale britanice sau împotriva 
înălţimii sale împăratul Chinei va fi spânzurătoarea. 

Capitolul şaisprezece. 

În bătaia lunii pline, satul Aberdeen stătea tăcut, în 
întuneric deplin şi îmbâcsit de umezeală. Uliţele erau pustii, 
uşile cocioabelor proptite bine cu drugi. În apele 
mocirloase, neclintite, stăteau ancorate sute de sampane. Şi 
deşi oamenii stăteau şi pe ele claie peste grămadă, aşa cum 
stăteau înghesuiți şi în colibe, nu se auzea nici un sunet, nu 
se observa nici o mişcare. 

Struan stătea în picioare la locul dinainte stabilit, la 
răscrucea de dinainte de intrarea în sat, lângă fântână. 
Fântâna avea ghizd de piatră şi Struan prinsese trei 
felinare pe ghizd. Era singur, iar ceasul de buzunar din aur 
îi arăta că ar cam fi fost vremea. Se întreba dacă Wu Kwok 
şi oamenii lui vor veni din sat, de pe sampane sau de pe 
colinele pustii din apropiere. Sau poate de pe mare. 

Cercetă marea. Pe faţa ei nu mişca nimic în afară de valuri. 
Undeva în beznă, navigând cu vânt strâns, se afla China 
Cloud, cu toţi oamenii ei pregătiţi de luptă. Se afla prea 


departe pentru a-l vedea ce face, dar destul de aproape ca 
să zărească lumina felinarelor. Ordinele sale erau limpezi: 
dacă felinarele se stingeau deodată, oamenii lui trebuiau să 
sară în bărci şi să vină la țărm înarmaţi cu muschete şi săbii 
de abordaj. 

Dinspre țărm veneau abia auzite vocile şoptite ale celor 
câtorva oameni pe care-i adusese cu sine. Aşteptau lângă 
cele două cutere, înarmate şi gata de a interveni, de pe 
care oamenii de asemenea nu pierdeau din ochi lumina 
felinarelor. Îşi încordă auzul, dar nu fu în stare să priceapă 
limpede ce discutau. Aş fi mai în siguranţă dacă aş fi singur 
de tot, îşi spuse el. Nu vreau să tragă nimeni cu coada 
ochiului la ce se va întâmpla. Dar ar fi o mare nebunie să 
viu la țărm fără nici o pază. Ba mai rău, mi-aş provoca într- 
un fel joss-ul. Mda. 

Încremeni când un câine mârâi în liniştea ce domina satul. 
Ciuli urechile şi privi în beznă să surprindă vreo mişcare de 
umbre. Dar nu surprinse nimic şi pricepu că acel câine 
dădea târcoale gunoaielor. Se rezemă de ghizdul fântânii şi 
încercă să se relaxeze, gândindu-se cu mulţumire că era din 
nou pe insulă. Mulţumit că May-may şi copiii se aflau la 
adăpost în casa ce fusese construită pentru ei special în 
Happy Valley. 

Robb şi Culum se descurcaseră ca nişte experţi cu toate 
câte trebuiseră înfăptuite în vreme ce el fusese plecat. 
Căsuţa, cu ziduri de jur împrejur şi porţi trainice, fusese 
terminată. La ea munciseră două sute cincizeci de oameni 
zi şi noapte. Mai erau încă multe amănunte de pus la punct, 
toată grădina de plantat, dar casa putea fi de acum locuită, 
fiind cea mai mare parte mobilată. O durase din cărămidă, 
zidise şi un şemineu, iar acoperişul era din lemn. Camerele 
aveau grinzi deasupra, majoritatea pereţilor fuseseră 
acoperiţi cu tapet de hârtie, da câţiva erau pictaţi şi pe toţi 
se aflau ferestre de sticlă. 

Casa dădea cu faţa spre mare şi era formată dintr-un salon 
principal, sufragerie, şi un living încăpător. Spre vest, un rai 


înconjurat de grilaje, în jurul grădinii, cu totul separat de 
restul casei. Aici erau locuinţa lui May-may şi camerele 
copiilor, iar dincolo de aceste încăperi dependinţele 
servitorilor. 

Doar cu două zile înainte îi adusese Struan în casă şi-i 
rânduise pe fiecare la locul lor: pe May-may, copiii, şi Ah 
Sam, amah. Adusese cu el de la Canton un tânăr bucătar 
credincios, pe nume Lim Din, o spălătoreasă amah şi nişte 
face-inveţe - cum erau numite fetele care ajutau în 
bucătărie. Şi cu toate că nici un european nu o zărise măcar 
pe May-may, toţi erau convinşi că Tai-Panul îşi adusese şi-şi 
instalase amanta în prima locuinţă permanentă ce se putea 
de-acum locui din Hong Kong. Făceau haz între ei pe seama 
lui sau, din gelozie, îl condamnau pentru asta. Dar 
nevestelor lor nu le suflară o vorbă. Când le va veni şi lor 
vremea şi vor putea, visau să-şi aducă şi ei câte o amantă, şi 
cu cât trăncăneau mai puţin acum despre asta cu atât mai 
bine. lar nevestele care cam bănuiau ele ce se întâmplă, îşi 
păstrau cumpătul: tot nu aveau ce face. 

Struan era foarte încântat de casa lui, de felul cum 
înaintau lucrările la antrepozite şi la factorie. Era mulţumit 
de asemenea şi de ecoul public al relaţiilor reci dintre el şi 
Culum. Pe ocolite, Culum îl lăsase să înţeleagă că Brock 
încercase să-l tatoneze, că Wilf Tillman îl invitase la bordul 
luxoasei nave de opiu a firmei Cooper şi Tillman, unde-l 
primiseră împărăteşte. Culum pomenise că acolo se 
discutase mai mult despre comerţ, că viitorul Asiei 
depindea în cea mai mare măsură de cooperare, în mod 
special de cooperarea dintre cei de origine anglo-saxonă. 
Mai amintise că la cină participase şi Shevaun, că era 
frumoasă foc şi plină de viaţă. 

Din apă ţâşni un peşte, rămase o clipită suspendat în aer şi 
apoi căzu înapoi. Struan îşi încordă un moment atenţia, 
ascultă. Apoi se linişti din nou şi-şi lăsă mintea să-i colinde. 
Shevaun ar fi o pereche bună pentru Culum, se gândi 
Struan fără nici un fel de ranchiună. Sau chiar pentru tine. 


Mda. Ar fi o gazdă minunată şi ar fi o interesantă atracţie la 
banchetele pe care o să le dai la Londra. Pentru lorzi şi 
ladies şi membrii parlamentului. Şi pentru miniştrii din 
cabinet. O să-ţi cumperi şi tu un titlu de baronet. Îţi poţi 
permite să-ţi cumperi un titlu de zece ori mai scump. Dacă 
Blue Cloud ajunge prima în ţară. Sau a doua. Chiar şi a 
treia... atâta vreme cât ajunge teafără şi nevătămată. Dacă 
acest sezon se încheie cu bine, atunci poţi să-ţi cumperi şi 
un titlu de conte. Shevaun e destul de tânără. Şi aduce cu 
ea o zestre utilă şi interesante legături politice. Dar cum 
rămâne cu Jeff Cooper? 

E îndrăgostit până peste cap de ea. Dacă fata îi spune nu, 
asta îl priveşte numai pe el. 

Dar cum rămâne cu May-may? O nevastă chinezoaică i-ar 
putea îngrădi intrarea în sanctuarul aristocrației? 
Bineînţeles. Ea va cântări greu pe talerul ce-ţi stă 
împotrivă. Nici nu se pune problema. Dacă nu-ţi iei nevasta 
potrivită, nu vei putea participa cu nici un chip la viaţa 
societăţii din Anglia. Diplomaţia se face mai ales în 
saloanele intime, în plină bogăţie. Ar fi mai bună poate fata 
unui lord sau conte, ori a vreunui ministru? Aşteaptă până 
ajungi acasă, nu? Mai e timp berechet. 

Mai e oare? 

Un câine lătră strident şi apoi începu să schelălăie când 
ceilalţi se repeziră la el. Zarva luptei pe viaţă şi pe moarte 
se înteţi, apoi se domoli, iar în final se stinse cu totul. Se 
lăsă din nou liniştea tulburată doar de mârâitul înfundat, 
hăpăitul şi încăierarea în beznă a celor victorioşi care 
începuseră să înfulece. 

Struan supraveghea sampanele, stând cu spatele la 
felinare. Văzu o umbră care începu să se mişte, apoioa 
doua, îndată un grup întreg de chinezi părăseau oraşul 
plutitor, adunându-se pe țărm. Îl zări pe Scragger. Struan 
îşi potrivi pistolul mai la îndemână şi aşteptă liniştit, 
cercetând întunericul în căutarea lui Wu Kwok. Oamenii 
ajunseră la potecă fără să facă nici un zgomot, cu Scragger 


prudent plasat în mijlocul lor. Se opriră lângă fântână şi se 
uitară la Struan. Erau toţi tineri, abia trecuţi de douăzeci 
de ani, îmbrăcaţi cu nişte tunici negre şi pantaloni negri, 
sandale împletite în picioare, pălării mari de culi le 
ascundeau feţele. 

— Să ai parte de o noapte minunată, Tai-Pan, îi spuse încet 
Scragger, pregătit şi gata să se retragă pe loc la nevoie. 

— Unde-i Wu Kwok? 

— Te roagă de iertare, dar tare mai e ocupat. Uite-i pe cei 
o sută. Hai, alege pe care vrei şi să terminăm mai repede. 

— Spune-le să se grupeze câte zece şi să se dezbrace de 
tot. 

— Să se dezbrace zici? 

— Da. Să se dezbrace! Pe Dumnezeul meu! 

Scragger se holbă la Struan, apoi ridică din umeri şi se 
întoarse la oamenii lui şi vorbi cu ei şoptit în limba aceea 
cântată. Chinezii începură să sporovăiască între ei încet, 
apoi se grupară câte zece şi-şi scoaseră veşmintele de pe ei. 

Struan făcu semn cu degetul spre prima grupă de zece şi 
aceştia se arătară la lumină. Din unele grupuri Struan alese 
doar un singur om, din altele câte doi, trei, din câteva nu 
alese niciunul. Alegea cu cea mai mare grijă. Ştia că acum 
îşi forma forţa de asalt cu care avea să pătrundă în inima 
Chinei. Dacă avea să izbutească să-i supună propriei lui 
voințe. Pe cei care-i ocoleau privirea îi înlătura de îndată. 
Trecea fără să se oprească peste cei care aveau coada 
părului unsuroasă şi neîngrijită. Pe cei cu un fizic şubred 
nici nu-i lua în seamă. Cei care aveau faţa însemnată de 
urmele vărsatului aveau un punct în favoarea lor, fiindcă 
Struan ştia că vărsatul de vânt făcea ravagii pe nave 
indiferent de mare, şi că cel care avusese boala asta şi 
scăpase era de-acum imun, puternic şi cunoştea bine cât 
preţuia viaţa. Îi alegea pe cei cu urme de răni de cuţit 
vindecate frumos. Îi aproba pe cei care stăteau goi fără să 
le pese. În acelaşi fel în care îi cerceta atent pe alţii care nu 
suportau să se ştie goi, ştiind bine că brutalitatea şi marea 


sunt buni tovarăşi. Pe unii îi alegea citindu-le ura în priviri, 
iar pe alţii pentru că aşa-i venise lui când le privise mutrele. 
Scragger urmărea selectarea oamenilor cu tot mai multă 
nelinişte. Îşi scoase de mai multe ori cuțitul şi-l înfipse în 
pământ. În cele din urmă Struan termină. 

— Ăştia-s oamenii de care am nevoie. Acum se pot îmbrăca 
toţi. 

Scragger lătră un ordin şi oamenii se îmbrăcară. Struan 
luă nişte foi de hârtie şi-i înmână lui Scragger una dintre 
ele. 

— Acum citeşte-le oamenilor cu voce tare. 

— Ce-s astea? 

— Un act cu regulamentul. Ce plată li se cuvine şi 
condiţiile pentru cinci ani de angajare. Fiecare va trebui să 
semneze câte o foaie din asta. 

— Nu citesc. Şi ce rost mai au hârtiile, ei? Wu Fang Choi 
le-a zis că vreme de cinci ani sunt ai dumitale. 

Struan îi întinse altă foaie acoperită cu caractere 
chinezeşti. 

— Dă-o cuiva care ştie să citească. Semnează fiecare 
dintre ei, altfel nu-i primesc şi târgul s-a încheiat aici. 

— Adică să facem lucrurile aşa cum se cuvine, da? 

Scragger luă hârtia şi-l strigă pe un chinez scund, 
însemnat de vărsat, care fusese ales. Omul se apropie, luă 
hârtia, o cercetă la lumina felinarului. Scragger făcu un 
semn poruncitor către cei care fuseseră respinşi şi toţi 
dispărură spre sampane. Omul începu să citească. 

— Cum îl cheamă? 

— Fong. 

— Fong şi mai cum? 

— Fong şi mai cum vrei. Cine ştie ce nume poartă 
maimuţele astea?! 

Chinezii ascultau atenţi ce le citea Fong. La un moment 
dat izbucniră într-un râs înăbuşit, nervos. 

— Ce-i aşa de vesel? îi întrebă Scragger în dialectul 
cantonez. Lui Fong îi trebui multă vreme ca să explice. 


— Ce-i cu aiureala asta, ei? Trebuie să făgăduiască toţi că 
vreme de cinci ani nici nu pun mâna pe-o muiere, nici nu se 
însoară? Nu e cinstit. Ce-ţi închipui că-s ăştia? 

— Scragger, e angajamentul obişnuit. Toate celelalte 
documente sunt la fel. 

— Dar nu pe un contract de marinar, Dumnezeule! 

— Urmează să devină căpitani şi ofiţeri, aşa că trebuie să 
aibă un contract semnat. Pentru a intra în legalitate. 

— Dacă mă întrebi, aş zice că aiureala asta nu e nimerită 
deloc. Vrei să zici că nu se pot culca cu o muiere vreme de 
cinci ani? 

— E doar o formalitate. Dar de căsătorit nu se pot căsători, 
asta sigur. 

Scragger se întoarse spre oamenii lui şi le ţinu o scurtă 
cuvântare. Din nou izbucniră râsete. 

— Le-am spus că trebuie să te asculte ca pe Dumnezeul 
lor. Mai puţin chestia cu muierile! Îşi şterse sudoarea de pe 
frunte. Wu Fang Choi le-a zis că-s ai dumitale vreme de 
cinci ani. Aşa că nu mai trebuie să-ţi faci griji. 

— Dar de ce eşti atât de nervos? 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, ascultă ce-ţi zic eu. 

Fong continuă să citească. Se lăsă tăcere, apoi cineva ceru 
ca una dintre clauze să fie repetată. Interesul lui Scragger 
spori. Se vorbea de plata lor. Cei ce urmau să devină 
căpitani primeau cincizeci de lire în primul an, şaptezeci în 
al doilea şi al treilea, o sută când primeau funcţia de secund 
şi o sută cincizeci pentru cea de comandant. Precum şi a 
şaisprezecea parte din profit la orice navă pe care o 
conduceau în calitate de căpitani. O primă de douăzeci de 
lire dacă învățau destulă engleză în trei luni. 

— O su' cinj' de lovele nu câştigă ei nici în zece ani, făcu 
Scragger. 

— Vrei o comandă? 

— Eu mi-s bucuros şi cu cât mă aleg eu în slujba de-acum, 
mulţam foarte frumos. Scragger îşi schimonosi mutra când 


îi veni în minte un gând. Nu scoate el Wu Fang paralele 
astea să le dea, adăugă el lipsit de convingere. 

— Şi nici n-o să-i ceară nimeni. Oamenii ăştia o să câştige 
cu munca lor fiecare penny pe care-l dobândesc, poţi să fii 
convins. Sau de nu vor fi în stare vor fi expediaţi la țărm. 

— Câtă vreme nu plăteşte patronul meu, poţi să-i plăteşti 
dumneata cât pofteşti şi să-ţi părăduieşti paralele. 

După ce Fong termină de citit documentul, Struan îl puse 
pe fiecare să-şi scrie numele în caractere chinezeşti pe câte 
o copie. Toţi ştiau să scrie. Apoi le mâzgăli mâna stângă cu 
tuş de sigiliu şi le imprimă palma pe dosul documentului. 

— Asta ce mai e? 

— Urma fiecărei mâini e diferită. Aşa cunosc pe fiecare 
dintre ei, indiferent cum îl cheamă. Unde-s copiii? 

— Vrei să se ducă oamenii la bărci? 

— Da. 

Struan îi dădu un felinar lui Fong şi-i făcu semn să se 
îndrepte spre țărm. Ceilalţi îl urmară în tăcere. 

— 'Tai-Pan, deşteaptă chestia cu alesul oamenilor şi cu 
hârtiile astea. Eşti deştept nevoie mare. Scragger linse 
gânditor capătul cuţitului. Am auzit că l-ai lăsat mască pe 
Brock ăla. Chiar şi când a fost cu tezaurul. 

Brusc bănuitor, Struan îi aruncă iute o privire 
cercetătoare lui Scragger. 

— În timpul atacului piraţilor au fost şi europeni, cel puţin 
aşa spune Brock. Erai şi tu printre ei? 

— Dacă Wu Fang mi-ar fi poruncit să mă duc şi eu atunci 
n-ar mai fi dat greş atacul, Tai-Pan. Lui Wu Fang Choi nu-i 
place să dea greş niciodată. Trebuie să fi fost nişte muieri 
de bărbaţi de prin părţile alea. Groaznic. 

Scragger cercetă bezna de jur împrejur. Când se convinse 
că nu mai era nimeni în preajmă, îi spuse conspirativ: 

— Wu Kwok e din insulele Fukieneze. De baştina-i din 
Quemoy, ei? Ştii insula aia? 

— Da. 


— În noaptea solstițiului de vară acolo o să fie mare 
bairam. Wu Kwok o să fie şi el prezent, nici o grijă. Ceva în 
legătură cu strămoşii lui! Prin ochii lui Scragger trecu o 
lucire răutăcioasă. Dacă prin apele alea se întâmplă să 
treacă o fregată sau două, ei bine, poate fi prins ca un 
şobolan de gunoaie în butoi. 

Struan zâmbi dispreţuitor. 

— Cum să nu! 

— E adevărul adevărat, jur pe Dumnezeu. Ai jurământul 
meu, pe Dumnezeu. Ticălosul ăsta m-a tras pe sfoară şi m-a 
făcut să jur în faţa dumitale când era minciună gogonată ce 
spusese el, şi eu nu iert una ca asta. Jurământul lui 
Scragger e la fel de valabil ca şi al dumitale. 

— Mda. Bineînţeles. Crezi că aş putea să am încredere 
într-un om care-şi vinde stăpânul ca pe-un şobolan? 

— Da” nu e stăpânul meu, Wu Fang Choi mi-e patron, 
nimeni altul, i-am jurat credinţă numai lui, nimănui altuia. 
Jur. 

Struan îl privi lung pe Scragger. 

— Am să mă mai gândesc la noaptea solstițiului de vară. 

— Jur. Vedea-l-aş mort, Dumnezeule. Un om n-are altceva 
între el şi pedeapsa iadului decât jurământul. Porcul ăla şi-a 
bătut joc de jurământul meu, bată-l Dumnezeu să-l bată. Şi-l 
vreau mort pen! asta. 

— Unde-s copiii? 

— O să ajungă oameni cu carte, cum ai spus? 

— Hai, grăbeşte-te, vreau să plec. 

Scragger se întoarse şi şuieră spre beznă. Dinspre 
sampane trei mogâldeţe de umbre se arătară. Copiii păşeau 
cu grijă pe schela şubredă de coborâre la mal şi apoi o 
porniră grăbiţi pe potecă. Când băieţii se arătară în lumină, 
Struan făcu ochii mari. Unul era chinez, al doilea eurasian. 
Al treilea era însă un ţânc murdar şi cu desăvârşire englez. 
Chinezul era îmbrăcat luxos cu roba tradiţională, coada 
groasă şi bine împletită. Ducea în mână un sac. Ceilalţi doi 
erau îmbrăcaţi în chip înduioşător în nişte veşminte rufoase 


ce aminteau doar de departe portul unor copii din Anglia, 
cu nişte haine din postav ţesut în casă, pălării soioase, 
pantaloni şi încălțări încropite, cusute grosolan. Într-un băț 
pe umăr purtau câte o desagă ce se bălăngănea. Şi toţi trei 
se străduiau - fără să prea reuşească - să-şi ascundă 
spaima. 

— Ăsta-i Wu Pak Chuk, spuse Scragger. 

Puştiul chinez făcu o plecăciune temătoare. 

— E nepotul lui Wu Fang Choi. Unul dintre ei, dar nu din 
partea lui Wu Kwok. Iar ăştialalţi doi îs ţâncii mei. 

Arătă plin de mândrie spre puştiul cel mai mic, care 
începu să se tragă înspăimântat înapoi fără să vrea. 

— Ăsta-i Fred. Are şase anişori. lar ăsta-i Bert, de şapte. 

Făcu un semn uşor şi amândoi băieţii îşi scoaseră pălăriile 
şi se înclinară îngăimând ceva cuprinşi de panică, apoi se 
uitară iar la tatăl lor să vadă dacă făcuseră cum se cuvine. 
Bert, eurasianul, îşi ţinea coada făcută colac sub pălărie, 
dar acum, după atâta foială, coada îi spânzura pe spate. Cel 
mai mic avea un păr slinos pe care, ca şi taică-său, îl legase 
cu o bucată de sfoară cătrănită la spate. 

— Flăcăilor, ia veniţi încoace, le spuse Struan înduioşat. 
Cel mai mic îl luă pe frate-său vitreg de mână şi amândoi 
înaintară încet. Se opriră şi abia de mai suflau. Englezul cel 

Mic îşi şterse cu dosul mâinii mucii de la nas. 

— Tu eşti Fred? 

— Da, înălţimea voastră, îngăimă el abia auzit. 

— Vorbeşte ca lumea, îi spuse Scragger, şi puştiul izbucni: 
Da, înălţimea voastră, io mi-s Fred. 

— lo-s Bert, înălţimea voastră. 

Eurasianul se pierdu cu firea când Struan îl privi. Era un 
băiat înalt, frumugşel, cu nişte dinţi albi şi o piele aurie. Se 
arăta şi cel mai înalt dintre toţi. Struan se uită la Wu Pak. 
Băiatul lăsă ochii în jos şi începu să scormonească pământul 
cu piciorul. 

— Nu vorbeşte englezeşte? 


— Nu, dar Bert aici de faţă vorbeşte şi limba lui. lar Fred 
mai rupe şi el câteva cuvinte. Mama lui Bert e fukieneză, 
spuse Scragger şi mai încurcat. 

— Fred, unde-i maică-ta? 

— Moartă, înălţimea voastră, scânci puştiul. E moartă, sir. 

— A murit de fo doi ani. A doborât-o scorbutul, adăugă 
Scragger. 

— Aveţi şi femei englezoaice în flota voastră? 

— Unii da. la duceţi-vă acolo, băieţi, le spuse el şi ţâncii se 
îndreptară în fugă spre locul arătat, rămânând stană, destul 
de departe ca să nu audă ce se vorbeşte. 

Wu Pak şovăi o vreme apoi fugi şi el lângă ceilalţi. 
Scragger cobori vocea: 

— Mama lui Fred a fost condamnată la deportare. 
Expediată în colonie acum zece ani pentru că a fost prinsă 
furând cărbune în miezul iernii. Am fost căsătoriţi de un 
preot în Australia, dar era un popă renegat aşa că s-ar 
putea ca această căsătorie să nu prea fie în regulă. Dar am 
fost căsătoriţi totuşi. Înainte de a muri i-am jurat să am 
grijă ca ţâncul să o apuce pe căi drepte. 

Struan dădu la iveală alte hârtii. 

— Astea îmi dau dreptul să le fiu tutore băieţilor. Până 
când împlinesc douăzeci şi unu de ani. Pentru băieţii tăi poţi 
semna tu. Dar ce facem cu Wu Pak? Ar putea să-ţi fie rudă. 

— Eu le însemnez pe toate. Ai una să i-o dau şi lui Wu Fang 
să vadă? Adică ce-am însemnat eu? 

— Da. Poţi lua una cu tine. 

Struan începu să completeze numele, dar Scragger îl opri. 

— Tai-Pan, nu le pune băieţilor numele de Scragger. Dă-le 
alt nume. Oricare îţi place, nu-mi spune care, adăugă el 
iute. Oricare. Gândeşte-te la unul bun. 

Pe frunte îi apărură broboane de sudoare, mâna îi tremura 
când apucă pana să pună cruce. 

— Fred trebuie să mă uite pe mine. Şi pe maică-sa. Pentru 
Bert fă tot ce trebuie făcut, da? Maică-sa-i încă femeia mea, 
şi pentru o păgână nu e rea deloc. Fă tot ce-ţi stă în puteri 


pentru ei şi ai în mine un prieten pe viaţă. Îţi jur. Să fie 
învăţaţi să-şi spună rugăciunile aşa cum trebuie! îşi suflă 
nasul în degete şi se şterse de nădragi. Wu Pak trebuie să-i 
scrie o dată pe lună lui Jin-qua. Ah, era să uit, îl încarci pe 
Jin-qua cu cheltuielile pentru şcoală şi toate celelalte. O 
dată pe an. Ioţi merg la aceeaşi şcoală şi trăiesc laolaltă. 

Îi făcu semn puştiului chinez. Wu Pak se apropie împotriva 
voinţei lui. Scragger făcu un semn cu mâna spre bărci şi 
băiatul se îndreptă într-acolo ascultător. Apoi îşi chemă cu 
degetul proprii lui copii. 

— Flăcăi, de-acum eu plec. 

Băieţii se repeziră la el şi se agăţară de el, implorându-l să 
nu-i trimită departe de el, în vreme ce lacrimile li se 
scurgeau şiroaie pe obraz, cuprinşi de o spaimă 
copleşitoare... Scragger îi împinse la o parte şi se sili să 
strige la ei: 

— Ei, acum ştergeţi-o. Să-l ascultați pe Tai-Pan aici de faţă. 
O să vă fie ca un tată. 

— Tăticule, nu ne trimite de-acasă, începu Fred cu un 
glăscior ce-ţi trezea mila. Am să fiu un copil cuminte. Şi eu 
şi Bert o să fim copii cuminţi, tăticule, nu ne alunga de- 
acasă. 

Rămaseră în picioare copleşiţi de îndurerarea lor, cu 
umerii încovoiaţi. Scragger tuşi tare să-şi curețe gâtlejul şi 
scuipă. După o clipă de şovăire, îşi smulse cuțitul şi-l apucă 
pe Bert de coadă. Eurasianul scânci de spaimă şi se zbătu 
să scape. Dar Scragger îi reteză coada şi-l plesni pe puşti 
destul de tare ca să-l dezmeticească din starea aceea de 
Şoc, dar nu prea rău. 

— Ah, tată, scânci Fred cu vocea piţigăiată şi 
tremurătoare, doar ştii că Bert i-a promis maică-sii să-şi 
îngrijească părul. 

— Mai bine s-o fac eu acum, Fred, decât altcineva, îi 
răspunse Scragger cu vocea spartă. De-acum Bert nu mai 
are nevoie de coada asta. O să fie şi el şcolit ca şi tine. 

— Nu vreau să fiu şcolit, vreau acasă! 


Scragger îşi trecu mâna prin părul lui Bert pentru ultima 
dată. Apoi la fel şi prin părul lui Fred. 

— Adio, copiii mei, îngăimă el. 

O luă la fugă şi bezna îl înghiţi. 

Capitolul şaptesprezece 

— De ce pleci atât de devreme, Tai-Pan? întrebă May-may 
înăbuşindu-şi un căscat. Cele două ore de somn de azi- 
noapte nu-s destul. O să-ţi pierzi vigoarea. 

— Hai, şterge-o, fetiţo. Şi ţi-am mai spus să nu stai să mă 
aştepţi. 

Struan împinse farfuria în care servise micul dejun şi May- 
may îi mai turnă nişte ceai. Era o dimineaţă minunată. 
Soarele pătrundea în încăpere prin geamul cu zăbrele şi 
arunca pe podea forme delicate. May-may încercă să nu mai 
audă ciocanele şi fierăstraiele de la construcţiile ce se 
ridicau peste tot pe plaja de la Happy Valley, dar nu reuşi. 
Îndurau zarva aceea permanentă şi copleşitoare, zi şi 
noapte, de trei zile de când sosiseră. 

— Mai sunt o mulţime de lucruri de făcut, şi vreau să fiu 
sigur că totul e în bună rânduială pentru bal, îi spuse 
Struan. Şi trebuie să înceapă la o oră după apusul soarelui. 

Pe May-may o trecu un fior de plăcere când îşi aduse 
aminte de rochia ei făcută în taină, şi cât era de minunată. 

— Să iei micul dejun o dată cu zorii e un obicei barbarie. 

— Barbar... o corectă el. Dar nu e în zori acum. E ora 
nouă! 

— Mie mi se pare că abia s-a luminat de ziuă! îşi aşeză mai 
bine roba lungă de mătase de un galben pal, simţindu-şi 
sfârcurile sânilor tari sub țesătura aceea. Şi cât o să mai 
ţină zgomotul asta horibilos? 

— În vreo lună se cam termină. Duminicile bineînţeles că 
nu se lucrează, spuse el ascultând-o doar cu jumătate de 
ureche şi gândindu-se la câte îi mai rămăseseră de făcut în 
ziua aceea. 

— Groaznic zgomotul ăsta, reluă ea. Şi ceva nu e în regulă 
cu casa asta. 


— Ce zici? făcu el distrat, fără să asculte ce-i zicea. 

— Casa asta are ceva rău în ea, o simt. Eşti sigur că feng 
shui-ul e corect, heya? 

— Feng cum? tresări nedumerit şi se uită la ea ascultând-o 
acum cu toată atenţia. 

May-may era îngrozită. 

— Nu ai adus un domn feng shui? 

— Cine mai e şi ăsta? 

— Doamne Dumnezeule, Iai-Pan, făcu ea exasperată. 
Construieşti o casă şi nu consulţi feng shui-ul! Ce nebunie 
aiurită. Aiii iaaa! încă azi mă ocup eu de asta. 

— Şi ce face domnul acela căruia-i spui tu feng shui în 
afară de faptul că cere şi el bani? o întrebă Struan acru. 

— El vine şi se convinge dacă feng shui-ul e corect, ce să 
facă! 

— Şi pentru numele lui Dumnezeu, ce mai e şi feng shui-ul 
ăsta? 

— Dacă feng shui-ul e rău, în casă pătrund spiritele rele şi 
o să ai parte, de un joss groaznic, boli cumplite. Dacă feng 
shui-ul e bun, atunci nici un spirit rău nu pătrunde aici. 
Toată lumea ştie ce e aia feng shui. 

— Tu eşti o bună creştină şi nu poţi crede în spirite rele şi 
tot felul de vrăjitorii cu hocus-pocus din astea. 

— Tai-Pan, sunt perfect de acord cu tine, dar pentru o casă 
feng shui-ul e cumplit de important. Nu uita că aici suntem 
în China şi în China sunt... 

— În regulă, May-may, îi replică el resemnat. Cheamă un 
feng shui din acela să descânte casa dacă aşa trebuie. 

— El nu descântă, îi replică ea plină de sine. El nu face 
decât să afle dacă aici casa e aşezată pe un loc bun în 
privinţa curenților cerului, pământului şi aerului. Şi dacă nu 
cumva e construită taman pe gâtul unui dragon. 

— Ce? 

— Doamne bunule Dumnezeu, cum zici tu câteodată! Dar 
ar fi de-a dreptul groaznic, fiindcă dragonul care doarme în 
pământ n-o să mai poată dormi liniştit. Doamne 


Dumnezeule, sper că nu suntem chiar pe gâtul lui. Sau pe 
cap! Ai putea tu să dormi cu o casă pe gâtul tău, ei? Sau pe 
capul tău? Bineînţeles că nu. Dacă dragonul e tulburat din 
somnul lui, atunci se întâmplă nişte lucruri fantastic de rele. 
O să trebuiască să ne mutăm în clipa aceea! 

— Ridicol! 

— Fantastic de ridicol, dar tot o să ne mutăm. Eu trebuie 
să am grijă să vă apăr pe toţi, da, da! E foarte important ca 
o femeie să-şi apere bărbatul ei şi familia ei. Dacă am 
construit casa pe un dragon ne mutăm, gata. 

— Atunci să-i spunem domnului feng shui că mai bine să 
nu găsească nici un dragon prin preajmă, ce Dumnezeu! 

May-may îşi împinse bărbia înainte. 

— Domnii feng shui n-o să te înveţe pe tine să conduci o 
corabie... atunci de ce să-i înveţi tu pe ei cum e cu dragonii? 
E delicat de greu să ajungi un domn feng shui. 

Struan era bucuros că May-may îşi revenise şi era iar ea 
cea de altădată. Băgase de seamă că de când se întorsese la 
Canton venind de la Macao, şi în timpul călătoriei spre 
Hong Kong fusese foarte distrată şi înţepată. Mai ales în 
ultimele zile. Şi avea şi dreptate, zgomotul ăsta era foarte 
supărător. 

— Ei, eu am plecat. 

— E bine dacă o invit pe Ma-ree Sin-clair azi încoace? 

— Da, dar eu habar n-am pe unde o fi... nici dacă a sosit 
sau nu. 

— E pe nava amiral. A sosit ieri cu amah a ei, Ah at, şi 
rochia de bal. E neagră şi tare drăguță. O să te coste vreo 
două sute de dolari. Aiii iaaa, dacă mă lăsai pe mine să 
rezolv cu rochia asta te-aş fi scutit de şaizeci, şaptezeci de 
dolari, nu conteşte. Are cabina chiar lângă cea a lui frate- 
su. 

— De unde ştii tu toate astea? 

— Amah a ei e cea de-a patra fiică a surorii mamei lui Ah 
Sam. Şi la ce mai e bună o sclavă bună de gură ca Ah Sam 


dacă nu s-o ţină la curent pe maică-sa cu ce se întâmplă şi 
să-şi facă tot felul de relaţii şi să afle? 

— Şi cum ţi-a spus mama lui Ah Sam? 

— Ah, Tai-Pan, uneori eşti atât de caraghios, strigă May- 
may. Nu e vorba de mama lui Ah Sam, ci de mine! Toate 
sclavele chinezoaice spun stăpânei lor „mamă”. Aşa cum ţie 
îţi spune „tată”! 

— Aşa-mi spune? 

— Toţi sclavii îi spun stăpânului casei „tată”. E un obicei 
vechi şi plin de cuviinţă. Aşa că Ah Tat, sclava lui Ma-ree, i-a 
spus lui Ah Sam. Ah Sam, care-i un vierme puturos şi bun 
de nimic, de merită o biciuială bună, i-a spus mamei ei. Mie. 
E cât se poate de simplu. Da, da, şi ca să fim absolut corecţi, 
dacă ai vorbi chinezeşte, i-ai spune lui Ah Sam „fiică”. 

— De ce vrei să te vezi cu Mary? 

— Când n-ai cu cine vorbi te simţi atât de singură. Şi n-o să 
vorbim decât în dialectul cantonez, nu te teme. Ea ştie că 
sunt aici. 

— Cum? 

— Ah Sam i-a spus lui Ah Tat, îi spuse ea ca şi cum ar fi 
explicat unui copil. Fireşte că o veste atât de importantă Ah 
Tat i-a şi transmis-o mamei sale, i-a spus lui Ma-ree adică. 
Curva aia bătrână de Ah at e o comoară de secrete. 

— Ah Tat e curvă? 

— Doamne Dumnezeule, Iai-Pan, e doar o figură de stil. Ar 
trebui zău să te bagi în pat şi să te culci. În dimineaţa asta 
eşti tare prostuţ. 

Struan îşi bău ceaiul şi dădu cana de-o parte. 

— Şi nici nu-i de mirare când stau şi ascult atâtea 
bazaconii. lau masa cu Longstaff, aşa că am să-i trimit vorbă 
lui Mary. La ce oră să-i zic să vină? 

— Mulţumesc, Iai-Pan, nu conteşte. Mai bine o trimit pe Ah 
Sam. Aşa nu mai ştie nimeni nimic, în afară de servitori, şi ei 
şi aşa află totul, nu conteşte. 

Lim Din deschise uşa. Era servitorul personal al lui Struan, 
şi bucătar, un dolofan îndesat şi scund, sărit de cincizeci de 


ani, îmbrăcat distins, cu pantaloni negri şi jiletcă albă. Avea 
o faţă rotundă, mereu veselă, şi nişte ochi ageri şi vicleni. 

— Stăpân, domnişor şi stăpân venit vede mie. Poate? 

— Stăpân care? Struan era uimit că cineva putea fi atât de 
lipsit de cuviinţă încât să poftească neinvitat. 

Lim Din ridică din umeri. 

— Stăpân şi domnişor. Nu ştie care stăpân care domnişor, 
cum? 

— Nu conteşte, făcu Struan şi se ridică de la masă. 

— Aşteptai musafiri? 

— Nu. 

Struan ieşi din încăpere şi trecu într-o mică antecameră. 
Deschise uşa şi apoi o închise în urma lui. Ajunse în 
coridorul care dădea în vestibul şi apoi în partea casei 
separată de rest, în faţă. În clipa în care ajunse în coridor 
ştiu că unul dintre musafiri era Shevaun. Mireasma ei, un 
parfum turcesc deosebit pe care numai ea îl folosea, 
schimbase în chip foarte delicat aerul din încăpere. Inima 
începu să-i bată mai iute şi supărarea lui se mai domoli în 
vreme ce parcurgea coridorul şi cizmele lui din piele moale 
răsunau pe podeaua de piatră, apoi intră în salon. 

— Hello, Tai-Pan, îl întâmpină Shevaun. 

Shevaun avea douăzeci de ani şi era graţioasă ca o gazelă. 
Părul de un castaniu întunecat cu reflexe roşietice, mai 
închis la culoare decât al lui Struan, îi cădea în bucle 
prelungi. Sânii plini, strânşi în decolteul discret al rochiei 
de catifea verde, pluteau victorioşi deasupra mijlocelului de 
numai optsprezece inci. Gleznele delicate şi picioruşele i se 
arătau de sub o duzină de jupoane. Pe cap o bonetă verde, 
umbreluţă de soare de un oranj bătător la ochi. Da, îşi 
spuse Struan, se face tot mai frumoasă cu fiecare zi. 

— Bună dimineaţa, Shevaun. Bună, Wilf. 

— Bună dimineaţa. lertare că am picat aşa fără să fim 
invitaţi. 

Wilf 'Tillman se simţea deosebit de stânjenit. 


— Unchiule, lasă, că nu-i nimic, interveni poznaş Shevaun. 
E un obicei american foarte vechi şi foarte bun să vii şi să 
urezi cele cuvenite de casă nouă. 

— Acum nu suntem în America, draga mea! Şi ar fi vrut 
Tillman să fie în clipa aceea în America, iar Shevaun să fie 
măritată cum se cade cu Jeff Cooper, să nu-i mai poarte el 
de grijă. Fir-ar să fie de Shevaun, fir-ar să fie şi de Jeff, se 
gândi el. Doamne, cât aş fi vrut ca omul acela să-i facă şi el 
o curte mai convingătoare. Atunci nu mi-ar mai fi rămas 
decât să anunţ căsătoria şi cu asta basta. Dar toată fiţăraia 
asta prostească e tare caraghioasă. „Las-o să mai zburde o 
vreme. E timp destul”, spune Jeff mereu. Dar eu ştiu bine că 
de-acum nu prea mai e vreme de glumit, fir-ar să fie, mai 
ales acum când Struan a rămas fără nevastă. Sunt convins 
pe deplin că Shevaun i-a pus gând rău Tai-Panului. Altfel de 
ce-ar fi insistat atât să se arate aici în dimineaţa asta? De ce 
altceva tot pune întrebări şi mă ispiteşte despre el? 

Tot drumul până să ajungă la Struan acasă se gândise şi se 
răsgândise dacă era înţeleaptă căsătoria dintre Struan şi 
Shevaun. Fireşte că ar fi decurs de aici serioase avantaje 
financiare, dar Struan era cu totul împotriva felului lor de-a 
fi în America. Pur şi simplu nu pricepea. 

Bineînţeles că o va face şi pe Shevaun să se întoarcă 
împotriva noastră, se gândi Tillman. O să-şi impună prin ea 
punctul de vedere. Jeff o să fie furios că a pierdut-o şi cu 
asta s-a terminat cu firma Cooper-Tillman. Şi nici nu pot 
face nimic să împiedic treaba asta. Dacă firma se pune pe 
uscat, nici fratele John nu mai are parale să se distreze 
după pofta inimii în Washington. Politica cere mulţi bani, şi 
fără avantajele politicii, viaţa familiei va fi foarte grea, şi va 
avea nevoie de orice mijloc pentru a ieşi din greutăţi 
împotriva statelor din nord. Nu, pe Dumnezeul meu. 
Shevaun are să se mărite cu Jeff, şi nu cu ai-Panul, şi cu 
asta basta! 

— lertare că am venit aşa fără să fim invitaţi. 


— Sunteţi amândoi bine veniţi, spuse Struan şi-i făcu semn 
lui Lim Din spre cana de sherry şi pahare. Serviţi sherry? 

— Ei, mulţumesc, dar socot că ar trebui să plecăm mai 
bine, îi spuse Tillman. 

Shevaun râse şi nasul ei cârn se încreţi poznaş. 

— Dar abia am sosit. Am vrut să fiu cea dintâi care te 
felicită pentru noua casă, Iai-Pan, spuse ea. 

— Şi eşti prima. Stai jos. Mă bucur că te văd. 

— Am cumpărat şi nişte cadouri de casă nouă. 

Îşi deschise poşeta şi scoase o pâinişoară, o minusculă 
solniţă şi o sticlă de vin. 

— E un obicei vechi ca la casă nouă să faci cadourile astea 
ca să aducă noroc. Aş fi venit şi singură, dar unchiul a zis că 
e de cel mai prost gust să fac una ca asta. El nu-i de vină cu 
NIMIC. 

— Mă bucur că aţi venit. 

Struan luă pâinea. Era maroniu aurie, proaspătă şi 
mirosea plăcut. 

— Eu am copt-o azi-noapte. 

Struan rupse o bucată şi gustă. 

— E minunată. 

— Nu e chiar nevoie să şi guşti din ea. E doar aşa, un 
simbol. 

Fata râse din nou. Îşi luă poşeta şi umbreluţa. 

— Şi acum că mi-am făcut datoria, o să plecăm. 

— Primul meu musafir nu face el una ca asta. Insist, măcar 
să gustaţi un sherry. 

Lim Din aduse paharele. Shevaun luă unul şi se aşeză şi 
mai confortabil, în vreme ce Wilf Tillman bombăni. Lim Din 
plecă lipăind. 

— Chiar tu ai făcut pâinea? Tu cu mâna ta? o întrebă 
Struan. 

— Pentru o fată e foarte important să ştie să gătească, 
spuse ea şi-i înfruntă provocatoare privirea. 

Tillman gustă din sherry. 

— Shevaun e o bucătăreasă minunată. 


— Cumpăr în fiecare zi o pâine din asta, spuse Struan. 

Se aşeză mai bine în fotoliul mare din piele şi ridică 
paharul: 

— Mulţi ani! 

— Şi ţie! 

— Tai-Pan, ai o casă minunată. 

— Mulţumesc. Când am s-o termin, mi-ar plăcea să te 
conduc şi să ţi-o arăt în întregime! Struan ştia că fata era 
curioasă să afle dacă zvonurile despre May-may erau 
adevărate. Ultima dată când l-am întâlnit, Aristotle mi-a 
spus că nu te simţeai prea bine. 

— Mai nimic, doar o răceală. 

— "Ţi-a mai făcut un portret? 

— Mă gândesc încă, să văd, spuse ea netulburată. Da, 
dragul de Quance. Îi admir pictura foarte mult. Eu şi 
unchiul meu încercăm să-l convingem, să stea măcar un 
sezon în Washington. Cred că ar face avere. 

— În cazul ăsta socot că o să-l aveţi musafir. 

Struan se întrebă dacă inocenţa ei era numai prefăcătorie 
sau chiar adevărată. Se uită la Tillman. 

— Cum mai merg afacerile? 

— Excelent, mulţumesc. În după-amiaza asta se întoarce 
Jeff de la Canton. În colonie e un adevărat boom. Te întorci 
şi dumneata acolo? 

— Peste câteva zile. 

— Am auzit că Blue Cloud şi White Witch gonesc umăr la 
umăr. Una dintre navele noastre, venind de la Singapore, 
le-a întâlnit după două zile de mers, şi goneau în plină 
viteză. Noroc mult! 

În vreme ce cei doi bărbaţi discutau politicos despre 
afaceri fără ca vreunul dintre ei să fie cu adevărat interesat 
de părerile celuilalt, Shevaun sorbea încet din paharul ei cu 
sherry şi-l studia pe Struan. Era îmbrăcat într-un costum 
uşor din stofă de lână, bine croit, elegant. Adevărat bărbat, 
gândi ea. S-ar putea să nu ştii încă dar eu am sămă 
căsătoresc cu tine, Dirk Struan. Mă întreb cam cum arată 


amanta ta orientală. Simt că e în casa asta acum. Şi când 
am să-ţi fiu eu nevastă, n-o să mai fii nevoit s-o iei razna 
multă vreme. Foarte multă vreme. 

— Ei, acum chiar zic că ar trebui să ne retragem, spuse 
Tillman şi se ridică. Din nou iertare pentru că am venit aşa 
neinvitaţi. 

— Sunteţi bine veniţi oricând. 

— Ah, apropo, Tai-Pan, începu Shevaun. Am auzit că 
doamnele nu sunt invitate la luptele care au loc azi după- 
amiază. Vrei să pariezi o guinee pentru campionul marinei 
în locul meu? 

— Doamne Dumnezeule, făcu Tillman şocat. Nu se cuvine 
să spui una ca asta. Nu e cuviincios pentru o domnişoară. 

— Şi nici tu nu eşti cinstit, şi de modă veche în schimb, îi 
replică ea. Voi, bărbaţii, vă distraţi la un meci din ăsta. De 
ce nu şi noi, femeile? Vouă bărbaţilor, vă place să pariaţi. De 
ce nu şi nouă, femeilor? 

— Bună întrebare, Shevaun. 

Struan se distra văzându-l pe Tillman atât de stânjenit. 
— Şi la urma urmei e un obicei oriental, spuse fata şi se 
uită cu o privire inocentă la Struan. Am auzit că chinezilor 
le place foarte mult să parieze mai tot timpul, în special 

femeilor. 

Struan se făcu a nu pricepe încotro bătea. 

— Pariurile sunt un obicei urât, replică Tillman. 

— Sunt perfect de acord, unchiule. Dar tu cam cât ai 
pariat dacă nu te superi? 

— Asta nu înseamnă nimic. 

Struan râse. 

— Cu permisiunea ta, Wilf, o să-i facem plăcerea. O guinee 
pentru marină? 

— Mulţumesc, 'Tai-Pan, îi spuse ea înainte de a apuca 
Tillman să răspundă, şi-i întinse lui Struan mâna 
înmănuşată. E o chestiune de principiu. Eşti foarte 
înţelegător. 


Îi ţinu mâna doar o idee mai mult decât era nevoie, apoi i-o 
sărută, fascinat de gândul de a o domestici, şi îi conduse 
spre uşă. 

— Ne vedem în seara asta. 

— Dacă nu izbutesc să câştig eu premiul, o să fiu lividă. Şi 
în plus ajung la închisoarea datornicilor. 

— N-o să ajungi acolo, Shevaun, poate tatăl tău care 
îndură atâtea şi unchiul tău, interveni Tillman. 

După plecarea lor, Struan se întoarse la May-may. Ea îl 
privi cu răceală. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Muierea aia cu vorbă dulce vrea să pună mâna pe tine, 
afurisita. Uite, asta-i! 

— Te rog să n-o iei razna şi te mai rog să nu vorbeşti urât. 
Şi ia spune-mi şi mie cum de-ai reuşit s-o vezi? 

— Ha! Eu nu am ochi? N-am nas? Atunci de ce naiba să mă 
mai chiorăsc pe planurile casei ăsteia ceas de ceas? Şi a 
trebuit să fie schiţată în aşa fel ca să văd şi eu cine vine şi 
cine trece fără să fiu văzută deloc. Ha! Adunătura aia 
viermănoasă, grămada aia de rahat de muiere s-a pus pe 
capul tău să te ia de căsătorie. 

— În căsătorie, o corectă el. 

— Şi-i săruţi mâna, da? Mie de ce nu săruţi mâna, ei? 

Trânti ceainicul pe jos. 

— Şi ce tânjeşti acum cu nişte ochi de vițel? Aiii iaaa! 

— "Ţie să-ţi spui aiii iaa! Ne-am înţeles. Şi dacă mai scoţi o 
singură vorbă îţi trag o mamă de bătaie. Vrei s-o încasezi? 

— Bărbatulii! pufni ea săltând capul. Bărbatulii. 

— Bărbaţii, nu bărbatulii! De câte ori să-ţi mai spun? 

— Bărbaţii! May-may îşi turnă nişte ceai cu mâna 
tremurândă, apoi trânti cana pe jos şi se ridică în picioare. 
Am auzit că bărbatulii chinezi pariază multe, mai ales femei, 
o maimuţări ea pe Shevaun, săltându-şi sânii să arate mai 
voluminoşi şi bâţâind din fund. Şi stăteai acolo şi te holbai la 
ţâţele ei, heya! La ale mele de ce nu te zgâieşti? 


Brusc Struan puse cana de ceai pe masă şi se ridică. May- 
may se trase înapoi spre cealaltă parte a mesei. 

— Eu nu mai zice nimic, nu conteşte, spuse ea iute. 

— Aşa am crezut şi eu. 

Termină liniştit de băut ceaiul, ea îl urmărea fără să 
clintească, dar gata s-o ia la fugă la nevoie. El puse cana pe 
masă. 

— Vino încoace. 

— Ha! eu nu încredere la tine când ochii la tine arunce foc 
verde aşa. 

— Vino încoace! 'Te rog, adăugă el blând. 

May-may de furie aproape că privea chiorâş. Lui Struan îi 
părea că seamănă cu o pisică siameză cum văzuse el la 
Bangkok. Şi la fel de răzbunătoare, îi trecu lui prin minte. 
Ea se apropie cu prudenţă, dar pregătită să fugă sau să se 
apere cu unghiile la nevoie. O bătu uşor pe obraz şi se 
întoarse spre uşă. 

— Eşti o fată bună. 

— Tai-Pan! strigă ea şi-i întinse poruncitor mâna să i-o 
sărute. 

Încercând să-şi stăpânească zâmbetul, Struan se întoarse 
şi-i sărută plin de politeţe mâna. Apoi o făcu să se 
răsucească în loc înainte de a apuca ea să se dezmeticească 
ce se întâmplă cu ea şi-i arse una ca lumea peste fund. Ea 
rămase cu gura căscată, îi dădu brusc mâinile deoparte şi 
sări într-o parte, punându-se la adăpost după masă. Când 
se văzu în siguranţă, aruncă cu o cană în el. Cana se făcu 
ţăndări de perete lângă urechea lui şi ea apucă încă una. 

— Pe asta să n-o mai arunci! 

May-may o puse pe masă. 

— Aşa te vreau. Una mai merge. Două sunt prea multe. 

Se îndreptă spre uşă. 

— N-am vrut să spun decât un singur lucru, să te fereşti, 
strigă ea. Să te fereşti de muierea aia mieroasă, urâtă şi cu 
nişte ţâţe de vacă. 


— May-may, mulţumesc pentru asta, îi mai spuse el, 
închizând uşa. Se prefăcu apoi că o porneşte pe coridor, 
apoi ascultă fără să facă un zgomot, străduindu-se să nu 
râdă. Cana se sparse până la urmă cu zgomot de cealaltă 
parte a uşii. Urmă un şir întreg de blesteme, apoi se auziră 
numele lui Ah Sam şi alte blesteme. Struan se îndepărtă 
vesel în vârful picioarelor. 

Peste tot în Happy Valley era animaţie, şi în vreme ce 
cobora panta domoală dinspre casă spre țărm, Struan simţi 
o deosebită mândrie. O mulţime de construcţii erau 
începute. Două dintre ele, cele mai mari, erau imensa 
factorie a Nobilei Case cu trei nivele şi cea a firmei Brock şi 
Fiii care dădea cu faţada spre Drumul Reginei, clădirile 
urmând a avea antrepozite, birouri şi locuinţe, cum le 
plăceau negustorilor care făceau comerţ cu China, 
asemănătoare cu cele din colonia Canton. Acum erau doar 
nişte schele exterioare din bambus ridicându-se spre cer, cu 
sute de muncitori chinezi mişunând pe ele. Iar în jurul 
acestora schelării care dominau restul, zeci de alte 
construcţii mai mici, locuinţe şi pontoane. 

Departe, cam la jumătatea distanţei până la Promontoriul 
Glessing, Struan văzu că începuseră lucrările şi la arsenalul 
naval; un nesfârşit şir de culi cărau piatră măruntă şi 
bolovani pe care-i aruncau în mare pentru primul cheu de 
larg. Chiar în faţa locuinţei comandantului portului, destul 
de mică, aproape gata terminată doar cât să i se pună 
acoperişul, se ridicau zidurile de piatră ale puşcăriei, 
încheiată şi ea pe trei sferturi. Iar dincolo de arsenal, se 
zăreau primele barăci şi schelării ale construcţiilor armatei. 

Struan privi spre vest, unde zări şirurile de corturi mari ce 
adăposteau temporar cartierul general. Fuseseră ridicate la 
marginea văii. Nu începuseră deocamdată lucrările la 
biserică, deşi Struan văzuse oameni făcând măsurători pe 
culmea gorganului. 

— Neaţa, Robb, salută Struan intrând în cort. 


— Bine-ai venit. Robb era nebărbierit iar sub ochi făcuse 
cearcăne. Te-ai descurcat cu chestiunea de la Aberdeen? 

— Da. Aici ce s-a mai întâmplat? 

— Şi bune şi rele. Nu poţi să o iei pe Drumul Reginei fără 
ca o gloată de cerşetori să dea năvală peste tine. Şi mai rău 
decât asta, în fiecare zi aducem de la Macao zece mii de 
cărămizi cu sampanele şi joncile şi până la două mii dispar 
până a doua zi dimineaţa! îşi ridică neputincios mâinile în 
sus. Şi nu numai cărămizi dispar, ba şi cherestea, mese, 
ciment, pene de scris, hârtie... fură orice. Aruncă pe masă o 
hârtie cu cifre. Un cadou pentru tine: cifrele cheltuielilor 
pentru casa ta... până acum. De trei ori mai mult decât a 
apreciat Vargas la început. 

— De ce atât de mult? 

— Păi ai vrut să fie gata în trei săptămâni. 

— Cu o mie de lire, fir-ar să fie, se poate cumpăra o 
cincime de cliper. 

— Dacă Blue Cloud nu ajunge la Londra, suntem la mare 
ananghie. Din nou. 

— O să ajungă. 

— Aş vrea să pot fi şi eu la fel de încrezător, replică Robb 
tăios. 

Struan se aşeză la birou. 

— Plăcăule, spune-mi care-i de fapt necazul? 

— Ei, nu ştiu. Hoţiile astea, cerşetorii, prea multe de făcut 
deodată. Şi zgomotul ăsta blestemat care nu se mai opreşte 
niciodată. Cred că sunt cam obosit. Nu, nu-i adevărat. Două 
lucruri întâi. Primul, Sarah. I-a trecut termenul de naştere 
cu două săptămâni şi nici nu-ţi poţi închipui cât de nervoasă 
poate fi o femeie în situaţia asta, biata fată e înspăimântată 
că are să moară. Asta-i. Şi nu poţi s-o ajuţi cu nimic, decât 
să tot spui că totul va fi bine. Apoi mai e şi chestia aceea că 
eu va trebui să mai rămân aici. Şi de aici în permanenţă 
numai scandaluri în lanţ. E hotărâtă definitiv să plece într-o 
lună... de îndată ce se întremează suficient. 

— Vrei să stau şi eu de vorbă cu ea? 


— Nu. E inutil. Şi-a băgat în minte să plece şi când Sarah 
se îndărătniceşte în ceva... asta-i. Bineînţeles e încântată că 
suntem din nou bogaţi, dar nu renunţă la ideea de a pleca 
în ţară. lar balul ăsta... nu ne ajută cu nimic. E furioasă că-i 
însărcinată, umflată şi urâtă, cum zice chiar ea. Orice ai 
spune tot una-i. 

— Asta-i prima. Care-i a doua chestiune? 

— Culum. Tu şi Culum. 

Struan îşi întoarse privirea spre uşa cortului, cercetă 
portul şi numeroasele nave stând frumos la ancoră. 

— Pare că o duce destul de bine. 

— Nu despre asta voiam să vorbesc. 

— Deocamdată să lăsăm problema asta deoparte. 

— E o situaţie grea. Grea pentru voi amândoi şi grea 
pentru firmă. 

— Robb, las-o deoparte. 

— Te rog eu. Ie rog, iartă-l. Ile rog. 

— Robb, să mai lăsăm timpul să treacă! Struan se întoarse 
spre el. Doar încă puţin timp. 

— Bine, Dirk! Robb îşi vâri mâinile în buzunare. Ce s-a 
întâmplat azi noapte la Aberdeen? 

Struan îi spuse, şi-i înmână contractele şi certificatele de 
tutelă. Dar nu-i suflă o vorbă despre Wu Kwok, Quemoy şi 
noaptea solstițiului de vară! Noaptea aceea avea să cadă pe 
când el încă mai era Iai-Pan, iar decizia revenea numai Iai- 
Panului, şi numai lui. Robb se arătă îngrijorat. 

— Unde-s copiii acum? 

— La bordul navei Resting Cloud. I-am dat pe mâna lui 
Wolfgang. lar oamenii pe China Cloud. 

— Ar trebui să trimitem copiii în ţară cât mai repede. Dacă 
se află că avem de-a face cu ticăloşii ăia de pirați... ei, 
numai Dumnezeu mai ştie ce necazuri s-ar putea să avem. 

— Thunder Cloud e aproape complet încărcată. În patru- 
cinci zile e gata de drum. O să plece cu ea. 

— Îi trimit la Whampoa încă azi. 


— Nu, flăcăule, o să-i iau eu cu mine mâine. În siguranţă. 
La Canton sunt prea multe interese în joc, aşa că e mai bine 
să mă întorc direct acolo. Vrei să vii cu mine? 

— Dirk, nu pot. Cel puţin nu acum când Sarah e atât de 
aproape de soroc. De ce nu-l iei pe Culum? 

— Sunt multe de făcut şi aici. 

— Sunt o mulţime de lucruri de învăţat despre ceai şi 
mătăsuri, transportul cu navele. Şi mai sunt numai patru 
luni până pleci. 

— Bine, bine. 

— Şi cu oamenii ce faci? 

— Wolfgang şi Gordon să-i înveţe mai întâi engleza. Peste 
trei luni îi îmbarce pe clipere. Niciodată mai mult de unul 
singur pe o navă. Pune-ţi mintea aia a ta isteaţă la treabă şi 
să vezi cum poţi să-i faci să treacă de partea noastră. 

— Am să încerc. Mă întreb ce planuri diabolice umblă prin 
capul lui Wu Kwok şi Scragger. Nu am încredere în ei nici 
cât negrul sub unghie. 

— Mda. 

Struan se gândi: mă întreb ce-ai face tu, Robb, în noaptea 
solstițiului de vară, dacă ai şti despre ce e vorba. Sunt sigur 
că ai trimite fregatele peste ei. Şi le-ai trimite într-o 
capcană. Dar eu? Nu ştiu deocamdată. 

Robb privi afară la activitatea constructorilor. 

— Dacă Dumnezeu e de partea noastră în sezonul ăsta, 
atunci o să fim cu mult înaintea lui Brock. 

— Da. 

Dar ce ne facem noi cu el? Dar cu Gorth? 

— Cred că ar trebui să recuperăm o parte din teren din 
mare şi să ne ducem cu pontoanele de descărcare la mare 
adâncă, spuse Robb. Putem începe acum la fel de bine ca şi 
la anul. 

— Bună idee, flăcăule. 

— Iertaţi-mă, sir, îi întrerupse Cudahy intrând în grabă, 
dar mi-aţi zis să vin şi să vă raportez de îndată. 

— Poftim, domnule Cudahy, îi spuse Robb. Cum a mers? 


— Ca pe roate, sir. Vaporul poştal era acolo aşa cum aţi 
spus. Am întocmit o listă a pasagerilor aşa cum aţi cerut. 
Am interceptat nava chiar în largul insulei Pokliu Chau. În 
trei ceasuri e şi ea aici în port. Cudahy zâmbi şi puse pe jos 
un mic sac poştal. Aăă, iertare, sir, da' de un' aţi ştiut că 
vasul poştal tocmai soseşte? A ajuns cu o zi mai înainte. 

— Domnule Cudahy, am avut eu o presimţire, îi replică 
Robb. Aşteaptă te rog afară. 

Şi începu să cerceteze corespondenţa. Cudahy îşi duse 
mâna la cozoroc şi ieşi. 

— Deşteaptă idee ai avut, îi spuse Robb, să pui un om de 
veghe pe vârful muntelui. 

— Culum ţi-a adus aminte de ea, aşa-i? Struan era încântat 
şi reţinu informaţia, şi era şi mai încântat că Robb şi Culum 
puseseră planul în aplicare în chip tainic. 

— Cum se face semnalizarea? 

— Am pus pe unul dintre funcţionari, nepotul bătrânului 
Vargas, Jesus de Vargas, să privească spre vârful muntelui 
la fiecare sfert de oră. Cu telescopul, bineînţeles. Şi cât mai 
tainic, bineînţeles. Culum a pus la punct un sistem de 
semnalizare cu pavilioanele. Acum putem afla dacă e vorba 
de un vas poştal, unul de-al nostru, de-al lui Brock sau de-al 
lui Cooper-Tillman. 

Parcurseră corespondenţa. Ziarele şi revistele pe trei luni 
le puseră deoparte pentru a se bucura de lectura lor în 
linişte. Cărţi, partituri muzicale, piese de teatru, jurnale de 
modă pentru Sarah, noutăţi în domeniul transporturilor 
navale pentru Struan, hârtii de bancă pentru Robb. Mai 
întâi afacerile. 

Piaţa mirodeniilor din Londra - ghimbir, nucşoară, piper, 
scorţişoară - oferea preţuri apreciabil crescute. La melasă 
preţul scăzuse. Datorită cantităților reduse ajunse în Anglia, 
preţurile de cumpărare ale ceaiului crescuseră cu cincizeci 
la sută, ceea ce însemna că, în eventualitatea că Blue Cloud 
ajungea prima, profitul se ridica la pesta două sute 
patruzeci de mii de lire. Serioase revolte ale chartiştilor 


loviseră greu capacitatea ţesătoriilor de bumbac din 
Lancashire şi minele de cărbune din Welsh, ceea ce 
însemna că preţul uleiului de cărbune pentru lămpi o să 
crească bine de tot, iar cel al produselor de bumbac vor 
sălta mai sus decât se aşteptau. Preţul opiului la Calcutta 
scăzuse, pentru că fusese o recoltă record. Aşa că Struan 
schimbă pe loc instrucţiunile pentru Sea Cloud, unul dintre 
cliperele sale folosite pe drumurile Hong Kong-ului, şi-l 
trimise de urgenţă la Manila să încarce mirodenii, în loc să 
se ducă la Whampoa pentru un transport de ceai, şi-i dădu 
ordin ca apoi să se îndrepte cu toată viteza spre Anglia pe 
la Capul Bunei Speranţe. Robb îi dădu indicaţii lui Vargas să 
cumpere orice iard de țesătură de bumbac disponibilă, de 
fire de bumbac şi produse de bumbac, să descarce toată 
melasa pe care o aveau, să-şi sporească comenzile de opiu 
adus de la Calcutta, şi să descarce cât mai urgent stocul pe 
care-l aveau. 

Şi încă înainte ca nava poştală să ajungă să se legene la 
ancoră în port, Sea Cloud pornise deja spre Manila, iar cele 
trei ore avans le aduseră un câştig potenţial de patruzeci de 
mii de lire, pentru că în cele trei ceasuri agenţii lor 
cumpărară toate rezervele importante de ulei de lampă, 
bunuri de bumbac, fire, ţesături, mirodenii, şi închiriaseră 
în avans toate spaţiile de transport disponibile pe navele 
americane şi engleze, în afară de cele ale lui Brock şi Fiii. 
Ştiau că de îndată ce nava poştală avea să ancoreze şi 
veştile să se împrăştie, cumpărătorii se vor repezi la uşile 
lor să achiziţioneze bumbac şi mirodenii, să închirieze nave 
să le expedieze în grabă cu mărfuri spre casă. Şi nimeni nu 
avea să ştie, în afară de cei doi fraţi, că Sea Cloud aproape 
că apucase ciolanul în dinţi, cu un avans de cel puţin o zi şi 
că va lua crema de pe piaţa Londrei. 

— Păcat că o să ne trebuiască cel puţin două zile ca să 
răspundem la toate comenzile clienţilor noştri şi să 
expediem navele de la Manila, spuse Robb încântat la 
culme. 


— Trist, Robb, foarte trist. 

— Aş zice că în dimineaţa asta am făcut o treabă minunată. 
Stăteau în uşa cortului şi urmăreau nava poştală care îşi 
fundarisea ancorele. O mulţime de cutere mişunau acum în 

jurul ei, pline de oameni dornici să ridice corespondenţa. 
Struan îşi aruncă o privire pe lista pasagerilor care veneau 
cu nava. 

— Doamne Dumnezeule, ia uită-te! şi-i întinse hârtia. 

Robb goni cu privirea în josul listei. Se opri. Înălţimea sa 
arhiducele Sergheiev. 

— Ce treabă are grangurele ăsta din Rusia în Asia? 

— Nu, nu-i vorba de el, flăcăule, deşi şi apariţia lui e destul 
de ciudată. Uită-te. În coada listei. 

Robb citi mai departe. Neveste de negustori, doi negustori 
care se întorceau la Hong Kong, nume de bărbaţi care nu-i 
spuneau nimic. În cele din urmă ajunse şi la cel cu pricina. 

— Maureen Quance şi familia? şi se puse pe râs cu hohote. 

— Fir-ar să fie, nu e de râs deloc! se răsti Struan. Cum 
rămâne cu juriul nostru? 

— Ah, Dumnezeule! 

Cu şase ani înainte, nevasta lui Aristotle se îmbarcase 
plină de draci la Macao pe o navă ce se îndrepta spre casă, 
socotind - aşa cum de altfel socoteau cu toţii - că Aristotle, 
care se temea de nevastă-sa groaznic, o tulise spre Anglia 
ca să scape. Dar omul nu o tulise, ci se ascunsese bine în 
Stabilimentul pentru Tinerele Doamne Educate al doamnei 
Fortheringill, adică „S. F.”, sau, după cum botezaseră 
localnicii această casă de toleranţă, „La scula futăcioasă”. 
La o săptămână după plecarea lui Maureen, Aristotle apăru 
şi el din ascunzătoare, şi-i trebuiră luni de zile ca să-şi 
revină la forma de dinainte şi să-i treacă „aburii”. 
Negustorii puneau „aburii” pe seama felului în care i-a fost 
pusă la încercare vigoarea în prea primitoarea casă. Omul 
dezminţise o astfel de acuzaţie cu toată vehemenţa: „Când 
un om se află la o astfel de ananghie, Dumnezeule, nu mai 
are el nici un chef să se bucure de ceea ce - din lipsa altui 


cuvânt mai nimerit - aş putea denumi doar desfrâu. Nu, 
dragii mei prieteni rău informaţi, spaima şi desfrâul nu fac 
casă bună în pat.” Dar nimeni nu l-a crezut. 

— Ei, şi acum ce ne facem? întrebă Robb. 

— Dacă aude Aristotle, se topeşte pe dată. O s-o şteargă la 
Canton şi ne-am ars. Trebuie să dăm noi întâi de el şi până 
diseară să-l facem să nu se întâlnească cu cine nu trebuie. 

— Unde o fi acum? 

— Habar n-am. Trimite oameni în căutarea lui. Pe toţi. Ia-l 
la bord pe Thunder Cloud, indiferent sub ce pretext, şi ţine-l 
acolo bine până punem noi totul la cale pentru juriul 
balului. Trimite-l pe Cudahy la bordul navei poştale de 
îndată. Să-i spună lui Maureen că ea şi familia sunt oaspeţii 
noştri. Expediaz-o la bordul vasului cel mic. Poate reuşim 
să-i facem de lucru până mâine. 

— N-o să reuşeşti niciodată. Îl miroase ea pe Aristotle de 
departe. 

— Trebuie să încercăm. Eşti gata să-ţi asumi răspunderea 
de a da verdictul juriului în locul lui? 

— Şi cu meciul cum rămâne? N-o să vrea să-l scape. 

— Dacă va fi vorba să facă un portret lui Sarah sau unuia 
dintre copii, o să renunţe. 

Robb porni în fugă. Struan se uită la ceas. Mai era un ceas 
până când trebuia să fie la bordul navei amiral. Trimise 
după Gordon Chen şi-i ceru să recruteze treizeci de chinezi 
pentru a deveni paznici. 

— Tai-Pan, aş spune că e înţelept, ca o măsură 
suplimentară de prevedere, să ai nişte oameni de pază şi la 
casa dumitale, spuse Gordon. Aş fi mai liniştit în felul ăsta. 

— Gordon, bună idee. Atunci angajează treizeci şi cinci. 

— Mi-e teamă că cei mai mulţi dintre chinezii care s-au 
stabilit la Tai Ping Shan sunt oameni foarte răi. Mulţi dintre 
ei sunt căutaţi de poliţie pentru crime comise la 
Kwangtung, şi aici la Hong Kong mandarinii nu mai pot 
pune mâna pe ei. 


Din mâneca largă a robei sale scoase la iveală un sul de 
pergament. 

— Apropo, pentru seara asta am făcut un fel de înţelegere 
cu regele cerşetorilor! Puse sulul pe masă. Uite şi chitanţa. 
Poate că compradorele dumneavoastră o să poată să-mi 
restituie suma. 

— Chitanţă? Pentru cât? 

— Trei taeli. Cu suma asta modestă putem fi siguri că 
niciunul dintre musafirii dumneavoastră nu va fi sâcâit de 
cerşetori în seara asta. Şi tot cu el am mai făcut o 
înţelegere cât se poate de rezonabilă pe lună - trei taeli în 
numele dumneavoastră, ca cerşetorii să nu calce în zona 
locuinţei dumneavoastră şi pe teritoriile Nobilei Case. 

— N-am să plătesc! izbucni Struan. Nu-mi pasă dacă 
Macao are un rege al cerşetorilor, sau oricare alt oraş din 
China. Dumnezeule, să nu începem cu asta chiar la Hong 
Kong. 

— Dar e aici şi şi-a organizat oamenii, îi replică Gordon 
Chen cu voce liniştită. Cine altcineva o să le dea cerşetorilor 
dreptul de a cerşi? Cine altcineva să răspundă de ei? Cine 
altcineva poate să-i plătească unui cerşetor pentru a-şi 
asigura un tratament special cum se cuvine oamenilor cu 
avere şi poziţie socială ca dumneavoastră? Tai-Pan, vă rog 
eu să vă mai gândiţi o dată. Vă sfătuiesc să faceţi asta. Vă 
asigur că vor fi nişte bani cheltuiţi cu folos. Cel puţin 
încercaţi măcar o lună. Nu e chiar aşa de mult ce vă cer. Şi 
atunci o să vedeţi cât de înţelept e obiceiul acesta. De 
asemenea cu siguranţă asta vă va asigura şi paza bunurilor 
dumneavoastră, pentru că cerşetorii vor spune tot ce ştiu 
despre hoţi. E cât se poate de necesar, credeţi-mă. 

— Bine, atunci, spuse Struan în cele din urmă, dar numai 
pentru o lună, nu mai mult. 

Îşi puse inițialele pe chitanţă, ştiind bine că de-acum va 
plăti permanent tribut regelui cerşetorilor. Nu există nici un 
mijloc de a te lupta cu acest obicei, decât prin alungarea 
tuturor chinezilor din Hong Kong. 


— Mâine poţi ridica banii de la Chen Sheng. 

— Mulţumesc. 

— Ce-i dă acestui om anume dreptul de a fi rege al 
cerşetorilor? 

— Tai-Pan, cred că din cauză că ceilalţi au încredere în el. 

Gordon Chen îşi puse în minte să discute cu omul chiar în 
după-amiaza aceea ca să fie sigur că totul va merge aşa 
cum s-a plănuit pentru luna care urma. Era încântat nu 
numai de tributul destul de mic pe care-l negociase în 
numele lui Struan, doi taeli pentru noaptea de faţă şi doi 
taeli pentru luna care urma, diferenţa de un tael fiind 
tributul ce i se cuvenea de drept lui, dar mai ales pentru 
ideea lui de a-i cere lui Jin-qua să trimită un „rege” de la 
Canton. Omul era fratele mai mic al regelui cerşetorilor din 
Canton, ceea ce însemna că era un profesionist, cât se 
poate de versat în arta de a dobândi cât mai mult cu cât mai 
puţin efort. Bineînţeles că omul acesta fusese numit ca 
funcţionar mai mărunt al Hung Mun în loja de la Hong 
Kong. Un aranjament perfect, îşi spuse Gordon Chen. Mita 
primită de la cerşetori va constitui o parte importantă şi 
perpetuă a veniturilor societăţii tong. Apoi îl auzi pe taică- 
său că pune întrebarea pe care o aştepta de mult. 

— Gordon, ai auzit de triazi? 

— Bineînţeles că am citit proclamația, îi răspunse Gordon 
calm. De ce? 

— Ştii ceva despre ei? 

— Păi, Tai-Pan, am auzit că de-a lungul istoriei societăţile 
secrete au constituit întotdeauna o formă de apărare 
împotriva invadatorilor străini. Şi că au numeroase 
denumiri. 

— Te rog să fii cu ochii în patru şi să mă informezi, aşa 
particular, despre acţiunile lor, dacă acţionează cumva. Şi 
altceva. Am douăzeci de recruți chinezi în flota mea. Am să 
încerc să-i pregătesc să ajungă ofiţeri. O să lucrezi 
împreună cu domnul Mauss ca să-i înveţi englezeşte. Alţi 


zece urmează să plece în Anglia să se pregătească în 
domeniul construcţiilor de nave. 

— Da, sir, replică Gordon strălucind de bucurie. 

Treizeci de oameni. Bineînţeles treizeci de noi oameni 
pentru Triadă. Da, numele de triazi sună frumos, mai 
frumos decât Hung Mun. Şi douăzeci de astfel de oameni, 
plasați strategic în flota Nobilei Case, ar fi o enorm de 
prețioasă contribuţie la puterea lojii. Toţi slujitorii Triadei 
fuseseră puşi sub ascultarea lui, pentru că bineînţeles de 
când s-au arătat barbarii în Asia, toţi servitorii lor au fost 
membri ai Triadei aleşi pe sprânceană. Apoi, Gordon avea 
să formeze o frăţie a culilor ce încărcau navele, şi toţi vor fi 
membri ai Triadei. Liga muncitorilor era în plină formare. 
În curând toţi lucrătorii şi toţi chinezii din Hong Kong vor fi 
membri cotizanţi, spre gloria ţării şi bunăstarea comună. 
Da, îşi spuse el încântat, aici în Hong Kong, feriţi de teama 
mandarinilor, vom deveni cea mai puternică lojă din China. 
Iar când o să-i alunge pe manciurieni, conducerea lojii va 
sta în marea adunare a celor faţă de care împăratul va avea 
obligaţii. Moarte dinastiei Ch'ing, să vină mai repede 
vremea adevăraţilor conducători, precedenta noastră 
dinastie chineză, Ming. 

— Şi când încep? 

— De mâine. 

— Minunat. Puteţi fi sigur că-mi voi da tot interesul - şi se 
plecă uşor. Poate, dacă veţi binevoi, o să mi se îngăduie să- 
mi prezint omagiile faţă de doamna T'chung. Şi faţă de 
copii. Nu i-am mai văzut de multe luni. 

— Bineînţeles, Gordon, îi spuse Struan. Vino mâine la 
prânz. De ce să nu începem iar lecţiile săptămânale? Cred 
că-i vor fi de mare folos. 

— O să-mi facă mare plăcere. Şi să stau de vorbă cu copiii. 
Din mâneca chimonoului Gordon scoase alte două suluri. 
Am aici socotelile din ultima lună a înţelegerii personale 
dintre noi. Vreţi să vă uitaţi peste cifre? 

— Da. 


Gordon desfăcu sulurile, unul scris cu caractere 
chinezeşti, celălalt în englezeşte. 

— 'Tai-Pan, sunt fericit să vă informez că pe baza investiţiei 
iniţiale de zece mii de dolari acum avem un profit comun de 
şase mii cincizeci şi opt de dolari şi patruzeci şi doi de cenți. 

Struan făcu ochii mari. 

— Pentru numai o lună de zile e un profit considerabil. 

— Şi eu sunt destul de mândru, recunosc. Investiţia făcută 
în terenuri e excelentă. Promite să ne aducă mari profituri. 

— Dar nu ai cumpărat nici un fel de teren. 

— Nu, nu am cumpărat la licitaţia dumneavoastră de 
terenuri. Dar am cumpărat parcele în... ăăăă, Tai Ping 
Shan. Au fost confirmate de Biroul Funciar săptămâna 
trecută. Şi deţinem substanţiale terenuri în jurul satului 
Aberdeen şi Golful Deepwater. 

— Dar astea nici nu au fost scoase la vânzare deocamdată. 

— Astea sunt, Tai-Pan... ăăăâ... terenuri deţinute de 
localnici. Drepturi vechi de proprietate. Am cumpărat toate 
zapisurile care există, cel puţin pe toate pe care le-am 
descoperit că există. 

— Flăcăule, dar acestea nu sunt legale. Tot terenul 
aparţine Coroanei. 

— Da, bineînţeles, unele aranjamente vor trebui făcute 
pentru a despăgubi satul. Dăinuie aici de ani şi ani şi, ei, 
Coroana e generoasă! Gordon avea o privire plină de 
sinceritate. Domnul Culum pare să socotească şi el că 
Excelenţa sa va privi favorabil înscrisurile care există... ăăă, 
validate, cred că aceasta-i cuvântul potrivit, de către 
bătrânii satului. 

Oare cât teren cu înscrisuri asupra lui nu a aparţinut nici 
satului, nimănui, se întrebă Struan. 

— Şi toate înscrisurile noastre sunt validate? 

— Tai-Pan, cu siguranţă. Şi cu mare grijă. Altfel ar fi lipsite 
de valoare, nu-i aşa? Gordon zâmbi. Proprietăţile sunt pe 
numele... ăăă, diferiților intermediari, aşa că pe faţă noi nu 
deţinem fireşte nici un fel de teren. Ci numai înscrisurile 


iniţiale de bază. Ceilalţi au subînchiriat, sub-subânchiriat şi 
tot aşa, iar actele de subînchiriere pot fi supuse celei mai 
atente cercetări. Am fost prudent, aşa cum se cuvenea. 

— Aş zice că s-ar putea să te aştepte un mare viitor în 
materie de afaceri, Gordon. Cercetă balanţa financiară cu 
mare atenţie. Ce-i articolul acesta? Două mii nouă sute 
şaptezeci şi opt de dolari? 

— Chiriile de pe proprietăţile noastre din Tai Ping Shan. 

— Dar ai făcut o greşeală aici. Conform cifrelor tale, 
balanţa asta acoperă chiriile pe o perioadă de două luni, iar 
tu nu deţii terenul decât de o lună. 

— Tai-Pan, de îndată ce chinezii au început să se mute pe 
terenurile noastre de la Tai Ping Shan, am şi început să le 
solicit chirie. Faptul că noi am reuşit să dobândim terenurile 
abia cu o lună mai târziu nu e treaba lor. Nu-i aşa? 

— Da. Numai că e vorba de o fraudă. 

— Nu, sir, deloc. Nu dacă e vorba de fapte. Chiriaşii care 
au venit au dorit bineînţeles cele mai bune terenuri. Noi am 
luat chiria în numerar, oferindu-i în schimb posibilitatea de 
folosinţă a terenului în avans, şi de bună credinţă. Chiriaşul 
e fericit pentru că plăteşte chirie, pentru că bineînţeles 
toată lumea trebuie să plătească chirie. Diferenţa de fapt e 
un adaos pentru serviciul făcut. Eu am riscat foarte mult 
pentru a le face acest serviciu. Dacă să zicem n-aş fi reuşit 
să cumpăr terenul şi să le ofer dreptul unei închirieri pe 
lungă durată, ei bine, ar fi încăput pe mâinile cămătarilor, 
hoţilor şi bandiţilor. 

Struan mârâi. 

— Şi ce vrei să faci cu restul de bani? 

— Dacă pot să fac apel la răbdarea dumneavoastră, aş 
prefera să lăsăm discuţia asta pentru luna viitoare. Am să 
mă folosesc de creditul pe care aţi avut bunăvoința să-l 
aranjaţi pentru mine, dar cu mare prudenţă. 

Struan făcu hârtiile sul şi i le înmână lui Gordon. 

— A, nu, Tai-Pan, aceste copii vă aparţin. 

— Foarte bine. 


Struan rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse cu blândeţe: 

— Am auzit că chinezii sunt obişnuiţi să împrumute bani cu 
dobânzi foarte mari. Am credinţa că niciuna din investiţiile 
noastre nu va fi folosită pentru astfel de afaceri! Rămase cu 
ochii ţintă în ochii lui Gordon, şi se lăsă o tăcere prelungă. 
Cămătăria e o treabă urâtă. 

— Împrumuturile de bani constituie o afacere foarte 
importantă. 

— La o dobândă rezonabilă. 

Gordon începu să se joace cu vârful cozii sale. 

— Cu unu la sută mai puţin decât se obişnuieşte? 

— Cu două procente. 

— Un procent şi jumătate ar fi foarte, foarte cinstit. 

— Da, foarte cinstit. Gordon, eşti un om de afaceri foarte 
deştept. Poate anul viitor am să reuşesc să cresc nivelul 
creditelor. 

— lar eu pe baza deciziilor dumneavoastră am să mă 
străduiesc să le folosesc în aşa fel ca să aducă un profit 
minunat. 

— Pariu că ai să izbuteşti, Gordon, îi spuse Struan. 

Când privi afară, rămase surprins să-l vadă pe maestrul de 
arme al marinei militare îndreptându-se spre ei în grabă. 

— Domnul Struan? Maestrul de arme salută scurt. 
Complimente din partea Excelenței sale care vă invită pe 
nava amiral de îndată. 

Struan îşi privi ceasul. Nu era în întârziere, dar nu spuse 
nimic, decât atât: 

— Bineînţeles. 

Capitolul optsprezece. 

Longstaff stătea cu spatele la uşă şi privea atent pe 
ferestrele cabinei principale la nava poştală. Struan bagă 
de seamă că masa fusese aranjată pentru patru persoane. 
Pe birou se aflau o mulţime de telegrame oficiale. 

— Neaţa, Will. 

— Hello, Dirk! Longstaff se întoarse şi-i întinse mâna, iar 
Struan observă că arăta mai tânăr decât în ultimele luni. E 


ciudat, nu-i aşa? 

— Ce anume? întrebă Struan, deşi ştia că trebuia să fie 
vorba despre rus. 

Dar îi lăsă lui Longstaff plăcerea să-i spună. De asemenea 
voia să afle cum aprecia Longstaff situaţia, pentru că, deşi 
acesta nu se prea descurca în afacerile Asiei şi era cu totul 
nefolositor în calitate de căpitan superintendent pentru 
comerţ, Struan ştia că în privinţa afacerilor diplomatice 
europene ideile lui erau pertinente şi el era deosebit de 
bine informat. De îndată ce rezolvase problema urgentă a 
lui Aristotle şi-l pusese pe Robb să-l ducă la adăpost la 
bordul navei lor, Struan începuse să se întrebe care erau 
motivele sosirii rusului. 1 se păruse ciudat de alarmantă, dar 
nu ştia exact de ce. 

— Poate că n-ai auzit încă, dar avem un musafir neinvitat. 

— Da? Cine? 

— Un arhiduce. Nici mai mult, nici mai puţin. Un arhiduce 
din Rusia. Alexei Sergheiev. A sosit cu vasul poştal. 

Struan se arătă impresionat, aşa cum se cuvenea. 

— Şi cărui fapt datorăm noi onoarea asta aici în Asia? 

— De ce? Asta-i! Longstaff îşi frecă mâinile fericit. Vine să 
ia prânzul cu noi. Îl însoţeşte Clive. 

Clive Monsey era adjunctul lui Longstaff în funcţia de 
căpitan superintendent al comerţului, funcţionar civil de 
profesie, dar, ca şi Longstaff, acum funcţionar al 
Ministerului de Externe. De obicei treburile îl reclamau pe 
Monsey la Macao, unde-şi păstrase Longstaff cartierul 
general permanent. 

— Au sosit şi câteva telegrame interesante, spuse 
Longstaff şi interesul lui Struan spori şi mai mult. 

Ştia bine că niciuna nu putea conţine aprobarea oficială a 
tratatului de la Chuenpi şi numirea lui Longstaff ca prim 
guvernator al coloniei Hong Kong, pentru că vestea 
încheierii cu succes a războiului abia acum ajungea la 
Londra. Struan acceptă un pahar cu sherry. 


— Orientul Mijlociu? avansă el o întrebare şi îşi ţinu 
răsuflarea. 

— Da! Criza a trecut, mulţumesc lui Dumnezeu. Franţa a 
acceptat convenţia propusă de secretarul de stat pentru 
probleme externe, şi acum nu mai planează nici o teamă 
despre un eventual război general. Sultanul Turciei e atât 
de recunoscător pentru sprijinul nostru încât a şi semnat un 
tratat comercial cu noi, anulând orice monopol turcesc şi 
deschizând larg întregul Imperiu Otoman pentru comerţul 
englezesc. 

Struan scoase un strigăt de bucurie. 

— Doamne Dumnezeule! E cea mai bună veste pe care am 
primit-o după multe şi multe zile de aşteptare îndelungată. 

— Am ştiut eu că ai să fii încântat, spuse Longstaff. 

Îndelungata criză era în legătură cu Dardanelele, 
strâmtoare controlată de Imperiul Otoman. Constituia cheia 
spre Europa mediteraneană, şi un perpetuu casus belii 
între Marile Puteri - Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austro- 
Ungaria şi Prusia - pentru că Dardanelele erau un fel de 
scurtătură pentru navele militare ruseşti pentru a pătrunde 
spre Mediterana atât de vitală, ca şi pentru navele de 
război ale altor naţiuni pentru a intra în Marea Neagră şi a 
ameninţa Rusia în partea unde era ea mai slabă. Cu opt ani 
în urmă, Rusia obligase Turcia să semneze un tratat care 
dădea şi Rusiei drept de suzeranitate asupra Dardanelelor, 
alături de Turcia, iar de atunci a dăinuit o tensiune 
internaţională acută. Apoi, cu trei ani în urmă, Mehemet Ali, 
un soldat parvenit la titlul de paşă al Egiptului datorită 
sprijinului francez, a atacat Constantinopolul, proclamându- 
se calif al Imperiului Otoman, şi din clipa aceea toată 
Europa părea să fie gata să intre în conflict. 

Secretarul de stat pentru afaceri externe al Angliei, Lordul 
Cunnington, reuşise să convingă Marile Puteri, - exceptând 
Franţa şi fără să o consulte pe aceasta - să-şi folosească 
toată influenţa în sprijinul sultanului şi împotriva lui 
Mehemet Ali. Franţa se arătă furioasă şi ameninţă cu 


războiul. S-a propus o convenţie prin care Mehemet Ali 
urma să se retragă în Egipt, unde să i se acorde 
suzeranitate asupra Siriei pe timpul vieţii sale, să fie 
confirmat drept conducător independent al Egiptului, să 
plătească doar un tribut anual simbolic sultanului Turciei şi, 
ceea ce era cel mai important, dreptul de folosinţă a 
Dardanelelor aşa cum fusese el mai demult, să fie garantat 
de toate puterile o dată pentru totdeauna. Atâta vreme cât 
Turcia nu era ţară beligerantă, strâmtoarea era interzisă 
tuturor navelor de război ale tuturor naţiunilor. 

Pentru Nobila Casă însemna o veritabilă îmbogăţire vestea 
că Franţa acceptase înţelegerea propusă şi retragerea 
aliatului ei egiptean. Acum puteau fi cimentate 
aranjamentele financiare complexe pe care mizaseră 
riscând foarte mult Robb şi Struan în ultimii doi ani. 
Puterea lor comercială avea să se întindă prin tentacule 
financiare până în inima tuturor Marilor Puteri, astfel încât 
să dobândească siguranţa că vor putea naviga printre 
permanentele crize internaţionale şi deschide noi pieţe 
imense pentru ceai şi mătăsuri. Mai mult, dacă acum 
prevalau interesele britanice în Imperiul Otoman, poate că 
producţia sa de opiu va putea fi stopată. Lipsiţi de opiul 
turcesc care să contrabalanseze hemoragia de lingouri de 
argint, companiile americane vor fi nevoite să-şi sporească 
comerţul cu Marea Britanie, şi se vor stabili acele legături 
mai strânse cu America pe care le dorea Struan. Da, îşi 
spuse Struan fericit, e o zi foarte bună. Era încurcat numai 
de faptul că Longstaff primise această ştire oficială înaintea 
lui. Informatorii lui Struan în parlament îl anunțau de obicei 
asupra unor veşti importante de acest fel cu mult înainte. 

— E minunat, mai spuse el. 

— De acum pacea va dăinui vreme îndelungată. Atâta 
vreme cât Franţa nu mai încearcă să pună la cale vreo 
şmecherie. 

— Sau Austro-Ungaria, sau Prusia, sau Rusia. 


— Mda. Şi cu asta ajungem la Sergheiev. De ce oare taman 
acum se arată în Asia un important personaj din Rusia? Şi 
cum se face că n-am fost preveniţi oficial sau neoficial de 
una ca asta? Ei? Când noi controlăm toate căile maritime la 
est de Africa, ei? 

— Poate că omul face doar o vizită oficială în Alaska 
rusească, şi o fi venit pe la Capul Bunei Speranţe. 

— Pariu pe o sută de guinee că exact asta o să ne spună şi 
el. 

Longstaff se aşeză comod într-un fotoliu şi-şi puse 
picioarele pe masă. 

— Sergheiev e un nume important la Petersburg. Pe 
vremea când eram un puşti am stat acolo vreme de cinci 
ani, tatăl meu era diplomat la curtea ţarului. Tirani cu toţii. 
Cel de-acum, Nicolae I, e un tiran tipic. 

— În ce fel e Sergheiev important? îl întrebă Struan, 
surprins că Longstaff nu-i pomenise nimic de Petersburg în 
toţi anii de când se cunoşteau. 

— Proprietari de terenuri uriaşe. Rude cu ţarul. Stăpânesc 
zeci de mii de şerbi şi sute de sate, după câte îmi aduc eu 
aminte. Îmi amintesc că tata spunea o dată că prinţul 
Sergheiev, probabil din aceeaşi familie, era un intim al curţii 
apropiate ţarului şi unul dintre cei mai puternici oameni din 
Rusia. Tare curios să ajungă unul tocmai prin părţile astea, 
ei? 

— Crezi că Rusia are de gând să se amestece în treburile 
Asiei? 

— Aş spune că omul acesta e prea potrivit pentru una ca 
asta ca venirea lui să fie o pură coincidenţă. Acum când în 
Orientul Apropiat s-a restabilit status quo-ul, iar problema 
Dardanelelor e rezolvată, uite, hopa! apare un arhiduce 
aici. 

— Crezi că e vreo legătură între evenimente? 

Longstaff râse amuzat. 

— Păi înţelegerea asupra Orientului Apropiat opreşte 
definitiv expansiunea Rusiei spre vest; dar ea îşi poate 


permite să stea şi să aştepte. Franţa caută pricină de 
război, la fel şi Prusia. Diavolul acela austro-ungar de 
Metternich cam are probleme cu posesiunile sale italiene, şi 
e furios pe Franţa şi Marea Britanie că i-au ajutat pe 
belgieni să-şi formeze propria lor naţiune pe seama 
olandezilor. Vor fi multe confruntări între Franţa şi Marea 
Britanie cu privire la succesiunea la tronul Spaniei - regina 
Spaniei are doisprezece ani şi va fi curând măritată. 
Ludovic Filip doreşte să fie preferat cel propus de el, dar 
noi nu putem îngădui o unire a tronurilor Franţei şi Spaniei. 
Prusia doreşte şi ea să-şi extindă dominaţia în Europa, 
drept pe care Franţa l-a socotit întotdeauna că i se cuvine 
numai ei, sorocit de la Dumnezeu. A, da, adăugă el 
zâmbind, Rusia îşi poate permite să aştepte. Când Imperiul 
Otoman se va dezmembra, ea va pune mâna liniştită pe 
întreaga Peninsulă Balcanică - "Ţările Române, Bulgaria, 
Basarabia, Serbia, şi cât va putea înghiţi mai mult din 
Imperiul Austro-Ungar. Bineînţeles, noi nu ne putem 
îngădui să o lăsăm să-şi facă de cap, aşa că va izbucni un 
război general dacă nu va accepta un aranjament rezonabil. 
Aşa că, din punctul de vedere al Rusiei, Europa nu prezintă 
nici un pericol în momentul de faţă. Rusia a fost efectiv 
blocată în expansiunea ei, dar nu contează. Politica ei de-a 
lungul istoriei a fost întotdeauna aceea de a cuceri prin 
viclenie, mituind conducătorii unei ţări şi liderii opoziţiei, 
dacă exista. Adică să se extindă mai întâi ca „sferă de 
influenţă”, şi nu prin război, apoi să-i radă pe conducători 
de pe faţa pământului şi să înghită poporul. Atunci când 
dinspre vest nu o va ameninţa nici un pericol, cred că Rusia 
îşi va întoarce privirile spre est. Pentru că şi ea socoteşte că 
are o menire divină pe pământul ăsta, că şi ea - la fel ca şi 
Franţa, şi Prusia - are misiunea încredinţată de Dumnezeu 
de a conduce lumea. Spre est nu mai există nici o mare 
putere care să stea între ea şi Pacific. 

— În afară de China. 


— lar noi, tu şi cu mine, ştim bine că China e şubredă şi 
neajutorată. Asta nu-i în avantajul nostru, nu-i aşa? China 
slabă şi Rusia puternică, controlând poate China, ei? 

— Nu, replică Struan. Atunci ne poate strânge de gât după 
pofta ei. Şi India. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi, fiecare adâncit în 
propriile-i gânduri. 

— Dar ce rost are să trimită un om atât de important aici? 
întrebă Struan. 

— Ca să ne încerce. Răspunsul ţine de istorie cât se poate 
de limpede. Rusia e o semănătoare a seminţelor 
nemulțumirii, şi aşa va fi întotdeauna până când va ajunge 
să-şi găsească graniţele ei naturale, după opinia ei. E vecină 
cu Turcia - în Turcia-s necazuri. E vecină cu India - avem 
parte de necazuri acolo. Se învecinează cu China - cel puţin 
în măsura în care ştim noi - aşa că vor fi necazuri şi aici. 
Sergheiev a sosit încoace pentru ca să ne încerce să afle ce 
succes avem noi în China. Cu cât vor socoti că e mai slabă 
China, cu atât se vor grăbi în expansiunea lor spre est. Aşa 
că va trebui să încercăm să-l neutralizăm, să-l păcălim, să-l 
convingem că China e foarte puternică. Am nevoie de tot 
ajutorul tău. Putem să-l invităm şi pe el la bal în seara asta? 

— Bineînţeles. 

— Trebuie să-i arătăm oricum că China constituie sfera de 
influenţă a Maiestăţii sale, că guvernul Maiestăţii sale nu va 
încuraja vreun amestec aici. 

Gândul lui Struan făcu un salt în viitor. Cu cât Coroana va 
fi mai amestecată în Asia, cu atât va ajuta mai mult la 
înfăptuirea planului de bază - să aducă China în rândul 
naţiunilor ca o mare putere. Cu cât China va fi mai 
puternică, sprijinită şi educată de Anglia, cu atât va fi mai 
bine pentru întreaga lume în general. Da. Şi nu putem 
accepta amestecul despotismului rusesc chiar acum, când 
suntem în pragul succesului. 

Se auzi o bătaie în uşă, şi îşi făcu apariţia Clive Monsey. 
Era un bărbat zvelt, trecut bine de patruzeci de ani, 


rezervat, liniştit, cu păr rar şi nas borcănat. 

— Excelenţă, începu el, pot să vi-l prezint pe înălţimea sa 
arhiducele Alexei Sergheiev? 

Longstaff şi Struan se ridicară în picioare. Longstaff se 
îndreptă spre arhiduce şi-i spuse într-o rusească perfectă: 

— Încântat să vă întâlnesc, înălţimea voastră. Vă rog să 
intraţi şi să luaţi loc. Aţi avut o călătorie plăcută? 

— Perfectă, Excelenţa voastră, răspunse Sergheiev, fără să 
se arate surprins, şi strânse mâna care i se întindea, 
înclinându-se uşor, cu desăvârşită eleganţă. E foarte frumos 
din partea dumneavoastră că m-aţi invitat la masă când eu 
n-am vădit destule maniere să vă aduc la cunoştinţă sosirea 
mea. Cu atât mai mult cu cât vizita nu e nici oficială şi nici 
planificată. 

— Asta e norocul nostru, înălţimea voastră. 

— Speram să fiţi fiul stimatului prieten al Rusiei, Sir 
Robert. E o coincidenţă dintre cele mai fericite. 

— Da, într-adevăr, spuse Longstaff destul de rece. Şi ce 
mai face tatăl dumneavoastră prinţul? întrebă el, mizând pe 
o inspiraţie. 

— Sunt bucuros să vă spun că e sănătos. Dar tatăl 
dumneavoastră? 

— A murit acum câţiva ani. 

— Ah, îmi pare tare rău. Dar mama dumneavoastră, lady 
Longstaff? 

— Pe deplin sănătoasă, am plăcerea să vă informez. 

Struan îl cerceta pe rus. Sergheiev era un bărbos arătos, 
înalt, îmbrăcat luxos şi impecabil. Umeri largi şi talie 
subţire. Pomeţii proeminenţi şi ochii albaştri uşor oblici îi 
dădeau un aer exotic. Sabia de paradă şi centura de sub 
tunica descheiată păreau să se afle acolo la locul lor. La gât, 
atârnând peste cravata de un alb imaculat, se vedea o 
decorație discretă a unui ordin, prins cu o panglică subţire, 
stacojie. Nu e un om cu care să te încumeţi să te cerţi, îi 
trecu lui Struan un gând prin minte. Pariu că atunci când e 


cu sabia în mână e un adevărat diavol, şi devine un demon 
când ceva îi atinge onoarea. 

— Pot să vi-l prezint pe domnul Dirk Struan? spuse 
Longstaff în engleză. 

Arhiducele întinse mâna, zâmbi şi adăugă în engleză cu un 
abia perceput accent: 

— Ah, domnule Struan, ce plăcere. 

Struan îi strânse mâna şi simţi mâna de oţela lui 
Sergheiev. 

— Înălţimea voastră, mă simt în dezavantaj, spuse el voit 
direct şi nediplomatic. Am impresia că dumneavoastră 
cunoaşteţi o mulţime de lucruri despre mine, în vreme ce 
eu nu ştiu mai nimic despre dumneavoastră. 

Sergheiev râse. 

— 'Tai-Panul Nobilei Case se bucură de o reputaţie care a 
ajuns chiar până la Petersburg. Am sperat că voi avea 
prilejul să vă întâlnesc. Şi aştept cu nerăbdare să avem 
prilejul de a discuta şi să vă spun şi eu câte ceva despre 
mine, dacă vă interesează! Zâmbi către Longstaff. 
Excelenţă, sunteţi nespus de amabil faţă de mine. Vă pot 
încredința că voi informa pe înălţimea sa Ţarul că 
plenipotenţiarul Maiestăţii sale britanice e mai mult decât o 
gazdă plină de ospitalitate. Acum, după ce am avut plăcerea 
de a vă întâlni, am să mă retrag pentru a vă lăsa să vă 
reluaţi treburile de stat. 

— Ah, nu, înălţimea voastră, vă rog, vă aşteptam să servim 
prânzul împreună. Longstaff era încântat că fusese educat 
pentru astfel de întâlniri şi le făcea faţă. Am fi cât se poate 
de dezamăgiţi. Şi, ştiţi, e ceva cu totul neoficial, după cum 
veţi putea constata. 

— Ei bine, atunci mulţumesc. Socot asta drept o mare 
onoare. 

Uşa se deschise şi se arătă stewardul cu şampanie la 
gheaţă şi pahare. Îi întinse tava lui Sergheiev, apoi pe rând 
lui Longstaff, Struan şi Monsey. 

— Pentru o frumoasă călătorie spre casă, îi ură Longstaff. 


Băură. 

— Superbă şampanie, Excelenţă, superbă. 

— Vă rog să luaţi loc. 

Prânzul fu servit după un protocol impecabil. Sergheiev 
şezând la dreapta lui Longstaff, Struan la stânga. Stewarzii 
aduseră cârnaţi afumaţi şi stridii, şuncă de Yorkshire, supă 
fierbinte de vită proaspătă, pulpe fripte de miel, cartofi 
fierţi şi varză acră. 

— Ne pare rău că nu avem şi caviar, spuse Longstaff. 

— De îndată ce soseşte şi nava mea, voi fi fericit să vă ofer 
eu de la mine, Excelenţă. Am avut ghinionul să nimerim 
într-o furtună în Strâmtoarea Sunda. Ne-am ales cu o 
infiltraţie de apă şi am acostat în portul dumneavoastră de 
la Singapore. Nava poştală pleca exact o dată cu aceeaşi 
maree, aşa că am luat un bilet până aici. 

Şi în felul acesta a fost scutit să ne anunţe dinainte de 
sosire, îşi spuse Longstaff. Strâmtoarea Sunda înseamnă că 
a călătorit pe la Capul Bunei Speranţe. Ce naiba are de 
gând? 

— Domnule Struan, am auzit că la vremea asta clima la 
Singapore e foarte schimbătoare, spuse Sergheiev. 

— Da, aşa-i, răspunse Struan. E prima dumneavoastră 
călătorie în Asia, Înălţimea voastră? 

— Da. 

— Ei, atunci poate că o să vă ajutăm ca şederea aici să fie 
plăcută. În seara asta tocmai dau un bal. Aş fi onorat dacă 
veţi veni şi dumneavoastră. O să vă ofere posibilitatea să 
întâlniți pe toată lumea. 

— Sunteţi prea bun. 

— Şi cât v-aţi gândit să staţi aici? 

— Doar până când soseşte nava mea. Fac o vizită neoficială 
în Alaska, posesiunea noastră. 

— Nava a avut mult de suferit? 

— Nu ştiu exact, domnule Struan. Nu prea mă pricep la 
lucrurile astea. Va veni încoace de îndată ce va fi posibil. 


— Atunci aveţi nevoie de o locuinţă, spuse Struan, bănuind 
că Sergheiev ştia o mulţime despre „lucrurile astea”, şi că 
„stricăciunile” provocate la bordul navei sale vor fi o scuză 
convenabilă ca să modifice după bunul său plac durata 
şederii sale aici. 

Struan mai avea aşa un fel de bănuială că Singapore 
fusese prima escală de la plecarea de la Petersburg. 

— Aş fi fericit să vă putem oferi un apartament la bordul 
uneia din navele noastre staționate aici. Nu va fi prea luxos, 
dar ne vom strădui să vă facem să vă simţiţi bine. 

— Sunteţi deosebit de amabil. Sunt doar eu şi patru 
servitori care mă însoțesc. Ei pot dormi oriunde. 

— Voi avea grijă să stea şi ei cât mai bine. Ah, mulţumesc, 
îi spuse el stewardului care-i umplea paharul. E cumva 
vorba de un bric cu patru catarge? 

— Trei. 

— Şi eu le prefer tot pe cele cu trei catarge. Mai uşor de 
manevrat pe valuri mari. Şi e mai uşor de terţarolat velele. 
Aveţi rândunici şi contrarândunici? 

— Domnule Struan, se pare că are toate velele care-i 
trebuiesc. Indiferent cum le spune. 

Struan îi surprinse o uşoară ezitare şi se convinse că 
Sergheiev era marinar. Şi atunci de ce voia acum să 
ascundă treaba asta? 

— Am auzit că s-a rezolvat criza din Orientul Apropiat, 
spuse Sergheiev. 

— Da, îi răspunse Longstaff. Vestea ne-a sosit o dată cu 
vasul poştal. 

— Cât se poate de bine. Franţa s-a dovedit deosebit de 
înţeleaptă că a renunţat la poziţia războinică. 

— E evidentă importanţa Dardanelelor pentru Marea 
Britanie, spuse Longstaff. E în avantajul nostru al tuturor să 
menţinem pacea. 

— E păcat că Franţa şi Prusia par să aibă altă părere. Şi 
Habsburgii. Marea Britanie şi Rusia sunt aliaţi ereditari şi 


interesele lor sunt similare. E o perspectivă îmbucurătoare 
că vom lucra mai strâns în viitor. 

— Da, răspunse Longstaff politicos. Dar Parisul e foarte 
aproape de Londra. 

— Nu e păcat că acel minunat oraş trebuie să-şi afle 
întotdeauna cei mai ciudaţi conducători? făcu Sergheiev. Un 
popor deosebit, cu totul deosebit. Dar conducătorii săi sunt 
totdeauna plini de orgoliu şi par hotărâți să facă în aşa fel 
încât să dezbine lumea. 

— Asta-i marea problemă a lumii, Înălţimea voastră. 
Europa, şi cum să domolim mândria prinților ei. Bineînţeles, 
noi în Marea Britanie avem fericirea de a avea un 
parlament, şi întrega putere a Angliei nu mai trebuie să 
intre în război la pofta unui singur om. 

— Da, într-adevăr, e un mare şi glorios experiment, potrivit 
pentru minunatele calităţi ale ţării dumneavoastră. Dar nu 
e nimerit pentru toate naţiunile. Nu oare grecii au ajuns la 
concluzia că cea mai perfectă formă de guvernare e o 
dictatură blândă? Legea unui singur om? 

— Da, blândă. Dar rezultat al unor alegeri. Nu la cheremul 
unui conducător desemnat de dreptul divin. 

— Cine poate spune cu absolută siguranţă că dreptul divin 
nu există? 

— Ah, Înălţimea voastră, interveni Longstaff. Nimeni nu 
pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu. Ci numai dreptul 
unui rege de a face ceea ce pofteşte, când pofteşte, fără să- 
şi consulte şi poporul. Noi am avut parte de un lung şir de 
regi „divini” în Anglia şi am descoperit că sunt supuşi 
greşelilor. Şi înclinația de a greşi atunci când e vorba de un 
conducător este foarte dăunătoare. Nu-i aşa? Şi varsă atât 
de mult din sângele altora. 

Sergheiev râse. 

— Mie îmi place umorul englezesc! Se uită la Struan. 
Sunteţi scoţian, domnule Struan? 

— Da. Britanic. Acum nu mai există nici o deosebire între 
scoțieni şi englezi. Bău din vin. Ne-am săturat să le mai 


furăm vitele. Ne-am gândit că e mai bine să le furăm toată 
ţara, aşa că ne-am părăsit Scoţia şi ne-am mutat mai la sud. 

Râseră cu toţii şi băură. Longstaff era amuzat că Monsey 
rămăsese tăcut tot timpul mesei, tulburat doar de glumele 
lui Struan. 

— Ce ziceţi, domnule Struan, reluă Sergheiev, aţi mai 
putea conduce Nobila Casă dacă aţi avea un „parlament” cu 
care să trebuiască să vă luptaţi mereu? 

— Nu, Înălţimea voastră. Dar eu nu împing spre conflict, 
spre competiţie cu alte companii, decât o singură companie. 
Nu risc decât situaţia mea şi a companiei mele. Nu vieţile 
altora. 

— Cu toate astea sunteţi în război cu China. Pentru că 
păgânii au avut îndrăzneala să se amestece în comerţul 
dumneavoastră. E corect? 

— Parţial. Bineînţeles că decizia de a începe războiul nu a 
fost deloc a mea. 

— Bineînţeles. Spuneam doar că dumneavoastră aveţi 
dreptul de a conduce un concern comercial vast şi că acesta 
e cel mai eficient mod. Decizia unui singur om. E corect 
pentru o companie, o flotă, o naţiune. 

— Da, cu condiţia să ai şi succes, spuse Struan, făcând o 
glumă, apoi adăugă cu toată seriozitatea: Poate că, pentru 
moment, un sistem parlamentar nu e posibil în Rusia, şi în 
alte ţări. Dar sunt convins că nu va fi pace pe acest pământ 
până când toate naţiunile nu vor avea un parlament ca cel 
englezesc, şi toţi oamenii vor avea dreptul să voteze, şi 
niciodată un singur om nu va mai avea dreptul de a stabili 
destinele unei naţiuni, fie prin dreptul divin, fie prin dreptul 
acordat de votul stupid al unui electorat stupid. 

— Sunt de acord, replică Sergheiev. Ipoteza 
dumneavoastră e corectă. Dar are un singur mare neajuns. 
Porniţi de la ideea unei populaţii luminate pe pământ, 
educate la fel, la fel de prospere, ceea ce e bineînţeles o 
imposibilitate, nu-i aşa? Ar trebui să faceţi o călătorie în 
Rusia ca să vedeţi cât de imposibilă este această 


presupunere. Şi nu ţineţi seama nici de naționalism şi nici 
de diferenţele religioase. Dacă aţi fi adăugat „când toate 
naţiunile vor fi creştine”, poate că ar fi fost corect. Dar cum 
vă puteţi dumneavoastră imagina că vreodată catolicii 
francezi vor fi de acord cu protestanții englezi? Sau biserica 
ortodoxă rusă cu iezuitismul spaniol? Sau toate acestea cu 
masele de necredincioşi mahomedani, aceştia cu păcătoşii 
evrei, şi aceştia cu cei ce adoră idolii şi cu păgânii? 

Struan trase adânc aer în piept. 

— Sunt bucuros că aţi pus întrebarea asta, spuse el şi se 
opri hotărât să nu mai continue. 

— Văd că o să avem o mulţime de discuţii interesante, 
spuse Longstaff degajat. Ceai? Peste o oră va avea loc un 
meci de lupte. Dacă nu vă simţiţi obosit, poate că ne veţi 
face cinstea să asistați. Se pare că o să fie o confruntare 
serioasă! Marina contra armatei. 

— Voi fi încântat, Excelenţă. Pe care pariaţi? Eu voi paria 
pe adversar. 

— O guinee pentru marină. 

— S-a făcut. 

După prânz, se trecu la ceai şi trabucuri, şi la momentul 
cuvenit Monsey îl însoţi pe arhiduce la vaporul poştal. 
Longstaff îşi expedie stewarzii. 

— Cred că trebuie ca o fregată să facă „din întâmplare” o 
vizită de îndată la Singapore, îi spuse Longstaff lui Struan. 

— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, Will. E marinar, sunt 
sigur. 

— Da. Foarte isteaţă idee, Dirk! Longstaff se jucă absent 
cu ceaşca de ceai. E foarte viclean. Un individ ca ăsta e 
probabil foarte grijuliu cu documentele lui oficiale. 

— Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru. 

— Mi-a plăcut când am stat la Petersburg. În afară de 
lungile ceasuri de şcoală. A trebuit să învăţ să citesc şi să 
scriu ruseşte, ca şi franţuzeşte, bineînţeles. Rusa e o limbă 
foarte grea. 

Struan mai turnă ceai. 


— WIll, nu ţi-au plăcut niciodată meciurile de lupte, aşa-i? 

— Nu. Cred că am să-l însoțesc când coboară la țărm, apoi 
mă întorc la bord. Să trag şi eu un mic somn liniştit, râse 
Longstaff. Mă pregătesc pentru festivitățile din noaptea 
asta, ei? 

Struan se ridică. 

— Da. Şi-ar trebui să mă gândesc şi eu la nişte seminţe de 
nemulţumire pe care să le semăn şi eu. 

Când stewardul veni să strângă masa, Longstaff se uită 
distrat la frunzele de ceai din ceaşcă. 

— Nu, spuse el păstrând ceaşca şi cana de ceai. Şi ai grijă 
să nu mă deranjeze nimeni. Mă anunţi peste o oră. 

— Da, sir. 

Îşi înăbuşi un căscat, lăsându-şi mintea să rătăcească în 
chip plăcut în liniştea cabinei. 

— Pe cuvântul meu, sunt încântat că Sergheiev e aici. 
Acum să ne distrăm şi noi puţin. Să evităm loviturile şi să le 
dăm noi în mod diplomatic. Să-i sondăm gândurile, asta-i 
treaba. Să mai uităm şi noi veşnicele sâcâieli ale coloniei, pe 
afurisiţii de negustori şi blestematul de împărat ca şi pe 
blestemaţii de păgâni, adunătură afurisită de hoţi. 

Deschise uşa apartamentului său personal şi se întinse 
confortabil pe cuşetă, cu mâinile sub cap. Ce spunea Dirk? 
se întrebă el. A, da, seminţele nemulțumirii. E bine spus. 

Şi cam ce seminţe putem noi însămânţa? Sugestii 
supărătoare despre puterea Chinei? Imensitatea populaţiei 
sale? Ideea că guvernul Maiestăţii sale ar putea anexa 
întreaga ţară dacă se amestecă cineva? Complicaţiile 
negoţului cu opiu? Ceaiul? 

Auzi zgomote de paşi pe punte în vreme ce se schimba 
cartul şi marinarii începeau exerciţiile de urcare în 
arboradă. Căscă din nou şi închise ochii mulţumit. Nimic 
mai plăcut decât un somnuleţ după prânz, îşi spuse el. 
Mulţumesc Domnului că sunt un gentleman, că nu trebuie 
să plantez chiar seminţe de-adevăratelea ca orice ţăran 
puturos sau fermier jegos. Blestemată fie munca ce te 


obligă să trudeşti cu propriile tale mâini toată ziua. Să 
semeni. Să cultivi. Să împrăştii gunoiul pe câmp. Cumplit 
gând. Să semeni seminţe diplomatice e o muncă mult mai 
importantă, o muncă pentru un gentleman. A, unde 
rămăsesem? Da, la ceai. Viaţa trebuie să fi fost îngrozitoare 
înainte de a avea ceaiul. Absolut. Nici nu-mi pot închipui 
cum puteau trăi oamenii fără ceai. Păcat că nu creşte şi în 
Anglia. Ne-ar fi scutit de o mulţime de necazuri. 

— Dumnezeule mare! izbucni el şi se ridică în capul 
oaselor. Ceaiul! Bineînţeles că ceaiul! Şi l-ai avut sub nasul 
tău atâţia ani şi nici măcar nu l-ai văzut. Eşti un geniu! 

Era atât de tulburat de propria lui idee încât sări din pat şi 
începu să danseze o gigă. Se uşură în oala de noapte şi 
trecu în cabina principală şi se aşeză la birou, simțind cum 
îi bate inima în piept. Ştii acum cum se rezolvă coşmarul 
ăsta dintre Anglia şi China cu schimbul ceai-argint-opiu. Tu 
ştii, îşi spuse el, uimit şi îngrozit totodată de strălucirea şi 
simplitatea ideii pe care i-o trezise în minte ultima replică a 
lui Struan. 

— Dumnezeule, Dirk, izbucni el cu voce tare, de-ai şti! Ţi-ai 
tăiat singur beregata, şi pe a tuturor negustorilor cu China 
o dată cu a ta. Pentru gloria Marii Britanii şi pentru 
nemurirea mea! 

Da. Cu siguranţă. Mai bine ţi-ai ţine gura, se îndemnă el la 
prudenţă. Pereţii au urechi. 

Ideea era foarte simplă: distrugerea monopolului ceaiului 
deţinut de China. Cumpără, cerşeşte, fură, în cel mai mare 
secret, o tonă de seminţe de ceai. Transportă seminţele în 
ascuns în India. Trebuie să fie zeci de zone în care ceaiul 
poate prospera. Zeci. Şi plantațiile pot da roade încă din 
timpul vieţii mele, să ne creştem noi propriul nostru ceai, pe 
propriul nostru teren. Având ceaiul nostru, nu mai avem 
nevoie de lingouri de argint şi de opiu ca să plătim pentru 
ceaiul chinezesc. Profitul de pe ceaiul indian va egala, va 
dubla şi va tripla câştigurile de pe opiu, aşa că nu va mai fi o 
problemă. O să cultivăm ceaiul cel mai bun din lume şi o să-l 


vindem întregii lumi. Coroana va câştiga fantastic de pe 
urma veniturilor aduse de ceai, pentru că bineînţeles la noi 
va fi mai ieftin, mai bun şi preţurile vor fi mai mici decât 
cele pentru ceaiul chinezesc. Mintea englezului şi toate 
celelalte! Şi o să câştigăm şi în măreție morală pentru că 
am încetat negoţul cu opiu. Contrabandiştii blestemaţi de 
opiu ies din afaceri, fiindcă fără reazemul opiului nu mai 
sunt buni de nimic, iar noi vom putea scoate opiul în afara 
legii. India va câştiga imens. China câştigă şi ea pentru că 
încetează cu contrabanda cu opiu, şi o să-şi consume 
propriul ceai. 

Iar tu, William Longstaff, singurul om care poate 
transpune în viaţă un astfel de plan, tu vei dobândi un 
prestigiu imens. Cu puţin noroc, te alegi cu rangul de duce 
oferit de un parlament recunoscător, pentru că tu şi numai 
tu ai rezolvat ceea ce era de nerezolvat. 

Dar în cine pot eu avea încredere pentru a procura 
seminţele de ceai? Şi cum să-i conving pe chinezi să le 
vândă? Bineînţeles că vor pricepe de îndată care sunt 
consecinţele. Şi în cine să am eu încredere să transporte 
seminţele în siguranţă? Nu mă pot folosi de niciunul dintre 
negustori. Aceştia mi-ar sabota planul de îndată dacă ar 
avea cea mai uşoară umbră de idee ce vreau. Şi cum să-l 
atragi pe viceregele Indiei de partea ta, în aşa fel încât să 
nu-şi însuşească şi dreptul la idee? 

Capitolul nouăsprezece. 

Când cei doi bărbaţi şi secondanţii lor se urcară pe ringul 
ce fusese ridicat lângă catargul steagului de la 
Promontoriul Glessing, asupra masei de spectatori se lăsă o 
tăcere de parcă nimeni nu mai respira. Amândoi luptătorii 
abia împliniseră douăzeci de ani, aveau şase picioare 
înălţime, erau voinici şi cu mutre tăbăcite. Fuseseră raşi în 
cap pentru ca să nu dea adversarului şansa de a apuca de 
păr. lar când îşi scoaseră cămăşile groase, amândoi arătară 
aceiaşi muşchi de oţel umflaţi şi împletiţi, iar pe spinare 
purtau urmele vechi ale pisicii cu nouă cozi. Cei doi 


luptători se potriveau de minune şi toată lumea ştia că în 
joc erau sume mari. Amiralul şi generalul aprobaseră 
personal alegerea luptătorilor, şi-i sfătuiseră să câştige. Pe 
umerii lor se sprijinea onoarea întregii armate şi marine, 
precum şi toate economiile camarazilor lor. Învingătorul 
avea să aibă un viitor minunat. Învinsul nu va mai avea nici 
un fel de viitor. 

Henry Hardy Hibbs trecu peste singura frânghie a ringului 
şi se plasă în centru, unde fusese delimitat cu creta un iard 
pătrat. 

— Hexelenţa voastră! Hânălţimea voastră! Don'lor! începu 
el. Se luptă până la victorie, în colţul acesta nostromul Jem 
Grum, din marina regală... 

Izbucniră urale puternice din mulţimea marinarilor din 
partea de est şi huiduieli şi insulte din grupul strâns al 
soldaţilor englezi şi indieni din partea de vest. Longstaff, 
arhiducele, amiralul şi generalul ocupaseră locurile de 
onoare pe partea de nord a ringului, înconjurați de un 
cordon de onoare format din militari marini impasibili. În 
spatele arhiducelui se aflau doi oameni de pază în livrele, 
înarmaţi şi numai ochi. Struan, Brock, Cooper, Tillman, 
Robb, Gorth şi toţi ceilalţi tai-pani se aşezaseră pe latura 
sudică, iar în spatele lor ceilalţi negustori mai mărunți, 
ofiţeri de marină şi militari, toţi îmbrâncindu-se să vadă cât 
mai bine. lar pe margini, gloata tot mai numeroasă a 
chinezilor care dădeau năvală din vizuinile din Tai Ping 
Shan, sporovăind, chicotind, aşteptând. 

— Iar în colţul acesta, reprezentantul armatei regale, 
sergentul Bill Tinker... 

Şi din nou fu întrerupt de valul de urale răguşite. Hibbs 
ridică mâinile în sus şi jiletca soioasă i se ridică, 
dezvăluindu-i pântecele rotund ca o minge. Când urletele, 
uralele şi huiduielile se potoliră, Hibbs strigă: 

— Regulile ringului din Londra: fiecare rundă se încheie 
când unul din adversari cade la pământ. Între runde 
treizeci de secunde, şi când bate clopotul, opt secunde are 


luptătorul ca să vină la linie şi să-şi pună piciorul pe ea. 
Fără lovituri de picioare, fără lovituri de cap, fără lovituri 
sub centură, fără să scoateţi ochii adversarului. Pierde ăla 
care nu vine din colţul lui sau ăla de-i aruncă secundantul 
prosopul jos. 

Le făcu plin de importanţă semne secundanţilor care 
cercetară pumnii fiecăruia dintre luptători să vadă dacă 
fuseseră muiaţi în ulei de nucă, după cum era obiceiul, şi nu 
ascundeau în ei vreo piatră, inspectară încălţările 
luptătorilor pentru ca să constate că tocurile nu aveau 
decât cele trei ţinte regulamentare. 

— Acum strângeţi-vă mâinile şi ăl mai bun să câştige. 

Luptătorii se prezentară la mijlocul ringului, muşchii 
umerilor le tremurau de emoția abia stăpânită, muşchii 
pântecelui erau încordaţi, nările le fremătară când simţiră 
mirosurile acre ale trupului adversarului. Se aşezară cu 
degetele de la picioare în dreptul liniei şi dădură mâna. 
Apoi îşi strânseră pumnii ca nişte bolovani şi aşteptară, cu 
reflexele încordate la maximum. Hibbs şi secundanţii se 
aplecară şi trecură pe sub frânghie, eliberând locul. 

— Înălţimea voastră! spuse Longstaff, oferindu-i lui 
Sergheiev onoarea de a da semnalul. 

Arhiducele se ridică în picioare şi se duse la clopotul de 
navă aflat în apropierea ringului. Îl lovi cu ciocanul şi un val 
de frenezie mătură tot ţărmul. În clipa în care sună 
clopotul, cei doi luptători se repeziră cu pumnii unul la 
celălalt, înţepenindu-se bine pe picioare, de parcă 
prinseseră rădăcini precum stejarul şi la fel de trainice, cu 
vârfurile labelor atingând linia de demarcaţie. Pumnul lui 
Grum îl izbi pe Tinker în obraz lăsând în urma lui o urmă 
însângerată, în vreme ce pumnul celuilalt se propti în 
stomacul lui Grum cu toată puterea. Se tocară cu pumnii 
unul pe altul fără oprire, îmboldiţi de tumultul mulţimii, de 
mânia şi ura lor. Lupta nu se desfăşura după un ritual, nici 
măcar nu încercau să evite loviturile. 


După opt minute, amândoi aveau trupurile înroşite, feţele 
însângerate. Şi unul şi celălalt îşi zdrobiseră nasurile, 
pumnii le erau juliţi şi lunecoşi din cauza sudorii şi sângelui. 
Gâfâiau cu sufletul la gură, pieptul li se zbătea spasmodic 
ca nişte foale puternice, sângele le curgea din gură. Tinker 
îi nimeri o dreaptă în gâtlejul lui Grum şi-l doborî. Armata 
de uscat urlă de bucurie, marina blestemă. Grum sări în 
picioare, scos din minţi de ură şi durere, repezindu-se la 
adversarul lui, uitând că prima rundă se terminase, uitând 
totul în afară de gândul că trebuia să-l ucidă pe diavolul 
acela. Îl apucă pe Tinker de gât, şi începură să se lovească 
fără alegere, încercând să-şi scoată ochii. Armata urlă: 
„Fault!” Secundanţii se repeziră în ring, străduindu-se să-i 
despartă pe cei doi luptători, în vreme ce militarii şi 
marinarii cu ofiţeri, cu tot mai-mai să se încaiere şi ei. 

— O, lord Harry! urlă Glessing, fără să se adreseze cuiva 
anume. 'Ticălosul ăla i-a scos ochii omului nostru! 

— Dar cine a început carambolul, Dumnezeule? Runda se 
încheiase, spuse maiorul Turnbull, înfuriat, cu mâna pe 
sabie. 

Turnbull, un bărbat vânjos de vreo treizeci şi cinci de ani, 
era magistratul suprem al Hong Kong-ului. 

— Doar pentru că ai fost numit comandant al portului crezi 
că ai dreptul să ascunzi o lovitură necinstită? 

— Nu, Dumnezeule, dar nu încerca să te impui cu măreţia 
numirii dumitale într-o problemă socială. 

Glessing îi întoarse spatele, şi îşi croi drum prin mijlocul 
mulţimii. 

— Salut, Culum! 

— Salut, George. Straşnică luptă, aşa-i? 

— L-ai văzut pe ticălosul ăla cum voia să-i scoată ochii 
omului nostru? 

— Dar şi el a încercat la rândul lui să-i scoată ochii 
celuilalt, nu-i aşa? 

— Doamne Dumnezeule, dar nu asta-i problema. 


Jumătatea de minut s-a terminat şi cei doi adversari, se 
repeziră unul la celălalt. Cea de-a doua şi a treia repriză au 
fost la fel de lungi ca şi prima, iar spectatorii ştiau că nu 
există om care să îndure calvarul ăsta pentru mai mult 
timp. În cea de-a patra rundă, o stângă bine plasată îl 
nimeri pe reprezentantul armatei lângă ureche şi acesta se 
prăbuşi la podea. Clopotul se auzi bătând şi secundanţii se 
repeziră să-şi ridice omul de jos. După chinuitorul răgaz de 
numai o jumătate de minut, soldatul se repezi spre linia de 
întâlnire, slobozind o ploaie de pumni asupra marinarului, 
apoi îl apucă cu braţele în jurul pieptului şi-l aruncă sălbatic 
la pământ. Din nou se retraseră în colţ, urmară cele treizeci 
de secunde şi lupta se reluă. Şi tot aşa, repriză după 
repriză. Când unul câştiga câteva puncte, când le pierdea. 
În cea de-a cincisprezecea rundă, pumnul lui Tinker se 
întâlni cu nasul zdrobit al lui Grum. În creierul lui Grum 
parcă izbucni un incendiu şi începu să-şi rotească braţele 
disperat, împins de panică. Cu stânga îşi atinse ţinta, 
privirea i se limpezi o clipă şi-şi văzu adversarul fără gardă 
şi clătinându-se, în vreme ce din jur se ridică un val de 
urlete şi urale, dar parcă venind de departe, Grum îşi 
repezi dreapta, strângând pumnul cum nu-l mai strânsese 
niciodată până atunci. Îşi văzu propriul pumn poticnindu-se 
în burta soldatului. Stânga execută un croşeu şi se zdrobi 
de falca adversarului şi simţi un oscior de la mână trosnind, 
după care se trezi singur. Din nou răsună clopotul acela 
blestemat, se simţi apucat de mâini străine, cineva îi 
strecură printre buzele strivite gâtul unei sticle de lichior, 
bău cu sete, vomită băutura amestecată cu sânge şi 
îngăimă: 

— A câta rundă, camarade? 

Iar cineva îi răspunse: 

— A nouăsprezecea. 

Şi se săltă în picioare să se bată iar, şi iată-l şi pe 
adversarul lui, lovindu-l, făcându-l să sufere, vrând să-l 


omoare, şi el trebuia să-i ţină piept, să câştige sau să 
moară. 

— Ei, Dirk, straşnică bătaie! urlă Brock pe deasupra zarvei 
mulţimii. 

— Da. 

— Vrei acum să-ţi schimbi părerea şi să faci alt pariu? 

— Nu, mulţumesc, Tyler, îi răspunse Struan, îngrozit de 
curajul dovedit de oamenii aceia care se luptau. 

Amândoi ajunseseră la capătul puterilor, şi se tocaseră 
groaznic unul pe celălalt. Grum aproape că nu-şi mai putea 
folosi mâna stângă, Tinker abia de-şi mai deschidea ochii. 

— Nu mi-ar plăcea deloc să am de-a face cu vreunul dintre 
ei în ring, Dumnezeule mare! 

— N-am văzut vreodată oameni mai solizi ca ăştia doi! râse 
Brock, arătându-şi dinţii negri şi cariaţi. Cine-o să câştige? 

— N-ai decât să-l alegi pe care pofteşti, dar eu pot pune 
pariu că niciunul dintre ei nu se dă bătut, şi niciunul nu va 
arunca prosopul. 

— Aşa cred şi io, pe Dumnezeul meu! 

Hibbs spuse cu glasul lui cântat: 

— Runda a douăzeci şi patra. 

Iar cei doi adversari se îndreptară clătinându-se spre 
mijlocul ringului, simțind că picioarele li s-au făcut de 
plumb, şi porniră să dea unul în celălalt. Se ţineau în 
picioare numai prin forţa voinţei. Tinker îşi repezi stânga cu 
o putere groaznică ce ar fi doborât un bou, dar pumnul îi 
lunecă peste umărul lui Grum, îşi pierdu echilibrul şi se 
prăbuşi. Marina scoase un tumult de urale, armata urlă în 
vreme ce secundanţii îl cărau pe soldat în colţul lui. După 
epuizarea jumătăţii de minut, cei din armata de uscat se 
uitau cu suflarea tăiată cum Tinker se apucă de frânghia 
ringului ca să se salte în picioare. Vinele de la gât i se 
umflară de atâta efort, dar izbuti să se salte pe ambele 
picioare şi porni împleticindu-se spre linia de centru a 
ringului. 


Struan simţi că cineva îl priveşte atent, şi când se întoarse 
îl văzu pe arhiduce făcându-i semn să se apropie de el. Îşi 
croi drum în jurul ringului, şi se întrebă plin de încordare 
dacă Orlov, pe care-l trimisese să „dea o mână de ajutor” la 
mutarea arhiducelui pe navă, reuşise să-i păcălească pe 
servitori, şi reuşise să dea de vreun document de valoare. 

— Domnule Struan, te-ai hotărât asupra câştigătorului? îl 
întrebă Sergheiev. 

— Nu, Înălţimea voastră, spuse Struan şi aruncă o privire 
spre amiral şi spre general. Amândoi oamenii fac cinste 
oamenilor dumneavoastră, domnilor. 

— Cel de la marină are un curaj nemaipomenit, 
Dumnezeule, spuse generalul încântat, dar socot că omul 
nostru mai are încă tăria să câştige. 

— Nu. Omul nostru va fi cel care va rămâne până la urmă 
la linia de mijloc. Dar, pe Dumnezeu, şi omul 
dumneavoastră e straşnic, face cinste oricărei armate. 

— De ce nu vii să stai cu noi, domnule Struan, spuse 
Sergheiev, arătând un scaun gol lângă el. Poate că o să-mi 
poţi explica cele mai interesante momente ale acestei lupte. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, domnilor, făcu Struan 
politicos luând loc. Unde-i Excelenţa sa? 

— A plecat mai demult, răspunse generalul. Ceva în 
legătură cu misivele oficiale. 

Clopotul bătu din nou. Sergheiev se foi nerăbdător pe 
scaun. 

— Care e cel mai mare număr de reprize pe care l-a avut 
vreodată o luptă din asta? 

— Am văzut meciul dintre Burke şi Byrne în '33, spuse 
îndată amiralul. Nouăzeci şi nouă de runde. Pe sângele lui 
Cristos, a fost un meci împărătesc. Un curaj fantastic. Byrne 
a şi murit în urma loviturilor pe care le-a încasat. Dar n-a 
cedat. 

— Şi niciunul din ăştia doi nu va ceda, or să se bată până o 
să cadă laţi, spuse Struan. Ar fi păcat să moară vreunul 
dintre ei... sau amândoi, ei, ce ziceţi, domnilor! 


— Să oprim meciul? făcu arhiducele, nevenindu-i să 
creadă. 

— Rostul unui meci e să pună la încercare puterea şi 
curajul, unul faţă cu celălalt, spuse Struan. Sunt la fel de 
puternici şi la fel de bravi amândoi. Cred că amândoi şi-au 
dat măsura întreagă a valorii lor. 

— Atunci înseamnă că nu va fi niciunul câştigător. Nu, nici 
o îndoială, treaba asta nu e cinstită, vădeşte slăbiciune şi nu 
slujeşte la nimic. 

— E necinstit să omori un om curajos, asta să ştiţi, insistă 
Struan calm. Acum numai curajul lor îi mai ţine în picioare, 
şi se întoarse spre ceilalţi. Şi, la urma urmei, amândoi sunt 
englezi. Salvaţi oamenii ăştia pentru adevărații duşmani! 

O bruscă izbucnire de urale le abătu atenţia amiralului şi 
generalului, dar nu şi pe cea a lui Sergheiev. 

— Sună cu un fel de provocare aproape, domnul Struan, 
spuse el cu un zâmbet neclintit pe buze. 

— Nu, Înălţimea voastră, îi replică Struan politicos, e doar 
un fapt. „Noi cinstim curajul, dar într-o situaţie ca asta, să 
câştigi e mai puţin important decât să cruţi demnitatea lor 
ca oameni. 

— Ce zici, domnule amiral? spuse generalul. Domnul 
Struan a avansat o idee, ei? La a câta repriză suntem? 
Treizeci şi cinci? 

— Treizeci şi şase, îi răspunse Struan. 

— Să zicem că limităm meciul la cincizeci de reprize. Unul 
dintre ei trebuie să cedeze până atunci... imposibil să se 
mai ţină măcar pe picioare până atunci. Dar dacă amândoi 
vor fi în stare să ajungă cu piciorul la dunga din mijlocul 
ringului la începutul celei de-a cincizeci şi una rundă, atunci 
aruncăm amândoi prosoapele, da? Şi socotim că n-a 
câştigat şi n-a pierdut nimeni. Hibbs poate să şi anunţe. 

— De acord. Dar omul dumitale n-o să reziste până atunci. 

— Pe Dumnezeul meu, pariu pe încă o sută de guinee că va 
reuşi. 

— S-a făcut. 


— Facem un rămăşag, domnule Struan? spuse arhiducele, 
în vreme ce amiralul şi generalul se întoarseră încrâncenaţi 
să-i facă semne lui Hibbs. Spuneţi pe ce pariem şi alegeţi-vă 
omul. 

— Dumnevoastră sunteţi musafirul, Înălţimea voastră, aşa 
că aveţi privilegiul de a alege primul... dacă vă convine 
condiţia rămăşagului. O singură întrebare... la care cel care 
pierde e obligat să răspundă în seara asta, în particular. 
Dar jurământ în faţa lui Dumnezeu. 

— Ce fel de întrebare? replică Sergheiev vorbind rar. 

— Indiferent, orice vrea câştigătorul să afle. 

Arhiducele se simţi tentat de ofertă, dar avu un fel de 
presimţiri rele. Pariul era imens, riscul la fel, dar merita. 
Avea atâtea lucruri pe care ar fi dorit să le afle de la 'Tai- 
Panul Nobilei Case. 

— De acord! 

— Pe cine alegeţi? 

Sergheiev arătă de îndată spre nostromul Grum. 

— Pe el îl aleg să-mi apere onoarea! şi imediat începu să 
strige încurajându-l pe marinar: Ucide-l, Dumnezeule! 

Rundele se succedară una după alta, patruzeci şi trei, 
patruzeci şi patru, patruzeci şi cinci, patruzeci şi şase. Apoi 
patruzeci şi şapte, patruzeci şi opt, patruzeci şi nouă. Şi 
spectatorii se simțeau la fel de epuizați aproape ca şi 
luptătorii din ring. În cele din urmă soldatul se prăbuşi. 
Căzu ca un bolovan şi zgomotul căderii lui răsună pe tot 
țărmul. Ameţit de suferinţă, marinarul continuă să dea cu 
pumnii orbeşte în aer, căutându-şi neputincios inamicul. 
Apoi se prăbuşi şi el, la fel de inert. Secundanţii îi cărară pe 
cei doi fiecare în colţul lui, trecu acea jumătate de minut, 
armata de uscat urla, încurajându-şi omul să se ridice în 
picioare, generalul izbea cu piciorul în podeaua ringului, cu 
faţa congestionată, implorându-l pe Tinker: 

— Scoală-te, pentru numele lui Dumnezeu, flăcăule! 

Amiralul era şi el roşu la faţă de emoție când Grum se 
chinui să se ridice în picioare dar rămase învârtindu-se 


năuc în colţul lui. 

— Du-te la linia de mijloc! Du-te la linie, flăcăule! 

În vreme ce Struan se ruga în gând de soldatul lui, 
arhiducele urla, ajuns la paroxism, tot felul de încurajări 
ruso-francezo-engleze marinarului să se ducă la linie. 
Fiecare dintre cei doi adversari ştia că celălalt e terminat. 
Amândoi se târau împleticindu-se spre linia de mijloc, se 
clătinau, cu picioarele şi braţele parcă străine de fiinţa lor, 
moarte. Amândoi ridicară braţele şi se chinuiră să lovească. 
Dar toată puterea se sleise în ei. Amândoi se prăbuşiră. 
Ultima rundă! Mulțimea se dezlănţui, fiindcă era evident 
pentru toată lumea că niciunul dintre cei doi nu-i în stare 
să-şi părăsească colţul în jumătatea de minut acordată şi să 
se ducă până la linie. 

Se auzi lovitura de clopot şi din nou se lăsă o linişte 
nefirească. Cei doi luptători se chinuiră să se salte în 
picioare, se agăţară de frânghii şi rămaseră clătinându-se 
fiecare în colţul lui. Marinarul scânci şi făcu primul pas 
cumplit, împingându-şi un picior în direcţia liniei. Apoi, 
după o veşnicie în care nimeni nu mai suflă, mai făcu unul. 
Soldatul rămase în colţul lui, tremurând, clătinându-se, mai- 
mai să se prăbuşească. Apoi piciorul îi zvâcni patetic înainte 
şi izbucni un urlet nebunesc - îndemnuri, rugăminţi, 
rugăciuni, blesteme, toate amestecându-se laolaltă într-o 
explozie finală de urlete ameţitoare, pe când cei doi 
adversari se târau şovăind, şi înaintau inci cu inci. Deodată 
soldatul se poticni neputincios, aproape să lunece, 
generalul aproape că leşină. Apoi fu rândul marinarului să 
se aplece înainte ca un beţiv împleticit pe picioare, iar 
amiralul închise ochii, pe faţă îi apărură şiroaie de sudoare, 
şi începu să se roage. 

Când amândoi adversarii atinseră linia de mijloc se 
dezlănţui infernul. Prosoapele zburară peste frânghii, şi 
abia când ringul se umplu de mulţimea care-i asalta, 
pricepură cei doi luptători că confruntarea lor luase sfârşit. 
Şi abia atunci îşi îngăduiră să se lase să se prăbuşească în 


coşmarul de suferinţă, neavând habar dacă erau învinşi sau 
învingători, trezi sau morţi, dacă visau sau mai erau în 
viaţă, ştiind doar atât: făcuseră tot ce fuseseră în stare să 
facă. 

— Pe barba Sfântului Petru, urlă arhiducele, cu vocea 
răguşită şi chinuită şi veşmintele pline de sudoare. Ăsta zic 
şi eu că a fost meciul meciurilor. 

Asudat şi extenuat şi el, Struan scoase de la şold un 
bidonaş şi i-l întinse lui Sergheiev. Acesta îl duse la gură şi 
bău adânc din romul oferit. Bău şi Struan şi trecu bidonaşul 
amiralului, care-l întinse apoi generalului. Goliră împreună 
tot bidonaşul. 

— Pe sângele Mântuitorului, îngăimă Struan, pe sângele 
Mântuitorului! 

Capitolul douăzeci. 

Soarele scăpătase în spatele munţilor, dar portul era încă 
scăldat în lumina aurie a amurgului. Ah Sam luă binoclul de 
la ochi şi o luă la fugă, părăsind gaura din zidul gardului pe 
unde spionase până atunci. Trecu în goană pe lângă 
grămezile de piatră şi pământ care aveau curând să se 
transforme într-o adevărată grădină, şi ţâşni pe uşă în 
salon. 

— Mamă, barca tatei s-a apropiat de țărm, spuse ea. Oh- 
ko! Arată foarte mânios, foarte! 

May-may se opri din cusut. 

— Vine de pe China Cloud sau de pe Resting Cloud? 

— De pe Resting Cloud. Ai grijă ce faci. 

May-may îi smulse binoclul şi alergă afară în grădină, în 
spatele gemuleţului cu zăbrele, şi începu să cerceteze 
valurile de la mal. În cele din urmă fixă binoclul asupra lui 
Struan. Stătea la mijlocul bărcii celei mari, Leul şi Dragonul 
flutura la pupa. Ah Sam avea dreptate. Arăta foarte 
supărat. Închise şi zăvori cu un capăt de lemn oblonul 
ferestruicii de observaţie şi alergă înapoi. 

— Strânge iute totul, şi ai grijă să fie bine ascunse. 


Iar când Ah Sam luă de-a valma în braţe şi rochia de bal şi 
jupoanele o ciupi tare de obraz: 

— Nu le şifona, curvă bună de gură. Valorează o avere. 
Lim Din! strigă May-may. Pregăteşte-i baia tatălui, iute, şi ai 
grijă să aibă toate hainele la îndemână, să nu lipsească 
nimic. A, da, şi ai grijă să fie apa fierbinte dacă nu vrei să ai 
de-a face cu el. Pune săpunul cel nou şi parfumat. 

— Da, mamă. 

— Să ai grijă ce faci. Se pare că pe tata îl mână supărarea 
din urmă. 

— Oh-ko! 

— Într-adevăr oh-ko! Tata să aibă totul pregătit cum 
trebuie, altfel v-aţi învârtit de o biciuială. Şi dacă ceva îmi 
strică mie planurile atunci să ştiţi că vă strâng degetele la 
menghină şi vă bat cu biciul până o să vă sară ochii din cap. 
Ştergeţi-o! 

Ah Sam şi Dim Lin o luară la goană. May-may se duse în 
dormitorul ei şi se uită să se convingă că nu se mai vedea 
nici urmă din rochia de bal. Îşi dădu cu puţin parfum după 
ureche şi încercă să se liniştească. Ah, draga mea. În seara 
asta nu vreau deloc să fie prost dispus. Struan se îndreptă 
nervos spre poarta zidului înalt ce împrejmuia locuinţa. 
Întinse mâna să apuce mânerul porţii dar aceasta se 
deschise iute dinaintea lui şi de cealaltă parte îl întâmpină 
un Lim Din cu chipul radios care se înclină dinaintea lui. 

— Frumos la unul soare apune, stăpân, heya? 

Struan răspunse doar printr-un mârâit morocănos. Lim 
Din închise poarta cu cheia şi o luă la fugă să ajungă la uşa 
din faţă, unde îşi arătă un chip şi mai radios şi se înclină şi 
mai adânc. Struan se uită din obişnuinţă la barometrul de 
navă ce se afla pe peretele holului de la intrare. Era prins 
într-un sistem cardanic şi coloana subţire de mercur din 
cilindrul de sticlă arăta 29.8 inci, ce marcau vreme bună. 
Lim Din închise încetişor uşa în spatele lui şi o zbughi 
înaintea lui Struan pe coridor şi deschise uşa dormitorului. 
Struan intră, închise uşa cu o lovitură de picior şi o zăvori 


cu cheia. Lim Din ridică ochii spre cer. Mai rămase 
încremenit doar atât cât să-şi revină în fire, apoi se evaporă 
la bucătărie. 

— Cineva o să se aleagă cu o biciuială bună, îi şopti el 
înspăimântat lui Ah Sam. Asta-i sigur, cum sigure-s moartea 
şi plata tributului. 

— Nu-ţi face tu griji pentru tatăl nostru, diavolul acela de 
barbar, spuse Ah Sam în şoaptă. Pun eu pariu cu tine pe 
leafa mea din săptămâna care vine că într-un ceas îl 
îmblânzeşte mama ca pe o turturică. 

— Mă prind. 

May-may se arătă în uşă. 

— Ce şopotiţi acolo, voi ăia doi câini de sclavi abandonaţi 
de mamă? şuieră ea. 

— Tocmai ne rugam ca tatăl nostru să nu fie supărat pe 
mama noastră bună şi frumoasă, spuse Ah Sam, clipind din 
ochi. 

— Atunci mişcă-te mai iute, curvă bună de gură. Fiindcă 
pentru fiecare cuvânt aspru pe care mi-l spune, o să te 
ciupesc o dată. 

Struan rămăsese pe gânduri în mijlocul dormitorului 
uitându-se fix la basmaua umflată, murdară, bine înnodată 
pe care o scosese din buzunar. Fir-ar blestemată să fie, 
acum ce mă fac cu ea? se întrebă el. După ce se încheiase 
meciul, îl însoţise pe arhiduce până la apartamentul de pe 
Resting Cloud. Simţise un fel de uşurare când Orlov îi spuse 
în taină că nu întâmpinase nici un fel de greutăţi să 
scotocească prin lucrurile arhiducelui. 

— Dar n-am găsit nici un fel de hârtii, îi spusese Orlov. În 
bagaje mai era şi o casetă metalică închisă, dar mi-aţi spus 
să nu forţăm nici o încuietoare, aşa că i-am dat pace. Şi am 
avut timp berechet, oamenii mei au avut grijă ca servitorii 
să aibă ce face. 

— Mulţumesc. Şi nici o vorbă despre asta. 

— Doar nu mă credeţi nebun! mai spuse Orlov, cu 
demnitatea atinsă. Apropo, doamna Quance şi cei cinci copii 


sunt găzduiţi pe nava cea mică. l-am spus că Quance e în 
Macao şi va veni mâine la prânz o dată cu mareea. Şi am 

avut de furcă să scap de întrebările ei afurisite. E în stare 
să sâcâie şi o scoică cu întrebările până când îi răspunde. 

Struan îl lăsase pe Orlov să-şi vadă de treburi şi se dusese 
să-i întâlnească pe cei trei băieţi în cabina lor. Acum erau cu 
toţii curăţei, cu veşminte noi. Wolfgang era cu ei şi puştii nu 
se mai temeau de el. Struan le spuse că a doua zi aveau să 
plece împreună cu el la Canton, de unde vor fi îmbarcaţi 
pentru Anglia. 

— Înălţimea voastră, i se adresă ţâncul englez când el 
dădu să plece. Pot să vorbesc cu dumneavoastră? Numai 
noi doi? 

— Da, îi răspunse Struan, şi-l luă pe puşti în altă cabină. 

— Tatăl meu mi-a spus să vă dau asta, Înălţimea voastră, şi 
să nu suflu o vorbă la nimeni, da' la nimeni, nici lui Wu Pak 
sau chiar lui Bert! şi degetele lui Fred tremurară când 
desfăcu desaga ce era încă şi acum prinsă la capătul băţului 
şi o deschise. Înăuntru erau un cuţitaş, un câine de cârpă, şi 
o boccea umflată. Îi întinse speriat bocceaua şi, spre 
uimirea lui Struan, se întoarse cu spatele şi închise ochii. 

— Ce faci, Fred? 

— Tata mi-a spus să nu mă uit şi să mă întorc cu spatele, 
Înălţimea voastră. Şi să nu văd ce-i acolo, îi răspunse Fred 
strângând din ochi. 

Struan desfăcu bocceaua şi rămase cu gura căscată 
zgâindu-se la conţinut: cercei cu rubine, pandantive cu 
diamante, inele bătute cu diamante, o broşă mare de 
smarald şi o mulţime de catarame de aur rupte, strâmbate, 
pline de diamante şi safire. Patruzeci, cincizeci de mii de 
lire să tot facă. Dobândă de pirat! Şi ce vrea să fac eu cu 
toarte astea? 

— Înălţimea voastră, acum pot să deschid ochii? Eu nu 
trebuie să văd nimic. 

Struan legă bocceaua la loc şi o puse în buzunarul 
redingotei. 


— Da. Şi acum spune-mi ce voia tatăl tău să fac cu ce-i 
aici? 

— El zicea că trebuia să... am uitat cum se zice. Era ceva 
cu „tunire” sau „tenire”! şi ochii lui Fred se umplură de 
lacrimi. Eu îs un băiat bun, da' am uitat cum îi zice, 
Înălţimea voastră. 

Struan se lăsă pe vine şi-l prinse uşor dar ferm cu mâinile. 

— Flăcăule, nu trebuie să plângi. Ia să ne gândim, a zis 
cumva „moştenire“? 

Puştiul ridică privirile iute spre Struan şi se uită la el de 
parcă ar fi fost un vrăjitor. 

— Da, „ştenire”. De un' aţi ştiut? 

— Nu trebuie să plângi. Eşti bărbat de-acum. Bărbaţii nu 
plâng. 

— Ce-nseamnă „ştenire”? 

— Un fel de cadou, de obicei nişte bani, pe care-i lasă un 
tată fiului său. 

Fred rumegă multă vreme în mintea lui, apoi spuse: 

— De ce-a zis tata să nu-i suflu o vorbă fratelui meu Bert? 

— Nu ştiu. 

— De ce oare, Înălţimea voastră? 

— Poate pentru că a dorit ca asta să-ţi rămână numai ţie şi 
nu şi lui Bert. 

— Ştenirea” asta poa! să fie şi pen' mai mulţi fii? 

— Da. 

— Dacă io şi frate-mio ne alegem cu o „ştenire” o putem 
împărţi în de noi? 

— Da, dacă primiţi o moştenire. 

— Bine atunci, făcu Fred, ştergându-şi lacrimile. Fin' că 
frate-mio Bert e cel mai bun prieten al meu. 

— Unde locuiaţi voi şi cu taică-tu? 

— Într-o casă. Cu mama lui Bert. 

— Flăcăule, dar unde era casa? 

— Lângă mare. Lângă nave. 

— Şi n-avea locul acela şi un nume? 


— Ba da, i se spunea Port. Locuiam într-o casă din Port, îi 
răspunse mândru ţâncul. Tata mi-a spus să vă zic 
întotdeauna tot şi numai drept. 

— Acum să ne întoarcem la ceilalţi, da? Doar dacă nu mai 
ai să-mi spui ceva. 

— A, da, spuse Fred şi legă bine desaga lui. Iata mi-a zis s- 
o leg aşa cum a fost ea înainte. În taină. Şi să nu suflu o 
vorbă. Mi-s gata, Înălţimea voastră. 

Struan desfăcu bocceaua din nou. Doamne Dumnezeule, 
ce naiba să fac eu cu comoara asta? S-o arunc? Nu pot face 
una ca asta. Să-i aflu pe cei care au fost adevărații lor 
proprietari? Ar putea fi la fel de bine spanioli, francezi, 
americani sau englezi. Şi cum să le explic eu că am ajuns în 
posesia acestor bijuterii? 

Se îndreptă spre patul imens cu baldachin şi-l îndepărtă 
de perete. Observă că hainele lui de seară erau întinse 
meticulos. Îngenunche lângă pat. În podea era prinsă în 
ciment o casă de fier. O deschise şi puse legătura înăuntru 
laolaltă cu hârtiile lui personale. Îşi opri privirea pe Biblia în 
care erau celelalte trei jumătăţi de monedă, şi scăpă o 
înjurătură. Închise la loc casa de fier şi împinse patul lângă 
perete şi se apropie de uşă. 

— Lim Din! 

Lim Din se arătă de îndată, cu faţa radioasă şi ochii 
sticloşi. 

— Baie, iute iute! 

— Baie gata, stăpân. Nu conteste. 

— Ceai! 

Lim Din se făcu nevăzut. Struan traversă dormitorul ca să 
ajungă la încăperea special amenajată pentru a sluji numai 
drept baie şi toaletă. Când văzuse planurile, pe Robb îl 
bufnise râsul. Dar în ciuda acestei ieşiri, Struan insistase ca 
această inovaţie să se construiască exact aşa cum plănuise 
el. Cada mare din aramă era fixată pe o platformă mai 
joasă, şi de la cadă pornea o conductă de scurgere prin 
perete, către o groapă mare din piatră ce fusese săpată în 


grădină. Deasupra căzii, de o grindă, era prinsă o căldare 
găurită în fund. De la rezervorul de apă proaspătă de pe 
acoperiş venea o altă conductă până la găleată. Conducta 
avea o cana. Toaleta era de fapt o cutie închisă cu un capac 
deasupra iar înăuntru o găleată ce se putea lua pentru a fi 
vărsată în grădină. 

Cada era plină cu apă fierbinte. Struan îşi scoase de pe el 
hainele îmbibate de sudoare şi intră recunoscător în apă. 
Se lăsă pe spate şi se cufundă. Uşa dinspre dormitor se 
deschise şi apărură May-may, Ah Sam în urma ei, cu o tavă 
cu ceai şi nişte dim sum fierbinţi, Lim Din imediat după ea. 
Toţi intrară în baie şi Struan închise ochii îmboldit de o 
calmă exasperare: oricât îi explicase, oricât o pedepsise, nu 
reuşise s-o facă pe Ah Sam să înţeleagă că nu avea ce căuta 
în camera de baie atunci când el era în cadă. 

— Hello, Tai-Pan, spuse May-may cu un zâmbet fermecător. 
Toată enervarea ei dispăruse. Să luăm ceaiul împreună, 
adăugă ea. 

— Minunat, îi răspunse el. 

Lim Din luă hainele murdare şi dispăru cu ele. Ah Sam 
aşeză tava jos nespus de încântată, fiindcă ştia de acum că 
ea câştigase pariul. Îi spuse ceva în cantoneză lui May-may 
care o făcu pe aceasta să râdă. Ah Sam chicoti şi ieşi în fugă 
din baie, închizând uşa după ea. 

— Ce naiba ţi-a spus? 

— Vorbe muiereşti. 

Struan ridică buretele să arunce în ea, dar May-may spuse 
iute: 

— A spus că eşti bine făcut ca bărbat. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu pricepe Ah Sam 
odată că baia e ceva foarte personal? 

— Ah Sam e foarte personală, nu conteşte. De ce să fii 
sfios, heya? Ea e tare mândră de tine. Nuaidecesăte 
sfieşti. 

May-may îşi scoase roba de pe ea şi intră şi ea în cadă la 
celălalt capăt. Apoi turnă ceaiul în ceşti şi-i oferi de băut. 


— Mulţumesc. 

Bău ceai şi luă o dim sum. 

— Meciul a fost frumos? îl întrebă ea. 

Ea băgă de seamă că urmele dinţilor ei în antebraţ se 
vindecaseră bine şi-şi stăpâni un zâmbet. 

— Excelent. 

— Atunci de ce erai furios când ai venit? 

— Fără un motiv anume. Sunt bune, îi spuse el, luând încă 
o prăjitură, apoi îi zâmbi. Eşti frumoasă şi nici nu mă pot 
gândi că poate exista un fel mai minunat pentru a servi 
ceaiul. 

— Şi tu eşti frumos. 

— Ai chemat pe domnul acela feng-shui să descânte casa? 

— Când are loc premierea celei mai frumoase rochii? 

— La miezul nopţii. De ce? 

Ea ridică din umeri. 

— Cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii vii încoace? 

— De ce? 

— Vreau să-mi văd şi eu bărbatul atunci. Să-l fur ăleia cu 
ţâţele cât la vaci şi bună de gură. 

Ea lunecă cu piciorul pe sub apă. Struan se retrase în faţa 
acestui atac intim, mai-mai să scape ceaşca din mână. 

— Pentru Dumnezeu, nu face una ca asta, fii mai atentă! îi 
prinse din zbor mâna. Acum fii fată cuminte. 

— Da, Tai-Pan. Dacă şi tu eşti la fel de atent. May-may îi 
zâmbi frumos şi-şi lăsă mâna să se odihnească într-a lui. La 
mine nu te-ai uitat niciodată aşa cum te uitai la afurisita 
aceea de muiere, deşi acum nici nu mai am măcar hainele 
pe mine. Ce nu-ţi place la sânii mei? 

— Sunt perfecţi. Eşti perfectă de sus până jos. Cu 
siguranţă că eşti. Acum nu mai râde de mine. 

— Şi ai să te întorci cu jumătate de oră înainte de concurs? 
— Ce nu face omul ca să aibă linişte! Struan bău ceai. A, 
da. Nu mi-ai răspuns. Ai chemat pe domnul acela feng-shui 

să vadă ce-i cu casa? 

— Da. 


May-may luă săpunul şi începu să se frece cu el, dar nu 
răspunse nimic. 

— Şi a făcut sau n-a făcut cercetările lui? 

— Da. 

Apoi din nou rămase tăcută, cu un aer de drăgălăşenie ce 
stârnea furie. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— 'Tai-Pan, îmi pare groaznic de rău, dar stăm chiar pe 
ochiul dragonului şi trebuie să ne mutăm. 

— Nu ne mutăm deloc, şi cu asta basta. 

May-may îngână un cântecel în timp ce termina de 
săpunit. Se clăti şi apoi se uită la el, privindu-l cu ochii ei 
mari, şi-i zise blând: 

— Întoarce-te să te frec cu săpun pe spate. 

— Dar să ştii că nu ne mutăm, îi spuse el bănuitor. 

— Azi după-amiază a venit pe aici Ma-ree şi am avut o 
discuţie tare plăcută. 

— Să ştii că tot nu ne mutăm. Şi cu asta basta! 

— Tai-Pan, serios, nu sunt surdă. le-am auzit fantastic de 
bine de prima dată. Vrei să te frec pe spate sau nu vrei? 

Se întoarse cu spatele şi ea începu să-l săpunească. 

— Şi o să ne mutăm, şi cu asta basta. Pentru că aşa a 
hotărât bătrâna ta mamă, îi spuse ea în cantoneză. 

— Ce? făcu el, sucindu-şi puţin gâtul, simțindu-se nespus 
de bine sub atingerea iscoditoare a degetelor ei, în vreme 
ce-i masa expert muşchii umerilor. 

— Un vechi proverb cantonez: când rândunicile îşi fac 
cuib, soarele surâde. 

— Şi ce vrea să însemne? 

— Exact ce spune. May-may se simţi foarte încântată de 
sine. E doar un gând fericit, asta-i tot! Luă apă în pumni şi-i 
clăti săpunul. Ah Sam, aiii iaaa! 

Ah Sam dădu buzna înăuntru cu două prosoape uriaşe. 
May-may se ridică în picioare şi Ah Sam înfăşură un prosop 
în jurul ei, cu celălalt aşteptându-l pe Struan. 

— Spune-i că mă şterg şi singur, Dumnezeule. 


May-may îi traduse şi Ah Sam puse jos prosopul, chicoti şi 
ieşi în fugă afară. Struan ieşi din apă şi May-may îl înfăşură 
în prosop. Spre mirarea lui băgă de seamă că prosopul era 
fierbinte. 

— Şi de acum încolo i-am spus lui Ah Sam să încingă puţin 
prosoapele, îl lămuri May-may. Face bine la sănătate. 

— E minunat, spuse el şi se şterse. 

Deschise uşa şi descoperi că patul fusese făcut, şi hainele 
lui puse pe birou. 

— Mai ai timp ca să te odihneşti puţin, spuse May-may, şi 
când el începu să protesteze, ea îi spuse poruncitor: O să te 
odihneşti. 

Struan se uită la ceas. E timp berechet, se gândi el, aşa că 
se săltă pe pat şi se întinse cât era de lung. May-may o 
chemă cu un deget pe Ah Sam, care veni în baie şi închise 
uşa în urma ei. Îngenunchind, Ah Sam îi scoase bandajele 
de la picioare şi le şterse de apă. Pudră picioarele şi înlocui 
bandajele cu altele curate şi uscate, apoi îi puse alţi papuci 
noi, brodaţi. 

— Sunt atât de frumoase, mamă, îi spuse ea. 

— Mulţumesc, Ah Sam, îi zise May-may şi o ciupi cu duioşie 
pe Ah Sam de obraz. Dar te rog să nu mai spui atâtea 
despre sculele tatălui nostru. 

— Dar n-am zis nimic, am fost doar politicoasă. Şi doar 
merită tot respectul! Ah Sam îi scoase lui May-may acele 
din păr şi începu s-o pieptene. De obicei un tată ar fi foarte 
mândru să fie lăudat pentru asta. Zău, nu prea îl înţeleg pe 
tatăl nostru barbar, ba chiar deloc. Nu s-a culcat cu mine 
niciodată. Sunt chiar atât de groaznică? 

— Îţi tot spun mereu că taţii barbari nu se culcă cu toate 
femeile din casa lor, îi replică May-may obosită. Uite, nu 
face el una ca asta. E împotriva religiei lui. 

— E un joss tare rău, pufni Ah Sam, să ai un astfel de tată, 
atât de înzestrat, şi religia lui să nu-i dea voie. 

May-may râse, şi-i dădu prosopul. 


— Hai, ia-o din loc, guriţă mică şi dulce. Într-un ceas să fii 
gata cu ceaiul, şi dacă întârzii cumva te bat de te smintesc. 

Ah Sam o şterse. May-may se parfumă şi, gândindu-se 
tulburată la rochia ei de bal şi la cealaltă surpriză pe care o 
pregătea, se duse în dormitor. 

Liza Brock deschise uşa cabinei şi se duse la cuşetă. 
Simţea cum de sub braţ îi curgea o sudoare rece. Ştia că 
soarta lui 'Tess se hotăra acum sau niciodată. 

— Hai, cocoş, spuse ea, zgâlţâindu-l din nou pe Brock. A 
venit vremea să te scoli. 

— Lasă-mă naibii în pace. 

Brock se întoarse pe partea cealaltă, legănat uşor de un 
val de maree ce săltase coca navei White Witch. 

— Am timp berechet să mă îmbrac. 

— De juma de ceas numa asta zici. Scoală-te, altfel o să 
întârzii. 

Brock căscă, se întinse, şi se săltă în capul oaselor în 
cuşetă. 

— Nici soarele n-a scăpătat ca lumea încă, spuse el cu 
ochii împăienjeniţi, uitându-se pe hublou afară. 

— Acuş vine şi Gorth şi voiai să fii gata mai devreme. Şi 
mai îs şi catastifele alea peste care trebuie să te uiţi 
împreună cu compradorele tău. Mi-ai zis doar să te trezesc. 

— Bine, bine, nu te mai înfierbânta atâta. 

Căscă din nou şi se uită la Liza. Avea o rochie nouă, din 
brocart de un roşu închis, cu o crinolină largă, iar pe 
dedesubt o groază de jupoane. Îşi strânsese părul într-un 
coc. 

— Arăţi tare mişto, spuse el din obişnuinţă şi se întinse din 
nou. 

Liza începu să se joace cu pălăria imensă din pene pe care 
o ţinea în mână, apoi o puse jos. 

— Să te ajut să te îmbraci, îi spuse ea. 

— Ce naiba! Doar ţi-am spus că costumul meu cel vechi e 
foarte bun, explodă el când zări pe marginea scaunului un 


costum nou. Tu crezi că banii curg aşa uşor de-i cheltuieşti 
ca pe apă chioară? 

— Nu, Cocoş, aveai nevoie de alte haine noi şi să vezi ce 
mândru o să arăţi. 

Îi întinse corsetul pe care moda îl decretase absolut 
necesar pentru un bărbat ca să-i facă mijlocul mai arătos. 
Brock înjură şi se dădu jos din cuşetă. După ce-şi strânse 
corsetul peste izmenele lungi de lână, o lăsă bombănind să-l 
ajute să se îmbrace. Dar când se uită în oglindă fu deosebit 
de încântat de sine. Cămaşa de dantelă încreţită i se 
revărsa pe piept, redingota maronie de catifea cu revere 
brodate cu fir de aur îi venea turnată: foarte lată la umeri şi 
strânsă pe talie. Nădragii albi stăteau bine strânşi pe el, 
prinşi în cizmele cu catarame, din piele neagră moale, 
făcute special pentru seară. Jiletcă oraj brodată, lanţ de aur 
la brâu, breloc. 

— Pe cinstea mea, arăţi ca regele Angliei, cocoş! 

Îşi pieptănă barba şi-şi scoase mândru pieptul în afară. 

— Ei bine, făcu el bosumflat, încercând să-şi ascundă 
satisfacția, poa' c-ai avut dreptate! Se întoarse în profil, 
netezindu-şi catifeaua mai bine pe piept. Poa' că se putea 
strânge şi mai bine pe pieptul meu, ei, ce zici? 

Liza râse. 

— Hai, flăcăule, gata, termină, spuse ea, mai puţin speriată 
acum. Crez că acul cu rubin o să-ţi vină mai bine la cravată 
decât ăl cu diamant. 

El schimbă acele de cravată şi continuă să se admire. Apoi 
râse şi el şi o prinse de mijloc, începu să fredoneze un vals 
şi o sili să facă vreo câţiva paşi de dans. 

— O să fii frumoasa balului, puiule! 

Liza se chinui pe moment să arate veselă, dar după ochi 
Brock putea să vadă că ceva nu era în regulă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea îşi scoase batista, îşi şterse sudoarea de pe faţă şi se 
aşeză. 

— E... ăăâ... vorba de Tess. 


— E bolnavă? 

— Nu, se simte bine. E... ăăăâ...oiaula bal! 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— l-am făcut şi o rochie... e... ăăă... frumuşică tare, i-am 
aranjat şi părul, şi-i gata şi te aşteaptă să-i dai încuviințarea 
înainte... 

— Atunci zi-i să se ducă în pat, Dumnezeule! Nu merge la 
nici un bal, pe Dumnezeu! Doar ştii care-i părerea mea în 
privinţa asta! Şi i-ai mai şi făcut rochie, aşa-i? şi ridică mâna 
s-o plesnească. 

— Ascultă-mă doar o clipă şi tu! spuse Liza, voinţa reuşind 
să-i stăvilească teama. Întâi ascultă-mă şi tu. Ea şi... 
Nagrek... 

Palma se opri în aer. 

— Ce-i cu Nagrek? 

— Mare noroc că a murit în noaptea aia. less... ăăă... ea... 
începură să-i curgă lacrimi pe faţă şiroaie. 

— N-am vrut să te supăr, da' ea... 

— A rămas grea? 

— Nu. Da” am trăit tot într-o teroare toate lunile astea din 
urmă cân' tu erai la Canton. Să nu cumva să mă fi înşelat. 
Da, mulţumesc lu' Dumnezeu, săptămâna trecută i-a venit 
din nou... Aşa că nu mai e nici o teamă. 

— Da' de-acu nu mai e fată mare? o întrebă el îngrozit. 

— Ba îi tot fecioară. 

Lacrimi îi curgeau pe faţă. 

— Atunci pen' numele lu' Dumnezeu, dacă-i tot fecioară, 
atunci ce naiba te mai frăsui atât? Ei, Liza! îi spuse el, 
bătând-o pe obraz. 

Liza ştia că n-ar fi fost niciodată în stare să-i spună că de 
fapt Tess nu mai era fată mare. Dar îi mulţumi Domnului că- 
i îngăduise s-o convingă pe fată că tot ce se întâmplase se 
petrecuse doar în închipuirea ei mai mult şi că rămăsese la 
fel de curată aşa cum trebuie să fie o fată. 

— Aste luni din urmă au fos' groaznice! spuse ea. 
Groaznice! Da”, Tyler, trebuie să ne fie învăţătură de minte. 


M-am chinuit din pricina ta şi pentru că nu vrei să vezi că 
fata a crescut. Tare m-am chinuit. Nu vezi câteodată nici 
pân! la vârful nasului! El dădu să o întrerupă, dar ea îl luă 
cu gura înainte. Tyler, te rog, mă rog de tine tare mult. 
Doar atât, să o vezi şi tu cum arată şi dacă şi tu crezi că a 
crescut îndestul, atunci o luăm cu noi, de nu, nu! l-am şi zis 
că numai tu hotărăşti. 

— Unde-i Tess acum? 

— În cabina principală. 

— Tu rămâi aici. 

— Da, cocoş! 

Capitolul douăzeci şi unu. 

Când noaptea se înstăpâni de-a binelea asupra Hong 
Kong-ului, Culum se duse până la marginea punţii dunetei 
navei Thunder Cloud şi lansă semnalul. Tunul bubui şi o 
clipă se lăsă o tăcere desăvârşită asupra întregii flote. Se 
uită nervos spre mal spre Happy Valley. Emoţia lui crescu şi 
mai mult când văzu o clipire de lumină, apoi alta, apoi tot 
lotul marin nr 8 se transformă într-o mare de lumină în 
plină mişcare. 

Pe mal servitorii îi dădeau zor să aprindă şi celelalte 
felinare. Sute de felinare fuseseră aranjate în jurul 
imensului cerc durat din scânduri geluite care formau 
ringul de dans, iar lumina lor era caldă şi ademenitoare. 
Mese şi scaune erau aşezate în grupuri frumos aranjate, pe 
fiecare masă fiind o lampă şi flori aduse de la Macao. Şi mai 
multe felinare erau înşirate pe frânghii întinse între pari 
zvelţi de bambus plasați lângă mesele mari puse pe capre, 
ce gemeau de mâncăruri. Altele erau aranjate deasupra 
butoaielor cu vinuri franţuzeşti, portugheze, celor cu rom, 
brandy şi whisky, vinuri seci, bere. Patruzeci de navete de 
şampanie odihneau la gheaţă, la îndemână. 

Servitorii mişunau pretutindeni, toţi frumos îmbrăcaţi în 
uniforme - pantaloni negri şi jachete albe, cozile dansându- 
le pe spate. Toţi stăteau sub ascultarea lui Chen Sheng, 
comprador al Nobilei Case. Avea un pântece imens, era 


îmbrăcat cu o robă luxoasă, iar tichia îi era bătută cu pietre 
scumpe. Catarama de centură era tăiată dintr-o singură 
bucată de jad alb din cel mai curat, nepreţuit, în picioare 
purta cizme negre de mătase cu nişte tălpi albe. Se aşezase 
în mijlocul ringului de dans ca un păianjen imens, şi se juca 
cu cele câteva fire lungi de păr ce-i crescuseră pe un neg 
din bărbie. Unul din servitorii săi îi făcea vânt cu un evantai, 
mişcând aerul blând al nopţii. 

Când totul fu rânduit după pofta inimii lui, se ridică cât era 
de gras şi ridică un braţ. Servitorii dădură năvală toţi să-şi 
ocupe locurile, şi rămaseră aşa ca nişte stane de piatră, în 
vreme ce el făcea ultima inspecţie. Încă o mişcare de mână 
şi un singur servitor se desprinse din cercul de lumină şi 
dispăru în întunericul țărmului, cu un fitil aprins în mână. 
Deodată izbucni o canonadă monstruoasă de pocnitori care 
ţinu mai multe minute, şi toţi cei de pe nave şi de pe țărm 
dădură fuga să privească. Apoi urmară rachetele şi luminile 
colorate, la care se adăugară şi mai mult zgomot şi fum, 
fulgerări de lumini şi iar pocnitori. Şi roţi de foc şi vulcani 
de artificii colorate. Bubuiturile continuară vreme de mai 
multe minute, răsună un tunet de parcă s-ar fi tras o salvă 
cu un întreg bord, şi pe cer explodară o sută de rachete de 
foc. Dăra lor urcă o clipă şi apoi dispăru. După un moment 
de tăcere tot cerul explodă în nuanţe de stacojiu, verde, alb 
şi auriu. Scânteile coborâră majestuos şi se stinseră în 
mare. 

Servitorul aprinse şi ultimul fitil şi o luă la fugă. Pe 
schelăria imensă de bambus ţâşniră flăcări roşii şi verzi, 
incendiind totul astfel încât se contură flamura Leului şi 
Dragonului. Imaginea pavilionului străluci mai multe minute 
şi dispăru într-o imensă explozie, la fel de brusc precum 
apăruse. 

O clipă se făcu beznă deplină, tulburată doar de un vuiet 
puternic de urale care reverberară în spaţiul închis de 
înălțimile din jur. Când ochii se obişnuiră din nou cu 
întunericul, se văzură din nou luminile ademenitoare ale 


ringului de dans. lar peste Hong Kong trecu un val de 
bucuroasă nerăbdare. 

Shevaun scâncea, mai să-şi dea sufletul. 

— Nu mai strânge, imploră ea. 

Menajera ei apucă mai bine şireturile corsetului şi se 
propti cu genunchiul în noada fetei. 

— Dă aerul afară din plămâni! porunci ea. 

Shevaun ascultă, fata mai trase o dată de şireturi şi le 
legă. Shevaun rămase cu suflarea tăiată. 

— Aşa, fetiţa mea, spuse menajera. Aşa da. 

Menajera era o irlandeză mărunţică şi curăţică, cu nişte 
mâini de fier, şi se numea Kathleen O'Rourke. Fusese bonă 
şi menajeră pentru Shevaun încă de când aceasta era în 
scutece, aşa că o adora acum. Părul închis la culoare îi 
scotea în relief faţa drăguță, ochii surâzători şi gropiţele din 
obraji. Avea treizeci şi opt de ani. Shevaun îşi redobândi 
echilibrul sprijinindu-se de scaunul din camera de toaletă şi 
gemu, abia putând să respire. 

— Am să leşin şi nu mai ajung să văd cum se încheie balul. 

Kathleen luă metrul şi măsură talia lui Shevaun. 

— Şaptesprezece inci şi jumătate, binecuvântată fie Sfânta 
Maria! Şi când ai să leşini, draga mea, poţi să fii sigură că 
vei arăta la fel de gingaşă ca un norişor şi toată lumea o să 
se uite la tine. 

Shevaun era îmbrăcată cu pantalonaşi cu volănaşe, în 
picioare ciorapi de mătase. Corsetul făcut din balene îi 
prindea şoldurile, îi strângea cumplit mijlocul şi urca în sus 
ca să-i susţină sânii şi să-i silească să iasă în evidenţă. 

— Trebuie să mă aşez o clipă, spuse ea sleită. 

Kathleen găsi sărurile şi le vântură pe sub nasul lui 
Shevaun. 

— Aşa, inimioara mea. Când o să te vadă muierile alea, ai 
să vezi că n-ai să mai ai chef să leşini chiar deloc. 
Binecuvântată Sfânta Maria, mama lui Iosif, o să fii 
frumoasa frumoaselor la balul ăsta. 

Se auzi un ciocănit puternic la uşă. 


— Încă nu eşti gata, Shevaun? strigă Tillman de afară. 

— Nu încă, unchiule. Dar nu mai durează mult. 

— Ei bine, grăbeşte-te, draga mea. Trebuie să ajungem 
înaintea Excelenței sale. 

Se auzi cum se îndepărtează cu pasul lui de bătrân. 
Kathleen chicoti. 

— Prostuţ omu' ăsta, draga mea inimioară. Habar nu are 
că o femeie trebuie să-şi pregătească apariţia. 

Quance îşi puse deoparte paleta de vopsele. 

— Asta-i! 

— Excelent, Aristotle, îi spuse Robb, şi o ridică pe micuța 
Karen în braţe să-şi vadă mai bine portretul. 

— Nu-i aşa, Karen? 

— Aşa arăt eu? spuse Karen dezamăgită. E groaznic. 

— E nemuritor, Karen, îi replică Quance, şocat de răspuns; 
o luă pe fetiţă din braţele tatălui ei şi o ţinu strâns. Ia uită-te 
la lumina aceea superbă din obrajii tăi, strălucirea din ochii 
tăi frumoşi, fericirea care pare să te înconjoare ca un halo. 
Pe barba lui Alcazabedabra, e la fel de minunat pe cât eşti şi 
tu. 

— Ei bine, catadicsi ea, îl îmbrăţişă, iar el o aşeză jos, şi 
fata se uită din nou lung la portret. Cine-i ăla Alcaza... cum 
ziceai? 

— Un prieten de-al meu, îi replică Quance serios. Un 
prieten bărbos care are grijă de pictori şi de copiii frumoşi. 
— E foarte, foarte frumos, interveni şi Sarah, cu o figură 
calmă. Şi acum întinde-o la culcare, că a trecut de mult 

vremea să intri în pat. 

— E devreme, se bosumflă Karen. Şi mi-ai spus că pot să 
mai stau până pleacă tata. 

Quance zâmbi, îşi şterse degetele cu terebentină şi-şi 
scoase halatul de lucru. Pantalonii mi-i iau mâine de la tine, 
Robb. 

— Da, bun înţeles. 

— Ei, şi acum ar cam trebui s-o şterg. 


Quance îşi întinse frumos jiletca brodată într-un purpuriu 
bătător la ochi şi-şi puse pe deasupra redingota din mătase 
aurie. 

— Domnule Quance, eu vă iubesc, spuse Karen. 
Dumneavoastră sunteţi foarte drăguţ, cu toate că tabloul e 
groaznic. 

Pictorul râse, o strânse pe fetiţă în braţe şi-şi puse în cap 
jobenul. 

— Robb, te aştept în barca cea mare. 

— Karen, de ce nu-l conduci pe domnul Quance să-i arăţi 
drumul? spuse Robb. 

— Sigur că da, făcu fata şi porni în paşi de dans spre uşă. 

Quance o luă pe urmele ei ţanţoş ca un păun. 

— Sarah, te simţi bine, draga mea? o întrebă Robb grijuliu. 

— Nu! îi replică Sarah cu răceală. Dar ce mai contează 
asta?! Mai bine du-te. O să întârzii. 

— Dacă pot să te ajut cu ceva eu rămân, îi replică Robb cu 
un efort. 

— Singurul lucru care mă poate ajuta e naşterea copilului, 
şi apoi nava care să mă ducă spre casă! Sarah îşi dădu plină 
de ţâfnă din ochi o şuviţă de păr moale. Şi să scap cât mai 
departe de insula asta blestemată! 

— Nu fii ridicolă! îi spuse el, nefiind în stare să se 
stăpânească, furia făcându-l să încalce hotărârea de a nu se 
certa cu ea. Asta nu are nimic de-a face cu Hong Kong-ul. 

— De când ne-am căpătuit cu Hong Kong-ul n-am avut 
parte de nimic altceva decât de necazuri, îi aruncă ea. Tu 
te-ai schimbat, Dirk s-a schimbat şi el, ba şi eu şi Culum. 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă aici? 
Hotărâsem în cele din urmă să plecăm cu toţii... apoi am dat 
faliment. Am fost cu toţii speriaţi de moarte şi am început să 
ne certăm ca chiorii, iar sărmana Ronalda şi familia lui Dirk 
au murit. Apoi vine tezaurul ăla şi ne salvează, da' nu, Dirk 
te vâră la mijloc şi tu eşti destul de slab ca să te descurci, 
aşa că până la urmă juri că ai să rămâi. Culum îl urăşte pe 
Dirk, Dirk pe Culum, iar tu ca prostul te-ai trezit la mijloc, 


fără să ai şi tu curajul o dată să iei ce ni se cuvine de drept 
şi să-i laşi în plata Domnului ca să te bucuri în ţară de 
agoniseală. Niciodată nu mi s-a întâmplat să depăşesc 
sorocul la naştere, da' acum am trecut de el. Niciodată nu 
m-am simţit atât de rău, da' acum mă simt ca naiba. Şi dacă 
vrei să-ţi spun şi ziua în care au început toate necazurile 
noastre, ţi-o pot spune: e 26 ianuarie 1841! 

— E o prostie, îi replică el, furios că ea reuşise să dea glas 
gândurilor care-l chinuiau şi pe el, şi înțelegând că şi el 
blestemase în cursul lungilor carturi de noapte ziua aceea. 
E o superstiție prostească, adăugă el mai mult ca să se 
convingă pe el decât pe ea. Ciuma a avut loc anul trecut. 
Banca a fost împinsă spre faliment tot anul trecut. Dar noi 
n-am aflat vestea decât când am ajuns la Hong Kong. Şi nu 
sunt nici aşa de prost cum crezi tu. Ne trebuie bani, o 
groază de bani. Şi un an nu înseamnă nimic, nici aici şi nici 
acolo. Mă gândesc la tine, la copii, la copiii lor. Trebuie să 
mai rămân. E hotărât aşa. 

— Ai luat bilete pentru drumul nostru de întoarcere? 

— Nu. 

— Atunci am să fiu bucuroasă dacă ai s-o faci de îndată. Eu 
n-am de gând să-mi schimb hotărârea, dacă asta îţi trece ţie 
prin minte. 

— Nu, Sarah, îi răspunse Robb cu răceală. Nu cred că ai 
să-ţi schimbi tu hotărârea. Am aşteptat ca să văd cum te 
simţi. Avem la dispoziţie o mulţime de nave. După cum 
foarte bine ştii şi tu. 

— Peste o lună din clipa de faţă am să fiu destul de 
zdravăână şi atunci... 

— N-ai să fii destul de întremată nici atunci, şi plecarea ta 
atât de pripită poate fi periculoasă. Atât pentru tine, cât şi 
pentru copil! 

— Atunci, poate că mai bine ne însoţeşti chiar tu până în 
ţară. 

— Nu pot! 


— Bineînţeles că nu. Ai lucruri mult mai importante de 
făcut, izbucni Sarah, lăsându-se pradă sentimentelor. 
Probabil că mai ai o curvă de păgână care abia aşteaptă. 

— Ah, mai bine ţi-ai ţine fleanca, pentru numele lui 
Dumnezeu. Doar ţi-am spus de o mie de ori... 

— Dirk şi-a şi adus una pe insulă. Tu de ce să faci altfel? 

— Şi-a adus? 

— Nu şi-a adus? 

Rămaseră cu privirea ţintă unul în ochii celuilalt, urându- 
se. 

— Mai bine du-te, îi spuse ea şi se întoarse cu spatele. 

Uşa se deschise şi Karen intră dansând în încăpere. Se 
aruncă în braţele tatălui ei, apoi alergă la maică-sa şi o 
prinse în braţe. 

— Tăticu' a aranjat cu nava care să ne ducă acasă, iubito! 
spuse Sarah, simțind cum pruncul o loveşte violent în 
pântece, sorocul i se apropia în fine, şi simţea cum o 
înjunghie o spaimă cu totul nelalocul ei. Anul ăsta facem 
Crăciunul acasă. Aşa-i că va fi minunat? O să avem şi 
zăpadă, şi colinde, şi cadouri minunate. Şi Moş Crăciun! 

— O, Doamne, îl iubesc pe Moş Crăciun. Dar ce-i aia 
zăpadă? 

— 'Totu-i alb... copacii şi casele... un fel de ploaie care se 
face gheaţă. E foarte frumos, şi magazinele sunt pline de 
jucării şi alte lucruri minunate! Vocea femeii începu să 
tremure şi Robb simţi în inimă cuțitul temerilor ei. O să fie 
atât de minunat să te vezi din nou într-un oraş adevărat. Nu 
într-o... pustietate... 

— Ei, eu acum mă duc, făcu Robb chinuit de mâhnire. 

O sărută în fugă pe Sarah pe obraz, dar femeia îşi feri abia 
simţit faţa, înfuriindu-l din nou. Robb o strânse pe Karen în 
braţe şi ieşi. 

Mary Sinclair făcu ultimele rectificări coafurii, prinse acolo 
unde se cuvenea bucheţelul de flori de câmp pe care i-l 
trimisese Glessing. Rochia ei - din mătase neagră ca 
smoala, mătase de Shantung, cu crinolina largă şi numai 


falduri - se purta peste nenumărate jupoane care foşneau 
la orice mişcare. Avea o tăietură modernă ca să scoată în 
relief umerii goi şi netezi, sânii plini. Se cercetă în oglindă 
fără mult interes. Din oglindă o privea un chip ciudat, în 
ochi se putea citi un fel de frumuseţe răzvrătită, obrajii 
erau lipsiţi de culoare. Buzele de un roşu adânc, strălucitor. 
Mary ştia că niciodată nu arătase mai bine. Oftă şi luă un 
calendar. Dar ştia că nu mai era nevoie să calculeze din nou 
zilele. Rezultatul era întotdeauna acelaşi, iar sensul 
descoperirii care o făcuse în dimineaţa aceea să urle va fi 
acelaşi: eşti însărcinată! 

O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne! 

Capitolul douăzeci şi doi. 

Culum se înclină plin de politeţe: 

— Bună seara! spuse el aproape mecanic, şi un alt musafir 
dispăru în mulţimea festivă. 

De aproape un ceas stătea lângă taică-său şi unchiu-său, 
întâmpinând politicos musafirii, şi aştepta cu nerăbdare ca 
ritualul să ia sfârşit. Privi spre ringul de dans. O căuta 
mereu pe Mary Sinclair prin mulţimea de umeri goi, rochii 
multicolore şi uniforme strălucitoare. O clipă se supără 
când o văzu că stă la palavre cu Glessing. Dar, la urma 
urmei, se gândi el, nu ai nici un motiv să fii gelos. Mary e cu 
siguranţă cea mai frumoasă femeie de aici şi George are 
dreptate să se aţină în preajma ei. Nu merită să-l condamni 
deloc. 

De fiecare parte a ringului fuseseră ridicate două estrade 
pentru orchestră, una pentru cea a marinei, cealaltă pentru 
a armatei. Când generalul a aflat că amiralul fusese de 
acord ca orchestra lui să onoreze serata, făcuse şi el la fel. 
Acum cânta orchestra armatei, îmbrăcată în uniforma 
stacojie. Toată lumea ardea de nerăbdare să înceapă 
dansul, dar trebuiau cu toţii să aştepte până sosea 
Longstaff. Şi întârzia, una dintre prerogativele sale. 

Culum se înclină dinaintea altui musafir, apoi a altuia, 
observând cu uşurare că şirul nou-sosiţilor se mai subţiază, 


îşi aruncă ochii spre țărm, de unde o ghirlandă de lanterne 
îi conducea pe musafiri de la bărcile lor spre locul 
petrecerii, şi văzu cuterul lui Longstaff ajungând la mal. 
Longstaff, arhiducele şi amiralul fură ajutaţi să coboare. 
Bun, îi trecu lui Culum prin minte. De acum nu mai durează 
mult. Din nou privirea îi rătăci spre ring şi de data asta îşi 
opri ochii asupra Manoelitei de Vargas. Şi ea îl ţintuia cu 
privirea pe deasupra evantaiului. Era deosebit de frumoasă, 
cu o piele foarte albă, ochi întunecaţi, părul negru prins 
într-o mantilla. Culum zâmbi şi se înclină uşor. Ochii fetei se 
plecară sfios, evantaiul flutură, ea se întoarse şi se depărtă. 
Culum îşi promise să o invite la cel puţin un dans. 

Îşi scutură un fir de praf imaginar de pe revere, conştient 
că era îmbrăcat după ultima modă din Anglia, cu mult 
înaintea multora aflaţi acolo în seara aceea. Haina de un 
albastru ca cerul, cu revere de mătase de un albastru 
închis, strânsă pe talie, lărgindu-se brusc pe coapse. 
Pantalonii de un albastru deschis, mulaţi pe el, erau vârâţi 
în cizme moi din piele neagră. Părul ondulat pe după urechi 
şi căzând în bucle peste gulerul înalt, scrobit. Croitorul lui 
Robb făcuse o treabă demnă de laudă, se gândi el. Şi atât 
de ieftin. Ei, cu o sută cincizeci de guinee pe lună îşi putea 
îngădui să-şi facă duzini de costume ca ăsta şi cizme. Viaţa e 
minunată. 

Se înclină în momentul în care un alt grup de invitaţi trecu 
prin faţa lui, lăsând în urma lui o dâră grea de sudoare 
străveche acoperită de parfum. Ciudat, îşi spuse el. Acum 
era în stare să-i adulmece pe ceilalţi şi aceştia cam puţeau. 
Era mirat că nu băgase de seamă asta mai înainte. Fără 
îndoială, acum se simţea mai bine ca oricând, mult mai bine 
de când făcea câte o baie zilnic şi-şi schimba şi hainele 
totodată. Tai-Panul a avut dreptate. 

Îşi urmări cu privirea tatăl, care era prins într-o discuţie 
aprinsă cu Morley Skinner. Culum era conştient că oamenii 
nu-l slăbeau din priviri, iar chipul lui exprima duşmănie. În 
ceea ce-i privea pe musafirii aceştia, nu exista nici un semn 


că ostilitatea dintre tată şi fiu s-ar fi atenuat. De fapt chiar 
se adâncise, transformându-se într-o politeţe rece. De când 
începuseră jocul acesta, Culum băgase de seamă că-i venea 
tot mai uşor să-şi joace în public rolul mincinos. Culum, fii 
cinstit cu tine, îşi spuse el. Recunoaşte că de-acum nu-l mai 
idolatrizezi. Încă îl respecţi... dar ştii bine că e un eretic, 
bărbat adulter şi poate avea o primejdioasă influenţă 
asupra ta. Aşa că acum nu te mai prefaci... ci chiar simţi 
răceală faţă de el. Răceală şi precauţie. 

— Haide, Culum, flăcăule, îi şopti Robb stânjenit. 

— Ce spui, unchiule? 

— A, nimic. Doar că în seara asta e sărbătoare. 

— Da, aşa-i. 

Culum citi expresia de îngrijorare din privirile lui Robb, 
dar nu spuse nimic şi se întoarse din nou să-şi salute 
invitaţii şi să o urmărească pe Mary şi din când în când să-i 
arunce o privire Manoelitei. Hotări în sinea lui să nu-i mai 
spună lui Robb ce se petrecuse între el şi Tai-Pan pe vârful 
muntelui. 

— Încă nu l-aţi cunoscut pe nepotul meu Culum, îl auzi el 
pe Robb spunând cuiva. Culum, ţi-o prezint pe domnişoara 
Tess Brock. 

Culum se întoarse. Inima i se zvârcoli şi el se îndrăgosti pe 
loc. 'Tess tocmai îi făcea o plecăciune. De la mijloc în jos, 
rochia i se înfoia imens, faldurile brocartului de mătase albă 
fiind înghiţite de cascada nenumăratelor jupoane ce ieşeau 
de dedesubtul tivurilor ca o spumă. Părea să aibă un 
mijlocel neînchipuit de mic sub pieptarul cu decolteu adânc 
ce-i scotea în evidenţă bustul. Părul blond îi cădea în bucle 
moi pe umerii goi. Culum văzu nişte ochi albaştri şi o gură 
ademenitoare. lar ea se uita la el cu aceeaşi intensitate cu 
care se uita ella ea. 

— Sunt onorat să vă întâlnesc, se auzi el îngăimând cu o 
voce pe care nu şi-o recunoştea. Poate îmi puteţi face 
cinstea primului dans. 


— Mulţumesc, domnule Struan, o auzi el spunând cu 
glăsciorul ei ca un clopoțel, şi apoi dispăru. 

Liza urmărise scena foarte atentă. Văzuse expresia de pe 
faţa lui Culum ca şi privirea lui Tess. O, Doamne, dă să se 
întâmple şi asta, îngăduie, se rugă ea în vreme ce mergea în 
urma lui Brock prin sală. 

— Eu nici n-am mai recunoscut-o pe micuța Tess. Tu da? îi 
spuse Struan lui Robb. 

Şi el băgase de seamă schimbul de priviri dintre feciorul 
lui şi fata lui Brock, şi mintea lui şi începu să cântărească 
avantajele şi pericolele inerente în cazul unei căsătorii între 
Culum şi less. Doamne Isuse Cristoase! 

— Nu. Uită-te la Brock. Plesneşte de mândrie. 

— Da. 

— Şi uită-te şi la Mary. Niciodată nu mi-am putut închipui 
că poate fi atât de... năucitoare. 

— Da. 

Struan o urmări o vreme cu privirea pe Mary. Rochia 
neagră îi scotea în evidenţă paloarea luminoasă şi eterică a 
pielii. Apoi o cercetă pe Manoelita. Şi din nou se întoarse la 
Tess. Tocmai îi zâmbea lui Culum, care-i răspundea în 
acelaşi fel, uitând de toate. Doamne Dumnezeule, se gândi 
el. Culum Struan şi less Brock. 

— Fir-ar să fii, Shakespeare! exclamă el fără să vrea. 

— Ce-i, Dirk? 

— Nimic. Aş zice că Mary e în cursa pentru premiu. 

— Dar nu e de aceeaşi clasă cu cealaltă, Dumnezeule, 
spuse Quance, în timp ce trecea pe lângă el făcându-i cu 
ochiul. Nu se compară cu Manoelita de Vargas. 

— Sau Shevaun, pun pariu! îi replică Struan, când o să 
binevoiască ea să ne onoreze cu prezenţa. 

— Ah, delicioasa domnişoară Tillman. Aud că nu poartă 
nimic altceva pe ea decât nişte pantalonaşi şi un voal foarte 
subţire. Nimic altceva! Ei, imense sfere ale lui Jupiter! 

— Ah, Aristotle, îl acostă Jeff Cooper, îndreptându-se spre 
ei. Pot să-ţi spun două vorbe? E vorba de comanda unui 


tablou. 

— Doamne, binecuvântează minunea sufletului meu! Nu 
mai pricep ce i-a apucat pe toţi, începu Quance bănuitor. 
Toată ziua n-am avut parte decât de comenzi. 

— Cu toţii am priceput aşa deodată perfecțiunea artei 
dumitale, îi replică Cooper iute. 

— Şi cam venise timpul şi pentru asta, Dumnezeule, ăsta-i 
adevărul adevărat şi nemuritor. Preţurile au cam urcat la 
mine. Cincizeci de guinee. 

— Hai să discutăm problema lângă o sticlă de şampanie, ce 
zici? Cooper îi făcu pe furiş cu ochiul lui Struan peste capul 
lui Quance şi-l pilotă pe mărunţel în altă parte. 

Struan râse. Dăduse cuvântul de ordine ca toată lumea să 
aibă grijă ca Quance să nu aibă o clipă de răgaz, departe de 
limbile flecare, până în clipa când îşi încheia menirea de 
jurat... lar pe Maureen Quance o izolase efectiv la bordul 
navei celei mici, îndepărtând toate bărcile. În clipa aceea 
apărură în lumina ringului Longstaff, arhiducele şi amiralul. 
Se auzi un duruit de tobe şi toată lumea se ridică în picioare 
când orchestrele intonară „Dumnezeu să o păzească pe 
regină”. Apoi, cam şchiopătând, intonară imnul naţional al 
Rusiei, iar în cele din urmă „Condu Marea Britanie”. 
Izbucniră aplauze. 

— Domnule Struan, un gest foarte atent din partea 
dumneavoastră, îi spuse Sergheiev. 

— Înălţimea voastră, plăcerea a fost a noastră. Vrem să vă 
simţiţi la fel ca acasă. 

Struan ştia că toţi ochii erau îndreptaţi asupra lor, la fel de 
bine cum ştia că îşi alesese costumul cu multă înţelepciune. 
Spre deosebire de toţi ceilalţi, se îmbrăcase în negru, de 
sus până jos afară de o panglică mică verde cu care îşi 
legase părul lung la ceafă. 

— Poate că veţi avea plăcerea să deschideţi primul dans? 

— Aş fi foarte onorat, dar tare mi-e teamă că nu am făcut 
cunoştinţă cu niciuna dintre doamne. 


Sergheiev purta o impresionantă uniformă de cazac, cu 
pelerina aruncată elegant pe umăr, şi o sabie de ceremonie 
prinsă într-o cingătoare bătută în pietre scumpe. Doi 
servitori în livrea aşteptau supuşi ordinele sale. 

— Se poate uşor repara acest inconvenient, îi replică 
Struan vesel. Poate că ne veţi face cinstea să alegeţi. Voi fi 
încântat să fac prezentările de rigoare. 

— Ar fi foarte nepoliticos din partea mea. Poate că mai 
bine ar fi să hotărâți dumneavoastră cine să-mi facă această 
onoare. 

— Şi să mă aleg cu ochii scoşi? Bine atunci. 

Struan se întoarse şi porni să parcurgă ringul. Manoelita 
ar fi cea mai bună alegere. Asta ar onora imens şi i-ar face o 
nespusă plăcere societăţii portughezilor pe care şi Nobila 
Casă şi toţi ceilalţi negustori se bazează fără şovăire şi de 
unde îşi procură funcţionari, contabili, magazioneri - adică 
îi furnizează pe toţi cei care fac companiile să funcţioneze. 
Mary Sinclair ar fi o alegere aproape la fel de bună, pentru 
că în seara asta arăta ciudat de interesantă, cea mai 
frumoasă femeie din sală. Dar prin alegerea ei nu era nimic 
de câştigat, doar sprijinul lui Glessing. Struan băgase şi el 
de seamă cât de îndatoritor se învârtea Glessing în jurul ei. 
De când ajunsese căpitan al portului, situaţia şi influenţa lui 
crescuseră considerabil. Şi ar fi un aliat foarte util. 

Struan văzu cum ochii Manoelitei se fac şi mai mari, iar lui 
Mary Sinclair i se tăie suflarea când el porni înspre ele. Dar 
el se opri în faţa lui Brock. 

— Tyler, cu permisiunea ta, poate că Tess ar fi dispusă să 
deschidă primul dans împreună cu arhiducele? 

Struan fu încântat de uluirea pe care vorbele lui o 
stârniră. Brock dădu din cap afirmativ, şi se înroşi tot de 
mândrie. Liza era în extaz. 'Tess roşi, mai-mai să leşine. lar 
Culum îşi blestemă şi-şi uri tatăl, şi-l binecuvântă pentru că- 
i făcuse această cinste lui Tess. Şi toţi negustorii se 
întrebară dacă Tai-Panul era pe cale să încheie pace cu 
Brock. Şi dacă era aşa, atunci în ce scop? 


— Nu pot să cred una ca asta, făcu Glessing. 

— Mda, încuviinţă Cooper îngrijorat, ştiind bine că o 
înţelegere între Brock şi Struan nu va fi spre folosul lui. Nu 
prea se leagă. 

— Ba se leagă foarte bine, interveni Mary. Ea e cea mai 
tânără şi merită această onoare. 

— Aici la mijloc e mult mai mult decât atât, domnişoară 
Sinclair, spuse Glessing. Tai-Panul nu face nimic doar aşa, 
fără motiv. Probabil că speră că fata o să alunece şi o să-şi 
rupă un picior, sau aşa ceva. Îl urăşte pe Brock. 

— Domnule căpitan Glessing, cred că nu e un gând 
frumos, îi replică Mary tăioasă. 

— Da, aşa-i, şi îmi cer scuze pentru că am spus cu voce 
tare ceea ce gândeşte toată lumea! Glessing regretă prostia 
pe care o făcuse, trebuia să fi bănuit că atâta inocenţă 
neprihănită nu putea decât să sară în apărarea acelui 
diavol. M-am supărat numai pentru că sunteţi cea mai 
frumoasă femeie aici de faţă şi aţi fi meritat fără îndoială 
această onoare. 

— Eşti foarte amabil, dar nu mai trebuie să socoteşti că 
Tai-Panul când face ceva o face numai din răutate. Nu e 
adevărat! 

— Aveţi dreptate, eu am greşit, îi răspunse Glessing. Poate 
că... că-mi veţi îngădui mie primul dans... şi apoi să vă 
conduc la masă. Atunci am să fiu convins că am fost iertat. 

De mai bine de un an de zile ea îl cântărise pe George 
Glessing ca pe un eventual soţ. Îi plăcea de el, dar nu-l 
iubea. Dar acum totul se dusese de râpă, îi trecu ei prin 
minte. 

— Mulţumesc, îi spuse ea, îşi plecă ochii în pământ şi-şi 
flutură evantaiul. Numai dacă-mi promiţi să fii mai... mai 
blând. 

— Promit! sări Glessing fericit. 

Struan o conduse pe Tess pe ring. 

— Fetiţo, ştii să dansezi vals? 


Fata încuviinţă dând din cap, încercând să nu se uite spre 
Culum. 

— Îmi îngăduiţi să v-o prezint pe domnişoara Tess Brock, 
Înălţimea voastră? Arhiducele Alexei Sergheiev. 

Tess rămase paralizată, cu genunchii tremurând. Dar 
gândul la Culum, felul cum o privise o făcură să-şi 
redobândească încrederea şi echilibrul. 

— Sunt onorată, Înălţimea voastră, spuse ea, făcând o 
reverență. 

Arhiducele se înclină şi el şi-i sărută curtenitor mâna. 

— Onoarea e pentru mine, domnişoară Brock. 

— Aţi avut o călătorie plăcută? întrebă ea, făcându-şi vânt 
cu evantaiul. 

— Sigur, mulţumesc, îi spuse el şi se întoarse spre Struan. 
Toate tinerele englezoaice sunt atât de frumoase! 

Nici n-apucă el bine să-şi termine fraza când Shevaun 
apăru unduindu-se în lumină la braţul lui Tillman. Rochia ei 
era o spumă de voaluri verzui, crinolina imensă, ca un 
clopot. Partea din afară a crinolinei ajungea până la 
genunchi pentru a da mai multă mişcare duzinei de falduri 
ale jupoanelor de culoarea smaraldului care cădeau în 
cascade. Purta mănuşi lungi verzui, iar în părul roşu se 
legănau nişte pene de pasărea paradisului. Şi, incredibil, 
corsajul nu avea nici un fel de bretele de susţinere. 

— Îmi pare rău că am întârziat, Excelenţa voastră, 
domnule Struan, spuse ea, făcând o reverență în tăcerea 
care se lăsase. Dar tocmai când plecam mi s-a rupt o 
cataramă de la pantof. 

Longstaff se strădui să nu-i mai alunece ochii spre 
decolteul ei, întrebându-se ca toţi ceilalţi cum naiba de 
rochia aceea stătea pe ea fără nici un fel de bretele şi dacă 
nu cumva la un moment dat nu va cădea singură. 

— Shevaun, întotdeauna ştii să-ţi alegi perfect momentul! 
spuse Longstaff şi se întoarse spre Sergheiev. Să vă prezint 
pe domnişoara Shevaun Tillman din America. A, da, şi pe 
domnul Tillman. Înălţimea sa, arhiducele Alexei Sergheiev. 


Rămânând uitată de toată lumea, Tess o văzu pe Shevaun 
cum face iar o reverență, şi o uri pentru că-i răpise 
momentul de glorie. Era pentru prima oară când simţea 
gelozie faţă de o altă femeie. Şi tot pentru prima dată se 
gândi la sine ca la o femeie şi nu ca la o fetiţă. 

— Ce minunată rochie, domnişoară Tillman, spuse ea 
mieros. Aţi făcut-o singură? 

Ochii lui Shevaun aruncară fulgere, dar îi răspunse la fel 
de dulce: 

— O, nu, draga mea, eu nu sunt la fel de talentată ca 
dumneata, din păcate. 

Tu, curvă de căţea cu gură de canal! 

— Shevaun, poate că-mi oferi onoarea primului dans? 
spuse Longstaff. 

— Încântată, Excelenţă. 

Era exaltată de invidia şi gelozia pe care simţea că le 
stârnise. 

— Totul e atât de frumos, Tai-Pan! şi-i zâmbi lui Struan. 

— A, mulţumesc. 

Se întoarse şi-i făcu semn dirijorului orchestrei marinei. 
Bagheta se lăsă şi se auziră primele acorduri tulburătoare 
ale unui vals vienez. Deşi toată lumea se încrunta când 
auzea de vals, acesta ajunsese cel mai popular dans. 
Arhiducele o conduse pe 'Tess în mijlocul ringului, iar 
Shevaun se rugă ca Tess să se împiedice de propria-i rochie 
şi să cadă; sau şi mai bine să danseze ca o mătură. Dar less 
plutea ca o frunză. Longstaff o conduse pe Shevaun pe ring. 
În vreme ce se rotea cu o minunată graţie, băgă de seamă 
că Struan se îndreptase spre o frumoasă portugheză cu 
ochi negri pe care nu o mai văzuse înainte şi simţi că o 
cuprinde furia. Dar la următoarea piruetă, Shevaun 
observă că Struan o condusese pe Liza Brock pe ring şi prin 
minte îi trecu: Ah, Tai-Pan, deştept bărbat mai eşti. Apoi 
dădu cu ochii de Tess şi arhiduce ocupând mijlocul ringului 
şi atunci îl conduse şi ea într-acolo pe Longstaff care dansa 


foarte bine şi el, fără să-l lase să bănuiască măcar că era 
condus. 

Culum stătea pe margine şi privea. Luase o sticlă de 
şampanie şi dădu pe gât băutura fără să-i simtă gustul, apoi 
se trezi făcând o plecăciune dinaintea lui Tess şi invitând-o 
pentru al doilea dans. Nici nu băgă de seamă încruntătura 
lui Brock şi nici manevra Lizei de a-i abate atenţia de la ei. 
Sau brusca curiozitate a lui Gorth. Urmară apoi valsuri, 
polci şi dansuri scoțiene şi galopuri. La încheierea fiecărui 
dans, Shevaun era înconjurată din toate părţile, cum de 
fapt era şi Manoelita, dar cu mai multă prudenţă. Culum 
dansa acum al treilea dans cu Tess, iar convenienţele 
sociale nu îngăduiau mai mult de patru dansuri împreună 
într-o seară. La ultimul dans înainte de servirea cinei, 
Struan îşi croi drum prin cercul care o asalta pe Shevaun. 

— Domnilor, spuse el cu o hotărâre care nu accepta 
discuţii, îmi pare rău, dar acest dans e de drept al gazdei. 

Bărbaţii mârâiră, dar îi îngăduiră să le-o răpească. Nici nu 
mai aşteptă să înceapă primele acorduri ale muzicii şi o 
conduse pe ring. Jeff Cooper îi urmărea cu gelozie. Fusese 
de fapt dansul promis lui. 

— Arată bine împreună, îi spuse el lui Tillman. 

— Da. De ce nu-i faci curte mai hotărât? Doar ştii părerile 
mele şi pe ale fratelui meu. 

— E timp destul. 

— Nu acum, când Shevaun e încă nemăritată. 

Ochii lui Cooper se îngustară. 

— Ai încuraja o astfel de căsătorie? 

— Bineînţeles că nu. Dar mi se pare că e cât se poate de 
clar că Shevaun e îndrăgostită de omul ăsta! După care 
Tillman adăugă morocănos: A cam venit vremea să se aşeze 
la casa ei. De când a venit încoace n-am avut parte decât de 
necazuri şi m-am săturat să mai fiu câinele ei de pază. Eu 
ştiu care sunt sentimentele tale, aşa că cere-i în mod oficial 
mâna şi să încheiem povestea asta. 


— Nu, până când nu sunt sigur că e dispusă să mă 
accepte... şi să fie încântată de propunere... prin buna ei 
voie. Doar nu e o sclavă care să fie cumpărată şi vândută. 

— De acord. Dar e femeie, minoră pe deasupra, şi va face 
ceea ce tatăl ei şi cu mine socotim a fi în cea mai mare 
măsură în interesul ei. Jeff, îmi pare rău că trebuie să ţi-o 
spun, dar nu aprob atitudinea ta. E ca şi cum ai căuta-o cu 
lumânarea. 

Cooper nu-i răspunse. Se uită lung la Shevaun, simțind o 
durere în vintre. 

— Sunt o pereche perfectă, spuse Mary, dorind cu 
disperare să fie în locul lui Shevaun. 

Şi în clipa aceea se simţi deodată murdărită din cauza 
vieţii ei secrete, a copilului, a lui Glessing. În seara aceea 
fusese atât de tandru, tandru şi viril, şi mai ales foarte 
englez şi foarte curat. Şi aproape că-i dădură lacrimile 
gândindu-se la dragostea ei zadarnică pentru Tai-Pan. 

— Aşa e, îi răspunse Glessing. Dar dacă mai există 
dreptate pe lumea asta, dumneavoastră veţi câştiga 
premiul, domnişoară Sinclair. 

Fata reuşi să zâmbească silit, şi încercă să se gândească 
oare al cui putea fi copilul... deşi asta oricum nu mai conta, 
pentru că oricum acest tată era chinez. Să dai naştere unui 
bastard chinez! Înainte de a se întâmpla una ca asta eu voi 
fi moartă! îşi promise ea. Încă două-trei luni şi după aceea 
se va vedea. Dar n-am să ajung eu să văd sila şi reproşurile 
zugrăvindu-se pe feţele celorlalţi. Şi lacrimile îi înrourară 
ochii. 

— Ei, ei, Mary, spuse Glessing, atingându-i plin de 
dragoste mâna. Nu trebuie să plângi doar pentru că ţi-am 
făcut un compliment. Eşti într-adevăr cea mai minunată 
fiinţă de aici... cea mai minunată pe care am văzut-o eu 
vreodată. Asta-i adevărul adevărat. 

Ea îşi şterse lacrimile, ascunzându-se în spatele 
evantaiului. Şi prin ceața aceea plină de groază care părea 
s-o înconjoare văzu deodată chipul lui May-may. Ar putea 


May-may s-o ajute? Poate că chinezii aveau tot felul de 
leacuri pentru a lepăda un copil. Dar asta ar însemna crimă. 
Crimă! Nu, e vorba doar de trupul meu, şi Dumnezeu nu 
există, şi dacă voi avea copilul ăsta voi fi blestemată. 

— Iartă-mă, dragă George, spuse ea, mai împăcată cu sine 
acum când se hotărâse şi ştia ce are de făcut. Am avuto 
secundă senzaţia că o să leşin. 

— Acum te simţi mai bine? 

— A, sigur! 

Glessing radia de fericire şi de dragoste protectoare. 
Sărmana fată gingaşă, se gândi el. Are nevoie de cineva 
care să aibă grijă de ea, şi acel cineva sunt eu. Numai eu! 

Struan se opri chiar în mijlocul ringului. 

— Tocmai mă întrebam, Iai-Pan, când o să-mi faci şi mie 
onoarea asta! Shevaun radia parşivenie. 

— Acest dans e în onoarea ta, Shevaun, îi spuse el de-a 
dreptul. 

Şi răsună prima măsură a celei mai tulburătoare dintre 
toate melodiile de pe pământ. Cancan. Un dans sălbatic, 
comic, scandalos, ce obliga dansatorii să salte sus 
picioarele, dans care ajunsese la modă la Paris prin anii '30, 
luase cu asalt capitalele Europei, dar în cercurile înalte 
fusese interzis, ca fiind imoral. 

— Tai-Pan, exclamă fata uluită. 

— L-am mituit eu pe dirijor, îi şopti Struan. 

Fata ezită, dar simțind asupra ei toate acele priviri 
scandalizate, prinse fără mofturi mâinile lui Struan, ritmul 
muzicii biciuindu-i nervii. 

— Bănui că n-o să ne trezim că rămâi fără rochie! spuse el. 

— Bănui că în cazul ăsta o să ai grijă să mă aperi, nu? 

Şi începură să arunce picioarele în aer. Shevaun se 
desprinse din braţele lui Struan, îşi săltă fustele, picioarele 
zvâcniră în sus de i se zăriră pantalonaşii. Izbucni subit un 
chiot vesel când bărbaţii se repeziră să-şi aleagă 
partenerele. Acum toţi dansau şi-şi azvârleau picioarele în 


aer, dominați de ritmul molipsitor, ademenitor. Muzica îi 
înnebuni. Pe toţi. 

Când se încheie, izbucniră aplauze sălbatice şi urlete care 
cereau un bis şi orchestra începu din nou. Mary uită de 
sarcină şi Glessing se hotări ca în seara aceea să solicite... 
să ceară... Dumnezeule mare... să-l roage pe Horatio să le 
binecuvânteze căsătoria. Dansatorii continuară să se 
învârtă, să arunce din picioare, să strige de bucurie, să 
gâfâie, şi apoi totul se termină. Tinerii îi înconjurară pe 
Shevaun şi Struan, îi mulţumiră lui, o felicitară pe ea. 
Shevaun îl apucase posesivă de braţ, îşi făcea vânt cu 
evantaiul, imens de încântată de sine. Struan îşi şterse 
sudoarea de pe frunte şi se simţi foarte bucuros că cele 
două isprăvi puse de ella cale ieşiseră bine: Tess şi 
cancanul. 

Toţi se întoarseră la locurile lor, servitorii începură să 
apară cu tăvi cu mâncare. Somon afumat şi jambon afumat, 
apoi peşte şi stridii şi scoici şi cârnaţi. Fructe proaspete pe 
care Chen Sheng le coborâse de pe o lorce ce întreprinsese 
o periculoasă călătorie până la Manila. Hălci de carne 
proaspătă de vită cumpărate de la marină şi care acum se 
perpeleau înfipte în grătare pe focuri. Purcei de lapte. 
Răcituri în gelatină îndulcită. 

— Pe viaţa mea, exclamă Sergheiev, de ani de zile n-am 
mai văzut atâta mâncare şi nu m-am mai distrat atât de 
bine, domnule Struan. 

— Bineînţeles, înălţimea voastră, spuse Shevaun, ridicând 
o sprânceană, pentru Nobila Casă e ceva cât se poate de 
obişnuit. 

Struan râse laolaltă cu toţi ceilalţi şi se aşeză în capul 
mesei. La dreapta lui stătea Sergheiev, Longstaff la stânga, 
Shevaun lângă arhiduce, Mary Sinclair lângă Longstaff, 
Glessing alături de ea, gata să-i împlinească orice dorinţă. 
La aceeaşi masă mai erau Horatio, Aristotle, Manoelita şi 
amiralul. Apoi Brock şi Liza, şi Jeff Cooper. Robb şi Culum 
oficiau în calitate de gazde la mesele lor. 


Struan îi aruncă o privire lui Aristotle şi se întrebă cum de 
reuşise el să-l convingă pe Vargas pentru a-i îngădui 
Manoelitei să-i fie parteneră de masă. Dumnezeule mare, îi 
trecu lui prin minte, nu cumva tocmai Manoelita e cea care- 
i pozează pentru tabloul acela? 

— Cancanul, începu Longstaff să vorbească, p'onoarea 
mea, un joc drăcesc, periculos, 'Tai-Pan. 

— Excelenţă, nu atunci când e vorba de atâţia oameni 
moderni. Se pare că toată lumea s-a distrat cu dansul 
acesta foarte tare. 

— Dar dacă domnişoara Tillman nu ar fi avut iniţiativa, 
interveni Sergheiev, mă îndoiesc că cineva dintre noi ar fi 
avut atâta curaj. 

— Ce altceva putea face un biet trup, Înălţimea voastră? 
replică Shevaun. În joc era onoarea! Se întoarse spre 
Struan. 'Tai-Pan, ai pus la cale o treabă foarte obraznică. 

— Da, răspunse el. Dacă mă iertaţi o clipă, am să mă duc 
să văd dacă şi ceilalţi invitaţi ai mei se bucură de toată 
atenţia. 

Porni printre mese, salutând pe toată lumea. Când ajunse 
la masa lui Culum, se lăsă tăcere şi Culum ridică privirea. 

— Totu-i în regulă, Culum? 

— Da, mulţumesc. 

Culum se arătă de o perfectă politeţe, lipsită de orice 
căldură. Gorth, care stătea în faţa lui Tess, la masa lui 
Culum râse neauzit. Struan se îndepărtă. 

După ce se încheie masa, doamnele se retraseră în cortul 
cel mare ce fusese ridicat special pentru ele alături de 
celălalt. Bărbaţii se strânseră în jurul meselor, îşi aprinseră 
trabucurile şi gustară vinul de Porto, bucuroşi că sunt 
numai ei singuri, cel puţin o vreme. Se tolăniră confortabil 
şi discutară preţul în creştere al mirodeniilor şi al spaţiilor 
de transport. Toată lumea hotări că Shevaun era cea care 
avea să câştige, dar Aristotle nu părea convins de asta. 

— Dacă nu-i acorzi ei premiul, o să te ucidă, îi spuse Robb. 


— Ah, Robb, micuţule nevinovat! îi replică Aristotle. Toţi aţi 
rămas vrăjiţi de ţâţele ei... e drept, sunt impresionante... 
dar întrecerea asta e pentru cea mai bine îmbrăcată, nu 
pentru cea mai bine... dezbrăcată! 

— Dar are o rochie minunată. Cea mai minunată, sigur! 

— Sărmane, încă nu ai reuşit să ai priceperea ochiului 
unui pictor - sau răspunderea unei alegeri istorice. 

Sorţii lui Shevaun câştigară şi alţi aderenţi. Mary era şi ea 
favorită. Manoelita îşi dobândi şi ea partizanii ei. 

— Tu pe cine susţii, Culum? îl întrebă Horatio. 

— Pe domnişoara Sinclair, bineînţeles, îi răspunse Culum 
plin de tact, deşi în ceea ce-l privea nu exista decât o 
singură fiinţă demnă de a fi omagiată. 

— Eşti foarte drăguţ, îi răspunse Horatio, şi se întoarse 
când îl auzi pe Mauss strigându-l. Scuză-mă o clipă. 

Culum se aşeză la o masă, bucuros să rămână singur cu 
gândurile lui. Tess Brock. Ce nume minunat! Şi ce frumoasă 
e! Ce femeie atrăgătoare! îl văzu pe Gorth îndreptându-se 
spre el. 

— Struan, pot să-ţi şoptesc o vorbuliţă la ureche? 

— Bineînţeles. Nu vrei să stai jos? încercă Culum să-şi 
ascundă stânjeneala. 

— Mulţam frumos. 

Gorth se aşeză. Îşi puse mâinile imense pe tăblia mesei. 


— Mai bine s-o iau de-a dreptul. lo doar aşa ştiu. E vorba 
de tac-tu şi de tata. Îs duşmani, asta-i, ce să-i faci, n-ai ce-i 
face. Noi, tu şi cu mine, n-avem ce ne amesteca. Da' numai 
fincă ei îs duşmani, nu-i musai să fim şi noi. Cel puţin pe 
mine aşa mă bate gându'. China-i îndestul de mare şi pen! 
tine şi pen' mine. Ne încape p-amândoi. Cel puţin aşa mă 
bate pe mine gându'. Mi s-a făcut o greață de moarte cân' îi 
văd cât de prosteşte se poartă unu' cu altu'. Ca şi atunci 
când cu gorganu'. Amândoi ar fi fost în stare să-şi 
primejduiască şi casă şi tot numai să-şi cinstească ei 
obazu'... De nu suntem cu băgare de seamă, o să ajungem 
să ne târască şi pe noi în cearta lor şi să fim duşmani, noi 
ăştia doi, deşi n-avem nimic de împărţit. Ce gândeşte tac-tu, 
ce are-n minte taică-mio e treaba lor. Noi doi s-o luăm 
cinstit de la capăt. Fără ascunzişuri. Poa' ajungem şi 
prietenari, cine ştie! Da' pe mine mă bate gându' că n-ar fi 
creştineşte ca noi doi să ne duşmănim din cauza alor taică- 
Mio şi tac-tu. Ce zici? 

— De acord, îi replică Culum, uluit de această ofertă de 
prietenie. 

— Io nu zic că taică-mio nu are dreptate şi are tac-tu. Zic 
doar că noi, ca doi bărbaţi ce suntem, să ne ducem viaţa aşa 
cum socotim noi, cât mai bine! şi faţa brutală a lui Gorth se 
încreţi într-un zâmbet. Flăcăule, pari cam descumpănit de-a 
binelea! 

— Ilartă-mă. Ştii... mi-ar plăcea să fim prieteni. Dar nu m- 
am aşteptat niciodată ca tu... ca tu să fii atât de descuiat la 
minte. 

— Ei, vezi! Asta-i şi părerea mea, pe Dumnezeu de nu. Noi 
n-am schimbat nici măcar două vorbe în toată viaţa noastră, 
da' mi se părea mie că trebuie să te urăsc până-n măduva 
oaselor. Caraghios, nu? 

— Aşa-i. 

— N-o să fie chiar aşa de uşor ceea ce probăluim noi acum. 
Şi ţine minte că noi am avut parte de cu totul altă viaţă, tu 
şi io. lo mi-am făcut şcoala pe o navă. La zece ani eram 


marinar. Aşa că să nu iei în seamă purtările mele şi cum 
vorbesc. Da' chiar şi aşa io ştiu mai multe despre tainele 
comerţului cu China decât mulţi alţii şi îs şi cel mai bun 
marinar în apele astea. Poa'-n afară de taică-mio şi ticălosul 
ăla de Orlov. 

— Orlov e chiar atât de bun? 

— Da. Amărâtul ăla a avut un rechin drept părinte şi a fost 
alăptat de o vrăjitoare a mării! Gorth luă puţină sare 
vărsată pe masă şi o aruncă peste umăr plătind tribut 
superstiţiei. Amărâtul ăla îmi dă fiori. 

— Şi mie, fu de acord Culum. 

Gorth rămase o clipă tăcut apoi spuse: 

— S-ar putea ca tac-tu şi taică-mio să nu se prea bucure că 
suntem prieteni. 

— Da, aşa cred şi eu. 

— Struan, io ţ-o spun verde. Mie 'less mi-a şoptit în seara 
asta că ar cam fi vremea să stăm şi noi de vorbă între patru 
ochi. Aşa că nu mie mi-a venit ideea prima dată. Să vorbim 
între patru ochi. Da-mi pare bine că am făcut-o. Ei ce zici? 
Hai să încercăm şi asta, ei? Uite, bate laba! 

Culum strânse bucuros mâna întinsă. 

Glessing bătea ringul într-o parte şi-n alta, nervos, bând 
brandy şi aşteptând nerăbdător momentul. Era tocmai pe 
punctul de a interveni în discuţia dintre Horatio şi Culum 
când Mauss îl chemă. Şi de ce eşti mă rog, atât de nervos? 
se întrebă el singur. Nu sunt. Doar nerăbdător să discutăm 
odată lucrurile şi să terminăm. Pe Zeus, Mary e năucitoare. 
Absolut năucitoare. 

— Iartă-mă, domnule căpitan Glessing, îi spuse maiorul 
Turnbull fără nici un fel de altă introducere, îndreptându-se 
spre el. 

Maiorul era un bărbat îngrijit, chiar meticulos în privinţa 
asta, cu ochi cenuşii, care-şi luase foarte în serios numirea 
de magistrat principal al Hong Kong-ului. 

— Frumoasă petrecere, da? 

— Da. 


— Cred că acum e momentul, dacă mai socoteşti nimerit. 
Excelenţa sa e singur. Ar fi bine să-l prindem acum că avem 
prilejul. 

— În regulă. 

Glessing îşi aranjă mecanic centura sabiei şi-l urmă pe 
Turnbull printre mese până reuşiră să-l intercepteze pe 
Longstaff. 

— Ne puteţi acorda un moment, Excelenţă? îi spuse 
Turnbull. 

— Bineînţeles. 

— Îmi pare rău că sunt nevoit să aduc în discuţie probleme 
oficiale la o astfel de petrecere, dar a intervenit ceva 
important. Una dintre fregatele noastre aflate în patrulare 
a prins o bandă de pirați ticăloşi. 

— Excelent. E vorba de un caz limpede, prinşi asupra 
faptului? 

— Da, Excelenţa voastră. Nava de război i-a prins pe 
ticăloşi în partea de sud, în largul satului Aberdeen. Tocmai 
jefuiau o joncă. Omorâseră tot echipajul. 

— Porci blestemaţi! exclamă Longstaff. l-aţi judecat? 

— “Tocmai aici e problema, replică Turnbull. Căpitanul 
Glessing socoteşte că ar trebui trimişi în faţa unui tribunal 
al amiralităţii, eu socot că e vorba de un proces civil. Dar 
autoritatea de care dispun se întinde doar asupra 
încălcărilor mărunte ale legii, cu siguranţă nu-mi îngăduie 
să mă pronunţ asupra crimelor capitale de nici un fel. Acest 
caz însă trebuie să fie adus în faţa unui judecător în toată 
legea, a unui juriu, ţine de competenţa unei curţi cu juraţi. 

— Adevărat, dar până când nu devenim colonie cu 
adevărat, nu putem avea un judecător. Şi asta o să mai 
dureze luni de zile. Şi nu putem ţine închis pe nici un 
acuzat, indiferent de ce încălcare este vorba, fără să-i dăm 
şansa de a fi judecat repede şi drept, fiindcă această 
detenţie e ilegală. Longstaff rămase o clipă pe gânduri. Eu 
zic că e vorba de o cauză civilă. Dacă juriul îi condamnă, 


trimite-mi hârtiile, am să le semnez, confirmând sentinţa. 
Spânzurătoarea ar trebui ridicată în afara puşcăriei. 

— Excelenţă, nu pot face una ca asta. N-ar fi legal. Legea e 
foarte clară în privinţa asta: numai un judecător adevărat 
poate judeca astfel de cazuri... 

— Dar nici nu putem ţine nişte oameni acuzaţi de crimă 
închişi la infinit fără să-i judecăm cinstit şi legal. Ce 
propunere ai? 

— Sir, nu ştiu! 

— Afurisit de plicticoasă treabă, spuse Longstaff. Ai 
dreptate, bineînţeles. 

— Poate că ar fi mai bine să-i predăm autorităţilor chineze 
să se descurce ele cu ei, sugeră Glessing, nerăbdător să 
vadă problema asta rezolvată ca să poată discuta cu 
Horatio. 

— Nu sunt deloc de acord cu una ca asta, interveni 
Turnbull tăios. Actul a fost comis în apele englezeşti. 

— Sunt cu totul de acord, spuse Longstaff. Deocamdată 
ţine-i pe toţi cei acuzaţi, şi eu am să trimit o depeşă urgentă 
la Foreign Office şi am să cer indicaţii. 

— Da, Excelenţa voastră! Turnbull făcu o pauză. Dar aş 
vrea să obţin fonduri pentru a mări închisoarea. Am acolo 
zeci de cazuri de tâlhărie cu violenţă, şi una chiar de 
spargere folosind mână armată. 

— Foarte bine, îi replică Longstaff plictisit. Să abordăm 
problema asta mâine. 

— Excelenţa voastră, poate îmi acordaţi şi mie audienţă 
mâine, spuse Glessing. Am nevoie de bani pentru a angaja 
piloţi, apoi ar trebui să stabilim taxele portuare, cele de 
cheiaj. Şi mai am nevoie să mi se dea autoritatea de a 
rechiziţiona nave rapide pentru urmărirea piraţilor. Circulă 
tot mai multe zvonuri că diavolul acela de Wu Fang Choi şi-a 
strâns flota la nord. De asemenea trebuie să mi se acorde 
autoritatea de a extinde jurisdicţia noastră asupra tuturor 
apelor Hong Kong-ului. E urgent nevoie să stabilim taxele 
vamale de plecare şi celelalte probleme aferente. 


— Foarte bine, domnule căpitan, făcu Longstaff. La prânz! 
şi către Turnbull: La ora nouă? 

— Mulţumesc, Excelenţă. 

Spre disperarea lui Glessing, Longstaff se întoarse şi se 
îndreptă spre Horatio. Dumnezeule, se gândi el, în noaptea 
asta nu mai ajung să-l prind singur. 

Struan privi spre navele aflate la ancoră şi apoi cercetă 
cerul. Vreme bună, îşi spuse el. 

— Domnule Struan, minunat port, spuse Sergheiev amabil, 
apropiindu-se. 

— Da. E foarte bine că în cele din urmă putem spune că 
avem aici propriile noastre ape! Struan era în gardă, dar 
purtările sale păreau cât se poate de degajate. Hong Kong- 
ul va fi o perfectă perlă în coroana reginei. 

— Haideţi să ne mişcăm câţiva paşi, bine? 

Struan îşi potrivi mersul cu cel al arhiducelui, care pornise 
cu paşi mari spre linia surfului. 

— Din câte am înţeles eu, stăpâniţi insula asta doar de 
ceva mai mult de două luni! şi arhiducele făcu semn cu 
mâna spre construcţiile începute pretutindeni în Happy 
Valley. Dar de-acum aţi şi încropit un oraş. Sunt uimitoare 
energia şi hărnicia dumneavoastră. 

— Înălţimea voastră, dacă tot trebuie făcut ceva, nu are 
nici un rost să mai stăm să aşteptăm, nu-i aşa? 

— Da. Mi se pare totuşi curios că acum, când China este 
atât de slăbită, vă mulţumiţi doar cu o insulă pustie. Trebuie 
să existe o mulţime de alte trofee mai importante ce 
meritau râvnite. 

— N-am venit în China pentru a dobândi trofee de război. 
Ci doar o mică bază unde să ne carenăm navele şi să le 
reparăm. Şi n-aş spune că o naţiune de trei sute de milioane 
e o naţiune slăbită. 

— Atunci presupun că nu aţi încheiat războiul fiindcă 
aşteptaţi importante întăriri. Armate întregi, nu câteva mii 
de soldaţi. Flote, nu treizeci sau mai ştiu eu câte nave. 


— Excelenţa sa cunoaşte mai bine decât mine aceste 
probleme. Dar aş zice că orice putere care se confruntă cu 
China va avea dinainte un război îndelungat. Dacă nu 
dispune de planurile necesare, de oamenii necesari! Struan 
făcu un semn cu mâna spre continent. [ara e nesfârşită! 

— Şi Rusia e nesfârşită, spuse Sergheiev. Dar numai 
simbolic. Pentru că de fapt chiar şi Rusia e prinsă între 
frontiere. De Arctica şi de Munţii Himalaia. De Baltica şi 
Oceanul Pacific. 

— Aţi ocupat teritorii în nord? 

Struan încercă să-şi stăpânească uluirea, să nu i se simtă 
în glas. Pentru numele lui Dumnezeu, de unde? La nord de 
Manciuria? Manciuria chiar? Sau China? China mea? 

— Mama Rusia se întinde de la o mare la alta. Pentru 
Dumnezeu, lai-Pan, făcu Sergheiev cu simplitate. Ar trebui 
să vezi pământul maicii Rusia pentru ca să pricepi ce vreau 
să spun. E un pământ negru, bogat, plin de viaţă. Şi cu 
toate astea am lăsat pustii un milion cinci sute de mii de 
mile pentru a-l încape pe Bonaparte şi a lui Grand Armee. 
Dumneata eşti om al mării. Eu sunt om al pământului. Eu îţi 
las dumitale marea, 'Iai-Pan! Un nor păru să voaleze 
privirile lui Sergheiev. În după-amiaza asta am avut parte 
de un meci mare. Şi de o miză interesantă. Cât se poate de 
interesantă. 

Liniile de pe chipul lui Struan se adânciră şi mai mult când 
zâmbi: 

— Păcat că s-a terminat la egalitate. De-acum n-o să aflăm 
niciodată, nu-i aşa, Înălţimea voastră, cine-i cel mai bun. 

— Îmi place de dumneata, domnule Struan. Mi-ar plăcea 
să fim prieteni. Ne-am putea face reciproc servicii foarte 
mari. 

— Aş fi onorat să vă pot fi de ajutor în orice fel. 

Sergheiev râse, arătându-şi dinţii de un alb ca briliantele. 

— E timp berechet. Unul din avantajele pe care le are Asia 
asupra Europei e felul în care apreciază timpul. Familia 
mea provine din Karaganda. De partea astalaltă a Uralilor, 


aşa că probabil în parte sunt şi eu asiatic. Suntem cazahi. 
Unii ne spun cazaci. 

— Nu înţeleg. Chestia cu Uralii. 

— Un lanţ de munţi care porneşte de la Oceanul Arctic 
până la Marea Caspică. Împarte Rusia în est şi vest. 

— Cunosc atât de puţine despre Rusia... sau chiar Europa, 
dacă e să vorbim. 

— Ar trebui să vii în Rusia. Dăruieşte-mi şase luni din 
timpul dumitale şi îngăduie-mi să-ţi fiu eu gazdă. Ar putea fi 
o experienţă profitabilă. Sunt atâtea de văzut: oraşe, mări, 
iarbă! O piaţă imensă pentru ceai şi mătăsuri, pentru tot 
felul de articole. Începu să clipească din ochi. Şi femeile 
sunt cele mai frumoase acolo. 

— Săptămâna asta sunt cam ocupat. Poate cealaltă? 

— Hai să nu glumim, să fim puţin serioşi. Te rog, ţine 
seama de ce-ţi spun. Anul viitor. Celălalt an. Cred că e 
foarte important. Pentru dumneata, pentru ţara dumitale, 
pentru viitor. Rusia şi Anglia nu s-au războit niciodată. 
Vreme de secole întregi am fost aliaţi, şi unii şi ceilalţi avem 
divergențe cu Franţa, inamicul nostru tradiţional. Rusia are 
imense resurse ale solului, milioane de oameni, oameni tari. 
Vouă vă lipseşte pământul, drept urmare aveţi nevoie de un 
imperiu şi noi sprijinim această politică. Voi sunteţi cei care 
stăpâniţi mările, şi sprijinim şi asta. Mai aveţi o uimitoare 
putere industrială şi bogăţia pe care aceasta o aduce. Asta 
ne bucură foarte mult. Aveţi produse şi mijloacele de a le 
transporta, noi avem pieţe de desfacere. Noi în schimb 
avem produse care v-ar prinde bine, materii prime de care 
aveţi nevoie pentru a hrăni incredibilele voastre maşini, 
pentru a vă hrăni poporul, împreună suntem de neînvins. 
Împreună putem domina Franţa. Şi Sfântul Imperiu Roman, 
Prusia şi necredincioasa Turcie. Împreună putem păstra 
pacea. Pentru a ne dezvolta şi a prospera pentru beneficiul 
tuturor. 

— Da, îi răspunse Struan la fel de serios. Sunt partizanul 
acestei idei. Dar vorbiţi din punct de vedere naţional. Din 


punct de vedere istoric. Şi nu e practic. Nu cred că-i puteţi 
acuza pe francezi pentru ambițiile regilor lor. Cum nu se 
poate justifica transformarea turcilor în creştini cu ajutorul 
sabiei. Am spus la masă ce aveam de spus. La scară 
mondială, fără o formă de control asupra regilor, a 
reginelor, vom avea întotdeauna războaie. Excelenţa sa a 
spus foarte bine. Regii... orice alt fel de conducători 
absoluţi varsă sângele popoarelor. Ca să fim practici, aş zice 
că nu pot face mare lucru. Eu nu funcţionez la nivel 
naţional... nu deţin o reală putere în parlament, după cum 
bine ştiţi. 

— Dar în ceea ce priveşte problemele Asiei, părerile 
dumitale sunt ascultate cu atenţie. lar eu la Petersburg am 
multă putere. 

Struan trase adânc din trabuc, apoi suflă fumul. 

— Ce doriţi în Asia? 

— Ce doriţi în China? 

— Comerţ, îi răspunse Struan pe loc, dar cu foarte mare 
grijă să nu-şi dezvăluie adevăratele intenţii. 

Afurisit de mare diferenţă, îşi spuse el, între Asia şi China. 

— Aş putea chiar să aranjez ca Nobilei Case să i se acorde 
dreptul exclusiv pentru piaţa întregii Rusii de a importa 
ceai. lar navele sale la plecare să aibă dreptul exclusiv de a 
exporta blănurile şi grânele din toată Rusia. 

— În schimbul a ce? întrebă Struan uluit şi copleşit de 
enormitatea acestei oferte. 

Un astfel de monopol ar însemna milioane. Iar o astfel de 
putere i-ar prinde foarte bine în cercurile politice englezeşti 
şi i-ar mări imens cinstea obrazului. 

— Prietenia dumitale! îi răspunse Sergheiev. 

— Cuvântul acesta ascunde o mulţime de înţelesuri, 
Înălţimea voastră. 

— Are un singur înţeles, domnule Struan. Dar, bineînţeles, 
există o mulţime de feluri în care un prieten îşi poate ajuta 
un prieten. 


— Şi ce ajutor anume doriţi dumneavoastră în schimbul 
unui anume contract comercial cu compania mea? 

Sergheiev râse. 

— Pentru seara asta sunt prea mulţi de anume, domnule 
Struan. Dar merită să ne gândim şi merită să cumpănim. Şi 
să discutăm din nou într-un anume moment, da? Îşi aruncă 
privirile spre port, pe deasupra navelor, către continent. Ar 
trebui să vii în Rusia, repetă el. 

— Excelenţă, şi când doriţi să fie tradus textul? întrebă 
Horatio, ridicându-şi privirile de pe hârtia pe care i-o 
înmânase Longstaff. 

— Când doreşti, dragul meu. În următoarele câteva zile, 
ei? Dar rânduieşte caracterele chinezeşti chiar în dreptul 
celor englezeşti, ei? 

— Da, sir. Trebuie expediată câtre cineva anume? 

— Nu. Mi-o dai mie tradusă. A, bineînţeles, e o chestiune 
particulară. 

Longstaff se îndepărtă încântat de felul în care progresa 
planul lui. În scrisoare se spunea: „Excelenţa sa căpitanul 
superintendent al comerţului doreşte să cumpere cincizeci 
de livre de sămânță de dud, sau o mie de puieţi, ce urmează 
să fie livraţi cât mai curând posibil”. Când Horatio îi va 
restitui scrisoarea tradusă, lui nu-i va rămâne nimic altceva 
de făcut decât să înlocuiască semnul pentru „dud” cu cel de 
„ceai”. Cu atâta lucru se descurca şi singur. Caracterul 
chinezesc pentru „ceai” era scris pe toate cutiile în care 
acesta se exporta. Apoi avea să aştepte până când se va 
hotări în cine să aibă suficientă încredere pentru a-i 
expedia scrisoarea. 

Rămânând singur, Horatio citi din nou scrisoarea. Ei, la ce 
naiba îi trebuie dud lui Longstaff? În sudul Franţei există 
zeci de mii de duzi şi viermi de mătase şi ar fi fost uşor să 
obţină seminţele de acolo. Dar din China nu va fi simplu de 
obţinut. Vrea Longstaff să planteze o mică pădure de dud 
aici. Dar de ce cincizeci de livre? E o cantitate enormă de 


seminţe, iar el nu e grădinar. Şi de ce să-mi mai şi spună cu 
înţeles: „Bineînţeles că e o chestiune particulară”? 

— Horatio? 

— Salut, George! Ce faci? 

— Mulţumesc, bine. 

Horatio băgă de seamă că Glessing transpira din 
abundență şi părea stânjenit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic... da! ştii... vine o clipă în viaţa oricărui bărbat... 
când ar trebui... ştii bine, întâlneşti pe cineva care... ei, le 
cam încurc. E vorba de Mary. Vreau să mă căsătoresc cu ea 
şi doresc binecuvântarea ta. 

Cu un efort, Horatio reuşi să-şi ţină firea şi-i spuse ce se 
hotărâse dinainte să-i spună. Văzuse şi el cât se poate de 
bine atenţiile cu care Glessing o înconjurase pe Mary în 
seara aceea, şi-şi amintise ce mutră avusese în acea primă 
zi. Şi-l urâse pe Glessing pentru că îndrăznise să-i complice 
viaţa lui şi a lui Mary, pentru că avusese obrăznicia să se 
gândească măcar că Mary l-ar fi putut lua în serios chiar şi 
pentru o secundă. 

— Sunt cât se poate de onorat, George. Şi Mary. Dar ea... 
ei, nu cred că ea e pregătită pentru măritiş deocamdată. 

— Ba este. Şi de-acum am perspective frumoase aici, iar 
bunicul o să-mi lase moştenire moşia. Voi fi destul de bogat, 
iar perspectivele mele în armată sunt al naibii de frumoase 
şi am... 

— George, nu te înfierbânta. Trebuie să cântărim cu foarte 
mare grijă propunerea asta. Cu Mary ai discutat? 

— Dumnezeule mare, nu. Am vrut întâi să aflu părerile 
tale, bineînţeles. 

— Ei, atunci, de ce nu laşi lucrurile în seama mea? Nu m- 
am gândit că ai intenţii atât de serioase. Mi-e teamă că 
trebuie să ai răbdare cu mine... totdeauna am socotit că 
Mary e mai mică decât e de fapt. Bineînţeles, ea încă nu a 
ajuns la majorat, adăugă el ca în trecere. 

— Atunci aşa, în general, eşti de acord? 


— A, da... dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că... ei 
bine, când îi va veni vremea, şi va ajunge la vârsta potrivită, 
sunt sigur că va fi onorată să-i mărturiseşti sentimentele. 

— Crezi că ar trebui să aştept până când împlineşte 
douăzeci şi unu de ani? 

— Ei, eu nu mă gândesc decât la binele ei. Altă soră nu am, 
şi suntem foarte apropiaţi. De când a murit tata, eu am 
crescut-o. 

— Da, spuse Glessing, simțind cum se dezumflă. Şi ai făcut 
o treabă minunată, fir-ar să fie. Al naibii de frumos din 
partea ta să mă iei în seamă. Mary e atât de... credcăe 
minunată. 

— Dar totuşi e mai bine să ai răbdare. Căsătoria e un pas 
atât de important. Mai ales pentru o fiinţă ca Mary. 

— Da. Ai perfectă dreptate. Ei, atunci hai să bem şi noi un 
pahar pentru viitor. Ce zici? Eu nu mă grăbesc să... dar aş 
vrea totuşi un răspuns. Trebuie făcute atâtea planuri, nu-i 
aşa? 

— Bineînţeles. Hai să bem pentru viitor. 

— Dracu” să le ia de treburi! izbucni Brock când se 
apropie Gorth de el. Struan a pus mâna pe tot spaţiul de 
încărcare în afară de cel existent în flota noastră, fir-ar să 
fie. Cum dracu” au făcut? În dimineaţa asta? Nu se leagă! 

— Ca şi cum ar fi ştiut dinainte şi ar fi avut ştire... dar una 
ca asta e imposibil. 

— Ei, Dumnezeule, acu' nu mai contează, spuse Brock 
mulţumit de sine, ştiind bine că una dintre navele sale 
gonea spre Manila, dar fără să aibă habar că nava lui 
Struan era cu ceasuri bune înaintea ei. Straşnic dans, nu-i 
aşa? 

— Lui Culum i-a cam căzut Iess cu tronc, tată. 

— Mda, am băgat şi io de seamă. Ar cam fi vremea să se 
ducă acasă fata. 

— Nu înain' de-a se da premiul! Ochii lui Gorth scoaseră 
scântei când se uită la taică-său. O căsătorie între ei ar fi 
taman bine pen” noi. 


— Pe bunul Dumnezeu, niciodată! spuse Brock încordat, 
înroşindu-se la faţă. 

— Io zic că da! Pe Dumnezeu! Am auzit io nişte zvonuri... 
de la unu' din funcţionarii noştri portughezi, care l-a prins 
de la unu din cei ai lui Struan: Tai-Panul se întoarce în ţară 
în juma” de an. 

— Cum? 

— Pleacă de tot! 

— Nu cred! 

— Cân' o pleca diavolul ăla, cin' o să fie 'Tai-Pan? Robb! 
Gorth trânti un scuipat. Pe Robb îl halim noi. Înain” de 
licitaţia aia ziceam că-l putem hali şi pe Culum ca pe carnea 
de porc pusă la sare. Acu' nu mai îs aşa de convins. Da” 
dacă Tess îi ajunge nevastă... atunci se face Brock-Struan şi 
Compania. După Robb, Culum urmează să fie Tai-Pan. 

— Dirk nu pleacă el niciodată. Nici în ruptul capului. Te-ai 
ţicnit la cap. Şi numa pen” că Culum a ţopăit cu ea, asta nu- 
nseamnă că... 

— Tată, ia munceşte-ţi tu capu' oleacă, îl întrerupse Gorth. 
Într-o bună zi Struan tot pleacă. Ştie toată lumea că vrea s- 
ajungă în parlament. Ca şi tine, şi el vrea să se retragă. 
Cândva. 

— Mai curge apă multă până atunci, la naiba. 

— Da. Dar într-o bună zi tot o să te dai deoparte, nu? 
Atunci io mi-s Tai-Pan. Glasul lui Gorth nu suna aspru, ci 
calm şi hotărât. lo am să fiu Tai-Pan al Nobilei Case, la 
naiba, şi nu al celei de-a doua case. Şi chestia cu Culum şi 
Tess se potriveşte de minune. 

— Dirk nu pleacă el de aici niciodată, spuse Brock, simțind 
că-l urăşte pe Gorth pentru că lăsa să se înţeleagă că acolo 
unde el dăduse greş, Gorth va reuşi. 

— Tată, ne tot gândim noi de atâta vreme la noi. Şi la firma 
noastră. Şi cum am trudit noi zi şi noapte să-l doborâm. Şi 
cum o să fie mai departe. Chestia cu Culum şi less e 
perfectă, adăugă Gorth inflexibil. 


Brock simţi cum se zburleşte la provocarea asta. Ştia că va 
veni vremea când va trebui să lase hăţurile din mână. Dar 
nu aşa de curând, la naiba. Pentru că de n-ar mai avea 
grijile firmei şi n-ar mai fi Tai-Pan al companiei, Brock s-ar 
ofili şi ar muri. 

— Şi aşa crezi tu că o să fie firma Brock-Struan? De ce nu 
Struan-Brock şi Tai-Pan o să fie el şi tu să rămâi pe 
dinafară? 

— Nu-ţi face tu griji, tată. Cu tine şi cu diavolul ăla de 
Struan o să fie cum a fost cu meciul de azi. Amândoi sunteţi 
pe măsură. La fel de tari, la fel de vicleni. Dar eu şi Culum? 
O să fie cu totul altceva. 

— O să mă mai gândesc io la ce-ai zis. Şi am să văd ce 
hotărăsc. 

— Bun înţeles, tată. Tu o să fii Tai-Pan. Dacă joss-ul e de 
partea ta, atunci ajungi Tai-Pan al Nobilei Case înaintea 
mea. 

Gorth zâmbi şi se îndreptă spre Culum şi Horatio. 

Brock mai slăbi bandajul de la ochi, şi-l urmări pe fiul lui 
cu privirea - atât de înalt, energic, puternic şi tânăr. Apoi se 
uită la Culum. După care privi în jur în căutarea lui Struan. 
Îl văzu pe Tai-Pan stând singur pe țărm, privind departe 
spre port. Dragostea lui Brock faţă de Tess, dorinţa lui de a 
o vedea fericită stăteau în cumpănă cu adevărurile pe care i 
le spusese Gorth. Şi ştia la fel de bine că Gorth îl va mânca 
pe Culum cu fulgi cu tot, dacă se stârnea conflict între ei 
doi, şi că... la vremea cuvenită Gorth va şti să găsească 
sămânţa acestui conflict. Şi-ar fi bine una ca asta, să-l las 
să-l pape pe bărbatul pe care poate că Tess îl iubeşte? 

Şi se întrebă ce ar face într-adevăr el dacă dragostea asta 
va încolţi... ce-ar face Struan. Ar mai potoli râca dintre noi, 
îşi spuse el. Şi nu-i chiar aşa de rău, ei? Mda. Dar ştii bine 
că bătrânul Dirk nu va părăsi el niciodată Chitaiul... nici 
tu... aşa că trebuie să se ajungă la înţelegere între tine şi el. 

Simţi cum i se învârtoşează inima, îl înjură pe Gorth 
pentru că-l făcuse să se simtă bătrân. Ştiind că, chiar şi aşa 


el trebuia să ajungă Tai-Pan. Dacă Struan rămânea în viaţă 
competiţia dintre Gorth şi Culum nu va mai fi competiţie. 

Când doamnele reveniră înăuntru, se începu dansul din 
nou, dar cancanul nu se mai repetă. Struan dansă întâi cu 
Mary, iar ea se bucură foarte mult: puterea pe care o iradia 
el o linişti şi parcă o curăţă şi-i dădu curaj. 

Apoi o alese pe Shevaun. Ea se băgă în el destul de mult 
pentru a-l stârni, dar nu atât de mult încât să devină 
nedelicată. El simţi cum căldura şi parfumul ei îl înconjoară 
din toate părţile. Doar în trecere remarcă faptul că Mary 
pleca din sala de dans condusă de Horatio, iar când se 
răsuci dansând din nou îi văzu că se îndreptau grăbiţi spre 
țărmul mării. Apoi auzi clopotul navei: unsprezece 
jumătate. Trebuia să se ducă la May-may. Când dansul se 
termină, el o conduse pe Shevaun din nou la masă. 

— Shevaun, vrei să mă scuzi câteva minute? 

— Bineînţeles, Dirk. Grăbeşte-te. 

— Aşa am să fac. 

— Frumoasă noapte, spuse Mary stânjenită. 

— Da! Horatio o ţinea uşor de braţ. Vreau să-ţi spun ceva 
care o să te amuze. George m-a tras mai înainte deoparte şi 
mi-a cerut în mod oficial mâna ta. 

— Eşti mirat că cineva ar putea dori să se căsătorească cu 
mine? îl întrebă ea cu răceală. 

— Mary, bineînţeles că nu. Dar e caraghios ca omul ăsta să 
se gândească măcar că ai putea să-l iei în seamă când ele 
doar un dos umflat. 

Mary se uită ţintă mai întâi la evantaiul ei, apoi privi ţintă 
în noapte, tulburată. 

— Am zis doar că socoteam că el... 

— Ştiu ce i-ai zis, Horatio! i-o reteză ea tăios. Ştiu că ai fost 
amabil, extrem de amabil, şi l-ai dezarmat amintindu-i că nu 
e „momentul”, şi cu „draga mea surioară”. Cred că am să 
mă căsătoresc cu George. 

— Nu poţi face una ca asta! Nu se poate să-ţi placă de 
plicticosul ăsta într-atât încât să te gândeşti la propunerea 


lui nici măcar o clipă. 

— Cred că am să mă căsătoresc cu George. La Crăciun. 
Dacă va mai fi Crăciun vreodată. 

— Ce vrei să spui cu asta, dacă va mai fi Crăciun vreodată? 

— Nimic, Horatio. Îmi place de el destul de mult ca să mă 
căsătoresc cu el şi... cred că a venit vremea să plec. 

— Nu pot să cred. 

— Nici mie nu-mi vine să cred! Vocea îi tremură. Dar dacă 
George vrea să se căsătorească cu mine... am hotărât că 
George ar fi o bună partidă. 

— Dar, Mary, am nevoie de tine să fii alături de mine. Te 
iubesc şi tu doar ştii... 

Brusc, ochii ei aruncară scântei şi toată amărăciunea şi 
suferinţa reţinute atâta vreme o sugrumară parcă. 

— Să nu-mi vorbeşti tu mie de dragoste. 

Horatio se făcu alb ca varul şi buzele începură să-i 
tremure. 

— M-am rugat de un milion de ori de Dumnezeu să ne 
ierte. 

— E puţin cam târziu să te rogi acum de Dumnezeu, nu-i 
aşa? 

Totul se întâmplase după ce-au încasat o bătaie cu biciul, 
pe când el era un copil, iar ea şi mai mică. S-au târât şi s-au 
băgat în pat amândoi, strângându-se în braţe ca să le mai 
treacă spaima şi durerea. Ea se simţi mai mângâiată de 
căldura trupurilor lor, simţi un fel de altfel de suferinţă care 
o făcu să uite de bătaia primită. Erau alte vremuri, vremuri 
fericite, ea era încă prea mică ca să înţeleagă ce se 
întâmpla, dar nu şi Horatio. Apoi el a plecat la şcoală în 
Anglia. Când s-a întors n-au mai pomenit niciunul nici 
celălalt de ce se întâmplase. Fiindcă acum ştiau amândoi ce 
însemna asta. 

— Jur pe Dumnezeu că m-am rugat să fim iertaţi? 

— Mă bucur, bunul meu frate. Dar Dumnezeu nu există, îi 
replică ea, cu voce calmă, plină de cruzime. Eu te-am iertat. 
Dar cu atât n-am să mai reuşesc să devin virgină, nu crezi? 


— Mary, te rog, te implor, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Te-am iertat pentru toate, bunul meu frate. Numai 
pentru împuţita ta ipocrizie nu. Nu am păcătuit împreună. 
Tu ai păcătuit! Aşa că roagă-te doar pentru bietul tău suflet, 
nu pentru al meu. 

— Mă rog pentru sufletul tău mai mult decât pentru al 
meu. Am păcătuit amândoi. Dar Dumnezeu o să ierte. Mary, 
o să ierte. 

— Anul ăsta, dacă am parte de puţin joss bun, mă 
căsătoresc cu George, şi am să te dau şi pe tine uitării şi am 
să dau uitării şi Asia asta. 

— Nu eşti la vârsta majoratului. Aşa că nu poţi pleca. Eu 
sunt tutorele tău legal. Şi eu nu pot să te las să pleci. Cu 
vremea ai să-ţi dai seama că atitudinea mea e înţeleaptă. E 
cel mai bine pentru tine. Şi-ţi interzic să pleci. Nemernicul 
ăla nu e pentru tine, mă auzi? Aşa că nu pleci nicăieri. 

— Când am să mă hotărăsc să mă căsătoresc cu Glessing, 
îşi scoase ea ghearele, ai face bine să-ţi dai cât mai iute 
aprobarea ta de curvar învederat, fiindcă altfel am să spun 
tuturor... ba nu, mai întâi îi spun Tai-Panului şi o să 
pornească după tine cu biciul. Eu nu mai am nimic de 
pierdut... nimic. Şi n-o să te mai ajute atunci toate 
afurisitele tale de rugăciuni adresate Dumnezeului tău care 
nu există şi inexistentului Isus al tatei. Pentru că nu există 
nici un Dumnezeu, n-a fost niciodată şi nici nu va fi 
vreodată, iar Cristos a fost doar un om... un sfânt, dar totuşi 
om! 

— Nu eşti Mary pe care o cunosc eu, îngăimă el cu voce 
dogită... eşti un diavol. Dumnezeu există. Şi noi avem nişte 
suflete. Eşti o eretică. Un diavol. Tu, tu ai fost de vină, nu 
eu! Doamne Dumnezeule, miluieşte-ne pre noi... 

Mary îl plesni peste faţă. 

— Încetează, bunul meu frate. Mi-e greață de rugăciunile 
tale inutile. Mă auzi? Ani de zile m-ai făcut să mă înfior de 
silă. Fiindcă citeam după pofta din privirile tale că voiai să 
te culci iar cu mine. Deşi ştiai ce înseamnă incestul, ştiai 


încă înainte de a-l face! Izbucni într-un hohot de râs 
înspăimântător. Eşti mai rău decât tata. El era nebun întru 
credinţă, dar tu... tu te prefaci numai că eşti credincios. 
Sper ca Dumnezeul tău să existe totuşi, pentru că atunci ai 
să arzi veşnic în flăcările iadului. Bine că o să scăpăm de 
tine. 

Capitolul douăzeci şi trei 

— Heya, stăpân! îl întâmpină Lim Din, deschizând poarta 
bucuros nevoie mare. 

— Heya, Lim Din, îi răspunse Struan, verificând 
barometrul. 

Vreme frumoasă, 29.8 inci. Minunat. Porni pe coridor, dar 
Lim Din i se aşeză în cale şi-i făcu semne, plin de 
importanţă, spre sufragerie. 

— Stăpâna spune acolo poate. Poate? 

Struan mârâi: 

— Poate! 

Lim Din îi servi paharul de brandy gata pregătit, îi făcu o 
plecăciune dinaintea fotoliului adânc din piele şi plecă în 
grabă. Struan îşi săltă picioarele pe canapea. Fotoliul 
emana un iz iute, de lucru vechi, odihnitor, şi se amesteca 
plăcut cu parfumul lui Shevaun ce părea să-l împresoare 
încă. Ceasul de pe şemineu arăta douăsprezece fără 
douăzeci. Auzi deschizându-se o uşă şi un foşnet de 
mătăsuri care se apropia. Aşteptând-o pe May-may să se 
arate în cadrul uşii, Struan o compară din nou cu Shevaun. 
Toată seara făcuse acelaşi lucru, le comparase, încercând să 
le cântărească cu calm pe amândouă. Shevaun era o jucărie 
frumoasă, plină de energie, bineînţeles, de vitalitate. O 
femeie pe care ar fi fost plăcut s-o domesticească, mda. Dar 
ca nevastă, Shevaun ar fi fost o gazdă minunată, sigură de 
ea, inteligentă, care i-ar fi deschis multe uşi. Ar fi riscat 
foarte mult în Anglia cu May-may... ca nevastă. Ca iubită, 
deloc. Mda, îşi spuse el, chiar şi aşa tot am să mă căsătoresc 
cu ea. Având în spate puterea Nobilei Case, un acord 
exclusiv de comerţ cu Rusia în buzunar, pot risca să dau cu 


tifla convenienţelor şi să rup bariera aproape de netrecut 
dintre Occident şi Orient. Fără nici o îndoială, May-may va 
dovedi că o orientală merită cu prisosinţă toată stima şi 
osteneala. May-may va grăbi ziua în care nu va mai fi nici o 
deosebire între rase. Şi asta încă în timpul vieţii mele. 

— Mda, îşi spuse el, deosebit de încântat, May-may îmi va 
oferi posibilitatea unui joc minunat. Împreună am putea să-l 
câştigăm. Pentru totdeauna. Cu puţin joss, toată Londra va 
fi la picioarele ei. 

Şi în clipa aceea toată bucuria lui se făcu ţăndări. May-may 
stătea în cadrul uşii, cu un zâmbet radios pe faţă în 
momentul în care făcu o piruetă. Costumul ei european era 
ţipător de colorat, în prea multe nuanţe, prea încărcat de 
bijuterii, fusta imensă, cu crinolină. Părul îi cobora în 
cârlionţi pe umerii goi, iar pe cap îşi pusese o pălărie cu 
pene. Arăta groaznic. Un coşmar. 

— Dumnezeule mare! 

Când rămaseră uitându-se lung unul la celălalt, se lăsă o 
tăcere apăsătoare. 

— E... e foarte frumos! îngăimă el lipsit de convingere, 
strivit de suferinţa ce se citea în ochii lui May-may. 

May-may se făcu nefiresc de palidă, în afară de două pete 
de un roşu închis pe obraji. Înţelese că îşi terfelise groaznic 
obrazul dinaintea lui Struan. Se clătină, aproape să se 
prăbuşească leşinată. Apoi scânci şi o luă la fugă. 

Struan alergă după ea pe coridor, goni prin încăperile 
apartamentului particular. Dar uşa dormitorului era 
zăvorâtă să nu poată intra. 

— May-may, fetiţo, deschide uşa. 

Nu se auzi nici un sunet, şi Struan simţi că Lim Din şi Ah 
Sam erau în spatele lui. Când se întoarse, amândoi 
dispărură. 

— May-may, deschide uşa! 

Nu veni nici un răspuns. Era furios pe sine că nu fusese în 
stare să-şi ascundă sentimentele, pentru că se purtase atât 
de prosteşte şi se lăsase luat pe nepregătite. Bineînţeles că 


May-may dorise şi ea să participe la bal, şi toate întrebările 
ei ar fi trebuit să-l pună în gardă, bineînţeles că-şi făcuse şi 
o rochie de bal şi... Dumnezeule mare! 

— Deschide uşa! 

Din nou nici un răspuns. Lovi cu piciorul în uşă. Aceasta 
zvâcni în lături, abia mai ţinându-se în balamalele rupte. 
May-may stătea lângă pat, uitându-se în pământ. 

— Fetiţo, nu trebuia să închizi uşa! Tu şi... ei bine, rochia 
ta, m-aţi lăsat o clipă cu gura căscată! Ştia că trebuia să 
facă ceva ca să-i restituie „obrazul”, demnitatea, altfel avea 
să moară. Să moară de suferinţă, sau de propria ei mână. 
Haide! îi spuse el. Acum mergem la bal. 

Când se trânti în genunchi ca să-l implore să o ierte, se 
împiedică în rochie şi căzu. May-may deschise gura să 
vorbească, dar nu-i ieşi din gură nici un sunet. Pălăria cu 
pene lunecă pe jos. Struan se repezi la ea s-o ridice. 

— Haide, fetiţo, May-may, nu trebuie să faci una ca asta. 

Dar ea nu se lăsă ridicată de jos. Îşi îngropă şi mai tare 
faţa în covorul de pe jos şi se chinui să-şi bage ghearele în 
el. Cu greu o săltă de jos şi o ţinu în picioare. Nu voia să se 
uite la el. O apucă tare de mână. 

— Haide! 

— Ce? 

— Acum mergem la bal. 

Ştia bine că şi pentru el şi pentru ea apariţia ar fi fost un 
adevărat dezastru. Ştia că din punct de vedere social va fi 
terminat, iar ea va ajunge bătaie de joc. Dar indiferent de 
astea mai ştia că trebuia s-o ia cu el, altfel sufletul ei va fi 
sfărâmat şi va muri. 

— Haide! repetă el, de data asta mai tâios. 

Dar ea continuă să se uite în pământ tremurând. O zgâlţâi 
uşor, dar fata mai-mai să se prăbuşească. Mânios, o apucă 
în braţe, dar rămase aşa în braţele lui fără nici un fel de 
vlagă. O luă pe sus. 

— Haide, mergem la bal şi cu asta basta! 

— Aşteaptă, îngăimă ea. Trebuie să... trebuie să... pălăria. 


O lăsă jos, ea se întoarse în dormitor cu mersul ei legănat 
urâţit din pricina rochiei. Struan pricepu că niciodată între 
ei nu va mai fi ce-a fost. May-may făcuse o greşeală 
cumplită. Ar fi trebuit să bănuiască, sigur, dar... O văzu 
ţâşnind să apuce pumnalul ascuţit ca un brici pe care-l 
folosea la brodat. O ajunse exact când întorsese arma să se 
înjunghie, şi apucă pumnalul de mâner. Vârful atinsese 
balenele corsetului. Aruncă pumnalul, încercă s-o 
stăpânească, dar ea, bâguind neînțeles în chinezeşte, îl 
împinse la o parte, îşi înfipse unghiile în rochie, sfâşiind-o. 
Struan o răsuci iute şi-i desfăcu capsele. May-may rupse 
corsajul rochiei, se chinui să şi-o scoată, îşi smulse şi 
corsetul, sfâşie pantalonii de dedesubt, apoi începu să-şi 
calce veşmintele în picioare, ţipând. 

— Încetează! strigă el şi o luă în braţe ca s-o stăpânească, 
dar, scoasă din minţi, ea îl îmbrânci la o parte. Încetează 
odată! 

O plesni cu palma peste faţă. Se învârti ameţită şi se 
prăbuşi pe pat. Clipi de câteva ori din ochi apoi leşină. Lui 
Struan îi trebuiră mai multe clipe să se liniştească şi să nu 
mai audă ciocanele ce păreau să-i lovească timpanele. 
Smulse învelitoarea de pat şi o acoperi pe May-may. 

— Ah Sam, Lim Din! lute! 

Cei doi, cu chipurile împietrite, erau la uşa ruptă de la 
intrare. 

— Ceai, iute iute! Nu. Aduceţi brandy. 

Lim Din se întoarse cu sticla. Struan o săltă uşor pe May- 
may şi o sili să bea. Se înecă. Apoi genele îi tremurară şi 
deschise ochii. Se uită la el fără să-l recunoască. 

— Ei, fetiţo, ţi-ai revenit în fire? May-may, ţi-ai revenit? 

Nu dădu nici un semn să-l fi auzit. Privirile ei îngrozite 
căzură pe rochia sfâşiată şi se chirci dureros. De pe buze îi 
scăpă un geamăt şi spuse ceva în chinezeşte. Ah Sam se 
apropie fără tragere de inimă, chinuită de teamă. 
Îngenunche şi începu să adune resturile rochiei. 


— Ce spune? Ce spune stăpâna? spuse Struan, fără să-şi ia 
ochii de la May-may. 

— Rochie diavol focul la ea, stăpân. 

— Ah Sam, nu foc, camera mea. Ascunde! Ascunde! 
Pricipit? 

— Pricipit, stăpân. 

— Şi vino înapoi. 

— Pricipit, stăpân. 

Struan îi făcu semn lui Lim Din să plece şi acesta porni în 
fugă. 

— Haide, fetiţo! îi spuse el blând, speriat de privirea ei 
fixă, de nebunia ei. Hai să te îmbrăcăm în veşmintele tale 
obişnuite. Trebuie să vii la bal. Vreau să-ţi prezint prietenii 
mei. 

Făcu un pas spre ea, dar May-may se trase înapoi iute ca 
un şarpe încolţit. Struan se opri. Chipul ei se schimonosise 
prins de spasme, ţinea mâinile ca nişte gheare. În colţul 
gurii i se prelingea un fir de salivă, ochii aveau o expresie 
groaznică. 

Pe Struan îl cuprinse brusc teama pentru sănătatea ei. 
Văzuse privirea asta şi la alţii. În ochii unui militar marinar, 
chiar înainte de a i se zbura creierii, în prima zi când sosise 
la Hong Kong. Spuse în grabă o rugăciune către Cel infinit, 
apoi făcu un efort de voinţă. 

— May-may, te iubesc, spuse el blând, repetând mereu 
aceleaşi cuvinte, în vreme ce străbătea încăperea dintr-un 
capăt în altul. Apoi mai aproape, încet, încet de tot. Stătea 
înalt acum în dreptul ei şi văzu ghearele pregătindu-se de 
apărare. Ridică încet braţele şi-i atinse faţa femeii. 

— 'Te iubesc, repetă el. 

Stătea aşa, periculos de aproape dacă ea ar fi vrut să-i 
scoată ochii, stăpânind-o doar cu imensitatea puterii care 
iradia din ei. 

— Fetiţo, am nevoie de tine, am nevoie de tine. 

Expresia de nebunie din privirile ei se transformă încet în 
suferinţă, şi se prăbuşi hohotind în braţele lui. O ţinu strâns 


în braţe şi-i mulţumi Domnului. 

— Îmi... Îmi pare rău, şopti ea. 

— Să nu-ţi mai pară rău, fetiţo. Haide, haide. 

O purtă în braţe până la pat, legănând-o ca pe un copil. 

— Haide, haide... 

— Acum... acum lasă-mă, du-te. Acum... acum gata. 

— Nu, nu facem aşa, îi spuse el. Mai întâi încearcă să-ţi 
revii, apoi ne îmbrăcăm şi mergem la bal. 

Ea clătină din cap, plângând întruna. 

— Nu... nu pot. Eu... te rog. 

Se opri din plâns, se desprinse încet din braţele lui şi se 
ridică în picioare clătinându-se. Struan o prinse din nou şi o 
sprijini să ajungă la pat, apoi o ajută să-şi scoată veşmintele 
răvăşite. Aşeză bine pătura peste ea. May-may rămase fără 
vlagă întinsă în pat şi închise ochii, sfârşită. 

— Te rog. Gata, e bine. Trebuie... să dorm acum. Du-te. 

O mângâie uşor pe cap, dând la o parte buclele urâte de 
pe faţa ei. Apoi o zări pe Ah Sam care stătea în cadrul uşii. 
Fata intră în dormitor cu lacrimile curgându-i pe faţă. 

— Trebuie plece, stăpân, îi şopti ea. Ah Sam aibă grijă. Nu 
teamă. Poate. 

El dădu din cap, încuviinţând năucit. May-may adormise 
adânc. Ah Sam înghenunche lângă pat şi încet, cu dragoste, 
începu s-o mângâie pe cap. 

— Nu teamă, stăpân. Ah Sam vegheşte bine pina stăpân 
întoarce. 

Capitolul douăzeci şi patru. 

Culum fu primul care-l întâmpină pe Struan când reveni la 
bal. 

— Putem începe întrecerea? îl întrebă el de-a dreptul. 

Nimic nu-i mai putea alunga fericirea de când îşi 
descoperise noua dragoste, pe fratele ei, noul său prieten. 
Dar juca mai departe jocul convenit. 

— Nu trebuia să mă aşteptaţi pe mine, îi răspunse Struan 
tăios. Unde-i Robb? Doamne Dumnezeule. Chiar numai eu 
trebuie să fac totul? 


— A trebuit să plece. I s-a adus vestea că pe mătuşa Sarah 
au apucat-o durerile facerii. Se pare că sunt necazuri. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu. Dar doamna Brock a plecat cu el să vadă dacă 
poate da o mână de ajutor. 

Culum se îndepărtă. Struan nici nu băgă de seamă când 
plecă. Din nou îl prinse îngrijorarea pentru May-may, iar 
acum se mai adăuga şi teama pentru Sarah şi Robb. Dar 
Liza Brock era cea mai bună moaşă din Asia, şi dacă Sarah 
ar fi avut nevoie de ajutor, atunci îl avea la îndemână. 
Shevaun se apropie, aducându-i un pahar cu brandy, îi 
întinse paharul fără o vorbă, şi îşi puse uşor mâna pe a lui. 
Ştia că nu era nevoie de nici un fel de conversaţie. Într-un 
astfel de moment era mai bine să nu spui nimic: gândeşte-te 
cât vrei, dar nu pune nici o întrebare. Fiindcă ştia că 
oamenii cu cea mai puternică personalitate simt nevoia 
uneori de o căldură tăcută, plină de înţelegere, blândă. Aşa 
că rămase în aşteptare, lăsând ca prezenţa ei să-l 
împresoare. 

Struan bău încet. Îşi aruncă privirile asupra mulţimii 
invitaţilor şi băgă de seamă că toţi se descurcau bine: ici- 
colo izbucniri de veselie, evantaie agitându-se, săbii lucind. 
Îl urmări pe Brock ce se adâncise într-o discuţie personală 
cu arhiducele. Brock asculta atent şi din când în când dădea 
din cap, foarte concentrat. Îi oferea Sergheiev şi lui aceeaşi 
autorizaţie de comerţ? Mary îşi vântura evantaiul lângă 
Glessing. Aici e ceva la mijloc, îşi spuse el. Tess, Culum şi 
Gorth râdeau laolaltă. Bun. 

lar după ce-şi termină băutura şi se simţi întremat, Struan 
se uită la Shevaun. 

— Îţi mulţumesc, îi spuse el, punând-o în contrast pe May- 
may în grotescul ei costum european şi coafată modern cu 
perfecțiunea gustului lui Shevaun. Eşti foarte frumoasă şi 
plină de înţelegere. 

Avea un glas morocănos şi ea simţi că trebuie să se fi 
întâmplat ceva cu iubita lui. Nu contează, îşi spuse ea, şi-l 


ţinu mai departe de braţ plină de compasiune. 

— Acum mi-a trecut, îi spuse el. 

— Domnul Quance vine încoace, îl puse ea în gardă, cu 
voce scăzută. A venit vremea premierii. 

Verdele deschis al ochilor lui se întunecă. 

— Shevaun, nu numai că eşti frumoasă, dar mai eşti şi 
înţeleaptă. 

Îi stătea pe limbă să-i mulţumească pentru compliment, 
dar nu spuse nimic, doar îşi mişcă uşor evantaiul. Simţise ea 
că paharul cu brandy, tăcerea şi compasiunea ei, dar mai 
prepus de toate faptul că nu-i pusese nici o întrebare 
contribuiseră mult de tot pentru a-l îmboldi să ia o 
hotărâre. 

— A, Tai Pan, dragul meu prieten, făcu Quance când ajunse 
lângă ei, cu ochii sclipind vesel, roşu din pricina alcoolului. 
A venit vremea să ne pronunţăm. 

— Foarte bine, Aristotle. 

— Atunci anunţă pe toată lumea şi să-i dăm drumul. 

— Domnule Quance! 

Cuvintele răzbătură prin noapte ca o bubuitură de tunet. 
Toată lumea tresări şi se întoarse. Quance gemu din 
adâncul sufletului. Dinaintea lor se afla Maureen Quance, 
care-l sfărâma numai din priviri, transformându-l în 
pulbere. O irlandeză înaltă, ciolănoasă, cu o faţă ca de 
pergament, un nas mare, înfiptă pe două picioare ca doi 
stejari. Era de aceeaşi vârstă cu Quance, dar puternică 
precum un taur, cu un păr cenuşiu înspicat precum oţelul, 
strâns neglijent. În tinereţe fusese atrăgătoare, dar acum, 
umflată de cartofi şi bere, ajunsese de nesuportat. 

— Să ai parte de cea mai mişto noapte, domnule Quance, 
băiatul meu minunat, îi aruncă ea. Mi-s chiar eu, Domnul fie 
binecuvântat. 

Porni apăsat să traverseze ringul de dans, fără să ia în 
seamă nici privirile fascinate ale celorlalţi, nici tăcerea 
stânjenită ce se lăsă, şi se opri dinaintea soţului ei. 

— Ah! făcu el cu glas tremurător şi piţigăiat. 


— Chiar ah, asta e! întoarse capul. O noapte pe cinste, 
domnule Struan, şi dumitale trebuie să-ţi mulţumesc de 
găzduire şi mâncare. Binecuvântat fie Domnul, ea singură |- 
a găsit pe nenorocit. 

— Doamnă Quance... ăăă... arătaţi minunat. 

— Drept ai grăit, şi mă simt minunat, atât cât poate fi o 
fiinţă. A fost o minune făcută de Sfântul Patrick însuşi ca să 
se nimerească să vină o barcă de-a băştinaşilor la roaba lui 
ca s-o îndrepte spre locul acesta binecuvântat! Îşi întoarse 
privirile de rău augur spre Quance şi acesta începu să 
tremure. Acum noi o să spunem noapte bună, dragul meu 
bărbat. 

— Dar, doamnă Quance, interveni Struan, amintindu-şi de 
întrecere. Domnul Quance are de... 

— Acum noi o să vă spunem noapte bună, mârâi ea. Spune 
noapte bună, băieţelul meu. 

— Noapte bună, Tai-Pan, scânci Aristotle. 

Ca un neajutorat, o lăsă pe Maureen să-l ia de braţ şi să-l 
ducă cu ea. După ce dispărură amândoi, toată sala explodă 
în hohote de râs. 

— Dumnezeule, crucea ta! izbucni Struan. Bietul Quance. 

— Ce-a păţit domnul Quance? îl întrebă Sergheiev. 

Struan îi explică avatarurile domestice ale lui Aristotle. 

— Poate ar trebui să-l salvăm într-un fel, replică Sergheiev. 
A început să-mi placă în mod deosebit omul ăsta. 

— Dar nu ne putem amesteca în treburile dintre soţ şi 
soţia lui, nu-i aşa? 

— Cred că nu. Dar acum cine va fi judecătorul acestei 
întreceri? 

— Cred că eu va trebui să fac şi treaba asta. 

Sergheiev îşi miji ochii. 

— Pot să mă ofer eu în locul lui? În calitate de prieten? 

Struan îl cântări. Apoi se răsuci pe călcâie şi se îndreptă 
spre mijlocul ringului. Orchestra interpretă un marş. 

— Excelenţă. Înălţimea voastră, doamnelor şi domnilor. 
Urmează să se dea verdictul pentru cea mai frumos 


îmbrăcată doamnă a acestei seri. Îmi pare rău, dar 
nemuritorul nostru Quance are acum alte îndatoriri. Dar 
înălţimea sa, arhiducele Sergheiev, s-a oferit voluntar să 
facă el alegerea. 

Struan se uită spre Sergheiev şi începu să bată din palme. 
Aplauzele lui fură preluate de toţi ceilalţi, şi când Sergheiev 
ieşi în faţă izbucni un cor de încuviinţări. Sergheiev luă 
punga cu cele o mie de guinee. 

— 'Tai-Pan, pe cine să aleg? îl întrebă el pe Struan din 
colţul buzelor. Domnişoara Tillman pentru dumneata, 
domnişoara Vargas pentru mine, domnişoara Sinclair 
pentru că e cea mai tulburătoare? Alege pe cea care merită 
să câştige. 

— Dumneata alegi, prietenul meu, spuse Struan şi se 
îndepărtă, zâmbind calm. 

Sergheiev rămase un moment pe gânduri, simțind cu 
plăcere emoția de a alege. Ştia că trebuia să o aleagă pe 
cea pe care ar fi dorit-o şi Tai-Panul. Se hotărî, porni pe 
Ting, se înclină şi puse punga cu aur la picioarele ei. 

— Cred că vă aparţine, domnişoară Brock. 

Tess se uită înmărmurită la arhiduce. Apoi roşi dintr-o dată 
când se lăsă o tăcere deplină. Izbucni un val de aplauze, iar 
cei care o susţinuseră pe 'less cu toată convingerea 
izbucniră în chiote de bucurie. Shevaun aplaudă laolaltă cu 
toţi ceilalţi şi-şi stăpâni nemulţumirea. Ştia şi ea că era o 
alegere înţeleaptă. 

— Tai-Pan, a fost o ideală alegere politică, îi şopti ea 
liniştită. Eşti foarte înţelept. 

— Arhiducele a hotărât, nu eu. 

— Încă un motiv să ţin la tine, Tai-Pan. Eşti un jucător 
formidabil, şi ai un joss de necrezut. 

— Iar tu eşti femeie între femei. 

— Da, acceptă ea, fără nici o umbră de orgoliu. Înţeleg 
foarte bine politica. Tatăl meu... sau unul dintre fraţii mei va 
fi preşedinte al Statelor Unite într-o zi. 

— Ar trebui să fii în Europa. Aici pierzi vremea degeaba. 


— Aşa crezi? şi îi aruncă o privire provocatoare. 

Capitolul douăzeci şi cinci. 

Struan intră în casă fără să facă zgomot. Se făcuse 
aproape dimineaţă. Lim Din adormise lângă uşă, şi se trezi 
dintr-o dată sărind în picioare. 

— Ceai, stăpân? Mic dejun? îl întrebă el încă adormit. 

— Lim Din în pat, îi spuse Struan blând. 

— Da, stăpân. 

Şi se îndepărtă lipăind din picioare. Porni pe coridor, 
aruncă din obişnuinţă o privire în sufragerie şi se opri scurt. 
Palidă, fără să facă o mişcare, May-may stătea în fotoliu şi-l 
privea. Când intră în cameră, ea se ridică şi se înclină 
grațios dinaintea lui. Îşi ridicase părul după coafura 
tradiţională, puţin lăsat pe spate, şi îl privea cu ochii ei 
delicaţi de porumbiţă sub sprâncenele arcuite. Îşi pusese pe 
ea o robă lungă, căzând în valuri pe ea. 

— Cum te simţi, fetiţo? o întrebă el. 

— Mulţumesc, sclava asta e acum bine! Verdele palid şi 
rece al robei îi sporea demnitatea întregii ţinute. Tu vrei 
brandy? 

— Nu, mulţumesc. 

— Ceai? 

EI clătină din cap, speriat de solemnitatea ei. 

— Mă bucur că te simţi mai bine. Ar fi trebuit să fii în pat. 

— Sclava asta te roagă s-o ierţi, stăpâne. Sclava asta... 

— Nu eşti sclavă, şi nici n-ai fost vreodată, fetiţo. Şi nu e 
nimic de iertat, fetiţo, aşa că fuga în pat. 

Ea aşteptă cu răbdare până când el termină de spus ce 
avea de spus. 

— Sclava asta te roagă să o asculţi, stăpâne. Şi trebuie să 
spună aşa cum se pricepe ea ceea ce trebuie spus. Te rog 
stai jos. 

Se aşeză, aproape fascinat de ea. 

— Sclava asta se roagă de stăpânul ei s-o vândă. 

— Nu eşti sclavă şi de aceea nu poţi fi nici cumpărată, nici 
vândută. 


— Te rog s-o vinzi. Oricui. La un bordel, altui sclav. 

— Nu eşti de vânzare. 

— Sclava asta te-a jignit, stăpâne, cum nu se poate mai 
tare. Ie rog s-o vinzi. 

— Nu m-a jignit cu nimic! Se ridică în picioare şi vocea lui 
deveni metalică. Acum şterge-o la culcare. 

Ea căzu în genunchi şi începu să se prosterneze dinaintea 
lui. 

— Sclava asta nu mai are obraz dinaintea domnului şi 
stăpânului ei. Aici nu mai poate trăi. Te rog s-o vinzi. 

— Ridică-te! strigă el şi faţa i se înăspri. Nu eşti de 
vânzare pentru că nimeni nu-ţi e stăpân. Aici o să rămâi. Nu 
m-ai jignit cu nimic. M-ai luat prin surprindere. Atât. 
Veşmintele europeneşti nu ţi se potrivesc. Îmi plac 
veşmintele pe care le porţi tu de obicei. Şi-mi place de tine 
aşa cum eşti. Dar dacă nu mai vrei să rămâi, eşti liberă să 
pleci. 

— 'Te rog s-o vinzi. E sclava ta. Până când stăpânul ei nu o 
vinde, o sclavă nu poate pleca. 

Struan era aproape să explodeze. Stăpâneşte-te, îşi spuse 
el disperat. Dacă-ţi pierzi cumpătul acum o pierzi pentru 
totdeauna. 

— Du-te şi te culcă. 

— Trebuie s-o vinzi pe sclava asta. Vinde-o sau porunceşte- 
i să plece. 

Struan înţelese că era inutil să se mai certe cu ea, sau s-o 
facă să înţeleagă. Nu te poţi purta cu ea aşa cum te-ai purta 
cu o europeană, îşi spuse el. Poartă-te cu ea ca un chinez. 
Dar cum? Nu ştiu. Poartă-te aşa cum te-ai purta cu o 
femeie, se hotări el asupra unei tactici de urmat. Şi deodată 
explodă cu o prefăcută mânie. 

— Eşti o sclavă nenorocită, pe Dumnezeul meu! Şi am de 
gând să te vând pe Strada Felinarelor Albastre, urlă el 
pomenind cea mai rău famată stradă a marinarilor din 
Macao. Da' nu ştiu cine o să-şi bată capul să cumpere o 
sclavă murdară, bună de cărat bagaje ca tine. Nu-mi faci 


decât necazuri şi m-am gândit că mai bine te dau la leproşi. 
Da, pe Dumnezeul meu! Am plătit opt mii de taeli din cel 
mai bun argint pentru tine, şi tu îndrăzneşti să mă mânii? 
Pe Dumnezeul meu, am fost tras pe sfoară. Nu eşti bună de 
nimic. Sclavă murdară! Nici nu ştiu cum de te-am putut 
suferi lângă mine atâţia ani! Îşi vântură pumnul prin faţa ei, 
şi ea se trase înapoi speriată. N-am fost eu bun cu tine? Ei? 
Generos? Ei? Ei? urlă el şi băgă de seamă încântat spaima 
din ochii ei. Ei bine? 

— Da, stăpâne, murmură ea, muşcându-şi buzele. 

— Îndrăzneşti să-ţi procuri nişte ţoale pe care le faci în 
ascuns fără ca eu să ştiu, şi îndrăzneşti să le porţi fără 
încuviințarea mea, Dumnezeule? Ei, ai făcut asta sau nu? 

— Da, stăpâne. 

— Mâine te vând. Şi acum am de gând să te arunc afară, 
curvă nenorocită lăsată până şi de mamă! Prosternează-te! 
Haide, prosternează-te! Dumnezeule! 

Ea se făcu palidă în faţa acestei izbucniri de furie şi se 
trânti iute în genunchi şi începu să se prosterneze dinaintea 
lui. 

— Şi acum bate pământul prosternându-te până mă întorc 
eu. 

leşi ca o furtună din încăpere, se duse în grădină. Îşi 
smulse cuțitul de la brâu şi alese o vargă subţire de bambus 
dintr-un pâlc proaspăt plantat. O tăie, şfichiui aerul cu ea şi 
se repezi înapoi în sufragerie. 

— Scoate-ţi veşmintele de pe tine, sclavă nenorocită ce 
eşti! Am să te bat până n-au să mă mai ţină braţele. 

Tremurând toată, ea se dezbrăcă. Îi smulse hainele din 
mână şi le aruncă departe. 

— Întinde-te acolo, îi arătă el canapeaua. 

Se supuse aşa cum i se poruncise. 

— Să nu mă baţi prea rău de tot, scânci ea,... sunt 
însărcinată de două luni. 

Şi-şi înfundă faţa în canapea. Struan ar fi vrut s-o ia în 
braţe, dar ştia că în felul ăsta şi-ar fi pierdut obrazul 


dinaintea ei. Şi numai o bătaie bună cu varga i-ar fi putut 
restitui şi ei demnitatea pierdută. Aşa că o plesni peste fund 
cu varga. Destul de tare ca să simtă, dar nu s-o rănească. 
Nu după multă vreme începu să ţipe, să plângă şi să se 
zvârcolească, dar el o bătu mai departe. De două ori într- 
adins lovi pe alături, izbind îmbrăcămintea de piele a 
canapelei, plesnetul răsună groaznic pentru urechile lui 
Lim Din şi Ah Sam care, după cum bine ştia, ascultau cu 
sufletul la gură. 

După zece lovituri se opri şi-i spuse lui May-may să nu se 
mişte de pe canapeaua pe care zăcea întinsă, se duse şi luă 
sticla de brandy. Bău cu sete, apoi trânti sticla de perete şi 
începu din nou s-o biciuie. Dar cu mare blândeţe. În cele din 
urmă se opri şi o apucă pe May-may de păr, trăgând-o după 
el. 

— Sclavă mizerabilă, pune-ţi hainele pe tine. 

Când o văzu îmbrăcată, el urlă din răsputeri: 

— Lim Din! Ah Sam! 

În aceeaşi clipă cei doi se arătară tremurând în uşă. 

— Sclavi ticăloşi ce sunteţi! De ce n-aţi adus ceai şi nici 
mâncare? Aduceţi mâncarea. 

Aruncă varga de bambus lângă uşă şi se întoarse spre 
May-may. 

— Prosternează-te dinaintea mea, ticăloasă părăsită de 
mamă! 

Cutremurată de grozăvia furiei lui, ea se conformă de 
îndată. 

— Du-te şi te spală şi vino imediat înapoi. Ai treizeci de 
secunde ca să te întorci, altfel o iau de la capăt! 

Lim Din îi aduse ceaiul şi, deşi era exact cum trebuia, 
Struan îi găsi cusur şi trânti ceainicul de perete. May-may, 
Lim Din şi Ah Sam dispărură în aceeaşi secundă, alergând 
să aducă alt ceai. Cu o grabă de necrezut, pe masă se arătă 
şi mâncarea, şi Struan îi îngădui lui May-may să-l servească. 
Ea scânci de durere, dar el strigă la ea: 


— Să nu-ţi aud gura, altfel mă pun şi te biciui până nu mai 
poti. 

Apoi Struan rămase tăcut, o tăcere amenințătoare, mâncă 
fără o vorbă, lăsându-i să se chinuie cuprinşi de teamă în 
faţa acestei tăceri. 

— Adu varga de bambus! tună el când sfârşi. 

May-may luă varga şi i-o întinse. El o împunse cu varga în 
burtă. 

— În pat! îi porunci el cu asprime, iar Lim Din şi Ah Sam 
dispărură în fugă, uşuraţi acum când ştiau că Tai-Panul o 
iertase pe Tai-tai, care-şi cinstise infinit obrazul îndurând 
fără crâcnire mânia îndreptăţită a stăpânului. May-may se 
întoarse şi porni, pe coridor spre camera ei, dar el mârâi: 

— În patul meu! Dumnezeule! 

Ea alergă spre camera lui. El porni după ea şi închise uşa 
trântind-o din răsputeri. Apoi o zăvori. 

— Şi aşa, eşti însărcinată, da? Al cui e copilul? 

— Al tău, stăpâne! scânci ea. 

Se aşeză şi-i întinse un picior să-i scoată cizma. 

— Haide, mai iute. 

Ea se trânti în genunchi, îi trase cizmele şi rămase lângă 
pat. 

— Cum de-ai îndrăznit să-ţi închipui că eu am chef să-mi 
întâlneşti prietenii? Când am să am chef să te scot din casă 
am să-ţi spun şi ţie, Dumnezeule Cristoase! 

— Da, stăpâne. 

— Locul femeii, e în casa ei. Aici! 

— Da, stăpâne. 

Îşi îngădui să-şi mai îmblânzească expresia. 

— Aşa-i mult mai bine! 

— N-am vrut să merg la bal... spuse ea abia şoptit. Am vrut 
doar să mă îmbrac ca... N-am vrut nici un bal. artă. lartă 
mult. 

— De ce te-aş ierta, ei? şi începu să se dezbrace. Ei, 
spune? 

— Nu ai nici un motiv... niciunul. 


May-may începu să plângă sfâşietor, în tăcere. Dar el ştia 
că era încă prea curând să se îmblânzească. 

— Hmm, poate fiindcă ai un prunc în tine să-ţi mai dau o 
şansă. Dar ai grijă să fie băiat, nu o fată netrebnică. 

— Da... da, te rog! le rog, iartă! se prosternă dinaintea lui 
şi se lovi cu fruntea de podea. 

Plânsul ei îl înduioşă, dar continuă să se dezbrace 
încruntat. Apoi suflă în lampă şi se băgă în pat. Pe ea o lăsă 
să stea mai departe în picioare. După un minut sau două îi 
porunci scurt: 

— Bagă-te în pat. Mi-e frig. 

Mai apoi, când nu mai putu îndura s-o audă plângând, o 
cuprinse blând cu braţele şi o sărută. 

— Fetiţo, te-am iertat! 

Şi ea plânse mai departe în braţele lui până adormi. 

CARTEA A PATRA. 

O dată cu trecerea săptămânilor, primăvara se transformă 
în vară. Soarele dobândi putere şi aerul deveni greu din 
cauza umezelii excesive. Mai rău sufereau europenii 
îmbrăcaţi în costumele lor obişnuite, cu lenjuri lungi de 
lână, crinoline înfoiate, corsete cu balene. Pe la 
încheieturile trupului şi la sub braţ sudoarea curgea din 
abundență. Şi începură obişnuitele epidemii ale verii - 
pântecăraia de Canton, gripa de Macao, lingoarea asiatică. 
Cei care mureau erau jeliţi. Cei vii îndurau cu stoicism 
chinurile socotite drept pedepse de neocolit trimise de 
Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe oameni, şi continuară să 
stea cu geamurile închise ca să nu intre aerul, fiindcă toţi 
socoteau că el era de vină, că transporta gazele otrăvitoare 
pe care le emana, vara, pământul; şi continuară să le 
îngăduie doctorilor să le lase sânge şi să le pună lipitori, 
fiindcă toată lumea ştia că era singurul remediu împotriva 
bolii; continuară să bea apă murdărită de insecte şi carne 
infectată de muşte; continuară să se ferească pe cât puteau 
de a face baie, fiindcă toată lumea ştia că era dăunătoare 
pentru sănătate; continuară să se roage să vină odată 


răcoarea iernii, căci numai ea va putea să purifice pământul 
de cele mai mortale miasme. 

Prin iunie, lingoarea asiatică decimase de-acum rândurile 
soldaţilor. Sezonul de negustorie aproape se încheiase. În 
anul acela unii aveau să facă averi imense. Cu puţin joss. 
Pentru că niciodată în colonia de la Canton nu se ajunsese 
la preţuri de vânzare şi cumpărare mai exagerate ca acum. 
Şi negustorii şi funcţionarii lor portughezi, compradorii şi 
negustorii din Co-hong, cu toţii erau extenuaţi de căldură, 
dar mai ales de lungile săptămâni de activitate frenetică. 
Toţi abia aşteptau să se mai liniştească până când puteau 
începe schimburile comerciale de iarnă. Şi, spre deosebire 
de anul de dinainte, europenii abia aşteptau să-şi poată 
petrece vara în propriile lor case, pe terenurile lor din 
Hong Kong. Familiile lor rămase la Hong Kong se şi 
mutaseră deja din înghesuiala cabinelor de pe nave în 
adăposturile din Happy Valley. Construcţiile răsăriseră 
uimitor peste tot. Queen's Town începuse să prindă contur: 
străzi, antrepozite, puşcăria, pontoanele, două hoteluri, 
cârciumi, case. Cârciumile unde beau soldaţii se 
strânseseră pe lângă Promontoriul Glessing; cele care 
făceau bucuria marinarilor apăruseră în faţa arsenalului 
marinei, pe Drumul Reginei. Unele erau doar nişte simple 
corturi, încropeli de moment. Altele aveau un caracter 
permanent. 

Din ţară soseau mereu nave aducând provizii, membri ai 
familiilor, prieteni şi numeroşi străini. Şi cu fiecare maree 
soseau tot mai mulţi oameni din Macao - portughezi, 
chinezi, eurasieni, europeni, velari, ţesători, croitori, 
funcţionari, servitori, oameni de afaceri, cumpărători şi 
vânzători, culi, unii aflaţi în căutare de slujbe, alţii siliţi să se 
mute la Hong Kong prin natura meseriilor lor, adică toţi cei 
care slujiseră comerţul cu China, cei care trăiau din acest 
comerţ, cei care se hrăneau de pe urma lui. Între cei ce se 
pripăşiseră se numărau patroane de bordeluri şi fetele lor, 
nărăviţii la opiu sau ai jocurilor de noroc, cei ce se ocupau 


cu făcutul ginului, contrabandişti şi hoţi de buzunare, 
tâlhari ce răpeau persoane sau atacau locuinţe, cerşetori şi 
pirați, gunoaiele tuturor naţiunilor. Chiar şi aceştia îşi 
găsiseră un bârlog unde să locuiască, începură să-şi ridice 
case, să-şi găsească de lucru. Queen's Town începu să fie 
invadat de spelunci unde se vindea gin, bordeluri, beciuri 
pentru opiomani, toate mânjind Drumul Reginei. Numărul 
de nelegiuiri crescu îngrozitor, iar forţele de poliţie, atâtea 
câte existau, erau copleşite. Marţea era ziua în care se 
aplicau pedepsele prin biciuire. Spre distracţia celor cu 
simţul dreptăţii, nelegiuiţii condamnaţi erau biciuiţi public 
lângă puşcărie, ca un fel de avertisment pentru cei 
păcătoşi. 

Justiţia britanică, deşi aspră şi iute în a pedepsi, nu li se 
părea prea groaznică chinezilor. Tortura publică, biciuirea 
până la moarte, strivirea degetelor şi mutilarea, scoaterea 
unui ochi sau a amândurora, retezarea unei mâini sau a 
amândurora, a unui picior sau a amândurora, însemnarea 
cu fierul roşu, căsăpirea, strangularea, orbirea, smulgerea 
limbii, strivirea organelor genitale - toate acestea 
constituiau tradiţionale pedepse chinezeşti. lar chinezii nu 
erau judecaţi de un tribunal cu juri. Cum Hong Kong-ul era 
dincolo de autoritatea justiţiei chineze, toţi nelegiuiţii de pe 
continent care puteau să se salveze fugeau căutând 
adăpostul din Tai Ping Shan şi dădeau cu tifla 
neputincioasei justiţii a barbarilor. Şi în vreme ce pe insulă 
începea să înflorească civilizaţia, se strângeau totodată şi 
gunoaiele. lar o dată cu gunoaiele se prăseau şi insectele. 

Apa devenea stătută în butoaiele părăsite, în oalele şi 
cratiţele aruncate. Apa băltea în schelele de bambus, în 
grădinile abia începute, şi în mlaştina îngustă de pe firul 
văii. Şi apele acestea neînsemnate şi împuţite începură să 
colcăie de viaţă: larve care deveniră apoi țânțari. Gângănii 
mici, gingaşe, cu totul deosebite şi atât de delicate că nu 
puteau zbura decât după apusul soarelui: anofelul. 

Şi oamenii din Happy Valley începură să moară. 


Capitolul douăzeci şi şase 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Culum. Nici eu nu mai 
ştiu, aşa cum nici tu nu mai ştii. În Queen's Town s-a prăsit 
un criminal. Nimeni nu ştie care-i cauza molimei şi acum 
micuța Karen s-a îmbolnăvit. 

Struan se simţea groaznic. De o săptămână nu mai auzise 
nimic de May-may. Vreme de aproape două luni fusese 
plecat din Hong Kong, în afară de o scurtă vizită de două 
zile, cu câteva săptămâni în urmă, când nevoia de a o vedea 
pe May-may îl copleşise. Era înfloritoare; purta sarcina fără 
să simtă vreun neajuns, şi erau mai fericiţi unul cu celălalt 
decât fuseseră vreodată. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că ultima navă a plecat şi 
mâine părăsim şi noi colonia. 

— Unchiul Robb zice că e vorba de malarie, îi spuse Culum 
agitat, vânturând scrisoarea lui Robb abia sosită. 

Culum era isterizat de grijile faţă de Tess. Cu numai o zi 
înainte primise o scrisoare de la ea în care spunea că ea şi 
sora ei şi maică-sa se mutaseră în factoria încă neterminată 
a lui Brock. Dar nu spunea nici o vorbă de malarie. 

— Care-i leacul malariei? 

— Eu nu ştiu să fie vreunul. Nu sunt doctor. lar Robb zice 
că numai unii dintre doctori spun că-i vorba de malarie. 
Struan făcu cu mâna să se apere de muşte. Malaria e un 
cuvânt latin care înseamnă aer rău. Doar atâta ştiu eu. 
Atâta ştiu şi ceilalţi. Doamne Maica Domnului, dacă aerul 
din Happy Valley e rău, atunci suntem ruinaţi. 

— Dar ţi-am spus să nu ne apucăm de construit acolo, îi 
replică turbat Culum. Am urât valea aceea de cum am 
văzut-o prima dată. 

— Pe crucea lui Cristos, vrei să zici că tu ai ştiut de la 
început că acolo aerul e nesănătos? 

— Nu. N-am vrut să spun asta. Am vrut să zic... ei bine că 
am urât de la început locul acela şi atât. 

Struan închise trântind geamul ca să nu mai vină 
miasmele din piaţa coloniei şi alungă şi mai multe muşte cu 


evantaiul. Se rugă ca molima aceea să se dovedească a nu fi 
malarie. Dacă era malarie, atunci molima îi va atinge pe toţi 
cei ce dormeau în Happy Valley. Se ştia foarte bine de toată 
lumea că unele locuri de pe pământ sunt infestate de 
malarie şi, din neştiute pricini, noaptea emanau miasme 
mortale. După spusele lui Robb, molima începuse în chip 
misterios cu patru săptămâni înainte. Prima dată îi lovise pe 
muncitorii chinezi, apoi îi atinsese şi pe alţii, un neguţător 
european ici, un copil dincolo. Dar numai pe cei din Happy 
Valley. Nicăieri în altă parte în Hong Kong. Până acum patru 
sau cinci sute de chinezi îi căzuseră victimă, precum şi 
douăzeci, treizeci de europeni. Chinezii erau înspăimântați 
în chip superstiţios, convinşi că asta era pedeapsa zeilor 
pentru că munceau la Hong Kong, împotriva decretului 
împăratului. Şi numai salarii mult sporite îi convinseseră să 
se întoarcă la muncă. 

lar acum micuța Karen fusese şi ea atinsă de boală. Robb 
îşi încheia scrisoarea: „Eu şi Sarah suntem disperaţi. Cursul 
bolii e viclean. Mai întâi apare o fierbinţeală groaznică, 
vreme de jumătate de zi, apoi urmează o întremare, după 
care o nouă criză de fierbinţeală în două, trei zile. Şi ciclul 
se repetă iar şi iar, din ce în ce mai rău. Doctorii i-au dat lui 
Karen un purgativ de calomel, cât de puternic au îndrăznit 
ei. I-au lăsat şi sânge bietului copil, dar nu avem prea multe 
speranţe. Culii au murit după al treilea sau al patrulea atac. 
Şi Karen, după purgativ şi toate lipitorile e atât de slăbită, 
atât de slăbită. Dumnezeu să ne ajute, dar cred că am 
pierdut-o pe Karen.” 

Struan se îndreptă cu paşi mari spre uşă. Doamne 
Dumnezeule, mai întâi pruncul şi acum Karen! Sarah 
născuse un băiat, Lochlin Ross, a doua zi după bal, dar se 
născuse foarte greu, cu mâna stângă beteagă. Sarah 
născuse cu chinuri, aproape să moară. Dar scăpase de 
temuta febră a facerii şi cu toate că laptele în ea se acrise, 
şi părul îi albise, încet-încet se întremase. Când Struan 
venise s-o vadă pe May-may, o vizitase şi pe Sarah. Pe chipul 


ei se întipăriseră adânc ridurile suferinţei şi amărăciunii, şi 
arăta ca o femeie bătrână. Struan se întristase şi mai mult 
când văzuse pruncul: cu mâna stângă moartă, bolnăvicios, 
scâncind de-ţi era milă, fără speranţe de a supravieţui prea 
mult. Mă întreb dacă pruncul acela o mai fi în viaţă, se 
gândi Struan în vreme ce deschidea brusc uşa. Robb nu 
pomeni nici o vorbă de el. 

— Vargas! 

— Da, senhor. 

— Când erai la Macao, ai avut vreodată malarie? 

— Nu, senhor. 

Vargas se făcu alb la faţă. Fiul şi nepotul lui lucrau pentru 
Nobila Casă şi acum locuiau în Hong Kong. 

— E sigur ca e malarie? 

— Nu, doar unii dintre doctori socotesc că e malarie. Nu 
toţi. Caută-l pe Mauss. Spune-i că vreau să-l văd pe Jin-gqua 
de îndată. Împreună cu el. 

— Da, senhor. Excelenţa sa doreşte să luaţi masa cu el şi 
cu arhiducele la ora nouă. 

— Spune-i că accept. 

— Da, senhor. 

Struan închise uşa şi se aşeză mohorât în fotoliu. Era 
îmbrăcat doar cu o cămaşă subţire, fără cravată la gât, 
pantaloni subţiri, şi pantofi uşori. Ceilalţi europeni îl 
socoteau nebun dacă risca să răcească acum când toţi ştiau 
că frigurile astea erau transmise de vânturile verii. 

— Nu se poate să fie malarie, spuse el. În nici un caz 
malarie. O fi altceva. 

— Insula aia e blestemată. 

— Acum vorbeşti ca o muiere. 

— Febra asta n-a apărut decât după ce au venit şi culii. 
Alungă-i pe culi şi alungi şi molima. Ăştia o poartă cu ei 
peste tot. Numai ei fac asta! 

— Culum, de unde ştii tu asta? Sunt de acord că s-a pornit 
întâi printre ei. Şi mai sunt de acord că aceştia trăiesc pe 
terenurile joase. Şi mai sunt de acord că, din câte ştim noi, 


nu poţi să te căpătuieşti cu boala asta decât dacă respiri 
aerul nopţii. Dar de ce s-a prăsit molima asta numai în 
Happy Valley? Numai la Happy Valley e aerul nesănătos? 
Aerul e aer, pentru numele lui Dumnezeu, şi mai toată ziua 
şi noaptea acolo bate o briză zdravănă. E o aiureală fără 
nici un sens. 

— Ba are un sens foarte întemeiat. E voinţa Domnului. 

— Dacă-i aşa, dar-ar frenţia în el să dea! 

Culum sări în picioare. 

— Am să-ţi rămân îndatorat dacă nu mai huleşti. 

— Şi eu am să-ţi rămân recunoscător dacă ai să încerci să- 
ţi aminteşti că atâta amar de vreme oamenii au fost arşi de 
vii pe rug doar pentru că spuneau că pământul se roteşte în 
jurul soarelui! Nu, asta nu e voinţa Domnului! 

— Indiferent ce crezi, Dumnezeu are un rol vital şi 
continuu în vieţile noastre. Faptul că molima asta a izbucnit, 
din toată Asia, chiar în locul pe care l-am ales noi să 
sălăşluim dovedeşte, cred eu, că e voinţa Domnului. Nu poţi 
să negi una ca asta pentru că nu poţi să dovedeşti 
contrariul, după cum nici eu nu pot dovedi că aşa este. Dar 
eu aşa cred, cei mai mulţi cred aşa, şi de aceea socot că ar 
trebui să părăsim Happy Valley. 

— Dacă facem una ca asta e ca şi cum am abandona Hong 
Kong-ul. 

— Putem construi iar pe terenurile din apropierea 
Promontoriului Glessing. 

— Ştii cumva câţi bani am investit noi şi ceilalţi negustori 
în Happy Valley? 

— Ştii cumva cam de câţi bani o să te bucuri când o să fii la 
şase picioare sub pământ? 

Struan îşi cântări cu răceală fiul. De săptămâni de zile 
ajunsese să simtă că duşmănia lui Culum era adevărată şi 
sporea mereu. Dar nu-i păsa. Ştia că cu cât Culum va învăţa 
mai mult, cu atât va înceta mai mult să-şi pună în aplicare 
ideile, deci cu atât mai mult va jindui după putere. E şi 
cinstit aşa, se gândi el, şi se simţi încântat de felul cum 


evolua Culum. Dar, în acelaşi timp, îl cuprinse îngrijorarea 
pentru viaţa lui. Culum îşi petrecea mult prea mult din 
timpul său în tovărăşia lui Gorth, şi avea o fire primejdios de 
deschisă. 

Cu zece zile înainte, ei doi avuseseră o ceartă fără noimă, 
dar sălbatică. Culum aruncase în treacăt nişte teorii privind 
navele cu aburi, evident opinii de-ale lui Gorth, iar Struan 
nu fusese de acord cu el. Atunci Culum pomenise de vechea 
ură dintre el şi Brock, şi declarase că tânăra generaţie nu 
avea să comită aceleaşi greşeli ca cei bătrâni. Că Gorth ştia 
bine că nu era nevoie ca cei tineri să cadă în capcana celor 
bătrâni. Că şi el şi Gorth se hotărâseră să îngroape orice 
duşmănie, şi amândoi vor încerca să aducă împăcarea între 
părinţii lor. lar când Struan începu să-şi apere poziţia, 
Culum refuză să mai asculte şi ieşi ca o furtună. 

Şi mai era şi problema cu Tess Brock. 

Culum nu vorbise de ea faţă de Struan, şi nici Struan nu 
adusese vorba. Dar ştia că acum Culum jinduia cu disperare 
după ea şi asta îi cam înceţoşase mintea. Struan îşi reaminti 
propria lui tinereţe, cât de dor îi fusese după Ronalda. La 
vârsta aceea totul părea atât de limpede, atât de important 
şi de curat. 

— Culum, fiule, nu te mai chinui, îi spuse el, nedorind să se 
mai certe cu el. Azi e o zi atât de toridă şi toată lumea e cam 
înfierbântată. Stai jos şi odihneşte-ţi mintea. Micuţa Karen e 
bolnavă la fel ca mulţi dintre prietenii noştri. Am auzit că şi 
Tillman s-a molipsit, şi cine mai ştie câţi alţii. 

— Domnişoara Tillman? 

— Ea nu cred. 

— Gorth spunea că ei închid mâine factoria. Pleacă la 
Macao să-şi petreacă vara. Toţi din familia lui fac la fel. 

— Noi ne ducem la Hong Kong. Factoria noastră rămâne 
deschisă. 

— Gorth zice că mai sigur e să ne petrecem vara la Macao. 
Are casă acolo. Avem şi noi o locuinţă acolo, nu-i aşa? 

Struan se foi în fotoliu. 


— Mda, poţi să te duci şi tu o săptămână acolo, dacă 
doreşti atât de mult. Distrează-te la Macao, dar eu am 
nevoie de tine la Queen's Town. Şi din nou îţi amintesc: 
fereşte-te! Gorth nu e prietenul tău. 

— Şi din nou trebuie să-ţi repet: ba este! 

— Încearcă să te facă să-ţi pierzi cumpătul şi într-o zi o să 
te căsăpească. 

— Greşeşti. Eu îl înţeleg cât se poate de bine. Şi ţin la el. 
Ne înţelegem perfect. Am descoperit că-mi place să stau de 
vorbă cu el, mă bucur de prezenţa lui. Ştim amândoi că 
ţie... şi lui taică-său vă vine greu să înţelegeţi, dar, ei bine, e 
greu de explicat. 

— Dumnezeule mare, îl înţeleg pe Gorth chiar prea bine. 

— Mai bine să nu vorbim de treburile astea, îi replică 
Culum. 

— Ba cred că ar trebui. Acum Gorth te-a vrăjit. Pentru un 
Struan e pericol de moarte. 

— Tu îl vezi pe Gorth cu alţi ochi. E prietenul meu. 

Struan deschise o cutie, alese o havană şi se gândicăa 
venit timpul să discute. 

— Crezi că Brock va fi de acord cu căsătoria ta cu less? 

Culum se roşi tot şi răspunse mânat de patimă: 

— Nu văd de ce n-ar fi. Gorth e de acord. 

— Ai şi discutat subiectul cu Gorth? 

— N-am discutat nici cu tine. Cu nimeni. Atunci de ce aş fi 
discutat asta cu Gorth? 

— Atunci de unde ştii că el e de acord? 

— Nu ştiu. Doar atât, că spune mereu cât de bine ne 
înţelegem eu şi domnişoara Brock, cât de mult se bucură ea 
de tovărăşia mea, mă încurajează să-i scriu, lucruri din 
astea. 

— Crezi că nu am dreptul să te întreb care ţi-s intenţiile 
faţă de Tess Brock? 

— Bineînţeles că ai dreptul. Dar, ştii, e numai... da, bine, 
m-am gândit să mă căsătoresc cu ea. Dar lui Gorth nu i-am 
spus nimic. 


Culum se opri stânjenit şi-şi şterse fruntea. Era speriat de 
felul neaşteptat în care Tai-Panul nimerise exact ceea ce era 
mai important în mintea lui, şi, deşi dorise să discute cu el 
despre asta, nu voia ca nimeni să-i murdărească iubirea. 
Fir-ar să fie! Ar fi trebuit să mă aştept la asta, se gândi el, şi 
se auzi cum se repede singur înainte, nefiind în stare să se 
oprească. 

— Dar nu cred că... afecțiunea mea pentru domnişoara 
Brock priveşte pe cineva în momentul acesta. Nu s-a 
discutat nimic despre asta, aşa că nu e deocamdată nimic 
Şi... ei, ce simt eu pentru domnişoara Brock mă priveşte 
numai pe mine. 

— Îmi dau seama că asta-i părerea ta, îi replică Struan, 
dar asta nu înseamnă că ai şi dreptate. Ţi-a trecut cumva 
prin minte că cineva îşi aranjează treburile prin tine? 

— Domnişoara Brock? 

— Gorth Brock. 

— Ţi-a trecut cumva prin minte că ura ta pentru ei îţi 
întunecă judecata? îi răspunse Culum furios. 

— Da. M-am gândit şi la asta. Dar tu, Culum? Te-ai gândit 
că ei se folosesc de tine? 

— Să zicem că ai dreptate. Să zicem că mă căsătoresc cu 
domnişoara Brock. Nu e asta spre avantajul afacerilor tale? 

Struan era bucuros că în fine problema fusese pusă în mod 
deschis. 

— Nu. Pentru că atunci când ai să ajungi tu Tai-Pan, Gorth 
o să te înfulece cu fulgi cu tot. O să pună mâna pe tot ce 
avem noi şi o să te distrugă... ca să ajungă el Iai-Pan al 
Nobilei Case. 

— De ce l-ar distruge pe soţul surorii sale? De ce să nu ne 
unim companiile - Brock şi Struan? Eu mă ocup de afaceri, 
el se ocupă de nave. 

— Şi cine va fi Iai-Pan? 

— Am putea să... să fim amândoi, eu şi Gorth. 

— Nu poate exista decât un singur Tai-Pan. Asta înseamnă 
să fii Tai-Pan. Asta-i legea. 


— Dar legea ta nu înseamnă că trebuie să fie şi legea mea. 
Sau a lui Gorth. Putem învăţa şi din greşelile altora. 
Unindu-ne companiile, ne-ar oferi avantaje enorme. 

— Asta are Gorth în minte? 

Struan se întrebă dacă nu cumva greşise în privinţa lui 
Culum. Dragostea oarbă a fiului său pentru Tess şi 
încrederea lui în Gorth aveau să fie cheia cu care va fi 
distrusă Nobila Casă pentru ca Brock şi Gorth să obţină tot 
ceea ce voiau. Şi nu mai sunt decât trei luni şi trebuie să 
plec spre Anglia. Doamne Isuse Cristoase! 

— Chiar aşa? îl întrebă el. 

— N-am discutat niciodată problema asta. Am vorbit doar 
despre comerţ, despre nave, despre companii, lucruri din 
astea. Şi cum să facem pace între voi doi. Dar o contopire a 
celor două companii ar fi avantajoasă, nu-i aşa? 

— Nu cu cei doi. Nu sunteţi de-o seamă. Deocamdată. 

— Dar poate că într-o zi voi fi, nu? 

— Poate! Struan îşi aprinse un trabuc. Chiar crezi că o să 
poţi să-l domini pe Gorth? 

— Poate că nici nu va trebui să-l domin. Cum nici el nu va 
trebui să mă domine pe mine. Să zicem că mă căsătoresc cu 
domnişoara Brock. Gorth are compania lui, noi o avem pe a 
noastră. Separate. Putem încă concura una cu cealaltă. Dar 
în chip prietenesc. Fără atâta ură! Vocea lui Culum deveni 
mai aspră. Pentru moment, hai să gândim din punctul de 
vedere al Tai-Panului. Brock are o fiică la care ţine mult. Am 
reuşit să mă fac plăcut atât ei, cât şi lui Gorth. Prin 
căsătoria asta nu fac decât să mai înmoi duşmănia lui Brock 
faţă de mine, până când mai dobândesc experienţă. 
Vânturând mereu nada unirii celor două companii. lar când 
voi fi pregătit, pot să-i atac fără milă. O urzeală sigură şi 
frumoasă. Dă-o-ncolo de fată. Doar mă folosesc de ea... spre 
mai marea glorie a Nobilei Case. 

Struan nu spuse nimic. 

— Te-ai gândit cumva fără ranchiună la aceste posibilităţi? 
continuă Culum. Am uitat că eşti mult prea deştept ca să nu 


fi băgat de seamă că o iubesc. 

— Da, făcu Struan şi scutură cu grijă scrumul trabucului 
într-o scrumieră de argint. Da, v-am cântărit pe tine şi pe 
Tess „fără ranchiună”. 

— Şi care a fost concluzia ta? 

— Că pentru tine pericolele copleşesc avantajele. 

— Deci dezaprobi cu totul căsătoria mea cu ea? 

— Dezaprob dragostea ta pentru ea. Dar tu o iubeşti de 
acum, sau aşa crezi. Şi mai e încă ceva: te vei căsători sigur 
cu ea, dacă vei putea. Struan trase adânc din trabuc. Crezi 
că Brock va fi de acord? 

— Nu ştiu. Nu cred că va fi, Dumnezeu să mă ajute. 

— Ba cred că va fi de acord, Dumnezeu să te ajute. 

— Dar tu nu vei fi de acord până la urmă? 

— TŢi-am mai spus o dată cândva: sunt singurul om de pe 
pământ în care poţi avea deplină încredere. Cu condiţia ca 
nu cumva, din nişte socoteli ale tale, să te pui împotriva 
Nobilei Case. 

— Şi crezi că o astfel de căsătorie e împotriva intereselor 
companiei? 

— N-am spus asta. Am zis că nu pricepi ce pericole te 
pasc. Struan stinse trabucul şi se ridică în picioare. Fata nu 
e majoră. Ai să aştepţi încă cinci ani de zile de acum 
înainte? 

— Da, sări el iute, speriat de un termen atât de lung. Da, 
pe Dumnezeul meu. Nici nu ştii ce înseamnă fata asta 
pentru mine. E... e singura fată pe care aş fi putut-o iubi 
vreodată. N-am să-mi schimb sentimentele şi tu nu poţi să 
mă înţelegi, nu poţi. Da, am să aştept cinci ani. O iubesc. 

— Dar ea te iubeşte? 

— Nu ştiu. Eu... pare să ţină la mine. Mă rogsămă 
iubească. Doamne Dumnezeule din ceruri, ce-am să mă fac! 

Har Domnului că nu mai sunt atât de tânăr, se gândi 
Struan plin de compasiune. Acum ştiu că dragostea e ca 
marea, uneori calmă, alteori furtunoasă. E frumoasă, 
primejdioasă, împarte şi viaţă, şi moarte. Dar niciodată nu e 


veşnic la fel, mereu în schimbare. Şi unică doar pentru o 
foarte scurtă perioadă în curgerea timpului. 

— Flăcăule, n-ai să faci nici o mişcare. Am să vorbesc eu cu 
Brock în seara asta. 

— Nu, sări Culum îngrijorat. E vorba de viaţa mea. Nu 
vreau ca tu să... 

— Ceea ce doreşti tu acum priveşte şi viaţa mea şi a lui 
Brock, îl întrerupse Struan. Am să vorbesc cu Brock. 

— Atunci o să mă sprijini? 

Struan goni cu evantaiul o muscă ce i se aşezase pe faţă. 

— Cum rămâne cu cele douăzeci de guinee, Culum? 

— Cum? 

— Banii mei de coşciug. Cele douăzeci de guinee de aur pe 
care mi le-a dat Brock şi le-ai luat tu să le păstrezi? Ai şi 
uitat? 

Culum deschise gura să spună ceva dar se răzgândi. Apoi 
îngăimă: 

— Da, am uitat de ele. Adică mi-au ieşit din minte! În ochii 
se citea adâncul suferinţei. De ce vreau mereu să te mint? 
Am minţit. E groaznic. 

— Mda, făcu Struan satisfăcut, pentru că acum Culum 
trecuse un alt examen şi învățase încă o lecţie. 

— Ce-i cu monedele? 

— Nimic. Numai că nu ar trebui să uiţi de ele. Ele 
înseamnă Brock. Gorth e şi mai rău pentru că n-a dobândit 
nici măcar generozitatea lui taică-său. 

Era aproape miezul nopţii. 

— Şezi şi tu jos, Dirk, îl invită Brock, mângâindu-şi barba. 
Grog, bere sau brandy? 

— Brandy. 

— Brandy dai! îi porunci el servitorului, apoi făcu un semn 
spre mâncarea care se vedea pe masă la lumina 
lumânărilor ce pâlpâiau. Haleşte nişte friptură, Dirk! Se 
scărpină subraţ, unde se umpluse de nişte furuncule numite 
bube de căldură. Blestemată vreme. De ce dracu' pe tine nu 


te loveşte suferinţa asta care nu ne ocoleşte pe noi, ceilalţi, 
ei? 

— Pentru că mă îngrijesc cum trebuie, îi spuse Struan şi-şi 
întinse picioarele într-o poziţie comodă. Ţi-am spus de un 
milion de ori. Dacă te îmbăiezi de patru ori pe zi nu mai faci 
bube de căldură. Păduchii se duc şi... 

— N-au nici o legătură cu bubele astea, îi replică Brock. Şi- 
i o prostie, e împotriva naturii, pe Dumnezeul meu! râse el. 
Iar ăi de zic că eşti tovarăş de navă cu diavolul în persoană 
poa' c-au pus destul taman unde trebuie ca să arate de ce 
eşti tu aşa cum eşti. Ei? îşi împinse cana mare de argint de 
jumătate de livră spre servitorul care i-o umplu de îndată 
din butoiul mic de bere aflat lângă perete; în rastelul din 
apropiere se vedeau muschete şi săbii de abordaj. Dar ai să- 
ţi primeşti tu răsplata, curând-curând, nu-i aşa, Dirk? spuse 
el, arătând cu degetul mare şi bont în jos. 

Struan luă bolul mare de cristal şi mirosi băutura. 

— Tyler, toţi ne primim răsplata. 

Struan ţinu paharul de brandy aproape de nas pentru a 
contracara duhoarea din încăpere. Se întrebă dacă Tess 
mirosea şi ea la fel ca taică-său şi maică-sa, şi dacă Brock 
bănuia măcar motivul vizitei sale... Ferestrele erau ermetic 
închise, să nu intre aerul nopţii şi zarva imensă din piaţeta 
din faţă. Brock mârâi, ridică paharul plin de bere şi bău cu 
sete. Purta obişnuita lui redingotă de lână, izmene groase, 
fular şi jiletcă. Îl cercetă mohorât pe Struan. În cămaşa 
aceea subţire, pantaloni albi, cizme scurte, părul roşcat 
auriu de pe pieptul lat lucind în lumina lumânărilor, Struan 
îi părea puternic şi stăpân pe el. 

— Fiule, arăţi cam dezbrăcat. Cam dezgustător de golaş. 

— Tyler, asta-i moda viitorului. Sănătate! spuse ridicând 
paharul şi băură amândoi. 

— Şi dacă tot vorbim de diavol, am auzit că Maureen 
Quance îl domesticeşte pe bietul Aristotle rău de tot. Aud 
vorbe că ar pleca amândoi spre ţară cu următorul flux. 


— Fuge el cumva, sau îşi taie beregata mai degrabă decât 
să facă una ca asta. 

Brock izbucni în hohote groase de râs. 

— Doamne, când am văz't-o c-apare aşa deodată în 
mijlocul balului, n-am mai râs aşa cu poftă de când bunica 
şi-a prins ţâţele netezind rufele sub măngălău! îi făcu 
semne servitorului să dispară şi acesta se făcu nevăzut. Am 
auzit că toate navele ţi-s plecate. 

— Mda. Straşnic sezon, nu-i aşa? 

— Îhî! Şi am să fiu mai liniştit când Blue Whitch o să tragă 
prima la cheu în Târgul Londrei. Am auzit că e cu ozi 
înainte! Brock trase un gât zdravăn de bere, transpirând 
din belşug. Jeff Cooper zicea că ultima lui navă a plecat şi 
ea, aşa că la Whampoa nu mai e nimeni. 

— Rămâi în Canton? 

Brock clătină din cap. 

— Mâine plecăm şi noi. La Queen's Town, apoi la Macao. 
Da” nu închidem factoria, ca înainte. 

— Longstaff mai rămâne. Negocierile continuă, bănuiesc 
eu. 

Struan simţi o ameninţare în aer, şi îngrijorarea lui spori. 

— Doar ştii bine că treburile nu se încheie ele aici. 

Brock se juca cu bandajul de la ochi. Şnurul care ţinuse 
bandajul la locul lui ani şi ani de zile îşi croise un şanţ roşu 
pe fruntea lui. 

— Gorth zicea că mezina lui Robb a luat frigurile. 

— Da. Cred că i-a spus Culum. 

— Da. 

Brock reţinu tonul tăios al lui Struan. Bău cu poftă din 
cana de bere, îşi şterse spuma de pe mustăţi cu dosul 
mâinii. 

— Îmi pare rău. E un joss rău ăsta! Bău din nou. Băiatul 
tău şi-al meu parcă ar fi vechi tovarăşi de navă. 

— Abia aştept să mă îmbarc din nou, spuse Struan, 
neluând în seamă aluzia. Azi după-amiază am avut o lungă 


discuţie cu Jin-qua. În legătură cu frigurile. La Kwantung n- 
au pomenit niciodată de friguri, din câte ştie el cel puţin. 

— Dacă-i malarie cu-adevărat, atunci o să avem necazuri, 
nu glumă. Brock întinse mâna şi apucă un piept de pui. Ia şi 
tu. Am auzit că preţul culilor creşte. La Hong Kong preţurile 
cresc al naibii la toate. 

— Nu chiar atât de mult încât să ne dăuneze. Frigurile or 
să treacă. 

Brock îşi săltă greoi brăcinarul şi goli cana de bere. 

— Ai vrut să mă vezi între patru ochi, da? Ca să vorbim de 
frigurile astea? 

— Nu! îi replică Struan, simțind că-l contaminează şi pe el 
miasmele din jur, izul pe care-l emana Brock, şi mirosul de 
bere stătută. Am venit în legătură cu o veche promisiune pe 
care ţi-am făcut-o că într-o zi am să viu după tine cu pisica 
cu nouă cozi. 

Brock apucă clopoţelul de pe masă şi-l făcu să sune 
violent. Sunetul lui se izbi de pereţi. Văzând că uşa nu se 
deschide de îndată, îl făcu să sune din nou. 

— Maimuţoiul ăla blestemat! mârâi el. Ar merita un picior 
în cur aşa cum trebuie. 

Se duse la butoiaşul cu bere şi, după ce-şi umplu cana 
mare cu capac, se aşeză din nou şi-l privi pe Struan drept în 
ochi. Apoi aşteptă. 

— Şi ce-i cu asta? mormăi în cele din urmă Brock. 

— 'Tess Brock. 

— Cum? 

Brock era uluit că Struan dorea să precipite chiar el 
hotărârea din pricina căreia şi el, dar şi Struan fără 
îndoială, se frământaseră atâtea nopţi. 

— Fiul meu e îndrăgostit de ea. 

Brock dădu pe gât nişte bere şi se şterse din nou la gură. 

— Nu s-au întâlnit decât o singură dată la bal. Apoi s-au 
preumblat cu Liza şi Lillibet. De trei ori. 

— Mda. Da' el e îndrăgostit de ea. E convins că o iubeşte. 

— Da' tu eşti sigur? 


— Da. 

— Şi tu ce părere ai? 

— Că ar fi mai bine să discutăm treaba asta. În mod 
deschis. 

— De ce chiar acum? spuse Brock bănuitor, în vreme ce 
mintea i se chinuia să găsească răspunsul cel adevărat. 
După cum bine ştii ea e încă foarte crudă. 

— Da, dar destul de mare ca să se căsătorească. 

Brock se jucă gânditor cu cana de bere, uitându-se la 
propria-i imagine pe faţa argintului lustruit. Se întreba dacă 
ghicise exact intenţiile lui Struan. 

— Tu acum vii şi-mi ceri oficial mâna lui less pen” ficior-tu? 

— Asta-i datoria lui, nu a mea... să o ceară oficial în 
căsătorie. Dar noi trebuie să discutăm neoficial. Mai întâi. 

— Tu ce părere ai? îl întrebă din nou Brock. În legătură cu 
căsătoria asta? 

— Ştii deja foarte bine. Sunt împotriva ei. Pentru că nu am 
încredere în tine. Nici în Gorth nu am încredere. Dar Culum 
gândeşte altfel cu mintea lui şi mi-a forţat mâna, şi nu 
totdeauna un tată îşi poate convinge feciorul să facă ce vrea 
el. 

Brock se gândi la Gorth. Când deschise gura, vocea îi sună 
aspru. 

— Dacă eşti atât de pornit împotriva dorinţei lui, atunci 
arde-i o mamă de bătaie până-i vine mintea la cap, sau 
expediază-l în ţară, fă-i bagajele. Scapi repede de sămânţa 
asta de belea. 

— Ştii bine că sunt la ananghie, îi spuse Struan cu 
amărăciune. Iu ai trei fii - Gorth, Morgan, Iom. Acum eu 
nu-l mai am decât pe Culum. Aşa că, indiferent ce vreau eu 
să fac, el mă va urma mai departe. 

— Mai e şi Robb şi fiii lui, spuse Brock, fericit că-l citise 
exact pe Struan, jucându-se acum cu el cum s-ar fi jucat cu 
un peştişor. 

— Doar ştii care-i răspunsul la una ca asta. Eu am creat 
Nobila Casă, nu Robb. Ei, acum care-i părerea ta? 


Brock îşi goli cana de bere gânditor. Din nou făcu 
clopoţelul să sune. Şi din nou nici un răspuns. 

— Cre' c-am să fac praştie din maţele maimuţoiului ăsta! 
Se ridică în picioare şi începu să-şi umple cana cu bere. Şi 
eu sunt la fel împotriva acestei căsătorii, spuse Brock aspru, 
şi văzu un fulger de mirare pe chipul lui Struan. Da' chiar 
aşa, continuă Brock, dacă fi-tu vine şi-mi cere fata io i-o dau. 

— Dumnezeule mare, am fost sigur că aşa ai să faci! 

Şi Struan se ridică în picioare cu pumnii strânşi. 

— O să aibă cea mai mare zestre din toată Asia. Anul viitor 
or să fie căsătoriţi. 

— Dar înainte de asta am să te trimit eu pe tine în iad. 

Cei doi bărbaţi se priviră ameninţător. Şi din nou Brock 
văzu acelaşi chip tăiat în piatră ca în urmă cu treizeci de 
ani, aceeaşi putere iradiind din el. Aceleaşi trăsături de 
nedefinit care-l făcuseră să reacționeze atât de violent cu 
toată fiinţa lui. Dumnezeule mare, blestemă el, nu mă duce 
mintea de ce mi l-ai scos în cale pe diavolul ăsta. Nu mă 
duce mintea decât că l-ai pus acolo pen!” ca eu să-l strivesc 
cum trebuie, şi nu cu un cuţit înfipt în spinare, şi cu atât mai 
Tău. 

— Dirk, asta o să fie mai târziu, îi răspunse el. Întâi copiii 
se căsătoresc, în toată regula. Eşti la ananghie bine de tot. 
Şi nu din pricina mea, da' cu atât mi se rupe inima mai tare, 
şi nu io ţi-am aruncat ghinionul ăsta de joss în obraz. Da' de 
la o vreme mă tot gândesc io la ei, ca şi tine bănui, la ei şi la 
n0i, şi zic că aşa-i mai bine şi de ei şi de noi. 

— Eu ştiu ce-i în mintea ta. Şi a lui Gorth. 

— Dirk, cine ştie ce o să se aleagă mai târziu? Poa' că-n 
viitor cele două companii să se unească între ele. 

— Nu atâta vreme cât eu mai sunt în viaţă. 

— Da” pe de altă parte poa' că n-o să se unească, şi tu o s-o 
ai pe-a ta mai departe şi noi p-a noastră. 

— Nu puneţi voi mâna pe Nobila Casă ca s-o distrugeţi 
doar cu o fustă de fetiţă. 


— Dumnezeule mare, acu' ascultă şi tu la mine! Iu ai adus 
vorba de asta! Tu ai zis să vorbim deschis şi io n-am 
terminat de spus ce-am avut de spus. Aşa că acu tu m- 
asculţi pe mine, pe Dumnezeu de nu! Doa' dacă nu ţi-ai 
pierdut şi curajul aşa cum ţi-ai pierdut purtările şi mintea. 

— Bine, Tyler! Struan îşi turnă alt pahar de brandy. Spune 
ce-ţi cloceşte mintea. 

Brock se mai calmă şi se aşeză din nou sorbindu-şi berea. 

— Nu te pot suferi şi te urăsc şi acu' aşa cum o s-o fac 
întotdeauna. Nici io n-am nici o încredere în tine. M-am 
săturat pe viaţă să mai omor pe cineva, dar, pe numele lui 
Cristos, în ziua în care o să vii cu pisica aia în mână la mine, 
te omor. Da' nu io o să încep bătaia. Nu. Ni nu voi să te 
Omor, ci doar să te strivesc în bună regulă. Da' stau şi mă 
gândesc şi mă dumiresc că poa' ăi tineri or să ştie ei să 
pună rânduială... cum n-am putut noi face. Aşa că stau şi 
zic: ce-o fi să fie! Dacă or să se unească firmele, atunci să se 
unească. E treaba lor, ni' a mea, ni ata. De n-ofisă se 
unească, asta-i tot treaba lor. O să facă ce-o să socotească ei 
că e mai bine. Nu noi. Aşa că zic că e în regulă cu căsătoria. 

Struan îşi goli paharul şi-i făcu vânt pe masă. 

— N-am crezut niciodată că poţi fi atât de lipsit de vână în 
tine încât să te foloseşti de Tess pentru asta, când ştiu că şi 
tu eşti împotriva căsătoriei după cum sunt şi eu. 

De data asta Brock îl privi fără ură. 

— Dirk, nu mă folosesc de Tess. Dumnezeu ştie că e 
adevărul adevărat. Îl iubeşte pe Culum, şi-i la fel de 
adevărat. Asta-i singurul motiv pen' care vorbesc cu tine 
aşa cum vorbesc. Suntem amândoi la ananghie acum. Hai 
să vorbim ca oameni cu cap. Ea-i ca o Julietă faţă de Romeo 
al ei, da, da, pe Dumnezeul meu de nu, şi de asta mă tem şi 
io. Şi aşa te-ai teme şi tu de-ai şti cât îi de-adevărat. Nu voi 
ca 'less a mea să sfârşească pe-o dală de marmoră pen” că 
io te urăsc pe tine. Ea-liubeşte. lo mă gândesc numai la ea. 

— Nu-mi vine să cred. 


— Nici mie, Dumnezeule mare! Dar Liza mi-a tocat creierii 
de zeci de ori cu Tess. Îmi tot zice că Tess oftează şi geme, 
şi nu sporovăieşte decât de balul ăla şi nu pomeneşte decât 
de Culum. Şi Tess mi-a făcut capul calendar cu ce-a zis 
Culum, cu ce n-a zis Culum, şi ce i-a zis ea lui Culum şi cum 
arăta Culum, şi ce i-a răspuns el ei, până când am crezut că 
plesnesc. Ei da, îl iubeşte şi gata. 

— Dragoste de ţânci. Nu contează deloc. 

— Pen” numele lu' Dumnezeu, greu să îndure cineva să 
stea de vorbă omeneşte cu tine. Greşeşti, Dirk, greşeşti 
foarte tare. 

Brusc, Brock se simţi foarte obosit şi foarte bătrân. Vroia 
să termine cu tărăşenia asta. 

— De nu era balul ăla, nu s-ar fi întâmplat nimic niciodată. 
Şi tot tu ai ales-o să înceapă dansul. Tu ai ales-o să câştige 
premiul, tu... 

— Nu eu. Sergheiev a fost cel care a ales-o, nu eu. 

— Ăsta-i adevărul adevărat, aşa să-ţi ajute Dumnezeu? 

— Da. 

Brock se uită la Struan şi-l cântări mult. 

— Atunci aici o fi mâna Domnului la mijloc. Tess nu era cea 
mai grozav de bine îmbrăcată la bal. Ştiam şi eu şi ştia toată 
lumea, în afară de Culum şi Tess. Îşi termină de băut berea 
şi puse pe masă cana mare de metal cu capac. Uite, îţi fac o 
propunere. Ştiu io că tu nu ţii la Culum al tău cum ţin io la 
Tess a mea, dar lasă-i să aibă parte de vânt bun, mare 
deschisă şi un port sigur pentru viaţa lor şi io am să fac la 
fel. Flăcăul merită şi el una ca asta - ţi-a salvat capul în 
chestia cu gorganul, fincă jur pe crucea lui Cristos că te-aş 
fi ştrangulat bine de tot atunci. Dacă acu' cauţi pricină să 
ne luptăm, atunci să ne luptăm. Şi dacă îmi vine mie bine 
să-ţi rup gâtul, dar pe bune, jur pe sângele lui Cristos că am 
s-o fac. Da' nu le fac una ca asta şi lor, la ăia doi. Lasă-i să 
aibă parte de vânt bun, mare deschisă şi un port sigur 
pentru viaţa lor. Ei, ce zici? 

Şi Brock îi întinse mâna. 


Struan îi răspunse aspru: 

— Dau mâna cu tine numai pentru Culum şi Tess. Nu şi 
pentru Gorth. 

Felul în care Struan spusese Gorth îl făcu pe Brock să 
simtă cum îl trece un fior. Dar nu-şi retrase mâna, deşi de 
acum ştia că înţelegerea lor era ameninţată de primejdii. Îşi 
strânseră mâna ferm. 

— Şi acu' să mai luăm câte un pahar să pecetluim 
înţelegerea cum se cuvine, spuse Brock, şi după aia poţi să 
te duci dracului şi să ieşi din casa mea. 

Apucă din nou clopoţelul, pentru a treia oară îl făcu să 
sune, nu apăru nimeni şi-l aruncă de perete. 

— Lee Tang! urlă el. 

Vocea îi răsună ciudat. Pe imensul hol al scării se auzi 
zgomot grăbit de paşi şi se arătă chipul speriat al unui 
funcţionar portughez. 

— "Toţi servitorii au dispărut, senhor. Nu dau de ei nicăieri. 

Struan se repezi la fereastră. Negustorii ambulanți şi 
prăvăliaşii, toţi gură-cască părăseau acum piaţa într-o 
desăvârşită tăcere. Negustori adunaţi în grupuri în Grădina 
Engleză stăteau încremeniţi, ascultând şi urmărind ce se 
întâmplă. Struan se întoarse şi se repezi la rastelul cu 
muschete, ajungând la el în aceeaşi fracțiune de secundă cu 
Brock. 

— Adună-i pe toţi jos! îi strigă Brock funcţionarului 
portughez. 

— Tyler, la factoria mea! Sună alarma, mai spuse Struan şi 
se făcu nevăzut. 

În mai puţin de un ceas, toţi negustorii şi funcţionarii lor 
erau înghesuiți în factoria lui Struan şi în Grădina Engleză, 
care servea de curte exterioară. Lângă poartă era rânduit, 
în dispozitiv de luptă, detaşamentul celor cincizeci de 
soldaţi, înarmaţi. Comandantul lor, căpitanul Oxford, dacă 
împlinise douăzeci de ani, un tânăr subţirel, isteţ, cu o 
umbră de mustață. Struan, Brock şi Longstaff se aflau în 


mijlocul grădinii. În apropiere, Jeff Cooper şi Sergheiev. O 
noapte umedă, încinsă, apăsătoare. 

— Înălţimea voastră, ar fi mai bine să ordonaţi imediat 
evacuarea, îi spuse Struan. 

— Îhî! întări Brock. 

— Domnilor, nu e cazul să fim chiar grăbiţi, spuse 
Longstaff. S-a mai întâmplat asta şi înainte, ei? 

— Da, dar de fiecare dată am fost preveniţi într-un fel sau 
altul de Co-hong sau de către mandarini. Niciodată nu ne- 
au luat aşa ca din oală. 

Struan îşi încordă auzul şi ascultă noaptea, ochii însă 
numărau lorcile amarate de-a lungul cheului. Erau destule 
pentru toată lumea, se gândi el... 

— Nu-mi place noaptea asta. 

— Nici mie, Dumnezeule Cristoase, spuse Brock şi trânti 
furios un scuipat. În bărci cu noi, zic io. 

— Doar nu vă închipuiţi că ne paşte vreo primejdie?! spuse 
Longstaff. 

— Excelenţa voastră, nu ştiu. Dar ceva îmi spune mie că 
pentru moment e mai bine s-o ştergem de aici, îi replică 
Struan. Sau cel puţin să ne îmbarcăm pe navele noastre 
pentru mai multă siguranţă. Pentru sezonul ăsta negoţul 
oricum s-a încheiat, aşa că putem sta sau putem pleca după 
voia noastră. 

— Dar nu vor îndrăzni să ne atace, se burzului Longstaff. 
De ce s-au pornit? De ce o fac din nou? Tratativele 
avansează atât de bine. E ridicol. 

— Vă sugerez doar că ar fi mai bine să acţionăm aşa cum 
aţi spus întotdeauna, Excelenţa voastră: e mai bine să fim 
pregătiţi pentru orice eventualitate. 

Longstaff făcu un semn uşor cu capul către ofiţer. 

— Împarte-ţi oamenii în trei grupuri. Păziţi intrările 
dinspre est şi vest în strada Hog. Până la noi ordine, 
împiedici orice acces spre piaţă. 

— Da, sir. 


Struan îi zări pe Culum, Gorth şi Horatio stând laolaltă 
lângă un felinar. Gorth îi arăta lui Culum cum se încarcă o 
muschetă, iar acesta asculta foarte atent. Lângă Culum, 
Gorth părea puternic, plin de energie, de vitalitate. Struan 
îşi întoarse privirea şi-l surprinse pe Mauss care, în 
semiîntuneric, vorbea cu un chinez înalt, pe care Tai-Panul 
nu-l mai văzuse niciodată. Îmboldit de curiozitate, se 
apropie de ei. 

— Wolfgang, ai aflat ceva? 

— Nu, Iai-Pan. Nici cel mai mic zvon, nimic. Nici Horatio. 
Gott im Himmel, nu mai pricep nimic. 

Struan îl măsură pe chinez cu privirea. Era îmbrăcat în 
nişte haine ţărăneşti zdrenţăroase, şi părea să fi împlinit 
abia treizeci de ani. Avea nişte ochi obosiţi, dar totuşi 
pătrunzători, şi-l cerceta pe Struan la rândul lui cu aceeaşi 
curiozitate. 

— Cine-i? 

— Hung Hsu Ch'un, îi spuse Wolfgang mândru de el. Un 
hakka. E botezat, Tai-Pan, eu l-am botezat. Cel mai bun 
convertit pe care l-am făcut eu, Tai-Pan. O minte strălucită, 
studios şi totuşi ţăran. În cele din urmă, am şi eu un 
convertit care va răspândi cuvântul Domnului... ca să mă 
ajute în lucrarea Lui. 

— Ai face mai bine să-i spui să plece. Dacă se stârneşte 
conflict şi-l prind mandarinii că a rămas cu noi, atunci o să 
ai un convertit mai puţin. 

— l-am spus mai înainte să plece, dar mi-a răspuns: 
„Ciudate sunt căile Domnului, iar oamenii Domnului nu 
întorc spatele celui necredincios”. Nu-ţi fă nici un fel de 
griji. Dumnezeu o să-l aibă în paza lui, iar eu am să mă pun 
chezaş cu propria mea viaţă. 

Struan dădu scurt din cap către chinez şi se întoarse la 
Longstaff şi Brock. 

— lo mă urc la mine la bord, spuse Brock, şi cu asta basta. 

— Tyler, trimite-l pe Gorth cu oamenii lui să întărească 
paza acolo! şi arătă spre bezna străzii Hog. Eu mă duc la 


est şi te acopăr dacă începe balamucul. Şi atunci te poţi 
retrage aici. 

— Tu ai numai grija alor tăi, îi replică Brock, io pe-a alor 
mei. Doar nu eşti tu acum comandant şef, Cristoase 
Dumnezeule! şi-i făcu semn lui Gorth să se apropie. Ia vino 
tu cu mine. Almeida, tu cu ceilalţi funcţionari aduceţi 
hârţoagele pe navă! Şi împreună cu oamenii lui ieşi 
mărşăluind din grădină şi se îndreptă spre piaţă. 

— Culum! 

— Da, Tai-Pan! 

— Ia tot ce a mai rămas în safe şi du-te la bordul lorcei. 

— Prea bine. Culum îşi cobori vocea. I-ai vorbit lui Brock? 

— Mda. Fiule, nu vorbim acum. Grăbeşte-te. O să discutăm 
mai târziu. 

— A zis da sau nu? 

Struan îi simţi pe ceilalţi cum îl urmăresc, şi cu toate că ar 
fi vrut tare mult să-i povestească lui Culum cum decursese 
discuţia, grădina nu era locul nimerit pentru una ca asta. 

— Doamne Isuse Cristoase, nu ai de gând odată să faci 
cum ţi s-a spus? 

— Vreau să ştiu şi eu! spuse Culum cu ochii sticlind. 

— lar eu nu sunt pregătit să discut acum problemele tale! 
Fă ce ţi-am spus! 

Struan porni păşind îndesat spre uşa din faţă. Îl opri Jeff 
Cooper. 

— De ce ne evacuăm? De ce atâta grabă, Tai-Pan? 

— Jeff, doar din prudenţă. Ai vreo lorce la îndemână? 

— Da. 

— Dacă n-ai loc la bord, voi fi bucuros să le ofer un loc la 
mine oamenilor tăi. Struan se uită la Sergheiev. Înălţimea 
voastră, e o privelişte frumoasă dinspre fluviu, dacă veţi 
avea bunăvoința să mergeţi cu noi. 

— Totdeauna când piaţa se goleşte şi servitorii dispar voi o 
luaţi la fugă? 

— Numai când îmi face plăcere şi mie! Struan îşi croi 
drum prin îmbulzeala oamenilor. Vargas, du la bord toate 


registrele şi funcţionarii. Înarmaţi. 

— Da, senhor. 

Când ceilalţi neguţători îi văzură pe Struan şi Brock că se 
pregătesc cu adevărat să se retragă în grabă, se întoarseră 
iute la factoriile lor, îşi strânseră registrele contabile şi 
documentele de conosament, orice hârtie care dovedea 
amploarea tranzacţiilor din acel sezon, şi deci tot ceea ce 
reprezenta viitorul lor, şi începură să le depoziteze pe nave. 
Prea mulţi bani nu erau de pus la adăpost, pentru că 
tranzacţiile comerciale fuseseră făcute în cea mai mare 
parte pe baza cambiilor, iar Struan şi Brock îşi expediaseră 
argintul la Hong Kong. 

Longstaff îşi strânse documentele de pe propriul lui birou, 
îşi puse cartea de cifru şi hârtiile secrete în geanta oficială 
şi se duse în grădină, lângă Sergheiev. 

— Înălţimea voastră, v-aţi împachetat totul? 

— N-am nimic prea important. Ce se întâmplă mi se pare 
extraordinar. Ori există un pericol iminent, ori nu e nici un 
pericol! Dacă există un pericol, de ce trupele 
dumneavoastră nu sunt aici? Dacă nu e, atunci de ce fugiţi? 

Longstaff râse. 

— Dragă domnule, aşa-i mintea păgânului. Foarte 
deosebită de a noastră, a celor civilizaţi. De mai bine de un 
secol, guvernul Maiestăţii sale se luptă cu această 
mentalitate. Aşa că am ajuns să ştim să ne descurcăm în 
treburile Chinei. Bineînţeles, adăugă el sever, nu ne 
preocupă cucerirea acestei ţări, ci numai comerţul paşnic. 
Şi socotim zona aceasta o sferă de influenţă cu totul 
britanică. 

Struan mai aruncă şi el o privire prin safe, ca să se 
convingă că toate hârtiile vitale erau la bord. 

— Am făcut eu asta, îi spuse Culum intrând val-vârtej în 
încăpere şi trântind uşa în urma lui. Şi acum, Isuse, care a 
fost răspunsul? 

— Urmează să te căsătoreşti, îi spuse blând Struan, Isuse 
Cristoase! 


Culum rămase încremenit, nefiind în stare să mai scoată o 
vorbă. 

— Brock e încântat să te aibă de ginere. Anul viitor te poţi 
însura. 

— Brock a spus el da? 

— Da. Şi felicitări. 

Struan îşi cercetă liniştit sertarul de la birou, îl închise, 
satisfăcut că discuţia cu Brock decursese aşa cum îşi pusese 
el în gând de la început. 

— Vrei să spui că ela spus da? Şi tu ai zis tot da? 

— Da. Dar tu trebuie să-i ceri oficial mâna. A spus că o să 
te accepte de ginere. Mai trebuie să discutăm de zestre şi 
alte amănunte, dar a spus că anul viitor vă puteţi căsători. 

Culum îşi prinse tatăl în braţe. 

— Ah, tată, mulţumesc. 

El nici măcar n-a băgat de seamă când i-a scăpat cuvântul 
„tată”, Struan însă da. Liniştea nopţii fu spartă de o salvă de 
muschete. Struan şi Culum alergară la geam exact la timp 
ca să vadă primul rând al mulţimii ce dăduse buzna prin 
partea dinspre vest zvârcolindu-se sub gloanţe. Sutele de 
oameni din spate îi măturară pe cei din faţă, iar soldaţii fură 
înghiţiţi de torentul chinezilor ce urlau repezindu-se spre 
capătul depărtat al pieţii. Mulțimea purta torţe, topoare şi 
suliţi, deasupra fluturau flamurile Triadei. Dădură năvală 
asupra factoriei aflate în partea cea mai de vest, aparţinând 
americanilor. Pe o fereastră deschisă cineva aruncă o torţă 
aprinsă, uşile fură asaltate. Gloata începu jaful, dând foc şi 
distrugând clădirea. Struan îşi apucă muscheta. 

— Nici o vorbă despre Tess. Păstrează totul numai pentru 
tine până când ajungi să stai de vorbă cu Brock! Porniră în 
fugă spre hol. La naiba cu toate astea, Vargas! strigă el 
când îşi văzu funcţionarul clătinându-se sub povara 
registrelor cu copii după facturi. Urcă-te la bord! 

Vargas o luă la fugă. Piaţeta din faţa factoriei lui Struan şi 
grădina erau pline de neguţători care fugeau cât îi ţineau 
picioarele spre lorcile lor. Câţiva soldaţi erau postați lângă 


zidul grădinii, gata să se sacrifice, ca o ultimă linie de 
apărare a retragerii. Struan li se alătură pentru a acoperi 
retragerea celorlalţi. Cu coada ochiului îl văzu pe Culum 
alergând din nou în factorie, dar uită de asta când un nou 
val de oameni dădu buzna în strada Hog. Soldaţii care 
apărau intrarea pe acolo traseră o salvă de muschete şi se 
retraseră în bună rânduială spre Grădina Engleză, unde 
luară din nou poziţie alături de ceilalţi soldaţi pentru a-i 
apăra pe ultimii dintre negustori ce fugeau spre 
ambarcaţiile lor. Cei ajunşi deja la bord erau cu muschetele 
în mână. Dar mulţimea invadatorilor se concentră numai 
asupra factoriilor din cealaltă parte a pieţii şi, în mod cu 
totul ciudat, nu-i luau deloc în seamă pe negustori. Struan 
simţi uşurare când îi văzu pe Cooper şi americanii lui suiţi 
pe o lorce. Crezuse că se mai aflau încă în factorie. 

— P'onoarea mea, ia uită-te la ticăloşii ăia, spuse Longstaff 
fără să se adreseze cuiva anume, în vreme ce se afla lângă 
grădină şi urmărea mulţimea chinezilor, mergând la pas, cu 
bastonul în mână; ştia bine că asta însemna sfârşitul 
tratativelor, războiul era inevitabil. Forţele armate ale 
Maiestăţii sale vor pune capăt acestor dezordini. 

Se întoarse în grădină şi-l găsi pe Sergheiev care urmărea 
şi el balamucul, lângă el stând cei doi servitori în livrea, 
înarmaţi şi speriaţi. 

— Înălţimea voastră, poate doriţi să veniţi cu mine la bord, 
strigă Longstaff, încercând să acopere zarva din jur. 

Longstaff ştia că dacă Sergheiev era cumva rănit, faptul 
avea să fie socotit drept un incident internaţional, care-i va 
oferi ţarului un perfect pretext să trimită nave de război şi 
trupe de represiune în apele chinezeşti. Şi una ca asta n- 
are să se întâmple, Dumnezeule Cristoase! fir-ar să fie, îşi 
spuse el. 

— Numai într-un singur fel pot fi trataţi aceşti ticăloşi. 
Credeţi că democraţia dumneavoastră va reuşi să se 
descurce cu ei? 


— Da. Trebuie doar să le dăm timp. Nu? îi răspunse 
Longstaff bine dispus. Acum să ne urcăm la bord. Avem 
mare noroc că e o seară plăcută. 

Unul dintre servitorii ruşi îi spuse ceva lui Sergheiev, care 
doar se uită mai lung la el. Servitorul albi la faţă şi nu mai 
scoase o vorbă. 

— Dacă aşa doriţi, bine, Excelenţa voastră, spuse 
Sergheiev ca să nu fie mai prejos de disprețul pe care-l 
manifesta Longstaff faţă de gloata aceea. Dar zic să-l 
aşteptăm şi pe Tai-Pan. 

Îşi scoase tabachera de prizat tutun şi-i oferi şi lui 
Longstaff, fericit că nu-i tremura mâna. 

— Mulţumesc! spuse Longstaff, luând o priză de tabac. 
Afurisită treabă. Ei? Se îndreptă cu paşi mari spre Struan. 
Dirk, ce naiba i-o fi stârnit în halul ăsta? 

— Mandarinii. Cu siguranţă. N-am mai văzut niciodată o 
mulţime atât de înfuriată. Niciodată. Mai bine să ne urcăm 
la bord. 

Struan aruncă o privire asupra pieţii. Ultimii negustori se 
urcau acum pe navele lor. Numai Brock nu era de văzut. 
Gorth şi oamenii lui încă păzeau poarta factoriei, dinspre 
partea de est, şi Struan se enervă când îl văzu pe acesta 
trăgând asupra chinezilor puşi pe jaf, dar care nu 
reprezentau o ameninţare directă la adresa lor. Fu tentat să 
ordone o retragere imediată, şi apoi în învălmăşeala care ar 
fi urmat să ridice muscheta şi să-l curețe pe Gorth. Asta l-ar 
fi scutit să-l omoare mai târziu. Dar Struan nu trase. Voia să 
se bucure de plăcerea de a vedea groaza în ochii lui Gorth 
când avea să-l ucidă. 

Cei care se urcaseră pe nave molară parâmele în grabă. Şi 
numeroase lorci se îndreptară spre firul fluviului. În mod 
ciudat, mulţimea răzvrătită nici nu-i băgă în seamă. Din 
factoria firmei Cooper-Tillman ieşeau acum valuri de fum. 
Întreaga clădire fu cuprinsă de flăcări când o rafală de vânt 
uscat aţâţă incendiul, pălălăile de foc lingând noaptea. 
Struan îl văzu pe Brock ieşind ca o furtună din propria lui 


factorie, cu o muschetă într-o mână, o sabie de abordaj în 
cealaltă, cu buzunarele doldora de hârtii. Principalul său 
funcţionar, Almeida, fugea înaintea lui spre lorce, cocârjat 
sub greutatea registrelor, Brock, Gorth şi oamenii lor 
apărându-l. Apoi un alt val de chinezi năvăli prin intrarea de 
est, copleşindu-i pe soldaţi. Struan pricepu că era vremea 
să se retragă. 

— La bord! urlă el, întorcându-se spre poarta grădinii. 

Se opri scurt. Sergheiev stătea rezemat de zidul grădinii 
cu un pistol într-o mână şi sabia de protocol în cealaltă. 
Longstaff lângă el. 

— Trebuie s-o ştergem! urlă el pe deasupra zarvei din jur. 

Sergheiev râse: 

— Încotro? 

Când flăcările ajunseră la depozitul de muniții al factoriei 
americanilor, izbucni o explozie violentă, clădirea sări în 
aer, aruncând asupra mulţimii bucăţi de lemnărie aprinse, 
omorându-i pe unii, schilodindu-i pe alţii. Flamurile Triadei 
traversară strada Hog, şi gloata înnebunită după jaf se 
buluci în urma lor, atacând sistematic acum factoriile din 
est. Struan ieşise pe poartă, când îşi aminti de Culum. Le 
porunci oamenilor lui să-i acopere retragerea şi se repezi 
înapoi. 

— Culum! Culum! 

Culum apăru şi el în goană, coborând scările. 

— Am uitat ceva, gâfii el şi o luă la goană spre navă. 

Sergheiev şi Longstaff îi aşteptau cu oamenii lor lângă 
poartă. Retragerea le fu tăiată de un al treilea val de 
oameni care năvăliră prin piaţă şi se repeziră spre factoria 
vecină cu a lor. Struan arătă spre zid şi cu toţii începură să-l 
escaladeze. Culum se prăbuşi, dar Struan îl înşfăcă din 
mers şi împreună se repeziră spre nave, Sergheiev şi 
Longstaff lângă ei. Gloata îi lăsă să treacă, dar de îndată ce 
ieşiră în piaţă, lăsând drumul spre factorie liber, cei din 
fruntea gloatei se repeziră în grădină. Mulţi aveau cu ei 
torţe aprinse. Şi le aruncară asupra Nobilei Case. 


Flăcările ţâşneau din cele mai multe clădiri, un acoperiş se 
prăbuşi cu un geamăt imens, valuri de scântei se abătură 
asupra miilor de oameni aflaţi în piaţă. 

Brock se arătă pe puntea principală a lorcei lui, înjurând 
păgâneşte echipajul. Toţi erau înarmaţi, tunurile fuseseră 
îndreptate către țărm. Stând pe dunetă, Gorth supraveghea 
felul în care se molau parâmele la pupa şi la prova. Când 
nava începu să se îndepărteze de ponton, Gorth apucă o 
muschetă, ţinti spre chinezii ce se înghesuiau în uşa 
factoriei lor şi apăsă pe trăgaci. Văzu un om ce se 
prăbuşeşte şi un zâmbet drăcesc i se întinse pe faţă. Luă 
altă muschetă. Atunci îi zări pe Struan şi ceilalţi gonind să 
ajungă la nava lor, chinezii mişunau şi înaintea şi în urma 
lor. Se asigură că nimeni nu-l observa şi ţinti cu grijă. 
Struan gonea între Culum şi Sergheiev, Longstaff fiind mai 
într-o parte. Apăsă pe trăgaci. Sergheiev se răsuci în loc şi 
se prăbuşi la pământ. Gorth apucă altă muschetă, dar 
Brock dădu buzna pe dunetă. 

— Dă fuga la prova şi pregăteşte tunul din faţă! îi strigă el. 
Nu trage nimeni până nu zic io! îl târî pe Gorth după el. 
Puneţi cârma banda. Dumnezeule Cristoase! Jos terţarolele, 
toate pânzele sus! 

Se uită spre țărm şi-i văzu pe Struan şi Longstaff aplecaţi 
asupra lui Sergheiev, Culum lângă ei şi toată mulţimea 
îndreptându-se spre ei. Luă muscheta pe care Gorth o 
lăsase jos, ţinti şi trase. Unul din frunte se prăbuşi şi gloata 
avu un moment de şovăire. Struan îl săltă pe Sergheiev pe 
umerii lui. 

— Trageţi pe deasupra capetelor lor! le porunci el 
oamenilor lui. 

Aceştia se întoarseră, formând un cordon de protecţie şi 
traseră o salvă de la numai câţiva paşi. Chinezii din faţă se 
traseră înapoi, cei din spate îi împinseră înainte. 
Învălmăşeala isterică ce urmă le îngădui lui Struan şi 
oamenilor lui să ajungă la navă. Mauss îi aştepta pe ponton, 
lângă lorce, cu convertitul acela ciudat lângă el. Amândoi 


erau înarmaţi. Mauss ţinea Bibilia într-o mână şi o sabie de 
abordaj în cealaltă şi urla cât îl ţinea gura. 

— Binecuvântat fie Domnul! Iartă-i pe aceşti bieţi păcătoşi. 

Făcu sabia să şuiere prin aer, şi mulţimea se trase înapoi. 
După ce toţi se urcară la bord, când lorcea ajunse în 
mijlocul fluviului, abia atunci priviră în urmă. Toată colonia 
era cuprinsă de incendiu. Limbile de foc ce dansau în aer, 
fumul gros ce se înălța şi chiotele deşucheate, toate se 
amestecau într-un iad total. 

Longstaff stătea în genunchi lângă Sergheiev, care era 
întins pe dunetă. Struan se apropie grăbit de ei. 

— Du-te la prova! urlă el la Mauss. Fă de veghe. 

Sergheiev era alb la faţă şi se ţinea cu mâna într-o parte a 
şoldului. Printre degete mustea sângele. Servitorii lui 
gemeau cuprinşi de spaimă. Struan îi împinse la o parte să 
nu-l încurce şi sfâşie partea din faţă a pantalonilor lui 
Sergheiev. Apoi, cu cuțitul, tăie pantalonii mai departe. 
Glontele muschetei îl nimerise în pântece, mult în partea de 
jos, şi o luase oblic, doar cu o fracțiune de inci deasupra 
sexului, apoi pătrunsese în şoldul stâng. Sângele curgea din 
belşug, dar nu ţâşnea cu putere. Struan mulţumi Domnului 
că glontele nu-l nimerise în stomac, după cum se aşteptase 
el la început. Îl întoarse pe Sergheiev şi rusul gemu. Şoldul 
drept era sfârtecat şi plin de sânge pe unde ieşise glontele. 
Struan pipăi cu blândeţe rana şi scoase afară o bucată de 
os. 

— Repede o pătură, brandy şi un vas cu jăratic! îi porunci 
scurt Struan unui marinar. Înălţimea voastră, puteţi mişca 
piciorul drept? 

Sergheiev făcu un efort să-l mişte, strânse ochii de durere, 
dar piciorul se clinti. 

— Şoldul e teafăr, cred eu, flăcăule. Acum stai liniştit. 

Când fură aduse păturile, Struan îl înveli în ele pe 
Sergheiev şi-l propti în şezut, lângă timonier. Apoi îi dădu 
brandy să bea. Când sosi şi vasul cu jăratic, Struan dezveli 


rana şi turnă pe ea brandy din belşug. Îşi puse cuțitul în 
cărbunii din vas să se încingă. 

— Will, ţine-l bine! Culum, ajută-ne. 

Îngenuncheară în jurul lui Sergheiev, Longstaff la picioare, 
Culum la cap. Struan băgă lama cuţitului înroşită bine în 
partea din faţă a rănii, alcoolul se aprinse şi rânitul leşină. 
Struan cauteriză rana, pătrunzând adânc, cu dexteritate, 
dorind să termine cât mai repede acum, cât Sergheiev era 
inconştient. Îl întoarse pe partea cealaltă, cauteriză şi aici 
rana. Aerul se umplu de mirosul de carne arsă. Longstaff se 
întoarse într-o parte şi vomă, dar Culum se ţinu tare şi îl 
ajută pe taică-său, apoi reveni şi Longstaff. 

Struan încinse din nou cuțitul, turnă şi mai mult alcool pe 
locul de ieşire a glonţului şi cauteriză adânc şi cu grijă. 
Capul îi pleznea de duhoarea cărnii arse, sudoarea i se 
prelingea pe bărbie, dar mâinile lucrau fără să tremure, şi 
ştia că dacă nu ardea rana bine, atunci carnea avea să 
înceapă să putrezească şi Sergheiev avea să moară cu 
siguranţă. Cu o astfel de rană, nouă din zece oameni 
mureau. Apoi termină. Îl bandajă pe arhiduce şi îşi clăti 
gura cu nişte brandy. Aburii alcoolului parcă mai 
îndepărtară mirosul de sânge şi carne arsă. Trase o duşcă 
zdravănă şi-l cercetă pe Sergheiev. Era cenuşiu la faţă, fără 
o picătură de sânge. 

— De-acum soarta lui e în mâinile propriului său joss, 
spuse el. Culum, eşti teafăr? 

— Da, aşa cred. 

— Atunci coboară în cală, vezi de împarte rom fierbinte la 
toţi oamenii. Verifică proviziile. De-acum la bord tu eşti al 
doilea la comandă. Pune-i pe toţi la treabă. 

Culum părăsi duneta. Cei doi servitori ruşi stăteau în 
genunchi lângă Sergheiev. Unul dintre ei îl atinse cu mâna 
pe Struan, bolborosind ceva, evident mulţumindu-i. Struan 
le făcu semn să rămână lângă stăpânul lor. Se întinse obosit 
şi-şi puse mâinile pe umerii lui Longstaff, îl trase deoparte şi 
se aplecă mult spre urechea lui. 


— Ai văzut vreo muschetă în mâinile chinezilor? 

Longstaff clătină din cap. 

— Niciuna. 

— Nici eu, îi replică Struan. 

— Dar s-a tras cu muschetele din toate părţile! spuse 
Longstaff, alb la faţă şi îngrijorat. Un accident tare 
nenorocit. 

O clipă Struan rămase tăcut. 

— Dacă moare, o să avem o mulţime de necazuri, ei? 

— Dirk, să sperăm că nu moare! Longstaff îşi muşcă 
buzele. Trebuie să-l înştiinţez imediat pe secretarul cu 
afaceri externe asupra accidentului. Trebuie să fac 
investigaţii. 

— Mda. 

Longstaff aruncă o privire spre chipul acela cenuşiu, 
cadaveric. Sergheiev abia mai sufla. 

— Afurisită treabă, ei? 

— După direcţia rănii şi din felul în care stăteam noi când 
a fost doborât, nu e nici o îndoială că e vorba de un glonte 
tras de ai noştri. 

— Un accident tare nenorocit. 

— Dar glontele putea fi foarte bine ţintit. 

— Imposibil. Cine să fi vrut să-l omoare? 

— Cine să fi vrut să te omoare pe tine? Sau pe Culum? Sau 
poate pe mine? Eram toţi laolaltă. 

— Cine? 

— Eu am zeci de duşmani. 

— Brock nu s-ar preta el să te ucidă aşa, cu sânge rece. 

— N-am zis niciodată că el ar face-o. Oferă o recompensă 
pentru orice informaţie. Poate cineva să fi văzut ceva. 

Amândoi se uitară spre colonie. Acum rămăsese departe în 
urmă, numai flăcările şi fumul care se ridicau peste 
acoperişurile Canton-ului se mai zăreau. 

— E o nebunie să te dedai la jaf în felul ăsta. Nu s-a mai 
întâmplat niciodată. De ce au făcut-o? De ce? îngăimă 
Longstaff. 


— Nu ştiu. 

— De îndată ce ajungem la Hong Kong, pornim spre 
nord... de data asta până la porţile Pekinului, Dumnezeule 
Cristoase. Împăratului o să-i pară tare rău pentru că a 
poruncit acţiunea asta. 

— Mda. Dar mai întâi ordonă un atac imediat asupra 
Canton-ului. 

— Dar de ce să mai pierdem timpul şi cu asta? De ce? 

— Ordonă un atac chiar săptămâna asta. Nu e nevoie să 
exerciţi prea multă presiune. Fă Canton-ul să plătească 
despăgubiri din nou. Şase milioane de taeli. 

— De ce? 

— Ai nevoie de o lună sau chiar mai mult pentru a pregăti 
flota ca să atace în nord. Acum vremea nu e nimerită. Şi 
trebuie să mai aştepţi până când vor sosi şi întăririle. Când 
trebuie să ajungă? 

— Într-o lună, şase săptămâni. 

— Bun! Chipul lui Struan se înăspri. Între timp cei din Co- 
hong vor trebui să facă rost de şase milioane. Să le fie de 
învăţătură că nu s-au străduit să ne prevină din timp. 
Cristoase! Trebuie să înfigi din nou steagul Marii Britanii 
aici. Înainte de a porni spre nord, sau îţi pierzi obrazul. 
Dacă scapă nepedepsiţi pentru că au dat foc coloniei, nu 
vom mai putea fi niciodată în siguranţă aici. Dă ordin navei 
Nemesis să ia poziţie în faţa oraşului. Un ultimatum de 
douăsprezece ore sau razi Canton-ul din temelii. 

Sergheiev scoase un geamăt şi Struan se apropie de el. 
Rusul era încă în stare de şoc, inconştient. Apoi Struan îl 
observă pe chinezul convertit al lui Mauss că îl priveşte. 
Individul stătea pe puntea principală, lângă parapetul din 
babord. Făcu semnul crucii asupra lui Struan. Închise ochii 
şi începu să se roage în tăcere. 

Capitolul douăzeci şi şapte. 

Struan sări din cuter drept pe noul ponton de la Queen's 
Town şi porni grăbit de-a lungul cheului către clădirea 
imensă, aproape terminată, cu trei etaje. Acum, în lumina 


cerului încins până la alb, se vedea mai bine cum şchiopătă. 
Flamura cu Leul şi Dragonul flutura în vârful catargului. 

Struan observă că numeroase alte construcții erau 
terminate mai peste tot în Happy Valley, şi lucrul pornise 
chiar şi la biserica de pe gorgan. Pontonul lui Brock, din 
celălalt capăt al golfului, era isprăvit, iar factoria din 
apropiere era aproape gata. Alte construcţii şi locuinţe erau 
încă încinse de schelăria zveltă din bambus. Drumul Reginei 
fusese pietruit. Dar numai câţiva culi lucrau, deşi era abia la 
începutul după-amiezii. Aerul era încărcat de umiditate şi 
încins. Un vânticel plăcut de est porni să înfioare atmosfera 
văii. Intră în holul principal, cu cămaşa lipită de spinare. Un 
funcţionar portughez, care năduşea din greu, îşi ridică 
privirea surprins. 

— Madre de Deus, domnule Struan. Bună ziua, senhor. Nu 
ne aşteptam să veniţi. 

— Unde-i domnul Robb? 

— La etaj, senhor, dar acolo... 

Dar Struan alerga de-acum pe scări în sus. Din holul de la 
primul nivel porneau coridoare lungi spre nord, est şi vest, 
pierzându-se în adâncurile clădirii. Numeroase ferestre 
dădeau către mare şi către uscat. Flota stătea liniştită la 
ancoră, iar lorcea lui fusese prima ce se întorsese de la 
Canton. 

O luă pe coridorul către est, trecu pe lângă sufrageria 
doar pe jumătate terminată, paşii săi stârnind ecou pe 
dalele goale, fără covoare. Ciocăni la o uşă şi deschise. Uşa 
dădea spre un apartament spaţios unde se vedeau scaune, 
sofale, podeaua de piatră, picturile lui Quance pe perete, 
covoare scumpe, un şemineu gol. Sarah stătea pe un scaun 
cu spătar înalt, lângă una dintre ferestre, ţinând în mână un 
evantai din bambus împletit. Îl privi ţintă. 

— Hello, Sarah. 

— Hello, Dirk. 

— Cum se simte Karen? 

— Karen a murit. 


Ochii lui Sarah erau de un albastru şters şi-l priveau fix, 
faţa îmbujorată şi lucind de sudoare, părul învârstat cu fire 
cărunte, chipul îmbătrânit. 

— Îmi pare rău, îmi pare atât de rău, făcu el. 

Sarah îşi făcu vânt cu evantaiul, cu totul absentă. 

Uşorul curent de aer provocat de evantai îi desprinse o 
şuviţă de păr care-i veni pe faţă, dar ea nu simţi nevoia să o 
dea deoparte. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă el. 

— Acum trei zile. Poate două, îi răspunse ea cu voce lipsită 
de expresie. Nu mai ştiu. 

Evantaiul se mişca înainte şi-napoi, parcă purtat numai de 
propria lui voinţă. 

— Pruncul ce face? 

— Încă mai trăieşte. Lochlin încă mai trăieşte. 

Struan îşi şterse o broboană de sudoare de pe bărbie cu 
mâna. 

— Am ajuns primii dintre cei plecaţi de la Canton. Au 
incendiat colonia. Am primit scrisoarea lui Robb chiar 
înainte de a pleca. Acum am sosit şi eu. 

— Am urmărit cuterul tău trăgând la mal, îi spuse ea. 

— Unde-i Robb? 

Îi făcu semn cu evantaiul spre o uşă, şi atunci văzu el cât 
de subţiri îi erau încheieturile mâinilor pe care se vedeau 
firişoarele albăstrui ale venelor. Struan intră în dormitor, o 
încăpere mare, patul larg cu baldachin fusese durat după 
un model conceput chiar de el. Robb zăcea în pat, cu ochii 
închişi, faţa cenuşie, slăbită, culcată pe perna pătată de 
sudoare. 

— Robb? 

Cel strigat nu deschise ochii, rămase aşa cu buzele uşor 
întredeschise. Lui Struan i se răsuci inima în piept. Atinse 
fruntea fratelui său: rece, o răceală a morţii. Un câine lătră 
în apropiere, o muscă se izbi de geam. Struan se întoarse şi 
ieşi din cameră, închizând încet uşa în urma lui. Sarah 
stătea tot în scaunul cu spătar înalt. Evantaiul se mişca 


alene. Înainte şi-napoi. Înainte şi-napoi. O blestemă pentru 
că nu-i spusese. 

— Robb a murit acum o oră, îi zise ea. Două sau trei ore, 
sau acum o oră. Nu-mi amintesc. Înainte de a muri mi-a 
lăsat un mesaj pentru tine. Azi dimineaţă, aşa cred. Poate 
azi-noapte. Dar cred că azi dimineaţă. Robb mi-a zis: 
„Spune-i lui Dirk că n-am vrut niciodată să ajung Iai-Pan.” 

— Sarah, mă ocup eu de toate pregătirile. Ar fi mai bine ca 
tu şi cu pruncul să vă duceţi la bord pe Resting Cloud. 

— Eu i-am închis ochii. Eu i-am închis şi ochii lui Karen. 
Dar cine o să-ţi închidă ţie ochii, Tai-Pan? Cine o să mi-i 
închidă pe ai mei? 

Struan dădu dispoziţiile necesare, apoi o luă pe panta 
uşoară ce ducea spre locuinţa lui. Îşi aminti de prima zi în 
care Robb venise la Macao. 

— Dirk, necazurile tale toate au luat sfârşit. Am sosit! îi 
spusese Robb cu zâmbetul lui minunat. O să strivim 
Compania Indiilor de Est şi o să-l radem pe Brock de pe faţa 
pământului. Suntem ca nişte nobili şi o să punem bazele 
unei dinastii care să conducă Asia pe vecie. Mai e şi o fată 
cu care am să mă căsătoresc. Sarah McGlen. Acum are 
cincisprezece ani, suntem logodiţi şi peste doi ani ne 
căsătorim. 

Spune-mi şi mie, Doamne, unde am greşit noi? Cum? De ce 
oamenii se schimbă? Cum se nasc oare spiritul certăreţ, 
violenţa, ura, dorinţa de a răni, şi toate astea tocmai din 
gingăşie, tinereţe şi tandreţe? Şi de ce? Fiindcă totdeauna 
se întâmplă aşa. Cu Sarah. Cu Ronalda. Şi se va întâmpla la 
fel şi cu Tess şi Culum. De ce? 

Ajunse la poarta din zidul înalt ce înconjura casa. O 
deschise şi-şi privi locuinţa. Era linişte, o linişte de rău 
augur. În minte îi năvăli cuvântul malarie. Bambuşii înalţi se 
legănau uşor, prinşi de o pală de vânt abia simţit. Grădina 
era de-acum plantată: flori, boschete, albinele mişunau. 
Urcă scările şi deschise uşa. Dar nu intră pe dată. Rămase 
în uşă ascultând. Nu-l întâmpină nimeni râzând, nu se 


auzeau nici glasurile cântate ale servitorilor sporovăind. 
Casa părea pustie. Se uită la barometru: 29.3 inci, vreme 
frumoasă. O luă încet pe coridor, simțind aerul ciudat de 
încărcat de miros de tămâie. Băgă de seamă urme de praf 
acolo unde înainte nu se pomenea aşa ceva. Deschise uşa 
dormitorului lui May-may. Patul era făcut, nimeni în pat, 
încăperea într-o neobişnuită rânduială. Camera copiilor era 
şi ea goală. Nu paturi, nu jucării. Apoi o zări pe fereastră. 
Venea dinspre fundul grădinii, în braţe cu un buchet de 
flori, o umbreluţă oranj o ferea de soare. Şi se trezi afară cu 
ea în braţe. 

— Tai-Pan, Dumnezeule! Mi-ai strivit toate florile. May-may 
puse florile jos şi se aruncă de gâtul lui. De unde vii, heya? 
Tai-Pan, mă striveşti prea tare! Te rog. Ce-i cu mutra asta a 
ta atât de ciudată? 

O săltă în braţe şi se aşeză pe o bancă, la soare. Stătea 
încântată în braţele sale, simțind cum o încălzesc atât 
puterea lui, cât şi uşurarea lui când o văzuse. Se uită la el 
zâmbind. 

— Deci aşa! Ţi-a fost fantastic de dor de mine, heya? 

— Mi-a fost fantastic de dor de tine, heya. 

— Bun. Atunci de ce eşti trist? Şi de ce când te-am văzut, 
parcă tu vedeai stafii? 

— Necazuri, May-may. Şi am crezut că te-am pierdut şi pe 
tine. Unde sunt copiii? 

— La Macao. I-am trimis în casa lui Chen Sheng ca să aibă 
grijă de ei sora cea mai mare. Când au început frigurile, am 
socotit că e grozav de înţelept să fac aşa. I-am trimis cu Ma- 
ree Sin-clair. De ce ţi-a trecut prin minte că m-ai pierdut, 
heya? 

— Nimic. Când au plecat copiii? 

— Acum o săptămână. Ma-ree o să aibă grija lor până vor 
fi în siguranţă. Mâine se întoarce. 

— Unde-s Ah Sam şi Lim Din? 

— I-am trimis să caute de mâncare. Când am zărit lorcea 


mâncare deloc, aşa că i-am pus fuga să deretice prin casă, 
şi să aducă mâncare bună, nu conteşte! şi-şi aruncă capul 
pe spate. Curvele alea leneşe şi netrebnice merită o 
biciuială bună. Sunt groaznic de fericită că te-ai întors, Tai- 
Pan, aha, sigur! Cheltuielile casei au crescut groaznic şi nu 
mai am un ban, aşa că o să trebuiască să-mi dai mai mulţi 
bani fiindcă noi ţinem şi clanul lui Lim Din şi pe al lui Ah 
Sam. Ha! Nu că mi-ar păsa să-i ţin pe cei apropiaţi din 
familia lor, ăsta-i tribut cinstit, dar chiar tot clanul lor? De o 
mie de ori nu. Cristoase! Suntem noi bogaţi, da' nu chiar 
aşa de bogaţi şi trebuie să ne păstrăm bogăţia asta, altfel 
ajungem curând fără nici un ban. Se încruntă când se uită 
la el mai atent. Ce necazuri? 

— Robb a murit. Şi micuța Karen. 

Ea făcu ochii mari şi bucuria i se şterse de pe faţă. 

— De fetiţa aia mică am aflat. Dar de Robb nu. Am auzit că 
are friguri şi el... acum trei sau patru zile. Da'nucăa şi 
murit. Când s-a întâmplat asta? 

— Acum câteva ceasuri. 

— Groaznic joss. Mai bine să plecăm din valea asta 
blestemată. 

— Fetiţo, valea nu e blestemată. Dar produce friguri. 

— Da. lartă-mă că am pomenit din nou de asta, dar nu uita 
că suntem chiar pe ochiul dragonului. 

Întoarse privirea şi slobozi un val de blesteme în 
cantoneză şi mandarină. După ce se mai uşură puţin, spuse: 
— Nu uita că feng shui-ul nostru aici e, groaznic de teribil 

de rău. 

Struan simţi cum îl prind iar ghearele dilemei care-l 
chinuise de săptămâni întregi. Dacă părăsea el valea, toată 
lumea o părăsea după el, dacă rămânea, May-may putea să 
ia şi ea frigurile şi să moară şi nu voia să rişte una ca asta 
nici în ruptul capului. Dacă rămânea numai el aici şi ea se 
ducea la Macao, ar fi putut să moară alţii care nu ar fi 
trebuit să moară. Cum să-i ferească pe toţi de frigurile 


astea şi, în acelaşi timp, să nu abandoneze nici Queen's 
Town, nici Hong Kong-ul? 

— 'Tai-Pan, am auzit că aţi avut necazuri la Canton, da? 

Îi spuse ce se întâmplase. 

— Fantastică nebunie. De ce să jefuiască, heya? 

— Hmm! 

— Dar groaznic de înţelept să nu dea foc coloniei decât 
abia după ce s-au încheiat toate afacerile. Tare înţelept. 
Acum ce-o să se întâmple? Plecaţi împotriva Pekinului? 

— Întâi pedepsim Canton-ul. Apoi Pekinul. 

— 'Tai-Pan, de ce întâi Canton-ul? Împăratul e de vină, nu 
ei. Ei doar se supun poruncilor. 

— Dar ar fi trebuit să ne prevină că vor fi tulburări. O să 
plătească şase milioane despăgubiri, şi o să plătească iute 
de tot, sau altfel nu mai există Canton-ul, Dumnezeule 
Cristoase! Întâi Canton-ul, apoi pornim spre nord. 

May-may se încruntă şi mai mult. Ştia că ar fi trebuit să-i 
trimită vorbă bunicului ei Jin-gqua, ca să-l prevină. Pentru că 
cei din Co-hong trebuiau să facă rost de toţi banii de 
despăgubire, şi dacă Jin-qua nu era pregătit pentru una ca 
asta va fi ruinat. Până acum nu-i trimisese niciodată 
informaţii bunicului ei, şi nici nu-şi folosise poziţia de aici 
pentru treburi clandestine. Dar de data asta simţea că 
trebuie s-o facă. lar gândul că va fi amestecată într-un fel 
de complot o făcu să simtă o mare emoție. Şi, la urma 
urmei, îşi spuse ea, fără astfel de intrigi şi taine, o groaznic 
de mare parte de bucurie se pierde. Mă întreb de ce 
mulţimea aceia s-a dedat la jafuri când nu era nevoie de jaf? 
Prostie. 

— Pentru fratele tău ţinem doliu de o sută de zile? îl 
întrebă ea. 

— Fetiţo, nu pot să-l plâng mai mult decât l-am plâns, îi 
spuse el, sleit de orice putere. 

— Obiceiul e de o sută de zile. O să-i pregătim o 
înmormântare chinezească împreună cu Gordon Chen. 
Cincizeci de bocitoare profesioniste. Cu tobe şi cârâitori şi 


steaguri. Unchiul Robb o să aibă parte de o înmormântare 
de care să se pomenească peste ani şi ani. Aici nu facem 
economii. Apoi o să fii şi tu mulţumit după cum vor fi şi zeii. 

— Nu se poate una ca asta, îi spuse el uluit. Nu e vorba de 
o înmormântare chinezească. Nu o să fie nici un fel de 
bocitoare profesioniste! 

— Atunci cum o să-i aduci onorurile publice cuvenite mult 
iubitului tău frate şi să-i înalţi obrazul dinaintea poporului 
din Hong Kong? Bineînţeles că or să fie bocitoare 
profesioniste. Nu suntem noi Nobila Casă? Să ne pierdem 
obrazul dinaintea celor mai amărâţi culi? În afară că, dacă 
nu facem asta, o să însemne fantastic de proaste purtări şi 
Tău joss, şi nu se poate cu nici un chip! 

— May-may, obiceiurile noastre nu-s aşa. Noi facem 
lucrurile astea cu totul altfel. 

— Bineînţeles, îi replică ea veselă. Uite, asta spun şi eu, 
Tai-Pan. Tu te îngrijeşti de obrazul tău în faţa barbarilor, şi 
eu o să fac la fel în faţa poporului meu. O să ţin doliul o sută 
de zile, doar ca ceva personal, numai al meu, pentru că, 
bineînţeles, eu nu pot să apar în public nici la 
înmormântarea voastră, nici la funeraliile chinezeşti. Am să 
mă îmbrac în veşminte albe, culoarea noastră de doliu. Am 
să comand să-mi facă o tăbliță de pomenire şi, ca 
întotdeauna, am să mă prostern noaptea dinaintea ei. Şi 
apoi, după o sută de zile, dăm foc tăbliţei ca de obicei şi 
sufletul lui o să renască în deplină siguranţă ca de obicei, 
Tai-Pan, ăsta-i joss-ul. Zeii au avut nevoie acum de el, nu 
conteşte! 

Dar el nu o mai asculta. Îşi storcea creierii ca să afle un 
răspuns: cum să lupte împotriva frigurilor şi cum să apere 
valea şi Hong Kong-ul împotriva lor. 

Capitolul douăzeci şi opt. 

Trei zile mai târziu, Robb era înmormântat, lângă 
mormântul lui Karen. Prohodul l-a rostit Mauss, în biserica 
fără acoperiş, sub un cer senin, fără un nor. Erau de faţă 
toţi tai-panii, în afară de Wilf Tillman, care zăcea în nava 


depozit a firmei Cooper-Tillman, mai mult mort decât viu, 
doborât de frigurile din Happy Valley. Longstaff n-a fost la 
înmormântare. El, generalul şi amiralul porniseră spre 
Canton, însoţiţi de flotă şi de navele transportoare de trupe, 
dimpreună cu toţi soldaţii valizi. Diareea şi dizenteria le 
decimaseră rândurile. Nemesis fusese trimisă înainte. 

Sarah stătea în prima strană geluită grosolan. Îmbrăcată 
în negru, cu voal de doliu. Shevaun era şi ea în negru. La fel 
ca şi Mary, Liza, less şi celelalte femei. Bărbaţii erau 
îmbrăcaţi sobru şi năduşeau din belşug. 

Struan se ridică în picioare ca să citească din Scriptură şi 
Shevaun îl urmări cu foarte mare atenţie. Cu o zi înainte îi 
transmisese condoleanţe, şi acum ştia că nu mai putea să-l 
ajute cu nimic. Într-o săptămână, două, totul va reintra în 
cursul normal. Acum, când Robb murise, trebuia să-şi 
refacă planurile. Îşi pusese în gând să se căsătorească 
repede şi să-l ia de aici mai întâi la Washington, pentru ca 
să-i întâlnească pe mai-marii de acolo, apoi la Londra, unde- 
| aştepta parlamentul, având în plus atuurile relaţiilor cu 
America. Apoi, mai târziu, aveau să se întoarcă înapoi la 
Washington. Acum însă planurile trebuiau amânate, fiindcă 
ştia că Struan nu putea pleca până când Culum nu va fi în 
stare să preia el conducerea aici. 

În acelaşi timp cu funeraliile pline de pioasă tăcere, cu 
oamenii în doliu negru de la Happy Valley şi cu procesiunea 
de-a lungul Drumului Reginei către cimitir, o altă 
procesiune de chinezi, îmbrăcaţi în alb, se scurgea cu o 
zarvă asurzitoare pe ulițele întortocheate din Tai Ping Shan, 
înălţând zeilor strigăte care le aduceau la cunoştinţă 
imensa pierdere a Nobilei Case, mulţimea chiuind, gemând, 
văicărindu-se şi rupându-şi hainele, în sunetul asurzitor al 
bătăilor de tobă. Şi gloata din Tai Ping Shan era adânc 
impresionată de purtările Tai-Panului şi de generozitatea 
casei sale. Poziţia lui Gordon Chen crescu şi mai mult o dată 
cu obrazul pe care şi-l câştigase părintele său dinaintea lor, 
fiindcă niciunul dintre locuitorii de pe colină nu şi-ar fi 


închipuit că acesta le va cinsti în acest chip zeii şi 
obiceiurile. Şi nu pentru că Gordon Chen ar mai fi avut 
nevoie ca cineva să-i cinstească obrazul şi mai mult. Nu era 
el oare cel mai mare stăpân din Hong Kong, şi nu se 
întindeau tentaculele afacerilor sale în toate direcţiile? Nu 
era el stăpânul celor mai multe case? Al serviciului de 
lectici? A trei spălătorii? A paisprezece sampane de 
pescuit? Două spiţerii? Şase restaurante? A nouăsprezece 
lustragerii? A prăvăliilor de haine şi de încălţăminte, a celor 
ce vindeau cuțite? Şi nu ale lui erau şi cele cincizeci şi una 
de procente de la primul atelier de bijuterii, cu meşteri 
pricepuţi din Kwantung atât în arta bijuteriilor, cât şi în cea 
a sculpturii în lemn? 

Şi toate astea în afară de vastele lui afaceri financiare. Aiii 
iaaa! Şi ce cămătar! De necrezut! Era atât de bogat încât 
împrumuta bani cu un procent şi jumătate mai puţin decât 
era obiceiul şi monopolizase toată piaţa. Şi se mai zvonea că 
era tovarăş cu Tai-Panul însuşi, şi că o dată cu moartea 
unchiului său barbarul o să-i parvină alte imense bogății. 

Iar în sânul Triadei, Gordon Chen nu mai avea nevoie săi 
se întărească poziţia. Toţi ştiau cine era şi toţi îl ascultau 
fără crâcnire. În plus, toţi cei ce aparţineau Triadei şi se 
ocupau cu construcţiile, serviciul de hamali, salubritatea, 
adunatul pământului de noapte, pescuitul, restaurantele, 
negustoria ambulantă, spălătoriile, serviciile de servitori, 
culii, aveau nevoie să împrumute bani din când în când, 
aveau nevoie de case în care să locuiască. În consecinţă şi 
aceştia erau îndureraţi că unchiul barbar al conducătorului 
lor murise, aşa încât cu mare bucurie au dăruit un tribut 
suplimentar pentru o săptămână. Ştiau ei că era înţelept să 
fii de partea Tai-Panului din Tai Ping Shan, ştiau că o parte a 
acestui tribut se va duce pe ofrande oferite zeilor - purcei 
fripţi, prăjituri, dulciuri, bomboane, fripturi fără număr, 
homari şi crevete, peşti şi crabi aduşi cu sampanele, pâine 
şi munţi de orez. Şi mai ştiau că de îndată ce zeii se vor uita 
cu bunăvoință la toate aceste bunătăţi, ofrandele vor fi 


împărţite, şi că şi ei se vor bucura de ele spre saturarea 
chiar şi a celor mai flămânzi. 

Aşa că toţi se jeluiau laolaltă cu bocitoarele, bucurându-se 
imens de tragedia morţii, binecuvântându-şi propriul joss că 
ei erau încă în viaţă ca să poată să jelească, să mănânce, să 
facă dragoste, să adune bani, ca să ajungă, cu puţin joss, la 
fel de bogaţi şi ei, şi astfel să ajungă ca la moarte să se 
bucure de un obraz la fel de colosal dinaintea tuturor 
vecinilor lor. 

Gordon Chen urma cortegiul. Era foarte solemn, îşi sfâşia 
veşmintele, dar cu mare demnitate, şi striga în gura mare 
către zei, arătându-le ce pierdere imensă suferise, în urma 
lui venea regele cerşetorilor, şi în felul acesta fiecare mai 
dobândea puţin obraz dinaintea comunităţii. lar zeii 
zâmbeau. 

După ce groapa fu umplută cu pământ uscat, nerodnic, 
Struan o însoţi pe Sarah până la cuter. 

— Diseară vin şi eu la bord, îi spuse el. 

Fără să-i răspundă un cuvânt, Sarah se aşeză la pupa 
bărcii, şi se întoarse cu spatele la insulă. Când cuterul se 
îndreptă spre larg, Struan porni spre Happy Valley. 
Cerşetori şi culi cu lectici împânzeau tot drumul. Dar pe Iai- 
Pan nu-l supărară cu nimic: continua să-i plătească lunar 
tribut regelui cerşetorilor. Struan îl văzu pe Culum lângă 
Tess în mijlocul întregului clan Brock. Se apropie de grupul 
lor şi-şi ridică politicos pălăria în faţa doamnelor. Se uită la 
Culum. 

— Culum, vii să mă însoţeşti puţin? 

— Bineînţeles, spuse acesta. 

De când se întorseseră, nu ajunsese să stea de vorbă cu 
taică-său, în orice caz nu abordaseră problemele principale: 
în ce mod moartea unchiului Robb va afecta planurile lor de 
dinainte, când va deveni oficială logodna. Nu mai era nici 
un secret că la Whampoa, pe când se retrăgeau de la 
Canton, Culum ceruse în mod oficial mâna lui Tess, cerere 
acceptată cu severitatea cuvenită. Aşa cum nu mai era nici 


un secrct că, datorită tragediei venite pe neaşteptate, 
intenţia de a anunţa oficial logodna fusese amânată. 

Struan îşi ridică din nou pălăria şi se îndepărtă, însoţit de 
Culum. Mergeau tăcuţi, cu paşi mari. Ceilalţi, care-i 
văzuseră împreună cu familia Brock, clătinau din cap fără 
să poată să-şi stăpânească uluirea că Brock fusese de acord 
cu această căsătorie care nu putuse încolţi decât în mintea 
Tai-Panului. 

— Neaţa, Mary, salută Struan când Mary Sinclair se 
apropie de el, însoţită de Glessing şi Horatio; fata arăta 
sleită de puteri, ca încercată de boală. 

— Bună dimineaţa, Iai-Pan. După-amiază pot să trec să-ţi 
fac o vizită? Poate că poţi să-mi acorzi câteva minute. 

— Sigur. Pe la apusul soarelui? La mine acasă? 

— Mulţumesc. Nu pot să-ţi spun ce rău îmi pare de... de 
această pierdere. 

— Da, interveni şi Glessing. Mare nenorocire. 

În ultimele săptămâni începuse să-l aprecieze tot mai mult 
pe Struan. La naiba, unul care a fost în marina regală, băiat 
de pulberărie la Trafalgar, era demn de tot respectul. 
Cristoase! Când Culum îi spusese amănuntele astea, îl 
întrebase: „Pe ce navă?” şi fusese uluit când Culum îi 
spusese: „Nu ştiu, nu l-am întrebat!” Se gândise atunci 
dacă nu cumva Tai-Panul fusese pe nava tatălui său. Îi 
stătea pe limbă să întrebe, dar nu putea, deoarece Culum îi 
făcuse acele mărturisiri numai lui. În particular. 

— Tare-mi pare rău, Tai-Pan. 

— Mulţumesc. Cum îţi mai merg treburile? 

— Bine, mulţumesc. Afurisit de multă treabă de făcut, asta- 
i! 

— Cred că ar fi o idee bună să lansezi ancore grele de fund 
pentru furtună destinate navelor mari. 

Glessing deveni deodată foarte atent. 

— Simţi că vine vreo furtună? 

— Nu. Dar suntem în sezonul taifunurilor. Uneori se arată 
mai repede, alteori mai târziu. 


— Mulţumesc pentru idee. Am să mă apuc să le pun 
începând din după-amiaza asta. 

Al naibii de deştept, îşi spuse Glessing. Omul ăsta îşi 
poartă pe umeri bine tragedia. Şi-i un marinar dintre cei 
mai pricepuţi care au navigat vreodată pe mare. Pentru 
Mary e omul cel mai minunat şi părerea ei are mare preţ, la 
naiba. Şi datorită lui, flota noastră, Dumnezeule Cristoase, o 
să plesnească acuşi Canton-ul, în numai câteva zile, să-i 
înveţe minte pe diavolii ăia care au incendiat colonia. Fir-ar 
al dracului şi amiralul ăla! De ce afurisitul nu-mi dă înapoi 
comanda navei? Mă întreb dacă aş avea curaj să-l rog pe 
Tai-Pan să pună o vorbă bună pentru mine. 

— O să vă alăturaţi şi dumneavoastră flotei? 

— Nu ştiu. Struan se uită la Horatio. Flăcăule, când te-ai 
întors? 

— Azi-noapte, Tai-Pan. M-a trimis Excelenţa sa ca să-l 
reprezint la înmormântare. Sunt bucuros să vă pot saluta. 
Cu primul flux, plec înapoi. 

— Frumos din partea lui, şi amabil din partea dumitale. Te 
rog transmite-i salutările mele. 

Era foarte îngrijorat şi voia să afle care e starea Înălţimii 
sale. 

— Nu prea rea. E la bordul navei China Cloud. De ce nu te 
duci să-i faci o vizită? Cred că şoldul e atins, dar nu poţi şti 
exact atât de devreme dacă va avea de suferit după aia. 
Mary, ne vedem mai târziu. 

Îşi ridică din nou pălăria, şi el şi Culum îşi luară la 
revedere de la cei trei. Struan se întrebă ce voia Mary. 
Bănuiesc că vrea să-mi spună despre copii. Sper să nu se fi 
întâmplat nimic. Ce-i între Horatio şi Glessing? Par atât de 
încordaţi şi puşi pe harţă! 

— Pot să vă conduc la hotel, domnişoară Sinclair? îi spuse 
Glessing. V-ar face plăcere să luaţi masa cu mine la arsenal? 
— George dragă, mie mi-ar face plăcere, spuse Mary, dar 
Horatio nu cred că va putea să vină şi el cu noi. Şi înainte ca 

Horatio să poată adăuga ceva, ea continuă: Scumpul meu 


frate mi-a spus că i-ai cerut în mod oficial mâna mea, în 
vederea căsătoriei. 

Glessing tresări. 

— Aaaa... da, sigur. Sper... da, sigur. 

— Îmi face plăcere să-ţi mărturisesc că am acceptat. 

— O, Zeus! Exclamă Glessing şi-i luă mâna şi i-o sărută. O, 
Mary, jur pe Dumnezeu, jur pe Zeus! Jur... 

Se întoarse să-i mulţumească lui Horatio. Fericirea i se 
risipi de îndată. 

— Dumnezeule, Cristoase, ce s-a întâmplat? 

Horatio se uita cu o privire încărcată de ură la sora lui. Se 
sili să schiţeze un zâmbet strâmb, dar nu reuşi să-şi mute 
privirea de la ea. 

— Nu-i nimic. 

— Nu eşti de acord? vocea lui Glessing sună tăios. 

— Ba bineînţeles, sigur că da, nu-i aşa, iubitul meu frate? 
interveni pe dată Mary. 

— E... e foarte tânără şi... 

— Dar eşti de acord, nu-i aşa? Şi o să ne căsătorim la trei 
zile după Crăciun. Dacă asta îţi convine şi ţie, George. 

Glessing îngheţă când văzu duşmănia deschisă dintre frate 
şi soră. 

— Horatio, ţie îţi convine? 

— Horatio, sunt sigură că 'Iai-Panul va aprecia cum se 
cuvine faptul că eşti de acord. 

Mary era bucuroasă că se hotărâse să se căsătorească cu 
George. Acum nu mai trebuia decât să scape de copil. Dacă 
May-may nu o putea ajuta, atunci nu-i rămânea decât să-l 
roage pe Tai-Pan s-o ajute la rândul lui pentru datoria pe 
care o avea faţă de ea. 

— Eu primesc propunerea lui George, rosti ea cu un fel de 
provocare, reuşind să-şi ascundă teama. 

— Atunci la naiba cu voi amândoi! izbucni Horatio şi se 
îndepărtă cu paşi mari. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i cu el? Asta înseamnă 
că e de acord cu căsătoria? Sau că nu e de acord? o întrebă 


Glessing uluit. 

— Dragul meu George, e de acord. Nu-ţi mai face griji. Şi 
te rog să mă ierţi că am precipitat lucrurile aşa deodată, 
dar am vrut să ne lămurim acum. 

— Nu, Mary, te rog, şi-mi pare rău. Dar nu mi-am închipuit 
că fratele tău e atât de duşmănegşte pornit împotriva acestui 
pas. Dacă mi-ar fi trecut prin minte măcar o clipă una ca 
asta... păi, nu m-aş fi grăbit nici eu aşa. 

Bucuria de a fi acceptată cererea lui era acum ştirbită de 
expresia chinuită pe care o văzu pe faţa lui Mary. Ca şi de 
supărarea, ce nu-l slăbise o clipă, de a nu fi cu flota lui. 
Afurisit fie amiralul! Dar-ar boala în slujba aceasta care mă 
leagă de țărm, dar-ar boala în Sinclair! Cum naiba de mi-a 
putut place vreodată ticălosul ăsta? Cum de-şi îngăduie să 
fie atât de bădăran? 

— Sunt atât de bucuroasă, George, că eşti cu mine aici, o 
auzi el pe Mary spunând. 

O văzu cum îşi şterge câteva lacrimi, şi fericirea îl invada 
din nou. De n-ar fi avut slujba asta care-l ţine legat de țărm, 
n-ar fi avut atâta vreme la dispoziţie ca s-o petreacă în 
tovărăşia fetei. Îşi binecuvântă norocul! Ea fusese de acord 
să se căsătorească cu el şi altceva nu mai conta. O prinse de 
mână. 

— Fără lacrimi de-acum! îi spuse el. E cea mai frumoasă zi 
din viaţa mea, şi o să luăm masa împreună şi o să 
sărbătorim evenimentul. Şi vom lua şi cina împreună, 
fiecare prânz şi fiecare cină de acum încolo. Luna viitoare 
anunţăm public căsătoria noastră. De acum încolo eu am să 
am grijă de tine. Şi dacă te mai supără cineva, o să aibă de 
furcă cu mine, Dumnezeule Cristoase! 

Struan şi Culum stăteau în biroul factoriei la un pahar de 
brandy. O încăpere vastă, cu podelele de piatră. O masă de 
tec lustruit, felinare de navă, un barometru în suspensie 
cardanică lângă uşa tot din tec, pe pereţi picturi de Quance, 
fotolii şi o sofa din piele bine întreţinută, mirosind plăcut. 


Struan stătea lângă fereastră şi se uita spre radă. 
Întinderea aceea de apă liniştită părea pustie fără flota 
marinei regale şi navele transportoare de trupe. lar dintre 
clipere, nu mai rămăseseră decât China Cloud şi White 
Witch. Mai erau doar câteva nave comerciale care nu 
făcuseră încă rost de încărcătură suficientă pentru a porni 
în călătoria spre ţară, şi puţinele nave abia sosite cu provizii 
comandate din anul precedent. Culum cercetă un tablou ce 
atârna deasupra căminului. Portretul unei chinezoaice 
tinere, din cele ce trăiau pe bărci, cu o pelerină pe ea. Fata 
era uimitor de frumoasă. Sub braţ ţinea un coş, şi zâmbea. 
Culum se întrebă dacă nu cumva zvonurile erau adevărate 
şi modelul fusese chiar iubita tatălui său ce locuia la numai 
câteva sute de iarzi mai încolo. 

— Acum nu mai pot pleca de aici, aşa cum am plănuit noi 
la început. Am hotărât să mai stau, spuse Struan fără să se 
întoarcă de la fereastră. 

Culum simţi o undă de dezamăgire. 

— Aş putea să mă descurc. Sunt sigur că aş putea. 

— Bineînţeles... cu timpul. 

Culum se minună şi acum de isteţimea prietenului său 
Gorth. Cu o seară înainte, pe duneta cliperului White Witch, 
Gorth îi spusese: „Bătrânul meu prieten, ţine minte 
cuvintele mele. Acum nu se mai gândeşte să plece, nici în 
ruptul capului. Pariu pe ce vrei că o să te cheme la el şi o să- 
ţi spună că nu mai pleacă. O chestie groaznică ce-ţi spun eu 
acum, dar tu şi cu mine o să trebuiască să aşteptăm după 
copite de cai morţi.” „Dar singur, Gorth, n-am să fiu în stare 
să mă descurc de unul singur. În orice caz nu ca Tai-Pan, şi 
nicidecum singur.” „Ba bineînţeles că ai să te descurci, 
Cristoase Dumnezeule! Păi dacă o să ai nevoie de o mână 
de ajutor, da' io nu cred că o să ai, păiioam săte ajut câtai 
tu nevoie. Ba şi tata. La urma urmei, Culum, de-acum eşti 
din familie. Bineînţeles că ai să te descurci, Cristoase! Dar 
dacă ai să-i spui una ca asta, Iai-Panul o să-ţi spună: 
Bineînţeles, cu timpul!” „Şi chiar crezi că aş putea să mă 


descurc?” „Păi fără-ndoială, câtu-i lumea asta. Ce-i atât de 
greu, ei? Doar cumperi şi vinzi, şi compradorul tău riscă 
mai mult. Navele-s nave, ceaiu-i ceai, iar opiu-i opiu. Tai- 
Panul, el doar porunceşte. Asta-i tot. Îţi trebuie doar bun 
simţ. Păi ia vezi cum te-ai descurcat tu cu gorganul! Ai luat 
înţeleaptă hotărâre. Tu ai hotărât, nimeni altul. Şi tot tu l-ai 
făcut să-şi calce pe inimă şi să vorbească cu tata despre 
Tess, iar tata l-a silit să-ţi ofere ţie şi lui Tess un port sigur.” 
„Poate că m-aş putea descurca cu Nobila Casă dacă totu-i în 
regulă. Da' nu şi cu Longstaff, cu războiul, cu Jin-qua.” 
„Astea n-au nici o importanţă. Războiul ăsta tot nu e în 
mâna noastră, chiar dacă tac-tu se preface că-i altfel. lar 
cât priveşte pe vulpea aia bătrână de Jin-qua, eu pot să te 
ajut să-l pui pe maimuţoi la locul lui. Nu, Culum, o să fim 
siliţi să aşteptăm mult şi bine până-şi dau ei duhul, şi-i 
groaznic să tot aştepţi când eşti tânăr şi ai atâtea idei în cap 
şi câte altele. Şi dacă ne-ar da nouă frâiele acum, ce-ar fi 
rău în asta? Iac-tu şi taică-mio o să ne apere spatele acolo 
în ţară şi la cel mai mic semn fuga la ei să ne ajute. Nu ca şi 
cum ne-am fi scuturat de ei de tot. Tot firma lor o să fie, 
bineînţeles. Dar ei n-o să socotească aşa. Amândoi au apă 
de mare în loc de creier. Să ţină ei totul numai pen” ei, şi 
numai atunci simt şi ei ce e aia fericire. Osă te ţină lao 
parte cu chestia aia a lui că mai ai nevoie de experienţă... 
Încă doi-trei ani acolo, dar asta înseamnă niciodată...” 

Culum îşi privi tatăl din spate. 

— Tai-Pan, aş putea să mă descurc. 

Struan se întoarse deodată spre el. 

— Şi cu Longstaff? Şi cu Jin-qua şi cu războiul? 

— Dar de război nu te ocupi tu, nu-i aşa? 

— Nu. Dar dacă nu avea cine-l conduce, Longstaff ne-ar fi 
dus de râpă cu ani şi ani în urmă. 

— Dacă ar trebui să pleci, doar nu înseamnă că ţi-ai spălat 
mâinile şi nu te mai interesează ce se întâmplă cu firma. 
Dacă se iveşte ceva cu care nu m-aş putea descurca aş da 
fuga imediat după tine să te întreb ce să fac. 


— Fiule, când am să plec, tu trebuie să ai depline puteri. O 
scrisoare face şase luni de zile până în ţară şi-napoi. În 
vremea asta se pot întâmpla multe. Ai nevoie de experienţă. 
Încă nu eşti pregătit să preiei tu conducerea. 

— Şi când am să fiu? 

— Asta depinde numai de tine. 

— Mi-ai promis că după ce unchiul Robb conduce un an, 
am să fiu eu Iai-Pan. 

— Da, dacă vei fi în stare. Şi nu eşti în stare s-o faci acum, 
ca eu să pot pleca după cum am chibzuit mai înainte. Brock 
şi Gorth or să te înfulece cu fulgi cu tot. 

Da, îşi spuse Culum, Gorth a avut din nou dreptate. Copite 
de cai morţi. 

— Prea bine. Şi cum pot dovedi că sunt în stare să conduc? 

— Fiule, nu trebuie să faci nimic mai mult decât ceea ce 
faci. Ai încă nevoie de experienţă. Doi ani,... poate trei. O 
să-ţi spun eu când voi fi convins de asta. 

Culum pricepu că chiar dacă se certau acum tot nu avea 
nimic de câştigat. 

— Vrei să preiau eu sectorul unchiului Robb? 

— Da. Dar deocamdată nu comanzi nimic, nu vinzi nimic, 
nu dai afară pe nimeni fără acordul meu. Am să-ţi predau o 
scrisoare completă cu instrucţiuni. Ajută-l pe Vargas să 
evalueze pierderile noastre în colonie şi pune registrele în 
ordine. 

— Când crezi că se cuvine să facem publică logodna 
noastră? 

— Ai discutat asta cu Brock? 

— Numai când l-am întâlnit la Whampoa. Ela propus 
seara solstițiului de vară. 

Struan îşi aminti deodată de Scragger şi cele spuse de el 
despre Wu Kwok: că acesta din urmă putea fi surprins într- 
o ambuscadă la Quemoy, în noaptea solstițiului de vară. 
Acum ştia că nu avea de ales şi că trebuia să rişte, bazându- 
se pe presupunerea că Scragger spusese adevărul, şi deci 
urma să pornească pe urmele lui Wu Kwok. Cu Wu Kwok 


mort, un pericol mai puţin pentru Culum. Şi cum rămânea 
cu celelalte trei jumătăţi de monedă? Ce alte servicii 
machiavelice o să-i ceară? Şi când? Se uită la calendarul 
care stătea pe biroul lui. Era 15 iunie. Până în noaptea 
solstițiului de vară mai erau şapte zile. 

— Bine, rămâne pentru noaptea solstițiului, dar numai o 
reuniune restrânsă. Doar cei din familie, adăugă el cu o fină 
ironie. 

— Ne-am gândit şi la cadoul de nuntă pe care am dori să 
ni-l faci. A fost ideea lui Tess, şi-i înmână o hârtie lui Struan. 

— Ce-i asta? 

— Un jurământ solemn să uiţi trecutul şi să devenim 
prieteni. Şi urmează a fi semnat de toţi cei din familia Brock 
şi familia Struan. 

— Deja am încheiat singura înţelegere pe care sunt dispus 
s-o închei cu cei doi, îi spuse Struan şi-i dădu hârtia înapoi. 

— Gorth e de acord s-o semneze şi spune că şi taică-său o 
să semneze. 

— Cristoase, Gorth o să semneze. Dar Tyler nici în ruptul 
capului nu va semna o astfel de hârtie. 

— Dar dacă el acceptă, o să semnezi şi tu? 

— Nu! 

— Te rog! 

— Nu! 

— Copiii noştri vor aparţine şi familiei... 

— Culum, m-am gândit foarte mult şi la copii, îl întrerupse 
Struan. Şi la o mulţime de alte lucruri. Mă îndoiesc foarte 
mult că aceşti copii ai tăi vor avea un unchi şi un bunic din 
partea mamei lor când vor fi destul de mari ca să priceapă 
ce relaţii ar putea avea cu ei. 

Culum se îndreptă furios spre uşă. 

— Culum, aşteaptă! 

— Ai de gând să ne dăruieşti ceea ce-ţi cerem, ceea ce ne 
rugăm noi de tine să ne dăruieşti? 

— Nu pot. Ceilalţi nu-ţi vor respecta niciodată cuvântul. 
Gorth şi Brock or să te vâneze... 


Culum îi trânti uşa în faţă. Struan mai bău un pahar de 
brandy, apoi aruncă paharul în şemineu. 

În noaptea aceea Struan rămase treaz în patul cel mare cu 
baldachin, alături de May-may. Ferestrele erau deschise să 
intre luna şi briza care aducea un iz înviorător de apă 
sărată. În jurul plasei imense sub care era adăpostit patul, 
câţiva țânțari încercau neobosiţi să găsească un loc de 
intrare, să ajungă la prada lor dinăuntru. Spre deosebire de 
cei mai mulţi dintre europeni, Struan folosise întotdeauna o 
plasă de țânțari. Jin-qua îl sfătuise aşa cu ani şi ani în urmă, 
spunându-i că e foarte bună pentru sănătatea omului. 

Struan stătea şi se gândea mohorât la emanaţiile nopţii 
care aduceau malaria, îngrijorat că s-ar fi putut ca May-may 
şi el să le respire chiar în clipa aceea. Şi mai era îngrijorat 
în privinţa lui Sarah. Când o văzuse cu câteva ceasuri în 
urmă, îi spusese că e hotărâtă să plece cu prima navă. 

— Nu eşti destul de întremată, îi replicase el. Nici Lochlin. 

— Chiar şi aşa tot plecăm. Te îngrijeşti tu de cele necesare 
sau mă ocup eu? Aio copie a testamentului lui Robb? 

— Da. 

— L-am citit şi eu. De ce să fii tu administratorul părţii sale 
ce i se cuvine din firmă şi nu eu? 

— Sarah, asta nu-i treabă de femeie. Dar nu trebuie să-ţi 
faci nici un fel de griji. Vei primi ce ţi se cuvine până la 
ultimul penny. 

— Tai-Pan, de treaba asta vor avea grijă avocaţii mei. 

Îşi stăpâni cu un efort mânia. 

— E sezonul taifunurilor. Moment cu totul rău ales pentru 
a porni spre ţară. Aşteaptă până în toamnă. Până atunci vă 
mai înzdrăveniţi amândoi. 

— Plecăm imediat. 

— Faci cum vrei. 

Şi se duse să-l vadă pe Sergheiev. Rana rusului se 
inflamase, dar nu făcuse cangrenă. Deci mai existau 
speranţe. Apoi revenise la biroul lui şi-i scrisese o misivă lui 
Longstaff, spunându-i că auzise cum că piratul Wu Kwok va 


fi la Quemoy în noaptea solstițiului de vară, că ar trebui să 
pună nişte fregate să-l pândească, că el cunoştea foarte 
bine acele ape şi ar fi fost bucuros să conducă această 
expediţie dacă dorea asta şi amiralul. Îi trimise scrisoare lui 
Horatio. Şi, chiar înainte de a porni spre casă, apărură şi 
medicii militari care voiau să vorbească cu el. Îi spuseră că 
nu mai era nici un sâmbure de îndoială. Frigurile din Happy 
Valley erau de fapt malarie... 

Se răsuci enervat în pat. 

— Vrei să jucăm table? îl întrebă May-may, la fel de obosită 
ca şi el şi la fel de agitată. 

— Nu, fetiţo, mulţumesc. Nici tu nu poţi dormi? 

— Nu, nu conteşte, îi răspunse ea. 

Era îngrijorată de starea Tai-Panului. Se purtase ciudat în 
ziua aceea. Şi mai era neliniştită din pricina lui Mary 
Sinclair. În acea după-amiază, Mary sosise devreme, înainte 
de întoarcerea Tai-Panului. Mary îi mărturisise totul în 
legătură cu copilul şi despre viaţa ei secretă la Macao. 
Chiar şi despre Horatio şi Glessing. 

— Rău îmi pare, îi spusese Mary, numai lacrimi, vorbeau în 
mandarină, pe care o preferau amândouă în locul 
dialectului din Canton. Trebuia să-mi uşurez şi eu inima 
dinaintea cuiva. Şi nu e nimeni la care aş putea apela să mă 
ajute. Nimeni. 

— Haide, Ma-ree, draga mea, o linişti May-may. Nu mai 
plânge. Întâi şi întâi bem şi noi nişte ceai, şi după aceea 
vedem ce e de făcut. 

Şi s-au aşezat să bea ceaiul, şi May-may fu foarte uluită de 
felul de-a fi al barbarilor, cum priveau ei viaţa şi relaţiile 
sexuale. 

— Şi de ce fel de ajutor ai tu nevoie? 

— Ajutor ca... să scap de copil. Dumnezeule, de-acum mai- 
mai să se vadă! 

— Şi de ce nu mi-ai spus în urmă cu săptămâni şi 
săptămâni? 


— N-am avut curaj. Şi dacă n-aş fi forţat tratativele cu 
Horatio, nici acum n-aş fi avut curaj. Dar ce mă fac acum? 

— De câtă vreme îl ai în pântece? 

— De aproape trei luni, mai puţin o săptămână. 

— Ma-ree, nu e prea bine. După două luni s-ar putea să fie 
tare primejdios. May-may cântări posibilităţile de rezolvare 
a problemei lui Mary şi pericolele pe care le-ar putea 
aduce. Am s-o trimit pe Ah Sam la Tai Ping Shan. Am auzit 
că e acolo o femeie ce se pricepe la buruieni şi s-ar putea să 
ne poată ajuta. Pricepi că s-ar putea să fie foarte 
primejdios? 

— Da. Dacă poţi să mă ajuţi, am să fac orice. Auzi? Orice! 
— Eşti prietena mea. Prietenii trebuie să se ajute unul pe 
celălalt. Dar nu trebuie, nu trebuie să sufli o vorbă nimănui. 

— Jur în faţa lui Dumnezeu. 

— Când o să am buruienile, o s-o trimit pe Ah Sam la 
servitoarea ta Ah Tat. Ai încredere în ea? 

— Da. 

— Ma-ree, când e ziua ta de naştere? 

— De ce? 

— Pentru că astrologul trebuie să găsească o zi de bun 
augur pentru luarea leacului, bineînţeles. 

Mary îi spuse ziua şi ora naşterii. 

— Şi unde ai să iei leacul? Nu poţi să-l iei nici la hotel, 
nici... aici. O să treacă zile întregi până să-ţi revii. 

— La Macao. Mă duc la Macao. La... la casa mea. Acolo 
sunt în siguranţă. Acolo am să fiu în siguranţă, da. 

— Draga mea, leacurile astea nu au întotdeauna şi efect. 
Şi nici nu-s uşor de suportat. 

— Nu mi-e frică. O să-şi facă lucrarea. Trebuie să şi-o facă, 
mai spuse Mary. 

May-may se foi în pat. 

— Ce-ai păţit? o întrebă Struan. 

— Nimic. S-a mişcat pruncul. 

Struan îşi puse palma pe uşoara rotunjime a pântecului ei. 

— Să aducem un doctor să se uite la tine. 


— Ntţt, Tai-Pan, mulţumesc, nu conteşte. Să nu am de-a 
face cu niciunul dintre diavolii ăia de barbari, mulţumesc. Şi 
în privinţa asta am să fiu ca de obicei - chinezoaică. 

May-may se întinse liniştită pe spate, satisfăcută cu copilul 
ei, tristă pentru Mary. 

— Ma-ree nu arată prea bine, aşa-i? îl încercă ea. 

— Nu. Şi fata aia are ea ceva în mintea ei. Ţi-a spus cumva 
despre ce e vorba? 

May-may nu voia să mintă, dar nici nu-i convenea să-i 
spună lui Struan ceea ce nu-l privea pe el de fapt. 

— Cred că e îngrijorată de fratele ei. 

— Ce-i cu el? 

— Mi-a spus că ea vrea să se mărite cu omul acela 
Glessing. 

— A, pricep. 

Struan înţelesese că Mary venise la ei în primul rând ca să 
se întâlnească cu May-may şi nu cu el. Maică nici nu 
apucase să vorbească cu ea, doar atât că-i mulţumise 
pentru că-i dusese copiii la Macao. 

— Bânuiesc că Horatio nu-i de acord şi ea doreşte cumva 
ca eu să vorbesc cu el. Pentru asta a venit? 

— Nu. Fratele ei e de acord, îi răspunse May-may. 

— Ciudat. 

— De ce? Glessing e un om atât de rău? 

— Nu, fetiţo, ci numai pentru faptul că Mary şi Horatio au 
fost foarte apropiaţi ani în şir. Fără ea aici, o să se simtă 
foarte stingher. Struan se întrebă ce-ar fi spus May-may 
dacă ar fi ştiut despre casa aceea tainică a ei din Macao. 
Arată probabil atât de rău acum pentru că îşi face griji în 
privinţa lui. 

May-may nu spuse nimic, dar clătină tristă din cap, 
gândindu-se la necazurile ce se ivesc între un bărbat şi o 
femeie. 

— Şi ce se mai aude cu tinerii îndrăgostiţi? îl întrebă ea, 
încercând să afle ce îl supăra cu adevărat. 


— E în regulă. Struan nu-i mărturisise niciodată ce-şi 
spuseseră el şi Brock. 

— Te-ai hotărât ce ai de făcut cu frigurile astea drăceşti? 

— Încă nu. Cred că ar trebui să pleci la Macao. 

— Da, sigur, te rog, Tai-Pan, dar nu înainte de a te hotări 
cu privire la Hong Kong. 

— Aici e prea periculos acum să mai rămâi. N-aş vrea să 
păţeşti ceva şi tu. 

— Joss! îi replică ea, ridicând din umeri. Bineînţeles feng 
shui-ul nostru e minunat de prost! îşi puse mâna pe pieptul 
lui, îl mângâie şi apoi îl sărută uşor. Odată mi-ai spus că 
înainte de a te hotări în privinţa unei Tai-tai, ai trei lucruri 
de împlinit. Despre două ştiu. Care e al treilea? 

— Să las Nobila Casă în nişte mâini sigure, îi spuse el. 

Apoi îi relată ce spusese Brock şi despre cearta lui cu 
Culum chiar din ziua aceea. Ea rămase multă vreme pe 
gânduri, cumpănind implicaţiile celei de-a treia probleme 
de rezolvat. Şi pentru că rezolvarea era atât de simplă, o 
ascunse în adâncul inimii sale şi spuse cu totală inocenţă: 

— Eu ţi-am spus că în primele două cazuri am să te ajut, şi 
am să mă gândesc la cea de-a treia problemă. Dar asta pe 
mine mă depăşeşte. Aici eu nu te pot ajuta, indiferent cât de 
mult aş dori s-o fac. 

— Mda, făcu Struan. Nu ştiu ce să fac. Şi cred, adăugă el 
mai apoi, că nu e decât un singur răspuns. 

— Să ucizi pentru asta nu e înţelept, îi spuse ea cu 
fermitate. Foarte neînţelept şi primejdios. Familia Brock se 
aşteaptă la una ca asta. Şi nu numai ei, toată lumea. Şi rişti 
să te aştepte răzbunarea legilor voastre groaznice care atât 
de prosteşte cer ochi pentru ochi, dacă mai ai ochi, şi asta-i 
nebunie de-a binelea. Şi atunci la ce mai slujeşte bogăţia, 
heya? Tai-Pan, nu trebuie să faci una ca asta. Şi te sfătuiesc 
să le dai de nunta lor fiului şi noii tale fiice darul pe care ţi-l 
cer. 

— Cristoase Dumnezeule! Nu pot să fac una ca asta. E ca 
şi cum i-aş reteza beregata lui Culum cu mâna mea. 


— Chiar şi aşa, eu tot te sfătuiesc s-o faci. Şi te mai 
sfătuiesc să fii de acord cu o nuntă făcută într-o minunată 
grabă. 

— Nici nu se pune problema, explodă el. Ar fi de prea mult 
prost gust, o insultă a memoriei lui Robb, ridicol. 

— 'Tai-Pan, sunt cu toată inima de acord cu asta, spuse ea. 
Da' eu parcă îmi amintesc că, după obiceiurile barbarilor, 
care o dată, în fine, se iau după înțeleptul obicei chinezesc, 
fata vine în casa bărbatului ei. Şi nu pe de-a inversul, heya? 
Şi aşa, cu cât mai imediat fata lui Brock scapă de sub mâna 
lui Gorth, cu atât mai imediat fiul tău scapă de sub controlul 
familiei Brock. 

— Cum? 

— Aiii iaaa cum! De ce-i fiul tău nebun la cap acum? 
Fiindcă doreşte minunat de mult să se culce cu ea! şi ea 
ridică glasul când Struan se săltă în capul oaselor în pat. Ei, 
acum hai să nu ne certăm, ci ascultă-mă şi tu pe mine şi 
apoi am să fiu şi eu ascultătoare. De asta-i el atât de nebun 
la capul lui - fiindcă bietului băiat noaptea în patul lui îi e 
frig, se zvârcoleşte şi n-are cine-l linişti. Asta-i treaba. Tu de 
ce nu vorbeşti deschis, heya? Eu vorbesc deschis. Băiatu-i 
încins nebuneşte. Şi stă şi ascultă cu limba scoasă la vorbele 
aiurite ale lui Gorth. Şi eu, dacă aş fi în locul lui, şi eu aş 
face la fel pentru că fratele are putere asupra surorii lui! 
Dar ia lasă-l pe fiul Culum să pună mâna pe fată, o să mai 
stea el să piardă ceasuri după ceasuri afurisite ascultându-l 
pe fratele Gorth? Cristoase, nici vorbă. O să-şi petreacă 
toate minutele lăsate de la Dumnezeu în pat, jucându-se cu 
ţâţele şi sleindu-şi puterile, făcând copii, şi n-o să mai sufere 
să-l deranjeze cineva, fie Brock, fie Gorth, fie chiar tu! May- 
may se uită dulce la el. Ei, nu-i aşa? 

— Ba da, îi răspunse el. Te iubesc pentru viclenia ta. 

— Mă iubeşti fiindcă ştiu să te înfurii de tot, dar după aia 
te şi bag în pat, te bag în pat până nu mai poţi! May-may 
râse, foarte încântată de sine. Apoi, pune-i să-şi facă şi ei o 
casă. De mâine. Fă-i să se gândească numai la asta şi n-o să 


mai aibă timp de terchea-berchea ăla caraghios de Gorth. E 
tânără fata, da? Atunci gândurile pentru casa ei proprie o 
să-i umple fantastic de mult mintea. Asta o să-i supere pe 
cei din familia Brock şi o să se gândească şi ei la ce fel de 
casă să le facă şi o să vrea să hotărască ei pentru ea şi ea o 
să se înfurie şi o să se apropie mai mult de tine decât de ei, 
pentru că tu i-ai oferit o casă. Gorth o să se opună absolut 
unei căsătorii imediat, şi asta o să-l facă pe Culum să se 
întoarcă împotriva lui fiindcă îi ia... cum spuneţi voi? - calul 
de sub nas... 

— Caşcavalul de sub nas! Struan o luă încântat în braţe. 
Eşti chiar fantastică. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta şi 
singur. Săptămâna viitoare e altă licitaţie de terenuri. Am 
să-ţi cumpăr un teren lângă mare. Pentru că eşti înţeleaptă. 

— Ha! Crezi tu că eu îmi apăr bărbatul pentru un teren 
împuţit la Hong Kong! Un teren mizerabil la periferie? 
Pentru nişte taeli de argint? Pentru pietre de jad? Da' ce 
crezi tu că e nepreţuita de T'Chung May-may, heya? O biată 
curvă mizerabilă de care trag câinii? 

Şi continuă să-i facă în felul ăsta capul calendar, şi doar cu 
mare silinţă îi îngădui s-o potolească, mândră că, în fine, îl 
făcuse să înţeleagă care e valoarea terenurilor pentru o 
fiinţă civilizată, şi recunoscătoare că el îi cinstise în 
asemenea măsură obrazul încât se prefăcuse că nu ştie cât 
de încântată era ea acum. 

În cameră se lăsă liniştea, auzindu-se doar un slab bâzâit 
de țânțari. 

May-may se făcu covrig lângă Struan şi îşi întoarse 
gândurile spre soluţionarea celei de-a treia probleme. Se 
hotări să se gândească la asta în mandarină, şi nu în 
engleză, pentru că nu cunoştea destule cuvinte cu sensurile 
lor exacte. Adică „nuanţele”, se gândi ea. Cum să spui asta 
în limba barbarilor? Sau „rafinament”? Soluţia celei de-a 
treia probleme avea nevoie de adevărate nuanţe chinezeşti 
şi de un perfect rafinament. 


Şi soluţia e atât de încântător de simplă, îşi spuse ea 
fericită. Să-l asasinăm pe Gorth. Să aranjăm să-l asasinăm 
în aşa fel încât nimeni să nu se poată gândi că n-ar fi mâna 
piraţilor sau tâlharilor. Dacă treaba e aranjată în mod 
clandestin, în felul acesta una dintre primejdiile care-l 
ameninţă pe Tai-Pan ar fi înlăturată, iar Culum e ferit şi el 
de un viitor necaz evident. lar tata Brock nu va putea face 
nimic pentru că el e legat mai departe de un jurământ de 
necălcat, uluitor şi de necrezut, cât poate fi de sfânt un 
astfel de jurământ. Atât de simplu. Dar şi plin de primejdii. 
Trebuie să fiu tare cu grijă. Dacă Tai-Panul meu descoperă 
vreodată, o să mă trimită dinaintea unuia dintre judecătorii 
aceia barbari - poate chiar dinaintea acelui revoltător 
Mauss! Şi Iai-Panul meu o să mă acuze chiar el, pe mine, 
adorata lui concubină. Şi am să fiu spânzurată. Cât de 
ridicol. 

Chiar şi după atâta vreme, şi după atâta efort de a învăţa, 
după ce le-am deprins şi limba şi m-am silit să-i mai şi 
înţeleg, ei bine, unele atitudini ale barbarilor mă depăşesc 
cu totul. Ce caraghios să faci aceeaşi lege pentru toată 
lumea, şi pentru cei bogaţi şi pentru cei săraci. Atunci ce 
haz mai are să te chinui şi să transpiri să ajungi bogat şi 
puternic? 

Ei, atunci care-i cea mai bună cale? se întrebă ea. Ştiu atât 
de puţine lucruri despre un asasinat. Cum se face? Unde? 
Când? 

May-may rămase trează toată noaptea. Când se iviră 
zorile, se hotărâse asupra celei mai bune soluţii. După care 
adormi fericită. 

Capitolul douăzeci şi nouă. 

Pe la mijlocul verii, Happy Valley fu cuprinsă de o 
desăvârşită disperare. Malaria continua să se întindă, dar 
epidemia nu avea o formă definită. Nu toată lumea din 
aceeaşi casă făcea boala. Nici măcar nu toate casele dintr-o 
anumită zonă nu erau atinse. 


Culii nu se apropiau de Happy Valley până când soarele nu 
se ridica bine pe cer şi se întorceau la Tai Ping Shan înainte 
de lăsarea întunericului. Struan şi Brock şi toţi ceilalţi 
negustori erau la capătul puterilor. Nu le rămânea nimic de 
făcut decât să se mute, iar mutatul însemna dezastru. Dacă 
stăteau îi pândea un dezastru şi mai mare. Şi cu toate că 
erau mulţi cei care susțineau că malaria nu putea fi din 
pricina pământului otrăvit, a aerului infestat al nopţii, 
numai cei care dormeau în acea vale erau victimele ei. Cei 
cu frica lui Dumnezeu credeau, la fel ca şi Culum, că 
frigurile erau voinţa Domnului şi îşi dublară cererile către 
cel Atotputernic ca să-i ferească de ele. Cei fără credinţă 
ridicau din umeri, deşi erau la fel de îngroziţi, şi spuneau: 
joss! Şi firişoarele subţiri de familii care se refugiau pe nave 
se transformară în viitură, iar Queen's Town deveni un oraş 
pustiu. 

Dar disperarea aceasta nu-l ajunse şi pe Longstaff. Se 
întorsese cu nava amiral de la Canton cu o seară înainte, 
îmbătat de succes, şi cum locuise numai la bord şi nu avea 
de gând să se mute în Happy Valley, ştia că era la adăpost 
de miasmele otrăvite ale nopţii. Obţinuse tot ceea ce-şi 
propusese la plecare, ba chiar mai mult. A doua zi după 
asedierea Canton-ului, cele şase milioane de taeli de argint 
cerute drept despăgubiri au fost plătite în întregime, aşa că 
anulase atacul. În schimb, ordonase pregătiri pe scară mare 
pentru războiul din nord. Şi de data asta nu se mai punea 
problema să se lase oprit de cineva, nu înainte ca tratatul să 
fie ratificat. În câteva săptămâni vor sosi întăririle promise 
din India. Şi în clipa aceea întreaga armadă va porni spre 
nord din nou, câtre Pei Ho - Pekin - şi de data asta Orientul 
îşi va deschide porţile pentru totdeauna. 

— Da, bineînţeles, absolut! chicoti Longstaff. 

Stătea singur în cabinetul său de pe Vangence, 
admirându-se în oglindă. 

— Într-adevăr, eşti foarte deştept, dragul meu, îşi spuse el 
cu voce tare. Cu adevărat. Mult mai deştept decât Tai-Panul, 


şi doar el e întruchiparea deşteptăciunii! Puse oglinda jos, 
îşi dădu cu colonie pe faţă apoi îşi aruncă privirea la ceasul 
de buzunar: în câteva minute trebuia să sosească şi Struan. 
Chiar şi aşa, nu e nevoie ca dreapta să ştie ce face stânga, 
ei? hohoti el. 

Lui Longstaff aproape că nu-i venea să creadă că reuşise 
să rezolve atât de uşor cumpărarea seminţelor de ceai. În 
orice caz, îşi aminti el cu satisfacţie, Horatio a pus asta la 
cale. Mă întreb şi eu de ce-o fi omul ăsta atât de nenorocit 
pentru că soră-sa vrea să se mărite cu Glessing. Aş fi spus 
mai degrabă că e o căsătorie excelentă. E cam cenugşie şi 
mută, deşi la bal arăta de milioane. Dar afurisit noroc pe 
mine ca Horatio să-l urască pe Glessing, ei? Şi e un noroc 
afurisit şi faptul că urăşte comerţul cu opiu. Am fost tare 
deştept cum am reuşit să-i bag ideea în cap: un câştig în 
care am pus drept momeală înlăturarea lui Glessing. 

— P'onoarea mea, Horatio, îi spusese el cu o săptămână în 
urmă la Canton, necurată treabă cu tot comerţul ăsta de 
opiu, ei? Şi totul se-ntâmplă pentru că trebuie să plătim 
ceaiul cu argint curat. E păcat că ceaiul nu creşte şi în India 
britanică, ei? Atunci nici n-ar mai fi nevoie de opiu. Pur şi 
simplu am scoate comerţul ăsta în afara legii, şi i-am cruța 
pe păgânii ăştia în vederea unor planuri mai bune, ei? Să 
însămânţăm seminţele bunătăţii în locul acestui drog. 
Atunci şi flotele noastre vor putea să se întoarcă în ţară şi o 
să trăim în pace şi linişte în vecii vecilor. 

După două zile, Horatio îl luase deoparte şi-i prezentase 
emoţionat ideea de a dobândi seminţele de la chinezi şi apoi 
să le expedieze în India. Se arătase suficient de uimit ca să 
pară totul cum se cuvine, dar îi îngăduise lui Horatio să-l 
convingă de valoarea acestei idei. 

— Dumnezeule, făcu el, dar cum vei pune tu mâna pe 
seminţe, Horatio? 

— Uitaţi care-i planul meu. Am să discut, Excelenţa 
voastră, între patru ochi cu viceregele Ching-so. Am să-i 
spun că sunteţi pasionat de grădinărie, că aveţi de gând să 


transformați Hong Kong-ul într-o grădină. Şi am să-l rog să 
ne facă rost de cincizeci de livre de seminţe de mure, 
cincizeci de bumbac, orez de primăvară, camelii şi alte flori, 
laolaltă cu seminţe de ceai de mai multe soiuri. Asta o să-l 
facă să nu se mai gândească neapărat la ceai numai. 

— Horatio, tipul nu e prost. O să-i treacă şi lui prin minte 
că doar câteva din plante vor creşte la Hong Kong, dacă vor 
creşte şi astea. 

— Bineînţeles că aşa va fi. Dar o să pună totul pe seama 
prostiei barbarilor. 

Horatio era de nerecunoscut de atâta entuziasm. 

— Dar cum o să-l faci să păstreze secretul? Ching-so o să 
le spună şi mandarinilor despre tărăşenia asta... sau celor 
din Co-hong... iar aceştia or să le spună cu siguranţă 
negustorilor. Şi doar ştii de ce-s în stare piraţii ăştia care or 
să răstoarne cerul şi pământul să împiedice să se întâmple 
ceea ce propui tu. Şi fără îndoială ăştia or să vadă limpede 
ce gânduri ascunzi în spatele acestui pretext. Şi ce zici de 
Tai-Pan? Am credinţa că înţelegi că propunerea ta înseamnă 
să-l laşi pe el pe drumuri. 

— Excelenţă, e destul de bogat de-acum. Trebuie să 
eliminăm odată viciul opiului. E datoria noastră. 

— Da. Dar şi chinezii şi europenii se vor ridica fără şovăire 
împotriva unui astfel de plan. Iar când cei din Co-hong or să 
priceapă ce ai tu în minte, cum se va şi întâmpla, nu mai 
vezi tu seminţele de ceai. 

Horatio rămase o clipă pe gânduri. Apoi spuse: 

— Da. Dar dacă am să-i spun că în schimbul acestui 
serviciu pe care mi-l face - fiindcă doresc din inimă ca pe 
dumneavoastră, stăpânul meu, să vă văd fericit în faţa unui 
cadou neaşteptat ca acesta - eu, care voi număra lădiţele cu 
argint şi voi semna pentru ele, ei bine, s-ar putea să nu bag 
în seamă lipsa unei lădiţe, atunci putem fi siguri că va 
păstra taina şi nu va sufla nimănui nici o vorbă. 

— Şi cam cât valorează o lădiţă din asta? 

— Patruzeci de mii de taeli de argint. 


— Dar tot acest tezaur aparţine guvernului Maiestăţii sale! 

— Bineînţeles. În timpul negocierilor dumneavoastră îi 
puteţi asigura, aşa în particular, că trebuie să existe o lădiţă 
în plus care nu face parte din tributul oficial, aşa încât 
Coroana nu pierde nimic. lar seminţele sunt de fapt darul 
dumneavoastră către guvernul Maiestăţii sale, sir. Şi voi fi 
onorat dacă veţi spune că aceasta a fost ideea 
dumneavoastră. Şi sunt sigur că a fost. Dumneavoastră 
doar mi-aţi spus ceva care mi-a pus mintea la contribuţie. Şi 
de drept se cuvine ca dumneavoastră să aveţi dreptul 
asupra ideii. Şi, la urma urmei, dumneavoastră sunteţi 
plenipotenţiarul. 

— Dar dacă planul tău reuşeşte, nu numai că distrugi 
negoţul nostru cu China, ci şi viitorul dumitale. Treaba asta 
nu mi se pare deloc înţeleaptă. 

— Opiul e un viciu cumplit, sir. Şi e justificat orice fel de 
risc pentru înlăturarea lui. Dar slujba mea depinde de 
succesul dumneavoastră, nu de opiu. 

— Dacă ideea dă roade, atunci dumneata subminezi însuşi 
fundamentul Hong Kong-ului. 

— Până când ceaiul acesta va ajunge să crească aşa ca 
lumea, vor mai trece ani mulţi. Sir, atâta vreme cât veţi fi în 
viaţă, Hong Kong-ul nu va fi ameninţat din pricina acestei 
acţiuni. Hong Kong-ul va fi şi pe mai departe principalul 
centru al comerţului cu Asia. Şi cine ştie ce se va mai 
întâmpla în atâţia ani?! 

— Atunci trebuie să înţeleg că eu urmează să cântăresc 
împreună cu viceregele Indiei posibilităţile de creştere a 
ceaiului acolo? 

— Cine altcineva, Excelenţă, poate duce la bun sfârşit 
această idee, ideea dumneavoastră? 

Se lăsă greu convins şi-l preveni din nou pe Horatio asupra 
desăvârşitului secret ce trebuia păstrat. Chiar a doua zi 
Horatio îl informase fericit: 

— Ching-so a fost de acord. Mi-a zis că în şase săptămâni, 
două luni, lădiţele cu seminţe vor fi expediate la Hong Kong, 


Excelenţa voastră. Şi ca totul să fie perfect din punctul meu 
de vedere, să-l trimiteţi pe Glessing de îndată în ţară. Cred 
că Mary e îndrăgostită de el. Păcat că nu îşi îngăduie un an 
de aşteptare pentru a fi cu adevărat convinsă că ştie 
importanţa pasului pe care-l face, timp în care să nu mai fie 
chiar mereu sub influenţa lui zi de zi... 

Longstaff râse din nou de încercarea asta foarte 
transparentă a tânărului Horatio de a fi subtil. Se pieptănă, 
deschise uşa cabinei şi se duse în camera hărților. Căută 
printre hârtiile din safe şi găsi scrisoarea pe care i-o 
tradusese Horatio cu săptămâni în urmă... „De-acum nu mai 
avem nevoie de asta”, spuse el cu glas tare. Rupse 
scrisoarea în bucăţi, se aplecă prin hublou, aruncă hârtiile 
în mare, şi le urmări cum se îndepărtează plutind pe faţa 
apei. Poate că Glessing chiar ar trebui expediat în ţară. Fata 
e minoră şi Horatio se află într-o situaţie tare încurcată. Fi, 
bine, la asta am să mă gândesc mai târziu. După ce 
seminţele vor fi în drum spre India. 

Văzu barca cea mare a lui Struan apropiindu-se. Acesta 
stătea la mijlocul bărcii şi părea foarte serios. Gravitatea de 
pe chipul lui Struan îi aminti lui Longstaff de malarie. Ce 
naiba o să ne facem cu mizeria asta, ei? Asta duce de râpă 
toată strategia care am gândit-o pentru Hong Kong. Cum? 

Struan se uita pe fereastra de la pupa, aşteptând calm ca 
Longstaff să termine ceea ce avea de spus. 

— P'onoarea mea, Dirk, Ching-so parcă ştia că o să-i cerem 
şase milioane de taeli. Despăgubirea era şi pregătită. Până 
la ultimul penny. Şi tare şi-a mai cerut scuze pentru jefuirea 
coloniei. Mi-a spus că de vină erau anarhiştii aceia afurisiţi, 
triazii. A ordonat o cercetare amănunţită şi speră să fie în 
stare să-i zdrobească pentru totdeauna. Se pare că unul 
dintre conducătorii lor a fost prins. Şi dacă nici ei n-au să-l 
facă să vorbească, atunci nu va reuşi nimeni. Mi-a promis 
să-mi comunice de îndată numele celor din Triadă aflaţi aici. 

Struan se întoarse de la fereastră şi se aşeză în unul din 
fotoliile adânci din piele. 


— WII, foarte bine. Aş spune că ai făcut o treabă 
minunată. Minunată. 

Longstaff se simţi foarte încântat. 

— Trebuie să-ţi spun că totul a mers conform planului. Ah, 
că veni vorba, în legătură cu informaţiile trimise referitoare 
la piratul Wu Kwok. Eu aş fi preferat ca tu să conduci flotila, 
dar amiralul a fost de neînduplecat. A plecat singur. 

— E dreptul lui. Să sperăm că va face o treabă bună în 
noaptea asta. Voi dormi mai liniştit dacă voi şti că diavolul 
acela s-a dus la fund. 

— Bineînţeles. 

— Acum trebuie să faci totul pentru salvarea Hong Kong- 
ului, Will. Numai tu poţi face asta, îi spuse Struan, rugându- 
se ca şi de data asta să reuşească să-l convingă pe Longstaff 
să pună în aplicare planul pe care-l concepuse el în cele din 
urmă ca fiind singura şansă de a-şi salva pielea cu toţii. 
Cred că e momentul potrivit ca exact acum să ordoni 
abandonarea imediată a zonei de la Happy Valley. 

— Pe sufletul meu, Dirk, strigă Longstaff, dacă fac una ca 
asta e ca şi cum aş ordona abandonarea Hong Kong-ului! 

— Queen's Town e prins de malarie. Cel puţin la Happy 
Valley. Aşa că trebuie părăsit. 

Consternat, Longstaft luă o priză de tabac. 

— Nu pot eu ordona părăsirea oraşului. În felul acesta eu 
voi fi vinovat de toate pierderile. 

— Da. Ai hotărât să foloseşti cele şase milioane de taeli 
pentru a-i despăgubi pe toţi cei care au avut de suferit. 

— Doamne Dumnezeule! Nu pot face una ca asta! izbucni 
Longstaff. Banii aceştia aparţin Coroanei. Şi Coroana, 
numai Coroana poate hotări ce-i de făcut cu ei! 

— Ai hotărât că Hong Kong-ul e prea important pentru a 
risca să-l pierzi. Doar ştii că trebuie să acţionezi iute. E un 
gest pe măsura unui adevărat guvernator. 

— Dirk, nu pot nici în ruptul capului. Cu nici un chip. 
Imposibil! 

Struan se duse până la bufet, turnă sherry în două pahare. 


— "Tot viitorul tău depinde de asta! 

— Da? De asta? Cum aşa? 

Struan îi întinse un pahar. 

— Toată reputaţia ta la Curte e legată de Hong Kong. 
Toată politica ta în Asia, şi asta înseamnă întreaga politică a 
Coroanei în Asia, e bazată pe Hong Kong. Bun! Fără un 
Hong Kong aflat în deplină siguranţă, guvernatorul său, 
acţionând în numele Maiestăţii sale, nu va izbuti să domine 
Asia aşa cum ar trebui. Şi fără un oraş ca lumea construit 
aici nu va exista nici un fel de siguranţă nici pentru tine, nici 
pentru Coroană. Happy Valley a murit. Aşa că trebuie 
ridicat iute de tot un alt oraş. Struan gustă băutura şi o 
savură pe îndelete. Dacă-i vei despăgubi de îndată pe cei 
care au construit, vei restabili încrederea lor în colonie. Toţi 
negustorii se vor aduna să te sprijine, şi în viitor o să ai 
nevoie de sprijinul lor. Will, nu uita, mulţi dintre ei au mare 
influenţă la curte. Şi ar fi un gest magnific, gest demn de 
tine. În plus, această despăgubire e de fapt plătită de 
chinezi. 

— Nu pricep. 

— În trei luni de zile vei fi la porţile Pekin-ului, comandant 
suprem al unei armade invincibile. Costul expediției va fi, să 
zicem, patru milioane. Adaugă încă şase milioane pentru 
distrugerea coloniei. Zece milioane. Dar tu ai să ceri 
patrusprezece milioane, ceea ce ar însemna de fapt o 
despăgubire cinstită. Cele patru milioane în plus vor fi baza 
visteriei guvernamentale de la Hong Kong, în felul acesta 
una dintre cele mai bogate visterii din imperiu. Dar de fapt, 
în loc de paisprezece vei cere douăzeci de milioane. Cele 
şase milioane în plus vor compensa celelalte şase pe care 
tu, cu perspicacitatea ta, le-ai investit în Hong Kong, în 
numele Coroanei. Nu uita, fără o bază de plecare în deplină 
siguranţă, nu-ţi poţi permite să porneşti atacul spre nord. 
Fără un Hong Kong puternic şi în deplină siguranţă, 
puterea Angliei în Asia e moartă. Fără un Hong Kong sigur, 


şi tu eşti mort. Will, acum tu gândeşti de fapt la tot viitorul 
Angliei. Şi-i aşa de simplu! 

Struan simţea cum mintea lui Longstaff începe să lucreze 
febril, cântărind posibilităţile. Şi asta era singura soluţie, 
posibilă. Singurul mod în care toţi îşi puteau salva şi 
obrazul şi Hong Kong-ul. Şi în clipa în care Longstaff 
deschise gura să vorbească el interveni: 

— Şi un ultim lucru, Will. Vei primi banii înapoi imediat, în 
cea mai mare parte. 

— Cum? 

— Organizezi imediat o nouă licitaţie de terenuri. Şi cei ce 
vor participa îşi vor scoate ochii să pună mâna pe terenuri. 
Şi unde se vor duce toţi banii ăştia? în visteria guvernului. 
Oricum vei câştiga şi într-un fel şi-n celălalt. Iar terenurile 
pe care le scoţi la vânzare pe tine nu te costă nimic. Şi doar 
ştii ce disperată nevoie ai de bani pentru toate cheltuielile 
guvernamentale: salarii, poliţie, palatul guvernatorului, 
drumuri, tribunale, nave portuare şi o mie de alte lucruri, şi 
bineînţeles că în scopul ăsta doar n-o să foloseşti banii de 
despăgubire. Eu aş zice că mişcarea asta ar fi o lovitură de 
maestru. Şi trebuie să iei hotărârea asta acum, fiindcă ţi-e 
imposibil să aştepţi şase luni de zile să ajungă o misivă de-a 
ta la Londra şi să mai vină şi aprobarea care, evident, se va 
da. Şi mai şi salvezi Hong Kong-ul fără să te coste nimic. 
Dar cel mai important din toate - îi vei demonstra lui 
Sergheiev foarte tranşant că Anglia are de gând să rămână 
în Asia pentru totdeauna. Will, eu cred că priceperea 
dovedită de tine în situaţia asta va impresiona întregul 
cabinet britanic. Şi fără îndoială că şi pe Maiestatea sa 
regina. Şi, o dată cu această încuviinţare, vor veni şi 
permanente onoruri. 

Se auziră opt bătăi de clopot. Longstaff îşi scoase ceasul 
de buzunar. Rămăsese în urmă, mişcă limbile să arate 
amiaza, în vreme ce mintea îi lucra febril pentru a găsi 
fisura raţionamentului lui Struan. Nu era niciuna, îşi spuse 
el. Simţi că-i vine rău când îşi dădu seama că de n-ar fi fost 


Tai-Panul el n-ar fi luat nici o iniţiativă ca să stăvilească 
epidemia. Doar s-ar fi ferit să pună piciorul în valea aceea, 
sperând că se va găsi cumva un leac şi pentru boala asta. Şi 
el fusese neliniştit de molimă, dar, ei, fusese mai important 
să câştige întâi războiul împotriva Canton-ului. 

Da. Nu exista nici o fisură. Fir-ar să fie, aproape că erai să 
ratezi un viitor minunat. Ar însemna să-şi depăşească 
atribuţiile, dar guvernatorii şi plenipotenţiarii au şi puteri 
nescrise şi, la urma urmei, nu e vorba decât de o indicată 
extindere a stării de necesitate. Nu putem aştepta până 
anul viitor pentru a-i supune pe barbari voinţei Maiestăţii 
sale. Cu siguranţă că nu. Şi planul acela cu seminţele de 
ceai se potriveşte perfect cu aceste măsuri şi dovedeşte 
viziune la o scară care depăşeşte chiar şi gândirea Tai- 
Panului. Longstaff simţi un imbold copleşitor să-i 
mărturisească lui Struan ideile sale cu seminţele de ceai. 
Dar reuşi să-şi înfrângă impulsul. 

— Cred că ai dreptate. Am să fac cunoscută de îndată 
această decizie. 

— De ce nu convoci o reuniune a tuturor tai-panilor 
mâine? Dă-le două zile să prezinte planurile de construcţie 
şi chitanţele de cumpărare a terenurilor pentru trezorerie. 
Stabileşte data licitaţiei pentru de-acum într-o săptămână. 
E timp suficient pentru executarea planurilor terenurilor. 
Bănuiesc că te-ai gândit ca amplasamentul noului oraş să 
fie lângă Promontoriul Glessing. 

— Exact. Taman pe gândul meu. Acolo va fi locul. Şi la 
urma urmei, este chiar amplasamentul pe care l-am avut în 
vedere de multă vreme. Longstaff se ridică în picioare, mai 
turnă nişte sherry, şi trase de cordonul clopoţelului. Ca de 
fiecare dată, sunt bucuros pentru sfatul pe care mi-l dai, 
Dirk. Vom lua, bineînţeles, prânzul împreună. 

— Cred că va trebui totuşi să plec. Sarah pleacă spre 
Anglia cu fluxul de mâine, cu nava Calcutta Maharajah, şi 
am o mulţime de lucruri de făcut. 

— Mare ghinion, drept să-ţi spun. Cu Robb şi nepoata ta. 


Uşa se deschise. 

— Da, sir? se arătă maestrul de arme. 

— Întreabă-l pe general dacă poate să ia prânzul 
împreună cu mine. 

— Da, sir. Vă rog să mă iertaţi, sir, dar doamna Quance 
aşteaptă s-o primiţi. Şi domnul Quance. Şi mai sunt şi 
aceştia, îi întinse o listă lungă, ce-au cerut şi ei audienţă. 
Să-i spun doamnei Quance că sunteţi ocupat? 

— Nu. Mai bine să vină acum. Dirk, te rog nu pleca încă. 
Tare mi-e teamă că o să am nevoie de un suport moral. 

Maureen Quance intră în birou cu paşi mari. Aristotle 
Quance venea în urma ei. Sub ochii lipsiţi de viaţă se 
vedeau cearcăne vineţii. Acum arăta jalnic, un biet om 
neînsemnat. Chiar şi hainele îi erau şifonate şi lipsite de 
culoare pe el. 

— Neaţa, doamnă Quance, o întâmpină Longstaff. 

— Binecuvântaţi fie sfinţii că v-au hărăzit această zi mişto! 
— Bună dimineaţa, Excelenţa voastră, îngăimă Aristotle, 
cu o voce aproape de neauzit, cu ochii în podeaua cabinei. 
— Bună dimineaţa, Tai-Pan, îl salută Maureen. În câteva 
zile o să-ţi primeşti şi dumneata datoriile cu mila sfântului 

Patrick. 

— Nu e nici o grabă. Bună dimineaţa, Aristotle. 

Aristotle Quance îşi ridică încet privirea spre Struan. 

Ochii i se umplură de lacrimi când văzu simpatia de pe 
chipul lui Struan. 

— Dirk, mi-a rupt toate pensulele, scăpă el dintr-o suflare. 
În dimineaţa asta. Pe toate, toate. Iar picturile mele... a 
aruncat tablourile în mare. 

— Escelenţă, uite de ce-am venit noi, spuse Maureen cu 
glas gros. Domnul Quance s-a hotărât în fine să se lase de 
prostiile alea de zugrăveli. Vrea să se apuce de-acum de o 
slujbă serioasă şi sigură. Şi pen' slujba asta am venit la 
Escelenţa voastră. Se uită în spate la soţul ei şi se încruntă. 
Orice fel de slujbă, atâta vreme cât e sigură şi primeşte un 
salariu ca lumea. Se întoarse din nou spre Longstaff. Poate 


o slujbă frumoasă de funcţionar. Bietul de el, domnul 
Quance nu prea are experienţă. 

— Da, ăăă, Aristotle, cam ce-ai vrea? 

— Mi-a rupt pensulele, izbucni el disperat. Atâta aveam şi 
eu. Tablourile şi pensulele. 

— Băieţaşul meu mişto, doar ne-am înţeles, nu? Pe ce e 
mai sfânt. Da? Cu zugrăvitul am terminat. O slujbă sigură şi 
frumoasă şi să-ţi iei răspunderea familiei tale, şi să nu te 
mai ţii de fuste. 

— Da, răspunse Aristotle resemnat. 

— Voi fi fericit să-i ofer o slujbă, doamnă Quance, interveni 
Struan. Am nevoie de un funcţionar. Cincisprezece şilingi pe 
săptămână. Şi pe deasupra şi locuinţă pe una din nave, 
vreme de un an. După asta vă descurcaţi singuri. 

— Tai-Pan, sfinţii să te aibă în paza lor. S-a făcut. Şi acum 
mulţumeşte frumos Tai-Panului, îi spuse Maureen. 

— Mulţumesc, Iai-Pan, făcu Aristotle. 

— Mâine dimineaţă la ora şapte să fii la serviciu, Aristotle. 
Dar şapte fix! 

— Tai-Pan, va fi acolo, să nu-ţi faci nici o grijă. Să te 
binecuvânteze Sfântul Patrick în vremurile astea grele pen” 
c-ai grija unei biete neveste şi a copiilor ei flămânzi. Bună 
ziua la amândoi! 

Au plecat. Longstaff îşi turnă un pahar zdravăn. 

— Doamne Dumnezeule. Nu mi-aş fi închipuit niciodată. 
Sărmanul Aristotle! Chiar crezi că ai să faci din Aristotle 
Quance un funcţionar? 

— Da. Mai bine eu decât alţii. Şi am rămas fără oameni. 
Struan îşi luă pălăria, foarte încântat de sine. Eu nu mă 
amestec niciodată între un bărbat şi nevasta lui, doar ştii. 
Dar cine-i face bătrânului Aristotle ce-i face asta nu merită 
să i se spună nevastă, Cristoase Dumnezeule! 

Longstaff zâmbi brusc: 

— Dacă asta ar putea să ajute, pun la bătaie una din 
navele cele mai mari de război. Îţi stau la dispoziţie toate 
resursele guvernului Maiestăţii sale! 


Struan se grăbi să ajungă mai iute la țărm. Strigă nişte 
culi cu o lectică şi le spuse unde să-l ducă. 

— Stai aştepte, savvy? le spuse el când ajunse la 
destinaţie. 

— Savvy, stăpân! 

Trecu pe lângă portarul uluit să-l vadă acolo, intră în holul 
clădirii. Încăperea avea covoare groase, sofale largi, 
perdele din creton, oglinzi, bibelouri. Auzi din spate un 
foşnet şi paşi ce se apropiau. O doamnă mărunţică, în 
vârstă, apăru de după draperia din biluţe. Era îmbrăcată 
elegant, scrobită, cu părul cărunt, nişte ochi mari şi 
ochelari. 

— Hello, doamnă Fortheringill, o întâmpină Struan 
politicos. 

— Hello, Tai-Pan. Încântată să te văd, îi spuse ea. De ani şi 
ani n-am avut fericirea unei vizite. E puţin cam devreme 
pentru o astfel de vizită, dar domnişoarele se gătesc să fie 
cât mai prezentabile, zâmbi ea, arătându-şi dantura 
gălbejită şi falsă. 

— Păi, vedeţi, doamnă Fortheringill... 

— Înţeleg foarte bine, spuse ea atotştiutoare. Vine o vreme 
în viaţa oricărui bărbat când... 

— Nu despre mine-i vorba, ci despre un prieten de-al meu. 

— Nu te teme, 'Tai-Pan, în această casă parola-i: nici o 
vorbă! Nu trebuie să-ţi faci nici o grijă. Cât ai clipi te dăm 
pe mâini bune. Se ridică în grabă. Fetelor! strigă ea. 

— Stai jos şi ascultă-mă. E vorba de Aristotle! 

— Parazitul ăla amărât iar a dat de bucluc, după cum 
merită. 

Struan îi spuse ce dorea de la ea, iar fetele se arătară 
foarte întristate când el trebui să le părăsească. De îndată 
ce ajunse acasă, May-may îl şi luă la rost: 

— Ce-ai căutat tu la o casă de curve, heya? 

Struan oftă şi-i spuse. 

— Şi tu crezi că am să te cred, heya? şi-l privi cu dispreţ. 

— Da. Aşa ar fi mai bine. 


— Tai-Pan, te cred atunci. 

— Atunci nu te mai uita la mine ca un dragon! şi se duse în 
camera lui. 

— Bun, făcu May-may închizând uşa în urma lor. Şi, acum 
noi vedem dacă ai spus adevărul. Pe loc facem dragoste. 
Tai-Pan, groaznic doresc la tine! 

— Mulţumesc frumos, dar acum sunt cam ocupat, îi replică 
el, abia abţinându-se să nu izbucnească în râs. 

— Aiii iaaa cu ocupatul tău! făcu ea, începând să-şi scoată 
cămaşa de noapte de culoarea mierii de albine. Pe loc facem 
dragoste. Şi văd eu imediat dacă vreo curvă ţi-a luat 
vigoarea, Cristoase! Şi după aceea tu stai de vorbă cu 
bătrâna ta mamă! Pe Dumnezeul meu dacă nu! 

— Şi tu eşti foarte ocupată! îi spuse Struan. 

— Sunt foarte ocupată! şi îşi scoase pantalonaşii de 
mătase, cerceii sunară ca nişte clopoței. Şi mai bine şi tu fii 
ocupat acum, repede repede! 

O cercetă de sus până jos şi lăsă să i se citească pe faţă 
unul din rarele momente de fericire. Pântecul femeii era 
frumos bombat de sarcina ce avea de-acum patru luni. O 
săltă iute în braţe, o sărută pătimaş, o întinse pe pat şi îşi 
îngădui s-o zdrobească puţin cu greutatea lui. 

— Tai-Pan, ai milă, îi spuse ea cu suflarea tăiată. Eu nu-s 
din matahalele alea de barbare numai ţâţe! Şi chiar dacă 
mă săruţi asta nu dovedeşte nimic. Jos cu hainele, şi vedem 
noi atunci care-i adevărul. 

O sărută din nou. Atunci May-may îi spuse cu alt glas: 

— Hai, scoate-ţi hainele! 

Struan se rezemă în coate şi se uită lung la ea, apoi îşi 
frecă nasul de al ei, şi acum nu se mai juca: 

— Acum nu mai avem timp. Trebuie să mă duc lao 
întâlnire, iar tu trebuie să-ţi faci bagajul. 

— De ce să-mi fac bagaj? îl întreba ea tresărind. 

— Te muţi pe Resting Cloud. 

— De ce? 

— Fetiţo, feng-shui-ul nostru nu e cum trebuie deloc aici. 


— Bun, minunat de bun! îşi aruncă braţele de gâtul lui. 
Chiar plecăm de aici? Pentru totdeauna? 

— Da. 

Ea îl sărută, se strecură iute pe sub braţele sale şi începu 
să se îmbrace. 

— Am crezut că vrei totuşi să facem dragoste, îi aruncă el. 

— Ha! Ce dovadă mai e şi asta? Te ştiu eu pe tine foarte 
bine. Chiar dacă te-ai culcat cu o curvă, după un ceas eşti 
destul de taur să te prefaci şi să pui bumbac pe ochii 
sărmanei mame a ta! Râse din nou şi-l îmbrăţişă. Ah, ce 
bine că părăsim feng-shui rău. Eu strâng bagaje imediat. 

Alergă la uşă şi strigă strident: 

— Ah Saaaam! 

Ah Sam se arătă alarmată de îndată, urmată de Lim Din şi 
după o babilonie întreagă de strigăte şi sporovăială, Ah Sam 
şi Lim Din o luară iute din loc, implorându-şi zeii cu o 
gălăgioasă emoție. May-may veni înapoi, se aşeză pe 
marginea patului şi începu să-şi facă vânt cu evantaiul: 

— Acum m-am apucat de strâns, îi spuse ea încântată 
nevoie mare. Şi te ajut şi pe tine să te îmbraci. 

— Mulţumesc, dar sunt în stare să mă îmbrac şi singur. 

— Atunci eu mă uit la tine. Şi te frec pe spate. Baia te 
aşteaptă. Sunt grațios de încântată că tu te-ai hotărât să 
plecăm. 

Ea trăncăni mai departe neobosită, în vreme ce el se 
dezbrăca. El se băgă în baie şi ea strigă cât o ţinea gura 
după prosoape fierbinţi, iar când acestea fură aduse, îl 
şterse pe spate. Iar în tot acest timp ea se întreba dacă se 
culcase cu vreo prostituată, după ce rezolvase treaba aceea 
cu pictorul cel mic şi caraghios care-i făcuse un tablou atât 
de frumos. Nu că mi-ar păsa, îşi spuse ea, frecându-l pe 
spate energic. Dar el n-are ce căuta într-un loc ca ăla. 
Absolut deloc. Îşi pierde obrazul. Şi mi-l pierd şi eu. Foarte 
rău. N-o să treacă mult şi servitoarele acelea, ce merită să 
le mănânce câinii, o să împrăştie peste tot că eu nu sunt în 
stare să am grijă cum trebuie de omul meu. O, zei, feriţi-mă 


de bârfele astea murdare, iar pe el de toate muierile astea 
murdare de tot felul. 

Se înseră până când ea şi cu Ah Sam şi Lim Din fură gata, 
iar atunci se simţiră cu toţii sfârşiţi de emoţiile şi eforturile 
plecării. Nişte culi veniră şi le luară bagajele, alţii aşteptau 
cu răbdare lângă lectica închisă în care urma May-may să 
ajungă la cuter. Ea se opri o clipă la poarta grădinii, alături 
de Struan şi se uită înapoi la prima ei casă din Hong Kong. 
Şi dacă n-ar fi fost acel feng-shui rău şi frigurile care şi ele 
făceau parte tot din acel feng-shui rău, nu s-ar fi dat dusă 
de acolo. Înserarea era plăcută. Câţiva țânțari bâzâiră în 
jurul lor. Unul dintre ei i se aşeză pe gleznă, dar ea nu-l luă 
în seamă. Ţânţarul îi supse sângele cât putu el să sugă şi 
apoi zbură mai departe. 

Struan intră în cabina cea mare de pe White Witch. Toţi 
cei din familia Brock îl aşteptau cu nerăbdare, în afară de 
Lillibet, care se dusese la culcare. Culum stătea lângă Tess. 

— Seara! spuse Struan. Sarah vă roagă s-o iertaţi, dar nu 
se simte prea bine. 

— Bine ai venit la bord! îi spuse Brock, cu vocea răguşită şi 
încărcată de nelinişti, chipul mohorât. 

— Ei bine, spuse Struan şi râse, nu aşa trebuie să începem 
un eveniment fericit. 

— Nu-i acu' vremea de aşa ceva, Cristoase, după cum bine 
ştii şi tu. Suntem cu toţii faliţi... sau cel puţin loviți rău de 
tot de blestemata asta de malarie. 

— Aşa-i, spuse Struan, le zâmbi lui Culum şi Tess şi, 
văzându-i atât de amărâţi, se hotări să le dezvăluie toate 
veştile bune pe loc. Am auzit că Longstaff ordonă părăsirea 
oraşului, le spuse el cu nepăsare. 

— O, Cristoase Dumnezeule! explodă Gorth. Nu putem 
părăsi oraşul, că doar am băgat o groază de parale şi în 
teren şi în construcţii. Nu-l putem părăsi. Dacă nu erai 
dumneata să alegi valea aia afurisită, acum n-am mai... 

— 'Ţine-ţi gura! i-o reteză Brock, şi se întoarse spre 
Struan. Dumnezeule Cristoase, tu oricum o să pierzi mai 


mult decât noi, şi totuşi eşti cu zâmbetul pe faţă. De ce? 

— Tată, interveni 'Tess, înspăimântată că cearta dintre ei 
avea să-i strice seara şi fericirea aceea neaşteptată produsă 
de acceptarea lui Culum. Să aduc ceva de băut? Şampania 
e la gheaţă, gata numai să fie servită. 

— Da, bun înţeles, Tess, dragoste, spuse Brock. Dar tu n-ai 
priceput ce-a zis Dirk? Suntem pe cale să pierdem o groază 
de parale. Dacă e musai să părăsim oraşul ăsta, atunci 
viitorul nostru e negru ca smoala. Da' şi al lui, Cristoase! 

— Viitorul Nobilei Case e la fel de alb ca stâncile de la 
Dover, îi replică Struan liniştit. Şi nu numai viitorul nostru, 
ci şi al vostru. Longstaff ne va despăgubi pe toţi pentru 
banii pe care i-am băgat în Happy Valley. Până la ultimul 
penny. Bani gheaţă. 

— Da” asta nu-i posibil, exclamă Brock. 

— Cristoase! Da' asta-i o minciună! spuse Gorth. 

Struan se întoarse spre el. 

— Gorth, vreau să-ţi dau un sfat. O singură dată să 
îndrăzneşti să-mi spui că mint. Nu mai mult. 

Apoi le relată ce avea de gând Longstaff să facă. Culum 
era uluit de minunâţia acestor aranjamente. El pricepu cu 
limpezime că, deşi taică-său nu spusese o clipă căel 
influenţase hotărârile lui Longstaff, cu siguranţă că el 
fusese factorul decisiv în a-l mânui foarte delicat spre acest 
deznodământ, îşi aminti de prima întâlnire cu Longstaff, şi 
cum taică-său îl manipulase ca pe o păpuşă. Încrederea în 
sine a lui Culum fu zguduită bine de tot. Înţelese că ceea ce- 
i spusese Gorth nu era adevărat în întregime, pentru că el 
nu ar fi putut să-l domine pe Longstaff aşa cum făcuse tatăl 
său... salvându-i pe toţi încă o dată. 

— E aproape o minune, articulă el în cele din urmă şi 
strânse mâna lui Tess. 

— Pe tot ce am io mai sfânt, Tai-Pan, îngăimă şi Gorth, io 
îmi iau 'napoi tot ce-am zis. lertare... vorbe zise aşa, la 
mânie. Da, musai să ţi-o spun. 


— Dirk, începu Brock cu o întunecată bună dispoziţie, io 
mi-s... bucuros, chiar bucuros, să te am pe tine de neam. Şi 
ne-ai salvat pielea, adevărat până la Dumnezeu! 

— Eu nu am nici un merit. Ideea a fost a lui Longstaff. 


— Bineînţeles, îi replică Brock răutăcios. Asta pen” el 
înseamnă şi mai multă putere. Liza, de băut, pen” 
Dumnezeu! Dirk, acu' chiar că ne-ai dat motive să 
sărbătorim seara asta. Ba chiar toată noaptea. Isuse 
Cristoase! Să bem şi să ne veselim. Brock luă un pahar de 
şampanie şi, când văzu că toţi au paharele în mână, îl ridică 
pe al lui să rostească un toast. Pen' Tess Culum, şi să aibă 
parte toată viaţa de o mare liniştită şi de un port sigur cât 
trăiesc. 

Băură cu toţii. Apoi Brock dădu mâna cu Culum, Struan o 
strânse în braţe pe Tess şi între toţi păru să se lege un fel 
de prietenie. Dar numai pentru moment. Şi ştiau asta cu 
toţii. Dar în seara aceea erau gata să uite. Numai Culum şi 
Tess se simțeau în deplină siguranţă. 

Se aşezară cu toţii la masă. Tess purta o rochie care-i 
scotea în evidenţă chipul abia îmbobocit, iar Culum era 
aproape paralizat de adoraţie. Se goliră pahare cu vin 
printre hohote de râs şi toasturi. Într-un moment de 
acalmie, Struan scoase din buzunar un plic băţos şi i-l 
înmână lui Culum. 

— Ce-i cu el? întrebă Culum. 

Deschise plicul. Tess întinse gâtul să vadă şi ea. În plic 
erau doar nişte foi de hârtie, una cu multe caractere 
chinezeşti. 

— Un act de proprietate pentru un teren chiar deasupra 
Promontoriului Glessing. 

— Dar acolo nu s-au vândut terenuri prin licitaţie, 
interveni Brock bănuitor. 

— Excelenţa sa a aprobat unele acte de proprietate 
chinezilor din sat care au deţinut locurile acelea înainte de 
a prelua noi Hong Kong-ul. Terenul acesta e unul dintre ele. 
Culum, tu şi Tess de-acum stăpâniţi un acru împreună. De 
acolo vederea e foarte frumoasă. A, da, şi dimpreună cu 
actul pentru teren mai ai la dispoziţie şi suficient material 
de construcţie pentru o casă cu şapte dormitoare, o grădină 
şi o locuinţă de vară. 


— Ah, 'Tai-Pan, exclamă 'Tess, cu un zâmbet minunat, îţi 
mulţumesc, îţi mulţumesc! 

— Terenul nostru? Casa noastră? Chiar e adevărat ce 
spui? întrebă Culum, ameţit de generozitatea tatălui său. 

— Da, flăcăule. Am crezut că o să fii fericit să te apuci de 
construit îndată. Am aranjat să aveţi amândoi o întâlnire cu 
un arhitect mâine la prânz. Ca să înceapă să lucreze la 
planuri. 

— Mâine plecăm cu toţii spre Macao, replică Gorth tăios. 

— Gorth, dar n-o să te deranjeze prea mult dacă mai 
întârzii o zi sau două, nu-i aşa? spuse Culum. La urma 
urmei e foarte importantă treaba asta... 

— Sigur că da, spuse şi Tess. 

— ca şi rezolvarea problemelor de la Queen's Town şi 
organizarea unei noi licitaţii de terenuri... Culum se opri şi 
se întoarse emoţionat spre logodnica lui. Cel mai bun 
arhitect din Asia e Sousa. 

— Remedios, omul nostru, e mai bun, interveni Brock, 
furios pe sine că nu se gândise şi el să le ofere posibilitatea 
de a-şi construi o casă; pusese la cale să le ofere una dintre 
casele din Macao ale companiei drept cadou de nuntă, să fie 
departe de influenţa lui Struan. 

— A, bineînţeles, domnule Brock, e foarte bun, spuse 
Culum, simțind gelozia celuilalt. Dacă nu vom fi mulţumiţi 
de Sousa, atunci o să vorbim cu Remedios! Se întoarse spre 
Tess. Eşti de acord şi tu? apoi către Struan: Nu ştiu cum să- 
ţi mulţumesc îndestul. 

— Culum, nu e cazul de mulţumiri. Tinerii trebuie să aibă 
prilejul de a porni cu dreptul în lume şi să se bucure de un 
loc al lor. 

Struan era încântat de felul cum îi stârnise pe Brock şi 
Gorth. 

— Aşa e, spuse şi Liza încântată. Zău că da, un adevăr cât 
se poate de adevărat. 

Brock luă actul de proprietate şi începu să-l studieze. 


— Eşti sigur că actu-i în regulă? întrebă el. Că nu-i din cele 
obişnuite. 

— Precis. Longstaftf a confirmat. Oficial. Sigiliul lui e pe 
ultima pagină. 

Brock se încruntă uitându-se la Gorth, sprâncenele 
stufoase făcându-se o linie neagră pe chipul lui încercat de 
vânturi. 

— Mă paşte gându' că ar fi musai să ne aruncăm şi noiun 
ochi la înscrisurile astea ale băştinaşilor. 

— Înî, făcu Gorth şi se uită drept la Struan. Tată, da' poa” 
că n-a mai rămas niciunul de vânzare. 

— Gorth, eu cred că mai sunt totuşi şi altele, îi replică 
Struan detaşat, dacă eşti gata să o porneşti pe urmele lor. 
Apropo, Tyler, de îndată ce sunt măsurate noile terenuri, 
poate că ar fi bine să stăm de vorbă şi să vedem ce facem. 

— Şi pe mine mă bătea acelaşi gând, spuse Brock. Ca şi 
înainte, Dirk. Da' de data aiasta, tu alegi întâi. 

Îi întinse actul de proprietate lui Tess, care mângâie 
hârtia. 

— Culum, tu tot mai eşti adjunct al secretarului colonial? 

— Cred şi eu, râse Culum. Cu toate că niciodată nu mi s-a 
spus exact ce am de făcut în funcţia asta. De ce? 

— Nimic. 

Struan termină de băut vinul şi socoti că venise timpul. 

— Acum că Happy Valley e abandonată şi lichidată, iar noul 
oraş se va ridica pe cheltuiala Coroanei, viitorul Hong Kong- 
ului e asigurat. 

— Mda, făcu Brock prietenos, redobândind ceva din buna 
dispoziţie. Dacă Coroana vrea şi ea să rişte dimpreună cu 
noi. 

— Aşa că nu cred că mai sunt motive să amânăm căsătoria. 
Eu propun ca Tess şi Culum să se căsătorească luna 
viitoare. 

Se lăsă o tăcere uluită. Tuturor li se păru că timpul s-a 
oprit în loc. Culum se întrebă ce ascunde zâmbetul atât de 
strâmb al lui Gorth, de ce alesese Tai Panul chiar luna 


viitoare şi... o, Doamne, dă să fie luna viitoare! Gorth 
pricepu că luna viitoare va însemna sfârşitul influenţei sale 
asupra lui Culum, şi, Cristoase, una ca asta nu trebuie să se 
întâmple. Indiferent ce spune tata, se jură el, nu va avea loc 
nici o căsătorie atât de repede. Poate anul viitor. Da, poate. 
Ce-o fi în mintea diavolului ăstuia? 

Şi Brock încerca să ghicească mobilurile lui Struan, fiindcă 
Struan trebuia să aibă el un gând ascuns, şi acesta nu 
prevestea nimic bun nici pentru el, nici pentru Gorth. 
Instinctul îl îmboldi pe loc să amâne căsătoria. Dar jurase în 
faţa lui Dumnezeu să le ofere un port liniştit, aşa cum jurase 
şi Struan, şi ştia că un astfel de jurământ îl lega şi pe el aşa 
cum îl lega şi pe Struan. 

— Prima strigare publică poate fi duminica viitoare, spuse 
Struan ca să rupă într-adins tensiunea aceea. Cred că 
duminica viitoare va fi cum nu se poate mai bine. Îi zâmbi 
lui 'Tess. Ce zici, fetiţo? 

— Da, da, sigur, îi răspunse ea, ţinându-l pe Culum de 
mână. 

— Nu, le-o tăie Brock. 

— E prea în pripă! se aruncă şi Gorth. 

— De ce? întrebă Culum. 

— Culum, la tine mă gândeam, spuse Gorth ca să-l împace, 
şi la trista pierdere a unchiului tău. O nepotrivită grabă, 
tare nepotrivită! 

— Liza, dragoste, ridică glasul răguşit Brock. Tu şi cu 'Tess 
sunteţi învoite să ne lăsaţi. După ce bem şi noi un pahar de 
vin ne vedem din nou. 

Tess îl luă cu braţele de gât şi-i şopti: 

— Te rog, papa! 

Şi cei patru bărbaţi rămaseră singuri. 

Brock se ridică greoi în picioare şi luă sticla de porto. 
Turnă în patru pahare şi le înmână fiecăruia pe rând. 
Struan gustă vinul şi arătă că-l apreciază. 

— Un porto foarte bun, Tyler. 

— E din anu' 31. 


— An minunat pentru vinul de Porto. 

Se lăsă din nou tăcere. 

— Vă deranjează foarte mult dacă amânaţi plecarea cu 
câteva zile, domnule Brock? spuse Culum stânjenit. Vreau 
să spun că dacă nu e posibil... dar aş vrea tare mult să vadă 
şi Tess terenul şi planurile. 

— Acum, cu părăsirea oraşului, licitaţia de terenuri şi 
celelalte, nu mai plecăm nici noi. Cel puţin eu şi Gorth nu 
plecăm, spuse Brock. Da' Liza şi Tess şi Lillibet trebuie să 
plece cât mai curând posibil. Macao la vremea asta din an 
are aer sănătos. Şi-i mai răcoare. Nu-i aşa, Dirk? 

— Da, acum la Macao e bine, spuse Struan aprinzându-şi 
un trabuc. Am auzit că săptămâna viitoare va fi şi 
cercetarea asupra accidentului arhiducelui, spuse el şi se 
uită cercetător la Gorth. 

— Ei, un joss ghinionist, spuse Brock. 

— Da, da, veni ca un ecou glasul lui Gorth. Trăgeau armele 
din toate părţile. 

— Mda, spuse Struan. Imediat ce-a fost lovit arhiducele, 
cineva l-a împuşcat pe conducătorul gloatei aceleia. 

— Io l-am dat jos! interveni Brock. 

— Tyler, mulţumesc, îi spuse Struan. Gorth, şi tu trăgeai cu 
muscheta? 

— Io eram la prova să dau drumul la navă. 

— Da, întări şi Brock. 

El încercă să-şi amintească dacă văzuse pe careva trăgând 
cu arma. Şi-l aminti numai pe Gorth la prova. 

— Mare ghinion. Gloata-i tare primejdioasă şi la o vreme 
ca aia cine mai ştie ce se poate întâmpla! 

— Mda, replică Struan. 

Ştia acum că dacă glontele acela fusese ţintit într-adins, 
numai Gorth putea fi vinovatul, nu Brock. 

— Da, aşa se mai întâmplă uneori. 

Felinarul cu ulei care atârna de grindă se legănă când 
nava se înclină împinsă uşor de vântul care se răsuci puţin. 
Gorth, Brock şi Struan, marinarii, toţi intrară imediat în 


alertă. Brock deschise hubloul şi adulmecă briza, Gorth îşi 
încordă privirile şi cercetă marea prin fereastra dinspre 
pupa, iar Struan ascultă spiritele navei. 

— Nu-i nimica, spuse Brock. Vântu! s-a rotit cu câteva 
grade, atât şi nimic mai mult. 

Struan se duse în hol, unde era un barometru. Arăta 29.8, 
staționar. De săptămâni de zile, presiunea atmosferică 
variase doar cu o fracțiune. 

— Vreme stabilă ca piatra, spuse el. 

— Mda, replică Brock. Dar acuş' n-o să mai fie atât de 
stabilă, şi o să fim nevoiţi să închidem toate gurile navei. Am 
văzut că tu ţi-ai pus geamanduri de furtună în faţa 
pontonului tău, la apă adâncă. 

— Mda! Struan turnă iar vin în pahar şi întinse sticla lui 
Gorth. Vrei şi tu? 

— Mulţam, făcu Gorth. 

— Ai adulmecat cumva niscaiva furtună de curând, Dirk? 

— Nu, Tyler. Dar am vrut să am geamandurile pregătite 
pentru orice nevoie. Şi Glessing a ordonat lansarea lor 
pentru flota militară. 

— La sugestia ta? 

— Da. 

— Am auzit io nişte vorbe că se însoară cu sora lui Sinclair. 

— Se pare că pluteşte în aer căsătoria asta. 

— Cred că vor fi foarte fericiţi, spuse Culum. George o 
idolatrizează, nu altceva. 

— Pentru Horatio o să fie cam greu, spuse Gorth. Acu” că-l 
părăseşte atât de brusc. Ea era singura lui rudă pe aici. Şi 
mai e şi prea tânără, minoră. 

— Câţi ani are? întrebă Culum. 

— Nouăsprezece, îi răspunse Struan. 

În cabină tensiunea spori şi mai mult. 

— Tess e foarte tânără, îngăimă Culum, cu o voce chinuită. 
Nu vreau s-o văd suferind în nici un fel. Dar chiar şi aşa... ei 
bine, putem... ce ziceţi, domnule Brock? De căsătorie? Luna 
viitoare? Ce e mai bine pentru less e şi pentru mine. 


— Flăcăule, e prea necoaptă, spuse Brock uşor ameţit de 
vin. Da'-s bucuros că zici ce-ai zâs. 

Gorth se strădui să vorbească clar, cu voce blândă: 

— Câteva luni de amânare nu au de ce să vă supere pe 
amândoi, ce zici, Culum? Iar anul viitor nu e decât la juma” 
de an de aci încolo. 

— Până în ianuarie mai sunt şapte luni de zile, Gorth, îi 
spuse Culum nerăbdător. 

— Da” nu de mine depinde. Ce-i bine pen” voi doi e bine şi 
pen' mine! lo aşa zic. Gorth bău vinul şi-şi mai turnă. Iu, 
tată, ce zici? spuse el într-adins, punându-l pe Brock la 
mijloc. 

— La asta mă gândeam şi io, făcu Brock cercetându-şi 
foarte atent paharul. E tare crudă încă fata asta. Graba-i 
nepotrivită. Şi vă ştiţi unul pe celălalt de numa trei luni şi... 

— Domnule Brock, dar o iubesc! insistă Culum. Trei luni 
sau trei ani nu înseamnă nimic. 

— Ştiu şi io, flăcăule, spuse Brock, nu fără un fel de 
bunăvoință; îşi aminti de bucuria care înflorise în sufletul lui 
Tess când el îi spusese că va fi de acord cu Culum. lo mă 
gândesc numai la binele tău, la al ei. Şi avem nevoie de timp 
să ne gândim bine. 

Ca să dibui io ce-i în mintea ta, Dirk, îşi spuse el. 

— Cred că şi pentru ei şi pentru noi e mai bine cum am zis. 
Struan simţi căldura care iradia dinspre Culum. less e 
tânără, sigur că da. Dar şi Liza a fost tânără, şi aşa a fost şi 
mama lui Culum. Acum e la modă să te căsătoreşti de tânăr. 
Au şi bani destui. Un viitor de oameni avuţi. Cu puţin joss. Şi 
de asta zic că e mai bine aşa. 

Brock îşi frecă fruntea cu dosul mâinii. 

— O să mă mai gândesc şi io, şi am să-ţi spun mai apoi, 
Culum. Ideea asta a venit cam pe neaşteptate, de asta am 
nevoie să mă mai gândesc şi io o vreme. 

Culum zâmbi, înduioşat de sinceritatea ce se simţea în 
vocea lui Brock. Pentru prima dată îi plăcu de bătrân şi avu 
încredere în el. 


— Bineînţeles, spuse el. 

— Tyler, şi cam cât timp crezi că o să ai nevoie pentru 
asta? îl întrebă Struan de-a dreptul. 

Văzuse că de-acum Culum se muiase dinaintea prefăcutei 
lor bunăvoinţe, dar ştia că forţându-le mâna îi va face să-şi 
dea arama pe faţă. Nu trebuie să-i ţinem pe tinerii ăştia ca 
pe nişte peşti prinşi în cârlig, apoi mai sunt o mulţime de 
lucruri de rezolvat. Trebuie să facem cea mai grozavă nuntă 
pe care a cunoscut-o Asia vreodată. 

— Cum am zis şi ne-am înţeles, i-o reteză Brock, tatăl 
miresei face nunta. Şi io mi-s în stare să ştiu ce-i bine şi ce-i 
rău în privinţa asta. Brock ştia că Struan îl prinsese pe ei în 
cârlig şi acum se juca cu el. Aşa că planurile pen' nuntă noi 
le facem. 

— Bineînţeles, spuse Struan. Şi când o să-i spui şi lui 
Culum? 

— Curând! Brock se ridică în picioare. Să chemăm şi 
doamnele. 

— Cât de curând, Tyler? 

— Ei, tată, acum ai auzit, nu? interveni Gorth înfuriat. De 
ce-l superi tu pe el, ei? 

Dar Struan nu-l luă în seamă şi continuă să se uite fix la 
Brock. Culum se temu că se vor încăiera şi că după asta 
Brock îşi va schimba poziţia faţă de căsătorie. Dar, în acelaşi 
timp, voia să ştie şi el cât va mai avea de aşteptat şi-i părea 
bine că Struan îl presa pe Brock. 

— Te rog, se băgă şi el în vorbă, sunt sigur că domnul 
Brock nu va... o să cântărească ideea asta cu grijă. Să 
lăsăm deocamdată discuţia asta. 

— Culum, ce vrei să faci te priveşte numai pe tine, îi 
replică Struan cu prefăcută mânie. Dar eu vreau să ştiu 
acum. Vreau să ştiu dacă se folosesc doar de tine, sau dacă 
se joacă cu tine ca şoarecele cu pisica! 

— E foarte grav ce spui, răspunse Culum. 

— Da. Dar cu tine am terminat pentru moment, aşa că te 
rog să-ţi ţii gura. Struan se întoarse iar spre Brock, ştiind 


că punându-l la punct pe Culum le făcuse plăcere şi lui 
Brock şi lui Gorth. Tyler, cât timp îţi mai trebuie să te 
hotărăşti? 

— O săptămână. O săptămână, nici mai mult nici mai puţin. 
Brock îl privi pe Culum şi vocea i se mai îmblânzi. Flăcăule, 
nu e nimic rău dacă cineva cere un răgaz, şi nu e nimic rău 
în asta dacă cineva îţi cere bărbăteşte să-i dai un răspuns. E 
cinstit. O săptămână, Dirk. Şi cu asta-s pe placul afurisitelor 
tale de purtări proaste? 

— Da. Mulţumesc, Tyler. Struan se îndreptă spre uşă şi o 
deschise larg. 

— După tine, Dirk. 

Întors în liniştea apartamentului său de pe Resting Cloud, 
Struan îi povesti lui May-may tot ce se întâmplase. Ea îl 
ascultă atentă şi încântată. 

— Ah, bine, Iai-Pan, foarte bine. 

EI îşi scoase haina şi ea i-o puse în şifonier. Din mâneca 
chimonoului ei căzu un sul de hârtie. Struan îl ridică şi se 
uită la el. Era o acuarelă foarte delicată cu o mulţime de 
semne chinezeşti în jur. Înfăţişa un peisaj marin; o siluetă 
de om mărunţel se pleca dinaintea unei siluete de femeie 
mărunţică la poalele unor munţi învăluiţi în ceţuri. De la 
ţărmul stâncos se îndepărta un sampan. 

— De unde o ai? 

— Ah Sam a adus-o din Tai Ping Shan, îi răspunse ea. 

— Frumoasă acuarelă. 

— Da, îi spuse May-may liniştită, uluită din nou de 
subtilitatea minunată a bunicului ei. 

Trimisese sulul unuia din favoriţii săi din Tai Ping Shan, de 
la care May-may cumpăra din când în când bijuterii din jad. 
Ah Sam luase sulul fără să bănuiască ceva, socotindu-l un 
cadou obişnuit pentru stăpâna ei. Deşi May-may era 
convinsă că Ah Sam şi Lim Din cercetaseră tabloul şi literele 
cu foarte multă atenţie, era sigură că nici prin minte nu le 
trecuse că acesta cuprindea un mesaj tainic. Era prea bine 
ascuns. Chiar şi sigiliul privat al familiei sale era ascuns în 


chip inteligent sub un altul. Şi ce minunat de simplu sunau 
versurile: „Şase cuiburi zâmbesc vulturilor. Focul cel verde 
e o scăpărare a răsăritului. lar săgeata vesteşte puii 
speranţei”. Şi cine în afară de ea putea ghici că de fapt 
bunicul ei îi mulțumea pentru informaţiile trimise în 
legătură cu cele şase milioane despăgubire, că focul cel 
verde însemna 'Iai-Pan, şi că o să-i trimită un mesager, 
ducând cu el ceva în formă de săgeată pentru a fi 
recunoscut, acest mesager urmând s-o ajute în toate 
chipurile. 

— Şi ce înseamnă semnele acelea? o întrebă Struan. 

— Tai-Pan, greu de tradus. Nu cunosc toate cuvintele, dar 
sună cam aşa: „Casele a şase păsări zâmbesc păsărilor 
celor mari, răsăritul aruncă lumini verzi, aduce săgeată - 
May-may se încruntă, căutând echivalentul englezesc - 
săgeata aduce mici păsări de speranţă.” 

— Dumnezeule, mare aiureală! râse Struan. 

Ea oftă fericită. 

— Tai-Pan, te ador. 

— May-may, şi eu te ador. 

— Altă dată când construim o casă, întâi chemăm domni 
feng-shui, da? Te rog. 

Capitolul treizeci. 

În zori, Struan urcă la bordul navei Calcutta Maharajah, 
nava comercială cu care Sarah pleca spre ţară. Aparţinea 
Companiei Indiilor de Est. Urma să ridice ancora în trei ore 
o dată cu fluxul, şi marinarii făceau ultimele pregătiri de 
plecare. Struan cobori sub punte şi bătu la uşa cabinei lui 
Sarah. 

— Intră, o auzi el. 

— Bună dimineaţa, Sarah. 

Închise uşa în urma lui. Cabina era spațioasă şi 
confortabilă. Peste tot erau împrăştiate jucării, haine, 
bagaje şi încălţăminte. Lochlin scâncea, pe jumătate 
adormit într-un pătuţ lângă hublou. 

— Sarah, toate-s în rânduială? 


— Da. 

E scoase din buzunar un plic. 

— Uite o poliţă plătibilă la vedere pentru cinci mii de 
guinee. O să primeşti o poliţă din asta la fiecare două luni. 

— Eşti foarte generos. 

— Sunt banii tăi... sau cel puţin ai lui Robb, nu ai mei. Puse 
plicul pe masa de stejar. Nu fac decât să respect 
testamentul lui. Am scris pentru a rezolva problema 
fondului de tutelă pe care-l dorea, şi o să primeşti şi tu 
hârtiile necesare. L-am rugat pe tata să vă aştepte la sosire. 
Vrei să stai în casa mea din Glasgow până îţi găseşti una pe 
plac? 

— Nu vreau nimic de la tine. 

— l-am scris bancherului nostru să-ţi onoreze semnătura, 
aşa cum a lăsat Robb instrucţiunile, până la concurenţa 
sumei de cinci mii de guinee pe an, peste suma ce ţi se 
cuvine regulat. Trebuie să înţelegi că de acum tu eşti 
moştenitoare şi te sfătuiesc să fii cu mare grijă cu banii, 
pentru că se vor găsi o mulţime care să încerce să te 
sfeteriască de ei. Eşti tânără, ai viaţa dinainte... 

— Dirk, n-am nevoie de sfaturile tale, îi replică Sarah, 
aruncându-i o privire ucigătoare. Şi în ce priveşte ceea ce- 
mi aparţine, pot să mă descurc şi singură. Totdeauna am 
ştiut să-mi iau ce-mi aparţine. Cât despre tinereţea mea, m- 
am uitat şi eu în oglindă: sunt bătrână şi urâtă. Ştiu şi eu, 
ştii şi tu. Sunt sleită. Şi tu stai frumos călare pe blestematul 
ăla de gard al tău şi-i joci pe bărbaţi cum vrei tu, stârnindu-i 
unul contra celuilalt, pe femei una contra celeilalte. Eşti 
fericit că Ronalda a murit... şi-a împlinit menirea cu vârf şi 
îndesat. Aşa că drumul ţi-e deschis de-acum pentru 
următoarea. Care-o să fie? Shevaun? Mary Sinclair? Fata 
vreunui duce poate? Totdeauna ai ştiut să te uiţi cât mai 
sus. Dar, indiferent care-o fi, trebuie să fie tânără, frumoasă 
şi bogată, şi ai s-o storci ca pe toate celelalte. Tu din asta 
trăieşti, îi sugi pe ceilalţi şi în schimb nu le dai nimic. Te 


blestem, în faţa lui Dumnezeu, şi mă rog să trăiesc să ajung 
să scuip pe mormântul tău. 

Pruncul începu să scâncească de ţi se rupea inima, dar 
niciunul dintre ei nu-i auzi plânsul, se priveau duşmăneşte. 

— Sarah, ai uitat un singur lucru. Toată amărăciunea ta se 
iscă din convingerea ce te chinuie că, din nefericire, nu l-ai 
ales pe fratele care trebuia. Şi din pricina asta ai făcut un 
infern din viaţa lui Robb. 

Struan deschise uşa şi dispăru. 

— Urăsc adevărul, urlă ea către pustiul care o înconjura. 
Struan stătea prăbuşit la biroul său din factorie, urând-o 
pe Sarah, dar şi înţelegând-o, chinuit de blestemul pe care 

i-l aruncase. 

— Îi sug eu pe alţii? spuse el cu glas tare, fără să vrea. 

Se uită la portretul lui May-may. 

— Da, cred că e adevărat. Şi-i păcat? Ei nu mă sug pe 
mine? Tot timpul. May-may, cine a greşit? Cine are 
dreptate? 

Îşi aduse aminte de Aristotle Quance. 

— Vargas! 

— Da, senhor. 

— Ce face domnul Quance? 

— E foarte trist, senhor, foarte trist. 

— Te rog, trimite-l aici. 

La scurt timp, Quance era în uşă. 

— Intră, Aristotle, îl invită Struan. Închide uşa. 

Quance făcu precum i se spuse, apoi se apropie şi rămase 
dinaintea biroului cu o figură nefericită. Struan îi vorbi iute. 

— Aristotle, nu e timp de pierdut. Strecoară-te afară din 
factorie şi du-te la ponton. Acolo ai să vezi un sampan ce te 
aşteaptă. Du-te la bordul navei Calcutta Maharajah, ridică 
pânzele în câteva minute. 

— Cum, Tai-Pan? 

— Flăcăule, vei avea la îndemână tot ajutorul. Fă şi tu o 
scenă memorabilă când ajungi la bord, fă cu mâna, strigă în 


vreme ce nava iese din port. Să ştie toată lumea că erai la 
bordul ei. 

— 'Tai-Pan, Dumnezeu să te binecuvânteze! În ochii lui se 
iscă o lucire de lumină. Dar eu nu vreau să plec din Asia. Nu 
pot pleca. 

— În sampan sunt nişte veşminte de culi. După ce nava 
iese din port, te poţi strecura furiş pe lorcea pilotului. Am 
mituit echipajul, dar nu şi pe pilot, aşa că fereşte-te de el. 

— O, marile boaşe de foc! Quance păru să fi crescut cu 
câţiva inci deodată. Da... dar unde să mă ascund după aia? 
La 'Iai Ping Shan? 

— Doamna Fortheringill te aşteaptă. Am aranjat să poţi 
rămâne acolo două luni. Da! să ştii, pe Dumnezeul meu, îmi 
datorezi toţi banii pe care i-am cheltuit cu tine acum. 

Quance îl luă pe Struan în braţe şi scoase un răcnet de 
bucurie pe care Struan i-l reteză pe loc. 

— Cristoase, stăpâneşte-te. Dacă Maureen o să bănuiască 
ceva, o să ne chinuie pe amândoi şi n-o să mai plece de aici 
niciodată. 

— Aşa-i, spuse în şoaptă, cu voce răguşită Quance, şi se 
repezi la uşă; acolo se opri brusc. Bani! Am nevoie de bani. 
Tai-Pan, nu poţi să-mi dai un mic împrumut? 

Struan ţinea în mână o pungă mică cu galbeni. 

— Uite o sută de guinee. O să le adaug la chitanţa totală. 

Punga dispăru în buzunarul lui Quance, apoi îl îmbrăţişă 
pe Struan, şi trimise un sărut către portretul de deasupra 
şemineului. 

— Zece tablouri pentru cea mai minunată fată cu numele 
May-may. Cu zece guinee mai ieftin decât preţul meu 
obişnuit, Dumnezeule. Ah, nemuritorule Quance, te ador! 
Eşti liber! Eşti liber! Liber! 

Făcu vreo câţiva paşi de cancan, sări în sus şi dispăru. 
May-may se uita la brăţara din jad. Se duse cu ea la raza 
de soare ce se strecura prin hubloul navei şi o cercetă cu şi 

mai multă grijă. Se opri cu privirea la săgeata ce era 


gravată delicat pe brățară şi la caracterele chinezeşti ce 
glăsuiau: „Pui de speranţă”. 

— O brățară foarte frumoasă, spuse ea în dialectul 
mandarin. 

— Mulţumesc, Supremă între Supreme, îi răspunse 
Gordon Chen în acelaşi dialect. 

— Da, foarte frumoasă, repetă May-may şi i-o dădu înapoi. 

El luă brăţara, o pipăi o vreme, bucurându-se de 
netezimea ei, dar nu şi-o prinse la încheietura mâinii la 
locul ei, şi o aruncă cu dexteritate pe hublou afară şi se uită 
după ea până când dispăru în apă. 

— Ar fi fost o mare cinste pentru mine dacă ai fi acceptat-o 
din partea mea drept cadou, Supremă Doamnă. Dar unele 
cadouri aparţin întunericului mării. 

— Eşti foarte înţelept, fiul meu, îi spuse ea. Dar nu sunt o 
Supremă Doamnă, ci doar o concubină. 

— Tata nu are altă nevastă. Aşa că tu eşti Suprema 
Supremelor. 

May-may nu-i răspunse. Fusese şocată când descoperise 
că mesagerul bunicului ei era Gordon Chen. Şi, în ciuda 
brăţării de jad, ea se hotărâse să fie foarte prudentă şi să 
vorbească cu el numai în cimilituri, în cazul în care el 
interceptase mesajul, aşa după cum foarte bine ştia că şi el 
va fi la fel de prudent şi va vorbi tot în cimilituri. 

— Bei un ceai? 

— Mamă, ar fi prea mare deranjul. 

— Nici un deranj, fiul meu, îi spuse ea. 

Se duse în cealaltă cabină, Gordon Chen porni după ea şi 
rămase uluit de mersul ei minunat, de picioarele ei 
minuscule, capul ei plutind parcă înconjurat de mireasma 
parfumului ei. Din clipa în care ai văzut-o ai iubit-o, îşi spuse 
el. Într-un fel e şi creaţia ta, pentru că tu i-ai dăruit limba 
barbarilor şi felul lor de a gândi. Îşi binecuvântă din nou 
şansa de a fi fiul Tai-Panului, pentru că-i purta un imens 
respect. Ştia că fără acest respect n-ar mai fi putut s-o 
iubească pe May-may cu o dragoste filială. Ceaiul fu adus şi 


May-may îl expedie pe Lim Din. Dar, pentru buna cuviinţă, o 
lăsă pe Ah Sam să rămână. Ştia că Ah Sam nu pricepea 
dialectul Soochow în care reluă discuţia cu Gordon Chen. 

— O săgeată poate fi foarte periculoasă. 

— Da, Supremă Doamnă, dacă se află în mâini ticăloase. Te 
interesează trasul cu arcul? 

— Când eram mică de tot, eu şi fratele meu ne jucam cu 
zmeul. O dată m-am jucat şi cu un arc, dar m-am speriat rău 
de tot. Cred că uneori o săgeată poate fi un dar al zeilor şi 
nu e deloc primejdioasă. 

Gordon Chen rămase o clipă pe gânduri. 

— Da. Dacă e în mâinile unui om flămând care ţinteşte 
săgeata spre un vânat şi-şi nimereşte ţinta. 

Ea îşi vântură delicat evantaiul. Era încântată că ştia felul 
în care gândea el. În chipul acesta schimbul de informaţii 
devenea mai uşor şi mai incitant. 

— Un astfel de om trebuie să fie tare grijuliu dacă nu are 
decât o singură şansă să-şi atingă ţinta. 

— Adevărat, Supremă Doamnă. Dar un vânător iscusit are 
mai multe săgeți în tolba lui. 

Şi care-i vânatul? se întrebă el. 

— O biată femeie nu poate încerca bucuria bărbaţilor de a 
vâna, îi răspunse ea calm. 

— Bărbatul e principiul yang, el e vânătorul, prin voinţa 
zeilor. Femeia e principiul yin, cea căreia vânătorul îi aduce 
prada pentru a fi gătită. 

— Zeii sunt foarte înţelepţi. Foarte. Ei îl învaţă pe vânător 
care vânat e de mâncare şi care nu. 

Gordon Chen sorbi cu delicateţe din ceaşca de ceai. Oare 
vrea să spună că doreşte să caute pe cineva? Să fie careva 
vânat şi ucis? Pe cine oare? Poate pe iubita unchiului Robb 
şi fetiţa lor? Dar poate că nu e vorba de ei, fiindcă pentru 
asta n-ar fi nevoie de atâta taină, şi cu siguranţă că Jin-qua 
nu m-ar amesteca pe mine în treaba asta. Pe toţi zeii, ce 
putere are femeia asta asupra lui Jin-qua? Ce o fi făcut ea 
pentru el ca acesta să fie nevoit să-mi poruncească - şi prin 


mine să-i pună la dispoziţie întreaga putere a Triadei - ca să 
împlinim indiferent ce doreşte? 

Apoi îşi aminti de un zvon care se potrivea cu ce se 
întâmplă, zvonul că numai Jin-qua ştiuse înaintea tuturor 
celorlalţi că flota se va întoarce de îndată la Canton, fără să 
se îndrepte spre nord, aşa cum presupuseseră că se va 
întâmpla. Probabil că ea îi trimisese în taină vorbă lui Jin- 
qua şi în felul acesta îl îndatorase! Aiii iaaa, şi ce datorie! 
Informaţia asta venită la vreme probabil că-i salvase trei, 
patru milioane de taeli. Şi respectul faţă de May-may spori 
şi mai mult. 

— Uneori vânătorul trebuie să-şi folosească arma ca să se 
apere împotriva celei mai primejdioase fiare din pădure, 
spuse el, oferindu-i ei altă cale de mărturisire. 

— Adevărat, fiul meu! Evantaiul ei se închise brusc, o văzu 
cum tremură. Zeii o apără pe o biată femeie împotriva 
acestor primejdii. 

Deci voia să fie ucis cineva, se gândi Gordon. Se uită la 
ceaşca de porțelan şi cercetând-o se întrebă de cine putea fi 
vorba. 

— Aşa-i soarta ca răul să umble prin multe locuri. Uneori 
în înalturi, alteori jos de tot. Pe continent, sau în insula asta. 

— Da, fiul meu, spuse May-may, evantaiul flutură uşor, 
buzele îi tremurară abia perceptibil. Chiar şi pe mare. Chiar 
şi printre cei născuţi în sfere înalte şi foarte bogaţi. 
Groaznice sunt căile zeilor. 

Gordon Chen aproape să scape ceaşca din mână. Se 
întoarse cu spatele la May-may şi se strădui să-şi adune 
gândurile. „Pe mare născuţi în sfere înalte” nu putea să 
însemne decât că e vorba de doi oameni: Longstaff şi însuşi 
Tai-Panul. Ah, dragoni ai morţii! Să pornească împotriva 
oricăruia dintre ei ar fi însemnat să grăbească izbucnirea 
unui măcel. I se întoarse stomacul pe dos. Dar de ce? Şi era 
vorba de Tai-Pan? Nu, nu poate fi vorba de tatăl meu. O, zei! 
Să nu fie cumva tata! 


— Da, Supremă Doamnă, îngăimă el cu o undă de 
melancolie în glas, pentru că ştia că jurământul pe care-l 
făcuse îl lega să împlinească orice i-ar fi cerut femeia asta. 
Zeii au căi groaznice! 

May-may băgase de seamă schimbarea comportării lui 
Gordon Chen şi nu pricepea ce se întâmplase. Şovăi o clipă, 
nedumerită. Apoi se ridică şi se îndreptă spre ferestrele 
dinspre pupa. Nava amiral se legăna alene la ancoră în 
port, sumedenie de sampane se vedeau pretutindeni pe 
marea sclipind în soare. China Cloud se afla dincolo de ea, 
la ancora de furtună, iar lângă ea White Witch. 

— Navele sunt atât de frumoase, spuse ea. Care-ţi place 
ţie cel mai mult? 

EI se apropie de fereastră. Nu credea că putea fi vorba de 
Longstaff. Nu vedea care ar fi fost sensul unei astfel de 
crime, în orice caz nu pentru ea. Poate pentru Jin-qua, dar 
nu pentru ea. 

— Cred că aceea e cea mai frumoasă, spuse el grav, 
arătând spre China Cloud. 

May-may oftă şi scăpă evantaiul din mână. 

— Cristoase, spuse ea în engleză. Ah Sam ridică iute 
privirea şi May-may îşi recăpătă pe dată stăpânirea de sine. 
Gordon Chen luă evantaiul de jos şi se înclină adânc 
dinaintea ei când i-l întinse. 

— Mulţumesc, continuă ea în dialectul Soochow. Dar eu 
prefer nava cealaltă. 

Şi arătă spre White Witch cu evantaiul. Încă mai era 
cutremurată de gândul groaznic că Gordon Chen îşi 
închipuise măcar că ea ar fi dorit să-l vadă pe adoratul ei 
Tai-Pan mort. 

— Cealaltă e nepreţuită precum jadul. Nepreţuită, mă 
auzi? De neatins, pe toţi zeii! Cum poţi să ai impertinenţa să 
gândeşti altfel? 

Uşurarea lui fu evidentă. 

— lartă-mă, Supremă Doamnă. Am să mă prostern de o 
mie de ori pentru a-mi dovedi căinţa mizerabilă chiar acum, 


aici, dar sclavul tău ar putea să nu priceapă, spuse el grăbit 
amestecând în mod voit dialectul Soochovw şi cuvinte din 
mandarină. Un diavol mi-a pătruns pentru o clipă în mintea 
mea năucă şi nu te-am înţeles prea bine. Bineînţeles, n-am 
să mai pun niciodată în cumpănă o navă şi cealaltă... 

— Da, îl opri ea. Dacă cineva se atinge măcar de o parâmă 
de cânepă, de o surcică de lemn din cealaltă navă, am să mă 
duc după cel ce îndrăzneşte să profaneze o astfel de 
bijuterie de jad şi am să-l caut până în măruntaiele iadului, 
şi acolo am să-i smulg testiculele şi am să-i scot ochii şi am 
să i le dau să le înghită laolaltă cu toate maţele lui! 

Gordon Chen se înfioră, dar replică pe un ton de obişnuită 
conversaţie: 

— Nici o teamă, Supremă Doamnă, nici o teamă. Osă mă 
prostern de o mie de ori drept pedeapsă pentru că n-am 
priceput care-i deosebirea între jad şi lemn. N-aş vrea să zic 
că vreodată... n-aş mai dori niciodată să crezi că nu înţeleg. 

— Atunci bine. 

— Şi acum, dacă vrei să mă ierţi, Supremă Doamnă, am să 
mă întorc la treburile mele. 

— 'Treburile tale nu s-au terminat, i-o reteză ea scurt. lar 
buna cuviinţă ne porunceşte să mai bem nişte ceai. 

Bătu din palme ca o regină spre Ah Sam şi-i porunci să 
aducă ceai proaspăt. Şi prosoape fierbinţi. Când Ah Sam se 
întoarse, May-may spuse în cantoneză: 

— Am auzit că în curând multe nave vor pleca spre Macao, 
spuse ea, şi Gordon Chen pricepu de îndată că Brock va 
trebui să fie trimis sub pământ şi încă foarte repede, la 
Macao. 

Ah Sam se lumină la faţă. 

— Credeţi că o să plecăm şi noi? Mi-e dor să văd Macao 
din nou, şi-i zâmbi sfios lui Gordon Chen. Cinstite domn, 
cunoaşteţi Macao? 

— Bineînţeles, îi răspunse el. 

De obicei, o sclavă n-ar fi îndrăznit să i se adreseze, dar 
ştia că Ah Sam era confidenta personală a lui May-may, 


sclava ei, şi de aceea avea multe privilegii. Şi apoi mai era şi 
foarte drăguță... În special pentru o fată aparţinând 
poporului de oameni ai bărcilor, Hoklo. Se uită iar la May- 
may. 

— Din păcate anul acesta nu cred că voi putea să merg la 
Macao. Deşi o mulţime dintre prietenii mei se duc într-acolo 
şi se întorc. 

May-may încuviinţă dând din cap. 

— Ai auzit că aseară fiul barbar al tatălui nostru s-a logodit 
şi urmează să se căsătorească? Închipuie-ţi: cu fata 
duşmanului său. Nemaipomeniţi oameni, barbarii ăştia. 

— Da, răspunse Gordon Chen, surprins că May-may 
socotea necesară înlăturarea lui Brock, şi asta cât se poate 
de limpede. Doar nu doreşte să fie ucisă toată familia 
acestuia? De necrezut! 

— Nu că mi-ar păsa de tată, el e bătrân, şi dacă zeii sunt 
drepţi, norocul lui va seca curând. May-may îşi lăsă capul pe 
spate, făcând ca podoabele ei de argint şi jad să scoată un 
clinchet plăcut. Cât despre fată, cred că o să aibă nişte 
băieţi buni, deşi nu mă dumiresc ce poate vedea un bărbat 
la o fiinţă cu nişte picioare atât de butucănoase şi nişte ţâţe 
ca de vacă. 

— Da, o aprobă Gordon Chen bucuros. 

Deci nu Brock urma să fie ucis. Nici fata. Atunci nu 
rămâneau decât mama şi fiul. De mamă nu se punea 
problema. Deci de frate e vorba. Gorth. Dar de ce numai de 
frate, de ce numai de Gorth Brock? Pentru că amândoi, şi 
tatăl şi fiul, constituiau un pericol pentru Iai-Pan. Şi imediat 
respectul lui Gordon pentru tatăl său spori imens. Ce 
dibace țesătură ca totul să pară că numai May-may este cea 
care pune totul la cale! Ce cale ocolită să-i faci o aluzie lui 
May-may, care să se ducă la Jin-qua, care să ajungă apoi la 
mine! Ce dibaci! A, bineînţeles, îşi spuse el, asta înseamnă 
că Tai-Panul a ştiut că May-may i-a transmis informaţia, într- 
adins i-a spus ei această taină, pentru ca ea să-l îndatoreze 


pe Jin-qua. Dar asta să însemne că el ştie de Triadă? Şi de 
mine? Cu siguranţă că nu. 

Se simţi deodată foarte obosit. Mintea îi era copleşită de 
atâta emoție şi primejdii. Şi era foarte îngrijorat de 
presiunile pe care mandarinii le exercitau asupra triazilor 
din Kwantung. Asupra triazilor din Macao. Şi chiar a celor 
din Tai Ping Shan. Mandarinii aveau o mulţime de spioni în 
rândul populaţiei de pe colina insulei, şi cu toate că mulţi 
dintre ei erau cunoscuţi, patru şterşi de pe faţa pământului, 
îngrijorarea pe care i-o producea prezenţa lor apăsa greu 
pe umeri. Dacă s-ar fi aflat că el era liderul Triadei la Hong 
Kong, nu s-ar mai fi putut niciodată întoarce la Canton, şi 
viaţa lui nu ar mai fi valorat nici cât rahatul unui proprietar 
de sampan. 

Simţurile lui erau încă stârnite de parfumul cu totul ales al 
lui May-may şi senzualitatea provocatoare a lui Ah Sam. Mi- 
ar plăcea să mă culc cu sclava aia, îi trecu lui prin minte. 
Dar nu ar fi înţelept, ci primejdios. Doar dacă îmi va face 
aluzii la asta chiar mama. Mai bine grăbeşte-te să ajungi la 
Tai Ping Shan, în braţele celei mai nepreţuite concubine de 
pe colină. Pe toţi zeii, aproape că merită cei o mie de taeli 
de argint cât m-a costat. În noaptea asta o să facem 
dragoste de zece ori, în zece chipuri diferite. Zâmbi în sinea 
lui. Fii cinstit, Gordon. Nu vei face dragoste decât de trei 
ori. Şi asta dacă vei fi binecuvântat cu un joss bun... dar ce 
minunat! 

— Sunt întristat că nu voi putea să mă duc la Macao, spuse 
el. Bănuiesc că toate rudele prin viitoarea căsătorie ale 
tatei vor fi acolo? Mai ales fiul acestei familii? 

— Da, spuse May-may, oftând tulburător, ştiind de-acum că 
mesajul ei fusese limpede. Aşa cred. 

— Ha! exclamă Ah Sam cu dispreţ. Mare fericire va fi aici 
când fiul ăsta va pleca din Hong Kong. 

— De ce? o întrebă May-may foarte interesată, iar Gordon 
Chen se simţi la fel de îmboldit să afle, oboseala 
dispărându-i cu totul. 


Ah Sam îşi păstrase taina tocmai pentru un astfel de 
moment dramatic. 

— Fiul ăsta e un barbar get-beget şi un diavol. Se duce la 
unul din bordelurile barbarilor de două sau trei ori pe 
săptămână. 

Se opri şi turnă ceai în ceşti. 

— Ei, continuă, Ah Sam, o îndemnă May-may 
nerăbdătoare. 

— Şi le bate! le spuse ea plină de importanţă. 

— Poate că nu l-au mulţumit, spuse May-may. O bătaie 
bună n-o să le dăuneze curvelor acelora barbare. 

— Da, numai că el le bate cu biciul şi le chinuie sălbatic 
înainte de a se culca cu ele. 

— Vrei să spui că asta se întâmplă de fiecare dată? o 
întrebă May-may fără să-i vină să creadă. 

— De fiecare dată, răspunse Ah Sam. Şi plăteşte pentru că 
le bate, aşa cum plăteşte şi pentru că... le chinuie, pentru 
că doar atât se pare că-i în stare să facă... Phui! Abia le 
atinge şi-i terminat! spuse ea pocnind din degete. Chiar aşa. 

— Ha! De unde ştii tu toate astea? o întrebă May-may. 
Cred că meriţi să te ciupesc bine de tot. Cred că le-ai 
scornit tu pe toate, sclavă bună de gură ce eşti! 

— Mamă, nu-i adevărat. Doamna aia barbară - bătrâna 
vrăjitoare - cu un nume imposibil, cum îi zice? Aia cu nişte 
ochi ca de sticlă şi nişte dinţi ce se mişcă singuri de nu-ţi 
vine să crezi, cum îi zice? 

— Fortheringill? interveni Gordon Chen. 

— Aşa, aşa, cinstite domn. Fortheringill. Ei bine, doamna 
asta are cel mai mare bordel din Queen's Town. Nu de mult 
a cumpărat şase fete Hoklo şi una din Canton. Una dintre... 

— Erau doar cinci fete Hoklo, preciză Gordon Chen. 

— Şi tu eşti băgat în afacerea asta? îl întrebă May-may 
politicoasă. 

— Da, bineînţeles, îi răspunse el. Afacerea a devenit foarte 
rentabilă. 

— Haide, spune mai departe, Ah Sam, slăbiciunea mea. 


— Şi, mamă, aşa cum ziceam, una dintre fetele Hoklo e 
rudă cu Ah at, care, după cum bine ştii, e rudă cu mama 
mea, şi fata asta a fost aleasă să-i fie parteneră în noaptea 
cu pricina. Şi pentru ele destul să aibă de-a face cu o 
femeie o singură dată. Ah Sam cobori şi mai mult glasul. 
Aproape că a omorât-o. A biciuit-o peste pântece şi peste 
fund până a ţâşnit sângele şi apoi a pus-o să facă tot felul de 
ciudăţenii cu... scula lui. Apoi... 

— Ce fel de ciudăţenii? o întrebă Gordon Chen în şoaptă, 
aplecându-se spre ea. 

— Da, se interesă şi May-may. Ce fel de ciudăţenii? 

— Nu se cuvine să pomenesc eu de nişte apucături atât de 
nefireşti şi murdare, o, nu, dar a trebuit să-i facă poftele 
stârnindu-i scula cu toate părţile trupului ei. 

— Cu toate? 

— Da, mamă. Şi după toată bătaia pe care i-a dat-o, lovind- 
o cu biciul, cu picioarele, după toate chinurile, biata fată 
aproape să moară. 

— Nemaipomenit! apoi May-may îi spuse tăios: Ah Sam, eu 
încă mai cred că ai scornit tu toată povestea asta. Fiindcă 
doar ai spus tu singură că el termină aşa! şi pocni din 
degete. 

— Aşa-i, aşa-i! Dar el dă întotdeauna vina pe fată, 
purtându-se groaznic cu ea, cu toate că niciodată nu-i vina 
ei. Ăsta-i necazul cel mare. Fiindcă scula lui e atât de mică 
şi de bleagă! şi Ah Sam ridică braţele spre cer şi începu să 
se jelească. Să nu ajung să am vreodată copii dacă mint. Să 
ajung să mor fată bătrână şi veştejită dacă mint! Strămoşii 
mei să ajungă să-i mănânce viermii dacă mint! Să nu aibă 
strămoşii mei parte de linişte şi să nu mai renască niciodată 
dacă mint! Dea zeii... 

— Ei, bine, bine, Ah Sam! îi spuse May-may indispusă. Te 
cred. 

Ah Sam îşi luă ţâfnoasă ceaşca şi începu să bea ceai. 

— Cum am să îndrăznesc eu s-o mint pe minunata mea 
mamă şi pe cinstita ei rudă? Dar sunt sigură că zeii au să-l 


pedepsească pe fiara asta de barbar. 

— Da! întări Gordon Chen. 

May-may zâmbi în sinea ei. 

CARTEA A CINCEA. 

În după amiaza aceea Struan se urcă la bordul navei 
China Cloud. Îl expedie pe căpitanul Orlov pe una dintre 
lorci, şi-l mută pe Sergheiev în cabinele spaţioase de pe 
Resting Cloud. Porunci să se ridice toate velele, să se 
moleze amarele, şi porni în mare grabă spre largul 
oceanului, lăsând portul în urmă. 

Vreme de trei zile încheiate îndreptă China Cloud spre 
sud-est ca pe-o săgeată, cu vergile trosnind de presiunea 
velelor. Fugise spre mare ca să se purifice. Să se purifice de 
cuvintele şi gunoiul lăsate în sufletul lui de Sarah, de 
pierderea fratelui său Robb şi a lui Karen. Şi pentru a o 
binecuvânta pe May-may şi bucuria pe care o aducea în 
viaţa lui. Porni spre largul oceanului ca un îndrăgostit care 
fusese departe, de o veşnicie, şi oceanul îl întâmpină pe 
măsură, cu vânturi puternice şi furtuni, dar stăpânite, care 
să nu primejduiască nici nava, nici pe cel care o comanda. 
Oceanul îşi arătă puterile cu cumpătare, făcându-l pe om să 
se simtă din nou puternic, insuflându-i viaţă, încredere în 
sine, binecuvântându-l aşa cum numai marea ştie să 
binecuvânteze un om, purificându-l cum numai oceanul ştie 
să purifice un bărbat. 

Se puse la încercare şi pe sine aşa cum puse la încercare 
nava, fără odihnă, vrând să-şi afle măsura puterilor. 
Carturile se schimbau unul după altul, şi el bătea mai 
departe puntea dunetei: de la un răsărit de soare la celălalt, 
îngânând doar pentru sine un cântec neauzit, şi abia 
atingându-se de mâncare. Şi nu scotea o vorbă, decât când 
voia să facă nava să fugă şi mai iute, sau era nevoit să 
poruncească să se înlocuiască vreun sart plesnit. Şi goneau 
tot mai departe în largul Pacificului, în infinitate. 

În cea de-a patra zi schimbă de drum şi puse pentru 
jumătate de zi capul pe nord-vest. După care puse nava în 


pană, cobori sub punte, se bărbieri, se spălă, dormi o zi şi o 
noapte, şi când se trezi în revărsatul zorilor luă o masă pe 
cinste. Apoi urcă iar pe punte. 

— Mneaţa, sir, îl întâmpină Cudahy. 

— Pune capul pe Hong Kong. 

— Prea bine, sir. 

Rămase pe dunetă toată ziua şi o parte din noapte şi din 
nou se duse la culcare. Dimineaţa, luă înălţimea soarelui cu 
sextantul, puse punctul pe hartă, şi din nou ordonă să se 
pună nava în pană. După care, gol de tot, se aruncă în mare 
şi înotă. Marinarii îşi făceau cruce superstiţioşi: de jur 
împrejur mişunau rechini. Dar rechinii se ţinură la distanţă. 

Se urcă apoi la bord şi ordonă ca nava aceea fără pată să 
fie curățată din nou, punţile bricuite cu piatra, cu nisip, 
mătură şi apă, parâmele arboradei înlocuite, velele 
revizuite, sabordurile şi tunurile curățate. Toate veşmintele 
sale purtate şi cele ale tuturor de pe navă fură aruncate 
peste bord. Dădu oamenilor alte veşminte, chiar şi el se 
îmbrăcă în costumul obişnuit al marinarilor. 

Toată lumea primi raţie dublă de rom. 

În cea de-a şaptea zi, în zori, se ridică la orizont Hong 
Kong-ul, exact în prova. Piscul era învăluit în ceţuri. Pe cer 
pluteau nori cirus, o hulă puternică însufleţea oceanul. 

Se duse până în capătul bompresului, valurile fierbând sub 
el. 

— Hei, Insulă, scoate ce ai mai rău în tine! strigă el sub 
rafalele vântului de est. Am sosit acasă! 

Capitolul treizeci şi unu. 

China Cloud intră în port prin canalul de vest. Se ridicase 
un soare arzător, bătea un vânt de est statornic, încărcat de 
umiditate. 

Struan stătea pe dunetă, gol până la brâu, cu pielea 
puternic bronzată, părul lui blond roşcat decolorat de 
soare, îşi îndreptă binoclul asupra navelor din port. Mai 
întâi spre Resting Cloud. La catargul artimon fluturau 
pavilioane de cod: „Zenith” - proprietarul să vină de îndată 


la bord. Să fii deja aşteptat, se gândi el. Îşi aminti de ultima 
oară când văzuse pavilionul „Zenith” la catargul de pe 
Thunder Cloud - cu o veşnicie în urmă —, momentul care 
adusese vestea morţii atâtor oameni şi sosirea lui Culum. 

În port se aflau acum mai multe nave de transportat trupe 
decât înainte. Purtau la catarg steagul Companiei Indiilor 
de Est. Bun! Primele întăriri. Lângă nava amiral văzu o 
brigantină mare, cu trei catarge. La prova flutura steagul 
rusesc, iar flamura ţarului în vârful catargului cel mare. În 
port mişunau sampane şi jonci mai numeroase decât 
înainte. 

După ce cercetă şi restul flotei cu atenţie, îşi îndreptă 
binoclul spre țărm, izul de mare amestecându-se 
ademenitor cu cel al uscatului. Lângă Promontoriul 
Glessing se vedea activitate, iar Drumul Reginei era plin de 
cete de oameni, mulţi europeni şi grupuri de cerşetori. Tai 
Ping Shan părea să fi crescut destul de mult. Flamura cu 
Leul şi Dragonul flutura deasupra factoriei părăsite a 
Nobilei Case, ca şi deasupra pustiului ce cuprinsese Happy 
Valley. 

— Patru puncte spre babord. 

— Nţeles, sir, spuse timonierul. 

Cu îndemânare, Struan se lipi cu nava de lorcea legată de 
Resting Cloud. Trase o cămaşă pe el şi trecu la bordul 
celeilalte nave. 

— Bună dimineaţa, îl întâmpină căpitanul Orlov. 

Îl cunoştea pe Tai-Pan prea bine pentru ca să-l mai întrebe 
unde fusese. 

— Neaţa. Aveţi pavilionul „Zenith” la catarg: De ce? 

— Din ordinul fiului dumneavoastră. 

— El unde-i? 

— La țărm. 

— Te rog du-te şi-l adu. 

— Când aţi intrat în port, am şi trimis după el. 

— Atunci de ce nu-i aici? 


— Acum pot să-mi preiau comanda navei? Pe sângele lui 
Thor, Ochi Verzi, m-am săturat să fiu căpitan-valet pe 
magazia asta! Dă-mi voie să fiu din nou căpitan al unei nave 
de ceai, de opiu, sau lasă-mă să-mi iau nava şi să mă duc în 
apele Arcticei. Ştiu cincizeci de locuri unde pot lua o 
încărcătură de blănuri, o comoară afurisită pentru lăzile 
visteriei tale. Şi nici nu-ţi cer mult. 

— Am nevoie de tine aici! 

Struan zâmbi şi aruncă de pe umeri o mulţime de ani. 

— N-ai decât să râzi, ce-ţi pasă, pe sula lui Odin! şi chipul 
lui Orlov se încreţi într-un zâmbet. Ai fost pe mare iar eu am 
stat legat de hambarul ăsta ancorat. Tu arăţi ca un zeu, 
Ochi Verzi. Ai avut parte de furtună? De taifun? Şi de ce mi- 
ai schimbat tu mie randa mare? Şi rândunica trinchet, 
randa artimon, focul săgeţii? Ai pus sarturi şi straiuri noi şi 
contraşcote peste tot. De ce? Numai pentru ca să-ţi 
primeneşti tu sufletul ai fost în stare să-i sfâşii inima 
minunatei mele iubite? 

— Ce fel de blănuri, căpitane? 

— Focă, samur, vizon, tu zi numai ce fel de blănuri vrei şi le 
găsesc eu atâta vreme cât sunt stăpân pe navă şi pot spune 
oricui, chiar şi ţie: Hai, şterge-o de pe nava mea şi în Hades 
cu tine! 

— În octombrie pleci spre nord. Singur. Asta te 
mulţumeşte? Blănuri pentru China, ei, ce zici? 

Orlov se uită în ochii lui Struan şi pricepu pe dată că nu va 
pleca spre nord în octombrie. Un fior trecu prin el şi îşi uri 
darul de a proroci care-l chinuia atât. Ce o să mi se 
întâmple între lunile iunie şi octombrie? 

— Pot să-mi iau înapoi nava acum? Da sau nu? Cristoase 
Dumnezeule. Octombrie e o lună proastă şi încă departe. 
Pot să-mi iau nava înapoi acum, da sau nu? 

— Da! 

Orlov sări peste balustradă, şi se căţără iute pe duneta 
celeilalte nave. 


— Mola parâma! urlă el, apoi îi făcu semn cu mâna lui 
Struan şi se porni să râdă în hohote. 

China Cloud se desprinse de nava mamă şi se îndreptă 
elegant spre locul de ancoraj de furtună, în largul țărmului 
de la Happy Valley. Struan cobori sub punte, spre cabina lui 
May-may. Aceasta dormea adânc. El îi spuse lui Ah Sam să 
n-o trezească, o să se întoarcă mai târziu. Urcă pe puntea 
de deasupra, în cabina lui, se îmbăie, se bărbieri, îşi puse 
schimburi curate. Lim Din îi aduse ouă şi fructe şi ceai. Uşa 
cabinei se deschise şi Culum dădu buzna înăuntru. 

— Unde ai fost? se repezi el. Mai sunt o mie de lucruri de 
făcut şi licitaţia terenurilor are loc în după-amiaza asta. 
Puteai să-mi spui şi mie înainte de a dispărea. E o 
harababură întreagă şi... 

— Culum, tu nu ştii să baţi la uşă? 

— Da, bine, dar eram grăbit. lartă-mă. 

— Stai jos. Care-s alea o mie de treburi? îl întrebă Struan. 
Am crezut că tu te poţi descurca cu toate. 

— Tu eşti Tai-Pan, nu eu. 

— Da. Dar să zicem că eu nu m-aş fi întors astăzi, ce-ai fi 
făcut? 

Culum şovăi. 

— M-aş fi dus la licitaţie. Aş fi cumpărat terenuri. 

— Ai făcut vreo înţelegere cu Brock în privinţa terenurilor 
asupra cărora nu vom licita unul împotriva celuilalt? 

Culum se simţi stânjenit sub privirile tatălui său. 

— Ei, da, într-un fel. Am făcut un fel de înţelegere 
prealabilă. Dar în eventualitatea că eşti de acord. 

Luă o hartă şi o întinse pe masă. Perimetrul noului oraş 
înconjura Promontoriul Glessing, la două mile vest de 
Happy Valley. Terenul drept pentru construcţii era restrâns 
de munţii din jur, abia jumătate de milă lăţime şi jumătate 
de milă în adâncime de la țărm. Tai Ping Shan era situat pe 
colină, mai sus de noul oraş, împiedicând întinderea 
acestuia spre est. 


— Acestea sunt toate terenurile. Eu am ales terenurile 8 şi 
9. Gorth mi-a spus că ei le vor pe 14 şi 21. 

— Ai discutat treaba asta şi cu Tyler? 

— Da. 

Struan se uită la hartă. 

— De ce ai ales două terenuri unul lângă celălalt? 

— Păi eu nu mă prea pricep la terenuri, factorii sau 
pontoane, aşa că l-am întrebat pe Glessing. Şi pe Vargas. 
Apoi în taină pe Gordon Chen. Şi... 

— De ce pe Gordon? 

— Nu ştiu. Am socotit că e o idee bună. Pare să fie foarte 
isteţ. 

— Mai departe. 

— Ei au fost cu toţii de acord că terenurile 8, 9, 14 şi 21 
sunt cele mai bune dintre cele din vecinătatea mării. 
Gordon mi-a dat ideea de a alege două unul lângă celălalt 
pentru cazul în care vrem să ne extindem, şi atunci un 
singur ponton poate deservi două factorii. La sugestia lui 
Glessing, l-am pus pe căpitanul Orlov să măsoare în taină 
adâncimile la țărm. Mi-a spus că fundul e bun, de stâncă, 
dar platoul din apropierea malului are apă puţin adâncă. 
Trebuie să recuperăm pământ din mare şi să ne construim 
pontonul mai la larg. 

— Şi care dintre terenurile de la marginea perimetrului le- 
ai ales? 

Culum le indică, dar cu oarecare nervozitate. 

— Gordon socotea că ar trebui să luăm terenul de aici. E... 
ştii, un fel de colină, ştii, cred că ar fi un loc minunat pentru 
Nobila Casă. 

Struan se ridică şi se duse la geamurile ce dădeau spre 
prova şi cercetă colina prin binoclu. Era la vest de Tai Ping 
Shan, în cealaltă parte a amplasamentului oraşului. 

— Dar până acolo o să trebuiască să construim şi drum, ei? 

— Vargas mi-a spus că dacă am putea cumpăra terenurile 
de periferie 9 A şi 15 B, am beneficia de... cred că spunea 
un fel de înlesniri, sau aşa ceva, care ne-ar asigura 


proprietatea. Mai apoi am putea construi acolo, şi am putea 
închiria dacă vrem. Mai târziu putem chiar să vindem. 

— Ai discutat şi cu Brock despre ele? 

— Nu. 

— Cu Gorth? 

— Nu. 

— Cu Tess? 

— Da. 

— De ce? 

— Aşa, fără un motiv anume. Îmi place să-i spun de toate. 
Şi vorbim despre o groază de lucruri. 

— E primejdios să discuţii cu ea despre astfel de treburi. Îţi 
place sau nu-ţi place, dar ai supus-o în felul acesta la 
încercare. 

— Cum? 

— Dacă Gorth sau Brock vor licita pentru terenurile 9 A şi 
15 B, atunci ştii că nu poţi avea încredere în ea. Şi fără 
terenurile acelea mai mici, colina devine o aventură 
scumpă. 

— N-o să le spună nimic, îi replică Culum agresiv. l-am 
spus numai ei, în taină. S-ar putea ca cei din familia Brock 
să aibă aceeaşi idee. Şi n-ar dovedi nimic faptul că s-ar 
putea să liciteze împotriva noastră. 

Struan îl cercetă atent. Apoi spuse: 

— Ce bei, ceai sau altceva? 

— Ceai, mulţumesc! îşi simţi palmele lipicioase, se întrebă 
dacă Tess le spusese ceva lui Brock sau Gorth. Unde ai fost? 

— Asupra căror lucruri mai trebuie să hotărâm acum? 

Făcând un efort, Culum îşi adună gândurile. 

— Au sosit o mulţime de scrisori şi pentru tine şi pentru 
unchiul Robb. N-am ştiut ce să fac cu ele, aşa că le-am pus 
pe toate în safe. Apoi Vargas şi Chen Sheng au socotit 
cheltuielile făcute la Happy Valley şi... ei bine, am semnat 
eu pentru toţi banii. Longstaff a plătit totul până la ultimul 
penny. Am semnat eu pentru ei şi apoi i-am numărat. leri a 
venit din Anglia, cu nava lui Sergheiev, un individ - Roger 


Blore. A spus că s-a urcat pe navă la Singapore. Vrea să te 
vadă imediat. N-a vrut să-mi spună mie ce vrea, aşa că... l- 
am găzduit pe nava cea mică. Cine-i individul? 

— Flăcăule, nu ştiu, îi răspunse Struan gânditor. 

Luă clopoţelul de pe birou şi-şi chemă stewardul. 

Struan porunci să se trimită un cuter să-l aducă pe Blore. 

— Ce mai e, fiule? 

— S-au adunat o grămadă de comenzi pentru materiale de 
construcţie, provizii pentru nave. Trebuie să comandăm 
încă un transport de opiu... o mie de lucruri. 

Struan se jucă alene cu cana de ceai. 

— Brock ţi-a dat cumva vreun răspuns? 

— Azi e ultima zi. M-a invitat diseară pe White Witch. 

— Tess nu te-a lăsat să pricepi cam care ar fi hotărârea 
tatălui ei? 

— Nu. 

— Gorth? 

Din nou Culum clătină din cap. 

— Mâine pleacă spre Macao. Toţi în afară de Brock. Am 
fost invitat să mă duc cu ei. 

— Şi te duci? 

— Acum, dacă te-ai întors, mi-ar face plăcere. Pentru vreo 
săptămână, dacă spune că ne putem căsători curând. 
Culum sorbi din ceaşca lui de ceai. O să avem de cumpărat 
mobilă... tot felul de treburi din astea. 

— Te-ai văzut cu Sousa? 

— A, da. Ne-am întâlnit cu el. Terenul e minunat, planurile 
sunt gata. Nici nu ştim cum să-ţi mulţumim. Ne-am gândit... 
ştii, Sousa ne-a spus despre încăperi separate pentru baie 
şi toaletă, cum ai plănuit tu pentru locuinţa ta. Şi i-am 
spus... i-am spus să ne facă şi nouă o încăpere la fel. 

Struan îi întinse un trabuc şi i-l aprinse. 

— Culum, câtă vreme m-ai fi aşteptat? 

— Nu pricep. 

— Câtă vreme m-ai fi aşteptat până să mă întorc? Marea 
putea să mă înghită. 


— Nu pe tine, Iai-Pan. 

— Dar într-o zi ar putea s-o facă... s-ar putea să vrea s-o 
facă. Struan suflă un fuior de fum şi-l urmări cum pluteşte. 
Dacă se mai întâmplă vreodată să plec fără să-ţi spun 
încotro mă duc, să aştepţi patruzeci de zile. Nu mai mult. 
Fiindcă atunci ori sunt mort, ori nu mă mai întorc. 

— Prea bine, şi Culum se întrebă unde voia taică-său să 
ajungă. De ce-ai plecat aşa cum ai plecat? 

— De ce-i spui tu toate lui less? 

— Nu pot să-ţi răspund. 

— De când am plecat, ce s-a mai întâmplat pe-aici? 

Culum încerca cu disperare să înţeleagă, dar nu izbutea. 
Nutrea chiar şi mai mult respect decât oricând pentru tatăl 
său, dar cu toate astea nu simţea nici un fel de dragoste 
filială pentru el. Dezbătuse problema asta cu Tess ceasuri 
întregi, descoperise la ea adâncimi tulburătoare. Şi 
vorbiseră despre taţii lor, încercând să ajungă să-i înţeleagă 
pe cei doi oameni pe care-i iubeau, de care se temeau, şi pe 
care uneori îi urau cel mai mult pe pământul ăsta, dar la 
care fugeau la cel mai mic semn de primejdie. 

— Fregatele s-au întors de la Quemoy. 

— Şi? 

— Au distrus cincizeci, o sută de jonci. Mici şi mari. Şi trei 
cuiburi de pirați de la mal. Poate că l-au trimis şi pe Wu 
Kwok la fund, poate nu. 

— Cred că o să aflăm destul de curând. 

— Alaltăieri am fost pe la casa ta din Happy Valley. Ştii, 
paznicii... ei bine, nimeni nu vrea să rămână noaptea acolo. 
Mi-e teamă că ţi-au spart casa şi ţi-au jefuit-o rău de tot. 

Struan se întrebă dacă a umblat cineva şi la safeul secret. 

— Chiar nu ai nici o veste bună? 

— Aristotle Quance a reuşit să fugă din Hong Kong. 

— Da? 

— Da. Doamna Quance nici nu vrea să creadă, dar toată 
lumea... aproape toată lumea l-a văzut pe navă, aceeaşi 
navă cu care a plecat mătuşa Sarah spre ţară. Biata femeie, 


ea crede că el încă tot la Hong Kong se află. Ai auzit de 
George şi Mary Sinclair? Au să se căsătorească şi ei. 
Frumos, cu toate că Horatio e foarte necăjit din pricina 
asta. Dar nici vestea asta nu e bună chiar până la capăt. Am 
auzit că Mary e foarte bolnavă acum. 

— Malarie? 

— Un fel de dizenterie, la Macao. Tare ciudat. George a 
primit ieri o scrisoare de la maica superioară al unui ordin 
de călugăriţe catolice. Bietul de el e îngrozit de moarte. Nu 
poţi să ai niciodată încredere în papistaşii ăia. 

— Ce spunea maica superioară? 

— Doar atât, că a simţit nevoia să informeze ruda cea mai 
apropiată de starea lui Mary. Şi aceasta i-a spus să-i scrie 
lui George. 

Struan se încruntă. 

— De ce naiba nu s-a dus la spitalul misionar? Şi de ce nu 
i-a trimis scrisoarea lui Horatio? 

— Nu ştiu. 

— Dar lui Horatio i-ai spus? 

— Nu. 

— Să-i fi spus cumva Glessing? 

— Mă cam îndoiesc. Acum se pare că se urăsc. 

— Atunci mai bine să pleci cu familia Brock şi află cum se 
simte. 

— Am socotit că vei dori să afli veşti direct, aşa că l-am 
trimis pe Jesus, nepotul lui Vargas, cu lorcea la Macao încă 
de ieri. Bietul George, n-a putut obţine o învoire de la 
Longstaff şi am vrut să-l ajut şi pe el. 

Struan îşi mai turnă ceai şi se uită la Culum cu un fel de 
respect. 

— Foarte bine. 

— Ştiu că eşti ca un fel de tutore alei. 

— Da. 

— Altceva nu s-a mai întâmplat, doar că acum vreo câteva 
zile în urmă a avut loc ancheta asupra accidentului 
arhiducelui. Juriul a constatat că a fost doar un accident. 


— Şi tu crezi la fel? 

— Bineînţeles. Tu nu? 

— L-ai mai văzut pe Sergheiev? 

— Cel puţin o dată pe zi. A fost şi el la anchetă, bine 
înţeles, şi... ei bine, a spus o mulţime de lucruri frumoase 
despre tine. Cum l-ai ajutat, i-ai salvat viaţa, cam aşa. 
Sergheiev n-a dat vina pe nimeni şi a spus că l-a şi informat 
pe ţar în privinţa asta. A spus-o foarte deschis că numai ţie 
îţi datorează viaţa. Skinner a scos o ediţie specială a 
ziarului lui Oriental Times cu amănuntele anchetei. L-am 
păstrat, şi Culum îi întinse ziarul. N-aş fi mirat să primeşti o 
scrisoare de laude din partea ţarului, personal. 

— Cum se simte Sergheiev? 

— A început să meargă, dar şoldul îi e cam ţeapăn 
deocamdată. Cred că are dureri mari, cu toate că nu se 
plânge niciodată. Spune doar atât, că nu crede că va mai 
putea călări vreodată. 

— Dar se simte bine? 

— Cât de bine se poate simţi un om care trăieşte doar 
pentru a călări. 

Struan se duse la bufet şi turnă două pahare cu sherry. 
Băiatul s-a cam schimbat, se gândi el. Mda, chiar foarte 
mult. Acum sunt mândru de fiul meu. Culum primi paharul 
şi se uită ţintă la el. 

— Noroc, Culum. le-ai descurcat foarte bine. 

— Noroc, tată. 

Culum alese cuvântul ăsta într-adins. 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi. Vreau să fiu 'Iai-Pan al Nobilei Case. 
Chiar foarte mult. Dar nu vreau să port papucii mortului, 
cum se spune. 

— Niciodată nu m-am gândit că vrei! i-o reteză Struan. 

— Ştiu, dar eu m-am gândit şi la asta. Şi acum ştiu că nu- 
mi surâde ideea unei moşteniri cu orice preţ. 

Struan se întrebă cum de era în stare fiul lui să spună una 
ca asta cu atâta linişte. 


— Te-ai schimbat destul de mult în ultimele săptămâni. 

— Poate am ajuns să mă cunosc şi eu mai bine. Mai ales 
datorită lui Tess... şi pentru că m-ai lăsat singur cu toate 
vreme de şapte zile. Am descoperit că deocamdată nu sunt 
pregătit să mă descurc singur. 

— Gorth e şi el de aceeaşi părere în legătură cu papucii 
mortului în ceea ce-l priveşte? 

— Eu nu răspund şi pentru Gorth, Tai-Pan. Numai pentru 
mine. Acum ştiu că de cele mai multe ori ai dreptate, că o 
iubesc pe 'Tess, că eşti gata să porneşti împotriva oricui 
dacă socoţi că asta m-ar putea ajuta. 

Struan îşi aminti din nou cuvintele lui Sarah. Şi îşi sorbi 
gânditor băutura. 

Roger Blore era un tânăr abia trecut de douăzeci de ani, 
cu nişte trăsături severe ca şi căutătura ochilor. Purta 
veşminte scumpe, dar cam uzate, era mărunţel de statură şi 
slab. Avea un păr blond închis şi nişte ochi albaştri ce 
exprimau o imensă oboseală. 

— Domnule Blore, te rog ia loc, îi spuse Struan. Şi acum 
spune-mi ce-i cu tot misterul ăsta? Şi de ce vrei să mă vezi 
numai pe mine? 

Blore rămase în picioare. 

— Sunteţi Dirk Lochlin Struan, sir? 

Struan fu mirat. Foarte puţini oameni ştiau şi celălalt 
nume al lui. 

— Da. Şi cine eşti dumneata? 

Nici chipul şi nici numele individului nu-i spuneau nimic. 
Avea un accent de om cultivat... Eton sau Harrow, sau 
Charterhouse. 

— Sir, pot să văd şi eu piciorul dumneavoastră stâng, îl 
întrebă tânărul cu toată politeţea. 

— O, Doamne Cristoase! Mucos obraznic ce eşti! Spune ce 
ai de spus sau ieşi afară! 

— Domnule Struan, aveţi perfectă dreptate să fiţi supărat. 
Acum cred că şansele de a fi chiar dumneavoastră lai-Pan 
sunt de cincizeci la unu. Sau chiar de o sută la unu. Dar 


trebuie să mă conving că într-adevăr sunteţi cine spuneţi că 
sunteţi. 

— De ce? 

— Pentru că aduc nişte informaţii pentru Dirk Lochlin 
Struan, Iai-Pan al Nobilei Case, care are laba piciorului 
stâng retezată pe jumătate de un foc de armă... informaţii 
de cea mai mare importanţă. 

— De la cine? 

— De la tatăl meu. 

— Habar n-am de numele dumitale sau al tatălui dumitale 
şi eu am doar memoria numelor, Cristoase! 

— Sir, numele meu nu-i Roger Blore. E doar un 
pseudonim... din motive de siguranţă. Tatăl meu e membru 
al parlamentului. Sunt aproape convins că dumneavoastră 
sunteţi Tai-Panul. Dar înainte de a vă preda informaţiile 
trebuie să fiu pe deplin convins. 

Struan smulse pumnalul din carâmbul cizmei drepte şi i-o 
întinse pe cealaltă. 

— Scoate-mi cizma, îi spuse el ameninţător, iar dacă 
informaţia nu e de cea mai mare importanţă am să-mi 
însemn inițialele pe fruntea ta. 

— Atunci mai bine pun rămăşag pe viaţa mea. Viaţa mea 
pentru viaţa dumneavoastră. 

Trase cizma, oftă uşurat şi spuse cu voce sfârşită: 

— Mă numesc Richard Crosse. Sir Charles Crosse e tatăl 
meu, membru al parlamentului din partea circumscripţiei 
Chalforit St. Giles. 

Struan îl întâlnise pe Sir Charles de două ori, cu câţiva ani 
înainte. La vremea aceea Sir Charles era un mărunt nobil 
de ţară, fără nici un fel de mijloace, sprijinitor vehement al 
comerţului liberalizat, al comerţului cu Asia, şi apreciat în 
parlament. De-a lungul anilor, Struan îl sprijinise financiar 
şi nu avusese niciodată motive de a regreta investiţiile 
făcute în el. Trebuie să fie vorba de vestea ratificării, îşi 
spuse Struan nerăbdător. 

— De ce n-ai zis de la început? 


Crosse îşi frecă obosit ochii. 

— Aş putea să beau şi eu ceva, vă rog? 

— Grog, brandy, sherry... serveşte-te. 

— Mulţumesc, sir. Crosse îşi turnă nişte brandy. 
Mulţumesc. Vă cer iertare, dar sunt... sunt puţin cam 
obosit. Tata mi-a spus să fiu cu mare băgare de seamă... să 
mă folosesc de un pseudonim. Să nu vorbesc decât cu 
dumneavoastră... şi dacă nu mai sunteţi în viaţă, doar cu 
Robb Struan! Îşi desfăcu cămaşa, şi se chinui să scoată o 
pungă legată de mijlocul lui. V-a trimis asta. 

Îi înmână lui Struan un plic jegos, cu un sigiliu imens, şi se 
aşeză. Struan luă plicul. Îi era adresat, şi datat Londra, 29 
aprilie. Îşi ridică deodată privirile şi spuse cu voce aspră: 

— Eşti un mincinos! E imposibil să fi ajuns de la Londra 
aici atât de repede. Scrisoarea-i datată cu doar şaizeci de 
zile în urmă. 

— Într-adevăr, aşa-i, sir, îi răspunse Crosse sfidător. Am 
reuşit să fac imposibilul! Râse nervos. Tata n-o să mă ierte, 
cred, niciodată. 

— Nimeni n-a reuşit să facă această călătorie în şaizeci de 
zile. Care-i tărăşenia? 

— Am plecat în data de miercuri 29 aprilie. Cu diligenţa 
Londra-Dover. Am prins vasul poştal spre Calais în ultima 
secundă. Apoi diligenţa spre Paris şi următoarea spre 
Marsilia. La un cui nava poştală franceză pentru Alexandria. 
Pe uscat până la Suez prin buna voinţă a lui Mehmet Ali, pe 
care tata l-a întâlnit o dată şi la un fir de mustață am apucat 
şi nava poştală pentru Bombay. Am stat şi am mucezit în 
Bombay vreme de trei zile, apoi am avut un noroc chior. Am 
reuşit să mă îmbarce pe un cliper ce transporta opiu la 
Calcutta. Apoi... 

— Ce cliper? 

— Flying Witch, aparţinând firmei Brock şi Fiii. 

— Continuă! spuse Struan, ridicându-şi sprâncenele a 
uimire. 


— Apoi o navă de comerţ a Indiilor de Est până la 
Singapore, Bombay Prince. Apoi a venit şi ghinionul. Nici o 
navă care să plece spre Hong Kong vreme de săptămâni de 
zile, din câte se ştia. Apoi o mână norocoasă! Imens de 
norocoasă. Am discutat cu cei de pe o navă rusească... aia 
de colo, spuse Crosse arătând spre ferestrele din pupa. A 
fost jocul cel mai riscant din toate, dar era ultima mea şansă 
de a câştiga şi mâna asta. l-am dat căpitanului ultima 
guinee pe care o mai aveam. În avans. Am crezut că erau 
hotărâți să-mi taie beregata şi să mă arunce peste bord 
îndată ce o să ieşim la larg. Dar era ultima mea şansă. Sir, 
de fapt, am făcut doar cincizeci şi nouă de zile... Londra- 
Hong Kong. 

Struan se ridică în picioare şi-i mai turnă un pahar lui 
Crosse şi-şi luă şi el un pahar mare. Da, pare posibil, se 
gândi el. Nu e sigur, dar e posibil. 

— Ştii ce cuprinde scrisoarea? 

— Nu, sir. Nu ştiu decât partea care se referă la mine. 

— Şi ce spune? 

— Tata spune că sunt fiul risipitor, netrebnic, cartofor. 
Înrăit al pariurilor cu cai, îi spuse Crosse cu o dezarmantă 
francheţe. Că există un mandat de arestare pentru datorii 
împotriva mea din partea închisorii Newgate. Că mă 
încredinţează în mâinile dumneavoastră generoase şi speră 
că dumneavoastră să izbutiţi să folosiţi în vreun fel 
„talentele” mele... indiferent cum, numai să nu mai pun 
piciorul în Anglia, să rămân cât mai departe de el atâta 
vreme cât o mai trăi. Şi mai aminteşte condiţiile pariului. 

— Care pariu? 

— Sir, eu am sosit ieri, 28 iunie. Sunt martori fiul 
dumneavoastră şi mulţi alţii. Sir, dar poate că ar fi bine să 
citiţi dumneavoastră scrisoarea mai întâi. Pot să vă asigur 
că tata nu pune niciodată pariu cu mine decât dacă e vorba 
într-adevăr de informaţii de cea mai mare importanţă. 

Struan cercetă din nou sigiliile, apoi deschise plicul. În 
scrisoare se spunea: „Westminster, ora unsprezece noaptea, 


28 aprilie, '41. Dragul meu domn Struan: Am aflat în mare 
taină conţinutul unei misive a secretarului cu probleme 
externe, Lordul Cunnington, expediată ieri onorabilului 
William Longstaff, plenipotenţiar al Maiestăţii sale în Asia. 
În misivă se spune printre altele: «Aţi încălcat şi aţi neglijat 
dispoziţiile mele şi aţi considerat că sunt nişte simple aere. 
Pare evident că aveţi de gând să rezolvaţi problemele 
guvernului Maiestăţii sale după cum aveţi dumneavoastră 
inspiraţie. Aţi nesocotit cu obrăznicie indicaţiile date de a 
avea la dispoziţie cinci sau şase porturi chinezeşti pe 
continent deschise intereselor comerciale britanice, cu care 
să fie stabilite depline canale diplomatice în mod 
permanent; ca aceste dispoziţii să fie împlinite cât mai iute, 
de preferat prin negocieri, dar dacă negocierile sunt 
imposibile, atunci prin folosirea forţei trimisă în mod 
explicit în acest scop şi cu cheltuieli considerabile. În 
schimb dumneavoastră v-aţi oprit la o stâncă nenorocită pe 
care nu există nici măcar o singură locuinţă, la un tratat cu 
totul inacceptabil, şi în acelaşi timp - dacă misivele primite 
din partea armatei şi marinei regale sunt reale - folosiţi în 
chip nepotrivit forţele armate ale Maiestăţii sale puse sub 
comanda dumneavoastră. În nici un caz Hong Kong-ul nu va 
deveni placa turnantă a comerţului cu Asia, aşa cum nici 
Macao nu a devenit. Întregul tratat de la Chuenpi este cu 
totul repudiat. Succesorul dumneavoastră, Sir Clyde 
Whalen, va sosi curând, stimatul meu domn. Probabil că veţi 
avea bunăvoința să încredinţaţi toate puterile adjunctului 
dumneavoastră, demnului C. Monsey, la primirea acestei 
misive şi să părăsiţi de îndată Asia pe fregata care a fost 
trimisă special pentru această misiune. Prezentaţi-vă la 
biroul meu cât mai curând posibil.» Sunt la capătul 
puterilor...” 

Imposibil să facă o greşeală atât de necrezut de 
prostească şi blestemată, căcăcioasă şi bătută de 
Dumnezeu! se gândi Struan. Citi mai departe: „Sunt la 
capătul puterilor. Nu pot face nimic până când această 


informare nu e prezentată oficial în Cameră. Nu îndrăznesc 
să folosesc această informaţie în mod deschis de pe acum. 
Cunnington îmi ia capul şi voi fi condamnat să ies din 
politică. Chiar şi numai pentru faptul că am pus cele aflate 
pe hârtie pentru dumneavoastră în felul în care am făcut-o 
le ofer duşmanilor mei - şi cine nu are duşmani în politică, 
şi încă destui? - şansa de a mă distruge, şi o dată cu mine şi 
pe cei care sprijină liberalizarea comerţului şi poziţia pe 
care cu atâta zel aţi apărat-o în toţi aceşti ani. Mă rog lui 
Dumnezeu ca fiul meu să vă dea numai dumneavoastră în 
mână această scrisoare (el nu ştie nimic din conţinutul 
secret al acestei scrisori). După cum ştiţi, secretarul pentru 
probleme externe e un om tiranic, ce spune el e lege, un 
bastion al partidului whig. Atitudinea lui din misivă e cât se 
poate de limpede. Tare mi-e teamă că Hong Kong-ule un 
subiect mort. Dacă guvernul actual nu e înfrânt şi 
conservatorii lui Sir Robert Peel nu vin la putere - şi aş zice 
că asta pare o imposibilitate în viitorul previzibil -, Hong 
Kong-ul are şansa de a rămâne un subiect mort. Vestea 
falimentului băncii dumneavoastră s-a răspândit în cercul 
intim al celor din City, ajutată în foarte mare măsură de 
rivalii dumneavoastră conduşi de tânărul Morgan Brock. 
«În mare secret», Morgan Brock a împrăştiat isteţ 
seminţele neîncrederii, laolaltă cu vestea că firma Brock 
deţine cele mai multe, dacă nu chiar toate hârtiile 
dumneavoastră de credit mai importante, ceea ce a dăunat 
imens influenţei dumneavoastră aici. De asemenea a sosit o 
scrisoare a domnului Tyler Brock şi a unora dintre ceilalţi 
negustori aproape simultan cu tratatul de la Chuenpi al 
domnului Longstaff, în violentă opoziţie cu negocierile 
asupra Hong Kong-ului şi felul în care Longstaff a condus 
ostilitățile. Scrisoarea a fost adresată primului ministru, 
secretarului cu afacerile străine, dimpreună cu copii către 
duşmanii acestora - şi, după cum ştiţi, nu sunt puţini. 
Cunoscând că dumneavoastră probabil v-aţi pus singurele 
resurse care v-au mai rămas, dacă v-au mai rămas, în 


sprijinul iubitei dumneavoastră insule, vă scriu acum pentru 
a vă da posibilitatea să vă retrageţi şi să mai salvaţi ceva de 
la dezastru. S-ar putea ca să fi făcut vreo înţelegere cu 
Brock, aşa cum mă rog să fi reuşit, deşi, dacă e să-l credem 
pe arogantul Morgan Brock, singura înţelegere care le-ar 
conveni ar fi definitiva dispariţie a firmei dumneavoastră. 
(Am motive întemeiate să cred că Morgan Brock şi un grup 
de bănci continentale - franceze şi ruseşti, după cum se 
vorbeşte aici -, au pus la cale acţiunea împotriva băncii 
dumneavoastră. Grupul continental a propus agresiunea 
când a răsuflat cumva vestea asupra structurii 
internaţionale a firmei plănuită de domnul Robb Struan. Ei 
au acţionat pentru falimentul băncii dumneavoastră în 
schimbul a cincizeci la sută din beneficiile unui plan 
asemănător pe care încearcă acum domnul Morgan Brock 
să-l pună în aplicare.) Îmi pare rău că trebuie să vă aduc la 
cunoştinţă nişte veşti atât de proaste. Fac totuşi aceasta cu 
toată buna credinţă, sperând într-un fel că aceste informaţii 
se vor dovedi de mare importanţă şi că veţi reuşi să 
supravieţuiţi acestui conflict. Încă şi acum socotesc că 
planurile dumneavoastră privind Hong Kong-ul sunt bune. 
Şi voi continua să încerc să le sprijin. Nu ştiu decât foarte 
puţine despre Sir Clyde Whalen, noul căpitan 
superintendent al comerţului. A slujit cu onoare în India şi 
are o excelentă faimă de militar. Dar, din câte cred eu, nu se 
pricepe la problemele administraţiei. Am auzit că mâine va 
pleca şi el către Asia, aşa că sosirea lui e iminentă. 

Şi, în fine, ultima problemă. Îmi încredinţez mezinul în 
mâinile dumneavoastră. E un fiu risipitor, oaia neagră a 
familiei, un netrebnic, al cărui scop unic în viaţă e să 
parieze la jocurile de noroc, în mod deosebit la cursele de 
cai. S-a emis un mandat de arestare pentru datorii de către 
închisoarea datornicilor de la Newgate. I-am spus că, 
pentru ultima oară, am să achit eu datoriile lui aici dacă va 
întreprinde această primejdioasă călătorie. A fost de acord, 
punând pariu cu mine ca în cazul în care va reuşi isprava 


imposibilă de a ajunge la Hong Kong în mai puţin de şaizeci 
şi cinci de zile, jumătate din timpul normal de călătorie, eu 
să-i plătesc opt mii de guinee să-i folosească aşa cum va 
dori. Pentru a fi sigur că va transmite această scrisoare cât 
mai repede posibil, am fost de acord să-i dau cinci mii de 
guinee dacă ajunge în mai puţin de şaizeci şi cinci de zile, 
pierzând câte cinci sute de guinee pentru fiecare zi de 
depăşire a sorocului convenit. Şi toate acestea cu condiţia 
să nu mai pună piciorul în Anglia atâta timp cât mai trăiesc, 
la care se adaugă şi suma de cinci sute de guinee pe an 
până la sfârşit. În plic se află şi primul avans. Vă rog să-mi 
comunicaţi cu poşta următoare data sosirii sale. Dacă veţi 
considera că există vreun fel în care puteţi să vă folosiţi de 
«talentele lui» şi să-l ţineţi sub control, atunci veţi dobândi 
pe viaţă recunoştinţa unui tată. Eu am încercat, Dumnezeu 
să ne ajute şi pe mine şi pe el, dar nu am reuşit, deşi îl 
iubesc neţărmurit. Vă rog să primiţi sentimentele mele de 
tristeţe pentru ghinionul pe care l-aţi avut. Transmiteţi-i 
toate cele bune domnului Robb, şi închei cu speranţa că voi 
avea bucuria să vă întâlnesc personal în circumstanţe mult 
mai favorabile. Am onoarea a fi al dumneavoastră cel mai 
supus slujitor, Charles Crosse”. 

Struan se uită îndelung afară, spre port şi spre insulă, îşi 
aminti de crucea de foc pe care o aprinsese în prima zi pe 
insulă. Şi de cele douăzeci de guinee ale lui Brock. Şi de 
cele trei jumătăţi de monedă rămase ale lui Jin-qua. Şi acel 
lac de argint care urma să fie investit pentru cineva care, 
într-o bună zi, se va prezenta cu un anume sigiliu. Şi acum 
se vădeau inutile şi toată sudoarea, şi toată truda, şi toate 
cele puse la cale, cum inutilă era şi moartea atâtora. Şi asta 
numai din pricina obrăzniciei unui singur om: Lordul 
Cunnington. Dumnezeule Cristoase, eu acum ce fac? 

Struan învinse şocul acestor veşti proaste şi se strădui să 
gândească. Secretarul afacerilor externe e un om strălucit. 
Nu putea respinge ideea Hong Kong-ului atât de uşor. 
Trebuie să existe un motiv. Care anume? Şi cum am să 


ajung eu să-l conduc pe Whalen? Cum să integrez în viitorul 
insulei pe unul care e soldat, dar nu administrator? 

Poate că n-ar trebui să mai cumpăr teren astăzi. Să-i las pe 
ceilalţi negustori să cumpere şi la dracu cu toţi! Brock va fi 
şi el strivit laolaltă cu ceilalţi, pentru că Whalen şi veştile 
acestea nu vor ajunge aici înainte de o lună de acum încolo, 
sau chiar mai mult. Şi atunci cu toţii vor fi antrenați cu 
disperare să construiască... Da, asta ar fi o cale, iar când 
toate astea vor fi de notorietate publică, ne vom retrage la 
Macao cu toţii, sau într-unul din porturile convenite în 
tratatul lui Whalen, iar restul vor fi doborâţi. Sau loviți 
foarte rău. Mda. Dar dacă eu am reuşit să obţin noutăţile 
astea, atunci va putea şi Brock. Aşa că el nu se va duce 
probabil la fund. Probabil. 

Mda. Dar în felul acesta vei pierde cheia Asiei - această 
stâncă nefolositoare, fără de care nu vor avea nici un sens 
toate porturile acelea deschise şi nici viitorul în Asia. 
Singura şansă e să cumpăr, să construiesc şi să risc totul pe 
ideea că, la fel ca şi Longstaff, Whalen va putea fi convins 
să-şi depăşească dispoziţiile, că însuşi Cunnington va putea 
fi convins. Să vărsăm bogăţiile Nobilei Case în noul oraş. Să 
riscăm. Să facem Hong Kong-ul să prospere în aşa fel încât 
guvernul să fie nevoit să accepte existenţa coloniei. 

E primejdie de moarte. Nu poţi forţa Coroana să facă una 
ca asta. Sorţii pot fi groaznici. Dar nu ai de ales. Trebuie să 
rişti. 

Gândul sorţilor îi aduse aminte de tânărul Crosse. Uite un 
băiat de nădejde. Cum să-l folosesc? Cum să-l fac să-şi ţină 
gura, să nu scape o vorbă despre nemaipomenita lui 
călătorie. Mda, şi cum să-i creez lui Whalen o impresie 
favorabilă asupra Hong Kong-ului? Şi să mă apropii de 
Cunnington? Cum să fac ca tratatul să rămână aşa cum am 
vrut? 

— Ei bine, domnule Crosse, ai întreprins o călătorie 
remarcabilă. Cine mai ştie în cât timp ai întreprins această 
călătorie? 


— Numai dumneavoastră, sir. 

— Atunci păstrează această taină numai pentru dumneata. 
Struan scrise ceva pe o bucată de hârtie. Dă-i asta 
funcţionarului meu principal. 

Crosse citi hârtia. 

— Îmi daţi toţi cei cinci mii de guinee? 

— l-am pus pe numele lui Roger Blore! Cred că ar fi mai 
bine să păstrezi acest nou nume, pentru o vreme cel puţin. 

— Da, sir. Acum chiar sunt Roger Blore! Se ridică în 
picioare. Domnule Struan, mai aveţi nevoie de mine acum? 

— Domnule Blore, vrei o slujbă? 

— Tare mi-e teamă că... vedeţi, domnule Struan, am 
încercat vreo duzină, dar n-a ieşit nimic niciodată. Tata a 
încercat de toate cu mine şi... ei bine, sunt condamnat... 
poate aşa mi-a fost scris, să fiu ceea ce sunt. Îmi pare rău, 
dar vă risipiţi bunele intenţii. 

— Pun pariu pe cinci mii de guinee că vei primi slujba pe 
care ţi-o ofer. 

Tânărul ştia de la început că va câştiga pariul. Nu exista 
slujbă, nici măcar Iai-Panul nu-i putea oferi una pe care s-o 
accepte. Dar aşteaptă! Cu omul ăsta nu te joci, nu poţi paria 
cu el chiar aşa uşor. Ochii aceia afurisiţi nu spun nimic. Nu 
mi-ar plăcea să-i văd de cealaltă parte a unei mese de 
poker. Sau de baccara. Richard Crosse, Roger Blore ce eşti, 
fii atent! Omul ăsta ştie să-şi încaseze datoriile. 

— Ei, domnule Blore? Unde ţi-e curajul? Sau poate nu eşti 
chiar marele jucător care te pretinzi? 

— Sir, cele cinci mii de guinee sunt toată viaţa mea. Ultima 
mea şansă pe lumea asta. 

— Atunci, Dumnezeule, joacă-ţi viaţa la pariul ăsta. 

— Sir, dar dumneavoastră nu v-o riscaţi pe a 
dumneavoastră. Aşa că pariul nu e cinstit. Pentru 
dumneavoastră suma e de disprețuit. Daţi-mi şi mie şanse 
pe măsură. Să zicem de o sută la unu. 

Struan aprecie obrăznicia tânărului. 


— Prea bine... e corect, domnule Blore. Dinaintea lui 
Dumnezeu! 

Struan întinse mâna să consfinţească pariul şi Blore se 
cutremură în sinea lui pentru că pariase, fiindcă era sigur 
că enormitatea inegalităţii avea să-l îndepărteze pe celălalt. 
Nebunule, nu fă una ca asta, îşi spuse el. Cinci sute de mii 
de guinee! Strânse mâna lui Struan. 

— Secretar al Jockey Clubului din Hong Kong! spuse 
Struan. 

— Cum? 

— Tocmai am înfiinţat Jockey Clubul. Eşti numit secretar al 
clubului. Menirea dumitale e să faci rost de cai. Să 
construieşti un hipodrom. Clădirea clubului. Să pui bazele 
celui mai scump şi mai de soi grajd de cai din Asia. La fel de 
bun ca al lui Aintree, sau oricare altul din lume. Ei, cine a 
câştigat fiule? 

Blore se chinui cu disperare să-şi revină. Pentru numele lui 
Dumnezeu, adună-ţi minţile, îşi strigă el în sinea lui. 

— Un hipodrom? 

— Da, dumneata îl faci, îl administrezi - cai, pariuri, 
tribune, şanse, premii, totul. Începi de azi. 

— Cristoase Dumnezeule, dar de unde aveţi să faceţi rost 
de cai? 

— De unde vei face dumneata rost de cai? 

— Cristoase! Din Australia, izbucni Blore. Am auzit că pe 
acolo au cai berechet! îi întinse lui Struan chitanţa de bancă 
şi scoase un strigăt de extaz. Domnule Struan, nu veţi 
regreta niciodată. 

Se întoarse şi se repezi la uşă. 

— Încotro? îl întrebă Struan. 

— Australia, bineînţeles. 

— De ce nu te duci să vorbeşti întâi cu generalul? 

— Cum? 

— Parcă-mi amintesc că armata are şi nişte cavalerie. 
Împrumută nişte cai de la ei. Cred că ai putea să organizezi 
prima cursă sâmbăta viitoare. 


— Pot? 

— Da. Sâmbăta e o zi minunată pentru cursele de cai. Şi 
apoi India e mai aproape decât Australia. Te trimit într- 
acolo cu prima navă disponibilă. 

— O s-o faceţi? 

Struan zâmbi. 

— Da! şi îi întinse chitanţa înapoi. Cinci sute de guinee 
sunt un avans la primul dumitale salariu anual, domnule 
Blore. Restul sunt bani pentru pariurile primelor patru sau 
cinci competiţii. Aş zice să fie câte opt întreceri, cinci cai la 
fiecare întrecere, din două în două sâmbete. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule Struan. 
Struan rămase singur. Aprinse un chibrit şi urmări cum 
arde scrisoarea. Mărunţi hârtia făcută scrum şi apoi cobori 
sub punte. May-may se afla încă în pat, dar era proaspăt 

pieptănată, arăta minunat. 

— Heya, Tai-Pan, îl întâmpină ea, îl sărută în fugă, apoi 
continuă să-şi facă vânt cu evantaiul. Sunt minunat de 
încântată că te-ai întors. Vreau să-mi cumperi şi mie o 
bucată de teren fiindcă vreau să mă apuc de afaceri. 

— Ce fel de afaceri? o întrebă el, uşor iritat de primirea 
cam indiferentă, dar bucuros că acceptase plecarea şi 
întoarcerea lui fără să pună o întrebare, fără mofturi. 

— O să vezi tu, nu conteşte. Dar vreau şi eu nişte taeli ca 
să pot începe. Eu plătesc zece la sută dobândă, ceea ce-i 
prima-ntâi. O sută de taeli. Vei fi doar comanditar. 

EI întinse mâna şi i-o puse pe sân. 

— Dacă tot vorbim de comandă... ştii!... 

Ea îi dădu mâna deoparte. 

— Întâi afacerile şi după aia comanda. Îmi cumperi teren, 
îmi împrumuţi taeli? 

— Întâi comanda şi după aia afacerile! 

— Aiii iaaa, pe dogoarea asta? râse ea. Prea bine. E 
minunat de rău să te pun la efort pe dogoarea asta... 
cămaşa deja s-a lipit de tine. Haide atunci, nu conteşte. 


Se îndreptă ascultătoare spre dormitorul ei, dar el o 
prinse de mijloc. 

— Te necăjeam doar. Cum te mai simţi? Pruncul ţi-a mai 
dat de furcă? 

— Bun înţeles că nu. Sunt o mamă foarte grijulie, şi nu 
mănânc decât mâncăruri speciale pentru ca să iasă un fiu 
minunat. Şi să aibă numai gânduri războinice, să ajungă 
curajos ca un Iai-Pan. 

— Şi cam de câţi taeli ai tu nevoie? 

— De o sută. Am spus deja. Ce, nu mai auzi? Iai-Pan, eşti 
minunat de ciudat pe ziua de azi. Da. Bun înţeles. Foarte 
ciudat. Doar nu eşti bolnav cumva, nu? Ai primit veşti 
proaste? Sau eşti obosit? 

— Obosit. O sută de taeli, sigur. Care-i afacerea? 

Ea bătu din palme încântată şi se aşeză, din nou la masă. 
— Ah, ai să vezi. De când ai plecat eu m-am gândit mult. 
Eu ce fac pentru tine? Fac dragoste cu tine şi te îndrept pe 

calea cea bună, amândouă minunat de importante, bun 
înţeles, dar nu e destul. Aşa că acum am să fac şi eu taeli 
pentru tine, şi pentru zilele când am să ajung eu bătrână! 
Râse din nou şi el se bucură auzind-o. Dar numai de la 
barbari. Am să fac avere, ah, să vezi tu ce deşteptăcitoare 
sunt. 

— Nu există cuvântul ăsta. 

— Ştii tu bine ce vreau să spun! îl prinse în braţe. Acum 
vrei să facem dragoste? 

— Într-un ceas începe licitaţia terenurilor. 

— Adevărat. Atunci cel mai bine schimbi hainele şi porneşti 
iute acolo. Un teren mic pe Drumul Reginei. Dar să ştii că 
nu plătesc decât zece taeli chirie pe an. Ei, mi-ai adus 
cadou? 

— Cum? 

— Păi e un obicei minunat, începu ea cu o lucire inocentă 
în privire. Când un bărbat îşi părăseşte femeia, să-i aducă 
un cadou. Jad. Lucruri din astea. 


— N-am nici un jad. Dar data viitoare am să fiu mai atent 
cu tine. 

Ea ridică din umeri. 

— Bun obicei. Sărmana ta mamă bătrână a sărăcit. 
Mâncăm mai târziu, heya? 

— Da. 

Struan se duse în cabina lui de pe puntea de deasupra. 
Lim Din se înclină dinainte-i. 

— Baie tare rece, tot, stăpân. Vrei? 

— Da. 

Struan îşi scoase de pe el hainele jilave, se întinse în baie 
şi-şi lăsă mintea să cântărească implicaţiile informaţiilor 
primite de la Sir Charles, simțind că-l sufocă furia împotriva 
lui Cunnington. Se şterse, îşi puse veşminte curate şi, în 
câteva clipe, cămaşa pe el era la fel de udă ca mai înainte. 
Mai bine să stau şi să mă gândesc temeinic ce-i de făcut. Să- 
| lăsăm pe Culum să se ocupe de licitaţia terenurilor. Pariez 
pe viaţa mea că less i-a spus lui taică-său despre planurile 
lui de a cumpăra colina. S-ar putea ca acum Culum să fie 
momit să liciteze mai mult decât face. Flăcăul s-a descurcat 
bine până aici. Trebuie să am încredere în el şi acum. Aşa 
că îi trimise vorbă lui Culum să se ocupe el de licitaţie în 
numele Nobilei Case şi-i mai transmise să cumpere un teren 
Mic, dar bun, pe Drumul Reginei. Îi trimise vorbă lui 
Horatio că Mary nu se simţea prea bine şi aranjă ca o lorce 
să-l ducă de îndată la Macao. Apoi se trânti în fotoliul adânc 
de piele şi se uită fără să vadă, prin hublou spre insulă, 
lăsându-şi mintea să caute răspuns. 

Culum cumpără terenurile de litoral şi cele periferice, 
mândru că licita pentru Nobila Casă şi dobândea mai mult 
obraz dinaintea tuturor. Fusese întrebat de mulţi unde era 
Tai-Panul, unde fusese până atunci, dar răspunsese scurt că 
habar nu avea şi continuă să sugereze că între ei dăinuia 
aceeaşi ostilitate pe care el de fapt nu o mai simţea. 

Cumpără şi colina, şi terenurile care constituiau garanţia 
colinei, şi simţi un fel de uşurare că firma Brock nu licitase 


împotriva lui, dovedind astfel că Tess era o fiinţă de 
încredere. Dar chiar şi aşa, se hotări să fie mult mai 
prudent în viitor, şi să nu o mai pună altă dată într-o astfel 
de situaţie. Era primejdios să fii prea sincer asupra unor 
subiecte, îi trecu lui prin minte, primejdios şi pentru ea şi 
pentru el. De exemplu, faptul că numai gândul la ea, cea 
mai mică atingere a fiinţei ei îl înnebuneau aproape de 
dorinţă. Ca şi faptul că nu putea discuta cu ea chestiunile 
astea, nici cu taică-său, ci numai cu Gorth, care-l înţelegea: 
„Da, Culum, flăcăule. Io te pricep bine de tot. Trebe să fie 
mare chin, mare de tot. Abia eşti în stare să vezi pe unde 
mergi. Mda... şi-i tare greu să nu-ţi pierzi busola. Da' nu-ţi 
face griji, flăcăule. Noi suntem pretenari şi io te-nţeleg. Ş-ar 
trebui să nu avem nimic de ascuns unul de altul noi doi. Şi-i 
tare cu primejdie să stai aşa ca un călugăr. Mda. Ba mai 
rău, fincă din asta ţi se poate trage mari primejdii mai 
încolo, ba chiar şi mai rău, am auzit io că din asta ajungi să 
ai şi odrasle şubrede, nevolnice. Şi tulbureala din mădularul 
tău e un semn al Domnului. Da, bun înţeles, tulbureala asta 
îl poate bolnăvi pe om pen” toată viaţa lui, şi ăsta-i adevărul 
curat şi-adevărat, aşa să-mi ajute Dumnezeu! Da' nu-ţi mai 
fă tu griji... ştiu io un loc în Macao. Nu-ţi mai fă griji, 
bătrâne.” 

Şi cu toate că lui Culum nu-i venea să creadă toate 
superstiţiile înşirate de Gorth, suferinţele pe care le îndura 
el zi şi noapte îi şubreziseră puterea de a rezista tentaţiei. 
Voia să simtă o uşurare. Dar chiar şi aşa, se jură el, dacă 
Brock e de acord să ne căsătorim luna viitoare, atunci nu 
mă duc la curve! Nu mă duc! 

La apusul soarelui Culum şi Struan se duseră la bordul 
navei White Witch. Brock îi aştepta pe dunetă, cu Gorth 
alături de el. Seara era răcoroasă şi plăcută. 

— M-am hotărât asupra căsătoriei voastre, Culum, îi 
întâmpină Brock. Luna viitoare pare nepotrivit. Mai 
degrabă anul viitor, ar fi mai bine. Dar peste trei luni Tess 


împlineşte şaptesprezece ani, şi în ziua aia, pe zece ale 
lunii, vă puteţi căsători. 

— Mulţumesc, domnule Brock, îi spuse Culum. Vă 
mulţumesc. 

Brock îi zâmbi lui Struan: 

— Dirk, îţi convine aşa? 

— Tyler, tu ai hotărât, nu eu. Dar cred că între trei luni sau 
două sau una nu e prea mare diferenţă de-acum. Eu totuşi 
zic luna viitoare; e mai bine. 

— Culum, luna septembrie îţi convine ţie? Aşa cum am zis 
io? Hai, fii sincer, flăcăule. 

— Da, desigur. Sper... dar, ştiţi... da, domnule Brock. 
Culum se jură să aibă răbdare să mai îndure şi astea trei 
luni. Dar în adâncul lui simţea ceva care-i spunea că nu se 
va putea. 

— Atunci o să punem totul la cale cum se cuvine. 

— Mda, făcu Struan ca un ecou. Atunci fie trei luni. 

Mda, îşi spuse el, trei luni fie atunci. Tyler ai semnat o 
condamnare la moarte. Poate chiar două. 

— Dirk, şi poate că-mi dai şi mie timp până mâine? Atunci 
vorbim de zestre şi de celelalte. 

— La amiază? 

— Înî! La 'miază. Ş-acu e bine să ne ducem şi la doamne 
sub punte. Dirk, rămâi şi tu la cină? 

— Mulţumesc, dar mai am nişte lucruri de împlinit acum. 

— Cum ar fi de-un par examplu cursele de cai, ei? Trebuia 
să ţi-o spun. Deşteaptă idee să-l aduci pe Blore ăla taman 
din Anglia. I-un flăcău isteţ brici. Ultima cursă la fiecare 
întrecere e pariul Brock. Vârâm noi bani de premiu. 

— Mda, am auzit. Se cuvine să avem cel mai bun hipodrom 
din Asia. 

Blore anunţase vestea curselor la licitaţia terenurilor. 
Longstaff fusese de acord să fie primul preşedinte al Jockey 
Clubului. Cotizaţia anuală pentru membri se fixase la zece 
guinee, şi toţi europenii aflaţi în insulă se înscriseseră 


imediat. Blore fu asaltat de voluntari pentru a călări bidiviii 
pe care generalul acceptase să-i pună la dispoziţie. 

— Dirk, tu ştii să călăreşti? 

— Da, dar la curse n-am participat niciodată. 

— Şi io aşijderea. Da” poat' c-ar trebui să ne încercăm şi 
noi puterile, ei? Culum, tu ştii să călăreşti? 

— Sigur, da, dar nu sunt prea expert. Gorth îl plesni pe 
spate. 

— La Macao putem face rost de bidivii, Culum şi ne putem 
încerca oleacă. Poa' că pornim oleacă pe urmele lu alde tac- 
tu şi taica, ce zici? 

Culum zâmbi stânjenit. 

— Gorth, am putea şi asta, îi răspunse Struan. Ei, şi acum 
noapte bună. Tyler, ne vedem mâine la prânz. 

— Mda, Dirk, bună noapte. 

Struan plecă. 

În timpul cinei Culum încercă să mai îndulcească conflictul 
ce dăinuia între Gorth şi Brock. I se părea ciudat că el ţinea 
la amândoi, vedea limpede prin amândoi, înţelegea prea 
bine de ce Gorth voia să fie tai-pan, şi de ce Brock nu dorea 
să-i încredinţeze controlul asupra firmei, cel puţin 
deocamdată. Şi i se părea ciudat şi faptul că el se simţea 
mai iscusit decât Gorth. Dar în privinţa asta nu era nimic 
ciudat, se gândi el. Gorth nu se trezise deodată singur preţ 
de şapte zile cu toate răspunderile pe cap. În ziua în care 
am să mă căsătoresc cu less, am să arunc cele douăzeci de 
guinee ale lui Brock. De-acum nu mai e bine să le păstrez. 
Indiferent ce-o să se întâmple, să începem totul curat de la 
început. Numai trei luni! O Doamne, îţi mulţumesc. 

După cină, Culum şi 'less se urcară pe punte numai ei doi. 
Stăteau sub cerul înstelat şi nici nu îndrăzneau să mai 
respire, ţinându-se de mâini şi suferind. Culum abia îi atinse 
buzele într-o primă încercare de a o săruta, iar less îşi 
aminti sărutul brutal al lui Nagrek, fierbinţeala pe care o 
lăsase urma mâinilor lui şi apoi durerea ce i-o pricinuise el, 
nu chiar durere, ci un fel de chinuitoare plăcere ale cărei 


amintiri o făceau să simtă din nou fierbinţeli. Era bucuroasă 
că în curând îşi va stinge acest foc ce-o consuma pe 
dinăuntru. Numai trei luni şi apoi limanul liniştii. 

Se întoarseră apoi în cabina cu izuri grele şi, după 
plecarea lui Culum, se întinse şi rămase aşa multă vreme. 
Dorinţa o chinuia şi începu să plângă. Pentru că ştia că 
Nagrek se atinsese de ea într-un fel în care numai Culum va 
avea dreptul s-o facă, şi hotărând că această taină trebuia 
ferită chiar şi de el pentru vecie. Dar cum? Ah, dragostea 
mea, dragostea mea! 

— Tată, io îţi spun c-a fost o greşală, turuia Gorth, cu voce 
scăzută în cabina cea mare. O groaznic de mare greşală. 

Brock izbi cana mare metalică şi berea se prelinse pe 
masă şi pe jos. 

— Gorth, asta am hotărât io, şi cu asta basta! Îs căsătoriţi 
cum începe septembrie. 

— Şi ai greşt şi cân' n-ai licitat împotriva lor pen” colină. 
Diavolul ăla ne-a mai furat cu-n pas, Cristoase Dumnezeule. 

— Gorth, de ce nu-ţi pui şi tu mintea la treabă? şuieră 
Brock. De făceam una ca asta, tânăru' ştia precis că Tess 
prostuţa îmi spune ce şi cum de fiecare dată. Colina n-are 
nici un chichirez. Poa' cândva o să ne spună ceva ce-o să-l 
dea pe Dirk gata, şi uite asta vreau io să aflu. 

Lui Brock îi era silă de sine că se apucase să tragă cu 
urechea la vorbele lui 'Tess şi pentru că se folosea de ea, 
fără ca ea să bănuiască, pentru a-l spiona pe Culum, şi asta 
doar ca o armă împotriva lui Dirk Struan. Dar acum îl ura 
pe Gorth mai mult ca niciodată şi avea încredere în el şi mai 
puţin ca înainte, fiindcă ştia că Gorth are dreptate. Dar mai 
mult decât orice, Brock dorea s-o ştie pe Tess fericită, şi 
dorinţa asta îl făcea să devină periculos. Acum rodul 
coapselor blestematului de Struan se va uni cu adorata lui 
Tess. 

— Jur dinaintea lui Dumnezeu să-l ucid pe Culum dacă o 
face să sufere doar cât un fir de păr! spuse el cu o intonaţie 
cumplită. 


— Atunci, pen' numele lu' Dumnezeu, de ce-i îngădui lu! 
Culum să se însoare cu ea atât de repede? Acu bineînţeles 
că o s-o facă să sufere şi o să se folosească de ea în contra 
noastră. 

— Da ia zi-mi tu mie de ce ţi-ai schimbat tu părerea? 
izbucni Brock. Fincă erai de partea asta cu... chiar mare 
entuziasm. 

— Şi acu îs. Da” nu în trei luni. Cristoase! Cu asta o să se 
ducă toate de râpă. 

— De ce? 

— Bine-nţeles c-o să se ducă toate de râpă, repetă el. Cân' 
io sprijineam ideea, Robb mai era încă-n viaţă, da? Tai-Panul 
urma să plece în vară pen” totdeauna şi să-i treacă lui Robb 
sarcină de Tai-Pan... şi apoi în un an lu' Culum. Asta-i 
adevăru' adevărat. Şi se mărita cu Culum peste-un an şi 
totu' era perfect. Da' acu' Iai-Panul nu se mai dă dus. Şi 
acu' că tu ai fost de acord să se căsătorească în trei luni, 
Tai-Panul o ia şi pe Tess cu el de la tine şi o să-l stârnească 
pe Culum contra noastră şi de-acu' io cred că nici n-o să mai 
plece de-aici vreodată. Şi în nici un caz atâta vreme cât tu 
eşti Tai-Pan al firmei Brock şi Fiii! 

— Nu importă ce i-o fi spus lu' Culum, el tot n-o să plece 
din Asia. Sau ce i-o fi spus lu' Robb. Doa' io îl ştiu pe Dirk! 

— Şi io te ştiu pe tine! 

— Cân' o să plece el... sau o fi mort, atunci plec şi io. 

— Atunci mai bine mort cât mai iute! 

— Mai bine ţi-ai stăpâni nerăbdarea. 

— Tată, am să am răbdare. 

Îi stătea pe limbă să-i spună lui taică-său ce răzbunare 
pusese el la cale împotriva lui Struan la Macao - prin 
mijlocirea lui Culum. Dar nu suflă o vorbă. Lui taică-său îi 
păsa mai mult de fericirea lui Tess decât de ambiția de a 
ajunge 'Iai-Pan al Nobilei Case. Tatăl său mai avea acea 
îndârjită neîndurare ce-l stăpânea pe Struan în aşa măsură 
încât îi îngăduia să fie Tai-Pan! 


— Tată, adu-ţi aminte cum te-a păcălit atunci cu tezaurul, 
apoi cu casa, ba şi cu nunta asta şi cu balul. Tess e punctul 
tău slab, explodă el. Şi el ştie asta, şi prin ea te-a 
transformat într-o geamandură de epavă şi acum te duci cu 
capu-nainte spre nenorocire. 

— Ba deloc. Ba deloc! Ştiu io ce fac, spuse Brock 
străduindu-se să nu ridice glasul, dar cu venele de la tâmple 
umflate ca nodurile pisicii cu nouă cozi. Şi ascultă la mine 
ce-ţi spun io acum: Să nu cumva să te daila elde unul 
singur. O să-ţi taie coaiele şi o să ţi le vâre pe gât. Io îl ştiu 
bine pe diavolul ăla! 

— Tată, ştiu că-l ştii bine! Gorth acum putea să-l vadă bine 
pe taică-său cât de mult îmbătrânise şi pentru prima oară 
înţelese că îl putea zdrobi într-o confruntare faţă-n faţă. Aşa 
că nu-mi mai sta în cale, şi lasă-l pe ăl de-i bărbat să facă ce 
trebuie să facă, Cristoase Dumnezeule! 

Brock ţâşni în picioare şi scaunul se răsturnă zdrobindu-se 
de pământ. Gorth era şi el în picioare, aşteptându-se să-l 
vadă pe taică-său ducând mâna la cuţit, ştiind bine că de- 
acum încolo îşi putea îngădui să aştepte, fiindcă aflase cu 
cine avea de-a face. Brock înţelese limpede că era ultima lui 
şansă de a-l domina pe Gorth. Dacă nu scotea cuțitul era 
pierdut. Dacă-l scotea, trebuia să-l ucidă pe Gorth. Şi ştia că 
o poate face... dar numai prin viclenie, nu numai prin forţă 
de-acum încolo. Gorth ţi-e fiu, fiul cel mare. Nu ţi-e duşman, 
îşi spuse el. 

— Nu se cuvine ca tu... ca tu şi io... să ajungem aici! Nici 
ca cum, Dumnezeule! Şi pen” ultima dată îţi spun, dacă te 
înfrunţi cu el, ai să ajungi dinaintea celui Atoate-făcător! 

Gorth simţi fiorii victoriei. 

— Numai de-avem parte de un joss bun o să ieşim din 
mizeria asta, şi cu o lovitură de picior aruncă scaunul la o 
parte. Acu mă duc la țărm. 

Brock rămase singur. Bău cana de bere până la fund, apoi 
goli alta şi alta. Liza deschise uşa, dar el nu o băgă de 


seamă, şi-l lăsă în tovărăşia băuturii, se băgă în pat şi se 
rugă pentru fericirea acelei căsătorii. Şi pentru bărbatul ei. 

Gorth se duse la țărm. În stabilimentul doamnei 
Fortheringill. 

— Domnule Brock, nu mai vreau să am de-a face cu 
dumneata, îi spuse ea. Pe ultima fată ai schilodit-o rău de 
tot. 

— Ce-i la dumneata o maimuţă din asta, vrăjitoare bătrână 
ce eşti? Uite! şi Gorth trânti pe masă douăzeci de guinee de 
aur. la-i ca să-ţi ţii gura. 

Îi puse la dispoziţie o tânără din neamul Hakka, şi o pivniţă 
departe, undeva în spatele casei. Gorth o chinui pe fată rău 
de tot, o biciui cu brutalitate, şi o lăsă în agonie. A doua zi 
porni spre Macao cu White Witch, la vreo patruzeci de mile 
sud-vest. La bord se afla întreaga familie Brock în afară de 
însuşi Brock. Pe dunetă se afla şi Culum, ţinându-se de 
mână cu less. 

Capitolul treizeci şi doi. 

Cinci zile mai târziu, prima cursă de cai. Şi în acest timp se 
puse şi fundaţia noului oraş. Urmând exemplul Nobilei 
Case, negustorii înhămară din greu toată mâna de lucru şi 
priceperea celor din Tai Ping Shan la săpatul fundațiilor şi 
construcţii. Neguţătorii revărsară asupra pământului toţi 
banii vistieriei pe care li-i dăduse Longstaff. Cărămidarii din 
Macao şi producătorii de cherestea din Kwantung, toţi cei 
implicaţi în construcţiile de case, factorii, pontoane porniră 
să muncească zi şi noapte pentru a face faţă zelului nebun 
al negustorilor ce voiau să ridice alt oraş în locul celui 
părăsit. Salariile crescură. Culii începură să se găsească din 
ce în ce mai greu - numai Nobila Casă folosea trei mii de 
cărămidari, constructori şi meseriaşi de toate felurile -, 
chiar dacă o dată cu fiecare maree favorabilă soseau alţi şi 
alţi lucrători. Dar şi aceştia îşi găseau repede munci bine 
plătite. Tai Ping Shan se întinse şi mai mult. Tot ţărmul în 
jurul Promontoriului Glessing pulsa de viaţă. 


Ziua curselor de cai cădea în cea de-a paisprezecea zi de 
când Struan şi May-may părăsiseră locuinţa lor din Happy 
Valley pentru a se muta pe Resting Cloud. 

— Fetiţo, nu arăţi prea bine, îi spuse Struan. Azi mai bine 
stai şi tu în pat. 

— Aşa cred că am să şi fac, îi răspunse ea. 

Se zvârcolise toată noaptea şi începuseră s-o doară capul, 
gâtul şi spatele. 

— Dar nu-i nimic, nu conteşte. Tu arăţi groaznic de bine. 

— Mulţumesc. 

Struan era îmbrăcat în hainele noi, comandate pentru 
întrecere. Veston verde închis, din cea mai bună lână, 
special pentru călărie, pantaloni bufanţi de doc alb, strânşi 
în cizme scurte, jiletcă galben pal din caşmir, cravată verde. 
May-may se săltă să-şi mai potolească durerea din umeri şi 
Ah Sam aşeză perna mai confortabil. 

— E doar un diavol din ăsta de vară, am trimis după 
doctor. Acum te duci pe țărm? 

— Da. Întrecerea începe peste o oră. Fetiţo, cred că mai 
bine îl aduc pe doctorul nostru. Elo să... 

— Eu trimit după doctor. Un doctor chinez. Şi cu asta 
basta. Şi nu uita, douăzeci de taeli pe calul cu numărul 
patru în cea de-a patra cursă. Astrologul zice că acela 
câştigă absolut. 

— N-am să uit, o bătu el uşor pe obraz. Acum odihneşte-te. 

— Când am să câştig am să mă simt groaznic de bine, 
heya? Acum du-te. 

O aşeză mai bine între perne, se îngriji să i se aducă ceai 
proaspăt şi un vas de lut cu apă fierbinte pentru spinarea 
ei. Apoi se duse la țărm. 

Hipodromul fusese amenajat la vest de Promontoriul 
Glessing, ce era acum plin de lume. O parte din țărm unde 
era şi stâlpul ce indica locul de pornire şi sosire, fusese 
închis de cordoane, creându-se spaţiu pentru europeni, ca 
să nu fie înghesuiți de mulţimea de chinezi curioşi ce 
mişunau pretutindeni. Ici şi colo fuseseră ridicate chiar şi 


corturi. Fuseseră ridicate şi un padoc, şi ghişeuri pentru 
pariuri. Pista ovală de alergări fusese marcată cu steaguri 
ridicate de catarge de bambus. 

Se pariase din greu şi Henry Hardy Hibbs avea cel mai 
gros registru de pariuri. 

— Oameni buni, încercaţi-vă norocul, striga el cu vocea lui 
sonoră, lovind cu pumnul în tabla pe care trăsese cu cretă 
cota pariurilor. Maiorul Trent, pe armăsarul cel negru, 
Satan, e favoritul primei curse. Sume rotunde! Trei la unu 
împotriva favoritului! 

— Să putrezeşti în iad, Hibbs, îi aruncă Glessing acru, 
asudând din greu sub soarele dogoritor. Trei la unu 
împotriva favoritului şi tot tu ai să câştigi. Pariază şase la 
unu şi eu aleg iapa cea şargă. O guinee! 

Hibbs aruncă o ochire spre tablă, şi şopti răguşit: 

— Numai pen' 'mneata, dom! le căpitan, cinci la unu. O 
guinee zici. Pe Mary Jane. 

Glessing se întoarse. Era furios că nu era în Macao şi că 
scrisoarea promisă de Culum nu ajunsese la el. Dumnezeule 
din ceruri, se gândi el scos din minţi de îngrijorare, ar fi 
trebuit ca până acum să-mi fi spus şi el ceva. De ce naiba 
întârzie atât de mult? Ce naiba face nenorocitul ăla de 
Horatio? Iar o chinuie? 

Se îndreptă gânditor spre padoc şi-i văzu pe Struan şi 
Sergheiev mergând împreună, vru să pornească spre ei, 
dar îl zări pe Longstaff apropiindu-se şi nu se mai opri. 

— Înălţimea voastră, dumneavoastră pe care aţi pariat? 
întrebă Longstaff încântat. 

— Juganul, îi răspunse Sergheiev, sprijinindu-se în baston. 

Emoţia generală şi mirosul iute de cai îl înviorară, îl făcură 
să nu mai simtă chiar aşa de puternic durerile ce nu-l mai 
lăsau. Ar fi vrut să încalece şi el, dar îşi binecuvântă norocul 
de a fi supravieţuit rănii. Şi-l binecuvântă pe Struan. Ştia că 
fără intervenţia lui Struan ar fi fost mort. 

— Ei, înălţimea voastră, exclamă Shevaun, apropiindu-se 
la braţul lui Jeff Cooper, îmbrăcată în verde strălucitor, şi 


apărându-se de soare sub o umbreluţă oranj. Îmi spuneţi şi 
mie un pont? Le făcu onoarea unui zâmbet tuturor, mai ales 
lui Struan. 

— Juganul e cel mai bun cal, dar nu ştiu cine-i cel mai bun 
călăreț, Shevaun, îi răspunse Sergheiev. 

Shevaun cântări din ochi şi ea murgul cel mare, cu pielea 
lucioasă şi ochi mari. 

— Bietul animal! Dacă aş fi eu cal şi mi-ar fi făcut cineva ce 
i-au făcut lui, jur că n-aş mai mişca nici măcar un picior. 
Pentru nimeni. E o barbarie. 

Râseră cu toţii şi Shevaun împreună cu ei. 

— Tai-Pan, pariezi pe calul acela jugănit? 

— Nu ştiu, răspunse el preocupat de starea lui May-may. 
Aş merge, nu ştiu de ce, pe iapa cea tânără. Dar am să-mi 
aleg calul când o să fie toţi la poarta de pornire. 

Ea îl cercetă o clipă, întrebându-se dacă vorbea în 
parabole. 

— Hai să ne uităm mai de aproape la iapă, îi spuse Jeff, 
silindu-se să râdă. 

— De ce nu te duci, Jeff, dragule? Eu stau aici şi te aştept. 

— Vin şi eu, spuse Longstaff, fără să bage de seamă 
enervarea bruscă a lui Cooper. 

Cooper şovăi, apoi se îndepărtară amândoi. Când trecu pe 
lângă grupul format din Shevaun, Struan şi Sergheiev, 
Brock îşi ridică pălăria, dar nu se opri. Era încântat că 
Struan se hotărâse să nu participe ca jockeu la cursă, 
fiindcă lui nu-i prea plăcea să călărească, iar când îl 
provocase pe Struan o făcuse fără tragere de inimă. 
Dumnezeu să-l bată, îi trecu lui prin minte. 

— Înălţimea voastră, cum mai merge cu rana? se interesă 
Shevaun. 

— Bine. Sunt aproape din nou om întreg. Mulțumită Tai- 
Panului. 

— N-am nici un merit, îi răspunse Struan, stânjenit de 
laudele lui Sergheiev. 


Îl văzu pe Blore umblând prin padoc, antrenat într-o 
discuţie particulară cu Skinner. Mă întreb dacă am făcut 
bine pariind pe flăcăul ăsta, se întrebă el. 

— Sir, modestia vă vine bine, îi spuse Shevaun, şi-i făcu 
scurt o reverență plină de graţie. Nu se spune oare 
noblesse oblige? 

Struan băgă de seamă admiraţia nedisimulată a lui 
Sergheiev faţă de fată. 

— Înălţimea voastră, aveţi o navă frumoasă, spuse Struan. 

Nava rusească avea patru catarge, cinci sute de tone 
deplasament, numeroase tunuri. 

— Voi fi onorat să acceptaţi invitaţia de a o vizita să v-o 
prezinte căpitanul meu, îi spuse Sergheiev. Atunci poate 
vom putea discuta şi alte amănunte. Când sunteţi dispus! 

— Mulţumesc, mi-ar face plăcere. 

Struan ar mai fi continuat discuţia, dar Blore se repezi 
spre ei plin de praf şi sfârşit de oboseală. 

— Tai-Pan, suntem aproape gata să începem... Domnişoară 
Tillman, arătaţi... trăsnet,... bună ziua, Înălţimea voastră, 
spuse el dintr-o suflare. 'Toată lumea a pariat pe numărul 
patru din a patra cursă, da, da, am hotărât să încalec chiar 
eu calul,... Tai-Pan, am încercat armăsarul aseară. A muşcat 
zăbala, aşa că-l putem folosi la următoarea întrecere... 
Înălţimea voastră, lăsaţi-mă pe mine să vă conduc la locul 
dumneavoastră, fiindcă daţi semnalul de plecare în prima 
cursă. 

— Chiar eu? 

— Excelenţa sa nu v-a spus nimic? Fir-ar... vreau să spun, 
vreţi să ne faceţi onoarea de a începe? Niciodată nu 
muncise Blore din greu ca acum şi niciodată nu fusese mai 
sleit de puteri. Vreţi să mă urmaţi, vă rog? Şi-l conduse pe 
Sergheiev prin mulţime. 

— Bun băiat Blore ăsta, spuse Shevaun, bucuroasă că 
rămâne singură cu Struan în cele din urmă. De unde l-ai 
găsit? 


— El m-a găsit pe mine, îi răspunse Struan. Şi mă bucur că 
a izbutit să mă găsească. 

Atenţia îi fu atrasă de o ceartă izbucnită lângă unul din 
corturi. Un grup de soldaţi din cordonul de pază tocmai îl 
împingeau, să-l dea afară, pe un chinez. Pălăria culiului 
căzu şi, o dată cu ea, şi coada aceea lungă de chinez. 
Individul nu era altul decât Aristotle Quance. 

— Iartă-mă o secundă, spuse Struan, şi se grăbi într-acolo, 
ieşi dinaintea mărunţelului, îl acoperi cu masivitatea staturii 
sale. Flăcăi, e în regulă, e un prieten de-al meu, le spuse el 
soldaţilor. 

Aceştia ridicară din umeri şi se îndepărtară. 

— Tai-Pan, mii de ghiulele şi fulgere, izbucni Quance 
recăpătându-şi glasul şi punându-şi veşmintele jegoase în 
ordine. M-ai salvat cât ai clipi de la ananghie. Fii 
binecuvântat! 

Struan tufli din nou pălăria aceea de culi pe căpăţâna lui 
Quance şi-l trase după el în spatele unei margini de cort. 

— Ce naiba ţi-ai găsit să faci aici? îi şopti el. 

— Dumnezeule Cristoase, trebuia să văd şi eu cursele, îi 
spuse Quance, aşezându-şi pălăria în aşa fel încât coada de 
păr să-i cadă pe spinare. Şi voiam să mai vorbesc cu tine. 

— Nu-i acum momentul. Maureen e în mulţimea asta pe 
undeva. 

Quance se albi la faţă: 

— Dumnezeu mă aibă în paza lui! 

— Mda, dar habar n-am de ce-ar face-o Dumnezeu şi pe 
asta. Şi acum şterge-o de aici cât mai eşti în siguranţă. Am 
auzit că şi-a cumpărat bilete pentru drumul de întoarcere în 
ţară săptămâna viitoare. Dacă ar bănui numai... ei bine, n-ai 
decât să răspunzi numai tu cu propriul tău cap! 

— Tai-Pan, numai prima cursă, ei? se milogi Quance de el. 
Te rog. Şi am să-ţi dau nişte veşti. 

— Care? 

Spre consternarea lui Struan, Quance îi spuse ce-i făcuse 
Gorth prostituatei. 


— Cumplit! Biata fată e acum pe moarte. Iai-Pan, Gorth e 
nebun. Nebun de legat. 

— Dacă fata moare, trimite-mi vorbă. După aia... după aia 
am să văd eu ce-mi rămâne de făcut. Aristotle, mulţumesc. 
Şi mai bine ai şterge-o acum cât mai poţi. 

— Doar prima cursă? Ie rog, pentru numele lui 
Dumnezeu. Nici nu ştii ce înseamnă una ca asta pentru un 
biet bătrân ca mine. 

Struan se uită cu grijă în jur. Shevaun se prefăcea că nu-i 
bagă în seamă. Atunci îl observă pe Glessing care trecea 
prin apropiere. 

— Căpitane! 

Când îl recunoscu pe Quance ridică ochii spre cer. 

— Pe Zeus! Am crezut că erai de mult în mijlocul 
oceanului! 

— Fă-mi un serviciu, îi spuse Struan iute. Doamna Quance 
e mai încolo, dincolo de poarta de plecare. Vrei să ai grijă 
ca Aristotle să nu dea de necazuri şi nici peste ea? E mai 
bine să-l iei şi să vă duceţi colo! şi îi arătă locul unde 
mişunau chinezii. Lasă-l să urmărească prima cursă şi apoi 
ia-l şi du-l acasă. 

— Bineînţeles. Dumnezeule Cristoase, Aristotle, mă bucur 
că te văd, îi spuse Glessing, apoi se întoarse spre Struan. 
Culum ţi-a spus ceva? Sunt foarte îngrijorat din pricina 
domnişoarei Sinclair. 

— Nu, dar i-am spus lui Culum să se ducă s-o vadă de 
îndată ce soseşte. S-ar putea să primim veşti în orice clipă. 
Sunt sigur că se simte bine acum. 

— Sper şi eu. Mda, şi acum spuneţi-mi unde să-l duc pe 
Aristotle după cursă? 

— Doamna Fortheringill. 

— Pe Zeus! Aristotle, şi cum e pe-acolo? îl întrebă Glessing, 
curiozitatea făcându-l să-şi calce pe inimă. 

— Groaznic, fiul meu, ceva de spaima morţii! Aristotle îl 
apucă de braţ şi, cu voce răguşită, îi spuse: Nu poţi să 
închizi ochii o clipă, iar mâncarea e groaznică. Dimineaţa, la 


prânz, după-amiaza, de cină şi în loc de ceai nu ţi se dă 
decât fiertură. 'Tai-Pan, poţi să-mi împrumuţi şi mie nişte 
guinee? 

Struan mârâi şi se îndepărtă. 

— Ce-i aia fiertură, Aristotle? 

— E... ăăă... un fel de supă de ovăz. 

Struan se apropie de Shevaun. 

— Tai-Pan, vreun prieten de-al tău? 

— Shevaun, nu e politic să-i bagi în seamă pe unii prieteni. 

Ea îl lovi uşor peste braţ cu evantaiul. 

— Nu-i nevoie să-mi aminteşti mie de politică, Dirk. Mi-a 
fost dor de tine, adăugă ea blând. 

— Mda, făcu el, înțelegând că ar fi fost şi uşor şi înţelept să 
se căsătorească cu Shevaun; dar imposibil, din pricina lui 
May-may. De ce vrei tu să fii pictată nud? o întrebă el brusc, 
şi din fulgerarea ce-i trecu prin priviri ştiu că bănuiala lui 
fusese întemeiată. 

— Aristotle ţi-a spus? Vocea ei era lipsită de expresie. 

— Dumnezeule mare, nu. N-ar face niciodată una ca asta. 
Dar acum vreo câteva luni tipul ne-a cam luat peste picior. 
Se lăuda că are o comandă importantă. Pentru un nud. De 
ce? 

Fata roşi, îşi făcu vânt cu evantaiul şi apoi râse. 

— Şi Goya a pictat-o pe ducesa de Alba. De două ori, cred 
eu. Şi o omagiază toată lumea. 

Struan se înveseli şi în colţul ochilor i se iviră mici creţuri. 

— Shevaun, eşti un diavol. Chiar l-ai lăsat să... vadă tot 
subiectul? 

— O, din punctul lui de vedere a fost un fel de... licenţă 
poetică. Am discutat doar ideea a două portrete. Nu agreezi 
ideea? 

— Aş zice că unchiul tău şi... tatăl tău, dacă ar auzi de o 
idee atât de năstruşnică, ar sări în sus până-n nori, sau dacă 
cumva portretele ar nimeri în mâinile cui nu trebuie. 

— 'Tai-Pan, le-ai cumpăra? 

— Ca să le ascund? 


— Ca să te bucuri de ele. 

— Shevaun, eşti o fată foarte ciudată. 

— Poate pentru că mi-e silă de ipocrizie, şi-l privi 
cercetătoare. Ca şi ţie. 

— Da, dar tu eşti o fată într-o lume stăpânită de bărbaţi, şi 
unele lucruri n-ar trebui să le faci. 

— Există o mulţime de „anumite lucruri” pe care aş vrea 
să le fac! Izbucniră urale şi începu parada cailor. Shevaun 
se hotărî definitiv. Cred că am să părăsesc Asia. În două 
luni. 

— Sună ca o ameninţare. 

— Nu, Tai-Pan. M-am îndrăgostit, asta-i... dar mi-e dragă şi 
viaţa. Şi sunt de aceeaşi părere cu tine: momentul cel mai 
nimerit ca să-ţi alegi calul câştigător e atunci când sunt la 
poarta de pornire. Se jucă nervos cu evantaiul, rugându-se 
ca miza să justifice riscul. Tu pe care îl alegi? 

Struan nici nu se uită spre cai. 

— Mânza, Shevaun, spuse el calm. 

— Cum o cheamă? întrebă ea. 

— May-may, îi răspunse el, cu o lumină blândă în priviri. 

Evantaiul şovăi o clipă, apoi începu să se agite ca mai 
înainte. 

— Cursa nu-i niciodată pierdută decât atunci când 
câştigătorul e acceptat de juriu şi i se pune ghirlanda după 
gât. 

Fata zâmbi şi se îndepărtă cu capul sus, mai frumoasă ca 
oricând. Mânza pierdu cursa. Doar la un fir de păr. Daro 
pierdu totuşi. 

— Aşa de repede te-ai întors, Tai-Pan? îl întâmpină May- 
may slăbită. 

— Da, cursa asta m-a cam obosit, şi eram îngrijorat din 
pricina ta. 

— Am câştigat? 

EI clătină din cap. Ea oftă şi zâmbi. 

— Ei bine, nu conteşte. 

Albul ochilor ei era roşu, faţa cenuşie. 


— A fost doctorul? o întrebă Struan. 

— Încă nu. 

May-may se făcu covrig pe-o parte, dar poziţia asta nu-i 
uşură prea mult durerile. Dădu perna la o parte, dar nici 
asta nu o ajută prea mult, aşa că o aşeză din nou la loc. 

— Sărmana ta bătrână mamă e... bătrână, asta-i, spuse ea 
cu un zâmbet disperat. 

— Ce te doare, unde? 

— Nicăieri anume, peste tot. Dar dacă trag un somn bun, 
mă vindec de toate, nu conteşte. 

Îi masă gâtul şi spatele şi îşi interzise să se gândească la 
ceea ce nu trebuia să se gândească. Porunci să i se aducă 
ceai proaspăt, mâncare uşoară şi încercă s-o convingă să 
mănânce cât de cât, dar nu avea nici o poftă. La apusul 
soarelui intră Ah Sam şi-i spuse iute ceva. 

— Doctorul vine. Şi Gordon Chen, îi spuse May-may lui 
Struan. 

— Bun! făcu Struan, se ridică şi se întinse. 

Ah Sam se duse până la o lădiţă cu bijuterii şi scoase la 
iveală o statuetă de fildeş ce reprezenta o femeie goală 
aşezată pe-o parte. Spre uimirea lui Struan, May-may arătă 
spre diverse părţi ale statuetei şi-i vorbi pe îndelete lui Ah 
Sam. Aceasta dădu din cap că a înţeles şi ieşi. Struan se luă 
după ea uimit. 

Doctorul era un bătrânel cu o coadă lungă şi bine unsă cu 
ulei, cu o robă neagră şi uzată, nişte ochi limpezi şi câteva 
fire de păr cărunte ce-i apăruseră dintr-un neg pe faţă, 
degete lungi şi subţiri, dosul mâinilor slabe pline de vine 
vineţii. 

— 'Tai-Pan, îmi pare atât de rău, începu Gordon şi se înclină 
dinaintea lui o dată cu doctorul. Dumnealui e Kee Fa Tan, 
cel mai bun doctor din Tai Ping Shan. Am venit cât de 
repede s-a putut. 

— Mulţumesc. Atunci s-o luăm pe aici... 

Struan se opri brusc. Ah Sam se dusese la doctor, se 
înclinase adânc dinaintea lui şi-i arătă statueta, indicând 


anumite părţi ale ei, aşa cum făcuse May-may. Şi acum 
răspundea iute la întrebările doctorului. 

— Ce naiba fac acum? 

— Pune diagnosticul, îi spuse Gordon Chen, ascultând 
atent ce vorbeau Ah Sam şi doctorul. 

— Pe statuetă? 

— Da. N-ar fi cuviincios să o consulte pe doamnă dacă nu e 
absolut necesar, Tai-Pan. Ah Sam îi arată unde au apărut 
durerile. Ta rog, ai răbdare, sunt sigur că nu e ceva grav. 

Doctorul rămase tăcut cu ochii la statuetă. În cele din 
urmă ridică privirile spre Gordon şi-i spuse încet ceva. 

— Spune că nu e uşor de pus diagnosticul în cazul ăsta. Cu 
îngăduinţa dumneavoastră, ar vrea s-o examineze pe 
doamna. 

Arzând de nerăbdare, Struan îi conduse în dormitor. May- 
may lăsase draperiile care înconjurau patul şi nu se mai 
vedea decât ca o umbră discretă în spatele lor. Doctorul se 
duse la patul lui May-may şi din nou rămase tăcut. După 
câteva minute vorbi încet. Ascultătoare, May-may scoase 
mâna stângă printre draperii. Doctorul îi luă mâna şi o 
cercetă foarte atent. Apoi puse degetele pe arteră să ia 
pulsul şi închise ochii. Începu s-o lovească uşor pe mână cu 
degetele. Minutele treceau. Degetele loveau uşor mai 
departe, ca şi cum ar fi căutat ceva aproape imposibil de 
găsit. 

— Acum ce-i mai face? întrebă Struan nerăbdător. 

— Îi ascultă pulsul, sir, îi şopti Gordon. Trebuie să păstrăm 
foarte multă linişte. La fiecare încheietură a mâinii sunt 
nouă feluri de puls. Trei la suprafaţă, trei mai înăuntru şi 
trei adânc de tot. Acestea îi spun doctorului care-i cauza 
bolii. 'Tai-Pan, te rog fii liniştit. E tare greu să asculţi cu 
degetele. 

Degetele continuau să lovească uşor pielea. Altceva nu se 
mai auzea în întreaga cabină. Ah Sam şi Gordon urmăreau 
vrăjiţi. Struan se foia neliniştit, dar nu făcea nici un zgomot. 
Doctorul părea să fi căzut într-o transă mistică. Apoi 


deodată, de parcă ar fi dat de o pradă care se ascunsese 
până atunci, degetele încetară să mai lovească şi apăsară 
puternic. Preţ de un minut rămase încremenit ca o statuie. 
Apoi aşeză mâna lui May-may pe cuvertură şi luă 
încheietura dreptei şi repetă acelaşi ritual. lar după alte 
lungi minute, degetele îşi încetară bătăile deodată. Doctorul 
deschise ochii, oftă şi lăsă şi mâna asta pe cuvertură. Le 
făcu semn lui Gordon Chen şi lui Struan. Gordon închise uşa 
în urma lor. Apoi doctorul râse stăpânit şi începu să 
vorbească iute şi liniştit. Gordon Chen făcu ochii mari. 

— Ce-i? spuse Struan tăios. 

— Tai-Pan, n-am ştiut că mama are un prunc în ea. 

Gordon se întoarse din nou spre doctor, puse o întrebare, 
doctorul îi răspunse pe îndelete. Apoi se lăsă linişte. 

— Ei, ce naiba spune? 

Gordon îl privi şi încercă să pară liniştit, dar fără nici un 
succes. 

— Spune că mama e foarte bolnavă, Iai-Pan. O otravă a 
intrat în sângele ei prin mădularele de jos. Otrava asta s-a 
oprit la ficat, şi ficatul ei e acum... - căută cuvântul - 
dereglat. În curând o să apară şi febra, febră rea de tot. 
Tare rea. Apoi o să vină trei, patru zile liniştite şi iar febră. 
Şi iar. 

— Malarie? Frigurile din Happy Valley. 

Gordon se întoarse şi-l întrebă pe doctor. 

— Zice că da. 

— Toată lumea ştie că de vină-s miasmele nopţii, nu 
otrăvuri care să pătrundă prin piele, Cristoase! se repezi 
Struan la el. De săptămâni de zile e plecată de acolo! 

Gordon ridică din umeri. 

— Tai-Pan, nu-ţi spun decât ce spune el. Eu nu-s docto: Dar 
aş avea mare încredere în doctorul ăsta... cred că ar trebui 
să ai încredere în el. 

— Şi care-i leacul? 

Gordon îl întrebă pe doctor. 


— Tai-Pan, uite ce spune: Am tratat câţiva din cei care au 
suferit de frigurile din Happy Valley. Cei care şi-au revenit 
au fost toţi bărbaţi puternici, care au luat un anumit leac 
înainte de cea de-a treia criză de friguri. Dar pacienta, e 
femeie şi deşi are numai douăzeci şi unu de ani şie 
puternică, cu un spirit aprins, toată vlaga ei se duce în 
pruncul care-i de şase luni în pântecele ei. Gordon se opri 
stânjenit. Se teme pentru viaţa doamnei şi a copilului. 

— Spune-i să aducă leacul şi s-o trateze acum. Nu după 
alte crize. 

— Sir, aici e necazul. Nu poate. Nu mai are nici un pic din 
leacul acela. 

— Cristoase, atunci spune-i să se ducă şi să facă rost. 

— Tai-Pan, nu se mai găseşte deloc în Hong Kong, e 
convins de asta. 

Struan se întunecă la faţă. 

— Trebuie să mai fie. Spune-i să facă rost... indiferent cât 
ar costa. 

— Tai-Pan, doar a... 

— Cristoase! Spune-i! 

Urmă din nou un schimb de replici. 

— Zice că în Hong Kong nu se mai găseşte deloc. Nu se 
găseşte nici în Macao şi nici la Canton. Leacul acesta e făcut 
din scoarţa unui copac ce se găseşte foarte rar şi creşte pe 
undeva în Mările Sudului, sau pe tărâmurile de dincolo de 
ocean. Puţinul leac pe care-l avea i-a rămas de la tatăl lui, 
care era tot doctor, şi care l-a dobândit şi el de la tatăl lui. 
Gordon adăugă disperat: E convins că nu se mai găseşte 
nicăieri. 

— Douăzeci de mii de taeli de argint dacă o vindecă. 

Gordon făcu ochii mari. Rămase o clipă pe gânduri şi apoi 
îi vorbi agitat doctorului. Amândoi făcură o plecăciune şi 
ieşiră în grabă. Struan îşi scoase batista. Îşi şterse sudoarea 
de pe faţă şi se întoarse în dormitor. 

— Heya, Tai-Pan, îi spuse May-may cu o voce şi mai pierită. 
Ei, care-i joss-ul meu de-acum? 


— S-au dus să aducă un leac anume care are să te 
vindece. Nu trebuie să-ţi mai faci nici un fel de griji. 

O aşeză cum se pricepu el mai bine între aşternuturi, cu 
mintea chinuită de îngrijorare. Apoi dădu o fugă până la 
nava amiral ca să-l întrebe pe principalul medic maritim 
despre scoarţa aceea de copac. 

— Dragul meu domn Struan, e vorba doar de un vechi leac 
băbesc. Există o poveste despre contesa Cinchon, soţia 
viceregelui spaniol din Peru, care ar fi adus în Europa o 
scoarță de copac din America de Sud, în secolul al 
şaptesprezecelea. Era cunoscută sub denumirea de scoarţa 
iezuiţilor, şi uneori de scoarță de cinchona. Se zicea că dacă 
era măcinată şi luată cu apă putea vindeca frigurile. S-a 
încercat în India şi n-a dat rezultate deloc. N-are nici o 
valoare. Afurisiţii de papistaşi ar fi în stare să zică orice, 
numai să mai dobândească nişte convertiți. 

— De unde naiba să fac eu rost de nişte scoarță din asta? 

— Dragul meu domn, chiar nu ştiu deloc. Din Peru 
bănuiesc. Dar de ce sunteţi atât de alarmat? Queen's Town 
a fost abandonat. Şi dacă nu respiri miasmele nopţii de 
acolo nu e nici un pericol. 

— Un prieten s-a îmbolnăvit de malarie. 

— Ah, atunci recomand o severă curăţire a intestinelor cu 
calomel. Cât mai repede posibil. Eu nu pot să promit nimic. 
Dar să-i luăm imediat sânge cu lipitori. 

Struan încercă apoi la principalul medic al armatei, şi apoi 
pe rând şi la rând ceilalţi doctori mai mici în grad atât din 
cadrul militarilor cât şi civili. Şi toţi i-au spus acelaşi lucru. 
Apoi Struan îşi aminti că Wilf Tillman mai era încă în viaţă. 
Se grăbi să ajungă la nava depozit a firmei Cooper şi 
Tillman. 

Şi în vreme ce Struan întreba din doctor în doctor, Gordon 
Chen se grăbi să ajungă la Tai Ping Shan, unde-i convocă pe 
cei zece conducători ai Triadei subalterni ai lui. Apoi aceştia 
se duseră la rândul lor la cartierele lor generale şi-i 
convocară pe cei zece conducători din subordinea lor. Şi 


vestea se răspândi cu o viteză de necrezut: vestea că 
trebuia să se găsească scoarţa unui anumit copac. Prin 
sampane, prin jonci, se lăţi vestea până în portul Wowloon şi 
curând se întinse prin cătune şi sate, prin orăşele şi mari 
aşezări. În susul coastei, în josul coastei, în interiorul 
continentului. Curând toţi chinezii din Hong Kong, ce 
aparţineau Triadei sau nu, ştiau că avea mare căutare o 
anumită coajă de copac rar. Nu ştiau cine are nevoie de ea, 
şi nici pentru ce, ci numai că se oferea o mare recompensă 
pentru asta. Şi vestea asta ajunse şi la agenţii ce erau 
împotriva Triadei, agenţi ai mandarinilor. Şi ei începură să 
caute scoarţa aceea, şi nu numai din dorinţa de a obţine 
răsplata: ştiau acum că o bucăţică din coaja aceea de copac 
îi putea da de gol pe conducătorii Triadei. 

— lartă-mă, Wilf, că am venit neinvitat. Am... Struan se 
opri, alarmat de înfăţişarea lui Tillman. 

Tillman era rezemat de o pernă pătată de sudoare, cu o 
faţă de mort, aducând la culoare cu o cârpă veche şi 
nespălată, cu albul ochilor de un galben murdar. 

— Intră, îngăimă el cu o voce abia auzită. 

Şi Struan băgă de seamă că Tillman, care avusese nişte 
dinţi sănătoşi, puternici şi albi, era acum ştirb de tot. 

— Ce-ai păţit, de ce ţi-au căzut dinţii? 

— Calomelul. Pe unii îi dărâmă în chipul ăsta... 

Vocea-i fonfăită abia se înţelegea. În ochi îi apăru o lucire 
ciudată. 

— 'Te aşteptam. Răspunsul meu e nu! 

— Cum? 

— Nu. Pur şi simplu nu! Glasul îi răsună mai puternic. Eu 
sunt tutorele ei şi n-o să se mărite niciodată cu tine. 

— N-am venit să-ţi cer mâna fetei. Am venit doar să văd 
cum te mai simţi şi cum ai suportat malaria. 

— Nu te cred! şi Tillman ridică glasul cuprins de isterie. 
Speri tu că am să mor, dar degeaba! 

— E ridicol! De ce să-ţi doresc moartea? 


Sleit de puteri, Tillman izbuti să ridice clopoţelul ce zăcea 
pe aşternut şi sună din el. Uşa se deschise şi intră un negru 
uriaş, sclavul personal al lui Tillman, în picioarele goale. 

— Jebidiah, roagă-l pe conaşul Cooper şi pe domnişoara să 
vină imediat aici. 

Jebidiah dădu din cap şi ieşi. 

— Wilf, tot te mai ocupi cu negoţul de oameni? 

— Jebidiah e mulţumit aşa cum e, blestemat să fii tu! Tu ai 
căile tale, noi ale noastre, bătu-te-ar Dumnezeu de porc! 

— Pe tine să te bată şi apucăturile voastre, negustor 
afurisit de oameni ce eşti! 

În amintirea lui Struan apăru deodată cea de-a doua navă 
pe care fusese îmbarcat, şi chiar şi acum din când în când, 
mai avea coşmaruri şi visa că e tot la bordul ei. Cu banii 
câştigaţi din indemnizaţiile primite după Trafalgar, reuşise 
să se răscumpere din armată, şi se angajase ca băiat de 
cabină pe o navă comercială engleză care făcea Atlanticul. 
Abia când ajunseseră departe în larg descoperise el că era 
vorba de o navă care se ocupa cu traficul ilicit de sclavi, şi 
se îndrepta spre Dakar pentru a lua sclavi, urmând apoi a 
naviga prin Atlanticul de Sud, latitudinea cailor până la 
Savannah purtând în cală bărbaţi, femei şi copii claie peste 
grămadă ca nişte viermi. Strigătele şi gemetele 
muribunzilor îi împuiau urechile, duhoarea de acolo îl 
înăbuşea, şi asta săptămâni în şir. Era doar un puşti de opt 
ani, neajutorat. La Savannah a fugit de pe navă. A fost 
singura navă de pe care a fugit vreodată în toată viaţa lui. 

— Eşti mai rău decât negustorii ceilalţi de sclavi, îi spuse el 
cu voce răguşită, îi cumperi ca un negustor de carne vie, îi 
scoţi la mezat şi aduni profiturile. Am văzut şi eu cum arată 
o piaţă de sclavi. 

— Îi tratăm bine! strigă piţigăiat Tillman. Sunt doar nişte 
amărâţi de sălbatici, iar noi le înlesnim o viaţă mai bună. 
Aşa facem! Faţa i se schimonosi, se lăsă pe spate şi se chinui 
să-şi adune puterile, cu atât mai disperat când vedea 
vitalitatea şi sănătatea lui Struan. În vreme ce el trăgea să 


moară. Dar n-ai să profiţi şi tu de moartea mea, Dumnezeu 
să te pedepsească pentru veşnicie. 

Struan se întoarse spre uşă. 

— Mai bine stai şi tu. Ceea ce am eu de spus te priveşte şi 
pe tine. 

— Nimic din ce-ai putea să spui nu mă priveşte! 

— Îmi spui tu mie că-s negustor de negri? Dar tu cum ţi-ai 
cumpărat amanta aia a ta, ipocrit blestemat ce eşti. 

Uşa se deschise brusc şi Cooper dădu buzna înăuntru. 

— Ah, hello, Tai-Pan. N-am ştiut că eşti la bord. 

— Hello, Jeff, spuse Struan, abia putându-şi stăpâni 
enervarea. 

Cooper se uită la Tillman. 

— Wilf, ce s-a întâmplat? 

— Am vrut să vă văd pe tine şi pe nepoată-mea. 

Shevaun intră în încăpere şi se opri brusc, surprinsă. 

— Hello, Tai-Pan. Unchiule, te simţi bine? 

— Nu, copile. Mă simt foarte rău. 

— Wilf, ce s-a întâmplat? întrebă din nou Cooper. 

Tillman tuşi sfârşit. 

— Tai-Panul a venit să ne viziteze. Am socotit că a venit 
vremea să rezolvăm o problemă importantă. Mâine o să am 
alt atac de friguri şi cred că... da, privirile lui fără vlagă se 
întoarseră spre Shevaun - sunt onorat să-ţi comunic că Jeff 
ţi-a cerut în mod oficial mâna şi eu am acceptat cererea lui 
bucuros. 

Shevaun se albi la faţă. 

— Deocamdată nu vreau să mă mărit. 

— Am cântărit totul cu mare grijă... 

— Nu mă mărit! 

Cu mare efort, Tillman se ridică într-un cot. 

— Ei, doar o să mă asculţi o dată! ţipă el, mânia dându-i 
parcă puteri. Sunt tutorele tău legal. De luni de zile 
corespondez cu tatăl tău. Tatăl tău a fost în mod oficial de 
acord cu această căsătorie dacă şi eu sunt de acord în mod 


oficial că aceasta e în folosul tău. lar eu am hotărât că e în 
folosul tău! Aşa că... 

— Dar eu n-am hotărât acelaşi lucru, unchiule. Suntem în 
secolul nouăsprezece, nu în Evul Mediu. Deocamdată nu 
doresc să mă căsătoresc. 

— Dorinţele tale nu mă privesc, şi ai dreptate: suntem în 
secolul al nouăsprezecelea. Eşti logodită de-acum! Şi te vei 
mărita! Speranţele tatălui tău şi ale mele au fost că în 
timpul vizitei tale aici în Asia, Jeff ne va face onoarea să te 
ceară. Şi te-a cerut! Tillman se lăsă pe spate sfârşit. E cea 
mai bună căsătorie. Şi cu asta am terminat! 

Cooper se apropie de Shevaun. 

— Shevaun, dragă. Doar cunoşti sentimentele mele. Dar n- 
am ştiut că Wilf a... am sperat că, ei... 

Fata se trase înapoi şi atunci dădu cu ochii iar de Struan. 

— Tai-Pan! Spune-i unchiului meu şi tu! Spune-i că nu 
poate face una ca asta... nu mă poate logodi aşa, spune-i că 
nu poate! 

— Shevaun, câţi ani ai? o întrebă Struan. 

— Douăzeci. 

— Dacă tatăl tău e de acord şi unchiul tău la fel, atunci n-ai 
de ales! Se uită la Tillman. Presupun că ai acordul acesta în 
scris, da? 

Tillman făcu semn spre birou. 

— Scrisoarea e acolo. Deşi pe tine nu te priveşte, la naiba! 

— Shevaun, aşa-i legea. Eşti minoră şi trebuie să te supui 
voinţei tatălui tău. Struan se întoarse mâhnit spre uşă să 
plece, dar Shevaun îl opri. 

— Dar ştii tu de ce mă vând ei în felul ăsta? izbucni ea. 

— Fato, ţine-ţi gura! ţipă Tillman. De când ai venit aici 
numai necazuri ai adus cu tine, dar a venit timpul să înveţi 
şi tu bunele purtări şi respectul pentru cei mai în vârstă 
decât tine şi mai înţelepţi ca tine. 

— Sunt vândută pentru nişte acţiuni! spuse ea cu 
amărăciune. Acţiuni ale firmei Cooper-Tillman. 

— Nu-i adevărat! îngăimă Tillman cu o faţă cadaverică. 


— Shevaun, eşti surmenată, începu Cooper disperat. Poate 
din cauză că totul s-a întâmplat aşa pe neaşteptate... 

Struan dădu să treacă de ea, dar Shevaun se agăţă de el. 

— Tai-Pan, aşteaptă puţin. A fost o înţelegere între ei. Eu 
ştiu cum îi merge mintea unui politician. Politica e o afacere 
costisitoare! 

— Ţine-ţi gura! ţipă Tillman, apoi gemu de durere şi se 
prăbuşi pe pernă. 

— Fără veniturile de aici, se grăbi ea să adauge, tata nu şi- 
ar mai putea îngădui să fie senator. Unchiul e fratele cel 
mai mare, şi dacă unchiul moare, atunci Cooper poate să 
cumpere toate acţiunile la valoarea lor nominală şi atunci... 

— Shevaun, o întrerupse Cooper tăios. Asta n-are nici o 
legătură cu dragostea mea pentru tine. Ce-ţi închipui că 
sunt? 

— Jeff, fii cinstit. E adevărat ce-am spus, da? În legătură cu 
valoarea nominală? 

— Da, răspunse Cooper după o pauză stânjenită. Pot să 
cumpăr acţiunile Tillman în aceste condiţii. Dar n-am făcut 
o înţelegere în ce te priveşte. Doar nu cumpăr sclavi. Te 
iubesc. Vreau să fii soţia mea. 

— Şi dacă nu voi fi soţia ta, atunci n-ai să răscumperi 
acţiunile unchiului? 

— Nu ştiu. Am să hotărăsc asta când va fi momentul. Şi 
unchiul tău putea să cumpere acţiunile mele dacă eu 
muream înaintea lui. 

Shevaun se întoarse spre Struan. 

— Tai-Pan, te rog cumpără-mă tu! 

— Fetiţo, nu pot. Şi nu cred că Jeff te cumpără. Ştiu că te 
iubeşte. 

— Te rog, cumpără-mă! spuse ea disperată. 

— Fetiţo, nu pot. E împotriva legii. 

— Nu, nu e! începu să plângă nestăpânit. 

Chinuit, Cooper o cuprinse cu braţul. 

Când se întoarse pe Resting Cloud, văzu că May-may se 
zvârcolea prin somn. În timp ce o privea, se întrebă chinuit 


ce să facă în privinţa lui Gorth şi a lui Culum. Ştia că trebuia 
să plece la Macao imediat. Dar nu înainte ca May-may să se 
facă bine... O, Doamne, vindec-o! Să trimit China Cloud şi 
pe Orlov poate pe Mauss? Sau să aştept? l-am spus lui 
Culum să fie atent şi să se păzească, dar o să mă asculte? O, 
Dumnezeule Cristoase, ajut-o pe May-may! 

La miezul nopţii se auzi o bătaie în uşă. 

— Da? 

Lim Din intră neauzit. Se uită la May-may şi apoi oftă. 

— Una stăpân mare umflat vine la Tai-Pan, vede la el, 
poate? Heya? 

Pe Struan îl dureau umerii şi spatele. Îşi simţea capul greu 
în vreme ce urca scara spre cabina lui de pe puntea de 
deasupra. 

— Tai-Pan, iartă-mă că vin şi neinvitat, şi atât de târziu, îl 
întâmpină Morley Skinner, ridicându-se masiv şi gras de pe 
fotoliu. Dar e destul de important motivul care mă aduce 
acum. 

— Totdeauna am fost încântat să întâlnesc presa, domnule 
Skinner. la loc. Bei ceva? 

Încercă să nu se mai gândească la May-may şi făcu un 
efort să-şi adune gândurile, ştiind că nu era vorba de o 
vizită protocolară. 

— Mulţumesc. Whisky. 

Skinner reţinu imediat interiorul luxos al acelei cabine 
spaţioase: covoare verzi, chinezeşti, podeaua curată şi 
proaspăt spălată, fotolii şi canapele, mirosul de piele bine 
întreţinută, de sare şi cânepă, ca şi izul dulceag de opiu din 
calele de dedesubt. Lămpile cu ulei, bine potrivite, 
împrăştiau o lumină puternică, lăsând în umbră grinzile 
punţii principale de deasupra. Şi o compară în gând cu 
vizuina lui din Hong Kong - o cămăruţă neîngrijită, murdară 
şi împuţită, aflată deasupra sălii mari ce adăpostea 
tipografia ziarului. 

— Frumos din partea ta că mă primeşti atât de târziu. 

Struan ridică paharul: 


— Sănătate. 

— Da, sănătate. O urare cât se poate de potrivită în aceste 
zile nenorocite. Cu malaria asta şi cu toate celelalte! Ochii 
lui mici de purcel luciră tăios. Am auzit că ai un prieten 
bolnav de malarie. 

— Ştii de unde aş putea găsi nişte cinchona? 

Skinner clătină din cap. 

— Nu, Tai-Pan. Din tot ce-am citit reiese că e o poveste 
leacul ăsta. O legendă. Scoase un şpalt din săptămânalul 
Oriental Times şi i-l întinse lui Struan. Am socotit că poate 
vrei să citeşti editorialul cu întrecerile de azi. Mâine scot o 
ediţie specială. 

— Mulţumesc. De asta ai venit să mă vezi? 

— Nu, sir! Skinner dădu însetat pe gât whisky-ul şi se uită 
lung la paharul gol. 

— Dacă mai vrei unul, serveşte-te singur. 

— Mulţumesc! Skinner se îndreptă greoi spre sticla cu 
băutură, fesele de elefant tremurându-i. Domnule Struan, 
aş vrea şi eu să arăt ca tine. 

— Atunci nu mai mânca atât de mult. 

Skinner râse. 

— Mâncatul n-are nici o legătură cu îngrăşatul. Ori eşti din 
fire gras, ori nu eşti. Unul dintre lucrurile acelea pe care 
bunul Dumnezeu le hotărăşte încă de la naştere. Totdeauna 
am fost dolofan. Îşi umplu paharul şi se întoarse la locul lui. 
Aseară am intrat în posesia unei informaţii. Nu pot să 
dezvălui sursa, dar vreau să discut problema înainte de ao 
publica. 

Ce stârv ai mai adulmecat, prietenul meu? se gândi 
Struan. Şi sunt atâtea prin preajmă. Sper însă să fie vorba 
de cel nimerit. 

— Mda, eu sunt proprietarul ziarului Oriental Times. Din 
câte cunosc până acum, numai eu şi cu tine ştim treaba 
asta. Dar nu ţi-am condiţionat niciodată ce să publici şi ce 
nu. Tu eşti redactorul şef, ba chiar şi redactorul său. Eşti pe 
deplin răspunzător de ce faci, şi dacă publici o calomnie, 


atunci vei fi dat numai tu în judecată. De cel pe care l-ai 
calomniat. 

— Da, domnule Struan. Şi apreciez în mod deosebit totala 
libertate pe care mi-ai acordat-o, şi ochii păreau să se 
scufunde şi mai mult în grăsimea fiinţei lui. Şi libertatea 
înseamnă responsabilitate... faţă de tine însuţi, faţă de ziar, 
faţă de societate. Şi nu neapărat în ordinea asta. Dar de 
data asta e vorba de ceva cu totul deosebit... cum să zic?... 
implicaţiile sunt cu bătaie lungă. 

Scoase la iveală un petec de hârtie. Era acoperit cu 
hieroglifele unui scris în mare viteză pe care numai el le 
putea descifra. Ridică ochii. 

— Tratatul de la Chuenpi a fost repudiat de Coroană, şi o 
dată cu el şi Hong Kong-ul. 

— Domnule Skinner, e o glumă? şi Struan se întrebă cât de 
convingător reuşise să fie Blore. 

Flăcăule, ai jucat mizând corect? se întrebă el. Băiatul ăsta 
ştiu că are simţul umorului: armăsarul a muşcat zăbala! 
Gloaba ar fi fost mai corect. 

— Nu, sir, replică Skinner. Mai bine ar fi să citesc. 

Şi citi, aproape cuvânt cu cuvânt, ce scrisese Sir Charles 
Crosse, adică ceea ce-i spusese Struan lui Blore să-i 
şoptească la ureche lui Skinner. Struan hotărâse că Skinner 
era omul nimerit să-i stârnească pe toţi negustorii, făcându- 
i să se indigneze aşa încât, toţi, fiecare în felul său, să 
refuze ca Hong Kong-ul să piară, şi să se agite aşa cum se 
agitaseră cu ani în urmă, reuşind în cele din urmă să 
copleşească cu totul Compania Indiilor de Est. 

— Nu cred o iotă. 

— Tai-Pan, eu aş zice că trebuie să crezi, şi Skinner îşi goli 
din nou paharul. Pot să-mi mai torn? 

— Bineînţeles. Ia sticla lângă tine. În felul ăsta nu mai eşti 
nevoit să te duci şi să te întorci. Cine ţi-a vândut informaţia 
asta? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Şi dacă totuşi insist? 


— Nici aşa n-am să-ţi spun. Asta ar însemna să-mi distrug 
viitorul carierei mele de gazetar. În meseria asta etica e 
foarte importantă. 

Struan îl puse la încercare. 

— Un gazetar trebuie să aibă şi o gazetă, îi spuse el de-a 
dreptul. 

— Adevărat. Asta-i miza pentru care mi-am permis să 
risc... destăinuindu-ţi ce-am aflat. Dar chiar dacă pui 
problema în felul ăsta, tot nu-ţi spun. 

— Eşti sigur că e adevărat? 

— Nu. Dar cred că este. 

— Când a fost expediată scrisoarea asta? îl întrebă Struan. 

— 27 aprilie. 

— Şi tu chiar crezi că putea ajunge aici atât de repede? 
Ridicol! 

— Şi eu am spus la fel. Şi totuşi cred că informaţia e 
adevărată. 

— Dacă e adevărată suntem ruinaţi! 

— S-ar putea, replică Skinner. 

— Nu s-ar putea, cu siguranţă. 

— Ai uitat puterea pe care o au presa şi forţa unită a 
negustorilor? 

— Împotriva secretarului cu probleme externe nu avem 
nici o putere. Iar timpul lucrează împotriva noastră. Ai de 
gând să publici povestea asta? 

— Da. La momentul potrivit. 

Struan mişcă paharul şi urmări cum scăpăra lumina pe 
marginea lui răsfrântă. 

— Eu îţi spun că atunci când o să publici vestea o să se 
declanşeze o panică cumplită. lar Longstaff o să te zgâlţâie 
bine de tot. 

— Domnule Struan, asta nu mă sperie deloc. 

Skinner era descumpănit: Struan nu reacţiona aşa cum se 
aştepta el. Doar dacă nu cumva Iai-Panul ştie de tărăşenia 
asta dinainte, îşi spuse el pentru a suta oară. Dar n-ar fi 
avut nici un rost să-l trimită el pe Blore la mine. Blore a 


sosit acum o săptămână, iar în timpul ăsta Tai-Panul a 
investit mii de taeli de argint cu nemiluita în Hong Kong. Ar 
fi gestul unui maniac dacă ar fi aşa. Atunci pentru cine 
servise Blore drept curier? Brock? Nu prea. Fiindcă şi el a 
cheltuit pe insula asta la fel de generos ca şi Iai-Pan. S-ar 
putea să fie vorba de amiral, sau de general... sau de 
Monsey. Cine în afară de Monsey poate avea legături atât 
de suspuse? Cine, în afară de Monsey, îl urăşte pe Longstaff 
şi-i vânează postul? Dar cine în afară de Monsey e interesat 
ca Hong Kong-ul să iasă la lumină? Pentru că fără un Hong 
Kong prosper, Monsey nu poate avea nici un viitor în corpul 
diplomatic. 

— Pare că Hong Kong-ul e îngropat de-acum. Şi toţi banii 
şi tot efortul pe care le-ai investit în Hong Kong... toţi le-am 
investit... s-au dus de râpă. 

— Hong Kong-ul nu poate fi terminat aşa. Fără insula asta, 
toate celelalte porturi de pe continent pe care o să le 
stăpânim n-au nici o valoare. 

— Ştiu, sir. Ştim cu toţii asta. 

— Mda. Dar secretarul cu afaceri externe crede cu totul 
altfel. De ce? Mă întreb de ce. Şi noi ce-am mai putea face? 
Cum să-l convingi de adevăr? Cum? 

Skinner era un partizan la fel de zelos ca şi Struan în 
privinţa Hong Kong-ului. Fără Hong Kong nu există Nobila 
Casă. lar fără Nobila Casă n-ar exista Oriental Times şi nici 
redactorul său şef. 

— Poate că nici nu trebuie să ne chinuim să-l convingem 
pe amărâtul ăla, spuse el scurt, cu o lucire tăioasă în priviri. 

— Cum? 

— Amărâtul ăla n-o să rămână nici el la putere în vecii 
vecilor. 

Struan deveni şi mai interesat de ce auzea. O idee nouă şi 
neaşteptată. Skinner citea ca un apucat totul, toate ziarele 
şi periodicele, unul dintre cei mai informaţi în domeniul 
celor publicate despre viaţa parlamentară. În acelaşi timp, 
având o memorie extraordinară şi fiind vital interesat să 


afle amănunte din viaţa oamenilor, Skinner avea multiple 
surse de informaţii. 

— Crezi că există vreo şansă ca acest guvern să se 
remanieze? 

— Pun pariu pe bani buni că Sir Robert Peel şi 
conservatorii au să-i dea peste cap pe cei din partidul whigi- 
lor încă anul ăsta. 

— E un pariu al naibii de periculos. Eu aş paria cu tine. 

— Aveţi curajul să pariaţi pe dreptul de proprietate asupra 
ziarului Oriental Times susţinând că cei din partidul 
whigilor nu vor cădea încă anul ăsta şi că nici Coroana nu 
va păstra Hong Kong-ul? 

Struan înţelese că un astfel de pariu îl va face pe Skinner 
să treacă cu totul de partea ideilor lui, iar ziarul ar fi un 
preţ mic pentru atingerea acestui scop. Dar dacă ar fi 
acceptat prea iute s-ar fi dat în vileag. 

— Nu ai nici o şansă să câştigi pariul ăsta. 

— Domnule Struan, ba am. Iarna trecută, în ţară, a fost 
una dintre cele mai nenorocite din câte s-au cunoscut, atât 
economic, cât şi industrial. Şomajul s-a întins ceva de 
necrezut. Recoltele au fost groaznice. Ştii că pâinea a ajuns 
la un şiling şi doi penny, după cum reiese din ziarele aduse 
cu ultima poştă? Zahărul cubic costă opt penny o livră, 
ceaiul şapte şilingi şi opt penny, un calup de săpun nouă 
penny, ouăle patru şilingi duzina, cartofii un şiling livra, 
şunca trei şilingi şi şase penny livra. Şi acum să luăm 
salariile. Meşteşugarii de toate felurile, cărămidarii, cei ce 
toarnă plumb, dulgherii - cel mult şaptesprezece şilingi şi 
şase pennny pe săptămână după şaizeci şi patru de ore de 
muncă; cei ce muncesc în agricultură - nouă şilingi pe 
săptămână, şi numai Dumnezeu mai ştie câte ore muncesc; 
muncitorii din fabrici, în jur de cincisprezece şilingi, şi toate 
astea doar atunci când găsesc de lucru. Dumnezeule, 
domnule Struan, trăieşti în creierul munţilor, departe, şi ai 
parte de o avere de necrezut, încât îţi poţi îngădui să arunci 
o mie de guinee unei fetiţe doar pentru că şi-a făcut o 


rochiţă drăguță. Aşa că nu ştii, nu poţi să ştii, dar unul din 
unsprezece oameni în Anglia e sărac lipit. La Stockton 
aproape o mie de persoane câştigau mai puţin de doi şilingi 
pe săptămână anul trecut. Treizeci de mii în Leeds mai 
puţin de un şiling. Aproape toată lumea moare de foame şi 
suntem națiunea cea mai bogată din lume. Cei din partidul 
whigilor stau cu capetele vârâte în nădragi şi nu vor să vadă 
ceea ce vede toată lumea - că e groaznic de nedrept. În 
privinţa chartiştilor n-au făcut nimic, decât au tot ţinut-o 
sus şi tare că sunt nişte anarhişti. Nu vor să ştie de 
condiţiile cumplite din întreprinderi şi fabrici. Dumnezeule 
Cristoase, copii de şase şi şapte ani muncesc câte 
douăsprezece ore pe zi, la fel ca şi femeile, iar mâna lor de 
lucru e ieftină, şi din cauza lor bărbaţii nu au de lucru. De 
ce-ar face whigii ceva pentru ei? Doar ale lor sunt cele mai 
multe întreprinderi şi fabrici. Iar banul e Dumnezeul lor, să 
adune mulţi, cât mai mulţi mereu, şi ducă-se la dracu! toţi 
ceilalţi. Whigii nu vor să vadă nici problema irlandeză. 
Dumnezeule, acolo anul trecut a dat peste ei foametea şi 
dacă mai au parte de una la fel şi anul ăsta, se scoală toată 
Irlanda din nou, şi ar cam fi vremea. Whigii n-au ridicat un 
deget pentru reformarea sistemului bancar. Şi de ce-ar 
face-o? Ale lor sunt şi băncile! Aminteşte-ţi ce ghinion te-a 
păscut cu banca! Dacă am avea o lege ca lumea, care să ne 
apere depunerile în faţa blestematelor de maşinaţiuni ale 
blestemaţilor de whigi! Skinner se opri cu un efort, bărbia îi 
tremura, se înroşise la faţă. lartă-mă, nu aveam de gând să 
ţin un discurs. Bineînţeles că whigii trebuie să renunţe şi să 
plece. Aş spune că dacă nu pleacă de la cârmă în 
următoarele şase luni de zile, în Anglia va fi o baie de sânge 
faţă de care Revoluţia franceză o să arate doar ca o 
plimbare la iarbă verde. Şi singurul om care ne poate salva 
e Sir Robert Peel, pe ce am eu mai sfânt! 

Struan îşi aminti ce-i spusese Culum despre condiţiile din 
Anglia. El şi Robb nu luaseră în seamă spusele lui, 


socotindu-le drept aiureli ale unui student idealist. Şi nu 
luase în seamă nici măcar ce-i scrisese propriul său tată. 

— Dacă lordul Cunnington cade, cine va fi următorul 
secretar al afacerilor externe? 

— Chiar Sir Robert. Dacă nu el, atunci Aberdeen. 

— Dar amândoi sunt împotriva liberalizării comerţului. 

— Da, dar amândoi sunt liberali şi pacifişti. Şi odată ajunşi 
la putere, vor trebui să-şi schimbe vederile. Ori de câte ori 
opoziţia ajunge la putere, asumându-şi răspunderea 
conducerii, se schimbă. Anglia nu poate supravieţui decât 
prin liberalizarea comerţului, doar ştii bine, aşa că vor fi 
nevoiţi să sprijine ideea asta. Şi vor avea ei înşişi nevoie de 
sprijin din partea celor puternici şi cu bani. 

— Vrei să spui că eu ar trebui pe ei să-i sprijin? 

— Pune atunci pariu că whigii nu vor cădea anul ăsta şi că 
vom pierde Hong Kong-ul! Pune la bătaie Oriental Times, cu 
tot cu tipografie. 

— Crezi că poţi să-i ajuţi să cadă? 

— Hong Kong-ul îl salvez, da, cu siguranţă. 

Struan îşi slăbi cizma stângă şi se lăsă pe spate în fotoliu. 
O vreme nu tulbură liniştea. 

— Cincizeci la sută din acţiuni şi facem afacerea, spuse el. 

— "Totul sau nimic. 

— Poate că ar fi mai bine să te dau afară şi să termin cu 
povestea asta. 

— Poate că aşa ar trebui să faci. Eşti destul de avut ca să ai 
să-ţi ajungă şi pentru tine şi pentru ai tăi o veşnicie. Eu te 
întreb doar cât de mult doreşti ca Hong Kong-ul să 
prospere... şi Anglia în viitor. Cred că eu am cheia 
rezolvării. 

Struan îşi mai turnă şi el nişte whisky şi-i turnă şi lui 
Skinner. 

— S-a făcut. Totul sau nimic. Vrei să-mi ţii tovărăşie la 
cină? Mie mi-e cam foame. 

— A, cum să nu! Mulţumesc. Când vorbeşti, ţi se face 
foame. Mulţumesc tare mult. 


Struan făcu clopoţelul să sune şi-şi binecuvântă norocul că 
riscase pariul ăsta. Sosi Lim Din şi i se porunci să aducă de 
mâncare. Skinner dădu băutura peste cap şi mulţumi 
Domnului că-l cântărise bine pe Struan. 

— Tai-Pan, nu vei regreta niciodată. Acum ascultă-mă şi pe 
mine o clipă. Pierderea lui Longstaff - ştiu că ţi-e prieten, 
dar acum discut politică - e o imensă binecuvântare pentru 
Hong Kong. Mai întâi face parte din înalta nobilime, al 
doilea e whig, iar al treilea - e un prost. Sir Clyde Whalen e 
fiu de proprietar de pământ, în al doilea rând nu e prost, al 
treilea - e om de acţiune. În al patrulea rând omul cunoaşte 
India - a fost vreme de treizeci de ani în serviciul Companiei 
Indiilor de Est. Înainte de asta a fost în marina regală. Şi la 
urmă, dar şi mai important decât toate, deşi pe faţă e whig, 
sunt convins că în taină îl urăşte pe Cunnington şi guvernul 
actual şi ar face tot ce-i stă în putinţă să le provoace 
căderea. 

— De ce? 

— E irlandez. Cunnington a fost vârful de lance al celor 
mai multe din legile ce privesc Irlanda, în ultimii 
cincisprezece ani, şi deci direct răspunzător - cel puţin aşa 
simt toţi irlandezii - pentru dezastruoasa noastră politică 
faţă de Irlanda. Asta-i cheia spre Whalen, dată vom găsi o 
cale de a o folosi. 

Şi Skinner începu să-şi roadă unghia unui deget pătat de 
cerneală. 

Lim Din şi un alt servitor se întoarseră cu farfurii pline de 
friptură rece, cârnaţi picanţi şi prăjituri, plăcinte, tarte cu 
fructe, căni uriaşe de metal cu bere rece, şi şampanie în 
găleți cu gheaţă. Skinner zâmbi, prins de lăcomie. 

— O agapă demnă de proprietarul unei tipografii. 

— Demnă de proprietarul unui ziar. Serveşte-te. 

Mintea lui Struan lucra febril. Cum să-l convingă pe 
Whalen să facă ce voia el? Whigii vor cădea de la putere? 
Acum ar trebui să trec de partea conservatorilor? Să nu-i 
mai sprijin pe unii ca Crosse? La vremea asta trebuie să fi 


ajuns şi în Anglia vestea că Nobila Casă e din nou Nobila 
Casă şi mai puternică decât oricând. Să joc pe mâna lui Sir 
Robert Peel? 

— Când vei publica scrisoarea asta, pe toţi îi va apuca 
panica, spuse el, pregătindu-se să dea lovitura de graţie. 

— Da, domnule Struan. Doar dacă n-aş fi cu totul 
adversarul distrugerii Hong Kong-ului, dar şi atunci aş avea 
de apărat viitorul ziarului meu la care trebuie să mă 
gândesc. Skinner îşi umplu gura cu mâncare şi vorbi în 
vreme ce mesteca. Dar există feluri şi feluri de a prezenta o 
ştire în presă. Şi de aceea meseria asta de gazetar e atât de 
atrăgătoare, râse el şi pe bărbie i se scurseră resturi de 
mâncare. Da, da, trebuie să mă gândesc şi la viitorul 
ziarului meu! 

Se concentră asupra felurilor de mâncare şi începu să 
înfulece cu o înspăimântătoare lăcomie. Struan abia 
ciugulea, adâncit în gânduri. În cele din urmă, când până şi 
Skinner simţi că s-a săturat, Struan se ridică în picioare şi-i 
mulţumi pentru informaţii şi sfaturi. 

— Înainte de a publica ştirea, am să te informez personal, 
spuse Skinner ghiftuit. În câteva zile doar, am nevoie de 
ceva timp ca să pun totul la cale. Tai-Pan, îţi mulţumesc. 

Şi ieşi. Struan cobori pe puntea inferioară. May-may se 
zvârcolea mai departe în somn. Porunci să i se pregătească 
şi lui o cuşetă în cabina ei şi se cufundă într-un somn 
iepuresc. Spre dimineaţă, May-may începu să tremure. Prin 
vinele ei curgeau sloiuri de gheaţă, prin ţeastă, prin 
măruntaie. Era în cea de-a cincisprezecea zi. 

Capitolul treizeci şi trei. 

May-may zăcea neajutorată şi plăpândă ca un prunc sub 
povara unei duzini de pături. Avea chipul cenuşiu, ochii goi. 
Patru ceasuri în şir clănţăni din dinţi. Apoi brusc frigurile se 
transformară în febră. Struan îi şterse faţa cu apă de la 
gheaţă, dar nici asta nu-i aduse alinare. May-may începu să 
delireze. Se zvârcolea în pat, gemând şi ţipând într-un 
amestec de chineză şi engleză, chinuită de fierbinţeala 


cumplită a bolii. Struan încercă s-o liniştească, ţinând-o şi 
mângâind-o, dar ea nu-l mai recunoştea, nu-l mai auzea. 

Febra disparu la fel de brusc precum apăruse. Din trupul 
ei ţâşniră deodată sudorile, udându-i veşmintele şi 
aşternuturile. Întredeschise buzele şi slobozi un geamăt 
extaziat de uşurare. Clipi din ochi şi, încet-încet, privirile-i 
începură să vadă. 

— Mă simt atât de obosită, dar atât de bine, spuse ea 
sleită. 

Struan o ajută pe Ah Sam să schimbe pernele şi 
aşternuturile ude de sudoare, veşmintele bolnavei. Apoi 
May-may adormi, un somn de moarte. Struan se aşeză pe 
un scaun şi o veghe. După şase ceasuri se trezi senină, dar 
sleită de puteri. 

— Hello, Tai-Pan. Am friguri, friguri din Happy Valley? 

— Da, dar doctorul tău o să aducă leacuri ca să te vindece. 
Într-o zi-două vine cu ele. 

— Bun, foarte bun, nu conteşte. 

— De ce zâmbeşti aşa, fetiţo? 

— Ah, făcu ea şi închise mulţumită ochii, căutându-şi un loc 
mai confortabil în aşternuturile şi pernele schimbate şi 
curate. Cum altfel să stăpâneşti joss-ul? Dacă zâmbeşti 
chiar şi când eşti pierdut, atunci ai să izbuteşti să câştigi în 
viaţă. 

— O să te faci bine, îi spuse el. Te faci bine, nu-ţi fă griji. 

— Nu pentru mine îmi fac griji. Numai pentru tine. 

— Ce vrei să spui? Struan era epuizat de ceasurile lungi 
de veghe şi îngrijorat că May-may arăta mai slăbită decât 
oricând ca o stafie, cu cearcăne mari sub ochi, şi 
îmbătrânită. 

— Nimic. Vreau nişte supă. Nişte supă de pasăre. 

— Medicul ţi-a trimis nişte medicamente. Să te mai 
întărească. 

— Bun. Mă simt fantastic de slăbită. lau medicamentul 
după ce mănânc supa. 


El porunci să se aducă supa. May-may înghiţi puţin, apoi 
se lăsă epuizată pe spate. 

— Tai-Pan, acum odihneşte-te şi tu, spuse ea, apoi se 
încruntă. Câte zile vor trece până la următoarea criză de 
friguri? 

— Trei sau patru, spuse el amărât. 

— Tai-Pan, nu te îngrijora. Patru zile-s o veşnicie, nu 
conteşte. Du-te şi odihneşte-te, te rog şi mai încolo o să 
stăm de vorbă. 

Se duse în cabina lui şi dormi somn agitat, trezindu-se mai 
după fiecare câteva minute, apoi adormind şi visând că de 
fapt era treaz, sau pe cale să adoarmă, şi în felul ăsta 
somnul nu-i aduse tihnă. 

Când se trezi, soarele în amurg scăpătase la orizont. Făcu 
o baie, se bărbieri, cu mintea încă înceţoşată şi îngălată. Îşi 
contemplă faţa în oglindă şi nu-i plăcu ce văzu. Pentru că 
privirile lui spuneau că May-may nu va rezista la trei astfel 
de bătălii. În cel mai bun caz nu-i rămâneau decât 
douăsprezece zile de trăit. Cineva ciocăni la uşă. 

— Da? 

— Tai-Pan? 

— Ah, salut, Gordon. Ce se mai aude? 

— N-am găsit. Îmi pare rău. Fac tot ce pot. Ce mai face 
doamna? 

— Prima criză a venit şi a trecut. Băiete, nu-i bine deloc. 

— Facem tot ce se poate. Doctorul a trimis nişte 
medicamente ca s-o mai întărească şi nişte mâncare 
specială. Ah Sam ştie ce are de făcut. 

— Mulţumesc. 

Gordon plecă, şi Struan se întoarse iar la gândurile sale. 
Căuta cu disperare o soluţie. De unde să găsesc eu 
cinchona? Trebuie să se afle pe undeva, nu se poate. Unde 
să găseşti în Asia nişte scoarță de copac din Peru? Nu 
scoarță peruviană... scoarţa iezuiţilor! Şi gândul acesta 
nesigur explodă dintr-o dată în mintea lui... „Pentru numele 
lui Dumnezeu!” strigă el cu voce tare, speranţa înviorându- 


l. „Dacă vrei să afli muscă de cal te duci la cal. Dacă vrei 
scoarță iezuită atunci unde o cauţi, zăpăcitule!” 

În numai două ceasuri China Cloud ţâşni ca o Valchirie din 
portul înmuiat în culorile amurgului, cu toate velele 
ridicate, dar cu terţarolele luate, răzbind împotriva 
musonului care se întărea. Când ieşi din canalul de vest şi 
primi în plin toată forţa hulei şi vântului Pacificului, nava se 
aplecă pe-o parte şi arborada începu să cânte exaltat. 

— Sud prin sud-est! urlă Struan, acoperind vuietul 
vântului. 

— Sud prin sud-est, repetă timonierul ca un ecou. 

Struan ridică privirile şi cercetă arborada, văzu sarturile 
limpede desenate pe cerul ce se întuneca o dată cu venirea 
implacabilă a nopţii, şi îl încercă un fel de mâhnire zărind 
atât de multe vele cu terţarolele luate. Ştia totuşi că pe un 
astfel de vânt şi cu valurile ce se ridicau împotrivă, 
terţarolele trebuiau să rămână. China Cloud o apucă pe 
noul curs şi câştigă mai multă viteză, luptându-se mai 
departe cu vântul şi valurile. Curând va schimba din nou 
drumul, va primi vântul din pupa şi atunci va putea fugi în 
voie. După un ceas Struan strigă: 

— Tot echipajul pe punte la manevre! 

Din teugă oamenii dădură buzna pe punte şi se suiră în 
beznă la parâme, braţe şi fungi. 

— Vest prin sud-vest, comandă el, timonierul răsuci roata 
timonei până când ajunse la noul drum şi cliperul ţâşni cu 
vântul din spate. 

Vergile trosniră, îndoindu-se în partea de sub vânt, fungile 
începură să şuiere şi se întinseră coardă şi îndată cliperul 
veni la noul drum. 

— Daţi drumul terţarolelor la vela mare şi zburători. 

Nava începu să despice iute talazurile, cu vântul mult 
înapoia traversului şi etrava într-o cascadă de spume. 

— "Ţine drept aşa! 

— Ţeles, sir! răspunse timonierul, mijindu-şi ochii să 
zărească la lumina chioară a habitaclului compasul şi să 


menţină drumul drept, luptându-se cu timona. 

— Căpitane Orlov, preia comanda! 

— A cam venit timpul, Ochi Verzi! 

— Poate că tu ai să reuşeşti să scoţi chiar mai multă viteză 
de la ea, spuse Struan. Vreau să ajung la Macao cât mai 
iute. 

Şi cobori sub punte. Orlov mulţumi lui Dumnezeu că 
avusese atâta minte să se pregătească, aşa cum făcea de 
obicei, pentru plecare în orice clipă. Numai când văzuse 
chipul Tai-Panului, şi ştiuse că ar face bine ca China Cloud 
să părăsească portul în timp record, altfel el rămânea fără 
navă. Şi cu toate că înţelepciunea lui de marinar îi spunea 
că e primejdios să poarte atâta velatură pe o noapte ca 
aceea, într-o zonă plină cu bancuri de nisip şi stânci 
ascunse, el porunci prins de exaltare: 

— Daţi drumul terţarolelor rândunicii trinchet şi 
contrazburătorilor, şi trăi sălbatic bucuria de a fi din nou pe 
mare, la comandă, după atâtea zile de stat la ancoră. 

Orientă nava doar cu câţiva inci mai mult spre babord, 
porunci să se desfacă şi alte terţarole şi mână nava fără 
milă. 

— Domnule Cudahy, pregăteşte cuterul prova. Numai 
Dumnezeu ştie, dar mai bine să-l avem pregătit când o sosi 
patronul pe punte,... şi ridică felinarul pentru pilot. 

— 'Ţeles, sir! 

— Uită de felinar! reveni el asupra comenzii. La ceasul 
ăsta de noapte nici nu vine careva, spuse Orlov. N-am de 
gând să aştept până se arată zorile şi nici până se mişcă 
vreun şmecher de pilot. O s-o bag în port cu mâna mea! 
Avem la bord marfă ce nu suferă întârziere! 

Cudahy se aplecă spre el şi-i şopti la ureche: 

— Sir, asta-i aia? Aia după care s-a dus s-o cumpere cu 
greutatea ei în aur? Ai zărit-o la faţă? 

— Tule-o la prova, altfel mă şterg cu maţele tale! Şi ţine-ţi 
fleanca, şi porunceşte la toţi acelaşi lucru! Cristoase 


Dumnezeule! Când ajungem la Macao, toată lumea-i 
consemnată la bord! 

— 'Ţeles, bunul meu căpitan, sir! spuse Cuhady râzând şi 
se îndreptă de spinare cât era de lung, dominându-l pe 
mărunţelul la care ţinea şi pe care îl admira atât. Ne ţinem 
gura-nchisă ca o scoică, pe barba Sfântului Patrick. N-ai 
teamă din partea asta. 

Sări pe scara dunetei şi cobori pornind spre prova. Orlov 
porni să bată puntea dunetei, întrebându-se ce taină o fi 
fost la mijloc şi ce păţise fata aceea mică, pe care o ridicase 
înfăşurată în văluri Tai-Panul în braţe la bord. Îl văzu pe 
chinezul îndesat Fong ce se ţinea pe urmele lui Cuhady ca 
un câine supus, şi iar se întrebă de ce fusese adus individul 
acela la bord pentru a fi ucenicit să înveţe să ajungă şi el 
căpitan, şi de ce pusese Tai-Panul câte un păgân pe fiecare 
dintre cliperele sale. 

Aş vrea să fi zărit măcar chipul fetei, îşi spuse el. Auzi, 
greutatea ei în aur, mda, aşa se vorbeşte. Aş vrea... tare aş 
fi vrut să nu fiu aşa cum sunt, să mă pot şi eu uita în ochii 
unui om, ai unei femei şi să nu citesc silă şi să nu trebuiască 
să dovedesc că sunt şi eu bărbat ca oricare altul, ba chiar 
mai dihai decât oricare alt marinar. M-am săturat să tot fiu 
Orlov Crăcănatul, Cocoşatul. Oare de asta m-a cuprins un 
fel de teamă când Tai-Panul mi-a spus: „În octombrie pleci 
spre nord, singur”? 

Privi mohorât peste balustradă, la talazurile întunecate ce 
zburau pe lângă navă. Eşti ceea ce eşti şi marea te 
aşteaptă. Şi eşti căpitanul celui mai minunat cliper din 
lume. Şi o dată în viaţa ta ai avut şansa de a privi în ochii 
unui bărbat şi ai văzut că ochii aceia verzi te cercetau ca pe 
un bărbat adevărat. Ei, Ochi Verzi, se gândi el, simțind cum 
supărarea îl mai lasă, pentru clipa aceea pe care mi-ai 
dăruit-o, mă duc şi în iad! 

— Atenţie, marinari de uscat ce sunteţi! Întindeţi bine 
contrazburătorii! urlă el. 


Ordinul lui îi făcu pe marinari să se repeadă la arboradă 
din nou, să orienteze mai bine velele şi să prindă mai multă 
viteză de la vântul care-i mâna. lar când în zare desluşi 
luminile din Macao, porunci să se terţaroleze velele, din 
prudenţă, dar menţinu maximă viteză şi se strecură în 
portul Macao, ce avea adâncimi mici, în vreme ce matelotul 
însărcinat cu măsurarea adâncimii striga de la funia cu 
plumb câte braţe aveau sub navă. 

— Bună marinărie, căpitane, îl felicită Struan. 

Orlov se răsuci pe călcâie surprins. 

— Nu te-am simţit când ai urcat. Te strecori spre om ca o 
fantomă. Cuterul e pregătit pentru lansare, după care 
adăugă nonşalant: Am socotit, că mai bine o aduc singur în 
port decât să stau până dimineaţă să aştept să vină un pilot. 

— Căpitane, ştii să citeşti gândurile omului! Struan privi 
spre luminile din zare ale oraşului ce nu se vedea încă, 
aflate la dunga zării, dar ridicându-se mereu. Ancorezi la 
locul nostru obişnuit. Păzeşti personal cabina mea. Nu intri 
înăuntru nici tu, nici altcineva. Toată lumea-i consemnată la 
bord. Şi nimeni nu spune o vorbă! 

— Am şi dat ordinele astea. 

— Când autorităţile portugheze sosesc la bord, cere-le 
iertare că n-am aşteptat ca de obicei să vină pilotul şi 
plăteşte-le ce li se cuvine. Şi tributul către chinezi. Le spui 
că eu am coborât la țărm. 

Orlov ştia cu cine are de-a face, aşa că nu mai întrebă câtă 
vreme avea să fie plecat Iai-Panul. 

Zorii se chinuiau să se arate când China Cloud ancoră la 
jumătate de milă de cheurile din sud-vestul portului ce încă 
nu se zăreau. Nu se puteau apropia mai mult fără riscuri. 
Golful avea periculos de mică adâncime şi din pricina asta 
era aproape de nefolosit, alt motiv pentru care Hong Kong- 
ul era necesar chiar şi din punct de vedere economic. În 
vreme ce îndemna vâslaşii să se opintească pentru a ajunge 
mai iute la țărm, Struan observă luminile de drum ale altui 
cuter mai spre sud: White Witch. La ancoră se mai zăreau 


câteva nave europene mai mici, sute de sampane şi jonci 
care-şi croiau tăcute drum. 

Struan o porni grăbit de-a lungul debarcaderului ce era 
deocamdată închiriat tot de Nobila Casă. În clădirea imensă 
a companiei, închiriată tot de la portughezi, nu se arăta nici 
o lumină. Era o clădire cu coloane, patru etaje, la capătul 
unei praia mărginită de copaci de-o parte şi de alta. O luă 
spre nord, de-a lungul acelei praia ce trecea pe lângă 
punctul vamal chinezesc. Traversă o stradă lată şi începu să 
urce panta spre biserica Sao Francisco. Era bucuros că e 
din nou la Macao. În mijlocul civilizaţiei, cu străzi pavate, 
catedrale mândre, case elegante, în stil mediteranean, cu 
piaţete pline de arteziene, grădini mari ce împrăştiau 
mireasma plăcută a florilor cultivate din belşug. Şi Hong 
Kong-ul va arăta într-o zi la fel, îşi spuse el. Cu puţin... 
noroc. Apoi îşi aminti de Skinner şi Whalen, de malarie şi de 
May-may, aflată la bord pe China Cloud, atât de sleită şi de 
gingaşă, aşteptând următoarea criză de friguri ce va veni în 
două, trei zile. Şi ce-o fi cu Blue Cloud? Ar trebui să ajungă 
curând în ţară. Va ajunge înainte de Gray Witch? Sau o fi la 
o mie de mile în urma ei, la fundul oceanului? Dă Doamne 
ca Blue Cloud să ajungă prima! Ce-o fi făcând Winifred? 
Culum n-o fi păţit nimic? Unde o fi Gorth? Azi o fi ziua 
socotelilor? 

Oraşul încă nu se trezise în lumina slabă a zorilor. Struan 
simţi însă că era urmărit de ochii chinezilor. Urcă colina şi 
traversă frumoasa piaţetă, Praca de Sao Francisco. Dincolo 
de praca pe cel mai înalt punct al istmului, se ridicau 
zidurile vechiului fort Sao Paulo do Monte. lar mai departe, 
se întindea cartierul chinezesc al oraşului Macao: uliţe 
înguste, cocioabe lângă cocioabe, înşirate pe panta de nord 
a colinei şi pierzându-se de cealaltă parte. Jumătate de milă 
mai departe, se întindea un teren drept, istmul se îngusta 
până la o sută cincizeci de iarzi. Pe întinsura aceea erau 
grădini, alei, verdele de smarald al pistei de alergări a 
micului hipodrom, terenul de cricket construit de englezi şi 


întreţinut tot de ei de-a lungul veacurilor. Portughezii nu 
erau de acord cu întrecerile curselor de cai şi nici nu jucau 
cricket. lar la o sută de iarzi de terenul de cricket se ridica 
zidul unde se sfârşea Macao şi începea China. Zidul avea 
douăzeci de picioare înălţime, zece grosime şi se întindea 
de la un țărm la celălalt. Numai după ce ridicase acest zid 
cu trei sute de ani mai înainte, fusese împăratul de acord să 
închirieze istmul portughezilor, îngăduindu-le să se aşeze 
acolo. 

În centrul zidului se înălța un turn de pază impozant, 
străjuind singura poartă maiestuoasă. Poarta spre China 
era permanent deschisă, dar nici unui european nu-i era 
îngăduit să treacă de ea. 

Cizmele lui Struan răsunau pe caldarâmul praiei în vreme 
ce mergea grăbit, apoi el deschise o poartă înaltă, din fier 
forjat, ce dădea spre palatul episcopului, traversă grădina 
îngrijită vreme de trei veacuri. Într-o bună zi o să am şi eu o 
grădină ca asta, îşi promise el. Traversă curtea pavată pe 
care cizmele răsunau şi se opri dinaintea uşii impunătoare. 
Trase de clopotul de la intrare, auzi ecoul său înăuntru, şi 
smuci de cordonul său de mai multe ori, insistent. În cele 
din urmă, se zări lumina şovăitoare a unui felinar pe 
geamurile scărilor, auzi paşi apropiindu-se şi un potop de 
cuvinte mânioase în portugheză. Uşa se deschise. 

— Bom dia. Doresc să-l văd pe episcop. 

Servitorul ce-l întâmpină, pe jumătate adormit, pe 
jumătate îmbrăcat, se uită la el fără să-l recunoască şi fără 
să priceapă ce spune, apoi slobozi alt potop de vorbe în 
portugheză, dând să închidă uşa. Dar Struan îşi strecură 
piciorul în deschizătura uşii, se propti în ea deschizând-o şi 
pătrunse înăuntru. Ajunse în prima încăpere, un birou 
elegant, încărcat de cărţi, şi se aşeză pe un scaun cu 
speteaza înaltă, sculptat. Abia atunci îl privi pe servitorul 
care rămăsese cu gura căscată. 

— Episcopul, repetă el. 


După jumătate de ceas păşi maiestuos în încăperea în care 
pătrunsese Struan cu forţa Falarian Guineppa, Episcop de 
Macao, general al bisericii Romei. Un patrician înalt, care-şi 
purta cu un aer tineresc cei cincizeci de ani, cu un nas 
coroiat tipic roman, o frunte înaltă, trăsături obosite. Pe cap 
purta o tichie de un roşu închis, anteriul era de aceeaşi 
culoare, iar de gâtul puternic îi atârna un crucifix bătut în 
pietre scumpe. Intră cu o privire adormită şi mânioasă. Dar 
când îl văzu pe Struan, şi supărarea şi somnul îi dispărură 
ca prin farmec. Episcopul se opri în uşă, cu toată fibra 
fiinţei lui la pândă. Struan se ridică în picioare. 

— Bună dimineaţa, Înalt Preasfinţia voastră. Îmi cer 
iertare că am venit neinvitat şi încă atât de devreme. 

— Senhor, fii bine venit, în numele Domnului, spuse 
episcopul binevoitor, apoi îi făcu semn să se aşeze. Ce zici 
de un mic dejun? lei masa cu mine? 

— Mulţumesc. 

Episcopul dădu scurt nişte porunci în portugheză 
servitorului care se înclină şi dispăru în grabă. Apoi se 
îndreptă alene spre fereastră, ţinând crucifixul în mână, şi 
privi îndelung răsăritul soarelui. Văzu China Cloud, aflată 
departe la ancoră, şi mulţimea sampanelor din jurul ei. 
Oare ce grabă l-a mânat pe 'Iai-Panul Nobilei Case să vină la 
mine? 

— Îţi mulţumesc că m-ai trezit. E un răsărit de soare 
minunat. 

— Da. 

Fiecare se purta cu o amabilitate pe care, de fapt niciunul 
nici celălalt nu o împărtăşeau. Pentru episcop, Struan îi 
reprezenta pe englezii protestanți, materialişti, fanatici, răi, 
ce rupseseră cu legile Domnului, care spre veşnica lor 
damnare la iad, nesocotiseră pe papă, aşa cum evreii îl 
nesocotiseră pe Cristos, iar omul acesta era căpetenia lor, 
cel care aproape numai cu mâna lui distrusese Macao, şi o 
dată cu Macao şi dominaţia catolică asupra păgânilor 
asiatici. Pentru Struan, episcopul însemna tot ce dispreţuia 


el la catolici - fanatismul dogmatic al unora care s-au 
jugănit singuri, ahtiaţi de putere, care sugeau averi pe 
spinarea poporului în numele Dumnezeului lor catolic, 
picătură cu picătură, iar din aceste picături ridicaseră 
atotputernice catedrale spre gloria felului în care vedeau ei 
divinitatea, şi, ca nişte păgâni idolatri, ridicaseră pe 
Scaunul Romei drept papă pe unul de-al lor, îl declaraseră 
infailibil şi îl puseseră să hotărască soarta celorlalţi oameni. 

Umili servitori în livrele începură să aducă platouri de 
argint, ciocolată fierbinte, chifle uşoare ca pana, unt 
proaspăt, jeleul de kumquatl care făcea faima mănăstirii. 
Episcopul spuse rugăciunea, iar euforia cuvintelor latine îl 
făcu pe Struan să se simtă şi mai stânjenit, dar nu spuse 
nimic. Amândoi mâncară în tăcere. Clopotele din mulţimea 
turlelor marcară cu sunetul lor începutul rugăciunii de 
dimineaţă, şi tăcerea fu alungată de litania adâncă, ce se 
auzea voalat, a corului călugărilor din catedrală. După 
ciocolată, urmă cafeaua din Brazilia portugheză: dulce, 
tare, delicioasă. 

La un gest al episcopului, servitorul deschise o cutie 
bătută în nestemate în care ţinea trabucurile, şi-l invită pe 
Struan să se servească. 

— Sunt din Havana, nu ştiu dacă îţi plac. După micul dejun 
mă bucur şi eu de darul pe care Sir Walter Raleigh l-a făcut 
omenirii. 

— Mulţumesc. 

Struan alese o havană, servitorii le oferiră foc, iar la alt 
semn al episcopului se făcură nevăzuţi. Episcopul începu să 
admire rotocoalele de fum. 

— De ce-ar avea nevoie de ajutorul meu Tai-Panul Nobilei 
Case? De ajutorul papistaşilor? întrebă el cu un zâmbet 
maliţios. 

— Înalt Preasfinţia voastră, puteţi paria la sigur că nu mi-a 
venit deloc uşor. Aţi auzit vreodată de scoarţa de cinchona? 
De scoarţa iezuiţilor? 


— Aha, te-a ajuns malaria. Frigurile din Happy Valley, 
spuse el abia auzit. 

— Îmi pare rău că vă dezamăgesc. Nu, nu eu am malarie. 
Cineva la care ţin foarte mult. Cinchona vindecă malaria? 

Degetele prelatului începură să se joace cu inelul imens de 
pe degetul mijlociu, apoi apucă crucifixul de la gât. 

— Da. Dacă malaria din Happy Valley e aceeaşi cu malaria 
ce dăinuie în America de Sud. 

Îl ţinti pe Struan cu o privire pătrunzătoare, acesta simţi 
puterea acelor ochi dar, la rândul lui, îi răspunse cu aceeaşi 
privire, la fel de neînduplecată. 

— Cu mulţi ani în urmă, eram misionar în Brazilia. Am luat 
şi eu malarie acolo. Şi cinchona m-a vindecat. 

— Aveţi cinchona aici? În Macao? 

Se lăsă tăcere, tulburată numai de clinchetul pe care-l 
făceau degetele prelatului pianotând pe crucea din aur, 
amintindu-i lui Struan de felul în care doctorul chinez o 
consultase pe May-may. Se întrebă dacă-l cântărise corect... 
pe episcop. 

— Nu ştiu, senhor Struan. 

— Dacă cinchona vindecă şi malaria asta, sunt dispus să 
plătesc. Dacă vreţi bani, vă stau la dispoziţie. Putere? V-o 
ofer. Dacă vreţi sufletul meu, poftim, eu nu împărtăşesc 
vederile dumneavoastră, aşa că va fi un schimb cinstit. Aş 
accepta cu bucurie chiar să trec prin toate ritualurile 
pentru a deveni catolic, dar, după cum bine ştiţi şi 
dumneavoastră şi eu, ar fi cu totul inutil şi fără sens. Vă ofer 
orice doriţi şi-mi stă în putere. Dar vreau nişte scoarță de 
copac din aceea. Vreau să vindec pe cineva de malarie. 
Spuneţi care-i preţul. 

— Pentru unul care vine să cerşească, purtările dumitale 
sunt curioase. 

— Da. Dar bănuiesc că, indiferent care-or fi purtările mele, 
indiferent de ce gândiţi despre mine sau eu despre 
dumneavoastră, putem încă să negociem. Aveţi cinchona? 


Dacă aveţi, asta vindecă malaria din Happy Valley? Şi dacă 
vindecă, spuneţi care-i preţul. 

În încăpere se lăsă tăcere, o tăcere în care se simţea 
apăsarea gândurilor, a voinţelor celor doi. 

— Nu pot să răspund la niciuna dintre întrebări 
deocamdată, spuse episcopul. 

Struan se ridică. 

— Voi reveni diseară. 

— N-are nici un rost să vii diseară, senhor. 

— Vreţi să ziceţi că nu cădem la învoială? 

— Vreau să spun că diseară ar fi prea curând. Va fi nevoie 
de ceva timp ca să trimit vorbă tuturor celor ce se 
îndeletnicesc cu vindecarea bolilor şi să primesc răspuns. 
De îndată ce am răspuns, îţi dau de veste. La toate 
întrebările pe care le-ai pus. Unde vei fi de găsit? Pe China 
Cloud? La reşedinţa dumitale? 

— Am să trimit un om care o să stea la uşa dumneavoastră 
şi să aştepte. 

— Nu-i nevoie. Îţi trimit eu veste. 

Episcopul rămase pe scaun, apoi, văzând îngrijorarea 
adâncă a lui Struan, îi spuse cu compătimire: 

— Nu fi îngrijorat, senhor. Am să trimit vorbă şi într-o 
parte şi-n cealaltă, prin mila lui Cristos. 

— Mulţumesc. 

În vreme ce se îndrepta spre uşă, Struan îl auzi pe episcop 
spunând: 

— Mergi cu Dumnezeu! dar nu se opri. 

În urma lui uşa cea mare se închise cu un sunet metalic. 

Rămânând singur în încăperea tăcută, episcopul oftă din 
adânc, dădu cu ochii de crucifixul de la gât, se rugă în 
tăcere. Apoi trimise după secretarul său şi porunci să se 
înceapă căutarea acelui leac. Şi, rămânând din nou singur, 
se împărţi în cele trei personalităţi ce existau în toţi înalții 
prelați ai bisericii. Întâi deveni Petru, unsul lui Dumnezeu, 
primul episcop al Domnului pe pământ, cu tot ceea ce 
însemna asta din punct de vedere spiritual. În al doilea 


rând, temporarul păzitor al bisericii, cu toate cele ce se 
cuprindeau în asta. Şi, în cele din urmă, un simplu muritor 
ce credea în învăţăturile unui simplu muritor ce era fiul 
Domnului. 

Se aşeză mai bine, rezemându-se de spătarul scaunului şi 
lăsă cele trei fațete ale eului său să dezbată între ele. lar el 
doar asculta. 

Capitolul treizeci şi patru. 

Struan începu să urce scara de marmură a reşedinţei 
companiei, se simţea obosit, dar ciudat de împăcat. Am 
făcut tot ce se putea, se gândi el. Înainte de a apuca să 
pună mâna pe clanţă, uşa se deschise larg. Şi dinaintea lui 
îşi arătă faţa încântată şi gura ştirbă Lo Chum, majordomul 
servitorilor Nobilei Case din Macao, un bătrân mărunţel, cu 
un ten ca fildeşul învechit şi un zâmbet de spiriduş. Era în 
slujba lui Struan din clipa în care Struan îşi putuse permite 
să aibă un servitor. Avea pe el un halat alb, îngrijit, 
pantaloni negri şi sandale de sfoară împletită. 

— Hallo-ah, Tai-Pan. Baie gata, mâncam gata, hainele gata, 
ce Tai-Pan vrei alt poate? Nu conteşte. 

— Heya, Lo Chum. 

Struan niciodată nu reuşise să nu se mai mire de 
rapiditatea cu care circulau veştile. Ştia că dacă imediat ce 
coborâse la țărm ar fi parcurs doar cheul şi s-ar fi îndreptat 
drept spre reşedinţă, uşa s-ar fi deschis la fel de larg în faţa 
lui, Lo Chum ar fi apărut dinainte exact ca acum. 

— Baie, haine poate, îi răspunse Struan. 

— Compradore Chen Sheng fost. Spus vine iar ceas noua, 
poate? 

— Poate, îi răspunse Struan obosit. 

Lo Chum închise uşa şi o luă repede înaintea lui Struan, 
urcând scara de marmură, şi-i deschise uşa dormitorului 
stăpânului. Cada de fier, mare în care se stătea în şezut, era 
plină ochi cu apă aburindă, ca de obicei, pe măsuţă, tot ca 
de obicei, se afla un pahar cu lapte, ustensilele de bărbierit 
erau la îndemână, o cămaşă curată şi haine stăteau întinse 


pe pat, tot ca de obicei. Ce bine-i să fii din nou acasă, se 
gândi Struan. 

— 'Tai-Pan vrei fata la baie, heya? spuse celălalt nechezând. 

— Aiii iaaa, Lo Chum! Mereu vorbeşte prostii şi aduce 
necaz, mereu vorbeşte fata hâţ-hâţ la baie, nu conteşte. 
Trezeşte la stăpân Culum... spune la el eu venit! adăugă 
Struan dezbrăcându-se de hainele îmbâcsite de pe el. 

— Stăpân Culum nu doarme doarme. 

— Unde stăpân Culum plecat-ah? îl întrebă Struan. 

Lo Chum adună veşmintele şi ridică din umeri. 

— Tot noapte plecat, stăpân. 

Struan se întunecă la faţă. 

— Şi fiecare noapte la fel, heya? 

Lo Chum clătină din cap. 

— Nu stăpân. Unu doi noapte doarme doarme aici. 

leşi în goană din încăpere. Struan se cufundă în apa căzii, 
îngrijorat de vestea că fiul său nu era acasă. Dumnezeule 
Cristoase, sper că băiatul ăsta are destulă minte să nu se 
aventureze prin cartierul chinezesc. 

Exact la ora nouă, o lectică luxoasă se opri dinaintea 
reşedinţei. Din ea cobori, cu o greoaie importanţă, Chen 
Sheng, comprador al Nobilei Case. Purta o robă purpurie, o 
tichie plină de pietre scumpe, şi era conştient de 
importanţa lui. Începu să urce scările şi uşa-i fu deschisă de 
Lo Chum personal, ca de obicei. Asta însemna mare cinste 
pentru obrazul lui Chen Sheng, pentru că Lo Chum nu 
deschidea uşa cu mâna lui decât pentru Tai-Pan şi pentru el. 

— Mă aşteaptă? îl întrebă el în dialectul cantonez. 

— Bineînţeles, Excelenţă. Îmi pare rău că am stabilit 
întâlnirea asta atât de devreme, dar am socotit că o să vreţi 
să fiţi cel dintâi. 

— Am auzit că a plecat din Hong Kong într-o grabă 
nebună. Ştii cumva din care pricină? 

— S-a dus direct la Tai-Panul fustelor lungi şi... 

— Atâta lucru ştiu şi eu, îi replică Chen Sheng arţăgos, 
nefiind în stare să priceapă de ce Struan se dusese fuga, 


fuga la mănăstire. Lo Chum, nu ştiu zău de ce am atâta 
răbdare cu tine, şi de ce continui să-ţi plătesc în fiecare 
lună ca să-mi spui ce mai afli, şi asta în nişte vremuri atât de 
grele. Am ştiut că nava e în port înainte de a-mi trimite tu 
vorbă. Dovedeşti o supărătoare indiferenţă faţă de afacerile 
mele. 

— Înălţimea ta, îmi pare tare rău, începu Lo Chum. 
Bineînţeles că 'Tai-Pan a adus-o cu el pe navă şi pe 
concubina lui. 

— A! 

Bun, se gândi el. Sunt bucuros să-i pot da copiii înapoi şi 
să nu mai răspund eu de ei. 

— Aşa-i ceva mai bine, deşi într-un ceas aş fi aflat asta şi 
de la alţii. Şi ce alte perle de informaţii mai ai care să 
merite atâţia bani cât ai dobândit tu de la mine în toţi aceşti 
ani? 

Lo Chun îşi arătă albul ochilor când se uită spre cer. 

— Ce trecere să am eu, un josnic sclav, în faţa unui 
mandarin ca dumneavoastră, glăsui el plin de întristare. Şi 
sunt vremuri grele, înălţimea ta, nevestele mele mă sâcâie 
să le dau bani, băieţii mei aruncă şi ei cu taeli la jocurile de 
noroc de parcă argintul ar creşte ca orezul. Nenorocire. 
Numai ştiind dinainte lucruri de mare importanţă se mai 
poate apăra omul dinaintea sorții. E îngrozitor când te 
gândeşti că astfel de taine pot ajunge la urechile cui nu 
trebuie. 

Chen Sheng începu să se joace cu coada părului, dându-şi 
seama imediat că Lo Chum are nişte informaţii cu totul 
deosebite. 

— De aceeaşi părere. În nişte vremuri atât de grele e 
foarte important - după cum au stabilit şi zeii - să-i ajuţi pe 
cei sărmani, reluă el plin de gravitate. Mă gândeam chiar 
acum să-ţi trimit un neînsemnat dar în cinstea iluştrilor tăi 
strămoşi - trei porci prăjiţi, paisprezece găini ouătoare, 
două cupoane de mătase de Shantung, o perlă care face 
zece taeli din cel mai curat argint, o cataramă frumoasă din 


jad de pe vremea primei dinastii Ch'ing, care face cincizeci 
de taeli, şi nişte dulciuri şi prăjituri ce se mai găsesc pe la 
mine, care nu-s pe măsura gustului tău, dar poate le dai 
servitorilor. 

— Nu pot să primesc un dar atât de generos, răspunse Lo 
Chum cu adânc respect. Cu asta m-aş îndatora pe vecie. 

— Dacă mă refuzi, atunci am să mă gândesc că darul nu e 
pe măsura iluştrilor tăi strămoşi şi atunci pierd mult din 
cinstea obrazului meu. 

În cele din urmă, Lo Chum îşi îngădui să se lase 
înduplecat, iar Chen Sheng îşi îngădui să se lase convins că 
darul său era demn de un mare mandarin. 

— Am auzit că Tai-Panul e în căutarea unui anumit lucru, îi 
şopti Lo Chum, pentru că e tare bolnavă concubina lui. 
Bolnavă de otrava aceea din Hong Kong. 

— Cum? Chen Sheng fu îngrozit de veste, şi bucuros doar 
pentru că darul lui părea să nu fi fost degeaba. Ie rog, 
spune mai departe. 

Lo Chum îi povesti de doctor, de leacul acela ciudat, tot 
ceea ce îi şoptise Ah Sam proprietarului unui sampan pe 
care-l trimisese în dimineaţa aceea la ea. 

— Se mai vorbeşte că Iai-Panul a oferit douăzeci de mii de 
taeli răsplată. Băiatul lui, ilustrul fecior al celei de-a treia 
neveste a dumneavoastră şi fiul dumneavoastră adoptiv, a 
pornit o disperată căutare a leacului în tot Hong Kong-ul. 

Mintea lui Chen Sheng începu să lucreze cu febrilitate, 
cântărind urmările acestei situaţii. Îi făcu semn lui Lo Chum 
şi acesta îl conduse spre biroul lui Struan. 

— Hallo-ah, Tai-Pan, începu el încântat. Bun vede la tine la 
Macao, nu conteşte. 

— Hallo-ah, Chen Sheng, îi răspunse Struan, şi-i făcu semn 
spre scaun. Stea jos! 

— Barca tău, Blue Cloud, ajunge acasă numaru unu, heya? 

— Nu ştie. Dar când ştie spune la tine iute-iute. Chen 
Sheng vrea vorbeşte la mine, heya? 


Chen Sheng era acum îngrijorat. El, conducătorul Triadei 
la Macao, fusese personal făcut răspunzător de Jin-qua 
pentru viaţa lui I'chung May-may şi a copiilor ei. Dintre toţi 
partenerii de afaceri ai lui Jin-qua, numai el ştia că fata era 
nepoata lui, iar în calitate de concubină a lui Struan, pentru 
el personal fata avea o valoare enormă, iar pentru cauza 
Triadei în viitor - cauza Chinei - valoarea ei era nepreţuită. 
Numai ştirea că flota se întorcea imediat la Canton în loc să 
pornească spre Pekin direct le salvase aproape patru 
milioane de taeli, de o sută de ori valoarea cheltuielilor 
pentru educaţia lui May-may. Îşi binecuvântă joss-ul că 
aveau parte de May-may: dacă nu era ea, o mare parte din 
valoarea acelor despăgubiri ar fi trebuit să o caute el. lar 
acum femeia aceea, tâmpită şi fără nici o valoare a avut 
joss-ul nenorocit să nimerească boala asta fără leac. Fără 
leac, îşi corectă el iute gândurile, dacă nu găsim cumva 
scoarţa aceea. Dar dacă reuşim s-o găsim, atunci fata se 
face bine, iar investiţiile noastre în ea şi în Tai-Pan sunt 
asigurate şi mai sunt de încasat şi douăzeci de mii de taeli. 
Apoi altă informaţie îşi găsi locul în mintea lui şi se gândi: 
Ah, asta explică de ce Gordon Chen a trimis patruzeci de 
membri ai Triadei din Hong Kong la Macao în mare taină 
ieri. Trebuie să mai fie ceva din leacul ăla pe aici. Se întrebă 
ce-ar fi zis Gordon Chen dacă i-ar fi dezvăluit că tainicul 
„învăţător” i se trimisese la ordinul lui Jin-qua, că Jin-qua 
era căpetenia Triadei din întregul Kwantung, şi că el, Chen 
Sheng, era adjunctul lui Jin-qua. Ah, îşi spuse el, e atât de 
înţelept să păstrezi atâtea lucruri în mare taină. Niciodată 
nu poţi şti când unul scapă o vorbă. 

— Copii la 'Tai-Pan bine-bine la mine în casa, fericit mult, 
spuse el încântat. Tu vrei vede la ei? Iei la ei la Hong Kong? 

— Îi văd azi. Am să-i iau curând. Eu spune când. 

Struan se întrebă dacă să-i spună vreo vorbă despre May- 
may lui Chen Sheng. 

— 'Tai-Pan, copii la tine bine, începu Chen Sheng. Eu crede 
mai bine aduce mama femeie la malu'. Face femeie mama 


fericit poate. Numer unu doctor vine poate. Nu grija. Eu 
crede găsit leac aici Macao poate. Chen Sheng rezolve 
poate bine mult. 

— De unde ştii că e aici, şi mai ales că are malarie? 

— Cum? Nu înţelege la mine. 

— Cum tu ştie poate femeie la mine bolnav mult? 

Chen Sheng râse în sinea lui şi ridică din umeri. 

— Eu ştie, nu conteşte. 

— Leac aici poate? Adevăr? 

— Dacă afle poate. Eu trimite jonca iute iute la China 
Cloud poate. Aduce femeie mama la malu'. Chen Sheng 
rezolve. 

Se înclină cu politeţe dinaintea lui şi plecă. Struan se duse 
pe China Cloud şi le îngădui marinarilor să coboare la țărm 
după carturi. Nu trecu mult şi jonca lui Chen Sheng se lipi 
de navă. May-may fu transportată cu mare grijă la țărm, un 
doctor o supraveghe, şi fu dusă la locuinţa ei de pe colina 
Sao Antonio. Casa arăta îngrijit, o mulţime de servitori îi 
stăteau la îndemână, ceaiul fusese pregătit. Ah Sam se 
învârtea peste tot plină de importanţă, îmbrăţişă copiii ce 
fuseseră aduşi şi aşteptau sosirea mamei, fiecare însoţit de 
câte o amah, apoi o aşeză cât mai confortabil pe May-may în 
patul imens şi-i aduse copiii la căpătâi. Urmară lacrimi de 
fericire, vânzoleală şi gălăgie. Ah Sam şi May-may erau în 
fine răsplătite că veniseră acasă. Doctorul aduse mâncăruri 
speciale şi leacuri ca s-o întărească pe bolnavă şi pe pruncul 
din pântecele ei, şi-i porunci să nu se ridice din pat. 

— Eu mă întorc curând, îi spuse Struan. 

— Bun. Mulţumesc, Tai-Pan. Mulţumesc mult. 

— Mă duc până la reşedinţă... apoi poate trec şi pe la 
familia Brock. 

— Sunt în Macao? 

— Da. 'Toţi în afară de Tyler. Credeam că ţi-am mai spus. 
Nu-ţi aduci aminte? Sunt aici şi Culum şi Tess. 

— A, da, îi răspunse ea, şi îşi aminti de cele puse la cale cu 
Gordon Chen. lartă-mă. Am uitat. Mintea mea ecao 


strecurătoare. Acum, sigur, îmi aduc aminte. Sunt fantastic 
de bucuroasă că am coborât de pe nava aia şi sunt acasă. 
Mulţumesc. 

Struan se duse la reşedinţă. Culum nu se întorsese încă, 
aşa că porni din nou pe praia către locuinţa lui Brock. Dar 
nici Tess, nici Liza nu ştiau unde se află Culum. Gorth îi 
destăinuise că în seara precedentă se duseseră să joace 
cărţi la Clubul Englez, dar el, Gorth, plecase de acolo mai 
devreme. 

— Să te însoțesc până la uşă, îi spuse Gorth la plecare, iar 
când rămaseră singuri, zâmbi sardonic, îmbătat de dulceaţa 
răzbunării. Doa' ştii cum se-ntâmplă... io m-am dus la o 
muiere. Poa' că şi el o fi făcut la fel. Da” nu-i nici un necaz, 
nu? El cam câştiga la cărţi când l-am lăsat acolo, dacă asta 
te îngrijorează. 

— Gorth, nu asta. Nu asta mă îngrijorează pe mine. Dar 
ştii că Anglia are nişte legi foarte bune când e vorba de 
crimă - o judecată de urgenţă, şi un ştreang tot de urgenţă, 
indiferent de cine-i vorba. Chiar şi de o prostituată. 

Gorth se făcu alb ca varul. 

— Ce vrei să zici cu asta, ei? 

— Dacă o să avem vreun candidat la spânzurătoare, am să 
fiu bucuros gâde, pe Dumnezeul meu! 

— Tot nu pricep ce vrei să zici! izbucni Gorth. Mă acuzi pe 
nedrept. 

— Nu te acuz de nimic, Gorth. Doar îţi aduc aminte nişte 
lucruri. Mda. Aud că există doi martori eventuali la o 
eventuală crimă... care-s dispuşi să pună mărturii la 
tribunal. 

Gorth îşi stăpâni panica. Trebuie să fie vorba de afurisitul 
ăla de Quance şi de blestemata aia de scroafă Fortheringill. 
Doar a fost plătită îndestul ca să-şi ţină gura. Dacă-i nevoie, 
mă socotesc io şi cu ei, da' n-o să fie. Căţeaua aia mică n-o 
să dea ea ortu' popii. 

— Io nu mi-s plăpând să mă tem de unul ca tine şi de 
blestematele tale de învinuiri mincinoase. 


— Gorth, eu nu te acuz în nici un fel, îi replică Struan. 

Era teribil de tentat să provoace acum cearta care să-i 
ducă la o confruntare. Dar ştia că mai trebuia să aştepte ca 
Gorth să facă prima greşeală, să-l insulte în public, într-un 
mod de neiertat. Numai atunci îi va putea trimite pe faţă şi 
fără nici o reţinere secundanţii cu o provocare oficială ca 
să-l ucidă dinaintea martorilor. Numai în felul acesta putea 
evita o ruptură a nunţii dintre Culum şi Tess şi putea evita 
să-i ofere lui Brock prilejul de a-l distruge prin tribunale. Şi 
May-may avea dreptate, toată lumea în Asia ştia că ardea 
de nerăbdare să-l ucidă pe Gorth. 

— Dacă-l vezi pe Culum cumva, te rog spune-i că îl caut. 

— N-ai decât să te îngrijeşti singur să-ţi trimiţi mesagerii. 
Io nu-s servitorul tău. N-o să mai fii tu Tai-Pan al Nobilei 
Case multă vreme, Cristoase Dumnezeule! 

— Vezi, fii cu băgare de seamă, îi spuse Struan. Mie nu mi- 
e teamă de tine. 

Gorth muşcă momeala. 

— Nici mie de tine, Dirk. Io ţ-o spun aşa de la obraz, fi cu 
băgare de seamă să nu viu io după tine! 

Struan se întoarse la reşedinţă încântat de ispravă. Gorth, 
te-am prins. 

Culum nu se întorsese nici acum. De la episcop nici o 
veste. Struan îi spuse lui Lo Chum să încerce să dea de 
Culum. leşi din nou pe praia şi porni spre colină, către 
catedrală, apoi o luă pe uliţe mai puţin cunoscute, pe lângă 
restaurantele cochete cu umbrele colorate înşirate pe 
trotuar. Traversă o largă praga şi pătrunse pe o uşă imensă, 
călugăriţa de la măsuţa de la intrare se uită la el. 

— Neaţa. Cunoaşteţi engleza? o întrebă Struan. 

— Puțin, senhor. 

— Aveţi o bolnavă. Domnişoara Mary Sinclair. Sunt un 
prieten. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

— Doriţi s-o vizitaţi? 

— Vă rog. 


Îi făcu semn unei călugăriţe chinezoaice şi vorbi iute cu ea 
în portugheză. Struan porni pe coridor în urma călugăriţei, 
apoi urcă vreo câteva trepte până la camera unde era Mary. 
O încăpere mică, murdară, cu iz de mucegai, ferestre 
închise. Deasupra patului atârna un crucifix. Mary era trasă 
la faţă, zâmbea sfârşită. Suferinţa o îmbătrânise. 

— Hello, Tai-Pan. 

— Ce-ai păţit, Mary? o întrebă el blând. 

— Numai ce-am meritat. 

— Te scot eu din locul ăsta blestemat, îi spuse Struan. 

— 'Tai-Pan, mă simt bine aici. Sunt foarte buni cu mine. 

— Mda, dar nu e locul cel mai nimerit pentru o protestantă 
ca tine. 

În cameră intră un călugăr sfrijit, cu tonsură. Purta un 
veşmânt simplu, pătat şi băţos de sânge şi medicamente, cu 
un crucifix modest de lemn la gât. 

— Bună dimineaţa, spuse călugărul într-o engleză cultivată 
şi fără accent. Sunt părintele Sebastian, doctorul bolnavei. 

— Bună dimineaţa. Cred că am s-o scot de aici, de sub 
îngrijirea dumitale. 

— Domnule Struan, eu nu v-aş sfătui. N-ar trebui 
transportată în altă parte cel puţin o lună de acum încolo. 

— Ce-a păţit? 

— Măruntaiele i-s tulburate. 

— Eşti englez? 

— Vi se pare atât de ciudat, domnule Struan? Sunt o 
mulţime de englezi, şi chiar scoțieni, care împărtăşesc 
credinţa adevăratei biserici a lui Cristos. Dar chiar dacă 
sunt catolic, asta nu mă face să fiu mai puţin doctor. 

— Aveţi pe aici scoarță de cinchona? 

— Ce anume? 

— Scoarţă de cinchona. Scoarța iezuiţilor. 

— Nu. Şi n-am folosit-o niciodată. Nici n-am văzut aşa 
ceva. De ce? 

— N-are importanţă. Ce-a păţit domnişoara Sinclair? 


— E destul de greu de spus. Dar domnişoara Sinclair n-ar 
trebui mişcată de aici o lună... poate mai bine chiar două. 

— Fetiţo, te simţi destul de întremată ca să te luăm de-aci? 

— Fratele dumneaei, domnul Sinclair, n-are nimic 
împotrivă să rămână aici. Şi cred că şi domnul Culum e de 
acord cu recomandarea mea. 

— Culum a fost azi pe aici? o întrebă Struan pe Mary. 

Ea clătină din cap şi apoi, cu o expresie tragică, îi spuse 
călugărului: 

— Te rog, spune-i Iai-Panului. Despre... despre ce-am 
făcut. 

Părintele Sebastian replică grav: 

— Cred că e înţelept ce faceţi. Cineva trebuie să ştie 
adevărul. Domnule Struan, domnişoara Sinclair e foarte 
bolnavă. A băut un leac, o fiertură de ierburi chinezească... 
poate ar fi mai bine să-i spunem otravă... care să provoace 
un avort. Otrava a desprins fătul, dar a provocat şi o 
hemoragie pe care, cu voia Domnului, am reuşit s-o 
stăpânim aproape. 

Struan simţi cum brusc îl ia cu sudori. 

— Mary, cine mai ştie de povestea asta? Horatio? Culum? 

Fata clătină din cap. Struan se întoarse din nou spre 
călugăr. 

— Aţi reuşit aproape s-o stăpâniţi? Asta înseamnă că fata e 
în afară de pericol? Că într-o lună sau cam aşa e bine? 

— Fizic da. Dacă nu apare vreo cangrenă. Şi dacă aşa e 
voia Domnului. 

— Ce înţelegi prin „fizic”? 

— Domnule Struan, vreau să spun că e imposibil să iei în 
considerare doar fizicul fără să ţii seama de spirit. 
Dumneaei a păcătuit groaznic împotriva legilor Domnului... 
Împotriva legilor bisericii catolice, ba chiar şi împotriva 
legilor bisericii dumneavoastră. Aşa că trebuie să se 
împace, să se împărtăşească dinaintea Domnului pentru ca 
să se poată vindeca cu adevărat. Asta-i tot ce-am vrut să vă 
spun. 


— Şi... şi cum de-a ajuns aici? 

— A fost adusă aici de o amah, care e catolică. Am obţinut 
o aprobare specială ca s-o pot trata şi, ei bine, am adus-o 
aici şi am tratat-o cum ne-am priceput mai bine. Maica 
stareță a insistat ca cineva din familie să fie înştiinţat 
pentru că am socotit că o s-o pierdem. Şi i-am trimis vorbă 
căpitanului Glessing. Am crezut că el e tatăl... dar 
domnişoara Sinclair jură că nu. Şi ne-a rugat să nu 
dezvăluim cauza bolii. Fratele Sebastian făcu o pauză. 
Criza, prin milostenia Domnului, a trecut. 

— O să păstraţi taina? Şi... şi ce-a păţit de fapt, da? 

— Numai eu şi dumneavoastră şi surorile ştiu. Noi avem 
un jurământ dinaintea Domnului şi nu-l putem încălca. Din 
partea noastră nu aveţi a vă teme. Dar eu ştiu că această 
biată păcătoasă nu are şanse de vindecare dacă nu se 
împacă cu Domnul şi nu ispăşeşte. Pentru că Domnul ştie! 

Părintele Sebastian părăsi încăperea. 

— Părintele... părintele copilului era unul dintre prietenii 
tăi, Mary? 

— Da. Eu... eu nu regret viaţa pe care am dus-o, Iai-Pan. 
Nu... nu pot. Nici... nici ce-am făcut. E un joss. Mary privi 
pe fereastră. Joss, repetă ea. Pe când eram încă foarte mică 
am... am fost violată... cel puţin... nu-i chiar aşa. Nu ştiu 
cum a fost... nu pricepeam, dar am fost oarecum silită 
prima oară. Apoi... apoi n-a mai fost nevoie să mă silească 
nimeni. Am făcut-o pentru că aşa am vrut. 

— Cine te-a silit? 

— Unul dintre băieţii de la şcoală. A murit. E atât de mult 
de atunci. 

Struan îşi cercetă memoria, dar nu-şi putu aduce aminte 
de nici un băiat care să fi murit. Niciunul dintre cei care 
veneau prin casa familiei Sinclair. 

— Şi după asta, continuă Mary poticnindu-se, am simţit 
nevoia s-o fac. Horatio... Horatio era plecat în Anglia, aşa că 
am rugat-o pe o amah să-mi găsească un iubit. Ea mi-a 
explicat că... că aş putea să am un iubit, mulţi iubiţi, că, 


dacă sunt deşteaptă şi e şi ea deşteaptă, aş putea săam o 
viaţă tainică şi o mulţime de lucruri frumoase. Adevărata 
mea viaţă n-a fost niciodată prea plăcută. Doar ştii de ce fel 
de tată am avut parte. Şi acea amah mi-a arătat ce am de 
făcut. Ea... ea îmi făcea rost de iubiţi. Amândouă am 
început să ne căpătuim şi am ajuns... am ajuns bogate şi-mi 
pare bine. Am cumpărat cele două case, ea îmi aducea 
întotdeauna numai oameni bogaţi, foarte bogaţi. Mary se 
opri şi după o lungă pauză şopti scâncit: Ah, Tai-Pan, mi-e 
atât de teamă! 

Struan se aşeză lângă ea, îşi aminti ce-i spusese doar în 
urmă cu numai câteva luni de zile fetei. Şi răspunsul ei plin 
de încredere în sine. 

Capitolul treizeci şi cinci. 

Struan stătea în dreptul ferestrei deschise, privind 
mohorât spre praia aglomerată de dedesubt. Soarele 
scăpătase spre amurg. Toţi portughezii îşi puseseră haine 
de seară şi se plimbau încoace şi-ncolo, făcându-şi 
plecăciuni unii altora, discutând aprins, tinerii hidalgo şi 
fetele flirtând cu măsură sub ochii atenţi ai părinţilor şi 
guvernantelor. Nişte culi şi câteva lectici umblau de colo- 
colo în căutare de clienţi, sau aduceau întârziaţii la 
promenadă. În seara aceea la palatul guvernatorului avea 
loc un bal, Struan fusese şi el invitat, dar nu ştia dacă are să 
se ducă sau nu. Culum încă nu se întorsese. De la episcop 
nu primise nici o vorbă. 

În după-amiaza aceea îl întâlnise pe Horatio. Acesta era 
furios fiindcă Ah Tat, slujnica lui Mary, dispăruse. 

— Sunt sigur că ea e cea care i-a dat bietei Mary otrava, 
Tai-Pan, îi spusese el. 

Mary îi mărturisise că din greşeală băuse nişte ceai de 
ierburi găsit în bucătărie, nimic altceva nu se întâmplase. 

— Horatio, n-are nici o noimă ce spui tu. Ah Iata stat cu 
voi amândoi de ani de zile. De ce-ar fi făcut una ca asta? A 
fost doar un accident. 


După plecarea lui Horatio, Struan porni în căutarea celor 
cu care îşi petrecuseră noaptea Culum şi Gorth. Cei mai 
mulţi erau tovarăşi de chefuri de-ai lui Gorth şi mărturiseau 
cu toţii că la câteva ceasuri după plecarea lui Gorth, Culum 
plecase şi el, că băuse şi el, dar nu arătase a fi mai beat 
decât ceilalţi, mai beat decât de obicei. Culum, mucos idiot 
ce eşti, îşi spuse Struan, ar fi trebuit să ştii să te păzeşti mai 
bine. Deodată zări un servitor în livrea imaculată, cu perucă 
pe cap, şi recunoscu îndată însemnele episcopului. Omul 
mergea fără să se grăbească pe praia, dar trecu de 
reşedinţă, fără să se oprească, şi dispăru. De-acum lumina 
scădea iute, şi felinarele cu ulei ale promenadei începură să 
împrăştie întunericul. Struan zări o lectică cu perdelele 
trase oprind în faţa reşedinţei. Culii pe care abia de reuşi 
să-i desluşească, părăsiră lectica acolo şi dispărură pe o 
uliţă. Struan dădu buzna afară din încăpere, şi pe scări la 
vale. Pe scaunul din spate al lecticii, Culum zăcea 
inconştient, cu braţele în lături, hainele sfâşiate, pătate de 
vomă. Duhnea a băutură. 

Struan fu mai degrabă amuzat decât supărat, îl trase afară 
pe Culum, îl săltă pe umeri şi, fără să ia în seamă privirile 
trecătorilor, îl duse în casă. 

— Lo Chum, baie, iute-iute! 

Struan îl trânti pe Culum pe pat şi-l dezbrăcă până la 
piele. Pe piept şi pe spate nu se vedeau răni, îl mai răsuci o 
dată. Pe burtă zgârieturi de cuie, vânătăi de pe urma 
muşcăturilor „de dragoste”. 

— Idiotul! spuse el cercetându-l iute, dar fără să-i scape 
NIMIC. 

Nici un os frânt, nici un dinte lipsă. Ceasul şi inelul cu 
sigiliu dispărute. Buzunarele goale. 

— 'Ţi-au făcut festa, flăcăule. Poate că a fost prima oară, 
dar sigur că nu e şi ultima. 

Struan ştia că la bordeluri era un vechi truc de a turna în 
băutura ageamiului nişte drog. Servitorii aduseră găleți de 
apă fierbinte şi umplură cada de fier. Struan îl săltă pe 


Culum şi-l puse în cadă, îl săpuni şi-l frecă cu buretele. Lo 
Chum ţinea capul nevolnic al băiatului. 

— Stăpân mult nebun beutur, mult nebun hâţ-hâţ, heya! 

— Aiii iaaa, făcu Struan. 

Când îl ridică pe Culum, Struan simţi cum îl săgeată în 
piciorul stâng şi pricepu că umblatul din ziua aceea îi 
obosise încheietura bolnavă a piciorului mai mult decât îşi 
dăduse seama. Ar trebui s-o strâng bine cu o faşă câteva 
zile, se gândi el. Îl şterse pe Culum şi-l puse în pat. Îl plesni 
uşor peste faţă, dar nu izbuti să-l facă să se dezmeticească, 
aşa că luă masa şi începu să aştepte. O dată cu trecerea 
ceasurilor, îngrijorarea lui spori, fiindcă ştia că, indiferent 
cât de mult băuse, Culum ar fi trebuit să-şi revină de acum. 
Culum respira adânc şi regulat. Inima îi bătea puternic. 
Struan se ridică şi se întinse. Nu era nimic de făcut, decât 
să aştepte. 

— Eu merge la doamna număru unu. Iu stai veghează 
bine-bine, heya? 

— Lo Chum veghează ca un mama! 

— Trimiţi vorbă, savvy? Nu conteşte care oră, stăpân 
trezeşte, tu trimite vorba, savvy? 

— De ce Iai-Pan tu spune savvy? Heya? Lo Chum savvy 
bine-bine, nu conteşte. Heya? 

Dar în noaptea aceea Lo Chum nu-i trimise nici o vorbă. 
Spre dimineaţă, Struan părăsi casa lui May-may şi se 
întoarse la reşedinţa companiei. May-may dormise liniştită, 
dar Struan auzise paşii fiecărui trecător şi fiecare lectică ce 
trecuse pe stradă, ca şi o mulţime de alte zgomote, 
închipuiri ale propriei lui imaginaţii. 

Lo Chum îi deschise uşa de la intrare. 

— De ce Tai-Pan venit atât devreme, heya? Mâncare gata, 
baie gata, ce vrei Iai-Pan, heya? 

— Stăpân trezit, heya? 

— De ce întrebe, heya? Dacă trezit, Lo Chum trimite vorb. 
Eu savvy bine-bine tot, Tai-Pan, îi răspunse Lo Chum lovit în 
demnitatea lui. 


Struan se duse sus. Culum dormea somn greu mai 
departe. 

— Stăpân face unu două ori aşa, şi Lo Chum gemu şi se 
lovi cu pumnii în bărbie, sforăi, căscă şi gemu din rărunchi. 

După micul dejun, Struan le trimise vorbă Lizei şi lui Tess 
că băiatul s-a întors, dar nu le transmise şi în ce hal se 
întorsese. Apoi încercă să se ocupe de afaceri ca să aibă 
ceva de făcut. Semnă hârtii, aprobă cheltuieli şi mai 
importante pentru construcţiile de la Hong Kong, indignat 
de costurile sporite ale cherestelei, cărămizilor şi mâinii de 
lucru, ca şi a tuturor celor necesare pentru aprovizionarea 
navelor, repararea şi echiparea lor. 

Dar-ar frenţia în toate astea. Toate preţurile au crescut cu 
cincizeci la sută, şi nici un semn că au de gând să coboare. 
Pun chile pentru noi clipere în anul care vine sau mai bine 
mizăm totul pe cele pe care le avem? Şi să mizăm şi pe 
faptul că marea n-o să ne înghită niciuna? Trebuie să 
cumperi mai multe! Drept urmare porunci să se mai 
construiască un nou cliper. Avea să-i spună Tessan Cloud, 
numele lui Tess, şi va fi darul lui Culum de ziua lui. Dar nici 
măcar perspectiva unui cliper nou, frumos, nu reuşi să-l 
emoţioneze aşa cum ar fi trebuit. Asta îi aduse aminte de 
Lotus Cloud care avea să fie construit curând la Glasgow, şi 
lupta pe mare ce-l aştepta cu Wu Kwok, dacă mai era în 
viaţă, sau cu Wu Fang Choi, tatăl, şi piraţii lui. Se mai 
întrebă dacă băieţii lui Scragger or ajunge acasă în Anglia 
teferi şi nevătămaţi. Avea să mai treacă cel puţin încă o lună 
înainte de a ajunge el în Anglia şi încă trei luni înainte de a 
afla el. 

Închise biroul şi se duse la Clubul Englez şi pălăvrăgi o 
vreme cu Horatio, apoi cu vreo câţiva negustori, jucă un 
biliard, dar nici tovărăşia, nici jocul nu-i făcură nici o 
plăcere. Nu se vorbea decât de afaceri, toţi neliniştiţi de 
semnele dezastrului pe plan internaţional şi de mizele 
uriaşe ale negoţului din acel sezon. 


Se aşeză pe un fotoliu în încăperea mare de lectură în care 
dăinuia liniştea, şi luă ziarele sosite cu ultimul vas poştal, 
vechi de trei luni de zile. 

Cu mare efort reuşi să se concentreze asupra editorialului. 
Se vorbea de mişcările larg răspândite în ramurile 
industriale din Midlands şi se afirma că era imperativ 
necesar să se plătească un salariu ca lumea pentru munca 
de o zi întreagă. Într-un alt articol, cineva se lamenta că 
imensa maşină industrială a Angliei era folosită doar la 
jumătate din capacitate şi striga sus şi tare că trebuia 
găsită o nouă piaţă mai mare pentru abundența producţiei 
pe care aceasta o putea revărsa, iar o producţie mai mare 
însemna bunuri la un preţ mai scăzut, creşterea folosirii 
mâinii de lucru şi salarii mai mari. Erau alte articole care 
vorbeau despre tensiunile şi norii de război ce se strângeau 
pe cerul Franţei şi Spaniei din cauza succesiunii la tronul 
Spaniei. Prusia îşi întindea tentaculele asupra tuturor 
statelor germane pentru a le domina, aşa că o viitoare 
confruntare franco-prusacă era iminentă, nori de război se 
strângeau şi deasupra Rusiei şi asupra Sfântului Imperiu 
German al Habsburgilor. Nori de război se adunaseră şi 
asupra statelor italiene care voiau să-l înlăture pe 
parvenitul de rege francez al Neapolelui, să se unească 
laolaltă, sau eventual să nu se unească, iar papa, sprijinit de 
francezi, se amesteca pe arena politică. Nori de război se 
adunaseră şi deasupra Africii de Sud din cauza burilor care 
în ultimii patru ani se întinseseră din Colonia Capului şi 
întemeiaseră statele Transvaal şi Orange, iar acum 
amenințau colonia engleză Natal, aşa că, cu următorul vas 
poştal, puteau veni veşti că războiul începuse. Prin toată 
Europa se vorbea de răscoale evreieşti şi pogromuri, 
catolicii luptau împotriva protestanților, mahomedanii 
împotriva hinduşilor, împotriva catolicilor, a protestanților, 
şi se îndârjeau unii contra celorlalţi, în America se 
declanşaseră războaiele pieilor roşii, duşmănii între statele 
din Nord şi cele din Sud, duşmănii între America şi Marea 


Britanie din pricina Canadei, tulburări în Irlanda, Suedia, 
Finlanda, India, Egipt, în Balcani... 

— Nu contează ce citeşti! explodă Struan fără să se 
adreseze cuiva anume. Toată lumea-i cuprinsă de nebunie. 
Doamne! 

— Ce s-a întâmplat, Tai-Pan? îl întrebă Horatio, 
descumpănit de izbucnirea aceasta de mânie. 

— Toată lumea-i nebună, uite, asta e! De ce naiba oamenii 
nu se opresc odată să se mai hăcuie unii pe alţii şi nu 
trăiesc în pace? 

— De acord, strigă Masterson din celălalt capăt al 
încăperii. În totalitate. Doamne, groaznică lumea asta în 
care aducem noi copiii la lumină, Dumnezeule. Toată lumea 
asta va ajunge să fie sfâşiată de câini. A ajuns deja. Ehei, ce 
ani frumoşi altădată! Dezgustător! 

— Mda, îngăimă Roach. Lumea a început s-o pornească 
prea repede din loc. Afurisitul ăsta de guvern a ajuns să 
gândească cu curu”, taman cum sună proverbul. Cristoase, 
noi ne închipuim că mai învaţă şi ei ceva, dar n-or să înveţe 
niciodată. În fiecare zi blestemată de la Dumnezeu citeşti că 
primul ministru a spus: „Să ne mai strângem şi noi 
cureaua!” Pentru numele lui Dumnezeu, aţi auzit pe careva 
spunând că mai putem şi da drumul la curea? 

— Am auzit că taxele pentru importul de ceai s-au dublat, 
adăugă Masterson. Şi dacă ajunge cumva la putere şi 
maniacul ăla de Peel, ticălosul o să introducă sigur şi taxele 
pe venit. Invenţia diavolului! 

Se stârni un vacarm general şi asupra capului lui Peel se 
strânse şi mai mult venin. 

— Individul e un anarhist afurisit! întări Masterson. 

— E o prostie. Nu taxele-s de vină, interveni Roach. 
Suntem prea mulţi, asta e. Singura salvare e controlul 
naşterilor. 

— Cum? urlă Masterson. Nu începe iar cu ideea aia 
afurisită şi greţoasă. Pentru numele lui Dumnezeu, eşti 
cumva Anticrist? 


— Nu, pen' Dumnezeu. Dar ne-au copleşit cei din clasele 
de jos. N-am zis că noi ar trebui să fim supuşi controlului 
naşterilor, ci ei. Candidaţi la spânzurătoare, ori mai mulţi 
dintre ticăloşii ăştia! 

Struan aruncă ziarele la o parte şi se duse la Hotelul 
Englez, o clădire impozantă, cu colonade, ca şi clubul. În 
frizerie se tunse şi-şi spălă părul cu şampon. Mai apoi 
trimise după Svenson, maseurul suedez, un fost marinar. 
Bătrânul noduros îl frământă cu nişte mâini de fier, îl frecă 
apoi cu gheaţă peste tot, la urmă îl şterse cu un prosop 
aspru până când simţi că pielea îi frige. 

— Svenson, pentru numele lui Dumnezeu, mă simt alt om. 
Svenson râse, dar nu scoase nici o vorbă. Limba îi fusese 
smulsă de pirați pe Mediterana, cu mulţi ani în urmă. Îi făcu 

semn lui Struan să se odihnească pe masa acoperită cu o 
saltea şi-l înfăşură bine în cearşafuri, apoi îl lăsă să moţăie. 

— Tai-Pan! 

Era Lo Chum. Struan se trezi pe dată. 

— Stăpân Culum? 

Lo Chum clătină din cap şi zâmbi cu gura lui ştirbă. 

— Stăpân Fusta Lung. 

Struan porni după călugărul iezuit ce nu scotea o vorbă şi 
merseră de-a lungul chiliilor ce înconjurau curtea interioară 
şi frumoasa grădină. Clopotul catedralei bătu ora patru. La 
capătul aleii, călugărul schimbă direcţia şi îl conduse pe o 
uşă imensă din lemn de tec într-o anticameră impozantă. 
Pereţii erau îmbrăcaţi în tapiserii, podeaua de marmură, 
mâncată de paşi, era acoperită cu covoare. Bătu cu adânc 
respect la uşa din fund şi intrară. Falarian Guineppa, 
impunător şi princiar, stătea într-un scaun cu speteaza 
înaltă ce aducea cu un tron. Îi făcu mohorât semn 
călugărului să plece, acesta făcu o plecăciune şi dispăru. 

— Senhor, te rog să iei loc. 

Struan se aşeză pe scaunul indicat. Era puţin mai jos decât 
cel al episcopului, simţi asupra lui puterea voinţei celuilalt 
ce voia să-l domine. 


— Aţi trimis după mine? 

— Am trimis să te cheme, da. Cinchona. În Macao nu există 
deloc, dar cred că avem ceva la misiunea noastră de la Lo 
Ting. 

— Unde-i asta? 

— Pe continent. Episcopul îndreptă o încreţitură a sutanei 
lui roşii. La o sută cincizeci de mile nord-vest de aici. 

Struan se ridică în picioare. 

— Trimit pe cineva imediat într-acolo. 

— Senhor, am şi făcut asta. le rog ia loc! Episcopul arăta 
solemn. Curierul nostru a pornit o dată cu zorile cu poruncă 
să facă drumul în timp record. Şi cred că aşa va face. E 
chinez şi provine din regiunea aceea. 

— Şi cam câte zile credeţi că o să-i trebuiască? Şapte zile? 
Şase zile? 

— Asta mă îngrijorează şi pe mine. Fata câte crize de 
friguri a avut până acum? 

Struan ar fi voit să-l întrebe pe episcop de unde ştia el de 
May-may dar se stăpâni. Pricepuse că aceşti catolici aveau 
nenumărate surse de informaţii secrete, iar pentru un om 
atât de isteţ ca episcopul nu fusese mare lucru să ghicească 
că era vorba de fată. 

— Una singură. Transpiraţia a cuprins-o acum două zile, 
cam la vremea asta. 

— Atunci înseamnă că va avea o nouă criză mâine, cu 
siguranţă în următoarele patruzeci şi opt de ore. Ca să 
ajungă la Lo Ting şi să se întoarcă, curierului îi trebuiesc cel 
puţin şapte zile... dacă totul merge bine şi nu se întâmplă 
nimic neprevăzut. 

— Nu cred că o să mai reziste la încă două crize. 

— Aud că e tânără şi în putere. Trebuie să fie în stare să 
mai îndure încă opt zile. 

— E însărcinată în luna a şasea. 

— Mmm, tare rău. 

— Da. Unde-i Lo Ting? Daţi-mi o hartă. Poate că eu reuşesc 
să reduc timpul ăsta cu o zi. 


— Legăturile mele sunt mai bune decât ale dumitale de o 
mie de ori în privinţa acestui drum, îi spuse, episcopul. 
Poate că va dura doar şapte zile. Voia Domnului. 

Da, se gândi Struan. De o mie de ori. Aş vrea să am şi eu 
tezaurul de cunoştinţe pe care le-au adunat catolicii de-a 
lungul secolelor tot sondând China. Care Lo Ting? Trebuie 
să fie cincizeci de localităţi cu numele ăsta pe o întindere de 
două sute de mile. 

— Da, spuse el în cele din urmă, voia Domnului. 

— Senhor, sunteţi un om cam ciudat. Sunt bucuros că am 
avut prilejul de a vă cunoaşte. Serviţi un pahar de Madeira? 

— Şi care-i preţul scoarţei de cinchona? Dacă există şi 
dacă ajunge la vreme şi vindecă malaria? 

— Vreţi să serviţi un pahar de Madeira? 

— Mulţumesc. 

Episcopul sună dintr-un clopoțel şi de îndată la uşă se ivi 
un slujitor în livrea, purtând o tavă de argint gravată, pe 
care tronau o sticlă şi pahare. 

— Senhor, pentru o mai bună înţelegere a multor lucruri. 

Băură şi se cântăriră din ochi. 

— Eminenţa voastră, preţul? 

— Deocamdată sunt încă mulţi de dacă. Răspunsul acesta 
mai poate să aştepte. Dar două lucruri nu pot aştepta. 
Episcopul îşi savură vinul. Madeira e un aperitiv excelent. 
Îşi adună gândurile. Sunt foarte îngrijorat în privinţa 
senhoritei Sinclair. 

— Şi eu, spuse Struan. 

— Părintele Sebastian e un vindecător miraculos. Dar m-a 
făcut să cred că dacă senhorita nu e ajutată şi spiritual ar 
putea să-şi ia viaţa cu mâna ei. 

— Mary nu! E puternică. N-o să facă ea una ca asta. 

Falarian Guineppa îşi împreună degetele fine, de parcă ar 
fi vrut să facă cruce. O rază de soare fulgeră pe rubinul 
imens de pe mână şi păru să-l topească. 

— Dacă se va lăsa cu totul pe mâinile părintelui Sebastian, 
şi în mâinile bisericii lui Cristos, am putea să transformăm 


condamnarea în binecuvântare. Ar fi cel mai bine pentru ea. 
Cred din toată inima că asta e singura soluţie adevărată. 
Dar dacă nu se poate, va trebui să trec răspunderea ei 
cuiva care doreşte s-o accepte. 

— Accept. 

— Prea bine. Dar nu socotesc că de data asta ai fost foarte 
înţelept, senhor. Dar şi aşa, viaţa şi sufletul dumitale, ca şi 
ale ei, sunt tot în mâinile Domnului. Mă rog Domnului ca şi 
dumneata şi ea să dobândiţi darul înţelegerii. Prea bine. 
Înainte de a ne părăsi, am să fac tot ce-mi stă în putinţă 
pentru a încerca să-i salvez sufletul, dar de îndată ce va fi 
suficient de întremată ca să părăsească mănăstirea, am să 
vă trimit vorbă. 

Clopotul catedralei bătu ora cinci. 

— Ce mai face rana arhiducelui Sergheiev? 

Struan se încruntă. 

— Acesta e al doilea lucru ce nu suferă amânare? 

— Pentru voi britanicii, poate. 

Falarian Guineppa deschise un dulap şi scoase de acolo o 
cutie de piele sigilată cu sigilii mari. 

— Mi s-a cerut să-ţi înmânez cu precauţie asta. Se pare că 
unele autorităţi diplomatice sunt deosebit de îngrijorate de 
prezenţa arhiducelui în Asia. 

— Autorităţi bisericeşti? 

— Nu, senhor. Mi s-a transmis că dacă doreşti poţi 
transmite documentele mai departe. Am înţeles că anumite 
sigilii le dovedesc autenticitatea, şi pe chipul lui trecu un 
zâmbet uşor. Şi caseta e sigilată. 

Struan recunoscu sigiliul biroului guvernatorului general. 

— De ce mi s-ar da mie pe mână documente diplomatice? 
Există canale diplomatice consacrate. Domnul Monsey se 
află la jumătate de milă de aici, iar Excelenţa sa e la Hong 
Kong. Amândoi sunt familiarizați cu uzanţele protocolului. 

— Eu nu îţi dau dumitale nimic. Nu fac decât să împlinesc 
ce mi s-a spus. Senhor, nu uita, în ciuda faptului că eu 
personal detest ceea ce reprezinţi dumneata, eşti totuşi o 


putere la curtea palatului St. James, iar legăturile dumitale 
comerciale se întind în lumea întreagă. Trăim în nişte 
vremuri nesigure, iar Portugalia şi Anglia sunt vechi aliaţi. 
Marea Britanie s-a dovedit un bun prieten faţă de 
Portugalia şi e înţelept ca prietenii să se ajute între ei, nu? 
Probabil că lucrurile sunt la fel de simple. 

Struan luă caseta oferită. 

— Îţi dau de veste îndată ce se întoarce curierul trimis la 
Lo Ting, îi spuse Falarian Guineppa. Indiferent la ce oră. Nu 
vrei ca părintele Sebastian s-o consulte pe doamnă? 

— Nu ştiu, spuse Struan ridicându-se. Poate. Eminenţa 
voastră, lăsaţi-mă să mă gândesc. 

— Cum pofteşti, senhor. Episcopul şovăi o clipă. Mergi cu 
Domnul! 

— Mergeţi cu Domnul, Eminenţa voastră, răspunse 
Struan. 

— Hello, Tai-Pan, îl întâmpină Culum, simțind că-i 
plesneşte capul şi limba îi era ca un bălegar uscat. 

— Hello, fiule. 

Struan puse jos caseta nedeschisă încă, ce păruse să-l 
ardă tot drumul până acasă. Se duse la dulap şi turnă într- 
un pahar o măsură zdravănă de brandy. 

— Mâncăm, stăpân Culum? interveni Lo Chum cu chipul 
strălucind de fericire. Porcu? Cartofu? Zeama carne? Heya? 

Culum clătină din cap neajutorat şi Struan îl expedie pe Lo 
Chum. 

— Ia de aici, îi spuse el lui Culum, întinzându-i paharul cu 
brandy. 

— Nu pot! răspunse Culum prins de greață. 

— Bea! 

Culum dădu paharul pe gât. Se înecă şi bău iute nişte ceai 
ce se afla lângă patul lui. 

Se lăsă pe spate cu tâmplele zvâcnind. 

— Vrei să stăm de vorbă? Să-mi spui ce s-a întâmplat? 

Culum avea un chip cenuşiu, albul ochilor de un roşu 
murdar. 


— Nu-mi amintesc nimic. Dumnezeule, mă simt groaznic. 

— Începe cu începutul. 

— Jucam whist cu Gorth şi câţiva prieteni, spuse Culum cu 
evident efort. Îmi amintesc doar că atunci câştigasem vreo 
sută de guinee. Cam băusem. Dar îmi amintesc că am pus 
banii câştigaţi în buzunar. Apoi... apoi nu-mi mai amintesc 
NIMIC. 

— Îţi aminteşti unde te-ai dus? 

— Nu. Nu prea! Bău cu sete ceai, îşi şterse faţa cu palma, 
căutând să îndepărteze durerea care-l chinuia. 
Dumnezeule, groaznic mă simt! 

— Îţi aminteşti la care bordel ai ajuns? 

Culum clătină din cap. 

— Ai unul anume pe care-l frecventezi? 

— Doamne Dumnezeule, nu! 

— Flăcăule, n-are nici un rost s-o faci acum pe fecioara. Ai 
fost la un bordel, e sigur. Ţi s-a jucat festa, şi asta-i clar. Ţi- 
au turnat vreun drog în băutură, e clar. 

— M-au drogat? 

— Cea mai veche şmecherie din lume. De aia ţi-am şi spus 
eu să nu te duci la nici un stabiliment dacă nu ţi-l 
recomandă un om de încredere. E pentru prima dată când 
te duci la un bordel în Macao? 

— Da, da. Dumnezeule, m-au drogat! 

— Ei, pune-ţi capul la muncă. Gândeşte-te! Îţi aminteşti 
cum arăta bordelul acela? 

— Nu... nimic. În mintea mea-i un gol. 

— Cine a ales bordelul şi ţi l-a recomandat, ei? 

Culum se ridică pe pat în capul oaselor. 

— Beam şi jucam. Eram... cam făcut. Apoi da, toată lumea 
a început să vorbească despre... fete. Despre bordeluri. Şi, 
ei... - se uită la Struan, pe chipul lui se citeau limpede şi 
ruşinea şi suferinţa - eram cam... cu... cu băutura aia în cap 
şi... am simţit aşa... parcă am luat foc deodată şi muream 
după o fată. Şi atunci am hotărât aşa deodată că... că 
trebuie să mă duc la un bordel. 


— Flăcăule, nu-i nici un necaz că te-ai dus. Cine ţi-a dat 
adresa? 

— Cred... nu ştiu, dar cred că toţi îmi spuneau câte o 
adresă, nu-mi aduc aminte. Scriau adrese, îmi spuneau 
adrese, îmi amintesc că ieşisem de la club. În faţă era o 
lectică ce aştepta şi am urcat. Stai puţin... acum îmi 
amintesc. l-am spus să mă ducă la „S.F”! 

— Flăcăule, acolo ăia nu-ţi fac festa asta. Sau să-ţi pună 
drog în băutură. Sau să te aducă înapoi în halul ăsta. Asta 
le-ar distruge cu totul reputaţia. 

— Nu. Sunt sigur. Asta i-am spus omului. Da. Sunt absolut 
sigur. 

— Şi încotro te-au dus? În cartierul chinezesc? 

— Nu ştiu. Parcă îmi amintesc... nu, nu ştiu. 

— Spuneai că ai simţit cum că parcă ai luat foc. Ce fel de 
foc? 

— Păi, era cam aşa... Îmi amintesc că mi s-a făcut cald tare 
şi... ăăă, Cristoase, parcă am înnebunit de dorul lui Less, şi 
cu băutura şi toate alea... nu mai aveam stare, şi... şi m-am 
dus la bordelul ăla! Cuvintele veneau tărăgănat. 
Dumnezeule, îmi plesneşte capul. Te rog, lasă-mă în pace 
acum. 

— Ai folosit vreun fel de prezervativ? 

Culum clătină din cap. 

— Focul acela, pofta aia. A fost altfel în noaptea aia? 

Culum clătină din nou din cap. 

— De săptămâni în şir tot aşa o duc, dar... cred că într-un 
fel a fost... nu, nu chiar la fel. Eram ca o bucată de fier, 
coapsele parcă luaseră foc şi am simţit că nu mai pot dacă 
nu mă culc cu o fată şi... ah, nu mai ştiu nimic. Acum lasă- 
mă în pace. Te rog... Îmi pare rău... dar te rog... 

Struan se duse la uşă. 

— Lo Chum! 

— Da, stăpân. 

— Duci la casa la Chen Sheng, iei doctor fete bolnav 
numer unu, iute iute, aici gata! Savvy? 


— Savvy mult bine! răspunse Lo Chum ţâfnos. Mult doctor 
venit la intrare aflam aia la cap bum-bum bolnav mult 
bolnav. Tiner stăpân la fel ca Tai-Pan eram la fel, nu 
conteşte! 

Jos în hol, Struan stătu de vorbă cu doctorul prin 
intermediul lui Lo Chum. Doctorul îi spuse că va trimite 
doctoriile şi nişte mâncare specială de îndată, şi acceptă o 
răsplată generoasă. Struan se duse înapoi la etaj. 

— Flăcăule, nu reuşeşti să-ţi mai aminteşti nimic? 

— Nu... nimic. Îmi pare rău. N-am vrut să te supăr. 

— Flăcăule, te rog, ascultă-mă. Haide, Culum, e foarte 
important. 

— Te rog, tată, nu mai vorbi atât de tare, spuse Culum 
deschizând nişte ochi amărâţi. Ce? 

— Se pare că ţi-au strecurat în pahar un afrodiziac. 

— Cum? 

— Da, un afrodiziac. Există zeci pe care ţi le poate cineva 
turna în pahar. 

— Imposibil. N-am băut decât băutura aia şi... şi am 
simţit... e imposibil! 

— Nu există decât două explicaţii. Prima: culii te-au dus la 
un bordel, şi nu e vorba de unul din reţeaua firmei „S.FE.”, 
unde au stors mai mult de la un client bogat şi pe deasupra 
şi ceva din ce te-au jefuit. Acolo fata sau fetele te-au drogat, 
ţi-au făcut festa, te-au jefuit şi te-au expediat acasă. De 
dragul tău, sper că doar atâta ţi-au făcut. Cealaltă 
posibilitate e ca nu cumva unul dintre prietenii tăi să-ţi fi 
dat afrodiziacul la club, să fi aranjat ca lectica aceea să te 
aştepte pentru ca să te ducă... la o anumită casă. 

— Dar e o prostie. De ce-ar fi vrut careva să-mi facă figura 
asta? Pentru o sută de guinee, un inel şi un ceas? Unul 
dintre prietenii mei? E o nebunie! 

— Dar ia să zicem că vreunul dintre ei te urăşte, Culum. 
Să zicem că planul a fost conceput ca să te dea pe mâna 
unei fete bolnave... una care are frenţie! 

— Cum? 


— Da. Uite asta mi-e tare teamă că s-a întâmplat! 

O clipă Culum simţi că moare. 

— Vrei să mă sperii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, nu mă joc. Dar e 
una dintre posibilităţile foarte aproape de adevăr. Ba chiar 
aş zice că mai degrabă asta s-a întâmplat şi nu ce am crezut 
noi la început, fiindcă te-au adus înapoi. 

— Şi cine mi-ar fi putut face mie una ca asta? 

— Plăcăule, tu singur trebuie să-ţi răspunzi. Dar chiar 
dacă s-a întâmplat una ca asta, nu e totul pierdut. 
Deocamdată. Am trimis să ţi se aducă nişte leacuri 
chinezeşti. Trebuie să le bei pe toate, fără greş. 

— Dar frenţia n-are leac! 

— Da. Odată boala instalată nu. Dar chinezii cred că poţi 
distruge otrava frenţiei sau ce-o fi provocând boala dacă iei 
de îndată măsuri ca să-ţi purifici sângele. Când am venit eu 
prima dată aici cu ani în urmă, mi s-a întâmplat şi mie 
acelaşi lucru. Aristotle m-a găsit într-un şanţ în cartierul 
chinezesc, a adus un medic chinez şi n-am avut nimic. Aşa l- 
am întâlnit prima oară, de aia am rămas prieteni atâta amar 
de vreme. Nu pot să fiu sigur dacă bordelul... fata aceea era 
bolnavă sau nu, dar n-am făcut niciodată frenţie. 

— Oh, Dumnezeu să mă ajute! 

— Da. O săptămână n-o să ştim sigur nimic. Dacă nu apar 
umflături sau dureri sau scurgere până atunci, de data asta 
ai scăpat! Văzu groaza din privirile fiului său şi simţi că 
inima i se umple de milă. Te aşteaptă o săptămână de iad, 
fiule. O să tot aştepţi un semn. Ştii ce te aşteaptă, şi nu 
trebuie să te mai şi chinui singur. Am să te ajut cât pot. La 
fel cum m-a ajutat şi pe mine Aristotle. 

— Mă omor! Mă omor dacă... o, Doamne, cum am putut să 
fiu atât de idiot? Tess! O, Doamne, mai bine aş mărturisi... 

— Să nu care cumva să faci una ca asta! Îi spui doar că ai 
fost atacat de bandiți pe când te întorceai acasă. Aşa vom 
spune la toată lumea. Şi prietenilor tăi le spui acelaşi lucru. 
Că socoţi că ai băut cam mult... după ce-ai avut de-a face cu 


fata. Că nu-ţi mai aminteşti nimic decât că te-ai distrat de 
minune şi te-ai trezit aici. Şi vreme de-o săptămână de 
acum încolo te porţi absolut normal. 

— Dar Tess! Cum am să pot... 

— Fiule, asta ai să faci! Asta ai să faci, Cristoase 
Dumnezeule. 

— Nu pot, tată, mi-e impo... 

— Şi sub nici un motiv nu spui nimănui de leacurile 
chinezeşti. Şi nu te mai duci la nici un bordel până nu ştim 
sigur dacă eşti sau nu bolnav, iar de Tess nu te atingi până 
nu te căsătoreşti cu ea. 

— Mi-e atât de ruşine! 

— Flăcăule, n-are de ce să-ţi fie ruşine. E tare greu să fii 
tânăr. Dar pe lumea asta un bărbat trebuie să ştie să se 
păzească. Sunt o mulţime de ticăloşi turbaţi prin preajmă. 

— Vrei să spui că Gorth a pus-o la cale? 

— Eu nu zic nimic. Tu crezi asta? 

— Nu, bineînţeles că nu. Dar tu aşa crezi, nu-i aşa? 

— Şi nu uita: trebuie să te porţi ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, altfel ai pierdut-o pe Tess. 

— De ce? 

— Crezi că Liza sau Brock îţi vor mai îngădui ţie să te 
căsătoreşti cu Tess dacă or să afle că eşti atât de necopt şi 
idiot ca să te apuci să umbli beat după curve prin Macao, şi 
încă să mai şi ajungi într-un bordel neştiut de nimeni şi să te 
umple ăia cu băuturi de dragoste şi să te jefuiască? Dacă eu 
aş fi în locul lui Brock aş zice că n-ai destulă minte ca să-mi 
fii ginere. 

— lartă-mă. 

— Acum, flăcăule, odihneşte-te. Mai târziu mă întorc. 

Şi tot drumul până la casa lui May-may, Struan se strădui 
să se hotărască în ce fel să-l ucidă pe Gorth... dacă se 
îmbolnăveşte Culum de frenţie. În chipul cel mai crunt cu 
putinţă. Da, se gândi el cu răceală, pot să fiu uneori foarte 
crunt. N-o să-l omor pur şi simplu... sau repede. Nu, 
Dumnezeule! 


— Culum, dragule, arăţi îngrozitor, îl întâmpină Tess. 
Precis că ai stat până în zori. 

— Mda. 

Se plimbau împreună pe praia în liniştea nopţii. Abia 
luaseră cina, se limpezise la minte, dar suferinţa era de 
neîndurat aproape. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea, simțind că el se chinuie. 
— Nimic, dragă. Am băut prea mult, doar atât. Iar tâlharii 
ăia nu s-au purtat prea drăguţ cu mine. Pe Dumnezeul meu, 

jur să nu mai pun gura pe băutură un an de zile. 

Te rog, Doamne, fă să nu mi se întâmple nimic. Fă să 
treacă săptămâna asta mai repede... şi să nu se întâmple 
NIMIC. 

— Hai să ne întoarcem, îi spuse ea şi, apucându-l hotărâtă 
de mână, îl sili să se întoarcă spre reşedinţa familiei Brock. 
O noapte bună de somn o să-ţi facă nespus de bine. 

Se simţea foarte maternă cu el, şi nu se putea abţine să nu 
fie fericită când îl vedea atât de neajutorat. 

— Dragul meu, sunt fericită că ai jurat să nu mai bei. Tata 
uneori se îmbată groaznic... iar Gorth, o, să-l vezi, de câte 
ori nu l-am văzt io matol! 

— Nu l-am văzut, draga mea, o corectă el. 

— Nu l-am văzut io matol. Ah, îs atât de fericită că o să ne 
căsătorim curând. 

Ce motiv ar fi avut Gorth să-mi facă una ca asta? se 
întrebă Culum. Tai-Panul exagerează. Poate că exagerează. 

— V-aţi întors aşa de iute, iubiţilor? îi întâmpină Liza. 

— Mamă, sunt cam obosită. 

— Ei, atunci eu o şterg, spuse Culum. Ne vedem mâine. Te 
duci la meciul de cricket? 

— Da, da, hai, mamă! 

— Culum, flăcăule, poa' că ne-ntovărăşeşti, ei? 

— Mulţumesc. Voi fi fericit. Ne vedem mâine. Culum îi 
sărută mâna lui Tess. Noapte bună, doamnă Brock. 

— Noapte bună, flăcăule. 

Culum se întoarse să iasă exact când Gorth dădea să intre. 


— Ei, salutare, Gorth. 

— Salutare, Culum. Te aşteptam şi io. locmai mă duceam 
să trag şi io o duşcă la club. Hai şi tu. 

— Nu, în seara asta nu. Gorth, mulţumesc. Ne vedem 
mâine. 

— Cum vrei tu, bătrâne. Dar vezi şi ai grijă de tine, spuse 
el închizând uşa în urma lui. 

— Gorth, ce s-a-ntâmplat azi noapte? îl cercetă Liza 
atentă. 

— Bietul băiat. L-a luat băutura la vale. Cum ţi-am spus, io 
plecasem de la club înaintea lui, aşa că habar n-am. Tess, ţie 
ce ţi-a spus? 

— Că a băut cam mult şi că au tăbărât pe el nişte tâlhari, 
râse ea. Sărmanul Culum, cred că s-a vindecat el de data 
asta de diavolul băutului pen” lungă vreme. 

— Tess dragă, vrei să-mi aduci şi mie trabucurile? o rugă 
Gorth, îs în dulapul de haine. 

— Bineînţeles, spuse Tess şi porni în fugă. 

— Am auzit, începu Gorth, am auzit că ăsta Culum al 
nostru a început să cam adulmece după fuste. 

— Ce zici? se opri Liza din cusutul ei de mână. 

— Ei, n-a făcut nici un pocinog, adăugă Gorth. Poa' că nici 
nu trebuia să-ţi spun. Dacă omu-i atent, nu se-n-tâmplă 
nimic, Cristoase. Doa' ştii tu cum e bărbatul. 

— Dar se mărită cu less a noastră! Nu vreau să se mărite 
cu un stricat. 

— Mda, cre' că trebuie să stau de vorbă cu flăcăul ăsta. 
Măcar în Macao să fie cu băgare de seamă, şi aici nu încape 
nici o târguială. Dacă tata ar fi fost aici, se schimbau 
lucrurile. Da' acum io trebuie să apăr familia... şi pe bietul 
băiat de slăbiciunile lui. Şi să nu scoţi o vorbă despre asta! 

— Bineînţeles că nu. 

Lizei îi era silă de latura aceea brutală a bărbaţilor. De ce 
nu-s în stare să se stăpânească? Poa' c-ar trebui să se mai 
gândească cum e cu nunta asta. 


— 'Tess nu se căsătoreşte cu un stricat. Da' Culum nu e din 
ăştia. Eşti precis că-i aşa cum zici? 

— Da, răspunse Gorth. Cel puţin aşa zic unii băieţi. 

— Mai bine ar fi tac-tu aici. 

— Da, făcu Gorth şi apoi adăugă de parcă atunci ar fi luat 
o hotărâre. Cred că am să mă duc la Hong Kong pentru o zi- 
două. O să vorbesc cu tata. Aşa-i mai bine. Şi după aia stau 
io de vorbă cu Culum aşa cum se cuvine. Plec o dată cu 
mareea. 

Capitolul treizeci şi şase. 

Struan termină de citit şi ultima pagină a traducerii în 
engleză a documentelor ruseşti. Legă încet paginile la loc şi 
le puse în casetă, rămânând cu ea în poală. 

— Ei? îl iscodi May-may. Ce-ai căzut într-o tăcere aşa de 
fantastică, heya? 

Fata stătea în pat, rezemată de perne, sub un polog contra 
ţânţarilor, roba lungă de mătase aurie făcându-i pielea şi 
mai albă. 

— Nimic, fetiţo! 

— Lasă afacerile la o parte şi vorbeşte cu mine. De un ceas 
parcă eşti un savant. 

— Lasă-mă să mă gândesc vreo cinci minute. După aia 
vorbesc şi cu tine, da? 

— Ha! exclamă ea. Dacă nu eram eu bolnavă, te ţineam în 
pat tot timpul. 

— A, da, fetiţo! 

Struan se duse la uşa care dădea spre grădină şi se uită 
îndelung spre cerul nopţii. Stelele luceau puternic şi din 
înalturi se prevestea o vreme bună. May-may se aşeză mai 
comod în pat şi se uită la el. Arată foarte obosit, se gândi ea. 
Săracul Tai-Pan, are atâtea belele pe cap! 

EI îi spusese despre Culum şi temerile lui în ce-l priveşte, 
dar nu-i scăpă nici o vorbă despre Gorth. Îi mai spusese că 
în câteva zile aveau şi scoarţa aceea contra frigurilor. Şi-i 
mai spusese şi despre Mary şi blestemata ei de Ah at. 


— Nebună de legat şi criminală acum. Ar fi trebuit să ştie 
ce o aşteaptă. Dacă Mary mi-ar fi spus mie, sau ţie, am fi 
putut s-o trimitem departe de aici ca să nască în deplină 
siguranţă şi taină, în America sau în altă parte. Copilul 
putea fi adoptat şi... 

— Şi omul acela Glessing? întrebă ea. S-ar mai fi căsătorit 
el cu ea? Peste nouă luni? 

— Cu Glessing povestea s-a terminat oricum! 

— Şi cine-i tatăl copilului? îl întrebă May-may. 

— N-a vrut să-mi spună, îi răspunse Struan, şi May-may 
zâmbi în sinea ei. 

— Sărmana Mary, adăugă el. S-a terminat, s-a dus de râpă. 

— 'Tai-Pan, e o prostie ce spui. Căsătoria poate să se facă... 
dacă Glessing şi Horatio n-or să afle niciodată. 

— Ce, ţi-ai pierdut minţile? Bineînţeles că totu-i încheiat... 
şi ce zici tu e imposibil. Necinstit, foarte necinstit. 

— Da, aşa-i. Dar ceea ce nu ştii nu contează, şi-s motive 
tare temeinice să se ascundă adevărul şi nimeni nu are de 
suferit din pricina asta, nu conteşte. 

— Dumnezeule Cristoase, şi cum să faci ca el să nu afle 
niciodată? Cum să nu afle? Bineînţeles că o să afle de la 
început. O să descopere că nu e virgină. 

Oh, Tai-Pan, sunt atâtea căi, se gândi May-may. Atâtea căi 
de a păcăli un bărbat. Voi bărbaţii sunteţi uneori atât de 
prostuţi în anumite privinţe. Femeile sunt atât de deştepte 
în unele privinţe, în cele mai multe privinţe, când e vorba de 
ceva cu adevărat important. 

Şi se hotări să trimită la Ma-ree pe cineva care să-i explice 
ce trebuia să facă şi în felul ăsta să pună capăt la toată 
aiureala asta cu sinuciderea. Pe cine? Bineînţeles că pe 
Sora cea Mare, a treia soţie a lui Chen Sheng, care a fost pe 
vremuri într-un bordel şi ştie ea lucrurile astea. O s-o trimit 
mâine! O să ştie ea ce să-i spună lui Ma-ree. Aşa că Ma-ree 
a scăpat de necazuri de-acum. 

Cu puţin joss. Dar cum rămâne cu Tess şi Culum şi Gorth? 
Curând n-o să mai fie nici cu ei necazuri fiindcă o să fie un 


asasinat şi se termină. Atunci rămâne necazul cu frigurile 
mele? Astea or să se rezolve după cum îmi va fi joss-ul. 
Toate se rezolvă după cum e joss-ul, aşa că de ce să ne mai 
facem griji? E mai bine să-l primeşti aşa cum vine. Iai-Pan, 
mi-e milă de tine. Te gândeşti atât de mult şi pui la cale 
atâtea, şi încerci să înfrunţi mereu joss-ul după chefurile 
tale, dar degeaba, aşa-i? se întrebă ea. Bineînţeles că el nu 
face decât ce faci şi tu, ce fac toţi chinezii. Râde de soartă, 
de joss şi de zei, şi încearcă să se folosească de bărbaţi şi de 
femei pentru scopurile lui. Şi să mai schimbe joss-ul. Mda, 
bineînţeles că-i drept aşa. În multe privinţe, Tai-Pan, tu eşti 
mai chinez chiar decât mine. Şi se lăsă să se afunde şi mai 
mult în aşternuturile ce miroseau atât de frumos şi începu 
să aştepte ca Struan să stea de vorbă cu ea. 

Dar Struan era cu totul prins de ceea ce aflase din hârtiile 
casetei. Printre ele se găsea şi traducerea unui raport 
secret pregătit pentru ţarul Nicolae I, în iulie, anul de 
dinainte, adică 1840, şi conţinea nişte hărţi, de neimaginat, 
ale întinderilor dintre Rusia şi China. Chiar şi numai hărţile, 
primele pe care în fine le vedea şi Struan, şi erau 
nepreţuite. Dar mai era şi o analiză a implicaţiilor 
documentelor. Raportul secret fusese pregătit de prinţul 
Tergin, şef al departamentului secret al planificării 
afacerilor externe. În el se spunea: „Respectuoasa noastră 
părere e că, în jumătate de secol, ţarul va cârmui de la 
Baltică la Pacific, de la Oceanul îngheţat de Nord la Oceanul 
Indian şi va fi în situaţia de a domina lumea, dacă în 
următorii trei ani se va adopta următoarea strategie. 

Cheia dominaţiei lumii sunt Asia şi America de Nord. 
America de Nord se află aproape în mâinile noastre. Dacă 
Marea Britanie şi Statele Unite ne îngăduie zece ani să ne 
mişcăm în deplină libertate în Alaska rusească, toată 
America de Nord ne aparţine. Poziţia noastră acolo e solidă 
şi amicală. Statele Unite nu socotesc în nici un fel că ar 
constitui vreo ameninţare la adresa lor imensa noastră 
întindere teritorială în nord-estul pustiu. Consolidarea 


poziţiei noastre din Alaska până la cel mai nordic «fort 
pentru schimburi comerciale» din nordul Californiei şi de 
acolo peste continent până la Atlantic poate fi împlinită 
după metoda obişnuită: imigrație imediată pe o scară vastă. 
În momentul de faţă cele mai multe dintre statele 
americane vestice şi cea mai mare parte din Canada. În 
afara unor zone restrânse din partea de est, sunt aproape 
lipsite de populaţie. În felul acesta amploarea imigrației 
noastre în pustietăţile din nord poate rămâne un secret, aşa 
cum şi trebuie să fie. De acolo, emigranții noştri - triburile 
noastre curajoase de eurasieni: uzbeci, turcmeni, siberieni, 
kirkizi, tadjici şi uiguri, dintre care în mod deliberat multe 
vor fi formate din popoare nomade - se vor răspândi peste 
tot şi vor revendica dreptul asupra întregului teritoriu după 
voia lor. Trebuie să păstrăm relaţii cordiale cu Marea 
Britanie şi Statele Unite în următorii zece ani. Până atunci, 
această emigrație va face din Rusia cea mai mare putere în 
America, iar triburile noastre, care în vremurile vechi 
formau masa hoardelor lui Tamerlan şi Genghis-Han, 
înarmate cu armament modern şi comandate de ofiţeri ruşi, 
vor putea, la dorinţa noastră, să-i măture pe anglo-saxoni în 
mare. 

Dar de o mie de ori mai importantă e Asia. Putem renunţa 
la America, dar niciodată la Asia. lar cheia Asiei e China. lar 
China se află la picioarele noastre. Avem aproape cinci mii 
de mile de graniţă comună pe uscat cu China. Trebuie să o 
dominăm noi, altfel nu vom fi niciodată în siguranţă. Nu ne 
putem îngădui să-i permitem să devină puternică, sau să fie 
controlată de altă mare putere, pentru că am fi prinşi în 
capcană între est şi vest, şi nevoiţi să purtăm război pe 
două fronturi. Politica noastră asiatică trebuie să fie 
axiomatică: China trebuie să rămână o ţară slabă, vasală, în 
sfera de influenţă rusească. 

Numai o singură putere ne barează drumul spre succes: 
Marea Britanie. Dacă putem s-o împiedicăm prin abilitate 
sau prin forţă să dobândească şi să-şi consolideze 


stăpânirea permanentă asupra unei insule fortificate în 
largul Chinei, atunci Asia e a noastră. 

Bineînţeles că în tot acest timp nu ne putem îngădui să ne 
îndepărtăm aliatul nostru Marea Britanie. Franţa, Polonia, 
Prusia şi Habsburgii nu sunt deloc mulţumiţi de destinderea 
realizată prin înţelegerea asupra Dardanelelor, cum nu este 
nici Rusia şi trebuie să fim permanent în gardă în faţa 
hărţuielilor lor continue. Fără sprijinul Marii Britanii, 
pământul sfânt al patriei ar fi ţinta unei invazii. În condiţiile 
în care britanicii îşi vor menţine poziţia declarată în privinţa 
Chinei - şi anume că doresc să stabilească doar relaţii 
comerciale, centre comerciale, de care să se poată bucura 
toate ţările occidentale, fără deosebire - atunci noi putem 
înainta în Sinkiang, Turkestan şi Mongolia, şi să controlăm 
toate drumurile pe uscat spre China. (Deja controlăm 
drumurile de invazie, ce ne stau la îndemână, către 
trecătoarea Hiber şi Kaşmir, iar pe acolo în India Britanică.) 
Dacă va răsufla vreo vorbă despre teritoriile ocupate de noi, 
poziţia noastră oficială trebuie să fie asta: «Rusia supune 
doar nişte triburi sălbatice ostile de pe teritoriul patriei». În 
interval de cinci ani de zile va trebui să ne consolidăm 
poziţia în pragul inimii Chinei, la nord-vest de Pekin. Apoi, 
doar prin simple presiuni diplomatice, vom fi în situaţia de a 
impune consilieri împăratului manciurian şi, prin el, să 
controlăm Imperiul Chinez până când va veni momentul 
potrivit de a-l împărţi în state vasale. Ostilitatea dintre 
stăpânii manchu şi supuşii chinezi este imens de importantă 
şi în favoarea noastră, şi vom continua, bineînţeles, să o 
încurajăm. 

Cu orice preţ, noi trebuie să încurajăm şi să sprijinim 
relaţiile comerciale ale Marii Britanii şi stabilirea 
negustorilor în porturile continentale ale Chinei, unde vor fi 
împiedicaţi să-şi dezvolte iniţiativele datorită presiunilor 
directe ale chinezilor, care, în timp, vor fi controlate de 
diplomaţia noastră. Şi cu orice preţ trebuie să descurajăm 
iniţiativa engleză de a fortifica şi coloniza vreuna din insule 


- aşa cum au făcut la Singapore, Malta şi Cipru (sau cu 
poziţia de necucerit de la Gibraltar) - care nu va mai putea 
fi astfel supusă presiunilor noastre, şi va putea sluji drept 
bastion permanent al puterii sale militare şi navale. Va fi 
deosebit de avantajos să iniţiem de îndată relaţii comerciale 
strânse cu anumite firme din regiune. 

Piatra fundamentală a politicii noastre externe trebuie să 
fie: «Anglia să stăpânească mările şi căile comerciale, şi să 
ajungă prima naţiune industrializată a lumii. Rusia să 
stăpânească pământul»! Pentru că, odată puterea pe uscat 
fiind asigurată - şi e testamentul nostru sfânt, dreptul 
nostru dat de la Dumnezeu să civilizăm uscatul - mările vor 
deveni şi ele mări ruseşti. Şi în felul acesta ţarul întregii 
Rusii va stăpâni lumea.” 

Sergheiev ar putea fi cu uşurinţă o cheie a acestui plan, se 
gândi Struan. El să fie omul trimis cu misiunea de a afla 
care este puterea noastră în China? Să „iniţieze relaţii 
comerciale cu anumite firme”? Face parte din misiunea lui 
să informeze prin constatări directe asupra atitudinii 
americane faţă de Alaska rusă? El să fie omul trimis să 
pregătească Alaska pentru invazia hoardelor? Adu-ţi aminte 
ce ţi-a spus: „Uscatul e al nostru, marea e a voastră!” 

Comentariul asupra acestui raport era la fel de îndrăzneţ 
şi pătrunzător: „Pe baza acestui document secret şi a 
hărților ce-l însoțesc, iar asupra autenticităţii lor nu există 
nici o îndoială, trebuie trase câteva concluzii importante cu 
bătaie lungă. Întâi cea privind strategia nord-americană. 
Trebuie observat că, deşi Statele Unite sunt deosebit de 
îngrijorate de disputa dintre ele şi Canada britanică asupra 
frontierelor, se pare că nu doresc să dobândească noi 
teritorii pe continentul nord-american. Şi, datorită relaţiilor 
de prietenie care există între Statele Unite şi Rusia - bine 
alimentate pentru împlinirea acestui ţel, după cum se crede 
-, sentimentul politic general la Washington e acela că 
amestecul rusesc în Alaska şi spre sud, de-a lungul coastei 
vestice a continentului, nu atentează la suveranitatea lor. Pe 


scurt, Statele Unite ale Americii nu vor invoca doctrina 
Monroe împotriva Rusiei şi, în acest fel, în chip uimitor, vor 
lăsa uşa din spate a propriei ţări deschise în faţa unei puteri 
străine, contrar celor mai evidente interese. Cu siguranţă, 
contrar intereselor Canadei britanice. Dacă vor fi introduşi 
în linişte în nordul continentului cinci sute de mii de 
oameni, din triburile eurasiene, după cum e perfect posibil, 
atât englezii cât şi americanii vor fi într-o situaţie căreia nu- 
i vor putea face faţă. 

Trebuie notat că, deşi prezentul ţar priveşte cu dispreţ 
problema Americii ruseşti, acest teritoriu reprezintă cheia 
continentului. Şi dacă, din pricina controversei asupra 
sclaviei, va izbucni cumva un război civil în Statele Unite, 
după cum pare de altfel inevitabil, aceste triburi ruseşti vor 
fi în situaţia de a domina conflictul. Şi în acest caz Anglia şi 
Franţa vor fi în situaţia de a intra în război. Hoardele 
nomade ruseşti, având căi de comunicaţii foarte scurte 
peste Marea Bering, şi cu abilitate primitivă de a trăi din ce 
le pune la dispoziţie natura, vor avea însemnate avantaje. Şi 
cum multe dintre întinderile din vest şi sud-vest sunt prea 
puţin populate, aceşti colonişti, sau mai degrabă războinici, 
pot năvăli spre sud cu mare uşurinţă. 

Aşa că, dacă Marea Britanie doreşte să-şi menţină poziţia 
de putere mondială şi să oprească încercările permanente 
ale Rusiei de a domina lumea, trebuie mai întâi să înlăture 
ameninţarea rusească din Alaska îndreptată împotriva 
Canadei şi a neajutoratelor State Unite. Ea ar trebui ca, 
prin toate mijloacele ce-i stau la dispoziţie, să convingă 
Statele Unite să invoce doctrina Monroe şi să înlăture 
ameninţarea rusească. Sau să exercite presiuni diplomatice 
şi să răscumpere acest teritoriu, sau să-l ocupe prin forţă. 
Pentru că, dacă Rusia nu e de îndată înlăturată de aici, în 
jumătate de secol întreaga Americă de Nord va ajunge sub 
puterea Rusiei. 

În al doilea rând, Anglia trebuie să-şi păstreze dominaţia 
absolută în China. Trebuie să se urmărească felul în care s- 


au întins cuceririle ruseşti dincolo de Urali pentru a se 
vedea cât de departe au şi ajuns deja în zone aflate, de-a 
lungul istoriei, dependente într-o mai mică măsură de 
împăratul Chinei. 

Întregul tablou al înaintării Rusiei către est era 
documentat cu o serie de hărţi şi cu date şi locuri, cu copii 
traduse ale unor tratate. 

„În ultimele trei sute de ani, din 1552, armatele Moscovei 
au pătruns continuu către est, în căutarea unei «frontiere 
finale». La 1640 au ajuns la Ohoţk, la Marea Ohoţk, la nord 
de Manciuria, la Oceanul Pacific. De îndată armatele s-au 
întors către sud şi, pentru prima dată, s-au încleştat cu 
hoardele chinezo-manciuriene. Tratatul de la Nercinsk, din 
1689, semnat între Rusia şi China, a stabilit ca graniţă de 
nord între cele două ţări frontiera de-a lungul râului Argun 
şi Munţii Stanoi. Rusiei i-a fost cedată întreaga Siberie 
manciuriană de est. Până în prezent, această linie a 
constituit graniţa finală a Rusiei în nordul Chinei. 

Cam la acea dată, 1690, un rus cu numele Zaterev a fost 
trimis la Pekin pe uscat, în calitate de ambasador. Pe drum, 
acesta a stabilit direcţiile unei posibile invazii a zonei 
interioare a Chinei, zonă neînchipuit de bogată. Cel mai bun 
drum descoperit de el urmează coridorul natural al râului 
Selenga, ce curge prin câmpia de la nord de Pekin. 

Cheia acestui drum e stăpânirea Turkestanului, Mongoliei 
Superioare şi provinciei chineze Sinkiang. 

lar după cum arată raportul prinţului Iergin, armatele lor 
deja domină Eurasia, nordul Manciuriei, până la Pacific, şi 
se află la graniţele provinciei Sinkiang, Turkestanului şi 
Mongoliei Superioare. De aici va veni invazia rusească a 
Chinei, şi va continua să se menţină această ameninţare 
multă vreme.” 

Raportul mai adăuga: „Dacă Marea Britanie nu-şi va 
menţine ferm poziţia, afirmând că China şi Asia constituie 
sfera ei de influenţă, consilierii ruşi vor fi la Pekin în 
următoarea generaţie. Armatele ruseşti vor controla toate 


căile de acces din Turkestan, Afganistan, Kaşmir şi India 
britanică, şi întregul Imperiu britanic din India va putea fi 
invadat şi înghiţit după poftă. 

Dacă Marea Britanie mai doreşte să continue a fi o mare 
putere mondială, e vital ca China să devină un zid de 
apărare împotriva Rusiei. Este vital ca înaintarea ruşilor să 
fie oprită în provincia Sinkiang. Este vital ca în China să se 
ridice o fortăreață britanică dominantă, pentru că, lăsată 
singură, China este neajutorată. Dacă China este lăsată să 
mai şovăie în vechile ei canoane şi nu este ajutată să se 
ridice la nivelul epocii moderne, va fi uşor cucerită de 
Rusia, iar echilibrul Asiei va fi distrus. 

În concluzie: e un motiv de mare regret că Portugalia nu 
mai este destul de puternică pentru a stăvili foamea de noi 
cuceriri a ruşilor. Singura noastră speranţă e aceea că 
vechii noştri aliaţi, britanicii, vor reuşi ca prin forţă şi 
superioritate să preîntâmpine ceea ce pare inevitabil. 

Numai din acest considerent am pregătit în mod ilegal 
acest dosar, fără nici un fel de încuviinţare oficială sau 
neoficială. Raportul prinţului Tergin şi hărţile au fost 
obţinute la Petersburg şi au ajuns în mâini amicale şi 
neoficiale în Portugalia. Iar de acolo aici. 

Am rugat-o pe Înălţimea sa, care nu cunoaşte nimic din 
miezul acestor informaţii, să le depună în mâna Tai-Panului 
Nobilei Case, care, credem noi, va face totul pentru ca 
acestea să ajungă la destinaţia cuvenită, pentru ca să se ia 
măsuri înainte de a fi prea târziu. Şi, ca o dovadă a 
sincerităţii noastre, ne-am semnat cu numele noastre, 
rugându-ne ca atât cariera noastră, cât şi vieţile noastre să 
se dovedească a fi în mâini la fel de sigure.” 

Raportul era semnat de doi neînsemnaţi experţi 
portughezi în domeniul afacerilor externe pe care Struan îi 
cunoştea foarte puţin. Struan aruncă chiştocul trabucului în 
grădină şi-l urmări cum arde până se făcu tot scrum. Mda, 
îşi spuse el, e inevitabil. Dar nu şi dacă vom păstra Hong 
Kong-ul. Doamne, pedepseşte-l pe lordul Cunnington. Cum 


să folosesc informaţiile astea? E cât se poate de uşor. De 
îndată ce mă întorc la Hong Kong, e destul să strecor o 
vorbă la urechile lui Longstaff şi la cele ale lui Cooper. Şi ce- 
am să câştig eu din asta? De ce nu mă duc în ţară personal? 
O dată în viaţă ai şansa de a deţine astfel de informaţii. Cum 
rămâne cu Sergheiev? Acum mai avem noi motive să 
discutăm amănunte? Să mă târguiesc cu el? 

— Tai-Pan! 

— Da, fetiţo? 

— Vrei să închizi uşa dinspre grădină? Pentru că se face 
gingaş de frig. 

Afară era o noapte caldă. 

Capitolul treizeci şi şapte. 

Frigurile o făcură pe May-may să se zvârcolească în toate 
felurile. Fierbinţeala o măcina. În timpul delirului, May-may 
simţi că pântecele i se desface în bucăţi şi urlă. Viaţa care 
ar fi trebuit să se nască fu expulzată afară şi, părăsind-o, 
aproape că îi luă totul în afară de o fărâmă de viaţă şi 
putere. Apoi febra dispăru, şi o dulce alinare veni, 
eliberând-o de coşmar. Patru ceasuri s-a clătinat la hotarul 
dintre viaţă şi moarte. Dar aşa hotări acel joss ai ei ca să-şi 
revină. 

— Hello, Tai-Pan! Ea simţea hemoragia continuă care o 
sleia. Rău joss să pierzi un copil, murmură ea. 

— Nu te mai chinui şi cu asta. Întremează-te tu şi ajunge. 
De-acum scoarţa de cinchona trebuie să sosească din clipă 
în clipă. 

May-may îşi adună toate puterile ca să ridice din umeri cu 
o umbră din vechiul ei dispreţ. 

— Frenţia în Fuste Lungi! Cum o să se grăbească un 
bărbat care umblă cu fuste, heya? 

Dar efortul o slei şi fata căzu în inconştienţă. După două 
zile părea mult mai întremată. 

— Neaţa, fetiţo. Ei, cum te mai simţi astăzi? 

— Fantastic de bine, răspunse May-may. E o zi frumoasă, 
heya? Ai văzut-o pe Ma-ree? 


— Da. Arată mult mai bine. O schimbare uluitoare la ea. 
Aproape miraculoasă. 

— Şi de ce s-a schimbat aşa de mult, heya? îl întrebă ea 
nevinovată, ştiind bine că Sora cea Mare se dusese s-o 
viziteze cu o zi mai înainte. 

— Nu ştiu, îi răspunse el. Chiar înainte de a pleca l-am 
văzut pe Horatio. I-a dus nişte flori. Apropo, mi-a zis că-ţi 
mulţumeşte pentru cele trimise. Ce i-ai trimis? 

— Nişte fructe de mango şi buruieni pentru ceai 
recomandate de doctorul meu. A fost şi Ah Sam acum trei 
zile. 

May-may se odihni puţin să-şi revină. Chiar şi numai dacă 
vorbea şi era un efort prea mare pentru ea. În ziua aceea 
trebuia să fie foarte tare, îşi spuse ea cu convingere, în ziua 
aceea avea o mulţime de lucruri de făcut, iar a doua zi o 
aştepta din nou febra. A, da, cel puţin cu Ma-ree nu mai 
sunt probleme de acum, de-acum e salvată. E atât de uşor 
acum după ce Sora cea Mare i-a explicat tot ceea ce sunt 
învăţate tinerele fete în casele plăcerii, că încet, cu grijă, 
purtându-se aşa cum se cere şi nişte lacrimi acolo de 
prefăcută durere şi teamă, aşezând dinainte o pată 
doveditoare acolo unde trebuie, o fată poate, dacă e nevoie, 
să fie virgină de zece ori, cu zece bărbaţi diferiţi. Ah Sam 
apăru şi ea şi se prosternă dinainte, apoi îi spuse ceva. May- 
may se lumină la faţă. 

— A, foarte bine, Ah Sam, acum poţi să te duci! Apoi către 
Struan: Tai-Pan, am şi eu nevoie de nişte taeli de argint, te 
TOg. 

— Cât de mulţi? 

— O mulţime. Sunt săracă de tot. Bătrâna ta mamă e 
foarte îndrăgostită de tine. Atunci de ce o mai întrebi asta? 

— Dacă te grăbeşti să te faci bine mai repede, am să-ţi dau 
toţi taelii de argint de care ai tu nevoie. 

— 'Tai-Pan, mare cinste faci tu obrazului meu. Imensă 
cinste obrazului meu, Iai-Pan. Douăzeci de mii de taeli 


pentru leacul ce aduce vindecare! Aiii iaaa, sunt de mai 
mare valoare decât o împărăteasă pentru tine. 

— Gordon Chen ţi-a spus? 

— Nu. Am ascultat la uşă. Bineînţeles! Tu crezi că bătrânei 
tale mame nu-i place să ştie şi ea ce spune doctorul, ce spui 
tu, heya? 

Ea se întoarse şi se uită spre uşă. Se întoarse şi Struan şi 
văzu o fată ce se înclină grațios. Păru-i era împletit într-un 
şarpe gros, întunecat, răsucit în vârful capului ei perfect, şi 
împodobit cu ornamente de jad şi flori. Faţa ei, în formă de 
migdală, părea făcută din cel mai curat alabastru. 

— Yin-hsi o cheamă, spuse May-may. E sora mea. 

— Nu ştiam că ai o soră, fetiţo. E foarte drăguță. 

— Aşa e, dar, ei, nu e chiar sora mea adevărată, Tai-Pan. 
Doamnele chineze îşi spun adesea „soră” una alteia. E o 
formă de politeţe. Yin-hsi e darul meu de ziua ta. 

— Cum? 

— Am cumpărat-o pentru ziua ta. 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

— Oh, Tai-Pan, uneori eşti tare rău şi obositor, spuse May- 
may şi începu să plângă. Ziua ta de naştere e peste patru 
luni. La vremea aceea aş fi fost grea cu copilul, aşa că am 
pus la cale căutarea unei „surori”. lare greu mi-a fost să 
aleg ce-a fost mai bun şi mai bun. Ea e cel mai bun şi mai 
bun. Şi pentru că acum eu sunt bolnavă, ţi-o dau chiar acum 
şi nu mai aştept. Nu-ţi place de ea? 

— Fetiţo, Doamne Dumnezeule! Nu mai plânge, May-may. 
Ascultă, nu mai plânge. Bineînţeles că-mi place sora ta. Dar 
nu se cade să cumperi fete şi să le faci cadou de ziua cuiva. 
Pentru numele lui Dumnezeu. 

— De ce nu? 

— Păi... pentru că nu se cade. 

— E foarte drăguță, mi-a plăcut mie să-mi fie soră. Trebuia 
s-o învăţ ce are de făcut în cele patru luni. Dar acum..., şi 
May-may izbucni din nou în hohote de plâns. 


Yin-hsi veni fuga de la uşă şi îngenunche lângă May-may, o 
apucă de mână şi-i şterse îndatoritoare lacrimile, apoi o 
ajută să mai bea puţin ceai. May-may o prevenise că 
barbarii erau uneori ciudaţi şi-şi manifestă fericirea prin 
strigăte şi blesteme, dar asta nu trebuia să o îngrijoreze. 

— Ascultă, Tai-Pan, uită-te ce drăguță e! spuse May-may. 
Aşa-i că-ţi place de ea? 

— May-may, nu asta-i problema. Bineînţeles că-mi place. 

— Ei, atunci s-a rezolvat! May-may închise ochii şi se lăsă 
pe spate în cuibul ei de perne. 

— Ba nu-i rezolvat deloc. 

Atunci May-may lansă ultima salvă: 

— Ba s-a rezolvat. Şi nu mă mai cert cu tine deloc, 
Cristoase! Am plătit pentru ea o sumă imensă şi e cea mai 
minunată şi n-o pot trimite acasă pentru că atunci şi-ar 
pierde toată cinstea obrazului şi nu i-ar mai rămâne decât 
să se spânzure cu mâna ei. 

— Nu fi caraghioasă! 

— Îţi promit eu că aşa va face, Tai-Pan. Toată lumea a aflat 
că am căutat o nouă soră pentru mine şi pentru tine, iar 
dacă o trimiţi acum înapoi s-a terminat cu cinstea obrazului 
ei. Fantastic de tot s-a terminat. Şi o să se spânzure. 

— Fetiţo, te rog nu mai plânge. 

— Dar nici tu nu vrei să-mi primeşti cadoul de ziua ta. 

— Îmi place de ea şi nu-i nevoie s-o trimiţi înapoi, îi spuse 
el iute, orice, numai să nu o mai vadă că plânge. Ţine-o aici. 
O să fie... o să fie sora ta, şi atunci când o să te faci tu 
bine... atunci o să-i găsim şi ei un bărbat bun. Da? Nu 
trebuie să mai plângi de-acum. Haide, fetiţo, nu mai plânge. 

În cele din urmă, May-may se opri din plâns şi se întinse 
din nou pe spate. Plânsul îi consumase prea mult din 
puterile atât de preţioase acum. Dar meritase, se bucură ea 
în sinea ei. Acum Yin-hsi o să rămână. Dacă eu mor, el 
rămâne pe mâini bune. Dacă trăiesc, ea o să-mi fie soră, a 
doua soră în gospodărie, pentru că, sigur, până la urmă o s- 


o vrea el, îşi spunea ea în vreme ce luneca în somn sfârşită. 
E atât de drăguță. 

Ah Sam intră în cameră. 

— Stăpân, tiner stăpân afară aştepte, poate vede? 

Struan era alarmat de paloarea groaznică a lui May-may. 

— Cheamă doctor iute iute, savvy? 

— Savvy, stăpân. 

Struan părăsi încăperea mohorât. Ah Sam închise uşa 
după el şi îngenunche lângă pat şi-i spuse lui Yin-hsi: 

— A doua mamă, eu aş schimba veşmintele Supremei 
Doamne înainte de venirea doctorului. 

— Da, am să te ajut, Ah Sam, îi spuse Yin-hsi. Tata e un 
uriaş ciudat, cu siguranţă. Dacă Suprema Doamnă şi cu tine 
nu m-aţi fi prevenit, aş fi fost tare înspăimântată. 

— Tata e un om foarte drăguţ, dar barbar, ce să-i faci. 
Bineînţeles că Suprema Doamnă şi cu mine l-am mai învăţat 
câte ceva. Ah Sam se încruntă uitându-se la May-may care 
dormea adânc. Arată tare rău! 

— Da, dar astrologul meu a prezis veşti bune, aşa că 
trebuie să avem răbdare. 

— Hello, Culum, îi spuse Tai-Panul când ieşi în frumoasa 
grădină din faţă, înconjurată de zid. 

— Hello, Tai-Pan. Sper să nu te superi că am venit aici, şi 
Culum se ridică de pe banca de la umbra sălciei şi scoase o 
scrisoare. Acum a sosit şi... în loc să i-o trimit lui Lo Chum 
am socotit că mai bine viu eu şi văd ce mai faci. Şi să aflu 
cum o mai duce şi ea. 

Struan luă scrisoarea. Pe ea scria: „Personal, în mână, 
urgent”. Era de la Morley Skinner. 

— A pierdut pruncul alaltăieri, îi spuse el. 

— Groaznic! făcu Culum. A sosit cinchona? 

Struan clătină din cap. 

— Stai jos, fiule. 

Deschise scrisoarea. Morley Skinner scria că intenţionase 
să mai păstreze secretul repudierii până la sosirea lui 
Struan, fiindcă i se păruse a fi periculos să o facă publică în 


absenţa sa, dar acum devenise absolut imperativ să publice 
raportul de îndată. 

„În dimineaţa asta a sosit din Anglia o fregată. 
Informatorul meu de pe nava amiral mi-a spus că amiralul a 
fost încântat cu scrisoarea personală primită din partea 
amiralităţii şi a fost auzit spunând: Pe Dumnezeul meu, a 
venit în fine şi timpul, fir-ar să fie! Dacă avem puţin noroc, 
într-o lună suntem în nord. Asta nu poate însemna nimic 
altceva decât că i s-a adus şi lui la cunoştinţă vestea şi că 
sosirea lui Whalen e iminentă. Nu pot să subliniez pe cât aş 
vrea necesitatea întoarcerii dumitale. Apropo, am auzit că 
la înţelegerea dintre Longstaff şi Ching-so există un ciudat 
adaos cu privire la despăgubirile pe care trebuie să le 
plătească cei din Canton. Şi acum, la urmă, trebuie să spun 
că sper că ai fost în stare să dovedeşti, într-un fel sau altul, 
efectele scoarţei de cinchona. Îmi pare rău că, din câte ştiu 
eu, pe aici nu e de găsit. Sir, cel mai umil servitor al tău, 
Morley Skinner.” 

May-may n-o să reziste la încă o criză de friguri, se gândi 
Struan cu îngrijorare. Asta-i adevărul şi trebuie să-l 
înfrunţi. Mâine e moartă... dacă nu soseşte cinchona. Şi 
cine ştie dacă asta chiar şi vindecă! 

Dacă moare, trebuie să salvezi Hong Kong-ul. Dacă 
trăieşte, trebuie să salvezi Hong Kong-ul. Dar de ce? De ce 
nu laşi tu blestemata aia de insulă aşa cum a fost şi înainte? 
S-ar putea să greşeşti - Anglia n-are nevoie de Hong Kong. 
Şi ce vrei să dovedeşti prin cruciada asta aiurită de a 
deschide China spre lume, şi a o aduce spre civilizaţie aşa 
cum vrei tu, aşa cum înţelegi tu s-o faci? Lasă China în plata 
propriului ei joss şi du-te în ţară, acasă. Cu May-may, dacă 
supravieţuieşte. Lasă-l pe Culum să-şi găsească propriul său 
drum ca Iai-Pan. Odată şi odată tot ai să mori şi Nobila Casă 
O să-şi găsească ea propriul ei drum. Asta-i legea, legea lui 
Dumnezeu, şi legea soartei. Du-te în ţară şi te bucură de 
ceea ce ai dobândit, asudând şi sacrificându-te. Eliberează-l 
pe Culum de jurământul de a sluji cinci ani de zile. Ai 


adunat destul, mai mult decât destul să-ţi ajungă şi ţie şi lui 
şi copiilor copiilor lui. Lasă-l pe Culum să hotărască singur 
dacă mai vrea să rămână, sau dacă nu mai vrea. Du-te în 
ţară şi uită totul. Eşti bogat şi puternic şi, dacă vrei, poţi să 
te arăţi şi la curţile regilor. Da. Eşti Tai-Pan. Şi acum pleacă 
exact ca un Iai-Pan, şi la naiba cu toată China. Renunţă la 
China. China... e o iubită care-ţi stoarce sângele. 

— Ai primit şi alte veşti proaste? 

— Ah, iartă-mă, Culum, fiule, de tine am şi uitat. Ce ziceai? 

— Iar ai primit veşti proaste? 

— Nu, dar cele care sunt, sunt importante. 

Struan observă că ultimele şapte zile îşi lăsaseră urmele 
asupra lui Culum. Flăcăule, de acum nu mai străluceşte 
doar tinereţea pe faţa ta. Eşti bărbat de-acum. Apoi îşi 
aminti de Gorth şi înţelese că nu putea pleca din Asia fără 
să încheie socotelile... cu Gorth şi cu Brock. 

— Ei, flăcăule, azi e cea de-a şaptea zi, ultima, nu-i aşa? 

— Mda, făcu la rândul lui Culum. 

O, Doamne, se rugă Culum, fereşte-mă de o astfel de 
săptămână, să nu mai trăiesc niciodată ce-am trăit. De două 
ori fusese înspăimântat de moarte. O dată simţise dureri 
când urina, iar altă dată i se păruse că apăruseră o 
umflătură şi o scurgere. Dar taică-său îl sprijinise 
permanent în tot acest timp, aşa încât Struan şi Culum se 
apropiaseră mult unul de celălalt. Struan îi vorbise de May- 
may. lar în lungile ore de veghe de noapte, Struan îi vorbise 
cum numai un tată îi poate vorbi fiului său uneori, atunci 
când suferinţa sau fericirea deschide zăgazurile. Au 
dezbătut planuri de viitor, probleme din trecut. Cât de greu 
e uneori să iubeşti pe cineva şi să trăieşti cu el ani şi ani de 
zile. Struan se ridică. 

— Vreau să pleci la Hong Kong de îndată, îi spuse el lui 
Culum. O să pleci o dată cu mareea, pe China Cloud. 
Căpitanul Orlov va fi în mod oficial sub comanda ta. În acest 
voiaj tu vei fi comandantul navei. 


Lui Culum îi surâse ideea de a comanda un cliper 
adevărat. Sigur. 

— De îndată ce ajungi la Hong Kong îl trimiţi pe căpitanul 
Orlov să-l aducă pe Skinner la bord. Îi vei înmâna personal 
o scrisoare pe care am să ţi-o dau eu. Apoi faci acelaşi lucru 
cu Gordon. Sub nici un motiv tu nu cobori la țărm, şi nici nu 
îngădui cuiva să coboare. De îndată ce Skinner şi Gordon şi- 
au scris răspunsurile îi trimiţi la țărm şi te întorci aici 
imediat. Mâine noapte ar trebui să fii înapoi. Pleci cu 
mareea de amiază. 

— Prea bine. Nu pot să-ţi mulţumesc îndestul pentru... 
pentru tot! 

— Fiule, cine ştie! Poate că nici pe departe n-a fost 
vreodată vorba de frenţie. 

— Da. Dar chiar şi aşa... mulţumesc. 

— Peste un ceas te văd la birou. 

— Bun. Atunci o să am timp să-i spun la revedere lui less. 

— V-aţi gândit vreodată să vă luaţi soarta în propriile 
mâini? Şi să nu mai aşteptaţi cele trei luni? 

— Vrei să spui să fugim? 

— Nu te-am întrebat decât dacă v-a trecut vreodată ideea 
asta prin minte, doar atât. Nu vreau să zic că asta ar trebui 
să faceţi. 

— Aş vrea să o pot... să o putem face. Asta ar rezolva... dar 
nu e posibil, şi nici n-aş vrea. Nimeni nu s-ar încumeta să ne 
căsătorească. 

— Brock ar fi furios nevoie mare, Gorth nu mai spun. Eu 
nu te-aş sfătui să faci una ca asta. Gorth s-a întors? îl 
întrebă el, deşi ştia bine că nu se întorsese. 

— Nu. Trebuie să vină în noaptea asta. 

— Trimite-i vorbă căpitanului Orlov să vină să ne vedem cu 
toţii în biroul meu, peste o oră. 

— Şi o să-l pui sub comanda mea să-mi execute absolut 
toate ordinele? îl întrebă Culum. 

— Nu şi în privinţa măsurilor de navigaţie. Dar în toate 
celelalte privinţe, da. De ce întrebi? 


— Aşa, Tai-Pan, îi răspunse Culum. Ne vedem peste o oră. 

— Bună seara, Dirk, spuse Liza când intră cu paşi mari în 
sufrageria reşedinţei companiei lui Struan. lartă-mă că te 
deranjez de la cină. 

— Nu face nimic, Liza, spuse Struan ridicându-se în 
picioare. Te rog, ia loc. Nu vrei să serveşti masa cu mine? 

— Nu, mulţumesc. Aia tineri îs aici? 

— Ce? Cum să fie aici? 

— Îi aştept de mai bine de-un ceas cu cina şi ei n-au 
apărut, spuse Liza enervată. Am crezut că tândălesc pe aici. 
Se întoarse să plece. lartă-mă că te-am deranjat de la masă. 

— Nu pricep. Culum a plecat cu China Cloud o dată cu 
mareea de prânz. Cum să-l aştepţi pe el la masă? 

— Ce zici? 

— Culum a plecat din Macao, o dată cu mareea de prânz, 
repetă Struan calm. 

— Dar Tess... io am gândit că-i cu el. La meciul de cricket, 
toată după-amiaza. 

— Am fost nevoit să-l trimit pe neaşteptate imediat, în 
dimineaţa asta. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost că se 
duce să-şi ia la revedere de la Tess. Cred că treaba asta a 
fost exact înainte de amiază. 

— Nici unu” din ei n-a scos o vorbă că elo să plece azi, 
doar că o să ne vedem mai târziu. Da, era taman înainte de 
amiază. Da' atunci unde-o fi less? Toată ziua a lipsit de 
acasă. 

— Nu te îngrijora, că n-ai de ce. Probabil că e cu prietenii 
ei... doar ştii că ăştia tineri nici nu bagă de seamă că trece 
vremea. 

Liza îşi muşcă buzele îngrijorată. 

— Până acum n-a întârziat niciodată. Nu atât de târziu. Ea 
e om de casă, nu umblă brambura ca alţii. Dacă a păţit 
ceva, Tyler o să... Dacă s-a dus cu Culum pe navă, o să 
plătească el al naibii de scump! 

— De ce-ar fi făcut una ca asta, doamnă Brock? o întrebă 
Struan. 


— Dumnezeu să aibă milă de ei dacă au făcut una ca asta. 
Şi de dumneata dacă i-ai ajutat cumva. 

După plecarea Lizei, Struan îşi turnă un pahar de brandy, 
se duse la fereastră şi se uită pe praia şi în port. Când văzu 
că White Witch aproape ajunsese la locul ei de ancoraj, se 
duse în hol. 

— Eu pleacă la Club, Lo Chum. 

— Da, stăpân! 

Capitolul treizeci şi opt. 

Gorth dădu buzna în foaierul clubului ca un taur înfuriat, 
cu o pisică cu nouă cozi în mână. Îi mătură la o parte pe 
servitorii şi clienţii uluiţi şi năvăli în sala de jocuri. 

— Unde-i Struan? 

— Cred că e la bar, îi răspunse Horatio, şocat de figura lui 
Gorth şi de pisica cu nouă cozi pe care o mânuia 
ameninţător. 

Gorth se răsuci pe călcâie, ţâşni prin foaier şi-şi croi drum 
spre bar. Îl zări pe Struan la o masă împreună cu un grup 
de negustori. Toţi se dădură la o parte când îl văzură 
îndreptându-se ameninţător spre Struan. 

— Unde-i Tess, pui de căţea ce eşti? 

În încăpere se lăsă o linişte mormântală. Horatio şi ceilalţi 
se înghesuiră în uşă. 

— Nu ştiu, şi dacă-mi mai spui o dată aşa, te ucid! 

Gorth îl înşfăcă pe Struan, obligându-l să se ridice în 
picioare. 

— E pe China Cloud? 

Struan se eliberă din strânsoarea lui Gorth. 

— Nu ştiu. Şi dacă e, ce importanţă are asta? Nu văd nimic 
rău dacă doi tineri... 

— Tu ai pus la cale chestia asta! Tu ai pus-o la cale, 
ticălosule! Tu i-ai dat ordin lui Orlov să-i căsătorească! 

Gorth se făcu spre Struan cu biciul. Unul din şfichiurile cu 
fier la capăt îl plesni pe Struan peste faţă, rănindu-l. 

— 'Tess a noastră măritată cu un stricat bolnav de frenţie 
ca ăla! strigă el. Pui împuţit de căţea! 


Deci am avut dreptate, îşi spuse Struan. Tu eşti cel care a 
pus totul la cale! Se repezi spre Gorth şi apucă mânerul 
biciului, dar ceilalţi din încăpere se aruncară asupra lor şi-i 
despărţiră. În învălmăşeală, unul dintre candelabrele de la 
o masă se prăbuşi şi Horatio se repezi să stingă flăcările 
care aprinseseră covorul miţos. Struan se smulse şi se 
eliberă din mâinile celorlalţi şi-i aruncă o privire cumplită 
lui Gorth. 

— Diseară am să-ţi trimit secundanţii. 

— Cristoşii! lo n-am nevoie de secundanţi. Acum! Alege-ţi 
ce arme împuţite pofteşti. Haide. Şi după ce mă socotesc cu 
tine, urmează şi Culum. Jur pe Dumnezeu! 

— Gorth, de ce mă provoci? Şi de ce-l ameninţi pe Culum? 

— Doa' ştii bine, pui de căţea. E atins de frenţie, Cristoase! 

— Trebuie să fii nebun! 

— Cristoşii! Nu-l mai acoperi acum! Gorth încercă să se 
smulgă din mâinile celorlalţi patru care-l ţineau, dar nu 
izbuti. Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-mi drumul! 

— Doar ştii bine că nici poveste. Culum nu e atins de 
frenţie. De ce zici atunci că este? 

— Toată lumea ştie. A fost în cartierul chinezesc. Doar ştii 
bine şi de aia i-ai pus să fugă. Înainte ca boala să-şi arate 
semnele cumplite. 

Struan apucă pisica cu nouă cozi în mâna dreaptă. 

— Băieți, daţi-i drumul! 

Toată lumea se trase înapoi. Gorth dădu să-şi scoată cuțitul 
şi se pregăti să se repeadă, dar, ca prin farmec, în stânga 
lui Struan apăru un cuţit. Gorth se repezi să lovească, dar 
Struan nici nu se clinti şi rămase ca o stâncă, îngăduindu-i 
lui Gorth să zărească preţ de o secundă toată dorinţa 
primitivă de a ucide care părea să-l stăpânească pe Struan 
cu totul. Şi pofta de a-l ucide. Gorth se opri brusc, toate 
simţurile lui urlând şi avertizându-l că e în mare pericol. 

— Aici nu e locul nimerit să ne înfruntăm, spuse Struan. 
Nu eu am provocat acest duel. Dar nu mai pot să fac nimic 
acum. Horatio, vrei să-mi fii secundant? 


— Da, da, bineînţeles, îi răspunse Horatio, simțindu-se cu 
conştiinţa încărcată din cauza seminţelor de ceai pe care le 
obținuse pentru Longstaff. Aşa se plăteşte oare pentru că ai 
beneficiat o viaţă întreagă de ajutorul şi prietenia celuilalt? 
Tai-Panul ţi-a trimis doar vorbă despre situaţia lui Mary şi ţi- 
a pus la dispoziţie o lorce ca să vii la Macao. Ţi-a fost ca un 
tată şi ţie şi ei, iar acum îl înjunghii pe la spate. Da... dar 
pentru el nu însemni nimic. Nu faci decât să distrugi un 
mare rău. Dacă reuşeşti să împlineşti fapta asta, atunci mai 
răscumperi ceva din păcatele tale când vei fi în faţa 
Domnului, aşa cum se va întâmpla. 

— Voi fi onorat să-ţi slujesc drept al doilea secundant, Tai- 
Pan, spuse Masterson. 

— Atunci poate binevoiţi să veniţi cu mine, domnilor. 

Struan îşi şterse firul de sânge ce-i curgea pe bărbie, 
aruncă pisica cu nouă cozi pe tejgheaua barului şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Eşti un om mort! îi strigă Gorth, din nou încrezător în 
sine. Grăbeşte-te, pui de curvă de căţea. 

Struan nu se mai opri decât după ce ieşi din club şi se 
simţi în siguranţă pe praia. 

— Eu aleg fiarele de luptă! 

— Dumnezeule Cristoase, dar nu €... nu se folosesc de 
obicei în duel, spuse Horatio. Ele un tip vânjos şi tu... tu... 
în ultima săptămână ai fost încercat mai greu decât îţi 
închipui. 

— Şi eu sunt de acord, interveni Masterson. Un glonte în 
frunte e mai înţelept. Da, Tai-Pan. 

— Întoarceţi-vă şi-i spuneţi acum! Nu mai discutaţi. Eu 
sunt definitiv hotărât. 

— Şi unde... unde o să... bineînţeles toată povestea nu 
trebuie să facă prea mult zgomot, da? Poate că portughezii 
o să încerce să ne oprească. 

— Bineînţeles. Închiriază o joncă. Voi doi, eu şi Gorth, 
împreună cu secundanţii lui o să plecăm la răsăritul 


soarelui. Doresc să avem martori şi să fie un duel cinstit. Pe 
puntea unei jonci va fi loc mai mult decât e chiar nevoie. 

Gorth, n-am să te ucid, îşi spuse Struan jubilând în sinea 
lui. Nu, chiar deloc, ar fi prea uşor. Dar pentru numele lui 
Dumnezeu, de mâine încolo n-ai să mai mergi pe picioarele 
tale, n-o să te mai hrăneşti tu cu mâna ta, şi nici n-ai să mai 
vezi lumina soarelui, şi nici n-ai să te mai culci vreodată cu 
vreo femeie. Am să-ţi arăt eu ţie ce înseamnă răzbunare. 

Până la căderea serii, vestea duelului se duse din gură în 
gură, şi o dată cu vestea începură şi pariurile. Mulţi erau de 
partea lui Gorth: era în floarea puterii şi, la urma urmei, 
avea toate motivele să-l provoace pe Tai-Pan dacă era cât de 
cât adevărat zvonul că el îi trimisese pe Culum şi pe Less pe 
mare cu un căpitan care-i putea cununa dincolo de limita 
celor trei mile spre larg, în condiţiile în care Culum era 
bolnav de frenţie. 

Cei care-şi riscau banii pe Iai-Pan o făceau pentru că 
sperau, fără a fi convinşi, că totuşi va câştiga. Toată lumea 
ştia cât de îngrijorat şi chinuit fusese în ultima vreme ca să 
caute scoarţa de cinchona, pentru legendara lui iubită care 
acum era pe moarte. Şi toată lumea vedea ravagiile pe care 
suferinţele astea le lăsaseră asupra lui Struan. Numai Lo 
Chum, Chen Sheng, Ah Sam şi Yin-hsi au împrumutat cât au 
putut mai mult şi au pariat încrezători pe Tai-Pan, şi le-au 
solicitat zeilor să aibă grijă de ei. Pentru că fără Tai-Pan 
erau oricum pierduţi. 

Nimeni nu-i spuse o vorbă lui May-may despre duel. 
Struan plecă devreme de la ea şi se întoarse la reşedinţă. 
Voia să doarmă şi să se odihnească bine. Duelul nu-l 
îngrijora. Era convins că-l putea juca pe Gorth cum voia. Şi 
nici nu-i păsa dacă în cursul duelului va fi desfigurat, dar 
ştia că trebuie să fie foarte puternic şi foarte iute. Calm, 
porni pe străzile liniştite, învăluit de căldura unei alte nopţi 
minunate, plină de stele. Lo Chum îi deschise uşa. 

— Seara, stăpân. 


Făcu semn politicos spre antecameră. Îl aştepta Liza 
Brock. 

— Bună seara. 

— Culum are frenţie? 

— Cum o să aibă? Bineînţeles că nu! Cristoase 
Dumnezeule! Noi nici habar nu avem dacă s-au cununat sau 
nu. Probabil că s-au aventurat şi ei într-o călătorie tainică. 

— Da' el o fost la bordel... cine ştie la care. În noaptea aia 
când cu tâlharii. 

— Liza, Culum nu are frenţie. 

— Atunci de ce zic aşa ceilalţi? 

— Întreabă-l pe Gorth. 

— L-am întrebat şi mi-a zis că aşa i-or zis şi lui. 

— Liza, îţi repet. Culum nu are frenţie. 

Umerii largi ai Lizei începură să tresalte de hohote. 

— Ah, Doamne Dumnezeule, cu ce-am păcătuit? 

Ar fi vrut să izbutească să oprească duelul. Ţinea la Gorth 
chiar dacă nu era fiul ei. Ştia că şi mâinile ei vor fi mânjite 
de sângele ce se va vărsa, fie al lui Gorth, fie al lui Struan, 
sau Culum, sau chiar al propriului ei bărbat. Dacă nu s-ar fi 
silit ea să-l forţeze pe Tyler s-o lase pe Tess la bal, atunci nu 
s-ar mai fi întâmplat ce se întâmplă acum. 

— Liza, nu fi îngrijorată, îi spuse Struan blând. Tess nu a 
păţit nimic, sunt sigur. Dacă s-au cununat, atunci oricum nu 
ai de ce te teme. 

— Când se întoarce China Cloud? 

— Mâine noapte. 

— O să-i îngădui doctorului nostru să-l consulte? 

— Asta depinde numai de Culum. Dar eu n-am să-i interzic 
s-o facă. Liza, n-are frenţie. Dacă ar fi avut, crezi că aş fi 
îngăduit eu căsătoria asta? 

— Ba io cred că da! îi spuse Liza chinuită. Eşti un diavol, şi 
numai diavolul ştie ce-i în mintea ta, Dirk Struan! Da' jur pe 
Dumnezeu, daca minteşti, io te omor, dacă bărbaţii din 
familia mea nu izbutesc. 


Se îndreptă împleticindu-se spre uşă. Lo Chum i-o 
deschise dinainte şi o închise în urma ei. 

— Stăpân mai bine doarme doarme! îi spuse Lo Chum cu 
mutra lui încântată. Mâine devreme scoale, heya? 

— Du-te dracului! 

Ciocanul de fier de la uşa de la intrare făcu să reverbereze 
toată reşedinţa adormită. Struan ascultă cu atenţie, învăluit 
de căldura şi întunericul moale din dormitor, apoi auzi paşii 
înăbuşiţi ai lui Lo Chum. Sări din pat, cu cuțitul în mână, şi 
înşfăcă halatul de mătase. leşi pe balcon iute, fără zgomot, 
şi privi peste balustradă. Două etaje mai jos, Lo Chum 
punea felinarul jos ca să deschidă uşa. Bătrânul orologiu 
bătu ora unu şi un sfert, în prag stătea părintele Sebastian. 

— 'Tai-Pan poate vede la mine, poate? 

Lo Chum încuviinţă din cap, şi puse deoparte satârul pe 
care-l ţinuse ascuns la spate. Porni pe scări în sus, dar se 
opri când auzi glasul Tai-Panului. 

— Da? 

Părintele Sebastian întinse gâtul cât putu de mult în 
întuneric, simțind cum, luat pe nepregătite de strigătul lui 
Struan, părul i se zbârlise la spate. 

— Domnule Struan! 

— Da? făcu Struan cu glasul gâtuit. 

— M-a trimis Eminenţa Sa. Am găsit scoarţa de cinchona. 

— Unde se află? 

Călugărul ridică un săculeţ murdar. 

— Aici. Eminenţa sa spunea că veţi aştepta un trimis al 
său. 

— Şi care-i preţul? 

— Domnule Struan, eu nu ştiu nimic despre asta, strigă 
părintele Sebastian nevolnic. Eminenţa Sa mi-a spus doar 
să tratez pe indiferent cine o să-mi spuneţi dumneavoastră. 
Doar atât. 

— Cobor într-o secundă, îi strigă Struan, repezindu-se în 
dormitor. 


Îşi aruncă pe el veşmintele, îşi trase cizmele în grabă, se 
repezi la uşă şi se opri. După o secundă de gândire, luă un 
fier de luptă şi cobori câte patru trepte odată. Părintele 
Sebastian văzu fierul de luptă şi se trase înapoi. 

— Neaţa, părinte, îi spuse Struan. 

Îşi ascunse sila când văzu veşmintele jegoase ale 
călugărului, şi din nou simţi că-i urăşte pe toţi doctorii. 

— Lo Chum, când stăpân Sinclair aici, tu aduci la el, savvy? 

— Savvy, stăpân! 

— Haide, părinte Sebastian. 

— Doar o secundă, domnule Struan. Înainte de a merge 
vreau să vă explic ceva. N-am mai folosit niciodată cinchona 
până acum, nimeni dintre noi n-a folosit-o. 

— Ei, acum nu mai contează, aşa-i? 

— Ba contează! replică călugărul cel sfrijit. Ştiu doar atât, 
că trebuie să fac un ceai din scoarţa asta punând-o la fiert. 
Necazul e că nu ştiu precis cât s-o fierbem şi cât de tare să 
facem ceaiul. Şi nici cât de mult trebuie să dăm pacientei. Şi 
nici cât de des trebuie să-i dăm leacul ăsta. Singurele 
indicaţii medicale asupra cinchonei sunt arhaice, foarte 
vechi, în latină... şi nu prea precise. 

— Episcopul a spus că şi el a avut malarie. Cât a luat el 
atunci? 

— Eminenţa Sa nu-şi mai aminteşte. Doar că avea un gust 
foarte amar care-i stârnea silă. A băut din licoarea aceea 
patru zile la rând, după cum socoate el acum. Eminenţa Sa 
mi-a spus să vă transmit cât se poate de limpede că o 
tratăm pe riscul dumneavoastră. 

— Da. Înţeleg prea bine. Haide! 

Struan ieşi pe uşă ca din puşcă, părintele Sebastian lângă 
el. O luară pe praia o vreme şi apoi pe o stradă mărginită de 
copaci. 

— Domnule Struan, vă rog, nu aşa de iute, îl imploră 
părintele Sebastian, cu sufletul la gură. 

— Mâine urmează criza de friguri. Trebuie să ne grăbim. 


Struan traversă Praca de Sao Paulo, şi se grăbi nerăbdător 
să intre pe altă stradă. Brusc, instinctul îl preveni, se opri 
pe loc, şi se aruncă într-o parte. În zidul de lângă el se strivi 
un glonte de muschetă. Îl trase jos şi pe preotul îngrozit. 
Altă împuşcătură răsună. Proiectilul îl şterse pe Struan la 
un umăr, şi el se blestemă că nu luase şi pistoalele cu el. 

— Fugi cât poţi să-ţi salvezi viaţa! zise el săltându-l pe 
călugăr în picioare şi făcându-i vânt să traverseze strada ca 
să ajungă la adăpostul portalului unei uşi. La casele din jur 
se aprinseră luminile. 

— Pe aici, şuieră el, şi ţâşni înainte. 

Brusc schimbă direcţia şi alt proiectil trecu pe lângă el, 
doar la o fracțiune de inci când ajunse la adăpostul altei 
străzi, cu părintele Sebastian gâfâind din greu lângă el. 

— Mai ai săculeţul cu cinchona? îl întrebă Struan. 

— Da. Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă? 

— Tâlhari. 

Struan îl apucă pe călugărul îngrozit de mână şi porni cu 
el în fugă spre celălalt capăt al străzii şi apoi în piaţeta din 
faţa fortului Sao Paulo do Monte. La adăpostul zidurilor 
fortului îşi trase sufletul. 

— Unde-i cinchona? 

Părintele Sebastian îi întinse sfârşit punga. 

Lumina palidă a lunii se plimbă pe urma lividă de rană 
lăsată de pisica cu nouă cozi pe bărbia lui Struan, şi apoi îi 
sticli în ochi, ceea ce îl făcu să arate şi mai diavoleşte şi mai 
înalt în mintea călugărului. 

— Cine a tras? Cine a tras în noi? întrebă el. 

— Tâlhari, repetă Struan. 

EI ştia foarte bine că, de fapt, oamenii lui Gorth, sau chiar 
Gorth în persoană pusese la cale atacul ăsta. Se întrebă o 
clipă dacă nu cumva părintele Sebastian fusese trimis drept 
momeală. Nu pare probabil. Şi în orice caz, n-ar fi fost 
trimis de episcop şi nu având la el şi cinchona. Ei bine, o să 
ştiu eu curând, se gândi el. Şi dacă sunt şi ei amestecați, 
atunci am să retez şi nişte beregăţi de papistaşi. Cercetă 


îngrijorat întunericul înainte. Îşi trase cuțitul din carâmbul 
cizmei, şi plasă fierul de luptă în aşa fel ca să-i fie mai la 
îndemână. Când îl auzi pe părinte că suflă mai uşor, o luă 
înainte peste creasta colinei, prin faţa bisericii Sao Antonio 
şi coborî panta până la zidul locuinţei lui May-may. În zidul 
înalt, gros, de granit era o uşă. Lovi puternic cu ciocanul în 
ea. În câteva secunde Lim Din era cu ochiul la gaura prin 
care putea spiona să vadă cine-i. Uşa se deschise imediat. 
Intrară în curtea din faţă, poarta fu închisă în urma lor. 

— Acum suntem în siguranţă, îi spuse Struan. Lim Din, 
ceai, băutură mult mult. Îi făcu semn părintelui Sebastian 
să se aşeze pe un scaun şi puse fierul de luptă pe masă. Mai 
întâi să ne tragem sufletul. 

Călugărul îşi desprinse mâinile încleştate pe crucifix şi-şi 
şterse fruntea de sudoare. 

— Chiar a încercat cineva să ne omoare? 

— Mie aşa mi se pare, îi răspunse Struan. 

Îşi scoase haina şi se uită la umăr. Glontele doar ce-i 
atinsese pielea. 

— Lasă-mă să mă uit şi eu la rană, spuse călugărul. 

— Nu-i nimic! Struan se îmbrăcă la loc. Nici o grijă, 
părinte. O s-o tratezi pe bolnavă pe riscul meu. Ţi-ai 
revenit? 

— Da. Călugărul avea buzele uscate ca pergamentul şi un 
gust metalic în gură. Mai întâi să pregătesc ceaiul de 
cinchona. 

— Bun. Dar înainte de a începe jură pe sfânta cruce că nu 
vei spune nimănui vreo vorbă despre locuinţa asta sau 
despre cine locuieşte în ea sau despre ce se întâmplă aici. 

— Bineînţeles, dar nu e nevoie să jur. Nimic... 

— Ba e nevoie! Eu ţin la liniştea mea. Dacă nu juri, atunci 
o s-o tratez eu personal. Se pare că şi eu ştiu cam la fel de 
mult ca şi dumneata despre felul în care trebuie folosită 
cinchona. Hai, hotărăşte-te. 

Călugărul se simţea umilit de puţinătatea cunoştinţelor 
sale în privinţa tratamentului şi dorea cu disperare să o 


vindece pe bolnavă, în numele Domnului. 

— Prea bine. Jur pe sfânta cruce că gura mi-e pecetluită. 

— Mulţumesc. 

Struan o luă înainte, arătându-i drumul, pe uşa din faţă, 
apoi pe coridor. Ah Sam ieşi din camera ei, dădu să se 
încline, strângându-şi mai bine pijamaua verde pe ea. Avea 
părul răvăşit, faţa umflată de somn. Porni după ei cu 
felinarul spre bucătărie. Bucătăria era mică, cu o vatră, un 
vas cu mangal şi un talmeş-balmeş ca în grădina din spate 
unde se aruncă de toate. Încăperea era plină cu tot felul de 
oale şi crătiţi şi ceainice. Sute de mănunchiuri de 
zarzavaturi uscate şi ciuperci şi ierburi, măruntaie şi 
cârnaţi atârnau de pereţii înnegriţi de fum. Saci împletiţi, 
plini cu orez, acopereau podeaua murdară. Două 
bucătărese ameţite încă de somn se ridicară pe jumătate 
din paturile lor murdare, uitându-se aiurite la Struan. Dar 
când acesta mătură fără multe mofturi dintr-o mişcare 
toate cratiţele şi farfuriile soioase de pe masă ca să facă loc, 
acestea săriră din paturi şi o zbughiră pe uşă afară. 

— Ceai stăpân doreşte? întrebă Ah Sam mirată. 

Struan clătină din cap. Luă din mâna călugărului speriat 
săculeţul cu scoarţa de copac şi-l deschise. Scoarța era 
maronie şi cu totul obişnuită, spartă în bucățele. O mirosi, 
dar nu simţi nici un miros. 

— Acum ce facem? 

— Ne trebuie ceva în care să fierbem, şi părintele 
Sebastian luă la întâmplare o oală destul de curată. 

— Mai întăi, te rog, spală-te pe mâini! îi arată Struan spre 
un butoi mic cu apă şi un săpun alături. 

— Cum? 

— 'Te rog, întâi spală-te pe mâini. Struan luă apă cu o cană 
şi-i întinse preotului săpunul. Nu te apuci de nimic până 
când nu te speli pe mâini. 

— Dar de ce e nevoie? 

— Nu ştiu. O veche superstiție chinezească. Te rog... 
haide, părinte, te rog. 


În vreme ce Struan spăla din nou oala şi o punea pe masă, 
Ah Sam îl urmărea cu ochi mari şi strălucitori pe preot cum 
îşi frecă mâinile cu săpun, apoi şi le clăti, şi se şterse cu un 
prosop curat. Apoi călugărul închise ochii, împreună mâinile 
şi murmură o rugăciune. 

— Acum ceva cu care să măsurăm, spuse el întorcându-se 
iar pe pământ, şi luând tot la întâmplare o cană şi umplând- 
o cu scoarță de cinchona. 

Vărsă scoarţa în oală şi apoi încet şi metodic adăugă zece 
măsuri de apă. Apoi puse oala la fiert pe vasul cu mangal. 

— Pentru început, zece măsuri la una, spuse el cu voce 
dogită, şi se şterse nervos de sutană. Acum vreau s-o văd pe 
bolnavă. 

Struan îi făcu semn lui Ah Sam şi-i spuse: 

— Nu atinge! 

— Nu atinge, stăpân! spuse Ah-Sam energic. Acum, după 
ce trecuse cu bine de şocul iniţial, începuseră să-i placă 
toate ciudăţeniile pe care le vedea petrecându-se sub ochii 
ei. Nu atinge, stăpân, nu conteşte! 

Struan şi călugărul ieşiră din bucătărie şi se duseră în 
dormitorul lui May-may. Ah Sam se luă după ei. În 
întunericul dormitorului un felinar arunca o pată de lumină, 
Yin-hsi îşi pieptăna părul răvăşit dinaintea unei oglinzi. Se 
opri şi se înclină în grabă. Lângă patul cel mare cu patru 
stâlpi al lui May-may se vedea pe jos un culcuş încropit pe o 
saltea. Sub numeroase pături, May-may tremura sfârşită. 

— Hello, fetiţo, avem cinchona, îi spuse Struan, 
apropiindu-se de ea. În fine! De-acum totul e bine. 

— Tai-Pan, mi-e atât de frig, îi spuse ea neajutorată, mi-e 
atât de frig. Ce-ai păţit la obraz? 

— Nimic, fetiţo. 

— Te-ai tăiat. Ea începu să tremure, închise ochii şi lunecă 
din nou în viscolul care-o înghiţi pe dată. E atât de frig! 

Struan se întoarse şi se uită la părintele Sebastian. Văzu 
şocul de pe chipul crispat al călugărului. 

— Ce s-a întâmplat? 


— NIMIC, NIMIC! 

Călugărul puse pe masă alături o mică clepsidră şi, 
îngenunchind lângă pat, apucă încheietura mâinii lui May- 
may şi porni să numere bătăile inimii. Cum poate o 
chinezoaică să vorbească englezeşte? se întrebă el. Cealaltă 
e a doua lui amantă? Am ajuns oare în haremul diavolului? 
O, Doamne, apără-mă şi mă păzeşte, şi dă-mi puterea 
tămăduirii tale şi îngăduie-mi să fiu unealta ta în noaptea 
asta. 

Pulsul lui May-may bătea slab şi rar, încât numai cu mare 
strădanie reuşi să-l simtă. Cu multă grijă, el îi întoarse faţa 
spre sine şi se uită în ochii ei. 

— Nu te teme, îi spuse el. Nu ai de ce te teme. Le afli în 
mâinile Domnului acum. Trebuie doar să mă uit în ochii tăi. 
Nu te teme, eşti în mâinile Domnului. 

Neajutorată şi încremenită, May-may se supuse după cum 
i se spusese. Yin-hsi şi Ah Sam stăteau deoparte şi priveau 
pline de teamă. 

— Ce-i face? Cine-i ăsta? îi şopti Yin-hsi. 

— Un diavol de vraci şi medic barbar, murmură Ah Sam. 
Un călugăr din aceia cu fuste lungi al omului Dumnezeu pe 
care l-au bătut în cuie în pielea goală pe cruce. 

— Hm, făcu Yin-hsi cutremurându-se. Am auzit şi eu de ei. 
Groaznic să faci una ca asta. Sunt nişte adevăraţi diavoli. 
De ce nu-i aduci tatei nişte ceai? E foarte bun când eşti 
neliniştit. 

— A doua mamă, Lim Din aduce ceaiul, îi şopti Ah Sam, 
jurându-se să nu se mişte din loc pentru nimic în lume, 
pentru că s-ar putea să se întâmple ceva de mare 
importanţă şi ea să nu fie de faţă. Aş vrea tare mult să pot 
înţelege limba lor cumplită. 

Călugărul aşeză mâna fetei pe aşternut şi ridică privirea 
spre Struan. 

— Eminenţa Sa mi-a spus că malaria a provocat un avort 
bolnavei. Trebuie s-o examinez. 

— Atunci continuă. 


Când călugărul dădu aşternuturile şi păturile la o parte, 
May-may încercă să-l oprească, iar Yin-hsi şi Ah Sam se 
grăbiră îngrijorate s-o ajute. 

— Nu! exclamă Struan scurt. Staţi acolo! Se aşeză lângă 
May-may şi-i apucă mâinile. Fetiţa mea, totu-i în regulă. 
Continuă, îi spuse el preotului. 

Părintele Sebastian o consultă şi apoi o aşeză din nou 
confortabil între perne. 

— Hemoragia aproape că s-a oprit. E semn foarte bun. 

Cu degetele lui lungi o examină la baza craniului şi o pipăi 
îndelung. May-may simţi că degetele lui parcă îi luară o 
bună parte din durere. Dar simţea cum în ea iar începe 
totul să îngheţe şi dinţii porniră să-i clănţăne. 

— Tai-Pan, mi-e atât de frig. Poţi să spui să-mi dea o sticlă 
cu apă caldă sau nişte aşternuturi mai groase? Te rog. Mi-e 
atât de frig. 

— Da, fetiţo, o clipă doar. 

La spatele ei era o sticlă cu apă fierbinte, şi zăcea sub 
patru rânduri de pături groase. 

— Domnule Struan, aveţi un ceas? îl întrebă părintele 
Sebastian. 

— Da. 

— Vă rog să vă duceţi la bucătărie. De îndată ce apa dă în 
clocot, reţineţi ora. După ce a fiert încet un ceas..., ochii 
părintelui Sebastian trădară cumplita disperare în care se 
zbătea. Sau două? Jumătate de oră? O, Doamne, te rog 
ajută-mă în ceasul ăsta de nevolnicie! 

— O oră, spuse Struan hotărât şi încrezător. Punem apoi 
aceeaşi cantitate la fiert pentru două ore. Dacă prima 
fiertură nu dă rezultate, încercăm cu a doua! 

— Da, da! 

Struan îşi verifică ceasul la lumina felinarului din 
bucătărie. Luă oala cu fiertură de pe foc şi o puse să se 
răcească într-un hârdău cu apă. A doua oală deja dădu în 
fiert. 


— Cum se simte? îl întrebă pe preot când acesta veni în 
bucătărie, cu Ah Sam şi Yin-hsi pe urmele lui. 

— Are o criză puternică de friguri. Inima bate foarte slab. 
Vă puteţi aminti data trecută cât timp a tremurat înainte s-o 
apuce căldurile? 

— Patru ceasuri, poate cinci. Nu ştiu exact. Struan turnă o 
parte din licoarea aceea fierbinte într-o ceaşcă mică, şi 
gustă. Doamne Dumnezeule, e groaznic de amară. 

Preotul gustă şi el şi se strâmbă. 

— Ei bine, haideţi să începem. Sper să poată înghiţi fără să 
vomite după aceea. Câte o ceaşcă la fiecare oră. 

Alese la întâmplare o ceaşcă de pe un raft înnegrit de 
funingine, luă o bucată de cârpă murdară. 

— Asta la ce-ţi serveşte? 

— Trebuie să strecor să nu mai rămână resturi de scoarță 
în ceai. Asta e numai bună. [esătura e destul de deasă. 

— Lasă că fac eu treaba asta, îi spuse Struan. 

Luă o strecurătoare de argint pe care o pregătise, o şterse 
încă o dată cu o batistă curată. 

— De ce faceţi treaba asta? 

— Chinezii au întotdeauna mare grijă să fie ceainicele şi 
ceştile curate. Spun că în felul ăsta ceaiul e mai sănătos. 

Începu să toarne ceaiul acela cu miros dezgustător din 
coajă de copac într-un ceainic imaculat de porțelan. Se rugă 
ca tăria ceaiului să fie cea necesară. 

— Şi atunci de ce să nu facem la fel şi de data asta, ei? 

Duse ceainicul şi ceaşca în dormitor. May-may vomită 
prima ceaşcă de ceai. Şi pe a doua. În ciuda pateticelor ei 
rugăminţi, Struan o forţă să bea din nou. De data asta May- 
may se sili să nu mai dea ceaiul afară, numai să nu fie 
nevoită să mai înghită iar altă ceaşcă. Şi totuşi nu se 
întâmplă nimic. Doar că frigurile deveniră şi mai severe. 
După un ceas, Struan o sili să mai bea o ceaşcă. Nu mai 
vărsă nici ceaiul acesta, dar frigurile se accentuară şi mai 
mult. 


— O să-i dăm de-acum câte două ceşti, spuse Struan, 
străduindu-se să-şi învingă panica. 

Şi o sili să înghită o doză dublă. Şi scena se repetă ceas de 
ceas. Se făcu dimineaţă. Struan se uită la ceas. Ora şase. Şi 
nici o îmbunătăţire a situaţiei. Frigurile o făceau pe May- 
may să tremure ca o rămurică în vântul toamnei. 

— Pentru numele lui Cristos, izbucni Struan, trebuie să-şi 
facă efectul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dar îşi face efectul, 
domnule Struan, spuse părintele Sebastian, care ţinea 
încheietura mâinii lui May-may. Fierbinţeala trebuia să 
apară de acum două ceasuri. Dacă nu mai apare, are o 
şansă. Pulsul ei e abia perceptibil, mda, dar cinchona 
lucrează. 

— Fetiţo, fii tare, îi spuse Struan, ţinând-o pe May-may de 
mână. Doar încă vreo câteva ceasuri. Fii tare. 

Mai târziu se auzi un ciocănit la poartă. Struan ieşi din 
casă cu ochii împăienjeniţi şi deschise poarta. 

— Hello, Horatio, heya, Lo Chum. 

— A murit? 

— Nu, băiete. Cred că a scăpat, prin mila Domnului. 

— Ai găsit cinchona? 

— Da. 

— Masterson e la joncă. A venit vremea pentru Gorth. O 
să-i rog pe secundanţii lui să amâne întâlnirea până mâine. 
Acum nu eşti în stare să te duelezi cu nimeni. 

— Nu trebuie să vă îngrijoraţi. Există mai multe căi de a 
ucide un şarpe blestemat, nu doar fiind nevoit să-i striveşti 
căpăţâna sub picior. Într-o oră sunt acolo. 

— Bine, precum zici, Tai-Pan. 

Horatio plecă în grabă, Lo Chum se duse cu el. 

Struan închise poarta şi se întoarse la May-may. Zăcea în 
pat perfect nemişcată. Iar părintele Sebastian îi lua pulsul. 
Chipul lui era încremenit de încordare. Se aplecă şi-i 
ascultă inima. Trecură secunde. Ridică încet capul şi se uită 
cercetător la Struan. 


— O clipă am crezut că... dar fata e bine. Inima îi bate 
groaznic de rar, dar, ei bine, e tânără. Cu mila Domnului, 
febra s-a oprit, domnule Struan. Cinchona din Peru vindecă 
şi frigurile din Happy Valley. Cât de minunate sunt căile 
Domnului. 

Struan se simţi ciudat de străin de toate acum. 

— Febra o să se mai întoarcă? întrebă el. 

— Poate. Din vreme în vreme. Dar nişte cinchona o să o 
oprească... acum nu mai aveţi de ce vă îngrijora. Frigurile 
au fost învinse. Nu pricepeţi? S-a vindecat de malarie. 

— O să trăiască? Spuneai că inima îi e tare slăbită. O să 
trăiască? 

— Voia Domnului, şansele sunt bune. Foarte bune. Dar 
sigur nu ştiu! 

— Acum eu trebuie să plec, spuse Struan ridicându-se. 
Vrei te rog să stai aici până mă întorc? 

— Da. Părintele Sebastian dădu să facă semnul crucii 
asupra lui, dar se răzgândi. Domnule Struan, nu vă pot 
binecuvânta la plecare. Vă duceţi să omorâţi pe cineva, aşa- 
i? 

— Omul e născut ca să moară, părinte. Mă străduiesc să 
mă apăr pe mine şi pe ai mei cât pot mai bine şi, dacă-i 
vorba să mor, cel puţin să-mi aleg singur momentul, asta-i 
tot. 

Îşi luă fierul de luptă şi-l legă la încheietura mâinii, apoi 
părăsi locuinţa. În timp ce parcurgea străzile, văzu privirile 
care-l urmăreau, dar nu le dădu nici o importanţă. Acum îşi 
trăgea puterea de la prospeţimea dimineţii şi de la soare, 
de la priveliştea şi izul mării. E o zi numai bună ca să 
striveşti un şarpe, se gândi el. Dar cel mort eşti tu. Acum n- 
ai putere îndestulă ca să te ridici împotriva lui Gorth cu un 
fier de luptă. Cel puţin nu azi. 

Capitolul treizeci şi nouă. 

Lângă joncă se adunase o mare mulţime. Negustori, un 
detaşament de soldaţi portughezi conduşi de un tânăr 
ofiţer, marinari. Jonca era amarată de un ponton în largul 


praiei. Când apăru Struan, cei care pariaseră pe el fură 
consternaţi. Cei care pariaseră pe Gorth erau în al nouălea 
cer. Ofiţerul portughez îl întâmpină cu politeţe. 

— Bună dimineaţa, senhor. 

— Neaţa, căpitane Machado, îi răspunse Struan. 

— Guvernatorul general doreşte să vă aducă la cunoştinţă 
că în Macao duelurile sunt interzise. 

— Cunosc prea bine acest lucru, spuse Struan. Poate că 
veţi fi atât de amabil să-i transmiteţi mulţumirile mele şi să-i 
spuneţi că eu sunt ultimul care va încălca legile portugheze. 
Ştim bine că suntem cu toţii doar musafiri aici, iar musafirii 
au şi ei răspunderile lor fată de gazdă. 

Mişcă articulaţia fierului de luptă şi se îndreptă spre joncă. 
Mulțimea îi făcu loc şi văzu duşmănia pe chipurile 
oamenilor lui Gorth şi ale celor care-i doreau moartea. Şi 
erau mulţi. Lo Chum îl aştepta pe duneta înaltă, lângă 
Horatio. 

— Bun 'mneţa, stăpân, şi îi întinse ustensilele de bărbierit. 
Tu vrei? 

— Horatio, unde-i Gorth? 

— Secundanţii lui s-au dus să-l caute. 

Struan se rugă ca Gorth să zacă beat mort pe undeva prin 
vreun bordel. Doamne, fă să ne duelăm abia mâine! începu 
să se bărbierească. Gloata îl urmări în tăcere şi mulţi dintre 
privitori îşi făcură cruce, îngroziţi de seninătatea ce se citea 
pe chipul lui. După ce se bărbieri, se simţi mai bine. Se uită 
spre cer. Firişoare de nori cirus se deşirau în tării, iar faţa 
mării era oglindă, ca un lac. Îl strigă pe Cudahy pe care-l 
adusese de pe China Cloud. 

— Păzeşte-mă! 

— Da, sir. 

Struan se întinse pe capacul unei magazii şi adormi pe loc. 

— Dumnezeule Doamne, ăsta nu e om! exclamă Roach. 

— Da, răspunse Vivien, e diavolul în carne şi oase. 

— Dacă eşti aşa de încrezător în el, hai să dublăm pariul, 
da? 


— Nu. În orice caz, nu până când soseşte şi Gorth beat. 
— Ei, ia zi, dacă-l ucide pe Gorth, cum rămâne cu Tyler? 
— O să lupte pe viaţă şi pe moarte, aşa socot eu. 

— Dar Culum ce-o să facă? Dacă Gorth va fi azi cel care 
învinge? 

— Nimic. Ce poate el face? Poate doar să-l urască. Bietul 
băiat, mi-e simpatic. Dar pe Tai-Pan îl urăşte oricum... aşa 
că poate că o să-l binecuvânteze pe Gorth, nu? El devine 
Tai-Pan, nu-i aşa? Dar unde naiba-i Gorth? 

Soarele se ridica implacabil tot mai mult pe cer. De pe o 
stradă lăturalnică veni în fugă un soldat portughez şi-i 
comunică ceva plin de însufleţire ofițerului, care de îndată 
îşi porni oamenii în pas vioi de-a lungul praiei. Cei ce căscau 
gura se luară după ei. Struan se trezi la dureroasa 
realitate, fiecare fibră a fiinţei lui urlând după somn şi 
odihnă. Se ridică în picioare simțindu-se ca de plumb. 
Horatio se uita ciudat la el. 

Corpul groaznic mutilat al lui Gorth zăcea în gunoaiele 
unei uliţi lângă debarcaderul cartierului chinezesc, iar în 
jurul lui erau şi corpurile neînsufleţite a trei chinezi. Un alt 
chinez, mai mult mort decât viu, cu mânerul unei sulițe 
rupte înfipte în măruntaie, zăcea gemând la picioarele unei 
patrule portugheze. 

Negustorii englezi şi portughezi se strânseră mai aproape 
ca să vadă mai bine. Cei care izbutiră să arunce o privire 
asupra lui Gorth îşi întoarseră capul prinşi de greață. 

— Oamenii din patrulă spun că au auzit strigăte şi 
zgomote de luptă, îi spuse ofiţerul portughez lui Struan şi 
celorlalţi din jur. Când au sosit în fugă aici, l-au văzut pe 
senhor Brock la pământ cum e şi acum. Trei sau patru 
chinezi îl împungeau cu suliţele. Când diavolii de criminali 
au văzut oamenii noştri, s-au topit într-acolo, şi arătă cu 
mâna un şir de colibe tăcute şi uliţe întortocheate. Soldaţii 
s-au luat pe urmele lor dar..., şi ofiţerul ridică din umeri. 

Struan înţelese că fusese salvat de către asasini. 


— Ofer o despăgubire pe capul celor care au scăpat, spuse 
Struan. O sută de taeli dacă-s morţi, cinci sute dacă-s prinşi 
vii. 

— Senhor, cruţaţi-vă banii pentru cei morţi. Păgânii or să 
vă aducă trei cadavre, primele pe care vor putea să le 
găsească. Cât despre prinderea lor vii..., ofiţerul făcu un 
semn dispreţuitor cu degetul spre prizonier - dacă nu 
cumva acest basturdo degenerado ne spune cine erau 
ceilalţi, banii dumneavoastră se află la adăpost. Dar dacă 
mă gândesc mai bine, cred că autorităţile chineze vor fi mai 
abile, să spunem, la acest interogatoriu. 

Dădu o comandă scurtă în portugheză şi soldaţii îl puseră 
pe rănit pe o uşă ruptă şi plecară cu el. Ofiţerul mătură un 
gunoi de pe uniformă. 

— O crimă stupidă şi inutilă. Senhor Brock ar fi trebuit să 
ştie că nu are ce căuta în zona asta. Se pare că prin asta n-a 
fost salvată onoarea nimănui. 

— 'Tai-Pan, eşti tare norocos, mârâi unul dintre prietenii lui 
Gorth. Mare băftos. 

— Da. Sunt fericit că nu mi-am mânjit mâinile cu sângele 
lui. 

Struan se întoarse cu spatele spre cadavru şi porni încet, 
îndepărtându-se. leşi de pe strada aceea şi porni să urce 
colina vechiului fort. Odată ajuns pe culme, înconjurat 
numai de cer şi de marea din zare, se aşeză pe o bancă şi 
mulţumi Celui Infinit pentru binecuvântarea din noaptea 
aceea pentru binecuvântarea din ziua de acum. Nici nu 
băgă în seamă pe cei care mai treceau, nici pe soldaţii de la 
porţile fortului, nici bătaia clopotelor bisericii. Nici ciripitul 
păsărilor, nici vântul blând, nici soarele vindecător. Nici 
timpul. După o vreme se întrebă ce mai are de făcut, dar 
mintea refuza să funcţioneze. 

— Trezeşte-te, îşi spuse el cu voce tare. 

O luă la vale, spre reşedinţa episcopului, dar episcopul nu 
era acolo. Se duse la catedrală şi îl căută. Un călugăr îi 
spuse să aştepte în grădina înconjurată de ziduri. Struan se 


aşeză pe o bancă, la umbră, şi ascultă susurul fântânilor 
arteziene. Acum florile i se păreau mai strălucitoare decât 
oricând, parfumul lor mai ales. Şi bătăile inimii, puterea 
mădularelor lui şi chiar durerea permanentă de la gleznă 
erau adevărate, nu erau vis. O, Doamne, îţi mulţumesc că 
mi-ai dăruit viaţă! 

Episcopul îl privea de pe aleea cuprinsă între ziduri. 

— Hello, Eminenţa Voastră, îl întâmpină Struan, înviorat ca 
niciodată. Am venit să vă mulţumesc. 

Episcopul îşi ţuguie buzele subţiri. 

— La ce te uitai mai înainte, senhor? 

— Nu ştiu, îi răspunse Struan. Mă uitam la grădină. Mă 
bucuram că există. Mă bucuram de viaţă. Nu ştiu exact. 

— Cred că erai foarte aproape de Domnul, senhor. S-ar 
putea să nu-ţi vină să crezi, dar eu ştiu că aşa este. 

Struan clătină din cap. 

— Nu, Eminenţă. Eram doar fericit într-o zi minunată, într- 
o grădină frumoasă. Asta-i tot. 

Dar expresia de pe faţa lui Falarian Guineppa nu se 
schimbă. Degetele lui subţiri atinseră crucifixul. 

— Te urmăresc de multă vreme. Şi am simţit că erai 
aproape de Domnul. Dumneata! E o greşeală, cu siguranţă! 
Oftă. Dar de unde să ştim noi, nişte bieţi păcătoşi, care-s 
câile Domnului? Senhor, te invidiez. Ai vrut să mă vezi? 

— Da, Eminenţă. Cinchona vindecă frigurile. 

— Deo gratias! Dar e minunat ce spui! Cât de minunate 
sunt căile Domnului. 

— Am de gând să trimit o navă imediat în Peru cu ordinul 
de a încărca scoarță de cinchona, îi spuse Struan. Cu voia 
dumneavoastră, l-aş trimite pe părintele Sebastian pentru 
ca el să afle cum adună cei de acolo scoarţa asta, de unde 
provine, cum tratează ei malaria - în fine, tot ce poate afla. 
Şi când se va întoarce, încărcătura o vom împărţi pe din 
două. Şi aş vrea ca, sub autoritatea dumneavoastră, 
părintele să scrie de îndată o scrisoare pentru Lancet în 


Anglia şi chiar şi limes, despre tratamentul cu succes al 
malariei cu cinchona. 

— Un tratat medical oficial trebuie trimis prin canalele 
oficiale ale Vaticanului. Dar am să-i poruncesc s-o facă. Dar 
cât priveşte trimiterea lui în Peru, ei bine, la asta trebuie să 
mai chibzuiesc. Oricum, am să trimit pe cineva cu nava 
aceea. Când va pleca? 

— Peste trei zile. 

— Prea bine. Vom împărţi şi cunoştinţele şi încărcătura pe 
din două. Foarte generos din partea dumitale. 

— Dar n-am fixat un preţ pentru vindecarea asta. Bolnava 
s-a vindecat. Aşa că acum veţi fi atât de bun să-mi spuneţi şi 
preţul? 

— Nimic, senhor. 

— Nu pricep. 

— O mână de cinchona care a salvat viaţa unei singure 
femei nu poate avea un preţ. 

— Ba trebuie să existe un preţ, indiferent ce veţi dori, aşa 
cum am spus! Sunt gata să plătesc. La Hong Kong am oferit 
douăzeci de mii de taeli de argint. Am să vă trimit o poliţă la 
vedere. 

— Nu, senhor, îi răspunse preotul. Dacă mi-o trimiţi am s-o 
rup în bucățele. Pentru scoarţa asta nu doresc nici un fel de 
plată. 

— Am să înzestrez o biserică catolică la Hong Kong, spuse 
Struan. O mănăstire, dacă veţi dori aşa. Nu vă jucaţi cu 
mine, Eminenţa Voastră. Înţelegerea-i înţelegere. Spuneţi 
numai care e preţul. 

— Senhor, nu-mi datorezi mie nimic. Nici bisericii nu-i 
datorezi nimic. Dar lui Dumnezeu îi datorezi foarte mult. Îşi 
ridică mâinile şi făcu semnul crucii. În nomine Patris, et 
Filii, et Spiritus Sancti, spuse el încet şi plecă. 

Capitolul patruzeci. 

May-may îşi recăpătă cunoştinţa când se trezi, braţele lui 
Struan o susțineau, şi la buze i se dusese o ceaşcă. Îi auzi 
vag pe Struan şi părintele Sebastian vorbind între ei, dar 


nu făcu efortul de a înţelege cuvintele, în engleză, 
bineînţeles. Ascultătoare, înghiţi ceaiul de cinchona şi se 
scufundă din nou în semiconştienţă. Îl auzi pe călugăr că 
pleacă, lucru care-i făcu plăcere. Îl simţi pe Struan că o 
ridică din nou şi bău şi a doua ceaşcă de cinchona, gustul 
greţos aproape făcând-o să vomeze. Prin ceața aceea 
plăcută îl auzi pe Struan lăsându-se în fotoliul de bambus, 
curând se auzi răsuflarea lui grea, regulată, şi îşi dădu 
seama că el trebuia să fi adormit. Se simţi deodată în 
deplină siguranţă. Zarva făcută de servitoarele ce 
sporovăiau în bucătărie, râsul agresiv şi tăios al lui Ah Sam, 
parfumul lui Yin-hsi, toate la un loc o bucurau atât de mult 
pe May-may încât somnul nu era în stare s-o cuprindă cu 
totul. Stătea nemişcată şi simţea cum prinde puteri cu 
fiecare minut ce trecea. Şi mai ştia că de acum avea să 
trăiască. Am să ard tămâie zeilor pentru joss-ul pe care mi l- 
au hărăzit. Poate şi o lumânare Dumnezeului fustelor lungi. 
La urma urmei, călugărul a adus scoarţa, nu-i aşa? Nu 
conteste cât de greţoasă e la gust. Poate că ar trebui acum 
să devin şi eu o creştină de-a celor cu fuste lungi. Cu asta 
călugărul o să dobândească mare cinste la obrazul lui. Dar 
Tai-Panul meu nu ar fi de acord cu una ca asta. Chiar şi aşa, 
aş putea s-o fac. Pentru că dacă nu există Dumnezeul 
fustelor lungi, atunci nu-i nici o nenorocire, dar dacă există, 
înseamnă că am fost foarte înţeleaptă. Mă întreb dacă 
Dumnezeul barbarilor e la fel ca zeii chinezi. Şi dacă stai şi 
te gândeşti, sunt cam prostuţi. Dar nu e chiar aşa. Sunt şi ei 
la fel ca fiinţele omeneşti, înzestrați cu toate păcatele şi 
calităţile noastre. Şi aşa e mult mai înţelept, decât să te 
prefaci, aşa cum fac barbarii, că zeul lor e perfect, că aude 
totul şi vede totul, că-i judecă pe toţi şi-i pedepseşte pe toţi. 
Sunt tare fericită că nu-s dintre ei. Auzi foşnetul 
veşmintelor lui Yin-hsi, şi-i simţi şi parfumul. Deschise ochii. 
— Supremă Doamnă, arăţi mai bine, şopti Yin-hsi 
îngenunchind lângă ea. Uite, ţi-am adus nişte flori. 


Bucheţelul era foarte frumos. May-may dădu din cap 
slăbită, dar simţi cum îi revin puterile. Struan zăcea 
răsturnat pe fotoliu, dormind adânc, somnul îi împrumuta 
chipului său tinereţe, cearcăne se insinuau sub ochi, iar pe 
bărbie se vedea urma încă proaspătă a unei răni. 

— Tata doarme acolo de vreun ceas şi mai bine, spuse Yin- 
hsi. 

Fata se îmbrăcase cu nişte pantaloni de mătase de un 
albastru pal, o tunică la două rânduri care-i ajungea până la 
genunchi, de un verde ca al oceanului, iar în păr avea flori. 
May-may zâmbi, îşi mişcă încet capul şi văzu că afară era 
întuneric. 

— Soră, de câte zile a început febra asta? 

— Azi-noapte. Tata a venit cu un călugăr cu fuste. Ei au 
adus băutura aceea minunată, nu-ţi mai aminteşti? Am 
trimis-o pe mizerabila de sclavă Ah Sam de dimineaţă la 
capela joss-ului să aducă mulţumiri zeilor. De ce nu mă laşi 
să te spăl? Şi să-ţi aranjez părul. O să te simţi atât de bine 
după aceea. 

— Soră, chiar te rog, îi spuse May-may. Cred că arăt 
groaznic. 

— Da, Supremă Doamnă, dar asta pentru că era aproape 
să mori. Dar în zece minute o să fii la fel de frumoasă cum ai 
fost întotdeauna, îţi promit eu. 

— Soră, să umbli la fel de uşor ca un fluturaş, îi spuse May- 
may. Să nu-l trezeşti pe tata, orice-ai face, şi spune-le 
nenorociţilor de sclavi că dacă tata se scoală înainte ca să 
arăt ca lumea, tu, personal, din porunca mea, o să le 
striveşti degetele la menghină. 

Yin-hsi se îndepărtă încântată. Asupra casei se lăsă o 
linişte deplină. Yin-hsi şi Ah Sam veniră în vârful degetelor 
în cameră, o spălară pe May-may cu apă bine mirositoare, îi 
aduseră pantaloni aerisiţi la soare, din cel mai fin şantung, 
de un roşu aprins, şi o tunică la fel şi o ajutară să le 
îmbrace. Îi spălară şi picioarele şi-i schimbară bandajele, o 
sprijiniră să-şi spele dinţii şi să-şi clătească gura cu urină de 


copil mic. În cele din urmă May-may mestecă nişte frunze 
parfumate de ceai şi se simţi purificată. 

Îi periară şi pieptănară părul, i-l împletiră şi-l aranjară la 
urmă frumos, punându-i în păr flori plăcut mirositoare, 
schimbară aşternuturile şi pernele, stropiră totul cu parfum 
şi sub pernă puseră ierburi aromate. Şi, deşi toată 
vânzoleala asta o cam secătuise de puteri, May-may se simţi 
renăscută. 

— Supremă Doamnă, acum puţină supă. Şi după aceea un 
fruct proaspăt de mango, îi spuse Yin-hsi. 

— Şi după aia, interveni Ah Sam plină de importanţă, 
făcând să-i sune cerceii de argint, avem pentru tine nişte 
minunate veşti. 

— Cum? 

— Mamă, numai după ce mănânci, îi spuse Ah Sam, iar 
când May-may începu să protesteze, Ah Sam clătină din cap 
hotărâtă. Întâi trebuie să avem grijă de tine, eşti încă 
bolnavă. Apoi digestia. Dar ar trebui să ai ce digera. 

May-may înghiţi nişte supă, mâncă o bucăţică de mango. 
Celelalte o încurajară să mai mănânce. 

— Supremă Doamnă, trebuie să-ţi recapeţi forţele. 

— Dacă-mi spuneţi veştile acum, am să mănânc fructul de 
mango. 

Yin-hsi se încruntă, apoi dădu din cap în semn de 
încuviinţare către Ah Sam. 

— Haide, Ah Sam. Dar începe cu ce ţi-a spus Lo Chum... 
cum a pornit totul. 

— Nu aşa de tare! le preveni May-may. Nu-l treziţi pe tata. 

— Ei bine, începu Ah Sam, cu o seară înainte de a ajunge 
noi aici, acum şapte zile nenorocite, fiul barbar al tatălui 
nostru a ajuns pe mâna încarnării diavolului pe pământ, alt 
barbar. Barbarul ăsta groaznic a pus la cale un complot atât 
de parşiv, de ticălos pentru a-l distruge pe fiul iubit al 
tatălui nostru încât nici nu pot să vorbesc despre el... Şi 
noaptea trecută şi azi, în vreme ce băutura asta drăcească 
şi fermecată dobora boala ta de friguri, lucrurile au ajuns la 


sfârşitul lor groaznic după cum a hotărât soarta. Noaptea 
asta am vegheat în genunchi rugându-ne zeilor. Dar fără 
nici o urmare. lata era pierdut, tu erai pierdută, noi eram 
pierduţi şi ce era mai rău, duşmanul nostru câştigase. 

Ah Sam se opri şi, cu studiată oboseală, se duse 
poticnindu-se până la măsuţă, luă păhărelul cu vinul adus 
de Yin-hsi în dar lui May-may, bău puţin, copleşită de 
emoție. Când se mai întremă, povesti toată istoria, făcând 
mereu pauze de efect, presărându-şi relatarea cu oftaturi şi 
gestică plină de importanţă. 

— Şi acolo, pe gunoaiele pământului, încheie Ah Sam 
povestirea în şoaptă, gâtuită de emoție, arătând cu degetul 
spre podea, zăcea corpul barbarului, hăcuit în patruzeci de 
bucăţi şi înconjurat de cadavrele a cincisprezece asasini. 
Gorth! Şi în chipul ăsta a fost tata salvat! 

May-may bătu din palme încântată şi se felicită pentru că 
fusese atât de prevăzătoare. Zeii au grijă ei de noi, sigur! 
Mulţumesc zeilor că am apucat să vorbesc cu Gordon Chen 
la vreme. Că fără el... 

— Ah, ce minunat! Ah, Ah Sam şi ai povestit atât de 
frumos. Aproape că era să-mi dau sufletul când te auzeam 
cum povesteai tu despre tata care a plecat azi dimineaţă de 
acasă. Dacă nu mi-ai fi spus încă de la început că veştile 
sunt minunate, cred că mi-aş fi dat sufletul cu adevărat. 

— Heya, fetiţo. 

Struan se trezise la bătaia din palme a lui May-may. Yin-hsi 
şi Ah Sam se ridicară iute şi se înclinară. 

— Tai-Pan, mă simt fantastic de bine, îi spuse May-may. 

— Arăţi fantastic de bine. 

— Tai-Pan, trebuie să mănânci şi tu ceva, îi spuse May-may. 
Poate că nici nu ai pus nimic în gură toată ziua. 

— Mulţumesc, fetiţo, dar nu mi-e foame. Mai târziu 
mănânc eu ceva la reşedinţă, zise el ridicându-se în picioare 
şi întinzându-se. 

— 'Te rog, mănâncă aici, insistă May-may. Şi rămâi aici în 
seara asta. Te rog. Nu vreau să... ei, te rog rămâi. O să fiu 


fantastic de fericită dacă rămâi. 

— Bineînţeles, fetiţo, acceptă Struan. În următoarele patru 
zile trebuie să iei mai departe cinchona. De trei ori pe zi. 

— Dar, Tai-Pan, mă simt binecuvântat de bine. Te rog, nu 
mai vreau. 

— May-may, de trei ori pe zi. Următoarele patru zile. 

— Cristoase! Dar are un gust de găinaţ amestecat cu oţet 
şi fiere de şarpe. 

În dormitor fu adusă o măsuţă cu mâncăruri. Yin-hsi îi 
servi, apoi se retrase, lăsându-i singuri. May-may luă cu 
delicateţe câteva bucățele de crevetă prăjită. 

— Azi ce-ai făcut? îl întrebă ea. 

— Mai nimic de seamă. O singură problemă-i rezolvată: 
Gorth e mort! 

— Ah, cum se poate? se minună May-may, arătându-se 
uimită şi şocată, aşa cum se cuvenea, în vreme ce el îi relata 
cum se întâmplase. Tai-Pan, eşti foarte deştept. Dar ai parte 
de un joss fantastic de bun. 

Struan împinse farfuria de dinaintea lui şi îşi înăbuşi un 
căscat, în vreme ce se gândea la acel joss. 

— Mda. 

— Brock o să fie groaznic de furios, aşa-i? 

— Gorth n-a murit de mâna mea. Chiar dacă ar fi fost aşa, 
merita să moară. Într-o anumită privinţă, chiar îmi pare rău 
că a murit cum a murit. 

Moartea lui Gorth şi fuga lui Tess cu Culum o să-l facă pe 
Brock să-şi piardă firea cu totul, se gândi Struan. Ar trebui 
să fiu pregătit, cu arma sau cuțitul la îndemână. 

O să vină după mine ca un asasin în timpul nopţii? Sau o să 
mă înfrunte deschis? Dar grijile astea-s pentru mâine. 

— Culum ar trebui să se întoarcă curând. 

— De ce nu te culci? Eşti aşa de obosit. Când Lo Chum o să 
trimită vorbă, Ah Sam o să te trezească, heya? Acum cred 
că am să mă culc şi eu. 

— Cred că aşa am să fac, fetiţo. Struan îi sărută mâna cu 
dragoste şi o cuprinse uşor în braţe. Ei, fetiţo, fetiţo. Mi-a 


fost atât de teamă pentru viaţa ta. 

— Mulţumesc, 'Tai-Pan. Acum du-te şi te culcă, iar mâine 
am să fiu cu mult mai bine, şi tu la fel. 

— Fetiţo, trebuie să mă duc la Hong Kong. Cât mai curând. 
Numai pentru câteva zile. 

May-may rămase o clipă nemişcată. 

— Când pleci? 

— Mâine, dacă te simţi mai bine. 

— 'Tai-Pan, vrei să faci ceva pentru mine? 

— Bineînţeles. 

— Ila-mă cu tine. Nu vreau să rămân... să rămân singură 
aici, dacă tu te duci acolo. 

— Fetiţo, nu eşti încă destul de întremată ca să mergi, şi 
eu trebuie să mă duc. 

— Ah, dar mâine voi fi bine. Promit. Pe navă am să stau tot 
în pat şi putem pleca cu Resting Cloud aşa cum am făcut la 
venire. le rog. 

— Fetiţo, nu lipsesc decât câteva zile, şi ar fi mai bine ca tu 
să rămâi aici. Cu mult mai bine. 

Dar May-may se cuibări în el, tot îmboldindu-l. 

— Te rog. Am să mă simt foarte bine şi am să înghit toate 
cănile cu leacul ăla, fără mofturi, şi am să stau în pat şi am 
să mă fac bine şi am să mănânc şi am să mănânc şi am să 
tot mănânc şi am să fiu fantastic de foarte bine. Promit. Te 
rog nu mă lăsa singură până când nu m-am înzdrăvenit de-a 
binelea. 

— Bine, dormi acum şi o să hotărâm mâine. 

Ea îl sărută. 

— Nu hotărâm mâine. Dacă pleci, n-am să mai mănânc 
nimic, n-am să iau doctoria, pe Dumnezeu! Uite aşa! spuse 
ea, maimuţărindu-se ca să arate cum va fi ea îmbufnată. 
Bătrână ta mamă n-o să clintească nici un deget şi o să stea 
aşa! 

Struan o strânse tare în braţe. Simţea cum, cu fiecare 
minut, ea se întrema tot mai mult. Dumnezeu să 
binecuvânteze cinchona! 


— Bine, bine, dar nu plecăm atunci mâine. Poimâine, în 
zori. Dacă ai să te simţi destul de bine. Dacă... 

— 'Tai-Pan, mulţumesc mult. Am să fiu foarte bine. 

Struan o ţinu la oarecare distanţă de el şi o măsură cu 
atenţie. Ştia că va avea nevoie de luni de zile ca să se 
întremeze ca lumea, să-şi redobândească vechea 
frumuseţe. Dar nu numai faţa face farmecul unui om, îşi 
spuse el. Ci, mai ales, ce se află dedesubt, în ochi, în inimă. 

— Fetiţo, eşti atât de frumoasă. Te iubesc! 

Îi atinse nasul cu degetul ei minuscul. 

— Ce ţi-a venit să-i spui astfel de vorbe bătrânei tale 
mame? şi se vâri în el. Şi eu socot că eşti groaznic de 
frumos. 

Apoi Struan o făcu să bea două căni de cinchona, ea se 
ţinu de nas şi le bău. Îşi băgă în gură câteva frunze de ceai 
bine mirositoare ca să-i dispară gustul acela neplăcut. Elo 
aşeză în aşternuturi ca pe un copil, o sărută din nou şi se 
duse în camera lui. 

Îşi aruncă veşmintele de pe el, se băgă în pat şi se întinse 
încântat în aşternuturile răcoroase. Somnul îl ajunse iute. Şi 
în vreme ce el dormea, chinezul asasin era interogat mai 
departe. Cei care-l torturau aveau multă răbdare, şi erau 
foarte pricepuţi în arta de a smulge informaţii. 

Capitolul patruzeci şi unu. 

China Cloud se întoarse în portul Macao imediat după 
răsăritul soarelui. Pe când se apropia de locul de ancoraj, 
Struan se grăbea de-a lungul cheului. Barca îl aştepta. 

— Dirk! 

Ridică intrigat privirea. 

— Neaţa, Liza. 

Liza Brock era trasă la faţă şi adusă de spate. 

— Vin şi io cu tine. 

— Bineînţeles! Struan îi întinse mâna s-o ajute să sară în 
barcă, dar ea refuză să i-o atingă. Mola! porunci el. 

Vâslaşii se opintiră din greu în vâsle. Se arăta a fiozi 
minunată, marea era calmă. Pe duneta navei, Struan zări 


silueta pirpirie a căpitanului Orlov şi ştiu că fusese văzut. 
Bun, îşi spuse el. 

— Mâne îl duc pe Gorth mort la Hong Kong! spuse Liza. 

Struan nu-i răspunse. Doar dădu din cap şi se uită spre 
cliper. Când ajunseră la scară, o lăsă pe Liza să se urce 
prima pe punie. 

— Neaţa, îi întâmpină căpitanul Orlov. 

— Domnişoara Brock e la bord? îl întrebă scurt Struan. 

— Da. 

— I-ai... i-ai cununat? Pe Culum şi Tess? îl întrebă Liza. 

— Da! Orlov se întoarse spre Struan. M-ai pus sub ordinele 
lui. Mi-a poruncit să-l căsătoresc. Stăpânul e stăpân, asta-i 
legea pe care ai impus-o. Am urmat întocmai ordinele. 

— Mda, ai dreptate, îi spuse Struan blând. Nu aveai 
deplină răspundere decât în problemele de navigaţie. l-am 
spus limpede lui Culum. 

Liza se răsuci furioasă spre Struan. 

— Atunci tu ai aranjat într-adins lucrurile aşa! Tu ai pus la 
cale treaba asta! Ştiai că au fugit împreună! 

— Nu, n-a ştiut, doamnă Brock! Culum se arătă pe scara 
de acces, încrezător în sine, dar încordat. A fost ideea mea. 
Hello, Tai-Pan. Eu i-am poruncit lui Orlov să ne cunune. 
Eram în drepturile mele s-o fac. 

— Da... Hai să coborâm sub punte, fiule. 

Liza, cenuşie la faţă, îl apucă pe Culum de umăr. 

— Eşti frenţit? 

— Cum am să fiu! Cine ţi-a băgat în cap una ca asta? Crezi 
că dacă aş fi avut frenţie m-aş mai fi căsătorit cu less? 

— Mă rog lu' Dumnezeu să fie adevărat ce spui. Unde-i 
Tess? 

— În cabină. Suntem... haideţi! 

— Ea €... e teafără? 

— Bineînţeles, doamnă Brock. 

— Aici nu e loc potrivit ca să discutăm probleme de familie, 
spuse Struan, o luă pe scară în jos şi Liza porni după el. 


— Hello, spuse Tess sfioasă, ieşind din cabina principală. 
Hello, mamă! 

— Dragoste, eşti teafărâ? 

— Da, sigur că da, sigur că da. 

Şi fiica şi mama se aruncară una în braţele celeilalte. 
Struan îi făcu semn lui Culum să iasă din cabină. 

— Îmi pare rău, Tai-Pan, dar noi am socotit că e mai bine 
aşa. 

— Ascultă, fiule. În timp ce erai plecat s-au întâmplat şi 
lucruri neplăcute! şi-i spuse despre Gorth. Nu mai e nici o 
îndoială că el a pus la cale treaba cu bordelul. Ela 
complotat totul aşa cum am zis. 

— Nu mai e nici o posibilitate ca după şapte zile... adică... 
să mai apară ceva? 

— Nu. Dar, cel mai bine, arată-te şi medicului lui Brock. Cu 
asta o linişteşti pe Liza. 

— Din nou ai avut dreptate. Şi doar m-ai prevenit. Doamne 
Dumnezeule, şi doar m-ai prevenit. De ce-o fi făcut Gorth 
una ca asta? 

Cum poate un om să pună la cale un lucru atât de 
nenorocit, se întrebă el în sinea lui. 

— Nu ştiu. Între tine şi Tess totu-i în regulă? 

— O, da. Blestemat să fie Gorth! A stricat totul! Culum 
scoase două scrisori din buzunar. Uite răspunsurile de la 
Skinner şi Gordon. 

— Mulţumesc, fiule, şi nu te mai îngrijora în privinţa... 

— Noi coborâm la mal, spuse Liza, arătându-se impozantă 
în uşă. O iau pe less cu mine şi... 

Culum o întrerupse. 

— Doamnă Brock, n-o s-o luaţi pe soţia mea nicăieri. Cât 
despre zvonurile alea cu frenţia, o să mă las consultat de 
medicul vostru pe dată şi să terminăm cu treaba asta pe loc. 

— Tyler o să rupă căsătoria asta. S-a făcut fără 
încuviințarea lui. 

— Suntem cununaţi dinaintea lui Dumnezeu, legal, şi cu 
asta basta! Culum recita ce stabiliseră el cu Tess să spună, 


dar curajul lui suna acum cam găunos din pricina morţii lui 
Gorth. Îmi pare rău că a trebuit să fugim ca să ne 
căsătorim... nu, nu-mi pare rău. Suntem căsătoriţi şi am să 
fac tot ce-mi stă mie în puteri să fiu un bun ginere, dar Tess 
rămâne la mine şi face ce îi spun eu să facă. 

— Tyler o să te ia cu biciul din urmă! 

— Ah, mamă, nu! izbucni 'Tess, alergând spre Culum. 
Suntem căsătoriţi la fel cum am fi fost peste trei luni şi cu 
asta s-a terminat. Tai-Pan, spune-i, spune-i că nu are 
dreptate. 

— Sunt sigur că tatăl tău va fi tare supărat, less. Şi pe 
bună dreptate. Dar sunt la fel de sigur că o să vă ierte pe 
amândoi. Liza, de ce nu-i ierţi tu întâi, chiar aici, acum? 

— Nu contează ce fac io, Dirk Struan, nu io trebuie să-i 
iert. 

— Mamă, haide, te rog, începu Less. 

De-acum nu se mai poate pune nimeni curmeziş, îşi spuse 
ea. Acum că suntem soţ şi soţie, şi a făcut dragoste cu mine, 
şi m-a durut ca atunci de mult, dar mai altfel. Şi-i atât de 
încântat, de blând, de minunat. Şi cu asta şi-l scoase din 
minte pe Nagrek pentru totdeauna. 

— Haideţi să luăm micul dejun împreună. 

Liza îşi şterse sudoarea din jurul gurii. 

— Mai bine ai veni acasă. O să-i trimit vorbă lu” tac-tu. 

— O să locuim la Hotelul Englez, spuse Culum. 

— Culum, nu-i nevoie, interveni Struan. La reşedinţa 
companiei e un apartament şi pentru tine. 

— Mulţumesc, dar noi aşa am hotărât că e mai bine. Cred 
că trebuie să ne întoarcem la Hong Kong îndată şi să-l 
întâlnim pe domnul Brock ca să-l rugăm să ne ierte. Vă rog, 
doamnă Brock, haideţi să fim prieteni. Tata mi-a spus ce s-a 
întâmplat cu Gorth. Nu ele de vină. 

— Ba cred că da, băiete. Şi nu poţi să te duci îndată înapoi 
fincă mâine luăm coşciugul cu noi. 

— Cum? întrebă Tess. 

— Dragă, Gorth a fost ucis, îi spuse Culum. Ieri. 


— Cum? 

— A fost omorât mişeleşte de nişte asasini! ţipă Liza. 

— O, Doamne, nu se poate! 

Struan îi relată totul aşa cum se întâmplase. În afară de 
ceea ce pusese la cale Gorth împotriva lui Culum. 

— Eu n-am avut de ales şi l-am provocat la duel, spuse 
Struan în încheiere. Dar mâinile mele nu-s pătate cu 
sângele lui. Cred că acum ar fi mai bine să coborâm la țărm. 

Tess plângea abia auzit, Culum o ţinea cu braţul de mijloc. 

— Haide, iubito, şterge-ţi ochii. Noi nu suntem cu nimic de 
vină, nici tata, şi o conduse afară din cabină. 

Struan rupse tăcerea care se lăsă după plecarea lor. 

— Copiii sunt căsătoriţi şi-s fericiţi, Liza. De ce să nu 
rămână lucrurile aşa? 

— De-ar fi după mine, io aş zice da îndată. Dacă ce zice 
Culum i-adevărat. Da' Tyler n-o să fie de aceeaşi părere... şi 
doar îl ştii bine aşa cum te ştie şi el. Io ştiu că tu ai pus totul 
la cale, Dirk. Şi o să ştie şi el. O să te omoare... sau o să 
încerce să te omoare şi io aşa cred, că şi asta tot tu ai pus-o 
la cale să se-ntâmple aşa. Tu şi cu Tyler o să vă omorâţi unu 
pe celălalt când o să vină el după tine sau o să te duci tu 
după el. De ce n-aţi lăsat lucrurile să-şi urmeze calea lor... 
şi trei luni nu erau mare lucru de aşteptat. Şi acu... ah, 
Dumnezeule Doamne. 

Struan ridică privirile de pe scrisorile pe care le citea în 
clipa în care Culum intră abătut în birou şi se aşeză. 

— Totu-i în regulă? 

— Da. Doctorul a spus că n-am nimic. 

— Ai mâncat de prânz? 

— Nu. Nimeni n-a mai avut chef de mâncare. Ah, Doamne, 
şi totul mergea atât de bine. Bată-l Dumnezeu să-l bată pe 
Gorth cu nebunia lui afurisită! 

— Ce face doamna Brock? 

— Atât cât se poate de bine în situaţia asta, cum ar scrie în 
ziare. Ce mai face... a sosit cinchona? 

— Da. Se simte bine acum. 


— Ah, e minunat atunci. 

— Mda. 

Dar în ciuda senzaţiei lui de bună dispoziţie, Struan era 
tulburat de o vagă, dar pătrunzătoare teamă. Nu era ceva 
precis, ci doar sentimentul unei primejdii care plana de 
undeva. Scrisorile nu-i oferiseră nici o idee cam despre ce- 
ar fi putut fi vorba. Gordon Chen îi scria că el încă mai 
speră să găsească cinchona. lar Skinner îi spunea că avea 
să dea drumul de îndată ştirilor şi că-l aştepta pe Struan 
încă în ziua aceea. Dar acum nu mai poate fi vorba de ziua 
de azi. Aş vrea, Doamne, să fi fost destul de tare şi să-i fi 
spus lui May-may să rămână. 

— Mâine mă întorc şi eu la Hong Kong. Mai bine voi doi aţi 
veni cu mine. 

— Cred că e mai nimerit să mergem cu White Witch, cu 
doamna Brock şi Lillibet, îi răspunse Culum. În dimineaţa 
asta doamna Brock i-a trimis vorbă lui Brock cu o lorce. Să-i 
zică de noi... şi de Gorth. 

— Fiule, nu-ţi face griji. Liza o să-şi revină ea la sentimente 
mai bune, şi Iyler n-o să vă facă nimic. A jurat doar 
jurământ, îţi aduci aminte? 

Culum îl cercetă pe Tai-Pan câteva momente. 

— Ai ştiut că am să o iau pe less cu mine pe China Cloud? 

— Ei, fiule, când am auzit că a dispărut, mi-am zis că mai 
bine să fi fugit cu tine, îi răspunse Struan prudent. 

Culum luă de pe masă un prespapier. Din jad alb şi greu. 

— Am fost un prost. 

— Nu cred. Cel mai bun lucru pe care ai fi putut să-l faci. 
Acum pentru tine totu-i rezolvat. 

— Am fost un prost pentru că şi de data asta am fost doar 
ca o păpuşă de cârpă... 

— Cum? 

— Acum sunt convins că tu mi-ai băgat în cap ideea asta cu 
răpirea miresei. Sunt convins că într-adins l-ai pus pe Orlov 
sub comanda mea, ştiind bine că am să-i poruncesc să ne 
cunune. Sunt convins că tu ne-ai îmboldit pe mine şi pe Tess 


să fugim, ştiind bine că asta o să-l facă pe Gorth să turbeze 
şi o să te atace în public, dându-ţi ocazia să-l ucizi sub ochii 
martorilor. Aşa-i? 

Struan rămase nemişcat pe scaun. Şi cu privirile aţintite în 
ochii lui Culum, fără să clipească. 

— Nu ştiu exact cum să-ţi răspund, Culum. Şi nici nu ştiu 
sigur dacă tu aştepţi cu adevărat un răspuns de la mine. 
Adevăru-i că tu ai dorit să te căsătoreşti cu 'Tess cât mai 
repede posibil şi că eşti căsătorit de-acum. Adevăru-i că 
Gorth a încercat să te ucidă în cel mai ticălos fel pe care-l 
poate gândi o minte de om. Adevăru-i că el e mort. Adevăru- 
i că regret că n-am avut plăcerea de a-l ucide cu mâna mea, 
cum la fel de adevărat e că mâinile mele nu-s pătate acum 
de sângele lui. Adevăru-i că din pricină că el e mort, tu eşti 
în viaţă, şi tu şi Tess. Şi adevăru-i că, indiferent ce-o să vrea 
să mai facă Brock, ela jurat jurământ sfânt că o să vă ofere 
un loc adăpostit într-un port sigur. Şi ultimul lucru la fel de 
adevărat: în curând ai să poţi să-mi iei locul. Ca Tai-Pan. 

Culum puse prespapierul jos pe birou. 

— Nu-s încă pregătit ca să fiu Tai-Pan. 

— Ştiu şi asta. Dar în curând vei fi. În câteva luni mă întorc 
în ţară, spuse Struan. Peste un an aduc cliperul Lotus Cloud 
şi-mi închei socotelile cu Wu Kwok. Restul însă vor fi 
problemele tale. 

Culum rămase pe gânduri, meditând la ideea de a fi Tai- 
Pan, de a fi singur stăpân. Ştia că, deocamdată, nu era 
stăpân să facă ce vrea. Acum o avea şi pe Less. 

— Cred că am să pot face pace cu Brock... dacă nu încerci 
tu să te amesteci şi să acţionezi în locul meu, reluă el. 
Spune-mi totuşi, tu ai calculat şi ai pus totul la cale? Pot să- 
mi răspunzi doar „da” sau „nu”? 

Şi aşteptă, aşteptă cu disperare să audă un „nu”. 

— Da, îi răspunse Struan calm. Am folosit anumite fapte 
pentru a atinge un anumit ţel. 

— Când am să fiu Tai-Pan am să unesc firma Struan şi 
Compania cu firma Brock şi Fiii, îi replică Culum. Brock va fi 


primul ei Tai-Pan, eu îi voi urma. 

Struan fu în picioare. 

— 'Ticălosul ăla nu va fi niciodată Tai-Pan al Nobilei Case. 
N-o să comande el navele mele! 

— Nu-s navele tale. Sunt ale companiei. Şi Brock nu-i 
cumva doar un pion pentru tine pe care-l foloseşti şi-l rişti 
după cum ţi-e voia? 

— Jur pe Dumnezeu, Culum, că nu te înţeleg deloc. Acum 
ai în mână propria ta viaţă, să faci ce vrei cu ea şi tu ai de 
gând să faci singura greşeală care te poate distruge. 

Culum îl văzu deodată pe taică-său limpede de tot, omul 
din el. Îl văzu cât era de înalt şi de puternic, chipul 
neîndurător şi încercat, părul roşu auriu şi verdele intens al 
privirii care te făcea să tresari. Şi înţelese că totdeauna va fi 
doar o unealtă în mâna acestui om. Pricepu că nu se va 
putea lupta niciodată cu el, şi nici nu-l va putea convinge că 
unica lui şansă de a supravieţui singur ca Iai-Pan e să se 
unească cu Brock şi să rişte, sperând că acesta îi va lăsa pe 
el şi pe Tess în pace. 

— N-am să pot fi niciodată Tai-Pan al Nobilei Case. Eu nu 
sunt ca tine, spuse el cu un calm care trăda o hotărâre 
definitivă. Şi nici nu doresc să fiu, şi nici n-am să fiu 
vreodată. 

Cineva ciocăni la uşă. Lo Chum deschise uşa. 

— Soldat stăpân vede poate? 

— Încă un minut. 

Culum se ridică. 

— Cred că e mai bine să plec... 

— Stai o clipă, Culum. Struan se întoarse spre Lo Chum. 
Vede la el acum, savvy? 

Lo Chum ieşi furios şi apoi deschise larg uşa. Se arătă 
tânărul ofiţer portughez. 

— Senhor, bună ziua. 

— Te rog ia loc, căpitane Machado. L-ai cunoscut pe fiul 
meu Culum? 

Cei doi dădură mâna şi ofiţerul se aşeză. 


— Ca lider al conaţionalilor dumneavoastră englezii, şefii 
mei mi-au ordonat să vă comunic oficial rezultatul 
investigaţiilor cu privire la uciderea domnului Brock, începu 
el. 

— l-aţi prins şi pe ceilalţi? îl întrerupse Struan. 

Ofiţerul zâmbi şi clătină din cap. 

— Nu, senhor. Şi mă îndoiesc că-i vom prinde vreodată. L- 
am dat pe asasin pe mâna autorităţilor chinezeşti aşa cum 
suntem obligaţi s-o facem. Şi l-au cercetat aşa cum numai ei 
o pot face. A recunoscut că e membru al unei societăţi 
secrete, Hung Mun. Triazi, după cum cred că le spuneţi 
dumneavoastră. Se pare că a venit aici de la Hong Kong 
acum câteva zile. După spusele lui există o lojă a Triadei 
care e foarte prosperă la Tai Ping Shan, spuse ofiţerul 
zâmbind. Domnule Struan, se pare că aveţi şi mulţi 
duşmani. Acest cabrao a pretins că... fiul dumneavoastră 
natural, Gordon Chen, e conducătorul acestei loji. 

— E cea mai bună glumă pe care am auzit-o în ultimii ani, 
îi replică Struan amuzat vizibil. 

Dar începu să se gândească foarte atent, cântărind dacă 
nu cumva s-ar fi putut ca cele auzite să fie adevărate. Şi 
dacă sunt? se întrebă el. Nu ştiu. Ar fi bine să afli iute care-i 
adevărul, într-un fel sau altul. 

— Se zice că şi mandarinii s-au amuzat la vestea asta, 
continuă Machado. În orice caz, nenorocitul de ticălos 
păgân a murit înainte de a putea scoate de la el numele 
adevăratului conducător! apoi adăugă dispreţuitor: A 
pretins că a fost trimis aici ca să-l asasineze pe senhor 
Brock din dispoziţia conducătorului lor. Bineînţeles că a 
spus cum îi cheamă şi pe acoliţii lui, dar numele lor n-au nici 
un sens, ca şi restul acestei poveşti. A fost de fapt un simplu 
jaf. Triazii ăştia blestemaţi nu-s decât nişte tâlhari de 
drumul mare. Sau s-ar putea să fie vorba de o răzbunare, 
adăugă el cu subînţeles. 

— Cum? 


— Ei, senhor! Tânărul senhor Brock se pare că a fost... 
cum să zic... nu chiar admirat în anumite cercuri rău 
famate. Se pare că frecventa un bordel în apropierea căruia 
a şi fost găsit. Acum o săptămână sau aproape, ar fi atacat o 
prostituată. Nenorocita a murit alaltăieri. locmai am primit 
o plângere împotriva lui din partea mandarinilor. Cine ştie? 
Poate că tocmai mandarinii au hotărât să se răzbune, dinte 
pentru dinte, iar tot restul e doar o diversiune. Doar ştiţi 
bine cât de ocolite căi adoptă ei. Poate că e mai bine că e 
mort, pentru că noi am fi fost obligaţi să luăm măsuri, 
treabă care ar fi stânjenit pe toată lumea. Se ridică în 
picioare. Superiorii mei, bineînţeles, au să trimită un raport 
oficial către Excelenţa sa. Întrucât în evenimente e 
amestecat unul dintre conaţionalii dumneavoastră. 

Struan întinse mâna. 

— Vreţi să fiţi amabil şi să le transmiteţi mulţumiri din 
partea mea? Şi mă întreb dacă toată povestea asta urâtă n- 
ar putea să fie înăbuşită. Chestiunea cu prostituata. Fiul 
meu s-a căsătorit cu sora lui şi doresc să apăr pe cât pot 
numele de Brock. Tyler Brock e un vechi tovarăş de afaceri. 

— A, înţeleg, făcu ofiţerul uşor ironic, şi se uită la Culum. 
Felicitările mele, senhor. 

— Mulţumesc. 

— Am să transmit rugămintea dumneavoastră superiorilor 
mei, senhor Struan. Cred că vor aprecia şi ei situaţia 
dumneavoastră delicată. 

— Mulţumesc, îi spuse Struan. Dacă-i prindeţi pe ceilalţi, 
răsplata încă rămâne în picioare. 

Ofiţerul salută şi ieşi. 

— Îţi mulţumesc pentru sugestia pe care i-ai făcut-o, spuse 
Culum. Ce-ar fi păţit Gorth? 

— Ar fi fost spânzurat. În privinţa crimei, există nişte legi 
englezeşti foarte bune. 

— Ar fi chiar o ironie dacă povestea aceea ar fi adevărată. 

— Care? 


— Gordon Chen şi societatea secretă. Dacă de fapt n-ai 
premeditat provocarea la duel a lui Gorth pentru că 
aranjaseşi în taină să fie asasinat. 

— Ceea ce spui e o acuzaţie groaznică! Groaznică. 

— Nu te acuz, reluă Culum. Spun doar că ar fi mare ironie. 
Eu ştiu că eşti exact ceea ce eşti. Orice crimă ai să faci ai s-o 
faci legal, faţă-n faţă. Numai aşa trebuie să funcţioneze 
mintea unui Iai-Pan. Dar mintea mea nu-i făcută pentru una 
ca asta. Şi nici nu va fi în stare de aşa ceva vreodată. Am 
obosit să-i tot atrag în capcană pe unii şi pe alţii şi să mă 
folosesc de ei. Eu nu-s ca tine şi nu voi ajunge niciodată să 
fiu astfel. Încearcă să te mulţumeşti cu mine aşa cum sunt. 
Şi dacă va fi ca Nobila Casă să moară în mâinile mele, ei 
bine, ca să folosesc propriile tale cuvinte, ăsta-i joss. Tu 
scapi cu faţa curată. Indiferent ce se va întâmpla după 
aceea, tu ieşi din scenă ca Iai-Pan. N-am să te pricep 
niciodată şi nici tu n-ai să mă pricepi pe mine, dar chiar şi 
aşa tot putem fi prieteni. 

— Bineînţeles că suntem prieteni, întări şi Struan. Dar un 
singur lucru: promite-mi că nu te vei uni niciodată cu Brock. 

— Când am să fiu eu Tai-Pan am să fac aşa cum socot eu că 
e mai bine. Nu mai hotărăşti tu atunci. Asta-i legea pe care 
chiar tu ai întărit-o, legea pe care am jurat să o respect. 

Nu se auziră decât zvonurile de pe praia. Undeva în 
depărtare, băteau nişte clopote. 

— În seara asta iei cina cu noi la club? 

— Da. 

Culum plecă. Struan rămase nemişcat la biroul lui. Cum să 
toarne mai multă vlagă în Culum? se întreba el. Nu putea 
găsi un răspuns. Trimise după secretarul său şi puse totul la 
cale în aşa fel încât toate socotelile companiei să fie 
încheiate înainte de a se reîntoarce el la Hong Kong. Părăsi 
biroul, şi în drum spre locuinţa lui May-may se gândi la 
Brock. O să se arate cumva în noaptea asta la club ca o 
furtună, aşa cum făcuse şi Gorth. 


Struan se opri o clipă şi se uită departe, în largul mării. În 
lumina acelui soare de după-amiază, China Cloud şi White 
Witch arătau minunat. Privirile îi lunecară spre Macao şi 
zări catedrala. De ce diavolul acela de episcop nu pusese şi 
el un preţ cinstit pentru scoarţa de cinchona? Dar fii şi tu 
cinstit, Dirk. Omu” nu-i diavol. Mda, dar te-a prins la 
ananghie. De-acum n-ai să-l mai uiţi câte zile vei avea. Şi vei 
face o mulţime de servicii bisericii. Şi pentru diavolii de 
catolici. Dar oare chiar sunt diavoli? Acum spune adevărul! 
Nu! Singurul diavol pe care l-ai cunoscut e Gorth. Şi Gorth 
e mort, s-a isprăvit cu el. Mulţumesc Domnului. 

Mda. Gorth e mort. Dar încă nu e uitat. 

CARTEA A ŞASEA. 

Capitolul patruzeci şi doi. 

China Cloud se molă de la geamandurile de ancorare în 
zori. Marea era liniştită, iar vântul de est bătea statornic. 
Dar după două ore de la ieşirea în larg, briza se întări iar 
Struan fu nevoit s-o părăsească pe May-may în cabina cea 
mare, şi ieşi pe punte. Orlov scruta cerul. Era senin, fără un 
nor până la orizont, dar undeva, departe, câţiva cumuluşi se 
adunau grămadă. 

— Nu din partea aia e primejdie, spuse el. 

— Nici dintr-acolo, adăugă Struan arătând către larg. 

Porni cu paşi mari de-a lungul punţii, apoi se săltă în 
arborada catargului prova. Porni să urce cu uşurinţă, vântul 
trăgea de el în chip plăcut, şi nu se opri decât atunci când 
ajunse să se sprijine de fungile zburătorului, în vârful 
trinchetului. Cercetă marea şi cerul cu atenţie, căutând 
semnele vreunei vântoase sau furtuni care s-ar fi putut să 
pândească de undeva, sau vreun recif ascuns, sau vreun 
banc de nisip netrecut pe hartă. Dar, până la orizont, nu se 
zăreau nici un fel de semne de primejdie. O vreme se lăsă în 
voia acelor clipe, bucurându-se de senzaţia vitezei, de vânt, 
de nemărginire, binecuvântându-şi joss-ul care l-a călăuzit 
în viaţă, care i-a dăruit-o pe May-may. Acum ea arăta mult 


mai bine, deşi era încă slăbită, dar întremată în camparaţie 
cu ziua de dinainte. 

Cercetă arborada cât putea cuprinde din acel punct, 
căutând să găsească locuri slăbite, stricăciuni, după care 
cobori şi se întoarse pe dunetă. Peste un ceas, vântul se 
întări şi mai mult, cliperul se bandă şi mai mult, stropii 
împroşcaţi de valuri ajungând până la velele de jos. 

— Dacă ajung în seara asta în port sunt fericit! spuse Orlov 
cam neliniştit. 

— Mda. Şi tu simţi ceva în aer? 

— Nu simt nimic. Decât că am să fiu fericit dacă mă prinde 
noaptea într-un port. Orlov trimise un scuipat în partea de 
sub vânt, şi-şi trecu îmbucătura de tutun dintr-o parte în 
cealaltă a gurii. Marea-i în regulă, vântu-i în regulă, ceru-i 
senin... da, chiar şi aşa, pe undeva şi-a vârât dracul coada şi 
coace ceva. 

— Prin apele astea totdeauna coace câte ceva. 

— Cu îngăduinţa dumneavoastră eu am să mai terţarolez 
velele şi pun dinainte un om cu sonda de plumb să strige 
adâncimile. S-ar putea să fie pe undeva, prin faţă doar 
vreun banc, sau vreo împuţită de stâncă gata să-ţi spintece 
pântecul navei. 

Orlov se cutremură şi-şi strânse pe el mai bine jacheta 
marinărească, deşi era cald şi bătea un vânt plăcut. 

— În regulă. 

Cel cu sonda apăru la prova de îndată, măsurând 
adâncimile, marinarii se căţărară în arboradă şi fu redusă 
presiunea vântului pe velele cliperului China Cloud. După- 
amiază, târziu, nava intra teafără pe gâtuitura canalului de 
vest. Hong Kong-ul era în babord, continentul în tribord. 
Fusese o călătorie perfectă, fără nici un incident. 

— Poate că am mai îmbătrânit şi noi, asta-i, îi spuse Struan 
râzând scurt. 

— Cu cât eşti mai bătrân, cu atât mai mult vrea marea să 
te soarbă în adânc, îi replică Orlov fără răutate, uitându-se 


la faţa oceanului ce se întindea în urmă. Dacă nu m-aş 
poticni de nava mea cea frumoasă, astăzi m-aş debarca. 

Struan se îndreptă spre timonă. 

— Timonierule, te înlocuiesc eu o vreme. Du-te la prova. 

— 'Ţeles, sir! 

Şi marinarul se îndepărtă, lăsându-i singuri pe dunetă. 

— De ce? îl întrebă Struan pe Orlov. 

— Simt marea cum nu mă slăbeşte din ochi. Ea totdeauna 
îl urmăreşte pe marinar, îl încearcă. Dar vine şi o vreme 
când îl urmăreşte şi în alt chip - geloasă, da, ca o femeie 
geloasă. Şi la fel de primejdioasă! Orlov scuipă zeama de 
tutun şi bucata de tutun peste bord, îşi clăti gura cu ceai 
rece din punga de pânză de lângă habitaclu. Până acum n- 
am mai făcut-o niciodată pe preotul şi nici n-am mai 
cununat pe nimeni. Ochi Verzi, a fost... a fost al naibii de 
ciudat să mă uit la cei doi, atât de tineri, atât de dornici să 
se vadă căsătoriţi şi atât de încrezători. Şi ascultându-l, 
auzeam ecoul glasului tău, cum se înfiora ca un păun: „Pe 
Dumnezeul meu, Orlov, o să ne cununi. Pe Dumnezeu. Eu 
sunt acum stăpân pe China Cloud, pe Dumnezeu. Doar 
cunoşti legea Tai-Panului, pe Dumnezeu.” Şi să mă vezi pe 
mine cum mă puneam curmeziş şi blestemam şi nu voiam 
deloc, numai ca să-i dau prilejul să simtă şi mai mare cinste 
pentru obrazul lui, ştiind în tot acest timp că cel care trăgea 
sforile păpuşilor era tot Ochi Verzi! Orlov chicoti şi se uită 
pieziş la Struan. Dar am jucat bine scena şi l-am lăsat ca 
până la urmă el să mă comande, aşa cum ai vrut tu de fapt. 
A fost, cum să zic, ca un fel de cadou de nuntă din partea 
mea pentru flăcăul ăla. Ţi-a spus ce târg am făcut? 

— Nu! 

— Pentru Dumnezeu, cunună-ne, şi-ţi păstrezi nava. Dacă 
nu ne cununi, am să fac să nu mai ajungi să pui piciorul pe o 
navă, pe Dumnezeu!” relată Orlov şi zâmbi. I-aş fi căsătorit 
oricum. 

— Mă gândeam şi eu să-ţi iau nava. 

Lui Orlov îi dispăru zâmbetul de pe faţă. 


— Cum? 

— Mă gândesc să reorganizez compania, să pun întreaga 
flotă sub comanda unui singur om. Ţi-ar plăcea slujba asta? 

— La țărm? 

— Bineînţeles că la țărm. Se poate conduce o flotă 
întreagă de pe duneta unui singur cliper? 

Orlov îşi strânse mâna pumn şi-l flutură în faţa lui Struan. 

— Eşti un diavol ieşit din iad, direct! Mă ispiteşti oferindu- 
mi puteri ce întrec chiar visurile mele, pentru ca să-mi iei 
singura dragoste ce mi-a mai rămas pe pământ. Pe dunetă 
uit chiar şi eu ceea ce sunt - pe Dumnezeu! Doar ştii şi tu. 
Pe țărm ce mai sunt, ei? Orlov, crăcănatul de cocoşat! 

— Ai putea fi Orlov crăcănatul, tai-pan al flotei celei mai 
nobile din lume. Eu aş zice că asta-i meserie pentru un 
bărbat adevarat! şi privirile lui Struan nu se dezlipiră de pe 
chipul piticului. 

Orlov se răsuci pe călcâie şi se duse la balustrada din vânt, 
de unde dădu drumul unui torent furios de murdării şi 
blesteme în norvegiană şi rusă care nu se termină minute 
întregi. Apoi se întoarse înapoi cu paşi mari şi apăsaţi. 

— Şi când va fi asta? 

— La sfârşitul anului. Poate ceva mai târziu. 

— Şi cu călătoria mea în nord cum rămâne? După blănuri, 
ei? De ea ai uitat? 

— Vrei s-o anulezi? 

— Cine-ţi dă ţie dreptul să te joci cu toată lumea de parcă 
ar fi doar nişte păpuşi? Ei? 

— Timonier! Vino pe dunetă! 

Struan îl lăsă iar pe timonier la cârma navei când China 
Cloud ţâşni din canal, ieşind în apele calme ale portului. La 
o milă mai în faţă se vedea Peninsula Kowloon înaintând 
spre larg. Şi de-o parte şi de cealaltă a navei, pământurile 
care se vedeau erau golaşe, arse de soare, şi rămaseră 
curând în urmă. În babord, la vreo milă şi ceva se zărea 
promontoriul stâncos al insulei ce fusese denumit 
Promontoriul de Nord. Dincolo de acest promontoriu, urma 


Happy Valley ce nu se zărea din punctul unde se aflau 
acum, apoi Promontoriul Glessing, şi acea redusă parte de 
acvatoriu ce fusese folosită până acum. 

— Nord prin nord-vest, ordonă Struan. 

— Nord prin nord-vest, sir! răspunse ca un ecou 
timonierul. 

— "Ţine drept aşa! spuse Struan şi apoi se uită înapoi peste 
umăr la Orlov. Ei? 

— N-am de ales. Eu ştiu când eşti hotărât în mintea ta. Eşti 
în stare să mă debarci fără să te mai gândeşti a doua oară. 
Dar am şi eu nişte condiţii. 

— Care? 

— Prima, vreau China Cloud. Pentru şase luni. Vreau să fac 
o călătorie până în ţară. Pentru ultima dată. 

Şi nevasta şi băieţii ori vin cu tine, ori rămân acolo, îşi 
spuse Orlov. Mai degrabă o să rămână şi o să te scuipe în 
ochi şi o să te blesteme să ajungi în iad, şi aşa o să 
prăduieşti şase luni din viaţa unei nave. 

— De acord. De îndată ce am alt cliper aici la îndemână, 
China Cloud îţi aparţine. O să aduci o încărcătură de 
blănuri. Al doilea. 

— Al doilea. Ochi Verzi, să se respecte legea ta: când eşti 
la bord tu eşti căpitan. Dar de data asta legea-i pentru 
mine! 

— De acord! 

— Nu mai există alta. 

— Dar n-am vorbit nimic de bani. 

— Dar-ar frenţia-n bani! Am să fiu tai-pan al flotei Nobilei 
Case. Ce-şi poate dori un bărbat mai mult? 

Struan cunoştea răspunsul. May-may. Dar nu spuse nimic. 
Îşi strânseră mâna drept încheiere a înţelegerii, iar când 
nava ajunse la un sfert de milă în largul Peninsulei Kowloon, 
Struan ordonă schimbarea de drum spre sud-vest prin sud 
şi se îndreptă spre portul propriu-zis. 

— Tot echipajul pe punte! Treceţi în prova! Căpitane, preia 
comanda! Te opreşti lângă Resting Cloud. Întâi sunt 


transbordaţi pasagerii. Apoi te îndrepţi spre locul de 
ancorare pentru furtună! 

— Mulţumesc, căpitane, mârâi Orlov. Ce bine-i să fii în 
port, pe Dumnezeul meu! 

Struan cercetă ţărmul prin binoclu. Acum putea vedea 
până în adâncul zonei de la Happy Valley: clădiri 
abandonate, nici o mişcare. Deplasă încet binoclul şi-l reglă 
ca să vadă mai bine, şi se văzură distinct terenurile de 
construcţie ale noului oraş Queen's Town, de dincolo de 
Promontoriul Glessing. Schelele noii sale factorii imense 
erau de pe acum ridicate şi vedea culii mişunând ca 
furnicile, transportând, construind, săpând. Schele erau 
ridicate şi pe colină, unde poruncise să se ridice Casa cea 
Mare. Vedea de aici chiar şi tăietura subţire a drumului 
care şerpuia spre vârful colinei. 

Tai Ping Shan crescuse apreciabil. Acolo unde mai înainte 
erau doar câteva sute de sampane brăzdând apele încoace 
şi-ncolo între insulă şi continent, acum erau o mie. La 
ancoră stăteau legănându-se mai multe nave de transport, 
mai multe nave comerciale. De-a lungul panglicii Drumului 
Reginei în apropierea țărmului se ridicaseră case, cocioabe 
şi tot felul de şandramale temporare. Ioată plaja pulsa de 
viaţă. China Cloud salută nava amiral de îndată ce depăşi 
promontoriul, iar de acolo i se răspunse cu o lovitură de 
tun. 

— Mesaj de pe nava amiral, sir! strigă omul de veghe. 
Struan şi Orlov îşi îndreptară binoclurile într-acolo şi din 
semnalizarea pavilioanelor citiră: „Căpitanul e chemat să se 

prezinte la bord de îndată”. 

— Să venim cu nava lângă ei? întrebă Orlov. 

— Nu. Când ajungem la două lungimi de lanţ, laşi barca la 
apă. Răspunzi personal ca pasagerii mei să ajungă la bordul 
lui Resting Cloud teferi şi nevătămaţi. Fără ca să-şi bage 
nasul cineva pe acolo. 

— Lasă-mă pe mine... 


Struan cobori sub punte şi-i spuse lui May-may că avea să 
revină curând şi să se pregătească şi ea şi Ah Sam şi Yin-hsi 
să treacă pe cealaltă navă. Orlov începu să fulgere cu 
privirea de jur împrejurul navei. O slujbă la țărm, da? Ei 
bine, am să văd eu. Mai e mult de mers până atunci, îşi 
spuse el. Naiba să-l ia! Da, dar aş fi în stare să mă iau de 
piept cu dracul în persoană pentru Ochi Verzi, plodul lui 
Odin. Are nevoie de un bărbat ca mine! Dar şi de data asta 
are dreptate. Asta-i treabă de bărbat adevărat! Gândul ăsta 
îl încălzi foarte tare. 

— Mai vioi! urlă el la echipaj, ştiind bine că asupra lor se 
îndreptau acum o mulţime de ocheane. 

Păstră toate velele ridicate şi se îndreptă, despicând în 
viteză valurile, spre nava amiral. Inima lui cânta o dată cu 
vuietul arboradei şi, în ultima secundă, urlă: 

— Cârma banda! 

Nava se răsuci şi rămase neclintită ca un copoi dinaintea 
unui stol de prepeliţe. Cuterul fu lăsat la apă, Struan cobori 
pe frânghiile de abordaj, cuterul se desprinse de navă şi 
China Cloud se lăsă câteva puncte sub vânt şi se lipi perfect 
de Resting Cloud. 

— Tot echipajul sub punte! porunci Orlov. Domnule 
Cudahy, să nu mai văd pe nimeni pe punți. Nici la noi, nici 
pe cealaltă navă. Avem de transbordat o încărcătură pe 
care nu-i cazul să o cântărească nimeni, Dumnezeule 
Cristoase! 

Struan deschise uşa cabinei principale de pe nava amiral. 

— Dumnezeule Doamne, iată-te, Dirk! Suntem cu toţii 
ruinaţi, spuse Longstaff agitat, îndreptându-se spre el şi 
vânturând o copie din Oriental Times pe dinaintea nasului 
său. Ai văzut chestia asta? Ruinaţi! Ruinaţi! 

Struan luă ziarul. Titlul editorialului de pagină interioară 
îţi scotea ochii: SECRETARUL AFACERILOR EXTERNE II 
REPUDIAZĂ PE NEGUSTORII CU CHINA. 

— Nu se poate, Will, spuse el. 


— Pe ce-am mai sfânt, cum de îndrăzneşte tipul să facă un 
gest atât de idiot, ce? Nebunul dracului! Şi noi ce facem? 

— Will, îngăduie-mi să citesc şi eu. După aia am să văd 
despre ce e vorba. 

— Idiotul de Cunnington a respins tratatul nostru. Despre 
asta-i vorba. Iar eu sunt destituit, înlocuit! Eu! Cum de 
îndrăzneşte? 

Struan ridică din sprâncene şi scoase un şuierat de uimire. 

— Tu încă n-ai fost informat oficial prin vreo depeşă? 

— Bineînţeles că nu! Cine naiba mai stă să informeze şi un 
plenipotenţiar, ce? 

— Poate că e o alarmă falsă. 

— Individul ăla de Skinner jură că e adevărat. Ar face bine 
să fie aşa pentru că altfel îl jupoi pentru calomnie. 
Cristoase! 

— Şi când a ajuns vestea aici, Will? 

— Ieri. Cum naiba de împuţitul ăla de papagal şi-a pus 
mâinile lui dolofane şi murdare pe un mesaj secret pe care 
eu încă nu l-am primit? Ar merita să fie bătut cu biciul! Îşi 
turnă alt pahar cu porto, îl dădu pe gât şi-şi mai turnă unul. 
Azi noapte n-am închis ochii o clipă, îngrijorat de moarte în 
privinţa viitorului nostru în Asia. Ia citeşte. Bată-l 
Dumnezeu să-l bată de Cunnington! 

Struan începu să citească şi descoperi că până şi el parcă 
lua foc. Cu toate că articolul în esenţă prezenta doar faptele 
în mare şi reda cuvânt cu cuvânt aproape scrisoarea pe 
care Crosse i-o scrisese, editorialul lui Skinner sugera că 
Cunnington, faimos pentru modul tiranic în care se 
îndeletnicea cu afacerile externe, nu numai că repudiase în 
totalitate tratatul, dar pe deasupra şi toată experienţa 
comunităţii de negustori, a marinei regale şi a armatei de 
uscat: „Lordul Cunnington, care n-a trecut niciodată la est 
de Canalul de Suez, se arată a fi un expert în privinţa 
importanţei Hong Kong-ului. Mai mult ca sigur, habar nu 
are dacă Hong Kong-ul e la nord sau la sud de Macao, la est 
sau la vest de Pekin. Şi atunci de unde îndrăzneala de a 


sugera că amiralul nostru e un fanfaron care habar nu are o 
iotă despre marinărie şi despre valoarea istorică a celui mai 
mare port al nostru din Asia? Unde am fi noi acum dacă n- 
am avea Marina Regală? Sau fără Armata de Uscat, care e 
la fel de minimalizată, ba nu, insultată, printr-o prostească 
interpretare a intereselor noastre? Dacă n-ar fi Hong Kong- 
ul, unde şi-ar mai găsi soldaţii noştri un refugiu, sau navele 
noastre adăpost? Şi cum îndrăzneşte acest om, care a 
ocupat acel post prea îndelungă vreme, să spună că 
încercaţii noştri negustori, care, pe bună dreptate, şi-au 
investit şi viitorul şi toată averea în Hong Kong, sunt nişte 
nebuni? Şi de unde îndrăzneala asta de a sugera că cei ce 
şi-au petrecut o viaţă întreagă în China pentru gloria 
Angliei habar nu au de problemele chinezeşti, nici de 
valoarea imensă a unui port liber, a unui centru comercial, 
a unei insule fortificate...” Şi articolul zugrăvea insula şi 
importanţa ei, arătând cum, cu riscuri mari pentru ei, 
negustorii au ridicat Happy Valley, şi când au fost nevoiţi să 
părăsească oraşul, fără să se descurajeze, au început să 
clădească un altul, pentru gloria Marii Britanii. În fine, o 
capodoperă de manipulare a informaţiei. Struan îşi ascunse 
încântarea. Ştia că dacă până şi el, care făcuse să transpire 
aceste veşti, putea fi răscolit de editorial, atunci ceilalţi 
trebuiau să fie stârniţi rău de tot. 

— Sunt cutremurat! Cum de-a îndrăznit! Cunnington ar 
trebui pus sub acuzare! 

— Exact ce gândeam şi eu! Longstaff îşi goli paharul şi-l 
trânti de masă. Ei bine, şi eu sunt destituit! După toată 
munca, sudoarea mea, după atâtea tratative şi război, şi 
asta numai pentru că maniacul acela de maimuţoi tiranic îşi 
închipuie că el e buricul pământului! 

— WILl, fir-ar afurisit să fie, de data asta nu scapă! Trebuie 
să facem ceva cu individul! Nu scapă el de data asta. 

— Ba da, Cristoase Dumnezeule! Longstaff se ridică în 
picioare şi porni să bată cabina în lung şi-n lat, iar Struan 
simţi o umbră de milă pentru el. Şi acum ce-o să se 


întâmple? Cariera mea e terminată... suntem ruinaţi cu 
toţii. 

— Will, ce-ai făcut în direcţia asta? 

— Nimic! Longstaftf se uită furios afară, pe fereastra 
cabinei. Insula asta blestemată e cauza nenorocirilor mele. 
Stânca asta ieşită din iad m-a distrus. Ne-a distrus pe toţi. 
Se aşeză mohorât pe scaun. Ieri mai-mai să izbucnească o 
revoltă. O delegaţie de negustori a venit aici şi mi-a cerut să 
refuz să plec. O altă delegaţie, condusă de Brock, mi-a cerut 
să plec din Asia de îndată, cu toată flota, să mă prezint la 
Londra şi să cer punerea sub acuzare a lui Cunnington şi, 
dacă e necesar, să declar blocada portului Londrei! Se 
aşeză cu bărbia în palme. Ei, e vina mea. Ar fi trebuit să 
urmez toate instrucţiunile literă cu literă. Dar n-ar fi fost 
bine. Eu nu sunt un cuceritor ahtiat de putere, dornic să 
pună mâna pe noi teritorii. La naiba cu toate! Ridică 
privirea şi chipul i se schimonosi de umilinţă. Amiralul şi 
generalul sunt încântați, bineînţeles. Bei ceva? 

— Mulţumesc! Struan îşi turnă un pahar de brandy. Will, 
nu e totul pierdut. Ba din contra. Odată ajuns în ţară, îţi poţi 
pune la treabă toată trecerea de care te bucuri. 

— Cum? 

— Tot ce-ai făcut aici e bine. Vei avea ocazia să-l convingi şi 
pe Cunnington dacă va mai deţine postul. Când veţi fi faţă 
în faţă, vei avea o poziţie foarte puternică. Ai de partea ta 
dreptatea. Cu siguranţă. 

— L-ai întâlnit vreodată pe Cunnington? îl întrebă amărât 
Longstaff. Cu monstrul ăla nu poţi discuta. 

— De acord. Dar mai am şi eu câţiva prieteni. Să zicem că 
ai dovada că tu ai avut dreptate şi ela greşit. Ei? 

Lui Longstaff îi luciră ochii. Dacă Struan nu-i îngrijorat de 
veştile cutremurătoare pe care i le dăduse, atunci înseamnă 
că nu e totul pierdut. 

— Ce fel de dovadă, dragul meu prieten? întrebă el. 

Struan gustă băutura, desfătându-se. 


— Diplomaţii rămân, guvernele trec. Înainte de a ajunge tu 
în ţară Peel va fi prim-ministru. 

— Imposibil! 

— Ba-i posibil. Să zicem că duci cu tine nişte informaţii de 
cea mai mare importanţă, care dovedesc că Cunnington e 
un idiot. Cum te vor primi Peel şi conservatorii? 

— Minunat! P'onoarea mea! Ce fel de informaţii, prietenul 
meu Dirk? 

Afară la uşă se stârni zarvă, Brock dădu buzna înăuntru, 
santinela, cu o mutră nenorocită, încercând zadarnic să-l 
oprească. Într-o clipire, Struan fu în picioare, gata să scoată 
cuțitul. Faţa lui Brock părea să radieze ură. 

— Îs cununaţi? 

— Da. 

— Gorth îi mort? 

— Da. 

— Când o să vină White Witch? 

— Cred că înainte de lăsarea serii. Se pregătea de plecare 
pentru jumătatea dimineţii. 

— Întâi şed de vorbă cu Liza. Apoi cu ăia doi. Şi dup-aia, 
Cristoase Dumnezeule, vorbesc io şi cu tine. 

Şi ieşi ca o furtună din încăpere. 

— Ticălos prost crescut! pufni Longstaff. Măcar să fi bătut 
la uşă. 

Struan se relaxă aşa cum se întinde o pisică după ce trece 
pericolul, cu muşchii destinşi uşor, dar gata să se încordeze 
iar, la cea mai mică ameninţare, ochii însă atenţi mai 
departe, aţintiţi în partea de unde poate să se ivească 
pericolul. 

— Will, din partea lui Cunnington nu aia te teme. E 
terminat. 

— Dirk, bun înţeles c-aşa-i. Călătorie sprâncenată! Se uită 
spre uşă, îşi aminti de rivalitatea şi confruntarea dintre 
campionii marinei şi armatei, şi aprecie că lupta dintre Dirk 
şi Brock va fi la fel de parşivă. Ce-i în mintea lui Brock, ei? 
Are de gând să te provoace la duel? Am auzit şi noi, bun 


înţeles, de frecuşurile tale cu Gorth. Veştile proaste au 
darul de a circula foarte iute, aşa-i? Groaznică treabă. Mare 
şi afurisit noroc că a fost omorât de alţii. 

— Mda, mârâi Struan. 

Acum că primejdia trecuse, se simţi deodată sleit şi 
îngreţoşat. 

— Ce i-a apucat pe idioţii ăia necopţi să fugă să se 
căsătorească? Era la mintea cocoşului că Brock o să 
turbeze. Tâmpită treabă. 

— Deloc tâmpită, Will. Cel mai bun lucru pe care-l puteau 
face. 

— Bun înţeles, dacă zici tu aşa. 

Şi Longstaff se întrebă dacă erau adevărate zvonurile că 
Tai-Panul într-adins a grăbit căsătoria şi duelul. Tai-Panul 
era mult prea deştept ca să nu pună la cale una ca asta, îşi 
spuse el. Deci Tai-Pan contra Brock. 

— Ce ziceai de Peel, Dirk? 

— WIll, tu eşti diplomat de carieră. Diplomaţii nu trebuie 
să se implice în anumite legături de partid. Cel puţin ar 
trebui să se bucure de bunăvoința tuturor partidelor. 

— Exact ce gândesc eu, şi Longstaff făcu deodată ochii 
mari. Vrei să spui că aş putea deveni conservator şi... să-l 
susţin pe Peel? 

— Susţine-i pe whigi şi pe conservatori în aceeaşi măsură. 
Hong Kong-ul e ceea ce-i trebuie Angliei. Will, tu eşti Hong 
Kong-ul. Poate că ăsta - şi Struan vântură ziarul - e un 
imens noroc pentru tine. Dovedeşte nu numai că Lord 
Cunnington e un nebun, dar e şi gură spartă. E tare ciudat 
să ajungi să citeşti un document secret tocmai într-un 
jurnal. 

Apoi îi povesti despre caseta cu documente, dar numai 
atât cât era nevoie să-l zăpăcească pe Longstaff. 

— Doamne Dumnezeule mare! Dacă, aşa cum spunea 'lai- 
Panul, exista o copie a adevăratului raport secret cu hărţi 
ale frontierelor dintre Rusia şi China, şi a restului 
interiorului ţării, atunci binecuvântat fie sufletul meu, astea 


sunt ca un paşaport pentru funcţia de ambasador şi pasul 
spre a deveni lord. De unde le-ai găsit? 

— Dintr-o sursă demnă de toată încrederea. Struan se 
ridică în picioare. Înainte de a pleca spre ţară am să-ţi dau 
documentele în mână. Foloseşte-le aşa cum crezi de 
cuviinţă. Ele vor dovedi fără nici o îndoială că ai avut 
dreptate, iar Cunnington nu, în afară de celelalte implicaţii. 

— Dirk, iei masa cu mine în seara asta? Longstaff se 
simţea minunat, cum nu se mai simţise de ani de zile. Putem 
să mai sporovâim şi noi despre vremurile de odinioară. 

— Dacă eşti bun să mă ierţi, nu pot în seara asta. Mâine? 

— Minunat. Mulţumesc. Şi sunt atât de bucuros că se 
răzbună dreptatea noastră. 

— În fine, o ultimă problemă căreia trebuie să i se acorde 
atenţie de îndată. Triazii. 

— Cum? 

— Gorth Brock a fost ucis de triazii din Hong Kong. Din 'Iai 
Ping Shan. 

— P'onoarea mea, de ce? 

— Nu ştiu. 

Struan îi povesti ce-i spusese ofiţerul portughez despre 
triazi. Şi despre Gordon Chen. Ştia că trebuia să-i ofere lui 
Longstaff şi informaţia asta, altfel ar fi părut că încerca să-şi 
protejeze fiul atunci când ar fi ieşit la iveală în mod oficial 
adevărul ăsta. Dacă Gordon Chen era amestecat cu ei, asta 
avea să-l măture cu totul. Dacă nu, atunci n-ar fi avut nimic 
de suferit. 

— Caraghioşenia naibii, spuse Longstaff izbucnind în râs. 
Afurisită poveste. 

— Mda. Răspândită de duşmanii mei, fără îndoială. Dar dă 
un decret cu privire la triazi şi ordonă-i maiorului Trent să-i 
zdrobească. Altfel ne trezim cu toţi mandarinii pe cap. 

— Bună idee. Excelentă, pe Zeus! Am să-l trimit pe 
Horatio..., fir-ar să fie, i-am dat învoire pe două săptămâni 
să plece la Macao. Pot să-l iau pe Mauss de la tine? 

— Bineînţeles. Îl trimit eu la tine. 


După ce plecă Struan, Longstaff se aşeză încântat la birou. 

— Dragul meu Sir William, se adresă el propriului pahar. 
Mă simt chiar minunat. Dacă se va afla adevărul, sunt al 
naibii de bucuros să scap de insula asta împuţită. Şi nu mă 
sinchisesc nici cât negrul sub unghie ce-o să se întâmple cu 
insula asta, cu... cu negustorii, cu chinezii sau frenţiţii ăia 
de triazi! Se duse la fereastră şi începu să chicotească. O să 
vedem noi ce conţine caseta aia. Şi când o să ajungem în 
Anglia o să hotărâm. Dacă a ieşit din joc Cunnington, atunci, 
putem susţine Hong Kong-ul fără primejdii. Dacă mai e la 
post tot Cunington, pot să fiu de acord cu elcă are dreptate 
şi să las insula asta să se ducă la fund. Pentru că voi avea 
documentele, cheia ce duce la dormitorul oricărui secretar 
pentru afacerile externe, şi pe deasupra şi o groază de ceai! 
Izbucni în hohote de râs: cu câteva zile înainte sosise un 
emisar din partea lui Ching-so ca să-i spună că seminţele 
cerute de Horatio vor fi încărcate pe navă în două 
săptămâni. Excelenţa Voastră, aş zice că aţi avut o zi 
fructuoasă! 

Când ajunse pe Resting Cloud, Struan o găsi pe May-may 
deja în pat, în apartamentul ei, arătând întremată şi foarte 
bine. 

— Sunt gingaş de fericită că-s din nou acasă, Iai-Pan. Uite, 
bătrâna ta mamă ascultă ca un marinar sadea. Am băut 
două căni de cinchona şi m-am pregătit să mai beau încă 
trei. 

— Hm? făcu el, trezindu-i-se bănuieli. 

— Păi, sigur că da! Şi nu te mai uita aşa. Vorbesc adevărul 
adevărat. Sunt eu o curvă Hoklo? Un cerşetor de câine? 
Mint eu de la obraz? Promisiunea-i promisiune şi eu nu uit. 
Bineînţeles, adăugă ea blând, acum beau zeamă de asta de 
bălegar cu suc de mango la care s-ar gândi orice femeie 
fuga-fuga, dar nu nişte bărbaţi, ah dragă, nu, e prea simplu! 
şi-şi aruncă pe spate capul cu vechiul ei gest imperios. Ei, 
bărbaţii! 


Struan îşi ascunse zâmbetul şi bucuria de a o vedea că 
începea să semene tot mai mult cu cea de pe vremuri. 

— Acum rămâi în pat, eu mă întorc mai târziu. 

— Ha! Am călcat eu vreodată făgăduiala? Ce-s eu, o 
căcărează de ţestoasă? îi întinse mâna ca o împărăteasă. 
Tai-Pan! 

EI îi sărută galant mâna, ea izbucni în hohote de râs şi-l 
luă în braţe. 

— Hai, ia-o din loc, fiule, şi să nu te prind prin bordeluri 
murdare. 

Struan se duse în cabina lui. Deschise safeul şi scoase un 
rând de copii din cele două pe care le făcuse cu toată 
meticulozitatea după documentele şi hărţile din casetă. Le 
puse în buzunar, laolaltă cu săculeţul în care mai erau nişte 
resturi de scoarță de cinchona. Se urcă din nou în barca lui. 

— Boston Princess! porunci el, numind nava depozit a 
firmei Cooper-Tillman. 

Soarele părea că se leagănă deasupra orizontului, dar 
lucea şters, de parcă un văl ar fi acoperit cerurile. 

— Nostromule, ce zici de vremea asta? 

— Nu ştiu, sir. Am mai văzut io din asta în Mările Sudului, 
“nainte de vreme frumoasă, da' şi de vreme păcătoasă. Dacă 
şi luna are cerc în juru' ei la noapte, poa! c-o s-avem 
niscaiva ploaie. 

Sau şi mai rău, adăugă Struan. Se ridică în picioare şi se 
uită spre canalul de vest. Nu se vedea nici urmă de White 
Witch. Ei, îşi spuse el poate că au rămas în larg şi or să intre 
în port o dată cu zorile, mâine. Tyler, deocamdată nu mă 
gândesc la asta. Cuterul se lipi de Boston Princess, o navă 
comercială cu trei punți, imensă, care stătea permanent la 
ancoră. Struan urcă în fugă scara de acces. 

— Cer permisiunea de a urca la bord, îi spuse el ofițerului 
american de vardie. Poate că domnul Cooper poate să mă 
primească. E urgent. 

— Un minut, domnule Struan. 


Ofiţerul cobori sub punte. Struan îşi aprinse un trabuc şi 
aruncă chibritul peste bord. China Cloud, se îndepărta spre 
locul ei de ancoraj, la apă adâncă, în dreptul coastei de la 
Happy Valley. 

— Hello, Tai-Pan, îl salută Jeff Cooper, venind grăbit pe 
punte. Bănuiesc că ai auzit ce-a făcut tâmpitul ăla de pui de 
căţea, Cunnington! Ne-a părut groaznic de rău când am 
auzit de duel şi de toate celelalte. Chiar au fugit să se 
căsătorească cei doi zăpăciţi? 

— Da. Ce face Wilf? 

— A murit. 

— Fir-ar să fie! Când a murit? 

— Acum trei zile. 

— Să mergem în cabină, ce zici? 

— În regulă. Ce-i cu povestea asta că Longstaff e demis, 
iar tratatul respins? 

— Nu înseamnă nimic. Doar o idioată stângăcie politică. 
Sunt sigur că greşeala va fi îndreptată. 

Cooper o luă înainte să-i arate drumul spre cabină. Cabina 
principală era deosebit de luxoasă. 

— Brandy? 

— Mulţumesc! Struan luă paharul. Sănătate! 

— Sănătate! 

Struan deschise săculeţul şi scoase de acolo nişte 
cinchona. 

— Jeff, vezi ce-i aici? E o scoarță de copac. Scoarţă de 
cinchona. Uneori numită şi Scoarța lezuiţilor. Faci un ceai 
din scoarţa asta şi-ţi vindecă malaria. 

— Eşti sigur? 

— Da. Mi-a vindecat iubita. Treaba asta rămâne numai 
între noi. Sigur e că vindecă malaria. 

Cooper luă o bucăţică de scoarță, cu degetele tremurând. 

— Cristoase Dumnezeule! Îţi dai seama ce-ai făcut? Îţi dai 
seama ce spui? 

— Da. Malaria e peste tot în toată lumea. Aveţi malarie şi 
în Statele Unite, peste tot în Florida, în colonia Louisiana. 


Ştiu care-i leacul şi cum se poate face rost de scoarță. Ce-ţi 
spune ţie chestia asta? 

— Un enorm serviciu făcut omenirii, o avere pentru cel 
care pune primul mâna pe leacul ăsta. 

— Da, flăcăule. Îţi propun să fim tovarăşi la afacerea asta. 
Struan puse restul de scoarță din nou în punguliţă, întristat 
dintr-o dată. Ironie, nu-i aşa? Cu câteva săptămâni în urmă 
ar fi putut să-i salveze pe Robb şi micuța Karen. Pe toţi 
ceilalţi, chiar şi pe Wilf, deşi pe el l-am cam disprețuit. 

— S-a chinuit rău când a murit, spuse Cooper. 

— Îmi pare rău. Struan gustă băutura. Propunerea mea e 
simplă. Formăm o nouă companie specializată în 
exploatarea acestei scoarţe. Punem amândoi părţi egale de 
capital. Patru directori: tu şi cel numit de tine, eu şi Culum. 
Tu conduci compania. Eu îţi furnizez de unde se obţine 
scoarţa şi cum se procedează cu ea de îndată, iar tu te 
apuci de pus lucrurile la cale de mâine. 

Cooper îi întinse mâna. 

— S-a făcut! 

Struan îi relată de unde obținuse scoarţa şi de la cine, 
despre nava pe care o închiriase şi urma ca a doua zisă 
plece din Macao îndreptându-se spre Peru. 

— Episcopul a trimis vorbă că părintele Sebastian merge 
şi el cu nava asta. Propun să dublăm mijloacele de 
procurare şi să nu riscăm. Companiei i se va restitui costul 
navei, iar noi trimitem o altă navă, dar direct din America. 
Angajăm doi doctori şi doi oameni de afaceri care să 
meargă cu nava asta şi să afle tot ce se poate afla despre 
cinchona. În ziua în care pleacă nava americană, lansăm în 
Statele Unite vestea prin mijlocitorii tâi... Vom fi cu un pas 
înaintea competitorilor celorlalţi şi acoperim în felul ăsta şi 
înţelegerea mea cu episcopul. Şi lansăm în acelaşi timp 
vestea şi aici, pentru a înlătura blestemul de la Happy 
Valley. Şi, îndată ce vom putea, vom face acelaşi lucru şi în 
Europa. La vremea când se vor întoarce navele noastre, 
medicii din toată lumea vor urla după cinchona. Navele 


mele vor transporta leacul în Imperiul Britanic, tu te ocupi 
de continentul american, iar restul lumii îl împărţim. În 
sudul Italiei, putem vinde cu tonele. 

— Cine mai ştie de asta? 

— Numai tu. Astăzi. Dacă reuşesc să-l găsesc, îi vând 
povestea şi lui Skinner. Şi cu asta am terminat cu afacerile. 
Şi acum spune-mi ce face Shevaun. 

— Şi bine şi rău. Se pare că s-a împăcat cu ideea că e 
logodită. Dar, indiferent cât de mult o iubesc eu, trebuie să 
recunosc că ea nu mă iubeşte. 

— Vei răscumpăra acţiunile lui Tillman? 

— Dacă Shevaun se căsătoreşte cu mine, nu. Dacă nu e de 
acord, ei bine, ar fi o afacere tare proastă să n-o fac. Acum, 
că Wilf e mort, trebuie să-mi găsesc alt partener. Asta 
înseamnă că va trebui să-i ofer şi acestuia un stoc de 
acţiuni... doar ştii foarte bine cum stau lucrurile astea. 

— Da. Şi ce mai face Sergheiev? 

— E încă aici. Şoldul nu-l mai deranjează atât de mult. Ne 
vedem destul de des. Luăm cina împreună de două, trei ori 
pe săptămână. Cooper zâmbi trist. E foarte ataşat de 
Shevaun, iar ea pare să ţină la el. Chiar acum e pe nava lui 
în vizită. 

Struan îşi frecă gânditor bărbia. 

— Ei, atunci mai am o afacere pentru tine. Mai periculoasă 
decât cinchona. 

— Care? 

— Pentru un an de zile, trimite-o în ţară pe Shevaun. Las-o 
să gândească şi ea cu capul ei, doar e o fată bine crescută. 
Dacă după un an mai doreşte să se întoarcă înapoi, te vei 
căsători cu ea şi veţi fi fericiţi. Dacă se hotărăşte să nu se 
căsătorească cu tine, atunci îi redai libertatea. În orice 
situaţie spune-i că-i vei plăti mai departe partea tatălui ei 
atât cât va trăi el. Fraţii ei n-au decât să se spânzure. Nu 
uita, nouă ne pot folosi imens legăturile senatorului Tillman 
chiar şi pentru afacerile noastre cu cinchona. Banii pe care 
ai să-i dai lui vor fi compensaţi cu vârf în felul ăsta. 


Cooper se duse până la birou ca să-şi ia un trabuc şi să mai 
câştige timp. De ce făcea Tai-Panul propunerea asta? Voia 
să o cucerească pe Shevaun pentru sine? Nu, n-avea niciun 
rost să o ia pe căi atât de ocolite. Dacă-i făcea cu degetul, 
Shevaun venea în fugă. 

— Tai-Pan, trebuie să mă mai gândesc la asta, îi spuse el. 
Un trabuc? 

— Nu, mulţumesc. Şi în vreme ce te gândeşti la asta mai 
adaugă un factor de risc. Roagă-l pe Sergheiev să-i facă 
invitaţia de a o conduce cu nava lui până în ţară, însoţită de 
bona ei. 

— Ai înnebunit! 

— Nu, flăcăule, spuse Struan şi scoase la iveală 
documentele, legate frumos cu panglică verde. Citeşte! 

Cooper luă documentele. 

— Ce-i aici? 

— Citeşte. Citeşte pe îndelete. 

Cooper se aşeză la birou şi desfăcu panglica. Ei bine, îşi 
spuse Struan, afacerea cu cinchona e lansată. Acum ce 
facem cu Culum? Poate că flăcăul are dreptate: îi trebuie un 
partener. Răspunsul e Jeff. Firma Struan-Cooper-Tillman. 
Sau cel puţin Struan-Cooper. De-acum putem să uităm de 
Tillman. Şi de ce nu? Pentru Jeff asta înseamnă un imens 
avantaj. Avem un avantaj imens şi cu continentul american. 
Jeff e priceput şi dur. Gândeşte-te cu grijă la asta. E o 
soluţie bună. Longstaff? De Longstaft trebuie să avem grijă 
aşa cum am făcut-o întotdeauna. De îndată ce nu mai e sub 
ochii tăi, o să facă ce-i spune următorul individ cu suficientă 
tărie de caracter. Cum rămâne cu Skinner? Până acum s-a 
descurcat bine. Blore? Trebuie să-l mai verificăm. Şi Mauss. 
Ce mai rămâne? Plecarea în ţară şi May-may. Poate că Orlov 
a avut dreptate. Poate că ceea ce ai simţit a fost doar 
privirea cu care te urmărea marea, şi pentru cât ai investit 
ai dus-o bine pe mare. Şi nu glumi cu simţămintele astea. 

Şi, implacabil, gândul i se întoarse la Brock. Da. Mai 
trebuie o crimă. Liza avea dreptate. Când se pornesc, şirul 


lor nu se mai opreşte. Sau se va încheia o dată cu sfârşitul 
vostru al amândurora. 

— Cât de adevărate sunt documentele astea? Cooper 
terminase de cercetat dosarul. 

— Sursa s-ar putea numi „dincolo de orice îndoială”. Tu ce 
părere ai? 

— Planu-i diabolic. Evident că Sergheiev e chiar omul, cu 
siguranţă unul din ei, trimişi să investigheze sfera de 
influenţă britanică în Asia şi să cerceteze care-s mijloacele 
de emigrare în Alaska rusă. Un moment Cooper rămase pe 
gânduri, apoi continuă. Ce-i de făcut? Să continuăm ideile 
dumitale - Shevaun. Sergheiev va fi cât se poate de încântat 
s-o însoţească până în America. Îl atrage spre ea fie în mod 
deliberat sau poate fără să-şi dea seama şi-l duce la 
Washington. Tatăl ei, care-i în mod evident cel mai nimerit 
să-i încredinţăm documentele, îi spune lui Sergheiev în 
patru ochi că Statele Unite sunt dezamăgite de Rusia şi 
doreşte să-i vadă pe ruşi ieşiţi de pe continent. Despre 
doctrina Monroe şi toate celelalte. La asta te-ai gândit? 

— Jeff, eşti băiat deştept. 

— Informaţiile astea îl compromit pe lordul Cunnington 
făcându-l să arate ca un idiot. 

— Exact. 

— Şi demonstrează în mod absolut necesitatea păstrării şi 
importanţa vitală a Hong Kong-ului. 

— Exact. 

— Şi acum singurul lucru pe care trebuie să-l mai hotărâm 
e cum să facem să ajungă aceste informaţii imediat şi sigur 
în mâinile domnului senator. Cu treaba asta îi vor creşte 
imens acţiunile în cercurile politice, şi o să le folosească la 
justa lor valoare. Putem risca să o facem pe Shevaun 
părtaşă la toată intriga asta? Sau pur şi simplu să-i dăm o 
copie să o ducă tatălui ei? 

— Eu nu aş lăsa-o să citească un rând din dosar şi nici nu i- 
aş spune o vorbă. La urma urmei e tot femeie. lar femeile 
pot deveni imprevizibile. S-ar putea îndrăgosti de 


Sergheiev. Şi atunci va trimite la fund Statele Unite ale 
Americii pentru că logica femeii spune că ea trebuie să-şi 
apere bărbatul, indiferent de ce zestre are ea şi tot restul. 
Şi ar fi dezastruos dacă Sergheiev ar afla că noi ştim toate 
manevrele şi tot ce e în dosarul acela. 

— Aş vrea să mă mai gândesc la toate astea, spuse Cooper, 
legă dosarul şi i-l înmână lui Struan. S-ar putea să sune cam 
pompos, dar ţara mea va trebui să-ţi rămână 
recunoscătoare. 

— N-am nevoie de recunoştinţă, Jeff. Poate că toate astea 
să ne ajute dacă senatorul Tillman şi ceilalţi diplomaţi vor 
începe să ia peste picior felul idiot în care lordul 
Cunnington se preocupă de afacerile noastre din această 
zonă. 

— Da. Socoteşte treaba ca şi făcută. Apropo, îmi datorezi 
douăzeci de guinee. 

— Pentru ce? 

— Nu-ţi mai aminteşti rămăşagul nostru? Cine anume e 
modelul nudului? În prima zi la Hong Kong? Din pariu făcea 
parte şi tabloul lui Aristotle cu cedarea insulei, nu-ţi mai 
aminteşti, Dirk? 

— Da. Cine-i modelul? întrebă Struan. 

Douăzeci de guinee nu e mare lucru în comparaţie cu 
onoarea unei doamne, se gândi el. Mda, dar fir-ar al naibii 
să fie, vreau tabloul ăla. 

— Shevaun. Mi-a spus acum două zile, mi-a ziscăo să 
pozeze pentru un astfel de tablou. În chip de ducesă de 
Alba. 

— Şi ai să-i îngădui? 

— Nu ştiu! Chipul lui Cooper se boţi într-un zâmbet palid 
şi pentru o clipă îşi pierdu aerul mohorât. Călătoria pe mare 
va împiedica povestea cu tabloul, aşa-i? 

— Nu când e vorba de fata asta. Mâine îţi trimit punga cu 
bani la bord. Fiindcă mi-am adus aminte, cel care pierde îl 
pune pe Aristotle să-l picteze în tabloul cu insula pe 
câştigător. S-a făcut. 


— Poate că vei primi totuşi tabloul. Cadou. Şi am să-l pun 
pe Aristotle să ne picteze pe amândoi în tablou, ce zici? 

— Ei, mulţumesc. Totdeauna m-a atras tabloul acela. 

Cooper făcu semn spre documente. 

— Şi despre astea mai vorbim mâine. Mă gândesc la 
noapte şi am să văd dacă o trimit pe Shevaun. 

Struan se gândi la ziua următoare. Îi întinse documentele 
lui Cooper. 

— Pune-le în safeul tău. Pentru siguranţă. 

— Mulţumesc. Îţi mulţumesc, Tai-Pan, pentru încrederea 
ta. 

Struan se duse la țărm, la biroul provizoriu pe care-l 
ridicase pe terenul lor de pe plajă. Vargas îl aştepta. 

— Vargas, întâi spune toate veştile proaste. 

— Senhor, avem un raport de la agenţii noştri din Calcutta. 
Se pare că Grey Witch e cu trei zile înaintea navei noastre 
Blue Cloud, după ultimele informaţii. 

— Alta? 

— Cheltuielile de construcţie sunt uriaşe, senhor. lar după 
veştile din ziarul de ieri, ei, am oprit cu totul lucrările. Poate 
că ar trebui să reducem cu totul pierderile. 

— Reia de îndată lucrul şi de mâine dublează numărul 
muncitorilor. 

— Da, senhor. Veştile de pe piaţa Angliei sunt proaste. 
Piaţa e foarte nestabilă. Bugetul nu e echilibrat şi se 
aşteaptă tot felul de necazuri financiare. 

— E normal. Nu mai ai nici un fel de dezastre deosebite de 
relatat? 

— Nu, senhor. Bineînţeles s-au înmulţit de necrezut 
furturile, de când aţi plecat au fost şi nişte atacuri 
piratereşti, trei, şi vreo duzină de încercări. Au fost 
capturate două jonci de pirați şi echipajele în întregime au 
fost spânzurate în public. În fiecare marţi, câte patruzeci, 
cincizeci de hoţi, tâlhari şi criminali sunt supuşi caznei 
bătutului cu biciul. Nu trece o noapte să nu fie jefuită o 
casă. Trist. Ah, fiindcă veni vorba, maiorul Trent a ordonat 


restricţii de circulaţie pentru toţi chinezii după apusul 
soarelui. Pare să fie singura cale de a-i mai stăpâni. 

— Unde-i doamna Quance? 

— "Tot pe nava cea mică, senhor. Şi-a anulat plecarea spre 
Anglia, se pare că circulă un zvon că domnul Quance mai 
este încă în Hong Kong. 

— Şi este? 

— Senhor, nu mi-ar place să ştiu că l-am pierdut pe 
nemuritorul Quance. 

— Domnul Blore ce-a mai făcut? 

— Cheltuieşte banii de parcă bolovanii din Hong Kong ar fi 
din aur. Bineînţeles, nu e vorba de banii noştri, spuse 
Vargas încercând să-şi ascundă dezaprobarea, ci fondurile 
Jockey Clubului. Am înţeles că acest club este o instituţie 
neprofitabilă, orice profit fiind investit în beneficiul curselor 
de cai, pentru cai, şi aşa mai departe! Îşi şterse mâna cu 
batista, ziua se arăta plină de umezeală. Am auzit că 
domnul Blore a mai organizat şi o luptă de cocoşi. Sub 
auspiciile Jockey Clubului. 

Struan se lumină la faţă. 

— Bun! Şi când va avea loc? 

— Senhor, nu ştiu. 

— Glessing ce mai face? 

— Tot ce trebuie să facă un comandant al portului. Dar am 
auzit că e tare furios pe Longstaff pentru că nu i-a îngăduit 
să se ducă până la Macao. Circulă zvonul că va fi trimis în 
ţară. 

— Mauss? 

— Ah, pastorul Mauss. S-a întors de la Canton şi şi-a luat 
camere la hotel. 

— De ce-ai făcut ah, Vargas? 

— Nimic, senhor. Doar că umblă alt zvon, îi răspunse 
Vargas, supărat pe sine pentru că-l luase gura pe dinainte. 
Se pare că... noi, catolicii, bineînţeles că nu-l aprobăm şi ne 
întristează când vedem că toţi protestanții nu împărtăşesc 
credinţa noastră, pentru a-şi salva sufletul. În orice caz, el 


s-a ales cu un ucenic îndrăgit, un chinez botezat din neamul 
Hakka, pe care-l cheamă Hung Hsiu-ch'uan. 

— Hung Hsiu-ch'uan are vreo legătură cu Hung Mun - 
triazii? 

— Nu, senhor. Numele acesta e foarte obişnuit. 

— Mda, acum îmi aduc aminte. Un bărbat înalt, care arată 
foarte ciudat. Continuă. 

— Mare lucru nu mai e de spus. Acesta a început să 
predice printre chinezii din Canton. Fără ca reverendul 
Mauss să ştie, acesta îşi zice a fi frate cu Isus Cristos, le 
spune că el vorbeşte noaptea cu tatăl lui - Domnul. Că ele 
noul Mesia, că, la fel ca şi fratele lui, şi el se va apuca să 
curețe templele şi o mulţime de alte aiureli idolatrice. Cu 
siguranţă că omu-i nebun. Dacă n-ar fi un sacrilegiu atât de 
mare ce zice el, ar fi altfel amuzant. 

Struan se gândi la Mauss. Ca om ţinea la el, şi-i era milă de 
el totodată. Apoi îşi aminti din nou de cuvintele lui Sarah. 
Mda, îşi spuse el, te-ai folosit de Mauss în multe feluri. În 
schimb i-ai dat ce dorea el - şansa de a converti păgâni. 
Fără tine el ar fi fost mort de multă vreme. Fără tine... dar 
să lăsăm astea. Mauss trebuie să-şi afle singur mântuirea. 
Căile Domnului sunt tare ciudate. 

— Vargas, cine ştie? Poate că Hung Hsiu-ch'uan e chiar 
ceea ce spune el a fi. În orice caz, adăugă el iute văzându-l 
pe Vargas cum se zburleşte, sunt de acord. Nu e deloc 
amuzant. Am să vorbesc cu Wolfgang Mauss. Îţi mulţumesc 
că mi-ai spus. 

Vargas îşi drese glasul. 

— Credeţi că săptămâna viitoare pot fi liber? Căldura asta 
şi... ar fitare bine să-mi mai văd şi eu familia. 

— Mda, ia-ţi două zile, Vargas. Şi cred că ar fi bine ca de 
acum colonia portugheză să aibă propriul ei club. Eu am şi 
pornit o subscripţie. Eşti numit provizoriu secretar şi 
vistiernic al clubului. Scrise ceva pe o foaie de carnet, o 
rupse şi i-o întinse. Poţi să ridici banii ăştia imediat. 


Era o poliţă la vedere de o mie de guinee. Vargas era 
copleşit. 

— Mulţumesc, senhor. 

— Nu e nevoie de mulţumiri, Vargas, îl opri Struan. Fără 
sprijinul comunităţii portugheze, n-ar fi aici nici un fel de 
comunitate. 

— Senhor, dar veştile astea... ziarul! Hong Kong-ul e 
terminat. Coroana a respins tratatul. Şi să mai şi dublez 
numărul muncitorilor? Şi acum o mie de guinee? Nu pricep. 

— Atâta vreme cât mai rămâne un negustor în Hong Kong, 
atâta vreme cât mai e o navă în port, Hong Kong-ul există. 
Nu-ţi face griji. Ai vreun mesaj pentru mine? 

— Domnul Skinner a lăsat vorbă. Ar vrea să vă vadă 
imediat ce puteţi să-l primiţi. La fel şi domnul Gordon Chen. 

— Trimite-i vorbă lui Skinner că am să trec pe la ziar în 
seara asta. Iar lui Gordon că îl aştept la bordul lui Resting 
Cloud la ora opt. 

— Am înţeles, senhor. Ah, mi-am amintit, mai e ceva. Îl 
ţineţi minte pe Ramsey? Marinarul care a dezertat? Ei bine, 
a hălăduit prin munţi în toată vremea asta, într-o peşteră, 
ca un sihastru. Lia Pisc, mai exact. A supravieţuit furând 
mâncare din satul pescăresc Aberdeen. Se pare că s-a dat 
la câteva femei de pe acolo, chinezii l-au legat fedeleş şi l-au 
predat autorităţilor. A fost judecat ieri. O sută de lovituri de 
bici şi doi ani de închisoare. 

— Ar fi fost mai bine să-l fi spânzurat, spuse Struan. Nu 
rezistă el doi ani acolo. Puşcăria asta e o capcană a morţii, 
neînchipuit de crudă. 

— Da, groaznică. Senhor, mulţumesc încă o dată. 
Comunitatea noastră vă va fi recunoscătoare, încheie 
Vargas. 

Dădu să plece, dar se întoarse îndată. 

— Tai-Pan, vă rog iertare. E aici unul dintre marinarii 
dumneavoastră. Chinezul Fong. 

— Trimite-l înăuntru. 


Fong intră singur şi se înclină tăcut. Struan îl cântări pe 
chinezul bine legat, cu faţa mâncată de vărsat. În cele trei 
luni de când era îmbarcat se schimbase în multe feluri. 
Purta veşmântul marinarului european cu un aer firesc, 
coada şi-o răsucise frumos şi o purta sub şapca împletită. Şi 
vorbea o engleză suportabilă. Marinar excelent. Ascultător, 
neguraliv, care prindea repede. 

— De ce nu eşti pe navă? 

— 'Tai-Pan, capitan spune poate la țărm coboare. Cart meu 
la țărm. 

— Fong, ce doreşti de la mine? 

Fong îi întinse un petec de hârtie boţită. Pe el un scris ca 
de copil: „Aberdeen. Acelaşi loc, camarad. Opt bătăi de 
clopot, cartul de mijloc. Singur”. Era semnat „tatăl lui Fred 
şi Bert”. 

— De unde-l ai? 

— Culi oprit la mine. Dat la mine. 

— Ştii ce scrie aici? 

— Da, citit. Nu citit uşor. Nu conteşte. 

Struan cântări petecul de hârtie. 

— Ai văzut cerul? 

— Da, Tai-Pan. 

— Şi ce-ţi spune ţie cerul ăsta? 

Fong pricepu că era pus la încercare. 

— Tai-fung, răspunse el. 

— Când? 

— Nu ştie. Trei zilele, patru zilele, cam atât. Da tai-fung, 
nu conteşte. 

Soarele scăpătase sub orizont, lumina împuţinându-se 
iute. Ţărmul era punctat de luminiţele felinarelor, la fel ca şi 
terenurile de construcţii. Vălul care acoperea cerul se 
îngroşă şi mai tare. O lumină imensă şi sângerie se ridică cu 
vreo zece grade deasupra orizontului. 

— Fong, zic că ai un nas bun. 

— Mulţumesc, Iai-Pan. 

Struan ridică biletul. 


— Despre asta ce spune nasul tău? 

— Nu merge singura, răspunse Fong. 

Capitolul patruzeci şi trei. 

O dată cu lăsarea serii, cerul începu să se acopere de nori, 
iar umezeala spori simţitor. Cei care făceau negoţ cu China 
de multă vreme şi erau harsiţi în ale vântului şi mării ştiau 
că în curând vor începe şi ploile. Norii aceia prevesteau 
doar cea dintâi dintre ploile acestui sezon, ce va mai domoli 
puţin zăpuşeala o vreme şi va mai astâmpăra praful. Dacă 
joss-ul va fi cu ei, atunci va veni doar o ploaie trecătoare. 
Dacă era împotriva lor, vor avea parte de o furtună. Şi 
numai joss-ul va hotări dacă furtuna se va transforma sau 
nu în taifun. 

— 'Tai-Pan, mi-e cald, spuse May-may, făcându-şi vânt cu 
evantaiul în vreme ce stătea în pat. 

— Şi mie, îi răspunse Struan în vreme ce se schimba, 
scoţându-şi cămaşa leoarcă de pe el ca să-şi pună alta. Doar 
ţi-am spus că ar fi fost mai bine să rămâi în Macao. Acolo e 
mult mai răcoare. 

— S-ar putea, dar acolo n-aş avea plăcerea să-ţi spun că 
mi-e cald, Cristoase Dumnezeule! 

— Îmi plăcea mai mult de tine când erai bolnavă. Nu erai 
nici obraznică şi nici nu blestemai atât de urât. 

— Ha! pufni ea. Nu fi amăgitor cu mine! 

— Cum să nu fiu cu tine? 

— Amăgitor, Tai-Pan, amăgitor. Ce, nu mai ştii engleză? În 
vreme ce tu ai umblat toată ziua, fără să-ţi pese de bătrâna 
ta mamă, eu am fost fantastic de ocupată citind cartea de 
cuvinte a doctorului Johnson, ca să-mi îmbogăţesc mintea 
cu noi cuvinte din limba barbarilor. Toată lumea cunoaşte 
cuvântul „amăgitor”. Şi înseamnă „mincinos”. Uite, asta 
eşti, Cristoase! Se chinui să se arate bosumflată, ceea ce o 
făcu să arate şi mai drăguță. Nu mă mai adori deloc. 

— Uite, mă bate pe mine gândul să te amăgesc cu vreo 
două la fund. 

May-may se chinui să scoată un geamăt de mare suferinţă. 


— 'Tai-Pan, vrei fetiţ copil hâţ-hâţ, heya, stăpân? Poate, oh 
ko, nu conteşte. 

Struan se apropie de pat, iar May-may se trase îndărăt. 

— Tai-Pan, am glumit, nu! 

EI o prinse în braţe şi o strânse uşor. 

— Ah, fetiţo, fă-te bine, e singurul lucru important. Ea îşi 
pusese o tunică de mătase de un albastru moale, îşi coafase 
părul elegant, iar parfumul ei te ameţea. 

— Să nu te prind că te duci pe la vreo casă de curve! Da? 

— Nu te prosti! 

O sărută şi isprăvi cu îmbrăcatul. Îşi puse cuțitul în tocul 
de la şold şi pumnalul în carâmbul cizmei stângi, îşi legă din 
nou părul cu o panglică la spate. 

— 'Tai-Pan, de ce-ţi tot tai părul? De ce nu-l laşi să-ţi 
crească ca să-l împleteşti coadă ca orice persoană 
civilizată?! Foarte frumos. 

Lim Din bătu la uşă şi intră. 

— Stăpân, stăpân Chen aici. Poate? 

— Vede cabina de sus. 

— Tai-Pan, te întorci? 

— Nu, fetiţo, mă duc direct la țărm. 

— Spune-i lui Gordon să treacă să mă vadă, da? 

— Da, fetiţo. 

— Unde te duci? 

— În lume, Cristoase! Şi ai grijă să te porţi frumos cât sunt 
plecat. Nu mă întorc decât după miezul nopţii. Dar cum urc 
la bord vin şi te vad. 

— Bun, toarse ea ca o pisică. Dar dacă dorm să mă scoli. 
Bătrâna ta mamă vrea să ştie că amăgitorescul ei băiat s-a 
întors teafăr şi nevătămat. 

O bătu duios cu palma pe obraz şi urcă în cabina lui de pe 
puntea superioară. 

— Hello, Gordon. 

Gordon Chen purta o robă lungă de mătase albastră şi 
pantaloni de mătase subţiri. Îi era cald şi părea foarte 
îngrijorat. 


— Bună seara, Tai-Pan. Bine te-ai întors. Sunt atât de 
bucuros că am auzit că ai găsit cinchona. Ce mai face 
doamna I'chung? 

— Foarte bine, mulţumesc. 

— Îmi pare rău că strădaniile mele s-au dovedit zadarnice. 

— Îţi mulţumesc că ai încercat. 

Gordon Chen era cam supărat că în eforturile astea se 
duseseră şi mulţi taeli de argint, dar supărarea asta nu 
însemna nimic pe lângă îngrijorarea lui cu privire la soarta 
Hong Kong-ului. Toată suflarea din vârful ierarhiei Triadei 
din Kwantung era în plină răscoală în urma veştilor primite 
din Anglia. Fusese chemat de Jin-qua, care-i poruncise să-l 
tatoneze pe 'Iai-Pan, să folosească toate puterile Triadei, 
orice mijloace necesare - argint, tribut, sporirea comerţului 
- pentru a-i împiedica pe barbari să părăsească insula şi să-i 
încurajeze să rămână. 

— Tai-Pan, e o problemă de cea mai mare importanţă, 
altfel nu te-aş fi deranjat. Hong Kong-ul. Ziarul ăsta. E 
adevărat? Dacă-i adevărat, atunci suntem pierduţi, ruinaţi. 

— Aud că tu eşti Iai-Panul Triadei din Hong Kong. 

— Cum? 

— Tai-Pan al Triadei din Hong Kong, repetă Struan fără 
menajamente, şi-i aduse la cunoştinţă cele spuse de ofiţerul 
portughez. Idioată poveste, da? 

— Nu-i idioată, Tai-Pan, e groaznică. O minciună sfruntată! 

Dacă ar fi fost singur, şi-ar fi smuls părul din cap şi şi-ar fi 
sfâşiat hainele, urlând de furie. 

— De ce-ar fi dorit cei din Triadă să-l ucidă pe Gorth? 

— De unde să ştiu? De unde să ştiu eu ce-au de gând 
anarhiştii ăia? Tai-Pan al Triadei? Eu? Ce învinuire 
murdară! 

Viaţa mea nu mai face nici cât rahatul unui culi, îşi strigă el 
neauzit sieşi. Trădătorul ăla căcăcios! Cum de-a îndrăznit să 
divulge astfel de secrete! Haide, adună-ţi minţile. Tai-Panul 
barbarilor se uită la tine şi ai face bine să-i răspunzi 
înţelept. 


— Pur şi simplu habar n-am. Dumnezeule. Şi triazii în Tai 
Ping Shan, sub nasul meu! Groaznic. 

— Ai duşmani interesaţi să se întindă o astfel de poveste? 
— Tai-Pan, bineînţeles că trebuie să am. Dumnezeule. Mă 
întreb dacă... şi ridicându-şi privirile în sus lăsă să i se vadă 

albul ochilor. 

— Dacă ce? 

— Păi, eu sunt... eşti tatăl meu. Nu s-ar putea ca cineva să 
încerce să te atace pe dumneata prin mine? 

— Gordon, s-ar putea şi asta. Cum s-ar putea la fel de bine 
ca tu să fii şeful triazilor. 

— Şi anarhist? Eu? 

Oh, zei, de ce m-aţi abandonat? Şi doar am cheltuit 
cincizeci de taeli de argint pe tămâie şi prinoase şi am plătit 
rugăciuni doar săptămâna trecută. Nu sunt eu cel care 
sprijină toate templele cu dărnicie, fără deosebire? N-am 
înzestrat eu până acum personal trei temple şi patru 
cimitire, şi nu întreţin pe banii mei patruzeci şi trei de 
călugări budişti? 

— De ce m-aş amesteca şi eu cu ticăloşii ăia? Cu ajutorul 
tău am ajuns om bogat. Eu n-am nevoie nici să fur, nici să 
jefuiesc pe nimeni. 

— Dar n-ai vrea tu să-i vezi pe manciurieni înlăturați de pe 
tronul Chinei? 

— 'Tai-Pan, pentru mine ori manciurieni ori chinezi, mi-e 
totuna. De ce să-mi pese? N-au nici o treabă cu mine! Oh, 
zei, nu mai trageţi cu urechea la spusele mele o scurtă 
vreme. Eu nici nu sunt chinez... sunt englez. Şi eu aş fi 
ultimul om în care să aibă încredere o societate secretă 
chinezească. Ar fi prea primejdios, nu crezi? 

— Poate, nu ştiu. Gordon, cred că n-ai face rău să mai 
cheltuieşti şi tu nişte taeli. Şi pune şi tu nişte spioni să afle. 
Şi descoperă cine-s oamenii ăştia, cine-s conducătorii lor. 

— Tai-Pan, de îndată o şi fac. 

— Pentru un om cu iscusinţa ta, trei luni ar trebui să fie 
îndestul pentru a afla cine-s conducătorii. 


— Trei luni, repetă automat Gordon Chen, străduindu-se 
cu disperare să găsească o ieşire din cursa asta. 

Şi deodată avu o inspiraţie. Bineînţeles! N-au decât 
barbarii să se socotească după voia lor cu gunoaiele ce-s 
împotriva triazilor. Dintre ei o să năimim spioni şi o să 
facem aşa fel ca să se unească în nişte loji mai mici şi să-i 
iniţiem cu nişte false ceremonii. Minunată idee! Apoi... să 
vedem. O să lăsăm să răsufle că adevăratul conducător al 
Triadei este... cine-i? Când o să vină vremea am să mă 
gândesc eu atunci la unul dintre duşmanii mei. Apoi îi dăm 
în vileag barbarilor ca fiind adevărații triazi şi hâc! jos cu 
capetele lor. 

— Da, da, Tai-Pan, mă apuc de treaba asta imediat. 

— Cred că aşa ar trebui să faci. Fiindcă într-un fel sau altul 
am de gând să zdrobesc mişcarea triazilor. 

— Şi am să te ajut cât îmi va sta în puteri, replică Gordon 
înfierbântat. 

Tai-Pan, zece capete au să te mulţumească chiar şi pe tine. 
Păcat că Chen Sheng face parte din familie, altfel ar fi cel 
mai nimerit să-l dăm drept capul Triadei. Cu puţin joss, aş fi 
al doilea om nimerit să ajung comprador al Nobilei Case. 
Nu te îngrijora, Jin-qua o să te ajute să găseşti momeala cea 
mai nimerită. 

— 'Tai-Pan, şi acum cel mai important lucru. Ce-i cu 
articolul acela? Hong Kong-ul e terminat? Suntem pe cale 
de a pierde o avere întreagă. Va fi un dezastru dacă 
pierdem insula. 

— Sunt unele probleme mărunte. Dar o să se aranjeze. 
Hong Kong-ul rămâne mai departe în picioare. Nu peste 
multă vreme, actualul guvern va fi schimbat. Nu-ţi face griji. 
Nobila Casă şi Hong Kong-ul sunt una! 

Neliniştea lui Gordon Chen dispăru. 

— Eşti sigur? Cunnington va fi înlăturat? 

— Într-un fel sau altul. Da. 

Îşi privi tatăl cu admiraţie. Ah, îi trecu lui prin minte, chiar 
şi printr-un asasinat! Excelent. l-ar fi plăcut să-i 


mărturisească Tai-Panului că el îl înlăturase pe Gorth şi 
astfel îi salvase viaţa. Dar putea să mai aştepte cu vestea 
asta până vor veni vremuri mai potrivite, îşi spuse el plin de 
încântare. 

— Atunci e minunat, Tai-Pan. Mi-ai redat încrederea în 
chip minunat. Sunt de acord şi eu. Nobila Casă şi Hong 
Kong-ul sunt una! 

Dacă n-ar fi aşa, ai fi o biată rață moartă, se gândi el. Dar 
ar fi bine să nu mai pui piciorul pe continent vreodată. Nu 
din pricina poveştii ăsteia cu Triada care se vântură acum. 
Nu. Eşti condamnat să rămâi la Hong Kong. E locul tău, 
mormântul tău. 

— Atunci să ne mai întindem afacerile, să riscăm acum din 
plin. Am să muncesc din greu ca să fac Hong Kong-ul 
puternic. Da, da. Poţi avea încredere în mine. Mulţumesc, 
Tai-Pan, fiindcă mi-ai redat încrederea. 

— Doamna mea vrea să te salute şi ea. Te duci în cabina ei, 
da? 

— Mulţumesc. Şi îţi mulţumesc şi pentru că m-ai prevenit 
în legătură cu povestea aia idioată, dar periculoasă, cu 
triazii. 

Gordon Chen se înclină şi ieşi. Struan îşi urmărise fiul cu 
mare atenţie tot timpul. Este sau nu? se întrebă el. Mirarea 
lui s-ar fi putut să fie autentică, iar ceea ce a spus pare 
destul de întemeiat. Nu ştiu. Dar dacă Gordon este capul 
triazilor, va trebui să fii foarte priceput ca să-l prinzi. Şi 
atunci ce-ai să faci? 

Struan îl găsi pe Skinner în hala tipografiei publicaţiei 
Oriental Times. Înăuntru era zgomot asurzitor şi un aer 
înăbuşitor. Îl felicită pe ziarist pentru felul în care dăduse 
drumul veştilor. 

— Tai-Pan, nu-ţi fă probleme. Mâine iese un alt număr, 
spuse Skinner şi-i înmână şpalturile. Voi fi fericit să scap 
odată de vara asta afurisită. 

Era îmbrăcat în veşnicul surtuc negru din țesătură rară şi 
nădragi groşi. Struan citi articolul. Era plin de sarcasm şi 


invective, şi sublinia că toţi negustorii ar trebui să se 
unească şi să bombardeze parlamentul pentru a-l distruge 
pe Cunnington. 

— Cred că articolul ăsta o să-i facă pe unii s-o şi pornească 
în grabă! spuse Struan încuviinţând. 

— Şi eu sper. Skinner stătea cu braţele depărtate de trup 
să-şi mai aline arsurile de la subraţ. Afurisită zăpuşeală. Iai- 
Pan, îţi pui viaţa în pericol dacă te plimbi de unul singur pe 
o noapte ca asta. 

— Nu mai pomeni de molima asta blestemată. N-are nici o 
legătură cu zăpuşeala. O dizenterie de vară. Omul e făcut 
să asude. 

— Da. Şi să fie curios. În articolul tău spuneai ceva despre 
un ciudat paragraf din înţelegerea lui Longstaff cu 
viceregele Ching-so. Despre ce-i vorba? 

— Taman una dintre informaţiile acelea ciudate pe care un 
gazetar se străduie să le adune. Skinner îşi şterse faţa cu o 
cârpă murdară care lăsă în urmă dâre de cerneală, se 
rezemă de spătarul scaunului, şi-i spuse lui Struan despre 
seminţe. De dud, camelii, orez, ceai, tot felul de flori. 

Struan rămase o vreme pe gânduri. 

— Mda, e foarte ciudat ce spui. 

— Din câte ştiu eu, Longstaff nu-i un entuziast grădinar. 
Poate că a fost ideea lui Sinclair... el are înclinații spre 
grădinărit. Sau cel puţin sora lui. Skinner îi urmări pe culii 
chinezi care lucrau în jurul tiparniţei. Am auzit că fata-i cam 
bolnavă. 

— Acum e spre vindecare, şi-s fericit că pot s-o spun. 
Doctorul spunea că a fost vorba de un fel de diaree de la 
stomac. 

— Am auzit că azi dimineaţă Brock a fost la bordul navei 
amiral. 

— Informaţie corectă. 

— Mă întrebam pe când va trebui să pregătesc un 
necrolog. 

— Uneori nu găsesc umorul tău prea amuzant. 


Sudoarea se scurgea pe faţa lui Skinner şi picăturile 
cădeau pe cămaşa lui pătată. 

— Tai-Pan, n-am spus-o în glumă. 

— Eu o iau drept glumă, îi replică Struan calm. Joss 
nenorocit să vorbeşti de necrolog, spuse el, urmărind cum 
tiparniţa arunca afară ziarul de a doua zi. M-am gândit la 
Whalen. Longstaff i-a pus vechiului oraş numele de Queen's 
Town. Acum avem un oraş nou. Poate că Whalen o să ne 
facă onoarea să aleagă alt nume. 

Skinner chicoti. 

— Cu asta se implică şi el frumuşel. Tai-Pan, la ce nume te- 
ai gândit? 

— Victoria. 

— Îmi place. Victoria, ei? Dintr-o singură mişcare, 
Longstaff e ras cu totul. Tai-Pan, socoteşte că s-a şi făcut 
sugestia asta. Lasă-mă pe mine. Nici Whalen n-o să bage de 
seamă că n-a fost ideea lui, îţi garantez. Skinner se scărpină 
pe burtă mulţumit. De când sunt stăpânul ziarului? 

— Din ziua în care Hong Kong-ul e acceptat de Coroană şi 
tratatul e ratificat de ambele guverne! Struan îi întinse un 
document. Totul e trecut aici. Sigiliul meu e pe document. 
Bineînţeles cu condiţia ca, la vremea respectivă, Oriental 
Times să mai fie un subiect tentant. 

— Tai-Pan, te mai îndoieşti? îi replică Skinner pe loc. 

Vedea de-acum limpede viitorul. Zece ani, îşi spuse el. Apoi 
voi fi bogat, apoi mă voi întoarce în ţară şi mă voi căsători 
cu fata vreunui proprietar de pământuri şi o să-mi cumpăr 
un conac la ţară, în Kent, şi o să pun pe picioare un ziar la 
Londra. Da, Morley, bătrâne, se gândi el, ai făcut drum lung 
de la ulițele din Limehouse şi orfelinatul acela lovit de 
frenţie şi de la ăia care căutau gunoaie prin şanţuri. 
Dumnezeu să-i bată pe ăia de m-au făcut şi m-au părăsit 
acolo. 

— Tai-Pan, mulţumesc. Nu te teme, eu nu voi abandona. 

— Apropo, poate ţi-ar surâde o veste în exclusivitate. 
Cinchona vindecă malaria din Happy Valley. 


Skinner rămase o clipă fără glas. 

— Cristoase Dumnezeule, asta nu-i veste, e... nemurire, 
Tai-Pan, apoi izbucni: În exclusivitate zici! E cea mai mare 
veste de pe lumea asta. Bineînţeles, adăugă el intrând în 
pielea ziaristului, miezul istoriei e tocmai ăla sau aia care s- 
a vindecat astfel. 

— Scrie ce vrei, dar nu mă amesteca pe mine sau pe ai mei 
în povestea asta. 

— Nimeni nu va crede o iotă decât dacă vor vedea 
minunea cu ochii lor. Doctorii vor zice că sunt gogoşi. 

— Lasă-i în pace. Pacienţii lor vor muri. Aşa să scrii! îi 
spuse Struan fără menajamente. Cred în povestea asta atât 
de mult încât am investit destul de mult în ea. Eu şi Cooper 
suntem parteneri într-o afacere cu cinchona. În şase luni de 
zile vom avea marfă disponibilă. 

— Pot să scriu şi asta? 

Struan râse scurt. 

— Dacă ar fi fost un secret nu ţi-aş fi spus nimic. 

Când ieşi pe Drumul Reginei, Struan fu întâmpinat de 
răsuflarea fierbinte a nopţii. În înaltul cerului se ivise o lună 
înceţoşată, aproape dispărând cu totul în pătura norilor. 
Dar, deocamdată, nu se vedeau nici un fel de nori nimbus. O 
porni la vale şi nu se mai opri până când ajunse la docuri. 
Acolo o luă din nou spre interiorul insulei pe o uliţă 
sărăcăcioasă, cu aspect de văgăună. Urcă vreo câteva 
trepte şi intră într-o casă. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă doamna Fortheringill, 
dinţii falşi împrumutând un aer grotesc zâmbetului ei; era 
în salon, tocmai lua cina, peşte afumat, pâine neagră, o 
cană mare de bere. Doamnelor, strigă ea şi făcu să răsune 
clopoţelul legat la brâu. Pe o noapte cu o zăpuşeală ca asta, 
nimic nu-i mai nimerit decât o petrecere pe cinste, aşa cum 
am spus eu întotdeauna! Băgă de seamă că Struan era 
numai în cămaşă. Tai-Pan, te-ai gândit cumva că nu mai e 
cazul să pierdem timpul cu dezbrăcatul? 

— Am venit să-l văd pe... oaspetele vostru. 


Ea zâmbi insidios. 

— Ticălosul ăsta şi-a mâncat ospitalitatea. 

Patru fete se arătară în salon. Chimonourile lor groase, 
împodobite cu pene, erau pătate şi duhneau a parfum şi 
sudoare stătută. Abia trecute de douăzeci de ani, arătau 
agresive, dure, harsite cu felul de viaţă pe care-l duceau. 
Aşteptau ca Struan să aleagă una din ele. 

— Tai-Pan, doar Nelly e pe măsura ta, spuse doamna 
Fortheringill. Doar optsprezece ani, picioare zdravene, 
țapănă. 

— Mulţumesc, doamnă! Nelly făcu o plecăciune şi sânii 
mari se bălăngăniră, ieşindu-i din chimono, o blondă 
împlinită, cu o privire versată. Tai-Pan, dragostea mea, vii 
cu mine? 

Struan îi dădu fiecăreia câte o guinee şi le expedie. 

— Unde-i domnul Quance? 

— Etajul doi, în spate, la stânga. Camera Albastră. Doamna 
Fortheringill se uită pe deasupra ochelarilor la el. Tai-Pan, 
vremurile sunt tare grele. Domnul Quance al tău mănâncă 
cât un cal şi înjură ceva de groază. Cumplit pentru tinerele 
doamne. Nota lui de plată e demult depăşită. 

— De unde ai făcut rost de fete, ei? 

O lucire metalică se ivi în privirea bătrânei. 

— Oriunde e o piaţă care cere, se găsesc întotdeauna fete 
care s-o slujească, nu? Din Anglia. Câteva din Australia. De 
ici, de colo. De ce? 

— Şi cât de mult te costă pe tine o fată din asta? 

— Secret comercial, Tai-Pan. Tu le ai pe ale tale, noi pe ale 
noastre. Făcu semn cu capul spre masă şi schimbă 
subiectul. Vrei să iei cina? Peştele afumat e o delicateţe din 
ţară. Sosită cu nava poştală de săptămâna asta. 

— Mulţumesc, am mâncat. 

— Şi cine o să plătească nota domnului Quance, drăguţul 
de el? 

— Cât? 


— Are el socoteala. Am auzit că doamna Quance e pe bună 
dreptate supărată pe el. 

— O să discut atunci cu el nota de plată. 

— Tai-Pan, nimeni nu pune la îndoială creditul de care te 
bucuri. 

— Fata lui Gorth a murit? o întrebă Struan deodată. 

Bătrâna deveni brusc un model de discreţie. 

— Cum? Nu pricep ce vrei să spui. În stabilimentul meu nu 
se petrec nici un fel de lucruri necurate. 

Cuţitul lui Struan apăru ca din senin în mâna lui, şi vârful 
lui se lipi de cutele veştejite ce atârnau la gâtul bătrânei. 

— A murit? 

— Nu, n-a murit aici. A fost luată de aici. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu te apuca să... 

— A murit sau nu? 

— Am auzit că ar fi murit, dar eu n-am nici o vină... 

— Cât te-a plătit Gorth ca să-ţi ţii gura? 

— Două sute de guinee. 

— Ce s-a întâmplat cu fata? 

— Nu ştiu. Numai Dumnezeu ştie, aşa să-mi ajute mie 
Dumnezeu! Au venit rudele după ea. El le-a plătit o sută de 
mardei şi au plecat mulţumiţi. Au luat-o cu ei. Era doar o 
păgână. 

Struan puse cuțitul la locul lui. 

— S-ar putea să fii nevoită să repeţi toate astea la tribunal. 

— Nenorocitu-i mort, din câte am auzit, aşa că nu maie 
nimic de zis. Şi ce să mai zic? Habar n-am cum îi zicea, nu 
există nici un cadavru din câte cunosc. 'Tai-Pan, doar ştii 
cum e cu lucrurile astea. Dar am să jur pe Biblie în faţa lui 
Brock, dacă la asta te gândeşti. 

— Mulţumesc, doamnă Fortheringill. 

Porni pe scări spre Camera Albastră. Pereţii, daţi la 
început cu var alb, erau acum de un cenuşiu murdar, iar 
prin crăpături şuiera vântul. Pe un perete trona o imensă 
oglindă, iar în jurul patului mare cu baldachin se înşirau 
faldurile draperiilor de un roşu închis. Pe jos erau 


îngrămădite tablouri, ca şi pe pereţi, podeaua era pătată de 
vopsele de ulei şi acuarele. În mijlocul încăperii se ridica un 
şevalet, iar în jur stăteau împrăştiate borcane de vopsele şi 
peneluri. În pat sforăia de zor Aristotle Quance. Nu i se 
zăreau decât vârful nasului şi scufia de noapte. Struan 
apucă un ulcior plesnit şi-l izbi de perete. Quance se mişcă 
şi deschise ochii. 

— Pe Dumnezeul meu! Diavolul în persoană, Sfinte Sisoe! 

Ţâşni din pat şi-l îmbrăţişă pe Struan. 

— Tai-Pan, iubitul meu stăpân! Te ador! Când ai sosit? 

— Şterge-o, îi replică Struan. Am ajuns azi. 

— Am auzit că Gorth e mort. 

— Da. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Acum trei zile, mâncătorul 
ăla de rahat a venit aici şi a jurat că dacă scot o vorbă de 
fata aia îmi taie gâtul. 

— Câţi bani ţi-a dat ca să-ţi ţii gura? 

— Nici un penny, zgârcitul naibii. Şi doar, pe boaşele de 
foc, nu i-am cerut decât o sută. 

— Tu cum te mai descurci? 

— Îs amărât rău de tot, dragul meu prieten. Individa e încă 
aici. Doamne, apără-mă. Aşa că trebuie să zac în văgăuna 
asta. Nu pot să mă mişc, nu îndrăznesc. Quance se săltă din 
nou în pat, şi, luând un băţ zdravăn, izbi de trei ori în 
podea. Comand micul dejun, îl lămuri el. Vrei să iei masa cu 
mine? Şi acum spune-mi ce noutăţi mai ai. 

— Tu iei micul dejun la ora nouă seara? 

— Dragul meu prieten, când eşti într-o casă de curve, 
trebuie să te porţi ca o curvă! şi izbucni în hohote de râs, 
după care se apucă cu mâinile de piept. Cristoşii mă-sii, Tai- 
Pan, sunt cam şubred. Ai dinaintea ta doar umbra unui om, 
veritabilă fantomă a celui care a fost odată nemuritorul 
Quance. 

Struan se aşeză pe marginea patului. 

— Doamna Fortheringill mi-a spus ceva în legătură cu o 
notă de plată. Pentru Dumnezeu, ţi-am dat o pungă de 


galbeni. 

— Nota de plată? Quance scormoni pe sub perne şi scoase 
la iveală un sandviş doar pe jumătate mâncat, două cărţi, 
câteva pensule şi mai multe articole de lenjerie intimă de 
damă, pe care le dădu la o parte, şi găsi până la urmă 
hârtia; i-o băgă lui Struan în mână, strigând cu suflarea 
tăiată: Uite şi tu cu cât te-a încărcat cămătăreasa asta! 

— Pe tine te-a încărcat, vrei să spui! îl corectă Struan, apoi 
citi totalul. Doamne Dumnezeule atotputernic! 

Nota de plată se ridica la patru sute şaisprezece lire patru 
penny şi un sfert. Şapte lire şase penny pe zi, mâncare şi 
locuinţă. O sută şapte lire pentru vopsele, pensule, pânză 
de tablouri. În fruntea socotelilor era scris: Cheltuieli 
diverse. 

— Ce naiba înseamnă asta? 

Quance îşi ţuguie buzele. 

— P'noarea mea, asta am vrut să aflu şi eu de la bătrâna 
hoaşcă. 

Struan se duse la uşă şi de acolo urlă spre scări în jos: 

— Doamnă Fortheringill! 

— M-ai chemat, Tai-Pan? întrebă ea dulce din josul casei 
scărilor. 

— Da. Vrei să fii bună să vii până aici? 

— Ai nevoie de mine? se interesă ea cu un glas şi mai dulce 
când intră în cameră. 

— Ce naiba-i asta? împunse Struan furios hârtia cu 
degetul. Cheltuieli diverse - aproape trei sute douăzeci de 
lire! 

— Ah, începu ea vicleană. Negustorie, Tai-Pan. 

— Cum? 

— Domnului Quance îi place tovărăşia în toate ceasurile, şi 
cam la atâta se ridică negustoria noastră de când e 
dumnealui în grija noastră, pufni dispreţuitoare. Noi aici 
ţinem registrele în bună rânduială. Totul e cinstit notat 
până la minut. 


— Minciuni, urlă Quance. Iai-Pan, a măsluit registrele. E 
şantaj. 

— Şantaj? ţipă doamna Fortheringill. Cum spui una ca asta 
tu, un... un... când eu şi fetele mele te-am scăpat de la ceva 
mai rău decât moartea, şi-i a doua oară când te salvăm. 

— Dar să ajungeţi la mai bine de trei sute de lire? spuse 
Struan. 

— Totu-i corect, până la fiecare minut, pe Dumnezeu. i 
place să le picteze în chip de... hmmm, contabilul meu e cel 
mai bun din toată Asia. Aici la mine trebuie să fie! 

— Dar e imposibil, insistă Struan. 


Quance se ridică în picioare în pat, duse mâna în dreptul 
inimii şi cu cealaltă arătă spre patroană. 

— Tai-Pan, în numele tău eu refuz nota de plată! şi se 
umflă ca un păun. E cămătărie curată. 

— Da, aşa spui? Atunci să ţi-o trântesc drept în faţă, ghiuj 
flecar şi băşinos ce eşti - să ieşi afară din casa mea! Şi am 
să trimit vorbă femeii tale încă în seara asta. Bătrâna sfrijită 
se răsuci pe călcâie şi strigă: Doamnelor! 

— Ei, doamnă Fortheringill, nu e nevoie să ne facem nervi, 
interveni Quance mieros. 

Fetele dădură buzna înăuntru, opt, grămadă. 

— Luaţi-le de aici şi depozitaţi-le în camera mea, porunci 
ea arătând spre tablouri, pensule şi vopsele. Nu mai 
acordăm nici un credit, şi toate astea-s ale mele până când 
nota va fi plătită până la ultimul penny! 

Şi ieşi din cameră ofensată. Quance ţâşni din pat, cu 
cămaşa de noapte fluturând în jurul lui. 

— Doamnelor, nu vă atingeţi de nimic, Cristoase 
Dumnezeule! 

— Ei, fii băiat cuminte acum, îi spuse Nelly calmă. Dacă 
madama zice să le luăm, atunci le luăm, chiar dacă ar veni 
Dumnezeu în persoană. 

— Asta-i, caraghios drăguţ ce eşti, se băgă în vorbă alta, 
Nelly a zis-o pe bune. 

— Doamnelor, staţi o clipă, interveni Struan. Domnul 
Quance a primit o notă de plată. De aici tot balamucul ăsta. 
Domnişoară Nelly, ţi s-a întâmplat vreodată să... să-ţi 
petreci timpul cu dumnealui? 

Nelly se uită lung la Struan. 

— Timpul zici? Tai-Pan, drăguţul nostru de domn Quance 
are o poftă de timp cum n-am pomenit nici în Biblie. 

— Tai-Pan, fii sigur că-i aşa, chicoti alta. Uneori îi place să 
venim câte două odată. Ah, ce mai puşlama mi-e tipul! 

— Să le pictez, asta mi-e crucea! urlă Quance. 

— Ei, haide, haide, domnule Quance, spuse Nelly. Doar 
suntem prieteni cu toţii. 


— O vreme da, ne pictează, spuse alta înveselită. 

— Când? strigă alta. Eu n-am fost pictată niciodată. 

— Minciuni, minciuni, asta mi-e crucea! protestă Quance 
în faţa lui Struan, iar când văzu expresia de pe chipul Tai- 
Panului, se cutremură şi se făcu mic în patul lui. Tai-Pan, 
haide, haide, îl imploră el. Nu e nevoie să te arunci la om. 
Dacă intri în grațiile fetelor, nu mai poţi să dai înapoi. 

— Dacă-ţi închipui că eu am să plătesc pentru quent-ul 
tău, atunci înseamnă că eşti bolnav la minte! 

— Ce-i aia quent? întrebă Nelly indignată. Noi suntem 
doamne respectabile, să ştii că da. Să fie al naibii cine nu-i 
şi nouă nu ne plac cuvintele murdare! 

— Dragă domnişoară Nelly, e în latină şi înseamnă „un fel 
de petrecere a timpului” spuse Quance răguşit. 

— Ah, făcu ea şi se înclină cu o reverență. Îţi cer iertare, 
Tai-Pan. 

Quance se prinse cu mâna de inimă şi-şi dădu ochii peste 
cap. 

— 'Tai-Pan, dacă mă părăseşti, sunt terminat. Mă aşteaptă 
închisoarea datornicilor. 'Te implor..., se repezi din pat şi se 
trânti în genunchi dinaintea lui, nu-ţi întoarce spatele spre 
un vechi prieten! 

— Am să sting datoria asta, dar am să iau toate tablourile 
în schimbul împrumutului. Dar e ultimul penny pe care-l 
mai vezi. Înţelegi, Aristotle? De-acum nu mai plătesc nimic. 

— Binecuvântat fii, Tai-Pan. Eşti un prinţ. 

— Aşa-i, spuse şi Nelly şi o luă pieziş spre Struan. Haide, 
iubire. Îi plăteşti nota doamnei şi cu mine face cinste casa. 
— Şi cu mine cum rămâne? întrebă alta. Bineînţeles, tot 

Nelly ştie mai multe şmecherii! 

Toate celelalte încuviinţară dând din cap şi aşteptară. 

— Îţi recomand, începu Quance, dar privirea tăioasă a lui 
Struan îl făcu să se oprească brusc. De câte ori te uiţi la 
mine aşa, mă simt un om aproape mort, Iai-Pan. Părăsit, 
pierdut, alungat. 


— Să te ia dracul! şi porni cu paşi mari spre uşă, dar un 
gând, venit pe neaşteptate, îl făcu să se oprească. De ce i se 
spune camerei ăsteia albastră? 

Nelly se aplecă şi luă de sub pat oala de noapte. Era 
albastră. 

— Tai-Pan, doamna a scos o modă nouă. În fiecare cameră 
e de altă culoare. A mea e verde. 

— Eu m-am ales cu cea veche, aurie şi crăpată, interveni 
alta pufnind. Nu e deloc pentru o doamnă! 

Struan clătină din cap disperat şi dispăru. 

— Şi acum, doamnele mele, spuse Quance în şoaptă 
pătimaş, şi se lăsă o linişte plină de aşteptare -, pentru că 
am şters tăbliţa, după micul dejun eu propun o mică 
sărbătorire. 

— Ah, sigur! spuseră ele şi se strânseră ciotcă în jurul 
patului. 

Capitolul patruzeci şi patru. 

La miezul nopţii, lorcea puse prova pe ţărmul de la 
Aberdeen, şi Struan sări în apa scăzută de la mal, cu Fong 
lângă el. Mai devreme, îşi coborâse în taină oamenii lui mai 
spre vest, şi-i aşezase în apropierea fântânii. Porni pe mal 
spre fântână şi spre răspântie. Fong ducea felinarul şi arăta 
cam speriat. Luna dispăruse sub o pătură de nori joşi, doar 
o bănuială de lumină se prefira printre nori. Un aer greu 
dăinuia pe plajă, duhnind de putreziciune, ca de obicei când 
se retrăgea refluxul, iar sutele de sampane din golful îngust 
păreau ca nişte gângănii, înghesuite unele în altele ca să 
hiberneze. În afară de felinarul lui Fong, nu se mai zărea 
nici o luminiţă care să spargă întunericul. Nu se auzea nici 
un sunet în afară de cel al câinilor porniţi să-şi caute hrana 
prin gunoaie. Satul părea ameninţător. Cum ajunse la 
răspântia potecii, Struan începu să cerceteze bezna. Simţea 
cum dinspre sampane îl urmăreau mulţime de priviri. Îşi 
aşeză la brâu, mai la îndemână, pistolul şi se dădu 
indiferent mai la o parte din bătaia felinarului pe care Fong 
îl plasase pe buza fântânii. Tăcerea păru să se facă şi mai 


apăsătoare. Deodată, Fong încremeni, apoi arătă 
cutremurat cu mâna. Exact dincolo de răspântie, aruncat 
de-a curmezişul potecii, se desluşea un sac. Arăta ca un sac 
de orez. Cu pistolul pregătit în mână, Struan îi făcu semn 
lui Fong s-o ia înainte, neavând suficientă încredere în el. 
Fong înaintă cuprins de groază. Când ajunseră lângă sac, 
Struan îi întinse lui Fong un pumnal cu mânerul înainte. 

— Spintecă.-l. 

Fong îngenunche şi spintecă iute cânepa sacului. Scoase 
imediat un geamăt îngrozit şi se trase înapoi. În sac era 
Scragger. Nu mai avea nici mâini, nici picioare, nici limbă şi 
nici ochi, iar cioturile mădularelor erau cauterizate cu 
catran. 

— Seara bun, camarad! izbucni vocea lui Wu Kwok şi râsul 
lui se lăţi cutremurător în noapte. Struan ţâşni în picioare. 

Râsul părea să vină dinspre sampane. 

— Ce vrei, diavol al iadului? îi strigă Struan drept răspuns. 

Urmă un potop de vorbe guturale în chineză şi Fong 
îngălbeni cu totul. Strigă şi el ceva înapoi, cu voce chinuită. 

— Ce zice? 

— El, Wu Kwok... spune că eu trebuie merge acolo. 

— Rămâi pe loc! îi porunci Struan. Ce vrei, Kwok? strigă el 
către sampane. 

— Pe tine vie! Pentru ala Quemoy, Cristose! Tu cu fregatele 
la tine căcăcios! 

Dinspre sampane ieşi la iveală o gloată care porni turbată 
pe pantă la deal, cu sulițe şi săbii de abordaj în mâini. 
Struan aşteptă până când reuşi să-l vadă bine pe cel dintâi 
dintre pirați, şi-l dobori cu un foc de pistol. Oamenii din 
ambuscada lui Struan deschiseră foc de muschete imediat. 
Izbucniră vaiete, şi primul val de douăzeci, treizeci de 
asediatori fu anihilat. Alt val de bandiți se aruncară pe 
potecă la deal, din nou muschetele prinseră glas, totuşi 
patru dintre pirați ajunseră la fântână. Unul fu spintecat de 
Struan, altul de Fong, iar muschetele îi culcară pe ceilalţi 
doi. Se lăsă tăcere. 


— Boală-n tine să dai, camarad! 

— Şi-n tine, Wu Kwok! urlă Struan. 

— Flota mea porneşte contra navele cu Leu şi Dragon! 

— leşi şi arată-te la faţă din gaura ta de şobolan, vino 
dinaintea mea şi am să te omor acum. Licălosule! 

— Chind eu prinde la tine, camarad, va fi ziua la tine se 
moare. Chite unu picior şi mana la săptămână, jurat la 
mine! Vedem noi faţa la faţa la un an daca nu mai curând! 

Din nou răsună râsul acela drăcesc, apoi se lăsă tăcere. 
Struan se simţi îmboldit să tragă asupra sampanelor, dar 
ştia că la bordul lor erau sute de bărbaţi, femei şi copii. Se 
uită mohorât la sacul spintecat. 

— Fong, trage-l după tine, apoi strigă oamenilor săi 
adăpostiţi de întuneric: Înapoi la lorce, flăcăi! 

Îl acoperi cu pistolul pe Fong în vreme ce se retrăgeau. 
După ce ieşiră departe în larg, legă sacul cu un lanţ, citi un 
scurt prohod şi apoi îl aruncă în mare. Urmări sacul cum 
dispare în adânc, formând un mic cerc de spumă. Struan ar 
fi vrut să-i spună lui Scragger despre despărţirea lui de cei 
doi băieţi. Îi dăduse la Whampoa pe mâna unui căpitan, cu 
scrisori pentru agenţii din Londra ai Nobilei Case pe care-i 
făcea răspunzători pentru soarta copiilor şi a felului în care 
aveau să înveţe. „Ei, mult noroc, băieţi, când mă întorc în 
ţară am să vin să vă văd.” „Pot să vorbesc la dumneavoastră 
singur, Înălţimea ta?” îl întrebase Fred cel mic, încercând 
să-şi stăpânească lacrimile. „Sigur, flăcăule. Vino cu mine!” 
Struan îl luase în cabină, iar Bert, eurasianul, se simţise 
stânjenit să rămână singur, aşa că Wu Pak îl apucase de 
mână. „Da, Fred, zi! îi spusese el când rămăseseră singuri. 
„Laica Mi-o zis că o să avem şi noi un nume curat 'nain' să 
plecăm din apele astea, Înălţimea ta”. „Sigur, flăcăule. E 
trecut în hârtiile voastre. i-am spus doar aseară. Nu-ţi 
aduci aminte?” „Cer iertare, Înălţimea ta, da' nu-mi 
amintesc. Am uitat. O să le putem afla din nou, vă rog 
mult?” „Iu eşti Frederick MacStruan,” îi spusese el, pentru 
că ţâncul începuse să-i placă, iar numele clanului era bun şi 


pentru el. „lar pe Bert îl cheamă Bert Chen.” „Ah”, făcuse 
ţâncul, „da' acu mi-aduc aminte. Da' de ce nu ne cheamă la 
fel? Pe mine şi pe frate-meu?” „Păi”, începuse Struan în 
vreme ce-i ciufulea ţâncului părul, amintindu-şi cu durere 
vie suferinţa produsă de moartea fiilor lui, „fiindcă aţi avut 
mame diferite, nu-i aşa? Din pricina asta.” „Mda, da' noi tot 
fraţi suntem, Înălţimea ta”, spusese Fred şi-i dăduseră 
lacrimile. „Vă cerem iertare, da' putem să avem acelaşi 
nume, Înălţimea ta? Chen e un nume bun. Tai-Pan, ar fi bine 
şi Frederick Chen.” Aşa că Struan modificase din nou actele 
şi căpitanul slujise de martor la semnarea lor. „Uitaţi, flăcăi, 
acum sunteţi amândoi MacStruan.” După care amândoi 
izbucniseră fericiţi în plâns şi-l strânseseră cu mânuţele lor 
în braţe. 

Struan cobori sub punte şi încercă să doarmă. Dar somnul 
nu voia să vină. Sfârşitul de care avusese parte Scragger îl 
îmbolnăvise. Ştia că acesta era tortura preferată a lui Wu 
Fang Choi, a tatălui lui Wu Kwok şi a bunicului micului Wu 
Pak. Victima ce urma să fie schilodită avea la dispoziţie trei 
zile ca să se hotărască singură care dintre mădulare să-i fie 
tăiat mai întâi. În cea de-a treia noapte, unul din prietenii 
condamnatului era trimis să-i spună în taină că cei ce aveau 
să-l salveze erau pe drum. Aşa că victima alegea mădularul 
fără de care socotea că se poată descurca mai bine până 
venea salvarea. După ce catranul ajuta la vindecarea 
ciotului, omul era obligat să aleagă alt mădular pentru a fi 
retezat şi din nou, într-un fel sau altul, i se promitea că va fi 
salvat, salvare ce nu avea să vină niciodată. Numai cei 
foarte zdraveni rezistau la tortura asta a amputării 
succesive. Struan se ridică din cuşetă şi ieşi pe punte. Se 
simţea o hulă uşoară, stratul de nori se îngroşase şi mai 
mult. De acum nu se mai vedea nici un fel de lună. Valurile 
erau destul de mari, dar nu prezentau deocamdată nici un 
pericol. 

— Mâine va ploua, domnule Struan, îi spuse Cudahy. 

— Mda, îi răspunse el. 


Se uită lung spre est, în direcţia de unde venea vântul. 
Simţea cum îl pândeşte marea. 

— Supremă Doamnă, şopti Ah Sam, atingând-o pe May- 
may ca s-o scoale. Cuterul tatei se apropie. 

— Lim Din i-a pregătit baia? 

— Da, mamă. S-a dus pe punte să-l întâmpine. 

— Ah Sam, poţi să te duci să te culci. 

— S-o scol şi pe a doua mamă? 

Yin-hsi dormea făcută covrig pe un pat aşezat într-o latură 
a cabinei. 

— Nu. Du-te şi te culcă. Dar întâi perie-mi şi piaptănă-mi 
părul, şi ai grijă ca Lim Din să fi pregătit dejunul, dacă tata 
o să vrea să mănânce. 

May-may se lăsă din nou în perne pentru o clipă, 
amintindu-şi ce-i spusese Gordon Chen. Căcăciosul acela 
nenorocit de ucigaş! Auzi, să-l acuze pe fiul meu că are 
legături cu o societate secretă. Şi doar a fost plătit cu vârf şi 
îndesat ca să-şi ţină gura şi să moară fără să scoată o vorbă. 
Ce tâmpenie! Cobori uşurel din pat, cu prudenţă. Câteva 
secunde îşi simţi picioarele slăbite şi neajutorate, apoi nu se 
mai clătină şi rămase dreaptă în picioare. 

— Ah, spuse ea cu glas tare, acum e mai bine! Se apropie 
de oglindă şi se cercetă cu un ochi critic. Arăţi bătrână, 
vorbi ea imaginii din oglindă. 

— Ba deloc! N-ar fi trebuit să te dai jos din pat, îi spuse 
Yin-hsi, ridicându-se în capul oaselor. Lasă-mă pe mine să-ţi 
perii părul. Tata s-a întors? Mă bucur atât de mult că te 
simţi mai bine. Arâţi foarte bine. 

— Mulţumesc, soră. Barca lui se apropie. May-may o lăsă 
pe Yin-hsi să-i perie părul şi să i-l împletească. Mulţumesc, 
dragă. 

Se dădu cu parfum şi apoi se urcă în pat, simțindu-se 
înviorată. Uşa se deschise şi Struan intră în vârful 
picioarelor. 

— De ce eşti trează şi nu dormi? o întrebă el. 


— Am vrut să văd că te întorci teafăr înapoi. Baia e gata. Şi 
dejunul. Sunt bucuroasă că te-ai întors teafăr şi nevătămat. 

— Cred că am să mă culc şi eu câteva ceasuri. Fetiţo, du-te 
şi te culcă înapoi, şi o să luăm micul dejun când mă trezesc 
şi eu. I-am spus lui Lim Din să mă lase să dorm cât pot şi să 
nu mă trezească decât dacă e ceva ce nu suferă amânare. 

O sărută în fugă, oarecum stânjenit de prezenţa lui Yin-hsi. 
May-may băgă de seamă şi zâmbi în sinea ei. Ce ciudaţi 
sunt barbarii ăştia! Struan făcu vag un semn spre Yin-hsi şi 
ieşi din cameră. 

— Dragă soră, ascultă-mă, începu May-may când fu sigură 
că Struan se îndepărtase destul ca să nu audă ce vorbesc 
ele. Îmbăiază-te în apă parfumată şi, după ce tata adoarme 
adânc, bagă-te în patul lui şi dormi alături de el. 

— Dar, Supremă Doamnă, tata nu a arătat în nici un fel că 
mă doreşte. L-am urmărit foarte atentă. Dacă mă duc 
nechemată, eu... el s-ar putea să se supere foarte tare şi să 
mă dea afară, şi atunci îmi pierd toată cinstea obrazului 
dinaintea lui. 

— Trebuie să înţelegi că barbarii ăştia sunt foarte 
deosebiți faţă de noi, Yin-hsi. Ei nu au aceeaşi idee despre 
cinstea obrazului. Acum fă cum ţi-am spus eu. Elo să facă o 
baie şi apoi se culcă. Aşteaptă o oră. Apoi te bagi lângă el. 
Dacă se trezeşte şi-ţi porunceşte să pleci, fii supusă şi 
spune-i - aici May-may trecu la engleză - Suprema Doamnă 
m-a trimis. 

Yin-hsi repetă cuvintele englezeşti de mai multe ori ca să 
le ţină minte. 

— Dacă nici asta nu foloseşte, atunci te întorci aici, 
continuă May-may. Îţi promit eu că n-o să pierzi nimic din 
cinstea obrazului. Nu-ţi fie teamă. Doar n-o să-l lăsăm să 
ajungă să se ducă la casele alea de curve îngrozitoare. Azi- 
noapte păcătosul s-a şi dus sfoară la una din ele. 

— Nu, strigă Yin-hsi. Înseamnă că ne-am pierdut cinstea 
obrazului rău de tot. Ah, draga mea. Probabil că tatei îi e 


tare silă de mine. Poate că ar fi mai bine să mă vinzi unui 
gropar. 

— Ha! exclamă May-may. Dacă aş fi eu teafără i-aş da eu 
lui ce-i trebuie! Yin-hsi, nu fi îngrijorată. Cred că nici nu te-a 
văzut bine deocamdată. Eu ce-ţi tot spun. E un barbar. 
Dezgustător să se ducă la o casă de curve când tu eşti aici, 
şi mai e şi Ah Sam. 

— Aşa zic şi eu. Ah, rău bărbat! 

— Draga mea, cu toţii sunt răi, spuse May-may. Dar sper 
că e atât de obosit că n-o să vrea să te mai alunge cum 
bănuiesc că o s-o facă. Doar dormi alături de el. Cu tata 
trebuie să folosim şiretlicuri. Chiar şi la vârsta lui, încă e 
timid când e vorba de dragoste. 

— Ştie că nu-s virgină? o întrebă Yin-hsi în vreme ce o 
mângâia pe păr. 

— Dragă soră, e încă prea tânăr ca să aibă nevoie de 
virgine care să-l excite. Dar şi prea bătrân ca să aibă 
răbdare să înveţe o virgină care sunt căile dragostei. Nu-i 
spui decât atât: Suprema Doamnă m-a trimis. 

Yin-hsi repetă cuvintele englezeşti. 

— Soră, eşti tare drăguță! 

— Hai, fugi acum. Aşteaptă o oră şi apoi du-te la el. 

May-may închise ochii şi se culcuşi mulţumită în pat. 

Yin-hsi se uită lung la Struan. Dormea adânc, cu o mână 
aruncată la întâmplare pe pernă. Perdelele de la hublouri 
erau trase bine să nu intre lumina dimineţii. Desăvârşită 
linişte. Yin-hsi îşi scoase pijamaua şi se strecură uşurel în 
aşternut, lângă Struan. Căldura patului o tulbură. Aşteptă 
încordată, cu sufletul la gură, să vadă ce-o să se întâmple, 
dar el nu se trezi. Se vâri mai aproape în el, puse o mână pe 
braţul lui şi aşteptă. Nu se trezi nici acum. Se lipi de el, îi 
cuprinse pieptul cu braţul şi rămase aşa. Aşteptă. 

Prin ceața visurilor, Struan ştiu că May-may era acum 
lângă el în pat. Îi simţi parfumul, o simţi aproape, şi era 
mulţumit că frigurile rămăseseră departe, undeva în trecut, 
că se făcuse bine. Stăteau amândoi în bătaia soarelui şi o 


ştia mulţumită alături de el. O întrebă ce-şi dorea de ziua ei 
de naştere, dar ea râse şi se lipi şi mai mult de el în bătaia 
soarelui care arăta curios de întunecat, ireal, totuşi frumos. 
Se lipiră unul de celălalt şi el asculta sporovăiala ei, apoi 
porniră să înoate amândoi, ceea ce i se păru tare ciudat, 
fiindcă ştia că ea habar nu avea de înot, de aceea se întrebă 
când oare învățase. Rămaseră apoi amândoi goi pe plajă, 
unul lângă celălalt, ea lipită de el de la cap la picioare. Apoi 
ea începu să tremure, el se îngrozi că reveniseră frigurile şi 
iată-l şi pe călugărul cu anteriul pătat de sânge şi cu ceaşca 
în mână, leacul îndepărtă febra lui May-may, după care se 
făcu întuneric. Deasupra goneau norii, era beznă, deşi ar fi 
trebuit să se vadă lumina zilei, iar Fong striga din valuri: 
Tai-fung! Atunci fugiră să scape de nori şi se băgară în pat 
amândoi. 

Struan se mişcă prin somn, se trezi pe jumătate şi simţi 
căldura, trupul delicat lipit de el, mâna lui căută, prinse 
sânul în palmă, un fior trecu prin trupul ei şi al lui. Rămase 
aşa în semiobscuritatea cabinei, la marginea dintre vis şi 
realitate. Apoi deschise ochii. Yin-hsi îi zâmbi timid, Struan 
se săltă într-un cot. 

— Cristoase Dumnezeule! ce naiba cauţi aici? 

Yin-hsi clipi din ochi fără să priceapă ce spune. 

— Su-prem-dom-na-tri-mis-mi-ne. 

— Cum? făcu Struan încercând să-şi limpezească mintea. 

— Su-prem-dom-na-tri-mis-mi-ne! 

— Cum? May-may? Şi-a pierdut minţile? Şi arătă uşa. 
Şterge-o! 

Yin-hsi clătină din cap. 

— Su-prem-dom-na-tri-mis-mine! 

— Nu-mi pasă nici dacă ai fi trimisă de regina Angliei. 
Şterge-o. 

Yin-hsi se bosumflă. 

— Su-prem-dom-na-tri-mis-mine! 

Şi se înfipse îndărătnică cu capul în pernă, aruncându-i 
priviri furioase. Struan începu să râdă. Yin-hsi rămase 


descumpănită. O, zei, Suprema Doamnă avea dreptate. 
Barbarii ăştia sunt uimitori. Dar nu mă mişc din patul ăsta. 
Cum de îndrăzneşti să te duci la o casă de curve şi să mă 
faci pe mine să-mi pierd cinstea obrazului dinaintea lui Tai- 
tai? Am ajuns o babă atât de putredă că nu-ţi trebuiesc, o, 
fir-ar să fie, a, nu, Iai-Pan! Nu mă mişc de aici. Sunt 
drăguță, sunt a doua soră şi a doua doamnă în casa ta şi cu 
asta basta. 

— O, Dumnezeule! îngăimă Struan adunându-şi toată 
răbdarea. Am să mă căsătoresc cu May-may chiar dacă va fi 
ultimul lucru pe care-l voi face pe lumea asta. Şi să dea 
boală-n toţi ceilalţi. 

Struan se lăsă pe spate şi se abandonă în voia gândului, 
încercând să-şi imagineze ce vor face el şi May-may în 
Anglia. Va fi cea mai frumoasă din Londra... dacă n-o să se 
îmbrace în veşmânt european. Şi amândoi or să zguduie 
societatea din Anglia. Acum va trebui să mă grăbesc să mă 
întorc cât mai repede în ţară. Poate că am să reuşesc să-l 
distrug pe secretarul cu afacerile externe şi singur. Sau să-l 
contracarez pe Whalen. Da. Cheia Hong Kong-ului se află 
de acum la Londra. Aşa că - acasă, cu cât mai repede cu 
atât mai bine. Îşi răsuci capul pe pernă şi se uită la Yin-hsi şi 
o văzu cu adevărat pentru prima dată. Era foarte 
ispititoare. Şi parfumul era la fel de incitant ca şi atingerea 
pielii. 

— Ah, fetiţo, sunt al naibii de ispitit, spuse el. 

Şi ea se lipi şi mai tare de el. 

Capitolul patruzeci şi cinci. 

Chiar înainte de prânz, White Witch intră cu chiu cu vai în 
port. Pierduse catargul trinchet şi pe puntea principală era 
un haos de vergi rupte, parâme încurcate. Brock veni de 
îndată cu un cuter pe când nava încă îşi mai căuta un loc de 
ancoraj. 

— Pe Dumnezeul meu, cineva o să plătească pentru toate 
astea, urlă el când ajunse pe punte, ştiind instinctiv, după 
velele sfâşiate, fără să fi avut terţarole, înşirate printre 


şarturi, că cliperul avusese prea multe vele ridicate. Ce 
naiba s-a-ntâmplat aici? 

— Bună ziua, sir, îl întâmpină Michaelmas, secundul, un 
bărbat zdravăn, cu faţa ciupită de vărsat. Eu am preluat 
comanda în locul domnului Gorth. Asta până când o să 
hotărâți dumneavoastră ce-i de făcut. Secundul ţinea în 
mână un bici. După două ore de la plecarea din Macao am 
fost prinşi de o furtună. Afurisită furtună, aproape ne-a dat 
peste cap. Ne-a smuls catargul, şi ne-a abătut de la drum cu 
cincizeci de leghe. 

Brock îi băgă pumnul strâns sub nas. 

— N-ai învăţat destule ca să ştii când vine furtuna? N-ai 
învăţat că în perioada asta a anului se merge cu velele 
terţarolate? 

— Da, dom” Brock, îi răspunse Michaelmas fără să arate 
nici o teamă. Numai că furtuna a venit de data asta din 
partea de sub vânt. Dumnezeule, nu mă înjura pe mine 
pentru furtuna asta. 

Pumnul lui Brock îl făcu să se izbească de balustradă, omul 
se prăbuşi pe punte fără cunoştinţă. 

— Pennyworth! urlă Brock către cel de-al doilea secund, o 
matahală de om tânăr. Până la noi ordine, tu eşti căpitan pe 
nava asta. Pune ancorele de furtună la apă. O să avem parte 
de o vreme tare afurisită. 

Atunci îl văzu pe Culum pe dunetă. Marinarii se 
împrăştiară care încotro când îl văzură repezindu-se peste 
harababura de pe punte, urcând scara de acces. Îl domina 
cu statura pe Culum. 

— Neaţa, domnule Brock, am vrut... 

— Unde-i doamna Brock? 

— În cabină, sir. Domnul Michaelmas nu e vinovat cu 
nimic. Şi am vrut... 

— "Ţine-ţi fleanca! mârâi Brock şi-i întoarse spatele cu 
dispreţ. 

Culum simţi că fierbe în faţa acestei insulte. Brock nu va 
mai avea niciodată ocazia să întoarcă spatele unui Iai-Pan. 


— Nimeni nu are permisiunea să coboare la țărm, urlă 
Brock. Puneţi rânduială în harababura asta, Pennyworth, 
altfel ai să ajungi şi tu pe mal ca ticălosul de Michaelmas. Să 
nu-l mai văd pe nava mea! Se întoarse spre Culum. Şi 
vorbesc eu şi cu tine imediat! 

— Aş vrea să vorbim chiar acum! 

— Scoate tu doar o vorbă înainte de a-ţi îngădui eu şi te 
zdrobesc de te fac pulbere. 

Culum porni după Brock spre cabină şi dori ca Iai-Panul să 
fie şi el aici. Ah, Dumnezeule, cum să mă descurc eu cu 
Brock? De ce naiba am avut ghinionul să intrăm în furtuna 
aia? 

Tess era în uşa cabinei ei. Zâmbi să-l îmbuneze şi îi făcu o 
reverență, dar Brock trecu pe lângă ea furios, deschise uşa 
cabinei principale şi trânti uşa în urma lui. 

— Ah, Dumnezeu să ne aibă în pază, dragule, îi strigă ea 
lui Culum. 

— Nu fi îngrijorată. O să fie bine. 

Culum se strădui să nu-i tremure glasul, şi-şi dori cu 
disperare să fi avut măcar un pistol la el. Se îndreptă spre 
un rastel şi luă de acolo o cavilă, după care-i făcu semn lui 
Tess să intre în cabină. 

— Nu fi îngrijorată. A făcut un jurământ sfânt. Aşa a 
promis. 

— Hai să fugim acum cât mai putem s-o facem. 

— Dragă, nu putem fugi, îi spuse Culum. Nu fi îngrijorată. 
Acum e mai bine să spargem buba. Aşa trebuie. 

— Aşa deci, ai lăsat-o pe Tess să-ţi scape din mână şi 
ticălosul ăla te-a îmbrobodit, da? mârâi Brock. 

— Îhî! spuse Liza, străduindu-se să-şi alunge spaima. Am 
avut mare grijă cu ea şi nu mi-a trecut nici prin minte una 
ca asta, dar au făcut-o şi io mi-s de vină. Da' s-au cununat, şi 
noi nu mai avem... 

— Io hotărăsc, Cristoşii! Cu Gorth ce s-a-ntâmplat? 

Îi spuse tot ce ştia. 

— Gorth l-a provocat pe Struan, spuse ea. 


Era îngrozită nu numai pentru soarta ei, ci şi pentru 'Tess 
şi Culum, ba chiar pentru bărbatul ei. Dacă Tyler se duce să 
se răzbune pe diavolul ăla, e pierdut. 

— Tyler, Gorth a fost de vină. I-a aruncat Tai-Panului vorbe 
groaznice în obraz. Şi l-a plesnit cu biciul. În public a făcut- 
o. I-am zis lu' Gorth să aibă răbdare... să ajungă aici şi să 
vină la tine..., dar m-a lovit şi pe mine şi s-a dus. 

Îşi dădu la o parte părul de lângă urechea dreaptă. Locul 
era umflat şi vânăt, înăuntrul urechii se vedea sânge 
închegat. 

— Şi acum mă doare groaznic! Îşi desfăcu bluza: pieptul îi 
era zgâriat sălbatic. El mi-a făcut şi astea. Băiatul tău. E un 
diavol şi tu doar ştii bine. 

— Dumnezeule, Liza. Dacă ar mai fi... dacă aş fi avut 
habar... mai bine că-i mort atunci. 

Avea o expresie îngrozitoare pe faţă, îşi turnă o cană mare 
de bere de la butoiaş, şi Liza mulţumi Domnului că avusese 
atâta minte să aibă la îndemână un butoiaş cu bere 
proaspătă. 

— Doctoru-i sigur că nu-i vorba de frenţie? La ticălosul ăla 
Mic? 

— Nu are frenţie şi nu-i ticălos. E ginerele tău! 

— Ştiu şi io atâta lucru. Blestemat să fie. 

— Tyler, iartă-i pe cei doi. Te implor io. E băiat bun şi tare 
o mai iubeşte pe Tess, iar ea-i fericită şi... 

— 'Ţine-ţi fleanca! Dădu berea peste cap cu lăcomie şi 
trânti cana de masă. Dirk a pus totul la cale. Ştiu io bine! 
Întâi şi-a pus în minte să-mi omoare fiul cel mare apoi să-mi 
ia fata căsătorind-o. Bată-l Dumnezeu să-l bată pe Struan. 
Mi-a luat-o de-a binelea! Izbi cana de perete. Îl 
înmormântăm pe Gorth azi, în mare. 

— Tyler, dragul meu, începu Liza şi-l atinse pe braţ. Tyler, 
dragul meu, mai e ceva. Trebuie să-ţi spun. Trebuie să 
ierţi... e mult de iertat. Cu Nagrek. 

— Ce? 


— Gorth mi-a zis ce i-aţi făcut tu şi cu el lui Nagrek. 
Groaznic..., dar a meritat-o. Fiindcă s-a culcat cu Tess. Da, a 
făcut-o şi pe asta. Da' Culum habar n-are. Aşa că fata ta a 
fost salvată de la o soartă cumplită. 

Mugşchii din jurul ochilor lui Brock începură să tremure 
înfiorător. 

— Ce vorbeşti tu acolo? 

— Tyler, i-adevărul adevărat, spuse Liza, şi în clipa aceea 
tot chinul ei ieşi la suprafaţă. Măcar lasă-le o şansă. Şi ai 
jurat dinaintea lu' Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne-a ajutat în 
privinţa lu' Tess. lartă-i. 

Îşi îngropă faţa în mâini şi începu să plângă scuturată de 
hohote. Brock îşi mişcă buzele, dar nu ieşi nici un sunet din 
gura lui. Se ridică clătinându-se în picioare, traversă 
coridorul şi se arătă dinaintea lui Culum şi Tess. Văzu 
spaima din ochii fetei. Asta îl răni şi mai rău şi-l făcu să fie 
crud. 

— Ai ales mai bine să te pui împotriva voinţei mele. Doar 
trei luni ţi-am cerut. Da' tu... 

— Tată, tată, ah... 

— Domnule Brock, pot să... 

— Ţine-ţi fleanca. Are să-ţi vie şi ţie rândul să vorbeşti 
acuş' imediat. Da' tu, Tess, ai preferat să fugi de la mine ca 
o fată de stradă ieftină. Prea bine atunci. Du-te şi spune-i la 
revedere lu' alde mă-ta. Şi să dispari din casa mea, şi pleacă 
la țărm cu bărbatu' tău cu tot. 

— Tată, te rog, ascultă-mă. 

— Pleacă. Vreau să vorbesc acum cu el. 

— Nu plec! strigă Tess isterizată, şi se repezi şi luă cavila. 
Să nu te atingi de elcă te omor! 

Îi smulse cavila din mână înainte de a apuca ea să-şi dea 
seama că taică-său a mişcat un deget. 

— Dispari acum şi plecaţi la țărm. 

Brock se vedea pe sine ca într-un coşmar: ar fi vrut să 
ierte, ar fi vrut s-o vadă cu braţele de gâtul lui, dar un alt 


Brock, înrăit, îl îmboldea din urmă şi el nu putea rezista 
acestuia. 

— Afară, Cristoşii şi Dumnezeii! 

— Nu-i nimic, dragă, spuse Culum. Du-te şi strânge-ţi 
lucrurile. 

Fata ieşi din cabină cu spatele înainte şi o luă la fugă. 
Brock izbi cu piciorul în uşă. 

— Am jurat să-ţi dau adăpost şi un port sigur. Dar asta 
când aveaţi să vă căsătoriţi cum se cuvine. 

— Domnule Brock, ascultă... 

— Tu să mă asculţi, Dumnezeii şi Cristoşii, altfel te strivesc 
ca pe o ploşniţă. Un fir de salivă i se scurse pe la colţul 
gurii. Şi doar am vorbit cu tine cinstit, ca de la bărbat la 
bărbat, dacă îţi convin trei luni. Şi ai zis că da. Da' tu ţi-ai 
călcat cuvântul. Ţi-am zis: fii cinstit, băiete. 

Culum nu-i răspunse nimic. Se ruga să-i dea Dumnezeu 
putere să îndure şi ştiu că era învins. Dar va încerca, 
Dumnezeule! 

— Ai zis sau n-ai zis? 

— Da. 

— Atunci bănui că sunt iertat de jurământ. 

— Acum pot să spun şi eu ceva? 

— Încă n-am terminat io. Da' chiar dacă m-ai înşelat, eşti 
acum cununat. Ai să-mi răspunzi cinstit la o întrebare? 
Dinaintea lu' Dumnezeu? Şi după aia suntem chit. 

— Da. 

Culum voia să-i spună lui Brock de frenţie şi de bordel şi 
cum a ajuns el acolo. 

— Dinaintea lu' Dumnezeu? 

— Da. N-am nimic de ascuns şi... 

Brock i-o reteză. 

— Taică-tu a pus la cale toate astea? Ţi-a băgat în cap 
ideea cu fuga? Ştiind că aşa o să-l facă pe Gorth să 
înnebunească? Ştiind bine că în chipul ăsta Gorth o să-şi 
piardă minţile în aşa hal c-o să-l provoace la duel în public 
ca tac-tu să-l poată înfrunta în văzul tuturor? Te-ai dus sau 


nu te-ai dus beat la o casă de curve, fără să ai habar unde 
te afli şi cu ce muiere te culci? Nici nu trebuie să-mi mai 
spui. Răspunsul se vede pe mutra ta. 

— Da. Dar trebuie să mă asculţi şi pe mine. Sunt o 
mulţime... 

— Din partea mea ţi-ai câştigat dreptul la un port 
adăpostit. Dar să ţi-o spun pe-aia dreaptă: sunt pornit 
contra lu' tac-tu. Sunt pornit contra Nobilei Case. Şi n-am 
să am linişte până nu le şterg de pe faţa pământului. 
Singurul tău port adăpostit o să fie în firma Brock şi Fiii. 
Numai acolo, Culum Struan, fie numele ăsta de la urmă 
blestemat. Şi până în ziua aia, pentru mine eşti ca şi mort. 
Tu şi cu less. 

Şi trânti uşa de perete. 

— Dar nu m-ai ascultat şi pe mine! strigă Culum. Nu e 
cinstit. 

— Să nu-mi vorbeşti tu mie de cinste, răcni Brock. Te-am 
întrebat în faţă. Trei luni. Şi ţi-am spus: fii cinstit, băiete... 
Dar ţi-ai călcat cuvântul. N-ai nici o cinste dinaintea mea, 
Cristoşii şi Dumnezeii! 

leşi cu paşi mari din cabină. Culum se uită în urma lui, 
suferinţa, uşurarea, ruşinea şi ura chinuindu-i sufletul. 

— Nu eşti cinstit, îngăimă el, până şi propria lui voce 
rânindu-l. 

Brock ieşi pe punte, oamenii echipajului se aţinură 
departe de el, cu fereală. 

— Pennyworth! 

Al doilea secund renunţă să mai supravegheze punerea 
rânduielii în resturile de arboradă şi vergi frânte şi urcă 
îngrijorat pe dunetă, unde se afla Brock. 

— Să-l afli pe Struan, îi spuse Brock. Să-i zici că-l aştept la 
Happy Valley. Între cheiul lui şi al meu! Se opri, şi chipul i se 
schimonosi într-un zâmbet diavolesc. Nu. Pe gorganul de la 
Happy Valley. Mda. Unde i-o fost lui gorganul. Spune-i că 
am să-l aştept la gorganul de la Happy Valley aşa cum voia 
el să-l aştepte pe Gorth. Ai priceput? 


— Da, sir, spuse Pennyworth muşcându-şi buzele. Da, sir. 

— Şi dacă scapi o vorbă altcuiva decât lui, pe Dumnezeul 
meu cel sfânt, o să-ţi tai boaşele cu mâna mea. 

Brock porni pe scară în jos. 

— Şi cine o să se îngrijească de rânduiala de pe navă, sir? 

— Tu. Eşti căpitan pe White Witch! Da' numai după ce-i 
spui ce ţi-am zis. 

Struan o contempla pe Yin-hsi. Fata dormea adânc lângă 
el. O compară cu May-may, şi May-may cu iubita lui 
chinezoaică din urmă cu mulţi ani. Şi pe toate trei cu 
Ronalda, singura lui nevastă. Atât de asemănătoare în 
atâtea feluri şi totuşi atât de diferite. Şi se întrebă de ce 
cele trei orientale îl excitau mai mult decât Ronalda pe care 
o iubise... până o cunoscuse pe May-may. Şi se întrebă ce 
era aceea dragoste. 

Ştia că cele trei chinezoaice aveau multe lucruri în comun: 
o piele neînchipuit de mătăsoasă, un ataşament şi o pasiune 
care întreceau tot ceea ce cunoscuse el înainte. Dar May- 
may le depăşea cu mult pe celelalte două. Era perfecțiunea. 

O atinse pe Yin-hsi cu dragoste. Fata se mişcă în somn fără 
să se trezească. Se strecură cu grijă afară din pat, se uită 
pe hublou să vadă cum mai arăta cerul. Pătura de nori era 
mai groasă. Se îmbrăcă şi cobori la cealaltă punte. 

— Deci aşa, făcu May-may, care se ridicase în capul oaselor 
în pat, gătită elegant. 

— Deci aşa, răspunse el. 

— Unde-i sora mea? 

— Su-prem-dom-na-tri-mis-mi-ne! 

— Ha! exclamă May-may şi-şi aruncă sfidătoare capul pe 
spate. Tu eşti curvar obrăznicos şi nu mai iubeşti pe 
bătrâna ta mamă. 

— Aşa-“i, îi replică Struan aţâţând-o. 

May-may era mai frumoasă ca oricând, şi-i stătea bine şi 
aşa cum arăta acum, trasă la faţă. 

— Cred că am să-ţi fac bagajele. 

— Aiii iaaa! Să crezi tu că-mi pasă! 


Struan râse şi o săltă în braţe. 

— Tai-Pan, fii cu băgare de seamă. Ţi-a plăcut de Yin-hsi? 
Mă bucur că ţi-a plăcut. Ştiu eu bine. 

— Ei, ţi-ar place să fii Tai-tai? 

— Cum? 

— Păi dacă nu te interesează, atunci nu mai vorbim 
niciodată de treaba asta. 

— Nu se poate, Iai-Pan. Chiar vrei să zici Tai-tai? Adică o 
Tai-tai adevărată, după cum e obiceiul? Ah, sper că nu vrei 
să râzi de mine, nu? Te rog să nu râzi de mine despre cel 
mai important lucru pe lume. 

— May-may, nu râd de tine. Se aşeză pe fotoliu cu ea în 
braţe. Plecăm în ţară. Împreună. Luăm primul cliper care 
va fi disponibil şi în drum spre ţară ne căsătorim, în câteva 
luni. 

— Ah, minunat, îl îmbrăţişă May-may. Acum lasă-mă un 
minut. 

EI îi dădu drumul, ea merse împleticindu-se până la pat. 

— Aşa. Acum aproape că m-am făcut iar bine. 

— Te bagi în pat acum, îi spuse el. 

— Chiar vrei să ne căsătorim de-adevăratelea? După 
obiceiul vostru? Şi după al meu? 

— Da. După amândouă dacă aşa pofteşti. 

Ea se aşeză graţioasă dinaintea lui, atinse cu fruntea 
covorul, prosternându-se. 

— Jur că am să fiu demnă de Iai-tai. 

El o ridică iute de jos şi o puse în pat. 

— Fetiţo, nu fă una ca asta. 

— Mă prostern pentru că mi-ai făcut cea mai mare cinste 
obrazului din toate câte sunt pe faţa pământului! Îl cuprinse 
din nou cu braţele, apoi îl împinse puţin la o parte şi râse. 
Cum ţi-a plăcut cadoul meu de ziua ta, heya? De asta te 
căsătoreşti cu sărmana ta mamă? 

— Şi da şi nu. Aşa m-am gândit eu. 

— E drăguță. O iubesc fantastic de mult. Mă bucur că şi ţie 
ţi-a plăcut. 


— De unde ai găsit-o? 

— Era concubină în casa unui mandarin care a murit acum 
şase luni. i-am spus că are optsprezece ani? Casa lor a 
decăzut din pricina vremurilor grele, şi Tai-tai a ei l-a rugat 
pe un mijlocitor de căsătorii să-i găsească o partidă bună. 
Am auzit de ea şi am chemat-o să stau de vorbă. 

— Când? În Macao? 

— Nu, acum două sau trei luni. May-may se cuibări mai 
aproape de el. Am vorbit cu ea la Canton. Tai-tai a lui Jin- 
qua mi-a vorbit de ea. Când am rămas grea m-am gândit, 
ah, foarte bine, şi am trimis după ea. Pentru că omul meu e 
curvar şi în loc să stea acasă o să se ducă la bordel. Promiţi 
că n-ai să te duci, dar aseară ai fost la bordel. Căcăreze de 
ţestoasă! 

— Nu m-am dus după vreuna dintre fetele alea. Doar să-l 
văd pe Aristotle. 

— Ha! exclamă May-may făcându-i cu degetul. Asta-i 
povestea ta. Mie nu-mi pasă de curve, dar nu vreau să ai de- 
a face cu alea. Bine bine, de data asta te cred. 

— Mulţumesc mult. 

— Yin-hsi e foarte special de drăguță, aşa că nu ai nevoie 
de bordel. Ah, sunt atât de fericită. Şi cântă frumos şi se 
pricepe la multe instrumente, coase frumos, şi învaţă iute. 
Eu o învăţ engleză. Vine şi ea în Anglia cu noi. Şi Ah Sam şi 
Lim Din! Se încruntă uşor. Dar ne mai întoarcem în China. 
Foarte des? 

— Da. Poate. 

— Bun. O să ne întoarcem, bineînţeles, şi din nou zâmbi 
uşor. Yin-hsi e foarte perfectă, da? E drăguță în pat? 

Amuzat, Struan făcu creţuri în jurul ochilor. 

— Să ştii că n-am făcut dragoste, dacă asta vrei să afli. 

— Ha! 

— Îmi place să aleg eu pe cine iau în pat şi când vreau eu. 

— A stat în pat cu tine şi n-ai făcut dragoste? 

— Da. 


— Tai-Pan, mă jur pe Dumnezeu. Nu te înţeleg niciodată. 
N-ai avut chef de ea? 

— Ba da. Dar am socotit că nu e potrivit acum. Poate 
diseară. Sau mâine. Când am să socot eu. Nu înainte. Dar 
apreciez grija ta pentru mine. 

— Jur pe Dumnezeu, Iai-Pan, eşti ciudat. Sau poate erai 
atât de sfârşit după curva aia murdară că n-ai mai fost în 
stare de nimic, da? 

— Hai, pleacă de-aici. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Da? 

Lim Din intră cu mersul lui târşit. 

— 'Tai-Pan, stăpân aici. Vede Tai-Pan poate? 

— Care stăpân? 

— Stăpân Penneewort. 

Capitolul patruzeci şi şase. 

Brock îl urmări pe Struan în vreme ce urca poteca ce 
ducea spre gorgan, stând în umbra bisericii abandonate, 
fără acoperiş. Se uită la fierul de luptă, strâns grămadă, şi 
simţi că i se face greață. Era totuşi fericit că, în cele din 
urmă, aveau să încheie socotelile. Îşi mişcă propriul lui fier 
de luptă, se ridică în picioare şi ieşi la vedere. Cu stânga 
apucă cuțitul. Struan îl zări pe Brock în secunda în care ieşi 
din umbra bisericii şi pentru moment uită de planul pe 
care-l concepuse. Se opri pe loc. Nu-şi mai aminti decât că 
în faţa lui se afla duşmanul pe care trebuia să-l distrugă. Cu 
un efort, îşi limpezi mintea şi porni mai departe să urce 
poteca, simțind cum muşchii îi tremură de nerăbdare să 
înceapă odată confruntarea. În cele din urmă, cei doi 
bărbaţi se treziră faţă în faţă. 

— Tu ai pus la cale răpirea fetei şi duelul, aşa-i? mârâi 
Brock. 

— Da. 

Struan lăsă fierul de luptă până atunci strâns în mână să 
se desfăşoare. Zornăi ameninţător. Din nou fu nevoit să facă 
un efort ca să-şi amintească ce se hotărâse să-i zică. Brock 


apucă mânerul fierului de luptă, făcu un pas înainte şi 
aşteptă. Struan nu-şi mai mişca decât globii ochilor. 

— Îmi pare rău că Gorth a murit aşa cum a murit, spuse el. 
Mi-ar fi făcut o mare plăcere să-l omor eu. 

Brock nu-i răspunse. Dar îşi schimbă abia perceptibil 
greutatea de pe un picior pe celălalt, vântul de est 
zburlindu-i părul. Pumnalul apăru în stânga lui Struan, şi în 
clipa aceea şi el se încordă abia vizibil. 

— 'Tess e infectată de frenţie. 

Brock se opri scurt. 

— Nu-i. Doctorul a spus că băiatul n-are nimic. 

— Şi doctorii pot fi cumpăraţi, spuse Struan, simțind cum îl 
năpădeşte patima sângelui. A fost îmbolnăvită de frenţie 
într-adins. 

— Ah, tu... 

Brock făcu vânt fierului de luptă şi se repezi la Struan. 
Gheara de fier trecu doar la o fracțiune de inci de ochiul lui 
Struan. Acesta se trase înapoi şi răspunse făcând fierul de 
luptă să vâjâie prin aer, dar Brock se feri lateral, după care 
începură să-şi dea târcoale ca două fiare. 

— De către Gorth. Asta Gorth a pus-o la cale, îi aruncă 
Struan voind să termine odată de spus ceea ce avea de 
spus. Mă auzi? Asta Gorth a pus la cale. 

Brock simţea că-i plesneşte capul. Nu se putea gândi decât 
cum să se apropie mai mult de duşmanul lui şi să-l omoare. 
Urmă altă rundă violentă în care fiecare pe rând îşi repezi 
arma spre adversar. Brock pară o lovitură de pumnal a lui 
Struan care se răsuci, ieşind din raza fierului său de luptă, 
şi înţelese că nu se va putea împotrivi multă vreme şi se 
trase mai înapoi. 

— Gorth a pus treaba asta la cale! 

— Blestemate fie minciunile tale! îl încolţi Brock pe 
Struan. 

— Gorth i-a dat lui Culum băutură prefăcută. Cu 
afrodiziac. Gorth a plătit la un bordel ca să-i dea lui Culum o 


fată bolnavă de frenţie. Voia să-l vadă pe Culum bolnav. 
Asta-i blestematul tău de fecior. Ai priceput? 

— Eşti un mincinos! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Culum nu-i bolnav. Ți-am 
spus doar ca să te fac să înţelegi de ce-am vrut să-l omor pe 
Gorth. Culum n-are frenţie. Nici Tess. 

— Cum? 

— Ăsta-i adevărul adevărat, jur dinaintea lui Dumnezeu. 

— Diavole. Hulitor al celor sfinte. Minţi dinaintea lui 
Dumnezeu! 

Struan se feri de lovitură, Brock se trase înapoi şi se 
pregăti să primească replica. Dar Struan nu lovi. O porni pe 
uşa deschisă a bisericii dărăpănate şi se opri dinaintea 
altarului. 

— Dinaintea lui Dumnezeu jur că e adevărat ce-am spus. 

Se întoarse şi toată stăpânirea de sine dispăru. Păru să nu 
mai audă nici un sunet, toată lumea se concentrase asupra 
lui Brock şi a dorinţei lui de a-l ucide. Porni încet de-a 
lungul stranelor. 

— Gorth a omorât o biată prostituată la Macao şi una aici 
la Hong Kong, şuieră el. Şi asta-i la fel de adevărat. Sângele 
lui nu-i pe mâinile mele, dar va fialtău. 

Brock se trase din uşa bisericii, privindu-l pe Struan fără 
să şovăie. Vântul căzu cu totul, ceea ce i se păru ciudat, 
nefiresc. Dar nu-i mai dădu atenţie. 

— Atunci... atunci ai avut pricină, spuse Brock. Io... io 
retrag ce-am zis. Înseamnă că ai avut pricină. Cristoşii! 
mârâi Brock. Acum era afară şi se opri încolţit. Retrag tot 
ce-am zis de Gorth. Da' asta nu-nseamnă că s-au încheiat 
socotelile între noi. 

Simţi cum îl arde furia împotriva lui Gorth, lui Struan, şi 
tuturor anilor care trecuseră, şi nu mai ştia acum decât că 
trebuia să se lupte, să zdrobească şi să ucidă. Ca să rămână 
în viaţă. Apoi deodată simţi în faţă un alt fel de vânt. Brusc 
mintea i se limpezi. Se uită spre continent. O clipă Struan fu 
descumpănit de manevra lui Brock şi ezită. 


— Se schimbă vântul, mârâi Brock. 

— Cum? Struan făcu un efort să se concentreze şi se trase 
înapoi, neavând încredere în Brock. 

Acum amândoi se uitau spre China continentală, ascultând 
încordaţi, adulmecând vântul. Bătea dinspre nord. 
Deocamdată destul de blând, dar nu mai era nici o îndoială. 

— Poa' să fie vo vijelie, spuse Brock, dar chiar şi vocea 
părea să-l facă să sufere, inima îi bătea nebuneşte, toată 
vlaga din el se scursese. 

— Nu când vântul bate din nord! spuse Struan, simţindu- 
se şi el sleit de puteri. 

O, Doamne, o clipă m-am simţit ca un animal. Dacă nu era 
schimbarea asta a vântului... 

— 'Taifun! 

Priviră amândoi spre port. Joncile şi sampanele se 
îndreptau grăbite spre țărm. 

— Mda! întări Struan. Dar ce ţi-am spus a fost adevărul 
adevărat. Despre Gorth. 

Brock simţi gustul fierii în gură, scuipă. 

— Îmi cer io iertare pen” Gorth. Îhî. A fost provocare, e 
mort şi cu atât mai bine. (Unde am greşit io, se întrebă el.) 
Ce-a fost a fost. Io ţ-am spus ce-am avut de spus cân' eram 
în colonie la Canton. Îhî, am greş't că te-am provocat az! da' 
ce-am avut de spus ţ-am spus la Canton şi nu schimb nimic. 
Şi nu mă schimb nici io mai mult decât tine. În ziua în care 
ai să vii contra mea cu pisica cu nouă cozi în mâini, în ziua 
aia n-o să ne mai oprească nimeni. Tu alege ziua, aşa cum 
am zis şi mai “nainte. 

Struan se simţi ciudat de sfârşit. 

— S-a făcut. 

Se trase mai departe de adversarul lui, îşi desfăcu fierul 
de luptă, băgă cuțitul în teacă, urmărindu-l pe Brock 
bănuitor. Şi Brock îşi scoase arma de pe mână şi puse 
cuțitul la loc. 

— Şi ai să-i ierţi pe Culum şi less? 


— Dinaintea mea îs ca şi morţi, aşa cum am zis. Până cân' 
Culum nu va fi parte din firma Brock şi Fiii şi Brock şi Fiii va 
fi Nobila Casă, iar io Iai-Pan al Nobilei Case. 

Struan lăsă biciul de fier să cadă la pământ şi la fel 
procedă şi Brock. Amândoi părăsiră iute gorganul pe căi 
diferite. 

Capitolul patruzeci şi şapte. 

Vântul continuă să se întărească în toată ziua aceea. La 
căderea nopţii, Queen's Town era pregătit pentru furtună 
aşa cum trebuia. Ferestrele fură închise, uşile blocate, iar 
cei care avuseseră prevederea de a-şi construi şi câte un 
beci îşi binecuvântau gândul cel bun. Cei ce-şi încropiseră 
câte un adăpost provizoriu sau locuinţe improvizate se 
refugiară în case mai solid construite. Numai că puţine 
clădiri fuseseră construite destul de temeinic, în afara celor 
din Happy Valley. Şi puţini erau cei care aveau de gând să 
rişte expunându-se la otrăvitele miasme ale nopţii de acolo, 
cu toate că citiseră în Oriental Times despre leacul malariei. 
Deocamdată, în ziua aceea, nu aveai de unde să faci rost de 
cinchona. Toate navele se pregătiseră şi ele, închizând bine 
gurile de magazii şi intrările, şi toate ancorele fuseseră 
înfipte bine la adânc. Între nave se lăsase suficient spaţiu 
liber pentru cazul în care vântul îşi va schimba direcţia. 

Erau şi unii care ziceau că, deoarece vântul bătea constant 
dinspre nord, era un semn că în nici un caz nu prevestea 
taifun. Nimeni nu auzise ca un taifun să vină pe un vânt 
care sufla numai din nord. Un taifun îşi rotea mereu 
direcţia din care bătea. Chiar şi Struan era înclinat să 
creadă la fel. Şi niciodată barometrul nu rămăsese atât de 
constant la un nivel ridicat ca acum. Nu se pomenise taifun 
fără ca barometrul să coboare drastic. Spre seară, din 
plafonul jos de nori se porni o burniţă care mai domoli 
zăpuşeala. 

Struan cântărise pericolul cu mare atenţie. Dacă ar fi fost 
vorba să se îngrijească numai de sine, ar fi pornit pe mare 
în China Cloud şi ar fi fugit spre sud până când vântul ar fi 


pornit din direcţia opusă sau s-ar fi rotit spre altă parte. 
După care ar fi ţinut cea mai favorabilă direcţie şi ar fi 
scăpat. Dar un instinct pe care nu-l înţelegea nici el îi 
spunea să nu rişte fuga pe mare. Aşa că îi luă pe May-may, 
Yin-hsi, Ah Sam şi Lim Din şi-i duse în clădirea imensă şi 
pustie a factoriei din Happy Valley, în apartamentul lui de la 
etajul trei. Socoti că ploaia şi vântul vor îndepărta miasmele 
nopţii. May-may avea să fie mai apărată în clădirea de 
cărămidă şi piatră decât pe mare sau într-un beci în 
pământ, şi asta conta în momentul acela. 

Culum îi mulţumi lui Struan pentru adăpostul oferit în 
factorie, dar spuse că prefera s-o ducă pe Tess în clădirea 
comandantului portului. Era o clădire joasă, din granit, şi 
Glessing le puse la dispoziţie lui Culum şi Tess spaţiul din 
apartamentul lui ce făcea parte din aceeaşi clădire. Struan 
le spuse ce se întâmplase pe gorgan şi că se încheiase astfel 
un armistițiu. Şi în tot cursul acelei zile, în care se pregătea 
pentru un taifun ce s-ar fi putut să nu se abată pe acolo 
niciodată, Struan se gândi îndelung la agresivitatea ce zace 
în om. 

— Bărbate, ce gânduri te chinuie? îl iscodi May-may. 

— Nu ştiu. Brock, eu, taifunul... nu ştiu. Poate pentru că 
plafonul de nori e prea jos. 

— Am “să-ţi spun eu ce nu-i în regulă. le gândeşti prea 
mult la ce s-a întâmplat şi, şi mai rău, îţi faci prea multe griji 
pentru ce s-ar putea întâmpla. Ha! E o prostie. Fii chinez! 
Îţi poruncesc! Trecutu-i trecut. Ai făcut pace cu Brock. Nu- 
ţi mai pierde vremea umblând de colo-colo ca o găină 
constipată. Mănâncă şi tu ceva, bea nişte ceai şi fă dragoste 
cu Yin-hsi. 

Ea râse şi o strigă pe Yin-hsi, care se grăbi să traverseze 
dormitorul imens, se aşeză pe pat şi-i apucă mâna. 

— Uită-te la ea! Dumnezeule! Am avut noi nişte vorbe 
împreună. 

Struan râse şi se simţi parcă mai uşurat. 

— Uite, aşa-i mai bine, spuse ea. 


Struah râse mai tare şi May-may îi spuse iute ceva în 
chineză fetei. Yin-hsi era numai urechi, bătu din palme 
încântată, se uită fericită la Struan şi ieşi iute din încăpere. 

— May-may, ce i-ai spus? o întrebă el bănuitor. 

— l-am spus cum faci tu dragoste. Şi cum să te facă să te 
simţi fantastic de excitat: Şi să nu-i fie frică când, la urmă, o 
să te vadă că te tângui. 

— Naiba să te ia. Chiar nu eşti în stare să păstrezi unele 
lucruri mai delicate numai pentru tine? 

— Tai-tai ştie ce-i mai bine pentru un băieţel care şi-a 
pierdut stăpânirea de sine. Yin-hsi te aşteaptă. 

— Cum? 

— Yin-hsi te aşteaptă. l-am spus să se pregătească. E tare 
plăcută dragostea seara, nu conteşte. Ai uitat? 

Struan gemu şi se îndreptă spre uşă. 

— Mulţumesc tare mult, dar am treabă. 

Cobori la parter şi, brusc, descoperi că se simţea mult mai 
bine. Sigur, nu are nici un rost să-ţi faci griji pentru trecut. 
Şi din nou îşi binecuvântă joss-ul că avusese parte de May- 
may. 

Brock puse echipajul să dea jos catargul trinchet rupt de 
pe White Witch şi să-l lege de-a lungul punţii pentru mai 
multă siguranţă. Se puse rânduială în toate vergile rupte şi 
arborada doborâtă, şi toate gurile de magazie şi acces fură 
închise etanş. La prova lăsă trei ancore, şi o ancoră de 
furtună din pânză tare la pupa să ţină nava cu botul în vânt. 
Toată ziua se simţise năuc. Îl dureau capul şi pieptul, şi 
simţi că în noaptea aceea va avea visuri rele. Ar fi dorit să 
se îmbete, să se mai uşureze. Dar ştia că se apropia 
primejdia. Mai făcu cu felinarul în mână un tur de inspecţie 
pe puntea bătută de ploaie, apoi cobori în cabină să vadă ce 
fac Liza şi Lillibet. 

— Dragule, io-te ceaiu', te-aşteaptă. Schimbă-ţi mai bine 
hainele şi ia unele uscate. Ţi le-am pregătit. 

Arătă spre cuşetă unde erau puse haina de ploaie, 
pantaloni, pălăria impermeabilă şi cizmele. 


— Mulţam, dragoste. 

Se aşeză la masă şi bău ceai. 

— Tati, începu Lillibet, joci un joc cu mine? Iar când văzu 
că Brock nu răspunse pentru că n-o auzise îl trase de 
pulpana hainei ude. Tati, joci un joc cu mine, te rog? 

— Lasă-l în pace pe tac-tu, interveni Liza. Joc io cu tine. 

O luă pe Lillibet în cealaltă cabină şi-i mulţumi lui 
Dumnezeu că se făcuse pace între omul ei şi Struan. Brock 
îi povestise cum se întâmplase, şi-i mulţumi Domnului 
pentru că-i ascultase rugăciunile. Vântu” ăsta-i minune, îşi 
spuse ea. Acum nu mai avea nevoie decât de răbdare. O să 
ajungă ei să-i dea binecuvântarea şi lu' Tess. Liza se rugă 
Domnului s-o aibă în pază pe 'Less, şi pe Culum, şi nava şi pe 
ei toţi, apoi se aşeză şi începu să joace cine-taie cu Lillibet. 

În după-amiaza aceea, sicriul cu Gorth fusese coborât într- 
un cuter. Liza şi Brock însoţiseră barca spre larg, Brock 
spusese un scurt prohod. Când termină, îşi blestemă fiul şi 
dădu drumul sicriului în adânc. Se întorseseră la White 
Witch, Brock se retrăsese în cabina lui. Închisese uşa şi, 
singur înăuntru, îşi plânse băiatul şi fata. Plângea pentru 
prima oară de când era el bărbat, şi o dată cu asta îşi înecă 
orice bucurie de viaţă. 

Noaptea vântul şi ploaia îşi făcură tot mai rău de cap. O 
dată cu dimineaţa începu să toarne mai tare, dar nu 
înspăimântător, valurile se făcură mai mari, fără a fi 
amenințătoare. Brock dormise îmbrăcat şi ieşi pe punte cu 
ochii cârpiţi. Cercetă barometrul... Tot 29.8 inci, staționar. 
Lovi în barometru cu degetul, dar nu se schimbă nimic. 

— Neaţa, sir, îi spuse Pennyworth. 

Brock dădu din cap fără vlagă. 

— Vă bate gândul că o să fie o furtună cu ploaie, adăugă 
Pennyworth, tulburat de lipsa de vlagă a lui Brock. 

Acesta se uită lung la mare şi la cer. Pătura de nori era 
doar la câteva sute de picioare deasupra lor, înghiţise 
munţii insulei şi Piscul, dar nu era ceva neobişnuit. Brock se 
sili să facă vreo câţiva paşi şi verifică parâmele ancorelor. 


Ţineau bine: trei ancore şi trei parâme groase cât un mijloc 
de om. Suficient să facă faţă oricărei furtuni, se gândi el. 
Dar nici asta nu-i plăcu. Îi era indiferent. 

China Cloud ţinea perfect marea în mijlocul portului, 
echipajul de cart stând grămadă la adăpost, în partea de 
sub vânt, a dunetei. Toate celelalte nave stăteau la ancoră, 
făcând faţă valurilor fără probleme, imensa navă amiral 
dominând portul. Câteva sampane şi jonci întârziate îşi 
căutau loc de ancorare lângă satul de bărci în partea de sub 
vânt a golfuleţului de lângă Promontoriul Glessing. Brock 
cobori sub punte, iar Pennyworth şi restul celor din cart 
simţiră o vizibilă uşurare când îl văzură plecat. 

— De ieri parcă a îmbătrânit mult, spuse Pennyworth. 
Arată de parcă moare de-a-npicioarelea. 

În lumina zorilor, Struan se duse să verifice obloanele 
improvizate de la primul etaj. Apoi cobori la parter şi le 
cercetă şi pe celelalte. Citi barometrul: 29.8, staționar. 

— Dumnezeule Cristoase, spuse el, şi vocea îi răsună în 
toată clădirea. Ori începe să coboare, ori se termină cu 
ploaia asta afurisită şi să isprăvim odată. 

— Ce s-a întâmplat, Tai-Pan? strigă May-may de pe palier. 

Arăta dichisită şi drăguță. 

— Nimic, fetiţo. Du-te în pat, îi strigă el. 

May-may ascultă darabana ploii şi-şi dori să fi rămas în 
Macao, unde zgomotul ploii pe acoperiş era mult mai 
plăcut. 

— Nu-mi place ploaia asta, spuse ea. Sper să fie sănătoşi 
copiii. Mi-e dor de ei tare de tot. 

— Sigur. Du-te în pat, fii fată cuminte. Eu am să ies puţin. 

Îi făcu degajată semn cu mâna. 

— Să ai grijă. 

Struan îşi trase pe el haina groasă marinărească şi plecă. 
Afară ploaia bătea pieziş. În ultimul ceas nu se întărise nici 
ploaia de fapt, îi trecu lui prin minte, parcă s-a mai domolit 
chiar. Norii coborâseră foarte jos. Se uită să vadă cum 
stătea China Cloud. E o navă frumoasă şi sigură, îşi spuse 


el. Se întoarse şi se uită din nou la barometru - nici o 
schimbare. Mâncă bine şi se pregăti să iasă din nou. 

— Sus, jos! De ce eşti atât de neliniştit? Acum unde te 
duci, heya? îl întrebă May-may. 

— La biroul căpitanului portului. Vreau să văd dacă s-a 
aranjat Culum ca lumea. Sub nici un motiv nu ieşi de aici şi 
nu deschizi nici o fereastră sau uşă, fie că eşti Supremă 
Doamnă 'ai-tai sau nu eşti Supremă Doamnă ai-tai. 

— Da, bărbate! şi May-may îl sărută. 

Drumul Reginei era o mocirlă adâncă şi aproape pustie, 
însă vântul şi ploaia te înviorau, şi era mai bine afară decât 
zăvorât în cutia factoriei. Era ca vântul primăvăratic de 
nord-est în Anglia, se gândi el. Nu, nu chiar aşa de puternic 
ca ăsta. Intră în biroul căpitanului portului şi se scutură de 
ploaie. Glessing se ridică în picioare de la masa de lucru. 

— Neaţa, tare ciudată ploaie şi furtună, nu-i aşa? Un ceai? 
Îi arătă un scaun. Cred că pe Culum şi pe doamna Struan îi 
cauţi. S-au dus la slujba de dimineaţă. 

— Cum? 

— Se întorc acum. E duminică. 

— Ah, am uitat. 

Glessing turnă ceai dintr-un ceainic imens, apoi îl aşeză la 
loc pe marginea plitei cu cărbuni. Încăperea aceea mare 
era plină cu hărţi. Prin tavanul sprijinit de căpriori trecea 
un catarg, iar lângă acesta era practicat un capac de ieşire. 
Pavilioanele de semnalizare stăteau frumos rânduite în 
căsuțe, muschetele la rastel, în întreaga încăpere domneau 
ordinea şi desăvârşita rânduială marinărească. 

— Ce părere ai despre furtuna asta? 

— Dacă e un taifun, atunci suntem taman în drumul lui. E 
singurul răspuns. Dacă vântul nu se-ntoarce sau nu se 
roteşte, atunci centrul lui o să treacă exact peste noi. 

— Dumnezeu să ne aibă în pază dacă e adevărat ce spui. 

— Da. 

— M-a prins pe mine un taifun o dată în largul Formosei. 
Nu-mi mai doresc să am parte de valurile de atunci, şi eram 


hăt, departe de centrul lui. Dacă o fi existând acest centru. 

O rafală puternică de vânt şi ploaie zgâlţâi obloanele de 
furtună. Se uitară la indicatorul direcţiei vântului: neclintit 
din nord. Glessing puse jos ceaşca de ceai. 

— Domnule Struan, îţi sunt foarte îndatorat. Alaltăieri am 
primit o scrisoare de la Mary. Mi-a spus cât de buni aţi fost 
cu ea, şi dumneata şi Culum. Mai ales dumneata. Pare să fie 
cu mult mai bine. 

— Am văzut-o chiar înainte de a pleca. Cu siguranţă că 
arăta de zece ori mai bine decât prima dată. 

— Spune că în două luni o să iasă de acolo. Şi că le-ai zis 
papistaşilor că-ţi asumi răspunderea pentru ea. Bineînţeles, 
de-acum asta îmi revine mie. 

— Cum doreşti. E doar o formalitate. 

Struan se întrebă ce-o să facă Glessing dacă o să afle 
vreodată adevărul despre Mary. Bineînţeles că trebuia să 
afle. Cum poate crede May-may că el n-o să afle? 

— Doctorii au spus din ce cauză a doborât-o boala asta? 

— Un deranjament la stomac. 

— Asta mi-a scris şi ea. Din nou, mulţumesc. Glessing mută 
o hartă de pe birou şi şterse o pată de ceai de pe tecul 
blatului. Culum a pomenit odată că pe când erai copil ai fost 
în Marina Regală. La Trafalgar. Sper că nu te supără dacă 
te întreb, dar şi tatăl meu a avut cinstea să-şi slujească ţara 
acolo. Şi mă întrebam pe care navă ai fost. El era locotenent 
de navă amiral, alături de Lordul amiral Collingwood pe... 

— Royal Sovereign, îi spuse Struan. Da. Eram şi eu la 
bordul navei amiral. 

— Pe Zeus! reuşi Glessing să îngaime. 

Struan păstrase doar pentru el amănuntul acesta în mod 
intenţionat, ştiind că asta însemna că în orice discuţie cu 
Glessing el va avea un atu în plus dacă va fi nevoie să-l 
joace. 

— Bineînţeles, nu-mi amintesc de tatăl dumitale, eram 
doar un ţânc mânuitor de pulbere de tun şi speriat de 


moarte. Dar amiralul era la bord şi eu trudeam pe Royal 
Sovereign. 

— Pe Zeus! repetă Glessing, care văzuse nava aceea de 
linie cu o sută zece tunuri în largul capului Spithead, o 
singură dată, pe când era copil. O navă cu opt sute treizeci 
şi şase de oameni, şi cu viitorul Tai-Pan al Nobilei Case la 
bord. Nu-i de mirare că am câştigat, pe Zeus. 

— Mulţumesc, spuse Struan. Numai că eu am avut prea 
puţin de-a face cu bătălia propriu-zisă. 

— 'Tai-Pan, dacă-mi dai voie să-ţi spun aşa, la naiba, a fost 
minunat. Şi-s tare bucuros. Da, să ştii. Pe cuvântul meu. A 
fost o vreme când îţi purtam pică, după cum ştii. Dar acum 
deloc. Şi acum socot că hotărârea mea a fost corectă în 
bătălia de la Chuenpi, dar acum înţeleg că bastardul ăla 
păduchios de Longstaff a avut dreptate când spunea că, 
dacă eram eu în locul dumitale, sau dumneata în locul meu, 
atitudinea noastră ar fi fost aceeaşi. 

— De ce-ai fost supărat pe Longstaff? 

De pe chipul lui dispăru orice urmă de simpatie. 

— Idiotul naibii a avut obrăznicia să se amestece în 
problemele navale! I-a sugerat amiralului ca eu să fiu 
expediat în ţară. Mulţumesc lui Dumnezeu că amiralul e 
ofiţer al Marinei Regale, iar nenorocitul ăsta a fost măturat 
din funcţie. Şi fiindcă tot vorbim de neghiobi, sunt sigur că 
ai citit ziarul de ieri seară. Bastardul ăla de Cunnington! 
Cum de îndrăzneşte el să spună că Hong Kong-ul e o stâncă 
uitată de Dumnezeu pe care nu se poate ridica nici măcar o 
casă! Auzi ce obrăznicie nemaipomenită. Când are cel mai 
bun port din lume! Şi cum de îndrăzneşte să spună că 
habar nu avem de mare! 

Struan îşi aminti de prima zi la Hong Kong - o, Doamne, n- 
au trecut decât vreo şase luni de zile de atunci? - şi îşi dădu 
seama că avusese dreptate. Glessing o fi el apropiat de 
Hong Kong, dar pentru Promontoriul Glessing se va lupta 
pe viaţă şi pe moarte pentru a-l apăra. 


— Poate că noul guvernator, Whalen, va fi de acord cu 
Cunnington. 

— Nu atâta vreme cât mai sunt şi eu pe aici. Nici amiralul 
nu se va da uşor bătut. A fost aproape să facă o criză de 
apoplexie când a citit. Şi e la mintea cocoşului de ce. Uită-te 
la flotă. E în perfectă siguranţă, ca în portul Portsmouth. 
Fără Hong Kong, unde am fi noi într-o zi ca asta? Doamne 
Dumnezeule! Aş muri de teamă dacă pe o astfel de vreme 
aş sta ancorat la Macao. Trebuie să păstrăm Hong Kong-ul, 
şi cu asta basta! Chiar până şi idiotul acela de general a 
priceput şi el odată cum stau lucrurile şi a fost întru totul de 
acord. 

Şi continuă să boscorodească mai departe, blestemându-i 
pe Cunnington şi pe Longstaff, spre distracţia lui Struan. 
Uşa se deschise într-o rafală şi ploaia şi vântul dădură 
buzna peste hărţi. Culum şi Tess intrară iute, bine dispuşi, 
în ciuda vremii de afară. 

— Hello, Tai-Pan, spuse Culum. Te înduri să ne dai şi nouă 
un ceai, bătrâne? Am spus şi o rugăciune în cinstea ta. 

— Mulţumesc, şi făcu semn cu mâna la ceainicul de pe 
sobă. Serviţi-vă. 

Tess făcu o plecăciune către Struan şi îşi scoase pelerina 
udă. 

— Bună dimineaţa, lai-Pan. 

— Eşti foarte drăguță în dimineaţa asta, doamnă Struan, îi 
replică Struan. 

Femeia se roşi toată şi-şi făcu de treabă cu turnatul 
ceaiului. 

— Arătaţi amândoi tare fericiţi, continuă el. 

— Da, suntem fericiţi, îi răspunse Culum. I-am mulţumit 
Domnului pentru asta. Şi pentru că a trimis această 
schimbare a vântului. 

— Fiule, nu vrei să-ţi schimbi hotărârea? Nu vrei să vii 
dincolo, la factorie? 

— Nu, mulţumesc, suntem în siguranţă aici. 


Struan băgă de seamă un pandantiv în chip de cutiuţă din 
argint bătută cu pietre atârnând de lanţul de la ceas. 

— Culum, ce-i aia? 

— Un suvenir. Mi l-a dat Tess. 

În cutiuţa aceea se aflau cele douăzeci de guinee, şi pe 
Culum îl încercă un sentiment de vinovăţie pentru că nu-i 
pomenise niciodată lui Tess despre semnificaţia lor. 

Pusese monedele în cutiuţă după ce el şi Tess coborâseră 
ultima oară de pe White Witch, ca să-şi aducă aminte de 
Tyler Brock, să nu uite că Brock nu se purtase cinstit cu el, 
nu-i dăduse prilejul să spună şi ce avea el de spus. 

— A fost a bunicii. Ca dar de nuntă nu-i mare lucru, îi 
spuse Tess lui Struan. Dar cum nu am nici un fel de zestre 
acum, cerşetorii culeg ce pot, nu mai aleg. 

— Fetiţo, nu-ţi fă griji în privinţa asta. Faci parte din 
Nobila Casă acum. Când vă mutaţi în casa voastră? 

— În trei săptămâni, spuseră şi Culum şi Tess în acelaşi 
timp, şi râseră, fericiţi din nou. 

— Bun. O să facem aşa ca ziua aceea să rămână de 
pomină. Ei, ne vedem mai târziu. 

— Tai-Pan, uită-te la nebunul ăla! spuse Glessing, care 
scosese ocheanul printr-un hublou şi se uita la o lorce care 
se bălăcea ca un butoi în canalul de est, cu toate velele 
terţarolate. 

— Ce naiba caută ăla acolo? Nu e o zi nimerită să se 
plimbe taman acolo, spuse Struan. 

— Cu permisiunea dumitale, domnule Struan, am să le 
semnalizez să amareze la pontonul dumitale de la Happy 
Valley. Altfel va avea necazuri mari dacă va ancora la 
Răspântii. lar pontonul dumitale-i liber. 

— Da, cu plăcere. Dar a cui e nava? 

— O lorce navală... purtând pavilionul adjunctului 
căpitanului superintendent! şi, cu gest scurt, strânse 
ocheanul. Căpitanului ei ar trebui să i se facă un consult la 
cap dacă a avut atâta minte ca să părăsească Macao pe o 


vreme ca asta. Ori o fi domnul Monsey afurisit de grăbit. Ce 
zici de asta? 

Struan zâmbi. 

— Nu ştiu să ghicesc într-un glob de cristal, căpitane 
Glessing. 

Glessing îi dădu ordinele corespunzătoare unui marinar, 
care legă imediat pavilioanele de semnalizare de fungă. 

Deschise apoi capacul din tavan. În vreme ce erau ridicate 
pavilioanele, ploaia năvăli peste ei. 

— Unde-i Longstaff? întrebă Struan. 

— La bordul navei amiral, îi răspunse Glessing. Trebuie să- 
ţi mărturisesc că şi eu m-aş simţi mai fericit dacă aş fi pe 
mare. 

— Ba eu n-aş fi, îi replică Culum. 

— O, dragă, precis nu! întări şi Tess. 

Struan îşi termină de băut ceaiul. 

— Ei, o şterg acum. Dacă e nevoie de mine, ştiţi unde mă 
găsiţi. 

— lo mi-s... ăăă, vreau să zic că nu cred să fie cu primejdie 
atât de mare, Tai-Pan, nu-i aşa? făcu Tess. Adică cu frigurile 
alea din Happy Valley şi celelalte? Dacă staţi acolo, vreau să 
Zic, nu? 

— Vântul şi ploaia or să măture miasmele nopţii, îi 
răspunse cu o convingere pe care el n-o prea simţea. 

— Tess, nu uita, mai există nişte cinchona, şi curând vom 
avea din belşug, interveni Culum. Tai-Pan, socot că e 
minunată noua afacere. Facem un bine întregii omeniri. 

Struan îi spusese lui Culum despre înțelegerile lui cu 
Cooper înainte ca lucrurile să fie date în vileag în gazetă. 
De asemenea îl încurajase pe Culum să-şi petreacă mai mult 
timp în anturajul americanului. Cu cât se gândea mai mult 
la ideea de a-i face asociaţi pe Cooper şi Culum, cu atât îi 
plăcea mai mult. 

— Fiule, să ştii că Jeff e foarte deştept. O să-ţi placă să 
lucrezi cu el. Îşi trase pe el haina de ploaie. Ei, acum plec. 
Şi ascultați amândoi la mine. Nu vă faceţi griji în ce-l 


priveşte pe Brock. Fetiţo, nu-ţi fă griji în privinţa lui taică- 
tău. Sunt sigur că o să-i treacă dacă-i daţi timp. Doar atât, 
daţi-i timp îndestul. 

— Aşa sper şi io, spuse Tess. Ah, aşa sper şi eu. 

Înainte de a ieşi îşi aruncă ochii la barometru. 

— Dumnezeule, Doamne Cristoase. A coborât la 29.5 inci. 

Glessing se uită neliniştit la ceas, era aproape ora zece. 

— Aproape jumătate de inci în jumătate de oră, fir-ar să fie 
al naibii. 

Însemnă datele pe harta presiunilor şi apoi ieşi şi el în 
urma lui Struan, care o luase la fugă. Un sfert din orizontul 
dinspre est era negru, nu se mai vedea cerul de mare. 
Vântul sufla şi mai amarnic, tot dinspre nord curat, iar 
ploaia devenise şi mai afurisită. 

— Ăsta-i taifunul, strigă el încordat. Închide-te bine 
înăuntru dacă vrei să scapi cu viaţă. 

Apoi o luă la goană spre Happy Valley. 

— Culum, Tess, înăuntru! porunci Glessing, trânti apoi uşa 
şi o zăvori bine. Faceţi ce vreţi, numai nu deschideţi vreo 
uşă până când nu vă dau eu voie. 

Trase apărătoarea hubloului peste obloanele de furtună, 
verifică toate legăturile şi-şi dădu seama că Struan avusese 
dreptate. Centrul taifunului avea să treacă exact peste ei. 

— Culum, mă bucur că te-ai împăcat cu tatăl tău. Ei, şi 
acum să ne gândim la micul dejun, spuse el ca să-i mai 
liniştească. Doamnă Struan, poate că o să fiţi bună să 
preluaţi comanda, da? 

Capitolul patruzeci şi opt. 

Struan alergă din răsputeri. Câţiva culi cu lectici se 
grăbeau spre Tai Ping Shan, iar nişte europeni goneau să-şi 
găsească adăpost. Prin perdelele de ploaie, Struan reuşi să 
vadă că lorcea ajunsese în dreptul lui în largul portului, 
alergând iute spre Happy Valley, cu velele numai 
terţarolate. Marea agitată era acum de un verde cenuşiu. 
Linia întunecată a unei rafale puternice zbură cu o viteză 
de necrezut pe faţa valurilor din port, prinse şi lorcea, îi 


smulse catargul cel mare şi o plecă mult pe o parte. Struan 
se înţepeni bine pe picioare, şi fu şi el într-o clipită cuprins 
de vântoasă. Rafala dură doar câteva secunde, dar simţi din 
plin şfichiul ploii orbitoare, biciuite de vânt, şi fu aproape 
doborât. Când reuşi să deschidă iar ochii, se uită spre larg. 
De mirare, dar lorcea încă mai plutea, mergând poticnit 
doar cu o randă artimon, cu punţile spălate de valuri şi 
resturile velei celei mari fluturând. 

Struan o luă din nou la fugă. Ajunse la pontonul de la 
Happy Valley exact la timp pentru a vedea deferlanţii albiţi 
de spumă înşfăcând nava şi izbind-o de şirul piloților 
pontonului. De pe punte, un marinar îşi făcu vânt să sară cu 
parâma de prova în mână, dar lunecă şi căzu între ponton şi 
navă, se prinse cu mâinile de marginea pontonului, şi 
slobozi un urlet când lorcea se izbi de ponton şi-l frânse în 
două. Când valurile îndepărtară nava de ponton, marinarul 
dispăru. Struan strigă celor înspăimântați de pe punte şi 
fugi în faţă. Un marinar îi aruncă o amară pe care o legă la 
o baba, altul, riscându-şi şi el viaţa, sări pe ponton şi ajunse 
cu bine pe cheu cu parâma de la pupa. Marea se 
încrâncenă şi mai tare, iar nava şi pontonul gemură din 
toate încheieturile, apoi lorcea fu legată zdravăn şi oamenii 
porniră să sară ca iepurii pe mal. 

— Fugiţi spre factorie! le făcu Struan semn să-l urmeze şi 
porni în goană spre intrarea din faţă, o deschise cu mari 
eforturi, în vreme ce vântul se opintea în ea. 

Opt oameni din echipaj dădură buzna înăuntru, 
blestemând şi binecuvântându-şi norocul de a fi scăpat cu 
viaţă. Struan îşi scoase veşmintele îmbibate de apă, şi abia 
atunci îi observă pe Horatio şi pe Monsey. 

— Doamne Dumnezeule mare, ce faceţi aici, Horatio? 
Hello, domnule Monsey. 

— N-am crezut că o să mai vedem vreodată ţărmul, şuieră 
Monsey. 

Horatio se rezemă de un perete, pieptul i se zbătea 
spasmodic, şi vomită. Uşa se deschise iar şi îmbrâncit de o 


rafală de vânt şi ploaie, căpitanul, tânărul locotenent, intră 
furios şi se scutură de apă ca un câine. Struan se duse şi 
trânti uşa. 

— Pe Dumnezeul lui Moise! exclamă individul adresându-i- 
se lui Struan. Ai văzut cum arată cerul? 

— Ce naiba căutaţi în largul mării pe o zi ca asta? N-aţi 
avut destulă minte să vă uitaţi cum arăta cerul încă de la 
Macao? 

— Ba da, pentru Dumnezeu. Dar mi s-a poruncit să mă 
îndrept spre Hong Kong, aşa că am pornit spre Hong Kong. 
Am ajuns pe mâinile unui maniac. 

— Cum? 

— Afurisitul ăla însetat de sânge, căpitanul superintendent 
pentru comerţ, Sir Clyde Beau-sânge Whalen, fir-ar să fie! 
Ticălosul ăla de irlandez mai-mai să-mi trimită nava la fund 
cu tot echipajul. I-am spus că vremea e proastă, dar el s-a 
uitat o dată la cer şi mi-a spus: „Ai timp berechet să ajungi 
acolo. Porneşti pe mare cum ţi s-a poruncit!” Mulţumesc, 
Doamne, că există Hong Kong-ul. 

— Cum e marea în larg? 

— Dacă mai întârziam un ceas nu mai izbuteam să mai 
intrăm aici. Valuri de douăzeci, treizeci de picioare... Şi ce 
vânt blestemat! N-a vrut cu nici un chip nici să se rotească, 
nici să se întoarcă. E de necrezut. E taifun, nu-i aşa? Dar 
cum e cu putinţă? 

— Pentru că taifunul se îndreaptă spre est şi noi suntem 
exact în drumul lui. 

— Doamne, ai milă de noi! 

— Fă-te comod. Am să spun să se pună de ceai şi să se 
aducă grog pentru toată lumea. 

— Mulţumesc, spuse tânărul. lartă-mă că am izbucnit aşa 
mai înainte. 

Struan se îndreptă spre mijlocul încăperii unde erau 
Monsey şi Horatio. 

— Domnule Monsey, poţi să urci la etaj? 

— Da. Mulţumesc, 'Tai-Pan. Eşti foarte îndatoritor. 


— Dă-mi o mână de ajutor să-l înviem pe Horatio. 

— Bineînţeles. Nu ştiu ce l-a picnit pe sărmanul băiat. De 
când am plecat din Macao geme şi vorbeşte fără şir întruna. 
Tare ciudat. 

— Din pricina spaimei, îi spuse Struan. 

Îl ajutară pe Horatio să se dezbrace de haina îmbibată de 
apă; chipul îi era de un cenuşiu murdar şi arăta sfârşit după 
atâta vomă. Îl cărară mai mult pe sus amândoi la etaj, îl 
întinseră pe o canapea, în aripa de vest a apartamentelor 
care aparținuseră înainte lui Robb. Struan se duse la un 
bufet şi turnă brandy în nişte pahare. Monsey luă un pahar 
cu mâinile tremurânde şi-l dădu pe gât. Nu se opuse să-i 
mai toarne unul. 

— Mulţumesc. 

— Încearcă să-i dai şi lui Horatio, îi spuse Struan. Mă 
întorc într-o clipită. 

O luă de-a lungul coridorului până ajunse la palier, apoi o 
apucă pe coridorul de est. Apartamentul lui era în aripa de 
sud a etajului. 

May-may, Yin-hsi, Ah Sam şi Lim Din jucau mah-jongg2 pe 
o măsuţă din sufragerie. Felinarele erau aprinse şi lumina 
lor dansa vesel. 

— Hello, Tai-Pan, îi spuse May-may, şi luă încă o piatră 
făcută din fildeş şi bambus şi o plesni de masă blestemând. 
Împuţită zi, Tai-Pan, am un joss fantastic de prost. N-am 
câştigat nici măcar un singur joc. Am pierdut patru sute 
bani gheaţă, şi jucăm doar de patru ore. Aiii iaa, dar mă 
bucur că te văd, nu conteşte. 

Ploaia răpăi în obloane, vântul se înteţi. 

— Afurisit tărăboi! Poţi să-mi împrumuţi şi mie nişte taeli? 
Am rămas cu totul săracă. 

— Am să-ţi dau din banii ce ţi se cuvin. Hai, joacă mai 
departe, fetiţo, îi zâmbi Struan. Avem musafiri la parter, şi 
cam peste tot, aşa că nu ieşi de aici. 

— De ce să ies? 


Se întoarse în aripa locuinţei lui Robb. Monsey arăta acum 
mai bine. Îşi scosese veşmintele ude şi se înfăşurase într-o 
pătură. Horatio adormise şi acum se zvârcolea în somn. 

— Dumnezeu, numai el ne-a salvat de data asta, Tai-Pan, îi 
spuse Monsey. 

— De ce naiba aţi plecat din Macao? Aţi căutat-o cu 
lumânarea. Ar fi trebuit să vă daţi seama ce vreme vă 
aşteaptă. 

— Misiune oficială, Tai-Pan, mârâi Monsey. Excelenţa sa 
imperială Whalen a sosit cu fregata ieri noapte. Mi-a 
poruncit să mă îndrept spre Hong Kong cu o misivă oficială 
pentru ex-plenipotenţiarul de aici. Pe o vreme ca asta, dacă- 
ţi place şi dumitale. Ca şi cum o zi sau două contează cine 
ştie ce! N-am avut inima să-i spun că vestea cea mare a şi 
fost tipărită în ziarul de aici. 

— Cum arată? 

— Aş zice că e un om dificil. A ajuns în Macao cam pe la 
miezul nopţii, la bordul unei fregate, fără să se fi anunţat. În 
patru minute eram chemat la bordul navei. Şi-a prezentat 
scrisorile de acreditare, mi-a înmânat scrisoarea 
secretarului cu afaceri externe s-o citesc - corespunde 
cuvânt cu cuvânt cu relatarea lui Skinner. Cum naiba fac 
gazetarii ăştia de pun mâna pe documente secrete? Şi mi-a 
poruncit ca, o dată cu zorii, să purced la drum să-i înmânez 
lui Longstaff scrisoarea imediat. Mi-a mai spus că va sosi şi 
el la Hong Kong îndată, aşa că Longstaff trebuie să 
părăsească insula în grabă. Apoi că trebuie să mă întâlnesc 
cu generalul şi amiralul şi să le spun să aibă totul pregătit 
pentru a se îndrepta cât mai iute spre nord. Monsey se lăsă 
să se prăbuşească într-un scaun. Irlandez. Ce să-ţi spun mai 
mult? 

— De ce n-a venit chiar el imediat? 

— Nu pot exista aici doi plenipotenţiari în acelaşi timp - 
total contrar uzanțelor, domnule Struan. Mulţumesc cerului 
că mai există încă protocol. Şi trebuie să preiau de la 
Longstaff totul pe loc. Când a părăsit portul, abia atunci 


trebuie să-l informez pe Excelenţa sa de îndată. Şi numai 
atunci va sosi şi el. 

O rafală de vânt se izbi în obloane şi le făcu să tremure. 

— Afurisit să fie individul! Mai-mai să mă omoare. Cu ella 
conducere, o să fie zarvă multă în Asia. Primul lucru pe care 
l-a spus: „Din partea mea, insula aceea n-are decât să se 
ducă la fund.” Ah, fir-ar să fie. Dacă n-ai nimic împotrivă, 
am să mă culc şi eu câteva minute. 

Horatio începu iar să geamă şi iar vomită. 

— Mai dă-i nişte brandy, îi spuse Struan lui Monsey. 
Dincolo e un dormitor. 

Cobori la parter să vadă ce mai fac cei din echipajul lorcei. 
Găsiseră şi singuri proviziile şi băuturile. Cei care nici nu 
mâncau, nici nu beau, dormeau sau se chinuiau să doarmă. 
Barometrul arăta 29.1 şi cobora în continuare. 

— Dumnezeule mare, mai mult de trei zecimi de inci într- 
un ceas, spuse tânărul locotenent, un bărbat înalt şi blond. 
Apropo, domnule Struan, sunt locotenentul Vasserly- 
Smythe, marina regală. 

Struan îi strânse mâna. 

— Vă mulţumesc că ne-aţi dat adăpost. 

Un geam dinspre nord cedă, se deschise, şi ploaia şi vântul 
năvăliră în salon. Trei marinari se chinuiră să închidă 
fereastra şi apoi ferecară obloanele. 

— Am să mă duc să-mi arunc o privire la navă, spuse 
ofiţerul. 

— Atunci mai bine s-o luăm pe aici, îl conduse Struan pe 
coridor până la un geam lateral, cu nişte obloane zdravene, 
ferit de rafalele vântului din nord. 

Întredeschise puţin obloanele şi se uită afară. Văzu că 
China Cloud şi Resting Cloud făceau faţă cu uşurinţă 
asaltului furtunii. Lorcea locotenentului sălta şi se prăbuşea 
cu fiecare val trosnind şi frecându-se de ponton. Spre est 
nu mai exista orizont. Doar beznă. Şi bezna se îndrepta 
exact spre ei. 


— Locotenente, nava dumitale e în siguranţă, aşa cum 
trebuie. 

— Mda! Tânărul ofiţer mai aruncă o ultimă privire 
înspăimântată spre est şi zăvori obloanele. E prima navă pe 
care o comand. Nu-s prin apele astea decât de vreo câteva 
luni. Ce se întâmplă pe taifun? 

— Asupra ta, din mijlocul furtunii, se reped Supremele 
Vânturi. 

— Ce-s astea? 

— Vântoase, rafale. Uneori sunt denumite Vânturile 
Diavolului. 

Capitolul patruzeci şi nouă. 

O oră mai târziu, pe deasupra portului trecu cel dintâi 
dintre Supremele Vânturi şi se abătu asupra navei Resting 
Cloud. Parâmele sale de ancorare plesniră şi nava porni 
neajutorată în derivă, la voia vântului, prin beznă. Aflat într- 
una din cabine, Mauss ridică ochii din Biblie şi mulţumi 
Domnului pentru mila lui şi pentru că i-l trimisese pe Hung 
Hsiu-ch'uan. Vântul aplecă nava puternic pe-o parte, 
izbindu-l pe Mauss de un perete şi lăsându-l fără 
cunoştinţă, şi o mână, mai-mai s-o răstoarne, cu totul spre 
țărm. Boston Princess se nimeri în drumul ei, nava firmei 
Cooper-Tillman. Cele două nave se izbiră una de alta cu 
violenţă, bompresul lui Resting Cloud mătură o parte din 
suprastructura celeilalte nave, apoi se desprinse de ea şi 
porni aplecată pe-o parte mai departe, în derivă, cu pupa 
spre țărm. Furtuna o aruncă drept peste satul plutitor, 
scufundând zeci de sampane mai mici, şi o izbi parşiv de 
pământ. Sute de chinezi se înecară, iar cei care scăpară 
tremurau sub acoperişurile lor firave de bambus. Dar a 
doua suflare a unui Vânt Suprem smulse şi acoperişurile şi, 
o dată cu ele şi multe familii. 

La bordul navei Boston Princess Jeff Cooper se chinui să se 
ridice în picioare de pe podeaua cabinei principale şi apoi o 
ajută şi pe Shevaun să se scoale. Furtuna devenise şi mai 


groaznică, se repezise asupra navei, dar parâmele groase 
ţineau încă. 

— N-ai păţit nimic? strigă Cooper, acoperind vuietul de- 
afară. 

— Nu cred. O, Doamne, ajută-ne! 

— Stai aici. 

Cooper deschise uşa cabinei, se chinui să-şi croiască drum 
spre punte, totul în jur fiind un adevărat infern. Dar rafalele 
furtunii, ploaia orizontală îl goniră din nou înăuntru. Cobori 
cinci punți, o luă de-a lungul unui coridor şi pătrunse în 
cală. Se uită înăuntru să vadă la lumina unui felinar ce se 
întâmplase. Acolo unde îi lovise Resting Cloud, lemnul 
bordajului plesnise şi pe la încheieturi, începuse să 
pătrundă apa. Cooper se întoarse la Shevaun. 

— Totu-i în regulă, o minţi el. Atâta vreme cât parâmele de 
ancoră rezistă. 

Un Vânt Suprem se abătu asupra Promontoriului Glessing, 
smulse lemnul catargului şi-l aruncă exact ca pe o suliță 
asupra clădirii căpitanului portului. Catargul străpunse 
peretele de granit, îi smulse lui Glessing un braţ de la cot. 
Îşi croi drum mai departe, aruncându-l pe Culum într-o 
parte, provocând o adevărată avalanșă de cărămizi, resturi 
şi cărbuni aprinşi asupra lui Tess înainte de a se opri. Prin 
spărtura din perete se repeziră urlând ploaia şi furtuna, 
veşmintele de pe Tess luară foc. Culum se dezmetici, 
străduindu-se să se ridice în picioare, şi porni să stingă 
flăcările cu mâinile goale. După ce izbuti să le stingă, o 
cuprinse pe Tess în braţe. Fata îşi pierduse cunoştinţa, era 
albă la faţă, îşi pârlise părul în câteva locuri. Îi sfâşie 
hainele şi o cercetă să vadă dacă era rănită. Pe spinare avea 
arsuri. Culum auzi nişte ţipete disperate în spatele lui. Când 
se întoarse, îl zări pe Glessing, sângele îi ţâşnea din ciotul 
de mână rămas. lar mai departe de el văzu şi bucata de 
mână smulsă. Culum se ridică, dar picioarele nu voiau să se 
mişte. 


— Culum, fă ceva, strigă din răsputeri Glessing, să acopere 
urletul vântului. 

În fine muşchii îl ascultară, înşfăcă funga unui pavilion şi 
improviză cu el un garou în jurul ciotului, ca să oprească 
hemoragia. Se chinui apoi să se hotărască ce avea de făcut 
mai departe, şi îşi aduse aminte ce făcuse taică-său când 
fusese împuşcat Sergheiev. 

— Curăţă rana, îşi spuse el cu voce tare. Asta trebuie să 
faci. Şi apoi cauterizează rana. 

Reuşi să găsească ceainicul. Mai avea încă nişte apă aşa că 
îngenunche lângă Glessing şi începu să tamponeze şi să 
şteargă rana. 

— Îndură, bătrâne, îndură, îngăimă el, suferinţa lui 
Glessing provocându-i greață. 

Când îşi veni în fire, Tess porni să geamă. Se ridică cu greu 
în picioare, vântul împrăştia hârtiile, pavilioanele şi praful, 
aproape orbind-o. Reuşi să deschidă ochii ca lumea şi 
începu să ţipe isteric. Culum se răsuci pe dată cuprins de 
panică şi o văzu uitându-se fix la braţul retezat. 

— Vino şi ajută-mă, caută cleştele de foc! urlă ella ea ca să 
acopere vuietul furtunii. 

Ea clătină din cap şi se trase isterizată înapoi, apoi i se 
făcu rău de tot şi vomă. 

— Caută cleştele ăla afurisit! urlă el, simțind cum îi ard 
mâinile. N-are decât să-ţi fie rău mai târziu! 

Tess se strădui să se ţină în picioare, cutremurată de 
duşmănia din vocea lui Culum. Începu să caute cleştele. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mai iute! 

Îl găsi şi, ca într-un coşmar, i-l întinse lui Culum. Acesta luă 
un cărbune încins şi-i lipi de ciotul braţului. Glessing urlă de 
durere şi leşină din nou. Carnea arsă împrăştia o duhoare 
insuportabilă. Culum se chinui să-şi stăpânească greaţa 
până când isprăvi de cauterizat cu grijă tot ciotul. Apoi 
întoarse capul şi vărsă din răsputeri. 

Brock se uită la barometru, în vreme ce toată nava vibra, 
schelăria ei urla. 


— Liza, 28.2 inci. N-am văzut niciodată barometrul atât de 
coborât. 

Liza o ţinea pe Lillibet în braţe, încercând să-şi 
stăpânească spaima. 

— Mă întreb unde-o fi Tess. O, Doamne, ai milă şi păzeşte- 
O! 

— Mda, mârâi Brock. 

Apoi de afară se auzi un trosnet imens de lemnărie, toată 
nava se aplecă rău pe-o parte, dar apoi îşi reveni. 

— Mă duc pe punte! 

— Stai aici, pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi pune viaţa 
în primejdie. 

Femeia se opri pentru că el nu mai era în cabină. 

— Mami, când o să se oprească? spuse printre suspine 
Lillibet. 

— Dragoste, acuş-acuş. 

Brock îşi scoase cu prudenţă capul pe un spirai din partea 
de sub vânt a dunetei. Îşi lăsă capul pe spate să se uite la 
catarge. Erau îndoite ca nişte rămurele. Se auzi un trosnet 
groaznic când plesni straiul gabierului mare. 

— Atenţie! urlă Brock pe gura tambuchiului. Cartul tribord 
pe punte! 

Un Vânt Suprem veni vuind din nord şi alt sart plesni, şi 
apoi altul, catargul cel mare se răsuci, plesnind chiar 
deasupra punţii şi se prăbuşi peste artimon, pentru ca 
ambele catarge şi toată arborada să se prăvălească pe 
punte, zdrobind scara dunetei. White Witch se aplecă 
cumplit pe-o parte. Brock se eliberă de resturi şi răcni la 
echipajul împietrit: 

— Pe punte, ticăloşilor! Viaţa voastră-i în joc! Tăiaţi 
parâmele şi aruncaţi catargele peste bord, altfel suntem 
pierduţi! 

Îşi îmboldi oamenii să iasă pe punte şi, ţinându-se cu o 
mână, în vreme ce vântul încerca să-l ia cu totul iar ploaia îl 
orbea, lovi cu disperare să taie cu un topor straiurile 
catargului mare şi îşi aminti de celălalt taifun care-l costase 


un ochi, se rugă să scape de data asta cu celălalt ochi 
teafăr, ca Tess să fie la adăpost şi Liza şi Lillibet să nu se 
înece. 

Schelele construcţiilor din noul oraş de multă vreme 
fuseseră spulberate. Un Vânt Suprem dădu năvală asupra 
țărmului, rase de pe faţa pământului ce mai rămăsese din 
corturile militarilor, distrugând totodată şi şantierul naval. 
Sorbi dintr-o dată crâşmele şi restaurantele, laolaltă cu 
bordelurile de lângă şantier, strivi stabilimentul doamnei 
Fortheringill, pulverizând tablourile şi îngropându-l pe 
Aristotle Quance sub dărâmături. Apoi îşi croi drum drept 
ca o săgeată peste cocioabele din Tai Ping Shan, făcând să 
dispară o sută de familii dintr-o dată, şi zvârli resturile la o 
milă depărtare pe panta Piscului. 

Adânc în coasta oraşului Tai Ping Shan, Gordon Chen 
stătea ghemuit în pivniţa sa tainică pe care şi-o construise şi 
se felicită pentru prevederea de care dăduse dovadă. 
Pivniţa era căptuşită cu piatră şi solidă şi, cu toate că ştia că 
locuinţa de deasupra dispăruse, îşi aminti cu bucurie că tot 
ce avea el mai de valoare fusese adus aici, în siguranţă, iar 
casa putea fi ridicată din nou la loc. Îşi plimbă privirile 
peste maldărul de registre, dosare cu acte de proprietate, 
cambii, chitanţe şi chezaşuri, peste lăzile în care ţinea 
lingouri, jaduri, cupoane de mătăsuri preţioase şi butoiaşe 
din cele mai fine vinuri. Apoi se uită şi la concubina lui, 
Floarea de Preţ. Aceasta stătea în capul oaselor, sub 
aşternuturi fine, în patul aşezat lângă unul din pereţi. 
Gordon Chen îşi mai turnă o ceşcuţă de ceai, şi se vâri în 
pat lângă ea. Eşti un tip foarte deştept, îşi spuse el. 

Vântul şi ploaia băteau fără cruţare în partea de nord a 
factoriei lui Struan de la Happy Valley şi, din când în când, 
un Vânt al Diavolului o zgâlţâia din răsputeri. Dar 
construcţia rezista cu curaj, doar uneori se cutremura 
până-n fundaţii, iar vuietul devenea cumplit. Struan îşi 
aprinse un trabuc. Îl făcea să turbeze faptul că stătea 
prizonier în casă fără să poată face nimic. 


— Fumezi prea mult, strigă la el May-may, ca s-o audă prin 
urletul furtunii. 

— Fumatul face bine la nervi. 

— Urât obicei. Puturos! 

El nu-i răspunse, se uită din nou la barometru. 

— De ce te uiţi la aia la fiecare zece minute? 

— Îmi arată unde se află furtuna. Când n-o să mai coboare, 
centrul taifunului va fi chiar peste noi. Apoi barometrul o să 
urce. Aşa cred. 

— Tai-Pan, eu nu-s încântat de fericită că suntem aici. Lia 
Macao era şi mai bine. 

— Nu cred. 

— Cum? 

— Eu nu cred. 

— Şi în noaptea asta trebuie să dormim tot aici? întrebă 
ea, sătulă să tot strige ca să se facă auzită. N-aş vrea ca tu 
sau Yin-hsi, sau gunoiul ăsta de Ah Sam să vă alegeţi cu 
friguri. 

— Eu cred că suntem la adăpost de friguri. 

— Cum, ce zici? 

— Cred că suntem la adăpost. 

Se uită la ceas. Două şi douăzeci. Dar când se uită printr-o 
crăpătură a oblonului, nu reuşi să zărească nimic afară. 
Doar un fel de învăluire a beznei şi şiroaielor orizontale ale 
ploii. Era mulţumit că se adăpostiseră în partea ferită de 
vânt. Aripa aceasta a clădirii dădea într-o parte spre est, 
apoi spre sud şi vest, fiind protejată de furia directă a 
taifunului. Şi era bucuros şi pentru faptul că se refugiase la 
țărm. Nici o navă nu va ieşi întreagă din încercarea asta, îşi 
spuse el. Nu există port pe faţa pământului care să 
protejeze flotele multă vreme de urgia asta a Domnului. 
Pariu că şi Macao va avea partea lui din taifunul ăsta. Şi 
acolo nu există nici un fel de adăpost. Pariu că jumătate din 
nave vor ajunge nişte biete epave, aşa cum vor păţi şi zece 
mii de jonci şi sampane aflate pe cinci sute de mile în susul 
şi josul coastei. Sigur. Şi nava trimisă spre Peru? Pun pariu 


că a intrat şi ea în taifun şi s-a dus la fund, laolaltă cu 
părintele Sebastian cu tot. 

— Mă duc să văd ce fac ceilalţi. 

— Tai-Pan, să nu întârzii multă vreme. 

Porni de-a lungul coridorului şi verifică obloanele. Când 
trecu pe palier, îndreptă, cu gândul aiurea, un tablou de-al 
lui Quance, apoi intră în apartamentul lui Robb. Horatio 
stătea în penumbră, pe fotoliul de bambus pe care o văzuse 
pe Sarah nu cu multă vreme înainte şi, preţ de câteva 
secunde, în lumina şovăielnică a felinarelor, lui Struan chiar 
i se păru că o vede pe Sarah. 

— Hello, Horatio, unde-i Monsey? 

Horatio ridică ochii spre Struan fără să-l recunoască la 
început. 

— Am găsit-o eu pe Ah at, spuse Horatio cu o voce foarte 
ciudată. 

— Flăcăule, nu te aud. Trebuie să strigi mai tare. 

— Ah Tat. Da, da, am găsit-o eu. 

— Şi? 

Horatio începu să râdă cu o expresie groaznică, de parcă 
Struan nici n-ar fi existat în încăpere. 

— Mary a făcut un avort. E o curvă împuţită care s-a culcat 
cu păgânii ăştia murdari şi o face de ani şi ani de zile. 

— E o prostie, trebuie să fie o prostie, flăcăule. Să nu crezi 
una ca asta, îi spuse Struan. 

— Am dat eu de Ah Tat şi am bătut-o cu biciul până am 
scos adevărul de la ea. Mary e o curvă blestemată care s-a 
înhăitat cu toţi chinezii şi a rămas grea purtând în ea un 
bastard pe jumate corcitură. Ah Tat i-a dat o otravă să 
omoare fătul! Din nou râse strident. Dar am pus eu mâna 
pe Ah Tat şi am bătut-o până a scuipat tot adevărul. Ah 'Tat a 
fost codoaşa lui Mary. Şi Mary s-a vândut păgânilor! îşi 
aţinti privirile în flacăra felinarului. Glessing nu se mai 
căsătoreşte de acum cu una care a fost curva chinejilor. Şi o 
să-mi rămână mie. O să fie numai a mea. Am s-o iert dacă o 
să se târască dinaintea mea şi o să mă implore. 


— Horatio! Horatio! 

— Va fi numai a mea. Ca atunci când eram mici. O să fie 
din nou numai a mea. Şi am s-o iert. 

O altă Răsuflare a Diavolului zgâlţâi clădirea, apoi alta, 
apoi a treia, încât păreau să fi nimerit chiar în inima a zece 
mii de vârtejuri turbate, iar Struan auzi geamuri şi obloane 
smulse din ţâţâni. O porni la goană pe coridor spre 
apartamentul lui. May-may şi Yin-hsi scânceau ghemuite în 
pat, Ah Sam gemea împietrită de groază. Struan se repezi 
spre pat şi o luă pe May-may în braţe. Vuietul în care se 
amesteca strigătul tuturor celor însufleţite şi neînsufleţite 
atinse apogeul. Deodată toată zarva urganului încetă. 

Rămase numai tăcerea. 

Prin crăpăturile obloanelor se strecurau fire de lumină 
care deveneau tot mai puternice cu fiecare secundă. 

— Ce se-ntâmplă? îngăimă May-may, şi vocea îi sună cu 
totul nefiresc în liniştea aceea copleşitoare. 

Struan o aşeză pe May-may jos şi se îndreptă spre 
fereastră. Se uită printr-una din crăpături, apoi, cu grijă, 
deschise fereastra şi deszăvori oblonul. Se înfioră când în 
încăpere pătrunse un aer fierbinte, uscat. Se uită spre port 
şi nu-i veni să creadă. China Cloud, se afla încă la ancorajul 
ei. White Witch rămăsese fără catarge, capetele fungilor se 
bălăbăneau peste balustrade. Resting Cloud fusese 
aruncată pe țărm pe Promontoriul Glessing. Lorcea stătea 
întreagă la ponton unde fusese amarată. Una dintre fregate 
zăcea aruncată pe țărm, dincolo de limita valurilor. În 
schimb, restul flotei, navele corpului expediționar şi cele 
comerciale se aflau la ancoră, neatinse. 

În crucea cerului goneau fâşii de nori şi se zărea cerul 
albastru. Dar în port marea înnebunise cu totul. Valuri 
piramidale ţâşneau drept în sus, pentru a se arunca unu 
împotriva celuilalt, văzu China Cloud ambarcând talazurile 
şi printr-un bord şi prin celălalt în acelaşi timp. Dincolo de 
port, departe, din mare crescuse un zid nepătruns de nori 
ce se ridica neasemuit până la şaizeci de mii de picioare. Iar 


peste toate, în afară de valurile ce se băteau cap în cap, se 
prăbuşise o tăcere nepământeană. 

— Suntem în mijlocul vârtejului. 

— Cum? 

— În ochiul taifunului. Acesta-i centrul lui. 

May-may, Yin-hsi şi Ah Sam se grăbiră şi ele într-acolo. 

— Dumnezeule mare, flota-i salvată! spuse Struan 
exultând de bucurie. Navele sunt în siguranţă. Sunt salvate! 

Deodată, toată bucuria îi dispăru ca prin farmec, trânti 
obloanele şi ferestrele şi le zăvori. 

— Haideţi! strigă el, deschizând cu un gest alarmat uşa, 
iar ceilalţi o luară pe urmele lui, uluiţi. 

Goni de-a lungul coridorului, trecu de palierul casei 
scărilor spre aripa opusă şi deschise uşa apartamentului cel 
mai nordic. Obloanele erau parţial smulse, o fereastră era 
spartă, sticla împrăştiată peste tot. 

— Rămâneţi aici, le spuse el. 

— Tai-Pan, ce s-a întâmplat? Furtuna a trecut. 

— Fă cum îţi spun. 

Struan ieşi în goană. May-may ridică nedumerită din 
umeri şi se aşeză pe un scaun rupt. 

— Ce-a păţit tata? întrebă Yin-hsi. 

— Nu ştiu. Uneori nu-l înţeleg deloc. Mulţumesc zeilor că 
s-a terminat cu vuietul acela îngrozitor. Ce linişte, nu-i aşa? 
E atât de linişte că simţi că te face să suferi. 

Yin-hsi se duse la fereastră şi o deschise. 

— Uitaţi-vă. Nu-i aşa că-i frumos? Sunt atât de bucuroasă 
că a trecut furtuna. 

May-may şi Ah Sam se îngrămădiră lângă ea. 

Brock rămase în picioare pe punte paralizat. Văzu 
talazurile repezindu-se spre el din toate direcţiile, dar aici, 
la adăpostul țărmului, erau destul de mici. Fu învăluit de 
razele fierbinţi ale soarelui. Picăturile de apă cădeau cu 
zgomot nefiresc. Norii de furtună întunecaţi se ridicau 
precum zidurile unei catedrale imense, late de cinci mile. 


Dar zidurile acestea se mişcau ameninţător. Cel dinspre 
răsărit se îndrepta spre ei. 

— Dragule, ce se-ntâmplă? spuse Liza, venind pe punte cu 
Lillibet. Ah, ce frumos. 

— E atât de minunat, adăugă Lillibet. 

— Suntem în ochiul uraganului. E vârtejul! izbucni Brock. 

Marinarii care ieşiseră pe punte se întoarseră şi se uitară 
la el. 

— Ah, uite, spuse Lillibet, arătând spre insulă. Ce 
caraghios! 

Copacii care împânzeau insula se vedeau acum albi pe 
fundalul maroniu al pământului: crengile nu mai aveau nici 
o frunză pe ele. Noul Queen's Town dispăruse, iar Tai Ping 
Shan era un haos. Pe țărm începuseră să apară nişte siluete 
minuscule. 

— Duceţi-vă înăuntru sub punte, spuse Brock cu voce 
hârâită. 

Uimiţi, se supuseră, după cum li se poruncise. 

— Căpitane Pennyworth! 

— Da, sir? 

— Împacă-te cu Atoatefăcătorul! îi spuse Brock. Numai el 
ştie ce se află dincolo de aceşti nori ai diavolului. Intraţi toţi 
sub punte. 

Îşi luă ocheanul şi-l îndreptă spre clădirea Nobilei Case. Îl 
văzu pe Struan stând în mijlocul unui grup format dinaintea 
uşii principale. De la etajul al treilea se vedeau iţindu-se 
nişte capete. Strânse ocheanul cu o mişcare scurtă: „Mai 
bine ai intra înăuntru, Dirk”, murmură el abia auzit. Fixă de 
bine de rău ce mai rămăsese din capacul tambuchiului de 
acces, îl etanşă cum putu mai bine şi cobori. 

— Cred că e vremea să ne spunem rugăciunile, zise el 
calm. 

— Bun, se vâri Lillibet în vorbă. Pot să spun eu mai întâi? 
Ca la culcare? 

Culum o cuprinsese pe Tess cu un braţ. 


— Dacă scăpăm de data asta cu viaţă, afurisit să fiu dacă 
mai stăm aici, spuse el. Am plecat spre ţară, şi la naiba cu 
locul ăsta. 

— Da, îngăimă Tess, căreia i se făcuse rău privind 
distrugerile din jur. 

Se uita cu groază la zidul de nori care se apropia. Acesta 
înghiţise Peninsula Kowloon. 

— Haide mai bine să intrăm, spuse ea. 

Culum închise uşa în urma ei, arsurile de la mâini îl 
chinuiau groaznic. Reuşi totuşi să baricadeze uşa. Tess îşi 
croi drum prin vălmăşagul din cameră şi îngenunche lângă 
Glessing. Acesta era cadaveric la faţă, dar inima îi bătea 
încă. 

— Sărmanul George. 

Struan aprecie din ochi distanţa de la ponton la China 
Cloud şi apoi până la norii dinspre est. Ştia că nu maiera 
timp să dea o barcă la apă, aşa că alergă până la capătul 
pontonului şi-şi puse mâinile pâlnie la gură. 

— Orlov! urlă el din răsputeri. China Cloud, ahoy! 

Glasul lui stârni ciudate ecouri peste portul de la Happy 
Valley şi-l zări pe Orlov făcându-i semne cu mâna şi-l auzi 
răspunzându-i slab: 

— Da? 

— Îndreapt-o cu prova spre sud. Acum vântul o să vină din 
sud! Îndreaptă nava spre sud! 

— Da! îl auzi el pe Orlov răspunzându-i. 

Într-o clipă îi văzu pe marinari alergând la prova, se lăsă o 
barcă la apă, oamenii începură să tragă înnebuniţi la vâsle, 
ca să răsucească nava. Struan se grăbi să se întoarcă la 
grupul celor din faţa uşii principale. 

— Intraţi înăuntru! 

Câţiva porniră, dar tânărul locotenent se zgâia mai 
departe la lorcea lui şi la port şi nu-i venea să creadă. 

— Sfinte Dumnezeule din ceruri! Încă mai pluteşte. Uită-te 
la flotă, uită-te la nave! Socoteam că toate sunt acum 
spulberate, la naiba, dar numai o singură fregată a fost 


aruncată pe țărm, şi cliperul ăla şi-a pierdut doar catargele. 
De necrezut. Pe Dumnezeul meu. Din sud ziceai? De ce? 

— Haide, îi spuse Struan, trăgându-l de mânecă. Intră 
înăuntru... şi ia-ţi şi oamenii. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pentru Dumnezeu, pricepe odată că în câteva minute 
ieşim din vârtej şi atunci taifunul va lovi din direcţia opusă... 
cred că o să se întoarcă şi o să lovească din direcţia opusă. 
Ia-ţi oamenii... 

Struan mai-mai să fie dărâmat când Horatio se repezi pe 
lângă el şi ţâşni pe Drumul Reginei către şantierul naval. 

— Înapoi, nebunule, o să fii ucis! urlă Struan în urma lui, 
dar Horatio nu-i mai dădu nici o atenţie. 

Struan goni după el. 

— Horatio, ce naiba te-a apucat? îi spuse el când îl ajunse 
din urmă şi-l prinse de umeri. 

— Trebuie să-i spun şi lui Glessing. Să isprăvim cu 
povestea căsniciei ăsteia murdare, ţipă Horatio la el. Lasă- 
mă în pace, ucigaşule! Tu şi cu curva ta ucigaşă şi greţoasă! 
Am să am grijă să fiţi spânzurați amândoi! 

Se smulse din încleştarea lui şi o luă la fugă. Struan porni 
din nou după el în goană, dar îl ajunse ploaia şi se opri 
scurt. Zidul de nori ajunsese la jumătatea portului, şi la 
picioarele sale marea fierbea. Struan văzu echipajul bărcii 
de pe China Cloud repezindu-se la bord şi apoi dispărând 
sub punte. Orlov mai făcu o ultimă dată semn cu mâna, apoi 
se făcu nevăzut şi el. Struan se întoarse şi alergă din 
răsputeri să ajungă la adăpostul clădirii. O rafală de vânt îl 
prinse în mrejele sale şi el îşi dublă eforturile. Când ajunse 
în uşă, ploua cu găleata, se opri şi se uită înapoi. 

Horatio gonea nebuneşte dincolo de Happy Valley, de-a 
lungul țărmului. Zidul de nori înghiţise şantierul naval, 
Horatio începu să dispară în ceaţă. Îl mai văzu o dată cum 
se opreşte şi priveşte în sus, apoi silueta aceea neînsemnată 
fu luată pe sus ca o frunză. Struan deschise cu brutalitate 
uşa şi o trânti la loc, dar înainte de a apuca s-o ferece ca 


lumea, se făcu beznă şi un Vânt Suprem se izbi în uşă şi-l 
aruncă departe în hol. Dintr-o suflare, mătură toate 
ferestrele de la parter şi ucise trei marinari. Apoi dispăru. 
Struan se ridică, cu efort, în picioare, uimit că mai era în 
viaţă. Dădu buzna la uşă şi, opintindu-se cu toată puterea 
de care era în stare, o închise şi o zăvori. 

Vârtejul trecu prin ferestre, supse cu el resturi de toate 
felurile, hârtii, felinare, şi le aruncă afară, tot ce nu era 
prins în cuie. Pe când urca în goană scările, Struan dădu 
peste trupul zdrobit al tânărului locotenent. Se opri, dar o 
altă rafală îl îmbrânci la o parte şi-i smulse cadavrul din 
mâini, apoi Struan se trezi că se chinuia să nu fie absorbit 
de vârtej, înaintând trudnic pe scări să ajungă la adăpost. 

Când taifunul se repezi dinspre sud, White Witch se aplecă 
beată pe o parte. Săltă prova şi apoi pupa, smuci de 
parâmele din faţă, printr-un miracol reveni pe chilă dreaptă 
şi se aşeză în vânt. Brock le luă pe Liza şi Lillibet în braţe şi 
le aşeză în cuşetă. Striga la ele cuvinte de încurajare, dar 
nu-l auzeau, se ţineau toţi disperaţi laolaltă să scape cu 
viaţă. Apa dădu năvală pe scări la vale, se repezi în uşa 
cabinei ferecate, se strecură pe sub ea. Un Vânt al 
Diavolului se înverşună împotriva navei. Se auzi un trosnet 
ca de fulger, toată nava se cutremură şi Brock înţelese că 
plesnise una dintre parâmele ancorelor. 

La bordul navei Boston Princess, Shevaun îşi ţinea cu 
mâinile urechile ca să nu mai audă vaietele vântului care se 
repezea asupra navei. Cooper simţi când plesni şi ultima 
parâmă ce mai ţinea ancora, îi strigă lui Shevaun să se 
proptească bine, dar ea nu-l auzi. El se rostogoli spre ea şi o 
cuprinse cu tot cu stâlpul de susţinere din apropiere, şi-şi 
adună toate puterile. Nava se clătină ca beată. Bordul 
tribord ţâşni să ia o gură de aer, apoi fu înecat sub talazuri, 
după care nava porni să ia apă şi să se scufunde. Iaifunul se 
jucă încântat cu ea şi o aruncă izbind-o de nava rusească. 

În cabina principală a imensei brigantine, o vitrină din 
cristal se făcu ţăndări, împrăştiind peste tot sticle, cristaluri 


şi tacâmuri. Sergheiev se ţinu de ce-i veni la îndemână, 
blestemă şi îngăimă o rugăciune. Când nava lui reveni la 
poziţia normală cu prova în vânt, mătură cu piciorul 
resturile care se adunaseră sub tălpile lui, spuse încă o 
rugăciune şi mai bău un pahar de brandy. Dar-ar frenţia-n 
Asia, îi trecu lui prin gând. Aş vrea să fiu acasă acum. 
Frenţia-n uraganul ăsta drăcesc. Frenţia-n englezi. Ba şi-n 
insula asta parşivă. Dar-ar frenţia în toate! Şi în prinţul 
Tergin că m-a trimis tocmai aici. Frenţia-n Alaska şi în ideea 
emigrației. Ba şi în America şi în americani. Binecuvântată 
fie doar Shevaun. 

Da, îşi spuse el când nava se aplecă iar pe o parte şi gemu 
sub lovitura taifunului. Binecuvântată fie Maica Rusia cea 
sfântă, şi locul ei în istorie. Planul prinţului Tergin e 
minunat şi corect, bineînţeles că este, şi am să-l ajut să-l 
pună în aplicare. Mda. Afurisit să fie glontele ăla blestemat, 
afurisită şi durerea asta. De-acum nu mai pup eu călărie 
peste nesfârşitele stepe. Cu asta s-a terminat. De-acum 
trebuie să uit joaca! Alexei, priveşte-te în faţă. Glontele a 
fost norocul tău... ce cuvânt folosea Tai-Panul pentru asta? 
A, da, joss. Glontele a fost joss. Un bun joss. De-acum pot să- 
mi dăruiesc toată energia numai în slujba Rusiei. 

Ce am de făcut? Acum trebuie să părăsesc Hong Kong-ul. 
E terminat. Tâmpitul de lord Cunnington a sugrumat Anglia 
şi ne-a dăruit cheia Asiei. Bun. Fă un tratat comercial cu 
Tai-Pan sau cu Brock, apoi pleacă de aici cât mai repede şi 
du-te în Alaska. Fă toate pregătirile în privinţa triburilor. 
După aia acasă. Nu, mai bine... du-te şi la Washington. 
Priveşte, ascultă, dumireşte-te, şi împlineşte menirea 
pentru care ai fost născut - să-ţi serveşti Maica Rusie până 
la capătul fruntariilor. Fruntariilor ei. 

Sergheiev simţi că-l supără iar durerea de la şold şi pentru 
prima dată durerea îi aduse un fel de bucurie. Foarte bun 
joss, se gândi el. Deci e hotărât. Dacă supravieţuim, plecăm 
de aici. 


Şi cu Shevaun ce facem? Fata asta merită să te gândeşti la 
ea, pe crucea mea. Politic are importanţă, ei? 

Şi fizic, sigur. Dar nu e destul de bună ca să te gândeşti la 
o căsătorie, chiar dacă taică-său e senator. Ba poate că este. 
S-ar putea să fie o mişcare foarte deşteaptă. Alexei, 
gândeşte-te la asta! O să avem nevoie de conducători 
pentru America rusească. Continentul va fi împărţit în 
principate. Căsătoriile între neamuri diferite au fost 
întotdeauna o formă de cucerire, nu? Poate ai putea grăbi 
ziua aceea. Pe Sfântul Petru! 'Iare mi-ar place să-mi fie 
iubită. Cum să pun totul la cale? O să vrea? De ce nu? 
Cooper, tâmpitul ăsta! Tare plicticoasă treabă că e logodită. 
Păcat. Mi-a spus doar că nu-l iubeşte. 

Taifunul ajunse la paroxism, dar şirul de munţi slei mare 
parte din violenţa lui, punând portul la adăpost. Boston 
Princess se bălăbănea ca beată în mijlocul portului, cu un 
bord intrat în apă şi luând valurile în plin. Cooper ştia că 
sfârşitul era aproape, o ţinea pe Shevaun strâns lângă el şi-i 
striga că totul va fi bine. 

Nava se afundă şi mai mult în apă şi se repezi spre 
Peninsula Kowloon. Apoi se prăvăli greoaie pe țărm. 
Stâncile îi sfâşiară trupul, talazurile dădură buzna în cale, 
apoi un Vânt Suprem o săltă de pe stânci, salvând-o de la 
distrugere şi o aruncă dincolo de linia surfului. 

Uraganul porni să sufle dinspre sud. Se ridicase peste 
şirul de munţi şi se prăvălea peste continent. lar pe hornul 
format de Happy Valley îşi spori puterile la dimensiuni de 
neînchipuit. Şi se aruncă asupra Nobilei Case, căutându-i 
punctul slab. Struan o ţinea pe May-may, ca pe un prunc în 
braţe în apartamentul din aripa de nord, pentru moment 
sigur. Un felinar îşi tremura lumina şi arunca umbre bizare 
ce dansau nervos. Dincolo de ferestrele distruse în partea 
oarecum mai protejată de uraganul ce urla amestecându-se 
cu ploaie, dăinuia numai bezna. Ah Sam stătea 
îngenuncheată pe podea, Yin-hsi se trăsese lângă Struan 


căutând apărare. May-may se întoarse şi-şi lipi gura de 
urechea lui Struan strigând: 

— 'Tai-Pan, sunt fantastic de nefericită din pricina acestui 
întreg tărăboi. 

EI râse şi o strânse şi mai tare în braţe, iar ea îi cuprinse 
gâtul cu braţele. El ştia că de acum nimic nu-i mai putea 
atinge. Ce fusese mai rău trecuse. 

— Încă trei sau patru ceasuri, şi se termină, fetiţo. 

— Împuţită furtună. Nu ţi-am spus eu că aici e un dragon? 
Un monstru dragon de mare? 

— Da. 

— Dumnezeule Cristoase! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am uitat să iau ultima cană de otravă cu bălegar de 
cinchona. Azi era ultima zi de luat, nu conteşte. 

— O s-o iei peste câteva ceasuri, nu conteşte. 

— Da, bărbate! May-may se simţi fericită şi foarte 
întremată, se jucă cu părul ei lung plimbându-l pe gâtul lui 
Struan. Sper că n-au păţit nimic copiii. 

— Sigur. Nu-ţi face griji, Chen Sheng are el grijă de ei. 

— Când plecăm, heya? Sunt fantastic de nerăbdătoare în 
privinţa căsătoriei. 

— În trei luni. Sigur înainte de Crăciun. 

— Eu cred că ar trebui să-ţi mai iei o nevastă dintre 
femeile barbare ca să fie a treia soră. 

El râse. 

— E foarte important să ai o mulţime de băieţi. Nu râde, 
Dumnezeule! 

— Fetiţo, s-ar putea să fi avut un gând bun tu, continuă el. 
Poate ar trebui să-mi iau trei femei barbare. Şi mai sunteţi 
şi tu şi Yin-hsi. Şi cred că e fantastic de important să mai 
luăm o soră dintre chinezoaice înainte de a pleca. 

— Ha! Dacă strădaniile tale cu cea de-a doua soră sunt un 
semnal, atunci ne luăm şi noi nişte iubiţi, pe Dumnezeul 
meu! Apoi îl sărută lângă ureche şi-i strigă: Tai-Pan, sunt 


fantastic de bucuroasă că am avut un joss bun şi mi te-a 
dăruit mie. 

O canonadă de Vânturi Supreme făcu să zboare ferestrele 
din partea de sud şi toată clădirea se clătină ca la un 
cutremur. Cuiele din scândura acoperişului ţipară 
împotrivindu-se forţei nefireşti care voia să le smulgă, apoi 
o rafală drăcească înşfăcă tot acoperişul şi-l aruncă în mare. 

Struan simţi că Yin-hsi e suptă de vârtejul de deasupra. 
Întinse mâna s-o apuce, dar fata dispăruse. 

Struan şi May-may se ţineau strâns unul de altul. 

— Tai-tai, nu te da învinsă! 

— Niciodată! Te iubesc, bărbate! 

Şi Vânturile Supreme se prăbuşiră asupra lor. 

Capitolul cincizeci. 

Pe cer se arătă un soare curajos ce-şi răspândi căldura 
asupra oraşului distrus şi a portului cruțat. Culum îşi 
descoperise tatăl în mijlocul dezastrului clădirii factoriei. 
Struan zăcea zdrobit într-un colţ al apartamentului din 
nord, iar în braţe ţinea o chinezoaică firavă. Culum se 
întrebă cum de putuse tatăl său s-o iubească, pentru că lui 
nu i se părea deloc frumoasă. Dar moartea nu le 
împrumutase aerul ei groaznic. Aveau amândoi chipurile 
liniştite, de parcă ar fi fost doar adormiţi. 

Culum plecă din încăpere, cobori scările devastate şi ieşi 
afară, lăsându-se învăluit de uşoara briză de est. Tess îl 
aştepta. Iar când îl văzu clătinând din cap neajutorat, ochii i 
se umplură de lacrimi şi-l apucă de mână. Plecară din 
Happy Valley, pe Drumul Reginei, dar nu vedeau nimic în 
jurul lor. 

Zona noului oraş era numai ruine, resturi împrăştiate 
peste tot. Doar ici şi colo câte o clădire care rămăsese încă 
în picioare, unele ca o cochilie goală, altele doar uşor 
avariate. Plaja era plină de oameni mişunând încolo şi 
încoace, sau adunaţi în grupuri, contemplând dezastrul prin 
care trecuseră locuinţele sau sediul întreprinderilor lor. 
Mulţi supravegheau echipele de culi care se străduiau să 


salveze ce se mai putea salva din bunurile lor acoperite de 
apă sau încercând să repare câte ceva. Culii cu lectici îşi 
vedeau nestingheriţi de treburile lor. La fel şi cerşetorii. În 
poziţiile strategice fuseseră plasați militari, ca măsură de 
prevedere împotriva inevitabilelor jafuri. Dar, în mod 
ciudat, puţini erau cei care se dedaseră la furturi. 

Sampane şi jonci ieşiseră la pescuit în rada liniştită a 
portului, printre resturile bărcilor distruse. Alte bărci abia 
acum soseau, aducând noi colonişti, şi astfel procesiunea 
chinezilor dinspre țărm spre aşezarea de la Tai Ping Shan 
începu din nou. 

Pe pantele dealului dăinuiau fuioare de fum. Doar câteva 
incendii izbucniseră printre dărâmăturile colibelor. Dar sub 
această perdea de fum se pornise zarva obişnuită. 
Restaurantele, prăvăliile de ceai şi băuturi, negustorii 
ambulanți îşi vedeau netulburaţi de afacerile lor, în vreme 
ce ceilalţi locuitori băteau cuie, tăiau cu fierăstraiele, săpau 
şi trăncăneau în timp ce-şi cârpeau locuinţele, le refăceau, 
binecuvântându-şi joss-ul că se mai aflau în viaţă. 

— Uite, Culum, dragoste, îi spuse Tess. 

Se aflau lângă şantierul naval. Culum era năucit, mintea 
abia de-i mai funcţiona. Se uită în direcţia în care-i arătase 
nevastă-sa. Pe o colină mică, casa lor aproape terminată 
rămăsese fără nici un fel de acoperiş, smulsă din fundaţii. 

— Ah, dragul meu, îngăimă ea. Ce ne facem? 

El nu-i răspunse. Spaima ei crescu şi mai mult când simţi 
panica ce-l cuprinsese şi pe el. 

— Dragoste, haide. Hai... hai să mergem la hotel, apoi... 
apoi la bord pe White Witch. Haide, iubire. 

Skinner se îndrepta grăbit spre ei. Avea chipul întunecat, 
hainele sfâşiate şi murdare. 

— lartă-mă, domnule Culum. Unde-i Tai-Panul? 

— Cum? 

— 'Tai-Panul. Ştii cumva unde se află? Trebuie să-l văd 
imediat. 

Culum nu-i răspunse, aşa că less spuse: 


— E... e mort! 

— Cum? 

— Domnule Skinner, e mort. Noi... Culum l-a văzut. E 
mort. În factorie. 

— Doamne Dumnezeule, nu se poate! spuse Skinner cu 
voce gâtuită. 

Ah, afurisit joss mai am! Îngăimă câteva condoleanţe şi se 
îndreptă spre redacţia şi tipografia lui acum distruse. 

— Ei, acum eşti proprietarul ziarului, strigă el. Nu? Nu ai 
nici tiparniţă, nici bani să-ţi cumperi alta, iar Tai-Panul e şi 
el mort, aşa că de la el nu mai poţi împrumuta nimic, aşa că 
eşti proprietar peste nimic, la pământ! La pământ! Şi ce 
naiba ai să mai faci de acum încolo? Dădu cu piciorul în 
nişte moloz, fără să-i bage în seamă pe culii săi ce stăteau la 
o parte, aşteptând liniştiţi. De ce naiba i-a fost dat să moară 
chiar într-un moment ca ăsta? continuă să vorbească mai 
departe singur şi se aşeză apoi pe un scaun. Ce-ai să te 
faci? Haide, adună-te! Gândeşte-te! 

Ei, îşi spuse el, primul lucru pe care-l ai de făcut e să scoţi 
ziarul. Ediţie specială. Cum? Cu presa de mână. 

— Da, presa de mână, strigă el tare. Ai priceperea şi poţi s- 
o faci. După aia? 

Îi băgă de seamă pe culii care-l priveau. Şi apoi să-ţi mai ţii 
gura, se puse el în gardă. Scoţi mai întâi gazeta şi după aia 
te duci la tânărul idiot de Culum şi-i vorbeşti până-l convingi 
să dea banii pentru noua tiparniţă. Îl poţi manevra uşor. Da. 
Şi să-ţi mai ţii gura. Blore îşi făcu şi el apariţia înăuntru. 
Avea un chip lipsit de viaţă. 

— Neaţa, spuse el. Doamne, ce nenorocire afurisită. 
Grajdurile s-au evaporat, şi padocul. Totul. Am pierdut 
patru cai. Şi juganul, fir-ar afurisit să fie. 

— Tai-Panul e mort. 

— O, Dumnezeule! Blore se rezemă de canatul rupt al uşii. 
Cu asta s-a terminat totul. Asta-i, era prea frumos ca să 
dureze. 

— Cum? 


— Hong Kong-ul... Jockey Clubul... totul. Cu asta s-a bătut 
capacul la sicriu. La mintea cocoşului. Colonia e o ruină. Şi 
păduchele ăla de Whalen o să-şi arunce doar o dată ochii şi 
o să râdă ca un idiot. Fără Iai-Pan, nu mai avem nici o 
speranţă. Fir-ar al naibii să fie, ţineam la el. 

— Elte-a trimis la mine, aşa-i? Ca să-mi transmiţi 
conţinutul misivei oficiale? 

— Nu! îi răspunse Blore. Tai-Panul îl pusese să jure că va 
păstra secretul, iar secretul e secret. Sărmanul de el. Mai 
bine de el că n-a trăit să vadă sfârşitul coloniei. 

Skinner îl luă de braţ şi-i arătă spre port. 

— Ce vezi tu acolo? 

— Cum? Portul, ce naiba vrei să văd! 

— Ăsta-i necazul cu oamenii. Nu-şi pun mintea la 
contribuţie, nici măcar ochii. Flota se află în siguranţă... 
toate navele comerciale! Am pierdut doar o singură fregată 
aruncată pe mal, care şi ea o să fie reparată şi dată la apă 
într-o săptămână. La fel şi Resting Cloud. Boston Princess 
zdrobită pe Kowloon. Şi doar atât. Nu pricepi nici acum? 
Cel mai cumplit taifun din istorie a supus Hong Kong-ul unui 
adevărat examen... şi a ieşit din această încercare cu toate 
flamurile sus, pe Dumnezeul meu! Taifunul ăsta a fost un 
imens joss. Crezi că amiralul n-o să priceapă? Crezi că 
Cunnington ăla greu de cap nu-şi dă şi el seama că puterea 
noastră stă în flotă, indiferent ce-o crede tâmpitul de 
general? Puterea asupra mărilor, pe Dumnezeu! 

— Doamne Dumnezeule! Chiar crezi una ca asta? 

Skinner intrase înăuntru şi se apucase să arunce resturile 
din drumul lui. Se aşeză la masă, dibui de undeva o pană de 
gâscă şi cerneală, luă hârtie şi se apucă de scris. 

— Chiar crezi că aşa va fi? 

— Dacă aş fi în locul tău, m-aş apuca să fac planurile 
pentru noile grajduri. Vrei să tipăresc că întrecerile au loc 
aşa cum au fost programate? 

— Absolut! Ah, minunat! Blore rămase o clipă pe gânduri. 
Ar trebui să ne facem un obicei... ştiu, o să punem la cale o 


cursă specială. Cel mai mare pariu al anului, ultima cursă 
din sezon. O să-i spunem Pariul 'Tai-Panului. 

— Bun. O să citeşti despre asta în ziarul de seară. 

Blore îl urmări pe Skinner care scria. 

— Îi scrii necrologul? 

Skinner deschise un sertar şi-i întinse un teanc de hârtii. 

— L-am scris de acum câteva zile. Citeşte-l. Şi după aia o 
să mă ajuţi să tragem ediţia la presa de mână. 

Culum şi less rămăseseră tot unde-i lăsase Skinner. 

— Dragoste, haide, îi spuse ea, trăgându-l chinuită de braţ. 

Cu un efort, Culum încercă să-şi adune gândurile. 

— De ce nu te duci la bord pe White Witch? Sunt... sunt 
sigur că ai tăi îs îngrijoraţi... să ştie că n-ai păţit ceva. Vin şi 
eu mai târziu. Lasă-mă acum singur puţin, bine, dragă? 
Am... ei, lasă-mă acum singur. 

— Culum, ce-o să te faci? 

— Nu ştiu. Chiar nu ştiu deloc. 

O văzu cum îl priveşte, după care Tess se îndepărtă. Culum 
porni spre Promontoriul Glessing, fără să vadă, fără să audă 
ce se întâmplă în jurul lui, pentru el timpul încetase să mai 
existe. O Doamne, Dumnezeule din ceruri, ce să fac acum? 

— Domnule Struan? 

Culum simţi că-l trage cineva de mânecă şi se dezmetici 
din amorţeala aceea. Băgă de seamă că soarele se ridicase 
sus în tării şi el stătea rezemat de piciorul rupt al catargului 
de la Promontoriul Glessing. Căpitanul de arme se uita la el. 

— Domnule Struan, omagiile Excelenței sale. Vreţi să fiţi 
bun să veniţi la bord? 

— Da, da, bineînţeles, glăsui Culum, simțindu-se sfârşit şi 
cu mintea înceţoşată. 

Porni pe urmele căpitanului de arme către cuterul care-i 
aştepta. Păşi pe schela de acces la bord pe nava amiral şi 
apoi cobori sub punte. 

— Dragul meu Culum, începu Longstaff, groaznice veşti. 
Groaznice. Porto? 

— Nu, nu, mulţumesc, Excelenţă. 


— Stai jos. Da, groaznic. Cutremurător. Îndată ce am auzit 
trista veste am trimis după tine să-ţi transmit condoleanţe. 

— Mulţumesc. 

— Mâine, o dată cu fluxul, plec şi eu. Noul plenipotenţiar 
mi-a trimis vorbă prin Monsey că se află la Macao. 

Afurisit fie Whalen! De ce naiba nu mai are râbdare şi el să 
aştepte? Afurisit fie şi taifunul! Afurisit fie şi Dirk! Fie toate 
afurisite. 

— L-ai întâlnit pe Monsey? 

— Nu... nu, sir. 

— Nu contează. P'onoarea mea, afurisit de plicticoasă 
treabă. Monsey era şi el în factorie şi nu s-a ales nici măcar 
cu o zgărietură. Da, da, groaznic. Să nu mai luăm în 
socoteală şi joss-ul. Longstaff trase o priză de tutun şi 
strânută. Ai auzit că şi Horatio a fost ucis? 

— Nu... nu, sir. Ultima dată era... era la Macao. 

Afurisit nebun, de ce naiba a trebuit să se lase ucis şi el? 
Asta complică toate lucrurile. 

— Ah, mi-am adus aminte, tatăl tău avea să-mi dea nişte 
documente. Trebuie să ajungă în mâna mea înainte de a 
pleca. 

Culum îşi răscoli memoria. Dar efortul îl epuiză şi mai tare. 

— Excelenţa voastră, mie nu mi-a spus nimic de ele. Habar 
n-am de documentele astea. 

— Ei, sunt sigur că le ţinea la păstrare în loc sigur, spuse 
Longstaff, încântat că nici Culum nu ştia nimic de conţinutul 
lor. Culum, în vreun safe, acolo trebuie să fie. Unde era 
safeul lui personal? 

— Sir, eu... eu nu ştiu. Am să-l întreb pe Vargas. 

— Haide, Culum, adună-te, fiule. Viaţa merge înainte. 
Morţii cu morţii, şi celelalte. Nu trebuie să ne dăm bătuţi, 
ei? Unde-i safeul lui? Gândeşte-te. La reşedinţă? La bordul 
navei Resting Cloud? 

— Nu ştiu. 

— Atunci îţi sugerez să vezi, şi foarte repede. Vocea lui 
Longstaff deveni tăioasă. Documentele sunt de o importanţă 


capitală. Şi nu spui nici o vorbă nimănui. Ştii care-i 
pedeapsa pentru trădare? 

— Da... da, sigur, răspunse Culum, înspăimântat de 
atitudinea lui Longstaff. 

— Bun. Şi nu uita că deocamdată eşti încă adjunct al 
secretarului colonial, şi sub prestare de jurământ faţă de 
Coroană. l-am dat hârtiile tatălui tău să le păstreze în 
siguranţă. Documente diplomatice de cea mai mare 
importanţă şi cel mai mare secret privind o putere prietenă. 
Hărţi, documente în ruseşte şi cu traducerea lor în engleză. 
Găseşte-le. De îndată ce le afli te prezinţi la bord. La apusul 
soarelui te prezinţi la bord oricum. Dacă tu nu izbuteşti să 
împlineşti misiunea asta, atunci am s-o fac eu. Da, bun 
înţeles, şi-ţi mai încredinţez şi nişte seminţe. Vor sosi în 
câteva zile. O să mi le trimiţi mie şi vei trata şi chestiunea 
asta ca fiind de mare secret. Ordonanţă! strigă el. 

Uşa se deschise de îndată. 

— Da, sir. 

— Condu-l pe domnul Culum la țărm. 

Culum se întoarse la barcă cuprins de panică. Se îndreptă 
în grabă spre Resting Cloud. Nava stătea în mijlocul satului 
de sampane aproape pe chilă dreaptă. În jurul ei fuseseră 
postați soldaţi pentru a împiedica orice încercare de jaf. Se 
urcă cu greu la bord şi cobori sub punte. În faţa cabinelor 
lui Struan făcea de pază Lim Din cu un satâr în mână. 

— Stăpân murit? 

— Da. 

Lim Din nu scoase o vorbă. Nici măcar expresia de pe chip 
nu suferi nici o schimbare. 

— Când Tai-Pan avea hârtii... hârtii importante, unde el 
pune? îl întrebă Culum. 

— Heya? 

— Hârtii, pune siguranţă. Safe unde? Cutie safe? 

Lim Din îi făcu semn să intre înăuntru şi-i arătă safeul din 
peretele cabinei lui Struan. 

— Asta la el? 


— Chei da? 

— Chei eu nu. Iai-Pan are chei, nu conteşte. 

Unde o fi ţinând el cheile? se întrebă cu disperare Culum. 
La el! La el, bineînţeles. Trebuie să... o fi având Vargas şi el 
o cheie? Dumnezeule din ceruri, ajută-mă. O să urmeze 
înmormântarea... sicriul. Eu cum să mă... şi da, cu fata 
aceea chinezoaică ce să fac? O s-o înmormântăm şi pe ea 
laolaltă cu el? Nu, nu se cuvine. O fi având şi de la ea copii? 
N-a zis parcă chiar el că are? Unde or fi? Printre ruine? 
Culum, gândeşte-te. Trezeşte-te, pentru numele lui 
Dumnezeu. Şi cu navele ce fac? Şi cu banii? O fi lăsat vreun 
testament? Lasă asta, nu are nici o importanţă acum... chiar 
deloc. Trebuie să găseşti hârtiile acelea tainice. Ce spunea 
Longstaff? Hărţi şi un document în ruseşte. 

În cabină intră neauzit Brock. Citi teama şi neajutorarea 
zugrăvite pe chipul băiatului, ca şi petele de sânge de pe 
mâinile şi hainele lui. 

— Neaţa, fiule, spuse el cu blândeţe. M-am pornit după 
tine cum am auzit cele întâmplate. Flăcăule, îmi pare tare 
rău, da' nu te mai amări atât. Am să te ajut io, şitu lasă... 

— Ah, mulţumesc, domnule Brock, exclamă Culum cu 
evidentă uşurare. Iocmai..., şi se aşeză sfârşit pe scaun. 

— 'Tess mi-a spus că fără tine era moartă şi ea, cum mort 
era şi Glessing. Iac-tu a avut tare rău joss, da' nu te mai 
frământa. Am fost io la reşedinţă, flăcăule, şi am pus 
lucrurile la cale cum se cuvine. l-am ordonat lu' Orlov să 
lase Leul şi Dragonul la juma' de catarg şi pun io şi Resting 
Cloud din nou la apă cât ai zice peşte. Tu stai frumos şi 
trage-ţi şi tu sufletu'. Mă îngrijesc io de toate. 

— Mulţumesc tare mult, domnule Brock. Ai văzut cumva 
vreo cheie la el? Trebuie să găsesc... Culum era pe punctul 
de a începe să-i explice ce-i cu documentele acelea, apoi îşi 
aminti deodată ce-i spusese Longstaff despre trădarea 
secretului şi se opri la vreme. M-am gândit, reluă el 
poticnindu-se, ei, m-am gândit că trebuie să mă uit şi eu 
prin hârtiile lui. 


— Io nu i-am umblat prin buzunare, spuse Brock cu o voce 
tăioasă. N-am făcut decât să-l întind şi pe el cum se cuvine 
şi s-o fac pe femeia aia să dispară. 

Ei, Dirk, îşi spuse el, n-am să uit niciodată cum arătai tu în 
clipa aia, tu şi cu păgâna aia a ta. Împreună. Da' taman de 
dragu' tău, de dragu' copiilor, am să te înmormântez 
creştineşte. Numai pe tine singur. 

— Iar pen” ea am făcut io ce trebuie în linişte. 

— Da, bineînţeles, îi răspunse Culum. 

— Culum, şi acu' ne unim companiile. Brock şi Struan. E 
mai bine pen! toată lumea aşa. Fac io hârtiile cum trebuie şi 
totu-i în regulă. 

Mda, îşi spuse el. Dirk, nu te-am băgat cu nasul-n joss-ul 
tău, da” de-acu eu mi-s Tai-Panul. În fine a venit şi clipa asta. 
Culum o să-mi urmeze, dac-o să fie destul de bun, da' numa” 
după Morgan şi Iom. 

— Şi să ştergem tot ce s-a-ntâmplat între mine şi tine şi 
Tess, flăcăule. Cel mai bine ia şi du-te la bord pe White 
Witch, 'Tess o fi având şi ea nevoie de o vorbă bună. 

— Da, "n regulă, domnule Brock. Mulţumesc. Da"... ştiţi, 
dacă nu vă supăraţi, aş vrea să... mai întâi să mă duc la 
reşedinţă. 

— Vii la bord înain' de-amurg, îi spuse Brock şi se 
îndepărtă. 

Culum îşi şterse faţa cu dosul mâinii. Da, e cel mai bine. Să 
ne unim companiile. Aşa ai şi spus întotdeauna. Culum, 
haide, adună-te. Şi du-te şi caută cheia! 

— Stăpân! Lim Din îi făcu semn cu degetul să vină după el, 
şi-l conduse într-o altă cabină. 

Pe podea zăcea Mauss. Era groaznic aşa cum îl 
surprinsese moartea. 

— Joss, nu conteşte, îngăimă Lim Din şi râse isteric. 

Culum îşi târi picioarele şi plecă de pe navă, simțind cum îl 
doare inima, sforţându-se să păşească precum în vis pe 
scândurile schelelor de acces din satul de sampane şi se 
trezi lângă Promontoriul Glessing. O luă pe Drumul Reginei, 


ocolind cu grijă dărâmăturile, resturile de mobilier, şi 
mormăind mulţumiri neinteligibile celor care veneau la el 
murmurând cuvinte de condoleanţe. În mintea lui năucită 
nu rămăsese decât un singur gând limpede: trebuie să cauţi 
prin buzunarele lui! 

— Culum! 

Ca prin ceaţă, îi zări pe Cooper şi Shevaun alături, în 
mijlocul unui grup de negustori, adunaţi lângă hotel. Ar fi 
vrut să treacă pe lângă ei, dar aceştia se apropiară de el. 

— Culum, tocmai am auzit vestea. Îmi pare tare rău, îi 
spuse Cooper. Putem să te ajutăm cu ceva? Groaznic joss. 

— Groaznic, spuse şi Shevaun cu faţa zgăriată rău de tot şi 
veşmintele sfâşiate. Groaznic. Noi tocmai ne-am întors de la 
Kowloon, unde am naufragiat. Socot că e tare cumplit ce s-a 
întâmplat şi atât de nedrept! 

— Eu... ăăă, îmi pare rău, nu sunt în stare nici să vorbesc. 
Am... am... îl urmăriră cu privirea în vreme ce se îndepărta 
în grabă. 

— Sărmanul de el, bietul băiat, murmură Cooper. 

— E îngrozit de mai-mai să-şi iasă din minţi. 

— Nici nu-i de mirare. După toate cele întâmplate cu 'ai- 
Pan şi cu Glessing. 

— Dar o să scape, vreau să zic Glessing o să scape. 

— Nu ştiu. Sper şi eu. Cooper privi peste rada portului, 
văzu epava navei Boston Princess şi-i mulţumi din nou 
Domnului că scăpaseră cu viaţă. Dacă aş fi în locul lui, nici 
eu nu aş arăta mai bine. 

Sărmanul băiat o să aibă nevoie de ajutor din toate părţile, 
îşi spuse Cooper. Har Domnului că 'Tai-Panul a apucat să-mi 
dea documentele. Mă întreb dacă o fi avut vreo presimţire 
că se va întâmpla ce s-a întâmplat. Nu, precis nu. Cum 
rămâne cu Culum? Ce-o să facă? E neajutorat ca un prunc. 
Poate că ar trebui să am şi eu puţină grijă de el... Îi datorez 
Tai-Panului măcar atât, ba chiar şi mai mult. Acum suntem 
combinaţi în afacerea cu cinchona. O să renunţăm la ceilalţi 
doi directori, aşa că rămânem în fruntea ei doar Culum şi cu 


mine. De ce să nu ne unim atunci şi forţele? Să fuzionăm de 
tot cele două companii? Noua Nobilă Casă... Cooper- 
Struan. Nu! Struan-Cooper. O să fii cinstit cu Culum. 
Următorul Tai-Pan va fi chiar el. Unirea asta poate oferi 
posibilităţi fantastice, bineînţeles. Dar ar trebui să te mişti 
cât mai iute, altfel Brock o să-l facă pe bietul băiat să-i 
ciugulească din palmă. Tai-Pan al Nobilei Case. Tai-Panul! Şi 
de ce nu? 

— De ce zâmbeşti? îl întrebă Shevaun. 

— Mi-a trecut aşa un gând prin minte, îi răspunse el şi o 
prinse de mână. 

Dirk, prietene, ai fost foarte înţelept. În ceea ce priveşte 
ambele afaceri. Mda. O să am nevoie de un an întreg ca să 
pun totul pe picioare. 

— Sunt atât de bucuros că mai sunt în viaţă. Hai să 
mergem la debarcader. Să vedem dacă Sergheiev n-a păţit 
nimic. Shevaun, te rog să mă asculţi. Am hotărât să te trimit 
înapoi în ţară, vreme de un an, cu următoarea navă. 

— Cum? făcu Shevaun şi se opri. 

— Aşa cum zic. Dacă la sfârşitul acestui termen te vei 
convinge că mă iubeşti şi că vrei să te căsătoreşti cu mine, o 
să fiu cel mai fericit om de pe lumea asta. Nu, te rog, acum 
nu spune tu nimic, o oprielsă intervină. Lasă-mă să termin 
ce am de spus. Dacă vei hotări că nu e cazul, atunci vei fi 
liberă şi vei avea binecuvântarea mea. Dar nici într-un caz, 
nici în celălalt eu nu voi cumpăra acţiunile Tillman, rupând 
tovărăşia de până acum. Cât timp va trăi, tatăl tău va 
primi... 

Shevaun se întoarse cu faţa în cealaltă parte şi amândoi 
plecară braţ la braţ, în vreme ce el continua să-i vorbească. 
Dar ea nu mai auzea ce-i spunea. Un an întreg, se înfioră ea 
de bucurie, încercând să nu-şi dea în vileag încântarea. Şi 
liberă peste un an! Să scap şi de locurile astea blestemate! 
Iar tata îşi va lua în continuare partea lui. O Doamne, mi-ai 
ascultat rugăciunile. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, sărmane 
Dirk, dragostea mea. Acum sunt liberă, dar tu eşti mort. 


Se uită la brigantina rusească. Mda, îi trecu ei prin minte, 
Tai-Panul a murit. Dar tu eşti liberă, iar arhiducele ar fi 
alegerea perfectă. 

— lartă-mă, Jeff. Ce-ai spus? 

— Că aş vrea să-i duci nişte documente personale tatălui 
tău. 

— Bineînţeles, dragul meu. Şi îţi mulţumesc, îţi mulţumesc. 
Un an trece repede. 

Gordon Chen făcu plecăciuni dinaintea lui Budha, statuia 
din templul dărâmat, şi aprinse ultimul beţişor, ofrandă 
joss-ului. Vărsase lacrimi pentru tatăl său şi pentru May- 
may. Dar acum a trecut vremea plânsului, îşi spuse el. Joss- 
ul e joss. Acum e vremea să te gândeşti bine. Nobila Casă a 
murit. Culum nu are vlagă s-o ducă mai departe. Brock o să- 
| domine cu totul şi o să unească cele două companii. Eu pe 
Brock nu-l pot manevra cum vreau. Dacă se uneşte cu 
Brock, Culum e terminat. Mda. Şi într-un fel şi în celălalt el 
nu mă poate ajuta. Eu îl pot ajuta pe el? Da. Dar când e 
vorba de barbari, eu nu-l mai pot ajuta, şi nici nu-l pot ajuta 
să ajungă Tai-Pan. Demnitatea asta şi-o câştigă omul de 
unul singur. 

Firul subţire de fum bine mirositor se răsuci delicat în aer. 
Gordon îl urmări, plăcându-i parfumul lăsat. Despre 
aranjamentele dintre noi nu ştia decât tata. Acum, un lac de 
argint se află în stăpânirea mea şi va deveni cincizeci, o 
sută de lac cu vremea. Sunt cel mai bogat chinez din Hong 
Kong şi cel mai puternic. Sunt Tai-Panul chinezilor. 

Dar ia să fiu eu cinstit... nu-s chinez, nici englez. Nu. Dar 
sunt mulţumit de joss-ul de care am avut parte, şi sunt mai 
mult chinez decât englez. O să mă căsătoresc cu o 
chinezoaică, şi aşa vor face şi copiii mei şi copiii copiilor 
mei, nu conteşte. Hong Kong-ul? Am să ajut pe cât îmi stă în 
putinţă insula asta ca să ajungă puternică. Azi i-am oprit pe 
cei puşi pe jaf. În viitor vom avea din belşug mână de lucru, 
oameni supuşi. Cred ce mi-a spus tata: guvernul britanic va 


cădea. Trebuie să cadă. O zei, pentru viitorul Chinei, vă 
implor eu, faceţi-l să cadă. 

Doar sunteţi şi voi chinezi, ajutaţi China! Am să înzestrez 
cel mai mare templu din sudul Chinei... ei, cel puţin un 
templu potrivit cartierului general al ordinului triazilor şi 
pentru Tai Ping Shan, de îndată ce guvernul cade şi Hong 
Kong-ul devine cu adevărat englez. 

Se prosternă dinaintea statuii, atinse podeaua cu fruntea 
pentru a pecetlui încheierea acestei înţelegeri. Mda, numai 
tata ştia cât de bogaţi urma să devenim. Dar chiar şi aşa, 
jumătate din ce vom dobândi va fi a lui Culum. În fiecare 
lună am să-i prezint socotelile şi o să împărţim totul pe din 
două, atâta vreme cât el va împlini la rândul lui ceea ce 
trebuia să împlinească tata din înţelegerea noastră: şi 
anume ca eu să conduc totul aşa cum cred, şi să nu mi se 
prea pună întrebări, sau chiar deloc, şi totul să rămână 
doar între noi, fără să mai ştie cineva. Du-te şi-l caută, 
acum! Prezintă-i omagii. Păcat că băiatul s-a căsătorit cu 
fata lui Brock. Asta-i neajunsul lui. Păcat că nu are puterea 
să meargă singur mai departe. Mi-ar fi plăcut ca el şi cu 
mine să aranjăm toate afacerile. Le-aş fi arătat eu 
barbarilor cum se conduce Nobila Casă. Şi chiar şi 
împăratului, dacă-i vorba. Dacă ar avea Culum cât de cât 
vlagă în el şi ar fi în stare să asculte un sfat înţelept, Chen 
Sheng şi cu mine am fi fost în stare să-i ţinem piept 
companiei lui Brock şi tuturor celorlalţi şacali. Ei, nu 
conteşte. O să le fac Tai-Panului şi lui Tai-tai funeralii care 
să rămână de legendă pentru o sută de ani. O să le fac şi lui 
şi ei câte o tăbliță şi o să-i jelesc o sută de zile. Apoi o să ard 
tăbliţele pentru ca să se poată renaşte cu siguranţă. Am să-i 
iau eu pe Duncan şi pruncul şi am să-i cresc ca şi cum ar fi 
copiii mei. Şi am să înfiinţez o dinastie. 

Era aproape de apusul soarelui. Culum stătea cu capul 
rezemat în mâini pe treptele bisericii avariate rău de tot, 
cea ridicată pe gorganul de la Happy Valley. Se uita pierdut 
în depărtare. Trebuie să găseşti cheia, îşi spunea el mereu. 


N-ai de ce te teme. Trebuie doar să găseşti cheia şi hârtiile 
alea. Haide, Culum. 

De-acum trecuse dincolo de panică. Era chinuit însă de sila 
de sine... şi de singurătate. Se uită la clădirea reşedinţei 
care se afla mai la vale. Vargas şi Orlov stăteau dinaintea 
uşii. Îşi aminti vag că străbătuse întreaga vale, cu ceasuri în 
urmă, îi întâlnise tot acolo şi le strigase „lăsaţi-mă în pace”, 
după care se întorsese ca să-i evite când îi văzuse că se iau 
după el. Înainte parcă nu-l văzuse pe Gordon Chen, îşi 
aminti el. Dar acum băgă de seamă că era şi el cu ei. Ăsta 
ce mai vrea? Să-i râdă în nas? Să-mi arate că-i este milă de 
mine ca toţi ceilalţi. Longstaff... Brock... Cooper... 
Shevaun... Skinner... Vargas... Orlov... Ba chiar şi Tess. Da, 
am citit gândul ăsta pe faţa ta când te-ai oprit pe Drumul 
Reginei. Chiar şi tu gândeşti la fel. Şi ai dreptate. Perfectă 
dreptate. Şi acum ce fac? Ce pot face? Eu nu sunt ca tata. |- 
am şi spus că nu sunt. Am fost cinstit cu el. 

Caută cheia. Cheia, şi află documentele. Trebuie să dai 
documentele. Longstaff ţi-a poruncit să te prezinţi la bord. 
Aproape că a venit vremea. Ah, Doamne. Ah, Doamne. 

Urmări cum se lungeau umbrele. I-am spus lui Brock 
despre monedele lui Jin-qua? Despre cele trei jumătăţi de 
monedă care au mai rămas, despre cele trei servicii care 
trebuie făcute, despre jurământul solemn privind Lotus 
Cloud? Trebuie să-i spun. Doamne, şi cum rămâne cu Wu 
Kwok, şi cu ucenicii chinezi care urmează să ajungă 
căpitani, şi despre copiii luaţi sub tutelă de tata? Brock nu 
va onora jurământul meu, ştiu bine că n-o va face. Şi care-i 
diferenţa? 

— Hello! 

— Ah, hello, domnule Quance, spuse Culum uitându-se pe 
furiş cum se lungeau umbrele. Te rog, lasă-mă singur. le 
TOg. 

Pe Aristotle Quance îl dureau toate mădularele. Cu numai 
un ceas înainte fusese scos de sub dărâmături. Părul şi faţa 


îi erau năclăite de sânge uscat şi praf din dărâmături, iar 
hainele sfâşiate. 

— Îmi pare tare rău, îi spuse el. Joss, ăsta-i joss-ul. Atât. 
Quance citi pe chipul lui neajutorarea şi chinul şi ura faţă 
de sine născută din neputinţă, care semănau atât de bine cu 
ceea ce cunoştea el demult. Îşi aminti de prima dată când îl 

întâlnise pe Struan. Într-o fundătură din Macao, când 
acesta zăcea inconştient în noroi. La fel de neajutorat, exact 
la fel, îşi spuse el. Nu, nu chiar la fel, nu va fi niciodată la 
fel. Dirk era ca un zeu, cu toate că zăcea în mizerie. Ah, 
Dirk, totdeauna aveai un chip ca de zeu... când dormeai şi 
când erai treaz. Mda, şi chiar şi când eşti mort, pariu. Îţi 
cinsteai obrazul. Asta-i. Cu totul altfel decât fiul tău. Mda, 
dar nu e o diferenţă chiar atât de mare. Culum a avut 
curajul să te înfrunte pentru gorganul ăsta. Şi a fost alături 
de tine contra lui Brock. Şi a dat mâna cu Gordon Chen 
dinaintea ta. Şi a avut curajul să fugă cu fata aia, afurisite 
fie urmările! Şi i-a salvat viaţa lui Glessing. Aşchia nu sare 
departe de trunchi. Îţi mai aduci aminte ce mi-ai spus când 
ţi-ai recăpătat cunoştinţa? „Nu ştiu cine eşti, dar îţi 
mulţumesc pentru că mi-ai dat înapoi cinstea obrazului.” 

Dirk, prietene, niciodată nu ţi-ai pierdut cinstea obrazului. 
„Da, dar vezi să-i dai şi fiului meu cinstea obrazului.” Nu 
aşa ai spune dacă ai mai fi aici? Eşti aici? Flăcăule, tare mi-e 
dor de tine. 

Aristotle Quance se scutură de propria lui tristeţe şi se 
aşeză pe aceeaşi treaptă lângă Culum. 

— Ştiu că acum nu e momentul potrivit să discut problema 
asta, dar ai putea să-mi împrumuţi patru sute cincizeci de 
guinee, Tai-Pan? 

— Cum? Ce-ai spus? 

— Ai putea să-mi împrumuţi patru sute cincizeci de 
guinee, 'Tai-Pan? Ştiu că e un moment greu pentru tine, dar 
bătrâna vrăjitoare, Fortheringill, e în viaţă, nici măcar un 
taifun nu îndrăzneşte să se atingă de ea, Dumnezeule mare! 


M-a ameninţat că mă trimite în închisoarea datornicilor. Şi 
n-am pe nimeni la care să mă milogesc decât la tine. 

— Ai spus „Iai-Pan”. Mi-ai spus Iai-Pan. 

— Păi eşti Tai-Pan, nu? 

Atunci Culum îşi aminti ce-i spusese taică-său. Despre 
bucuria şi suferinţa de a fi Iai-Pan, despre chinul de a fiun 
bărbat adevărat, a fi singur, despre viaţă şi lupta pentru ea. 

Deodată sentimentul de singurătate se spulberă. Se uită la 
cei trei oameni aflaţi în faţa reşedinţei, mai jos. Îl cuprinse 
din nou îngrijorarea. Pentru Aristotle e simplu să spună 
„Tai-Pan”, îi trecu lui prin minte. Dar ăia ce-or să spună? 
Trebuie să-i câştigi de partea ta. Cum? Ce spunea tata? „Îi 
stăpâneşti pe oameni cu mintea şi fascinația de care eşti în 
stare.” Se ridică în picioare clătinându-se. 

— Am... am să încerc. Pentru numele lui Dumnezeu, am să 
încerc din răsputeri. Aristotle Quance, n-am să uit niciodată 
ce-ai făcut pentru mine. 

O luă la vale, simțind cum i se zbate stomacul. Căpitanul 
de arme abia coborât din cuter se apropie de el şi se 
întâlniră chiar în faţa uşii. 

— Excelenţa sa doreşte să veniţi de îndată la bord! 

Culum îi răspunse cu un calm care nu era allui. 

— 'Te rog să-i spui că am să-l întâlnesc de îndată ce va fi 
posibil. 

— Dar el doreşte să vă prezentaţi chiar acum. 

— Acum am treabă. Spune-i că sunt ocupat. 

Ofiţerul se înroşi, salută şi se îndepărtă. 

Ce naiba o fi în documentele acelea? se întrebă Culum. Se 
strădui să-şi adune toată voinţa şi-i înfruntă pe Orlov, 
Vargas şi Gordon Chen. 

— Brock şi-a permis să dea ordine la bordul navei mele, 
începu Orlov, care văzu mâinile pline de sânge ale lui 
Culum, ca şi mânecile, şi se cutremură. A poruncit să cobor 
flamura la catarg, pe sufletul lui Odin! Treabă pe care am şi 
făcut-o de îndată ce am auzit ce s-a întâmplat. De-acum 
încolo eu primesc ordine de la el? Spune? 


— Brock o să ne distrugă, domnule Culum. Ce-o să ne 
facem? începu Vargas, frângându-şi mâinile. 

— Vargas, du-te şi pregăteşte toate cele necesare 
funeraliilor. Tata şi femeia lui vor fi îngropaţi împreună. 

— Cum? 

— Cum ai auzit. Şi ea e creştină şi va fi îngropată 
împreună cu el. Gordon, aşteaptă-mă. Vreau să vorbesc cu 
tine. Orlov, du-te la bordul navei tale şi ridică flamura în 
vârful catargului. Să fluture chiar în vârful catargului. Apoi 
te duci la bordul navei White Witch şi-mi aduci soţia la țărm. 

— S-o aduc, ai spus? 

— Exact. Aici. 

Scoase din buzunar cele douăzeci de monede. 

— Dă-i-le lui Brock împreună cu salutările mele. Şi spune-i 
să-şi cumpere cu ele un sicriu. 

Cei trei bărbaţi se uitară ciudat la Culum. Apoi toţi trei 
răspunseră: 

— Da, Tai-Pan, şi se supuseră. 


SFÂRŞIT 


1 Varietate de citrice (N. [.). 
2 Joc chinezesc asemănător dominoului (N. 1).