James Clavell — Nobila Casa Vol 2

JAMES CLAVELL 


JAMES CLAVELL 


Nobila Casa 


Vol. 2 


JOI Ora 4.50. 

Cu vreo oră înainte ca zorile să se ivească, stând în ploaia 
care turna, Poon Vremebună privea cadavrul lui John Chen, 
pe jumătate gol, şi trase o înjurătură. Scotocise prin hainele 
mortului şi scormonise prin mormanul de pământ jilav pe 
care cei doi tineri, Kin Pak şi Chen Ureche-de-câine îl 
scoseseră din groapă. Dar - nimic. Nici monede, nici 
frânturi de monede sau bijuterii, nimic. Mai devreme, Wu 
Patru Degete spusese: „O să găsiţi voi jumătatea aia de 
monedă, Poon Vremebună.” Bătrânul îi mai dăduse şi alte 
instrucţiuni, iar Poon Vremebună era bucuros că asta îl 
scutea de orice responsabilitate şi nu mai avea cum să 
greşească. 

Înainte de a veni aici, îi ordonase lui Chen Ureche-de-câine 
şi lui Kin Pak să ducă la parter cadavrul bătrânului Kin şi îl 
ameninţase pe Kin Ciupitul, care îşi oblojea mâna schilodită, 
că îi taie limba dacă îl mai aude o dată jelindu-se. Au lăsat 
corpul bătrânului Kin pe alee. Poon Vremebună îl descoperi 
apoi pe Regele Cerşetorilor din Kowloon City, care era un 
văr mai îndepărtat al lui Wu Patru Degete. Toţi cerşetorii 
erau membri ai Corporaţiei Cerşetorilor, care avea un rege 
în Hong Kong, unul în Kowloon şi unul în Kowloon City. În 
vremurile de demult, cerşetoria era o profesie bănoasă, dar 
acum, din cauza condamnărilor grele la închisoare, a 
amenzilor şi a numeroaselor munci bine plătite, nu mai 
aducea vreun câştig serios. 

— Vezi, preacinstite Rege al Cerşetorilor, cunoştinţa asta a 
noastră a murit, îi explică pe îndelete Poon Vremebună 


distinsului bătrân. Nu are pe nimeni, aşa că a fost 
abandonat pe Aleea Florarilor. Marele meu Dragon va 
aprecia în mod sigur un mic ajutor. Ai putea aranja o 
înmormântare discretă? 

S-au târguit politicos, apoi au plătit suma convenită, după 
care s-au dus la taxi şi la maşina care îi aşteptau dincolo de 
marginea oraşului, fericiţi că de-acum corpul va dispare 
pentru totdeauna fără nici o urmă. Kin Pak era deja instalat 
pe scaunul din faţă al taxiului. Poon Vremebună se aşeză 
lângă el. 

— Du-ne la John Chen, ceru el. Dar repede! 

— la-o spre şoseaua Sha-Tin, zise Kin Pak şoferului pe un 
ton importanti. 

Chen Ureche-de-câine se ghemuise pe canapeaua din 
spate cu mai mulţi luptători de-ai lui Poon Vremebună. Kin 
Ciupitul şi ceilalţi intrară şi ei în maşină. Cele două 
automobile o luară spre nord-vest, în Noile Teritorii, pe 
şoseaua Sha Tin-Iai Po care o cotea spre sate şi spre zone 
recolonizate, spre aşezări de cocioabe locuite de oameni 
stabiliţi aici ilegal, după ce se strecuraseră printr-o 
trecătoare a muntelui. Mergeau pe lângă calea ferată, care 
ducea spre nord, spre graniţă, trecând pe lângă bogate 
grădini de legume, ce împrăştiau miasme de bălegar. Cu 
puţin înaintea satului de pescari Sha-Tin, au făcut la stânga, 
lăsând deoparte şoseaua principală şi intrând pe un drum 
lateral, distrus şi plin de noroi. Se opriră lângă un pâlc de 
copaci şi ieşiră din maşină. Era cald şi ploua, iar pământul 
mirosea plăcut. Kin Pak luă lopata şi îi conduse pe ceilalţi în 
crâng. Poon Vremebună lumina cu lanterna, în timp ce Kin 
Pak, Chen Ureche-de-câine şi Kin Ciupitul căutau. Le era 
greu să găsească locul exact pe întuneric. Au început să 
sape pentru a doua oară în alt loc. Înainte ca tânărul Kin 
Pak să-şi amintească în sfârşit că tatăl lor marcase locul cu 
o piatră în formă de semilună. Înjurând, uzi până la piele, 
găsiră în cele din urmă piatra şi începură să sape. Mai în 
adânc, pământul era uscat. Nu după mult timp, scoaseră 


cadavrul înfăşurat într-o pătură. Mirosea greu. Poon 
Vremebună îi puse să despoaie hoitul şi să caute cu atenţie, 
dar nu găsiră nimic. 

— Ai trimis toate celelalte lucruri la Nobila Casă Chen? 
întrebă el din nou, în vreme ce picăturile de ploaie îi 
curgeau pe faţă, iar hainele i se îmbibau de apă. 

— Da, răspunse tânărul Kin Pak enervat. De câte ori 
trebuie să vă mai spun? Era foarte obosit, iar hainele îi erau 
deja murate şi parcă simţea că-şi dă sufletul. 

— Scoateţi toţi de pe voi hainele astea împuţite de bălegar. 
Pantofi, ciorapi, tot. Vreau să vă caut prin buzunare. 

Toţi se supuseră. Kin Pak purta la gât un inel ieftin din jad. 
Aproape toţi oamenii din China purtau câte un obiect din 
jad care să le aducă noroc, pentru că toţi credeau că atunci 
când un zeu rău îţi pune piedici, spiritul jadului te apără 
împotriva răului, ia asupra sa puterea diavolească, 
distrugând-o, salvându-te de la pieire. Dar dacă nu se 
întâmpla aşa, însemna că Zeul Jadului dormea, şi asta ar fi 
fost, deh, ghinionul tău. Poon Vremebună nu găsi nimic în 
buzunarele lui Kin Pak. Îi aruncă înapoi hainele. Era de- 
acum şi el ud leoarcă şi foarte supărat. 

— Poţi să te îmbraci, şi îmbracă şi hoitul ăla. Şi grăbiţi-vă! 

Chen Ureche-de-câine avea aproape 400 de dolari Hong 
Kong şi o brățară de jad de bună calitate. Unul dintre 
oameni i-a luat jadul, iar Poon a băgat banii în buzunar, 
întorcându-se spre Kin Ciupitul. Toţi au holbat ochii când au 
văzut sulul de bancnote pe care l-au găsit în buzunarul lui 
de la pantaloni. 

Poon Vremebună se păzea cât putea de ploaie. 

— Unde mă-ta ai găsit atâtea lovele? 

EI le povesti cum i-a uşurat de bani pe cei norocoşi, în faţă 
la Ho-Pak. Au râs cu toţii şi l-au felicitat pentru isteţimea lui. 

— Foarte bine, foarte inteligent, zise Poon. Eşti un bun om 
de afaceri. Îmbracă-te. Cum se numea bătrâna? 

— Îşi zicea Ah Tam! Kin Ciupitul îşi şterse şiroaiele de pe 
ochi, răsucindu-şi degetele de la picioare în noroi, şi simţi 


că mâna schilodită acum îl ardea şi îl durea grozav de tare. 
Te duc la ea dacă doreşti, îi spuse. 

— Hei, am nevoie aici de blestemata aia de lumină! strigă 
Kin Pak, care moşmondea în patru labe, luptându-se să-l 
îmbrace pe John Chen. Poate careva să-mi dea o mână de 
ajutor? 

— Ajutaţi-l! 

Chen Ureche-de-câine şi Kin Ciupitul săriră să-l ajute, în 
timp ce Poon Vremebună fixă lumina lanternei pe cadavru. 
Corpul era umflat, buhăit. Ploaia spălase noroiul. Ceafa lui 
John Chen era plină de sânge şi zdrobită, dar faţa i se putea 
recunoaşte. 

— Ayeeyah, zise unul din oameni, haideţi să ne terminăm 
treaba. Simt că spiritele rele ne dau târcoale. 

— Îi punem numai pantalonii şi cămaşa, zise pe un ton 
acru Poon Vremebună. 

Aşteptă până îi traseră câteva haine pe el. Se întoarse apoi 
spre ei: 

— Acum spuneţi, care dintre voi, ticăloşilor l-a ajutat pe 
bătrân să-l omoare pe prăpăditul ăsta? 

Kin Pak vru să răspundă: Eu, am... Se opri când îi văzu pe 
ceilalţi doi arătându-l cu degetul, strigând într-un glas: 

— Ela fost, îndepărtându-se iute de el. 

— Am bănuit eu! Poon Vremebună era bucuros că în 
sfârşit, a dezvăluit misterul, îşi îndreptă degetul arătător 
butucănos spre Kin Pak, poruncindu-i: Treci în groapă şi 
aşează-te jos! 

— Avem un plan simplu să-l răpim chiar pe Chen, de la 
Nobila Casă, ceea ce ne-ar aduce tuturor un câştig de două- 
trei ori mai mare decât prăpăditul ăsta. Să vă spun cum 
facem, heya? zise Kin Pak. 

La această idee nouă, Poon Vremebună ezită un moment, 
îşi aminti apoi de instrucţiunile lui Patru Degete şi strigă la 
el: 

— Bagă-ţi mutra în mocirlă în groapă. 


Kin Pak se uită la ochii încruntaţi ai lui Poon şi înţelese pe 
dată că-l aştepta moartea. Ridică din umeri. Joss. 

— Mă piş pe toţi urmaşii voştri, strigă el, băgându-se în 
groapă şi aruncându-se la pământ. 

Îşi puse capul pe braţe în noroi şi începu să simtă cum i se 
stinge viaţa. Venise din nimic, se ducea ca un nimic, 
totdeauna o părticică a familiei Kin, a tuturor generaţiilor, 
trăind totdeauna în curgerea ei permanentă, din generaţie 
în generaţie, mergând prin istorie spre un viitor fără ţel. 
Poon Vremebună puse mâna pe o lopată şi, pentru că 
tânărul se arătase prea îndrăzneţ îl trimise pe lumea 
cealaltă înfingându-i lama ascuţită a lopeţii între vertebre. 
Kin Pak muri instantaneu. 

— Astupă groapa! 

Chen Ureche-de-câine rămase năucit, dar se grăbi să 
execute ordinul. Poon Vremebună începu să râdă, îi puse 
piedică şi pentru că se arătase fricos îl lovi sălbatec cu 
piciorul, făcându-i vânt spre groapă. Într-o secundă lopata 
se învârti în mâna lui Poon, şi-l trăsni pe Chen Ureche-de- 
câine în ceafă. Acesta mai apucă să ofteze şi se prăbuşi 
peste Kin Pak. Ceilalţi spuseră, exclamând: 

— Eeeee, dar ai mânuit lopata aia ca pe o bâtă de cricket! 
A murit? 

Poon Vremebună nu răspunse, privi doar la ultimul 
Vârcolac, Kin Ciupitul. 'Toţi îşi îndreptară ochii spre el. 
Stătea ţeapăn în ploaie. În acel moment, Poon observă 
şnurul strâns tare în jurul gâtului său. Luă lanterna, se 
îndreptă spre el şi văzu că partea cealaltă a şnurului atârna 
pe spate. La capăt se afla o jumătate de monedă ruptă, cu o 
gaură făcută cu grijă. Era un ban de aramă şi părea a fi 
vechi. 

— Toţi zeii să-mpută cu vântuituri faţa lui Tsao Tsao! Unde 
ai găsit-o? întrebă el radiind de bucurie. 

— Tata mi-a dat-o. 

— De unde o are, râhăţelule? 

— Nu mi-a spus. 


— A primit-o oare de la Chen Fiul Numărul Unu? 

— Nu ştiu, spuse şi ridică din umeri. Nu eram acolo când l- 
au omorârl. Sunt nevinovat, pe viaţa mamei mele! 

Cu o mişcare bruscă, Poon Vremebună îi smulse şnurul de 
la gât. 

— Duceţi-l la maşină! le porunci el luptătorilor lui. Păziţi-l 
bine. Îl luăm înapoi cu noi. Da, îl ducem înapoi. Ceilalţi 
acoperiţi groapa cu pământ şi camuflaţi-o cu grijă! 

Ordonă apoi ultimilor doi din oamenii săi să ia pătura în 
care se afla John Chen şi să-l urmeze. Au executat ordinul 
cam împleticindu-se din pricina beznei. Poon mergea 
anevoie spre Sha Tin Road, ocolind mocirla. În apropiere se 
găsea un refugiu încropit din carcasa unui autobuz distrus. 
Când pe drum nu mai fu nimeni, le făcu oamenilor cu mâna 
şi aceştia desfăcură repede pătura, rezemând corpul într- 
un colţ. Scoase după aceea notiţa pe care o pregătiseră 
dinainte Vârcolacii şi o lipi cu grijă pe corp. 

— De ce faci asta. Poon Vremebună, heya? De ce fa... 

— Pentru că aşa mi-a spus Patru Degete să fac! De unde să 
ştiu eu de ce? [ineţi-vă spurcata aia de gură... 

Farurile unei maşini care se apropia, luând curba, îi 
luminară brusc. Au îngheţat, întorcându-şi feţele, făcându- 
se că sunt nişte pasageri aşteptând autobuzul. După ce 
trecu maşina, o tuliră. Zorile brăzdau cerul, iar ploaia îşi 
mai împuţinase puterile. 

Telefonul sună strident şi Armstrong se trezi din somn cu 
greu. Bâjbâi cu mâna după receptor. Îl ridică. Soţia lui se 
întoarse pe partea cealaltă, deranjată, şi se trezi. 

— La telefon sergentul major divizionar Tang-po, sir, 
iertaţi-mă că v-am trezit, sir, dar l-am găsit pe John Chen. 
Vârco... 

Armstrong sări repede din pat, întrerupându-l: 

— Viu? 

— Dew neh loh moh nu, sir, corpul său a fost găsit în 
apropiere de Sha Tin într-o staţie de autobuz, un refugiu, 
sir, şi blestemaţii ăia de Vârcolaci au lăsat o notiţă pe 


pieptul lui, sir: „Acest Fiu Numărul Unu Chen a făcut 
prostia să încerce să scape de noi. Nimeni nu poate scăpa 
de Vârcolaci! S-o ştie tot Hong Kongul. Ochii noştri sunt 
pretutindeni!” Ela... 

Armstrong asculta îngrozit, în timp ce omul, agitat, relata 
cum a fost chemată poliţia la Sha Tin de către un pasager 
matinal. Imediat au înconjurat zona şi au telefonat la Secţia 
de investigaţii criminalistice de la Kowloon. 

— Ce trebuie să facem, sir? 

— Trimiteţi-mi imediat o maşină. 

Armstrong închise telefonul, frecându-se la ochi să-şi 
alunge oboseala. Purta un sarong care cădea bine pe trupul 
său musculos. 

— Probleme? Mary îşi ascunse un căscat şi se întinse, avea 
exact patruzeci de ani, era cu doi ani mai tânără decât el, 
şatenă, foarte îngrijită, cu o înfăţişare plăcută, deşi plină de 
riduri. 

Armstrong îi spuse despre ce era vorba, urmărind-o atent. 
Ea păli. 

— Oh! E groaznic. Vai ce groaznic. Bietul John! 

— Pregătesc eu ceaiul, zise Armstrong. 

— Nu, nu, îl fac eu, se scula din pat, hotărâtă. Mai ai timp? 

— Doar o ceaşcă de ceai. Ascultă cum plouă, ce vreme 
nenorocită! 

Căzut pe gânduri, Armstrong se duse în baie, se bărbieri şi 
se îmbrăcă rapid, cum numai un poliţist sau un doctor poate 
s-o facă. N-apucă să ia decât două înghiţituri din ceaiul 
fierbinte, dulce, şi până să-şi ia pâinea prăjită se şi auzi 
sunând la uşă. 1 se adresă soţiei: 

— Îţi telefonez mai târziu. Ce zici de o cină, deseară, cu 
mâncare indiană? Putem merge la Singh. 

— Da, răspunse ea. Da, dacă vrei tu. 

Uşa se închise după el. Mary Armstrong privi spre uşă. 
Mâine sărbătorim cincisprezece ani de căsătorie, se gândi 
ea. Nu ştiu dacă îşi va aminti. Probabil că nu. Din 
paisprezece aniversări, în opt a fost plecat în misiune, o 


dată am fost eu în spital, iar în rest... totul a decurs normal, 
cred. Se duse la fereastră şi trase draperia. Şiroaie de 
ploaie brăzdau ferestrele în lumina încă neclara a zorilor. 
Acum însă era răcoare şi plăcut. Apartamentul avea două 
dormitoare, mobilate de ei, deşi locuinţa aparţinea 
guvernului şi le fusese repartizată pentru perioada în care 
era el în serviciu. Doamne, ce serviciu! Pentru o soţie de 
poliţist era groaznic. Să-ţi petreci viaţa aşteptându-l să vină 
acasă, aşteptându-te ca un tâlhar să-l înjunghie cu cuțitul, 
sau să-l împuşte, sau să-l rănească - în cele mai multe nopţi 
dormi singură, sau eşti trezită la orele la care se doarme cel 
mai bine pentru a-ţi anunţa dezastre de neînchipuit şi iar 
pleacă de acasă. Muncă multă, prost plătită. Sau te duci la 
Clubul Poliţiei şi stai cu alte neveste, în timp ce bărbaţii pot 
fi omorâţi. Iar tu stai la taclale cu celelalte şi bei gin cu apă 
tonică. Cel puţin ele au copii. Copii. Oh, Doamne... Aş fi vrut 
să avem copii. Dar cele mai multe soţii se plângeau cât sunt 
de obosite, cât le epuizează copiii, se plângeau de slujnice şi 
de şcoală, de cheltuiell. Şi de orice. Ce naiba mai înseamnă 
şi viaţa asta? Ce mizerabilă pierdere de vreme. Ce 
monotonă şi detestabilă... 

Sună telefonul. 

— Taci! strigă ea la aparatul acela nenorocit, apoi râse 
nervos. Mary, Mary, faci exact invers de cum îţi dictează 
firea? se mustră singură şi ridică receptorul. Alo? 

— Mary, aici Brian Kwok. lartă-mă că te trezesc, e acasă 
Rob... 

— Oh, bună, dragă. Nu regret, tocmai a plecat. Ceva în 
legătură cu Vârcolacii. 

— Am auzit şi eu, de aceea îl sunam. S-a dus la Sha Tin? 

— Da. Te duci şi tu? 

— Nu. Eu sunt cu Bătrânu. 

— Vai de tine. 

Îl auzi râzând. Discutară puţin şi apoi el închise telefonul. 
Mary oftă şi îşi mai turnă o ceaşcă de ceai, adăugă lapte şi 
zahăr, gândindu-se la John Chen. Odinioară fusese 


îndrăgostită lulea de el. I-a fost amant doi ani şi el a fost 
primul... Aceasta se întâmpla în lagărul japonez de pe lângă 
închisoarea Stanley, în partea de sud a insulei. În 1940, ea 
luase în Anglia cu brio examenul de funcţionar de stat şi 
după câteva luni fusese trimisă la Hong Kong, pe la Capul 
Bunei Speranţe. A ajuns târziu, în 1941 - având doar 
nouăsprezece ani - exact în momentul în care toţi europenii 
civili erau internaţi în lagăr, unde aveau să stea până în 
1945. Aveam douăzeci de ani când am ieşit din lagăr, iar în 
ultimii doi ani John şi cu mine ne iubeam. Bietul John, cicălit 
tot timpul de fustangiul ăla de taică-său şi de nebuna aia de 
mă-sa, fără nici o şansă de a scăpa de ei. Şi aproape total 
lipsit de un colţ unde să ne retragem şi noi în lagărul acela, 
înghesuiți, în toţi acei ani, de familii, copii, sugari, cu soţii, 
cu ură, foame, invidie şi prea puţină veselie. Ne-am iubit ca 
să ne facem viaţa din lagăr mai suportabilă... 

Nu vreau să mă mai gândesc la acele vremuri 
îngrozitoare. Sau la perioada urâtă ce a urmat lagărului, 
când s-a căsătorit cu aceea pe care i-a ales-o taică-său, o 
mică scorpie stricată, dar care avea bani şi influenţă, 
legături de familie în Hong Kong. Eu nu aveam nimic din 
toate astea. Ar fi trebuit să mă duc acasă, dar n-am vrut. Ce 
mă aştepta acolo? Aşa că am rămas, lucrând la Ministerul 
Coloniilor, unde m-am simţit bine. Destul de bine. lar după 
aceea, l-am întâlnit pe Robert. Ah, Robert. Ai fost un om bun 
şi te-ai purtat frumos cu mine, şi ne-am distrat bine, dar şi 
eu am fost o soţie bună, şi încerc şi-acum să fiu. Dar nu pot 
avea copii, iar tu... amândoi dorim copii. Şi într-o bună zi, 
acum câţiva ani, ai aflat despre John Chen. Nu m-ai întrebat 
niciodată despre el, dar mi-am dat seama că ştii şi că de 
atunci l-ai urât. Totul s-a întâmplat mult înainte de a te fi 
întâlnit şi tu ai ştiut despre lagăr, dar nu despre amantul 
meu. Adu-ţi aminte că înainte de a ne fi căsătorit te-am 
întrebat: Vrei să-mi cunoşti trecutul, iubitule? Şi tu mi-ai 
răspuns: Nu, bătrânico. Obişnuiai să-mi zici tot timpul 
bătrânico. Acum nu-mi mai spui în nici un fel. Doar Mary, 


câteodată. Bietul Robert! Cât de mult trebuie să te fi 
dezamăgit eu! 

Bietul John! Cum m-ai dezamăgit şi tu. Odinioară a fost 
atât de plăcut, iar acum eşti trecut în neființă. Mai bine aş fi 
murit şi eu. Şi începu să plângă. 

Ora 7.15. 

— O să continue să plouă, Alexi, zise Dunross, pista este 
deja îmbibată de apă, cerul înnorat puternic, e o zi 
mohorâtă. 

— Aşa-i, tai-pan. Dacă mai plouă şi mâine, chiar dacă nu va 
ploua toată ziua, cursa de sâmbătă va fi dificilă. 

— Jacques? Ce crezi? 

— De acord, răspunse deville. Mulţumim Domnului pentru 
ploaie, dar, merde, ar fi tare păcat să se anuleze cursele. 

Dunross dădu din cap. Stăteau în picioare pe iarbă 
aproape de cercul câştigătorului la hipodromul Happy 
Valley, toţi trei în impermeabile şi cu pălării. Pe faţa lui 
Dunross se vedea un semn urât şi vânătăi, dar ochii îi erau 
fermi şi limpezi, părea degajat, sigur pe sine, privind la 
cerul înnorat, la ploaia care cădea întruna (mai slab însă 
decât în cursul nopţii), la alţi antrenori, proprietari şi 
spectatori răspândiţi în jurul padocului şi al tribunelor, tot 
atât de îngânduraţi. Câţiva cai se antrenau, printre ei fiind 
Noble Star, Buccaneer Lass încălecat de un îngrijitor de 
grajd şi Pilot Fish al lui Gornt. Toţi erau struniţi atent, cu 
hăţurile strânse: pista şi terenul din apropierea ei erau 
foarte alunecoase. Dar Pilot Fish sărea ţanţoş, îi plăcea 
ploaia. 

— Buletinul meteorologic de dimineaţă vorbea de e 
furtună puternică, şi ochii migdalaţi ai lui Travkin erau roşii 
de oboseală, îl privi pe Dunross. Dacă mâine nu mai plouă, 
continuă el, cursa de sâmbătă mai poate avea surprize 
plăcute. 

— Alexi, spune-mi, îi măreşte sau îi micşorează şansele lui 
Noble Star? întrebă Jacques. 


— Cum vrea Dumnezeu, Jacques. Ea nu a alergat niciodată 
pe teren moale. 

Lui Travkin îi era greu să se concentreze. Cu o seară 
înainte, sunase telefonul, era din nou străinul de la KGB, 
care îi întrerupsese brutal întrebarea prin care vroia să afle 
de ce a dispărut atât de brusc: „Iu nu ai dreptul să pui 
întrebări, prinţ Kurgan, îi spusese individul. Mai bine spune- 
mi tot ceea ce ştii despre Dunross. Acum. lotul. Obiceiurile 
lui, zvonurile care circulă pe seama lui, totul.” Travkin s-a 
conformat. Ştia că a greşit-o, ştia că străinul de la KGB va 
înregistra ce-i va spune pentru a verifica dacă nu minte, cea 
mai mică abatere de la adevăr putând să pună în pericol 
viaţa soţiei lui sau a fiului, sau a soţiei fiului, sau a copiilor 
fiului său - dacă toţi aceştia or mai trăi. Existau ei? se 
întrebă din nou, frământându-se. 

— Ce s-a întâmplat, Alexi? 

— Nimic, tai-pan, răspunse Travkin, simțindu-se vinovat. 
Mă gândeam prin ce-ai trecut aseară. 

Ştirea privind focul de la Aberdeen invadase undele 
radiofonice, îndeosebi descrierile îngrozitoare ale unui 
martor ocular, Venus Poon, care constituiseră elementul 
principal al relatărilor. 

— A fost groaznic pentru ceilalţi, nu-i aşa? 

— Da. Până acum au fost numărați cincisprezece morţi, 
arşi şi înecaţi, printre care şi doi copii. Vor trece multe zile 
până vom afla câţi au murit. 

— Îngrozitor, spuse Jacques. Când am auzit despre foc... 
dacă Susanne ar fi fost aici, ne-ar fi mistuit şi pe noi. Ea... 
Curios, cum e viaţa uneori! 

— Al dracului incendiu! Nu mi s-a mai întâmplat niciodată, 
spuse Dunross. Toţi am mâncat acolo de zeci de ori - voi 
vorbi cu guvernatorul în această dimineaţă despre toate 
restaurantele astea plutitoare. 

— Dar în ceea ce vă priveşte, vă simţiţi bine? întrebă 
Travkin. 


— Oh, da. N-am nimic. Dunross zâmbi îngreţoşat. Numai 
dacă n-am luat vreo difterie înotând prin haznaua aia. 

Când Floating Dragon s-a răsturnat, Dunross, Gornt şi 
Peter Marlowe au ajuns direct sub apă. Din difuzorul de pe 
şalupa poliţiei a răsunat un avertisment ferm şi toţi au 
început să alerge disperaţi. Dunross era un bun înotător şi 
împreună cu Gornt s-au salvat, deşi valurile mari îi 
împingeau la fund. Şi pentru că intrase cu capul în apă, 
Dunross văzu cuterul pe jumătate plin atras în vârtej, iar pe 
Marlowe în dificultate. S-a lăsat dus de torentul tumultuos, 
în timp ce vasul se scufunda pe o parte, năpustindu-se spre 
Marlowe. Cu degetele, Dunross l-a apucat de cămaşă. S-au 
învârtit amândoi pentru un moment, trăgându-l apoi în jos 
câţiva metri. S-a lovit puternic de punte. Lovitura l-a ameţit, 
dar nu l-a scăpat din mână pe Marlowe, şi când nu s-a mai 
lăsat aşa de greu l-a împins spre suprafaţă. Capetele lor au 
ieşit odată din apă. Marlowe de-abia scoase câteva cuvinte 
de mulţumire şi îşi făcu singur drum spre Fleur care stătea 
agăţată cu ceilalţi de cuterul răsturnat. În jurul lor era un 
haos, oameni care de-abia mai respirau sau se înecau, unii 
erau salvaţi de marinari şi de cei mai puternici. Dunross o 
văzu pe Casey scufundându-se în apă după cineva. Gornt nu 
se mai vedea nicăieri. Bartlett ieşi la suprafaţă cu Christian 
Toxe şi se aruncă după un colac de salvare. Se asigură că i-a 
pus bine colacul şi că Toxe e în afară de pericol. Apoi îi 
strigă lui Dunross: „Cred că Gornt s-a lăsat la funD. O 
femeie..., şi imediat s-a scufundat din nou. 

Dunross privi în jurul lui. Floating Dragon era de-acum 
înclinată pe o parte. El simţi o uşoară explozie sub apă şi 
pentru un moment în jurul lui apa se învolbură. Casey ieşi la 
suprafaţă pentru a lua aer, îşi umflă plămânii şi se scufundă 
din nou. Dunross intră şi el încă o dată sub apă. Era 
aproape imposibil să vezi ceva, bâjbâi prin întuneric, 
scufundându-se de-a lungul părţii superioare a punţii care 
ajunsese să stea aproape vertical în apă. Înotă împrejurul 
epavei căutând, stând sub apă cât putu, apoi ieşi la 


suprafaţă cu atenţie pentru că mişunau mulţi înotători prin 
preajmă. 'Toxe înghiţea apă de mare, ţinându-se cu greu de 
colacul de salvare. Dunross înotă până la el, împingându-l 
lin spre un marinar, ştiind că Toxe habar n-avea să înoate. 

— Prinde-te, Christian... eşti în siguranţă acum. 

Disperat, 'Toxe încercă să vorbească printre icnituri: 

— So... soţia... mea... e acolo... colo jos... jos... 

Marinarul se apropie: 

— L-am prins, sir, dumneavoastră vă descurcaţi? 

— Da... da... el spune că soţia a fost dusă de apă la fund. 

— Hristoase! N-am văzut pe nimeni... Am să cer ajutor! 

Marinarul se întoarse şi strigă spre şalupa poliţiei. Mai 
mulţi marinari săriră imediat din şalupă şi începură să 
caute. Dunross nu-l găsea pe Gornt. Casey ieşi la suprafaţă 
respirând greu, se ţinu de cuterul răsturnat pentru a-şi 
trage sufletul. 

— Cum te simţi? 

— Ei... bine... Mulţumesc lui Dumnezeu că ai scăpat şi tu... 
spuse ea gâfâind. E o femeie acolo jos, cred că e 
chinezoaică, am văzut-o cum a dus-o apa la fund. 

— L-ai văzut pe Gornt? 

— Nu... Poate că e... 

Arătă spre şalupă. Oamenii se căţărau pe pasarelă, alţii se 
înghesuiau pe punte. Bartlett ieşi la suprafaţă pentru o 
clipă şi apoi se scufundă din nou. Casey mai inspiră o dată 
adânc şi plonjă în adâncuri. Dunross se duse după ea puţin 
spre dreapta. Toţi trei au căutat până când ceilalţi au ajuns 
în siguranţă în şalupă sau în sampane. Pe femeie n-au mai 
găsit-o. Când Dunross ajunse acasă, Penelope dormea 
profund. Se trezi pentru un moment. 

— lan? 

— Da. Culcă-te din nou, iubito. 

— Ai petrecut bine? întrebă ea, fără să fie complet trează. 

— Da, hai dormi acum. 

Dimineaţă, când plecase de acasă, cu o oră în urmă, elnu 
o trezise. 


— Ai auzit că Gornt a scăpat, Alexi? întrebă el. 

— Da, am auzit, tai-pan. Cum vrea Dumnezeu. 

— Adică? 

— După cele întâmplate la bursă ieri ar fi fost foarte bine 
dacă nu ar fi scăpat. 

Dunross schiţă un zâmbet forţat, simțind că durerea de 
spate i se mai potolise. 

— Ah, zise el, asta m-ar fi stingherit foarte tare, într- 
adevăr, pentru că altfel aş mai fi avut plăcerea să distrug eu 
însumi compania Rothwell-Gornt? 

— E de mirare cum de n-a murit spuse după o pauză 
deville. 

Priveau armăsarul Pilot Fish, care trecea în galop mic, 
arătând foarte bine. DeVille îşi aruncă privirea peste 
hipodrom. 

— Este adevărat că Bartlett a salvat-a pe soţia lui Peter 
Marlowe? întrebă Travkin. 

— Da. A sărit împreună cu ea. Amândoi, Linc şi Casey au 
făcut o treabă excepţională. Minunată. 

— Mă scuzi, tai-pan. Jacques devVille arătă cu capul, spre 
tribune. A venit Jason Plumm - trebuie să joc bridge cu el în 
seara asta. 

— Ne vedem la Prayers, Jacques! Dunross îi zâmbi, deVille 
plecă, Dunross oftă întristat pentru nenorocirea prietenului 
său. Mă duc la birou, Alexi. Telefonează-mi la ora şase. 

— Tai-pan. 

— Ce este? 

Travkin ezită. Apoi spuse direct: 

— Am dorit doar să ştii că eu... eu te admir enorm. 

Dunross rămase perplex în faţa melancoliei subite şi 
directe care pusese stăpânire pe acest om. 

— Mulţumesc, răspunse el cu căldură, bătându-l pe umăr, 
niciodată până atunci nu-l tratase ca prieten. Nici tu nu eşti 
băiat rău, ţinu el să adauge. 

Dunross plecă, iar Travkin rămase privind în urma lui, cu 
durere în suflet, în vreme ce lacrimile ruşinii se alăturau 


picăturilor de ploaie. Îşi şterse faţa cu dosul palmei şi se 
reîntoarse să-l urmărească pe Noble Star şi încercă să se 
concentreze. În depărtare văzu pe cineva şi se întoarse 
speriat. Omul de la KGB era într-un colţ al tribunei, însoţit 
acum de încă un bărbat, în vârstă, rigid şi bine cunoscut în 
Hong Kong ca parior la curse. Travkin căuta să-şi 
amintească numele. Clinker. Ăsta e! Clinker! îi privi absent 
pentru un moment. Jason Plumm era în tribună, chiar în 
spatele omului de la KGB şi îl văzu pe Plumm ridicându-se şi 
răspunzând la salutul lui deville, apoi coborând scările 
pentru a-l întâlni. Exact în momentul acela, individul de la 
KGB privi spre el şi se întoarse prudent, încercând să nu 
facă din nou o mişcare bruscă, îşi puse binoclul la ochi. 
Travkin nu-şi dădu seama dacă a fost observat sau nu. Se 
înfioră la gândul că binoclul acela puternic fusese îndreptat 
spre el. Poate că individul înţelegea de pe buze ce se 
vorbeşte, se gândi el îngrozit. Isuse Hristoase şi Maica 
Domnului, mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a scăpat din 
gură adevărul când eram cu tai-pan. 

Inima i se zbătea destul de alarmant şi avea o senzaţie de 
greață. Un fulger brazdă cerul înspre răsărit. Ploaia udase 
asfaltul şi partea de jos, neacoperită, a tribunei, încercă să 
se calmeze, uitându-se în jurul său inutil, neştiind ce să facă 
şi dorind nespus să afle cine era omul KGB-ului. De-abia 
observă că Pilot Fish îşi terminase antrenamentul, fiind într- 
o formă bună. Lângă el, Richard Kwang vorbea, absorbit, cu 
un alt grup de chinezi pe care nu-i cunoştea. Linbar Struan 
şi Andrew Gavallan stăteau rezemaţi de balustradă. 
Împreună cu americanul Rosemont şi alte persoane de la 
consulat pe care le ştia din vedere. Priveau la cai, uitând de 
ploaie. În apropierea cabinelor jocheilor, la adăpost, Donald 
McBride discuta cu alţi granguri ai hipodromului, printre ei 
numărându-se sir Shi-teh T'Chung, Pugmire şi Roger 
Crosse. Îl văzu pe McBride privindu-l pe Dunross, 
salutându-l şi făcându-i semn să vină lângă ei, Brian Kwok îl 
aştepta pe Roger Crosse. Travkin îi cunoştea pe amândoi, 


dar nu ştia că făceau parte din Serviciul Special de 
Informaţii. Fără voia lui, o porni spre ei. Gustul amar al fierii 
îi ajunse până în gură. Îşi stăpâni imboldul de a se grăbi şi 
de a le spune adevărul. În schimb, îl chemă cu glas tare pe 
şeful rândaşilor: 

— Trimite toţi caii în grajd. Pe toţi. Vezi să nu fie 
transpiraţi când li se dă de mâncare. 

— Da, sir. 

Supărat, Travkin se târî alene spre cabine. Cu coada 
ochiului văzu că omul de la KGB avea binoclul îndreptat 
spre el. Ploaia i se prelingea pe gât şi se combina cu 
sudoarea ce i-o provocase frica. 

— Ah, lan, ne gândeam că ar fi mai bine să amânăm 
cursele dacă mâine va ploua. Să zicem ora 18.00 mâine, 
propuse McBride. Eşti de acord? 

— Nu, de fapt nu sunt de acord. Aş sugera să luăm o 
decizie finală sâmbătă la ora 10.00. 

— Nu-i puţin cam târziu, amice? întrebă Pugmire. 

— Nu, dacă comitetul mobilizează oamenii de la radio şi 
televiziune. Ar mări interesul pentru curse. În special dacă 
dai ştirea de azi. 

— Bună idee, zise Crosse. 

— Atunci ne-am înţeles, zise Dunross. Mai e ceva? 

— Nu crezi... e o problemă cu pista, observă McBride. Nu 
vrem să o distrugem. 

— Întru totul de acord, Donald. Vom hotărî definitiv 
sâmbătă la ora 10.00. Are cineva ceva împotrivă? Nici o 
opoziţie. Bun, reluă Dunross. Mai e vreo problemă? lertaţi- 
mă, dar am o şedinţă într-o jumătate de oră. 

— O, tai-pan, mi-a părut atât de rău pentru ce s-a 
întâmplat aseară... îngrozitor, i se adresă stângaci Shi-teh. 

— Da. La dracu, când îl întâlnim pe guvernator în consiliu, 
la prânz, va trebui să-i sugerăm să impună noi şi foarte 
severe măsuri pentru prevenirea incendiilor la Aberdeen. 

— De acord, zise Crosse. E un miracol că nu s-au pierdut 
mai multe persoane. 


— Adică să se închidă restaurantele, prietene? sări şocat 
Pugmire, compania lui avea interese în două din ele. Ar 
dăuna într-o mare măsură turismului, continuă el. Nu poţi 
să faci mai multe ieşiri... Ar trebui s-o iei apoi de la zero! 

Dunross se uita în spate la Shi-teh. 

— De ce nu-i sugerezi guvernatorului să dea ordin ca toate 
bucătăriile să fie instalate de îndată pe nişte burje care pot 
fi ancorate de-a lungul navelor restaurant? Ar putea ordona 
ca maşinile pompierilor să fie menținute în imediată 
apropiere până când vor fi fost efectuate schimbările. 
Cheltuielile ar fi modeste, ar fi uşor de acţionat şi riscurile 
de incendiu s-ar elimina o dată pentru totdeauna. 

Toţi se uitau la el. Shi-teh radia. 

— Ian, eşti un geniu! 

— Nu. Nu pot decât să regret că nu ne-am gândit mai 
demult la asta. Nu mi s-a întâmplat până acum. Groaznic cu 
Zep... şi soţia lui Christian, nu-i aşa? Au găsit corpul ei? 

— Nu cred. 

— Dumnezeu ştie câţi alţii s-au mai prăpădit. Parlamentarii 
s-au salvat, Pug? 

— Da, bătrâne. Cu excepţia lui sir Charles Pennyworth. 
Bietul pederast, când a căzut s-a lovit puternic cu capul de 
un sampan. 

Dunross era uluit. 

— Îmi plăcea omul! Ce nenorocit de ghinion! 

— La un moment dat mai erau lângă mine câţiva din 
ceilalţi. Ticălosul ăla radical, cum îl cheamă? Grey, oh da, 
Grey, ăsta e. lar celălalt, alt apucat, un nenorocit de 
socialist, Broadhurst. S-au descurcat bine, amândoi. 

— Am auzit că Bartlett şi Casey au fost extraordinari, nu? 
Poate că ar trebui să fie decoraţi. 

— De ce nu propui? zise Dunross, nerăbdător să plece. 
Dacă nu mai sunt probleme. 

— Ian, dacă aş fi în locul tău, aş face o injecție. În golful 
asta trebuie să fie nişte microbi care n-au fost încă 
descoperiţi. 


Au izbucnit cu toţii în râs. 

— De fapt, am făcut ceva mai bun. Când am ieşit din apă, i- 
am înşfăcat pe Linc Bartlett şi Casey şi am fugit la Doctorul 
Tooley, şi Dunross zâmbi subţire. Când i-am spus că am 
înotat în portul Aberdeen, i-a venit să leşine. Ne-a 
îndemnat: Beţi din asta! Ca nişte proşti, am băut şi, înainte 
de a şti ce se întâmplă, ne-am vărsat şi sufletul din noi. Dacă 
aş mai fi avut putere l-aş fi bătut cu cureaua, dar eram cu 
toţii în patru labe, luptându-ne să ajungem la closet, fără să 
ştim care ajunge mai întâi. Atunci Casey a început să râdă, 
respirând încă greu, şi apoi ne-am prăvălit pe prăpădita aia 
de duşumea! Apoi, înainte să ne dezmeticim, bătrânul 
doctor ne-a băgat pe gât nişte pilule şi Bartlett a zis: Pentru 
numele lui Dumnezeu, doctore, ce-ai zice de un supozitor şi 
atunci folosim o singură gaură! 

— E adevărat ce se spune despre Casey? Că s-a dezbrăcat 
şi a sărit în apă ca o vedetă olimpică? întrebă Pugmire. 

— Mai grozav, amice, goală puşcă, exageră cu dezinvoltură 
Dunross. Ca o Venus din Milo! Poate cea mai grozavă... pe 
care am văzut-o vreodată. 

— Oh? toţi fâcură ochii mari. 

— Da. 

— Dumnezeule, dar să înoţi în portul Aberdeen, canalul ăla 
împuţit, zise McBride, ridicând din sprâncene. Dacă o să 
mai trăiţi, o să fie mare minune! 

— Doctorul Tooley a spus că în cel mai rău caz vom 
contracta o gastroenterită, dizenterie sau ciumă şi Dunross 
îşi întoarse privirea în altă parte, zicând: Bun, azi aici, 
mâine cine ştie unde. Mai e ceva? 

— Tai-pan, interveni Shi-teh. Eu... sper că nu ai nimic 
împotrivă însă... eu am... aş vrea să iniţiez un fond pentru 
ajutorarea familiilor victimelor. 

— Bună idee! Clubul turfiştilor va trebui să contribuie şi el. 
Donald, discuţi tu azi cu ceilalţi, să obţii acordul lor? Ce 
părere aveţi despre o contribuţie de 100.000? 

— Destul de generos, nu-i aşa? zise Pugmire. 


Dunross a ridicat capul. 

— Nu. Să spunem mai bine 150.000. Nobila Casă va 
contribui cu aceeaşi sumă, şi Pugmire se înroşi. Nu scoase 
nimeni nici un cuvânt. Ridicăm şedinţa? Bun. 'Neaţa, şi 
Dunross îşi scoase politicos pălăria şi plecă. 

— Scuzaţi-mă un moment, şi Crosse îi făcu semn cu mâna 
lui Brian Kwok să-l urmeze şi strigă: lan! 

— Da, Roger? 

Când Crosse se apropie de Dunross îi spuse încet: 

— Ian, se confirmă sosirea lui Sinders cu zborul de mâine 
al companiei BOAC. Vom merge direct la bancă de la 
aeroport, dacă aşa trebuie. 

— Va fi acolo şi guvernatorul? 

— O să-l întreb. Va trebui să fim acolo pe la şase. 

— Dacă avionul soseşte la timp, Dunross zâmbi. 

— Ai primit aprobarea oficială pentru eliberarea lui 
Eastern Cloud? 

— Da, mulţumesc. Am primit un telex ieri de la Delhi. Am 
ordonat reîntoarcerea navei imediat şi a plecat pe flux. 
Brian, îţi aminteşti pariul pe care l-am făcut - acela despre 
Casey. Despre sânii ei - cincizeci de dolari la unu, plătiţi pe 
loc, că sunt cei mai frumoşi din Hong Kong? 

Brian Kwok se înroşi, remarcând privirea posomorâtă a lui 
Crosse. 

— Aă... da, de ce? 

— Nu ştiu dacă sunt cei mai frumoşi, dar asemenea 
judecății lui Paris, ai avea o problemă al dracului de grea 
dacă i-ai pune la încercare! 

— E adevărat deci, a fost goală ca Eva? 

— A fost zeiţa salvării. Dunross se înclină spre amândoi 
afabil şi plecă salutându-i cu un „Pe mâine”. 

Se uitară după el. La ieşire îl aştepta un agent al 
Serviciului secret ca să-l însoţească. 

— Asta pune la cale ceva, zise Crosse. 

— Aşa e, sir. 


Crosse îşi luă ochii de la Dunross, privind spre Brian Kwok, 
pe care îl întrebă: 

— Obişnuieşti să pariezi pe sânii vreunei femei? 

— Nu, sir, scuze sir. 

— Bun. Din fericire femeile nu sunt singura sursă de 
frumuseţe, nu-i aşa? 

— Aşa e, sir. 

— Mai sunt ogarii, picturile, muzica, chiar şi câte un 
asasinat. Nu? 

— Da, sir. 

— Aşteaptă aici, te rog şi Crosse se întoarse la ceilalţi 
administratori. 

Brian Kwok oftă. Era plictisit şi obosit. Echipa de 
scufundători îl întâlnise la Aberdeen şi cu toate că aflaseră 
aproape imediat că Dunross era salvat şi plecase deja 
acasă, a trebuit să stea aproape toată noaptea dând ajutor 
la organizarea căutării victimelor. Era o misiune macabră. 
Apoi, când era gata să plece spre casă, Crosse îi ceru ca în 
zori să fie în Happy Valley, aşa că nu mai avu când să se 
culce în schimb, se duse la restaurantul Para unde dădu de 
oameni ai triadelor şi de Ko Ologul. Acum se uita la 
Dunross. Ce-o fi în mintea acestui individ? se întrebă el. O 
invidie chinuitoare îl măcina. Ce n-aş fi făcut eu cu puterea 
şi cu banii lui! Îl văzu pe Dunross schimbând direcţia spre 
tribuna din apropiere, apoi o observă pe Adryon stând 
lângă Martin Haply, amândoi privind la cai, fără să se uite la 
Dunross. Dew neh loh moh, gândi el, surprins. E ciudat că 
sunt împreună. Hristoase, ce frumuseţe! Mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu sunt tatăl ei. Aş înnebuni. Crosse şi ceilalţi 
îi văzuseră şi ei cu uimire pe Adryon şi Martin Haply. 

— Ce-o fi făcând golanul ăsta cu fata tai-panului? întrebă 
Pugmire pe un ton iritat. 

— Nimic bun, asta-i sigur, spuse cineva. 

— Blestematul ăsta nu aduce decât necazuri! murmură 
Pugmire, iar ceilalţi încuviinţară din cap. Nu înţeleg pentru 
ce 'loxe îl mai ţine. 


— Pentru că nenorocitul e socialist, de-aia! Şi el ar trebui 
îndepărtat. 

— Destul, Pug. Ioxe este de treabă... şi unii socialişti sunt 
cumsecade, spuse Shi-teh. Dar trebuia să-l dea afară pe 
Haply şi toţi am fi dus-o mai bine. 

Toţi fuseseră ţinta atacurilor lui Haply. În urmă cu câteva 
săptămâni scrisese o serie de articole incisive despre unele 
afaceri comerciale ale lui Shi-teh din cadrul imensului său 
conglomerat de companii, în care se vorbea şi despre unele 
onorarii dubioase plătite unor personalităţi din guvernul de 
la Hong Kong pentru favorurile făcute. 

— Aşa este, zise Pugmire, trădându-se că şi el îl detesta. 

Haply, cunoscut pentru minuţiozitatea sa, dăduse detalii 
confidenţiale în legătură cu fuzionarea cu Superfoods, 
demonstrând în mod cât se poate de clar că Pugmire a 
beneficiat mult mai mult decât acţionarii săi de la General 
Stores la care nu au fost consultaţi decât într-o mică 
măsură asupra condiţiilor unificării. Mârşavul. Aş dori, 
evident, să ştiu de unde îşi ia informaţiile. 

— E curios că Haply e cu ea, zise Crosse, privind atent la 
buzele lor, aşteptând să vorbească. Singura companie mare 
pe care n-a căutat încă s-o atace este Struan. 

— Crezi că e rândul companiei Struan, şi Haply o iscodeşte 
pe Adryon? întrebă unul din ei. Ce lovitură ar fi asta! 

Îl priviră cu interes pe Dunross intrând în tribună, fără ca 
cei doi tineri să-l observe. 

— Poate că-l va face ţândări, cum a făcut-o şi cu celălalt 
golan, zise Pugmire pe un ton vesel. 

— Ei? interveni Shi-teh. Despre cine e vorba? Cum a fost? 

— Oh, credeam că ştii. În urmă cu doi ani, unul din 
directorii executivi de rang mai mic al băncii Victoria a 
început, direct de la Londra, să o urmărească pe Adryon. Ea 
avea şaisprezece ani, poate şaptesprezece - el avea 
douăzeci şi doi şi era mare cât o casă, mai înalt ca lan. Se 
numea Byron. Credea că este lord Byron şi s-a apucat să-i 
facă curte. A înnebunit-o pe biata fată. lan l-a avertizat 


pentru, ultima dată. Târâtura se ţinea după ea, aşa încât lan 
l-a invitat să iasă puţin afară din sala sa de gimnastică de la 
Shek-O, şi-a pus mănuşile - ştia că prăpăditul se credea 
grozav la box - şi a început să dea în el fără milă. Într-o 
săptămână banca i-a dat papucii. 

— Ai asistat la bătaie? întrebă Shi-teh. 

— Bineînţeles că nu. Au fost singuri, pentru numele lui 
Dumnezeu, iar nenorocitul ăsta de nebun era în găleată. Nu 
mi-ar place să-l am ca adversar pe tai-pan - mai ales când e 
înfuriat. 

Shi-teh întoarse privirea spre Dunross. 

— Poate îi face acelaşi lucru şi micuţului ăsta ticălos, zise 
pe un ton glumeţ. 

Toţi îl urmăreau pe tai-pan, plini de speranţă. Crosse se 
îndepărtă, cu Brian Kwok, mergând unul lângă altul. 
Dunross urcă în forţă scările tribunei, cu energia sa 
cunoscută, oprindu-se lângă ei: 

— Bună, iubito. 

— Oh, bună, tată, răspunse Adryon, tresărind. Nu te-am 
vă... Ce-ai pe faţă? 

— Am intrat cu maşina în spatele unui autobuz, neaţa 
Haply. 

— Neaţa, sir. Haply se ridică şi apoi se aşeză din nou. 

— Un autobuz? spuse ea. Ţi-ai distrus Jaguarul? Te-au 
amendat? se interesă ea plină de speranţe pentru că ea 
adunase deja trei amenzi. 

— Nu. Te-ai sculat devreme? spuse el, aşezându-se lângă 
ea. 

— Exact invers. N-am dormit toată noaptea. 

— Da? l-ar fi pus pe loc cel puţin patruzeci şi opt de 
întrebări, dar în loc de asta remarcă: Trebuie să fii obosită. 

— Nu, nu sunt deloc obosită. 

— Despre ce a fost vorba, o sărbătorire? 

— Nu. Am stat cu bietul Martin, şi puse cu afecţiune o 
mână pe umărul tânărului. 


Dunross se forţă să zâmbească. Se adresă apoi tânărului 
canadian: 

— Ce s-a întâmplat? 

Haply ezită, apoi îi spuse ce se întâmplase la ziar, când l-a 
sunat proprietarul, şi Christian 'Toxe, redactorul său şef, i-a 
desfiinţat rubrica de cronică mondenă. 

— Nemernicul ăla ne-a trădat. Proprietarul ziarului i-a dat 
voie să ne cenzureze. Eu ştiu că am dreptate. Ştiu că am 
dreptate. 

— De unde ştii? 

— Îmi pare rău, dar nu pot să vă dezvălui sursa. 

— Nu poate într-adevăr, tată, aceasta ar fi o încălcare a 
libertăţii presei, spuse Adryon luându-i apărarea. 

Haply strânse din pumni, punând apoi palma fără să-şi dea 
seama, pe genunchii lui Adryon care, la rândul ei, îşi puse 
mâna pe mâna lui. 

— Ho-Pak a fost victima unor maşinaţii. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Însă Gor... însă tai-panii sunt la originea 
atacului şi nu pricep de ce. 

— Gornt este în culisele acestei afaceri? Dunross se 
încruntă la auzul acestei noi idei. 

— N-am spus Gornt, sir. Nu, n-am spus asta. 

— N-a spus, tată, interveni Adryon. Ce ar trebui să facă 
Martin? Să-şi dea demisia, sau să-şi înfrângă mândria şi. 

— Nu pot, Adryon, zise Martin Haply. 

— Lasă-l pe tata să vorbească, el ştie ce trebuie să faci. 

Dunross o văzu cum îşi întoarse ochii ei frumoşi spre el şi 
nevinovăția ei îi stârni o încântare pe care n-o mai simţise 
până atunci. 

— Două lucruri: în primul rând, te duci înapoi imediat. 
Christian are nevoie de ajutor. În al doilea rând, tu... 

— Ajutor? 

— N-ai auzit de soţia lui? 

— Ce-i cu ea? 

— Nu ştii că a murit? 


Amândoi se uitară la Dunross cu nişte ochi pierduţi. Le 
spuse repede ce se întâmplase la Aberdeen. Rămaseră 
uluiţi, iar Haply se bâlbâi: 

— Isuse, noi... noi n-am ascultat radio, n-am auzit 
nicăieri... n-am făcut decât să dansăm şi să vorbim! - sări să 
plece, apoi se reîntoarse. Eu... mai bine plec imediat. Isuse! 

Adryon se ridică şi ea, oferindu-se să-l duca ea cu maşina. 

— Haply, zise Dunross, spune-i lui Christian să atragă 
atenţia în mod ferm tuturor celor care au căzut în apă sau 
au înotat să se prezinte la doctor de îndată - e foarte 
important. 

— Am înţeles. 

— Tată, zise Adryon îngrijorată, ai fost la doctorul Too... 

— Da, da, răspunse Dunross. M-a dezinfectat şi pe 
dinăuntru şi pe dinafară. Hai duceţi-vă acum. 

— Care era cel de-al doilea lucru, tai-pan? întrebă Haply. 

— Al doilea? Nu trebuie să uiţi că banii sunt ai 
proprietarului, de aceea ziarul îi aparţine şi poate face ce 
vrea. Proprietarii de ziare pot fi influenţaţi. Mă întreb, de 
exemplu, cine l-a convins pe el sau pe ea, de ce ei şiea au 
acceptat să-l sune pe Christian... dacă ceea ce spui tu este 
adevărat. 

Haply zâmbi. 

— Hai să mergem, iubito, i se adresă lui Adryon, 
mulţumind tai-panului. 

Fugiră ţinându-se de mână. Dunross rămase pentru 
moment în tribună. Oftă adânc, apoi se ridică şi plecă. 
Roger Crosse era cu Brian Kwok în apropierea cabinelor 
jocheilor şi urmăreau conversaţia tai-panului după mişcarea 
buzelor. Îl văzură plecând urmat de omul de la Serviciul de 
Informaţii. 

— Nu mai e nevoie să ne pierdem vremea aici, Brian. Hai 
să mergem. O luară înainte spre ieşire. Sunt curios dacă 
Robert a găsit ceva la Sha Tin. 

— Blestemaţii ăia de Vârcolaci vor avea o zi agitată, 
întregul Hong Kong va fi speriat de moarte. Pot paria că 


noi... Brian Kwok se opri brusc. Sir! la uitaţi-vă acolo! arătă 
cu capul spre tribună, observându-i pe Suslev şi Clinker, 
printre grupurile răzlețe care priveau la ploaie. Nu aş fi 
crezut să se scoale atât de devreme. 

Crosse îşi miji ochii pentru a scruta în depărtare. 

— Da. E curios. Da! ezită un moment, apoi îşi schimbă 
privirea în altă direcţie, urmărindu-le atent mişcarea 
buzelor. Pentru că el ne-a onorat cu prezenţa am putea şi 
noi să avem o mică discuţie. Ah... ne-au văzut. Clinker nu ne 
iubeşte deloc. 

Se îndreptă alene spre tribună. Pe faţa rusului aceluia 
solid apăru un zâmbet. Scoase o sticlă subţire şi trase o 
duşcă. I-o oferi apoi şi lui Clinker. 

— Nu, mulţumesc, amice, tocmai beam o bere, şi ochii reci 
ai lui Clinker erau aţintiţi asupra poliţistului care se 
apropia. Nu prea miroase a bine pe aici, nu-i aşa? zise el cu 
voce tare. 

— Neaţa, Clinker, salută Crosse tot pe un ton rece, apoi îi 
zâmbi lui Suslev. 'Neaţa, căpitane. Scârboasă zi, nu? 

— Trăim, tovarăşe, suntem vii! Aşadar cum poate o zi să fie 
scârboasă? 

Suslev, vorbind cu o aparentă bonomie, continuă să se 
ascundă sub masca unei atitudini familiare: 

— Sâmbătă vor avea loc cursele, domnule inspector? 

— Probabil. Hotărârea definitivă se va lua sâmbătă 
dimineaţă. Cât timp veţi rămâne în port? 

— Nu prea mult, domnule inspector. Repararea cârmei 
merge încet. 

— Nu prea încet, sper. Pe toţi ne supără dacă oaspeţii 
noştri foarte importanţi nu sunt serviţi cât mai repede, şi 
vocea lui Crosse era fermă. Voi vorbi cu comandantul 
portului. 

— Mulţumesc, sunteţi... sunteţi foarte atent. Ca şi 
departamentul dumneavoastră... Suslev ezită, apoi se 
întoarse spre Clinker. Amice, n-ai nimic împotrivă să mai 
stau puţin de vorbă cu dumnealui? 


— Sigur că nu, răspunse Clinker. Copoii mă scot din sărite! 
Brian Kwok se uită la el, Clinker îl privi şi el fără teamă. Mă 
găseşti în maşină, spuse el şi dispăru. 

Glasul lui Suslev deveni mai rece: 

— Departamentul dumneavoastră a fost amabil şi a trimis 
corpul bietului nostru tovarăş Voranski. l-aţi prins pe 
asasini? 

— Din păcate nu. Pot fi asasini plătiţi - de pe orice 
meridian. Desigur, dacă n-ar fi şters-o în mod misterios la 
țărm, ar fi continuat să fie şi acum un agent util al... al 
oricărui departament în care ar fi lucrat. 

— Nu era decât un marinar şi un om cumsecade. Am 
crezut că în Hong Kong poţi fi în siguranţă. 

— Aţi transmis fotografiile asasinilor şi informaţiile privind 
convorbirile lor telefonice superiorilor dumneavoastră de la 
KGB? 

— Eu nu sunt de la KGB, mă piş pe KGB! Da, informaţiile 
au fost văzute... de superiorul meu, se răsti Suslev iritat. 
Dumneavoastră ştiţi cum e, pentru numele lui Dumnezeu. 
Dar Voranski a fost un om bun şi asasinii trebuie prinşi. 

— Îi vom prinde destul de repede, zise Crosse calm. N-aţi 
ştiut că Voranski era în realitate maiorul Yuri Bakyan în 
Direcţia 1-a a Departamentului 6 din KGB? 

Pe faţa lui Suslev se văzu surprinderea. 

— Era... mi-era doar prieten şi venea la noi din când în 
când. 

— Cine se ocupă de problemele astea, căpitane? întrebă 
Crosse. 

Suslev se uită la Brian Kwok, care îl privi cu o făţişă 
aversiune. 

— De ce sunteţi aşa de supărat? Ce v-am făcut eu? 

— Pentru ce imperiul rus e atât de hrăpăreţ. Îndeosebi 
când vine pe pământul Chinei? 

— Politica! răspunse Suslev iritat. Nu mă interesează 
politica. 


— Fir-ar să fie, vă amestecați tot timpul în treburile altora! 
Ce grad ai în KGB? 

— Nu am nici un grad. 

— Un pic de colaborare ar fi foarte importantă, zise 
Crosse. Cine stabileşte la voi echipajele, căpitane Suslev? 

Acesta îl privi un moment şi apoi zise: 

— Pot să-ţi vorbesc între patru ochi? 

— Desigur, răspunse Crosse, adresându-se apoi lui Brian: 
Aşteaptă-mă aici. 

Suslev se îndreptă spre scările care coborau pe gazon, 
Crosse îl urmă. 

— Ce şanse crezi că are Noble Star? întrebă Suslev 
binevoitor. 

— Bune. Dar ea n-a alergat niciodată pe teren moale. 

— Dar Pilot Fish? 

— Uită-te la el - poţi să-ţi dai seama singur. Lui îi place 
terenul umed. Va fi favorit. Te gândeşti să fii aici sâmbătă? 

Suslev se sprijini de balustradă şi zâmbi, răspunzând: 

— De ce nu? 

— De ce nu, într-adevăr? repetă Crosse râzând liniştit. Era 
convins că acum erau absolut singuri. Eşti un bun actor, 
Gregor, continuă el, foarte bun. 

— Şi tu la fel, tovarăşe. 

— Îţi asumi un risc al dracului de mare, nu-i aşa? zise 
Crosse de-abia mişcându-şi buzele. 

— Da, dar toată viaţa e un risc. Cei din centrală mi-au 
cerut să preiau eu activitatea până la sosirea înlocuitorului 
lui Voranski - sunt prea multe contacte care trebuie făcute 
şi hotărâri care trebuie luate în timpul acestei deplasări. Şi 
nu în ultimul rând, Sevrin. Şi oricum, după cum ştii, aşa a 
vrut Arthur. 

— Uneori mă întreb dacă e înţelept. 

— Este! Suslev zâmbi şi ridurile din jurul ochilor lui se 
încreţiră. Oh, da. Foarte înţelept. Mă bucur să te văd. Cei 
din centrală sunt foarte, foarte mulţumiţi de activitatea ta 
de anul ăsta. Am multe să-ţi spun. 


— Cine-i ticălosul care l-a turnat pe Sevrin lui AMG? 

— Nu ştiu. A fost un fugar. Dacă-l aflu, e un om pierdut. 

— Cineva a trădat o parte din oamenii mei, denunţându-i 
R. P Chineze. Descoperirea lor s-a făcut probabil din 
dosarele lui AMG. Citeşte exemplarul meu. Cine altcineva 
de pe nava ta putea s-o facă? Cineva a fost infiltrat în 
operaţiunea ta de aici. 

Suslev se albi. 

— Voi organiza imediat o verificare a situaţiei. Puteau veni 
de la Londra sau Washington. 

— Mă îndoiesc. Cred că de aici provine totul. Şi apoi 
întâmplarea cu Voranski. Cineva a fost infiltrat în echipa 
voastră. 

— Dacă R. P Chineză... da, s-a terminat. Dar cine? Pariez 
pe ce vrei că nu există nici un spion pe navă. 

Crosse era şi el furios. 

— Se găseşte totdeauna cineva care poate fi corupt. 

— Ai un plan de fugă? 

— Mai multe. 

— Mi s-a ordonat să-ţi dau sprijin sub orice formă. Vrei să 
te iau pe Ivanov? 

— Aştept să citesc dosarele lui AMG. Ar fi păcat, după 
atâta vreme... 

— De acord. 

— 'Ţi-e uşor să fii de acord. Dacă tu eşti prins eşti doar 
expulzat şi rugat politicos: vă rog, să nu mai veniţi pe aici. 
Eu? N-aş vrea să fiu prins viu. 

— Evident. Suslev îşi aprinse o ţigară. Nu vei fi prins, 
Roger. Eşti mult prea deştept. Ai ceva pentru mine? 

— Priveşte colo, lângă balustradă. Bărbatul acela înalt. 

Calm, Suslev puse la ochi binoclul. Îşi centră pe îndelete 
imaginea şi apoi privi. 

— Ăsta e Stanley Rosemont, CIA. Ştii că te urmăreşte? 

— Pot să fac să-mi piardă urma, dacă vreau. 

— Omul de lângă el este Ed Langan, FBI. Cel cu barbă 
este Mishauer, de la Serviciul de informaţii al Marinei 


Americane. 

— Mishauer? îmi sună cunoscut. Ai fişele lor? 

— Încă nu, dar la consulat se află un individ cu deprinderi 
anormale care are o combinaţie frumuşică cu fiul unuia din 
avocaţii noştri chinezi de frunte. Pe când vei reveni, la 
viitoarea ta călătorie, el va fi gata să-ţi îndeplinească şi cea 
mai mică dorinţă. 

Suslev schiţă un zâmbet forţat. 

— Bine! din nou calm, privi la Rosemont şi la ceilalţi, 
întipărindu-şi bine în memorie figurile lor. Cu ce se ocupă? 
întrebă el. 

— Adjunct al şefului biroului de informaţii. E în CIA de 
cincisprezece ani. A fost OSS - serviciul Secret American, 
precursor al CIA şi în alte asemenea servicii. A mai avut aici 
o duzină de funcţii de acoperire şi ascunzători peste tot. Am 
trimis o listă în micropuncte la 32. 

— Bun. Centrala vrea să-şi intensifice urmărirea tuturor 
mişcărilor pe care le întreprinde CIA. 

— Nici o problemă, sunt cam indolenţi, dar au resurse 
financiare mari şi mereu în creştere. 

— Datorită războiului din Vietnam? 

— Evident. 

Suslev râse mulţumit. 

— Proştii, habar nu au în ce s-au băgat. Ei încă mai cred că 
pot să lupte în junglă cu tactica din războiul din Coreea sau 
din cel de-al doilea război mondial. 

— Nu sunt toţi proşti, observă Crosse. Rosemont e bun, e 
foarte bun. Pentru că veni vorba, ei ştiu despre baza 
aeriană de la Iman. 

Suslev înjură în şoaptă, sprijinindu-şi capul într-o mână, pe 
care o ţinea, ca din întâmplare, în dreptul gurii pentru a nu 
se vedea ce spune. 

— Despre Iman şi aproape totul despre Petropavlovsk, 
noua bază secundară de la Korsakov şi Sahalin... 

Suslev înjură din nou, exprimându-şi nedumerirea. 

— Cum au ajuns să ştie toate astea? 


— Trădătorii! şi Crosse zâmbi discret. 

— De ce eşti agent dublu, Roger? 

— De ce îmi pui întrebarea asta de câte ori ne întâlnim? 

Suslev oftă. El avea un ordin precis ca pe Crosse să nu-l 
chestioneze, ci să-l sprijine sub orice formă. Şi, deşi era 
coordonatorul întregii activităţi de spionaj a KGB în 
Extremul Orient, nu i se permisese să cunoască adevărata 
identitate a lui Crosse decât în ultimul an. În fişele KGB, 
Crosse intra în categoria secretului de importanţă 
deosebită, fiind un spion de importanţa unui Philby. Dar nici 
chiar Philby n-a ştiut că în ultimii şapte ani Crosse lucra 
pentru KGB. 

— Întreb din curiozitate, răspunse el. 

— Nu ţi s-a ordonat să nu fii curios, tovarăşe? 

Suslev râse. 

— Niciunul dintre noi nu respectă ordinele totdeauna, nu-i 
aşa? Ultimul tău raport a plăcut atât de mult în centrală 
încât mi s-a cerut să-ţi spun că în contul tău din Elveţia se 
va depune o primă suplimentară de 50.000 de dolari, 
începând de la data de cincisprezece a lunii viitoare. 

— Bun. Mulţumesc. Dar nu e primă, este plata pentru un 
produs primit. 

— Ce ştie Serviciul secret de informaţii despre vizita 
delegaţiei parlamentare? 

Crosse îi spuse ceea ce îi zisese guvernatorul, adăugând: 

— De ce mă întrebi? 

— Verificare de rutină. Trei din delegaţie sunt persoane 
foarte influente - Guthrie, Broadhurst şi Grey. Suslev îi oferi 
o ţigară. Acţionăm discret să-i introducem pe Grey şi 
Broadhurst în Consiliul Mondial al Păcii. Sentimentele lor 
antichineze ne ajută. Roger, vrei să pui pe cineva să-l 
urmărească pe Guthrie? Poate are ceva apucături rele. 
Dacă îl compromitem, dacă îl fotografiem cu vreo fată de 
moravuri uşoare, s-ar putea ca mai târziu să ne fie de folos. 

Crosse dădu din cap. 

— Am să văd ce pot face. 


— Poţi să-l găseşti pe ticălosul acela care l-a asasinat pe 
bietul Voranski? 

— Până la urmă o să-l prindem. Crosse îl privi cu atenţie. 
Probabil că a fost condamnat de mult. Şi asta nu-ia bună 
pentru niciunul dintre noi. 

— Erau oare din Gomindan? Sau bandiții lui Mao? 

— Nu ştiu! Crosse zâmbi sardonic. De fapt, Rusia nu e 
iubită de nici un chinez. 

— Conducătorii lor au trădat comunismul. Va trebui să-i 
distrugem până nu devin prea puternici. 

— Asta urmăriţi? 

— De la Ginghishan încoace, şi Suslev râse. Dar acum... 
acum trebuie să avem puţină răbdare, şi arătă brusc cu 
degetul mare în spate spre Brian Kwok. De ce nu-l 
compromiteţi pe acest matyeryebyets? Nu-mi place deloc 
tipul. 

— Tânărul Brian e foarte bun. Am nevoie de oameni buni. 
Informează centrala că Sinders, de la MI-6, soseşte mâine 
de la Londra pentru a prelua documentele lui AMG. Şi ML-6 
şi CIA bănuiesc că AMG a fost asasinat. A fost sau nu? 

— Nu ştiu. Ar fi trebuit lichidat cu ani în urmă. Cum poţi 
obţine un exemplar? 

— Nu ştiu, sunt aproape sigur că Sinders mi le va da şi mie 
să le citesc înaintea plecării sale. 

— Şi dacă n-o va face? 

Crosse ridică din umeri. Spuse apoi hotărât: 

— Într-un fel sau altul trebuie să le vedem. 

— Dunross? 

— Numai în ultimă instanţă. El e prea preţios acolo unde 
este şi prefer să-l am acolo unde pot să-l văd. Ce zici de 
Travkin? 

— Informaţia ta a fost extrem de valoroasă. Totul s-a 
verificat, şi Suslev îi relată esenţialul din întâmplarea cu 
acesta. Acum va fi căţeluşul nostru pentru totdeauna. Va 
face tot ce-i vom cere. Orice. Ar fi în stare să-l omoare şi pe 
Dunross dacă va fi nevoie. 


— Bun. Cât a fost real din ce i-ai spus? 

Suslev zâmbi. Apoi răspunse: 

— Nu prea mult. 

— Soţia lui trăieşte? 

— Oh da, tovarăşe, trăieşte. 

— Dar nu în propria-i vilă? 

— Acum e acolo. 

— Dar înainte? 

Suslev dădu din umeri, reluând apoi discuţia despre 
Travkin: 

— l-am spus ceea ce mi s-a cerut să-i spun. 

Crosse aprinse o ţigară, după care îl întrebă: 

— Ce ştii despre lran? 

După ce-l privi iscoditor, Suslev răspunse: 

— Destule. Este unul din cele opt obiective mari care ne- 
au mai rămas, aceasta fiind o operaţiune de anvergură care 
se desfăşoară chiar acum! 

— Regimentul 92 cu trupe americane aeropurtate se află 
în acest moment la frontiera sovieto-iraniană! 

— Ce spui? Suslev se holbă la el. 

Crosse îi relată tot ceea ce-i spusese Rosemont despre 
manevre, şi când a ajuns la partea privind forţele armate 
ale SUA care deţineau arme nucleare, Suslev se albi. 

— Mamă Doamne! Blestemaţii ăştia de americani vor face 
într-o zi o greşeală şi atunci nu vom mai putea sub nici o 
formă să ne mai descurcăm! Trebuie să fie nebuni să 
folosească asemenea arme. 

— Puteţi lupta împotriva lor? 

— Bineînţeles că nu, nu încă, răspunse Suslev iritat. Ideea 
de bază a strategiei noastre constă în a nu ne confrunta 
direct cu America până când aceasta nu va fi total izolată şi 
atunci nu vom avea nici o îndoială în victoria finală. Un 
conflict armat direct acum ar fi o sinucidere. Mă duc să iau 
legătura cu Centrala. 

— Fă-i să înţeleagă că americanii consideră acţiunea 
respectivă drept o manevră. Determină Centrala să-şi 


retragă forţele de acolo şi totul se va linişti. Fă-o imediat, 
sau situaţia se va agrava. Nu-i provocaţi în nici un fel pe 
americani. În câteva zile să părăsească zona. Nu transmite 
informaţia despre prezenţa forţelor americane spionilor 
voştri de la Washington. Las-o să vină din partea oamenilor 
voştri din CIA. 

— Regimentul 92 este într-adevăr acolo? Pare imposibil. 

— Ar fi mai bine să aveţi mai multe trupe aeropurtate, mai 
mobile, cu mai mare putere de foc. 

Suslev mormăi câteva cuvinte: 

— Energiile şi resursele a trei sute de milioane de ruşi 
sunt canalizate spre soluţionarea acestei probleme, 
tovarăşe. Dacă am mai avea la dispoziţie încă douăzeci de 
ani... numai încă douăzeci de ani. 

— Atunci? 

— În anii '80 am conduce lumea. 

— Voi fi demult mort atunci. 

— Nu tu. Vei conduce orice provincie sau ţară pe care vei 
dori. Anglia? 

— Regret, dar acolo vremea e îngrozitoare. Cu excepţia 
unei zile sau două din an, când însă este cel mai plăcut loc 
de pe pământ. 

— Ah, ar trebui să vezi casa mea din Gruzia şi locurile din 
jurul Tbilisiului, şi ochii lui Suslev scânteiau. Asta-i Edenul, 
adăugă el. 

În timp ce vorbeau, Crosse se uita în toate părţile. Ştia că 
nu pot fi ascultați. Brian Kwok stătea jos, în tribună, 
aşteptând, pe jumătate adormit. Rosemont şi ceilalţi îl 
studiau discret. Jos, în cercul câştigătorului, Jacques deville 
se plimba liniştit cu Jason Plumm. 

— Ai vorbit cu Jason? 

— Sigur, când eram în tribună. 

— Bun. 

— Ce-a spus despre deville? 

— Şi el se îndoia că Jacques va fi vreodată ales tai-pan. 
După întâlnirea mea de aseară am fost de aceeaşi părere - 


este evident prea slab, n-are fermitate. Aşa se întâmplă 
adesea cu agenţii recrutaţi demult, care nu au nici o 
misiune precisă de îndeplinit, ci trebuie doar să aştepte. 
Este cea mai grea din toate ocupațiile. 

— Da. 

— E un om bun, însă nu cred că o să fie numit tai-pan. 

— Cum te gândeşti să-l foloseşti? 

— Nu m-am hotărât încă. 

— Consideri că nu mai e spion intern, ci unul condamnat? 

— Numai dacă tu sau ceilalţi din Sevrin sunteţi în pericol. 

Pentru a deruta pe oricine i-ar fi privit, Suslev trase-o 
duşcă din sticlă, pe care i-o oferi apoi lui Crosse, care 
clătină din cap. Amândoi ştiau că în sticlă nu era decât apă. 
Suslev şopti: 

— Am o idee. Depunem mai multe strădanii în Canada, 
este clar că mişcarea separatistă franceză este pentru noi o 
ocazie extraordinara. În cazul în care Quebec-ul se separă 
de Canada, întregul continent al Americii de Nord va fi 
aruncat într-o complet nouă structură a puterii. Mă 
gândeam că ar fi perfect dacă deville ar prelua conducerea 
companiei Struan din Canada. Ce zici? 

— Foarte bine, foarte bine, spuse Crosse zâmbind. Şi mie 
îmi place Jacques. Ar fi păcat să nu fie folosit. Da, ar fi un 
lucru inteligent. 

— E chiar mai mult decât atât, Roger. El are câţiva 
prieteni canadieni de limbă franceză din perioada petrecută 
la Paris, imediat după război, toţi separatişti notorii, toţi cu 
vederi de stânga. Câţiva dintre ei sunt pe cale de a deveni 
în Canada o forţă politică naţională de prim ordin. 

— Vrei să-l scoţi din perioada de aşteptare? 

— Nu. Jacques ar putea să dea o mână de ajutor problemei 
separatismului fără să se expună riscurilor. În calitate de 
lider al unei importante filiale a companiei Struan... şi dacă 
unul dintre prietenii lui apropiaţi ar deveni ministru de 
externe sau prim-ministru, eh? 

— Este posibil acest lucru? 


— Este. 

Crosse fluieră mirat. 

— În cazul în care Canada s-ar distanţa de Statele Unite, 
asta ar fi o lovitură de graţie. 

— Da. 

— Odinioară, zise Crosse după o pauză, un înţelept chinez 
a fost rugat de un prieten să-i binecuvânteze fiul nou- 
născut. Binecuvântarea lui suna cam aşa: Să ne rugăm ca el 
să trăiască în nişte timpuri interesante. Ei bine, Gregor 
Petrovici Suslev, al cărui nume adevărat este Petr Oleg 
Mzytryk, noi trăim în mod sigur nişte vremuri interesante. 
Nu-i aşa? 

Suslev îl privi uimit. 

— Cine ţi-a spus numele meu? 

— Superiorii tăi, şi Crosse îl privi atent, privire devenită 
subit necruțătoare. Tu mă cunoşti, eu te cunosc. Suntem 
chit, nu-i aşa? 

— Oh... desigur. Eu..., râse, însă forţat. N-am mai folosit 
numele ăsta de atâta vreme... aproape că l-am uitat. Privi în 
ochii lui, încercând să se stăpânească. Ce s-a întâmplat? De 
ce te-ai înfuriat aşa? 

— AMG. Cred că ar trebui pentru azi să încheiem discuţia. 
Pentru ceilalţi va trebui să se ştie că am încercat să te 
corup, dar tu ai refuzat. Să ne întâlnim mâine la numărul 
şapte. Şapte era numărul codificat al apartamentului de 
lângă Ginny Fu în Mong Kok. Târziu. La ora unsprezece. 

— Ora zece e mai bine. 

Crosse făcu cu mâna spre Rosemont şi ceilalţi. 

— Înainte de a pleca, am nevoie de ceva pentru ei. 

— Bine. Mâine voi... 

— Acum trebuie, Crosse rămase pironit. Ceva special, 
continuă el. În cazul în care nu voi putea să-mi arunc o 
privire pe exemplarele lui Sinders, va trebui să fac cu ei un 
schimb în natură! 

— Să nu divulgi nimănui sursa. Nimănui. 

— Bine. 


— Niciodată? 

— Niciodată. 

Suslev rămase un moment pe gânduri, cântărind 
posibilităţile. 

— În noaptea asta unul din agenţii noştri va prelua un 
material strict-secret de pe portavion. 

— Perfect! faţa englezului se lumină. De aceea ai venit? 

— A fost doar unul din motive. 

— Când şi unde are loc preluarea? 

Suslev îi spuse, adăugând: 

— Dar eu continui să doresc să am exemplare din 
rapoarte. 

— Evident. 'Totul se va aranja foarte bine. Rosemont îmi va 
fi cu adevărat îndatorat. De cât timp este agentul vostru pe 
vas? 

— De doi ani, cel puţin de atunci a fost recrutat pentru 
prima dată. 

— Vă dă materiale interesante? 

— Oricine vine de pe vasul acela este de valoare. 

— Ce preţ pretinde? 

— Pentru asta? 2000 de dolari. Nu-i pretenţios, niciunul 
din agenţii noştri nu-i pretenţios, cu excepţia ta. 

Crosse zâmbi, dar fără entuziasm. 

— Bun, dar eu sunt cel mai bun din tot ce aveţi în Asia şi 
mi-am dovedit calităţile de cincizeci de ori până acum, am 
făcut-o din pasiune, bătrâne. 

— Preţurile tale, bătrâne, sunt cele mai mari! Cumpărăm 
anual tot planul de bătaie al NATO, cifru, orice, cu mai puţin 
de 8000 de dolari. 

— Nenorociţii ăia de amatori ne strică piaţa. Pentru că 
asta e o afacere, nu-i aşa? 

— Nu pentru noi. 

— Rahat! Voi ăştia de la KGB sunteţi recompensaţi mai 
mult decât bine. Vile, case rezidenţiale la Tbilisi şi magazine 
speciale de la care vă aprovizionaţi. Amante. Trebuie să-ţi 
spun, însă, că e tot mai greu să scoţi un ban de la compania 


ta. Mă aştept la un câştig mai substanţial pentru Manevra şi 
pentru rapoartele AMG atunci când se va încheia 
aranjamentul. 

— Vorbeşte cu ei direct. Nu am nici o putere în legătură cu 
banii. 

— Mincinosule. 

Suslev râse. 

— E bine - şi eşti în siguranţă - când lucrezi cu un 
profesionist. Prăsit! ridică sticla şi-o goli. 

— Întinde-o repede, te rog, îi zise brusc Crosse. Simt 
binoclurile cum ne urmăresc! 

Suslev începu să înjure în ruseşte, pe şoptite, dar 
vehement, îl ameninţă apoi cu pumnul şi plecă. Crosse 
rămase uitându-se după el. 

Pe şoseaua Sha Tin, Robert Armstrong privea la cadavrul 
lui John Chen în timp ce poliţişti în mantale de ploaie îl 
înfăşurau din nou în pătură. Îl duseră apoi prin mulţimea de 
curioşi spre ambulanţa care aştepta. În jur mişunau 
criminalişti şi alţi experţi, căutând indicii. Ploua din ce în ce 
mai tare şi peste tot era numai noroi. 

— Totu-i foarte încurcat, sir, spuse cu amărăciune 
sergentul Lee. Sunt amprente, dar pot fi ale oricui. 

Armstrong dădu din cap şi îşi şterse faţa cu batista. Mulţi 
curioşi se găseau în spatele barierelor care fuseseră 
ridicate în zonă. Circulaţia pe drumul îngustat încetinise, 
aproape se blocase, şoferii claxonau enervaţi. 

— Ţine pe toţi gură-cască ăştia la distanţă de vreo sută de 
metri. Trimite un agent în satul cel mai apropiat, este 
posibil ca cineva de pe acolo să fi văzut ceva! plecă de lângă 
Lee, îndreptându-se spre maşina poliţiei, intră în maşină, 
închizând uşa şi luă telefonul. Aici Armstrong. Daţi-mi pe 
Inspectorul şef Donald Smyth de la East Aberdeen, vă rog. 

Aşteptă la telefon, simțindu-se îngrozitor. Şoferul era tânăr 
şi isteţ. El nu se udase. 

— Ploaia e minunată, nu-i aşa, sir? 

Armstrong îl privi acru, tânărul păli. 


— Fumezi? 

— Da, sir. Tânărul scoase pachetul de ţigări, oferindu-i-l. 

Armstrong luă pachetul şi-l întrebă: 

— De ce nu eşti cu ceilalţi? Acolo este nevoie de un băiat 
drăguţ şi isteţ ca tine pentru a da o mână de ajutor. Caută 
să găseşti şi tu o urmă ceva. Eh? 

— Da, sir. Tânărul ieşi repede din maşină, în ploaie, 
Armstrong scoase cu grijă o ţigară. Se uită la ea îndelung. O 
puse furios înapoi, iar pachetul îl băgă în buzunar. 
Gheboşându-se în scaun, murmură: 

— Ale dracului de ţigări, a dracului ploaie, la naiba cu 
afurisitul ăsta şi mai presus de toate la dracu cu mârşavii 
ăia de Vârcolaci! 

Telefonul începu să bâzâie: 

— Inspectorul şef Donald Smyth. 

— Neaţa. Sunt la Sha Tin, începu Armstrong, spunându-i 
ce se întâmplase şi despre descoperirea cadavrului. Avem 
zona sub control, dar pe ploaia asta nu mă aştept să găsim 
ceva. Când va auzi presa de cadavru şi despre mesaj vom fi 
asaltaţi. Cred că ar fi mai bine s-o ridicăm pe bătrâna amah 
chiar acum. Este singurul fir pe care-l avem. Oamenii 
dumneavoastră o mai supraveghează? 

— Sigur că da. 

— Bine. Aşteptaţi-mă, apoi pornim într-acolo. Vreau să-i 
facem o percheziţie. Pregătiţi o echipă. 

— În cât timp vei fi aici? 

— Îmi trebuie acum două ore să ajung acolo. De aici până 
la feribot, circulaţia e aglomerată. 

— Şi aici e tot aşa. Peste tot în Aberdeen. Dar nu e numai 
din cauza ploii, flăcăiaşule. Sunt vreo mie de jefuitori de 
morminte care se holbează la epavă, iar mai mulţi 
nenorociţi de gangsteri, sunt deja la Ho-Pak, la Victoria... de 
fapt la toate blestematele de bănci din vecinătate şi aud că 
ar fi de-acum în faţa filialei Victoria din centru vreo cinci 
sute de oameni care vor să-şi ridice banii. 


— Hristoase! Toate nenorocitele mele de economii de o 
viaţă sunt acolo. 

— Ţi-am spus ieri să-ţi scoţi banii! Armstrong îl auzi pe 
Şarpe cum râde. Şi pentru că veni vorba, dacă ai ceva 
numerar disponibil, vinde acţiunile Struan fără acoperire 
repede - am auzit că Nobila Casă urmează să dea faliment. 


Ora 8.29. 

Claudia luă o mulţime de note, scrisori şi răspunsuri din 
mapa cu hârtii rezolvate de pe biroul lui Dunross şi începu 
să le răsfoiască. Ploaia şi norii joşi luară din lumină, dar era 
răcoare şi foarte plăcut după umiditatea excesivă din 
ultimele săptămâni. Pendula, fixată pe un dispozitiv special 
din argint care s-o ţină dreaptă pe poliţa de deasupra 
căminului, bătu 8.30. Unul din telefoane sună strident. 
Claudia se uită la el, fără să se sinchisească să răspundă. 
Sună insistent, apoi se opri. Sandra Yi, secretara lui 
Dunross, intră cu un teanc de documente şi corespondenţă, 
umplând mapa cu hârtii abia sosite. 

— Proiectul contractului cu Par-Con este deasupra, Soră 
Mai Mare. E aici şi lista cu întâlniri pentru azi, cel puţin pe 
acelea pe care le cunosc. Inspectorul Kwok a telefonat 
acum zece minute şi Sandra roşi când Claudia o privi 
semnificativ. 

Sandra era îmbrăcată cu un cheong-sam despicat până 
sus şi strâns pe corp, guler înalt, elegant. Ea adăugă: 

— L-a sunat pe tai-pan, nu pe mine, Soră Mai Mare. Dacă 
tai-pan doreşte, să-i răspundă. 

— Sper însă că ai vorbit destul de mult cu onorabilul tânăr 
Armăsar, Soră Mai Mică şi ai leşinat, ai suspinat de plăcere, 
îi răspunse Claudia în cantoneză, trecu apoi pe engleză fără 
să-şi dea seama, continuând să răsfoiască prin note în timp 
ce vorbea, aranjând hârtiile în două dosare diferite. În 
definitiv, adăugă ea, ar trebui într-adevăr să punem gheara 
pe el, să-l aducem în familie până nu-l agaţă vreo Gură 
Mieroasă din alt clan. 


— Oh, da. Şi eu am aprins cinci luminări în cinci temple 
diferite. 

— Sper c-ai făcut-o în timpul tău liber, nu în timpul 
serviciului. 

— Oh, desigur, şi râseră amândouă. Dar avem o ocazie - 
mâine la dineu. 

— Excelent! Fii sobră, nu te îmbrăca excentric, dar du-te 
fără sutien - ca Orlanda. 

— Oh, atunci e adevărat! Oh, oh, crezi că aşa ar trebui să 
fac? Sandra Yi era uimită. 

— Pentru Brian al tău, da, şi Claudia râse pe înfundate. 
Are fler individul. 

— Prezicătoarea mi-a spus că anul acesta va fi un an bun 
pentru mine. A fost groaznic focul acela, nu-i aşa? 

— Da! şi Claudia verifică lista de întâlniri: Linbar în câteva 
minute, Sir Luis Basilio la 8,45. Când soseşte sir Luis... 

— Sir Luis aşteaptă deja în biroul meu. Ştie că a venit mai 
devreme - l-am servit cu cafea şi i-am dat ziarele de 
dimineaţă, pe faţa Sandrei se putea citi o teamă. Ce se va 
întâmpla la ora zece? 

— Se deschide bursa, îi spuse Claudia pe un ton tranşant, 
dându-i partea mai mare din hârtii. Tu te ocupi de partea 
asta, Sandra. Ah, aici, a anulat vreo câteva şedinţe de 
consiliu şi dejunuri, iar eu mă ocup de astea. 

Amândouă ridicară capul în momentul în care Dunross 
intră. 

— Neaţa, salută el. Avea o mină mai gravă ca de obicei, iar 
vânătăile îi subliniau asprimea trăsăturilor. 

— Toţi sunt atât de fericiţi că n-ai păţit nimic, tai-pan, zise 
Sandra Yi cu drăgălăşenie. 

— Mulţumesc. 

Sandra plecă. El îi urmări mersul şi apoi observă privirea 
Claudiei. De pe faţa lui mai dispăru gravitatea. 

— Nimic mai frumos ca o fată frumoasă, nu-i aşa? Claudia 
râse. 


— Cât timp ai fost plecat, telefonul personal a sunat de 
două ori. 

La telefonul său personal răspundea numai el; numărul 
nu-l avea decât familia şi o mână de oameni apropiaţi. 

— Oh, mulţumesc. Anulează totul începând de acum până 
la prânz cu excepţia lui Linbar, a bătrânului sir Luis Basilio 
şi a băncii. Vezi ca Penn şi Kathy să se bucure de toată 
atenţia. Gavallan le duce la aeroport. Mai întâi caută-l la 
telefon pe Tung Zgârcitul. Apoi pe Lando Mata - întreabă-i 
dacă-i pot vedea astăzi, preferabil la 10.20 la cafenea. Ai 
văzut nota mea despre Zep? 

— Da, groaznic. Mă voi îngriji de toate. A telefonat 
asistentul guvernatorului; te duci la şedinţa de la prânz? 

— Da. 

În timp ce Claudia ieşea din birou şi închidea uşa, Dunross 
formă un număr de telefon. 

— Penn? Ai avut nevoie de mine? 

— Da, lan, dar n-am telefonat, aşa ai crezut? 

— Da, am crezut că tu ai telefonat pe linia directă. 

— Nu, dar mă bucur aşa de mult că m-ai chemat. Am auzit 
despre incendiu la primele ştiri şi nu... nu ştiam dacă am 
visat sau nu că azi noapte ai revenit. Eu... am fost tare 
îngrijorată. Scuze, Ah Tat mi-a spus că ai plecat devreme, 
însă n-am încredere în cotoroanţa asta bătrână, care uneori 
bate câmpii. Scuze. A fost îngrozitor, nu-i aşa? 

— Nu. Nu prea rău, de fapt, şi îi povesti pe scurt ce s-a 
întâmplat şi pentru că aflase de-acum că ea nu avea nevoie 
de el, voi să încheie convorbirea. Îţi dau amănunte când voi 
veni să te conduc la aeroport. Am verificat la informaţii şi 
am aflat că avionul pleacă la timp... Sună telefonul. Iartă- 
mă un moment, Penn... Da, Claudia. 

— Inspectorul Kwok e pe linia doua. Spune că e ceva 
important. 

— Bine, iartă-mă, Penn, trebuie să plec. Trec să te iau la 
timp pentru ca să prinzi avionul. La revedere, iubito... Mai e 
ceva. Claudia? 


— Avionul cu care vine Bill Foster de la Sydney mai 
întârzie o oră. La 9.30 ai întâlnire cu domnii Havergill şi 
Johnjohn. Am telefonat pentru confirmare. Mi s-a spus că 
sunt la bancă de la 6 dimineaţa. 

Dunross deveni mai neliniştit. Încercase să vorbească cu 
Havergill din ajun, pe la ora trei după amiaza, dar 
vicepreşedintele nu fusese de găsit, iar în seara aceea nu 
avusese timp să-l mai caute iar. 

— Nu e bine, observă Dunross. În faţa băncii era adunată 
deja o mulţime de oameni când am venit la 7.30. 

— Banca Victoria nu va da faliment, nu-i aşa? 

Simţi în vocea ei îngrijorare. 

— Dacă falimentează, suntem cu toţii în găleată, şi apăsă 
butonul liniei a doua. Salut Brian, ce se întâmplă? 

Brian Kwok îi spuse despre John Chen. 

— Isuse Hristoase, bietul John! După ce li s-au dat aseară 
banii de răscumpărare am crezut că... Ce ticăloşi! E mort 
mai demult? 

— Da. De cel puţin trei zile! 

— Ticăloşii! I-ai spus lui Phillip sau Dianei? 

— Nu, nu încă. Am vrut să îţi zic ţie mai întâi. 

— Vrei să le spun eu? Phillip e acasă acum. După povestea 
de aseară i-am spus să nu vină la şedinţa de dimineaţă de la 
ora opt. Îl sun chiar acum. 

— Nu, lan, asta-i treaba mea. Regret că-ţi aduc veşti 
proaste, dar m-am gândit ca ar trebui să ştii ce s-a 
întâmplat cu John. 

— Da... da, prietene, mulţumesc. Ascultă, am o agapă la 
guvernator în jurul orei şapte, dar la 22.30 se va termina. 
Vrei să bem împreună un pahar sau să luăm o gustare mai 
târziu? 

— Da. E o bună idee. Ce zici de barul Quance, în 
Mandarin? 

— 22.45? 

— De acord. Apropo, am lăsat vorbă ca soţia ta să treacă 
repede prin vamă. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi dau veşti 


proaste. La revedere. 

Dunross puse telefonul în furcă, se ridică şi privi pe 
fereastră. Interfonul zbârnâi, dar nu-l auzi. Nenorocitul, 
murmură el. Ce pierdere păcătoasă! 

Se auzi o bătaie discretă la uşă, apoi se întredeschise. 

— lartă-mă, tai-pan, zise Claudia, Lando Mata e pe linia 
doi. 

Dunross stătea pe marginea biroului. 

— Hello Lando, putem să ne vedem la 10.20? 

— Da, desigur. Am auzit despre Zeppelin. Groaznic! De- 
abia am scăpat şi eu cu viaţă. Blestemat foc! Totuşi, am 
scăpat. La dracu! 

— Al luat legătura cu Zgârcitul? 

— Da. Soseşte cu primul feribot. 

— Bun. Lando, s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău azi. 

— Dar lan am discutat despre asta seara trecută, credeam 
că eu... 

— Da. Dar vreau sprijinul tău azi, tonul lui Dunross se 
înăspri. 

Urmă o pauză lungă. 

— Am să vorbesc cu Zgârcitul, se bâlbâi Lando. 

— O să vorbesc şi eu cu elpână atunci însă aş vrea să ştiu 
acum că am sprijinul tău. 

— Ai reexaminat oferta noastră? 

— Am sprijinul tău, Lando? Sau nu? 

O nouă pauză. Vocea lui Mata devenise mai gravă. 

— O să... o să-ţi spun când ne vom vedea la 10.20. Regret, 
lan, dar într-adevăr trebuie să vorbesc mai întâi cu 
Zgârcitul. Te văd la cafea. La revedere! 

Telefonul păcăni în furcă. Dunross puse încet receptorul la 
loc şi murmură printre dinţi, Dew neh loh moh, Lando, 
vechi prieten. Stătu o clipă pe gânduri, apoi formă un 
număr. 

— Cu domnul Bartlett, vă rog. 

— Nu răspunde telefonul. Doriţi să lăsaţi un mesaj? spuse 
operatoarea. 


— Daţi-mi atunci pe miss K C. 'Icholok. 

— Cum? 

— Casey... miss Casey! 

Telefonul sună şi se auzi vocea adormită a lui Casey. 

— Hello? 

— Oh, iartă-mă, te chem mai târziu... 

— Oh, lan? Nu... nu, nu-i nici o problemă, ar fi trebuit... ar 
fi trebuit să mă scol mult mai devreme! auzi cum îşi reţine 
un căscat. Isuse, cât sunt de obosită. N-a fost un coşmar cu 
focul acela, nu-i aşa? 

— Nu, Ciranoush, am vrut numai să mă asigur că sunteţi 
bine amândoi. Cum te simţi? 

— Aşa şi aşa. Cred că am făcut întindere la câţiva muşchi... 
nu ştiu dacă prin ce-am trecut a fost un amuzament sau un 
pericol. Tu te simţi bine? 

— Da, până acum. N-ai temperatură? La asta ne-a spus 
doctorul Tooley să fim atenţi. 

— Nu cred că am. Încă nu l-am văzut pe Linc. Ai vorbit cu 
el? 

— Nu, nu răspunde. Ascultă, vroiam să vă invit la un 
cocteil la ora 18. 

— Eu, una, vin cu mare plăcere! mai căscă o dată. Mă 
bucur că n-ai păţit nimic. 

— Te sun din nou mai târziu pentru ca să. Interfonul 
zbârnâi iar. 

— Pe linia doi e guvernatorul, tai-pan. l-am spus că vei fi 
prezent la şedinţa de dimineaţă. 

— Bine. Ascultă, Ciranoush, la ora 18 la cocteil, dacă nu se 
poate, eventual la un supeu mai târziu. Te mai sun pentru 
confirmare. 

— De acord, lan. Mulţumesc pentru telefon. 

— Pentru nimic. La revedere! 

Dunross apăsă pe butonul liniei a doua. 

— Bună dimineaţa, sir. 

— Iartă-mă că te deranjez, lan, însă trebuie să vorbesc cu 
tine despre incendiul acela groaznic, spuse sir Geoffrey. E 


un miracol că nu s-au pierdut mai multe vieţi omeneşti, 
ministrul e foarte afectat de moartea lui sir Charles 
Pennyworth şi de-a dreptul furios că măsurile noastre de 
siguranţă au permis să se întâmple aşa ceva. Cabinetul a 
fost informat, astfel încât ne putem aştepta la repercusiuni 
de la nivel înalt. 

Dunross îi spuse despre ideea lui cu bucătăriile pentru 
Aberdeen. Pretinzând că propunerea era de fapt a lui Shi- 
teh T'Chung. 

— Excelent. Al dracului de deşteaptă chestie! E un început 
bun. Între timp Robin Grey şi Julian Broadhurst şi ceilalţi 
membri ai parlamentului au telefonat deja pentru 
convocarea unei şedinţe pentru a protesta în legătură cu 
măsurile noastre împotriva incendiilor, considerate ca 
necorespunzătoare. Asistentul meu mi-a spus că Grey era 
foarte furios! sir Geoffrey oftă. Poate că are dreptate. În 
orice caz, domnul acesta va agita lucrurile într-un mod 
destul de neplăcut, dacă va putea. Mi se spune că a 
convocat o conferinţă de presă pentru mâine cu 
Broadhurst. Acum, că sir Charles a murit, Broadhurst 
devine membru de frunte şi numai Dumnezeu ştie ce se va 
întâmpla dacă aceştia doi vor trata de sus cu China. 

— Cereţi-i ministrului să le închidă gura, sir. 

— Am făcut-o şi mi-a replicat: Doamne Dumnezeule, 
Geoffrey, să-i închizi gura unui parlamentar? Asta ar fi mai 
rău decât să dai foc parlamentului însuşi. E într-adevăr 
foarte dificil. Mă gândeam că tu ai putea să-l potoleşti pe 
domnul Grey. În seara asta îl aşez la masă lângă tine. 

— Nu cred că e o idee bună, sir. Omul e nebun. 

— Perfect de acord, lan, însă aş aprecia foarte mult dacă ai 
încerca. Eşti singurul om în care am încredere. Quillan l-ar 
plesni. Quillan mi-a telefonat deja refuzând în mod oficial să 
vină pentru simplul motiv că vine şi Grey. Ai putea să-l inviţi 
pe individ şi la cursele de sâmbătă? 

Dunross îşi aminti de Peter Marlowe. 


— De ce să nu-l invităm pe Grey şi pe ceilalţi în loja 
dumneavoastră, eu urmând să mă ocup de el pentru un 
timp. 

Mulţumesc lui Dumnezeu că Penn nu va fi aici, se gândi el. 

— Foarte bine. În altă ordine de idei, Roger mi-a cerut să 
te întâlnesc la bancă, mâine seară, la ora şase. 

Dunross lăsă ca tăcerea să se prelungească. 

— lan? 

— Da, sir? 

— Deseară la ora 6 Sinders va fi acolo. 

— Îl cunoaşteţi, sir? Personal? 

— Da. De ce? 

— Am vrut doar să mă asigur. 

Dunross sesiză pauza pe care o făcu guvernatorul. Deveni 
tot mai nervos. 

— Bine. La 6. Acum altceva. Ai auzit de bietul John Chen? 

— Da, sir, acum câteva minute. Al dracului ghinion. 

— Aşa e. Bietul băiat! Beleaua asta de Vârcolaci nu putea 
veni într-un moment mai nepotrivit. Va deveni în mod sigur 
o cause celebre pentru toţi adversarii Hong Kongului. 
Blestemat necaz, ca să nu mai vorbim de tragedia de până 
acum. Extraordinar, cel puţin trăim vremuri interesante, 
numai cu probleme. 

— Da, sir. Banca Victoria are necazuri? întrebă Dunross 
degajat. 

Dar ascultă cu atenţie şi simţi ezitarea lui sir Geoffrey care 
răspunse pe un ton scăzut. 

— Doamne sfinte, nu! Dragul meu prieten, ce idee 
uluitoare! Mulţumesc lan, celelalte probleme pot aştepta 
până la şedinţa noastră de la prânz. 

— Da, sir. 

Dunross închise telefonul şi se încruntă. Şovăiala 
guvernatorului era un semn al dracului de rău, îşi spuse el 
şi dacă e cineva care ştie cât de prost merg lucrurile acela 
este sir Geoffrey. O rafală de ploaie izbi în ferestre. Sunt 
atâtea de făcut. Privirea i se îndreptă spre ceas. Acum 


trebuie să vină Linbar, după aceea sir Luis. Hotărâse deja 
ceea ce vroia să-i ceară directorului bursei, ce trebuie să 
obţină de la el. N-o dezvăluise la şedinţa de dimineaţă a 
Consiliului intern. Ceilalţi îl scoseseră din sărite. Toţi - 
Jacques, Gavallan, Linbar - erau convinşi că banca Victoria 
va sprijini compania Struan cât se poate de mult. 

— Şi dacă n-o va face? întrebase el. 

— Avem afacerea cu Par-Con. Este de neconceput ca 
Victoria să nu ne acorde credite. 

— Dar dacă n-o face? 

— Poate că, după ceea ce s-a întâmplat aseară, Gornt nu 
va mai continua să vândă. 

— Va vinde. Ce facem? 

— Dacă nu putem să-l oprim sau să amânăm plăţile Toda şi 
Orlin, suntem în găleată. 

Nu putem amâna plăţile, se gândi el din nou. Fără bancă, 
fără Mata sau Zgârcitul - nici chiar afacerea Par-Con nu-i va 
sta în cale lui Quillan. El ştie că astăzi şi vineri toată ziua el 
trebuie să vândă, să vândă şi iar să vândă şi că eu nu pot să 
cumpăr... 

— Master Linbar, tai-pan. 

— Să intre, te rog! se uită la ceas, tânărul intră. Ai 
întârziat aproape două minute, i se adresă noului venit. 

— Îmi cer scuze. 

— Se pare că nu sunt în stare să te obişnuiesc cu 
punctualitatea. Este imposibil să conduci şaizeci şi trei de 
companii fără punctualitate. Dacă se mai întâmplă o singură 
dată nu mai iei prima anuală. 

— Scuze, tai-pan, şi Linbar se roşi tot. 

— Vrei să preiei de la Bill Foster operaţiunile noastre de la 
Sydney? 

— Da, desigur, Linbar Struan se lumină la faţă. Mi-ar 
place. Mi-am dorit mult să conduc eu singur, pentru un 
timp, o operaţiune. 

— Bun. Vreau să pleci mâine cu zborul companiei Qantas 
şi... 


— Mâine? Imposibil! Linbar izbucni, şi toată bucurie, lui se 
evaporă dintr-odată. Îmi vor trebui două săptămâni să... 

Vocea lui Dunross deveni calmă, dar atât de sarcastică 
încât Linbar Struan păli. 

— 'Te înţeleg, Linbar. Însă eu doresc să pleci acolo mâine. 
Stai două săptămâni şi apoi vino înapoi şi pune-mă la 
curent. Ai înţeles? 

— Da, am înţeles. Însă... însă ce facem cu ziua de 
sâmbătă? Cursele? Vreau să-l văd pe Noble Star cum 
aleargă. 

Dunross îl străfulgeră cu privirea. 

— Eu vreau ca mâine să fii în Australia. Foster n-a putut să 
pună mâna pe Woolara Properties. Fără Woolara nu avem 
navlositor pentru navele noastre. Fără navlositor actualele 
noastre aranjamente bancare sunt nule şi neavenite. Ai 
două săptămâni să rezolvi acest fiasco şi să mă informezi. 

— Şi dacă nu reuşesc? zise Linbar înfuriat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai pierde vremea! 
Ştii care-i răspunsul într-o asemenea situaţie. Dacă nu 
reuşeşti ieşi din consiliu. lar dacă mâine nu vei fi în avionul 
respectiv, pleci din compania Struan, cel puţin atâta timp 
cât eu voi fi tai-pan. 

Linbar Struan încercă să îngaime ceva, dar se răzgândi. 

— BinE. Zise Dunross. Dacă reuşeşti în afacerea cu 
Woolara ţi se va dubla salariul! 

Linbar nu făcu decât să se uite lung la el. 

— Mai aveţi de spus ceva, sir? 

— Nu. La revedere, Linbar. 

Linbar se înclină şi ieşi. După ce uşa se închise, Dunross îşi 
permise un zâmbet discret. „Păcătos tânăr şi obraznic”, 
murmură el. Se ridică, se duse din nou la fereastră, 
simțindu-se claustrat şi voind să se afle mai bine pe o navă 
rapidă sau, şi mai bine, în maşina sa luând curbele ca la 
curse, gonind ca vântul, pentru a-şi limpezi gândurile. 
Îndreptă, absent, un tablou, privi apoi la picăturile de ploaie 
şi căzu pe gânduri, întristat de moartea lui John Chen. 


Stropii grei de ploaie cădeau pe pista curselor cu obstacole 
şi dispăreau pentru a fi înlocuite de alţii şi de alţii. Nu se 
desluşea nici o formă clară şi turna cu găleata. Telefonul 
particular îl trezi la viaţă. 

— Da, Penn, răspunse el. 

— Domnul Dunross? spuse o voce stranie. 

— Da. Cine e? întrebă el, tresărind, neputând să 
recunoască vocea bărbatului sau accentul acestuia. 

— Mă numesc Kirk, Jamie Kirk, domnule Dunross. Eu 
sunt... ăă... sunt un prieten al domnului Grant, Alan 
Medford Grant... Dunross aproape că aruncă telefonul... 
Alo? Domnul Dunross? 

— Da, vă rog continuaţi. 

Lui Dunross îi trecu de-acum şocul. AMG era una din 
puţinele persoane cărora li s-a dat acest număr şi ştia că 
trebuia să fie folosit numai în cazuri de urgenţă şi că nu 
trebuie să-l folosească decât atunci când există motive 
foarte serioase. 

— Cu ce pot să vă fiu de folos? adăugă el. 

— Eu sun... ăă... de la Londra, din Scoţia de fapt. Alan mi-a 
spus să vă sun cum ajung în Hong Kong. El... ăă... mi-a dat 
numărul dumneavoastră de telefon. Sper că nu vă deranjez! 

— Nu, deloc, domnule Kirk. 

— Alan mi-a dat un pachet pentru dumneavoastră şi a 
dorit să vă întâlnesc. Sunt în Hong Kong pentru trei zile 
împreună cu soţia, aşa că mă gândesc că aş putea să vă văd. 

— Desigur. Unde locuiţi? întrebă tai-panul calm, deşi inima 
i se zbătea în piept. 

— La hotelul Nouă Dragoni din Kowloon, camera 455. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe Alan, domnule Kirk? 

— Când am plecat din Londra. Asta era... ăă... acum două 
săptămâni. Da, azi două săptămâni. Am fost... ăă... am fost 
la Singapore şi în Indonezia. De ce mă întrebaţi? 

— După prânz v-ar conveni? Regret, dar până la 15.30 
sunt foarte prins. Aş putea să vă văd atunci, dacă vă convine 
ora. 


— 15.30 e foarte bine. 

— Vă trimit o maşină şi... 

— Oh, nu, nu e nevoie. Găsim drumul până la biroul 
dumneavoastră. 

— Dar nu e nici un deranj. La 14.30 va veni să vă ia o 
maşină. 

Dunross puse telefonul la loc şi rămase pe gânduri. Ceasul 
bătu 8.45. Claudia ciocăni la uşă. 

— Sir Luis Basilio, tai-pan. 

Johnjohn era la banca Victoria şi striga în telefon: 

— Nu dau nici un ban pe ce credeţi voi, ticăloşii de la 
Londra. Vă spun că aici au început retragerile de depuneri 
din bancă, nu miroase deloc a bine. Eu... Ce-ai spus? 
Vorbeşte mai tare, omule! Legătura e a dracului de 
proastă... Cum?... Nici mie nu-mi place că e ora 1.30 
noaptea - unde naiba ai fost - încerc să te găsesc de patru 
ore!... Cum?... A cui aniversare? Hristoase atotputernic! şi 
ridică din sprâncenele lui roşcate, stăpânin-du-şi nervii. 
Ascultă, continuă el, du-te mai întâi de toate în City şi la 
Monetărie şi spune-le... Alo!... Oh, pentru numele lui 
Dumnezeu! Alo! trânti apoi receptorul în furcă, înjurând, 
apoi apăsă pe butonul interfonului. Domnişoară Mills, s-a 
întrerupt legătura, te rog refă-o cât mai repede. 

— Desigur, îi răspunse o voce rece, tipic de englezoaică. 
Domnul Dunross este aici. 

Johnjohn se uită la ceas şi se îngălbeni. Era ora 9.33. 

— Oh, Doamne! Menţine legătura... da. Eu, puse brusc 
telefonul jos, alergă la uşă, se linişti şi deschise uşa cu o 
aparentă nonşalanţă. Dragul meu lan, se scuză el, iartă-mă 
că te-am făcut să aştepţi. Cum îţi merge? 

— Bine. Dar ţie? 

— Minunat. 

— Minunat? Interesant. Afară e deja o coadă de şase-şapte 
sute de clienţi impacientaţi şi mai ai o jumătate de oră până 
la deschidere. Sunt câţiva şi la Blacs în faţă. 


— Chiar mai mulţi... Johnjohn îşi recăpătă la timp 
echilibrul. N-avem motive să ne îngrijorăm, lan. Vrei o cafea 
sau mergem direct în biroul lui Paul? 

— În biroul lui Paul. 

— Bine! şi Johnjohn o luă înainte, pe coridorul cu mochetă 
groasă. Nu, nu avem nici o problemă, sunt doar câţiva 
chinezi superstiţioşi - ştii cum sunt ei. Zvonuri şi atâta tot. 
La dracu' şi cu incendiul ăla. Am auzit că Casey s-a 
dezbrăcat şi s-a aruncat în apă să salveze oameni. Ai fost la 
hipodrom astăzi? E ploaie mare, nu-i aşa? 

— Da! neliniştea lui Dunross crescu însă. Aud că sunt cozi 
la aproape toate băncile din colonie. Cu excepţia Băncii 
Chinei. 

Râsul lui Johnjohn sună fals. 

— Prietenilor noştri comunişti nu le-ar place deloc ca la 
banca lor să aibă loc retrageri masive de depuneri. Şi-ar 
trimite trupele! 

— Aşadar a început asaltul asupra băncilor? 

— La Ho-Pak, da. La noi, nu. În orice caz nu s-ar întâmpla 
ca la Richard Kwang. Am înţeles că el într-adevăr a făcut 
împrumuturi foarte riscante. Cred că nici Ching Prosperity 
nu e într-o situaţie mai bună. Totuşi, Ching Zâmbăreţul 
merită să ia o bătaie după o viaţă aşa de ticăloasă, cu ani de 
zile de afaceri dubioase la activ. 

— Droguri? 

— N-aş putea să spun, lan. Mă rog, nu oficial. Dar 
zvonurile bântuie. 

— Spui însă că asaltul creditorilor nu se va întinde şi la 
tine? 

— Nu, deloc. Dacă ajunge şi la noi... sunt sigur că nu ne va 
afecta. 

Johnjohn continuă să meargă pe coridorul lambrisat; totul 
vădea bogăţie, soliditate şi siguranţă. Trecând pe lângă 
secretara englezoaică mai în vârstă, înclină din cap, 
deschise uşa pe care scria PAUL HAVERGILL, 
VICEPREŞEDINTE. Cabinetul era mare, cu lambriuri din 


lemn de stejar, un birou imens şi fără hârtii. Ferestrele 
dădeau spre scuar. 

— Ian, dragul meu prieten. Havergill se ridică, întinzându-i 
mâna. Îmi pare rău că n-am putut să te văd ieri, iar recepţia 
de aseară nu era un loc prea potrivit pentru discutat 
afaceri, nu? Cum te simţi? 

— Bine, cred, până acum. Tu? 

— Eu am avut o uşoară diaree, dar Constance e bine, 
mulţumesc lui Dumnezeu. Cum am ajuns acasă am luat 
amândoi o doză mai mare din medicamentul de altădată, 
Remediul dr. Colicos, un elixir inventat în timpul războiului 
Crimeii de doctorul Colicos pentru tratarea tulburărilor 
stomacului, când zeci de mii de soldaţi englezi au murit de 
febră tifoidă, holeră şi dizenterie. Formula continuă să fie 
un secret bine păstrat. 

— Admirabil medicament! Doctorul Tooley ne-a dat şi 
nouă. 

— Îngrozitor ce s-a întâmplat cu ceilalţi, nu? Cu soţia lui 
Toxe? 

— Am auzit că au găsit-o azi dimineaţă, în apă, sub o 
grămadă de lemne, interveni Johnjohn. Dacă nu aş fi avut 
un bilet de voie roz, Mary şi cu mine am fi fost şi noi acolo. 

Un bilet roz însemna să ai permisiunea soţiei de a ieşi în 
oraş seara fără ea, să joci cărţi cu prietenii, să mergi la club 
sau prin oraş cu oaspeţi, sau oriunde - dar cu permisiunea 
ei binevoitoare. 

— Oh! zâmbi Havergill. Cine era fericita doamnă? 

— Am jucat bridge cu McBride la club. 

— Aşa da, râse Havergill, discreţia este mama curajului şi 
noi trebuie să ne gândim la reputaţia băncii. 

Dunross simţi parcă în aer încordarea dintre cei doi. 
Zâmbi politicos, aşteptând. 

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos, Ian? întrebă Havergill. 

— Mai vreau un credit de 100 de milioane pentru treizeci 
de zile. 


Se aşternu o linişte de mormânt. Amândoi se uitau la el. 
Lui Dunross i se păru că vede o umbră de surâs în colţul 
buzelor lui Havergill. 

— Imposibil! îl auzi rostind. 

— Gornt a lansat un atac împotriva noastră, asta-i limpede 
pentru oricine. Amândoi ştiţi că suntem o companie 
serioasă, sigură şi prosperă. Am nevoie de sprijinul tău pe 
faţă, masiv, apoi n-o să mai îndrăznească să acţioneze şi nu 
voi mai avea de fapt nevoie de bani. Dar acum am nevoie de 
bani în cont. Acum. 

Din nou, linişte. Johnjohn aştepta şi privea atent. Havergill 
îşi aprinse o ţigară. 

— În ce stadiu e afacerea cu Par-Con lan? 

— Marţi semnăm contractul, îl informă Dunross, după ce le 
explicase mai în detaliu în ce consta afacerea. 

— Ai încredere în american? 

— Am încheiat o afacere. 

Din nou se aşternu tăcerea. Johnjohn o întrerupse, vădit 
neliniştit. 

— E o afacere foarte bună, lan. 

— Da. Cu sprijinul vostru, Gornt şi Blacs nu mă vor mai 
ataca. 

— Dar 100 de milioane? zise Havergill. Asta întrece 
posibilităţile noastre. 

— N-am zis că am nevoie de întreaga sumă. 

— E doar o presupunere, dragul meu amic. S-ar putea să 
fim amestecați împotriva voinţei noastre, într-un foarte 
complicat joc al puterii. Am auzit unele zvonuri potrivit 
cărora Quillan este finanţat dinafară, de germani. Nu 
putem risca să ne implicăm într-o luptă cu un consorţiu de 
bănci germane. Aţi depăşit deja limita creditului de 
rulment. Iar acţiunile în valoare de 500.000 pe care le-aţi 
cumpărat azi trebuie achitate luni. Îmi pare rău, răspunsul 
meu e nu. 

— Prezintă cererea mea în consiliu. 


Dunross ştia că avea destule voturi cu care să înfrângă 
opoziţia lui Havergill. Din nou, se lăsă o linişte apăsătoare. 

— Foarte bine. O voi face la viitoarea şedinţă de consiliu. 

— Nu. Asta nu e o problemă care să aştepte trei 
săptămâni. Te rog, convoacă o şedinţă extraordinară. 

— Nu pot, regret. 

— De ce? 

— Nu trebuie să-ţi explic ţie motivele, lan, zise Havergill 
crispat. Această instituţie nu este nici proprietatea 
companiei Struan şi nici sub controlul ei, deşi prezentaţi 
mare interes faţă de noi, aşa cum ne interesaţi şi voi la 
rândul vostru, iar Nobila Casă este clientul nostru valoros. 
Voi pune în discuţie chestiunea cu mare plăcere. La 
viitoarea şedinţă de consiliu. A convoca şedinţe 
extraordinare depinde de mine. Numai de mine. 

— De acord. Aşa este şi cu acordarea de credite. N-ai 
nevoie de consiliu. Poţi s-o faci pe loc. 

— Voi propune cu plăcere cererea în consiliu la viitoarea 
şedinţă. Mai avem ceva de discutat? 

Dunross îşi stăpâni cu greu imboldul de a înlătura de pe 
faţa dușmanului său înfumurarea abia disimulată. 

— Am nevoie de acest credit pentru a-mi sprijini acţiunile. 
Acum. 

— Evident, şi Bruce şi eu înţelegem cu adevărat că plata în 
numerar a lui Par-Con vă va asigura finanţarea pentru a 
încheia tranzacţiile navale şi pentru a efectua plata parţială 
lui Orlin. Havergill trase din ţigară. Apropo, după câte am 
înţeles, Orlin nu va prelungi scadenţa - va trebui să le plătiţi 
întreaga sumă în treizeci de zile, cum prevede contractul. 

Dunross se înroşi. 

— De unde ai auzit asta? 

— De la preşedinte, evident. l-am telefonat aseară să-l 
întreb dacă... 

— Ce-ai făcut? 

— Da, desigur. Dragă prietene, Havergill se bucura de- 
acum făţiş de şocul pe care i-l produsese lui Dunross şi lui 


Johnjohn. Avem tot dreptul să ne informăm. În definitiv, 
suntem banca companiei Struan şi trebuie să cunoaştem 
toate mişcările. Dacă daţi faliment, partea care ne rămâne 
după plata creditorilor este şi ea supusă riscului, nu-i aşa? 

— Şi tu dai o mână de ajutor să falimentăm? 

Havergill îşi stinse ţigara cu o mare plăcere. 

— Este în interesul nostru ca nici o mare companie din 
colonie să nu dea faliment, cu atât mai puţin Nobila Casă. O, 
nu, nu trebuie, dragul meu, să fii îngrijorat. La momentul 
potrivit ne vom implica şi vom cumpăra acţiunile voastre. 
Nu vom permite niciodată ca Nobila Casă să dea faliment. 

— Şi care este momentul potrivit? 

— Acela în care acţiunile au o valoare pe care noi o 
considerăm corectă. 

— Care anume? 

— Trebuie să mai studiez chestiunea, lan. 

Dunross ştia că fusese înfrânt, dar nu lăsă deloc să se 
vadă. 

— Veţi permite ca acţiunile să scadă până când ajung la un 
preţ de nimic şi atunci veţi cumpăra pentru a prelua 
controlul. 

— Struan este acum o companie publică, indiferent cu câte 
firme e cuplată, interveni Havergill. Poate că ar fi fost 
înţelept să fi urmat sfatul lui Alastair şi al meu, când am 
atras atenţia asupra riscurilor pe care ţi le-ai asumat când 
ai transformat compania într-una publică. Şi poate ar fi 
trebuit să ne fi consultat înainte de a cumpăra acea masivă 
cantitate de acţiuni. Este clar că Quillan crede că te are la 
mână, iar tu într-adevăr ai depăşit creditul de care dispui, 
dragă prietene. Ei bine, nu te teme, lan. Noi nu vom 
permite ca Nobila Casă să dea faliment. 

Dunross râse. Se ridică. 

— Va fi mult mai bine în colonie când nu vei mai fi 
preşedinte de bancă. 

— Pardon? se răsti Havergill. Funcţia pe care o deţin 
durează până la 23 noiembrie. S-ar putea ca tu să pleci din 


colonie înaintea mea! 

— Nu credeţi că... începu Johnjohn, uimit de furia lui 
Havergill dar se opri când vicepreşedintele se întoarse spre 
el. 

— Funcţia ta începe la 24 noiembrie. Cu condiţia ca 
adunarea generală anuală să confirme numirea. Până 
atunci eu conduc banca Victoria. 

Dunross râse din nou. 

— Nu fi aşa de sigur de asta. 

Apoi ieşi din birou. Supărat, Johnjohn rupse tăcerea: 

— Ai putea cu uşurinţă să convoci o şedinţă extraordinară. 
Tot atât de uşor poţi să... 

— Am încheiat discuţia! Înţelegi? Gata! Havergill, furios, 
îşi aprinse încă o ţigară. Noi avem propriile noastre 
probleme care trebuie soluționate cu prioritate. Dar tare m- 
aş mira dacă de data asta netrebnicul va mai reuşi să iasă 
din înghesuială. E într-o situaţie periculoasă, foarte 
periculoasă. Noi nu ştim nimic despre blestematul ăsta de 
american şi prietena lui. Ştim însă că Ian este recalcitrant, 
arogant şi nu-i mai ajungi cu prâăjina la nas. Nu e deloc 
potrivit pentru funcţia pe care o are. 

— Asta nu... 

— Suntem o instituţie producătoare de profit, nu de 
caritate, iar oameni ca Dunross şi ceilalţi Struani au avut 
ani de zile un cuvânt greu de spus în afacerile noastre. 
Dacă vom putea obţine controlul, noi devenim Nobila Casă 
a Asiei - da, noi! Vom recupera pachetul său de acţiuni, îi 
concediem pe toţi directorii şi instalăm imediat o nouă 
conducere, ne dublăm banii şi voi lăsa băncii o moştenire 
durabilă. Pentru asta suntem aici - să facem bani pentru 
banca noastră şi pentru acţionarii noştri! L-am considerat 
totdeauna pe amicul Dunross un foarte mare pericol şi 
acum se duce de râpă. Şi dacă aş putea să ajut la 
spânzurarea lui, aş face-o! 

Doctorul lua pulsul lui Fleur Marlowe ţinându-şi mâna 
chiar lângă ceasul ei de aur demodat. O sută trei. Prea 


mult, se gândi el cu tristeţe. Încheietura ei era foarte 
delicată; îi aşeză braţul din nou pe cuvertură, simţindu-i 
febra cu degetele lui sensibile. Peter Marlowe îşi făcu 
apariţia din mica baie a apartamentului lor. 

— Nu e bine, eh? spuse Tooley supărat. 

— Este mai degrabă supărător. Au necăjit-o doar nişte 
crampe, şi nu a avut scaun, a ieşit numai puţin lichid, şi 
rămase cu ochii la soţia lui, care zăcea tristă în patul dublu. 
Cum te simţi, iubito? o întrebă. 

— Bine, răspunse ea. Bine, mulţumesc, Peter. 

Doctorul îşi luă geanta veche în care puse stetoscopul. 

— A ieşit, ăă, a ieşit cu ceva sânge, domnule Marlowe? 

Peter Marlowe încuviinţă din cap, aşezându-se apoi obosit. 
Nici el, nici soţia lui nu dormiseră prea mult. Crampele 
începuseră la ora 4.00 şi de, atunci continuaseră cu tot mai 
mare intensitate. 

— Nu, cel puţin până acum, îi răspunse el doctorului. Pare 
a fi mai degrabă o formă simplă de dizenterie, cu crampe, e 
mai mult o cufureală, nu-i cine ştie ce. 

— Simplă? Aţi mai avut dizenterie? Când? Ce fel de 
dizenterie? 

— Cred că a fost o formă intestinală. Eu... eu am fost 
prizonier la Changi în '43 - de fapt între „42 şi '45, am fost 
ţinut un timp în Jawa, dar cea mai mare parte din timp la 
Changi. 

— Ah, înţeleg. Îmi pare rău, şi doctorul îşi aminti de tot ce 
se povestea după război în legătură cu tratamentul 
îngrozitor aplicat militarilor englezi şi americani de către 
armata japoneză. M-am simţit totdeauna într-un anumit fel 
trădat, continuă doctorul cu tristeţe în glas. Japonezii au 
fost totdeauna aliaţii noştri... sunt o naţiune insulară aşa 
cum suntem şi noi. Buni luptători. Am fost doctor la 
Chindits. Am lucrat în timpul lui Wingate de două ori. (Le 
explică apoi că Wingate era un general englez excentric 
care concepuse un plan de bătaie complet original ce 
prevedea trimiterea din India în jungla birmaneză, mult în 


spatele liniilor japoneze, a unor coloane extrem de mobile 
de soldaţi englezi - numiţi codificat Chindits - pentru a 
comite atacuri. Aprovizionarea lor se făcea prin 
paraşutarea proviziilor). Am avut noroc - pentru că 
întreaga operaţiune Chindits era periculoasă, adăugă el, şi 
în timp ce vorbea, nu o scăpă din ochi pe Fleur, căutând cel 
mai mic indiciu, folosind întreaga lui experienţă, în 
încercarea de a descoperi boala, de a izola inamicul dintr-o 
avioane mereu aruncau greşit alimentele. 

— La Changi i-am întâlnit pe câţiva din prietenii 
dumneavoastră, şi tânărul căută prin memorie. În '43 sau 
'44, nu-mi amintesc cu precizie. Nici numele lor. Au fost 
trimişi la Changi după ce au fost capturați. 

— Trebuie să fi fost în '43. Doctorul se întristă. O coloană 
întreagă a fost prinsă încă de la început, într-o ambuscadă. 
Când te afli pentru prima oară într-o junglă este îngrozitor. 
Cea mai mare parte din timp nici nu ştiam ce dracu' aveam 
de făcut. Păcat că puţini dintre băieţi au supravieţuit şi au 
ajuns la Changi. (Dr. 'Tooley era un om în vârstă, agreabil, 
cu un nas mare şi păr puţin, cu mâinile mereu calde. îi 
zâmbi lui Fleur.) Aşadar, tânără doamnă, zise el cu vocea sa 
plăcută pe un ton binevoitor. Aveţi o uşoară feb... 

— Oh... iertaţi-mă, domnule doctor, îl întrerupse ea brusc, 
albindu-se la faţă într-o clipă, cred... cred că... 

Se ridică din pat, repezindu-se spre baie cu mişcări 
nesigure. În urma ei uşa se închise. Pe spatele cămăşii de 
noapte era o pată de sânge. 

— E bine doctore? întrebă Marlowe, crispat. 

— Are febră, 40 de grade, iar pulsul e crescut. Poate fi 
doar o gastroenterocolită... 

— Nu poate fi hepatită? 

— Nu. Nu s-ar putea instala atât de repede. Perioada de 
incubație este de la şase săptămâni la două luni. Cred că 
pericolul ăsta pândeşte pe oricine, îmi pare rău. (O rafală 
de ploaie se izbi de ferestre. Se uită la el şi se încruntă la 


gândul că lui Dunross şi americanilor nu le spusese nimic 
despre posibilitatea de a face hepatită.) Poate e mai bine să 
mai aşteptăm şi să avem răbdare. Două luni şi veţi scăpa de 
grijă, le spuse el. Amândoi v-aţi vaccinat, aşa că nu veţi mai 
avea probleme cu febra tifoidă. 

— Dar copilul? 

— În cazul în care crampele se intensifică s-ar putea să 
piardă sarcina, domnule Marlowe, răspunse calm doctorul. 
Regret, dar e mai bine să ştiţi. Oricum, nu-i va fi uşor - 
numai Dumnezeu ştie ce viruşi şi bacterii se află la 
Aberdeen. Locul acela este un canal de scurgere public şi 
asta de un secol. Scandalos, dar nu putem face nimic! se 
scotoci prin buzunare după carnetul său de reţete. Nu-l poţi 
schimba nici pe chinez şi nici obiceiurile lui de secole, îmi 
pare rău. 

— Joss, exclamă Peter Marlowe, nesimţindu-se prea bine. 
Oare o să ne îmbolnăvim cu toţii? Am fost vreo patruzeci 
sau cincizeci care ne-am zvârcolit în apă şi era imposibil să 
nu înghiţi din murdăria aia. 

— Oh, cincizeci! Din ăştia poate vreo cinci se vor îmbolnăvi 
rău, zise doctorul după o ezitare, cinci vor scăpa neatinşi, 
iar ceilalţi vor avea şi ei de suferit, dar mai puţin. Hong 
Kong yan - locuitorii Hong Kongului - vor fi mai puţin 
afectaţi decât străinii. Dar aşa cum spuneţi, o bună parte 
din toate astea este joss! îşi găsi carnetul. Vă voi da o reţetă 
pentru un antibiotic relativ nou contra afecţiunilor 
intestinale, dar continuaţi cu vechiul Remediu al dr. Colicos, 
care va elimina balonările. Urmăriţi-o cu foarte multă grijă. 
Aveţi un termometru? 

— Da. Cu..., un spasm îl străfulgeră pe Peter Marlowe, îl 
cutremură şi apoi dispăru. Călătorind cu copiii trebuie să 
avem tot timpul o trusă de prim ajutor. 

Amândoi se fereau să privească spre uşa băii. O auzeau - 
deşi nu foarte clar - cum se văita, mai tare sau mai încet, 
după cum creşteau sau descreşteau durerile. 


— Câţi ani au copiii dumneavoastră? întrebă doctorul 
Tooley. În timp ce scria, ferindu-se să pară îngrijorat (când 
intrase remarcase harababura nostimă din cel de-al doilea 
dormitor mititel de lângă austera cameră de zi - în care de- 
abia încăpea un pat suprapus şi unde jucăriile erau 
împrăştiate peste tot). Ale mele sunt mari acum. Am trei 
fiice. 

— Cum? Oh, ale noastre au patru şi opt ani. Amândouă 
sunt fete. 

— Aveţi o amah? 

— Oh, da. Da. Cu toată ploaia de dimineaţă ea a dus copiii 
la şcoală. Au traversat portul şi au luat un bo-pi, (un taxi 
neautorizat, folosit aproape de toată lumea din timp în 
timp). Şcoala este lângă Garden Road. De cele mai multe 
ori ei insistă să plece singuri. Sunt în deplină siguranţă. 

— Da. Desigur. 

Amândoi aveau acum urechile ciulite la chinurile femeii, 
câte un fior surd îi cutremura. 

— Nu fiţi îngrijorat, îl linişti doctorul după o clipă de 
şovăială. Vă voi trimite medicamentele - la hotel este o 
farmacie. Le voi trece în contul dumneavoastră. Revin astă- 
seară la ora şase, şi încerc să fiu cât se poate de punctual. 
Dacă apare vreo problemă... şi îi dădu o reţetă 
necompletată, atrăgându-i atenţia: Aici aveţi numărul meu 
de telefon. Nu vă sfiiţi să-mi telefonaţi, da? 

— Mulţumesc. Acum, onorariul dumneavoastră... 

— Nu vă îngrijiţi de asta, domnule Marlowe. Prima 
dumneavoastră obligaţie este să vă faceţi bine (doctorul 
Tooley se uită atent spre uşă, îi era teamă să plece). Aţi fost 
în armata de uscat? îl întrebă el. 

— Nu, în aviaţie. 

— Ah. Fratele meu a fost unul din puţinii aleşi. Ela fost 
doborât în... 

Se opri. Fleur Marlowe striga din baie cu o voce stinsă. 

— Doctore... ai... ai putea... te rog... 

Tooley se duse la uşă. 


— Da, doamnă Marlowe. Ce se întâmplă? 

— În... puteţi... vă rog... 

Deschise uşa şi o închise după el. 

În mica baie era un miros greu, dulce-acru, dar nu-i dădu 
atenţie. 

— Eu... 

Un nou spasm o îndoi. 

— Acum liniştiţi-vă, spuse el, calmând-o; îi puse o mână pe 
spate şi cealaltă pe stomac, ajutând-o să apese pe muşchii 
abdominali care o dureau, cu mâinile masa uşor şi cu mare 
pricepere. Aşa, aşa! îi indică doctorul, relaxaţi-vă, nu vă las 
eu să cădeţi. (El simţi sub degete nodurile care se 
formaseră şi îi transmise căldura şi forţa lui). Sunteţi 
aproape de vârstă fiicei mele, mezina, îi spuse el. Am trei 
fete; cea mai mare are doi copii. Aşa, relaxaţi-vă, gândiţi-vă 
doar că durerile au trecut şi în curând vă veţi simţi bine şi 
vă veţi încălzi... 

Treptat, crampele dispărură. 

— Eu... Doamne, ier... iertaţi. 

Tânără femeie căută sulul de hârtie igienică, dar o apucară 
alte crampe, şi apoi altele. În camera aceea mică era 
incomod pentru el, dar o îndreptă susţinând-o cât a putut 
de tare cu braţele sale puternice. 

Deodată îl săgetă şi pe el o durere de spate. 

— Mă... mă simt bine acum, zise ea. Mulţumesc. 

E] ştia că nu se simte bine. Era leoarcă de transpiraţie. Îi 
şterse sudoarea de pe faţă. O ajută apoi să stea în picioare, 
sprijinind-o, vorbindu-i frumos tot timpul. O şterse. Hârtia 
se pată de sânge, iar în closet se vedeau urme de mucoasă 
sangvină în apa murdară. Încă nu avea hemoragie, ceea ce-l 
făcu să răsufle uşurat. 

— O să vă reveniţi, spuse el. Aşa, acum staţi o clipă. Nu vă 
fie teamă! (îi puse mâinile în chiuvetă, împături repede un 
prosop uscat în lungime şi-l înfăşură strâns în jurul 
stomacului, îndoindu-l la capete. Cel mai bun lucru pentru 
diaree, cea mai bună metodă. Vă ţine strâns stomacul şi-i 


ţine şi de cald. Şi bunicul meu a fost medic, în armata 
indiană, şi jura că e cea mai bună metodă). O privi atent. 
Sunteţi o tânără admirabil de curajoasă. O să vă faceţi bine. 
Gata, a trecut? 

— Da. lerta., iertaţi-mă că am... 

Doctorul deschise uşa. Peter Marlowe sări să dea o mână 
de ajutor. O puseră în pat. Ea se lungi sleită de puteri, 
având pe frunte un fir de păr ud. Doctorul Tooley îl dădu la 
o parte şi o privi gânditor. 

— Eu cred, tânără doamnă, că va trebui să vă internăm 
pentru o zi sau două într-un spital particular. 

— Da... dar... 

— Nu duceţi nici o grijă. E mai bine să-i dăm viitorului 
copil toate şansele, nu? Cu doi copii mici acasă mai mult vă 
chinuiţi. Două zile de odihnă vor fi suficiente. (Vocea sa 
fermă îi impresionă pe amândoi, liniştindu-i). Mă duc să iau 
măsurile necesare şi mă întorc într-un sfert de oră. Îl privi 
pe Peter Marlowe pe sub sprâncenele sale stufoase). 
Sanatoriul este în Kowloon, aşa că nu va trebui să facem 
drumul lung până în insulă. Mulţi dintre noi mergem acolo 
şi e bun, curat şi echipat pentru orice urgenţă. Poate îi 
pregătiţi o sacoşică. (Scrise adresa şi numărul de telefon). 
Aşa, domniţă, revin în câteva minute. Aşa e cel mai bine, 
apoi nu va trebui să vă îngrijoraţi în privinţa copiilor. Ştiu 
cât de greu v-ar fi cu ei. Nu vă fie teamă de nimic, domnule 
Marlowe. Voi vorbi cu servitorul dumneavoastră şi-i voi cere 
să pună aici toate lucrurile în ordine. Nu vă preocupaţi nici 
de bani. Aici, în Hong Kong, suntem foarte generoşi cu 
oaspeţii noştri tineri. 

leşi. Peter Marlowe se aşeză în pat. Trist. 

— Sper că fetele s-au dus la şcoală, zise ea. 

— Da, desigur. Ah Sop e o fată bună. 

— Cum o să te descurci? 

— Uşor. Voi fi ca Bătrâna Mamă Hubbard. Nu-i vorba 
decât de o zi sau două. 


Se mişcă greu, rezemându-se într-o mână şi privind ploaia, 
şi la apartamentul cenuşiu din hotelul de vis-a-vis, de care îi 
despărţea o stradă îngustă, clădire pe care o ura atât de 
tare pentru că din cauza ei nu mai putea privi cerul. 

— Eu... eu sper să nu... să nu coste prea mult! spuse ea cu 
un glas pierdut. 

— Nu te mai gândi la asta. Fleur, ne vom descurca. 
Societatea scriitorilor va plăti. 

— Crezi? Pariez că n-o va face. Peter, nu va plăti la timp. 
Să-i ia dracu! Noi... Suntem cu banii deja pe fundul sacului. 

— Pot oricând să împrumut din banii ce mi se cuvin pe 
anul viitor. 

— Oh, nu! Nu o să facem asta, Peter. Nu trebuie s-o facem. 
Am convenit asupra acestui lucru. Altfel vom fi din nou 
înghesuiți. Va apărea ceva care să ne salveze, spuse ea 
încrezătoare. Luna viitoare, ziua de 13 va cădea într-o 
vineri şi asta ne-a adus totdeauna noroc. 

Romanul lui apăruse într-o zi de 13 şi fusese înscris pe 
lista celor mai căutate cărţi tot în ziua de 13. În urmă cu 
trei ani, când amândoi erau pe geantă cu banii, într-o altă zi 
de 13 încheiase contractul pentru un scenariu 
cinematografic, şi astfel o scoseseră la liman. Prima sa 
numire de regizor se confirmase în ziua de 13, în aprilie, cu 
un an în urmă. Vineri 13 fusese ziua în care unul din 
studiourile de la Hollywood îi cumpărase drepturile de 
autor pentru filmul făcut după romanul său, plătindu-i 
157.000 de dolari. Agentul a luat 10%, iar ceea ce i-a 
rămas, Marlowe a împărţit ca să le ajungă cinci ani. Banii 
familiei pe cinci ani; 25.000 pe an. Suficient dacă-i vor 
cheltui cu grijă, pentru şcoală şi îngrijire medicală, pentru 
diferite taxe, pentru maşină şi alte plăţi - cinci ani minunaţi 
liberi de toate grijile cotidiene. Şi fără să fie nevoit să 
accepte o funcţie de coordonare a elaborării de scenarii, 
putând astfel să vină în Hong Kong pentru un an, liber să se 
ocupe de oa doua carte. Oh, Doamne, îşi zise Peter 


Marlowe, fulgerat deodată de un gând. După ce dracu 
umblu? Ce dracu fac aici? 

— Hristoase, se lamentă el, dacă nu aş fi insistat să 
mergem la recepţie, nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Joss, ea schiţă un zâmbet. Joss, Peter. Adu-ţi aminte ce... 
ce-mi spui totdeauna. Joss. Nu e decât joss, Peter. Oh, 
Doamne mă simt îngrozitor. 

Ora 10.01. 

Orlanda Ramos deschise uşa apartamentului şi îşi puse 
umbrela plină de apă într-un suport. 

— Intră, Linc, zise ea radioasă. Minha casa e vossa casa. 
Casa mea e şiata. 

— Chiar aşa? zâmbi Bartlett. 

— Ei şi tu! râse Orlanda şi-i şopti tainic: Asta rămâne de 
văzut. Nu-i decât un vechi obicei portughez... să-ţi oferi 
casa oaspeţilor. 

Îşi scoase impermeabilul lucios, foarte modern. În vestibul, 
el făcu acelaşi lucru cu trenciul lui plin de apă. 

— Stai, lasă-mă să ţi-l agăţ eu, se repezi ea. Nu-ţi face 
probleme că e ud, o să şteargă menajera. Hai, intră. 

Remarcă imediat cu cât bun gust era mobilată camera de 
zi, cât era de curată, feminină şi primitoare. Ea închise uşa 
şi îi puse haina în cuier. Linc se duse spre uşa care dădea 
într-un balcon mic. Apartamentul se găsea la etajul opt în 
blocul Rose Court, de pe Kotewall Road. 

— Întotdeauna e ploaia aşa de năprasnică aici? întrebă el. 

— În timpul unui taifun adevărat e mult mai rău. 
Precipitaţiile ajung la mulţi litri pe unitate de măsură. 
Atunci se produc alunecări de teren, iar zonele recolonizate 
sunt practic măturate. 

Linc privea de la înălţime prin plafonul de nori întunecaţi. 
Nu vedea cine ştie ce din cauza dealurilor înalte, doar 
şoseaua şerpuitoare tăiată în povârnişul muntelui. Din timp 
în timp reuşea să vadă pentru o clipă în depărtare cerul şi 
țărmul. 


— Parcă am fi în avion, Orlanda. În nopţile senine şi 
înmiresmate trebuie să fie minunat. 

— Da, aşa este. Îmi place foarte mult. Poţi vedea tot 
Kowloon-ul. Înainte de a se fi construit Turnul Sinclair —, 
blocul acela drept în faţă - am avut cea mai frumoasă 
privelişte din Hong Kong. Ştiai că Turnul Sinclair este 
proprietatea companiei Struan? Cred că lan Dunross a 
ajutat la construirea lui mai mult pentru a-l sâcâi pe Quillan, 
care are un apartament aici... sau cel puţin îl avea atunci. 

— I-a luat priveliştea. 

— A distrus-o de-a dreptul. 

— E un asediu cam costisitor. 

— Nu. Ambele blocuri sunt extrem de rentabile. Quillan 
îmi spunea că orice construcţie în Hong Kong se 
amortizează în trei ani. Oricare. Investiţiile imobiliare sunt 
cele mai bune. Poţi face... Poţi să-ţi măreşti averea dacă 
doreşti, râse ea. 

— Dacă aş rămâne aici, unde ar trebui să stau? 

— Aici, la mijlocul pantei. Mai sus, spre Pisc, e totdeauna 
umezeală, pereţii sunt umezi şi peste tot se întinde 
mucegaiul. 

Îşi scoase baticul şi îşi clătină capul pentru a-şi lăsa liber 
părul, se aşeză apoi pe braţul unui scaun, privindu-l din 
spate şi aşteptând cu răbdare să se întoarcă. 

— De cât timp locuieşti aici? întrebă el. 

— De cinci, aproape şase ani. De când s-a construit blocul. 

Se întoarse şi se sprijini de uşă. 

— E splendid, spuse el. Dan şi tu eşti adorabilă. 

— Mulţumesc, domnul este prea amabil. Vrei o cafea? 

— Te rog, şi Linc Bartlett îşi trecu mâna prin păr, în vreme 
ce privirea îi rămase pe o pictură în ulei. 

— Acesta e un Quance? 

— Da. Mi l-a daruit Quillan. Vrei filtru? 

— Da. Fără lapte, te rog. Mi-aş fi dorit să ştiu mai multe 
despre pictură... 


Era gata să adauge: Casey ştie. Dar se opri, privind-o cum 
deschidea una din uşi. Bucătăria era mare, modernă şi bine 
echipată cu aparatură. 

— E ca din revista Casa şi Grădina, remarcă el. 

— Asta se datoreşte exclusiv lui Quillan. Îi place să 
mănânce şi să gătească. Tot planul e conceput de el, 
restul... restul îmi aparţine, deşi el m-a învăţat ce poate fi 
mai de valoare din lucrurile de un gust îndoielnic. 

— Îţi pare rău c-ai rupt legătura cu el? 

— Şi da şi nu. Joss, karma. El... totul n-a fost decât joss. 
Venise timpul (cumpătarea cu care vorbea îl impresionă). 
Nu putea să dureze. Deloc. Nu aici (el observă că pentru 
câteva clipe o cuprinse tristeţea, dar o alungă, făcându-şi 
de lucru cu cafetiera strălucitoare. Toate rafturile erau 
curate ca lacrima). Quillan, continuă ea, avea mania 
curăţeniei, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a transmis 
această calitate. Femeia mea de serviciu, Ah Fat, mă scoate 
din minţi. 

— Locuieşte aici? 

— Oh, desigur. Acum e după cumpărături - camera ei este 
la capătul coridorului. Uită-te prin casă, dacă vrei. Lipsesc 
doar un minut. 

Plin de curiozitate, începu să examineze apartamentul. O 
sufragerie frumoasă cu o masă rotundă pentru opt 
persoane. Dormitorul era zugrăvit alb şi roz, luminos şi 
aerisit, cu draperii moi roz, prinse de tavan, care cădeau în 
jurul unui pat imens cu baldachin. Flori aranjate cu 
delicateţe. O cameră de baie modernă, în faianţă, fără 
cusur, cu prosoape asortate la culoarea băii. Un alt 
dormitor cu cărţi, telefon, radio şi un pat mai mic, şi acesta 
curat şi dichisit. A lăsat-o de căruţă pe Casey, îşi zise el, 
amintindu-şi de harababura ce domnea în căsuţa ei din 
cărămidă roşie, din canionul de la Lon Angeles, cu cărţi, 
peste tot, cu grătarul, telefoanele, multiplicatoarele şi 
maşinile de scris electrice. Tulburat de aceste gânduri şi de 
felul în care făcuse automat comparaţie între ele, se 


întoarse spre bucătărie, trecând tiptil prin camera femeii de 
serviciu. Orlanda era concentrată la cafetiera ei, fără să-şi 
dea seama că era privită. Lui Linc îi plăcea s-o privească. 
Dimineaţă devreme îi telefonase, foarte îngrijorat, trezind- 
O, dorind să-i reamintească să se ducă la un medic, pentru 
orice eventualitate. În hărmălaia de cu seară, în momentul 
în care Casey şi Dunross ieşiseră din apă, ea plecase acasă. 

— Oh, mulţumesc, Linc, cât de atent din partea ta să-mi 
telefonezi! Nu, mă simt bine, se grăbi ea să-i răspundă, 
fericită. Cel puţin acum mă simt bine. Dar tu? Casey e bine 
şi ea? Oh, nu am cuvinte să vă mulţumesc, am fost 
îngrozită... Tu mi-ai salvat viaţa, tu şi Casey... 

Au discutat la telefon bine dispuşi, ea promiţându-i că se 
va duce oricum la medic, pentru ca după aceea s-o întrebe 
dacă vrea să ia micul dejun cu el. A acceptat pe loc. S-au 
dus pe dealul Hong Kongului, încântați de ploaia torențială 
şi de temperatura foarte plăcută. Au luat micul dejun sus pe 
Mandarin; ouă Benedict, pâine prăjită şi cafea, simțindu-se 
admirabil. Orlanda era strălucitoare şi avea numai cuvinte 
de mare apreciere la adresa lui şi a lui Casey. 

— Credeam că o să mor. Ştiam că o să mă înec, Linc, dar 
eram prea înspăimântată ca să mai pot ţipa. Dacă n-aţi fi 
acţionat atât de repede n-aş mai fi... în momentul în care 
am ajuns sub apă, scumpa de Casey a şi fost lângă mine şi 
am fost din nou în viaţă şi în siguranţă. 

A fost cel mai plăcut mic dejun pe care îl luase el vreodată. 
Orlanda l-a servit, cu gesturi fireşti, servindu-i pâine prăjită, 
turnându-i cafea fără ca el să-i ceară, ridicându-i de jos 
şervetul când îi cădea, aruncându-i vorbe frumoase, 
îndrăzneață şi feminină, făcându-l să se simtă bărbat 
adevărat, puternic. S-a întins apoi spre el, punând pe braţul 
lui mâna ei cu degete lungi şi unghii desăvârşite, iar 
senzaţia acelei atingeri mai stăruia încă. Apoi a condus-o 
acasă, ispitind-o să-l invite în apartamentul ei, iar acum se 
afla aici, privind-o cum robotea în bucătărie. Îmbrăcată cu o 
fustă de mătase şi cizme de cauciuc, bluză uşoară strânsă 


pe talia ei subţire, sorbind-o din ochi de sus până jos. Isuse, 
îşi spuse el, mai bine să mă păzesc. 

— Oh, nu te-am văzut, Linc. Pentru un bărbat de înălţimea 
ta mergi ca o pisică. 

— lartă-mă! 

— Nu te scuza, Linc! aburul şuiera din ce în ce mai tare, 
mici stropi începură să curgă în ceşti. Să-ţi storc lămâie? 

— Mulţumesc. Dar tu? 

— Nu. Eu prefer capucino. 

Încălzi laptele. Şuieratul acela era plăcut, iar mirosul de 
cafea excelent. Duse apoi tava la locul unde serveau micul 
dejun. Linguriţe de argint şi porțelan de bună calitate. 
Amândoi simțeau tensiunea din cameră, dar se prefăceau 
că nu o bagă în seamă. Bartlett îşi bău cafeaua. 

— E minunată, Orlanda! Cea mai bună cafea pe care am 
băut-o vreodată. Dar e ceva deosebit în ea. 

— E amestecată cu şocolată. 

— Îţi place să găteşti? 

— Oh, da! Foarte mult. Quillan spunea că sunt o bună 
elevă. Îmi place să mă ocup de gospodărie şi să organizez 
petreceri, iar Quillan totdeauna... (pe faţă îi apăru o 
încruntare discretă. Îl privi în ochi). Mi se pare că l-am 
pomenit de prea multe ori. lartă-mă, dar e un obicei reflex. 
A fost primul bărbat în viaţa mea - singurul bărbat - face 
parte din mine şi asta nu se poate uita. 

— Nu trebuie să te explici, Orlanda, eu înţe... 

— Ştiu, dar vreau s-o fac. N-am prieteni adevăraţi, n-am 
vorbit niciodată cu nimeni despre el, n-am vrut, dar 
oricum... oricum, mă simt bine fiind cu tine şi... (un zâmbet 
larg îi lumină brusc faţa). Sigur! Uitasem! Acum răspunzi 
de mine! râse şi bătu din palmele sale micuţe. 

— Ce vrei să spui? 

— După obiceiul chinez tu ai tulburat joss-ul. Oh, da. Te-ai 
amestecat în treburile zeilor. 'Tu mi-ai salvat viaţa, pentru că 
fără tine aş fi murit, în mod sigur, asta depindea de zei. Şi 
pentru că tu te-ai amestecat în treaba asta, ai preluat 


responsabilitatea lor, astfel încât va trebui să-mi porţi de 
grijă toată viaţa! Este un bun şi înţelept obicei chinez! (îi 
jucau ochii în cap, iar el nu văzuse niciodată nişte ochi 
căprui atât de limpezi sau o faţă care să radieze atâta 
plăcere). Toată viaţa, repetă Orlanda. 

— S-a făcut! au râs amândoi, şi bucuria ei frenetică îl 
entuziasmă. 

— Bine! zise ea, apoi deveni ceva mai serioasă şi îi puse 
mâna pe braţ. Am glumit, Linc. Eşti atât de galant - nu sunt 
obişnuită cu o asemenea amabilitate. 'Te eliberez în mod 
oficial - jumătatea mea de chinezoaică te eliberează. 

— Poate nu vreau să fiu eliberat. 

Văzu cum ochii ei se măresc dintr-odată. Simţi ceva 
apăsător în piept şi inima accelerându-şi ritmul. Parfumul ei 
îl tortura. Forţa de atracţie se amplifică brusc, la amândoi. 
Linc întinse mâna şi îi atinse părul, atât de mătăsos şi fin şi 
senzual. A fost prima apropiere. Prima mângâiere. Îi 
străbătu un fior şi apoi se sărutară. Îi simţi buzele umede, 
fără ruj; savură mireasma lor pură şi plăcută. Starea de 
excitație crescu, mâna o porni spre sânii ei, simţindu-i 
căldura care străbătea prin mătase. Din nou o trecură fiori, 
ea încercă timid să se desprindă din îmbrăţişare, dar el o 
strânse cu putere. Inima i se zbătea în timp ce o mângâia. 
Apoi mâinile ei se opriră pe pieptul lui, pipăindu-l pentru o 
clipă, strângându-l în braţe. Îşi depărtă gura, stând însă 
lipită de el, recăpătându-şi răsuflarea, iar inima continuă 
să-i bată cu putere. Şi el era la fel de ameţit. 

— Linc... tu... 

— Mă simt aşa de bine, şopti el, înlănţuind-o cu braţele. Se 
aplecă s-o mai sărute o dată, dar ea se opuse. 

— Stai Linc... mai întâi... 

— Mai întâi sărutul şi apoi stau! 

Ea râse. Emoţia trecuse. Îşi aruncă un blestem pentru 
greşeala pe care o făcuse, lăsându-se pradă neînfrânatei 
sale dorinţe. Momentul critic dispăru şi din nou fiecare era 
la locul lui. Începu să-l cuprindă mânia, dar, înainte dea 


pune stăpânire pe el, ea îl sărută pătimaş. Supărarea lui 
dispăru brusc. Îi rămase doar înflăcărarea. 

— Eşti prea puternic pentru mine, Linc, spuse ea, cu vocea 
uşor răguşită, ţinându-l cu braţele de gât, însă încordată ca 
un arc. Eşti prea puternic, prea atrăgător şi prea drăguţ, şi- 
ţi datorez cu adevărat viaţa (cu mâna-i delicată îl mângâia 
pe gât, iar Linc simţi cum se înfioară când îl priveşte). Mai 
întâi să vorbim, propuse ea, îndepărtându-se puţin de el, 
mai târziu poate ne vom mai săruta. 

— Bun. 

Se aplecă brusc spre ea, amândoi erau acum într-o bună 
dispoziţie, ea îi puse însă degetele pe buze, împiedicându-l 
s-o sărute. 

— Domnule Bartlett! 'Toţi americanii sunt ca dumneata? 

— Nu, răspunse el rapid. 

Ea nu se lăsă însă amăgită. 

— Da, ştiu, făcu ea pe un ton serios. Ştiu. Despre asta am 
vrut să-ţi vorbesc. Mai vrei cafea? 

— Da, zise el, sorbind-o din ochi şi întrebându-se cum să 
acţioneze, pentru că o dorea nespus, fusese cu totul 
fascinat de lumea aceea necunoscută, de Orlanda. 

Ea îi turnă cu grijă cafeaua. Avea acelaşi gust bun ca şi 
prima. Acum însă era sigur pe el, deşi dorinţa nu-l părăsise. 

— Să mergem în camera de zi, propuse ea. Îţi aduc eu 
ceaşca. 

Se ridică, ţinând-o după mijloc. Ea nu obiectă. Simţi că şi 
ei îi plăcea să-l aibă aproape. Se aşeză într-unul din fotoliile 
acelea confortabile. 

— Stai aici, lângă mine, zise el, luând-o uşor de braţ. Te 
TOg. 

— Mai târziu, întâi vreau să discutăm (zâmbi, puţin 
ruşinată, şi se aşeză pe sofaua din faţa lui, tapiţată cu 
catifea albastru închis, asortată cu un covor chinezesc de pe 
parchetul lucios). Linc, continuă ea, de-abia te-am cunoscut 
de câteva zile şi eu... eu nu sunt o femeie de moravuri 
uşoare (spunând asta, Orlanda se înroşi). Regret, dar nu 


sunt. Quillan a fost primul şi singurul şi nu doresc o simplă 
aventură. Nu doresc o aventură pătimaşă sau amicală şi 
apoi un adio ruşinos sau dureros. Am învăţat să trăiesc fără 
dragoste, nu mai rezist să mai trec prin ce-am trecut. L-am 
iubit pe Quillan, nici eu nu mai ştiu cât de mult. Aveam 
şaptesprezece ani când noi... când am început, iar acum am 
douăzeci şi cinci. Ne-am despărţit de aproape trei ani. Totul 
s-a terminat acum trei ani şi nu-l mai iubesc. Nu iubesc pe 
nimeni. Îmi pare rău, dar nu sunt o femeie de moravuri 
uşoare. 

— Niciodată n-am crezut aşa ceva, zise el. La naiba, dar ce 
crezi că sunt eu? deşi în sufletul lui ştia că minte şi îşi 
blestemă ghinionul. 

— Eu cred că eşti un om bun, răspunse ea imediat, sincer, 
dar în Asia o fată, oricare fată se lămureşte repede că 
bărbaţii doresc să se culce cu ea şi într-adevăr toţi asta vor. 
Regret, Linc, eu nu sunt dintre acelea cărora le place 
amorul accidental. Poate voi ajunge şi acolo într-o zi, dar nu 
acum. Da, sunt eurasiatică, dar nu sunt... ştii ce vreau să 
spun? 

— Evident, o asigură el, scăpându-i fără să vrea: spui că 
eşti inaccesibilă. 

Îi dispăru zâmbetul şi rămase privindu-l. Tristeţea ei îl făcu 
să se înfioare. 

— Da, murmură ea, ridicându-se încet, aproape cu lacrimi 
în ochi. Da, cred că sunt de fapt, dincolo de bine şi de rău. 

— Hristoase, Orlanda! se duse spre ea şi o luă în braţe. N- 
am vrut să spun nimic rău. 

— Linc, nu încerc să sâcâi pe nimeni sau să glumesc sau să 
fiu dif... 

— Înţeleg. Ce dracu, nu sunt un copil şi nici omul care să 
forţeze lucrurile... 

— Oh, mă bucur tare mult. Pentru moment..., privi spre el, 
iar inocenţa ei îl topi. Nu eşti supărat pe mine, Linc? Vreau 
să spun că eu... nu eu am ţinut să vii la mine, în realitate tu 
ai insistat să urci. 


— Ştiu, replică el. 

O ţinea în braţe, gândindu-se: Acesta-i adevărul, după cum 
adevărat este că te doresc acum şi nu ştiu ce eşti, cine eşti, 
dar te doresc. Ce vreau de la tine? Ce vreau în realitate? 
Vreau... Vreau o minune? Sau doar o parteneră de pat? Eşti 
minunea pe care o caut de-o viaţă sau numai o femeie în 
plus? Ce însemni tu pentru mine şi ce înseamnă Casey? Îţi 
măsor feminitatea după fineţea pielii tale? Adu-ţi aminte ce 
ţi-a spus Casey o dată: „Dragostea se compune din multe 
lucruri, Linc, sexul este numai o parte a iubirii. Numai una. 
Gândeşte-te la toate celelalte părţi. Judecă o femeie după 
iubirea ei, de acord, dar caută, să şi înţelegi ce este o 
femeie”. Căldura ei însă îi pătrundea în trup, iar obrazul ei 
stătea lipit de pieptul lui şi din nou îi erau stârnite simţurile. 
O sărută pe gât, nevoind să-şi înfrângă dorinţa pătimaşă. 

— Ce eşti tu de fapt, Orlanda? 

— Sunt... nu pot să-ţi spun decât ceea ce nu sunt, şopti cu 
vocea ei delicată. Nu sunt o pisăloagă. Nu vreau să crezi că 
încerc să te şicanez. Îmi placi, îmi placi foarte mult, dar eu 
nu sunt 0... nu sunt femeie de o noapte. 

— Ştiu. Isuse, cine ţi-a băgat ideea asta în cap? îi văzu 
ochii lucind şi adăugă: Fără lacrimi. Fără nici o lacrimă, O. 
K.? 

— Da (se duse să-şi caute gentuţa, scoase o batistă şi îşi 
şterse ochii). Ayeeyah, mă port ca o şcolăriţă sau ca o 
vestală. lartă-mă, dar totul a venit prea dintr-odată şi n-am 
fost pregătită pentru... Simţeam că mă pierd (inspiră 
adânc). Deplorabile scuze. 

— Nu sunt primite, râse el. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! (îl privi cu atenţie). De fapt, 
Linc, de obicei mă descurc cu orice fel de bărbaţi - cu cei 
puternici, cu cei blânzi sau cu cei şmecheri, chiar şi cu cei 
foarte şmecheri - fără prea multă bătaie de cap. Cred că m- 
am lovit de tot felul de situaţii cu care o fată se poate 
confrunta şi întotdeauna am folosit instinctiv nişte şiretlicuri 
cu care i-am păcălit tocmai când se pregăteau să mă atace. 


Dar cu tine. (ezită), iartă-mă, dar orice bărbat întâlnesc se 
comportă aproape la fel. 

— Şi asta nu e bine? 

Nu e vorba de asta. E penibil să intri într-o cameră sau 
într-un restaurant şi să simţi privirile acelea lacome. Nu ştiu 
cum s-ar simţi bărbaţii în asemenea situaţii. Tu eşti tânăr şi 
frumos. Ce-ai face dacă te-ar privi femeile în felul acesta 
oriunde te-ai duce? Spune-mi, când ai trecut azi dimineaţă 
prin holul hotelului Victoria and Albert ai văzut toate 
femeile, de toate vârstele, de la bunice cu dinţi falşi, harpii 
cu perucă, până la cele grase, urâte, vulgare, toate 
privindu-te fără jenă cu ochi pofticioşi, dezbrăcându-te în 
minte. Încercând făţiş să se apropie de tine, încercând să te 
dezmierde pe spate, cu ochii aţintiţi la pieptul tău sau la 
organul tău sexual, cele mai multe dintre ele de-abia 
suflând, transpirate şi mirosind scârbos, dar închipuindu-şi 
că eşti în pat cu ele, şi că te dezlănţui să le produci cele mai 
intime plăceri. 

— Da, nu mi-ar place deloc. Când ne-am cunoscut, Casey 
îmi spunea acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. Înţeleg ce vrei 
să spui, Orlanda. Cel puţin pot să-mi imaginez. Dar aşa-i 
făcută lumea. 

— Da, dar uneori e-ngrozitor. Nu, n-aş vrea să fiu bărbat. 
Linc, sunt fericită că sunt femeie. Dar uneori e într-adevăr 
de-a dreptul îngrozitor să ştii că eşti tratată doar ca un 
receptacul care poate fi cumpărat iar după tot ce se 
întâmplă, să spui mulţumesc foarte mult unui bătrân grăsan 
desfrânat care de-abia mai respiră şi să accepţi o hârtie de 
douăzeci de dolari, pentru ca apoi să dispară în noapte ca 
un hoţ. 

— Cum de am ajuns noi să ne plângem de toate astea? se 
încruntă Linc. 

— Pentru că m-ai sărutat, răspunse ea râzând. 

El zâmbi, bucuros că erau din nou amândoi bine dispuşi. 

— Aşa e! Poate că am meritat lecţia, sunt vinovat. Şi-acum 
cum stăm cu sărutul promis... 


EI însă nu se mişcă din loc. 'Tatona terenul. S-a creat o 
nouă problemă, se gândi el. E clar, vreau s-o... cum i-a spus 
ea? S-o folosesc drept pernă... Da, continui s-o doresc, chiar 
mai mult decât înainte. Dar acum lucrurile s-au schimbat. 
Jucăm un alt joc. Nici nu ştiu dacă vreau să iau parte la el. 
Regulile s-au schimbat. Înainte era simplu. Acum, poate, 
este şi mai simplu. 

— Eşti frumoasă. Ţi-am mai spus că eşti frumoasă? insistă 
el, evitând să mai aducă vorba despre povestea aceea de 
care nu vroia să mai audă. 

— 'Tocmai vroiam să vorbesc despre sărutul acela. Vezi 
Linc, adevărul este că n-am fost pregătită, să fiu sinceră, 
pentru felul în care... am fost copleşită, cred că ăsta-i 
cuvântul. 

— Asta e bine sau e rău? 

— Şi una şi alta (zâmbetul îi făcu câteva riduri în jurul 
ochilor). Da, continuă ea, copleşită de propria-mi dorinţă. 
Dumneata eşti altceva, domnule Bartlett, şi asta e, din nou, 
foarte rău sau foarte bine. Mie... mie mi-a plăcut cum m-ai 
sărutat. 

— Şi mie mi-a plăcut cum m-ai sărutat (îi zâmbi din nou, 
puţin forţat). Poţi să-mi spui Linc. 

— Niciodată nu am fost stăpânită de o asemenea dorinţă şi 
nu am fost atât de copleşită, făcu ca după o pauză, şi de 
aceea am fost aşa de înspăimântată. 

— Nu trebuie să te sperii, zise el şi se întrebă ce are de 
făcut, instinctul îi spunea să plece, acelaşi instinct îi spunea 
să stea, raţiunea îi cerea să nu facă nimic şi să aştepte, 
auzea cum îi bate inima şi cum plescăie în geamuri ploaia. 
Ar fi mai bine să plec, încercă el să se hotărască. Orlanda, 
cred că e mom. 

— Nu vrei să stăm puţin de vorbă? Numai puţin? îl întrebă 
ea, simţindu-i şovăiala. 

— Sigur, sigur. Bineînţeles. 

Îşi dădu la o parte părul de pe faţă. 


— Vroiam să-ţi vorbesc despre mine. Quillan a fost şeful 
tatălui meu la Shanghai şi mi se părea că-l ştiu de-o viaţă. L- 
a ajutat pe tata să mă ţină la studii, îndeosebi în Statele 
Unite, şi s-a purtat totdeauna foarte drăguţ cu mine şi 
familia mea - am patru surori şi un frate, iar eu sunt cea 
mai mare, toţi ceilalţi sunt acum în Portugalia. Când am 
revenit la Shanghai de la San Francisco, după absolvire, 
aveam şaptesprezece, aproape optsprezece ani... Era un 
bărbat plăcut, aşa mi se părea mie cel puţin, deşi uneori era 
foarte aspru. 

— Cum aşa? 

— El crede în dreptul la răzbunare, acea răzbunare la 
care un bărbat are dreptul dacă este bărbat. Quillan este 
un adevărat bărbat. A fost totdeauna bun cu mine. Şi mai 
este încă (în timp ce-i vorbea, Orlanda îl studia). Quillan, 
continuă ea, îmi dă şi acum o sumă de bani pentru 
întreţinere, plătind şi chiria acestui apartament. 

— Nu eşti obligată să-mi spui toate astea. 

— Ştiu. Dar vreau să ţi le spun... dacă eşti dispus să mă 
asculţi. După aceea poţi hotări. 

— Bine, răspunse el, privind-o. 

— Vezi, în parte aceasta se datoreşte faptului că sunt 
eurasiatică. Cei mai mulţi dintre europeni îi dispreţuiesc pe 
eurasiatici. Chinezii la fel. Aşa că noi suntem întotdeauna în 
defensivă, aproape totdeauna suspectaţi, aproape 
totdeauna socotiți copii din flori şi, desigur, uşor de supus. 
Doamne, cât mi-e de silă de americanismul ăsta! cât de 
scârbos vulgar şi de nimic este în realitate. Şi cât de bine îl 
reprezintă bărbatul american - deşi, e ciudat că tocmai 
acolo am căpătat simţul propriei demnități şi mi-am înfrânt 
„vina” de a fi eurasiatică. Quillan m-a învăţat o sumedenie 
de lucruri şi m-a format în multe privinţe. Îi sunt îndatorată. 
Dar nu-l iubesc. Asta vroiam să-ţi spun. Mai vrei cafea? 

— Da, mulţumesc. 

— Fac una proaspătă, şi o porni spre bucătărie cu mersul 
ei senzual, blestemându-şi soarta. 


— De ce te-ai certat cu el? 

Ea îi povesti pe un ton grav cele întâmplate la Macao. 

— Mi-am permis să mă las înduplecată să mă duc în patul 
lui, unde am stat toată noaptea, deşi nu s-a întâmplat nimic, 
chiar nimic - bietul om era beat şi nu era bun de nimic. A 
doua zi l-am minţit că a fost minunat (tonul cu care 
povestea era în aparenţă calm, dar se bănuia o umbră de 
suferinţă). Nu s-a întâmplat nimic în noaptea aceea, însă 
cineva i-a spus lui Quillan. Pe drept cuvânt, el s-a înfuriat. 
N-am avut cum să mă apăr. Era... Quillan fusese plecat. Ştiu 
că asta nu-i o scuză, însă începuse să-mi placă să fac 
dragoste şi... (o învălui tristeţea, ridică din umeri). Joss. 
Karma! şi cu acelaşi glas stins îi povesti despre răzbunarea 
lui Quillan. Asta era el, Linc, continuă ea. Dar avea tot 
dreptul să fie furios pe mine. Greşisem. 

Cafetiera începu să şuiere, cafeaua să picure. În timp ce 
vorbea, scoase nişte ceşti curate, prăjituri de casă şi şervete 
scrobite. Dar mintea lor nu era decât la triunghiul acela pe 
care-l forma dragostea când era vorba de bărbaţi şi femei. 

— Îl mai văd câteodată pentru o clipă. Doar ca să stăm 
puţin de vorbă. Acum nu suntem decât nişte prieteni. E bun 
cu mine. Eu fac ce vreau, mă întâlnesc cu cine vreau 
(scoase cafetiera din priză şi privi spre el). Am... am un 
copil cu el, de patru ani. Eu am dorit să am un copil, elnu. 
Mi-a spus că pot avea un copil, dar trebuie să-l nasc în 
Anglia. Fetiţa mea e acum în Portugalia, la părinţii mei. 
Tatăl meu s-a pensionat şi fetiţa stă cu ei, şi pe obraz i se 
prelinse o lacrimă. 

— Ideea să ţii copilul acolo a fost a lui? 

— Da. Dar are dreptate. Mă duc şi eu acolo o dată pe an. 
Părinţii mei... mama a dorit să ţină copilul, m-a rugat să-l 
las la ei. Quillan se poartă frumos şi cu ei (lacrimile îi 
curgeau de-acum din abundență pe obraz. Plângea liniştit, 
fără scâncete). Acum ştii totul, Linc, continuă ea. N-am mai 
spus nimănui povestea mea, în afară de tine şi acum ştii că 


sunt... că nu am fost o amantă credincioasă şi că sunt, câ nu 
sunt o mamă bună şi... 

EI se duse spre ea şi o strânse la piept. O simţi cum se 
contopeşte cu el, şi încercă s-o oprească din plâns. O linişti, 
ţinând-o în braţe, cu tot trupul ei lipit de-al lui, cu căldură, 
cu gingăşie. Când îşi reveni, se ridică în vârful picioarelor 
şi-l sărută delicat, cu mare tandreţe, uitându-se în ochii lui. 
EI făcu la fel. Se cercetau din priviri sărutându-se apoi din 
nou. Plăcerea pătimaşă îi cuprindea tot mai mult şi se părea 
că va dura o veşnicie, dar n-a fost aşa, pentru că amândoi 
auziră în acelaşi timp cheia învârtindu-se în broască. Se 
desprinseră unul de celălalt, încercând să-şi ţină răsuflarea, 
ascultându-şi inimile cum băteau. Auziră din hol vocea 
aspră a slujnicei: 

— Weyyyyy? 

Orlanda îşi aranja părul, ridicând uşor din umeri, parcă să- 
şi ceară iertare. 

— Sunt în bucătărie, strigă ea în dialectul din Shanghai. 'Te 
rog du-te în camera ta până te voi chema eu. 

— Oh? Oh, diavolul ăla de străin e încă aici, nu-i aşa? Ce 
fac cu cumpărăturile? Am mai luat câte ceva! 

— Lasă-le la uşă! 

— Oh, bun, tânăra mea stăpână, răspunse amah, şi plecă 
bombănind, uşa se trânti cu zgomot în urma ei. 

— Ăştia totdeauna trântesc uşa? întrebă Linc, în timp ce 
inima continua să-i bată. 

— Da, aşa se pare. Scuze, şi-şi puse din nou mâna pe 
umărul lui, mângâindu-l cu degetele pe gât. 

— Nu ai de ce să te scuzi. Ce zici de o cină împreună? 

— Vin dacă o aduci şi pe Casey, răspunse ea după un 
moment de şovâăială. 

— Nu, numai eu cu tine. 

— Linc, e mai bine să nu ne întâlnim singuri. Acum nu mai 
suntem în pericol. Să ne spunem doar la revedere. 

— Ne vedem la cină. La ora opt. Vin să te iau. Alegi tu 
restaurantul. Cu specialităţi din Shanghai. 


— Nu, nu. Sunt deja prea ameţită, îmi pare rău, spuse ea 
dând din cap în semn că îl refuză. 

— Trec să te iau la opt, Bartlett o sărută delicat şi se 
îndreptă spre uşă, Orlanda luă din cuier trenciul şi îl ajută 
să se îmbrace. Mulţumesc, făcu el galant. Nu-i nici un 
pericol, Orlanda. Totul va fi foarte bine. Ne întâlnim la opt. 
Da? 

— Mai bine nu. 

— Poate că ai dreptate, zâmbi el straniu. Asta ar fi Joss, 
Karma. Trebuie să ne reamintim de noi, nu? Ea nu 
răspunse. Voi fi aici la opt. 

Închise uşa după el. Ea se duse agale spre fotoliu şi se 
aşeză îngândurată, întrebându-se dacă nu cumva l-a 
speriat, îngrozită de gândul că a mers prea departe. Nu ştia 
dacă se va mai întoarce la opt sau nu. Şi dacă avea să vină, 
cum să-l ţină la distanţă, cum să-l fiarbă, până îşi va pierde 
minţile de dorinţă, să-l înnebunească într-atât încât s-o 
ceară în căsătorie. 

Simţi o gheară în stomac. Trebuie să acţionez rapid, se 
gândi ea. Casey îl tratează ca pe un sclav, l-a învăluit în 
mrejele ei, atuurile mele se rezumă la faptul că gătesc bine, 
că sunt gospodină, că l-aş iubi, l-aş iubi foarte mult şi că aş 
avea şi alte calităţi pe care Casey nu le are. Dar să nu mă 
culc cu el. Cu asta l-a vrăjit ea. Dar trebuie să fac acelaşi 
lucru. Şi atunci va fi al meu. Orlanda se simţea fără putere. 
Totul decursese cum trebuia, se gândi ea. Îşi aduse, atunci 
din nou aminte de ceea ce spunea Gornt; „Este o legea 
vârstei potrivit căreia fiecare bărbat trebuie atras în cursa 
căsătoriei, prins în propria capcană a simţurilor, a setei de 
posesiune, a avariţiei, a banilor, a fricii, a comodităţii, sau 
prin orice ar putea constitui o capcană. Şi niciodată un 
bărbat nu se căsătoreşte de bună voie cu amanta.” Da. Din 
nou Quillan are dreptate, se gândise ea. În ceea ce priveşte 
persoana mea, însă, greşeşte. Eu nu sunt dispusă să mă 
mulţumesc doar cu jumătate de prăjitură. Voi încerca să o 
iau pe toată. Vreau să am nu numai Jaguarul şi acest 


apartament cu tot ce e în el, ci şi o casă în California şi, mai 
mult decât orice, bogăţie americană, departe de Asia, unde 
nu voi mai fi o eurasiatică, ci o femeie ca oricare alta, 
frumoasă, iubitoare şi fără griji. Oh, îi voi fi cea mai bună 
soţie pe care şi-o poate dori un bărbat. Îi voi pune la 
dispoziţie tot ce are nevoie. Îi voi satisface toate dorinţele. I- 
am simţit forţa şi voi fi cât se poate de bună cu el. 

— A plecat? Ah Fat umbla de colo până colo prin cameră, 
aranjând în mod mecanic lucrurile, în timp ce vorbea în 
dialectul din Shanghai. Bine, foarte bine, zise ea. Să fac un 
pic de ceai? Trebuie să fii obosită. Fac ceai deci, heya? 

— Nu. Ba da, fă puţin ceai. Ah Fat. 

— Fă puţin ceai, repetă slujnica. Muncă, muncă şi iar 
muncă! 

Bătrâna plecă spre bucătărie târşâindu-şi picioarele. Purta 
nişte pantaloni bărbăteşti şi cămaşă albă, părul ei strâns 
într-o singură coadă care-i atârna pe spate. O îngrijea pe 
Orlanda de când se născuse aceasta. Ah Fat continuă: 

— M-am uitat bine la el, pe scări, când aţi venit amândoi. 
Ca persoană necivilizată ce se află e foarte prezentabil, 
remarcă ea cu un oarecare curaj. 

— Unde erai, că nu te-am observat? 

— Jos, sub scări, râse servitoarea pe înfundate. Eeeee, am 
avut eu grijă să mă ascund, dar am vrut să-l văd. Oho! Ai 
aruncat afară în ploaie pe biata ta bătrână sclavă, cu oasele 
ei ruginite, deşi nici nu se simţea dacă eram sau nu aici! 
Cine iţi aduce la pat dulciurile, ceaiul şi băuturile când îţi 
termini tu treburile, heya? 

— Oh, termină! Tacă-ţi gura! 

— Nu tace sărmana ta mamă bătrână! Ea ştie cum să te- 
ngrijească! Ah, da. Mică împărăteasă, pentru mine a fost 
limpede că era gata, gata ca în voi să se încingă bătaie între 
yang şi yin; amândoi păreaţi tare fericiţi, ca nişte pisici într- 
un butoi cu peşte! Dar nu trebuia să mă dai pe mine afară. 

— Diavolii de străini sunt altfel, Ah Fat. Vroiam ca el să fie 
aici singur. Străinii ăştia-s ruşinoşi. Şi-acum, hai, du-te şi fă 


ceaiul şi ţine-ţi gura, sau vrei să te mai dau a dată afară? 

— Elo să fie noul stăpân? strigă Ah Fat, pe un ton ce 
exprima speranţă. E timpul să-ţi iei un stăpân. Nu e bine 
pentru nimeni să nu aibă un Lujer Fierbinte la Poarta de 
Jad. Poarta ta se va veşteji şi va ajunge uscată ca praful de 
pe drum, dac-o laşi atâta neudată! Oh, am uitat să-ţi dau 
două veşti. Vârcolacii par a fi străini din Macao; ei vor ataca 
din nou înainte de a apărea luna nouă. Astea sunt zvonurile 
care circulă. Toţi jură că-i adevărat. Cealaltă ştire: Tok 
Bătrânul Ofticos, de la taraba cu peşte, susţine că acest 
diavol străin din Muntele de Aur a câştigat mai mult aur 
decât Tung Eunucul! (Tung era un eunuc vestit, de la 
Curtea Imperială din Oraşul Interzis de la Beijing, a cărui 
poftă de aur era atât de mare încât întreaga Chină nu putea 
să-l sature; era atât de urât de oameni încât noul împărat a 
aruncat peste el tot aurul pe care-l câştigase, prin 
ticăloşenie, până când greutatea aurului i-a luat suflarea). 
Anii nu stau pe loc, tu nu întinereşti, Micuţă Mamă! Să fim 
serioşi, i se adresă Ah Fat, întrebând-o din nou: el o să fie 
stăpânul? 

— Sper, răspunse Orlanda, calmă. 

Oh, da, gândea ea cu ardoare, doborâtă de îngrijorare, 
conştientă că Linc Bartlett era unica şi cea mai importantă 
şansă a vieţii ei. Deodată se crispă din nou de teamă să nu 
se fi întrecut cu gluma şi să-l fi făcut să nu mai revină. 
Izbucni în plâns. 

Opt etaje mai jos, Bartlett trecu prin micul foaier, ieşind 
afară, unde se mai aflau vreo zece persoane care aşteptau 
nerăbdătoare un taxi. Şuvoiul de apă devenise constant şi 
se revărsa pe asfalt de unde ieşea pentru a se topi în 
torentul care forma un râuleţ spre Kotewall Road, inundând 
rigolele, scurgându-se încet căci erau înfundate, ducând cu 
el pietre, mâl şi resturi vegetale adunate de pe maluri înalte 
şi povârnişuri. Autoturisme şi camioane, înaintând cu grijă 
în sus şi în jos pe drumurile abrupte, împroş-cau când 
treceau prin vârtejuri de apă şi bulboane, cu ştergătoarele 


dansând ritmic pe geamurile aburite. De partea cealaltă a 
drumului, terenul se ridica, râpos şi Bartlett văzu 
numeroasele şiroaie coborând în cascade pe digurile de 
beton care împiedicau terenul să alunece. Prin crăpături 
creşteau buruieni. Un buştean căzu adăugându-se 
molozului, pietrelor şi mâlului. O parte din dig apăra un 
garaj înconjurat de ziduri, iar sus pe povârniş se afla un 
conac chinezesc, ornamentat, pe jumătate ascuns, cu un 
acoperiş cu ţiglă verde şi cu dragoni pe coama casei. Lângă 
el se zăreau schelele de pe un teren de construcţii şi 
săpături în vederea ridicării unor clădiri înalte. Pe lângă 
toate acestea, se mai înălța un alt bloc de locuinţe care se 
pierdea în întuneric. 

Se construieşte atât de mult, remarcă Bartlett, poate ar 
trebui să ne lansăm în afaceri de construcţii. Oameni mulţi 
într-un spaţiu mic înseamnă profit, profit imens. În trei ani 
se şi amortizează investiţia. Sfinte Isuse! Un taxi luă un 
viraj în faţa lor, fără să se sinchisească de băltoacă. Din el 
unii pasageri ieşiră, alţii se certau să intre. Un cuplu chinez 
ieşi val-vârtej din hotel, îl îmbrânci pe el şi pe ceilalţi care 
aşteptau un taxi - o cucoană gălăgioasă cu o umbrelă 
enormă, un trenci scump peste un cheong-sam, care avea 
alături un soţ modest şi blând. Te bag în mă-ta, madam, 
înjură în gând Bartlett, n-o să mi-o iei tu înainte. Îşi croi loc, 
cucerindu-şi o poziţie mai bună. Ceasul lui arăta 10.35. 

Şi-acum ce urmează? se întrebă el. N-o lăsa pe Orlanda să 
te abată de la afacerile tale! Struan sau Gornt? Azi e ziua 
discuţiilor aprinse, mâine - vineri - mâine este ziua în care 
se va sparge gaşca, sfârşitul de săptămână este momentul 
regrupării, luni - atacul final şi pe la ora 15 va trebui să fiu 
învingător. Cu cine vreau să închei afacerea? Cu Dunross 
sau cu Gornt? Gornt ăsta e un om norocos -a fostun om 
Norocos, gândi el, puţin buimăcit. Isuse, Orlanda este ceva 
cu totul deosebit. În locul lui, eu aş fi părăsit-o? Sigur că aş 
fi făcut-o. Sau, mă rog, poate că nu - poate nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Aş fi luat-o de soţie în momentul în care aş 


fi avut posibilitatea şi n-aş fi trimis copilul nostru în 
Portugalia - Gornt ăsta e ori un ticălos ori al dracului de 
deştept. Care din două? Ea a rezolvat lucrurile într-un mod 
plăcut şi corect - exact cum ar fi făcut Casey, dar altfel, deşi 
cu acelaşi rezultat. Acum totul a devenit complicat. Sau 
simplu? Care din două? Vreau eu oare s-o iau de nevastă? 
Nu. Vreau s-o părăsesc? Nu. Vreau s-o am? Asta da. 
Aşadar... organizează o campanie, o manevră s-o aduci în 
pat fără obligaţii. Nu vă faceţi viaţa după regulile create de 
femei, în dragoste ca şi în război totul este permis. De fapt 
ce e dragostea? După cum spunea Casey, sexul este doar o 
parte din dragoste. Casey. Ce mai pot spune despre ea? 
Acum nu mai am mult de aşteptat pentru ca să fie a mea. Şi- 
apoi ea ce vrea? Amor în pat sau clopotele nunţii, sau 
despărţire sau ce-o vrea de fapt? Să mă ia dracu dacă am 
de gând să mă mai însor încă o dată. Cu prima soţie, viaţa 
devenise groaznică. Curios, nu m-am mai gândit demult la 
ea. 

Când Bartlett se reîntorsese din Pacific, în '45, o întâlnise 
la San Diego şi într-o săptămână s-a şi însurat cu ea, din 
dragoste şi din ambiţie, lansându-se apoi într-o afacere de 
construcţii în sudul Californiei. În California conjunctura 
devenise propice, şi toate formele de construcţii luaseră 
avânt. Primul copil venise pe lume după zece luni, al doilea 
după un an, iar cel de-al treilea cu încă zece luni mai târziu. 
Muncise tot timpul, şi sâmbetele şi duminicile, cu mare 
plăcere, căci era tânăr şi ţinea la tăvăleală. Un succes 
enorm. Dar ne-am înstrăinat. Au început certurile şi 
văicărelile şi imputările de genul,nu mai stai cu noi deloc, 
te-ai, înfundat cu totul în afaceri, nu-mi pasă de afaceri, 
vreau să merg în Franţa şi la Roma şi de ce nu vii acasă mai 
devreme, ai o iubită, ştiu eu, ai o iubită...” Nu avea nici o 
iubită. Nu făcea decât să muncească. Şi apoi, într-o zi, 
apare citaţia avocatului. Prin poştă. 

La dracu, se înfurie Bartlett, e totuşi dureros. Dar, în 
definitiv, sunt doar unul din atâtea milioane; s-a întâmplat şi 


înainte şi se va întâmpla şi în viitor. Cu toate acestea, citaţia 
ta, sau convorbirile tale telefonice sunt jignitoare. Ele 
rănesc şi asta te costă. Ie costă destul de mult. Avocaţii îşi 
iau partea cea mai importantă şi de aceea aţâţă focul între 
părţi într-un mod foarte abil, pentru a-şi umple ei 
buzunarele. Sigur. Tu eşti sursa lor de venituri. Toţi suntem! 
Din leagăn până în mormânt, avocaţii îţi inventează 
neplăcerile şi îţi menţin starea de încordare. Ai dracului! 
Avocaţii sunt adevărata plagă a societăţii americane. N-am 
întâlnit în viaţa mea decât patru avocaţi buni, dar restul? 
Trăiesc ca paraziţii de pe urma noastră. Niciunul dintre noi 
nu ne putem feri de ei! Da. Ticălosul ăla de Stone! A 
câştigat o avere de pe urma mea; pe fosta mea soţie a 
transformat-o într-un demon, a întărâtat-o atât pe ea, cât şi 
pe copii împotriva mea şi aproape m-a distrus şi mi-a 
compromis afacerile. Sper ca tâlharul ăla să piară pentru 
totdeauna. 

Cu un efort, Bartlett îşi abătu gândul de la necazurile lui şi 
privi ploaia, aducându-şi aminte doar de bani şi că era liber 
şi asta îl făcea să se simtă minunat. Isuse Hristoase! sunt 
liber şi le am lângă mine pe Casey şi pe Orlanda. Orlanda! 
Doamne, îşi zise simțind încă chinurile excitaţiei, sunt din 
nou în găleată. La fel şi Orlanda. Mi-era destul de greu să 
mă stăpânesc şi cu Casey, acum am două pe cap! 

De vreo două luni nu se mai iubise cu nici o fată. Ultima 
dată se întâmplase la Londra; o întâlnire, o cină 
neprevăzută şi apoi... la pat. Femeia stătea la acelaşi hotel, 
era divorțată şi deci nu era nici o problemă. Ce spunea 
Orlanda? O îmbrăţişare amicală şi o despărţire sfioasă? Da. 
Aşa e. Dar fata aceea nu era prea sfioasă. Stătea la coadă 
aşteptând taxiul, binedispus, simțindu-se deodată plin de 
viaţă, privind la şuvoiul de apă, şi trăgea în piept mirosul 
plăcut al ploii căzută pe pământ. Drumul se iţea plin de 
pietre şi noroi, torentul se răsucea într-o crăpătură lungă şi 
lată a zidului de întărire, dansând prin aer ca vârtejul unui 
pârâu de munte. Ploaia asta va aduce multe necazuri, i se 


năzări lui. lar Orlanda îţi pricinuieşte o grămadă de 
necazuri şi ea, amice, în mod clar. Cu toate astea trebuie să 
existe un mijloc să mă culc cu ea. Ce-ai văzut la ea de ţi-a 
luat minţile? Ceva din chipul ei, din silueta ei, din privirea 
ei, ceva... of. Doamne, ţin-te bine, e femeia desăvârşită, dar 
şi o adevărată pacoste. Mai bine uit-o pe Orlanda. Fii 
cuminte, fii cuminte, bătrâne. Cum spunea Casey, femeia 
asta e dinamită! 

Ora 10.50. 

În ultimele douăsprezece ore plouase întruna, îmbibând 
din abundență solul Coloniei, cu toate că rezervoarele 
secate de-abia adunaseră puţină apă pe fund. Pentru 
pământul pârjolit însă fusese o binecuvântare! Cea mai 
mare parte a apei se scurgea la vale peste ţărâna bătătorită 
de arşiţă, inundând locurile joase, transformând drumurile 
îmbâcsite de gunoaie în adevărate mlaştini, iar zonele 
populate în veritabile lacuri. Pe alocuri, ploaia pătrunsese 
adânc. În alte părţi, acolo unde aşezările recolonizate se 
înşirau pe coasta muntelui, torentele făcuseră un dezastru. 
Aşezări improvizate cu cocioabe încropite din rămăşiţe de 
carton, de scândură, tablă ondulată, panouri din pânză, 
placaj - unele doar cu trei pereţi, cu un aşa-zis acoperiş 
pentru cei mai înstăriți - ofereau priveliştea unei jalnice 
îngrămădiri, aşa cum se sprijineau şchiop unele de altele, 
unele peste altele, unele în altele, grămădite pe toată panta 
muntelui, toate cu podele de lut, printre fundături 
întunecate, acum mustind de apă, noroi şi tot felul de 
mocirle, pline de primejdii. Ploaia se scurgea în voie prin 
acoperişuri, pătrunzând prin tot ce întâlnea în cale: 
aşternuturi, haine, rămăşiţe strânse de o viaţă, oamenii, 
înghesuiți unii în alţii, unii peste alţii, aşteptând cu stoicism 
să se oprească ploaia. Potecile întortocheate şi înguste 
şerpuiau la întâmplare, nevoite să mai lase un spaţiu precar 
de refugiu pentru noile familii sau imigranții ce se 
strecurau clandestin (deşi nu erau tocmai imigranţi, 
deoarece aici era totuşi China şi, odată trecută frontiera, 


orice chinez era autorizat, în baza unei hotărâri a vechiului 
guvern din Hong Kong, să se stabilească şi să rămână acolo 
cât timp dorea). 

Puterea coloniei fusese dintotdeauna forţa numeroasă de 
muncă ieftină, oferită zgomotos şi scenele acestea se soldau 
cu încăierări. În schimbul unui adăpost permanent, colonia 
nu pretindea decât prestaţia unei munci cinstite şi paşnice 
pentru o plată zilnică, oricare ar fi fost ea. Hong Kongul nu- 
şi dorise niciodată imigranţi, însă populaţia Chinei se 
scurgea mereu încoace, atât ziua cât şi noaptea, în 
ambarcaţii, pe jos, pe targă, trecând graniţa ori de câte ori 
China era ameninţată de foamete şi conflicte interne. 
Familii întregi, bărbaţi, femei şi copii veneau să se 
statornicească aici, iar după o perioadă de timp se 
întorceau acasă, căci China rămânea casa lor dintotdeauna. 
Refugiații nu erau însă mereu bine veniţi. În urmă cu un an, 
Colonia fusese invadată de un val de refugiaţi. Din motive 
încă necunoscute şi fără vreun avertisment prealabil, 
gărzile graniţei R. P Chineze îşi slăbiseră vigilenţa pe 
partea lor, şi în decurs de o săptămână, se năpustiră zilnic, 
imigranţi cu miile. Cei mai mulţi treceau noaptea peste şi pe 
sub gardul simbolic, cu şase rânduri de sârmă ghimpată, ce 
separa Noile Teritorii de Kwantung, provincia învecinată. 
Poliţia rămânea neputincioasă în faţa acestui puhoi, fiind 
nevoită să facă apel la armată. Într-o noapte de mai, 
aproape şase mii de clandestini fuseseră arestaţi, însă 
eliberaţi a doua zi şi trimişi înapoi peste frontieră. Dar alte 
mii au trecut graniţa fără să fie prinşi şi au devenit cetăţeni 
cu drepturi legale. Astfel s-au petrecut lucrurile noapte de 
noapte, zi de zi, numărul lor ajungând la zeci şi zeci de mii 
de nou-veniţi. La frontieră începură să aibă loc manifestații 
furibunde pentru a împiedica deportările. Acestea erau 
totuşi necesare, întrucât Colonia începea să se sufoce de 
numărul mare de imigranţi ilegali, sosiți în ultimul timp. 
Aceştia depăşeau deja patru milioane, fapt ce stârnea o 
profundă îngrijorare. Apoi, năvala încetă dintr-odată, tot 


aşa cum începuse, fără vreun motiv aparent, iar graniţa fu 
închisă, în decursul următoarelor săptămâni, aproape 
70.000 au fost arestaţi şi returnaţi, dar, ulterior, alţii circa 
100.000 - 200.000. Nimeni nu ştie câţi anume, scăpaseră 
de baraj. 

Bunicul şi cei patru unchi ai lui Wu Ochelaristul, împreună 
cu familiile lor - 17 suflete în total - se numărau printre 
aceştia. S-au stabilit în zonele recolonizate, în partea de sus 
a Aberdeenului. Wu Ochelaristul aranjase totul pentru ai 
săi. Se aşezaseră pe terenul pe care familia Casei Chen îl 
stăpânea încă de la început şi care până de curând nu 
valora mai nimic. Acum însă, situaţia se schimbase şi 
valoarea lui crescuse. Familia Chen îl arendase bucăţică cu 
bucăţică acelora care erau dispuşi să plătească. Wu 
Ochelaristul fu recunoscător cerului că putuse să pună 
mâna pe o suprafaţă de circa şase pe patru metri, contra 
trei dolari HK pe metru, pe lună, iar în lunile ce-au urmat, 
şi-a ajutat familia să-şi pregătească terenul pentru a-şi 
ridica două locuinţe care până la ploaia aceea mare 
fuseseră uscate. Nu exista decât un singur robinet la o sută 
de familii, erau lipsiţi de canalizare, de electricitate, deşi 
aşezările lor se extindeau tot mai mult, însă peste tot 
domnea ordinea. Unul din unchi avea deja o făbricuţă 
pentru flori din plastic, într-o magherniţă pe care o 
închiriase cu 4,50 dolari HK metrul, undeva la poalele 
colinei, un altul închiriase o tarabă în piaţă şi vindea turte şi 
scovergi din făină de orez cum se făceau în satul lor de 
baştină, Ning-tok. Toţi cei 17 trudeau pentru a astupa cele 
18 guri flămânde, cu cea a noului născut cu o săptămână în 
urmă. Chiar şi celor de doi ani li se dădură treburi uşoare 
cum ar fi sortarea petalelor pentru florile de plastic finisate 
de cei mai vârstnici. Această manufactură constituia o sursă 
de venit pentru localnicii coloniei, permițându-le să-şi 
asigure traiul zilnic şi să mai pună ceva bani deoparte 
pentru jocurile de noroc. Da, gândi Wu Ochelaristul, şi se 
ruga tuturor zeilor să-l ajute să obţină recompensa pentru 


capturarea la timp a Vârcolacilor pentru ca să poată juca la 
cursele de sâmbătă şi să parieze pe Pilot Fish, armăsarul 
negru care, după toate pronosticurile, avea să câştige cu 
siguranţă. Îşi înăbuşi un căscat, în timp ce înainta desculţ 
pe una din cărările acelea întortocheate din zona 
recolonizată, de mână cu nepoţica sa de şase ani, şi ea 
desculţă. Ploaia îi aburise lentilele groase ale ochelarilor, 
amândoi păşeau cu atenţie pentru a nu călca în vreun ciob 
de sticlă sau în cutiile de tablă ruginită presărate peste 
tot... Pe alocuri mocirla le ajungea până la glezne. Amândoi 
îşi suflecară pantalonii, iar fetiţa părea că dispare sub 
uriaşa-i pălărie de pai folosită de culi. Pălăria şi hainele de 
pe el erau cumpărate la mâna a doua, şi neconforme cu 
reglementările poliţiei. Erau singurele lui haine în afară de 
încălţămintea pe care o căra într-o sacoşă de plastic, sub 
trenciul de ploaie, pentru a o proteja. 

Sări peste o groapă, şi fu cât pe-aci să alunece. La dracu 
cu hârtoapele astea! înjură el, bucuros că nu locuia aici şi 
că reuşise să închirieze o cameră, pe care o împărțea cu 
mama lui, undeva în apropierea postului de poliţie 
Aberdeen-Est. Camera era îngrijită şi ferită de calamităţile 
ce se abăteau atât de des prin partea locului... Slavă 
Domnului că nu trebuie să fac drumul ăsta zilnic! gândi el, 
„altfel s-ar alege praful de îmbrăcăminte, iar viitorul meu ar 
fi în primejdie”, ştiind că Serviciului secret îi plăcea 
curăţenia şi punctualitatea. „Oh, Doamne, fă ca azi să fie 
ziua mea cea mare!” îl cuprinse oboseala. Grumazul i se 
încovoie, simțind cum picăturile de ploaie i se preling pe 
ceafă şi apoi pe şira spinării. Fusese la serviciu toată 
noaptea. Când plecase de la postul de poliţie, în zori, i se 
spusese că vor face o descindere la bătrâna amah, Ah Tam, 
bănuită a avea legături cu banda Vârcolacilor, pe care elo 
depistase şi îi descoperise ascunzătoarea. Îşi spusese deci 
că trebuie să se grăbească la bunicul său bolnav, care 
trăgea să moară, şi apoi să se întoarcă la timp. Se uită la 
ceas, mai avea destul timp până să ajungă la post, aşa că o 


porni din nou la drum, trecând nepăsător pe lângă 
mormanele de gunoi. Ajunse la o răscruce, apoi o luă pe o 
potecă mai largă ce se mărginea cu un canal de scurgere. 
Canalul avea cam un metru şi jumătate adâncime şi servea 
în mod curent la scurgerea ploilor, la spălatul rufelor şi 
scăldat, în funcţie de cantitatea de apă strânsă acolo. În 
acel moment, şuvoiul dădea pe dinafară, sporind mizeria 
din vale. 

— Fii atentă, a cincea nepoată, îi spuse el. 

— Da, bine, al şaselea unchi. Pot să merg tot drumul cu 
tine? întrebă bucuroasă fetiţa. 

— Numai până la prăvălia de dulciuri, iar acum fii atentă! 
Uite, aici e un alt ciob de sticlă! 

— Crezi că preacinstitul bunic o să moară? 

— Ei, asta-i cum vor zeii, ei hotărăsc ceasul, nu noi, aşa că 
să nu ne facem griji, heya! 

— Da, încuviinţă micuța pe un ton grav de om mare. Da, 
zeii sunt zei. 

El spuse în gând o rugăciune implorând toţi zeii să se 
îndure de el, să-i aducă alinare în zilele ce i-au mai rămas 
de trăit, adăugând prudent, pentru mai multă siguranţă: 
Sfântă Mărie Maică şi Iosif, milostiviţi-vă de Bătrânul meu 
bunic. Cine ştie care-s mai adevăraţi - Dumnezeul creştin 
sau zeii cei adevăraţi? gândi el. Cred că ar trebui să te pui 
bine cu toţi, dacă poţi. Nu se ştie niciodată şi nu costă 
nimic. Poate careva din ei te-o ajuta, poate la ora asta dorm 
şi ei, poate s-au dus la masă... Ei, dar nu-i nimic, viaţa e 
viaţă, iar zeii sunt zei, banul ban, legile trebuie respectate, 
iar azi trebuie să fiu foarte isteţ. Noaptea trecută fusese cu 
sergentul divizionar Mok şi cu Şarpele. Era pentru prima 
oară când îl luau cu ei într-una din raziile acelea speciale 
ale lor. Făcură descinderi în trei spelunci cu jocuri de noroc, 
dar, ciudat, lăsară neatinse alte cinci, mult mai prospere, 
deşi acestea se aflau pe acelaşi palier al clădirii, de unde 
răzbătea până la ei zgomotul jetoanelor însoţite de 
strigătele răguşite ale crupierilor. Dew neh loh moh. Ce n- 


aş da să am şi eu parte din mita pe care o iau ei, răbufni el, 
apoi adăugă: Piei Satană! Serviciul secret este mai 
important pentru mine acum, aş avea viaţa asigurată, aş 
putea cunoaşte tot felul de secrete care să-mi folosească 
drept scut, iar mai târziu, când voi ieşi la pensie, am să mă 
îmbogăţesc tot de pe urma lor. Dădură colţul şi ajunseră la 
dugheana cu dulciuri. Schimbă câteva cuvinte cu bătrâna 
ştirbă, îi dete două monezi de aramă pentru care primi în 
schimb o turtă dulce din făină de orez şi într-un cornet de 
ziar, o mână de coji parfumate de portocale coapte la soare, 
dulci-amare, de la care te cam ustura limba şi se mestecau 
foarte greu. 

— Mulţumesc, al şaselea unchi, îi spuse fetiţa radiind de 
fericire, sub enorma ei pălărie. 

— Să le mănânci sănătoasă, a cincea nepoată, îi răspunse 
el, privind-o cu drag, încântat de drăgălăşenia ei. 

Dacă zeii ţin cu noi, când va fi mai mare va fi chiar drăguță 
şi-i vom putea vinde fecioria pe bani buni, iar serviciile ei 
vor aduce venituri frumoase familiei. Wu Ochelaristul era 
foarte mândru că reuşise să fie de folos familiei în ceasurile 
de restrişte. Fiecare era la adăpost şi avea ce să mănânce, 
iar procentajul fabricii de flori din plastic al celui de-al 
nouălea unchi, negociat cu atâta răbdare, mă va ajuta, cu 
puţin joss, ca într-un an sau doi, să-mi achit cu veniturile ei 
chiria şi voi putea mânca de trei ori pe săptămână turtă din 
aia delicioasă de orez, de Ning-tok, să pun ceva bani 
deoparte, astfel ca să nu fiu nevoit să iau mită şi să-mi 
periclitez situaţia în poliţie. Nu! Martori să-mi fie toţi zeii! 
N-am să mă mai bag în asemenea lucruri atâta timp cât am 
şanse în Serviciul secret, deşi nu e normal să ne plătească 
aşa de prost. Mie să-mi dea doar 320 dolari HK pe lună, 
după doi ani de serviciu? Ayeeyah! Ce ţi-e şi cu barbarii 
ăştia, e greu să-i înţelegi! 

— Hai, acum pleacă, am să mă întorc mâine, spuse el. Fii 
atentă pe unde calci. 

— Da! 


Se aplecă s-o sărute şi se despărţiră. Ea începu să urce 
povârnişul, nu înainte de a mai lua o bucăţică de turtă. Ce 
dulce şi bună era! Ploua cu găleata, monoton. Torentul 
măturase din calea lui tot felul de resturi şi le înşirase pe 
cărare, de-a lungul cocioabelor. Fata urca însă cu grijă, 
ferindu-se pe cât putea, fascinată de şuvoiul de apă. Pe 
alocuri, adâncimea era mare, în alte părţi, acolo unde 
terenul era abrupt, apa se rostogolea în cascade. Deodată, 
o canistră din tablă de circa 25 de litri porni de-a dura, 
rostogolindu-se în canalul de scurgere, gata, gata s-o 
strivească, dar din fericire, se izbi într-un perete de carton 
şi se opri. Ea rămase, ţintuită de frică. O gospodină furioasă 
se răsti la ea: 

— Du-te acasă! N-ai ce căuta pe aici! Cară-te! Du-te acasă! 

— Da... da, îi răspunse fetiţa iuţind pasul, continuând 
urcuşul ce devenise şi mai anevoios. 

Chiar în clipa aceea pământul sub picioare începu brusc să 
alunece la vale, căzând cu el sute de tone de mocirlă, 
bolovani şi pietre, înghițind totul în cale. În câteva secunde, 
alunecarea de teren înaintă cu peste cincizeci de metri, 
smulgând, dărâmând şi ducând la vale firavele construcţii 
întâlnite în drum, punând pe fugă bărbaţi, femei şi copii, pe 
unii îngropându-i pe alţii schilodindu-i, înecând totul, acolo 
unde cu puţin timp în urmă fusese un sat. Apoi se opri, la fel 
de brusc cum începuse. O linişte înspăimântătoare se 
aşternu peste toate colinele şi văile învecinate, marcată 
doar de ropotul ploii. Deodată, liniştea se frânse şi începură 
să se audă strigăte disperate de ajutor, plânsete, ţipete, 
urlete. Bărbaţi, femei şi copii ieşiră în grabă din cocioabele 
rămase intacte, slăvind zeii că-i ocrotiseră, larma lor 
sporind şi mai mult harababura generală. Prietenii şi vecinii 
se ajutau între ei, mamele îşi căutau copiii, aceştia îşi 
strigau părinţii, însă o mare parte rămăsese în ploaie, să 
înalțe mii de mulţumiri cerului că scăpaseră cu viaţă. 

Fetiţa stătea încă pe marginea prăpastiei, pe locul unde 
pământul alunecase, privind nedumerită în jurul ei. Cam la 


vreo patru metri sub ea nu se mai zărea decât o masă de 
noroi şi pietre, acolo unde numai cu câteva secunde în urmă 
fusese pământ solid. Marginile prăpastiei se frângeau, 
declanşând mici avalanşe de noroi şi pietre, împinse de apa 
din canalele de scurgere. Simţi cum îi alunecă picioarele, în 
timp ce încerca să facă un pas înapoi şi o altă fâşie mare de 
pământ începu să se disloce, aşa încât se opri împietrită, 
strângând în pumnul ei mic o ultimă bucăţică de turtă. 
Călcâiul i se afundă în pământul moale, încercând să-şi 
menţină echilibrul. 

— Nu te mişca! strigă un bătrân. 

— Pleacă de pe muchie! urlă un altul. 

Iar ceilalţi priveau aşteptând cu răsuflarea tăiată să vadă 
ce hotărăsc zeii. Apoi, o altă bucată din margine se 
desprinse şi se prăvăli, ducând-o la vale şi pe fetiţă. Din 
fericire, fu îngropată numai puţin, doar până la genunchi. 
Se asigură că bucăţica de turtă era salvată şi izbucni în 
plâns. 

Ora 11.30. 

Maşina inspectorului de poliţie Armstrong îşi croi drum 
prin mulţimea înfuriată ce se îmbulzea în jurul băncii Ho- 
Pak, îndreptându-se către postul de poliţie Aberdeen-Est. 
Străzile erau înţesate de gloata care aştepta în faţa tuturor 
băncilor din zonă, mai mici sau mai mari. Chiar şi în faţa 
băncii Victoria, peste drum de Ho-Pak, se afla o mare de 
oameni, toţi aşteptând nerăbdători să intre şi să-şi scoată 
banii. Pretutindeni atmosfera era încărcată şi primejdioasă, 
iar ploaia torențială contribuia la sporirea tensiunii 
generale. Baricadele ridicate pentru dirijarea puhoiului de 
oameni la intrarea şi ieşirea din bănci fuseseră întărite de 
poliţişti, la fel de iritaţi şi încordaţi şi ei; se repartizară cam 
douăzeci de poliţai la mia de oameni. Nu purtau arme, ci 
numai bastoane de cauciuc. 

— Slavă Domnului cu ploaia asta, murmură Armstrong. 

— Ce aţi spus, sir? întrebă şoferul, însă zgomotul enervant 
al ştergătoarelor de parbriz prost montate îi înăbuşi glasul. 


Armstrong repetă mai tare şi adăugă: 

— Cred că dacă ar fi fost cald, umed ca de obicei, locul 
ăsta blestemat ar fi devenit un câmp de bătaie. Dumnezeu 
ne-a trimis ploaia asta! 

— Da, sir, aşa-i! 

Maşina poliţiei se opri la timp în faţa sediului. Armstrong 
intră în grabă. Inspectorul şef, Donald C. C. Smyth, îl 
aştepta. Braţul stâng îi era legat cu o eşarfă. 

— Îmi pare rău că am întârziat, se scuză Armstrong, însă 
afurisitul ăsta de trafic ne-a blocat o bună bucată de drum. 

— Nu-i nimic, numai că nu prea am oameni. Poliţia din 
Aberdeen-Vest şi cea centrală s-au oferit să ne ajute, dar au 
şi ei problemele lor. Pacostele astea de bănci! La razie, va 
trebui să ne descurcăm cu un singur om care să pândească 
în spatele casei în cazul în care fuge vreunul din nemernicii 
ăştia, iar noi, cu Wu Ochelaristul, în faţă. 

Smyth îi prezentă lui Armstrong planul său de acţiune. 

— Bine. Mergem? Nu vreau să lipsesc prea mult. 

— Fireşte. Afară e destul de împuţită toată treaba. 

— Sper să mai ţină ploaia asta până ce nenorocitele astea 
de bănci vor închide, altfel or să fie obligate să le plătească 
până la ultimul bănuţ. Tu ţi-ai scos banii? 

— Cred că glumeşti! Cele câteva leţcaie ale mele nu mai 
contează! Armstrong îşi îndreptă spinarea care-l durea. Ah 
Tam e în casă? întrebă el. 

— După câte ştiu, este. Familia la care lucrează se 
numeşte Ch'ung. Stăpânul este gunoier. Tot acolo s-ar 
putea să fie şi unul din ticăloşii ăia, aşa că va trebui să 
acţionăm rapid. Am primit aprobare de la şef să iau 
revolverul. Vrei şi tu unul? 

— Nu, mulţumesc. Hai să mergem, de acord? 

Smyth era mai scund decât Armstrong, însă bine făcut şi 
uniforma îi venea de minune. Îşi îmbrăcă anevoie trenciul, 
ferindu-şi braţul. O luă înainte, apoi se opri brusc, 
exclamând: 


— Drace! Era să uit. Brian Kwok de la Serviciul secret, te- 
a căutat şi a rugat să-l suni. Poţi folosi telefonul din biroul 
meu. 

— Mulţumesc. Găsesc acolo nişte cafea? Mi-ar prinde bine 
o ceaşcă. 

— Vin îndată. 

Biroul era curat, bine dotat, însă oarecum sumbru, cu 
toate că Armstrong observă de cum intră mobilierul scump 
şi aparatul de radio modern. 

— Atenţii de la clienţi recunoscători, îl lămuri Smyth, 
degajat. Te las pentru câteva minute. 

Armstrong încuviinţă şi formă numărul. 

— Alo, Brian? 

— Oh, salut, Robert! Cum merge? Bătrânul spune că 
trebuie s-o aduci la sediu, să n-o interogaţi la poliţia din 
Aberdeen-Est. 

— Prea bine, chiar eram pe picior de plecare. Ei, dar de ce 
la sediu? Care-i motivul? 

— Nu mi-a spus, dar să ştii că azi e în toane bune. Se pare 
că diseară avem un 16/2! Armstrong deveni şi mai 
interesat, formula 16/2 la Serviciul secret însemna că au 
descoperit un agent al inamicului şi că vor pune mâna pe 
unul sau mai mulţi spioni. 

— Crezi că are vreo legătură cu afacerea noastră? întrebă 
el cu prudenţă, gândindu-se la Sevrin. 

— Poate! Apoi urmă o pauză. Îţi aminteşti ce-ţi spuneam 
eu despre spionul infiltrat la noi? Acum sunt mai convins ca 
oricând că am dreptate! 

Brian Kwok o dădu pe cantoneză, folosind fraze trunchiate 
şi cu ocolişuri, temându-se să nu fie ascultați. Armstrong îl 
urmărea cu un interes crescând, în timp ce prietenul său 
cel mai bun relata ce se întâmplase pe parcurs şi despre 
tainica şi îndelungata întâlnire dintre Crosse şi Suslev. 

— Dar asta nu înseamnă nimic. Crosse îl cunoaşte pe 
ticălos, chiar şi eu am băut o dată sau de două ori cu el, ca 
să-l trag de limbă. 


— Poate, dar dacă Crosse este omul nostru, atunci şi ăla e 
la fel şi făceau un schimb de informaţii în văzul lumii. Heya? 

Armstrong fu cuprins de presimţiri negre. 

— Acum nu e momentul, băiete. Lasă că discutăm asta 
când ajung la sediu, sau poate luăm prânzul împreună şi 
vom putea vorbi în voie. 

Urmă o nouă pauză. 

— Bătrânul vrea să-l informezi îndată ce o aduci aici pe 
amah. 

— E-n regulă, pe curând! Armstrong puse receptorul la 
loc. Smyth reveni şi, îngândurat, îi întinse o cafea. 

— Veşti proaste? 

— Numai încurcături! îşi sorbi cafeaua. Totdeauna numai 
încurcături. Ceaşca era dintr-un porțelan fin, iar cafeaua 
excelentă. Oh, ce bună cafea, foarte bună. Crosse vrea să i- 
o duc direct la sediu, nu aici. 

Smyth ridică din sprâncene şi exclamă enervat: 

— Dumnezeule mare, ce-o fi atât de important în legătură 
cu o amărâtă de amah? Este din parohia mea... 

— De unde Dumnezeu să ştiu, n-am idee, iar eu n-aş da pe 
ea..., izbucni Armstrong, apoi se stăpâni şi continuă mai 
calm: lartă-mă, n-am prea dormit bine în ultimul timp. Nu 
dau eu ordinele. Crosse a zis s-o aduc la sediu, fără 
explicaţii. Doar ştii cum stau lucrurile când e vorba de 
ordinele lui şi ale Serviciului secret. Taci şi faci. 

— 'Ticălos arogant! Smyth îşi termină cafeaua. Slavă 
Domnului că nu sunt în Serviciul secret. N-aş putea suporta 
să am de-a face zilnic cu un nemernic ca ăsta. 

— Nici eu nu sunt în Serviciul secret şi cu toate astea mă 
bagă mereu în toate căcaturile lor. 

— Era cumva vorba de agentul lor infiltrat la noi? 

Armstrong privi iute către el. 

— Care agent? 

— Ei, hai, pentru numele lui Dumnezeu! Smyth râse. Se 
zvoneşte printre Dragoni că vajnicii noştri şefi au fost 
sfătuiţi să-l prindă rapid pe spurcat. Se pare că ministrul în 


persoană l-a pus pe jar pe guvernator, iar Londra s-a 
supărat aşa de tare încât Directorul lui MI-6 - presupun că-l 
cunoşti pe Sinders - soseşte mâine cu un zbor BOAC. 

Armstrong îl fixă cu privirea. 

— De unde naiba obţin ei toate informaţiile astea? 

— Operatori de la telefoane, bătrâne amah, măturători şi 
cine mai ştie cine, dar un lucru este sigur, băiete, că unul 
din ăştia ştie tot. Îl cunoşti pe Sinders? 

— Nu, nu l-am întâlnit niciodată. Armstrong îşi sorbi 
cafeaua, savurându-i aroma puternică, gustul de nucă, 
simțind cum treptat capătă puteri. Dacă ăla ştie tot, atunci 
spune-mi şi mie cine-i agentul trădător? 

După o pauză, Smyth rosti: 

— Soiul ăsta de informaţii costă bani grei. Să mă interesez 
cam cât? 

— Da, te rog, şi bărbatul cel solid puse ceaşca jos. Observ 
că spionul te preocupă, nu-i aşa? 

— Nu, deloc, îmi fac doar datoria, treaba mea nu este să- 
mi fac griji în legătură cu ei şi nici să-i priponesc. Îndată ce 
am prins unul, îi ia locul altul. Noi procedăm la fel în rândul 
adversarilor, indiferent cine ar fi aceştia. Oricum, dacă n-ar 
fi fost afacerea asta blestemată cu Ho-Pak, secţia noastră ar 
merge cel mai bine, iar zona mea Aberdeen-Est ar fi cea 
mai liniştită din colonie. Asta-i tot ce mă preocupă, şi Smyth 
îi oferi o ţigară dintr-o tabacheră din aur. Fumezi? 

— Nu, mulţumesc, m-am lăsat. 

— Bine ai făcut, eu nu pot, atât timp cât mă aflu aici singur 
şi părăsit pentru încă patru ani până la pensionare... îşi 
aprinse ţigara cu o brichetă tot din aur, Armstrong îl privi 
răutăcios. Apropo, Robert, cred că nu eşti în toate minţile 
dacă nu iei plicul care ţi se lasă lunar pe birou! 

— Ce? Ştii cumva şi de treaba asta? se încruntă 
Armstrong. 

— Da, şi să ştii că pentru asta nu trebuie să faci nimic, 
absolut nimic. Îţi garantez. 

— Da, dar o dată ce ai luat unul, ai şi intrat în belea. 


— Oh, nu, doar suntem în China aici şi nu-i acelaşi lucru! 
Ochii albaştri ai lui Smyth se întunecară şi ei. 

— Atunci tu trebuie să ştii lucrurile astea mai bine decât 
mine. Ţi-a cerut cumva vreunul dintre „prietenii' tăi să-mi 
transmiţi vreun mesaj? 

Smyth ridică din umeri. 

— Mi-a mai trecut pe la ureche un zvon cum că 
recompensa Dragonilor pentru prinderea lui John Chen se 
ridică la 40.000 de dolari HK şi... 

— Da, dar nu l-am prins încă! răspunse Armstrong pe un 
ton arţăgos. 

— Chiar şi aşa, banii vor fi diseară într-un plic în biroul 
tău. Da, asta am aflat, bătrâne. E doar un zvon, fireşte. 

Computerul din creierul lui Armstrong începu să 
prelucreze informaţia. 40.000 de dolari HK picau tocmai 
bine să-şi achite o foarte veche datorie ce avea termen până 
luni - pierderi la bursă. 1 se pusese în vedere: „Ei, băiete ar 
fi cazul să-ţi plateşti datoria. E o sumă pe care o datorezi de 
peste un an şi... avem şi noi regulile noastre, cu toate că nu 
te forţez, dar o dată şi o dată, trebuie să scapi de ea...” 
Smyth are din nou dreptate, gândi el cu amărăciune, 
ticăloşii ăştia îţi cunosc toate mişcările, şi de fapt nici nu e 
aşa de greu să afle ce datorii am! Ce să fac! Să-i iau, să nu-i 
iau? 

— Numai patruzeci? întrebă el pe un ton prefăcut glumeţ. 

— Îmi închipui că-ţi ajung ca să-ţi rezolvi problema care a 
devenit atât de presantă, îi răspunse Smyth urmărindu-l cu 
aceeaşi privire severă. Nu-i aşa? 

Armstrong nu era supărat pe Smyth că ştia atâtea lucruri 
despre viaţa lui particulară. Şi eu cunosc cel puţin tot 
atâtea lucruri despre el, deşi nu am habar câţi bani are şi 
pe unde-i ţine. N-ar fi greu de aflat şi dacă aş vrea să-l 
dobor, ar fi chiar foarte uşor... 

— Mulţumesc pentru cafea, de ani de zile n-am băut una 
ca asta. Mergem? 


Smyth îşi îmbrăcă cu stângăcie trenciul peste uniforma 
bine croită, îşi aranjă eşarfa de la braţ, îşi puse chipiul într- 
o parte ca de obicei şi o luă înainte. Pe drum, Armstrong îi 
ceru lui Wu să-i relateze ce se întâmplase şi ce mărturisise 
tânărul care pretindea a fi din banda Vârcolacilor, şi apoi 
ce-a spus bătrâna amah. 

— Foarte bine, Wu, îi spuse Armstrong în cele din urmă. Ai 
făcut o treabă excelentă. Inspectorul Smyth mi-a spus că 
vrei să intri în Serviciul secret. 

— Da, sir. 

— De ce? 

— Pentru că e o secţie foarte importantă a Siguranţei 
statului, sir. M-a preocupat întotdeauna Siguranţa, ca să 
ştiu cum să ferim colonia de duşmani. Da, cred că ar fi 
foarte interesant şi important. Aş vrea să fiu util, dacă pot, 
sir. 

În depărtare se auziră dintr-o dată sirenele pompierilor 
care veneau dinspre colină. 

— Se pare că a mai explodat o sobă din cauza vreunui 
tâmpit iresponsabil, spuse Smyth cu amărăciune. Slavă 
Domnului cu ploaia asta! 

— Da, adăugă Armstrong, întorcându-se către Wu. Dacă 
ceea ce ai raportat se adevereşte, voi pune o vorbă bună 
pentru tine la Siguranţă sau la Serviciul Secret. 

Wu Ochelaristul nu-şi putu stăpâni încântarea. 

— Da, sir, vă mulţumesc, sir. Ah Tam este într-adevăr din 
satul meu, sir. 

Se îndreptară spre alee. Mulțimea de cumpărători şi de 
vânzători cu tarabe şi dughene îi urmăreau bănuitori de 
sub umbrele şi foile de cort suspendate, în timp ce treceau 
prin faţa lor, Smyth fiind cel mai cunoscut şi mai de temut 
quai loh din Aberdeen. 

— Asta-i, sir, şopti Wu. 

Smyth se opri ca din întâmplare în faţa unei tarabe, 
prefăcându-se că se uită la nişte legume, ceea ce-l făcu pe 
negustor să tresară imediat. Armstrong şi Wu trecură de 


intrarea casei bătrânei apoi se întoarseră brusc, şi toţi trei 
dădură buzna înăuntru, sărind treptele din două în două, în 
timp ce alţi doi poliţişti în uniformă erau atenţi la intrare, de 
la o distanţă convenabilă, apoi se repeziră şi o blocară. 
Îndată ce culoarul îngust fu pus sub pază, unul din ei se 
precipită şi intră pe o alee laterală, făcu înconjurul clădirii 
şi se asigură că detectivul în civil era la post, păzind unica 
ieşire din spate. Apoi se duse înapoi să întărească echipa ce 
asigura ordinea în faţa Băncii Victoria. 

Exteriorul ca şi interiorul locuinţei erau la fel de murdare 
şi insalubre, pretutindeni domnind o harababură de 
nedescris. Smyth era în frunte. Când ajunse pe al treilea 
palier, îşi scoase revolverul din toc şi se dădu la o parte. 
Fără ezitare, Armstrong se propti în uşa şubredă, forţă 
încuietoarea şi dădu buzna înăuntru. Smyth îl urmă 
imediat, iar Wu Ochelaristul rămase de pază la intrare. 
Încăperea era o harababură de canapele şi scaune, cu 
draperii soioase ce atârnau jalnic, iar în aer plutea un miros 
dulceag de opium şi ulei prăjit. O matroană masivă între 
două vârste apăru înaintea lor atât de surprinsă că-i căzu 
ziarul din mână. Amândoi bărbaţii deschiseră uşile rând pe 
rând. Smyth trase de clanţa unei uşi întredeschise ce dădea 
într-un dormitor sărăcăcios. În următoarea încăpere dădu 
de o toaletă împuţită şi o baie. Oa treia era un alt dormitor 
în mijlocul căruia tronau legături de, blănuri 
neconfecţionate. Armstrong deschise ultima uşă. Aceasta 
dădea într-o bucătărie îngustă şi slinoasă, unde Ah Tam era 
aplecată deasupra unei chiuvete al cărei aspect se încadra 
perfect în decorul general, cu un morman de rufe nespălate 
alături. În spatele ei, o altă uşă. Cu o mişcare rapidă, 
Armstrong o îmbrânci şi o dădu la o parte. Şi această 
încăpere era goală, semănând mai degrabă a debara, lipsită 
de fereastră, având doar o deschizătură în perete drept 
aerisire şi nu oferea decât un modest spaţiu pentru un 
hamac şi un scrin scos din uz. Se întorsese în aşa-zisul 
salon. Ah Tam venea în urma lui târându-şi picioarele şi 


regăsindu-şi suflul. Cercetarea locuinţei nu dură decât 
câteva secunde, apoi Smyth scoase o hârtie şi spuse pe un 
ton mieros: 

— Regret că trebuie să te întrerup, madam, dar avem 
autorizaţie de percheziţie. 

— Cum? 

— Tradu-i Wu, ordonă Smyth, iar tânărul poliţist începu 
îndată să-i traducă şi, aşa cum conveniseră în prealabil, 
procedă ca şi cum ar fi fost interpretul a doi poliţişti 
neghiobi - quai loh - care nu cunoşteau dialectul cantonez. 

Femeia se holbă din nou la ei: 

— Percheziţie? strigă ea ca arsă. Să căutaţi ce? Noi 
respectăm legile aici! Bărbatul meu lucrează pentru guvern 
şi are prieteni importanţi şi dacă cumva căutaţi şcoala de 
jocuri de noroc, asta e la etajul patru, în spate, noi n-avem 
nici de-a face cu ea şi nu ştiu nici de târfele alea împuţite de 
la 16 care s-au înfipt acolo şi lucrează cât îi ziulica şi 
noaptea de mare şi care ne fac pe noi oameni cumseca... 

— Destul! strigă tăios Wu, noi suntem de la poliţie cu 
probleme importante! Iar aceşti înalţi domni de la poliţie 
sunt oameni de vază! Eşti sau nu nevasta gunoierului 
Ch'ung? 

— Da, răspunse ea morocăânos. Ce vrei de la noi? N-am 
făcut nimic! 

— Ajunge! se răsti Armstrong în engleză, cu o aroganță 
voită. Asta e Ah-lam? 

— Tu eşti Ah Tlam? 

— Eh, cine eu? Ce? 

Bătrâna amah începu a-şi mototoli colţul şorţului de nervi, 
nerecunoscându-l pe Wu. 

— Deci tu eşti Ah Tam! Eşti arestată! 

Ah Tam se făcu lividă, iar femeia mai în vârstă începu să 
blesteme, adresându-i-se fără să mai aştepte: 

— Aha! Deci tu eşti aia pe care o caută ei! Noi nu ştim 
despre ea decât că am cules-o de pe stradă acum câteva 
luni şi i-am dat un acoperiş şi o leafa... 


— Wu, spune-i să tacă! 

El repetă sever ordinul. Ea se supuse, dar deveni şi mai 
morocănoasă. 

— Aceşti înalţi Domni vor să ştie dacă mai locuieşte cineva 
aici? 

— Bineînţeles că nu mai e nimeni. Ce ei sunt chiori? Nu 
mi-au scotocit ei toată casa ca nişte ucigaşi şi au văzut că 
nu-i nimeni? croncăni baba. Eu nu ştiu nimic despre nimeni, 
adăugă ea. 

— Ah Tam, aceşti domni vor să ştie care e camera ta? 

Ah Tam prinse grai şi începu să tune şi să fulgere. 

— Ce vreţi de la mine, preacinstite poliţist? N-am făcut 
nimic, nu stau aici clandestin, am hârtii în regulă încă de 
anul trecut. N-am făcut nimic. Eu mă iau după legi ca o 
persoană cumsecade care a lucrat toată vi - Unde-i camera 
ta? 

Femeia mai tânără arătă cu degetul. 

— Acolo, răspunse ea pe un ton ascuţit, strident. Unde în 
altă parte decât la bucătărie? Ce dracu, străinii ăştia sunt 
chiar tâmpiţi? Unde pot sta slujnicele? Şi tu, vierme 
nenorocit! Să bagi tu în bucluc lumea cinstită! Ce ţi-a făcut 
ea? Dacă în piaţă s-au furat legume, asta n-are de-a face cu 
mine! 

— Gura! Sau te umflu şi te duc acolo la ăia care nu stau pe 
gânduri şi te bagă la zdup imediat! Gura! 

Bătrâna se opri în sfârşit din cascada de sudalme. 

— Ei şi acum... reluă Armstrong. 

Dar se opri iar, observând că vreo câţiva chinezi gură- 
cască se îngrămădiseră pe palier, încercând să vadă ce se 
petrece înăuntru. El îi privi şi în secunda următoare se 
făcură nevăzuţi. Închise uşa, ascunzându-şi amuzat, un 
zâmbet. 

— Ei, şi acum, întreabă-le pe amândouă, ce ştiu despre 
Vârcolaci? 

Ah Tam se învineţi. Stăpâna rămase pironită locului. 


— Păi, eu?...Vârcolacii? Nimic! Ce să ştiu cu despre 
ticăloşii ăia? Ce legătură am eu cu ei? 

— Dar tu, Ah Tam? 

— Eu? Absolut nimic, făcu ea pe un ton arţăgos. Eu sunt o 
biată amah, respectabilă, care-şi face treaba şi atât! 

Wu traduse răspunsurile. Amândoi bărbaţii observară că 
traducerea lui Wu era exactă şi rapidă. Amândoi dădură 
dovadă de răbdare şi continuară jocul, un joc pe care-l 
învăţaseră şi-l practicau de mult. 

— Spune-i că-i mai bine să spună adevărul şi asta cât mai 
repede. 

Armstrong privi la ea cu o mânie prefăcută. De fapt, nici el 
şi nici Smyth nu le purtau pică, nu vroiau decât să afle 
adevărul, adevăr ce putea duce la identificarea Vârcolacilor 
şi cu cât mai curând aceşti nemernici aveau să fie 
spânzurați pentru crimă, cu atât ar fi fost mai lesne de 
stăpânit Hong-Kongul, iar cetăţenii care respectă legea, 
inclusiv ei înşişi, şi-ar putea vedea mai departe de treburile 
lor, să facă bani şi să-i cheltuie după bunul lor plac. Da, 
gândi Armstrong, îmi pare rău de bătrână. Pariez pe 
douăzeci de dolari că baba asta nu ştie nimic. Nu acelaşi 
lucru se întâmplă cu Ah Tam, care, cu siguranţă, ştie mult 
mai mult decât o să ne spună. 

— Vreau adevărul. Spune-i! 

— Adevărul? Care adevăr, cinstite domn? Cum ar putea o 
biată bătrână ca mi... 

— Destul! Armstrong ridică teatral braţul. 

Acesta era un alt semnal dinainte stabilit. Deodată, Wu 
Ochelaristul o dădu pe dialectul Ning-tok pe care ştia că nu- 
l înţelege niciunul din ei. 

— Surioară te sfătuiesc să-ţi goleşti guşa, dar repede şi 
sincer. Noi ştim deja totul! 

Ah Tam se holbă la el cu gura căscată. Nu mai avea decât 
doi dinţi în partea de jos şi ăia încălecaţi. 

— Ei, frăţioare! îi răspunse ea în acelaşi dialect, parând 
întrebarea. Ce vrei de la mine? 


— Adevărul! Ştiu totul despre tine! 

Ea îl sfredeli cu privirea, fără să-l recunoască. 

— Care adevăr? Nu te-am văzut în viaţa mea! 

— Cum, nu-ţi mai aduci aminte de mine? Era în piaţa de 
găini. M-ai ajutat să cumpăr un pui, pentru ca apoi să bem 
împreună un ceai. Ieri. Nu-ţi aminteşti? Nu mi-ai vorbit tu 
de Vârcolaci şi de recompensa grasă pe care ţi-au promis- 
zei 

În ochii ei apăru o bruscă licărire ce nu trecu neobservată 
de cei trei. 

— Vârcolacii? începu ea cu împotrivire crescândă. 
Imposibil! Poate a fost altcineva! Mă acuzi pe nedrept. 
Spune-le onorabililor domni, că nu te-am mai văzut nicio... 

— Gura, cotoroanţă! urlă mânios Wu, trăgându-i câteva 
înjurături care mai de care mai colorate. Ai lucrat pentru 
Wu Ting-top, dar numele stăpânei tale care a murit acum 
trei ani şi care ţinea o farmacie la răspântie era Fang-ling! 
Cunosc eu bine locul ăla! 

— Minciuni. Minciuni. 

— Ea spune că toate-s minciuni, sir. 

— Bine, zi-i că o ducem la post şi acolo o să vorbească ea. 

Ah Tam începu să tremure. 

— Să mă schingiuiască? Pe mine, o biată femeie bătrână? 
Vai... vai... vai... 

— Când spunea Vârcolacul ăla că se întoarce? Nu cumva 
azi după-amiază? 

— Vai... vai... nu ştiu... mi-a spus că vine să mă vadă, dar 
pungaşul nu s-a mai întors. l-am împrumutat cinci dolari ca 
să aibă cu ce să plece acasă şi... 

— Unde acasă? 

— Ei, cine? A, da, el... zicea că el era o rudă... a unei rude 
şi... nu-mi amintesc, cred că a spus ceva despre 
Promontoriul din Nord... nu-mi mai amintesc de nimic... 

Armstrong şi Smyth aşteptară, o mai iscodiră un timp, dar 
curând îşi dădură seama că bătrâna nu cunoştea decât 
puţin din ceea ce vroiau să afle, deşi răspundea foarte 


întortocheat, iar minciunilor ei le adăuga din ce în ce mai 
multe înflorituri. 

— Oricum trebuie s-o săltăm! spuse Armstrong. Smyth 
încuviinţă. 

— Te poţi descurca singur până trimit vreo doi oameni? Eu 
trebuie să mă întorc neapărat. 

— Fireşte. Mulţumesc, făcu Armstrong, iar Smyth plecă. 

Armstrong îi spuse lui Wu să poruncească celor două 
femei să stea jos liniştite, în timp ce el percheziţiona casa. 
Femeile se supuseră înfricoşate. El se duse în bucătărie şi 
închise uşa. Deodată, Ah Tam începu să-şi smulgă coada de 
păr asemenea unei cozi de şobolan şi-i şopti cu viclenie lui 
Wu, ştiind că stăpână-sa nu cunoştea dialectul Ning-tok. 

— Ascultă, frăţioare! Nu sunt vinovată cu nimic. L-am 
întâlnit pe blestematul ăla aşa cum te-am întâlnit şi pe tine. 
Oamenii din acelaşi sat trebuie să ţină unul cu altul, heya? 
Un bărbat bine ca tine are nevoie de bani pentru fete... sau 
pentru nevastă. Eşti însurat, preacinstite fră-frăţioare? 

— Nu, surioară, îi răspunse Wu, pe un ton politicos, 
tratând-o îndatoritor, aşa cum i se ceruse. 

Armstrong rămase în pragul uşii odăii lui Ah Tam şi se 
întrebă pentru a mia oară, de ce chinezii se poartă atât de 
urât cu slugile lor şi de ce aceştia din urmă slujesc cu atâta 
credinţă şi acceptă astfel de condiţii, trudind o viaţă 
întreagă pentru o leafă de mizerie, lipsiţi de respect sau de 
un pic de afecţiune. Îşi aduse aminte că îl întrebase cândva 
pe profesorul său în legătură cu acest lucru. Bătrânul 
poliţist îi răspunse: „Nu ştiu flăcăiaş, dar cred că asta se 
întâmplă pentru că ei ajung cu timpul să facă parte din 
familia stăpânului”. De obicei, servesc la acelaşi stăpân o 
viaţă, iar familiile slugilor devin automat parte a familiilor 
stăpânilor. Servitorul este un bun care le aparţine, iar 
afacerea asta are şi părţile ei bune. Se înţelege de la sine că 
toate slugile îşi iau la rândul lor caimacul din banii pentru 
întreţinerea casei, pentru hrană, băutură, spălătorie, din 
absolut totul, indiferent de starea materială a stăpânului şi, 


fireşte, cu deplina ştiinţă şi aprobare a celui ce-i angajează, 
care veghează însă ca veniturile slugilor să nu depăşească 
un nivel firesc. Altfel cum ar putea să-i plătească atât de 
puţin mai ales dacă aceştia muncesc suplimentar? 

Aşa se face că înainte ca un chinez să se angajeze pentru 
orice fel de muncă, examinează mai întâi, cu foarte multă 
atenţie, suma la care se ridică tainul, valoarea acestuia fiind 
mai totdeauna un factor decisiv. Da, aici poate se află 
răspunsul, gândi Armstrong. 

Odaia duhnea, iar el încercă să-şi astupe nările. Stropii de 
ploaie răzbăteau prin gura de aerisire din perete, căzând 
cu zgomot pe podea. Drept urmare, mucegaiul şi rugina 
acopereau întreg peretele. Cercetă metodic şi amănunţit, 
cu toate simţurile în alertă. Nu puteai ascunde nimic, 
pentru că nu aveai unde. Salteaua şi aşternutul erau relativ 
curate, deşi ploşniţele colcăiau pe la încheieturile patului. 
Sub pat nu era nimic în afară de un vas îngălat ciobit 
pentru apă şi o ladă goală. Cele câteva genţi vechi şi o 
sacoşă nu dădură nimic la iveală. Scrinul conţinea câteva 
bijuterii ieftine, o brățară din jad de calitate inferioară. 
Dedesubtul câtorva haine era ascunsă o poşetă brodată, de 
o calitate mult mai bună. În ea se aflau câteva scrisori vechi, 
o tăietură din ziar şi două fotografii. | se păru că i se 
opreşte inima în loc. Se apropie de lumină şi privi cu atenţie 
fotografiile. Nu se înşelase. Citi tăietura din ziar şi simţi că-l 
apucă ameţeala. Era şi o dată trecută pe margine şi pe una 
din fotografii. 

În subsolul cu celule al Cartierului general al poliţiei, Ah 
Tam stătea pe un scaun fără spătar, în mijlocul unei încăperi 
bine izolate, puternic luminată şi vopsită în întregime în alb, 
inclusiv duşumeaua şi singura uşă mascată. Chiar şi scaunul 
pe care stătea era alb. Era singură, încremenită, ca o stană 
de piatră, iar acum vorbea fără să mai fie îmboldită. 

— Ei, şi acum ce ştii despre bărbaţii aceia din fotografie? 
se auzi dintr-un microfon mascat, vocea monotonă, metalică 
în dialect Ning-tok, a lui Wu. 


— Am spus şi am tot spus că nu este... Nu ştiu nimic, 
stăpâne, se văicări ea. Vreau să plec acasă..., v-am spus, de 
abia l-am văzut, o singură dată, atunci când a venit pe la 
noi, stăpâne... Nu-mi amintesc, asta e de acum câţiva ani. 
Oh, acum pot să plec? V-am spus totul... 

Armstrong o urmărea prin geamul special din camera de 
observaţie, cu Wu alături. Amândoi bărbaţii păreau vizibil 
stânjeniţi. Broboane de sudoare îi periau fruntea lui Wu, cu 
toate că încăperea era dotată cu aer condiţionat. O bandă 
de magnetofon se derula fără zgomot. Mai existau 
microfoane şi o masă cu echipament electronic în spatele 
lor. 

— Cred că ne-a spus tot ce ne interesează, remarcă 
Armstrong compătimind-o. 

— Da, sir, încuviinţă Wu, stăpânindu-şi emoția pe care i-o 
trăda vocea. 

Pentru prima oară lua parte direct la un interogatoriu 
pentru Serviciul secret. Era emoţionat şi înspăimântat 
totodată. Începu să-l doară capul. 

— Întreab-o din nou de la cine a primit geanta? Wu se 
execută, vocea îi era calmă, însă autoritară. 

— Dar ţi-am mai spus-o de atâtea ori, se lamenta bătrâna. 
Te rog, pot să pl?... 

— Mai spune-ne o dată şi apoi poţi să pleci. 

— Bine, bine, îţi spun din nou... gentuţa era a stăpânei 
mele care mi-a dat-o pe patul de moarte, ea mi-a dat-o, jur 
Şi... 

— Ultima oară ne-ai spus că ţi-a dat-o cu o zi înainte să 
moară. Care-i adevărul? 

Înspăimântată, Ah Tam începu din nou să se tragă de 
coada de păr, zicând: 

— Nu-mi aduc aminte, stăpâne... bătrâna păru că 
murmură ceva, dar nu se auzi nici un sunet, apoi deodată, 
se repezi şi grăi pe un ton răstit: Eu am luat-o şi am ascuns- 
o după ce a murit şi erau acolo fotografiile alea vechi... Nu 
am nici o fotografie de-a stăpânei mele, aşa că le-am luat pe 


astea şi mai era acolo un ban de argint cu care mi-am plătit 
o parte din călătoria mea la Hong-Kong în vremea foametei. 
Am luat-o pentru că niciunul din ticăloşii ăia de băieţi aiei 
sau fetele, sau familia care o ura şi mă duşmănea şi pe 
mine, nu mi-ar fi dat nimic, aşa că le-am luat când nu mai 
era nimeni... ea mi-a dat-o înainte să moară şi am ascuns-o, 
e a mea, ea mi-a dat-o... 

Ei ascultară un timp, bătrâna continua să vorbească fără 
şir, ceasul de pe perete arăta ora 13.45. O interogau deja 
de o jumătate de oră. 

— Ajunge acum, Wu. Vom relua peste trei ore, pentru mai 
multă siguranţă, deşi cred că ne-a spus totul! plictisit, 
Armstrong ridică receptorul şi formă un număr. O puteţi 
duce înapoi în celulă. Luaţi măsuri să stea comod şi să fie 
bine zăvorită. Să o examineze şi medicul. 

Era o procedură normală a Serviciului secret ca arestatul 
să fie supus unui examen medical, înainte şi după 
interogatoriu. Medicul spusese că Ah Tam are inima şi 
tensiunea ca la douăzeci de ani. În momentul următor, 
văzură uşa albă din perete deschizându-se, apăru o polițistă 
în uniformă şi-i făcu semn cu amabilitate lui Ah 'Tam s-o 
urmeze. Aceasta se supuse şi ieşi şchiopătând. Armstrong 
reduse luminile, derulă banda, în timp ce Wu îşi freca 
sprâncenele. 

— "Te-ai descurcat foarte bine Wu, văd că prinzi repede. 

— Mulţumesc, sir. 

Ţiuitul ascuţit al magnetofonului deveni şi mai strident, iar 
Armstrong urmărea banda în tăcere, căzut pe gânduri şi 
încă vizibil zdruncinat. Sunetul încetă. Scoase banda din 
aparat. 

— Întotdeauna notăm data, ora exactă şi durata 
interogatoriului, folosind pentru suspect un număr de cod, 
asta pentru siguranţă şi păstrarea secretului, căută un 
număr într-un carnet, îl înscrise pe rolă, apoi începu să 
întocmească o fişă. Verificăm cu această fişă, semnăm aici 
cei care am luat interogatoriul şi trecem numărul de cod 


pentru Ah Tam: V-11-3. Aceasta înseamnă secret de 
importanţă deosebită şi-l îndosariem în seif (privirea i se 
înceţoşă, Wu păru speriat pentru o clipă). Repet, e bine să 
reţii zicala cum că în oala acoperită nu intră musca şi că tot 
ce este legat de Serviciul secret, tot ce-ai făcut tu azi aici 
este strict secret. 

— Da, sir. Puteţi conta pe mine, sir. 

— E bine de asemenea să-ţi aminteşti că Serviciul secret 
îşi are propriile sale legi, deasupra guvernatorului şi a 
ministerului de la Londra. Vechile legi englezeşti valoroase, 
de echitate, codurile normale ale poliţiei - habeas corpus, 
procese deschise, recursuri - nu se aplică şi la Siguranţă 
sau Serviciul secret. Într-un caz cercetat de Serviciul secret 
nu există proces, nu există recurs, există numai ordin de 
deportare în R. P Chineză sau Taiwan şi nu ştii care din ele 
e mai rea! Ai înţeles? 

— Da, sir. Vreau să intru în Serviciul secret, sir, vă rog să 
mă credeţi. Eu nu sunt unul din ăia care să-şi potolească 
setea cu otravă, îl asigură Wu, plin de speranţă. 

— Bine! Pentru următoarele două zile eşti consemnat aici, 
la sediu. 

Wu rămase pironit. 

— Dar, sir, eu... da, sir. 

Armstrong se îndreptă spre ieşire şi încuie uşa în urma lui. 
Înmână cheia şi formularul unui agent de serviciu. 

— Banda rămâne la mine pentru moment, am semnat 
pentru ea. 

— Da, sir. 

— Ai grijă de polițistul Wu, este oaspetele nostru pentru 
câteva zile, i-ai mai întâi datele personale - ne-a fost de 
mare ajutor. Îl recomand pentru Serviciul secret. 

— Da, sir. 

Îl lăsă şi se îndreptă spre liftul care-l duse la etajul său. 
Anchetele astea erau un blestem pentru el şi îi lăsau 
întotdeauna un gust amar. Le detesta, deşi erau rapide şi 
eficace,şi mai totdeauna obținea rezultate bune. El prefera 


să procedeze după vechea metodă, să folosească răbdarea 
şi agerimea minţii în locul noilor metode moderne, 
psihologice. Dacă mă întreabă cineva, părerea mea este că 
toate sunt ale dracului de periculoase, îşi spuse el în timp ce 
străbătea coridorul. Mirosul obişnuit de mucegai al clădirii 
îi pătrunse în nări şi în acel moment se gândi cu ură la 
Crosse şi la tot ce-l lega de Serviciul secret. Ura mai cu 
seamă ceea ce descoperise azi. Uşa biroului lui era 
deschisă. 

— Ei, salut Brian, spuse Armstrong cu o grimasă şi încuie 
uşa. Brian stătea cu picioarele pe birou, cu spatele la 
fereastra pe care se scurgeau şiroaiele de ploaie şi citea cu 
nepăsare unul din ziarele comuniste chinezeşti. Ce noutăţi? 
îl întrebă el. 

— Scrie foarte mult despre Iran, îi răspunse prietenul său 
cufundat în lectură. Auzi ce spun. Vârfurile capitaliste ale 
CIA împreună cu şahul tiran şi-au dat mâna şi au reprimat 
în sânge revoluţia din Azerbaidjan soldată cu mii de morţi... 
şi aşa mai departe. Fireşte, eu nu cred nimic din toate 
astea, însă afacerea sună ca şi când CIA şi batalionul 92 de 
trupe aeropurtate au zburat pe deasupra regiunii cu 
pricina şi au făcut prăpădul ăsta. Au făcut şi yankeii o dată 
ce trebuia. 

— Să nu mă întrebi ce le-aş face eu! 

Brian Kwok privi în sus, însă zâmbetul îi pierise. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Mă simt nasol, spuse Armstrong clătinând din cap cu un 
aer obosit. Am trimis după nişte bere, am putea merge apoi 
să luăm masa. Ce-ai zice de un curry? 

— Foarte bine, dar dacă nu eşti în apele tale, am putea 
sări masa. 

— Nu, nu e vorba de asta, e o simplă indispoziţie, eu... pur 
şi simplu detest interogatoriile astea., mă dau peste cap. 

Brian Kwok îl privi ţintă. 

— Ai adus-o pe bătrâna amabh aici? De ce naiba? 

— Aşa a ordonat Crosse. E un ticălos! 


Brian Kwok puse ziarul jos. 

— Da, aşa-i şi sunt convins că am dreptate în legătură cu 
el, remarcă el pe un ton mai potolit. 

— Nu acum Brian, poate discutăm la masa, dar nu acum. 
Doamne! ce chefam să beau! La naiba cu Crosse şi cu 
Serviciul secret! Eu nu sunt de la ei şi se poartă cu mine ca 
şi când aş fi unul de-ai lui. 

— Ei bine, dar diseară ai un 16/2. Credeam că ai fost 
detaşat la ei. 

— Nu mi-a pomenit nimic de asta. Despre ce-i vorba? 

— Dacă nu ţi-a spus nimic, poate e mai bine să-mi ţin gura. 

— Evident! (ştia că din motive de securitate, procedeul 
obişnuit al Serviciului secret era să limiteze difuzarea 
informaţiei, astfel încât, chiar şi celor mai de încredere 
agenţi să nu li se dea prea multe informaţii. La dracu, n-am 
să mă las detaşat, zise Armstrong, înfuriat, deoarece ştia 
bine că dacă Crosse ordona astfel, nu mai era nimic de 
făcut. Are vreo legătură cu interceptarea lui Sevrin? 
întrebă el. 

— N-am idee..., deşi aşa cred. Brian Kwok îl studie, apoi 
zâmbi. Hai, Robert, capul sus, am veşti bune pentru tine. 

Armstrong observă din nou cât de chipeş şi bine făcut era 
prietenul lui, cu o dantură impecabilă, pielea bronzată, 
maxilare puternice, ochi jucăuşi; până şi dracul s-ar fi temut 
să i se dea pe mână. 

— Mare şnapan eşti, care sunt noutăţile? Ai tras cumva cu 
urechea la prietenul nostru Șchiopul, la Restaurantul Para 
şi ţi-a şoptit care sunt cei patru câştigători de sâmbătă? 

— Nu fi naiv! Nu, e vorba de dosarele acelea pe care le-ai 
subtilizat ieri de la Lo Dinţosul şi le-ai pasat la Anti-corupţie. 
Îţi aminteşti, nu? De la fotograful Ng. 

— Oh, da. 


— Se pare că nepreţuitul nostru oaspete americano- 
chinez, Thomas K. K. Lim - aflat acum pe undeva în Brazilia 
- este un tip deosebit. Dosarele sale au fost o mină de aur, 
într-adevăr, şi unde mai pui că erau în engleză, aşa că 
pentru cei de la A-C sunt un adevărat chilipir! Nici nu ştii 
cu ce comoară ai venit! 

— Are vreo legătură cu Tsu-yan? întrebă Armstrong, 
ducându-se imediat cu gândul în altă parte. 

— Da, şi cu încă mulţi alţii. Oameni foarte importanţi, 
foar... 

— Banastasio? 

Brian Kwok zâmbi arătându-şi toţi dinţii şi răspunse: 

— Vincenzo Banastasio în persoană. Asta explică foarte 
bine legătura dintre John Chen, armele, Tsu-yan, Banastasio 
şi teoria lui Peter Marlowe. 

— Bartlett? 

— Încă nu. Însă Marlowe cunoaşte pe cineva care ştie prea 
multe din ceea ce noi nu ştim. Cred că ar trebui cercetat şi 
el, nu crezi? 

— Da, aşa cred. Ce mai ştii de dosare? 

— Thomas K. K. Lim este catolic, a treia generaţie de 
americano-chinezi, colecţionar de lucruri bizare, printre 
care corespondenţă incendiară, scrisori, note, memorii, 
însemnări, şi Brian Kwok schiţă un nou zâmbet sec. 
Prietenii noştri yankei sunt mai răi decât credeam. 

— De pildă? 

— De exemplu, o anumită familie din Noua Anglie, 
binecunoscută şi cu relaţii solide, este implicată, împreună 
cu anumiţi generali americani şi vietnamezi, în construirea 
mai multor baze ale Forţelor Aeriene Americane în Vietnam 
- foarte profitabile pentru ei. 

— Aleluia! Nume? 

— Nume, rang şi numere de serie. Dacă cei mari ar şti cât 
de bine s-a documentat prietenul Thomas, Prea-onorabila 
Casă Memorială, Pentagonul, şi alte câteva cabinete luxoase 
de pe acolo sus s-ar cutremura de groază. 


— Crezi că el este intermediarul? mormăi Armstrong. 

— El zice că este antreprenor. Se ştie că este în termeni 
foarte buni cu o mulţime de oameni sus-puşi printre 
americani, italieni, vietnamezi, chinezi din ambele tabere. 
Hârtiile scot la iveală frauda în întregime. O altă schemă ar 
fi dirijarea milioanelor din fondurile americane într-un alt 
program de asistenţă în Vietnam, domeniul telefoniei - 8 
milioane mai exact. Un milion a şi fost plătit. Prietenul Lim a 
discutat chiar cum s-ar putea ca un milion de h'eung yau să 
fie îndreptat spre băncile din Elveţia. 

— Crezi că am putea da de vreo urmă? 

— Oh, da, dacă l-am prinde pe Thomas K. K. Lim şi dacă 
ţinem cu tot dinadinsul să-i băgăm în belea. L-am întrebat 
pe Crosse, însă el a dat din umeri spunând că nu e treaba 
noastră şi că dacă yankeii vor să-şi escrocheze guvernul, n- 
au decât! Brian Kwok zâmbi, însă numai pe jumătate. Asta e 
o informaţie trăsnet, Robert, şi dacă numai parte din ea s-ar 
afla, îţi dai seama ce-ar putea izbucni acolo sus... 

— Crezi că o va transmite lui Rosemont? 

— Nu ştiu, nu cred. Dintr-un punct de vedere, are 
dreptate. N-are nici o legătură cu noi. Auzi, tâmpitul. Să 
scrie el toate astea! Un cretin! Merită să-l faci bucățele! 
când ai un minut, citeşte hârtiile, sunt cât se poate de 
savuroase! 

— Vezi vreo legătură între Lim şi ceilalţi pungaşi? Lo 
Dinţosul şi ceilalţi? Crezi că o să pună mâna pe Fondurile de 
Ajutorare? 

— Oh, da, e posibil, însă toate dosarele sunt în chineză, aşa 
că va mai trece ceva timp până să poată fi priponiţi, şi Brian 
Kwok adăugă pe un ton straniu: Ciudat, cum a mirosit 
Crosse afacerea, ca şi când ştia sigur că există o legătură, 
apoi, cu o voce mai scăzută, adăugă: Ştiu eu că am dreptate 
în privinţa lui. 

Se aşternu liniştea. Armstrong îşi simţi gura uscată şi cu 
un gust rău. Îşi desprinse privirea de pe geamul pe care se 
prelingea ploaia şi şi-o îndreptă spre Brian Kwok. 


— Ce-ai aflat? 

— Îl cunoşti pe vice-consulul de la Consulatul American, 
pederastul ăla, cel care vinde vize? 

— Ce-i cu el? 

— Luna trecută, Crosse a cinat cu el în apartamentul lui. 

— Asta nu dovedeşte nimic, spuse Armstrong frecându-şi 
bărbia nervos. Ascultă, mâine... mâine avem rapoartele 
AMG. Mâine. Sind... 

— Poate că n-o să ajungem noi să le citim. 

— Personal nu dau nici o ceapă degerată pe ele. Asta-i 
treaba Serviciului secret, iar eu sunt de la poliţie şi de 
aceea... 

O bătaie discretă în uşă îl făcu să tacă. Un chelner chinez 
intră cu o tavă şi două halbe de bere rece, înclinându-se, 
arătându-şi gingiile: 

— Seara sir, zise el oferindu-i o halbă lui Brian, cealaltă i-o 
întinse lui Armstrong şi plecă. 

— Noroc, îi spuse Armstrong, simțind deodată cum îl 
cuprinde tulburarea, bău pe nerăsuflate şi se duse la seif să 
încuie banda. 

Brian îl studia. 

— Eşti sigur că te simţi bine, băiete? 

— Da, da, sigur că da. 

— Ce-a spus bătrâna? 

— La început numai minciuni, multe minciuni, iar în cele 
din urmă adevărul, adevărul gol-goluţ. Îţi voi povesti la 
masă, Brian. Ştii cum e, prinzi din zbor câte ceva, dacă ai 
răbdare, sunt sătul de minciuni! Armstrong îşi termină 
berea. Oh, Doamne, ce sete mi-a fost! 

— O vrei şi pe a mea? îl îmbie Brian. Ia-o! 

— Nu, mulţumesc, eu am chef de un whisky mare cu sifon, 
înainte de curry şi poate încă unul, după. Hai, bea, şi să 
mergem... 

Brian puse halba pe masă pe jumătate goală: 

— Ajunge! aprinse ţigara. Cum o mai duci cu fumatul, tot 
abstinent? 


— Groaznic! Armstrong îl privea cum trăgea cu nesaţ din 
ţigară. Ai aflat ceva de Voranski? Sau de asasin? 

— S-au evaporat, dar avem fotografiile lor, aşa încât vom 
putea pune mâna pe ei, numai să nu fi trecut graniţa în R. P 
Chineză. 

— Sau în Taiwan. 

După o pauză, Brian dădu din cap şi mai adăugă: 

— Sau la Macao, sau în Coreea de Nord, sau în Vietnam 
sau oriunde. Ministrul însuşi s-a supărat tare pe Crosse 
pentru afacerea Voranski, la fel şi MI-6, la fel şi CIA. Aşa se 
face că mai marii CIA de la Londra au dat, iama în toţi, de la 
ministru până jos. Sau îi prindem pe bandiții ăştia înaintea 
lui Rosemont sau s-a terminat cu noi. Rosemont e pisat să 
vină cu capetele lor pe tavă. Aud că a mobilizat toate 
forţele, intuind că afacerea este legată de Sevrin şi de 
portavionul nuclear. Este îngrozitor să te gândeşti că s-ar 
putea produce un incident în legătură cu portavionul 
nuclear. Şi Brian Kwok adăugă cu duritate: Nenorociţii 
naibii, ce lipsă de tact să irite R. P Chineză aducând nava 
aici. Monstrul este o invitaţie directă pentru orice agent în 
Asia. 

— Dacă aş fi sovietic, aş încerca o infiltrare pe vas. 
Probabil că asta şi face acum şi Serviciul secret. Crosse ar fi 
dorit să aibă un spion la bord. De ce nu? Armstrong 
urmărea spirala de fum şi gândi cu voce tare: Dacă aş fi 
naţionalist, aş fi plantat câteva mine şi aş fi acuzat R. P 
Chineză sau invers, pe Chiang Kai-şi. 

— Aşa procedează acum CIA, şi-a propus să înspăimânte 
lumea întreagă cu China. 

— Hai să ieşim, Brian! Brian Kwok luă o ultimă înghiţitură 
de bere şi se ridică. Mi-ajunge. Hai să mergem. 

— Stai o clipă! Armstrong formă un număr. Armstrong la 
telefon, fixează pentru ora 17 o altă întâlnire pentru V-II-S. 
Vreau... 

Se opri, văzând o lucire sticloasă în ochii prietenului său, îl 
prinse uşor şi-l sprijini, în timp ce Brian se prăbuşi înapoi pe 


scaun. Cu un gest automat, puse telefonul în furcă. Acum nu 
mai avea de făcut nimic decât să aştepte. Mi-am îndeplinit 
misiunea, gândi el. 

Uşa se deschise. Crosse apăru însoţit de trei agenţi ai 
Serviciul secret în civil, toţi britanici, ofiţeri cu feţe rigide şi 
încordate. Unul dintre ei azvârili în grabă o glugă pe capul 
lui Brian Kwok, îl înşfăcă şi ieşi împreună cu ceilalţi. Acum 
că se terminase, Robert Armstrong nu mai simţea nimic, 
nici remuşcare, nici mânie, nimic. Îşi spunea, pe de o parte, 
că nu era nici o greşeală la mijloc, iar pe de alta, parcă 
cineva îi şoptea că nu e cu putinţă ca prietenul lui de 
aproape 20 de ani să fie agent comunist. Dar aşa era. 
Dovada era de netăgăduit. Piesa peste care dăduse arăta cu 
certitudine că Brian Kwok era fiul lui Fang-ling Wu, fosta 
stăpână a slujnicei Ah Tam, conform certificatului de 
naştere şi datelor personale. Mama şi tatăl său, supranumit 
Kwok, presupuşi a fi fost ucişi de comunişti la Canton în '43. 
Una din fotografii îl arăta pe Brian Kwok alături de o 
chinezoaică mărunţică în faţa unei farmacii, la o răscruce 
de drumuri, în satul Ning-tok. Deşi calitatea fotografiei era 
slabă, se puteau desluşi destul de bine însemnele firmei şi 
distinge un chip, chipul lui Brian. În plan mai îndepărtat, se 
afla o maşină de tip vechi. Lângă maşină, un european în 
semi-profil. Wu Ochelaristul identificase magazinul ca fiind 
farmacia, proprietatea familiei Tok-ling Wu. Ah Tam 
identificase femeia ca fiind stăpână-sa. 

— Dar bărbatul? Cine e bărbatul care e alături de ea? 

— Oh, ăsta e fiul ei, stăpâne. Ţi-am mai spus. Este cel de-al 
doilea fiu Chu-toy. Acum el trăieşte peste mări, cu diavolii 
ăia de străini, în nord, în nordul Ţării Munţilor de Aur, 
America, se văicări bătrâna din camera albă. 

— Minţi din nou. 

— Oh, nu, stăpâne, ăsta-i fiu-su, Chu-toy, al doilea fiu al ei, 
născut la Ning-tok şi chiar eu am ajutat-o cu mâinile mele 
să-l aducă pe lume. Ea este mama ăluia care de mic a plecat 
departe. 


— A plecat departe? Unde? 

— La... în Ţara Ploilor, iar apoi în Ţara Munţilor de Aur. 
Acum ţine un restaurant şi are doi băieţi... e om de afaceri 
acolo, şi a venit să-şi vadă tatăl... Taică-su era pe moarte 
când a venit el, ca un fiu supus, dar după aceea a plecat 
departe, iar mama a plâns... şi a plâns... 

— Cât de des venea la părinţi? 

— Oh, n-a venit decât o dată, stăpâne, numai de data 
aceea. Acum el trăieşte departe, într-un loc foarte departe, 
atât de departe, dar a venit, cum trebuie să facă un fiu 
supus, şi-apoi a plecat. L-am văzut doar din întâmplare, 
stăpâne. Mama lui m-a trimis în satul vecin la nişte rude, 
dar eram singură şi m-am întors mai devreme şi aşa l-am 
văzut... chiar înainte de plecare. Tânărul stăpân a plecat 
într-o afurisită de maşină străină... 

— De unde avea maşina, era a lui? 

— Nu ştiu, stăpâne, nu erau maşini în Ning-tok, nici măcar 
Comitetul comunal nu avea, nici chiar tatăl lui care era 
farmacistul satului. Sărmanul tată care a murit cu o durere 
aşa de mare. Era membru în comitet... Oamenii 
conducătorului Mao ne-au lăsat în pace... Da, au făcut asta 
pentru că tatăl lui, deşi era un intelectual şi farmacist, a fost 
întotdeauna un partizan al lui Mao, în secret, dar n-am ştiut 
niciodată, stăpâne, jur că n-am ştiut. Oamenii 
conducătorului Mao ne-au lăsat în pace, stăpâne. 

— Cum îl chema pe băiatul stăpânei tale? Omul din 
fotografie? repetă el zgâlţâind-o. 

— Chu-toy Wu, stăpâne, ăsta era al doilea născut... Mi- 
amintesc când el a fost trimis din Ning-tok în... aici, în locul 
ăla scârbos. Portul înmiresmat. Avea cinci sau şase ani când 
a fost trimis la un unchi acolo şi... 

— Cum se numea unchiul? 

— Nu ştiu, stăpâne, nu mi s-a spus niciodată, îmi amintesc 
numai că mama plângea şi iar plângea când tatăl l-a trimis 
departe la şcoală... Pot să plec acum? Te rog, sunt obosită, 
te rog... 


— Când ai să spui tot ce vrem să ştim. Dacă ne spui 
adevărul. 

— Oh, dar vă spun adevărul, nimic, nimic... 

— A fost trimis la şcoală la Hong Kong? Unde? 

— Nu ştiu. Stăpâna nu mi-a spus niciodată, numai că-i la 
şcoală, apoi nu s-a mai gândit la el şi nici eu. Oh, da, aşa era 
mai bine, pentru că plecase pentru totdeauna, ştii cum e, 
întotdeauna băiatul al doilea născut trebuie să plece... 

— Când s-a întors Chu-toy Wu la Ning-tok? 

— Acum câţiva ani când tatăl murea. Atunci a fost singura 
dată când s-a întors, stăpâne, doar ţi-am mai spus, ştiu că ţi- 
am mai spus asta. Atunci mama a insistat să facă fotografia 
şi a plâns şi l-a rugat să facă o fotografie şi cu ea... Sigur, 
simţea moartea aproape şi acum când şi tatăl se dusese, am 
rămas cu adevărat singure... Oh, şi s-a tânguit, şi a plâns, 
aşa că Chu-toy a lăsat-o să se tânguie cât vrea, ca un fiu 
supus ce era, şi stăpâna mea era aşa de mulţumită... 

— Şi străinul din fotografie, cine e? 

Bărbatul din fotografie, întors pe jumătate, stătea mai în 
spate şi era greu să-l distingi dacă nu-l cunoşteai, era lângă 
maşina parcată în faţa farmaciei. Era un european înalt, cu 
haine boţite, greu de descris. 

— Nu ştiu stăpâne. Era şoferul care l-a dus pe Chu-toy 
departe, însă Comitetul comunal şi chiar Chu-toy se înclinau 
de mai multe ori în faţa lui şi se spunea că este om foarte 
important. A fost primul diavol împieliţat de străin pe care L- 
am văzut în viaţa mea, stăpâne... 

— Şi oamenii din cealaltă poză, cine sunt? 

Fotografia era veche, aproape sepia şi în ea se putea 
vedea un cuplu în haine de nuntă, în care păreau puţin 
stingheriţi, care priveau inexpresiv la aparat. 

— Oh, fireşte, ăştia sunt tatăl şi mama, stăpâne. Nu-ţi 
aminteşti că ţi-am spus? Ţi-am spus de mai multe ori. Asta e 
mama şi tata. Numele lui era Ting-top Wu, iar al stăpânei 
mele era Fang-ling... 

— Dar tăietura din ziar? 


— Nu ştiu stăpâne, era lipită de poză şi am lăsat-o acolo. 
Mama a lipit-o, aşa că am lăsat-o aşa. Ce să vreau eu cu 
prostiile astea ale străinilor sau cu ce scria acolo... 

Robert Armstrong cercetă cu atenţie tăietura îngălbenită 
dintr-un ziar chinezesc din Hong Kong, datată 15 iulie 
1937, şi relata despre trei tineri chinezi care se distinseseră 
la examenele de sfârşit de şcoală şi că guvernul din Hong- 
Kong le acordase bursa pentru o şcoală publică engleză. 
Karshun Kwok era primul menţionat. Karshun era numele 
chinezesc oficial al lui Brian Kwok. 

— Ai fost la înălţime Robert, îi spuse Crosse privindu-l cu 
atenţie. 

— Chiar aşa? replică Robert imediat, simțindu-se mai 
nenorocit ca oricând. 

— Da, ai procedat foarte bine. Ai fost prompt, ai venit cu 
probele în dinţi şi ai urmat dispoziţiunile întocmai. Drept 
rezultat, iată-l acum pe omul nostru adormit tun. Crosse 
aprinse o ţigară şi se aşeză la birou. 

— Îmi pare bine că n-ai greşit halba. Crezi că a bănuit 
ceva? 

— Nu, nu cred, şi Armstrong încercă să se stăpânească. 
Sir, vă rog să mă scuzaţi, mă simt tare jegos, trebuie... să 
fac neapărat un duş. lertaţi-mă. 

— Stai jos un minut, te rog, ştiu că trebuie să fi obosit, 
treburile de genul ăsta sunt într-adevăr stresante. 

— Doamne, ar fi vrut Armstrong să urle de disperare. E 
imposibil! Imposibil ca Brian să fie un agent atât de bine 
acoperit, dar prea se potriveau toate. Pentru ce alte motive 
ar fi purtat un nume complet diferit, un certificat diferit? 
Din ce alte cauze şi-ar fi construit cu atâta migală 
acoperirea conform căreia părinţii săi fuseseră ucişi de 
comunişti la Canton, în timpul războiului? Sau de ce ar fi 
riscat să se întoarcă pe furiş la Ning-tok, să-şi dărâme tot 
edificiul clădit cu atâta minuţiozitate timp de peste treizeci 
de ani? Dar dacă cel aflat pe moarte era într-adevăr tatăl 
său. Şi dacă toate acestea sunt adevărate, atunci automat 


urmează şi altele. Că el trebuie să fi fost în contact 
permanent cu continentul de vreme ce aflase de apropiata 
moarte a tatălui său, că în calitate de inspector de poliţie în 
Hong-Kong el trebuie să fi fost fără nici o îndoială persona 
grata pentru R. P Chineză, căreia să i se permită să intre şi 
să iasă în secret. Şi dacă era persona grata, atunci trebuie 
să fi fost unul de-ai lor, crescut de ei ani de-a rândul, 
îndoctrinat de ei ani de-a rândul. Hristoase, murmură el, 
foarte uşor ar fi devenit comisar adjunct... poate chiar 
comisar... 

— Ce propui acum, Robert? întrebă Crosse pe un ton 
insinuant. 

Mulțumită experienţei sale îndelungate, Armstrong reuşi 
să-şi stăpânească gândurile care-l torturau şi îşi reveni 
imediat. 

— Să-i cercetăm trecutul, zise el. O să dăm noi de vreo 
legătură. Da, tatăl său era un comunist mărunt, însă oricum 
unul din Ning-tok, iar ruda la care fusese trimis Brian la 
Hong Kong, era normal să fie la fel. Aceştia trebuie să-l fi 
ţinut pe Brian în lesă în Anglia, în Canada, aici, peste tot, 
lucru foarte uşor de realizat, cunoscând uşurinţa cu care un 
chinez îşi poate ascunde ura faţă de quai-loh. Nu sunt ei cei 
mai răbdători şi mai ascunşi oameni de pe pământ? Da, 
căutăm în urmă şi vom găsi eventual legătura şi apoi 
adevărul. 

— Într-adevăr, ai dreptate şi de data asta, Robert. Dar mai 
întâi începe interogatoriul. 

— Da, spuse Armstrong simțind un fior de gheaţă în 
stomac. 

— Îmi face plăcere să-ţi comunic că ţie ţi s-a rezervat 
această onoare. 

— Nu! 

— Tu vei supraveghea interogatoriul, însă fără chinezi aici, 
numai agenţi superiori britanici - cu excepţia lui Wu 
Ochelaristul. El ne va fi în continuare de folos, numai el. E 
un băiat şi jumătate. 


— Nu pot... n-aş putea. 

Crosse îl fixă cu privirea şi deschise un plic mare pe care-l 
adusese cu el. 

— Ce părere ai despre asta? 

Vizibil tulburat, Armstrong luă fotografia. Era o mică 
porţiune mărită 8/10 din fotografia de la Ning-tok, cu capul 
europeanului de lângă maşină. Faţa bărbatului era semi- 
profil, însă destul de estompată, din cauza procedeului de 
mărire. 

— Aş spune că acesta a observat aparatul şi a întors capul 
ca să-l evite sau era deja întors tocmai din cauza asta. 

— Şi eu cred la fel. Îl recunoşti? Armstrong privi cu atenţie 
chipul, încercând să-şi limpezească gândurile. 

— Nu! Voranski? Prietenul nostru sovietic mort? 

— Poate. Nu, nu cred. 

— Ce-ai zice de Dunross, lan Dunross? 

Încă şi mai tulburat, Armstrong duse fotografia la lumină 
şi răspunse: 

— Posibil, dar improbabil. Dacă acesta este Dunross, 
atunci crezi că el e pionul lui Sevrin? Imposibil. 

— Improbabil, nu imposibil. Dar este foarte bun prieten cu 
Brian. Crosse luă înapoi fotografia şi o privi din nou. Oricine 
ar fi el, mi se pare cunoscut, însă nu pot preciza unde şi 
când l-am mai văzut. Cu toate acestea... bun, n-are 
importanţă, oricum, Brian o să-şi amintească el. Cu 
siguranţă. Îşi îndulci glasul: Oh, nu-ţi face griji, RoberT. Ţi-l 
pregătesc eu pe Brian, însă tu vei fi acela care-i va da 
lovitura de graţie. Vreau să aflu cine e individul, şi asta cât 
mai repede. 

— Nu, desemnaţi pe altcineva... 

— Hai, Robert, termină, începi să mă plictiseşti! Chu-toy 
Wu, alias Brian Karshun Kwok este un agent duşman, care 
ne-a dus de nas ani de zile, asta-i tot, şi Crosse schimbă 
dintr-o dată vorba. Apropo, în seara asta eşti la 16/2 la 
orele 18.30 şi eşti detaşat la Serviciul secret. Am vorbit deja 
cu împuternicitul regal. 


— Nu, nu-i pot lua interogat... 

— Ei lasă, dragul meu, că poţi şi ai s-o faci. Eşti singurul 
care poate. Brian este mult prea isteţ ca să se lase prins ca 
un amator. Fireşte, şi eu sunt la fel de uluit ca şi tine de cele 
aflate, de altfel ca şi guvernatorul. 

— Vă rog, eu nu... 

— Tot el l-a trădat şi pe Fong-fong, un alt prieten de-al tău, 
nu-i aşa? Tot eltrebuie să fie cel ce a sustras documentele 
AMG şi cel ce a furnizat toate datele inamicului, precum şi 
toate celelalte informaţii şi Dumnezeu mai ştie la ce alte 
informaţii mai avea acces la cursurile generale ale 
personalului şi la toate celelalte cursuri, continuă Crosse să 
pufăie din ţigară, impasibil. În Serviciul secret are cea mai 
înaltă garanţie de securitate şi sunt convins că a fost 
instruit pentru un post foarte înalt. Era chiar să-l fac 
adjunctul meu, aşa că e mai bine să aflu totul despre el, cât 
mai rapid. Ciudat! Noi căutam un agent sovietic şi am dat 
peste unul chinez! strivi mucul de ţigară. Am ordonat 
pentru el un interogatoriu de gradul I care să înceapă 
imediat. 

Armstrong păli şi râmase cu privirea plină de ură aţintită 
asupra lui Crosse: 

— Sunteţi un ticălos, cel mai mare netrebnic, o lepădătură. 

— E adevărat, râse Crosse amuzat. 

— Sunteţi cumva şi poponar? 

— Poate, poate numai ocazional şi numai atunci când am 
chef, vorbi Crosse calm. Hai, Robert, chiar crezi că eu pot fi 
şantajat? Eu? Şantajat? Chiar nu înţelegi viaţa asta, 
Robert? Am auzit că homosexualitatea este foarte normală, 
chiar şi în lumea bună. 

— Oare? 

— În zilele noastre este foarte normală, aproape la modă, 
pentru unii. Oh, da, este, dragul meu, şi se practică din 
când în când chiar şi în cele mai puritane grupuri de 
granguri, pretutindeni. Chiar şi la Moscova (Crosse îşi mai 
aprinse o ţigară). Desigur, trebuie să fii discret, selectiv şi 


de preferinţă să nu te implici prea tare, continuă el, însă o 
înclinaţie spre perversiune, în profesia noastră, poate avea 
tot felul de avantaje. 

— Aşa deci, în numele blestematului de Serviciu secret, 
justificaţi orice ticăloşie, orice escrocherie, orice crimă, nu-i 
aşa? 

— Robert, eu nu justific nimic, eu ştiu că eşti un aiurit, însă 
cred că e cazul să isprăveşti o dată. 

— Nu puteţi să mă obligaţi să intru în Serviciul secret, îmi 
dau demisia. 

Crosse râse dispreţuitor: 

— Dar dragul meu, spune-mi ce faci cu datoriile? Ce faci 
cu cei 40.000 până luni? 

Se ridică în picioare, cu ochii scăpărând de răutate, însă 
cu o voce neschimbată, şi îi spuse aproape poruncitor: 

— Amândoi am trecut de 21 de ani, Robert. Zdrobeşte-l! Şi 
fă-o cât mai repede! 

Ora 15.00. 

Se auzi semnalul de închidere a bursei, însă clinchetul lui 
se pierdu în hărmălaia pricinuită de îmbulzeala agenţilor, în 
încercarea lor disperată de a-şi încheia ultimele tranzacţii. 
Pentru Struan, ziua fusese, catastrofală. Cantități uriaşe de 
acţiuni fuseseră împinse spre vânzare momind 
cumpărătorii, apoi vânzarea lor intră în declin pe măsură ce 
alte zvonuri defavorabile se răspândiră cu iuţeală uluitoare. 
Preţul lor scăzu vertiginos, de la 24,70 la 18,50, iar în 
coloana vânzărilor mai figurau încă vreo 300.000 de 
acţiuni. 'Toate stocurile băncii erau în scădere, iar bursa se 
năruia. A doua zi se prevedea falimentul lui Ho-Pak - doar 
sir Luis Basilio, care suspendase pe la amiază orice 
tranzacţie, reuşise să salveze banca de la prăbuşire. 

— Isuse Hristoase! Ce porcărie! exclamă cineva, înfiorat 
de sunetul funest al clopoţelului. 

— Uită-te la tai-pan! izbucni un altul. Hristoase 
atotputernic, cine ar fi bănuit până mai ieri că Nobilei Case 
ar urma să i se cânte prohodul? 


— Se ţine tare, lan al nostru, fără doar şi poate. Priveşte la 
el cum rânjeşte. Doamne, acţiunile lui coboară mereu, de la 
24,70 la 17,50 într-o singură zi, or, se ştie că, de când s-au 
lansat la bursă, acţiunile lui n-au scăzut niciodată sub 25, 
iar el arată de parcă nu s-ar întâmpla nimic! De mâine, 
Gornt o să preia controlul. 

— De acord, el sau banca. 

— Cine, Vic? Nu, au şi ei problemele lor, spuse un altul, 
alăturându-se grupului exaltat. 

— Sfinte Sisoie, chiar crezi că Gornt e-n stare de asta? 
Gornt, tai-pan al noii Nobile Case? 

— Nu pot să cred asta! strigă un altul peste toată 
hărmălaia. 

— Mai bine te-ai obişnui cu ideea, bătrâne, deşi părerea 
mea este că n-ai să-l vezi nicicând pe Ian şi ai lui striviţi 
sub... sub fundul lui... 

— Din cauza vremurilor astea afurisite, interveni cineva. 

— Ei, haide, tai-panul e băiat de treabă, în vreme ce Gornt 
e un ticălos arogant. 

— Amândoi sunt ticăloşi, făcu un altul. 

— Oh, lasă că ştiu eu! Ştiu foarte bine că lan este un 
îngâmfat de nu-i ajungi cu prăjina la nas, lan scorţosul! 

— Da, dar nu chiar cât Willy băţosul. E la pământ, 
nenorocitul. 

— Willy? Willy şi mai cum? întrebă cineva, în mijlocul unui 
hohot de râs. Ei? 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, Charlie, nu e decât o 
glumă, un cântecel, un poem! Willy băţosul rimează cu 
scorţosul, asta-i tot. Ce-ai făcut azi? 

— Am făcut o groază de bani numai din comision. 

— Şi eu la fel. 

— Fantastic, eu mi-am lichidat toate acţiunile, nu am decât 
lichidităţi. Slavă Domnului! Câtorva din clienţii mei le va fi 
greu însă, deh, ce vine repede pleacă şi mai iute, iar ăştia îşi 
pot permite să piardă. 


— Mie mi-au rămas 58.000 Struan şi nu găsesc 
cumpărători... 

— Isuse Hristoase! 

— Ce, s-a terminat? 

— Ăia de la Ho-Pak sunt pe ducă! Şi-au închis porţile. 

— Ce? 

— Până şi ultima nenorocită de filială! 

— Hristoase atotputernic, eşti sigur? 

— Da, sunt sigur şi se spune că Vic nu o să deschidă nici 
mâine, iar guvernatorul va declara zi liberă la bancă! Ştiu 
asta, bătrâne, din cercurile cele mai înalte. 

— Doamne sfinte, Vic închide! 

— Oh, Hristoase, suntem ruinaţi cu toţii... 

— Ascultă, chiar acum am vorbit cu Johnjohn, tăvălugul îi 
ajunge şi pe ei, însă el spune că totul va fi bine - nu sunt 
motive de îngrijorare... 

— Slavă Domnului! 

— El spunea că la Aberdeen a fost tărăboi mare acum vreo 
jumătate de oră, când filiala lui Ho-Pak declarase faliment, 
însă Richard Kwang tocmai a dat un comunicat de presă 
care spune că se închide, „temporar”, cu excepţia biroului 
central. Nu-s motive de îngrijorare, are bani destui şi... 

— Minte ticălosul! 

— Şi că oricine are depozite la Ho-Pak poate merge acolo 
cu carnetul de depuneri şi îşi va putea ridica banii. 

— Şi cu acţiunile lor? Când vor lichida, cât crezi că vor 
plăti? Zece cenți la dolar? 

— Dumnezeu ştie! Dar un lucru e sigur, că-şi vor pierde 
nădragii cu miile în tot dezastrul ăsta! 

— Hei, tai-pan! îţi laşi tu capitalul să se ducă de râpă sau ai 
de gând să cumperi? 

— Nobila Casă este solidă, aşa cum a fost întotdeauna, 
bătrâne, spuse Dunross imediat. Sfatul meu este să 
cumperi! 

— Cât mai poţi aştepta, tai-pan? 


— Vom supravieţui, nu-ţi face griji. Dunross continua să 
înainteze prin mulţime, spre ieşire. Linc Bartlett şi Casey îl 
urmară, asaltându-l cu întrebări. 

De unele se eschiva glumind, altora le răspunse, apoi, 
dintr-o dată, se trezi cu Gornt faţă în faţă şi amândoi 
rămaseră în mijlocul unei tăceri apăsătoare. 

— Ah, Quillan, cum ţi-a mers azi? întrebă el politicos. 

— Bine, foarte bine, mulţumesc, lan. Eu şi asociaţii mei am 
câştigat 3 sau 4 milioane. 

— Ai parteneri? 

— Desigur, nu-i uşor să pregăteşti un atac contra Struan - 
trebuie să dispui de un suport financiar solid, zâmbi Gornt. 
Din fericire, Struan este detestat pe faţă de o mulţime de 
oameni cumsecade şi asta se întâmplă de un secol şi mai 
bine. Mă bucur să-ţi spun că tocmai am mai achiziţionat 
300.000 de acţiuni pentru vânzare. Cu asta cred că s-a 
terminat definitiv cu casa ta. 

— Doar nu suntem marionete, suntem Nobila Casă. 

— Până mâine doar. Da, sau poate până poimâine. Luni, cel 
mai târziu, privi Gornt din nou la Bartlett. Pentru marţi 
seara mai rămâne valabilă invitaţia la cină? 

— Da. 

— Quillan, oricine se arde rău dacă vinde sub valoare pe o 
piaţă atât de instabilă, Dunross zâmbi, se întoarse către 
Bartlett şi Casey şi le ceru părerea. Nu credeţi? 

— La naiba, sigur că nu este ca la bursa noastră din New 
York, remarcă Bartlett în mijlocul unui hohot general. Dacă 
s-ar întâmpla ce se întâmplă aici, s-ar duce de râpă toată 
economia noastră. Nu-i aşa, Casey? 

— Da, zise Casey stânjenită, simțind ochii lui Gornt aţintiţi 
asupra ei. Bună! îl salută ea, răspunzând privirii lui. 

— Suntem onoraţi să te avem în mijlocul nostru, o 
complimentă Gornt, galant. Îmi dai voie să te felicit pentru 
curajul din seara trecută, de fapt pe amândoi. 

— N-am făcut nimic deosebit, se eschivă Bartlett. 


— Nici eu, îl secondă Casey, stingherită, conştientă că era 
singura femeie din încăpere şi acum se afla în centrul 
atenţiei. Dacă n-ar fi fost Linc şi lan... tai-panul, tu şi alţii, aş 
fi intrat în panică. 

— Ah, dar n-ai intrat. Plonjonul tău a fost perfect, spuse 
Gornt, să mai înveselească atmosfera. 

Ea nu răspunse nimic, însă gândul o încălzi şi nu pentru 
prima oară. Oricum, viaţa ei se schimbase de când se 
despuiase fără să se gândească prea mult. Gavallan îi 
telefonase de dimineaţă ca s-o întrebe cum se simte. Şi alţii 
făcuseră la fel. La bursă, observase privirile aţintite asupra 
ei. 1 se făcuseră multe complimente. Şi de către mulţi 
străini. Intuise că Gornt, Dunross şi Bartlett erau mândri de 
ea, pentru că nu-i dezamăgise. După cum nu se dezamăgise 
nici pe ea însăşi. Da, gândi ea, ai căpătat prestigiu în faţa 
tuturor acestor bărbaţi şi ai stârnit invidia tuturor femeilor 
lor. Ciudat! 

— Vinzi fără acoperire, domnule Bartlett? întrebă Gornt. 

— Nu personal, zâmbi uşor Bartlett, nu încă. 

— Ar trebui, îi recomandă Gornt cu amabilitate. Se pot 
face o groază de bani la o bursă în prăbuşire, sunt sigur, să 
ştiţi. Sume mari de bani vor trece în alte mâini dobândind 
controlul asupra companiei Struan, îşi fixă din nou privirea 
asupra lui Casey, aţâţat de curajul şi farmecul trupului ei, 
precum şi de gândul că duminică va ieşi singur, doar cu ea 
în larg cu iahtul. Şi tu, Ciranoush, eşti în afaceri? întrebă el. 

Casey îşi auzi numele şi felul în care fusese pronunţat. 
Tresări. Fii atentă, se puse ea în gardă. Acest om este 
periculos. Da, la fel Dunross, ca şi Linc. Care din ei? Cred 
că-i vreau pe toţi, gândi ea, şi un val de căldură o năpădi. 
Ziua începuse grozav chiar din primul moment, când 
Dunross îi telefonase şi i se adresase atât de binevoitor. 
Apoi se sculase, fără să simtă vreun efect neplăcut în urma 
tratamentului administrat de dr. Tooley. Toată dimineaţa 
lucrase bine dispusă, fiind ocupată cu telegramele, 
telexurile şi apelurile telefonice în Statele Unite, trudind la 


problemele legate de vasta corporație Par-Con, consolidând 
o fuziune ce trena de luni de zile pe agenda ei, apoi vându 
foarte profitabil o companie pentru a achiziţiona alta, ce 
avea să-i întărească poziţia lui Par-Con în Asia - indiferent 
de partenerul cu care ar intra în afaceri. Apoi, pe 
neaşteptate, fusese invitată la prânz de Linc... Scumpul de 
Linc, un om atrăgător şi pe deasupra de încredere, îşi zise 
ea, amintindu-şi de prânzul în doi, în marele salon verde de 
la Albert şi Victoria care dădea spre port, cu Linc alături, 
copleşind-o cu atenţii, apoi splendida panoramă a Hong 
Kongului, cu străzile sale mohorâte din cauza ploii ce 
tocmai se pornise. O jumătate de grepfrut, o mică salată, 
Perrier, toate servite perfect, exact ce-şi dorea. Apoi cafea... 

— Ce-ar fi să mergem la bursă, Casey? E bine la 14.30? 
întrebase el. Ne-a invitat lan. 

— Mai am o groază de treburi. Linc, şi... 

— Da, dar acolo e cu totul altceva, iar ceea ce fac băieţii 
ăştia este de necrezut. Afacerile astea cu speculaţia 
acţiunilor este aici un mod de viaţă şi perfect legal. 
Doamne, este fantastic - minunat - un adevărat sistem! 
Pentru ceea ce fac ei aici zilnic, în mod legal, în Statele 
Unite capeţi douăzeci de ani puşcărie. 

— Asta nu e bine, Linc. 

— Nu, dar ăsta este Hong Kongul, iar regulile astea le 
convin, şi doar e ţara lor, sunt pe picioarele lor, iar caimacul 
guvernului este de numai 15% taxe, turuise el. la aminte, 
Casey, aici e locul nimerit să faci bani. 

— Să sperăm! Pleacă, Linc, mai am un morman de hârtii 
prin care trebuie să mă uit. 

— Pot să aştept. Azi ar putea fi ziua decisivă. Va fi o luptă 
pe viaţă şi pe moarte. 

— Crezi că Gornt va învinge? 

— Fireşte, dacă lan nu va obţine fonduri masive de 
undeva. Aflu că Victoria nu-l va sprijini, iar Orlin n-o să-i 
amâne împrumutul, întocmai cum am prevăzut. 

— Gornt ţi-a spus asta? 


— Chiar înainte de prânz, deşi pe aici totul se află repede. 
N-am mai văzut aşa ceva. 

— Atunci, poate că lan ştie că tu ai pus la bătaie două 
milioane pentru a-l sprijini pe Gornt. 

— Poate. Nu contează, atât timp cât ei nu ştiu că Par-Con 
este pe cale să devină o nouă Nobilă Casă. Cum sună 
Bartlett tai-pan? 

Casey îşi aminti de zâmbetul său de atunci şi de plăcuta 
senzaţie ce pusese stăpânire pe ea întocmai ca şi acum, aici 
la bursă, urmărită de toate privirile, înconjurată de o droaie 
de bărbaţi dintre care numai trei contau pentru ea - 
Quillan, lan şi Linc, cei mai fascinanţi dintre toţi cei pe care- 
i cunoscuse vreodată. Le surâse fermecător, apoi îi spuse lui 
Gornt: 

— Nu, nu. Eu personal nu joc la bursă. Nu-mi place să risc. 
Pentru banii pe care îi am mă costă prea mult. 

Cineva şopti: 

— Cum poate spune una ca asta? 

Gornt nu-l luă în seamă şi rămase în continuare cu ochii 
aţintiţi asupra ei. 

— Înţelept, foarte înţelept, remarcă el. Uneori însă poţi fi 
foarte sigur pe jocul pe care-l faci, alteori poţi da lovitura 
cea mare, de moarte adversarului, şi se uită spre Dunross 
care-l privea cu un zâmbet ciudat. În sens figurat, desigur. 

— Fireşte. Bine Quillan, ne vedem mâine. 

— Hei, domnule Bartlett, strigă cineva, aţi făcut afacerea 
cu Struan sau nu? 

— Da, făcu un altul, şi ce crede corsarul Bartlett de un 
atac la bursă în stil Hong Kong? 

Din nou se aşternu tăcere. Bartlett dădu din umeri: 

— Un atac asupra bursei e la fel, oriunde, explică el 
precaut, şi aş zice că afacerea aceasta este pusă la cale şi 
lansată acum. Dar nu se ştie niciodată. Nu ştii dacă ai 
câştigat până n-ai încheiat toate socotelile. Sunt de acord 
cu domnul Dunross. Te poţi frige, rânji el din nou, ochii 


jucându-i în orbite, sunt de acord şi cu domnul Gornt. 
Uneori, poţi da o lovitură de moarte adversarului, la figurat. 

Urmă o nouă explozie de râs. Dunross profită pentru a se 
strecura afară. Bartlett şi Casey îl urmară. Dunross ajunse 
la Rollsul său, condus de un şofer, şi îi invită: 

— Haideţi, intraţi - îmi pare rău, eu sunt grăbit. Maşina vă 
va duce acasă. 

— Nu, nu-i nevoie, vom lua un taxi... 

— Nu, urcaţi-vă, pe ploaia asta puteţi aştepta şi o jumătate 
de oră. 

— Putem lua foarte bine bacul, tai-pan, spuse Casey, ne 
poate lăsa dincolo! urcară totuşi şi maşina porni, făcându-şi 
drum cu greu prin traficul haotic. 

— Ce ai de gând cu Gornt? întrebă Bartlett. Dunross râse, 
iar Casey şi Bartlett încercară să înţeleagă de ce râde. 

— Voi aştepta, zise el. E o veche tactică chinezească: 
răbdare. Cel ce aşteaptă, iese în câştig. Mulţumesc că n-ai 
suflat o vorbă despre afacerea noastră. Te-ai descurcat 
foarte bine. 

— Vei face publică înţelegerea mâine la închiderea bursei, 
aşa cum s-a plănuit? întrebă Bartlett. 

— Aş dori să-mi menţin opţiunile deschise. Eu cunosc 
bursa asta, tu n-o cunoşti. Poate mâine, şi Dunross îi privi cu 
atenţie pe amândoi. Poate nu înainte de marţi, când de fapt 
vom şi semna. Presupun că nu v-aţi răzgândit, până marţi la 
miezul nopţii, da? 

— Desigur, spuse Casey. 

— Pot să fixez eu momentul anunţului? '[ie îţi voi spune 
înainte, dar s-ar putea să mai am nevoie de o marjă de... 
manevră. 

— Fireşte. 

— Mulţumesc. Evident, dacă până atunci nu vom fi deja în 
găleată. Din câte pricep eu, în cazul ăsta s-a terminat cu 
înţelegerea noastră. 

— Gornt poate obţine controlul deplin? îl iscodi Casey. 

Amândoi observară schimbarea de pe faţa scoţianului. 


Zâmbetul încă mai persista, dar se vedea că în sinea lui nu 
mai zâmbea. 

— Nu, dar desigur, dacă pune mâna pe o cantitate mare 
de acţiuni, poate să-şi croiască imediat drum spre consiliu şi 
să numească alţi directori. Odată ajuns în consiliu, el va 
cunoaşte majoritatea secretelor noastre şi atunci ne va 
dezbina şi ne va distruge, şi Dunross privi din nou spre 
Casey. Ţelul lui este să ne distrugă. 

— Din cauza trecutului? 

— În parte, zâmbi Dunross, de data aceasta însă ei 
desluşiseră pe faţa lui o cumplită oboseală. Miza e mare, 
continuă el, e vorba de cinstea obrazului nostru, iar aici 
suntem în Hong Kong. Aici cel puternic supravieţuieşte, iar 
cel slab piere, la mijloc fiind guvernul, care nu te fură, dar 
nici nu te apără. Dacă nu-ţi place libertatea şi nici regulile 
noastre sau mai degrabă lipsa lor, nu veni. N-aţi venit oare 
tocmai ca să profitaţi, heya? îl privi atent pe Bartlett. Şi 
profitul îl veţi obţine până la urmă într-un fel sau altul. 

— Da, admise Bartlett, binevoitor, iar Casey se întrebă cât 
de mult ştia Dunross despre aranjamentele cu Gornt, iar 
gândul o nelinişti. 

— Da, scopul nostru este profitul, întări şi ea, dar nu vrem 
să distrugem. 

— Asta-i înţelept, răspunse tai-panul. E mai bine să creezi 
decât să distrugi. Oh, pentru că veni vorba, Jacques a 
întrebat dacă v-ar face plăcere să luaţi cina cu el în seara 
asta, la 20.30. Eu nu pot, am o întrevedere oficială cu 
guvernatorul, dar ne-am putea întâlni mai târziu, la un 
pahar. 

— Mulţumesc, dar nu pot în seara asta, spuse Bartlett 
grăbit şi uşor stingherit, amintindu-şi de Orlanda. Te poţi 
duce tu, Casey? 

— Nu, mulţumesc. Am o problemă pe care trebuie s-o 
rezolv. Tai-pan, poate amânăm invitaţia? întrebă ea 
bucuroasă, gândind ca şi Linc Bartlett că era mai înţelept 
să-şi ţină gura şi că ar trebui s-o mai rărească cu Struan. 


Da, îşi zise ea, cât de plăcut ar fi să cinez cu Linc, doar în 
doi, ca atunci la prânz. Poate vom merge şi la un film. 

Dunross intră în biroul său. 

— Oh,... bună ziua, tai-pan, spuse Claudia. Domnul şi 
doamna Kirk sunt jos în sala de primire. Demisia lui Bill 
Foster se află în mapă. 

— Bine. Claudia, spune-i lui Linbar că vreau să-l văd 
înainte de plecare. 

O urmări cu atenţie şi, deşi ea făcea eforturi să-şi ascundă 
îngrijorarea, el îi ghici teama. Aceasta plutea de fapt în 
toată clădirea. Fiecare pretindea contrariul, dar încrederea 
lor începuse să se clatine. „Fără încredere în general”, 
scrisese Sun Tzu cândva, „nu poţi câştiga nici o bătălie, 
indiferent de câte trupe şi arme dispui”. Dunross îşi 
reconsideră neliniştit planul de bătaie şi poziţia. Ştia că nu 
are prea multe mutări la îndemână, că singura sa adevărată 
apărare era atacul, dar că nu putea ataca fără un capital 
solid. De dimineaţă, când se întâlnise cu Lando Mata, nu 
obținuse drept răspuns decât un „poate” vag şi destul de 
acru... 

— 'Ţi-am spus că trebuie mai întâi să mă consult cu Tung 
Zgârcitul. I-am lăsat vorbă, dar n-am putut da de el. 

— E plecat la Macao? 

— Da, cred că da. Zicea că se întoarce azi, dar nu ştiu cu 
ce cursă. Zău, nu ştiu ce să-ţi spun, tai-pan. Dacă nu vine cu 
ultima cursă, mă întorc la Macao şi-l voi întâlni oricum, 
bineînţeles dacă va fi disponibil. Te sun diseară, imediat ce 
vorbesc cu el. Apropo, ai mai studiat vreuna din ofertele 
noastre? 

— Da, nu-ţi pot ceda controlul companiei Struan. Nu pot 
lăsa compania Struan, şi să mă ocup de sindicatul jocurilor 
la Macao. 

— Cu banii noştri îl poţi spulbera pe Gornt, poţi să... 

— Nu pot ceda controlul. 

— Am putea combina ambele oferte. Te sprijinim contra lui 
Gornt în schimbul controlului companiei Struan şi ai putea 


conduce grupul nostru de firme pentru jocuri de noroc, în 
mod secret, fireşte, dacă vrei. Da, afacerea ar putea fi 
secretă... 

Dunross se răsuci în scaunul său, fiind convins că Lando 
Mata şi Zgârcitul foloseau capcana în care se afla el acum 
pentru a-şi promova propriile interese. La fel ca şi Bartlett 
şi Casey, gândi el fără să se supere. Iată o femeie 
interesantă. Frumoasă, curajoasă şi credincioasă... lui 
Bartlett. Mă întreb dacă ştie că Linc a luat micul dejun cu 
Orlanda azi dimineaţă şi apoi a vizitat-o şi la ea acasă. Mă 
mai întreb dacă ei bănuiesc că eu ştiu de cele două milioane 
din Elveţia. Bartlett este deştept, foarte descurcăreţ şi orice 
face, face cu cap, însă vulnerabil pentru că e uşor să-i afli 
tainele, iar la el, călcâiul lui Achile este o fetişcană asiatică. 
Poate Orlanda, poate nu, dar cu siguranţă e o puicuţă din 
alea cu pielea aurie. Quillan a fost inspirat când a folosit o 
asemenea momeală. Da, Orlanda este o momeală perfectă, 
gândi el, apoi se întoarse cu gândul la Lando Mata şi la 
milioanele lui. Ca să pun mâna pe banii lui ar trebui să-mi 
încalc Sfântul Jurământ, iar asta n-am s-o fac. 

— Cine m-a mai căutat, Claudia? întrebă el şi un fior de 
gheaţă îl săgetă în stomac. 

Mata şi Zgârcitul rămăseseră singurii lui „aşi” în mână. Ea 
ezită pentru o clipă, privi lista. 

— Hiro Toda a telefonat de la Tokyo pe direct. Ie rog 
cheamă-l când vei avea un moment liber. Te-a căutat şi 
Alastair Struan, din Edinburgh... David MacStruan din 
Toronto... tatăl tău din Ayr... Bătrânul sir Ross Struan din 
Nisa... 

— Unchiul Trussler din Londra, o întrerupse el,... unchiul 
Keny din Dublin... vărul Cooper din Atlanta, văr... 

— Din New York, continuă Claudia. 

— Din New York?! Veştile proaste se răspândesc repede, 
concluzionă el calm. 

— Da, apoi a fost... şi o podidiră lacrimile. Ce-o să ne 
facem? 


— Fără plânsete, o potoli el, ştiind că o bună parte din 
economiile ei erau băgate în acţiuni Struan. 

— Da! Bine. Îşi scoase batista şi oftă, tristă pentru el, însă 
mulţumind cerului că avusese inspiraţia să vândă când cota 
era la maximum şi să nu cumpere atunci când conducătorul 
casei Chen şoptise întregului clan să cumpere masiv. 
Ayeeyah, tai-pan, regret, îmi pare aşa de rău, iartă-mă, te 
rog... Dar e foarte grav, nu-i aşa? 

— Och aye, fetiţo, recunoscu el, cu un pronunţat: accent 
scoţian, da, dar numai când ai murit de-a binelea. 

Nu aşa obişnuia să spună Bătrânul tai-pan? Bătrânul tai- 
pan era sir Struan, tatăl lui Alastair, primul tai-pan de care- 
şi mai aducea aminte. 

— Continuă şi spune-mi cine m-a mai căutat. 

— Vărul Kern din Houston şi vărul Deeks din Sydney. 
Acesta este ultimul din familie. 

— Ăştia-s toţi. 

Dunross respiră adânc. Controlul asupra Nobilei Case se 
făcea prin intermediul tuturor acelor familii. Fiecare din ele 
avea pachete de acţiuni care le fuseseră înmânate, cu toate 
că, conform legii casei, el singur vota pentru toate acţiunile, 
cât timp era tai-pan. Acţiunile familiei Dunross, care 
proveneau de la fiica lui Dirk Struan, Winifred, constituiau 
10 la sută, ale familiei Struan de la Robb Struan, fratele 
vitreg al lui Dirk - 5%, ale familiilor Trussler şi Kelly de la 
Culum şi fiica cea mai mică a lui Struan Cotoroanţa - 
fiecare câte 5%, ale familiilor Cooper, Kern şi Derby 
proveneau de la un negustor american, Jeff Cooper de la 
Cooper-Tillman, prieten de o viaţă al lui Dirk, căsătorit cu 
fiica cea mai mare a lui Struan Cotoroanţa - fiecare câte 
5%: familia MacStruan, presupusul fiu nelegitim al lui Dirk 
- 2,5%, iar cele ale familiei Chen - 7,5%. Pachetul de 50% 
din acţiuni, proprietatea personală şi testamentară a lui 
Struan Cotoroanţa rămânea în custodia permanentă a tai- 
panului, „fie că era bărbat sau femeie, iar profitul va fi 
împărţit anual! 50% îi va rămâne lui, iar restul va fi împărţit 


în diferite procente familiilor deţinătoare - dar numai dacă 
tai-pan hotărăşte astfel”, scrisese ea cu o mână fermă. 
„Dacă el decide să retragă profitul din acţiunile mele de 
familie, indiferent de motivul pe care-l va avea, atunci acest 
profit va fi vărsat în fondurile sale personale, spre a-l folosi 
după bunul său plac. Dar, să ia aminte toţi tai-panii care vor 
urma: Nobila Casă nu va fi lăsată decât pe mâini sigure, pe 
teren solid, aşa cum va hotări însuşi tai-pan şi Dumnezeu 
mi-e martor că blestemul meu va cădea asupra lui, asupra 
aceluia sau aceleia care ne va trăda...” Dunross simţi un fior 
rece străbătându-l când îşi aminti momentul în care îi citise 
testamentul, pentru prima oară, la fel de înrobitor ca şi cel 
al lui Dirk Struan. De ce oare suntem atât de stăpâniţi de 
fantomele lor? se întrebă el din nou. De ce nu putem rupe 
cu trecutul, de ce suntem mereu la cheremul acestor 
fantome nu tocmai bune cu noi? Nu, eu nu sunt stăpânit de 
ele, îşi zise el cu fermitate, încerc să mă ridic la nivelul lor. 
Privi din nou spre Claudia, cu alura ei de matroană tenace 
şi foarte fidelă companiei, dar acum speriată, speriată 
pentru prima dată. O cunoştea de-o viaţă, de când lucra 
pentru bătrânul sir Ross, apoi pentru tatăl său, pe urmă cu 
Alastair şi acum cu el, fiind de o loialitate fanatică, aşa cum 
fusese Philip Chen. Ah, Philip, bietul Phillip! 

— A sunat cumva Phillip? întrebă el. 

— Da, tai-pan, şi Dianne. Ea a sunat de patru ori. 

— Şi mai cine? 

— Încă vreo duzină, poate mai mulţi. Cei mai importanţi 
sunt Johnjohn de la bancă. Generalul Jen din Taiwan, 
Gavallan pere de la Paris. Wu Patru-Degete, Pug. 

— Patru-Degete? Vestea îl umplu pe Dunross de speranţă. 
Când a sunat? Ea îşi consultă lista: la 14.56. 

Mă întreb dacă Bătrânul pirat şi-a schimbat părerea, 
gândi Dunross şi emoția îi spori. 

Cu o zi în urmă, după amiaza târziu, el plecase la 
Aberdeen să-l întâlnească pe Wu pentru a-i cere sprijin, 


însă, ca şi în cazul discuţiei cu Lando Mata, nu obținuse 
decât promisiuni vagi. 

— Ascultă, prietene, îi spusese el în haklo, până acum nu 
ţi-am cerut niciodată nici o favoare. 

— Un şir nesfârşit de tai-pani, strămoşi de-ai tăi, au cerut 
destule favoruri şi au profitat din plin de pe urma 
strămoşilor mei, răspunsese bătrânul, sfredelindu-l cu 
privirea sa vicleană. Favoruri? continuă el. Să mă ia dracu, 
tai-pan, dacă am suma asta, 20 de milioane? Cum ar putea 
avea un amărât de bătrân pescar suma asta? 

— Ai chiar mai mult de atât, prietene, a transpirat ieri de 
la Ho-Pak. 

— Ayeeyah, să-i ia dracu pe cei ce răspândesc asemenea 
zvonuri. Poate că mi-am retras nişte bani, dar s-au dus toţi, 
am cumpărat cu ei mărfuri, mărfuri pentru care datoram 
bani. 

— Sper că nu pentru pulberea albă, se răstise tai-panul. 
Ascultă-mă pe mine. Pulberea albă este o pacoste. Se aude 
că te-ar cam interesa treaba. Te sfătuiesc ca pe un prieten. 
Strămoşii mei, Bătrânul Diavol cu Ochi-Verzi şi Struan 
Cotoroanţa cu Ochiul Dracului şi Colţii Dragonului, amândoi 
au aruncat blesteme asupra celor care vor face afaceri cu 
pulberea albă, nu cu opium, ci cu pulbere albă, spuse el 
exagerând, pentru că ştia cât de superstiţios era bătrânul. 
Te previn contra prafului ucigător. Fireşte, afacerile tale cu 
aurul sunt mai mult decât rentabile, nu-i aşa? 

— Nu ştiu nimic despre pulberea albă, şi Bătrânul zâmbise 
forţat, dezvelindu-şi gingiile şi puţinii dinţi încălecaţi pe 
care-i mai avea. Şi dacă nu mă tem de blesteme, nici chiar 
de blestemul lor? 

— Bine, spusese Dunross, ştiind că minţea, până una alta, 
ajută-mă să capăt un credit de 50 milioane pentru trei zile, 
asta e tot ce vreau. 

— Am să întreb printre prietenii mei, tai-pan. Poate ei te 
vor ajuta, poate vom face ceva împreună, dar nu aştepta 
apă dintr-un puț secat. Cu ce dobândă? 


— Cu dobândă mare dacă se rezolvă mâine. 

— Nu-i posibil, tai-pan. 

— Convinge-l pe Zgârcitul, sunteţi doar asociaţi şi vechi 
prieteni. 

— Zgârcitul nu-i prieten decât cu el însuşi, se răţoise 
Bătrânul morocănos. 

Dunross nu mai putuse adăuga nimic care să-l clintească 
pe bătrân din încăpăţânarea lui. 

— Cine a mai sunat, Claudia? întrebă el în timp ce se 
îndrepta spre telefon. Formă un număr. 

— Johnjohn de la bancă, Phillip şi Dianne... oh, ţi-am mai 
zis despre ei... inspectorul şef Crosse, apoi toţi acţionarii 
noştri importanţi şi toţi directorii administrativi ai fiecărei 
sucursale, mai cu seamă de la Clubul hipic... Travkin, 
antrenorul tău, şi lista continuă... 

— Un moment, Claudia, şi Dunross, gâtuit de emoție strigă 
în aparat, în haklo. Aici e tai-pan, acolo-i prietenul meu? 

— Desigur, domnule Dunross, răspunse politicos o voce în 
engleză. Mulţumim că ne-aţi chemat, vă fac legătura cu el 
imediat, domnule. 

— Domnul Choy. Domnul Choy? 

— Da, sir. 

— Unchiul dumitale mi-a povestit totul despre dumneata. 
Bun venit la Hong Kong. 

— Eu... iată-l este aici, domnule. 

— Mulţumesc. 

Reflectă o clipă întrebându-se de ce Paul Choy era cu 
Patru-Degete acum, în loc să se pună pe treabă şi să se 
strecoare în afacerea lui Gornt şi de ce a sunat Crosse, şi de 
ce Johnjohn. 

— Tai-pan? 

— Da, prietene, vroiai să-mi vorbeşti? 

— Da, poţi... ne putem întâlni diseară? 

Dunross ar fi vrut să urle: Cum, ţi-ai schimbat părerea? 
Însă bunele maniere îl împiedicară s-o facă, şi ştia că 


chinezului nu-i plăceau telefoanele, preferând întotdeauna 
discuţiile directe. 

— Sigur, cam la al optulea clopot al cartului de mijloc, 
propuse el indiferent. Către miezul nopţii, cât mai spre 
miezul nopţii, adăugă el, amintindu-şi că trebuie să-l 
întâlnească pe Brian Kwok la 22.45. 

— Bine, la debarcaderul meu. Te va aştepta acolo o barcă. 

— Întâi dă-mi-l pe Crosse, Claudia, apoi adu-i pe soţii Kirk, 
după care vom revedea lista. Stabileşte o discuţie cu tatăl 
meu, Alastair şi Sir Ross, pentru ora cinci, la ei la Nisa e ora 
nouă şi zece. Pe David şi pe ceilalţi din Statele Unite îi vom 
chema diseară. Nu-i nevoie să-i trezim în toiul nopţii. 

— Da, tai-pan. Claudia începu deja să formeze numărul. Îl 
găsi pe Crosse, îi înmână receptorul şi plecă, închizând uşa 
în urma ei. 

— Alo, Roger? 

— De câte ori ai fost în China? 

Întrebarea neaşteptată îl descumpăni pentru o clipă pe 
Dunross. 

— N-ai decât să te uiţi în fişier, răspunse el. N-ai decât să 
verifici. 

— Bine lan, dar n-ai putea să-ţi aminteşti, totuşi? Te rog. 

— De patru ori la Canton, la târg, în ultimii patru ani, de 
fiecare dată şi o dată la Beijing, cu o comisie comercială, 
anul trecut. 

— Ai reuşit vreodată să ieşi în afara Cantonului sau a 
Beijingului? 

— De ce? 

— Da, sau nu? 

Dunross ezită. Nobila Casă avea multe societăţi cu 
vechime în China, precum şi mulţi prieteni de încredere. 
Câţiva dintre ei erau acum comunişti convinşi. Alţii erau 
numai de suprafaţă, în sufletul lor fiind chinezi sadea, şi 
deci circumspecţi, ermetici, prevăzători şi apolitici. Erau 
ierarhizaţi pe categorii de importanţă, unul ajungând până 
în Consiliul ţării. Şi, ca toţii chinezii, ştiau că istoria se 


repetă, că vremurile se schimbă cu rapiditate, iar împăratul 
de azi putea deveni câine vagabond în chiar după-amiaza 
aceleiaşi zile, că o dinastie urmează alteia, după bunul plac 
al zeilor, că primul din fiecare dinastie urca inevitabil pe 
tronul Dragonului cu mâinile mânjite de sânge, că 
întotdeauna se căuta o cale de ieşire şi că anumiţi străini 
erau prieteni buni şi de încredere. Mai ştiau, mai presus de 
toate, că poporul chinez este un popor practic. China avea 
nevoie de mărfuri şi sprijin. Fără acestea, chinezii 
rămâneau lipsiţi de apărare în faţa singurului lor duşman 
istoric real - Rusia. Datorită încrederii deosebite de care se 
bucura Nobila Casă, Dunross fusese de atâtea ori abordat 
atât de oficial cât şi neoficial, dar întotdeauna în secret. El 
avea multe afaceri potenţiale puternice pentru toate felurile 
de maşinării şi mărfuri, în cantităţi mici, inclusiv comenzi 
pentru flota aeriană de turboreactoare. Deseori, el avea 
acces acolo unde nimeni nu pătrundea. O dată, fusese la o 
reuniune la Hanciou, în cea mai fermecătoare parte a 
Chinei, pentru a-i saluta pe ceilalţi membri ai Clubului 49, 
participând ca invitaţi de onoare ai Chinei. Clubul 49 era 
format din acele companii care continuaseră comerţul cu R. 
P. Chineză după 1949, în special firmele britanice. Anglia 
recunoscuse guvernul lui Mao Tse-Tung drept guvernul 
Chinei, la scurt timp după plecarea de pe continent a lui 
Ciang Kai-şi, care se refugiase apoi în Taiwan. Cu toate 
acestea, relaţiile dintre cele două guverne fuseseră 
întotdeauna încordate. Prin definiţie însă, nu existau 
conflicte între bunii prieteni, decât dacă vreun bun prieten 
trăda sau înşela prietenia. 

— Oh, am făcut câteva călătorii prin partea locului, spuse 
Dunross degajat, nevrând să-l mintă pe şeful Serviciului 
secret. 

— Ai putea să-mi spui cam pe unde? Ie rog. 

— Dacă ai putea fi mai clar, Roger, fireşte, îşi înăspri el 
glasul. Noi suntem negustori, nu politicieni şi nici spioni, iar 
Nobila Casă are o poziţie aparte în Asia. Suntem aici de 


câţiva ani buni şi numai datorită negustorilor, flamura 
Angliei flutură, sau mai bine zis flutura în peste jumătate 
din ţările lumii. De fapt, ce aveai în gând, bătrâne? 

Urmă o pauză lungă. 

— Nimic, nimic special. Foarte bine, lan. Atunci am să 
aştept până voi avea plăcerea să citesc rapoartele şi după 
aceea voi fi mai explicit. Mulţumesc, scuză-mă de deranj, la 
revedere. 

Dunross privi spre telefon încă tulburat. Ce voia de fapt 
Crosse să ştie? se întrebă el. Multe din afacerile sale de 
până acum şi cele în curs erau departe de a fi conforme cu 
politica oficială a guvernului de la Londra şi cu atât mai 
puţin cu cea de la Washington. Atitudinea sa pe termen 
scurt cât şi pe termen lung faţă de China venea clar în 
contradicţie cu cea oficială. Ceea ce pentru Londra şi 
Washington era contrabandă, pentru el - afaceri legale. Ei 
bine, atât timp cât voi fi tai-pan, îşi spuse el hotărât, poate 
veni şi potopul, legăturile noastre cu China vor rămâne tot 
aşa, şi cu asta basta. Majoritatea politicienilor de la Londra 
şi Washington nu realizează că un chinez este mai întâi 
chinez şi numai după aceea comunist, iar Hong Kongul este 
vital pentru pacea în Asia. 

— Domnul şi doamna Kirk, sir. 

Jamie Kirk era un bărbat pedant, scund, cu o faţă şi mâini 
trandafirii, cu un plăcut accent scoţian, soţia lui înaltă, tipul 
de americancă robustă. 

— Oh, ce plăcere pentru m..., începu Kirk. 

— Da, domnule Dunross, ce plăcere pentru noi, interveni 
soţia lui, pe un ton mai strident, dar amical. Treci la subiect, 
Jamie, dragule, domnul Dunross este un om foarte ocupat şi 
mai avem şi noi de făcut cumpărături. Soţul meu are un 
pachet pentru dumneavoastră, domnule. 

— Da, este de la Alan Medford G. 

— Ştie că este de la Alan Medford Grant, scumpule, ciripi 
ea voioasă, luându-i-o din nou înainte. Dă-i pachetul. 

— Oh, o, da, iată aici este o... 


— O scrisoare, tot de la el, se repezi ea. Domnul Dunross 
este foarte ocupat, aşa că dă-i-le şi hai la cumpărături. 

— Ei, da, bine... 

Kirk îi înmână lui Dunross pachetul. Era cam de 35/25 
cM. Şi gros de circa un cm., de culoare cafenie şi bine lipit 
cu scoci. Plicul era sigilat cu ceară roşie. Dunross recunoscu 
sigiliul. 

— Alan spunea să... 

— Vi-l dăm personal, împreună cu urările sale cele mai 
bune, râse ea din nou, se ridică să plece. Eşti atât de încet, 
dragule! Vă mulţumim, domnule Dunross, hai vino drag... 

Ea se opri, îl privi pe Dunross care ridică o mână cu un 
gest impunător şi spuse cu politeţe, dar cu o autoritate 
absolută. 

— Ce fel de cumpărături aţi dori să faceţi, doamnă Kirk? 

— Oh, ceva îmbrăcăminte, ăăă... aş dori câteva confecţii, 
iar pentru scumpul de el, câteva cămăşi şi... 

Dunross rămase cu mâna ridicată, apoi apăsă pe buton. 
Claudia apăru într-o clipă. 

— la-o pe doamna Kirk şi condu-o imediat la Sandra Lee. 
Ea o va duce îndată la Lee Foot Tap, la parter şi pentru 
numele lui Dumnezeu, să-i facă doamnei Kirk cele mai 
avantajoase preţuri posibile, că altfel îl expediez din nou 
pachet în China. Domnul Kirk va fi şi el acolo într-o clipă. 

O luă pe doamna Kirk de braţ şi, până să-şi dea seama, era 
scoasă din încăpere. Claudia asculta cu atenţie ceea ce avea 
de gând doamna să cumpere. Kirk, oftă în tăcere: un oftat 
adânc, rodul unei lungi suferinţe. 

— Aş dori să pot face eu acest lucru, mărturisi el 
posomorit, dar resemnat. Och aye, tai-pan, eşti exact aşa 
cum spunea Alan. 

— Ei, n-am făcut nimic. Soţia dumitale dorea să facă 
cumpărături, nu asta era? 

— Da, ar... Alan spunea că... că ar trebui să citeşti 
scrisoarea, cât timp mai sunt încă aici. Eu... nu i-am spusei 
nimic. Crezi că ar trebui? 


— Nu, răspunse Dunross amabil. Ascultă domnule Kirk, 
cred că trebuie să-ţi dau o veste proastă, dar mi-e teamă că 
AMG a murit într-un accident de motocicletă, lunea trecută. 

Lui Kirk îi căzu falca. 

— Ce spuneţi? 

— Regret că a trebuit să-ţi spun, dar cred că e mai bine să 
Ştii. 

Kirk privi la ploaia care răpăia afară, pierdut în gânduri. 

— Ce groaznic, rosti el în cele din urmă. Blestematele 
astea de motociclete, nu sunt decât nişte coşciuge pe roți. 
Cum s-a întâmplat? A fost răsturnat? 

— Nu. A fost găsit în drum, lângă motocicletă. 

— Groaznic! Bietul Alan. Oh, Doamne! Îmi pare bine că n- 
aţi zis asta de faţă cu Frances, ea este... a fost foarte 
ataşată de el. Eu... ăâ... poate ar fi mai bine atunci să citiţi 
scrisoarea... Frances nu-i era chiar prietenă... aşa încât nu 
voi... bietul Alan! îşi privi mâinile, unghiile îi erau roase, 
arătau jalnic. Sărmanul Alan! 

Lăsându-l pe Kirk, Dunross deschise scrisoarea şi începu 
să citească: „Stimate domnule Dunross, prin prezenta vă 
recomand un vechi şi foarte bun prieten de şcoală: Jamie 
Kirk şi pe soţia sa Frances. Pachetul pe care vi-l aduce, 
deschideţi-l, vă rog, personal. Am vrut să ajungă în 
siguranţă în mâinile dumneavoastră, iar Jamie a acceptat să 
se oprească la Hong Kong. Este o persoană de încredere, 
aşa cum nu găseşti des în ziua de azi. Cât despre Frances, 
nu vă faceţi griji, e o fată bună, credeţi-mă, se potriveşte cu 
Jamie şi s-a ales cu destulă avere de la foştii ei soţi. Îi lasă 
lui Jamie libertatea de care are nevoie pentru treburile sale 
- un foarte rar privilegiu în zilele noastre. Apropo, ei n-au 
nimic de a face cu domeniul meu de activitate, ştiu doar că 
eu sunt istoric pe cont propriu”. Dunross ar fi zâmbit dacă 
n-ar fi avut în mână scrisoarea unui mort. Scrisoarea se 
încheia astfel: Jamie este specialist în domeniul geologiei 
marine, unul din cei mai buni din lume. Întreabă-l despre 
munca lui din ultimii ani, de preferat nu de faţă cu Frances 


- nu pentru că ea n-ar cunoaşte tot ce ştie el, dar este cam 
băgăreaţă. El are câteva teorii interesante de pe urma 
cărora ar putea beneficia Nobila Casă şi eventualele 
dumitale proiecte. Cu salutări AMG.” Dunross privi spre 
Kirk: 

— AMG scrie că sunteţi vechi prieteni de şcoală? 

— Oh, da, eram împreună la şcoală. De fapt la internat. 
Apoi eu am plecat la Cambridge, iar el la Oxford. Da, noi... 
am păstrat legătura de-a lungul anilor, întâmplător, desigur. 
Îl cunoaşteţi de mult? 

— De vreo trei ani. Şi mie mi-a fost simpatic. Dar probabil 
nu vreţi să vorbim acum de asta. 

— Oh, nu-i nimic, e-n regulă, e un şoc, fireşte, dar viaţa 
trebuie să meargă înainte. Dragul de Alan... e un băiat 
ciudat, nu-i aşa? Cu toate hârţoagele alea, şi cărţile sale, cu 
pipa şi scrumul peste tot şi cu papucii săi (Kirk îşi privi 
degetele cu amărăciune). Presupun că ar trebui să spun că 
a fost. Nu mi se pare nimerit să vorbim despre el la timpul 
trecut, însă mă tem că aşa trebuie. Da, întotdeauna purta 
papuci de casă. Nu-mi amintesc să fi intrat vreodată la el în 
dormitor şi să nu fi purtat papuci. 

— Adică vreţi să spuneţi în apartamentul lui? Eu n-am fost 
niciodată acolo. Mă întâlneam întotdeauna cu el la biroul 
meu din Londra, deşi o dată a venit şi la Ayr (Dunross căută 
să-şi amintească). Nu-mi aduc aminte să fi purtat papuci, 
acolo. 

— Ah, da, mi-a vorbit de Ayr, domnule Dunross. Da, într- 
adevăr mi-a vorbit. A fost... un eveniment în viaţa lui. 
Sunteţi... sunteţi foarte norocos că aveţi un asemenea 
domeniu. 

— Castelul Avisyard nu este al meu, domnule Kirk, deşi 
este în familie de mai bine de o sută de ani. Dirk Struan l-a 
cumpărat pentru soţia sa şi pentru familie - o reşedinţă de 
vară, mai bine zis. 

Ca întotdeauna, Dunross se înfioră în mod plăcut la 
amintirea atâtor frumuseți: coline domoale, unduioase, 


lacuri, întinderi sălbatice, păduri, poieni, peste şapte mii de 
acri, vânat bun, din abundență, cu alte cuvinte Scoţia în 
deplina sa măreție. 

— Conform tradiţiei, tai-panul în funcţie deţine castelul 
Avisyard, atât timp cât este tai-pan, dar acolo se duc mai 
ales copiii diferitelor familii. Aceştia îl cunosc bine. 
Vacanţele de vară..., Crăciunul la Avisyard se înscriu într-o 
minunată tradiţie. Oi întregi, hălci de carne de vită se frig 
de Anul Nou, whisky din abundență, vâlvătaia focului uriaş, 
sunete de cimpoi. E un loc neasemuit. Mai există o fermă cu 
vite cu lapte, unt şi, mai presus de toate distileria de la Loch 
Vey! Aş vrea să-mi petrec mai mult timp acolo - soţia mea a 
plecat chiar azi să facă pregătirile pentru vacanţa de 
Crăciun. Cunoaşteţi locurile acelea? 

— Foarte puţin, răspunse acesta cu un pronunţat accent 
scoţian. Cunosc mai bine partea, de nord. Familia mea 
provine din Inverness. 

— Ah, atunci trebuie să veniţi să ne vizitaţi, domnule Kirk, 
în perioada şederii noastre la Ayr. AMG spune în scrisoare 
că sunteţi geolog şi încă unul dintre cei mai buni din lume. 

— Oh, el este prea amabil, adică... era prea amabil. 
Specialitatea mea este geologia marină. Da, cu accent 
spec... 

Se opri brusc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Oh, nimic, de fapt nimic, dar credeţi că Frances nu va 
păţi nimic? 

— Absolut! Vreţi să-i spun eu despre AMG? 

— Nu, am s-o fac eu, mai târziu. Nu, eu... dacă mă gândesc 
bine... am să mă fac că nu ştiu c-a murit, domnule Dunross. 
Puteaţi în definitiv să nu-mi spuneţi, şi nu eram obligat să-i 
stric vacanţa! Da. Aşa-i cel mai bine, nu credeţi? Kirk se mai 
lumină puţin. Mai târziu, când vom ajunge acasă, vom afla 
vestea oricum. 

— Cum doriţi. Spuneaţi adineaori, cu accent special pe?... 


— Ah, da... pe petrografie, care implică, desigur, un vast 
studiu asupra rocilor, inclusiv pe interpretarea şi 
descifrarea lor. În cadrul petrografiei, domeniul meu s-a 
restrâns în ultimul timp la rocile sedimentare. AM. Ăă... 
participat, în ultimii ani, la un proiect de cercetare, în 
calitate de consultant în legătură cu sedimentele 
paleozoice, cele poroase. Da, studiul s-a axat pe rocile de pe 
coasta de est a Scoției. AMG credea că poate aţi dori să 
aflaţi câte ceva despre acest lucru. 

— Desigur. Dunross îşi stăpâni curiozitatea. 

Privirea lui alunecă pe pachetul de pe biroul său. Ar fi vrut 
să-l desfacă. Ar fi voit să-l cheme pe Johnjohn şi să se mai 
ocupe încă de o duzină de alte treburi presante. Mai erau 
atâtea de făcut şi el tot nu înţelegea ce intenţionase AMG 
de pusese Nobila Casă în legătură cu Kirk. 

— Pare foarte interesant, spuse el. Despre ce este vorba în 
acest studiu? 

— Eh? Kirk îl fixă perplex, rostind un singur cuvânt: 
Hidrocarburi, şi la privirea nedumerită a lui Dunross, el 
adăugă în grabă: Hidrocarburile se găsesc numai în 
sedimentele de roci poroase din era paleozoică. Petrol, 
domnule Dunross, petrol brut. 

— Oh, deci faceţi explorări petroliere? 

— Oh, nu! Era un proiect menit să stabilească posibilitatea 
existenţei hidrocarburilor în larg, în largul coastelor Scoției. 
Îmi face plăcere să spun că acestea există din abundență 
acolo. Nu în apropiere, ci mai departe, în Marea Nordului, 
şi faţa trandafirie a omuleţului deveni şi mai rozalie şi îşi 
încruntă sprâncenele. Da, da, cred că acolo în larg, există 
destule zăcăminte. 

Dunross rămase încă nedumerit, neexplicându-şi ce 
legătură putea el avea cu asta. 

— Bine, mai cunosc şi eu câteva lucruri în legătură cu 
forajul maritim, în Orientul Mijlociu, în Golful Texas, dar nu 
şi în Marea Nordului. Dumnezeule mare, domnule Kirk, dar 
marea asta este cea mai cumplită, probabil cea mai 


nestatornică din lume, aproape întotdeauna bântuită de 
furtuni, cu valuri cât muntele. Cum poţi fora acolo? Cum se 
pot asigura instalaţiile necesare, cum le-ai putea 
aproviziona, cum ai putea aduce petrolul la țărm, în 
cisterne, chiar dacă-l vei găsi? Şi dacă reuşeşti să-l aduci în 
fine pe coastă, Doamne, costul ar fi fabulos! 

— Oh, da, aşa e, domnule Dunross, admise Kirk. Tot ce 
spuneţi dumneavoastră este foarte adevărat, dar treaba 
asta nu este de resortul meu, eu nu sunt comerciant, 
misiunea mea este doar să dau de urma nepreţuitelor, 
extrem de valoroaselor noastre hidrocarburi. Este pentru 
prima oară că ne gândim la posibilitatea existenţei lor acolo. 
Fireşte, nu este decât o teorie, teoria mea - niciodată nu 
poţi şti cu siguranţă până nu te apuci să forezi - însă asta 
face parte din experienţa mea în domeniul interpretării, 
seismice, ceea ce înseamnă studiul asupra undelor 
rezultate în urma exploziilor efectuate, iar abordarea 
ultimelor descoperiri a fost puţin cam neortodoxă. 

Dunross asculta acum numai pe jumătate, cealaltă parte a 
minţii sale lucrând încă la dezlegarea motivului pentru care 
AMG considera important acest lucru. Îl lăsă pe Kirk să 
continue un timp, apoi politicos, îl readuse la subiect. 

— M-aţi convins, domnule Kirk, vă felicit. Cât mai staţi în 
Hong Kong? 

— Oh, doar până luni, apoi... plecăm spre Noua Guinee 
(Dunross păru pentru o clipă foarte preocupat). 

— Unde anume în Noua Guinee? 

— Într-o localitate numită Sukanapura, pe coasta de nord, 
în partea nouă a Indoneziei. Am fost... Kirk zâmbi. Pardon, 
fireşte... ştiţi că preşedintele Sukarno a preluat Noua 
Guinee olandeză, în mai. 

— Mai bine zis, furat. Dacă n-ar fi existat presiunea 
nechibzuită a americanilor, Noua Guinee olandeză ar mai fi 
şi acum olandeză şi mult mai prosperă, cred. Pentru 
moment, poate că n-ar fi deloc nimerit ca dumneavoastră şi 
doamna Kirk să mergeţi acolo. Este foarte riscant, situaţia 


politică foarte instabilă, iar preşedintele Sukarno este ostil. 
Insurecția de la Sarawak s-a bucurat de finanţare şi sprijin 
indonezian. El este foarte potrivnic vestului, întregii 
Malaezii şi e pro-marxist. În afară de această, Sukanapura 
este un port blestemat, cu arşiţă veşnică şi mai cu seamă 
bântuit de o sumedenie de boli care se adaugă la toate 
celelalte necazuri. 

— Ei, nu vă faceţi griji, am o robusteţe de scoţian şi apoi, 
am fost invitaţi chiar de guvern. 

— Părerea mea este că în momentul de faţă guvernul are o 
foarte slabă influenţă. 

— Da, dar acolo se găsesc sedimente foarte interesante la 
care ei ar dori să arunc o privire. Nu trebuie să vă 
neliniştiţi, domnule Dunross, noi suntem geologi, nu 
politicieni. Totul este aranjat - acesta a fost de fapt întregul 
scop al călătoriei noastre - nu vă temeţi. Deci, trebuie să 
plec. 

— Mai este încă ce... voi da un cocktail sâmbătă între orele 
19.30 - 21.00, îl informă tai-panul. Poate v-ar face plăcere 
să veniţi? Am mai avea astfel prilejul să discutăm despre 
Noua Guinee. 

— Oh, sunteţi foarte amabil. Eu... îi, ne-ar face plăcere cu 
adevărat. Unde va... 

— Vă voi trimite o maşină. Acum, probabil doriţi s-o 
întâlniți pe doamna Kirk. Nu-i voi povesti despre AMG, dacă 
sunteţi sigur că asta doriţi. 

— Oh, da, fireşte. Bietul Alan. Discutând despre 
sedimente, pentru moment l-am şi uitat. Ciudat cât de 
curând uităm, nu-i aşa? 

Dunross îl expedie după nevastă-sa, dându-l pe mâna unui 
asistent şi închise uşa. Luă pachetul de la AMG şi îi rupse cu 
grijă sigiliul, în interior era un plic şi un alt pachet. Plicul 
era adresat:lan Dunross, personal şi confidenţial.” Contrar 
celorlalte scrisori, care erau scrise de mână, într-un mod 
îngrijit, aceasta era dactilografiată: „Stimate domnule 
Dunross, am găsit această cale rapidă de a vă trimite 


prezenta scrisoare, prin bunul şi vechiul meu prieten, 
Jamie. Tocmai primisem nişte veşti alarmante, mai există un 
canal foarte îngrijorător de scurgere a informaţiilor privitor 
la securitatea noastră, şi aceasta pe undeva în sistemul 
nostru britanic sau american. Este foarte clar, adversarii 
noştri şi-au intensificat atacurile lor mascate. Unele dintre 
acestea m-ar putea viza pe mine, chiar şi pe 
dumneavoastră, de aici şi îngrijorarea mea. Pe 
dumneavoastră pentru că e posibil să se fi aflat despre 
existenţa documentelor noastre extrem de secrete. Dacă mi 
se va întâmpla ceva, vă rog sunaţi la telefon 871-65-65 la 
Geneva şi întrebaţi de doamna Riko Gresserhoff. Ea ştie că 
mă cheamă Hans Gresserhoff. Numele ei adevărat este Riko 
Anjin. Vorbeşte germana, japoneza şi engleza, puţin 
franceza, iar dacă mai am de ridicat ceva bani, vă rog să-i 
trimiteţi ei. Ea vă va da nişte documente, unele spre a fi 
transmise mai departe. Vă rog, transmiteţi-le personal când 
veţi putea. Aşa cum vă spuneam, rar găseşti pe cineva de 
încredere. În dumneavoastră am încredere. Sunteţi 
singurul din lumea asta care ştie de existenţa ei şi-i 
cunoaşte adevăratul nume. [ineţi minte, este vital ca 
scrisoarea aceasta cât şi hârtiile mele anterioare să nu 
încapă pe mâinile nimănui. 

Mai întâi, iată câteva explicaţii în legătură cu Kirk. Cred că 
în decurs de aproximativ zece ani, contradicţiile dintre 
ţările arabe se vor estompa şi îşi vor folosi adevărata lor 
forţă, nu direct împotriva Israelului, ci contra lumii 
occidentale, punându-ne într-o situaţie de nesuportat. Ori 
abandonăm Israelul, ori ne vor înfometa. Se vor folosi de 
petrol ca de o armă de război. Dacă vor reuşi vreodată să 
acţioneze în comun, o mână de şeici şi regi de tip feudal din 
Arabia Saudită, Iran, Golful Persic, Irak, Libia, pot suprima 
după bunul lor plac aprovizionarea ţărilor occidentale şi a 
Japoniei cu singura materie primă ce ne este 
indispensabilă. Ei mai au o alternativă, chiar şi mai 
sofisticată: să ridice preţul la cote fără precedent şi să ne 


blocheze economia. Petrolul constituie ultima armă a 
arabilor, atât timp cât vom depinde de petrolul lor, ei sunt 
de neînvins. De aici interesul meu subit pentru teoria lui 
Kirk. Astăzi scoaterea unui baril de petrol din deşertul arab 
costă circa opt cenți americani. Din Marea Nordului, pentru 
aducerea la mal în Scoţia a unui baril de petrol ar costa 7 
dolari. Dacă petrolul arab sare de la 3 dolari, cât este în 
prezent un baril pe piaţa mondială, la 9... sunt sigur că aţi 
priceput imediat sensul. Dintr-o dată Marea Nordului 
devine o imensă posibilitate şi o comoară naţională pentru 
britanici. Jamie spune că terenurile se află în partea de 
nord şi de est a Scoției, Portul Aberdeen ar fi locul ideal 
pentru a duce petrolul pe coastă. Un om înţelept ar începe 
să construiască la Aberdeen cheuri, un centru administrativ, 
aeroporturi. Nu vă fie teamă de vremea rea, vor exista 
helicoptere care vor face legătura. Costisitor, desigur, dar 
viabil. În plus, dacă acceptaţi prezicerile mele că laburiştii 
vor câştiga viitoarele alegeri, din cauza scandalului 
Profumo... 

Ziarele relataseră copios acest caz. Cu şase luni în urmă, 
mai exact în martie, secretarul de stat pentru problemele 
de apărare, John Profumo, nega oficial că ar fi avut 
vreodată legături amoroase cu o fată de moravuri uşoare, 
pe nume Christine Keeller, una din multele fete propulsate 
rapid în lumea afacerilor internaţionale, împreuna cu 
proxenetul lor Stephen Ward - până atunci doar un 
binecunoscut osteopat din înalta societate londoneză. 
Zvonuri nefondate începuseră să circule potrivit cărora fata 
ar fi avut legături cu unul din ataşaţii militari sovietici, 
binecunoscut agent KGB, comandantul Evghenii Ivanov, 
rechemat în Rusia, în decembrie trecut. În urma tărăboiului 
care a urmat, Profumo a demisionat, iar Stephen Ward s-a 
sinucis. E ciudat că afacerea a fost dezvăluită presei în 
momentul cel mai propice pentru sovietici, continuă Grant. 
Nu am încă dovezi, dar după părerea mea, nu este doar o 
coincidenţă. Aduceţi-vă aminte că doctrina sovietică este 


tocmai fărâmițarea ţărilor - Coreea de Nord şi de Sud, 
Germania de Est şi cea de Vest, şi aşa mai departe - 
lăsându-şi apoi slugile îndoctrinate să facă treaba în 
continuare. Prin urmare, cred că socialiştii pro-sovietici vor 
contribui la fragmentarea Marii Britanii, în mai multe state: 
Anglia, Scoţia, Ţara Galilor, Sudul şi Nordul Irlandei (uitaţi- 
vă la Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, care constituie 
deja pentru sovietici un teren propice pentru o diversiune). 
Şi-acum în legătură cu planul meu nr. 1, de necesitate, pe 
care îl sugerez Nobilei Case: prudenţă faţă de Anglia şi 
concentrare asupra Scoției ca bază de lansare. Petrolul din 
Marea Nordului va pune pe deplin Scoţia pe picioarele ei. 
Populaţia este mică, dar dârză şi patriotă. Ca entitate, 
Scoţia ar trebui acum să fie practică, să exporte masiv 
petrol, ceea ce ar face-o de neînvins. O Scoţie puternică ar 
putea avea eventual o importanţă decisivă să ajute o Anglie 
şovăielnică... sărmana noastră ţară, domnule Dunross! Tare 
mă tem pentru Anglia. Poate că aceasta este o altă teorie 
de-a mea care mă frământă demult. Dar Scoţia, Aberdeen, 
trebuie evaluate în noua lumină a valorii Mării Nordului.” 

E ridicol! explodă Dunross, şi se opri pentru moment, din 
citit, frământat de gânduri, apoi îşi spuse: Nu lua foc când 
nici nu-i apăsat trăgaciul! AMG o ia razna câteodată, e 
înclinat spre exagerări, fiind un imperialist de extremă 
dreaptă care vedea câte 15 roşii după fiecare copac, dar ce 
spunea el aici ar putea fi foarte posibil, iar dacă este posibil; 
atunci trebuie analizat. Dacă ar interveni o criză mondială a 
petrolului, iar noi am fi pregătiţi, am putea face o avere, îşi 
spuse el şi, emoția îi spori vizibil. Ar fi lesne de cumpărat 
acţiuni la Aberdeen, de pus la punct o retragere din 
Londra, fără să dărâmi totul, căci Edinbourghul dispune de 
toate binefacerile lumii moderne: bănci, linii de comunicaţii, 
porturi, aeroporturi, de care am avea nevoie pentru a opera 
cu eficacitate. Scoţia pentru scoțieni, cu un export masiv de 
petrol? Foarte posibil, însă nu singură, ci în interiorul unei 
puternice Britanii. Dar dacă cercurile comerciale şi 


financiare ale Londrei, Parlamentul şi Banca Angliei vor 
deveni de stânga... Părul i se zbârli la gândul că Marea 
Britanie ar putea fi îngropată în linţoliul socialismului aripii 
stângi. Ce se va întâmpla cu Robin Grey sau cu Julian 
Broadhurst la putere? se întrebă el înfiorat. De bună 
seamă, ei ar naţionaliza totul, ar monopoliza petrolul din 
Marea Nordului, dacă s-ar găsi, şi ar institui blocada asupra 
Hong Kongului - doar au spus că o vor face. Se strădui să 
îndepărteze gândul acesta pentru mai târziu, întoarse 
pagina şi citi mai departe: Apoi am identificat trei din 
agenţii tăi de la Sevrin. Informaţia a costat ceva - poate voi 
mai avea nevoie de nişte bani, înainte de Crăciun - dar încă 
nu ştiu cu exactitate (încerc imediat să mai verific şi pe alte 
canale, cunoscând ce importanţă reprezintă pentru 
dumneavoastră). Agenţii ar putea fi: Jason Plumm, de la 
compania numită Asian Properties, Lionel Tuke, de la 
compania de telefoane şi Jacques deville, de la Struan...” 

— Imposibil! izbucni Dunross cu voce tare. AMG a 
înnebunit. Plumm... este imposibil, la fel şi Jacques, absolut 
imposibil. Nu se poate ca ei să... 

Telefonul personal începu să sune. Ridică automat 
receptorul: 

— Da? 

— Aici este operatorul transcontinental. Domnul Dunross 
este căutat. 

— Cine-l cheamă, te rog? sări el ca ars. 

— Acceptă domnul Dunross un apel cu taxă inversă din 
Sydney - Australia, de la domnul Duncan Dunross? 

Inima tai-panului tresări. 

— Desigur! Alo, Duncan... Duncan? 

— Tată? 

— Alo, fiule, eşti bine? 

— Oh, da, sir, perfect! auzindu-şi fiul, neliniştea i se risipi. 
Îmi pare rău, tată, că te chem în timpul zilei, dar la avionul 
de luni nu mai sunt locuri şi... 

— La naiba, băiete, dar ai rezervarea confirmată. Voi... 


— Nu, tată, mulţumesc, e-n regulă. Voi veni cu unul mai 
devreme. Vin cu zborul nr. 6 al Companiei Singapore care 
soseşte la Hong Kong la prânz. Nu te osteni să mă 
întâmpini. Voi lua un taxi şi... 

— Uită-te după maşină, Duncan, Lee Choy va fi acolo, dar 
înainte de a merge acasă, treci pe la mine pe la birou. Ei? 

— Bine, mi-am vizat biletele şi am încheiat totul aici. 

Dunross desluşi o nuanţă de mândrie în glasul fiului său şi 
asta îi încălzi inima. 

— Bine ai făcut. Apropo, vărul Linbar va sosi mâine cu 
Quantas, la orele 20, ora noastră. Şi el va sta la noi (Struan 
avusese o firmă în Sidney din 1900 şi un birou permanent 
din anii '80. Cotoroanţa Struan se asociase cu un bogătaş 
pe nume Bill Scragger, iar compania fusese înfloritoare 
până în luna noiembrie a anului marelui crah din 1929). 
Cum a fost în vacanţă? îl întrebă el. 

— Oh, formidabil! Da, formidabil, aş dori să mă întorc şi la 
anul. Am cunoscut o fată trăsnet, tată. 

— Oh? Dunross zâmbi numai pe jumătate. 

Cealaltă jumătate din el era cufundată în coşmarul posibil, 
acela că Jacques ar fi un trădător, şi dacă era aşa, făcând 
parte din Sevrin, el era acela care îi furnizase lui Linc 
Bartlett unele din cele mai intime secrete ale lor. Nu, nu 
putea fi Jacques. Nu avea cum să ştie despre depozitele 
noastre bancare. Cine putea avea cunoştinţă despre 
acestea? Cine... 

— Tată? 

— Da, Duncan? 

Simţi ezitarea din glasul băiatului, apoi fiul îl întrebă într- 
un suflet, încercând să pară mai matur. 

— Poate un băiat să aibă o prietenă puţin mai mare decât 
el? 

Dunross zâmbi cu blândeţe şi încercă să alunge gândul... 
Fiul său nu avea decât 15 ani dar îşi aduse aminte de Jade 
Eleganta, când el însuşi nu avea mai mult de 15 ani, fireşte 
ceva mai bărbat decât Duncan. Poate nu e chiar aşa, gândi 


el în mod sincer. Duncan este înalt şi încă în creştere, 
aproape un bărbat. Nu eu am fost acela care m-am 
îndrăgostit lulea de ea în acel an şi în anul următor, şi nu 
eram eu acela care eram gata să mor după ce ea s-a făcut 
nevăzută? 

— Ei bine, îi zise el, vorbind de la egal la egal, depinde 
cine este fata, ce vârstă are băiatul şi ce vârstă are fata? 

— Oh, interveni o pauză lungă. Ea are 18 ani. 

Dunross răsuflă uşurat. Asta înseamnă că este destul de 
mare şi cunoaşte lucrurile mai bine, gândi el. 

— Aş spune că e perfect, îl linişti el pe Duncan. Mai cu 
seamă, dacă respectivul are aproape 16 ani, e înalt, 
puternic şi introdus în tainele vieţii. 

— Oh, eu, eu nu am... Oh, eu nu aş... 

— N-am spus-o ca o critică, flăcăule, ci doar ţi-am răspuns 
la întrebare. Un bărbat trebuie să fie atent în lumea asta, 
iar partenera trebuie aleasă cu grijă. Unde ai întâlnit-o? 

— La fermă. O cheamă Sheila. 

Dunross îşi stăpâni un zâmbet. Fetele din Australia sunt 
toate Sheila, aşa cum în Anglia vrăbiile sunt vrăbii. 

— E un nume drăguţ, îi spuse el. Sheila şi mai cum? 

— Sheila Scragger. Nepoata bătrânului domn Tom şi a 
venit din Anglia aici în vizită. Se pregăteşte să devină 
infirmieră la Spitalul Guy, se poartă extraordinar cu mine, şi 
la Paldoon e extraordinar. Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns 
tată pentru că mi-ai aranjat o vacanţă atât de minunată. 

Paldoon, ferma sau staţiunea Scragger, aşa cum se numea 
în Australia, era singura proprietate pe care reuşiseră s-o 
salveze din marea criză. Paldoon se afla la 500 de mile spre 
sud-vest de Sydney, în apropiere de râul Murray, în 
regiunea culturilor de orez ale Australiei, 600.000 de acri - 
30.000 de oi, 2.000 de acri de grâu şi 1.000 capete de vite, 
fiind deci cel mai potrivit loc pentru vacanţa unui tânăr: cât 
e ziua de mare, muncă din zori până la asfinţit, gonind pe 
şaua calului după turme de oi şi cirezi de vite, 20.000 de 


mile în orice direcţie fără să dai încă de hotarele 
proprietăţii... 

— Transmite-i lui Tom Scragger salutările mele şi dă-i o 
sticlă de whisky înainte de plecare. 

— O, i-am trimis o ladă. N-am făcut bine? Dunross zâmbi. 
— Bine, flăcăiaşule. O sticlă făcea tot atât de mult, însă o 
ladă e perfect. Cheamă-mă dacă intervine vreo schimbare a 

zborului. Oh, apropo, mama şi Glenna au plecat azi la 
Londra cu mătuşa Kathy, aşa încât va trebui să te întorci la 
şcoală singur, şi... 

— Oh, dar e grozav, tată! făcu fiul bucuros. La urma urmei 
sunt bărbat acum şi ca mâine intru la universitate. 

— Da, da, eşti. O uşoară tristeţe îl cuprinse pe Dunross, pe 
când stătea în mână cu scrisoarea lui AMG, de care aproape 
că uitase. 

— Cum stai cu banii? 

— Oh, bine, n-am cheltuit aproape nimic la fermă, numai 
pe o bere sau două. Tată, să nu-i spui nimic mamei de 
prietena mea. 

— Bine. Nici lui Adryon, nu? îl completă el imediat, şi inima 
i se strânse la gândul că o ştia pe Adryon împreună cu 
Martin Haply şi îi văzuse plecând mână-n mână. Ar trebui 
să-i spui tu însuţi lui Adryon. 

— Ah, aşa e, am şi uitat de ea. Ce mai face? 

— E bine, zise Dunross, impunându-şi să fie înţelept, să nu- 
i pese şi să se convingă singur că aşa era foarte normal la 
băieţi şi fete, tocmai pentru că existau băieţi şi fete (Da, dar 
Isuse, ce greu este să fii tată!). Bine, Duncan, pe luni, 
atunci. Mulţumesc pentru telefon. 

— Bine tată, şi să ştii că Sheila m-a condus la Sydney cu 
maşina. Ea... rămâne pentru weekend cu prietenii şi mă va 
conduce şi la plecare. Diseară mergem la cinema. Ai văzut 
„Lawrence of Arabia”? 

— Da, tocmai l-au adus şi la Hong Kong. O să-ţi placă. 

— Oh, minunat. La revedere, tată, mă grăbesc. Te iubesc! 


— Şi eu te iubesc, îi spuse el, însă legătura fusese deja 
întreruptă. 

Ce noroc am eu cu familia mea, cu soţia şi copiii; gândi 
Dunross şi adăugă îndată: Te rog. Doamne, fă să nu li se 
întâmple nimic! Cu un efort privi din nou la scrisoare. E 
imposibil ca Jason Plum sau Jacques să fie spioni comunişti, 
îşi spuse el. Nimic din ce-au spus sau au făcut n-ar fi dat 
vreodată de bănuit. Lionel Tuke? Nu, nici el. L-am cunoscut 
întâmplător, un tip urât, nepopular, închis, dar este în 
echipa de cricket, membru al Clubului hipic şi se află pe aici 
cam din anii treizeci. N-a fost chiar el deţinut la Stanley 
între anii '42-'45? El poate, dar ceilalţi doi? Imposibil! 
Regret că AMG a murit. L-aş fi chemat chiar acum să mă 
lămurească cum este cu Jacques şi... Mai întâi termină 
scrisoarea, apoi analizeaz-o pe probleme, îşi spuse el. Fii 
corect, fii eficace. Bunule Dumnezeu! Duncan şi o Sheila de 
18 ani! Mulţumesc lui Dumnezeu că n-a fost mezina lui Iom 
Scragger. Câţi ani să aibă Priscilla acum? Paisprezece, 
drăguţ, bine făcută şi maturizată sexual mai devreme. Oftă. 
Mă întreb dacă eu aş face pentru Duncan ce a făcut pentru 
mine Chen-Chen! Şi scrisoarea continuă astfel... „După cum 
spuneam, nu sunt foarte sigur, însă sursa mea este de 
obicei impecabilă. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar 
războiul spionajului a început să se încingă din clipa în care 
l-am descoperit şi l-am prins pe Blake Vassal - funcţionar la 
serviciul de cifru al Amiralității - iar Philby, Burgess şi 
Maclean, toţi fugiţi din ţară, dar mai târziu apăruţi la 
Moscova. Ne aşteptăm ca spionajul să se intensifice 
spectaculos în Asia (am fost în măsură să-l identificăm pe 
Skripov, primul secretar de la Ambasada Sovietică la 
Canberra şi l-am expulzat în februarie. Aceasta a avut ca 
rezultat anihilarea filierei Australiene, care era, cred, 
conectată la reţeaua Sevrin şi implicată în Borneo şi 
Indonezia). 

Lumea liberă este infestată de „roşii”. MI-5 şi MI-6 sunt 
corupte. Chiar şi CIA. În timp ce noi pluteam într-o senină 


naivitate şi încredere, adversarii noştri realizau, cu un ceas 
mai devreme, că viitorul echilibru va depinde de puterea 
economică şi de forţa militară, şi astfel şi-au pus în gând să 
obţină - să fure - secretele noastre industriale. În mod 
ciudat, mass-media lumii noastre libere a eşuat în mod 
lamentabil în a evidenția faptul că tot avansul sovietic s-a 
bazat de la bun început pe una din invențiile şi tehnicile 
noastre furate, şi că, fără masivul nostru ajutor financiar, 
mereu în creştere şi creditele pentru cumpărarea de grâne 
şi tehnologie, ar fi murit de foame şi nu şi-ar fi putut 
aproviziona şi reaproviziona întreaga lor infrastructură 
industrial-militară care menţine imperiul şi poporul în 
robie. 

Vă recomand să vă folosiţi contactele cu China şi să le 
consolidaţi în continuare. Sovieticii văd în China, tot mai 
mult, inamicul lor numărul unu. De asemenea, în mod 
straniu, ei nu par a mai avea acea teamă paranoică de SUA, 
care în prezent sunt, fără îndoială, cea mai mare putere 
militară şi economică din lume. Deşi China este slabă, atât 
din punct de vedere economic cât şi militar, cu excepţia 
numărului de soldaţi disponibili şi nu prezintă cu adevărat o 
ameninţare militară pentru ei, chiar şi aşa, îi înspăimântă. 
Unul din motive este lunga graniţă de cinci mii de mile pe 
care o au în comun, un altul, ar fi vinovăția naţională a 
Rusiei sovietice de a fi înghiţit, vaste întinderi ale 
teritoriului istoric chinez de-a lungul secolelor. Încă un 
motiv ar fi buna cunoaştere a poporului chinez, un popor 
răbdător, dar cu memorie bună. Într-o zi China îşi va lua 
înapoi teritoriile. Şi le-a luat întotdeauna, atunci când din 
punct de vedere militar a fost posibil. Am subliniat în 
repetate rânduri că piatra de temelie a politicii sovietice 
(imperialiste) este să izoleze şi să fărâmiţeze China, pentru 
a o menţine slabă. Marea gogoriţă a lor este o alianţă 
tripartită între China, Japonia şi SUA. Nobila Casă ar trebui 
să lucreze în această direcţie. (De asemenea, o Piaţă 
Comună între SUA, Mexico şi Canada, este cu totul 


esenţială, după părerea mea pentru un continent american 

stabil). Pe unde în altă parte decât prin Hong Kong - şi deci 

prin mâinile dumneavoastră - s-ar putea scurge către China 
toată această avuţie? 

Să ne întoarcem la Sevrin: mi-am asumat un mare risc şi 
am abordat pe cel mai de preţ element al nostru, în chiar 
inima ultrasecretului Departament 5 al KGB. Am aflat 
imediat că identitatea lui Arthur, şeful societăţii, este 
considerată secret de importanţă deosebită, neputând să 
aflu mai mult. Singurul indiciu care mi s-a dat a fost că 
acesta este englez şi că, una din inițialele sale este R. Mă 
tem că nu ajungem prea departe doar cu atăt. 

În aşteptarea revederii, amintiţi-vă că hârtiile mele nu 
trebuie să încapă în mâinile nimănui. Cu salutări, AMG.” 

Dunross introduse în memorie numărul de telefon din 
Geneva, îl codifică în agenda sa de adrese şi aprinse un 
chibrit. Urmări hârtia scrisorii cum se răsuceşte şi începe 
să ardă. 

R! Robert - Ralph - Richard - Robin - Roy - Roger - Rex - 
Rupert - Red - Rodney şi din nou îndărăt la Roger, şi 
Robert. Robert Armstrong sau Roger Crosse sau - sau cine? 
Dumnezeule Sfinte, gândi Dunross, simțindu-se vlăguit. 

— Geneva 871-65-65, ceru pe telefonul lui personal. 

Îl cuprinse oboseala. Avusese un somn agitat, în care 
coşmarurile îl purtaseră din nou în război, în carlinga sa în 
flăcăiri. Simţise miros de ars în nări, apoi se trezise 
înfrigurat, ascultând ropotul ploii. Se sculase din pat uşor, 
în vreme ce Penn dormea încă buştean. Marea Casă era 
cufundată în tăcere, numai Ah Tat, ca de obicei, îl aştepta cu 
ceaiul pregătit. Apoi pe drum, alergase toată ziua. 
Înconjurat de duşmani şi aflând numai veşti proaste. 
Sărmanul John Chen, îl compătimi el, făcând un efort să-şi 
alunge oboseala. Poate voi putea să trag un pui de somn 
între cinci şi şase. În noaptea asta am nevoie de un cap 
limpede. Operatorul îi făcu legătura şi auzi sunând. 

— Ja? răspunse o voce plăcută. 


— Hier ist Herr Dunross im Hong Kong. Frau Gresserhoff 
bitte, ceru el într-o germană corectă. 

— Oh! Urmă o pauză lungă. Ich bin Frau Gresserhoff. Tai- 
pan? 

— Ah so desu! Ohayo gozaimasu. Anata wo Anjin Riko-san? 
întrebă el cu desăvârşitul său accent japonez. Bună 
dimineaţa. Vă mai numiţi şi Riko Anjin? 

— Hai, hai, dozo. Ah, nihongo wa jotzu desu. Da. Oh, 
vorbiţi japoneza foarte bine. 

— Iye, sukoshi, gomen nasai. Nu, regret, doar puţin (în 
cadrul pregătirii sale, el petrecuse doi ani la sediul lor din 
Tokyo). Ah, îmi pare atât de rău, continuă el în japoneză, 
dar telefonez în legătură cu domnul Gresserhoff. Aţi auzit 
vestea? 

— Da, şi el simţi tristeţea din glas. Da, am aflat luni. 

— Chiar adineaori am primit o scrisoare de la el. Spunea 
că aveţi ceva pentru mine. Da? întrebă el cu prudenţă. 

— Da, tai-pan. 

— Ar exista cumva posibilitatea să mi le aduceţi aici? 
Regret nespus, dar eu nu pot veni acolo. 

— Da, desigur, acceptă ea după o clipă de şovăială. Vorbea 
o japoneză melodioasă şi plăcută. Când să vin? 

— Cât mai curând posibil. Dacă veţi merge la biroul nostru 
din Avenue Bern, în circa două ore, pe la amiază, veţi găsi 
acolo biletele şi banii necesari. Cred că există un zbor 
elveţian care pleacă azi după-amiază - dacă ar fi posibil. 

Din nou îi intui ezitarea. Aşteptă răbdător. Scrisoarea lui 
AMG se consuma încet în scrumieră. 

— Da, răspunse ea în cele din urmă. Ar fi posibil. 

— Voi lua toate măsurile de siguranţă pentru 
dumneavoastră. Vreţi să fiţi însoţită de cineva? 

— O, nu, mulţumesc, zise ea, dar atât de încet încât fu 
obligat să-şi astupe cealaltă ureche pentru a auzi mai bine. 
Scuze pentru tot deranjul pricinuit. Mă pot descurca 
singură. 


— Nu e nici un deranj, spuse el, făcându-i plăcere că 
japoneza lui era curgătoare. Vă rog veniţi la prânz la mine 
la birou... Apropo, vremea aici este caldă şi umedă. lertaţi- 
mă că nu v-am întrebat despre paşaport, este elveţian sau 
japonez? Şi sub ce nume călătoriţi? O pauză şi mai lungă 
urmă. 

— Aş dori... cred că ar trebui... va fi elveţian şi călătoresc 
sub numele de Riko Gresserhoff. 

— Mulţumesc, doamnă Gresserhoff. Aştept să vă văd. 
Kiyoskette, încheie el. Călătorie bună! 

Îngândurat puse receptorul în furcă. Ultima rămăşiţă a 
scrisorii lui AMG se răsuci mistuindu-se într-o spirală de 
fum care se pierdu în văzduh. Cu grijă luă scrumul, şi îl 
fărâmiţă până ce se prefăcu în pulbere. 

Ei, şi acum să vedem ce e cu Jacques? 

Ora 17.45. 

Jacques deville urcă cu un mers sfârşit treptele de 
marmoră ale Hotelului Mandarin, spre mezanin, unde era 
înghesuială, lume multă care servea ceaiul. Îşi scoase 
impermeabilul, îşi croi drum prin îmbulzeală, simțindu-se 
brusc foarte bătrân. Mai înainte discutase cu soţia lui, 
Susanne, aflată la Nisa. Specialistul din Paris o mai 
examinase o dată pe Avril şi declarase că intern, s-ar putea 
să nu fie atât de rău accidentată cum păruse la început. „Ne 
sfătuieşte să avem răbdare, îi spusese ea în franceza ei 
foarte pariziană. Dar, Doamne sfinte, cum să avem atâta 
răbdare? Bietul copil e distrus şi îşi pierde minţile. Nu 
îngaimă mereu decât un singur lucru: Eu eram la volan, 
mamă, eu, şi din vina mea a murit Borge, dacă eu nu... 
Cheri, tare mi-e teamă pentru viaţa ei'...Ştie că... că de- 
acum... intern e aşa cum e?” „Nu, deocamdată nu i-a spus 
nimeni nimic. Şi medicul insistă să nu afle până când nu va 
fi în afară de orice pericol”. După care Susanne începuse să 
plângă. Chinuindu-se şi el de moarte, încercase s-o 
liniştească cum se pricepuse mai bine şi-i spusese că o s-o 
cheme din nou peste o oră. Cumpănise o vreme ce să facă, 


după care îşi pusese lucrurile la punct şi plecase de la 
birou, venind aici. Telefonul public de lângă standul de ziare 
era ocupat, aşa că luase un ziar de după-amiază, 
parcursese titlurile. Douăzeci de morţi într-o lunecare de 
teren la Aberdeen... ploile continuă... marea cursă hipică de 
sâmbătă va fi amânată?... Kennedy îi avertizează pe ruşi să 
nu intervină în Vietnam... Tratatul de interzicere a 
experienţelor atomice semnat la Moscova de Dean Rusk, 
Andrei Gromiko şi sir Alee Douglas-Home, respins de 
Franţa şi China... comuniştii din Malaiezia au pornit 
ofensiva... al doilea fiu al lui Kennedy, născut prematur, a 
murit... continuă urmărirea bandiţilor implicaţi în marele 
jaf al trenului poştal din Anglia... scandalul Profumo aduce 
daune partidului conservator... 

— Iertaţi-mă, sir, aşteptaţi să daţi un telefon? îl întrebă o 
americancă din spatele lui. 

— Da, mulţumesc, iertare! N-am băgat de seamă că era 
liber. 

Şi intră în cabină, închise uşa, introduse o monedă şi 
formă un număr. La celălalt capăt se auzi telefonul sunând. 
Simţi că devine şi mai nervos. 

— Da? 

— Cu domnul Lop-sing, vă rog, spuse el încă nesigur dacă 
era vocea la care se aştepta. 

— Aici nu e nici un domn Lop-ting. Îmi pare rău, aţi format 
un număr greşit. 

— Doresc să las un mesaj, spuse el, uşurat când recunoscu 
vocea lui Suslev. 

— Nu e numărul acesta. Mai uitaţi-vă în cartea de telefon. 

După ce schimbul de parole se încheie, el vru să continue: 

— Iertare că v-am... 

— De la ce telefon telefonezi? fu el întrerupt brutal. 

Îi spuse numărul. 

— E vorba de o cabină telefonică? 

— Da. 


În aceeaşi secundă legătura se întrerupse. Când puse 
receptorul în furcă simţi brusc cum i se umezesc palmele. 
Numărul de telefon al lui Suslev nu trebuia folosit decât în 
caz de forţă majoră. Dar acum nu era un caz de forţă 
majoră! Se uită prostit la telefon. 

— lertaţi-mă, domnule, i se adresă americanca din nou 
prin uşa de sticlă. Pot să dau şi eu un telefon? Termin într- 
un minut. 

— Ah, da... ăăă... eu termin într-o secundă, îi replică 
Jacques enervat, mai ales când îi văzu şi pe ceilalţi trei 
chinezi aşteptând răbdători la rând, dar uitându-se urât la 
el. O secundă vă mai rog să îngăduiţi! închise uşa, pe 
spinare îi curgea sudoarea, aşteptă, aşteptă, apoi brusc 
telefonul sună. Alo! 

— Spune care-i urgenţa! 

— Am... am primit o veste de la Nisa! şi cu multă grijă îi 
relată discuţia avută cu nevastă-sa, fără să pomenească nici 
un nume. Plec într-acolo cu un avion în seara asta, şi am 
socotit că e mai bine să vă spun chiar eu personal... 

— Nu, în seara asta nu se poate, reţine-ţi un bilet pentru 
mâine. 

Jaques simţi ca şi cum lumea s-ar fi prăbuşit sub el. 

— Am discutat şi cu tai-panul acum câteva minute şi mi-a 
spus că e de acord să plec în noaptea asta. Şi am şi reţinut 
bilet. În trei zile sunt înapoi, când am auzit-o la telefon mi s- 
a părut distrusă. Nu credeţi... 

— Nu! şi Suslev continuă pe un ton mai tăios. Am să te sun 
eu în seara asta cum ne-am înţeles. Şi restul lucrurilor pot 
să mai aştepte. Nu mai folosi numărul ăsta de telefon decât 
dacă într-adevăr e un caz de extremă urgenţă. 

Jacques deschise gura să spună ceva, dar legătura se 
întrerupsese. Simţi mânia celuilalt. Dar e o situaţie de 
extremă urgenţă, îşi spuse el înfuriat, şi se apucă să 
formeze din nou numărul. Susanne are nevoie de mine, la 
fel şi Avril. lar tai-panul a fost în totul de acord: „Ie-ai 
gândit foarte bine, Jacques, îi spusese Dunross pe loc. Şi 


stai acolo cât e nevoie. Andrew te poate înlocui foarte bine.” 
Şi acum... merde, ce naiba mă fac? Nu Suslev e stăpânul 
meu! Şi devVille nu formă numărul mai departe, simţi 
sudoarea rece în spate, puse receptorul în furcă. 

— Sir, aţi terminat? îi strigă americanca zâmbindu-i 
insistent, o femeie în jur de cincizeci de ani, cu un păr 
albăstrui, cum era moda. Uitaţi ce coadă s-a format! 

— Iertare... şi se chinui să deschidă uşa. 

— Sir, v-aţi uitat nişte hârtii! îi atrase ea atenţia plină de 
solicitudine. 

— Ah, vă mulţumesc! şi Jacques deville întinse mâna, luă 
hârtiile şi ieşi amărât afară. 

În aceeaşi clipă toţi chinezii care aşteptau, trei bărbaţi şi o 
femeie, se repeziră în faţă, împingându-l cu coatele la o 
parte şi pe el şi pe americancă, o matroană solidă ajunse la 
uşă prima, o trânti în urma ei, ceilalţi se aşezară iar la 
coadă. 

— Hei, era rândul meu! se revoltă americanca, dar nimeni 
nu-i luă în seama protestele, decât doar cât s-o mai spurce o 
dată pomenindu-i de toate ale ei şi ale strămoşilor ei pe 
rând, fără nici o fereală. 

Suslev stătea în picioare într-un apartament modest din 
Kowloon, refugiul în caz de nevoie al lui Arthur, inima încă îi 
bătea să-i spargă pieptul după alarma acelui telefon 
neaşteptat. În încăpere dăinuia un iz de mucegai, de 
murdar, de bucătărie veche. Rămăsese cu ochii pironiţi pe 
telefon, furios nevoie mare pe Jacques deville. Căcat 
nenorocit! Jacques a început să devină o problemă ce 
trebuie rezolvată iute. În seara asta am să-i spun lui Arthur 
să vedem ce putem face cu el. Cu cât mai repede cu atât 
mai bine. Şi cu cât te linişteşti mai repede cu atât mai bine! 
îşi spuse el. Oamenii furioşi fac greşeli! Înfrânge-ţi furia! Şi 
cu un efort de voinţă reuşi să şi-o domine, după care ieşi pe 
palierul de pe care se coşcovea tencuiala, închise uşa în 
urma lui cu cheia. Cu o altă cheie, deschise uşa lui Ginny 
Fu, apartamentul alăturat. 


— Vreu vodcă? îl întrebă ea zâmbindu-i îmbietor. 

— Mda. 

Îi zâmbi, încântat s-o vadă. Fata stătea cu picioarele 
încrucişate pe o canapea şi se putea spune că era toată 
învăluită numai în zâmbet dacă zâmbetul îi putea sluji de 
veşmânt. Când sunase telefonul prima oară, tocmai se 
sărutau şi ei. În apartamentul ei erau două telefoane, unul 
al ei, şi altul secret, ascuns într-un dulap, la care nu 
răspundea decât el. Arthur îi spusese că era o treabă 
sigură, neînregistrat nicăieri şi deci imposibil de ascultat. 
Dar chiar şi aşa, Suslev se folosea de telefonul din celălalt 
apartament, telefonul pentru cazuri de alertă. Jacques, 
materiebiot! îl înjură el ruseşte în gând, încă supărat de 
ţârâitul enervant al telefonului neaşteptat. 

— Beai, tavariş, îi spuse Ginny, întinzându-i paharul. Apoi, 
beai şi la eu! 

El îi zâmbi, luă paharul cu vodcă şi trecu cu mâna peste 
şoldul ispititor. 

— Ginny, golubuşka, eşti o fată minunată. 

— Să ştie că da! Cel mai buna fata pentru la tine! şi se 
întinse şi începu să se joace cu lobul urechii lui. Şi acum 
face hâţ-hâţ? 

— De ce nu? 

EI sorbi alene din lichidul acela ca focul, dorind parcă să-şi 
prelungească plăcerea, mâinile ei mici şi harnice se 
apucară să-i descheie cămaşa, o opri la un moment dat ca s- 
o sărute, ea îi răspunse cum se cuvine. 

— Aşteptam pina hainele jos, heya? râse ea de el. 

— Săptămână viitoare plec, ei? îi spuse el strângând-o ca 
un urs în braţe. Ce-ai zice să vii cu mine? Ştii, vacanţa aia 
pe care ţi-am tot promis-o! 

— Da? Chiar adevăr? şi-i zâmbi cu toată fiinţa. Chind? 
Chind? Tu nu glumeşte la mine? 

— Poţi veni cu mine, sigur. O să ne oprim la Manila, prima 
escală-i la Manila, apoi o luăm spre nord, şi peste o lună 
suntem înapoi aici. 


— Ah, chiar luna întreaga? Ah, Gregy! şi-l strânse în braţe 
din toate puterile ei. Eu fie cel mai bun fata la căpitan din 
tot China. 

— Da, bineînţeles că ai să fii! 

— Chind plece la noi? 

— Săptămână viitoare. O să-ţi spun eu. 

— Bun, eu mâine merghe la pasport ia... 

— Ginny, nu-i nevoie de paşaport. Ţie n-au să-ţi dea 
paşaport niciodată. Tâmpiţii ăia, vibliodok, o să te ţină aici. 
N-o să-ţi dea drumul să vii cu mine... nu, golubuşca, 
poliţiştii ăia jegoşi n-au să-ţi dea ei niciodată drumul sa vii 
cu mine. 

— Atunci eu ce facem, heya! 

— Te iau clandestin la bord într-o ladă! şi începu să râdă 
cu hohote. Sau poate pe un covor fermecat. Ce zici? 

Se uită la el cu ochii ei negri şi mari, plini de nelinişte. 

— Da tu adevăr iei la mine? Adevăr? Una luna pe barca la 
tine, heya? 

— Cel puţin o lună. Dar să nu spui nimic la nimeni. Poliţia e 
pe urmele mele tot timpul şi dacă află, n-o să mai poţi veni 
cu mine. Pricepi? 

— Toţi zei martor la mine eu nu spune una vorba, nici la 
mama al meu, se jură Ginny cu convingere, apoi îl luă din 
nou în braţe, nemaipomenit de fericită. Eeeee, ca iubita la 
căpitan, eu chiştighe mult cinste la obraz al meu! şi râse, 
continuând să-l dezbracE. Şi eu dam la tine tot distracţia, 
cel mai bun distracţia! 

Şi se apucă să-l lucreze cu desăvârşit meşteşug, cu 
degetele şi buzele; mângâindu-l şi aţâţându-l, frecându-se 
de el, stârnindu-l până când el începu să geamă şi ajunse 
una cu zeii în marea descătuşare a Norilor şi Ploii. Dar 
mâinile şi buzele ei nu-l slăbiră în continuare, până când nu- 
Il stoarseră şi de ultima picătură de plăcere. Abia atunci se 
opri şi se culcuşi în el, ascultându-i suflarea adâncă, foarte 
mulţumită că îşi împlinise treaba aşa cum trebuia. Ea nu 
ajunsese să se bucure de Nori şi Ploaie, deşi se prefăcuse că 


trecuse prin clipele acelea de mai multe ori, doar pentru a-i 
spori lui plăcerea. Numai de două ori de când împărțeau ei 
perna împreună atinsese şi ea zenitul şi de ambele dăţi 
fusese beată şi apoi nu mai fusese sigură dacă i se 
întâmplase minunea sau nu. Nu atinsese zenitul de fiecare 
dată decât cu Tok Bucătarul de Sanvişuri din tura de noapte 
de la Victoria şi Albert. Zeii să-mi binecuvânteze norocul, se 
gândi ea fericită. Cu o lună de vacanţă şi cu banii în plus pe 
care o să mi-i dea Gregor, cu puţin joss, dacă mai stau încă 
un an cu el, o să avem bani destui ca să deschidem propriul 
nostru restaurant, iar eu o să pot atunci să nasc băieţi şi să 
am şi nepoți apoi şi să ajung una cu zeii de fericită. Ah, ce 
fericită sunt! 

Era foarte obosită, fiindcă trebuise să trudească din greu, 
se vâri şi mai tare în el, închise ochii, îi plăcea bărbatul 
acela de lângă ea, mulţumi zeilor pentru că o ajutaseră să 
treacă peste faptul că individul era atât de mare în toate, şi 
că avea o piele albă, ca de broască şi cam puţea. Mulţumesc 
tuturor zeilor, se gândi ea fericită, şi lunecă în somn. 

Suslev nu dormea. Doar moţăia, cu mintea şi trupul 
împăcate. Avusese parte de o zi bună, şi foarte puţin foarte 
rea! După întâlnirea cu Crosse de la hipodrom, se întorsese 
la nava lui, îngrozit că s-ar putea să existe vreun canal de 
scurgere a informaţiei pe Ivanov. Codifica repede 
informaţiile de la Crosse privitoare la acţiunea Manevra, şi 
celelalte informaţii şi le transmise din cabina lui în care nu 
pătrundea nimeni. Mesajele primite îi aduceau la cunoştinţă 
că Voranski nu va fi înlocuit până la voiajul următor al lui 
Sovieţki Ivanov, că expertul în substanţe psihice, Koronski, 
este disponibil şi că va sosi de la Bankok în douăsprezece 
ceasuri de la primul apel, iar el, Suslev, trebuia să preia 
comanda reţelei Sevrin şi să trateze direct cu Arthur: „Să 
nu care cumva să nu reuşeşti a pune mâna pe dosarele 
AMG”. Şi îşi aminti şi acum ce fiori îl trecuseră când citise 
„să nu care cumva să nu reuşeşti”. Avusese atâtea succese 
şi eşecuri foarte puţine, dar numai eşecurile erau 


memorabile. Unde era pe navă, fisura aia prin care se 
scurgea informaţia? Cine în afară de mine a mai citit 
raportul acela al lui AMG? Numai Dimitri Metkin, adjunctul 
meu. Nu se poate să fie el. Fisura trebuie să fie altundeva. 
Cât de mult să mă încred în Crosse. Nu prea mult, dar cu 
siguranţă individu-i cel mai nepreţuit pion pe care-l avem 
noi în lagărul capitalist din Asia, şi trebuie protejat cu orice 
preţ! 

Îi plăcea s-o simtă pe fata aceea lipită de el. Respira încet, 
din când în când tresărea uşor, sânii i se ridicau şi se lăsau 
ritmic. Pe uşa deschisă văzu vechiul ceas pus într-o nişă pe 
unul din rafturile murdare ale bucătăriei, printre sticle pe 
jumătate goale, cutii. Bucătăria era de fapt amenajată într- 
un ungher al sufrageriei, în dormitor nu exista decât un pat 
imens care umplea aproape toată încăperea. El îi 
cumpărase patul acela când se încurcase cu ea prima oară, 
în urmă cu doi, trei ani. Un pat bun, moale, nu prea moale 
totuşi, o schimbare binevenită după cuşeta lui de pe vapor. 
Şi Ginny era binevenită. Ascultătoare, cuminte, nu-i făcea 
probleme. Purta părul negru albăstrui tăiat scurt, cu breton 
pe frunte, cum îi plăcea lui, mare deosebire faţă de 
Vertinskaia, iubita lui de la Vladivostok, ochi căprui, păr 
castaniu, lung pe spate şi cu un temperament de pisică 
sălbatică, maică-sa fiind o adevărată prinţesă Zergheev, iar 
taică-su o corcitură de negustor chinez care o cumpărase 
pe mă-sa la o licitaţie pe când avea doar treisprezece ani. 
Fusese găsită într-una din căruțele trase de boi cu refugiaţi 
care fugeau din Rusia după dezastrul din '17. Eliberare, nu 
dezastru, îşi spuse el fericit. Hmm, ce plăcut să te culci cu 
fata prinţesei Zergheev, când nu eşti decât nepotul unui 
ţăran de pe moşiile lui Zergheev! Şi gândindu-se la 
Zergheev, gândul îl duse spre Alexei Travkin. Zâmbi de unul 
singur. Sărmanul Travkin, ce aiurit! O să-i dea drumul 
neveste-si, prinţesa Nestorova să vină la Hong Kong de 
Crăciun? Tare mă îndoiesc. Dar s-ar putea să-i dea totuşi 
drumul şi bietul Travkin o să moară din pricina şocului când 


o să se vadă în braţe cu o babă albită, fără un dinte în gură, 
toată numai creţuri şi artritică. Mai bine să-l cruţe de chinul 
ăsta, se gândi el compătimitor. Travkin e rus, şi nu-i om rău. 

Se uită din nou la ceas. Acum arăta 18,20. Zâmbi, câteva 
ceasuri nu avea nimic de făcut decât să doarmă, să 
mănânce, să se gândească şi să pună lucrurile la cale. Apoi 
va avea acea întâlnire atât de minuţios aranjată cu acel 
membru al parlamentului englez, şi, mai târziu în noaptea 
aceea, avea să-l vadă pe Arthur din nou. Râse. Îl distra 
atunci când el ştia secrete de care Arthur nici habar nu 
avea. Dar şi Arthur îşi păzeşte secretele lui şi nu le spune 
pe toate, se gândi el fără mânie. Poate că şi ştie de 
întâlnirea lui cu acel parlamentar. E deştept, foarte deştept, 
şi nici el nu are deplină încredere în mine. Asta-i legea cea 
sfântă: să nu ai niciodată încredere în nimeni, fie el bărbat, 
femeie sau copil, dacă vrei să rămâi în viaţă, să fii în 
siguranţă, să nu pună duşmanul laba pe tine. Eu am scăpat 
şi sunt în siguranţă pentru că eu îi cunosc pe oameni, ştiu 
cum să-mi ţin gura, ştiu cum să promovez politica ţării 
mele, adaptând-o la planurile mele de viaţă! Şi am atâtea 
planuri minunate de împlinit, atâtea lovituri minunate am 
de dat şi apoi mai e şi Sevrin! Din nou râse, Ginny se mişcă 
prin somn. 

— Dormi, dormi, prinţesă mică, îi şopti el mângâietor ca 
unui copil. Dormi! 

Ascultătoare, ea nici nu se trezi de-a binelea, îşi dădu doar 
părul din ochi şi se culcuşi şi mai comod. Suslev închise 
ochii, simţindu-i trupul lipit de al lui, întinse mâna şi i-o puse 
pe coapsă. Afară ploaia se mai domolise. Acum se oprise cu 
totul. Căscă, şi se lăsă furat de somn, ştiind bine că furtuna 
nu-i stânjenea cu nimic planurile. 

Ora 18.25. 

Robert Armstrong dădu berea pe gât. 

— Încă una, strigă el cu limba împleticită, prefăcându-se 
beat. 


Se afla la Good Luck Girlfriend, un bar aglomerat de pe 
cheiul din Wanchai, plin cu marinari americani de pe 
portavionul nuclear. Chinezoaicele îi serveau cu băutură din 
belşug, acceptând în schimb glumele şi pipăiala lor, precum 
şi câte un pahar de băutură cu multă apă, la preţuri 
pipărate. Se mai întâmpla ca una dintre ele să comande un 
whisky adevărat, ca să-i dovedească partenerului ei că ăsta 
e un bar bun şi că nimeni nu vrea să-i înşele. Deasupra 
barului se găseau camere, dar nu era recomandabil pentru 
marinari să le viziteze. Nu toate fetele erau curate şi 
îngrijite, pur şi simplu din ignoranță. lar noaptea, târziu, 
riscai să o păţeşti, deşi numai cei foarte beţi erau uneori 
jefuiţi. De fapt, nici nu era nevoie: marinarii erau dispuşi să 
cheltuiască tot ce aveau. 

— Vrei jig-jig? îl întrebă copila exagerat de machiată de 
lângă el. 

Dew neh loh moh pe toţi strămoşii tăi, ar fi vrut să-i 
răspundă el. Ar trebui să fii acasă, în pat, cu nişte cărţi de 
şcoală în braţe. Dar nu i-o spuse. N-ar fi servit la nimic. 
Probabil că părinţii ei erau fericiţi că i-au găsit această 
slujbă şi astfel toată familia putea să o mai ducă un timp. 

— Vrei băutură? zise el ascunzându-i că ştia să vorbească 
în cantoneză. 

— Scotch, scotch, comandă copila cu glas imperios. 

— De ce nu iei un ceai şi-ţi dau banii oricum, replică el 
acru. 

— Dacă eu sunt trişoare, înseamnă că toţi zeii şi mamele 
zeilor preacurvesc! Plină de morgă, copila îi întinse paharul 
murdar pe care-l trântise în faţa ei chelnerul. Conţinea într- 
adevăr whisky, chiar dacă era din cel ieftin. Chelner! Încă 
un scotch şi o bere! Tu bei, eu beau, pe urmă noi jig-jig. 

Armstrong se uită la ea. 

— Cum te cheamă? 

— Lily. Lily Chop. Douăzeci şi cinci dolari timp scurt. 

— Câţi ani ai? 

— Mulţi. Tu câţi ai? 


— Nouăsprezece. 

— Ha, copoii la noi totdeauna minte! 

— De unde ştii că sunt copoi? 

— Şef spus mie. Numai douăzeci dolari, heya? 

— Cine e şeful? Care-i ăla? 

— Ea. În spatele barului. Ea mama-san. 

Armstrong încercă să o distingă prin fumăraia din local. 
Era o femeie slabă şi uscăţivă, de vreo cincizeci de ani, care 
asuda muncind din greu, făcând schimb de glume 
deşucheate cu marinarii în timp ce pregătea comenzile 
chelnerilor. 

— De unde ştie ea că-s copoi? 

Lily dădu din umeri. 

— Ascultă, ea zis mie să fac la tine fericit, daca nu eu în 
stradă. Merghem sus acum, heya? Gratis la tine, nu 
douăzeci dolari, copila se ridică în picioare, şi acum el văzu 
spaima ce i se citea pe chip. 

— Stai jos, porunci el. 

Ea se aşeză, încă şi mai speriată. 

— Dacă eu nu plac la tine, şi aruncă în stra... 

— Îmi placi! Armstrong oftă, era un truc: dacă mergeai, 
plăteai, dacă nu mergeai, tot plăteai, iar patronul trimitea 
întotdeauna una tânără. Îi întinse cincizeci de dolari. Uite, 
Du-te şi dă-i lui mama-san, cu mulţumirile mele. Spune-i că 
nu pot să jig-jig acum, că sunt la ciclu. Sunt pe stop. 

Fata căscă ochii mari, apoi începu să chicotească precum o 
babă. 

— Fiii, pe toţi zeii, asta bună! 

Plecă, străduindu-sc să meargă pe tocurile înalte, cu 
cheong-sam-ul ei despicat peste măsură care lăsa să i se 
vadă picioarele subţiratice şi fesele. Armstrong îşi termină 
berea, plăti nota şi se ridică să plece. Masa lui fu ocupată 
imediat şi el îşi croi drum spre uşă prin adunătura de 
marinari asudaţi şi gălăgioşi. 

— Eşti binevenit oricând, îi strigă mama-san când trecu 
prin dreptul ei. 


— Sigur, răspunse el fără supărare. 

Ploaia se transformase acum într-o burniţă măruntă şi 
începu să se lase întunericul. Străzile erau pline de 
marinari, toţi americani. Cei englezi primiseră ordin de la 
căpitanii lor să nu frecventeze zona aceea în primele zile. 
Îşi simţea pielea umedă şi încinsă sub mantaua de ploaie. 
Curând, lăsă în urmă Gloucester Road şi cheul, 
îndreptându-se prin mulţime spre O'Brien Road, călcând 
prin băltoace. Oraşul mirosea acum plăcut, a curat. Coti 
spre Lochart Road şi în cele din urmă, găsi aleea pe care o 
căuta. Era ticsită, ca de obicei, cu tarabe de stradă, 
prăvălioare, câini costelivi, pui înghesuiți în cuşti, rațe fripte 
şi cărnuri atârnând în cârlige, fructe şi legume. Chiar la 
gura aleii se găsea, în stradă, un local cu câteva taburete, 
deasupra cărora fusese întinsă o prelată pentru a le feri de 
burniţă, îl salută din cap pe proprietar, îşi alese un colţ mai 
întunecat, comandă un castron de paste singaporeze - o 
fidea subţire, puţin prăjită, cu chilii şi mirodenii, creveţi 
tocaţi şi legume proaspete - şi se puse să aştepte. Brian 
Kwok. Gândurile îi reveneau tot timpul la Brian Kwok. Şi la 
cele 40.000 în bancnote uzate pe care le găsise în sertarul 
biroului lui, cel pe care-l ţinea mereu încuiat. Concentrează- 
te, îşi spuse el, altfel vei da greş. Vei face o greşeală şi nu 
poţi să-ţi permiţi aşa ceva! 

Era obosit şi avea sentimentul că e copleşit de o murdărie 
pe care săpunul şi apa fierbinte n-o puteau înlătura? Făcu 
un efort ca să-şi oblige ochii să caute prada, urechile să 
urmărească zgomotele străzii, iar nasul să se bucure de 
aroma mâncării. Iocmai terminase de mâncat, când îl zări 
pe marinarul american. Tipul era slab, purta ochelari şi deşi 
mergea uşor plecat, tot îi depăşea cu mult în înălţime pe 
pietonii chinezi. Ţinea pe după umeri o piţipoancă cu o 
umbrelă deschisă, care îl tot trăgea de mânecă. 

— Nu, nu aici, baby, încerca ea să-l convingă. Camera mea 
în partea ailaltă, 'ţelegi? 


— Sigur, scumpo, dar întâi mergem încoace, pe urmă la 
tine. Bine? Hai, drăguţo. 

Armstrong se făcu şi mai mic în colţul lui. Îi privi 
apropiindu-se, întrebându-se dacă ăsta era omul. Tipul 
vorbea cu accent sudic, melodios, şi avea spre treizeci de 
ani. Înaintând pe străduţa aglomerată, se uita în dreapta şi 
în stânga, încercând să se orienteze. Apoi Armstrong îl văzu 
cum descoperă la unul din colţurile aleii, prăvălioara 
croitorului, care se numea Pop-ting Croitorie, iar peste 
drum de ea se găsea un mic restaurant deschis spre stradă, 
iluminat cu becuri chioare şi având o firmă grosolană, 
prinsă în cuie pe un stâlp: „Bun venit marinarilor 
americani”. Deasupra uşii stătea scris cu caractere 
chinezeşti: „Restaurantul O Mie de Ani Sănătate lui Mao Ise 
Tung. 

— Hai, drăguţo, zise marinarul, luminându-se la faţă. Hai 
să bem o bere aici. 

— Nu bun loc, mai bine vine la bar a meu, heya? Mai... 

— Ei, drăcie, am spus că bem o bere aici! Intră în 
restaurantul deschis şi se instală la una din mesele de 
plastic, părând masiv în mantaua lui de ploaie, fata îl urmă 
îmbufnată. Bere, Două beri! San Miguel, bine? 

De pe locul lui, Armstrong îi vedea bine pe amândoi. La 
una dintre mese se găseau patru culi ce-şi sorbeau 
zgomotos supa cu paste. Aruncară o scurtă privire în 
direcţia marinarului şi a fetei. Unul dintre ei făcu o remarcă 
obscenă şi izbucniră cu toţii în râs. Fata roşi şi le întoarse 
spatele. Marinarul fredona în timp ce privea atent în jur, 
bându-şi tacticos berea, apoi se ridică. 

— Am nevoie la toaletă. 

Se îndreptă foarte sigur de el spre spatele restaurantului 
prin perdeaua făcută de şiruri de mărgele, murdărită de 
muşte, urmărit de privirea încruntată a omului de la 
tejghea. Armstrong suspină şi se destinse. Capcana era 
întinsă. Marinarul se întoarse după un minut. 


— Hai, spuse el fetei, să plecăm de aici, îşi goli paharul, 
plăti, şi plecară amândoi, la braţ, în direcţia de unde 
veniseră. 

— Mai vreţi paste? se răsti la Armstrong proprietarul 
tarabei, iar ochii lui duşmănoşi se făcură ca două crăpături 
pe chipul cu pomeţi proeminenţi. 

— Nu, mulţumesc. Încă o bere. 

— Nu e bere. 

— Scârnavi ce sunteţi tu şi toţi strămoşii tăi, îi şuieră 
Armstrong într-o perfectă cantoneză de mahala. Ce-s eu, un 
neghiob de la ţara Muntelui de Aur? Nu, sunt un oaspete în 
restaurantul tău borât. Adă-mi o bere, sau îi pun pe oamenii 
mei să-ţi taie mandravelă şi să o arunce primului câine 
întâlnit în cale, spârcâiturile alea cu Tainicul tău Săculeţ cu 
tot, de care eşti atât de mândru. 

Omul nu spuse nimic. Mohorât, se duse până la taraba 
alăturată şi luă o bere San Miguel, apoi se întoarse şi o 
deschise pe tejghea. Ceilalţi comeseni încă se uitau cu gura 
căscată la Armstrong. Brusc, acesta îşi drese zgomotos 
glasul, scuipă, şi îşi aţinti privirea rece pe tipul de lângă el. 
Îl văzu cum se înfioară şi se uită în altă parte. Tulburaţi, 
ceilalţi se întoarseră la castroanele lor, stingheriţi de 
prezenţa acestui poliţist barbar care avea neruşinarea să 
înjure atât de nonşalant în propria lor limbă. Armstrong se 
instală şi mai confortabil pe taburet, apoi îşi lăsă privirea să 
se plimbe în voie pe stradă şi pe alee aşteptând răbdător. 
Nu avu mult de aşteptat până ce îl zări pe europeanul mic şi 
bondoc care se apropia mergând pe marginea aleii, 
oprindu-se şi uitându-se în vitrina unui magazin ieftin de 
încălţăminte, aflat în spatele localurilor de care era plină 
strada îngustă. Aha, e un profesionist, îşi spuse Armstrong 
încântat, ştiind că omul folosea geamul vitrinei drept 
oglindă pentru a localiza restaurantul. Nu se grăbea. Purta 
o manta de ploaie banală şi pălărie, care-l făceau greu de 
descris. Trupul îi fu ascuns vederii o clipă, când un culi 
trecu pe lângă el cărând două legături imense ce se 


legănau la capetele unui par de bambus pe care-l purta pe 
umeri. Urmărind picioarele celuilalt om, Armstrong îi 
observă pulpele noduroase, cu varice. Acoperit de culi, 
omul ieşi din alee fără să se oprească şi îşi continuă, drumul 
în susul străzii. E foarte bun, gândi polițistul cu admiraţie, 
nepierzându-l din ochi. Tipul a mai făcut treaba asta şi altă 
dată. Trebuie să fie din KGB dacă e atât de isteţ. Ei, acum n- 
o să mai dureze mult până te înhăţăm, amice, îşi spuse el 
fără ranchiună, asemeni unui pescar ce vede un păstrăv 
dolofan dând târcoale momelii. 

Individul continua să admire vitrinele. Haide, peştişorule. 
Omul se comporta exact ca un păstrăv. Trecu de mai multe 
ori în sus şi-n jos, plecând şi întorcându-se dar de fiecare 
dată cu multă grijă şi fără să atragă atenţia. În cele din 
urmă intră în restaurantul deschis, se aşeză şi comandă o 
bere. Armstrong suspină iarăşi, fericit. | se păru o veşnicie 
până când tipul se ridică şi el, întrebă unde este toaleta, 
trecu printre puţinii clienţi şi dispăru în dosul perdelei de 
mărgele. În scurt timp reapăru şi se îndreptă spre masa lui. 
Într-o clipă, cei patru culi care cinau se năpustiră asupra lui 
din spate, ţintuindu-i braţele şi imobilizându-l, în vreme ce 
un altul îi prinse gâtul ca într-o menghină. Ceilalţi oameni 
din local, clienţi adevăraţi, nu agenţi ascunşi ai Serviciului 
secret, rămaseră cu gura căscată, unul îşi scăpă beţigaşele, 
vreo doi o luară la sănătoasa, iar alţii încremeniră. 
Armstrong se ridică de pe taburet şi traversă liniştit strada 
până la restaurant, îl văzu pe chinezul cu figură de dur din 
spatele tejghelei scoţându-şi şorţul. 

— Taci din gură, ticălosule, îi spuse tipul pe ruseşte omului 
care blestema şi se zbătea neputincios. Bună seara, 
domnule comisar, adăugă el în direcţia lui Armstrong, cu un 
uşor rânjet. 

Numele lui era Malcolm Sun şi era agent principal în 
Serviciul secret fiind chinezul cel mai înalt în grad în 
această operaţiune 16/2. El era cel care organizase 


interceptarea şi îl plătise pe bucătarul care lucra de obicei 
în acest schimb ca să-i ia locul. 

— Bună, Malcolm. V-aţi descurcat foarte bine. Armstrong 
îşi întoarse atenţia către agentul inamic. Cum te cheamă? 
întrebă el amabil. 

— Tu cine? Daţi drumul... drumul! gâfâii omul într-o 
engleză cu puternic accent străin. 

— E al tău, Malcolm, zise Armstrong. 

Imediat, Sun i se adresă pe ruseşte: 

— Ascultă, mâncător-de-mamă, ştim că eşti de pe Ivanov, 
ştim că eşti un curier şi că, tocmai ai ridicat un mesaj lăsat 
de americanul de pe portavionul nuclear. Nemernicul e deja 
în mâinile noastre, aşa că... 

— Minciuni! Aţi făcut o greşeală, izbucni tipul pe ruseşte. 
Nu ştiu nimic de nici un american. Daţi-mi drumul! 

— Cum te cheamă? 

— Aţi făcut o greşeală. Daţi-mi drumul! 

În jurul localului se adunase de-acum o mulţime de curioşi 
care urmăreau scena cu gura căscată, nedumeriţi. 

Malcolm Sun se-ntoarse către Armstrong. 

— E cam tare de cap, sir. Nu pricepe prea bine ruseşte. 
Cred că va trebui să-l luăm la noi, zâmbi el şiret. 

— Sergent, adu duba. 

— Înţeles, sir. 

Un alt agent plecă repede, iar Armstrong se apropie de 
rus. Era un tip cărunt, bondoc, cu ochi mici şi mânioşi. inut 
zdravăn, nu avea nici o şansă să scape sau să bage mâna în 
vreun buzunar ori în gură pentru a distruge dovezile, sau 
pe sine însuşi. Armstrong îl percheziţionă cu îndemânare. 
Nimic scris de mână sau rolă de film. 

— Unde le-ai pus? îl iscodi el. 

— Nu înţeleg! 

Ura acestui om nu-l stânjenea pe Armstrong. Nu îi purta 
pică. Pentru el, nu era decât unul ce căzuse în capcană. Mă 
întreb cine l-o fi turnat pe amărâtul ăsta care pe bună 
dreptate e speriat de moarte, iar acum va fi compromis pe 


veci în ochii KGB-ului şi ai tuturor alor lui, şi ar putea la fel 
de bine să fie în curând mort. Mă întreb de ce e afacerea 
noastră şi nu a bătrânului Rosemont şi a băieţilor lui din 
CIA? Cum de noi am aflat de predarea mesajului şi nu 
americanii? Cum a ajuns Crosse să afle asta? Crosse îi 
spusese doar unde şi cum se va face predarea mesajului, de 
către un marinar de pe portavion şi preluat de cineva de pe 
Ivanov. 

— Tu răspunzi de asta, Robert, şi te rog să nu faci vreo 
gafă. 

— Nu o să fac. Dar, daţi-i altcuiva sarcina să se ocupe de 
Brian K... 

— Pentru ultima oară, Robert, îţi spun că tu te ocupi de 
interogarea lui Kwok şi eşti detaşat la Serviciul secret până 
îţi dau cu drumul. lar dacă mai crâcneşti o dată, voi avea 
grijă să fii dat afară din poliţie, afară din Hong Kong, lipsit 
de dreptul la pensie şi nu cred că e nevoie să-ţi amintesc că 
Serviciul secret are braţul lung. Mă-n-doiesc că ai mai 
putea să-ţi găseşti vreo slujbă, poate doar ca borfaş ori 
criminal, şi atunci Dumnezeu cu mila. Acum ţi-e clar? 

— Da, sir. 

— Bun. Mâine dimineaţă la şase Brian va fi gata de 
interogatoriu. 

Armstrong se înfioră. Ce baftă uluitoare am avut să-l 
prindem! Dacă Wu Ochelaristul n-ar fi venit de la Ning-tok, 
dacă bătrâna amah n-ar fi vorbit cu Vârcolacul, dacă... 
Doamne, câţi de „dacă”. Dar de fapt aşa se prinde un peşte 
mare. De cele mai multe ori e vorba de noroc, de o baftă 
chioară. Isuse, Brian Kwok! Sărmanul de tine! Simţi că-l 
săgetează iar un fior. 

— Vă e bine, sir? întrebă Malcolm Sun. 

— Da. Armstrong îşi întoarse privirea spre rus. Unde ai 
pus filmul? Rola de film? 

Tipul îi aruncă o privire sfidătoare. 

— Nu înţeleg! 

Armstrong oftă. 


— Ba înţelegi, chiar prea bine. 

Duba mare şi neagră străbătu mulţimea şi se opri. Din ea 
coborâră alţi agenţi. 

— Urcaţi-l şi nu-i daţi drumul sub nici o formă, le ordonă 
Armstrong celor care-l ţineau. 

Mulțimea privea curioasă, sporovăind şi făcând haz când 
tipul fu târât în dubă. Armstrong şi Sun se urcară şi ei şi 
închiseră uşa. 

— Dă-i drumul, şofer, comandă Armstrong. 

— Înţeles, sir. 

Şoferul porni în viteză şi îşi croi drum prin mulţime, apoi 
intră în circulaţia densă, îndreptându-se spre sediul central. 

— În regulă, Malcolm. Poţi începe. 

Agentul chinez scoase un cuţit ascuţit ca un brici... 
Sovieticul păli. 

— Cum te cheamă? întrebă Armstrong, şezând pe 
bancheta din faţa lui. 

Malcolm Sun repetă întrebarea în rusă. 

— D... Dimitri Metkin, bâigui omul, ţinut în continuare ca 
în menghină de cei patru chinezi, neputând mişca nici un 
deget. Marinar, clasa întâi. 

— Mincinosule, spuse Armstrong liniştit. Dă-i drumul, 
Malcolm, Malcolm Sun puse cuțitul sub ochiul stâng al 
tipului, şi acesta era cât pe ce să leşine. 

— Asta urmează mai târziu, spionule, zise Sun pe ruseşte, 
cu un surâs ce-ţi provoca fiori. 

Cu mână de expert, Sun îi despică rapid mantaua, cu o 
plăcere sadică. Armstrong se apucă să o controleze cu de- 
amănuntul, în vreme ce Sun, mânuind cuțitul cu pricepere, 
tăie jerseul de marinar al rusului şi apoi restul hainelor, 
lăsându-l în pielea goală. Lama tăioasă nici măcar nu-l 
zgâriase. Cercetarea atentă, repetată, nu dădu nimic la 
iveală. Nici în tocul sau în talpa pantofilor. 

— Dacă nu cumva este o copie în micropuncte care ne-a 
scăpat până acum, nu poate fi decât în el, presupuse 
Armstrong. 


Îndată, cei patru care-l ţineau pe rus îl aplecară în faţă, iar 
Sun îşi puse mănuşi chirurgicale, se unse pe mâini şi îl pipăi 
adânc în rect. Omul se cutremură, gemu şi din ochi i se 
prelinseră lacrimi de durere. 

— Dew neh loh moh, zise Sun fericit, trăgând afară cu 
degetele un mic tub învelit în celofan. 

— Nu-i daţi drumul! strigă Armstrong. 

După ce se convinse că tipul era imobilizat, se uită la 
pacheţelul cilindric. înăuntru se puteau vedea cele două 
cercuri ale unui cartuş de film. 

— Pare a fi un Minolta, rosti el cu un aer absent. 

Folosindu-se de nişte şerveţele, înveli cu grijă celofanul şi 
se aşeză iarăşi în faţa tipului. 

— Domnule Metkin, în virtutea Legii privind Secretul de 
stat, eşti acuzat de a fi luat parte la un act de spionaj 
împotriva guvernului Majestății Sale şi aliaţilor săi. Orice 
vei spune va fi notat şi folosit ca dovadă împotriva ta. Acum, 
domnule, continuă el pe un ton blând, eşti prins. Noi facem 
parte toţi din Serviciul Special de Informaţii şi nu suntem 
supuşi legilor obişnuite, cum nu este nici KGB-ul. Nu vrem 
să-ţi facem nici un rău, dar te putem ţine închis pentru 
totdeauna singur într-o celulă, dacă vrem. Am dori însă 
puţină cooperare. Doar răspunsuri la câteva întrebări. Dacă 
refuzi, tot îţi vom stoarce datele pe care le dorim. Folosim 
multe din tehnicile voastre de la KGB, ba uneori chiar vă 
depăşim. 

Văzu o sclipire de groază în ochii omului, dar ceva îi 
spunea că tipul nu se va lăsa uşor. 

— Care e numele tău adevărat? Numele tău oficial la KGB? 

Tipul îl privea fără să clipească. 

— Care ţi-e gradul în KGB? 

Tipul îl privea în continuare. Armstrong oftă. 

— Aş putea să-i las pe prietenii mei chinezi să se ocupe de 
tine, amice, dacă aşa preferi. Şi să ştii că ei nu te plac deloc. 
Armata sovietică a distrus satul din Manciuria a lui Malcolm 
Sun şi i-au ucis familia. Regret, dar trebuie să aflu numele 


tău de pe lista KGB-ului, gradul şi funcţia oficială pe 
Sovieţki Ivanov. 

Urmă o altă tăcere ostilă. Armstrong ridică din umeri. 

— Dă-i drumul, Malcolm. 

Sun întinse mâna şi apucă înfricoşătoarea bară de fier ce 
era prinsă acolo, în timp ce patru oameni îl întoarseră pe 
Metkin cu brutalitate pe burtă, ţinându-l cu mâinile şi 
picioarele desfăcute. Sun îi înfipse capătul barei în rect. 
Omul scoase un urlet. 

— Staţi, staţi!... horcăi el într-o engleză guturală. Staţi... 
sunt Dimitri... Alt urlet. Nicolai Leonov, maior, comisar 
politic... 

— Ajunge, Malcolm, îl opri Armstrong, surprins de 
importanţa capturii lor. 

— Dar, sir... 

— Ajunge, repetă Armstrong aspru, prefăcându-se în mod 
voit protector, tot aşa cum Sun se arăta în mod deliberat 
ostil, trânti furios bara la locul ei. Ridicaţi-l, comandă 
Robert, părându-i rău pentru umilinţa suferită de individ. 

Dar figura asta nu dădea greş niciodată când voiai să afli 
numele şi gradul real al cuiva, mai ales dacă era făcută 
repede. Era numai de sperietură, pentru că niciodată nu 
înfigeau bara prea adânc, iar primul urlet era întotdeauna 
de panică, nu de durere. Dacă agentul duşman nu claca 
imediat ei se opreau întotdeauna şi apoi, îl sediu, îl 
supuneau unui adevărat interogatoriu. Iortura nu era 
necesară, deşi unii fanatici o foloseau contrar ordinelor. E o 
meserie primejdioasă, se încruntă el. Metodele KGB-ului 
sunt mai dure, dar chinezii au altă atitudine faţă de viaţă şi 
moarte, învingător şi învins, durere şi plăcere. 

— Nu fi supărat, maior Leonov, îi spuse el cu blândeţe 
după ce ceilalţi îl ridicară şi-l aşezară la loc pe banchetă, 
ţinându-l în continuare zdravăn. Nu vrem să-ţi facem nici 
un rău şi nici să te lăsăm să-ţi faci singur vreunul. 

Metkin scuipă în direcţia lui şi începu să blesteme în 
vreme ce lacrimi de spaimă, furie şi neputinţă i se 


prelingeau pe faţă. Armstrong îi făcu un semn cu capul lui 
Malcolm Sun, care luă un tampon gata pregătit şi îl apăsă 
peste nasul şi gura lui Metkin. Mirosul greu, dulce-greţos al 
cloroformului umplu aerul înăbuşitor. Metkin se zbătu 
zadarnic o clipă, apoi se înmuie. Armstrong îi controlă ochii 
şi pulsul, să se asigure că nu simula starea de inconştienţă. 

— Îi puteţi da drumul acum, grăi el. V-aţi descurcat cu toţii 
foarte bine. O să am grijă să se menţioneze asta în dosarele 
voastre. Malcolm, trebuie să avem grijă de el. S-ar putea 
sinucide. 

— Da. 

Sun se aşeză şi el, alături de ceilalţi, în duba care abia se 
târa în traficul dens, ba oprindu-se, ba pornind, legănându- 
se enervant. Într-un târziu, dădu glas întrebării care îi 
preocupa pe ei toţi. 

— Dimitri Metkin, alias Nicolai Leonov, maior, KGB-ist, de 
pe Ivanov, şi comisar politic al navei. Ce caută un tip 
important ca ăsta într-o treabă atât de măruntă? 

Ora 19.05. 

Linc Bartlett îşi alese cu grijă cravata. Purta o cămaşă bleu 
pal şi un costum maro deschis, iar cravata era maronie, cu o 
dungă roşie. Pe scrin se afla o bere deschisă, într-o cutie 
aburită de rece ce era. Toată ziua se frământase dacă să o 
cheme pa Orlanda sau să nu o cheme, dacă să-i spună lui 
Casey sau să nu-i spună. Fusese o zi bună. Întâi, micul 
dejun cu Orlanda, apoi la Kai Iak să-şi verifice avionul şi să 
se asigure că-l va putea folosi pentru zborul cu Dunross 
până la Taipe. Prânzul cu Casey, apoi atmosfera plină de 
agitaţie a bursei. După ce bursa se închisese, el şi Casey 
luaseră feribotul până la Kowloon. Prelatele menite să 
adăpostească de ploaie ascundeau priveliştea şi pe punte te 
simţeai claustrat, aşa că traversarea nu fusese deloc 
plăcută. Dar se simţea bine cu Casey, prezenţa ei îl excita şi 
mai mult acum, când exista Orlanda şi se afla în dilemă. 

— lan a încasat-o, nu-i aşa, Linc? 


— Cred că da, cu siguranţă. Dar e un tip deştept, bătălia 
nu s-a încheiat încă, este numai primul atac. 

— Cum ar putea să se pună iar pe picioare? Acţiunile lui se 
vând pe nimica toată. 

— Comparativ cu săptămână trecută, aşa e, dar noi nu-i 
ştim rata de câştig. Bursa asta e ca un hopa-mitică, ai spus- 
o chiar tu, şi-i tare periculoasă. Ian a avut dreptate în 
privinţa asta. 

— Pariez că ştie de cele două milioane pe care le-ai investit 
la Gornt. 

— S-ar putea. Lui nimic nu-i stă în cale dacă i se iveşte 
ocazia. le vezi cu Seymour şi cu Charlie Forrester? 

— Da. Zborul Pan Am soseşte la timp şi am chemat o 
maşină. Plec de îndată ce ajungem înapoi. Crezi că or să 
mai vrea să cineze? 

— Nu. Diferenţa de fus orar îi va demola. Zâmbi. Cel puţin, 
sper. 

Atât Seymour Steigler III, avocatul lor, cât şi Charlie 
Forrester, şeful secţiei lor de spume poliuretanice erau tipi 
a căror companie nu-i făcea deloc plăcere. 

— La ce oră soseşte avionul lor? 

— La 16.50. O să ajungem înapoi pe la şase. 

La şase avuseseră o întâlnire cu Seymour Steigler. 
Forrester nu se simţea bine şi se dusese direct la culcare. 
Avocatul lor era din New York, un bărbat chipeş, cu părul 
negru uşor încărunţit şi ondulat, cu ochi negri şi cearcăne 
vizibile. 

— Casey m-a pus la curent cu detaliile, Linc, îl anunţase el. 
Se pare că stăm grozav. 

Bartlett şi Casey conveniseră înainte să-l pună la curent pe 
avocatul lor cu toată afacerea, cu excepţia înţelegerii 
secrete cu Dunross privind navele lui. 

— Aş vrea să mai introduc câteva clauze, Linc, ca protecţie 
pentru noi, spusese Steigler. 

— În regulă. Dar nu vreau ca afacerea să fie renegociată. 
Vrem să o încheiem până marţi, aşa cum am convenit. 


— Cum e cu Rothwell-Gornt? N-ar fi bine să tatonez 
discret terenul? Putem şterge de pe faţa pământului 
compania Struan. 

— Nu, se împotrivise Casey. Lasă-i pe Gornt şi pe Dunross 
în pace, Seymour. 

Nu i-au spus lui Steigler nici despre întâlnirea tainică 
dintre Bartlett şi Gornt. 

— Hong Kongul e mai complicat decât am crezul noi. Mai 
bine lasă lucrurile aşa cum sunt. 

— Aşa e, încuviinţase Bartlett. Lasă-i pe Gornt şi pe 
Dunross în seama mea şi a lui Casey. Tu tratează numai cu 
avocaţii lor. 

— Cum sunt? 

— Englezi. Foarte corecţi, îl avertizase Casey. M-am văzut 
cu John Dawson la prânz, el este partenerul principal al 
firmei. Trebuia să vină şi Dunross, dar l-a trimis în locul lui 
pe Jacques deville. E unul din directorii companiei Struan, 
care se ocupă de toate afacerile lor corporative şi de partea 
financiară... Jacques e foarte bun, dar Dunross e cel care 
conduce şi decide totul. El are ultimul cuvânt. 

— Ce-ar fi să-l sunăm chiar acum pe acest... Dawson? M-aş 
putea întâlni cu el la micul dejun, să zicem la ora opt, aici. 

Bartlett şi Casey izbucniseră în râs. 

— Nici o şansă, Seymour! hohotise ea. Treaba începe în 
tihnă, pe la zece, şi prânzul ţine două ceasuri. Aici se 
mănâncă şi se bea de parcă mâine n-ar mai fi o zi, şi totul, e 
ca pe vremuri, stilul „old-boy”. 

— Atunci o să mă văd cu el după prânz, când e mai bine 
dispus, şi poate reuşim să-l mai dezmorţim, zisese Seymour 
Steigler, şi privirea i se înăsprise, îşi înăbuşise un căscat. 
Trebuie să sun la New York înainte de a băga cornul în 
pernă. Hei, am toate actele pentru fuzionarea cu GXR şi... 

— Astea dă-mi-le mie, Seymour, se oferise Casey. 

— Am cumpărat pachetul de 200.000 de acţiuni Rothwell- 
Gornt cu 23,50. Azi cu cât sunt? 

— 21. 


— Doamne, Linc, azi fac cu 500 de miare mai puţin, se 
neliniştise Casey. De ce nu le vinzi acum şi să le cumperi 
mai târziu? Dacă e cazul. 

— Nu. Păstrăm acţiunile! Bartlett nu-şi făcea griji în 
privinţa scăderii acţiunilor Rothwell, fiindcă era la curent cu 
manevra lui Gornt de a specula fără a avea acoperire. 
Seymour, n-ar fi mai bine să te odihneşti acum? Dacă te 
trezeşti, putem lua micul dejun împreună, toţi trei, pe la 
opt. 

— Bună idee. Casey, îmi aranjezi tu întâlnirea cu Dawson? 

— Sigur. O să te primească în cursul dimineţii. Tai-panul... 
lan Dunross i-a anunţat că afacerea noastră are prioritate. 

— Cred şi eu, rânjise Steigler. Plata noastră în numerar îl 
scoate pe Dunross din bucluc. 

— Dacă supravieţuieşte, subliniase Casey. 

— Azi aici, iar mâine dus, aşa că să ne bucurăm! 

Era o expresie preferată atât de Steigler cât şi de Bartlett 
care-i mai suna în urechi şi acum. Azi aici, iar mâine dus... 
ca incendiul de astă-noapte. Ar fi putut să se termine prost. 
Aş fi putut să-mi sfarm şi eu ţeasta, ca amărâtul ăla de 
Pennyworth. Nu ştii niciodată când îţi vine rândul, când e 
voia Domnului, când îţi vine moartea, din afară sau 
dinăuntru. Ca tata! Isuse! Bronzat şi sănătos. N-a fost 
bolnav nici o zi în viaţa lui, apoi medicul spune că are 
cancer, iar după trei luni a rămas o umbră de om, duhnea, 
şi s-a prăpădit în chinuiri cumplite. Linc îşi simţi deodată 
fruntea brobonită de transpiraţie. Trecuse prin clipe grele 
atunci, în perioada divorţului lui, când îşi îngropase tatăl, 
când mama lui era înnebunită de durere, când totul părea 
să se ducă de râpă. Partajul după divorţ fusese nedrept, dar 
a izbutit până la urmă să păstreze controlul asupra 
companiilor, să achite tot ce i se cuvenea nevesti-si fără să 
trebuiască să vândă. Încă îi mai dădea bani, deşi se 
remăritase, plus o pensie alimentară din ce în ce mai mare 
pentru copii, şi fiecare cent îl durea şi acum, nu pentru bani 
în sine, ci pentru nedreptatea legii californiene, pentru 


faptul ca te jupoaie şi avocatul tău şi al ei. Într-o bună zi, o 
să mă răzbun cu pe ei, îşi promise din nou Bartlett, pe ei şi 
pe toţi paraziţii ăştia blestemaţi. Făcând un efort, se decise 
să nu se mai gândească la asta. Deocamdată. Azi aici, iar 
mâine dus, aşa că trebuie să ne bucurăm, îşi repetă în sinea 
lui în timp ce-şi sorbea berea, îşi legă cravata şi se privi în 
oglindă. Fără vanitate. Se împăca bine cu sine însuşi, se 
împăcase cu eul său, ştiind cine este şi ce arr de gând să 
înfăptuiască. Războiul îl ajutase să facă acest lucru. Îl 
ajutase să supravieţuiască şi divorţului, şi despărțirii, şi 
deziluziei. lar Casey fusese singurul lucru bun în acel an. 

Casey. Ce să fac eu cu Casey? Regulile noastre sunt destul 
de clare, aşa au fost întotdeauna. Ea le-a stabilit: dacă eu 
am 0 întâlnire sau ea are o întâlnire, avem pur şi simplu o 
întâlnire. Fără întrebări şi fără reproşuri. Atunci de ce sunt 
atât de crispat acum când m-am hotărât să mă văd cu 
Orlanda fără să-i spun lui Casey? Aruncă o privire la ceas. 
Era aproape timpul să plece. Se auzi o bătaie slabă în uşa 
care se deschise aproape imediat şi Song Valet de Noapte îi 
zâmbi cu gura până la urechi. 

— Misseee, anunţă bătrânul şi se dădu la o parte. 

Casey venea pe coridor cu un teanc de hârtii şi un notes în 
mână. 

— Bună, Casey, făcu Bartlett. locmai voiam să-ţi telefonez. 

— Bună, Linc, îi răspunse ea, iar apoi zise, în cantoneză: 
Doh jeh, la adresa bătrânului, intră în apartamentul cu 
două dormitoare, cu un aer fericit. Am nişte treburi pentru 
tine. 

Îi întinse teancul de scrisori şi telexuri, apoi se duse la bar 
şi îşi turnă un martini sec. Purta pantaloni strâmţi, gri, 
pantofi gri fără toc şi o bluză de mătase gri. Avea părul 
legat la spate şi drept unică podoabă un creion pe care îl 
uitase înfipt în păr. În seara asta purta ochelari, nu 
obişnuitele lentile de contact. 

— Primele sunt în legătură cu fuzionarea cu GXR. E totul 
semnat şi ştampilat, şi intrăm în posesie pe 2 septembrie. S- 


a confirmat o şedinţă de consiliu la ora 15, la Los Angeles, 
ceea ce ne dă timp suficient să ajungem înapoi. Am... 

— Pregătesc patul, stăpâne? interveni Song de Noapte, cu 
un aer plin de importanţă, stând în prag. 

Bartlett deschise gura să-i spună că nu, dar Casey clătina 
deja din cap: 

— Um ho, spuse ea amabil în cantoneză, pronunţând 
cuvintele cu grijă şi clar. Cha z'er, doh jeh. Nu mulţumesc, 
te rog lasă pe mai târziu. 

Song de Noapte o privi fără să pară că pricepuse. 

— Cum ce? 

Casey repetă. Bătrânul pufni, iritat că Floci Aurii avea 
neruşinarea să i se adreseze în propria lui limbă. 

— Făcut pat, heya? Acum heya? întrebă el într-o engleză 
stricată. 

Casey repetă cele spuse în cantoneză, fără să obţină nici 
acum vreo reacţie, o luă de la capăt, se opri, şi spuse 
plictisită în englezeşte: 

— Of, asta e! Nu acum. Poţi să-l faci mai târziu. 

Song de Noapte zâmbi larg, fericit că o umilise. 

— Da, Misseee! închise uşa cu doar atât zgomot cât să-şi 
sublinieze victoria. 

— Tâmpitul, bombăni ea. Nu se poate să nu fi înţeles, ştiu 
că am spus cum trebuie, Linc. De ce se fac mereu că nu 
înţeleg? Am încercat şi cu camerista mea şi nu mi-a răspuns 
decât: Cum ce? 

Râse fără să vrea în timp ce o maimuţărea pe chinezoaică: 
Cum ce spune? 

Bartlett râse şi el. 

— Aşa-s ei, morocănoşi. Dar unde ai învăţat chinezeşte? 

— Asta e cantoneză. Mi-am luat un profesor, am reuşit să- 
mi fac timp un ceas, azi dimineaţă. M-am gândit că ar trebui 
să fiu în stare să zic măcar: Bună dimineaţa, daţi-mi vă rog 
nota..., câteva lucruri din astea. De-ai şti ce complicat e! Cu 
toate intonaţiile lor! În cantoneză sunt şapte intonaţii, şapte 
moduri de a rosti acelaşi cuvânt. Ceri nota de plată, care e 


mai dan, dar dacă greşeşti un pic tonul iese ouă prăjite, 
care-s tot mai dan, şi pun pariu că chelnerul o să-ţi aducă 
ouă prăjite, numai ca să-şi bată joc de tine, luă o înghiţitură 
de martini şi îşi mai puse încă o măslină. Simţeam nevoia să 
beau ceva. Mai vrei încă o bere? 

Bartlett dădu din cap. 

— Nu, mi-e de ajuns. 

Terminase de citit telexurile. 

Casey se aşeză pe canapea şi îşi deschise notesul. 

— A telefonat secretara lui Vincenzo Banastasio şi m-a 
rugat să confirm rezervarea apartamentului lui pentru 
sâmbătă... 

— Nu ştiam că urmează să vină în Hong Kong. Tu ştiai? 

— Parcă îmi amintesc că ultima dată când ne-am văzut cu 
el zicea ceva de Asia... Parcă luna trecută, la curse, la Del 
Mar, când era acolo şi John Chen. E groaznic ce s-a 
întâmplat lui John, nu-i aşa? 

— Sper să-i prindă pe Vârcolacii ăia. Ce ticăloşi! Auzi, să-l 
omoare şi să pună inscripţia aia pe el! 

— Am scris o notă de condoleanţe din partea noastră 
pentru tatăl lui şi pentru soţie, Dianne. Ţii minte, am 
cunoscut-o la lan, la Aberdeen. Doamne, parcă ar fi trecut 
un milion de ani de atunci! 

— Da, se încruntă Bartlett. Eu tot nu ţin minte ca Vincenzo 
să fi pomenit ceva despre asta. O să stea aici? 

— Nu. Vrea să stea, pe insulă, în Hong Kong. Am comandat 
telefonic rezervarea la Hilton şi-o să o confirm mâine, 
personal. Vine cu zborul JAL., de la 'Tokio, sâmbătă 
dimineaţă. Casey se uită la el pe deasupra ochelarilor. Vrei 
să fixez o întâlnire? 

— Cât stă? 

— Doar în week-end, câteva zile. Ştii că niciodată nu spune 
exact. Ce zici de sâmbătă, după curse? Vom fi pe insulă şi 
putem ajunge uşor din Happy Valley pe jos, dacă nu găsim o 
maşină. 


Bartlett era pe cale să zică hai s-o lăsăm pe duminică, dar 
îşi aminti că duminică trebuia să meargă la Taipe. 

— Sigur, sâmbătă după curse, apoi observă expresia lui 
Casey. Ce e? 

— Mă întrebam doar ce o fi având de gând Banastasio. 

— Când a cumpărat 4 la sută din acţiunile noastre Par- 
Con, spuse el, ne-am consultat cu Seymour, cu consiliul de 
conducere şi cu alţi câţiva şi toţi au fost satisfăcuţi că banii 
lui sunt curaţi. Nu a fost niciodată arestat sau acuzat, deşi 
există multe zvonuri. Nu ne-a făcut nici un fel de probleme, 
nu a cerut să facă parte din nici un consiliu, nu îşi face 
apariţia la niciuna din şedinţele acţionarilor, îmi dă 
întotdeauna procură să-l reprezint eu, şi a venit cu banii 
atunci când am avut nevoie de ei! se uită la Casey. Ei? 

— Ei, nimic, Linc, îmi cunoşti părerea despre el. Sunt de 
acord că nu-i putem lua înapoi acţiunile. Le-a cumpărat 
cinstit şi mai întâi ne-a consultat, iar noi aveam mare nevoie 
de bani şi e clar că ne-au fost de folos, îşi potrivi ochelarii şi 
îşi însemnă ceva. Voi fixa întâlnirea şi voi fi politicoasă ca de 
obicei. Mai departe: contul nostru la banca Victoria este 
deschis. Am depus în el 25.000 şi ăsta e carnetul tău de 
cecuri. Am stabilit un fond care se reînnoieşte automat şi 
First Central e gata să transfere cele 7 milioane iniţiale în 
cont oricând spunem noi. Ai acolo telexul de confirmare. Am 
deschis de asemenea un cont personal pentru tine la 
aceeaşi bancă, uite carnetul tău de cecuri pentru alte 25 de 
mii, din care 20 în dolari Hong Kong, şi zâmbi înveselită. 
Sper să ajungă pentru o cină chinezească şi o bijuterie de 
jad veritabilă, deşi am auzit că sunt greu de deosebit cele 
false de cele bune. 

— Deci fără jad. Bartlett ar fi vrut să se uite la ceas, dar n- 
o făcu, luă numai o înghiţitură din bere. Mai departe? 

— Mai departe: a sunat Clive Bersky, cerând o favoare. 

Casey izbucni în râs. Clive Bersky era directorul filialei 
First Central din New York cu care lucrau ei. Era un tip 


foarte meticulos şi pedant, care-l înnebunea pe Bartlett cu 
pretenţiile lui de a avea documentaţie perfectă. 

— Ne cere ca, dacă încheiem afacerea cu Struan, să facem 
transferul de fonduri prin - se uită pe carneţel - prin Royal 
Belgium şi Far East Bank de aici. 

— De ce cu ei? 

— Nu ştiu. Îi verific acum. Avem întâlnire cu directorul 
filialei locale la ora opt, la o băută. First Central tocmai a 
cumpărat banca lui, care are filiale aici, la Singapore, la 
Tokio. 

— Ocupă-te tu de el, Casey. 

— Bine. Pot să beau un pahar şi pe urmă s-o şterg. Vrei să 
cinăm după aia? Am putea merge la Escoffier sau la Şapte 
Dragoni, ori să o luăm pe jos pe Nathan Road să mâncăm 
specialităţi chinezeşti. Pe undeva prin apropiere, căci 
meteorologii au anunţat că iarăşi o să plouă. 

— Mulţumesc, dar nu în seara asta. Eu mă duc la Hong 
Kong. 

— Oh? Ce... Casey se opri. Bun, când pleci? 

— Acuşica. Nu-i nici o grabă. 

Bartlett văzu pe chipul ei acelaşi zâmbet senin, dar era 
sigur că îşi dăduse seama unde se duce şi se înfurie brusc. 
Încercă să-şi controleze glasul, să fie calm. 

— Ce mai scrie pe-acolo? 

Casey se uită pe carneţel. 

— Nimic ce nu suferă amânare, răspunse ea cu acelaşi 
glas netulburat, mâine dimineaţă am o întâlnire cu 
căpitanul Jannelli în legătură cu excursia ta la Taipe. Biroul 
lui Armstrong a trimis documentaţia ridicând temporar 
sechestrul asupra avionului. Trebuie numai să semnezi 
formularul prin care te angajezi să te întorci la Hong Kong. 
Eu am pus ziua de marţi pe el, e în regulă? 

— Sigur. Marţi e ziua Z. 

Ea se ridică. 

— Asta-i tot deocamdată, Linc. Mă ocup eu de bancher şi 
de restul, îşi termină ce mai rămăsese din martini şi puse 


paharul pe dulăpiorul acoperit cu oglindă. Auzi, Linc, 
cravata aia nu-mi place! Cea albastră s-ar potrivi mai bine. 
Ne vedem la micul dejun, îi trimise ca de obicei un surâs şi 
se îndreptă spre uşă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, 
spunându-i din uşă, ca întotdeauna: Vise frumoase, Linc. 

De ce naiba sunt atât de furios? bombăni el mânios, de 
unul singur. Casey n-a făcut nimic. Fir-ar să fie! Fără să-şi 
dea seama, strivi în mână cutia de bere goală. Fir-ar să fie! 
Şi acum ce fac, plec sau nu? Casey se îndrepta pe coridor 
spre camera ei, clocotind de furie. Pariez că iese iarăşi în 
oraş cu ştoarfa aia. Ar fi trebuie s-o înec, atunci când am 
avut prilejul. Apoi observă că Song de Noapte îi deschisese 
uşa şi i-o ţinea, cu un zâmbet larg pe care ea îl interpretă 
drept prefăcătorie. 

— Să te ia naiba şi pe tine, mârâi ea printre dinţi fără să se 
poată stăpâni, după care trânti uşa, azvârli pe pat hârtiile şi 
agenda şi fu cât pe ce să izbucnească în plâns. 

N-o să plângi, îşi porunci ea cu voce tare, cu lacrimi în 
glas. Nici un bărbat din lume nu o să te facă să plângi! Îşi 
privi degetele, care tremurau de furia ce o cuprinsese. Să-i 
ia dracu' pe toţi bărbaţii! 

Ora 19.40. 

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, sunteţi chemat la telefon. 

— Mulţumesc, John, sir Geoffrey Allison se întoarse înapoi 
către Dunross şi ceilalţi. Vă rog să mă scuzaţi o clipă, 
domnilor. 

Se aflau în casa guvernatorului, reşedinţa oficială de 
deasupra Centralului, ferestrele erau deschise spre 
răcoarea serii, spre copacii şi tufişurile de pe care se 
scuturau picăturile de ploaie. Guvernatorul traversă 
încăperea plină de lume unde se serveau gustări şi 
cocktailuri înainte de cină, foarte mulţumit de cum 
decursese seara până atunci. Toată lumea părea să se simtă 
bine. Se glumea, se discuta, se râdea, şi nu se iviseră până 
acum nici un fel de altercaţii între tai-panii din Hong-Kong 
şi membrii delegaţiei parlamentare. La cererea lui, Dunross 


se străduise din răsputeri să fie amabil cu Grey şi cu 
Broadhurst, şi până şi Grey părea să se mai fi îmblânzit. 
Aghiotantul închise uşa biroului, lăsându-l singur la telefon. 
În cameră predomina un verde închis, plăcut, care scotea în 
evidenţă rafinamentul covoarelor persane din perioada 
când lucrase la ambasada de la Teheran, cristalurile, 
argintăria de preţ şi vitrinele cu delicate porţelanuri 
chinezeşti. 

— Alo? 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, sir, spuse Crosse. 

— A, bună, Roger, răspunse guvernatorul simțind că i se 
strânge inima. Nu e nici un deranj. 

— Am două informaţii interesante, sir. Destul de 
importante. Mă întrebam dacă v-aş putea face o vizită? 

Sir Geoffrey aruncă o privire la ceasul de porțelan de pe 
şemineu. 

— Cina se serveşte peste cincisprezece minute, Roger. 
Unde eşti acum? 

— La numai trei minute de reşedinţa dumneavoastră, sir. 
Nu o să vă rețin prea mult. Dar, dacă preferaţi, aş putea 
veni după cină. 

— Vino acum. Nu-mi strică să aud nişte veşti bune. După 
toate poveştile cu băncile şi cu bursa... O să te rog să vii pe 
poarta de la grădină. Te va întâmpina John. 

— Mulţumesc, sir. 

Telefonul se închise. Conform tradiţiei, şeful Serviciului 
secret avea o cheie de la uşa de fier din zidul înalt ce 
înconjura grădina. 

Peste exact trei minute, Crosse străbătea terasa, cu pas 
uşor. Ploaia îmbibase pietrişul mărunt. Se şterse cu grijă pe 
picioare înainte de a intra. 

— Am prins un peşte destul de mare, sir, un agent inamic, 
l-am prins cu mâţa în sac, îl informă el încetişor. Este maior 
în KGB şi comisar politic al navei Ivanov. L-am surprins în 
flagrant de spionaj împreună cu un american, expert în 
computere, de pe portavionul nuclear. 


Guvernatorul se congestionase la faţă. 

— Blestematul ăla de Ivanov! Dumnezeule, Roger, un 
maior? Îţi dai seama ce furtună diplomatică şi politică va 
stârni treaba asta în URSS, în SUA şi la Londra? 

— Da, sir. De asta m-am şi gândit că este bine să vă consult 
de urgenţă. 

— Ce naiba făcea individul? 

Crosse îi relată pe scurt faptele, încheind: 

— Amândoi sunt acum sub sedative şi se află în siguranţă. 

— Ce era pe film? 

— Era alb, sir, voalat. 

— Poftim?! 

— Da. Bineînţeles că amândoi au negat că ar fi vorba de 
spionaj. Marinarul a negat că a predat un mesaj, a negat 
totul, a spus că cei 2.000 de dolari americani pe care i-am 
găsit asupra lui îi câştigase la poker. E o copilărie să minţi 
când eşti prins, să pui bețe în roate, căci noi până la urmă 
aflăm întotdeauna adevărul. Am crezut, că sau ne-a scăpat 
filmul real, sau era un transfer în micropuncte. Le-am 
cercetat încă o dată hainele şi am dat ordin să li se 
administreze vomitive şi să se analizeze fecalele. Maiorul... 
agentul KGB a dat afară negativul original acum o oră. 
Crosse îi întinse plicul mare pe care îl avea în mână. 
Acestea sunt copii de opt pe zece, sir, imagine cu imagine. 

Guvernatorul nu deschise plicul. 

— Cu ce sunt? În mare? 

— Un set prezintă manualul pentru sistemul de orientare 
radar al navei, Crosse şovăi o clipă. Celălalt set este o 
fotocopie completă a certificatului privind arsenalul, 
muniţiile, rachetele şi focoasele de la bordul portavionului. 
Cantităţile, specificaţiile, numerele şi în ce loc sunt 
depozitate pe navă. 

— Isuse Hristoase! Inclusiv focoasele nucleare? Nu, te rog 
nu-mi răspunde la asta, se holbă înspăimântat sir Geoffrey. 
După o pauză, glăsui: Ei bine, Roger, e grozav că 
informaţiile nu au ajuns în mâna duşmanului. Meriţi 


felicitări. Prietenii noştri americani vor fi şi ei la fel de 
mulţumiţi şi îţi vor rămâne îndatoraţi. Doamne Dumnezeule, 
în mâna unor experţi, aceste date ar dezvălui întreaga 
capacitate de luptă a navei! 

— Da, sir, zâmbi Crosse cam strâmb. 

Sir Geoffrey îl privi atent. 

— Dar ce să facem cu acest maior al tău? 

— Îl voi trimite sub escortă specială la Londra, cu un avion 
de transport al RAF, cât mai repede. Cred că e mai bine să 
fie interogat acolo, chiar dacă noi suntem mai bine echipați, 
cu mai multă experienţă şi mai eficienţi. Mi-e teamă însă că 
superiorii lui vor afla cu siguranţă în vreun ceas şi s-ar 
putea să încerce să-l salveze ori să-l facă inofensiv. Poate or 
să facă uz chiar de presiuni diplomatice extreme ca să ne 
oblige să-l eliberăm, să se întoarcă pe Ivanov. În plus, dacă 
află R. P Chineză şi naţionaliştii că am prins un tip atât de 
important, or să vrea să pună ei mâna pe el. 

— Şi cu marinarul american cum procedăm? 

— Cred că ar fi indicat să-l predăm imediat celor de la CIA, 
împreună cu negativul filmului şi cu astea. Sunt singurele 
copii pe care le-am făcut. Am developat filmul şi am făcut 
chiar eu copiile, evident, din motive de securitate. Bănuiesc 
că Rosemont ar fi persoana cea mai potrivită. 

— A, da, Rosemont. Este şi el aici acum. 

— Ştiu, sir. 

Privirea lui sir Geoffrey se înăspri. 

— Tu ai copii după toate listele mele de invitaţi, Roger? 

— Nu, sir. Acum o jumătate de oră am sunat la consulat să 
întreb unde este. Ei mi-au spus că e aici. 

Sir Geoffrey se uită la el pe sub sprâncenele-i stufoase, 
fără să-l creadă, convins că şeful Serviciului secret ştia când 
şi pe cine invită. Ce să-i faci, îşi zise el morocănos, asta îi e 
meseria. Şi fac pariu pe o guinee de aur că astea nu sunt 
singurele copii pe care le-a făcut Roger, căci ştie că cei de la 
Amiralitatea noastră ar fi foarte bucuroşi să le vadă şi ei, şi 
este de datoria lui să le furnizeze datele. 


— Ar putea să existe vreo legătură cu afacerea AMG? 

— Nu. Câtuşi de puţin, spuse Crosse, şi guvernatorului i s- 
a părut că sesizează o oarecare tulburare în glasul lui. Nu 
cred să existe vreo legătură. 

Sir Geoffrey se ridică din fotoliul cu spetează înaltă şi se 
plimbă câteva clipe prin cameră, trecând în revistă 
implicaţiile. Roger are dreptate. Serviciile speciale chineze 
de ambele părţi ale gardului de bambus vor afla cu 
siguranţă rapid, dat fiind că toţi poliţiştii noştri chinezi 
nutresc simpatie fie pentru China Populară, fie pentru 
naţionalişti. Aşa încât e mult mai bine să-l îndepărtăm pe 
spion. Atunci nimeni nu va mai fi tentat. Cel puţin aici. 

— Poate că, în condiţiile existente, sir, aţi putea să-l 
informaţi pe ministru ce am făcut în legătură cu maiorul, 
că-l trimit la Londra sub es... 

— A şi plecat? 

— Nu, sir. Nu, dar e de competenţa mea să rezolv de 
urgenţă această chestiune, dacă sunteţi de acord. 

Gânditor, Sir Geoffrey aruncă iarăşi o privire spre ceas. În 
cele din urmă, zâmbi uşor: 

— Foarte bine. Acum e ora prânzului la Londra, îl voi 
informa peste vreo oră. Ai suficient timp? 

— Da, sir, mulţumesc. Totul este aranjat. 

— Îmi închipuiam eu. 

— O să respir uşurat când individul va fi în drum spre 
casă, sir. Vă mulţumesc. 

— Bun. Şi marinarul? 

— Poate aţi putea să-l rugaţi pe ministru să aprobe să-l 
predăm lui Rosemont, sir. 

Sir Geoffrey ar fi vrut să pună cel puţin vreo zece 
întrebări, dar nu puse niciuna. Ştia, dintr-o îndelungată 
experienţă, că nu se pricepea să mintă, deci cu cât ştia mai 
puţin, cu atât era mai bine. 

— În regulă. Acum, care-i cea de a doua veste bună? Sper 
ca asta să fie mai bună. 

— Am prins cârtiţa, spionul infiltrat la noi, sir. 


— Ei?! Bravo. Excelent! Foarte bine. Cine e? 

— Comisarul principal Brian Kwok. 

— Nu se poate! 

Crosse avu grijă să nu i se citească satisfacția pe faţă. 

— De acord cu dumneavoastră, sir. Şi totuşi, comisarul 
Kwok este o cârtiţă comunistă, un spion al Chinei Populare. 

Crosse povesti cum a fost dată în vileag acoperirea lui 
Brian Kwok. 

— Aş propune ca să i se acorde o menţiune comisarului 
Armstrong, precum şi lui Wu Ochelaristul. Îl iau la Serviciul 
secret, sir. 

Sir Geoffrey privea pe fereastră, mut de uluire. 

— Cerule! Tânărul Brian! De ce? Într-un an sau doi putea 
să ajungă adjunct al Serviciului secret... Chiar nu s-a comis 
nici o greşeală? 

— Nu, sir. După cum am spus, dovada este de netăgăduit. 
Bineînţeles, încă nu ştim cum şi de ce, dar vom şti curând. 

Sir Geoffrey sesiză din ton hotărârea lui Crosse, şi văzând 
chipul acela ascuţit şi aspru, ochii reci, îi fu milă de Brian 
Kwok, pe care îl simpatizase mulţi ani. 

— Să mă ţii la curent în legătură cu el. Poate reuşim să 
aflăm ce poate determina un om ca el să facă un astfel de 
lucru. Doamne, un tip atât de agreabil şi un jucător de 
cricket de primă mână. Da, să mă ţii la curent. 

— Desigur, sir, Crosse se ridică în picioare. Interesant. 
Niciodată nu am înţeles de ce era atât de antiamerican. Era 
singurul lui defect. Acum e clar de ce. Ar fi trebuit să-mi 
atragă atenţia. Regret, sir, şi-mi pare rău că v-am deranjat. 

— Meriiţi felicitări, Roger. Dacă agentul sovietic este trimis 
la Londra, poate ar trebui trimis şi Brian Kwok? Aceleaşi 
raţiuni pot fi valabile şi pentru el? 

— Nu, sir. Nu cred. Ne putem ocupa de Kwok aici, mult 
mai rapid şi mai bine. Noi suntem cei care trebuie să aflăm 
ce ştie. Cei de la Londra nu ar înţelege. Kwok reprezintă o 
ameninţare pentru Hong Kong, nu pentru Anglia. Este un 


agent al Chinei Populare, celălalt e sovietic. Nu e acelaşi 
lucru. 

Sir Geoffrey oftă adânc, ştiind că Crosse avea dreptate. 

— De acord. A fost o zi cu adevărat groaznică, Roger. Întâi 
retragerea masivă de fonduri de la bănci, apoi bursa... 
morţii de aseară, bietul sir Charles Pennyworth şi soţia lui 
Toxe... iar azi dimineaţă cei morţi în alunecarea de teren de 
la Aberdeen... Nobila Casă se clatină... Acum se pare că 
acest front de ploi se transformă într-un blestemat de taifun 
care ne va strica probabil şi cursele de sâmbătă... şi peste 
toate astea, veştile tale. Un marinar american îşi trădează 
ţara, nava şi onoarea pentru două mii de dolari mizerabili! 

Crosse schiţă iarăşi un surâs răutăcios. 

— Poate că pentru el două mii nu erau o nimica toată. 
Trăim nişte vremuri îngrozitoare, era cât pe ce să spună 
sir Geoffrey, dar ştia că nu vremurile erau de vină. Oamenii 
sunt oameni, iar lăcomia, orgoliul, avariţia, invidia, mânia şi 
setea de putere şi de bani i-au stăpânit şi îi vor stăpâni 

întotdeauna. Pe cei mai mulţi dintre ei. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, Roger. Încă o dată, meriţi 
felicitări, îl voi informa în acest sens pe ministru. Noapte 
bună. 

Îl privi pe Crosse plecând, înalt, sigur pe sine şi nemilos. 
După ce poarta metalică din zid fu zăvorită în urma lui de 
către aghiotantul său, sir Geoffrey se duse iarăşi cu gândul 
la adevărata întrebare, care nu fusese rostită. Cine este 
cârtiţa din poliţia mea? 

Raportul lui AMG era foarte clar. Trădătorul este un om al 
ruşilor, nu al Chinei Populare. Brian Kwok a ieşit la iveală 
din întâmplare. De ce nu a discutat Roger acest fapt, care 
este evident? Sir Geoffrey simţi cum îl iau fiori. Dacă Brian 
Kwok poate să fie o cârtiţă, oricine poate fi. Oricine. 

Ora 20.17. 

Aproape înainte de a apuca să ia degetul de pe sonerie, 
uşa se deschise. 


— O, Linc, spuse Orlanda cu sufletul la gură, radiind de 
bucurie. Credeam că nu mai vii. Intră te rog! 

— Îmi pare rău că am întârziat, răspunse Bartlett, 
impresionat de frumuseţea ei şi de primirea atât de 
călduroasă. Circulaţia e încurcată ca naiba, feriboturile 
blocate, şi n-am reuşit să ajung la un telefon. 

— Eşti aici, deci nu ai întârziat, deloc. Mi-era doar teamă 
că... apoi adăugă repede: Mi-era teamă că nu o să te întorci 
în seara asta şi m-aş fi indispus grozav. Gata, am spus totul, 
ştii totul, dar sunt atât de fericită să te văd încât nu-mi pasă. 

Se ridică pe vârfuri şi îi dădu o sărutare uşoară, plină de 
tandreţe, îl luă de braţ şi închise uşa în urma lor. Parfumul 
ei delicat era foarte discret, dar el îl simţea ca pe o 
prezenţă fizică. Purta o rochie lungă până la genunchi, din 
şifon alb care foşnea când se mişca, închisă la manşete şi la 
gât. Îi punea în evidenţă, deşi oarecum îi ascundea, pielea 
aurie. 

— Sunt atât de fericită că eşti aici, spuse ea din nou, 
luându-i umbrela să o pună într-un suport. 

— Şieu. 

Încăperea arăta mai plăcut seara, luminată mai mult cu 
lumânări. Uşile mari de sticlă ale terasei lăsau să intre aerul 
proaspăt. Se aflau chiar sub cerul întunecat şi oraşul se 
întindea la vale pe coasta muntelui, spre mare, iar 
dedesubt, salba de luminiţe pălea uneori, acoperită de câte 
un norişor ce plutea în apropiere. Marea era la o sută de 
picioare mai jos. Kowloonul şi portul se întrezăreau ca prin 
ceaţă, dar ştia că navele sunt acolo şi putea zări uriaşul 
portavion la cheu, cu puntea lui largă, puternic luminată, la 
fel ca şi avioanele cu botul lung şi ascuţit. Puntea de 
comandă se înălța cenuşie spre cer, cu pavilionul american 
atârnând ud şi nemişcat. 

— Hei, se minună el sprijinindu-se de balustrada terasei, 
ce noapte splendidă, Orlanda. 

— Da, aşa este. Vino şi ia loc. 

— Prefer să admir priveliştea, dacă nu te superi! 


— Desigur, orice doreşti tu, orice! Costumul ăsta îţi stă 
foarte bine, şi-mi place cravata. 

Îi zise asta cu încântare, vrând să-i facă un compliment, 
deşi era de părere că cravata nu se asorta prea bine. Nu 
contează, îşi spuse ea, nu se pricepe la culori, nici Quillan, 
aşa că are nevoie să fie ajutat. Voi face aşa cum m-a învăţat 
Quillan, nu o să-l critic, ci mă voi duce să-i cumpăr una pe 
gustul meu şi i-o voi dărui. Dacă-i place, va fi minunat, dacă 
nu, ce contează? El e cel care o poartă. Albastru, albastru s- 
ar potrivi mai bine cu ochii lui Linc şi cu această cămaşă. 

— Te îmbraci foarte cu gust. 

— Mulţumesc, şi tu. 

Îşi aminti părerea lui Casey despre cravată şi cât de furios 
fusese pe ea tot timpul cât durase traversarea cu feribotul, 
cât de mult aşteptase un taxi, şi apoi bătrâna aia care îl 
călcase pe picior încercând să-i ia taxiul de sub nas, dar el 
fusese mai iute. Abia acum îi dispăru complet furia. Datorită 
bucuriei Orlandei când m-a văzut, gândi el. Sunt ani de zile 
de când Casey nu s-a mai bucurat aşa, sau de când nu mi-a 
spus ceva când... of, la naiba cu toate astea. Nu o să-mi fac 
gânduri din pricina lui Casey astă seară. 

— Priveliştea este fantastică, iar tu eşti frumoasă ca o 
cadră! 

Ea râse. 

— Şi tu eşti la fel şi... o, băutura ta, iartă-mă..., o luă zorită 
spre bucătărie, cu rochia fluturându-i. Nu ştiu de ce, dar 
mă faci să mă simt ca o şcolăriţă, îl strigă ea, şi după o clipă 
reveni cu o tavă pe care se aflau un castron de ceramică cu 
pate, rondele de pâine proaspăt prăjită şi o sticlă de bere 
aburită. Sper că am nimerit-o. 

Era bere Anweiser. 

— De unde ştii că-i marca mea favorită? 

— Tu mi-ai spus, azi dimineaţă, nu-ţi mai aminteşti? 
Văzând că îi făcuse plăcere, ea strălucea iarăşi de 
încântare. Şi că îţi place să o bei din sticlă. 

El luă berea şi îi zâmbi. 


— O să apară şi asta în articol? 

— Nu. M-am hotărât să nu mai scriu despre tine. 

Îşi dădu seama că devenise brusc serioasă. 

— De ce? 

Orlanda îşi turnă un pahar de vin alb. 

— Mi-am dat seama că nu aş putea niciodată să te prezint 
aşa cum meriţi, într-un articol, aşa că nu voi scrie niciunul. 
Şi apoi, nu cred că ţi-ar plăcea să ştii că urmăresc aşa ceva, 
îşi puse mâna pe inimă. Jur, nici un articol, totul va rămâne 
între noi. Nici un articol, fără ziaristică, mă jur pe Sfânta 
Fecioară. 

— Hei, nu-i nevoie să devii patetică! 

Ea stătea cu spatele sprijinit de balustradă, până la 
cimentul de jos căscându-se un hău de optzeci de picioare. 
Sinceritatea i se citea pe chip şi Bartlett îi dădu crezare 
întru totul. Se simţea uşurat. Articolul fusese singurul lucru 
care-l deranja, singurul lucru ce putea reprezenta o 
ameninţare pentru el, plus faptul că ea era ziaristă. Se 
aplecă şi o sărută uşor, în mod voit în treacăt. 

— Înţelegere pecetluită cu un sărut. Îţi mulţumesc. 

Rămaseră o clipă privind panorama. 

— S-a terminat de tot cu ploaia? 

— Sper că nu, Linc. Avem nevoie de nişte ploi zdravene ca 
să se umple rezervoarele. E atât de greu să te păstrezi 
curat şi noi nu primim apă, nici acum, decât o zi din patru, îi 
zâmbi ştrengăreşte, ca un copil. Noaptea trecută, în timpul 
furtunii, m-am dezbrăcat şi m-am îmbăiat aici. A fost 
formidabil. Ploaia a fost atât de puternică încât m-am putut 
spăla şi pe păr. 

Imaginea ei goală, acolo, noaptea, îl înduioşa. 

— Să ai grijă, îi spuse el. Balustrada nu e foarte înaltă şi n- 
aş vrea să aluneci. 

— Ciudat, marea mă sperie de moarte, dar nu mi-e frică de 
înălţimi. Numai tu mi-ai salvat viaţa şi cinstea obrazului. 

— Ei hai! Te-ai fi descurcat şi fără mine. 


— Poate, dar tu mi-ai salvat cu siguranţă cinstea obrazului. 
Fără tine, precis m-aş fi făcut de râs. Aşa că îţi mulţumesc în 
numele obrazului meu. 

— Şi aici e mai important, chiar decât viaţa, nu-i aşa? 

— Uneori, da, da, este. De ce vorbeşti aşa? 

— Tocmai mă gândeam la Dunross şi Quillan Gornt. Ăştia 
doi au ce au unul cu celălalt, în special din motive de cinste 
a obrazului. 

— Da. Ai dreptate, bineînţeles, şi rămase pe gânduri. Într- 
un fel, amândoi sunt nişte tipi minunaţi. Într-altul, nişte 
diavoli. 

— Ce vrei să spui? 

— Sunt amândoi necruţători, foarte, foarte puternici, 
foarte tenaci, pricepuţi şi... trecuţi prin multe. În timp ce îi 
spunea toate astea, puse pate pe una din rondelele de pâine 
prăjită şi i-o oferi, mâna ei avea unghii lungi, perfecte. 
Chinezii au o vorbă: Chan ts'ao, chu ken, când smulgi 
buruieni, ai grijă să scoţi şi rădăcinile. Rădăcinile acestora 
doi sunt adânc împlântate în Asia, foarte adânc, mult prea 
adânc. Ar fi greu de scos aceste rădăcini, luă o înghiţitură 
de vin şi îi surâse timid. Şi poate că nici n-ar fi o idee bună, 
nu pentru Hong Kong. Mai vrei puţin pate? 

— Da, te rog. E excelent. Tu îl faci? 

— Da. E o veche reţetă englezească. 

— De ce n-ar fi bine pentru Hong Kong? 

— Poate fiindcă ei doi se contracarează unul pe celălalt. 
Dacă unul îl distruge pe celălalt... nu mă refer doar la 
Quillan sau Dunross, mă refer la hongs, la cele două 
companii, Struan şi Rothwell-Gornt. Dacă una o înghite pe 
cealaltă, s-ar putea ca cea care rămâne să fie prea 
puternică, şi n-ar mai exista competiţie, iar tai-panul s-ar 
putea să devină prea lacom şi să se hotărască să strivească 
Hong Kongul! zâmbi timid. lartă-mă... vorbesc prea mult, 
sunt doar opiniile mele. Mai doreşti o bere? 

— Da, imediat, mulţumesc, dar e chiar interesant ce spui 
tu. 


Şi, gândi Bartlett, asta-i o idee care nu mi-a trecut prin 
cap, nici mie şi nici lui Casey. Oare ăştia doi să fie într- 
adevăr necesari unul celuilalt? Dar Casey şi cu mine? 
Suntem noi necesari unul celuilalt? O văzu pe fată privindu- 
| şi îi zâmbi. 

— Orlanda, nu e nici un secret că am de gând să închei o 
afacere cu unul dintre ei. Dacă ai fi în locul meu, pe care l-ai 
alege? 

— Pe niciunul, răspunse ea prompt, izbucnind în râs. 

— De ce? 

— Tu nu eşti englez, nu faci parte din old boys, nu eşti 
membru ereditar al nici unui club, şi oricât de mulţi bani şi 
putere ai avea aici, până la urmă cei cu tradiţie, reţeaua de 
old boys hotărăşte ce va fi. 

Îi luă sticla de bere goală şi se duse să-i aducă alta. 

— Şi crezi că n-aş putea avea succes? 

— Nu asta am vrut să spun, Linc. M-ai întrebat despre 
Struan sau Rothwell-Gornt, dacă să intri în afaceri cu unul 
dintre ei. Dacă o faci, până la urmă tot ei vor fi câştigătorii. 

— Sunt chiar atât de deştepţi? 

— Nu de asta. Dar ei sunt din Asia, ei sunt de aici. Există o 
zicală: Tien hsia wu ya i pan hei, toate ciorile de sub soare 
sunt negre, ceea ce înseamnă că toţi tai-panii sunt la fel, şi 
ei se vor uni întotdeauna să-l distrugă pe unul din afară. 

— Deci nici lan şi nici Quillan nu ar dori un partener? 

Orlanda şovăi. 

— Cred că am mers prea departe, Linc. Nu mă pricep la 
lumea afacerilor. Numai că nu am auzit niciodată de vreun 
american care să vină aici şi să reuşească nemaipomenit. 

— Dar Biltzmann, Superfoods, care a înghiţit H. K. General 
Stores? 

— Biltzmann e un caraghios. Toată lumea îl detestă şi 
speră că o să-şi frângă gâtul, până şi Pug... Pugmire. 
Quillan e convins că aşa se va întâmpla. Nu, nici măcar 
Cooper şi Tillman nu au reuşit. Ăştia au fost pe vremuri 
nişte negustori americani, făceau negoţ cu opiu, şi s-au 


umflat chiar sub protecţia lui Dirk Struan; ba sunt chiar şi 
înrudiţi, familiile Struan şi Cooper. Hag Struan şi-a măritat 
fiica cea mare, Emma, cu Bătrânul Jeff Cooper, poreclit 
Bătrânul Bornău Cocoşat după ce s-a ramolit, şi se zice că 
această căsătorie a fost o răsplată pentru că ela ajutat-o să- 
| distrugă pe Tyler Brock. Ai auzit despre ei, Linc? Despre 
familia Brock, despre sir Morgan şi tatăl său, Tyler, şi 
despre Hag, cotoroanţa? 

— Peter Marlowe ne-a povestit câte ceva. 

— Dacă vrei să afli adevăratul Hong Kong, ar trebui să stai 
de vorbă cu Mătuşica Ochi de Scăpaărici, asta e Sarah Chen, 
mătuşa nemăritată a lui Phillip Chen! E o mare figură, Linc, 
şi are o minte ascuţită ca briciul. Ea spune că are optzeci şi 
opt de ani, dar cred că are mai mult. Tatăl ei a fost sir 
Gordon Chen, fiul nelegitim al lui Dirk Struan cu amanta lui, 
Kai-Sung, iar mama ei a fost vestita frumuseţe Karen Yuan. 

— Asta cine mai e? 

— Karen Yuan a fost nepoata lui Robb Struan. Robb a fost 
fratele vitreg al lui Dirk, şi a avut o amantă pe nume Yau 
Ming Soo, cu care a avut o fiică, Isobel. Isobel s-a măritat cu 
John Yuan, un fiu nelegitim al lui Jeff Cooper. John Yuan a 
devenit un cunoscut pirat şi traficant de opiu, iar Isobel, 
când a murit, ajunsese faimoasă ca jucătoare pătimaşă, 
care pierduse averea a doi dintre soţii ei jucând mah-jong. 
Aşadar, fiica lui Isobel şi a lui John, Karen, a fost cea care s- 
a măritat cu sir Gordon Chen. De fapt, a fost a doua soţie a 
lui, mai degrabă un fel de concubină, deşi căsătoria era 
perfect legală. Aici, chiar şi în ziua de azi, dacă eşti chinez 
poţi avea în mod legal, câte soţii doreşti. 

— Foarte plăcut! 

— Pentru un bărbat! zâmbi Orlanda. Deci această mică 
ramură a familiei Yuan sunt descendenţii lui Cooper. 
Familiile T'Chung şi Chen se trag din Dirk Struan, iar Sung, 
Tup şi Tong din Aristotle Quance, pictorul. Aici, în Hong 
Kong, există obiceiul ca odraslele să ia numele mamei, care 


de cele mai multe ori este o fată oarecare pe care părinţii ei 
au vândut-o pentru pat. 

— Părinţii? 

— Aproape întotdeauna, spuse ea liniştită. T'ung Hen ţiu 
ming, ascultă cerul şi urmează-ţi soarta. Mai ales când eşti 
muritor de foame. Ridică din umeri. Nu e nici o ruşine în 
asta, Linc, nu înseamnă că-ţi pierzi cinstea obrazului. Nu în 
Asia. 

— Cum se face că tu ştii atât de multe despre familiile 
Struan şi Cooper, despre amantele lor şi toate celelalte? 

— Hong Kongul e mic şi nouă tuturor ne plac secretele, 
deşi, de fapt, aici nu există cu adevărat secrete. Cei de aici, 
localnicii din tată-n fiu, ştiu aproape totul unii despre 
ceilalţi. Cum ţi-am spus, rădăcinile noastre sunt adânc 
împlântate în acest pământ. Şi nu uita că familiile Chen, 
Yuan şi Sung sunt eurasiatici, iar eurasiaticii se căsătoresc 
cu eurasiatici, deci e normal să ştim din cine ne tragem. Pe 
noi, englezii şi chinezii nu ne vor ca soţii sau soţi, doar ca 
amante sau iubiţi, luă o înghiţitură de vin, şi pe el îl încântă 
delicateţea gesturilor ei, graţia ei. Familiile chineze au 
obiceiul să-şi scrie genealogia în cartea satului, asta e 
singura formă de legalitate pe care o au, şi asta le asigură 
continuitatea. Ei n-au avut niciodată certificate de naştere, 
îi zâmbi. Ca să revenim la întrebarea ta, atât Dunross, cât şi 
Quillan ar primi bucuroşi banii tăi şi relaţiile tale pe piaţa 
americană. Şi cu oricare dintre ei ai realiza profit aici, dacă 
te-ai mulţumi să fii un simplu partener cuminte. 

Gânditor, Bartlett îşi lăsă privirea să rătăcească spre 
panoramă. Orlanda aşteptă răbdătoare, lăsându-l să-şi 
rumege gândurile, nemişcată. Mă bucur foarte mult că 
Quillan a fost un profesor atât de bun şi un om atât de 
deştept, îşi spuse ea. Şi foarte înţelept. A avut dreptate şi de 
data asta. De dimineaţă îi dăduse telefon pe linia lui 
personală, plângând ca să-i raporteze cele întâmplate. 

— O, Quillan, cred că am stricat totul... 

— Ce ai zis tu şi ce a zis el? 


Îi relatase totul în amănunţime şi el o liniştise. 

— Nu cred că ai de ce să-ţi faci griji, Orlanda. Se va 
întoarce. Dacă nu diseară, mâine. 

— Eşti sigur? îl întrebase ea, recunoscătoare. 

— Da. Acum şterge-ţi lacrimile şi ascultă. 

După care îi spusese ce să facă, cum să se îmbrace şi mai 
ales, să fie femeie. Ce bucuroasă sunt că sunt femeie, 
reflectă ea, amintindu-şi acum cu tristeţe de vremurile când 
ea şi Quillan fuseseră fericiţi împreună. Ea avea doar 
nouăsprezece ani, era amanta lui de doi ani, şi nu mai era 
nici timidă, nici înfricoşată, nici când făcea dragoste, nici 
faţă de el, nici faţă de ea. Uneori, se duceau pe iahtul lui, să 
facă o plimbare în miez de noapte, numai ei doi, şi el îi ţinea 
lecţii. 

— Eşti femeie din Hong Kong aşa că dacă vrei să ai un trai 
bun şi lucruri frumoase, să fii preţuită, iubită, drăgostită şi 
să te simţi apărată pe lumea asta, fii feminină. 

— Cum, dragul meu? 

— Gândeşte-te doar la satisfacția şi la plăcerea mea. 
Dăruieşte-mi pasiune atunci când am nevoie, singurătate 
atunci când am nevoie, fericire şi discreţie tot timpul. 
Găteşte ca un bucătar de clasă, învaţă care-s vinurile bune, 
apără-mi întotdeauna reputaţia şi nu fi niciodată cicălitoare. 

— Dar., Quillan, totul sună cam unilateral. 

— Da, aşa este, desigur. În schimb, eu îmi îndeplinesc 
partea mea cu tot atâta devotament. Dar asta e ceea ce 
vreau de la tine. Ai vrut să fii amanta mea. [i-am spus 
dinainte ce aştept de la tine, şi ai acceptat. 

— Ştiu că am acceptat şi îmi place să fiu amanta ta, dar... 
dar uneori îmi fac griji în privinţa viitorului. 

— Ei, micuţo, nu ai de ce să-ţi faci griji. Ştii că regulile 
noastre au fost dinainte stabilite. Ne vom reînnoi 
înţelegerea în fiecare an, dacă tu vrei, până vei avea 
douăzeci şi patru de ani. Apoi, dacă te hotărăşti să mă 
părăseşti, îţi voi da apartamentul, bani suficienţi să-ţi 
satisfaci nişte nevoi rezonabile şi o zestre frumuşică dacă-ţi 


găseşti un soţ potrivit. Noi ne-am înţeles şi părinţii tăi au 
fost de acord. 

Da, au fost de acord. Orlanda îşi amintea cu cât entuziasm 
aprobaseră mama şi tatăl ei această legătură, ba chiar i-o 
sugeraseră atunci când, abia întoarsă de la şcoală din 
America, îi spuseseră cum Quillan, îndrăgostit, ceruse 
permisiunea să se apropie de ea. 

— E un om bun, povestea tatăl ei, şi a promis să aibă grijă 
să nu duci lipsă de nimic, dacă accepţi. Tu trebuie să 
hotărăşti, Orlanda. Noi suntem de părere că-i bine s-o faci. 

— Dar, tată, abia peste o lună fac optsprezece ani, şi apoi, 
aş vrea să mă întorc şi să trăiesc în SUA. Sunt sigură că aş 
putea obţine un Green Card ca să rămân acolo. 

— Da, poţi să te duci, copilă, zisese mama ei, dar vei fi 
săracă. Noi nu-ţi putem da nimic, nici un ajutor. Ce slujbă ai 
putea găsi? Cine te-ar întreţine? Pe când aşa, peste puţin 
timp vei avea un venit, o proprietate aici, din care să 
trăieşti. 

— Dar e atât de bătrân... 

— Un bărbat nu îmbătrâneşte la fel de repede ca o femeie, 
îi explicaseră ei amândoi. E puternic şi respectat, şi s-a 
purtat frumos cu noi de ani de zile. A promis să aibă grijă 
de tine şi să te iubească, iar aranjamentele financiare sunt 
generoase, indiferent cât timp vei sta cu el. 

— Dar nu-l iubesc. 

— Vorbeşti prostii! Dacă n-ar fi apăraţi de buze, dinţilor le- 
ar fi frig! se mâniase mama ei. Această ocazie ce ţi se oferă 
e ca putul fenixului şi inima dragonului! Şi ce trebuie tu să 
faci în schimb? Numai să fii femeie, să cinsteşti şi să asculţi 
de un om cumsecade, timp de câţiva ani, şi chiar şi după 
aceea, dacă eşti credincioasă şi isteaţă, nu trebuie să se 
termine. Cine ştie? Soţia lui e invalidă şi e pe ducă. Dacă îl 
mulţumeşti şi te porţi frumos cu el, de ce nu te-ar lua chiar 
de soţie? 

— Să se însoare cu o eurasiatică? Quillan Gornt? izbucnise 
ea. 


— De ce nu? Tu nu eşti numai eurasiatică, eşti portugheză. 
E] are deja fii şi fiice englezi, heya? Vremurile se schimbă, 
chiar şi aici în Hong Kong. Dacă te străduieşti, cine ştie? 
Dăruieşte-i un fiu, peste un an sau doi, cu permisiunea lui, 
şi cine ştie? Zeii sunt zei, şi dacă vor ei, poate să fulgere din 
cer senin. Nu fi proastă! Dragoste? Ce înseamnă cuvântul 
ăsta pentru tine? 

Orlanda Ramos privea acum în jos spre oraş, fără să-l 
vadă. Ce năucă şi naivă eram atunci, gândi ea. Naivă şi 
foarte proastă. Dar acum nu mai e cazul, Quillan m-a educat 
foarte bine. Îşi ridică privirea spre Linc Bartlett, mişcându- 
şi doar ochii, nevrând să-l tulbure. Da, sunt foarte bine 
învățată, îşi repetă ea, sunt pregătită să fiu cea mai bună 
soţie pe care şi-ar putea-o dori un bărbat, pe care ar putea- 
o avea vreodată Bartlett. De data asta însă, fără greşeli. 
Quillan mă va îndruma. Mă va ajută să o înlătur pe Casey. 
Voi fi doamna Linc Bartlett. Martori îmi sunt toţi zeii şi toţi 
diavolii, asta e ceea ce trebuie să se întâmple... Curând, el 
îşi desprinse ochii de pe privelişte, terminând de cugetat la 
ce-i destăinuise ea. Orlanda îl privea cu un surâs 
indescifrabil. 

— Ce e? 

— Mă gândeam cât de norocoasă am fost că te-am întâlnit. 

— Întotdeauna faci complimente bărbaţilor? 

— Nu, doar celor care îmi plac, şi aceştia sunt la fel de rari 
precum putul fenixului şi inima dragonului. Pate? 

— Mulţumesc! luă pâinea cu pate pe care i-o întindea ea. 
Tu nu mănânci? 

— Mă abţin până la cină. Trebuie să am grijă cât mănânc, 
nu sunt ca tine. 

— Eu fac mişcare în fiecare zi. Tenis, când pot, şi golf. Tu? 

— Joc puţin tenis. Îmi place să merg pe jos, dar încă mai 
iau lecţii de golf. 

Da, gândi ea, mă străduiesc foarte mult să fiu cea mai 
bună în tot ce fac, iar pentru tine, Linc Bartlett, sunt cea 
mai potrivită din toată lumea asta mare. Ştia să joace foarte 


bine tenis şi era destul de bună şi la golf. Quillan insistase 
să le înveţe bine pe amândouă, căci îi plăceau lui. 

— 'Ţi-e foame? 

— Sunt lihnit. 

— Ai spus mâncare chinezească. Sigur asta vrei? 

Ridică din umeri. 

— Pentru mine nu contează. Ce-ţi place ţie. 

— Sigur? 

— Foarte. De ce, tu ce ai vrea? 

— Vin într-o clipă. 

Elo urmă. Orlanda deschise uşa la sufragerie. Masa era 
aranjată superb, pentru două persoane, cu flori şi o sticlă 
de Verdichio pusă la gheaţă. 

— Linc, e atât de mult de când n-am mai gătit pentru 
nimeni, mărturisi ea cu vorba ei precipitată, care-l încânta 
atât de mult. Dar am vrut să gătesc pentru tine. Dacă vrei, 
mâncăm o cină italienească care-i deja pregătită... Pasta 
proaspete, aglio e olio, cu usturoi şi ulei, vițel piccanta, o 
salată verde, zabaglione, expresso şi coniac. Cum îţi sună? 
În douăzeci de minute e gata, iar până atunci tu poţi să 
citeşti ziarul. După aceea putem lăsa toate în scama lui 
amah, care-o să le strângă şi mergem să dansăm sau să ne 
plimbăm cu maşina. Ce zici? 

— Mâncarea italienească e mâncarea mea favorită, 
Orlanda! se entuziasmă el. 

Apoi îi veni în minte o discuţie, şi o clipă se întrebă oare 
cui îi spusese că preferă mâncarea italienească. Lui Casey? 
Sau Orlandei, azi dimineaţă? 

Ora 20.32. 

Brian Kwok se trezi brusc din somn. Se zbătu o clipă în 
miezul unui coşmar, iar în clipa următoare se trezi, deşi 
parcă rămăsese tot cufundat în hăul întunecat al somnului, 
cu inima bătându-i cu putere, mintea buimacă, de parcă n- 
ar fi existat nici o diferenţă între somn şi trezie. Îl cuprinse 
panica. Apoi îşi dădu seama că era gol, în întunericul cald al 
celulei, şi îşi aduse aminte cine era şi unde se afla. Probabil 


m-au drogat, gândi el. Gura îi era uscată, capul îl durea, şi 
se întinse la loc pe salteaua pe care o simţea lipicioasă, 
încercând să-şi adune gândurile. Îşi amintea vag că se afla 
în biroul lui Armstrong, iar înainte de asta se întâlnise cu 
Crosse, discutase despre un 16/2, şi apoi mai nimic. Doar că 
umbla prin beznă, bâjbâind să găsească pereţii, simţindu-i 
aproape, înăbuşindu-şi groaza de a se şti trădat şi lipsit de 
apărare în străfundurile sediului central al poliţiei, într-o 
cuşcă fără ferestre, doar cu o uşă undeva. Apoi, istovit, 
adormise, se deşteptase în sunetul unor glasuri furioase - 
ori poate am visat asta? - apoi iarăşi somn... nu, întâi am 
mâncat, n-am mâncat mai întâi?... da, nişte lături pe care 
ăştia le numesc cină, şi ceai rece... Hai, gândeşte! E 
important să gândeşti şi să-ţi aminteşti... Da, îmi amintesc, 
a fost o porcărie de tocană şi un ceai rece, apoi, mai târziu, 
micul dejun. Ouă. Au fost mai întâi ouăle, sau mai întâi a fost 
tocana şi... da, de fiecare dată când mâncam s-au aprins o 
clipă luminile, doar cât am mâncat... ba nu, de fiecare dată 
luminile s-au stins şi am terminat de mâncat în beznă. Îmi 
amintesc numai că am terminat pe întuneric şi că mi-era 
silă să mănânc pe întuneric, şi apoi am urinat în căldare pe 
întuneric, m-am întors la saltea şi m-am culcat iarăşi. De cât 
timp sunt aici? Trebuie să număr zilele. 

Cu greu, se dădu jos din pat şi merse poticnit până la un 
perete, în vreme ce durerea îi săgeta picioarele. Trebuie să 
fac mişcare, gândi el, să elimin drogurile din organism, să- 
mi limpezesc mintea şi să mă pregătesc pentru 
interogatoriu. Trebuie să-mi pregătesc mintea pentru când 
o să înceapă, când or să creadă că m-am muiat, căci atunci 
or să mă ţină treaz până mă supun şi spun tot. Nu,nuosă 
mă facă să mărturisesc. Sunt puternic, pregătit, şi mai 
cunosc şi eu unele dintre trucurile folosite. Cine m-a trădat? 
Efortul de a găsi un răspuns era prea mare pentru el, aşa 
că îşi adună forţele şi făcu câteva genoflexiuni. Apoi auzi 
zgomot înăbuşit de paşi ce se apropiau. Pe bâjbâite, se duse 
repede spre prici şi se întinse, prefăcându-se că doarme, şi, 


în vreme ce încerca să-şi stăpânească groaza, simţea cum 
inima îi zvâcnea dureros. Păşii se opriră. Se auzi clinchetul 
unui zăvor şi se deschise o mică trapă. În celulă pătrunse o 
rază de lumină şi o mână numai pe jumătate vizibilă puse 
jos o farfurie şi o cană din metal. 

— Mănâncă-ţi micul dejun, şi grăbeşte-te, spuse o voce în 
cantoneză. În curând continuă interogatoriul. 

— Ascultă, aş vrea... strigă Brian Kwok, dar trapa se 
închisese deja cu zgomot şi rămase singur în beznă, doar cu 
ecoul vorbelor sale. 

Păstrează-ţi calmul, îşi porunci el. Calmează-te şi 
gândeşte. Brusc, celula fu inundată de lumină. Lumina îi 
rânea ochii. După ce reuşi să se obişnuiască, observă că 
aprinseseră becurile din tavan, plasate foarte sus, şi îşi 
aminti că parcă le mai văzuse. Pereţii erau întunecaţi 
aproape negri, şi parcă se strângeau asupra lui. Nu te 
gândi la ei, îşi spuse. Ai mai văzut celule întunecate şi, deşi 
nu ai luat niciodată parte la un interogatoriu sever, ştii care 
sunt principiile şi unele dintre metode. Un gust de vomă îi 
veni în gură la gândul calvarului ce-l aştepta. 

Uşa abia se distingea, şi trapa la fel. Simţea priviri aţintite 
asupra lui, deşi nu se vedeau nici un fel de ochiuri de 
observaţie. Pe farfurie se aflau două ouă prăjite şi o felie de 
pâine neagră. Pâinea era puţin prăjită. Ouăle erau reci, cu 
grăsime sleită, deloc îmbietoare. În cană ceai rece. 

Tacâmuri nu existau. Bău ceaiul cu sete, încercând să-l 
soarbă încet, dar nici nu îşi dădu seama când îl termină şi 
setea tot nu şi-o potolise. Dew neh loh moh, ce n-aş da 
pentru o periuţă de dinţi şi o sticlă de bere şi... 

Luminile se stinseră tot atât de brusc cum se aprinseseră. 
Dură mult până ce reuşi să-şi obişnuiască iarăşi ochii cu 
întunericul. Fii calm, nu-i decât o alternare de întuneric şi 
lumină, lumină şi întuneric, ca să te deruteze şi să te 
dezorienteze. Fii calm. Ia totul pe rând, fiecare zi, fiecare 
interogatoriu. 


Groaza îl cuprinse iarăşi. Ştia că nu este cu adevărat 
pregătit, că nu are destulă experienţă, deşi fusese antrenat 
pentru cazul că ar fi fost prins, ce să facă dacă l-ar fi prins 
duşmanul, comuniştii din RPC. Dar China Populară nu e 
duşmanul. Adevăratul duşman sunt englezii şi canadienii, 
care s-au prefăcut a-ţi fi prieteni şi profesori, ei sunt 
adevăratul duşman. Nu te gândi la asta, nu încerca să te 
convingi pe tine însuţi, încearcă doar să-i convingi pe ei. 
Trebuie să mă ţin tare. Să susţin că-i o eroare, cât pot de 
mult, apoi să le spun povestea pe care am pregătit-o de-a 
lungul anilor să-i derutez. Asta mi-e datoria. Setea îl rodea. 
Şi foamea. Brian Kwok ar fi vrut să azvârle cu cana în 
perete, cu farfuria, să strige după ajutor, dar ar fi fost o 
greşeală. Ştia că trebuie să se stăpânească, să-şi 
concentreze toată energia pentru a riposta. 

Foloseşte-ţi mintea. Foloseşte ce ai învăţat, aplică în 
practică teoria. Gândeşte-te la cursul de supravieţuire 
urmat anul trecut în Anglia. Bun, ce trebuie să fac? 

Îşi amintea că o parte a teoriei supravieţuirii era că 
trebuie să mănânci, să bei şi să dormi când poţi mai mult, 
căci nu se ştie niciodată când îţi vor tăia hrana, băutura şi 
somnul. Şi să-ţi foloseşti ochii, nasul, pipăitul, inteligenţa 
pentru a nu pierde şirul timpului în beznă, şi să ţii minte că 
cei ce te-au prins nu se poate să nu facă la un moment dat o 
greşeală, iar dacă prinzi greşeala şi poţi face corelarea cu 
scurgerea timpului real, atunci îţi păstrezi echilibrul şi poţi 
să-i duci cum vrei tu, să nu divulgi ceea ce nu trebuie 
divulgat - numele exacte şi contactele reale. Regula era să- 
ţi ascuţi mintea împotriva lor. Să fii activ şi să te forţezi să 
observi totul. Au făcut oare vreo greşeală până acum? Le-a 
scăpat oare ceva acestor diavoli barbari de englezi? Numai 
o dată, îşi spuse el cu înfrigurare. Ouăle! Tâmpiţii de englezi 
cu ouăle lor la orice mic dejun! Simţindu-se mai bine acum 
şi complet treaz, se dădu jos de pe prici şi se-ndreptă pe 
pipăite spre farfuria de metal, punând jos lângă ea, încet, 
cana. Ouăle erau reci şi grăsimea sleită, dar le înghiţi, 


mâncă toată pâinea, şi parcă se simţea mai bine acum după 
ce mâncase. Avea un sentiment ciudat mâncând aşa, cu 
mâinile, pe întuneric, şi era neplăcut că nu avea cu ce să se 
şteargă pe degete, doar propria-i goliciune. Îl străbătu un 
fior. Se simţea părăsit şi murdar. Vezica îl apăsa şi bâjbâi 
până la căldarea prinsă de perete. Căldarea duhnea. Cu 
degetul arătător, măsură nivelul din căldare. Era parţial 
plină. Se uşură în ea şi măsură din nou nivelul. Calculă în 
minte diferenţa. Dacă nu au adăugat lichid în ea ca să mă 
deruteze, înseamnă că am urinat de trei sau patru ori. De 
două ori pe zi, sau de patru ori pe zi? 

Îşi şterse degetul murdar pe piept, ceea ce-l făcu să se 
simtă şi mai murdar, dar era important să folosească orice 
indiciu pentru a ţine socoteala timpului scurs. Se întinse 
iarăşi. Era groaznic să nu ştii dacă e lumină sau întuneric, 
dacă e zi sau noapte. Din stomac îi veni un val de greață, 
dar şi-o înăbuşi, forţându-se să-şi amintească de acel Brian 
Kwok pe care ei, duşmanii, îl credeau a fi Brian Kar-shun 
Kwok, iar nu celălalt om, acel om aproape uitat, al cărui 
nume de familie era Wu, numele de generaţie Pah, iar 
numele de adult Chu-toy. 

Îşi aminti de Ning-tok, de tatăl şi de mama lui, cum fusese 
trimis la şcoală la Hong Kong, când împlinise şase ani, 
dornic să înveţe şi să devină un patriot, la fel ca părinţii săi 
şi ca unchiul pe care îl văzuse în piaţa satului, biciuit până 
şi-a dat sufletul pentru că era patriot. Învăţase de la rudele 
lui din Hong Kong că a fi patriot şi a fi comunist erau unul şi 
acelaşi lucru, că asta nu însemna că eşti duşman al Chinei. 
Căpeteniile Gomindanului erau la fel de rele ca şi diavolii de 
străini ce îi impuseseră Chinei tratate inechitabile, iar 
singurii adevăraţi patrioţi erau cei ce urmau învăţăturile lui 
Mao Tse Tung. Îşi aminti cum fusese primit în prima din 
multele confrerii secrete, străduindu-se să fie cel mai bun, 
pentru cauza Chinei şi a lui Mao, învățase de la dascălii săi 
tainici, pregătindu-se a fi parte din uriaşul nou val 
revoluţionar ce va recuceri de la diavolii străini şi de la 


lacheii acestora stăpânirea asupra Chinei, azvârlindu-i 
pentru totdeauna în mare. 


Apoi câştigase acea bursă! La doisprezece ani! Ce mândri 
fuseseră dascălii lui tainici! După care plecase în ţinuturile 
barbarilor, cunoscându-le acum la perfecţie limba, dar călit 
împotriva gândurilor şi obiceiurilor lor rele. Ajunse la 
Londra, capitala celui mai mare imperiu pe care l-a 
cunoscut vreodată lumea, despre care el ştia că într-o bună 
zi va fi umilit şi sfărâmat deşi atunci, în 1937, mai era încă 
înfloritor. Doi ani acolo. Urând şcoala englezească şi pe 
băieţii englezi, Chinkee Chinkee chinezoiul prefăcându-se 
cuminte în banca lui... dar ascunzând acest lucru, 
înăbuşindu-şi lacrimile, ajutat şi îndrumat de noii dascăli ai 
Confreriei, care îl învăţaseră să analizeze întrebările şi 
răspunsurile, îi dezvăluiseră minunile dialecticii, ce 
înseamnă să fii parte din adevărata revoluţie. Şi nici o clipă 
nu simţise nevoia să pună întrebări. 

Apoi războiul cu germanii, evacuarea, împreună cu toţi 
ceilalţi băieţi şi fete de la şcoală, în Canada, la adăpost; toţi 
acei ani minunaţi în Vancouver, Columbia Britanică, pe 
malurile Pacificului, toată acea imensitate, munţii şi 
oceanul, un Chinatown înfloritor, cu o excelentă bucătărie 
Ning-tok... Şi o altă filială a confreriei mondiale, alţi dascăli, 
întotdeauna cineva înţelept cu care să poţi sta de vorbă, 
gata să-ţi dea explicaţii şi sfaturi... Neacceptat de colegii de 
şcoală, dar întrecându-i la învăţătură, bătându-i la propriile 
lor sporturi, la box, la cricket şi la tenis - toate astea făcând 
parte din pregătirea lui. „Fii cel mai bun, Chu-toy, fiul meu, 
fii cel mai bun şi fii răbdător, pentru gloria partidului, 
pentru gloria lui Mao Tse Tung, care este China”, ultimele 
cuvinte pe care i le spusese tatăl lui, cuvinte rostite pe 
ascuns, care îi rămăseseră întipărite în minte de când avea 
şase ani, şi pe care tatăl lui i le repetase pe patul de moarte. 

Intrarea lui în Royal Canadian Mounted Police făcea parte 
din plan. Nu era greu să fii cel dintâi în RCMP când lucrai 


în Chinatown şi vorbeai engleza, mandarina şi cantoneza 
(propriul său dialect din Ning-tok tăinuindu-l cu grijă); nu 
era greu să ajungi un bun poliţist în acel frumos şi întins 
oraş-port. Curând a devenit de neînlocuit - expertul chinez 
al Vancouverului, om de încredere, primul în toate, 
neabătut în lupta împotriva nelegiuirilor patronate de 
gangsterii triadelor din Chinatown - opiul, morfina, heroina, 
prostituţia şi veşnicele jocuri de noroc ilegale. Munca lui 
fusese lăudată atât de superiorii săi, cât şi de conducătorii 
confreriei, care erau şi ei împotriva supremaţiei bandelor, a 
traficului cu droguri şi a crimei, ajutându-l să facă arestări, 
să-i descopere pe răufăcători, singurul lor interes secret 
fiind să afle despre funcţionarea internă a RCMP despre 
cum se făceau angajările şi concedierile, promovările, 
verificările, anchetele şi urmăririle, cine răspunde de 
fiecare compartiment, când şi în ce mod. După aceea a fost 
trimis de la Vancouver la Ottawa, pentru şase luni,luat cu 
împrumut” de un şef de poliţie care nu mai ştia cum să-i 
mulţumească, numai să-i dea o mână de ajutor la 
descoperirea unei reţele de traficanţi chinezi de droguri. Şi- 
a făcut astfel noi şi importante relaţii printre canadieni, cu 
oameni ai confreriei, a învăţat tot mai multe... până la urmă 
reţeaua a fost descoperită, iar el promovat. E uşor să 
controlezi crima organizată şi să obţii promovări atunci 
când te străduieşti şi când ai sute de prieteni neştiuţi, care 
au ochi peste tot. 

Apoi războiul s-a terminat şi el a cerut să fie transferat la 
poliţia din Hong Kong - partea finală a planului. Dar n-ar fi 
vrut să plece, căci iubea Canada şi o iubea pe ea, pe 
Jeanette, Jeanette de Bois. Avea nouăsprezece ani, era 
franţuzoaică din Montreal, vorbea franceza şi engleza, iar 
părinţii ei, francezi-canadieni, de mai multe generaţii, îl 
plăceau, nu dezaprobau legătura lor, nu erau contra lui 
fiindcă era chinoise, cum îi spuneau ei în glumă. El avea pe 
atunci douăzeci şi unu de ani, se ştia deja că are stofă de 


comandant, că i se deschide în faţă o carieră strălucită, că îl 
aşteaptă căsătoria, peste un an sau doi... 

Brian Kwok se foi pe saltea, chinuit. Îşi simţea pielea 
lipicioasă, întunericul îl apăsa. Închise ochii, cu pleoapele ca 
de plumb, lăsându-şi mintea să rătăcească înapoi la ea şi la 
acel moment nefericit din viaţa lui. Îşi aminti cum susţinuse 
în faţa confreriei, a conducătorului, că putea să fie mai util 
în Canada decât în Hong Kong, unde ar fi fost unul printre 
mulţi alţii. Aici, în Canada, el era unic. În câţiva ani ar fi 
putut ajunge în vârful ierarhiei poliţiei din Vancouver. Dar 
toate argumentele lui fuseseră zadarnice. Cu tristeţe, a 
trebuit să recunoască faptul că ei aveau dreptate. Ştia că, 
dacă ar fi rămas, ar fi sfârşit prin a trece de partea cealaltă, 
ar fi rupt-o cu partidul. În mintea lui existau prea multe 
întrebări fără răspuns, ivite după ce citise rapoartele RCMP 
despre sovietici, despre KGB, despre gulaguri, avea prea 
mulţi prieteni printre canadieni şi naţionalişti. Hong Kongul 
şi China erau acum pentru el departe, trecutul lui era 
undeva departe. Jea-nette era aici, o iubea şi îi plăcea viaţa 
lor împreună. Îi plăcea maşina lui puternică, prestigiul de 
care se bucura în ochii colegilor, pe care nu-i mai privea ca 
pe nişte barbari, ci ca pe egali ai săi. Conducătorul îi 
adusese aminte de trecutul său, de faptul că barbarii nu-s 
altceva decât barbari, că era nevoie de el în Hong Kong, 
unde lupta abia începea, unde Mao nu era încă preşedintele 
Mao, nu era încă învingător, mai avea încă de luptat cu 
Ciang Kai-şi. Cu amărăciune, se supusese, detestând faptul 
cu a fost obligat, ştiind că se afla în puterea lor. Şi se 
supusese tocmai din cauza puterii lor. Dar apoi au urmat cei 
patru ani îmbătători, până în 1949 şi victoria incredibilă, 
completă, a lui Mao. După care se dăduse din nou lao 
parte, folosindu-şi strălucitele capacităţi în lupta împotriva 
crimei, care pentru el însemna un blestem şi o ruşine 
pentru Hong Kong, o pată pe obrazul Chinei. 

Viaţa redevenise frumoasă. Ştia că-l aşteptau promovări, 
englezii ţineau la el, îl respectau, căci urmase o şcoală 


englezească de elită, vorbea englezeşte cu un accent 
aristocratic, şi era un sportiv la fel de bun ca toţi cei din 
elita imperiului. lar acum suntem în 1963, am treizeci şi 
nouă de ani, şi mâine... nu mâine, duminică, duminică e 
raliul, iar sâmbătă sunt cursele şi Noble Star... Va ieşi oare 
Noble Star, ori Pilot Fish al lui Gornt, ori Butterscotch Lass 
a lui Richard Kwok, nu, Richard Kwang, ori Golden Lady a 
lui John Chen? Cred c-o să-mi pun banii pe Golden Lady, toţi 
banii pe care îi am, economiile mele de o viaţă, şi-mi joc şi 
Porsche-ul, deşi e o prostie, dar trebuie. Trebuie, fiindcă aşa 
a spus Crosse şi Robert e de acord şi amândoi au spus că 
trebuie să-mi mizez şi viaţa... dar, Isuse Hristoase, acum 
Golden Lady tropăie în paddock, pariurile sunt făcute, au 
pornit, aleargă, haide Golden Lady, haide de dragul lui Mao, 
nu-ţi pese de norii de furtună şi de fulgere, haide, toate 
economiile mele şi viaţa mea sunt călare pe blestematul 
tău... oh, preşedinte Isuse nu mă lăsa... 

Era acum adânc cufundat în vise, vise rele, provocate de 
droguri, iar Happy Valley, Valea Fericită devenise Valea 
Morţii. Ochii lui nu percepură luminile care se aprinseră 
încet, nici uşa deschizându-se. 

Era timpul să reînceapă. Armstrong îşi privi prietenul, 
fiindu-i milă de el. Luminile erau reglate cu grijă, să nu fie 
puternice. Alături de el se aflau agentul principal Malcolm 
Sun, un gardian şi medicul Serviciului special dr. Dorn, un 
bărbat mic de statură şi sprinten în mişcări, cu un început 
de chelie, şi o agerime ca de pasăre. Îi luă pulsul lui Brian 
Kwok şi tensiunea şi îi ascultă inima. 

— Clientul e în formă excelentă, comisare, din punct de 
vedere fizic, surâse el uşor. Tensiunea şi bătăile inimii sunt 
puţin mărite, dar era de aşteptat. 

Notă măsurătorile pe fişă, i-o întinse lui Armstrong, care 
se uită la ceas, scrise ora, şi semnă şi el fişa. 

— Puteţi continua. 

Doctorul umplu cu grijă seringa. Îi făcu injecţia lui Brian 
Kwok în fesă, cu un ac nou. Aproape că nu se vedea nici o 


urmă, doar o minusculă picătură de sânge pe care o şterse. 

— 1 se poate servi cina, ori când doriţi. 

Armstrong dădu numai din cap. Gardianul adăugase o 
măsură de urină în căldare, şi acest lucru se trecu şi el în 
fişă. 

— Foarte deştept din partea lui să măsoare nivelul, n-aş fi 
crezut să facă asta, comentă Malcolm Sun. Razele infraroşii 
făceau posibilă urmărirea oricărei mişcări a arestatului, 
prin mici găuri de observaţie plasate în tavan. Dew neh loh 
moh, cine şi-ar fi închipuit că el este cârtiţa? Deştept, 
întotdeauna a fost al naibii de deştept. 

— Să sperăm că amărâtul de el nu prea mai e al naibii de 
deştept, îi spuse Armstrong pe un ton acru. Cu cât vorbeşte 
mai repede, cu atât mai bine. Bătrânul nu-l va ierta. 

Ceilalţi se uitară la el, tânărul gardian se cutremură. Dr. 
Dorn rupse tăcerea stânjenitoare: 

— Să continuăm tot aşa la fiecare două ore, sir? 

Armstrong îi aruncă o privire prietenului lui. Primul drog, 
în bere, îi fusese administrat pe la 13,30. De atunci, Brian 
Kwok fusese tratat în regim doi - un program de somn- 
trezie-somn-trezie provocat cu droguri. La fiecare două 
ceasuri, injecții de trezire exact înainte de 16.30, 18.30 şi 
20.30, şi tot aşa până a doua zi la 6,30 dimineaţa, când va 
începe primul interogatoriu serios. La zece minute după 
injecție, clientul este trezit în mod artificial, setea şi foamea 
fiindu-i intensificate de droguri, înghite hămesit mâncarea, 
dă pe gât ceaiul rece, iar drogurile acestea îşi fac rapid 
efectul. Somn foarte adânc şi foarte rapid, ajutat de o altă 
injecție. Alternanţă de întuneric şi lumină puternică, de 
glasuri metalice şi tăcere. Apoi trezirea. Micul dejun. Iar 
peste două ore cina, şi peste alte două ore micul dejun. 
Pentru o minte tot mai dezorientată, douăsprezece ore 
devin astfel şase zile, chiar şi mai mult, dacă pacientul 
suportă tratamentul, douăsprezece zile, ora şi ziua. Nu e 
nevoie de tortură fizică, doar de întuneric şi dezorientare, 
atât cât să afli ceea ce doreşti să afli de la captivul inamic, 


sau să-l faci să semneze ceea ce vrei tu să semneze, să 
ajungă curând să creadă că versiunea ta e cea adevărată. 

Oricine capotează! Oricine după o săptămână de sonm- 
trezie-somn urmată de două sau trei zile fără somn. Oricine. 

Of, Isuse atotputernic, se gândi Armstrong, biet amărât ce 
eşti, tu o să încerci să rezişti şi asta nu te va ajuta la nimic. 
Deloc. După aceea însă, un, glas lăuntric îi strigă: ăsta nu e 
prietenul tău, e un agent duşman, un simplu „client”, un 
duşman care te-a trădat pe tine, a trădat totul, de ani şiani 
de zile. Probabil că eli-a turnat pe Fong-fong şi pe băieţii 
lui, care zac acum într-o celulă împuţită, îndurând acelaşi 
tratament, dar fără medici, fără supraveghere şi îngrijire. 
Şi totuşi, poţi să fii mândru de acest gen de tratament? 
Poate vreo persoană civilizată să fie? Nu. Este oare necesar 
să înfunzi un trup neajutorat cu droguri împuţite? Nu... ba 
da, este, uneori este, uneori şi să ucizi e necesar, câini 
turbaţi, oameni... da, unii oamenii sunt răi şi câinii turbaţi 
sunt răi. Trebuie să foloseşti aceste tehnici psihiatrice 
moderne, puse la punct de Pavlov şi alţi sovietici, puse la 
punct de comunişti sub un regim KGB-ist. Bine, dar trebuie 
să le urmezi? Isuse, nu ştiu, dar ştiu că KGB-ul încearcă să 
ne distrugă, să ne coboare pe toţi la nivelul lor, să... 
Armstrong îi văzu pe cei din jur holbându-se la el. 

— Ce e? 

— Să menţinem ciclul de două ore, sir? repetă doctorul, 
neliniştit. 

— Da. Iar la 6.30 începem primul interogatoriu. 

— Îl veţi face chiar dumneavoastră? 

— Doar scrie în ordin, ce naiba! mârâi Armstrong. Nu ştii 
să citeşti? 

— lertare, se repezi medicul, cunoşteau cu toţii prietenia 
dintre Armstrong şi arestat şi faptul că Crosse îi ordonase 
să conducă interogatoriul. Ai vrea un sedativ, prietene? 
întrebă dr. Dorn plin de grijă. 

Armstrong îl înjură urât şi plecă, supărat că se lăsase 
provocat de doctor şi îşi ieşise din fire. Se duse la ultimul 


etaj, la popota ofiţerilor. 

— Barman! 

— Imediat, sir! 

Obişnuita lui halbă de bere sosi repede, dar în acea seară 
licoarea brună şi delicioasă, cu malţul dens şi amar, nu-i 
potoli setea şi nu-i clăti gura. De o mie de ori se întrebase: 
el ce ar face dacă ar fi prins de ei şi băgat gol într-o astfel 
de celulă, cunoscând însă mai toate tehnicile şi fiind 
pregătit. Mai bine decât nenorocitul de Brian, îşi zise el 
posomorât. Bietul de el ştie atât de puţin. Da, dar oare 
foloseşte la ceva mai multă cunoaştere, atunci când eşti pe 
post de pacient? Gândindu-se la ce îl aştepta pe Brian Kwok 
îşi simţea pielea lipicioasă, trecându-l sudori de spaimă. 

— Barman! 

— Da, sir, vin! 

— Bună, Robert, pot să stau lângă tine? Întrebă 
inspectorul şef Donald C. C. Smyth. 

— A, salut. Sigur, ia loc, îl pofti el, fără entuziasm. 

Smyth se aşeză pe taburetul de bar de lângă el, punându- 
şi braţul legat în faşă într-o poziţie mai comodă. 

— Cum merge? 

— Ca de obicei. 

Armstrong îl văzu pe Smyth încuviinţând din cap şi se 
gândi cât de bine i se potrivea porecla: Şarpele. Smyth era 
chipeş, suplu şi insinuant ca un şarpe, răspândind aceeaşi 
senzaţie de primejdie ucigătoare şi având acelaşi obicei de 
a-şi linge buzele din când în când cu vârful limbii. 

— Doamne! încă tot nu pot să cred că e Brian - Smyth fiind 
unul din puţinii la curent cu cazul Brian. E de-a dreptul 
şocant. 

— Da. 

— Robert, mi s-a ordonat de către DCID - Directorul 
Poliţiei judiciare, şeful cel mare al lui Armstrong - să preiau 
de la tine cazul Vârcolacilor cât timp eşti ocupat. Şi dacă 
mai ai ceva de care vrei să mă ocup eu. 


— Găseşti totul în dosare. Sergentul major Tango-po este 
omul meu numărul doi... e un bun detectiv, chiar foarte bun. 
Armstrong înghiţi nişte bere. Are relaţii. 

Smyth schiţă un zâmbet. 

— Asta ne va fi de folos. 

— Numai să nu te apuci să-mi organizezi districtul. 

— Nici vorbă, amice. East Aberdeen îmi ocupă tot timpul. 
Bun, acum zi-mi de Vârcolaci. Continuăm supravegherea lui 
Phillip Chen? 

— Da. Şi a neveste-si. 

— E interesant că înainte de a se mărita cu zgârciobul ăla 
bătrân, Dianne era Mai-wei T'Chung. Şi că unul dintre verii 
ei a fost Sung Colibri. 

Armstrong se uită lung la el. 

— Văd că ai învăţat lecţia. 


— Face parte din slujbă! adăugă Smyth morocănos. lare 
aş vrea să pun mâna pe Vârcolacii ăia. Am primit deja trei 
apeluri disperate în East Aberdeen de la oameni care au 
primit telefoane de la Vârcolaci, cerându-li-se h'eung yau, 
„foalte iuți”, altfel îi paşte o răpire. Am auzit că în toată 
colonia e aceeaşi situaţie. Dacă s-au găsit trei speriaţi care 
să ne sune, precis că alţi trei sute n-au avut curajul s-o facă, 
şi Smyth luă o înghiţitură din whiskyul cu sifon. Asta nu-i 
bine pentru afaceri, nu-i bine deloc. Nu poţi lua şapte piei 
de pe o vacă. Dacă nu-i prindem rapid pe Vârcolaci, indivizii 
or să aibă propria lor sursă de bani - câteva telefoane 
rapide şi banii vor fi expediaţi prin poştă de amărâtele de 
victime, bucuroase să plătească pentru a nu mai fi în atenţia 
lor - şi orice alt nemernic de aici care se pricepe la 
furtişaguri le va urma exemplul. 

— Ai dreptate, Armstrong îşi termină berea. Mai vrei unul? 

— Lasă-mă pe mine. Barman! 

Armstrong se uită cum i se toarnă berea. 

— Crezi că e o legătură între John Chen şi Sung Colibri? 
Îşi aminti de Sung, bogatul armator răpit cu şase ani în 
urmă, şi surâse obosit. Isuse, nu m-am mai gândit la el de 
ani de zile. 

— Nici eu. Cazurile nu sunt asemănătoare, iar pe răpitorii 
lui i-am băgat la răcoare pe douăzeci de ani şi or să 
putrezească acolo, dar nu se ştie niciodată, şi Smyth ridică 
din umeri. Dianne Chen cred că îl ura pe John Chen şi sunt 
sigur că şi el o ura, toată lumea o ştie. La fel şi cu Bătrânul 
Colibri, râse. Cealaltă poreclă a lui Colibri, în tagmă ca să 
zic aşa, e Băgăreţul. 

Armstrong gemu. Se frecă la ochi să-şi mai alunge 
oboseala. 

— Poate merită osteneala să te duci s-o vezi pe soţia lui 
Chen, Barbara. Eu aveam de gând să merg mâine, dar... 
poate n-ar fi rău. 

— Am fixat deja o întâlnire. Dar întâi mă duc la Sha Tin. 
Poate că poliţiei locale i-a scăpat ceva pe ploaia aia. 


— Bună idee, cuprins de nelinişte Armstrong îl urmări pe 
Şarpe cum îşi bea cu înghiţituri mici whiskyul. Ce te 
frământă? întrebă el, bănuitor. 

Smyth îl privi în ochi. 

— Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg în 
legătură cu răpirea asta. De exemplu, de ce au oferit Înalţii 
Dragoni o recompensă atât de uriaşă pentru găsirea lui 
John Chen, viu sau mort? 

— Întreabă-i pe ei. 

— l-am întrebat. Cel puţin, am întrebat pe cineva care-l 
cunoaşte pe unul dintre ei. Şarpele ridică din umeri. Şi 
nimic. Absolut nimic, făcu o pauză. Va trebui să săpăm în 
trecutul lui John. 

Armstrong simţi un fior rece, pe care-l ascunse. 

— Bună idee. 

— Ştii că Mary l-a cunoscut? În lagărul de prizonieri de 
război de la Stanley. 

— Da, Armstrong bău din bere, fără să-i simtă gustul. 

— Poate ne dă ea un fir. Dacă John a fost, să zicem, 
amestecat în afacerile pieţii negre din lagăr, şi ochii lui de 
un albastru deschis priveau ţintă în ochii de aceeaşi culoare 
ai lui Armstrong. Poate n-ar fi rău să întrebăm. 

— O să mă gândesc la asta. O să mă gândesc. 

Armstrong nu-i purta pică Şarpelui. Dacă ar fi fost în locul 
lui, şi el ar fi întrebat. Vârcolacii erau o mare problemă şi 
comunitatea chineză era deja înspăimântată. Oare câţi ştiu 
despre Mary şi John Chen? zise el. Sau despre cele 40.000 
care încă mai ard în biroul meu, care mă frig pe suflet? 

— A trecut mult timp de atunci. 

— Da. 

Armstrong ridică halba. 

— I-ai convins pe prietenii tăi să-ţi vândă un pont la curse? 

— Să zicem doar că fraternitatea jocurilor de noroc e 
dispusă să plătească, cu bucurie, recompense foarte 
substanţiale, zâmbetul sardonic dispăru de pe chipul lui 


Smyth. Trebuie să-i prindem foarte repede pe nemernicii 
ăia de Vârcolaci, căci dacă nu, chiar ne strică ploile. 

Ora 21.15. 

Wu Patru Degete se afla pe puntea înaltă a joncăi cu motor 
ce-şi croia anevoie drum, mergând contra vântului, spre 
locul de întâlnire din largul mării, cu toate luminile reduse 
la minim. 

— Ascultă, gunoi Vârcolac, îi şuieră el nervos lui Kin 
Ciupitul care tremura pe punte, la picioarele lui, înnebunit 
de durere, legat cu funie groasă, lanţuri grele. Vreau să ştiu 
cine mai e în banda ta scârnavă şi de unde ai moneda, 
jumătatea de monedă. Nu primi nici un răspuns. Treziţi-l pe 
scârnav! 

Îndată, Poon Vremebună turnă încă o găleată de apă de 
mare peste tânărul fără simţire. Când văzu că nu obţine nici 
un efect, se aplecă peste el, cu cuțitul scos. De-ndată, Kin 
Ciupitul scoase un țipăt şi-şi ieşi din toropeală. 

— Ce este, ce-i stăpâne? ţipă el. Nu mai pot... ce, ce vreţi 
să ştiţi? 

Wu Patru Degete repetă întrebarea. Tânărul ţipă iarăşi 
când Poon Vremebună îl înţepă cu cuțitul. 

— V-am spus tot... tot..., disperat, neînchipuindu-şi că 
poate exista atâta durere pe lumea asta, nemaipăsându-i de 
nimic, îngăimă din nou numele reale ale tuturor membrilor 
bandei, adresele lor, chiar şi despre bătrâna amah din 
Aberdeen... Iatăl meu mi-a dat moneda... nu ştiu de unde... 
mi-a dat-o fără să-mi spună de unde o are... juur! glasul i se 
stinse şi leşină din nou. 

Patru Degete scuipă scârbit. 

— Tinerii din ziua de azi n-au pic de vlagă-n ei! 

Noaptea era întunecoasă şi vântul nestatornic sufla în 
rafale sub plafonul de nori ce cobora fără încetare, motorul 
puternic torcea regulat, mai reducând din balansul 
inevitabil al joncăi. Se găseau la câteva mile sud-vest de 
Hong Kong, în afara căilor de navigaţie şi a apelor 
teritoriale ale R. P Chineze, în apropiere de gura largă a 


fluviului Pearl, aflat la babord, iar spre tribord având marea 
deschisă. Toate pânzele erau strânse. Îşi aprinse o ţigară şi 
tuşi. 

— Blestema-i-ar toţi zeii pe toţi nemernicii scârnavi din 
triade! 

— Să-l trezesc din nou? întrebă Poon Vremebună. 

— Nu. Scârba asta a spus adevărul, atât cât ştie el, şi 
degetele noduroase ale lui Wu atinseră nervos jumătatea de 
monedă pe care o purta acum la gât, pe sub tricoul aspru, 
să se asigure că e tot acolo, i se puse un nod în gât de 
tulburare, la gândul că moneda ar putea fi veritabilă, ar 
putea fi chiar comoara dispărută a lui Phillip Chen. Ai făcut 
treabă bună, Poon Vremebună. În noaptea asta o să 
primeşti un premiu, privirea i se îndreptă spre sud-est, 
căutând semnalul, întârzia să apară, dar încă nu-şi făcea 
griji, automat, nasul lui adulmecă vântul şi pe limbă simţi 
gustul înţepător, sărat, scrută cu ochii cerul şi marea din 
zare. Curând o să vină iar ploaie, bombăni el. 

Poon aprinse o altă ţigară de la chiştoc şi pe acesta îl strivi 
pe punte cu piciorul lui gol, bătucit. 

— O să dea peste cap cursele de sâmbătă? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Dacă aşa or vrea zeii. Cred că mâine o să toarne iar cu 
găleata. Dacă nu s-o schimba vântul. Dacă nu-şi schimbă 
direcţia, s-ar putea să avem parte de Vânturile Drăcegşti, de 
Vânturile Cele Mari şi astea ne-ar putea spulbera peste Cele 
Patru Mări. Să le ia naiba de Vânturi Mari! 

— O să fac ceva pe ele dacă nu se ţin cursele. Parcă îmi 
spune mie ceva c-o să iasă calul bancherului Kwang. 

— Ha! Nepotul ăla al meu împuţit şi cu vorba mieroasă zău 
ar avea nevoie de o schimbare de joss. Prostu' şi-a pierdut 
banca! 

Poon îşi drese glasul şi scuipă ca să aducă noroc. 

— Slavă zeilor că-l avem pe Profitabilul Choy! 

De când Patru Degete, căpitanii şi oamenii lui reuşiseră cu 
toţii să-şi scoată la timp banii de la Ho-Pak, datorită 


informaţiei primite de la Paul Choy, şi dat fiind că el însuşi 
profita încă şi acum de pe urma manipulării ilicite de către 
fiul său a acţiunilor Struan, Wu îl botezase Profitabilul Choy. 
Pentru câştigul realizat, îi iertase fiului lui greşeala. Dar 
numai în adâncul inimii. Prudent din fire, bătrânul nu 
arătase acest lucru pe faţă şi nu se destăinuise decât 
prietenului şi confidentului său, Poon Vremebună. 

— Adu-l pe punte. 

— Şi cu scârnăvia asta de Vârcolac ce facem? îl împunse 
Poon cu piciorul pe Kin. Tânărului Choy, nu i-a plăcut deloc 
nici de el, nici afacerea asta, heya? 

— E vremea să-i vină mintea la cap, să înveţe cum trebuie 
să te porţi cu duşmanii, să înveţe pentru ce merită să te 
zbaţi pe lumea asta, nu pentru aiurelile alea de le-a buchisit 
în Ţara Muntelui de Aur, şi bătrânul scuipă pe punte. A şi 
uitat cine e şi unde-i sunt adevăratele interese. 

— Chiar tu ai spus că nu trimiţi un iepure să înfrunte un 
dragon. Ori o caracudă împotriva unui rechin. Trebuie să te 
gândeşti la investiţia ta şi nu uita că Profitabilul Choy ţi-a 
restituit înzecit toţi banii cât te-a costat el în cincisprezece 
ani. În lumea banilor ele un Înalt Dragon, şi n-are decât 
douăzeci şi şase de ani. Lasă-l acolo unde se pricepe cel mai 
bine, pentru folosul lui şi-al tău. Heya? 

— În seara asta, locul lui e aici. 

Bătrânul marinar să scărpină după ureche. 

— Nu-s aşa sigur de asta, Patru Degete. Or să hotărască 
zeii. Eu, unul, l-aş fi lăsat pe țărm. Poon Vremebună se 
întoarse să se uite spre sud-est, unde parcă zărise ceva cu 
coada ochiului. Vezi ceva? 

După un timp, Patru Degete clătină din cap. 

— E timp berechet. Berechet. 

— Da. Bătrânul marinar aruncă o privire la trupul legat cu 
lanţuri, precum un pui jumulit, faţa i se destinse într-un 
rânjet. Eiii, când Profitabilul Choy s-a făcut alb ca o meduză 
la auzul primului țipăt al scârbavnicului ăsta, atunci, când i- 


a dat sângele, a trebuit să trag o băşină ca să nu râd şi să-i 
mânjesc cinstea obrazului. 

— Tinerii din ziua de azi n-au pic de vlagă-n ei, repetă Wu, 
apoi îşi aprinse o altă ţigară şi dădu din cap aprobator. Da' 
ai dreptate. De azi încolo Profitabilul va rămâne unde-i e 
locul, ca să ajungă şi mai profitabil, şi se uită în jos la Kin 
Ciupitul. E mort? 

— Încă nu. Ce curvă nemernică făr' de mamă să-l lovească 
pe Fiul Numărul Unu Chen cu o lopată şi pe urmă să ne zică 
nouă minciuni, heya? Şi să-i taie urechea lui Chen, dând 
vina pe tatăl şi pe fraţii lui, şi să mintă şi în privinţa asta! lar 
apoi să ia răscumpărarea când nu mai puteau livra marfa! 
Înfiorător! 

— Dezgustător! hohoti bătrânul. Dar şi mai groaznic e să 
fii prins. Da' l-ai învăţat tu minte pe scârnav, Poon 
Vremebună. 

Râseră amândoi, veseli. 

— Să-i tai şi cealaltă ureche, Patru Degete? 

— Nu încă. Curând, foarte curând. 

Poon se scărpină din nou în cap. 

— Un lucru nu pricep. Nu pricep de ce m-ai îndemnat să 
pun semnul lor pe Fiul Numărul Unu şi să-l las aşa cum 
aveau ei de gând să-l lase, şi se uită la Patru Degete cu 
sprâncenele ridicate a mirare. Când căcăciosu' ăsta o să fie 
mort, toţi Vârcolacii-s morţi, heya? Atunci ce rost are 
semnul? 

Patru Degete chicoti. 

— "Toate se lămuresc pentru cel ce are răbdare. Aşteaptă, 
spuse el foarte încântat de sine. 

Semnul voia să zică cum că Vârcolacii sunt cât se poate de 
vii. Şi, dat fiind că numai el şi cu Poon ştiau că sunt toţi 
morţi, însemna că putea oricând să-i reînvie, ori cel puţin să 
reînvie ameninţarea pe care o reprezentaseră ei. După 
bunu-i plac. Da, gândi el fericit, ucide unul ca să bagi 
spaima în zece mii. Vârcolacii ar putea deveni uşor o sursă 
de venit suplimentar, la un preţ foarte mic, câteva 


telefoane, poate una sau două răpiri bine gândite, poate 
încă o ureche. 

— Răbdare, Poon Vremebună, curând vei... 

Se opri, amândoi îşi aţintiseră ochii spre acelaşi punct din 
beznă. Curând un mic cargobot slab luminat ieşi la iveală, 
croindu-şi drum spre ei. Peste o clipă, în vârful catargului 
acestuia sclipiră scurt două semnale luminoase. Wu se duse 
de-ndată la comanda de la cârmă şi răspunse la semnal. 
Cargobotul confirmă. 

— Grozav, făcu Wu mulţumit, reconfirmând cu un semnal. 

Echipajul de pe punte văzuse şi el semnalul. Un om se 
repezi jos să-i cheme pe ceilalţi, iar restul marinarilor 
trecură la posturile lor. Ochii lui Wu căzură asupra lui Kin 
Ciupitul. 

— Mai întâi ăsta, rânji el cu răutate. Adă-l pe fiu-meu aici. 

Anevoie, Paul Choy se căţără pe punte. După duhoarea de 
sub punte, trase brusc în piept aerul proaspăt. Urcă scara 
până la pupa, când văzu dârele roşii de pe punte şi individul 
ce zăcea pe jos, stomacul i se-ntoarse pe dos şi vărsă iarăşi 
peste parapet. 

Wu Patru Degete îi spuse: 

— Dă-i o mână de ajutor lui Poon Vremebună. 

— Poftim? 

— 'Ţi-s urechile înfundate cu borâturi? strigă bătrânul. Dă-i 
o mână de ajutor! 

Speriat, Paul Choy se duse, clătinându-se, până la bătrânul 
marinar, în timp ce cârmaciul urmărea scena plin de 
interes. 

— Ce... ce vrei să fac? 

— Apucă-l de picioare! 

Paul Choy încercă să-şi stăpânească greaţa, închise ochii. 
Simţi în nări miros de sânge şi vomă. Se aplecă, prinse 
picioarele şi o parte din lanţul greu şi, clătinându-se mai să 
cadă, ajunse la parapet. Poon Vremebună căra cea mai 
mare parte a greutăţii şi ar fi putut cu uşurinţă s-o care pe 


toată, ba chiar şi pe Paul Choy dacă ar fi fost nevoie. Fără 
nici un efort, îl puse pe Kin Ciupitul în echilibru pe copastie. 

— 'Ţine-l acolo! 

După cum stabilise dinainte cu Patru Degete, bătrânul 
marinar se dădu înapoi, lăsându-l pe Paul Choy singur, cu 
trupul inconştient şi mutilat proptit de el. 

— Aruncă-l peste bord! comandă Wu. 

— Dar, tată... te rog... nu-i... nu-i mort încă. Te... 

— Aruncă-l peste bord! 

Înnebunit de spaimă şi scârbă, Paul Choy încercă să tragă 
trupul înapoi pe punte, dar o rafală de vânt înclină barca şi 
ultimul dintre Vârcolaci se rostogoli în mare şi se scufundă 
fără urmă. Neputincios, Paul Choy privea valurile ce se 
spărgeau în lemnul joncăi. Observă că are sânge pe haine şi 
pe mâini. Îl cuprinse un alt val de greață, chinuitor. 

— Ţine. 

Morocănos, Wu îi întinse fiului său o sticlă plată. În ea era 
whisky, whisky bun. Paul Choy se înecă puţin, dar stomacul 
lui suportă băutura. Wu se întoarse la comanda de la 
cârmă, îi făcu semn cârmaciului spre cargobot şi ambală 
motorul să meargă cu toată viteza. Paul Choy era cât pe ce 
să cadă, dar reuşi să apuce parapetul şi să rămână în 
picioare, surprins de vuietul brusc al motorului şi de 
ţâşnitura bărcii înainte. Acum bătrânul era împreună cu 
Poon Vremebună lângă axul cârmei şi amândoi scrutau 
întunericul. Paul văzu şi fel micul vas şi îşi simţi stomacul 
întors pe dos. Îl cuprinse iarăşi ura pentru tatăl lui, pentru 
că se afla pe joncă, pentru că era implicat în ceva ce era 
clar contrabandă - ca să pună capac poveştii oribile cu 
Vârcolacul. Orice ar fi făcut nemernicul ăla amărât, îşi zise 
el furibund, nu înseamnă să împărţi legea după capul tău! 
Ar fi trebuit să fie predat poliţiei pentru a fi spânzurat, 
închis oricare i-ar fi fost soarta. Wu simţi că este privit şi se 
uită spre el. Chipul îi rămase de neclintit. 

— Vino încoace, comandă el, arătând cu mâna fără un 
deget spre parapetul din faţa lui. Treci aici. 


Ţeapăn, Paul Choy se supuse. Era mult mai înalt decât 
tatăl său şi decât Poon Vremebună, dar nu s-ar fi putut 
măsura cu niciunul dintre ei. Jonca înainta prin beznă pe un 
curs de interceptare. Apa mării era neagră, noaptea era 
neagră şi doar din când în când se zărea lumina lunii 
răzbătând printre nori. Curând ajunseră aproape de pupa 
vasului şi se apropiau cu repeziciune dinspre tribord. Vasul 
era mic, lent şi destul de vechi şi se afunda periculos în hula 
tot mai puternică. 

— Asta-i un cargou de coastă, îi explică Poon Vremebună. 
Noi le zicem traulere thailandeze. În apele asiatice sunt 
zeci de scârnăvii de-astea, sunt păduchii mărilor, căpitanii şi 
echipajele lor sunt numai ticăloşi, şi-s găurite precum 
coşurile de languste. Majoritatea circulă pe rutele Bangkok, 
Singapore, Manila, Hong Kong şi oriunde găsesc ceva de 
transportat. Asta vine de la Bangkok, tuşi şi scuipă, 
scârbindu-l iarăşi pe tânăr. N-aş vrea să călătoresc pe una 
din împuţiciunile astea. Se opri. Se zări un alt scurt semnal 
luminos, la care Wu răspunse. Apoi toţi de pe punte văzură 
apa împroşcând la tribordul vasului, când ceva greu fu 
aruncat peste bord. Patru Degete comandă de-ndată,opriţi 
motoarele”. Tăcerea bruscă era asurzitoare. Marinarii de 
veghe la prova scrutau bezna în vreme ce jonca se clătina 
tot mai puternic pe măsură ce încetinea. 

Apoi unul din oamenii de veghe făcu semn cu un steag. Wu 
porni puţin motorul şi corectă direcţia. Alt semnal silențios, 
altă schimbare de direcţie, apoi o fluturare mai puternică a 
steagului. Wu puse imediat motorul pe mers înapoi. Elicele 
muşcară adânc din apă. Apoi opri motorul şi jonca se 
apropie clătinându-se de şirul de geamanduri. Lui Paul 
Choy, care-l privea, bătrânul i se părea a fi una cu vasul, aşa 
cum stătea cu privirea aţintită spre marea dinainte. Cu 
îndemânare, Wu manevră jonca greoaie până lângă 
odgonul ce ţinea legate geamandurile. Un marinar înarmat 
cu un ghionder lung, cu cârlig la capăt agăţă frânghia. 
Balizele grosolane din plută fură rapid săltate pe punte de 


alţi marinari, iar odgonul legat zdravăân de un montant. Cu 
o dexteritate ce dovedea o practică îndelungată, şeful de 
echipaj desprinse geamandurile şi le aruncă peste bord, în 
timp ce alţi marinari verificau dacă baloturile prinse de 
celălalt capăt al odgonului, aflat sub apă, sunt în siguranţă. 
Paul Choy distingea acum clar baloturile. Erau două, cam 
de doi metri lungime şi un metru înălţime pe unul lăţime, 
legate între ele cu sfoară, greutatea lor făcând funia să stea 
întinsă ca o coardă. După ce se asigurară că încărcătura se 
află în siguranţă, bine ancorată lângă joncă, dar la vreo doi 
metri sub suprafaţa apei, şeful de echipaj semnaliză. Patru 
Degete porni imediat motoarele şi jonca o luă cu viteză de 
croazieră în altă direcţie. Întreaga operaţie fusese 
efectuată în tăcere, cu siguranţă şi în numai câteva 
secunde. Peste doar câteva clipe, luminile slabe ale 
traulerului thailandez dispăruseră, şi se aflau din nou 
singuri pe întinsul mării. Wu şi Poon Vremebună îşi 
aprinseră câte o ţigară. 

— Foarte bine, zise Poon Vremebună. 

Patru Degete nu-i răspunse, urechile lui ascultând uruitul 
regulat al motorului. În privinţa asta nici o problemă, gândi 
el. Simţurile lui adulmecau vântul. Nici din partea asta nu-s 
probleme. Ochii lui scrutau întunericul. Nici acolo nu e 
nimic, îşi spuse el. Atunci ce te frământă? Să fie din cauza 
celui de-al Şaptelea Fiu? Îi aruncă o privire lui Paul Choy, 
care se afla la babord, cu spatele spre el. Nu. Nici în 
privinţa asta nu-i nici o primejdie. Paul Choy privea 
baloturile, care începură să salte puţin pe apă. Se simţea 
mai bine acum, încălzit de whisky. Mirosul de sare începuse 
să-i placă. La asta se adăugau emoţiile întâlnirii şi faptul că 
totul se încheiase cu bine şi erau în siguranţă. 

— Tată, de ce nu le aduci la bord? Ai putea să le pierzi. 

Wu îi făcu semn lui Poon să răspundă. 

— E mai bine să laşi roadele mării în seama mării, 
Profitabile Choy, până le poţi aduce în siguranţă la mal. 
Heya? 


— Pe mine mă cheamă Paul, nu Profitabilul şi, tânărul îşi 
întoarse privirea spre taică-su şi se înfioră. Nu era nevoie 
să-l omori pe scârnavul ăla. 

— Da' căpitanul nici nu l-a omorât, răspunse Poon 
Vremebună în locul bătrânului, cu un rânjet. Tu ai făcut-o, 
Profitabile Choy. Tu, şi l-ai aruncat peste bord. Am văzut 
clar. Eram la o jumătate de pas de tine. 

Bătrânul marinar ridică din umeri. 

— Minciuni! Am încercat să-l trag înapoi! Şi, oricum, el mi- 
a poruncit s-o fac. M-a ameninţat. 

— Spune-i asta, Profitabile Choy, unui diavol străin de 
judecător, şi zău că n-o să-ţi folosească la nimic! 

— Numele meu nu-i Pro... 

— Căpitanul flotelor te-a numit Profitabilul şi, pe toţi zeii. 
Profitabilul vei rămâne pe vecie. Heya? adăugă el zâmbind 
înveselit spre Patru Degete. 

Bătrânul nu zise nimic, surâse doar, dezvelindu-şi puţinii 
dinţi stricaţi şi sparţi, ceea ce făcea ca figura lui să pară şi 
mai înspăimântătoare. Dădu din capu-i chel, cu faţa 
brăzdată de riduri, în semn de aprobare. Apoi se uită la fiul 
lui. Pe Paul Choy îl străbătură fiori. 

— Taina ta, fiule, n-o va afla nimeni de la mine. Nu te teme. 
Nimeni de pe această barcă n-a văzut nimic. Nu-i aşa, Poon 
Vremebună? 

— Nimic. Jur pe toţi zeii, mari şi mici! Nimeni n-a văzut 
NIMIC! 

— Nu poţi acoperi focul cu hârtie! mormăi Paul Choy 
ursuz. 

Poon Vremebună îşi drese glasul. 

— Pe barca asta, poţi! 

— Da, făcu Wu cu glas aspru. Pe barca asta poţi păstra un 
secret pe vecie, îşi aprinse o altă ţigară, tuşi şi scuipă. Nu 
vrei să ştii ce-i în baloturile alea? 

— Nu. 

— Opiu. Pe țărm, munca din noaptea asta îmi va aduce un 
profit de 200.000 de dolari, plus premii din belşug pentru 


echipajul meu. 

— Profitul ăsta nu merită riscul, pentru mine nu. [i-am... 
Paul Choy se întrerupse. 

Patru Degete se uită lung la el. Scuipă pe punte, îi trecu 
cârma lui Poon Vremebună şi se îndreptă spre banchetele 
acoperite cu perne mari aşezate în semicerc la pupa. 

— Vino încoace, Profitabile Choy, porunci el. 

Speriat, Paul Choy se aşeză unde i se spusese. Aici erau 
mai retraşi. 

— Profitul e profit, zise Wu, foarte mânios. 10.000 este 
profitul tău. Asta ajunge să-ţi cumperi un bilet de avion 
până în Honolulu şi înapoi la Hong Kong şi să petreci zece 
zile de vacanţă, văzu iluminarea de o clipă de pe chipul 
fiului său şi zâmbi în sinea lui. 

— Nu o să mă mai întorc, zise Paul Choy cu curaj. 
Niciodată. 

— Ba da, o să te întorci! Acum o să te întorci. După ceai 
pescuit în ape foarte primejdioase. 

— Nu o să mă-ntorc niciodată. Am un paşaport american 
ŞI... 

— Şi o târfă japoneză, heya? 

Paul Choy se holbă la taică-su, uimit că acesta ştia, simţi 
cum îl cuprinde furia, sări în picioare şi strânse pumnii. 

— Pe toţi zeii, nu-i o târfă! E splendidă, e o doamnă şi ei 
sunt... 

— Taci! Wu înghiţi înjurătura ce-i stătea pe limbă. Foarte 
bine, nu-i o târfă, deşi pentru mine toate femeile sunt târfe. 
Nu-i o târfă, ci o împărăteasă. Dar tot un diavol scârnav din 
Marea de la Răsărit rămâne, unul din cei care au siluit 
China. 

— Ea este americană, la fel ca şi mine, izbucni Paul Choy, 
cu pumnii încleştaţi, gata să se repeadă. 

Cârmaciul şi Poon Vremebună se pregăteau să intervină, 
fără să lase să se vadă acest lucru. În mâna lui Poon apăru 
un cuţit. 


— Eu sunt american, ea e americană, iar tatăl ei a fost în 
Italia în unitatea 442 şi... 

— Tu eşti haklo, eşti unul dintre Wu ai Mărilor, navigatori, 
şi ai să mite supui! Da, Profitabile Choy, ai să mi te supui! 
Heya? 

Paul Choy stătea în picioare în faţa lui, tremurând cu o 
furie la fel de puternică, încercând să-şi păstreze curajul 
căci, la mânie, bătrânul era năprasnic şi îi simţea pe Poon 
Vremebună şi pe ceilalţi în spatele lui. 

— Să nu o mai ocărăşti! 

— Îndrăzneşti să strângi din pumni în faţa mea? A mea, 
care ţi-am dat viaţă, ţi-am dat totul? Toate şansele, chiar şi 
şansă de a o cunoaşte pe această... împărăteasă a Mării de 
la Răsărit? Heya? 

Paul Choy parcă era bătut de furtună. Poon Vremebună se 
uita încruntat la el. 

— Eşti în faţa Căpitanului Flotelor. Şi ai să-l respecţi! 
Braţul de fier al marinarului îl îmbrânci pe banchetă. 
Căpitanul a zis să şezi. Şezi! 

După o clipă, Paul Choy întrebă morocănos: 

— Cum ai aflat de ea? 

Exasperat, bătrânul izbucni: 

— Fie-mi martori toţi zeii ce ţărănoi am zămislit, ce 
maimuţă cu minte şi purtare de ţărănoi. Tu crezi că n-am 
avut grijă să fii supravegheat? Păzit? Că aş fi trimis o cârtiţă 
printre şerpi ori un copilandru civilizat printre diavoli 
străini, fără nici o apărare? Eşti fiul lui Wu Sang Fang, şeful 
tuturor Wu ai Mărilor, şi eu îi apăr pe ai mei împotriva 
tuturor duşmanilor. Crezi că n-avem destui duşmani în stare 
să-ţi reteze Săculeţul cel Tăinuit şi să mi-l trimită doar ca să 
mă sfideze? Heya? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine, acum o ştii, fiule! 

Wu Patru Degete era conştient că aceasta era o încleştare 
pe viaţă şi pe moarte şi că trebuia să fie înţelept, aşa cum 
trebuie să fie un tată când fiul îndrăzneşte până la urmă să- 


l înfrunte. Nu-i era teamă. Făcuse asta cu mulţi fii şi nu 
pierduse decât unul. Dar îi era recunoscător tai-panului 
care-i dăduse informaţia despre fată şi despre familia ei. 
Asta e cheia, gândi el, cheia către sufletul acestui copil 
necuviincios de la o a treia soţie al cărei Ascunziş de Aur a 
fost până la sfârşitul zilelor ei la fel de dulce şi fraged ca şi 
carnea de peşte proaspăt. Poate o să-l las s-o aducă pe 
curvă aici. Sărmanul prostovan are nevoie de o târfă, 
oricum i-ar zice el. Doamnă? Ha! Am auzit că diavolii din 
Marea de la Răsărit nu au floci! Dezgustător! Luna viitoare 
poate s-o aducă aici pe curviştină. Dacă părinţii ei o lasă să 
vină singură, asta dovedeşte că e o stricată. Dacă nu, am 
scăpat de ea. Iar între timp am să-i găsesc o soţie. Da. Pe 
cine? Una dintre nepoatele Zgărcitului? Sau ale lui Lando 
Mata... la stai, ploada a mai mică a corciturii ăleia nu e şi ea 
şcolită în "Ţara Munţilor de Aur, la o şcoală de fete. Una 
faimoasă? Ce contează pentru nătărăul ăsta dacă e de 
sânge pur sau nu? Am mulţi fii, gândi el, fără să simtă nimic 
deosebit pentru cel din faţa lui. Eu le-am dat viaţă. Cât 
trăiesc eu, datoria lor e faţă de mine, iar după ce mor, faţă 
de clan. Poate mai potrivită pentru el ar fi o fată Haklo, de 
marinar, cu şolduri largi şi picioare bătătorite. Da', eiii... nu- 
i nevoie să-ţi tai Lujerul ca să scapi de o durere la băşică, 
oricât de nesimţitor şi obraznic ar fi netotul ăsta! 

Peste o lună Barbă Neagră îţi va da o vacanţă, zise el pe 
un ton categoric. O să am eu grijă s-o facă. Cu profitul tău 
de 10.000 îţi iei bilet pe o maşină zburătoare... Nu! Mai 
bine adu-o pe ea aici, adăugă el ca şi cum tocmai îi venise 
ideea. O să o aduci pe ea aici. Ar trebui să vezi Manila, 
Singapore şi Bangkok, să-i vizitezi pe căpitanii noştri de 
acolo. Da, adu-o aici peste o lună, cei 10.000 ai tăi îţi vor 
ajunge pentru bilet şi pentru toate. 

— Nu. Nu vreau. Nu o voi face. Şi nu vreau bani din 
droguri! Nu voi accepta niciodată bani din droguri şi te 
sfătuiesc şi pe tine să ieşi din traficul de droguri ime... 


Brusc, întreaga joncă fu scăldată în lumină. Pe moment, 
toţi fură orbiţi. Reflectorul era undeva la tribord. 

— Opriţi, se auzi comanda în englezeşte prin portavoce, 
repetată apoi în dialect haklo şi în cantoneză. 

Primii care reacționară au fost Wu şi Poon Vremebună, 
care într-o clipită săriră în picioare. Wu suci cârma mult 
spre babord, îndepărtându-se de nava de patrulă a Poliţiei 
Maritime şi ambală amândouă motoarele la putere maximă. 
Poon coborâse rapid scara până pe puntea principală şi 
reteză funia încărcăturii, dâra de spumă lăsată de baloturi 
dispărând când acestea se duseră la fund. 

— Opriţi pentru inspecţie! 

Cuvintele metalice îl străpunseră parcă pe Paul Choy, care 
rămăsese paralizat de spaimă. Îl văzu pe tatăl lui umblând 
într-un dulăpior şi scoțând câteva bonete de soldaţi ai 
armatei Chinei Populare, şi punându-şi una pe cap. 

— Repede! porunci el, aruncându-i şi lui una. 

Încremenit, se supuse şi şi-o îndesă pe cap. Ca prin 
minune întreg echipajul avea acum acelaşi fel de bonetă, iar 
câţiva îmbrăcau zoriţi tunici militare la fel de jerpelite şi 
boţite. Inima încetă să-i mai bată. Din dulăpioare, unii 
scoteau puşti şi arme automate de-ale armatei chineze, în 
vreme ce alţii, de pe latura cea mai apropiată de nava 
poliţiei, le aruncau blesteme obscene. Nava, cenuşie ca 
toate navele militare, avea pe punte un tun, şi ambele 
reflectoare aprinse. 1 se zăreau şi luminile de poziţie. Plutea 
la o sută de metri spre tribord, cu motoarele mârâind, 
ţinând fără nici un efort pasul cu ei. Se zăreau marinarii 
îmbrăcaţi în uniforme albe, curate, iar pe puntea de 
comandă chipiurile ofiţerilor britanici. Patru Degete avea 
acum o portavoce şi se apropie de parapet, cu boneta trasă 
mult pe frunte, şi strigă: 

— Duceţi-vă să vă preacurviţi, barbarilor! Uitaţi-vă la 
pavilionul nostru! mâna lui se întinse spre catarg, unde 
flutura pavilionul marinei Chinei Populare, la pupa era un 


fals număr de înregistrare de Canton. Lăsaţi în pace o 
patrulă paşnică... sunteţi în apele noastre! 

Pe chipul lui Poon se vedea un rânjet răutăcios. Ţinea în 
mână un pistol automat şi stătea la parapet, în lumină, cu 
boneta trasă adânc pentru a nu putea fi identificat prin 
binoclurile care ştia că sunt aţintite spre bord. Inima îi 
bătea cu putere şi în gură simţea un gust greţos dulce-amar 
de fiere. Se aflau în apele internaţionale. Apele chineze, şi 
deci scăparea, erau la cincisprezece minute distanţă. Armă 
puşca. Ordinele erau clare. În seara asta nimeni nu se va 
urca la bord să inspecteze. 

— Opriţi! Venim la bord! 

Văzură toţi nava de patrulă încetinind, cuterul despicând 
apa, şi mulţi de la bord îşi mai pierdură din siguranţa 
iniţială. Patru Degete strânse maneta, să stoarcă şi ultimul 
strop de putere a motoarelor. Se blestema în sinea lui că nu 
văzuse mai din vreme nava poliţiei şi nici nu-i simţise 
prezenţa, dar ştia că ei au mecanisme electronice cu care 
văd prin întuneric, în timp ce el trebuia să se bazeze numai 
pe ochii şi pe nasul lui şi pe acel al şaselea simţ care până 
acum îl ajutase, pe el şi pe cei mai mulţi dintre oamenii lui, 
să rămână în viaţă. Rar se întâlnea o navă de patrulă atât 
de aproape de apele chineze. Oricum, nava era acolo şi, 
deşi scăpase de încărcătură, avea arme la bord. Şi mai era 
şi Paul Choy. Joss! Să se sloboadă toţi zeii pe nava aia! Poon 
Vremebună a avut dreptate în felul lui. Zeii vor hotări dacă 
a fost ori nu înţelept să-l ia pe tânăr la bord. 

— Duceţi-vă să vă dezmăţaţi! Nici un diavol străin n-o să 
urce pe o navă de patrulă a Republicii Populare Chineze! 

Echipajul ovaţionă, sporind hărmălaia cu un potop de 
obscenităţi. 

— Opriţi! 

Bătrânul nu le dădu nici o atenţie. Jonca porni cu viteză 
maximă spre estuarul fluviului Pearl şi el, la fel ca toţi de la 
bord, se ruga să nu fie prin apropierea vreo autentică navă 
de patrulă a Chinei Populare. În lumina reflectorului se 


zărea cuterul având la bord zece marinari înarmaţi, 
înaintând pe un curs de interceptare, dar nu era suficient 
de rapid ca să-i depăşească. 

— Pentru ultima oară, opriţi! 

— Pentru ultima oară, lăsaţi o patrulă paşnică să-şi vadă 
de drum în apele-i proprii... 

Deodată, sirenele patrulei începură să şuiere şi păru să 
facă un salt înainte odată cu creşterea vitezei motoarelor, 
iar uruitul ei puternic se apropie din urmă. Lumina 
reflectorului nu-i slăbea o clipă, în timp ce nava îi depăşi şi 
se puse de-a curmezişul, la prova, iar motoarele ei mârâiau 
ameninţător, tăindu-le calea spre adăpost. 

Paul Choy continua să se holbeze la nava cenuşie, ale cărei 
motoare erau de patru ori mai puternice decât ale lor, cu 
botul ascuţit, cu toţi oamenii la posturi. Distanţa scădea 
vertiginos, nu mai rămăsese spaţiu de manevra. Se vedeau 
marinarii în uniformă, ofiţerii de pe puntea de comandă, 
antenele radar rotindu-se. 

— Lasă-ţi capul în jos, îl avertiză Wu şi Paul Choy se supuse 
instantaneu. 

Apoi Wu alergă înainte spre pupa, cu Poon Vremebună 
lângă el. Amândoi aveau puşti mitralieră. 

— Acum! 

Cu grijă, el şi cu prietenul său împroşcară apa în direcţia 
navei de patrulare, care era aproape asupra lor, atenţi ca 
nici un glonte să nu atingă puntea. Imediat, reflectorul se 
stinse şi în bezna orbitoare cârmaciul înclină jonca puternic 
spre tribord, rugându-se ca Wu să fi ales corect momentul. 
Jonca alunecă pe lângă cealaltă navă la numai câţiva metri, 
în vreme ce aceasta ţâşni înainte să scape din calea 
gloanţelor. Cârmaciul o readuse pe cursul ei şi pe calea 
spre adăpost. 

— Bun, murmură Wu, ştiind că mai câştigase o sută de 
metri. 

Avea întipărită în minte harta acelor ape. Se aflau acum în 
zona cenuşie dintre apele hongkongheze şi cele chinezeşti, 


la câteva sute de metri de zona de salvare. În beznă, toţi de 
la bord ţinuseră ochii strâns închişi. De îndată ce simţiră din 
nou lumina reflectorului, îi deschiseră, adaptându-se acum 
mai uşor. Atacantul era în faţă, la stânga, în afara bătăii 
puştilor mitralieră, dar tot înainte şi în calea lor. Wu zâmbi 
sinistru. 

— Lee Nas Mare! şeful de echipaj se prezentă prompt şi el 
îi întinse puşca mitralieră. N-o foloseşti decât atunci când îţi 
spun, şi să nu-l loveşti pe vreunul din scârnăvii ăia! 

Brusc, întunericul fu despicat de o lumină şi bubuitul 
tunului de pe punte îi asurzi. După o fracțiune de secundă, 
în faţa provei ţâşni o jerbă de stropi. Wu rămase stupefiat şi 
arătă cu pumnul în direcţia navei. 

— Scârnăvii ce sunteţi voi, cu mamele voastre cu tot! 
Lăsaţi-ne în pace, ori preşedintele Mao va scufunda tot 
Hong Kongul! 

Se duse grăbit la pupa. 

— Iau eu cârma! 

Cârmaciul era speriat. Paul Choy era şi el speriat, dar 
simţea totodată o bizară însufleţire şi era profund 
impresionat de modul cum comanda tatăl său şi cum toţi de 
la bord, pe care el îi crezuse a fi o adunătură de pirați 
neisprăviţi, răspundeau disciplinat la ordine. 

— Opriţi! 

Distanţa începu din nou să se micşoreze, dar patrula se 
ţinea în afara razei de bătaie a mitralierelor. Stoic, Wu 
menţinu cursul. Altă străfulgerare, apoi încă una, şi bum, 
bum! Două proiectile căzură de o parte şi de alta a joncăi, 
zgâlţâind-o. Feciori de târfe! îngăimă Wu. Zeilor, faceţi ca 
ţintaşii ăia să nu dea greş! ştia că trăgeau numai ca să-i 
sperie. Prietenul lui Şarpele îl asigurase că toate patrulele 
aveau ordin să nu lovească sau să scufunde vreo joncă a 
Chinei Populare, dacă pavilionul era real, şi să n-o abordeze 
cu forţa în afară de cazul că vreunul din propriii lor 
marinari era ucis sau rănit. Trimite-le o rafală, strigă el. 


Ascultători, dar cu mare grijă, cei doi bărbaţi de la prova 
împroşcară apa. Reflectorul rămase nemişcat, dar brusc se 
stinse. 

Wu ţinea ferm aceeaşi direcţie. Şi acum ce urmează, se 
întrebă el disperat. Unde se duce scârboşenia aia? Scrută 
bezna, încordându-şi ochii să vadă nava de patrulă şi 
promontoriul care ştia că se află în apropiere. Apoi 
descoperi silueta întunecată mai în spate, la babord. Se 
apropia rapid într-un potop de stropi, cu căngile de agăţare 
pregătite. Adăpostul se găsea la o sută de metri în faţă. 
Dacă se îndepărta de noua primejdie însemna să meargă 
paralel cu adăpostul, rămânând în apele internaţionale, şi 
atunci nava va repeta manevra, hărţuindu-l spre marea 
deschisă până ce el va rămâne fără muniții sau până ce se 
vor ivi zorii, şi atunci va fi pierdut. Nu îndrăznea să se 
angajeze într-o veritabilă luptă, căci ştia că legea britanică 
are braţul lung şi uciderea unuia dintre marinarii lor se 
pedepsea cu spânzurătoarea, şi nici banii, nici prietenii în 
posturi înalte nu te mai puteau scăpa. Dacă-şi menținea 
cursul, nava putea să-l înhaţe şi ştia cât de îndemânateci şi 
de bine pregătiţi erau marinarii ăştia cantonezi, care îi urau 
pe haklo. 

Chipul i se destinse într-un rânjet. Aşteptă până ce nava de 
patrulă era la numai cincizeci de metri, apropiindu-se 
foarte rapid, cu sirena urlând asurzitor, apoi suci brusc 
cârma spre ea, sperând din tot sufletul că în clipa aceea 
căpitanul ei nu doarme. O clipă, cele două nave merseră pe 
un curs paralel. Apoi nava de patrulă coti ca să evite 
coliziunea, împroşcându-i cu stropii stârniţi de elicele ei. Wu 
suci cârma spre tribord, forțând acceleraţia care era şi aşa 
împinsă până la refuz. Mai câştigă astfel câţiva metri. Văzu 
că nava de patrulă îşi revine rapid. Descrise vuind un cerc 
şi se întoarse spre ei pe o altă cale. Tocmai intraseră în 
apele chineze. Nemaiavând aproape nici o speranţă, Wu 
Patru Degete lăsă cârma şi apucă o altă puşcă mitralieră cu 
care împroşcă întunericul, păcănitul ei şi mirosul de cordită 


sporindu-i teama. Brusc, lumina reflectorului fu asupra lui, 
crudă. Întoarse capul, orbit, clipind din ochi, cu capul lăsat 
în jos şi boneta înfundată adânc. Când simţi că vede iarăşi, 
îndreptă arma spre reflector, înjurând grozav, înspăimântat 
că-l vor agăța şi-l vor târi departe de adăpost. Ţeava încinsă 
îi tremura în mână când ochi spre lumină, cu degetul pe 
trăgaci. Dacă trăgea, însemna moartea, dacă nu trăgea, 
închisoarea. Teama îl străbătu din cap până-n picioare, la fel 
ca pe toţi cei de pe vasul lui. Dar lumina nu se apropie, aşa 
cum se aştepta. Rămase în urmă, şi văzu cum valul de la 
provă ei se micşorează, la fel ca şi dâra de spumă pe care o 
lăsa în urmă, şi inima reîncepu să-i bată din nou. Nava de 
patrulă îl lăsa în pace. Şarpele avusese dreptate. Zguduit, 
lăsă puşca din mână. Portavocea era lângă el, o duse la 
gură. 

— Victorie preşedintelui Mao! strigă el din răsputeri. Nu 
vă apropiaţi de apele noastre, diavoli străini şi scârnavi! 

Vorbele pline de bucurie fură purtate peste ape ca un 
ecou. Echipajul răcni tot soiul de înjurături, arătând cu 
pumnii spre reflector. Chiar şi Paul Choy fu cuprins de 
frenezie şi urla împreună cu ceilalţi când îşi dădu seama că 
nava de patrulă nu se va aventura în apele chineze. Lumina 
dispăru. Când ochii li se readaptară la întuneric, văzură 
patrula în urmă, abia înaintând, cu luminile de poziţie 
aprinse. 

— Or să ne urmărească pe radar, murmură Paul Choy în 
englezeşte. 

— Cum ce? 

Repetă cele spuse în dialect haklo, folosind cuvântul 
englezesc radar, zicând că ăsta-i un fel de ochi magic. Atât 
Poon cât şi Patru Degete ştiau în principiu ce-i ăla un radar, 
dar nu văzuseră niciodată unul. 

— Şi ce contează, zise dispreţuitor Wu. Ecranele lor 
magice sau ochii lor magici nu le mai servesc la nimic acum. 
Putem scăpa uşor de ei în canalele de lângă Lan Tao. Nu 


există nici o dovadă împotriva noastră, nici o marfă de 
contrabandă la bord, nimic. 

— Dar armele? 

— Putem să le aruncăm peste bord, sau putem să scăpăm 
de netrebnicii ăia şi să le păstrăm! Eiii, Poon Vremebună, 
când au căzut lângă noi proiectilele alea am crezut că-mi 
îngheaţă găozul! 

— Da, replică Poon vesel, şi când am tras pe întuneric spre 
răpciugoşi... pe toţi zeii! Mereu mi-am dorit să trag cu 
puştile alea! 

Wu râse şi el până ce-i dădură lacrimile. 

— Da, bătrâne prieten, apoi îi explică lui Paul Choy 
strategia pe care i-o spusese Şarpele. Bună, heya? 

— Cine-i Şarpele? întrebă Paul Choy. 

Wu şovăi, ochii lui mici scăpărând. 

— Un funcţionar, s-ar putea zice un funcţionar de la 
poliţie, Profitabile Choy. 

— După pierderea încărcăturii, noaptea nu mai e deloc 
profitabilă, mârâi Poon ursuz. 

— Da, fu de acord Wu, la fel de ursuz. 

Îi promisese deja lui Venus Poon un inel cu diamante pe 
care avusese de gând să-l cumpere din câştigul acestei 
nopţi. Acum va trebui să umble la propriile-i economii, ceea 
ce contrazicea toate principiile sale. Plăteşti târfele din 
câştigurile curente, nu din economii, lua'r-ar naiba nava 
poliţiei! îşi zise el. Fără cadoul cu diamante... Fiii, dar 
Frumosul ei Lăcaş era tot ce-şi dorea Richard Kwang, şi 
unduirea crupei ei era tocmai aşa cum se zicea. lar în 
noaptea asta... în noaptea asta după ce se termină 
programul la "IV, Poarta ei Minunată se va deschide iarăşi 
pentru el. 

— O mizerie de joss, să dea peste noi în noaptea asta 
banditul ăla cu bot ascuţit, spuse el, excitat de gândul la 
Venus Poon. Atâţia bani duşi pe apa sâmbetei. Şi am şi avut 
cheltuieli mari! 


— Încărcătura e pierdută? întrebă Paul Choy foarte 
surprins. 

— Bineînţeles că-i pierdută, dusă la fund, se răţoi la el 
bătrânul foarte nervos. 

— Nu aveţi nici un reper de marcaj pe ea sau măcar un 
emiţător? Paul Choy folosi termenul englezesc, bleeper, 
explicându-le ce înseamnă. Eu credeam că are, ori poate un 
flotor care să se umfle chimic, de la sine, peste o zi sau 
două, ca să puteţi să o recuperaţi, ori să trimiteţi scafandri 
s-o ia când nu-i nici un pericol! Cei doi bărbaţi se uitară la el 
cu gura căscată. Ce s-a întâmplat? 

— Sunt uşor de găsit emițătoare de-astea sau flotoare care 
să se umfle peste o zi sau două? întrebă Wu. 

— Sau chiar peste o săptămână sau două, dacă vrei, tată. 

— Vrei să scrii toate astea pe hârtie, cum se face? Sau te 
poţi ocupa tu? 

— Sigur că da. Dar de ce să nu aveţi şi voi un ochi magic, 
ca al lor? 

— La ce ne trebuie, şi cine ar şti să umble cu ele? pufni 
iarăşi dispreţuitor bătrânul. Noi avem nasuri, urechi şi ochi. 

— Da' în seara asta aţi fost prinşi. 

— Vezi ce spui! se mânie Wu. A fost vorba de joss, joss, o 
glumă a zeilor. Suntem teferi şi asta contează! 

— Nu-s de acord, căpitane! zise acum Paul Choy fără 
teamă. Ar fi uşor de echipat nava asta cu un ochi magic şi 
atunci voi i-aţi putea vedea îndată ce vă văd şi ei, sau chiar 
mai-nainte. Nu vă mai pot lua prin surprindere. Aşa că aţi 
putea să le daţi cu tifla fără teamă şi să nu pierdeţi 
niciodată vreo încărcătură. Heya? zâmbi în sinea lui, văzând 
că îi momise. N-ar mai fi posibilă nici o greşeală, cât de 
mică. Şi n-ar mai exista nici un pericol. Nici o încărcătură 
pierdută. Iar la încărcătură puneţi emițătoare. Nici măcar 
nu-i nevoie să fiţi în apropierea locului de livrare. Puteţi lua 
marfa peste o săptămână, heya? 

— Ar fi ceva, se înflăcără Poon. Dar dacă zeii-s împotriva 
ta, Profitabile Choy, nici un ochi magic nu te poate ajuta. În 


seara asta am scăpat ca prin urechile acului. Curva aia n-ar 
fi trebuit să se afle acolo. 

Se uitară cu toţii spre nava care staţiona spre pupa, în 
aşteptare, la câteva sute de metri în urmă. Wu puse motorul 
pe încet înainte. 

— Nu vrem să-intrăm prea adânc în apele Chinei Populare, 
zise el neliniştit. Scârbavnicii ăia civilizaţi nu-s aşa politicoşi 
sau plini de respect pentru legi, îl străbătu un fior. Nu ne-ar 
strica un ochi magic, Poon Vremebună! 

— Da' de ce nu vă luaţi o navă ca astea de patrulă? zise 
Paul Choy, ispitindu-i iarăşi. Sau chiar una ceva mai rapidă. 
Atunci i-aţi putea depăşi. 

— Una din alea? Eşti nebun? 

— Cine ne-ar vinde nouă aşa ceva? întrebă Wu nervos. 

— Japonezii. 

— Să-i ia naiba pe toţi diavolii din Marea de la Răsărit, se 
înfierbântă Poon. 

— Poate, dar ei v-ar construi aşa ceva, echipat cu radar. 
Ar... 

Se întrerupse, căci nava de patrulă a poliţiei dădu drumul 
la motoare şi, în vuietul lor adânc, cu sirena urlând, ţâşni în 
noapte, lăsând în urmă o dâră de spuma învolburată. 

— Uite-o cum pleacă, spuse Paul Choy în englezeşte, plin 
de admiraţie. Are clasă, nemernica! 

Repetă apoi în haklo. 

— Pariez că mai are încă traulerul thailandez în ochiul ei 
magic. Ei pot să vadă tot, orice joncă, orice navă, orice 
golfuleţ şi orice promontoriu pe distanţă de mile întregi. Ba 
chiar şi o furtună. 

Gânditor, Wu Patru Degete îi dădu un nou curs 
cârmaciului, cât să rămână chiar la limita apelor chineze, 
înaintând spre nord, spre insuliţele şi recifurile din preajma 
Insulei Lan 'Tao unde putea să aibă loc următoarea întâlnire, 
fără nici un pericol. Acolo se vor transfera pe o altă joncă, 
cu numere de înregistrare reale - chinez şi hong-konghez -, 
pentru a se strecura înapoi la Aberdeen. Aberdeen! 


Degetele lui pipăiră iarăşi cu emoție jumătatea de monedă. 
Uitase de ea în vâltoarea evenimentelor. Acum degetele îi 
tremurau şi tulburarea îl cuprinse din nou la gândul 
întâlnirii din această noapte cu tai-panul. Era timp destul. 
Nu va întârzia. Totuşi, mări viteza. 

— Haideţi, le făcu el semn lui Poon şi lui Paul Choy să vină 
pe pernele de la pupa, unde erau mai izolaţi. 

— Poate c-ar fi mai înţelept să rămânem la joncile noastre 
şi să nu luăm o curvă de-aia, fiule, degetul lui Wu străpunse 
bezna arătând spre locul unde stătuse nava de patrulă. 
Diavolii străini ar deveni şi mai furioşi dacă aş avea una din 
aia în flota mea. Dar acel ochi magic al tău... ai putea să-l 
instalezi şi să ne arăţi cum să-l folosim? 

— Aş putea găsi experţi care s-o facă. Oameni din Marea 
de la Răsărit. Mai bine să-i folosim pe ei decât englezi sau 
germani. 

Wu se uită la prietenul lui. 

— Heya? 

— Eu nu vreau un gunoi de-ăla sau un ochi magic de-al lor 
pe vasul meu. Am ajunge curând la mâna scârnavilor şi ne- 
am pierde averile odată cu capetele, bombăni Poon. 

— Da' şi să poţi vedea atunci când alţii nu pot; pufăi Wu 
din ţigară. Mai există vreun alt vânzător, Profitabile Choy? 

— Ei ar fi cei mai buni. Şi cei mai ieftini, tată. 

— Mai ieftini, heya? Şi cât o să coste? 

— Nu ştiu. 20.000 dolari americani, sau poate 40... 

Bătrânul explodă: 

— 40.000 americani? Ce, eu sunt făcut din aur? Eu câştig 
banii muncind! Ce io-s împăratu' Wu? 

Paul Choy îl lăsă pe bătrân să se descarce. Nu mai simţea 
nimic faţă de el, după toate ororile acestei nopţi, după 
crimă, după ce fusese prins în cursă şi şantajat cu cruzime, 
şi mai ales din cauza celor spuse de taică-su la adresa 
iubitei lui. Îşi va respecta tatăl pentru calităţile lui de 
marinar, pentru curajul şi pentru tăria lui. Şi ca şef al casei. 
Atât şi nimic mai mult. Şi de acum încolo îl va trata ca pe 


oricine altcineva. Când simţi că bătrânul a tunat şi fulgerat 
destul, continuă: 

— Aş putea, dacă vrei, să obţin instalarea primului ochi 
magic şi pregătirea a doi oameni fără să te coste nici un 
ban. 

Wu şi Poon se holbară la el. Wu deveni imediat bânuitor. 

— Cum fără nici un ban? 

— O să plătesc eu pentru voi. 

Poon începu să hohotească, dar Wu îi mormăi printre dinţi: 

— Taci, prostănacule, şi ascultă. Profitabilul Choy ştie 
lucruri pe care tu nu le ştii! 

Ochii îi scânteiau şi mai puternic. Dacă se poate un ochi 
magic, de ce să nu se poată şi un diamant? lar după un 
diamant, poate chiar un vizon şi alte cele ce şi-ar putea dori 
târfa aia mieroasă ca să-i întreţină voioşia crăpăturii, 
mâinilor şi gurii. 

— Din ce o să plăteşti pentru asta, fiule? 

— Din profit. 

— Profit pe ce? 

— Vreau să am control, timp de o lună asupra băniilor tăi 
de la Victoria. 

— Cu neputinţă! 

— Am deschis conturi în valoare de 22.423.000. Controlul 
pentru o lună. 

— Ce să faci cu ei? 

— La bursă. 

— Să joci la bursă? Să joci cu banii mei? Banii mei câştigaţi 
cu trudă? Niciodată! 

— O lună. Împărţim profitul, tată. 

— Aha, împărţim? Sunt banii mei, da' vrei jumătate. 
Jumătate din ce? 

— Poate alte 20 de milioane. 

Paul Choy lăsă suma să plutească în aer. Vedea lăcomia de 
pe chipul tatălui lui şi ştia că deşi târguiala va fi 
înfierbântată, vor ajunge la o înţelegere. Era doar o 
chestiune de timp. 


— Ayeeyah, cu neputinţă, nici nu se discută! 

Bătrânul simţi jos o mâncărime şi se scărpină. Bărbăţia i 
se înfioră. Deodată, se gândi la Venus Poon care-l făcuse să 
se trezească cum nu mai fusese de mult şi la următoarea lor 
întâlnire din acea seară. 

— Poate că o să plătesc eu ochiul ăsta magic, îl iscodi el, 
vrând să pună la încercare hotărârea tânărului. 

Paul Choy jucă totul pe o carte. 

— Da, sigur că poţi, dar atunci eu plec din Hong Kong. 

Wu glăsui plin de dispreţ: 

— O să pleci când îţi spun eu să pleci. 

— Dar dacă nu pot fi util, şi astfel să-mi folosesc pregătirea 
costisitoare, de ce aş rămâne? Ai cheltuit atâţia bani cu 
mine ca să fac pe peştele pe una din bărcile tale de plăcere? 
Sau marinar pe o joncă pe care o bate orice cuter al 
diavolilor străini? Nu, mai bine plec! Mai bine să aduc folos 
altcuiva, ca să pot să-ţi restitui ce ai investit în mine. O să-i 
dau lui Barbă Neagră un preaviz de o lună, şi pe urmă plec. 

— O să pleci când îţi spun eu să pleci! se răsti Wu. 
Pescuieşti în ape primejdioase. 

— Da. 

Şi la fel ai făcut şi tu, ar fi vrut să adauge Paul Choy, 
nefiindu-i deloc teamă. Dacă tu crezi că mă poţi şantaja, 
atunci mă ai la mână, dar şi eu te am la mână şi tu ai mai 
mult de pierdut. N-ai auzit de martor al acuzării, că poţi 
depune mărturie contra complicilor tăi pentru a fi iertat de 
pedeapsă? Dar îşi ţinu secret planul de viitor, ca să-l 
folosească la nevoie, şi chipul îi rămase politicos şi impasibil. 

— Toate apele sunt primejdioase dacă zeii hotărăsc să fie 
primejdioase, adăugă el enigmatic. 

Wu trase adânc din ţigară, simțind fumul până în fundul 
plămânilor. Observase schimbarea care se produsese în 
tânărul din faţa lui. Văzuse astfel de schimbări la mulţi 
oameni. La multe fiice şi mulţi fii. Experienţa anilor 
îndelungaţi îi striga să fie prudent. Plodul ăsta-i periculos, 
foarte periculos, îşi spuse el. Cred că Poon Vremebună avea 


dreptate: a fost o greşeală să-l iau pe Profitabilul Choy cu 
noi în noaptea asta. Acum ştie prea multe. Da însă greşeala 
e uşor de dres, dacă am nevoie, îşi aminti el sieşi. În orice zi 
sau orice noapte. 

Ora 22. 03. 

— Ei bine, ce naiba o să faci, Paul? îl întrebă guvernatorul 
pe Havergill, era după cină şi se aflau pe terasa Reşedinţei 
Guvernatorului, împreună cu Johnjohn, sprijiniți de 
balustrada joasă. Doamne Dumnezeule! Dacă Victoria 
rămâne şi ea fără bani, toată insula e ruinată, nu? 

Havergill aruncă o privire în jur să se asigure că nimeni 
nu-i putea auzi şi spuse cu glas scăzut: 

— Am luat legătura cu Banca Angliei, sir. Până mâine la 
miezul nopţii, ora Londrei, la aeroportul Heathrow se va 
găsi un transportor RAF plin cu bancnote de cinci şi de zece 
lire sterline! îşi recăpătă siguranţa obişnuită. După cum am 
spus, Victoria e cât se poate de solidă, absolut solvabilă, iar 
activele noastre de aici şi din Anglia sunt suficiente pentru a 
acoperi orice eventualitate, sau aproape orice 
eventualitate. 

— Dar până atunci s-ar putea să nu aveţi destui dolari 
Hong Kong pentru a face faţă retragerilor... 

— Dacă... ăăăâ... problema continuă, poate, dar sunt sigur 
cu totul se va rezolva, sir. 

Sir Geoffrey se uită lung la el. 

— Cum naiba am intrat în dandanaua asta? 

— Joss, zise Johnjohn obosit. Din păcate, monetăria nu 
poate tipări pentru noi, în timp util, suficienţi dolari Hong 
Kong, ca să ne expedieze cantitatea de care avem nevoie, şi 
nici n-ar fi sănătos să introducem în economia noastră acel 
surplus de bancnote. Banii englezeşti sunt o soluţie 
provizorie, sir. Putem pur şi simplu să anunţăm că...că 
monetăria trudeşte de zor pentru a ne acoperi necesarul. 

— De cât avem nevoie în realitate? 

Guvernatorul îl văzu pe Paul Havergill şi pe Johnjohn 
privindu-se cu tâlc şi neliniştea îi spori. 


— Nu ştim, sir, începu Johnjohn. La nivelul coloniei, în 
afară de noi, toate celelalte bănci vor trebui să-şi 
ipotecheze valorile - aşa cum le-am ipotecat şi noi 
provizoriu pe ale noastre la Banca Angliei - pentru a obţine 
banii lichizi de care au nevoie. Dacă fiecare depunător din 
colonie îşi vrea înapoi toţi banii... şi pe chipul bancherului 
apărură broboane de transpiraţie. Nu avem de unde să ştim 
cât de mari sunt celelalte bănci sau ce depuneri au. Nimeni 
nu ştie. 

— Un singur transportor RAF e de-ajuns? sir Geoffrey 
încercă să nu pară sarcastic. Vreau să zic, încape un miliard 
de lire în hârtii de cinci şi zece? De unde naiba o să strângă 
atâtea bancnote? 

Havergill îşi tamponă fruntea. 

— Nu ştim, sir, dar ne-au promis că un prim transport va 
sosi până luni noapte, cel târziu. 

— Nu mai devreme? 

— Nu, mai devreme e imposibil. 

— Şi nu putem face nimic altceva? 

Johnjohn înghiţi în sec. 

— Ne-am gândit să vă rugăm să declaraţi o „vacanţă 
bancară” pentru a stăvili valul, dar, ăăă... am ajuns la 
concluzia, cu care Banca Angliei a fost de acord, că asta ar 
putea face insula să explodeze. 

— Nu e cazul să vă faceţi griji, sir. Havergill încerca să 
sune convingător. Până la sfârşitul săptămânii viitoare, totul 
va trece în uitare. 

— Eu nu o să uit, Paul. Şi mă-ndoiesc că şi China va uita, 
sau prietenii noştri, parlamentarii laburişti. S-ar putea să 
aibă dreptate în privinţa necesităţii unui oarecare control 
asupra băncilor. 

Amândoi bancherii părură atinşi în orgoliul lor, iar Paul 
Havergill zise dezaprobator: 

— Tipii ăştia doi nu ştiu care-i diferenţa dintre găozul lor şi 
o gaură în perete! Totul este sub control! 


Sir Geoffrey ar fi vrut să-l contrazică, dar tocmai atunci îi 
zări pe Rosemont, directorul adjunct de la CIA, şi pe Ed 
Langan, omul de la FBI, ieşind pe terasă. 

— Ţineţi-mă la curent. Vreau un raport complet până la 
prânz. Scuzaţi-mă o clipă. Vă rog serviţi încă un pahar. 

Se grăbi să le iasă în cale lui Rosemont şi lui Langan. 

— Ce mai faceţi? 

— Excelent, mulţumim, sir. E o seară splendidă, amândoi 
americanii îi urmăriră cu privirea pe Havergill şi pe 
Johnjohn care intrară înapoi în casă. Cum o mai duc 
prietenii dumneavoastră bancheri? întrebă Rosemont. 

— Bine, foarte bine. 

— Parlamentarul ăla socialist, Grey, a făcut tot ce a putut 
să-i intre în voie lui Havergill. 

— Şi tai-panului, adăugă Ed Langan râzând. 

— Nu mi s-a părut, zise guvernatorul într-o doară. Un pic 
de opoziţie nu strică, nu-i aşa? Nu-i asta cea mai bună 
dovadă a democraţiei? 

— Cum stă Victoria, sir? Cum e cu retragerile de 
depuneri? 

— Nimic ce să nu poată fi rezolvat, replică sir Geoffrey cu 
farmecul lui obişnuit. Nici un motiv de îngrijorare. Vreţi să 
ne scuzaţi un moment, domnule Langan? 

— Desigur, sir, americanul zâmbi. Tocmai mă pregăteam să 
plec. 

— Sper că nu de la petrecerea mea! Poate că mai serviţi 
un pahar? 

— Da, sir. 

Sir Geoffrey cobori spre grădină, cu Rosemont alături. Din 
copaci încă mai picurau stropi şi noaptea era întunecoasă. 
O luară pe o potecă plină de bălți şi noroi. 

— Stanley, avem o mică problemă. Cei de la Serviciul 
secret tocmai au prins pe unul din marinarii de pe 
portavionul vostru transmiţându-i secrete unui tip de la 
KGB. Ro... 

Rosemont se opri, încremenit. 


— De pe Ivanov? 

— Da. 

— Suslev? Căpitanul Suslev? 

— Nu. Nu ăsta era numele. Aş propune să iei imediat 
legătura cu Roger. Amândoi tipii sunt arestaţi, acuzaţi de 
încălcarea Legii secretului de stat, dar am obţinut 
aprobarea ministrului de la Londra ca să-l luaţi voi în 
primire pe omul vostru... e mai puţin jenant, nu-iaşa? E...e 
specialist în computere, am impresia. 

— Ticălosu'! mormăi Rosemont, ştergându-şi cu mâna 
sudoarea care-i brobonise brusc faţa. Ce a transmis? 

— Nu ştiu exact. Roger o să-ţi dea detalii. 

— Avem posibilitatea să-l interogăm... să-l intervievăm şi 
pe cel de la KGB? 

— De ce nu discutaţi asta cu Roger? Ministrul e şi el în 
legătură directă cu Roger, sir Geoffrey făcu o pauză. Eu... 
sper că vei aprecia... 

— Da, desigur, iertaţi-mă, sir. Cred... cred că e cazul s-o 
iau din loc imediat. 

Rosemont era alb ca varul la faţă şi plecă rapid, luându-l 
cu el pe Langan. Sir Geoffrey oftă. Să-i ia naiba de cârtiţe şi 
de imbecili socialişti care nu ştiu nimic despre Hong Kong. 
Se uită la ceas. Era timpul să încheie petrecerea. 

Johnjohn intră în antecameră. Dunross se afla lângă bar. 

— lan? 

— Bună! Un pahar înainte de plecare? întrebă Dunross. 

— Nu, mulţumesc. Pot să-ţi spun o vorbă? 

— Sigur. Dar repede, că trebuie să plec. Am promis să-i 
conduc pe prietenii noştri parlamentari până la feribot. 

— Şi tu ai bilet de voie? 

Dunross zâmbi uşor. 

— De fapt, bătrâne, eu am bilet de voie oricând vreau, fie 
că Penn e sau nu aici. 

— Da. Ai baftă, viaţa ta a fost întotdeauna bine rânduită, 
zise Johnjohn sumbru. 

— Joss. 


— Ştiu, şi Johnjohn o luă înainte spre balcon. Urâtă treaba 
cu John Chen. 

— Da. Phillip e foarte dărâmat. Unde-i Havergill? 

— A plecat de câteva minute. 

— Aha, de-asta ai adus vorba de „bilet de voie”? E un târg? 

— Nu ştiu. 

— Dar cu Lily Su, din Kowloon, cum e? 

Johnjohn se holbă la el. 

— Am auzit că Paul e foarte amorezat de ea. 

— Cum naiba reuşeşti să afli atât de multe? 

Dunross ridică din umeri. Se simţea obosit şi indispus, 
puţin lipsise să-şi iasă din fire de câteva ori în seara asta, 
când Grey se aflase în centrul unei dispute aprinse cu câţiva 
dintre tai-pani. 

— Apropo, lan, am încercat să-l conving pe Paul să 
convoace o şedinţă a consiliului, dar nu stă în puterea mea. 

— Da, ştiu. 

Se aflau într-o încăpere mai mică, cu câteva frumoase 
picturi chinezeşti pe mătase, covoare persane şi argintărie. 
Dunross observă că în colţurile camerei şi de pe frumoasele 
stucaturi de pe tavan zugrăveala se scorojise, şi se simţi 
jignit de acest lucru. Asta e simbolul supremaţiei britanice 
şi n-ar trebui ca zugrăveala să fie scorojită. Tăcerea se 
prelungea. Dunross se prefăcu a studia câteva din 
delicatele sticluţe aflate pe o etajeră. 

— Ian... Johnjohn se opri, răzgândindu-se, o luă de la 
capăt. Nu e ceva oficial ce-ţi spun. Îl cunoşti destul de bine 
pe Tiptop, nu-i aşa? 

Dunross îl privi cu ochi mari. Tiptop era porecla dată de ei 
lui Tip 'Tok-toh, un bărbat de vârstă mijlocie din Hunan, 
provincia natală a lui Mao Tse Tung, care venise aici în 
timpul exodului din 1950. Nimeni nu părea să ştie nimic 
despre el, nu deranja pe nimeni, avea un mic birou în 
Princess Building şi trăia bine. De-a lungul anilor, devenise 
limpede că avea funcţii foarte însemnate la Banca Chinei şi 
se credea că ar fi un secret conducător oficial al băncii. 


Nimeni nu-i ştia funcţia în ierarhie, dar se zvonea că ar fi 
foarte importantă. Banca Chinei era singurul organism 
comercial al Chinei Populare în afara Chinei, aşa că toate 
relaţiile şi contactele acesteia erau îndeaproape 
supravegheate de ierarhia conducătoare de la Pekin. 

— Ce-i cu Tiptop? întrebă Dunross prudent. 

Îi plăcea Tiptop - un om fermecător, cu vorba domoală, 
care aprecia coniacul şi vorbea o engleză excelentă, deşi, 
după cum cereau uzanţele, aproape întotdeauna se folosea 
de un interpret. Costumele lui erau bine croite, cu toate că 
mai tot timpul purta o tunică maoistă şi semăna cu Chou En 
Lai, fiind la fel de isteţ. Ultima dată Dunross avusese de-a 
face cu el în legătură cu nişte avioane pentru aviația civilă a 
Chinei Populare. Tip Tok-toh aranjase, în douăzeci şi patru 
de ore, deschiderea acreditărilor şi finanţarea prin 
intermediul câtorva bănci elveţiene şi străine. „Liptop e 
şiret. lan”, îl avertizase în repetate rânduri Alastair Struan. 
„Trebuie să fii atent, dar el e omul cu care merită să tratezi. 
Eu cred că se află foarte sus în ierarhia de partid de la 
Pekin. Foarte.” 

Dunross îl privea pe Johnjohn, stăpânindu-şi nerăbdarea. 
Acesta luase în mână una din sticluţe. Erau mici, din 
ceramică ornamentată, din jad sau din sticlă, multe dintre 
ele splendid pictate pe dinăuntru: peisaje, dansatoare, 
păsări, peisaje marine, chiar şi poeme caligrafiate cu o 
fineţe incredibilă. 

— Cum fac asta, lan? Cum pictează pe dinăuntru? 

— Folosesc o pensulă foarte fină, a cărei coadă este îndoită 
la nouăzeci de grade. În dialect mandarin i se spune li myan 
huai, „pictură pe dinăuntru”. 

Dunross ridică o sticluţă eliptică ce avea un peisaj pe o 
parte, un buchet de camelii pe cealaltă şi o caligrafie 
minusculă pe picturi. 

— Uluitor! Câtă răbdare! Ce scrie? 

Dunross se uită atent la micul şir de caractere. 


— A, e una din lozincile lui Mao: „Cunoaşte-te pe tine 
însuţi, cunoaşte-ţi duşmanul; o sută de bătălii, o sută de 
victorii”. De fapt, preşedintele a luat maxima de la Sun Tzu. 

Gânditor, Johnjohn studie obiectul. În spatele lui ferestrele 
erau deschise şi o adiere uşoară umflă perdelele. 

— Ai vrea să vorbeşti cu Tiptop pentru noi? 

— Despre ce? 

— Vrem să luăm cu împrumut bani lichizi de la Banca 
Chinei. 

Dunross se uită la el uluit. 

— Poftim? 

— Da, pentru vreo săptămână. Ei sunt plini de dolari Hong 
Kong şi pe ei nu îi asaltează depunătorii. Nici un chinez n-ar 
îndrăzni să facă o coadă în faţa Băncii Chinei. Ei au dolari 
Hong Kong ca parte a devizelor străine. Le-am plăti o 
dobândă bună şi le-am da orice garanţie de care au nevoie. 

— Asta-i o cerere oficială din partea Băncii Victoria? 

— Nu. Nu poate să fie oficială. Este ideea mea, n-am 
discutat-o nici măcar cu Paul, numai cu tine. Eşti de acord? 

Interesul lui Dunross atinsese culmea. 

— Şi până mâine la zece dimineaţa îmi obţin împrumutul 
de 100 de milioane? 

— Îmi pare rău, dar asta n-am cum s-o fac. 

— Dar Havergill poate. 

— Poate, dar n-o s-o facă. 

— Şi atunci de ce v-aş ajuta? 

— Ian, dacă banca nu stă în picioare la fel de trainic 
precum Piscul, bursa se va prăbuşi, la fel ca şi Nobila Casă. 

— Dacă nu fac rost rapid de finanţare, sunt oricum în 
rahat. 

— O să fac tot ce pot, dar vorbeşti imediat cu Tiptop? 
Întreabă-l. Eu nu pot să-l abordez... nimeni nu poate să o 
facă oficial. I-ai face coloniei un mare serviciu. 

— Garantaţi-mi împrumutul şi vorbesc cu el chiar în seara 
asta. Ochi pentru ochi, împrumut pentru împrumut. 


— Dacă până la două mâine după-masă îmi aduci din 
partea lui promisiunea unui credit de o jumătate de miliard, 
bani gheaţă, îţi fac rost de sprijinul de care ai nevoie. 

— Cum? 

— Nu ştiu! 

— Dă-mi asta în scris până mâine la 10, cu semnătura ta, a 
lui Havergill şi a majorităţii consiliului şi mă duc să-l văd. 

— Asta nu se poate. 

— Păcat. Ochi pentru ochi şi împrumut pentru împrumut, 
Dunross se ridică. Ce motiv ar avea Banca Chinei să sprijine 
Banca Victoria? 

— Noi suntem în Hong Kong, zise Johnjohn foarte convins. 
Suntem. Suntem Victoria Bank of Hong Kong and China! 
Suntem vechi prieteni ai Chinei. Fără noi nu mai este nimic; 
s-ar alege praful de colonie şi la fel şi de compania Struan 
şi, prin urmare, de întreaga Asie. 

— Nu fi aşa sigur de asta! 

— Fără bănci, mai ales fără noi, China o încurcă. Noi 
suntem de ani de zile parteneri cu China. 

— Atunci vorbeşte tu însuţi cu Tiptop. 

— Nu pot, scrâşni din dinţi Johnjohn. Ştiai că Banca 
Comercială a Moscovei a cerut din nou autorizaţie să 
funcţioneze la Hong Kong? 

Dunross încremeni. 

— Dacă pătrund aici, suntem toţi prinşi în cleşte. 

— Ni s-a oferit, în particular, o cantitate substanţială de 
dolari Hong Kong, plătibilă pe loc. 

— Consiliul va vota împotrivă. 

— Treaba e, amice, că dacă nu vei mai fi în consiliu, noul 
consiliu poate să facă ce-i place, spuse Johnjohn simplu. 
Dacă „noul” consiliu e de acord, guvernatorul şi Biroul 
Colonial pot fi uşor convinşi. Asta ar fi un preţ mic de plătit 
pentru a ne salva dolarul nostru. lar dacă o bancă sovietică 
pătrunde aici, cine ştie ce drăcovenii ar mai fi în stare să 
facă? 

— Eşti mai rău decât afurisitul de Havergill! 


— Nu, bătrâne, mai bun! expresia glumeaţă dispăru de pe 
chipul bancherului. Dacă se produce o schimbare majoră, 
noi devenim Nobila Casă, că vrei tu sau nu. Mulţi din 
directorii noştri ar prefera să scape de tine, cu orice preţ. 
Îţi cer doar să-i faci Hong Kongului, şi deci ţie însuţi, o 
favoare. Nu uita, lan, Banca Victoria nu se va scufunda, va 
avea de suferit, dar nu va fi ruinată, îşi şterse o broboană 
de transpiraţie. Fără ameninţări, lan, îţi cer o favoare. Într- 
o bună zi s-ar putea să ajung preşedinte şi nu voi uita acest 
lucru. 

— Oricum să nu uiţi. 

— Bineînţeles, prietene, zâmbi Johnjohn binevoitor şi se 
duse la bar. Ce ai zice acum de un ultim pahar? Coniac? 

Robin Grey şedea pe bancheta din spate a Rolls-ului lui 
Dunross împreună cu Hugh Guthrie şi Julian Broadhurst, 
iar Dunross şedea în faţă, lângă şoferul său în uniformă. 
Geamurile erau aburite. Visător, Grey şterse geamul aburit, 
bucurându-se de luxul tapiseriei din piele plăcut 
mirositoare. 

Curând o să am şi eu aşa ceva, îşi spuse el. Un Rolls al 
meu. Cu şofer. Şi curând nemernicii ăştia vor fi terminaţi, 
inclusiv lan, blestematul de Dunross. Şi Penn! Da, drăguţa 
de soră-mea, care face pe nebuna, o să-i vadă pe cei 
puternici umiliţi. 

— Va ploua iarăşi? întrebă Broadhurst. 

— Da, răspunse Dunross. Se pare că această furtună se va 
transforma într-un adevărat taifun. Cel puţin aşa zic cei de 
la meteo. În seara asta am primit un raport de la una din 
navele noastre, care vine spre casă şi se află lângă 
Singapore. Spuneau că marea e foarte agitată chiar şi acolo 
în sud. 

— Taifunul va lovi aici, tai-pan? se interesă Guthrie, 
parlamentarul liberal. 

— Nu se ştie niciodată sigur. Pot să se îndrepte spre tine şi 
pe urmă s-o cotească în ultima clipă. Sau invers. 


— Îmi amintesc ce am citit despre Wanda, taifunul Wanda 
de anul trecut. A fost o grozăvie, nu-i aşa? 

— Cel mai afurisit pe care l-am văzut eu vreodată. Peste 
două sute de morţi, mii de răniţi, zeci de mii rămaşi fără 
adăpost. Dunross stătea pe jumătate întors spre cei din 
spate, cu braţul pe speteaza scaunului. Tai-fun, Vânturile 
Cele Vijelioase suflă cu 170 de mile pe oră la Royal 
Observatory şi ating 190 la Tate's Caim. Ochiul furtunii s-a 
abătut asupra noastră la ceasul fluxului, aşa că în unele 
locuri nivelul apelor a fost cu opt metri peste normal. 

— Isuse! 

— Da. La Sha Tin, în Noile 'Teritorii, valul fluxului a pătruns 
în sus pe canal, a rupt digul de furtună şi a azvârlit navele 
de pescuit la o jumătate de milă pe țărm, până pe strada 
principală, şi a înecat jumătate din sat. O mie de vase de 
pescuit, din câte se ştie, au dispărut, opt nave de transport 
au eşuat, pagubele s-au ridicat la milioane de dolari, iar cea 
mai mare parte din casele lor prăpădite au fost luate de 
ape. Dunross ridică din umeri. Joss! Dar ţinând seama de 
grozăvia furtunii, pagubele la transportul pe mare au fost 
incredibil de mici aici, degetele lui atinseră speteaza de 
piele şi Grey remarcă inelul masiv de aur în al cărui sigiliu 
din hematit era gravat blazonul familiei Struan. Un taifun 
adevărat îţi arată cât de neînsemnat eşti în realitate, zise 
Dunross. 

— În cazul ăsta, păcat că nu avem taifunuri în fiecare zi, 
răbufni Grey înainte de a se putea controla. N-ar fi rău ca, 
zic eu, cei tari şi mari de la Whitehall să fie readuşi la 
realitate de cel puţin doua ori pe zi. 

— Zău n-ai pic de haz, Robin, spuse Guthrie. Chiar trebuie 
de fiecare dată să faci o remarcă nesărată? 

Grey se cufundă iarăşi în muţenia lui ursuză, fără să le mai 
asculte conversaţia. Să-i ia naiba pe toţi, gândi el. Curând, 
maşina se opri în faţa hotelului Mandarin. Dunross cobori. 

— Maşina vă va duce până la Vand A. Ne vedem sâmbătă, 
dacă nu mai devreme. Noapte bună. 


Maşina porni. Ocoli imensul hotel, îndreptându-se spre 
feribotul pentru automobile, care era puţin mai la est de 
Golden Ferry Terminal, mergând pe Connaught Road. La 
terminal era o coadă lungă de maşini şi camioane care 
aşteptau să se îmbarce. Grey se dădu jos din maşină. 

— Cred că o să-mi dezmorţesc puţin picioarele, merg 
înapoi până la Golden Ferry şi traversez cu un vas de acolo, 
îi anunţă el cu bonomie prefăcută. Simt nevoia de mişcare. 
Noapte bună. 

Porni pe cheiul de pe Connaught Road, uşurat că fusese 
atât de simplu să scape de ei. Ce tâmpiţi, îşi zise el, enervat. 
Dar n-o să treacă mult şi o să primească ceea ce merită, mai 
ales Broadhurst. Când se asigură că nu mai pot să-l vadă, se 
opri sub un lampadar, provocând un vârtej în curentul de 
pietoni care mergeau zoriţi în sus şi-n jos, şi făcu semn unui 
taxi. 

— Aici, îi arătă el şoferului şi îi întinse o bucată de hârtie 
pe care era bătută la maşină o adresă. Şoferul o luă, se uită 
lung la ea şi se scărpină îmbufnat în creştet. 

— E în chinezeşte. Pe dos e în chinezeşte, făcu Grey. 

Şoferul nu-i dădu nici o atenţie, continuând să privească 
adresa, englezească. Grey se întinse şi o întoarse, arătându- 
i scrisul cu caractere chinezeşti. 

— Uite! 

Imediat, şoferul întoarse iarăşi hârtia pe dos, uitându-se 
încruntat la scrisul englezesc. Apoi râgâi, apăsă pe 
acceleraţie şi pătrunse în trafic, claxonat din toate părţile. 
Ticălos necioplit, gândi Grey, brusc furios. Îndreptându-se 
spre oraş, în scrâşnetul neîntrerupt al cutiei de viteze, 
taxiul o luă mai întâi cu spatele pe străzi cu unic sens, apoi 
pe alei înguste, pentru a intra din nou pe Connaught Road. 
În cele din urmă, se opriră în faţa unui bloc vechi şi 
dărăpănat, pe o străduţă murdară. Pavajul era îngust, 
crăpat, şi plin de bălți, iar celelalte maşini claxonau 
enervate taxiul oprit. Grey nu vedea nici un număr. Cobori, 
spunându-i şoferului să aştepte, şi merse înapoi până la 


ceea ce părea a fi o uşă laterală. Un bătrân şedea pe un 
scăunel, fumând şi citind un ziar de curse, sub un bec gol. 

— Aici e numărul 68, Kwan Yik Street, din Kennedy Town? 
întrebă Grey politicos. 

Bătrânul se holbă la el de parcă ar fi fost un monstru 
extraterestru, apoi dădu drumul la o avalanşă de cuvinte 
într-o cantoneză răstită. 

— 68 Kwan Yik Street, repetă Grey, mai rar şi mai tare, 
Ken-ned-dy Town? 

O altă avalanşă de cantoneză guturală şi un gest insolent 
către o uşă mică. Bătrânul tuşi şi scuipă, apoi se întoarse cu 
un căscat la lectura lui. 

— Nemernic împuţit, bombăni Grey, simțind cum i se urcă 
sângele la cap. 

Deschise uşa. Dincolo de ea se afla un mic hol afumat, cu 
zugrăveala cojită, un şir jalnic de cutii poştale cu numele pe 
ele. Răsuflă uşurat văzând pe una din ele numele pe care îl 
căuta. Întors la taxi, se uită atent, de două ori, la aparatul 
de taxat înainte de a scoate banii din portofel. Liftul era 
Mic, claustrofobic, murdar şi scârţâia în timp ce urca. La 
etajul patru cobori şi apăsă pe soneria de la apartamentul 
44. Uşa se deschise. 

— Domnule Grey, sir, ce onoare! Molly, a sosit domnia sa! 

Sam Finn îi zâmbi larg. Era un tip din Yorkshire, mare cât 
un taur, roşu la faţă, cu ochi de un albastru deschis, fost 
miner, reprezentat al muncitorilor, cu prieteni importanţi în 
Partidul laburist şi în Consiliul sindicatelor. Chipul ciupit de 
vărsat îi era brăzdat de riduri adânci şi în pori avea şi acum 
praf de cărbune. 

— Pe legea mea, ce plăcere! 

— Mulţumesc, domnule Finn. Şi eu mă bucur să vă cunosc. 
Am auzit multe despre dumneavoastră, Grey îşi scoase 
impermeabilul şi acceptă recunoscător o bere. 

— Luaţi loc. 

Apartamentul era mic, de o curăţenie ireproşabilă, cu 
mobilier modest. Mirosea a cârnaţi prăjiţi, a cartofi prăjiţi şi 


a pâine prăjită. Molly Finn veni de la bucătărie. Braţele şi 
mâinile îi erau roşii de atâţia ani de frecat şi spălat. Era o 
femeie mărunţică şi rotofeie, din acelaşi oraş minier ca şi 
soţul ei, de aceeaşi vârstă, şaizeci şi şase de ani, şi la fel de 
zdravănă. 

— Pe Dumnezeul meu, zise ea cu căldură în glas, era cât 
pe ce să leşinăm de emoție când am auzit c-o să ne vizitaţi. 

— Prietenii noştri comuni voiau să văd cu ochii mei şi să le 
povestesc cum o duceți. 

— Grozav. O ducem grozav, spuse Finn. Bineînţeles că nu-i 
ca acasă în Yorkshire şi ne e dor de prietenii noştri şi de 
munca de sindicat, dar avem un pat şi câte ceva de 
mâncare, se auzi un zgomot de apă trasă la toaletă. E aici 
un prieten pe care ne-am gândit că v-ar face plăcere să-l 
cunoaşteţi, zâmbi iarăşi Finn. 

— Da?! 

— Da, îl asigură Finn. 

Se deschise uşa de la toaletă. Bărbatul masiv şi bărbos 
întinse mâna, plin de căldură. 

— Sam mi-a vorbit mult despre dumneavoastră, domnule 
Grey. Sunt căpitan Gregori Suslev din marina sovietică. 
Vasul meu e Ivanov. Facem o mică haltă de reechipare în 
acest raft capitalist. 

Grey îi strânse mâna ceremonios. 

— Încântat de cunoştinţă. 

— Avem câţiva prieteni comuni, domnule Grey. 

— Da? 

— Pe Zdenek Hanzolova, de la Praga. 

— A, da! surâse Grey. L-am cunoscut anul trecut, când am 
fost în Cehoslovacia cu o delegaţie parlamentară pentru 
probleme comerciale. 

— Cum v-a plăcut Praga? 

— Foarte interesantă. Foarte. Însă nu mi-a prea plăcut 
represiunea... şi nici prezenţa sovietică. 

Suslev râse. 


— Păi noi am fost invitaţi acolo chiar de ei. Ne place să 
avem grijă de prietenii noştri. Dar se petrec multe lucruri 
cu care nici eu nu-s de acord. Acolo, în Europa. Chiar şi în 
Maica Rusie. 

Sam Finn interveni: 

— Luaţi loc, vă rog luaţi loc. 

Se aşezară în jurul mesei din camera de zi, pe care acum 
era întinsă o faţă de masă albă, iar în mijloc era aşezat un 
ghiveci cu o lăcrămioară asiatică. 

— Ştiţi, desigur, că nu sunt comunist şi n-am fost niciodată, 
începu Grey. Nu sunt de acord, cu un stat polițienesc. Sunt 
pe de-a-ntregul convins că socialismul nostru democratic 
britanic este calea viitorului - parlament, reprezentanţi 
aleşi, şi tot ceea ce reprezintă el - deşi foarte multe idei 
marxist-leniniste sunt cât se poate de valabile. 

— Politica! spuse Gregori Suslev dispreţuitor. Să lăsăm 
politica în seama politicienilor. 

— Domnul Grey este unul din cei mai buni reprezentanţi ai 
noştri în parlament, Gregori. Molly Finn se întoarse spre 
Grey: lar Gregori e şi el un băiat bun, domnule Grey. Nu e 
unul dintre cei care exagerează. Luă o înghiţitură de ceai. 
Gregori e un băiat bun. 

— Aşa e, fată, o aprobă Finn. 

— Sper că nu prea bun, glumi Grey şi râseră cu toţii. Ce 
te-a determinat să te stabileşti aici, Sam? 

— După ce ne-am pensionat, doamna Finn şi cu mine, am 
vrut să vedem puţin lumea. Aveam ceva bani puşi deoparte, 
am scos mărunţişul pe care-l aveam pe o poliţă de 
asigurare, şi ne-am luat bilete de vapor. 

— Grozav, a mai fost, interveni Molly Finn. Am fost în 
atâtea locuri străine. A fost de-a dreptul minunat. Da când 
am ajuns aici lui Sam nu-i era prea bine, aşa că am coborât 
de pe vapor şi urma să luăm altul, la întoarcere. 

— Aşa-i fată, spuse Sam. Pe urmă am dat peste un om 
drăguţ, cinstit, care mi-a oferit o slujbă, zâmbi şi-şi freca 
ciupiturile negre de pe obraz. Urma să fiu consultant la 


nişte mine unde el era supraveghetor, într-un loc numit 
Formosa. Ne-am dus acolo o singură dată, dar nu era 
nevoie să rămânem, aşa că ne-am întors aici. Asta-i tot, 
domnule Grey. Câştigăm ceva bănişori, berea-i bună, aşa că 
doamna Finn şi cu mine ne-am gândit să rămânem aici. 
Copiii-s toţi mari de-acum... surâse iarăşi fericit, 
dezvelindu-şi dinţii falşi. Acum suntem hongkonghezi. 

Continuară să flecărească. Pe Grey l-ar fi convins întru 
totul povestea ce servea de acoperire familiei Finn, dacă n- 
ar fi citit dosarul lor foarte secret înainte de a părăsi 
Londra. Foarte puţini erau cei care ştiau că Finn era de ani 
de zile membru cu carnet al Partidului Comunist Britania. 
După ce a ieşit la pensie, a fost trimis la Hong Kong de unul 
din comitetele secrete ale partidului, pentru a servi de 
sursă de informaţii privitor la tot ce are o legătură cu 
birocraţia şi legislatura hongkongheză. Peste câteva 
minute, Molly Finn îşi înăbuşi un căscat. 

— Of, ce obosită sunt! Dacă sunteţi buni să mă iertaţi eu 
m-aş duce la culcare. 

— Du-te, fată, îi spuse Sam. 

Mai vorbiră o vreme despre una şi alta, apoi şi el începu să 
caşte. 

— Dacă mă iertaţi, cred că mă duc şi eu la culcare, apoi 
adăugă în grabă: Nu, nu vă deranjaţi, sporovăiţi cât aveţi 
poftă. Ne mai vedem până plecaţi din Hong Kong, domnule 
Grey... Gregori. 

Le strânse mâna şi trase uşa de la dormitor după el. 
Suslev se duse la televizor şi îi dădu drumul, râzând. 

— Aţi văzut programele de televiziune din Hong Kong? 
Reclamele sunt foarte amuzante. 

Potrivi sunetul suficient de tare cât să poată discuta fără a 
putea fi auziţi. 

— Niciodată nu eşti destul de prudent, nu-i aşa? 

— Vă aduc salutări frăţeşti de la Londra, zise Grey la fel de 
încet. 


El era încă din 1947 membru al grupului conducător al 
Partidului comunist, mult mai în secret şi decât Finn, 
identitatea lui fiind cunoscută în Anglia doar de vreo şase 
persoane: 

— Şi eu la fel, Suslev arătă cu degetul spre uşa închisă. Ei 
cât de multe ştiu? 

— Doar că sunt de stânga şi posibil simpatizant al 
partidului. 

— Excelent, se linişti Suslev. (Cei de la Centru fuseseră 
foarte deştepţi aranjând atât de „curat” această întâlnire. 
Roger Crosse, care nu ştia nimic despre legătura lui cu 
Grey, îi spusese deja că parlamentarii nu erau sub 
observaţia Serviciului secret.) Aici suntem în siguranţă. 
Sam e foarte bun. Primim şi noi copii ale rapoartelor sale. Şi 
nu pune întrebări. Voi englezii ştiţi să vă ţineţi gura şi 
sunteţi foarte eficienţi, domnule, Grey. Vă felicit. 

— Mulţumesc. 

— Cum a mers întâlnirea dumneavoastră de la Pekin? 

Grey scoase un teanc de hârtii. 

— Asta e o copie a rapoartelor noastre particulare oficiale 
către parlament. Citiţi-o până plec - veţi primi raportul 
integral pe canalele noastre. Pe scurt, eu sunt de părere că 
toţi chinezii sunt total ostili şi revizionişti. Nebunul de Mao 
şi acolitul lui, Chou En Lai, sunt duşmanii de moarte ai 
comunismului internaţional. China e slabă în toate 
privinţele, cu excepţia voinţei de a lupta, şi vor lupta până la 
ultimul om ca să-şi apere pământul. Cu cât aşteptaţi mai 
mult, cu atât mai greu va fi să-i stăviliţi, dar atâta timp cât 
nu au arme nucleare şi sisteme de atac la mare distanţă nu 
vor constitui o ameninţare. 

— Da. Dar în privinţa comerţului? Ce au vrut? 

— Industrie grea, instalaţii de cracare a petrolului, 
echipamente de foraj, uzine chimice, oţelării. 

— Şi cum vor să plătească? 

— Au spus că au devize străine din belşug. Bună parte 
sunt furnizate de Hong Kong. 


— Au cerut arme? 

— Nu. Nu în mod direct. Sunt isteţi, iar la întâlniri şi 
discuţii n-am fost tot timpul în grup. Ştiau multe despre 
mine şi despre Broadhurst şi nu prea ne agreau, nu prea 
aveau încredere în noi. S-ar putea să fi vorbit în particular 
cu Pennyworth sau cu unul din ceilalţi conservatori, deşi 
ăştia nu i-ar fi ajutat. Aţi auzit că a murit? 

— Da. 

— Bine c-am scăpat de el. Era un duşman. Grey luă a 
duşcă de bere. China Populară vrea arme, de asta-s sigur. 
Sunt o adunătură de secretoşi nemernici. 

— Cum e Julian Broadhurst? 

— Un intelectual care se crede socialist. E o nulitate, dar 
deocamdată e util. Patrician, genul care poartă cravata 
şcolii pe care a absolvit-o, rânji Grey. Din această cauză va fi 
un tip puternic în viitorul guvern laburist. 

— Credeţi că data următoare vor câştiga laburiştii, 
domnule Grey? 

— Nu, nu cred, deşi facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe 
laburişti şi pe liberali. 

Suslev se încruntă. 

— De ce îi sprijiniți pe liberali? Doar sunt capitalişti. 

Grey râse sardonic. 

— Dumneavoastră, căpitane Suslev nu înţelegeţi sistemul 
nostru britanic. Noi suntem foarte norocoşi, căci avem un 
vot tri-partit la un sistem bi-partit. Liberalii fracţionează 
votul în favoarea noastră. Trebuie să-i încurajăm. Mulţumit, 
îşi termină berea şi mai aduse încă două din frigider. Dacă 
n-ar fi fost liberalii, laburiştii n-ar fi ajuns niciodată la 
putere, niciodată! Şi nici nu vom mai ajunge vreodată. 

— Nu pricep. 

— În cel mai fericit caz, votul în favoarea laburiştilor e dat 
doar de 45 la sută din populaţie, sau cu puţin sub. 
Conservatorii obţin cam tot atât, de obicei ceva mai mult. 
Restul de aproximativ 10 la sută votează majoritatea cu 
liberalii. Dacă n-ar exista un candidat liberal, majoritatea ar 


vota cu conservatorii. Sunt toţi nişte proşti, decretă el plin 
de sine. Englezii sunt nişte proşti, tovarăşe, Partidul liberal 
este paşaportul permanent al Partidului laburist spre 
putere, şi prin urmare al nostru. Curând Partidul comunist 
va avea controlul asupra Consiliului Sindicatelor, şi astfel 
asupra întregii mişcări laburiste - în taină, fireşte. Luă o 
înghiţitură zdravănă. Proletarii englezi sunt proşti, cei din 
clasa mijlocie sunt proşti, în aristocrație sunt proşti - 
aproape că nici nu mai ai cu cine să te lupţi. Ioţi sunt nişte 
larve. Numai câţiva, foarte puţini, cred în socialismul 
democratic. Dar chiar şi aşa, adăugă el cu mare satisfacţie, 
am dărâmat imperiul lor putred şi am făcut ceva pe ei cu 
Operaţiunea Lion. (Operaţiunea Lion,Leul” fusese formulată 
imediat după venirea bolşevicilor la putere, şi avea ca scop 
distrugerea imperiului britanic). În numai optsprezece ani 
câţi au trecut din 1945, cel mai mare imperiu care a existat 
vreodată pe lumea asta a pierdut toate coloniile. 

— Cu excepţia Hong Kongului. 

— Curând nu va mai fi nici ăsta. 

— Nici nu pot să vă spun cât de importantă este 
considerată munca dumneavoastră de către superiorii mei, 
spuse Suslev cu o prefăcută admiraţie sinceră. A 
dumneavoastră şi a tuturor englezilor care ne sunt fraţi. 

Avea ordin să se poarte plin de respect cu acest tip, să afle 
de la el tot ce se putea în legătură cu misiunea lui în China, 
să-i comunice instrucţiunile sub forma de rugăminţi. Şi să-l 
măgulească. Citise dosarul lui Grey şi al familiei Finn. 
Clasificarea Beria-KGB a lui Robin Grey era 4/22/a: „Un 
important trădător englez care pretinde a fi devotat 
idealurilor marxist-leniniste. Trebuie folosit, dar fără a-i 
acorda încredere, şi, în caz că Partidul Comunist Britanic ar 
ajunge vreodată la putere, trebuie lichidat imediat”. Suslev 
îl observă pe Grey. Nici Grey, nici familia Finn nu-i 
cunoşteau funcţia reală, doar că era un membru oarecare 
al Partidului comunist, din Vladivostok - lucru ce figura şi în 
dosarul lui de la Serviciul secret. 


— Aveţi ceva informaţii pentru mine? întrebă Grey. 

— Da, şi, cu permisiunea dumneavoastră, şi nişte întrebări. 
Mi s-a spus să vă întreb despre punerea în aplicare a 
Directivei 7/2/Praga. 

Această directivă foarte secretă acorda o importanţă de 
prim ordin infiltrării unor experţi de nădejde în posturi de 
reprezentanţi ai muncitorilor în toate uzinele de maşini din 
SUA şi din Occident, industria de maşini fiind, din cauza 
nenumăratelor industrii cu care colabora, miezul oricărei 
societăţi capitaliste. 

— Suntem pe calea cea bună, se entuziasmă Grey. Cel mai 
bun mijloc sunt grevele neanunţate. Cu ajutorul lor putem 
ocoli ierarhiile sindicale fără să tulburăm mişcarea sindicală 
existentă. Sindicatele noastre sunt fragmentate. În mod 
deliberat. Cincizeci de oameni pot forma un sindicat 
separat, iar acesta poate să domine mii de oameni. Şi atâta 
timp cât nu va exista vot secret în sindicate, cei puţini îi vor 
conduce întotdeauna pe cei mulţi. Râse. Suntem chiar în 
avans, căci acum ne-am înfrățit cu Canada, cu Noua 
Zeelandă, cu Rhodesia, cu Australia, mai ales cu Australia. 
În câţiva ani vom avea agitatori bine pregătiţi în toate 
atelierele uzinelor de maşini din lumea anglofonă. Un 
englez se va afla în fruntea muncitorilor oriunde este-o 
grevă - la Sydney, Vancouver, Johannesburg, Wellington. O 
să fie un englez! 

— Iar dumneavoastră sunteţi unul din conducători! 
Splendid! 

Suslev îl lăsă să continue, dându-i apă la moară, scârbit de 
cât de uşor era să-l măguleşti. Ce creaturi oribile sunt 
trădătorii ăştia, îşi zise el. 

— Curând veţi avea raiul democratic pe care-l doriţi, şi va 
fi pace pe pământ, îl linguşi iarăşi. 

— N-o să mai dureze mult, zise Grey înfocat. Am redus 
forţele armate, iar la anul le vom reduce şi mai mult. S-a 
terminat pentru totdeauna cu războiul, din cauza bombei. 
Numai împuţiţii de americani cu cursa asta a înarmărilor a 


lor ne mai stau în cale, dar îi vom obliga şi pe ei să depună 
armele şi vom fi cu toţii egali. 

— Ştiaţi că America înarmează pe ascuns Japonia? 

— Poftim? se holbă Grey la el. 

— Cum, nu ştiaţi? Suslev ştia bine că Grey petrecuse trei 
ani şi jumătate în lagărele de prizonieri de război ale 
japonezilor. Nu ştiaţi că americanii au chiar acum acolo o 
misiune militară, ca să-i întrebe dacă n-ar accepta arme 
nucleare? 

— Nu se poate! 

— Dar au făcut-o, domnule Grey, minţi Suslev cu 
nonşalanţă. Desigur, totul e strict secret. 

— Puteţi să-mi daţi amănunte de care să mă folosesc în 
parlament? 

— Păi, aş putea bineînţeles să le cer superiorilor mei să vi 
le furnizeze, dacă credeţi că ar putea servi la ceva. 

— Vă rog, cât mai curând cu putinţă! Bombe nucleare... 
Isuse! 

— Aveţi oameni de-ai dumneavoastră, experţi pregătiţi, şi 
în uzinele nucleare britanice? 

— Poftim? Grey făcu un efort să se concentreze, fiind cu 
gândul dus la Japonia. Uzine nucleare? 

— Da. Aveţi oameni? 

— Nu. De fapt, în Marea Britanie nu-s decât una sau două 
uzinele, lipsite de importanţă. Americanii chiar îi înarmează 
pe japonezi? 

— Japonia nu-i şi ea capitalistă? Nu e ea protejata SUA? 
Nu construiesc ei şi uzine nucleare? Dacă n-ar fi America... 
— Nemernicii ăia de americani! Slavă Domnului că şi voi 
aveţi bombe, căci altfel ar trebui să facem cu toţii sluj în 

faţa lor! 

— Poate că n-ar fi rău să vă concentrați puţin eforturile şi 
asupra uzinelor alea nucleare de la voi? insinua Suslev, 
uimit de cât de credul putea să fie Grey. 

— De ce? 


— Avem un nou studiu, făcut de un compatriot al 
dumneavoastră. Philby. 

— Philby? Grey îşi aminti cât de şocat şi înspăimântat 
fusese când Philby fusese descoperit şi fugise, apoi cât de 
uşurat se simţise că Philby şi ceilalţi scăpaseră fără să dea 
listele, pe care probabil că le aveau, cu membrii secreţi al 
Partidului comunist. Ce mai face? 

— Am înţeles că-i foarte bine. Lucrează la Moscova. Îl 
cunoşteaţi? 

— Nu. El era la Foreign Office, în cercuri foarte înalte. 
Niciunul dintre noi n-a ştiut că-i de-al nostru. 

— El arată în studiul lui că o uzină nucleară e autonomă, 
că o singură uzină poate să producă suficient combustibil şi 
pentru ea şi pentru altele. Odată pusă în funcţiune, o uzină 
nucleară este aproape perpetuă, nu are nevoie decât de o 
mână de tehnicieni foarte bine pregătiţi, nu şi de muncitori, 
spre deosebire de petrol sau cărbune, în momentul de faţă, 
toate industriile din Occident sunt dependente de cărbune 
sau petrol. El sugerează că politica noastră ar trebui să fie 
încurajarea folosirii petrolului, nu a cărbunelui, şi o totală 
descurajare a folosirii energiei nucleare. 

— Aha, înţeleg de ce! Chipul lui Grey se înăspri. O să am 
grijă să intru în comitetul parlamentar pentru studierea 
energiei atomice. 

— O să fie uşor? 

— Nici că se poate mai uşor, tovarăşe. Englezii-s leneşi, nu 
vor probleme, vor să muncească cât mai puţin pentru cât 
mai mulţi bani, să poată merge la cârciumă şi la meciuri 
sâmbătă, nu să muncească fără să fie plătiţi, să participe 
după orele de program la discuţii anoste în tot soiul de 
comitete. Este chiar prea uşor, cu atât mai mult cu cât noi 
avem un plan, iar ei nu. 

Suslev oftă satisfăcut. Misiunea lui fusese dusă aproape 
până la capăt. 

— Încă o bere? Nu, lăsaţi-mă pe mine s-o aduc, e plăcerea 
mea, domnule Grey. Se întâmplă cumva să-l cunoaşteţi pe 


un scriitor care se află aici în acest moment, un cetăţean 
american, Peter Marlowe? 

Grey ridică brusc capul. 

— Marlowe? Îl cunosc foarte bine, deşi nu ştiam că-i 
cetăţean american. De ce? 

Suslev îşi mască interesul şi ridică indiferent din umeri. 

— Mi s-a spus să vă întreb numai, pentru că 
dumneavoastră sunteţi englez, iar el a fost tot englez la 
origine. 

— E un împuţit nemernic din înalta societate, cu o 
mentalitate de precupeţ. Nu-l mai văzusem de ani de zile, 
din 1945, până ce a apărut aici. A fost şi el la Changi. Până 
ieri n-am ştiut că e scriitor sau că face filme. Ce interes 
prezintă? 

— E scriitor, răspunse imediat Suslev. Face filme. Prin 
intermediul televiziunii, scriitorii pot influenţa milioane de 
oameni. Cei de la centru îi ţin în evidenţă pe scriitori, ca o 
chestiune politică de principiu. Fiindcă noi ştim, în Maica 
Rusie, ce importanţi sunt scriitorii. Scriitorii noştri ne-au 
arătat întotdeauna calea de urmat, domnule Grey, ei ne-au 
modelat gândirea şi sentimentele: Tolstoi, Dostoievski, 
Cehov, Bunin... adăugă plin de mândrie: Pentru noi scriitorii 
sunt deschizători de drumuri. De aceea în ziua de azi 
trebuie să-i îndrumăm în pregătirea lor şi să le controlăm 
opera, sau s-o îngropăm, se uită la Grey. Şi voi ar trebui să 
faceţi la fel. 

— Noi îi susţinem pe scriitorii care ne sunt favorabili, 
căpitane, iar pe restul îi ponegrim în fel şi chip, în public şi 
în particular. Când ajung acasă, o să-l pun pe Marlowe pe 
lista oficială a partidului pentru a fi „aranjat”. N-o să ne fie 
greu să-i facem presă proastă, avem o mulţime de prieteni 
în mass media de la noi. 

Suslev îşi aprinse o ţigară. 

— I-aţi citit cartea? 

— Cea despre Changi? Nu, n-am citit-o. Nu auzisem de ea 
înainte de a veni aici. Probabil că n-a fost publicată în 


Anglia. În plus, nu prea am timp să citesc romane, iar dacă 
e scrisă de el nu poate fi decât o scârboşenie cu pretenţii, 
care vrea să facă senzaţie... eh, Changi a fost Changi şi cel 
mai bine e să-l dăm uitării, fără să-şi dea seama îl străbătu 
un fior. Da, să-l dăm uitării. 

Dar eu nu pot, ar fi vrut el să strige. Nu pot să uit, şi încă 
şi acum e pentru mine un coşmar ce nu se mai termină. 
Acele zile în lagăr, an după an, zecile de mii de morţi, 
încercând să aplic legea, să-i apăr pe cei slabi împotriva 
speculanţilor nemernici care trăiau pe spinarea lor, când 
toată lumea murea de foame şi nu exista nici o speranţă de 
scăpare. Trupu-mi putrezea, nu aveam femei, iar eu mă 
aflam la vârsta de douăzeci şi unu de ani, fără râsete, fără 
hrană, fără băutură. Aveam douăzeci şi unu de ani când am 
fost prins în Singapore, în 1942, şi douăzeci şi patru, 
aproape douăzeci şi cinci când s-a întâmplat minunea - 
supravieţuisem şi m-am întors în Anglia. Casa noastră 
dispăruse, părinţii-mi dispăruseră, lumea întreagă 
dispăruse, iar singura mea soră se vânduse duşmanului. 
Vorbea ca duşmanul, mânca la fel ca ei, trăia ca ei, se 
măritase cu unul din ei, ruşinată de trecutul nostru, vrând 
să-l uite, vrând să mă uite şi pe mine. Nimănui nu-i păsa de 
mine. Şi apoi, Doamne, schimbarea! 

Să te întorci la viaţă după non-viaţa de la Changi. Toate 
coşmarurile, nopţile fără somn, teama de viaţă, 
incapacitatea de a vorbi despre ce-a fost acolo, plânsul, fără 
să ştiu de ce plângeam, încercând să mă adaptez la ceea ce 
imbecilii numeau normal. Da, până la urmă m-am adaptat, 
dar cu preţ, cu ce preţ. Doamne Dumnezeule... Opreşte-te! 
Cu un efort, Grey se scutură de aceste gânduri, de vârtejul 
amintirilor de la Changi. Gata cu Changi! Changi nu mai 
există, e mort şi îngropat. E mort - trebuie să fie mort. 
Dar... 

— Poftim? întrebă el. 

— Tocmai spuneam că actualul vostru guvern este acum 
complet vulnerabil. 


— Da? De ce? 

— Vă amintiţi scandalul Profumo? Ministrul vostru de 
război? 

— Desigur. De ce? 

— Acum câteva luni, MI-5 a început o investigaţie foarte 
secretă, foarte amănunţită, a presupuselor legături dintre 
Christine Keeler, acel manechin devenit celebru, şi 
căpitanul-comandor Evgheni Ivanov, ataşatul nostru naval; 
precum şi alte figuri importante din viaţa socială a Londrei. 

— Investigația s-a încheiat? deveni Grey atent dintr-o dată. 

— Da. Raportul conţine probe ale conversaţiilor pe care le- 
a avut femeia cu căpitanul Ivanov. Ivanov îi ceruse să afle de 
la Profumo când vor fi livrate Germaniei armele nucleare. 
Se susţine, minţi Suslev în mod intenţionat pentru a-l aţâţa 
pe Grey, că Profumo fusese prevenit de MI-5 în privinţa 
căpitanului Ivanov, cu câteva luni înainte de izbucnirea 
scandalului, că ştia că e din KGB şi că-i amantul femeii. 

— Isuse! Căpitanul Ivanov va confirma acest lucru? 

— Nu. În nici un caz. N-ar fi corect, şi nici necesar. Dar 
raportul MI-5 redă faptele în mod corect, minţi Suslev fără 
jenă. Raportul e adevărat! 

Grey râse în hohote. 

— Isuse, povestea asta va da jos guvernul şi va aduce 
alegeri generale! 

— Şi pe laburişti la putere! 

— Da! Pentru cinci ani minunaţi! Şi după ce ajungem 
acolo, Dumnezeule! Grey dădu drumul la un alt hohot. Întâi 
guvernul a minţit în privinţa lui Keeler! Iar acum spuneţi că 
el ştia despre Ivanov, de la început! Da, al naibii să fiu, asta 
va face guvernul să cadă! O treabă ca asta merită, zău, să fi 
înghiţit atâţia ani mizeriile tâmpiţilor ălora din clasa 
mijlocie. Sunteţi sigur? se nelinişti el deodată. Chiar este 
adevărat? 

— Doar nu v-aş minţi! 

Suslev râse în sinea lui. 


— O să folosesc asta. Pe Dumnezeul meu, o s-o folosesc. 
Grey nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Sunteţi absolut 
sigur? Dar Ivanov? Ce s-a întâmplat cu el? 

— A fost promovat, bineînţeles, pentru manevra strălucit 
executată de compromitere a unui guvern duşman. Dacă 
munca lui va contribui la căderea acestuia, va fi decorat. În 
momentul de faţă e la Moscova, urmând să fie numit în altă 
parte. Apropo, la conferinţa de presă de mâine aveţi de 
gând să-l menţionaţi pe cumnatul dumneavoastră? 

Grey intră brusc în alertă. 

— De unde ştiţi despre el? 

Suslev îl privi calm. 

— Superiorii mei ştiu totul. Mi s-a spus să vă sugerez să 
menţionaţi această rudenie la conferinţa de presă, domnule 
Grey. 

— În ce scop? 

— Pentru a vă consolida poziţia, domnule Grey. O legătură 
atât de strânsă cu tai-panul Nobilei Case va da mult mai 
multă greutate aici cuvintelor dumneavoastră. Nu-i aşa? 

— Dar dacă ştiţi despre el, zise Grey cu glas aspru, atunci 
trebuie să ştiţi şi că sora mea şi cu mine avem o înţelegere 
să nu menţionăm acest fapt. E o chestiune de familie. 

— Chestiunile de stat, domnule Grey, precumpănesc 
asupra chestiunilor de familie. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Grey deveni dintr-o dată 
bănuitor. Cine sunteţi în realitate? 

— Doar un mesager, domnule Grey, zău, Suslev îşi puse 
mâinile mari pe umerii lui Grey, strângându-l călduros. 
Tavariş, ştiţi bine că trebuie să folosim tot ce ne stă în 
putinţă pentru a face cauza să progreseze. Sunt convins că 
superiorii mei s-au gândit numai la viitorul dumneavoastră. 
O apropiată legătură de familie cu o astfel de familie 
capitalistă v-ar fi utilă în parlament, nu-i aşa? La anul, când 
dumneavoastră şi Partidul laburist veţi ajunge la putere, 
veţi avea nevoie de oameni cu relaţii, chiar dumneavoastră 
aţi spus-o. Veţi fi expertul în materie de Hong Kong, cu 


relaţii speciale. Ne puteţi ajuta enorm să stăvilim China, să 
o readucem pe calea cea bună, şi să trimitem Hong Kongul 
şi pe toţi cei din Hong Kong acolo unde le e locul: la gunoi. 
Ce ziceţi? 

Grey se gândi o clipă la asta, inima bătându-i cu putere. 

— Am putea distruge-Hong Kongul? 

— De ce nu? zâmbi Suslev. Nu vă faceţi griji, nu va trebui 
să povestiţi dumneavoastră, din proprie iniţiativă, despre 
tai-pan, încălcându-vă cuvântul dat sorei dumneavoastră. 
Pot aranja eu să vi se pună o întrebare. În regulă? 

Ora 23.05. 

Dunross îl aştepta pe Brian Kwok la Barul Quance de la 
Hotelul Mandarin, sorbind un brandy cu Perrier. Barul cu 
acces exclusiv masculin era aproape pustiu. Până acum, 
Brian Kwok fusese întotdeauna punctual, dar acum întârzia. 
În slujba lui poate apărea oricând o urgenţă, îşi zise 
Dunross netulburat. Îl mai aştept încă vreo câteva minute. 
În seara aceea, pe Dunross nu-l deranja să aştepte. Avea 
timp berechet să ajungă la Aberdeen la întâlnirea cu Wu 
Patru Degete, iar Penn fiind în drum spre Anglia, nu avea 
nici un zor să ajungă acasă. Călătoria îi va face bine, gândi 
el. Londra, teatrele, apoi Castelul Avisyard. Acolo trebuie să 
fie splendid, curând vine toamna, cu dimineţile răcoroase şi 
limpezi când îţi vezi respiraţia, sezonul de vânătoare la 
potârnichi, iar apoi Crăciunul. O să fie grozav să fiu acasă 
de Crăciun, pe zăpadă. Mă-ntreb ce va mai aduce acest 
Crăciun şi ce voi gândi amintindu-mi de aceste momente 
grele. Acum sunt prea multe probleme. Planul funcţionează, 
dar deja scârţăie, toate merg prost şi nu sunt sub control, 
sub controlul meu. Bartlett, Casey, Gornt, Patru Degete, 
Mata, Zgârcitul, Havergill, Johnjohn, Kirk, Crosse, Sinders, 
AMG, Riko a lui, toţi aceşti fluturi în jurul flăcării, iar acum 
încă unul, Tiptop, şi Hiro 'Toda care soseşte mâine în loc de 
sâmbătă. După-masă discutase pe îndelete cu japonezul, 
prietenul şi partenerul lui în construcţia de nave. Toda îl 
întrebase despre bursă şi despre compania Struan, nu 


direct, în stilul englezesc, ci pe ocolite, politicos cum fac 
japonezii. Dar întrebase, iar în glasul blând, cu accent 
american - rodul a doi ani petrecuţi la Harvard - Dunross 
ghicise îngrijorarea. 

— Totul va fi în regulă, Hiro, îl liniştise Dunross. E doar un 
atac trecător. Luăm în primire navele aşa cum am prevăzut. 

Oare o să o facem? Da. Într-un fel sau altul. Linbar se duce 
mâine la Sydney să încerce să reînvie afacerea Woolara şi 
să reînnoiască acel contract. O tentativă hazardată. Fără să 
vrea, îi veni iar în minte Jacques. Să fie Jacques într-adevăr 
un trădător comunist? Şi Jason Plumm şi luke? lar R. Să fie 
oare Roger Crosse sau Robert Armstrong? Nu se poate, nici 
ei şi nici Jacques! Pentru numele lui Dumnezeu, îl cunosc pe 
Jacques de când mă ştiu, cunosc familia deville de-o viaţă. E 
drept că s-ar putea ca Jacques să-i fi dat lui Bartlett unele 
informaţii despre treburile noastre, dar nu pe toate. Nu 
cele privind compania, pe care le ştie doar tai-panul. Adică 
Alastair, tata, eu şi Bătrânul sir Ross. Toate ipotezele astea 
par de neconceput. Da. Dar cineva e un trădător, şi ăla nu-s 
eu. Şi mai e la mijloc şi Sevrin. 

Dunross aruncă o privire în jur. Barul rămânea în 
continuare aproape gol. Era o încăpere mică, plăcută şi 
confortabilă, cu scaune îmbrăcate în piele verde închis, 
mese de stejar lustruit şi pereţii împodobiţi cu picturile lui 
Quance. Toate erau reproduceri. Multe din originale se 
aflau în Galeria Lungă de la Casa Mare, iar restul pe 
culoarele băncilor Victoria şi Blacs, câteva erau în colecţii 
particulare, prin alte părţi. Se lăsă pe spate în alcov, 
simțindu-se bine, bucuros că e înconjurat de atâtea lucruri 
ce ţineau de trecutul lui şi care parcă îl protejau. Chiar 
deasupra capului lui era portretul unei fete haklo ţinând în 
braţe un băieţel blond, cu părul legat în codiţă. Se zicea că 
Quance l-ar fi pictat drept cadou de ziua de naştere pentru 
Dirk Struan, din partea fetei din tablou, May-may T'Chung, 
iar copilul din pictură se spunea c-ar fi fiul lor, Duncan. 


Ochii lui se opriră, în cealaltă parte a încăperii, pe 
portretele lui Dirk şi al fratelui său vitreg, Robb, aflate 
alături de o altă pictură reprezentându-l pe negustorul 
american Jeff Cooper, şi de peisaje cu Piscul şi cu 
debarcaderul aşa cum arătau ele în 1841. Mă-ntreb ce-ar 
zice Dirk dacă şi-ar putea vedea opera acum înfloritoare, 
crescând, regenerându-se, în continuare buricul lumii, al 
lumii asiatice, care-i singura lume. 

— Încă unul, tai-pan? 

— Nu, mulţumesc, Feng, îi răspunse el barmanului chinez. 
Numai un Perrier, te rog. 

În apropiere se afla un telefon. Formă numărul. 

— Sediul poliţiei, se auzi o voce de femeie. 

— Cu comisarul Kwok vă rog. 

— O clipă, domnule. 

În timp ce aştepta, Dunross încercă să se hotărască în 
privinţa lui Jacques. Imposibil, îşi spuse el cu durere, doar 
dacă o fi fost împins de la spate. Trimiţându-l în Franţa să le 
ia pe Susanne şi pe Avril, va fi izolat pentru vreo 
săptămână. Poate că o să vorbesc cu Sinders, nu-i exclus ca 
ei să ştie deja. Isuse atotputernic, dacă AMG nu ar fi scris 
acolo un R m-aş fi dus direct la Crosse. E oare posibil ca el 
să fie Arthur? Adu-ţi aminte de Philby, de la Foreign Office, 
îşi zise el, revoltat că un englez dintr-o asemenea familie şi 
aflat într-o poziţie atât de înaltă şi de încredere a putut fi un 
trădător. La fel ca şi ceilalţi doi, Burgess şi Maclean. Şi 
Blake. Până unde să mă încred în AMG? Săracu' de el! Până 
unde să mă încred în Jamie Kirk? 

— Vă rog, cine îl caută pe comisarul Kwok? întrebă la 
telefon o voce de bărbat. 

— Domnul Dunross, de la Struan. 

— O clipă, vă rog. 

O scurtă pauză, apoi vocea unui bărbat, pe care o 
recunoscu imediat. 

— Bună seara, tai-pan, Robert Armstrong. Regret, dar 
Brian nu poate fi găsit. Era ceva important? 


— Nu. Aveam numai o întâlnire să bem un pahar şi e în 
întârziere. 

— O, nu mi-a pomenit nimic, în general e foarte punctual la 
treburi din astea. Când v-aţi aranjat întâlnirea? 

— Azi dimineaţă. M-a sunat să-mi spună de John Chen. Mai 
aveţi ceva nou despre ticăloşii ăia? 

— Nu. Îmi pare rău. Brian a trebuit să plece din oraş, a 
intervenit ceva neprevăzut, ştii cum e. 

— Desigur. Dacă vorbeşti cu el, transmite-i că ne vedem 
duminică, la raliu, dacă nu mai devreme. 

— Tot mai ai de gând să te duci în Taiwan? 

— Da. Împreună cu Bartlett. Plecăm duminică şi ne 
întoarcem marţi. Am auzit că putem folosi avionul lui. 

— Da. Te rog ai grijă să se întoarcă marţi. 

— Poate mai repede. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu, mulţumesc, Robert. 

— Tai-pan, am... am avut încă o întâlnire destul de 
problematică, aici în Hong Kong. N-aş vrea să te alarmez, 
dar ai mare grijă ce faci până mâine când te întâlneşti cu 
Sinders, bine? 

— Sigur. La fel mi-a spus şi Brian. Şi Roger. Mulţumesc, 
Robert noapte bună. 

Dunross închise. Uitase că era însoţit de un om al 
Serviciului secret. Tipul trebuie să fie mai bun decât ceilalţi. 
Nu l-am remarcat deloc. Da' ce fac cu el? Precis că n-are ce 
căuta la Patru Degete. 

— Mă-ntorc într-o clipă. 

— Da, tai-pan, răspunse barmanul. 

Dunross ieşi, îndreptându-se agale spre toaletă, privind 
atent în jur, fără să se vadă. Nu-l urmărea nimeni. După 
aceea intră în holul zgomotos şi aglomerat de la mezanin, îl 
traversă şi cobori pe scara principală până la chioşcul cu 
ziare din foaier, ca să cumpere un ziar de seară. La 
întoarcere, îi căzură ochii pe un chinez mărunţel, cu 
ochelari, care-l urmărea pe deasupra unei reviste, aşezat 


pe un scaun în foaier. Dunross ezită, reveni în foaier şi văzu 
ochii urmărindu-l. Satisfăcut, o luă iarăşi în sus pe scara 
aglomerată. 

— A, bună, Marlowe, făcu el, cât pe ce să se ciocnească cu 
acesta. 

— A, bună, tai-pan. 

Dunross citi de-ndată oboseala şi îngrijorarea de pe chipul 
lui. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, simțind imediat că ceva nu 
e în regulă, se dădu la o parte din valul mulţimii. 

— Nimic, absolut nimic. 

— Ceva este în neregulă, zâmbi blând Dunross. 

Peter Marlowe şovăi. 

— Este... e vorba de Fleur. 

Îi spuse ce păţise. Dunross păru sincer îngrijorat. 

— Bătrânul Tooley e un medic bun, şi asta contează. Îi 
povesti lui Marlowe cum îi îndopase Tooley cu antibiotice pe 
el, pe Bartlett şi pe Casey. Iu te simţi bine? 

— Da. Doar o uşoară diaree. Nimic îngrijorător pentru o 
lună sau două, şi Peter Marlowe îi povesti ce-i zisese Tooley 
despre hepatită. Nu asta mă îngrijorează, ci Fleur şi copilul, 
asta-i problema. 

— Aveţi o amah? 

— Da. lar hotelul e splendid, băieţii de serviciu nu mai ştiu 
cum să-ţi intre în voie. 

— Ai timp să bei un pahar? 

— Nu, nu, mulţumesc, trebuie să mă întorc. Amah nu e... 
nu este loc şi pentru ea, aşa că stă doar cu copilul. Trebuie 
să trec pe la spital la întoarcere, să văd ce mai e. 

— Bine, atunci pe altă dată. Te rog transmite-i 
complimentele mele soţiei tale. Cum merge munca de 
cercetare? 

— Excelent, mulţumesc. 

— Câte secrete de-ale noastre ai mai izbutit să afli de la 
concetăţenii noştri din Hong Kong? 


— O mulţime. Dar toate-s de bine, Peter Marlowe zâmbi în 
colţul gurii. Dirk Struan a fost un bărbat şi jumătate. Toţi zic 
că şi tu eşti la fel, şi speră să-l învingi pe Gornt, să câştigi 
iarăşi. 

Dunross se uită la el. Îi plăcea acest om. 

— Te deranjează întrebările despre Changi? 

Văzu umbra ce traversă chipul ridat, îmbătrânit deodată. 

— Depinde. 

— Robin Grey povestea că tu te-ai ocupat cu piaţa neagră 
în lagăr. Împreună cu un american. Un caporal. 

Urmă o pauză lungă, dar expresia lui Marlowe nu se 
schimbă. 

— Eram un negustor, domnule Dunross, sau mai corect 
spus, un interpret pentru prietenul meu care era un 
negustor, un caporal, american. Ne-a salvat viaţa, şi mie şi 
prietenilor mei. Eram patru: un maior, un colonel de aviaţie, 
un plantator de cauciuc şi eu. Şi a salvat mulţi alţi oameni, 
cu zecile. Numele lui era King şi a fost împărat, într-un fel 
împăratul Changi-ului, zâmbi iarăşi uşor. Comerţul era 
contrar legii japoneze, şi contrar legilor lagărului. 

— Ai spus japoneze, nu jap. Asta-i un lucru rar, observă 
imediat Dunross. După toate ororile de la Changi, nu îi 
deteşti? 

După o pauză, Peter Marlowe clătină din cap. 

— Nu detest pe nimeni. Nici măcar pe Grey. Am nevoie de 
toată mintea şi de toată energia mea ca să mă bucur că 
sunt în viaţă. Noapte bună! se întoarse să plece. 

— O, Marlowe, încă ceva, îl opri Dunross, hotărându-se pe 
loc. Ai vrea să vii la curse sâmbătă? În loja mea? Vor fi acolo 
câţiva oameni interesanţi... dacă tot culegi material despre 
Hong Kong, de ce să n-o faci în stil mare? 

— Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, dar m-a invitat deja 
Donald McBride. Dar mi-ar face plăcere să vin să beau un 
pahar, dacă se poate? Cum rămâne cu cartea? 

— Poftim? 


— Cartea despre istoria companiei Struan, cea pe care mi- 
ai promis că mă laşi s-o citesc. 

— A, da. Am dat-o la rebătut, se eschivă Dunross. Pare-se 
că nu e decât un singur exemplar. Dacă mai ai răbdare... 

— Sigur. Mulţumesc. 

— Transmite-i complimente lui Fleur. 

Dunross îl privi cum se îndepărtează, bucuros că Marlowe 
înţelege diferenţa între negoţ şi piaţă neagră. Ochii îi 
căzură pe tipul de la Serviciul secret care continua să-l 
urmărească pe deasupra revistei. O luă încet înapoi spre 
bar, de parcă ar fi fost cufundat în gânduri. Odată ajuns 
înăuntru, zise iute: 

— Feng, este jos un ziarist nesuferit pe care nu vreau să-l 
întâlnesc. 

Barmanul ridică îndată placa de la bar. 

— E o plăcere să vă fiu de folos, tai-pan, se oferi el, 
necrezând nici o clipă scuza invocată. 

Clienţii lui se serveau adesea de ieşirea de serviciu din 
spatele barului. Cum femeile nu aveau acces în bar, de 
obicei cei care ieşeau pe acolo o făceau ca să evite vreo 
femeie care aştepta afară. Oare ce târfă o fi vrând tai-panul 
să evite, se întrebă el, văzându-l că lasă un bacşiş generos 
înainte de a ieşi zorit. 

Ajungând pe o alee lăturalnică, Dunross dădu grăbit colţul 
şi se urcă într-un taxi, lăsându-se în jos pe bancheta din 
spate. 

— Aberdeen, comandă el, dând lămuriri în cantoneză. 

— Ayeeyah, iute ca săgeata, tai-pan, răspunse prompt 
şoferul, luminându-se la chip când îl recunoscu. Pot să 
întreb ce şanse sunt pe sâmbătă? O să plouă sau nu? 

— Pe toţi zeii, fără ploaie! 

— Fiii, şi câştigătorul din a cincea? 

— Zeii nu mi-au şoptit asta şi nici scârboşii de Înalţi Tigri 
care mituiesc jochei şi droghează cai ca să tragă pe sfoară 
nişte oameni cinstiţi care pariază cinstit. Dar Noble Star se 
va strădui. 


— "Toţi or să se străduiască, se posomori şoferul, dar care 
este cel ales de zei şi de Înaltul Tigru al Hipodromului din 
Happy Valley? Ce ziceţi de Pilot Fish? 

— E un armăsar bun. 

— Da Butterscotch Lass? Bancherul Kwang are nevoie de 
o întoarcere a norocului. 

— Da, iar Lass e bună şi ea. 

— Bursa o să mai scadă, tai-pan? 

— Da, însă cumpără acţiuni ale Nobilei Case cu un sfert 
înainte de ora trei, vineri. 

— La ce preţ? 

— Foloseşte-ţi mintea, venerabile frate. Ce-s eu, Bătrânul 
Tung Orbul? 

Orlanda şi Linc Bartlett dansau în semiîntunericul barului 
de noapte, strâns lipiţi unul de altul. Muzica era dulce şi 
senzuală, ritmul plăcut, formaţia filipineză, iar încăperea 
mare, tapetată cu oglinzi somptuoase, meşteşugit iluminată, 
avea alcovuri discrete, fotolii scunde şi adânci aşezate în 
jurul meselor joase şi chelneri îmbrăcaţi în smoching, 
folosindu-se de mici lanterne şi mişcându-se de colo colo ca 
nişte licurici. Mai multe fete în rochii de seară viu colorate 
şedeau împreună la taclale, sau îi priveau pe puţinii 
dansatori. Din când în când, câte una sau câte două, se 
duceau la masa unui bărbat, sau a mai multor bărbaţi, 
încântându-i cu râsete, conversaţie şi băutură, iar după 
vreun sfert de oră treceau mai departe, dirijate discret de 
mama-san veşnic vigilentă şi de ajutoarele sale. Aici mama- 
san era o shanghaieză atrăgătoare, de cincizeci şi ceva de 
ani, bine îmbrăcată şi distinsă. Vorbea şase limbi şi 
răspundea de fete în faţa proprietarului. De ea depindea 
succesul sau eşecul localului. Fetele i se supuneau întru 
totul. La fel ca şi gorilele şi chelnerii. Era regină peste 
domeniul ei, şi respectată ca atare. Rar se întâmpla ca 
vreun bărbat să vină însoţit de o parteneră, deşi acest lucru 
era acceptat, cu condiţia ca bacşişul să fie generos, iar 
consumul de băutură neîntrerupt. În colonie se aflau zeci 


de locuri de plăcere ca acela, majoritatea deschise, menite 
să-i distreze pe bărbaţi - turişti şi Hong Kong yan, 
autohtoni. Toate aveau partenere de dans de toate rasele. 
Le plăteai ca să stea cu tine, să discuţi, să râzi, ori să te 
asculte. Preţurile şi calitatea variau în funcţie de locul ales, 
țelul fiind întotdeauna acelaşi: desfătarea oaspetelui şi bani 
pentru local. Linc Bartlett şi Orlanda erau şi mai aproape 
acum, mai mult legănându-se decât dansând. Ea îşi lăsase 
uşor capul pe pieptul lui, una din mâinile ei era pusă delicat 
pe umărul bărbatului, iar pe cealaltă i-o ţinea el, 
minunându-se cât de răcoroasă era la atingere. Cu celălalt 
braţ o cuprinsese aproape cu totul. Ea îi simţea căldura 
până în adâncul fiinţei ei şi, fără să-şi dea parcă seama 
degetele ei îi mângâiară ceafa şi se strânse mai aproape de 
el, pătrunsă de muzică. Paşii şi trupurile lor erau în perfectă 
concordanţă. Peste o clipă, îl simţi fremătând, excitat. Ce 
fac cu el în noaptea asta? se întrebă ea visătoare, încântată 
de perfecțiunea acelei nopţi. O fac sau n-o fac? Oh, cât aş 
vrea... Corpul ei părea să se mişte de la sine, acum, mai 
aproape, cu spatele uşor arcuit, şoldurile lipite de el. O 
străbătu un val de căldură. E prea multă căldură, îşi spuse 
ea, şi cu un efort se trase înapoi. 

Bartlett o simţi depărtându-se. Mâna lui rămase pe talia ei, 
simţindu-i trupul prin țesătura rochiei. Ce senzaţie 
minunată. Numai carnaţia sub şifonul diafan... de fapt mai 
multă căldură decât carne. Isuse! 

— Hai să ne mai aşezăm puţin, propuse ea cu glas 
sugrumat. 

— După ce se termină dansul, murmură el. 

— Nu, Linc, îmi simt picioarele nesigure, şi cu un efort, îşi 
puse amândouă braţele pe după gâtul lui şi se lăsă puţin pe 
spate, dar rămânând încă lipită de el, zâmbea cuceritor. S- 
ar putea să cad. Şi doar n-ai vrea să cad, nu-i aşa? 

— Nu poţi să cazi, îi răspunse, zâmbindu-i şi el. Nici o 
şansă. 

— Te rog... 


— Doar n-ai vrea să cad eu atunci, nu? 

Râse şi râsul ei îl incintă. Isuse, îşi spuse el, ia-o mai încet, 
face ce vrea cu tine. Mai dansară o clipă, însă la distanţă, şi 
asta îl mai potoli puţin. Apoi o luară spre masa lor, 
aşezându-se comod pe sofa, conştienţi în continuare de 
apropierea dintre ei. Picioarele li se atinseră. 

— Mai doriţi de băut, sir? întrebă chelnerul în smoching. 

— Eu nu. Linc, zise ea, venindu-i să-l blesteme pe chelner 
pentru neîndemânarea lui, căci încă nu-şi terminaseră 
paharele. 

— Încă o creme de menthe? întrebă Bartlett. 

— Nu, zău, pentru mine nu, dar ia pentru tine. 

Chelnerul se făcu nevăzut. Bartlett ar fi preferat o bere, 
dar nu voia să-i miroasă respiraţia a bere şi, în plus, nu voia 
să strice cea mai perfectă cină de care avusese parte 
vreodată. Pastele fuseseră excelente, viţelul fraged şi 
suculent, cu un sos de lămâie şi vin uşor înţepător, salata 
perfectă. Apoi zabaglione, amestecate în faţa lui, ouă şi 
Marsala şi atmosfera aceea de basm. Iar peste toate, 
strălucirea ei, adierea parfumului ei. 

— Cea mai plăcută seară pe care am petrecut-o de ani de 
zile. 

Ea îşi ludică paharul cu o solemnitate prefăcută: 

— Să bem pentru multe altele la fel. 

Da, pentru multe, multe altele la fel, gândi ea, dar după ce 
vom fi căsătoriţi, sau cel puţin logodiţi. Eşti prea îmbătător, 
Linc Bartlett, prea potrivit cu mine, prea puternic. 

— Mă bucur că ţi-a plăcut. Şi mie mi-a plăcut. Zău, şi mie! 

Îi văzu ochii desprinzându-se de pe chipul ei în timp ce o 
animatoare trecu pe lângă ei, îmbrăcată într-o rochie 
decoltată. Fata era adorabilă, de vreo douăzeci de ani, şi se 
alătură unui grup gălăgios de japonezi care şedeau la o 
masă din colţ, înconjurați de un roi de fete. Imediat, o altă 
fată se ridică, se scuză şi plecă. Orlanda îl privi cum le 
urmăreşte, mintea fiindu-i acum limpede ca cristalul. 

— 'Toate pot fi „închiriate'? întrebă el involuntar. 


— Pentru pat? 

Avu o ezitare şi-şi întoarse privirea spre ea, atent. 

— Da, cred că la asta m-am gândit, spuse el prudent. 

— Răspunsul este nu şi da, şi ea continuă să zâmbească 
blând şi să vorbească cu glas dulce. Ca mai toate lucrurile 
în Asia, Linc. Nimic nu e niciodată simplu: da sau nu. E 
întotdeauna poate. Depinde de disponibilitatea fetei. 
Depinde de bărbat, de bani şi de suma pe care ea o 
datorează, îi zâmbi ştrengăreşte. Poate o să te îndrum pe 
calea cea bună, dar te-ai ţine de rele, fiindcă un tip înalt şi 
puternic ca tine fascinează toate fetele drăguţe, heya? 

— Ei, hai, Orlanda! râse el de felul cum imitase ea accentul 
de culi. 

— Te-am văzut că ai remarcat-o. Nu te învinuiesc, e 
minunată, admise ea, invidiind-o pe fată pentru tinereţea ei, 
dar nu şi pentru viaţa pe care o ducea. 

— Ce-ai vrut să spui cu datoriile? 

— O fată, când vine prima dată să lucreze aici, trebuie să 
arate bine. Hainele sunt scumpe, coaforul costă, ciorapii, 
machiajul, toate-s scumpe, aşa că mama-san - asta-i femeia 
care are grijă de fete - sau proprietarul barului de noapte îi 
vor avansa fetei bani cât să-şi cumpere cele necesare. 
Bineînţeles că la început toate fetele sunt tinere şi 
nepăsătoare, proaspete precum primii trandafiri ai verii, şi 
cumpără lucruri în neştire, iar apoi trebuie să restituie 
banii. Majoritatea, când încep n-au nimic, doar pe ele însele 
- dacă nu cumva au lucrat înainte în alt bar şi au o suită de 
admiratori. Sigur că fetele mai schimbă barurile, Linc, după 
ce scapă de datorii. Uneori, un proprietar e dispus să 
plătească datoriile unei fete pentru a o avea pe ea şi 
admiratorii ei - multe fete sunt foarte cunoscute şi foarte 
căutate. O fată poate să câştige bine dacă ştie să danseze, 
să susţină o conversaţie şi dacă vorbeşte mai multe limbi. 

— Deci datoriile lor sunt mari? 

— Cresc mereu. Cu cât stau mai mult, cu atât mai greu 
este să arate bine, cu atât le costă, mai mult. Dobânda la 


datorie este de cel puţin douăzeci la sută. În primele luni 
fata poate să câştige mult şi să restituie mult, dar niciodată 
destul, peste chipul Orlandei trecu o umbră. Dobânda se 
acumulează, datoria creşte. Nu toţi patronii sunt răbdători. 
Aşa că fata trebuie să caute alte surse de finanţare. Uneori 
trebuie să împrumute de la cămătari ca să-i restituie banii 
patronului. Inevitabil, caută un sprijin. lar apoi, într-o seară, 
mama-san îi arată un bărbat: „Vrea să te cumpere pentru 
seara asta.” Şi... 

— Ce înseamnă asta, să cumperi o fată pentru o seară? 

— Este vorba de un obicei al barurilor de noapte de aici. 
Toate fetele trebuie să fie aici punctuale, la opt, când se 
deschide barul, curate şi cochete. Trebuie să stea până la 
unu noaptea, altfel sunt amendate. Sunt amendate şi dacă 
nu sunt curate, îngrijit îmbrăcate, sau dacă nu se poartă 
frumos cu clienţii. Dacă un bărbat vrea să iasă cu o fată, 
pentru cină sau ce o fi, şi mulţi clienţi le iau pe fete numai 
ca să cineze împreună, mulţi se întâmplă chiar să ia două 
fete la cină ca să-şi impresioneze prietenii, o cumpără pe 
fată pentru o seară de la bar, plăteşte barului o taxă, în 
funcţie de cât timp mai e până la închiderea localului. Nu 
ştiu cât primeşte faţa din această, taxă, cred că vreo 30 la 
sută, dar ce câştigă în plus îi aparţine în întregime, dacă nu 
cumva mama-san negociază pentru ea înainte de plecare. 
Atunci localul încasează banii. 

— Taxa e obligatorie? 

— E o chestiune de cinste a obrazului. Linc, în acest local, 
care e unul din cele mai bune, să cumperi o fată te-ar costa 
cam 80 de dolari Hong Kong pe oră, adică vreo 16 dolari 
americani. 

Bartlett o privea, punându-şi tot felul de întrebări în 
legătură cu ea, dorind-o, bucuros că nu e nevoit să o 
cumpere pentru o seară. Drace, ar fi ceva îngrozitor! Sau 
poate că nu? Cel puţin aşa, chiar dacă m-aş uşura de câţiva 
dolari, vine patul, şi gata. Oare asta e ce-mi doresc? 

— Poftim? întrebă ea. 


— Tocmai mă gândeam, ce viaţă mizerabilă au fetele astea. 

— Nu-i mizerabilă, nu-i mizerabilă deloc, spuse ea cu acea 
infinită nevinovăție care-l impresiona atât de mult. Este 
probabil perioada cea mai frumoasă din viaţa lor, în tot 
cazul e prima dată când poartă o rochie drăguță, când sunt 
complimentate şi au căutare. Ce altă slujbă ar putea să-şi 
găsească o fată care n-are cine ştie ce carte? De secretară, 
dacă are noroc, ori dacă nu într-o fabrică, muncind între 
douăsprezece şi paisprezece ore pe zi pentru 10 dolari 
Hong Kong. Ar trebui să te duci într-un atelier, Linc, să vezi 
condiţiile. Te duc eu, dacă vrei. Vrei? Trebuie să vezi cum 
muncesc oamenii, ca să ne înţelegi pe noi cei de aici. Mi-ar 
plăcea să-ţi servesc drept ghid. Dacă tot stai mai mult, ar 
trebui să ştii totul, Linc, să cunoşti totul. O, nu, fetele astea 
se consideră norocoase. Măcar pentru o scurtă perioadă 
din viaţă trăiesc şi ele bine, mănâncă bine şi râd din plin. 

— Fără lacrimi? 

— Lacrimi există întotdeauna. Dar ele sunt un mod de 
viaţă pentru o fată. 

— Dar nu şi pentru tine. 

Orlanda suspină şi-şi puse mâna pe braţul lui. 

— Am avut şi eu greul vieţii mele. Dar tu mă faci să uit 
toate lacrimile pe care le-am vărsat. 

Un brusc hohot de râs îi făcu să ridice capul. Cei patru 
oameni de afaceri japonezi şedeau împreună cu şase fete. 
Masa lor se umpluse de pahare, iar altele tocmai soseau. 

— Sunt atât de fericită că nu trebuie... nu-s nevoită să-i 
servesc pe japonezi, rosti ea simplu. Îmi binecuvântez joss- 
ul pentru asta. Dar ei sunt cei mai mari cheltuitori, Linc, în 
mult mai mare măsură decât oricare alţi turişti. Aruncă în 
stânga şi-n dreapta cu banii chiar mai mult decât 
shanghaiezii, aşa că au parte de cel mai bun serviciu, deşi 
sunt târâţi şi ei ştiu că noi îi urâm. Pare-se că nu le pasă că 
ceea ce cheltuiesc nu le aduce în schimb decât ipocrizie. 
Poate că ştiu asta, căci sunt deştepţi, foarte deştepţi. E cert 
însă că ei au o atitudine diferită faţă de pat, faţă de 


Doamnele Nopţii, diferită de a altora, se auzi un alt hohot 
de râs. Chinezii le spun în mandarină lang syin gou fei, ceea 
ce înseamnă „inimă de lup, plămâni de câine”, adică oameni 
lipsiţi de conştiinţă. 

EI ridică din sprâncene. 

— Ce legătură are una cu alta? 

— Are! Vezi tu, chinezii gătesc şi mănâncă orice parte a 
unui peşte, vânat sau animal, cu excepţia inimii de lup şi a 
plămânului de câine. Sunt singurele lucruri cărora nu le 
poţi da o aromă; put orice le-ai face. Aruncă o privire spre, 
cealaltă masă. Pentru chinezi, bărbaţii japonezi sunt lahg 
syin gou fei. La fel şi banii. Banii n-au nici ei conştiinţă, 
surâse straniu şi luă o înghiţitură de lichior. În ziua de azi 
multe mama-san sau patroni sunt dispuşi să le avanseze 
bani fetelor pentru a le ajuta să înveţe japoneza. Ca să 
distrezi pe cineva, trebuie să poţi comunica, nu-i aşa? 

Un alt cârd de fete trecu pe lângă ei şi Orlanda le văzu 
uitându-se la Bartlett, apoi la ea, şi pe urmă privind în altă 
parte. Ştia că o dispreţuiesc pentru că e eurasiatică şi că e 
cu un client quai loh. Se aşezară la o altă masă. Localul 
începea să se umple. 

— Pe care o vrei? întrebă ea. 

— Poftim?! 

Râse de uimirea şi aerul lui şocat. 

— Ei hai, Linc Bartlett, te-am văzut cum le priveai. 

— Termină, Orlanda! făcu el stânjenit, cu glas tăios. În 
acest loc e imposibil să nu le bagi în seamă. 

— Bineînţeles, de asta ţi-am şi propus, zise ea imediat, 
străduindu-se să zâmbească la fel ca înainte, şi îl atinse din 
nou duios cu mâna pe genunchi. Eu am ales acest loc 
special pentru tine ca să poţi să-ţi desfeţi ochii. 

Pocni din degete. Chelnerul şef se înfiinţă de-ndată, 
îngenunchind politicos lângă măsuţa lor joasă. 

— Dă-mi carnetul tău, îi porunci ea în shanghaieză, 
cuprinsă de o nelinişte teribilă, dar pe care şi-o ascundea 
perfect. 


Tipul scoase imediat ceva ce arăta a afiş. 

— Lasă-mi lanterna. O să te chem când am nevoie de tine. 

Tipul plecă. Asemeni unui conspirator, Orlanda se apropie 
mai mult de Bartlett. Picioarele li se atingeau. Linc o 
cuprinse cu braţul. Fata îndreptă lanterna mică spre afiş. Pe 
acesta erau poze, portretele a vreo douăzeci sau treizeci de 
fete. Sub fiecare se aflau şiruri de caractere chinezeşti. 

— Nu vor fi toate fetele astea aici în seara asta, dar dacă 
vezi una care îţi place, o să o chemăm. 

Bartlett o privi cu ochi mari. 

— Vorbegşti serios? 

— Foarte serios, Linc. Nu trebuie să-ţi faci probleme, o să 
tratez eu pentru tine, dacă-ţi place fata, după ce o cunoşti şi 
stai de vorbă cu ea. 

— Eu nu vreau una din astea, te vreau pe tine. 

— Da. Da, ştiu, dragul meu, şi... dar în seara asta lasă totul 
în seama mea, te rog. Hai să jucăm un joc, lasă-mă să-ţi 
organizez eu noaptea. 

— Isuse, eşti nemaipomenită! 

— lar tu eşti cel mai minunat bărbat pe care l-am cunoscut 
vreodată şi vreau să-ţi fac o noapte perfectă. Nu pot să mă 
ofer ţie acum, oricât de mult aş dori-o, aşa că vom găsi o 
înlocuitoare de moment. Ce zici? 

Bartlett tot o mai privea cu uimire. Îşi termină paharul, 
fără să simtă gustul băuturii. Apăru imediat altul, ca din 
pământ. Bău jumătate din el. Orlanda era conştientă de 
ceea ce face şi de risc, dar simţea că şi-l va apropia şi mai 
mult. Dacă el accepta, îi va rămâne îndatorat pentru o 
noapte interesantă, o noapte pe care nici Casey, nici orice 
altă femeie quai loh n-ar fi fost în stare să i-o ofere nici într- 
o mie de ani. Dacă refuza, tot îi va rămâne recunoscător 
pentru generozitatea ei. 

— Linc, aici e Asia. Aici sexul nu este, ca la anglo-saxoni, o 
sperietoare, un păcat. Este o plăcere care trebuie 
degustată precum o mâncare sau o băutură aleasă. Ce 
înseamnă pentru un bărbat, un bărbat adevărat, o noapte 


petrecută cu una din aceste Făpturi ale Plăcerii? O clipă de 
desfătare. O amintire. Nimic mai mult. Ce are asta de-a face 
cu dragostea, cu dragostea adevărată? Nimic. Eu nu sunt 
pentru o noapte, nu pot fi închiriată. Ţi-am simţit yang-ul... 
Nu, te rog, Linc, adăugă ea repede văzându-l că se 
îmbăţoşează. Despre yang şi yin nu putem minţi, căci asta 
ar fi cea mai mare greşeală. Te-am simţit şi asta m-a umplut 
de bucurie. Tu nu m-ai simţit pe mine? Tu eşti puternic şi 
eşti bărbat, eşti yang, iar eu sunt femeie, sunt yin, iar când 
muzica este dulce... O, Linc..., îi cuprinse mâna cu a ei şi se 
uită la el implorându-l din priviri. Te rog, nu te lăsa copleşit 
de principii stupide. Aici e Asia şi eu vreau să fiu pentru tine 
tot ceea ce poate fi o femeie. 

— Isuse, tu chiar vorbeşti serios? 

— Bineînţeles. Pe Sfânta Fecioară, aş vrea să fiu tot ceea 
ce doreşti tu de la o femeie. Totul. Şi jur că atunci când voi fi 
bătrână, şi tu nu mă vei mai dori, să am grijă ca această 
latură a vieţii tale să fie plăcută, în mod deschis, liber. N-aş 
cere decât să fiu tai-tai, să fiu parte din viaţa ta. 

Orlanda îl sărută uşor. lar apoi sesiză schimbarea bruscă 
ce se produse în el. Îi văzu uimirea şi neajutorarea în faţa ei 
şi îşi dădu seama că a câştigat. Bucuria era cât pe ce săo 
înece. O, Quillan, eşti un geniu, ar fi vrut ea să strige. N-aş fi 
crezut ca sugestia ta să fie atât de perfectă. N-am crezut că 
eşti atât de ingenios, o, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc. Dar pe 
chip nu se citea nimic din toate astea şi aşteptă cu răbdare, 
nemişcată. 

— Ce înseamnă tai-tai? întrebă el cu glas gutural. 

Tai-tai însemna „cea dintâi între toate soțiile mult 
preţuite”. După vechiul obicei chinezesc, în casă soţia era 
cea mai presus, atotputernică. 

— Să fac parte din viaţa ta, zise ea încet, în vreme ce toată 
fiinţa ei o îndemna la prudenţă. 

Din nou, aşteptă. Bartlett se aplecă spre ea şi o sărută 
uşor. Dar sărutul era diferit şi ea ştia că de acum încolo 


relaţia, lor se va situa pe un alt plan. Se simţi în culmea 
bucuriei. Rupse vraja. 

— Acum, îl grăbi ea ca şi cum el ar fi fost un copil 
neascultător, acum, domnule Linc Bartlett, pe care o alegi? 

— Pe tine. 

— Şi eu te aleg pe tine, dar până una-alta trebuie să ne 
hotărâm pe care ai vrea să o cunoşti. Dacă acestea nu-ţi 
sunt pe plac, putem merge într-un alt local, în mod 
intenţionat, vorbea cu un glas detaşat, sec. Ce ai zice de ea? 
Era fata (aceea desăvârşită), după care se uitase el. 
Orlanda se hotărâse deja să o aleagă şi ştia pe care o 
preferă, dar, gândi ea satisfăcută, bietul băiat are şi el 
dreptul să-şi dea cu părerea. O să fiu o soţie perfectă 
pentru tine! 

— Aici scrie Lily Tee. Toate fetele poartă nume pe care şi le 
aleg chiar ele. Are douăzeci de ani, e din Shanghai, 
vorbeşte shanghaieza şi cantoneza, iar hobby-urile ei sunt 
dansul, plimbatul cu barca şi - Orlanda se aplecă să vadă 
mai bine caracterele mărunte şi el îi remarcă arcuirea 
splendidă a gâtului - şi mersul pe jos. Ce zici de ea? 

Bartlett se uită la poză. 

— Ascultă, Orlanda, n-am mai fost cu o curvă de ani de 
zile, de pe vremea când eram în armată. Niciodată nu m-au 
tentat prea mult. 

— 'Te înţeleg şi ai perfectă dreptate, zise ea cu răbdare, 
dar acestea nu sunt curve, nu în sensul americănesc. Nu 
există nimic secret sau vulgar în ce le priveşte sau în ceea 
ce-ţi propun eu. Acestea sunt Făpturi ale Desfătării care s- 
ar putea să-ţi ofere tinereţea lor, care are o mare valoare, 
pentru banii tăi, care n-au aproape niciuna. Este un schimb 
cinstit, nici cine dă, nici cine primeşte nu este umilit. De 
exemplu, trebuie să ştii dinainte cât trebuie ea să 
primească şi nu e voie să-i dai banii direct, ci să-i pui în 
poşetă. E un lucru foarte important, şi pentru mine e foarte 
important ca prima ta întâlnire să fie perfectă. Eu trebuie 
să-ţi apăr cinstea obrazului şi... 


— Ei, hai, Or... 

— Vorbesc foarte serios, Linc. Această alegere, acest dar al 
meu pentru tine nu are nimic de-a face cu tine şi cu mine, 
nimic. Ce se întâmplă cu noi ţine de joss. Pentru mine 
contează numai ca tu să te bucuri, să ştii cum este cu 
adevărat Asia, nu ce-şi închipuie americanii că este. Te rog. 

Bartlett era acum total derutat, criteriile şi reperele după 
care se orientase întotdeauna până acum fiind detronate şi 
inutile în faţa acestei femei care-l fascina şi-l uluia. Era 
îmbătat de căldura şi duioşia ei şi se încredea pe deplin în 
ea. Apoi, brusc, îşi aminti ceva şi din străfundul fiinţei lui 
auzi strigătul ce-l îndemna la prudenţă. Euforia i se risipi. 
Tocmai îşi amintise cui îi pomenise cât de mult îi place 
mâncarea italienească, lui Gornt. Lui Gornt, cu vreo două 
zile în urmă. Venise vorba de cea mai bună masă pe care o 
mâncase vreodată, mâncare italienească şi bere. Gornt. 
Isuse, oare ăştia doi să fie în cârdăşie? Nu, nu se poate! 
Poate i-am povestit şi ei de acea masă. Oare?! 

Îşi scormoni mintea, însă nu izbuti să-şi amintească cu 
precizie. Încremenise, dar ochii lui continuau s-o vadă acolo 
aşteptând, zâmbindu-i, iubindu-l. Gornt şi Orlanda? Nu se 
poate să fie înţeleşi! Nu se poate! Totuşi, fii prudent. Nu ştii 
aproape nimic despre ea aşa că, pentru numele lui 
Dumnezeu, fii atent, eşti prins în mreje, în mrejele ei. Să fie 
oare şi mrejele lui Gornt? Pune-o la încercare, striga 
diavolul din el. Pune-o la încercare. Dacă ea crede într- 
adevăr ceea ce spune, atunci înseamnă că e ceva 
nemaipomenit, e din altă lume, o raritate, şi va trebui să te 
hotărăşti în privinţa ei. Nu vei putea să o ai decât 
acceptându-i condiţiile. Pune-o la încercare cât mai ai timp, 
n-ai nimic de pierdut. 

— Ce e? întrebă ea, simțind o schimbare. 

— Tocmai mă gândeam la ce ai spus, Orlanda. Să aleg 
acum? 

Ora 23.35. 


Suslev şedea în semiobscuritatea casei lor conspirative de 
la numărul 32, Sinclair Towers. Din cauza întâlnirii cu Grey, 
schimbase locul întâlnirii cu Arthur, acesta urmând să vină 
aici. Trase o duşcă din pahar, pe întuneric. Pe măsuţa de 
lângă el se afla o sticlă de vodcă, două pahare şi telefonul. 
Inima îi bătea cu putere, ca întotdeauna când se afla la o 
întrunire clandestină. 

Oare n-o să mă obişnuiesc o dată cu ele? se întrebă el. Nu. 
În seara asta mă simt obosit, deşi totul a mers splendid. 
Grey e acum prelucrat. Sărmanul nătâng, mânat de ură, de 
invidie şi de gelozie! Cei de la centru trebuie să-i mai 
prevină încă o dată pe cei din conducerea Partidului 
comunist britanic în privinţa lui. Oamenii de felul lui sunt 
prea vulnerabili. De pildă, Travkin, cândva prinţ, şi acum 
nimic, şi Jacques deville, incompetentul ăla impetuos, şi toţi 
ceilalţi. Ce contează! Totul merge excelent. Totul e pregătit 
în vederea zilei de mâine şi a sosirii tipului pe nume 
Sinders, îşi zise Suslev şi-l străbătu un fior, N-aş vrea să fiu 
prins în cursă de ei. Ăştia de la MI-6 sunt periculoşi, fanatici 
şi porniţi contra noastră, ca şi cei de la CIA, dar mult mai 
răi. Dacă planul MI-6 şi al CIA, cu numele de cod Anubis, 
prevăzând unirea Japoniei, Chinei, Angliei, Canadei şi 
Americii, izbuteşte cumva, Maica Rusie va fi ruinată pe 
vecie. O, ţărişoara mea, ţărişoara mea! Ce dor mi-e de 
Gruzia cea frumoasă, dulce şi înverzită! 

Îi reveniră în minte cântecele copilăriei, cântecele 
populare gruzine, şi se lăsă purtat înapoi în trecut pentru o 
clipă. Îşi şterse o lacrimă la gândul unei astfel de minuni, 
aflată acum atât de departe. Ei, lasă, curând o să am 
dreptul la concediu. Şi o să merg acasă. Şi o să fie acolo şi 
fiul meu, venit de la Washington în concediu, împreună cu 
tânără lui soţie şi pruncul lor - au avut grijă să se nască în 
America. Pentru el nu va fi o problemă cu paşaportul. El va 
fi a patra generaţie din familia noastră aflată în slujba ţării. 
Avansăm. 


Întunericul îl apăsa. La cererea lui Arthur, pentru şi mai 
multă siguranţă, trăsese perdelele şi ţinea ferestrele 
închise, deşi nu exista nici o posibilitate de a fi văzuţi. 
Apartamentul era prevăzut cu o instalaţie de aer 
condiţionat, dar, tot din motive de siguranţă, i se ceruse să 
nu-i dea drumul şi să lase luminile stinse? Fusese înţelept 
că plecase de la familia Finn înaintea lui Grey, în 
eventualitatea că s-ar fi schimbat planurile şi ar fi avut un 
om al Serviciului secret pe urmele lui. Crosse îi spusese că 
în seara aceea nu va fi niciunul, dar a doua zi avea să fie 
numit un alt tip care să-l urmărească. 

Luase un taxi şi se oprise la Golden Ferry să cumpere 
ziarele de seară, prefăcându-se că se clatină ca un om beat, 
pentru cazul că l-ar fi urmărit cineva, apoi trecuse pe la 
Rose Court şi pe la Clinker, o luase prin tunel, şi venise aici. 
În faţă la Rose Court se postase un om al Serviciului secret. 
Tipul era tot afară şi putea să rămână sau să nu rămână 
acolo. Oricum, n-avea nici o importanţă. Telefonul zbârnâi. 
Sunetul îl făcu să tresară, deşi soneria era fixată la 
minimum, din prudenţă. Trei ţârâituri, apoi tăcere. Inima 
începu să-i bată mai iute. Arthur va sosi curând. 

Pipăi automatul ascuns după una din perne. Aşa era 
ordinul de la centru, unul din multele ordine cu care nu era 
de acord. Lui Suslev nu-i plăceau armele, pistoalele. O armă 
putea da greş, pe când otrava niciodată. Atinse cu degetele 
fiola micuță ascunsă în reverul hainei, suficient de aproape 
ca să ajungă cu gura la ea. Cum arfisă trăieşti fără a avea 
tot timpul atât de aproape o moarte instantanee? 

Îşi impuse să se relaxeze şi-şi concentră simţurile asemeni 
unui radar, vrând să simtă prezenţa lui Arthur înainte ca 
acesta să ajungă într-adevăr acolo. Oare Arthur va folosi 
uşa din faţă sau cea din spate? De unde şedea, vedea 
amândouă intrările. Îşi ascuţise auzul şi ţinea gura deschisă 
pentru a mări acuitatea. Fâşăitul liftului. Ochii i se 
îndreptară spre uşa din faţă, dar fâşâitul se opri cu multe 
etaje mai jos. Aşteptă. Uşa din spate se deschise înainte ca 


el să simtă ceva. Îşi simţi măruntaiele răsucindu-se, 
nerecunoscând forma întunecată. O clipă rămase paralizat. 
Apoi silueta îşi îndreptă un umăr şi nu mai păru uşor adusă 
de spate. 

— Kristos! murmură Suslev. Am tras o spaimă! 

— Riscurile meseriei, bătrâne, cuvintele sacadate, rostite 
în şoaptă, se amestecau cu o tuse hârâită, prefăcută. Eşti 
singur? 

— Bineînţeles! 

Umbra intră în camera de zi, fără să facă nici un zgomot. 
Suslev văzu pistolul automat dispărând şi luă mâna de pe al 
lui, lăsându-l însă la îndemână în ascunzătoarea lui. Se 
ridică în picioare şi întinse mâna cu căldură. 

— De data asta eşti punctual. 

Dădură mâna. Jason Plumm nu-şi scoase mănuşile. 

— Era cât pe ce să nu vin, spuse el cu glas normal, 
zâmbind doar din buze. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă rusul, sesizând zâmbetul. Şi 
ce-i cu „trage perdelele şi ţine ferestrele închise”? 

— Cred că acest loc s-ar putea să fie supravegheat. 

— Ei! izbucni Suslev neliniştit. De ce nu mi-ai spus până 
acum? 

— Am zis cred că s-ar putea să fie. Nu sunt sigur. Mi-am 
dat toată osteneala să fac din asta o casă conspirativă 
sigură şi nu vreau să fie dată în vileag pentru nimic în lume, 
vocea englezului avea o nuanţă aspră. Ascultă, tovarăşe, a 
ieşit un întreg tămbălău. Cei din Serviciul secret au prins 
un tip pe nume Metkin, de pe navata.A. 

— Ce face? se holbă la el Suslev, făcând pe uimitul. 

— Metkin. Pare-se că e comisar poli... 

— Da' asta-i imposibil, se prefăcu Suslev zdruncinat, 
jucându-şi rolul la perfecţie, ascunzându-şi încântarea că 
Metkin căzuse în cursă. Metkin nu s-ar duce niciodată el 
însuşi să ridice un mesaj. 

— Oricum. Serviciul secret a pus mâna pe el! Armstrong 1- 
a prins pe el şi pe un american de pe portavion, l-au prins 


asupra faptului. Metkin ştie de Sevrin? 

— Nu, categoric nu. 

— Eşti sigur? 

— Da. Nici măcar eu n-am ştiut până acum câteva zile, 
când centrul mi-a spus să preiau ştafeta de la Voranski, 
minţi Suslev, cu mare dezinvoltură... 

— Eşti sigur? Roger era să explodeze! Pare-se că Metkin 
ar fi comisarul tău politic, şi maior KGB. Aşa e? 

— Da, dar e ridi. 

— De ce naiba nu ne-aţi spus, tu sau el sau careva, că aveţi 
o operaţiune în curs, ca să fim pregătiţi în caz că iese o 
încurcătură?! Eu sunt şeful reţelei Sevrin şi acum voi 
acţionaţi aici fără să mă ţineţi la curent. Nu aşa ne 
înţelesesem. Voranski ne anunţa întotdeauna dinainte. 

— Dar, tovarăşe, zise Suslev împăciuitor, eu n-am ştiut 
nimic de vreo ridicare de mesaj. Metkin face ce vrea el. Ele 
şeful, cel mai mare pe navă. Eu nu sunt la curent cu toate, 
doar ştii bine! Suslev părea să se scuze, fiind în acelaşi timp 
iritat, prefăcându-se, ca de obicei, că nu el este adevăratul 
creier al Sevrin-ului. Nu-mi dau seama ce l-a apucat pe 
Metkin să ridice chiar el un mesaj. O prostie! Cred că şi-a 
pierdut minţile! Slavă Domnului că are otravă în reverul 
hainei şi nu există nici... 

— Au pus mâna pe el teafăr. 

Suslev făcu ochii mari, de data asta şocat cu adevărat. Se 
aştepta ca Metkin să fie de mult mort. 

— Eşti sigur? 

— Au pus mâna pe el intact. Au numele lui real, gradul şi 
numărul matricol şi în momentul acesta se află într-un avion 
de transport al RAF, sub pază straşnică, în drum spre 
Londra. 

Pentru o clipă, în mintea lui Suslev se făcu un gol. Îl 
pusese, cu viclenie, pe Metkin să preia sarcina agentului 
care trebuia să ridice mesajul. De luni de zile observase 
cum Metkin îl priveşte cu ochi tot mai critici şi e tot mai 
băgăreţ, aşadar primejdios. În ultimul an interceptase trei 


rapoarte private ale adjunctului către centru, în care 
comenta modul uşuratic în care îşi conducea nava şi-şi 
făcea datoria, şi legătura lui cu Ginny Fu. Suslev era 
convins că Metkin îi pregătea o capcană, încercând probabil 
să-şi asigure în acelaşi timp propria lui retragere în 
Crimeea, un post călduţ, şoptind, de exemplu, cuiva de la 
centru că suspecta o scurgere de informaţii de pe Ivanov, a 
cărei sursă ar putea fi Suslev. Se cutremură. Nici Metkin, 
nici centrul, nimeni nu ar avea nevoie de dovezi. Simpla 
bănuială ar însemna pierzania lui. 

— Este cert că Metkin e în viaţă? întrebă el, rumegând 
această nouă problemă. 

— Da. Eşti absolut sigur că nu ştie nimic despre Sevrin? 

— Da. Doar ţi-am mai spus, răspunse Suslev cu glas mai 
tăios. Tu eşti singurul care îi ştie pe toţi membrii Sevrinului, 
da? Nici măcar Crosse nu-i ştie pe toţi, nu-i aşa? 

— Nu. 

Plumm se duse la frigider şi scoase sticla de apă. Suslev îşi 
turnă o vodcă, încântat că misiunea Sevrin era asigurată cu 
atâtea supape de siguranţă: Plumm neştiind că Roger 
Crosse era, printre altele, informator direct al KGB, Crosse 
fiind singurul care cunoştea poziţia reală a lui Suslev însuşi 
în Asia, fără însă ca Crosse sau Plumm să fie la curent cu 
vechea lui legătură cu devVille. Apoi ceilalţi membri 
necunoscându-se între ei... şi niciunul din ei neavând habar 
de Banastasio, de arme, sau de adevăratele dimensiuni ale 
influenţei sovietice în Orientul îndepărtat. 

Aceste rotiţe se îmbinau una într-alta, iar acum Metkin, 
una din piesele defecte, dispăruse pentru totdeauna din 
angrenaj. Fusese atât de simplu să-l momească spunându-i 
că procurarea certificatului cu armament aflat la bordul 
portavionului ar garanta promovarea agentului implicat. 

— Mă surprinde că l-au prins viu, mărturisi el sincer. 

— Roger mi-a spus că l-au țintuit pe amărât şi i-au pus un 
juvăţ înainte de a apuca să-şi înfigă dinţii în reverul hainei. 

— Au găsit probele asupra lui. 


— Roger nu mi-a spus. A trebuit să lucreze al naibii de 
iute. Ne-am gândit că cel mai bun lucru era să-l expediem 
pe Metkin din Hong Kong cât mai repede posibil. Ne 
îngrozea gândul că, fiind atât de mare în grad, s-ar putea să 
ştie de noi. Va fi mai uşor să ne ocupăm de ella Londra, şi 
glasul lui Plumm deveni grav. 

— Crosse o s-o rezolve cu Metkin. 

— Probabil. 

Nu foarte în largul lui, Plumm mai bău o gură de apă. 

— De unde a aflat Serviciul secret de preluarea mesajului? 
întrebă Suslev, vrând să afle cât de multe ştia celălalt. 
Înseamnă că există un trădător pe nava mea. 

— Nu. Roger zice că a aflat printr-un informator al MI-6, 
de pe portavion. Nici măcar CIA nu a ştiut. 

— Kristos! De ce naiba a trebuit Roger să fie atât de 
eficient? 

— Armstrong s-a ocupat de asta. Serviciul secret are 
regulile lui. Dar din moment ce Metkin nu ştie nimic, nu-i 
nici o problemă! 

Suslev simţi privirea scrutătoare a englezului aţintită 
asupra lui şi-şi păstră o mutră nevinovată. Plumm nu era 
prost. Tipul ăsta era puternic, viclean, necruţător, un 
protejat secret selecționat de Philby. 

— Sunt sigur că Metkin nu ştie nimic din ce ne-ar putea 
dăuna nouă. Oricum însă, centrul ar trebui informat de- 
ndată. Pot rezolva ei treaba asta. 

— Am şi făcut-o. Am cerut ajutor, prioritate gradul unu. 

— Bun, aprobă Suslev. Ai făcut foarte bine, tovarăşe. Şi tu, 
şi Crosse! Faptul că l-ai câştigat pe Crosse de partea 
noastră a fost o lovitură strălucită, încă o dată, trebuie să te 
felicit. 

Complimentul lui Suslev era sincer. Roger Crosse era un 
profesionist, nu ca tipul ăsta şi toţi ceilalţi din Sevrin. 

— Poate l-am câştigat eu, sau poate, el m-a câştigat pe 
mine. Uneori nu-s foarte sigur, făcu Plumm gânditor. Nici în 
ce te priveşte pe tine, tovarăşe. Pe Voranski îl ştiam, lucram 


împreună de ani de zile, dar tu eşti nou şi încă nu te-am 
testat. 

— Da. Cred că e dificil pentru tine. 

— Nu pari foarte necăjit de pierderea superiorului tău. 

— Nici nu sunt. Trebuie să mărturisesc că nu sunt. Metkin 
n-a fost în toate minţile când s-a expus unui asemenea 
pericol. Cu totul contrar ordinelor. La drept vorbind eu cred 
că au fost scurgeri de informaţii de pe Ivanov. Metkin era 
singurul membru vechi al echipajului, cu excepţia lui 
Voranski, care avea acces pe țărm. Era considerat mai 
presus de orice reproş, dar nu se ştie niciodată. Poate o fi 
făcut şi alte greşeli, şi-o fi dat drumul la gură prin vreun 
bar, cine ştie? 

— Să ne apere Dumnezeu de proşti şi de trădători. De 
unde a obţinut oare AMG informaţiile? 

— Nu ştim. Dar de cum o să aflăm, scurgerea va fi blocată. 

— O să fii înlocuitorul permanent al lui Voranski? 

— Nu ştiu. Nu mi s-a spus. 

— Nu-mi plac schimbările. Schimbările sunt primejdioase. 
Cine l-a omorât? 

— Întreabă-l pe Crosse. Şi eu aş vrea să ştiu, Suslev se uită 
şi el atent la Plumm, îl văzu dând din cap, aparent 
satisfăcut. Cum e cu Sinders şi cu rapoartele lui AMG? 
întrebă el. 

— Roger se ocupă de tot. Nici o grijă. E sigur că vom putea 
să aruncăm o privire pe ele. Tu o să primeşti o copie mâine, 
Plumm îl privi iarăşi atent. Dacă suntem nominalizați în 
rapoarte? 

— Imposibil! Dunross i-ar fi spus imediat lui Roger, sau 
unuia din prietenii lui din poliţie, probabil lui Kwok, zâmbi 
Suslev dispreţuitor. Dacă nu lui, guvernatorului. Şi asta ar fi 
ajuns automat la urechile lui Roger. Sunteţi cu toţii în 
siguranţă. 

— Poate da, poate nu. Plumm se duse la fereastră şi privi 
cerul înnegurat. Nimic nu e niciodată sigur. De pildă, 


Jacques. Acum e şi un risc cu el. Nu va ajunge niciodată tai- 
pan. 

Suslev încruntă voit din sprâncene, după care, ca şi cum 
tocmai atunci i-ar fi venit ideea, îi propuse: 

— De ce nu-l îndemni să plece din Hong Kong? Sugerează- 
i lui Jacques să ceară să fie numit... să zicem la filiala 
companiei Struan din Canada. Ar putea folosi ca pretext 
recenta lui tragedie. În Canada va fi într-un loc liniştit şi 
totul se va stinge de la sine. Ce zici? 

— Foarte bună idee. Da, cred că n-ar fi greu. Are acolo 
câteva contacte bune care ar putea fi utile, Plumm aprobă 
dând din cap. O să fiu mult mai fericit după ce vom citi 
dosarele alea şi încă şi mai fericit după ce veţi afla cum 
naiba ne-a descoperit AMG. 

— A descoperit reţeaua Sevrin, nu pe tine. Ascultă, 
tovarăşe, te asigur că eşti în siguranţă să-ţi continui 
activitatea ta de importanţă vitală. Te rog continuă să faci 
tot ce-ţi stă în putinţă pentru a aţâţa criza bancară şi crahul 
bursei. 

— Nici o grijă. Asta e ceea ce ne dorim cu toţii. 

Telefonul prinse viaţă. Amândoi bărbaţii se holbară la el. 
Nu sună decât o dată. Un singur clinchet. În minte le veni 
imediat, ce însemna asta în cod: pericol. Înnebunit, Suslev 
îşi înhăţă pistolul ascuns, amintindu-şi că pe el erau 
amprentele lui, şi se repezi prin bucătărie spre uşa din dos, 
cu Plumm aproape pe urmele lui. Deschise uşa cu o 
smucitură, lăsându-l pe Plumm să iasă primul pe palier. În 
acea clipă se auzi bocănitul unor paşi apropiindu-se şi o 
izbitură în uşa din faţă, aflată în spatele lor, care rezistă, 
deşi parcă se deformă puţin. Suslev închise fără zgomot uşa 
din spate şi o blocă cu un drug. Altă izbitură. Privi printr-o 
crăpătură. Încă o izbitură. Broaştele de la uşa din faţă 
săriră. O clipă, zări siluetele a patru bărbaţi pe fundalul 
luminii din hol, apoi o luă la goană. Plumm coborâse deja 
scările, acoperindu-l de pe palierul următor, cu pistolul scos 
iar Suslev cobori treptele câte trei deodată până la celălalt 


palier. Întorcându-se apoi să-l acopere la rândul său. 
Deasupra lui, uşa din dos se zguduia cu un zgomot ce-i 
făcea rău. Silenţios, Plumm îl depăşi în fugă, acoperindu-l 
iarăşi în timp ce coborau spre următorul palier. Apoi Plumm 
dădu la o parte nişte lăzi ce camuflau ieşirea secretă aflată 
lângă uşa principală. De jos se auzeau paşi zoriţi venind 
spre ei. Încă o izbitură în uşa din spate. Suslev rămase la 
pândă în timp ce Plumm sc strecură prin deschizătură în 
beznă, apoi îl urmă, trăgând după el uşiţa. Plumm găsise 
deja lanterna pregătită pe un suport. Zgomotul de paşi se 
apropia. Cu grijă, Plumm o luă înainte. Amândoi se mişcau 
repede şi fără zgomot... Paşii trecură mai departe şi auziră 
glasuri înfundate. Se opriră o clipă, încercând să înţeleagă 
ce se spunea dar sunetele erau mult prea neclare şi 
înăbuşite ca să-şi dea măcar seama dacă vorbeau în engleză 
sau cantoneză. 

Plumm se întoarse, pornind din nou. Ajunseră curând 
lângă ieşirea secretă. Fără nici o şovăire, ridicară împreună 
podeaua falsă şi coborâră în umezeala rece a canalului de 
drenaj. Odată ajunşi acolo, unde erau în siguranţă, se 
opriră să-şi tragă sufletul, cu inimile bătându-le cu putere 
din cauza repeziciunii cu care se petrecuseră toate. Când 
îşi recăpătă glasul, Suslev şopti: 

— Gomindanul? 

Plumm ridică numai din umeri. Îşi şterse sudoarea de pe 
frunte. Deasupra trecu hurducăind o maşină, îndreptă 
lanterna spre tavanul de pe care picura apă. Era plin de 
crăpături şi se prăvăli peste ei o adevarată avalanşă de 
pietre şi noroi. Pe jos apa era adâncă de două palme şi le 
acoperea pantofii. 

— E mai bine să ne despărţim, bătrâne, şopti Plumm şi 
Suslev remarcă că deşi tipul transpira, vocea lui era de un 
calm ca de gheaţă, iar lumina lanternei lui nu se clătina 
deloc. O să-l pun pe Roger să afle de îndată ce s-a 
întâmplat. Al naibii de neplăcut. 


Inima lui Suslev începu să bată normal, dar tot îi venea 
greu să articuleze cuvintele. 

— Unde ne întâlnim mâine? 

— O să-ţi comunic eu. 

Chipul englezului era rigid, întâi Voranski, apoi Metkin şi 
acum chestia asta. Prea multe scurgeri. Arătă cu degetul în 
sus. 

— Treaba asta a fost pe muchie de cuţit. Poate că Metkin 
al tău ştia mai multe decât credeai tu. 

— Nu. Îţi zic că nu ştie nimic despre Sevrin, nimic, nici 
despre apartament, despre Clinker, despre nimic din toate 
astea. Numai Voranski şi cu mine, noi suntem singurii care 
ştiam. Scurgerea nu vine de la noi. 

— Sper să ai dreptate, adăugă Plumm încruntat. O să 
aflăm, Roger o să afle cumva, într-o bună zi, şi atunci vai de 
trădător! 

— Bun. Şi eu îl vreau. 

După o pauză, Plumm spuse: 

— Sună-mă mâine din jumătate în jumătate de oră, de la 
diferite cabine, începând de la ora 19,30. 

— În regulă. Dacă, din cine ştie ce motive e vreo problemă, 
după unsprezece voi fi la Ginny. Încă ceva. Dacă nu reuşim 
să vedem rapoartele lui AMG, ce părere ai de Dunross? 

— Are o memorie incredibilă. 

— Atunci îl izolăm pentru un interogatoriu sub droguri? 

— De ce nu? 

— Bun, tavariş. O să fac pregătirile necesare. 

— Nu. Îl înhăţăm noi şi vi-l aducem. Pe Ivanov? 

Suslev încuviinţă din cap şi îi sugeră lui Plumm să dea vina 
pe Vârcolaci, fără să-i spună însă că asta fusese ideea lui 
Metkin. 

— Ce părere ai? 

Plumm zâmbi. 

— Deşteaptă idee! Pe mâine. 

Îi întinse lanterna lui Suslev, scoase o lanternă mai mică, şi 
o luă în jos prin canal, cu picioarele în apă. Suslev îl urmări 


cu privirea până ce bărbatul cel înalt dădu colţul şi dispăru. 
El nu mersese niciodată mai jos prin canal. Plumm îl 
avertizase că era periculos şi se mai întâmpla să cadă 
pietre. 

Respiră adânc, eliberat de frică. Pe deasupra trecu 
zdroncănind o altă maşină. Probabil e un camion, gândi el 
absent. Iarăşi căzu de sus noroi şi o bucată de ciment al 
cărei plescăit îl făcu să tresară. După puţin timp Suslev o 
luă cu grijă în sus pe pantă. Altă mică avalanşă. Brusc, îl 
cuprinse ura faţă de acel tunel subteran, care-l făcea să se 
simtă în nesiguranţă şi parcă pândit de nenorocire. 

Ora 23.59. 

Dunross privea carcasa arsă a restaurantului Dragonul 
Plutitor, ce zăcea pe o rână în apa adâncă de şase metri a 
golfului Aberdeen. Celelalte localuri multietajate care 
pluteau în apropiere, numai lumini bogat înzorzonate şi 
zgomotoase, pline ochi, cu noile lor bucătării provizorii 
instalate în grabă pe şlepuri aflate alături de nava-mamă, 
cu cazane fumegând sub care ardea focul şi o mulţime de 
bucătari şi ajutoare învârtindu-se în jurul lor ca nişte 
albinuţe. Chelnerii zoreau în sus şi în jos pe nişte pasarele 
şubrede, ducând tăvi şi castroane. 

O parte din suprastructura carcasei ieşea din apă. Echipe 
de salvare se apucaseră deja de treabă la lumina 
reflectoarelor, pregătindu-se să repună pe linia de plutire 
ceea ce mai rămăsese din navă. Pe bucata de cheu şi 
parcarea restaurantului se ridicaseră acoperişuri şi 
bucătării provizorii. Se vindeau fotografii cu pălălaia, 
suveniruri, mâncăruri de fot felul, iar o pancartă uriaşă, 
scrisă în chinezeşte şi în englezeşte anunţa că SINGURUL 
RESTAURANT PLUTITOR CU DESĂVÂRŞIRE MODERN şi 
NEINELAMABIL, DRAGONUL PLUTITOR se va deschide 
curând, mai mare ca niciodată, mai grozav ca niciodată... 
iar până atunci gustaţi mâncărurile vestiţilor noştri 
bucătari. Afacerile mergeau ca de obicei, doar că pentru 
moment restaurantul era pe uscat, nu pe mare. Dunross o 


luă de-a lungul cheului spre una din scările ce coborau la 
apă. În apropiere, sampanele stăteau în grupuri, mari şi 
mici. Majoritatea erau de închiriat, fiecare mică 
ambarcaţiune având un vâslaş, bărbat, femeie sau chiar 
copil, fiecare cu o prelată întinsă pe cercuri, acoperind 
jumătate din barcă, servind ca adăpost contra soarelui, a 
ploii sau a privirilor indiscrete. Unele dintre sampane erau 
mai dichisite. Acelea erau numite Bărcile Plăcerii. Înăuntru 
se găseau perne pe care să te întinzi, măsuţe joase, iar în 
cele mai luxoase era loc suficient pentru un cuplu să ia 
masa, şi apoi să facă dragoste, singurul vâslaş având locul 
lui deoparte, în afara cabinei. Puteai să închiriezi una 
pentru un ceas sau o noapte, şi să pluteşti în tihnă prin 
golfuleţe încântătoare, desfătându-te. Alte sampane veneau 
cu tot felul de băuturi şi mâncăruri proaspăt pregătite, 
aburinde, servite cu îngrijire şi puteai să petreci o noapte 
de vis împreună cu o femeie, într-o intimitate netulburată. 
Puteai să mergi şi singur dacă voiai. Atunci, în larg, lângă 
una din întinsele insule de bărci, sampanul tău se apropia 
de o navă cu Doamne ale Nopţii, dintre care puteai să-ţi 
alegi, să te târguieşti, iar apoi să navighezi în linişte. În port 
îţi puteai satisface orice dorinţă, orice sete - la un preţ nu 
prea mare, cinstit, indiferent de client - dacă erai în stare 
să plăteşti şi erai bărbat. Opiu, cocaină, heroină tot ce voiai. 
Se putea întâmpla şi ca mâncarea să nu fie bună, sau fata 
de o noapte să nu fie bună, dar asta era doar joss, o 
regretabilă greşeală însă fără a fi premeditată. Se putea 
întâmpla şi să-ţi pierzi portofelul, dar numai cineva sărac cu 
duhul ar fi venit să-şi etaleze bogăţia printre aceşti sărmani 
plini de mândrie. Dunross zâmbi văzând un turist rotofei 
urcându-se sfios şi crispat într-o barcă, ajutat de o fată în 
cheong-sam. Eşti pe mâini bune, gândi el, încântat de zarva 
şi frământarea din jurul lui; unii vindeau, alţii cumpărau, 
alţii se târguiau. Da, îşi zise el, chinezii sunt adevărații 
capitalişti ai lumii. Ce să fac cu Tiptop şi cu cererea lui 
Johnjohn? Dar cu Lando Mata, cu Zgârcitul şi cu Par-Con? 


Cu Gornt? Cum rămâne cu AMG, cu Riko Anjin, cu Sinders 
şi... Nu te mai gândi la ei acum. Adună-ţi minţile! Wu Patru 
Degete nu te-a chemat ca să vorbiţi despre vreme. Depăşi 
primul şir de trepte, îndreptându-se spre scara cea mare, 
lumina felinarelor făcând umbrele să pară şi mai 
întunecate. De îndată sampanele de acolo începură să se 
foiască, iar proprietarii lor lansară chemări îmbietoare. 
Când ajunse în vârful treptelor, agitația se potoli. 

— Tai-pan! 

O Barcă de Plăcere frumoasă, având la pupa un pavilion cu 
Lotusul de Argint, îşi făcu loc printre sampane. Vâslaşul era 
scund şi îndesat, cu gura plină de dinţi de aur. Purta nişte 
pantaloni kaki rupţi şi un tricou de bumbac. 

Dunross fluieră admirativ în sinea lui, recunoscându-l pe 
fiul cel mare al lui Wu Patru Degete, care era loh-pan, şeful 
flotilei de Bărci de Plăcere a lui Wu. Nu-i de mirare că 
celelalte bărci se dădeau la o parte din calea lui, gândi el, 
impresionat că Wu Dinte-de-aur venise personal să-l 
întâmpine. Se urcă sprinten în barcă, salutându-l. Dinte-de- 
aur porni imediat. 

— Simte-te ca acasă, tai-pan, spuse Dinte-de-aur într-o 
engleză desăvârşită, cu accent britanic. 

Avea diplomă de absolvent al Universităţii din Londra şi ar 
fi dorit să rămână în Anglia. Dar Patru Degete îi poruncise 
să se întoarcă acasă. Era un om blând, liniştit şi cumsecade, 
care-i plăcea lui Dunross. 

— Mulţumesc. 

Pe masa lăcuită se afla ceai proaspăt, whisky, brandy, apă 
îmbuteliată şi pahare. Dunross privi atent în jur. Cabina era 
îngrijită, luminată cu beculeţe mici, curată, confortabilă şi 
mare. Un radio minuscul răspândea o muzică plăcută. 
Probabil că asta e „nava-amiral” a lui Dinte-de-aur, gândi el, 
amuzat şi vigilent. Nu era nevoie să întrebe unde îl ducea. 
Îşi turnă puţin brandy, adăugind apă gazoasă. Gheaţă nu 
era. În Asia nu se folosea niciodată gheaţă. 


Isuse, se gândi el brusc, amintindu-şi ce-i spusese Peter 
Marlowe despre posibilitatea unei hepatite infecțioase. 
Cincizeci sau şaizeci de oameni sunt ameninţaţi de această 
boală, din care unii ştiu, iar alţii nu. Gornt e şi el unul dintre 
ei. Da, dar individul ăla are o constituţie de taur. N-a avut 
nici măcar diaree în viaţa lui. Ce să mă fac cu el? Ce soluţie 
ar fi hotărâtoare? 

O joncă uriaşă trecu pe lângă ei, pufăind înfundat, şi el se 
lăsă pe spate, pe perne, îmbătându-se de puterea 
presimţirilor sale. Inima îi bătea regulat. Bău din brandy, 
lăsându-se în voia gândurilor, răbdător. Partea laterală a 
sampanului se frecă de o altă barcă. Ciuli urechile. La bord 
se auzi lipăit de picioare goale. Două perechi de picioare. 
Unele agile, altele nu. 

— Bună, tai-pan! rânji Patru Degete, cu gura-i ştirbă, se 
aplecă să intre sub baldachin şi se aşeză. Cum tu, bine? 
întrebă el într-o engleză grozav de stâlcită. 

— Bine, dar tu? 

Dunross îl privi lung, încercând să-şi ascundă uimirea. Wu 
Patru Degete era îmbrăcat într-un costum bun, cu cămaşă 
albă curată şi o cravată ţipătoare, şi avea şosete şi pantofi 
în picioare. Ultima oară Dunross îl văzuse în astfel de ţinută 
în noaptea incendiului, iar înainte de asta o singură dată, cu 
mulţi ani în urmă, la orgia de la nunta lui Shitee T'Chung. 
Se auzi alt zgomot de paşi apropiindu-se şi Paul Choy, 
stingherit, se aşeză alături de ei. 

— Bună seara, sir. Eu sunt Paul Choy. 

— Ce mai faci? Bine? întrebă tai-panul, înţelegându-i sfiala 
şi teama. 

— Da, sigur, mulţumesc, sir. 

Dunross ridică din sprâncene. 

— Ei, îmi face plăcere să te văd, zise el. Acum lucrezi 
pentru unchiul tău? întrebă el, ştiind totul despre Paul Choy, 
dar prefăcându-se a nu şti, aşa cum convenise cu Patru 
Degete. 


Era foarte impresionat de cunoştinţele tânărului, de a 
cărui lovitură la bursă aflase de la vechiul său prieten 
Soorjani. 

— Nu, sir. Lucrez la Rothwell-Gornt, de câteva zile numai 
sunt aici să vă servesc de interpret... dacă aveţi nevoie de 
mine. 

Paul Choy, se întoarse spre tatăl lui şi îi tălmăci. Patru 
Degete dădu din cap. 

— Blandiii? 

— Foarte bun brandy, mulţumesc, ridică Dunross paharul. 
Mă bucur să te văd, heya, continuă el pe englezeşte, 
aşteptând ca bătrânul să înceapă în haklo. Era o chestiune 
de obraz şi, dată fiind prezenţa lui Paul Choy, prudenţa 
instinctivă a lui Dunross sporise peste măsură. 

O vreme, bătrânul marinar îndrugă verzi şi uscate, bând 
whisky. Lui Paul Choy nu-i oferi de băut şi nici acesta nu se 
servi. Stătea în umbră, ascultând, speriat, neştiind la ce să 
se aştepte. Tatăl lui îl pusese să jure, cu înfricoşătoare 
legăminte de sânge, că va păstra secretul în vecii vecilor. În 
cele din urmă, Wu se hotări să nu-l mai perpelească pe tai- 
pan şi rosti în haklo. 

— Familiile noastre sunt de mulţi ani vechi prieteni, spuse 
el, vorbind rar şi cu grijă, ştiind că Dunross nu cunoaşte la 
perfecţie dialectul. Foarte mulţi ani. 

— Da, Wu Maritima şi Struan sunt ca fraţii, replică tai- 
panul prudent. 

Patru Degete mormăi. 

— Pentru noi prezentul e acelaşi lucru cu trecutul, iar 
trecutul la fel cu prezentul. Heya? 

— Tung Bătrânul Orb zice că trecutul şi prezentul sunt tot 
una. Heya? 

— Ce-i spune tai-panului Nobilei Case numele de Wu 
Kwok? 

Dunross îşi simţi stomacul contractându-se. 

— A fost străbunicul tău, heya? Ilustrul tău strămoş. Fiu şi 
prim-amiral al unui încă şi mai de seamă comandant al 


mărilor, Wu Fang Choi, al cărui pavilion, Lotusul de Argint, 
a fluturat pe toate cele patru mări. 

— Chiar el! Patru Degete se aplecă şi mai mult spre el, iar 
prudenţa lui Dunross spori. Ce legătură a fost între Diavolul 
cu Ochi Verzi... între primul tai-pan al Nobilei Case şi 
vestitul Wu Kwok? 

— S-au întâlnit pe mare. S-au întâlnit în estuarul Fluviului 
Pearl, lângă... 

— Nu departe de aici, lângă Pok Liu Chau, între Pok Liu 
Chau şi Aplichau. Ochii bătrânului se mijiseră ca două 
crăpături. 

— Apoi s-au întâlnit lângă Hong Kong. Tai-panul s-a urcat 
la bordul navei amiral a lui Wu Kwok. Erau singuri şi... 
Dunross căută cuvântul... şi a încheiat o înţelegere cu el. 

— Înțelegerea a fost scrisă pe hârtie şi pecetluită? 

— Nu. 

— Înțelegerea a fost împlinită întocmai? 

— E o scârnavă necuviinţă să întrebi aşa ceva pe un Vechi 
Prieten, când un Vechi Prieten din faţa mea ştie răspunsul! 

Paul Choy tresări fără să vrea la auzul acestor vorbe 
veninoase şi tăioase. Niciunul din cei doi bărbaţi nu-i dădu 
atenţie. 

— Adevărat, adevărat, tai-pan, îl temperă bătrânul, la fel 
de sigur pe el ca şi Dunross. Da, înţelegerea a fost 
îndeplinită, deşi într-un alt fel, nu chiar ca dintru-nceput. 
Cunogşti înţelegerea? 

— Nu, câtuşi de puţin, răspunse Dunross sincer. De ce? 

— Înțelegerea a fost ca pe fiecare din cele douăzeci de 
corăbii rapide ale voastre noi să punem un om ca să-şi facă 
ucenicia de căpitan. Bunicul meu a fost unul dintre aceştia. 
Apoi, Diavolul cu Ochi Verzi a acceptat să ia pe trei din 
băieţii lui Wu Kwok şi să-i trimită în ţara lui, să-i înveţe ca 
pe diavolii străini în cele mai bune şcoli, aşa cum i-ar fi dat 
la învăţătură pe propriii lui fii. Apoi tai-pan... 

Dunross făcu ochii mari. 


— Poftim? Cine? Cine sunt aceşti băieţi? Ce s-a întâmplat 
cu ei? 

Wu Patru Degete nu răspunse, numai surâse strâmb. 

— Apoi, Diavolul cu Ochi Verzi a încuviinţat ca să obţină 
pentru vestitul Wu Fang Choi o corabie rapidă de-a 
diavolilor străini, frumoasă, armată şi echipată cu de toate. 
Wu Fang Choi a plătit-o, tai-panul a comandat-o şi a 
botezat-o Cloud Lotus. Însă după ce Culum cel Nevolnic a 
livrat nava, cu aproape doi ani mai târziu, scârnavul de 
prim-amiral al vostru, Orlov Cocoşatul, a venit dinspre est 
ca un ucigaş, în toiul nopţii, şi a şters de pe faţa pământului 
corabia noastră şi pe Wu Kwok împreună cu ea. 

Dunross luă o înghiţitură din brandy, aparent netulburat, 
dar în sinea lui şocat. Cine ar putea fi acei băieţi? Să fi fost 
acel lucru într-adevăr parte din înţelegere? În jurnalul şi în 
testamentul lui Dirk nu apare nimic în legătură cu fiii lui Wu 
Kwok. Nimic. Cine... 

— Heya? 

— Ştiu despre Lotus Cloud. Da. Şi despre oameni, despre 
căpitani. Cred că erau nouăsprezece, nu douăzeci de 
corăbii. Dar nu ştiu nimic despre trei băieţi. În privinţa lui 
Lotus Cloud strămoşul meu a promis să nu atace corabia 
după ce va fi livrată? 

— Nu, 0, nu, tai-pan, n-a promis asta. Diavolul cu Ochi 
Verzi era isteţ, foarte isteţ. Moartea lui Wu Kwok. Joss. Toţi 
trebuie să murim. Joss. Nu, Diavolul cu Ochi Verzi a 
respectat înţelegerea. Şi Culum cel Nevolnic a respectat 
înţelegerea. Vei respecta şi tu înţelegerea lui? 

Wu Patru Degete deschise pumnul. În mâna lui se afla o 
jumătate de monedă. Dunross o luă cu grijă, scrâşnind în 
sinea lui. Ceilalţi doi îl urmăreau ca nişte şerpi şi le simţea 
apăsarea privirilor. Degetele îi tremurau imperceptibil. Era 
perechea jumătăţii de monedă care se mai aflau în Biblia lui 
Dirk, în seiful de la Casa Mare. Mai lipseau două bucăţi 
(altele două erau deja răscumpărate), iar cea a lui Wu Kwok 
părea a fi una din ele. Străduindu-se să-şi stăpânească 


tremurul degetelor, dădu moneda înapoi. Wu o luă, 
nepăsându-i că-i tremura mâna. 

— Poate-i veritabilă, zise Dunross, cu un glas ce suna 
ciudat. Trebuie să verific. De unde o ai? 

— E veritabilă, bineînţeles că e. O recunoşti ca fiind 
veritabilă? 

— Nu. De unde o ai? 

Patru Degete îşi aprinse o ţigară şi tuşi. Îşi drese glasul şi 
scuipă. 

— Câte monede au fost la început? Câte i-a dat ilustrul 
mandarin Jin-qua Diavolului cu Ochi Verzi? 

— Nu ştiu sigur. Patru. Au fost patru. 

— Da, una ilustrului tău strămoş, Wu Kwok, plătită şi 
onorată. De ce să-i fi dat lui marele Jin-qua două? Nu e cu 
putinţă, aşa că asta e furată. De la cine? 

Bătrânul se aprinse la faţă şi Dunross se-ntrebă dacă nu 
cumva mersese prea departe. 

— Furată sau nu, scrâşni din dinţi bătrânul, tu acorzi o 
favoare. Heya? 

Dunross nu răspunse, continuă să-l privească fix. 

— Heya? Sau obrazul Diavolului cu Ochi Verzi nu mai este 
şi obrazul Nobilei Case? 

— De unde o ai? 

Wu se uită ţintă la el. Îşi stinse ţigara pe covor. 

— De ce a acceptat Diavolul cu Ochi Verzi pentru monede? 
De ce? Şi de ce o fijurat pe zeii lui că el şi toţi urmaşii lui îi 
vor onora cuvântul dat, heya? 

— Pentru o altă favoare. 

— A, tai-pan, da, pentru o favoare. Ştii ce favoare? 

Dunross îi întoarse privirea. 

— Preacinstitul Jin-qua i-a împrumutat tai-panului, stră- 
străbunicul meu, patruzeci de lac de argint. 

— Patruzeci de lac, adică 4 milioane de dolari. Acum o sută 
douăzeci de ani. Bătrânul oftă, ochii i se îngustară şi mai 
mult, Paul Choy stătea nemişcat, cu respiraţia tăiată. A 


cerut cumva o hârtie? O recunoaştere de datorie pecetluită 
de ilustrul tău strămoş, cu pecetea Nobilei Case? 

— Nu. 

— Patruzeci de lac de argint. Fără hârtie, fără pecete, doar 
pe încredere! Înțelegerea a fost o simplă înţelegere între 
Vechi Prieteni, fără pecete, numai pe încredere, heya? 

— Da. 

Mâna bătrânului, cea fără degetul mare, ţâşni, cu palma 
deschisă, punându-i moneda sub nas lui Dunross. 

— O monedă, acorzi favoare. Oricui o cere. Eu o cer. 

Dunross oftă. În cele din urmă, rupse tăcerea. 

— Întâi văd dacă cele două jumătăţi se potrivesc. Apoi 
trebuie să verific dacă sunt din acelaşi metal. După aia îmi 
spui favoarea. 

Se întinse să ia moneda, dar pumnul se închise şi se 
retrase, iar Patru Degete îi făcu semn cu degetul cel mare 
pe care-l mai avea lui Paul Choy. 

— Explică, îi porunci el. 

— lertaţi-mă, tai-pan, zise Paul Choy pe englezeşte, foarte 
stânjenit, simțind cum îl sufocă cabina aceea strâmtă, 
tensiunea diavolească ce o bântuia, şi toată situaţia creată 
de o promisiune neghioabă făcută cu douăsprezece decenii 
în urmă de un pirat altui pirat, amândoi nişte ucigaşi, dacă 
cele ce se povesteau erau doar pe jumătate adevărate. 
Unchiul meu vrea să vă explic cum vrea el favoarea astea. 
Încercă să-şi controleze vocea, să vorbească cu glas egal. 
Bineînţeles că-şi dă seama că veţi avea unele reţineri şi 
vreţi să fiţi sigur sută-n mie. Dar, în acelaşi timp, nu vrea să 
o dea din mână, deocamdată, până e sigur că e autentică 
sau nu, ar pre... 

— Vrei să zici că nu are încredere în mine? 

Asprimea cuvintelor îl făcu pe Paul Choy să se înfioare. 

— O, nu, sir, se repezi el, traducând apoi cuvintele lui 
Dunross. 

— Bineînţeles că am încredere în tine, zâmbi Wu pieziş. 
Dar tu ai încredere în mine? 


— O, da, Vechi Prieten. Am foarte multă încredere în tine. 
Dă-mi moneda. Dacă e veritabilă, eu, tai-pan al Nobilei 
Case, îţi voi acorda ceea ce ceri... dacă e posibil. 

— Orice cer, orice, îmi acorzi! izbucni bătrânul. 

— Dacă e posibil. Da. Dacă moneda e veritabilă, acord 
favoare, dacă nu e veritabilă, ţi-o dau înapoi. Gata. 

— Nu gata! Wu îi făcu semn lui Paul Choy. Termină tu, 
repede! 

— Unchiul meu propune următorul compromis. Luaţi asta, 
tânărul scoase o bucată plată de ceară de albine, pe care 
fuseseră făcute trei amprente ale jumătăţii de monedă. Veţi 
putea vedea dacă cealaltă jumătate se potriveşte cu astea, 
sir. Marginile sunt suficient de clare ca să puteţi verifica. 
Asta ar fi prima fază. Dacă vă veţi convinge, a doua fază ar 
fi să mergem împreună la un expert sau la un custode de 
muzeu şi să-l punem să testeze amândouă jumătăţile în faţa 
noastră. Astfel, amândoi aflăm în acelaşi timp, pe Paul Choy 
îl treceau şiroaie de sudoare. Asta zice unchiul meu. 

— Una din părţi ar putea cu uşurinţă să-l mituiască pe 
specialist. 

— Bineînţeles. Dar înainte de a ne duce la el, amestecăm 
cele două jumătăţi. Fiecare din părţi va şti care-i bucata lui, 
dar el n-are de unde să ştie, nu-i aşa? 

— Ar putea fi informat. 

— Sigur. Dar dacă facem asta mâine, şi dacă Wu Sang vă 
dă cuvântul lui şi dumneavoastră îi daţi cuvântul să nu 
încercaţi vreun şiretlic ar merge. Tânărul îşi şterse 
transpiraţia de pe faţă. Isuse, ce aer închis e aici! Dunross 
cugetă o clipă. Apoi îşi întoarse privirea rece spre Patru 
Degete. 

— Ieri ţi-am cerut eu o favoare şi mi-ai spus nu. 

— Aia a fost altceva, tai-pan, răspunse pe dată bătrânul, 
viclean ca un şarpe. Nu era acelaşi lucru cu plata unei vechi 
datorii. 

— I-ai întrebat pe prietenii tăi în legătură cu ce ţi-am 
cerut, heya? 


Wu îşi aprinse altă ţigară. Glasul îi deveni mai tăios. 

— Da. Prietenii mei sunt îngrijoraţi în legătură cu Nobila 
Casă. 

— Dacă nu există Nobilă Casă, nu există nici nobilă 
favoare, heya? 

Tăcerea deveni apăsătoare. Dunross văzu cum ochii 
iscoditori ai bătrânului se îndreaptă spre Paul Choy şi apoi 
spre el. Ştia că este prins în cursă din cauza monedei. Va 
trebui să plătească. Dacă este veritabilă, va trebui să 
plătească, indiferent dacă e furată sau nu. Furată de la 
cine, urla mintea lui. Oare a cui putea fi? Dirk Struan nu 
ştiuse niciodată cui fuseseră date celelalte. În testamentul 
lui scrisese că bănuia că una i-a fost dată iubitei lui, May- 
may, dar nu exista nici un motiv aparent ca Jin-qua să-i facă 
un asemenea dar. Dacă a ajuns la May-may, raţionă 
Dunross, atunci ar fi fost moştenită de Shitee T'Chung, care 
era în prezent şeful familiei T'Chung, descendenţii lui May- 
may. Poate că de la ela fost furată. Cine altcineva din Hong 
Kong? Dacă tai-panul şi Cotoroanţa n-au fost în stare să 
răspundă la întrebarea asta, eu chiar n-am cum să răspund. 
Nu există nicio altă legătură de familie care să meargă 
până la Jin-qua. În tăcerea grea ce se lăsase, Dunross 
privea şi aştepta. De pe bărbia lui Paul Choy căzu o altă 
picătură de sudoare în timp ce se uită la tatăl lui şi apoi din 
nou la masă. Dunross observă ura din ochii lui şi asta-i 
stârni interesul. Apoi îl văzu pe Wu măsurându-l pe Paul 
Choy cu o privire ciudată. Imediat, îi veni o idee. 

— Eu sunt cel ce stăpâneşte în Hong Kong spuse el pe 
englezeşte. Sprijină-mă, şi într-o săptămână vei obţine 
profituri uriaşe. 

— Heya? 

Dunross îl urmărise atent pe Paul Choy şi-l văzuse 
ridicându-şi privirea, uimit. 

— Te rog, tradu, domnule Choy. 

Paul Choy se supuse. Dunross suspină, mulţumit. Paul 
Choy nu tradusese, exact. larăşi tăcere. Se destinse, mai în 


largul lui acum, simțind că amândoi bărbaţii muşcaseră din 
momeală. 

— Tai-pan, în ce priveşte propunerea mea cu moneda, eşti 
de acord? întrebă bătrânul. 

— În ce priveşte cererea mea, să mă sprijini cu bani, eşti 
de acord? 

— Dorinţele noastre nu se amestecă precum ploaia într-o 
scârnăvie de furtună, se mânie Wu. Da sau nu pentru 
monedă? 

— De acord în privinţa monedei. Dar nu mâine. Săptămâna 
viitoare. În a cincea zi. 

— Mâine. 

Paul Choy interveni cu prudenţă. 

— Preacinstite unchi, poate ai putea să-i mai întrebi o dată 
pe prietenii tăi, mâine. Mâine dimineaţă. Poate ar putea să-l 
ajute pe tai-pan, ochii lui vicleni se întoarseră spre Dunross. 
Mâine e vineri, zise el pe englezeşte. Ce ziceţi de luni la... la 
patru după-amiază, pentru monedă? repetă asta în haklo. 

— De ce la ora aia? întrebă Wu iritat. 

— Piaţa de bani a diavolilor străini se închide la al treilea 
ceas al după-amiezii, preacinstite unchi. Până atunci se va 
şti dacă Nobila Casă mai e nobilă sau nu. 

— Noi vom fi întotdeauna Nobila Casă, domnule Choy, îl 
corectă Dunross politicos impresionat de abilitatea 
tânărului şi de repeziciunea cu care pricepuse aluzia 
indirectă. Sunt de acord. 

— Heya? 

După ce Paul Choy termină de tradus, bătrânul mormăi: 

— Întâi o să cercetez sorții Cerului şi ai Pământului, să văd 
dacă aia e o zi fastă. Dacă este, atunci sunt de acord. Îi făcu 
semn cu degetul lui Paul Choy. Treci pe cealaltă barcă. 

Paul Choy se ridică. 

— Mulţumesc, tai-pan. Noapte bună. 

— Pe curând, domnule Choy, răspunse Dunross. 

După ce rămaseră singuri, bătrânul îi şopti: 


— Îţi mulţumesc, Vechi Prieten, curând vom face afaceri 
mult mai însemnate. 

— Ţine minte, Vechi Prieten, ce-au zis strămoşii mei, grăi 
Dunross cu un glas în care se simţea ameninţarea. Atât 
Diavolul cu Ochi Verzi, cât şi ea, cea cu Ochi Răi şi Dinţi Răi 
şi Dinţi de Dragon, au pus un mare blestem pe Prafurile 
Albe şi cei ce profită de pe urma lor. 

Bătrânul marinar, acum îmbrăcat, ridică nervos din umeri. 

— Ce treabă am eu cu asta? Eu nu ştiu nimic despre 
Prafurile Albe. Să ia naiba toate Prafurile Albe. Eu nu ştiu 
nimic de ele. 

După care se ridică şi se făcu nevăzut. Vlăguit, Dunross îşi 
turnă un pahar mare. Sampanul se puse iarăşi în mişcare. 
Scoase mulajele de ceară. Pe o mie la unu că moneda-i 
veritabilă. Isuse atotputernic, ce o să ceară diavolul ăsta? 
Droguri, pariez că e ceva legat de droguri! Povestea cu 
blestemul şi Ochiul Rău era o născocire, nu făcea parte din 
înţelegerea lui Dirk. Oricum însă, nu voi fi de acord cu 
drogurile. 

Dar nu se simţea în apele lui. Vedea în faţa ochilor scrisul 
lui Dirk Struan din Biblia pe care semnase, angajându-se în 
faţa lui Dumnezeu să ajute pe oricine aduce una din aceste 
jumătăţi de monedă, cu orice ar cere, dacă stă în puterea 
tai-panului s-o facă... 

Urechile lui sesizară o prezenţă străină chiar înainte de a 
se apropia. O altă barcă se frecă uşor de a lui. Zgomot de 
paşi. Se pregăti, neştiind ce pericol se apropie. 

Fata era tânără, frumoasă şi veselă. 

— Numele meu este Jad ca Zăpada, tai-pan, am 
optsprezece ani, şi sunt un dar personal din partea 
preacinstitului Wu Sang, pentru această noapte! 

Vorbea o cantoneză cântată. Era îmbrăcată într-un 
cheong-sam închis până la gât şi avea picioarele lungi, puse 
în valoare de ciorapii fini, şi pantofi cu tocuri înalte. Zâmbi, 
dezvelindu-şi dinţii albi, splendizi. 

— S-a gândit că ai putea avea nevoie de un întăritor. 


— Zău? murmură el, încercând să-şi revină. 

Fata râse şi se aşeză. 

— O, da, aşa a spus şi nici mie nu mi-ar strica un întăritor, 
mor de foame, înălţimea Voastră nu? Preacinstitul Dinte-de- 
aur a comandat câteva îmbucături ca să vă deschidă pofta 
de mâncare: creveţi prăjiţi, cu păstăi de mazăre, friptură de 
vacă în sos negru, găluşte shanghaieze, legume rumenite, 
cu varză de Szechuan, şi pui picant Ch'iang Pao. Eu sunt 
desertul! zâmbi ea cu toată gura. 

VINERI. 

Ora 24.35. 

Nervos, bancherul Kwang apăsa întruna pe sonerie. Uşa 
se deschise şi Venus Poon ţipă în cantoneză: 

— Cum îndrăzneşti să vii aici la ora asta fără să fii invitat? 

Îşi împinse bărbia înainte şi rămase cu o mână pe uşă, 
cealaltă în şold, într-o poză autoritară, desăvârşită de 
superba ei rochie de seară decoltată adânc. 

— Gura, târfă mieroasă! răcni bancherul Kwang 
îmbrâncind-o în lături şi intrând în apartament. Cine 
plăteşte chiria? Cine a cumpărat toată mobila asta? Cine a 
plătit pentru rochia de pe tine? De ce nu eşti gata pentru 
pat? De ce... 

— Gura! vocea ei ascuţită o acoperi îndată pe a lui. Tu ai 
plătit chiria, dar azi e ziua de plată a chiriei şi unde sunt 
banii, hayaheyaheyaheya?! 

— Uite-i! bancherul Kwang îşi smulse cecul din buzunar şi 
i-l flutură pe sub nas. Îmi uit eu afurisitele mele de 
promisiuni? Nu! Îţi uiţi tu afurisitele tale de promisiuni? Da! 

Venus Poon clipi din ochi. Furia i se stinse ca prin farmec, 
trăsăturile i se destinseră, vocea i se îndulci. 

— Oh, şi-a adus aminte tata? Oh, mi s-a spus că ai părăsit-o 
pe biata ta fiică însingurată şi te-ai întors, la curvele din 
Strada Blore Numărul Unu. 

— Minciuni! strigă bancherul Kwang aproape sufocându- 
se, în pragul apoplexiei, deşi era adevărat. De ce nu eşti 
îmbrăcată pentru pat? De ce porţi... 


— Dar am fost sunată de trei persoane diferite care mi-au 
spus că ai fost acolo în după-masa asta, la patru şi un sfert. 
Oh, ce îngrozitori sunt oamenii, se tângui ea, ştiind că el 
fusese acolo, însă doar pentru a-l prezenta pe bancherul 
Ching, de la care încerca să împrumute bani. Oh, bietul 
meu tată, ce groaznici sunt oamenii, îl împăcă ea, 
apropiindu-se de el în acelaşi timp şi înşfăcând brusc cecul 
din mâna lui, înainte ca el să se poată feri. Oh, mulţumesc, 
tată, din toată inima... oh ko! dar ochii îi fulgerară, vocea i 
se înăsprii şi începu din nou să ţipe. Cecul nu e semnat, 
câine bătrân şi împuţit! Încă una din şmecheriile tale de 
bancher? Oh, oh, oh, cred că o să mă omor pe pragul casei 
tale... nu, mai bine o fac în faţa camerei de televiziune şi 
spun întregului Hong Kong cum tu... oh, oh, oh! 

Amah a ei era de-acum în cameră şi începu şi ea să se 
tânguie şi să miorlăie laolaltă cu stăpâna, acoperindu-l 
amândouă cu un torent de invective, provocări şi 
ameninţări, Neputincios, le înjură şi el, dar asta nu făcu 
decât să le stârnească şi mai rău. Rămase pe poziţie pentru 
o clipă, apoi, învins, scoase cu un gest ostentativ stiloul, îi 
smulse cecul din mână şi îl semnă. Ţipetele încetară. Venus 
Poon îl luă şi-l cercetă pe toate părţile cu mare atenţie. Apoi 
hârtia dispăru în poşeta ei. 

— Oh, mulţumesc, onorate tată, susură ea blând şi se 
întoarse dintr-odată către amah. Cum îndrăzneşti să te 
amesteci într-o discuţie între dragostea vieţii mele şi 
stăpâna ta, bucată împuţită de carne de câine. Numai tu 
eşti de vină că ai răspândit minciunile altora despre 
infidelitatea tatălui! Afară! Piei! Adu ceai şi mâncare! leşi! 
Tata vrea un brandy... adu un brandy, repede! 

Bătrâna se prefăcu a se încovoia sub falsa izbucnire de 
mânie şi o zbughi afară cu lacrimi de crocodil pe obraji. 
Venus Poon gânguri şi începu să-i dezmierde gâtul lui 
Richard Kwang. În cele din urmă, sub vraja mâinilor ei, el 
se lăsă îmblânzit şi servit cu băutură, în timp ce se văita 
mereu cu voce tare de joss-ul său cel rău şi de faptul că 


subordonații, prietenii, aliaţii şi datornicii lui îl părăsiseră 
cu cruzime, după ce el singur în tot imperiul Ho-Pak îşi 
tocise degetele şi îşi rupsese picioarele muncind şi având 
grijă de toţi. 

— Oh, bietul de tine, îl căina Venus Poon, în vreme ce 
gândurile ei alergau într-altă parte, iar degetele sale moi şi 
pricepute îl mângâiau. 

Mai avea doar o jumătate de oră până la întâlnirea cu Wu 
Patru Degete şi, deşi ştia că ar fi mult mai înţelept să-l facă 
s-o aştepte, nu voia să-l fiarbă prea mult, ca să nu i se 
ostoiască dorinţa. La ultima lor întâlnire îl excitase aşa de 
mult, încât el îi promisese un diamant dacă se va repeta 
minunea. 

— Îţi făgăduiesc, stăpâne, gâfâise ea, cu vocea pierită, 
simţindu-şi pielea lipicioasă de sudoare după cele două ore 
de muncă trudnică şi inundată într-un târziu de şuvoiul 
nemaivăzut al sevei lui. 

Ochii ei se măriră când îşi aduse aminte de uluitoarele 
eforturi ale lui Wu Patru Degete, de mărimea sexului său şi 
perfecta tehnică a bătrânului. Aiii iaaa, gândi ea, 
dezmierdând gâtul fostului ei iubit, o să am nevoie de 
fiecare tael de energie şi de fiecare strop din nectarul yin- 
ului meu, pentru a domoli gălăgiosul yang al hodorogului 
desfrânat. 

— Ce-ţi mai face gâtul, iubitul meu drag? întrebă ea duios. 

— Mai bine, mai bine, zise el fără tragere de inimă, mintea 
i se limpezi dintr-odată şi deveni foarte conştient că 
degetele femeii erau la fel de insinuante ca şi gura ei, ca 
întregul ei trup. 

O trase pe genunchi, îşi strecură mâna în decolteul adânc 
al rochiei negre, de seară, pe care i-o cumpărase cu o 
săptămână în urmă, şi o mângâie pe sâni. Când văzu că ea 
nu se împotriveşte, îi trase în jos o bretea, lăudând în 
acelaşi timp frumuseţea vestmântului şi bunul gust al celei 
ce îl alesese. Căldura ei îl aţâţă şi simţi cum yang-ul său se 
învârtoşează. Imediat îi căută yin-ul cu cealaltă mână, dar 


înainte ca el să-şi dea seama, ea se eliberase deja din 
strânsoare. 

— Oh, nu, tată! Onorabilul Roşu a venit în vizită şi oricât 
de mult aş vrea... 

— Ce? se răsti suspicios bancherul Kwang. Onorabilul 
Roşu trebuie să vină abia poimâine... 

— Oh, nu, a venit odată cu furtuna şi... 

— Ce? Poimâine trebuie să vină. Ştiu eu. M-am uitat pe 
agendă ca să fiu sigur înainte de a sosi aici. Oare sunt eu 
prost? Vreau eu să pescuiesc un tigru în apă? Astă-seară 
avem o întâlnire lungă, toată noaptea. Altfel de ce am zis 
tuturor că plec în Taiwan? Ţie niciodată nu-ţi vine mai 
devreme şi nicio... 

— Oh, nu, mi-a venit azi-dimineaţă... Şocul incendiului şi 
şocul şi mai mare că m-ai părăsit... 

— Vino aici! 

— Oh, nu, tată. Onorabilul Ro... 

Înainte ca ea să se poată feri, mâinile bărbatului se 
întinseră, el o puse din nou pe genunchi şi începu să-i ridice 
rochia. Dar Venus Poon era vulpe bătrână în d-alde astea şi 
trecuse prin cel puţin o sută de astfel de lupte, deşi avea 
doar nouăsprezece ani. Nu se împotrivi, ci se lipi mai strâns 
de el, şoptindu-i: 

— Oh, tată, dar e un joss foarte rău să-l deranjezi pe 
Onorabilul Roşu şi oricât de mult aş dori în mine 
imensitatea ta, ştim amândoi că există şi alte feluri în care 
yin-ul să soarbă seminţele vieţii. 

— Dar mai întâi vreau... 

— Mai întâi? Mai întâi? îl imită ea, mulţumită de ea însăşi, 
şi îl simţi cum se aţâţă. Ah, ce puternic eşti! E uşor de văzut 
de ce toate târfele cu gura spurcată îl vor pe Bătrânul meu 
tată, aiii iaaa, un bărbat atât de viguros, pătimaş, 
minunat..., îl stârni ea şi mai tare, în vreme ce îi scotea 
yang-ul, îl domină cu pricepere şi-l lăsă pe bărbat gâfâind. 

— În pat, iubita mea, îi zise el răguşit. Mai întâi un brandy, 
apoi puţin somn şi... 


— Aşa e, dar nu aici, oh, nu! spuse ea hotărâtă, ajutându-l 
să se ridice. 

— Ceee?! Dar se ştie că sunt în Taiwan... 

— Da, aşa că mai bine te duci la clubul tău! 

— Dar eu... 

— Oh, dar deja ai ostenit-o pe biata ta fiică. 

Se prefăcu obosită când îl aranjă, şi-l duse la uşă, înainte 
ca el să-şi dea seama cu adevărat ce se întâmplă. Acolo îl 
sărută plină de pasiune, îi jură dragoste eternă, îi promise 
că se vor întâlni a doua zi şi închise uşa după el. 
Tremurând, el rămase cu ochii la uşă, cu genunchii moi, cu 
pielea lipicioasă, vrând să bată şi să ceară să se odihnească 
în patul pentru care plătise. Dar nu bătu. Nu avu puterea s- 
o facă, şi se îndreptă clătinându-se către lift. Coborând, se 
lumină deodată la faţă, încântat de sine. Cecul pe care i-l 
dăduse era numai pentru chiria pe o lună. Ea uitase că el 
acceptase cu o lună în urmă să mărească suma cu 500 de 
dolari. Eeee, Guriţă Minunată, chicoti bancherul Kwang în 
cele din urmă, yang-ul a fost mai şmecher decât yin-ul! Oh, 
ce bună ciocăneală ţi-am fi tras în seara asta şi, oh, şi Norii 
şi Ploaia aceea! Am simţit într-adevăr Moartea cea Mică şi 
Marea Naştere şi chiar destul de ieftin, la preţul chiriei pe o 
lună, fără mărire! 

Venus Poon termină spălatul pe dinţi şi începu să-şi refacă 
machiajul. O zări în oglinda băii pe amah. 

— Ah Poo, strigă ea ascuţit, adu-mi haina de ploaie, cea 
veche, neagră, şi dă un telefon la taxi... şi grăbeşte-te, că 
altfel te ciupesc de obraji! 

Bătrâna se grăbi să facă ce i se ceruse, încântată că 
stăpânei ei îi trecuse proasta dispoziţie. 

— Am chemat deja un taxi, şuieră ea. O să fie jos, la 
intrarea laterală, îndată ce mama ajunge acolo, dar ar fi 
bine să laşi tatălui câteva minute de răgaz, în cazul în care 
bănuieşte ceva! 

— Hmmm... Carapacea aia bătrână de broască ţestoasă nu 
mai e bună de nimic acum! Singura putere ce o maiare e să 


se prăbuşească în maşină şi să se târască la clubul lui! 

Venus Poon termină rujatul şi-şi zâmbi în oglindă, 
admirându-se. Ei, şi acum diamantul, îşi spuse ea 
nerăbdătoare. 

— Când vedem iar, Paaul? întrebă Su Crin. 

— Curând. Săptămână viitoare. 

Havergill termină cu îmbrăcatul şi-şi luă impermeabilul, 
mişcându-se cu încetineală, fără tragere de inimă, 
încăperea era mică, dar curată şi plăcută, având alături o 
baie cu apă caldă şi rece, pe care conducerea hotelului o 
instalase în mod special, contra unei sume foarte mari, cu 
ajutorul clandestin al unor experţi din Comitetul de Ape. 

— O să te sun, ca de obicei. 

— De ce trist, Paaul? 

EI se întoarse şi o privi. Nu-i spusese că în curând va pleca 
din Hong-Kong. Ea se uită la el, din pat, strălucind toată de 
tinereţe. Era iubita lui de aproape patru luni, dar nu în 
exclusivitate, pentru că el nu-i plătea chiria sau alte 
cheltuieli. Era animatoare la Salonul de Dans al 
Animatoarelor Fericite, locul lui preferat de petrecere a 
nopţii, în partea Kowloon-ului. Proprietarul salonului Pok 
Chiorul, era un vechi client al băncii, iar mama-san, o 
femeie deşteaptă, care îi aprecie alegerea. Avusese multe 
prietene de la acest salon în decursul anilor, majoritatea 
pentru câteva ore, unele pentru o lună, foarte puţine 
pentru mai mult timp, şi o singură experienţă nefericită, în 
cincisprezece ani - o fată care încercase să-l şantajeze. 
Imediat se dusese la mama-san. Fata plecase chiar în 
aceeaşi seară. Nici ea şi nici peştele ei triad nu mai fuseseră 
văzuţi vreodată de atunci. 

— De ce trist, heya? 

Pentru că în curând o să plec din Hong KonG. Ar fi voit el 
să-i spună. Pentru că vreau numai pentru mine ceea ce nu 
pot avea, nu trebuie să am, nu îndrăznesc să am - şi 
niciodată până acum nu am mai voit asta de la nimeni. 
Dumnezeule din ceruri, frumoaso, cât de mult te doresc! 


— Nu sunt trist, răspunse el. Doar obosit. Probleme la 
bancă, întristare în suflet... 

— Poate fie tot bun, încercă ea să-l liniştească. Suni 
curând, heya? 

— Da. Da, o să sun. 

Aranjamentul lor era simplu: un telefon. Dacă nu dădea de 
ea o suna pe mama-san şi în acea noapte venea la salonul 
de dans, singur sau cu nişte prieteni, dansa cu ea câteva 
dansuri, pentru obraz, şi beau împreună câteva pahare, 
apoi ea pleca. După o jumătate de oră el îşi plătea 
consumaţia şi venea aici - totul achitat dinainte. Nu veneau 
împreună în acest loc de întâlnire secret şi pentru că ea nu 
voia să fie văzută pe stradă, sau de vecini cu un diavol 
străin. Ar fi dezastruos pentru reputaţia unei fete să fie 
văzută singură cu un barbar. În public. În afara locului de 
muncă. Orice fată aflată la vârstă relaţiilor sexuale ar fi 
imediat considerată o târfă de cea mai joasă speţă, târfa 
unui diavol străin, şi ar fi dispreţuită, lumea şi-ar bate joc de 
ea pe faţă, iar preţul i-ar scădea. Havergill ştia asta. Nu-l 
deranja. În Hong Kong era un lucru obişnuit. Doh jeh, 
mulţumesc - spuse el plin de iubire, vrând să rămână, sau s- 
o ia cu el. Doh jeh, spuse el doar şi plecă. 

Rămasă singură, ea dădu drumul acelui căscat care îi 
venise de mai multe ori în cursul serii, se urcă din nou în 
pat şi se întinse cu voluptate. Patul era mototolit, dar de o 
mie de ori mai bun decât pătuţul din camera pe care o 
închiriase în 'Tai-ping Shan. Se auzi un ciocănit uşor în uşă. 

— Onorată Doamnă? 

— Ah Chun? 

— Da! uşa se deschise şi bătrâna intră fără zgomot, 
adusese prosoape curate. Cât rămâi aici? 

Su Crin ezită. Obiceiul cerea clientului care frecventa 
acest loc de întâlnire să plătească o cameră pentru întreaga 
noapte. Acelaşi obicei cerea ca în cazul în care camera era 
eliberată mai devreme, o parte din sumă să fie înapoiată 
fetei. 


— Toată noaptea, răspunse, vrând să se bucure de confort, 
neştiind când va mai avea această ocazie, poate că acest 
client îşi va pierde banca şi restul averii până săptămână 
viitoare. Joss, îşi zise ea. Pregăteşte-mi, te rog baia. 

Mormăind, bătrâna făcu ceea ce i se ceruse, apoi plecă. Su 
Crin căscă din nou, ascultând fericită clipocitul apei. Şi ea 
era obosită. Avusese o zi grea. Iar în seara aceea, clientul ei 
vorbise mai mult decât de obicei, în vreme ce ea rămăsese 
lipită de el, fără să-l asculte, încercând să adoarmă şi 
înțelegând doar câte un cuvânt din când în când, dar 
mulţumită că el monologa. Ştia din experienţă că aceasta 
era o formă de descărcare, mai ales pentru un barbar 
bătrân. Ce ciudat, se gândi ea, atâta muncă şi zgomot şi 
lacrimi şi bani, ca să nu obţii nimic mai mult decât mai 
multă suferinţă, mai multe discuţii şi mai multe lacrimi.,Să 
nu-ţi pese dacă yang-ul n-are vlagă, sau dacă ei vorbesc, 
sau mormăie, sau bolborosesc în limba lor care sună atât de 
urât, sau dacă plâng în braţele tale, îi spusese mama-san. 
Aşa fac barbarii. Astupă-ţi urechile. Şi astupă-ţi nările să nu 
simţi mirosul de diavol străin, mirosul de bătrân, şi ajută-l 
să se bucure de o clipă de plăcere. E un localnic din Hong 
Kong, un vechi prieten, care plăteşte bine şi pe loc, aşa că 
te scapă de datorii şi-ţi cinsteşte obrazul un astfel de client. 
Fii voioasă, repetă-i mereu că e viril şi oferă-i plăcere 
pentru banii lui”. Su Crin ştia că îi oferise bărbatului multă 
plăcere pentru plata primită. Da, joss-ul meu este foarte 
bun şi, oh, mult mai bun decât al bietei mele surori şi al 
clientului ei. Biata Floare Parfumată şi sărmanul Fiu 
Numărul Unu al Nobilei Case Chen. Ce tragedie. Câtă 
cruzime! se cutremură fata. Oh, Vârcolacii aceia 
înspăimântători! Ce îngrozitor să-i taie urechea, să-l 
omoare şi să amenințe întregul Hong Kong?! Ce îngrozitor 
pentru biata mea soră mai mare, strivită de pescarii ăia 
stricaţi şi împuţiţi din Aberdeen. Oh, ce joss! 

Chiar în dimineaţa aceea văzuse într-un ziar scrisoarea de 
dragoste a lui John Chen şi o recunoscuse imediat. Ea şi 


Floare Parfumată râseseră patru săptămâni de ea, şi de 
încă alte două scrisori pe care Floare Parfumată i le lăsase 
ei, pentru mai multă siguranţă. „Ce bărbat caraghios, 
aproape fără pic de yang şi aproape niciodată ridicat câtuşi 
de puţin”, îi mărturisise sora ei. „Mă plăteşte doar ca să 
stau să mă sărute peste tot, câteodată să dansez 
dezbrăcată, şi întotdeauna să promit că spun celorlalte cât 
de puternic este?! Eeee, îmi dă bani cum mi-ar da apă! De 
unsprezece luni sunt „unica lui dragoste adevărată”! Dacă o 
mai ţine aşa încă alte unsprezece luni... poate o săamun 
apartament cumpărat şi plătit!” 

În după-amiaza aceea, moartă de frică, fusese împreună 
cu tatăl ei la secţia de poliţie din Aberdeen-Est, ca să 
identifice cadavrul. N-au scos nici un cuvânt despre clientul 
surorii ei. Înţelept, tatăl ei hotărâse să păstreze taina. 
„Chen din Nobila Casă ar prefera cu siguranţă ca asta să 
rămână secret. E vorba şi de obrazul lui aici - şi de obrazul 
noului moştenitor, cum îl cheamă? Tânărul cu nume de 
diavol străin. Peste câteva zile o să-i telefonez lui Chen din 
Nobila Casă şi o să iscodesc cum stau lucrurile. Trebuie să 
aşteptăm puţin. După ştirile de azi despre ce i-au făcut 
Vârcolacii Fiului Numărul Unu, nici un tată n-ar vrea să se 
mai târguiască”. 

Da, tata e deştept, îşi zise Su Crin. Nu degeaba tovarăşii 
lui de lucru îl poreclesc Chu Nouă Carate. Slavă zeilor că 
am celelalte două scrisori. După ce recunoscuseră moarta, 
completaseră nişte formulare cu numele lor adevărate şi 
numele de familie Chu pentru a ridica şi banii surorii ei, 
4300 dolari Hong Kong, pe numele de Su Glicină şi 3000 
dolari pe numele de Tak Floare Parfumată, toţi banii 
câştigaţi în afara Salonului de Dans Norocos. Dar sergentul 
de poliţie fusese neînduplecat. „Regret, dar acum, că-i ştim 
numele real, trebuie să-l anunţăm, astfel ca toţi creditorii 
să-şi revendice datoriile”. Nici măcar generoasa ofertă de 
25 la sută din sumă în cazul în care le-ar da-o imediat nu 
reuşise să-i schimbe hotărârea. Aşa că plecaseră. Sclav 


ticălos de diavol străin, îl ocări ea scârbită. N-o să mai 
rămână nimic după ce salonul de dans îşi recuperează 
datoriile. Nimic! Aiii iaaa! Dar nu-i nimic, gândi ea pe când 
lenevea în baie, grozav de mulţumită. Nu-i nimic, secretul 
scrisorilor valorează o avere pentru Chen din Nobila Casă. 
Iar Chen din Nobila Casă are mai multe bancnote roşii 
decât are o pisică păr în blana ei. 

Casey stătea ghemuită pe fereastra camerei ei, cu toate 
luminile stinse, în afara unei veioze mici, pentru citit, 
aşezată deasupra patului. Privea, posomorită strada aflată 
cu cinci etaje sub ea. Chiar şi la ora aceasta târzie, aproape 
1.30 noaptea, încă treceau multe maşini. Cerul era jos şi 
ceţos, fără lună, făcând ca uriaşele reclame de neon şi 
coloanele de semne chinezeşti să pară mai orbitoare. 
Strălucirile roşii, albastre şi verzi se reflectau în băltoace şi 
transformau urâţenia într-o lume de basm. Fereastra era 
deschisă, lăsând aerul răcoros să pătrundă înăuntru şi ea 
vedea perechile care ţâşneau printre autobuze, camioane şi 
taxiuri. Multe dintre ele se îndreptau spre foaierul noului 
hotel Royal Netherlands şi spre o gustare târzie la 
Cafeneaua Europeană, unde, cu puţin timp în urmă, băuse 
şi ea o cafea împreună cu căpitanul Jannelli, pilotul lor. 

Toată lumea mănâncă mult aici, îşi spuse ea. Isuse, şi sunt 
atâţia oameni, atâtea locuri de muncă de asigurat, aşa de 
puţine slujbe şi cumplit de puţini deasupra celorlalţi, câte 
unul în vârful fiecărei grămezi de oameni neînsemnaţi, 
întotdeauna un bărbat. Toată lumea se luptă să ajungă 
acolo, să rămână acolo... Dar de ce? Maşina cea nouă, casa 
cea nouă, hainele cele noi, frigiderul cel nou, fleacurile cele 
noi şi multe alte nimicuri... Viaţa asta e o lungă notă de 
plată. Niciodată nu se află suficiente hârtii verzi pentru a 
achita notele zilnice, ca să nu mai vorbim de un iaht 
personal sau de o vilă pe plaja de la Acapulco sau pe Coasta 
de Azur, şi mijloacele prin care să ajungi acolo - chiar la 
clasa a treia. Nu pot să sufăr să merg la clasa a treia. 
Numai cu clasa întâi merită, asta e de mine. Un avion 


particular e mai bun, mult mai bun. Să nu mă mai gândesc 
la Linc... 

Îi invitase la masă pe Seymour Steigler, la restaurantul de 
sus şi discutaseră toate problemele înţelegerii lor, 
majoritatea probleme legale pe care el le tot aducea pe 
tapet. 

— Trebuie ca totul să fie perfect. Niciodată nu eşti 
suficient de prevăzător cu străinii, Casey, repeta el întruna. 
Ei nu joacă după bunele şi vechile reguli ale iancheilor. 

Imediat după ce terminară masa ea pretextă că are mult 
de lucru şi-l părăsi. Îşi încheiase treaba aşa că se ghemui 
într-un fotoliu şi începu să citească. Frunzărise Fortune 
Business Week, The Wall Street Journal şi câteva reviste 
economice de specialitate. Apoi mai citise o lecţie de 
cantoneză, lăsând cartea la urmă. Cartea era romanul lui 
Peter Marlowe, Changi. O găsise într-o ediţie broşată, cu 
colţurile îndoite, la unul din multele chioşcuri dintr-o alee 
aflată la nord de hotel, cu o dimineaţă în urmă. Îi făcuse 
plăcere să se tocmească pentru ea. Primul preţ fusese de 
22 de dolari Hong Kong. Casey se târguise până ajunsese la 
7,55 dolari, adică doar 1 dolar şi jumătate SUA. Încântată 
de sine şi de descoperirea sa, continuase să se uite la 
vitrine. În apropiere se afla o librărie modernă, ale cărei 
vitrine erau pline de albume despre China şi Hong Kong. 
Înăuntru, pe un raft, erau încă trei exemplare broşate din 
Changi. Noi, costau 5,75 dolari Hong Kong. O blestemase 
pe bătrâna vânzătoare de la chioşc pentru că o păcălise. 
Dar bătrâna zgripţuroaică nu te-a păcălit deloc, îşi spusese 
ea apoi. A fost mai bună negustoreasă. În fond, numai acum 
un minut jubilai pentru că i-ai redus câştigul la zero, şi 
numai Dumnezeu ştie cât au nevoie oamenii ăştia de câştig. 

Casey privi traficul de pe Nathan Road, dedesubt, în 
dimineaţa aceea mersese pe Nathan Road până la 
Boundary Road, cam o milă şi jumătate. Se afla pe lista ei 
de obiective turistice. Era un drum ca oricare altul, 
aglomerat, agitat, plin de firme ţipătoare, numai că tot ceea 


ce se afla la nord de Boundary Road până la frontieră avea 
să revină în 1997 în proprietatea Chinei. Totul. În 1898 
britanicilor li se concesionase pentru 99 de ani terenul care 
se întindea de la Boundary Road până la râul Sham Chun, 
unde va fi noua graniţă, împreună cu un număr de insule 
din apropiere. 

— Nu-i aşa că a fost o prostie tratatul ăsta? îl întrebase ea 
pe Marlowe, întâlnindu-l întâmplător în foaier la ora 
ceaiului. 

— Acum poate că aşa pare, răspunsese el gânditor. Dar 
atunci? Cine poate şti? Probabil că pe vremea aceea a fost 
un lucru înţelept, altfel nu l-ar fi făcut. 

— Da, dar pentru numele lui Dumnezeu, Peter, 99 de ani 
înseamnă atât de puţin?! Ce i-a apucat să facă un pact 
pentru atât de puţin timp? Cred că mintea le-a fost... le-a 
fost în altă parte!... 

— Da. Aşa s-ar părea. Acum. Dar în acele zile, când tot ce- 
avea de făcut primul ministru britanic era să râgâie şi 
răspândea fiori de groază în toată lumea. Leul Britanic era 
încă Stăpânul... Deosebirea faţă de poziţia sa acum se 
explică prin transferul de putere mondială. Chiar şi aşa, 
atunci a existat o rezistenţă armată din partea localnicilor, 
în Noile Teritorii. Evident, fără nici un rezultat. 
Guvernatorul de atunci, sir Henry Blake, s-a ocupat de asta. 
Nu s-a războit cu ei, doar le-a vorbit. În cele din urmă, 
sătenii mai vârstnici au acceptat să întoarcă şi celălalt 
obraz, cu condiţia ca legile şi obiceiurile lor să rămână în 
vigoare, judecata să se facă după legea chinezească, dacă 
cei implicaţi o doresc, iar Kowloon-ul să rămână chinezesc. 

— Localnicii de aici mai sunt încă judecaţi după legea 
chinezească? 

— Da, legea istorică, nu cea a Chinei populare, aşa că 
trebuie să existe magistrați britanici specialişti în legea lui 
Confucius. E cu totul altceva. De pildă, legea chinezească 
presupune că toţi martorii mint, că e de datoria lor să mintă 
şi să ascundă adevărul, iar magistratul trebuie să 


descopere adevărul. Oamenilor civilizaţi nu le place să jure 
c-or să spună adevărul, şi toate chestiile alea barbare - ne 
consideră nebuni că facem aşa ceva, şi nu sunt foarte sigur 
că greşesc. Au tot felul de obiceiuri aiurite sau înțelepte, 
depinde cum le priveşti. Ştiai că aici e legal, în toată 
Colonia, să ai mai multe neveste - dacă eşti chinez? 

— Ce bine de ei! 

— Să ştii că a avea mai multe neveste prezintă anumite 
avantaje. 

— Ascultă, Peter, începuse ea furioasă, apoi îşi dădu seama 
că el doar o necăjea. Tu n-ai nevoie de mai multe, o ai pe 
Fleur. Cum o mai duceţi voi? Cum merge documentarea? N- 
ar vrea Fleur să ia masa cu mine mâine dacă tu eşti ocupat? 

— Îmi pare rău, dar e în spital. 

— Oh, Doamne, ce s-a întâmplat? 

E] îi povesti ce se întâmplase dimineaţa şi despre doctorul 
Tooley. 

— Vin de la ea acum. Nu €...nu e prea bine. 

— Îmi pare rău. Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu, mulţumesc. Nu cred. 

— Dacă ai nevoie îmi spui, da? 

— Mulţumesc. 

— Linc a făcut bine că a sărit în apă cu ea, Peter. Zău! 

— Oh, sigur, Casey. Te rog, nici să nu-ţi treacă prin minte... 
Linc a făcut ceea ce eu... a făcut-o mai bine decât aş fi putut 
eu. Şi tu. Şi cred că amândoi aţi salvat-o pe cealaltă fată. 
Orlanda, Orlanda Ramos. 

— Da. 

— Ar trebui să vă fie toată viaţa recunoscătoare. 
Amândurora. Era îngrozită - am văzut prea mulţi oameni 
speriaţi ca să nu recunosc frica. Altfel grozavă tipă. 

— Da. Cum merge documentarea? 

— Mulţumesc, bine. 

— Aş vrea să schimbăm nişte impresii într-o zi. Hei, 
apropo, ţi-am găsit cartea. Am cumpărat-o, n-am citit-o 
încă, dar e prima la rând. 


— Oh! Casey îşi aminti cum el încercase să pară nepăsător. 
Oh, sper să-ţi placă. Ei, şi-acum trebuie să plec, e ora 
ceaiului şi pentru copii. 

— Nu uita, Peter, dacă ai vreo problemă, cheamă-mă. 
Mulţumesc pentru ceai şi salut-o pe Fleur. 

Casey se întinse, simțind o durere în spate. Se dădu jos de 
pe fereastră şi se întoarse în pat. Camera era mică şi nu 
avea eleganța celeilalte. El hotărâse să păstreze cel de-al 
doilea dormitor. „Îl putem folosi ca birou, îi explicase, sau 
să-l ţinem de rezervă. Nu-ţi face probleme, Casey, e inclusă 
în preţ, şi apoi nu ştii niciodată când ai nevoie de o cameră 
liberă.” 

Orlanda? Nu, ea n-are nevoie de patul ăla! Casey, îşi 
porunci ea, nu fi răutăcioasă, sau proastă. Sau geloasă. N-ai 
fost niciodată geloasă, atât de geloasă până acum. Tu ai 
stabilit regulile. Da, dar mă bucur că m-am mutat. Noaptea 
aceea a fost grea, grea pentru Linc şi grea pentru mine, 
mai grea pentru el. Orlanda va fi bună pentru el... oh, s-o ia 
dracu' pe Orlanda! 

Îşi simţi gura uscată. Se duse la frigider, luă o sticlă rece 
de Perrier şi gustul lui plăcut o făcu să se simtă mai bine. 
Oare cum face băutura bulele astea? se întrebă ea cu 
gândurile aiurea, urcându-se în pat. Mai devreme încercase 
să doarmă, dar era prea nervoasă şi mintea încă mai 
continua să-i lucreze. Prea multe lucruri noi - mâncăruri 
noi, mirosuri, aer, obiceiuri, primejdii, oameni, culturi noi. 
Dunross. Gornt. Dunross şi Gornt. Dunross şi Gornt şi Linc. 
Un Linc nou. Şi tu eşti alta, speriată de un cur apetisant... 
da, cur dacă vrei să fii vulgară, şi asta e încă ceva nou 
pentru tine. Înainte să vii aici erai sigură pe tine, dinamică, 
stăpână pe lumea ta. Acum nu mai eşti. Acum totul te 
depăşeşte, chiar şi afurisita de lady Joanna, cu accentul ei 
atât de plin de ifose aristocratice: „Ai uitat, dragă, azi e 
prânz la Clubul Celor peste Treizeci de Ani. Ţi-am spus de el 
când am luat masa la tai-pan...” 


Căţea bătrână şi afurisită. Peste treizeci! N-am împlinit 
nici douăzeci şi şapte! Aşa e, Casey. Dar eşti un pachet de 
nervi, ca o pisică hăituită, şi nu e doar din cauza Orlandei, ci 
şi din a lui Linc şi a sutelor de fete disponibile pe care le-ai 
văzut deja şi nici măcar nu le-ai privit, acele femei-capcană 
din saloanele de dans şi baruri şi casele unde se 
perfecţionează în arta seducţiei. Nu ţi-a spus-o şi Jannelli? 

— Isuse, Casey, zâmbise el larg, e ca şi cum aş fi din nou pe 
vremuri, în zilele de odihnă şi distracţie din Coreea. Tot 20 
de dolari costă şi acum şi te simţi ca-n sânul lui Avraam. 

În seara aceea, pe la zece, Jannelli telefonase s-o întrebe 
dacă nu vrea să meargă cu el şi cu restul echipajului la 
Royal Netherlands pentru o gustare târzie. Inima îi sărise 
din piept când sunase telefonul, crezând că este Linc. Şi 
când s-a convins că se înşelase, pretinsese că are o mulţime 
de lucruri de făcut, dar, recunoscătoare, se lăsase 
înduplecată. Ajungând acolo, comandase o porţie dublă de 
omletă cu şuncă, pâine prăjită şi cafea, deşi nu dorea nimic 
din toate astea. 

În semn de protest, faţă de Asia, Hong Kong, Joanna şi 
Orlanda, şi, oh, Isuse, regret că m-a interesat Asia şi că i-am 
propus lui Linc să ne extindem afacerile şi aici. De ce-ai 
făcut-o? 

Pentru că e singurul mod în care afacerile americane pot 
să intre în circuitul internaţional - singurul mod pentru Par- 
Con. Exportul. În toată lumea - export. Şi Asia este cea mai 
mare piaţă neexploatată din lume, plină de forţă de muncă 
ieftină şi acest secol va aparţine Asiei. lar Dunross-ii şi 
Gornt-ii o fac să meargă înainte - dacă intră în afaceri cu 
noi - pentru că noi suntem ajutaţi de cea mai mare piaţă din 
lume, şi avem toţi banii, tehnologia, dezvoltarea şi 
priceperea ca să reuşim. 


Dar de ce te-ai omorât atât cu firea pentru Hong Kong? Ca 
să-mi fructific banii şi să umplu timpul până la ziua mea - 
sfârşitul celui de-al şaptelea an. În ritmul în care mergi, se 
autopersiflă ea, în curând n-o să mai ai nici slujbă, nici 
viitor, nici pe Linc căruia să-i spui da sau nu. Oftă. Mai 
devreme se dusese în apartamentul lui şi-i lăsase un teanc 
de telexuri şi scrisori pentru semnat, iar deasupra un 
bileţel: „Sper că te-ai distrat bine”. Când se întorsese, după 
gustarea târzie, se dusese din nou acolo şi luase înapoi tot 
ce-i lăsase. Din cauza Orlandei eşti atât de pornită. Nu te 
păcăli singură, îşi spuse ea cu voce tare. Nu-i nimic, şi 
mâine e o zi. Poţi să o înfrângi uşor pe Orlanda se înfurie ea, 
iar acum, după ce stabili ce avea de făcut cu rivala ei, se 
simţi mai bine. Privirea îi căzu pe cartea lui Peter Marlowe, 
cu colţurile îndoite. O luă, îşi aşeză mai bine pernele şi 
începu să citească. Citise destul de mult, când, deodată, 
sună telefonul. Fusese atât de captivată de lectură încât 
tresări şi o fericire bruscă o invadă. 

— Bună, Linc, te-ai distrat bine? 

— Casey, sunt eu, Peter Marlowe, îmi pare foarte rău că te 
sun aşa târziu, dar am întrebat şi băiatul de serviciu pe 
palier mi-a spus că lumina e încă aprinsă la tine... Sper că 
nu te-am trezit? 

— Oh, oh nu, Peter. Casey simţi că i se face rău din pricina 
dezamăgirii. Ce s-a întâmplat? 

— Ilartă-mă că te sun atât de târziu, dar a apărut ceva 
neprevăzut, trebuie să mă duc la spital şi m-am... ai spus să 
te sun. Sper că... 

— Ce s-a întâmplat? Casey îşi revenise complet acum. 

— Nu ştiu. Mi-au spus doar să vin imediat. le-am sunat 
pentru copii. O să vină pe aici din când în când un băiat de 
serviciu, dar voiam să le las un bileţel cu numărul tău în 
cazul în care se trezesc, să aibă pe cineva apropiat cu care 
să vorbească. Când ne-am întâlnit ieri în foaier amândouă 
au spus că eşti nemaipomenită. Pot să te sune? Îmi pare 
Tău... 


— Sigur. Sau mai bine, vin eu acolo. 

— Oh, nu, nici gând. Numai să... 

— Nu mi-e somn şi eşti aproape. Nici o problemă, Peter, 
vin Chiar acum. Aşa că poţi pleca la spital. 

Îi luă doar un minut să-şi pună pantalonii, bluza şi un 
jerseu de caşmir. Chiar înainte să apese pe butonul liftului, 
Song de Noapte era deja acolo, cu ochii mari şi întrebători. 
Ea nu-i zise nimic. Ajungând jos, traversă holul şi ieşi în 
Nathan Road, trecu străduţa laterală şi intră în holul clădirii 
anexe. Peter Marlowe o aştepta. 

— Dumneaei e domnişoara Tcholok, îi explică el grăbit 
portarului de noapte. Va sta cu copiii până mă întorc eu. 

— Bine, domnule, zâmbi eurasiaticul, căscând şi el ochii 
mari. Băiatul o să vă conducă, domnişoară. 

— Sper că totul e în regulă, Peter... 

Se opri. El ieşise pe uşa turnantă, încercând să găsească 
un taxi. Apartamentul era mic, la etajul şase, iar uşa de la 
intrare întredeschisă. Băiatul de serviciu pe etaj, Po de 
Noapte, ridică din umeri şi se depărtă bombănind, 
blestemându-i pe barbari. Parcă el n-ar fi putut să aibă grijă 
de doi copii care dorm şi cu care în fiecare seară se joacă 
de-a v-aţi ascunselea. Casey închise uşa şi aruncă o privire 
în cel de-al doilea dormitor micuţ. Amândouă fetiţele 
dormeau duse în pătuţurile lor suprapuse, Jane, cea mică, 
în cel de sus, iar Alexandra întinsă de-a curmezişul patului 
de jos. Casey simţi că-i sunt dragi. Blonde, ciufulite, ca nişte 
îngeraşi, ţineau strâns la piept doi ursuleţi. Oh, ce mult aş 
vrea să am copii! Copiii lui Linc. Oare? Atâtea scutece, 
întotdeauna să fii obligată să stai acasă, să înduri nopţile 
nedormite şi lipsa de libertate! Nu ştiu. Cred că da. Oh, da. 
Două fetiţe, ca astea!... 

Casey nu ştia dacă să le învelească sau nu. Aerul era 
încins, aşa că hotări să le lase cum erau, ca să nu le 
trezească. În frigider găsi apă într-o sticlă, şi asta o învioră 
şi îi linişti bătăile grăbite ale inimii. Apoi se aşeză în fotoliu. 


După o clipă scoase din geantă cartea lui Peter şi începu din 
nou să citească. 

El se întoarse, două ore mai târziu. Casey nu-şi dăduse 
seama cum trecuse timpul. 

— Oh, exclamă ea văzându-i chipul. A pierdut copilul? 

EI încuviinţă din cap, posomorât. 

— lartă-mă că am întârziat. Vrei o ceaşcă de ceai? 

— Sigur, dar, Peter, lasă-mă pe mine să-l... 

— Nu. Nu, mulţumesc. Eu ştiu unde sunt toate lucrurile. 
Îmi pare rău că te-am deranjat atât. 

— Nici un deranj. Va fi bine, nu? Fleur? 

— Ei, ei cred că da. Crampele stomacale au declanşat 
totul, şi un uşor acces de febră tifoidă. E destul de devreme 
să se pronunţe, dar nu există nici un pericol real, asta au 
spus. Avortul, ziceau, e întotdeauna greu, atăt fizic, cât şi 
emoţional. 

— Îmi pare atât de rău. 

— Nu-ţi face probleme, Casey. Fleur e bine. Japonezii 
consideră că nimic nu este sigur decât după naştere, după 
treizeci de zile de la ea, treizeci de zile pentru un băiat şi 
treizeci şi una pentru o fată, nimic nu e sigur, nu există 
suflet, nu există personalitate, nu există fiinţa ca atare... 
până atunci nu există nici o fiinţă, se întoarse în bucătăria 
micuță şi puse ceainicul de, metal pe foc, încercând să 
vorbească netulburat şi convingător. Este mai bine să crezi 
asta, nu? Cum ar putea să fie altceva decât... Nu e vorba de 
o fiinţă până atunci, treizeci şi ceva de zile după, şi asta face 
să nu fie prea rău... Sigur că e îngrozitor pentru mamă, dar 
nu chiar atât de rău. Îmi pare rău, cred că nu prea are sens 
ce spun. 

— Oh, ba da. Sper că Fleur e bine acum, spuse Casey, 
vrând să-l atingă şi să-l mângâie, neştiind dacă s-o facă sau 
nu. 

Era atât de demn în suferinţa sa, încercând să se arate 
calm, şi totuşi ei i se părea doar un băieţel. 


— Chinezii şi japonezii sunt într-adevăr foarte înţelepţi, 
Casey. Superstiţiile lor fac viaţa mai uşoară. Presupun că 
rata lor de mortalitate infantilă era atât de mare pe vremuri 
încât un tată înţelept a inventat acest lucru ca să uşureze 
durerea mamei, oftă Peter. Sau şi mai probabil, o mamă mai 
înţeleaptă a inventat-o ca să liniştească un tată distrus. Nu? 

— Probabil, îl aprobă ea, complet dezorientată, privindu-i 
mâinile care pregăteau ceaiul. 

Mai întâi apă clocotită în ceainicul de porțelan, ceainicul 
clătit bine, apoi apa aruncată. Trei linguriţe de ceai şi încă 
una pentru ceainic, apa clocotită turnată în ceainic. 

— Îmi pare rău, nu avem ceai la pliculeţe. Nu reuşesc să 
mă obişnuiesc cu ele, deşi Fleur spune că sunt la fel de 
bune şi mai igienice. Îmi pare rău, altceva în afară de ceai 
nu avem. Aduse tava pentru servit ceaiul în camera de zi şi 
o aşeză pe masa din sufragerie. Lapte şi zahăr? întrebă el. 

— Sigur, răspunse ea, deşi nu băuse niciodată ceaiul aşa. 

Avea un gust ciudat. Dar era tare şi înviorător. Băură în 
tăcere. El zâmbi uşor. 

— Cristoase, oare ce ne-am fi făcut fără o ceaşcă de ceai, 
ei? 

— E grozav. 

Privirea lui căzu pe cartea deschisă. 

— Oh! 

— Îmi place ce-am citit până acum, Peter. Cât de adevărat 
e? 

Absent, îşi mai turnă o ceaşcă de ceai. 

— La fel de adevărat ca orice povestire relatată cu 
cincisprezece ani după ce s-au întâmplat faptele. Din câte 
îmi aduc aminte, întâmplările sunt exacte. Oamenii din 
carte nu au trăit în realitate, deşi oameni ca ei au existat şi 
au spus acele cuvinte şi au făcut acele lucruri. 

— E incredibil. Incredibil că oamenii, tinerii au putut să 
supravieţuiască după aşa ceva. Câţi ani aveai atunci? 

— Changi a început când împlinisem optsprezece ani şi s-a 
încheiat când aveam douăzeci şi unu - douăzeci şi unu şi 


ceva. 

— Cine eşti tu în carte? 

— Poate că nu exist deloc acolo. 

Casey hotări să o lase aşa. Deocamdată, până ce va 
termina cartea. 

— Ar fi mai bine să plec acum. Trebuie să fii frânt. 

— Nu, nu sunt. De fapt nu sunt obosit. Am de terminat 
nişte note. O să mă culc după ce copiii pleacă la şcoală. Dar 
tu, tu trebuie să fii obosită. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, 
Casey. Îţi rămân dator. 

Ea zâmbi şi dădu din cap că nu. După o pauză spuse: 

— Peter, tu care ştii atât de multe despre Hong Kong, cu 
cine ai pleca la drum, cu Dunross sau Gornt? 

— Pentru afaceri, cu Gornt. Pentru viitor, cu Dunross, dacă 
reuşeşte să-şi rezolve problemele. Deşi, din câte am auzit, 
se pare că nu. 

— De ce Dunross pentru viitor? 

— Pentru obraz. Gornt nu are stilul de a fi tai-panul, cel 
puţin, nu are originea necesară. 

— E chiar atât de important? 

— Aici, întotdeauna. Dacă Par-Con doreşte o sută de ani de 
prosperitate - Dunross. Dacă vreţi doar să daţi lovitura, o 
afacere scurtă şi rapidă, mergeţi cu Gornt. 

Ea îşi termină gânditoare ceaiul. 

— Ce ştii despre Orlanda? 

— O mulţime, răspunse el imediat. Dar să cunoşti bârfele 
sau scandalurile despre o persoană care trăieşte, nu e 
acelaşi lucru cu a cunoaşte bârfele şi scandalurile de 
demult, nu? 

Ea îl privi scrutător. 

— Chiar dacă mi-ai face o favoare? 

— Asta-i altceva, şi ochii lui se îngustară uşor. Îmi ceri o 
favoare? 

Ea îşi puse ceaşca pe masă. 

— Nu, Peter, nu acum. Poate mai târziu, dar acum nu, îl 
văzu încruntându-se şi mai mult. Ce-i? întrebă ea. 


— Mă întrebam de ce Orlanda constituie pentru tine o 
ameninţare. De ce în seara asta? Evident, asta are legătură 
cu Linc. Asta duce inevitabil la concluzia că ea e acum cu el, 
ceea ce explică de ce ai părut atât de speriată când am 
sunat. 

— Aşa ţi s-a părut? 

— Da. Oh, sigur, am observat cum o privea Linc la 
Aberdeen şi cum îl priveai tu, cum te privea ea, sorbi din 
ceai, şi faţa i se înăspri. Grozavă petrecere. O mulţime de 
începuturi la petrecerea asta, tensiuni mari, dramă. 
Fascinant, dacă poţi să nu te implici. Dar tu nu poţi, aşa-i? 

— Întotdeauna priveşti şi asculţi? 

— Încerc să mă formez ca observator. Încerc să-mi 
folosesc urechile şi ochii şi celelalte simţuri, total, aşa cum 
trebuie ele folosite. Şi tu eşti la fel. Nu-ţi scapă prea multe. 

— Poate că da, poate că nu... 

— Orlanda are şcoala Hong Kongului şi şcoala lui Gornt. 
Dacă ai plănuit o luptă cu ea pentru Linc, trebuie să fii 
pregătită pentru un război pe viaţă şi pe moarte, dacă e 
hotărâtă să pună mâna pe el, ceea ce nu ştiu încă. 

— E posibil ca Gornt s-o folosească? 

După o pauză, el spuse: 

— Îmi închipui că Orlanda e propria ei stăpână. Nu sunt 
majoritatea femeilor aşa? 

— Majoritatea femeilor îşi conduc viaţa în funcţie de un 
bărbat, fie că vor sau nu. 

— Din ceea ce ştiu despre tine, poţi înfrunta orice rivală. 

— Ce ştii tu despre, mine? 

— O mulţime, îi zâmbi el iarăşi calm şi prietenos. Printre 
altele, că eşti deşteaptă, curajoasă şi ai multă cinste a 
obrazului. 

— M-am săturat de cinstea-obrazului. Peter. Pe viitor..., 
zâmbetul ei deveni la fel de cald ca şi al lui. Pe viitor am să 
iau drept etalon numai cinstea fundului, sau a dosului, cum 
îi spuneţi voi, englezii. Pierzi sau câştigi numai cinstea 
fundului, nu a obrazului... 


Râseră amândoi cu poftă. 

— Aşa cum o spui tu, sună mai distins. 

— Eu nu sunt distinsă. 

— Oh, ba da, eşti, adăugă el mai blând. Am văzut cum se 
uita Linc la tine la petrecerea lui Dunross. Te iubeşte. Şi ar 
fi un prost să te schimbe cu cealaltă. 

— Îţi mulţumesc, Peter. 

Se ridică, îl sărută şi plecă, liniştită acum. Când cobori din 
lift la etajul ei, Song de Noapte era acolo. O luă înaintea ei 
şi-i deschise uşa camerei cu un gest larg. Văzu privirea ei 
îndreptându-se spre uşa de la capătul coridorului. 

— Stăpân nu acasă, o informă pe un ton solemn. Nu încă 
întoarce. 

Casey oftă. 

— Ai pierdut cinstea fundului, amice. 

— Aă? 

Ea închise uşa, mulţumită de sine. În pat începu să 
citească din nou. Termină cartea când se miji de ziuă. Apoi 
se culcă. 

Ora 9.25. 

Dunross luă repede curba în Jaguarul său, urcând uşor 
drumul şerpuit, apoi întoarse pe o străduţă laterală şi opri 
la câţiva centimetri de porţile mari, tăiate în ziduri înalte. 
Imediat, un portar chinez se uită printr-o vizetă. Când îl 
văzu pe tai-pan, deschise larg porţile şi-i făcu semn să intre. 

Aleea şerpuia mai departe şi se oprea în faţa unei case 
spaţioase, în stil chinezesc, bogat împodobită. Dunross 
cobori din maşină. Un alt servitor îl salută tăcut. Parcul din 
jur era bine întreţinut şi la poalele unei pante se afla un 
teren de tenis unde patru chinezi, doi bărbaţi şi două femei, 
jucau o partidă de dublu mixt. Nu-i dădură nici o atenţie şi 
Dunross nu recunoscu pe niciunul dintre ei. 

— Vă rog să mă urmaţi, tai-pan, îl pofti servitorul. 

Dunross îşi înfrână curiozitatea în vreme ce era condus 
într-o antecameră. Era prima dată când el sau vreun 
cunoscut al său era invitat în casa lui Tiptop. Interiorul era 


curat şi încărcat în acel stil specific chinezesc, ciudat şi 
neglijent, de cloisonne-wi vechi şi valoroase, bibelouri 
moderne de un gust îndoielnic. Pereţii erau lambrisaţi şi 
ornamentaţi cu gravuri urâte. Se aşeză. Un alt valet îl servi 
cu ceai. Dunross simţi că este spionat, dar acesta era deja 
un lucru obişnuit. Majoritatea caselor vechi aveau 
deschizături de observaţie în pereţi şi uşi. Chiar şi în Marea 
Casă se aflau multe. 

Când se întorsese în Marea Casă în acea dimineaţă, la ora 
4, se dusese direct în biroul său şi deschisese seiful. 

Nu încăpea nici o îndoială, chiar la o privire superficială, 
că una din cele două monede rămase se potrivea cu matriţa 
din ceară a lui Wu Patru Degete. Nu încăpea nici o îndoială. 
Degetele îi tremurară când desfăcu Biblia lui Dirk Struan şi 
o curăţă. Crestăturile se potriveau perfect. 

— Cristoase, murmurase el. Şi acum? 

Pusese apoi matriţa şi moneda înapoi în seif. Privirea îi 
căzu pe automatul încărcat şi pe locul gol unde fuseseră 
dosarele lui AMG. Neliniştit, încuie seiful şi se duse la 
culcare. Pe perna lui era un bilet: „Iată dragă. Vrei să mă 
scoli când pleci? Vrem să ne uităm la hipodrom la probele 
de selecţie. Te iubesc, Adryon. P.S. Pot să-l invit pe Martin 
la curse sâmbătă? Te rog, te rog, te rog! PP S.Credcăeun 
tip formidabil. P P P S. Şi tu eşti un tip formidabil. PPPP 
S. Vii târziu, nu? Acum e 3.16!” Mersese pe vârfuri până la 
camera ei şi deschisese uşa, dar fata dormea adânc. Când 
plecase de dimineaţă trebuise să bată de două ori până o 
trezise. 

— Adryon! E 6.30! 

— Oh! Plouă? întrebă ea somnoroasă. 

— Nu. În curând va ploua. Să-ţi ridic jaluzelele? 

— Nu, tată dragă, mulţumesc... nu contează, lui Martin n-o 
să... n-o să-i pese. 

Îşi înăbuşise un căscat. Ochii i se închiseseră şi aproape 
imediat adormise din nou adânc. Amuzat, o scuturase uşor, 
dar ea nu se trezise. 


— Nu contează, tată. Lui Martin n-o să-i... 

Iar acum, aducându-şi aminte cât de drăgălaşă era şi ce îi 
spusese soţia sa despre anticoncepţionale, se hotări să îl 
verifice serios pe Martin Haply. Pentru orice eventualitate. 

— Ah, tai-pan, iartă-mă că te-am făcut să aştepţi. 

Dunross se ridică şi strânse mâna întinsă. 

— Aţi fost amabil să mă primiţi, domnule Tip. Îmi pare rău 
că sunteţi răcit. 

Tip Tok-toh era trecut de şaizeci de ani, cărunt, cu o faţă 
rotundă şi plăcută. Purta un halat de casă şi avea ochii roşii, 
nasul înfundat, şi vorbea puţin răguşit. 

— Clima asta nenorocită e de vină. În weekend-ul trecut 
am fost cu iahtul cu Shitee T'Chung şi probabil că atunci am 
răcit. 

Vorbea engleza cu un uşor accent american, poate 
canadian. Nici Dunross nici Alastair Struan nu reuşiseră 
vreodată să scoată ceva de la el despre trecutul lui, şi nici 
Johnjohn sau ceilalţi bancheri nu auziseră de el în cercurile 
bancare din perioada Chinei Naţionaliste, dinainte de 1949. 
Nici măcar Shitee T'Chung sau Phillip Chen, care îl 
frecventau în mod curent nu reuşiseră să afle nimic de la el. 
Chinezii îl porecliseră Stridia. 

— Vremea a fost proastă, aprobă Dunross pe un ton 
amabil. Slavă Domnului pentru ploaie. 

Tiptop făcu un semn spre bărbatul de lângă el. 

— Dumnealui este un asociat, domnul L'eung. 

Era un bărbat şters. Purta o tunică maoistă, bej şi 
pantaloni la fel. Avea o faţă rigidă, rece şi circumspectă. 
Dădu din cap. Dunross îi răspunse la fel. „Asociat” putea 
însemna o mulţime de funcţii, de la şef la translator, de la 
instructor politic la paznic. 

— Vreţi nişte cafea? 

— Da, mulţumesc. Aţi încercat să luaţi vitamina C pentru 
răceală? 

Cu răbdare, Dunross începu pălăvrăgeala convenţională 
care întotdeauna preceda adevăratul motiv al unei întâlniri. 


Cu o seară în urmă, în timp ce îl aştepta pe Brian Kwok în 
Barul Quance se gândise că merita să încerce varianta lui 
Johnjohn, aşa că îi telefonase lui Phillip Chen şi îl rugase să 
aranjeze o întâlnire pentru acea zi, devreme. Ar fi fost la fel 
de uşor să-l sune direct pe Tiptop, dar încălca protocolul 
chinezesc. Modalitatea civilizată era să acţionezi prin 
intermediul unui prieten comun. Astfel, dacă cererea îţi era 
refuzată, nu-ţi pierdeai nici tu cinstea obrazului, nici 
cealaltă persoană şi nici intermediarul. Îl asculta pe Tiptop 
doar pe jumătate, conversând politicos, mirat că vorbesc 
încă englezeşte, în faţa lui L'eung. Aceasta nu putea 
însemna decât că şi engleza acestuia era perfectă şi poate 
că nu înţelegea nici cantoneza, nici chineza vorbită în 
Shanghai pe care le vorbea Tiptop, iar Dunross le folosea 
fluent. Discută generalităţi cu Tiptop, aşteptând ca 
bancherul să aducă vorba despre ce îl interesa pe el. În cele 
din urmă acesta ajunse la subiect: 

— Scăderea aceasta la bursă a acţiunilor dumneavoastră 
trebuie să vă îngrijoreze foarte mult, tai-pan. 

— Da, da, mă îngrijorează, dar nu e o scădere, ci doar o 
reaşezare, domnule Tip, doar o reaşezare. Bursa creşte şi 
scade. 

— Şi domnul Gornt? 

— Quillan Gornt e Quillan Gornt şi întotdeauna încearcă să 
ne muşte. Toate ciorile din cer sunt negre, Dunross îşi 
păstră un ton egal, întrebându-se câte ştie celălalt. 

— Şi încurcăturile de la Ho-Pak? Şi astea-s o reaşezare? 

— Nu, nu, asta e treabă serioasă. Mă tem că Ho-Pak are 
ghinion. 

— Da, domnule Dunross, dar ghinionul nu prea are de-a 
face cu asta. De vină e sistemul capitalist, el şi nepriceperea 
bancherului Kwang. 

Dunross tăcu. Privirea i se îndreptă pentru o clipă spre 
L'eung care stătea rigid, imobil şi foarte atent. Atenţia îi era 
concentrată, şi mintea la fel, încercând să prindă 
înțelesurile ascunse ale celor spuse. 


— Nu particip la afacerile domnului Kwang, domnule Tip. 
Din păcate, problemele băncii Ho-Pak afectează şi celelalte 
bănci şi asta-i foarte rău pentru Hong Kong şi, cred eu, rău 
pentru Republica Populară China. 

— Nu e rău pentru Republica Populară China. Cum poate 
fi rău pentru noi? 

— China e China, Regatul Mijlociu. Noi cei din Nobila Casă 
am considerat întotdeauna China ca fiind şi mama şi tatăl 
casei noastre. Acum baza noastră din Hong Kong este 
supusă unui asediu, un asediu care de fapt n-are nici o 
noimă - doar o lipsă temporară de încredere, şi de bani 
pentru o săptămână sau ceva mai mult. Băncile noastre au 
toate rezervele şi toată bogăţia şi puterea de care au nevoie 
pentru a acţiona... pentru vechi prieteni, vechi clienţi şi 
pentru noi înşine. 

— Atunci de ce nu emit mai mulţi bani dacă moneda lor 
este atât de puternică? 

— E o problemă de timp, domnule Tip. Monetăria nu poate 
să emită suficienţi bani Hong Kong. Dunross răspunse la 
întrebări cu mare răbdare, ştiind acum că majoritatea 
explicaţiilor erau pentru L'eung, ceea ce însemna că Leung 
era superiorul lui 'Tiptop, superior în ierarhia de partid, fără 
să fie bancher. Soluţia noastră provizorie ar fi să aducem 
imediat câteva avioane de lire sterline pentru, a acoperi 
retragerile de bani. 

Văzu cum ochii ambilor bărbaţi se îngustară uşor. 

— Aceasta nu prea ar ajuta dolarul Hong Kong. 

— Da, da, bancherii noştri ştiu asta. Dar Blacs, Victoria şi 
Banca Angliei au hotărât că asta ar fi cea mai bună soluţie 
de moment. Noi nu avem suficienţi dolari Hong Kong 
pentru a satisface pe toţi depunătorii. 

Tăcerea deveni mai grea. Dunross aşteptă. Johnjohn îi 
spusese că el credea că Banca Chinei nu avea rezerve 
substanţiale de lire sterline datorită restricţiilor monetare 
asupra intrării şi ieşirii acestora din Anglia, dar aveau 


cantităţi mari de dolari Hong Kong pentru care nu existau 
restricţii de export. 

— N-ar fi deloc bine pentru dolarul Hong Kong să-i 
slăbească puterea, observă Tip Tok-toh. Îşi suflă cu zgomot 
nasul. Nu e bine pentru Hong Kong. 

— De acord! 

Privirea lui Tip Tok-toh se înăspri şi el se aplecă înainte. 

— Este adevărat, tai-pan, că Banca comercială Orlin nu 
vrea să vă reînnoiască fondul de rulment? 

Inima lui Dunross începu să bată mai tare. 

— Da. 

— Şi e adevărat că minunata dumneavoastră bancă nu va 
acoperi acest împrumut şi nu va avansa suficient ca să 
puteţi opri atacul lui Rothwell-Gornt asupra acţiunilor 
Nobilei Case? 

— Da. Dunross era mulţumit să-şi audă vocea calmă. 

— Şi e adevărat că mulţi vechi prieteni au refuzat să vă 
crediteze? 

— Da. 

— Şi e adevărat că... că persoana Hiro Toda soseşte în 
această după-amiază şi cere plata urgentă pentru vasele 
comandate la şantierul lui japonez? 

— Da. 

— Şi e adevărat că Mata şi Compania lor Great Good Luck 
din Macao şi-au triplat comanda obişnuită de lingouri de 
aur, dar nu vor să vă ajute direct? 

— Da. Dunross deveni şi mai prudent. 

— Şi e adevărat că ticăloşii de hegemonişti sovietici au 
cerut încă o dată, în mod neruşinat, foarte foarte neruşinat, 
privilegii bancare în Hong Kong? 

— Cred că da, Johnjohn mi-a spus că da. Nu sunt sigur. 
Presupun că el nu mi-ar spune o minciună. 

— Ce v-a spus? 

Dunross repetă totul, cuvânt cu cuvânt, încheind: 

— Sigur că ne vom opune cererii, eu, consiliile de 
conducere ale tuturor băncilor, toţi tai-panii şi 


guvernatorul. Johnjohn a mai zis că hegemoniştii au avut 
îndrăzneala să ofere imediat sume substanţiale de dolari 
Hong Kong pentru a-i ajuta în situaţia actuală. 

Tip 'Tok-toh îşi termină cafeaua. 

— Mai vreţi? 

— Da, mulţumesc. 

Dunross observă că L'eung fu cel care turnă şi simţi că 
făcuse un mare pas înainte. Cu o seară în urmă adusese 
vorba în mod diplomatic despre banca moscovită lui Phillip 
Chen, ştiind că Phillip avea să transmită mai departe 
informaţia, ceea ce desigur îi va indica unui tip atât de isteţ 
ca Tiptop adevăratul motiv al întâlnirii urgente şi îi va da 
astfel timpul necesar pentru a lua legătura cu cel care lua 
hotărârile decisive. Dunross îşi simţea fruntea umedă de 
sudoare şi se rugă ca niciunul din bărbaţii aflaţi în faţa lui 
să nu observe asta. Neliniştea sa ar urca preţul - dacă urma 
să se încheie un târg. 

— Îngrozitor, îngrozitor, murmură gânditor Tiptop. 
Îngrozitoare vremuri. Vechii prieteni îşi părăsesc vechii 
prieteni, duşmanii sunt primiţi în cămin... îngrozitor! Oh, 
apropo, tai-pan, unul din vechii noştri prieteni întreabă 
dacă ai putea face pentru el un transport cu navele. Cred că 
e vorba de o încărcătură cu oxid de toriu. 

Cu mare efort, Dunross îşi păstră o mină netulburată. 
Oxidul de toriu era o argilă rară, materia primă pentru 
confecţionarea abajururilor vechilor lămpi cu gaz: el făcea 
ca abajurul să radieze strălucitoarea sa lumină. Cu un an 
înainte auzise, din întâmplare, că Hong Kongul tocmai 
devenise cel de-al doilea mare consumator, după SUA. 
Imediat, curiozitatea îi crescuse, deoarece compania Struan 
nu era implicată în ceea ce, în, mod sigur, era o afacere 
profitabilă. Aflase foarte repede că accesul la material era 
relativ uşor şi că afacerea era minunată, tâinuită, şi 
antrenase o mulţime de mici importatori, toţi ştiind însă 
destul de puţin despre acest element. 'Ioriul exista în natură 
în diferiţi izotopi radioactivi. Unii dintre aceştia erau simplu 


de transformat în uraniu de fisiune 235, iar toriul 232 însuşi 
era un deosebit de valoros material radioactiv pentru o pilă 
atomică. Evident, aceştia şi mulţi alţi derivați de toriu erau 
materiale strategice restrictive, dar el fusese uluit să 
descopere că oxidul şi nitratul, uşor convertibile chimic, 
erau folosiţi în aceeaşi măsură. 

N-a putut în nici un fel să descopere unde mergeau de fapt 
oxizii de toriu. Dar acum era evident - în China. Multă 
vreme, el şi alţii bănuiseră că RPC avea un program atomic 
urgent de înarmare, dar toată lumea credea că aveau să 
treacă cel puţin zece ani până la realizarea lui. Ideea unei 
Chine înarmate nuclear îi stârnea reacţii contradictorii. Pe 
de o parte, orice proliferare nucleară era periculoasă; pe de 
altă parte, fiind o putere nucleară, China ar putea deveni 
imediat un rival formidabil pentru Rusia sovietică, egala 
acesteia, poate chiar o ameninţare şi, în mod sigur, de 
necucerit - mai ales dacă dispunea şi ea de mijloace pentru 
a recurge la represalii. 

Dunross îi surprinse pe cei doi bărbaţi privindu-l. Mica 
venă de pe fruntea lui L'eung pulsa, deşi faţa lui rămăsese 
impasibilă. 

— Asta s-ar putea face, domnule Tip. De cât este nevoie şi 
când? 

— Cred că imediat, cât de mult se poate obţine. După cum 
ştiţi, RPC vrea modernizare, dar o mare parte din 
iluminatul nostru este încă cu gaz. 

— Desigur. 

— De unde aţi putea obţine oxizii şi nitrații? 

— Cel mai repede, probabil din Australia, deşi acum nu 
ştiu nimic despre calitate. În afara Statelor Unite, adăugă el 
atent, se găseşte numai în Tasmania, Brazilia, India, Africa 
de Sud, Rhodesia şi Urali... sunt mari depozite acolo, 
niciunul nu zâmbi. Bănuiesc că Rhodesia şi Tasmania ar cele 
mai bune. E cineva cu care Phillip sau eu am putea trata? 

— Un domn Vee Cee Ng, de la Princess Building. 


Dunross îşi stăpâni cu greu un fluierat când un alt element 
al enigmei i se lămuri. Domnul Vee Cee Ng. Ng Fotograful 
era un bun prieten al lui Isu-yan, Isu-yan vechiul prieten şi 
asociat care fugise în mod misterios în China, peste graniţa 
din Macao. Isu-yan fusese unul din importatorii de toriu, 
până nu văzuse legătura. 

— Îl ştiu pe domnul Ng. Apropo, ce mai face vechiul meu 
prieten Isu-yan? 

L'eung tresări în mod vizibil. Punct ochit, punct lovit, îşi 
spuse Dunross furios, şocat că nu-l suspectase nici o clipă 
pe Isu-yan că era comunist sau că avea simpatii comuniste. 

— 'Tsu-yan? se încruntă Tiptop. Nu l-am văzut de-o 
săptămână sau mai bine. De ce? 

— Am auzit că a plecat prin Macao să viziteze Pekinul. 

— Ciudat! Asta-i foarte ciudat. Mă întreb de ce-ar face 
asta... un capitalist înverşunat? Ei bine, întotdeauna vor 
exista minuni. Dacă veţi avea amabilitatea să luaţi direct 
legătura cu domnul Ng, sunt sigur că vă va da toate 
detaliile. 

Dunross aşteptă. Oare să mai pretindă şi alte concesii 
înainte ca ei să-i ofere ceea ce dorea, dacă urma să-i ofere 
ceva? Mintea îi umbla cu repeziciune, căutând implicaţiile 
primei lor cereri: cum să facă rost de oxizi de toriu, dacă să 
facă sau nu rost de ei, vrând să afle cât de departe ajunsese 
RPC cu programul ei atomic, ştiind că ei n-o să-i spună 
niciodată asta. L'eung scoase un pachet de ţigări şi i-l 
întinse. 

— Nu, mulţumesc, refuză el. 

Amândoi îşi aprinseră ţigările. Tiptop tuşi şi îşi suflă nasul. 

— E ciudat, tai-pan, începu el, foarte ciudat că te dai peste 
cap să ajuţi Victoria şi Blacs şi toate băncile voastre 
capitaliste, în timp ce se zvoneşte că ele nu vor să te ajute la 
nevoie. 

— Poate că vor vedea unde au greşit, zise prudent 
Dunross. Uneori trebuie să uiţi dezavantajele de moment 
pentru profitul tuturor. Ar fi rău pentru Regatul Mijlociu ca 


Hong Kongul să se poticnească, observă disprețul de pe faţa 
lui L'eung dar nu-i păsă. Doctrina chineză spune să nu-i uiţi 
pe vechii prieteni, cei de încredere, şi atâta timp cât sunt 
tai-pan al Nobilei Case şi am putere, domnule Tip, eu şi cei 
ca mine - domnul Johnjohn pe de o parte, guvernatorul pe 
de alta - vom fi mereu prietenii Regatului Mijlociu şi nu vom 
permite niciodată hegemoniştilor să prospere pe stânca 
noastră golaşă. 

— E stânca noastră golaşă, domnule Dunross, interveni 
tăios Tiptop, care este în prezent administrată de englezi, 
nu-i aşa? 

— Hong Kong este şi a fost întotdeauna un pământ al 
Regatului Mijlociu. 

— Pentru moment o să las deoparte definiţia dumitale, dar 
totul, din Kowloon şi până în Noile Teritorii la nord de 
Boundary Road ne va reveni peste vreo treizeci şi cinci de 
ani, nu? Chiar dacă voi acceptaţi Tratatele Nedrepte 
impuse strămoşilor noştri, pe care noi nu le acceptăm. 

— Strămoşii mei i-au considerat întotdeauna înţelepţi pe 
vechii lor prieteni şi niciodată bărbaţi care să-şi taie Lujerul 
ca să facă în ciudă unei Porţi de Jad. 

Tiptop râse. L'eung continuă să îl privească sever şi ostil. 

— Ce prevedeţi că se va întâmpla în 1997, domnule 
Dunross? 

— Eu nu sunt Bătrânul Tung Orbul, şi nici ghicitor, 
domnule Tip. Dunross ridică din umeri. Să ajungem în 
1997. Vechii prieteni vor avea şi atunci nevoie de vechi 
prieteni. Heya? 

După o pauză Tiptop continuă: 

— Dacă bancă dumneavoastră nu va ajuta Nobila Casă, şi 
n-o vor face nici vechii prieteni, şi nici Orlin, cum veţi 
rămâne Nobila Casă? 

— Strămoşului meu, Diavolul cu Ochi Verzi, i s-a pus 
aceeaşi întrebare de către Marele şi Onorabilul Jin-qua 
când a fost asaltat de duşmanii săi, Tyler Brock şi ticăloşii 
lui, şi el a râs doar şi a spus: „Neng che to lao” - un bărbat 


întreg duce multe greutăţi. Cum eu sunt mai întreg decât 
majoritatea, trebuie să transpir mai mult decât ei. 

Tip Tok-toh zâmbi şi el. 

— Şi transpiraţi, domnule Dunross? 

— Ei bine, uitaţi cum stau lucrurile, se înveseli Dunross. 
Eu încerc să evit cea de-a optzeci şi patra greutate. După 
cum ştiţi, Buddha a spus că toţi oamenii au optzeci şi trei de 
greutăţi. Dacă reuşim să eliminăm una, în mod automat 
căpătăm alta. Secretul vieţii este să te adaptezi la cele 
optzeci şi trei şi să eviţi cu orice preţ să o capeţi pe-a 
optzeci şi patra. 

Bătrânul zâmbi. 

— V-aţi gândit să vindeţi o parte din companie, poate chiar 
51 la sută? 

— Nu, domnule Tip, Bătrânul Diavol cu Ochi Verzi ne-a 
interzis asta, şi cutele din jurul ochilor lui Dunross se 
adânciră. A vrut ca noi să transpirăm. 

— Să sperăm că nu va trebui să transpiraţi prea mult. Da. 
Tiptop îşi stinse ţigara. În vremuri tulburi ar fi bine pentru 
Banca Chinei să aibă o legătură mai strânsă cu sistemul 
dumneavoastră bancar. Atunci aceste crize n-ar mai fi 
permanente. 

Imediat mintea lui Dunross făcu un salt. 

— Mă întreb dacă Banca Chinei nu s-ar putea gândi să 
aibă un om permanent la Vic şi unul de-al nostru la banca 
dumneavoastră? Văzu umbra de zâmbet şi ştiu că ghicise. 
Asta ar asigura controlarea oricărei crize, şi v-ar ajuta să nu 
aveţi niciodată nevoie de sprijin internaţional. 

— Preşedintele Mao ne sfătuieşte să ne auto-ajutăm şi asta 
şi facem. Dar sugestia dumneavoastră ar putea merita 
osteneala. O s-o transmit mai departe cu plăcere. 

— Sunt sigur că banca ar fi recunoscătoare dacă aţi 
recomanda pe cineva care să fie legătura lor cu marea 
Bancă a Chinei. 

— O să transmit şi asta cu plăcere mai departe. Credeţi că 
Blacs sau Victoria ar avansa valuta necesară pentru 


importurile domnului Ng? 

— Sunt sigur că ar fi încântați să fie de folos. Victoria cu 
siguranţă. În fond, Victoria are legături de un secol şi ceva 
cu China. Nu a contribuit ea la avansarea celei mai mari 
părţi a împrumuturilor dumneavoastră străine, cele pentru 
căi ferate, şi pentru aparatele de zbor? 

— Cu un mare profit, sublinie sec Tiptop, privirea îi fugi 
spre L'eung care se uita concentrat la Dunross. Profit 
capitalist, adăugă el încet. 

— Aşa e, spuse Dunross. Trebuie să ne iertaţi şi pe noi, 
capitaliştii, domnule Tip. Poate singura noastră scuză e că 
mulţi dintre noi suntem vechi prieteni ai Regatului Mijlociu. 

L'eung îi spuse lui Tiptop câteva cuvinte într-un dialect pe 
care Dunross nu-l înţelese. Tiptop îi răspunse afirmativ, 
amândoi se uitară apoi la el. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să mă scuzaţi acum, domnule 
Dunross, trebuie să mă duc să iau nişte medicamente. Poate 
îmi daţi un telefon după prânz, să zicem în jur de 14.30. 

Dunross se ridică şi întinse mâna, fără să fie sigur dacă 
reuşise, dar foarte convins că ar fi mai bine să facă ceva în 
privinţa toriului, şi foarte repede, neapărat înainte de 
14.30. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit. 

— Ce ziceţi de cea de-a cincea cursă? 

Bătrânul ridică o privire atentă spre el, în timp ce-l 
conducea la uşă. 

— Noble Star merită un pariu. Oricum. 

— Ah! Dar Butterscotch Lass? 

— La fel. 

— Şi Pilot Fish? 

Dunross râse. 

— Armăsarul e bun, dar nu în aceeaşi clasă, doar dacă 
intervine Dumnezeu, sau diavolul. 

Erau acum lângă uşa de intrare şi un servitor o deschisese 
larg. Din nou L'eung spuse ceva în dialectul pe care 
Dunross nu-l recunoscu. Din nou Tiptop răspunse afirmativ 


şi ieşi afară. Imediat L'eung îi părăsi şi se îndreptă spre 
terenul de tenis. 

— Aş vrea să cunoaşteţi un prieten, un nou prieten, 
domnule Dunross, îl anunţă Tiptop. Ar putea, eventual, să 
facă multe afaceri cu dumneavoastră în viitor. Dacă vreţi. 

Dunross îi observă privirea rece şi buna dispoziţie îi 
dispăru. Chinezul care venea cu L'eung era trecut de 
patruzeci de ani şi avea un trup frumos şi viguros. Părul 
negru-albăstrui îi era ciufulit din cauza jocului, costumul de 
tenis modern, elegant şi american. Pe terenul din spatele 
lui, ceilalţi trei aşteptau şi priveau. Toţi arătau bine şi erau 
elegant îmbrăcaţi. 

— Acesta este doctorul Joseph Yu din California. Domnul 
lan Dunross. 

— Bună, domnule Dunross, îl salută Joseph Yu cu o 
familiaritate degajată, tipic americană. Domnul Tip s-a 
gândit că ar trebui să ne cunoaştem înainte să plec, mâine, 
în China cu Betty adică soţia, făcu un gest vag către una din 
femeile de pe terenul de tenis. Probabil că o să lipsim un 
timp, aşa că aş vrea să stabilim o întâlnire în Canton peste 
vreo lună, se uită la Tiptop. Nu sunt probleme cu viza 
domnului Dunross, bănuiesc? 

— Nu, domnule Yu. Oh, nu. Niciuna. 

— Grozav. Dacă te sun eu, domnule Dunross, sau domnul 
Tip, putem aranja o întâlnire pentru câteva zile mai târziu? 
— Sigur, dacă toate documentele sunt în regulă. Dunross 
îşi păstră zâmbetul, observând asprimea plină de siguranţă 

a lui Yu. La ce v-aţi gândit? 

— Pe noi vă rog să ne scuzaţi, zise Tiptop, vă lăsăm singuri. 

Dădu politicos din cap şi se întoarse în casă împreună cu 
L'eung. 

— Sunt din Statele Unite, continuă vesel Yu, născut 
american, în Sacramento. A treia generaţie în California, 
deşi o parte din studii le-am făcut la Canton. Doctoratul mi 
l-am luat la Stanford, inginerie aerospațială, specialitatea 
rachete şi combustibili de rachete. La NASA mi-am petrecut 


cei mai buni ani, cei mai buni după universitate, Yu nu mai 
zâmbea. Echipamentul pe care-l voi comanda va consta în 
tot felul de articole de fier sofisticate pentru metalurgie şi 
industria aerospațială. Domnul Tip a spus că aţi fi cel mai 
bun importator pentru noi. Fabricanţii vor fi englezii, apoi 
francezii şi nemţii. Vă interesează? 

Dunross asculta cu o îngrijorare din ce în ce mai mare, pe 
care nu se obosi să şi-o ascundă. 

— Dacă nu sunt obiecte strategice şi nu au restricţii, şovăi 
el. 

— Majoritatea vor fi strategice şi majoritatea cu restricţii. 
Vă interesează? 

— De ce-mi spuneţi toate astea, domnule Yu? 

Gura lui Yu schiţă un zâmbet. 

— Am de gând să reorganizez programul spaţial al Chinei, 
ochii i se îngustară şi mai mult în vreme ce îl privea pe 
Dunross cu atenţie. Vi se pare surprinzător? 

— Da. 

— Şi mie, privirea lui Yu se îndreptă spre soţia sa, apoi se 
întoarse la Dunross. Domnul Tip e convins că se poate avea 
încredere în dumneavoastră. El simte că sunteţi un om 
cinstit şi deoarece îi sunteţi îndatorat, veţi transmite un 
mesaj pentru mine, vocea lui Yu deveni mai aspră. Vă anunţ 
că atunci când veţi citi despre moartea sau răpirea mea sau 
alte prostii, să ştiţi că sunt minciuni şi să-mi faceţi serviciul 
să transmiteţi la CIA şi de la ei mai sus, adevărul. Respiră 
adânc. Plec din propria mea voinţă. Amândoi plecăm. De 
trei generaţii noi, chinezii, care suntem cei mai buni 
imigranţi din totdeauna, am fost hărţuiţi în toată America 
de către americani. Bătrânul meu a fost în primul război 
mondial, iar eu am dat o mână de ajutor în cel de-al doilea 
dar ultima picătură afurisită a fost acum două luni, Betty şi 
cu mine voiam o casă în Beverly Hills. Cunoaşteţi Beverly 
Hills din Los Angeles? 

— Da. 


— Am fost refuzaţi pentru că eram chinezi. Ticălosul a 
venit şi ne-a strigat: „Nu vând unor afurisiţi de chinezi.” Nu 
era prima dată, oh, nu, dar ticălosul a spus-o în faţa lui 
Betty şi asta a fost chiar culmea! gura lui Yu se strâmbă de 
furie. Puteţi să vă imaginaţi prostia ticălosului ăla? Sunt cel 
mai bun în domeniul meu şi fundul ăla de cal îmi spune: „Nu 
vând unor chinezi”, răsuci racheta în mână. O să le spuneţi? 

— Vreţi să transmit informaţia în secret sau public? Dacă 
vreţi, voi reproduce cuvânt cu cuvânt ce mi-aţi spus. 

— În secret, la CIA, dar nu înainte de lunea viitoare, la 6 
după-amiază. În regulă? Apoi luna viitoare, după întâlnirea 
noastră de la Canton, devine publică. În regulă, domnule 
Dunross? 

— Foarte bine. Puteţi să-mi daţi numele proprietarului 
casei, data, vreun detaliu? 

Yu scoase o bucată de hârtie bătută la maşină. Dunross 
aruncă o privire pe ea. 

— Mulţumesc. Pe hârtie erau trecute două nume, adrese şi 
numere de telefon din Beverly Hills. Amândoi v-au refuzat 
din acelaşi motiv? 

— Da. 

— O să mă ocup de asta. 

— Consideraţi că-i meschin, nu? 

— Nu, nu cred. Îmi pare doar rău că s-a întâmplat şi că se 
întâmplă peste tot - cu tot felul de oameni. E foarte trist. 
Dunross ezită. Se întâmplă şi în China, Japonia, aici, în toată 
lumea. Chinezi şi japonezi, vietnamezi, oameni foarte 
diferiţi sunt uneori la fel de intoleranţi şi bigoţi. De cele mai 
multe ori chiar mult mai mult decât atât. Nu suntem noi toţi 
oare numiţi quai loh? 

— N-ar trebui să se întâmple în America - americanii faţă 
de americani. Asta mă supără. 

— Credeţi că odată aflat în China o să vi se permită să 
plecaţi şi să veniţi când vreţi? 

— Nu. Dar nu-mi pasă. Mă duc de bunăvoie. Nu sunt 
tentat de bani sau şantajat să mă duc. Pur şi simplu mă duc. 


— Şi NASA? Mă surprinde că au îngăduit să se întâmple 
aşa ceva. 

— Oh, ni s-a oferit o casă frumoasă, dar nu acolo voiam să 
locuim. Betty dorea casa aia afurisită şi aveam şi banii şi 
situaţia pentru ea, dar n-am putut intra în ea. Nu a fost 
numai ticălosul ăla, au fost şi vecinii, Yu îşi dădu deoparte 
din ochi un fir de păr. Nu ne-au vrut, aşa că mă duc unde 
sunt dorit. Ce-ar fi ca şi China să aibă o forţă nucleară de 
descurajare? Ca francezii, ei? Ce zici de asta? 

— Ideea că cineva deţine rachete cu bombe Asau H mă 
umple de groază. 

— Sunt exact armele acestui moment, domnule Dunross, 
exact armele acestui moment. 

— Isuse Cristoase! exclamă uluit Johnjohn. 

Havergill era la fel de şocat. 

— Doctorul Joseph Yu e cu adevărat printre cei din vârf, 
lan? 

— Absolut. Am sunat un prieten din Washington. Yu este 
unul din cei doi, sau trei din lume - rachete şi combustibili 
de rachete. E la fel de adevărat că nimeni nu are habar că 
va trece graniţa, şi nici că a plecat din Hawai, unde se ştie 
că e în vacanţă - mi-a spus că a călătorit până aici fără să se 
ascundă. 

— Cristoase, repetă Johnjohn. Dacă o să aibă China experţi 
ca €l..., răsuci coupe-papier-ul de pe biroul lui Havergill. 
Ian, te-ai gândit să-i spui lui Roger Crosse sau lui Rosemont, 
ca să împiedice una ca asta? 

— Sigur, dar nu pot s-o fac. În nici un caz. 

— Nu te-ai gândit ce e în joc? 

Havergill arătă mânios către fereastră. Paisprezece etaje 
mai jos, o gloată nerăbdătoare încerca să intre cu forţa în 
banca apărată doar de un cordon format din câţiva poliţişti. 

— Să nu ne înşelăm cu bunăştiinţă, atacul a început, şi o să 
ajungem la fundul sacului. De-abia avem suficienţi bani ca 
să rezistăm astăzi şi să-i plătim pe funcţionarii guvernului. 
Slavă Domnului că mâine e sâmbătă! Dacă Ian confirmă că 


există o şansă să căpătăm credite de la Banca Chinei, 
bineînţeles că nu poate risca să facă o astfel de confidenţă?! 
Ian, ai auzit că Ho-Pak şi-a închis porţile? 

— Nu. Am alergat în toate părţile ca o muscă beată, de 
când am plecat de la Tiptop. 

— Şi Ching Prosperity a închis, Banca Indiei şi Orientului 
îndepărtat se clatină şi ea, Blacs o scaldă cum poate şi, ca şi 
noi, de altfel, se roagă să mai poată supravieţui încă o 
jumătate de oră până la închidere. (împinse telefonul peste 
biroul său vechi). lan, te rog, sună-l acum pe Tiptop, este 
exact 14.30. 

Dunross îşi păstră faţa impasibilă şi vocea neschimbată. 

— Mai întâi trebuie să stabilim câteva lucruri, Paul, în 
legătură cu importurile de toriu! (le spusese că luase 
legătura cu Ng Fotograful care, fericit, îi făcuse imediat o 
comandă fermă pentru oricât de multă argilă rară putea 
obţine) O să asiguri valuta? 

— Da, cu condiţia ca acest comerţ să nu aibă restricţii. 

— O să am nevoie de aprobarea ta în scris. 

— O vei avea înainte de închidere, în seara asta. Acum 
sună-l te rog. 

— Peste zece minute. Chestie de obraz. O să accepţi un om 
de legătură permanent de la Banca Chinei? 

— Da, sunt sigur că ei n-or să lase niciodată pe unul de-al 
nostru în clădirea lor, dar nu contează. Havergill se uită din 
nou la ceas, apoi îl privi pe Johnjohn. Tipul trebuie 
supravegheat şi probabil o să fim nevoiţi să schimbăm 
câteva proceduri de securitate, nu? 

Johnjohn încuviinţă din cap. 

— Da, dar asta n-ar trebui să creeze nici o problemă, Paul. 
Dacă ar fi chiar Tiptop, ar fi perfect. lan, crezi că e vreo 
şansă? 

— Nu ştiu. Acum, ce facem cu afacerea lui Yu? 

— Noi nu putem finanța contrabanda, zise Havergill. Va 
trebui să te ocupi singur de treaba asta. 

— Cine a spus ceva de contrabandă? 


— Aşa-i. Atunci o să-ţi spun că va trebui să studiem cu 
atenţie la afacerea Yu când şi dacă eşti solicitat să-i ajuţi. 

— Haide, Paul, ştii bine că face parte din înţelegere dacă 
va exista o înţelegere. Altfel de ce-ar fi vrut ei să-l cunosc? 

— Hai să lăsăm asta deoparte deocamdată, lan, exclamă 
Johnjohn. Vom face tot posibilul să te sprijinim la nevoie. I-ai 
explicat acelaşi lucru şi lui Yu - că o să aştepţi şi o să vezi, 
fără să te angajezi cu adevărat, nu? 

— Dar sunteţi de acord să mă ajutaţi cât puteţi? 

— Da, cu asta şi cu totul. 

— Şi-atunci împrumutul meu? 

— Nu am voie să ţi-l ofer, lan, zise răspicat Paul Havergill. 
Am mai discutat deja. 

— Atunci convoacă o şedinţă a consiliului de conducere 
chiar acum. 

— O să mă gândesc la asta. Să vedem cum stau lucrurile, 
nu? Paul Havergill apăsă pe un buton şi vorbi în micul 
microfon. Bursa, te rog. 

Peste o clipă se auzi o voce în microfon. Drept fundal - o 
zarvă infernală. 

— Da, domnule Havergill? 

— Charles, care-i ultima situaţie? 

— Întreaga bursă a scăzut sub 28 de puncte... 

Cei doi bancheri păliră. Mica venă de pe fruntea lui 
Dunross pulsa. 

— Şi se pare că începe panica. Banca a scăzut cu 7 puncte, 
Struan a coborât cu 11,50... 

— Cristoase! murmură Johnjohn. 

— Rothwell-Gornt a scăzut cu 7, Hong Kong Power cu 5, 
Asian Land cu 11... totul coboară. Toate acţiunile bancare 
se prăbuşesc. Ho-Pak a îngheţat la 12 şi când se va 
dezgheţa va ajunge la un dolar. Far East and India plăteşte 
doar maximum 1.000 de client. 

Nervozitatea lui Havergill crescu. Far East era una din 
cele mai mari din colonie. 


— Nu vreau să fiu pesimist, dar arată ca New York-ul în 
'29! Cred... vocea fu acoperită de un val de strigăte. Scuze, 
încă o ofertă foarte mare de acţiuni Struan. 200.000 
acţiuni... 

— Cristoase, de unde dracu' vin toate acţiunile astea? 
întrebă Johnjohn. 

— De prin tot Hong Kongul replică rece Dunross. Inclusiv 
de la Victoria. 

— A trebuit să ne protejăm investitorii, se justifică 
Havergill, apoi adăugă în microfon: Mulţumesc, Charles. 
Sună-mă din nou la trei fără un sfert, închise microfonul. 
lată răspunsul tău, lan. Cinstit vorbind, nu pot să recomand 
consiliului de administraţie să te scăpăm de probleme 
oferindu-ţi un alt împrumut de 100 de milioane fără 
garanţie. 

— Ai de gând sau nu să convoci chiar acum o şedinţă a 
consiliului de conducere? 

— Acţiunile tale scad. Nu ai bunuri pe care să le oferi 
drept garanţie pentru atacul asupra stocului tău, 
depunerile tale din bancă sunt deja date drept garanţie, 
acţiunile pe care le deţii tu îşi pierd valoarea din minut în 
minut. Luni sau marţi Gornt va cumpăra totul şi atunci va 
avea controlul asupra companiei Struan. 

Dunross îl privi. 

— O să-l laşi pe Gornt să ne preia? Nu te cred. O să 
cumperi tu înainte s-o facă el. Sau v-aţi înţeles deja să 
împărţiţi compania între voi? 

— N-am făcut nici o înţelegere. Nu încă. Dar dacă-ţi dai 
chiar acum demisia de la companie, dai în scris că eşti de 
acord să ne vinzi luni oricât de mult vrem din stocul tău la 
preţul pieţii la închidere, că accepţi să numeşti un nou tai- 
pan pe care-l va alege consiliul nostru, noi vom anunţa că 
sprijinim din toate puterile compania Struan. 

— Când ai anunţa toate astea? 

— Luni la 3.10. 

— Cu alte cuvinte nu-mi dai nimic. 


— Tu ai spus întotdeauna că lucrul cel mai bun în Hong 
Kong e că există o piaţă liberă, unde cei puternici 
supraviețuiesc, iar cei slabi pier. De ce nu l-ai convins pe sir 
Luis să-ţi retragă stocul de pe piaţă? 

— Ela sugerat. Eu am refuzat. 

— De ce? 

— Compania Struan e la fel de puternică cum a fost 
întotdeauna. 

— Oare motivul adevărat nu a fost obrazul - şi mândria ta 
nebunească? Îmi pare rău, nu pot să fac nimic să opresc 
inevitabilul. 

— Aiurea! se răsti Dunross şi Havergill se înroşi. Poţi să 
convoci o adunare. Poţi să c... 

— Ian, încercă Johnjohn să atenueze ostilitatea deschisă 
dintre cei doi. Ascultă, Paul, ce-ai zice de un compromis: 
dacă, prin lan, căpătăm banii de la Banca Chinei, convoci o 
întâlnire a consiliului de conducere, o întâlnire 
extraordinară, astăzi. Ai putea să o faci... sunt suficienţi 
directori în oraş, şi ar fi o înţelegere cinstită. Ce zici? 

Havergill ezită. 

— Mă mai gândesc. 

— Nu e suficient, se aprinse Dunross. 

— Mă mai gândesc. Fii amabil şi sună-l pe Tipt... 

— Când e întâlnirea? Dacă te hotărăşti... 

— Săptămâna viitoare. 

— Nu. Azi, cum a propus Johnjohn. 

— Am spus că mă gândesc, se înfurie Havergill. Acum, te 
TOog, sună-l pe Tiptop. 

— Dacă promiţi să convoci consiliul nu mai târziu de mâine 
la 10. 

Vocea lui Havergill deveni mai aspră. 

— N-o să mă las şantajat ca data trecută. Dacă nu vrei să-l 
suni tu pe Tiptop o să-l sun eu. Acum pot. Dacă vor să ne 
împrumute banii lor, ni-i vor împrumuta indiferent cine 
dracu' sună. Ai fost de acord cu afacerea cu toriul, ai fost de 
acord să te întâlneşti cu Yu luna viitoare, noi am fost de 


acord să sprijinim afacerea asta indiferent cine deţine 
controlul asupra Nobilei Case. Nu sunt autorizat să-ţi ofer 
alte împrumuturi. Aşa că n-ai de ales. O să mă gândesc dacă 
voi convoca o şedinţă a consiliului de conducere înainte ca 
bursa să se deschidă luni. Asta-i tot ce-ţi promit. 

Tăcerea devenise apăsătoare. Dunross înălţă din umeri. 
Ridică receptorul şi formă un număr. 

— Weyyyy? vocea femeii era arogantă. 

— Cu onorabilul Tip Tok-toh, vă rog, spuse el în cantoneză. 
Sunt tai-panul. 

— Ah, tai-panul. Ah, o clipă vă rog, Dunross aşteptă, o 
picătură de sudoare se adună în vârful bărbiei lui Johnjohn. 
Weyyyy? Tai-pan, e la el doctorul, îi e foarte rău. Te rog sună 
mai târziu! 

Telefonul se închise înainte ca Dunross să mai poată 
adăuga ceva. Formă din nou numărul. 

— Aici e tai-panul, vrea... 

— Telefonul ăsta e îngrozitor. Amah-a ridică vocea. Îi e rău, 
strigă ea. Sunaţi mai târziu. 

Dunross reveni peste zece minute. Acum suna ocupat, 
încercă întruna, dar fără succes. 

Se auzi un ciocănit în uşă şi casierul şef intră grăbit. 

— Mă scuzaţi, domnule, dar coada nu se subţiază, şi mai 
avem doar un sfert de oră. Propun să limităm retragerile 
acum, să zicem o mi... 

— Nu, spuse imediat Havergill. 

— Dar, domnule, nu mai avem aproape nimic. Nu vă... 

— Nu. Victoria trebuie să meargă înainte. Trebuie. Nu. 
Continuă să onorezi fiecare penny. 

Omul şovăi o clipă, apoi ieşi. Havergill îşi şterse fruntea. Lia 
fel făcu şi Johnjohn. Dunross formă din nou numărul. Tot 
ocupat. Chiar înainte de ora trei încercă ultima oară, apoi 
telefonă la compania de telefoane şi îi rugă să verifice linia. 

— E deranjată momentan, domnule, spuse operatorul. 

Dunross puse receptorul jos. 


— Pun pariu pe ce vreţi că e ridicat din furcă în mod voit. 
Ceasul arăta 3.01. Hai să vedem ce mai e la bursă. 

Havergill îşi şterse palmele. Înainte să poată forma 
numărul, telefonul sună. 

— Casierul şef, domnule. Noi am... suntem în regulă acum. 
Ultimul client a primit banii. Am închis uşile. Blacs tocmai a 
făcut acelaşi lucru, domnule. 

— Bun. Verifică ce ne-a mai rămas în subsol şi sună-mă. 

— Slavă Domnului că e vineri, se închină Johnjohn. 

Havergill formă un număr. 

— Charles? Ce mai e nou? 

— Bursa a scăzut cu 37 puncte. Stocul nostru cu 8 puncte. 

— Cristoase, bâigui Johnjohn. Banca nu a mai scăzut 
niciodată atât de mult, nici măcar în timpul mişcărilor din 
'56. 

— Struan? 

— 9,50. 

Amândoi bancherii se uitară la Dunross. Faţa lui era 
impasibilă. Formă din nou numărul lui Tiptop, în vreme ce 
agentul de bursă continua să înşire preţurile la închidere. 
Din nou semnalul de ocupat. 

— O să telefonez iar de la birou, rosti el. Când îl prind vă 
sun. Dacă nu căpătăm banii de la Banca Chinei, ce-aveţi de 
gând să faceţi? 

— Nu sunt decât două soluţii. Aşteptăm lirele, iar 
guvernatorul declară ziua de luni zi de pauză bancară, sau 
oricât de mult vom avea nevoie. Sau acceptăm oferta 
Moscovei. 

— Tiptop a spus foarte clar că aşa ceva ar avea urmări 
neplăcute. Asta le va deschide Hong Kongul pentru 
totdeauna. 

— Sunt singurele posibilităţi. 

Dunross se ridică. 

— Nu există decât una. Apropo, te-a sunat guvernatorul? 

— Da, spuse Havergill. Vrea să deschidem seiful la 6 după- 
amiază, în prezenţa lui, a ta, a lui Roger Crosse şi a unui tip 


numit Sinders. Despre ce e vorba? 

— Nu ţi-a spus? 

— Nu. Doar că era ceva în legătură cu Secretul de stat. 

— Ne vedem la şase, făcu Dunross şi ieşi din încăpere. 

Havergill îşi şterse din nou sudoarea cu o batistă. 

— Singurul lucru bun în toată harababura e că ticălosul 
ăsta plin de el e într-o situaţie şi mai grea, murmură el 
furios. 

Formă numărul lui Tiptop. Şi încă o dată. Telefonul interior 
sună, Johnjohn îl ridică pentru Havergill. 

— Da? 

— Sunt casierul şef, domnule. Mai sunt doar 716.027 
dolari Hong Kong în subsol, vocea omului tremura. 
Suntem... asta-i tot ce mai avem, domnule. 

— Mulţumesc. 

Johnjohn puse telefonul jos şi îi spuse lui Havergill. 
Vicepreşedintele nu răspunse, formă doar din nou numărul 
lui Tiptop. Suna tot ocupat. 

— Ar fi mai bine să iei legătura cu intermediarul sovietic. 

Johnjohn se înroşi. 

— Dar e imposibil... 

— Fă-o! Fă-o imediat! 

Havergill, la fel de furios, sună din nou la Tiptop. Tot 
ocupat. 

Dunross se duse în biroul său. 

— Domnul Toda e aici cu însoțitorii săi obişnuiţi, tai-pan, 
Claudia nu-şi ascunse aversiunea şi nici nervozitatea. 

— Invită-i înăuntru, te rog. 

— Domnul Alastair a sunat de două ori - te roagă să-l 
anunţi imediat ce te întorci. Şi tatăl tău. 

— O să vorbesc mai târziu cu ei. 

— Bine. lată telexul din Elveţia pentru Nelson Trading, în 
care se confirmă că au cumpărat o comandă de aur triplă 
pentru Compania Great Good Luck din Macao. 

— Bun. Trimite-i imediat o copie lui Lando şi cere 
fondurile. 


— Telexul ăsta e de la banca Orlin Merchant prin care ne 
confirmă că regretă, dar nu pot reînnoi împrumutul şi 
solicită plata. 

— Trimite-le un telex: „Mulţumesc”. 

— Am vorbit cu doamna Dunross şi au ajuns cu bine acasă. 

— Bun. Găseşte numărul de acasă al specialistului lui 
Kathy ca să-l pot suna în week-end. 

Claudia mai notă ceva. 

— Domnul Duncan a telefonat de la Sydney să-ţi spună că 
a petrecut o seară grozavă şi se întoarce cu cursa Qantas 
de luni. Asta e o listă cu cine te-a mai căutat. 

Se uită la lista cea lungă, întrebându-se pentru o clipă 
dacă fiul său mai era virgin, sau nu fusese nici înainte de 
încântătoarea Sheila. Gândul la o încântătoare Sheila i-o 
aduse din nou în minte pe minunata Jad de Zăpadă. Ce 
ciudat că numele ei e Jad de Zăpadă. Îmi aminteşte atât de 
mult de Jad Elegant care, pe undeva prin Iaipe, conduce o 
Casă a Multor Plăceri. Poate a venit timpul să o găsească pe 
Jad Elegant şi să-i mulţumească. Îşi aminti din nou sfatul 
bătrânului Chen-chen pe patul de moarte. „Ascultă, fiul 
meu, şoptise bătrânul Chen-chen, cu vocea din ce în ce mai 
stinsă, să nu încerci niciodată să o găseşti. O să îi iei cinstea 
obrazului şi frumuseţea, şi de la ea şi de la tine. Acum e 
bătrână. Poarta ei de Jad e ofilită şi plăcerea ei cea mare e 
mâncarea gustoasă şi brandy bun. Copiii Lumii Plăcerilor 
nu îmbătrânesc frumos, şi nici firea lor. Las-o cu joss-ul şi cu 
amintirile ei. Fii bun. Întotdeauna fii bun cu cele care-ţi dau 
tinereţea şi yin-ul lor ca să-ţi întărească yang-ul. Eeee, aş 
vrea să fiu din nou la fel de tânăr ca tine...” 

Dunross oftă. Seara lui Jad de Zăpadă fusese desăvârşită. 
Şi plină de veselie. 

— Fără desert, spusese el imediat. [in cură. 

— Oh ko, nu, tai-pan, te ajut eu să slăbeşti, nu conteşte. 

— Mulţumesc, dar fără desert şi niciodată în Hong Kong. 

— Ah! Patru Degete m-a prevenit că o să spui asta, tai-pan, 
şi eu să nu mă ruşinez, se luminase la faţă şi îi turnase un 


whisky. Trebuie să ţi-o zic: ai paşaport, poţi călători până la 
mine. 

Râseseră amândoi. 

— Ce-a mai spus Patru-Degete? 

Vârful limbii i se ivise printre buze. 

— Doar că diavolii străini sunt foarte ciudaţi în unele 
privinţe. De pildă, spun nu la orice desert! Ca şi cum ar 
conta! ea îl privi lung. N-am mai fost până acum cu un 
barbar. 

— Da. Unii dintre noi sunt chiar foarte civilizaţi. 

Dunross zâmbi în sinea sa, amintindu-şi cât de atras fusese 
de ea, apoi de tachinările lor şi de masa grozavă. Totul se 
desfăşurase vesel şi plăcut. Da. Dar asta nu-l scuză pe 
ticălosul ăla bătrân, Patru Degete, cu jumătatea lui de 
monedă, şi nici furtul jumătăţii de monedă, îşi spuse el 
furios, şi nici cursa în care crede el că m-a prins. Dar toate 
astea mai târziu. Mai întâi lucrurile importante. 
Concentrează-te, sunt o mulţime de făcut până diseară! 

Lista pe care i-o dăduse Claudia era lungă, majoritatea 
apelurilor urgente, şi avea în faţă două ore de muncă. 
Tiptop nu era pe listă, nici Lando Mata, Tung Zgârcitul, 
Patru Degete sau Paul Choy. Casey şi Bartlett erau, Travkin, 
Robert Armstrong, Jacques deville, Gavallan, Phillip Chen, 
Dianne Chen, Allan Holdbrook - agentul de schimb al 
companiei - sir Luis, şi mulţi alţii din toată lumea. 

— O să ne ocupăm de ei după Hiro Toda, Claudia. 

— Bine. 

— După Ioda, vreau să-l văd pe Jacques, apoi pe Phillip 
Chen. Ştii ceva de doamna Riko Gresserhoff? 

— Avionul ei trebuie să sosească la 7 după-amiază. I s-a 
rezervat o cameră la V. Şi A. Şi va fi întâmpinată de cineva. 
În cameră o aşteaptă flori. 

— Mulţumesc. 

Dunross intră în biroul său şi se uită pe fereastră. Pentru 
moment făcuse tot ce putuse pentru Nobila Casă şi pentru 


Hong Kong. De-acum totul depindea de joss. Şi de încă 
ceva: de nave. Nerăbdarea îi crescu. 

— Salutări, tai-pan. 

— Bună, Hiro, strânse Dunross cu prietenie mâna întinsă. 

Hiro 'Toda, directorul general al companiei Toda Shipping 
Industries era de-o vârstă cu Dunross. Părea un bărbat 
aspru, cu ochi înţelepţi, zâmbitor, îngrijit şi mult mai scund 
decât tai-panul. Vorbea cu un uşor accent american, căpătat 
după doi ani de studiu postuniversitar la Los Angeles, la 
sfârşitul anilor '40. 

— Dă-mi voie să ţi-i prezint pe asociaţii mei, domnii 
Kazunari, Ebe, Kasigi. 

Cei trei bărbaţi mai tineri se înclinară, iar Dunross se 
înclină şi el. Toţi erau îmbrăcaţi în costume închise la 
culoare, bine croite, cu cămăşi albe şi cravate în culori pale. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Degajat, Dunross arătă cu mâna spre scaunele din jurul 
micii mese de conferinţe, uşa se deschise şi interpreta şi 
asistenta lui japoneză, Akiko, intră, aducând o tavă cu ceai 
verde. Se prezentă, turnă delicat licoarea aromată şi apoi 
se aşeză lângă tai-pan. Deşi acesta cunoştea destul de bine 
limba japoneză, ca să se descurce într-o întâlnire de afaceri, 
avea nevoie de ea pentru cinstea obrazului. Începură să 
discute când în japoneză, când în engleză, fleacuri 
politicoase despre lucruri fără importanţă, care, conform 
obiceiului japonez, preceda orice discuţie serioasă. Tot un 
obicei japonez cerea ca la întâlnirile de afaceri să participe 
mulţi directori, şi cu cât directorul avea o funcţie mai înaltă, 
cu atât veneau mai mulţi oameni cu el. 

Dunross aşteptă răbdător. Îi plăcea Hiro Toda. Acesta era 
şeful marii companii navale care fusese întemeiată de 
străbunicul său, cu aproape o sută de ani în urmă. 
Strămoşii săi fuseseră daimy, lorzi feudali, până ce 
feudalismul şi clasa samurailor fuseseră desfiinţate în 1870 
şi începuse epoca modernă a Japoniei. Autoritatea sa în 
Toda Shipping era aparent atotputernică, dar, aşa cum se 


întâmpla adeseori în Japonia, adevărata putere se afla în 
mâinile tatălui său, de 73 de ani, care oficial se retrăsese. În 
cele din urmă, loda ajunse la subiect. 

— Această cădere a bursei probabil să te îngrijoreze mult, 
tai-pan. 

— O lipsă de încredere de moment. Sunt convins că totul 
se va rezolva de la sine în timpul acestui week-end. 

— Ah, da. Şi eu sper asta. 

— Cât stai, Hiro? 

— Până duminică. Da, duminică. Apoi plec la Singapore şi 
Sydney. O să mă întorc săptămână viitoare să închei 
afacerea cu tine. Mă bucur să-ţi spun că vasele sunt gata 
înainte de data planificată. 'Toda puse un teanc de hârtii pe 
masă. Am aici un raport detaliat. 

— Excelent! Dunross lansă atacul, binecuvântând zeii şi pe 
AMG şi pe Kirk (când se întoarse acasă, seara târziu, 
realizase brusc importanţa cheii pe care AMG şi Kirk i-o 
dăduseră pentru planul la care se gândea de aproape un 
an). Vrei să devansăm plata? 

— Ah! celălalt abia îşi ascunse surprinderea. Aş putea 
discuta asta cu colegii mei mai târziu, dar mă bucur să aud 
că astfel totul este sub control, şi ofertele de prelucrare 
confirmate. 

— N-a spus oare Sun Tzu: „Cel care nu dă dovadă de 
prudenţă şi-şi subapreciază adversarii va fi uşor cucerit de 
aceştia”? Gornt caută într-adevăr să ne prindă; sigur că 
hărţuiala asupra băncilor noastre e serioasă, dar ce-a fost 
mai greu a trecut. Nu crezi că ar trebui să extindem 
afacerile pe care le facem împreună? 

Toda zâmbi. 

— Două vase, tai-pan? Conform normelor actuale sunt 
imense. Într-un singur an? Asta nu e o afacere măruntă. 

— Ar putea fi douăzeci şi două de vase, plusă Dunross 
aparent nonşalant, deşi în, sinea sa era încordat ca un arc. 
Am o propunere pentru tine, de fapt pentru toate 
complexele industriale navale japoneze. Pentru moment voi 


doar construiți nave şi le vindeţi, fie gai-jin-ilor - străinilor - 
sau comercianților navali japonezi. Dacă le vindeţi 
comercianților japonezi costurile voastre de exploatare 
împreună cu preţul mare al echipajelor japoneze - pe care 
trebuie să le plătiţi conform legilor voastre - deja încep să 
devină necompetitive, la fel cum se întâmplă cu vasele 
americane cu echipaje americane. În curând nu veţi mai 
putea concura cu grecii, cu alţii, şi chiar cu noi, pentru că 
preţurile noastre vor fi mult mai mici. 

Dunross îi văzu pe toţi concentrați asupra lui Akiko, care 
traducea aproape simultan şi se gândi vesel la alte cuvinte 
ale lui Sun Tzu: „În orice bătălie, metoda directă poate fi 
folosită pentru a intra în luptă, dar pentru a avea victoria 
asigurată va fi nevoie de metoda indirectă.” Apoi continuă: 

— În al doilea rând. Japonia trebuie să importe toate 
mărfurile de care are nevoie pentru a ajuta economia sa în 
dezvoltare, nivelul de trai şi industria, şi cu siguranţă 95 la 
sută din toată energia necesară pentru aceasta. Petrolul 
este cheia viitorului vostru. Petrolul trebuie să ajungă la voi 
pe mare, ca şi toate materiile voastre prime - întotdeauna 
transportate de cargouri mari. Întotdeauna pe mare. Voi 
construiți vasele foarte eficient, dar ca proprietari de vase 
preţurile voastre de exploatare şi sistemul vostru fiscal 
intern o să vă elimine de pe piaţă. Propunerea mea e 
simplă: Nu mai încercaţi să rămâneţi proprietarii propriilor 
voastre flote comerciale nerentabile. Vindeţi-vă navele în 
străinătate şi apoi doar le închiriaţi pentru nevoile voastre 
de transport. 

— Ce? 

Dunross îi văzu holbându-se la el, uluiţi. Aşteptă o clipă, 
apoi continuă: 

— Viaţa unui vas este de, să zicem, cincisprezece ani. Să 
presupunem că ne vindeţi nouă cargoul, dar în înţelegere 
intră şi închirierea lui de către voi pe cincisprezece ani. Noi 
vă oferim căpitanul şi echipajul şi îl exploatăm, înainte de a 
ni-l livra, îl navlosiţi lui Mitsubishi sau oricărei alte mari 


companii de-a voastră pentru transporturi în vrac pe 
cincisprezece ani - cărbune, minereu de fier, orez, grâu, 
petrol, orice vreţi. Acest sistem oferă Japoniei o 
aprovizionare continuă cu materii prime, stabilită după cum 
vreţi voi şi controlată de japonezi. Japan InC. Poate să vă 
mărească finanţarea, pentru că de fapt voi sunteţi cei care 
transportaţi propriile voastre materii prime de bază. 
Industriile voastre îşi pot planifica activitatea. Japan InC. Îşi 
poate permite să-i ajute băneşte pe anumiţi cumpărători ai 
vaselor voastre pentru că preţul de achiziţionare este uşor 
de acoperit cu navlosirea pe cincisprezece ani. Şi pentru că 
vasele sunt navlosite pe termen lung, bancherii noştri, ca de 
pildă Blacs şi Victoria, vor fi fericiţi să ofere restul. Toată 
lumea are de câştigat. Voi câştigaţi cel mai mult, pentru că 
asiguraţi o linie de aprovizionare pe termen lung aflată sub 
controlul vostru. Şi n-am spus încă nimic despre avantajele 
voastre fiscale, mai ales pentru Toda Idustries! 

Dunross se ridică într-o tăcere mormântală, în timp ce toţi 
ceilalţi îl priveau fix, şi se duse la biroul său. Reveni cu 
câteva rapoarte comerciale. 

— Aveţi aici un studiu fiscal întocmit de oamenii noştri în 
Japonia, cu exemple concrete, inclusiv metode de micşorare 
a preţului vaselor pentru un profit mai mare. Aceasta e o 
propunere de schemă pentru cargouri. Aici, diferite 
modalităţi în care compania Struan v-ar putea ajuta la 
navlosire, în cazul în care noi am fi unul dintre proprietarii 
străini de vase. De pildă, Woolara Mines din Australia sunt 
gata, la sugestia noastră, să încheie un contract cu Toda 
Industries prin care vă oferă 95 la sută din producţia lor de 
cărbune pe timp de o sută de ani. 

Toda fu uluit. La fel şi ceilalţi când Akiko traduse aceasta. 
Woolara Mines era o mină foarte mare, cu randament bun 
şi rentabilă. 

— Am putea să vă ajutăm în Australia, care este o 
adevărată comoară pentru Asia - vă furnizează tot cuprul, 
grâul, alimentele, fructele şi minereul de fier de care aveţi 


nevoie. Mi s-a spus, neoficial, că tocmai s-au descoperit noi 
depozite imense de minereu de fier de mare puritate în 
vestul Australiei, uşor accesibile din Perth. Există acolo 
petrol, uraniu, toriu şi alte materiale preţioase pe care le 
doriţi. Lână. Orez. Cu ajutorul proiectului meu voi vă veţi 
controla propriile voastre transporturi de materiale, 
proprietarii străini de vase vor avea navele şi o intrare 
permanentă de lichidităţi care îi vor finanța şi le vor 
permite să comande alte nave, să le închirieze apoi 
Japoniei, să transporte din ce în ce mai multe materii prime 
şi maşini, televizoare şi articole electrice, şi mai multe 
mărfuri către America - şi fabrici şi maşini ale industriei 
grele în restul lumii. În fine, să ne întoarcem la cel mai 
important material de import pentru voi: petrolul. lată un 
proiect pentru o nouă flotă de petroliere, de la jumătate de 
milion la un milion de tone deadweight fiecare. 

Din nou Toda fu uluit şi termină chiar el traducerea cu 
sufletul la gură. Surprinşi, celorlalţi li se tăie respiraţia 
când auziră de jumătate de milion până la un milion de 
tone. 

Dunross rămase liniştit, bucurându-se de uluiala lor. Îi 
văzu uitându-se unul la altul, apoi la Toda, aşteptând reacţia 
acestuia. 

— Eu... eu cred că ar fi bine să-ţi studiem propunerile, tai- 
pan, spuse Toda, încercând să-şi păstreze vocea calmă. 
Evident, ele sunt de mare amploare. Putem reveni mai 
târziu? 

— Da, Veniţi mâine la curse? Prânzul va fi la 12.45. 

— Mulţumim, da, dacă nu te deranjăm prea mult, spuse 
Toda, brusc nervos. Dar ne va fi imposibil să-ţi dăm până 
atunci un răspuns. 

— Evident. Aţi primit invitaţiile şi ecusoanele? 

— Da, mulţumim. Eu, ăăă, sper că vei ieşi din dificultăţile 
de moment. Propunerea ta pare într-adevăr de mare 
amploare. 


Plecară. Pentru o clipă Dunross îşi permise să se îmbete de 
triumf. l-am păcălit, îşi spuse el. Cristoase, într-un an am 
putea deţine cea mai mare flotă din Asia, finanțată în 
totalitate, fără probleme în ceea ce-i priveşte pe cei ce 
finanţează pe constructor, proprietar sau furnizor şi având 
ca nucleu petroliere, petroliere uriaşe - dacă scăpăm de 
taifunul ăsta. Tot ce-mi trebuie e puţin noroc. Trebuie să 
stăvilesc prăbuşirea până marţi, când semnăm înţelegerea 
cu Par-Con. Par-Con ne plăteşte vasele, dar ce mă fac cu 
Orlin şi ce mă fac cu Gornt? 

— Domnul Jacques trebuie să sosească, tai-pan, se auzi în 
interfon, domnul Phillip este în biroul lui şi poate să vină 
când vrei. Roger Crosse a sunat, întâlnirea e la 7 în loc de 6 
după-amiază. A spus că avionul domnului Sinders a 
întârziat. L-a informat pe guvernator şi pe toţi ceilalţi 
implicaţi. 

— Mulţumesc, Claudia, aruncă o privire asupra listei cu 
telefoanele primite, formă numărul de la V şi A şi-l ceru pe 
Bartlett, era plecat. Cu domnişoara Tcholok, vă rog. 

— Alo? 

— Bună! lan Dunross te sună ca răspuns la telefonul tău şi 
al lui Linc Bartlett. Cum merg treburile? 

Urmă o scurtă pauză. 

— Într-un mod interesant. Tai-pan, pot să trec pe-acolo? 

— Sigur. Ce-ai zice de un cocktail la 6 şi un sfert la 
Mandarin? Aşa aş avea cam o jumătate de oră până la 
următoarea mea întâlnire. 

Un fior de nelinişte îl străbătu când se gândi la Crosse, 
Sinders şi la sfatul lui AMG de a nu lăsa pe nimeni să vadă 
rapoartele lui. 

— Nu se poate să vin eu la tine? Aş putea pleca acum şi 
ajung acolo în cel mult trei sferturi de oră. Vreau să discut 
ceva deosebit cu tine. N-o să te rețin mult. 

— S-a făcut. S-ar putea să te las să aştepţi puţin, dar vino 
încoace. 


Închise telefonul, încruntat. Ce s-o fi întâmplat? Uşa se 
deschise, Jacques deville intră. Arăta frământat şi obosit. 

— Ai vrut să mă vezi, tai-pan? 

— Da, stai jos, Jacques. Înţelesesem că urma să pleci cu 
avionul aseară. 

— Am discutat cu Susanne şi ea s-a gândit că ar fi mai bine 
pentru Avril dacă aş aştepta câteva zile... 

Dunross îl asculta aproape fascinat, încă surprins că 
Jacques putea fi un spion comunist. Dar acum se gândise la 
toate posibilităţile. Era foarte posibil ca lui Jacques, fiind 
tânăr, idealist şi în maquis în timpul îngrozitoarei şi atât de 
urâtei ocupaţii naziste a Franţei, să i se orienteze 
naționalismul idealist şi sentimentele anti-naziste pe linie 
comunistă. Cristoase, nu era oare Rusia aliatul nostru 
atunci? Nu era oare comunismul la modă peste tot în acele 
zile, chiar şi în America? Nu păreau atunci Marx şi Lenin 
atât de înţelepţi? Atunci. Înainte să ştim adevărul despre 
Stalin, despre gulaguri, KGB şi structura poliţiei şi crimele 
în masă şi cuceririle în masă şi lipsa de orice fel de 
libertate. Dar cum e posibil ca toate prostiile astea 
comuniste să mai aibă valoare pentru cineva ca Jacques? 
Cum poate unul ca el să-şi păstreze astfel de convingeri şi 
să le ţină ascunse atât de mult timp - dacă el este într- 
adevăr spionul Sevrin, aşa cum spune AMG? 

— Ce părere ai de Grey? întrebă Dunross. 

— Un cretin total, tai-pan. E mult prea de stângă pentru 
mine. Chiar şi Broadhurst e puţin prea de stânga pentru 
gustul meu. Dacă... dacă tot am rămas, pot să mă ocup din 
nou de Bartlett şi Casey? 

— Nu, deocamdată o să tratez eu cu ei, dar tu ocupă-te de 
contract. 

— E gata întocmit. Am fost deja la juriştii noştri cu el. 
Totuşi există o mică problemă. Dawson s-a întâlnit cu 
juristul lui Bartlett, domnul Steigler, azi-dimineaţă. Domnul 
Steigler vrea să discutăm din nou modul în care se face 


plata şi să amâne semnarea contractului până la sfârşitul 
săptămânii viitoare. 

Un val de furie îl cuprindea pe Dunross. Încercă să nu i se 
citească nimic pe faţă. Probabil de-asta vrea Casey să ne 
întâlnim, îşi zise. 

— O să mă ocup eu de asta, spuse el lăsând deoparte 
această problemă pentru cea care era mai urgentă. 

Jacques deville nu trebuie să bănuiască nimic până ce se 
va dovedi vinovat. Se uită la el, şi simţi că ţine la acest 
bărbat îndesat, cu trăsături neregulate, şi-şi aminti de 
vremurile bune pe care le petrecuseră în Avisyard şi în 
Franţa. El, Penelope, Jacques şi Susanne, şi copiii lor în 
timpul vacantelor de Crăciun sau de vară, mâncare bună şi 
vin bun şi veselie şi planuri mari pentru viitor. Jacques, cu 
siguranţă cel mai înţelept, cel mai discret, şi, până la 
acuzaţia lui AMG, succesorul cel mai probabil. Dar acum nu, 
nu până ce nu aflu eu clar cine eşti cu-adevărat. Regret, 
prietene, dar trebuie să fii verificat. 

— Fac nişte schimbări organizatorice, spuse el. Linbar a 
plecat azi la Sydney, cum ştii. Am de gând să-l las acolo o 
lună să încerce să aranjeze fuziunea cu Woolara. N-am mari 
speranţe. Vreau ca tu să preiei Australia, văzu ochii lui 
Jacques mărindu-se pentru o clipă, dar nu putu să-şi dea 
seama dacă de îngrijorare sau fericire. Am declanşat planul 
nostru Toda şi vr... 

— Cum a luat-o? 

— A înghiţit momeala. 

— Merde, dar e grozav! 

Dunross îl văzu pe Jacques luminându-se la faţă şi nu 
sesiză nici o umbră de viclenie. Francezul fusese unul din 
principalii autori ai proiectului; el rezolvase toate 
complicațiile finanţării. 

— Ce păcat că bietul John nu mai trăieşte să afle şi el, 
spuse deville. 

— Da. (John Chen lucrase îndeaproape cu Jacques). L-ai 
văzut pe Phillip? 


— Am luat masa cu el aseară. Bietul de el, a îmbătrânit cu 
douăzeci de ani. 

— Ca şi tine. 

— Viaţa, mon ami! Dar da, da, sunt trist pentru biata Avril 
şi bietul Borge. Scuză-mă, te rog, te-am întrerupt. 

— Aş vrea să te ocupi tu de Australia - începând de azi - şi 
să răspunzi de aplicarea tuturor planurilor noastre legale 
de Australia şi Noua Zeelandă. Păstrează asta numai pentru 
tine până la sfârşitul lunii. O să-i spun doar lui Andrew, dar 
pune ordine-n lucruri şi fii gata să pleci atunci când va fi 
momentul. 

— Foarte bine, Jacques ezită. 

— Ce-i? Lui Susanne nu i-a plăcut niciodată Hong Kongul - 
n-o să ai nici o problemă în ceea ce o priveşte, nu? 

— O, nu, tai-pan. De la accident... îţi spun sincer că aveam 
de gând să te întreb dacă nu pot pleca pentru un timp. 
Susanne nu a fost prea fericită aici şi... Dar voiam să te 
întreb dacă m-aş putea ocupa de Canada, pentru vreun an. 

Dunross fu uimit. 

— Poftim? 

— Da. M-am gândit că aş putea fi de folos acolo. Relaţiile 
mele cu canadienii francezi sunt bune, chiar foarte bune. 
Am putea muta sediul canadian al companiei din Toronto în 
Montreal sau Ottawa. Aş putea fi de mare ajutor de acolo. 
Dacă afacerea voastră cu japonezii iese, o să avem nevoie 
de celuloză de lemn, cherestea, cupru, grâu, cărbune, şi 
zeci de alte materii prime canadiene, zâmbi uşor. Ştim 
amândoi cât de nerăbdător este vărul David să se întoarcă 
aici şi m-am gândit că dacă eu mă mut acolo el se poate 
întoarce. De fapt el ar fi mai potrivit pentru Australia, non? 
Vorbeşte cantoneza, puţină japoneză şi citeşte şi scrie în 
chinezeşte, ceea ce eu nu ştiu. Dar cum spui tu, tai-pan. 
Dacă tu vrei o să mă ocup de Australia. Adevărul e că mi-ar 
place o schimbare. 

Dunross îşi adună gândurile. Hotărâse să-l îndepărteze pe 
Jacques din Hong Kong în timp ce el căuta să afle adevărul. 


Ar fi prea uşor să le spună în secret lui Crosse sau Sinders 
şi să-i roage să-şi folosească sursele ca să cerceteze, să 
urmărească şi să verifice. Dar Jacques era un membru al 
Consiliului intern. În această calitate cunoştea tot felul de 
informaţii secrete care astfel ar fi în pericol. Nu, îşi spuse 
Dunross, e mai bine ca noi să ne ocupăm de ai noştri. Va 
dura poate mai mult dar o să mă conving, într-un fel sau 
altul, o să aflu totul despre Jacques deville. Şi Canada? În 
mod logic Jacques ar fi mai bun acolo. Ar fi mai bine şi 
pentru companie - ar fi trebuit să mă gândesc chiar eu la 
asta - nu a existat niciodată vreun motiv să-i pun la îndoială 
loialitatea în afaceri, sau priceperea. Bietul David ţipă într- 
adevăr de doi ani să se întoarcă. Schimbarea ar fi uşoară. 
Jacques are dreptate. David e mai bine pregătit să se ocupe 
de Australia, iar Australia şi Noua Zeelandă sunt mult mai 
importante pentru noi decât Canada, mult mai importante - 
sunt vitale, şi tezaurul întregii Asii. Dacă Jacques e 
nevinovat ne poate ajuta în Canada. Dacă e vinovat, ne 
poate face mai puţin rău acolo. 

— O să mă gândesc la asta, răspunse el, deja hotărât să 
accepte. Nu spune nimănui nimic şi o să decidem noi 
duminică. 

Jacques se ridică şi întinse mâna. 

— Mulţumesc, mon ami. 

Dunross îi strânse mâna. Dar în sinea sa se întrebă dacă 
era mâna prietenului său - sau a ludei. Rămas din nou 
singur, se apucă de treabă. Telefonul suna întruna şi el 
rezolvă o mulţime de probleme. Telefonul lui Tiptop suna tot 
ocupat - şi rugă sa fie chemat Phillip, având tot timpul 
senzaţia că se prăbuşeşte într-un abis. Apoi ochii săi îi 
întâlniră pe ai lui Dirk Struan care-l privea din tabloul de pe 
perete, zâmbitor, foarte sigur pe el, arogant, stăpânul 
cliperelor - cea mai frumoasă navă construită vreodată de 
om. Ca întotdeauna, se linişti. Se ridică şi rămase în 
picioare în faţa Tai-Panului. 


— Cristoase, nu ştiu ce m-aş face fără tine, spuse el cu 
voce tare, amintindu-şi că Dirk Struan fusese copleşit de 
greutăţi mult mai mari şi le învinsese. Pentru ca furtuna, 
furia naturii, să-l omoare în floarea vieţii, doar la patruzeci 
şi trei de ani, tocmai pe el, stăpânul incontestabil al Hong 
Kongului şi al Asiei. Oare întotdeauna „cei pe care-i iubesc 
zeii mor tineri”? se întrebă el. Dirk avea exact vârsta mea 
când Vânturile Drăceşti ale Marelui Taifun au distrus casa 
noastră cea nouă, cu trei caturi, din Happy Valley şi l-au 
îngropat sub dărâmături. La vârsta asta eşti tânăr sau 
bătrân? Eu nu mă simt bătrân. Numai aşa putea oare Dirk 
să moară? O moarte violentă? În furtună? Omorât de 
natură? Sau să însemne asta că cei pe care zeii îi iubesc 
mor cu sufletul tânăr? Nu contează, îi mărturisi el 
mentorului şi prietenului său. Îmi pare rău că nu te-am 
cunoscut. Îţi spun sincer, Tai-Pan, sper din toată inima că 
există viaţă după moarte, astfel ca odată şi-odată să pot să- 
ţi mulţumesc personal. 

Din nou încrezător, se întoarse la biroul său. În primul 
sertar era matriţa lui Wu Patru Degete. Degetele sale o, 
atinseră, mângâind-o. Cum să ies din asta? se întrebă el 
furios. Se auzi un ciocănit în uşă. Phillip Chen intră. În 
ultimele zile îmbătrânise mult. 

— Dumnezeule, tai-pan, ce ne facem? 9,50, spuse el 
repede, cu o voce stridentă. Îmi vine să-mi smulg părul! 
Dew neh loh moh din cauza boom-ului, ţi-aduci aminte că 
am cumpărat cu 28.90, cu toţi banii lichizi disponibili şi încă 
mulţi alţii în plus, şi Dianne a cumpărat cu 28,80 şi a vândut 
cu 16,80 şi acum urlă să-i dau eu diferenţa. Oh ko, ce ne 
facem? 

— Ne rugăm - şi facem ce putem, spuse Dunross. Ai dat de 
Tiptop? 

— Aăă... nu, nu, tai-pan. Am încercat din minut în minut, 
dar telefonul e tot deranjat. Compania de telefoane zice că 
receptorul a fost ridicat din furcă. L-am rugat pe vărul meu 


de la compania aceea să verifice personal. La ambele linii 
din casă, a fost ridicat receptorul. 

— Tu ce crezi că ar trebui să fac atunci? 

— Ce să cred? Nu ştiu, poate ar trebui să trimitem un 
mesager, dar n-am vrut s-o fac până nu discut cu tine 
despre prăbuşirea acţiunilor noastre şi hărţuiala asupra 
băncii... şi despre bietul John şi reporterii care ne 
asaltează... Toate acţiunile mele au scăzut, toate?! 

Bătrânul răbufni într-un val de obscene blesteme 
cantoneze şi înjurături adresate lui Gornt, strămoşilor 
acestuia şi tuturor generaţiilor care-i vor urma. 

— Dacă Vic dă faliment, ce ne facem, tai-pan?... 

— Vic n-o să dea faliment. Guvernatorul va declara cu 
siguranţă ziua de luni drept pauză bancară, dacă Tiptop nu 
ne ajută (Dunross îi relatase deja compradorului său 
discuţiile purtate cu Tiptop, Yu, Johnjohn şi Havergill). 
Haide, Phillip, gândeşte-te! adăugă el cu prefăcută mânie, 
ridicând vocea pentru a-l înviora pe bătrân. Nu pot să trimit 
pur şi simplu un blestemat de mesager acolo şi să-i spună: 
Ai ridicat în mod voit afurisitul ăla de receptor din furcă? 

Phillip Chen se aşeză, iar furia nestăpânită ce-l cuprinsese 
avu darul de a-l mai trezi puţin din amorţeală. 

— Îmi pare rău, da, îmi pare rău, dar totul... şi John, bietul 
John. 

— Când sunt funeraliile? 

— Mâine, la zece, cele creştineşti, iar luni cele chinezeşti. 
Mă... mă întrebam dacă o să rosteşti mâine câteva cuvinte 
la ceremonie. 

— Sigur, sigur că da. Dar acum, ce ne facem cu Tiptop? 

Phillip Chen îşi adună cu greu gândurile. În cele din urmă 
sugeră: 

— Invită-l la curse. În loja ta. N-a fost niciodată şi asta o să 
însemne o mare cinste pentru obrazul său. Aşa trebuie să 
facem. Ai putea pretexta... Nu, iartă-mă, sunt de-a dreptul 
buimac. E mai bine, mult mai bine, tai-pan, să-i scriu eu. Voi 
scrie un bilet invitându-l în numele tău. O să-i spun că ai 


vrut să-l inviţi personal, dar, din păcate telefonul lui este 
deranjat, şi atunci, dacă vrea să vină sau superiorii săi i-o 
interzic, obrazul lui e salvat şi al tău la fel. Aş putea adăuga: 
„Apropo, Nobila Casă a trimis deja prin telex comenzi ferme 
pentru toriu la Sydney... Phillip Chen se mai lumină puţin la 
faţă. Asta o să fie o afacere bună pentru noi, tai-pan, la 
preţul propus... Am verificat preţurile şi noi putem să le 
oferim tot ce au nevoie foarte uşor şi să primim comenzi 
competitive din Tasmania, Africa de Sud şi Rhodesia. Ah! 
Ce-ar fi să-l trimitem pe tânărul George Trussler din 
Singapore la Johannesburg şi Salisbury într-o misiune de 
tatonare pentru toriu... Phillip Chen ezită...şi, ăăă, alte 
elemente şi materiale aerospaţiale importante. Am făcut o 
verificare rapidă, tai-pan. Am fost uluit să descopăr că, în 
afară de Rusia, aproape 90 la sută din cantităţile existente 
în lumea liberă de vanadiu, crom, platină, mangan, titan - 
toate vitale şi esenţiale în industria de rachete şi 
aerospaţiale - vin din sudul Rhodesiei şi din Africa de Sud. 
Nemaipomenit! 90 la sută în afara Rusiei. Niciodată n-am 
realizat cât de importantă este acea regiune pentru lumea 
liberă, cu aurul, diamantele, uraniul, toriul şi Dumnezeu 
ştie ce alte materii prime esenţiale. Poate că ar fi bine ca 
Trussler să studieze şi posibilitatea de a deschide o agenţie 
acolo. E un tânăr isteţ şi merită promovat (acum că mintea 
îi era ocupată, bătrânul respira mai uşor). Da. Această 
afacere şi, ăăă, cea a domnului Yu, ar putea să fie grozave 
pentru noi, tai-pan, sunt convins că se poate trata în mod 
delicat (ridică ochii spre Dunross). O să-i spun lui Tiptop şi 
despre Trussler, că am trimis un director, cineva din familie, 
pentru a pregăti terenul. 

— Excelent. Fă-o imediat, Dunross apăsă pe butonul 
interfonului, Claudia, fă-mi legătura cu George Trussler, te 
rog, se uită din nou la Phillip. De ce să-şi fi blocat telefonul 
Tiptop? 

— Să se târguiască, să ne ţină în şah, să obţină mai multe 
concesii. 


— Să-i mai telefonăm? 

— Nu. După ce îi vom trimite biletul prin mesager, o să ne 
caute el. Ştie că nu suntem proşti. 

— Când ne va suna? 

— Când i se va permite, tai-pan. Nu înainte. La un moment 
dat, înainte de luni la ora 10 dimineaţa, când băncile 
trebuie să se deschidă. Îţi propun, să le spui ticăloşilor ălora 
de Havergill şi Johnjohn să nu-l sune - n-ar face decât să 
tulbure apele şi-aşa tulburi. Dacă vrei să prinzi un rechin nu 
foloseşti un mormoloc. 

— Bine. Fii liniştit, Phillip, făcu el compătimitor, o să ieşim 
noi din încurcătura asta. 

— Nu ştiu, tai-pan. Sper, Phillip Chen îşi frecă obosit ochii 
roşii. Dianne... afurisitele alea de acţiuni! Nu văd cum o să 
ieşim din impas... 

Claudia interveni pe interfon. 

— Domnul Trussler pe linia a doua. 

— Mulţumesc, Claudia, apăsă pe buton. Bună, George, 
cum e la Singapore? 

— Bună ziua, domnule. Frumos, domnule, cald şi umed, 
răspunse vocea veselă şi entuziastă. Ce surpriză plăcută, cu 
ce vă pot ajuta? 

— Vreau să te sui în primul avion de Johannesburg. Pleci 
imediat. Anunţă-mă prin telex cu ce cursă pleci şi la ce hotel 
o să stai şi sună-mă imediat ce ajungi la Johannesburg. Ai 
înţeles? 

Urmă o uşoară ezitare, iar veselia celuilalt scăzu puţin. 

— Johannesburg, în Africa de Sud, tai-pan? 

— Da. Cu prima cursă. 

— Am plecat. Altceva? 

— Nimic. 

— S-a făcut, tai-pan. Am plecat. Salut! 

Dunross închise telefonul. Puterea e un instrument 
minunat, îşi zise el cu satisfacţie, dar să fii tai-pan e şi mai 
bine. 

Phillip se ridică. 


— O să mă ocup imediat de scrisoare. 

— O clipă, Phillip. Mai am o problemă în care am nevoie de 
sfatul tău, deschise biroul şi scoase matriţa (în afară de el şi 
de ceilalţi tai-pani care mai trăiau încă, Phillip Chen era 
singurul în lume care ştia secretul celor patru monede). 
Uite. Asta a fost dat. 

Dunross se opri, paralizat, total nepregătit pentru efectul 
pe care matriţa îl avu asupra compradorului său. Phillip 
Chen se holba la ea, cu ochii aproape ieşiţi din orbite cu 
buzele întinse pe dinţi. Ca într-un vis, cu mişcări foarte 
încete, Phillip Chen întinse mâna şi luă matriţa, cu degete 
tremurătoare, şi se uită la ea de aproape, mişcând din buze 
fără sunet. Apoi în mintea lui Dunross parcă explodă ceva şi 
el înţelese că jumătatea de monedă trebuie să fi aparţinut 
lui Phillip Chen, că fusese furată de la el. Sigur, vru Dunross 
să câştige. Sir Gordon Chen primise probabil una din cele 
patru monede de la Jin-qua! Dar de ce? Care era legătura 
între familia Chen şi un mandarin Co-hong care să-l 
determine pe Jin-qua să-i dea fiului eurasiatic al lui Dirk 
Struan un dar atât de valoros? 

Din nou, ca şi cum ar fi fost filmat cu încetinitorul, îl văzu 
pe bătrân ridicând capul şi privindu-l pe furiş. Din nou 
buzele se mişcară. Nici un sunet. Apoi, un gâfâit sugrumat: 

— Bar... Bartlett ţi-a dat... ţi-a dat asta deja? 

— Bartlett? repetă Dunross neînţelegând. Pentru numele 
lui Dumnezeu, ce-are Bartlett cu... 

Se opri când altă explozie păru să-l zguduie şi alte 
elemente ale enigmei se limpeziră. Secrete pe care le ştia 
Bartlett! Lucruri care puteau fi spuse numai de unul din cei 
şase oameni, toţi deasupra oricărei bănuieli, Phillip Chen 
fiind ultimul la care s-ar fi gândit! Phillip Chen e trădătorul! 
Phillip Chen a lucrat mână în mână cu Bartlett şi Casey... 
Phillip Chen e cel care ne-a vândut şi ne-a dezvăluit 
secretele şi a dat mai departe moneda. O furie oarbă îl 
cuprinse. Îi trebui toată stăpânirea de sine ca să nu se 
dezvăluie. Se ridică şi se duse cu paşi mari la fereastră şi 


rămase privind afară. Nu-şi dădu seama cât rămase acolo. 
Dar când se întoarse, mintea îi era limpede şi marea eroare 
pe care o făcuse îi era clară acum. 

— Ei bine? spuse el cu voce tăioasă. 

— Tai-pan... tai-pan... începu Bătrânul frângându-şi 
mâinile. 

— Spune-mi adevărul, compradore. Acum! cuvântul îl 
sperie pe Phillip. 

— A... a fost John, se bâlbâi el, şi lacrimi i se scurseră pe 
faţă. Nu eu, îţi jur... 

— Ştiu asta! Mai repede, pentru numele lui Dumnezeu! 

Phillip Chen mărturisi totul, cum luase cheia fiului său, îi 
deschisese seiful şi descoperise corespondenţa între el şi 
Bartlett şi cea de-a doua cheie şi cum, la masă, în seara 
când a avut loc petrecerea tai-panului, a avut brusc o 
presimţire despre seiful său, oh, atât de secret, îngropat în 
grădină şi cum, după ce a săpat şi l-a scos, a descoperit 
dezastrul. Îi spuse tai-panului chiar şi despre cearta lui cu 
Dianne şi cum s-au gândit că moneda ar putea fi totuşi la 
John Chen şi cum, când Vârcolacul a telefonat, ea i-a 
sugerat să-l sune pe vărul lui, Wu Patru Degete, să-i pună 
pe luptătorii lui de stradă să-l urmărească pe el, apoi să-i 
urmărească pe ei... 

Dunross era uluit, dar Phillip Chen nu observă, continuând 
să plângă şi să povestească incoerent cum minţise poliţiştii 
şi plătise recompensa tinerilor Vârcolaci pe care n-ar putea 
să-i mai recunoască acum şi cum luptătorii de stradă ai lui 
Patru Degete care trebuiau să-l păzească nu i-au prins pe 
Vârcolaci şi nici nu l-au găsit pe John şi nici nu i-au 
recuperat banii. 

— Ăsta-i adevărul, tai-pan, tot adevărul, scânci el, altceva 
nu mai €... nimic altceva. Şi azi-dimineaţă, trupul bietului 
meu fiu la Sha Tin, cu semnul ăla împuţit pe piept... 

Neputincios, Dunross încerca să-şi adune gândurile. Nu 
ştiuse că Patru Degete era vărul lui Phillip, şi nici nu putea 
să-şi dea seama cum pusese mâna bătrânul marinar pe 


monedă - doar dacă nu era şeful Vârcolacilor sau în 

înţelegere cu John Chen care plănuise o presupusă răpire 
ca să mai stoarcă nişte bani de la tatăl său pe care îl ura şi 
apoi Patru Degete şi John Chen se certaseră sau... sau ce? 

— Cum de ne ştia John secretele, cum de ştia toate acele 
secrete pe care i le-a transmis lui Bartlett... care e 
structura casei? Ei? 

— Nu ştiu, minţi bătrânul. 

— Tu trebuie să-i fi spus lui John. Numai tu, Alastair, tatăl 
meu, sir Ross, Gavallan, devVille şi cu mine ştim. Şi din toţi 
ăştia, numai primii patru cunosc structura! 

— Nu i-am spus eu -jurcă nu i-am spus. 

Furia oarbă a lui Dunross, începu iar să crească, dar din 
nou şi-o stăpâni. 

Judecă bine! îşi impuse el. Phillip e mai mult chinez decât 
european. Tratează cu el cum ai trata cu un chinez! Unde-i 
veriga de legătură? Elementul care mai lipseşte pentru 
rezolvarea enigmei? În timp ce încerca să înţeleagă, ochii 
lui îl sfredeleau pe bătrân. Rămase aşteptând, ştiind că şi 
tăcerea era o armă, pentru apărare sau atac. Care-i 
răspunsul? Phillip nu i-ar spune niciodată lui John un astfel 
de secret, deci... 

— Isuse Cristoase, izbucni el la un gând brusc. Tu ţii un 
jurnal. Un jurnal personal! Aşa a aflat John! Din seiful tău! 
Ei? 

Înlemnit în faţa furiei îngrozitoare a tai-panului, Phillip 
mărturisi: 

— Da... da..., a trebuit să promit... 

Se opri, încercând să-şi recapete controlul. 

— A trebuit? De ce? Haide, spune, fir-ar să fie! 

— Pentru că... pentru că tatăl meu, înainte să... să treacă 
Nobila Casă în mâinile mele şi să-mi dea moneda... m-a pus 
să jur că o să ţin... să notez toate afacerile secrete ale... ale 
Nobilei Case pentru ca să protejez Casa Chen. Doar pentru 
asta, tai-pan, niciodată ca să le folosesc împotriva ta sau a 
casei, doar pentru protecţie... 


Dunross se uita la el urându-l, urându-l pe John Chen 
pentru că vânduse compania Struan, urându-l pe mentorul 
său Chen-chen pentru prima oară în viaţă, scârbit de furie 
pentru atâtea trădări. Apoi îşi aminti unul din sfaturile lui 
Chen-chen cu ani în urmă, când Dunross plângea aproape 
de furie din cauza felului în care tatăl său şi Alastair îl 
tratau: „Nu te înfuria, tinere lan, plăteşte-ţi poliţele. I-am 
spus lui Culum acelaşi lucru, şi Cotoroanţei când erau la fel 
de tineri ca şi tine - Culum nu a vrut să asculte, dar 
Cotoroanţa da. Aşa-i civilizat. Nu te înfuria, plăteşte-ţi 
poliţele!” 

— Deci Bartlett are structura noastră, şi bilanţurile. Ce 
mai are? 

Phillip Chen se înfioră doar şi întoarse o privire goală. 

— Haide, pentru numele lui Dumnezeu, Phillip, gândeşte- 
te! Noi toţi avem secrete, o mulţime de secrete! Şi tu, 
Cotoroanţa, Chen-chen, Shitee T'Chung, Dianne, pentru 
numele lui Dumnezeu, ce alte lucruri ai scris pe care John 
să le poată transmite mai departe? I se făcu brusc rău când 
îşi aminti de teoria lui despre legătura dintre Banastasio, 
Bartlett, Par-Con, Mafia şi armele. Cristoase, dacă secretele 
noastre ajung în mâinile cui nu trebuie? Ei? 

— Nu ştiu, nu ştiu... Ce, ce a cerut Bartlett? Pentru 
monedă? şi apoi izbucni: E a mea, îmi aparţine! 

Dunross văzu tremurul necontrolat al mâinilor lui Phillip şi 
cum faţa îi devine brusc cenuşie. Pe bufet erau carafe cu 
brandy şi whisky şi el aduse nişte brandy şi îi dădu lui 
Phillip. Recunoscător, bătrânul bău, înecându-se puţin. 

— Mulţumim... mulţumesc. 

— Du-te acasă şi adu tot şi ap... Dunross se opri şi apăsă 
pe un buton al interfonului. Andrew? 

— Da, tai-pan? spuse Gavallan. 

— Te rog, poţi să vii o clipă? Vreau să te duci cu Phillip 
acasă, nu se simte prea bine şi are de adus nişte hârtii. 

— Vin imediat. 

Dunross îl privi ţintă în ochi pe Phillip Chen. 


— 'Tai-pan, ce a cerut Bar... 

— Să nu te apropii de ei pentru nimic în lume! Şi dă-i lui 
Andrew tot, scrisorile lui Johnjohn, scrisorile lui Bartlett, 
tot, se răsti el cu voce tăioasă. 

— Tai-pan... 

— Totul. 

Îl durea capul de atâta furie. Ar fi vrut să adauge: „O să 
hotărăsc eu după aceea în privinţa ta şi a Casei Chen, în 
weekend”'. Dar nu rosti nici un cuvânt. „Nu te înfuria, 
plăteşte-ţi poliţele”, continua să-i răsune în urechi. 

Casey intră în încăpere. Elo întâmpină la jumătatea 
drumului: Avea o umbrelă şi purta din nou rochia verde pal 
care îi scotea în evidenţă atât de bine părul şi ochii. 
Dunross îi observă tristeţea din privire şi cearcănele. Însă 
aşa părea şi mai atrăgătoare. 

— lartă-mă că te-am făcut să aştepţi. 

Îi zâmbi prietenos, deşi în clipa aceea nu prea mai era în 
stare să simtă nimic altceva, decât furia provocată de 
dezvăluirile cutremurătoare făcute de Phillip Chen. Casey îi 
întinse mâna ei răcoroasă, plăcută. 

— Îţi mulţumesc că m-ai primit, surâse ea. Ştiu că eşti 
ocupat, aşa că o să trec imediat la subiect. 

— Mai întâi un ceai. Sau poate vrei să bei altceva? 

— Fără alcool, mulţumesc. Nu vreau să te deranjez... 

— Nici un deranj, oricum vreau şi eu să beau un ceai. 4.40 
este ora ceaiului. 

Ca prin minune, uşa se deschise şi un băiat în livrea aduse 
o tavă de argint, ceai pentru două persoane, apoi felioare 
de pâine prăjită unsă cu unt şi plăcinţele calde într-un vas 
special de argint. Băiatul turnă în ceşti ceaiul şi plecă. 
Licoarea era tare şi închisă la culoare. 

— Este Darjeeling, unul din ceaiurile casei noastre. Facem 
comerţ cu el din 1830, spuse el, mulţumind ca întotdeauna 
genialului englez necunoscut care impusese ceaiul de după- 
amiază, care într-un fel, părea că linişteşte întotdeauna, 


estompează grijile zilei şi te face să vezi lumea în adevărata 
ei lumină. Sper că-ţi place. 

— E grozav, poate o idee prea tare pentru mine. Am mai 
băut nişte ceai pe la 2 azi-dimineaţă, şi chiar că m-a trezit. 

— Oh? Încă te mai supără diferenţa de fus orar? 

Ea clătină din cap şi-i spuse despre Peter Marlowe. 

— Oh! Ce joss rău! apăsă pe butonul interfonului. Claudia, 
sună la clinica Nathan şi vezi cum se simte doamna 
Marlowe. Şi trimite-i nişte flori. Mulţumesc. 

Casey se încruntă. 

— De unde ştii că e la Nathan? 

— Doctorul Tooley întotdeauna foloseşte clinica asta în 
Kowloon. 

O privea cu atenţie, uimit că părea atât de prietenoasă 
când era clar că Par-Con încerca să nu respecte înţelegerea 
lor. Dacă n-a dormit aproape toată noaptea, se explică 
cearcănele din ochi, îşi spuse el. Ei bine, cu cearcăne sau 
fără, ai grijă, domnişoară, noi am făcut o înţelegere. 

— Mai vrei o ceaşcă? întrebă el amabil. 

— Nu, mulţumesc, mi-ajunge. 

— Îţi recomand plăcinţelele. Aşa le mâncăm, cu multă 
smântână groasă de Devonshire deasupra, o linguriţă de 
dulceaţă de căpşuni făcută în casă peste smântână şi... 
minune! Poftim! 

O luă fără prea multă tragere de inimă. Plăcinta era mică, 
cât s-o înghiţi dintr-o dată. Dispăru imediat. 

— Fantastică, spuse ea uluită, ştergându-şi puţină 
smântână de la gură. Dar toate caloriile astea! Nu, zău, nu 
mai vreau, mulţumesc. De când am venit aici nu fac decât 
să mănânc. 

— Nu se vede. 

— O să se vadă. 

O văzu zâmbind. Stătea într-unui din fotoliile adânci, de 
piele, cu spătar înalt, cu măsuţa de ceai între ei. Îşi 
încrucişă iar picioarele şi el îşi spuse din nou că Gavallan 


avusese dreptate în ceea ce o privea - punctul ei vulnerabil 
era nerăbdarea. 

— Pot să încep acum? întrebă ea. 

— Eşti sigură că nu mai vrei ceai? întrebă el, într-adins ca 
să o facă să-şi piardă calmul. 

— Nu, mulţumesc. 

— Atunci am terminat cu ceaiul. Care-i problema? 

Casey răsuflă adânc. 

— Se pare că Struan e pe cale de a da faliment. 

— Te rog, nu-ţi face probleme cu asta, Struan o duce 
foarte bine. 

— E posibil, tai-pan, dar nouă nu ni se pare aşa. Sau celor 
din afară. Am verificat. Aproape toată lumea pare să creadă 
că Gornt şi sau Victoria vor face ca atacul să-şi atingă 
scopul. E vorba de o neîncredere aproape generală. Acum, 
înţelegerea noastră este... 

— Avem o înţelegere până marţi. Aşa ne-am înţeles, 
sublinie el cu o voce mai tăioasă. Să înţeleg că vreţi să o 
anulaţi sau să o schimbaţi? 

— Nu. Dar în situaţia în care eşti, ar fi o nebunie şi o 
afacere proastă să mergem mai departe. Aşa că avem două 
alternative: fie că mergem cu Rothwell-Gornt, fie 
întreprindem o acţiune de salvare disperată. 

— Da? 

— Da. Am un plan, un plan parţial pentru ca să poţi ieşi din 
asta şi să câştigăm cu toţii o avere. Okey? Eşti cel mai bun 
pentru noi - în perspectivă. 

— Mulţumesc, spuse el, fără să o creadă, cu atenţia 
încordată, conştient că orice concesie pe care i-o oferea ea 
avea să fie la un preţ inabordabil. 

— Fii atent. Banca noastră este First Central din New York 
- banca cea mai mult urâtă aici. Ei vor să pătrundă din nou 
în Hong Kong, sunt foarte supăraţi că au fost ostracizaţi, 
dar n-o să capete niciodată o nouă aprobare de funcţionare 
aici, nu? 

Interesul lui Dunross crescu brusc la această nouă idee. 


— Şi? 

— Aşa că recent au cumpărat o mică bancă străină cu 
sucursale în Tokyo, Singapore, Bangkok şi Hong Kong, 
banca Royal Belgium and Far East. E o bancă mică şi 
neînsemnată, şi i-a costat cu totul 3 milioane. First Central 
ne-a cerut să ne depunem fondurile la Royal Belgium dacă 
încheiem afacerea. Aseară am avut o întâlnire cu Dave 
Murtagh care conduce Royal Belgium, şi mi s-a plâns şi s-a 
văitat cât de prost merg afacerile, cum sunt împiedicaţi de 
lumea financiară de aici să aibă vreo activitate, şi deşi au în 
spate imensele sume în dolari ale lui First Central, nimeni 
nu vrea să deschidă conturi şi să depună dolarii Hong Kong 
de care au ei nevoie pentru a face împrumuturi. Ai auzit de 
bancă? 

— Da, spuse el, neştiind unde vrea să ajungă, dar habar n- 
avea că în spatele lor se află First Central. Nu cred că se 
ştie asta. Când a fost cumpărată? 

— Acum câteva luni. Acum, ce-ar fi ca Royal Belgium să-ţi 
avanseze luni 120 la sută din preţul de achiziţie al celor 
două vase Ioda? 

Dunross rămase cu gura căscată, luat prin surprindere. 

— Garantată cu ce? 

— Cu vasele. 

— Imposibil! Nici o bancă n-ar face asta. 

— 100 la sută este pentru oda, cei 20 la sută pentru a 
acoperi toate cheltuielile de transport, asigurări şi primele 
luni de exploatare. 

— Fără ca eu să am bani lichizi deloc, fără navlositor? 

— Poţi să le navloseşti în şaizeci de zile ca să faci rost de 
banii lichizi care să susţină o planificare rezonabilă a 
rambursării? 

— Uşor. Isuse Cristoase, dacă pot să-i plătesc lui Toda pe 
loc, pot să dau drumul operaţiunii de cumpărare şi 
închiriere a primelor două vase, fără să trebuiască să 
aştept. Îşi mai struni speranţele întrebându-se care va fi 


adevăratul preţ al acestui ajutor. E doar o idee sau chiar vor 
s-o facă? 

— Ar putea s-o facă. 

— Şi ce vor în schimb? 

— Vor în schimb ca Struan să depună 50 la sută din toată 
valuta lor pe o perioadă de cinci ani; promisiunea că vei 
menţine la ei depuneri de 5-7 milioane dolari Hong Kong - 
ceea ce reprezintă între un milion şi un milion jumătate de 
dolari americani; că veţi folosi banca drept cea de-a doua 
bancă a voastră în Hong Kong şi pe First Central ca cea mai 
importantă bancă americană a voastră în afara Hong 
Kongului pentru o perioadă de cinci ani. Ce zici? 

Îi trebui toată stăpânirea de sine ca să nu strige de 
bucurie. 

— Este o ofertă fermă? 

— Cred că da, tai-pan. Sunt uşor depăşită de problemă - 
nu m-am mai ocupat niciodată de nave, dar 120 la sută mi s- 
a părut grozav, iar celelalte condiţii, în regulă. N-am ştiut 
cât de departe să merg cu negocierea, dar i-am spus că ar fi 
bine ca totul să fie avantajos, altfel n-o să reuşească 
niciodată să facă ceva aici. 

— Reprezentantul local al băncii n-o să aibă niciodată 
puterea să susţină o asemenea ofertă. 

— Problema asta a ridicat-o şi Murtagh, dar a spus că 
avem la dispoziţie weekend-ul şi dacă eşti de acord cu 
proiectul, o să trimită o telegramă. 

Dunross era uluit. Lăsă deoparte trei întrebări esenţiale şi 
spuse: 

— Să lăsăm asta deocamdată. Iu ce ai la afacerea asta? 

— Imediat, mai e şmecherie în oferta lui. Cred c-a 
înnebunit, dar Murtagh a spus că o să încerce să-i 
determine pe şefi să ofere un fond circulant de 50 de 
milioane dolari SUA pentru valoarea acţiunilor neemise pe 
care le ai în tezaur. Aşa că eşti refăcut din punct de vedere 
financiar. Dacă... 


Dunross îşi simţi sudoarea curgându-i pe spate şi frunte, 
pe deplin conştient ce risc imens exista, oricât de mare era 
banca. Făcu un efort ca să gândească la rece. Cu navele 
plătite şi cu acel fond circulant ar putea să-l doboare pe 
Gornt şi să-i stăvilească atacul. Şi dacă l-ar înfrânge pe 
Gornt, Orlin s-ar întoarce cu umilinţă pentru că întotdeauna 
a fost un bun client - şi nu face oare First Central parte din 
consorțiul Orlin Merchant Bank? 

— Şi afacerea noastră? 

— Rămâne valabilă. O faci publică în momentul cel mai 
potrivit şi pentru tine şi pentru Par-Con, aşa cum ne-am 
înţeles. Dacă, şi e un mare dacă, dacă First Central e de 
acord să rişte, putem da o lovitură împreună, o mare 
lovitură, cumpărând acţiuni Struan luni dimineaţă cu 9,50 - 
trebuie să urce înapoi la 20, poate la 30, nu? Singurul lucru 
cu care n-o scot la capăt este cum să rezolvăm problema 
băncilor. 

Dunross îşi scoase batista şi-şi şterse fără jenă fruntea. 
Apoi se ridică şi turnă brandy cu sifon în două pahare. îi 
dădu ei un pahar şi se aşeză din nou pe scaunul său, cu 
mintea învălmăşită, acum goală de orice gând, acum plină 
de fericire, pentru ca în secunda următoare să înceapă iar 
să se agite, până la durere, cu speranţă şi teamă, întrebări, 
răspunsuri, proiecte şi contraproiecte. Doamne 
Dumnezeule, Isuse Cristoase, încercă el să se calmeze. 

Brandy-ul era bun. Arsura lui împrăştia căldură şi făcea 
bine. Observă că ea doar gustă, apoi îşi pune paharul pe 
masă şi îl priveşte lung. Când creierul i se limpezi şi fu 
pregătit, el se uită la ea. 

— Şi pentru toate astea ce vrei? 

— Va trebui să stabileşti toate detaliile cu Royal Belgium - 
asta e treaba ta. Eu nu cunosc suficient de bine intrările 
tale de lichidităţi. Dobânzile vor fi mari, dar merită ca să te 
pui din nou pe picioare. Va trebui să garantezi cu averea ta 
personală pentru fiecare cent. 

— Cristoase! 


— Da. Plus obrazul, auzi cum vocea ei devine mai aspră. le 
va costa ceva obraz să tratezi cu „ticăloşii âia laşi”. Nu i-a 
numit aşa lady Joanna pe cei de la First Central cu rânjetul 
ăla unsuros al ei şi,Dar la ce te poţi aştepta, ei sunt...” 
Bănuiesc că voia să spună americani. Dunross văzu că ochii 
ei îşi schimbă culoarea şi semnalele lui de alarmă se 
aprinseră. E o bătrână ticăloasă, asta e. 

— Să ştii că nu e, spuse el. Pare puţin caustică şi dură, dar 
de obicei este de treabă. E pornită împotriva americanilor, 
îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, cred că-i paranoică. 
Vezi tu, soţul ei, sir Richard, a fost omorât la Monte Cassino, 
în Italia, de bombele americane, căci un avion a confundat 
trupele britanice cu cele naziste. 

— Oh, spuse Casey. Înţeleg. 

— Ce vrea Par-Con? Şi ce vreţi tu şi Linc Bartlett? 

Ea ezită, apoi o lăsă deocamdată pe lady Joanna deoparte 
şi se concentră din nou. 

— Par-Con vrea o afacere pe termen lung cu Struan - ca 
„vechi prieteni” Dunross îi observă zâmbetul ciudat,. Am 
descoperit ce înseamnă vechi prieten în accepțiunea 
chinezească, şi asta vreau pentru Par-Con. Statut de vechi 
prieteni din momentul în care Royal Belgium îţi dă banii. 

— Altceva? 

— Asta înseamnă un da? 

— Vreau să ştiu toate condiţiile înainte să fiu de acord cu 
fiecare. 

Ea sorbi din brandy. 

— Linc nu vrea nimic. El nu ştie nimic din toată povestea 
asta. 

— Ce-ai spus? Dunross fu din nou luat prin surprindere. 
— Linc nu ştie încă de Royal Belgium, repetă ea cu o voce 
calmă. Am găsit această soluţie împreună cu Dave Murtagh 
azi. Nu ştiu dacă-ţi fac un serviciu prea mare pentru că... tu 
personal rişti imens, totul. Dar ai putea salva compania 

Struan. Şi atunci afacerea noastră poate fi încheiată. 


— Nu crezi că ar trebui să te consulţi cu neînfricatul tău 
şef? spuse Dunross, încercând să înţeleagă implicaţiile 
acestui neaşteptat curs. 

— Sunt director executiv şi afacerea cu Struan e a mea. 
Nu ne costă nimic, doar influenţă, ca să te scoatem din 
cursa în care ai căzut şi la aşa ceva e bună influenţa. Vreau 
ca afacerea noastră să se încheie şi nu vreau ca Gornt să fie 
învingător. 

— De ce? 

— Ţi-am spus. Tu eşti cel mai bun pentru noi în 
perspectivă. 

— Şi tu, Ciranoush? Tu ce vrei? Pentru ce îţi foloseşti 
influenţa? 

Ochii ei îşi schimbară şi mai mult culoarea şi deveniră şi 
mai deschişi, ca ai unei leoaice. 

— Egalitate. Vreau să fiu tratată ca o egală, nu privită de 
sus şi luată în râs ca o femeie oarecare care face afaceri sub 
pulpana unui bărbat. Vreau egalitate cu tai-panul Nobilei 
Case. Şi vreau să mă ajuţi să-mi dobândesc banii de 
tăvăleală, partea care nu are nici o legătură cu Par-Con. 

— Cea de-a doua condiţie e uşoară, dacă eşti pregătită să 
rişti. Cât priveşte prima, niciodată nu te-am privit de sus... 

— Gavallan a făcut-o, ca şi ceilalţi. 

— Şi n-o s-o fac niciodată. Cât despre ceilalţi, dacă nu se 
poartă cu tine cum vrei tu, atunci părăseşte masa de 
conferinţă şi părăseşte câmpul de bătaie. Nu-ţi impune 
prezenţa. Eu nu pot să te fac egală. Nu eşti şi nu vei fi 
niciodată. Eşti femeie şi, fie că-ţi place sau nu, aceasta eo 
lume a bărbaţilor. Mai ales în Hong Kong. Şi atâta timp cât 
o să mai trăiesc am de gând să continui să o consider ca 
atare şi să tratez o femeie ca femeie, oricine ar fi ea. 

— Fută-te..., îi scăpă ei de furie. 

— Da. Când? îi aruncă el provocator. 

Izbucniră amândoi în râs şi atmosfera se destinse. 

— Aşa-mi trebuie, râse ea din nou. Chiar aşa-mi trebuie. 
Scuze. Bănuiesc că mi-am pierdut cinstea fundului! 


— Ce-ai spus? 

Îi explică versiunea ei pentru cinstea obrazului. El râse din 
nou. 

— N-ai pierdut. Ai câştigat. 

După o pauză ea spuse: 

— Deci orice aş face, nu pot fi niciodată egală? 

— Nu în afaceri, nu în relaţiile cu bărbaţii, nu dacă vrei să 
faci parte din lumea asta. Cum ţi-am spus, fie că-ţi place sau 
nu, asta e situaţia. Şi cred că greşeşti dacă vrei s-o schimbi. 
Cotoroanţa a avut, fără îndoială, mai multă putere decât 
oricine în Asia. Şi a căpătat-o ca femeie, nu ca o persoană 
fără sex. 

Mâna ei se întinse, ridică paharul şi el îi desluşi rotunjimea 
sânului sub bluza subţire de mătase. 

— Cum dracu' am putea trata o fiinţă aşa de atrăgătoare şi 
deşteaptă ca tine ca pe o persoană fără sex? Să fim drepţi! 

— Eu nu cer dreptate, tai-pan, doar egalitate. 

— Fii mulţumită că eşti femeie. 

— Oh, sunt. Să ştii că sunt, vocea îi căpătă o notă de 
amărăciune. Pur şi simplu nu vreau să fiu considerată o 
persoană a cărei singură valoare stă în fund, luă o ultimă 
înghiţitură şi se ridică. Deci rămâne aşa? Cu Royal 
Belgium? David Murtagh aşteaptă un telefon. E doar o 
încercare, dar merită să încerci, nu? Ai putea să te duci să 
discuţii cu el, în loc să-l chemi aici - cinstea obrazului, nu? O 
să aibă nevoie de tot ajutorul pe care i-l poţi da. 

Dunross nu se ridică. 

— Stai, te rog, jos puţin, dacă ai timp. Mai sunt câteva 
lucruri. 

— Sigur. Nu voiam să te mai rețin. 

— Mai întâi, care-i problema cu domnul Steigler al tău? 

— Ce vrei să spui? 

Îi spuse ce-i relatase Dawson. 

— Ticălosul! spuse ea, în mod evident iritată. I-am spus să 
redacteze documentele, şi atât. O să mă ocup eu deel. 
Avocaţii cred întotdeauna că au dreptul de a renegocia, „de 


a îmbunătăţi afacerea”, cum spun ei, încercând să te 
umilească, bânuiesc. Am pierdut din cauza lor mai multe 
afaceri decât îţi poţi închipui. Seymour e mai puţin prost 
decât alţii. Avocaţii sunt năpasta Americii. La fel gândeşte şi 
Linc. 

— Şi Linc? întrebă el, amintindu-şi de cele 2 milioane pe 
care i le avansase lui Gornt pentru a ataca stocul lor. O să 
sprijine el sută la sută acţiunile pe care le întreprind? 

— Da, spuse ea după o pauză. Da. 

Mintea lui Dunross căâută elementul care mai lipsea. 

— Deci te ocupi de Steigler şi totul rămâne cum ne-am 
înţeles? 

— Va trebui să rezolvi contractele pentru nave aşa cum am 
discutat, dar asta n-ar trebui să fie o problemă. 

— Nu. Pot să rezolv. 

— O să garantezi personal pentru tot? 

— Da, spuse Dunross nepăsător, Dirk a făcut asta mereu. 
Acesta e privilegiul tai-panului. Ascultă, Ciranoush, eu... 

— Nu vrei să-mi spui Casey, tai-pan? Ciranoush reprezintă 
altă perioadă. 

— Bine, Casey, fie că iese sau nu proiectul acesta, eşti un 
vechi prieten şi trebuie să-ţi mulţumesc pentru curajul tău. 
Curajul tău personal în timpul incendiului. 

— Nu sunt curajoasă. Trebuie să fi fost spaima, râse. Nu 
uita că hepatita tot ne mai ameninţă. 

— Ah, te-ai gândit şi la asta. 

— Da. 

Ochii ei îl priveau şi el nu putea să citească în ei. 

— O să te ajut să-ţi dobândeşti banii de tăvăleală, spuse el. 
De cât ai nevoie? 

— Două milioane, fără impozite. 

— Legile voastre fiscale sunt rigide şi dure. Eşti gata să 
încalci legile? 

Ea ezită. 

— Este dreptul fiecărui american îndrăzneţ să încerce să 
evite impozitele, dar nu să se sustragă de la ele. 


— Am înţeles. Deci contul tău are nevoie de patru 
milioane. 

— Venitul contului meu e mic, deşi depunerile mele sunt 
importante. 

— 46.000 de dolari la San Fernando Savings and Loan nu 
e foarte mult, spuse el, amuzat să o vadă albindu-se. Şi nici 
8.700 de dolari în contul tău la banca Los Angeles and 
California nu e prea mult. 

— Eşti un ticălos. 

El zâmbi. 

— Pur şi simplu am prieteni sus-puşi. Ca şi tine, şi pe un 
ton nonşalant îi întinse cursa. Luaţi masa cu mine diseară, 
tu şi Linc Bartlett? 

— Linc e ocupat, îl anunţă ea. 

— Atunci tu? La opt? Hai să ne întâlnim în holul 
Mandarinului. 

Îi simţi imediat tensiunea care o făcu să se trădeze şi 
aproape că văzu cum mintea ei spumegă. Deci Linc e 
ocupat! îşi spuse el. Şi cu ce ar putea fi Linc ocupat, având 
în vedere acel ton? Cu Orlanda Ramos? Asta trebuie să fie, 
îşi spuse el, încântat că descoperise adevăratul motiv - 
adevărata cauză a ajutorului ei. Orlanda! De la Orlanda la 
Linc Bartlett şi de la el la Gornt. Casey e speriată de 
Orlanda. Este speriată că Gornt e în spatele atacului 
Orlandei asupra lui Bartlett - sau e doar înnebunită de 
gelozie şi gata să-l nimicească pe Bartlett? 

Ora 17.35. 

Casey se înghesui în şirurile compacte de oameni care 
treceau prin crucile de barieră la Golden Ferry. Lumea se 
îmbulzea şi împingea şi se grăbea pe culoar pentru 
următorul feribot. Când clopoţelul de avertizare se auzi 
sunând strident, cei aflaţi în faţă o luară la fugă. Involuntar, 
grăbi şi ea pasul. Valul de oameni ce se îmbrânceau o purtă 
pe feribot. Îşi găsi un loc pe scaun şi rămase uitându-se 
încruntată la port, întrebându-se dacă îşi câştigase banii ei 
de tăvăleală. 


— Isuse, Casey, izbucnise Murtagh, direcţia n-o să accepte 
asta niciodată! 

— Dacă n-o vor face, or să piardă cea mai mare ocazie din 
viaţa lor. Şi tu la fel. Asta e şansa ta cea mare - profită! 
Dacă ajuţi compania Struan gândeşte-te câtă cinste a 
obrazului câştigă toată lumea. Când o să vină Dunross să 
discute cu tine... 

— Dacă vine! 

— O să vină. O să-l conving eu să vină! Şi când vine spune-i 
că-i ideea ta, nu a mea, şică tu... 

— Dar, Casey, nu... 

— Nu. Trebuie să fie ideea ta. O să te sprijin sută la sută la 
New York. Şi când Dunross vine, spune-i că vrei şi statutul 
de vechi prieten. 

— Isuse, Casey, am destule probleme ca să mai trebuiască 
să explic capetelor pătrate de acasă ce înseamnă vechi 
prieten şi cinstea obrazului. 

— Atunci nu le explica chestia asta. Rezolvă afacerea şi o 
să fii cel mai important bancher american din Asia. 

Da, îşi spuse Casey, simțind că i se face rău de atâta 
speranţă, şi o să-l scot pe Linc din cursa lui Gornt. Ştiu că 
am dreptate cu Gornt. 

— Pe dracu, ai, Casey, îi replicase furios Bartlett în 
dimineaţa aceea, şi pentru prima dată de când erau 
împreună se înfuriase pe ea. 

— Dar este clar, Linc, strigase şi ea. Nu vreau să mă bag 
în... 

— Pe dracu' nu vrei! 

— Tu ai adus vorba de Orlanda, nu eu! Tu o ridici în slăvi - 
cât de grozav găteşte şi cât de grozav dansează şi cât de 
grozav se îmbracă şi ce grozav de plăcută e! Eu nu te-am 
întrebat decât: Te-ai distrat bine? 

— Sigur, dar ai spus-o cu gelozie, pe un ton de scorpie 
afurisită şi ştiu că de fapt ai vrut să spui: Sper că te-ai simţit 
mizerabil! 


Linc a avut dreptate, îşi reproşă Casey, suferind. Dacă vrea 
să petreacă toată noaptea îl priveşte. Ar fi trebuit să tac ca 
în atâtea alte rânduri şi să nu fac gălăgie. Dar de data asta 
nu e ca altădată. E în pericol şi nu bagă deloc de seamă! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Linc, femeia asta nu vrea 
decât banii şi puterea ta, atât! De cât timp o cunoşti? De 
câteva zile. Unde ai întâlnit-o? La Gornt. Trebuie să fie 
păpuşa lui Gornt. Tipul ăsta e isteţ nevoie-mare! Am 
întrebat, Linc, şi am aflat că apartamentul ei e plătit de el, şi 
toate cheltuielile ei. Ea... 

— Mi-a spus toate astea şi totul despre el şi ea, şi asta a 
fost în trecut! Las-o în pace pe Orlanda! Ai înţeles? N-o mai 
vorbi de rău. Ai auzit? 

— Par-Con are încă multe de făcut, fie că e cu Struan sau 
cu Gornt, şi amândoi vor folosi orice metodă ca să te 
submineze sau să te culce la pământ, vulnerabil la ata... 

— Şi a culca este cuvântul cheie? Haide, Casey, pentru 
numele lui Dumnezeu! Niciodată n-ai mai fost geloasă - 
recunoaşte că eşti bună de legat. Ea e tot ce-şi poate dori 
un bărbat, pe când tu eşti... 

Îşi aminti cum se oprise exact când era să-l ia gura pe 
dinainte. Ochii i se umplură de lacrimi. Are dreptate, fir-ar 
să fie! Eu nu sunt femeie. Sunt o afurisită de maşină care 
face afaceri, nu feminină ca ea, nu o femeie cu care te poţi 
uşor culca şi nu mă interesează gospodăria, sau cel puţin 
încă nu, şi n-aş putea face niciodată ce a făcut ea. Orlanda e 
blândă, docilă, minunată, găteşte grozav, o laudă el, 
feminină, trup grozav, picioare grozave, bun gust grozav, 
pricepută şi bună la pat, Isuse, cât trebuie să fie de 
pricepută la pat. Şi fără altceva în capul ei decât cum să 
pună mâna pe un bărbat bogat. Franţuzoaica a avut 
dreptate. Linc e o pradă uşoară pentru orice aventurieră 
asiatică hrăpăreaţă şi fără bani, şi Orlanda e floarea 
muierilor din Hong Kong. La dracu'! Dar orice ar spune 
Linc, eu am totuşi dreptate în ceea ce o priveşte, şi în ceea 
ce-l priveşte pe Gornt. Sau n-am? Să fim cinstiţi, nu mă 


bazez decât pe câteva zvonuri şi pe propria mea intuiţie. 
Orlanda m-a pus pe fugă, şi eu alerg cât mă ţin picioarele. 
Am făcut o greşeală îngrozitoare că m-am dezlănţuit în faţa 
lui Linc. Adu-ţi aminte ce-a spus înainte să iasă din 
apartament. „De-acum înainte nu te mai amesteca în viaţa 
mea personală!” Oh, Doamne! Un vânt plăcut adia pe când 
feribotul traversa portul, cu motoarele duduind, iar 
sampanele şi alte bărci se fereau iute din calea lui, sub 
cerul acoperit şi ameninţător. Uitând de toate, îşi şterse 
lacrimile, îşi scoase oglinda şi se uită dacă nu-i curgea 
rimelul. Un cargou imens îşi făcu auzită sirena, şi trecu 
maiestuos pe lângă ei cu pavilioanele fluturând, dar ea nu-l 
văzu, după cum nu văzu nici uriaşul portavion nuclear 
ancorat la cheul Amiralității, în partea Hong Kongului. 

— Adună-ţi minţile, murmură ea amărâtă către imaginea 
din oglindă. Isuse, arăţi ca de 40 de ani. 

Băncile înghesuite de lemn erau pline şi ea îşi schimbă 
poziţia incomodă, strânsă între alţi pasageri, majoritatea 
chinezi, deşi ici şi colo se puteau vedea turişti încărcaţi de 
aparate de fotografiat şi filmat, şi alţi europeni. Nu exista 
nici un centimetru pătrat de spaţiu liber, toate pasarelele 
erau ticsite, băncile supraîncărcate şi deja grămezi de 
pasageri umpleau rampele de ieşire de pe ambele punți. 
Chinezii de lângă ea citeau chinuit ziarul, aşa cum fac 
oamenii în orice metrou, doar că din când în când, hârâiau 
zgomotos să-şi curețe gâtul. Unul din ei scuipă. Pe peretele 
din faţa lui era un anunţ mare în chineză şi engleză: 
SCUIPATUL INTERZIS - AMENDA DOUĂZECI DE DOLARI. 
Hârâi din nou şi Casey vru să-i ia ziarul şi să-l pleznească cu 
el. Îşi aminti de cuvintele tai-panului: „De vreo sută 
douăzeci de ani încercăm să-i schimbăm, dar chinezii nu se 
schimbă uşor. Nu numai ei, îşi spuse ea, simțind că o doare 
capul. Toţi şi toate în aceasta lume a bărbaţilor. Tai-panul 
are dreptate. Şi-atunci ce trebuie să fac? Cu Linc. Să 
schimb sau nu regulile jocului? Deja le-am schimbat. Am 
trecut peste capul lui cu planul ăsta. E prima oară. Să-i 


spun sau nu despre el? Dunross n-o să mă trădeze şi tot 
meritul va fi al lui Murtagh, aşa ar trebui, dacă First Central 
va fi de acord. O să-i spun lui Linc la un moment dat. Dar fie 
că planul reuşeşte sau nu, ce se întâmplă cu Linc şi cu 
mine? Ochii ei priveau fix înainte, fără să vadă, pe când 
încerca să ia o hotărâre. Feribotul se apropie de cheul 
staţiei terminus Kowloon. Alte două feriboturi care plecau 
spre Hong Kong se dădură la o parte făcându-i loc. Toată 
lumea se ridică şi începu să se împingă, să ajungă la 
platforma de ieşire. Vasul se aplecă uşor, clătinându-se. 
Isuse, îşi spuse ea neliniştită, smulsă din visare, trebuie să 
fie cinci sute de oameni pe fiecare punte. Apoi se crispă de 
durere când o matroană chineză trecu pe lângă ea, o călcă 
nepăsătoare pe picior şi-şi făcu mai departe loc prin 
mulţime către capătul şirului de oameni. Casey se ridică, 
simțind durerea în picior şi vrând să o lovească pe femeie 
cu umbrela. 

— Sunt cu totul altă lume, nu? remarcă americanul înalt 
de lângă ea, cu un umor negru. 

— Poftim? Oh, da, da... unii din ei foarte ciudaţi. 

Lumea o înconjura, înghesuind-o, împingând-o. Deodată 
simţi că se sufocă şi i se face rău. Bărbatul intui, se propti în 
cei din spate şi-i făcu puţin loc. Cei împinşi se dădură la o 
parte protestând. 

— Mulţumesc, spuse ea, revenindu-şi, simțind că-i 
dispăruse ameţeala. Da, mulţumesc. 

— Sunt Rosemont, Stanley Rosemont. Ne-am întâlnit la 
petrecerea tai-panului. 

Casey tresări şi se întoarse. 

— Oh, iertaţi-mă, cred că... cred că eram cu gândul 
departe, n-am... Ce mai faceţi? întrebă ea, fără să-şi aducă 
aminte de el. 

— Destul de bine, Casey, i se adresă Rosemont foarte 
familiar. Tu nu faci prea bine, aşa e? întrebă el cu blândeţe. 

— O, o duc grozav. Da, grozav. 


Se întoarse, jenată că el observase. Marinarii de la prova 
şi pupa aruncară parâmele care fură imediat prinse şi 
înfăşurate în jurul babalelor. Funiile groase scârţâiră sub 
tensiune, ceea ce o făcu să se înfioare. Pe când feribotul se 
apropia încet de locul de amarare, pasarela de acostare 
începu să se lase în jos, dar înainte să fie bine aşezată, 
mulţimea se năpusti pe cheu, luând-o cu ea şi pe Casey. 
După câţiva metri ieşi mai la larg, şi ea putu urca rampa în 
pas normal, pe când pe rampa opusă se scurgeau pasagerii 
care se îmbarcau pentru Hong Kong. Rosemont o ajunse din 
urmă. 

— Stai la V şi A? 

— Da, spuse ea. Şi dumneata? 

— Oh, nu. Avem un apartament în partea Hong Kongului - 
proprietatea consulatului. 

— Eşti de mult aici? 

— De doi ani. E interesant, Casey, că după vreo lună te 
simţi claustrat, n-ai unde să te duci, peste tot îmbulzeală, şi- 
n fiecare zi te vezi cu aceiaşi prieteni. Dar în curând devine 
nemaipomenit. În curând începi să simţi că eşti în centrul 
agitaţiei, centrul Asiei unde astăzi are loc toată frământarea 
lumii. Sigur, Hong Kongul este centrul Asiei - ziarele sunt 
bune, ai mâncare bună, golf, dans, curse, bărci, şi poţi 
ajunge uşor în Taipe, Bangkok sau oriunde. Hong Kongul e 
minunat - sigur că nu se compară cu Japonia. Japonia e cu 
totul altceva. E ca un tărâm de basm. 

— Şi asta-i bine sau rău? 

— E grozav - dacă eşti bărbat. Greu, foarte greu pentru 
soţii, şi pentru copii. Neputinţa ta, faptul că eşti străin ţi se 
aruncă peste tot în faţă - nu poţi nici măcar să citeşti o 
firmă de pe stradă. Am fost acolo pentru o perioadă de doi 
ani. Mi-a plăcut mult. Athena, soţia mea, a ajuns să urască 
Japonia, Rosemont râse. Urăşte şi Hong Kongul şi vrea să se 
întoarcă în Indochina, Vietnam sau Cambodgia. A fost 
infirmieră acolo cu câţiva ani în urmă, în armata franceză. 


Prin negura problemelor ei, Casey simţi ceva în tonul lui şi 
începu să fie atentă. 

— E franţuzoaică? 

— Americancă. Tatăl ei a fost ambasador o perioadă, în 
timpul războiului francez. Din Vietnam. 

— Aveţi copii? întrebă ea. 

— Doi. Băieți amândoi. Athena a mai fost căsătorită. 

Surprinse iar o nuanţă deosebită în glasul lui. 

— Băieţii sunt din prima ei căsătorie? 

— Numai unul. A fost măritată cu un vietnamez. A fost 
omorât chiar înainte de Dien Bien Phu, când francezii au 
părăsit ţara, sau mai bine zis au fost alungaţi. Amărâtul a 
fost omorât înainte ca Vien să se nască. E ca şi băiatul meu. 
Da, amândoi fiii mei sunt grozavi. Stai mult aici? 

— Depinde de şeful meu şi de afacerea noastră. Bănuiesc 
că ştii că sperăm să ne unim cu Struan. 

— Nu se vorbeşte decât despre asta - în afară de incendiul 
din Aberdeen, de inundație, alunecările de teren, furtună, 
căderea acţiunilor Struan, problemele băncilor şi 
prăbuşirea bursei - asta-i o mare calitate a Hong Kongului: 
nu te plictiseşti niciodată aici. Crezi că o s-o scoată la capăt? 

— 'Tai-panul? 'locmai m-am despărţit de el. Sper că da. Ele 
încrezător, da, foarte încrezător. Îmi place. 

— Da. Şi mie îmi place Bartlett. Eşti de mult alături de el la 
firmă? 

— De aproape şapte ani. 

leşiseră acum din staţia terminus, în strada la fel de 
aglomerată. Portul era în dreapta, şi ei discutau mai 
departe îndreptându-se către est, spre pasajul subteran 
pentru pietoni care îi scotea la V şi A. Rosemont arătă spre 
o prăvălioară: Castronul de Orez. 

— Athena lucrează uneori acolo. E un magazin de caritate, 
condus de americani. Tot profitul e pentru refugiaţi. O 
mulţime de soţii lucrează acolo câteva zile, îşi umplu timpul. 
Bănuiesc că tu eşti ocupată tot timpul. 

— Numai şapte zile pe săptămână. 


— L-am auzit pe Linc spunând că plecaţi în weekend la 
Taipe. E prima voastră vizită acolo? 

— Da, dar eu nu merg, numai Linc şi tai-panul. 

Casey încercă să-şi oprească următorul gând care-i veni, 
dar nu reuşi: o s-o ia pe Orlanda cu el? Are dreptate, nu e 
treaba mea. Dar Par-Con este. Şi pentru că Linc a înghiţit 
momeala duşmanului, cu cât ştie mai puţin despre proiectul 
cu First Central cu atât mai bine. 

Satisfăcută că putuse să ia o hotărâre imparţială, continuă 
să discute cu Rosemont, răspunzând la întrebările lui, fără a 
se concentra prea mult, mulţumită să vorbească cu un 
prieten, interesant, care-i furniza informaţii. 

— Şi Taipe e altfel, mult mai plăcut, mai puţin sofisticat, 
dar promiţător, urmă el. Suntem iubiţi în Taiwan, ceea ce e 
cu totul altceva. Deci chiar aveţi de gând să vă extindeţi? 
Într-o afacere atât de mare ca asta bănuiesc că aveţi cu voi 
o duzină de directori? 

— Nu. Nu suntem decât noi doi pentru moment, plus 
Forrester - şeful departamentului nostru de spume 
poliuretanice - şi juristul nostru, când pomeni de el, Casey 
se încruntă. Să-l ia dracu, a încercat să ne pună bețe în 
roate! Linc a organizat foarte bine Par-Con. Eu mă ocup de 
problemele zilnice şi el stabileşte strategia. 

— Sunteţi o companie publică? 

— Da, sigur, dar asta e bine. Linc controlează totul, iar 
directorii şi acţionarii noştri nu ne fac probleme. 
Dividendele cresc, iar dacă afacerea cu Struan iese, vor 
deveni uriaşe. 

— Am putea avea mai multe companii americane în Asia. 
Comerţul este cel care a făcut ca imperiul să fie atât de 
important pentru Anglia. Îţi doresc succes, Casey. Ei, stai 
puţin, adăugă el pe un ton nonşalant, îţi aduci aminte de 
Ed, Ed Langan, amicul meu, care era cu mine la petrecerea 
tai-panului? El îl cunoaşte pe unul din acţionarii voştri. Un 
tip numit Bestacio, sau cam aşa ceva. 

Casey fu surprinsă. 


— Banastasio? Vincenzo Banastasio? 

— Da, cred că ăsta e numele, minţi el cu dezinvoltură, 
uitându-se la ea cu atenţie, iar când îi văzu privirea întrebă: 
Am spus ceva ciudat? 

— Nu, e doar o coincidenţă. Banastasio soseşte mâine aici. 
Mâine dimineaţă. 

— Cum? 

Casey îi văzu privirea uluită şi râse. 

— Poţi să-i spui prietenului tău că stă la Hilton. 

Mintea lui Rosemont intră în alertă. 

— Mâine? Să fiu al naibii! 

Casey întrebă prudent: 

— E prieten bun cu Langan? 

— Nu, dar îl cunoaşte. Spune că Banastasio e un tip 
deosebit. Jucător, nu? 

— Da. 

— Nu-ţi place? 

— L-am întâlnit doar de câteva ori. La curse. E grozav la 
Del Mar. Nu mă dau în vânt după jucători, şi nici după 
jocurile de noroc şi pariuri. 

Se strecurau acum prin mulţime. Lumea împingea din 
spate, iar cei care veneau din faţă împingeau şi ei. Pasajul 
mirosea a mucegai şi a trupuri încinse. Fu bucuroasă să 
iasă din nou la aer, aşteptând cu nerăbdare să facă un duş, 
să ia o aspirină şi să se odihnească puţin până la ora 8. 
Dincolo de clădirile din faţă se întindea tot portul de est. Un 
avion cu reacţie care pleca intră cu viteză în nori. Rosemont 
zări bigile înalte de pe puntea lui Sovieţky Ivanov, amarat la 
țărm. Involuntar, se uită spre partea Hong Kongului şi văzu 
cât de uşor era pentru un binoclu de mare precizie să 
cerceteze portavionul nuclear american, şi chiar să-i 
numere şuruburile. 

— Te face să te simţi mândru că eşti american, nu? spuse 
fericită Casey, urmărindu-i privirea. Dacă lucrezi la 
consulat, o să ajungi pe el? 

— Sigur. Vizită de grup. 


— Ce noroc pe tine! 

— Am fost ieri. Căpitanul a dat o petrecere pentru 
localnici. M-am lipit şi eu. 

Din nou minţi, dezinvolt. Fusese la bord seara târziu şi din 
nou în dimineaţa aceea. La început discuţia cu amiralul, 
căpitanul şi şeful securităţii fusese furtunoasă. De-abia când 
scosese fotocopiile certificatului secret de încărcătură şi a 
manualului de funcţionare crezuseră cu adevărat că există 
o breşă mare în sistemul lor de securitate. Acum trădătorul 
era sub strictă supraveghere în arestul navei, păzit de 
oamenii săi de la CIA, 24 de ore din 24. În curând omul va 
ceda. Da, îşi spuse Rosemont, şi pe urmă închisoare pe 
douăzeci de ani. Dacă ar fi după mine, l-aş arunca pe ticălos 
în afurisitul ăsta de port. Drace, n-am nimic împotriva 
Metkin-ilor şi a KGB-ului. Ticăloşii ăştia nu-şi fac decât 
meseria pentru ai lor - oricât de mult ar greşi. Şi-ai noştri? 

— O. K., băiete, te-am prins! Mai întâi spune-ne de ce-ai 
făcut-o. 

— Bani. 

— Isuse Cristoase! în dosarul marinarului scria că venise 
dintr-un orăşel din Middle West, fără nimic bătător la ochi 
în activitatea lui trecută sau prezentă, care să indice un risc 
potenţial de securitate. Era un tip liniştit, priceput la 
programarea computerelor, camarazii săi ţineau la el, iar 
superiorii aveau încredere în el. Nimic despre simpatii de 
stânga, homosexualitate, posibilităţi de a fi şantajat, nimic. 

— Şi-atunci de ce? îl întrebase. 

— Tipul ăsta a venit la mine în San Diego şi mi-a spus că ar 
vrea să ştie totul despre Corregidor, şi că o să mă plătească. 

— Dar nu ştii ce înseamnă trădare? Ce-nseamnă să-ţi 
trădezi ţara? 

— Pe naiba! Nu voia decât câteva date şi cifre. Şi ce-i cu 
asta? Care-i problema? Putem să-i aruncăm dracului în aer 
când vrem pe afurisiţii de comunişti. Corregidor este cel 
mai mare portavion nuclear din lume! A fost doar o 


distracţie şi-am vrut să văd dac-o pot face şi tipii au plătit pe 
loc... 

Isuse, cum să ne păstrăm securitatea dacă există d-ăştia 
ca el, care gândesc cu curu', se întrebă Rosemont. Merse 
mai departe, sporovăind cu Casey, iscodind-o, încercând să- 
şi dea seama cât de periculoasă era ea şi cât Bartlett, ce 
însemna această legătură cu Banastasio. În curând se 
amestecară printre ceilalţi oameni care urcau treptele largi 
ale hotelului. Un băiat de serviciu le deschise zâmbitor uşă 
batantă. 

— Casey, mai am timp până la întâlnire. Pot să-ţi ofer ceva 
de băut? 

Casey ezită, apoi îi surâse, pentru că îi era simpatic şi-i 
făcea plăcere să discute cu el. 

— Sigur, mulţumesc. Dar mai întâi lasă-mă să văd ce 
mesaje am primit, da? 

Se duse la biroul recepţiei. O aştepta un teanc de telexuri, 
şi mesaje de la Jannelli, Steigler şi Forrester care o rugau 
să-i sune. Şi o notă scrisă de mână de la Bartlett. Nota 
conţinea instrucţiuni de rutină pentru Par-Con, cu care ea 
fu de acord, şi rugămintea să aibă grijă ca avionul să fie 
pregătit să plece duminică. Nota se încheia cu: „Casey, 
mergem cu Rothwell-Gornt. Hai să ne întâlnim la micul 
dejun în apartament, la 9 dimineaţa. Pe curând. 

Se întoarse la Rosemont. 

— Putem amâna pe altă dată? 

— Veşti proaste? 

— O, nu, doar o groază de lucruri de făcut. 

— Bine, dar poate luăm masa împreună, împreună cu Linc, 
săptămână viitoare? Aş vrea să o cunoşti pe Athena. O să te 
sune ea să stabiliţi ziua, da? 

— Mulţumesc. Mi-ar face plăcere. 

Casey plecă, hotărâtă cu toată fiinţa ei, mai mult ca 
oricând, să împlinească ceea ce socotea că e bine. 
Rosemont o privi îndepărtându-se, apoi comandă un Cutty 
Sark cu sifon şi începu să aştepte, pierdut în gânduri. Câţi 


bani a băgat Banastasio în Par-Con şi ce a primit în schimb? 
Isuse Cristoase, Par-Con are comenzi de la apărare şi 
industria spaţială şi deţine o mulţime de secrete. Ce face 
ticălosul ăsta aici? Slavă Domnului că am urmărit-o eu azi 
pe Casey şi n-am trimis pe altcineva să se ocupe de ea. l-ar 
fi putut scăpa chestia cu Banastasio... Robert Armstrong 
sosi. 

— Isuse, Robert, arăţi îngrozitor, spuse americanul. Ai face 
bine să-ţi iei o vacanţă, sau să dormi şi tu o noapte ca 
lumea, sau să te laşi de curve. 

— Du-te dracului! Eşti gata? Hai să plecăm. 

— Ai timp să bei şi tu ceva. Întâlnirea de la bancă s-a 
amânat pentru şapte, e timp suficient. 

— Da, dar nu vreau să întârzii pentru că ne întâlnim cu 
guvernatorul în biroul lui. 

— Bine. 

Ascultător, Rosemont îşi termină paharul, semna nota de 
plată şi se îndreptară împreună spre staţia terminus a 
feribotului. 

— Cum merge operaţiunea Manevra? 

— Sunt tot acolo, cu steagul sus. Se pare că revolta din 
Azerbaidjan a eşuat, Rosemont observă deprimarea 
englezului. Ce te frământă, Robert? 

— Uneori nu-mi place că sunt poliţist, atâta tot, şi 
Armstrong scoase o ţigară şi şi-o aprinse. 

— Credeam că te-ai lăsat de fumat. 

— M-am lăsat. Ascultă, Stanley, prietene, cred că ar trebui 
să te avertizez: ai încurcat-o, Crosse e atât de furios încât 
ar trebui legat. 

— Ce s-a mai întâmplat? Oricum o groază de lume 
consideră că ar trebui legat. Isuse, Ed Langan a fost cel 
care v-a spus primul despre dosarele AMG. Suntem aliaţi, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

— E-adevărat, răspunse acru Armstrong, dar nu e permis 
să faci o descindere total neautorizată într-un apartament 


pe de-a-ntregul curat aparţinând companiei de telefoane pe 
de-a-ntregul curată. 

— Cine, eu? Rosemont păru jignit. Ce apartament? 

— Sinclair Towers, apartamentul 32. Tu şi gorilele tale aţi 
spart uşa în miezul nopţii. De ce, dacă pot să întreb? 

— De unde să ştiu? 

Conştient că trebuia să mintă până la capăt, Rosemont era 
încă şi mai furios că acela care fusese în apartament 
scăpase fără să fie identificat. Furia sa pentru scurgerea de 
informaţii despre portavionul nuclear, faptul că Metkin nu 
era disponibil pentru interogare, întreaga afacere Sevrin şi 
perfidia lui Crosse îl făcuseră să ordone descinderea. Unul 
dintre informatorii săi chinezi prinsese un zvon că, deşi 
apartamentul era aproape tot timpul nelocuit, era uneori 
folosit de agenţi inamici comunişti - de sex necunoscut - şi 
că în seara aceasta avea loc o întâlnire. Connochie, unul din 
cei mai buni agenţi ai săi, condusese descinderea, şi i se 
păruse că zăreşte doi bărbaţi tulind-o pe ieşirea din spate, 
dar nu era prea sigur, şi deşi cercetase minuţios, indivizii 
dispăruseră şi nu găsise nimic în apartament care să 
confirme, sau să infirme zvonul, doar două pahare pe 
jumătate goale. Paharele fuseseră aduse la poliţie şi căutate 
amprente. Unul din ele era curat, celălalt avea amprente 
vizibile. 

— N-am fost niciodată în apartamentul 32 din Sinclair 
Towers, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Poate, dar principalii tăi agenţi erau acolo. Câţiva 
locatari au relatat că au văzut patru caucazieni înalţi şi 
solizi năvălind pe scări. Armstrong adăugă şi mai acru: Toţi 
tari de cur şi tari de cap. Trebuie să fie ai tăi. 

— Nu-s ai mei. În nici un caz. 

— Oh, da, ai tăi erau, şi greşeala asta o să te coste. Crosse 
a trimis deja două telegrame destul de neplăcute la Londra. 
Partea proastă e că n-ai reuşit să pui mâna pe nimic, iar noi 
suntem puşi pe frigare din cauza tâmpeniilor pe care le faci 
mereu! 


Rosemont oftă. 

— Lasă-mă în pace. Am ceva pentru tine, şi îi spuse lui 
Armstrong de discuţia sa cu Casey, şi de Banastasio. Sigur 
că ştiam de legătura lui cu Par-Con, dar habar n-aveam că 
soseşte mâine. Ce crezi? 

Armstrong văzuse sosirea acestuia notată în agenda lui Ng 
Fotograful. 

— Interesant, spuse el neutru. O să-i spun bătrânului. Dar 
ai face bine să găseşti o explicaţie inteligentă pentru 
Sinclair Towers şi să nu-i spui că te-am anunţat. 

Oboseala îl copleşea. În dimineaţa aceea la 6.30 începuse 
interogatoriul sever al lui Brian Kwok. Totul fusese bine 
regizat: aflat încă sub efectul narcoticelor, Brian Kwok 
fusese scos din celula lui albă şi curată şi închis în pielea 
goală într-alta murdară, cu pereţi jilavi şi o saltea subţire şi 
împuţită pe podeaua mucegăită. Apoi, zece minute după ce 
medicamentul de trezire îl făcuse să-şi vină brusc în fire, 
uscat de sete şi simțind dureri în tot trupul, se aprinse o 
lumină puternică şi Armstrong deschise brusc uşa şi îl 
înjurase pe agentul secret care-l păzea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i faci inspectorului 
Kwok? Ai înnebunit? Cum îndrăzneşti să te porţi aşa cu el? 

— Ordinul inspectorului şef Crosse, domnule. Deţinutul 
acesta a fost... 

— Trebuie să fie o greşeală! Puțin îmi pasă de Crosse! Îl 
dădu pe om afară şi apoi se ocupase cu blândeţe şi cu toată 
atenţia de prietenul său. Hei, bătrâne, vrei o ţigară? 

— Oh, Cristoase. Mulţumesc... mulţumesc, degetele lui 
Brian Kwok tremurau când luase ţigara şi trăsese adânc din 
ea. Robert, ce... ce dracu' se întâmplă? 

— Nu ştiu. Tocmai am aflat, de asta sunt aici. Mi s-a spus 
că te-ai învoit pentru câteva zile. Crosse a înnebunit. 
Susţine că eşti spion comunist. 

— Eu? Pentru Dumnezeu... în ce zi suntem azi? 

— 'Treisprezece, vineri, spusese el imediat. Se aşteptase la 
întrebarea asta, şi adăugase şapte zile. 


— Cine a câştigat a cincea cursă? 

— Butterscotch Lass, spusese el, luat pe neaşteptate, uimit 
că mintea lui Brian Kwok încă mai funcţiona atât de bine, şi 
fără să fie deloc sigur că propria lui ezitare nu fusese 
interpretată ca o minciună, ceea ce şi era. De ce? 

— Mă întrebam... doar. Ascultă, Robert, e o greşeală. 
Trebuie să mă ajuţi. Nu vezi. 

Conform planului Roger Crosse intrase exact atunci plin 
de furie. 

— Ascultă, spionule, vreau numele şi adresele tuturor 
legăturilor tale, acum, în acest moment. Cine e superiorul 
tău? 

Fără putere, Brian Kwok se ridicase în picioare, 
clătinându-se. 

— Sir, e o greşeală, nu există nici un superior şi nu sunt 
spion şi... 

Crosse îi băgă brusc sub nas fotografiile mărite, 

— Atunci explică-mi cum de ai fost fotografiat în Ning-tok, 
în faţa farmaciei familiei tale, cu mama ta, Fang-ling Wu 
alături. Explică-mi cum de adevăratul tău nume e Chu-toy 
Wu, al doilea fiu al lui Ting-top Wu şi Fang-ling Wu. 

Văzură amândoi şocul de o clipă pe faţa lui Brian Kwok. 

— Minciuni, murmurase el, minciuni, sunt Brian Kar-shun 
Kwok şi sunt... 

— Eşti un mincinos! strigase Crosse. Avem martori! Avem 
dovezi! Ai fost recunoscut de gan sun a ta, Ah Iam! 

Din nou uluială, ascunsă aproape perfect, apoi: 

— Eu... eu n-am nici o gan sun numită Ah lam. Eu a... 

— O să-ţi petreci restul vieţii în această celulă dacă nu ne 
spui totul. Ne vedem peste o săptămână. Ai face bine să 
răspunzi cinstit la toate întrebările, dacă nu vrei să te pun 
în lanţuri! Robert! şi Crosse se întorsese către el. N-ai voie 
să vii aici fără permisiune! 

Apoi ieşiră cu paşi mari din celulă. În tăcerea care urmase, 
îşi aminti Armstrong, simţise că i se face rău, văzând 


adevărul scris pe faţa prietenului său. Era un observator 
prea bun ca să se înşele. 

— Cristoase, Brian, spusese el, continuând jocul, şi 
urându-se pentru ipocrizie. De ce-ai făcut asta? 

— Ce-am făcut? întrebase sfidător Brian Kwok. Nu mă poţi 
înşela... sau păcăli. Robert... Nu pot fi şapte zile, sunt 
nevinovat. 

— Şi fotografiile? 

— Contrafăcute... sunt contrafăcute, aranjate de Crosse, 
Brian Kwok îl apucase de braţ, cu disperare în ochi, şi 
şoptise, răguşit: Ţi-am spus că adevăratul spion e Crosse. El 
e spionul, Robert... e homo - încearcă să dea vina pe mine 
Şi... 

Aşa cum stabiliseră, temnicerul arţăgos şi plin de zel 
deschisese brusc uşa celulei. 

— Regret, domnule, dar trebuie să plecaţi. 

— Bine, dar mai întâi dă-i nişte apă. 

— Nu are voie apă! 

— Fir-ai să fii, adu-i nişte apă! 

Fără tragere de inimă, temnicerul făcu ce i se cerea. Cât 
rămaseră singuri pentru un moment, Armstrong îi 
strecurase ţigările sub saltea. 

— Brian, o să fac tot ce pot... 

Apoi temnicerul se întorsese în celulă cu o ceaşcă ciobită. 

— Asta-i tot ce poţi primi! spuse el furios. Vreau ceaşca 
înapoi! 

Recunoscător, Brian Kwok înghiţise lacom apa şi o dată cu 
ea şi narcoticul. Apoi Armstrong plecase. Uşa se trântise şi 
zăvoarele fuseseră trase. Brusc lumina se stinsese, lăsându- 
Il pe Brian Kwok în întuneric. Zece minute mai târziu 
Armstrong se întorsese cu doctorul Dorn. Şi cu Crosse. 
Brian Kwok era inconştient, din nou bine drogat, visând din 
când în când şi tresărind. 

— Robert, te-ai descurcat foarte bine, spusese blând 
Crosse. I-ai văzut şocul? 

— Da, domnule. 


— Bun. Şi eu. Nici o îndoială despre vinovăția lui. Doctore, 
adoarme-l şi trezeşte-l din oră în oră pentru următoarele 
douăzeci şi patru... 

— Cristoase, izbucnise Armstrong, nu crede... 

— Din oră în oră, doctore, cu condiţia să reziste din punct 
de vedere medical... nu vreau să-l distrug, îl vreau doar 
docil... în următoarele douăzeci şi patru de ore. Robert, îl 
interoghezi apoi din nou. Dacă nu merge, îl băgăm în 
Camera Roşie. 

Doctorul Dorn se înfiorase, iar lui i se oprise pentru o clipă 
inima. 

— Nu, spusese el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, e vinovat, Robert, 
mârâise Crosse, fără a mai juca teatru. Vinovat! I-a vândut 
pe Fong-fong şi pe băieţii noştri şi Dumnezeu ştie ce rău ne- 
a mai făcut. Suntem în vizor. Ordinele au venit de la 
Londra!  Ţi-aduci aminte de comisarul Metkin, teribila 
noastră captură de pe Ivanov? Tocmai am auzit că avionul 
Forţelor Aeriene cu care l-am trimis a dispărut. A făcut 
plinul în Bombay, apoi a dispărut undeva deasupra 
Oceanului Indian. 

Ora 18.58. 

Guvernatorul era furibund. Cobori din maşină şi se 
îndreptă băţos către uşa laterală a băncii unde îl aştepta 
Johnjohn. 

— Ai citit asta? şi guvernatorul îi flutură în aerul nopţii 
ediţia de scară a ziarului Guardian, cu titlul de-o şchioapă - 
PARLAMENTARII ACUZA R. F. C. Afurisiţii ăia de proşti şi 
incompetenţi! 

— Da, sir. Johnjohn era la fel de furios, îl conduse pe lângă 
portarul în uniformă într-o antecameră mare. Nu-i puteţi 
spânzura pe amândoi? 

La conferinţa lor de presă de după-amiază, Grey şi 
Broadhurst susţinuseră public tot ceea ce el, Johnjohn, 
Dunross şi ceilalţi tai-pani izbutiseră, în timp şi cu răbdare, 
să convingă că era total împotriva intereselor Marii Britanii, 


Hong Kongului şi Chinei. Grey intrase în detalii discutând 
opinia sa personală şi confidențială conform căreia China 
Roşie şi-a pus în cap să cucerească lumea şi trebuia tratată 
ca cel mai mare duşman al păcii mondiale. 

— Deja am primit un protest oficial încă nepublicat. 

Johnjohn tresări. 

— Dumnezeule, sper că nu de la Tiptop? 

— Evident că de la Tiptop. Mi-a spus cu vocea aia calmă şi 
insinuantă a lui: „Excelenţa Voastră, când mai marii noştri 
din Pekin vor citi cum este privit Regatul Mijlociu de către 
membrii importanţi ai marelui dumneavoastră Parlament 
Britanic, cred că vor fi într-adevăr foarte furioşi. Mă tem că 
acum şansele noastre de a ne folosi pentru un timp de banii 
lor sunt nule. 

Un alt val de furie îl cuprinse pe Johnjohn. 

— Ticălosul ăla a dat de înţeles că părerile lui sunt părerile 
comitetului parlamentar, ceea ce e total neadevărat! 
Oricum, e ridicol să enervezi China. Fără bunăvoința Chinei 
poziţia noastră aici nu poate fi deloc menţinută. Deloc! 
Prost afurisit! Şi noi toţi ne-am dat peste cap să ne 
explicăm! Guvernatorul îşi scoase o batistă şi-şi suflă nasul. 
Unde sunt ceilalţi? 

— Inspectorul şef Crosse şi domnul Sinders au puţină 
treabă în biroul meu. lan e pe drum. Ce ziceţi de Ian şi 
Grey, domnule, Grey cumnatul lui lan? Ei? 

— Extraordinar (deoarece Grey menţionase asta 
răspunzând la o întrebare, în aceeaşi după-amiază 
guvernatorul primise o mulţime de telefoane). Surprinzător 
că lan nu a pomenit niciodată nimic. 

— Sau Penelope! Foarte ciudat. Crede... 

Johnjohn ridică privirea şi se opri. Dunross venea către ei. 

— Bună seara, sir. 

— Bună, lan. Am amânat-o pentru 7 ca să am timp să 
vorbesc cu Sinders şi Stanley Rosemnot, şi guvernatorul 
ridică ziarul. Ai văzut asta? 


— Da, domnule. Ziarele chinezeşti de seară sunt atât de 
aprinse, încât mă mir că n-au luat foc toate ediţiile şi tot 
Centralul o dată cu ele. 

— l-aş da în judecată pentru trădare, spuse Johnjohn 
furios. Ce dracu' putem face, lan? 

— Să ne rugăm! Am vorbit deja cu Guthrie, parlamentarul 
liberal, şi cu câţiva conservatori. Unul din cei mai buni 
reporteri de la Guardian le ia chiar acum un interviu şi 
părerile lor total diferite vor fi pe prima pagină, dezminţind 
toate prostiile astea. 

Dunross îşi şterse palmele. Îşi simţea şi spatele la fel de 
transpirat. Combinația Grey, Liptop, Jacques, Phillip Chen, 
moneda şi dosarele AMG îl speria. Isuse Cristoase, îşi spuse, 
ce mai urmează? Întâlnirea cu Murtagh de la Royal Belgium 
fusese cum prevăzuse Casey - o încercare, dar care merita. 
Când ieşise de la întâlnire, cineva îi dăduse ziarele de după- 
amiază şi gândul la explozia pe care asemenea remarci 
nechibzuite aveau s-o producă aproape îl doborâse. 

— Va trebui să retractăm public totul, şi să acţionăm în 
taină să ne asigurăm că proiectul lui Grey de a impune în 
Hong Kong jurisdicţia Angliei nu va fi niciodată propus spre 
votare sau nu va întruni numărul necesar de voturi şi 
Partidul Laburist nu va ajunge niciodată la conducere. Simţi 
în gură un gust amar de fiere. Broadhurst a vorbit la fel, 
dacă nu chiar mai rău. 

— lan, ai discutat cu Tiptop? 

— Nu, Bruce. Telefonul lui continuă să sune ocupat, deşi i- 
am trimis un mesaj. 

Le spuse ce aranjase cu Phillip Chen. Apoi guvernatorul 
reproduse cuvintele de nemulţumire ale lui Tiptop. Dunross 
rămase uluit. 

— Când a sunat, domnule? 

— Cu puţin înainte de şase. 

— Ar fi trebuit să primească până atunci mesajul nostru, 
Dunross îşi simţi inima bătându-i mai tare. După acest... 


acest prăpăd, sunt mai mult ca sigur că nu mai avem nici o 
şansă cu banii de la chinezi. 

— Sunt de acord cu tine. 

Dunross era pe deplin conştient că ei nu pomeniseră nimic 
de rudenia lui cu Grey. 

— Robin Grey e mai mult decât prost, mormăi el, 
gândindu-se că ar fi bine să deschidă el discuţia. 
Blestematul meu de cumnat nu-i putea servi mai bine pe 
sovietici nici dacă era membru al biroului politic sovietic. La 
fel şi Broadhurst. Proşti! 

După o pauză, guvernatorul spuse: 

— Cum zic chinezii: Diavolul îţi dăruieşte rudele, 
mulţumeşte zeilor că-ţi poţi alege singur prietenii. 

— Mare dreptate aveţi. Din fericire, parlamentarii 
urmează să plece duminică. Cu toate cursurile de mâine şi 
toate... toate celelalte probleme, poate că se va uita, şi 
Dunross îşi şterse fruntea. E cam înăbuşitor aici, nu? 

Guvernatorul dădu din cap aprobator, apoi adăugă 
morocănos: 

— E totul gata, Johnjohn? 

— Da, domnule, subso... 

Se auzi liftul oprindu-se în hol şi Roger Crosse şi Edward 
Sinders, şeful secţiei MI-6, coborâră din el. 

— Ah, Sinders, făcu guvernatorul când cei doi intrară în 
antecameră, ţi-l prezint pe domnul Dunross. 

— Mă bucur să vă cunosc, sir şi Sinders dădu mâna cu 
Dunross. 

Era un bărbat între două vârste, de înălţime mijlocie, 
îmbrăcat în haine mototolite, faţa subţire, palidă, şi barba 
nerasă, albă. 

— Vă rog să-mi scuzaţi ţinuta, sir, dar încă n-am ajuns la 
hotel. 

— Îmi pare rău, răspunse Dunross. Treaba asta ar fi putut 
aştepta până mâine. Bună seara, Roger. 

— Bună seara, domnule. Bună seara, lan, spuse pe un ton 
tăios Crosse. Pentru că suntem cu toţii aici, cred că putem 


începe. 

Docil, Johnjohn o luă înainte, dar Dunross zise: 

— O clipă. lartă-mă, Bruce, vrei să ne laşi puţin singuri? 

— Da, sigur. 

Johnjohn îşi ascunse uimirea, întrebându-se ce se întâmplă 
şi cine era Sinders, dar fu înţelept şi nu întrebă nimic. Ştia 
că dacă ei ar fi vrut ca el să ştie i-ar fi spus. Uşa se închise 
în urma lui. Dunross se uită la guvernator. 

— Confirmaţi, sir, în mod oficial, că acesta este Edward 
Sinders, şeful secţiei MI-6? 

— Da! guvernatorul îi dădu un plic. Bănuiesc că ai vrut 
confirmarea în scris. 

— Mulţumesc, sir, şi Dunross îi spuse lui Sinders: Regret, 
dar îmi înţelegeţi prudenţa. 

— Sigur. Bun, deci asta s-a rezolvat. Mergem, domnule 
Dunross? 

— Cine e Mary McFee? 

Sinders împietri. Crosse şi guvernatorul se uitară surprinşi 
la el, apoi la Dunross. 

— Aveţi prieteni sus-puşi, domnule Dunross. Pot să vă 
întreb de unde ştiţi? 

— Regret. 

Dunross continuă să-l privească ţintă. Alastair Struan 
căpătase informaţia de la un personaj foarte important de 
la Banca Angliei, care abordase o persoană cu funcţie înaltă 
în guvern. 

— Nu vrem decât să fim siguri că domnul Sinders este 
ceea ce pretinde a fi. 

— Mary McFee e o cunoştinţă. 

— Îmi pare rău, dar nu e suficient. 

— O prietenă. 

— Îmi pare rău, dar nici asta nu e destul. Care e numele ei 
adevărat? 

Sinders ezită, apoi alb la faţă, îl apucă de braţ pe Dunross 
şi îl duse în celălalt capăt al camerei. Îşi apropie gura de 
urechea lui Dunross. 


— Anastasia Kekilova, prima secretară a Ambasadei 
Cehoslovaciei la Londra, şopti el, cu spatele la Crosse şi 
guvernator. 

Dunross aprobă dând din cap, satisfăcut, dar Sinders 
continuă să-l strângă de braţ cu o surprinzătoare forţă şi 
şopti şi mai uşor: 

— Aţi face bine să uitaţi numele ăsta. Dacă KGB-ul 
bănuieşte că-l ştiţi ceva o să-l scoată de la dumneavoastră, 
şi atunci ea e moartă, eu sunt mort, şi dumneavoastră la fel. 

Dunross aprobă din cap. 

— Corect. 

Sinders respiră adânc, apoi se întoarse şi-i făcu semn lui 
Crosse. 

— Acum hai să terminăm şi cu treaba asta, Roger. 

— Excelenţa voastră? 

Încordaţi, îl urmară cu toţii. Johnjohn aştepta lângă lift. 
Subsolul era cu trei etaje mai jos. Doi paznici în civil stăteau 
în micul hol din faţa porţilor grele de fier, unul de la 
Departamentul de investigaţii criminale, celălalt din 
Serviciul secret. Salutară amândoi. Johnjohn descuie porţile 
şi îi lăsă pe toţi să treacă, cu excepţia paznicilor, apoi le 
încuie la loc. 

— Asta e obiceiul băncii. 

— Aţi avut vreodată vreo spargere? întrebă Sinders. 

— Nu, deşi japonezii au forţat porţile atunci când cheile s- 
au... dăă... pierdut. 

— Eraţi atunci aici, domnule? 

— Nu. Am avut noroc. 

După ce Hong Kongul capitulase, în 1941, de Crăciun cele 
două bănci britanice Blacs şi Victoria deveniseră cele mai 
importante ţinte ale japonezilor şi li se ceruse să fie 
preluate. Toţi directorii au fost separați, ţinuţi sub 
supraveghere şi obligaţi să ajute la operaţiuni. În cursul 
lunilor şi anilor de ocupaţie fuseseră toţi supuşi unor 
presiuni foarte mari. Fuseseră obligaţi să emită ilegal 


bancnote. Şi apoi Kampeitai-ul, poliţia secretă japoneză, 
atât de urâtă şi de temută, se amestecase şi ea. 

— Kampeitai-ul i-a omorât pe câţiva din oamenii noştri şi 
le-a făcut celorlalţi viaţa grea, explică Johnjohn. Cum se 
face de obicei: fără mâncare, bătăi, privaţiuni, întemniţări. 
Unii au murit din cauza subnutriţiei - de fapt de foame - şi 
atât Blacs cât şi noi ne-am pierdut principalii directori. 

Johnjohn descuie alte gratii. În spatele lor se aflau şiruri 
nesfârşite de seifuri în câteva încăperi din beton, 
consolidate, care comunicau între ele. 

— lan? 

Dunross îşi scoase cheia. 

— Numărul 16.85.94. 

Johnjohn o luă înainte. Foarte stingherit, introduse cheia 
băncii într-una din broaşte. Dunross făcu acelaşi lucru cu 
cheia lui. Răsuciră amândoi cheile. Se auzi un declic. Toţi 
ochii se aţintiră asupra seifului. Johnjohn îşi scoase cheia 
din broască. 

— Eu... eu o să aştept la poartă, spuse el, bucuros, că 
pentru el totul se terminase, şi plecă. 

Dunross ezită. 

— Mai am şi alte documente înăuntru, hârtii personale. Vă 
rog să vă retrageţi. 

Crosse nu se mişcă. 

— Regret, dar fie domnul Sinders, fie eu, trebuie să ne 
convingem că am obţinut toate dosarele. 

Dunross văzu sudoarea care curgea pe amândoi. Şi 
spatele lui era ud. 

— Excelenţa voastră, vă deranjează dacă rămâneţi doar 
dumneavoastră lângă mine? 

— Deloc. 

Fără tragere de inimă, ceilalţi doi se retraseră. Dunross 
aşteptă până ce se îndepărtară suficient, apoi deschise 
seiful. Era adânc, Sir Geoffrey făcu ochii mari: în afară de 
dosarele cu coperţi albastre, seiful era gol. Fără nici un 


comentariu le luă. Erau opt. Dunross trânti uşa care se 
închise cu un declic. Crosse se apropie iute cu mâna întinsă. 

— Să le iau eu, sir? 

— Nu. 

Crosse se opri surprins şi-şi înghiţi o înjurătură. 

— Dar, exce... 

— Ministrul a stabilit o procedură aprobată de prietenii 
noştri americani cu care am fost de acord, îi anunţă sir 
Geoffrey. Ne întoarcem cu toţii în biroul meu. Asistăm cu 
toţii la fotocopierea lor. Doar două copii. Una pentru 
domnul Sinders, una pentru domnul Rosemont. lan, am 
primit ordin direct de la ministru să-i dau domnului 
Rosemont copii. 

Dunross ridică din umeri, sperând cu disperare că în ochii 
tuturor părea tot nepăsător. 

— Dacă asta vrea ministrul, e în regulă. După ce aţi făcut 
fotocopiile, sir, vă rog să ardeţi originalele! îi văzu uitându- 
se la el uimiţi, el îl privi pe Crosse şi crezu că vede pentru o 
clipă o lucire de bucurie pe chipul lui. Dacă dosarele sunt 
atât de importante atunci e mai bine să nu existe - să 
rămână doar în mâinile cui trebuie, MI-6 şi CIA. Sigur că eu 
nu trebuie să deţin o copie. Dacă nu sunt de importanţă 
deosebită - atunci nu contează. Sărmanul AMG uneori 
exagera destul de mult şi acum, că a murit, trebuie să 
mărturisesc că nu consider că dosarele mai prezintă interes 
pentru mine, cu atât mai bine dacă sunt în mâinile 
dumneavoastră. Vă rog să le ardeţi sau să le rupeţi, 
Excelenţă. 

— Bine! guvernatorul îşi întoarse ochii de un albastru pal 
spre Roger Crosse. Ce-i, Roger? 

— Nimic, domnule. Mergem? 

— Am de verificat nişte hârtii de-ale companiei, dacă tot 
sunt aici, spuse Dunross. Nu mă aşteptaţi. 

— Bine. Mulţumesc, lan, spuse sir Geoffrey şi plecă 
împreună cu ceilalţi doi. 


Rămas singur, Dunross se duse la alt şir de seifuri în 
încăperea alăturată, îşi scoase inelul cu chei şi alese două 
chei, gândindu-se încruntat că Johnjohn ar face un infarct 
dacă ar şti că el avea un duplicat al cheii băncii. Broasca se 
deschise fără zgomot. Acest seif era unul din multele pe 
care Nobila Casă le deţinea sub diferite nume. Înăuntru 
erau teancuri de bancnote de o sută de dolari SUA, 
documente şi hârtii vechi. Deasupra se afla un revolver 
încărcat. Dunross nu se simţi în largul lui. Şi ura armele, o 
ura pe Struan Cotoroanţa, cu o ură plină de admiraţie. În 
„Instrucţiunile pentru tai-pani” scrise de ea chiar înainte de 
moarte, în 1917, care făceau parte din ultima sa dorinţă 
testamentară şi se aflau în seiful tai-panului, ea notase mai 
multe reguli, şi una din ele era că întotdeauna să existe 
disponibile sume mari de bani gheaţă de care să nu ştie 
nimeni, pentru folosul tai-panului, iar alta să existe în 
permanenţă cel puţin patru pistoale încărcate la îndemână 
sa, în locuri secrete. Ea scria: „Urăsc armele, dar ştiu că 
sunt necesare. În 1916, în ajunul zilei de sfântul Mihai, 
infirmă şi bolnavă fiind, nepotul meu Kelly O'Gorman, cel 
de-al patrulea tai-pan (numai cu numele), crezând că mă 
aflu pe patul de moarte, m-a obligat să mă ridic din pat şi să 
mă duc la seiful din Casa cea Mare ca să-i predau parafa 
Nobilei Case care să-i dea puteri absolute ca tai-pan. Dar eu 
am luat pistolul care era ascuns în seif şi l-am împuşcat. A 
zăcut două zile şi apoi a murit. Sunt o femeie cu frica lui 
Dumnezeu şi detest armele şi crimele, dar Kelly era un 
câine turbat şi este de datoria tai-panului să protejeze 
succesiunea. Nu regret absolut deloc moartea lui. Tu cel 
care citeşti aceste rânduri ai grijă: prietenii şi rudele sunt la 
fel de însetate de putere ca şi toţi ceilalţi. Nu te teme să 
foloseşti orice mijloc pentru a apăra moştenirea lui Dirk 
Struan...” 

O picătură de sudoare i se scurse pe obraz. Îşi aminti cum 
i se zbârlise părul pe ceafă când citise instrucţiunile ei 
pentru prima oară, în noaptea în care devenise tai-pan. El 


întotdeauna crezuse că vărul Kelly - cel mai mare fiu al 
ultimei fiice a Cotoroanţei - murise de holeră, într-una din 
marile epidemii care bântuiau mereu Asia. 

Ea mai scrisese şi despre alte lucruri îngrozitoare. „În 
1894, cel mai teribil an, mi s-a adus cea de-a doua monedă 
a lui Jin-qua. Acesta a fost anul în care ciuma apăruse în 
Hong Kong, ciuma bubonică. Dintre păgânii de chinezi zeci 
de mii au murit. Şi ai noştri au fost îmbolnăviţi şi ciuma a 
răpus mari şi mici, pe verişoara Hannah şi trei copii, doi 
dintre copiii lui Chen-chen, cinci nepoți. Se spune că ciuma 
bubonică este adusă de vânt. Alţii credeau că era blestemul 
lui Dumnezeu sau ceva asemănător malariei, „aerul stricat” 
ucigător sau Happy Valley. Şi apoi, miracol! Doctorii 
japonezi Vitasato şi Aoyama, pe care i-am adus în Hong 
Kong, au izolat virusul ciumei şi au dovedit că ciuma se 
datora puricilor şi şobolanilor, şi că o igienă 
corespunzătoare şi eliminarea şobolanilor vor îndrepta 
pentru totdeauna blestemul. Grozava pantă a Iai-ping 
Shan-ului, care îi aparţine lui Gordon - Gordon Chen, fiul 
iubitului meu 'Iai-Pan - unde locuiau dintotdeauna 
majoritatea păgânilor noştri, era o cloacă împuţită, putredă, 
scârnavă, plină de şobolani, şi oricât au rugat, au ordonat şi 
insistat autorităţile, locuitorii ei superstiţioşi nu credeau 
nimic şi nu voiau să facă nimic să aibă viaţa mai uşoară, deşi 
continuau să moară pe capete. Nici măcar Gordon, acum 
fără dinţi, nu putea face nimic - îşi smulgea părul din cap 
ori de câte ori pierdea chiriaşi, şi-şi păstra energia pentru 
cele patru neveste tinere din casa lui. 

În duhoarea sfârşitului de vară, când se părea că din nou 
Colonia era osândită, cu tot mai mulţi morţi în fiecare zi, am 
cerut să se dea foc la Tai-ping Shan, la toată acea cloacă 
monstruoasă şi îmbâcsită. Am pe conştiinţă moartea unora 
dintre locuitorii săi, dar fără focul purificator, colonia ar fi 
fost condamnată la ciumă şi sute de mii de oameni morţi. 
Am pus să se ardă Tai-ping Shan, dar astfel am rămas 
devotată Hong Kongului. Am rămas devotată testamentului 


lui Dirk Struan, devotată celei de a doua jumătăţi de 
monedă. 

La data de douăzeci aprilie, un bărbat pe nume Chiang 
Wu-tah, i-a prezentat jumătatea de monedă dragului meu 
văr mai tânăr, Dirk Dunross, al treilea tai-pan, care mi-a 
adus-o mie, pentru că el nu cunoştea secretul monedelor. 
Am trimis după acel bărbat Chiang care vorbea englezeşte. 
Favoarea pe care a cerut-o a fost, ca Nobila Casă să ofere 
imediat adăpost şi ajutor unui tânăr, un rebel chinez educat 
în Vest şi numit Sun Yat-sen; să îl ajutăm pe acest Sun Yat- 
sen cu bani; şi să-l ajutăm toată viaţa lui, cât de mult putem, 
în lupta lui de a îndepărta dinastia străină Manchu din 
China. Ajutorarea unui rebel împotriva dinastiei aflată la 
conducerea Chinei, cu care aveam relaţii de prietenie şi de 
care depindeau în mare măsură comerţul şi veniturile 
noastre era împotriva principiilor mele, şi aparent şi 
împotriva intereselor Casei. Am spus nu, nu voi ajuta la 
îndepărtarea împăratului lor. Dar Chiang Wu-tah a spus: 
Aceasta este favoarea cerută Nobilei Case. Aşa că s-a 
împlinit. Cu mari riscuri, am oferit bani şi protecţie. Dragul 
meu Dirk Dunross l-a scos în mare taină pe doctorul Sun 
din Canton şi l-a adus în colonie, iar de aici l-a dus în 
America. Am vrut ca doctorul Sun să-l însoţească pe tânărul 
Dirk în Anglia - pleca o dată cu fluxul, căpitan al vaporului 
nostru Sunset Cloud. În acea săptămână am vrut să-i 
încredinţez Casa ca unui adevărat tai-pan, dar el a spus: 
Nu, când mă întorc. Dar nu aveau să se mai întoarcă 
niciodată. El şi tot echipajul au pierit pe mare, undeva în 
largul Oceanului Indian. O, ce îngrozitoare a fost pierderea 
aceasta pentru mine, pentru noi! 

Dar moartea face parte din viaţă, şi noi, cei în viaţă, 
trebuie să ne îndeplinim datoria. Încă nu ştiu cui îi voi 
încredința succesiunea. Ar fi trebuit să fie Dirk Dunross, 
care purtase numele bunicului său. Fiii lui sunt mici şi prea 
cruzi, niciunul din Cooperi nu e potrivit, nici cei din familia 
deville, posibil Daglish, niciunul din clanul MacStruan nu e 


pregătit. Poate Alastair Struan, dar există în el o slăbiciune 
moştenită de la Robb Struan. 

Nu mă dau în lături să-ţi mărturisesc, următorule tai-pan, 
că-mi doresc moartea. Dar nu sunt încă pregătită să mor. 
Mă rog lui Dumnezeu să-mi mai dea putere pentru încă 
vreo câţiva ani. Nu există nimeni din spiţa mea sau din spiţa 
iubitului meu Dirk Struan demn de locul acesta. Şi acum e 
acest Mare Război care trebuie dus, Casa de reconstruit, 
flota noastră comercială de pus la punct - până acum 
submarinele germane au scufundat treizeci din vasele 
noastre, aproape întreaga noastră flotă. Da, şi trebuie 
îndeplinit favorul celei de-a doua monede. Acest doctor Sun 
Yat-sen trebuie ajutat, şi va fi ajutat până ce moare şi astfel 
ne vom păstra în Asia cinstea obrazului...” 

Şi aşa am făcut, îşi spuse Dunross. Nobila Casă l-a ajutat în 
toate momentele grele, chiar şi când a vrut să se alăture 
Rusiei sovietice, până la moartea lui în 1925, când Ciang 
Kai-şi, locotenentul lui pregătit în Rusia, i-a preluat rolul şi a 
lansat China în viitor - până ce fostul său aliat, în acelaşi 
timp vechi duşman, Mao Tse-tung, i-a luat-o înainte pentru a 
urca pe Tronul Dragonului din Pekin cu mâinile 
însângerate, el fiind primul dintr-o nouă dinastie. 

Dunross îşi scoase batista şi-şi şterse fruntea. Aerul din 
subsol era plin de praf şi uscat, îl ustura pe gât şi tuşi. 
Mâinile îi erau şi ele ude şi încă îl mai lua cu frig în spate. 
Scotoci cu grijă în fundul seifului adânc de metal şi găsi 
propria sa parafă a companiei de care urma să aibă nevoie 
în cursul weekend-ului, în cazul în care afacerea Royal 
Belgium - First Central reuşea. Îi datorez într-adevăr lui 
Casey mai mult decât o favoare dacă afacerea reuşeşte, îşi 
spuse el. 

Inima îi bătea din nou tare şi nu rezistă să nu se asigure 
din nou. Cu mare grijă, ridică pentru o fracțiune de secundă 
fundul fals, secret, al seifului. În spaţiul de câţiva centimetri 
de dedesubt se aflau opt dosare cu coperţi albastre. 
Adevăratele dosare ale lui AMG (cele pe care cu puţin timp 


în urmă i le dăduse lui Sinders fuseseră puse în pachetul 
sigilat pe care Kirk şi soţia sa îl aduseseră cu o zi înainte - 
opt dosare contrafăcute). Şi o scrisoare:Iai-pan, sunt foarte 
îngrijorat că amândoi suntem trădaţi şi că informaţiile 
aflate în dosarele anterioare ar putea cădea în mâinile cui 
nu trebuie. Aceste dosare, care le înlocuiesc pe celelalte, 
sunt redactate aproape la fel ca celelalte, şi autentice. Ele 
nu conţin însă numele şi informaţiile de importanţă vitală. 
Puteţi să le daţi pe acestea dacă sunteţi obligat, dar numai 
atunci. Cât despre cele originale, trebuie să le distrugeţi, 
după ce vă întâlniți cu Riko. Unele pagini sunt scrise cu 
cerneală invizibilă. Riko vă va da cheia. Scuze pentru toate 
aceste tactici diversioniste, dar spionajul nu este o joacă de 
copii: el poate aduce moarte oricând, acum sau mai târziu. 
Iubita noastră Anglie este plină de trădători şi răul este pe 
pământ. Concret, libertatea este în primejdie aşa cum n-a 
mai fost niciodată. Vă rog să căutaţi să-l întrebaţi pe ilustrul 
vostru strămoş. El a luptat pentru libertatea de a face 
comerţ, de a trăi şi de a fi venerat. Îmi pare rău, dar eu nu 
cred că a murit în furtună. N-o să ştim niciodată adevărul, 
dar eu cred că a fost omorât, aşa cum voi fi şi eu. Nu vă 
faceţi probleme, tânărul meu prieten. M-am descurcat bine 
în viaţă. Am bătut o mulţime de piroane în sicriul 
duşmanului, mai multe decât trebuia - vă cer să faceţi la fel. 
Scrisoarea se încheia cu cuvintele „Cu mult respect”. 
Amărâtul, se întristă Dunross. Cu o zi în urmă strecurase 
dosarele contrafăcute în subsolul băncii, înlocuind 
originalele din celălalt seif. Ar fi vrut să distrugă originalele, 
dar n-o putea face în siguranţă şi oricum trebuia să aştepte 
întâlnirea cu japoneza. E mai bine şi mai sigur să le lase 
deocamdată unde sunt, îşi spuse el. Suficient timp... 

Deodată se simţi privit. Mâna i se furişă spre pistol. Când 
degetele sale îl apucară se întoarse. Simţi că i se întoarce 
stomacul pe dos. Crosse îl privea. Şi Johnjohn. Erau la 
intrarea în subsol. După o clipă Crosse spuse: 


— Am vrut doar să-ţi mulţumesc pentru cooperare, lan. 
Domnul Sinders şi cu mine apreciem asta în mod deosebit. 

Dunross simţi un val de uşurare. 

— N-ai de ce. Mi-a făcut plăcere, încercând să pară 
netulburat, dădu drumul pistolului şi acesta alunecă în 
spate. Fundul fals cobori la loc în tăcere. Văzu privirea 
scrutătoare a lui Crosse, dar nu-i păsă. Din locul unde 
stătea inspectorul şef, Dunross nu credea că putea vedea 
adevăratele dosare. Dunross îşi binecuvântă joss-ul care-l 
oprise să scoată un dosar ca să-l frunzărească. Nepăsător, 
trânti uşa seifului şi începu din nou să respire normal. 

— Chiar e sufocant aici, nu? 

— Da. Din nou, lan, mulţumesc, spuse Crosse şi plecă. 

— Cum ai deschis seiful ăla? întrebă tăios Johnjohn. 

— Cu o cheie. 

— Cu două chei, lan. Asta e contrar regulilor, şi Johnjohn 
întinse mâna. Vrei să-mi dai, te rog, ceea ce ne aparţine? 

— Regret, bătrâne, zise calm Dunross, nu vă aparţine. 

Johnjohn ezită. 

— Întotdeauna am avut o bănuială că ai un duplicat al 
cheii băncii. Paul are dreptate într-o privinţă: ai prea multă 
putere, consideri că banca asta e a ta, fondurile noastre ale 
tale, şi colonia a ta. 

— Am colaborat mult şi în mod fericit împreună cu voi doi, 
şi numai în ultimii ani, când Paul Havergill a căpătat o 
oarecare putere, am avut probleme, eu personal şi Casa 
mea personal. Dar ce-i mai râu, e că-i de modă veche şi 
acesta a fost singurul motiv pentru care nu l-am votat. Tu 
nu eşti, gândeşti modern. Tu vei fi mai corect, vei vedea în 
perspectivă, vei fi mai puţin emotiv şi mai direct. 

Johnjohn dădu din cap. 

— Mă îndoiesc. Dacă voi deveni vreodată tai-pan al băncii, 
o să am grijă ca ea să fie deţinută în întregime de acţionarii 
săi şi controlată de directori numiţi de către ei. 

— Aşa este şi acum. Noi deţinem doar 21 la sută din 
bancă. 


— Aţi deţinut 21 la sută. Stocul acesta este depus ca 
garanţie pentru fondul tău circulant pe care nu poţi şi 
probabil că n-o să poţi niciodată să-l plăteşti. Şi pe urmă, 21 
la sută nu înseamnă control, slavă Domnului. 

— Înseamnă, pe undeva pe aproape. 

— Asta şi vreau să spun, şi vocea lui Johnjohn deveni 
metalică. E foarte periculos pentru bancă, foarte periculos. 

— Nu cred. 

— Eu da. Vreau înapoi 11 la sută. 

— Nu vând, bătrâne. 

— Când o să ajung tai-pan, bătrâne, o să le capăt prin 
orice mijloace. 

— O să vedem. 

— Când o să ajung tai-pan, o să fac o mulţime de 
schimbări. Toate aceste broaşte, de pildă. Fără chei 
personale, doar ale băncii. 

— O să vedem, zâmbi Dunross. 

Pe malul Kowloon-ului, Bartlett sări de pe ponton în barca 
ce se legăna, şi o ajută pe Orlanda să urce. Cu un gest 
automat ea îşi aruncă din picioare pantofii cu tocuri înalte 
ca să nu zgârie puntea frumoasă din lemn de teck. 

— Bine aţi venit la bordul lui Sea Witch, domnule Bartlett. 
Bună seara, Orlanda, îi salută zâmbind Gornt. Era la cârmă 
şi imediat făcu un semn către echipaj care molă parâma de 
la cheul aflat lângă staţia terminus a feribotului. Sunt 
încântat că aţi acceptat invitaţia mea la masă, domnule 
Bartlett. 

— Abia acum o jumătate de oră am aflat că sunt invitat, 
când mi-a spus Orlanda... Ei, ce iaht grozav! 

Jovial, Gornt puse motorul încet în marşarier. 

— Abia acum o oră am aflat că aveţi de gând să luaţi masa 
singuri. M-am gândit că n-aţi mai văzut niciodată portul 
Hong Kong noaptea, aşa că mi-am spus că ar fi ceva nou 
pentru dumneavoastră. Aveam câteva lucruri de discutat 
personal aşa că am întrebat-o pe Orlanda dacă ar avea ceva 
împotrivă să vă invit la bord. 


— Sper că n-a fost un deranj prea mare să veniţi pe partea 
Kowloon-ului. 

— Nici un deranj, domnule Bartlett. E ceva obişnuit să iau 
invitaţii de aici. 

Gornt zâmbi în sinea lui, gândindu-se la Orlanda şi la toţi 
ceilalţi invitaţi pe care îi luase de-a lungul anilor de la cheul 
din Kowloon. Cu îndemânare, Gornt scoase nava din docul 
din Kowloon, de lângă Golden Ferry, unde valurile se izbeau 
de cheu periculos. Puse maneta motorului la „încet înainte” 
şi răsuci timona cârmei spre dreapta, pentru a ieşi în radă 
şi îndreptă vasul spre vest. 

lahtul avea douăzeci şi unu de metri, era dichisit, elegant, 
strălucitor şi se manevra ca o vedetă rapidă. Erau în cabina 
de comandă acoperită lateral cu sticlă, bine aerisită, la 
pupă deasupra se aflau tendele întinse, pleznind în adierea 
vântului, iar în urmă siajul spumega. Gornt era îmbrăcat 
comod, modest, cu o haină uşoară din pânză groasă şi o 
şapcă cu cozoroc, purtând emblema Clubului de iahting. 
Arăta bine în hainele acestea şi cu barba grizonată tăiată 
scurt. Se legăna uşor o dată cu mişcarea bărcii, firesc, 
marinăreşte. 

Bartlett îl privea. Îi era bine în pantofii sport şi tricoul cu 
mânecă lungă. Orlanda stătea lângă el, o simţea aproape, 
deşi nu se atingeau. Purta un costum pantalon de seară, 
negru şi un şal, să se apere de răceala mării. Stătea în 
picioare, legănându-se uşor cu părul învolburat de vânt, 
atât de mică fără pantofi. Se uită în spate spre port la 
feriboturi, jonci, pacheboturi şi imensul portavion nuclear, 
de culoare kaki, cu punţile scăldate în lumină, cu steagul 
fluturând triumfător. Un avion cu reacţie se ridică cu 
zgomot ascuţit din Kai Tak şi se pierdu în înalt şi alte 
avioane se auzeau apropiindu-se de Kowloon. Din unghiul 
acesta nu putea zări aeroportul şi avionul său, dar ştia unde 
era parcat. În după-amiaza aceea fusese la bordul lui cu 
permisiunea poliţiei ca să-l verifice şi să aducă nişte 
documente şi provizii. Orlanda, lângă el, îl atinse uşor şi el 


se uită la ea. Ea îi zâmbi şi pe elîl pătrunse o căldură în tot 
trupul. 

— E grozav, nu? 

Ea dădu din cap fericită. Nu mai era nevoie să răspundă. 
Ştiau amândoi. 

— Este, spuse Gornt, crezând că Bartlett vorbea cu el, şi 
se întoarse să-l privească. E grozav să navighezi noaptea, 
stăpân al propriului tău vas. Mergem spre vest, apoi o 
ţinem drept spre sud în jurul Hong Kongului - aproape trei 
sferturi de oră. 

Făcu semn căpitanului său aflat în apropiere, un chinez 
subţirel şi tăcut din Shanghai, îmbrăcat în pantaloni albi, 
apretaţi, bine croiţi. 

— Shey-shey, mulţumesc, spuse omul luând cârma. 

Gornt arătă spre pupa, unde în jurul unei mese erau 
câteva scaune. 

— Ne aşezăm? se uită la Orlanda. Arăţi foarte bine, 
Orlanda. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

— Nu ţi-e frig? 

— Oh, nu, Quillan, mulţumesc. 

Un steward în livrea apăru de sub punte, cu o lavă pe care 
erau gustări calde şi reci, în frapiera de lângă masă se afla 
o sticlă de vin deschisă, alături de patru pahare, două cutii 
de bere americană şi câteva băuturi răcoritoare. 

— Ce să vă ofer, domnule Bartlett? întrebă Gornt. Vinul 
este Frascatti, dar am auzit că preferaţi bere de la gheaţă 
direct din cutie. 

— Astă seară Frascatti - bere mai târziu, dacă se poate. 

— Orlanda? 

— Vin, te rog, Quillan, spuse ea calmă, ştiind că el ştia că 
preferă Frascatti oricărui alt vin. 

Va trebui să fiu foarte înţeleaptă astă-seară, îşi spuse ea, 
foarte puternică şi foarte înţeleaptă şi foarte deşteaptă. 
Fusese imediat de acord cu propunerea lui Gornt pentru că 
şi ei îi plăcea să străbată marea noaptea deşi ar fi vrut să fie 


singură cu Linc Bartlett. Dar propunerea fusese în mod clar 
un... Nu, se corectă ea. Nu era un ordin. Era o rugăminte. 
Quillan e de partea mea. Şi acum partea mea şi partea lui 
au acelaşi ţel: Linc. Oh, cât de mult mă atrage Linc! 

Când se uită la el, văzu că îl privea pe Gornt. Inima începu 
să-i bată mai repede. Era iar ca atunci când Gornt o luase în 
Spania şi ea văzuse o mano a mano. Da, bărbaţii ăştia doi 
sunt ca nişte matadori în seara asta. Ştiu că Quillan încă mă 
mai doreşte, indiferent ce-ar spune. Îi zâmbi, înăbuşindu-şi 
tulburarea. 

— Da, vreau vin. 

Pe punte, lumina era plăcută şi intimă. Stewardul turnă 
vinul, ca întotdeauna foarte bun, sec, fin şi plăcut. Bartlett 
deschise o geantă sport pe care o adusese cu el. 

— E un vechi obicei american să aduci un dar prima dată 
când intri într-o casă - bănuiesc că aceasta este o casă. 
Puse sticla de vin pe masă. 

— Oh, sunteţi foarte amabil să... 

Gornt se opri. Cu un gest delicat luă sticla şi se uită atent 
la ea, apoi se ridică şi o privi din nou la lumina habitaclului. 
Apoi se aşeză la loc. 

— Acesta nu e un dar, domnule Bartlett, este o vrajă 
închisă într-o sticlă. Credeam că mă înşeală ochii (era un 
Chateau Margaux, unul din cele mai grozave vinuri roşii 
premier cru din Medoc, provincia Bordeaux). N-am băut 
niciodată un '49. Asta a fost un an de vis pentru vinurile 
roşii de Bordeaux. Mulţumesc foarte mult. 

— Orlanda mi-a spus că preferaţi vinurile roşii mai 
degrabă decât cele albe, dar m-am gândit că s-ar putea să 
mâncăm peşte, şi nonşalant aşeză pe masă o a doua sticlă. 

Gornt se uită surprins la ea. Era un Chateau Haut-Brion. 
Vinul roşu Chateau Haut-Brion din anii buni rivaliza cu cele 
mai minunate vinuri de Medoc, dar cel alb - sec, delicat, şi 
puţin cunoscut pentru că nu există în cantităţi mari - era 
considerat unul din cele mai grozave vinuri de Bordeaux. 
Acesta era din '55. Gornt oftă. 


— Dacă sunteţi un atât de bun cunoscător al vinurilor, 
domnule Bartlett, de ce beţi bere? 

— Îmi place berea cu pasta, domnule Gornt, şi berea 
înainte de masă. Dar la mâncare - vin, şi Bartlett zâmbi. 
Veniţi marţi, o să bem bere la pasta, apoi Frascatti sau 
Verdicchio sau Casale umbrian cu... cu ce? 

— Piccata? 

— Grozav, spuse el, nedorind altă piccata decât cea făcută 
de Orlanda. Asta-mi place cel mai mult. 

Îşi concentră atenţia asupra lui Gornt şi nu se uită la 
Orlanda, dar ştiu că ea pricepuse ce vrea să spună. Mă 
bucur că am verificat-o. 

— Oh, te-ai distrat bine? îl întrebase ea când venise să-l ia 
dimineaţă de la micul hotel din Sunning Road. Sper că da, 
Linc dragă. 

Cealaltă fată fusese frumoasă, dar nu încercase alte 
sentimente pentru ea decât dorinţă, iar satisfacția fusese 
minimă. l-o spusese. 

— Oh, atunci eu sunt de vină. N-am ales bine, se indispuse 
ea. Diseară o să luăm masa împreună şi o să încercăm în 
altă parte. 

Fără să vrea zâmbi şi se uită la ea. Briza mării o făcea şi 
mai frumoasă. Apoi observă că Gornt îi privea. 

— Mâncăm peşte în seara asta? 

— Oh, sigur că da. Orlanda, i-ai spus domnului Bartlett 
despre Pok Liu Chau? 

— Nu, Quillan, doar că am fost invitaţi la o plimbare cu 
iahtul. 

— Bine. Nu va fi un banchet, dar peştele este excelent aici, 
domnule Bartlett. Dumneavoastră... 

— Ce-ar fi să-mi spuneţi Linc şi eu o să vă spun Quillan? 
Chestia asta cu,domnule” îmi provoacă indigestie. 

Râseră cu toţii. Gornt spuse: 

— Linc, cu acordul tău n-o să deschidem darul tău astă- 
seară. Mâncarea chinezească nu merge cu vinurile astea 


grozave, nu prea se potrivesc. O să le păstrez, dacă se 
poate, pentru masa noastră de marţi. 

— Sigur. 

Urmă o tăcere scurtă în duduitul înfundat al motoarelor de 
sub punte. Simţind imediat că Gornt vrea să rămână singur 
cu Bartlett, Orlanda se ridică cu un zâmbet. 

— Scuzaţi-mă o clipă, aş vrea să mă pudrez. 

— Foloseşte cabinele de la prova, pasarela din faţă, 
Orlanda, o îndrumă Gornt, privind-o. 

— Mulţumesc, răspunse ea şi se îndepărtă, într-un fel 
bucuroasă, într-un fel jignită. 

Cabinele de la prova erau pentru invitaţi. Ea s-ar fi dus în 
mod automat de-a lungul acestei pasarele în cabina 
principală, la toaleta de lângă apartamentul principal - cel 
care odinioară fusese al lor. Nu-i nimic. Trecutul e trecut şi 
acum există Linc, îşi spuse ea, îndreptându-se spre prova. 

Bartlett luă o înghiţitură de vin, întrebându-se de ce 
Orlanda păruse să ezite. Îşi concentră atenţia asupra lui 
Gornit. 

— Câte persoane pot dormi pe vas? 

— Zece, comod. Există un echipaj permanent de patru 
oameni - căpitanul-maşinist, un marinar, un bucătar şi un 
steward. Dacă vrei, îţi arăt nava mai târziu, şi Gornt îşi 
aprinse o ţigară. Nu fumezi? 

— Nu, nu, mulţumesc. 

— Putem naviga o săptămână fără să ne facem plinul. Dacă 
e nevoie. Mai încheiem marţi afacerea noastră? 

— Sigur, marţi a rămas marea zi. 

— Te-ai răzgândit? Cu Struan? 

— Luni se va hotări bătălia. Luni la ora 3 după-amiază, 
când se închide bursa, l-ai terminat pe lan, sau nu l-ai 
terminat şi din nou e inatacabil. 

— De data asta nu. E ruinat. 

— Sunt absolut sigur. 

— Te mai duci în Taipe cu el? 

— Deocamdată aşa a rămas stabilit. 


Gornt trase adânc din ţigară. Privirea lui cercetă poziţia 
iahtului. Intraseră mult în canalul principal. Gornt se ridică 
şi rămase o clipă lângă căpitan, dar căpitanul văzuse şi el 
mica joncă neluminată din faţă şi o ocolise fără probleme. 

— Cu viteză înainte, spuse Gornt şi se întoarse la masă, 
umplu din nou paharele, alese o dim-sum prăjită în grăsime 
încinsă şi se uită la american. Linc, pot să fiu sincer? 

— Sigur. 

— Orlanda. 

Ochii lui Bartlett se îngustară. 

— Ce-i cu ea? 

— După cum probabil că ştii, ea şi cu mine am fost cândva 
prieteni foarte buni. Foarte buni. Hong Kongul e un loc 
unde se bârfeşte mult, dar am rămas prieteni, deşi nu mai 
suntem împreună de trei ani, şi Gornt îl privi de sub 
sprâncenele zburlite, cu fire albe în ele. Am vrut doar să-ţi 
spun că n-aş vrea să sufere, zâmbi şi dinţii îi luciră în lumina 
lămpii agăţate deasupra mesei. Şi e cea mai plăcută femeie 
şi tovarăşă pe care o poţi găsi. 

— Sunt de acord cu tine. 

— Iartă-mă, nu vreau să te sâcâi cu nimic, am vrut doar să- 
ţi spun trei lucruri, ca între bărbaţi. Ăsta a fost primul. Al 
doilea că e foarte discretă. Al treilea, că nu are nici o 
legătură cu afacerea noastră - nu mă folosesc de ea,nueo 
recompensă, sau momeală sau altceva de genul ăsta. 

Bartlett tăcu un timp. Apoi dădu din cap. 

— E-n regulă. 

— Nu mă crezi? 

Bartlett râse din toată inima. 

— La naiba, Quillan, suntem în Hong Kong! Sunt depăşit 
de o groază de lucruri. Nici măcar nu ştiu dacă Pok Liu 
Chau e numele restaurantului, o parte din Hong Kong sau e 
în China roşie. Bău din vin cu plăcere. Cât despre Orlanda, 
e grozavă şi nu e cazul să-ţi faci probleme. Am înţeles. 

— Sper că nu te-a deranjat ce ţi-am spus. 

Bartlett clătină din cap. 


— Mă bucur că am discutat şi asta, ezită, apoi, pentru că 
celălalt era sincer, se hotări să vorbească deschis. Mi-a spus 
despre copil. 

— Bun. 

— De ce te-ai încruntat? 

— Sunt surprins că Orlanda a pomenit de fetiţă. Probabil 
că ţine la tine foarte mult. 

Bartlett simţi forţa ochilor care îl priveau şi căută invidia 
în ei. 

— Sper. Mi-a spus că te-ai purtat foarte frumos cu ea după 
ce v-aţi despărţit. Şi cu ai ei. 

— Sunt oameni de treabă. E greu să creşti cinci copii în 
Asia, şi să-i creşti bine. A fost întotdeauna politica firmei să-i 
ajutăm pe oamenii noştri când putem. Gornt sorbi din vin. 
Prima dată când am văzut-o pe Orlanda avea zece ani. Într- 
o duminică la curse în Shanghai. Pe vremea aceea toată 
lumea se îmbrăca cu ce avea mai bun şi se plimba prin 
padocuri. Era prima ei ieşire oficială în lume. Tatăl ei era 
directorul departamentului nostru de comerţ naval - un tip 
cumsecade, Eduardo Ramos, a treia generaţie în Macao, 
soţia lui din Shanghai. Dar Orlanda... Gornt oftă. Orlanda 
era cea mai drăgălaşă fetiţă pe care-am văzut-o vreodată. 
Avea o rochie albă... Nu-mi aduc aminte să o mai fi văzut 
apoi, până ce s-a întors de la şcoală. Avea atunci aproape 
optsprezece ani şi, ei bine, m-am îndrăgostit nebuneşte de 
ea, Gornt ridică privirea din pahar. Nu pot să-ţi spun cât de 
bucuros m-am simţit în toţi anii în care am fost împreună, 
privirea îi deveni mai aspră. Ţi-a spus că l-am distrus pe 
bărbatul care a sedus-o? 

— Da. 

— Bun. Atunci ştii tot, şi Gornt adăugă foarte demn: Am 
vrut doar să-ţi spun cele trei lucruri. 

Bartlett simţi o simpatie bruscă pentru celălalt. 

— Le apreciez, se aplecă în faţă să i se mai toarne nişte 
vin. Ce-ar fi să o lăsăm aşa? De marţi toate datoriile şi 
prieteniile sunt şterse şi începem din nou. Toţi. 


— Până una alta de partea cui eşti? întrebă Gornt cu faţa 
zâmbitoare. 

— Pentru atac, de partea ta, sută la sută! se repezi 
Bartlett. Pentru pătrunderea lui Par-Con în Asia? Sunt la 
mijloc. Aştept să văd cine-i învingătorul. Înclin spre tine şi 
sper să câştigi, dar aştept. 

— Cele două puncte de vedere nu duc tot acolo? 

— Nu. Am stabilit regulile de bază ale atacului cu mult 
timp în urmă. Am spus că atacul e o operaţiune pe care n-o 
poţi desfăşura decât o dată, ca să-ţi păcăleşti rivalul, 
Bartlett zâmbi. Sigur, Quillan, sunt sută la sută cu tine în 
privinţa atacului - n-am pus jos cele două milioane fără 
parafă, fără hârtie, doar cu o strângere de mână? 

După o pauză, Gornt spuse: 

— În Hong Kong, o strângere de mână e uneori mai 
prețioasă. Nu am cifra exactă, dar pe hârtie avem în faţa 
noastră ceva între 24 şi 30 de milioane. 

Bartlett ridică paharul. 

— Aleluia! Dar, până una alta, ce facem cu problema 
băncilor? Cât ne va afecta? 

Gornt se încruntă. 

— Nu cred că ne va afecta. Bursa noastră e foarte 
schimbătoare, dar Blacs şi Victoria sunt bănci solide, care 
nu pot da faliment, guvernul trebuie să le sprijine pe 
amândouă. Se aude că guvernatorul va declara ziua de luni 
zi de pauză bancară şi va închide băncile atât timp cât va fi 
nevoie - e doar o problemă de timp până ce apar bani 
gheaţă disponibili care să înlăture neîncrederea oamenilor 
în bănci. Până atunci, mulţi se vor arde şi o mulţime de 
bănci vor da faliment, dar asta nu trebuie să ne afecteze 
planul. 

— Când cumperi din nou? 

— Depinde de momentul în care anunţi că nu mai închei 
afacerea cu Struan. 

— Ce zici de luni la amiază? Asta-ţi va da suficient timp ţie 
şi cumpărătorilor tăi secreţi să cumpere după ce ştirea se 


răspândeşte şi acţiunile scad şi mai mult. 

— Excelent. Chinezii acţionează în funcţie de zvonuri, se 
bazează foarte mult pe ele, aşa că bursa poate uşor trece 
de la boom la crah şi invers. E bine la amiază. O să faci asta 
în Taipe? 

— Da. 

— O să am nevoie de un telex de confirmare. 

— O să ţi-l dea Casey. 

— Ştie despre plan? 

— Da. Acum ştie. De câte acţiuni ai nevoie ca să deţii 
controlul? 

— Ar trebui să ai informaţia asta. 

— E singura care-mi lipseşte. 

— După ce vom cumpăra din nou vom deţine suficient ca 
să dispunem de cel puţin trei locuri în consiliul de 
conducere, inclusiv cel al lui Ian. Odată ce am intrat în 
consiliu, Struan e în mâinile noastre, şi apoi, foarte curând, 
voi fuziona Struan cu Rothwell-Gornt. 

— Şi vei fi tai-pan al Nobilei Case. 

— Da, ochii lui Gornt scânteiară, umplu din nou paharele. 
Noroc! 

— Noroc! 

Băură, mulţumiţi de înţelegerea lor. Dar fiecare în sinea lui 
nu avea nici un pic încredere în celălalt. Amândoi se 
bucurau că mai aveau şi alte planuri pentru orice 
eventualitate - dacă va fi nevoie. 

Încruntaţi, cei trei bărbaţi ieşiră din reşedinţa 
guvernatorului şi urcară în maşina lui Crosse. Crosse 
conducea. Sinders stătea în faţă, Rosemont în spate, şi 
amândoi ţineau strâns în mâini exemplarele încă necitite ale 
dosarelor AMG. Noaptea era întunecată, pe cer vântul 
mâna norii şi traficul era mai intens ca de obicei. 

Rosemont, din spate, spuse: 

— Credeţi că guvernatorul va citi originalele înainte să le 
rupă? 


— Eu le-aş citi, răspunse Sinders fără să se întoarcă să-l 
privească. 

— Sir Geoffrey e mult prea deştept ca să facă asta, spuse 
Crosse. N-o să rupă originalele până ce copia ta nu se află 
în siguranţă în mâinile ministrului, asta în cazul în care tu 
nu ajungi. Chiar şi aşa, e mult prea isteţ ca să citească ceva 
ce ar putea constitui o complicaţie pentru un reprezentant 
plenipotenţiar al Majestății sale, şi deci pentru guvernul 
Majestății sale. 

Urmă din nou o tăcere. 

Apoi nemaiputându-se abţine, Rosemont spuse tăios: 

— Şi cu Metkin? Ei? Unde au sabotat avionul? 

— La Bombay. Probabil că avionul a fost sabotat acolo, 
dacă a fost un sabotaj. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Rog, trebuie să fi fost. 
Sigur că cineva a fost informat. Cum s-a aflat? Din nou 
afurisitul tău de spion? Aşteaptă, dar niciunul din cei doi nu 
răspunse. Şi Ivanov, Rog? Ai de gând să o pui sub sechestru 
şi să faci o percheziţie pe neaşteptate? 

— Guvernatorul a discutat cu Londra şi ei cred că nu ar fi 
înţelept să se creeze un incident. 

— Ce dracu' ştiu capetele alea pătrate? se răsti furios 
Rosemont. E o navă de spionaj, pentru numele lui 
Dumnezeu! Pun pariu pe ce vrei că am găsi coduri curente, 
cea mai bună aparatură rusească de supraveghere şi cinci 
sau şase experţi KGB. Nu? 

— Evident, aveţi dreptate, domnule Rosemont, zise 
Sinders. Dar nu putem şi-o facem, nu fără aprobarea 
necesară. 

— Lăsaţi-mă pe mine şi băieţii mei s-o fa... 

— În nici un caz! 

Nervos, Sinders îşi scoase ţigările. Pachetul era gol. 
Crosse i-l întinse pe-al lui. 

— Deci aveţi de gând să-i lăsaţi să scape? 

— Am de gând să-l invit mâine pe căpitanul Suslev la sediu 
să-i cer o explicaţie, spuse Sinders. 


— Aş vrea să asist şi eu. 

— Mă mai gândesc. 

— O să primiţi acordul oficial până la 9 dimineaţa. 

Sinders rosti sec: 

— Regret, domnule Rosemont, dar pot să trec peste orice 
directive ale şefilor dumitale dacă vreau cât sunt aici, 
suntem aliaţi, pentru numele lui Dumnezeu! 

Crosse îi replică tăios: 

— Şi-atunci de ce ai năvălit în apartamentul 32 din Sinclair 
Towers neinvitat? 

Rosemont oftă şi le explică. Gânditor, Sinders îi aruncă o 
privire lui Crosse, apoi se uită din nou la Rosemont. 

— Cine ţi-a spus că e un loc conspirativ al duşmanului, 
domnule Rosemont? 

— Avem 0 reţea mare de informaţii. Am aflat dintr-un 
raport. Nu pot să vă spun cine, dar dacă vreţi o să vă dau 
copii după amprentele pe care le-am găsit pe pahar. 

Sinders spuse: 

— Ar fi foarte util. Mulţumesc. 

— Asta tot nu te scuză pentru o descindere neautorizată şi 
inutilă, spuse Crosse tăios. 

— Am spus că-mi pare rău, nu? izbucni Rosemont şi-şi 
împinse înainte bărbia. Toţi facem greşeli. Ca şi Philby, 
Burgess şi Maclean! Londra e aşa de afurisit de deşteaptă, 
ei? Avem o informaţie de ultimă oră că există şi un al 
patrulea tip - mai sus, la fel de bine situat şi care vă dă cu 
tifla. 

Crosse şi Sinders fură uluiţi. Se uitară unul la celălalt. Apoi 
Sinders întoarse capul. 

— Cine? 

— Dacă aş şti ar fi executat. Philby a dispărut cu atât de 
multe secrete despre noi încât ne-a costat milioane ca să 
reorganizăm şi să recodificăm. 

— Îmi pare rău de Philby, spuse Sinders. Da, tuturor ne 
pare rău pentru ce ne-a făcut. 


— Toţi facem greşeli şi singurul păcat e eşecul, nu? Dacă 
aseară aş fi prins doi agenţi duşmani acum aţi chiui de 
bucurie. Dar am ratat. Am spus că-mi pare râu, da? Data 
viitoare o să întreb, da? 

Crosse spuse: 

— N-o s-o faci, dar ne-ar scuti de o mulţime de necazuri 
dacă ai face-o. 

— Ce-ai auzit despre un al patrulea? întrebă Sinders, 
palid, barba nerasă făcându-l să pară şi mai murdar decât 
era. 

— Luna trecută am distrus un alt grup de roşii, în Statele 
Unite. Ce porcărie, mişună ăştia ca gândacii. Celula 
respectivă era formată din patru oameni, doi în New York, 
doi în Washington. Tipul din New York era Ivan Egorov, alt 
ofiţer din secretariatul O. N. U., şi Rosemont adăugă cu 
amărăciune: Isuse, de ce nu realizăm o dată că afurisitele 
de Națiuni Unite sunt pline de spioni, reprezintă cea mai 
bună armă sovietică de când ne-au furat afurisita de 
bombă? I-am prins pe Ivan Egorov şi pe soţia lui Alessandra 
transmițând secrete de spionaj industrial, computere. Tipii 
din Washington îşi luaseră, amândoi nume americane, ale 
unor oameni care muriseră: un preot romano-catolic şi o 
femeie din Connecticut. Cei patru ticăloşi erau în legătură 
cu un individ de la Ambasada sovietică, un ataşat care era 
superiorul lor. L-am descoperit pe când încerca să-l 
racoleze pe unul din tipii noştri din CIA ca să spioneze 
pentru ei. Da. Dar înainte să-l extrădăm l-a speriat suficient 
cât să-i vândă pe ceilalţi patru. Unul din ei ne-a spus că nu 
Philby era şeful, că mai era şi un al patrulea. 

Sinders tuşi şi-şi aprinse altă ţigară de la chiştocul 
celeilalte. 

— Ce a spus? Exact. 

— Doar că celula lui Philby era formată din patru. Cel de-al 
patrulea e tipul care i-a atras pe ceilalţi, şeful celulei şi 
principala legătură cu sovieticii. Se spune că e mare acolo. 
Persoană foarte, foarte importantă. 


— Unde? În politică? Externe? Lumea bună? 

Rosemont ridică din umeri. 

— Doar o persoană foarte, foarte importantă. 

Sinders se uită lung la el, apoi se retrase din nou în sine. 
Crosse coti pe Sinclair Road şi opri la apartamentul său 
pentru a-l lăsa pe Sinders, apoi se îndreptă spre consulat, 
care se afla lângă reşedinţa oficială a guvernatorului. 
Rosemont luă o copie a amprentelor, apoi îl conduse pe 
Crosse în biroul său. Biroul era mare şi bine dotat cu 
băuturi. 

— Whisky? 

— Vodcă cu un strop de suc de lămâie, spuse Crosse, 
uitându-se la dosarele AMG pe care Rosemont le aşezase 
nepăsător pe biroul său. 

— Noroc, ciocniră, Rosemont îşi dădu peste cap whisky-ul. 
Ce te frământă, Rog? Ai fost toată ziua ca pe ace. 

Crosse arătă cu capul spre dosare. 

— Astea. Vreau spionul ăla. Vreau Sevrin-ul distrus. 

Rosemont se încruntă. 

— Bun, spuse el după o pauză, hai să vedem ce-avem aici. 

Luă primul dosar, îşi urcă picioarele pe birou şi începu să 
citească. Nu-i trebuiră decât câteva minute să-l termine, 
apoi i-l dădu lui Crosse care-l citi la fel de repede. În grabă, 
trecură pe rând prin toate dosarele. Crosse închise ultima 
pagină a celui din urmă şi-l dădu înapoi. Îşi aprinse o ţigară. 

— Prea mult de comentat acum, murmură absent 
Rosemont. 

Crosse simţi ceva în vocea americanului şi se întrebă dacă 
îl testa sau nu. 

— Un lucru e evident, spuse el privindu-l cu atenţie pe 
Rosemont. Acestea nu se compară calitativ cu celălalt, cel 
pe care l-am interceptat. 

Rosemont aprobă dând din cap. 

— Am văzut şi eu, Rog. Cum ţi-o explici? 

— Astea par anoste. Tot felul de probleme rămân 
nelămurite. Sevrin este evitat, ca, şi spionul, Crosse se jucă 


cu paharul, apoi îşi termină vodca. Sunt dezamăgit. 

Rosemont sparse tăcerea. 

— Deci fie că cel pe care am pus mâna era singurul, şi 
altfel, scris altfel, sau astea sunt contrafăcute sau aranjate? 

— Da. 

Rosemont oftă. 

— Ceea ce ne duce din nou la lan Dunross. Dacă astea 
sunt false, înseamnă că el le mai are pe cele adevărate. 

— Fie în mână, fie în cap. 

— Ce vrei să spui? 

— Se pare că are o memorie fotografică. Ar fi putut să le 
distrugă pe cele adevărate şi să le construiască pe astea, şi 
totuşi să le ţină minte pe celelalte. 

— Ah, dar ar putea fi interogat sub narcoză dacă... dacă 
ne-a păcălit. 

Crosse îşi mai aprinse o ţigară. 

— Da. Dacă actualii şefi ar considera asta necesar, ridică 
privirea spre Rosemont, Evident, orice asemenea 
interogare ar fi deosebit de periculoasă şi ar trebui să fie 
cerută numai sub incidenţa Legii secretului de stat. 

Faţa obosită a lui Rosemont se întunecă şi mai mult. 

— Vrei să mă ocup eu de asta? 

— Nu. Mai întâi să fim siguri. Pare să fie destul de uşor, şi 
Crosse se uită spre băuturi. Pot să mai iau? 

— Sigur. Eu mai vreau un whisky mic. 

Crosse îi dădu paharul umplut din nou. 

— Facem o înţelegere. Colaborezi cu adevărat, total şi nu 
faci nimic fără să-i spui înainte, fără secrete, n-o iei înainte 
de capul tău... 

— Şi-n schimb? 

Crosse zâmbi subţire şi scoase nişte fotocopii. 

— 'Ţi-ar place să influenţezi, poate chiar să controlezi, 
câţiva aspiranţi la preşedinţie - poate chiar nişte alegeri? 

— Nu înţeleg. 

Crosse îi dădu scrisorile lui Thomas K. K. Lim pe care 
Armstrong le găsise în urmă cu două zile în percheziţia de 


la L.o Dinte-în-afară. 

— Se parc cp anumite familii americane foarte bogate şi 
cu relaţii sus-puse sunt în legătură cu anumiţi generali 
americani pentru a construi câteva aeroporturi mari, dar 
inutile, în Vietnam, pentru interese personale. Aici se 
precizează cum, când şi cine, şi Crosse îi spuse unde şi cum 
fuseseră găsite hârtiile şi adăugă: Nu e senatorul Will 
Tillman, cel care e acum aspirant la preşedinţie? Bănuiesc 
că te-ar face şeful CIA pentru delicatesele astea - dacă ai 
vrea să i le dai. Astea două sunt mai savuroase, Crosse le 
puse pe birou. Arată cum anumiţi politicieni cu relaţii sus- 
puse şi aceleaşi familii cu relaţii sus-puse au primit 
aprobarea Congresului pentru a trimite milioane pentru un 
program de ajutor total fraudulos în Vietnam. Deja s-au 
plătit 8 milioane. 

Rosemont citi scrisorile. Se albi la faţă. Ridică telefonul. 

— Dă-mi-l pe Ed Langan, aşteptă un moment, apoi se 
înroşi brusc. Nu mă interesează! scrâşni el. Mişcă-ţi 
afurisitul de fund şi găseşte-mi-l imediat pe Ed! trânti 
telefonul, înjurând obscen, îşi deschise biroul, găsi o sticluţă 
cu pastile anti-acide şi luă trei. În ritmul ăsta nu mai ajung 
eu la cincizeci de ani, murmură el. Rog, tipul ăsta, Thomas 
K. K. Lim, putem să ne ocupăm noi deel? 

— Dacă îl găsiţi, cu plăcere. E undeva în America de Sud, 
şi Crosse puse pe birou altă hârtie. Asta-i raportul secret al 
Comisiei anticorupţie. Ar trebui să-l găsiţi uşor. 

Rosemont îl citi. 

— Isuse! După o pauză spuse: Putem să păstrăm toate 
astea secret? Ar putea să arunce în aer câteva din 
monumentele noastre naţionale. 

— Sigur. Deci ne-am înţeles? Nici un secret de nici o 
parte? 

— S-a făcut. Rosemont se duse la seif şi-l descuie. Serviciu 
contra serviciu, găsi dosarul pe care-l căuta, scoase din el 
câteva hârtii, puse dosarul la loc şi încuie seiful. Uite, astea 
sunt fotocopii. Poţi să le păstrezi. 


Fotocopiile aveau notat sus „Luptătorul pentru libertate” 
şi erau datate cu luna aceea şi cu o lună în urmă. Crosse le 
parcurse repede, fluierând din când în când. Erau rapoarte 
de spionaj, de o calitate excelentă. Toate se refereau la 
Canton, tot ce se petrecea în interiorul şi în jurul capitalei 
provinciei Kwantung, mişcări de trupe, avansări, numiri în 
prezidiile locale şi în Partidul Comunist, inundaţii, lipsă de 
alimente, armată, cantitatea şi tipul de mărfuri est-germane 
şi cehoslovace aflate în magazine. 

— De unde le ai? întrebă el. 

— Avem o celulă în Canton. Asta e unul din rapoartele lor, 
le primim lunar. Vrei şi tu o copie? 

— Da. Da, mulţumesc. O să verific prin sursele noastre 
dacă datele sunt corecte. 

— Sunt corecte, Rog. Evident, ultrasecrete, da? Nu vreau 
să dispară şi oamenii mei ca Fong-fong. Rămâne între noi 
doi, da? 

— S-a făcut. 

Americanul se ridică şi întinse mâna. 

— Şi, Rog, îmi pare rău pentru descindere. 

— Da. 

— Bun, cât despre tipul ăsta, Lim, o să-l găsim. Rosemont 
se întinse obosit şi-şi mai turnă un pahar. Rog? 

— Nu, mulţumesc, plec, spuse Crosse. 

Rosemont puse un deget pe scrisori. 

— Pentru asta, mulţumesc. Da, mulţumesc, deşi... se opri o 
clipă, gata să plângă de furie. Uneori mi-e atât de greață de 
ce-s în stare oamenii noştri să facă pentru o mână de bani 
afurisiţi, că-mi vine să mor. Înţelegi, da? 

— Chiar prea bine! spuse Crosse cu vocea blândă şi 
prietenoasă, dar în gând: Ce naiv eşti, Stanley! 

Plecă imediat şi se duse la sediul poliţiei şi verifica 
amprentele în dosarele sale personale, apoi se urcă din nou 
în maşină şi se îndreptă la întâmplare spre West Point. Când 
fu sigur că nu era urmărit, se opri la prima cabină 
telefonică şi formă un număr. Într-o clipă la capătul firului 


telefonul fu ridicat. Nu se auzi nici un cuvânt, doar o 
răsuflare. Imediat Crosse tuşi uscat şi scurt ca Arthur şi 
vorbi imitând perfect vocea lui Arthur: 

— Cu domnul Lop-sing, vă rog. 

— Nu e nici un domn Lop-ting aici, aţi format un număr 
greşit. 

Mulţumit, Crosse îl recunoscu pe Suslev. 

— Vreau să las un mesaj, spuse el continuând codul cu 
aceeaşi voce pe care şi el şi Jason Plumm o foloseau la 
telefon, amândoi considerând foarte util să poată pretinde 
că sunt Arthur când era nevoie, acoperindu-se, astfel unul 
pe altul, şi ascunzându-şi adevărata lor identitate. 

După ce termină codul, Suslev spuse: 

— Ei? 

Crosse zâmbi uşor, bucuros că-l poate păcăli pe Suslev. 

— Am citit materialul. L-a citit şi prietenul nostru - 
prietenul nostru era propriul său nume, Roger Crosse. 

— Ah! Şi? 

— Şi am fost amândoi de acord că este excelent... 
„Excelent” era un cuvânt codificat pentru „contrafăcut” sau 
„informaţii false”. 

Urmă o pauză lungă. 

— Deci? 

— Poate prietenul nostru să ia legătura cu tine sâmbătă la 
patru? (Adică: poate Roger Crosse să ia legătura cu tine 
diseară la 10 la un telefon sigur?). 

— Da. Mulţumesc pentru telefon. Da. Mesajul s-a înţeles. 

Crosse închise. 

Scoase o altă fisă şi mai formă un număr de telefon. 

— Alo? 

— Bună, Jason, sunt Roger Crosse, spuse el afabil. 

— Oh, bună, inspectore, ce surpriză plăcută, răspunse 
Plumm. Mai rămâne valabil bridge-ul nostru de mâine? (Ai 
interceptat dosarele AMG?) 

— Da, spuse Crosse, apoi adăugă nonşalant: Dar în loc de 
şase se poate la opt? (Da, dar suntem în siguranţă, nici un 


nume nu e menţionat.) 

Se auzi un oftat adânc de uşurare. Apoi Plumm spuse: 

— Să-i anunţ şi pe ceilalţi? (Ne întâlnim astă seară cum am 
stabilit?) 

— Nu, nu e nevoie să-i deranjăm astă seară, putem să o 
facem mâine - (Nu, ne întâlnim mâine.) 

— În regulă. Mulţumesc pentru telefon. 

Crosse se întoarse în strada aglomerată. Foarte mulţumit 
de sine, urcă în maşină şi-şi aprinse o ţigară. Mă întreb ce- 
ar gândi Suslev - sau şefii lui - dacă ar şti că eu sunt 
adevăratul Arthur şi nu Jason Plumm. Secrete în secretele 
secretelor şi doar Jason e singurul care ştie cine-i cu 
adevărat Arthur! Chicoti. KGB ar fi furios. Nu le plac 
secretele pe care nu le cunosc. Şi ar fi mai furioşi dacă ar 
şti că eu sunt cel care l-am racolat pe Plumm şi am format 
Sevrin-ul, şi nu invers. Fusese uşor să aranjeze astA. Când 
Crosse era în Serviciul secret militar în Germania, chiar la 
sfârşitul războiului, primise o informaţie personală că 
Plumm, expert în transmisiuni, folosea un transmiţător 
clandestin pentru sovietici. Într-o lună îl cunoscuse pe 
Plumm şi informaţia se confirmase, dar aproape imediat 
războiul se sfârşise. Aşa că păstrase informaţia pentru a o 
folosi mai târziu - ca să obţină ceva în schimbul ei, sau 
pentru momentul în care voia să treacă de cealaltă parte. În 
spionaj nu ştii niciodată când eşti tras pe sfoară sau trădat 
sau vândut pentru ceva sau cineva mai valoros. Ai nevoie 
întotdeauna de secrete cu care să faci schimb, şi cu cât e 
mai important secretul cu atât eşti în mai mare siguranţă, 
pentru că nu ştii niciodată când tu sau un inferior sau un 
superior fac greşeala care te lasă descoperit şi neajutorat 
ca un fluture prins în insectar. Ca Voranski. Ca Metkin. Ca 
Dunross cu dosarele sale false. Ca Rosemont cu idealismul 
său naiv. Ca Gregori Suslev, ale cărui amprente sunt acum 
în fişele CIA şi astfel intrat într-o cursă pe care eu am 
aranjat-o. Crosse râse cu voce tare. Porni maşina, 
amestecându-se în traficul străzii. Să treci dintr-o parte în 


alta şi să-i faci să dea vina unul pe altul asta, da, poate face 
viaţa mai interesantă. Da, secretele într-adevăr fac viaţa 
foarte interesantă. 

Ora 21.45. 

Pock Liu Chau era o insuliţă la sud-vest de Aberdeen. Cina 
chinezească fusese cea mai bună din câte mâncase 
vreodată Bartlett. Erau la al optulea fel, mici castronaşe cu 
orez. În mod tradiţional, orezul era ultimul fel la o masă. 

— De fapt nu eşti obligat să mănânci chiar tot, Linc! râse 
Orlanda. Asta ar însemna pentru gazda ta că eşti atât de 
plin încât pocneşti! 

— Asta-i adevărul, Orlanda! Quillan, a fost fantastic! 

— Da, da, a fost, Quillan! aprobă şi Orlanda. Ai făcut o 
alegere grozavă. 

Restaurantul era lângă un mic debarcader în apropierea 
unui sat de pescari amărât, luminat doar cu câteva becuri, 
cu muşama pe mese, scaune stricate şi cu pardoseala de 
gresie spartă. În spatele lui era o alee cu bazine cu peşti 
unde era adus pentru vânzare tot ce se prindea într-o zi. 
Sub îndrumarea proprietarului aleseseră din bazine 
crevete, calmari, homari, crabi mici şi peşti de toate felurile, 
mărimile şi formele. 

Gornt discutase cu proprietarul meniul, stabilind ce peşti 
le-ar place. Erau amândoi experţi, iar Gornt un client 
deosebit. Mai târziu se aşezaseră la o masă în patio. Era 
răcoare şi băură bere, simțindu-se bine împreună, toţi trei. 
Ştiau că cel puţin în timpul mesei era o perioadă de 
armistițiu, când neîncrederea putea fi lăsată deoparte. 

În câteva clipe primul fel de mâncare sosise - grămezi de 
crevete prăjite, având dulceaţa mării şi deosebit de 
gustoase. Apoi bucățele mici de caracatiţă cu usturoi, 
ghimbir, ciuşcă şi toate condimentele Orientului. Apoi nişte 
aripioare de pui prăjite în multă grăsime pe care le 
mâncaseră cu sare de mare, apoi peştele cel mare gătit la 
aburi, cu soia şi feliuţe de ceapă verde proaspătă şi ghimbir 


şi aşezat pe un platou, iar falca, cea mai bună bucăţică din 
peşte, îi fu oferită lui Bartlett, ca invitat de onoare. 

— Isuse, când am văzut cocioaba asta, iartă-mă, locul ăsta, 
am crezut că-ţi baţi joc de mine. 

— Ah, dragul meu, spuse Gornt, nu-i cunoşti pe chinezi. 
Nu-i interesează ambianța, ci doar mâncarea. Ei privesc cu 
neîncredere orice restaurant unde s-au risipit bani pe 
decoraţiuni, feţe de masă sau luminări. Ei vor să vadă ce 
mănâncă - de aceea lumina e puternică. Chinezii se simt cel 
mai bine când mănâncă, sunt ca italienii. Le place să râdă, 
să mănânce, să bea şi să râgâie. 

Băură cu toţii bere. 

— Asta merge cel mai bine cu mâncarea chinezească, deşi 
ceaiul chinezesc e mai bun - uşurează digestia şt îneacă tot 
uleiul. 

— De ce zâmbeşti, Linc? întrebă Orlanda, care stătea între 
cei doi. 

— Fără motiv. Doar pentru că voi aici ştiţi cu adevărat să 
mâncaţi. Ei, ce-i asta? 

Ea se uită la farfuria de orez prăjit amestecat cu diverse 
feluri de peşte. 

— Calmar. 

— Ce? 

Ceilalţi râseră şi Gornt spuse: 

— Chinezii spun că orice stă cu spatele la cer e comestibil. 
Mergem? 

Imediat ce se întoarseră la bord o porniră din nou în larg, 
îndepărtându-se de cheu, se servi cafea şi brandy. Gornt 
spuse: 

— Mă iertaţi puţin? Trebuie să mă ocup de nişte hârtii. 
Dacă vă e frig, intraţi în salonul de la prova, şi cobori sub 
punte. 

Bartlett îşi sorbi gânditor brandy-ul. Orlanda era în faţa lui 
şi stăteau întinşi în şezlonguri pe puntea de la pupa. Brusc 
dori ca vasul acesta să fie al său şi ei să fie singuri. Ea îl 


privea. Fără ca el să-i spună nimic se apropie şi-şi puse 
mâna pe ceafa lui, masându-i uşor şi cu pricepere muşchii. 

— E grozav, mărturisi el, dorind-o. 

— Ah, răspunse ea foarte mulţumită. Mă pricep la masaj, 
Linc. Am învăţat de la o japoneză. Nu faci masaj în mod 
regulat? 

— Nu. 

— Ar trebui. E foarte important pentru corp, foarte 
important să-ţi menţii fiecare muşchi în formă. Tu-ţi pui la 
punct avionul, nu? De ce n-ai face acelaşi lucru şi cu trupul 
tău? Mâine o să aranjez o şedinţă de masaj, îşi băgă 
unghiile răutăcioasă în gâtul lui. E femeie, dar să nu te 
atingi de ea, heya! 

— Haide, Orlanda! 


— Te necăjeam, prostule, îi spuse ea repede, zâmbind şi 
îndepărtând imediat tensiunea. Femeia e oarbă. Pe vremuri, 
în China, şi chiar şi azi în Taiwan orbii au monopolul artei şi 
afacerilor cu masajul, degetele ţinându-le loc de ochi. Oh, 
da. Sigur că există o mulţime de vraci şi şarlatani care 
pretind că se pricep, dar nu ştiu o boabă. În Hong Kong afli 
repede cine este ceea ce pretinde şi cine nu. Nu-i decât un 
sat foarte mic, se plecă şi-l atinse uşor cu buzele pe gât. 
Asta pentru că eşti faimos. 

El râse. 

— Eu ar trebui să-ţi spun ţie asta. 

O luă de umeri, vrăjit, şi o strânse uşor, conştient de 
prezenţa căpitanului care stătea la cârmă, trei metri mai 
departe. 

— Vrei să mergi la prova şi să vezi şi restul iahtului? 
întrebă ea. 

EI se uită uluit la ea. 

— Ştii să citeşti gândurile? 

Ea râse, şi faţa ei frumoasă îi oglindi bucuria. 

— Nu e rolul fetei să observe dacă... dacă prietenul ei este 
fericit sau trist, sau vrea să fie singur sau altceva? Am fost 
învățată să-mi folosesc ochii şi simţurile, Linc. Sigur că 
încerc să-ţi citesc gândurile, dar dacă greşesc trebuie să-mi 
spui, ca să ştiu mai bine. Dar dacă ghicesc... nu te simţi 
minunat? 

Şi e mult mai uşor să te prind în mreje fără putinţă de 
scăpare. Şi să te ţin legat de un fir atât de subţire, încât, 
dacă vrei, să-l poţi rupe uşor, dar arta mea să facă din firul 
acesta subţire o plasă de oţel. Oh, dar n-a fost uşor să învăţ 
asta! Quillan a fost un profesor crud, oh, atât de crud. O 
mare parte din educaţia mea a fost făcută cu mânie, şi cu 
înjurăturile lui Quillan. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, n-o să înveţi odată să-ţi 
foloseşti afurisiţii de ochi? Ar fi trebuit să-ţi fie foarte clar 
când am sosit aici pentru că mă simţeam mizerabil şi că am 
avut o zi mizerabilă. De ce dracu' nu mi-ai dar imediat ceva 


să beau, nu m-ai mângâiat imediat şi apoi să fi tăcut 
dracului din gură zece minute până îmi reveneam - să fii 
doar tandră şi înţelegătoare pentru zece afurisite de minute 
şi apoi m-aş fi simţit din nou bine! 

— Dar, Quillan, scâncise ea printre lacrimi, speriată de 
furia lui, ai venit atât de furios încât m-ai indispus şi apoi... 

— 'Ţi-am spus de nu ştiu câte ori să nu fii prost dispusă 
doar pentru că eu sunt prost dispus! E datoria ta să mă 
calmezi! Foloseşte-ţi afurisiţii de ochi şi de urechi şi al 
şaselea tău simţ! lot ce vreau eu sunt zece minute şi pe 
urmă devin din nou blând şi docil. Pentru numele lui 
Dumnezeu cu nu sunt tot timpul atent cu tine? Nu-mi 
folosesc afurisiţii de ochi şi încerc să te liniştesc? În fiecare 
lună în aceleaşi zile eşti întotdeauna nervoasă, nu? Nu am 
eu grijă să fiu cât pot de calm şi să te calmez şi pe tine? Nu? 

— Da, dar nu... 

— Nici un dar! Pentru numele lui Dumnezeu, acum sunt 
mai nervos decât când am venit! E vina ta pentru că eşti 
proastă, nu ştii să te porţi ca o femeie, şi tu ar trebui să ştii 
cel mai bine dintre toţi! 

Orlanda îşi aminti cum ieşise el din apartament trântind 
uşa şi ea izbucnise în plâns, masa aniversară gătită de ea se 
stricase şi seara fusese ratată. Mai târziu el se întorsese 
calmat şi o luase în braţe şi o strânsese cu tandreţe cât ea 
plânsese, regretând cearta pe care o considera acum inutilă 
şi numai din vina ei. 

— Ascultă, Orlanda, îi spusese el blând. Nu, sunt singurul 
bărbat pe care va trebui să-l ţii în mâinile tale, şi nici 
singurul de care vei depinde - e o realitate fundamentală că 
orice femeie depinde de un bărbat, oricât ar fi el de ticălos 
şi de rău şi de dificil. E atât de uşor pentru o femeie să 
conducă un bărbat. Oh, atât de uşor dacă eşti atentă şi 
înţelegi că bărbaţii sunt copii şi, din când în când - aproape 
tot timpul - proşti, cu toane şi groaznici. Dar ei aduc banii şi 
e greu să faci asta, foarte greu. E foarte greu să aduci 
mereu bani zi de zi, oricine ai fi. Moh ching moh meng... n- 


ai bani n-ai viaţă. În schimb femeia trebuie să aducă 
armonie - bărbatul nu poate asta, nu tot timpul. Dar femeia 
poate întotdeauna să-l binedispună pe bărbatul ei dacă 
vrea, poate întotdeauna să-i îndepărteze amărăciunea. 
Întotdeauna. Doar fiind calmă şi iubitoare şi tandră şi 
înţelegătoare pentru scurt timp. O să te învăţ jocul vieţii. Vei 
avea o diplomă în supravieţuire, ca femeie, dar va trebui să 
munceşti... 

Oh, şi cum am muncit, îşi spuse Orlanda încruntată, 
amintindu-şi de toate lacrimile sale. Dar acum ştiu. Acum 
pot să fac instinctiv ceea ce m-am străduit să învăţ. 

— Haide,vino să-ţi arăt prova vasului. 

Se ridică, conştientă de privirea căpitanului asupra ei, şi o 
luă înainte, sigură pe ea. Pe când se îndreptau spre prova, 
îşi strecură pentru o clipă braţul sub cel al lui Linc, apoi se 
apucă de balustradă şi cobori sub punte. Salonul era mare, 
cu fotolii şi canapele comode, fixate în punte. Barul era bine 
garnisit. 

— Cambuza e la prova, pe teugă, lângă cabina echipajului, 
îl informă ea. Sunt cam înghesuiți, dar pentru Hong Kong 
stau bine. 

Un coridor mic ducea la prova. Patru cabine, două cu 
cuşetă dublă, două cu cuşete suprapuse. Curate şi bune şi 
atrăgătoare. 

— La pupa e salonul principal al lui Quillan şi 
apartamentul principal, zâmbi gânditoare. Îi place să aibă 
tot ce-i mai bun. 

— Da, spuse Bartlett. 

O sărută şi ea răspunse cu toată fiinţa sa. Înfierbântarea 
lui îi luă toată vlaga şi o înmuie şi se lăsă cuprinsă de 
dorinţa lui, stăpânită de aceeaşi patimă, sigură că el se va 
opri şi nu va trebui ca ea să-l oprească. Aşa fusese gândit 
jocul, şi simţi forţa. Imediat coapsele, ei se lipiră mai mult, 
mişcându-se uşor. Mâinile lui începură să alerge şi ale ei 
răspunseră. Era minunat în braţele lui, mai bine decât se 
simţise vreodată cu Quillan, care era întotdeauna profesor, 


întotdeauna controlat. Întotdeauna fără să dea prea mult. 
Erau pe cuşetă când Bartlett se ridică. Trupul ei îl dorea, şi 
totuşi ea jubilă. 

— Hai înapoi pe punte, îl auzi rostind, răguşit. 

Gornt traversă frumosul salon, intră în apartamentul 
principal şi încuie uşa după el. Fata dormea grațios în patul 
uriaş, sub pătura subţire. El rămase în picioare la capătul 
patului, privind-o cu plăcere înainte de a o atinge. Ea se 
trezi încet. 

— Aiii iaaa! am dormit atât de bine, onorate stăpâne. Patul 
tău este atât de plăcut, spuse ea în dialectul din Shanghai 
cu un zâmbet şi un căscat şi se întinse frumos, ca o pisică. 
Ai mâncat bine? 

— Excelent, îi răspunse el în acelaşi dialect. Şi mâncarea 
ta a fost la fel de bună? 

— Oh, da, delicioasă! răspunse ea, politicoasă. Stewardul 
Cho mi-a adus aceleaşi feluri pe care le-ai mâncat şi tu. Cel 
mai mult mi-a plăcut caracatiţa cu sos negru de soia şi 
usturoi, se ridică şi se rezemă de pernele de mătase, 
complet goală Să mă îmbrac şi să vin pe punte acum? 

— Nu, Pisicuţo. Încă nu. 

Gornt se aşeză pe pat, întinse mâna şi-i atinse sânii şi o 
simţi cum se înfioară. Numele ei de animatoare era 
Frumuseţea Zăpezii şi o închiriase pentru seara aceasta de 
la Clubul de Noapte al Animatoarelor Vesele. Se gândise 
întâi să o aducă pe Mona Leung, actuala lui iubită, dar ea 
era mult prea independentă ca să rămână sub punte 
liniştită şi să urce doar când voia el. O alesese cu mare grijă 
pe Frumuseţea Zăpezii. Era de-o frumuseţe extraordinară, 
atât la faţă şi la trup, cât şi în textura pielii. Avea 
optsprezece ani şi era în Hong Kong abia de-o lună. Un 
prieten din Taiwan îi vorbise despre această raritate şi 
spusese că urma să vină la Clubul de Noapte al 
Animatoarelor Vesele dintr-un club asemănător din Taiwan. 
Cu două săptămâni în urmă fusese acolo şi făcuse un 
aranjament care se dovedise profitabil pentru amândoi. În 


seara aceea, când Orlanda îl anunţase că ia masa cu 
Bartlett şi el îi invitase pe vas, sunase imediat la Clubul de 
noapte şi o rezervase pe Frumuseţea Zăpezii pentru toată 
noaptea şi o adusese repede aici. 

— Îi fac o farsă unui prieten în seara asta, îi spusese el. 
Vreau să rămâi aici în cabina asta, în locul ăsta, până ce te 
aduc eu pe punte. Poate să dureze o oră sau două, dar tu 
trebuie să stai aici liniştită ca un şoricel, până vin să te iau. 

— Aiii iaaa, în palatul ăsta plutitor sunt gata să stau o 
săptămână pe gratis. Doar mâncare şi mai multă 
şampanie... deşi ar fi grozav să fac şi dragoste. Pot să dorm 
în pat dacă vreau? 

— Sigur, dar mai întâi te rog să faci un duş. 

— Un duş? Binecuvântaţi fie toţi zeii! Apă caldă şi rece? 
Asta va fi un adevărat paradis - lipsa asta de apă e foarte 
neigienică. 

Gornt o adusese ca să o umilească pe Orlanda dacă va 
hotări că vrea să o umilească. Frumuseţea Zăpezii era mult 
mai tânără, mai drăguță, şi el ştia că dacă Orlanda o vedea 
purtând una din rochiile elegante pe care le purtase ea 
odinioară, va face o criză de gelozie. În tot timpul cinei el 
jubilase în sinea lui, întrebându-se când s-o aducă pentru a 
obţine efectul maxim: să-l aţâţe pe Bartlett şi să-i 
amintească Orlandei că era deja bătrână după criteriile 
Hong Kongului şi că fără ajutorul lui efectiv nu-l va avea 
niciodată pe Bartlett, nu aşa cum îl dorea. Oare vreau să se 
mărite cu Bartlett? se întrebă el gânditor. Nu. Şi totuşi, 
dacă Orlanda ar fi soţia lui Bartlett, el ar fi mereu în 
puterea mea pentru că ea este şi va fi mereu. Până acum ea 
n-a uitat asta. Până acum ea a fost ascultătoare şi docilă ca 
o fiică. Şi speriată. Râse. O, ce dulce va fi răzbunarea când 
vei primi lovitura mea de graţie, iubito. Şi-o s-o fac, într-o zi. 
Oh, da, draga mea, n-am uitat chicotelile acelor ticăloşi plini 
de ei - Pug, Plumm, Havergill sau afurisitul de lan Dunross 
- când au auzit că te-ai grăbit să te arunci în patul unui 


armăsar care avea pe jumătate vârstă mea. Să-ţi spun acum 
că eşti mui jai a mea? 

Când Orlanda avea treisprezece ani, mama ei venise la el. 
— 'Timpurile sunt foarte grele, stăpâne, datoriile noastre 
faţă de companie sunt uriaşe şi răbdarea şi bunătatea ta ne 

copleşesc. 

— Timpurile sunt grele pentru oricine, îi spusese el. 

— Din nefericire, de săptămână trecută departamentul 
soţului meu nu mai există. La sfârşitul lunii trebuie să plece, 
după şaptesprezece ani de serviciu, şi noi nu putem să ne 
plătim datoriile faţă de tine. 

— Eduardo Ramos e un om de treabă şi va găsi uşor un alt 
post mai bun. 

— Yin ksiao shih ta, spusese ea. Pierdem mult pentru un 
lucru mărunt. 

— Joss, spusese el, sperând că laţul era întins şi că 
seminţele pe care le semănase vor da în cele din urmă rod. 

— Joss, aprobase ea. Dar există Orlanda. 

— Ce-i cu Orlanda? 

— Poate că ar putea fi o mui jai. 

O mui jai era o fiică dăruită de un datornic unui creditor 
pentru totdeauna, pentru a-şi reglementa datoriile care 
altfel n-ar putea fi plătite - urmând să fie crescută aşa cum 
dorea creditorul, sau folosită sau dăruită, în funcţie de 
dorinţa creditorului. Era un vechi obicei chinezesc, şi total 
legal. 

Gornt îşi aminti bucuria pe care o simţise. Negocierile 
duraseră câteva săptămâni. Gornt acceptase să-i anuleze 
datoriile lui Ramos - datoriile pe care Gornt avusese grijă 
să le încurajeze —, să-l repună în drepturi pe Ramos, 
dându-i o pensie modestă, dar sigură, şi-i ajută să se 
stabilească în Portugalia, şi să plătească pentru studiile 
Orlandei în America. În schimb familia Ramos garanta să i-o 
ofere pe Orlanda virgină, şi îndrăgostită aşa cum se cuvine 
de el, când împlinea optsprezece ani, sau înainte. Nu 
trebuia să existe nici un refuz. 


— Pe toţi zeii, acesta va rămâne mereu un secret între noi. 
Şi cred că ar fi la fel de bine să rămână un secret şi pentru 
ea, stăpâne, mereu. Dar noi suntem siguri că şi ea va şti 
care e interesul ei. 

Gornt zâmbi. Anii cei buni au meritat răbdarea şi toate 
planurile şi puţinii bani pierduţi. Toată lumea a avut de 
câştigat, îşi spuse el, şi încă mai urmează bucurii. Da, îşi 
spuse el şi îşi concentră atenţia asupra Frumuseţii Zăpezii. 

— Viaţa e foarte bună, spuse el, mângâind-o. 

— Sunt fericită că eşti fericit, onorate stăpâne. Şi eu sunt 
mulţumită. Duşul tău a fost un dar al zeilor. M-am spălat pe 
păr, peste tot, zâmbi. Dacă nu vrei încă să-i păcălim pe 
prietenii tăi, nu vrei să facem dragoste? 

— Ba da, acceptă el, încântat ca întotdeauna de francheţea 
unei chinezoaice în intimitate. 

Tatăl lui îi explicase demult: „Tu le dai bani şi ele îţi dau 
tinereţea lor, Norii şi Ploaia şi te fac să te simţi bine. În Asia 
e un schimb cinstit şi onorabil. Cu cât sunt mai tinere, cu 
cât e mai mare bucuria şi mulţumirea, cu atât trebuie să 
plăteşti mai mult. Asta e înţelegerea, dar să nu te aştepţi la 
o poveste de dragoste, sau lacrimi adevărate - astea nu fac 
parte din obligaţiile lor. Doar te fac să te simţi bine pe 
moment şi fac dragoste cu tine. Nu abuza de corectitudinea 
schimbului!” 

Gornt se dezbrăcă fericit şi se întinse lângă ea. Ea îşi 
plimbă mâinile peste pieptul lui, cu păr negru şi muşchi 
netezi, şi începu. În curând se auziră gemetele ei uşoare 
care îl stârneau. Şi deşi mama-san îi spusese că acest quai 
loh era diferit şi că nu trebuia să se prefacă, ea îşi aminti 
instinctiv de prima regulă atunci când devii parteneră de 
pat a unui străin: „Niciodată corpul tău să nu se implice 
prea mult în relaţia cu un străin, pentru că atunci nu mai 
poţi să mai faci nimic cu eleganţă sau îndrăzneală. Ţine 
minte, când eşti cu un quai loh, trebuie întotdeauna să te 
prefaci că-ţi face mare plăcere, întotdeauna să te prefaci că 
ai atins Norii şi Ploaia, altfel va considera un afront adus 


virilităţii sale. Quai loh-ii sunt necivilizaţi şi nu vor înţelege 
niciodată că yin-ul nu poate fi cumpărat şi că talentul tău de 
a face dragoste e doar pentru plăcerea clientului.” 

Când Gornt termină şi bătăile inimii începură să i se 
liniştească, Frumuseţea Zăpezii cobori din pat şi se duse în 
baie şi făcu din nou un duş, cântând fericită. El rămase să 
decanteze euforia momentului, cu mâinile sub cap. În 
curând ea se întoarse cu un prosop. 

— Mulţumesc, zâmbi el. Se şterse şi ea se strecură din nou 
lângă el. 

— O, mă simt atât de curată şi de minunat. Facem din nou 
dragoste? 

— Nu acum, Frumuseţea Zăpezii. Acum te poţi odihni, iar 
cu îmi voi lăsa gândurile să rătăcească. Ai liniştit yang-ul 
într-un mod foarte plăcut. O să-i spun lui mama-san. 

— Mulţumesc, îi răspunse ea politicos. Mi-ar place să fii 
clientul meu special. 

El dădu din cap aprobator, mulţumit de ea, de căldura şi 
senzualitatea ei. Când ar fi cel mai bine să apară pe punte? 
se întrebă din nou, sigur că Bartlett şi Orlanda sunt acum 
acolo şi nu în aşternut, cum ar face o persoană civilizată. 
Chicoti în sinea sa. Lângă pat era un hublou şi prin el zărea 
în depărtare luminile Kowloonului, şi şantierul naval. 
Motoarele duduiau uşor, el se ridică din pat şi se duse la 
dulap. În el se aflau câteva cămăşi de noapte, articole de 
lenjerie, rochii lungi multicolore şi rochii de interior, toate 
foarte scumpe, pe care le cumpărase pentru Orlanda. Îl 
amuza să le păstreze ca să le poarte altele. 

— Fă-te foarte frumoasă şi pune-ţi asta, îi dădu un cheong- 
sam din mătase galbenă, lung până la pământ, care fusese 
unul dintre cele prefeerate de Orlanda. Nu-ţi pune nimic pe 
dedesubt. 

— Da, sigur. Oh, ce minunată e! 

EI începu să se îmbrace. 

— Dacă farsa reuşeşte, poţi să o păstrezi, ca premiu, spuse 
el. 


— Oh! Oh, atunci totul va fi cum doreşti, se înflăcără ea, şi 
vizibila ei lăcomie îl făcu să râdă. 

— O să-i lăsăm pe pasagerii mei în partea Hong Kongului, 
şi arătă prin hublou. Vezi cargoul ăla mare, cel legat la 
cheu, cu steagul cu secera şi ciocanul? 

— Ah, da, stăpâne. Vasul care aduce răul? Acum îl văd. 

— Când ajungem în traversul lui urcă, te rog, pe punte. 

— Am înţeles. Ce trebuie să spun? 

— Nimic. Nimic. Doar zâmbeşti dulce către bărbat şi către 
femeie, apoi către mine şi cobori din nou aici şi mă aştepţi. 

Frumuseţea Zăpezii râse. 

— Asta-i tot? 

— Da, doar fii dulce şi frumoasă şi zâmbegşte - în special 
către femeie. 

— Ah! Trebuie să o plac sau să o urăsc? întrebă ea imediat. 

— Niciuna, nici alta, spuse el, impresionat de isteţimea ei, 
conştient până la exaltare că se vor detesta în clipa în care 
se vor vedea. 

În singurătatea cabinei sale de pe Sovetsky Ivanov 
căpitanul Gregori Suslev termină de codificat mesajul 
urgent, apoi luă o înghiţitură de vodcă, verificând din nou 
telegrama. „Ivanov către Centru. Arthur mi-a raportat că 
dosarele ar putea fi false. Prietenul lui îmi va da astă-seară 
copii. Sunt încântat să raportez că prietenul lui Arthur a 
interceptat şi informaţiile despre portavionul nuclear. 
Recomand să primească imediat o bonificaţie. Am trimis de 
asemenea alte copii la Bangkok pentru valiza diplomatică, şi 
la Londra şi Berlin pentru siguranţă.” 

Satisfăcut, puse cartea de coduri la loc în seif şi îl încuie, 
apoi ridică telefonul. 

— Să vină la mine semnalizatorul de serviciu. Şi secundul. 

Descuie uşa cabinei, după care se întoarse şi se uită prin 
hublou la portavionul din partea cealaltă a portului, apoi 
văzu iahtul care trecea pe lângă ei, îl recunoscu, era Sea 
Witch. Îşi luă alene binoclul şi-l îndreptă spre vas, îl zări pe 
Gornt pe puntea de la pupa, stând la o masă cu o femeie şi 


un bărbat care era cu spatele spre el. Obiectivul său 
puternic cercetă cu atenţie vasul şi invidia lui crescu. 
Ticălosul ăsta ştie să trăiască, îşi spuse el. Ce frumuseţe! Ce 
n-aş da să am şi eu unul ca ăsta pe Caspică, ancorat la 
Baku! Nu trebuie să te rogi prea mult pentru el, îşi spuse, 
privind cum Sea Witch trecea pe lângă el, nu după atâţia 
ani de serviciu atât de folositori cauzei. Mulţi comisari au, 
cei vechi. Din nou binoclul său se îndreptă spre cei de pe 
vas. O altă fată urcă de sub punte, o frumuseţe asiatică, 
când se auzi un ciocănit politicos în uşă. 

— Bună seara, tovarăşe căpitan, îl salută semnalizatorul. 
Luă mesajul şi semnă pentru primirea lui. 

— Trimite-l imediat. 

— Da, tovarăşe comandant. 

Sosi şi secundul. Vasili Boradinov, un bărbat frumos şi 
robust trecut de treizeci de ani, căpitan. În KGB, absolvent 
al secţiei de spionaj a Universităţii din Vladivostok, cu 
brevet de căpitan în marina comercială. 

— Da, tovarăşe comandant? 

Suslev luă o telegramă din teancul de hârtii de pe birou şi 
i-o dădu. În telegramă scria: „Secundul Vasili Boradinov va 
prelua sarcinile lui Dimitri Metkin în calitate de comisar al 
lui Ivanov, dar căpitanul Suslev va prelua comanda totală la 
toate nivelurile până ce se vor face alte schimbări.” 

— Felicitări, zise el. 

Boradinov se lumină la faţă. 

— Da, tovarăşe comandant. Mulţumesc. Ce vreţi să fac? 

Suslev îi arătă cheia de la seif. 

— Dacă nu iau legătura cu tine, sau nu mă întorc până 
mâine la miezul nopţii, deschide seiful. Instrucţiunile sunt în 
pachetul sigilat pe care scrie „Prima Urgenţă”. Ele îţi vor 
spune cum să acţionezi mai departe. Pe urmă... îi înmână 
un plic sigilat. Aici ai două numere de telefon unde pot fi 
găsit. Deschide-l numai dacă apare o urgenţă. 

— Bine, pe faţa tânărului începu să curgă sudoarea. 


— Nu e cazul să-ţi faci probleme. Eşti perfect capabil să 
preiei comanda. 

— Sper că nu va fi nevoie. 

Gregori Suslev râse. 

— Şi eu sper, amice. Stai jos, te rog, şi turnă vodcă în două 
pahare. Meriţi avansarea. 

— Mulţumesc. Boradinov ezită. Ce s-a întâmplat cu 
Metkin? 

— În primul rând a făcut o greşeală prostească şi inutilă. 
Pe urmă, a fost trădat. Sau s-a trădat singur. Sau afurisiţii 
de agenţi secreţi l-au urmărit şi l-au prins. Sau CIA l-a 
descoperit. Orice s-ar fi întâmplat, bietul prost n-ar fi 
trebuit niciodată să-şi depăşească atribuţiile şi să se bage 
într-o astfel de situaţie periculoasă. A fost o prostie să-şi 
rişte viaţa, ca să nu mai vorbim de securitatea noastră. O 
prostie. 

Secundul se foi nervos pe scaun. 

— Care-i planul nostru? 

— Negăm totul. Şi pentru moment nu facem nimic. 
Trebuia să ridicăm ancora marţi la miezul nopţii; ne 
menţinem programul. 

Boradinov se uită pe hublou spre purtătorul de rachete, 
încordat. 

— Păcat. Materialul acela ar fi putut să ne împingă mult 
înainte. 

— Ce material? întrebă Suslev îngustându-şi ochii. 

— Nu ştiaţi, tovarăşe? Înainte ca Dimitri să plece, 
amărâtul mi-a şoptit că de data asta urma să primim nişte 
informaţii incredibile - o copie a sistemului de ghidare şi o 
copie a listei lor de armament, inclusiv cel atomic - de acea 
se ducea chiar el. Era mult prea important ca să aibă 
încredere într-un simplu curier. Trebuie să vă spun că m-am 
oferit să mă duc în locul lui. 

Suslev îşi ascunse şocul când auzi că Metkin se destăinuise 
cuiva. 

— De unde aflase? 


Celălalt ridică din umeri. 

— N-a spus. Bănuiesc că i-a spus marinarul american când 
Dimitri a vorbit la cabina telefonică să aranjeze preluarea 
materialului. Îşi şterse o picătură de sudoare. O să scoată 
tot de la el, nu? 

— Oh, da, şopti cu grijă Suslev, vrând ca subordonatul său 
să fie îndoctrinat în mod corespunzător. Ei pot să scoată 
orice de la oricine. De aceea trebuie să fim pregătiţi, apucă 
uşor între degete mica umflătură din vârful reverului unde 
se afla capsula cu otravă, şi Boradinov se cutremura. E mai 
bine s-o iei repede. 

— 'Ticăloşii! Probabil că cineva i-a anunţat dacă l-au prins 
înainte să o facă. Îngrozitor. Toţi sunt nişte fiare. 

— A mai... a mai spus Dimitri ceva? Înainte să plece? 

— Nu, doar că spera că o să căpătăm cu toţii o permisie de 
câteva săptămâni - voia să-şi vadă familia în iubita lui 
Crimee. 

Mulţumit că era acoperit, Suslev ridică din umeri. 

— Mare păcat. [ineam mult la el. 

— Da. Ce păcat, mai avea puţin şi trebuia să se 
pensioneze. A fost un tip de treabă, chiar dacă a făcut o 
asemenea greşeală. Ce-or să-i facă? 

Suslev cântări în gând dacă să-i arate lui Boradinov una 
din celelalte telegrame decodificate de pe biroul lui care 
spunea printre altele:,...Anunţă-l pe Arthur că, drept 
răspuns la cererea lui pentru o Primă Prioritate în legătură 
cu trădătorul Metkin, a fost ordonat imediat un control la 
Bombay”. Nu e nevoie să-i comunic informaţia asta, îşi 
spuse el. Cu cât Boradinov ştie mai puţin, cu atât mai bine. 

— Pur şi simplu va dispărea - până ce prindem un peşte 
de-al lor mai mare pe care să-l folosim pentru schimb. KGB- 
ul are grijă de oamenii lui, adăugă el cu smerenie, fără să o 
creadă, ştiind că nici celălalt nu crede, dar era obligatoriu 
să spună aşa, făcea parte din politică. 

Ar trebui să mă schimbe pe mine, îşi zise el foarte 
mulţumit. Da, şi foarte repede. Ştiu prea multe secrete. Ele 


sunt singurul meu atu. Dacă n-aş şti atâtea, ar ordona o 
Primă Prioritate şi pentru mine tot atât de repede cum au 
făcut-o şi pentru Metkin. Şi eu aş face la fel în locul lor. Mi- 
aş fi muşcat eu oare reverul aşa cum ar fi trebuit să o facă 
rahatul ăla idiot? Îl trecu un fior. Nu ştiu. Sorbi din vodcă. 
Avea un gust foarte bun. Nu vreau să mor. Viaţa asta e prea 
bună. 

— Vă duceţi din nou pe țărm, tovarăşe comandant? 

— Da. Suslev se concentră, îi dădu tânărului o notă pe 
care o bătuse el la maşină şi o semnase. Tu ai comanda 
acum. lată împuternicirea - afişeaz-o pe punte. 

— Mulţumesc. Mâi... 

Boradinov se opri când interfonul vasului bâzâi şi o voce 
alertată spuse repede: 

— Sunt puntea! Două maşini de poliţie pline cu poliţişti se 
îndreaptă spre pasarela principală de acces - Suslev şi 
Boradinov se albiră - sunt aproape o duzină. Ce să facem? Îi 
oprim, îi respingem, ce facem? 

Suslev apăsă pe butonul interfonului. 

— Nu faceţi nimic! Ezită, apoi ordonă: Către echipaj. 
Urgenţa Unu Roşie... (asta însemna: „Vizitatori inamici vin 
la bord. Cabina de radiotelegrafie şi radarul: pregătiţi 
mecanismul de distrugere al întregului echipament 
secret.”) Închise microfonul şi şuieră către Boradinov: Urcă 
pe punte, coboară pe pasarelă, întâmpină-i, ţine-i acolo 
cinci minute şi apoi invită-i pe şefi pe vas, numai pe ei dacă 
poţi. Du-te! 

— Sigur că nu îndrăznesc să vină la bord să cau... 

— Opreşte-i, acum! 

Boradinov se năpusti afară. Rămas singur, Suslev pregăti 
mecanismul de distrugere al seifului său. Dacă altcineva în 
afară de el ar încerca acum să îl deschidă, napalmul 
incendiar ar distruge totul. 

Încercă să-şi vină în fire. Gândeşte-te! Este totul pus la 
adăpost în cazul unei percheziţii neaşteptate? Da! Da, am 
făcut manevra Unu Roşie de o duzină de ori. Dar blestemaţi 


fie Roger Crosse şi Arthur! De ce dracu' n-am fost anunţaţi? 
A fost Arthur prins? Sau Roger? Kristos, fă să nu fie Roger! 
Dar... 

Ochii îi căzură pe teancul de telegrame decodificate şi 
codificate. Înnebunit, le îndesă într-o scrumieră, 
blestemându-se că nu o făcuse mai devreme, neştiind dacă 
acum mai avea timp. Îşi găsi bricheta. Degetele-i tremurau. 

Bricheta se aprinse în momentul în care în interfon se 
auzi: 

— Doi bărbaţi vin la bord cu Boradinov. Doi bărbaţi, restul 
au rămas jos. 

— Bine, dar mai ţineţi-i în loc. O să urc pe punte. 

Suslev stinse înjurând flacăra şi îndesă telegramele în 
buzunar. Înşfăcă o sticlă pe jumătate plină de vodcă, trase o 
înghiţitură zdravănă. Îşi luă o figură surâzătoare şi urcă pe 
punte. 

— A, bun venit la bord! Ce s-a întâmplat, ei? spuse el 
bolborosind acum uşor cuvintele, pentru a-şi păstra 
binecunoscuta mască. Unul din marinarii noştri a făcut vreo 
prostie, domnule inspector Armstrong? 

— Acesta este domnul Sun. Putem discuta puţin cu 
dumneata? se interesă Armstrong. 

— Sigur, sigur! spuse Suslev cu o jovialitate forţată pe care 
nu o simţea, nu-l mai văzuse niciodată pe chinez, studie faţa 
gălbuie, plină de ură, cu ochi reci. Urmaţi-mă, vă rog, îl 
pofti el, apoi adăugă în ruseşte către Boradinov care vorbea 
o engleză perfectă: Şi tu, apoi din nou către Armstrong cu 
aceeaşi bună dispoziţie forţată: Cine o să câştige a cincea 
cursă, domnule inspector? 

— Aş vrea să ştiu şi eu, domnule. 

Suslev îi conduse în mica popotă aflată lângă cabina sa. 

— Luaţi loc, luaţi loc. Pot să vă ofer ceai sau vodca? Băiete, 
adu ceai şi vodcă! 

Fură imediat aduse. Foarte îndatoritor Suslev turnă în 
pahare vodcă, deşi cei doi poliţişti refuzară politicos. 

— Prosit, închină el râzând vesel. Ei bine, care-i problema? 


— Se pare că un membru al echipajului dumitale se ocupă 
de spionaj împotriva guvernului Majestății sale, spuse 
Armstrong politicos. 

— Imposibil, tovarişci. De ce vă ţineţi de glume, ei? 

— Am prins unul. Guvernul Majestății sale este foarte 
nemulţumit. 

— Aceasta e o navă paşnică, noi ne ocupăm de comerţ. Ne 
cunoaşteţi de ani de zile. Inspectorul vostru şef Crosse ne 
ţine sub observaţie de ani de zile. Nu ne ocupăm cu 
spionajul. 

— Câţi membri ai echipajului sunt la țărm, domnule? 

— Şase. Ascultaţi, nu vreau să am necazuri. Am avut 
destule probleme nenorocite în călătoria asta cu unul din 
marinarii mei nevinovaţi, omorât de necun... 

— Ah, da, răposatul maior luri Bakyan din KGB. 
Regretabil. 

Suslev se prefăcu furios. 

— Numele lui era Voranski. Nu ştiu nimic de maiorul ăsta 
de care tot vorbiţi. Nu ştiu nimic de asta, nimic. 

— Sigur. Acum, domnule, când se întorc marinarii 
dumneavoastră din permisie? 

— Mâine seară. 

— Unde stau? 

Suslev râse. 

— Sunt pe mal, în permisie. Unde să fie decât cu o fată, 
sau într-un bar? Cu o fată, fericiţi, nu? 

— Nu toţi, spuse tăios Armstrong. Cel puţin unul se simte 
foarte prost acum. 

Suslev îl privi, bucuros să ştie că Metkin dispărut pentru 
totdeauna şi ei nu-l puteau şantaja. 

— Haide, domnule inspector, nu ştiu nimic despre spionaj. 

Armstrong puse pe masă fotografiile de opt pe zece. Îl 
arătau pe Metkin intrând în restaurant, apoi sub pază, apoi 
împins în dubă, apoi un prim plan în care pe faţă i se putea 
citi teroarea. 


— Kristos! exclamă uluit Suslev, jucând perfect. Dimitri? 
Imposibil! Altă arestare făcută din greşeală! O să cer 
guver... 

— S-a raportat deja ambasadorului dumneavoastră din 
Londra. Maiorul Nicoli Leonov a recunoscut învinuirea de 
spionaj. 

De data asta şocul lui Suslev fu real. Nu se aşteptase ca 
Metkin să cedeze atât de repede. 

— Cine? Cine aţi spus? 

Armstrong oftă. 

— Maiorul Nicoli Leonov, din KGB-ul dumneavoastră. 
Acesta e adevăratul său nume şi grad. Era de asemenea 
comisar politic pe acest vas. 

— Da... da, asta e adevărat, dar... dar numele lui e Metkin, 
Dimitri Metkin. 

— Da? Aveţi ceva împotrivă dacă percheziţionăm vasul? 

Armstrong începu să se ridice. Suslev fu cuprins de 
groază, ca şi Boradinov. 

— Da, nu sunt de acord, se bâlbâi Suslev. Da, domnule 
inspector, regret dar nu sunt de acord în mod oficial şi 
treb... 

— Dacă vasul dumneavoastră nu se ocupă de spionaj şi 
este un cargou paşnic, de ce să nu fiţi de acord? 

— Avem protecţie internaţională. Dacă nu aveţi un mandat 
oficial de percheziţie atun... 

Armstrong băgă mâna în buzunar şi Suslev simţi cum i se 
strânge stomacul de groază. Va trebui să se supună unui 
mandat oficial şi apoi va fi distrus pentru că vor găsi mai 
multe dovezi decât au sperat vreodată. Ticălosul ăla 
blestemat de Metkin sigur că le-a spus ceva deosebit de 
important. Vru să strige de furie, simțind că mesajele 
codificate şi decodificate din buzunarul lui au devenit un 
pericol de moarte. Faţa i se albi brusc. Boradinov era 
paralizat. Armstrong îşi scoase mâna din buzunar doar cu 
un pachet de ţigări. Inima lui Suslev începu din nou să bată, 
deşi greață încă îl mai copleşea. 


— Matyeryebyets! murmură el. 

— Ce-aţi spus? întrebă Armstrong inocent. S-a întâmplat 
ceva? 

— Nu, nu, NIMIC. 

— Nu vreţi o ţigară englezească? 

Suslev se strădui să se stăpânească, dorind să-l pocnească 
pe celălalt pentru că îl păcălise. Fruntea îi era plină de 
sudoare, şi sudoarea îi curgea pe spate. Luă ţigara cu mâini 
tremurânde. 

— Lucrurile astea sunt... sunt îngrozitoare, nu? Spionaj, şi 
percheziţii şi ameninţarea cu percheziţiile. 

— Da. Poate că veţi fi atât de amabili să plecaţi mâine în 
loc de marți. 

— Imposibil! Ne hăituiţi ca pe nişte şobolani? ţipă Suslev, 
neştiind până unde putea merge. O să-mi informez 
guvernul şi ap... 

— Vă rog să-l informaţi. Vă rog să spuneţi că l-am prins pe 
maiorul Leonov din KGB, l-am prins, într-o acţiune de 
spionaj şi că a fost condamnat conform Legii secretului de 
stat. 

Suslev îşi şterse sudoarea de pe faţă, încercând să rămână 
calm. Numai faptul că ştia că Metkin era probabil mort 
acum îl făcea să nu clacheze. Dar ce le mai spusese, urla el 
în sinea sa, ce le mai spusese? Îl privi pe Boradinov, care 
stătea lângă el, alb la faţă. 

— Cine eşti dumneata? întrebă tăios Armstrong, 
urmărindu-i privirea. 

— Secund Boradinov, spuse tânărul, cu vocea sugrumată. 

— Cine este noul comisar, căpitane Suslev? Cine a preluat 
funcţia domnului Leonov al dumneavoastră? Cine este 
comunistul cel mai înalt în grad la bord? 

Boradinov deveni pământiu şi Suslev fu fericit că o parte 
din tensiune era îndreptată şi asupra altcuiva. 

— Ei bine? 

— El este, spuse Suslev. Secundul Boradinov. 

Imediat Armstrong îşi îndreptă privirea tăioasă spre tânăr. 


— Numele dumitale complet, te rog. 

— Vasili Boradinov, secund, se bâlbâi el. 

— Foarte bine, domnule Boradinov. Răspunzi de plecarea 
acestui vas cel mai târziu duminică la miezul nopţii. Eşti 
avertizat oficial că există motive să credem că s-ar punea să 
fiţi atacați de triazi - de bandiții chinezi. Se zvoneşte că 
atacul este proiectat pentru luni dimineaţă foarte devreme 
- imediat după miezul nopţii. E un zvon foarte serios. 
Foarte. Există o mulţime de bandiți chinezi în Hong Kong, 
iar ruşii au furat mult pământ chinezesc. Noi suntem 
preocupaţi de siguranţa şi sănătatea dumneavoastră. Cred 
că e vorba de ceva politic. 

Boradinov era pământiu. 

— Da, da. Înţeleg. 

— Da, dar reparaţiile mele, începu Suslev. Dacă repara. 

— Ocupă-te te rog, căpitane, să se încheie. Dacă aveţi 
nevoie de ajutor suplimentar sau de remorcare în afara 
apelor Hong Kongului, vă rog să spuneţi. Ah, da, şi fii amabil 
şi vino la sediul poliţiei duminică la ora 10 dimineaţa - 
regret că-ţi stric weekend-ul. 

Suslev păli. 

— Ce? 

— Iată citaţiile dumneavoastră, Armstrong îi înmână o 
hârtie oficială, Suslev o luă, şi începu să citească când 
Armstrong scoase o a doua şi completă numele lui 
Boradinov, iat-o şi pe-a dumitale, comisare Boradinov, i-o 
puse în mână. Îţi sugerez să consemnezi restul echipajului 
la bord - cu excepţia dumneavoastră, evident - şi să-i 
aduceţi înapoi repede pe cei de pe țărm. Sunt convins că 
aveţi o mulţime de lucruri de făcut. Noapte bună! adăugă el 
cu bruscheţe, se ridică şi ieşi din încăpere, închizând uşa în 
urma sa. 

Urmă o tăcere lungă. Suslev îl văzu pe Malcolm Sun 
ridicându-se şi îndreptându-se alene spre uşă. Se ridică şi el 
să-l urmeze, dar se opri când chinezul se întoarse către ei. 


— O să punem mâna pe voi, pe voi toţi! spuse Sun cu 
răutate. 

— De ce? N-am făcut nimic, se holbă uluit Boradinov. N-am 
fă... 

— Spionaj. Spionaj? KGB-ul vostru crede că sunteţi foarte 
deştepţi, matyerijebyets! 

— Pleacă dracului de pe vasul meu! mârâi Suslev. 

— O să punem noi mâna pe voi toţinu noi poliţia, şi brusc 
Malcolm Sun trecu într-o rusească fluentă. Plecaţi de pe 
pământurile noastre, hegemoniştilor! China merge înainte! 
Putem pierde cincizeci de milioane de soldaţi, o sută, şi încă 
mai avem de două ori pe atât. Plecaţi cât mai aveţi timp! 

— O să vă ştergem de pe faţa pământului! urlă Suslev. O să 
pulverizăm întreaga Chină. O să... 

Se opri. Malcolm Sun râdea de el. 

— Pe măta cu atomica voastră! Acum avem propriile 
noastre bombe atomice! Începeţi voi, şi noi o să terminăm. 
Bombe, pumni, brăzdare! Malcolm Sun cobori vocea. 
Plecaţi din China cât mai puteţi. Venim din est ca Genghis 
Han, toţi Mao Tse-tung, Ciang Kai-şi, eu, nepoţii mei, nepoţii 
lor, o să venim şi o să vă spulberăm, o să ne luăm înapoi 
pământurile toate! 

— Pleacă de pe vaporul meu! Suslev simţi o durere în 
piept. Aproape orbit de furie, se pregăti să se arunce 
asupra călăului său, împreună cu Boradinov. Fără să-i fie 
frică, Malcolm Sun se dădu un pas înapoi. 

— Yeb tvoyu mat, căcat ce eşti! apoi în engleză: Loveşte- 
mă şi te arestez pentru atac cu violenţă fizică şi îţi confisc 
vasul! 

Cu mare efort cei doi se opriră. Sufocat de furie, Suslev îşi 
îndesă pumnii în buzunar. 

— Te rog, pleacă... pleacă. Te rog. 

— Dew neh leh moh pe tine, maică-ta, taică-tău şi toţi 
hegemoniştii voştri sovietici mâncători de căcat! 

— Pleacă - acum! 

— La fel de furios, Sun îi înjură pe ruseşte şi le strigă: 


— O să venim din răsărit ca lăcustele. 

Apoi se auzi deodată o altercaţie zgomotoasă pe punte şi 
un uşor bubuit înfundat. Imediat se întoarse şi se îndreptă 
spre uşă, ceilalţi doi repezindu-se după el. Îngrozit, Suslev 
văzu că Armstrong stătea în pragul cabinei 
radiotelegrafistului, aflată lângă cabina sa. Uşa era larg 
deschisă, cei doi operatori speriaţi se uitau îngroziţi la 
englez, iar în jur stăteau paralizaţi paznicii de punte. Deja 
dinspre interiorul echipamentului radio începea să se ridice 
fumul. Unu Roşie cerea ca radiotelegrafistul cu gradul cel 
mai mare să declanşeze mecanismul de distrugere în 
momentul în care un inamic deschidea uşa sau încerca să o 
spargă. 

Armstrong se întoarse spre Suslev. 

— Oh, căpitane, îmi pare rău, m-am împiedecat, îmi pare 
rău, spuse elinocent. Credeam că aici e... 

— Ce? 

— Toaleta. M-am împiedecat şi uşa s-a deschis. Îmi pare 
rău, polițistul aruncă o privire înapoi în cabină. 
Dumnezeule! Se pare că a luat foc. Chem imediat pompierii. 
Malcolm, cheamă... 

— Nu, nu! spuse Suslev, apoi mârâi în ruseşte spre 
Boradinov şi marinari: Stingeţi focul! 

Scoase un pumn din buzunar şi-l împinse pe Boradinov. 
Fără să observe, manşeta prinse una din telegramele 
decodificate, care căzu pe punte. Fumul ieşea din spatele 
unuia din panourile de radiotelegrafie. Deja unul din 
marinari apăruse cu un extinctor, 

— Vai de mine, vai de mine! Ce s-a întâmplat! Sunteţi sigur 
că nu aveţi nevoie de ajutor? întrebă Armstrong, 

— Nu, nu mulţumesc, spuse Suslev, cu faţa congestionată 
de furie, mulţumesc, inspectore. Ne... ne vedem duminică. 

— Noapte bună, domnule. Haide, Malcolm. 

În zăpăceala din ce în ce mai mare, Armstrong se îndreptă 
spre pasarelă, dar se aplecă şi înainte ca Suslev să-şi dea 
seama ce face ridică o bucată de hârtie şi porni grăbit pe 


pasarelă, cu Malcolm Sun în spatele lui. Îngrozit, Suslev 
duse mâna la buzunar. Uitând de foc, se repezi în cabina sa, 
ca să vadă care dintre mesaje lipsea. 

Jos pe cheu, poliţiştii în uniformă se răspândiseră de mult, 
blocând ambele pasarele. Armstrong se urcă în maşină, în 
spate lângă Sinders. Şeful secţiei MI-6 avea ochii 
încercănaţi şi costumul puţin mototolit, dar era vioi şi 
glacial. 

— V-aţi descurcat bine, amândoi! Da, bănuiesc că-şi vor 
întrerupe transmisiunile vreo zi-două. 

— Da, domnule. 

Armstrong începu să-şi caute în buzunar bricheta, şi inima 
îi bătea tare. Sinders îl privi pe Malcolm Sun care se 
aşezase în scaunul şoferului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el gânditor, văzându-i faţa. 

— Nimic, absolut nimic, domnule. Malcolm Sun întoarse 
capul, îşi simţi sudoarea pe spate, o durere în inimă şi în 
gură acel gust acru-dulce al excesului de furie şi frică. 
Când... când am încercat să-i rețin pentru inspector, eu... 
m-au înfuriat, ticăloşii ăia doi. 

— Da? Cum? 

— Au... au început să înjure, aşa că... i-am înjurat şi eu, se 
linişti, nevrând ca ochii pătrunzători ai lui Sinders să-l 
privească. Doar i-am înjurat, adăugă el, încercând să sune 
calm. 

— Păcat că nu te-a lovit unul din ei. 

— Da, da, eram pregătit. 

Sinders aruncă o privire spre Armstrong pe când acesta îşi 
scăpără bricheta, aprinse o ţigară şi, la lumina flăcării, se 
uită la hârtie. Sinders se uită la nava care sc ridica imensă 
lângă ei. Suslev stătea în capătul pasarelei uitându-se în jos 
spre ei. 

— Pare într-adevăr foarte furios. Bun, urma unui zâmbet îi 
apăru pe faţă. Foarte bine. 

Cu aprobarea lui sir Geoffrey ordonase descinderea 
bruscă şi încercarea de a întrerupe transmisiunile lui 


Ivanov, pentru a-i strânge cu uşa pe Arthur şi pe spionii 
Sevrin cu speranţa că se vor speria şi vor ieşi la vedere. 

— Şi spionul nostru din poliţie, adăugase întunecat sir 
Geoffrey. E imposibil ca Brian Kwok să fie spionul menţionat 
în hârtiile AMG, nu? 

— Sunt de acord, spuse el. 

Armstrong stinse bricheta. În semiîntunericul maşinii 
ezită. 

— Ar fi bine... organizaţi oamenii de pază, Malcolm. N-are 
rost să mai pierdem vremea aici. Nu, domnule Sinders? 

— Da. Da, putem pleca acum. 

Ascultător, Malcolm Sun porni maşina. Armstrong îl privea 
pe Suslev care stătea pe punte. 

— Dumneavoastră, ăăă, ştiaţi să citiţi ruseşte, nu, 
domnule? 

— Da, da, ştiu. De ce? 

Cu grijă, Armstrong îi dădu hârtia, ţinând-o de colţuri. 

— Asta a căzut din buzunarul lui Suslev. 

— Sinders luă la fel de atent hârtia dar ochii îi rămaseră 
aţintiţi asupra lui Armstrong. 

— N-ai încredere în agentul Sun? întrebă el încet. 

— Ba da. Dar chinezii sunt chinezi şi hârtia e în ruseşte. 
Eu nu ştiu să citesc ruseşte. 

Sinders se încruntă. După o clipă dădu aprobator din cap. 
Armstrong aprinse bricheta. Sinders citi de două ori hârtia 
şi oftă. 

— E un raport meteo, Robert. Regret. Dacă nu e codificat, 
e doar un raport meteorologic. Cu grijă îndoi hârtia la loc, 
pe aceleaşi dungi. Amprentele ar putea fi importante. Poate 
e codificat. Oricum, pentru siguranţă o s-o dau băieţilor de 
la cifru. 

Sinders se aşeză mai comod în maşină. Pe hârtie era scris: 
Anunţă-l pe Arthur că drept răspuns la cererea sa pentru o 
Primă Prioritate în legătură cu trădătorul Metkin a fost 
ordonat imediat un control la Bombay. În al doilea rând, 
întâlnirea cu americanul este devansată pentru duminică. 


În al treilea şi ultimul rând, dosarele AMG continuă să fie, 
Prima Prioritate, Sevrin trebuie să depună efort maxim 
pentru a obţine succesul. Centrul.” 

Dar care american? se întrebă răbdător Sinders, şi se 
întâlneşte oare cu Arthur, sau cu cine? Cu căpitanul Suslev? 
Este el atât de nevinovat pe cât se pare? Care american? 
Bartlett, Tcholok, Banastasio, sau cine? Peter Marlowe - 
scriitor-atotştiutor-anglo-american, cu ciudatele sale teorii? 
Au luat Bartlett sau Tcholok legătura cu Centrul în iunie în 
Moscova când au fost acolo, cu sau fără Peter Marlowe, 
care s-a întâmplat să fie tot pe acolo tocmai când avea loc o 
întâlnire deosebit de secretă a agenţilor străini? Sau 
americanul nu este aici în vizită, ci trăieşte în Hong Kong? 
Să fie Rosemont? Sau Langan? Amândoi ar fi perfecţi. 
Atâtea întrebări fără răspuns. Ca de pildă cine e al patrulea 
individ? Cine e persoana foarte, foarte importantă deasupra 
lui Philby? Unde vor duce toate firele astea? La Almanahul 
aristocrației al lui Burke? Poate la un castel, sau chiar un 
palat? Cine e această misterioasă doamnă Gresserhoff care 
a răspuns la al doilea apel al lui Kiernan şi apoi a dispărut 
fără urmă? Şi afurisitele alea de dosare? Şi afurisitul de 
AMG şi afurisitul de Dunross care încearcă să fie atât de 
afurisit de deştept... 

Se apropia de miezul nopţii, Dunross şi Casey stăteau 
binedispuşi unul lângă altul în partea închisă cu geamuri de 
la prova unui feribot, care se îndreptă sigur pe el spre locul 
său de acostare din partea Kowloon-ului. Era o noapte 
plăcută, deşi norii încă mai erau mânaţi de vânt la mică 
înălţime. Paravane de furtună din pânză groasă închideau şi 
protejau părţile deschise ale punţii, dar aici unde erau ei, 
vederea era bună şi printr-una din ferestrele deschise 
venea o briză plăcută şi mirosul sărat al mării sărate. 

— Oare o să plouă din nou? întrebă ea, întrerupând 
tăcerea. 

— Da, sigur. Dar sper să nu plouă foarte tare până târziu 
mâine după-amiază. 


— Tu şi cursele tale! Sunt chiar atât de importante? 

— Pentru orice băştinaş din Hong Kong sunt foarte 
importante. Pentru mine şi da şi nu. 

— O să-mi pun toată averea pe Noble Star al tău. 

— Să nu faci asta, spuse el. Trebuie întotdeauna să te 
asiguri că nu pierzi tot. 

Casey îi aruncă o privire. 

— Pentru unele pariuri nu te asiguri. 

— Pentru unele pariuri nu poţi să te asiguri, corectă el cu 
un zâmbet. O luă de braţ dezinvolt, şi-şi aşeză din nou mâna 
pe piciorul ei. Era prima dată când se atingeau cu adevărat. 
Atingerea le făcu plăcere la amândoi. Tot timpul, pe drumul 
de la Hotelul Mandarin la feribot, Casey dorise să-l ia de 
braţ. Dar îşi stăpânise impulsul, iar acum se făcea că nu 
observă înlănţuirea braţelor puternice, deşi instinctiv, se 
apropiase puţin. 

— Casey, nu ţi-ai mai terminat povestea cu George Toffer. 
L-ai concediat? 

— Nu, n-am făcut-o. Nu aşa cum mă gândeam s-o fac. 
Când am obţinut controlul m-am dus în sala lui de consiliu. 
Sigur că era bun de legat, dar deja descoperisem că nu e 
eroul care se pretindea a fi. Mi-a fluturat doar una din 
scrisorile în care-i vorbeam de banii pe care mi-i datorează 
şi mi-a strigat că n-o să capăt niciodată banii ăia înapoi, 
niciodată, ridică din umeri. Nu i-am căpătat niciodată, dar 
am pus mâna pe compania lui. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Încă mai există, şi încă mai păcăleşte pe câte cineva. 
Ascultă, nu vrei mai bine să nu mai vorbim de el? Îmi 
provoacă indigestie. 

El râse. 

— Doamne fereşte! Grozavă noapte, nu? 

— Da. 

Avuseseră parte de o cină perfectă în Salonul Dragonului 
la ultimul etaj al hotelului zgârie-nori. Chateau-briand, 


câţiva cartofi pai subţiri ca firul de aţă, salată şi creme 
brulee. Vinul fusese Château Lafitte. 

— Sărbătorim ceva? întrebase ea. 

— Doar un mulţumesc pentru First Central New York. 

— Oh, lan! Au fost de acord? 

— Murtagh a fost de acord să încerce. 

Durase doar câteva secunde să fixeze condiţiile pe baza 
acordului băncii de a finanța, aşa cum spusese Casey că se 
poate: 120 la sută din preţul ambelor vase, un fond de 
rulment de 50 de milioane. 

— Totul este garantat cu bunurile dumneavoastră 
personale? întrebase Murtagh. 

— Da, răspunse el, aruncând în joc viitorul lui şi al familiei 
sale. 

— Noi, ăăă, eu cred că, având corpul de direcţie foarte 
bun al companiei Struan, veţi obţine un profit mare aşa că 
banii noştri sunt în siguranţă şi... dar domnule Dunross, 
trebuie să păstrăm totul în mare secret. O să încerc să 
conving consiliul băncii şi Murtagh se strădui să-şi ascundă 
nervozitatea. 

— 'Te rog, domnule Murtagh, încearcă din răsputeri. N-ai 
vrea să fii invitatul meu la cursele de mâine? Regret, nu te 
pot invita la prânz, sunt ocupat până peste cap, dar uite, ai 
aici o invitaţie, dacă eşti liber să vii după ora 14.30. 

— Oh, Isuse, tai-pan, chiar vorbiţi serios? 

Dunross zâmbi în sinea sa, în Hong Kong o invitaţie în loja 
unui maestru de ceremonii echivala cu prezentarea la 
Curte, şi era la fel de utilă. 

— De ce zâmbiţi, tai-pan? întrebă Casey, mişcându-se uşor, 
şi simţindu-i căldura. 

— Pentru că în acest moment totul e frumos pe lume. Sau 
cel puţin diversele probleme sunt aşezate în sertăraşele lor. 

Mergând spre mal şi apoi ieşind din staţia terminus a 
feribotului el îi explică teoria lui, conform căreia singura 
modalitate de a rezolva problemele era metoda asiatică: 


aşezi problemele în sertăraşe separate şi le scoţi de acolo 
numai când eşti pregătit pentru ele. 

— E bine aşa, dacă poţi s-o faci, spuse ea mergând alături 
de el, dar acum fără să-l atingă. 

— Dacă nu poţi o să clachezi - ulcer, criză de inimă, 
îmbătrânire prematură sau, mă rog, sănătate ruinată. 

— O femeie plânge, asta-i supapa ei de siguranţă. Plânge şi 
apoi se simte mai bine... 

Casey plânsese, înainte să plece de la V şi A ca să se 
întâlnească cu el. Din cauza lui Linc Bartlett. În plânsul ei se 
amestecaseră furia, neputinţa, dorul şi dorinţa - dorinţa 
fizică. Trecuseră şase luni de la ultima din rarele, 
întâmplătoarelor şi scurtele ei legături. Când dorinţa 
devenea prea puternică, pleca să schieze, sau să facă plajă 
câteva zile şi acolo alegea pe cel căruia îi permitea să intre 
în patul său. Apoi, la fel de repede, îl uita. 

— Dar, vai, nu este foarte rău, Ciran-Chek - o întrebase 
odată mama sa - să fii atât de rece? 

— Oh, nu mamă dragă, îi răspunsese ea. E un târg cinstit. 
Îmi place să fac dragoste - adică îmi place atunci când simt 
nevoia s-o fac, deşi încerc să simt nevoia cât de rar posibil. 
Îl iubesc pe Linc, pe nimeni altcineva. Dar cred... 

— Cum poţi să-l iubeşti şi să te culci cu altcineva? 

— Nu, nu e uşor, de fapt e îngrozitor. Dar, mamă, muncesc 
din greu pentru Linc în fiecare zi, weekend şi duminică, 
muncesc din greu pentru noi toţi, pentru tine şi unchiul 
Tashjian şi Marian şi copii, eu sunt cea care întreţine 
familia, iar acum că Marian e independentă, mă bucur şi eu. 
Crede-mă că îmi place să muncesc, ştii doar. Dar uneori e 
prea mult, aşa că pur şi simplu plec. Şi atunci îmi aleg un 
partener. Zău, mamă, e doar ceva biologic, aşa nu e nici o 
diferenţă între noi şi bărbaţi şi acum, că avem 
binecuvântatele anticoncepţionale, putem alege şi noi. 
Slavă Domnului, nu mai e ca pe vremea ta, draga mea... 

Casey se dădu deoparte să evite un val de pietoni care 
veneau din faţă şi se ciocni uşor de Dunross. Automat îl luă 


de braţ. El nu se îndepărtă. De când îi ceruse egalitate în 
după amiaza aceea şi fusese refuzată... Nu, nu e cinstit, 
Casey, îşi spuse ea, lan nu m-a refuzat, mi-a spus doar care-i 
realitatea din punctul lui de vedere. Din al meu? Nu ştiu. 
Nu sunt sigură. Dar oricum nu sunt proastă, aşa că în seara 
asta m-am îmbrăcat cu grijă, puţin altfel, şi m-am parfumat 
şi m-am machiat mai mult şi în seara asta mi-am muşcat 
limba de multe ori şi m-am abținut să-l pun la punct, 
purtându-mă prea convenţional. 

EI a fost atent, plăcut şi receptiv, iar eu m-am simţit 
minunat. lan e cu siguranţă un bărbat grozav. Periculos şi 
oh, atât de atrăgător. Scările largi de marmură ale hotelului 
erau în faţa lor. Ea îi lăsă discret braţul şi se simţi aproape 
de el, pentru că înţelesese. 

— Ian, tu eşti un bărbat înţelept. Crezi că e cinstit să faci 
dragoste cu cineva pe care nu-l iubeşti? 

— Ce? se trezi el deodată din reverie, apoi spuse pe un ton 
frivol: Dragoste e un cuvânt occidental, doamnă. Eu sunt un 
bărbat din China! 

— Vorbesc serios. 

El râse. 

— Nu cred că e momentul să fim serioşi. 

— Dar ai o părere a ta? 

— Întotdeauna. 

Urcară scările şi intrară în holul plin chiar şi la această oră 
târzie. Imediat el simţi că mulţi îl privesc şi-l recunosc, şi 
acesta fusese motivul pentru care nu o părăsise pe scări. 
Fiecare lucru mărunt ajută, îşi spuse el. Trebuie să par calm 
şi sigur pe mine. Nobila Casă este intangibilă! Nu vreau şi 
nu pot să-mi permit luxul unei frici normale - s-ar revărsa şi 
i-ar distruge şi pe alţii şi ar face un imens rău. 

— Nu vrei să mai bem ceva? întrebă ea. Nu mi-e somn. 
Poate că vine şi Linc, dacă e în hotel. 

— Bună idee. Eu vreau un ceai cu lămâie. 

Ca prin minune ospătarul şef apăru. Şi o masă goală. 

— Bună seara, tai-pan. 


— Bună seara, Gup de Noapte. 

— Şi eu vreau tot ceai cu lămâie, comandă ea. Un ospătar 
o luă repede din loc cu paşi mărunți. Mă duc doar să văd ce 
mesaje am primit. 

— Sigur. 

Dunross o privi îndepărtându-se. În seara aceea, din 
primul moment când intrase în Mandarin, observase că 
părea mult mai feminină, nimic foarte vizibil, doar o 
schimbare fină. Interesantă femeie. O sexualitate gata să 
explodeze. Cum dracu' pot s-o ajut să-şi capete mai repede 
banii de tăvăleală! 

Gup de Noapte îşi făcea de lucru în jurul mesei, şi spuse 
calm în cantoneză: 

— Tai-pan, sperăm că o să te poţi descurca cu bursa şi cu A 
Doua Casă Mare. 

— Mulţumesc. 

Dunross vorbi mai departe cu el, cu un aer de încredere în 
sine, apoi ochii i se îndreptară din nou spre Casey care era 
la recepţie. Ochii bătrâni şi vicleni ai lui Gup clipiră. 

— Traficantul de arme nu e în hotel, tai-pan. 

— Ce? 

— Nu. A plecat devreme cu o fată. Pe la 7 după-amiază, eu 
tocmai venisem la slujbă, raportă bătrânul cel dichisit. 
Traficantul de arme era îmbrăcat foarte simplu. Pentru o 
plimbare cu iahtul, bănuiesc. Cu el era o fată. 

Acum Dunross se concentră. 

— Sunt multe fete în Hong Kong, Gup de Noapte. 

— Nu ca asta, tai-pan, şi bătrânul chicoti cu precauţie. 
Odinioară a fost iubita lui Barbă Neagră. 

— Ei, bătrâne, ai ochi ascuţiţi şi o memorie bună. Eşti 
sigur? 

— Oh, foarte sigur! Gup de Noapte era încântat de modul 
în care erau primite veştile sale. Da, adăugă el demn, 
pentru că am auzit că s-ar putea ca americanii să se 
unească cu Nobila Casă, dacă poţi scăpa de toţi ceilalţi 


ticăloşi, ar putea fi bine pentru tine să ştii asta. Şi că Floci 
Aurii s-a mutat... 

— Cine? 

Gup de Noapte îi explică de ce o porecliseră aşa. 

— Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva, tai-pan? 

Dunross oftă, uimit ca întotdeauna de viteza cu care 
circulau bârfele. 

— Şi-a schimbat camera? 

— Oh, da, e pe coridor, 276, la acelaşi etaj. Eee, tai-pan, 
am auzit că a plâns noaptea, acum două nopţi, şi din nou în 
seara asta înainte să plece. Da. A treia îngrijitoare la closet 
Fung a văzut-o plângând în seara asta. 

— S-au certat? Ea şi cu traficantul de arme? 

— Oh, nu, fără ceartă, fără strigăte. Dar, oh ko, dacă Floci 
Aurii ştie despre tânăra Orlanda, e suficient ca dragonii să 
iasă afară. 

Gup de Noapte zâmbi ştirb către Casey care se întoarse cu 
un teanc de telegrame şi mesaje în mână. Dunross observă 
că acum îi apăruse o umbră în priviri. Nici un mesaj de la 
Linc Bartlett, presupuse el, ridicându-se în picioare. Gup de 
Noapte îi ţinu cu grijă scaunul, îi turnă ceai şi continuă în 
cantoneza lui vulgară: 

— Nu-i nimic, tai-pan, cu Floci Aurii sau nu, toate-s la fel 
pe întuneric, heya? 

Bătrânul chicoti şi plecă. Dunross privi spre hârtiile din 
mâna ei. 

— Necazuri? 

— Oh, nu, tot aceleaşi probleme. Îl privi direct. Le-am pus 
în sertăraşe pentru ziua de mâine. Seara aceasta îmi 
aparţine. Linc nu s-a întors încă, sorbi cu plăcere din ceai, 
aşa că te pot monopoliza. 

— Credeam că eu sunt cel care monopolizează. Nu e aşa? 

Se opri observându-i pe Robert Armstrong şi Sinders 
intrând pe uşa batantă. Cei doi se opriră la intrare căutând 
din ochi o masă. 


— Poliţia voastră face ore suplimentare, remarcă Casey şi, 
când privirea celor doi se opri asupra lor, le făcu semn cu 
mână fără pic de entuziasm, un semn de salut. Cei doi 
ezitară, apoi se îndreptară spre o masă liberă în celălalt 
capăt al încăperii. 

— Îmi place Armstrong, spuse ea. Celălalt e tot poliţist? 

— Bănuiesc. Unde l-ai cunoscut pe Robert? 

Îi spuse. 

— Nimic încă despre armele de contrabandă. Nici de unde 
au venit, nici altceva. 

— Afurisită treabă! 

— Vrei un brandy? 

— De ce nu? Unul drept combustibil pentru drum şi apoi 
trebuie să plec. Chelner! comandă băuturile. Maşina va veni 
mâine să te ia la 12 fix. 

— Mulţumesc, lan, pe invitaţie scrie: „Doamnele cu pălării 
şi mănuşi”. Chiar vorbeşti serios? 

— Sigur, se încruntă. Doamnele au purtat întotdeauna 
pălărie şi mănuşi la curse. De ce? 

— Va trebui să-mi cumpăr o pălărie. N-am mai purtat de 
ani de zile. 

— Dacă vrei să ştii, îmi plac doamnele cu pălărie. 

Dunross aruncă o privire prin încăpere. Armstrong şi 
Sinders priveau pe furiş. Să fie oare o coincidenţă că sunt 
aici? se întrebă el. 

— Şi tu simţi privirile, tai-pan? Toată lumea de aici pare să 
te cunoască. 

— Nu pe mine, ci Nobila Casă şi tot ce reprezint eu. 

Brandy-ul sosi. Ciocniră. 

— Noroc! 

— Acum vrei să-mi răspunzi la întrebarea aceea? E corect 
să faci dragoste cu cineva pe care nu-l iubeşti? 

— Răspunsul e da, el învârti băutura în pahar şi apoi o 
dădu peste gât. 

— Ce da? 

El zâmbi brusc. 


— Da nimic, da nu e cinstit, dar, da, se întâmplă mereu şi 
n-am de gând să intru într-una din acele minunate 
psihanalize de genul: „Ai renunţat de curând să-ţi mai baţi 
nevasta?” deşi am auzit totuşi că majorităţii doamnelor le 
place să fie din când în când bătute cu sau fără pălărie! 

Ea râse şi tristeţea din ochi aproape dispăru. 

— Depinde, nu? 

— Depinde, el o privea cu zâmbetul lui calm şi plăcut, şi ea 
îşi spunea că depinde cu cine şi când şi unde, şi de moment 
şi împrejurare şi dorinţă, iar în acel moment ar fi fost 
minunat, el îşi întinse paharul şi îl atinse pe al ei. Noroc, 
închină el, pentru ziua de marţi! 

Îi zâmbi şi ea şi-şi ridică paharul, iar inima îi bătu mai tare. 

— Totul poate să aştepte până atunci, nu? 

— Da. Da, bănuiesc că da, lan. 

— Ei bine, acum o să plec. 

— M-am simţit grozav. 

— Şi eu. 

— Mulţumesc pentru invitaţie. Mâi... 

Se opri când îl văzu pe Gup de Noapte venind repede spre 
ei. 

— Scuză-mă, tai-pan, telefon. 

— Oh, mulţumesc. Vin imediat, oftă Dunross. Cei răi n-au 
nici un pic de linişte! Casey, mergem? 

— Sigur, sigur, tai-pan, se ridică şi ea, inima îi bătea tare şi 
se simţea cuprinsă de o durere dulce tristă. Mă ocup eu de 
nota de plată. 

— Mulţumesc, dar s-a rezolvat. O s-o trimită la companie, 
lăsă un bacşiş şi o conduse la lift, amândoi conştienţi de 
privirile care-i urmăreau, pentru o clipă el fu tentat să urce 
cu ea doar ca să stârnească bârfele, dar asta chiar 
înseamnă să-l provoci pe Diavol, şi deja am destui diavoli în 
jur, îşi zise el. Noapte bună, Casey, ne vedem mâine, şi nu 
uita, cocktailul de la 19.30 mâine seară. Salutări lui Linc! 

Îi făcu vesel cu mâna şi se îndreptă spre recepţie. 


Ea îl urmări îndepărtându-se, înalt, impecabil şi sigur pe 
sine. Uşile liftului se închiseră. Dacă n-am fi în Hong Kong, 
n-ai mai scăpa, nu în seara asta, lan Dunross. Oh nu, în 
seara asta am face dragoste. Oh, da, da, am face. 

Dunross se opri la biroul recepţiei şi ridică telefonul. 

— Alo, Dunross. 

— 'Tai-pan? 

— Oh, bună, Lim, spuse el, recunoscând vocea 
majordomului său. Ce s-a întâmplat? 

— Domnul Tip Tok-toh tocmai a sunat, sir, şi inima lui 
Dunross începu să bată mai tare. Mi-a spus să încerc să dau 
de dumneavoastră şi vă roagă să-l sunaţi. A spus că puteţi 
să sunaţi oricând până la ora două, sau după 7 dimineaţa. 

— Mulţumesc. Altceva? 

— Domnişoara Claudia a sunat la opt şia spuscăa 
instalat-o la hotel pe invitata dumneavoastră - se auzi pu 
fâşâit de hârtii - doamna Gresserhoff şi că întâlnirea la 
biroul dumneavoastră la ora 1 dimineaţa s-a confirmat. 

— Bun. Altceva? 

— Stăpâna a sunat de la Londra - totul e în regulă acolo - 
şi un doctor Samson de la Londra. 

— Ah! doctorul lui Kathy. A lăsat vreun număr de telefon? 
Lim i-l dădu şi el îl notă. Mai e ceva? 

— Nu, tai-pan. 

— Fiica Numărul Unu s-a întors? 

— Nu, tai-pan. Fiica Numărul Unu a venit pe la 7 pentru 
câteva minute cu un tânăr şi apoi a plecat din nou. 

— Era Martin Haply? 

— Da, da, el era. 

— Mulţumesc, Lim. O să-l sun pe Tiptop, apoi iau feribotul 
şi vin acasă. 

Închise. Vrând să nu fie auzit, se duse la cabina telefonică 
de lângă papetărie. Formă un număr de telefon. 

— Weyyyy? 

Recunoscu vocea lui Tiptop. 

— Bună seara, sunt lan Dunross. 


— Ah, tai-pan! O clipă. 

— Auzi cum celălalt acoperă receptorul cu o mână şi apoi 
nişte voci înăbuşite, aşteptă. Ah, iertaţi-mă că v-am lăsat să 
aşteptaşi. Am primit nişte veşti neliniştitoare. 

— Da? 

— Da. Se pare că poliţia dumneavoastră e din nou precum 
plămânul de câine şi inima de lup. A arestat în mod 
neîntemeiat pe un foarte bun prieten al dumneavoastră, 
inspectorul şef Brian Kwok. El... 

— Brian Kwok? Dunross rămase încremenit. Dar de ce? 

— Am înţeles că a fost acuzat pe nedrept că ar fi un spion 
al RPC, un... 

— Imposibil! 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. E ridicol! 
Preşedintele Mao nu are nevoie de spioni capitalişti. 
Trebuie să fie eliberat imediat, imediat... şi dacă vrea să 
plece din Hong Kong trebuie să i se dea voie să o facă şi să 
plece unde vrea... imediat! 

Dunross încercă să raţioneze. Dacă Tiptop spune că 
persoana numită Brian Kwok trebuie să fie imediat 
eliberată şi să i se permită să părăsească Hong Kongul dacă 
vrea, atunci Brian este într-adevăr nu spion al RPC, unul din 
spionii lor şi asta e imposibil, imposibil, imposibil! 

— Eu... eu nu ştiu ce să zic, ezită el, oferindu-i lui Tiptop 
pretextul de a ajunge la adevăratul subiect de discuţie. 

— Trebuie să vă spun că nu vă puteţi aştepta ca vechii 
prieteni să se gândească să-i ajute pe vechii prieteni când 
poliţia acestora face asemenea greşeli. Heya? 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, se auzi răspunzând 
pe tonul îngrijorat pe care celălalt îl aştepta, în timp ce în 
minte striga: Cristoase, vor să-l schimbe pe Brian pentru 
bani! O să... o să vorbesc cu autorităţile la prima oră mâi... 

— Poate reuşiţi să faceţi ceva în seara asta. 

— E prea târziu să-l sun pe guvernator acum, dar... apoi 
Dunross îşi aminti de Sinders şi de Armstrong şi inima îi 
bătu mai tare. O să încerc. Imediat. Sunt sigur că e o 


greşeală, domnule Tip. Da. Trebuie să fie o greşeală. 
Oricum, sunt convins că guvernatorul o să ne ajute. Şi 
poliţia. Sigur că 0... o asemenea greşeală poate fi rezolvată 
într-un mod satisfăcător. La fel ca cererea Victoriei pentru 
folosirea temporară a banilor renumitei bănci? 

Urmă o tăcere lungă. 

— E posibil ca aceasta să se realizeze. E posibil. Vechii 
prieteni trebuie să-i sprijine pe vechii prieteni, şi să se ajute 
ca greşelile să fie îndreptate... Da, ar putea fi posibil. 

Dunross auzi acel,dacă” nerostit şi continuă în mod 
automat negocierile, cu gândurile încă tulburi de ceea ce 
aflase. 

— Aţi primit cumva biletul meu, domnule Tip? M-am 
ocupat de toate celelalte. Apropo, Victoria o să ajute în mod 
sigur la finanţarea afacerii cu toriu, şi adăugă delicat: Şi 
multe alte cereri - în termeni avantajoşi. 

— Ah, da, mulţumesc. Da, am primit biletul dumneavoastră 
şi prea amabila invitaţie. Regret că nu m-am simţit bine. 
Mulţumesc, tai-pan. Pentru cât timp ar dori guvernul 
dumneavoastră împrumutul de bani gheaţă în cazul în care 
e posibil? 

— Bănuiesc că treizeci de zile vor fi mai mult decât 
suficient, poate chiar două săptămâni. Dar e vorba de 
Victoria, Blacs şi celelalte bănci, şi nu de guvernul Hong 
Kongului. O să vă spun asta mâine. O să avem onoarea dea 
vă vedea la curse la prânz? 

— Regret, nu la prânz, dar poate după prânz, dacă e 
posibil. 

Dunross zâmbi încruntat. Un compromis perfect. 

— Sigur. 

— Mulţumesc pentru telefon. Apropo, domnul Yu e foarte 
interesat de persoana dumneavoastră, tai-pan. 

— Vă rog să-i trimiteţi complimentele mele. Aştept cu 
nerăbdare să ne vedem în curând. La Canton. 

— Am fost surprins să citesc comentariile cumnatului 
dumneavoastră despre Regatul Mijlociu. 


— Da. Şi eu. Soţia mea şi fratele ei au rupt orice relaţie de 
ani de zile. Părerile lui sunt necuviincioase, duşmânoase şi 
total greşite. Dunross ezită. Sper să-l facem inofensiv. 

— Da. Da, de acord. Mulţumesc. Noapte bună! 

Legătura se întrerupse. Dunross puse receptorul jos. 

Cristoase! Brian Kwok! Şi era cât pe-aci să-i dau dosarele 
AMG. Cristoase! Adunându-şi gândurile cu mare efort, se 
întoarse în hol. Armstrong şi Sinders mai erau încă acolo. 

— Bună seara, pot să stau o clipă cu dumneavoastră? 

— Sigur, domnule Dunross. E o surpriză plăcută. Pot să vă 
ofer ceva? 

— Ceai, ceai chinezesc. Mulţumesc. 

Masa lor era mai departe de celelalte şi când putu vorbi 
liniştit, Dunross se aplecă înainte. 

— Robert, am auzit că l-aţi arestat pe Brian Kwok, începu 
el, sperând că nu e adevărat. 

Cei doi se uitară lung la el. 

— Cine ţi-a spus? întrebă Armstrong. 

Dunross relată discuţia. Cei doi ascultară fără să spună 
nimic, deşi, din când în când, îi văzu uitându-se unul la 
celălalt. 

— E clar că e vorba de un târg, le spuse el. El, în schimbul 
banilor. 

Sinders sorbi din ciocolata fierbinte. 

— Cât de importanţi sunt banii? 

— Deosebit de importanţi, urgenţi şi cu cât mai repede cu 
atât mai bine, Dunross îşi şterse fruntea. Banii vor opri cu 
totul hărţuiala creditorilor băncilor, domnule Sinders. 
Trebuie să... 

Se opri brusc, speriat. 

— Ce-i? întrebă Sinders. 

— Mi-am... mi-am amintit brusc ce a scris AMG în raportul 
interceptat. Că... spionul din poliţie s-ar putea să facă parte 
din Sevrin, sau nu. El face parte? 

— Cine? 


— Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă jucaţi cu mine, 
spuse Dunross furios, e ceva serios. Credeţi că sunt tâmpit? 
Există un spion Sevrin în compania Struan. Dacă Brian face 
parte din Sevrin am dreptul s-o ştiu. 

— De acord, rosti calm Sinders, deşi privirea îi devenise 
foarte rece. În momentul în care trădătorul este descoperit 
puteţi fi sigur că veţi fi informat. Aveţi vreo idee cine ar 
putea fi? 

Dunross clătină negativ din cap, stăpânindu-şi furia. 
Sinders îl privea cu atenţie. 

— Spuneaţi mai înainte: trebuie să... Ce trebuie, domnule 
Dunross? 

— Trebuie să facem rost imediat de banii aceia. Ce-a făcut 
Brian? 

După o clipă Sinders spuse: 

— Băncile se deschid de-abia luni. Deci luni e ziua cea 
mare? 

— Bănuiesc că băncile vor trebui să primească banii până 
atunci - când deschid să aibă banii în casă. Ce dracu'a 
făcut Brian? 

Sinders îşi aprinse o ţigară şi i-o aprinse şipe a lui 
Armstrong. 

— Dacă această persoană, Brian, a fost într-adevăr 
arestată nu cred că e o întrebare foarte discretă, domnule 
Dunross. 

— Aş fi pus pariu pe orice, făcu neajutorat tai-panul, pe 
orice, dar Tiptop n-ar fi sugerat niciodată un schimb dacă 
nu ar fi adevărat. Niciodată. Brian trebuie să fie al dracului 
de important, dar Dumnezeule, unde o să ajungem? O să vă 
ocupați dumneavoastră de schimb sau domnul Crosse? 
Bănuiesc că va fi nevoie de aprobarea guvernatorului. 

Gânditor, şeful secţiei MI-6 îşi scutură ţigara. 

— Mă îndoiesc că va fi la mijloc vreun schimb, domnule 
Dunross. 

— De ce nu? Banii sunt mai impor... 


— E o chestiune de opinie, domnule Dunross, dacă acest 
Brian Kwok este într-adevăr arestat. Oricum, guvernul 
Majestății sale nu poate fi supus şantajului. E o chestiune de 
prost gust. 

— Sigur. Dar sir Geoffrey va fi imediat de acord. 

— Mă îndoiesc. Mi-a lăsat impresia că e mult prea deştept 
să facă aşa ceva. Cât despre schimb, credeam că trebuia să 
ne daţi dosarele AMG. 

Dunross simţi o gheară de greață în stomac. 

— Vi le-am dat, în seara asta. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu vă jucaţi cu mine, este 
vorba de ceva serios! Credeţi că sunt tâmpit? replică 
Sinders pe exact acelaşi ton pe care-l folosise Dunross, 
brusc, râse uscat şi continuă cu acelaşi calm care dădea 
fiori. Sigur, ne-aţi dat o versiune a lor, dar din păcate nu se 
compară calitativ cu cel interceptat. Privirea îi deveni şi mai 
rece şi ciudat de amenințătoare, deşi expresia nu i se 
schimbase. Domnule Dunross, subterfugiul dumneavoastră 
a fost abil, lăudabil, dar inutil. Noi totuşi vrem dosarele 
acelea, originalele. 

— Dacă acelea nu vă satisfac, de ce nu vă uitaţi prin 
hârtiile lui AMG? 

— Am făcut-o, Sinders zâmbi fără umor. Ei bine, e cum 
spune tâlharul de drumul mare: „Banii sau viaţa!” 
Deţinerea acelor dosare ar putea fi fatală pentru 
dumneavoastră. Nu, Robert? 

— Da, domnule. 

Sinders trase din ţigară. 

— Aşa deci, domnule Dunross, domnul Tiptop al 
dumneavoastră vrea să negocieze, nu? Toată lumea în Hong 
Kong vrea să negocieze. Pluteşte în aer un dor de negocieri, 
nu? Dar ca să negociezi trebuie să capeţi ceva valoros în 
schimbul banilor. Îmi imaginez că dacă vrei concesii ca să 
primeşti de la duşman... ei bine, se spune că în dragoste şi- 
n război totul este permis. Nu-i aşa? 

Dunross îşi păstră o privire inocentă. 


— Da, aşa se spune. O să vorbesc mai întâi cu 
guvernatorul. Să păstrăm totul secret până vorbesc cu el. 
Noapte bună. 

Îl priviră ieşind prin uşa batantă şi dispărând. 

— Ce zici, Robert? A schimbat Dunross dosarele? 

Armstrong oftă. 

— Nu ştiu. N-am putut citi nimic pe faţa lui. M-am uitat cu 
atenţie. Nimic. E foarte deştept. 

— Da. Sinders se gândi o clipă. Deci duşmanul vrea un 
schimb, aşa-i? Aş spune că îl avem în mâinile noastre pe 
individul ăsta pentru cel mult douăzeci şi patru de ore. 
Când îl mai interoghezi? 

— La 6.30, mâine dimineaţă. 

— Oh! ei bine, dacă începi devreme, ar fi bine să mergem 
acum. Sinders ceru nota de plată. O să discut cu domnul 
Crosse, dar ştiu ce-o să spună... ceea ce de altfel a ordonat 
Londra. 

— Adică? 

— Sunt foarte îngrijoraţi pentru că deţinutul cunoaşte 
prea multe secrete - doar a urmat cursul pentru statul 
major, la poliţia regală canadiană, Sinders ezită din nou. 
Gândindu-mă mai bine, Robert, indiferent ce are de gând 
domnul Dunross, următorul nostru pas e să grăbim 
interogarea severă. Da. O să contramandăm interogatoriul 
de la ora 6.30, dar vom continua cu schema tratamentului 
din oră în oră, cu condiţia să reziste din punct de vedere 
medical, şi apoi în Camera Roşie cu el. 

Armstrong plăti. 

— Dar domn... 

— Regret, spuse Sinders, cu voce blândă. Ştiu că e 
prietenul tău, a fost prietenul tău, dar acum domnul Tiptop 
al tău şi domnul Dunross al tău te obligă să te grăbeşti... 

Ora 9.32. 

Avionul companiei JAL din direcţia Tokio se apropie la 
joasă altitudine, dinspre mare, şi ateriză lin la Kai Tak. 
Motoarele îşi schimbară imediat sensul de rotire şi imensa 


pasăre de oţel se îndreptă vuind spre complexul 
aeroportului. 

Terminalul, vama, serviciul de imigrare şi zonele de 
aşteptare forfoteau de pasageri, echipaje şi vizitatori. De 
obicei, la plecare nu existau nici un fel de probleme. La 
sosire, în general se trecea uşor. Dar nu şi în cazul 
cetăţenilor japonezi. Chinezii nu uită cu una cu două. lar 
anii de ocupaţie japoneză a Chinei şi Hong Kongului, din 
timpul războiului, nu trecuseră de mult, amintirea lor era 
încă prea puternică şi prea urâtă ca să fie uitată. Aşa încât 
cetăţenii japonezi erau verificaţi la sânge. Chiar şi 
membrilor echipajului JAL care treceau acum, chiar şi 
vioaielor, drăguţelor şi politicoaselor stewardese, dintre 
care unele nici nu se născuseră încă atunci când ocupaţia a 
luat sfârşit, li se înapoiară documentele de călătorie cu o 
atitudine glacială. După ele, la rând, venea un american. 

— Bună dimineaţa, spuse el, întinzându-i funcţionarului 
paşaportul. 

— Bună dimineaţa. 

Tânărul chinez deschise documentul, se uită la fotografie 
şi la bărbatul din faţa lui. Începu să dea foile pentru a găsi 
viza. Fără să se observe, piciorul lui atinse un buton ascuns, 
ceea ce-i alertă pe Crosse şi Sinders care stăteau într-un 
birou de observaţie din preajmă. Se duseră la geamul de 
observaţie mascat pe dinafară cu oglindă şi se uitară la 
bărbatul care aştepta în faţa unuia din cele şase ghişee de 
la imigrare la care se formează cozi lungi de pasageri. 

Pe paşaportul întocmit în urmă cu un an stătea 
scris:Vincenzo Banastasio, sex masculin, născut New York 
City, la 16 august 1910. Păr cărunt, ochi căprui. Calm, 
funcţionarul se uită la celelalte vize şi ştampile: Anglia, 
Spania, Italia, Olanda, Mexic, Venezuela, Japonia. Ştampilă 
şi el paşaportul cenuşiu şi-l întinse înapoi posesorului. 

Banastasio trecu prin vamă, cu o servietă scumpă din piele 
de crocodil sub braţ, o sacoşă din plastic înflorat conţinând 


băutură cumpărată cu scutire de vamă şi un aparat de 
fotografiat atârnat pe umăr. 

— Arată bine, tipul, zise Sinders. Se îngrijeşte. 

Îl văzură dispărând în mulţime. Crosse dădu drumul la 
emițătorul portabil. 

— Îl aveţi în vizor? întrebă el în aparat. 

— Da, sir, sosi prompt răspunsul. 

— Rămân pe frecvenţa asta. Ţine-mă la curent. 

— Da, sir. 

Crosse îi spuse lui Sinders: 

— N-o să fie nici o problemă să-l urmărim. 

— Nu. Îmi pare bine că l-am văzut. Întotdeauna îmi place 
să văd duşmanul în carne şi oase. 

— Dar oare el e chiar duşman? 

— Domnul Rosemont aşa crede. Tu nu? 

— Mă întrebam dacă e duşmanul nostru. Că-i un escroc, 
sunt convins, dar nu ştiu daca e băgat şi în spionaj. 

Sinders suspină. 

— Ai verificat microfoanele? 

— Da. 

Cu o noapte înainte, târziu, o echipă de experţi ai şi pusese 
microfoane în camera rezervată de Banastasio la Hilton, 
precum şi în biroul şi în apartamentul particular al 
fotografului Ng, Vee Cee Ng. Aşteptară liniştiţi. Pe masă, 
aparatul fâşâia şi păcănea încet. După o pauză, Sinders zise 
cu un aer absent: 

— Cum e cu celălalt client al nostru? 

— Cine? Kwok? 

— Da. Cât crezi că o să mai dureze? 

— Nu prea mult, şi Crosse zâmbi în sinea lui. 

— Când îl puneţi în Camera Roşie? 

— M-am gândit că pe la prânz ar fi cel mai bine. Dar chiar 
şi mai devreme, dacă e gata. 

— Armstrong îl va interoga? 

— Da. 


— Armstrong e un bun profesionist. S-a descurcat foarte 
bine pe Ivanov. 

— Data viitoare poate mă ţineţi şi pe mine la curent. La 
urma urmelor, e totuşi parohia mea. 

— Bineînţeles, Roger. A fost o hotărâre luată brusc de cei 
de la Londra. 

— Şi care e ideea? Ce-i cu convocările de duminică? 

— Ministrul va trimite instrucţiuni speciale, se încruntă 
Sinders. În dosarul lui Brian Kwok scrie că e un om cu un 
caracter puternic. N-avem prea mult timp. Trebuie să fi fost 
grozav de îndoctrinat ca să stea el ascuns aşa bine, atât de 
mult timp. 

— O, da. Dar sunt destul de sigur de rezultate. De când am 
pus să fie construită camera aia am experimentat-o de trei 
ori, pe mine însumi. Cel mai mult am stat cinci minute şi de 
fiecare dată mi-a fost rău în ultimul hal - şi asta fără 
program prealabil de dezorientare. Sunt convins că nu vom 
avea probleme, Crosse îşi stinse ţigara. E foarte eficientă. O 
copie fidelă a prototipului KGB. 

— Păcat că trebuie folosite asemenea metode. Sunt 
riscante şi dea dreptul dezgustătoare. Era mai bine când... 
ei, dar chiar şi atunci... cred că meseria noastră n-a fost 
niciodată tocmai curată. 

— Vreţi să ziceţi în timpul războiului? 

— Da. Era mai bine atunci. Nu exista ipocrizie din partea 
unora din conducătorii noştri, şi nici a presei. Toată lumea 
înţelegea că suntem în război. Dar astăzi, când este în joc 
însăşi supraviețuirea noastră, noi... Sinders se întrerupse şi 
arătă cu degetul: Ia uite, Roger, ăla nu-i Rosemont? 

Americanul stătea lângă uşa de la ieşire împreună cu un 
bărbat. 

— Ba da, el e. Cel de lângă ele Langan. De la FBI, zise 
Crosse. Aseară am acceptat să ne unim forţele în cazul 
Banastasio, deşi aş prefera ca cei de la CIA să ne lase să ne 
facem treaba singuri. 

— Da. Tipii ăştia încep să fie tot mai obositori. 


Crosse luă aparatul de emisie şi se-ndreptă spre ieşire. 

— Stanley, îl avem în vizor. Am convenit aseară că noi ne 
ocupăm de urmărire, iar voi de hotel, nu-i aşa? 

— Desigur, desigur, Rog. Bună dimineaţa, domnule 
Sinders. 

Întunecat la faţă, Rosemont îl prezentă pe Langan, care 
era şi el la fel de negru de supărare. 

— Nu ne amestecăm, deşi nemernicul e concetăţean de-al 
nostru. Dar nu pentru asta ne aflăm aici. Eu am venit să-l 
conduc pe Ed. 

— Oh? 

— Da, spuse Langan. Arăta la fel de obosit şi tras la faţă ca 
şi Rosemont. E vorba de fotocopiile alea, Rog. Hârtiile lui 
Thomas K. K. Lim. Trebuie să le predau personal. La Birou. 
I-am citit o parte şefului meu, care era gata să explodeze. 

— Îmi închipui. 

— O să găseşti o cerere pe biroul tău ca să ne daţi 
originalele şi... 

— Nici o şansă, îi răspunse Sinders în locul lui Crosse. 

Langan ridică din umeri. 

— E o cerere pe biroul tău, Rog. Bănuiesc că şefii voştri o 
să trimită ordin de sus dacă ai noştri chiar au nevoie de ele. 
E cazul să plec. Ascultă, Rog, nici nu ştiu cum să-ţi 
mulţumesc. Noi, eu îţi rămân îndatorat. Ticăloşii ăia... da, îţi 
suntem îndatoraţi. 

Îşi strânseră mâinile şi Langan se-ndreptă zorit spre avion. 

— Care din informaţii e atât de explozivă, domnule 
Rosemont? 

— 'Toate sunt cumplite, domnule Sinders. E o lovitură 
pentru noi, pentru noi şi FBI, mai ales pentru FBI. Ed zice 
că pe ai lui i-au apucat istericalele. Implicaţiile politice 
pentru republicani şi democrați sunt imense. Aveaţi 
dreptate. Dacă senatorul Tillman, cel care aspiră să ajungă 
preşedinte şi care e acum în oraş, ar pune mâna pe hârtiile 
astea, nici nu vă închipuiţi ce ar ieşi (Rosemont nu mai era 
vesel ca de obicei). Şefii mei au comunicat contactelor 


noastre din America de Sud să lanseze o urmărire generală 
pentru prinderea lui Thomas K. K. Lim, aşa că în curând o 
să-l putem interoga. O să vă dăm şi vouă o copie, nu vă 
faceţi griji. Rog, mai era ceva? 

— Poftim? 

— Pe lângă informaţiile astea extraordinare, mai erau şi 
altele care ne-ar putea fi utile? 

Crosse zâmbi fără umor. 

— Bineînţeles, fotocopia unui plan de finanţare a unei 
revoluţii în Indonezia. 

— Dumnezeule! 

— Da. Ori copii ale unor aranjamente de a depune într-o 
bancă franceză bani pentru o doamnă şi un domn din 
Vietnam, persoane foarte importante, în schimbul unor 
servicii anume. 

Rosemont se făcuse livid. 

— Şi mai ce? 

— Nu ajunge? 

— Mai sunt şi altele? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Stanley, sigur că mai sunt. 
Doar ştii bine, şi o ştim şi noi. Întotdeauna mai e câte ceva. 

— Ni le puteţi da acum? 

Sinders zise: 

— Dar voi ce puteţi face pentru noi? 

Rosemont se uită lung la ei. 

— La masă o să... 

Aparatul de emisie-recepţie prinse viaţa. 

— Obiectivul şi-a luat valizele şi iese din vamă. Întâmpinat 
de cineva, un chinez chipeş, în haine scumpe, nu-l recunosc. 
Se îndreaptă spre un Rolls, înmatriculat la Hong Kong...a,e 
limuzina hotelului. Se urcă amândoi în maşină. 

Crosse vorbi în aparat: 

— Rămâi pe frecvenţa asta. 

Schimbă frecvenţa. Se auzeau paraziți şi zgomot înfundat 
de circulaţie auto. 

Rosemont se lumină la faţă. 


— Aţi pus microfoane în limuzină? (Crosse încuviinţă din 
cap). Excelent, Rog, la asta nu mă gândisem! 

Ascultară, apoi se auzi clar: 

— Mulţumesc că m-ai întâmpinat, Vee Cee, spunea 
Banastasio. Da', nu trebuia să faci atâta drum. 

— O, e plăcerea mea, răspunse o voce plăcută. Putem 
vorbi în maşină şi asta te va scuti să vii la birou, iar apoi... 

— Sigur... sigur. Glasul americanului îl acoperi pe al 
celuilalt. Ascultă, am ceva pentru tine, Vee Cee... 

Zgomote înfundate, iar apoi un ţiuit ascuţit acoperi totul. 
Crosse schimbă imediat pe alte frecvenţe, dar acestea 
funcționau normal. 

— Drace! Foloseşte un aparat de ras portativ ca să ne 
acopere microfonul, spuse Rosemont scârbit. Nemernicul e 
profesionist! Pariez pe cincizeci de dolari contra un cent că 
ne scoate din uz toate microfoanele noastre şi precis că 
atunci când o să-i auzim pe acel canal nu va fi decât 
vorbărie banală. V-am spus eu că Banastasio ăsta e uns cu 
toate alifiile. 

Ora 10.52. 

— 'Tai-pan, doctorul Samson de la Londra. Pe linia trei. 

— Mulţumesc, Claudia, Dunross apăsă pe buton. Bună, 
doctore. Văd că stai treaz până la ore târzii... 

— "Tocmai am venit de la spital, scuzaţi-mă că nu am sunat 
mai devreme. Aţi sunat în legătură cu sora dumneavoastră, 
doamna Gavallan? 

— Da. Cum se simte? 

— Păi, sir, am început o altă serie de investigaţii. Trebuie 
să vă spun că din punct de vedere mental e într-o formă 
excelentă. Din păcate nu şi fizic... 

Dunross ascultă cu inima îndurerată amănuntele pe carei 
le dădea medicul despre scleroza multiplă; o boală despre 
care nu se ştiu prea multe, nu exista un tratament eficace, 
şi se agravează tot mai mult, căci după ce se produce o 
deteriorare a structurii nervului nici o medicamentaţie 
cunoscută nu-l mai poate readuce la starea de înainte. 


— Mi-am permis să-l sun pe profesorul Klienberg, de la 
Universitatea din Los Angeles, pentru o consultaţie. Este cel 
mai bun expert din lume pentru această boală. Fiţi sigur că 
vom face tot ce putem pentru doamna Gavallan. 

— Din câte-mi spuneţi, nu prea puteţi face nimic. 

— Ei, nu-i chiar atât de rău, sir. Dacă doamna Gavallan se 
îngrijeşte, se odihneşte şi e înţelegătoare poate să mai ducă 
o viaţă normală încă mulţi ani. 

— Ce-nseamnă mulţi ani? Dunross auzi şovăirea îndelungă 
de la capătul firului. O, Kathy, sărmana Kathy! 

— Nu ştiu. De multe ori astfel de cazuri ţin şi de voia lui 
Dumnezeu, domnule Dunross. Durata de viaţă a pacienţilor 
nu e aceeaşi. În cazul doamnei Gavallan v-aş putea da un 
răspuns mai sigur peste vreo şase luni, în jurul Crăciunului. 
Deocamdată am internat-o ca pacient pe baza Asigurărilor 
Sociale aşa că... 

— Nu. Aş vrea să fie internată ca pacient particular, 
doctore Samson. Te rog trimite toate notele de plată la 
biroul meu. 

— Domnule Dunross, asta nu schimbă cu nimic serviciile 
mele fată de dânsa. Singura diferenţă e că are puţin de 
aşteptat în sala de aşteptare şi stă la spital într-un salon în 
loc să stea într-o rezervă. 

— Vă rog înscrieţi-o ca pacient particular. Şi eu şi soţul ei 
am prefera aşa. 

Dunross auzi suspinul şi asta îl indispuse. 

— Am toate numerele dumneavoastră de telefon şi vă voi 
suna de îndată ce o examinează profesorul Klienberg şi 
avem rezultatele testelor. 

Dunross îi mulţumi şi închise telefonul. Of, Kathy, sărmana, 
draga de ea! În zori, când se trezise, vorbise cu ea şi cu 
Penelope. Kathy îi spusese că se simte mult mai bine şi că 
doctorul Samson o încurajase. Apoi însă Penn îi povestise că 
de fapt Kathy arată foarte istovită. 

— Nu mi se pare că se simte prea bine, lan. E vreo 
speranţă să poţi veni încoace pentru o săptămână sau două 


înainte de zece octombrie? 

— În clipa asta nu, Penn, dar nu se ştie niciodată. 

— O să o iau pe Kathy la Avisyard imediat după ce iese din 
spital. Cel târziu săptămână viitoare. O să-i fie mai bine 
acolo. Nu-ţi fă griji, lan, aerul de ţară îi va face bine. 

— Penn, când ajungi la Avisyard, vrei să te duci în locul 
meu la Copacul Descătuşării? 

— Ce s-a întâmplat? 

Dunross simţi îngrijorarea din vocea ei. 

— Nimic, scumpo, îi spuse el, gândindu-se la Jacques şi la 
Phillip Chen. Nimic deosebit, tot ca de obicei. Voiam doar să 
saluţi din partea mea adevăratul nostru Copac al 
Descătuşării. 

— Palisandrul nostru de acolo nu e bun? 

— Ba da, foarte bun, dar nu-i acelaşi lucru. Poate ar trebui 
să aduci un lăstar când te întorci la Hong Kong. 

— Nu. Mai bine să-l lăsăm acolo unde e. Căci astfel vei fi 
silit să vii şi tu acasă, lan. 

— Vrei să pariez pentru tine azi după-masă? 

O nouă pauză. 

— Zece dolari pe calul ales de tine. Mă bazez întotdeauna 
pe alegerea ta. Sună-mă mâine. Te iubesc... Pa. 

Îşi amintea de prima dată când ea i-a spus că-l iubeşte şi 
apoi, după ce o ceruse în căsătorie, cât de mult se opusese 
tocmai ea, pentru ca, în cele din urmă să-i mărturisească, 
printre sfâşietoare lacrimi, adevăratul motiv? 

— O, Doamne, lan, eu nu-s destul de bună pentru tine. Tu 
eşti din înalta societate, iar eu nu. Engleza destinsă pe care 
o vorbesc acum am învăţat-o în şcoală, nu acasă. Şi numai 
fiindcă am fost evacuată la începutul războiului undeva la 
ţară - Doamne, până atunci nu mai ieşisem din Londra 
decât de două ori, până la malul mării. Am fost evacuată la 
un minunat conac din Hampshire unde toate celelalte fete 
erau de la una din şcolile celor din lumea bună, numit 
Byculla. A ieşit o încurcătură, toată şcoala mea a mers în 
altă parte şi numai eu am nimerit la Byculla. Abia atunci am 


constatat că eu vorbeam altminteri, de altfel - vezi şi acum 
mai am câte o scăpare! Dumnezeule, lan, nici nu-ţi dai 
seama ce îngrozitor a fost să descopăr, atât de mică fiind, că 
sunt o fitecine, că vorbesc ca o fitecine şi că în Anglia există 
asemenea diferenţe ca de la cer la pământ. În modul cum 
vorbim - care este un lucru atât de important! De-ai şti cât 
m-am străduit să le imit pe celelalte. Iar ele m-au ajutat, şi 
era acolo o profesoară care s-a purtat minunat cu mine. M- 
am azvârlit cu trup şi suflet în noua mea viaţă, jurându-mi 
să mă ridic şi să nu mă mai întorc niciodată, niciodată, acolo 
de unde plecasem, şi n-o voi face. Dar nu mă pot căsători cu 
tine, scumpul meu, de ce să nu rămânem doar iubiţi, oricum 
nu voi fi niciodată destul de bună pentru tine?!... 

Dar într-o bună zi, ziua aleasă de ea, s-au căsătorit. O 
convinsese bunica Dunross. Penelope a acceptat, dar numai 
după ce s-a dus la Copacul Descătuşării, singură. Nu i-a 
spus niciodată ce vorbise acolo. Sunt un om norocos, gândi 
Dunross. E cea mai bună soţie pe care şi-ar putea-o dori un 
bărbat. De când revenise, în zori, de la hipodrom, lucrase 
neîntrerupt. Scrisese peste cincizeci de telegrame. 
Răspunsese la zeci de apeluri telefonice internaţionale şi la 
nenumărate convorbiri locale. La 9.30 îl sunase pe 
guvernator în legătură cu propunerea lui Tiptop. 

— Va trebui să mă consult cu ministrul, spusese sir 
Geoffrey. Nu pot însă să-l sun înainte de patru după-amiază. 
Treaba asta trebuie ţinută complet secretă, lan. Ei, drace, 
Brian Kwok trebuie să fie foarte important pentru ei! 

— Sau poate e doar o concesie la îndemână în schimbul 
banilor. 

— lan, eu nu cred că ministrul va fi de acord cu schimbul. 

— De ce? 

— Guvernul Majestății Sale ar putea să-l considere drept 
un precedent nefavorabil. Eu aşa l-aş considera. 

— Banii sunt o chestiune vitală. 

— Banii sunt o problemă temporară. lar precedentele, din 
păcate, dăinuie o veşnicie. Ai fost la hipodrom? 


— Da, sir. 

— Cum sunt caii? 

— Toţi păreau a fi în formă excelentă. Alexi Travkin zice că 
principalul nostru rival e Pilot Fish, pentru că terenul va fi 
jilav. Noble Star e grozavă, deşi nu a concurat niciodată pe 
vreme umedă. 

— Va ploua, oare? 

— Da. Dar poate că vom avea noroc, sir. 

— Să sperăm. Groaznice vremuri, lan. Dar de fapt toate 
astea ne sunt date ca să ne pună la încercare, nu-i aşa? 
Mergi la înmormântarea lui John? 

— Da, sir. 

— Şi eu. Săracul de el... 

Dimineaţă, la înmormântare, Dunross rostise cuvinte 
frumoase despre John Chen, pentru reputaţia Casei Chen şi 
pentru toţi strămoşii Chen care serviseră Nobila Casă de 
multă vreme şi cu multă silinţă. 

— Mulţumesc, tai-pan, răspunsese simplu Phillip Chen, Şi 
încă o dată, îmi pare rău. 

Mai târziu, îi spusese lui Phillip Chen între patru ochi: 

— Că-ţi pare rău, îţi pare rău, dar asta nu ne scoate din 
buclucul în care ne-ai băgat tu, cu fiu-tău. Şi nici nu rezolvă 
problema cu Patru Degete şi cea de-a treia monedă. 

— Ştiu, ştiu, zisese Phillip Chen frângându-şi mâinile. Ştiu, 
şi dacă nu reuşim să ridicăm cota acţiunilor suntem ruinaţi, 
suntem ruinaţi cu toţii! Oh ko, după ce aţi anunţat 
dezvoltarea companiei eu am tot cumpărat acţiuni, iar 
acum suntem ruinaţi. 

Dunross îi spusese răstit: 

— Avem la dispoziţie tot weekendul, Phillip. Ascultă-mă, 
fir-ar să fie! Vei cere de la toţi toate favorurile care ţi se 
datorează. Vreau ca până duminică la miezul nopţii să am 
sprijinul lui Lando Mata şi al lui Tung Zgârcitul. Cel puţin 
douăzeci de milioane. 

— Dar, tai-pan, nu... 


— Dacă nu-mi aduci asta până duminică la miezul nopţii, 
să-ţi pui demisia pe birou luni înainte de ora nouă. Nu mai 
eşti comprador, am terminat cu fiul tău Kevin, am terminat 
cu toată spiţa ta şi îmi voi alege un nou comprador dintr-un 
alt neam. 

Acum oftă adânc, indignat că Phillip Chen şi John Chen - şi 
probabil şi Jacques deville - îi înşelaseră încrederea. Se 
duse şi îşi turnă puţină cafea. Astăzi nici asta nu mai avea 
un gust plăcut. Telefoanele sunaseră fără încetare, 
majoritatea în legătură cu sumbra perspectivă a prăbuşirii 
pieţei şi a sistemului bancar. Havergill, Johnjohn, Richard 
Kwang. Nici o veste de la Lando Mata, Zgârcitul şi Murtagh. 
Singura clipă luminoasă fusese convorbirea cu David 
MacStruan de la Toronto: 

— David, vreau să fii aici luni, pentru o şedinţă. Poţi... 

Cuvintele îi fuseseră acoperite de chiotul de bucurie. 

— Tai-pan, am şi pornit spre aeroport! 

— Hei, David, ascultă întâi! 

Îi explicase apoi planul lui de a-l transfera pe Jacques în 
Canada. 

— Băiete, dacă faci asta, sunt robul tău pe vecie. 

— Voi avea nevoie să fii chiar mai mult decât rob, David, 
spusese el prudent. 

Urmase o pauză lungă, după care glasul de la celălalt 
capăt al firului căpătă un ton grav: 

— Orice vrei tu, tai-pan, vei avea. Orice. 

Dunross surâse, înduioşat de gândul la vărul său de 
departe, îşi lăsă privirea să rătăcească spre fereastră. 
Portul era învăluit în pâclă, cerul înnegurat şi sumbru, dar 
încă nu ploua. E bine, îşi spuse el, atâta timp cât plouă până 
după a cincea cursă. După ora patru n-are decât să plouă. 
Vreau să-l înving pe Gornt şi pe al lui Pilot Fish. Dă Doamne 
să vină banii de la First Central, sau de la Lando Mata, de la 
Zgârcit, sau de la Par-Con! Ai încercat tot ce-ţi stă în 
putinţă, îşi zise el cu stoicism. Dar Casey? Oare şi ea 


încearcă să mă tragă pe sfoară la fel ca Bartlett? Şi ca 
Gornt? Dar... 

Se auzi telefonul. 

— Tai-pan, a sosit persoana cu care aveaţi întâlnire la ora 
unsprezece. 

— Claudia, vino o clipă. 

Scoase din sertar un plic în care se aflau o mie de dolari 
americani şi i-l dădu. 

— Banii de pariu, după cum ţi-am promis. 

— O, mulţumesc, tai-pan. 

Chipul ei vădea îngrijorare şi avea un zâmbet puţin trist. 

— Vei fi în loja lui Phillip? 

— Da. M-a invitat unchiul Phillip. Pare să fie... foarte 
necâjit, spuse ea. 

— Din cauza lui John. (Dunross nu era sigur dacă ea ştia. 
Probabil că ştie, îşi spuse el sau va şti curând, în Hong Kong 
nu există secrete). Ce cai alegi? 

— Winner's Delight în prima şi Buccaneer în a doua cursă. 

— Doi outsideri? se uită lung la ea. Ai ceva informaţii 
speciale? 

— O nu, tai-pan, îşi recăpătă puţin din obişnuita-i bună 
dispoziţie. Doar după formă. 

— Şi în a cincea? 

— În a cincea nu pariez, dar toate speranţele mele sunt 
pentru Noble Star, şi Claudia adăugă cu glas îngrijorat: Pot 
face ceva să te ajut, tai-pan? Orice? Bursa şi... trebuie 
cumva să-l nimicim pe Gornt. 

— Eu ţin la Gornt, e atât de fang-pi! (obscenitatea 
cantoneză era savuroasă şi ea râse). Acum pofteşte-o pe 
doamna Gresserhoff. 

— Da, desigur, tai-pan, spuse Claudia. Şi mulţumesc 
pentru h'eung yau! 

Peste o clipă, Dunross se ridica să-şi întâmpine musafira. 
Era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. 

— Ikaga desu ka? Ce mai faceţi? întrebă el în japoneza-i 
curgătoare, uluit că această femeie se putuse căsători cu 


Alan Medford Grant al cărui nume, ferească-ne Dumnezeu, 
se pare că era de fapt Hans Gresserhoff. 

— Genki, tai-pan. Domo. Genki desu! Anatawa? Bine, 
mulţumesc, tai-pan. Şi dumneavoastră? 

— Genki. 

Înclină uşor din cap ca răspuns la salutul ei, fără să dea 
mâna, dar observă că avea mâini şi picioare mici, gambe 
lungi. Mai schimbară câteva cuvinte după care, zâmbind, ea 
vorbi în limba engleză. 

— Cunoaşteţi foarte bine limba japoneză, tai-pan. Soţul 
meu nu mi-a spus că sunteţi atât de înalt. 

— Doriţi o cafea? 

— Mulţumesc... lăsaţi-mă pe mine să vă servesc. 

Înainte ca el să o poată opri, se duse la tava pe care era 
serviciul de cafea. O urmări cum toarnă cu delicateţe. Prima 
ceaşcă i-o oferi lui, cu o mică plecăciune. 

— Poftiţi. 

Riko Gresserhoff - Riko Anjin - nu era mai înaltă de un 
metru cincizeci, perfect proporţională, cântărind probabil 
vreo patruzeci şi ceva de kilograme, tunsă scurt, având un 
zâmbet adorabil. Purta o bluză şi o fustă din mătase cafenie, 
elegant croite, franţuzeşti. 

— Mulţumesc pentru banii de cheltuială pe care mi i-a dat 
domnişoara Claudia. 

— Pentru nimic. Îi datoram soţului dumneavoastră vreo 
opt mii de lire. O să pun să vi se pregătească un cec până 
mâine. 

— Mulţumesc. 

— Mă simt oarecum dezavantajat, doamnă Gresserhoff. 
Dumneavoastră... 

— Vă rog spuneţi-mi Riko, tai-pan. 

— Prea bine, Riko-san. Tu mă cunoşti pe mine, dar eu nu 
ştiu nimic despre tine. 

— Da. Soţul meu mi-a spus ca să-ţi răspund Ia orice 
întrebare. Mi-a spus ca după ce mă asigur că eşti tai-panul, 


să-ţi dau un plic pe care ţi l-am adus din partea lui. Pot să-l 
aduc mai târziu? larăşi acel surâs întrebător. Pot? 

— O să vin acum cu tine la hotel să-l iau. 

— O, nu, ar fi prea mare deranjul. Aş putea să-l aduc după 
prânz, bine? 

— Cât e de mare plicul? 

Arătă cu mânuţele ei mici cam ce dimensiuni avea. 

— Este un plic obişnuit, nu foarte gros. Încape într-un 
buzunar, zâmbi din nou. 

— Poate ai vrea... uite cum facem, îi spuse el, fermecat de 
frumuseţea ei. Peste câteva minute; te va duce maşina mea 
la hotel. Poţi să iei plicul şi să te întorci aici imediat, după 
care adăugă, ştiind că asta va strica aşezarea la masă, dar 
păsându-i prea puţin: Ai vrea să iei masa împreună cu noi, 
la curse? 

— O, dar... dar ar trebui să mă schimb şi... mulţumesc, mai 
bine nu, ar fi prea mare deranjul pentru tine. Aş putea 
eventual să aduc scrisoarea mai târziu sau mâine? Soţul 
meu mi-a spus să ţi-o dau direct în mână. 

— Nu-i nevoie să te schimbi, Riko-san. Arâţi foarte bine. A! 
Ai cumva o pălărie? 

Uimită, ea făcu ochii mari. 

— Poftim? 

— Da, e... aşa e obiceiul ca doamnele să poarte la curse 
pălărie şi mănuşi. E un obicei cam trăsnit, dar ai pălărie? 

— Da. Orice doamnă are o pălărie. Bineînţeles că am. 

E se simţi străbătut de un fior de uşurare. 

— Bun, atunci ne-am înţeles. 

— Dacă aşa spui tu, Riko se ridică. Să plec acum? 

— Nu, dacă ai timp, te rog ia loc. Cât timp aţi fost 
căsătoriţi? 

— Patru ani. Hans... şovăi, apoi spuse cu glas decis: Hans 
mi-a zis să-ţi spun, dar numai şi numai ţie dacă se va 
întâmpla ca el să moară şi voi veni aici aşa cum am venit să- 
ţi spun că de fapt căsătoria noastră a fost una de 
convenienţă. 


— Poftim? 

Ea se îmbujoră puţin, dar continuă: 

— lartă-mă, dar trebuia să-ţi spun. A fost o convenienţă 
utilă pentru noi amândoi. Eu am obţinut cetăţenia elveţiană 
şi un paşaport, iar el avea astfel pe cineva care să aibă grijă 
de el când venea în Elveţia. Eu... eu nu am vrut să mă mărit 
cu el, dar m-a cerut de mai multe ori şi... şi a subliniat 
faptul că astfel voi fi protejată după moartea lui. 

Dunross era uluit. 

— Ştia că va muri?! 

— Cred că da. A spus că între noi contractul de căsătorie 
va fi pe cinci ani, dar că nu trebuie să avem copii. M-a dus la 
un avocat la Zurich, care a întocmit un contract pe cinci ani. 
Îşi deschise geanta cu degete ce tremurau, dar nu şi glasul, 
scoase un plic. Hans mi-a spus să-ţi dau astea. Sunt copii 
după contract, după certificatul meu de naştere şi de 
căsătorie, după testamentul şi după certificatul lui de 
naştere. Scoase un şerveţel şi îşi tamponă nasul. lartă-mă te 
TOg. 

Desfăcu cu grijă sforicică din jurul plicului şi scoase o 
scrisoare. Dunross o luă din mâna ei. Recunoscu scrisul lui 
AMG. 

„Tai-pan, prin aceasta confirm că soţia mea, Riko 
Gresserhoff - Riko Anjin - este cine spune ea că este. O 
iubesc din tot sufletul. Merită şi a meritat ceva mult mai 
bun decât un bărbat ca mine. Dacă are nevoie de ajutor... 
vă rog. Vă rog.” Era semnat Hans Gresserhoff. 

— Nu merit mai mult, tai-pan, spuse ea cu glas încet, 
tristă. Soţul meu a fost bun cu mine, foarte bun. Şi îmi pare 
rău că a murit. 

Dunross o privi atent, 

— A fost bolnav? Ştia cumva că are o boală de care va 
muri? 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus niciodată. Unul din lucrurile pe 
care mi le-a cerut înainte de a mă căsători cu ela fost să nu- 
i pun întrebări despre el, unde se duce, de ce, şi când se 


întoarce. Trebuia să-l accept aşa cum era, o străbătu un 
fior. Mi-a fost foarte greu să trăiesc aşa, 

— De ce ai acceptat să trăieşti aşa? De ce? Doar nu erai în 
situaţia de a nu avea-ncotro? 

Riko avu iarăşi o clipă de ezitare, 

— M-am născut în Japonia, în 1939, şi am mers împreună 
cu părinţii mei la Berna, pe când eu eram foarte mică. Tatăl 
meu era un funcţionar mărunt la ambasada japoneză de 
acolo. În 1943 el s-a întors în Japonia, dar pe noi ne-a lăsat 
la Geneva. Familia noastră este... familia noastră se trage 
de la Nagasaki. În 1945 tatăl meu a murit şi ne-am pierdut 
toată familia. Nu mai aveam la ce ne întoarce, iar mama 
mea dorea să rămână în Elveţia, aşa că ne-am dus să locuim 
la Zurich cu un om bun care s-a prăpădit acum patru ani. 
E]... ei au plătit pentru educaţia mea, au avut grijă de mine 
şi am fost o familie fericită. Mulţi ani de zile am ştiut că nu 
sunt căsătoriţi, dar se prefăceau a fi, iar eu mă prefăceam 
a-i crede. La moartea lui n-au rămas bani sau, mă rog, doar 
foarte puţini. Hans Gresserhoff era o cunoştinţă a acestui 
om, ta... tatăl meu vitreg. Îl chema Simeon Tzerak. Era un 
refugiat, un apatrid originar din Ungaria, tai-pan, care se 
stabilise în Elveţia. Zicea că înainte de război fusese 
contabil, la Budapesta. Mama a aranjat căsătoria mea cu 
Hans Gresserhoff, acum îşi ridică privirea de pe covor şi se 
uită la el. A fost... a fost o căsnicie bună, tai-pan, eu cel 
puţin m-am străduit să fiu aşa cum dorea soţul meu şi cum 
dorea mama mea. Giri-ul meu, datoria mea era să-mi ascult 
mama, neh? 

— Da, zise el cu blândeţe, ştiind ce înseamnă datoria şi 
giri, acel cuvânt specific japonez, cel mai important cuvânt, 
ce cuprinde în el o întreagă moştenire şi un mod de viaţă, 
Ţi-ai îndeplinit perfect giri-ul, sunt sigur. Şi acum mama ta 
ce zice, care e giri-ul tău acum? 

— Mama mea a murit, tai-pan. A murit aşa cum şi-a dorit 
să moară, în momentul şi locul ales de ea. Bărbatul ei 
murise, eu eram în siguranţă, ce-i mai rămânea de făcut? 


— Nimic, răspunse el, ascultându-i glasul cald, sincer şi 
liniştit. 

Îi veni în minte cuvântul japonez wa, armonie. Asta e ceea 
ce posedă fata asta, armonie, gândi el. Poate că de asta şi 
pare atât de frumoasă. Ayeeyah, de-aş putea avea şi eu 
vreodată asemenea wa! Sună unul dintre telefoane. 

— Da, Claudia? 

— E Alexi Travkin, tai-pan. Îmi cer scuze, dar a zis că e 
important. 

— Mulţumesc, îi spuse lui Riko: Scuză-mă o clipă. Da, 
Alexi? 

— Îmi cer scuze că deranjez, tai-pan, dar Johnny Moore s-a 
îmbolnăvit şi nu va putea călări. 

Johnny Moore era jocheul lor principal. Glasul lui Dunross 
se-năspri. 

— Azi dimineaţă nu părea să aibă nimic. 

— Are febră aproape patruzeci de grade, iar doctorul 
zicea că ar putea fi intoxicație alimentară. 

— Vrei să spui că a fost intoxicat, Alexi? 

— Habar n-am, tai-pan. Oricum însă, azi nu ne poate fi de 
nici un folos. 

Dunross ezită. Ştia că e mai bun decât restul jocheilor săi, 
deşi greutatea suplimentară pe care ar trebui să o care 
Noble Star ar fi în dezavantajul calului. S-o fac sau să n-o 
fac? 

— Alexi, programează-l pe Tom Wong. Vom decide înaintea 
cursei. 

— Da, mulţumesc. 

Dunross puse jos receptorul. 

— Anjin e un nume ciudat. Înseamnă pilot, numai pilot şi 
navigator, nu-i aşa? 

— Legenda familiei mele zice că unul din strămoşii noştri 
ar fi fost un englez care a devenit samurai şi sfetnic al 
Shogunului Yoshi 'Toranaga, o, cu mulţi, mulţi ani în urmă, 
demult de tot. Sunt multe poveşti, dar se zice că la început 
a avut un domeniu în Hemi, lângă Yokohama, iar apoi s-a 


mutat la Nagasaki, împreună cu familia lui, ca mare 
supraveghetor al tuturor străinilor, zâmbi din nou, ridicând 
din umeri şi îşi umezi buzele cu vârful limbii. E doar o 
legendă, tai-pan. Se zice că s-ar fi căsătorit cu o doamnă de 
viţă nobilă, pe nume Riko, râsul ei umplu încăperea. Ştii 
Japonia! Un gai-jin, un străin, să se însoare cu o doamnă de 
viţă nobilă! Cum să fie cu putinţă?! Oricum, e o poveste 
frumoasă şi o explicaţie pentru un nume, neh? Se ridică în 
picioare şi el făcu la fel. E timpul să plec. Bine? 

Daimlerul negru cu blazonul Struanilor pictat discret pe 
portiere opri în faţa hotelului „V and A”. Casey şi Bartlett 
aşteptau în capul scărilor, ea îmbrăcată într-o rochie verde, 
pe cap cu o pălărioară elegantă, verde, fără boruri, şi 
mănuşi albe, iar Bartlett, cu o cravată albastră la gât, 
asortată cu costumul bine croit, amândoi aveau un aer 
sobru. Şoferul se apropie de ei. 

— Domnul Bartlett? 

— Da, coborâră treptele. Ai venit să ne iei? 

— Da, domnule. Scuzaţi-mă, domnule, dar aveţi amândoi 
cocardele şi invitaţia? 

— Da, uite-le, răspunse Casey. 

— În regulă. Îmi pare rău, dar fără ele... Numele meu e 
Lim. Obiceiul este ca domnii să-şi pună ambele cocarde la 
butonierele de la revere, iar doamnele au de obicei un ac. 

— Fie cum spui tu, răspunse Bartlett. 

Casey se urcă în spate, iar el o urmă. Şedeau departe unul 
de celălalt, în tăcere. Începură să-şi prindă cocardele mici, 
numerotate. Impasibil, Lim închise portiera, observând 
răceala dintre cei doi şi jubilând în sinea lui. Ridică geamul 
despărțitor şi dădu drumul la microfonul interfonului: 

— Dacă vreţi să vorbiţi cu mine, domnule, folosiţi 
microfonul de deasupra dumneavoastră. 

În oglinda retrovizoare îl văzu pe Bartlett apăsând o clipă 
pe buton. 

— Bine, mulţumesc, Lim. 


Intrat în trafic, Lim apăsă pe un buton ascuns sub bord. În 
difuzor se auzi îndată vocea lui Bartlett. 

— Să plouă? 

— Nu ştiu, Linc. La radio au zis că da, dar toată lumea se 
roagă să nu plouă, după o clipă de ezitare, spuse cu 
răceală: Eu tot sunt de părere că greşeşti. 

Lim se lăsă fericit pe speteaza scaunului. Fratele lui mai 
mare, Kim Chu, om de încredere, majordom al tai-panilor 
Nobilei Case, aranjase cu un frate mai mic, priceput 
tehnician radio, să monteze acest circuit suplimentar ca să 
se poată auzi ce vorbesc între ei pasagerii. Costase o 
grămadă de bani şi avea drept scop protejarea, tai-panului, 
iar fratele mai mare Lim dăduse ordin să nu fie folosit 
niciodată când în maşină se afla tai-panul. Niciodată. Şi nici 
nu fusese vreodată, până acum! Lui Lim i se făcea rău 
numai la gândul de a fi prins, dar dorinţa lor de a şti - dea 
proteja, desigur - era mai mare decât spaima. O, ho, ho, 
râse el. Floci Aurii e neagră de furie! 

Casey fierbea de nervi. 

— Hai s-o lăsăm moartă, Linc, zise ea. De azi de dimineaţă 
de la micul dejun te porţi ca un urs căruia, i-a intrat o ţeapă 
în fund. 

— Că tu oi fi mai brează, spuse Bartlett încruntându-se la 
ea. Mergem cu Gornit, aşa cum vreau eu. 

— Asta e afacerea mea, ai spus-o de cincizeci de ori, mi-ai 
promis. Până acum ascultai întotdeauna ce spun. 
Dumnezeule, doar suntem de aceeaşi parte. Nu vreau decât 
să te protejez. Ştiu că nu ai dreptate, 

— Crezi că nu am dreptate. Şi toate astea numai din 
pricina Orlandei! 

— Prostii! 'Ţi-am explicat raţiunile mele de cincizeci de ori. 
Dacă lan scapă din capcană, e mai bine să fim cu el decât 
cu Gornt. 

Chipul lui Bartlett era rece. 

— Până acum n-am avut niciodată o controversă, Casey, 
dar dacă vrei să votăm, acţiunile tale contra acţiunile mele, 


eşti în pom cât ai zice peşte! 

Inima lui Casey bătea cu putere. Ziua începuse prost încă 
de dimineaţă, de la întâlnirea cu Seymour Steigler, la micul 
dejun. Bartlett o ţinea una şi bună că pentru ei cel mai bine 
era să meargă cu Gornt, şi nici un argument alei nu-l 
putuse îndupleca. După un ceas de încercări de a-l 
convinge, pusese capăt discuţiei şi se dusese să rezolve 
teancul de telexuri sosite peste noapte. După care, 
amintindu-şi de asta în ultima clipă, dăduse fuga să-şi 
cumpere o pălărie. 

Când se întâlnise cu Bartlett în holul hotelului, 
nerăbdătoare, vrând să-l împace şi sperând că îi va plăcea 
pălărioara, el o întrerupsese: 

— Las-o baltă. Bun, nu suntem de aceeaşi părere. Şi ce 
dacă? 

Ea tot aşteptase să spună ceva de pălărie, dar el nici nu o 
remarcase măcar. 

— Ce părere ai? 

— 'Ţi-am spus, Gornt e cel mai bun pentru noi. 

— Vorbeam de pălăria mea. 

Îi observase privirea lipsită de interes. 

— A, e ceva nou! Arată bine. 

Îi venise să şi-o smulgă de pe cap şi să arunce cu ea în el. 

— E pariziană, îl informase ea, fără entuziasm. Ştii că pe 
invitaţie scrie pălărie şi mănuşi. E o prostie, dar lan zicea 
că... 

— Ce te face să crezi că poate scăpa din capcana? 

— E deştept. Şi el e tai-panul. 

— Gornt l-a prins la înghesuială. 

— Aşa pare. Dar hai să nu mai discutăm acum. Poate ar fi 
mai bine să aşteptăm afară. 

— Stai puţin, Casey. Ce tot cloceşti tu? 

— Ce vrei să spui? 

— Te cunosc mai bine decât oricine. Ce pui la cale? 

Casey ezită, nesigură pe ea, întrebându-se dacă să-i 
destăinuie chestiunea cu First Central. Dar nu e nici un 


motiv, se linişti ea. Dacă lan obţine creditul şi scapă din 
strâmtoare, eu voi fi prima care să afle. lan mi-a promis. Şi 
atunci Linc îşi poate acoperi cele două milioane ale lui cu 
Gornt şi pot amândoi să răscumpere ce au vândut, făcând 
un profit uriaş. În acelaşi timp, lan, Linc şi cu mine 
intervenim în structura bursei şi dăm propria noastră 
lovitură. Eu voi fi prima care să afle, după Murtagh şi lan. 
lan mi-a promis. Da, dar pot să am încredere în el? O 
cuprinse un val de greață. În afaceri, poţi oare să ai 
încredere în cineva, aici sau aiurea? Bărbat sau femeie? 

Cu o seară înainte, la cină, avusese încredere în el. Sub 
influenţa vinului şi a bucatelor îi povestise despre relaţia ei 
cu Linc, despre înţelegerea dintre ei. 

— E cam dur, pentru voi, nu-i aşa? 

— Da, da şi nu. Eram amândoi majori, lan, iar eu îmi 
doream mult mai mult decât să fiu doamna Bartlett, mamă- 
amantă-slugă-spălătoreasă şi veşnic la coada cratiţei. Un 
astfel de trai distruge pe oricare femeie. Veşnic eşti lăsată 
acasă. lar casa devine o închisoare şi până la urmă, te 
înnebuneşte, să stai aşa, închisă, până ce moartea le va 
scoate de-acolo! Am văzut asta de prea multe ori. 

— Cineva trebuie să aibă grijă de casă şi de copil. E treaba 
bărbatului să câştige banii. lar treaba soţiei... 

— Da, în general. Dar aşa ceva nu e pentru mine. Eu nu 
sunt dispusă să accept aşa ceva şi nu cred că e râu să-ţi 
doreşti o altfel de viaţă. Eu sunt cea care câştigă bani 
pentru familia noastră. Soţul surorii mele a murit, aşa încât 
o am pe sora mea şi pe copiii ei, pe mama şi pe un unchi 
bătrân. Sunt şcolită şi pricepută, mai pricepută decât mulţi 
alţii la afaceri. Lumea se schimbă, totul se schimbă, lan. 

— După cum ţi-am mai spus, nu şi aici, slavă Domnului! 

Casey îşi amintea cum era gata să se ia la harţă pe această 
temă, dar înfrângându-şi pornirea întrebase: 

— Ian, dar cum a fost cu Cotoroanţa? Care a fost secretul 
ei? Cum a devenit ea egală cu bărbaţii? 


— Ea a ţinut băierile pungii. Neabătută. O, de ochii lumii i- 
a lăsat în faţă, în ce priveşte poziţia şi reputaţia, pe Culum 
şi următorii tai-pani, dar ea ţinea registrele, angaja şi 
concedia prin intermediul lui - ea era stâlpul familiei. Când 
Culum era pe moarte, nu i-a fost greu să-l convingă să o 
facă pe ea tai-pan. Eli-a dat pecetea Struanilor, pecetea 
familiei şi toate frânele puterii, toate secretele. Dar ea a 
avut înţelepciunea să păstreze aceasta taină, şi după 
moartea lui Culum i-a numit numai pe aceia pe care îi putea 
controla, fără ca să-i dea vreodată pe mână vreunuia din ei 
băierile pungii sau adevărata putere, până ce ea însăşi 
ajunse pe moarte. 

— Dar e oare destul să conduci prin intermediul altora? 

— Puterea e putere şi nu cred că are vreo importanţă 
atâta timp cât tu conduci. Pentru o femeie, după o anumită 
vârstă, puterea depinde de controlul asupra banilor, însă ai 
dreptate în privinţa banilor de tăvăleală. Hong Kongul e 
singurul loc din lume unde îi poţi obţine şi îi poţi păstra. Cu 
bani, bani adevăraţi, poţi, să fii mai presus de oricine. Chiar 
şi decât Linc Bartlett. Apropo, mie îmi place Linc, îmi place 
foarte mult. 

— Eu îl iubesc. Relaţia noastră ca parteneri a fost bună, 
lan. Cred că i-a prins bine lui Linc, sper asta din tot sufletul. 
El este tai-panul nostru şi eu n-am de gând să devin tai-pan. 
Vreau doar să reuşesc ca femeie. El m-a ajutat, desigur, 
foarte mult. Fără el n-aş fi ajuns niciodată ceea ce sunt. Aşa 
încât suntem parteneri până la ziua mea de naştere, pe 25 
noiembrie. Atunci e ziua Z, când vom lua amândoi o 
hotărâre. 

— Şi? 

— Nu ştiu. Sincer nu ştiu. Da, ţin la Linc, mai mult ca 
oricând, dar nu suntem amanți. 

Mai târziu, pe când se întorceau cu feribotul, fusese 
tentată să-l întrebe despre Orlanda, dar se hotărâse să n-o 
facă. 

— Poate ar fi trebuit să o fac, murmură ea cu voce tare. 


— Poftim? 

— O! se trezi din visare, dându-şi seama că se află în 
maşină, pe feribot, în drum spre Hong Kong. lartă-mă, Linc, 
visam cu ochii deschişi. 

Se uită la el şi-şi dădu seama că e la fel de chipeş ca- 
ntotdeauna, deşi acum o privea cu răceală. Pentru mine tu 
eşti mai atrăgător şi decât Ian şi decât Gornt, îşi spuse ea. 
Şi totuşi, acum aş prefera să mă culc cu oricare dintre ei 
mai curând decât cu tine. Fiindcă eşti un afurisit. 

— Vrei să o facem? Să votăm, fiecare cu câte acţiuni are? 
întrebă el. 

Casey îl privi fix, furioasă. Strigă-i să se ducă naibii, ţipa 
drăcuşorul din ea, el are nevoie de tine mai mult decât ai tu 
nevoie de el. Tu ai frâiele Par-Conului, tu cunoşti toate 
dedesubturile, şi poţi să distrugi ceea ce l-ai ajutat să 
creeze. Însă cealaltă jumătate a ei o îndemnă la prudenţă. 
Îşi aminti ce-i spusese tai-panul despre această lume a 
bărbaţilor şi despre putere. Şi despre Cotoroanţa. Aşa că 
plecă ochii în jos şi lăsă să-i scape câteva lacrimi. Simţi de- 
ndată schimbarea atitudinii lui Linc. 

— Te rog, Casey, nu plânge, iartă-mă..., se înmuie el şi o 
luă în braţe. Dumnezeule, nu te-am mai văzut niciodată 
plângând... Uite, noi ne-am ciorovăit de zeci, de sute de ori, 
nu e cazul s-o pui aşa la suflet. Deocamdată companiile 
Struan şi Gornt sunt asmuţite una contra alteia. Până la 
urmă, nu-i nici o diferenţă. Tot noi vom fi Nobila Casă, deşi 
Gornt e de fapt cel mai bun, ştiu eu că am dreptate. 

O nu, n-ai dreptate, gândi Casey mulţumită, încălzită de 
îmbrăţişarea lui. 

Ora 12.32. 

Brian Kwok ţipa întruna. Depăşise stadiul groazei. Ştia că 
se află în închisoare, în iad, şi că e acolo de o veşnicie. 
Universul lui dement se reducea la o clipită, o lumină 
orbitoare fără de sfârşit, totul de culoarea sângelui, pereţii 
celulei, podeaua, tavanul sângeriu, nici uşi nici ferestre, 
podeaua scăldată în sânge, totul însă sucit, totul cu susu-n 


jos căci el parcă stătea lungit pe tavan, fiinţa-i chinuită 
încercând să se agaţe cu ghearele de normalitate, recăzând 
însă de fiecare dată în mizeria propriei sale vome, iar în 
clipa următoare din nou în beznă, glasuri şuierătoare 
pulsând în hohote de râs, acoperindu-l pe prietenul lui, 
acoperindu-l pe Robert care-i ruga pe diavoli să se 
oprească, încetaţi, pentru numele lui Dumnezeu, încetaţi, şi 
din nou lumina ce sfâşie retina şi face să-ţi explodeze capul, 
lumina sângerie peste valurile de sânge ce nu curge, 
agăţarea disperată, încercând să prindă scaunele şi masa 
aflate în valul de sânge, dar căzând înapoi, mereu înapoi, 
unde tavanul se uneşte cu podeaua, toate aiurea, sus, jos şi 
pe părţi, nebunie, demenţă, născocirea diavolului. Lumină 
sângerie şi beznă şi râsete, duhoare, iarăşi sânge, la 
nesfârşit... 

Ştia că începuse să bată câmpii de ani şi ani, implorându-i 
să înceteze, implorându-i să-i dea drumul, jurându-se că va 
face orice numai să-i dea drumul, că el nu era cel pe care îl 
căutau, că nu era bun de trimis în iad... E o greşeală, totu-i 
o greşeală, nu, nu e o greşeală, eu eram duşmanul care era 
duşmanul... ce duşman? Doamne, fă ca lumea să se întoarcă 
la locul ei, să zac acolo unde ar trebui să zac, acolo sus, 
acolo jos, unde... Isuse, Robert, ajută-mă, ajută-măăă... 

— Gata, Brian, sunt aici. Le îndrept eu pe toate. Ai 
încredere. Le pun pe toate la locul lor! 

Auzea cuvintele pline de compasiune ce parcă se 
desprindeau din vârtej şi acopereau râsetele. Sângele ce 
acoperea totul dispăru. Simţi mâna prietenului său, 
răcoroasă şi blândă, şi se agăţă de ea, speriat să nu fie şi 
asta un vis dintr-un vis... O, Isuse, Robert, nu mă părăsi!... 
Doamne, nu e cu putinţă! Uite, tavanul e acolo unde trebuie 
să fie şi eu sunt aici, întins pe patul meu, unde mi-e locul, 
încăperea e slab luminată, dar e o lumină caldă, acolo unde 
trebuie să fie, totul e curat, flori, draperiile sunt trase, dar 
sunt flori şi apă în vază, şi eu stau cu faţa în sus... 

— Isuse, Robert... 


— Hei, băiete, zise Robert Armstrong cu blândeţe. 

Îi venea greu să vorbească şi se simţea slăbit, fără putere, 
însă era minunat să se afle aici, scăpat din coşmar, având 
aproape chipul prietenului său, chipul adevărat, deşi îl 
zărea ca prin pâclă. Şi să fumeze. Oare fumez? Da. Da, 
parcă îmi amintesc că Robert mi-a lăsat un pachet de ţigări 
deşi diavolii ăia au venit, le-au găsit şi mi le-au luat 
săptămână trecută. Ce bine e să fumezi... când a fost asta, 
luna trecută, săptămână trecută? Da, da, mi-amintesc că 
Robert s-a întors iarăşi şi mi-a dat un fum pe furiş luna 
trecută, luna trecută a fost asta? 

— Ce gust bun are, Robert, e atât de bun... şi liniştea, fără 
coşmar, Robert, fără să mai văd sânge acolo sus, tavanul 
curat, să stau întins nu acolo sus, ci aici jos, nu în iad...o, 
mulţumesc, mulţumesc... 

— Acum trebuie să plec. 

— Dumnezeule, nu pleca, s-ar putea să se întoarcă ei, nu 
pleca, şezi, mai stai, te rog stai. Uite, o să stăm de vorbă, 
da, să vorbim, voiai să vorbim... nu pleca. Te rog vorbeşte- 
Mi... 

— Bine, prietene, atunci vorbeşte. Nu o să plec cât timp 
stăm de vorbă. Ce vrei să-mi spui? O să stau cât timp 
vorbim. Spune-mi despre Ning-lok şi despre tatăl tău. Nu 
te-ai mai întors acolo să-l vezi? 

— Ba da, m-am dus înapoi să-l văd o dată, înainte de a 
muri, m-au ajutat prietenii mei, m-au ajutat, nu a durat 
decât o zi, prietenii mei m-au ajutat... asta, asta a fost atât 
de demult... 

— lan a mers şi el cu tine? 

— lan? Nu... să fi fost lan? Nu-mi amintesc... lan, tai- 
panul? Cineva a mers cu mine. Oare tu, Robert? A, cu mine 
la Ning-tok? Nu, n-aţi fost nici tu nici lan, ci John Chancellor 
de la Ottawa. Şi el îi urăşte pe sovietici, Robert, ei sunt 
principalul duşman. Chiar şi la şcoală, chiar şi diavolul de 
Ciang Kai-şi şi asasinii lui Fong-fong şi... şi... Of, sunt atât de 
obosit şi atât de bucuros să te văd... 


— Vorbeşte-mi despre Fong-fong. 

— A, ăla. Era un om rău, Robert. El şi cu tot grupul lui de 
spioni erau contra noastră, a RPC, şi pro Ciang, ştiu eu. Nu- 
ţi fă griji, de cum am citit... Ce m-ai întrebat? Poftim? 

— Din cauza nenorocitului ăla de Grant, nu-i aşa? 

— Da, aşa e, şi era cât pe ce să leşin când am aflat că el 
ştie că sunt... unde rămăsesem? A, da, dar l-am oprit pe 
Fong-fong imediat... O, da... 

— Cui i-ai spus? 

— Lui Tsu-yan. l-am şoptit lui Tsu-yan. Acum e înapoi la 
Pekin... Era un tip foarte mare, deşi nu ştia cu adevărat cine 
sunt eu, Robert, totul e foarte secret... când eram la şcoală, 
tatăl meu m-a trimis după ce a fost ucis bătrânul Sh'in... au 
venit criminalii şi l-au biciuit până a murit în piaţa satului 
fiindcă era unul de-ai noştri, unul din oamenii preşedintelui 
Mao, şi când am ajuns la Hong Kong am stat cu unchiul... 
am mers la şcoală... iar el mă şcolea noaptea... Acum pot să 
dorm? 

— Cine era unchiul tău, Kar-shun, şi unde locuia? 

— Nu... nu-mi amintesc... 

— Atunci trebuie să plec. Săptămână viitoare o să... 

— Nu, aşteaptă, Robert, aşteaptă, era Wu Tsa-fing, pe... pe 
Fourth Alley, în Aberdeen... numărul opt, opt cu noroc, 
etajul cinci. Gata, mi-am amintit! Nu pleca! 

— Foarte bine, foarte bine, băiete. Ai stat mult la şcoală în 
Hong Kong? 

Robert Armstrong vorbea încet şi cu glas blând şi în sinea 
lui îi era milă de acest om care cândva îi fusese prieten. Se 
mira că Brian clacase; atât de rapid, atât de uşor. Mintea 
arestatului era acum deschisă, pregătită să fie desfăcută 
bucăţică cu bucăţică. Stătea cu privirea fixată pe chipul 
bărbatului culcat pe pat, încurajându-l să-şi amintească 
astfel ca cei ce ascultau în taină să poată înregistra toate 
faptele, cifrele, numele şi adresele, adevărurile şi frânturile 
de adevăr ce se revărsau şi vor continua să se reverse până 
când din Brian Kar-shun Kwok nu va mai rămâne decât un 


înveliş gol. Şi ştia că va continua să-l tragă de limbă, 
îmbunându-l sau ameninţându-l, făcând pe nerăbdătorul 
sau pe supăratul, prefăcându-se că vrea să plece sau 
înjurându-l şi alungându-l pe gardianul care i-ar întrerupe, 
dacă va fi nevoie. Pentru Crosse şi Sinders care urmăreau 
totul, el nu era decât o unealtă, aşa cum şi Brian Kwok 
fusese o unealtă pentru alţii care folosiseră mintea şi 
aptitudinile lui pentru scopurile lor. Datoria lui era să fie pe 
post de mediu, să-l facă pe pacient să vorbească, să-l 
readucă la subiect când divaga sau devenea incoerent, să 
fie singurul lui prieten şi singurul sprijin în acest univers 
ireal, cel care îl stimula să scoată la iveală adevărul. John 
Chancellor de la Ottawa, cine o fi? Ce rol are? Încă nu ştiu. 
O să aflăm tot ce ştie nenorocitul, îşi spuse el. Toate 
contactele lui, mentorii, duşmanii şi prietenii. Sărmanul 
Fong-fong şi băieţii lui! Nu-i vom mai vedea niciodată, decât 
dacă nu cumva o să apară ca agenţi ai părţii adverse. Ce 
treabă murdară e şi asta, să-ţi trădezi prietenii, să, lucrezi 
pentru duşmanul care, toată lumea o ştie, vrea să te 
îngenuncheze. 

— La Vancouver a fost minunat, minunat, Robert. Era 
acolo o fată care... Da, şi a fost cât pe ce să mă însor cu ea, 
dar Înțeleptul Tok, Înțeleptul era superiorul meu, locuia... 
locuia... da, pe Pedder Street, în Chinatown, şi era 
proprietarul restaurantului Hoho-tok... da, Înțeleptul Tok a 
spus că eu trebuie să-l cinstesc pe preşedintele Mao mai 
presus de oricare quai loh... De-ai şti cât o iubeam, dar el 
mi-a spus că quai loh au fost cei care timp de veacuri au 
siluit China... Ştii că asta e adevărat, adevărat... 

— Da, e adevărat, zise el cântându-i în strună. Înțeleptul 
Tok era singurul tău prieten în Canada? 

— O nu, Robert, am cu zecile... 

Armstrong îl ascultă, uluit de bogăţia de informaţii privind 
Poliţia canadiană, dimensiunile infiltrării comuniste chineze 
peste tot în cele două Americi şi în Europa, şi în special pe 
coasta de vest - Vancouver, Seattle, San Francisco, Los 


Angeles, San Diego. Pretutindeni unde exista şi posibilitatea 
de a exercita presiuni, de a obţine fonduri şi mai ales 
informaţii. 

— Şi Wo Tuk de pe Gerrard Street de la Londra este 
Centrul unde eu... când eram... Au, ce mă doare capul, şi 
mi-e aşa sete... 

Armstrong îi dădu apa care conţinea un excitant. Când el 
sau Crosse vor considera că a sosit timpul, clientului i se va 
da ceaiul lui preferat, ceai chinezesc cu aromă delicată, 
menit să-i potolească setea. Acesta conţinea somniferul. 
După aceea Crosse şi Sinders hotărau ce mai urmează, 
dacă mai continuă la fel, iarăşi cu Camera Roşie, sau dacă 
încheie tratamentul şi apoi, cu multă grijă, îl readuc pe 
pacient la realitate, treptat, pentru a nu-l vătăma definitiv. 
De ei depinde, gândi el. Sinders a avut dreptate că e mai 
bine să-l stoarcem acum, cât mai avem timp. Ştie prea 
multe. E prea bine pregătit şi dacă ar fi trebuit să-l dăm 
înapoi fără să aflăm ce ştie ar fi fost un act necugetat. 
Trebuie să le-o luăm înainte. Armstrong aprinse două ţigări 
şi trase adânc din a lui. Până de Crăciun mă las de fumat. 
Da' ştiu eu, cu toate grozăviile astea? Ţipetele jalnice ale lui 
Brian Kwok, la nici douăzeci de minute după ce fusese pus 
pentru a doua oară în cameră, îl zguduiseră. El privea 
împreună cu Crosse şi Sinders prin ochiurile de observaţie, 
urmărind acea demenţă de a încerca să ajungă la tavanul 
care era ba podea, ba tavan, uimit că cineva atât de 
puternic, atât de bine pregătit ca Brian Kwok clachează 
atât de repede. 

— E imposibil, murmurase el. 

— S-ar putea să se prefacă, spusese Sinders. 

— Nu, răspunsese Crosse. Nu. Lui îi pare real. Eu ştiu. 

— Nu-mi vine să cred că a cedat atât de repede. 

— Ba o să crezi, Robert. 

Apoi, după ce Brian Kwok a fost scos pentru a fi adus în 
camera lui, curată şi frumoasă, şi după ce Camera Roşie, a 
fost curățată, Roger Crosse spusese: 


— Ei bine, Robert, încearcă şi tu. Atunci o să înţelegi. 

— Nu, nu mulţumesc. Parcă-i dintr-un roman de groază, 
bâiguise el. Nu, mulţumesc! 

— 'Te rog încearcă, numai un minut. E o experienţă 
importantă pentru tine. Ai putea să fii prins de ei, de 
adversari, într-o bună zi. Trebuie să fii pregătit. Un minut s- 
ar putea să le ajute să scapi cu mintea întreagă. Încearcă 
pentru binele tău. 

Aşa încât acceptase. Au închis uşa. Încăperea era toată 
stacojie, mică şi complet şuie, cu toate liniile aiurea, toate 
unghiurile aiurea, podeaua atingând tavanul într-un colţ, 
perspectivele toate deformate, nici un unghi normal. 
Tavanul înclinat de deasupra era de fapt o placă de sticlă 
stacojie. Deasupra sticlei curgea apă, care apoi era 
reciclată. Prinse de această suprafaţă înclinată din sticlă 
stacojie se aflau scaune stacojii, o masă pe care stăteau 
împrăştiate creioane şi hârtii, perne stacojii pe scaune, 
făcând să pară că ar fi podeaua, cu o falsă uşă în apropiere, 
aproape dată de perete... 

Deodată, beznă. Apoi fascicolul de lumină orbitoare şi 
înfricoşătorul impact al stacojiului. Beznă, stacojiu, beznă, 
stacojiu. Involuntar, s-a întins să apuce masa palpabilă, să 
simtă realitatea scaunelor, a podelei şi a uşii. S-a împleticit 
şi a căzut, incapabil să se orienteze, apă deasupra, sticla 
dispărută, doar o nestăvilită apă stacojie pe podeaua de 
deasupra. Beznă, glasuri vibrând şi iarăşi iad sângeriu. 
Stomacul îi spunea că era cu susul în jos deşi mintea-i zicea 
că totul e o păcăleală, să-şi închidă ochii, e o păcăleală, 
păcăleală... După o veşnicie, când în cele din urmă s-au 
aprins luminile normale şi s-a deschis uşa adevărată, el 
zăcea pe podea, cuprins de spasme de vomă. 

— Ticălosule, se răstise el la Crosse, deşi abia putea glăsui. 
Ai spus un minut, mincinos nemernic! 

Respira greu. Ameţit, a încercat să se ridice în picioare, să 
nu mai vomite. 


— Îmi pare rău, dar n-a fost decât un minut, Robert, 
spusese Crosse. 

— Nu te cred... 

— Zău, atât a fost, intervenise Sinders. Chiar eu am 
cronometrat. E fantastic! Foarte eficient! 

Armstrong simţi din nou apăsarea aceea pe piept şi se 
gândi la apa de deasupra, la scaune şi la masă. Alungă 
aceste gânduri, concentrându-se asupra lui Brian Kwok, 
simțind că-l lăsase pe pacient să bată destul câmpii şi că era 
timpul să-l readucă la subiect. 

— Ce spuneai? Că i-ai transmis dosarele noastre 
prietenului tău Lo Dinţosul? 

— Ba nu, nu era... sunt obosit, Robert. Tare obosit... ce... 

— Dacă eşti obosit, plec! se ridică şi-l văzu pe celălalt 
albindu-se la faţă. Luna viitoare o să... 

— Nu... nu... te rog nu pleca... ei... nu, nu pleca! Ie rooog! 

Se aşeză la loc, continuând jocul, ştiind că nu e corect şi că 
un pacient atât de dezorientat ar putea fi uşor pus să 
semneze orice, să spună orice. 

— Cât timp vorbeşti, stau, prietene. Spuneai despre Lo 
Dinţosul, tipul din Princes Building... El era intermediarul? 

— Nu... nu... da, într-un fel... Doctorul Meng... Doctorul 
Meng trebuia să ia orice pachet lăsat de mine... Meng nu 
ştia că eu... că eu eram cel care-i lasă... se stabilise totul la 
telefon, sau printr-o scrisoare... el le ducea lui Lo care era 
plătit... Lo Dinţosul era plătit ca să le dea altcuiva, nu ştiu 
Cui... nu ştiu... 

— Ba eu cred că ştii, Brian, dar nu vrei tu să mai rămân. 

— Vreau, Isuse, vreau, vreau... Dinţosul... Dinţosul, trebuie 
să ştie... ori poate Ng, Vee Cee Ng, Ng Fotograful, el e de 
partea noastră, Robert... întreabă.-l, trebuie să ştie... el s-a 
ocupat împreună cu Tsu-yan de importul de toriu... 

— Ce-i aia toriu? 

— Un zăcământ rar... pentru industria atomică... industria 
noastră atomică... da, o să avem şi noi bombele noastre 
atomice şi cu hidrogen, peste câteva luni... Brian Kwok fu 


cuprins de un acces de râs paroxistic. Prima, peste câteva 
săptămâni... prima noastră explozie peste numai câteva 
săptămâni... sigur, nu perfectă, dar prima, şi curând o 
bombă cu hidrogen, zeci de bombe, Robert, curând o să le 
avem pe ale noastre ca să ne apărăm de hegemoniştii ăia 
care ameninţă să ne facă praf, peste câteva săptămâni! 
Isuse, Robert, gândeşte-te la asta! Preşedintele Mao a 
reuşit asta, ela făcut-o... da, pe urmă la anu' bombe cu 
hidrogen, da, ne vom lua înapoi pământul nostru, da, cu 
arme atomice anulăm... da, Joe o să ne ajute, Joe Yu o să... 
O, acum o să-i oprim, să-i stăvilim şi să ne luăm înapoi 
pământul nostru, întinse mâna şi îl apucă pe Robert 
Armstrong de braţ, dar strânsoarea lui era slabă. Ascultă, 
noi suntem deja în război, noi şi sovieticii, mi-a spus Chung 
Li, el e contactul meu în caz de ur... de urgenţă... e război... 
se trage chiar acum. În nord, divizii, nu patrule lângă Amur, 
ucid, ucid alţi chinezi şi fură iar pământ, dar... dar nu 
pentru mult timp. 

Se lăsă istovit pe spate şi începu să bâiguie, cu mintea 
rătăcită. 

— Bombe atomice? La anul? Nu te cred, zise Armstrong 
prefăcându-se a-l lua în râs, dar simțind cum îi plesneşte 
capul în timp ce asculta şuvoiul continuu de date precise, de 
nume. Isuse, bombe atomice peste câteva luni? Câteva luni? 
Lumea ştie că aşa ceva nu-i posibil decât peste vreo zece 
ani. China cu bombe atomice şi cu hidrogen? Grijuliu, îl lăsă 
pe Brian Kwok să isprăvească, apoi întrebă pe ton de 
conversaţie banală: 

— Cine e Joe? Joe Yu? 

— Cine? 

Îl văzu pe Brian Kwok întorcându-se spre el şi privindu-l 
fix cu o privire ciudată, schimbată, sfredelitoare. Deveni 
imediat prudent. 

— Joe Yu, zise Armstrong pe un ton şi mai indiferent. 

— Cine? Nu cunosc nici un Joe Yu... nu... Ce, ce... ce caut 
eu aici? Ce loc e ăsta? Ce se petrece? Yu? De ce... de ce ar 


trebui să-l cunosc? Cine? 

— Nu-i nici un motiv anume, îl linişti Armstrong. Uite, bea 
nişte ceai, cred că ţi-o fi foarte sete, bătrâne. 

— Da... da, mi-e... unde... da... Isuse, ce se pe... petrece? 

Armstrong îl ajută să bea. Apoi îi mai dădu o ţigară şi 
continuă să-l liniştească. Peste câteva minute Brian Kwok 
era iarăşi cufundat într-un somn adânc. Armstrong îşi 
şterse palmele şi fruntea, epuizat şi el. Uşa se deschise şi 
apărură Sinders şi Crosse. 

— Excelent, Robert, zise Sinders încântat, foarte bine! 

— Da, spuse Crosse. Am simţit şi eu că e pe cale să-şi 
revină. Ai calculat perfect momentul. 

Armstrong nu răspunse nimic. Se simţea mânjit. 

— Dumnezeule, jubilă Sinders, pacientul ăsta e o mină de 
aur. Ministrul va fi încântat. Bombe atomice peste câteva 
luni şi un război în curs chiar acum! Nici nu-i de mirare că 
cei din Comisia noastră parlamentară pe problemele 
comerciale au obţinut rezultatele pe care le-au obţinut. 
Excelent, Robert, pur şi simplu excelent! 

— Îl credeţi pe pacient, sir? spuse Crosse. 

— Absolut. Tu nu? 

— Cred că a spus ceea ce ştie. Dar dacă astea sunt 
adevărate sau nu, e altă treabă. Joe Yu? Numele de Joe sau 
Joseph Yu vă spune ceva? Ceilalţi clătinară din cap. John 
Chancellor? 

— Nu. 

— Chung Li? 

Armstrong spuse: 

— E unu' Chung Li care e prieten cu Br... cu pacientul, un 
pasionat de maşini, shanghaiez, mare industriaş... s-ar 
putea să fie el. 

— Bun. Dar Joe Yu, numele ăsta i-a provocat o reacţie 
puternică. S-ar putea să fie ceva important. Crosse se uită 
la Sinders. Continuăm? 

— Bineînţeles. 

Ora 1.45. 


Din cincizeci de mii de gâtlejuri se ridică un vuiet de 
emoție atunci când cei şapte cai înscrişi în prima cursă, cu 
jocheii în şa, urcară rampa de sub tribune, îndreptându-se 
falnici şi sprinteni spre paddockul unde îi aşteptau 
antrenorii şi proprietarii. Aceştia din urmă şi soțiile lor erau 
cât se poate de eleganţi, multe dintre neveste fiind chiar 
prea împopoţonate, etalându-şi blănurile de vizon. Printre 
ele se aflau şi Mai-ling Kwang şi Dianne Chen, conştiente de 
privirile invidioase ale mulţimii care-şi lungea gâturile să 
vadă caii - şi pe ele. 

De ambele părţi ale ierbii umede a paddockului şi a 
cercului câştigătorilor masa compactă a mulţimii se 
întindea până la albul strălucitor al balustradelor şi la 
gazonul perfect întreţinut al pistei înconjurătoare. Potoul se 
afla vizavi şi, alături de el, pe partea opusă a pistei, se găsea 
imensul totalizator pe care apăreau numele cailor şi ale 
jocheilor şi pariurile, la fiecare cursă. 'Totalizatorul era 
proprietatea Clubului, la fel ca şi hipodromul. Aici, în Hong 
Kong, nu existau book-makeri legali şi nici un fel de locuri 
unde să se facă pariuri în afara hipodromului. Aceasta era 
singură formă legală de pariuri din toată Colonia. 

Cerul era întunecat şi ameninţător. Mai devreme căzuseră 
câţiva stropi, dar acum aerul era limpede. În spatele 
paddockului şi al cercului câştigătorilor, se aflau vestiarele 
jocheilor şi birourile oficialilor, chioşcuri cu mâncare şi 
primul grup de ghişee pentru pariuri. Deasupra lor se aflau 
tribunele, cu patru etaje acoperite, fiecare având propriul 
său grup de ghişee pentru pariuri. Primul etaj era pentru 
membrii fără drept de vot, al doilea pentru cei cu drept de 
vot, iar cele două etaje de sus erau rezervate pentru lojele 
particulare şi cabina radio. Fiecare lojă avea bucătăria ei 
proprie. Fiecare din cei zece membri ai consiliului de 
administraţie al clubului, aleşi pe un an, avea loja sa şi mai 
erau şi unele loje permanente: mai întâi cea a excelenţei 
sale guvernatorul, sponsorul clubului; apoi cea a 
comandantului şef; una a băncii Blacs şi una a băncii 


Victoria. Şi, în sfârşit, cea a companiei Struan. Aceasta era 
cea mai bine plasată, exact vizavi de potou. 

— Din ce cauză, tai-pan? întrebă Casey. 

— Fiindcă Dirk Struan a fost iniţiatorul Clubului Hipic, a 
stabilit regulile, a adus un faimos expert în materie de curse 
de cai, pe sir Roger Blore, şi l-a făcut primul secretar al 
clubului. Ela dat banii pentru prima întrunire, bani pentru 
tribune, bani pentru a importa primul lot de cai din India şi 
a reuşit să-l convingă pe primul plenipotenţiar, sir William 
Longstaff, să cedeze acest teren clubului, pe veci. 

— Ei, hai, tai-pan, spuse jovial Donald McBride, care 
răspundea de organizarea actualei întâlniri, povesteşte 
lucrurile aşa cum s-au petrecut. Zici că Dirk „a reuşit să-l 
convingă”? Dirk pur şi simplu i-a „poruncit” lui Longstaff s-o 
facă. 

Dunross râse împreună cu ceilalţi care mai şedeau încă la 
masa al cărei amfitrion fusese: Casey, Hiro 'Toda şi McBride, 
care tocmai venise în vizită. În lojă se găseau un bar şi trei 
mese rotunde, la fiecare din ele putând sta comod 
douăsprezece persoane. 

— Prefer versiunea mea, zise el. În tot cazul, Casey, 
legenda spune că lui Dirk Struan i-a fost acordată această 
poziţie prin vot general atunci când au fost construite 
primele tribune. 

— Nici asta nu-i adevărat, Casey, strigă Willie Tusk de la 
masa vecină. N-a revendicat oare bătrânul Tyler Brock 
această poziţie, pentru Brock and Sons? Şi nu l-a provocat 
el pe Dirk să mizeze această lojă la o cursă, ca de la bărbat 
la bărbat, la prima întrunire? 

— Nu, astea-s doar basme. 

— Cei doi s-au întrecut, tai-pan? se interesă Casey. 

— Urmau să o facă. Dar se zice că taifunul a venit prea 
devreme. Oricum, Culum a refuzat să se clintească, aşa că 
iată-ne aici. Poziţia asta ne aparţine, cât timp va exista 
hipodromul. 


— Şi cred că pe bună dreptate, interveni McBride. Nobila 
Casă merită tot ce-i mai bun. Încă de la alegerea primului 
consiliu de administraţie, domnişoară Casey, tai-panul 
companiei Struan a fost întotdeauna membru al consiliului. 
Întotdeauna. Ales prin vot unanim. Ei, dar e timpul să plec, 
se uită la ceas şi îi zâmbi lui Dunross, şi cu un aer foarte 
oficial, spuse: Permiteţi să dăm startul în prima cursă, tai- 
pan? 

Dunross îi surâse şi el. 

— Aveţi permisiunea. 

McBride plecă zorit. Casey se uită la Dunross cu ochi mari: 

— Trebuie să îţi ceară ţie permisiunea ca să înceapă? 

— E numai un obicei! Dunross ridică din umeri. Cred că e 
o idee bună ca cineva să spună „Bun, hai să începem”, nu 
crezi? Din păcate, spre deosebire de sir Geoffrey, foştii 
guvernatori ai Hong Kongului nu erau prea faimoşi pentru 
punctualitatea lor. Şi apoi, tradiţia nu-i deloc un lucru rău - 
îţi dă un sentiment de continuitate, de apartenenţă, şi de 
protecţie. Îşi termină cafeaua. Ilertaţi-mă o clipă. Trebuie să 
rezolv câteva lucruri. Distracţie plăcută! 

Casey se uită după el, plăcându-l chiar mai mult decât în 
seara trecută. locmai atunci intră Peter Marlowe şi Dunross 
se opri o clipă. 

— A, bună, Peter, mă bucur să te văd. Ce mai face Fleur? 

— E mai bine, mulţumesc, tai-pan. 

— Intră. Serveşte-te cu băutură. Mă întorc într-o clipă. 
Pune-ţi banii pe Excellent Day, numărul cinci, în prima 
cursă! Pe curând. 

— Mulţumesc, tai-pan. 

Casey îi făcu semn lui Peter Marlowe, dar acesta nu o 
observă. Ochii îi rămăseseră aţintiţi pe Grey care era 
împreună cu Broadhurst pe balcon, ţinându-le discursuri 
câtorva dintre ceilalţi oaspeţi. Casey îl văzu întunecându-se 
la chip şi, amintindu-şi de ostilitatea dintre ei. Sufletul i se 
înmuie, aşa că strigă: 

— Peter! Hello, hai şi şezi. 


Privirea lui îşi pierdu fixitatea. 

— A, hello, zise el. 

— Hai şi şezi, Fleur se va face bine. 

— S-a bucurat mult că te-ai dus s-o vezi. 

— Mi-a făcut plăcere. Copiii sunt bine? 

— Da. lu? 

— Mă simt splendid. Aşa zic şi eu să mergi la curse? 

Dejunul oferit în loja Struan pentru treizeci şi şase de 
persoane constase dintr-un excelent bufet cu mâncare 
chinezească fierbinte sau, la alegere, plăcintă caldă cu 
carne şi rinichi şi legume, platouri cu somon afumat, 
aperitive şi friptură rece, brânzeturi şi patiserii de tot soiul 
şi, ca desert, tort meringue sculptat în forma Struan 
Building-ului - toate preparate în bucătăria proprie. 
Şampanie, cele mai bune vinuri roşii şi albe, lichioruri. 

— Va trebui să ţin cură de slăbire cincizeci de ani de acum 
încolo. 

— N-ai nevoie. Cum merge? 

Îi simţi privirea iscoditoare. 

— Bine, de ce? 

— A, nimic, se uită iarăşi spre Grey, apoi îşi concentră 
atenţia asupra celorlalţi. 

— Permiteţi-mi să vi-l prezint pe Peter Marlowe. Hiro Toda, 
de la Toda Shipping Industries, din Yokohama. Peter este 
romancier şi autor de scenarii la Hollywood. 

Brusc, îşi aminti de cartea lui, de Changi, de cei trei ani şi 
jumătate petrecuţi ca prizonier de război, şi aşteptă să se 
producă explozia. Între cei doi bărbaţi dăinui un moment de 
ezitare. 'Toda oferi politicos cartea lui de vizită şi la fel de 
politicos, Peter Marlowe i-o dădu pe a lui. După o clipă, 
întinse mâna. 

— Bună ziua. 

Japonezul îi strânse mâna. 

— E o cinste pentru mine, domnule Marlowe. 

— Oh? 

— Nu întâlneşti deseori un autor renumit. 


— Dar nu sunt, câtuşi de puţin. 

— Sunteţi prea modest. Mi-a plăcut foarte mult cartea 
dumneavoastră. Sincer. 

— Aţi citit-o? îl privi cu ochi mari Peter Marlowe. Zău? 

Se uită la Toda, care era mult mai scund decât el, vioi, bine 
făcut şi arătos. Purta un costum albastru, iar de el tocmai 
atârnase de speteaza scaunului un aparat de fotografiat. 
Ochii acestuia aveau o privire la fel de directă şi amândoi 
erau cam de aceeaşi vârstă. 

— Unde aţi găsit-o? 

— La Tokio. Avem multe librării englezeşti. Vă rog să mă 
iertaţi, am citit ediţia de buzunar, nu cea de lux. Nu am 
găsit ediţia de lux. Romanul dumneavoastră a fost cu 
adevărat edificator. 

— Da? 

Peter Marlowe îşi scoase ţigările şi oferi celor din jur. Toda 
luă una. Casey spuse: 

— Fumatul nu vă face bine, ştiţi amândoi! 

Ei îi zâmbiră. 

— O să ne lăsăm în Postul Paştilor, zise Peter Marlowe. 

— Bineînţeles. 

Peter Marlowe se întoarse iarăşi spre 'loda. 

— Aţi fost în armata de uscat? 

— Nu, domnule Marlowe, în marină. Pe distrugătoare. Am 
participat la bătălia din Marea Coralilor, în '42, apoi la 
Midway, ca sublocotenent, şi mai târziu la Guadalcanal. Am 
fost scufundat de două ori, dar am avut noroc. Da, am avut 
noroc, pare-se că mai mult noroc decât dumneavoastră. 

— Suntem amândoi în viaţă, amândoi întregi, mai mult sau 
mai puţin. 

— Mda, mai mult sau mai puţin, domnule Marlowe. De 
acord. Războiul este un mod de viaţă ciudat, Ioda trase din 
ţigară. Cândva, dacă vă face plăcere şi nu e prea dureros, 
aş vrea să stăm de vorbă despre Changi, despre 
învăţămintele sale şi războaiele noastre. Bine? 

— Desigur. 


— Sunt aici pentru câteva zile, îl anunţă 'Toda. Stau la 
Mandarin. O să plec săptămână viitoare. Poate ne vedem 
într-o zi, la un prânz sau o cină. 

— Mulţumesc. O să vă sun. Dacă nu acum, poate data 
viitoare când ne vom întâlni. Vreau să merg la Tokio într-o 
bună zi. 

După o pauză, japonezul spuse: 

— Nu e nevoie să discutăm despre Changi, dacă nu vreţi. 
Aş dori însă să vă cunosc mai bine. Anglia şi Japonia au 
multe în comun. Şi acum vă rog să mă scuzaţi, cred că e 
cazul să mă duc să pariez. 

Se înclină politicos şi plecă. Casey luă o înghiţitură din 
cafea. 

— Ţi-a fost foarte greu? Să fii politicos? 

— O nu, Casey. Deloc. Acum suntem egali, el şi cu mine, 
orice japonez. Japonezii şi coreenii pe care i-am urât au fost 
cei care aveau baionete şi gloanţe, atunci când eu nu aveam 
niciuna, nici alta. Casey îl văzu ştergându-şi fruntea de 
transpiraţie şi îi remarcă zâmbetul chinuit. Mahlu, nu mă 
aşteptam să întâlnesc unul pe aici. 

— Mahlu? În ce limbă e asta? Cantoneză? 

— Malaieză. Înseamnă „ruşinat”. 

Zâmbi în sinea lui. Era de fapt o prescurtare de la puki 
mahlu. Mahlu - ruşinat, iar puki - Făgaş de Aur. Malaiezii îi 
atribuie acelei părţi a femeii simţire: foame, tristeţe, 
bunătate, lăcomie, ezitare, ruşine, mânie - de toate. 

— Nu ai de ce să fii ruşinat, Peter, spuse ea, neînţelegând 
nimic. Mă miră că mai accepţi să vorbeşti cu unul din ei 
după toate ororile din lagărul ăla de prizonieri. Să ştii că 
mi-a plăcut mult cartea. Totuşi, nu e minunat că a citit-o şi 
el? 

— Ba da. Asta m-a uimit şi pe mine. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Ce? 

— Ai spus că Changi a însemnat o geneză. Ce ai vrut să 
spui cu asta? 


— Changi ne-a schimbat pe toţi, a modificat pentru 
totdeauna criteriile noastre valorice. De exemplu, ne-a făcut 
aproape insensibili la moarte - am văzut prea multă moarte 
pentru ca ea să mai aibă aceeaşi semnificaţie ca pentru 
aceia ce n-au fost acolo - pentru oamenii normali. Noi, 
puţinii care am supravieţuit, suntem o generaţie de 
dinozauri. Presupun însă că oricine ia parte la război, 
indiferent ce război, vede, după aceea viaţa cu alţi ochi, 
dacă scapă întreg. 

— Tu ce vezi? 

— O mulţime de prostii care sunt considerate ca 
însemnând totul, țelul suprem al existenţei. Nici nu poţi să- 
ţi închipui ce mare parte a vieţii normale, civilizate e făcută 
din prostii. Noi, cei care am fost la Changi, avem noroc, 
suntem purificaţi, ştim ce înseamnă viaţa. Ceea ce pe tine te 
înspăimântă, pe mine nu mă sperie, iar tu probabil că ai 
râde de lucrurile care mă înspăimântă pe mine. 

— Ca de exemplu? 

Marlowe îi zâmbi. 

— Gata, am vorbit destul despre mine şi karma mea. Am 
un pont pentru... se întrerupse şi făcu ochii mari. Mamăăă, 
cine e tipa? 

Casey râse. 

— Riko Gresserhoff. E japoneză. 

— Şi care e domnul Gresserhoff? 

— E văduvă. 

— Aleluia! 

O priviră traversând încăperea şi ieşind pe terasă. 

— Peter, să nu îndrăzneşti! 

Glasul lui deveni plin de importanţă: 

— Sunt scriitor! E vorba de documentare! 

— Gogoşi! 

— Ai dreptate. 

— Peter, se zice că întotdeauna primul roman al unui 
scriitor e autobiografic. Cine eşti tu în carte? 

— Eroul, bineînţeles. 


— King? Americanul care făcea comerţ? 

— Nu. Nu el. Şi cu asta, destul despre trecutul meu. Hai să 
vorbim despre tine. Chiar nu ai probleme? o privea ţintă, 
vrând să afle de la ea adevărul. 

— De ce? 

— Se zice că aseară ai fi fost înlăcrimată. 

— Prostii. 

— Precis? 

Ea îşi întoarse privirea, ştiind prea bine că Peter era în 
stare să vadă prin ea. 

— Bineînţeles, ezită. La un moment dat, la un moment dat, 
s-ar putea să am nevoie de o favoare... 

— 0? încruntă din sprâncene. Sunt în loja lui McBride, mai 
încolo pe coridor. Dacă vrei, poţi să vii în vizită, se uită spre 
Riko şi se încruntă, neplăcut surprins, ea stătea de vorbă cu 
Robin Grey şi cu Julian Broadhurst, parlamentarul laburist. 
Cred că nu e ziua mea norocoasă, bombăni el. Mă întorc 
mai târziu, trebuie să pariez. Pe curând, Casey. 

— Care e pontul de care ziceai? 

— Numărul şapte, Winner's Delight. 

Winner's Delight, un outsider, câştigă cu numai o jumătate 
de lungime faţă de favorit, Excellent Day. Foarte încântată 
de sine, Casey se aşeză la coadă în faţa ghişeului unde îşi 
luau banii câştigaţi, ţinând în mână tichetele ei 
câştigătoare, conştientă de privirile invidioase ale celor 
care treceau pe coridorul din spatele lojelor. La alte 
ghişeuri, se făceau deja cu înfrigurare pariurile pentru a 
doua cursă, care reprezenta prima parte a dublei quinella. 
Pentru a câştiga o quinella trebuia să ghiceşti primul şi al 
doilea cal. Quinella dublă avea două mangşe: cursa a doua şi 
cea de a cincea, care era marea cursă a zilei, de această 
dată. Câştigurile la quinella aveau să fie uriaşe, căci erau 
foarte mici şansele de a nimeri patru cai. Pariul minim era 
de cinci dolari Hong Kong. Maxim nu exista. 

— Ce se întâmplă, Linc? întrebase ea chiar înaintea cursei, 
întinzând gâtul ca să vadă peste balustrada balconului caii 


aflaţi la start. 

Tot băştinaşii hongkonghezi îşi aţintiseră binoclurile într- 
acolo, 

— Uită-te la totalizator. Afişajul electronic se schimba cu 
repeziciune, pe măsură ce banii erau mizaţi pe diverşi cai, 
diferenţele micşorându-se tot mai mult, până ce, chiar 
înainte de a se da startul cifrele îngheţară. Uită-te la câţi 
bani s-au investit în cursa asta, Casey! Peste trei milioane şi 
jumătate de dolari Hong Kong. Asta înseamnă aproape un 
dolar de fiecare bărbat, femeie şi copil din Hong Kong, şi 
este numai prima cursă. Cred că ăsta e cel mai bogat 
hipodrom din lume! Indivizii ăştia sunt nebuni după pariuri! 

Când porţile startului s-au deschis, mulţimea vui. Casey se 
uitase la Linc, zâmbind, 

— Îţi place? 

— Desigur. Dar ţie? 

— O, da. 

Şi chiar mă simt bine, îşi spuse ea din nou, aşteptându-şi 
rândul să ia banii, sunt câştigătoare! Râse cu glas tare. 

— A, bună, Casey! Şi tu ai câştigat? 

— Bună, Quillan da, am câştigat, ieşi din rând şi se duse în 
spate, lângă Gornt, căci în rest nu cunoştea pe nimeni acolo. 
Nu am pariat decât zece dolari, dar am câştigat. 

— Suma nu contează, contează să câştigi, Gornt îi zâmbi, 
îmi place pălăria ta. 

— Mulţumesc. 

Curios, gândi ea, şi Ian şi Quillan au remarcat-o imediat. 
Să-l ia naiba pe Linc! 

— E mare noroc să ghiceşti primul câştigător, de prima 
dată când vii la curse. 

— Nu eu l-am ghicit. A fost un pont pe care mi l-a vândut 
Peter. Peter Marlowe. 

— A, da, Marlowe. Casey văzu cum i se schimbă puţin 
expresia privirii. Rămâne pe mâine, cum am vorbit? 

— O, sigur. Crezi că vremea va fi bună? 

— Chiar şi dacă plouă, putem lua oricum prânzul. 


— Splendid. La zece fix, la cheu. Care e loja ta? 

Remarcă şovăiala lui, pe care el încercă să o ascundă. 

— Nu am lojă. Nu fac parte doar din consiliul clubului. 
Deocamdată, sunt un oaspete aproape permanent la loja 
Blacs şi uneori o închiriez toată pentru câte o petrecere. E 
mai încolo pe coridor. N-ai vrea să treci pe acolo? Blacs are 
o poziţie excelentă... 

— Dar nu la fel de bună ca Victoria, strigă vesel, în trecere, 
Johnjohn. Casey, să nu crezi o vorbă din tot ce-ţi spune. 
Felicitări! E joss bun să-l ghiceşti pe primul. Pe curând. 

Casey se uită după el gânditoare, apoi spuse: 

— Quillan, ce e cu retragerea asta masivă de depuneri de 
la bănci? Nimănui nu pare să-i pese. Ca şi cum nu s-ar 
întâmpla nimic, bursa nu ar fi pe cale să se prăbuşească şi 
nu ar exista nici un pericol. 

Gornt râse, conştient de urechile ce urmăreau cu atenţie 
discuţia lor. 

— Azi e zi de curse, o zi rară, iar ce-o fi mâine vom vedea. 
Joss! Bursa se deschide luni la zece dimineaţa şi săptămână 
viitoare se va decide soarta multora. Dar până atunci, toţii 
chinezii care au reuşit să-şi scoată banii îi au acum în mână, 
aici. Casey, e rândul tău. 

Îşi încasă banii: 15 la unu. 150 de dolari Hong Kong. 

— Aleluia! 

Gornt încasă un teanc gros de bancnote roşii, 15.000. 

— Oho, grozav! 

— Cea mai proastă cursă pe care am văzut-o vreodată, 
spuse un glas acru, cu accent american. La dracu, de 
mirare că nu l-au dat în brânci pe jocheu şi nu au anulat 
câştigul! 

— O, bună ziua, domnule Biltzmann, domnule Pugmire. 
Casey îşi aminti de ei din noaptea incendiului. Pe cine să 
dea în brânci? 

Biltzmann şedea la cealaltă coadă, să-şi ia câştigul. 

— La noi acasă s-ar fi protestat imediat. Când au ieşit în 
linie dreaptă, după ultima turnantă, s-a văzut clar că 


jocheul lui Excellent Day nici măcar nu încearcă să o facă să 
dea tot ce poate. A fost o treabă aranjată. 

Cei care ştiau adevărul, foarte puţini la număr, zâmbiră în 
sinea lor. În camera jocheilor şi în cea a antrenorilor se 
şoptea că nu va câştiga Excellent Day ci Winner's Delight. 

— Ei, hai, domnule Biltzmann, zise Dunross, care fără să 
fie observat, auzise discuţia în timp ce trecea pe acolo şi se 
oprise. Dacă jocheul nu s-ar fi străduit, sau dacă ar fi fost 
vreo neregulă, organizatorii s-ar fi sesizat imediat. 

— Poate că ţine la amatori, lan, şi la hipodromul ăsta mic, 
dar pe orice hipodrom profesionist de la noi jocheul lui 
Excellent Day ar fi descalificat pe viaţă. L-am urmărit tot 
timpul cu binoclul. Biltzmann îşi încasă încruntat banii şi 
plecă. 

Dunross întrebă liniştit: 

— Pug, l-ai văzut pe jocheu făcând ceva ce nu se cuvine? 
Eu nu am urmărit cursa. 

— Nu. N-am văzut nimic. 

— Altcineva? 

Cei din jur clătinară din cap. 

— Mie mi s-a părut în regulă, spuse careva. Nimic 
neobişnuit. 

— Niciunul dintre organizatori nu şi-a exprimat vreo 
îndoială, apoi Dunross remarcă teancul gros de bancnote 
din mâna lui Gornt. Îşi ridică ochii spre el. Tu, Quillan? 

— Nu. Dar trebuie să-ţi spun sincer că manierele 
individului ăsta mi se par complet deplasate. Nu cred că e 
potrivit să fie primit în club. Tocmai atunci îl zări pe Robin 
Grey trecând pe acolo, ducându-se să parieze, şi zâmbi la 
gândul ce-i veni în minte. Scuzaţi-mă, vă rog. 

Dădu politicos din cap şi plecă. Casey îl văzu pe Dunross 
cu privirea aţintită pe teancul de bancnote pe care Gornt şi- 
| pusese în buzunar şi se înfricoşă în sinea ei de expresia ce 
i se citi pe chip preţ de o clipă. 

— E posibil ca Biltzmann... să fi avut dreptate? întrebă ea 
cu nervozitate. 


— Bineînţeles, şi Dunross se întoarse spre ea. Aranjamente 
se fac peste tot. Nu asta e problema. Nu a fost nici o 
obiecţie, din partea nici unuia din organizatori, jochei sau 
antrenori, ochii lui erau de un cenuşiu metalic, iar mica 
vinişoară de pe frunte pulsa. Nu asta e principala problemă. 

Nu, gândea el. E o problemă de maniere. Oricum, însă, 
calmează-te. În weekendul ăsta, trebuie să fii calm, cu 
mintea limpede şi stăpân pe tine. Toată ziua el nu avusese 
parte decât de necazuri. Singurul moment luminos fusese 
Riko Anjin Gresserhoff. Dar după aceea ultima scrisoare a 
lui AMG îl umpluse iarăşi de gânduri negre. O mai avea şi 
acum în buzunar. În ea scria că dacă nu a ars cumva 
dosarele originale, să încălzească douăsprezece pagini 
anume, răspândite în aceste dosare. Informaţiile secrete 
scrise cu cerneală simpatică pe aceste pagini trebuia să le 
transmită direct primului ministru sau actualului şef al MI- 
6, Edward Sinders, personal, iar o copie să i-o dea lui Riko 
Anjin într-un plic sigilat. 

Dacă fac asta, atunci trebuie să recunosc că dosarele pe 
care i le-am dat erau false, îşi zise el, plictisit de AMG, de 
spionaj şi de instrucţiunile acestuia. Fir-ar să fie, Murtagh 
soseşte abia mai târziu, sir Geoffrey nu poate să sune la 
Londra decât după-masă la patru în legătură cu Tiptop şi cu 
Brian Kwok şi, Isuse Hristoase, acum mai vine şi un individ 
necioplit care ne face pe toţi amatori..., ceea ce şi suntem. 
Pariez pe o sută contra o para chioară că Quillan a ştiut 
înainte de cursă. Deodată, îi trecu prin minte un gând, şi 
întrebă pe un ton de conversaţie banală: 

— Tu cum ai ghicit câştigătorul, Casey? Închizând ochii şi 
punând degetul la nimereală? 

— Peter mi l-a dat. Peter Marlowe. Se schimbă la faţă. O! 
Crezi că ela auzit că... da, cursa e aranjată? 

— Dacă aş fi crezut aşa ceva o clipă, cursa ar fi fost 
anulată. Acum nu mai pot să fac nimic. Biltzmann... 

Brusc, îi veni o idee nemaipomenită şi scoase o exclamaţie. 

— Ce s-a întâmplat? tresări Casey. 


Dunross o luă de braţ şi o trase deoparte. 

— Ca să obţii banii de tăvăleală pe care-i vrei, eşti dispusă 
să joci? întrebă el încet. 

— Desigur, desigur, lan, dacă e legal. Dar ce să pun în joc? 
întrebă ea, căci prudenţa ei înnăscută o îndemna la 
oarecari reţineri. 

— Tot ce ai la bancă, locuinţa ta de la Laurel Canyon, 
acţiunile tale Par-Con, contra două până la patru milioane, 
în treizeci de zile. Ce zici? 

Inima îi bătea cu putere, iar agitația lui i se transmise şi ei. 

— Bine, răspunse ea, dar după aceea regretă. Isuse! 

— În regulă. Rămâi aici o clipă. Mă duc să-l caut pe 
Bartlett. 

— Stai puţin. E şi el părtaş la treaba asta? Despre ce e 
vorba, lan? 

El îi zâmbi larg. 

— O modestă şansă în afaceri. Da, Bartlett este esenţial. 
Acest lucru te face să te răzgândeşti? 

— Nu, îi răspunse ea stânjenită, dar am spus că vreau să- 
mi scot... miza de la Par-Con. 

— Nu am uitat. Aşteaptă-mă aici. 

Dunross se întoarse grăbit în loja lui, îl găsi pe Bartlett, 
apoi o luară împreună pe coridorul aglomerat, spre 
bucătăria companiei Struan, salutând din când în când câte 
un cunoscut. Bucătăria era mică, plină de forfotă, şi 
strălucea de curăţenie. Cei care lucrau nu le acordară nici o 
atenţie. O uşă dădea către o cameră mică, retrasă, izolată 
fonic. Patru scaune, o masă şi un telefon. 

— Tatăl meu a spus să fie construită camera asta, când era 
el tai-pan. În timpul curselor se fac multe afaceri. Ia loc, te 
rog. lată... se uită spre Bartlett... am o propunere de 
afaceri pentru tine şi Casey ca persoane particulare, în 
afara înţelegerii noastre cu Par-Con, neavând deci nimic de- 
a face cu propunerea Par-Con-Struan. le interesează? 

— Sigur. E ceva în stil hongkonghez? 


— Te deranjează? zâmbi Dunross. Da, e o propunere de 
afacere în stil hongkonghez, cât se poate de cinstită, 

— În regulă. Să auzim despre ce e vorba. 

— Înainte de a o expune, trebuie să convenim asupra unor 
reguli: e jocul meu, voi doi sunteţi doar spectatori, dar aveţi 
49 la sută din profit, pe care să-l împărţiţi în mod egal între 
voi. Bun? 

— Care e întregul plan al jocului, lan? întrebă Bartlett 
bănuitor. 

— Mai departe: până luni dimineaţa la ora nouă, voi 
depuneţi două milioane de dolari americani, într-o bancă 
elveţiană aleasă de mine. 

Bartlett miji ochii. 

— Contra ce? 

— Contra 49 la sută din profit. 

— Care profit? 

— Ai dat 2 milioane de dolari americani pentru Gornt, fără 
nici un act, nici o pecete, nimic decât un profit potenţial... 

Bartlett zâmbi. 

— De cât timp ai ştiut de treaba asta? 

Dunross zâmbi şi el. 

— 'Ţi-am mai spus, aici nu există secrete. Accepţi? 

Dunross îl văzu pe Bartlett uitându-se către Casey şi îşi 
ținu respiraţia. 

— Casey, tu ştii despre ce e vorba? 

— Nu, Linc. Casey se-ntoarse spre Dunross. Care este 
planul, lan? 

— Întâi vreau să ştiu dacă îmi daţi cele 2 milioane avans, 
fără obligaţii, dacă vă învoiţi cu această afacere. 

— Care e profitul potenţial? întrebă Casey. 

— Între 4 şi 12 milioane. Scutiţi de impozit. 

Casey păli. 

— Fără impozit? 

— Scutiţi de orice impozit în Hong Kong. Şi vă putem ajuta 
să evitaţi şi taxele americane, dacă vreţi. 

— Care e termenul de plată? întrebă Bartlett. 


— Profitul va fi stabilit în treizeci de zile. Plata va dura 
între cinci şi şase luni. 

— Cele 4 până la 12 milioane reprezintă totalul, sau numai 
partea noastră? 

— Partea voastră. 

— Asta e un profit foarte mare, pentru o afacere complet 
legală. 

Se lăsă o tăcere prelungită. Dunross aştepta. 

— 2 milioane bani peşin? zise Bartlett. Fără gaj, fără 
NIMIC? 

— Nu. Dar după ce vă spun despre ce e vorba, puteţi 
marşa sau ziceţi pas. 

— Ce amestec are Gornt în treaba asta? 

— Absolut niciunul. Afacerea asta nu are nimic de-a face 
cu Gornt şi cu Rothwell-Gornt, cu Par-Con, cu interesele 
voastre faţă de ei sau faţă de noi, sau chiar cu înţelegerea 
noastră cu Par-Con. E ceva cu totul în afară, orice s-ar 
întâmpla. Vă dau cuvântul meu. Şi vă dau cuvântul meu în 
faţa lui Dumnezeu că nu îi voi spune niciodată că aţi mizat 
aceste 2 milioane, că îmi sunteţi parteneri şi participanţi la 
profit. Apropo, şi nici că ştiu că voi trei aţi speculat fără 
acoperire acţiuni ale mele. (Surâse). De altfel, a fost o idee 
foarte bună. 

— Afacerea depinde de cele 2 milioane ale mele? 

— Nu. E doar facilitată. După cum ştiţi, nu dispun de 2 
milioane de dolari americani gheaţă, altfel nu v-aş fi invitat 
să participaţi. 

— De ce tocmai noi, lan? Puteai obţine 2 milioane de la 
oricare din prietenii tăi de aici, fără probleme, dacă e o 
afacere atât de grozavă. 

— Da. Dar m-am gândit să vă ispitesc pe voi. Apropo, 
trebuie să respecţi termenul de marţi, la miezul nopţii, zise 
el pe un ton plat, apoi glasul i se schimbă, şi ceilalţi îi 
simţiră bucuria. Dar cu asta, această afacere, îţi pot 
demonstra cu cât suntem noi superiori companiei Rothwell 
Gornt, cu cât mai palpitant va fi să fii asociat cu noi decât cu 


el. Eşti un jucător, la fel ca şi mine. [i se spune Corsarul 
Bartlett, iar eu sunt tai-panul Nobilei Case. Ai mizat 
neînsemnata sumă de 2 milioane cu Gornt, fără nici o 
garanţie, de ce n-ai face-o şi cu mine? 

Bartlett îi aruncă o privire lui Casey. Aceasta nu-i răspunse 
nici da, nici nu, deşi era clar că ispita o atrăgea. 

— Din moment ce tu stabileşti regulile, Ian, răspunde-mi 
un lucru: eu mizez cele 2 milioane, atunci de ce să împărţim 
în mod egal, Casey şi cu mine? 

— Îmi amintesc de ce ai spus la cină în legătură cu banii de 
tăvăleală, banii albi pentru zile negre. Tu îi ai, ea nu. Asta ar 
fi o modalitate de a-i face şi ei rost de aceşti bani. 

— De ce te îngrijeşti atât de mult de Casey? Vrei să aplici 
principiul dezbină şi stăpâneşte? 

— Dacă aşa ceva ar fi cu putinţă, atunci între voi doi nu ar 
exista o relaţie personală şi de afaceri foarte specială. Ea 
este mâna ta dreaptă, chiar tu mi-ai spus-o. În mod evident, 
e foarte important pentru tine şi pentru Par-Con, aşa că are 
dreptul la o parte. 

— Dar ea ce riscă? 

— Îşi mizează casa, economiile pe care le are, acţiunile 
Par-Con - altceva nu are - alături de tine. O să-ţi semneze o 
hârtie că le mizează pe toate în schimbul a jumătate din 
profitul vostru. Aşa e? 

— Bineînţeles, răspunse Casey, ca hipnotizată. 

Bartlett se întoarse brusc spre ea. 

— Parcă ziceai că nu ştii nimic de treaba asta? 

Casey îl privi în ochi. 

— Acum câteva minute, lan m-a întrebat dacă aş risca tot 
ce am pentru a obţine bani, bani mulţi, trase aer în piept şi 
adăugă: Am zis „da”, şi deja încep să regret. 

Bartlett rămase o clipă pe gânduri. 

— Pe scurt. Casey: marşezi sau nu? 

— Da. 

— În regulă, zâmbi Bartlett. Este O. K., tai-pan, acum 
spune pe cine trebuie să omorâm? 


Chu Nouă Carate, care fusese cândva salahor de aur la 
Banca Victoria, tatăl a doi băieţi şi două fete - Lily Su, 
prietena ocazională a lui Havergill, şi Wisteria, amanta lui 
John Chen, al cărei joss fusese să fie călcată în picioare şi 
omorâtă în faţa băncii Ho-Pak, la Aberdeen - îşi aştepta 
rândul la ghişeul de pariuri. 

— Da, bătrâne? întrebă casierul, nerăbdător. 

Scoase din buzunar un ghemotoc de bani. Erau toţi banii 
pe care îi avea şi toţi banii pe care îi putuse lua cu 
împrumut, lăsându-şi doar pentru trei prize din Praful Alb, 
de care va avea nevoie ca să reziste la muncă, la noapte. 

— Dubla guinella, pe toţi zeii! Opt şi cinci în cursa a doua, 
şapte şi unu în a cincea. 

Casierul numără tacticos bancnotele boţite. 728 de dolari 
Hong Kong. Apăsă pe butoanele numerelor respective şi 
verifică primul tichet. Era corect: cinci şi opt - cursa a 
doua; şapte şi unu - cursa a cincea. Numără atent 145 de 
tichete de câte 5 dolari fiecare, pariul minim, şi i le întinse 
împreună cu 3 dolari rest. 

— Grăbeşte-te, pe toţi zeii, strigă următorul la rând. Ce, ţi- 
s degetele în Gaura Neagră? 

— Ai răbdare! bombăni bătrânul, vlăguit de emoție. Asta e 
treabă serioasă! 

Grijuliu, îşi verifică tichetele, erau corect completate, şi 
numărul lor era corect, aşa că cedă locul la ghişeu şi îşi croi 
drum prin înghesuială să iasă afară, la aer. O dată ajuns la 
aer se simţi ceva mai bine, deşi încă îi mai era greață, dar 
oricum, se mai înviorase. Venise pe jos tot drumul de la 
şantierul de construcţii unde lucra în schimbul de noapte, 
deasupra lui Kotewall Road, în Mid Levels, ca să 
economisească banii de transport. Îşi mai verifică o dată 
tichetele. Opt şi cinci în cursa asta şi şapte şi unu în a 
cincea, cursa cea mare. Bun, gândi el. Am făcut tot ce-am 
putut. Acum depinde de zei. Pieptul îl durea foarte tare, aşa 
că se strecură prin mulţime până la toaletă, unde aprinse 
un chibrit şi inhală adânc fumul Prafului Alb încet, încet, se 


linişti şi ieşi din nou afară. A doua cursă începuse deja. 
Nerăbdător şi îngrijorat, îşi croi drum până la balustradă, 
înghiontind lumea, nepăsător la blestemele care se auzeau 
în urma lui. Caii tocmai luau turnanta galopând spre el pe 
ultima linie dreaptă înainte de sosire, depăşindu-l acum, ca 
într-o ceaţă. Îşi miji bătrânii ochi, acum injectaţi de 
încordare, încercând să-şi găsească numerele. 

— Cine e în frunte? întrebă el gâfâind, dar nimeni nu-i 
acordă atenţie. 

Toţi, îşi încurajau favoritul, într-un vuiet crescând 
obsedant, care se stinse când primul cal ajunse la potou. 

— Cine a câştigat? bâigui Chu Nouă Carate, simțind că-i 
explodează capul. 

— Cui îi pasă?! spuse cineva printre înjurături. N-a ieşit al 
meu! Pişas-ar toţi zeii pe jocheul ăla! 

— Nu văd tabela, cine a câştigat? 

— Se va decide pe bază de fotografie, bătrâne, nu vezi! Au 
fost trei cai în grup compact. Să le ia naiba deciziile astea! 
Avem de aşteptat! 

— Dar numerele... care sunt numerele? 

— Cinci, opt şi patru, Lucky Court, calul meu! Haide, fiu de 
târfă! Patru şi opt pentru quinella, pe toţi zeii! 

Aşteptară. Şi aşteptară. Bătrânul, aproape să leşine, îşi 
îndreptă gândurile spre lucruri mai plăcute, cum ar fi 
conversaţia din acea dimineaţă pe care o avusese cu Chen 
al Nobilei Case. Sunase de trei ori şi de fiecare dată îi 
răspunsese un servitor, care închisese telefonul. Numai 
după ce a zis „vârcolacul” a venit la telefon însuşi Chen al 
Nobilei Case. 

— Vă rog să mă iertaţi că am pomenit de oribilii ucigaşi ai 
fiului dumneavoastră, preacinstite stăpâne, spusese el. Nu, 
n-am fost eu. Eu nu sunt decât tatăl lui Wisteria Su, amanta 
defunctului dumneavoastră fiu, căreia eli-a scris că o va 
iubi veşnic, într-o scrisoare ce a fost publicată în toate 
ziarele. 


— Ce? Mincinosule! 'Toate astea-s minciuni. Mă crezi un 
prost, să mă las şantajat de orice nemernic care-mi dă 
telefon? Cine eşti? 

— Numele meu e Xi-men Su, minţise el, fără să clipească. 
Mai sunt două scrisori, Preacinstite Chen. M-am gândit că 
poate aţi vrea să le recuperaţi, deşi e tot ce ne-a mai rămas 
de la sărmana mea fiică moartă şi sărmanul dumneavoastră 
fiu mort, pe care l-am considerat ca pe propriul meu copil 
tot timpul cât el şi... 

— Alte minciuni! Curviştina aia mieroasă n-a avut 
niciodată vreo scrisoare de la fiul meu! Poliţia noastră 
necruțătoare i-a băgat pe falsificatori la puşcărie, o, da! Ce- 
s eu, o maimuţă cu minte de ţăran din Provinciile 
Îndepărtate? Ai grijă! Acum bănuiesc că o să scoţi la iveală 
şi vreun plod pe care chipurile l-a făcut fiul meu?! Ei? Ei? 

Chu Nouă Carate era cât pe ce să scape receptorul din 
mână. Exact treaba asta o pusese la cale împreună cu 
nevastă-sa, cu fiii lui şi cu Lily. Fusese uşor de găsit o rudă 
care să le împrumute un bebeluş, contra unei sume. 

— Ce, bâiguise el uluit, eu să mint? Eu care, corect şi 
cinstit, contra unei sume modeste, mi-am dat singura fiică 
virgină să fie curva fiului dumneavoastră, singura lui iubire? 
Ultimele cuvinte le rostise în englezeşte, cu grijă, aşa cum îl 
învățase fiica lui, Lily, care-l pusese să le repete ceasuri 
întregi, ca să le pronunţe corect. Pe toţi zeii, noi v-am 
apărat numele, fără să vă cerem un ban! Când ne-am dus să 
ridicăm cadavrul sărmanei mele fiice, nu le-am spus celor 
de la poliţie care vor, oh ko, care vor să afle cine e cel care a 
scris, pentru a-i prinde în cursă pe Vârcolaci! Să-i blesteme 
toţi zeii pe afurisiţii âia de fii de curve! N-au oferit deja 
patru ziare chinezeşti recompense pentru numele celui 
care a scris, heya? Mi se pare cinstit să vă ofer scrisorile 
dumneavoastră, înainte de a încasa recompensa de la ziare, 
heya? 

Răbdător, ascultase potopul de invective care au marcat 
începutul negocierii. De mai multe ori, şi unul şi celălalt se 


prefăcuseră a fi pe punctul de a închide telefonul, dar 
niciunul nu pusese capăt târguielii. În cele din urmă, a 
rămas să trimită o fotocopie a uneia din celelalte scrisori lui 
Chen al Nobilei Case, ca dovadă că nu e vorba de un fals, şi 
atunci „s-ar putea, Preacinstite Su, ca celelalte scrisori, şi 
aceasta, să merite o foarte modestă sumă de Unsoare 
Parfumată”. Chu Nouă Carate chicoti în sinea lui. O, da, îşi 
spuse el mulţumit, Chen al Nobilei Case va plăti bani 
frumoşi, mai ales după ce va citi pasajele despre sine însuşi. 
Ehe, dacă alea ar fi publicate ar fi ridiculizat în ochii 
întregului Hong Kong şi şi-ar pierde pe vecie cinstea 
obrazului. Bun, cam cu cât să mă mulţumesc? În jurul lui 
izbucni un adevărat vacarm şi era cât pe ce să cadă. Inima 
îi bătea cu putere, abia respira. Se cramponă de balustradă 
şi încercă să vadă ce scrie pe tabela îndepărtată. 

— Cine... care sunt numerele? întrebă el, apoi urlă ca să 
acopere zgomotul şi îi trase de mânecă pe vecinii lui. 
Numerele, ziceţi-mi numerele! 

— Câştigătorul o opt, Buccaneer, juganul Nobilei Case. 
Ayeeyah, nu vezi că tai-panul îl duce acum în cercul 
câştigătorilor? Buccaneer plăteşte 7 la 1. 

— Dar al doilea? Care a fost al doilea cal? 

— Numărul cinci, Winsome Lady. 3 la 1 pentru... Cee, 
bătrâne, ai paralizat? 

— Nu... nu... 

Anevoie, Chu Nouă Carate se îndepărtă de la balustradă. 
Până la urmă, găsi un petic de ciment liber, îşi întinse pe jos 
pliantul competiţiei şi se aşeză, cu capul sprijinit pe 
genunchi şi pe braţe, ameţit de bucuria de a fi câştigat 
prima manşă. O, ho, ho! Acum nu-mi rămâne decât să 
aştept, iar dacă aşteptarea e prea lungă o să mai folosesc 
unul din Prafurile Albe, da, iar pe ultimul o să-l păstrez ca 
să pot rezista la noapte, la muncă. O, zeilor, concentraţi-vă! 
Prima manşă am câştigat-o prin propria-mi isteţime. Vă rog, 
concentraţi-vă pe a cincea cursă. Şapte şi unu! Zeilor, 
concentraţi-vă... 


La cercul câştigătorilor se adunaseră organizatorii, 
proprietarii şi oficialii. Dunross îşi întâmpinase calul şi îl 
felicitase pe jocheu. Buccaneer făcuse o cursă frumoasă şi 
acum, conducându-l în cercul câştigătorilor în ropote de 
aplauze şi felicitări, tai-panul lăsă în mod intenţionat să se 
observe bucuria pe chipul lui. Voia ca lumea să-i citească pe 
faţă plăcerea şi încrederea în sine, dându-şi perfect de bine 
seama că şi câştigarea acestei curse era un semn bun, nu 
numai pentru acele curse. lar acest bun augur va fi dublat, 
triplat chiar, dacă va câştiga şi cu Noble Star. Doi cai în 
dubla quinella o să-i pună pe Gornt şi pe aliaţii lui definitiv 
la loc, în banca lor. lar dacă vrăjitoria, lui Murtagh reuşeşte, 
dacă Tiptop îşi respectă înţelegerea de a da banii în 
schimbul lui Brian Kwok, ori dacă Zgârcitul, ori Lando, ori 
Patru Degete... 

— Hei, domnule Dunross, sir, felicitări! 

Dunross se uită spre mulţimea de pe balustradă. 

— A, bună ziua, domnule Choy, strigă el, recunoscându-l 
pe Al Şaptelea Fiu şi presupus nepot al lui Wu Patru 
Degete. Se apropie de el şi-i dădu mâna. Aţi mizat pe 
câştigător? 

— Da, sigur, sir, eu merg până la capăt cu Nobila Casă! 
Jucăm amândoi la dubla quinella, unchiul meu şi cu mine. 
Tocmai am câştigat prima manşă, cinci şi opt, şi în a cincea 
cursă avem pe şapte şi opt. Ela pariat 10.000, iar eu leafa 
mea pe toată săptămână! 

— Atunci să sperăm că vom câştiga, domnule Choy. 

— Aşa să fie, tai-pan, spuse tânărul, cu plăcuta lui 
familiaritate americănească. 

Dunross zâmbi şi se îndreptă spre Travkin. 

— Eşti sigur că John Moore nu poate încăleca pe Noble 
Star? Nu-l vreau pe Tom Wong. 

— 'Ţi-am spus, tai-pan, lui Johnny îi e mai rău decât unui 
cazac beat criţă. 

— Am nevoie de victoria asta. Noble Star trebuie să 
câştige. 


Travkin îl văzu pe Dunross uitându-se îndelung la 
Buccaneer. 

— Nu, tai-pan, te rog nu încăleca tu pe Noble Star. Pista e 
proastă, foarte proastă şi periculoasă, iar pe măsură ce se 
strică o să fie şi mai rea, Kristos! Cred că acest lucru te va 
face să vrei şi mai mult să călăreşti chiar tu. 

— S-ar putea ca de cursa asta să depindă viitorul meu şi 
reputaţia Nobilei Case. 

— Ştiu, şi supărat, bătrânul rus noduros se plezni cu 
cravaşa de care nu se despărţea niciodată peste pantalonii 
lui vechi de călărie, lustruiţi de atâta purtat. Şi ştiu că eşti 
mai bun decât oricare din ceilalţi jochei, dar pista asta e 
peri... 

— Nu am încredere în nimeni în treaba asta, Alexi. Nu pot 
să-mi permit o greşeală, şi Dunross cobori glasul. Prima 
cursă a fost aranjată? 

Travkin îi întoarse privirea fără să clipească. 

— Nu au fost dopaţi, tai-pan. Din câte ştiu eu, nu. Medicul 
poliţiei i-a speriat de moarte pe toţi cei ce ar fi tentaţi s-o 
facă. 

— Bun. Dar a fost aranjată? 

— Nu a fost cursa mea, tai-pan. Pe mine mă interesează 
numai caii mei şi cursele mele. Nu am urmărit cursa aia. 

— O scuză convenabilă. Se pare că niciunul din ceilalţi 
antrenori nu a urmărit-o. 

— Ascultă, tai-pan. Am un jocheu pentru tine. Eu! Osă 
călăresc eu pe Noble Star. 

Dunross miji ochii. Se uită la cer. Era mai întunecat decât 
înainte. Curând începe să plouă şi sunt multe de făcut 
înainte de a veni ploaia. Eu sau Alexi? Alexi are picioare 
bune, mâini pricepute şi o mare experienţă. Dar se 
gândeşte mai mult la cal decât la victorie. 

— O să mă mai gândesc, şovăi el. Voi lua o hotărâre după a 
patra cursă. 

— Voi câştiga, spuse bărbatul mai vârstnic, disperat de a 
avea o şansă să se sustragă înţelegerii făcute cu Suslev. Voi 


câştiga, chiar dacă ar trebui să o omor pe Noble Star. 

— Nu-i nevoie să faci aşa ceva, Alexi. Ţin destul de mult la 
calul ăsta. 

— Tai-pan, ascultă, pot să-ţi cer o favoare? Am o problemă. 
Pot să te văd în seara asta sau duminică, duminică sau luni 
seara, să zicem la Sinclair 'lowers? 

— De ce tocmai acolo? 

— Noi acolo am încheiat înţelegerea noastră şi acolo aş 
vrea să stăm de vorbă. Dar, dacă nu poţi, atunci altădată. 

— Vrei să ne părăseşti? 

— Nu, nu de asta e vorba. Dacă ai timp. le rog. 

— Bine. Dar nu pot nici azi, nici duminică şi nici luni, plec 
la Taipe. Ne-am putea vedea marţi, la zece seara. Ce zici? 

— Perfect, marţi e perfect, îţi mulţumesc. 

— Mai vin pe aici după cursa următoare. 

Alexi îl urmări cu privirea pe tai-pan, care se îndrepta spre 
lifturi. Era cu ochii aproape înlăcrimaţi, cuprins de o 
neţărmurită afecţiune pentru Dunross. Apoi privirea i se 
îndreptă spre Suslev, care şedea în tribuna din apropiere, 
încercând să pară cât mai firesc, ridică mâna în sus, 
arătând pe degete numărul convenit dinainte: unu pentru 
seara asta, două pentru duminică, trei pentru luni, patru - 
marţi. Avea ochi foarte buni, aşa că-l văzu pe Suslev 
confirmând primirea mesajului. Matieriebiets, gândi el. 
Trădător al Maicii Ruşii şi al tuturor ruşilor, tu şi cu toţi ai 
tăi de la KGB! Vă blestem în numele Domnului, din partea 
mea şi a tuturor ruşilor. Lasă asta acum, gândi el. Voi călări 
pe Noble Star, orice ar fi. Dunross urcă în lift, primit cu 
felicitări şi priviri invidioase. La etajul de sus îl aşteptau 
Gavallan şi Jacques. 

— Totul e pregătit? întrebă el, 

— Da, răspunse Gavallan. Gornt e acolo, şi toţi ceilalţi care 
ai vrut tu. Ce pregăteşti? 

— Vino şi o să vezi. Apropo, Andrew, îi schimb între ei pe 
Jacques şi pe David MacStruan. Jacques va prelua filiala din 
Canada pentru un an, iar David... 


— Jacques se lumină la faţă. 

— O, îţi mulţumesc, tai-pan. Da, îţi mulţumesc foarte mult. 
Promit că voi face afacerile din Canada foarte profitabile. 

— Când se face schimbarea? se interesă Gavallan. Vrei ca 
Jacques să plece mai întâi el acolo, sau va veni David aici? 

— Soseşte luni. Jacques, îi predai totul lui David, iar pe 
urmă, săptămâna cealaltă, puteţi pleca amândoi acolo, 
pentru vreo două săptămâni. Mergeţi prin Franţa, da? Să le 
iei pe Susanne şi Avril, cred că până atunci se va simţi mai 
bine. Pentru moment nu e nimic urgent în Canada, aici sunt 
mai multe urgenţe. 

— O, da, ma foi! Îţi mulţumesc, tai-pan. 

Gavallan zise gânditor: 

— Mă voi bucura să-l văd pe David. 

Îi plăcea foarte mult David MacStruan, dar se întreba 
care-i motivul schimbării. Să însemne asta că Jacques iese 
din cursa pentru moştenirea mantiei de tai-pan şi că David 
intră în cursă şi că propria lui poziţie s-a schimbat, se va 
schimba sau va fi ameninţată? Dacă va mai fi ceva de 
moştenit după ziua de luni... Şi cu Kathy cum rămâne? Joss, 
îşi spuse el. Ce-o fi, o fi. La naiba cu toate astea!... 

— Voi doi luaţi-o înainte, rosti Dunross. Eu mă duc să-l 
chem pe Phillip. 

Intră în loja Chen. Conform unui vechi obicei, compradorul 
Nobilei Case era în mod automat membru în consiliul 
clubului. S-ar putea ca ăsta să fie ultimul lui an, îşi spuse 
Dunross mohorât. Dacă Phillip nu aduce ajutorul cerut, din 
partea lui Wu Patru Degete, Lando Mata, Zgârcitul sau 
orice altceva tangibil, până duminică la miezul nopţii, îl dau 
afară. 

— Bună, Phillip, zise el cu glas prietenos, salutându-i şi pe 
ceilalţi oaspeţi din loja arhiplină. Eşti gata? 

— Da da, tai-pan, Phillip Chen părea să fi îmbătrânit. 
Felicitări pentru victorie. 

— Vai, tai-pan, ce semn minunat, ne rugăm cu toţii pentru 
a cincea cursă! zise tare Dianne Chen, încercând din 


răsputeri să-şi ascundă îngrijorarea, în vreme ce Kevin, 
alături de ea, îi repeta vorbele ca un ecou. 

— Mulţumesc, răspunse Dunross, convins că Phillip îi 
spusese despre întrevederea lor. 

Dianne purta o pălărie cu pene de pasărea paradisului şi o 
platoşă de bijuterii. 

— Bei un pahar de şampanie, tai-pan? 

— Nu, mulţumesc, poate mai târziu. lartă-mă, Dianne, 
trebuie să vi-l răpesc puţin pe Phillip. Nu durează mult. 

Afară, pe coridor, se opri o clipă. 

— Ai avut vreun succes până acum, Phillip? 

— Ani... am vorbit cu toţi... cu ei toţi. Se întâlnesc mâine 
dimineaţă. 

— Unde? La Macao? 

— Nu, aici, Phillip Chen cobori glasul şi mai mult. Îmi pare 
rău de... de toate necazurile pe care le-a pricinuit fiul meu, 
da, foarte rău, zise el, cu toată sinceritatea. 

— Îţi accept scuzele. Dacă n-ar fi fost neglijenţa şi 
neloialitatea ta, n-am fi ajuns niciodată atât de vulnerabili. 
Isuse Hristoase, dacă Gornt pune mâna pe bilanţurile 
noastre din ultimii doi ani şi află sistemul nostru de legături 
între corporaţii, am încurcat-o definitiv. 

— M-am... m-am gândit, tai-pan, la o soluţie cum să 
scăpăm Casa. După curse, aş putea... câteva minute, te 
TOg? 

— Vii diseară cu Dianne să bem un pahar? 

— Da, da... mulţumesc... Pot să-l aduc şi pe Kevin? 

Dunross zâmbi uşor în sinea lui. Kevin era deja oficial 
desemnat moştenitor, atât de curând. 

— Da. 

— Despre ce e vorba acum, tai-pan? 

— Vei vedea. Te rog să nu spui nimic, să nu faci nimic, să 
accepţi, cu multă încredere, căci vei avea partea ta, şi, când 
plec, urmează-mă, răspândeşte vestea şi uralele. Dacă ne 
scufundăm, Casa Chen cade prima, orice ar fi! 


Intră în loja lui McBride. Urmară imediat alte felicitări. 
Mulţi îl asigurau că e un joss minunat. 

— Dumnezeule, tai-pan, spuse McBride, ar fi grozav dacă 
Noble Star ar câştiga în a cincea cursă! 

— Pilot Fish o s-o bată pe Noble Star, prezise Gornt sigur 
pe el, era la bar împreună cu Jason Plumm, turnându-şi un 
pahar. Pe zece mii că termină cursa înaintea iepei tale. 

— S-a făcut, răspunse pe loc Dunross. 

Cei vreo treizeci de oaspeţi izbucniră în urale şi fluierături. 
Din nou, Bartlett şi Casey, care, aşa cum conveniseră cu 
Dunross, se prefăcuseră a fi picat tocmai atunci ca să-l vadă 
pe Peter Marlowe, fură uluiţi în sinea lor de aerul festiv şi 
desăvârşita încredere în sine pe care le afişa tai-panul. 

— Ce mai faci, Dunstan? întrebă Dunross. 

Nu le acordă nici o atenţie lui Casey şi lui Bartlett, 
uitându-se numai la tipul masiv şi roşu la faţă, care acum 
era chiar mai roşu ca de obicei, cu un coniac mare în mână. 

— Foarte bine, mulţumesc, lan. Am nimerit în prima cursă, 
şi pe Buccaneer. Am câştigat frumuşel pe Buccaneer, dar 
am dat-o în bară la quinella, fir-ai' să fie. Lucky Court m-a 
dezamăgit. 

Încăperea era la fel de mare ca şi loja Struan, dar mai 
puţin elegant decorată, deşi era populată cu tot atât de 
mulţi reprezentanţi ai elitei hongkongheze, dintre care unii 
tocmai fuseseră invitaţi aici de Gavallan şi McBride, pentru 
Dunross. Lando Mata, Holdbrook - agentul de bursă al 
companiei Struan, sir Luis Basilio - şeful bursei, Johnjohn, 
Havergill, Southerby - preşedintele de la Blacs, Richard 
Kwang, Pugmire, Biltzmann, sir Dunstan Barre, tânărul 
Martin Haply de la China Guardian. Şi Gornt. Dunross se 
uită spre el: 

— Şi tu ai mizat pe câştigător în ultima cursă? 

— Nu. Nu m-a interesat nici un concurent. Despre ce e 
vorba, lan? întrebă Gornt, şi atenţia tuturor se îndreptă 
spre ei. Vrei să faci un anunţ? 


— Da. Ca o curtoazie, m-am gândit că trebuie să ştiţi, şi tu 
şi alte persoane importante, şi Dunross se întoarse către 
Pugmire. Pug, Nobila Casă contestă în mod oficial preluarea 
de către American Superfoods a controlului asupra 
companiei tale, H. K. General Stores. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Toţi se uitau la el cu ochi mari. 
Pugmire se albise la faţă. 

— Ce faceeee? 

— Oferim pentru fiecare acţiune cu 5 dolari americani mai 
mult decât Superfoods; în plus, faţă de ceea ce au oferit ei, 
dăm 30 la sută în numerar şi 70 la sută acţiuni, totul în 
treizeci de zile! 

— Ai înnebunit! izbucni Pugmire. Nu am tatonat întâi pe 
toată lumea, îi venea lui să strige, inclusiv pe tine? Nu aţi 
fost de acord, ori cel puţin nu v-aţi opus, tu şi toţi ceilalţi? 
Pentru numele lui Dumnezeu, aşa se procedează aici, 
discuţii personale la Club, aici la curse, la o cină, nu? Nu 
poţi să faci asta, bâigui el. 

— Am şi făcut-o, zâmbi Dunross, netulburat. 

Gornt remarcă arţăgos: 

— N-ai făcut nimic altceva, lan, decât un anunţ. Cum o să 
plăteşti? În treizeci sau trei sute de zile? 

Dunross îi aruncă numai o privire. 

— Oferta e publică. Încheiem tranzacţia în treizeci de zile. 
Pug, luni până la ora nouă şi jumătate vei primi hârtiile 
oficiale, împreună cu o plată în numerar pentru a cimenta 
oferta. 

Pentru moment, glasul lui nu se mai auzi. Toţi vorbeau 
deodată, puneau întrebări, fiecare preocupat de modul în 
care îl va afecta pe el personal această evoluţie neaşteptată, 
până acum nimeni nu mai contestase vreodată preluarea 
oficială a altei întreprinderi. Johnjohn şi Havergill erau 
furioşi că treaba se făcuse fără a-i consulta, iar celălalt 
bancher, Southerby, de la Blacs, banca prin intermediul 
căreia urma să se facă tranzacţia cu Superfoods, era şi el la 
fel de supărat că fusese luat prin surprindere. Însă toţi 


bancherii, până şi Richard Kwang, cântăreau posibilităţile, 
căci dacă bursa ar fi fost în stare normală şi acţiunile 
Nobilei Case la nivelul lor normal, oferta Struan ar fi putut 
să fie foarte profitabilă pentru ambele părţi. Toţi ştiau că, 
gestionat de compania Struan, bogatul dar stagnantul 
hong, companie, ar putea fi revitalizat, iar această achiziţie 
ar întări fantastic Nobila Casă, sporindu-i cu cel puţin 20 la 
sută veniturile anuale; şi, bineînţeles, le-ar creşte şi lor 
dividendele. În plus, în acest fel toate profiturile ar rămâne 
în Hong Kong, nescurgându-se către cineva din afară. Mai 
ales în buzunarul unuia ca Biltzmann. 

O, Dumnezeule, gândea Barre plin admiraţie şi nu lipsit de 
invidie, a fost o manevră strălucită din partea lui lan să facă 
oferta aici, în public, într-o sâmbătă, fără să existe urmă de 
zvon că pune la cale ceva neaşteptat, fără ca cel mai mic 
lucru să te facă să bănuieşti una ca asta. Aşa că a putut 
cumpăra liniştit săptămână trecută la preţ minim, câştigând 
în felul ăsta o avere numai cu un telefon. Precis că luni 
acţiunile General-Stores ale lui Pug vor creşte vertiginos. 
Dar cum naiba au izbutit lan şi cu Havergill să păstreze 
secretul? Isuse, aş fi putut câştiga bani grei dacă aş fi ştiut, 
poate că încă nu-i timpul pierdut! Zvonurile cum că banca 
Victoria nu ar susţine compania Struan sunt, în mod 
evident, nişte simple născociri. Ia stai puţin, îşi spunea sir 
Luis Basilio, nu am cumpărat noi săptămână trecută un 
pachet uriaş de acţiuni General Stores pentru un 
cumpărător care există doar cu numele? Doamne 
Dumnezeule, oare tai-panul să ne fi păcălit pe toţi? Dar, pe 
Sfânta Fecioară, ia stai, cum rămâne atunci cu scăderea 
acţiunilor lui, cu prăbuşirea pieţei, cu banii peşin pe care va 
trebui să-i dea ca să cimenteze oferta, cu... până şi Gornt îşi 
făcea socoteli, copleşit de furie că nu se gândise el primul la 
manevra asta. Ştia că oferta e bună, chiar perfectă, că nu o 
poate depăşi, nu în clipă de faţă. Dar lan nu are cum să 
ducă la bun sfârşit treaba asta, nu se poate... 


— Putem publica acest lucru, tai-pan? răzbătu prin 
tumultul agitat glasul incisiv, cu accent canadian, al lui 
Martin Haply. 

— Desigur, domnule Haply. 

— Pot să vă pun câteva întrebări? 

— Depinde care sunt acestea, răspunse Dunross degajat. 

Privind acei ochi căprui sfredelitori, îşi spuse cu umor 
macabru: Nu ne-ar strica în familie un tânăr nemernic fără 
scrupul, dacă ar fi în stare s-o ţină în frâu pe Adryon. 

— Ce voiai să mă întrebi? 

— E prima dată când o preluare este contestată. Pot să vă 
întreb de ce o faceţi tocmai în acest moment? 

— Compania Struan a fost întotdeauna inovatoare, cât 
despre moment, ni s-a părut cel mai nimerit. 

— Consideraţi că această sâm... 

Biltzmann îi întrerupse cu asprime. 

— Avem o înţelegere. E stabilită, Dickie? se întoarse 
vijelios spre Pugmire. Ei? 

— Era totul stabilit, domnule Biltzmann, răspunse Dunross 
pe un ton tranşant. Dar vă disputăm oferta, aşa cum se face 
şi în America, conform regulilor americane. Presupun că nu 
vă deranjează competiţia? Bineînţeles că noi, cei de aici, 
suntem nişte simpli amatori, dar ne străduim să învăţăm de 
la confrații noştri. Până la întâlnirea acţionarilor, nimic nu e 
definitiv hotărât, nu-i aşa regula? 

— Da, dar... dar era stabilit! Bărbatul înalt, cu părul 
cărunt, se întoarse către Pugmire, abia reuşind să 
articuleze cuvintele, de supărare. Ai spus că am convenit 
asupra tuturor detaliilor... 

— Păi, directorii au fost de acord, zise Pugmire stânjenit, 
conştient că toţi urmăresc discuţia, mai ales Haply. Era pe 
jumătate în culmea fericirii pentru această ofertă 
incomparabil mai bună, pe jumătate furios că nici el nu 
fusese avertizat dinainte, ca să fi putut cumpăra masiv. Dar, 
ăăă, trebuie desigur ca înţelegerea să fie ratificată la 
întâlnirea de vineri a acţionarilor. N-aveam idee că va fi o... 


Uitaţi ce este... lan, Chuck, nu credeţi că nu-i tocmai locul 
potrivit să dis... 

— Aşa e, încuviinţă tai-panul. Dar pentru moment nu prea 
avem nimic de discutat. Oferta e făcută. Apropo, Pug, în ce 
te priveşte, înţelegerea rămâne valabilă, numai că se 
prelungeşte de la cinci la şapte ani şi vei avea un loc în 
consiliul companiei Struan, pe aceeaşi perioadă. 

Pugmire rămase cu gura căscată. 

— Asta face parte din ofertă? 

— Vom avea nevoie de experienţa ta, bineînţeles, îl lămuri 
Dunross pe un ton degajat, şi toţi îşi dădură seama că 
Pugmire era cucerit definitiv. Restul înţelegerii, aşa cum ai 
negociat-o cu Superfoods, rămâne valabil. Actele vor fi pe 
biroul tău până la nouă şi jumătate. Poate le prezinţi 
acţionarilor tăi oferta noastră la şedinţa de vineri, se 
apropie de Biltzmann şi îi întinse mâna: Vă doresc noroc. 
Presupun că veţi veni imediat cu o contraofertă. 

— Da... va trebui să mă consult cu biroul central, 
domnule... tai-pan, răspunse Biltzmann congestionat la faţă 
şi furios. Noi... noi am făcut cea mai bună ofertă pe care o 
puteam face şi... oferta pe care aţi făcut-o e grozavă. Da, 
însă dată fiind situaţia acţiunilor dumneavoastră, a băncilor, 
şi căderea pieţei, va fi cam dificil de finalizat, nu-i aşa? 

— Câtuşi de puţin, domnule Biltzmann, surâse Dunross, 
mizând totul pe faptul că Bartlett nu-şi va încălca 
promisiunea de a-i da banii, că va încheia afacerea cu Par- 
Con, că va scăpa din strânsoarea lui Gornt şi că până la 
sfârşitul săptămânii viitoare acţiunile lui vor reveni la locul 
ce Li se cuvine. Putem să o finalizăm fără nici un fel de 
probleme. 

Glasul lui Biltzmann deveni tăios: 

— Dickie, eu zic să te gândeşti bine la oferta noastră. E 
valabilă până marţi, îl avertiză el, convins că până marţi 
compania Struan se va duce de râpă. Acum mă duc să 
pariez pentru următoarea cursă. 


leşi cu paşi mari. Zarva din încăpere crescu cu câţiva 
decibeli, începură toţi să vorbească, dar Haply strigă: 

— 'Tai-pan, pot să pun o întrebare? 

Atenţia tuturor se concentra iarăşi. 

— Şi anume?... 

— Înţeleg că în astfel de afaceri, de preluare a unei 
companii de către alta, e obiceiul să se facă o plată în 
numerar, în avans, ca dovadă de bună-credinţă. Pot să vă 
întreb ce sumă va da compania Struan? 

Toţi aşteptară cu răsuflarea tăiată, urmărindu-l de 
Dunross. Acesta îi lăsă să se perpelească, scrutând cu 
privirea chipurile din jur, bucurându-se de nerăbdarea ce 
se citea pe ele, ştiind că toţi voiau să-l vadă umilit, aproape 
toţi, cu excepţia... cu excepţia cui? A lui Casey cu siguranţă, 
deşi ea e la curent. Bartlett? Ştiu eu? Nu sunt convins. 
Claudia? O, da, Claudia îl privea fix, albă la faţă. Donald 
McBride, Gavallan, chiar şi Jacques. Privirea i se opri 
asupra lui Haply. 

— Poate că domnul Pugmire ar prefera să afle acest 
amănunt în particular, se eschivă el, aţâţându-le 
curiozitatea. Ce zici, Pug? 

Gornt îl întrerupse pe Pugmire şi îl provocă direct: 

— Ian, dacă tot te-ai hotărât să fii neortodox, de ce să nu 
faci totul public? Câţi bani avansezi, atât înseamnă că 
valorează oferta ta. Nu-i aşa? 

— Nu. Nu tocmai, spuse Dunross. Auzi vuietul înfundat ce 
însoțea startul în a treia cursă şi îşi dădu seama, uitându-se 
la feţele din jur, că nimeni în afară de el nu-l auzise. Bine, 
fie, răspunse. Pug, ce zici de 2 milioane de dolari americani, 
odată cu actele, luni la nouă şi jumătate? Ca semn de bună- 
credinţă. 

Cei de faţă rămaseră cu gura căscată. Havergill, Johnjohn, 
Southerby, Gornt erau uluiţi. Phillip Chen era cât pe ce să 
leşine. Involuntar, Havergill începu: 

— lan, nu crezi că noi, âăă, că... 

Dunross se întoarse spre el. 


— O, ţi se pare insuficient, Paul? 

— Nu, nu, sigur că nu asta am vrut să zic, e mai mult decât 
suficient, dar... 

Sub privirea lui Dunross, Havergill nu-şi mai termină 
vorba. 

— O clipă... Dunross se întrerupse, ca şi cum tocmai i-ar fi 
trecut ceva prin minte. O, nu-i nevoie să-ţi faci griji, Paul, 
bineînţeles că nu te-aş fi angajat în afacerea asta fără 
acordul tău. Pentru asta am finanţare din altă parte, din 
afară, continuă el cu obişnuitu-i ton fermecător. După cum 
ştii, băncile japoneze şi multe altele sunt nerăbdătoare să 
se extindă în Asia. M-am gândit că e mai bine - pentru a 
păstra totul secret şi a împiedica obişnuitele scurgeri de 
informaţii - să găsesc finanţare externă pentru această 
afacere, până în clipa când sunt pregătit să o anunţ. Din 
fericire. Nobila Casă are prieteni în întreaga lume! Pe 
curând! 

Se răsuci pe călcâie şi plecă. Phillip Chen îl urmă. Martin 
Haply se repezi la telefon şi în clipa următoare toţi vorbeau 
deodată, zicând: 

— Nu-mi vine să cred, Isuse, dacă Ian are asemenea 
fonduri externe... 

În zarva generală, Havergill îl întrebă pe Johnjohn: 

— Care bancă japoneză? 

— Aş vrea şi eu să ştiu. Dacă lan a obţinut finanţare pentru 
asta... Dumnezeule, 2 milioane înseamnă dublul a ceea ce 
trebuia să ofere. 

Southerby, care era lângă ei, îşi ştergea palmele. 

— Dacă lan reuşeşte treaba asta, o să facă zece milioane 
de dolari americani, în primul an cel puţin, surâse sardonic. 
Ei, Paul, acum se pare că niciunul nu vom avea o bucăţică 
din prâjitura asta. 

— Da, aşa e, dar eu tot nu văd cum a reuşit lan... şisă ţină 
totul atât de secret?!... 

Southerby se aplecă spre el şi-i şopti; 


— Până atunci, cum rămâne cu Tiptop? Asta e cel mai 
important. 

— Nimic. Nimic, deocamdată. Nu mi-a răspuns la telefon 
nici mie, nici lui Johnjohn. 

Privirea lui Havergill căzu pe Gornt, care vorbea încet cu 
Plumm. Se întoarse cu spatele spre ei. 

— Ce o să facă Quillan acum? 

— O să cumpere, luni de dimineaţă la prima oră. N-are 
încotro. Acum trebuie să o facă, e prea primejdios să 
continue, zise Southerby. 

— Aşa cred şi eu, adăugă sir Luis Basilio, venind lângă ei. 
Dacă lan poate să scoată atâţia bani gheaţă, cei care i-au 
vândut acţiunile fără acoperire ar fi bine să se păzească. 
Dacă stau bine să mă gândesc, săptămână asta care a 
trecut am cumpărat acţiuni General Stores pentru nişte 
cumpărători în spatele cărora s-ar putea să fie lan, cine 
ştie? Probabil că şi-a asigurat o poziţie, băftosul! 

— Da, mormăi Johnjohn. Pe viaţa mea dacă pricep... Maica 
Ta Doamne, iar dacă mai câştigă şi cu Noble Star!... Cu 
asemenea joss poate să răstoarne complet situaţia, ştiţi cum 
sunt chinezii!... 

— Da, spuse Gornt pe neaşteptate. Dar slavă Domnului că 
nu suntem toţi chinezi. Mai trebuie să vedem şi banii. 

— Trebuie să-i aibă. Nu se poate, zise Johnjohn. E o 
chestiune de cinste a obrazului. 

— Ei, cinstea obrazului, rânji Gornt. Nouă jumătate 
dimineaţa, ei? Dacă era deştept, ar fi zis la prânz, sau la trei 
după-masă, în felul ăsta noi n-am fi ştiut toată ziua şi ne-ar 
fi putut manipula. Dar aşa... Gornt ridică din umeri. 

Aruncă o privire spre partea cealaltă a lojei, îi salută cu o 
uşoară înclinare a capului pe Bartlett şi Casey, apoi plecă. 
Bartlett o luă pe Casey de braţ, conducând-o pe balcon. 

— Ce părere ai? întrebă el încet. 

— Despre Gornt? 

— Despre Dunross. 


— Formidabil! E formidabil. „Bancă japoneză” - ce frumos 
i-a dus de naş, se entuziasmă ea. l-a dat peste cap pe toţi de 
aici, ceea ce înseamnă tot Hong Kongul. Ai auzit ce spunea 
Southerby? 

— Da. Pare-se că vom da cu toţii lovitura, dacă scapă din 
capcana lui Gornt. 

— Să sperăm, apoi îi observă zâmbetul. Ce e? 

— Ştii ce am realizat noi acum, Casey? Tocmai am 
cumpărat Nobila Casă contra promisiunii a 2 milioane de 
dolari. 

— Cum? 

— Ian mizează pe faptul că îi voi da cele 2 milioane. 

— Asta nu-i joc, Linc. E o înţelegere. 

— Da. Dar să zicem că nu vin cu banii. Tot castelul lui din 
cărţi de joc se prăbuşeşte. Dacă nu are cele 2 milioane, e 
terminat. leri i-am spus lui Gornt că s-ar putea luni 
dimineaţă să-i fac figura. Să zicem că-i retrag lui lan cele 2 
milioane, înainte de a se deschide bursa, Ian s-a dus pe apa 
sâmbetei... 

Casey se holbă la el, îngrozită. 

— N-ai fi în stare să faci aşa ceva! 

— Noi am venit aici să jefuim şi să devenim Nobila Casă. Ai 
văzut ce i-a făcut lan lui Biltzmann, ce i-au făcut ei toţi... 
Amărâtul parcă a fost lovit cu leuca în cap. Pugmire 
încheiase o înţelegere, dar a dat înapoi pentru a accepta 
oferta mai bună a lui lan. Este? 

— Asta e altceva, Casey îl privi iscoditor. Vrei să dai înapoi 
după ce ai făcut o înţelegere? 

Bartlett avu un zâmbet ciudat, privind în jos spre mulţime 
şi spre totalizator. 

— Poate. Poate că asta depinde de ce reuşeşte fiecare să 
facă în acest weekend. Gornt sau Dunross, e tot una. 

— Nu-s de acord. 

— Desigur, Casey, ştiu, spuse el calm. Dar sunt milioanele 
mele şi jocul meu. 

— Da, şi cuvântul tău şi obrazul tău! Ai bătut palma! 


— Casey, indivizii ăştia ne-ar mânca cu fulgi cu tot dacă ar 
avea prilejul. Tu crezi că Dunross nu ne-ar trăda dacă ar 
avea de ales între el şi noi? 

După o pauză, ea răspunse: 

— Vrei să zici că o înţelegere nu e niciodată o înţelegere, 
oricum ar fi? 

— Vrei patru milioane scutite de impozit? 

— Cunoşti răspunsul la întrebarea asta. 

— Să zicem că ai avea 49 la sută din noua companie Par- 
Con-Gornt, fără taxe. Trebuie să valoreze cel puţin atât. 

— Mai mult, interveni ea, îngrijorată de cursul discuţiei şi, 
pentru prima oară în viaţă, nesigură de Bartlett. 

— Vrei aceşti 49 la sută? 

— În schimbul a ce, Linc? 

— Să fii alături de Gornt-Par-Con, sută la sută. 

Ea simţi cum i se contractă stomacul şi îl privi scrutător, 
încercând să ghicească ce e în mintea lui. În mod normal, ar 
fi putut să o facă, dar nu şi acum, când apăruse Orlanda. 

— Este o ofertă? 

El clătină din cap, cu acelaşi surâs, şi răspunse pe acelaşi 
ton: 

— Nu. Încă nu. 

Casey se înfioră, temându-se că ar accepta, dacă i s-ar 
oferi într-adevăr aşa ceva. 

— Mă bucur, Linc. Da, cred că mă bucur. 

— Treaba e simplă, Casey: Dunross şi Gornt joacă amândoi 
ca să câştige, dar pentru alte mize. Pentru el loja asta 
înseamnă mai mult decât 2 sau 4 milioane. Noi am venit 
aici, tu şi cu mine, ca să facem profit şi să câştigăm. 

— Îşi ridicară amândoi privirea spre cer, căci începuseră 
să cadă câţiva stropi. Dar erau picături de pe acoperiş, nu o 
nouă aversă. Casey deschise gura să zică ceva, dar se opri. 

— Ce voiai să spui, Casey? 

— Nimic. 

— Mă duc să circul puţin prin preajmă, să văd care e 
reacţia. Ne vedem înapoi în loja noastră. 


— Ce facem cu cursa a cincea? 

— Aşteaptă să vezi cotele concurenţilor. Mă întorc înainte 
de a începe. 

— Distracţie plăcută! 

Casey îl urmări cu privirea până ieşi pe uşă, apoi se 
întoarse şi se sprijini de balustrada balconului, vrând să se 
ascundă de el şi de toată lumea. Fusese cât pe ce să-l 
întrebe deschis: O să-i faci figura, să-ţi retragi promisiunea? 
Isuse, înainte de a apărea Orlanda, înainte de a veni în 
Hong Kong, n-aş fi avut niciodată motive să-l întreb aşa 
ceva. Înainte, Linc nu ar fi revenit niciodată asupra unei 
înţelegeri. Dar acum, acum nu mai sunt sigură. Sc 
cutremură iarăşi. Dar eu, cu lacrimile mele? Nu m-am mai 
folosit niciodată de trucul ăsta. Şi povestea cu Murtagh? Să- 
i spun lui Linc de Murtagh acum, sau mai târziu, căci 
trebuie să afle, în tot cazul înainte de ora nouă şi jumătate 
luni dimineaţă. Doamne, mai bine n-am fi venit niciodată 
aici! 

Stropi de ploaie începură să cadă peste stadion şi cineva 
spuse: „Isuse, sper să nu se înteţească!” Pista era deja 
răscolită, înnoroiată şi foarte alunecoasă. În faţa intrării 
principale drumul era lucios, plin de bălți, încărcat de 
circulaţia intensă şi de mulţi întârziaţi care se grăbeau să 
intre pe stadion. Roger Crosse, Sinders şi Robert 
Armstrong coborâră din maşina de poliţie, trecură de 
barieră, pe la punctul de control, şi se îndreptară spre liftul 
rezervat membrilor, cu ecusoane albastre la revere. Crosse 
era de cinci ani membru cu drept de vot, iar Armstrong de 
un an. Anul acesta Crosse era şi membru în consiliul de 
administraţie. În fiecare an prefectul poliţiei le sugera 
membrilor consiliului că poliţia ar trebui să aibă propria sa 
lojă şi în fiecare an consiliul accepta cu entuziasm ideea, 
dar fără să ia nici o măsură. În tribună, Armstrong îşi 
aprinse o ţigară. Chipul îi era brăzdat de oboseală, iar ochii 
roşii. Încăperea imensă, plină de lume, ţinea cât jumătate 


din tribune. Se duseră la bar şi comandară de băut, 
salutând între timp lumea din jur. 

— Cine e tipa aceea? întrebă Sinders. 

Armstrong îi urmări privirea. 

— Aceea face parte din pitorescul locului, domnule 
Sinders, tonul lui era sardonic. Numele ei este Venus Poon 
şi este principala noastră starletă de televiziune. 

Venus Poon purta un mantou lung de vizon şi era 
înconjurată de un grup de admiratori chinezi. 

— Tipul din stânga ei e Charles Wang, producător de filme, 
multimilionar, proprietar de săli de cinema, saloane de 
dans, baruri de noapte, cluburi, fete şi vreo două bănci în 
Thailanda. Bătrânul scund, care seamănă cu un bambus şi e 
la fel de dur ca acesta, e Wu Patru Degete, unul dintre 
piraţii noştri de aici. Principala lui activitate e contrabanda 
şi se pricepe foarte bine la asta. 

— Da, zise Crosse. Acum vreo două zile a fost cât pe ce să-l 
prindem. Credem că acum se ocupă de heroină şi, 
bineînţeles, de aur. 

— Cine e tipul nervos în costum gri? Cel de pe margine? 

— Ala e Richard Kwang, cel cu dezastrul de la Ho-Pak, 
răspunse Armstrong. Bancherul. E amantul ei en titre, sau 
mai degrabă era. 

— Interesant. Sinders se uită atent la Venus Poon, purta o 
rochie decoltată şi cochetă. Mda, foarte interesant. Şi aceea 
cine e? Acolo, cea cu europeanul? 

— Unde? A, aceea e Orlanda Ramos, portugheză, ceea ce 
aici înseamnă de obicei eurasiatică. A fost cândva amanta 
lui Quillan Gornt. Acum, nu mai ştiu. Bărbatul este Linc 
Bartlett, „traficantul de arme”. 

— A, deci fata e liberă? 

— S-ar putea. 

— Pare o tipă costisitoare, Sinders sorbi din paharul lui şi 
oftă. Adorabilă, dar costisitoare. 

— Aş zice chiar că foarte, îi răspunse Crosse scârbit. 
Orlanda Ramos se afla împreună cu mai multe femei de 


vârstă mijlocie, toate foarte elegante, în jurul lui Bartlett. 
Cam prea împopoţonată pentru gustul meu. 

Sinders îi aruncă o privire mirată. 

— De ani de zile n-am mai văzut atâtea femei uluitoare, 
sau atâtea bijuterii. Aţi avut vreodată un jaf aici? 

Crosse ridică ochii. 

— La clubul hipic? Doamne Dumnezeule, nimeni n-ar 
îndrăzni. 

Armstrong surâse cinic. 

— Fiecare poliţist care face de serviciu aici, de la mic la 
mare, îşi petrece mai tot timpul încercând să găsească un 
mod de a da o lovitură. Încasările de la sfârşit de zi trebuie 
să fie de cel puţin 15 milioane. Dar sistemul de securitate e 
prea bun, prea ingenios şi ne-a dejucat orice plan. Domnul 
Crosse l-a pus la punct. 

— A! 

Crosse zâmbi. 

— Doreşti cumva o gustare, Edward? Sau un sandviş? 

— Bună idee. Mulţumesc. 

— Robert? 

— Nu, mulţumesc, sir. Dacă nu vă deranjează, mă duc să 
studiez pliantul şi ne vedem mai târziu. 

Armstrong ştia că după cea de a şaptea cursă trebuiau să 
se întoarcă la cartierul general, unde Brian Kwok era 
programat pentru o nouă sesiune, şi acest lucru îl întorcea 
pe dos. 

— Robert este un parior profesionist, foarte serios, 
Edward. Robert, fă-mi o favoare, arată-i domnului Sinders 
ce e pe aici, unde să parieze, şi comandă-i un sandviş. E 
cazul să văd dacă guvernatorul are o clipă liberă. Mă întorc 
peste câteva minute. 

— Bucuros, spuse Armstrong, fără tragere de inimă, 
simțind cum cei 40.000 de dolari de h'eung yau, din 
buzunar, pe care îi luase din sertarul biroului lui sub 
impulsul momentului, parcă îl ardeau întruna. Isuse, s-o fac 
sau să n-o fac? se întreba el iarăşi şi iarăşi, încercând să se 


decidă, încercând tot timpul să alunge gândul la grozăvia 
prin care trecea prietenul lui Brian, la următoarea sesiune. 
Nu, nu mai era prietenul lui, ci un agent străin devotat, 
foarte bine pregătit, care pentru ei reprezenta o captură de 
o valoare uriaşă descoperită printr-un miracol. 

— Robert, zise Crosse cu glas intenţionat amabil, ai făcut o 
treabă foarte bună azi. Foarte bună. 

— Da, confirmă Sinders. Şi voi avea grijă să afle şi 
ministrul de ajutorul tău, şi, bineînţeles, prefectul. 

Crosse se îndreptă spre lift. Peste tot pe unde trecea, era 
urmărit de privirile neliniştite ale chinezilor. La ultimul etaj, 
depăşi loja guvernatorului şi intră în cea a lui Plumm. 

— Bună, Roger, îl salută Plumm politicos. Bei un păhărel? 

— Aş prefera o cafea, mulţumesc. Cum merg lucrurile? 

— Până acum am pierdut şi cămaşa de pe mine, deşi câţiva 
dintre noi au nimerit-o în prima manşă a dublei quinella. 
Tu? 

— Abia am sosit. 

— A, atunci ai pierdut momentul dramatic; Plumm îl 
povesti lui Crosse despre oferta lui Dunross. Ian i-a încurcat 
rău de tot treburile lui Pug. 

— Ori i-a făcut o ofertă splendidă, se amestecă cineva în 
vorbă. 

— Aşa e, aşae. 

Loja lui Plumm era la fel de plină de lume ca şi celelalte. 
Se sporovăia, se râdea, se bea şi se mânca bine. 

— Ceaiul se serveşte peste o jumătate de oră. Mă duc până 
la camera consiliului. Roger, nu vrei să faci câţiva paşi cu 
mine? 

Camera consiliului se afla la capătul coridorului, dincolo de 
nişte uşi batante, păzite. Era mică, cu o masă şi 
douăsprezece scaune, un telefon, ferestre ce ofereau o 
bună vedere spre pistă, şi un mic balcon. Şi era goală. 
Imediat cum intrară, aerul de jovialitate dispăru de pe 
chipul lui Plumm. 

— Am vorbit cu Suslev. 


— 0? 

— E furios din cauza descinderii de noaptea trecută pe 
Ivanov. 

— Îmi închipui. A fost comandată de la Londra. Mie nici 
măcar nu mi s-a spus până azi dimineaţă. Blestematul de 
Sinders! 

Plumm se întunecă şi mai mult la faţă. 

— Nu se poate să fi aflat de tine, nu-i aşa? 

— O, nu. Veşnica poveste: cei de la Secţia Specială, de la 
MI-6 şi Sinders vor şi ei să se dea mari. Sunt nişte tipi 
foarte secretoşi, şi poate pe bună dreptate, dar n-au nimic 
de-a face cu SI. Spune mai departe. 

— Mi-a spus, dacă vii, că aşteaptă lângă o cabină 
telefonică, Plumm îi întinse o hârtiuţă. Asta e numărul. Va fi 
acolo exact când se dă startul în următoarele trei curse. Te 
rog sună.-l, zicea că e urgent. Ce rost a avut descinderea? 

— Nimic altceva decât să-i sperie pe KGB-iştii de pe vas, 
să-i sperie, ca să dea în vileag Sevrin. Presiuni. La fel ca şi 
ordinul ca Suslev şi noul comisar să se prezinte duminică la 
cartierul general. Totul a fost numai ca să-i sperie. 

— Suslev chiar că e speriat, pe chipul frumos al lui Plumm 
trecu un zâmbet cinic. 1 s-a dereglat sfincterul pentru cel 
puţin zece ani. Dar toţi vor trebui să dea unele explicaţii. 
Când Armstrong a dat „întâmplător” buzna în camera radio, 
Roşu Unu era în funcţiune şi le-au distrus metodic, fără să fi 
fost necesar, tot echipamentul de bruiaj şi descifrare, 
împreună cu cel de radiolocaţie. 

Crosse ridică din umeri. 

— Ivanov urmează să plece şi au destule cu care să le 
înlocuiască. Nu a fost vina lui Suslev şi nici a noastră. Putem 
trimite un raport la Centru, explicând ce s-a întâmplat. 
Dacă vrem. 

Plumm încruntă din sprâncene. 

— Dacă?! 

— Rosemont şi cu nemernicii lui de la CIA au găsit un 
pahar când au dat buzna la Sinclair 'Towers. Pe el 


amprentele lui Suslev, câte vrei. 

Plumm se făcu alb la faţă. 

— Isuse! Acum e fişat? 

— Precis. În dosarele noastre, după cum ştii, figura deja, 
nu ca KGB-ist, şi cred că eu am singurele copii care există 
după amprentele lui. Le-am sustras de la dosarul lui acum 
câţiva ani buni. Dar cred că e doar o chestiune de timp 
până când CIA va fi pe urmele lui, aşa încât cu cât pleacă 
mai repede din Hong Kong, cu atât mai bine. 

— Crezi că ar trebui să le spunem celor de la Centru? 
întrebă Plumm crispat. O să-l facă de două parale pentru că 
a fost atât de neglijent. 

— Putem să ne hotărâm în weekendul ăsta. Pe Voranski îl 
cunoşteam de mai mulţi ani, ştiam că putem avea încredere 
în el. Dar tipul ăsta? Crosse lăsă întrebarea în aer, 
prefăcându-se în continuare că şi el îl cunoscuse abia de 
curând pe Suslev, la fel ca şi Plumm. La urma urmelor, e 
doar un mic ofiţeraş în KGB, un curier care a ajuns mare. 
Nici măcar nu este înlocuitorul oficial al lui Voranski, şi noi 
trebuie să ne gândim în primul rând la situaţia noastră. 

— Aşa e! Plumm deveni mai ferm. Poate că este într- 
adevăr un prost. Ştiu sigur că eu nu am fost urmărit la 
Sinclair Towers. Cât despre telegrama decriptată, asta a 
fost culmea! 

— Poftim? 

— Telegrama decriptată, cea pe care el a pierdut-o şi pe 
care Armstrong a găsit-o pe puntea lui Ivanov. Trebuie să 
luăm o hotărâre în privinţa asta. 

Crosse îi întoarse spatele ca să-şi ascundă surpriza şi 
încercă să-şi vină în fire, întrebându-se îngrijorat de ce nici 
Armstrong, nici Sinders, nu-i pomeniseră de acest lucru. Se 
prefăcu a-şi înăbuşi un căscat, ca să-şi ascundă tulburarea. 

— lartă-mă, am stat treaz aproape toată noaptea, zise el, 
făcând un mare efort ca să vorbească liniştit. Ţi-a spus ce 
conţinea? 

— Bineînţeles. Am insistat. 


Crosse îl văzu pe Plumm că-l priveşte intrigat. 
— Exact ce ţi-a spus că ar conţine? 


— A, te gândeşti că s-ar putea să mă fi minţit? Neliniştea 
lui Plumm era vizibilă. Mi-a spus cam aşa:Informaţi-l pe 
Arthur că, urmare a cererii lui de a acorda Prioritate Unu în 
cazul trădătorului Metkin, s-a ordonat interceptare 
imediată la Bombay. În al doilea rând, întâlnirea cu 
americanul va avea loc mai devreme, adică duminică. În al 
treilea şi ultimul rând, dosarele AMG continuă să fie 
Prioritate Unu. Sevrin trebuie să facă eforturi maxime 
pentru a reuşi. Centrul.” Plumm îşi umezi buzele. E corect? 

— Da, încuviinţă Crosse la noroc, aproape transpirat de 
uşurare. 

Începu să se gândească la Armstrong şi Sinders. Căci era 
evident că în mod deliberat nu îi spuseseră de treaba asta. 
De ce? 

— Groaznic, nu-i aşa? întrebă Plumm. 

— Da, dar nu-i chiar foarte grav... 

— Nu sunt de acord cu tine, răspunse Plumm enervat. 
Reiese clar legătura dintre KGB şi Sevrin, se confirmă 
categoric existenţa lui Arthur şi existenţa reţelei Sevrin. 

— Da, dar asta se ştia deja din dosarele AMG. Calmează-te, 
Jason, suntem în siguranţă. 

— Oare? Au fost prea multe scurgeri de informaţie, după 
părerea mea. Mult prea multe. Poate că ar fi bine un timp 
să întrerupem activitatea. 

— Am şi întrerupt-o. Numai blestematele alea de dosare 
ale lui AMG ne dau bătaie de cap. 

— Da. Nici măcar nemernicul ăla de Grant nu a fost precis 
în toate privinţele. 

— 'Te referi la Banastasio? 

— Da. Mă mai întreb şi acum care e locul lui în toată 
povestea asta. 

— Da. 

— În dosarul interceptat scria, în mod eronat, că 
Banastasio ar fi legătura americană a Sevrinului. Abia după 
aceea Crosse aflase de la Rosemont cine era în realitate 
Banastasio. 


— Tipul care l-a întâmpinat era Vee Cee Ng, zise Crosse. 

Plumm ridică ochii la cer. 

— Fotograful Ng? Ce legătură are el? 

— Nu ştiu. E băgat în tot soiul de afaceri dubioase. 
Transport, nave, contrabandă, Crosse dădu din umeri. 

— S-ar putea oare ca teoria tipului ăluia să fie valabilă? 
Ala, cum îl cheamă? Marlowe. E posibil ca KGB-ul să 
întreprindă o operaţiune pe teritoriul nostru fără ca să ne 
spună? 

— Poate. Sau s-ar putea să fie vorba de cu totul alt 
departament, posibil GRU, de o operaţiune pusă la cale de 
oamenii KGB sau GRU din America. Ori să fie o simplă 
coincidenţă, Crosse îşi recăpătase complet stăpânirea de 
sine, odată ce spaima pe care o încercase auzind de 
telegramă se risipise. Putea acum să gândească mult mai 
limpede, 

— Ce vrea Suslev? Ce e atât de urgent? 

— Are nevoie de cooperarea noastră. Koronski soseşte cu 
avionul de după-masă. 

Crosse scoase un fluierat. 

— De la Centru? 

— Da. A venit un mesaj azi dimineaţă. Acum că 
echipamentul de pe Ivanov e stricat, eu servesc de 
intermediar. 

— Bun. Care e numele sub care circulă? 

— Hans Meikker, vest-german. Va locui la Seven Dragons. 
Neliniştea lui Plumm spori. Ascultă, Suslev a spus că 
Centrul ne-a dat ordin să ne pregătim să-l răpim pe lan şi... 

— Au înnebunit! explodă Crosse. 

— De acord cu tine, dar Suslev zicea că e singurul mod de 
a afla rapid dacă dosarele sunt contrafăcute sau nu, şi, în 
acest caz, unde sunt ascunse. Susţine că Koronski poate 
face treaba asta. În cursul unui interogatoriu sub narcotic 
memoria lui lan poate fi... poate fi golită. 

— Asta e o nebunie, se răsti Crosse. Nici măcar nu suntem 
siguri dacă dosarele sunt contrafăcute. E o simplă supoziţie, 


pentru numele lui Dumnezeu! 

— Suslev zicea că cei de la Centru au sugerat că putem să 
dăm vina pe Vârcolaci - indivizii care l-au răpit pe John 
Chen, aşa că de ce nu s-ar arunca la bani mai mulţi, la tai- 
pan? 

— Nu. E prea periculos. 

Plumm îşi şterse palmele. 

— Răpindu-l acum pe Ian, toţi tai-panii, întreg Hong 
Kongul ar intra într-o stare de nebunie frenetică. S-ar putea 
să fie momentul cel mai bun, Roger. 

— De ce? 

— Nobila Casă ar fi într-o confuzie totală şi; dată fiind 
situaţia băncilor, dezastrul de la bursă, Hong Kongul s-ar 
duce pe copcă, ceea ce ar face ca întreaga Chină să intre în 
stare de şoc. Astfel, cauza noastră ar avansa cu cel puţin 
zece ani şi am ajuta fantastic comunismul mondial şi pe toţi 
muncitorii din lume. Doamne, Roger, nu te-ai săturat să stai 
cu mâinile încrucişate şi să faci numai pe mesagerul? Acum 
putem îndeplini misiunea Sevrinului aproape fără nici un 
risc. După care întrerupem orice activitate pentru un timp. 

Crosse îşi aprinse o ţigară. Simţise din glasul lui Plumm 
cât de încordat este acesta. 

— O să mă mai gândesc, răspunse el într-un târziu. 
Deocamdată lasă asta. O să te sun diseară. Suslev ţi-a spus 
cine e americanul din telegramă? 

— Nu. Mi-a spus doar că nu are nimic de-a face cu noi. 

Glasul lui Crosse deveni tăios. 

— Tot ce se întâmplă aici are de-a face cu noi. 

— Sunt de aceeaşi părere. Plumm îl privi atent. S-ar putea 
şi să fie vorba de un cuvânt codificat, un nume de cod 
pentru cine ştie cine. 

— Posibil. 

— Ce-ai zice să fie Banastasio? 

— De ce tocmai el? îl iscodi Crosse, care se gândise la 
acelaşi lucru. 


— Nu ştiu de ce, dar pariez că toată schema aia, dacă 
există o schemă, este pusă la cale, sau sprijinită de KGB. 
Sun Tzu clasic: folosirea forţei inamicului contra lui însuşi - 
a ambilor inamici: Statele Unite şi China. Un Vietnam 
puternic şi unificat ar fi în mod garantat o forţă militantă 
antichineză. Ei? 

— Posibil. Mda, toate se leagă, fu de acord Crosse, Cu o 
singură excepţie, îşi zise el: Vee Cee Ng. (înainte ca lui 
Brian Kwok să-i scape „Vee Cee e unul de-ai noştri”, nu 
avusese nici urmă de bănuială că individul ar fi altceva 
decât un fotograf, care se mai ocupa şi cu comerţul pe mare 
din când în când.) Dacă americanul e Banastasio, vom afla, 
spuse el cu glas tare. Îşi termină ţigara. Mai era ceva? 

— Nu. Roger, te rog gândeşte-te la treaba cu Dunross. 
Dacă acceptăm varianta cu vârcolacii, poate o scoatem la 
capăt, 

— În regulă. 

— Weekendul ăsta ar fi numai bun. 

— Ştiu. 

Orlanda privea prin binoclul ei puternic caii ce tocmai 
năvăleau vijelios pe porţile de la start, pornind în cea de a 
patra cursă. Se afla într-un colţ al balconului membrilor, cu 
Bartlett fericit alături. Toată lumea se uita la cai, în afară de 
el. El o urmărea pe ea, rotunjimea sânilor ei sub mătase, 
unghiul pomeţilor obrajilor, şi intensitatea încordării ei. 

— Hai, Crossfire, murmură ea, haide! Stă tot pe locul cinci, 
Linc, O, hai, splendoare, hai. 

El râse încet, fără ca Orlanda să-l bage în seamă. Se 
înţeleseseră să se întâlnească aici între a treia şi a patra 
cursă. 

— Tu eşti membru cu drept de vot? o întrebase elcuo 
seară înainte. 

— O, nu, dragul meu, merg cu nişte prieteni. Vechi prieteni 
de familie. Mai bei ceva? 

— Nu, mulţumesc, e timpul să plec. 


Se sărutaseră iarăşi şi el simţise din nou atracţia 
copleşitoare pe care i-o inspira. Acest lucru îl făcuse să nu- 
şi găsească liniştea şi să fie ca pe ace tot timpul cât a durat 
drumul de întoarcere şi traversarea portului, aproape toată 
noaptea. Oricât se străduia, cu greu îşi putea stăpâni 
dorinţa de a fi cu ea. Te-a prins în mreje, amice, îşi spuse el 
în timp ce o privea cum urmăreşte cu privirea aţintită, cu 
limba între buzele întredeschise, calul sur, favoritul, pe care 
pariase 50 de dolari americani, uitând de orice altceva. 

— Hai... hai... o, câştigă teren, Linc... e al doilea... 

Bartlett se uită la concurenţii care galopau acum pe ultima 
linie dreaptă: Crossfire, surul, bine plasat faţă de Western 
Scott, un jugan murg care avea un mic avans, înaintând toţi 
foarte prudent căci în a treia cursă un cal căzuse. Acum un 
alt concurent, Winwell Stag, un jugan proprietatea lui 
Havergill, (despre care Peter Marlowe spusese că probabil 
va câştiga), venea tare din spate, pe exterior faţă de 
Crossfire şi Western Scott care alergau grumaz lângă 
grumaz. În vuietul tot mai puternic al mulţimii, jocheii 
înălţară toţi cravaşele. 

— O, hai, hai, hai, Crossfire... a câştigat, a câştigat! 

În mijlocul vacarmului, Bartlett izbucni în râs când 
Orlanda dădu frâu liber bucuriei ei şi îl sărută. 

— O, Linc, ce splendid! 

Peste o clipă se înălţă un nou muget, când pe tabelă 
apărură numerele câştigătoare, confirmând ordinea sosirii. 
Acum toţi aşteptau cota finală. Iarăşi urale: Crossfire plătea 
5 la 2. 

— Nu-i prea mult, remarcă el. 

— Ba e,bae,bae.!... 

Nicicând Orlanda nu i se păruse mai frumoasă, cu 
pălărioara ei drăgălaşă, mult mai cochetă decât cea a lui 
Casey. O observase imediat şi o complimentase pentru ea. 
Orlanda se duse mai în faţă şi, aplecându-se peste 
balustradă, se uită către cercul câştigătorilor. 


— Uite-l pe proprietar, Vee Cee Ng, unul dintre 
comercianții noştri shanghaiezi milionari. Tatăl meu îl 
cunoştea destul de bine. 

Orlanda îi întinse binoclul, Bartlett şi-l reglă. Bărbatul care 
conducea calul cu ghirlande puse în jurul gâtului, în cercul 
învingătorilor, era un chinez de cincizeci şi ceva de ani, bine 
făcut, cu un surâs fericit pe chip, îmbrăcat într-un costum 
scump. După aceea, Bartlett îl recunoscu pe Havergill 
conducându-şi de căpăstru calul, Winwell Şlag, ieşit pe locul 
doi, depăşit doar cu o lungime de bot. În paddock se mai 
aflau şi Gornt, Plum, Pugmire şi mulţi dintre membrii 
consiliului. Dunross stătea de vorbă, lângă balustradă, cu 
un tip mărunţel. Guvernatorul mergea din grup în grup, 
însoţit de soţia lui şi de aghiotant. Bartlett se uită la ei cu 
oarecare invidie: proprietarii care stăteau acolo, cu şepci 
pe cap, în impermeabile, cu scăunele pliante în mână, 
însoţiţi de neveste şi iubite elegante, salutându-se unii pe 
alţii, toţi membri ai acelui cerc restrâns care reprezenta 
puterea Hong Kongului - acolo şi în lojile de deasupra. Toţi 
foarte britanici, gândi el, toţi foarte abili. Oare mi-aş găsi 
locul printre ei mai bine decât Biltzmann? Cu siguranţă. 
Numai dacă nu ar vrea să scape de mine la fel de mult cum 
vor să scape de el. Aş ajunge cu uşurinţă membru cu drept 
de vot. lan aşa zicea. Dar Orlanda s-ar potrivi printre ei? 
Bineînţeles. Ca soţie sau prietenă, e tot una. 

— Ala cine e? întrebă el. Bărbatul care stă de vorbă cu 
lan? 

— O, ăla e Alexi Travkin, antrenorul cailor tai-panului... se 
opri, căci lângă ei îşi făcuse apariţia Robert Armstrong. 

— Bună ziua, domnule Bartlett, îl salută acesta politicos. Şi 
dumneavoastră aţi mizat pe câştigător? 

— Nu, de data asta am pierdut. Permiteţi-mi să v-o prezint 
pe domnişoara Ramos, Orlanda Ramos, comisarul Robert 
Armstrong de la Poliţia Judiciară. 

— Bună ziua, Orlanda îi zâmbi şi ea lui Armstrong. 


Acesta simţi însă că fata era, deodată, în gardă. Oare de ce 
s-or fi temând cu toţii de noi, nevinovaţii la fel ca şi vinovaţi, 
se întrebă el, când noi nu facem altceva decât ne străduim 
să aplicăm legile lor, ne străduim să-i apărăm de răufăcători 
şi de nelegiuiţi? Asta din cauză că fiecare încalcă zi de zi, 
mai tot timpul, vreo lege, fie ea şi una minoră, pentru că o 
mulţime de legi sunt prosteşti - precum legile noastre de 
aici privind pariurile. Aşa încât toată lumea e vinovată, chiar 
şi tu, frumoasă doamnă, care ai un mers atât de senzual şi 
un surâs atât de plin de promisiuni. Pentru Bartlett. Oare ce 
nelegiuire ai comis astăzi, pentru a-l prinde în mreje pe 
acest sărman nevinovat? zâmbi zeflemitor în sinea lui. De 
fapt, nu chiar atât de nevinovat. Dar faţă de cineva care are 
şcoala lui Quillan Gornt? O fată eurasiatică frumoasă şi 
nesăţioasă, care nu are altă perspectivă decât să coboare 
tot mai jos? Ayeeyah! Dar ce n-aş da să putem schimba 
locurile! Da, cu armele, cu banii tăi, femei precum Casey şi 
asta de aici, legături cu lichele precum Banastasio, o, da! Aş 
da zece ani din viaţă, ba şi mai mult, fiindcă jur pe 
Dumnezeu că detest ceea ce trebuie să fac azi, ceea ce 
numai eu singur pot face pentru bătrâna Anglie. 

— Şi dumneavoastră aţi pariat pe favorit? întrebă Orlanda. 

— Nu, din păcate nu. 

— Ea câştigă pentru a doua oară, spuse Bartlett mândru. 

— Pai dacă sunteţi într-o zi norocoasă, pe cine mizaţi în a 
cincea cursă? 

— Încă nu m-am decis, domnule comisar. Nu am nici o 
preferinţă, cursa e deschisă. Care e preferatul 
dumneavoastră? 

— Eu am auzit ceva de Winning Billy. Nici eu nu sunt în 
stare să mă decid. Ei bine, noroc. 

Armstrong se despărţi de ei, îndreptându-se spre ghişeele 
de pariuri. Pusese 500 pe calul de pe locul trei, căci 
întotdeauna paria pe mai mulţi cai deodată - o miză 
principală şi altele mai mici —, sperând să iasă în câştig. Cel 


mai adesea reuşea. În după-masă asta era puţin în 
pierdere, dar nu se atinsese încă de cele patruzeci de mii. 

Pe coridor, avu o ezitare. Şarpele, inspectorul şef Donald 
C. C. Smyth, tocmai pleca de la unul din ghişeele unde se 
încasau câştigurile, cu un teanc de bani în mână. 

— Bună, Robert. Ce mai faci? 

— Aşa şi aşa. Văd că iar îţi merge din plin. 

— Mă străduiesc. Şarpele se aplecă spre el. Cum stau 
lucrurile? 

— Merg înainte. 

Armstrong simţi că-l cuprinde din nou greaţa gândindu-se 
la Camera Roşie, în care avea să oblige creierul lui Brian 
Kwok să deşerte tainele sale cele mai ascunse, lucrând 
contra cronometru, căci timpul presa şi ştiau cu toţii că 
guvernatorul era pe cale să ceară de la Londra permisiunea 
de a negocia schimbul. 

— Nu arăţi prea bine, Robert. 

— Nici nu mă simt prea bine. Cine va câştiga în a cincea? 

— M-am lipit de prietenul tău, Şontorogul, la Para. Parola 
e Pilot Fish. În prima cursă a zis că iese Buccaneer. Deşi 
având în vedere halul în care e pista orice e posibil. 

— Da. Ceva nou despre Vârcolaci? 

— Nimic. Toate pistele se înfundă. Am pus să fie trecută 
prin sită toată zona, dar din cauza ploii ăsteia n-am nici o 
speranţă. Am discutat azi dimineaţă cu Dianne Chen şi cu 
Barbara, soţia lui John Chen. Vorbărie goală. Pariez pe ce 
vrei tu că ele ştiu mai multe decât spun. Am avut o scurtă 
discuţie cu Phillip Chen, dar şi el e la fel de puţin cooperani. 
Amărâtul de el este destul de zdruncinat. (Şarpele se uită 
ţintă la el). Mary ştie ceva în legătură cu John? 

Armstrong îl privi în ochi. 

— Nu am avut când să o întreb. În seara asta, mai apuc şi 
eu să respir. 

— Nu o să te lase, chipul lui Smyth se strâmbă într-un 
zâmbet şui. Pune-ţi cele 40 pe Pilot Fish. 

— Care 40? 


— Mi-a şoptit mie ceva o păsărică, bărbatul mai scund 
ridică din umeri. Nu-ţi fă griji, Robert, joacă din gros. Acolo 
de unde vin banii ăştia, mai sunt o grămadă. Noroc. 

Şarpele plecă, iar Armstrong rămase uitându-se după el, 
urându-l. Şi totuşi, nemernicul are dreptate, îşi spuse el, 
simțind cum i se strânge inima. Mai sunt o grămadă, dar 
după ce iei prima dată nu e mult până la a doua şi chiar 
dacă nu dai nimic, nu recunoşti nimic, nu garantezi nimic, 
va veni o vreme când... Pe lumea asta totul se plăteşte. 
Mary are nevoie de vacanţa asta, are mare nevoie, şi pe 
urmă mai e şi nota agentului de bursă, toate celelalte note 
de plată şi, Dumnezeule, cu bursa asta care a luat-o razna, 
sunt aproape ruinat. Blestemaţi să fie banii - sau mai 
degrabă lipsa lor! 40 pe o quinella câştigătoare ar rezolva 
totul. Ori să pun totul pe Pilot Fish? Totul sau jumătate, sau 
nimic. Dacă pariez totul, am timp berechet să mă înscriu la 
alte ghişee. 

Picioarele îl purtară către una din cozile de la ghişeele de 
pariuri. Mulţi îl recunoscură şi, cuprinşi de-ndată de o 
teamă lăuntrică, gândiră în sinea lor că poliţiştii ar trebui să 
aibă propria lor lojă şi propriile lor ghişee, ca să nu 
trebuiască să se amestece printre cetăţenii oneşti. Unul 
dintre aceştia era Wu Patru Degete. Parie în grabă cele 
50.000 pe o quinella formată din Pilot Fish şi Butterscotch 
Lass, după care o şterse repede înapoi în încăperea 
membrilor, ca să-şi soarbă liniştit brandyul cu sifon. Poliţai 
împuţiţi, carne de dat la câini, care bagă spaima în cetăţenii 
cinstiţi, îşi zise el, aşteptând-o pe Venus Poon. Fiii, chicoti el, 
Făgaşul ei De Aur face toate caratele diamantului pe carei 
l-am promis aseară. Am avut parte de două ori de Nori şi 
Ploaie până la ivirea zorilor şi de promisiunea unei alte 
întâlniri, duminică, după ce yang-ul îşi va recăpăta... 
Gândurile îi fură întrerupte de un vuiet iscat brusc afară. Îşi 
croi imediat loc prin mulţimea adunată pe balcon. Pe tabelă 
apăreau, rând pe rând, numele cailor din a cincea cursă, cu 
jocheii lor. Pilot Fish, numărul unu, fu întâmpinat cu urale; 


apoi Street Vendor, un outsider, numărul doi; Golden Lady, 
trei, şi un freamăt îi străbătu pe numeroșii ei susţinători, 
când apăru numele lui Noble Star, şapte, mulţimea izbucni 
în chiote, iar numărul opt, Butterscotch Lass, favorita, fu 
întâmpinată cu urale puternice. Jos, lângă balustradă, 
Dunross şi 'Travkin inspectau încântați pista. Era răscolită şi 
alunecoasă. Iar lângă balustradă era aproape 
impracticabilă. Deasupra, cerul se întuneca tot mai mult. Se 
porni o uşoară răpăială şi din cincizeci de mii de gâtlejuri se 
auzi un geamăt. 

— E proastă, tai-pan, spuse Travkin. Pista e foarte proastă. 

— E aceeaşi pentru toţi. 

Dunross începu să treacă în revistă, în gând, pentru ultima 
oară, şansele. Dacă încalec eu şi câştig, ar fi un semn 
formidabil de bun. Dacă încalec şi pierd, semnul ar fi 
dezastruos. Iar a fi învins de Pilot Fish ar fi şi mai rău. Aş 
putea să fiu rănit, cu uşurinţă. Nu-mi pot permite... Nobila 
Casă nu-şi poate permite să rămână azi, mâine şi luni fără 
căpetenie. Dacă încalecă Travkin şi pierde, sau termină 
după Pilot Fish, ar fi rău, dar nu tot atât de rău. Ar însemna 
doar că aşa a fost joss-ul. Dar nu voi fi rănit. Voi câştiga. Îmi 
doresc această cursă mai mult decât orice pe lume. Nu voi 
da greş. De Alexi nu sunt sigur. Eu pot să câştig - dacă zeii 
ţin cu mine. Da, dar cât de mult eşti dispus să rişti pe seama 
zeilor? „Eiii, tinere Ian, îi, spusese de multe ori Bătrânul 
Chen-chen, fereşte-te să aştepţi ajutor de la zei, oricât de 
mult i-ai îmbuna cu aur şi cu promisiuni. Zeii sunt zei şi mai 
pleacă şi ei să mănânce sau să se culce sau se plictisesc şi-şi 
întorc privirile în altă parte. Zeii sunt asemeni oamenilor: 
buni şi răi, leneşi şi puternici, voioşi şi mohorâţi, proşti şi 
înţelepţi! Că de ce altceva sunt zei, heya?” 

Inima lui Dunross bătea cu putere. Avea parcă în nări 
mirosul cald, dulce-acrişor al sudorii de cal, simţea acea 
încordare care întunecă mintea, mâna strângând cravaşa, 
ghemuit pe spinarea calului când lua turnanta, apoi linia 
dreaptă, ultima cotitură, chinuitoare, dulcea groază a 


vitezei, mânuirea cravaşei, împunsătura pintenilor, acum 
întins, împingându-l pe Pilot Fish cu grijă înspre parapet, 
deviindu-i traiectoria, iar acum în linia dreaptă, intrând 
vijelios, cu Pilot Fish în spate, potoul de sosire în faţă... 
haide... haide... şi câştigând... 

— Trebuie să ne hotărâm, tai-pan. E timpul. 

Dunross reveni încet la realitate, având un gust amar în 
gură. 

— Da. Călăreşti tu, decise el, punând înaintea persoanei lui 
interesele casei. 

lar acum că o spusese lăsă toate celelalte gânduri la o 
parte şi-l bătu călduros pe umeri pe Travkin. 

— Să câştigi, Alexi, pentru numele lui Dumnezeu, să 
câştigi. 

Bărbatul mai vârstnic, noduros şi supt la faţă, se uită în sus 
la el, dădu scurt din cap, apoi plecă să se schimbe. 
Întorcându-se, îl văzu pe Suslev care îl urmărea cu binoclul. 
Îl străbătu un fior, Suslev îi promisese că de acest Crăciun 
Nestorova va veni la Hong Kong, i se va da voie să vină la el 
la Hong Kong - şi să rămână la Hong Kong - de Crăciun. 
Dacă el cooperează şi face ce i se spune. Chiar crezi asta? 
Nu, câtuşi de puţin. Aceşti matieriebiet sunt mincinoşi şi 
trădători, dar poate că de data asta... Isuse Hristoase, de ce 
mi s-o fi ordonat să mă întâlnesc cu Dunross la Sinclair 
Towers noaptea, noaptea târziu? De ce? Isuse Hristoase, ce 
trebuie să fac? Nu te mai gândi, bătrâne. Eşti bătrân şi nu 
peste mult vei fi mort dar prima ta datorie este să câştigi. 
Dacă o să câştigi, tai-panul va face ce-l rogi. Dacă pierzi? 
Dar fie că o să câştigi, fie că o să pierzi, cum o să poţi trăi cu 
ruşinea de a-l fi trădat pe omul care te-a considerat prieten 
şi s-a încrezut în tine? Intră în camera jocheilor. 

Rămas pe loc, Dunross se întoarse să se uite la tabelă. 
Cotele scăzuseră, banii pariaţi deja fiind două milioane şi 
jumătate. Butterscotch Lass avea cota 3 la 1, Noble Star 7 
la 1, fără jocheu afişat. Pilot Fish 5 la 1, Golden Lady 7 la 1. 
Încă e devreme, îşi zise el, mai e destul timp să se facă 


pariuri. Travkin va face să cadă cotele. Simţi că-l străbate 
un fior rece. Mă-ntreb dacă nu cumva, chiar în clipa asta, se 
face un aranjament între antrenori şi jochei? Isuse, e cazul 
să urmărim foarte atenţi cursa asta. 

— A, lan! 

— Bună ziua, sir, Dunross îi zâmbi lui Sir Geoffrey care se 
apropiase de el, apoi îşi întoarse privirea spre Havergill, 
care îl însoțea pe guvernator. Păcat de Winwell Stag, Paul. 
Mie mi s-a părut că a făcut o cursă excelentă. 

— Joss, spuse politicos Havergill. Cine încalecă pe Noble 
Star? 

— Travkin. 

— Guvernatorul se lumină la faţă. 

— A, foarte bună alegere. Da, va face să fie o cursă bună. 
O clipă, lan, mi-a fost teamă că o să te simţi tentat. 

— Am fost, şi încă mai sunt, sir, Dunross zâmbi uşor. Dacă 
până să înceapă cursa Alexi e lovit de un autobuz, eu o s-o 
călăresc. 

— Ei bine, pentru noi toţi şi pentru Nobila Casă, să sperăm 
că nu se va întâmpla aşa ceva. Nu ne putem permite ca tu 
să fii rănit. Pista arată înfiorător. 

Peste stadion se abătură din nou câţiva stropi de ploaie, 
care trecură mai departe. 

— Până acum am avut mare noroc că nu au fost accidente 
grave. Dar dacă se pune pe ploaie zdravănă, poate n-ar fi 
rău să ne gândim să renunţăm. 

— Am discutat deja despre asta, sir. Dar este cam târziu. 
Cursa va fi decalată cu zece minute. Dacă vremea mai ţine 
aşa şi pentru cursa asta, marea majoritate vor fi satisfăcuţi. 

Sir Geoffrey îl privi atent. 

— A, apropo lan, am încercat acum câteva minute să-l 
prind pe ministru, dar intrase deja în şedinţe. Am lăsat 
vorbă să mă sune cât poate de repede. Se pare că 
implicaţiile acestui blestemat de scandal Profumo sapă 
iarăşi temeliile guvernului conservator. Presa face mare 
tămbălău, şi pe bună dreptate, să se declare dacă au avut 


loc scurgeri de informaţii privind securitatea naţională. Nu 
va fi liniştit până când nu-şi va da verdictul comisia de 
anchetă, luna viitoare, stabilind o dată pentru totdeauna 
dacă a fost sau nu vorba de chestiuni de securitate şi dacă 
zvonuri cum că ar mai fi la mijloc şi alţii din guvern sunt sau 
nu reale. 

— Da, zise Havergill. Dar cu siguranţă că ce a fost mai rău 
a trecut, sir. Cât despre raport, sunt convins că nu va fi 
nefavorabil. 

— Favorabil sau nefavorabil, acest scandal îi va distruge pe 
conservatori, rosti Dunross pe un ton moderat, amintindu-şi 
de previziunile lui AMG din ultimul raport. 

— Doamne Dumnezeule, sper că nu, se înspăimântă 
Havergill. Să ajungă la putere ăia doi zănateci, Grey şi 
Broadhurst, împreună cu toată adunătura lor de socialişti? 
Dacă e să judecăm după conferinţa lor de atunci putem să 
ne ducem cu toţii acasă. 

— Noi suntem acasă, şi toate faptele rele se întorc 
împotriva autorului lor, spuse sir Geoffrey trist. Oricum, lan 
a luat o hotărâre bună, să nu călărească. 

Se întoarse spre Havergill şi îl privi scrutător. 

— După cum ziceam, Paul, important este să iei hotărâri 
bune şi corecte. Am oferi o imagine foarte jalnică dacă 
depunătorii Ho-Pak ar fi ruinaţi, poate numai din cauza 
judecății slabe a lui Richard Kwang şi a unei lipse de 
bunăvoință din partea acelora care, dacă ar vrea, ar putea 
lua hotărârea să evite un asemenea dezastru. Şi asta s-ar 
putea dovedi a fi spre marele lor avantaj. Ei? 

— Da, sir. 

Sir Geoffrey îi salută cu o înclinare a capului şi plecă. 

— Ce a vrut să zică? întrebă Dunross. 

— Guvernatorul e de părere că noi ar trebui să salvăm 
banca Ho-Pak, răspunse Havergill pe un ton dezinvolt. 

— Şi de ce n-o faceţi? 

— Hai mai bine să vorbim despre General Stores. 


— Întâi să terminăm cu Ho-Pak. Guvernatorul are 
dreptate, ar fi bine pentru noi toţi, pentru Hong Kong, şi 
pentru bancă. 

— Tu ai fi pentru? 

— Da, bineînţeles. 

— Vei aproba tu şi cu pachetul tău de acţiuni, să preluăm 
noi controlul asupra ei? 

— Nu am un pachet de acţiuni, dar cu siguranţă că aş 
susţine o preluare rezonabilă. 

Paul Havergill zâmbi şiret. 

— Mă gândeam la 20 de cenți pentru un dolar din acţiunile 
lui Richard. 

Dunross fluieră. 

— Asta nu-i mare lucru. 

— Până luni seara nu o să mai aibă decât zero. Probabil că 
se va mulţumi cu atât. Acţiunile lui ar oferi control asupra 
băncii. Am putea cu uşurinţă să garantăm pentru sută la 
sută din depunătorii lui. 

— Are chiar atât de multe asigurări? 

— Nu, dar cu o normalizare a pieţei şi un management 
judicios din partea noastră, este adevărat că într-un an sau 
doi achiziţionarea Ho-Pak-ului ar putea să ne aducă un 
mare beneficiu. O da. Şi există o nevoie disperată de a 
restabili încrederea. O astfel de preluare ar fi de un mare 
ajutor în acest sens. 

— Azi după-masă ar fi un moment perfect pentru a face 
anunţul. 

— Sunt de aceeaşi părere. Ceva nou cu Tiptop? 

Dunross se uită lung la el. 

— Cum se explică brusca ta schimbare, Paul? Şi cum de 
discuţi toate astea cu mine? 

— Nu e vorba de nici o schimbare. M-am gândit foarte 
bine la treaba cu Ho-Pak. Achiziţionarea ei ar fi o bună 
politică bancară, îi vom salva reputaţia lui Kwang şi îi vom 
oferi un loc în consiliul nostru de conducere. 


— Deci zvonurile în legătură cu Marea Bancă sunt 
adevărate? 

— Nu, din câte ştiu eu, răspunse bancherul netulburat. Şi 
discut toate astea cu tine fiindcă eşti unul din directorii 
băncii, în momentul de faţă cel mai important, cu o 
influenţă considerabilă în consiliu. Nu crezi că e înţelept din 
partea mea? 

— Da, şi totuşi... 

Privirea lui Havergill deveni şi mai glacială. 

— Interesele băncii nu au nimic de-a face cu faptul că eu 
nu pot să te sufăr, pe tine şi metodele tale. Însă ai avut 
dreptate în privinţa afacerii Superfoods. Ai făcut o ofertă 
bună, într-un moment perfect ales, care a produs un 
adevărat val de încredere în sufletele tuturor celor de aici. 
Şi care se va răspândi în tot Hong Kongul. Ai ales excelent 
prilejul şi acum, dacă venim şi noi să anunţăm că preluăm 
toate obligaţiile Ho-Pak faţă de depunătorii săi, asta va 
reprezenta încă un fantastic vot de încredere. Tot ce 
trebuie este să recâştigăm încrederea. Iar dacă Tiptop ne 
vine în ajutor cu bani gheaţă, luni va fi o zi de boom pentru 
Hong Kong. Aşa încât luni dimineaţă primul lucru pe care îl 
vom face va fi să cumpărăm din gros acţiuni Struan, până 
luni seara câştigăm controlul. Totuşi, îţi fac o ofertă chiar 
acum: îţi dăm cele 2 milioane pentru General Foods contra 
a jumătate din acţiunile tale la banca noastră. 

— Nu, mulţumesc. 

— Până la weekendul viitor le vom avea pe toate. Vom 
garanta în tot cazul cele 2 milioane pentru a acoperi 
preluarea şi a garanta oferta totală pe care i-ai făcut-o lui 
Pug - în caz că nu reuşeşti să eviţi propria ta înghiţire de 
către o altă companie. 

— O să reuşesc. 

— Desigur. Dar nu te superi dacă îi menţionez asta şi 
cretinului ăla mic şi băgăreţ de Haply? 

— Eşti un nemernic, recunoşti? 

Buzele subţiri ale lui Havergill schiţară un zâmbet strâmb. 


— Aici e vorba de afaceri. Vreau pachetul tău de acţiuni 
ale băncii. Strămoşii tăi le-au cumpărat pe mai nimica, 
practic le-au furat de la cei din familia Brock după ce i-au 
ruinat. Asta vreau să fac şi eu. Şi vreau controlul asupra 
Nobilei Case, desigur. La fel ca mulţi alţii probabil la fel ca 
şi prietenul tău american, Bartlett, dacă s-ar şti tot 
adevărul. De unde vin cele 2 milioane? 

— Sunt o mană cerească. 

— Mai devreme sau mai târziu, aflăm noi. Suntem 
bancherii tăi şi ne datorezi cam mulţi bani! Tiptop ne va 
ajuta? 

— Nu pot să-ţi spun sigur, dar am vorbit cu el aseară. A 
fost încurajator. A acceptat să vină aici după prânz, însă 
încă nu a sosit. Ăsta nu-i un semn prea bun. 

— Da. Havergill îşi şterse câţiva stropi de pe nas. Am 
primit o ofertă foarte promițătoare din partea Băncii 
Comerciale de la Moscova. 

— Nici măcar tu nu poţi să fii atât de îngust la minte! 

— Este o ultimă resursă, lan. Una foarte serioasă. 

— O să convoci imediat o şedinţă a consiliului ca să discuţi 
preluarea băncii Ho-Pak? 

— Dumnezeule mare, nu, zâmbi Havergill zeflemitor. Mă 
crezi chiar atât de prost? Dacă am face asta, ai putea să le 
ceri celorlalţi directori să-ţi acorde o prelungire a 
împrumutului. Nu, lan, am de gând să discut cu ei 
individual, ca şi cu tine. Cu acceptul tău, am deja o 
majoritate şi ceilalţi precis că o să fie de acord. Am acceptul 
tău? 

— La 20 de cenți pentru un dolar şi plata integrală a 
investitorilor, da. 

— S-ar putea să am nevoie de o marjă, să merg până la 30 
de cenți. De acord? 

— Da. 

— Am cuvântul tău? 

— O da, ai cuvântul meu. 

— Mulţumesc. 


— Dar vei convoca o şedinţă a consiliului înainte de 
deschidere, luni dimineaţa? 

— Am acceptat să mă gândesc la asta. Atât. M-am gândit, 
şi acum răspunsul e nu. Hong Kongul este o lume de pirați, 
în care cei slabi nu răzbat, iar cei puternici păstrează 
roadele strădaniei lor. 

Havergill zâmbi şi îşi îndreptă privirea spre 'Totalizator. 
Cotele scăzuseră, 2 la 1 pentru Butterscotch Lass, despre 
care se ştia că-i place umezeala. Pilot Fish avea acum 3 la 1. 
În timp ce urmăreau tabela, alături de Noble Star apăru 
numele lui Travkin, însoţit de vuietul puternic al mulţimii. 

— Eu cred că guvernatorul n-a avut dreptate, lan. Ar fi 
trebuit să încaleci tu. Atunci aş fi pariat modesta mea sumă 
pe tine. Da. Ai fi ieşit într-o aureolă de glorie. Da, tu ai fi 
câştigat. Dar nu sunt sigur în privinţa lui Travkin. La 
revedere. 

Îşi ridică pălăria şi se îndreptă spre Richard Kwang, care 
stătea mai la o parte împreună cu soţia şi cu antrenorul lui. 

— A, Richard! Am putea sta... 

Glasul îi fu acoperit de strigătele puternice ale mulţimii, 
căci cei opt concurenţi în a cincea cursă începeau să se 
ivească de sub tribune. În frunte era Pilot Fish a cărui piele 
neagră strălucea, umezită de stropii de ploaie. 

— Da, Paul, spuse Richard Kwang, urmându-l într-un loc 
mai retras. Şi eu voiam să vorbesc cu tine, dar nu am vrut 
să vă întrerup, când erai cu guvernatorul şi cu tai-panul. 
Uite, spuse el cu o jovialitate forţată, am un plan. Hai să 
strângem laolaltă toate valorile Ho-Pak şi dacă voi îmi 
împrumutaţi 50 de mii... 

— Nu, mulţumesc, Richard, răspunse Havergill scurt. Dar 
avem o propunere care e valabilă până azi după-amiază la 
ora cinci. Ne punem noi garanţi pentru Ho-Pak faţă de toţi 
depunătorii voştri. În schimb, vom cumpăra toate acţiunile 
tale la valoare nominală şi... 

— Valoare nominală? Asta e o cincime din valoarea lor! 
strigă Richard Kwang. O cincime din cât fac! 


— De fapt, cam toată valoarea lor e de 5 cenți la dolar. 
Facem târgul? 

— Nu, bineînţeles că nu. Dew neh loh moh, ce, doar nu 
sunt nebun! 

Richard Kwang simţi că inima stă să-i plesnească. Până cu 
o clipă mai înainte crezuse imposibilul, că Havergill îl va 
ajuta, să depăşească temporar dezastrul, care, acum se 
convinsese, era total, oricât şi-ar fi spus el că nu, deşi nu 
era vina lui, ci a purtătorilor de zvonuri şi a răuvoitorilor 
care-l împinseseră la afaceri bancare necugetate. Însă 
acum era prins la strâmtoare. Oh ko! Acum va fi stors şi 
orice ar face nu are cum să scape de tai-pan. Of, of, of! 
Dezastru peste dezastru, iar acum curviştina aia 
nerecunoscătoare de Venus Poon mă mai face şi ea de râs în 
faţa unchiului Patru Degete, a lui Charlie Wang şi chiar şi a 
fotografului Ng, deşi i-am dat eu însumi, personal, noul 
mantou de vizon pe care acum îl târâie prin noroi cu atâta 
nepăsare. 

— Nou? se răstise ea de dimineaţă. Pretinzi că haina asta 
prăpădită luată la mâna a doua este nouă? 

— Cum să nu! strigase el. Ce, mă iei drept maimuţă? 
Bineînţeles că e nouă! A costat 50.000, bani gheaţă, oh ko! 

Povestea cu 50.000 era o exagerare, dar că o plătise cu 
bani gheaţă era adevărat, însă amândoi ştiau foarte bine că 
ar fi necivilizat să nu exagereze puţin. Mantoul îl costase 
14.000, luat printr-un intermediar, după o îndelungată 
târguială cu o quai loh care ajunsese la strâmtoare, plus 
încă 2.000 blănarului care îl scurtase peste noapte şi îl 
modificase, făcându-l de nerecunoscut. În preţ intra şi 
promisiunea blănarului de a jura pe toţi zeii că a vândul 
haina cu 42 de mii, sub preţ, ea făcând de fapt 63.500. 

— Paul, spuse Richard Kwang dându-şi importanţă, Ho-Pak 
este într-o stare mai bună decât... 

— Fii bun, taci şi ascultă, zise Havergill întrerupându-l. A 
sosit momentul să iei o decizie gravă. Poţi să te duci la fund, 


luni, fără să te alegi cu nimic. Am înţeles că acţiunile tale 
vor fi primele puse în vânzare. 

— Dar Sir Luis mi-a promis că... 

— Am auzit că vor fi puse în vânzare, aşa că până luni 
seara nu vei mai avea bancă, nu vei mai avea acţiuni, nici 
cai, nici bani cu care să cumperi mantouri de vizon pentru 
Venus Po... 

— Ce? Richard Kwang păli, conştient că nevastă-sa se afla 
la nici douăzeci de paşi de ei, urmărindu-i cu o privire 
întunecată. Ce mantou de vizon? 

Havergill suspină. 

— Bine, dacă nu te interesează... 

Se întoarse să plece, dar bancherul îl prinse de braţ. 

— 5 cenți e ridicol. 80 ar fi mai aproape de cât aş putea 
obţine pe piaţă. 

— Aş putea eventual să merg până la 7. 

— 7? Bancherul începu să înjure, mai mult ca să aibă timp 
să se gândească. Aş fi de acord cu o fuziune. Un loc în 
consiliul băncii, cu un salariu de... 

— Pentru cinci ani, cu condiţia să îmi dai, înainte, demisia 
ta, nedatată, şi să votezi întotdeauna aşa cum vreau eu, şi 
un salariu egal cu al celorlalţi directori. 

— Fără demisie. 

— Regret, nu facem târgul. 

— Bine, accept condiţia asta, acceptă Richard Kwang 
mărinimos. Cât despre bani, cred... 

— Nu. Cât despre bani, regret, Richard, dar nu vreau să 
ne apucăm de o târguială fără sfârşit. Guvernatorul, tai- 
panul şi cu mine suntem de acord că ar trebui să salvăm 
Ho-Pak. Este un lucru hotărât. Voi avea grijă să nu-ţi fie 
ştirbită cinstea obrazului. Promitem să păstrăm secretul în 
ce priveşte preţul preluării băncii tale şi suntem dispuşi 
chiar să spunem că e vorba de o fuziune. Şi, apropo, aş vrea 
să fac anunţul la cinci după-masă, imediat după a şaptea 
cursă. Sau nu-l mai fac deloc. 


Chipul lui Havergill era sumbru, dar în sinea lui jubila: 
Dacă nu ar fi fost anunţul lui Dunross şi modul cum fusese 
primit acesta, nici prin cap nu i-ar fi trecut să facă acelaşi 
lucru. Individul are dreptate! E timpul să fim inovatori, şi 
cine poate face asta mai bine decât noi? Astfel Southerby va 
fi blocat şi noi vom ajunge, în sfârşit, egali cu Blacs. Iar dacă 
săptămână viitoare avem în buzunar şi compania Struan, 
până la anul... 

— 57 de cenți, şi e un preţ de jaf, zise Kwang. 

— Merg până la 10 cenți. 

Richard Kwang încercă să-l ia cu vorbe dulci, cu amăgeli, 
avea lacrimi în ochi. Dar în sinea lui era în al nouălea cer că 
i se oferea o asemenea şansă. Dew neh loh moh, îi venea lui 
să strige, până acum câteva minute nu mai aveam nici cu ce 
să plătesc nutreţul lui Butterscotch Lass pe săptămâna 
viitoare, darămite inelul cu diamante, iar acum am cel puţin 
trei milioane şi jumătate de dolari americani, iar dacă sunt 
puţin mai abil, mult mai mult. 

— 30, pe toţi zeii! 

— 11. 

— Va trebui să mă sinucid, se jelui el. Soţia mea se va 
omorî, copiii mei... 

— Iertaţi-mă, stăpâne, spuse în cantoneză antrenorul lui, 
apropiindu-se de ei. Cursa e decalată cu zece minute. Aveţi 
vreo instrucţiune pe care... 

— Nu vezi că sunt ocupat, burtă-verde?! Pleacă de aici! 
şuieră Kwang în cantoneză, apoi se tângui lui Havergill, cu 
o ultimă jalnică implorare: 30, domnule Havergill, şi veţi 
salva un biet om şi fami... 

— 18 şi cu asta basta! 

— 25 şi s-a făcut. 

— Dragul meu, îmi pare rău dar trebuie să mă duc să 
pariez. Da sau ba? 

Richard Kwang continuă să bâiguie jalnic, dar în minte îşi 
calcula şansele. Văzuse umbra de enervare de pe chipul 
adversarului său. Bucată împuţită de carne de câine! Oare 


e cazul să închei acum târgul? Până la cinci rahatul ăsta 
lepros s-ar putea să se răzgândească. Dacă tai-panul a găsit 
sursa aia nouă de finanţare poate aş reuşi... Nu, nici o 
şansă. 18 e de trei ori mai mult decât mi-a oferit la început! 
Da, e limpede că eşti un tip isteţ şi te pricepi să negociezi, 
râse el încântat în sinea lui. Oare să mă opresc? Gândindu- 
se la Venus Poon şi la felul cum îşi bătuse ea joc de darul lui 
costisitor, cum îşi atinsese intenţionat sânii ei superbi de 
braţul lui Patru Degete, ochii i se umplură de lacrimi de 
furie. 

— Of, of, of, şopti el sfâşietor, încântat că stratagema lui de 
a-şi provoca lacrimi adevărate îi reuşise atât de bine. 20, pe 
toţi zeii, şi sunt sclavul tău pe veci. 

— Bun, răspunse Havergill, foarte satisfăcut. Vino în loja 
mea la cinci fără un sfert. Voi avea gata semnat un contract 
provizoriu şi demisia ta nedatată. La cinci anunţăm 
fuziunea. Şi, Richard, până atunci nici o vorbă! Dacă se află 
ceva, înţelegerea e anulată. 

— Sigur. 

Havergill dădu scurt din cap şi plecă, iar Richard Kwang 
se întoarse lângă soţia lui. 

— Ce se petrece? 

— Şşşt, şuieră el. Am acceptat o fuziune cu Victoria. 

— La ce preţ pentru acţiunile noastre? 

El cobori şi mai mult glasul. 

— La 20 de cenți din... valoarea contabilă oficială. 

Ochii ei se aprinseră de bucurie. 

— Ayeeyah! exclamă ea şi lăsă repede ochii în jos ca să nui 
se vadă încântarea. Te-ai descurcat foarte bine. 

— Normal. Şi un post de director, pentru cinci ani şi... 

— Eiii, şi o imensă cinste a obrazului! 

— Da. Acum ascultă, avem timp până la ora cinci să 
încheiem nişte afaceri secrete cu acţiunile Ho-Pak. Trebuie 
să cumpărăm chiar azi, la preţ de nimic, înainte ca toţi 
aventurierii nemernici să ne fure de sub nas profitul ce ni 


se cuvine. Nu putem să facem asta noi înşine, căci am da de 
bănuit? Pe cine am putea folosi? 

Ea se gândi puţin. Apoi în ochi i se aprinse un licăr. 

— Pe Profitabilul Choy. Dă-i 7 la sută din tot ce câştigă 
pentru noi. 

— Pentru început îi voi oferi 5, poate ne înţelegem la 6 şi 
jumătate! Excelent! Şi îl voi folosi şi pe Ching Zâmbăreţul, 
care acum e ruinat. A pierdut totul. Cu ei doi... Ne revedem 
în lojă. 

Plin de importanţă, făcu stânga-mprejur, îndreptându-se 
spre antrenorul lui, pe care îl pocni discret în fluierul 
piciorului. 

— O, scuze, zise el, pentru urechile celor din jur. Apoi 
scrâşni numai pentru celălalt: Să nu mă întrerupi niciodată 
când am treabă, javră nemernică de trişor! lar dacă mă 
înşeli şi pe mine cum ai făcut-o cu Tok Burtosul... 

— Dar vă spusesem dinainte, stăpâne, răspunse omul 
îmbufnat. Şi ştia şi el! Nu a fost ideea lui? N-aţi câştigat 
amândoi o avere? 

— Oh ko, dacă iapa mea nu câştigă cursa asta o să-i cer 
Unchiului Patru Degete să-şi trimită oamenii să-ţi facă pilaf 
Mugurii cei Binecuvântaţi!... 

O pală de ploaie se abătu peste paddock şi toţi ridicară 
îngrijoraţi privirile spre cer. În tribune şi în balcoanele de 
deasupra, toată lumea era la fel de neliniştită. Răpăiala se 
transformă într-o burniţă mărunta şi, în balconul 
membrilor, Orlanda se înfioră, emoţionată. 

— O, Linc, trebuie să mă duc să pariez. 

— Te-ai decis? întrebă el râzând, fiindcă toată după-amiaza 
ea se frământase, nehotărâtă între Pilot Fish şi Noble Star, 
apoi se gândise la un pont proaspăt - outsiderul Winning 
Billy, apoi iarăşi înapoi la Bufterscotch Lass. Cotele erau la 
paritate pentru Butterscotch Lass, 3 la 1 pentru Pilot Fish şi 
Noble Star - în clipa când fu anunţat Travkin începură să 
curgă pariurile - 6 la 1 pentru Golden Lady iar restul mult 


în urmă. Până în acest moment, miza totală, ameţitoare, era 
de 4.700.000 dolari Hong Kong, 

— Cât ai de gând să pariezi, Orlanda? 

Ea închise ochii şi grăi dintr-o suflare: 

— Tot ce am câştigat, şi ceva pe deasupra... 100 pe 
deasupra! Vin într-o clipă, Linc! 

— Noroc. Ne vedem după cursă. 

— O, da, iartă-mă. Cu toată agitația asta am uitat. 
Distracţie plăcuta! 

Îi surâse vesel şi plecă grăbită, înainte ca el să se 
intereseze pe ce cal vrea să parieze. El pariase deja. Cursa 
aceasta era o quinella, fiind totodată manşa a doua a dublei 
quinella. 10.000 de dolari Hong Kong pe oricare combinaţie 
între Pilot Fish şi Butterscotch Lass. Cred că n-am greşit, îşi 
spuse el, simțindu-se tot mai cuprins de agitația celor din 
jur. Părăsi balconul, îndreptându-se spre lift ca să se 
întoarcă sus. Mulţi dintre cei pe lângă care trecea îl 
urmăreau cu privirea, unii îl salutau, cei mai mulţi 
invidiindu-l pentru cocardele de la butonieră. 

— Bună, Linc! 

— A, bună, îi răspunse el lui Biltzmann care-l oprise din 
drum. Cum merge? 

— Ai auzit cum s-a dat totul peste cap? A, da, erai acolo! 
spuse Biltzmann. Ascultă, Linc, ai o clipă liberă? 

— Desigur. 

Bartlett îl urmă pe coridor, conştient de privirile curioase 
ale celor din jur. 

— Ascultă, zise Biltzmann după ce au ajuns într-un colţ 
mai retras, eu cred că e bine să te păzeşti de englezoii ăştia 
ticăloşi. Noi aveam clar o înţelegere cu General Stores. 

— Ai de gând să supralicitezi? întrebă Bartlett. 

— Asta vor hotări cei de la biroul central, dar, din partea 
mea, eu unul aş lăsa toată insula asta blestemată să se 
scufunde. 

Bartlett nu răspunse, observând privirile aţintite asupra 
lor. 


— Ia zi, Linc... Biltzmann cobori glasul şi se aplecă spre el, 
zâmbind şmechereşte. E ceva deosebit între tine şi fata aia? 

— La cine te referi? 

— Tipesa. Eurasiatica. Orlanda, cea cu care stăteai de 
vorbă. 

Bartlett simţi că i se urcă sângele la cap. Dar Biltzmann 
continuă: 

— Te superi dacă mă bag şi eu? făcu cu ochiul. Dacă îi dau 
o întâlnire? 

— E...e o ţară liberă, răspunse Bartlett, cuprins brusc de 
ură pentru individ. 

— Mulţumesc. Are nişte fese grozave, Biltzmann zâmbi 
larg şi se apropie şi mai mult. Care e tariful ei? 

Bartlett rămase cu gura deschisă, luat pe nepregătite. 

— Nu e o curvă, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Ce, tu nu ştiai? Hei, dar se ştie în tot oraşul! însă Dickie 
zicea că nu prea e bună la pat. Aşa e? Biltzmann interpretă 
greşit expresia de pe chipul lui Bartlett. A, tu încă nu ai 
ajuns până acolo? Ei, drăcie, Linc, nu trebuie decât să-i 
fluturi sub nas câţiva verzişori... 

— Ascultă, pui de căţea, şuieră Bartlett printre dinţi 
aproape orbit de furie. Nu e o curvă şi dacă îi spui o vorbă 
sau te apropii de ea îţi bag pumnul pe gât. Ai priceput? 

— Hei, ia-o uşor, bălmâji celălalt. N-am... 

— Ai priceput? 

— Sigur, sigur, nu-i nevoie să... bătu Biltzmann în 
retragere. Ia-o uşor. Am întrebat şi eu... Dickie... se 
întrerupse speriat, când Bartlett se apropie de el. Pentru 
Dumnezeu, nu-i vina mea, ia-o încet! 

— Taci din gură! Bartlett îşi stăpâni furia făcând un efort, 
ştiind că nu era nici locul, nici momentul ca să-l pocnească 
pe Biltzmann, se uită în jur dar Orlanda dispăruse deja. Să 
nu te mai văd în ochi, fiu de căţea, îi spuse el printre dinţi. 
Şi să nu te prind că te apropii de ea! 

— Bine, bine, ia-o uşor, da?... 


Biltzmann mai bătu în retragere cu încă un pas, apoio luă 
la picior, bucuros că scăpase. Bartlett rămase o clipă pe loc, 
apoi intră la toaletă şi îşi dădu cu puţină apă pe faţă ca să se 
liniştească. Apa de la robinet, căreia i se dăduse drumul 
special pentru curse, era sălcie şi nu părea a fi deloc curată. 
Peste câteva minute găsi liftul şi se îndreptă spre loja lui 
Dunross. Era ora ceaiului. Oaspeţilor li se serveau 
sandvişuri micuţe, prăjiturele, brânză şi ceai indian, cu 
lapte şi zahăr, însă el nu observă nimic, încă năucit de 
mânie. Donald McBride, care tocmai trecea zorit 
îndreptându-se spre loja lui, se opri o clipă. 

— A, domnule Bartlett. Vreau să vă spun ce bine ne pare 
tuturor că dumneavoastră şi Casey veţi face afaceri aici. 
Păcat de Biltzmann, dar în afaceri totul e permis. Casey a 
dumneavoastră e fermecătoare. lertaţi-mă, trebuie să fug. 

Plecă grăbit. Bartlett ezita, stând în uşă. 

— Hei, Linc, îl strigă Casey veselă, de pe balcon. Vrei un 
ceai? Întâlnindu-l la jumătatea drumului, zâmbetul ei se 
şterse. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, nimic, Casey. Bartlett încercă să zâmbească. 
Sunt deja la start? 

— Încă nu. Dintr-o clipă în alta. Eşti sigur că te simţi bine? 

— Bineînţeles. Pe cine ai pariat? 

— Noble Star, cine altul? Peter zice că outsiderul 
doctorului 'Tooley, Winning Billy, ar putea să iasă, aşa că am 
pariat 50 şi pe el. Nu arăţi bine, Linc. le supără stomacul? 

El dădu din cap, înduioşat de grija pe care i-o arăta. 

— Nu, n-am nimic. Tu ce faci? 

— Mă simt grozav. Peter e în mare formă, iar Bătrânul 
Tooley e un drăguţ, Casey făcu o pauză. Mă bucur că nu te 
supără stomacul. Doctorul zice că s-ar putea să scăpăm de 
infecţie, fiindcă încă nu ne-a apucat burta, dar nu se va şti 
precis decât peste douăzeci de zile. 

— Isuse, bâigui Bartlett, încercând să nu se mai gândească 
la cele spuse de Biltzmann. Aproape că uitasem de 


Aberdeen, de incendiu şi de toată nenorocirea aia. Parcă ar 
fi trecut o mie de ani. 

— Şi mie mi se pare la fel. Când o fi trecut timpul? 

Gavallan se afla lângă ei. 

— Aşa e Hong Kongul, interveni el, cu un aer absent. 

— Ce vrei să spui? 

— E o trăsătură specifică Hong Kongului. Dacă trăieşti 
aici, niciodată nu-ţi ajunge timpul, indiferent cu ce te ocupi. 
Întotdeauna ai prea multe de făcut. Tot timpul e un du-te- 
vino, prieteni, oameni de afaceri. Mereu apare câte ceva 
neaşteptat, un moment de criză - inundație, incendiu, 
alunecare de teren, scandal, moment propice în afaceri, 
înmormântare, banchet sau cocktail pentru persoane 
importante aflate în vizită... Este o comunitate mică şi 
curând ajungi să îi cunoşti pe aproape toţi cei din mediul 
tău. Şi apoi, noi suntem răscrucea de drumuri a Asiei şi 
chiar cine nu lucrează la Struan este tot timpul în mişcare, 
făcând planuri, făcând bani, riscând bani ca să facă mai 
mulţi, sau fiind pe picior de plecare spre Taiwan, Bangkok, 
Singapore, Sydney, Tokio, Londra sau mai ştiu eu unde. Asta 
e magia Asiei, gândiţi-vă numai câte s-au întâmplat de când 
aţi venit voi. Sărmanul John Chen a fost răpit şi ucis, s-au 
găsit arme în avionul vostru, pe urmă a fost incendiul, 
dezastrul de la bursă, cu acţiunile noastre, Gornt care vrea 
să ne termine şi noi pe el. lar acum s-ar putea ca luni 
băncile să tină închis sau dacă lan are dreptate, luni să fie o 
zi de boom. Şi facem afaceri împreună... zâmbi obosit. Ce 
părere aveţi de oferta noastră? 

Casey se stăpâni să spună ce-i stătea pe limbă şi se uită la 
Bartlett. 

— Grozavă, zise Bartlett, gândindu-se la Orlanda. Crezi că 
Ian va izbuti să întoarcă lucrurile în favoarea lui? 

— Dacă poate cineva s-o facă, atunci numai el e acela. 
Gavallan oftă adânc. Ei, să sperăm, asta e tot ce putem face. 
Aţi pariat deja? 

Bartlett zâmbi şi Casey se simţi mai uşurată. 


— Tu pe cine mergi, Andrew? 

— Noble Star şi Winning Billy pentru quinella. Pe curând. 
Gavallan se îndepărtă. 

— Interesant ce a spus despre Hong Kong. Are dreptate, ai 
impresia că America e la milioane de kilometri depărtare. 

— Da, dar de fapt nu este, 

— Vrei să rămâi aici, Casey? 

Ea îl privi, gândindu-se ce se ascunde sub această 
întrebare. 

— Asta depinde de tine, Linc. 

Bartlett dădu încet din cap. 

— Cred că o să-mi iau un ceai. 

— Hei, lasă că îţi aduc eu, sări ea, apoi, zărindu-l pe 
Murtagh care tocmai intrase pe uşă, agitat, simţi că i se 
opreşte inima în loc. Tu nu l-ai cunoscut pe bancherul 
nostru, Linc. Mă duc să-l chem. 

Casey se strecură prin mulţime. 

— Bună, Dave. 

— Bună, Casey, l-ai văzut pe tai-pan? 

— E ocupat până după cursă. S-a rezolvat sau nu? întrebă 
ea repede, în şoaptă, stând cu spatele spre Bartlett. 

— S-ar putea. Agitat, Murtagh îşi tamponă fruntea şi îşi 
scoase trenciul, avea ochii roşii. Un ceas întreg am căutat 
un taxi, fir-ar să fie! 

— S-ar putea ce? 

— Poate că poate. Le-am expus planul şi mi-au zis să-mi 
strâng catrafusele şi să mă întorc acasă pentru că precis am 
luat-o razna. Pe urmă, după ce s-au mai potolit, au zis că o 
să mă sune ei. Bezmeticii ăia mi-au telefonat la patru 
dimineaţa şi m-au pus să repet toată povesteA. Iar apoi a 
venit la telefon însuşi S. ]. Ridică ochii la cer. S. ]. Mi-a 
strigat că-s nebun şi mi-a trântit telefonul. 

— Dar ai spus „poate”. Ce s-a întâmplat după aceea? 

— l-am sunat eu iarăşi şi cinci ceasuri din ultimele zece le- 
am petrecut la telefon încercând să le explic ideea mea 
strălucită, căci schema ta complet trăsnită a făcut să-mi 


zbârnâie creierul. Deodată, Murtagh zâmbi vesel. Să-ţi 
spun ceva, Casey, acum S. ]. Ştie şi el cine e Dave Murtagh! 

Casey râse. 

— Fii atent, să nu pomeneşti nimic, nimănui de aici. 
Nimănui. În afară de tai-pan, s-a făcut? 

El o privi cu durere în ochi. 

— Crezi că o să mă apuc să spun la toată lumea că e vai de 
fundul meu? 

Se auzi un ropot de aplauze şi cineva de pe balcon strigă: 

— Se îndreaptă spre start! 

— Repede, zise Casey, du-te şi pariază pentru quinella. 
Unu şi şapte. Fuga, cât mai e timp! 

— Care sunt caii? 

— Lasă asta, nu mai ai timp. 

Îl împinse uşor şi el plecă. Casey se calmă, luă o ceaşcă de 
ceai şi ieşi pe balcon unde se aflau Bartlett şi toţi ceilalţi. 

— Poftim ceaiul, Linc. 

— Mulţumesc. Pe cine i-ai spus să parieze? 

— Unu şi şapte. 

— Eu am zis unu şi opt. 

Fură întrerupţi de un vuiet puternic. Caii treceau prin faţa 
tribunei în galop mic şi începeau să se adune la poartă. Îl 
văzură pe Pilot Fish, cu jocheul înălţat în scări, ţinându-l 
strâns între genunchi, stăpânindu-l dirijându-l spre locul lui. 
Însă armăsarul nu voia să se lase, îşi scutura coama şi 
necheza. De-ndată, iapa şi cele două mânze, Golden Lady şi 
Noble Star, se înfiorară, cu nările fremătând, şi îi 
răspunseră la nechezat. Pilot Fish necheză puternic, se 
ridică în două picioare şi izbi aerul cu copitele. Toată lumea 
încremeni. Jocheul lui, Bluey White, înjură încet şi îşi înfipse 
mâinile puternice ca oţelul în coama calului, ţinându-se în 
şa. 

— Haide, băiete, strigă el tare şi blestemă, domolindu-l. Ia 
arată-le la fete ce bălâăngănici ai tu! 

Travkin, călare pe Noble Star, era în apropiere. Mânza 
simţise mirosul armăsarului care-o tulburase. Înainte ca 


Travkin să o poată ţine, se suci, dădu înapoi şi-l izbi cu 
crupa pe Pilot Fish, care, luat prin surprindere, se dădu 
într-o parte, ciocnindu-se de outsider-ul Winning Billy, un 
jugan murg care se ducea spre locul lui la start, acesta făcu 
un salt lateral, scutură supărat din cap şi fu cât pe ce să dea 
peste Lochinvar, un alt cârlan maro. 

— Pentru Dumnezeu, Alexi, stăpâneşte animalul ăla! 

— Numai nu-mi stă în cale, ubliudok, bombăni Travkin, 
simțind în genunchi tremurul rebel ce o cuprinsese pe 
Noble Star. 

Şedea foarte drept, una cu calul, cu scările scurte, şi se 
întreba, blestemând, dacă nu cumva antrenorul lui Pilot 
Fish unsese pieptul şi flancurile calului cu miros de mosc 
pentru a agita iapa şi mânzele. E un truc vechi, îşi spuse el, 
foarte vechi. 

— Haideţi, strigă starterul cu glas răsunător. Domnilor, 
duceţi caii la locurile lor! 

Câţiva erau deja acolo. Butterscotch Lass, iapa cea 
cafenie, considerată de mulţi favorita, frământă pământul 
cu copitele, nările îi fremătau, tulburarea cursei ce urma să 
înceapă şi vecinătatea armăsarului făcând să o străbată fior 
după fior. Avea locul opt de la parapet, iar Pilot Fish tocmai 
intra în boxa unu. Winning Billy era al treilea, între Street 
Vendor şi Golden Lady. Mirosul lor şi provocarea sfruntată a 
armăsarului îl înnebuneau pe cârlan. Înainte ca poarta să 
fie închisă în urma lui, dădu înapoi şi, simțindu-se liber, îşi 
muşca zăbala, smucea din frâu, scuturând violent din cap, 
răsucindu-se ca un dansator, cât pe ce să se ciocnească cu 
Noble Star care sări sprintenă la o parte. 

— Alexi, hai odată! strigă starterul. Grăbeşte-te! 

— Da, vin, răspunse Travkin, dar nu se grăbea. 

O cunoştea bine pe Noble Star şi o luă cu mânza murgă, 
ce tremura pe ocolite, departe de armăsar, lăsând-o să se 
ridice în două picioare, să o bată vântul. 

— Uşurel, drăguţo, îi susură el pe ruseşte, vrând să tragă 
de timp, să-i ţină pe ceilalţi încordaţi, el fiind acum singurul 


care nu-şi luase locul în primire. 

Înspre răsărit cerul fu despicat de lumina unui fulger, dar 
nu îi acordă nici o atenţie, nici tunetului ameninţător. Ploaia 
se înteţi. Toată fiinţa lui era concentrată. Imediat după 
cântărire, unul din ceilalţi jochei se apropiase pe furiş de el. 

— Domnule Travkin, şopti acesta, nu trebuie să câştigaţi. 

— Da? Cine zice asta? 

Jocheul ridicase din umeri. 

— Cine e câştigătorul? 

Jocheul ridicase din nou din umeri. 

— Dacă antrenorii şi jocheii au un aranjament, atunci 
spune-le din partea mea că eu nu particip la el. N-am făcut- 
o niciodată. Nu în Hong Kong. 

— Dumneavoastră şi tai-panul aţi câştigat cu Buccaneer ar 
trebui să fiţi mulţumiţi. 

— Sunt mulţumit, dar în cursa asta am de gând să-mi 
încerc şansa. 

— Mi se pare corect. O să le spun. 

— Cine sunt ei? 

Jocheul se făcuse nevăzut în vestiarul plin de lume, de 
zgomot şi de miros de transpiraţie. Travkin ştia foarte bine 
care era grupul, cel puţin pe câţiva din grup, care din când 
în când aranjau cursele, dar el nu se amestecase niciodată. 
Şi nu fiindcă ar fi fost mai cinstit decât ceilalţi, sau mai 
puţin necinstit. Nu o făcuse fiindcă nevoile lui erau 
modeste, un lucru dinainte ştiut nu mai avea fiorul 
neprevăzutului, iar atingerea banilor nu-i făcea plăcere. 
Starterul începea să-şi piardă răbdarea. 

— Haide odată, Alexi! Grăbeşte-te! 

Supus, o îmboldi, pe Noble Star cu pintenii şi o băgă în 
boxa ei. Poarta se închise cu un clinchet. O clipă de tăcere. 
Acum concurenţii aşteptau semnalul starterului. 

Ora 16.00. 

În boxele lor, jocheii îşi înfipseseră degetele în coama 
cailor, toţi nervoşi, iar cei care erau la curent - pregătiţi să 
o înghesuie pe Noble Star. Apoi uşile se deschiseră şi iată, 


într-o clipită ameţitoare, cei opt concurenţi galopând alături 
pe o scurtă porţiune din linia dreaptă, trecând de potou, 
intrând în prima turnantă. Călăreţii erau toţi ghemuiţi, mult 
în faţă, unul lângă altul, aproape atingându-se, unii chiar 
atingându-se, iar caii îşi intrau în ritm, gonind pe prima 
parte a curbei care avea să-i scoată la sfertul traseului, în 
cealaltă linie dreaptă. Pilot Fish, lângă parapet, era deja cu 
o jumătate de lungime înainte, Butterscotch Lass într-o 
poziţie bună, nedând încă tot ce putea, Winning Billy 
alături, puţin în urmă faţă de Noble Star, aflată pe exterior, 
înghesuindu-i pe ceilalţi pentru a obţine un loc mai bun în 
grup, toţi jocheii ştiind că toate binoclurile sunt aţintite 
asupra lor, aşa încât orice înghionteală sau împingere 
trebuie făcută cu dexteritate şi prudenţă. Toţi fuseseră 
avertizaţi că erau în joc milioane şi orice greşeală îi va costa 
cariera. 

Trecură duduind prin turnantă, împroşcându-i cu noroi pe 
cei din spate, pista fiind proastă. Când ieşiră în linie 
dreaptă, tot grupaţi, luptându-se să câştige o poziţie cât 
mai bună, lungiră pasul, mirosul de sudoare şi viteza 
excitându-i în egală măsură pe cai şi pe călăreţi. Winning 
Billy întinse pasul şi se alătură lui Butterscotch Lass, acum 
la o jumătate de lungime în urma lui Pilot Fish, care alerga 
bine, restul galopau grupaţi, aşteptând toţi să se strecoare. 
Butterscotch Lass simţi împunsătura pintenilor şi ţâşni 
înainte, îl depăşi pe Pilot Fish, rămase puţin în urmă, apoi îl 
depăşi iarăşi, Pilot Fish ţinându-se în continuare lângă 
parapet. 

Travkin stăpânea bine tânără iapă, stând mai în urmă în 
grup, tot pe exterior, apoi o îmboldi şi ea mări viteza, 
apropiindu-se de cei din frunte, aproape izbindu-l pe 
Lochinvar. Ploaia se înteţise. Îi simţea înţepătura în ochi, iar 
genunchii şi coapsele începeau deja să-l doară de 
încordare. Nu îi despărţea nici măcar o lungime când 
intrară în galop în turnantă. În turnanta asta, cea mai 
îndepărtată de tribune, alergau toţi strâns grupaţi, pentru a 


profita de colţ, când, venită de nu se ştie unde, o cravaşă îl 
plesni pe Travkin peste încheietura mâinilor. Durerea 
neaşteptată îl făcu să slăbească o clipă strânsoarea şi era 
cât pe ce să-l dezechilibreze. Peste o fracțiune de secundă 
era din nou stăpân pe situaţie. De unde venise lovitura nu 
ştia şi nici nu-i păsa, pentru că erau toţi în turnantă şi pista 
era înfiorătoare. Deodată, Kingplay, outsiderul sur ce alerga 
pe lângă parapet chiar în spatele lui Pilot Fish, alunecă şi se 
poticni, jocheul lui simţi pământul răsturnându-se şi se 
prăbuşiră, izbindu-se în parapet, antrenând în cădere încă 
doi cai. Toată lumea de pe stadion era în picioare. 

— Isuse, cine e la pământ... 

— E... e Noble Star... 

— Nu, nu... e Winning Billy... 

— Nu, el stă pe locul trei... 

— Haide, pentru numele lui Dumnezeu... 

— În mijlocul vuietului din încăperea organizatorilor, 
Dunross, cu binoclul nedezlipit de la ochi, strigă: 

— Cel care a căzut a fost Kingplay... Kingplay, Street 
Vendor şi Golden Lady... Golden Lady e pe picioare, dar 
jocheul e rănit... Kingplay nu se poate ridica... e rănit... 

— Care e ordinea, care e ordinea? 

— Butterscotch Lass cu un bot avans, pe urmă Pilot Fish 
lângă parapet, Winning Billy, Noble Star, la egalitate. Acum 
intră în ultima turnantă, Lass e în faţă cu un grumaz, ceilalţi 
ţin aproape... Dunross urmărea caii cu atâta încordare 
încât parcă şi inima i se oprise în loc. Haide, Alexi! 

Strigătul lui se adăugă celorlalte. Casey palpita şi ea toată, 
de încordare, numai Bartlett privea detaşat, neinteresat, cu 
gândul în altă parte. Gornt, în loja Blacs, urmărea totul prin 
binoclu la fel de atent ca şi tai-panul, stăpânindu-şi la fel de 
bine emoţiile. 

— Haide, şopti el, urmărindu-l pe Bluey White care îl 
atinse cu cravaşa pe Pilot Fish în turnantă. 

Noble Star era bine plasată pe exterior, Winning Billy 
alături de Lass, care avea un grumaz avans. Unghiul 


turnantei făcea greu de urmărit cursa. Travkin simţi din 
nou cravaşa peste mâini, dar nu-i dădu atenţie şi se apropie 
puţin mai mult în turnantă, cei cinci cai rămaşi aflându-se 
doar la câţiva centimetri unii de alţii, Butterscotch Lass 
ţinând aproape de parapet, Bluey White, pe Pilot Fish, ştia 
că în curând va sosi momentul să atace. Zece metri, cinci, 
patru, trei, doi, acum! leşeau din curbă şi îl plesni pe Pilot 
Fish cu cravaşa. Armăsarul ţâşni înainte, la câţiva 
centimetri de parapet, dând tot ce putea, acum când 
Butterscotch Lass simţi şi ea pintenii şi cravaşa, o clipă mai 
târziu, căci toţi jocheii ştiau că venise momentul: acum ori 
niciodată. Travkin, aplecat în faţă, paralel cu gâtul lui Noble 
Star, se lăsă şi mai mult înainte şi scoase un chiot căzăcesc 
chiar lângă urechea lui Noble Star. Această chemare 
primitivă o făcu pe mânză să lungească pasul, cu nările 
fremătând, botul înspumat. Cei cinci concurenţi galopau 
acum în linie dreaptă, Noble Star pe exterior, Winning Billy 
încercând să o depăşească pe Lass, acum Pilot Fish în faţă, 
juganul pag Lochinvar încercându-şi şi el şansa, preluând 
de la Pilot Fish conducerea, toate cravaşele scoase, pintenii 
înfipţi, iar în faţă doar potoul de sosire. Încă o sută de metri. 
Din tribune, balcoane şi loje se auzea un singur glas, până 
şi guvernatorul bătea în balustrada balconului. 

— Hai, hai Butterscotch Lass! 

Jos, lângă potou, Chu Nouă Carate era aproape strivit de 
balustradă din cauza presiunii mulţimii ce voia să vadă mai 
bine. 

Nouăzeci de metri, optzeci... noroiul împroaşcă, toţi caii 
dau totul din ei, îmboldiţi de urletul crescând. 

— Lass se distanțează... 

— Nu, uită-te la Pilot Fish... 

— Isuse, e Lochinvarrrr... 

— Winning Billy... 

— Haide, haide, haiii... 

Travkin văzu potoul apropiindu-se de ei. Încă o strălucire 
de fulger. Cu coada ochiului îl vedea pe Lochinvar, în faţă cu 


o lungime de gât, apoi Lass, acum Winning Billy, acum Pilot 
Fish preluând conducerea, acum Winning Billy, Lochinvar 
presându-l... 

Apoi Bluey White văzu culoarul ce se deschisese în faţa lui 
şi îi dădu armăsarului o ultimă cravaşă. [âşni ca o săgeată 
şi ajunse lângă Butterscotch L.ass, apoi o depăşi. Era înainte 
cu un grumaz. Îl văzu pe jocheul lui Lass, care nu era la 
curent cu aranjamentul, cravaşând-o, îndemnând-o înainte. 
Travkin ţipă din rărunchi şi Noble Star făcu un ultim efort. 
Pe ultimii metri cei cinci cai alergau grumaz lângă grumaz, 
acum Pilot Fish în frunte, acum Winning Billy, Noble Star 
apropiindu-se, doar cu un cap în urmă, un bot, o nară, 
mulţimea urlând dezlănţuită, ca un singur dement, toţi 
concurenţii grupaţi, Noble Star pe exterior, Winning Billy 
câştigând câţiva centimetri, Lass apropiindu-se, Pilot Fish 
apropiindu-se, acum în frunte cu un bot. Patruzeci... 
treizeci... douăzeci... cincisprezece... Noble Star în frunte 
cu o nară, apoi Pilot Fish, apoi Lass, apoi Noble Star... 
Winning Billy... iar acum erau trecuţi de potoul de sosire şi 
niciunul dintre ei nu ştia sigur cine a câştigat. Numai 
Travkin era sigur că a pierdut. Brusc, smuci frâul spre 
stânga, cu o strânsoare de oţel, înfigând zăbala adânc, cu 
câţiva centimetri, dintr-o mişcare imperceptibilă, dar 
suficientă să deruteze mânza şi să o facă să-l azvârle din şa. 
Cu un nechezat ascuţit, Noble Star se prăvăli în noroi, 
aruncându-şi călăreţul în parapet. Lass cât pe ce să cadă şi 
ea, dar rămânând în picioare, ceilalţi trei cai teferi. Travkin 
simţi că pluteşte, apoi îl fulgeră o sfâşiere în piept şi - 
beznă. Mulțimea scoase un geamăt, uitând pentru o clipă 
de cursă. Alt trăsnet şi, odată cu înteţirea ploii zarva 
infernală a stadionului se amestecă cu bubuitul tunetului. 

— Pilot Fish cu un bot... 

— Pe naiba, Noble Star, cu atâtica... 

— Greşeşti, bătrâne, a ieşit Pilot Fish... 

— Dew neh loh moh... 

— Isuse, ce cursă... 


— Doamne! Uite! Steguleţul de contestare al 
organizatorilor! 

— Unde? O, Dumnezeule! Cine a fost incorect?... 

— Eu nu am văzut nimic, dar tu?... 

— Nici eu. Pe ploaia asta e greu, chiar şi cu binoclu. 

— Isuse! Şi acum ce se întâmplă? Blestemaţii ăia de 
organizatori, dacă retrag victoria câştigătorului meu pe 
Dumnezeu... 

Dunross se repezise spre lift în clipa când o văzuse pe 
Noble Star căzând şi azvârlindu-l pe Travkin. Nu văzuse din 
ce cauză, Travkin fusese prea abil. Şi alţii se îmbulziseră pe 
coridor, agitaţi, aşteptând liftul, toată lumea vorbind 
deodată, fără ca cineva să asculte. 

— Cine a câştigat cu o nară... 

— Care e motivul obiecţiei, pentru Dumnezeu... 

— Care e obiecţia, tai-pan? 

— Asta o vor anunţa organizatorii. 

În zarva generală, Dunross apăsă din nou pe buton, când 
uşile se deschiseră apăru şi Gornt grăbit. Se înghesuiră 
înăuntru, iar lui Dunross îi veni să urle din cauza încetinelii 
cu care se mişca liftul. 

— Pilot Fish a fost primul, lan, cu un bot, strigă Gornt ca 
să se facă auzit, congestionat la faţă. 

— Ce cursă! strigă unul. Ştie careva care e obiecţia? 

— Tu ştii, lan? întrebă Gornt. 

— Da, replică el. 

— E contra lui Pilot Fish al meu? 

— Cunogşti procedura. Mai întâi cercetează organizatorii, 
apoi anunţă, văzu privirea opacă a lui Gornt şi îşi dădu 
seama că duşmanul lui turba de necaz pentru că nu făcea şi 
el parte din consiliu, dintre organizatori. 

Şi nici nu o să ajungi vreodată, ticălosule, îşi zise Dunross 
furibund. Mă voi opune la asta câte zile voi avea. 

— E contra lui Pilot Fish, tai-pan? 

— Pentru Dumnezeu, doar cunoaşteţi procedura, răspunse 
el. 


Liftul oprea la fiecare etaj. Se urcară alţi proprietari de 
cai, alţi prieteni, toată lumea zicând că a fost o cursă 
grozavă, toţi întrebându-se ce anume se contestă. În sfârşit, 
ajunseră la parter, Dunross se repezi spre pistă, unde un 
grup de ma-foo şi de oficiali erau strânşi în jurul lui Travkin, 
care zăcea ghemuit şi nemişcat. Noble Star se ridicase în 
picioare, teafără, şi acum galopa pe pistă fără călăreț, în 
vreme ce câţiva rândaşi aşteptau să o prindă. Mai încolo pe 
pistă, la turnantă, veterinarul era îngenuncheat lângă un 
cârlan sur aflat în agonie, Kingplay, care avea piciorul din 
spate rupt, cu osul ieşit. Zgomotul împuşcăturii nici nu se 
auzi în urletele spectatorilor nerăbdători, cu ochii aţintiţi pe 
Totalizator, aşteptând decizia organizatorilor. Dunross 
îngenunche lângă Travkin, unul dintre ma-joo ţinând o 
umbrelă deasupra bărbatului inconştient. 

— Cum e, doctore? 

— Nu s-a lovit în parapet, ca printr-o minune. Nu e mort, 
cel puţin nu încă, tai-pan, zise nervos doctorul Meng, 
medicul legist al poliţiei, mai obişnuit cu cadavrele decât cu 
pacienţi vii. Nu pot să mă pronunţ, până nu-şi revine. Nu 
are semne exterioare de hemoragie. Gâtul... şi spinarea par 
să fie întregi... încă nu pot să mă pronunţ... Doi 
brancardieri de la spitalul St. John apărură grăbiţi cu o 
targă. 

— Unde să-l ducem, sir? 

Dunross aruncă o privire în jur. 

— Sammy, îi spuse el unuia dintre grăjdarii lui, du-te şi 
adu-l pe Doc 'Tooley. Trebuie să fie în loja noastră, către 
brancardieri, zise: Ţineţi-l pe domnul Travkin în ambulanţă 
până soseşte doctorul Tooley. În ce stare sunt ceilalţi trei 
jochei? 

— Doi sunt numai zdruncinaţi, sir. Unul, căpitanul Pettikin, 
are un picior fracturat, dar deja a fost pus în aţele. 

Cu multă grijă, cei doi îl puseră pe Travkin pe targă. Se 
apropie de ei McBride, apoi Gornt şi alţii. 

— În ce stare e, lan? 


— Nu ştim. Deocamdată. Pare să nu fie grav. Cu blândeţe, 
Dunross ridică una din mâinile lui Travkin, examinând-o. | 
se păruse că vede o lovitură, în turnanta mai îndepărtată, şi 
pe Travkin având o ezitare, pe dosul mâinii drepte avea o 
dâră groasă, vineţie. Şi la fel şi pe cealaltă mână. Ce ar fi 
putut cauza asta, doctore Meng? 

— O! mai sigur pe sine, tipul cel mărunţel răspunse: Poate 
frâul. Poate o cravaşă, ar putea fi de la o lovitură... poate în 
cădere. 

Gornt nu scotea o vorbă, privea doar, turbând în sinea lui 
că Bluey White putuse fi atât de tâmpit, când totul fusese 
atât de bine şi curat aranjat dinainte, cu o vorbă ici, o 
promisiune colo. Probabil că jumătate din blestematul de 
stadion văzuse ce s-a întâmplat, gândi el. Dunross studie 
chipul pământiu al lui Travkin. Nu avea alte urme în afară 
de vânătăile inevitabile. Din nas îi şiroia puţin sânge. 

— Deja se coagulează. Asta e semn bun, zise Dr. Meng. 

Guvernatorul se apropie cu pas grăbit. 

— Cum se simte? 

Dunross repetă cele spuse de doctor. 

— Al naibii ghinion, ca Noble Star să îl azvârle aşa. 

— Da. 

— Care e obiecţia organizatorilor, lan? 

— Tocmai urmează să discutăm, sir. Nu vreţi să veniţi şi 
dumneavoastră? 

— O nu, nu, mulţumesc. Eu o să aştept cu răbdare. Voiam 
doar să mă asigur că Travkin e teafăr, guvernatorul simţi 
ploaia şiroindu-i pe spate, ridică privirea spre cer. 
Blestemată vreme, şi pare că ploaia asta nu vrea să stea. 
Veţi continua întâlnirea? 

— Eu voi propune să anulăm celelalte curse sau să le 
amânăm. 

— Bună idee. 

— Da, interveni McBride, sunt de acord. Nu ne putem 
permite să mai avem vreun accident. 


— Când ai o clipă liberă, Ian, spuse guvernatorul, te aştept 
în loja mea. 

Dunross deveni atent. 

— Aţi vorbit cu ministrul, sir? întrebă el, încercând să pară 
detaşat. 

— Da, răspunse Sir Geoffrey pe un ton la fel de neutru. Da, 
a sunat pe linia mea personală. 

Brusc, tai-panul deveni conştient de prezenţa lui Gornt şi a 
celorlalţi. 

— Vă conduc câţiva paşi, sir. Apoi i se adresă lui McBride: 
Vin şi eu imediat. 

Se îndepărtară amândoi în direcţia liftului. Rămaşi singuri, 
sir Geoffrey şopti: 

— Nu prea e locul potrivit pentru o conversaţie 
particulară, nu-i aşa? 

— Am putea să vedem cum se prezintă parcursul, sir. 
Dunross o luă înainte, spre balustradă. Pista e groaznică, 
nu-i aşa? zise el. 

— Într-adevăr, sir Geoffrey stătea şi el cu spatele spre 
ochii curioşilor. Ministrul este foarte neliniştit. A lăsat la 
latitudinea mea decizia în ce-l priveşte pe Brian, cu condiţia 
ca Sinders şi Crosse să fie de acord cu eliberarea lui, dacă... 

— Doar nu se poate să nu fie de acord cu dumneavoastră, 
sir, zise Dunross, amintindu-şi însă de discuţia pe care o 
avusese cu ei cu o seară înainte. 

— Eu nu pot decât să le fac o recomandare. Le voi 
recomanda să accepte, dacă tu mă asiguri că este necesar. 
Tu personal. 

— Desigur, spuse Dunross. Dar precis că Havergill, 
Southerby sau ceilalţi bancheri ar avea mai multă greutate. 

— În chestiuni bancare, lan, da. Dar cred că am nevoie de 
asigurarea ta personală şi de cooperarea ta. 

— Sir? 

— Chestiunea asta trebuie tratată foarte delicat, de către 
tine, nu de către ei. Şi mai este şi problema dosarelor 
acelora. Dosarele AMG. 


— Ce-i cu ele, sir? 

— Asta tu trebuie să-mi spui. Domnul Sinders mi-a relatat 
conversaţia pe care aţi avut-o aseară. 

Sir Geoffrey îşi aprinse pipa, ţinând flacăra în căuşul 
palmei, ca să o ferească de ploaie. După telefonul pe care-l 
primise de dimineaţă de la tai-pan, pusese să fie chemaţi 
imediat Crosse şi Sinders, pentru a discuta chestiunea 
schimbului, înainte de a-l întreba pe ministru. Sinders îşi 
exprimase din nou îngrijorarea că s-ar fi putut ca dosarele 
să fie falsificate. Declarase că ar fi de acord cu eliberarea 
lui Kwok, dacă ar fi sigur de acele dosare. Crosse propusese 
să negocieze eliberarea lui Kwok în schimbul lui Fong-fong 
şi al celorlalţi. 

Sir Geoffrey îi aruncă lui Dunross o privire iscoditoare. 

— Ei, lan? 

— Tiptop trebuie să vină, sau trebuia să vină azi după- 
masă. Să consider că pot să-i răspund afirmativ la 
propunerea lui? 

— Da, cu condiţia să obţii întâi acordul domnului Sinders. 
Şi al domnului Crosse. 

— Nu puteţi să mi-l daţi dumneavoastră, sir? 

— Nu. Ministrul a vorbit limpede. Dacă vrei să-i întrebi 
acum, se află în tribuna membrilor. 

— Ei cunosc rezultatul convorbirii dumneavoastră? 

— Da. Îmi pare rău, dar ministrul a fost categoric. Sir 
Geoffrey, vorbea cu glas blând. Se pare că faima de 
corectitudine şi cinste a tai-panului Nobilei Case e 
cunoscută în sferele înalte. Atât ministrul cât şi eu însumi 
contăm pe tine. 

Atenţia le fu distrasă de un ropot de aplauze. Noble Star 
trecuse prin cordonul de ma-foo care încercau să o prindă 
şi galopa mai departe, împrăştiindu-i pe rândaşi şi pe 
oficiali de acolo. 

— Poate ar fi bine să te ocupi întâi de contestarea cursei. 
Voi fi în loja mea. Dacă vrei, te aştept să bem ceva. 


Dunross îi mulţumi, apoi se îndreptă grăbit spre camera 
organizatorilor, frământat de gânduri. 

— A, Ian, îl strigă Shitee T'Chung, preşedintele în 
exerciţiu, de cum intră pe uşă, toţi membri consiliului fiind 
deja prezenţi. Trebuie să luăm rapid o decizie. 

— E greu de făcut asta fără mărturia lui Travkin, zise 
Dunross. Câţi dintre voi l-au văzut pe Bluey White 
plesnindu-l? 

Numai McBride ridică mâna. 

— Asta înseamnă numai noi doi, din doisprezece. Dunross 
îl văzu pe Crosse privindu-l atent. Eu sunt sigur. Şi avea o 
dâră umflată pe amândouă mâinile. Doctorul Meng zicea că 
ar fi putut fi provocată de o cravaşă sau de frâu, în cădere. 
Pug, care-i părerea ta? 

Pugmire sparse tăcerea stânjenitoare. 

— Personal, eu nu am văzut nici o neregulă. Şi am urmărit 
foarte atent, căci am pariat 1.000 pe Noble Star. Că a fost 
sau nu o lovitură, nu cred că a avut vreo influenţă. Nu am 
văzut-o să aibă vreun moment de descumpănire, de fapt 
nici un alt cal n-a avut în afară de Kingplay. Noble Star a 
fost tot timpul în cursă la fel cu toţi ceilalţi, până la potou, şi 
toţi jocheii erau cu cravaşele scoase. 

Puse pe masă una din fotografiile finişului. Dunross o 
ridică. Fotografia arăta lucrurile aşa cum le văzuse şi el: 
Pilot Fish cu un bot faţă de Noble Star, înainte cu o nară 
faţă de Butterscotch Lass, înainte cu un bot faţă de Winning 
Billy. 

— Toţi au cravaşele scoase, continuă Pugmire, şi le aveau 
scoase încă din turnantă, pe bună dreptate. S-ar fi putut 
foarte bine să fie ceva accidental, dacă a fost o lovitură. 

— Shitee? 

— Trebuie să mărturisesc, bătrâne, că eu am fost cu ochii 
pe Street Vendor a mea, blestemat fie Kingplay. Credeam că 
mânza ta l-a bătut pe Pilot Fish. Noi am discutat cu ceilalţi 
antrenori şi... şi nu există nici o plângere oficială. Sunt de 
acord cu Pug. 


— Roger? 

— Nu am văzut nimic în neregulă. 

— Jason? 

Spre surprinderea lui, Plumm dădu din cap, nefiind de 
acord cu ceilalţi, şi Dunross se gândi iarăşi la AMG şi 
uimitoarele acuzaţii ale acestuia la adresa lui Plumm şi 
Sevrin. 

— Ştim cu toţii că Bluey White e şmecher, tocmai zicea 
Plumm. Au mai fost ocazii când a trebuit să-l avertizăm. 
Dacă tai-panul şi cu Donald spun că l-au văzut, eu votez 
pentru ca să i se interzică să mai concureze, iar Pilot Fish 
să fie descalificat. 

Dunross îi întrebă şi pe ceilalţi ce părere au, toţi oscilând, 
nehotărâţi. 

— Să-i chemăm pe jochei, pe White la urmă. 

Îi chemară. Toţi jocheii bălmăjiră variaţiuni pe aceeaşi 
temă, cum că erau prea ocupați cu propriul lor cal pentru 
ca să mai observe ceva. Acum toţi membrii consiliului îşi 
îndreptară privirile către Dunross, aşteptând. El le întoarse 
privirea, conştient că dacă va spune: propun să-i interzicem 
lui Bluey White să mai concureze şi să-l descalificăm pe 
Pilot Fish, toţi vor vota aşa cum doreşte el. 

Eu l-am văzut când a lovit, gândi el. Şi l-a văzut şi Donald, 
poate şi alţii. lar asta l-a derutat pe Alexi pentru o fracțiune 
de secundă. Dar, oricum, cinstit vorbind, nu cred că din 
cauza asta Noble Star nu a câştigat cursa. Greşeala a fost a 
mea, când l-am ales pe Alexi. Ar fi trebuit să-l înghesuie pe 
Pilot Fish la parapet, în a doua turnantă, când a avut şansa 
de a o face, sau să-l plesnească pe Bluey White peste faţă, 
nu peste, mâini, aşa cum aş fi făcut eu, o da, fără şovăială. 
Şi mai sunt şi alte considerente. 

— În sinea mea nu am nici un dubiu că a fost o neregulă, 
rosti el. Dar că a fost ceva accidental ori ceva intenţionat, 
mă îndoiesc că până şi Alexi ar fi în stare să ne spună. Sunt 
de acord că nu din cauza asta Noble Star n-a câştigat cursa, 


aşa încât propun să-i dăm numai un avertisment lui Bluey şi 
rezultatul să rămână valabil. 

— Excelent. 

Shitee T'Chung respiră uşurat şi zâmbi larg, şi toţi se 
relaxară, niciunul nedorindu-şi o înfruntare cu tai-panul, iar 
Pugmire mai puţin ca oricare altul. 

— Cineva împotrivă? Bun! Să le dăm atunci celor de la 
ziare fotografia şi să facem anunţul la megafon. Vrei să faci 
tu asta, tai-pan? 

— Desigur. Dar ce facem cu restul programului? Uitaţi-vă 
cum plouă. 

Acum turna cu găleata. 

— Ascultaţi, am o idee. 

Le spuse despre ce era vorba. Un freamăt străbătu 
încăperea şi izbucniră cu toţii în râs. 

— Splendid! Splendid! 

— Superb! explodă Dunstan Barre. 

— Asta le va da tipilor un subiect de gândire! zise 
Pugmire. 

— Grozavă idee,tai-pan, zâmbi încântat McBride. Grozavă. 

— Eu mă duc la centrul de control, iar voi poate îl chemaţi 
înapoi pe Bluey şi îi trageţi o săpuneală care să-l sperie 
puţin. 

Pugmire spuse: 

— Putem vorbi o clipă, lan? 

— N-am putea-o lăsa pe mai târziu? 

— Sigur. Roger, ai o clipă liberă? 

— Bineînţeles. Mă găseşti jos în loja membrilor, cu Sinders. 

— O, nu eşti în loja ta? 

— Nu, i-am lăsat-o prefectului pentru o petrecere intimă. 

— lan? 

— Da, Jason? 

— Crezi că se va ţine întrecerea de mâine? 

— Dacă vremea va fi tot aşa, nu. Ioată zona va fi o 
mlaştină. De ce? 


— Nimic deosebit. Mă gândeam să dau un cocktail 
duminică seara, devreme, să sărbătorim preluarea firmei 
Superfoods. 

Shitee T'Chung chicoti. 

— Bună idee! Felicitări, lan! Ai văzut mutra lui Biltzmann? 

— lan, vei fi liber? Promit să nu-l invit pe Biltzmann, zise 
Plumm, râzând cam prea zgomotos. Cocktailul va fi la 
Sinclair Towers, în apartamentul companiei. 

— Regret, dar plec la Taipe după-amiază devreme, cel 
puţin ăsta mi-e planul până la ora actuală. 

Pugmire interveni, brusc îngrijorat: 

— Nu vei fi aici luni? Atunci cum rămâne cu actele noastre, 
cu tot? 

— Nici o problemă, Pug. Încheiem afacerea la nouă şi 
jumătate. Lui Plumm, Dunross îi răspunse: Jason, dacă 
anulez sau amân plecarea la 'Taipe, accept invitaţia. 

— În regulă. Între 7.30 şi 9.30, ţinută obişnuită. 

Dunross plecă, cuta dintre sprâncene adâncindu-i-se, 
mirat că Plumm este atât de prietenos. De obicei era mereu 
împotriva lui, în toate consiliile din care făceau parte, aliat 
cu Gornt şi cu Havergill, mai ales în comitetul director al 
băncii Victoria. În faţa camerei organizatorilor erau 
adunate grupuri de reporteri nerăbdători, proprietari, 
antrenori şi gură-cască. Dunross evită barajul de întrebări, 
pe tot parcursul până la camera de control, care se afla la 
ultimul etaj. 

— Bună ziua, sir, spuse crainicul. 

În micuța încăpere de sticlă, care avea cea mai bună 
vedere asupra parcursului, toţi erau încordaţi. 

— Splendidă cursă, păcat de... Aveţi decizia? E vorba de 
Bluey, nu-i aşa, noi am văzut cu toţii cravaşa... 

— Pot să mă folosesc de microfon? 

— O, desigur. 

Omul se dădu repede la o parte şi Dunross se aşeză în 
locul lui. Apăsă pe buton. 


— Vă vorbeşte lan Dunross. Organizatorii m-au rugat să 
fac două anunţuri... 

Se făcuse linişte deplină în timp ce cuvintele lui răsunau 
peste stadion. Cincizeci de mii de oameni ascultau cu 
răsuflarea tăiată, nepăsându-le de ploaie. 

— Întâi, rezultatul celei de a cincea curse. 

Tăcere de mormânt, cu excepţia zgomotului ploii. Dunross 
respiră adânc. 

— Pilot Fish, cu un bot faţă de Noble Star, la mustață faţă 
de Butterscotch Lass... 

Ultimele cuvinte fură înecate de zarva spectatorilor, unii 
fericiţi, alţii dezamăgiţi. Toată lumea ţipa, se certa, aplauda, 
blestema şi, jos în paddock, Gornt rămăsese uluit, convins 
că şi alţii îl văzuseră pe jocheul lui, aşa cum îl văzuse el 
însuşi, că acesta fusese prins asupra faptului, muştruluit, şi 
rezultatul anulat. În mijlocul vacarmului, numerele 
câştigătoare apărură pe tabelă: unu, şapte, opt. 

Dunross aşteptă o clipă, apoi repetă cu glas limpede... 
anunţul în cantoneză, mulţimea potolindu-se puţin între 
timp, emoţiile lor fiind acum consumate. 

— În al doilea rând, organizatorii au hotărât, din cauza 
vremii şi a condiţiilor nefavorabile, să anuleze restul 
întâlnirii... 

Un vuiet puternic se auzi din mulţime. 

— De fapt, să amâne până sâmbătă viitoare, pentru o altă 
competiţie specială. 

Urale, şi entuziasmul reveni. 

— Vom avea o întâlnire formată din opt curse, iar cursa a 
cincea va fi aceeaşi ca azi, cu aceiaşi concurenţi. Pilot Fish, 
Butterscotch Lass, Winning Billy, Street Vendor, Golden 
Lady, Lochinvar şi Noble Star. O revanşă specială, cu mize 
duble, 30.000 în plus... 

Urale şi aplauze, strigăte, şi cineva din cabină zise: 

— Isuse, ce idee grozavă, tai-pan! Noble Star o să-l bată 
pe nemernicul ăla negru! 

— Ba nu! Butterscotch... 


— Grozavă idee, tai-pan. 

În microfon, Dunross spuse: 

— Organizatorii vă mulţumesc pentru participare. 

Repetă acelaşi lucru în cantoneză, adăugând apoi în 
ambele limbi: 

— Peste câteva minute va mai fi încă un anunţ special. 
Mulţumesc! 

Încă un vuiet puternic, apoi cei care stăteau în ploaie se 
grăbiră să intre la adăpost sau se îndreptară către ghişeele 
unde se încasau câştigurile, toţi sporovăind, oftând, 
înjurând sau binecuvântându-i pe zei. Blocând ieşirile, şiruri 
lungi de bărbaţi, femei şi copii o luară spre casele lor, 
cuprinşi de o nouă bucurie. Numai cei care aveau numerele 
câştigătoare ale dublei quinella - opt şi cinci în a doua cursă 
şi unu şi şapte în a cincea - stăteau încremeniţi, aşteptând 
să fie declarate pe tabelă cotele. 

— Încă un anunţ, tai-pan? întrebă crainicul neliniştit. 

— Da, spuse Dunross. Pe la ora cinci. 

Havergill îi spusese că s-a înţeles cu Richard Kwang şi îi 
ceruse să vină cât mai repede în loja Victoria. Dunross 
cobori scările câte trei deodată, foarte mulţumit de sine. 
Faptul că i-am acordat câştigul lui Pilot Fish probabil că l-a 
dat peste cap pe Gornt, îşi zise el. Gornt a ştiut şi eu am 
ştiut că e vorba de o împărţeală a câştigurilor şi că Alexi a 
fost aranjat, de fapt principalul motiv pentru care nu am 
călărit eu. Dacă încercau treaba asta cu mine, eu aş fi 
omorât pe cineva. Însă sâmbătă viitoare voi călări eu şi 
Bluey White nu va îndrăzni să mai facă ceva, nici ceilalţi 
antrenori. Sâmbătă viitoare va fi un joc cinstit. Încântarea 
lui spori. Apoi, mai încolo pe coridor, îl zări pe Murtagh care 
îl aştepta. 

— O, tai-pan, aş putea... 

— Desigur, Dunross îl conduse, prin bucătărie, spre 
camera lui privată. 

— A fost o cursă grozavă. Am câştigat o grămadă de bani, 
îi zise tânărul, bucuros. Şi îmi pare bine de sâmbătă 


viitoare. 

— Bravo. Dunross remarcă transpiraţia de pe fruntea 
celuilalt. Isuse, îşi zise el în gând. Cum stăm, domnule 
Murtagh? 

— Vă rog spuneţi-mi Dave. Mai-marii au zis... au zis că s-ar 
putea. Au programat o şedinţă a consiliului pentru mâine 
dimineaţă, la nouă ora lor. După ora noastră asta 
înseamnă... 

— Zece astă seară. Da, splendid. Domnule Murtagh, 
sunaţi-mă după aceea la numărul ăsta, i-l scrise. Vă rog să 
nu-l pierdeţi şi să nu-l daţi altcuiva. 

— Bineînţeles, tai-pan. Voi suna de îndată ce... până cât de 
târziu pot să telefonez? 

— Imediat după ce vorbiţi cu ei. Continuaţi să sunaţi până 
mă găsiţi. Dunross se ridică. Îmi cer scuze, dar am multe de 
făcut. 

— Da, sigur, sigur! Murtagh adăugă, stânjenit: Ascultaţi, 
tai-pan, tocmai am aflat de cele două milioane ca garanţie a 
ofertei pentru General Stores. 2 milioane de la noi, până la 
ora nouă şi jumătate luni dimineaţă, e cam greu. 

— Mă şi aşteptam că ar fi greu - pentru grupul vostru. Din 
fericire, domnule Murtagh, nici nu m-am gândit ca această 
modestă sumă să o iau de la voi. Ştiu că First Central de 
obicei e precum morile Domnului, macină încet. Cu excepţia 
cazurilor când vrea să se retragă din arenă, adăugă el, 
amintindu-şi de mulţi prieteni care avuseseră de suferit de 
pe urma retragerii grăbite a Băncii First Central, cu ani în 
urmă. Nu vă faceţi griji, noua mea sursă de credit e mai 
mult decât... 

— Poftim? Murtagh pălise. 

— Noua mea sursă de finanţare externă reacţionează 
prompt la orice ocazii neaşteptate de a face o afacere, 
domnule Murtagh. Lor le-au trebuit numai opt minute. Se 
pare că au mai multă încredere decât superiorii 
dumneavoastră. 


— La naiba, tai-pan, vă rog spuneţi-mi Dave, nu-i vorba de 
lipsă de încredere ci, ei bine, ei nu cunosc deloc Asia. 
Trebuie să-i conving că preluarea lui General Stores vă va 
dubla încasările în trei ani. 

— În unul, îl întrerupse Dunross cu un ton categoric, 
distrându-se. Regret nespus că grupul vostru nu va 
participa la profiturile uriaşe din această minoră părticică a 
fantasticelor noastre planuri de extindere. Serviţi-vă cu un 
ceai în lojă, eu mai am de dat un telefon, îl luă pe Murtagh 
de braţ, conducându-l până la uşă, apoi o închise după el. 

În bucătărie, Murtagh se holba la uşa închisă, în zgomotul 
sporovăielilor vesele în cantoneză, al clinchetului veselei. 
Isuse, bâgui el într-o stare vecină cu panica, opt minute! 
Drace, oare blestemaţii de elveţieni sunt cei care vor să ne 
sufle clientul? Plecă grăbit. 

În cameră, Dunross era cu receptorul la ureche. 

— Weyyyyy? 

— Domnul Tip, vă rog, zise el cu grijă în cantoneză. Aici 
domnul Dunross. 

Auzi zgomotul receptorului pus jos repede şi pe amah 
strigând ascuţit: 

— La telefon! Pentru tine, tată! 

— Cine e? 

— Un diavol străin. 

Dunross zâmbi. 

— Alo? 

— Ian Dunross, domnule Tip. Voiam doar să vă întreb de 
sănătate. 

— A, da, da, regret că nu am putut veni. Da. Am avut nişte 
treburi urgente, mă înţelegeţi, nu-i aşa? Da, foarte urgente. 
Apropo, a fost joss rău pentru Noble Star. Ilocmai am auzit 
la radio că Pilot Fish a câştigat la un bot, după o obiecţie. 
Care a fost obiecţia? 

Cu multă răbdare, Dunross răspunse la întrebările privind 
oferta lui pentru achiziţionarea lui General Stores, încântat 
că Tiptop aflase deja vestea. Dacă ştia el, înseamnă că ştiau 


şi ziarele. Aşteptă ca Tiptop să deschidă vorba despre ce îl 
interesa, dar acesta se dovedi mai şiret. 

— Ei bine, mulţumesc pentru telefon, tai-pan. 

Imediat, Dunross răspunse: 

— Mi-a făcut plăcere. O, apropo, cu titlu confidenţial, 
înţeleg că s-ar putea ca cei de la poliţie să fi descoperit că 
unul din subalternii lor a făcut o eroare. 

— A! Şi presupun că aceasta va fi reparată de-ndată? 

— Cred că foarte curând, dacă persoana în cauză doreşte 
să-şi dea demisia şi să profite de permisiunea de a călători 
în străinătate. 

— Cât de repede ar putea fi foarte curând, tai-pan? 

Dunross îşi alegea cu grijă cuvintele, şi, deşi pe un ton 
categoric, voia să fie în mod deliberat imprecis. 

— Există unele formalităţi, dar este posibil să se poată face 
repede. Din păcate, peste tot trebuie să fie consultate 
persoanele importante, sunt convins că înţelegeţi. 

— Desigur. Dar puternicul dragon nu-i un rival pe măsura 
şarpelui autohton, heya? Înţeleg că se află deja la Hong 
Kong unul din oamenii dumneavoastră foarte importanţi. 
Un domn Sinders? 

Dunross rămase interzis de cât de multe ştia Tiptop. 

— Am deja unele aprobări, spuse el, neliniştit. 

— Eu aş fi crezut că e nevoie de foarte puţine aprobări. 
Aurul adevărat nu se teme de foc. 

— Da. Unde aş putea să vă telefonez diseară, să vă spun ce 
noutăţi am? 

— Pot fi găsit la numărul ăsta. Vă rog să mă sunaţi la ora 
nouă. Glasul lui Tiptop deveni şi mai sec. Înţeleg că e foarte 
posibil ca ultima dumneavoastră sugestie în legătură cu 
banca să fie satisfăcută. Bineînţeles, orice bancă ar avea 
nevoie de documentaţie aferentă pentru a asigura imediat o 
jumătate de miliard de dolari Hong Kong în numerar, dar 
am auzit că semnătura băncii Victoria, a guvernatorului şi a 
dumneavoastră sunt suficiente ca garanţie a împrumutului 
pentru treizeci de zile. Această... insignifiantă sumă în 


numerar este disponibilă, pentru o perioadă limitată de 
timp, oricând vor fi îndeplinite procedurile necesare. Până 
atunci această chestiune rămâne confidențială, strict 
confidențială. 

— Bineînţeles. 

— Mulţumesc pentru telefon. 

Dunross puse jos receptorul şi îşi şterse palmele. „Pentru o 
perioadă limitată de timp” îi rămăsese întipărit în minte. 
Ştia, şi ştia şi că Tiptop ştie, că el a înţeles că cele două 
„proceduri” sunt legate una de alta, dar nu neapărat. 
Doamne Dumnezeule, ce-mi place Asia asta, îşi zise el vesel 
şi plecă grăbit. Coridoarele erau pline de lume, mulţi 
îmbulzindu-se deja la lift ca să plece acasă. Aruncă o privire 
în loja lui şi îi făcu somn lui Gavallan. 

— Andrew, du-te jos la tribuna membrilor şi găseşte-l pe 
Crosse. E acolo împreună cu un tip pe nume Sinders. 
Roagă-i să vină o clipă la mine în lojă! Grăbeşte-te! 

Gavallan o luă din loc. Dunross porni grăbit pe coridor, 
trecând pe lângă ghişee. 

— Tai-pan! îl strigă Casey. Îmi pare rău de Noble Star! 

— Mă întorc imediat, Casey. lartă-mă, sunt grăbit! îi 
răspunse Dunross din fugă. 

Îl observă pe Gornt la ghişeul de câştiguri, dar asta nu-i 
strică bucuria. Mai întâi, lucrurile importante, îşi zise el. 

— Cum vrei cei 10.000? Pariul nostru? 

— Bani gheaţă, mulţumesc, răspunse Gornt. 

— Ţi-i trimit acasă mai târziu. 

— Poate să rămână şi pe luni. 

— În seara asta. Luni voi fi ocupat. 

Dunross plecă mai departe, salutându-l politicos. În loja 
Victoria, plină ochi, era aceeaşi zarvă ca peste tot. Băutură, 
râsete, agitaţie şi unele blesteme la adresa lui Pilot Fish, 
dar se făceau deja prinsori pentru sâmbătă viitoare. Când 
intră Dunross, se auziră noi urale, consolări şi un nou val de 
întrebări. Le pară pe toate degajat, inclusiv pe Martin Haply 
care era lângă uşă, înghesuit, împreună cu Adryon. 


— Vai, tată, ce ghinion cu Noble Star. Mi-am pierdut şi 
haina de pe mine, şi banii de buzunar pe toată luna! 

Dunross îi surâse vesel: 

— Tinerele domnişoare nu ar trebui să parieze! Salut, 
Haply! 

— Pot să vă întreb... 

— Mai târziu. Adryon, scumpo, nu uita de cocktail. Eşti 
gazdă. 

— Da, voi fi acolo. Tată, poţi să-mi avansezi banii pe luna... 

— Cum să nu, răspunse el spre mirarea fetei, o sărută şi se 
strecură până la Havergill, care era cu Richard Kwang 
alături. 

— Bună, lan, zise Havergill. Ghinion, dar e clar că Pilot 
Fish a avut un avantaj. 

— Da, aşa e. Bună, Richard. Dunross îi dădu o copie a 
fotografiei cu finişul. Am avut amândoi un ghinion afurisit. 

Câţiva din cei din jur se îmbulziră să vadă fotografia. 

— Doamne Dumnezeule, la mustaţa... 

— Credeam că Noble Star. 

Profitând de diversiune, Dunross se aplecă spre Havergill. 

— Totul este semnat? 

— Da. 20 de cenți pentru un dolar. A acceptat şi a semnat 
actele preliminare. Actele oficiale la sfârşitul săptămânii. 
Bineînţeles că afurisitul a încercat să mă ducă cu vorba, dar 
totul e semnat. 

— Splendid. Ai făcut o afacere grozavă. 

Havergill dădu din cap. 

— Da, ştiu. 

Richard Kwang se întoarse spre ei. 

— A, tai-pan. Cobori glasul şi spuse în şoaptă: Ţi-a spus 
Paul despre fuziune? 

— Desigur. Permite-mi să te felicit. 

— Felicitări? repetă Southerby ca un ecou, apropiindu-se 
de ei. Dacă vrei să ştii, eu zic că a fost un ghinion afurisit! 
Îmi pusesem banii pe Butterscotch Lass. 


În încăpere, tensiunea crescu o dată cu intrarea 
guvernatorului. Havergill îi ieşi în întâmpinare, urmat de 
Dunross. 

— A, Paul, lan. Blestemat ghinion, dar o foarte bună 
decizie! Amândouă deciziile, zâmbi. Sâmbătă viitoare va fi 
cu siguranţă o întrecere strânsă. 

— Da, sir. 

— Paul, voiai să faci un anunţ oficial? 

— Da, sir. Havergill ridică glasul: Vreţi să îmi acordaţi 
puţină atenţie... 

Nimeni nu-l băgă în seamă, până ce Dunross luă o 
linguriţă şi bătu cu ea într-un ceainic. Treptat, se făcu 
linişte. 

— Excelenţa voastră, doamnelor şi domnilor, am cinstea să 
anunţ, în numele directorilor Băncii Victoria a Hong 
Kongului şi Chinei, că s-a convenit o fuziune imediată cu 
marea bancă Ho-Pak din Hong Kong... 

Martin Haply scăpă din mână paharul. 

— Şi că Victoria garantează complet sută la sută pe 
depunătorii Ho-Pak, iar... 

Restul fu acoperit de urale. Oaspeţii din lojele vecine îşi 
iţeau gâtul de pe balcoane, încercând să vadă ce se 
întâmplă. Vestea era strigată din gură în gură, în timp ce 
alţii intrară în cameră de pe coridor şi se auziră noi 
aplauze. Havergill era asaltat cu întrebări şi ridică mâna, 
încântat de efectul anunţului său. Când se aşternu tăcerea, 
sir Geoffrey zise repede: 

— Trebuie să spun, în numele guvernatorului Majestății 
Sale, că este o veste minunată, Paul, bună pentru Hong 
Kong, bună pentru bancă, bună pentru voi, pentru Richard 
şi pentru Ho-Pak! 

— O, da, sir Geoffrey, spuse Richard Kwang cu voce tare, 
jovial, convins că acum se apropiase cu un pas foarte mare 
de titlul de cavaler. Am considerat, bineînţeles că împreună 
cu directorii noştri, am considerat că ar fi bine ca Victoria 


să aibă un punct de sprijin important în sânul comunităţii 
chineze şi... 

Havergill îl întrerupse grăbit şi îi acoperi vorbele. 

— Richard, poate ar fi mai bine să termin anunţul oficial şi 
să lăsăm detaliile pentru conferinţa de presă, îi aruncă o 
privire lui Martin Haply. Am programat o conferinţă de 
presă pentru luni la prânz, dar toate detaliile, ăăă, detaliile 
fuziunii au fost deja convenite. Nu-i aşa, Richard? 

Richard Kwang deschise iarăşi gura să mai spună şi el 
ceva, dar se răzgândi repede văzând privirile lui Dunross şi 
ale lui Havergill. 

— Da, da, zise el, dar nu putu rezista să nu adauge: Sunt 
încântat că vom fi parteneri cu Victoria. 

Haply strigă rapid: 

— Scuzaţi, domnule Havergill, pot să pun o întrebare? 

— Desigur, răspunse amabil Havergill, ştiind foarte bine 
care va fi întrebarea. (Trebuie să scăpăm de afurisitul ăsta 
de Haply, într-un fel sau altul, gândi el). 

— Pot să întreb, domnule Havergill, cum intenţionaţi să-i 
plătiţi pe toţi clienţii Ho-Pak, ai dumneavoastră, ai băncii 
Blacs şi ai tuturor celorlalte bănci, când de la toate oamenii 
îşi retrag banii şi nu mai sunt destule fonduri în numerar în 
casă? 

— Zvonuri, zvonuri, domnule Haply, răspunse Havergill 
nepăsător, făcând să sporească râsetele. Nu uitaţi, un nor 
de țânțari poate produce un zgomot ca de tunet! Economia 
Hong Kongului nu a fost nicicând mai puternică. lar cât 
despre aşa-zisa retragerea masivă de la Ho-Pak, s-a 
încheiat. Victoria garantează pentru depunătorii Ho-Pak, 
garantează fuziunea Struan-General Stores şi garantează 
să funcţioneze şi în următorii o sută douăzeci de ani. 

— Dar, domnule Havergill, vreţi să răs... 

— Nu vă faceţi griji, domnule Haply, să lăsăm însă detaliile 
privind ajutorul nostru benevol acordat băncii Ho-Pak până 
la conferinţa de presă de luni, se întoarse apoi spre 


guvernator. Dacă vreţi să mă scuzaţi, sir, aş vrea să fac 
anunţul public. 

În timp ce îşi croia drum spre uşă se auziră noi strigăte de 
bucurie. Cineva începu să cânte,For he's a jolly good 
fellow...” şi toată lumea i se alătură. Hărmălaia deveni 
asurzitoare. Dunross îi zise lui Richard Kwang în cantoneză, 
citind o veche expresie: 

— Când e de-ajuns, opreşte-te, heya? 

— A, da, da, tai-pan. Ai dreptate. 

Bancherul zâmbi pierit, pricepând ameninţarea, 
amintindu-şi de norocul care dăduse peste el, că Venus 
Poon va fi cu siguranţă la picioarele lui, acum că ajunsese 
un important director în conducerea Băncii Victoria. 
Zâmbetul i se lărgi. 

— Ai dreptate, tai-pan.,Dincolo de uşile roşii se face multă 
risipă de carne şi vin!” Experienţa mea va fi de mare folos 
băncii noastre, heya? 

Se îndepărtă plin de importanţă. 

— Dumnezeule, ce zi! bâigui Johnjohn. 

— Da, da, splendidă! Johnjohn, prietene, zise McBride, 
cred că eşti foarte mândru de Paul. 

— Da, desigur. Johnjohn îl urmărea cu privirea pe 
Havergill. 

— 'Te simţi bine? 

— Da, sunt numai puţin obosit, am lucrat până târziu. 

Johnjohn stătuse treaz aproape toată noaptea, gândindu- 
se cum ar putea să facă mai bine preluarea, mai bine 
pentru banca lor şi pentru depunătorii Ho-Pak. Fusese 
ideea lui, iar de dimineaţă petrecuse încă vreo câteva 
ceasuri istovitoare străduindu-se să-l convingă pe Havergill 
că acum era momentul să aibă iniţiativă. 

— Putem să o facem, Paul, şi asta ar face să reînvie 
încrederea... 

— Şi ar crea un foarte periculos precedent! Nu cred că 
ideea ta este atât de grozavă precum îţi închipui! 


Numai după ce văzuse fantastica reacţie generată de 
anunţul neaşteptat al lui Dunross, Havergill îşi 
reconsiderase poziţia. Ce contează, îşi zise Johnjohn istovit, 
în fond ieşim cu toţii în câştig. Banca, Hong Kongul, Ho-Pak. 
Precis că noi suntem mai pricepuţi decât Richard, şi 
investitorii, acţionarii şi susţinătorii Ho-Pak vor avea de 
profitat! Când voi ajunge tai-pan, voi folosi modelul Ho-Pak 
pentru alte achiziţii. Cu managementul nostru, Ho-Pak va 
deveni un bun patrimonial de mare valoare. Asemeni 
oricăreia dintre primele zece întreprinderi. Chiar precum 
compania Struan! 

Oboseala lui Johnjohn parcă se evaporă. Surâsul îi deveni 
mai larg. Ah, de-ar veni odată lunea, să se deschidă bursa! 

În loja Struan, Peter Marlowe privea abătut peste 
balustradă, la mulţimea de jos. De pe acoperişul care 
proteja lojele, ploaia se rostogolea în cascade. Cele trei 
balcoane în consolă ale membrilor şi membrilor fără drept 
de vot nu erau la fel de bine apărate. Cai uzi leoarcă erau 
conduşi pe rampă de rândaşi ciuciulete, iar mii de oameni 
muraţi de ploaie se scurgeau pe porţi. 

— Ce-i cu tine, Peter? întrebă Casey. 

— O, NIMIc. 

— Sper că nu e vreo problemă cu Fleur? 

— Nu. 

— Din cauza lui Grey? V-am văzut stând de vorbă. 

— Nu, nu-i vorba de Grey, deşi e un nesuferit, necioplit şi 
contra la tot ce înseamnă valoare. Marlowe zâmbi ciudat. 
Am discutat numai despre vreme. 

— Da, precis. Arătai cumplit de deprimat în momentele 
alea. Ai pierdut la a cincea? 

— Da, dar nu-i vorba de asta. Oricum, per total am ieşit 
bine azi. Bărbatul şovăi puţin, apoi arătă cu mâna spre loje, 
de jur împrejur. Mă gândesc numai că aici sunt cincizeci de 
mii de chinezi, iar acolo, afară, încă vreo trei sau patru 
milioane, şi fiecare dintre ei este moştenitorul unei vechi 
tradiţii, unor minunate taine, ar putea spune nişte poveşti 


fantastice, ca să nu mai vorbim de cei vreo douăzeci de mii 
de europeni de aici, mari şi mici, tai-pani, pirați, corsari, 
contabili, comercianţi, lucrători în administraţie - de ce 
oare au ales şi ei Hong Kongul? Şi ştiu că oricât m-aş 
strădui, oricât aş citi, aş asculta sau aş întreba, nu-i voi 
convinge cu adevărat pe chinezii din Hong Kong, şi nici 
Hong Kongul. Niciodată. Voi rămâne doar la suprafaţa 
lucrurilor. 

— La fel se întâmplă oriunde, râse Casey. 

— O, nu, nu-i aşa. Aici este creuzetul Asiei. Ia-l de exemplu 
pe tipul ăla, cel din a treia lojă, chinezul rotofei. Este 
multimilionar. Nevasta lui e cleptomană, aşa că de câte ori 
iese în oraş el îşi pune oamenii să o urmărească şi, când ea 
fură ceva, oamenii lui plătesc. E cunoscută în toate 
magazinele şi pe el îl cunoaşte toată lumea şi totul se 
petrece în mod foarte civilizat. Unde pe lumea asta s-ar mai 
putea face la fel? 'Tatăl ăluia a fost culi, şi al celuilalt tâlhar 
la drumul mare şi al celuilalt mandarin şi al ăluia ţăran. 
Unul dintre tipii de lângă el este alt multimilionar, din 
contrabanda de opiu şi mărfuri ilegale introduse în China, 
iar nevasta lui... ei, da' asta e altă poveste. 

— Ce poveste? 

Marlowe râse. 

— Unele neveste au o poveste la fel de fascinantă ca şi 
bărbaţii lor, altele chiar şi mai şi. Una dintre soțiile pe care 
le-ai cunoscut azi e nimfomană şi... 

— Ei hai, Peter! Fleur are dreptate, astea sunt scornelile 
tale. 

— Poate. Da, însă unele dintre femeile chineze sunt la fel 
de rapace ca orice alte femei de pe pământ, dar fără să facă 
zgomot. 

— Asta-i şovinism! Eşti sigur? 

— Aşa se zice... râseră amândoi. De fapt, chinezii sunt cu 
mult mai deştepţi decât noi. Mi s-a spus că cele câteva 
chinezoaice măritate care sunt aici şi care sunt rele de 
muscă, de obicei preferă să-şi ia de amant un european, din 


motive de siguranţă. Chinezii dându-se în vânt după bârfă şi 
scandaluri, ar fi greu de găsit un amant chinez care să fie în 
stare să păstreze un astfel de secret sau să apere onoarea 
unei doamne. Pe bună dreptate, doamnei i-ar fi teamă. A fi 
prinsă ar fi ceva foarte grav. Îşi scoase o ţigară. Poate că 
asta contribuie la a face jocul mai palpitant. 

— Jocul de a avea un amant? 

Peter se uită atent la ea, întrebându-se oare ce ar zice 
dacă i-ar spune cum era poreclită. Poreclă ce-i fusese 
şoptită cu voioşie de patru prieteni chinezi diferiţi. 

— O da, doamnele de aici au şi ele iubiţi, unele dintre ele. 
Priveşte acolo, în loja aia, tipul din faţă, în bluză. Poartă o 
pălărie verde, asta fiind expresia chinezească ce înseamnă 
că e încornorat, că nevastă-sa are un amant. De fapt, în 
cazul ei, a fost vorba de un chinez, prieten de-al soţului ei. 

— Pălărie verde? 

— Da. Chinezii sunt minunaţi! Au un simţ atât de dezvoltat 
al umorului. Tipul ăla a publicat acum câteva luni un anunţ 
într-un ziar chinezesc, în care zicea: „Ştiu că port o pălărie 
verde, dar nevasta celui care mi-a dat-o i-a făcut doi fii cu 
alţi bărbaţi!” 

Casey se holbă la el. 

— Vrei să spui că a semnat anunţul? 

— Da. Cu o anagramă a unuia din numele lui, dar toată 
lumea ştia de cine e vorba. 

— Şi era adevărat? 

Peter Marlowe ridică din umeri. 

— N-are importanţă. I-a dat peste nas tipului celuilalt, a 
cărui nevastă a încasat-o zdravăn. 

— Dar asta nu-i o treabă corectă, deloc. 

— În cazul ei a fost. 

— Ce făcuse? 

— Făcuse doi băieţi cu alţi... 

— Ei hai, domnule povestitor! 

— Uite-l pe Doc Tooley! 

Casey scrută cu privirea aleea de jos, şi în sfârşit îl zări. 


— Nu pare deloc vesel. 

— Sper că Travkin e bine. Am auzit că Iooley s-a dus să-l 
consulte. 

— A fost o căzătură zdravănă. 

— Da, groaznică. 

Doctorul Tooley îi întrebase pe amândoi cum se simt, ştiind 
că spectrul tifosului, holerei poate, şi în orice caz al 
hepatitei, încă mai plutea deasupra lor. 

— Joss, spusese Peter Marlowe pe un ton liniştit. 

— Joss, repetase şi ea, încercând să nu-şi facă griji pentru 
Linc. 

Pentru un bărbat e mai rău, gândi eA. Amintindu-şi 
spusele lui Tooley: „Hepatita îţi poate distruge ficatul, şi 
viaţa, pentru totdeauna, dacă eşti bărbat.” 

După o clipă, spuse: 

— Oamenii de aici par să fie mai interesanţi. Să fie oare 
din pricina Asiei? 

— Probabil. Moravurile sunt atât de diferite. Iar aici în 
Hong Kong se adună crema. Eu cred că Asia este centrul 
lumii iar Hong Kongul nucleul ei. 

Peter Marlowe îi făcu semn cu mâna cuiva din altă lojă, 
care la rândul lui îi făcu semn lui Casey. 

— Acesta este încă un admirator al tău. 

— Lando? Un bărbat fascinant. 

Casey se întreţinuse cu el între două curse. 

— Trebuie să veniţi la Macao, domnişoară Tcholok, poate 
cinăm împreună mâine seară. La şapte şi jumătate vă 
convine? spusese Mata cu minunatul lui farmec de om din 
lumea veche, şi Casey pricepuse foarte repede mesajul. 

În timpul prânzului, Dunross o pusese puţin în gardă în 
privinţa lui. 

— E un tip de treabă, Casey, îi spusese tai-panul cu 
delicateţe. Dar aici, pentru o străină quai loh, mai ales 
pentru una frumoasă ca tine, aflată pentru prima dată în 
Asia, ei bine, e cazul să ţii minte că a avea peste 
optsprezece ani nu e întotdeauna suficient. 


— Am priceput, tai-pan, îi răspunse ea râzând. 

Dar în această după-amiază, simțindu-se în siguranţă în 
loja tai-panului, îl lăsase pe Mata să îi facă curte. Când era 
singură, mecanismul ei de autoapărare funcţiona 
întotdeauna, şi precis aşa va fi şi mâine seară. 

— Depinde, Lando, îi spusese ea. Ar fi plăcut să cinăm 
împreună, dar depinde la ce oră mă întorc din plimbarea cu 
iahtul, dacă vremea va fi sau nu bună. 

— Cu cine te duci, cu tai-panul? 

— Cu nişte prieteni. 

— A. Ei bine, dacă nu se poate duminică, draga mea, 
atunci poate luni. Există destul de multe posibilităţi de a 
face nişte afaceri aici sau la Macao, împreună cu domnul 
Bartlett dacă vreţi, cu Par-Con. Pot să vă sun mâine la şapte 
să văd dacă eşti liberă? 

Pot eu să mă descurc cu el, într-un fel sau altul, îşi zise ea 
şi acest gând o linişti, deşi va trebui să fiu atentă la cât vin 
beau, ba chiar şi la apă, căci şi-n ea poate fi pus vreun drog. 

— Peter, bărbaţii de aici, cei care umblă să obţină ceva, au 
obiceiul să drogheze băutura? 

Marlowe miji ochii: 

— 'Te referi la Mata? 

— Nu, în general. 

— Mă îndoiesc că un chinez sau un eurasiatic i-ar da aşa 
ceva unei quai loh, dacă la asta te gândeşti, se încruntă. 
Deşi cred că nu e rău să fii circumspectă, atât cu ei cât şi cu 
europenii. Ca să ţi-o spun pe şleau, eşti o candidată 
prioritară. Oricare dintre ei poate leşina de excitație în faţa 
ta. 

— Mulţumesc foarte mult! 

Casey se sprijini pe balustrada balconului, savurând 
complimentul. Mi-ar părea bine să fie Linc aici. Ai răbdare. 

— Cine-i ăla? întrebă ea. Bătrânul care se uită pofticios la 
tânără de acolo. Jos, în primul balcon. Uite, i-a pus mâna pe 
fund! 


— A, ăla este unul dintre piraţii noştri din partea locului, 
Wu Patru Degete. Fata e Venus Poon, o starletă a 
televiziunii locale. Tânărul care stă de vorbă cu ei e nepotul 
lui. De fapt, se zice că ar fi fiu-său. Tipul are o diplomă în 
comerţ la Harvard, paşaport american, şi e isteţ foc. 
Bătrânul Patru Degete este un alt multimilionar, de care se 
zvoneşte că ar fi contrabandist, cu aur şi altele, având o 
nevastă oficială, patru concubine de diverse vârste şi acum 
a pus ochii pe Venus Poon. Ea a fost amanta lui Richard 
Kwang. A fost. Dar poate că acum, după fuzionarea cu 
Victoria, îl va părăsi pe Patru Degete pentru a se întoarce la 
Kwang. Patru Degete locuieşte pe o joncă veche şi putredă, 
la Aberdeen, şi de acolo îşi dirijează vastele averi. A, uite 
colo! Bătrânul ridat şi femeia cu care vorbeşte tai-panul. 
Casey îi urmări privirea, în a doua lojă mai încolo. 

— Aceea e loja lui Shitee T'Chung, spuse el. Shitee este 
descendent direct al lui May-may şi Dirk Struan, prin fiul lor 
Duncan. Ţi-a arătat vreodată tai-panul portretele lui Dirk? 

— Da, şi Casey se simţi străbătută de un scurt fior la 
amintirea pumnalului Cotoroanţei înfipt în portretul tatălui 
ei, Tyler Brock, se gândi să-i povestească lui Peter, dar îşi 
zise că mai bine să n-o facă. Asemănarea e foarte mare, 
spuse ea. 

— Chiar că este. Aş vrea să fi văzut şi eu Galeria Lungă. 
Bun, aşadar perechea în vârstă cu care stă de vorbă 
locuieşte într-un mic apartament închiriat, de două camere, 
la etajul şase, fără lift, în Glessing Point. Ei deţin un pachet 
uriaş din acţiunile Struan. În fiecare an, înaintea fiecărei 
adunări anuale a consiliului, tai-panul, oricine ar fi el, 
trebuie să meargă cu pălăria în mână şi să le ceară dreptul 
de a vota şi pentru acţiunile deţinute de ei. Acest drepti se 
acordă întotdeauna, aşa a fost înţelegerea iniţială, dar 
trebuie să meargă personal să-l ceară. 

— De ce asta? 

— Chestiune de cinste a obrazului. Şi din cauza 
Cotoroanţei, zâmbi scurt. A fost o mare doamnă, Casey. Ce 


mi-ar fi plăcut să o cunosc! În timpul răscoalei Boxerilor, în 
1899-1900, când China trecea din nou printr-o perioadă de 
conflicte, toate posesiunile Nobilei Case de la Pekin, Tiensin, 
Foochovw şi Canton au fost lichidate de teroriştii Boxeri, 
care erau mai mult sau mai puţin patronaţi, dar în tot cazul 
încurajați, de Tz'u Hsi, bătrâna împărăteasă văduvă. Ei se 
autointitulau Pumnii Drepţi ai Armoniei şi strigătul lor de 
luptă era „Apăraţi-i pe Ch'ing şi ucideţi toţi diavolii străini.” 
Hai să fim cinstiţi, puterile europene şi cu Japonia cam 
ciopârţiseră China. Oricum, Boxerii s-au năpustit asupra 
caselor de comerţ străine, aşezărilor, zonelor neapărate şi 
le-au făcut una cu pământul. Nobila Casă era la mare 
strâmtoare. În acea vreme, tai-pan cu numele era iarăşi 
bătrânul sir Lochlin Struan - el a fost ultimul fiu al lui Robb 
Struan, născut cu un braţ atrofiat. El a fost tai-pan după 
Culum. Cotoroanţa l-a numit când avea optsprezece ani, 
imediat după moartea lui Culum, apoi iarăşi după Dirk 
Dunross, şi l-a ţinut legat de fustele ei până la moartea lui, 
în 1915, la vârstă de şaptezeci şi doi de ani. 

— De unde obţii tu toate informaţiile astea, Peter? 

— Le născocesc, zise el solemn. În tot cazul Cotoroanţa 
avea nevoie de o grămadă de bani, repede. Bunicul lui 
Gornt cumpărase o mulţime de titluri Struan. Nu exista 
sursă normală de finanţare, ea nu avea de unde să ia un 
împrumut căci toată Asia, toate hong-urile erau în aceeaşi 
situaţie disperată. Însă tatăl tipului de colo, al celui cu care 
vorbeşte tai-panul, era Regele Cerşetorilor din Hong Kong. 
Pe atunci, cerşitul era aici o afacere fantastică. Ei bine, 
acest om a venit s-o vadă, cel puţin aşa se povesteşte. „Am 
venit să cumpăr a cincea parte din Nobila Casă”, i-a spus 
acest om, cu multă demnitate. „E de vânzare? Ofer 200.000 
de taeli de argint” - ceea ce reprezenta exact suma de care 
avea ea nevoie pentru a răscumpăra titlurile. Pentru a 
apăra cinstea obrazului, s-au târguit, şi el a lăsat la o 
zecime, zece la sută - o înţelegere incredibil de corectă - 
amândoi ştiind că el ar fi putut obţine pentru acea sumă 


treizeci sau chiar patruzeci la sută, căci Cotoroanţa era la 
ananghie deja. Nu a cerut alt contract, numai pecetea ei şi 
promisiunea că o dată pe an ea sau tai-panul vor veni la el 
sau la urmaşii lui, oriunde se vor afla, să ceară dreptul de a 
vota şi pentru acea parte din acţiuni. „Atâta timp cât tai- 
panul o cere, dreptul de vot este acordat,” „Dar de ce, 
Preacinstite Rege al Cerşetorilor? De ce vrei să mă salvezi 
din ghearele duşmanilor mei?” a întrebat ea. „Fiindcă 
bunicul tău, Bătrânul Diavol cu Ochi Verzi, a salvat cândva 
reputaţia bunicului meu şi l-a ajutat să devină primul rege 
al Cerşetorilor din Hong Kong.” 

Casey suspină. 

— Şi tu crezi povestea asta, Peter? 

— O da, îşi întoarse privirea spre Happy Valley. Cândva, 
toată zona asta era o mlaştină plină de malarie. Dirk a 
curăţat-o şi pe asta, pufăi din ţigară. Într-o bună zi, am să 
scriu o carte despre Hong Kong. 

— Dacă o să continui să fumezi, nu o să mai scrii nimic, 

— Bine zis, în regulă, o să mă las. Acum, de azi. Fiindcă 
eşti o drăguță, strivi ţigara, apoi îi zâmbi, cu un zâmbet 
diferit. Eiii, da' ce poveşti ţi-aş putea spune despre mulţi din 
oamenii pe care i-ai cunoscut azi. Însă nu o să o fac, nu-i 
cinstit, nu-i drept. Nu voi putea spune niciodată poveştile 
reale, deşi cunosc o mulţime. 

Casey râse, lăsându-şi privirea să rătăcească, de la 
bătrâna pereche, în jos spre celelalte tribune. Fără să vrea 
scoase o exclamaţie. Aşezată în partea adăpostită a 
balconului membrilor o văzu pe Orlanda. Linc era cu ea. 
Stăteau foarte aproape. Erau cât se poate de fericiţi 
împreună, se vedea chiar şi de la distanţă. 

— Ce e, începu Peter, apoi îi zări şi el. O, nu-ţi fă griji! 

După câteva clipe, ea îşi desprinse ochii de pe cei doi. 

— Peter, favoarea aia. Pot să îţi cer acea favoare acum? 

— Ce favoare vrei? 

— Vreau să aflu despre Orlanda. 

— Pentru a o distruge? 


— Pentru apărare, pentru a-l apăra pe Linc împotriva ei. 

— Poate nu vrea să fie apărat, Casey. 

— Jur că nu mă folosesc de ce-mi spui decât dacă, cinstit 
faţă de Dumnezeu, simt că e necesar. 

Bărbatul oftă. 

— Regret, spuse el cu multă înţelegere şi părere de rău, 
dar nimic din ce ţi-aş putea spune despre ea nu v-ar putea 
folosi ţie ori lui Linc ca apărare. Nimic care să o distrugă 
sau să o facă să-şi piardă cinstea obrazului. Şi dacă aş 
putea, n-aş face-o, Casey. Nu ar fi deloc un joc cinstit. Este? 

— Nu, dar eu tot vreau să ştiu. Casey se uită fix la el, 
insistă. Ai spus o favoare. Am venit la tine în clipa când 
aveai nevoie de ajutor. Acum eu am nevoie de ajutor. Te rog. 

Marlowe o privi lung. 

— Ce ştii despre ea? 

Casey îi spuse ce a aflat - despre Gornt care a întreţinut-o 
pe Orlanda, despre Macao, despre copil. 

— Atunci ştii tot ceea ce ştiu şi eu, în afară poate de faptul 
că ar trebui să îţi fie milă de ea. 

— De ce? 

— Fiindcă e eurasiatică, singură, Gornt e singurul ei 
sprijin şi asta e ceva la fel de trecător ca totul pe lumea 
asta. Trăieşte pe muchie de cuţit. E tânără, frumoasă şi 
merită să aibă un viitor. lar aici nu are niciunul. 

— În afară de Line? 

— În afară de Linc sau cineva ca el. Ochii lui Peter 
Marlowe erau de culoarea oţelului. Poate că nici n-ar fi aşa 
rău din punctul lui de vedere. 

— Fiindcă ea e asiatică şi eu nu? 

Iarăşi acel zâmbet ciudat. 

— Fiindcă este femeie şi la fel eşti şi tu, numai că tu deţii 
toate atuurile şi nu trebuie de fapt decât să hotărăşti dacă 
doreşti cu adevărat această luptă. 

— Fii cinstit cu mine, Peter, te rog. [i-o cer. Cemă 
sfătuieşti? Începe să-mi fie teamă, uite, recunosc asta faţă 
de tine. 


— În regulă, dar asta nu este favoarea pe care ţi-o 
datorez, spuse el. Se zice că tu şi cu Linc nu aţi fost amanți, 
deşi e evident că tu îl iubeşti. Se zice că sunteţi împreună 
de şase sau şapte ani, în strânsă legătură, dar fără... fără să 
fie ceva între voi. Ele un tip grozav şi tu eşti o femeie 
grozavă, aţi face o pereche grozavă. Cuvântul cheie e 
pereche, Casey. Poate că tu îţi doreşti bani, Par-Con-ul, mai 
mult decât ţi-l doreşti pe el. Asta e problema ta. Nu cred să 
poţi avea şi una şi alta. 

— De ce nu? 

— Părerea mea e că sau alegi Par-Con-ul, puterea şi 
bogăţia, fără Bartlett altfel decât ca prieten, sau devii 
doamna Linc Bartlett şi te porţi, iubeşti şi eşti genul de 
femeie care, fără nici o îndoială, ar fi Orlanda. În ambele 
cazuri, trebuie să fii pe de-a-ntregul ceea ce alegi să fii. Tu 
şi cu Linc sunteţi amândoi prea tari şi probabil că v-aţi 
testat unul pe altul de prea multe ori pentru a putea fi 
păcăliţi. El a divorţat o dată, aşa că e în gardă. Tu nu mai 
eşti la vârstă unei orbiri de Julietă, aşa că şi tu eşti în gardă. 

— Eşti cumva şi psihiatru? 

— Nu, râse Marlowe. Şi nici duhovnic, deşi îmi place să 
cunosc oamenii, să îi ascult, dar nu să le ţin predici sau să le 
dau sfaturi. Asta e cea mai ingrată sarcină din lume. 

— Deci nu există posibilitate de compromis? 

— Eu nu cred să fie, dar eu nu sunt tu. Tu ai propria ta 
karma. Indiferent de Orlanda. Dacă nu e ea, va fio altă 
femeie, mai bună sau mai rea, mai drăguță, deşi puţin 
probabil, fiindcă orice se va întâmpla, Orlanda e de calitate 
şi are acel ceva care îl poate mulţumi pe un bărbat, îl poate 
face fericit, să se simtă bărbat. lartă-mă, nu vreau să fiu 
şovin, dar fiindcă m-ai întrebat, te sfătuiesc să te decizi 
repede. 

Gavallan intră zorit în loja lui Shitee T'Chung, ducându-se 
la tai-pan. 

— Bună ziua, spuse el politicos la adresa celor doi bătrâni. 
Regret, tai-pan, Crosse şi cu celălalt tip pe care voiai să-l 


vezi plecaseră deja. 

— Ei drăcie! Dunross rămase o clipă, pe gânduri, apoi se 
scuză şi ieşi împreună cu Gavallan. Vii la cocktail? 

— Da, dacă vrei tu. leamă mi-e că nu-s o companie prea 
plăcută. 

— Hai să intrăm aici o clipă, Dunross o luă înainte spre 
încăperea lui privată. 

Era servit ceaiul şi într-o frapieră cu gheaţă se afla o sticlă 
de Dom Perigon. 

— Serbăm ceva? întrebă Gavallan. 

— Da. Trei lucruri: achiziţionarea lui General Stores, 
salvarea Ho-Pak-ului şi zorii unei epoci noi. 

— 0? 

— Da, Dunross se apucă să deschidă sticla. Vreau să pleci 
spre Londra luni seară împreună cu copiii. Gavallan făcu 
ochii mari, dar nu zise nimic. Vreau să vezi ce face Kathy, să 
discuţi cu medicul ei, apoi să o duci, pe ea şi pe copii, la 
Castelul Avisyard. Vreau să preiei Avisyard pentru şase luni, 
poate chiar un an sau doi. Şase luni cu siguranţă. 
Instalează-te în toată aripa de est. Gavallan scoase o 
exclamaţie. Vei pune bazele unei noi divizii, foarte secrete, 
secretă faţă de Alastair, de tatăl meu, de toţi membrii 
familiei, inclusiv David. Secretă faţă de oricine în afară de 
mine. 

— Ce divizie? interesul şi bucuria lui Gavallan erau vizibile. 

— Andrew, în seara asta va fi acolo un tip de care vreau să 
te apropii, Jamie Kirk. Nevastă-sa e puţin cam plicticoasă, 
dar invită-i la Avisyard. Vreau să te strecori în Scoţia, mai 
ales la Aberdeen. Vreau să cumperi proprietăţi, dar fără 
zgomot: zone cu fabrici, antrepozite pe cheu, posibile 
aerodromuri, heliporturi lângă docuri. Oare sunt docuri 
acolo? 

— Isuse, tai-pan, nu ştiu. N-am fost niciodată acolo. 

— Nici eu. 

— Poftim? 

Dunross râse de expresia de pe chipul lui Gavallan. 


— Nu-ţi fă griji. Bugetul tău iniţial este de un milion de lire 
sterline. 

— Doamne, de unde naiba luăm un milion... 

— Ce-ţi pasă?! Dunross răsuci dopul, ţinându-l, înăbuşind 
pocnetul, turnă în pahare băutura deschisă la culoare 
spumantă. Ai un milion de lire sterline pe care să le 
angajezi în următoarele şase luni. Plus încă cinci milioane în 
următorii doi ani. 

De data asta, Gavallan nu-şi mai ascunse uimirea. 

— În acest timp, vreau ca Nobila Casă, foarte pe tăcute, să 
devină cea mai puternică din Aberdeen, având cele mai 
bune pământuri, relaţii în consiliile orăşeneşti. Vreau ca tu 
să fii moşierul Aberdeenului - şi spre vest până la Inverness 
iar spre sud până la Dundee. În doi ani. În regulă? 

— Da, dar... 

Gavallan se întrerupse nemaiştiind ce să spună. Toată 
viaţa îşi dorise să plece din Asia. Kathy şi copiii la fel, dar 
acest lucru nu fusese nicicând cu putinţă, nici nu se 
gândiseră la asta. Iar acum Dunross îi oferea Utopia, şi nu-i 
venea să-şi creadă urechilor. 

— Dar de ce? 

— Vorbeşte cu Kirk, farmec-o pe soţia lui, şi nu uita, băiete, 
gura pecetluită. Dunross îi dădu un pahar şi îşi luă şi el 
unul. Să bem pentru Scoţia, pentru noua epocă şi noul fief. 

După care adăugă, în adâncul sufletului său: Şi să bem 
pentru Marea Nordului! Zeilor, fiţi martori: Nobila Casă 
trece la aplicarea Planului Alternativ Numărul Unu. 

Ora 17.50. 

Tribunele erau acum goale, cu excepţia măturătorilor, în 
majoritatea lojelor era întuneric. Din cer ploaia se scurgea 
şiroaie, ca o perdea de apă. Era aproape ceasul amurgului. 
În jurul hipodromului, circulaţia se scurgea greu. Miile de 
oameni se târau spre casele lor, uzi până la piele, dar cu 
inimile uşoare. Sâmbătă următoare va fi o altă zi de 
competiţie şi o altă cursă a cincea şi, ho ho ho, o altă 
provocare şi de data asta precis că tai-panul va călări pe 


Noble Star şi poate că Barbă Neagră va călări pe Pilot Fish 
şi poate că acei doi diavoli quai loh vor muri pentru 
distracţia noastră. 

Un Rolls ce ieşea pe intrarea membrilor îi împroşcă cu apă 
pe câţiva pietoni, care îi strigară un val de obscenităţi, 
niciunul dintre chinezi nefiind însă cu adevărat supărat. 
Într-o bună zi o să am şi eu una din asta, îşi zicea fiecare. 
Nu-mi trebuie decât un pic de afurisit de joss. Doar un pic 
de joss sâmbătă viitoare şi voi avea cu ce să cumpăr nişte 
pământ, sau un apartament pe care să-l dau cu chirie, să-l 
schimb pe unul mai mic într-un zgârie nori, să-l ipotechez 
pentru un acru în cartierul central. Eiii, ce o să-mi placă să 
mă plimb cu Rollsul meu, cu un număr norocos, ca celpe 
care-l are ăsta pe placă! Aţi văzut cine era? Iaximetristul 
Tok, cel care cu şapte ani în urmă conducea un bo-pi, un 
taxi ilegal, şi a găsit într-o zi, pe bancheta din spate, 10000 
de dolari Hong Kong, pe care i-a ţinut ascunşi cinci ani, 
până a trecut termenul de prescripţie, apoi i-a investit la 
bursă în boomul de acum trei ani, cu un profit uriaş, şi a 
cumpărat apartamente. Eiii, boomul! Vă amintiţi ce a scris 
în rubrica lui Bătrânul Tung Orbul despre boomul ce va să 
vie?! Dar cum rămâne cu prăbuşirea bursei şi toate 
problemele băncilor? 

Ayeeyah, s-a terminat cu toate astea! Nu aţi auzit veştile 
uluitoare? Marea Bancă preia Ho-Pak-ul şi garantează 
pentru toate datoriile bancherului Kwang. Aţi auzit că 
Nobila Casă cumpără General Stores? Ce veşti bune, 
anunţate într-o zi de curse! Aşa ceva nu s-a mai întâmplat 
niciodată! Ciudat! Foarte ciudat! Nu cumva credeţi... Pe toţi 
zeii! Să fie oare un tertip al împuţiţilor ălora de diavoli 
străini pentru a manipula piaţa şi a ne fura profiturile ce ni 
se cuvin? Oh oh oh, aşa e! Da, trebuie să fie un tertip! Prea 
e mare coincidenţa! Ah, barbarii ăştia şmecheri şi oribili! 
Mulţumesc zeilor că mi-am dat seama şi pot să mă 
pregătesc! Bun, ce ar trebui deci să fac?... 


Îndreptându-se spre casă, pe mintea lor punea tot mai 
mult stăpânire emoția şi agitația. Majoritatea erau mai 
săraci decât atunci când veniseră la hipodrom, doar câţiva 
erau mult mai bogaţi. Wu Ochelaristul, agentul de poliţie de 
la comisariatul East Aberdeen, era unul din aceştia. Crosse 
îi permisese să meargă la curse deşi trebuia să fie înapoi la 
18.15, când pacientul urma să fie interogat din nou, Wu 
Ochelaristul servind ca interpret pentru dialectul Ning-tok. 
Tânărul se cutremură şi îşi simţi Săculeţul Tainic rece ca 
gheaţa gândindu-se cât de repede divulgase marele Brian 
Kwok secretele sale cele mai ascunse. Ayeeyah, îşi zise el, 
cuprins de o spaimă superstiţioasă. Aceşti barbari rozalii 
sunt cu adevărat diavoli care ne pot suci pe noi, oamenii 
civilizaţi, după cum vor ei, până ne pierdem minţile. Dar 
dacă intru în SI, voi fi la adăpost şi voi afla şi eu unele din 
secretele lor, şi cu astea şi cu alte secrete ale diavolilor 
străini voi deveni un om venerabil! Începu să zâmbească 
vesel, joss-ul lui se schimbase de când o prinsese pe 
bătrâna amah. Iar azi zeii îi fuseseră deosebit de prielnici. 
Jucase la o quinella, dublul zilei şi trei cai în ordine, 
reinvestind de fiecare dată toate câştigurile, şi acum era 
mai bogat cu 5,753 de dolari Hong Kong. Ştia deja ce va 
face cu banii. Îl va finanța pe unchiul numărul cinci să 
cumpere o maşină uzată de făcut matrițe din plastic, pentru 
a porni o fabrică de flori din plastic, contra 51 la sută, alţi 
1.000 vor intra în construirea a două locuinţe pe noile 
terenuri de închiriat, iar ultimii 1.000 îi va păstra pentru 
sâmbătă viitoare. 

Un Mercedes claxonă asurzitor, făcându-l să tresară. Wu 
Ochelaristul îl recunoscu pe unul din bărbaţii din spate: 
Rosemont, barbarul de la CIA, care dispunea de sume 
nelimitate. Ce naivi sunt americanii, gândi el. Anul trecut, 
când neamurile lui începuseră să sosească cu ghiotura 
peste frontieră, în exod, îi trimisese pe toţi la consulat, prin 
rotaţie, în fiecare lună sub alt nume şi cu o altă poveste, 
pentru a se alătura grupului tot mai mare de pomanagii 


creştini sau, mai exact, de pomanagii necomunişti. Nu erau 
greu de obţinut mese gratuite şi ceva ajutoare de la 
consulatul american. Nu trebuia decât să te prefaci a fi 
înspăimântat şi să spui, cu nervozitate, că abia ai venit de 
dincolo de frontieră, că eşti un înverşunat adversar al 
preşedintelui Mao şi că în satul tău comuniştii, au făcut 
cutare sau cutare lucru îngrozitor. Americanii erau fericiţi 
să audă de orice mişcări de trupe ale RPC, reale sau 
imaginare. Ce iute notau totul şi cereau mereu noi 
informaţii, oricât de stupide, pe care le putea găsi oricine în 
stare să citească un ziar. Dar pentru ei, dacă le spuneai cu o 
privire înspăimântată, erau de mare valoare. 

Cu trei luni în urmă, Wu Ochelaristul avusese o idee 
nemaipomenită. Împreună cu patru membrii ai clanului său, 
dintre care unul fusese cândva jurnalist la un ziar comunist 
din Canton, Wu Ochelaristul se oferise - însă prin 
intermediul unor oameni de încredere, astfel ca să nu li se 
poată da de urmă lui şi rudelor sale - să-i furnizeze lui 
Rosemont, lunar, un raport secret de informaţii, cu numele 
de cod,Luptător pentru libertate”, despre situaţia de 
dincolo de Cortina de Bambus, din Canton şi împrejurimile 
acestuia. Pentru a-i dovedi calitatea materialelor, Wu 
Ochelaristul se oferise să-i furnizeze primele două ediţii pe 
gratis - pentru a prinde un tigru puternic e înţelept, să 
sacrifici un miel de furat. Dacă CIA considera că acestea 
sunt acceptabile, onorariul va fi de câte 1.000 dolari Hong 
Kong pentru următoarele trei, iar dacă acestea erau la fel 
de valoroase, urmau să negocieze un contract pentru un an. 
Primele două fuseseră atât de lăudate că s-a încheiat 
imediat un târg pentru cinci rapoarte, la 2.000 de dolari 
bucata. Săptămână următoare trebuiau să încaseze primul 
onorariu. Oho, ce se mai felicitaseră pe ei înşişi. 

Conţinutul rapoartelor era spicuit din vreo treizeci de 
ziare din Canton, care soseau zilnic cu trenul de la Canton, 
care aducea de asemenea păsări şi alimente de tot soiul, şi 
puteau fi cumpărate fără nici un efort de la oricare depozit 


de hârtie din Wanchai. Nu trebuiau să facă altceva decât să 
le citească atent şi apoi să copieze articolele, scoțând 
expresiile comuniste: articole despre recolte, construcţii, 
economie, numiri în partid, naşteri, decese, sentinţe, tot ce 
li se părea interesant. Wu Ochelaristul traducea textele 
alese de ceilalţi. 

Se simţi cuprins de un val de bucurie. „Luptătorul pentru 
libertate” avea perspective grozave. Cheltuielile lor erau 
aproape zero. „Uneori însă trebuie să avem grijă să mai 
facem unele greşeli”, le spusese Wu Ochelaristul, „şi din 
când în când să mai sărim peste o lună, zicând că regretăm, 
dar agentul nostru din Canton a fost asasinat pentru că a 
divulgat secrete de stat...” O, da. Şi curând, când voi deveni 
membru şi şi un agent de spionaj bine pregătit, o să ştiu 
mai bine cum să prezint informaţiile din presă pentru CIA. 
Poate că ne vom extinde, să încercăm să facem un raport de 
la Pekin şi unul de la Shanghai. Putem obţine ziarele de la 
Pekin şi de la Shanghai cu o zi în urmă fără probleme şi cu 
un minim de investiţie. Mulţumesc zeilor pentru 
curiozitatea americănească! Un taxi claxonă, trecând pe 
lângă el şi împroşcând cu apă. Se opri o clipă să-l lase să 
treacă, apoi îşi croi drum prin mulţime, nepăsător la 
înjurături, la claxoanele şi zarva de lângă zidul înalt ce 
mărginea stadionul. Aruncă o privire la ceas. Avea timp 
berechet. Sediul central nu era departe. Ploaia se înteţi, dar 
nici nu o simţea, căldura banilor câştigaţi pe care îi avea în 
buzunar făcându-i pasul uşor. Se îndreptă din spate. Fii 
tare, fii înţelept, îşi porunci el. În noaptea asta trebuie să fiu 
atent. Poate că o să-mi ceară părerea. Ştiu că Brian Kwok, 
comisarul comunist, mai minte pe ici-colo şi exagerează. Cât 
despre industria atomică, ce-i aşa important în asta? 
Bineînţeles că Regatul Mijlociu are propria sa producţie. 
Orice prost ştie ce se petrece de ani de zile în Sinkiang, pe 
lângă malurile Lacului Bosteng-hu. Şi bineînţeles că vom 
avea în curând propriile noastre rachete şi sateliți. 
Bineînţeles! Ce, noi nu suntem civilizaţi?! Nu noi am 


inventat praful de puşcă şi rachetele? Dar am renunţat la 
ele cu milenii în urmă ca fiind barbare. 

Pe tot stadionul, de partea cealaltă a gardului, femei de 
serviciu adunau resturile muiate de apă lăsate de miile de 
oameni, răscolind cu răbdare gunoiul în căutarea vreunei 
monede scăpate sau a unui inel, stilou sau sticle goale care 
făceau un bănuţ bucata. Chircit lângă o grămadă de lăzi de 
gunoi, la adăpost de ploaie, se afla un bărbat. 

— Haide, bătrâne, nu poţi să dormi aici. Îi spuse o femeie, 
nu lipsită de blândeţe, zgâlţâindu-l. E vremea să pleci 
acasă! 

Ochii bătrânului se întredeschiseră o clipă, încercă să se 
ridice, apoi oftă din greu şi căzu înapoi ca o păpuşă de 
cârpă. 

— Ayeeyah, murmură Yang Un Dinte. Văzuse în cei 
şaptezeci de ani de viaţă ai ei destui oameni murind, ca să 
recunoască fenomenul. Hei, surioară mai mică, o strigă ea 
politicos pe prietena ei, care făcea parte din aceeaşi echipă. 
Vino încoace! Bătrânul ăsta e mort. 

Prietena ei avea şaizeci şi patru de ani, cocârjată şi ridată, 
dar era la fel de puternică şi tot shanghaieză. Ea se ivi din 
ploaie şi se uită. 

— Arată ca un cerşetor. 

— Da. Mai bine să-i zicem supraveghetorului. Yang Un 
Dinte se aplecă şi îi inspectă atent buzunarele zdrenţuite. 
Nu găsi decât 3 dolari Hong Kong, mărunţiş. Nu-i mare 
lucru, zise ea. Dar ce contează. Împărţi monezile frăţeşte. 
De-a lungul anilor, întotdeauna împărţiseră în mod egal ce 
găseau. 

— Ce-s alea în mâna lui stângă? întrebă cealaltă femeie. 

Un Dinte se aplecă, cu mâna ca o gheară deschisă. 

— Nimic, nişte tichete, se holbă la ele, apoi şi le apropie de 
ochi şi le răsfiră. Pentru dubla guinella... începu ea, apoi, 
deodată, zise hârşâit: Fiii, sărmanul de el, a câştigat prima 
manşă şi a pierdut-o pe a doua, a ales-o pe Butterscotch 
Lass! 


Ambele femei râseră isteric, cât de răutăcioşi sunt zeii, 

— Probabil că asta i-a provocat sărmanului bătrân un atac. 
Mie mi-ar provoca! Ayeeyah, să fii atât de aproape şi totuşi 
atât de departe, soră mai mare. 

— Joss, Yang Un Dinte chicoti iarăşi şi aruncă tichetele în 
lada de gunoi. Zeii sunt zei şi oamenii sunt oameni, dar, eiii, 
îmi închipui cum a murit bătrânul. Şi eu aş fi murit! cele 
două bătrâne râseră iarăşi, joss-ul neprielnic întristându-le. 

Şi cea mai vârstnică îşi frecă pieptul ca să-şi aline durerea. 

— Ayeeyah, trebuie să mă duc la un doctor. Du-te şi spune- 
i supraveghetorului de el Soră mai mică, mă simt obosită în 
seara asta. Aşa un joss neprielnic! Putea să fie milionar, dar 
acum? Joss! Du-te şi spune-i supraveghetorului. Azi mă simt 
obosită, zise ea din nou, sprijinindu-se în greblă, cu glas 
stins. 

Cealaltă femeie se îndepărtă, gândindu-se cât de repede 
zeii pot să-ţi dea sau să-ţi ia. Dacă există într-adevăr, îşi zise 
ea. Ah, joss-ul! 

Istovită, Yang Un Dinte îşi continuă treaba, dar în clipa 
când fu sigură că nu o vede nimeni se repezi la lada de 
gunoi şi căută cu înfrigurare tichetele, inima bătându-i mai 
tare ca oricând. Cu febrilitate, verifică dacă ochii nu o 
înşelaseră şi numerele erau corecte. Nu era nici o greşeală. 
Toate tichetele erau câştigătoare. Cu aceeaşi agitaţie febrilă 
şi le înfundă în buzunar, verificând apoi dacă nu-i scăpase 
vreunul în gunoi. Umplu repede lada, apoi o ridică şi o goli 
în alta, mintea ei strigându-i tot timpul: mâine pot să 
încasez tichetele, am trei zile ca să le încasez! 
Binecuvântaţi fie toţi zeii, sunt bogată, sunt bogată, sunt 
bogată! Probabil că-s vreo sută sau două sute de tichete, 
toate de cinci dolari, pentru fiecare se dau 265... dacă-s o 
sută, asta face 26.500 dolari Hong Kong, dacă sunt două 
sute, 53.000... 

Simţind că o ia cu leşin, se ghemui lângă cadavru, 
sprijinită de zid, fără să-l mai bage în seamă. Ştia că nu are 
curajul să numere acum tichetele, nu era timp. Fiecare 


secundă era vitală. Trebuia să se pregătească. „Ai grijă, 
proastă bătrână!” murmură ea, apoi din nou o cuprinse 
panica. Nu mai vorbi cu glas tare! Ai grijă, proastă bătrână, 
că dacă nu, sora mai mică va bănui... Oh oh oh, poate chiar 
în clipa asta îi spune supraveghetorului de bănuiala ei? Ce 
mă fac? Joss-ul e al meu, eu l-am găsit pe bătrân, ayeeyah, 
ce să fac? Poate o să mă percheziţioneze. Dacă mă găsesc în 
starea asta precis că o să bănuie... 

Capul stătea să-i plesnească şi o cuprinse un val de greață. 
În apropiere era o toaletă. Se ridică cu greu în picioare şi se 
îndreptă anevoie într-acolo. În urma ei, alte femei cercetau 
gunoiul şi îl strângeau. Mâine se vor întoarce toate, căci va 
rămâne destulă treabă de făcut. Schimbul ei trebuia să se 
prezinte la nouă dimineaţa. În toaleta pustie scoase 
tichetele, cu degete tremurânde, le înfăşură într-o bucată 
de cârpă şi, găsind o cărămidă desprinsă, le puse în spatele 
acesteia. Ajunsă cu bine afară, îi reveni suflul. Când veni 
supraveghetorul împreună cu cealaltă femeie se uită lung la 
bărbat, apoi îi scotoci meticulos buzunarele şi găsi un 
rotocol de staniol care lor le scăpase. În acesta se afla un 
vârf de cuţit de Praf Alb. 

— O să vă aduc 2 dolari, spuse el, ştiind foarte bine că face 
6,04 dolari. Îi împărţim, 70 pentru mine şi 30 pentru voi 
două. 

Aşa, de obraz, Un Dinte se târgui, şi se înţeleseră să 
încerce să ia 3,10 dolari pe el, dându-i 60 lui şi 40 pentru 
ele. Mulţumit, supraveghetorul plecă. Rămase singure, 
femeia mai tânără începu să scotocească în gunoi. 

— Ce faci? întrebă Un Dinte. 

— Voiam numai să verific tichetele alea, soră mai mare. Tu 
nu mai ai vederea prea bună. 

— N-ai decât, zise Un Dinte ridicând din umeri. Eu am 
verificat tot ce e aici. Mă duc acolo. Degetul ei noduros 
arătă spre o nouă grămadă de gunoi, necercetat, sub un şir 
de scaune. Cealaltă femeie şovăi, apoi o urmă, şi Un Dinte 
aproape chicoti de bucurie, ştiind că nu mai are de ce să se 


teamă. Mâine o să vin înapoi, zic că mi-e rău la stomac, îmi 
recuperez comoara şi mă duc înapoi acasă. Ce o să fac cu 
averea asta? Întâi şi-ntâi, plătesc două rochii de dansatoare 
quai loh pentru a treia nepoată, în schimbul a jumătate din 
câştigul ei pe primul an. O să fie o curvă grozavă la salonul 
de dans Good Luck. Pe urmă, al doilea fiu va înceta să mai 
fie culi pe şantierul de construcţii de pe Kotewall Road. El şi 
cu nepotul al cincilea şi nepotul al doilea vor deveni 
constructori, şi într-o săptămână vom plăti pentru o bucată 
de teren şi vom porni o construcţie... 

— Pari foarte fericită, soră mai mare. 

— O da, sunt, surioară mai mică. Oasele mă dor, frigurile 
mă scutură ca de obicei, dar eu sunt în viaţă, în timp ce 
bătrânul ăla a murit. Este o lecţie din partea zeilor, îmi sunt 
martori toţi zeii că în prima clipă când l-am văzut am avut 
impresia că e soţul meu, mort în timpul fugii noastre de la 
Shanghai, acum cincisprezece ani. Am crezut că văd o 
fantomă! Era să-mi pierd minţile, căci bătrânul ăla parcă i- 
ar fi fost geamăn! 

— Ayeeyah, ce îngrozitor! Îngrozitor! Fantome! Apără-ne 
zeii de fantome! 

O da, îşi zise bătrâna. Fantomele sunt îngrozitoare. Bun... 
unde rămăsesem? A da... 1.000 le ţin pentru quinella de 
sâmbătă viitoare. Şi din câştigul ăsta o să-mi cumpăr... o să- 
mi cumpăr o proteză dentară! Fiii, ce fantastic o să fie, iar fi 
venit ei să strige în gura mare, aproape leşinând de 
bucurie. Toată viaţa, toată viaţa ei de la vârstă de 
paisprezece ani, când patul unei arme manciuriene îi 
sfărâmase dinţii din faţă, în una din veşnicele revoluţii 
împotriva dinastiei străine Ch'ing, fusese poreclită Un 
Dinte. Poreclă pe care o detestase din totdeauna. Însă 
acum... zeilor, îmi sunteţi martori, o să-mi cumpăr dinţi 
falşi, din câştigul de sâmbătă viitoare, şi o să cumpăr de 
asemenea şi o să aprind două luminări în cel mai apropiat 
templu, ca răsplată pentru un astfel de joss. 


— Mă simt slăbită, soră mai mică, spuse ea, căci într- 
adevăr o luase cu leşin de atâta extaz. Poţi să-mi aduci 
puţină apă? 

Cealaltă femeie plecă bodogănind. Un Dinte se aşeză o 
clipă şi zâmbi cu gura până la urechi, pipăindu-şi gingiile cu 
limba. Eiii, când o să câştig, dacă o să câştig destul de mult, 
o să-mi pun un dinte de aur, chiar la mijloc, ca amintire. 
Yang Dinte de Aur, sună bine, gândi ea, grijulie să nu 
murmure cu voce tare, deşi se afla complet singură. Da, 
Preacinstita Yang Dinte de Aur, de la Compania de 
construcţii Yang... 

Ora 18.15. 

Suslev şedea incomod, cu genunchii la gură, pe scaunul 
din faţă al maşinuţei lui Ernie Clinker, în timp ce urcau 
anevoie dealul. Toate geamurile erau aburite, ploaia fiind 
tot mai deasă. Noroiul şi pietrişul ce şiroiau la vale de pe 
coasta abruptă a dealului făceau ca drumul să fie periculos. 
Trecuseră deja pe lângă două accidente nu foarte grave. 

— Fir-ar să fie, poate n-ar fi rău să rămâi peste noapte, 
amice, zise Clinker, conducând cu dificultate. 

— Nu, în seara asta nu, răspunse Suslev iritat. Ţi-am mai 
spus că i-am promis lui Ginny şi asta e ultima mea seară. 

De când cu descinderea poliţiei, Suslev era ca turbat, furia 
lui fiind alimentată de o teamă neobişnuită - teamă de 
convocarea la sediul poliţiei dimineaţă, teamă de 
catastrofalele repercusiuni posibile din cauza telegramei 
găsite, teamă de reacţia Centrului la pierderea lui Voranski, 
pentru că trebuia să părăsească urgent Hong Kongul, 
pentru distrugerea echipamentului lor radio, pentru că 
trebuia să răspundă de afacerea Metkin şi acum de sosirea 
lui Koronski şi posibila răpire a lui Dunross. Prea multe 
lucruri au mers prost în această călătorie, gândi el, înfiorat, 
fiind de prea multă vreme băgat în acest joc ca să-şi mai 
facă vreo iluzie. Nici măcar discuţia telefonică cu Crosse, în 
timpul celei de a cincea curse, nu-l liniştise. 


— Nu-i motiv de îngrijorare. Convocarea la poliţie e o 
treabă de rutină, Gregori. Doar câteva întrebări despre 
Voranski, Metkin şi aşa mai departe, spusese Crosse, 
deghizându-şi glasul. 

— Kristos, ce înţelegi prin „aşa mai departe”? 

— Nu ştiu, Sinders a cerut să fii convocat, nu eu. 

— Ai grijă cum mă acoperi, Roger. 

— Eşti acoperit. Ascultă, în legătură cu răpirea aia, eo 
idee foarte proastă. 

— Ei insistă, aşa că ajută-l pe Arthur să pregătească totul, 
bine? Dacă nu poţi să îmi amâni plecarea, o vom face când 
ni s-a ordonat. 

— Eu recomand să nu. Este domeniul meu şi eu re... 

— Centrul aprobă, şi o vom face dacă ni se ordonă! Lui 
Suslev îi venea să-i ordone lui Crosse să-şi ţină fleanca, dar 
nu voia să-l jignească pe cel mai preţios om al lor în Asia. 
Ne putem vedea diseară? 

— Nu, dar o să te sun. Ce zici de patru? La 10.30? 

Patru era actualul lor cod pentru 32 Sinclair Towers, iar 
10.30 însemna 21.30. 

— E prudent? 

Auzise râsul sec, sigur pe sine. 

— Foarte prudent. Crezi că proştii ăia vor veni din nou? 
Sigur nu e nici o problemă. Îţi garantez eu. 

— Bun. Va fi şi Arthur acolo. Trebuie să punem la punct 
planul. 

Clinker trase brusc de volan pentru a evita un taxi şi 
înjură, apoi făcu să scrâşnească cutia de viteze şi plecă mai 
departe, cu nasul vârât în parbriz. Suslev şterse condensul 
de pe geamul de pe partea lui. 

— Blestemată vreme, zise el, cu gândul în altă parte. 

Cum rămâne cu Travkin? Ce imbecil, să cadă de pe cal 
după ce trecuse de potou. Eu credeam că a câştigat. 
Prostănac! Nici un cazac adevărat n-ar fi păţit aşa ceva. Aşa 
că acum am terminat cu el, cu el şi cu boşoroaga lui de 
prinţesă schiloadă, cu oasele rupte. Dar cum facem să-l 


atragem pe Dunross la apartament mâine, în loc de marţi, 
cum îmi făcuse semn Travkin? Trebuie să-l atragem azi sau 
mâine. Cel târziu mâine seară. Asta vor trebui să o aranjeze 
Arthur sau Roger. Ei sunt elementele cheie în planul 
Dunross. Şi trebuie neapărat să pun mâna pe dosarele alea 
- sau pe Dunross. Una din două. Sunt singurul meu mijloc 
de apărare împotriva Centrului. 

Bartlett şi Casey coborâră din limuzina Struan la Hilton, 
portarul indian, splendid în costumul şi turbanul lui, 
ţinându-le o umbrelă de care nu era nevoie, căci intrarea 
era oricum destul de adăpostită de ploaie. 

— Vă aştept aici, sir, când sunteţi gata, spuse Lim, şoferul. 

— În regulă. Mulţumesc, răspunse Bartlett. 

Urcară scările până la parter. 

— Eşti foarte tăcută, Casey, spuse el. 

Pe tot drumul de la hipodrom la hotel nu schimbaseră 
aproape nici o vorbă, cufundaţi fiecare în gândurile sale. 

— Şi tu, Linc. Credeam că nu ai chef de vorbă. Păreai 
preocupat, schiţă un zâmbet. Poate din cauza agitaţiei şi 
emoţiilor. 

— A fost o zi grozavă. 

— Crezi că tai-panul va izbuti? În achiziţionarea firmei 
General Stores? 

— Vom vedea luni. Bartlett se duse la recepţie. Domnul 
Banastasio, vă rog. 

Chipeşul funcţionar eurasiatic zise: 

— Numai o clipă, vă rog. O da, iarăşi şi-a schimbat camera. 
Acum e la 832. 

Îi întinse telefonul interior şi Bartlett formă numărul. 

— Da? 

— Vincenzo? Linc, sunt jos. 

— Hei, Linc, mă bucur să te aud. Casey e cu tine? 

— Desigur. 

— Vreţi să veniţi sus? 

— Sosim. 

Bartlett reveni la Casey. 


— Precis vrei să vin şi eu? 

— Chiar a întrebat de tine. 

Bartlett o luă înainte spre lift, gândindu-se la Orlanda şi la 
întâlnirea pe care o aveau mai târziu, la Biltzmann, la 
Gornt, la călătoria de a doua zi la Taipe şi dacă să-l întrebe 
sau nu pe Dunross dacă o poate lua şi pe Orlanda. Drace, 
viaţa a devenit dintr-o dată complicată. 

— Nu durează decât vreo câteva minute, spuse el. După 
aceea urmează cocktailuri cu tai-panul. Weekendul va fi 
interesant. La fel ca şi săptămână viitoare. 

— În seara asta iei cina în oraş? 

— Da. Dar trebuie să ne vedem la micul dejun. Seymour 
are nevoie de unele lămuriri şi, cum eu plec pe vreo două 
zile, trebuie să ne punem de acord. 

Se înghesuiră în lift. Casey evită în ultima clipă să fie 
călcată pe picior şi, degajată, îşi înfipse tocul în laba 
piciorului atacantei. 

— Vai, scuze, zise ea cu glas dulce, apoi adăugă încet cât 
să o audă numai femeia: Dew neh loh moh, cum o învățase 
Peter în după-amiaza asta. 

O văzu înroşindu-se. La mezanin, femeia se strecură şi 
cobori grăbită, iar Casey îşi dădu seama că a câştigat o 
mare victorie. Amuzată, se uită la Bartlett, dar acesta era 
pierdut în gânduri, cu privirea aţintită în gol, şi se-ntrebă 
oare care o fi problema care-l preocupă. Orlanda? La etajul 
opt, coborâră. Casey îl urmă pe Bartlett pe culoar. 

— Tu ştii, Linc, despre ce e vorba? Ce vrea Banastasio? 

— A spus că vrea doar să ne salute şi să ne vadă. 

Bartlett apăsă pe sonerie. Uşa se deschise. Banastasio era 
un bărbat bine, cu părul grizonat şi ochi foarte negri, îi 
primi cu cordialitate. 

— Hei, Casey, ai mai slăbit, arăţi superb. Ce beţi? 

Îi arătă cu mâna barul, unde se găseau de toate. Casey 
deschise o bere pentru Bartlett, apoi îşi făcu un martini, 
dusă pe gânduri. Peter Marlowe are dreptate. La fel şi tai- 
panul. La fel şi Linc. Tot ce am de făcut este să mă hotărăsc. 


Până când? Repede. Azi, mâine? Până marţi la cină, cu 
siguranţă. Precis, iar până atunci, poate n-ar fi rău să mă 
distrez puţin. 

— Cum merge? întrebă Banastasio. 

— Bine. Iu? 

— Excelent. 

Banastasio luă o înghiţitură din cutia de coca cola, apoi se 
aplecă şi dădu drumul la un mic casetofon. Se auzi un 
zgomot de voci amestecate, genul de fundal sonor al 
oricărei petreceri. 

— Chestie de obişnuinţă. Linc, Casey, când vreau să discut 
ceva în particular, zise Banastasio liniştit. 

Bartlett se holbă la el. 

— Crezi că aici sunt microfoane? 

— Poate că da, poate că nu. Dar nu ştii niciodată cine 
poate să tragă cu urechea. 

Bartlett îi aruncă o privire lui Casey, apoi îşi întoarse ochii 
spre Banastasio. 

— Ce vrei să discutăm, Vincenzo? 

Banastasio zâmbi. 

— Cum merge Par-Con? întrebă el. 

— Ca de obicei, foarte bine, zise Bartlett. Ne vom dezvolta 
mai mult decât se prevedea. 

— Cu 7 la sută, adăugă Casey, cu toate simţurile la pândă. 

— Vreţi să încheiaţi afaceri cu Struan sau cu Rothwell- 
Gornt? 

— Încă ne mai gândim. Bartlett îşi ascunse surprinderea. 
Vincenzo, de când ai luat obiceiul să întrebi de o afacere 
înainte de a fi încheiată? 

— Vreţi să mergeţi cu Struan sau cu Rothwell-Gornt? 

Bartlett se uită atent la privirea rece a ochilor şi zâmbetul 
ciudat de ameninţător, Casey era şi ea la fel de uluită. 

— După ce vom încheia afacerea o să-ţi spun, când le voi 
spune şi celorlalţi acţionari. Zâmbetul rămase neschimbat. 
Privirea deveni şi mai rece. 

— Băieţii şi cu mine am vrea să ne... 


— Care băieţi? 

Banastasio oftă. 

— Noi avem o bucăţică bună din Par-Con, Linc, şi acum am 
dori să participăm la unele decizii. Considerăm că ar trebui 
să mi se acorde un loc în consiliu. Şi în comitetul financiar şi 
în comitetul pentru noi achiziţii. 

Casey şi Bartlett îl priviră cu ochi mari, fără să se ascundă. 

— Asta n-a făcut parte din înţelegerea noastră când ţi-am 
vândut acţiunile, îi spuse Bartlett. Ai spus că pentru tine e 
doar o investiţie. 

— Aşa e, adăugă Casey, cu un glas care şi ei îi suna pierit. 
Ne-ai scris că eşti doar un investitor şi... 

— Vremurile s-au schimbat, micuță doamnă. Acum vrem să 
participăm. Aţi priceput? glasul lui Banastasio era aspru. 
Numai un loc, Linc. Cu atâtea acţiuni, la General Motors aş 
avea două locuri. 

— Noi nu suntem General Motors. 

— Sigur, sigur, ştim. Dar ceea ce vrem nu este o 
absurditate. Vrem ca Par-Con să crească mai repede. Poate 
aş... 

— Se dezvoltă foarte bine. Nu crezi că... 

Banastasio îi aruncă iarăşi o privire rece. Casey se opri. 
Bartlett simţea că-i vine să strângă din pumni, dar se 
stăpâni. Banastasio zise: 

— Ne-am înţeles, zâmbetul reveni. De azi înainte, fac parte 
din consiliu, aşa e? 

— Nu-i aşa. Directorii sunt aleşi de către acţionari la 
adunarea generală anuală, spuse Bartlett pe un ton sec. 
Mai înainte nu se poate. Nu e nici un loc liber. 

Banastasio râse. 

— Poate că o să fie. 

— Vrei să mai spui o dată asta? 

Brusc, Banastasio deveni dur. 

— Ascultă, Linc, asta nu e o ameninţare, doar o 
posibilitate. Aş fi util în consiliu. Am multe relaţii. Şi vreau 
să mă implic. 


— În ce? 

— În afacerile încheiate, de exemplu. Par-Con merge cu 
Gornt. 

— Şi dacă nu-s de acord? 

— Un mic brânci de la noi şi Dunross ajunge pe drumuri. 
Gornt e omul nostru, Linc. Am verificat şi e mai bun. 

Bartlett se sculă în picioare, urmat de Casey, care-şi 
simţea genunchii moi. Banastasio nu se clinti. 

— O să mă mai gândesc, zise Bartlett. În clipa asta încă nu 
e sigur că vom face vreo afacere cu niciunul din ei. 

Ochii lui Banastasio se îngustară. 

— Ce face?! 

— Nu sunt convins că vreunul dintre ei e bun pentru noi. 
Nu-i aşa, Casey? 

— Da, Linc. 

— Eu votez pentru Gornt. Aţi priceput? 

— Du-te dracului! 

Bartlett se întoarse să plece. 

— O clipă, Banastasio se ridică şi se apropie de ei. Nimeni 
nu vrea scandal. Nici eu, nici băieţii, nici... 

— Care băieţi? 

Din nou, celălalt bărbat oftă. 

— Hai, Linc, nu mai eşti copil. Ţi-a mers bine până acum. 
Noi nu vrem să facem valuri, doar bani. 

— Asta-i ceva ce avem în comun. O să-ţi răscumpărăm 
acţiunile şi o să-ţi dăm un profit de... 

— Nu ţine. Nu-s de vânzare, alt oftat. Le-am cumpărat 
când aveai nevoie de mălai. Am plătit un preţ cinstit şi te-ai 
folosit de banii noştri ca să te extinzi. Acum vrem să 
participăm la decizii. Pricepi? 

— Voi supune cererea la adunarea generală anuală a... 

— La naiba, acum! 

— La naiba, nu! Bartlett era categoric, ameninţător. Ai 
priceput? 

Banastasio se uită la Casey, cu o privire inexpresivă, ca de 
reptilă. 


— Ăsta e şi votul tău, domnişoară vice-preşedinte şi 
trezorier? 

— Da, răspunse ea, mirată că vocea îi este atât de fermă. 
Nu, în privinţa unui loc în consiliu, domnule Banastasio. 
Dacă trebuie să votăm, acţiunile mele sunt contra 
dumneavoastră şi categoric contra lui Gornt. 

— Când vom obţine noi controlul, vei fi concediată. 

— Când vei obţine controlul, eu voi fi deja plecată. 

Casey se îndreptă spre uşă, mirată că poate să-şi mişte 
picioarele. Bartlett stătea în faţa celuilalt bărbat, în gardă. 

— Ne mai vedem, spuse el. 

— Mai bine te-ai răzgândi. 

— Mai bine să stai dracului deoparte, nu te lega de Par- 
Con! 

Bartlett îi întoarse spatele şi o urmă pe Casey afară din 
cameră. La lift, zise: 

— Isuse! 

— Da, şopti ea, cu glas la fel de disperat. 

— Cred că ar trebui să... să stăm de vorbă. 

— Da. Simt nevoia să beau ceva, Linc. Doamne, tipul ăsta 
m-a îngrozit. În viaţa mea nu am fost atât de speriată, 
scutură din cap, de parcă ar fi vrut să şi-l limpezească. A 
fost ca un coşmar. 

La barul de la ultimul etaj, ea comandă un martini iar el o 
bere şi, după ce le băură în tăcere, mai comandară un rând. 
Tot timpul, minţile lor cumpăneau lucrurile, comparând 
faptele cu ipotezele, modificând ipotezele. 

Bartlett se foi în scaun. Casey îl privi. 

— Eşti gata să asculţi ce gândesc eu? întrebă ea. 

— Sigur, sigur, Casey. Dă-i drumul. 

— Întotdeauna s-a şoptit că tipul ar fi în mafie sau ar avea 
legături cu mafia, iar după mica noastră discuţie aş zice că 
aşa trebuie să fie. Mafia înseamnă narcotice şi tot soiul de 
rele. Ipoteză: crezi că asta ar putea să ne ducă cumva şi la 
arme? 

Ridurile subţiri de la ochii lui Bartlett se încreţiră. 


— M-am gândit şi eu la asta. Mai departe? 

— Fapt: dacă lui Banastasio îi e teamă să nu fie ascultat, 
asta te duce cu gândul la supraveghere. Ceea ce înseamnă 
FBI. 

— Sau CIA. 

— Sau CIA. Fapt: dacă el e în mafia şi dacă sunt 
amestecate CIA sau FBI, suntem băgaţi într-un joc în care 
nu avem ce căuta şi din care nu poate ieşi nimic bun. Cât 
despre ce vrea... Casey se întrerupse şi scoase o 
exclamaţie. 

— Ce e? 

— Tocmai... tocmai mi-am amintit de Rosemont, l-ai 
cunoscut la petrecere, Stanley Rosemont, tipul ăla bine, 
înalt, cărunt, de la consulat. Ieri ne-am întâlnit pe feribot, 
ieri după-masă. Din întâmplare. Poate că-i o coincidenţă, 
poate că nu, dar dacă stau să mă gândesc, a deschis vorba 
despre Banastasio, zicând că prietenul lui Ed nu-ştiu-cum, 
tot de la consulat, îl cunoaşte puţin, iar când i-am zis că 
soseşte astăzi a rămas cu gura căscată. Îi relată discuţia. 
Nu m-am mai gândit la asta, dar acum... consulatul, cele 
spuse de el, toate se leagă şi înseamnă CIA. 

— Aşa trebuie să fie. Precis. Şi dacă... se întrerupse şi el. 
Dacă mă gândesc bine, lan a adus şi el vorba despre 
Banastasio, din senin. Marţi, în hol, când tu erai la telefon, 
înainte de a merge la depozitul de aur. 

După o pauză, ea zise: 

— S-ar putea să fim băgaţi într-o mare dandana! Fapt: 
avem o crimă, răpire, arme, Banastasio, mafia, John Chen. 
Dacă mă gândesc bine, John Chen şi Tsu-Yan erau foarte 
amici cu nemernicul ăsta. Făcu ochii mari. Banastasio şi 
uciderea lui John Chen, oare se leagă? Din câte ziceau 
ziarele, Vârcolacii nu par a fi chinezi - treaba cu urechea. E 
ceva brutal. 

Bartlett sorbi din bere. 

— Gornt? Ce e cu Gornt? De ce-l vrea Banastasio pe el şi 
nu compania Struan? 


— Nu ştiu. 

— Gândeşte-te puţin la asta, Casey. Să zicem că ceea ce 
urmăreşte Banastasio sunt arme, sau narcotice, sau şi arme 
şi narcotice. Ambele companii i-ar putea fi utile. Struan are 
nave şi un complex imens la aeroport, de unde pot fi 
manipulate atât încărcăturile care vin cât şi cele care 
pleacă, ideal pentru contrabandă. Gornt are şi el nave şi 
antrepozite. lar Gornt are şi AU Asia Airways. O influenţă 
asupra principalei linii aeriene de alimentare din Asia, i-ar 
oferi - le-ar oferi exact ce le trebuie. Compania are avioane 
pentru Bangkok, India, Vietnam, Cambodgia, Japonia, peste 
tot. 

— Şi are legătură aici cu Pan-Am, IWA, JAL şi astfel cu 
orice loc de la est, vest, nord şi sud! Iar dacă noi îl ajutăm 
pe Gornt să-l distrugă pe Dunross, cele două companii 
reunite le oferă toate posibilităţile. 

— Deci, să revenim la întrebarea de o sută de puncte: ce 
facem? întrebă Bartlett. 

— N-am putea să tergiversăm lucrurile? Competiţia 
Struan-Gornt va fi decisă cel mai târziu săptămână viitoare. 
— Pentru lupta asta avem nevoie de informaţii şi de forţe 
de contraatac. Alte arme, arme puternice, pe care noi nu le 
avem. Bău din bere, îngândurat. Cred că ar trebui să ne 

sfătuim cu nişte experţi. Şi să le cerem ajutorul. Rapid. 
Avem de ales între Armstrong şi poliţia engleză, sau 
Rosemont şi CIA. 

— Sau şi unii şi alţii? 

— Sau şi unii şi alţii. 

Dunross cobori din Daimler şi intră cu pas grăbit la sediul 
central al poliţiei. 

— Bună seara, sir, zise tânărul inspector australian, de 
serviciu la intrare. Îmi pare rău că aţi pierdut în a cincea 
cursă. Am auzit că Bluey White a fost admonestat. Nu poţi 
să ai încredere într-un asiatic. 

Dunross zâmbi. 


— Ela câştigat, inspectore. Organizatorii au decis că cursa 
a fost câştigată cinstit şi clar. Am o întâlnire cu domnul 
Crosse. 

— Da, sir, clar, dar nu cinstit. Ultimul etaj, a treia uşă pe 
stânga. Baftă pe sâmbătă viitoare, sir. 

Crosse îi ieşi în întimpinare la ultimul etaj. 

— Bună seara. Intră. Bei ceva? 

— Nu, mulţumesc. Mulţumesc că m-aţi primit imediat. 
Bună seara, domnule Sinders. 

Dădură mâna. Dunross nu mai fusese niciodată în biroul 
lui Crosse. Pereţii arătau la fel de serbezi ca şi individul, iar 
după ce uşa se închise şi rămaseră doar ei trei atmosfera 
parcă deveni şi mai sufocantă. 

— Ia loc, te rog, zise Crosse. Păcat de Noble Star, noi, am 
pariat amândoi pe ea. 

— Sâmbătă viitoare merită să pariaţi din nou pe ea. 

— O vei călări chiar tu? 

— Voi n-aţi face-o? 

Amândoi bărbaţii zâmbiră. 

— Cu ce-ţi putem fi de folos? întrebă Crosse. 

Dunross se întoarse spre Sinders. 

— Nu pot să vă dau alte dosare, nu pot să fac imposibilul. 
Dar pot să vă dau ceva - încă nu ştiu ce anume - dar tocmai 
am primit un pachet de la AMG. 

Amândoi bărbaţii rămaseră uimiţi. Sinders spuse: 

— Livrat de cineva? 

— Livrat de cineva, răspunse Dunross după o scurtă 
ezitare. Acum, vă rog să nu-mi mai puneţi întrebări până nu 
termin ce am de zis. 

Sinders îşi aprinse pipa şi râse înfundat. 

— Tipic pentru AMG, Roger, să aibă o ascunzătoare, 
întotdeauna a fost şmecher, fir-ar el să fie. lertaţi-mă, 
continuaţi, vă rog. 

— Mesajul de la AMG zice că informaţiile sunt de o 
importanţă deosebită şi nu trebuie comunicate decât 
primului-ministru personal sau actualului şef al MI-6, 


Edward Sinders, dacă vreau eu, şi dacă mi se pare politic s- 
o fac. În tăcerea mormântală, Dunross trase adânc aer în 
piept. Dat fiind că ştiţi ce-i ăla troc, vă voi da, 
dumneavoastră direct, în secret, în prezenţa 
guvernatorului, acel „ceva”, orice naiba o fi. În schimb, îl 
lăsaţi pe Brian Kwok liber, să treacă frontiera dacă vrea, 
pentru ca să putem face târgul cu Tiptop. 

Tăcerea continua. Sinders pufăia din pipă. Îi aruncă o 
privire lui Crosse. 

— Roger? 

Roger Crosse se gândea la acel „ceva” şi ce informaţii 
puteau fi atât de importante încât să nu le poată vedea 
decât Sinders ori primul-ministru. 

— Cred că ar trebui să luaţi în considerare propunerea lui 
lan, zise el pe un ton neutru. Fără grabă. 

— Ba nu e timp, spuse Dunross cu glas tranşant. Banii sunt 
o urgenţă, iar eliberarea este şi ea considerată, în mod clar, 
urgentă. Nu putem amâna dincolo de luni la ora zece, când 
se deschid băncile... 

— Poate că Tiptop şi banii nu au nici o importanţă, îl 
întrerupse Sinders, cu glas intenţionat ascuţit. Pentru şi sau 
MI-6 nu contează deloc dacă Hong Kongul se duce de râpă. 
Aveţi idee ce valoare poate să aibă pentru duşman un 
comisar principal în SI, mai ales unul cu pregătirea şi 
experienţa lui Brian Kwok, dacă într-adevăr acesta ar fi 
arestat aşa cum credeţi dumneavoastră şi cum susţine 
Tiptop? V-aţi gândit de asemenea că informaţiile pe care le- 
am putea obţine de la un astfel de trădător duşman în 
legătură cu contractele lui, cu ei, s-ar putea să fie de mare 
importanţă pentru întreg regatul? Eh? 

— Asta e răspunsul dumneavoastră? 

— Doamna Gresserhoff e cea care v-a adus pachetul? 

— Sunteţi dispus să faceţi trocul? 

Crosse zise iritat: 

— Cine e Gresserhoff? 


— Nu ştiu, îi răspunse Sinders. Ştiu doar că ea a fosta 
doua persoană care a dispărut, căreia i-a dat telefon 
asistentul lui AMG, Kiernan. O căutăm cu ajutorul poliţiei 
elveţiene, îi zâmbi, doar cu buzele, lui Dunross. Doamna 
Gresserhoff v-a adus pachetul? 

— Nu, răspunse Dunross. (De fapt, nici nu-i o minciună, îşi 
zise el, mi l-a dat Riko Anjin). 

— Cine atunci? 

— Sunt gata să vă răspund după ce încheiem târgul. 

— Nu facem târgul, zise Crosse. 

Dunross se pregăti să se scoale. 

— Numai o clipă, Roger, spuse Sinders şi Dunross se aşeză 
la loc. 

Şeful MI-6 ciocăni cu pipa în dinţii săi îngălbeniţi de tutun. 
Dunross păstra pe chip o expresie neutră, ştiind că se află 
în faţa unor experţi. În cele din urmă, Sinders zise: 

— Domnule Dunross, sunteţi gata să juraţi oficial, în 
condiţiile prevăzute de Legea secretului de stat, că nu 
deţineţi originalul dosarelor AMG? 

— Da, răspunse Dunross imediat, dispus să 
răstălmăcească adevărul. Originalele le avusese 
întotdeauna AMG, lui i se trimitea prima copie, dacă va 
trebui însă să declare asta sub prestare de jurământ, va fi 
altă treabă. Mai departe? 

— Luni nu se poate. 

Dunross era cu ochii aţintiţi pe Sinders. 

— Nu se poate fiindcă Brian este în curs de interogare? 

— Orice agent duşman capturat ar fi, desigur, interogat 
imediat. 

— lar Brian va fi greu de făcut să-şi deşarte sacul. 

— Dacă el e agentul, dumneavoastră ar trebui să ştiţi mai 
bine decât noi. Aţi fost mult timp prieteni. 

— Da, şi mă jur pe Dumnezeu că tot nu cred că aşa cevae 
posibil. Brian n-a fost niciodată altceva decât un poliţist 
britanic corect şi de nădejde. Cum e cu putinţă? 


— Cum au fost cu putinţă Philby, Klaus Fuchs, Sorge, 
Rudolf Abel, Balke şi toţi ceilalţi? 

— De cât timp aveţi nevoie? 

Sinders ridică din umeri, uitându-se la el. Dunross îl privea 
şi el. Tăcerea deveni apăsătoare. 

— Aţi distrus originalele? 

— Nu, şi trebuie să vă spun că şi eu am observat diferenţa 
dintre toate copiile pe care vi le-am dat eu şi cea pe care aţi 
interceptat-o. Aveam de gând să-l sun pe AMG să-l întreb de 
ce această diferenţă. 

— Cât de des luaţi legătura cu el? 

— O dată sau de două ori pe an. 

— Ce ştiaţi despre el? Cine vi l-a sugerat? 

— Domnule Sinders, sunt gata să vă răspund la întrebări, 
îmi dau seama că e de datoria mea să o fac, dar în seara 
asta nu e momentul potrivit... 

— Poate că e, domnule Dunross. N-avem nici o grabă. 

— A, sunt de aceeaşi părere. Dar din păcate am oaspeţi 
care mă aşteaptă, iar asocierea mea cu AMG nu are nimic 
de-a face cu propunerea mea. Propunerea mea necesită un 
simplu da sau nu. 

— Sau un poate. 

Dunross se uită lung la el. 

— Sau un poate. 

— Mă voi gândi la ce aţi spus. 

Dunross zâmbi în sinea lui, plăcându-i jocul ăsta de-a 
şoarecele şi pisica, conştient că are de-a face cu nişte 
maeştri. Lăsă din nou tăcerea să dăinuie, exact cât trebuie. 

— Foarte bine. AMG a spus că lasă la discreţia mea. În 
clipa asta nu ştiu ce conţine pachetul lui. Îmi dau seama că 
nu-i treaba mea şi n-ar trebui să mă amestec în chestiuni 
privind şi sau MI-6. Nu eu am vrut-o. Mi-aţi interceptat 
corespondenţa personală. Înțelegerea mea cu AMG a fost 
foarte limpede: am avut asigurarea lui scrisă că avea 
permisiunea să fie angajatul meu şi că pentru toate 
informaţiile care mi le trimitea va obţine în prealabil girul 


guvernului. Dacă doriţi, vă voi da copii ale corespondenţei 
mele cu el, pe căile cuvenite, cu secretul cuvenit. 
Entuziasmul pentru oferta mea îmi scade clipă de clipă (îşi 
înăspri glasul). Poate că nu contează pentru şi sau MI-6 
dacă Hong Kongul se duce de râpă, dar pentru mine 
contează, aşa că vă mai fac oferta o ultimă dată, se ridică. 
Oferta e valabilă până la ora 20.30. 

Niciunul din ceilalţi bărbaţi nu se mişcă. 

— De ce 20.30, domnule Dunross? De ce nu miezul nopţii 
sau mâine la prânz? întrebă Sinders, netulburat. 

Continua să pufăie din pipă, dar Dunross remarcase că 
ritmul avusese o întrerupere în momentul când lansase 
provocarea. Ăsta e semn bun, îşi zise el. 

— Atunci trebuie să-l sun pe Tiptop. Mulţumesc că m-aţi 
primit, Dunross se întoarse spre uşă. 

Crosse, care şedea la birou, îi aruncă o privire lui Sinders. 
Bărbatul mai vârstnic dădu din cap. Ascultător, Crosse 
apăsă pe buton. Broasca se deschise fără zgomot. Dunross 
tresări şi se opri, dar îşi reveni repede, deschise uşa şi ieşi 
fără nici un comentariu, închizând-o după el. 

— Tare tip, zise Crosse plin de admiraţie. 

— Prea tare. 

— Nu prea tare. Este tai-pan al Nobilei Case. 

— Şi un mincinos, însă unul deştept, care se pricepe la 
vicleşuguri. Oare ar fi în stare să distrugă pachetul de la 
AMG? 

— Da. Însă nu ştiu dacă ora H e 20.30. Crosse îşi aprinse o 
țigară. Tind să cred că este. Probabil că l-au presat foarte 
mult, căci or fi bănuind că l-am băgat pe client la 
interogatoriu. Au avut timp berechet să studieze tehnicile 
sovietice şi au şi ei câteva trucuri ale lor. Probabil că îşi 
închipuie că şi noi suntem destul de eficienţi. 

— Tind să cred că nu mai are alte dosare şi pachetul e 
real. Dacă vine de la AMG, trebuie să aibă o valoare 
deosebită. Tu ce părere ai? 


— Repet ce i-am spus guvernatorului. Dacă îl avem pe 
client la dispoziţie până luni la prânz, până atunci scoatem 
de la el tot ce e important. 

— Dar ce ne facem cu ei? Ce-ar putea el să le spună 
despre noi când îşi revine? 

— De-acum, cam ştim. În privinţa Hong Kongului, putem 
să ne ocupăm de toate problemele legate de securitate, 
încă de azi. Este politica obişnuită a şi ca nici o singură 
persoană să nu cunoască planurile esenţiale şi... 

— Cu excepţia ta. 

Crosse surâse. 

— Cu excepţia mea. Şi tu în Anglia, desigur. Clientul ştie 
multe, dar nu totul. Putem să rezolvăm totul aici, să 
schimbăm codurile şi aşa mai departe. Nu uita, aproape 
toate informaţiile transmise de el sunt chestiuni de rutină. 
El nu mai reprezintă un pericol. A fost descoperit, din 
fericire la timp. Cu siguranţă că el ar fi izbutit să ajungă 
primul chinez prefect, şi poate viitor şef al SI. Ar fi fost un 
dezastru. Nu putem recupera dosarele personale, al lui 
Fong-fong şi celelalte, nici planurile pentru prevenirea 
răzmeriţelor sau insurecţiilor. Cât despre Sevrin, nu ştie 
mai multe decât ştiam noi înainte de a-l prinde. Poate că 
mesajul lui AMG conţine nişte chei, chei la întrebări pe care 
ar trebui noi să i le punem. 

— Asta mi-a trecut şi mie prin minte. După cum am spus, 
domnul Dunross e al naibii de tare. Sinders aprinse alt 
chibrit, pufăi din pipă, apoi scutură tutunul ars. Tu îl crezi? 

— În privinţa dosarelor, nu ştiu. Cred însă cu certitudine 
că are un pachet şi că AMG s-a întors dintre morţi, îmi pare 
rău că nu l-am întâlnit niciodată. Da. Mesajul lui s-ar putea 
să fie mai important decât clientul ăsta, după luni la prânz. 
Acum nu prea mai e decât o carapace goală. 

De când reveniseră la sediu, interogarea lui Brian Kwok 
continuase, în mare parte vorbe dezlânate şi incoerente, 
dar ici-colo câte un detaliu important. Tot despre industria 
atomică, nume şi adrese ale contactelor din Hong Kong şi 


Canton, riscuri de securitate, informaţii despre poliţia 
canadiană, împreună cu o extrem de interesantă repetare a 
vastei infiltrări sovietice în Canada. 

— De ce Canada, Brian? întrebase Armstrong. 

— Granița de nord, Robert... cel mal slab zid despărțitor 
din lume. În Canada sunt asemenea bogății... ce-aş vrea... 
fata aia cu care era să mă însor, mi-au zis că datoria mea... 
dacă sovieticii îi pot dezbina pe canadieni... acolo în nord 
sunt atât de încrezători şi minunaţi... îmi dai o ţigară... 
mulţumesc... Pot să beau ceva că... Aşa că avem peste tot 
celule de contraspionaj pentru a căuta celulele sovietice şi a 
afla... mai e şi Mexicul... Sovieticii se bagă tare şi acolo... 
da, au oameni implantaţi peste tot... ştiai că Philby... 

O oră a fost de ajuns. 

— Ciudat că a clacat atât de repede, zise Sinders. 

Crosse era şocat. 

— Îţi garantez că nu se controlează, nu minte, spune 
absolut tot ceea ce crede, ce-a fost şi... 

— Da, sigur, zise Sinders, oarecum înţepat. Am vrut să 
spun că mi se pare ciudat ca un om de calitatea lui să 
cedeze atât de repede. Eu sunt de părere că de ani de zile 
oscila, că devotamentul lui este inexistent sau foarte şubred 
şi că probabil era gata să treacă de partea noastră, dar nu 
izbutea să scape de ei. Păcat. Ar fi putut fi de mare preţ 
pentru noi. Sinders oftă şi aprinse alt chibrit. După o vreme 
asta li se întâmplă, în societatea noastră, tuturor cârtiţelor 
lor, întotdeauna se iveşte ceva, un gest de bunătate, un 
prieten sau o fată, libertatea sau fericirea care le întoarce 
lumea cu susu-n jos, săracii de ei. Din cauza asta, până la 
urmă noi vom câştiga. Până şi în Rusia lucrurile se vor 
schimba şi KGB-ul îşi va primi pedeapsa ce i se cuvine, de la 
ruşi, de-asta le e teamă. Nici un soviet din lume nu poate 
supravieţui fără dictatură, poliţie secretă, nedreptate şi 
teroare, scutură pipa în scrumieră, tutunul rămas la fund 
era umed. Nu eşti de aceeaşi părere, Roger? 


Crosse dădu din cap şi se uită în ochii de un albastru 
deschis cu privire intensă, întrebându-se ce s-o fi petrecând 
în spatele lor. 

— Îi telefonezi ministrului pentru instrucţiuni? 

— Nu. Pentru asta pot să-mi asum eu răspunderea. Vom 
decide la 20.30. Sinders aruncă o privire la ceas. Hai să ne 
întoarcem la Robert. E aproape timpul să o luăm de la 
capăt. Bun băiatul ăsta, foarte bun. Ai auzit că a câştigat 
zdravăn? 

Ora 20.50. 

— lan? Scuză-mă că te întrerup, spuse Bartlett. 

— A, bună! Dunross se întoarse spre el, desprinzându-se 
din grupul de musafiri cu care stătea de vorbă. 

Bartlett era singur. 

— Sper că voi doi nu plecaţi deja. Cocktailul mai durează 
cel puţin până la nouă şi jumătate. 

— Casey mai rămâne. Eu am o întâlnire. Dunross zâmbi 
vesel. 

— Sper că este suficient de drăguță. 

— Este, dar asta e pe mai târziu. Mai întâi am o întâlnire 
de afaceri. Ai o clipă liberă? 

— Sigur. Scuzaţi-mă o clipă, spuse Dunross la adresa 
celorlalţi, şi o luă înainte prin încăperea plină de lume, spre 
una din terase. 

Ploaia mai slăbise din intensitate dar continua neabătută. 

— Achiziţionarea lui General Stores se va face aproape 
sigur la cifra oferită de noi, fără ca Superfoods să mai 
supraliciteze. Vom face nişte bani ca-n poveşti, dacă 
izbutesc să-l opresc pe Gornt. 

— Da. Luni se va şti. 

Dunross îl privi atent. 

— Eu sunt foarte optimist. 

Bartlett zâmbi, dar zâmbetul lui ascundea oboseală şi 
îngrijorare. 

— Am observat. Ce voiam să te întreb, mai mergem mâine 
la 'Taipe? 


— Tocmai voiam să-ţi propun să amânăm pe săptămână 
viitoare, weekendul următor. Mâine şi luni sunt zile foarte 
importante pentru noi amândoi. E în regulă? 

Bartlett aprobă, dând din cap, ascunzându-şi uşurarea. 

— În ce mă priveşte, e perfect (şi asta îmi rezolvă 
problema cu Orlanda, îşi zise el în gând). Bine, atunci eu 
plec. 

— Ia maşina. Trimite-l pe Lim înapoi când nu mai ai nevoie 
de el. Vii mâine dacă se ţine raliul? E la ora zece, până pe la 
prânz. 

— Unde se ţine? 

— În New Territories. Dacă vremea e bună, trimit o maşină 
să te ia. Şi pe Casey, dacă vrea. 

— Mulţumesc. 

— Pentru seara asta, nu-ţi fă griji în privinţa lui Casey. Voi 
avea grijă să ajungă cu bine la hotel. După cocktail e liberă? 

— Cred că da. 

— Bun. Atunci o să o invit să vină cu noi. Mergem mai 
mulţi la o cină chinezească, Dunross îi studie chipul. Nici o 
problemă? 

— Nu. Nimic cu care să nu mă descurc. 

Bartlett zâmbi şi se îndepărtă, pregătindu-se pentru 
următoarea repriză: Armstrong. Pe Rosemont îl prinsese cu 
câteva minute în urmă şi îi relatase discuţia cu Banastasio. 

— Mai bine lasă asta în seama noastră, Linc, spusese 
Rosemont. În ce te priveşte pe tine, suntem informaţi 
oficial. Consulatul. Voi comunica eu cui trebuie. Tu fă-te că 
nu ştii nimic şi spune-i şi lui Casey, O. K.? Dacă Banastasio 
vă sună pe unul din voi, duceţi-l cu vorba, anunţaţi-ne şi 
găsim noi o soluţie. Uite cartea mea de vizită. La numerele 
astea mă poţi găsi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. 

Bartlett era acum în faţa uşii de la intrare, alăturându-se 
celorlalte persoane care îşi aşteptau cu nerăbdare maşina 
să tragă la scară. 


— A, bună, Linc, zise Murtagh, coborând grăbit dintr-un 
taxi, cât pe ce să se ciocnească de Bartlett. Scuze. 
Petrecerea mai continuă? 

— Sigur că da, Dave. Ce-i cu zorul ăsta? 

— Trebuie să-l văd pe tai-pan! Murtagh îşi cobori glasul, 
agitația lui fiind evidentă. Există şanse ca biroul central să 
accepte, dacă Ian face câteva concesii! Casey mai e aici? 

— Sigur, răspunse Bartlett imediat, cu toate simţurile la 
pândă, uitând de orice altceva. Ce concesii? întrebă el, 
prudent. 

— Dublarea perioadei de schimb şi să trateze direct cu 
First Central, acordându-ne primă opţiune pentru toate 
împrumuturile în următorii cinci ani. 

— Asta nu-i mult, zise Bartlett, ascunzându-şi 
perplexitatea. Şi acum cum se prezintă înţelegerea în 
ansamblu? 

— N-am timp, Linc, trebuie să obţin aprobarea tai-panului. 
Cei de la sediu aşteaptă, dar e exact aşa cum am 
preconizat-o Casey şi cu mine. Doamne, dacă iese treaba 
asta, tai-panul ne va fi îndatorat până la sfârşitul zilelor! 
Murtagh plecă zorit. 

Bartlett se uită după el, lung. Picioarele erau cât pe ce să-l 
ducă înapoi în casă, dar se întoarse şi îşi reluă locul în rând. 
Am timp destul, îşi zise el. Nu e nevoie să o întreb, încă. Mai 
bine să rumeg întâi cele aflate. Casey îi spusese de legătura 
dintre banca Royal Belgium şi First Central, iar după-masă 
Murtagh îi explicase cât de greu era să pătrunzi aici - dar 
atâta tot. Bartlett remarcase nervozitatea lui Casey şi pe 
cea a texanului, dar la momentul acela o pusese pe seama 
curselor. Dar acum? se întrebă el bănuitor. Casey, Murtagh 
şi tai-panul! First Central acceptă, dacă... şi „tai-panul ne va 
fi îndatorat până la sfârşitul zilelor...” şi „exact aşa cum am 
preconizat-o Casey şi cu mine”. Ea este intermediarul? 
Casey e mult mai tare decât fraierul ăsta, îl poate duce de 
nas. Deci probabil că ea l-a convins să... să ce? De ce are cel 
mai mult nevoie tai-panul? De credit rapid, de ordinul 


milioanelor, până luni. Isuse, First Central îl va susţine! Asta 
trebuie să fie. Dacă. Dacă face concesii, şi n-are cum să nu 
facă pentru a scăpa de... 

— Doriţi maşina, sir? 

— O, da, Lim, sigur. Sediul poliţiei, în Wanchai. Mulţumesc. 

Se urcă în spate, cu mintea în fierbere. Deci Casey face un 
joc pe cont propriu. Probabil că l-a rumegat cel puţin o zi, 
dar mie nu mi-a spus. De ce? Dacă am ghicit bine şi schema 
iese, lan capătă mijloacele necesare pentru a-l contracara 
pe Gornt, ba chiar să-i ia crema. Casey s-a dat peste cap ca 
să-l ajute. De ce? În schimbul a ce? Bani albi pentru zile 
negre! Să fie împărţeala 50-50 - două milioane ale mele, 
dar profitul se împarte 50-50? Precis. Asta e o posibilitate, 
una pe care o întrevăd în clipa asta. Care or fi celelalte? 
Isuse! Casey independentă, poate lucrând cu adversarul? 
Căci deocamdată amândoi ne sunt încă adversari, şi lan şi 
Gornt. Febrilitatea îi spori. Ce e de făcut? Banii pe care îi 
risc cu Gornt au oricum acoperire. Cele două milioane cu 
Struan, la fel, şi rămân valabile. Nici o clipă nu m-am gândit 
să-mi iau cuvântul înapoi, am spus-o doar ca să opun la 
încercare pe Casey. Afacerea cu compania Struan e bună, 
oricum. Afacerea cu Gornt e bună, oricum. Deci planul meu 
rămâne valabil în continuare, pot încă să-l aleg pe care 
vreau eu, dar momentul va trebui foarte bine calculat. 
Acum însă mai e şi Orlanda. 

Dacă o aleg pe Orlanda, trebuie să aleg America sau alt 
loc, nu Hong Kong. E limpede că ea n-ar fi nicicând 
binevenită în cercul învingătorilor de la Happy Valley. Ori la 
serate şi cluburi. N-ar fi niciodată invitată cu dragă inimă în 
marile case, poate cu excepţia celei a lui lan. Şi a lui Gornt, 
dar asta ar însemna să întinzi coarda prea tare, să-i 
amintească de trecut - ca noaptea precedentă când a ieşit 
pe punte fata cealaltă. Am văzut chipul Orlandei. Da, e 
drept că şi-a ascuns sentimentele, cum nimeni altcineva n- 
ar fi izbutit să o facă, în afară poate de Casey. Se vedea că 
detesta faptul că cealaltă fată a fost în cabina principală, 


care cândva a fost a ei. Poate că Gornt nu a făcut-o în mod 
intenţionat? Poate că fata a venit sus de capul ei. A coborât 
foarte repede înapoi. Poate că nici nu avea deloc voie să 
vină sus. Poate, Drace! Se petrec prea multe lucruri şi prea 
repede: ca treburile cu General Stores şi cu salvarea Ho- 
Pak - prea multe lucruri convenite de câţiva indivizi într-o 
sâmbătă, între două pahare de whisky şi două telefoane. 
Dacă eşti de-al lor, e dinamită, dar să te ferească Dumnezeu 
dacă nu eşti. Ca să-ţi găseşti locul aici, trebuie să fii englez 
sau chinez. Eu sunt din afară, ca Orlanda. Şi totuşi, aş putea 
fi fericit aici, o vreme. Şi aş putea chiar să fac faţă fiind 
împreună cu Orlanda, dacă am veni pentru scurt timp, în 
vizită. Aş putea face ca Par-Con să devină Nobila Casă în 
cercul Pacificului, dar pentru a fi acceptat ca Nobila Casă 
de către englezi şi de către chinezi tot ar trebui să fie 
Struan-Par-Con, cu numele nostru în litere mici, ori 
Rothwell-Gornt-Par-Con, tot aşa. 

Casey? 

Cu Casey Par-Con ar putea fi o Nobilă Casă, cu uşurinţă. 
Dar oare Casey mai e demnă de încredere? De ce nu mi-a 
spus? Oare a absorbit-o Hong Kongul şi începe să-şi facă 
propriul joc pentru a deveni Numărul Unu? E cazul să-ţi 
faci alegerea, amice, cât mai eşti încă tai-pan. 

— Da, Phillip? 

— Se aflau în birou, sub portretul lui Dirk Struan, şi 
Dunross alesese acest loc în mod deliberat. Phillip Chen 
şedea în faţa lui. Foarte oficial, foarte corect şi foarte obosit. 

— Ce face Alexi? 

— E tot inconştient. Doc 'Tooley zice că va fi bine dacă îşi 
revine în două ore. 

— Tiptop? 

— Urmează să-l sun la nouă. 

— Tot nu s-a aprobat oferta lui de către... autorităţi? 

Dunross miji ochii. 

— Cunoşti aranjamentul pe care l-a propus? 


— O, da, tai-pan, Am... am fost întrebat. Încă tot îmi vine 
greu să cred... Brian Kwok? Dumnezeu să ne ajute. Însă da, 
mi s-a cerut părerea înainte ca acest aranjament să-ţi fie 
propus ţie. 

— Şi de ce naiba nu mi-ai spus? izbucni Dunross. 

— Pe bună dreptate, nu mă mai consideri comprador al 
Nobilei Case şi nu mă mai bucur de încrederea ta. 

— Te consideri demn de încredere? 

— Da. Am dovedit-o de multe ori în trecut, la fel ca şi tatăl 
meu, şi tatăl lui. Dar chiar şi aşa, dacă aş fi în locul tău şi aş 
sta unde stai tu, nu aş fi acceptat această întrevedere, nu 
te-aş fi primit în casa mea şi aş fi decis deja asupra căilor şi 
mijloacelor de a te distruge. 

— Poate că am şi făcut-o. 

— Tu, nu, Phillip Chen arătă spre portret. El ar fi făcut-o, 
dar tu, lan Struan Dunross, nu. 

— Nu conta pe asta. 

— Contez. 

Dunross nu zise nimic, aşteptând. 

— Întâi, moneda: aşteaptă până ţi se cere favoarea. Mă voi 
strădui să aflu dinainte care este. Dacă e prea mult... 

— Va fi prea mult. 

— Ce o să ceară? 

— Ceva legat de narcotice. Există un zvon insistent că 
Patru Degete, Yuen Contrabandistul şi Lee Praf Alb sunt 
parteneri de afaceri în contrabanda cu heroină. 

— Este un lucru în studiu. Încă nu sunt parteneri, spuse 
Phillip Chen. 

— Încă o dată, de ce nu mi-ai spus? E de datoria ta, de 
comprador, să mă informezi, nu să stai să aşterni pe hârtie 
detalii intime despre secretele noastre şi pe urmă să le laşi 
să ajungă la duşmani. 

— Încă o dată, îmi cer iertare. Dar acum e momentul să 
vorbesc. 

— Pentru că eşti terminat? 


— Pentru că s-ar putea să fiu terminat, dacă nu reuşesc să 
îmi dovedesc încă o dată valoarea. 

Bătrânul se uita posomorit la Dunross, văzând în chipul 
bărbatului din faţa lui chipul multor tai-pani, neplăcându-i 
nici acest chip, nici cel al bărbatului de deasupra 
şemineului, ai cărui ochi îl sfredeleau - piratul diavol străin 
care îl abandonase pe stră-străbunicul lui pentru că avea 
sânge amestecat, deşi jumătate era chiar al lui. Ayeeyah, 
gândi el, înăbuşindu-şi mânia. Barbarii ăştia şi intoleranţa 
lor! Am servit cinci generaţii de tai-pani şi acum ăsta 
ameninţă să schimbe testamentul lui Dirk pentru o singură 
greşeală? 

— În privinţa cererii, chiar dacă e legată de heroină sau 
narcotice, va fi ceva în perspectiva unei acţiuni viitoare. 
Accept-o, tai-pan, şi-ţi promit să mă ocup eu de Patru 
Degete cu mult înainte ca cererea să trebuiască să fie 
satisfăcută. 

— Cum? 

— Aici e China. Mă voi ocupa de asta în stilul chinezesc. 
Jur pe sângele strămoşilor mei. Phillip Chen arătă spre 
portret. Voi continua să apăr Nobila Casă aşa cum am jurat 
s-o fac. 

— Ce alte acte importante mai aveai în seiful tău? Am 
răsfoit toate documentele şi bilanţurile financiare pe care i 
le-ai dat lui Andrew. Dacă astfel de informaţii pică în mâna 
cui nu trebuie, suntem în pielea goală. 

— Da, dar numai faţă de Bartlett şi Par-Con, dacă el le ţine 
pentru sine şi nu i le comunică lui Gornt sau altui adversar 
de aici. Tai-pan, mie Bartlett nu mi se pare o persoană râu- 
intenţionată. Poate ne putem înţelege cu el să recuperăm 
ceea ce are şi să-l rugăm să păstreze secretul. 

— Ca să faci asta, ar trebui să poţi să-i oferi la schimb un 
secret al lui de care nu vrea să se ştie. Ai aşa ceva? 

— Nu încă. Dar ca partener al nostru, ar trebui să ne 
protejeze. 


— Da. Însă negociază deja cu Gornt şi a avansat 2 milioane 
de dolari americani pentru a-l ajuta pe Gornt în vânzarea 
fără acoperire a acţiunilor noastre. 

— Fiii, asta nu ştiam, păli Phillip Chen şi se gândi o clipă. 
Deci Bartlett se va retrage de la noi luni şi va trece de 
partea duşmanului? 

— Nu ştiu. În momentul de faţă cred că aşteaptă să vadă 
dincotro bate vântul. Eu aşa aş face în locul lui. 

Phillip Chen se foi pe scaun. 

— El ţine foarte mult la Orlanda, tai-pan. 

— Da. Ea ar putea fi o cheie. Trebuie să fie aranjamentul 
lui Gornt, care probabil că a împins-o spre Bartlett. 

— Ai de gând să-i spui? 

— Nu, dacă nu am un motiv. E major. Dunross se înăspri şi 
mai mult. Ce propui? 

— Eşti de acord cu concesiile pe care le vrea First 
Central? 

— Deci ştii şi despre asta? 

— Cred, tai-pan, că ai vrut să ştie toată lumea că le cauţi 
sprijinul. Altfel de ce să-l fi invitat pe Murtagh în loja ta, la 
curse, de ce să-l fi invitat aici? N-a fost greu de tras o 
concluzie, chiar pentru cineva care nu are copii ale 
telexurilor lui... 

— Tu ai? 

— Câteva. Phillip Chen scoase o batistă şi îşi şterse 
palmele. Vei face concesiile? 

— Nu. l-am spus că mă voi mai gândi. Aşteaptă jos 
răspunsul meu, dar acesta nu poate fi decât nu. Nu pot să le 
garantez că le voi acorda primă opţiune pentru toate 
împrumuturile viitoare. Nu pot, fiindcă Victoria este atât de 
puternică aici şi deţine atât de multe din titlurile noastre şi 
ne-ar stoarce de tot. În orice caz, nu-i pot înlocui cu o bancă 
ce s-a dovedit a fi politic nesigură. First Central e foarte 
bună ca soluţie de rezervă şi ar fi grozav dacă ne-ar scoate 
din buclucul ăsta, dar nu-s prea sigur pe ei pe termen lung. 
Trebuie să dovedească dacă sunt de încredere. 


— Cred că şi ei sunt gata să accepte un compromis. La 
urma urmelor, faptul că ne dau 2 milioane pentru afacerea 
cu General Stores e un mare vot de încredere, heya? 

Dunross nu comentă. 

— Tu la ce te gândeai? 

— Permite-mi să-ţi sugerez să le răspunzi făcând o ofertă 
concretă: toate împrumuturile canadiene, americane, 
australiene şi sud americane pentru cinci ani - asta acoperă 
expansiunea noastră în aceste teritorii - plus împrumutul 
intermediar pentru două uriaşe tancuri petroliere ce să fie 
cumpărate prin Ioda, şi apoi închiriate tot lor şi pentru un 
asociat, comenzi ferme pentru încă şapte. 

— Isuse Hristoase, cine are o activitate de asemenea 
anvergură? explodă Dunross. 

— Vee Cee Ng. 

— Fotograful Ng? Imposibil. 

— În douăzeci de ani, Vee Cee va avea o flotă mai mare 
decât Onassis. 

— Imposibil. 

— Ba e foarte probabil, tai-pan. 

— De unde ştii? 

— Mi s-a cerut să ajut la finanţarea şi aranjarea unei 
uriaşe extinderi a flotei lui. Dacă includem primele şapte 
tancuri în oferta noastră, promițând că vor mai fi şi altele, şi 
eu pot s-o fac, pot, asta ar trebui să-i mulţumească pe cei de 
la First Central. Phillip Chen îşi şterse transpiraţia de pe 
frunte. Heya? 

— Dumnezeule, asta ar mulţumi şi pe cei de la Chase 
Manhattan şi Bank of America luate împreună! Vee Cee? 
Dunross îşi reveni din uimire şi, deodată, mintea lui începu 
să funcţioneze cu viteză maximă. Aha! Vee Cee plus toriu 
plus vechi prieteni plus tot felul de echipamente delicate 
plus petrol plus Vechi Prieteni. Eh? 

Phillip Chen zâmbi timid. 

— "Toate ciorile de sub soare sunt negre. 


— Da, după o pauză zise: First Central s-ar putea să 
accepte. Dar ce fac cu Bartlett? 

— Cu First Central, nu mai ai nevoie de Par-Con. Cei de la 
First Central vor fi bucuroşi să ne găsească pe altcineva în 
SUA, ca susţinător sau partener. Va dura ceva timp, dar cu 
Jacques în Canada, David MacStruan aici, Andrew în 
Scoţia... Tai-pan, nu ştiu ce ai de gând în legătură cu 
Andrew şi tipul ăsta Kirk, dar teoriile pe care le etalează el 
mi se par trase de păr, foarte trase de păr. 

— Ce spuneai despre Bartlett? 

— Cred că trebuie să ne rugăm ca First Central să muşte 
momeala, ca Tiptop să ne dea banii, ca eu să pot acoperi 
First Central cu un sindicat format din Mata, Zgârcitul şi 
Patru Degete. Atunci tu, David MacStruan şi cu mine putem 
găsi cu uşurinţă o alternativă pentru Par-Con. Eu propun să 
deschidem de-ndată un birou la New York. Pune-l pe David 
la conducerea lui pentru trei luni cu... poate cu Kevin ca 
asistent. Phillip Chen lăsă aceste vorbe să plutească o clipă 
în aer, apoi continuă repede: în trei luni ne vom da seama 
dacă tânărul Kevin este bun de ceva. Cred că vei fi foarte 
impresionat, tai-pan, de fapt, garantez că vei fi. În trei luni 
vom şti ce părere are tânărul George Trussler despre 
Rhodesia şi Africa de Sud. După ce pune pe picioare biroul 
acela, l-am putea trimite la New York. Sau poate îl atragem 
pe celălalt văr al tău, cel din Virginia, Mason Kern, să plece 
de la Cooper-Tillman şi să se ocupe de biroul nostru de la 
New York. După şase luni, Kevin ar fi bine să plece la 
Salisbury şi Johannesburg. Eu am convingerea că afacerile 
cu toriu şi cu metale preţioase se vor dezvolta tot mai mult. 

— Până atunci, mai avem nişte probleme imediate. 
Bartlett, Gornt şi situaţia acţiunilor noastre. 

— Pentru a ne asigura de tăcerea lui Bartlett trebuie să-l 
despărţim complet de Gornt şi să ni-l facem aliat total. 

— Cum se poate face asta, Phillip? 

— Lasă asta în seama mea. Există... există unele 
posibilităţi. 


Dunross îl privea ţintă pe bătrân, dar acesta nu îşi ridică 
privirea de pe masa de lucru. Ce posibilităţi? Orlanda? 
Probabil. 

— Bun, zise el. Mai departe? 

— În privinţa pieţei. Dacă ne sprijină Banca Chinei, se 
termină cu retragerile de fonduri de la bănci. Cu 
achiziţionarea lui General Stores şi un sprijin financiar 
masiv, situaţia acţiunilor noastre se îmbunătăţeşte. Toată 
lumea va da buzna să cumpere. Uite, zise Phillip Chen, ştiu 
că până acum n-ai vrut s-o faci, dar să zicem că am reuşit 
să-l convingem pe sir Luis să retragă acţiunile noastre de 
pe piaţă până luni la prânz... 

— Poftim? 

— Da. Să zicem că până la prânz nimeni să nu poată vinde 
sau cumpăra în mod oficial acţiuni Struan, şi apoi stabilim 
preţul la cât a fost miercurea trecută - 23.80. Gornt e 
încolţit. Trebuie să cumpere, indiferent de preţ, pentru a se 
acoperi. Dacă nimeni nu oferă destule acţiuni sub cifra asta 
toate profiturile lui zboară pe fereastră. Ar putea chiar să 
se ducă la fund. 

Dunross se simţea vlăguit. Ideea de a bloca acum acţiunile 
nu-i trecuse prin cap. 

— Isuse, dar sir Luis nu va accepta niciodată asta. 

Phillip Chen era foarte palid, cu fruntea brobonită de 
sudoare. 

— Dacă cei din comitetul bursei sunt de acord că acest 
lucru e necesar „pentru a stabiliza piaţa”... şi dacă 
principalii agenţi de bursă, firmele lui Joseph Stern şi Arjan 
Soorjani acceptă să nu ofere acţiuni, pachete de acţiuni sub 
28.80, ce poate Gornt să facă? Îşi şterse fruntea cu o mână 
tremurândă. Asta e planul meu. 

— Dar de ce crezi că sir Luis va coopera la treaba asta? 

— Cred că o va face. Iar Stern şi Soorjani ne datorează 
multe favoruri, bătrânul îşi frământă degetele cu 
nervozitate. Sir Luis, Stern, Soorjani, tu şi cu mine 


controlăm împreună cea mai mare parte a pachetelor de 
acţiuni pe care Gornt le-a comercializat fără acoperire. 

— Stern este agentul lui Gornt. 

— E adevărat, dar e Hong Kong yan şi bunăvoința 
celorlalţi contează pentru el mai mult decât un client. 

Phillip Chen se aplecă mai mult spre cercul de lumină. 
Dunross îi remarcă paloarea şi se îngrijoră. Se ridică şi se 
duse la bar, aducând două pahare cu brandy şi sifon. 

— Poftim. 

— Mulţumesc, Phillip Chen îşi bău repede paharul. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că există brandy. 

— Crezi că îi putem convinge pe toţi până luni, înainte de 
deschiderea bursei? Apropo, mi-am anulat excursia la 
Taipe. 

— Bine, bine ai făcut. Atunci te duci la cocktailul lui Jason 
Plumm? 

— Da. Am spus că mă voi duce. 

— Bun. O să mai putem sta de vorbă atunci. Despre sir 
Luis. Există mari şanse, tai-pan. Chiar dacă acţiunile nu 
sunt retrase, preţul tot va creşte vertiginos, trebuie - dacă 
obţinem sprijinul de care avem nevoie. 

Este evident pentru oricine, îşi zise Dunross amar. Dacă! 
Se uită la ceas. Era 20.35. Sinders trebuia să sune până la 
20.30. Îi acordase o marjă de o jumătate de oră înainte de 
a-l suna pe Tiptop. Îşi simţi stomacul contractându-se dar se 
stăpâni. Isuse, nu pot să îl sun, gândi el enervat. 

— Poftim? întrebă el, căci nu auzise ce spusese Phillip 
Chen. 

— Termenul limită pe care mi l-ai dat pentru a-ţi pune pe 
birou demisia mea - duminică la miezul nopţii, dacă Mata 
sau Zgârcitul... pot să te rog să-l prelungeşti cu o 
săptămână? 

Dunross luă paharul lui Phillip Chen ca să i-l umple din 
nou, plăcându-i subtilitatea asiatică a rugăminţii, de a 
prelungi termenul până la o dată când nu va mai avea 
valoare căci, într-o săptămână, criza va fi fost de mult 


rezolvată. Modul cum a fost făcută rugămintea le salva 
obrazul la amândoi. Da, dar el trebuie să facă un efort 
maxim. Oare sănătatea lui va rezista? Asta este singura mea 
preocupare reală. În timp ce-i turna brandy, se gândi la 
Phillip Chen, Kevin Chen, Claudia Chen, şi Bătrânul Chen- 
chen şi ce să facă cu ei. Am nevoie de cooperare şi de 
ajutor, fără alte trădări sau înşelăciuni. 

— Mă voi gândi la asta, Phillip. Să discutăm luni, imediat 
după ceasul Rugăciunii. Apoi adăugă, cu grijă: Poate că 
prelungirile ar fi justificate. 

Recunoscător, Phillip Chen acceptă brandyul şi luă o 
înghiţitură mare, mai revenindu-i culoarea în obraji. Auzise 
pluralul semnificativ folosit şi se simţea extrem de uşurat. 
Nu trebuie decât să fac tot ce pot. Asta-i tot. Se ridică să 
plece. 

— Mulţumesc pentru... 

Telefonul zbârnâi enervant şi îl făcu să tresară. Ca şi pe 
Dunross. 

— Alo? A, bună seara, domnule Sinders. Dunross îşi auzea 
bătăile inimii, acoperind parcă răpăitul ploii. Ce e nou? 

— Teamă mi-e că foarte puţin. Am discutat propunerea 
dumneavoastră cu guvernatorul. Dacă pachetul este în 
posesia mea până mâine la prânz, am motive să cred că 
prietenul dumneavoastră ar putea fi la terminalul Lo Wu, de 
la frontieră, până luni la apusul soarelui. Nu pot să 
garantez, fireşte, că va voi să treacă frontiera în China 
Roşie. 

Dunross se forţă să vorbească. 

— Am multe motive să cred că va voi, domnule Sinders. 

— Oficial, asta e tot ce pot să fac. 

— Eu ce garanţii am? 

— Regret, niciuna, de la domnul Crosse sau de la mine. Se 
pare că va trebui să mergem pe încredere de ambele părţi. 

Nemernicii, îşi spuse Dunross furios, ştiu că n-am încotro. 

— Mulţumesc. Mă voi gândi la ce mi-aţi spus. Mâine la 
prânz? Dacă se ţine cursa de automobile, mâine sunt acolo 


de la zece până la prânz. După aceea, vin cât pot de repede 
la sediul poliţiei. 

— Nu vă faceţi griji, domnule Dunross. Dacă se ţine, vin eu 
acolo. La prânz, aici sau acolo. În regulă? 

— În regulă. Noapte bună. Încruntat, Dunross puse jos 
receptorul. Răspunsul e poate, Phillip. Poate, luni la apusul 
soarelui. 

Phillip Chen se aşeză, uluit. Paloarea i se accentuă. 

— E prea târziu. 

— Vom afla, luă receptorul şi formă un număr. Bună seara, 
pot, vă rog să vorbesc cu guvernatorul? lan Dunross sorbi 
din brandy. lertaţi-mă că vă deranjez, dar tocmai m-a sunat 
domnul Sinders. Răspunsul lui a fost: poate. Poate, până 
luni la apusul soarelui. Îmi permiteţi să vă întreb, 
dumneavoastră puteţi să-mi garantaţi acest lucru? 

— Nu, Ian, nu pot. Eu nu am jurisdicție în această 
chestiune. Regret. Trebuie să faceţi toate aranjamentele 
direct. Dar mie Sinders mi s-a părut un om rezonabil. 'Ţie 
nu? 

— Mi s-a părut foarte nerezonabil, zise Dunross cu un 
zâmbet dur. Mulţumesc. Nu-i nimic. Scuzaţi-mă că v-am 
deranjat, sir. A, apropo, dacă se va rezolva această 
chestiune, Tiptop a spus că va fi nevoie de sigiliul 
dumneavoastră, alături de al băncii şi al meu. Puteţi fi găsit 
mâine, dacă va fi nevoie? 

— Bineînţeles. Şi, lan, succes. 

Dunross puse la loc receptorul. După o clipă, spuse: 

— Crezi că o să accepte, banii mâine, contra tipului luni la 
apusul soarelui? 

— Eu n-aş accepta, zise Phillip Chen cu glas neajutorat. 
Tiptop a fost clar: „Când vor fi îndeplinite procedurile 
corecte”. Schimbul trebuie să fie simultan. 

Dunross se lăsă pe spate în scaunul înalt, sorbind din 
brandy, lăsându-se în voia gândurilor. La nouă, formă 
numărul lui 'Tiptop şi discutară despre diverse, până când 
consideră că e momentul potrivit. 


— Am auzit că subalternul de la poliţie va fi cu siguranţă 
dat afară pentru că a făcut o asemenea greşeală, şi partea 
vătămată ar putea fi la Lo Wu marţi la prânz. Urmă o tăcere 
prelungă. Glasul lui Tiptop era mai rece ca oricând. 

— Nu mi se pare deloc că e foarte repede. 

— De acord. Poate reuşesc să-i conving să devanseze 
pentru luni. Poate că prietenii dumneavoastră ar putea să 
aibă puţină răbdare. Aş considera asta drept o foarte mare 
favoare, folosi în mod deliberat acest cuvânt, apăsând pe el. 

— Voi transmite mesajul dumneavoastră. Mulţumesc, tai- 
pan. Vă rog sunaţi-mă din nou mâine seară la ora şapte. 
Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Phillip Chen sparse tăcerea, foarte preocupat. 

— Un cuvânt foarte costisitor, tai-pan. 

— Ştiu, dar nu am de ales, spuse el, cu glas aspru. Cu 
siguranţă, într-o zi mi se va cere să plătesc cu o altă 
favoare. Dunross îşi dădu la o parte părul care îi intra în 
ochi. Poate că va fi cu Joseph Yu, cine ştie? Dar a trebuit să-l 
rostesc. 

— Da. Eşti foarte înţelept. Mult mai înţelept decât anii pe 
care îi ai, mai înţelept decât Alastair şi decât tatăl tău, nu la 
fel de înţelept cum a fost Cotoroanţa, îl străbătu un mic fior. 
Ai fost înţelept târguindu-te pentru timp şi nepomenind 
nimic de bani, banii pentru bancă, foarte înţelept. E mult 
prea deştept ca să nu ştie că nouă banii ne trebuie mâine, 
cred că cel târziu până seara. 

— Cumva o să-i obţinem. Asta ne va mai scăpa de 
presiunile băncii Victoria. Paul va trebui să convoace 
curând o şedinţă a consiliului, adăugă Dunross sumbru. lar 
cu Richard în consiliu... Richard ne datorează multe 
favoruri. Noul consiliu va vota ca să ni se mărească 
fondurile ce se reînnoiesc automat, şi atunci nu vom mai 
avea nevoie de Bartlett, First Central sau blestematul de 
sindicat al lui Mata. 

Phillip Chen ezită, apoi se decise să-i spună. 


— Regret că trebuie să-ţi dau încă o veste proastă, dar am 
auzit că parte din înţelegerea lui Richard Kwang cu 
Havergill a fost şi demisia lui, semnată şi nedatată, din 
consiliul băncii, şi promisiunea de a vota exact aşa cum 
doreşte Havergill. 

Dunross oftă. Totul se lega. Dacă Richard Kwang vota cu 
opoziţia, poziţia lui dominantă era neutralizată. 

— Tot ce ne mai trebuie e să pierdem încă un susţinător şi 
Paul cu opoziţia lui ne vor strânge cu uşa cât pot. Poate 
reuşeşti să faci ceva cu Richard. 

— Voi... voi încerca, dar e deja cumpărat. Ce zicide PB. 
White? Crezi că el ne-ar ajuta? 

— Nu contra lui Havergill ori a băncii. Cu Tiptop, s-ar 
putea, zise Dunross cu greutate. El e următorul - şi ultimul 
- pe listă. 

Ora 22.55. 

Cele şase persoane coborâră din două taxiuri, la intrarea 
particulară a clădirii băncii Victoria, pe străduţa laterală. 
Casey, Riko Gresserhoff, Gavallan, Peter Marlowe, Dunross 
şi PB. White, un englez uscăţiv şi plin de voinicie, de 
şaptezeci şi cinci de ani. Ploaia se oprise, dar străduţa slab 
luminată era plină de băltoace. 

— Precis nu vrei să vii să mai bei un ultim pahar cu noi, 
Peter? întrebă P B. White. 

— Nu, mulţumesc, PB. E cazul să merg acasă. Noapte 
bună şi mulţumesc pentru cină, tai-pan. 

Se îndepărtă în noapte, în direcţia terminalului de la 
feribot, care era dincolo de piaţă. Nici el, nici ceilalţi nu 
observară maşina care se apropia şi apoi opri mai încolo pe 
stradă. În ea se aflau Malcolm Sun, agent principal în SI, şi 
Povitz, omul CIA. Sun conducea. 

— Asta este singura cale de intrare şi ieşire? întrebă 
Povitz. 

— Da. 

Se uitară cum P B. White apasă pe soneria de la uşă. 


— Băftoşi indivizii. Gagicile astea două sunt cele mai 
grozave din câte am văzut eu. 

— Casey e bună, dar aialaltă? În orice salon de dans 
găseşti fete mai drăguţe... Sun se-ntrerupse. 

Pe lângă ei trecu un taxi. 

— Alţi urmăritori? 

— Nu, nu cred. Dar dacă noi îl supraveghem pe tai-pan, 
poţi să fii sigur că mai sunt şi alţii. 

— Da. 

Îl văzu pe P B. White apăsând iarăşi pe sonerie. Uşa se 
deschise şi paznicul indian, somnoros, îi salută. 

— Bună seara, domnilor, doamnelor, apoi se duse la Lift, 
apăsă pe buton şi închise uşa de la intrare. 

— Liftul e cam lent. Bătrân, ca şi mine. Îmi pare rău, zise P 
B. White. 

— De când locuieşti aici, P B.,? întrebă Casey, ştiind că el 
numai bătrân nu era, judecând după mersul sprinten şi 
sclipirea din privire. 

— De vreo cinci ani, draga mea, răspunse el luând-o de 
braţ. Sunt foarte norocos. 

Cred şi eu, îşi zise ea în gând. Şi trebuie să fii cineva foarte 
important pentru bancă şi foarte puternic, ca să ai unul din 
cele numai trei apartamente din toată această clădire 
uriaşă. El le spusese că unul din celelalte apartamente îi 
aparţinea directorului general, care în momentul de faţă 
era în concediu de boală. Ultimul, era mobilat, dar liber. 

— Este ţinut pentru alteţe regale ce vin în vizită, 
guvernatorul Băncii Angliei, prim-miniştri, personalităţi de 
acest soi, le spusese mândru P B. White în timpul cinei cu 
mâncare picantă de Szechuan. Eu sunt ca un fel de paznic, 
un îngrijitor neplătit. M-au lăsat să stau aici ca să am grijă 
de local. 

— Da, precis! 

— Zău aşa e! Din fericire, partea asta a clădirii nu 
comunică cu banca propriu-zisă, căci altfel aş fi tentat să 
bag mâna în sertarul cu bani. 


Casey se simţea foarte fericită, satisfăcută de mâncarea şi 
vinul bun, de conversaţia interesantă şi plină de spirit, de 
atenţiile celor patru bărbaţi, mai ales ale lui Dunross, foarte 
mulţumită că nu fusese mai prejos decât Riko. Totul în viaţa 
ei părea să reintre în ordine. Linc părea să fie din nou Linc 
al ei, deşi petrecea seara cu inamicul. Ce să mă fac cu ea? 
se întrebă ea pentru a suta mia oară. Uşa liftului se 
deschise. Intrară, înghesuindu-se în cabina strimtă. P B. 
White apăsă pe cel mai de sus din cele trei butoane. 

— Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj, când e în oraş, zise 
el râzând. 

Dunross întrebă: 

— Când urmează să se întoarcă? 

— Peste trei săptămâni, lan, dar mai bine că nu ţine 
legătura cu Hong Kongul, căci s-ar întoarce cu primul avion. 
Casey, directorul nostru general e un tip minunat. Din 
păcate, de aproape un an e cam bolnav şi peste trei luni se 
pensionează. L-am convins să-şi ia un concediu şi să se ducă 
în Kashmir, într-o localitate mică pe care o ştiu eu, pe malul 
râului Jehlum, la nord de Srinagar. Valea e situată la o 
altitudine de vreo două mii de metri; şi acolo, între unii din 
cei mai înalţi munţi din lume, e un paradis. Pe râuri şi pe 
lacuri au case plutitoare şi rătăceşti în voie, fără telefon, 
fără corespondenţă, doar tu şi infinitul. Oamenii sunt 
minunaţi, aerul e minunat, mâncarea e minunată, munţii 
sunt fantastici, ochii îi scăpărară ghiduş. Trebuie să te duci 
acolo când eşti foarte bolnav, sau cu cineva care ţi-e foarte 
drag. 

Râseră. 

— Tu aşa ai făcut, P B.? întrebă Gavallan. 

— Bineînţeles, băiete dragă. Era în 1915, atunci am fost 
prima dată acolo. Aveam douăzeci şi şapte de ani, eram în 
permisie de la Regimentul Trei de Lăncieri din Bengal. 
Suspină, făcând pe tinerelul îndrăgostit până peste urechi. 
Ea era gruzină, o prinţesă. 

Râseră toţi. 


— De fapt ce căutai în Kashmir? întrebă Dunross. 

— Fusesem detaşat pentru doi ani de la Statul Major din 
India. Întreaga zonă a munţilor Hindukush, Afganistanul şi 
ceea ce acum se cheamă Pakistan, la frontiera cu Rusia şi 
cu China, care a fost şi va fi întotdeauna nesigură. După 
aceea am fost trimis la Moscova - asta se petrecea pe la 
sfârşitul lui 1917. Chipul i se contractă puţin. Eram acolo în 
timpul puciului, când guvernul adevărat, cel al lui Kerenski, 
a fost înlăturat de Lenin, Troțki şi bolşevicii lor. 

Liftul se opri. Coborâră. Uşa apartamentului era deschisă, 
servitorul numărul unu, Shu, aşteptându-i. 

— Intraţi şi simţiţi-vă ca acasă, zise P B, jovial. Baia pentru 
doamne e în stânga, pentru domni, în dreapta, şampania e 
în salon. Vă arăt apartamentul într-o clipă. O, lan, voiai să 
dai un telefon? 

— Da. 

— Haide cu mine. Poţi telefona din birou. 

O luă înainte pe un coridor pe ai cărui pereţi erau 
frumoase picturi în ulei şi o colecţie de icoane rare. 
Apartamentul era spaţios, cu patru dormitoare, trei 
salonaşe şi o sufragerie pentru douăzeci de persoane. 
Biroul se afla la capătul coridorului. Trei din pereţi erau 
acoperiţi cu cărţi. Fotolii tapisate cu piele, miros de 
trabucuri fine, un şemineu. Brandy, whisky şi vodcă în sticle 
de cristal. Şi vin de Porto. După ce închise uşa, pe chip i se 
citi îngrijorarea. 

— Cât timp îţi trebuie? întrebă el. 

— Termin cât pot de repede. 

— Nu-ţi fă griji, mă ocup eu de ei. Dacă nu te întorci la 
timp, te scuz eu. Pot să te mai ajut cu ceva? 

— Încearcă să-l presezi pe Tiptop. 

Dunross îi povestise mai devreme despre posibila 
înţelegere de a-l da pe Brian Kwok în schimbul banilor, dar 
nu-i spusese nimic despre hârtiile de la AMG şl despre 
problemele lui cu Sinders. 


— Mâine telefonez la Pekin câtorva prieteni influenţi şi 
unora de la Shanghai. Poate că ei o să-şi dea seama că 
merită să ne ajute. 

Dunross îl cunoştea de mulţi ani pe PB. White, deşi, la fel 
ca toată lumea, ştia foarte puţine despre trecutul lui, 
despre familia lui, dacă fusese căsătorit şi dacă avea copii, 
de unde proveneau banii lui sau care era adevăratul lui rol 
la banca Victoria. „Eu nu sunt decât un fel de consilier 
juridic, deşi m-am retras de mult”, obişnuia să spună el vag, 
fără să facă vreo precizare. Însă Dunross îl ştia ca fiind un 
bărbat fermecător, cu numeroase relaţii printre femei, 
extrem de discrete. 

— Casey e o femeie grozavă, P B., zise el zâmbind vesel. 
Cred că ţi-a cam picat cu tronc. 

— Cred că da. Of, de-aş fi numai cu treizeci de ani mai 
tânăr! cât despre Riko!... sprâncenele lui P B. Se ridicară în 
sus. E adorabilă! Eşti sigur că e văduvă? 

— Foarte sigur. 

— Ei, trei din astea, tai-pan, şi nu mai vreau nimic. 

Chicoti şi se îndreptă spre bibliotecă, unde apăsă pe un 
buton. O parte a rafturilor se dădu în lături. O scăriţă ducea 
în sus. Dunross se mai folosise de ea, pentru discuţii secrete 
cu directorul general. Din câte ştia, era singurul om din 
afară la curent cu acest pasaj secret - încă unul din multele 
secrete pe care nu putea să-l transmită decât tai-panulul ce 
îi va urma. 

— Cotoroanţa a aranjat, îi spusese Alastair Struan în seara 
când i-a predat conducerea companiei. Împreună cu asta, 
zisese el, înmânându-i cheia de la casetele din seiful băncii. 
Banca foloseşte dintotdeauna serviciile firmei Ch'ung Lien 
Loh Locksmiths LtD. Pentru a schimba încuietorile. Numai 
tai-panii noştri ştiu că noi suntem proprietarii acestei firme. 

Dunross îi zâmbi lui P B., dorindu-şi în sinea lui să fie şi el 
tot atât de tânăr când va fi atât de vârstnic. 

— Mulţumesc. 

— Nu te grăbi, lan. 


PB. White îi întinse o cheie. Dunross urcă scările în fugă, 
până la etajul directorului general. Descuie o uşă ce dădea 
spre un lift. Cu aceeaşi cheie deschise liftul. Nu exista decât 
un singur buton. Încuie la loc uşa exterioară şi apăsă pe 
buton. Mecanismul era bine uns şi silențios. În cele din 
urmă se opri şi uşa interioară se deschise, o împinse. Se afla 
în biroul directorului general. Johnjohn se ridică în picioare, 
obosit. 

— Ce naiba înseamnă toată povestea asta, lan? 

Dunross închise uşa secretă, perfect mascată în corpul 
bibliotecii. 


— Nu ţi-a spus P B.? întrebă el cu glas egal, nelăsând săi 
se ghicească încordarea. 

— Mi-a spus că trebuie să mergi la seif în seara asta, să iei 
nişte hârtii, şi că mă roagă să-ţi deschid eu, că nu e nevoie 
să-l deranjăm pe Havergill. Dar de ce secretoşenia asta? De 
ce nu puteai intra pe uşa din faţă. 

— Hai, las-o, Bruce. Ştim amândoi că dispui de autoritatea 
necesară pentru a-mi deschide seiful. 

Johnjohn voi să zică ceva, dar se răzgândi. Înainte de 
plecare, directorul general îi spusese: „Fii bun şi fă tot ceea 
ce îţi sugerează P B., în regulă?” P B. Era per-tu cu 
guvernatorul, cu majoritatea persoanelor foarte 
simandicoase care veneau în vizită, şi avea acces, împreună 
cu directorul general, la telefonul direct ce făcea legătura 
cu personalul extrem de redus din birourile băncii care mai 
funcţiona încă în Shanghai şi Pekin, 

— În regulă, spuse el. 

Paşii lor răsunau pe podeaua sălii principale a băncii, 
luminată slab. Johnjohn îi făcu semn cu capul unuia dintre 
paznicii de noapte care îşi făcea rondul, apoi apăsă pe 
butonul liftului ce ducea la seif, înăbuşindu-şi un căscat 
nervos. 

— Isuse, sunt frânt. 

— Achiziţionarea Ho-Pak a fost ideea ta, nu-i aşa? 

— Da, a mea, dar dacă n-ar fi fost lovitura ta 
nemaipomenită cu General Stores, nu cred că Paul... 
oricum, asta a contribuit: Grozavă lovitură, lan, dacă 
reuşeşti să o duci până la capăt. 

— E ca şi făcută. 

— Care bancă japoneză te sprijină cu 2 milioane? 

— De ce l-aţi obligat pe Richard Kwang să vă dea în avans 
demisia lui? 

— Ce face? Johnjohn se holbă la el, nedumerit, liftul sosi şi 
se urcară. Ce spui? 

Dunross îi explică ce-i spusese Phillip Chen. 


— Asta nu-i foarte corect. Un director al băncii Victoria să 
fie pus să semneze o demisie nedatată, ca un coate-goale? 
Ei? 

Johnjohn clătină încet din cap. 

— Nu, asta n-a făcut parte din planul meu, oboseala i se 
evaporase. Înţeleg de ce eşti îngrijorat. 

— Furibund ar fi termenul corect. 

— Paul cred că a vrut să aibă controlul, până se întoarce 
şeful. Toată operaţia asta creează un precedent aşa că... 

— Dacă obţin de la Tiptop banii pentru voi, vreau ca hârtia 
aia să fie ruptă şi lui Richard Kwang să i se garanteze 
dreptul de a vota liber. 

După o pauză, Johnjohn spuse: 

— 'Te voi susţine în orice decizie rezonabilă - până se 
întoarce şeful. Atunci va decide el. 

— Mi se parc corect. 

— Cu cât te sprijină Royal Belgium şi First Central? 

— Parcă vorbeai de o bancă japoneză? 

— Ei hai, bătrâne, ştie toată lumea. Cât? 

— Destul, destul pentru toate. 

— Noi încă mai deţinem majoritatea titlurilor voastre, Ian. 

Dunross ridică din umeri. 

— N-are importanţă. Noi încă mai avem un cuvânt 
hotărâtor în Banca Victoria. 

— Dacă nu obţinem banii din China, First Central nu te va 
salva de la prăbuşire. 

Dunross ridică iarăşi din umeri. Uşile liftului se deschiseră. 
Lumina slabă din seif arunca umbre întunecate. Grilajul 
imens din faţă i se păru lui Dunross asemenea unei uşi de 
celulă. Johnjohn îl descuie. 

— Îmi trebuie vreo zece minute, spuse Dunross, cu fruntea 
lucioasă de transpiraţie. Trebuie să găsesc o hârtie anume. 

— În regulă. Îţi descui eu caseta... Johnjohn se întrerupse. 
O, am uitat că tu ai propria ta cheie. 

— Termin cât pot de repede. Mulţumesc. 


Dunross porni cu paşi siguri, îndreptându-se spre şirul de 
casete din fund. Ajuns acolo, se asigură că nu a fost urmărit. 
Acum era cu toate simţurile la pândă. Băgă cele două chei 
în broaştele respective, care se deschiseră cu un ţăcănit. 
Scoase din buzunar scrisoarea lui AMG în care erau date 
numerele paginilor speciale răspândite prin toate dosarele, 
o lanternă, foarfeci şi o brichetă Dunhill cu gaz, pe care i-o 
făcuse cadou Penelope pe vremea când încă mai fuma. 
Scoase repede fundul fals al casetei şi trase afară dosarele. 
Ce n-aş da să le pot distruge acum, să scap de toate, gândi 
el. Ştiu tot ce conţin, tot ce e important, dar trebuie să am 
răbdare şi să aştept. Curând, la un moment dat, ei - oricine 
ar fi ei, împreună cu SI, CIA şi RPC - nu mă vor urmări. 
Atunci o să pot lua liniştit dosarele şi să le distrug. 

Urmând foarte atent instrucţiunile lui AMG, aprinse 
lanterna şi o plimbă înainte şi înapoi pe sub colţul din 
dreapta al primei pagini speciale. Într-o clipă, începură să 
apară nişte simboluri fără noimă, litere şi cifre. Pe măsură 
ce căldura le scotea în evidenţă, textul dactilografiat se 
ştergea. Curând, nu mai rămase decât textul cifrat. Tăie 
grijuliu cu foarfeca sfertul de pagină şi puse dosarul 
deoparte. AMG scrisese: „Nimeni nu poate face legătura 
între această hârtie şi dosare, tai-pan, şi cred că nici între 
informaţii şi dosare, cu excepţia persoanelor celor mai sus- 
puse din ţară”. 

Un mic zgomot îl făcu să tresară şi privi în jur. Îşi auzea 
bătăile inimii în urechi. Un şobolan trecu în fugă pe lângă 
un perete cu casete şi se făcu nevăzut. Aşteptă, dar nu era 
nici un semn de pericol. Într-o clipă, se calmă. Următorul 
dosar. Apăru iarăşi cifrul şi textul se şterse. Dunross lucra 
neîntrerupt, cu eficienţă. Când flacăra brichetei slăbi, era 
pregătit, scoase rezerva de gaz şi o umplu. Acum ultimul 
dosar. Decupa cu grijă sfertul şi băgă în buzunar cele 
unsprezece bucăţi de hârtie, apoi strecură dosarele la loc în 
ascunzătoare. 


Înainte de a încuia caseta, scoase un act, ca pretext, apoi 
puse lângă el scrisoarea lui AMG. Ezită o clipă, după care, 
mascând scrisoarea cu trupul lui, îi dădu foc. Hârtia se 
răsuci în timp ce ardea. 

— Ce faci? 

Dunross se întoarse brusc, privind silueta care apăruse. 

— A, tu erai, îşi recăpătă suflul. Nu-i nimic, Bruce, numai o 
veche scrisoare de amor, pe care n-ar fi trebuit să o 
păstrez. 

Flacăra se stinse şi Dunross prefăcu cenuşa în scrum, apoi 
o scutură. 

— Iarăşi necazuri? Necazuri grave? întrebă Johnjohn cu 
blândeţe. 

— Nu, bătrâne. Numai probleme cu 'Tiptop. 

— Precis? 

— O da. Istovit, Dunross îşi scoase batista şi îşi şterse 
fruntea şi palmele. lartă-mă că ţi-am dat bătaie de cap. 

Porni spre ieşire cu paşi hotărâți, urmat de Johnjohn. În 
spatele lor, uşa se închise cu un ţăcănit. Peste o clipă, se 
auzi zgomotul uşilor de la lift care se deschideau, apoi se 
închideau, şi, în afară de foşnetul şobolanilor şi fâsâitul uşor 
al aerului condiţionat, era linişte. O umbră se mişcă. Fără 
zgomot, Roger Crosse ieşi de după un perete înalt de 
casete, oprindu-se în faţa secţiunii tai-panului. Fără grabă, 
scoase un mic aparat de fotografiat Minox, o lanternă şi un 
mănunchi de şperacluri. Într-un minut, caseta lui Dunross 
era deschisă. Cu degetele-i lungi, scotoci în ea, găsi fundul 
fals şi scoase dosarele. Foarte satisfăcut, le aşeză, teanc, 
aprinse lanterna şi, cu îndemânarea pe care ţi-o dă 
experienţa, începu să fotografieze dosarele, pagină cu 
pagină. Ajuns la una din paginile speciale se uită atent la ea 
şi la bucata ce lipsea. Zâmbi sinistru. După care continuă 
mai departe, fără nici un zgomot. 

Duminica. 

Ora 6.30. 


Koronski ieşi din foaierul hotelului Nine Dragon şi făcu 
semn unui taxi, dându-i indicaţii şoferului într-o cantoneză 
acceptabilă. Îşi aprinse o ţigară, se lăsă pe spate pe 
banchetă şi aruncă o privire în urmă, din obişnuinţă 
profesională, ca să se asigure că nu e urmărit, deşi era 
puţin probabil. Nu exista un risc real. Actele sale pe numele 
de Hans Meikker erau fără cusur, acoperirea lui ca ziarist 
străin colaborând ocazional pentru o revistă vest germană, 
reală, şi vizita deseori Hong Kongul. După ce se asigură, se 
întoarse să privească forfota străzii, întrebându-se cine 
urmează să fie interogat sub narcoză şi unde. Era un tip 
scund, bine hrănit, cu o înfăţişare oarecare, purtând 
ochelari fără ramă. În urma lui, la vreo cincizeci de metri, 
strecurându-se printre celelalte maşini, era un Mini vechi. 
În spate şedea Tom Connochie, agent principal CIA, iar unul 
dintre asistenții lui, Roy Wong, era la volan. 

— O ia la stânga. 

— Da. L-am văzut. Relaxează-te, Iom, pentru Dumnezeu, 
că-mi transmiţi şi mie nervii tăi. 

Roy Wong era american, a treia generaţie, licenţiat în 
litere, şi de patru ani în CIA, lucrând în Hong Kong. 
Conducea cu multă îndemânare. Connochie stătea cu ochii 
în patru, ghemuit pe bancheta din spate, frânt de oboseală. 
Aproape toată noaptea lucrase cu Rosemont, încercând să 
pună ordine în potopul de instrucţiuni, cereri şi ordine 
strict secrete pe care îl provocaseră scrisorile interceptate 
ale lui Thomas K. K. Lim. La puţin după miezul nopţii, unul 
din informatorii lor de la hotel le-a comunicai că Hans 
Meikker tocmai a sosit de la Bangkok, pentru două zile. 
Acesta figura de ani de zile pe listele lor ca posibil risc de 
securitate. 

— Fir-ar să-fie! zise Roy Wong, văzând că în faţă, pe 
străduţa îngustă, se face un ambuteiaj, aproape de 
intersecţia aglomerată de la Mong Kok. 

Connochie scoase capul pe geamul lateral. 


— Şi el e blocat, Roy. Cu vreo douăzeci de maşini mai în 
faţă. 

Peste o clipă, blocajul începu să sc desfacă, apoi se închise 
iarăşi, din cauza unui camion care nu se mişca destul de 
repede. Pe când să pornească din nou, prada lor se făcuse 
nevăzută. 

— Drace! 

— Mergi la întâmplare. Poale avem baftă şi-l zărim. 

La două străzi mai încolo, Koronski cobori din taxi, luând-o 
în jos pe o alee plină de lume, apoi pe o stradă aglomerată 
şi o altă alee, până la apartamentul lui Ginny Fu. Urcă 
scările murdare până la ultimul etaj. Bătu de trei ori la o 
uşă scorojită. Suslev îi deschise şi-l pofti înăuntru, apoi 
încuie uşa. 

— Bine ai venit, zise el încet, pe ruseşte. Ai călătorit bine? 

— Da, tovarăşe căpitan, foarte bine, răspunse Koronski, 
vorbind şi el în şoaptă, din obişnuinţă. 

— la loc. 

Suslev arătă spre masa pe care se aflau cafea şi două 
ceşti. Încăperea era întunecoasă, cu puţin mobilier. 
Ferestrele erau acoperite de storuri murdare. 

— E bună cafeaua, zise Koronski politicos, gândind în sinea 
lui că e oribilă, nici nu suferă comparaţie cu cafeaua în stil 
franțuzesc de la Bangkok, Saigon sau Phnom Penh. 

— Datorită whiskyului, spuse Suslev, cu chipul încruntat. 

— De la centru mi s-a spus să mă pun la dispoziţia ta, 
tovarăşe căpitan. Ce vrei să fac? 

— Există aici un bărbat care are o memorie fotografică. 
Trebuie să aflăm ce conţine ea. 

— Unde este clientul care trebuie interogat? Aici? 

Suslev clătină din cap. 

— Pe nava mea. 

— Cât timp avem la dispoziţie? 

— Oricât îţi trebuie, îl luăm cu noi la Vladivostok. 

— Cât de important este să obţinem informaţii de calitate? 

— Foarte. 


— În acest caz, aş prefera să facem cercetările la 
Vladivostok. Pot să-ţi dau sedative speciale şi indicaţii 
pentru a-l ţine pe client docil pe durata călătoriei, pregătind 
terenul. 

Suslev rămase pe gânduri. Avea nevoie de informaţiile lui 
Dunross înainte de a ajunge la Vladivostok. 

— Nu poţi veni cu mine pe navă? Plecăm la miezul nopţii, o 
dată cu fluxul. 

Koronski şovâia. 

— Ordinele mele de la Centru sunt să te ajut, dar fără să- 
mi periclitez acoperirea. lar mergând pe navă, cu siguranţă 
că s-ar întâmpla acest lucru, căci nava e precis 
supravegheată. Şi mai dispar şi de la hotel, eh? 

Suslev dădu din cap. 

— Ai dreptate (n-are importanţă, îşi zise el, sunt un 
anchetator la fel de bine pregătit ca şi Koronski, deşi n-am 
mai interogat pe nimeni sub narcoză). Cum se face un 
interogatoriu sub narcoză? întrebă el cu voce tare. 

— E destul de simplu. Injecţii intravenoase cu o substanţă 
chimică numită Pentothal-V6, de două ori pe zi timp de zece 
zile, la intervale de douăsprezece ore, până ce clientul este 
adus într-o stare de spaimă şi dezorientare, prin obişnuita 
metodă de trezie-somn, urmată de patru zile fără somn. 

— Avem un medic pe navă. Ar putea să facă el injecţiile? 

— Da, bineînţeles. Propun să-ţi scriu pe hârtie procedura 
şi să-ţi furnizez substanţele necesare. Vrei să-l interoghezi 
chiar tu? 

— Da. 

— Dacă urmezi corect procedura, nu văd să fie vreo 
problemă. Singurul lucru important de care trebuie ţinut 
seamă este că după administrarea de Pentothal-V6 mintea 
clientului e precum un burete ud. Este nevoie de multă 
delicateţe şi precauţie pentru a extrage cantitatea exactă 
de apă - informaţia —, într-un ritm adecvat, căci altfel 
creierul poate să fie vătămat pentru totdeauna şi celelalte 


informaţii să se piardă, Koronski trase din ţigară. Este uşor 
să pierzi un client. 

— Întotdeauna este uşor să pierzi un client, spuse Suslev. 
Cât de eficace e acest Pentothal-V6? 

— Am avut multe succese cu el, şi câteva eşecuri, tovarăşe 
căpitan, răspunse Koronski precaut. Dacă clientul este bine 
pregătit şi, iniţial, sănătos, sunt sigur că vei reuşi. 

Suslev nu răspunse, trecând încă o dată în revistă, în 
gând, planul prezentat cu atâta entuziasm de Plumm, târziu 
seara trecută, şi pe care Crosse îl acceptase cu îndoială. 

— Mergem la sigur, Gregori, toate s-au potrivit. Acum că 
nu mai pleacă la Taipe, Dunross vine la petrecerea dată de 
mine. O să-i dau o băutură drogată, ca să-i fie rău, să-l pot 
convinge să se întindă într-unul din dormitoare. Acelaşi 
drog o să-l şi adoarmă. După ce pleacă ceilalţi - şi 
petrecerea o să fie scurtă, de la şase la opt —, îl pun într-un 
cufăr, care va fi dus la maşină pe uşa din dos. Când se va 
constata că a dispărut, eu o să zic că l-am lăsat acolo 
dormind şi n-am idee la ce oră a plecat. Acum, cum faci să 
ajungă cufărul la bordul navei? 

— Asta nu-i o problemă, spusese el. Tu pune să fie livrat la 
cheiul 7, la Kowloon. Avem de încărcat tot soiul de provizii, 
fiindcă ni s-a grăbit plecarea, şi de obicei nu prea sunt 
controale la navele care ies din port. Suslev adăugase cu un 
zâmbet sinistru: Avem chiar şi un sicriu, dacă va fi nevoie. 
Cadavrul lui Voranski soseşte de la morgă la ora 23, livrare 
specială. Nemernicii! De ce nu i-a prins prietenul nostru pe 
nemernicii care l-au omorât? 

— Face tot ce poate. Zău, Gregori, îţi promit. O să-i prindă 
în curând. Dar ce e mai important e că planul ăsta va reuşi! 

Suslev aprobă în gând. Da, poate să reuşească. Şi dacă tai- 
panul e interceptat şi descoperit? Eu nu ştiu nimic, 
Boradinov nu ştie nimic, dar el răspunde şi eu o să plec pur 
şi simplu, lăsându-l pe Boradinov să plătească oalele sparte, 
dacă va fi nevoie, Roger o să acopere totul. O da, îşi zise el 
sinistru, de data asta, dacă nu mă acoperă, capul lui Roger 


ajunge pe butucul călăului englez. Plumm are dreptate. 
Răpirea tai-panului de către Vârcolaci va crea pentru un 
timp o derută totală, practic fără nici un risc, pentru noi 
suficient cât să fie date uitării dezastrul cu Metkin şi 
interceptarea armelor. Îl sunase seara pe Banastasio ca să 
se asigure că aranjamentul cu Par-Con era în funcţiune şi 
rămăsese şocat auzind de răspunsul lui Bartlett. 

— Dar, domnule Banastasio, aţi garantat că nu veţi avea 
probleme. Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Presiuni, domnule Marshall, îi răspunsese Banastasio 
sigur pe sine, folosind numele sub care îl cunoştea el. 
Presiuni pe toată linia. Eu îmi fac partea mea, 
dumneavoastră faceţi-o pe a dumneavoastră. 

— Bun. Atunci daţi-i înainte cu întâlnirea din Macao. 
Garantez că un alt transport, pentru a-l înlocui pe cel 
pierdut, va fi la Saigon într-o săptămână. 

— Dar indivizii ăştia de aici au spus că nu discută până nu 
au marfa în mână. 

— Va fi livrată direct prietenilor noştri comunişti 
vietnamezi, la Saigon. Puteţi face ce aranjamente vreţi 
pentru ca să fiţi plătit. 

— Bine, bine, domnule Marshall. Unde veţi sta la Macao? 
Unde să vă contactez? 

— Voi fi la acelaşi hotel, îi spusese el, neavând deloc 
intenţia să ia legătura cu el. La Macao, un alt agent, 
folosind tot numele de Marshall, se va ocupa mai departe de 
această operaţiune. 

Zâmbi în sinea lui. Chiar înainte de a pleca din Vladivostok 
primise ordin de la centru să fie controlorul acestei 
operaţiuni primise ordin de la centru să fie controlorul 
acestei operaţiuni independente, cu numele de cod King 
Wong, care fusese montată de una din celulele KGB de la 
Washington. Tot ce ştia despre acest plan era că li se 
trimiteau comuniştilor vietnamezi, la Saigon, prin valiză 
diplomatică, datele strict secrete privind viitoarele livrări de 
armament, în schimb, ca plată pentru informaţii, urma să 


fie livrat opiu, la Hong Kong, cantitatea depinzând de 
numărul armelor ce vor fi interceptate. „Cine a avut ideea 
asta, merită să fie promovat de-ndată', le spusese el, 
încântat, celor de la centru. Alesese numele conspirativ de 
Marshall după generalul Marshall, cel al cărai plan, ştia 
toată lumea, împiedicase subjugarea totală şi imediată a 
întregii Europe de către sovietici, la sfârşitul anilor 
patruzeci. Asta va fi răzbunarea noastră, îşi zise el, reversul 
Planului Marshall. Brusc, izbucni tare în râs, Koronski 
aştepta, atent, având prea multă experienţă ca să întrebe 
ce e atât de amuzant. Dar, fără să vrea, analizase râsul, din 
el răzbătea teama. Teama e molipsitoare. Oamenii speriaţi 
fac greşeli. Dar greşelile lor îi fac să cadă în capcană pe 
nevinovaţi. Da, îşi zise el, nesimţindu-se prea în largul lui, 
omul ăsta miroase a laşitate. Voi menţiona asta în următorul 
meu raport, dar cu grijă, în caz că e un tip important. Ridică 
ochii şi îl văzu pe Suslev privindu-l atent şi se întrebă dacă 
nu cumva îi citise gândurile. 

— Da, tovarăşe căpitan? 

— Cât îţi trebuie ca să scrii instrucţiunile? 

— Câteva minute. Pot să o fac acum, dacă doreşti, dar va 
trebui să mă duc înapoi la hotel după medicamente. 

— Câte substanţe trebuie folosite? 

— Trei: una pentru somn, una pentru trezire şi ultima, 
Pentothal-V6. Apropo, ăsta trebuie păstrat la rece până va fi 
folosit. 

— Numai ultimul se administrează intravenos? 

— Da. 

— Bun, atunci scrie. Acum. Ai hârtie? 

Koronski dădu din cap şi scoase din buzunar un mic bloc- 
notes. 

— Preferi în rusă, în engleză, sau steno? 

— Rusă. Nu e nevoie să descrii metoda trezie-somn-trezie. 
Asta am folosit-o de multe ori. Numai ultima fază şi nu scrie 
numele de Pentothal-V6, scrie doar medicament. Ai înţeles? 

— Perfect. 


— Bun. După ce termini, pune hârtia acolo, arătă spre un 
mic teanc de ziare vechi de pe sofaua mâncată de molii. 
Pune-o în al doilea de deasupra. O să o iau mai târziu. Cât 
despre medicamente, la parterul hotelului Nine Dragons e 
o toaletă pentru bărbaţi. Prinde-le cu o bandă adezivă sub 
capac, în ultima cabină pe dreapta, şi te rog să fii în camera 
ta diseară la nouă, în caz că mai am nevoie de vreo livrare. 
Totul e clar? 

— Desigur. 

Suslev se ridică. Imediat, Koronski făcu la fel şi îi întinse 
mâna. 

— Succes, tovarăşe căpitan. 

Suslev înclină politicos din cap, ca faţă de un subaltern, şi 
pleca. Merse până la capătul culoarului, până la o uşă ce 
dădea spre scara care urca pe acoperiş. Se simţea mai bine 
la aer, pe acoperiş. Mirosul camerei şi mirosul lui Koronski îi 
displăcuseră, îl atrăgea marea, întinsul ocean curat şi 
mirosul de sare şi vareh. Abia aştepta să fie iarăşi pe mare, 
departe de uscat. Marea, oceanul, nava te ajută să nu-ţi 
pierzi minţile. Ca pe mai toate acoperişurile din Hong Kong 
şi pe acesta era o îngrămădeală de locuinţe improvizate, 
spaţiul fiind închiriat. Era unica alternativă în afară de 
aşezările neautorizate de pe pantele noroioase din Noile 
Teritorii sau de pe dealurile din Kowloon şi Hong Kong. 
Fiecare palmă de loc din oraş era de mult ocupată de valul 
masiv de imigranţi. Şi locuinţele de pe acoperişuri erau 
ilegale, dar autorităţile închideau ochii, căci unde s-ar fi 
putut duce aceşti nenorociţi? Nu existau instalaţii sanitare, 
nu exista apă, nici condiţii elementare de igienă, dar tot era 
mai bine decât să dormi pe stradă. Cei de pe acoperişuri 
scăpau de gunoaie aruncându-le jos. Un băştinaş din Hong 
Kong nu mergea niciodată pe trotuar, chiar dacă exista 
unul, numai pe mijlocul străzii. Suslev trecu pe sub frânghii 
cu rufe, păşind peste gunoaie şi lucruri aruncate, nepăsător 
la înjurăturile ce se auzeau în urma lui, amuzat de 
prichindeii ce alergau înaintea lui scoțând chiote ascuţite, 


quai loh... quai loh! râzând şi întinzând mâinile spre el. Era 
mult prea hârşit ca să le dea bani, deşi îi era milă de ei, de 
sărăcia lor, şi îl impresiona buna lor dispoziţie, aşa că îi 
bombăni fără răutate şi ciufuli câteva din creştetele cu păr 
tuns scurt. Spre marginea acoperişului, intrarea de la 
locuinţa lui Ginny Fu arăta ca un vechi horn. Uşa era 
deschisă. Cobori. 

— Bună, Gregy! zise Ginny Fu, deschizându-i 
nerăbdătoare uşa. Era îmbrăcată aşa cum îi poruncise el, 
cu o haină jerpelită de culi, şi o pălărie mare, conică de pai, 
atârnându-i pe spate. Îşi mânjise faţa şi mâinile. Cum arăt? 
Ca un star de cinema, heya? 

— Greta Garbo, spuse el râzând şi ea i se aruncă în braţe, 
sărutându-l. 

— Mai vrei jig-jig înainte să plecăm, heya? 

— Niet. Timp berechet în următoarele săptămâni. 
Berechet, heya? 

O lăsă jos. Făcuse amor cu ea în zori, mai mult ca să-şi 
dovedească bărbăţia decât din dorinţă. Asta-i problema, îşi 
zise el. Nu o doresc. Mă plictiseşte. 

— Acum, ai înţeles planul, heya? 

— O da, zise ea cu siguranţă de sine. Găsesc cheul şapte şi 
mă amestec printre culi, car baloturi pe navă. Ajunsă acolo, 
mă duc la uşa din partea opusă scării, intru şi dau hârtia, o 
scoase din buzunar ca să-i arate că o are pusă bine, pe 
hârtie scria în ruseşte: „Cabina 3”, Boradinov o va aştepta. 
În cabina 3, pot să mă spăl, să mă schimb în hainele 
cumpărate de tine, şi pe urmă aştept, îi zâmbi larg. Heya? 

— Bravo. 

Hainele nu costaseră mare lucru şi astfel nu avea nevoie 
de bagaj. Era mult mai simplu fără bagaj, căci acesta ar fi 
atras atenţia şi ea nu trebuia în nici un caz să atragă 
atenţia. 

— Precis nu-i nevoie să iau nimic cu mine, Gregy? întrebă 
ea îngrijorată. 


— Nu. Numai ce-ţi trebuie pentru machiaj. Lucruri 
femeieşti. Totul băgat în buzunar, pricepi? 

— Bineînţeles, zise ea ţanţoşă. Ce, îs proastă? 

— Bun. Atunci şterge-o. 

Ea îl mai îmbrăţişă încă o dată. 

— O, mulţumesc pentru vacanţă, Gregy. O să fiu mai 
grozavă ca oricând. 

Fata plecă. Întâlnirea cu Koronski îi făcuse foame. Se duse 
la frigiderul vechi şi scoase nişte ciocolată. În timp ce 
mesteca, aprinse soba cu gaz şi se apucă să-şi prăjească 
nişte ouă. Neliniştea îi reveni. Nu-ţi fă griji, îşi porunci el. 
Planul va funcţiona, vei pune mâna pe tai-pan, iar la sediul 
poliţiei nu e decât o chestiune de rutină. Nu te mai gândi la 
astea. Gândeşte-te la Ginny. Poate că pe mare nu va mai fi 
plicticoasă. Până la destinaţie mă va distra nopţile, în unele 
dintre nopţi, iar, tai-panul ziua. Pe când ajungem, el va fi 
golit de tot ce ştie, iar ea va dispărea într-o nouă viaţă, 
primejdia nu va mai exista şi mă voi duce la datcha mea, 
unde mă va aştepta furia aia de Zergheeva. Şi o să ne 
certăm, ea azvârlindu-mi toate înjurăturile cu putinţă până 
îmi voi ieşi din fire şi o să smulg hainele de pe ea, poate o să 
folosesc iarăşi biciul, iar ea o să dea şi ea în mine, o să dea 
în mine până îmi voi croi cu forţa drum în ea şi o să 
explodez, să explodez, luând-o uneori şi pe ea cu mine, 
Kristos, ce bine ar fi să fie aşa de fiecare dată? Pe urmă o să 
dorm, fără să ştiu niciodată când mă va omori în somn. Dar 
am prevenit-o, dacă mi se întâmplă ceva, oamenii mei o s-o 
dea leproşilor din partea de răsărit a Vladivostokului, 
împreună cu toată familia ei. La radio se anunţă buletinul 
de ştiri de la ora şapte, în engleză. 

„Bună dimineaţa. Aici Radio Hong Kong. Se aşteaptă, în 
continuare cantităţi mari de precipitaţii. Banca Victoria a 
confirmat în mod oficial că va plăti toate datoriile băncii Ho- 
Pak către depunători şi îi roagă pe aceştia să se aşeze 
liniştiţi la rând, dacă îşi vor banii luni. În cursul nopţii au 
fost numeroase alunecări de pământ şi de noroi în toată 


colonia. Cel mai greu lovite au fost zonele de aşezări 
neautorizate de deasupra Aberdeenului, de la San Ming 
Ping şi Sui Fai Terrace în Wanchai, unde şase mari 
alunecări de teren au afectat clădirile din zonă. În total, 
treizeci şi trei de persoane şi-au pierdut viaţa şi există 
temerea că multe s-ar putea să fie încă îngropate sub 
alunecări. Nu există noi amănunte în legătură cu odioasa 
asasinare şi răpire a domnului John Chen de către banda 
Vârcolacilor. S-au oferit recompense de 100.000 de dolari 
pentru informaţii care să ducă la capturarea lor. Rapoarte 
de la Londra confirmă că în acest an recolta din URSS este 
din nou compromisă.” 

Suslev nu mai auzi restul ştirilor. Ştia că cele comunicate 
de la Londra sunt adevărate. Estimări ultrasecrete ale KGB 
prevăzuseră că şi în acest an recolta va fi sub nivelul 
necesar subzistenţei. Kristos, de ce naiba nu suntem în 
stare să ne asigurăm hrana? îi venea să strige în gura mare, 
cunoscând din experienţă suferinţele foamei, ca să nu mai 
vorbim de poveştile înfricoşătoare pe care le auzise de la 
tatăl şi mama lui. 

Deci iarăşi o să fie foamete, iarăşi o să trebuiască să 
strângem cureaua, ca să cumpărăm grâu din străinătate, 
folosind valuta atât de greu câştigată, periclitându-ne 
viitorul, punându-l în mare primejdie, hrana fiind pentru noi 
călcâiul lui Achile. Niciodată nu e suficient. Nu avem 
niciodată destulă pricepere, sau destule tractoare, sau 
îngrăşăminte, sau bani. Căci banii se duc pe arme şi armate 
şi nave şi avioane, fiind mult mai important să devenim 
suficient de puternici pentru a ne apăra de porcii capitalişti 
şi de porcii de revizionişti chinezi, mult mai important să-i 
zdrobim înainte să ne zdrobească ei pe noi. Dar niciodată 
nu-i destulă hrană pentru noi şi pentru ţările noastre 
tampon - Balcanii, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, 
Germania de Est, ţările Baltice. De ce pe vremuri 
nemernicii ăştia produceau destulă hrană pentru ei? De ce 


acum îşi falsifică recoltele, ne înşeală şi ne mint şi fură de la 
noi? 

Noi îi apărăm, şi ei ce fac? Complotează, ne urăsc şi dacă 
nu ar fi armatele noastre şi KGB-ul ca să-i ţină în frâu pe 
împuţiţii de dizidenţi revizionişti, ăştia ar cloci rebeliuni - ca 
Germania Răsăriteană şi Ungaria - şi ar întoarce masele 
împotriva noastră. 

Dar foametea duce la revoluţie. Întotdeauna. Foametea va 
face întotdeauna masele să se ridice contra guvernului. Aşa 
că ce ne rămâne de făcut? Să-i ţinem în lanţuri - pe toţi - 
până ce zdrobim America şi Canada şi punem mâna pe 
grânarele lor. Atunci, cu sistemul nostru, vor da recolte 
duble. Nu te păcăli singur, îşi zise el, chinuit. Sistemul 
nostru agricol nu merge. Nu a mers niciodată. Într-o bună 
zi, poate. Dar până atunci nu ne putem asigura hrana. 
Ticăloşii ăia făr' de mamă de ţărani... 

— Potoleşte-te, bombăni Suslev cu voce tare, asta nu e 
treaba ta, nu tu răspunzi de ea. Vezi-ţi de problemele tale, 
ai încredere în partid şi marxism-leninism! 

Ouăle se făcuseră şi puse nişte pâine la prăjit. Pe 
geamurile deschise răpăiră stropi de ploaie. Cu o oră în 
urmă potopul ce ţinuse toată noaptea se potolise, dar peste 
stradă, deasupra clădirilor, se vedeau nori negri. Acolo 
iarăşi toarnă, gândi el. În haznaua asta ori e secetă 
blestemată, ori potop blestemat! O rafală de vânt luă 
învelitoarea improvizată din carton a unuia din adăposturile 
de pe acoperiş şi-l dărâmă. Imediat, oamenii săriră să-l 
repare, până şi copii ce abia învățau să umble dând o mână 
de ajutor. 

Cu mişcări îndemânatice îşi aşternu masa, plăcându-i 
ordinea, fredonând în ritm cu muzica de la radio. Totul e în 
regulă, se liniştea el pe sine. Dunross se va duce la 
petrecere, Koronski, îmi va furniza cele necesare. Plumm 
clientul, Roger protecţia, şi nu trebuie decât să mă duc 
până la sediul poliţiei pentru vreun ceas, apoi să mă îmbarce 
fără grabă pe nava mea. La miezul nopţii, o dată cu fluxul, 


îmi iau adio de la Hong Kong, lăsându-i pe Vârcolaci să 
îngroape morţii... Auzind ţiuitul unei sirene de poliţie ce se 
apropia simţi cum i se zbârleşte părul pe ceafă. Se ridică în 
picioare, paralizat. Dar sirena trecu şuierând mai departe. 
Cu stoicism, se aşeză la masă şi începu să mănânce. Atunci 
răsună soneria telefonului secret. 

Ora 7.30. 

Micul elicopter Bell se ridică deasupra oraşului, zburând 
chiar pe sub plafonul norilor, apoi continuă să urce pe lângă 
costişa de la est, peste funicularul de pe Pisc. Acum se afla 
în primul strat de nori. 

Cu grijă, pilotul mai urcă o sută de picioare, încetini şi se 
înclină puţin, apoi zări prin pâclă terenul de aterizare de la 
Casa Mare, lângă un palisandru falnic. Cobori imediat, 
Dunross îl aştepta deja. Se aplecă să evite palele ce se 
roteau, se urcă în partea stângă a cabinei, îşi prinse 
centura de siguranţă şi-şi puse căştile. 

— Bună dimineaţa, Duncan, spuse el în microfonul de la 
gură. Nu credeam că o să ajungi. 

— Nici eu, zise omul mai în vârstă, şi Dunross îşi potrivi 
volumul sonorului de la căşti ca să audă mai bine. Mă- 
ndoiesc că vom putea să ne întoarcem, tai-pan. Plafonul 
scade iarăşi foarte repede. Mai bine să o luăm din loc, dacă 
tot mergem. Tu ai comanda. 

— Am pornit. 

Încet, cu mâna stângă, Dunross trase maneta, mărind 
treptat turaţia şi trase în sus de manetă, în timp ce cu mâna 
dreaptă mişca palonierul de control spre dreapta, stânga, 
înainte, înapoi, descriind un mic cerc, căutând şi tatonând 
perna de aer în curs de formare. Mâna lui stângă controla 
viteza, urcarea şi coborârea, cea dreaptă direcţia, iar 
picioarele le avea pe pedalele de direcţionare. Lui Dunross 
îi plăcea să piloteze elicoptere. Era ceva mult mai excitant 
decât zborul cu aripi fixe. Necesita atât de multă 
concentrare şi pricepere încât uita de problemele lui, 
zborul purificându-l. Dar rareori zbura singur. Cerul era 


pentru profesionişti sau pentru cei ce pilotau zilnic, aşa 
încât avea întotdeauna cu sine un pilot-instructor, această 
prezenţă neîmpiedicându-l să guste din plin plăcerea 
zborului. 

Simţea în mâini cum se formează perna de aer şi într-o 
clipă aparatul sc ridică un deget de la pământ. Imediat, 
corectă uşoara deviere spre dreapta provocată de o rafală 
de vânt. Verifică instrumentele, cu ochii aţintiţi afară, 
urechile urmărind muzica motorului. Când constată că totul 
e stabil, mări turaţia ridicând maneta din stânga, împinse 
palonierul înainte şi spre stânga cu doi centimetri, 
compensând din picioare, şi coti spre stânga, uşor înclinat, 
câştigând altitudine şi viteză. După ce stabiliza aparatul, 
apăsă pe butonul de emisie de pe palonier, luând legătura 
cu Controlul Traficului Aerian de la Kai Tak. 

— Atenţie la turație, zise Mac. 

— Da, iartă-mă. 

Dunross făcu puţin prea repede corecţia şi se înjură în 
gând, apoi echilibră bine elicopterul, zburând lin, la o mie 
de picioare deasupra nivelului mării, peste port, spre 
Kowloon, Noile Teritorii şi locul unde se ţinea cursa de 
automobile. 

— Chiar ţineţi azi cursa, tai-pan? 

— Mă-ndoiesc, Duncan, spuse el în microfon. Dar doream 
să facem oricum aceasta plimbare. O aştept de o săptămână 
întreagă. 

Duncan Maclver îşi avea mica lui firmă de elicoptere la 
aeroport. Lucra mai mult pe plan local, mai ales pentru 
administraţie, pentru inspecții. Uneori, îl angajau şi poliţia, 
pompierii, vama. Era un tip scund, fost pilot în RAF, cu faţa 
ridată, largă, ochi ageri ce nu stăteau o clipă locului. După 
ce Dunross echilibră aparatul, Maclver se aplecă şi acoperi 
instrumentele cu cercuri de carton, pentru a-l obliga pe 
Dunross să piloteze ghidându-se numai după pipăit şi auz, 
să asculte intensitatea şi ritmul; o încetinire însemna că 


motorul trage mai din greu, deci urcau - atenţie! - iar o 
creştere a ritmului însemna că pierd altitudine. 

— Tai-pan, uită-te acolo jos! Maclver arătă spre ceea ce 
semăna cu o cicatrice pe una din costişele muntelui, chiar 
lângă Kowloon, şi care tăia una din mahalalele formate din 
cocioabe. Peste tot sunt alunecări de teren. Ai auzit ştirile 
de la ora şapte? 

— Da, le-am auzit. 

— Lasă-mă pe mine o clipă. 

Dunross îşi luă mâinile şi picioarele de pe comenzi. 
Maclver începu să coboare frumos, înclinând uşor aparatul 
în preajma aşezării pentru a vedea ce pagube sunt. 
Pagubele erau foarte mari. Aproape două sute dintre 
cocioabe erau distruse şi îngropate. Altele, din apropiere, 
arătau şi mai precare ca înainte. Fumul de la incendiul ce 
însoțea fiecare alunecare încă mai plutea ca un văl 
întunecat. 

— Isuse! Pare să fie o grozăvie. 

— Astăzi m-am trezit cu noaptea-n cap pentru că pompierii 
mi-au cerut să-i ajut pe Hill Three, deasupra Aberdeenului. 
Acolo a fost o alunecare acum vreo două zile, un copil era 
cât pe ce să fie îngropat. Noaptea trecută s-a produs alta, în 
aceeaşi zonă, foarte păcătoasă. Alunecarea e de vreo două 
sute de picioare pe cincizeci. Au fost distruse vreo două sau 
trei sute de cocioabe, dar sunt numai zece morţi. Mare 
noroc! 

Maclver se mai învârti puţin în cerc, notă ceva pe un 
carnet, apoi readuse aparatul la altitudinea şi viteza de 
croazieră. După aceea, îi spuse lui Dunross: 

— E altău. 

Dunross preluă comanda. 

Spre dreapta lor începea să se zărească Sha Tin. Când 
ajunseră mai aproape, Maclver luă acoperitorile de pe 
instrumente şi verifică datele. 

— Bun. Alege locul de aterizare. 

— Ai mai avut în ultima vreme ceva interesant? 


— Nu, tot treburi de-astea. Am o cursă la Macao, dacă e 
bună vremea, mâine dimineaţă. 

— Lando Mata? 

— Nu, un american pe nume Banastasio. Atenţie la turație! 
A, uite locul cel mai bun! 

Satul de pescari Sha Tin se afla lângă un drum ce ducea 
sus în munte, unde trebuia să se ţină cursa de automobile. 
Parcursul consta dintr-un drum neasfaltat, săpat cu 
buldozerul în coasta muntelui. La poalele pantei se aflau 
câteva maşini, unele pe remorci, dar practic nici un 
spectator. În mod normal ar fi venit cu sutele, mai ales 
europeni. Acesta era singurul eveniment sportiv 
automobilistic din colonie. Legea englezească interzicea 
folosirea sistemului de drumuri publice pentru curse şi de 
aceea Marele Premiu de la Macao, pentru şoferi amatori, 
fusese organizat în comun de Clubul din Hong Kong pentru 
Maşini Sport şi Raliuri şi de Consiliul Municipal portughez. 
Cu un an în urmă, Guillo Rodriguez, din poliţia din Hong 
Kong, câştigase cursa de şaizeci de ture în trei ore şi 
douăzeci şi şase de minute, cu o viteză medie de 72 de mile 
la oră, iar Dunross, într-un Lotus, şi Brian Kwok, într-un 
Jaguar luat cu împrumut, fuseseră unul lângă altul în cursa 
pentru locul doi, până când lui Dunross i-a făcut explozie un 
cauciuc, tocmai când intra în Fisherman's Bend, şi fusese 
cât pe ce să moară exact în locul unde, în 1959, în anul 
dinainte de a deveni tai-pan, îi luase foc motorul. 

Acum Dunross se concentra în vederea aterizării, ştiind că 
vor fi priviţi. Elicopterul era în poziţie bună, turaţia corectă 
de coborâre. Ateriză lin, perfect, mai bine ca oricând, 
Maclver nu zise nimic, făcându-i astfel un frumos 
compliment, de parcă era ceva firesc. Îl privea pe Dunross 
care făcea acum manevra de oprire. 

— Tai-pan, nu mă laşi pe mine să opresc motorul? zise el. 
Tipii ăia par cam nerăbdători. 

— Mulţumesc. 


Dunross se îndreptă, uşor aplecat, păşind prin noroi, spre 
grupul de bărbaţi în mantale de ploaie. 

— Bună dimineaţa. 

— Este oribil, tai-pan, zise George T'Chung, fiul cel mare 
al lui Shitee T'Chung. Am încercat cu maşina mea şi s-a 
împotmolit la prima curbă, arătă spre drum, maşina era 
înnămolită, cu una din aripi îndoită. Va trebui să aduc un 
tractor să o scot. 

Îi stropi o nouă rafală de ploaie. 

— Numai pierdere de vreme, zise Don Nikklin, acru. Era 
un tip scund şi arţăgos, de nici treizeci de ani. Trebuia să fi 
anulat de ieri cursa. 

Aşa e, îşi zise Dunross satisfăcut, dar dacă o amânam de 
ieri nu aş fi avut un motiv să vin până aici pilotând şi nici n- 
aş fi avut marea plăcere să vă văd aici, stricându-vă 
dimineaţa. 

— Toată lumea a fost de acord să aşteptăm până azi. Am 
fost cu toţii de părere că e puţin probabil să putem ţine 
cursa, zise Dunross cu glas dulce. Erai de faţă. Şi tatăl tău 
era acolo. Eh? 

McBride interveni repede: 

— Fac oficial propunerea să o amânăm. 

— Aprobat! Nikklin se îndreptă spre camioneta lui nou- 
nouţă cu dublă tracţiune pe care se afla un Porsche 
puternic. 

— Ce individ simpatic! zise careva. 

Îl urmăriră cu privirea plecând, conducând cu multă 
îndemânare pe drumul prost şi alunecos, trecând de 
elicopter, al cărui motor se oprise, dar paletele se mai 
roteau încet. 

— Păcat că-i aşa o scârbă, spuse un altul. E un şofer 
formidabil. 

— Rămâne de văzut la Macao, eh, tai-pan? zise George 
T'Chung râzând, cu glasul lui patrician şi accent de şcoală 
englezească de clasă. 


— Da, răspunse Dunross pe un ton tranşant, abia 
aşteptând să vină luna noiembrie ca să-l bată iarăşi pe 
Nikklin. Îl învinsese de trei ori din şase, dar nu câştigase 
niciodată Marele Premiu, căci maşinile lui nu fuseseră 
niciodată destul de puternice pentru a face fata apăsării 
piciorului lui drept. De data asta, pe Dumnezeu, o să câştig. 

— Ba n-o să câştigi, tai-pan. Asta e anul meu! Am un Lotus 
22, trăsnet, bătrânul meu a ales ce-i mai bun. O să-mi vezi 
coada toate cele şaizeci de ture! 

— S-o crezi tu! Noua mea maşină... Dunross se întrerupse. 

Se îndrepta spre ei o maşină a politiei, alunecând şi 
derapând prin noroi. De ce a venit Sinders atât de 
devreme? se întrebă el, simțind cum i se strânge stomacul. 
Spusese la prânz. Involuntar, duse mâna la buzunarul de la 
şold, închis cu nasture, să verifice dacă plicul e acolo. Se 
linişti. Noaptea de dinainte, după ce revenise în biroul lui P 
B. White, scosese cele unsprezece bucăţi de hârtie şi le 
studiase din nou, la lumină. Cifrul era un talmeş-balmeş 
fără noimă. Mă bucur, îşi zisese el. Apoi se dusese la maşina 
de fotocopiat aflată lângă masa de lucru acoperită cu piele 
şi făcuse două copii după fiecare pagină. Fiecare set îl 
pusese în plic separat, lipit. Pe unul scrisese: „PB. White - 
te rog dă acest plic tai-panului companiei Struan, fără să-l 
deschizi.” Apoi îl pusese într-o carte aleasă la întâmplare 
din rafturi, pe care o aşezase cu grijă la locul ei. Urmând 
instrucţiunile lui AMG, pe al doilea scrisese un G, pentru 
Riko Gresserhoff, şi-l băgase în buzunar. Originalele le 
băgase în alt plic, lipindu-l şi pe acesta înainte de a-l pune în 
buzunar. Apoi, după ce verificase că uşa secretă e bine 
închisă, descuiase uşa de la birou şi ieşise. Peste câteva 
minute pleca împreună cu Gavallan, Casey şi Riko. Deşi ar fi 
avut tot timpul să-i dea lui Riko setul ei, hotărâse că e mai 
bine să aştepte până după ce va preda originalele. Să-i dau 
lui Sinders originalele acum sau la prânz? se întreba el 
urmărind cu privirea maşina de politie. Aceasta se opri. Din 


ea cobori inspectorul şef Donald C. C. Smyth. Nu se aflau cu 
el nici Sinders, nici Crosse. 

— Bună dimineaţa, zise Smyth politicos, salutând ca 
bastonul mic de trestie pe care-l duse la chipiu, cealaltă 
mână având-o încă tot în eşarfă. lertaţi-mă, domnule 
Dunross, elicopterul e angajat de dumneavoastră? 

— Da, domnule inspector şef, răspunse Dunross. Ce s-a 
întâmplat? 

— Eram mai la vale şi v-am văzut venind încoace. Mă 
întrebam dacă i-am putea lua cu împrumut pe Maclver şi 
elicopterul pentru vreun ceas sau, dacă plecaţi chiar acum, 
poate luăm aparatul după aceea. 

— Sigur. Plec într-o clipă. Cursa s-a anulat. 

Smyth aruncă o privire spre drumul de coastă, spre cer, şi 
scrâşni din dinţi. 

— Aş zice că a fost o treabă înţeleaptă, sir. Cu siguranţă că 
s-ar fi întâmplat vreun accident. Dacă s-a aranjat, pot vorbi 
cu Maclver? 

— Sigur. Sper că nu e ceva grav. 

— Nu, deloc. Deşi e ceva interesant. Ploaia a descoperit 
două cadavre care au fost îngropate în aceeaşi zonă unde s- 
a găsit trupul lui John Chen. 

Ceilalţi se apropiară şi ei. 

— Vârcolacii? întrebă George T'Chung speriat. Noi victime 
răpite? 

— Aşa presupunem. Amândoi erau tineri. Unul are capul 
zdrobit, iar celălalt e pe jumătate decapitat, după câte se 
pare cu o cazma. Amândoi erau chinezi. 

— Isuse! Tânărul George T'Chung se făcuse alb ca varul. 

Smyth dădu din cap, sumbru. 

— N-aţi auzit de ceva fii de bogătaşi care să fi fost răpiți? 

Toată lumea clătină din cap. 

— Nu mă miră, zise Smyth. E o prostie din partea familiilor 
victimelor să trateze cu răpitorii şi să nu spună nimic. Din 
păcate, cadavrele au fost descoperite de localnici, aşa că 
până diseară vor scrie toate ziarele, de aici până la Pekin! 


— Vreţi să luaţi cadavrele cu elicopterul? 

— O, nu, tai-pan. Aducem aici nişte experţi de la poliţia 
judiciară, să cerceteze zona până nu începe iar ploaia. 
Trebuie să încercăm să-i identificăm pe nenorociţii ăia. 
Puteţi să plecaţi chiar acum? 

— Da, sigur. 

— Mulţumesc. Îmi cer scuze că vă deranjez. Îmi pare rău 
de Noble Star, dar sâmbătă pariez pe dumneavoastră. 

Smyth salută politicos dând din cap şi se îndepărtă. Se 
vedea clar că George T'Chung e foarte îngrijorat. 

— Noi toţi reprezentăm posibile ţinte pentru ticăloşii ăia. 
Vârcolacii. Tu, eu, bătrânul meu, oricine! Isuse, cum putem 
să ne apărăm de ei? 

Nimeni nu-i răspunse. Apoi Dunross zise râzând: 

— Nu-i nevoie să-ţi faci griji, amice, noi suntem de neatins. 

Ora 10.01. 

În semiobscuritatea dormitorului răsună soneria 
telefonului. Bartlett se dezmetici cu greu din somn: 

— Alo? 

— Bună dimineaţa, domnule Bartlett, aici Claudia Chen. 
Tai-panul voia să ştie dacă aveţi nevoie de maşină astăzi? 

— Nu, nu, mulţumesc. Bartlett se uită la ceas. Isuse, bâigui 
el cu voce tare, uluit cât de mult dormise. Aaaa, mulţumesc, 
mulţumesc, Claudia. 

— Excursia la Taipe este reprogramată pentru vinerea 
viitoare, cu întoarcerea luni la prânz. Vă convine? 

— Da, da, sigur. 

— Mulţumesc. 

Bartlett închise telefonul şi se culcă la loc o clipă, ca să-şi 
adune gândurile. Se întinse leneş, bucuros că nu are nici o 
grabă, savurând atât de rara plăcere a trândăvelii. Era 
ceasul patru dimineaţa când agăţase pe uşă un „nu 
deranjaţi”. Ceruse să nu fie sunat până la ora 10 şi se 
băgase în pat. Seara trecută, Orlanda îl dusese la 
Aberdeen, unde închiriase o Barcă de Plăceri. Plutiseră 


liniştiţi pe canale, răpăitul ploii făcând cabina să pară şi mai 
intimă, cu căldura focului şi mâncarea fierbinte şi picantă. 

— În Shanghai noi gătim cu usturoi, cu chili şi ardei şi tot 
soiul de mirodenii, îi spusese ea, servindu-l, beţigaşele 
părând ca o delicată prelungire a degetelor ei. Cu cât mergi 
mai spre nord, cu atât mâncarea e mai picantă, cu atât se 
mănâncă mai puţin orez, mai multă pâine şi paste. În nord 
se mănâncă grâu, numai în sudul Chinei se mănâncă orez, 
Linc. Mai vrei?” 

Mâncase bine şi băuse berea pe care Orlanda o adusese 
cu ea. Fusese pentru el o noapte plăcută, în care nu simţise 
cum trece timpul, Orlanda delectându-l cu poveşti despre 
Asia, despre Shanghai. Mai târziu, după ce mâncarea 
fusese luată. În timp ce ploaia răpăia pe prelată şi ei stăteau 
întinşi unul lângă celălalt pe perne, cu degetele împletite, 
ea îi spusese: 

— Linc, îmi pare rău, dar te iubesc. 

Asta îl luase prin surprindere. 

— Nu ai de ce să-ţi pară rău, răspunsese el, nepregătit 
încă să-i răspundă la fel. 

— Dar zău îmi pare. Asta complică lucrurile, da, complică 
foarte mult lucrurile. 

Da, îşi spuse el. E atât de uşor pentru o femeie să zică te 
iubesc, atât de greu pentru un bărbat, atât de necugetat, 
căci atunci nu mai ai ieşire. Oare ăsta o fi cuvântul potrivit? 
Nici la asta nu găsi un răspuns. Acum, stând culcat în pat, 
cu capul pe braţe, trecu în revistă întâmplările din noaptea 
trecută. Se atinseseră, cu mâini fremătânde, şi ale lui şi ale 
ei, dar nu merseseră până la capăt. Nu că ca l-ar fi 
împiedicat sau l-ar fi oprit. Dar el se reţinuse, până la urmă. 

— Nu ai mai făcut niciodată asta, glăsui el acum cu voce 
tare. Când aveai o fată, mergeai până la capăt. 

Îi părea rău că n-o făcuse, amintindu-şi cât de puternică 
fusese dorinţa amândurora. Fraza,Eu nu-s o femeie de o 
noapte sau o curvă eurasiatică” îi răsunase tot timpul în 
urechi. În taxi, în drum spre casa ei, nu-şi vorbiseră, 


ţinându-se doar de mână. Asta e culmea, îşi zise el, 
simțindu-se caraghios, ca nişte copii, ţinându-ne de mână! 
Dacă cineva mi-ar fi spus acum o lună, acum o săptămână, 
că mă voi mulţumi cu atât, aş fi zis că e un tâmpit şi aş fi 
pariat pe oricâţi bani. Bani, am mai mult decât destui 
pentru Orlanda şi pentru mine. Dar cum rămâne cu Casey? 
Şi Par-Con? S-o luăm pe rând, să vedem mai întâi dacă îmi 
spune de treaba cu Murtagh şi de ce a ţinut-o secretă. 
Gornt? Gornt sau Dunross? Dunross e un tip care are stil, 
iar faptul că Banastasio e împotriva lui înseamnă un vot de 
încredere în favoarea lui. După ce îi relatase lui Armstrong 
teoria lor în legătură cu Banastasio, Armstrong spusese: 

— Vom vedea ce găsim, deşi, în colonie, domnul Gornt este 
considerat un om de încredere. Fiţi liniştit, pe domnul 
Banastasio îl vom avea în vedere. Dar nu prezintă el o 
ameninţare în primul rând pentru SUA? 

— O da. l-am spus lui Rosemont şi... 

— Aaa, bun! Bine aţi făcut. E un tip priceput. L-aţi văzut şi 
pe Ed Langan? 

— Nu. Şi ele tot de la CIA? 

— Oficial, eu nu ştiu nici măcar dacă domnul Rosemont e 
de la CIA, domnule Bartlett. Lăsaţi totul în seama mea. Ela 
avut vreo idee în privinţa armelor? 

— Nu. 

— Ei bine, n-are importanţă. Voi transmite informaţiile 
dumneavoastră şi voi lua legătura cu el. Apropo, e un tip 
foarte priceput. 

Pe Bartlett îl străbătu un scurt fior. Va trebui să fie foarte 
priceput ca să înfrunte mafia, dacă Banastasio este într- 
adevăr din mafie. Se întinse spre telefon şi formă numărul 
camerei lui Casey. Nu răspundea, aşa că sună la recepţie să 
întrebe dacă are vreun mesaj. Recepţionerul îi spuse că 
toate îi fuseseră deja băgate pe sub uşă. 

— Doriţi să vă trimitem sus telegramele şi telexurile? 

— Da, sigur, mulţumesc. Am vreun mesaj de la Casey 
Tcholok? 


— Nu, sir. 

— Mulţumesc. 

Sări din pat şi se duse la uşă. Printre mesajele telefonice 
se afla şi un plic. Îi recunoscu scrisul. Toate mesajele erau 
telefoane de afaceri, cu excepţia unuia: „A sunat domnul 
Banastasio. Vă roagă să-i telefonaţi”. Pe acesta îl puse 
deoparte. Deschise plicul de la Casey. Pe bilet figura ora 
9.45, şi scria: „Bună Linc! Nu am vrut să-ţi stric somnul cel 
dulce. Mă întorc pe la şase. Petrecere frumoasă!' 

Unde o fi plecat? se întrebă el cu gândurile aiurea. Luă 
telefonul ca să-l sune pe Rosemont, dar se răzgândi şi formă 
numărul Orlandei. Nu răspundea. Îl mai formă o dată, fără 
succes. 

— Drace! 

Încercă să-şi alunge nemulţumirea. Aveţi întâlnire la 
prânz, aşa că ce-i atât de grav? Prânzul de duminică, aici, la 
restaurantul de la ultimul etaj al hotelului Vand A. Şi timp 
din belşug, 

— La prânz, duminica, aici vine lumea cea mai aleasă, 
Linc, bufetul cu mâncăruri calde şi reci, este faimos în toată 
Asia. E cel mai bun din câte există. 

— Dumnezeule, cu atâta mâncare, într-o săptămână o să 
atârn o tonă! 

— Nu tu, niciodată. Dacă vrei, facem după aceea o 
plimbare lungă sau ne ducem să jucăm tenis. Facem tot ce 
vrei tu! O Linc, te iubesc atât de mult. 

Casey stătea sprijinită de balustrada digului din Kowloon, 
printre mulţi alţii. Era îmbrăcată în pantaloni kaki, o bluză 
de mătase galbenă care îi scotea în evidenţă silueta, dar nu 
prea mult, o jachetă asortată din caşmir, legată neglijent în 
jurul umerilor, tenişi, şi în geanta mare de umăr avea un 
costum de baie. Nu că mi-ar fi de folos azi, îşi zise ea, căci 
Piscul era învăluit până la jumătate în nori, spre est cerul 
era întunecat şi o dâră neagră de nori se apropia deja de 
insulă. Un mic elicopter trecu urnind pe deasupra, 
îndreptându-se, peste port, spre cartierul central. Îl văzu 


aterizând pe una din clădiri. Nu-i aia clădirea companiei 
Struan? Ba da, aia este. Oare Ian o fi în elicopter? Mă- 
ntreb, oare se ţine cursa? Seara trecută, el zicea că nu, dar 
că s-ar putea ca unii dintre ei să meargă oricum. Apoi ochii i 
se opriră pe iahtul de croazieră care se apropia. Era mare, 
cu linii zvelte, pavilionul britanic la pupa şi un steag viu 
colorat pe catargul scurt. Îl zări pe Gornt, la cârmă. Era 
îmbrăcat într-o ţinută lejeră: cămaşă cu mânecile suflecate, 
pantaloni de pânză. Părul negru îi era ciufulit de briză. El îi 
făcu semn cu mâna şi Casey îi răspunse. Mai erau şi alţii pe 
puntea principală: Jason Plumm, pe care-l cunoscuse la 
curse, sir Dunstan Barre pe care-l ştia de la tai-pan - purta 
un blazer albastru, elegant, şi pantaloni albi - Pugmire, într- 
o ţinută tot atât de nautică. 

Gornt aduse nava cea mare cu multă îndemânare lângă 
cheu, cu baloanele de acostare puse, doi marinari având în 
mână pregătite căngile de acostare. Casey o luă de-a lungul 
cheului, spre treptele ude şi alunecoase. Cinci tinere 
chinezoaice se aflau deja acolo, îmbrăcate în straie vesele 
de iahting, râzând, sporovăind şi făcând semne cu mâna. În 
timp ce Casey privea, ele săriră cu stângăcie pe punte, 
ajutate de un marinar, şi îşi azvârliră din picioare pantofii 
cu tocuri înalte. Una se duse spre Barre, alta la Pugmire, 
alta la Plumm, de parcă ar fi fost prieteni vechi, iar ultimele 
două coborâră vesele sub punte. Ei drăcie, îşi zise Casey 
scârbită, e o petrecere de-alea... Era pe punctul să facă 
stânga împrejur şi să plece, dar îl văzu pe Gornt sprijinit de 
parapet, privind-o. 

— Bună, Casey, îmi pare rău de ploaia asta. Urcă! 

Nava se pleca şi se legăna din cauza hulei, valurile izbind 
treptele şi coca, 

— Haide, urcă, nu e periculos, îi strigă el. 

Reacţionând de-ndată la ceea ce i se păru a fi o sfidare, 
Casey cobori repede treptele, refuză mâna întinsă de 
marinar pentru a o ajuta şi, după ce aşteptă momentul 
potrivit, sări pe punte. 


— Ai făcut treaba asta de parcă ai mai fost şi altădată pe 
un iaht, spuse Gornt plin de admiraţie, ieşindu-i în 
întimpinare. Bun venit la bordul lui Sea Witch. 

— Îmi place să navighez, Quillan, deşi cred că s-ar putea 
să nu fiu la locul meu aici. 

— Oh! Gornt ridică din sprâncene şi în expresia lui nu se 
citea nici sfidare, nici provocare. le referi la fete? 

— Da. 

— Ele sunt doar oaspeţi ai oaspeţilor mei. O privi atent, 
înţelesesem că vrei să fii tratată cu egalitate. 

— Poftim? 

— Eu credeam că vrei să fii tratată cu egalitate într-o lume 
masculină în afaceri şi în plăceri! Să fii acceptată, eh? 

— Da, zise ea cu răceală. 

Gornt rămase la fel de prietenos. 

— Te deranjează fiindcă ceilalţi sunt căsătoriţi şi le-ai 
cunoscut pe unele din soțiile lor? 

— Da, presupun că da. 

— Şi nu ţi se pare asta cam incorect? 

— Nu, nu cred, zise ea, stânjenită. 

— Tu eşti invitata mea, celelalte sunt invitatele invitaţilor 
mei. Dacă vrei egalitate, poate că ar trebui să fii pregătită 
să accepţi egalitatea. 

— Asta nu e egalitate. 

— Eu te tratez ca pe un egal. Trebuie să-ţi spun că ceilalţi 
nu te considerau la fel de demnă de încredere cum te 
consider eu. Zâmbetul lui deveni mai dur. Le-am spus că pot 
să plece sau să rămână. Fac ce-mi place pe iahtul meu şi eu 
am garantat pentru discreţia şi bunele tale maniere. Aici 
suntem în Hong Kong, obiceiurile noastre sunt diferite. 
Aceasta nu este o societate puritană, deşi avem reguli 
foarte serioase. Tu eşti singură, necăsătorită. Foarte 
atrăgătoare şi foarte binevenită. Dacă erai măritată cu Linc, 
n-ai fi fost invitată, nici împreună cu el, nici singură, deşi el 
ar fi putut să fie, iar ce ţi-ar fi spus ţie la întoarcere ar fi fost 
treaba lui. 


— Vrei să zici că ăsta e un obicei, aici în Hong Kong, ca 
duminică după-masă băieţii să iasă cu fetele? 

— Nu, câtuşi de puţin. Ce vreau să spun este că oaspeţii 
mei m-au întrebat dacă pot să invite nişte musafire, care să 
înveselească o ieşire, care altminteri ar fi fost poate 
plicticoasă pentru ei. 

Privirea lui Gornt era sinceră. Sea Witch se clătină, izbit 
de un alt val, şi Barre şi cu prietena lui erau cât pe ce să 
cadă. Ea scăpă din mână paharul de şampanie. Gornt nu se 
clintise, şi nici Casey. Ea n-avu nici măcar nevoie să se 
prindă de ceva. 

— Ai navigat de multe ori? întrebă el cu admiraţie. 

— Am o mică ambarcaţiune, de şase metri lungime, din 
fibră de sticlă, clasă olimpică, un slup, pe remorcă. În unele 
weekenduri ies cu ea pe mare. 

— Singură? 

— Cel mai adesea. Uneori vine şi Linc. 

— Ele acum la cursa de automobile? 

— Nu. Am auzit că a fost anulată, 

— Pleacă după-masă la Taipe? 

— Nu. Am auzit că şi asta a fost anulată. 

Gornt dădu din cap. 

— E mai înţelept. Mâine sunt multe de făcut, privirea lui 
era blândă. Îmi pare rău că te simţi jignită. Credeam că eşti 
altfel decât femeile obişnuite. Acum îmi pare rău că au venit 
şi ceilalţi. 

Casey sesiză ciudata blândeţe. 

— Da şi mie îmi pare rău. 

— N-ai vrea totuşi să rămâi? Sper să vrei, deşi trebuie să 
contez pe discreţia ta. Eu am garantat-o. 

— Rămân, zise ca simplu. Mulţumesc pentru încredere. 

— Vino pe puntea superioară. Avem şampanie şi cred că 
prânzul o să-ţi placă. 

Dat fiind că se hotărâse să rămână, Casey lăsă deoparte 
reţinerile ei, ca să se bucure de acea zi. 

— Unde mergem? 


— Către Sha Tin. Acolo marea e mai liniştită. 

— Ştii, Quillan, ai un iaht splendid. 

— O să ţi-l arăt într-o clipă. 

O ploaie uşoară stropi puntea şi se adăpostiră. Gornt 
aruncă o privire spre ceasul din turn. Arăta 10.10. Se 
pregătea să ordone plecarea, când Peter Marlowe cobori 
zorit treptele şi urcă la bord. Făcu ochii mari observând-o 
pe Casey. 

— Îmi pare rău că am întârziat, domnule Gornt. 

— Nu-i nimic, domnule Marlowe. Oricum voiam să vă mai 
dau câteva minute, ştiu cum e când ai copii mici. Scuzaţi-mă 
o clipă, cred că vă cunoaşteţi. O, Casey e invitata mea, 
discreţia ei e garantată. Îi zâmbi. Nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

Plecă, ducându-se pe puntea superioară ca să ia comanda 
la cârmă. Casey şi Marlowe îl urmăriră cu privirea, amândoi 
stânjeniţi, în timp ce briza mării făcea ploaia să aibă un 
miros proaspăt. 

— Nu mă aşteptam să te văd, Peter, zise ea. 

— Nici eu nu mă aşteptam să te văd pe tine. 

Ea îl privi atentă, ochii ei căprui având o expresie sinceră. 

— E vreuna dintre... dintre celelalte, a ta? Spune-mi 
deschis. 

Zâmbetul lui avea ceva ciudat. 

— Chiar dacă ar fi, aş zice că asta nu e treaba ta. Discreţie 
şi aşa mai departe. Apropo, tu eşti prietena lui Gornt? 

Casey făcu ochii mari. 

— Nu. Bineînţeles că nu! 

— Atunci de ce te afli aici? 

— Nu ştiu. El... el mi-a spus doar că am fost invitată ca un 
egal. 

— Aha, aşa va să zică. Peter Marlowe se simţi şi el uşurat. 
Are un ciudat simţ al umorului. Ei bine, te-am prevenit, Şi 
ca să-ţi răspund la întrebare, află că cel puţin opt fac parte 
din haremul Marlowe! Râseră, după care el adăugă pe un 


ton mai serios: Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa lui Fleur. 
E foarte înţeleaptă. 

— Aş vrea să fiu şi eu la fel, Peter. Toate astea sunt foarte 
noi pentru mine. Îmi pare rău de... da, îmi pare rău. 

— E ceva nou şi pentru mine. N-am mai fost niciodată într- 
o croazieră de duminică. De ce... 

Zâmbetul i se şterse. Casey îi urmări privirea. Robin Grey 
tocmai ieşise pe punte şi îşi turna un pahar de şampanie, 
una din fete întinzându-i şi paharul ei. Casey se întoarse să 
se uite la Gornt, văzându-l cum îşi plimbă privirea de la un 
bărbat la altul, apoi se opreşte asupra ei. 

— Vino sus, îi strigă Gornt. E vin, şampanie, Bloody Mary 
sau, dacă preferi, cafea. 

Pe chip nu i se citea nici o expresie, dar în sinea lui se 
distra grozav. 

Ora 11.15. 

— Vă repet, domnule Sinders, nu ştiu nimic de nici o 
telegramă, nu cunosc nici un Arthur, nu ştiu de niciun 
dosar, nici un american şi nu cunosc nici un maior luri 
Bakian - omul acela era Igor Voranski, marinar clasa întâi. 

Suslev făcea eforturi să se stăpânească. Sinders şedea în 
faţa lui la biroul din camera de interogatorii de la sediul 
poliţiei. Suslev se aşteptase ca Roger Crosse să fie şi el aici, 
să-l ajute. Dar de când venise, nu-l zărise. Ai grijă, îşi spuse 
el, eşti singur. Nu vei avea nici un sprijin din partea lui 
Roger. Pe bună dreptate. Spionul trebuie protejat, cât 
despre Boradinov, nici el nu e de vreun ajutor. Aruncă o 
privire spre secundul lui, care şedea alături, ţeapăn, drept 
în scaun şi foarte stingherit. 

— Şi insistaţi să susţineţi în continuare că numele acestui 
spion Dimitri Metkin nu era Leonov - Nikolai Leonov —, tot 
maior în KGB? 

— E o prostie, totul e o aberaţie. Voi raporta acest incident 
guvernului meu, voi. 

— Aţi terminat cu reparaţiile? 


— Da, sau cel puţin se vor termina până la miezul nopţii. 
Noi aducem Hong Kongului bani buni şi plătim... 

— Da. Şi nu faceţi altceva decât să creaţi tot felul de 
probleme ciudate. Precum maiorul Leonov, precum Bakian? 

— Vreţi să ziceţi Metkin? Suslev se uită la Boradinov, ca să- 
| implice şi pe el în discuţie. Tu cunoşteai vreun Leonov? 

— Nu, tovarăşe comandant, bâigui Boradinov. Noi nu ştiam 
nimic. 

— Ce de poveşti de adormit copiii! Sinders oftă. Din 
fericire, Leonov ne-a spus destul de multe despre voi şi 
despre Ivanov înainte ca voi să-l asasinați. Da, maiorul 
Leonov al vostru a fost foarte cooperant, brusc, glasul lui 
deveni tăios. Secund Boradinov, aşteaptă te rog afară! 

Bărbatul mai tânăr se ridică parcă împins de un arc, alb la 
faţă. Deschise uşa. Afară, un agent chinez din SI, cu un aer 
ostil, îi arătă un scaun, apoi închise din nou uşa. Sinders 
lăsă pipa deoparte, scoase un pachet de ţigări şi îşi aprinse 
una pe îndelete. În ferestre bătea ploaia. Suslev aştepta, cu 
sufletul la gură. Îşi urmărea duşmanul, privindu-l pe sub 
sprâncenele stufoase, întrebându-se ce o fi având Roger 
Crosse pentru el de e atât de urgent. Dimineaţă, când 
sunase telefonul secret, era Arthur, ca să întrebe dacă 
Suslev poate veni să se întâlnească cu Roger Crosse, pe la 
opt seara, la Sinclair Towers. 

— Ce-i atât de urgent? Trebuie să fiu pe navă să... 

— Nu ştiu. Roger a zis că e urgent. N-am avut timp să 
discutăm. le-ai văzut cu Koronski? 

— Da. Totul e aranjat. Poţi să livrezi „marfa”? 

— O da, cu mult înainte de miezul nopţii. 

— Să nu dai greş. Centrul contează acum pe tine, 
adăugase el, minţind. Spune-i prietenului nostru că avem 
ordin. 

— Excelent. Nu vom da greş. 

Suslev sesizase nerăbdarea din glas. Ceva din teamă îl mai 
părăsise. Dar acum îi revenea. Nu-i plăcea că se află aici, 
atât de aproape de a rămâne permanent. Reputația lui 


Sinders era binecunoscută în KGB: un tip devotat, isteţ şi cu 
foarte multă intuiţie. 

— M-am plictisit de aceste întrebări, domnule Sinders, zise 
el mirat că şeful MI-6 venise personal la Hong Kong şi că 
putea părea a fi un tip atât de lipsit de importantă. Eu plec. 

— Vorbeşte-mi de Sevrin. 

— Sevrin! Cine e Sevrin? Nu sunt obligat să stau să vă 
răspund la întrebări, nu... 

— Aşa e, tovarăşe căpitan, în mod normal, dar unul din 
oamenii dumneavoastră a fost prins spionând şi prietenii 
noştri americani tare ar vrea să pună mâna pe 
dumneavoastră. 

— Ce? 

— Da, şi teamă mi-e că ei nu sunt la fel de răbdători ca noi. 

Spaima lui Suslev crescu iarăşi. 

— Alte ameninţări! De ce mă ameninţaţi? zise el tulburat. 
Noi respectăm legile. Eu nu-s răspunzător de problemele 
apărute! Cer să fiu lăsat să mă întorc pe nava mea! Acum! 

Sinders continuă să-l privească. 

— În regulă. Puteţi pleca, zise el calm. 

— Pot să plec? 

— Da, sigur că da. Bună ziua. 

Uimit, Suslev se holbă la el o clipă, apoi se-ntoarse, luând- 
o spre uşă. 

— Bineînţeles că noi le vom strecura superiorilor 
dumneavoastră faptul că dumneavoastră ni l-aţi dat pe 
Leonov. 

Suslev se opri, cenuşiu la faţă. 

— Ce, ce aţi spus? 

— Leonov ne-a zis, printre altele, că dumneavoastră l-aţi 
îndemnat să se ducă personal să ia mesajul. Apoi aţi lăsat să 
se afle de acest schimb. 

— Minciuni... minciuni, spuse el, îngrozit deodată la 
gândul că poate Roger Crosse a fost prins şi el, la fel ca 
Metkin. 


— Şi nu tot dumneavoastră le-aţi strecurat nord-coreenilor 
o vorbă despre Bakian? 

— Nu, n-am făcut aşa ceva, bâigui Suslev, extrem de 
uşurat să constate că Sinders numai îl tatona, fără să aibă 
probabil nici o informaţie. Îi mai reveni puţin siguranţa de 
sine. Asta e altă aberaţie. Nu cunosc nici un nord-coreean. 

— Eu vă cred, dar sunt sigur că Direcţia întâi n-o va face. 
Bună ziua. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vorbiţi-mi de telegramă. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Comisarul dumneavoastră s-a 
înşelat. Nu mie mi-a scăpat din mână. 

— O, ba da. Care american? 

— Nu ştiu nimic despre vreun american. 

— Vorbiţi-mi despre Sevrin. 

— Nu ştiu nimic de acest Sevrin. Ce e, cine e? 

— Sunt convins că ştiţi că superiorii dumneavoastră din 
KGB sunt extrem de tranşanţi când e vorba de scurgeri de 
informaţii şi foarte suspicioşi. Dacă izbutiţi să plecaţi, eu v- 
aş sugera ca dumneavoastră, secundul dumneavoastră, 
nava şi întreg echipajul dumneavoastră să nu vă mai 
întoarceţi vreodată în aceste ape... 

— larăşi mă ameninţaţi? Acesta va deveni un incident 
internaţional. Voi informa guvernul meu şi pe al 
dumneavoastră şi... 

— Da. Şi la fel vom face şi noi. Oficial şi în particular, foarte 
particular. Privirea lui Sinders era de gheaţă, deşi buzele 
zâmbeau. 

— Pot... pot să plec acum? 

— Da. Şi aşteptăm informaţiile. 

— Ce face?! 

— Cine e americanul? Şi cine e Arthur? 

— Nu cunosc nici un Arthur. Arthur şi mai cum? 

— Voi aştepta până la miezul nopţii. Dacă plecaţi fără să-mi 
spuneţi, când mă întorc la Londra voi avea grijă să ajungă la 
urechile ataşatului naval sovietic de la Londra că 


dumneavoastră ni l-aţi dat pe Leonov, pe care-l numiţi 
Metkin, şi pe Bakian, căruia îi ziceţi Voranski, pentru a vă 
asigura favorurile SI. 

— Astea-s minciuni, numai minciuni, ştiţi bine că-s 
minciuni. 

— Cinci sute de oameni v-au văzut la hipodrom cu 
comisarul Crosse. Atunci i-aţi vândut pontul cu Metkin. 

— 'Toate-s minciuni, spuse Suslev, încercând să-şi ascundă 
groaza. 

Sinders râse încet. 

— Vom vedea, nu-i aşa? Noul vostru ataşat naval de la 
Londra se va agăța de orice pai ca să se pună bine cu 
superiorii săi. Eh? 

— Nu înţeleg, spuse Suslev, înțelegând de fapt foarte bine; 
era prins în capcană. 

Sinders se aplecă deasupra mesei ca să-şi scuture pipa. 

— Ascultaţi-mă bine, zise el, pe ton de ultimatum. Fac un 
lucru: viaţa dumneavoastră în schimbul americanului şi a lui 
Arthur. 

— Nu cunosc nici un Arthur. 

— Va fi un secret doar între noi doi. Nu voi spune nimănui. 
Vă dau cuvântul meu. 

— Nu cunosc nici un Arthur. 

— Mi-l arătaţi şi sunteţi în siguranţă. Dumneavoastră şi cu 
mine suntem profesionişti, ştim ce-i acela un schimb, cei aia 
garanţie de securitate, şi că uneori se poate încheia câte un 
târg foarte secret. De data asta sunteţi prins în plasă, aşa 
că trebuie să plătiţi. Dacă ridicaţi ancora fără să-mi spuneţi 
cine e Arthur, tot atât de sigur cum e sigur că există KGB-ul, 
e şi că vă voi denunța. Îl ţintui cu privirea. Bună ziua, 
tovarăşe căpitan. 

Suslev se ridică şi plecă. După ce ajunseră în stradă, la 
aer, înapoi la realitatea Hong Kongului, atât el cât şi 
Boradinov începură din nou să poată respira. În tăcere, 
Suslev traversă strada şi intrară în barul cel mai apropiat. 
Comandă două pahare cu vodcă. Mintea lui Suslev era în 


fierbere. Kristos, îi venea lui să urle, dacă o fac sunt un om 
mort, şi dacă n-o fac sunt un om mort. Blestemata aia de 
telegramă! Dacă-i dau pe Banastasio şi pe Arthur, recunosc 
implicit că ştiu de Sevrin şi sunt pe vecie în puterea lor. lar 
dacă n-o fac, precis că s-a zis cu viaţa mea. Şi într-un fel, şi 
în celălalt, acum va fi periculos să mă duc înapoi acasă, şi 
tot atât de periculos să vin înapoi aici. Cum necum, am 
neapărată nevoie de dosarele alea AMG sau de Dunross, 
sau şi de una şi de alta, pentru a mă proteja. 

— 'Tovarăşe comandant... 

Se întoarse furios spre Boradinov şi-l înjură pe ruseşte. 
Acesta se făcu alb ca varul şi se opri, încremenit. 

— Vodcă! încă două, strigă el. Vă rog. 

Fata de la bar sosi cu băutura. 

— Eu Sally, pe voi cum cheamă, heya? 

— Cară-te, mârâi Boradinov. 

— Dew neh loh moh pe cară-te altău, heya! Tu domnu' 
Cară-te? Mie nu-mi place mutra ta domnu' Cară-te, aşa 
încât cară-te fără să înjuri aici. Fata puse mâna pe sticla de 
vodcă, gata să continue sfada. 

— Cere-i scuze, zise scurt Suslev, nevrând scandal, nefiind 
convins că fata nu e pusă special acolo, barul aflându-se 
atât de aproape de sediul poliţiei. 

Boradinov era uluit. 

— Ce să fac?! 

— Cere-i scuze, idiotule! 

— Scuze, mormăi Boradinov, roşu la faţă. 

Fata izbucni în râs. 

— Hai, tu ăsta măre, vrei jig-jig? 

— Nu, răspunse Suslev. Doar încă o vodcă. 

Crosse cobori din maşina de poliţie şi grăbind pasul ca să 
nu-l ude prea mult ploaia, intră în clădirea companiei 
Struan. Strada era plină de lume cu umbrele, maşini multe, 
oameni ducându-se sau întorcându-se de la slujbă, căci 
duminica nu era neapărat zi liberă pentru toţi. Se dădu jos 
din lift la etajul douăzeci. 


— Bună dimineaţa, domnule comisar Crosse. Eu sunt 
Sandra Yi, secretara domnului Dunross. Pe aici, vă rog. 

Crosse o urmă pe culoar, remarcând arcuirea şoldurilor ei 
sub cheong-sam. Fata deschise o uşă şi elintră. 

— Bună, Edward, îl salută el pe Sinders. 

— Şi tu ai venit mai devreme, ca întotdeauna. Sinders bea 
o bere. Vechi obicei din armată, eh. Cu cinci minute înainte 
înseamnă la fix? 

În spatele lui, în eleganta sală de consiliu, se găsea un bar 
bine garnisit. Şi cafea. 

— Doriţi ceva de băut, sir? Bloody Mary? zise Sandra Yi. 

— Mulţumesc. Numai o cafea. Fără zahăr. 

Fata îl servi, apoi plecă. 

— Cum a mers? întrebă Crosse. 

— Cu vizitatorii noştri? Bine, foarte bine. Cred că 
sfincterul lui e complet dereglat. Sinders zâmbi. Am 
înregistrat discuţia. Poţi să o asculţi după prânz. A, că veni 
vorba de prânz, Roger, în Hong Kong poţi găsi undeva peşte 
cu cartofi prăjiţi? 

— Sigur că da. Atunci la prânz mâncăm peşte cu cartofi 
prăjiţi. 

Crosse îşi înăbuşi un căscat. Mai toată noaptea şi-o 
petrecuse cu developarea şi copierea rolei de film pe care o 
făcuse în seif. De dimineaţă citise de mai multe ori, cu un 
enorm interes, rapoartele lui AMG, în sinea lui dându-i 
dreptate lui Dunross că a fost atât de circumspect. Fără 
îndoială că aceste dosare valorează o avere. Ceasul de 
perete bătu ora douăsprezece, cu un sunet plăcut. Uşa se 
deschise şi Dunross îşi făcu apariţia. 

— Bună dimineaţa. Vă mulţumesc că aţi venit aici. 

Cei doi se ridicară politicos şi dădură mâna. 

— Mai doriţi o cafea? 

— Nu, mulţumesc, domnule Dunross. 

Sub privirea atentă a lui Crosse, Dunross scoase din 
buzunar un plic închis şi i-l întinse lui Sinders. Acesta îl luă, 


cântărindu-l în palmă. Crosse observă că degetele îi 
tremurau uşor. 

— Bineînţeles că aţi citit conţinutul, domnule Dunross? 

— Da, domnule Sinders. 

— Şi? 

— Şi nimic. Puteţi să constataţi singur. 

Sinders deschise plicul. Privi uimit prima pagină, apoi 
răsfoi toate cele unsprezece bucăţi de hârtie. De unde 
stătea el, Crosse nu putea să vadă ce e pe hârtii. În tăcere, 
Sinders i-o întinse pe cea de deasupra. Literele, cifrele şi 
simbolurile codului n-aveau nici un sens. 

— Par a fi decupate din ceva. Crosse se uită la Dunross. 
Eh? 

— Cum rămâne cu Brian? 

— De unde ai astea, lan? Crosse observă că expresia 
ochilor lui Dunross se schimbă puţin. 

— Eu am respectat partea mea din înţelegere, aveţi de 
gând să o respectaţi pe a voastră? 

Sinders se aşeză. 

— Eu nu am acceptat un schimb, domnule Dunross. Am 
spus doar că s-ar putea ca cererea dumneavoastră să fie 
satisfăcută. 

— Atunci nu-l veţi elibera pe Brian Kwok? 

— E posibil ca el să fie acolo unde vreţi, când vreţi. 

— Şi asta e tot? 

— Regret. 

Urmă o tăcere prelungă. Ticăitul ceasului umplea 
încăperea. În rest nu se auzea decât ploaia. O nouă aversă, 
care veni şi trecu. De dimineaţă tot ploua, cu intermitențe. 
Buletinul meteo zicea că furtuna se va potoli în curând, dar 
rezervoarele de apă, cu toată ploaia, nu se umpluseră 
deloc. 

Dunross zise: 

— Vreau să-mi spuneţi ce şanse sunt? Cât mai exact, vă 
TOg? 


— Trei întrebări mai întâi. Hârtiile astea le-aţi decupat 
chiar dumneavoastră din ceva? 

— Da. 

— Din ce şi cum? 

— Am avut instrucţiuni scrise de la AMG. Trebuia să 
folosesc o brichetă, sub colţul din dreapta jos al unora din 
paginile trimise de el. Era un raport bătut la maşină, 
aparent fără nimic deosebit, când am încălzit paginile, 
textul dactilografiat a dispărut şi a rămas ceea ce vedeţi. 
După ce am terminat, urmând tot instrucţiunile lui, am 
decupat bucăţile şi am distrus restul foilor. Precum şi 
scrisoarea lui. 

— Aţi păstrat o copie? 

— După cele unsprezece bucăţi? Da! 

— Trebuie să vă rog să mi le daţi. 

— Vi le voi da după ce vă îndepliniţi partea din înţelegere, 
zise Dunross pe un ton amabil. Acum, care sunt şansele? 

— Vă rog daţi-mi copiile. 

— Vi le voi da, la sfârşit. Luni la apusul soarelui. 

Privirea lui Sinders era şi mai rece. 

— Copiile, acum, vă rog. 

— La sfârşit. Asta e o decizie. Şi acum, şansele, vă rog. 

— Pe jumătate sigur, spuse Sinders, testându-l. 

— Bun. Mulţumesc. Am aranjat ca marţi dimineaţă toate 
cele unsprezece pagini să fie publicate în China Guardian şi 
în două ziare chineze, unul naţionalist şi unul comunist. 

— Dacă faceţi asta, riscaţi foarte mult. Guvernului 
Majestății Sale nu-i place constrângerea. 

— V-am ameninţat eu cu ceva? Nu, câtuşi de puţin. Acele 
litere şi cifre sunt un talmeş-balmeş fără noimă pentru 
oricine, poate... poate cu excepţia vreunui expert în cifruri. 
Poate. Poate că toată treaba asta nu e decât o glumă a unui 
mort. 

— Pot să împiedic asta în virtutea Legii secretului de stat. 

— Puteţi desigur să încercaţi. Dunross dădu din cap. Dar 
orice ar fi, dacă vreau eu, acele pagini vor fi publicate 


undeva în lumea asta, săptămână viitoare. Şi asta e ceea ce 
am decis. AMG a lăsat această chestiune la discreţia mea. 
Mai e ceva, domnule Sinders? 

Sinders ezită. 

— Nu, nu, mulţumesc, domnule Dunross. 

La fel de politicos, Dunross le deschise uşa. 

— Scuzaţi-mă, trebuie să mă întorc la treabă. Mulţumesc 
că aţi venit. 

Crosse îl lăsă pe Sinders să o ia înainte, apoi îl urmă spre 
lift. Sandra Yi, care era la biroul de la recepţie, chemase 
deja liftul. 

— O, iertaţi-mă, sir, îi spuse ea lui Crosse. Ştiţi cumva când 
se întoarce în colonie comisarul Kwok? 

Crosse o privi atent. 

— Nu ştiu sigur. Dacă doriţi, pot să mă interesez. De ce? 

— Vineri seara trebuia să luăm cina împreună şi nici 
menajera lui, nici cei de la birou nu par să ştie. 

— Mă voi interesa. 

Pe pupitru sună telefonul. 

— Vă mulţumesc mult, sir. Alo, compania Struan, zise ea în 
telefon. O clipă. 

Făcu legătura. Crosse îi oferi o ţigară lui Sinders în timp ce 
aşteptau liftul, urmărind cifrele care se apropiau de 
douăzeci. 

— Aveţi legătura cu domnul Alastair, tai-pan, zise Sandra 
Yi. 

Iarăşi sună telefonul la pupitru. 

— Alo, spuse Sandra Yi. O clipă, doamnă, să verific. 

Se uită pe o listă bătută la maşină pe care figurau 
întâlnirile, tocmai când se deschidea uşa de la lift. Sinders 
intră şi Crosse era pe punctul de a-lurma. 

— Este la ora unu, doamnă Gresserhoff. 

Imediat, Crosse se opri şi se aplecă, prefăcându-se că-şi 
leagă un şiret. Sinders, foarte prompt, prefăcându-se total 
nepăsător, bloca uşa liftului. 


— Da, sigur, doamnă, se mai întâmplă să încurci orele. 
Masa e rezervată în numele tai-panului. Restaurantul 
Skyline, de la Mandarin, la ora unu. 

Crosse se ridică. 

— E în regulă? întrebă Sinders. 

— Da. 

Uşa liftului se închise, amândoi zâmbeau. 

— Răbdarea se răspândeşte întotdeauna, zise Crosse. 

— Da. Deci peştele cu cartofi prăjiţi rămâne pentru cină. 

— Nu. Poţi să mănânci asta la prânz. Nu trebuie să luăm 
masa la Mandarin. Eu zic să o vedem în secret chiar noi doi, 
iar după aceea voi pune să fie filată ca să aflăm unde 
locuieşte, eh? 

— Excelent. Chipul lui Sinders se înăspri. Gresserhoff, ei? 
Hans Gresserhoff a fost numele conspirativ al unui spion 
est-german pe care încercăm de ani de zile să-l prindem. 

— Oh? Crosse avu grijă să nu i se citească pe faţă 
interesul. 

— Da. Lucra împreună cu un alt nemernic, un asasin de 
profesie. Unul din numele acestuia era Viktor Grunwald, 
altul Simeon Tzerek. Gresserhoff, ei? Sinders păstră 
tăcerea o clipă. Roger, treaba aia cu publicarea, 
ameninţarea lui Dunross, ar putea fi foarte neplăcută. 

— Poţi să citeşti codul? 

— Doamne Dumnezeule, nu. 

— Ce ar putea să fie? 

— Orice. Paginile sunt pentru mine sau primul-ministru, 
aşa că probabil conţin nume şi adrese ale unor contacte. 
Sinders adăugă pe un ton grav: Nu îndrăznesc să le 
transmit telegrafic, nici măcar aşa cifrate cum sunt. Cred că 
ar fi mai bine să mă întorc cât mai iute la Londra. 

— Astăzi? 

— Mâine. Să termin întâi treaba asta. Şi ţin foarte mult să 
o identific pe doamna Gresserhoff. Dunross va face ce a 
spus? 

— Precis. 


Sinders îşi mângâie sprâncenele. Ochii lui de un albastru 
spălăcit fiind şi mai lipsiţi de culoare decât de obicei. 

— Ce facem cu clientul? 

— Eu zic... 

Uşile liftului se deschiseră. leşiră şi traversară holul. 
Portarul în uniformă ţinea deschisă portiera maşinii lui 
Crosse. Crosse se urcă la volan şi intră în traficul intens. 
Portul era acoperit de pâclă şi, pentru moment, ploaia se 
oprise. 

— Eu zic că încă o sesiune ajunge, pe urmă Armstrong 
poate să înceapă recuperarea. E cam devreme luni la 
apusul soarelui, dar... Ridică din umeri. N-aş mai 
recomanda să-l băgăm iar în Camera Roşie. 

— Nu sunt de acord, Roger. Slavă Domnului că tipul are o 
constituţie solidă. 

— Da. 

— Cred că Armstrong, săracul de el, e gata să se 
prăbuşească. 

— Mai poate face un interogatoriu. Fără probleme. 

— Sper. Dumnezeule, am avut mare noroc. De necrezut! 
Sesiunea de la şase dimineaţa nu dăduse nimic la iveală. 

Dar tocmai când erau pe punctul să renunţe, tatonările lui 
Armstrong au scos la iveală o comoară: în sfârşit, au aflat 
cine e profesorul Joseph Yu, de la Institutul Politehnic din 
Princeton, Stanford. Expert mai ales în rachete şi 
consultant al NASA. 

— Când urmează să sosească în Hong Kong, Brian? 
întrebase Armstrong, toată echipa şi din camera de control 
aşteptând eu răsuflarea oprită. 

— Nu... nu ştiu... lasă-mă să mă gândesc. Să mă gândesc... 
of, nu-mi amintesc... a, da, la o săp... la sfârşitul... lunii 
ăsteia. În ce lună suntem? Nu-mi amintesc... în ce zi. 
Trebuia să sosească... şi apoi să plece mai departe. 

— De unde şi încotro? 

— Of, nu ştiu. Nu mi-au spus... doar că... doar că cineva a 
zis că... că vine cu o navă, în vacanţă, din Hawai în Guam şi 


stă aici. La zece zile... cred că la zece zile după... după ziua 
de curse... 

Iar atunci când Crosse îl sunase pe Rosemont ca să-i spună 
toate astea - fără să-i divulge de unde are informaţia -, 
americanul rămăsese mut de uimire şi intrase în panică. 
Ordonase imediat să fie patrulată zona Gua-mului, pentru a 
împiedica o eventuală trecere la inamic a profesorului. 

— Mă-ntreb dacă îl vor prinde, spuse Crosse încet. 

— Pe cine? 

Pe Joseph Yu. 

— Sper s-o facă, zise Sinders. De ce naiba trec la duşman 
oamenii ăştia de ştiinţă? E o ruşine! Singura treabă bună e 
că el va lansa în stratosferă rachetele chinezilor şi le va 
provoca fiori de groază sovieticilor. Ceea ce e foarte bine, 
după părerea mea. Cearta dintre ăştia s-ar putea să ne 
folosească imens nouă. Se aşeză mai comod pe bancheta 
maşinii, căci îl durea spatele. Roger, nu pot să risc ca 
Dunross să publice paginile alea şi să-şi păstreze o copie. 

— Da. 

— Tai-panul ăsta al tău prea face pe deşteptul şi riscă s-o 
păţească. Dacă se află că AMG ne-a trimis un mesaj cifrat şi 
dacă Dunross are într-adevăr o memorie atât de fantastică 
cum se zice, e o ţintă sigură. Eh? 

— Da. 

Ajunseră destul de devreme la restaurantul Skyline, aflat 
la ultimul etaj al hotelului Mandarin. Crosse fiind 
recunoscut de-ndată, se găsi imediat o măsuţă mică şi 
discretă pentru ei, la bar. În timp ce Sinders comanda ceva 
de băut şi cafele, Crosse telefonă după doi agenţi, unul 
englez şi unul chinez. Aceştia sosiră rapid. La ora unu fără 
câteva minute, îşi făcu intrarea Dunross, şi îl urmăriră cu 
privirea îndreptându-se spre cea mai bună masă, precedat 
de şeful de sală, cu ospătarii după el, şampania pregătită 
deja într-o frapieră din argint. 

— Tipul ăsta ştie să-i facă pe toţi să-l respecte, eh? 


— Tu n-ai face-o? zise Crosse. Îşi plimbă privirea prin sală 
şi se opri. la te uită! Rosemont! Să fie o coincidenţă? 

— Tu ce crezi? 

— A, uită-te acolo, în colţul îndepărtat. Ala-i Vincenzo 
Banastasio. Chinezul care e cu el e Vee Cee Ng. Poate de- 
asta sunt la pândă. 

— Poate. 

— Rosemont e isteţ, zise Crosse. Bartlett a vorbit şi cu el. 
S-ar putea ca ei să-l urmărească pe Banastasio. 

Armstrong le relatase discuţia cu Bartlett, despre 
Banastasio. Supravegherea individului fusese mărită. 

— Apropo, am auzit că a angajat un elicopter pentru 
Macao, luni. 

— Ar trebui să anulăm acest zbor. 

— S-a şi făcut. Probleme cu motorul. 

— Bun. Presupun că faptul că Bartlett ne-a zis de 
Banastasio îl disculpă pe el, ce zici? 

— Poate. 

— Cred că tot e mai bine să plec luni. Da, interesant că 
secretara aia a lui Dunross avea întâlnire cu clientul. 
Dumnezeule, uite ce tipă trăsnet, zise Sinders. 

Fata mergea după şeful de sală, amândoi bărbaţii 
rămaseră surprinşi când ea se opri la masa tai-panului, făcu 
o plecăciune şi se aşeză. 

— Isuse! Doamna Gresserhoff e chinezoaică? întrebă 
Sinders stupefiat. 

Crosse îi urmărea cu atenţie buzele. 

— Nici o chinezoaică nu ar face o astfel de plecăciune. E 
japoneză. 

— Dar de unde până unde? 

— Poate mai e vreo invitată. Poa... ah, Dumnezeule! 

— Ce e? 

— Nu vorbesc englezeşte. Trebuie să fie japoneză. 

— Dunross vorbeşte japoneza? 

Crosse se uită la el. 


— Da, japoneză. Şi germană, franceză, trei dialecte, 
chinezeşti şi o italiană acceptabilă. 

Sinders îi întoarse privirea. 

— Nu e nevoie să fii atât de dezaprobator, Roger. Am 
pierdut un fiu pe HMS Prince of Wales, fratele meu a murit 
de inaniţie pe Drumul Birmaniei, aşa că nu-mi ţine mie 
lecţii, deşi sunt de părere că tipa e nemaipomenită. 

— Asta, cel puţin, dovedeşte că mai ai oarecare toleranţă. 
Crosse se întoarse, ca să-i studieze pe Dunross şi pe fată. 

— Războiul l-ai făcut în Europa, eh? 

— Războiul meu nu se încheie niciodată, Edward. Crosse 
zâmbi, plăcându-i cum sună asta. Al doilea război mondial e 
istorie veche. Îmi pare rău de rudele tale, dar acum Japonia 
nu mai este duşmanul, e aliatul nostru, singurul aliat 
adevărat, pe care îl avem în Asia. 

Aşteptară mai bine de o jumătate de oră. Crosse nu 
izbutea să descifreze nimic după mişcarea buzelor ce se 
discută. 

— Ea trebuie să fie Gresserhoff, spuse Sinders. 

Crosse aprobă dând din cap. 

— Ce facem, mergem? Nu are rost să mai stăm. Mergem 
să mâncăm peşte cu cartofi prăjiţi? 

leşiră. Agenţii SI, englezul şi cu chinezul, rămaseră pe loc, 
aşteptând răbdători, neputând trage cu urechea la ce se 
vorbea, invidiindu-l pe Dunross, asemeni multora din sală, 
pentru că era tai-panul şi pentru că era cu ea. 

— Gehen Sie? întrebă ea în germană. 

— În Japonia, Riko-san? Da, îi răspunse el în aceeaşi limbă, 
peste două săptămâni. Trebuie să luăm în primire o nouă 
navă de mare tonaj de la 'Toda Shipping. Ai stat de vorbă cu 
Hiro 'loda, ieri? 

— Da, da, am avut această cinste. Familia 'Toda e vestită în 
Japonia. Înainte de Restauraţie, când a fost desfiinţată clasa 
samurailor, familia mea a servit familia 'Toda. 

— Familia ta era samurai? 


— Da, dar de un rang inferior. Nu... nu i-am pomenit de 
familia mea. Asta a fost pe cele vremuri. Nu aş vrea caelsă 
ştie, 

— Cum doreşti, spuse el, fiindu-i aţâţată curiozitatea. Hiro 
Toda e un bărbat interesant, adăugă el, ca să o tragă de 
limbă. 

— Toda-sama e foarte înţelept, foarte puternic, foarte 
vestit. 

După ce ospătarul le aduse salata, ea spuse: 

— Familia Struan e şi ea vestită în Japonia. 

— Nu foarte. 

— Ba da. Noi nu l-am uitat pe prinţul Yoshi. 

— Ah, nu ştiam că ştii de asta. 

În 1054, când Perry l-a obligat pe shogunul Yoshimitsu 
Toranaga să deschidă porţile Japoniei pentru comerţ, 
Cotoroanţa a pornit pe mare spre nord de Hong Kong, 
urmărită de Tyler Brock, tatăl şi duşmanul ei. Datorită ei, 
compania Struan a fost prima care a pus piciorul în Japonia, 
prima care a cumpărat terenuri pentru o casă de comerţ, 
prima companie străină acolo. De-a lungul anilor, prin 
numeroasele ei călătorii, ea a făcut din Japonia o verigă 
esenţială a politicii companiei Struan. În primii ani, ea a 
cunoscut un tânăr prinţ, pe prinţul Yoshi, rudă cu împăratul 
şi văr al shogunului - fără a cărui vrere nu se făcea nimic în 
Japonia. La sugestia şi cu ajutorul ei, prinţul s-a dus în 
Anglia, pe un cliper al Struanilor, ca să înveţe despre 
puterea Imperiului Britanic, când s-a întors acasă, câţiva 
ani mai târziu, tot cu o corabie a Struanilor, în chiar acel an, 
mai mulţi dintre baronii feudali - daimyo - nemulţumiţi de 
venirea străinilor, s-au răzvrătit împotriva shogunului a 
cărui familie, Toranaga, condusese Japonia timp de două 
veacuri şi jumătate, fără întrerupere, încă de pe vremea 
marelui general Yoshi Toranaga. Răzmeriţa acelor daimyo a 
izbutit şi puterea i-a fost redată împăratului, însă ţara era 
dezbinată. 


— Fără prinţul Yoshi, care a devenit unul din principalii 
miniştri ai împăratului, spuse ea, revenind fără să-şi dea 
seama la engleză, Japonia ar mai tremura şi acum, sfâşiată 
de război civil. 

— De ce crezi asta, întrebă el, vrând să o audă vorbind în 
continuare, încântat de accentul ei melodios. 

— Fără ajutorul lui, împăratul nu ar fi reuşit, nu ar fi putut 
desfiinţa shogunatul, legea feudală, clasa daimyo, întreaga 
clasă a samurailor, şi să-i oblige să accepte o constituţie 
modernă. Prinţul Yoshi a fost cel care a negociat o pace 
între daimyo, iar apoi a invitat în Japonia specialişti englezi 
pentru a ajuta la construirea flotei noastre, a băncilor, 
administraţiei de stat, contribuind astfel la modernizarea 
Japoniei. Peste chipul ei trecu o umbră. Tatăl meu mi-a 
povestit multe despre acele timpuri, tai-pan, de acum nici o 
sută de ani. Trecerea de la stăpânirea samurailor la 
democraţie a fost deseori sângeroasă. Dar împăratul a 
poruncit să i se pună capăt, aşa că i s-a pus capăt şi toţi 
daimyo şi samuraii s-au obişnuit, de voie, de nevoie, cu o 
viaţă nouă. Se jucă o clipă cu paharul, urmărind bulele de 
aer. Toda erau stăpâni peste Izu şi Sagami, unde se află 
Yokohama. De secole întregi ei au şantiere de construcţii 
navale. Pentru ei şi aliaţii lor, Kasigi, a fost uşor să intre în 
epoca modernă. Pentru noi... se opri. O, dar deja tu ştii 
toate astea, iartă-mă. 

— Numai partea despre prinţul Yoshi. Ce s-a întâmplat cu 
familia ta? 

— Străbunicul meu a devenit un foarte mărunt membru al 
personalului prinţului Yoshi, ca funcţionar de stat. A fost 
trimis la Nagasaki, unde a locuit de atunci încoace familia 
mea. I-a fost greu la început să nu mai poarte cele două 
săbii. Bunicul meu a fost şi el funcţionar, la fel ca şi tatăl 
meu, dar foarte mărunt. Ridică ochii spre el şi-i zâmbi. Vinul 
e prea bun. Mă face să vorbesc la nesfârşit. 

— Nu, nu, deloc, spuse el, apoi conştient de privirile 
aţintite asupra lor, adăugă în japoneză: Hai să vorbim puţin 


în japoneză. 

— Pentru mine e o cinste, tai-pan-san. 

Mai târziu, la cafea, el spuse: 

— Unde să depun banii pe care ţi-i datorez, Riko-san? 

— Dacă ai putea să-mi dai un cec - folosi cuvântul 
englezesc căci nu exista un echivalent în japoneză - înainte 
de plecare, ar fi perfect. 

— O să ţi-l trimit luni dimineaţă. Sunt 10.625 de lire, plus 
încă 8.500 în ianuarie şi aceeaşi sumă în anul următor, 
spuse el, ştiind că buna creştere nu-i permitea ei să-l 
întrebe direct. 

Observă sentimentul de uşurare ce se citi timp de o clipă 
pe faţa ei şi se bucură că se hotărâse să-i mai dea salariul 
pe încă doi ani. De fapt, numai informaţiile primite de la 
AMG în privinţa petrolului meritau această sumă. 

— Ora unsprezece e potrivită ca să primeşti un cec la 
vedere? 

— Oricând îţi convine ţie. Nu vreau să te deranjez. 

Dunross remarcă faptul că ea vorbea rar, ca să-i fie lui mai 
uşor. 

— Ce planuri de călătorie ai? 

— Luni cred că voi pleca în Japonia, pe urmă... pe urmă nu 
mai ştiu. Poate înapoi în Elveţia, deşi n-am nici un motiv real 
ca să mă întorc acolo. Nu am rude, casa era cu chirie şi 
grădina nu-mi aparţinea. Viaţa mea ca Gresserhoff a luat 
sfârşit o dată cu moartea lui. Cred că e cazul să redevin 
Riko Anjin. Karma e karma. 

— Da, îi spuse el, karma e karma. Băgă mâna în buzunar şi 
scoase un pacheţel în ambalaj de cadou. Ai aici un dar din 
partea Nobilei Case, ca mulţumire că ai făcut pentru noi o 
călătorie atât de lungă şi de obositoare. 

— O, o, mulţumesc, dar a fost pentru mine o cinste şi o 
plăcere. Făcu o mică plecăciune. Mulţumesc. Pot să-l 
deschid acum? 

— Mai bine mai încolo. Nu e decât un pandantiv din jad, 
dar în cutiuţă se află şi un plic confidenţial pe care a dorit 


soţul tău să ţi-l dau, care nu e decât pentru tine, nu pentru 
toţi ochii ce ne urmăresc. 

— A, înţeleg. Bineînţeles, înclină iarăşi din cap. Regret, 
iartă-mă că am fost atât de proastă. 

Dunross îi zâmbi. 

— Nu, nici vorbă de prostie, nici o clipă, numai frumuseţe. 

Ea se îmbujoră şi luă o înghiţitură din cafea ca să-şi 
ascundă emoția. 

— Plicul e închis, tai-pan-san? 

— Da, conform instrucţiunilor lui. Tu ştii ce conţine? 

— Nu. Doar că... domnul Gresserhoff mi-a spus doar că 
urmează ca tu să îmi dai un plic sigilat. 

— "Ţi-a spus de ce? Sau ce trebuie să faci cu el? 

— Într-o zi, va veni cineva să mi-l ceară. 

— O persoană anume? 

— Da, dar soţul meu mi-a zis că nu trebuie niciodată să-i 
destăinui numele, nici măcar ţie. Niciodată. Pot să-ţi spun 
orice altceva, dar nu numele. Îmi pare rău, iartă-mă. 

Dunross încruntă din sprâncene: 

— Trebuie numai să i-l dai lui, pur şi simplu? 

— Sau ei, spuse ea. Da, când îmi va fi cerut. Domnul 
Gresserhoff mi-a zis că după ce va vedea ce conţine, 
persoana va plăti o datorie. Mulţumesc pentru cadou, tai- 
pan-san. Îl voi păstra cu drag. 

Chelnerul turnă şampania care mai rămăsese, în paharul 
lui Dunross, apoi se îndepărtă. 

— Cum pot să te găsesc în viitor, Riko-san? 

— Îţi voi da trei adrese şi numere de telefon unde pot fi 
găsită, una în Elveţia şi două în Japonia. 

După o pauză, el zise: 

— Vei fi în Japonia peste două săptămâni? 

Riko ridică ochii spre el, ameţindu-l cu frumuseţea ei. 

— Da, dacă doreşti acest lucru, spuse ea. 

— Doresc acest lucru. 

Ora 14.30 


Sea Witch stătea la ancoră spre largul coastei, lângă 
portul de la Sha Tin, unde se opriseră pentru ca să ia 
prânzul. Îndată ce sosise acolo bucătarul, Casey şi Peter 
Marlowe coborâseră la țărm cu Gornt în frunte pentru ca să 
aleagă creveţii, homarii şi peştele care deocamdată încă 
mai înotau în bazinele cu apă de maro, apoi dădură iama 
prin piaţa de verdeţuri cu legume culese în acea dimineaţă. 
Fu pregătit un prânz uşor şi rapid cu crevete prăjit, 
conopidă care trosnea în dinţi, apoi peşte dat prin usturoi şi 
prăjit, servit cu legume chinezeşti asortate, al dente. Tot 
prânzul fu însoţit de râsete, tinerele chinezoaice vioaie şi 
fericite, toate vorbind în jargonul picant al marinarilor 
englezi, Dunstan Barre dovedindu-se un tip coleric şi 
groaznic de caraghios, ceilalţi ţinându-i isonul, în vreme ce 
Casey se gândea cât de deosebiți erau bărbaţii aceştia de 
cei pe care-i cunoştea, cât de neîngrădiţi şi băieţoşi se 
dovedeau aici, şi gândul o întristă. Discuţiile se îndreptară 
la afaceri, şi în cele câteva ore ea află despre Hong Kong şi 
obiceiurile sale mai multe decât tot ce citise înainte. i 
deveni din ce în ce mai evident că dacă nu făceai parte din 
cercul lor intim, nu aveai cum vedea adevărata faţă a celor 
puternici şi bogaţi. 

— Casey, o să te descurci foarte bine aici, şi tu şi Bartlett, îi 
spuse Barre. Dacă joci jocul după regulile din Hong Kong, 
sistemul de taxe din Hong Kong şi nu după cele din Statele 
Unite. Aşa-i Quillan? 

— Până la un punct. Dacă mergi cu Dunross şi firma 
Struan... dacă şi firma Struan şi Dunross vor mai exista 
vinerea viitoare, o să aveţi şi voi parte de ceva din laptele 
Hong Kongului, dar nu şi de smântână lui! 

— Dar cu tine o să ne meargă mai bine? îl întrebă ea. 

Barre râse. 

— Cu mult mai bine, Casey, dar şi aşa tot doar nişte lapte şi 
foarte puţină smântână. 

— Casey, să zicem mai degrabă că dacă mergeţi cu noi, 
laptele va fi bine omogenizat, îi spuse Gornt binevoitor. 


Dinspre bucătărie veni deodată o aromă de cafea proaspăt 
prăjită şi râşnită. În jurul mesei acum vorbea toată lumea, 
tachinându-se unii pe alţii, parcă mai mult pentru ca să-i 
audă ea, şi trăncănind despre comerţul în Asia, despre 
cerere şi ofertă, atitudinea asiaticilor faţă de contrabandă, 
în vreme ce chinezoaicele ciripeau despre ale lor. Deodată, 
deasupra rumorii generale izbucni vocea aspră şi 
muşcătoare a lui Grey: 

— Domnule Gornt, despre asta mai bine l-aţi întreba pe 
Marlowe. El ştie totul despre contrabandă şi şantaj de pe 
vremea când eram la Changi. 

— Ei, Grey, las-o baltă, interveni Peter Marlowe în tăcerea 
care se lăsase deodată. 

— Credeam că eşti mândru nevoie mare de treaba asta, tu 
şi cu şantajistul acela iancheu al dumitale. Ce, nu-i aşa? 

— Grey, hai s-o lăsăm baltă, repetă Marlowe cu o mină 
plină de amărăciune. 

— Cum spui tu, bătrâne, replică celălalt şi se întoarse spre 
Casey. Dacă vrei, întreabă.-l. 

— Domnule Grey, nu-i acum momentul potrivit ca să 
reluaţi vechile voastre răfuieli! îi spuse Gornt, pe un ton 
calm, dar cu o mină care trăda nemulţumirea, în rest o 
imagine perfectă a gazdei. 

— Ei, domnule Gornt, nici măcar nu reluăm vechi răfuieli. 
Vorbeaţi despre contrabanda şi piaţa neagră. Expertul e 
Marlowe, asta-i tot. 

— Ce ziceţi, servim cafeaua pe punte? spuse Gornt 
ridicându-se de la masă. 

— Bună ideea. O ceaşcă de cafea după atâta haleală-i 
binevenită - Grey folosise înadins cuvântul acela vulgar 
tocmai pentru că ştia că-i va ofensa pe toţi, dar acum nu-i 
mai păsa, sătul de toată trâncăneala, simțind că-i urăşte şi 
pe ei şi tot ce reprezintă aceştia, fiindu-i silă să se mai simtă 
ca un cui în coasta lor şi dorind doar să înşface una din 
chinezoaicele alea, oricare dintre ele. Marlowe şi prietenul 
său iancheul se delectau prăjind boabe de cafea în lagăr în 


vreme ce noi toţi ceilalţi muream de foame, spuse el mai 
departe cu o figură îndărătnică. Făceau tot ce puteau ca să 
ne înnebunească! şi se uită direct la Peter Marlowe, ura 
citindu-i-se acum limpede pe faţă. Nu-i aşa? 

După un moment de tăcere, Peter Marlowe spuse: 

— Toată lumea avea parte de cafea din când în când. Toată 
lumea prăjea cafea. 

— Da, dar nu atâta cât voi doi! şi Grey se întoarse spre 
Casey. Eu eram ajutor al comandantului şi nu aveam parte 
de cafea decât o dată pe lună dacă aveam noroc. Ăştia doi 
aveau cafea în fiecare zi, el şi prietenul său iancheul! şi se 
uită din nou la celălalt. Şi, ia spune-ne tu cum făceaţi rost 
de cafea şi de mâncare în vreme ce noi ceilalţi crăpăm de 
foame? 

Casey băgă de seamă că artera de pe fruntea lui Marlowe 
se umflase şi pulsa, şi, cutremurată, îşi dădu scama că nici 
un fel de răspuns nu putea constitui de fapt un răspuns. 

— Robin, începu ea, dar Grey interveni cu voce 
batjocoritoare. 

— Marlowe, de ce nu răspunzi? 

În tăcerea care se lăsă, toţi ceilalţi se uitau de la Grey la 
Peter Marlowe, care se priveau ţintă, chiar şi chinezoaicele, 
încordate şi în alertă, simţiră că în cabină se strecurase un 
fior de violenţă. 

— Dragul meu prieten, îl întrerupse Gornt, pronunţând 
cuvintele cu un uşor accent, ştiind că în felul acesta îl va 
aţâţa pe Grey, sunt sigur că tot ce spui aparţine vremurilor 
de demult, care acum nu mai contează deloc. Azi e 
duminică după-amiază şi suntem aici între prieteni. 

— Mie mi se par încă importante, fie că e duminică după- 
amiaza, fie că nu, iar eu şi Marlowe nu suntem prieteni şi n- 
am fost niciodată. El e dintre granguri, eu nu! şi Grey 
maimuţări accentul acela ales. Mda. Numai că războiul a 
schimbat faţa lumii şi noi, clasa muncitoare, nu vom uita 
niciodată! 


— "Tu te socoteşti a face parte dintre cei care muncesc şi 
eu nu? îl întrebă Marlowe iritat. 

— Noi suntem cei exploataţi, voi cei ce exploataţi! Ca şi la 
Changi. 

— Grey, lasă baltă răfuielile astea vechi! Changi era altă 
lume, alt tărâm, alte vremuri, şi... 

— Aşa a fost mereu, pretutindeni. Peste tot au fost boşii şi 
cei bosiţi de ei, muncitorii şi cei care s-au hrănit pe seama 
muncitorilor. Ca tine şi Împăratul. 

— Prostie gogonată. 

Casey era aproape de Grey, întinse mâna şi îl apucă de 
braţ. 

— Hai mai bine să servim cafeaua, da? 

— Bineînţeles, îi replică Grey, dar mai întâi întreabă-l şi tu, 
Casey, insistă Grey mohorât acum conştient că-şi încolţise 
adversarul, în cele din urmă, în fata celor de-o scamă cu el. 
Domnule Gornt, întrebaţi-l dumneavoastră, da? Întrebaţi-l 
oricare dintre dumneavoastră. 

Rămaseră cu toţii stânjeniţi în tăcerea care se lăsă, 
stânjeniţi pentru Peter Marlowe şi şocaţi de implicaţiile 
acuzațiilor aduse acestuia, Gornt şi Plumm, în sinea lor, 
amuzaţi şi fascinaţi de situaţie. Apoi una dintre chinezoaice 
se îndreptă spre pasarelă şi urcară în linişte pe punte, 
celelalte o urmară. Casey ar fi avut mare chef să plece şi ea 
dar nu o făcu. 

— Domnule Grey, nu e momentul unor astfel de discuţii, îi 
auzi ea pe Gornt spunându-i amabil, şi fetei îi păru bine că 
mai era şi el acolo să pună capăt acestei hărţuieli. Vrei 
acum să fiţi amabil şi să lăsaţi subiectul ăsta deocamdată? 
Vă rog. 

Grey se uită la cei din jur, oprindu-se în cele din urmă cu 
privirea asupra adversarului său. 

— Ştii, Casey, nimeni n-are atâta curaj să-l întrebe... că toţi 
fac parte din aceeaşi clasă socială cu el, aşa-numita clasă de 
sus şi ei au grijă de ai lor. 

Barre se înroşi. 


— Bătrâne, eu aş zice că nu e cazul să ne ame... 

Peter Marlowe interveni şi el acum, fără emoție: 

— Dar e uşor de pus capăt acestei aiureli. Nu se poate 
compara Changi... Dachau sau Buchenwald... cu 
normalitatea. Nu se poate şi gatA. Sunt alte reguli, trăiam 
sub alte orizonturi. Pe atunci eram soldaţi, prizonieri de 
război, cei mai mulţi abia ne apropiam de douăzeci de ani. 
Changi era pentru noi geneza, totul atunci se năştea, totul 
cu fundul în sus, totul... 

— Ai fost dintre cei ce se ocupau cu bursa neagră? 

— Nu. Eram interpret de limba malaieză pentru un, 
prieten care făcea negoţ, şi e mare diferenţă între negoţ şi 
piaţa neagră şi... 

— Dar asta era împotrivă regulilor lagărului, legilor 
lagărului, şi atunci ceea ce făceaţi voi se chema bursă 
neagră, nu am dreptate? 

— Să faci negoţ cu paznicii era împotriva legilor 
duşmanului, a legilor japoneze. 

— Dar ia spune-le atunci cum cumpăra Împăratul câte un 
ceas de la vreun amărât sau vreo verighetă sau stilou 
pentru o mână de mâncare, ultimul lucru de valoare pe 
care-l mai avea şi nenorocitul acela, şi după aceea bosul îl 
vindea la preţ bun, dar nu spunea cu cât niciodată, şi te 
înşela întotdeauna, întotdeauna te înşela. Nu? 

Peter Marlowe se uită ţintă la el. 

— Citeşte cartea pe care am scris-o. În ea am... 

— Cartea? şi Grey din nou râse ca să-l aţâţe. Ia spune-le şi 
celorlalţi, pe onoarea ta de nobil, pe onoarea tatălui tău şi 
pe onoarea familiei tale de care eşti atât de afurisit de 
mândru, spune-le dacă Împăratul înşela oamenii sau nu, ei? 
Pe onoarea ta, ei? 

Aproape paralizând de spaimă, Casey îl văzu pe Marlowe 
strângându-şi pumnul. 

— Dacă nu am fi fost aici în calitate de invitaţi, şuieră el, 
atunci ţi-aş fi spus eu ce fel de ticălos mi-ai fost şi tu! 

— Dar-ar Domnul să putrezeşti în iad... 


— Ei, de-acum ajunge, interveni Gornt pe un ton 
poruncitor, şi Casey începu din nou să respire mai uşurată. 
Vă spun pentru ultima dată şi vă rog să lăsaţi baltă toată 
disputa asta. 

Grey reuşi cu greu să-şi desprindă ochii de la Marlowe. 

— Eu am s-o las naibii. Ei bine şi acum pot să fac şi eu rost 
de un taxi în satul ăsta? Cred că mai bine mă uşchesc de- 
aici pe picioarele mele dacă nu vă deranjează. 

— Faci cum vrei, spuse Gornt, cu o figură destul de gravă 
pe măsura momentului, bucuros că Grey se hotărâse să 
plece din proprie iniţiativă ca să nu fie el obligat să-şi 
folosească diplomaţia pentru aceasta. Bineînţeles, mai 
adăugă el dând şi lovitura de graţie, sunt convins că 
dumneata şi Marlowe puteţi să vă daţi, acum mâna ca nişte 
gentlemeni ce sunteţi şi să uitaţi tot ce-a... 

— Gentlemeni? Ei, dar de unde? Cu nici un chip. De-o 
veşnicie am parte de gentlemeni ca Marlowe. Gentlemeni 
spui? Mulţumesc Domnului că Anglia se schimbă de-acum şi 
curând va ajunge pe mâinile cui trebuie din nou şi atunci 
accentul de Oxford nu va mai fi un permanent paşaport 
spre nobleţe şi putere, niciodată! O să schimbăm noi şi 
Camera Lorzilor dacă va fi aşa cum mă gândesc eu. 

— Să sperăm că nu va fi aşa, interveni Pugmire. 

— Pug, îl întrerupse Gornt, suntem la cafele şi la paharul 
nostru de porto! Şi, binedispus, îl luă pe Grey de braţ. Vă 
TOg ca pe mine şi pe domnul Grey să ne scuzaţi o clipă. 

leşiră pe punte, discuţia dintre tinerele chinezoaice se 
întrerupse o clipă. Foarte încântat în taină de sine, Gornt o 
luă înainte spre pasarelă şi cobori la țărm, pe cheu. 'Totul îi 
ieşise chiar mai bine decât crezuse el la început. 

— Îmi pare rău pentru cele întâmplate, domnule Grey, 
spuse el. Nici nu mi-a trecut prin minte că unul ca Marlowe 
ar fi putut... Dezgustător! Ei bine, omul nu ştie niciodată cu 
cine are de-a face, nu-i aşa? 

— E un ticălos, totdeauna a fost, şi aşa o să fie 
întotdeauna... el şi jegosul aia de prieten iancheu al lui. Îi 


urăsc şi pe ianchei! A cam venit vremea s-o rupem şi cu 
nenorociţii ăştia! 

Gornt îi găsi destul de uşor un taxi. 

— Domnule Grey eşti sigur că nu ai să-ţi schimbi părerea 
şi să mai rămâi? 

— Hmm, nu, mulţumesc. 

— Îmi pare rău de incidentul cu Marlowe. Mie mi-a fost 
limpede că ela pornit toată tărăşenia. Când plecaţi cu 
ceilalţi din comisia economică? 

— Mâine dimineaţă, devreme. 

— Dacă aici pot face ceva pentru dumneavoastră, vă rog 
să-mi spuneţi. 

— Hmm, când vii în ţară dă-mi şi mie un telefon. 

— Mulţumesc. Aşa am să fac şi mulţumesc că aţi venit. 
Gornt plăti taxiul dinainte şi făcu semne politicos din mână 
pe când maşina se îndepărta, dar Grey nici nu întoarse 
capul. 

Gornt zâmbi. Ticălosul ăsta care te scoate din sărite s-ar 
putea să se dovedească un foarte util aliat în anii care vor 
veni, râse el în vreme ce se întorcea pe navă. Aproape toţi 
ceilalţi erau pe punte, bând cafele şi lichioruri, Casey şi 
Peter Marlowe retraşi într-o parte. 

— Ce porc nenorocit! strigă Gornt ca să-l audă şi să-l 
aprobe toată lunea. Marlowe, îmi pare groaznic de rău 
pentru ce s-a întâmplat, nenorocitul a... 

— Nu, vina a fost a mea, îl întrerupse Marlowe, vizibil 
foarte afectat. Îmi pare tare rău. Mă simt groaznic că a 
plecat din pricina mea. 

— Nu-i cazul să-ţi ceri scuze. Eu n-ar fi trebuit să-l invit, în 
primul rând. Îţi rămân îndatorat că ai avut tăria să te porţi 
ca un gentleman, pentru că e limpede că ela căutat-o cu 
lumânarea şi te-a provocat. 

— Prea adevărat, interveni şi Pugmire ca să întărească 
cele spuse de Gornt. Dacă eram eu în locul dumitale i-aş fi 
arătat eu! Indiferent ce-o fi fost acolo, de-acum aparţine 
trecutului şi gata. 


— Gata, să terminăm cu porcul ăla, spuse Gornt vesel, 
dorind să alunge de-acum fantomele. Nici să nu ne mai 
gândim la el, să nu-i permitem să ne strice după-amiaza 
asta minunată, îşi trecu braţul pe după umărul lui Casey şi o 
îmbrăţişă. Ei? EL citi în ochii ei admiraţia şi îşi dădu seama, 
plin de încântare, că se apropia repede de ţintă. Acum e 
prea rece ca să facem o baie, n-ar fi mai bine să pornim şi 
să navigăm aşa alene spre casă? 

— Bună idee, spuse Dunstan Barre. Eu mă duc să-mi fac 
siesta mai bine. 

— O idee grozavă, spuse careva spre hazul general. 

Fetele râseră şi ele, dar se vedea că râsul lor era cam 
forţat. Toată lumea era încă sub impresia neplăcută a 
scenelor de mai înainte. 

— Dar mai întâi să servim şi noi ceva de băut, Marlowe? 

— Nu, eu nu, mulţumesc, domnule Gornt. 

Gornt îl cercetă mai îndeaproape. 

— Ascultă, Marlowe, îi spuse el cu veritabilă compătimire 
şi toată lumea păstră tăcere. Toţi cei pe care-i zăreşti aici au 
văzut prea multe în viaţă, prea multe, din Asia aşa că ştim 
că, indiferent ce-ai făcut, ai făcut-o cu intenţii bune şi nu 
păcătoase. Şi ceea ce ai spus e drept. Changi a fost o lume 
cu totul deosebită, cu problemele ei deosebite. Pug a avut şi 
el parte de lagărul de la închisoarea Stanley - asta-i pe 
insula Hong Kong, Casey - vreme de trei ani şi jumătate. În 
Shanghai eu am reuşit doar să-mi salvez pielea şi nimic mai 
mult când am fugit şi aveam mâinile pătate de sânge. Jason 
a fost înşfăcat de nazişti după Dunkerk şi vreme de câţiva 
ani a fost la cheremul lor. Dunstan lucra pe atunci în China, 
Dunstan e în Asia de-o veşnicie şi ştie şi el cam cum stau 
lucrurile în situaţii din astea. Ei, ce zici? 

— Ei, bineînţeles, îşi aminti Dunstan cu tristeţe, Casey, la 
vreme de război ca să supravieţuieşti trebuie să priveşti cu 
totul altfel lucrurile. Iar cât priveşte chestia cu negoţul, 
Marlowe, sunt şi eu de aceeaşi părere cu tine: de cele mai 
multe ori trebuie să cântăreşti problema asta în funcţie de 


loc şi de timp. Mulţumesc Celui de Sus că n-am fost închis 
niciodată. Nu cred că aş fi supravieţuit, ştiu bine că n-aş fi 
scăpat viu de-acolo, şi după aceste cuvinte se duse şi-şi 
umplu paharul, stânjenit de-a fi fost atât de sincer. 

— Peter, cum a fost de fapt la Changi? îl întrebă Casey în 
numele tuturor. 

— E greu de povestit, răspunse el. Când ajungeai acolo era 
ca şi cum n-ai mai fi fost în viaţă. Ni se dădea câte o sută de 
grame de orez pe zi, nişte zarzavaturi acolo, un ou pe 
săptămână, uneori carnea era... supa noastră nu vedea 
carnea decât de departe. Era cu totul altă viaţă, doar atât 
pot să spun. Cei mai mulţi dintre noi nu văzuseră în viaţa lor 
cum arată jungla, ca să nu mai vorbim că nu avuseseră 
niciodată de-a face cu chinezii sau japonezii, iar pe 
deasupra să mai şi ştii că ai pierdut un război... când am 
ajuns la Changi nu aveam decât nouăsprezece ani. 

— Dumnezeule Cristoase, tare nu-i pot eu înghiţi pe 
japonezi, nu pot şi basta! spuse Pugmire şi ceilalţi 
încuviinţară dând din cap. 

— Dar nu aveţi dreptale, zău că nu. Ei jucau jocul ăsta al 
războiului după regulile lor, interveni Marlowe. Din punctul 
lor de vedere aşa era corect. Şi ia gândiţi-vă ce soldaţi 
minunaţi erau, amintiţi-vă cum au luptat, şi aproape că nu- 
şi îngăduiau niciodată să cadă prizonieri. După legile lor noi 
ne pierdusem orice onoare pentru că ne predaserăm, şi 
Peter Marlowe se cutremură. M-am simţit umilit atunci din 
pricina asta şi mă simt umilit încă şi acum. 

— Nu ai dreptate, Marlowe, îl întrerupse Gornt. Nu 
trebuie să te simţi dezonorat pentru asta. În nici un fel. 

Casey, care stătea lângă Gornt, îi puse mâna uşor pe braţ. 

— Peter, să ştii că are dreptate. Zău că are dreptate. 

— Aşa-i, întări şi Dunstan Barre. Dar ce naiba l-o fi stârnit 
pe Grey să înceapă ciorovăiala asta, ei? 

— Totul şi nimic în acelaşi timp. Devenise un fanatic când 
era vorba să impună respectarea regulamentului 
lagărului... adică a regulamentului japonezilor, o tâmpenie, 


după cum gândeau cei mai mulţi dintre ai noştri. Aşa cum 
am spus, Changi era o cu totul altă lume, ofiţerii şi soldaţii 
de rând erau închişi laolaltă, nu se primea niciodată nici o 
scrisoare de-acasă, mâncare nu, şi în jur erau două mii de 
mile de teritoriu ocupat de inamic în orice direcţie. Aveam 
parte de malarie, dizenterie, mortalitate groaznic de 
ridicată. Grey l-a urât pe prietenul meu americanul, 
Împăratul. E adevărat că Împăratul era un negustor afurisit 
de priceput şi el mânca destul de bine atunci când alţii nu 
aveau nimic de pus în gură, bea cafele şi fuma ţigări de 
fabrică. Dar cu priceperea aia a lui ne-a ajutat pe mulţi să 
scăpăm cu viaţă. Împăratul era cel care-i hrănea aproape 
pe toţi cei din contingentul american, vreo treizeci de 
oameni cu totul, ofiţeri şi soldaţi. Bineînţeles că trebuiau să- 
şi câştige mâncarea asta, în stil american, dar chiar şi aşa, 
fără el, ceilalţi ar fi fost morţi de-a binelea. Eu sigur nu mai 
scăpăm de acolo. Asta ştiu precis, şi pe Marlowe îl trecu iar 
un fior. Joss, Karma. Viaţa. Domnule Gornt, cred că acum aş 
bea şi eu un pahar. 

Gornt îi turnă în pahar. 

— Dar ce-a păţit individul, ăla căruia îi spuneaţi Împăratul! 
După război vreau să spun. 

Pugmire îl întrerupse cu un hohot de râs. 

— Unul dintre nenorociţii din lagărul nostru, care se 
ocupase şi el cu negoţ acolo, a ajuns milionar după aceea. 
Aşa s-a întâmplat şi cu Împăratul? 

— Nu ştiu, îi răspunse Peter Marlowe. 

— Peter, chiar nu l-ai mai văzut de atunci? îl întrebă Casey 
uimită. După ce te-ai întors în Statele Unite nu l-ai mai 
întâlnit? 

— Nu, niciodată de atunci. Am încercat să dau de el dar n- 
am reuşit. 

— Casey, cam aşa se întâmplă de regulă, interveni Gornt 
ca din întâmplare. Când ai părăsit regimentul, toate 
datoriile şi prieteniile se anulează. 


Gornt era foarte mulţumit de sine. Totu-i perfect, îşi spuse 
el, gândindu-se la patul dublu din cabina lui, şi-i zâmbi fetei 
aflată acum de cealaltă parte a punţii. Şi ea îi răspunse 
zâmbindu-i la rândul ei. 

Riko Anjin Gresserhoff intră în foaierul hotelului V şi A, 
plin acum de cei care-şi luau ceaiul de după-amiază, ceva 
mai devreme, sau prânzul, ceva mai târziu. În vreme ce se 
îndrepta spre lift, simţi cum o trece un fior, toţi ochii aceia o 
înfiorau, şi nu privirile acelea pline de dorinţă ale bărbaţilor 
europeni şi nici cele pline de dezgust ale femeilor lor, ci 
ochii chinezilor şi eurasiaticilor. Niciodată în viaţa ei nu-i 
fusese dat să simtă deodată atâta ură împotriva ei. Încerca 
un sentiment ciudat. Se afla pentru prima dată singură 
dincolo de graniţele Elveţiei, dacă făcea abstracţie de 
scurtele vacanțe în Germania în timpul şcolii, şi de cele 
două călătorii la Roma cu mama ei. Soţul o dusese doaro 
singură dată în străinătate, la Viena, vreme de o săptămână. 
Nu-mi place Asia, se gândi ea, încercând să-şi stăpânească 
un alt fior. Dar aici nu e Asia, aici sunt în Hong Kong, dar 
mi-e teamă de locul ăsta, de oamenii ăştia. Şi ştiu bine că au 
şi ei dreptul să nutrească sentimente duşmănoase. Mă 
întreb dacă o să-mi placă Japonia. Chiar şi acolo o să mă 
simt străină? 

Sosi liftul şi ea se duse spre apartamentul ei de la etajul al 
şaselea. Băiatul de serviciu nu-i deschise el uşa, aşa cum se 
cuvenea. Când rămase singură cu uşa zăvorită, se simţi 
ceva mai bine. Becul roşu de avertizare al telefonului clipea, 
dar ea nu-i dădu nici o atenţie, ci îşi scoase iute pantofii, 
pălăria, mănuşile şi haina, le puse imediat într-un şifonier 
imens, celelalte haine erau deja înăuntru frumos rânduite, 
ca şi cele trei perechi de pantofi care se vedeau. 
Apartamentul era mic, dar cochet, cu un salonaş, dormitor 
şi baie. Pe masă se aflau puse flori de la firma Struan, şi o 
fructieră plină de fructe, atenţie din partea hotelului. 
Degetele ei iuți desfăcură cu atenţie hârtia în care era 
învelit cadoul. Înăuntru era o cutie pătrată din catifea. O 


deschise. Simţi cum o inundă un val de căldură. De un 
lânţişor fin de aur era prins pandantivul - tăiat ca un corn al 
abundenței într-o piatră de jad verzuie cu tonuri de un 
verde mai deschis în ea. Lumina tremura uşor pe faţa 
lustruită a pietrei. Îşi puse pandantivul imediat la gât, 
cercetându-se în oglindă, admiră felul cum lucea piatra pe 
fundalul sânului ei. Nu mai primise niciodată vreo bijuterie 
de jad. 

Plicul se afla sub cartonul învelit în pluş negru. Un plic 
obişnuit, nu unul cu antetul firmei Struan, sigiliul la fel, cât 
se poate de obişnuit imprimat pe ceară roşie normală. Băgă 
cu mare grijă un cuţit de tăiat hârtie sub sigiliu şi apoi 
cercetă paginile una câte una, încruntându-se uşor. Pe 
paginile acelea se vedea doar un talmeş-balmeş de cifre, 
litere şi din când în când câte un simbol. Pe buze îi apăru un 
zâmbet uşor, satisfăcut. Găsi mapa de scrisori a hotelului, se 
aşeză confortabil la masă şi începu să copieze paginile, una 
câte una. Când termină, mai verifică o dată. Puse copiile 
într-un plic cu antetul hotelului şi-l sigilă, originalele în alt 
plic, obişnuit, pe care-l scoase din geantă. Apoi găsi ceara 
de sigiliu, aprinse un chibrit şi puse ceara moale pe ambele 
plicuri, sigilându-le, având grijă ca sigiliul de pe plicul cu 
originalele să fie la fel cu cel al lui Dunross. Ea tresări când 
auzi sunând telefonul. Se uită la el, simțind cum îi bate 
inima puternic, până când apelul se opri de la sine. 
Relaxându-se, se apucă din nou de treaba ei, se convinse că 
nu rămăsese nici un fel de urme pe topul de hârtii pe care 
copiase paginile mai înainte, cercetând hârtiile contra 
luminii. Când fu satisfăcută, puse timbre, pe plicul în care 
erau copiile şi scrise adresa Anjin, cutia poştală 154, Oficiul 
poştal central, Sydney, Australia. Puse în geantă ambele 
plicuri. Mai cercetă o dată ca să se convingă că nu trecuse 
nimic cu vederea, apoi se duse la micul frigider de lângă 
barul cu băuturi şi scoase o sticlă lucioasă de apă minerală 
şi bău. 


Sună telefonul din nou. Privi telefonul în timp ce bea încet 
apă minerală, mintea lucrându-i mai departe, verificând şi 
răsverificând totul din nou, gândindu-se la prânzul cu 
Dunross, întrebându-se dacă procedase înţelept că 
acceptase invitaţia la cocktail în seara aceea, pentru ca 
după aceea să ia cina cu el şi prietenii lui. Mă întreb dacă va 
fi acolo vreun prieten sau vom fi doar noi doi. Mi-ar place să 
rămân singură cu bărbatul acesta? Şi gândurile i se 
întoarseră iar la Hans Gresserhoff, bărbatul acela mărunţel, 
cam neglijent, cu un uşor început de chelie, şi la cei patru 
ani petrecuţi cu el, când rămânea singură săptămâni în şir, 
dormind singură, trezindu-se singură, plimbându-se 
singură, fără să aibă un prieten adevărat, ieşind doar 
rareori din casă, pentru că soţul ei ducea o viaţă ciudat de 
tainică, prevenind-o împotriva prietenilor, dorind ca ea să 
fie singură mereu, dar şi calmă, răbdătoare, în siguranţă. 
Asta a fost cel mai greu de suportat, se gândi ea. Să aibă 
răbdare, să aibă răbdare când era singură, când erau 
împreună, când dormea, când era trează. Să aibă răbdare 
şi să vădească totdeauna cât mai mult calm. Şi asta când ea 
se simţea continuu ca un vulcan, dorindu-şi cu disperare să 
erupă. 

Nu, era nici o îndoială în sufletul ei că el o iubea. Dar ea 
simţea pentru el doar giri, sentimentul datoriei. Îi dădea 
bani, ducea o viaţă îndestulată, fără să fie nici prea bogată, 
nici săracă, o viaţă aşezată, aşa cum era şi ţara pe care o 
aleseseră ca să locuiască. Nu ştia niciodată când sosea el şi 
nici când trebuia să plece. Când era împreună cu ea o 
dorea mereu, dorea să fie mereu lângă ea. Dragostea lor îl 
satisfăcea pe el doar, pe ea nu. Ea doar se prefăcea 
satisfăcută de dragul lui. Dar, îşi spunea ea, nici n-ai 
cunoscut un alt bărbat pentru ca să poţi judeca. A fost un 
bărbat bun, ne-am înţeles aşa cum i-am spus tai-panului. M- 
am străduit să-i fiu o bună nevastă, să-l ascult în tot ce mi-a 
spus, să cinstesc dorinţa mamei mele, să-mi împlinesc acel 
giri faţă de ea şi faţă de el. Dar acum? 


Se uită la verighetă şi o răsuci pe deget. Pentru prima dată 
de când era măritată o scoase şi se uită atent la ea ţinând-o 
în palmă, îi părea mică, lipsită de sens, neînsemnată. Atâtea 
nopţi de singurătate, atâtea lacrimi în întunericul nopţii, 
mereu aşteptând, aşteptând, aşteptând. Aşteptând ce? Să 
nu ai voie să ai copii, să nu ai voie să ai prieteni, să nu ai 
voie să călătoreşti. Şi nu i se interziseseră toate acestea aşa 
cum i-ar fi interzis un japonez: Kin jiru! Dar îi spunea 
adesea: „Draga mea, nu crezi că ar fi mai bine să nu te duci 
la Paris când sunt eu plecat? Am putea merge împreună 
data viitoare când mă întorc.”, ştiind foarte bine amândoi că 
nu vor merge niciodată. lar timpul petrecut la Viena a fost 
groaznic. În primul lor an de căsătorie s-au dus pentru o 
săptămână. În prima seară i-a spus: „Trebuie să ies puţin în 
noaptea asta. Te rog nu părăsi camera, mănâncă în cameră 
până mă întorc eu.” Şi au trecut două zile şi când s-a întors 
era tras la faţă, pământiu, speriat, şi atunci. În puterea 
nopţii, s-au suit într-o maşină închiriată şi au fugit înapoi 
spre Elveţia, luând-o pe cel mai ocolit drum, pe cel mai 
nenorocit drum, peste munţii Tirolului, şi-l vedea stând cu 
ochii mereu pe oglinda retrovizoare ca să vadă dacă erau 
cumva urmăriţi, şi nu i-a spus o vorbă până când n-au fost 
în siguranţă, dincolo de graniţă, „Hans, dar de ce, ce s-a 
întâmplat?” „Nu s-a întâmplat nimic! Te rog, Riko, nu 
trebuie să-mi pui nici un fel de întrebări. Doar ai acceptat 
de la început... aşa am convenit amândoi. Îmi pare rău că ţi- 
am stricat vacanţa. O să ne ducem la Wengen sau la 
Biarritz, o să fie minunat, acolo o să fie nemaipomenit. Te 
rog să-ţi aminteşti de giri, nu uita că te iubesc din tot 
sufletul.” 

Dragoste! Eu nu înţeleg cuvântul acesta, se gândi ea, în 
vreme ce stătea în dreptul ferestrei, de unde se uita spre 
port, la norii mohorâţi, la lumina urâtă de afară. Ce ciudat 
că noi în japoneză nu avem acest cuvânt. Ci numai pentru 
datorie şi tot felul de nuanţe ale datoriei, pentru afecţiune 
şi nuanţe ale afecțiunii. Dar niciunul care să însemne lieben. 


Ai? Ai înseamnă de fapt respect, deşi unii îl folosesc şi 
pentru lieben. Riko se surprinse că gândeşte în germană şi 
zâmbi. De cele mai multe ori gândea în germană, deşi în 
ziua aceea, cu tai-panul, gândise în japoneză. E mult de 
când n-am mai vorbit propria mea limbă. Dar care-i limba 
mea? Japoneza? E limba pe care vorbeau părinţii mei şi cu 
mine. Germana? E limba care se vorbeşte în regiunea din 
Elveţia unde am locuit. Engleza? E limba soţului meu, cu 
toate că el pretindea că germana era prima lui limbă 
maternă. O fi fost englez oare? Îşi pusese de multe ori 
întrebarea asta. Şi nu pentru că nu vorbea germana destul 
de fluent, ci mai mult datorită felului său de-a fi. Nu se 
purta deloc ca un neamţ, aşa cum nicieu nu mă portca o 
japoneză. Sau poate că totuşi aşa ne-am purtat? Nu ştiu. 
Dar acum, acum am să aflu. El nu-i spusese niciodată cu ce 
se ocupa de fapt şi nici ea nu-l întrebase niciodată. După 
întâmplarea de la Viena îi fusese destul de uşor să priceapă 
că munca lui era clandestină şi în legătură cumva cu 
spionajul sau criminalitatea internaţională. Dar Hans nu 
avea el aerul să fie amestecat în afaceri criminale. Dar din 
clipa aceea ea fusese şi mai prudentă. Odată sau de două 
ori se păruse că sunt urmăriţi la Zurich sau când se duceau 
la schi, dar el o convinsese că nu, şi-i spusese să nu-şi facă 
griji în privinţa lui. „Dar trebuie să fii totdeauna pregătită 
dacă intervine vreun accident. Păstrează în geanta de voiaj 
toate lucrurile de valoare, actele personale, paşaportul, 
certificatul de naştere, Ri-chan, îi spusese el folosind 
numele ei de alint. Pentru orice eventualitate.” O dată cu 
moartea soţului ei, ca împlinise toate indicaţiile pe care i le 
dăduse, cele privind banii, telefonul către tai-pan, celelalte 
legături de făcut. Totul fusese nou pentru ea. Aşa că acum 
putea lua viaţa de la capăt. Avea douăzeci şi patru de ani. 
Trecutul era trecut, karma era karma. Banii pe care-i 
dăduse ei tai-panul erau mai mult decât avea ea nevoie 
pentru ani de zile de-acum înainte. În noaptea nunţii, soţul 
ei îi spusese:Dacă mi se întâmplă ceva, o să primeşti un 


telefon de la un domn Kiernan. Imediat după aceea tai firul 
telefonului aşa cum am să-ţi arăt eu şi pleci imediat din 
Zurich. Laşi totul aici, în afară de hainele pe care le porţi pe 
tine şi sacul de voiaj. le duci cu maşina la Geneva. Uite aici 
o cheie. Cu cheia asta vei deschide un seif de la Swiss Bank 
din Geneva de pe strada Charles. Acolo o să găseşti nişte 
scrisori şi bani. Să împlineşti exact toate indicaţiile pe care 
le găseşti acolo, draga mea, ah cât de mult te iubesc. Restul 
laşi tot. Să faci exact aşa cum ţi-am spus...” Şi aşa a făcut. 
Exact. Era şi asta tot giri. A tăiat firul telefonului cu un 
cleşte de sârmă aşa cum îi arătase el, exact de la cutia de 
legătură prinsă de perete, încât tăietura abia dacă se 
vedea. La Geneva, la bancă a găsit o scrisoare cu 
instrucţiuni, 10.000 de dolari bani gheaţă în seif, un 
paşaport elveţian nou nouţ, vizat, cu fotografia ei, dar cu alt 
nume, altă dată de naştere, alt certificat de naştere care 
atesta că se născuse în Berna, cu douăzeci şi trei de ani 
înainte, îi plăcuse chiar noul nume pe care i-l alesese el şi îşi 
aduse acum aminte cum, în camera de hotel, de unde se 
vedea lacul acela minunat, simțindu-se în siguranţă, 
plânsese pentru el. În acelaşi seif, găsise şi un carnet de 
cecuri pe noul ei nume, cu 20.000 de dolari pe el, plătibili la 
aceeaşi bancă, o cheie, o adresă şi un act de proprietate, 
pentru o mică vilă pe malul lacului, retrasă, mobilată, totul 
plătit dinainte, cu o femeie care avea grijă de casă, care o 
ştia numai după nume şi faptul că era văduvă şi umblase 
până atunci prin străinătăţuri. Actul era pe noul ei nume, 
deşi totul fusese cumpărat cu cinci ani mai înainte, cu 
câteva zile înainte de căsătoria ei., Ah, madam, sunt atât de 
fericită că până la urmă aţi venit. Trebuie să fie tare 
obositor să tot călătoreşti prin lumea aia străină”, îi spusese 
femeia aceea de serviciu, o bătrânică simpatică, şi cam 
simpluţă, când o întimpinase... În ultimul an, am închiriat 
casa dumneavoastră unui englez atât de simpatic şi liniştit. 
A plătit cu regularitate în fiecare lună, uitaţi aici sunt 
socotelile. S-ar putea să vină şi anul acesta, după câte 


spunea el, dar poate că n-o să vină. Agentul dumneavoastră 
e pe strada Firmet... 

Mai apoi, se plimbase pe lângă casa aceea frumoasă, pe 
lacul cu o apă limpede, întins în căuşul munţilor, şi vila la fel 
de curată ca şi munţii din jur, cu picturi pe pereţi, flori în 
glastre, cu trei dormitoare, o sufragerie, verande, o vilă 
micuță dar perfectă pentru ea singură, cu o grădină 
frumoasă şi îngrijită. Şi se duse în dormitorul principal. Pe 
unul dintre pereţi, printre numeroasele picturi miniaturale 
în diverse stiluri, zări şi ceea ce putea fi o scrisoare pusă 
într-o ramă cu sticlă, hârtia îngălbenită de-acum. 
Recunoscuse imediat scrisul lui. Era în engleză: „Ri-chan, 
atâtea ceasuri minunate în braţele tale, atâtea zile fericite 
alături de tine. Cum să-ţi mai spun cât te iubesc? Te rog 
uită-mă. Eu n-am să te uit niciodată. Îl rog pe Dumnezeu să- 
ţi dăruiască zece mii de zile pentru fiecare din cele 
petrecute cu mine. Dragostea mea, dragostea mea, 
dragostea mea”. 

Şi patul acela dublu era aproape convex din pricina 
plăpumii groase, multicolore. Geamul era deschis şi lăsa să 
pătrundă aerul curat al munţilor, pe vârfurile cărora se 
vedea încă zăpadă. Şi plânsese din nou, vila aceea parcă 
luând-o în braţe. La doar câteva ore după ce ajunsese acolo 
o sunase Dunross şi ea se urcase în primul avion şi acum se 
afla aici. Îşi împlinise mai toate instrucţiunile, nu mai era 
nevoie, să se întoarcă acolo niciodată, trecutul era şters din 
mintea ei, dacă aşa poftea ea. Paşaportul cel nou era 
autentic din câte putuse ea să-şi dea seama, la fel ca şi 
certificatul de naştere. Nu mai avea nici un motiv să se mai 
întoarcă vreodată în Elveţia. O mai lega de locurile acelea 
doar vila. Şi scrisoarea aceea înrămată, o lăsase pe perete 
acolo unde o găsise. Şi se hotărâse ca atâta vreme cât casa 
aceea va fi a ei, scrisoarea să rămână acolo unde o pusese 
el. Întotdeauna. 

Orlanda stătea la volanul micului ei automobil, Bartlett 
alături de ea, cu un braţ petrecut pe după umerii ei. 


Traversau trecătoarea muntelui dinspre Aberdeen, iar 
acum, strecurându-se încă printre nori, coborau panta 
muntelui de la Mid Levels, îndreptându-se spre locuinţa ei 
de la Rose Court. Se simțeau foarte bine împreună, 
anticipând emoția celor ce se vor întâmpla. După prânz 
traversaseră insula spre Hong Kong, ea îl dusese spre Shek- 
O, aflat pe promontoriul de sud al insulei, ca să-i arate 
locuinţele de vacanţă ale câtorva dintre tai-pani. Peisajul de 
ţară se derula pe lângă ei, populaţie foarte rară, coline, 
văgăuni, marea ivindu-se ici şi colo, mereu prin apropiere, 
stânci golaşe, bolovăniş. De la Shek-O, se strecurară de-a 
lungul şoselei de sud, care se răsucea şi se contorsiona 
până când ajunseră la Golful Repulse unde ea oprise la un 
hotel minunat ca să ia ceaiul cu câteva felii de cozonac pe 
terasa cu vedere spre mare, apoi porniseră din nou la 
drum, trecuseră de Golful Deepwater apoi Golful Discovery, 
acolo se opriseră din nou într-un loc de unde aveau o foarte 
bună perspectivă. 

— Linc, ia priveşte, Castle Tok! Şi-i arătă o construcţie 
imensă, fără un stil anume, care arăta ca un castel normand 
cocoţat pe stânci, deasupra falezei stâncoase. În timpul 
războiului canadienii... soldaţii canadieni au apărat partea 
asta a insulei împotriva japonezilor şi până la urmă s-au 
retras cu toţii în Castle Tok, ultima poziţie de rezistenţă. 
Când au fost copleşiţi de numărul invadatorilor şi au trebuit 
să se predea, nu mai rămăseseră decât două sute cincizeci 
vii. Japonezii i-au înconjurat pe toţi şi i-au mânat pe terasa 
de la Castle Tok şi i-au împins din urmă ca pe oi, cu 
baionetele, obligându-i să se arunce în prăpastia de 
dedesubt. 

— Dumnezeule! făcu Linc, deoarece terasa era la peste o 
sută de picioare înălţime. 

— Pe toţi, pe cei răniţi, pe cei... pe toţi i-au aruncat de 
acolo. 

O văzu că se înfioară şi întinse mâna spre ea. 

— Orlanda, lasă, a trecut atâta timp de atunci. 


— Nu, nu-i chiar aşa de mult timp. Mi-e teamă că istoria şi 
războiul sunt şi acum foarte aproape de noi, Linc. Şi 
întotdeauna va fi aşa. Noaptea, fantomele amărâţilor 
acelora se plimbă pe terasă. 

— Ei, doar nu crezi balivernele astea? 

— Ba da, cred. 

Îşi aminti cum se uita la casa aceea mohorâtă, în vreme ce 
talazurile surfului se spărgeau de stânci la poalele ei, 
parfumul femeii atât de prezent în jurul lui, în vreme ce ea 
stătea sprijinită de el, simţindu-i căldura care iradia din ea, 
şi încercându-l brusc un sentiment de fericire pentru că era 
viu şi nu unul dintre nenorociţii care muriseră acolo. 

— Castelul ăsta pare ca scos dintr-un film de groază. Ai 
fost în el vreodată? 

— Nu, dar se zice că e plin de costume de zale şi temnițe, 
copie exactă a unui castel din Franţa. Proprietarul său a 
fost bătrânul sir Cha-sen 'Tok, Tok Constructorul. Un 
multimilionar care şi-a câştigat banii cu vase din cositor. Se 
zice că pe când avea cincizeci de ani, un ghicitor i-ar fi spus 
să se apuce de construcţia unui edificiu mai mare, altfel o să 
moară. Aşa că s-a apucat de construit, şi a ridicat o duzină 
de clădiri, trei în Hong Kong, una lângă Sha Tin, mai multe 
în Malaya. Castle 'Tok a fost ultima lui construcţie. Avea 
optzeci şi nouă de ani, dar era sănătos, plin de viaţă ca unul 
de vârstă mijlocie. Dar după ce a ridicat şi Castle Tok, 
povestea spune că el ar fi zis că de-acum ajunge şi din clipa 
aceea n-a mai construit nimic. Într-o lună era mort iar 
prevestirea ghicitorului s-a împlinit. 

— Orlanda, asta ai inventat-o tu. 

— Ba deloc, Linc, n-am inventat nimic, altfel ţi-aş fi spus. 
Dar e adevărul adevărat ce ţi-am spus. De ce n-ar fi? Şi cine 
ştie cât adevăr e în asta, dragul meu? Ei? 

— Singurul lucru pe care-l ştiu e că sunt nebun după tine. 

— Ah, Linc, atunci ştii că şi eu simt la fel. 

Au trecut de Aberdeen, simțindu-se bine împreună, plini 
de aşteptare, el ţinând-o mereu pe după umeri, în vreme ce 


părul ei îi atingea uşor mâna. Din când în când ea îi arăta 
câte o casă, câte un loc anume, iar orele treceau aproape 
fără să le mai bage în seamă, prea prinşi unul de celălalt. 
lar acum, după ce trecură prin nori şi ieşiră de cealaltă 
parte a trecătorii, se treziră cu aproape tot oraşul la 
picioarele lor. Încă nu se aprinseseră luminile, deşi ici şi 
colo se puteau vedea imensele reclame de neon, colorate, în 
apropierea țărmului, lumina lor devenind tot mai puternică 
pe măsură ce se întuneca. Pe drumul acela abrupt de 
munte, era destul de mult trafic, prin rigole încă se mai 
strecurau şiroaie care împingeau la vale pământ, pietre şi 
vegetaţie proaspătă luate de viitură. Fata conducea cu mare 
dibăcie, fără să rişte, el se simţea în siguranţă alături de ea, 
deşi la început, când se trezise că merg pe sensul opus îi 
cam dăduse fiori. 

— Dar nu circulăm pe sens opus, îi replicase ea. Voi 
circulaţi pe sensul opus. 

— La naiba, cum o să facem una ca asta. Numai englezii 
conduc pe partea stângă. Orlanda, dar tu eşti la fel de 
americancă pe cât sunt şi eu. 

— Linc, aş vrea eu să fiu, dar nu sunt, aş vrea atât de mult. 

— Ba eşti. Vorbeşti ca o americancă sadea, te îmbraci la 
fel. 

— Dragule, dar eu ştiu mai bine ce sunt şi ce nu. 

Linc o privi îndelung. Niciodată n-am simţit mai multă 
bucurie când am privit pe cineva, se gândi el. Nici chiar pe 
Casey, pe nimeni altcineva în viaţa mea. Apoi se întoarse cu 
gândul la Biltzmann şi simţi dorinţa să-l strângă pe individ 
de gât cu mâinile lui. Ei, lasă-l în plata Domnului, bătrâne, 
lasă-l naibii acolo unde e, cu tot rahatul lumii. Că ăsta-i el... 
la fel şi Banastasio. Şi Bartlett simţi din nou cum îl trece un 
fior. Exact înainte de prânz primise un telefon, primise 
scuze care sunau sincere şi din nou ameninţări. „Hei, baby, 
hai să batem palma, ei ce zici? Linc, fir-ar să fie, o să iasă un 
rahat mare dacă eu şi cu tine nu ajungem la pace. Ce-ai zice 
să halim şi noi diseară împreună nişte friptane zdravene? 


Ştiu eu o crâşmă cumsecade pe Nathan Road, căreia îi 
spune San Francisco.” „Nu, mulţumesc, am o altă întâlnire 
diseară, îi răspunsese el cu răceală. Şi oricum, ieri ţi-ai 
arătat intenţiile. Şi să rămânem unde suntem, bine? O să ne 
întâlnim la adunarea anuală a consiliului de administraţie, 
dacă ai să vii şi tu.” „Hei, Linc, cu mine vorbeşti acum, cu 
mine, bunul tău prieten. Doar n-ai uitat că noi am sărit în 
ajutorul tău când ai avut nevoie de bani gheaţă. Şi nu ţi-am 
pus atunci bani gheaţă în braţe?” „Bani gheaţă în schimbul 
unor acţiuni ceea ce a constituit cea mai bună investiţie pe 
care o puteai face... cea mai bună investiţie legală pe care o 
puteai face! În numai cinci, ani ţi-ai dublat investiţia.” 
„Bineînţeles. Dar acum am avea nevoie de nişte referinţe 
bune, şi mi se pare cinstit, nu-i aşa?”,Nu. Nu după cele 
întâmplate ieri. Dar cu armele acelea ce-a fost?” îl întrebă 
el îmboldit de o bruscă inspiraţie. Urmă o pauză. „Care 
arme?” „Cele introduse în avionul meu. Carabinele M14 şi 
grenadele sustrase.” „Baby, eu nu-s amestecat în asta.” „Pe 
mine mă cheamă Linc, Baby! Ai priceput?” Urmă altă 
pauză. Apoi auzi vocea aceea amenințătoare acum. „Am 
priceput, în privinţa afacerii dintre noi. Şi nu ai de gând să- 
ţi schimbi atitudinea?” „Nu, cu nici un chip”. „Nici acum, 
nici mai târziu?” „Nu!' La celălalt capăt al liniei se lăsase 
linişte şi apoi se auzi un declic şi veni tonul care sună 
continuu, îl sunase deîndată pe Rosemont, „Linc, nu-ţi mai 
fă griji în privinţa lui, Banastasio e în colimatorul nostru de- 
acum şi aici avem sprijin din plin.” „Aţi mai rezolvat ceva în 
privinţa armelor?” „Iu ai ieşit din chestiune. Poliţia de aici 
şi-a retras sechestrul. O să auzi asta în mod oficial mâine.” 
„Au descoperit ceva?” „Nu ei, noi. Am extins cercetările la 
hangarul pe care-l ai la Los Angeles. Unul dintre paznicii de 
noapte şi-a adus aminte că a văzut vreo câţiva indivizi 
făcându-şi de lucru pe acolo. Dar nu s-a gândit la nimic rău 
până când nu l-am iscodit noi.” „Dumnezeule, dar aţi prins 
pe careva?” „Nu, şi nici nu cred că o să prindem pe careva 
vreodată. Dar nu-ţi fă griji. lar cu Banastasio, curând, 


curând o să scapi de el. Fii liniştit.” Dar chiar şi acum când 
se gândi la tărăşenia asta, Bartlett simţi că-l trece un fior. 

— Dragule, ce s-a întâmplat? îl întrebă acum Orlanda. Ce- 
i? 

— Nimic. 

— Spune-mi! 

— Mă gândeam doar aşa şi eu că teama e tare nenorocită 
şi te poate distruge dacă nu te stăpâneşti îndeajuns. 

— Da, ştiu, ştiu atât de bine! O secundă îşi întoarse 
privirile de la şoseaua care se derula înainte şi-i zâmbi 
nesigură, apoi îi puse mâna pe genunchi. Dar tu, dragul 
meu, tu eşti puternic. 'Ţie nu ţi-e frică de nimic. 

— Aş vrea şi eu să fie adevărat ce spui, râse el. 

— Dar e adevărat, ştiu eu bine ce ştiu. 

Ea încetini, ca să ocolească o mocirlă, apa năboind ici şi 
colo din rigole. Maşina mergea pe şoseaua tăiată în 
peretele înalt de stâncă şi se îndrepta spre drumul Kotewall 
ca apoi s-o cotească spre Rose Court, când ajunse în fine 
acasă, rămase o clipă nemişcată ca şi cum n-ar fi ştiut ce să 
facă, apoi, hotărâtă, trecu de intrare şi o luă pe drumul în 
pantă ce ducea la garaj. 

— Exact la timp pentru cocktail! spuse ea. 

— Minunat, îi spuse el cu voce cam răguşită. 

Nici nu se uită la ea, când maşina se opri, el cobori întâi, 
se duse în partea cealaltă şi-i deschise şi ei portiera. Ea 
închise maşina şi se îndreptă spre lift. Bartlett simţi cum îi 
zvâcneşte inima în gât. Doi comisionari chinezi, cu nişte tăvi 
mari cu comenzile poruncite în mână, intrară o dată cu ei şi 
întrebară unde era apartamentul firmei Asian Properties. 

— La etajul cinci, le spuse ea. 

După ce comisionarii se făcură nevăzuţi, Bartlett îi spuse: 

— Mai marii de la Asian Properties locuiesc aici? 

— Da, îi răspunse ea. Ei sunt chiar cei care au construit 
clădirea. Ea se opri şi rămase pe gânduri. Jason Plumm şi 
Quillan sunt prieteni foarte buni. Apartamentul meu şi 


acum îi aparţine lui Quillan, dar de când am rupt relaţiile cu 
el i-am plătit chirie. 

— Îmi pare bine că ai făcut aşa, îi spuse el şi o luă pe după 
umeri. 

— Şi mie la fel! zâmbi plină de tandreţe, şi ridică spre el 
nişte ochi curaţi. Acum da, sunt şi eu fericită. 

Ajunseră la etajul opt, el băgă de seamă că fetei îi cam 
tremurau degetele când introduse cheia în broască. 

— Linc, pofteşte înăuntru. Ceai, cafea, bere sau un 
cocktail, ce doreşti? fata îşi aruncă pantofii din picioare şi-l 
privi, el simţi cum i se zbate inima şi toate simţurile i se 
ascuţiră ca să simtă dacă mai era cineva în apartament. 
Suntem numai noi doi, îi spuse ea simplu. 

— De unde ştii tu la ce mă gândesc eu? 

— Aşa! şi ea ridică din umeri. 

EI o prinse de mijloc. 

— Orlanda! 

— Ştiu, dragul meu. 

Vocea ei răguşită acum îl făcea să se înfioare. Când o 
sărută, buzele ei parcă îl aşteptau, mijlocul ei se lipi de el. 
Trecu mâna peste trupul ei. Simţi cum sub mâna lui sfârcul 
sânilor ei se întăreşte, cum inima ei bate la fel de nebuneşte 
ca şi a lui. Apoi ea îşi desfăcu mâinile de după gâtul lui, şi 
încercă să-l îndepărteze de ea, dar el o strânse mai tare, şi 
o sărută şi mai înfocat. Ea nu-l mai împinse cu mâinile, ci îl 
luă iar de după gât, lipindu-se şi mai tare de el acum. Nu se 
mai sărutau, dar se strângeau în braţe. 

— Te iubesc, Linc. 

— Orlanda, şi eu te iubesc, îi răspunse el şi adevărul 
acestor cuvinte i se revelă deodată făcându-l să se înfioare. 
Se sărutară din nou, îi simţi mâinile la fel de gingaşe, dar 
ferme, în vreme ce mâinile lui le urmau pe ale ei. Îi cuprinse 

patima. Simţi cum se sprijină pe el şi mai mult când 
genunchii o lăsară, el o ridică uşor şi o purtă aşa spre 
dormitor. Voalul care atârna de sus şi încadra patul se 


unduia uşor în bătaia brizei răcoroase ce pătrundea prin 
fereastra deschisă. Simţi cuvertura moale şi plină a patului. 

— Să fii blând cu mine, dragule, îi şopti ea. Ah, cât, de mult 
te iubesc. 

De la pupa iahtului Sea Witch, Casey le făcu cu mâna lui 
Dunstan Barre, Plumm şi Pugmire care coborâseră pe cheu 
în partea dinspre Hong Kong. După-amiaza aceea târzie era 
plăcută, deşi cerul continua să rămână închis. Nava porni 
înapoi, traversând portul. Peter Marlowe şi chinezoaicele 
coborâseră la Kowloon, dar Gornt o convinsese pe Casey să 
mai rămână la bord, să mai facă o scurtă plimbare numai ei 
doi. 

— Trebuie să ajung şi eu la Kowloon, îi spusese el. Am o 
întâlnire la Nouă Dragoni. Te rog să-mi ţii tovărăşie. Te rog. 
— De ce nu! fusese ea de acord foarte fericită, pentru că 
nu avea nici un rost să se grăbească, şi timp destul să se 
schimbe ca să ajungă la cocktail din acea după-amiază la 

care o invitase Plumm. 

Se hotărâse să amâne întâlnirea cu Lando Mata pentru 
săptămână următoare, în după-amiaza aceea, pe când se 
întorceau de la Sha Tin. Ea moţăise cea mai mare parte a 
timpului, culcuşită pe bancheta largă şi confortabilă în 
formă de potcoavă de la pupa. Învelită bine ca să nu 
răcească în bătaia brizei, în vreme ce fiecare invitat îşi 
căutase şi el câte un culcuş undeva pe navă. Îl văzuse de 
câteva ori pe Gornt venind în cabina de comandă, înalt, 
puternic, adevărat comandant de navă, şi pe Peter Marlowe 
stând singur pe punte, într-un şezlong, moţăind şi el la 
prova. Mai târziu se strânseseră din nou laolaltă, ea, Gornt, 
Marlowe şi Barre, să bea ceai cu prăjituri. În vremea asta 
apărură şi Pugmire şi Plumm, cam şifonaţi, dar satisfăcuţi, 
urmaţi de fetele lor. 

— Aţi dormit bine? îi întrebă Gornt zâmbind. 

— Foarte! îi răspunsese Plumm. 

Cred şi eu, se gândise ea atunci, uitându-se la el şi la fata 
care-l însoţise, o chinezoaică înaltă, cu ochi negri, zveltă, un 


suflet fericit, pe nume Wei-wei, care-l urma ca o umbră. Lui 
Casey îi plăcuse fata aceea. Ceva mai înainte, pe când Casey 
şi Gornt rămăseseră singuri pe punte, el îi mărturisise că 
niciuna dintre acele fete nu constituia o prietenie 
trecătoare, din contra ei au nişte legături cu totul deosebite 
între ei. 

— Aici fiecare are câte o amantă? 

— Dumnezeule, sigur că nu. Ştii, te rog iartă-mă, dar 
femeile şi bărbaţii îmbătrânesc în chipuri diferite, şi după o 
anumită vârstă e foarte dificil pentru amândoi. Pe scurt, 
căsătoria, dragostea şi culcatul cu o femeie nu sunt acelaşi 
lucru. 

— Fidelitatea nu există? 

— Dar bineînţeles. Pentru o femeie înseamnă un singur 
lucru, dar pentru un bărbat cu totul altceva. 

— E groaznic. Groaznic şi atât de nedrept, oftă Casey. 

— Da, dar numai atunci când tu vrei cu tot dinadinsul să 
fie groaznic. 

— Nu e drept! Gândeşte-te la milioanele de femei care 
trudesc ca nişte roabe toată viaţa, având grijă de bărbaţii 
lor, spălând şi făcând toată ziua curăţenie şi acum în zilele 
noastre muncind şi ca să-şi întreţină copiii, şi la urmă să fie 
măturate doar pentru că au îmbătrânit! 

— Nu pe bărbaţi trebuie să dai vina. Aşa e societatea 
noastră. 

— Şi cine conduce societatea asta, mă rog? Bărbaţii! 
Dumnezeule mare, Quillan, trebuie să recunoşti şi tu că 
numai bărbaţii sunt de vină. 

— Am şi recunoscut mai înainte că nici mie nu mi se pare 
drept, dar şi pentru bărbaţi e nedrept. Ce zici atunci de 
milioanele de bărbaţi care trudesc până cad jos morţi 
pentru ca să întreţină familia, ce cuvinte frumoase, să 
întreţină familia cu bani pentru ca să-i cheltuiască ceilalţi, 
mai ales femeile lor. Ciranoush, trebuie să recunoşti şi asta: 
bărbaţii muncesc până dau în brânci pentru ca să-i întreţină 
pe ceilalţi, şi cel mai adesea, la capătul vieţii lor să aibă 


parte doar de o nevastă certăreaţă, rea de gură. Uită-te la 
nevasta lui Pug, Dumnezeule Doamne! Pot să-ţi numesc cel 
puţin cincizeci de astfel de neveste care-s umflate de 
lăcomie, urâte şi put... cu adevărat! Şi mai există şi a doua 
categorie de femei isteţe şi şmechere care-şi folosesc 
farmecele pentru ca să te tragă în cursă, rămân însărcinate 
ca să te lege de ele, apoi fac scene de groază, ţipă să le 
audă toată lumea, să obţină un divorţ care să le aducă cât 
mai mulţi bani. De Linc Bartlett ce zici? Prin câte chinuri nu 
l-a trecut minunata aceea de nevastă a lui, ei? 

— Ştii şi asta? 

— Bineînţeles. Şi tu mi-ai făcut mie un dosar, eu v-am făcut 
la amândoi. Crezi că legea divorţurilor la voi e cinstită? 
Nevasta îi ia cincizeci la sută din toate, şi bietul bărbat din 
America trebuie să umble prin tribunale pentru ca să afle şi 
el care e jumătatea bunurilor lui la care are şi el dreptul. 

— E adevărat, nevastă-sa şi avocatul ei mai-mai că l-au 
dărâmat de tot. Dar nu orice nevastă procedează la fel. Dar 
nici să fim sclave nu se poate, cele mai multe femei au 
nevoie să fie apărate de lege. În lumea întreagă femeile 
încă duc o viaţă foarte nenorocită. 

— N-am cunoscut nici o femeie care să ducă o viaţă foarte 
nenorocită, spuse el. Vreau să spun o femeie ca tine sau ca 
Orlanda care ştiu ce înseamnă feminitatea! Şi brusc el îi 
zâmbi larg. Bineînţeles, în trecere, femeia asta ne mai pune 
în braţe şi câte un bastard amărât, ca să nu zicem că nu 
suntem oameni întregi. 

Râseră amândoi şi simţiră amândoi că e cazul să schimbe 
discuţia, problemele fiind prea dificile ca să le rezolve ei 
acolo. 

— Quillan, şi tu eşti un rău şi jumătate. 

— Da? 

— Da! 

El se întoarse ca să cerceteze cerul. Ea îl urmări cu 
privirea, i se păru un bărbat arătos cum stătea dinaintea ei, 
legănându-se uşor, în vreme ce vântul îi zburlea părul de pe 


braţul puternic, cu şapca pusă trufaş pe cap. Mă bucur că 
are încredere în mine şi mă socoteşte o femeie adevărată, 
se gândi ea, uşor ameţită de vin, de mâncare şi de propria 
ei dorinţă. De când se urcase la bord simţise asta foarte 
puternic şi din nou se întrebă cum avea să se descurce când 
va veni timpul socotelilor, fiindcă ştia că va veni. Va fi da sau 
nu? Sau doar poate? Poate săptămână următoare? Dar va 
exista săptămână următoare? 

— Quillan, ce se va întâmpla mâine? La bursă mă gândesc. 

— Ce e mâine vom vedea mâine, îi răspunse el, simțind 
cum îi biciuie vântul. 

— Serios! 

— Ori câştig, ori nu câştig, şi Gornt ridică din umeri. Şi fie 
că e aşa, ori altminteri, eu tot sunt acoperit, mâine am să 
cumpăr! Dacă am parte de joss atunci îl am la cheremul 
meu. 

— Şi după aceea? 

— Mai ai vreo îndoială? râse el. Preiau eu totul, dar totul, 
şi loja lui de la curse. 

— Şi chiar îţi doreşti toate astea? Eşti sigur? 

— Cât se poate de sigur. Asta înseamnă pentru mine 
victoria. El şi strămoşii lui m-au ţinut pe mine şi pe ai mei 
deoparte. Bineînţeles că doresc să-i iau totul. 

Mă întreb dacă aş putea încheia o înţelegere cu Ian, se 
gândi ea distrată. Mă întreb dacă aş putea să-l conving pe 
tai-pan să-i îngăduie lui Quillan să aibă şi el o lojă la curse, 
propria lui lojă şi să-l ajute să ajungă în comitetul lor de 
conducere. Ce nebunie pe indivizii ăştia doi să se înfrunte 
ca doi tauri înfuriaţi, pentru că e destul loc pe lumea asta 
pentru amândoi. lan îmi datorează o favoare dacă Murtagh 
se ţine de cuvânt şi trimite banii. Un fior îi trecu prin inimă 
şi se întrebă ce se întâmplase cu Murtagh şi cu banca, şi, în 
eventualitatea că răspunsul va fi afirmativ, ce va face 
Quillan. Şi unde o fi Linc acum? O fi cu Orlanda, poate chiar 
în braţele ei, lăsându-se purtat de visurile acestei după- 
amiezi? Se făcu din nou colac pe canapeaua de la pupa şi 


închise ochii. Aerul acela sărat zgomotul monoton al 
motorului şi legănarea navei printre valuri o adormeau. Şi 
dormi somn fără vise, de parcă ar fi fost în braţele maică-şi, 
iar după câteva minute se trezi complet refăcută. Gornt 
stătea acum în faţa ei, privind-o. Erau singuri, numai 
căpitanul, un cantonez, se vedea la timonă. 

— Eşti frumoasă când dormi, îi spuse el. 

— Eşti tu drăguţ. Şi ea se ridică sprijinindu-se într-un cot. 
Eşti un om ciudat. Şi diavol şi prinţ, acum plin de 
compasiune, acum nemilos. Te-ai purtat foarte frumos cu 
Peter. 

El doar zâmbea şi aşteptă, uitându-se la ea cu o privire 
ciudată, plăcut provocatoare. 

— Linc... cred că Linc e robit de Orlanda, spuse ea fără să 
se gândească şi văzu o umbră trecând pe faţa lui. 

— Da? 

— Da, ea aşteptă să vadă ce spune, dar el nu spuse nimic, 
se uita doar la ea, şi îmboldită de tăcerea lui, ea adaugă 
fără să vrea: Cred că şi ea e robită de el! Urmă un alt 
moment tăcere. Quillan, face parte dintr-un plan pus de voi 
la cale? 

EI râse insinuant şi ea se simţi dominată. 

— Ah, Ciranoush, tare mai eşti tu ciudată. Eu n-am... 

— Vrei să-mi spui Casey? Ie rog. Ciranoush nu se cuvine. 

— Dar mie nu-mi place Casey. Pot să-ţi spun Kamalian? 

— Casey. 

— Ce-ar fi să-ţi spun azi Ciranoush, şi Casey mâine, 
Kamalian poate la dineul de marţi, ei? Doar atunci 
perfectăm înţelegerea. Da? 

Din instinct îi răspunse fără să se angajeze: 

— Depinde numai de Linc. 

— Nu eşti şi tu tai-pan la Par-Con? 

— Nu, şi nici nu voi fi vreodată. 

El râse din nou. 

— Atunci hai să fii azi Ciranoush, mâine Casey şi la naiba, o 
să vedem noi cum va fi marţi. Bine? 


— Fie! acceptă ea privindu-l cu căldură. 

— Bun. Acum despre Orlanda şi Linc, începu el alene. E 
numai treaba lor şi niciodată nu discut legăturile de 
dragoste ale altora cu nimeni, nici chiar cu o lady. 
Niciodată. Nu aşa se joacă jocul ăsta. Dacă mă întrebi însă 
dacă am pus eu la cale vreun plan parşiv, folosindu-mă de 
ea împotriva lui Linc sau a firmei Par-Con, să ştii că e 
ridicol, şi-i zâmbi din nou. Am băgat şi eu de seamă că 
doamnele se cam folosesc de domni, dar niciodată invers. 

— Mincinosule! 

— Şi întrebarea ta îmi dă voie să-ţi pun şi eu o întrebare. 
Tu şi cu Linc sunteţi amanți? 

— Nu. În orice caz nu în accepțiunea obişnuită, dar eu, da, 
eu îl iubesc. 

— Şi ai de gând să te căsătoreşti cu el? 

— Poate. 

Se foi pe banchetă şi simţi cum el o îmbracă în plivirile lui. 
Ea îşi strânse pătura mai bine pe ea, inima îi bătea 
puternic, foarte tulburată de prezenţa lui, după cum ştia că 
şi prezenţa ei îl tulburase pe el. 

— Dar nici eu nu discut problemele mele de dragoste cu 
alţii, îi replică ea zâmbind. Nu aşa se joacă jocul ăsta. Nu? 

Gornt întinse mâna şi o atinse uşor. 

— De acord, Ciranoush. 

Sea Witch ieşi de după digul de larg şi simţi valurile din 
radă, în faţă se vedeau luminile de la Kowloon. Se întoarse 
şi urmări insula Hong Kongului. Piscul acoperit în cea mai 
mare parte de nori. 

— Ah, e atât de frumos. 

— Coasta de sud a Hong Kongului e fantastică, mai ales pe 
lângă Shek-O, golful Repulse. La Shek-O am şi eu o casă. Ei, 
acum vrei să-ţi arât nava? 

— Da, cred că mi-ar place. 

Mai întâi o duse la prova, unde erau cabine îngrijite, nu se 
vedea nici un semn că ar fi fost folosite de cineva, fiecare 


avea propriul duş şi toaletă, o cabină mică le slujea tuturor 
de salon. 

— Ne bucurăm de multă atenţie din partea doamnelor, 
pentru că în momentul de faţă ele nu prea au apă la duş 
acasă şi aici se pot spăla după pofta inimii. Penuria de apă 
are şi ea avantajele ei. 

— Pun pariu! îi replică ea furată de jovialitatea lui. 

La pupa, separat de restul navei, se afla apartamentul 
stăpânului, un pat mare, dublu, plăcut şi îmbietor. Ea simţi 
cum îi bate inima în tâmple când el, cu un gest firesc închise 
uşa cabinei şi o apucă de mijloc. Ea nu se feri. El se apropie 
şi mai mult de ea - Casey nu mai sărutase niciodată un 
bărbat cu barbă, îi simţi trupul puternic, îi plăcea, începu să 
respire mai precipitat, buzele-i pline aveau gust de havana. 
O parte a sufletului ei îi şoptea: gatA. Nu te mai împotrivi, o 
parte a minţii ei îi poruncea: nu, nu te lăsa, şi cu toată fiinţa 
se simţea bine în braţele lui senzuale, chiar prea bine. Dar 
cum rămâne cu Linc? Întrebarea îi explodă în minte mai 
puternic ca niciodată, gândurile i se limpeziră ca prin 
farmec, şi pentru prima oară înţelese fără nici un echivoc că 
pe Linc îl dorea şi pe nimeni altcineva, nu Par-Con, şi nici 
putere, dacă era pusă să aleagă. Da, pe Linc, numai pe Linc, 
şi în seara asta am să anulez vechea noastră înţelegere. În 
seara asta am să-i propun să renunţăm la înţelegerea 
aceea. 

— Nu, nu e acum momentul, şopti ea cu glas gâtuit. 

— Cum? 

— Nu, nu acum. Nu se poate, iartă-mă, se ridică şi-l sărută 
uşor pe buze, insistând printre sărutări: Nu, nu acum, 
dragul meu, iartă-mă, acum nu se poate. Marţi. Poate 
marţi... 

EI se îndepărtă puţin de ea, şi îi văzu ochii întunecaţi, 
cântărind-o. Îi înfruntă privirea cât putu, apoi îşi ascunse 
capul la pieptul lui, şi-l îmbrăţişa, bucurându-se încă de 
apropierea lui, convinsă că acum era în siguranţă, şi el 
renunţase. Ah, era aproape s-o păţesc, se gândi ea sfârşită, 


cu genunchii tremurând. Aproape să accept, şi n-ar fi fost 
bine, nici pentru mine nici pentru Linc, şi nici chiar pentru 
el. Dar i-ar fi plăcut, se gândi ea tulburată de ciudăţenia 
gândului. Îşi simţi inima bătând puternic, în vreme ce se 
sprijinea de el, aşteptând reacţia lui, încrezătoare, convinsă 
că promisiunea unei întâlniri săptămână viitoare îl va face 
să-i spună: bine, hai să mergem pe punte! 

Brusc simţi cum braţele lui se încordează, şi înainte de a 
apuca ea să-şi dea seama ce se întâmplă, se trezi aruncată 
pe pat, el o săruta şi o pipăia peste tot. Începu să se lupte 
cu el, dar el o prinse abil de mâini, o răstigni pe pat, 
folosindu-se de forţa sa, şi o ţintui cu trupul lui. Era 
neajutorată. Începu s-o sărute în voie, patima lui sporind pe 
măsură ce furia şi spaima ei, chiar dorinţa ei creşteau. Şi 
oricât se lupta, nu se putea clinti de sub el. El îşi mută 
greutatea, în aceeaşi secundă ea începu să se lupte şi mai 
aprig, şi mai hotărâtă să-i reziste, dar şi mai tulburată de 
propria ei patimă, din nou elo ţintui, ea se simţi copleşită, 
dorind să fie înfrântă, opunându-se în acelaşi timp din 
răsputeri, nici ea nu mai ştia ce vrea, îi simţea greutatea, 
şoldurile puternice, patul moale dedesubt. Şi brusc, la fel de 
brusc cum începuse, el îi dădu drumul, se răsuci pe o parte 
râzând. 

— Hai să bem şi noi ceva, îi spuse el fără ranchiună. 

Ea se chinui să-şi recapete răsuflarea. 

— Bestie! 

— Chiar nu sunt deloc bestie. Sunt un om ca toţi oamenii, 
şi Gornt se ridică într-un cot, privind-o zâmbăreţ. Dar tu, 
Ciranoush, tu eşti o mare mincinoasă! 

— Du-te dracului! 

EI îi vorbea calm, provocator. 

— Am să mă duc, destul de repede. Departe de mine 
gândul s-o pun pe o lady să-mi dovedească că nu se poate 
face dragoste. 

Ea se repezi la el, încercând să-l zgârie cu unghiile pe faţă, 
furioasă că el era atât de stăpân pe sine când ea nu reuşea 


să fie. El o prinse uşor de mâini şi o ţinu ferm. 

— Uşurel, maimuţă mică, îi spuse el binedispus. Potoleşte- 
te, Ciranoush. Adu-ţi aminte că am trecut amândoi de 
douăzeci şi unu de ani. Şi dacă-mi aduc aminte cred că te- 
am văzut o dată şi goală, şi dacă chiar aş fi dorit să te violez, 
tare mi-e teamă că n-ar fi slujit la mare lucru împotrivirea 
ta. Puteai să strigi cât te ţinea gura, că nimeni din echipajul 
meu n-ar fi auzit ceva. 

— Eşti un afurisit ţică... 

— Gata! Gornt tot mai zâmbea, dar ea se opri, simțind că 
de-acum era în primejdie. Nu te-am răsturnat pe pat ca să 
te înspăimânt, ci ca să ne amuzăm, îi spuse el blând. O 
joacă, atât. Zău. 

Îi dădu drumul şi ea sări iute din pat, suflând încă greu. 
Furioasă, se duse la oglindă, îşi aranja iute părul, şi atunci îl 
văzu şi pe el în oglindă, întins alene pe pat, urmărind-o, şi 
ea se răsuci în loc. 

— Afurisitule! 

Gornt începu să râdă în hohote, un râs molipsitor, râdea 
de se scutura din toată fiinţa, şi simțind ridicolul situaţiei, 
începu şi ea să râdă. Râdeau amândoi de simțeau că-i doare 
burta, el tolănit pe pat, ea rezemându-se de o ladă de 
marinar. 

Pe punte, ca doi buni prieteni, au băut şampania care-i 
aştepta deschisă într-o frapieră la gheaţă, stewardul tăcut, 
stilat servindu-i atent, după care dispăru cu totul. La cheul 
din Kowloon, ea îl sărută: 

— Îţi mulţumesc pentru ziua asta frumoasă. Marţi, dacă nu 
chiar mai înainte! 

Cobori la țărm, multă vreme făcu din mână iahtului care se 
îndepărta, apoi se grăbi să ajungă la hotel, Wu Ochelaristul 
se grăbea şi el spre casă. Era obosit, neliniştit, plin de 
spaime. Drumul în pantă prin labirintul de locuinţe şi 
cocioabe din zona de noi colonişti aflată mai sus de 
Aberdeen era foarte dificil, lunecos, primejdios chiar, numai 
noroaie şi gropi, şi el gâfâia greu din pricina urcuşului. Pe 


alocuri, apele ieşiseră din matca rigolelor betonate, săpate 
special pentru căderile masive de ploaie, viiturile aducând o 
mulţime de resturi amplificând imaginea de apocalips. 
Deasupra locuinţelor avariate stăruiau încă perdele de fum, 
resturi mai ardeau mocnit de la incendiul care se întinsese 
neaşteptat de iute când se porniseră alunecările de pământ. 
Trecu pe lângă masiva alunecare de teren unde era să 
piară a cincea verişoară cu două zile înainte, mai bine de o 
sută de cocioabe rase de pe faţa pământului la o altă 
alunecare a terenului în aceeaşi zonă. Prăvălia de dulciuri 
dispăruse şi o dată cu ea şi bătrâna proprietăreasă. 

— Unde-i? întrebase el. 

Cerşetorul care căuta prin gunoaie ridicase din umeri şi 
continuase să cerceteze resturile dezastrului, uitându-se 
după lemn bun, cartoane sau tablă ondulată. 

— Şi mai sus cum arată lucrurile? 

— La fel cum arată şi mai la vale, îi răspunse individul într- 
o cantoneză poticnită. Aici mai bine, colo mai rău. Joss! 

Wu îi mulţumi. Mergea cu picioarele goale. Îşi ducea 
bocancii pe umăr ca să-i mai cruţe, păşi cu băgare de 
seamă prin rigola de viitură, peste gunoaiele aruncate acolo 
ca să găsească poteca ce urca şerpuind mai departe. Din 
locul unde se afla acum nu putea să vadă zona unde locuiau 
ai lui, dar se părea că pe aici, nu avuseseră loc alunecări de 
teren. Armstrong îi îngăduise să vină acasă sa vadă ce se 
întâmplase doar când auzise la radio ştirile referitoare la 
alte noi alunecări de teren catastrofale în acea zonă. 
„Întoarce-te cât poţi mai iute. Următorul interogatoriu e 
programat pentru ora şapte”. „Sigur, voi fi înapoi până 
atunci”, îl încredinţase el pe celălalt. Interogatoriul de 
dinainte fusese foarte obositor pentru el, dar cu bune 
rezultate, fiind mult lăudat de Armstrong şi de şeful 
Serviciului de informaţii, locul lui în acest serviciu fiind de- 
acum asigurat, urmând ca transferul şi pregătirile necesare 
să aibă loc săptămână ce avea să vină. Nu prea avusese 
parte de prea mult somn, pe de-o parte pentru că 


programul de interogatoriu nu avea nici o legătură cu 
scurgerea normală a timpului, ziua sau noaptea, iar pe de 
altă parte din cauza dorinţei lui de a izbuti. Subiectul lui 
trecea mereu de la engleză la dialectul ning-tok apoi la cel 
din Canton şi iar de la capăt şi era tare greu să-i urmăreşti 
gândul prin aiureala asta. Numai când degetele lui atingeau 
pachetul consistent, minunat de bani din buzunar, câştigul 
lui la curse, simţea un fel de ameţeală care-l ajuta să 
depăşească momentele dificile. Îl atinse şi acum ca să se 
convingă că există, îşi binecuvântă jossul în vreme ce suia 
poteca îngustă, care uneori se transforma într-un podeţ 
şubred peste câte o viroagă şi urca, urca mereu. Pe lângă el 
treceau alţi oameni îndreptându-se spre vale, alţii îl urmau 
urcând şi ei, munţii răsunau de zgomotul ciocanelor celor 
care reparau cocioabele ce se mai puteau repara, 
acoperişuri. Ţinta drumului său se afla acum la numai o 
sută de metri înaintea lui, după o curbă a drumului, făcu 
colţul şi se opri: terenul unde locuiseră ai lui nu mai exista, 
doar o cicatrice adâncă şi uriaşă pe faţa pământului, 
avalanşă de nămol şi resturi la două sute de metri mai jos. 
Nici o urmă de locuinţă unde înainte fuseseră sute. Năucit 
urcă mai sus, o luă pe marginea înşelătoare a râpii de unde 
începuse alunecarea de teren, se îndreptă spre cea mai 
apropiată colibă şi bătu la uşă. 

— lartă-mă cinstită doamnă, sunt fiul lui Wu Cho-tam din 
Ning-tok... 

Femeia, Yang-cu-un-singur-dinte, se uită absentă la el şi 
începu să vorbească, dar Wu nu înţelese dialectul în care 
bolborosea, aşa că-i mulţumi şi ieşi, aducându-şi aminte că 
zona aceasta fusese populată de cei din neamul Yang, 
străini din nord, veniţi de la Shanghai. Aproape de capătul 
zonei acelei alunecări se opri iar şi bătu la altă uşă. 

— Iertare, prea cinstite domn, dar ce s-a întâmplat aici? 
sunt fiul lui Wu Cho-tam din Ning-tok şi familia mea locuia 
aici, spuse el şi arătă spre falia din coasta muntelui. 


— Preacinstite Wu, azi noapte s-au petrecut toate, începu 
bătrânul într-un dialect cantonez pe care-l înţelegea şi el. 
Întâi cu un huruit de parcă ar fi fost bătrânul expres din 
Canton, apoi un vuiet din adâncul pământului, apoi s-au 
auzit ţipete şi s-au pornit focurile. Aşa s-a întâmplat acolo şi 
anul trecut. Da, da, şi focurile s-au întins iute, numai că 
ploaia le-a potolit. Dew neh loh moh, dar azi-noapte a fost 
tare amarnic, spuse bătrânul, vecin din partea locului, fără 
nici un dinte în gura lui care se strâmbase într-o schismă 
îngrozită. Binecuvântează toţi zeii că nu erai acolo adormit, 
heya? şi bătrânul închise uşa. 

Wu se uită din nou la rana aceea a pământului, apoi porni 
la vale, în cele din urmă găsi un bătrân din vecini, şi el tot 
din Ning-tok. 

— Ah, Wu Ochelaristul, Wu Polițistul, ştiu! O parte din 
familia ta sunt acolo, şi cu degetul lui strâmb arătă ceva mai 
sus. Colo în casa vărului tău Wu Wam-pak. 

— Prea cinstite domnule, câţi au pierit? 

— Afurisite să fie toate alunecările astea de pământ, dar 
eu de unde să ştiu? Sunt eu paznic pe coasta muntelui? 
Sunt dispăruţi o groază. 

Wu Ochelaristul îi mulţumi. Când dădu de coliba cu 
pricina, îi văzu pe al nouălea unchi, bunica, cea de-a şasea 
nevastă a unchiului şi cei patru copii ai lor, cea de-a treia 
nevastă a unchiului şi pruncul lor, cel de-al cincilea unchi 
avea o mână ruptă legată acum cu o atelă improvizată. 

— Şi ceilalţi? întrebă el, fiindcă şapte dintre ai lui lipseau. 

— În pământ, îi răspunse bunica. Uite, bea şi tu un ceai! 

— Mulţumesc, prea cinstită bunică. Şi bunicul? 

— Ei, el a plecat spre hăuri înainte de alunecarea 
pământului. A plecat spre hăuri în noaptea de dinainte. 

— Joss! Şi a cincea nepoată? 

— S-a dus şi ea, s-a dus şi gata. 

— Ar mai putea fi cumva în viaţă? 

— Poate. Chiar acum al şaselea unchi a pornit în căutarea 
ei la ruptură, laolaltă cu ceilalţi, cu toate că-i o gură de 


prisos fata asta. Dar ce zici de feciorii mei, şi de feciorii lor 
şi de feciorii feciorilor lor? 

— Joss! murmură Wu Ochelaristul, fără să blesteme sau să 
binecuvânteze zeii, fac şi ei greşeli! O să aprindem 
beţişoare parfumate pentru ei ca să se nască din nou, dacă 
există renaştere. Joss! se aşeză pe o ladă ruptă. Şi fabrica 
noastră, fabrica noastră a avut de suferit? 

— Nu, mulţumesc zeilor, spuse bătrânul şi se vedea că era 
năucit, îşi pierduse nevasta, trei copii, doar el reuşise, nici 
el nu ştia cum, să iasă din marea aceea de noroi care-i 
înghiţise pe ceilalţi. Fabrica-i neatinsă. 

— Bun! oftă el uşurat fiindcă toate hârtiile şi materialele 
documentare pentru Luptătorul Liber erau acolo, laolaltă 
cu maşina de scris şi bătrâna maşină de imprimat 
Gestetner. Prea bine. Ei, şi acum al cincilea unchi, mâine o 
să cumpărăm o maşină de injectat plastic. De acum încolo o 
să ne facem singuri florile. Al şaselea unchi o să te ajute şio 
s-o luăm de la capăt. 

Celălalt scuipă cu silă. 

— Şi cum o s-o plătim, ei? Cum s-o pornim de la capăt? 
Cum... 

Şi se opri zgâindu-se. Toţi îngheţară. Wu Ochelaristul 
scosese teancul de bani din buzunar. 

— Ayyyeyah, prea cinstite frate mai mic, văd eu bine că în 
cele din urmă te-ai luminat şi tu şi te-ai dat de partea 
Şarpelui. 

— Cât de înţelept, intonară în cor ceilalţi plini de mândrie. 
Toţi zeii l-au binecuvântat pe fratele mai mic! 

Tânărul nu spuse nimic. Ştia că nu-l vor crede dacă le va 
spune că lucrurile stau cu totul altfel, aşa că-i lasă să creadă 
ce vor. 

— Mâine te apuci şi cauţi o maşină de ocazie, dar bună. Nu 
poţi să dai mai mult de 900 pe ea, îi spuse el bătrânului 
ştiind bine că de era nevoie putea merge până la 1500. 

Apoi ieşi afară şi aranjă cu vărul lui, proprietarul colibei, 
să le închirieze un colţ până când îşi vor construi ai lui altă 


locuinţă, târguindu-se îndelung asupra preţului, până când 
ajunseră la cel firesc. Şi cu inima împăcată că făcuse tot ce 
se putea pentru clanul Wu, el o luă la vale, poticnindu-se pe 
pantă, să se întoarcă înapoi la cartierul său general, în 
vreme ce inima plângea în el, sufletul ţipa de durere 
blestemând zeii pentru că nu fuseseră drepţi cu el, pentru 
indiferența lor, pentru că-i luaseră în ceruri pe atâţia dintre 
ai lui, luând-o şi pe a cincea nepoată care-şi pierduse viaţa 
cu numai o zi înainte într-o altă alunecare de teren. Nu fi 
nebun, îşi porunci el. Jossu-i joss! Ai o avere în buzunare, un 
viitor imens la Serviciul secret, Luptătorul Liber se 
tipăreşte şi numai zeii aleg timpul când vine moartea. 

Sărmană a cincea nepoată! Erai atât de dulce, atât de 
frumoasă! Zeii sunt zei, murmură el, amintindu-şi ca un 
ecou ultimele cuvinte rostite de ea. Apoi şi-o scoase din 
minte. 

Ora 18.30 

Ah Tat şontâcăia pe scara imensă a Casei Mari, bătrânele 
ei încheieturi trosneau, mergea vorbind de una singură de- 
a lungul galeriei celei lungi printre chipurile care păreau s- 
o urmărească permanent. Prea multe fantome umblă pe- 
aici, se gândi ea cu o teamă superstiţioasă, pentru că multe 
dintre chipurile acelea le cunoscuse pe când mai erau în 
viaţă, fiindcă ea crescuse în casa aceea, se născuse în casa 
aceea cu optzeci şi cinci de ani în urmă. Obicei barbar să 
nu-ţi laşi duhul să se odihnească pentru că ţi-a venit cheful 
să-ţi agăţi chipul pe perete. E mai bine să fii civilizat şi să 
păstrezi chipurile astea doar în amintire, acolo unde trebuie 
să stea toate duhurile. O trecu un fior ca de obicei când 
văzu cuțitul înfipt de Struan Cotoroanţa în inima portretului 
tatălui ei. Dew neh loh moh, se gândi ea, asta zic şieu că a 
fost apucată rău de tot, cu un diavol nesăţios ascuns în 
poarta ei de jad, jinduind în taină şi plângând pierderea tai- 
panului, tatăl soţului ei, plângându-şi soarta că avusese 
parte să se mărite cu fiul nevolnic şi nu cu tatăl lui, că nu 
avusese şansa să se culce şi cu tatăl lui nici măcar o dată şi 


cu neîndestulata ei poartă de jad taman din pricina asta. 
Ayeeeeyah, şi toţi străinii aceia care au urcat scările astea 
de-a lungul vremurilor ca să se suie în patul ei, barbari de 
toate neamurile, de toate vârstele, mărimile şi înfăţişările, 
care erau daţi la o parte ca pleava nefolositoare îndată ce le 
storcea vlaga şi se folosea de ei, dar fără să-şi stingă 
vreodată pârjolul! Ah Tat se cutremură din nou. Martori îmi 
sunt toţi zeii. Poarta de Jad şi Călugărul cel Chel ei sunt yin 
şi yang cu adevărat, veşnic cei adevăraţi, asemeni zeilor, 
amândoi nesătui, nu contează cât de mult se ghiftuiesc unul 
cu celălalt. Mulţumesc zeilor că părinţii mei mi-au îngăduit 
să fac legământul neprihănirii, să-mi dedic viaţa creşterii 
copiilor, să nu mă simt sfâşiată niciodată de lujerul cel 
fierbinte, pentru ca de atunci să nu mai fiu niciodată eu cea 
care mă ştiu. Mulţumesc zeilor că nu toate femeile au 
nevoie de bărbaţi pentru ca să ajungă să fie una cu zeii. 
Mulţumesc zeilor că unor femei li se îngăduie să se mângâie 
cu femeile, cu ele să se sărute, să se alinte şi să se bucure. 
Cotoroanţa a avut ea parte şi de femei, şi încă de multe 
când a ajuns şi ea la bătrâneţe, găsind în braţele lor 
mirosind a tinereţe oarecare plăcere, dar niciodată 
împlinire, spre deosebire de mine. Ciudat că se ducea la pat 
cu câte o fată civilizată, dar niciodată cu un bărbat civilizat 
care i-ar fi potolit ei focul cu siguranţă, într-un fel sau altui, 
fie cu scule de iubit, fie într-alt fel. Şi toţi zeii îmi sunt 
martori de câte ori eu i-am vorbit de asta. Eu, singura 
căreia îi îngăduia să vorbească de unele ca astea. 

Sărmana nebună cu visurile ei parşive de putere, visurile 
ei parşive de iubire, vuind în capul ei ca bătrâna căruţă a 
lăptăriei, coşmaruri de o viaţă întreagă de care nu s-a putut 
vindeca niciodată. Ah Tat îşi desprinse privirile de pe cuţit şi 
porni târşindu-şi bătrâneşte picioarele mai departe. Casa 
asta nu va fi casă de oameni ca lumea până când cineva nu 
va apuca cuțitul acela şi-l va smulge, aruncându-l în mare, 
fie că e blestemat sau nu să rămână aşa. 


Bătrâna nu bătu la uşa dormitorului, ci intră înăuntru 
neauzită, ca să nu-l trezească cumva, se apropie de patul 
imens şi se uită. Acesta era momentul care-i plăcea cel mai 
mult, când bărbatul ei copil încă mai dormea, singur în 
patul imens, şi-i putea vedea faţa aceea de om care doarme, 
şi i-o putea cerceta, fără să-i pese de hachiţele primei 
neveste ce se bosumfla pentru că ea venea şi pleca când îi 
era voia. Proastă femeie, se gândi ea mohorâtă, văzând 
ridurile de pe chipul lui. De ce nu-şi face ea datoria ei de 
primă nevastă şi să-i aducă fiului meu altă nevastă, una mai 
tânără, care să poată avea copii, o persoană civilizată, aşa 
cum a avut şi Bătrânul Diavol cu Ochi Verzi. Atunci casa 
asta o să se lumineze din nou. Da, da, casa asta are nevoie 
de mai mulţi fii, mare prostie să pui în cumpănă viitorul 
neamului numai pe umerii unui singur băiat. Cum la fel de 
prosteşte e şi să-l laşi pe taurul ăsta de capul lui, să se 
trezească singur în pat, să-l laşi să fie ispitit de cine ştie ce 
curvă bună de gură, şi să-şi risipească vlaga pe o păşune 
străină. De ce n-o fi pricepând ea că noi avem de apărat 
casa asta! Barbari, ce să le faci! Îl văzu că deschide ochii, se 
uită la ea şi apoi se întinde leneş. 

— E vremea să te scoli, fiul meu, îi spuse ea, străduindu-se 
să-şi impună un glas aspru şi poruncitor. Trebuie să te duci 
să faci baie, să te îmbraci, să mai dai nişte telefoane, heya, 
iar bătrâna ta mamă o să se apuce să deretice şi să 
trudească prin casă ca de obicei, heya? 

— Da, mamă, mormăi Dunross între două căscături, în 
cantoneză, apoi se scutură ca un câine, se mai întinse o 
dată şi sc ridică din pat, îndreptându-se gol cum era spre 
baie. 

Ea îi cercetă cu un ochi critic trupul înalt, vechile cicatrici 
urâte, cu pielea boţită de la arsurile cu care se alesese când 
se prăbuşise avionul în flăcări şi care se întindeau mai ales 
pe picioare. Dar picioarele se vădeau puternice, şoldurile 
tari şi yangul hotărât şi zdravăn. Bun, se gândi ea. Mă 
bucur când văd că totu-i aşa cum trebuie. Dar era totuşi 


puţin îngrijorată că el nu mai punea deloc carne pe el, că nu 
făcea deloc burtă aşa cum s-ar fi cuvenit la averea şi rangul 
lui. 

— Fiule, tu nu prea mănânci îndestul! 

— Mai mult decât trebuie chiar. 

— În ciubăr găseşti apă fierbinte. Nu uita să te speli pe 
dinţi. 

Şi mulţumită de sine, bătrâna se apucă de făcut patul. 
Mare nevoie avea de odihna asta, mormăi ea, fără să-şi dea 
seama că vorbea cu voce tare. În ultima săptămână parcă 
fusese stăpânit de diavol, muncise continuu, ceas de ceas, şi 
pe faţă i se vedea teama, ca şi în toată fiinţa lui. Şi o teamă 
ca asta poate dobori cu totul un om şi-l poate băga în 
pământ. După ce isprăvi de făcut patul bătrâna strigă cu 
voce tare: 

— Şi în noaptea asta să nu-mi mai stai atât de târziu. Mai 
trebuie să ai grijă şi de tine, şi dacă te încurci cu vreo 
curvă, mai bine adu-o aici, fii om înţelept, heya! 

Îl văzu că râde la auzul vorbelor ei, şi se arătă mulţumită, 
în ultimele zile nu-l prea auzise râzând, se gândi ea. Un 
bărbat are nevoie de râs şi de un yin tânăr care să-i 
hrănească yangul! 

— Ce-ai spus? făcu ea îndreptându-se spre uşa de la baie 
şi uitându-se la el în vreme ce-şi turna apă pe el. Ăla cu 
părul lung şi haine boţite, ce lucrează la China Guardian. Îl 
ştii. Ei bine, mie nu-mi prea place, fiule. Ba chiar deloc! 

— Ah Tat, şi pe unde-şi fac ăştia doi veacul? 

Bătrâna ridică din umeri morfolindu-şi gingiile goale. 

— Cu cât mai curând se mărită fiica numărul unu, cu atât 
mai bine. Şi mai bine şi pentru ea să mai fie pacoste şi pe 
capul altui bărbat nu numai pe-al tău. Altfel e mai bine să-i 
tragi câteva bice pe dosul ăla alei! 

Îl auzi că râde din nou şi de data asta se miră întrebându- 
se de ce-o râde. S-o fi scrântit şi el la cap săracul, mormăi 
ea şi se întoarse, când ajunse la cealaltă uşă a 
apartamentului îşi aduse aminte şi strigă de acolo: 


— Înainte să pleci vezi că ţi-am pus să înfuleci ceva. 

— Nu-ţi mai fă atâtea griji în privinţa mâncării... şi 
Dunross se opri scurt, amintindu-şi că nu avea nici un rost 
să se mai certe cu ea pe tema asta. O auzi cum se 
îndepărtează bombănind, închizând uşa în urma ei. 

Se ridicase în picioare în cadă. Îşi mai turnă nişte apă rece 
pe el. Dumnezeule, tare aş vrea să terminăm o dată cu 
penuria asta de apă, se gândi el. Ce bine mi-ar prinde acum 
un duş fierbinte, să stau ceasuri întregi, să mă satur. Dar în 
vremea asta mintea lui se oprise la Adryon. Dar imediat o 
auzi pe Penelope certându-l:lan, fii om matur! E viaţa ei, 
poartă-te ca un om mare!” Încerc, murmură el în vreme ce 
se freca energic cu prosopul. Chiar înainte de a adormi o 
sunase pe Penelope care ajunsese la Castle Avisyard, în 
vreme ce Kathy rămăsese la clinica din Londra pentru teste 
suplimentare.,O să vină săptămână viitoare. Şi sper tare 
mult ca totul să fie în regulă.” „Penn, eu ţin legătura 
permanent cu doctorii”. Şi-i spuse de ideea de a-l trimite pe 
Gavallan în Scoţia. „Iotdeauna a dorit să ajungă acolo, la fel 
şi Kathy, şi o să fie mai bine pentru amândoi. Ce zici?”,E 
minunat, lan. O să fie un tonic minunat pentru amândoi”. „O 
să poată să se mute în toată aripa de est.” „Bineînţeles, Ian. 
Astăzi e o zi minunată, minunată de tot, iar casa e grozavă. 
Mă gândesc că tu n-o să poţi să-ţi faci câteva zile libere să 
vii încoace, nu?” „Penn acum sunt băgat în treburile astea 
până peste cap. Doar ai auzit ce se întâmplă la bursă.” La 
celălalt capăt al firului se lăsă un moment de tăcere şi elo şi 
văzu cum se schimbă la faţă şi simţi cum în mintea ei se 
dezlănţuie vechea ei duşmănie împotriva bursei şi a Hong 
Kongului şi a afacerilor, indiferent cât de mult se lupta ea să 
scape de ideile astea. „Da, trebuie să fie groaznic, spuse ea 
în cele din urmă, cu oarecare reţinere în glas. Bietul de 
tine. Aseară Alastair s-a cam lăsat luat de furie. Dar o să fie 
bine până la urmă, nu?” „Dar bineînţeles, îi răspunse el plin 
de încredere, întrebându-se ce-ar mai fi spus ea dacă i-ar fi 
spus că el trebuia să garanteze personal împrumutul la 


Murtagh dacă va fi aprobat. O, Doamne, dar fă măcar să fie 
aprobat o dată! Îi relată apoi toate noutăţile, îi mai spuse că 
AMG îi lăsase un mesaj foarte interesant despre care o să-i 
spună atunci când se vor vedea, adăugând că mesagerul 
era o japoneză elveţiancă. „Minunată păsăruică!” „Sper că 
nu chiar grozavă de tot?”,0O, nu. Ce face Glenna, tu ce mai 
faci?” „Minunat. Ai veşti de la Duncan?” „Da. Soseşte 
mâine, o să-l pun să-ţi dea un telefon îndată ce ajunge 
acasă. Cam asta-i tot, Penn. le iubesc.” „Şi eu te iubesc, şi 
aş fi vrut tare mult să fii şi tu aici. Ah, ce mai face Adryon?” 
„Cam tot ceea ce ştii. Ea şi individul acela de Haply par să 
fie nedespărţiţi.” „Dragule, nu uita că e mare de acum şi nu- 
ţi mai fă griji în privinţa ei, încearcă să fii şi tu înţelept.” 

După ce se şterse bine de tot, se uită în oglindă, 
întrebându-se dacă pentru vârstă lui era tânăr sau trecut, 
părându-i-se că nu era nici o diferenţă faţă de vremea când 
avea el nouăsprezece ani, pe când ea la universitate sau 
făcea războiul. După o clipă îşi spuse: Mare baftă ai avut să 
rămâi în viaţă, bătrâne. Mare, mare băftos ai fost! Dormise 
somn greu de tot, visase un vis cu Tiptop, şi exact înainte de 
a se trezi, cineva în vis îi spusese: „Şi acum ce-o să faci?” 
Nu ştiu, se gândi el... cât de multă încredere să am eu în 
ticălosul ăla de Sinders? Nu prea multă. Dar mă simt apărat 
în faţa lui de ameninţarea... nu, de promisiunea de a 
publica cele unsprezece foi de hârtie! Şi aşa am să şi fac, pe 
Dumnezeul meu! Ar fi bine să-l sun pe Tiptop înainte de a 
pleca spre Plumm. Mai bine... Auzi cum uşa dormitorului se 
deschide din nou, apoi paşii târşiţi ai lui Ah 'Tat, care şi 
apăru în uşa de la baie. 

— Ah, fiule, am uitat să-ţi spun că jos e un barbar care te 
aşteaptă. 

— Da? Cine? 

— Un barbar, ridică ea din umeri. Nu la fel de înalt ca tine. 
Are un nume tare ciudat, dar e mai pocit decât îs de obicei 
barbarii ăştia, cu claia lui de paie în cap! Ea se căută prin 
buzunare, găsi cartea lui de vizită. Uite aici! 


Pe cartea de vizită scria: Dave Murtagh III, Royal Belgium 
and Far Est Bank. Dunross simţi cum i se răsuceşte 
stomacul în el. 

— Şi de câtă vreme aşteaptă? 

— De vreun ceas, poate mai bine. 

— Cum? Fir-ar să fie de treabă! De ce nu m-ai trezit, de 
ce? 

— Cum? De ce nu te-am trezit? repetă ea supărată 
întrebarea. De ce? Dar tu ce crezi despre mine? Că-s poate 
nebună? Pentru un diavol de străin? Oare ce e mai 
important: că el aşteaptă sau că tu te odihneşti? Ayeeyah, 
adăugă ea plină de dispreţ, şi porni să iasă bombănind mai 
departe. De parcă n-aş şti eu ce e mai bine pentru tine. 

Dunross se îmbrăcă în grabă mare, şi goni pe scări la vale. 
Murtagh zăcea întins pe un şezlong şi dormea, când uşa se 
deschise se trezi şi el tresărind. 

— Ah, salut! 

— Îmi pare tare rău, tocmai dormeam şi eu şi habar n- 
aveam că eşti aici. 

— Tai-pan, e în regulă. Dave Murtagh era cam năucit încă. 
Bătrâna hoaşcă m-a ameninţat cu toate blestemele cerului 
dacă scot o vorbă măcar, dar acum nu mai contează, pentru 
că am furat şi eu puţin somn, şi se întinse obosit, încercând 
să-şi înăbuşe un căscat, apoi scutură capul, străduindu-se 
parcă să-şi limpezească mintea. Isuse, iartă-mă că am venit 
neinvitat, dar aşa e mai bine decât să discutăm la telefon. 

Dunross se stăpâni ca să nu i se citească dezamăgirea pe 
faţă. Probabil că a venit să-mi anunţe refuzul, se gândi el. 

— Whisky? 

— Bineînţeles, şi cu sifon, mulţumesc. Dumnezeule ce 
obosit sunt. 

Dunross se duse şi turnă în pahare, pentru el nişte brandy 
şi sifon. 

— Sănătate! spuse el stăpânindu-şi imboldul de a-l întreba. 
Ciocniră. 


— Sănătate! Şi să ştii că ai încheiat afacerea! Şi pe chipul 
tânărului se întinse un zâmbet satisfăcut. Am reuşit! 
aproape că strigă el. Au urlat, şi au bombănit, dar acum un 
ceas au trebuit să fie de acord. Am obţinut tot ce-am vrut! O 
suta douăzeci la sută pentru nave şi 50 de milioane de 
dolari SUA ca fond de rulment, banii gheaţă vor veni marţi, 
dar tu te poţi angaja în tranzacţii de luni la ora zece 
dimineaţa. Oferta pentru tancul petrolier a fost cea mai 
amarnic de negociat. Isuse Cristoase, am izbutit. 

Dunross avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să-şi 
reţină urletul de triumf ce se iscase în el şi să facă în aşa fel 
încât să nu i se citească pe faţă sentimentele. Spuse cât se 
poate de calm: 

— Ei, foarte bine! şi mai luă o gură de brandy. Ce s-a 
întâmplat? întrebă el alarmat văzând mutra dezamăgită a 
celuilalt. 

Murtagh scutură din cap şi se lăsă pe spate sfârşit. 

— Voi britanicii ăştia sunteţi un neam tare ciudat. N-am să 
vă pricep niciodată. Îţi aduc vestea aprobării sută la sută a 
împrumutului pentru cea mai minunată afacere pe care i-a 
îngăduit-o Dumnezeu omului vreodată şi tu nu găseşti nimic 
de spus decât: Ah, foarte bine! 

Dunross nu se mai putu abţine. Slobozi nişte imense 
hohote de râs şi lăsă să i se vadă toată fericirea pe care o 
încerca. Lovi cu pumnul în braţul lui Murtagh şi-i mulţumi. 

— Ei acum cum e? îl întrebă el tot numai zâmbet. 

— Acum e ceva mai bine! Şi îşi apucă geanta cu o mişcare 
repezită, o deschise şi scoase un teanc de contracte şi 
hârtii. Aici e trecut exact aşa cum ne-am înţeles. N-am 
închis un ochi toată noaptea făcând ciorne. Uite aici e 
contractul pentru împrumutul principal, aici sunt garanţiile 
tale personale, aici loc pentru sigiliul firmei, câte zece copii 
din fiecare. 

— Acum semnez pe fiecare pagină un singur rând de acte 
şi pe astea le păstrezi tu, şi apoi o să semnez şi restul în 
mod oficial. Poţi să vii să ne întâlnim la biroul meu mâine 


dimineaţă să zicem la ora 7.30? Şi o să punem sigiliile pe 
toate documentele şi... 

Fără să vrea, tânărul slobozi un geamăt. 

— Ce-ai zice de ora 8, tai-pan, sau chiar 8.30? Trebuie să 
mai dorm şi eu puţin. 

— Nu, 7.30. După aceea poţi dormi toată ziua, şi apoi 
îmboldit de un gând adăugă: mâine seară o să fii ocupat. 

— Da? 

— Da. Aşa că ziua ai grijă să te odihneşti cât poţi, fiindcă 
seara o să ai treabă. 

— Şi ce-o să fac? 

— Nu eşti căsătorit, nu te reţine nimeni, aşa că o seară de 
distracţie n-o să-ţi strice. Ei? 

— Straşnic! şi Murtagh se lumină vizibil la faţă. Fantastic! 

— Bun atunci. O să te trimit la un prieten de-al meu la 
Aberdeen. La Wu Dinte-de-aur. 

— Cine? 

— Un vechi prieten de familie. Nu-ţi fă nici un fel de 
probleme. Şi dacă tot discutăm de treburile astea, ce-ar fi 
să luăm prânzul împreună la curse săptămână viitoare? 

— O, Dumnezeule, mulţumesc. Ieri Casey mi-a vândul un 
pont foarte tare şi am câştigat o grămadă de bani. Umblă 
vorba ca sâmbătă o să alergi pe Noble Star. Aşa-i? 

— Poate şi Dunross îl privi ţintă. Şi afacerea s-a încheiat 
sigur? Nu există nici o şansă să intervină ceva şi să cadă? 

— Jur pe ce mi-e mai scump, şi să nu ajung să trăiesc 
momentul acela. A, uite că tot am uitat ceva! şi-i înmână o 
confirmare telex. E aşa cum am convenit, şi Murtagh 
aruncă o privire la ceas. Acum e 6 dimineaţa la New York, 
dar într-un ceas, poţi să-l suni pe S. ]. Beverly, preşedintele 
consiliului nostru de administraţie, aşteaptă un telefon de la 
tine. Uite numărul lui, îi spuse el şi pe faţă i se întinse un 
zâmbet satisfăcut. Pe mine m-au făcut vicepreşedinte în 
exerciţiu pentru toată Asia. 

— Felicitări atunci. 


Dunross se uită şi el la ceas. Trebuia să plece curând altfel 
avea să întârzie, şi nu dorea s-o facă pe Riko să aştepte. 
Inima porni să-i bată puţin mai iute. 

— Ei, atunci hai să semnăm acum, bine? 

— Un singur lucru, tai-pan, spuse Murtagh care începuse 
să pună hârtiile în ordine. S. ]. Mi-a spus să păstrăm 
deocamdată secretul. 

— O să fie destul de greu. Cine a bătut la maşină hârtiile 
astea? 

— Secretara mea... dar e americană, lacăt la gură nu alta. 
Dunross făcu din cap în sens afirmativ, dar în sinea lui nu 
prea era convins de asta. Apoi operatorul telex. Nu spunea 
Phillip Chen că el deja avea copii ale unora dintre telexuri? 

Sau cei ce făceau curat prin birouri, sau operatoarele de 
telefon. Va fi imposibil de aflat vreodată cine a răsuflat, dar 
foarte, curând vestea va fi de domeniul banalului, indiferent 
ce măsuri de precauţie vor lua el şi cu Murtagh. Ei, şi acum 
cum să se folosească cât mai bine în avantajul său de toate 
acestea, acum cât totul era încă secret? se întrebă el, 
făcând în acelaşi timp un efort imens ca să nu se apuce să 
ţopăie de bucurie, acum când se gândea că încheierea 
acestei afaceri era fără precedent şi încă aproape de 
necrezut că reuşise. Începu să semneze setul său de 
documente, Murtagh alt set. Se opri când auzi uşa din faţă 
ce se deschide şi apoi se trânteşte cu putere. Se auzi 
strigătul lui Adryon: 

— Ah at! 

După care urmă o avalanşă de cuvinte în cantoneză, 
răspunsul bătrânei fu întrerupt scurt: 

— Şi mi-ai călcat bluza cea nouă, Dumnezeule? 

— Bluză? Care bluză, tânără-domnişoară-cu-voce- 
stridentă-şi-fără-nici-un-pic-de-râăbdare? Cea roşie? Cea 
roşie care aparţine nevestei numărul unu şi care mi-a 
spus... 

— Ah, de-acum e a mea, Ah Tat. Şi te-am rugat foarte mult 
s-o calci. 


Murtagh se oprise şi el şi asculta şuvoiul de cuvinte în 
cantoneză al celor două. 

— Dumnezeule, spuse el răpus de oboseală, n-am să mă 
obişnuiesc niciodată cu felul de-a fi al servitorilor, care fac 
tot ce ştiu ei, indiferent ce le spui tu. 

Dunross râse, îi făcu semn cu mâna să vină şi deschise uşa 
încet. Murtagh rămase cu gura căscată. Adryon îşi pusese 
mâinile în şolduri şi se îndrepta spre Ah Tat, care-i 
răspundea pe măsură, amândouă pornite, amândouă 
vorbind în acelaşi timp, fără să asculte niciuna. 

— Linişte! porunci Dunross, şi amândouă se opriră. 
Mulţumesc, Adryon te-ai cam întrecut puţin cu măsura! îi 
spuse el blând. 

Fata se lumină la faţă. 

— Hello, tată, crezi că... 

Adryon se opri brusc văzându-l pe Murtagh lângă el, 
Dunross observă imediat schimbarea bruscă în purtarea ei, 
un semnal de avertizare se declanşă în el. 

— Ah, Adryon, dă-mi voie să-ţi prezint pe Dave Murtagh, 
vicepreşedinte pentru Asia al băncii Royal Belgium and Far 
East, se uită la Murtagh şi-i văzu mutra uluită. Fata mea 
Adryon. 

— Dumneavoastră... ăaă... domnişoară, vorbiţi chinezeşte? 

— Da, bineînţeles, de fapt cantoneză. Da. Sunteţi nou la 
Hong Kong? 

— O, nu. Eu am... ăăâă... eu sunt de jumătate de an aici şi 
mai bine. 

Dunross începu să-i urmărească pe amândoi şi scena îl 
distra din ce în ce mai mult, ştiind bine că pe moment el 
fusese cu totul dat uitării. Ah, un băiat întâlneşte o fată, o 
fată întâlneşte un băiat, dar poate că e exact ce trebuie ca 
să-i încurcăm noi treburile domnului Haply. 

— Adryon, nu vrei să vii să serveşti un pahar cu noi? o 
întrebă el ca din întâmplare în clipa în care discuţia dintre 
cei doi păru să lâncezească o clipă şi fata se pregătea să 
iasă. 


— Ah, mulţumesc, tată, dar nu vreau să vă deranjez. 

— Nu, tocmai terminasem ce aveam de făcut. Vino. Ei, cum 
mai stau lucrurile? 

— Bine, minunat, şi Adryon se întoarse spre Ah Tat care nu 
se dădea dusă de acolo, pentru că şi ea băgase de seamă 
atracţia reciprocă dintre cei doi din prima secundă. le rog 
să-mi calci bluza, da? îi spuse ea pe un ton imperios, în 
cantoneză. Trebuie să plec peste un sfert de oră. 

— Ayeeyah pe sfertul său de oră, tânără împărăteasă, 
bombăni Ah 'Tat, şi porni înapoi spre bucătărie, Adryon îşi 
îndreptă toată atenţia asupra lui Murtagh care înflorise 
văzând cu ochii, oboseala îi dispăruse. 

— Din care parte a Statelor Unite sunteţi? 

— Texas, donşoară, dar am stat o vreme şi în Los Angeles, 
New York şi New Orleans. Jucaţi tenis? 

— Dar bineînţeles că joc, sigur! 

— Avem nişte terenuri destul de bune la Clubul American. 
Şi poate, poate o să aveţi plăcerea să facem un meci 
săptămână viitoare. 

— A, sigur, bineînţeles, mi-ar face mare plăcere. Am mai 
jucat acolo. Vă pricepeţi? 

— Nu, domnişoa... ăăăă... domnişoară Dunross, doar cât 
se învaţă la colegiu. 

— Cât se învaţă la colegiu poate însemna foarte mult. De 
ce nu-mi spui Adryon? 

Dunross îi dădu fetei un pahar cu sherry, ea îi mulţumi 
zâmbindu-i, deşi deocamdată era preocupată de Murtagh. 
Tinere domn, ar fi mai bine dacă ai dovedi că eşti în fruntea 
clasei tale la tenis, se gândi Dunross, ştiind bine cât de 
competitivă era fata lui, altfel ai să mănânci o zdravănă 
chelfăneală. Străduindu-se să nu i se citească pe faţă ce 
mult îl distra situaţia asta, Dunross se întoarse la hârtiile 
lui. După ce termină de semnat fiecare pagină din setul său 
de acte, se uită din nou la cei doi cu un ochi critic. Fata lui 
stătea relaxată pe marginea unei sofale, frumoasă, atât de 
sigură de ea, foarte feminină. Murtagh, înalt şi manierat, 


puţin cam timid, dar făcându-i faţă destul de bine. Aş putea 
oare să suport şi un bancher în familie? Ar fi mai bine să-l 
verific puţin pe băiatul ăsta. Dumnezeu să ne ajute, şi-i şi 
american pe deasupra! Ei, e texan şi asta e cu totul altceva, 
nu-i aşa? Ce bine ar fi dacă Penn s-ar fi întors. 

— Ah nu, Adryon, spunea Murtagh. Stau în apartamentul 
companiei pe Promontoriul de Vest. Cam mic, dar minunat. 

— E cu totul altceva să ai apartamentul tău, nu-i aşa? 
Locuiesc deocamdată aici, dar o să am şi eu curând 
apartamentul meu. Nu-i aşa tata? îl atacă ea direct. 

— A, bineînţeles, îi răspunse Dunross imediat, după ce 
termini facultatea. Uite setul meu de contracte, domnule 
Murtagh. Crezi că le poţi semna şi dumneata pe celelalte? 

— Sigur... iartă-mă! Murtagh aproape că dădu iama în 
hârtii, iscălindu-se în grabă, plin de emoție. Uite-le, sir. Ai 
spus la 7.30 la biroul dumitale, mâine dimineaţă, nu? 

Adryon ridică o sprinceană. 

— Dave, ar fi bine să fii punctual, tai-panul e supărător de 
pretenţios când e vorba de punctualitate. 

— Fleacuri! interveni Dunross. 

— Tată, te iubesc, şi punctualitatea nu e un fleac. 

Mai trâncăniră puţin, apoi Dunross se uită la ceas, 
prefăcându-se îngrijorat. 

— Ei, fir-ar să fie! Trebuie să dau un telefon şi apoi s-o iau 
la fugă! Imediat Murtagh îşi luă servieta şi Dunross 
interveni. Adryon, spuneai că pleci şi tu în câteva minute. 
Mă întreb dacă ai timp să-l repezi şi pe domnul Murtagh 
până acasă, ei? 

Tânărul îl întrerupse imediat: 

— Ei, pot să iau un taxi, nu e nevoie să te deranjezi... 

— Nu-i nici un deranj, spuse ea încântată, ba chiar deloc. 
Promontoriul de Vest e chiar în drumul meu. 

Dunross le spuse bună-seara şi-i lăsă singuri, dar ei nici nu 
băgară de seamă când dispăru. Dunross se duse în biroul 
lui, închise uşa în urma sa şi o dată cu gestul acesta îşi 
îndepărtă orice alte gânduri în afară de cele referitoare la 


Tiptop. De deasupra şemineului Dirk Struan îl privea. 
Dunross îl privi şi el o clipă. 

— Am puse la punct planurile A. B şi C, spuse el cu voce 
tare. Dar toate duc la dezastru dacă Sinders nu se ţine de 
cuvânt. 

Ochii celuilalt zâmbiră în felul lor ciudat. 

— 'Ţie îţi venea uşor, murmură Dunross. Când unul îţi 
stătea în cale îl puteai ucide, şi pe vremea Cotoroanţei încă 
se mai putea. 

Mai înainte discutase toate planurile cu Phillip Chen. 

— Toţi sunt plini de teamă, îi spusese compradorul său 
îngrijorat, foarte îngrijorat. 

— Ei, pe care mă sfătuieşti să-l aleg? 

— Tai-pan, alegerea trebuie s-o faci tu singur. Trebuie să 
depui personal garanţii. Pentru cinstea obrazului tău, cu 
toate că eu te sprijin în tot ce faci. Şi dacă ceri, să ceri ca o 
favoare din partea unui vechi prieten. 

— De sir Luis ce zici? 

— Am aranjat să mă întâlnesc cu el în seara asta, tai-pan. 
Sper să obţin şi ajutorul lui - şi Phillip Chen arăta mai 
încărunţit şi mai bătrân ca niciodată. Mare păcat că nu-i 
putem oferi lui 'Tiptop nimic în cazul în care Sinders îşi 
încalcă cuvântul. 

— Ce-ar fi să oferim drept compensație flota noastră de 
tancuri petroliere? Putem pune bază pe Vee Cee? Dar cu 
thoriumul cum rămâne... sau cu Joseph Yu? 

— Tiptop are nevoie de ceva palpabil în schimb, nu de o 
ameninţare, tai-pan. P B. A spus şi el cumva că ne ajută? 

— Mi-a promis să-l sune şi el pe Tiptop în după-amiaza 
asta... mai spunea că încearcă să ia legătura cu unul din 
prietenii lui de la Peking. 

Exact, la ora 7 Dunross sună. 

— Cu domnul Tip, vă rog. Aici lan Dunross. 

— Bună seara, tai-pan. Ce mai faci? Am auzit că s-ar putea 
să călăreşti chiar dumneata pe Noble Star sâmbătă viitoare, 
da? 


— S-ar putea. 

Apoi mai discutară câteva minute despre lucruri fără 
însemnătate, după care Tiptop întrebă: 

— Şi cu acea nefericită persoană cum rămâne? Când va fi 
eliberată cel mai târziu? 

Dunross rămase o clipă pe gânduri, apoi îşi aruncă tot 
viitorul în joc: 

— Mâine, la apusul soarelui, la Lo Wu. 

— Şi garantezi personal că va fi acolo? 

— Eu personal garantez că voi face tot ce-mi stă în putinţă 
să conving autorităţile să-i dea drumul. 

— Dar asta nu e acelaşi lucru cu a spune că omul nostru va 
fi acolo, nu-i aşa? 

— Aşa-i. Dar va fi acolo, eu... 

Dunross se opri brusc. Avusese de gând să spună că „eu 
sunt aproape sigur”, dar apoi îşi dădu seama că nu va 
izbuti, şi nu mai îndrăzni să garanteze pentru că, dacă nu 
izbutea, îşi pierdea toată cinstea obrazului, credibilitatea, 
pentru totdeauna. Dar îşi aduse aminte ceva ce-i spusese 
Phillip Chen şi anume că ar trebui să aibă ceva de oferit în 
schimb lui Tiptop, şi prin minte îi fulgeră o posibilitate. 

— Ascultă, domnule Tip, începu el imediat simțind că 
emoția aproape îl copleşeşte şi-i face rău. Trăim vremuri 
tulburi. Vechii prieteni au nevoie de vechi prieteni mai mult 
ca niciodată înainte. În taină, în mare taină, am auzit că 
serviciul nostru special a descoperit în ultimele două zile că 
există o reţea de spioni sovietici importantă aici, bine 
ascunsă, cu numele de cod Sevrin. Scopul reţelei Sevrin e 
să distrugă legăturile Imperiului de Mijloc cu restul lumii. 

— Tai-pan, nu e nici o noutate. Hegemoniştii vor rămâne 
întotdeauna hegemonişti. Rusia ţaristă şi Rusia sovietică, nu 
e nici o diferenţă. De patru sute de ani fac mereu la fel, sunt 
patru sute de ani de la primele lor incursiuni la noi când ne- 
au furat primele teritorii. Dar te rog continuă. 

— Convingerea mea e că de data asta ţinta e atât Imperiul 
de Mijloc cât şi Hong Kongul. Noi suntem singura 


dumneavoastră fereastră spre lume. Bătrânul nostru Diavol 
cu Ochi Verzi a fost cel dintâi care şi-a dat seama de asta şi 
s-a dovedit că aşa-i. Orice necazuri făcute Hong Kongului 
sunt spre binele hegemoniştilor. Unele documente, doar o 
parte dintre documentele Serviciului Special au ajuns în 
mâinile mele. 

Şi cu desăvârşită acuratețe, Dunross începu să citeze 
cuvânt cu cuvânt din documentele principale ale 
rapoartelor AMG, de parcă mintea lui ar fi citit direct de pe 
paginile care-i apăreau fără nici un efort în memorie. Îi 
dădu lui Tiptop toate amănuntele de interes cu privire la 
reţeaua Sevrin, asupra spionilor şi despre omul lor infiltrat 
în poliţie. Urmă o tăcere plină de tensiune. 

— Tai-pan, ce dată e pe documentul principal al lui Sevrin? 

— Înfiinţarea reţelei a fost aprobată cu un L. B. La 14 
martie 1950. 

Se auzi un oftat adânc. Foarte adânc. 

— Lavrenti Beria? 

— Nu ştiu. 

Cu cât se gândea mai mult la noul său plan cu atât era mai 
încântat, convins acum pe deplin că informaţiile şi dovezile 
lui în mâinile Pekinului vor provoca valuri mari în relaţiile 
chino-sovietice. 

— Şi acest document se poate vedea? 

— Da, se poate, spuse Dunross simțind cum îi curge 
sudoarea pe spinare, mulţumind zeilor pentru prevederea 
lui de a face fotocopii de pe capitolul privitor la reţeaua 
Sevrin din documentele lui AMG. 

— Şi documentul serviciului secret cehoslovac la care te-ai 
referit? 

— Da, şi acela. Îl am în parte. 

— Ce dată poartă? 

— 6 aprilie 1959. 

— Deci aşa-zişii noştri aliaţi au inimă de lupi în ei şi bojoci 
de câine, da? 

— Mi-e teamă că aşa-i. 


— De ce oare Europa şi capitaliştii aceia din America nu 
pricep o dată care sunt adevărații lor duşmani pe lumea 
asta, heya? 

— Pentru că e destul de greu de priceput, îi replică 
Dunross, acum luând el locul jucătorului care aşteaptă 
mişcarea celuilalt. 

După câteva momente de tăcere, Tiptop, stăpân pe sine 
din nou, spuse: 

— Sunt sigur că prietenii mei vor dori şi ei o copie după 
documentele astea, documentele Sevrin, şi orice alte 
documente în sprijinul acestora. 

Dunross îşi şterse sudoarea de pe frunte, dar vocea-i 
rămase la fel de calmă. 

— Ca un vechi prieten ce sunt, e o cinste pentru mine să- 
mi ajut vechii prieteni în orice fel stă în puterile mele. 

Urmă altă tăcere. 

— Un prieten comun m-a sunat pentru a-şi oferi sprijinul 
său privind cererea dumitale de a obţine bani lichizi de la 
Banca Chinei, şi acum câteva minute mi s-a comunicat că o 
foarte importantă persoană a sunat de la Pekin să confirme 
că orice sprijin vi s-ar acorda acum la nevoie e binemeritat. 

Urmă alt moment de tăcere, şi Dunross parcă-i văzu pe 
Tiptop şi pe ceilalţi care ascultau şi ei cântărind lucrurile, 
aprobând sau refuzând doar cu o mişcare a capului. 

— Tai-pan, poţi să mă ierţi o secundă? E cineva la uşă. 

— Dar poate că doriţi mai degrabă să vă sun eu din nou 
mai târziu? îi replică el deîndată ca să le dea timp să 
cântărească bine lucrurile. 

— Nu, nu e nevoie... dacă nu vă deranjează să mai 
aşteptaţi un moment. 

Dunross auzi cum se pune receptorul jos, în încăpere 
răsuna încet o muzică de la un radio, nişte zgomote care 
puteau fi glasurile înfundate ale celor ce dezbăteau 
problemele. Simţi cum inima îi bate să-i spargă pieptul. Şi 
aştepta parcă de o veşnicia. În cele din urmă celălalt ridică 
iar receptorul. 


— Iartă-mă, tai-pan. Te rog trimite cât mai repede copiile 
acelea... să zicem după şedinţa de consiliu de dimineaţă, e 
bine? 

— Da, bineînţeles. 

— Şi te rog transmite-i domnului David MacStruan 
salutările mele când va sosi. 

Dunross aproape să scape telefonul din mână, dar se 
stăpâni la vreme. 

— Sunt sigur că şi el doreşte să vă transmită acelaşi lucru. 
Domnul Yu ce mai face? se interesă el, trăgând un foc la 
nimereală, în vreme ce-ar fi vrut să urle în telefon: şi cu 
banii ce se aude, dar acum era adânc implicat în tranzacţii 
cu chinezii, aşa că deveni şi mai prudent. 

Urmă alt moment de tăcere. 

— E minunat, spuse Tiptop, dar lui Dunross îi sunară cu 
totul altfel acum cuvintele lui. Ah, fiindcă veni vorba, începu 
Tiptop, domnul Yu a sunat de la Canton în după-amiaza 
asta. Ar dori, dacă se poate, să grăbească întâlnirea. De 
mâine, luni, în două săptămâni. 

Dunross rămase o clipă pe gânduri. Era exact în 
săptămână când urma să fie în Japonia la negocierile cu 
Şantierele navale 'Toda, iar în lumina noilor evenimente, tot 
planul lui de cumpărare şi închiriere de nave, acum când 
era sigur de sprijinul Băncii Centrale, devenea minunat, 
părea să confere un imens succes. 

— E destul de dificil pentru mine în lunea respectivă. Ar fi 
mai convenabil lunea următoare. Aş putea confirma data 
exactă vineri? 

— Da, sigur, tai-pan. Şi acum nu te mai reținem. 

Acum când ajunseseră la ultima fază a negocierilor. 
Dunross simţi că tensiunea devenise pentru el de 
nesuportat. Şi ascultă extrem de atent vocea aceea plăcută, 
prietenoasă. 

— Îţi mulţumesc pentru informaţii, tai-pan. Încep să cred 
că amărâtul acela va fi la graniţă, la Lo Wu la apusul 
soarelui. Ah, fiindcă veni vorba, dacă mâine la ora 9 


dimineaţa, documentele necesare pentru bancă vor fi aduse 
de domnul Havergill, de guvernator şi de dumneata, atunci 
sunt sigur că se va putea executa transferul a jumătate de 
miliard de dolari lichizi către banca Victoria, imediat. 

În aceeaşi secundă Dunross pricepu şmecheria. 

— Mulţumesc, spuse el pe un ton indiferent, evitând cursa 
întinsă. Eu şi domnul Havergill vom fi acolo, dar din 
nefericire, am înţeles că guvernatorului i s-a ordonat de la 
cabinetul primului ministru să nu părăsească sediul 
guvernoratului până la amiază pentru nişte consultări. Dar 
voi veni cu împuterniciri din partea sa şi cu sigiliul său, prin 
care garantează împrumutul, adăugă el, gândindu-se că 
guvernatorului i-ar fi fost imposibil să vină personal, cu 
pălăria în mână, ca un datornic de rând, creând astfel un 
precedent de neacceptat. Socotesc că va fi bine aşa. 

Vocea lui Tiptop păru să toarcă acum: 

— Sunt sigur că banca va accepta să amâne tranzacţia 
până la prânz pentru a conveni programului 
guvernatorului. 

— Înainte şi după prânz guvernatorul va fi împreună cu 
organele de poliţie care anchetează motivele revoltei, 
domnule 'Tip. Vor fi cu el şi reprezentanţii armatei, pentru a 
lua măsurile ce se cuvin în eventualitatea unor noi acte de 
rebeliune puse la cale de hegemonişti. El, după cum bine 
ştiţi, el e comandantul suprem aici la Hong Kong. 

Vocea lui Tiptop deveni mai tăioasă. 

— Dar sunt convins că şi un comandant şef îşi poate 
rezerva câteva din preţioasele sale minute pentru o treabă 
atât de importantă, nu? 

— Sunt sigur că ar fi şi el încântat de acest prilej, spuse 
Dunross acum fără nici o teamă, cunoscând care era arta 
negocierilor la asiatici, fiind pregătit şi pentru un ton 
mieros, şi pentru unul furios, sau de altă nuanţă. Numai că 
de supremă importanţă în mintea lui sunt apărarea şi 
protecţia intereselor Imperiului de Mijloc şi ale coloniei. Cu 


părere de rău, cred că va trebui să refuze această plăcere 
până când va trece această stare de necesitate. 

Tăcerea care urmă avea o notă ostilă: 

— Atunci ce sugerezi dumneata? 

Din nou Dunross reuşi să evite capcana, sărind peste ea. 

— Ei, fiindcă veni vorba, aghiotantul său mi-a spus să vă 
amintesc că excelența sa va oferi un cocktail pentru câţiva 
dintre cei mai proeminenţi cetăţeni chinezi ai noştri, 
sâmbătă, după curse, şi se întreba dacă din întâmplare veţi 
fi cumva în Hong Kong ca să vă trimită o invitaţie, da? 

Şi se agăţă cu speranţă de această idee. Punând 
problemele în felul acesta îi oferea lui Tiptop şansa de a 
primi sau a refuza fără ca obrazul său să sufere în vreun fel, 
şi totodată apăra şi cinstea obrazului guvernatorului care 
va fi scutit să trimită o invitaţie atât de importantă din 
punct de vedere politic care să fie, poate, refuzată. Dunross 
zâmbi în sinea lui, pentru că guvernatorul habar nu avea că 
va da un cocktail atât de important. Urmă alt moment de 
tăcere în vreme ce Tiptop cântărea implicaţiile politice. 

— Te rog să-i mulţumeşti pentru cinstea ce ne-o face. Cred 
că voi fi în Hong Kong. Pot să confirm marţi? 

— Voi fi fericit să transmit mesajul dumneavoastră! 
Dunross se gândi să menţioneze şi numele lui Brian Kwok, 
dar, în cele din urmă se hotări să nu mai spună nimic 
deocamdată. Domnule Tip, veţi fi la bancă la orele 9 
dimineaţa? 

— Nu, şi eu nu am nici un amestec în treaba asta. Eu sunt 
doar un simplu spectator oarecum interesat în cele ce se 
întâmplă! după care urmă alt moment de tăcere. 
Reprezentanţii dumneavoastră se vor întâlni cu directorul 
băncii. 

Dunross oftă din adânc, dar cu toate simţurile treze. N-a 
mai pomenit nici o vorbă de prezenţa guvernatorului în 
persoană. Am câştigat oare? 

— Mă întreb dacă cineva ar putea confirma postului de 
radio din Hong Kong că Banca Chinei acordă coloniei un 


împrumut imediat de jumătate de miliard. 

Altă tăcere. 

— Sunt sigur că nu e nevoie, domnule Dunross, spuse 
Tiptop şi pentru prima, oară i se păru lui Dunross că simte 
un fel de râs în glasul lui. Sunt sigur, că cuvântul tai-panului 
Nobilei Case e suficient pentru un post de radio capitalist. 
Noapte bună. 

Dunross puse receptorul jos. Îi tremurau degetele. Simţi 
că-l doare spatele, inima îi bătea nebunegşte. Jumătate de 
miliard de dolari! murmură el. Şi fără nici un fel de 
documente, fără sigilii, fără strângeri de mână, doar cu 
câteva telefoane, puţină târguială şi jumătate de miliard de 
dolari sunt disponibili pentru a fi transferați cu camioanele 
la ora 9 dimineaţa! Am câştigat! Au venit şi banii lui 
Murtagh şi acum şi ai Chinei. Şi acum? se întrebă el 
neajutorat. Nu mai are nici un rost să mă mai duc la 
petrecerea lui Plumm. Ce mai am de făcut? Ce să fac acum? 
Simţi că-l lasă şi genunchii, mintea îi vuia ca un stup făcând 
planuri şi contraplanuri. În cele din urmă emoţiile atât de 
mult timp stăpânite izbucniră şi se lăsă pradă unui hohot de 
râs imens, care reverberă, izbindu-se de pereţii biroului 
său. Începu să ţopăie de unul singur şi slobozi un chiot de 
luptă care se topi iar în hohote de râs. Se duse la baie şi-şi 
dădu cu apă pe faţă. Îşi smulse de pe el cămaşa leoarcă de 
sudoare, fără să se mai chinuie să-şi desfacă nasturii şi o 
aruncă într-un coş de rufe murdare. Uşa biroului se 
deschise brusc şi Adryon dădu buzna înăuntru albă la faţă, 
tulburată. 

— Tată! 

— Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat? făcu Dunross 
năucit. 

— "Ţie ce ţi s-a întâmplat? Te-am auzit urlând ca un taur 
dezlănţuit. 'Te simţi bine? 

— Da, da, am... ăăă... tocmai m-am înţepat într-un călcâi, 
şi Dunross izbucni iar fericit, o apucă în braţe şi o săltă ca 


pe o jucărie. Mulţumesc, draga mea, totu-i în regulă. Ba 
chiar minunat. 

— Ah, mulţumesc lui Dumnezeu, îngăimă ea. Atunci 
înseamnă că luna viitoare am să am şi eu apartamentul 
meu? 

— Da... începu el, dar se opri la timp. Ei, domnişoară 
isteaţă, nu. Profiţi de ocazie că am un moment fericit şi... 

— Dar tată, o să... 

— Adryon, mulţumesc foarte mult, dar nu. Şi acum şterge- 
O! 

Ea se uită la el furioasă, dar apoi izbucni în râs: 

— Ei, de data asta, mai mai să te prind. 

— Mda, aproape. Dar nu uita, Duncan soseşte mâine la 
prânz cu avionul companiei Qantas. 

— Nu uit, nu-ţi fă griji. Mă duc eu să-l întâmpin. O să fie 
tare bine când o să sosească şi Dunc, că n-am mai jucat un 
biliard ca lumea de când a plecat el. Mâine nu eşti acasă? 

— Mă duc cu Plumm la Rose Court pentru a sărbători 
preluarea firmei General Foods şi nu cred. 

— Martin spunea că a fost o lovitură foarte reuşită! Dacă 
bursa nu se prăbuşeşte totuşi. I-am spus prostului că tu eşti 
în stare să rezolvi toate. 

Dintr-o dată Dunross înţelese că petrecerea lui Plumm va 
fi locul ideal. Gornt va fi acolo, şi Phillip Chen şi toţi ceilalţi. 
Gornt! Acum pot să-l mătur pe ticălosul ăsta pentru 
totdeauna, îşi spuse el, simțind cum inima din nou îi 
porneşte nebuneşte. 

— Murtagh mai e jos? 

— Da, bineînţeles. Tocmai voia să plece, doarme din 
picioare. 

Dunross se întoarse ca să nu i se vadă zâmbetul, luă la 
întâmplare o cămaşă de mătase curată. 

— Poţi să mă mai aştepţi o secundă? Trebuie să-i transmit 
şi lui nişte veşti bune. 

— În regulă, şi se apropie de el, privindu-l cu ochii ei mari, 
albaştri. Şi pentru Crăciun, în loc de alt dar, apartamentul 


meu, te rog frumos! 

— După facultate, dacă îţi iei diploma. Şi acum şterge-o. 

— Atunci de Crăciun, şi am să te iubesc o veşnicie. 

Dunross oftă, amintindu-şi cât de tulburată şi de speriată 
fusese când îl văzuse pe Gornt în salonul lor de biliard. 
Poate că mâine am să-ţi pot oferi în dar capul lui, se gândi 
el. 

— Dar nu de Crăciunul care vine, celălalt. 

Fata se aruncă de gâtul lui. 

— Oh, mulţumesc, tati, atunci de Crăciunul ăsta să fie, te 
TOg, te rog mult! 

— Nu, pentru că tu... 

— Te rog, te rog mult! 

— Bine, fie. Dar să nu-i spui maică-ţi că am fost de acord, 
pentru numele lui Dumnezeu! Pentru că o să mă jupoaie de 
viu! 

Ora 19.15. 


Perdelele din jurul patului Orlandei unduiră uşor, înfiorate 
de briza de seară, aerul era curat, uşor sărat. Stătea în 
braţele lui, căldura lui o pătrundea, şi când îşi mişcă mâna, 
Bartlett se trezi. O clipă se întrebă unde se afla, cine era, 
apoi totul îi reveni în memorie şi inima i se învioră. Fusese 
minunat cum făcuseră ei dragoste. Îşi aminti cât de 
iubitoare fusese Orlanda, stârnindu-l tot mai mult, făcându-l 
să trăiască momente cum nu mai încercase niciodată în 
viaţă. Şi tot ce urmase după aceea. Fata se ridicase din pat, 
se dusese la bucătărie, încălzise nişte apă, şi venise cu un 
prosop fierbinte şi-l ştersese de sudoare. 

— Îmi pare atât de rău că nu putem face o baie, un duş, 
dragule, ruşine mare, dar dacă ai să ai răbdare o să fac să 
nici nu-ţi pese. 

Veni apoi cu alt prosop curat şi el se simţi minunat, trăind 
nişte momente cum nu mai încercase niciodată după clipele 
de dragoste. Îşi reaminti cât de delicată fusese ea, gingaşă, 
inocentă, doar cu un crucifix la gât. Îi văzu crucifixul lucind 
în lumina aceea palidă. Acum în minte începură să i se 
închege implicaţiile aventurii lor, dar într-un fel ştiut numai 
de ea, ea reuşi să-l facă să-şi alunge gândurile acelea 
străine, mângâindu-l cu mâinile ei fermecate, cu atingerea 
buzelor, până când ajunseră din nou una cu zeii, şi cu 
binecuvântarea lor lunecară iar în fericire, iar de acolo în 
somn. 

Urmări detaşat cum perdelele ce coborau din tavan în 
jurul patului unduiau în bătaia adierii uşoare, felul în care 
îmbrăcau patul făcându-l şi mai intim, lumina ferestrei 
lunecând în mod plăcut în jur. Rămase nemişcat, nedorind 
s-o trezească cumva, să rupă vraja acelor clipe, îi simţi 
suflarea uşoară şi caldă la pieptul lui, chipul ei în somn 
arătând fără cusur. Şi acum ce-i rămânea de făcut? Ce-i 
rămânea de făcut? Pe moment nimic, îşi răspunse singur. 
Avionul e liber, nu mai e sub sechestru, şi tu eşti la fel de 
liber, ea e minunată şi n-a existat nici o femeie care să-ţi 
placă mai mult. Niciodată. Dar o să dureze, poate aşa ceva 


dura?... Şi apoi mai e şi Casey. Bartlett oftă, Orlanda se 
mişcă prin somn, el aşteptă, dar nu se trezi. Ochii îi erau 
fermecaţi de lumina aceea, sufletul i se liniştise. În încăpere 
nu era nici frig nici cald, totul era perfect, abia de-o simţea 
lângă el atât părea de uşoară. Ce-o fi având fata asta atât 
de deosebit? se întrebă el. De unde farmecul acesta, fiindcă 
e limpede ca lumina zilei că eşti fermecat cu totul, vrăjit. Şi 
am făcut dragoste, doar, atâta numai. Eşti vrăjit, bătrâne 
prieten. Mda. Şi e minunat. Închise ochii şi lunecă uşor în 
somn, Când se trezi la rândul ei, Orlanda avu grijă să nu 
facă nici o mişcare. Nici ea nu voia să-l trezească şi pentru 
el şi pentru ea. Apoi avea nevoie de timp ca să se 
gândească. Uneori aşa făcea şi când era în braţele lui 
Gornt, dar acum ştia că era cu totul altceva. De Quillan îi 
fusese întotdeauna teamă, mereu în gardă, dorind cu 
disperare să-i facă plăcere, întrebându-se mereu dacă nu 
uitase ceva. Nu, îşi spuse ea plină de extaz, dragostea cu 
Linc a fost mai plăcută decât cea cu Quillan, oh, mult mai 
plăcută. Linc e atât de pur, nici nu miroase a tutun, curat şi 
minunat, atât, şi promit în faţa Fecioarei că am să-i fiu o 
soţie perfectă, am să fiu cea mai bună soţie din câte au fost 
vreodată. Am să-mi folosesc şi mintea, şi mâinile şi buzele, şi 
trupul numai să-i placă lui, să-i împlinesc dorinţele, şi n-o să 
existe nimic care el să-şi dorească şi eu să nu-i împlinesc. 
Nimic! 'Iot ce m-a învăţat Quillan am să fac pentru Linc, 
Chiar şi ce n-o să-mi placă, dar pentru el o să-mi placă şi 
astea. Trupul meu, sufletul meu vor fi numai pentru ca să-i 
aducă lui bucurie, şi mie, după ce o să mai înveţe şi el câte 
ceva. 

Zâmbi de una singură, făcută ghem în braţele lui. Linc nu 
are experienţa lui, Quillan, dar ce-i lipseşte iubitului meu ca 
experienţă compensează cu vârf şi îndesat prin putere, 
vigoare. Şi tandreţe. Are nişte mâini fermecate şi buze la 
fel. Pentru mine doar. Niciodată niciodată niciodată înainte 
nu am mai trăit ce-am trăit cu el. Gornt îi spunea: Culcatul 
cu un bărbat e doar începutul relaţiilor sexuale, Orlanda. Ai 


putea deveni o adevărată vrăjitoare. Poţi să stârneşti într- 
un bărbat o dorinţă atât de puternică încât prin tine acesta 
să înţeleagă sensul vieţii. Dar pentru ca să ajungi la extaz, 
ei bine, pentru asta trebuie să te străduieşti şi să munceşti. 
Pentru Linc am să mă străduiesc. Dar jur pe sfânta 
Fecioară, că pentru el am să-mi storc şi mintea şi sufletul şi 
inima. Când va fi mânios, eu am să-l liniştesc. Nu l-am 
potolit eu pe Quillan de mii de ori numai fiindcă am ştiut să 
fiu blândă? Şi nu e minunat să simţi că ai atâta putere, oh, 
şi e atât de uşor dacă ai învăţat asta o dată, atât de uşor, de 
minunat şi aducător de bucurii. Am să citesc toate ziarele şi 
am să-mi educ mintea, iar după ce va veni împlinirea 
Norilor şi Ploii, n-am să mă apuc să trâncănesc, doar am să- 
| mângâi, nu ca să-l stârnesc din nou, doar aşa pentru 
bucuria noastră şi n-am să zic niciodată: „Spune-mi că mă 
iubeşti!”, ci doar: „Linc, te iubesc”. Şi înainte ca să văd că 
pielea mea se trece o să am grijă să am fii care să-i câştige 
de partea mea, şi fete care să-l bucure şi cu mult înainte ca 
să ajung să nu-l mai tulbure prezenţa mea, am să mă 
îngrijesc să găsesc o alta care să-i aducă plăcere, o prostuţă 
cu ţâţe frumoase, un cur îmbietor, şi am să mă distrez şi eu 
pe socoteala lor, fără răutate, şi am să fiu alături de el când 
o să înceapă să nu mai poată nici el, pentru că la vremea 
aceea o să fie mult mai bătrân şi mai puţin vânos ca bărbat, 
iar banii vor fi pe mâna mea, iar atunci voi fi mult mai 
importantă pentru el. Se va plictisi de prima amantă, am să- 
i găsesc alta, iar noi o să trăim în bună pace, şi yang şi yin, 
dar yinul dominând yangul! Da. Şi atunci eu voi fi tai-tai! 

Şi o dată şi o dată o să-mi ceară să mergem în Portugalia, 
să o vadă pe fetiţa mea, şi prima dată eu am să refuz, şi a 
doua şi a treia oară, dar după aceea o să mergem... când o 
să am şi un băiat în braţe. Şi atunci el o s-o vadă şi pe ea, şi 
atunci o să scap şi de spectrul ăsta pentru totdeauna. 
Orlanda oftă, simțindu-se minunat, parcă plutind, rezemată 
confortabil de pieptul lui. E mult mai minunat să faci 
dragoste fără să mai iei nici-un fel de măsuri de prevedere, 


se gândi ea. E ca un extaz, atât de minunat să simţi fiorul, 
ştiind că eşti tânără şi fertilă, gata pentru sarcină, 
dăruindu-te cu totul, în chip deliberat, rugându-te să dai 
naştere unei noi vieţi, în felul acesta viaţa ta şi a lui unindu- 
se pe vecie. Ah, da! 

Da, dar ai procedat înţelept? Da? Ce zici dacă te 
părăseşte? Singura dată când nu te-ai ferit în mod deliberat 
a fost în luna aceea cu Quillan. Dar atunci ai avut 
încuviințarea lui. De data asta n-o ai. Să zicem că Linc te 
părăseşte. Poate că va fi furios şi-ţi va spune să scapi de 
plod! Dar nu va spune, se încredinţă ea cu convingere. Linc 
nu e Quillan. Nu trebuie să te îngrijoreze asta. Nu trebuie 
să te îngrijoreze nimic. Sfântă Fecioară, te rog ajută-mă! 
Toţi zeii să mă ajute! Faceţi ca sămânţa lui să rodească, vă 
implor, ah, vă implor, vă implor din tot sufletul meu! 

Bartlett se mişcă, pe jumătate trezit. 

— Orlanda? 

— Da, dragule, sunt aici. Ce minunat eşti! şi ea începu să-l 
legene fericită, atât de fericită că avusese prevederea să o 
lase pe servitoarea ei liberă o zi şi o noapte. Hai acum 
dormi, avem tot timpul de pe lume, dormi! 

— Da, dar... 

— Dormi. Mai încolo am să-ţi aduc să mănânci nişte 
mâncare chinezească şi... 

— Dar poate că vrei... 

— Dormi, dragule, dormi, totu-i în regulă. 

Ora 19.30. 

Cu trei etaje mai jos, de cealaltă parte a aceleiaşi clădiri, 
cu vedere spre munţi, Wu Patru Degete se uita la televizor. 
Se afla în apartamentul lui Venus Poon, dinaintea 
televizorului ei. Îşi scosese pantofii, îşi slăbise cravata şi 
stătea tolănit într-unul din fotoliile ei. Bătrâna amah stătea 
pe un scaun de lemn lângă el şi amândoi pufneau de râs la 
maimuţărelile lui Laurel şi Hardy. 

— Eeeee, grasul ăla o să-şi prindă afurisitul lui de picior în 
podeaua schelăriei, izbucni el, şi o să... 


— Iar sfrijitul ăla o să-l pocnească peste scăfârlie cu 
scândură! Eeeee! 

Râdeau amândoi de giumbuşlucurile celor doi pe care le 
văzuseră de sute de ori în sutele de reluări ale anticelor 
filme în alb şi negru. Filmul se termină şi Venus Poon apăru 
pe ecran pentru a anunţa programul în continuare, iar Wu 
oftă din adâncul sufletului. Se uita direct la el din cutia 
aceea şi el, laolaltă cu toţi telespectatorii bărbaţi, era 
convins că acel zâmbet îi era destinat numai lui, şi cu toate 
că el nici nu pricepea englezeşte, pe ea o pricepu imediat. 
Ochii i se lipiseră de sânii ei care-l fermecaseră ceasuri 
întregi, cercetându-i pe îndelete, fără să vadă sau să simtă 
vreo urmă de intervenţie chirurgicală cum bârfea întregul 
Hong Kong. 

— Eu depun mărturie că ţâţele tale sunt fără cusur, cu 
siguranţă cei mai mari şi mai frumoşi pe care i-am pipăit cu 
vreodată, se oferi el să-i apere reputaţia, pe când mai era 
călare încă cu o noapte înainte. 

— Oh oh oh, spui asta doar ca să-i faci o plăcere sărmanei 
tale fiice! 

— Sărmana? Ha! leri nu ţi-a dăruit bancherul Kwang 
nenorocita aia de haină de blană şi am auzit că a mai pus la 
bătaie şi o mie de dolari lunar pe cec! Bietul de mine, n-am 
plătit eu pentru calul câştigător din prima, şi a treia cursă şi 
pentru cel plasat pe locul al doilea? Ai câştigat numai din 
asta 30.000, mai puţin 13 la sută cât m-a costat 
informatorul care mi-a vândut pontul, şi nu a trebuit să te 
sileşti pentru toţi banii ăştia nici cât mă screm eu ca să trag 
o băşină! 

— Chhhhiiii! Aia 25.800 de dolari HK nici nu merită să mai 
vorbim despre ei, pentru că eu trebuie să-mi cumpăr 
singură hainele pe care le port, câte un costum în fiecare zi! 
Publicul mi-o cere, şi trebuie să mă gândesc la acest public 
mereu! 

Şi s-au ciondănit ei bine, până când, simțind că se apropie 
momentul adevărului, el îi pretinse să-şi mişte târtiţa ceva 


mai energic, iar ea se strădui din toată inima cu atât 
entuziasm, încât la urmă el rămase lat, stors de tot. Când în 
cele din urmă el îşi reveni din nou în chip cu totul 
miraculos, întorcându-se din Marele Hău în care păruse să 
se afunde, el îngăimă: 

— Ayeeeyeah! Curvă mică, dacă mai reuşeşti şmecheria 
asta încă o dată îţi dau un inel cu diamant care... nu, nu, nu 
acum, pe toţi zeii! Ce eu sunt zeu! Nu, nu acum, guriţă 
dulce şi parşivă, nu, nu chiar acum, şi nici măcar mâine, ci 
în cealaltă zi, poimâine. 

Şi acum venise şi acea zi de poimâine. Emoţionat şi trăind 
dinainte senzațiile, el o privea pe ecranul televizorului, 
toată numai zâmbet şi gropiţe pe când spunea tuturor 
noapte bună şi programul începu. În seara aceea ea scăpa 
devreme şi în mintea lui o şi vedea grăbindu-se să plece din 
clădirea televiziunii, ca să se suie în Rollsul care o aştepta, 
convins că şi ea trăia aceeaşi nerăbdare. Îl trimisese pe Paul 
Choy cu Rollsul s-o însoţească în seara aceea la televiziune, 
să vorbească cu ea în engleză, ca să fie sigur că va ajunge 
teafără acolo şi se va întoarce acasă cât mai iute. Şi după 
aceea, după o nouă partidă de dragoste, Rollsul o să-i ducă 
la noul restaurant al barbarilor, dintr-un hotel al barbarilor, 
cu mâncare greţoasă de-a barbarilor, şi mirosurile lor 
greţoase, dar acolo era locul unde se întâlnesc toţi tai-panii, 
şi toţi oamenii civilizaţi mai de vază cu nevestele lor, iar 
când nevestele lor erau ocupate, veneau cu curvele lor, şi 
unde putea să se fălească în faţa întregului Hong Kong şi el 
cu amanta lui, şi cât de bogat era el acum, iar ea se putea 
lăuda cu inelul ei cu diamant. 

— Ayeeeyah! izbucni el cu voce tare, 

— Ei, preacinstite stăpâne, ce s-a întâmplat? îl întrebă 
bănuitoare bătrâna amah. 

— Nimic, nimic, ia dă-mi şi mie nişte brandy. 

— Stăpânei mele nu-i place mirosul de brandy. 

— Cum? Ascultă bătrâno, ia dă-mi mie nişte brandy. Ce-s 
eu vreun zănatic, vreun barbar din Provinciile Mărginaşe? 


Bineînţeles că înainte să ne apucăm noi de treabă am să 
mestec nişte frunze de ceai mirositoare. Brandy! 

Bătrâna se supuse bombănind, dar el nici nu o luă în 
seamă, încerca şi ea să-i apere interesele stăpânei, ceea ce 
era corect. Atinse cu degetele cutiuţa din buzunar. 
Cumpărase inelul chiar în dimineaţa aceea, la preţul de 
vânzare cu ridicata de la un văr primar al lui care-i datora 
deja o favoare. Piatra aceea valora 48.000 cel puţin, deşi 
preţul plătit de el abia de se ridica la jumătate. Piatra avea 
o culoare alb-albăstruie minunată, şi carate substanţiale. Şi 
încă o partidă de dragoste ca cea de data trecută merita 
atâta lucru, se gândi el plin de extaz, deşi puţin cam 
îngrijorat. A, da, eeee! Data trecută am crezut că spiritul 
meu s-a şi dus pe vecie în Hăul Suprem, luat de către zei 
chiar în clipa cea mai minunată a vieţii. Heeeee! Ce fericire 
să ajungi în acel Hău într-o clipă ca asta, exact la momentul 
cel mai potrivit! Dar şi mai minunat să te şi întorci, să te 
apuci să dai iama prin Poarta de Jad din nou, şi iar, şi la 
urmă încă o dată! râse tare de unul singur, sfidând foarte 
mulţumit de sine pe toţi zeii. Ziua aceea fusese minunată. 
Se întâlnise în taină cu Yuen Contrabandistul şi Lee Pulbere 
Albă, şi îl aleseseră pe el căpetenie a noii frăţii, ceea ce se şi 
cuvenea, se gândi el. Nu el fusese acela care le făcuse 
trampa cu piaţa de desfacere prin diavolul acela străin de 
Ban... cum naiba l-o fi chemând, pentru că el îi 
împrumutase bani fiului numărul unu al Casei Chen, care la 
rândul lui, pentru aceste favoruri, propusese trocul acela de 
arme în locul opiului, dar fusese atât de tâmpit încât sa se 
lase răpit apoi ucis. Ei, da. Şi nu elva fi acela care se va 
întâlni la Macao, săptămână următoare cu diavolul de străin 
pentru ca să aranjeze chestiunile financiare, plăţile, să pună 
în mişcare toată acea imensă operaţiune? Bineînţeles că lui 
i se cuvenea rangul de Înalt Tigru, şi bineînţeles şi profitul 
principal! Cu experienţa lor comună şi tehnicile bancare 
moderne ale lui Choy Aducătorul-de-profit, el putea să facă 
o revoluţie în tot sistemul de contrabandă al opiului în Hong 


Kong, şi odată ajuns aici, să transforme în mod revoluţionar 
materia primă în imens de profitabila Pulbere Albă, şi în 
cele din urmă s-o transfere către pieţele de desfacere ale 
lumii. Acum că Paul Choy era deja băgat în Departamentul 
de transporturi maritime şi aeriene ale celei de-a doua mari 
companii, iar doi nepoți de-ai lui Yuen, şi ei şcoliţi tot în 
Statele Unite, ajunseseră la controlul vamal, iar un altul, 
rudă de-a lui Lee Pulbere AIbĂ. Cu patru ani de universitate 
în Anglia, plasat la serviciile de încărcare ale aeroportului 
Kai Tak al Nobilei Case şi ale firmei AU Asia Air, importul şi 
exportul va fi mai uşor de făcut, mai sigur, şi bineînţeles mai 
profitabil. Şi mai discutaseră şi cine urma să fie cooptat din 
rândul poliţiei, mai ales al celei maritime. 

— În nici un caz vreun barbar, niciodată vreun ticălos din 
acela depravat, spusese înfierbântat Lee Pulbere Albă. Că 
ăştia n-or să ne ajute ca lumea, niciodată. Nu când e vorba 
de droguri. Trebuie să ne folosim numai de dragoni de-ai 
noştri. 

— De acord. Am luat legătura cu toţi dragonii şi toţi ne vor 
sprijini. Toţi în afară de 'Tang-po din Kowloon. 

— Dar trebuie să punem mâna şi pe Kowloon. Tang-po e 
ofiţer superior şi poliţia maritimă operează de acolo. Se ţine 
tare ca să încheie o afacere mai bănoasă pentru el? Sau e 
pornit împotriva noastră? 

— Habar n-am, pe moment, spuse Wu Patru Degete 
ridicând din umeri. Problema lui Tang-po trebuie s-o rezolve 
Înaltul Dragon. Şi Înaltul Dragon a fost de acord cu 
operaţiunea, aşa că problema e rezolvată. 

Da, se gândi Patru Degete acum, i-am dus eu de nas de m- 
au făcut Înalt Tigru, şi l-am păcălit şi pe profitabilul Choy în 
privinţa banilor. Şi n-am să-i dau micului ticălos control 
asupra averii mele ca să se joace el cu ea după cum îi e 
pofta. Nu, nu. Încă nu m-am prostit atât de rău, i-am lăsat la 
dispoziţie numai două milioane şi i-am promis 17 la sută din 
toate câştigurile, şi să vedem ce-i în stare să facă cu banii 
ăştia. Mda, să vedem ce-i în stare! 


Şi inima bătrânului începu să bată mai iute, iar el se apucă 
să se scarpine copios. Pariu că pungaşul ăsta tânăr o să 
tripleze suma asta în numai o săptămână, îşi spuse el 
încântat, dar şi cam îngrozit în acelaşi timp pentru că fără 
să cheltuiască el nici un bănuţ, numai din primele câştiguri 
ale mintosului său de fecior la bursă, cumpărase şi 
diamantul, şi-i plătise şi întreţinerea lui Venus Poon pentru 
un an înainte. Eeeee! Şi cu ce planuri parşive mai venise la 
el Choy Aducătorul-de-profit. Cum e cel privitor la 
negocierile de mâine cu tai-panul, când o să ne întâlnim. 
Îngrijorat întinse mâna să atingă jumătatea de monedă 
legată cu o curea solidă la gâtul lui, pe sub cămaşă, şi cu o 
monedă ca asta, ilustrul său strămoş Wu Fang Choi se 
dusese şi pretinsese un cliper care rivaliza cu cea mai 
grozavă corabie din flota lui Dirk Struan. Dar Wu Fang Choi 
se gândi el acum mohorâT. Fusese un zănatic pentru că nu 
pretinsese dreptul de trecere în deplină siguranţă pentru 
nava sa ca parte a înţelegerii, şi fusese păcălit de Diavolul 
cu Ochi Verzi. Iai-panul! Mda, pe toţi zeii, a fost singura lui 
greşeală care l-a pierdut. Dar nu a pierdut chiar totul. 
Pentru că l-a vânat după aceea pe Cocoşat, cel numit Orlov 
Crăcănatul, care comanda toată flota Nobilei Case sub 
domnia lui Culum cel nevolnic. Pentru că oamenii lui l-au 
prins pe Orlov la Singapore pe țărm, şi l-au adus în lanţuri 
în Taiwan unde era cartierul general al piratului. Acolo l-au 
legat pe cocoşat de un stâlp, exact la limita fluxului maxim, 
şi l-au lăsat acolo să moară înecat, dar foarte încet. Eu n-am 
să fiu la fel de zăpăcit ca Wu Fang Choi. Nu. Am să am grijă 
ca ceea ce am să-i cer eu tai-panului să fie de neatacat. 
Mâine tai-panul va trebui să accepte ca navele lui să-mi 
transporte marfa, în mare taină, bineînţeles, va trebui să fie 
de acord să deschidă câteva conturi ale Nobilei Case ca să 
am unde să-mi ascund veniturile, în mare taină bineînţeles, 
şi va trebui să fie de acord să mă finanţeze pentru noua 
fabrică de produse farmaceutice despre care Choy 
Aducătorul-de-profit spune că va fi cât se poate de legală, 


un perfect paravan pentru fumul narcoticelor, pentru mine 
şi ai mei în vecii vecilor. Şi în fine, la urmă va interveni pe 
lângă jumătatea aia de om, Lando Mata, şi numele meu va fi 
cel ales şi sindicatul pe care l-am ticluit eu va înlocui 
sindicatul aurului şi jocurilor de noroc al lui Tung Zgârcitul 
şi Chin care fiinţează acum la Macao, iar el, tai-panul, va 
promite să facă şi el parte din acest sindicat. Wu Patru 
Degete simţi că e inundat de un fel de extaz. Tai-panul va fi 
nevoit să fie de acord cu toate cererile lui. Cu toate. Şi toate 
vor fi afacerile lui. 

— Uite şi băutura, Wu Patru Degete luă paharul din mâna 
bătrânei amah şi începu să soarbă visător, plin de o imensă 
bucurie. 

Toţi zeii sunt martori: Eu, Wu Patru Degete, căpetenie a 
Casei de Negoţ pe mare Wu, în vârstă de şaptezeci şi şase 
de ani, mi-am trăit viaţa din plin şi dacă zeii aşa vor hotări 
să-mi ia spiritul la ei în timpul dezlănţuirii ritualului Nori şi 
Ploaie, atunci le voi închina rugăciuni în rai, dacă există rai, 
o veşnicie. lar dacă nu... 

Bătrânul ridică din umeri, zâmbi şi-şi chirci degetele mari 
de la picioare. Căscă şi închise ochii, simțind că-i era bine şi 
cald şi era foarte fericit. Zeii sunt zei şi mai dorm şi ei şi fac 
greşeli, dar aşa cum e sigur că anul ăsta vor veni ele 
furtunile acelea mari, şi anul viitor la fel, la fel de sigur era 
că curva cea mică o să se silească să-şi câştige inelul cu 
diamant în seara aceea. Şi în vreme ce-l fura somnul se 
întrebă: Şi de care parte vor cădea zarurile? 

În faţa foaierului de la intrare se opri un taxi. Suslev 
cobori beat cui, plăti şoferului, apoi se răsuci parcă fără 
voie, făcu un pas peste apa de ploaie ce se scurgea prin 
rigolă şi intră. La lift era o grămadă de oameni care 
aşteptau şi trăncăneau de-ale lor, îi recunoscu pe Casey şi 
Jacques deville printre ei. Nesigur pe picioare, îşi croi drum 
spre scări la vale, spre subsol, traversă garajul şi, lovi cu 
pumnul în uşa lui Clinker. 

— Saltare, camarade, îl întâmpină Clinker. 


— 'Tovarişci! îi răspunse Suslev strângându-l în braţe ca un 
urs. 

— Vodcă avem, bere avem. Mabel spune-i bună ziua 
căpitanului! Şi bătrânul buldog adormit deschise doar un 
ochi, îşi morfoli gingiile goale şi trase nişte vânturi sonore. 

Clinker oftă şi închise uşa. 

— Sărmana Mabel, e bătrână de-acum. Dumnezeule, tare 
aş vrea să nu-şi mai dea drumul aşa, că începe să cam pută 
aici. Uite! şi Clinker îi întinse lui Suslev o sticlă plină cu apă 
şi-i făcu cu ochiul. Bătrâne camarad, vodcă din aia care-ţi 
place. 

Suslev îi răspunse făcându-i şi el cu ochiul, şi bău din sticla 
cu apă făcând mare gălăgie. 

— Mulţumesc, bătrâne camarad. Încă una din asta şi o să 
pot naviga fericit cât mai departe de raiul capitalist. 

— Încă una ca asta şi o să te prelingi din portul nostru 
doar în genunchi! spuse Clinker şi hohoti jucându-şi rolul 
mai departe, apoi umplu sticla din nou. Şi în noaptea asta 
cât o să stai? 

— N-am nici o treabă, doar să mai golesc o sticlă cu tine, 
ce zici? Şi dacă reuşesc să plec de-aici pe la vreo zece va fi 
în regulă. Să bem! urlă el cu prefăcută bună dispoziţie. Şi 
acum şi nişte muzică. Da? 

Încântat, Clinker dădu drumul la magnetofon, tare de tot. 
Şi tristele balade ruseşti umplură cu acordurile lor 
încăperea. Suslev şopti la urechea lui Clinker: 

— Ernie, mulţumesc mult. Mă întorc eu taman la vreme. 

— În regulă. Îi răspunse celălalt făcându-i cu ochiul, 
crezând, aşa cum fusese încredinţat, că Suslev se întâlnea 
pe ascuns în Sinclair Towers cu o femeie măritată. Dar cine- 
i frumoasa? se interesă el şi era pentru prima oară când 
punea o astfel de întrebare. 

— Nu dăm nume, nu stricăm vorbele. Îi şopti Suslev, 
zâmbind larg. Dar bărbatul ei e din aristocrație, porc de 
capitalist, în magistratură. 


— Grozav! se bucură Clinker şi fericirea i se întinse pe 
toată faţa. Transmite-i salutări din partea mea, bine? 

Suslev cobori pe gura chepengului şi descoperi lanterna. 
Din tavanul crăpat al tunelului curgeau picături de apă, 
crăpăturile arătându-se mai mari decât de obicei. Pe jos era 
lunecos şi se poticnea mereu de molozul căzut. Deveni şi 
mai nervos, pentru că nu-i plăcea, să fie strâns cu uşa, să fie 
nevoit să-l întâlnească pe Crosse, ar fi preferat să se afle 
acum departe, în siguranţă pe nava lui, având o acoperire 
perfectă atunci când Dunross va fi drogat şi răpit. Dar 
Crosse fusese de neînduplecat. 

— Gregor, fir-ar să fie, trebuie să fii acolo! Trebuie să te 
văd personal şi poţi să fii sigur că n-am să vin eu la bordul 
navei Ivanov! Îţi pot garanta că nu e nici un pericol. 

Garanta? Suslev simţi cum îl cuprinde iar furia. Cum poate 
cineva să garanteze! Îşi scoase la iveală revolverul scurt cu 
amortizor, îl verifică, şi trase piedica. Apoi continuă să se 
strecoare prin tunelul acela, pipăindu-şi cu grijă drumul şi 
începu să urce scara către dulapul acela care masca ieşirea. 
O dată ajuns pe scară, se opri şi trasa cu urechea atent, 
ţinându-şi răsuflarea, cu simţurile la pândă să adulmece 
vreun pericol. Convingându-se că nu-l pândeşte nimic, 
începu să răsufle mai uşor, urcă încet scara şi pătrunse 
neauzit în apartament. Pe geamuri pătrundea lumina de la 
becurile oraşului luminând interiorul destul de bine ca să-i 
îngăduie să distingă tot ce era în jur. Cerceta apartamentul 
cu mare grijă. Când termină, se duse la frigider şi deschise 
o sticlă de bere. Se uită distrat pe geam. De unde se afla, nu 
putea vedea nava, dar ştia cam pe unde trebuia să fie, iar 
gândul acesta îl binedispuse. Voi fi tare fericit când o să mă 
văd plecat, se gândi el. Şi o să-mi pară şi rău. Am să 
jinduiesc să văd Hong Kongul din nou. Hong Kongul e 
minunat. Dar o să mai viu eu vreodată? Ce fac cu Sinders? 
Pot avea încredere în el? Suslev simţi cum îi zvâcneşte 
inima în piept. Fără îndoială, acum era în joc chiar viitorul 
lui. Chiar şi oamenii lui din KGB ar putea uşor să 


dovedească oricui că el îl atrăsese în cursă pe Metkin. 
Centrul ar fi putut să obţină informaţia de la Crosse doar 
printr-un simplu telefon dacă nu cumva şi ajunseseră la 
concluzia asta şi singuri. Dar-ar Dumnezeu ca Sinders să 
putrezească în iad! Ştiu bine că ăsta o să mă vândă. Şi eu aş 
face la fel dacă aş fi în locul lui. Oare o fi ştiind Roger de 
înţelegerea secretă la care m-a silit Sinders? Nu! Sinders o 
să păstreze secretul, chiar şi faţă de Roger. Nu contează. O 
dată ce voi transmite totul de cealaltă parte, voi fi în 
puterea lui pentru totdeauna! Minutele treceau repede. Se 
auzi zgomotul liftului. Imediat, Suslev îşi căută un loc unde 
să fie la adăpost, cu degetul dădu piedica revolverului la o 
parte. Uşa se deschise şi se închise iute. 

— Hello, spuse Crosse încet. Aş prefera să nu te văd că stai 
cu sărăcia aia îndreptată spre mine. 

Suslev puse piedica la loc. 

— Ei, spune, ce e atât de important? Ce-i cu căcatul ăla de 
Sinders? Ce naiba... 

— Potoleşte-te şi ascultă-mă, şi Crosse scoase un 
microfilm, şi în ochii lui albaştri se citea o emoție deosebită. 
Uite un cadou. Costă mult, dar pe filmul acesta e tot dosarul 
AMG. 

— Eh? şi Suslev rămase uitându-se ţintă la el. Dar cum ai 
făcut? şi îl ascultă mai departe pe Crosse povestindu-i: „şi 
după ce Dunross a şters-o, eu am fotografiat toate 
rapoartele şi le-am pus apoi la loc.” 

— Filmu-i developat? 

— Dar bineînţeles! Am făcut o copie pe care am citit-o şi 
apoi am distrus-o imediat. E mai sigur aşa cu microfilmul 
decât să-ţi fi dat copii, să rişti să fii oprit pe undeva şi să fii 
percheziţionat... Sinders e pornit rău de tot. Ce naiba s-a 
întâmplat între el şi tine? 

— Roger, mai întâi spune-mi despre rapoarte. 

— Îmi pare rău, dar rapoartele astea sunt identice cu cele 
pe care le aveam, cuvânt cu cuvânt. Nici o diferenţă. 

— Cum? 


— Da. Dunross ne-a spus adevărul. Copiile pe care ni le-a 
dat erau identice cu originalele. 

Suslev era tulburat la culme. 

— Dar eram convinşi de contrariul, şi tu erai convins! 

Crosse ridică din umeri şi-i întinse microfilmele. 

— Uite-le. 

Suslev începu să înjure urât de tot. Crosse îl privi, rămase 
la fel de serios, reuşind să-şi înfrâneze amuzamentul. 
Adevăratele rapoarte sunt mult prea valoroase pentru a le 
transmite cuiva... deocamdată, îşi spuse el. A, da. Nu-i acum 
timpul lor. La vremea cuvenită, Gregor, bătrânul meu 
prieten, hârtiile astea vor fi la foarte mare valoare. Şi toate 
informaţiile acelea trebuiesc bine cântărite şi oferite cu 
foarte mare grijă. lar cât priveşte cele unsprezece piese de 
cod, ce naiba or fi însemnând şi ele, ei bine, trebuie să 
valoreze o adevărată avere, la vremea potrivită. 

— Tare mi-e teamă că de data asta am tras o carte fără nici 
o valoare, Gregor. 

— Dar cum rămâne cu Dunross? Suslev era negru la faţă, 
se uită la ceas. De-acum poate că e şi vârât în lădoi, ei? Şi îl 
văzu pe Crosse ridicând din umeri, chipul acela uscat era 
parcă tăiat în piatră în lumina slabă a încăperii. 

— Nu avem nici un motiv să schimbăm planul, spuse 
Crosse. Am cântărit întreaga operaţie cu mare atenţie. Sunt 
de acord cu Jason că e bine să mai zgâlţâim puţin Hong 
Kongul. Şi răpirea lui Dunross va crea tot felul de valuri. 
Acum când au loc asalturile astea asupra băncilor, când 
bursa e mai mai să se prăbuşească, răpirea o să ne fie de 
mare ajutor. Sunt totuşi puţin îngrijorat. Sinders adulmecă 
prea pe aproape, şi-mi pune tot felul de întrebări pe care n- 
ar trebui să mi le pună. Şi apoi mai e şi afacerea aceea cu 
Metkin, Voranski, rapoartele AMG, cu tine... prea multe 
greşeli. Trebuie să facem totul ca să mai slăbim presiunea 
asupra reţelei Sevrin, şi dispariţia lui Dunross ne va sluji 
admirabil, 

— Eşti sigur? îl întrebă Suslev, dorind să fie încurajat. 


— Bineînţeles. Cu siguranţă. Datorită ţie, afacerea 
Dunross va ieşi foarte bine. El e momeala. Şi am nevoie de 
tot sprijinul pe care-l poţi obţine. Ai de gând să-l deconspiri 
pe Arthur? Aşa-i? 

Suslev văzu ochii celuilalt parcă sfredelindu-l, şi mai mai 
să-i stea inima în loc, dar reuşi să nu i se citească uluirea pe 
faţă. 

— Mă bucur că Sinders ţi-a spus de întâlnirea noastră. Mă 
scuteşte să-ţi spun eu. Ei ia spune cum să ies din capcana 
asta? 

— Dar cum ai de gând să te fereşti tu de ea? 

— Roger, drept să-ţi spun nu ştiu. Sinders chiar o să facă 
ce ameninţă că poate să facă? 

— Ei, haide, haide, izbucni Crosse, pentru numele lui 
Dumnezeu. Tu în locul lui n-ai face-o? 

— Şi atunci mie ce-mi rămâne de făcut? 

— În joc e ori gâtul tău, ori al lui Arthur. Dacă e allui 
Arthur, atunci următorul va fi al meu poate! 

Urmă o lungă tăcere, plină de tensiune, încât Suslev simţi 
cum i se zbârleşte părul pe ceafă. 

— Atâta timp cât totuşi gâtul meu nu e în laţ, nu-mi pasă. 

Suslev se uită la el. 

— Nu vrei să bei ceva? 

— Doar ştii bine că eu nu beau. 

— Vreau să zic nişte apă minerală, apă! Şi rusul acela 
vânjos se duse la frigider, scoase sticla de vodcă şi bău din 
ea. Îmi pare chiar bine că Sinders ţi-a spus. 

— Gregor, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai ai nici un 
dram de minte în capul acela al tău? Bineînţeles că nu mi-a 
spus nimic, idiotul acela încă mai crede şi acum că treaba 
aceea e o înţelegere particulară, doar între tine şi el, uite 
aşa crede el. Dumnezeule mare, dar aici sunteţi pe moşia 
mea! L-am făcut să aleagă o cameră în care am pus destule 
microfoane. Chiar mă crezi lipsit de minte? Şi ochii aceia 
deveniră atât de duri încât Suslev simţi cum i se taie 
răsuflarea. Gregor, aşa că nu e decât o simplă alegere: ori 


tu, ori Arthur. Dacă-l bagi pe el la apă, atunci sunt eu în 
pericol, la fel ca şi toţi ceilalţi. Dacă nu-i faci concesii lui 
Sinders, eşti un om pierdut. Aşa că din cele două variante o 
prefer pe aceea în care dispari tu, iar eu, Arthur şi Sevrin 
să rămânem în siguranţă. 

— Cea mai bună soluţie e să-l trădez eu pe Arthur, spuse 
Suslev. Dar cu condiţia ca înainte să fie prins, el să aibă 
posibilitatea să fugă. Poate veni la bordul lui Ivanov. Ce zici? 

— Sinders o să ţi-o ia el înainte şi o să te împiedice el pe 
tine să părăseşti apele Hong Kongului. 

— S-ar putea. Nu e sigur totuşi. În largul mării pot rezista 
oricărei încercări de abordaj, spuse Suslev şi urmări reacţia 
celuilalt, simțind amăreala fierii în gură. Deci ori facem aşa, 
ori Arthur se sinucide... ori este eliminat. 

Crosse se uită lung la el. 

— Mi se pare că glumeşti. Vrei ca eu să-l trimit pe Jason pe 
lumea cealaltă? 

— Păi chiar tu ai spus că e gâtul unuia în joc. Ascultă, 
deocamdată noi doar examinăm nişte posibilităţi. Dar e 
limpede că tu nu poţi fi sacrificat. Arthur da. Şi eu, spuse 
Suslev, şi era convins de ce spunea. Aşa că fie ce-o fi, nu tu 
vei fi cel sacrificat... şi aş prefera să nu fiu nici eu. Nu mi-a 
plăcut niciodată prea mult ideea că aş putea muri! Mai luă o 
gură de vodcă din sticlă, simţi senzaţia aceea plăcută de 
căldură din stomac, şi se uită din nou la aliatul lui. Eşti 
aliatul meu, aşa-i? 

— Dar bineînţeles! Sigur, atâta vreme cât banii promişi 
sosesc, şi atâta vreme cât jocul ăsta mă distrează. 

— Dacă ai fi crezut şi tu în cauza noastră, ai fi dus o viaţă 
mai bună şi mai lungă, tovarişci! 

— Singurul lucru care mă menţine în viaţă e faptul că nu 
cred în cauza asta. Tu şi prietenii tăi de la KGB puteţi 
încerca şi puteţi şi lua conducerea lumii ăsteia, vă puteţi 
strecura sub pielea capitalismului şi a oricărui alt ism poftiţi 
fiindcă orice scop o să vă propuneţi, sau o să recunoaşteţi 
că vă place, eu o să fiu başca. 


— Şi ce înseamnă asta? 

— E o expresie englezească de demult care înseamnă a 
ajuta pe cineva să facă ceva, îl lămuri Crosse cu răceală. 
Deci ai de gând să-l bagi la apă pe Arthur? 

— Nu ştiu. Ai putea să-i pui pe cei ce ne urmăresc pe o 
pistă falsă spre aeroport, ca să ne dai nouă vreme să 
scăpăm din apele Hong Kongului? 

— Da, dar acolo Sinders şi-a dublat oamenii care 
supraveghează totul. 

— Dar ce-ai zice de Macao? 

— Pentru Macao aş putea aranja. Dar nu-mi place. Dar 
cum rămâne cu ceilalţi din Sevrin? 

— Îi facem să se dea la fund de tot, adânc, şi închidem 
prăvălia aici. Preiei tu conducerea reţelei, şi o activăm din 
nou îndată ce trece furtuna. Ar putea devVille să devină tai- 
pan în locul lui Dunross? 

— Nu ştiu. Eu cred că va fi mai degrabă Gavallan. În 
dimineaţa asta, aşa din întâmplare, au fost descoperite încă 
două victime ale Vârcolacilor pe lângă Sha Tin. 

Speranţa îl făcu pe Suslev să se învioreze şi să se mai 
scuture de o parte din temeri. 

— Ce s-a întâmplat de fapt? 

Crosse îi povesti cum fuseseră descoperite victimele. 

— Încă şi acum ne mai chinuim să-i identificăm pe 
nenorociţii ăia. Gregor, e foarte periculos să-l dai pe Arthur 
peste bord, indiferent ce se va întâmpla. S-ar putea să am şi 
eu necazuri. Poate doar cu prăbuşirea bursei, sistemul 
bancar dat peste cap şi cu dispariţia lui Dunross să mai 
ieşim noi din colimator. S-ar putea. 

Suslev dădu din cap în semn de încuviinţare. Senzaţia de 
vomă spori. Trebuia să ia o hotărâre. 

— Roger, eu am de gând să nu fac nimic. Am să plec de aici 
şi o să-mi asum riscurile. Eu... eu o să fac un raport 
personal pentru ca să-i pun o talpă lui Sinders şi o să 
raportez centrului ce s-a întâmplat. Indiferent ce-o să facă 
Sinders, asta o să vedem în viitor. Am şi eu prieteni buni în 


posturi înalte. Poate că dezastrul din Hong Kong şi faptul că 
Dunross va fi în mâna noastră... Interogatoriul sub influenţa 
substanţelor chimice am să-l conduc chiar eu, aşa ca să fiu 
sigur în cazul în care vrea să ne tragă în piept, şi se 
dovedeşte aşa de isteţ cum spui tu. Ce zici? 

— Nimic. Cum rămâne cu Koronski? 

— Azi dimineaţă, după ce-am obţinut toate substanţele 
necesare, a şi plecat. Am reprogramat interogatoriul pe 
Ivanov, nu la țărm. Vrei să ştii de ce? 

— Nu, continuă. 

— Poate că dezastrul prin care o să treacă Hong Kong-ul o 
să-i mai îmbuneze pe superiorii mei! Şi acum când se 
hotărâse definitiv, Suslev se simţi ceva mai bine. Trimite un 
raport urgent centrului prin canalele obişnuite la Berlin. 
Convinge-l pe Arthur să facă acelaşi lucru prin radio la 
noapte. Şi faci raportul cât se poate de favorabil pentru 
mine, ce zici? Pune afacerea Metkin pe seama serviciilor 
CIA de aici, chestiunea cu eşecul acţiunii împotriva 
portavionului, cazul Voranski. Da? Pune totul pe seama CIA 
şi a Kuomintangului. 

— Bun, ne-am înţeles. Pentru o răsplată de două ori mai 
mare. Gregor, fiindcă veni vorba, dacă aş fi în locul tău aş 
şterge amprentele de pe sticla aia. 

— Cum? 

Încercând o bucurie diavolească, Crosse îi relată felul în 
care Rosemont şterpelise paharul în timpul percheziţiei şi 
cum după luni de zile, pentru a-l proteja pe Suslev, Crosse 
fusese nevoit să-i scoată amprentele din dosar. Rusul se albi 
la faţă. 

— CIA are amprentele mele la dosar? 

— Doar dacă au dosare mai bune decât ale noastre. Şi tare 
mă îndoiesc. 

— Roger, sper ca tu să-mi ţii partea. 

— Nu-ţi fă nici un fel de griji, am să fac un raport atât de 
frumos încât tare mi-e teamă că au să te promoveze. În 


schimb tu o să le recomanzi să-mi trimită şi mie o primă de 
100.000 de dolari. 

— E prea mult! 

— Păi ăsta-i preţul! Doar te scot dintr-un mare rahat! Şi cu 
gura Crosse îi zâmbi, dar cu ochii nu. Mare noroc că 
suntem amândoi profesionişti. Nu-i aşa? 

— O să... o să încerc. 

— Bun. Atunci aşteaptă aici. Telefonul lui Clinker e 
ascultat. O să telefonez din apartamentul lui Jason în clipa 
în care ştiu ce s-a întâmplat cu Dunross, şi Crosse îi întinse 
mâna. Baftă. Am să fac tot ce pot să-l împiedic pe Sinders. 

— Mulţumesc, şi Suslev îl strânse ruseşte în braţe. Baftă şi 
ţie, Roger. Şi ai grijă să nu cumva să daţi greş cu Dunross. 

— Nu dăm noi greş. 

— Şi să facem treabă bună aici, da? 

— Iar tu spune-le prietenilor tăi să aibă grijă să facă 
treabă bună în privinţa banilor. Da? 

— Da. 

Suslev închise uşa în urma lui Crosse, apoi îşi şterse 
palmele de nădragi, şi luă sulul cu microfilme. Blestemă în 
şoaptă şi rolfilmele şi pe Dunross şi Hong Kongul şi pe 
Sinders, fantomele KGB-ului interogându-l parcă în privinţa 
afacerii Metkin. Se pare că, nu ştiu cum, am reuşit să evit 
ce era mai rău, îşi spuse el, în vreme ce pe spinare îi curgea 
o sudoare rece. Poate că până la urmă tot am să-l bag la 
apă pe Arthur. Dar cum să fac asta şi să-l cruţ pe Roger? 
Trebuie să fie o soluţie. 

Când ieşi pe culoar, Roger Crosse intră într-un lift şi apăsă 
butonul pentru subsol. Când se trezi singur, se sprijini 
sfârşit de pereţii tremurători ai liftului, şi scutură capul 
parcă încercând să se scuture de teama care-l pândea. 
Termină o dată! îşi spuse el. Cu un efort, reuşi să se 
stăpânească, şi îşi aprinse o ţigară, băgând de seamă că 
degetele îi tremurau. Dacă ticălosul ăla reuşeşte să-l 
interogheze sub narcoză pe Dunross, îşi spuse el, atunci 
sunt pierdut. Şi pariu pe cincizeci de dolari contra unei 


grămezi întregi că Suslev n-a renunţat definitiv la ideea de 
a-l trăda pe Plumm. Şi dacă face una ca asta, atunci tot ce- 
am construit eu aici se duce de râpă o dată cu mine. O 
singură greşeală, o neatenţie cât de mică şi sunt pierdut. 
Liftul se opri, câţiva chinezi intrară gălăgioşi înăuntru, dar 
el nici nu-i băgă în seamă. La subsol îl aştepta Rosemont. 

— Ei? 

— Stanley, nimic. 

— Ei, Roger, tu şi presimţirile tale! 

— Stanley, nu poţi şti niciodată, s-ar putea totuşi să fi fost 
ceva, spuse Crosse, încercând să-şi oblige mintea să 
lucreze. 

Inventase chestia cu presimţirile lui, îl invitase pe 
Rosemont cu el şi-l lăsase să aştepte la subsol folosindu-se 
de stratagema asta ca să-i încurce pe oamenii lui Rosemont 
de la CIA care, după câte ştia el, erau la pândă în hol. 

— Roger, te simţi bine? 

— Da, mulţumesc. De ce? 

— Vrei o cafea sau o bere? îl întrebă Rosemont. 

leşiră afară în noapte. Maşina lui Rosemont îi aştepta. 

— Nu, mulţumesc. Am să mă duc până acolo, spuse Crosse 
şi arătă spre Rose Court, colina care domina şoseaua pe 
care mergeau. Sunt nevoit să particip la un cocktail. 

Şi simţi cum din nou îl încearcă teama. Şi acum ce naiba 
îmi rămâne de făcut? 

— Roger, spune-mi ce-i cu tine. 

— Nimic. 

— La Rose Court, da? Poate că ar trebui să-mi iau şi eu un 
apartament acolo. Rosemont din Rose Court. 

— Mda, mârâi Crosse, încercând să-şi adune toate 
resursele şi să se stăpânească. Vrei să te duci în port să vezi 
cum pleacă Ivanov? 

— Bineînţeles, de ce nu? sunt mulţumit că ai reuşit să 
trimiţi mătuşa asta la plimbare, spuse Rosemont şi-şi 
înăbuşi un căscat. În seara asta am spart codul 


computerului ăla afurisit! Se pare că în el sunt o groază de 
secrete. 

— Cum? 

— Tot felul de amănunte despre Corregidor, viteza sa 
maximă, de unde provin focoasele nucleare, codurile sale 
de armare, chestii din astea. În noaptea asta am să-ţi arăt şi 
ție. Vii să mă iei la miezul nopţii? 

— Da, bineînţeles! 

Crosse plecă în grabă. Rosemont se încruntă, apoi se uită 
la Rose Court. Toate cele douăsprezece etaje erau luminate 
orbitor. Din nou americanul se uită în urma lui Crosse, o 
siluetă măruntă în întuneric acum, în vreme ce dădea colţul, 
urcând panta abruptă. Ce-o fi cu Roger? se întrebă el 
gânditor. Ceva nu era în regulă. 

Ora 20.10. 

Roger Crosse cobori din lift la etajul al cincilea, cu o figură 
încordată, şi pătrunse pe uşa deschisă în apartamentul 
firmei Asian Properties. În încăperea aceea mare era 
înghesuială şi gălăgie. Rămase o clipă în cadrul uşii, trecând 
cu privirea pe deasupra invitaţilor, căutându-l pe Plumm 
sau pe Dunross. Dintr-o ochire băgă de seamă că lumea nu 
prea era fericită, majoritatea invitaţilor stăteau încruntaţi, 
ceea ce-i spori propria nelinişte. Nu erau de faţă decât 
puţine soţii, iar cele câteva prezente stăteau grupate la 
capătul încăperii. Peste tot se discuta aprins despre 
apropiata prăbuşire a bursei şi asaltul asupra băncilor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ar fi foarte bine pentru 
Victoria dacă ar anunţa că preia cu mai multe milioane 
controlul asupra băncii Ho-Pak, dar de unde banii lichizi ca 
să ne putem salva cu toţii? 

— Dunstan, ar fi o fuziune nu o preluare, interveni Richard 
Kwang, pentru că Ho-Pak nu e... 

Chipul lui Barre se făcu negru de furie. 

— Richard, pentru numele lui Dumnezeu, aici suntem între 
prieteni, şi cu toţii ştim că nu e vorba doar de o simplă 
preluare pe cauţiune. Ce naiba, suntem copii? Şi părerea 


mea, continuă Barre ridicând glasul ca să acopere 
protestele lui Richard Kwang şi Johnjohn, părerea mea e 
bătrâne, că fie că e vorba de fuziune, fuziune sau nu, noi 
oamenii de afaceri din Hong Kong nu putem să ne mai 
ţinem pe picioare atâta vreme cât afurisitele voastre de 
bănci au rămas atât de prosteşte fără lichidităţi. Aşa-i sau 
nu? 

— Dar nu e vina noastră. Dumnezeule mare, se aruncă 
Johnjohn. E vorba doar de o trecătoare lipsă de încredere în 
solvabilitatea băncilor. 

— O conducere afurisit de proastă, dacă mă întrebi pe 
mine, îi replică Barre cu acreală, spre satisfacția generală, 
apoi îl zări pe Crosse încercând să treacă nebăgat în seamă 
pe lângă ei. Ei, hello, Roger, spuse el cu un zâmbet lipicios. 

Roger Crosse băgă de seamă tonul prudent cu care era 
întâmpinat ori de câte ori prindea pe cineva pe picior 
greşit. 

— Ian e aici? 

— Nu, nu, încă n-a apărut, spuse Johnjohn şi Crosse 
răsuflă uşurat. Eşti sigur? 

— Dar bineînţeles. Îndată ce soseşte el, plec eu, spuse 
Dunstan acru. Afurisite băncile astea. De n-ar fi fost... 

Johnjohn îl întrerupse: 

— Ce-i povestea aceea cu Vârcolacii? 

Vestea descoperirii celor două cadavre făcuse obiectul 
principal al ştirilor la Radio Hong Kong, şi al tuturor 
ziarelor chinezeşti, deoarece duminică după-amiaza nu 
apăreau ziare englezeşti. 

— Nici eu nu ştiu mai mult decât tine, îi răspunse Crosse. 
Încercăm în continuare să identificăm victimele! privirea lui 
se opri asupra lui Richard Kwang, care începu să tremure. 
Richard, bănuiesc că nu ai habar de vreun fecior sau nepot 
dispărut, da? 

— Roger, nu, iartă-mă, nu. 

— Dacă o să mă scuzaţi puţin, mă duc să salut gazdele, şi 
Crosse îşi croi drum prin înghesuiala aceea. Hello, 


Christian, spuse el, trecând pe lângă sfrijitul redactor de la 
Guardian, şi văzu amărăciunea pe care omul încerca cu 
disperare să şi-o ascundă. Îmi pare tare rău de soţia ta. 

— Joss! îi replică Christian 'Toxe, încercând să pară 
resemnat, şi se întoarse spre el. Joss, Roger. Ea era, ei 
bine... ăăă... Viaţa trebuie să meargă înainte, nu-i aşa? Şi se 
chinui să zâmbească reuşind doar să arboreze un zâmbet 
grotesc. Iar The Guardian trebuie să-şi împlinească 
menirea, nu-i aşa? 

— Sigur! 

— Mai pe urmă putem sta puţin de vorbă. 

— Bineînţeles... fără să fie vorba de un interviu, da, ca de 
obicei? 

— Bineînţeles. 

Plecă mai departe, trecu de Pugmire şi sir Luis, adânciţi în 
discuţii despre posibilitatea fuziunii dintre General Stores şi 
Struan, apoi o văzu pe Casey în mijlocul unui grup strâns pe 
balconul larg ce dădea spre port. Printre cei din jurul ei 
erau deville, Gornt, cu o figură bine-dispusă, ceea ce lui 
Crosse i se păru ciudat. 

— Hello, Jason, spuse el când ajunse în spatele lui Plumm 
care discuta cu Joseph Stern şi Phillip Chen. Îţi mulţumesc 
pentru invitaţie. 

— Ei, salutare, Roger. Mă bucur că ai venit. 

— Bună seara, le spuse el celorlalţi. Jason, dar unde-i 
oaspetele tău de onoare? 

— lan a telefonat ca să ne anunţe că va întârzia, dar acum 
e pe drum încoace. Trebuie să sosească din clipă în clipă, 
spuse Plumm şi pe faţa lui se vedea limpede tensiunea 
momentului. Şampania e pregătită... aăă... şi micul meu 
discurs. Totu-i pregătit, spuse el privindu-l semnificativ pe 
Crosse. Roger, haide cu mine să-ţi dau ceva de băut. Preferi 
Perrier, nu-i aşa? Am pus câteva sticle la gheaţă. 

Crosse porni în urma lui, bucuros şi el că avea ocazia să 
discute cu celălalt neauziţi de nimeni, dar îndată ce 
ajunseră la uşa bucătăriei, în salon se lăsă deodată tăcere. 


În uşă se iviseră Dunross, Riko şi Gavallan. Toţi trei erau 
radioşi. 

— Ascultă, Jason, eu... 

Crosse se opri în mijlocul frazei. Plumm sc întorsese către 
bar şi, dacă nu s-ar fi uitat foarte atent la el, Crosse nici n- 
ar fi băgat de seamă cum mâna stângă a lui Plumm sparge 
cu deosebită dexteritate o fiolă minusculă deasupra unui 
pahar plin cu şampanie, apoi strânge resturile în palmă şi le 
strecoară în buzunar, ia apoi tava cu cele patru pahare pe 
ea şi se îndreaptă spre uşă. Fascinat, îl văzu pe Plumm 
dinaintea lui Dunross oferindu-i şampania. Dunross o lăsă 
pe Riko să ia un pahar, apoi pe Gavallan. Fără să pară că 
fusese manevrat să facă gestul, Dunross luă paharul în care 
fusese turnată fiola. Plumm luă ultimul pahar, dând tava 
unui chelner foarte stânjenit. 

— lan, bine ai venit, şi felicitări pentru lovitura pe care ai 
dat-o, îi spuse Plumm, ridicând discret paharul în cinstea lui 
fără să facă prea mare caz. 

Cei din preajmă îi urmară exemplul, dar bineînţeles că 
Dunross nu bău din paharul închinat în cinstea lui. 

— Dar poate acum ar fi cazul să închini tu un pahar în 
cinstea lui Richard Kwang şi Johnjohn şi a fuziunii firmelor 
lor, nu? spuse Plumm cu o voce cam ciudată. 

— De ce nu? răspunse Dunross râzând şi se uită spre 
Johnjohn. Bruce, strigă el tare ridicând paharul, şi 
rumoarea generală se linişti o clipă. Pentru banca Victoria! 
Şi vocea lui răzbătu puternică prin zarva din jur, ceilalţi se 
opriră la mijlocul frazelor. Ar fi bine ca toată lumea să 
participe la acest toast. locmai am auzit că Banca Chinei a 
acceptat să împrumute băncii voastre şi celorlalte bănci 
jumătate de miliard dolari lichizi, la timp ca să fie aici luni 
dimineaţă la deschiderea operaţiunilor. 

Brusc se lăsă o tăcere imensă. Cei de pe balcon veniră în 
salon, cu Gornt în frunte. 

— Cum? 


— Tocmai am aflat şi eu că Banca Chinei împrumută Hong 
Kongului, împrumută băncii Victoria, care la rândul ei va 
împrumuta celelalte bănci, jumătate de miliard bani gheaţă, 
şi pe deasupra oricât va mai fi nevoie. Asaltul asupra 
băncilor a luat sfârşit! şi Dunross ridică paharul. Pentru 
Victoria! 

În balamucul care izbucni imediat, când toată lumea se 
buluci să pună întrebări, Crosse se repezi brusc spre 
Dunross şi exact în clipa în care acesta ducea paharul la 
gură, el păru să se împiedice, se izbi de Dunross, dând 
peste paharul pe care acesta îl ţinea în mână. Când se izbi 
de parchet, paharul se sparse. 

— Ah, Dumnezeule, iartă-mă, spuse Crosse plin de regret. 

Plumm se uită la el îngrozit. 

— Ce naiba. 

— Jason, te rog iartă-mă şi tu, i-o luă Crosse înainte, 
adăugând îndată în vreme ce un chelner aduna cioburile. 'Te 
rog adu-i lui lan alt pahar. 

— Da, dar... ăăăă... 

Năucit, Plumm se duse să execute ordinul dar se opri în 
clipa în care Riko spuse: 

— Tai-pan, uite, ia paharul meu, te rog! 

Apoi Johnjohn strigă acoperind zarva: 

— Linişte, vă rog linişte o clipă! şi îşi croi drum spre 
Dunross. lan, începu el în liniştea care se lăsase. E sigură 
vestea pe care ne-ai adus-o? E sigur că vom avea bani 
gheaţă? 

— Cât se poate de sigur! îi răspunse Dunross degajat, 
bând din paharul lui Riko, şi savurând victoria momentului. 
Tiptop m-a sunat personal. Vestea va fi şi la buletinul de ora 
nouă. 

Izbucniră spontan urale, toată lumea avea întrebări de 
pus, de dat sugestii, şi Dunross îl văzu pe Gornt uitându-se 
la el din celălalt capăt al încăperii. Zâmbetu-i deveni tăios, 
ridică paharul, fără să mai ia în seamă potopul de întrebări. 

— În sănătatea ta, Quillan, strigă el, în bătaie de joc. 


Brusc discuţiile muriră, se lăsă linişte, toţi cu ochii pe ei, 
Gornt ridică şi el paharul, tot sfidător, 

— În sănătatea ta, lan. Şi chiar ne-am căpătuit cu banii 
Chinei? 

— Da. Apropo, tocmai am aranjat pentru un fond de 
rulment de 50 de milioane de dolari SUA. Şi cu asta Nobila 
Casă e cel mai solid hong din colonie, 

— Garantat cu ce? plezni ca un bici glasul lui Gornt în 
tăcerea care se lăsase. 

— Cu cinstea Nobilei Case! şi cu o nonşalanţă prefăcută se 
întoarse spre Johnjohn. Împrumutul e prin banca Royal 
Belgium, filială a băncii First Central of New York, şi 
susţinută chiar de ea! Şi într-adins el nici nu se uită spre 
Gornt când repetă suma, bucurându-se numai de sunetul 
ei: Cincizeci de milioane de dolari SUA. Ei, Bruce, mâine îmi 
retrag cererea de împrumut, garantată cu ipotecă asupra 
ambelor mele nave. Nu mai am nevoie de împrumutul 
băncii Victoria, pentru că banca Royal Belgium mi-a oferit 
condiţii mai avantajoase. 

Johnjohn rămase uitându-se ţintă la el. 

— Glumegşti? 

— Nu. Lui Paul i-am şi spus deja, şi Dunross se uită o clipă 
la Plumm. Îmi pare rău. Jason, de asta am întârziat puţin. 
Pentru că bineînţeles că a trebuit să mă întâlnesc cu el, 
Bruce, bătrâne. Paul e deja la bancă, se ocupă de transferul 
banilor lichizi din China pentru ca să fie aici în timp util 
pentru deschiderea tranzacţiilor... şi a întrebat dacă ai 
putea să te duci şi tu imediat. 

— Cum? 

— Da, imediat. Îmi pare rău. 

Johnjohn se uită ţintă la el mai departe. Încercă să spună 
ceva, renunţă, şi brusc izbucni în urale, molipsindu-i pe toţi 
ceilalţi, apoi o luă la fugă urmărit de strigătele pline de 
bucurie ale tuturor. 

— Dumnezeule, tai-pan, dar ştiu că ai făcut... 


— Tiptop? Atunci înseamnă că e chiar adevărat. Nu crezi 
că. 

— First Central din New York? Nu sunt ei şmecherii ăia 
care... 

— Cristoase! şi eu care am vândut fără acoperire... 

— Şi eu! Mare căcat! Mai bine m-aş grăbi să cumpăr... 
altfel... 

— Altfel sunt falit şi... 

Dunross văzu că sir Luis, Joseph Stern şi Phillip Chen 
discutau cu capetele plecate, Gornt se uita fascinat la el, cu 
o figură de gheaţă. Apoi o văzu pe Casey zâmbindu-i plină 
de fericire, îşi ridică paharul în cinstea ei. Ea făcu la fel în 
cinstea lui. Gornt văzu gestul lor, se apropie de ea, cei din 
jur se retraseră şi încetară orice discuţie, 

— Banca First Central e şi banca firmei Par-Con nu-i aşa? 

— Da, aşa-i, Quillan, spuse ea, abia şoptit, dar vocea ei 
răsună în toată încăperea şi brusc toată lumea rămase cu 
ochii pe ei. 

— Tu şi cu Bartlett, voi aţi aranjat totul, da? întrebă Gornt, 
dominând-o cu statura lui. 

Dunross interveni imediat: 

— Împrumuturile noastre le aranjez numai eu! 

Dar Gornt nu-i acordă nici o atenţie, o încolţi mai departe 
pe ea. 

— Tu şi cu Bartlett. Voi l-aţi ajutat? 

Fata îl privi direct, în vreme ce inima îi bătea cu putere. 

— Quillan, eu nu am nici o putere asupra băncii. 

— Dar precis că ţi-ai băgat şi tu nasul pe undeva în 
afacerea asta, spuse Gornt cu răceală. Nu-i aşa? 

— Murtagh m-a întrebat doar dacă, după părerea mea 
merită să rişte alături de Struan, spuse ea deplin stăpână 
pe sine. Şi eu i-am răspuns că merită, că Struan eo 
investiţie bună. 

— Firma Struan e la pământ, spuse Gornt. 

Dunross se apropie de ei. 


— Adevărul e că nu suntem deloc la pământ. Apropo, 
Quillan, sir Luis a fost de acord să oprească orice tranzacţii 
cu acţiuni Struan până la amiază. 

Toate privirile se întoarseră spre sir Luis care le înfruntă 
cu stoicism, Phillip Chen alături de el, apoi se îndreptă spre 
Dunross şi Gornt. 

— De ce? 

— Pentru a lăsa bursei timp să se stabilizeze pe noua linie 
a boomului. 

— Care boom? 

— Boomul pe care-l merităm cu toţii, boomul pe care l-a 
proorocit Tung Bătrânul Orb! Şi un val de emoție trecu prin 
încăpere, afectând-o până şi pe Casey. Şi apoi pentru ca să 
putem stabili şi valoarea bursei, izbucni vocea lui Dunross. 
La deschidere acţiunile noastre vor fi cotate la 30 de dolari. 

— Imposibil, îngăimă cineva. 

— Nu puteţi! mârâi Gornt. La închidere erau cotate la 
9.50! 

— Dar noi vom oferi acţiuni la 30, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu! mârâi Dunross drept răspuns. 

Gornt se răsuci spre sir Luis. 

— Şi dumneata o să marşezi la jaful ăsta de drumul mare? 

— Quillan, nu e vorba de nici un jaf, îi răspunse sir Luis 
calm. Am fost de acord întregul comitet în unanimitate şi 
socotim că aşa e mai bine pentru toată lumea, şi pentru 
garanţiile oferite tuturor investitorilor, şi va fi o perioadă de 
suspendare a operaţiunilor, aşa că toţi se vor putea pregăti 
pentru acest boom. Şi până la amiază mi se pare cinstit să 
suspendăm. 

— Cinstit? Da? mârâi Gornt. Deţii o mulţime de acţiuni pe 
care le-am vândut fără acoperire. Le cumpăr acum înapoi. 
La ce preţp 

Luis ridică din umeri. 

— Nu fac nici o afacere până mâine la amiază, şi asta 
numai în clădirea bursei, nicăieri în altă parte. 


— Dar eu tratez cu tine chiar acum, Quillan, îi replică 
Dunross tăios. Câte acţiuni ai vândut fără acoperire? Şapte 
sute de mii? Opt sute? Le răscumpăr eu pe toate la preţul 
de 18 dolari bucata, dacă-mi vinzi pachetul de acţiuni care 
să-mi asigure controlul asupra firmei AU Asia Air la preţul 
de 15 dolari bucata. 

— Acţiunile de la AU Asia Air nu sunt de vânzare, îi 
răspunse Gornt turbat, în vreme ce mintea lui urla că la 30 
de dolari acţiunea va fi la pământ. 

— Oferta rămâne în picioare până mâine la deschiderea 
bursei. 

— Frenţia în tine să dea, şi în ziua de mâine şi în cei 30 de 
dolari! Şi Gornt se întoarse furios spre Joseph Stern. 
Cumpără acţiuni Struan, acum pe loc, mâine dimineaţă şi la 
amiază. lu răspunzi! 

— La ce preţ, domnule Gornt? 

— Cumpără! şi Gornt se întunecă la faţă. Se întoarse spre 
Casey. Îţi mulţumesc, şi ieşi mânios trântind uşa în urma lui. 

Conversaţia parcă explodă deodată, Dunross fu înconjurat 
de toată lumea, prietenii îl băteau pe spate felicitându-l, 
ameţindu-l cu întrebările. Casey se trezi deodată singură în 
uşa verandei, cutremurată de violenţa care bântuise în 
încăpere. Cu gândurile în altă parte, îl văzu pe Plumm 
ieşind în grabă, urmat de Roger Crosse, dar nu luă în 
seamă. Îl privea pe Dunross, alături de care stătea Riko 
acum. 

În încăperea cea mică din spate, Plumm deschise sertarul 
biroului de lângă cufărul cel mare de marinar, legat în 
chingi de fier. Uşa se deschise brusc, Plumm se răsuci 
imediat şi văzu că era Roger Crosse, şi chipul i se 
schimonosi. 

— Ce naiba ai făcut? Într-adins ai... 

Cu o agerime de pisică, Crosse traversă încăperea şi-l 
plezni pe Plumm înainte ca acesta să-şi dea seama ce se 
întâmplă. Plumm rămase cu gura căscată, apoi vru să se 
repeadă furios, orbeşte la Crosse, dar acesta îl plezni din 


nou, şi el se prăvăli înapoi, se împiedică de pat şi se prăbuşi 
pe el. 

— Ce naiba. 

— Taci şi ascultă! şuieră Crosse, Suslev are de gând să te 
dea în gât! 

Plumm se holbă la el, urmele palmelor primite se vedeau 
stacojii. Furia îi dispăru într-o secundă. 

— Cum? 

— Suslev are de gând să te dea pe mâna lui Sinders, şi o 
dată cu tine pe noi toţi! Crosse îşi miji ochii. Ei, acum te-ai 
dezmeticit? Pentru numele lui Dumnezeu, vorbeşte încet. 

— Cum? Da, dA. Eu... da... 

— Jason, iartă-mă, nu-mi rămânea altceva de făcut. 

— E... e în regulă. Roger, dar ce naiba s-a întâmplat? 

Plumm se ridică iute de pe pat, îşi frecă faţa, la colţul gurii 
i se prelingea un firişor de sânge. Îşi recăpătă stăpânirea de 
sine. Dincolo se auzea zarva discuţiilor. 

— Trebuie să facem un plan, îi spuse Crosse întunecat şi-i 
relată conversaţia avută cu Suslev. Cred că l-am convins să 
n-o facă, dar ticălosul acela-i foarte lunecos, şi nu poţi să ştii 
ce-o să întreprindă. Sunt sigur că Sinders o să-l înşface el 
dacă Suslev nu i-l dă pe Arthur, şi dacă Sinders pune mâna 
pe el, Suslev nu mai vede Hong Kongul. O să-l bage la zdup 
şi o să-l ancheteze până-l storc de tot ce ştie. Apoi... 

— Atunci cum rămâne cu Dunross? întrebă Plumm 
încurcat. Cu siguranţă că Dunross îl putea scoate din toată 
încurcătura asta. lar acum Gregor va fi silit să spună tot. De 
ce m-ai oprit? 

— Trebuia s-o fac. Nu aveam timp să-ţi explic atunci. 
Ascultă, după ce m-am despărţit de Suslev, am luat legătura 
cu cartierul general. Mi-au spus că Tiptop i-a ajutat pe 
ticăloşii ăştia să iasă din capcană cu banii chinezilor. Mai 
devreme am şi auzit că Ian a aranjat tot acest împrumut, îi 
trânti Crosse minciuna. Aşa că asaltul asupra băncilor s-a 
încheiat, bursa acum va urca până la ceruri, fie că Dunross 
rămâne sau dispare. Dar mai rău decât toate, Jason, am 


stors de la un informator din Serviciul Secret că Sinders a 
triplat paza la Kai Tak, la fel şi în jurul lui Ivanov, şi cheul la 
care stă, şi exact acum, deschid toate lăzile, toţi sacii, 
percheziţionează orice bucată de echipament. Îi scutură pe 
toţi culii care urcă la bord. Dacă l-ar fi găsit pe Dunross - şi 
l-ar fi găsit - Serviciul Secret e deştept nevoie mare, eram 
în găleată! 

Plumm deveni şi mai alarmat. Îl trecu un fior. 

— Dar cum rămâne cu... Atunci i-l dăm noi lui Sinders pe 
Gregor? se avântă el. Dar dacă... 

— Vorbeşte mai încet! Pentru numele lui Dumnezeu, nu 
mai eşti în stare să gândeşti! Gregor ne ştie pe toţi. Sinders 
o să-l bage la interogatorii în regimul acela de somn şi 
trezire forţată în camera roşie şi o să mărturisească totul. 
Şi cu asta ne-am ars cu toţii, şi reţeaua Sevrin şi tot, şi 
sovieticii vor da cu zece ani înapoi în Asia. 

Plumm se cutremură, îşi şterse faţa de sudoare. 

— Şi atunci ce ne rămâne de făcut? 

— Îl lăsăm pe Gregor să se urce la bord şi s-o şteargă din 
Hong Kong, şi să sperăm că îi va convinge pe ai lui. Chiar 
dacă apucă să-i şoptească numele tău lui Sinders cred că 
suntem atât de bine acoperiţi încât o să reuşim să ieşim din 
capcana asta. Tu eşti cetăţean englez, deci nu un străin. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că există legi care pe noi ne 
protejează... chiar şi în faţa legii secretului de stat. Nu-ţi fă 
griji, nu se va întâmpla nimic fără să aflu şi eu, şi voi afla 
imediat. Vom avea întotdeauna destul timp ca să punem în 
aplicare planul numărul trei. 

Planul numărul trei era o soluţie de scăpare pe care chiar 
Plumm o pusese cu grijă la cale exact pentru o astfel de 
situaţie, cu paşapoarte false, bilete de avion valabile, bagaje 
pregătite din vreme, haine, posibilităţi de deghizare, 
acoperire, inclusiv chei false pentru zona de aşteptare a 
avioanelor, pentru ca să nu mai fie nevoiţi să treacă pe la 
controlul vamal, cu nouăzeci şi nouă la sută şanse de succes 
dacă vor avea măcar o oră la dispoziţie. 


— Dumnezeule! făcu Plumm şi se uită la cufărul care parcă 
asta aştepta. 

Se duse la oglindă şi se privi, nu se mai vedeau urmele pe 
faţă, îşi dădu cu nişte apă. Crosse îl urmărea cu privirea, 
întrebându-se dacă reuşise să-l convingă pe Plumm. În 
situaţia de faţă era singurul lucru care-i rămânea de făcut. 
Nu-i plăceau improvizaţiile, dar acum nu avea prea mult de 
ales. Doamne, de ce viaţă mai avem şi noi parte! Toţi pot fi 
sacrificați, tu nu! Şi Suslev, şi Plumm, Sinders, Kwok, 
Armstrong, chiar şi guvernatorul. 

— Ce zici? îl întrebă Plumm, privindu-l prin oglindă. 

— Mă gândeam că ne-am ales o meserie tare grea! 

— Dar cauza noastră merită riscul. Numai asta contează. 

Crosse îşi ascunse disprețul. Jason, bătrâne, cred că ţie ţi-a 
cam trecut vremea, nu mai eşti de nici un folos, se gândi el 
şi se duse la telefon. Linia aceea nu avea nici un fel de 
cuplaj, şi mai ştia că nici nu era ascultată. Formă un număr. 

— Alo? 

Recunoscu vocea lui Suslev şi tuşi cum tuşea Arthur. 

— Cu domnul Lop-sing, vă rog, şi apoi continuă schimbul 
de parole imitându-l perfect pe Plumm, după care spuse 
alarmat: s-au încurcat lucrurile. Omul nostru nu a apărut. 
Fii foarte prudent în port. Supravegherea s-a triplat. Nu 
putem expedia pachetul. Noroc. 

Puse receptorul în furcă. Se lăsă tăcere. 

— l-a cam sunat ceasul, nu-i aşa? întrebă Plumm. Crosse 
şovăi. Apoi zâmbi subţire. 

— Mai bine să-i sune lui ceasul decât ţie, nu-i aşa? 

Ora 20.25. 

În salonul plin de zarvă de la celălalt capăt al holului. 
Casey îşi termină de băut paharul şi-l puse jos. Se simţea 
neliniştită, încerca nişte sentimente foarte ciudate. Pe de o 
parte era bucuroasă pentru că Dunross ieşise din 
încurcăturile financiare, iar pe de altă parte tristă pentru că 
Gornt era acum ella ananghie. Îi era cât se poate de 
limpede, după discuţiile şi sforile care se trăgeau în jurul ei, 


ca preţul de vânzare al acţiunilor Struan la deschidere va fi 
foarte ridicat. Sărmanul Quillan, se gândi ea. Dacă nu ia 
măsuri să aibă acoperire de data asta va da de bucluc rău 
de tot, şi trebuie să recunoşti că tu l-ai adus în situaţia asta. 
Nu-i aşa? Da, sigur, dar a trebuit să-l scot din încurcătură 
pe Dunross, pentru că fără el, Gornt ne-ar fi strâns pe noi 
cu uşa rău de tot şi poate că după aceea pe oricine alţil. Şi 
nu uita, nu tu ai începui atacul asupra firmei Struan! Linc |- 
a început, nu eu. Nu spune Linc mereu că plăcerile şi 
afacerile nu trebuie amestecate niciodată? Şi nu ne-am 
condus noi întotdeauna după principiul ăsta? Linc, mereu te 
întorci la Linc! 

Casey nu-l văzuse toată ziua, nu primise nici un semn, O 
veste de la el. Ar fi trebuit să se întâlnească la micul dejun, 
dar pe uşa lui văzuse anunţul „Nu deranjaţi”, şi acelaşi 
semn „nu deranjaţi” şi la telefonul lui, aşa că nu-l deranjase 
deloc, dăduse deoparte gândul la Orlanda - o fi fost şi 
Orlanda înăuntru? lar seara când se întorsese după 
croaziera cu iahtul, găsise doar un mesaj: „Salut, bucură-te 
de viaţă!”. Aşa că făcuse un duş, se schimbase, îşi impusese 
să-şi stăpânească nerăbdarea şi venise la cocktail. La 
început nu se prea bucurase de viaţă în mijlocul acelei 
atmosfere de înmormântare, toată lumea stătea încruntată, 
parcă aşteptând să se întâmple o catastrofă, iar după ce 
Dunross venise cu vestea cea mare, iar Gornt plecase 
trântind uşa în urma lui, încercase şi mai puţină bucurie de 
a trăi. Dar la scurt timp după aceste scene, Dunross îşi 
croise cu greu drum prin mulţimea invitaţilor, îi mulţumise 
din nou, dar nici n-apucase să-i spună ceea ce voise să-i 
spună şi fusese înconjurat de oameni emoţionaţi care nu 
voiau să discute decât despre afaceri şi şanse de câştig. i 
privea şi-i asculta, încercând un sentiment ciudat de 
singurătate. Poate că la vremea asta Linc s-a întors la hotel, 
se gândi ea. Aş vrea... nu contează, dar ar cam fi vremea să 
plec acasă. Şi nimeni nu băgă de seamă când se strecură 


afară. Roger Crosse era la lift. El îi deschise uşa şi apoi 
apăsă pe butonul pentru parter. 

— Mulţumesc, plăcută petrecere, nu-i aşa? rupse ca 
tăcerea. 

— Da, plăcută, îi răspunse el distrat. 

Când ajunseră la parter, Crosse o lăsă pe ea să iasă 
înainte, apoi se îndreptă cu paşi mari spre ieşirea 
principală, coborând panta din faţa clădirii. Ce rost avea să 
se grăbească? se întrebă ea, îndreptându-se spre grupul 
celor care aşteptau să prindă un taxi, bucuroasă că nu 
începuse iar să plouă. Se opri brusc: cu braţele pline de 
pachete, Orlanda Ramos se îndrepta spre foaierul clădirii. 
Se văzură una pe alta în aceeaşi secundă. Prima care îşi 
reveni din uimire fu Orlanda. 

— Bună seara, Casey, spuse ea arborând cel mai frumos 
zâmbet. Ce bine arăţi! 

— Şi tu la fel, îi răspunse Casey. 

Bluza de un albastru pal şi fusta se potriveau de minune. 
Orlanda dădu drumul unui torent de vorbe în cantoneză, 
adresându-se portarului care trândăvea prin preajmă şi 
îndată acesta se repezi să-i ia pachetele îngăimând scuze. 

— Iartă-mă Casey, spuse ea cât mai amabilă, dar cu o undă 
de enervare în voce. Puțin mai la vale a fost o alunecare de 
teren, şi am fost nevoită să-mi abandonez maşina acolo. Dar 
tu ce faci aici? Eşti în vizită la cineva? 

— Nu, tocmai plecam. Aici locuieşti? 

— Da, bineînţeles că aici. 

Urmă un moment de tăcere, fiecare cântărindu-şi 
adversara. Apoi Casey făcu politicos din cap spunându-i 
noapte bună şi dădu să plece. 

— Poale că ar fi mai bine dacă am sta de vorbă, spuse 
Orlanda şi Casey se opri. 

— Da, Orlanda, oricând binevoieşti. 

— Acum nu ai timp? 

— Ba cred că da. 


— Nu vrei să mergi cu mine până la maşină? Trebuie să-mi 
iau şi restul pachetelor. Şi oricum, de aici n-ai să reuşeşti 
prea repede să prinzi un taxi, dar mai jos e mai uşor de 
găsit. 

— Bineînţeles. 

Cele două femei ieşiră din foaier. Afară le întâmpină o 
noapte răcoroasă, dar Casey simţea că ia foc, la fel şi 
Orlanda, amândouă ştiind ce avea să urmeze, amândouă 
temându-se una de cealaltă. Păşeau amândouă foarte 
atente, pavajul era încă ud după ploaie, de la apa ce se mai 
scurgea pe pante. Cerul acoperit de nori nimbus 
ameninţători promitea din nou ploaie foarte curând. După 
ce parcurse vreo cincizeci de metri, Casey putu să vadă 
locul unde taluzul întărit al şoselei se prăbuşise, barând 
drumul cu pământ, bucăţi de piatră, vegetaţie smulsă, 
gunoaie aduse de ape. Şoseaua nu avea trotuar. Dincolo de 
zona unde cedase peretele şoselei, se formase o buluceală 
de maşini, şoferii lor se chinuiau enervaţi să iasă din talmeş- 
balmeşul acela şi să întoarcă. Câţiva pietoni trecură peste 
grămezile de pământ. 

— Şi locuieşti de mult la Rose Court? întrebă Casey. 

— De câţiva ani. E foarte plăcut aici. Ştii eu. Ah! Erai la 
cocktailul dat de Plumm, nu-i aşa? Petrecerea de la Asian 
Properties, da? 

— Exact, şi Casey citi uşurarea de pe chipul celeilalte, ceea 
ce o înfurie şi mai tare, dar se stăpâni, se opri scurt şi-i 
spuse încet: 

— Orlanda, zău că noi două nu avem nimic a ne mai spune. 
Nu crezi? Aşa că mai bine să ne spunem doar noapte bună. 

Orlanda se uită lung la ea. 

— Linc e cu mine. E la mine în apartament. În clipa asta 
acolo-i. 

— Am bănuit. 

— Şi asta te deranjează? 

— Da, mă deranjează chiar foarte mult. Dar numai Linc 
poate hotări ce face şi ce nu. După cum bine ştii, nu suntem 


căsătoriţi, nici măcar logodiţi, cum la fel de bine ştii. Tu faci 
cum socoteşti de cuviinţă, iar eu cum socotesc eu că 
trebuie, aşa că... 

— Adică ce vrei să spui? o întrebă Orlanda. 

— Vreau să spun că eu îl cunosc pe Linc de şapte ani, tu 
nici de şapte zile. 

— Asta nu are nici o importanţă, îi aruncă, provocatoare 
Orlanda. Eu îl iubesc şi el mă iubeşte. 

— Asta.-l... 

Casey era mai mai să fie dărâmată de nişte chinezi care 
trecură în grabă pe lângă ele strigând unul la altul. Alţii 
năvăleau acum spre pantă, apoi apărură şi câţiva dintre 
invitaţii de la petrecerea lui Plumm, îndreptându-se la vale - 
una dintre femei era lady Joanna, care le privi curioasă, dar 
trecu mai departe. Când rămaseră din nou singure, Casey 
spuse: 

— Bine, dar mai rămâne de văzut. Noapte bună, Orlanda, 
spuse ea, dar de fapt ar fi dorit să-i urle: „Tu îţi câştigi banii 
folosindu-te de farmecele tale, eu pentru banii mei chiar 
muncesc, iar toată dragostea cu care te lauzi atâta nu e 
decât dorinţa de căpătuială. Ah, bărbaţii, nu-s decât nişte 
ticăloşi. 

— Curios, dar nu-l condamn pe Linc deloc, murmură ea 
destul de tare, şi văzu bărbia hotărâtă, privirea decisă, 
trupul acela perfect, aţâţător. Noapte bună. 

Şi Casey porni la vale. Acum trebuie să-mi schimb toate 
planurile, se gândi ea, încercând cu toată fiinţa să se 
concentreze. În noaptea asta am să fac dragoste cu Linc aşa 
cum trebuie, totul trebuie să se schimbe. Dacă e în patul ei 
acum, atunci e încă sub puterea farmecelor ei. Dumnezeule, 
mă bucur că am descoperit treaba asta. Dacă m-aş fi 
aruncat acum de gâtul lui, el ar fi putut să mă refuze şi 
atunci... Dar aşa, aş putea... Ce-aş putea face? Blestemate 
fie toate Orlandele de pe lumea asta. Pentru ele e atât de 
uşor pe lume. Ele îşi ticluiesc planurile încă din prima zi de 
când s-au născut. Dar noi celelalte? Ce să fac, Doamne? Să 


aştept data aceea de 25 noiembrie şi să sper că Orlanda va 
ajunge să-l plictisească de moarte până atunci? Nu aşa, 
doamna mea. Tipa asta-i plină de draci şi ştie că Linc e 
paşaportul ei pentru lumea asta! Simţi că inima începe să-i 
bată mai tare. Dar îi vin eu de hac, îşi spuse ca plină de 
încredere. Poate că nu în pat şi nici la bucătărie am să te 
dovedesc cu pe tine. Şi eu mai şi pot învăţa. Trecu peste un 
bolovan, blestemând noroiul în care-şi distrusese pantofii, şi 
sări de cealaltă parte a barierei de pământ de pe şosea. În 
capul şirului de maşini se vedea Rollsul lui Dunross şi 
şoferul său. 

— lerte la mine, donşoara, tai-pan acolo este? 

— Da, mai e încă acolo. 

— Ah, mulţumeşte eu. 

Şoferul închise maşina şi se grăbi să treacă dincolo de 
mormanele de pământ care barau şoseaua, luând-o la deal. 
Casey se întoarse şi se uită după el, dar ochii ei se opriră 
asupra Orlandei care acum se apropia, şi tare ar fi vrut o 
tăvălească în noroi. Gândul acesta o amuză şi rămase pe 
loc, aşteptându-şi adversara, lăsând-o să se întrebe ce-o fi 
având de gând. Îi văzu privirile care se înăspriră, dar nici o 
urmă de teamă pe chipul ei, doar un zâmbet abia schiţat şi 
plin de sine. Orlanda trecu pe lângă ea fără frică. În schimb 
Casey simţi cum o trece un fior de îngrijorare, dar izbuti să 
şi-l stăpânească. Poate că ţi-e frică de mine şi de puterea pe 
care o am asupra lui, aşa cum şi eu mă tem de Linc şi de 
puterea ta, se gândi ea, uitându-se spre Rose Court, un turn 
de lumină, întrebându-se care din luminile acelea îi ţineau 
tovărăşie lui Linc, sau la care dintre ferestrele întunecate o 
fi stând el acum... 

Când o zărise prima dată pe Casey, Orlandei îi trecuse 
imediat prin minte că fusese în apartamentul ei şi avusese o 
confruntare cu Linc. Eu cel puţin aşa aş fi făcut, îşi spuse 
ea. Şi cu toate că acum ştia bine unde fusese Casey, o 
încercă o adâncă spaimă doar la vederea rivalei sale. O fi 
având ea atâta putere asupra lui doar prin Par-Con? se 


întrebă ea, tremurând. Poate să-l stăpânească ea pe Linc 
prin acţiunile şi părţile pe care le deţine la firmă? Dacă 
prima nevastă a lui Linc l-a distrus aproape financiar, iar 
Casey a venit şi l-a salvat, după cum îi spusese el de atâtea 
ori, s-ar putea să-l lege la gard. Eu, dacă aş fi în locul ei, aşa 
aş face. Fără să vrea, Orlanda privi înapoi. Casey se uita mai 
departe spre Rose Court. Dunross şi ceilalţi - Riko, Toxe, 
Phillip şi Dianne Chen, între alţii - ieşeau din foaierul 
clădirii şi coborau panta. Dar îi alungă din mintea ei şi 
începu să se gândească cum avea să se descurce cu Linc 
când îl va vedea. Trebuia să-i spună sau nu de întâlnirea cu 
Casey? Preocupată de gândurile ei, luă absentă şi celelalte 
pachete care mai rămăseseră în maşina ei. Acum ştiu bine 
doar un singur lucru, îşi spuse ea din nou: Linc e al meu, şi 
fie Casey sau Necasey, eu tot mă căsătoresc cu el, indiferent 
care va fi preţul. 

Casey îl văzu pe Dunross ieşind din clădire, şi-l urmări cu 
privirea, silueta lui înaltă, aerul lui binevoitor, totul la el 
plăcându-i, chiar şi faptul că acum părea cu zece ani mai 
tânăr decât atunci când îl văzuse prima oară, nu cu mult 
înainte, şi se bucură că îl ajutase. Apoi, chiar în clipa în care 
dădu să se întoarcă, îl auzi strigând-o: 

— Casey, Casey, stai puţin! ea se uită spre el. Hei, vino să 
iei cina cu noi! îi strigă el. 

Ea clătină din cap, nu prea avea chef şi-i strigă la rândul 
ei. 

— Mulţumesc, dar nu pot, am o altă întâlnire. Ne vedem 
mâi... 

În secunda aceea, se deschise pământul! 

Ora 20.56. 

Lunecarea de teren începuse mai sus pe panta muntelui, 
de cealaltă parte a şoselei Po Shan, măturase şoseaua, 
izbise într-un garaj de două etaje, iar masa aceea de 
pământ în mişcare şi viteza cu care se deplasa fuseseră atât 
de mari încât toată clădirea se răsucise, pornise apoi la 
vale, se prăbuşise peste marginea terasei grădinii, lunecase 


încă o bucată de vreme înainte de a se-dezmembra cu totul. 
Terenul acela în plină mişcare câştiga mereu viteză, trecu 
pe lângă o ridicătură de pământ, traversă şoseaua Conduit, 
rase cu totul casa cu două etaje a lui Richard Kwang, 
făcând-o să dispară cu totul în masa amorfă, apoi, adunând 
şi dărâmăturile astea, valul de pământ ajuns la nouă sute de 
picioare lungime şi două sute lăţime, o viitură de cincizeci 
de tone de pământ şi piatră continuă să se prelingă la vale, 
traversând şoseaua Kotewall ca apoi să izbească Rose 
Court. Valului de pământ nu-i trebuiră decât şapte secunde 
să-şi împlinească menirea. Când se apropie de Rose Court, 
toată clădirea se cutremură, apoi cedă din fundaţie, porni la 
vale în direcţia portului, se răsturnă, frângându-se de la 
mijloc, ca un om care îngenunchează, apoi se prăbuşi. În 
cădere, etajele superioare se loviră şi smulseră un colţ din 
clădirea Sinclair Towers, aflată mai la vale, apoi se desfăcu 
în bucăţi, numai moloz şi resturi de pereţi. O parte a acelei 
alunecări de pământ îşi continuă drumul la vale, 
prăbuşindu-se peste un şantier de construcţie apoi se opri, 
în momentul prăbuşirii clădirii, luminile se stinseră într-un 
nor imens de praf, şi peste zona aceea se lăsă o imensă şi 
uluită linişte. Apoi începură să se audă urletele. 

În tunelul de sub şoseaua Sinclair, Suslev începu să 
tuşească, pe jumătate îngropat în dărâmături. Tavanul se 
prăbuşise pe alocuri, iar prin găurile acelea năvălea acum 
apa de la conductele de alimentare şi canalizare. Tunelul se 
umplea vertiginos. El sări în picioare, se luptă să iasă afară, 
mintea năucită nu-l mai ajuta, nu ştia ce se întâmplase, ce 
se întâmpla, se gândi că fusese arestat fără să fi prins de 
veste, fusese drogat, iar acum trăia coşmarul tratamentului 
acela psihiatric de somn şi trezie forţate din camera roşie. 
Privi în jur, cuprins de panică. Toate clădirile erau în 
întuneric, curentul electric fusese întrerupt, şi se trezi 
înconjurat de imense grămezi de moloz care se mişcau 
singure şi urlau. Apoi instinctul fu mai tare decât el şi o luă 
la fugă poticnindu-se mereu pe şoseaua Sinclair. 


Mult mai jos, cei de la barajul de pe şoseaua Kotewall erau 
în siguranţă, dar nu se puteau clinti, paralizaţi de şoc. Cei 
puţini care reuşiseră să rămână în picioare, printre ei şi 
Casey, priveau şi nu le venea să creadă ceea ce vedeau. 
Alunecarea uriaşă de pământ măturase cu totul şoseaua cât 
vedeau ei cu ochii. Panta muntelui, care cu numai câteva 
minute înainte era numai terase întărite, acum nu mai era 
decât o masă imensă de pământ, nori şi piatră în mişcare, 
drumurile dispăreau înghiţite, clădirile se prăbuşeau, iar 
Dunross şi ceilalţi invitaţi aflaţi cu el fuseseră şi ei luaţi la 
vale de valul acela. Casey încercă să strige, dar nu mai avea 
glas, apoi deodată reuşi să îngaime: „Dumnezeule, Linc”, 
picioarele i se puseră în mişcare, şi înainte de a-şi da ea 
seama ce face, se trezi căţărându-se, chinuindu-se să-şi 
croiască drum printre dărâmăturile acelea. Acum se lăsă o 
întunecime groaznică, groaznice erau şi ţipetele, cuvintele 
de implorare ale celor surprinşi sub dărâmături, urletele 
cerând ajutor venind de pretutindeni, imaginea ireală a 
imenselor grămezi de clădiri contorsionate care se mai 
mişcau şi acum ici şi acolo, ziduri care încă se mai 
prăbuşeau. Şi deodată, noaptea se lumină de scurtcircuitele 
firelor electrice rupte, care aruncau acum cascade de 
scântei şi mingi de foc în aer de sub dărâmături. 

Casey se repezi instinctiv spre locul unde înainte fusese 
foaierul clădirii, dar la vale, până departe în noapte nu se 
vedeau decât o masă contorsionată de moloz, bucăţi de 
beton, grinzi, încălţăminte, jucării, oale, crătiţi, sofale, 
scaune, paturi, aparate de radio, televizoare, haine, 
mădulare omeneşti, cărţi, trei maşini ce fuseseră parcate în 
faţa clădirii, ţipete! Apoi, la lumina scurtcircuitelor, zări 
epava liftului clădirii aruncată la vale, din care ieşeau mâini 
şi braţe zdrobite. 

— Linc! urlă ea din răsputeri de mai multe ori, fără să aibă 
habar că lacrimile i se scurgeau pe faţă. 

Dar de nicăieri nu veni nici un răspuns. Se căţără 
disperată pe mormanele de moloz, se împiedică şi căzu, îşi 


croi drum printre dărâmăturile acelea periculoase. În jurul 
ei se auzeau ţipete de femei şi bărbaţi, apoi auzi un urlet de 
spaimă în apropiere, şi o parte din epava aceea se mişcă, se 
trezi căzută în genunchi, cu ciorapii rupţi, la fel şi rochia, 
rănită, dădu la o parte nişte cărămizi, descoperi o cavitate 
minusculă sub dărâmături, unde se nimerise un pui de 
chinez de vreo trei patru ani, năucit cu totul, tuşind, 
aproape sufocat, prins în masa aceea de dărâmături şi praf. 

— Dumnezeule, micuţule, făcu Casey, care se uită în jur 
după ajutor, dar nu văzu pe nimeni. 

Dărâmăturile se deplasară din nou, trosnind şi scrâşnind, 
un perete mare de beton cu bare de oţel vizibile pe alocuri 
se desprinse şi stătea mai mai să se prăbuşească. Fără să se 
mai gândească la pericolul care o pândea, Casey se apucă 
să înlăture dărâmăturile. Degetele începură să-i sângereze, 
masa aceea iar se răsuci amenințătoare, unele dărâmături 
lunecară la vale, cu disperare îşi croi loc pe unde să se 
strecoare, apucă pruncul de un braţ, îl trase afară, îl săltă 
iute în braţe şi se repezi spre un loc unde să fie amândoi în 
siguranţă chiar în momentul în care dărâmăturile acelea se 
prăbuşiră definitiv. Se trezi singură, cu un copilaş 
tremurând în braţe, care se agăţase disperat de ea. 

Când avalanşa aceea trecu de buza terasei aflate mai sus 
şi o porni vertiginos rupând cea mai mare parte a 
parapetului şi şoselei, Dunross şi ceilalţi aflaţi cu el mai la 
margine fură măturaţi la vale pe panta abruptă, claie peste 
grămadă, doar vegetaţia încetinind oarecum prăbuşirea. 
Tai-pan reuşi să rămână stăpân pe sine în întunericul acela, 
ameţit, uluit că mai era încă în picioare, teafăr şi nevătămat. 
Din apropiere auzi gemete de durere. Panta era foarte 
abruptă, numai noroi, pământ lipicios, pe unde îşi croi el 
drum ca să ajungă la Dianne Chen. Femeia era 
semiinconştienţa, doar gemea, un picior zăcea frânt brutal 
sub ea, un capăt de os îi ieşea în afara prin piele, dar atât 
cât putu el să-şi dea seama pe loc, nu avea nici o arteră 
retezată, nici hemoragie periculoasă. Cât mai blând cu 


putinţă, o întinse uşor, la fel şi piciorul, dar Dianne scoase 
un urlet şi apoi leşină. Dunross simţi pe cineva că se mişcă 
în apropierea lui: era Riko, ridicată în picioare, cu rochia 
sfâşiată, picioarele goale, părul vâlvoi, şi o şuviţă subţire de 
sânge îi curgea din nas. 

— Dumnezeule, eşti teafără? 

— Da... aha... bâlbâi ea tremurând toată. E... a fost 
cutremur? 

În momentul acela se auziră trosnetele altor scurt-circuite 
şi totul fu luminat de explozia scânteilor. 

— Dumnezeule! îngăimă el. Parcă ar fi Londra în timpul 
războiului. 

Apoi îl zări pe Phillip Chen, o grămadă inertă lângă un 
copăcel, căzut cu capul la vale. 

— Rămâi aici cu Dianne, îi spuse el pe un ton poruncitor şi 
o luă la goană în josul pantei. 

Sprijinindu-i capul, îl întoarse pe Phillip Chen: 
compradorul său încă mai sufla, Dunross încercă o imensă 
uşurare, îl aşeză pe cel rănit cât mai comod cu putinţa şi 
apoi se uită spre bezna care se lăsase din nou. În jur se 
vedeau alte siluete, Christian 'Toxe clătina din cap, 
încercând să se dezmeticească. 

— Dumnezeule mare! Câteva sute de oameni locuiau 
acolo! se chinui nesigur să se ridice în picioare, lunecă în 
noroi şi blestemă. Trebuie... trebuie să ajung la un telefon. 
Hei, dă-mi... dă-mi o mână de ajutor, hei! Toxe blestemă şi 
căzu iar. Ah, genunchiul, mi-am răsucit afurisitul de 
genunchi! 

Dunross îl ajută să se salte în picioare, apoi sprijinit şi de 
Riko de cealaltă parte, se chinuiră să ajungă la ce mai 
rămăsese din şosea. Acolo oamenii încă stăteau încremeniţi, 
alţii săriseră peste marginea parapetului să dea o mână de 
ajutor, câţiva dintre cei ce locuiseră în Rose Court gemeau 
în stare de şoc. O mamă era ţinută cu forţa pe loc, în vreme 
ce soţul ei se repezise pe pantă în sus, împiedicându-se şi 
căzând, să ajungă la dărâmături, pentru că cei trei copii ai 


lor şi bătrâna amah trebuiau să fie pe acolo pe undeva. 
Îndată ce ajunseră la loc drept, Toxe o porni şchiopătând pe 
Kotewall la vale, Dunstan alergă spre maşina lui ca să ia 
lanternele şi trusa de prim, ajutor, Lim nu se vedea nicăieri. 
Apoi Dunross îşi aduse aminte că şoferul era cu ei când îi 
ajunsese avalanşa. În vreme ce-şi căuta cheile ca să 
deschidă portbagajul, se chinui să-şi aducă aminte cine mai 
era cu ei. Da, Richard Kwang şi soţia lui, 'Toxe, Riko, 
Jacques... nu, Jacques plecase mai înainte, Phillip şi Dianne 
Chen, Barre... nu, Barre a rămas mai departe la petrecere. 
Doamne, am uitat de petrecere! Cine a mai rămas acolo? 
Richard Kwang şi nevastă-sa, Plumm, Johnjohn, nu, ela 
plecat mai devreme, Roger Crosse, nu, aşteaptă o clipă, 
parcă a plecat, nu? 

Dunross aproape că smulse capacul portbagajului, găsi 
două lanterne, trusa, o bucată de frânghie, alergă înapoi la 
Riko, simțind cum îl supără spinarea. 

— Vrei să te duci şi să ai grijă de Dianne şi Phillip ca eu să 
dau o mână de ajutor? spuse el cu o voce într-adins foarte 
hotărâtă. Uite! şi-i întinse o lanternă, nişte bandaje, o 
sticluţă cu aspirine. Şterge-o, Dianne are un picior rupt, 
Phillip nu ştiu ce mai are. Descurcă-te cum poţi şi rămâi cu 
ei până soseşte vreo ambulanţă sau mă întorc eu. Bine? 

— Da, sigur! şi clipi din ochi plină de temeri când privi în 
susul pantei. O să mai... mai e vreun pericol să mai urmeze 
o lunecare de pământ? 

— Nu. Aici eşti în siguranţă. Iute! 

El o făcu să se scuture de propria ei teamă şi o porni la 
deal căutându-şi drumul cu lanterna, păşind cu grijă. Abia 
atunci băgă el de seamă că ea era cu picioarele goale. Apoi 
îşi aminti că şi Dianne şi Phillip erau la fel. Îşi îndreptă 
spinarea să-şi mai astâmpere durerea, veşmintele îi erau 
sfâşiate, dar nu le luă în seamă şi porni în goană spre 
bariera de pământ. Auzi sirenele poliţiei în depărtare. Îl 
încercă o mare uşurare încât mai mai să vomeze şi o luă la 
fugă. Apoi o observă pe Orlanda în capul şirului de maşini. 


Se uita ţintă spre locul unde se ridica înainte Rose Court, 
mişca din buze, spasme îi traversau trupul şi-i 
schimonoseau faţa din când în când, şi Dunross îşi aminti de 
noaptea incendiului când fata rămăsese la fel împietrită în 
pragul unei crize. Se îndreptă iute spre ea, o zgâlţâi 
zdravăn, sperând s-o dezmeticească şi s-o facă să ia să din 
starea de şoc provocată de spaimă, cum văzuse de atâtea 
ori în timpul războiului. 

— Orlanda! 

Fata îşi ieşi oarecum din transă. 

— Oh oh oh, ce s-a... ce s-a... 

Uşurat, Dunross văzu că acum avea priviri de om normal, 
suferea ca un om normal şi pornise să plângă la fel de 
firesc. 

— E în regulă, nu mai ai de ce te teme. Ei, stăpâneşte-te, 
eşti teafără, n-ai păţit nimic, Orlanda! spuse el pe un ton 
blând dar foarte hotărât, şi o ajută să se sprijine de capota 
maşinii şi o lăsă acolo. 

— Dumnezeule, Linc! îngăimă ea, şi apoi ţipă către el 
printr-un val de lacrimi: Linc... Linc e acolo! 

Dunross se opri scurt şi se întoarse. 

— Unde? Unde e? 

— În apartamentul meu, la etajul opt! 

Dunross o porni din nou la fugă, lumina lanternei 
mişcându-se beată peste mocirla aceea. Oamenii se adunau 
grămadă la întâmplare, înglodaţi până la genunchi în 
noroiul moale, ferind cu palmele câte un chibrit aprins, 
căutând prin ruine. Când ajunse mai aproape de locul 
catastrofei, inima i se răsuci în el de groază: simţi miros de 
gaze! Cu fiecare secundă mirosul devenea şi mai puternic. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, stingeţi chibritule alea! 
urlă el. O să sărim cu toţii în aer până la ceruri! 

Apoi o zări pe Casey. 

Maşina poliţiei urca în viteză în urma maşinii pompierilor, 
motoarele gemând ambalate, sirenele urlau, prin traficul 
aglomerat şi dat peste cap, nimeni nu se mai chinuia să se 


dea la o parte din drum. Înăuntrul maşinii, Armstrong 
urmărea discuţiile purtate prin radio: „Ioate maşinile de 
poliţie şi pompieri să se îndrepte spre Şoseaua Kotewall. 
Urgent, urgent, urgent! În apropiere de Po Shan şi şoseaua 
Sinclair a avut loc încă o alunecare de teren. Telefonic am 
fost informaţi că Rose Court şi încă două clădiri de 
douăsprezece etaje s-au prăbuşit!” 

— Afurisită şi blestemată treabă! mârâi Armstrong. Uită-te 
pe unde mergi, pentru Dumnezeu, urlă el la şoferul care o 
luase pe sensul invers al şoselei, mai mai să se izbească de 
un camion. Întoarce aici la dreapta, tai-o spre Castle să 
ajungem la Robinson şi Sinclair! porunci el. 

Tocmai se întorcea acasă după o altă întâlnire cu Brian 
Kwok, pe care acum voiau să-l repună pe picioare, simţea 
că-i plezneşte capul, se simţea sleit, când zărise semnalul 
de alertă. Amintindu-şi că Crosse locuia pe şoseaua Sinclair 
şi că-i spusese că va fi la petrecerea lui Jason Plumm după 
ce va încheia cu urmărirea în care plecase cu Rosemont, se 
hotărâse să verifice ce se întâmplase. Dumnezeule, se gândi 
el întunecat, dacă şi-a lăsat oasele pe acolo, cine o să preia 
conducerea serviciului secret? Şi ce facem, îi dăm drumul 
lui Brian sau îl mai ţinem? Ce facem cu el? În aparatul de 
radio răsună o altă voce, hotărâtă, stăpână pe sine, care 
răzbătea printre pârâiturile transmisiei. 

— Aici adjunctul comandantului pompierilor, Soames. 
Alertă de gradul unu! Armstrong şi şoferul rămaseră cu 
gura căscată. Mă aflu la răscrucea dintre Sinclair, Kotewall 
şi Robinson, unde am stabilit punctul de comandă. Alertă de 
gradul unu, repet unu! Să fie informat guvernatorul şi 
reprezentantul guvernului imediat, aici dezastru de mari 
proporţii. Informaţi toate spitalele de pe insulă să fie 
pregătite să primească victimele. Să se dea ordin tuturor 
ambulanţelor şi serviciilor paramedicale să se îndrepte în 
zonă. Vom cere imediat sprijinul masiv al armatei. Toate 
firele electrice s-au rupt, cerem generatoare, cabluri, 
mijloace de iluminat... 


— Dumnezeule mare, îngăimă Armstrong. Pentru 
Dumnezeu, ia-o înainte, grăbeşte-te! 

Maşina poliţiei porni în trombă. 

— Ah, lan, murmură Casey, cu ochii uscați, împietrită de 
spaimă, cu copilaşul agăţat de gât. Linc e undeva printre 
dărâmăturile acelea. 

— Da, ştiu, îi spuse el reuşind să se facă auzit peste 
hărmălaia de glasuri, ţipete, gemele după ajutor care 
veneau dinspre ruinele ce încă se mai mişcau. 

În jur umblau năuciţi tot felul de oameni, neştiind unde să 
caute, de unde să înceapă, cum să le dea o mână de ajutor 
celorlalţi. 

— Eşti teafărăâ? 

— Da, da... dar Linc. Nu ştiu... 

Încremeni. Mai la vale, chiar în faţa ei, lângă rămăşiţele 
liftului, o imensă grămadă de grinzi răsucite, resturi de 
pereţi de beton se prăbuşiră cu un trosnet asurzitor, 
stârnind o reacţie în lanţ mai la vale, şi, în momentul în care 
Dunross îşi îndreptă lumina lanternei într-acolo, văzură o 
masă de ruine dislocându-se şi izbindu-se de lift, 
desprinzându-l şi făcându-i vânt la vale, împrăştiind o 
mulţime de cadavre în urma sa. 

— Doamne! scânci Casey şi pruncul se agăţă şi mai tare de 
gâtul ei, prins de panică. 

— Du-te la maşină. Acolo vei fi în siguran... 

În clipa aceea, un bărbat înnebunit se repezi spre ei, se 
uită la copilul din braţele ei, i-l smulse, strângându-l la 
piept, mulţumind domnului şi lui Casey că-l salvase. 

— Unde l-aţi găsit? 

Casey arătă năucită spre locul de unde scosese copilul. 
Bărbatul se uită aiurit într-acolo, apoi dispăru în noapte, 
plângând de-acum de-a binelea de fericire. 

— Casey, stai aici, îi spuse Dunross alarmat, în vreme ce se 
auzeau sirenele apropiindu-se din toate direcţiile. Mă duc 
să arunc o privire. 


— Doamne, fii cu mare băgare de seamă, simţi miros de 
gaz? 

— Da, sunt multe scăpări de gaze. 

La lumina lanternei începu să-şi croiască drum peste 
dărâmături, printre ele, lunecând, poticnindu-se. Drumul 
era foarte periculos, toată masa aceea imensă fiind încă 
instabilă, trosnind din toate părţile. Primul cadavru peste 
care dădu era al unei chinezoaice pe care n-o cunoştea. 
Zece metri mai la vale zăcea un european, cu capul strivit, 
de nerecunoscut. lute, îndreptă raza lanternei mai departe, 
dar printre morţii aruncaţi în toate părţile nu-l zări pe 
Bartlett. Ceva mai jos mai erau două cadavre strivite, 
amândouă ale unor chinezi. Străduindu-se să-şi 
stăpânească senzaţia de vomă, îşi croi drum pe sub nişte 
pereţi ce abia se mai ţineau, spre un european, apoi ţinând 
cu grijă lanterna, reuşi să bage mâna în buzunarele 
victimei. Pe carnetul de conducere-scria: Richard Pugmire. 

— O, Doamne! murmură Dunross. 

Aici mirosul de gaz era şi mai puternic, şi inima i se 
strânse de spaimă când ceva mai la vale, din reţeaua 
electrică izbucnise jerbe de scântei. O să ne ducem cu toţii 
pe lumea cealaltă dacă scânteile alea blestemate ajung şi 
aici. Păşind cu mare greutate, reuşi să iasă dintre 
dărâmături şi-şi îndreptă spatele, respirând mai uşurat. Se 
mai uită o dată la cadavrul lui Pugmire şi apoi o porni la 
vale. După câţiva paşi auzi un geamăt înăbuşit. Trecu ceva 
timp până reuşi să localizeze de unde provenea, se vâri iar 
printre ruine, se strecură pe sub nişte amenințătoare 
resturi de ziduri şi grinzi, reuşi să apuce o margine de zid, 
cu toată puterea de care era în stare se chinui să ridice o 
bucată de beton şi s-o înlăture, dedesubt văzu un cap de 
om. 

— Ajutor! gemu Clinker. Dumnezeu să te înzilească, ah, 
camarade! 

— Stai aşa o clipă. 


Dunross văzu că individul era țintuit de o grindă imensă, 
dar grinda aceea proptea şi dărâmăturile de deasupra cu să 
nu vină peste el. Cercetă locul cu lanterna până găsi o 
bucată de conductă ruptă, şi încercă s-o folosească drept 
pârghie ca să salte puţin grinda. Piramida de dărâmături de 
deasupra începu să se clatine ameninţător. 

— Poţi să te mişti? gâfâi el. 

— Piciorul... ah, mă doare groaznic, dar încerc, şi Clinker 
întinse mâna şi se apucă de un drug de fior înfipt în moloz. 
Sunt gata dacă şi dumneata eşti. 

— Cum te cheamă? 

— Clinker. Ernie Clinker. Pe dumneata? 

— Dunross, lan Dunross. 

— Ah! Clinker îşi mişcă cu mare greutate capul şi se uită în 
sus, pe ţeastă şi pe faţă îi curgea sânge, părul îi era năclăit, 
buzele strivite. Mulţumesc tai-pan, murmură el. Gata, sunt 
gata când vrei. 

Dunross se opinti cu toată greutatea şi puterea lui în 
pârghia aceea improvizată, grinda se ridică puţin, Clinker 
se zvârcoli şi el, dar nu se putu clinti. 

— Încă puţin, camarade, gâfâi el, scuturat de valuri de 
durere. 

Dunross se opinti din nou, îşi simţi muşchii braţelor şi 
picioarelor că ţipă de efort, grinda se mai săltă o fracțiune, 
o avalanşă de moloz se porni, reuşi să salte grinda şi mai 
mult. 

— Acum, şuieră el îngrozit, nu mai pot ţine... 

Victima se apucă şi mai deznădăjduit de bucata de fier, 
începu să se tragă centimetru cu centimetru, peste ei se 
prăvăliră alte resturi de moloz, ieşise pe jumătate de sub 
dărâmături, când văzu că-şi eliberase trunchiul, Dunross 
lăsă pârghia uşor, uşor de tot, şi observând că nu se 
prăvăleşte totul peste ei, îl apucă pe bătrân şi-l trase afară. 
Abia atunci zări dâra de sânge pe care acesta o lăsa în 
urmă, piciorul stâng lipsă. 

— Bătrâne, nu mai mişca, îi spuse el plin de compătimire. 


Clinker gâfâia din greu, aproape inconştient, chinuindu-se 
să-şi înfrângă gemetele de durere. Dunross sfâşie un 
bandaj, încropi un garou pe care-l strânse chiar sub 
genunchi. Apoi se ridică în spaţiul acela îngust, uitându-se 
la zidurile amenințătoare care se puteau prăbuşi în orice 
clipită, şi încercă să se hotărască ce era de făcut mai 
departe. Întâi să-l scot pe amărâtul ăsta de aici, îşi spuse el, 
blestemând locul acela înghesuit de dărâmături. Apoi auzi 
trosnetele şi scârţâiturile dărâmăturilor care porneau să se 
mişte, pământul se cutremură, el se aplecă, ferindu-şi 
capul. Se porni o altă avalanşă. 

Ora 21.13. 

Trecuseră exact şaisprezece minute de când Rose Court 
fusese izbit de lunecarea de pământ, şi peste toată zona 
aceea vastă, marcată de dezastru, mişunau oameni. Unii 
abia reuşiseră să iasă de sub dărâmături, alţii veniseră în 
ajutorul celor sinistraţi, şi ceva mai la vale, lângă punctul de 
comandă plasat la intersecţie, se vedeau maşini de poliţie, 
patru de pompieri şi de salvare, reflectoarele lor mobile 
măturau panta, pompieri şi poliţişti se chinuiau disperaţi să- 
şi croiască drum printre dărâmături. Se stârni un incendiu 
care fu imediat înăbuşit, toată lumea fiind conştienta de 
pericolul scăpărilor de gaze. O ambulanţă plină cu răniţi 
sau muribunzi plecase deja, altele veneau în locul ei. 

În bezna aceea totul avea un aer haotic, iluminatul public 
era scos din funcţie. Ploaia începu iar. Comandantul cel 
mare al pompierilor sosise doar de câteva minute şi 
trimisese o echipă de genişti şi alţi experţi ca să cerceteze 
fundaţiile clădirilor din jur de pe celelalte coline, ca să vadă 
dacă trebuiau şi acelea evacuate, pentru că toată zona 
Kotewall, Conduit şi Po Shan era susceptibilă să fie victima 
unor noi sinistre. Dumnezeule, îşi spuse cutremurat 
comandantul pompierilor, o să ne trebuiască săptămâni 
întregi ca să scoatem de aici morţii şi să punem rânduială! 
Dar pe chipul lui nu se putea citi decât un perfect calm. O 
maşină de patrulare se opri scrâşnind din frâne. 


— Ei, hello, Robert, îl întâmpină comandantul. Mda, îi mai 
spuse el când văzu groaza ce se zugrăvise pe chipul 
celuilalt. Şi numai Dumnezeu ştie câţi or fi îngropaţi sub 
dărâmăturile alea. 

— Feriţi! urlă cineva şi toată lumea fugi să-şi găsească, un 
adăpost, când o bucată imensă de beton armat ruptă din 
trupul mutilat al clădirii Sinclair o porni la vale zdrobind 
totul în drumul ei. Una dintre maşinile poliţiei îşi îndreptă 
reflectoarele în susul pantei şi se văzură limpede încăperi 
sfârtecate care priveau la ceruri. Într-una din ele se 
învârtea clătinându-se pe marginea rupturii o siluetă 
minusculă. 

— Trimiteţi imediat pe cineva acolo şi vedeţi ce naiba se 
întâmplă. 

Un pompier o luă la fugă. În bezna de la barajul de pe 
şoseaua Kotewall, se strânseseră locatarii de la blocurile din 
preajmă, toţi îngroziţi că vor urma şi alte alunecări de 
teren, neştiind dacă să evacueze locuinţele sau nu. Orlanda 
şi acum stătea năucită, sprijinindu-se de capota maşinii, 
picăturile de ploaie amestecându-se cu lacrimile pe faţa ei. 
Peste baraj trecu o altă echipă de poliţişti care se 
răspândiră în zona dezastrului, cercetând terenul la lumina 
lanternelor lor puternice din dotare. Unul dintre ei auzi un 
strigăt de ajutor de undeva din vale, îşi îndreptă lanterna 
spre un tufiş, apoi schimbă direcţia iute când o văzu pe Riko 
făcând semne cu mâna şi strigând, în vreme ce la picioarele 
ei zăceau două siluete inerte. 

Maşina lui Gornt se opri într-un scrâşnet de frâne la 
răspântia şoselei Kotewall. Fără să ia în seamă insistentele 
unui poliţist aflat acolo, el îi puse cheile maşinii în mână şi o 
luă la goană pe pantă în sus. Când ajunse în apropierea 
barajului şi văzu dimensiunile dezastrului, rămase împietrit. 
Doar cu câteva minute înainte fusese şi el acolo, bând şi 
făcându-i curte lui Casey, fiind convins că totul îi reuşise aşa 
cum plănuise el, la fel şi aranjamentul cu Orlanda, apoi 
toată acea victorie personală se dusese de râpă, se văzu iar 


privindu-l câineşte pe Dunross, dar un fel de miracol îl 
făcuse să plece la timp, iar acum probabil toţi ceilalţi erau 
morţi, îngropaţi sub dărâmături. Dumnezeule, şi Dunross, 
Orlanda, Casey, Jason, Ban... 

— Dă-te la o parte! îi strigă un poliţist. 

Mai mulţi brancardieri trecură în fugă pe lângă el, urmaţi 
de pompieri cu topoare de intervenţie, trecură peste 
talmeş-balmeşul acela de pământ şi pietre şi copaci şi 
resturi, îndreptându-se spre ruine. 

— Sir, îmi pare rău, dar nu aveţi voie să staţi aici. 

Gornt se dădu la o parte, încă gâfâind după fuga aceea la 
deal. 

— A scăpat cineva de acolo? 

— Da, sigur, bineînţeles, sunt convins că. 

— L-ai văzut pe Dunross, pe lan Dunross? 

— Pe cine? 

— Pe Dunross tai-panul? 

— Nu, îmi pare rău, sir, nu l-am văzut! Şi polițistul se 
întoarse ca să potolească nişte părinţi dezlănţuiţi. 

Gornt se întoarse şi se uită fascinat spre locul sinistrului, 
îngrozit de dimensiunile sale. 

— Dumnezeule! auzi el o voce de american. 

Gornt se întoarse. Într-un grup care se chinuia să urce 
panta, îi zări pe Paul Choy şi Venus Poon. Toţi se uitau 
încremeniţi în bezna ce dăinuia în zona aceea. 

— Paul, ce cauţi tu aici? 

— Ah, domnule Gornt, unchiul meu trebuie să fie pe aici, 
murmură Paul Choy, abia reuşind să articuleze cuvintele. 
Dumnezeule! Uitaţi-vă! 

— Patru Degete? 

— Da, el... 

Dar Venus Poon îl reduse la tăcere intervenind: 

— Domnul Wu mă aştepta pentru ca să discutăm despre 
un contract de filmare. Va sponsoriza turnarea unui film. 

Gornt trecu peste scornelile ei evidente şi mintea începu 
să-i lucreze cu înfrigurare: dacă reuşea să-l salveze pe 


Patru Degete, poate că bătrânul o să-l ajute să iasă basma 
curată din dezastrul care-l aştepta pe el la bursă. 

— La ce etaj se afla? 

— La cinci! îi spuse Venus Poon. 

— Paul, tu ia-o spre clădirea Sinclair pe partea asta şi 
caută, iar eu o iau pe cealaltă şi ne întâlnim dincolo. Dă-i 
drumul! 

Şi tânărul o luă la fugă înainte ca Venus Poon să fi avut 
vreme să-l oprească. Polițistul era ocupat. Fără să mai 
şovăie, Gornt trecu dincolo de baraj. Cunoştea destul de 
bine cum arăta cel de-al cincilea etaj unde locuia Plumm, 
Patru Degete trebuia să fie pe undeva pe alături, în bezna 
aceea nici nu o băgă de seamă pe Orlanda care se afla de 
cealaltă parte a drumului. Îndată ce trecu de baraj o porni 
iute pe pantă în sus, simțind cum picioarele i se înfundau în 
glod. Uneori se mai şi împiedica. 

— Heya, preacinstite domn, îi strigă el în cantoneză unui 
brancardier din apropiere. Nu ai cumva o lanternă în plus? 

— Ba da, uite-o! îi răspunse celălalt. Dar ai grijă, că pe aici 
cam alunecă. Şi e plin de stafii! 

Gornt îi mulţumi şi se grăbi mai departe, când se apropie 
de locul unde ar fi trebuit să fie foaierul se opri. Pe panta 
muntelui în sus, atât cât putea cuprinde cu privirea, se 
vedea ruptura monstruoasă a alunecării de teren, de o sută 
de metri lăţime. Pe cele trei laturi ale acelui gol erau alte 
construcţii, unele abia în lucru şi gândul de a fi prins sub 
ele îl făcu să încerce o stare de greață. Şoseaua Conduit 
dispăruse cu totul, copacii fuseseră smulşi, parapetele nu 
mai existau. lar când se uită în vale se înfioră. E de 
necrezut! îşi spuse el, amintindu-şi cât de mare şi puternică 
fusese durată terasa pe care fusese ridicată clădirea Rose 
Court, şi ce mult îl încântase priveliştea ei de-a lungul 
anilor. Apoi zări nişte lumini mişunând prin Sinclair Towers, 
clădirea faţă de care simţise numai ură, şi-l urâse pe 
Dunross şi mai mult pentru că el finanţase şi era 
proprietarul construcţiei şi-i stricase priveliştea. Când văzu 


că unul din colţurile superioare ale clădirii era ştirbit, îl 
trecu un val de bucurie, dar şi acesta deveni iute fiere când 
îşi aminti că şi el avusese un apartament la etajul al 
doisprezecelea la Rose Court, şi cât de bine se simţise acolo 
cu Orlanda, la etajul al optulea, acum numai dărâmături şi 
moarte. Dumnezeule, exclamă el cu voce tare, 
binecuvântându-şi jossul. Şi porni mai departe. 

Casey stătea pe o grămadă de moloz, aşteptând disperată. 
Pe toată panta mişunau cei veniţi să dea p mână de ajutor, 
să salveze ce se mai putea salva, orbecăiau în 
semiintuneric, strecurându-se printre resturile de clădire în 
precar echilibru, strigând şi aşteptând să primească 
răspuns de la cei prinşi sub dărâmături. Ici şi colo, unii se 
apucaseră să sape disperaţi, dând la o parte bucăţi de 
ziduri când reuşeau să găsească vreun nenorocit. 
Nerăbdătoare, se ridică în picioare şi se uită în josul pantei, 
căutându-l pe Dunross care dispăruse printre dărâmături, o 
vreme văzuse lumina lanternei sale rătăcind pe acolo, dar 
de câteva minute nu o mai zărise deloc. Neliniştea îi spori, 
minutele păreau nesfârşite şi ori de câte ori dărâmăturile 
acelea se mai prăbuşeau, alţi fiori de teamă o traversau. 
Linc, Linc se află undeva printre zidurile acelea prăbuşite, 
îşi spunea ea obsesiv. Trebuie să fac ceva, nu pot să stau aici 
şi să aştept la nesfârşit şi să mă rog şi iar să stau să aştept, 
să-l aştept pe lan să apară din nou. O să-l găsească el... Sări 
brusc îngrozită în picioare. O parte imensă de clădire se 
desprinsese mai la vale, făcându-i pe cei veniţi să dea o 
mână de ajutor să fugă care încotro să scape cu viaţă. Dar 
reacţia aceea în lanţ se potoli, se lăsă din nou linişte, dar 
inima nu înceta să-i bată nebuneşte în piept. Raza lanternei 
lui Dunross nu se mai mişca printre dărâmături ca s-o 
încurajeze. Fă Doamne să scape teafăr! 

— Casey! Casey! Tu eşti? şi din întuneric apăru silueta lui 
Gornt. 

— Quillan, se descărca ea pătimaş în vreme ce stătea lipită 
de pieptul lui, simțind cum puterea braţelor lui parcă îi 


dădea şi ei putere. Te rog ajută-l pe Linc... 

— Am venit îndată ce am auzit nenorocirea, îi spuse el 
iute, fără s-o lase să vorbească. Am auzit la radio. 
Dumnezeule, am încremenit când m-am gândit că tu... Nu 
mai speram... Casey, Casey, revino-ţi! 

— Sunt. Sunt, mu-am revenit. Linc €... e acolo undeva, 
Quillan. 

— Cum? Dar cum naiba a ajuns acolo. A... 

— Era la Or... în apartamentul Orlandei şi Ian... 

— Casey, poate te înşeli. Ascul... 

— Nu, mi-a spus chiar Orlanda. 

— Cum? Ea a reuşit să iasă? îngăimă Gornt. Orlanda a 
scăpat? 

— Da. Era cu mine, lângă mine, pe colină când s-a 
întâmplat, şi am văzut totul, Quillan, am văzut avalanşa aia 
cumplită de pământ, cum s-a prăbuşit toată clădirea şi am 
fugit încoace, lan a venit şi el să mă ajute şi Linc... 

— Dunross? A scăpat şi el? întrebă el simțind cum îi erupe 
fierea în gură. 

— Da, da, acum e pe acolo printre dărâmături. S-a 
deplasat clădirea înainte şi liftul... liftul era plin de cadavre. 
E pe acolo pe undeva, caută... caută în cazul că. 

Glasul i se înecă, îl văzu pe Gornt că se uită în josul pantei. 

— Cine a mai scăpat? 

— Jacques, familia Chen, ziaristul, nu mai ştiu. 

Nu reuşea să-i vadă prea bine faţa, aşa că nu ştia ce era în 
mintea lui. 

— Îţi. Îţi pare rău că lan a scăpat? 

— Nu, din contră. Încotro a luat-o? 

— Într-acolo! spuse ea şi luându-i lanterna arătă cu raza ei 
direcţia. Într-acolo unde se vede ridicătură aceea. El... de o 
vreme nu i-am mai zărit lumina lanternei, dar e pe acolo. 
Vezi unde sunt resturile liftului? Pe acolo. 

Acum îi distingea trăsăturile feţei, ochii întunecaţi, barba 
care-i contura faţa colţuroasă, dar nu reuşi să citească pe 
ea nimic. 


— Rămâi aici, îi spuse el. Aici eşti în siguranţă. 

Îi luă lanterna şi dispăru printre dărâmături şi el. Ploaia se 
pornise mai tare, la fel de caldă ca şi noaptea, Gornt scuipă 
gustul de fiere din gură, fericit că adversarul său era în 
viaţă; urând ideea că era în viaţă, dar dorind mai mult să-l 
ştie viu. Era foarte lunecos prin noroiul acela, o bucată de 
zid se clătină şi apoi se prăbugşi. Gornt se poticni, se lovi la 
gleznă şi blestemă, porni mai departe, raza lanternei lui 
căutând un loc de trecere sigur, fără să-l găsească. Deci 
aşa. lan Afurisitul Dunross tai-panul blestemat a scăpat 
înainte să se prăbuşească clădirea, îi trecu lui prin minte. 
Ticălosul ăla parcă e fermecat! Dumnezeule, dar nu uita, 
zeii sunt şi de partea ta. Nu uita... Se opri brusc auzind 
nişte slabe strigăte de ajutor de undeva din apropiere. 
Ascultă încordat, dar nu reuşi să-şi dea scama dincotro 
veneau. Strigă la rândul lui: 

— Unde eşti? Unde eşti? 

Şi din nou ascultă. Nimic. Şovăind, cercetă drumul înainte. 
Tot talmeş-balmeşul ăsta blestemat poate oricând luneca 
încă o sută de metri la vale cât ai clipi, îi trecu lui prin 
minte. 

— Unde eşti? strigă el încă o dată. 

Nu primi nici un răspuns, şi cu prudenţă porni mai 
departe, simțind mirosul puternic de gaze, când ajunse mai 
aproape de resturile liftului, se uită la cadavrele 
împrăştiate, nu recunoscu niciunul, înaintă, dădu colţul 
după nişte dărâmături, se aplecă să treacă pe sub un zid 
aflat în echilibru precar. Brusc îl orbi lumina unei lanterne. 

— Quillan, se naiba cauţi aici? îl întrebă Dunross. 

— Pe tine, îi răspunse Gornt întunecat, îndreptând lumina 
lanternei spre el. Casey mi-a spus că te joci de-a v-aţi 
ascunselea pe aici. 

Dunross stătea pe o grămadă de moloz şi se odihnea ca să- 
şi mai tragă sufletul, braţele îi erau julite şi pline de sânge, 
hainele în neorânduială. Când dărâmăturile se mişcaseră şi 
în partea aceea, ieşirea îi fusese blocată. Când ţâşnise spre 


gura de ieşire, se lovise şi scăpase lanterna din mână, iar 
când avalanşa se oprise, se trezise prins în capcană alături 
de Clinker. Fusese nevoit să-şi adune toate puterile ca să nu 
se lase copleşit de panică în întuneric. Cu răbdare, începu 
să pipăie prin jur, în căutarea lanternei, dibuind cu degetele 
centimetru cu centimetru. Şi exact când era aproape să 
renunţe, dădu cu mâna de ea şi o apucă. Când văzu din nou 
lumină, spaima îl părăsi. Cu lanterna găsi o altă cale de 
ieşire. Acum se uită lung la Gornt, şi schiţă un zâmbet. 

— Îţi pare rău că nu am murit? 

Gornt ridică din umeri şi-şi afişă zâmbetul lui parşiv 
dintotdeauna. 

— Mda, Joss! Dar o să se întâmple şi asta destul de 
curând! Dărâmăturile sub care se aflau trosniră, peretele 
se înclină uşor, îndreptă iute lumina lanternei într-acolo, cei 
doi bărbaţi îşi ţinură răsuflarea. Şi asta chiar mai curând 
decât crezi dacă n-o ştergem naibii de-aici. 

Dunross se ridică în picioare, gemu când simţi un junghi în 
spinare. 

— Eşti rănit, pot să sper măcar atât? îl întrebă Gornt. 

Dunross râse şi se simţi mai bine acum când aproape îi 
trecuse spaima că era să fie îngropat sub dărâmături. 

— Nu. Vrei să-mi dai o mână de ajutor? 

— Cum? 

Şi Dunross arătă cu lanterna spre dărâmături, făcându-l 
pe Gornt să-l vadă în fine pe bătrân. 

— Am fost prins sub dărâmături pe când încercam să-l scot 
de acolo. 

Gornt se arătă dornic să-l ajute, se aplecă şi dădu la o 
parte nişte resturi de moloz ca să lărgească ieşirea. 

— Îl cheamă Clinker, şi-a pierdut un picior, celălalt rănit. 

— Dumnezeule! Stai, lasă-mă să te ajut! Şi Gornt apucă şi 
el de lespede, o clintiră din loc şi se lăsă în cavitatea aceea 
în care fusese prins Clinker, dar ieşi imediat şi se uită la 
Dunross. Păcat, amărâtul e mort! 

— Eşti sigur? 


Gornt îl săltă pe bătrân ca pe-o păpuşă de cârpă şi-l scoase 
afară. 

— Bietul de el. 

— Joss! A spus măcar în care, parte a clădirii se afla? La ce 
etaj? Mai era cineva cu el? 

— Spunea ceva că e îngrijitor, că era pe la subsol şi a 
pronunţat un nume, mi se pare Mabel. 

Gornt cercetă la lumina lanternei totul în jur. 

— Ai mai văzut sau ai mai auzit pe cineva pe aici? 

— Nu! 

— Atunci hai să-l scoatem mai iute de aici, spuse Gornt 
hotărât. 

Îl apucară amândoi, când ajunseră afară de tot, în 
siguranţă, se opriră să-şi tragă sufletul. Nişte brancardieri 
trecură prin preajmă, Dunross îi chemă. 

— Prea cinstite stăpâne, o să-l ridicăm noi, spuse unul 
dintre ei, puseră cadavrul pe o targă şi dispărură. 

— Quillan, înainte de a ne întoarce la Casey... ea spunea... 

— De Bartlett? Da, mi-a spus şi mie că era în apartamentul 
Orlandei, spuse Gornt şi-l privi cu atenţie pe celălalt. 
Apartamentul ei era la etajul opt. 

Dunross se uită spre vale: acum erau mai multe lumini de 
lanterne decât înainte. 

— Şi pe unde crezi că ar putea fi acum apartamentul 
acela? 

— Trebuie să fi murit. Etajul opt? 

— Da. Dar cam pe unde? 

Gornt cercetă pantă. 

— De aici nu văd nimic. S-ar putea să recunosc ceva în 
harababura asta, dar tare mă îndoiesc. Ar trebui să fie pe 
acolo, pe lângă şoseaua Sinclair. 

— Ar putea fi încă în viaţă, în vreo cavitate. Hai să ne 
ducem să vedem. 

Chipul lui Gornt se schimonosi într-un zâmbet ciudat. 

— Ai încă nevoie de el şi de afacerea cu el, aşa-i? 

— Nu, acum nu mai am. 


— Rahat! Şi Gornt porni să urce panta, Casey! strigă el cu 
mâinile pâlnie la gură. Noi ne ducem mai la vale. Du-te 
înapoi la baraj şi aşteaptă-ne acolo. 

O auziră pe Casey răspunzând ceva. 

— În regulă, ai grijă! după care Gornt spuse acru: În 
regulă, dacă tot trebuie să ne jucăm de-a eroii, hai s-o luăm 
din loc. O iau eu înainte! şi porni. 

Dunross, la fel de acru şi supărat de prezenţa celuilalt, o 
luă după el, simțind cum îl apucă tot mai mult furia. Cei doi 
bărbaţi coborau printre dărâmături, iar când ieşiră dintre 
ele, o porniră la vale. Din loc în loc dădeau peste câte un 
cadavru sau bucăţi de trupuri omeneşti, dar niciuna dintre 
victime nu era de recunoscut. Trecură pe lângă 
supraviețuitori ieşiţi din minţi, sau rude ale celor dispăruţi 
care săpau cu disperare sau încercau să scormonească 
pământul cu mâinile goale cu vreun băț, cu orice le cădea la 
mână. Când ajunseră la piciorul pantei, Gornt se opri, 
cercetă cu grijă resturile clădirii la lumina lanternei. 

— Ai dat de ceva? îl întrebă Dunross. 

— Nu, răspunse Gornt care zări nişte draperii sfâşiate ce 
ar fi putut fi ale Orlandei dar nu era sigur fiindcă de 
aproape doi ani nu mai călcase pe acolo, lumina lanterne-i 
şovăi. 

— Ce-ai găsit? 

— Nimic. 

Gornt începu să urce o grămadă de moloz, căutând vreun 
semn care să-i indice că acela era apartamentul ei sau al 
firmei Asian Properties, de la etajul cinci. 

— Uite, s-ar putea să fie nişte resturi din mobila lui Plumm, 
spuse el arătând spre o sofa sfâşiată, cu arcurile ieşite. 

— Ajutor, ajutor. În numele tuturor zeilor! se auzi un 
geamăt în cantoneză care venea de undeva din apropiere. 

Gornt se repezi în direcţia de unde venea acel glas 
părându-i-se a fi al lui Patru Degete. Dunross venea pe 
urmele lui. În mijlocul dărâmăturilor dădură de un bătrân 
chinez, tăvălit rău de tot, acoperit de moloz şi praf, şezând 


în mijlocul dezastrului şi uitându-se aiurit în jur. Părea să nu 
fie rănit, când Gornt şi Dunross ajunseră lângă el. Bătrânul 
se schimonosi la faţă, orbit de lumina lanternelor. Amândoi 
îl recunoscură de îndată: Ching Zâmbăreţul, bancherul. 

— Ce s-a întâmplat prea cinstiţi domni? întrebă el în 
cantoneză. 

Gornt îi relată şi bătrânul rămase cu gura căscată. 

— O zei! De necrezut. Şi eu mai sunt în viaţă? Chiar sunt 
în viaţă? 

— Da. Smiler Ching, la ce etaj te aflai? 

— La doisprezece... eram în sufragerie, mă uitam la 
televizor, şi Smiler îşi scormoni memoria şi zâmbi. Tocmai 
mă uitam la curva aia dulce de Venus Poon... şi deodată s-a 
auzit un trosnet cumplit dinspre şoseaua Conduit. Şi nu mai 
ştiu decât că m-am trezit aici, acum câteva minute... m-am 
trezit aici... 

— Cine mai era în apartament cu tine? 

— Amah. Prima nevastă a ieşit să joace mah-jong! şi 
bătrânul acela sfrijit se ridică cu prudenţă în picioare, se 
prăbuşi şi gemu. Ayeeyah, pe toţi zeii. O, o minune 
adevărată, tai-pan şi al doilea tai-pan. Zeii sunt cu minE. 
Absolut sigur, şi e sigur că o să-mi recuperez banca şi o să 
ajung din nou bogat şi econom la Clubul hipic, ayeeyah, ce 
Joss! 

Din nou îşi cercetă picioarele să vadă dacă-l ţin şi o tuli 
dintre dărâmături. 

— Dacă resturile astea fac parte din etajul doisprezece, 
atunci etajul opt trebuie să fie pe undeva pe colo, spuse 
Dunross arătând cu lumina lanternei. 

Gornt încuviinţă dând din cap, fără nici o expresie pe faţă. 

— Dacă ticălosul ăla bătrân a supravieţuit, de ce nu şi 
Bartlett! 

— Poate. Hai să-l căutăm! 

Ora 23.05. 

Un camion militar goni la deal prin ploaia deasă, 
împroşcând cu noroi în toate părţile, şi se opri lângă 


punctul de comandă. Soldaţi din garda irlandeză în salopete 
şi haine de ploaie, unii cu topoare de intervenţie în mână, 
săriră jos din camion. Îi aştepta un ofiţer. 

— Sergent! O iei în sus. 

Ofiţerul era tinerel şi arătă cu un băț cum au ofiţerii spre 
partea stângă a alunecării de pământ. Mantaua de ploaie, 
cizmele, pantalonii îi erau mânjiţi de noroi. 

— Nu fumează nimeni, pe undeva e o scurgere afurisită de 
gaz, şi luaţi-o din loc! 

— Sir, unde-i compania Alfa? 

— Sus la Po Shan. Delta e la mijlocul pantei. Pe şoseaua 
Kotewall avem o staţie de prim-ajutor. Eu stau pe canalul 
patru pe care luăm legătura. Daţi-i drumul. 

Oamenii priviră imaginea dezastrului. 

— Dumnezeule mare! murmură cineva. 

Şi o luară, la fugă pe urmele sergentului. Ofiţerul se 
întoarse la postul său de comandă şi ridică receptorul 
telefonului de campanie. 

— Compania Delta, aici comandantul. Raportul! 

— Am scos patru cadavre, sir, şi doi răniţi. Suntem la 
mijlocul pantei. Una dintre femei e o chinezoaică, pe nume 
Kwang, fracturi multiple, altfel a scăpat uşor, iar bărbatul ei 
e şocat bine de tot. 

— În care parte a clădirii se aflau? 

— La etajul cinci. Bănuim că i-au salvat grinzile de 
rezistenţă. Amândoi răniții sunt în drum spre staţia de 
salvare de pe Kotewall. De aici auzim pe cineva îngropat 
adânc sub dărâmături. Dumnezeu să ne apere, sir, dar nu 
putem ajunge la el, pompierii nu pot folosi aparatele de 
tăiat oxiacetilenice. Aici e prea mult gaz. Altceva nimic în 
zona noastră, sir. 

— Daţi-i bătaie mai departe! Şi ofiţerul se întoarse şi se 
răsti la un soldat de legătură. Dă o fugă şi-i zoreşte pe 
indivizii de la gaze şi vezi ce-i face să tândălească atâta. 
Spune-le că răspund cu capul. 

— DA. Sir. 


Ofiţerul trecu pe alt canal radio. 

— Staţia de salvare Kotewall, aici comandamentul. Care-i 
situaţia? 

— Până acum paisprezece cadavre, domnule căpitan, 
nouăsprezece răniţi, unii foarte grav. Şi le înregistrăm 
numele cât de repede putem. Pe sir Dunstan Barre tocmai |- 
am scos de sub dărâmături. Încheietura mâinii fracturată. 

— Daţi-i bătaie mai departe. Poliţia are un punct pentru 
înregistrarea persoanelor dispărute pe canalul şaisprezece. 
Transmiteţi-le lor toate numele, morţi, răniţi, pe toţi cât mai 
repede. Aici avem de furcă destul de mult cu cei care sunt 
îngrijoraţi de soarta victimelor. 

— Da, sir. Se zvoneşte că o să evacuăm toată zona. 

— Guvernatorul, împuternicitul guvernului şi şeful 
pompierilor asta deliberează acum. 

Ofiţerul îşi frecă obosit faţa, apoi ieşi în fugă să întâmpine 
încă un camion cu soldaţi indieni de la Departamentul 
lucrărilor publice, trecu iute pe lângă guvernator, 
împuternicit şi comandantul pompierilor aflaţi la postul de 
comandă de pe colina ce domina foaierul de la Sinclair 
Towers. Dintr-o maşină ieşi iute un inginer supraveghetor 
de la Departamentul lucrărilor publice, bărbat cu părul alb 
care se grăbi să se prezinte la comandament. 

— Bună scara, domnilor, spuse el îngrijorat. Am făcut o 
inspecţie prin toate clădirile, de la Po Shan încoace. 
Recomand să evacuăm nouăsprezece clădiri. 

— Doamne Dumnezeule mare, explodă sir Geoffrey. Vrei să 
spui că tot muntele ăsta afurisit are de gând s-o ia la vale? 

— Nu, sir, dar dacă mai ţine ploaia asta va avea loc altă 
alunecare de teren. Toată zona asta are o lungă istorie cu 
alunecările astea, şi arătă în întuneric. În 1941 şi 50 au avut 
loc în zona Bonham, în 1959 un sinistru major la Robertson, 
şoseaua Lytton, şi lista e fără sfârşit, sir. Eu recomand 
evacuarea zonei. 

— Care clădiri? 


Inginerul îi înmână guvernatorului o listă, apoi iar făcu 
semn cu mâna arătând spre întunericul din jur. Tare mi-e 
teamă că măsura va afecta mai bine de două mii de 
locuitori. 

Toată lumea exclamă uluită, şi privirile tuturor se 
întoarseră spre guvernator. Acesta citi lista, se uită spre 
panta muntelui. Râpa lăsată în urmă de lunecarea de teren 
domina toată zona, silueta muntelui părând amenințătoare. 
Apoi spuse: 

— Prea bine, aşa să se facă. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, evacuarea să aibă loc în mod cât mai organizat, 
nu vrem panică! 

— Da, sir, şi inginerul se grăbi să disipară. 

— Donald, nu mai putem aduce oameni şi echipament? 

— Îmi pare rău, sir, dar în momentul ăsta nu, îi răspunse 
şeful poliţiei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu nişte 
trăsături de om hotărât. Ne-am împrăştiat şi aşa destul de 
mult, mai există o alunecare masivă de teren în Kowloon, 
alta la Kwun Tong, optzeci de colibe de-ale refugiaților au 
fost înghiţite, avem deja patruzeci şi patru de morţi numai 
acolo până acum, din care douăzeci de copii. 

Sir Geoffrey se uită gânditor la panta aceea a muntelui. 

— Dumnezeule, mormăi el. Acum că Dunross a reuşit să ne 
aducă şi sprijinul chinezilor, am crezut că necazurile 
noastre au luat sfârşit, cel puţin în noaptea asta. 

Şeful pompierilor scutură din cap, se vedea că era tras la 
faţă: 

— Sir, tare mi-e teamă că necazurile noastre abia încep. 
După aprecierile noastre, sub dărâmături sunt mai bine de 
o sută de morţi. O să ne trebuiască săptămâni ca să 
eliberăm toată zona aceea, adăugă el cu convingere. 

— Mda! spuse guvernatorul nehotărât, ca după aceea să 
adauge imperios: O să urc spre Kotewall. Mă găsiţi pe 
canalul cinci. 

Se îndreptă spre maşina lui, aghiotantul lui îi deschise 
portiera, dar sir Geoffrey se opri brusc. Roger Crosse şi 


Sinders se întorceau împreună de la hăul cel mare lăsat de 
alunecarea de teren pe şoseaua Sinclair, unde se prăbuşise 
tavanul galeriei de drenaj. 

— Ei, vreo veste bună? 

— Nu, sir. Am reuşit să ne strecurăm în tunel, dar tavanu-i 
prăbuşit pe cincizeci de metri, pe acolo nu putem pătrunde 
cu nici un chip în Rose Court, îi spuse Crosse. 

Când Rose Court se prăbuşise, şi smulsese şi din Sinclair 
Towers colţul a patru etaje, Crosse se nimerise lângă blocul 
unde-şi avea apartamentul, la numai şaptezeci de metri de 
dezastru. Îndată ce-şi recâştigase stăpânirea de sine, 
primul lui gând fusese la Plumm, al doilea la Suslev. Suslev 
era pe aproape. În vreme ce se îndrepta spre foaierul 
întunecat al lui Sinclair Towers, se izbi de o mulţime de 
locatari înnebuniţi ce se repezeau afară din clădirea 
întunecată. Îmbrâncindu-i, îşi croi drum cu greu spre scări 
şi începu să urce spre etajele superioare, luminându-şi 
drumul cu o lanternă mică în formă de creion. 
Apartamentul 32 dispăruse aproape cu totul, scara de 
serviciu din spate se prăbuşise pe trei etaje. În timp ce 
Crosse se uita năucit în hăul întunecat, îi fu limpede că dacă 
Suslev fusese surprins acolo, sau la Clinker, atunci era ca şi 
mort, singura cale de scăpare ar fi fost tunelul de drenaj. O 
dată ajuns la subsol, o luă prin spate şi se strecură spre 
intrarea secretă a tunelului. Dedesubt apa fierbea ca un 
torent. O luă iute spre şosea, acolo unde se prăbuşise 
tavanul tunelului. Prin spărtura aceea apa dădea afară. Fu 
mai mult decât satisfăcut, fiindcă acum era convins că 
Suslev murise. Se duse la primul telefon şi dădu alarma, 
apoi îl ceru pe Sinders. 

— Da? Hello, Roger. 

Îi spuse unde se afla şi ce se întâmplase, adăugând: 

— Suslev era la Clinker, şi oamenii mei ştiu că n-a ieşit de 
acolo, aşa că probabil e îngropat sub dărâmături. Probabil 
amândoi. Nu există nici o şansă să fi scăpat cu viaţă. 

— Fir-ar să fie! urmă o lungă pauză. Vin într-acolo. 


Crosse ieşise din nou în stradă şi se apucă să organizeze 
evacuarea blocului Sinclair Towers şi intervenţiile echipelor 
de salvare. Trei familii dispăruseră când fuseseră smulse 
apartamentele din colţul clădirii. Când sosiră comandanții 
de la poliţie şi pompierii, se constată moartea a şapte 
persoane, din care doi copii, alte patru victime erau în 
agonie. La sosirea guvernatorului şi a lui Sinders, se duseră 
să deschidă gura tunelului ca să vadă dacă pe acolo putea 
exista o cale de acces. 

— Pe aici nu e nici o posibilitate să pătrundem, sir 
Geoffrey. Tot tunelul de drenaj s-a prăbuşit, aş zice că 
definitiv, sir. 

Crosse avea o figură gravă pe măsura momentului, deşi în 
sinea lui era încântat nevoie mare pentru soluţia găsită de 
divinitate. Sinders arăta acru de tot. 

— Mare păcat! Mda, ghinion curat. Am pierdut o şansă 
importantă. 

— Şi chiar crezi că el ţi-ar fi spus până la urmă cine naiba 
e diavolul ăsta de Arthur? îl întrebă sir Geoffrey. 

— De asta-s sigur, îi răspunse Sinders convins. Nu eşti şi tu 
de acord, Roger? 

— Ba da, şi Crosse făcu un efort considerabil să nu 
zâmbească. Da, sunt convins. 

— O să avem rău de furcă, la naiba, la nivel diplomatic 
când individul n-o să mai apară pe Ivanov. 

— Dar nu e vina noastră, sir, îi replică Sinders. Asta a fost 
voinţa Domnului. 

— De acord, dar ştii şi tu bine cât de xenofobi sunt ruşii. Şi 
aş putea paria tot ce am că ăia o să-şi închipuie că noi îl 
ţinem închis şi-l cercetăm. Ar fi bine ori să-l găsim pe unde 
umblă sau măcar cadavrul lui cât mai iute. 

— Da, sir, şi Sinders îşi ridică gulerul şi mai mult ca să se 
apere de ploaie. Cum rămâne cu plecarea lui Ivanov? 

— Ce sugerezi? 

— Roger? 


— După părerea mea ar fi bine să luăm legătura cu ei 
imediat, sir, să-i spunem lui Boradinov ce s-a întâmplat şi o 
să amânăm plecarea dacă aşa doresc. O să-i trimit maşina 
să-l aducă pe el şi pe oricare mai doreşte el să ne ajute să-l 
căutăm. 

— Bun. O vreme mă găsiţi la Kotewall. 

Se uitară în urma guvernatorului, apoi se retraseră în 
partea ferită de ploaie a clădirii. Sinders se uită gânditor la 
tot talmeş-balmeşul acela. 

— Nu cred că mai există vreo şansă să-l găsim viu, ce zici? 

— Niciuna. 

Un poliţist istovit de alergătură se apropie în grabă de ei: 

— Sir, asta e ultima listă a celor morţi sau salvaţi, şi 
tânărul îi întinse hârtia lui Crosse după care continuă: 
Radio Hong Kong a trimis-o pe Venus Poon încoace şi o s-o 
auzim din clipă în clipă. E sus la Kotewall. 

— În regulă, mulţumesc, şi Crosse parcurse iute lista. 
Dumnezeule! 

— L-au găsit pe Suslev? 

— Nu. Dar o mulţime dintre cei pe care-i cunosc eu sunt 
morţi, şi-i întinse celuilalt lista. Cu Boradinov iau eu 
legătura, apoi mă întorc în zona unde locuia Clinker. 

Sinders încuviinţă din cap. Douăzeci şi opt de persoane 
salvate, şaptesprezece morţi, numele lor nu-i spuneau 
nimic. Printre cei morţi era Jason Plumm... 

La cheul din Kowloon unde era amarat Ivanov, culii 
mişunau în sus şi în jos pe schelele de acces, cocoşaţi sub 
echipamentele şi încărcăturile sosite în ultimul minut. Din 
cauza stării de urgenţă, supravegherea poliţiei fusese 
redusă la minimum, şi acum rămăseseră doar câte doi 
poliţişti la fiecare schelă. Ascuns sub o pălărie mare de culi, 
cu nădragi şi salopetă de culi, cu picioarele goale, la fel ca 
toţi ceilalţi, urcă neobservat pe navă. Când îl văzu, 
Boradinov o luă iute înainte spre cabina lui Suslev, o dată 
ajunşi înăuntru izbucni: 


— Cristoase, tovarăşe comandant, aproape că nu mai 
speram să vă mai vedem, suntem nevoiţi să ple. 

— Taci din gură şi ascultă-mă bine, i-o reteză Suslev 
gâfâind, încă şocat de cele prin care trecuse, scoase sticla 
de vodcă, trase un gât, se înecă cu alcoolul tare. 
Echipamentul nostru radio e reparat? 

— Da, în parte, da, în afară de radarul de spionaj. 

— În regulă! şi-i relată precipitat ce se întâmplase. Nici eu 
nu ştiu cum am reuşit să ies, şi nu-mi mai amintesc decât că 
fugeam la vale. Am găsit un taxi şi am venit încoace, Suslev 
mai trase o duşcă, simţi că alcoolul îl ajută să-şi revină, şi se 
miră singur cum printr-o minune scăpase şi de moarte şi de 
Sinders. Ascultă, pentru toţi ceilalţi, eu sunt încă acolo, la 
Rose Court, am murit, sunt dispărut, îi spuse el şi în minte îi 
ţâşni planul. 

Boradinov se uită lung la el: 

— Dar, tovarăşe comandant. 

— 'Te duci la poliţie şi spui că n-am apărut la bord, 
întreabă-i dacă poţi amâna plecarea. Dacă spun nu, bun, 
plecăm imediat. Dacă spun da, putem rămâne, mai stăm 
câteva zile, apoi cu părere de rău o luăm din loc. Ai 
priceput? 

— Da, tovarăşe comandant, dar de ce? 

— Mai târziu explicaţiile. Ai grijă ca toată lumea la bord să 
fie convinsă că am dispărut. Ai priceput? 

— Da. 

— În cabina asta nu mai intră nimeni până când nu suntem 
în deplină siguranţă, în apele internaţionale. Fata e la bord? 

— Da, în cealaltă cabină, aşa cum aţi ordonat. 

— Bun! Şi Suslev se gândi ce să facă în privinţa ei, o putea 
lăsa la țărm, pentru că el era dat dispărut şi avea să fie 
dispărut pentru totdeauna, sau să meargă mai departe cu 
planul iniţial. Rămânem la ce-am plănuit. E mai sigur aşa. 
Când poliţia o să aducă vestea că sunt dispărut - pentru că 
m-au urmărit cei de la serviciul secret ca de obicei şi ei ştiu 


că eram cu Clinker - spune-i doar că am amânat plecarea şi 
să rămână în cabină până sosesc eu. Şi acum şterge-o! 

Suslev închise uşa cu cheia, îl încercă un sentiment de 
uşurare atât de imens că aproape se pierdu cu totul, dădu 
drumul la radio. Acum putea dispare, Sinders nu avea să 
trădeze niciodată ce ştia el despre un om care între timp 
murise. Acum îi va fi uşor să convingă centrul să treacă 
altuia răspunderea acţiunilor în Asia, urmând ca el să-şi 
asume altă identitate şi să primească alte misiuni. Putea 
foarte bine să spună că diversele scurgeri de informaţii din 
reţeaua europeană, dovedite de rapoartele AMG, făceau 
necesară schimbarea lui cu altcineva care să ia legătura cu 
Plumm şi Crosse, dacă şi ceilalţi doi scăpaseră cu viaţă, se 
gândi el. Dar mai bine ar fi să fi dispărut amândoi. Nu, nu 
Roger, Roger e prea preţios. Fericit şi mai încrezător în 
soarta sa decât fusese vreodată, intră în baie, găsi un brici, 
pămătutful, se apucă să fredoneze o melodie a Beatlesilor pe 
care o auzea la radio. Poate că ar trebui să cer o misiune în 
Canada. Nu e Canada unul dintre posturile noastre cele mai 
importante, vitale? Cam pe acelaşi loc cu Mexicul? Îşi zâmbi 
în oglindă. Ehei, alte locuri spre care avea să se îndrepte, 
noi misiuni de împlinit, cu un nume nou şi avansare, când 
numai cu câteva ore înainte îl aşteptau numai dezastre. 
Poate că o iau pe Vertinskaia cu mine la Ottawa. Începu să 
se bărbierească. Când Boradinov se întoarse aducând 
vestea că aveau încuviințarea poliţiei să mai rămână, 
aproape că nici nu-l mai recunoscu pe Gregor Suslev, acum 
fără mustață şi barbă. 

Ora 21.40. 

Bartlett fusese prins la douăzeci de picioare în adânc, sub 
un pâăienjeniş de grinzi care-l feriră să nu fie strivit de 
dărâmături. Cu trei ore în urmă, când venise, avalanşa de 
pământ, fusese surprins în uşa bucătăriei pe când se 
delecta cu o bere rece de la gheaţă şi privea pe fereastră 
oraşul. Făcuse o baie, se îmbrăcase şi, simțindu-se minunat, 
o aştepta pe Orlanda să se întoarcă. Apoi simţi că se 


prăbuşeşte, toată lumea înnebunise deodată în chip ciudat, 
podeaua cădea peste el, stelele păreau să fie unde ar fi 
trebuit să se afle pământul, oraşul ajunse deasupra lui. 
Urmă o bubuitură monstruoasă, orbitoare, ceva îi goli 
plămânii de aer, şi se prăbuşise la nesfârşit într-un hău care 
urca în loc să coboare. Îşi recăpătă cunoştinţa în mod 
trudnic, chinuitor. În mormântul în care se trezi, era beznă 
şi-l durea tot trupul. Nu putu să-şi dea seama ce se 
întâmplase şi nici unde se afla. Când se dezmetici cu 
adevărat, se zgâi în jurul lui încercând să zărească ceva, şi 
începu să pipăie cu mâinile în jur lucruri care nu păreau să 
aibă nici o noimă. Bezna aceea chioară îi provoca un fel de 
vomă şi, îmboldit de panică, vru să zvâcnească în picioare, 
se izbi cu ţeasta de un colţ de beton care fusese cândva 
parte a zidului exterior şi căzu din nou năucit, căderea 
fiindu-i amortizată de resturile unui scaun. În scurt timp 
mintea i se limpezi, dar îl durea îngrozitor capul, braţele, 
trupul întreg. Îi atrase atenţia cadranul fosforescent al 
ceasului de la mână. Arăta 11.41. Da, îmi amintesc... Ce îmi 
amintesc? Haide, pentru numele lui Dumnezeu, mormăi el, 
vino-ţi în fire, adună-te. Unde naiba eram? Şi se zgâi spre 
întunericul din jur cu tot mai multă panică. Dibui contururi 
vagi de grinzi, bucăţi de beton care aminteau de pereţii 
unei încăperi. Nu distingea mai nimic şi puţinul pe care-l 
ghicea nu-l ajuta să priceapă nimic. De undeva veni o lucire 
de lumină reflectată de-o suprafaţă lucioasă: erau 
rămăşiţele unei sobe de gătit. Şi în aceeaşi secundă 
memoria începu să-i funcţioneze. Stăteam în bucătărie, 
murmură el, asta-i, Orlanda tocmai plecase, cu vreo oră 
înainte... cu jumătate de oră. Asta înseamnă ora nouă când 
s-a întâmplat ce s-a întâmplat. O fi fost un cutremur? Hmm? 
îşi pipăi cu grijă mădularele, faţa, simţi junghiul unei dureri 
din umărul drept ori de câte ori se mişca. La naiba! mormăi 
el, ştiind bine că îşi dislocase umărul. Faţa şi nasul îi ardeau, 
pline de răni. Respira greu. În rest totul părea să fie la locul 
lui, cu toate că încheieturile parcă-i fuseseră sucite, şi 


ţeasta îl durea groaznic. E în regulă, eşti întreg, poţi 
respira, poţi vedea, poţi... Se opri, pipăi în jur, găsi o bucată 
de moloz, ridică mâna cu grijă şi o lăsă să cadă. Auzi 
zgomotul căderii şi inima i se învioră. Şi poţi şi auzi. Dar ce 
naiba s-a întâmplat? Dumnezeule, e ca pe vremuri la Iwo 
Jima. 

Se lăsă pe spate ca să-şi mai cruţe puterile. Numai atât îţi 
rămâne de făcut, le spusese bătrânul sergent, stai frumos 
întins şi-ţi foloseşti tărtăcuţa, dacă eşti prins sub 
dărâmături sau îngropat de explozia unei bombe. Întâi vezi 
dacă poţi respira, apoi încerci să faci o gaură cumva, fă 
orice poţi numai să reuşeşti să ai aer de respirat, ăsta-i cel 
mai important apoi îţi pipăi mădularele, vezi dacă auzi, de 
văzut o să-ţi dai singur seama dacă vezi, dar stai naibii 
liniştit şi adună-ţi minţile, nu te lăsa împins de panică. 
Panica te omoară. Eu am scos la lumină indivizi care au stat 
îngropaţi şi patru zile, şi se căcaseră pe ei ca porcii. Atâta 
vreme cât poţi respira, vedea şi auzi, poţi foarte bine să 
rezişti şi o săptămână. La naiba, patru zile-s un fleac. Dar 
pe alţii i-am dezgropat după numai o oră şi se înecaseră 
singuri cu noroi, sau cu propria lor vomă, sau se izbiseră cu 
capul lor afurisit de vreun fier până rămăseseră fără 
cunoştinţă şi dacă ar fi stat cuminţi aşa cum v-am spus, ne- 
ar fi auzit umblând pe deasupra şi ar fi putut să ne strige. 
La naiba! Ticăloşilor, dacă vă apucă panica atunci când vă 
treziţi îngropaţi, puteţi să vă socotiți nişte oameni morţi. 
Precis. Eu am fost îngropat de cincizeci de ori. Fără panică! 

— Fără panică, sir, spuse Bartlett cu voce tare şi se simţi 
mai bine, binecuvântându-l pe omul acela. O dată, în cursul 
unui atac groaznic la Iwo Jima, căzuse o bombă peste 
hangarul la care lucrau, şi fusese îngropat sub dărâmături. 
După ce-şi îndepărtase pământul care-i acoperise ochii, 
gura şi urechile, îl apucase panica şi se repezise orbeşte 
asupra pereţilor acelui mormânt, dar imediat îşi adusese 
aminte: fără panică, şi se silise să se stăpânească. Atunci îşi 
dăduse seama că tremura ca un câine scos din minţi de 


ameninţarea cravaşei. Dar îşi stăpânise groaza, când văzu 
că era întreg şi se scuturase de spaima iniţială, începuse să 
privească cu grijă în jur. Bombardamentul avusese loc ziua, 
aşa că putea distinge destul de bine unde se afla şi zări o 
cale de a ieşi de sub dărâmături. Şi totuşi aşteptase cu 
răbdare, amintindu-şi de sfaturile acelea. Curând auzise 
voci. Strigase, dar cruţându-şi vocea. Şi nu uitaţi, la naiba, 
cruţaţi-vă vocea, cruţaţi-vă vocea. Nu să răcniţi până 
răguşiţi de tot de prima dată când auziţi că cei veniţi în 
ajutor sunt pe aproape. Staţi liniştiţi. La naiba, am cunoscut 
indivizi care au urlat până când au amuţit de tot fir-ar să 
fie, când noi eram doar la câţiva paşi, aşa că n-am putut da 
de ei. Băgaţi-vă bine la dovleac, cei care vă caută au şi ei 
nevoie de ajutorul vostru. Nu vă lăsaţi furaţi de panică! 
Dacă nu puteţi striga, bateţi cu ceva, cu orice, faceţi zgomot 
cumva, daţi un semn şi o să vă scoatem la lumină, atâta 
vreme cât mai puteţi respira... şi o săptămână trece repede, 
nu contează. Ticăloşilor, trebuie să mai ţineţi şi regim... 

Bartlett îşi folosi toate facultăţile. Auzi dărâmăturile cum 
scrâşnesc şi se consolidează, undeva în apropiere picura 
apă, dar nici o mişcare omenească. Apoi auzi foarte slab 
sirena unei maşini de poliţie. Convins că cei care trebuiau 
să salveze victimele veniseră deja, începu să aştepte. Inima 
i se linişti, se lăsă pe spate şi-l binecuvântă pe bătrânul 
sergent major. Îl chema Spurgeon, Spurgeoh Roach, un 
negru. 

Probabil că a fost un cutremur, se gândi el. Se prăbuşise 
toată clădirea, sau doar etajul la care se afla el şi cel de 
deasupra? Sau poate că se prăbuşise un avion asupra 
clădirii... La naiba, nu, aş fi auzit zgomotul avionului care se 
apropia. Şi o clădire ca asta nu s-ar fi prăbuşit ca una cu 
două, când e construită după toate reglementările... dar am 
auzit eu că la Hong Kong unii antreprenori se ţin de 
şmecherii, nu folosesc oţel şi beton aşa cum s-ar cuveni, de 
prima calitate. Dumnezeule, dacă am sa ies, nu, când am să 
ies de aici... Asta era altă regulă draconică a bătrânului 


sergent: nu uitaţi niciodată, atâta vreme cât mai puteţi 
respira, o să scăpaţi, o să scăpaţi sigur! Sigur, când am să 
ies de aici, am să-l caut pe Spurgeon şi am să-i mulţumesc 
aşa cum se cuvine. Şi cred că am să dau în judecată pe 
cineva. Casey sigur că... ah, Casey, sunt fericit că eanue 
băgată în rahatul ăsta, nici Orlanda. Amândouă... 
Dumnezeule, Orlanda s-ar putea să fi fost surprinsă... 

Dărâmăturile începură să se mişte din nou, aşteptă, inima i 
se zbătea în piept. Dar acum parcă se vedea puţin mai bine. 
Deasupra capului său era o încâlceală de grinzi de oţel, 
conducte pe jumătate îngropate în betonul pleznit, crătiţi şi 
oale, bucăţi de mobilă. Şi podeaua pe care stătea era 
pleznită, mormântul acela era destul de îngust, abia avea 
loc să sc ridice în picioare. Cum zăcea pe spate, ridică mâna 
teafără, dar nu putu să atingă ce era deasupra capului. Se 
ridică în genunchi, întinse din nou mâna, apoi se săltă în 
picioare de-a binelea, pipăind mereu în jur, spaţiul acela 
îngust dându-i o senzaţie de claustrofobie. Nu te lăsa prins 
de panică, strigă el tare, şi sunetul propriei sale voci îl mai 
încuraja puţin. Nu vă fie teamă vorbiţi cu voce tare, le mai 
spusese Spurgeon. Din nou lucirea aceea de lumină pe faţa 
maşinii de gătit îi atrase atenţia. Dacă sunt lângă ea 
înseamnă că mă aflu la bucătărie. Ei, unde era soba asta? 
Se aşeză jos şi încercă să-şi reproducă în minte 
apartamentul. Soba fusese fixată în perete, în partea opusă 
mesei de bucătărie, ferestrei, lângă uşă, şi frigiderul cel 
mare era şi el alături spre fe. La naiba, dacă sunt în 
bucătărie atunci am şi mâncare şi bere, şi pot trece 
săptămână uşor! Dumnezeule, dacă aş putea avea nişte 
lumină! O fi pe-aici vreo lanternă, chibrituri, chibrituri şi o 
lumânare. Hei, ia stai o clipă, bineînţeles că era o lanternă 
pe perete, lângă frigider. Spunea că mereu îi săreau 
siguranţele şi uneori mai rămâneau şi fără curent... da, 
sigur, erau şi chibrituri în sertarul de la bucătărie, o 
mulţime, cu ele aprindea gazul. Gazul! 


Bartlett se opri brusc, adulmecă aerul. Nasul rănit îi era 
înfundat, încercă să şi-l sufle, adulmecă din nou. Nu simţi 
miros de gaz. Doamne Dumnezeule, oftă el, uşurat, 
ghidându-se după maşina de gătit, începu să bâjbâie 
centimetru cu centimetru. Nu găsi nimic. După vreo 
jumătate de oră, dădu cu degetele de nişte cutii cu alimente 
şi cu bere apoi. Descoperi patru. Erau încă îngheţate de la 
frigider. Deschise una, şi bău, simțindu-se nespus de 
minunat, bău încet, ştiind că s-ar putea să fie nevoit să 
aştepte zile în şir, să reziste în bezna aceea apăsătoare, să 
audă cum totul trosneşte în jur, fără să ştie exact unde se 
află, din când în când simțind cum se prăbuşeşte molozul, 
picăturile de apă care cad, zgomote ciudate care-ţi 
îngheaţă sângele în vine de pretutindeni. Deodată, undeva 
în apropiere, o grindă gemu, chinuită de sutele de tone care 
o apăsau, îngheţă. Apoi continuă să-şi bea berea. Ei, şi 
acum ce fac, aştept sau încerc să-mi croiesc drum afară? se 
întrebă el înfiorat. Adu-ţi aminte cum evita bătrânul 
Spurgeon să răspundă la întrebarea asta: Depinde, omule, 
depinde, se fofila el. De deasupra veniră alte trosnete. 
Panica îşi croi din nou drum în sufletul lui, se stăpâni. Hai să 
recapitulăm, îşi spuse el cu voce tare ca să-şi facă curaj. Am 
aici provizii pentru două, trei zile. Am scăpat întreg şi teafăr 
şi pot rezista uşor trei, patru zile, dar voi, voi, afurisitelor, 
se adresă el dărâmăturilor, ce aveţi voi de gând? Dar 
mormântul acela nu-i răspunse. Doar un alt trosnet care-l 
îngheţă. De undeva dinspre dreapta, de departe se auzi 
slab o voce. Se lăsă pe spate, puse mâinile pâlnie la gură şi 
strigă: Ajutooor! Aşteptă, în jur o imensă şi tăcută 
pustietate. Aşteptă. Nimic. Dezamăgirea începu să-l 
copleşească. Încetează, stai liniştit şi aşteaptă! Minutele 
treceau greu. Auzi cum curge apă, mai multă apă, mult mai 
multă decât înainte. Probabil iar s-a pornit ploaia, îşi spuse 
el. Doamne! Pariu că va urma altă alunecare de teren. 
Bineînţeles. Nu-ţi aduci aminte crăpăturile acelea care 
traversau şoseaua? Afurisita asta de alunecare masivă de 


pământ! Mă, întreb cine o mai fi rămas sub dărâmături. 
Doamne, ce groaznic, afurisit. Îşi sfâşie o bucată de cămaşă 
şi-i făcu un nod. Acum putea ţine şirul zilelor, câte un nod 
pentru fiecare zi. Când îşi revenise ceasul arăta 10.16, 
acum era 11.58. Din nou se concentră: se auzeau destul de 
slab nişte voci, dar acum mai aproape. Voci de chinezi. 
Ajutooor! Glasurile tăcură. Apoi: Unde eeeeşti? răcni spre 
el destul de slab. Tăcere, apoi din nou mai slab: Unde 
eeeeşti? 

Bartlett blestemă, apucă cutia goală de tablă şi începu s-o 
izbească de grindă. Se opri din nou şi ascultă. Nimic. Se 
lăsă pe spate. Poate s-au dus să mai aducă ajutoare, întinse 
mâna şi atinse altă cutie de bere. Îşi stăpâni dorinţa 
copleşitoare de a o deschide şi pe aceea. Nu te lăsa luat de 
panică, fii liniştit. Ajutorul e aproape. Nu-mi rămâne nimic 
mai bun de făcut decât să aştept şi... În clipa aceea 
pământul zvârcolit, se umflă sub presiunea imensă, 
provocând un zgomot asurzitor, grinzile care-l apărau se 
dislocară, porni o avalanşă de moloz. Se ghemui 
acoperindu-şi capul cu mâinile, încercând să se apere cât 
de cât. Cutremurul acela asurzitor păru să dureze la 
nesfârşit. Apoi se opri. Oarecum. Inima mai mai să-i sară din 
piept, gust de fiere în gură. Scuipă şi bâjbâi după cutia de 
bere. Cutiile de bere dispăruseră. La fel şi toate celelalte 
cutii, şi scăpă o înjurătură. Apoi, cu băgare de seamă, ridică 
încet capul, mai mai să se izbească de tavanul mişcător al 
mormântului său. Acum putea atinge pereţii şi tavanul fără 
să se mai ridice. Uşor. Apoi auzi şuieratul acela de şarpe, îi 
veni să verse. Întinse mâna şi simţi un curent. Acum putu 
adulmeca mirosul de gaz... Bătrâne, ieşi o dată dracului de- 
aici, îşi spuse el îngrozit, încercând să se orienteze cât de 
cât, începu să se deplaseze încet. Acum că avea ceva precis 
de făcut, se simţi mai bine, întunericul îl apăsa, şi era foarte 
greu să-şi croiască drum în sus. Îl putea urca drept, uneori 
era nevoit să se abată mult, să se târască chiar în jos ca să 
înainteze, apoi la stânga, apoi la dreapta, câştigă iar puţin 


în sus, se târâi în jos, pe sub resturile unei căzi de baie, pe 
lângă un cadavru, sau ce mai rămăsese din el, un geamăt 
undeva, glasuri departe, departe: Unde eeeeşti? urlă el, 
aşteptă, apoi se târi mai departe centimetru cu centimetru, 
stăpân pe sine, fără panică. După o vreme ajunse la un loc 
unde se putea chiar ridica în picioare, dar nu se ridică în 
picioare, ci rămase întins pe jos un timp, gâfâind sfârşit. Aici 
era mai multă lumină. Când îşi recăpătă suflul se uită la 
ceas, îşi adună forţele şi porni din nou, dar drumul în sus îi 
era blocat. Dibui alt drum, dar şi acela se înfundă. Se târi 
sub un stâlp de rezistenţă frânt şi o dată ajuns acolo începu 
să scormonească în sus. Din nou impas! Se trase înapoi cu 
greu şi încercă să-şi croiască o cale de ieşire în alt loc, apoi 
în altul, nu avea destul loc să se ridice în picioare, îşi pierdu 
punctele de orientare, nu mai ştia dacă nu cumva acum nu 
se înfunda mai adânc sub dărâmături. Se opri să-şi mai 
tragă sufletul şi se lăsă să zacă în noroiul mormântului său, 
simţi o apăsare în piept, o apăsare în cap, degetele îi 
sângerau, coatele îi sângerau, genunchii îi sângerau. 
Bătrâne, nu te da bătut! îşi spuse el cu voce tare. Te 
odihneşti acum puţin, apoi o iei din loc... loc... 

LUNI. 

Ora 0.45. 

Soldaţii indieni, cu lanternele în mână, păşeau atenţi 
căutându-şi un drum prin zona aceea periculoasă a pantei, 
printre dărâmături, strigând mereu: E cineva aici? După 
care se opreau să asculte. Pretutindeni în jur, şi mai sus şi 
mai jos, făceau acelaşi lucru poliţişti, pompieri, rudele 
disperate ale victimelor. Era întuneric, reflectoarele plasate 
mai jos neputând să lumineze nici măcar până la mijlocul 
ruinelor. 

— E cineva aici? strigă un soldat şi trase atent cu urechea, 
apoi se deplasă mai departe câţiva paşi. 

Spre stânga, unul dintre camarazii săi se împiedică şi căzu 
într-o crăpătură. Militatul era foarte ostenit, râse şi rămase 
aşa întins o vreme, apoi strigă spre adâncul pământului: 


— E careva acolo? 

Dădu să se ridice, când deodată încremeni, rămase 
neclintit să asculte. Din nou se întinse la pământ, şi din nou 
strigă prin spărtura aceea prin dărâmături: 

— Mă auzi? şi din nou ascultă atent. 

— Daaa... se auzi slab de undeva din adânc. 

Emoţionat militarul sări în picioare. 

— Domnule sergent, domnule sergent! Sir! 

Cincizeci de metri mai departe, la marginea dărâmăturilor, 
Gornt stătea de vorbă cu un tânăr locotenent care 
conducea operaţiile de salvare în perimetrul acela. Ascultau 
buletinul de ştiri la un mic tranzistor: „alunecări de teren în 
toată colonia. Şi iată o altă relatare direct de la şoseaua 
Kotewall”. Urmă o scurtă pauză, după care se auzi o voce 
binecunoscută şi tânărul zâmbi de unul singur. „Bună seara. 
Aici Venus Poon, transmit în direct de la locul celei mai mari 
catastrofe care a lovit colonia”. 

Vocea îi suna plăcut de tulburată, amintind de felul 
curajos, impresionant în care relatase incendiul sinistru de 
la Aberdeen la care fusese de asemeni martoră: „Rose 
Court de pe şoseaua Kotewall nu mai există, turnul de 
lumină de douăsprezece etaje la care întreg Hong Kongul 
se uita ca la un punct de reper a dispărut transformat într- 
un groaznic mormânt de ruine. Nici locuinţa mea nu mai 
există. În seara asta, degetul celui Atotputernic a lovit 
clădirea şi pe cei ce-o locuiau, între alţii pe gan sun, 
slujitoarea mea devotată care m-a crescut din copilărie...” 

— Sir, strigă sergentul, din mijlocul ruinelor, mai e cineva 
aici! 

Gornt şi locotenentul se apropiară de el în grabă. 

— Femeie sau bărbat? 

— Bărbat, sir. A zis că-l cheamă Barter sau aşa ceva... 

La barajul de pe şoseaua Kotewall Venus Poon se simţea 
de minune, fandosindu-se bucuroasă în centrul atenţiei şi 
reflectoarelor echipelor mobile de radio şi televiziune. 
Continuă să citească materialul care-i fusese pus în mână, 


mai schimbând câte un cuvânt ici şi colo, când coborând 
puţin glasul, când ridicându-l, lăsând să-i scape câte o 
lacrimă pe faţă, dar cu grijă să nu-i strice machiajul, în 
vreme ce zugrăvea sinistrul în aşa fel încât tuturor 
ascultătorilor să li se pară că erau şi ei la faţa locului, pe 
panta muntelui, şi să simtă groaza şi fiorul dezastrului 
mulţumind şansei că moartea a trecut de data asta pe lângă 
ei, şi că scăpaseră şi ei şi ai lor. „Ploaia continuă să cadă, 
şopti ea în microfon. De la locul dezastrului unde Rose 
Court a smuls un colţ de la etajele superioare ale clădirii 
Sinclair Towers, au fost degajaţi şapte morţi, patru copii, 
trei chinezi, un englez, alţii se mai află încă sub 
dărâmături...” Acum lacrimile îi şiroiau de-a binelea pe faţă. 
Se opri şi cei care o urmăreau îşi ţinură şi ei răsuflarea. La 
început aproape că-şi smulsese părul din cap când se 
gândise că rămăsese fără apartament, că se duseseră toate 
rochiile, toate bijuteriile şi haina ei cea nouă de vizon. Apoi 
îşi adusese aminte că bijuteriile ei cele de valoare erau la 
bijutier ca să fie montate altfel, un gest generos al fostului 
ei curtezan, bancherul Kwang, iar haina de blană era la 
croitor, cât despre celelalte veştminte ale ei, phuuuu! Patru 
Degete va fi fericit să-i dăruiască altele. Patru Degete? Ai ai 
ai, sper că ţapul ăla bătrân să fi scăpat şi să fie salvat, ca 
Ching Zâmbăreţul, se ruga ea cu fervoare. Eeeee, ce 
minune! Şi dacă se poate o dată, de ce să nu se poată încă o 
dată? Şi nu există clădire care să se prâăbuşească şi s-o 
poată omori pe Ah Poo. Ea scapă. Bineînţeles. Şi bancherul 
Kwang salvat! Nu am plâns eu de fericire când am aflat că a 
fost salvat? Şi acum Choy Profitabilul! Un băiat atât de 
deştept, arătos şi interesant! Şi dacă ar mai avea şi nişte 
bani, bani ca lumea, ar fi tocmai ce mi-ar trebui. Să scap şi 
cu de burdufurile astea bătrâne de băşini şi rahat, cu 
amărâtul lor de yang, pentru un yin atât de dulce, cel mai 
dulce... 

Regizorul nu mai avu răbdare să stea şi să aştepte. Se 
repezi la microfon şi spuse alarmat: 


— Vom relua transmisia îndată ce domnişoara Poon... 

În aceeaşi secundă ea îşi reveni din visare. 

— Nu, nu e nevoie, spuse ea plină de curaj acum. 
Emisiunea trebuie să continue? Îşi şterse cu un gest plin de 
dramatism lacrimile şi continuă să citească şi să 
improvizeze când era cazul. La locul sinistrului membri ai 
gloriosului regiment indian şi ai gărzii irlandeze, riscându-şi 
eroic viaţa, scormonesc prin dărâmături pentru a-i salva pe 
fraţii şi surorile... 

— Ah, Dumnezeule, exclamă un englez. Ce curaj! Fata asta 
ar merita o decorație, ce zici bătrâne? şi se întoarse spre 
vecinul lui ca să descopere stânjenit că avea de-a face cu un 
chinez. Ah, te rog să mă scuzi. 

Paul Choy, nici nu-l auzise, atent doar la tărgile care 
treceau venind din zona dărâmăturilor, la brancardierii 
care lunecau şi se poticneau sub lumina reflectoarelor ce 
fuseseră montate doar cu puţin timp înainte. Abia se 
întorsese de la punctul de prim ajutor de la intersecţia 
şoselei Kotewall, un cort improvizat unde rudele înnebunite 
ale victimelor se chinuiau, la fel ca şi el, să identifice morţii 
şi răniții, sau înregistrau numele celor dispăruţi, presupuşi 
a se afla încă sub dărâmături. Toată noaptea se frământase 
bătând panta aceea în sus şi-n jos, sperând să dea de tatăl 
său, care s-ar fi putut să fi fost în cu totul altă parte şi să 
apară acum aşa din senin. Cu o jumătate de oră înainte, un 
pompier reuşise să pătrundă printr-o masă de dărâmături şi 
să ajungă în zona etajului cinci. De acolo fuseseră scoşi 
Richard şi Mai-lin Kwang, apoi Jason Plumm, căruia îi 
dispăruse jumătate de ţeastă, apoi alţii, mai mult morţi 
decât vii. 

Paul Choy numără tărgile: patru. Pe trei din ele morţii 
erau acoperiţi complet cu pături, două siluete erau micuţe. 
Se cutremură, gândindu-se cât de efemeră era viaţa, 
întrebându-se din nou ce avea să se întâmple a doua zi la 
bursă. O vor ţine închisă în semn de doliu? Dumnezeule, 
dacă nu vor deschide luni deloc, marţi la deschidere, 


acţiunile Struan vor ajunge sigur la 30, nu se poate să nu 
ajungă la atât! Simţi cum i se întoarce stomacul pe dos şi-i 
vine să leşine. Vineri, chiar înainte de închidere, riscase de 
cinci ori valoarea banilor pe care Patru Degete catadicsise 
să-i împrumute, plătind un aconto. De cinci ori două 
milioane dolari HK. Cumpărase acţiuni Struan, Blacs, 
Victoria şi Ho-Pak, riscând totul pe ideea că într-un fel sau 
altul, în acel sfârşit de săptămână, tai-panul va izbuti el să 
transforme dezastrul în victorie, că erau adevărate 
zvonurile care spuneau că banca Chinei fusese contactată 
în vederea unui împrumut de lichidităţii, şi că Blacs sau 
Victoria au ele un plan de bătaie. De la întâlnirea de la 
Aberdeen, când îi expusese lui Gornt teoria privitoare la 
felul în care Blacs sau Victoria puteau lua pe cauţiune Ho- 
Pak, şi văzuse lucirea aceea în ochii vicleni ai celuilalt, se tot 
întrebase mereu dacă într-adevăr adulmecase bine că aici 
era mâna grangurilor. Bineînţeles, ei, grangurii îşi făceau 
jocul. Tot Hong Kongul era în mâna lor. Dumnezeule, şi ei 
ştiuseră dinainte ce avea să se întâmple. Dumnezeule, în 
ziua aceea la curse, când Richard Kwang propusese să 
vândă acţiuni Ho-Pak, şi îndată Havergill şi anunţase 
preluarea băncii, el, Paul Choy dăduse buzna la toaletă şi 
vomase. Şi acum vârâse 10 milioane în acţiuni Ho-Pak, 
Blacs, Victoria şi Struan, cumpărate când bursa fusese la 
cele mai coborâte cote. Iar în seara aceea, când la buletinul 
de la ora nouă se anunţase ca China avansa jumătate de 
miliard pentru ca să înceteze asaltul creditorilor asupra 
băncilor, el fusese conştient că de-acum era multimilionar. 
Multimilionar! Tânărul nu mai fu în stare să se ţină, se 
repezi spre desişurile de la marginea drumului şi vomă 
până când crezu că o să-şi dea duhul. Un englez, care căsca 
şi el gura pe acolo se întoarse cu spatele la el şi îi spuse 
unui vecin: 

— Chinezii ăştia nu prea au vină de bărbaţi în ei, ce zici? 

Paul Choy se şterse la gură, se simţea groaznic, îl copleşea 
gândul grămezii aceleia de bani, atât de aproape acum, 


atâţia bani, prea mulţi chiar şi pentru el! Tărgile defilau mai 
departe. Se duse în urma lor la staţia de salvare, Doctorul 
Meng făcea intervenţii de urgenţă sub cortul improvizat. 
Paul Choy îl văzu pe doctorul Tooley, dând la o parte pătura 
de pe una din victime: o europeană, cu ochii deschişi 
privind în gol. Doctorul 'Tooley oftă şi-i închise ochii. 
Următorul pe targă era un băieţel de vreo zece ani. Englez, 
mort şi el. Urmă un chinez mititel. Pe ultima targă era întins 
un chinez în vârstă, cu hemoragie, care gemea de dureri. 
Doctorul îi făcu iute o injecție cu morfină. Paul Choy se 
întoarse într-o parte şi iar i se făcu rău, când se întoarse, 
doctorul 'Tooley îi spuse blând: 

— Domnule Choy, nu ai ce căuta aici. Uite, ia asta şi o să-ţi 
mai revii cu stomacul! şi-i întinse două aspirine Şi nişte apă. 
De ce nu stai să aştepţi în maşină? O să te anunţăm imediat 
ce aflăm ceva în legătură cu unchiul dumitale. 

— Mulţumesc. 

Acum soseau mereu alte tărgi, o ambulanţă opri în 
apropiere. Brancardierii săltară răniții bandajaţi în 
ambulanţa care o şi porni prin ploaie. Afară, departe de 
mirosul acela de sânge şi moarte. Paul Choy se simţi mai 
bine. 

— Ce faci, Paul? 

— Ah, bine, tai-pan, mulţumesc! Îl întâlnise pe tai-pan şi 
mai devreme şi-i spusese de Patru Degete. Dunross se 
arătase şocat şi foarte preocupat de vestea asta. 

— Nimic deocamdată, Paul? 

— NIMIC, Sir. 

— Poate că e semn bun că nu ai nici o veste dacă Ching 
Zâmbăreţul a scăpat, să sperăm! 

— Da, sir. 

Paul Choy îl urmări cu privirea pe Dunross care pornise 
către bariera de pe şosea, prin minte trecându-i în goană 
toate aranjamentele pe care le făcuse. După preluarea 
fantastică de către tai-pan a firmei General Stores - 
deşteaptă, ah ce deşteaptă mişcare - iar acum a reuşit să şi 


scape din capcana lui Gornt, acţiunile lui or să salte la 30, 
iar Ho-Pak cu 12.50 la închidere, în clipa în care i se va 
trece numele pe tabelă vor sări şi astea la 20. Şi acum 
calculează: 17 la sută din 10 milioane de 50 de ori fac... 

— Domnule Choy! Domnule Choy! 

Doctorul 'Tooley îi făcea semne cu mâna din cortul de prim- 
ajutor. Inima i se opri. Alergă cât de iute îl putură purta 
picioarele. 

— Nu sunt sigur, dar te rog vino să vezi. 

Nu mai era nici o îndoială; era Wu Patru Degete. Mort. În 
aparenţă neatins. Pe chipul lui se aşternuse o 
impresionantă linişte şi un zâmbet uşor. Lui Paul Choy 
începură să-i şiroiască lacrimile. Se ghemui lângă targă, şi 
se lăsă pradă sentimentelor. Impresionat, doctorul Tooley îl 
lăsă singur şi se îndreptă spre celelalte tărgi, cineva se 
porni să ţipe - o mamă înnebunită care strângea acum la 
piept trupul zdrobit al copilului ei. Paul Choy se uita la 
chipul tatălui său: un chip frumos acum când era mort, dar 
el abia dacă-l mai vedea. Şi acum ce mă fac? se întrebă el, 
ştergându-şi lacrimile, simțind nu că şi-a pierdut tatăl, ci 
şeful familiei, ceea ce pentru chinezi e o pierdere mult mai 
mare. Dumnezeule, acum ce mu fac? Nu eu sunt fiul cel mai 
mare, aşa că nu eu trebuie, să preiau obligaţiile. Dar eu ce 
fac atunci? Cineva hohotea lângă el: un bătrân care plângea 
lângă o bătrână întinsă pe o targă din apropiere. Atâta 
moarte, aici, prea multă, se gândi Paul Choy. Da. Dar morţii 
cu morţii şi viii cu viii. De-acum nu mă mai leagă nimic de el. 
Şi sunt şi american. Ridică pătura ca pentru a-i acoperi faţa 
lui Wu Patru Degete, cu iscusinţă îi scoase cureluşa cu 
jumătatea de monedă şi o strecură în buzunar. Având grijă 
să nu-l vadă nimeni, îl căută prin buzunare - teancuri de 
bani, o legătură de chei, sigiliul personal de buzunar, şi 
inelul de diamant cu cutiuţă cu tot. Se ridică şi se îndreptă 
spre doctorul Tooley. 

— Iertare, domnule doctor. Pot, pot să-l las pe bătrân aici? 
Mă duc să aduc o maşină. Familia... o să... Se poate? 


— Sigur că da. Înainte de a-l ridica de aici, te rog anunţă şi 
poliţia, serviciul de dispăruţi e la barieră. Am să semnez 
certificatul de deces mâine. Îmi pare tare rău... acum nu e 
vreme de... şi bătrânul doctor, atât de amabil, se îndreptă 
iute spre doctorul Meng. Stai să te ajut, e cam cum era în 
Coreea pe vremuri, nu? 

Paul Choy o luă la vale, fără să mai ia în seamă ploaia 
măruntă, se simţea cu inima uşoară, stomacul nu-l mai 
supăra, viitorul era rezolvat. Moneda e la mine acum, îşi 
spuse el, convins că Wu nu spusese nimănui altcuiva despre 
ea, păstrând taina, după cum îi era obiceiul, având 
încredere în cineva numai atunci când era silit s-o facă. 
Acum, că sigiliul lui e la mine, pot semna tot ce vreau, să fac 
ce poftesc, dar n-am s-o fac. Ar însemna să înşel. Şi de ce m- 
aş apuca să fac şmecherii când sunt în frunte? Sunt mai 
deştept decât toţi ceilalţi feciori ai lui. Şi ştiu şi ei asta, ştiu 
şi eu şi n-are rost s-o luăm razna. Eu sunt cel mai bun! Deci 
e cât se poate de cinstit să păstrez eu moneda şi tot profitul 
la cele două milioane. O să înavuţesc familia, o să 
modernizez totul, o să echipez navele, tot ce vor dori. Dar 
mai întâi şi mai întâi trag o fugă până în Hawai... 

Dunross se opri lângă maşina lui, aflată aproape de 
bariera unde avusese loc prima alunecare de pământ, şi 
deschise portiera din spate. Casey se trezi din visare şi tot 
sângele îi fugi din obraji. 

— Linc? 

— Nimic, deocamdată. Quillan e convins că a determinat 
zona în care ar putea fi. Şi militarii indieni scormonesc 
toată aria. Mă întorc să-l schimb pe Gornt! Dunross se 
strădui să pară încrezător. Specialiştii spun că sunt şanse 
mari să-l găsim teafăr. Nu-ţi mai fă griji. Te simţi bine? 

— Da, da, mulţumesc. 

Când se întorsese după primele cercetări, îl trimisese pe 
Lim să aducă cafea, sandvişuri, o sticlă de brandy, ştiind 
bine că vor avea o noapte lungă înainte. Dorise s-o facă pe 


Casey să plece cu Riko, dar ea refuzase. Riko se dusese la 
hotel cu cealaltă maşină condusă de Lim. 

— Ian, vrei nişte brandy? îl întrebă Casey. 

— Mulţumesc! o privi cum toarnă în pahar, observă că 
degetele nu-i tremurau, băutura avea gust bun acum. O să 
iau un sandviş şi pentru Quillan. De ce nu puio porţie bună 
de brandy şi în cafea? O să-i duc şi cafeaua. 

— Sigur, spuse ea, fericită că avea ceva de făcut. A mai fost 
salvat cineva? 

— Donald McBride, teafăr, doar puţin şocat. Şi el şi 
nevastă-sa. 

— Ce bine! Şi morţi? 

— Niciunul din cei pe care-i ştiu eu, îi răspunse el, 
nedorind să-i spună de Plumm, ştiu de vechiul lui prieten 
Southerby, preşedintele băncii Blacs. 

În clipa aceea se repeziră spre ei Adryon şi Martin Haply, 
fata se aruncă de gâtul lui Dunross şi începu să plângă de 
fericire. 

— Ah, tată, acum am auzit, ah, tată, am îngheţat. 

— Ei, ei, haide, haide, o linişti el. N-am păţit nimic. 
Dumnezeule, Adryon, tai-panul Nobilei Case nu poate fi 
atins de nici o alunecare de pământ... 

— O, nu spune una ca asta, îl imploră ea, cutremurată de 
un fior de superstiţioasă teamă. Să nu mai spui una ca asta 
niciodată! Aici suntem în China, aici zeii trag cu urechea, să 
nu mai spui asta! 

— Bine, bine, iubita mea! şi Dunross ridică din umeri 
zâmbindu-i lui Martin Haply care era şi el fericit că nu i se 
întâmplase nimic. E totul în regulă? 

— Da, sir. Eram în cealaltă parte, la Kowloon, relatam 
despre celelalte alunecări de teren de acolo când am auzit 
vestea. Tai-pan, sunt fericit să va văd neatins. Am... tare mi- 
e teamă că am lovit puţin maşina venind încoace. 

— Nu contează, îi răspunse Dunross care o îndepărtă 
puţin pe Adryon s-o vadă mai bine. Ei, fetiţo, ţi-ai revenit? 

Ea se aruncă din nou în braţele lui. 


— Da, da! şi apoi o văzu pe Casey. Ah, ce faci ăâă... 

— Ei, nu mai fiţi proşti şi nu mai staţi în ploaie, ia veniţi 
amândoi înăuntru. 

Adryon se supuse imediat, Martin Haply şovăi, şi apoi i se 
adresă lui Dunross. 

— Sir, dacă nu aveţi nimic împotrivă, mă duc să arunc şi eu 
un ochi pe aici. 

— Christian a scăpat, îi spuse Dunross. 

— Da, sir, am sunat la redacţie. Mulţumesc. lubito, nu 
întârzii mult, îi spuse lui Adryon şi se îndreptă spre barieră, 
Dunross se uită după el - băiat înalt, zdravăn şi foarte sigur 
de el - şi apoi îl zări pe Gornt care cobora panta în grabă. 
Gornt se opri, departe de maşini şi-i făcu tulburat semn să 
se apropie. Dunross aruncă o ochire la Casey, simţi cum i se 
strânge inima de teamă: de unde se afla ea nu-l putuse zări 
pe Gornit. 

— Mă întorc imediat ce termin. 

— Fii cu băgare de seamă! 

Dunross se apropie de Gornt - care arăta acum bătrân, 
murdar, cu hainele sfâşiate, barba năclăită şi faţa mohorâtă. 

— L-am găsit, gâfâi Gornt. Pe Bartlett. 

— Mort? 

— Nu. Am dat de el, dar nu putem ajunge la el! şi Gornt 
arătă cu mâna spre termos. Ceai? 

— Cafea cu brandy. 

Gornt luă termosul, bău cu sete. 

— Casey mai e în maşină? 

— Da. La ce adâncime e îngropat? 

— Nu ştim. Dar adânc. Poate că e mai bine deocamdată să 
nu-i spunem nimic. 

Dunross şovâăi. 

— Mai bine las-o acum, insistă Gornt, situaţia lui e pe 
muchie de cuţit. 

— În regulă! Dunross era copleşit de toţi morţii ăştia şi de 
suferinţa celor din jur. Bine. 


Ploaia aceea făcea noaptea şi mai apăsătoare, mocirla şi 
mai periculoasă. În faţa lor, dincolo de zona alunecării de 
pământ, şoseaua Kotewall se întindea dreaptă pe vreo 
şaptezeci de metri, apoi făcea un cot, urcând în pantă 
abruptă, pentru a o lua apoi pe panta muntelui în sus. 
Locatarii din împrejurimi umpluseră şoseaua, evacuând 
clădirile. 

— Nu e nici o îndoială în privinţa lui Tiptop şi a banilor? îl 
întrebă Gornt, păşind cu grijă şi cercetând drumul înainte 
la lumina lanternei. 

— Niciuna. Asaltul creditorilor asupra băncilor s-a 
încheiat. 

— Bun. Ce vrei să obţii? 

Dunross nu-i răspunse imediat, doar ridică din umeri. 

— La deschiderea bursei acţiunile mele vor fi la 30. 

— Asta mai rămâne de văzut, îi replică Gornt sardonic. 
Chiar şi la 30 eu tot sunt acoperit. 

— Da? 

— Am două milioane de dolari gheaţă. Avansul dat de 
Bartlett. 

Dunross simţi un fior de mulţumire: cu asta o să se înveţe 
minte şi Bartlett să mai încerce să trişeze cu mine, se gândi 
el. 

— Ştiam de aranjamentul ăsta. A fost o idee deşteaptă, dar 
la 30 de dolari acţiunea, eşti în plop cu patru milioane, 
Quillan, tu două şi el două. Dar o să ne înţelegem negociind 
pentru AU Asia Air. 

— Niciodată! şi Gornt se opri şi-l înfruntă. Niciodată. 
Compania mea aeronautică nu e de vânzare! 

— Cum pofteşti. Oferta-i valabilă până la deschiderea 
bursei. 

— Dar-ar frenţia în oferta ta! 

Urcau poticnindu-se mai departe panta, apropiindu-se de 
zona unde fusese foaierul. Trecură pe lângă o targă: 
niciunul dintre ei nu cunoştea femeia întinsă pe targă. Oh, 


dacă ar fi fost Dunross întins acolo, îi trecu lui Gornt prin 
minte, toate problemele mele ar fi fost rezolvate... 

Ora 1.20. 

Sergentul indian îndreptase lumina lanternei drept în jos. 
În jurul său se strânseseră alţi soldaţi, spre care se îndrepta 
acum în grabă tânărul locotenent, pompieri, împreună cu 
şeful unei formaţii de pompieri. 

— Unde-i? întrebă Harry Hooks, şeful pompierilor. 

— Acolo dedesubt undeva, îl cheamă Bartlett, Linc 
Bartlett. 

Hooks văzu firul de lumină cum se strecoară prin 
crăpătură câţiva paşi şi apoi se opreşte, blocat de 
dărâmături. Se întinse jos, pe pământ: mai aproape de sol, 
mirosul de gaze era mai puternic. 

— Hei, domnule Bartlett! Mă auzi? strigă el spre 
dărâmăturile de sub el. 

Ascultară cu toţii încordaţi. 

— Da, se auzi foarte slab de dedesubt. 

— Eşti rănit? 

— Nu! 

— Poţi să vezi lumina noastră? 

— Nu. 

Hooks scăpă o înjurătură, apoi strigă: 

— Rămâi acolo unde te afli deocamdată. 

— În regula, dar e mult gaz aici! 

Şeful pompierilor se ridică, ofiţerul îi spuse: 

— Mai înainte era pe aici unul Gornt care s-a dus să mai 
aducă ajutoare. 

— Bun. Toată lumea se împrăştie, şi fiecare caută un loc de 
trecere spre el, sau cum putem ajunge mai aproape de el. 

Toţi se executară. La scurt timp un soldat indian scoase un 
strigat: 

— Aici! 

Se vedea o crăpătură îngustă printre nişte resturi 
amenințătoare de ziduri de beton, lemn rupt şi grinzi în 
formă de H din oţel, prin care un om s-ar fi putut strecura 


înăuntru. Hooks şovăi, apoi îşi scoase de pe el echipamentul 
care-l stânjenea. 

— Nu, îl opri ofiţerul. Mai bine încercăm noi! şi se uită la 
oamenii lui. Ei? 

În aceeaşi secundă toţi se îndreptară spre gaura aceea. 

— Nu! ordonă ofiţerul. Sangri. Tu eşti cel mai subţirel. 

— Mulţumesc, sir, spuse pirpiriul, zâmbind încântat, 
arătându-şi dinţii albi în contrast cu chipul smolit. 

Toţi îl urmăriră în vreme ce se strecura înăuntru, ca o 
zvârlugă. La vreo douăzeci de picioare în adânc, Bartlett îşi 
sucea capul în toate părţile, prin bezna aceea, era într-un 
intrând îngust, drumul în sus îi era barat de o podea groasă 
de beton, mirosul de gaz devenea tot mai puternic. Apoi 
surprinse o licărire de lumină venind de undeva dintr-o 
parte şi încercă în fracțiunea aceea să vadă unde se afla. 
Nu auzea nimic decât picăturile de apă care cădeau şi 
trosnetele acelui morman de dărâmături. Cu mare greutate 
se răsuci în partea de unde venise lumina. Când dădu nişte 
bucăţi de scândură la o parte, se porni o mică avalanşă. 
Curând se opri. Deasupra mai era o cavitate mică. Se 
strecură printre dărâmături într-acolo, dar ajunse la o 
fundătură. Încercă în altă parte, şi acolo drumul i se 
înfundă. Deasupra capului simţi că nişte scânduri dintr-o 
podea se mişcau uşor, se întinse pe spate şi trase scândura 
spre el praful care se stârni îl făcu să se înece şi să 
tuşească. Deodată, deasupra capului apăru o lumină. Nu 
cine ştie ce, doar un fir de lumină, dar când reuşi să-şi 
concentreze privirea văzu până la câţiva metri. Bucuria îi 
dispăru imediat când îşi dădu seama de adâncimea la care 
era îngropat. Drumul în oricare direcţie îi era blocat. 

— Hei! strigă el. 

— "Te auzim, veni de afară foarte slab răspunsul. 

— Acum văd lumina! 

— Care lumină? se auzi după câteva clipe. 

— De unde naiba să ştiu eu? răspunse Bartlett. 


Nu te lăsa împins de panică, gândeşte-te şi aşteaptă, 
aproape, că îl auzi el pe Spurgeon spunând. Se stăpâni, 
aşteptă, apoi lumina pe care o vedea se mişcă puţin. 

— Aceea! urlă el. 

În aceeaşi clipă lumina se opri în loc. 

— Acum ştim unde eşti! Rămâi acolo! 

Bartlett privi în jur, cercetând zona cu cât mai multă grijă. 
Nici a doua oară nu reuşi mai mult, acelaşi rezultat: nu era 
nici o ieşire de acolo. Niciuna. Vor trebui să sape zdravân ca 
să mă scoată de aici, mormăi el, simțind cum îl apucă 
spaima. 

Sangri, tânărul militar indian, reuşise să se strecoare cam 
zece picioare în adânc, dar mult la dreapta faţă de locul 
unde se afla Bartlett. Mai departe nu putea înainta, drumul 
era blocat. Se suci în loc şi găsi un punct de sprijin, o 
lespede spartă de beton, o săltă uşor, uşurel: în aceeaşi 
secundă toată grămada de dărâmături începu să se clatine. 
Încremeni. Lăsă lespedea uşurel la loc. Dar alt loc de 
trecere nu mai exista. Scrâşnind din dinţi şi rugându-se să 
nu se prăbuşească totul peste el şi peste cel care era 
dedesubt, cine o fi fost, trase de lespede într-o parte. 
Piramida de dărâmături nu se prăbuşi. Gâfâind, băgă capul 
în cavitatea care-i apăru dinainte şi se uită. Altă fundătură. 
Pe acolo era imposibil să înainteze. Cu mare silă se gândi 
să-şi croiască drum înapoi. 

— Domnule sergent, strigă el în nepaleză, pe aici nu pot 
merge mai departe. 

— Eşti sigur? 

— Da, sir, sigur de tot! 

— Întoarce-te. 

Înainte de a porni, strigă o dată spre celălalt: 

— Hei! 

— Te aud! îi răspunse Bartlett. 

— Acum nu mai suntem aşa de departe. Vă scoatem noi de 
acolo, sir. Staţi liniştit. 

— În regulă! 


Cu mare greutate, Sangri porni înapoi, chinuindu-se să 
urce. O mică avalanşă îl potopi cu moloz, continuă să urce 
încrâncenat. 

Dunross şi Gornt veniră şi ei, trecând peste dărâmături şi 
ajunseră unde se strânseseră toţi ceilalţi, care formaseră un 
fel de lanţ, ca să înlăture dărâmăturile, grinzile, cum 
puteau. 

— Bună seara, tai-pan. L-am găsit, dar e cam departe, şi 
Hooks arătă spre militarul care ţinea o lanternă în acelaşi 
loc, în direcţia aceea e. 

— Cât de adânc e îngropat? 

— După sunetul vocii sale, la vreo douăzeci de picioare. 

— Dumnezeule! 

— Da, chiar aşa, numai Dumnezeu ştie! E la mare 
ananghie. Uitaţi-vă: drumul de acces e blocat de grinzi de 
profil H. Nu îndrăznim să folosim aparate de tăiat, prea 
multe gaze! 

— Dar trebuie să existe şi altă cale, nu? Poate dintr-o 
parte? îl întrebă Dunross. 

— Căutăm. Deocamdată cel mai bun lucru e să aducem cât 
mai mulţi oameni şi să îndepărtăm resturile pe care le 
putem îndepărta cu mâna. 

Hooks privi în direcţia din care se auzi un strigăt de 
victorie, toţi se îndreptară spre soldaţii emoţionaţi. Mai jos 
de un maldăr de dărâmături de pereţi şi tavane, pe care 
soldaţii reuşiseră să le îndepărteze, se vedea o trecere ce 
părea să ducă în adânc. Unul dintre oamenii mai mărunţei 
se strecură prin deschiderea aceea, apoi dispăru. Cei de- 
afară îl urmăriră încurajându-l mereu. Preţ de vreo şase 
picioare fu uşor de pătruns, foarte dificil următoarele zece 
picioare, pentru că drumul se tot sucea când într-o parte, 
când în cealaltă, apoi se bloca. 

— Hei, sir! Poţi vedea lumina lanternei mele? 

— Da! se auzi mai puternic vocea lui Bartlett, încât 
aproape că nu mai era nevoie să strige. 


— Am să deplasez lumina sir. Dacă vezi că se apropie, să- 
mi spui dacă e la dreapta, la stânga, în sus, în jos, bine? 

— În regulă! 

Bartlett vedea un fir de lumină foarte subţire de undeva 
de deasupra şi puţin din dreapta, prin masa de grinzi de 
rezistenţă, traverse şi pereţi dislocaţi. Chiar deasupra lui 
era o masă impenetrabilă de plafoane de beton şi grinzi 
metalice. La un moment dat lumina dispăru, dar apoi o zări 
din nou. 

— Puțin mai la dreapta, puţin! strigă el, cu o voce mai 
răguşită decât de obicei, şi lumina se deplasă în direcţia 
aceea. Mai jos! Stop! Acum puţin în sus! Păru să dureze o 
veşnicie, dar lumina căzu chiar pe el. Aşa! 

Soldatul ţinu lanterna în direcţia aceea, făcu cu cealaltă 
mână un fel de suport din moloz, şi apoi o lăsă să stea 
singură. 

— E bine acum, sir? strigă el. 

— Da! Ai dat lovitura! 

— Acum mă retrag ca să aduc ajutoare. 

— Bine. 

Militarul ieşi la suprafaţă, în zece minute îl călăuzi prin 
gaura aceea pe Hooks. Şeful pompierilor cântări foarte 
atent direcţia razei de lumină şi cercetă obstacolele din 
faţă. 

— La naiba, o să ne ia luni de zile să ajungem acolo, 
mormăi el, scoase o busolă din buzunar şi măsură 
unghiurile cu mare grijă. Fii liniştit, domnule, strigă el, o să 
te scoatem noi afară, frumos, frumuşel. Nu te mai poţi 
apropia cumva de lumină? 

— Nu, nu cred să pot. 

— Atunci stai acolo unde eşti şi mai trage-ţi sufletul. Eşti 
rănit? 

— Nu, dar simt miros de gaze. 

— Stai liniştit, nu mai suntem prea departe. 

Hooks ieşi de sub dărâmături. O dată ajuns la suprafaţă, 
măsură unghiul busolei, apoi aprecie distanţa, făcu câţiva 


paşi până la o grămadă mare de dărâmături. 

— Tai-pan, domnule Gornt, e sub locul ăsta sau pe o rază 
de cinci picioare, la douăzeci de picioare adâncime. 

Acum erau cam la două treimi în josul pantei, mai aproape 
de şoseaua Sinclair decât de Kotewall. Şi din câte vedeau ei, 
nu exista nici o altă cale de acces dintr-o parte, stratul de 
pământ şi noroi de la alunecare fiind aici mai gros în 
dreapta decât în stânga. 

— Nu ne rămâne decât să ne apucăm de săpat, spuse 
ofiţerul ca un condamnat. Nu putem aduce nici o macara 
încoace, aşa că nu ne rămâne decât să scuipăm în palme, 
încercăm întâi pe aici! şi Hooks arătă spre o zonă care 
parca încurajatoare, la, vreo zece picioare, aproape, de 
gura pe unde pătrunsese militarul. 

— De ce aici? 

— E mai sigur pe aici, tai-pan, dacă cumva facem toată 
masa asta să se dezechilibreze. Haideţi băieţi, daţi o mână 
de ajutor, dar fiţi cu mare băgare de seamă. 

Se apucară de săpat, înlăturând bucăţile care se puteau 
da la o parte, trudă grea, totul era umed şi lunecos, 
grămada aceea de dărâmături într-un echilibru precar. 
Traverse, grinzi, tavane, podele, scânduri, ciment, zidărie, 
oale, aparate de radio, televizoare, birouri, veşminte, totul 
amestecat de-a valma. Munca se opri când descoperiră încă 
o victimă. 

— Un medic aici, strigă Hooks. 

— Mai trăieşte? 

— Aşa s-ar putea spune. 

O femeie bătrână cu nişte pantaloni care înainte fuseseră 
negri şi o bluză albă năclăite acum de noroi, părul strâns 
într-o coadă ca de şobolan: Ah Poo! 

— Dădaca cuiva, o gan sun, spuse Dunross. 

Gornt se uita la locul acela de unde fusese salvată bătrâna 
şi nu-i venea să creadă ochilor, o cavitate aproape 
neînsemnată într-o grămadă de bucăţi de beton armat. 

— Cum naiba reuşesc unii să scape! 


Hooks zâmbi, arătându-şi dinţii cariaţi, maronii de tutun. 

— Joss, domnule Gornt. Atâta vreme cât omul mai respiră, 
mai trage nădejde. Joss! şi strigă spre cei din vale: Trimiteţi 
o dată o targă mai repede încoace. Hai Charlie, fuga marş! 

Targa sosi iute, brancardierii o luară pe bătrână. Militarii 
se apucară mai departe de treabă. Puţul se adâncea. După 
încă un ceas, când mai reuşiseră să sape vreo patru cinci 
picioare, drumul le fu barat de tone şi tone de traverse 
metalice. 

— Trebuie să ocolim, spuse Hooks. 

Şi se apucară din nou cu răbdare de treabă mai departe. 
După alţi câţiva paşi fură din nou blocaţi. 

— Ocoliţi din nou! 

— Nu putem tăia un drum prin harababura asta? 

— Da, tai-pan, dar e destul doar o scânteie şi ajungem cu 
toţii îngeraşi. Haideţi băieţi, să încercăm şi pe aici. 

Militarii se repeziră să împlinească ordinul. 

Ora 4.10. 

Bartlett îi auzea acum mai bine. Din când în când peste el 
venea câte o avalanşă de praf, noroi, moloz umed, când 
grinzi, traverse erau îndepărtate de deasupra. Acum 
salvatorii lui păreau să nu mai fie decât la vreo zece 
picioare depărtare, după câte îşi putea el da seama, şi cam 
cinci sau şase picioare deasupra. Licăririle de lumină îi 
făceau aşteptarea mai uşoară. De jur împrejur nu vedea nici 
o cale de scăpare. Ceva mai devreme se gândise să încerce 
să se întoarcă acolo sub podeaua aceea şi de acolo să 
încerce o altă cale, un loc mai sigur. 

— Domnule Bartlett, mai bine mai aşteptaţi puţin, îi 
strigase Hooks. Acum ştim unde vă aflaţi. 

Şi rămăsese pe loc. Era ud leoarcă de la ploaie, stătea 
întins pe o scândură, chiar confortabil, apărat de grinzile 
acelea monstruoase. Nu putea vedea decât puţin în jurul 
lui, deasupra numai grinzi contorsionate. Avea loc suficient 
ca să se întindă, sau, dacă era atent, să se ridice cu grijă în 
capul oaselor. Simţea mirosul puternic de gaze, dar 


deocamdată nu-l durea capul, şi socotea că era în siguranţă 
pe moment, aerul destul de curat, putea respira o veşnicie. 
Se simţea obosit, foarte obosit. Dar se sili să rămână treaz. 
Îşi dăduse seama că le va trebui toată noaptea şi poate şi o 
parte din zi ca să reuşească să croiască un tunel până la el. 
Asta nu-l îngrijora. Erau de-acum aproape. Reuşise să 
vorbească cu ei. Cu un ceas înainte îl auzise pe Dunross. 

— Hei, Linc? lan aici. 

— Ce naiba cauţi aici? strigase el fericit. 

— Te căutam. Nici o grijă, nu mai avem mult până la tine. 

— Bine Ian, începu el şi inima i se strânse de îngrijorare. 
Spune, Orlanda, Orlanda Ramos, o ştii? O aş. 

— Am văzut-o. Am văzut-o imediat după ce alunecarea de 
pământ a izbit clădirea. E teafără, stă la Kotewall şi 
aşteaptă. E teafără. Dar ce faci tu? 

— Ei, nu stau chiar pe roze, îi răspunse el, aproape ameţit 
de bucurie acum când ştia că ea scăpase. 

Apoi Dunross îi povestise cum scăpase el ca prin minune, 
despre Casey care văzuse cu ochii ei cum are loc catastrofa, 
se cutremură de groază când se gândi cât de aproape 
fuseseră toţi de dezastru. 

— Dumnezeule! Doar câteva minute încolo sau încoace şi 
aţi fi fost cu toţii îngropaţi! 

— Joss! 

Mai trâăncăniră o vreme, apoi Dunross se dăduse la o parte 
pentru ca să se continue lucrările de salvare. Când se gândi 
acum la Orlanda, pe Bartlett îl trecu un fior şi din nou 
mulţumi Domnului că scăpase neatinsă, aşa cum scăpase şi 
Casey. Orlanda n-ar fi scăpat niciodată dacă ar fi fost prinsă 
sub dărâmături, Casey poate, dar Orlanda nu. Dar asta nu 
atinge cinstea obrazului. Se aşeză mai bine, veşmintele ude 
îl făcură să se înfioare, strigătele şi zgomotele făcute de cei 
care se apropiau îl linişteau. Ca să treacă timpul mai uşor, 
se lăsă pradă visării, gândindu-se la cele două femei. N-am 
cunoscut niciodată o fiinţă care să aibă un trup ca al 
Orlandei, o femeie ca ea. De parcă aş fi cunoscut-o de când 


lumea, nu de numai câteva zile. Asta-i. E tulburătoare, plină 
de necunoscut, feminină, minunat de periculoasă. Casey nu 
prezintă nici un pericol. Ar putea deveni o soţie minunată 
un partener de nădejde, dar nu e ca Orlanda, feminină. 
Ştiu, Orlandei îi plac tot felul de fleacuri, cadouri 
costisitoare, şi dacă ce spune lumea e adevărat, ar fi în 
stare să cheltuiască banii ca şi cum nici n-ar exista ziua de 
mâine. Dar nu are şi ea dreptate? Pe fosta nevastă am 
aranjat-o, la fel şi copiii! Nu merită să-mi mai trăiesc şi eu 
viaţa şi să mă distrez? Şi s-o apăr de toţi ticăloşii plini de 
bani din lume? Bineînţeles. Dar nici acum nu ştiu cu ce m-a 
vrăjit ea, cu ce m-a vrăjit Hong Kongul. E cel mai minunat 
loc în care am fost vreodată şi aici mă simt mai acasă decât 
acasă la mine. „Linc, poate că în una din vieţile tale de 
dinainte, ai trăit aici.” îi replicase Orlanda.,Crezi tu în 
reîncarnare?” „Bineînţeles!” N-ar fi minunat, se gândi el 
acum, fără să bage de seamă gazele tot mai persistente din 
jur care îl cam ameţiseră. Cel mai minunat lucru pe lumea 
asta ar fi norocul de a trăi mai multe vieţi şi. 

— Linc! 

— Hei, lan, ce s-a întâmplat? Şi deodată se simţi foarte 
fericit pentru că vocea lui Dunross se auzea de aproape, 
foarte aproape. 

— Nimic. Facem doar o mică pauză. Drumul se croieşte 
greu. Trebuie să facem din nou un ocol dar acum nu mai 
suntem decât la câţiva metri de tine. Şi m-am gândit să mai 
stăm de vorbă. Din câte ne putem da seama, suntem la vreo 
cinci picioare mai sus de tine, înspre vest. Zăreşti lumina de 
la noi? 

— Nu. Deasupra mea o un plafon de beton, rupt în toate 
chipurile, şi grinzi, dar e în regulă, eu rezist aici o vecie. Ei, 
ştii ceva? 

— Ce? 

— Pentru prima dată mi-ai spus Linc. 

— Da? Nici n-am băgat de seamă. 

Ei, fleacuri! se gândi Bartlett şi zâmbi în sinea lui. 


— De ce... 

Amândoi îngheţară când grămada de dărâmături începu 
să geamă, mişcându-se ici şi colo. Într-un minut trosnetele 
încetară, Bartlett începu să respire din nou. 

— Şi ia zi, mâine ce ai de gând să faci? 

— Cum adică? 

— La bursă. Cum ai de gând să-l trosneşti pe Gornt? 

Şi-l ascultă copleşit de uluire în vreme ce Dunross îi relata 
de banii de la banca Chinei, de petrecerea lui Plumm, de 
provocarea pe care i-o aruncase lui Gornt, sprijinindu-se 
acum pe cele 50 de milioane fond de rulment. 

— Fantastic! lan, cine te sprijină pe tine? 

— Moş Crăciun! 

Bartlett râse. 

— Şi aşa, Murtagh a reuşit, da. 

Celălalt tăcu şi Bartlett zâmbi. 

— Ţi-a spus Casey? 

— Nu, nimic, dar mi-am închipuit eu. Doar ţi-am spus că e 
foarte deşteaptă Casey. Deci te-ai descurcat de minune. 
Felicitări, spuse el zâmbind, fără nici un gând ascuns. lan, 
am crezut că te-am prins la ananghie! şi Bartlett râse. Şi 
chiar crezi că la deschidere acţiunile tale vor fi la 30? 

— Aşa sper. 

— Dacă aşa speri, atunci înseamnă că tu şi oamenii tăi aţi 
şi fixat cota asta, dar şi Gornt e deştept. Nu-l prinzi nici tu 
pe el. 

— Ba de data asta-i al meu. 

— Nu, nu-l prinzi. Dar cu înţelegerea dintre noi cum 
rămâne? 

— Cu Par-Con? E valabilă, bineînţeles. Am crezul că totul e 
aranjat de la început, nu? 

Bartlett simţi prefăcuta inocenţă din vocea celuilalt. 

— Quillan e numai bun de pârlit acum. 

— Cred şi eu. E pe-aici şi el. Dă o mână de ajutor. 

Bartlett rămase surprins. 

— De ce? 


Urmă o pauză. 

— Quillan e un mare ticălos, un diavol de douăzeci şi patru 
de carate, dar... nu ştiu, s-ar putea să ţină la tine! 

— Fir-ai să fii şi tu! replică Bartlett bine dispus. Şi ce-ai să 
faci cu Quillan? 

— l-am făcut o propunere. 

Şi Dunross îi relată totul. Bartlett gemu. 

— Şi aşa, am aruncat două milioane pe apa sâmbetei, da... 

— Sigur. Alea două milioane-s pierdute. Dar partea ta din 
afacerea cu General Stores o să-ţi aducă probabil 5 
milioane, poate mai mult, iar din afacerea dintre Par-Con şi 
Struan o să-ţi iasă chiar şi mai mult. 

— Chiar crezi că vor fi 5 milioane? 

— Da, tu 5 şi Casey o. 

— Minunat, totdeauna am dorit să-şi facă rost de fondurile 
ei. Mă întreb ce-o să facă de-acum încolo, spuse el. 
Totdeauna a dorit să fie independentă şi acum poate. 
Minunat. Ce-ai zis? întrebă el fiindcă nu fusese atent ce-i 
spusese Dunross. 

— Îţi spuneam dacă vrei să vorbeşti cu ea. Nu e chiar aşa 
de uşor să ajungă aici, dar n-o să păţească nimic. 

— Nu! replică Bartlett ferm. Transmite-i doar salutări din 
partea mea, restul am să-i spun eu când am să ies de aici. 

— Casey a spus că nu pleacă de aici până nu te scoatem! şi 
se lăsă o scurtă pauză. Orlanda la fel. Vrei să-i spui măcar ei 
vreo două vorbe? 

— Nu, mulţumesc. Avem timp de asta mai târziu. Spune-le 
la amândouă să se ducă acasă. 

— N-or să se ducă! Tare mi-e teamă că te cam iubeşte 
lumea pe aici. 

Bartlett râse. Dădu să se ridice şi se lovi cu capul de ceva, 
simţi cum îl trece un junghi prin toată spinarea, gemu, apoi 
se aşeză mai bine, atingând cu capul tavanul de deasupra. 
Dunross stătea ghemuit la capătul tunelului aceluia sinuos, 
simțind cum urăşte spaţiul acela îngust, claustrofobia 
făcându-i aproape greață, îl trecu o sudoare rece. Nu 


reuşise nici măcar să-l zărească cât de cât pe Bartlett, dar 
vocea puternică şi sigură pe sine îl încurajase. Hooks îi 
recomandase să-l ţină de vorbă în vreme ce ei se mai 
odihneau puţin, ca să nu-l lase furat de gazele tot mai 
puternice. „Iai-paN. Nu se ştie niciodată, gazele astea intră 
pe furiş în tine. Vrem să rămână treaz. S-ar putea ca foarte 
curând să avem nevoie de ajutorul lui.” Tai-panul se foi 
stânjenit, simțind primejdia: cineva se urcase pe dărâmături 
şi acum peste el venise o avalanşă de moloz. Era Hooks. Se 
oprise la câteva picioare în urma lui. 

— În regulă, tai-pan. Acum e mai bine să ieşi, şi aduc aici 
nişte băieţi de-ai mei. 

— Imediat. Linc? Să nu te culci. Ne apucăm din nou de 
treabă. 

— În regulă. Mă descurc eu. Hei, lan, ce-ai zice să-mi fii 
cavaler de onoare? 

— O, dar bineînţeles! îi răspunse el pe loc în vreme ce 
mintea lui ţipa: care dintre ele? Va fi o cinste pentru mine. 

— Îţi mulţumesc, îl auzi el pe Bartlett şi în ciuda faptului că 
ar fi dat orice ca să afle pe care o alesese, ştia că nu-l putea 
întreba. 

Era convins că Bartlett i-ar fi mărturisit despre cine era 
vorba, dar nu-i spusese decât: „Mulţumesc, da, îţi 
mulţumesc foarte mult”. Zâmbi de unul singur uimit. Linc 
învaţă repede, îşi spuse el. E bine să ai alături de tine un 
partener ca el... şi membru votant al clubului hipic! La fel şi 
Casey! 

— Te scoatem noi de acolo imediat! 

Chiar când se pregătea să iasă din galerie auzi: 

— Ei, ce zici, n-ar fi straşnic dacă ele două ar ajunge 
prietene? Crezi că e prea mult să sper şi asta? 

Dunross nu fu sigur că aceste vorbe îi fuseseră adresate 
lui. 

— Ai mai zis ceva? îi strigă el. 

— Nimic, îi replică Bartlett. lan, săptămână asta avem o 
mulţime de lucruri de făcut. Ştii, mă bucur că l-ai băgat pe 


Gornt la apă! 

Mda, îşi spuse el fericit. Va fi plăcut să trag sforile alături 
de tine, să te urmăresc atent, şi în vremea asta să-mi 
clocesc propria mea Nobilă Casă. Dunross, în galeria lui, la 
numai câţiva metri de el, se răsuci cu multă greutate şi 
începu să urce. La alţi metri deasupra, Gornt şi ceilalţi 
aşteptau lângă intrarea mult lărgită a tunelului. Zorii 
începuseră să albească spre răsărit, un petec de cer ivindu- 
se printre norii care acopereau totul. Pe toată panta, 
oameni osteniţi se chinuiau încă să sape, să-i caute pe cei 
dispăruţi, să-i strige şi să asculte spre adâncul 
dărâmăturilor. Hooks, rupt de oboseală, se îndepărtă de 
gura galeriei aflate într-o adâncitură a terenului. În 
secunda aceea se auzi un vuiet imens, din susul pantei, 
lângă şoseaua Po Shan. Toate privirile se întoarseră într- 
acolo. Departe, pe coasta muntelui, ceva mai spre stânga, 
văzură că pământul se pusese în mişcare. Vuietul deveni şi 
mai puternic, un val de apă şi noroi se ridică din spatele 
umărului pantei mai sus de şosea şi, prinzând viteză, se 
repezi spre ei. Toţi începură să fugă care încotro, în vreme 
ce valul acela de mocirlă mătură zona unde fusese foaierul, 
se revărsă peste dărâmături, inundându-le, imensa masă a 
pământului lichid strivind ruinele clădirii, împingându-le la 
vale. Gornt văzu şi el dezastrul apropiindu-se şi se agăţă 
disperat de o grindă de rezistenţă din oţel, mlaştina aceea 
împuţită se repezi spre ei. Gornt se trezi până la genunchi 
în şuvoiul acela, se ţinu din răsputeri să nu fie măturat de 
el, valul cobori mai departe, lăsând peste tot o pătură de 
noroi, Hooks şi ceilalţi se ridicară încet în picioare, uitând 
pe moment orice altceva. Dar Gornt nu uitase! Din locul 
unde se afla, putea vedea gura galeriei, ghici braţele lui 
Dunross şi capul ivindu-se din mocirlă, mâinile se apucară 
de marginea galeriei, balta de noroi se scurgea spre adânc, 
în puț, îl umplea, degetele lui Dunross alunecară, el se 
afundă în noroi, se zbătu disperat, reuşi să iasă iar la 
suprafaţă şi se agăţă cum putu de ceva. Gornt îl urmărea. 


Nu se clinti. Mâzga aceea se scurgea mai departe în 
galerie, nivelul crescu din nou, Dunross simţi că se 
scufundă, mlaştina aceea îl sugea în adâncul ei cu putere, 
noroiul îl sufoca, se ţinu cu disperare mai departe, îşi propti 
vârful picioarelor într-o crăpătură şi se săltă cu greu. În 
chip miraculos, reuşi să învingă mlaştina care-l sorbea, se 
ţinu de margine, era în siguranţă acum, pe jumătate ieşit 
din mocirlă, inima îi bătea mai mai să-i spargă pieptul, 
începu să vomeze. Încă ameţit şi tremurând de efort, îşi 
şterse noroiul de pe faţă, de pe gură şi se uită năucit în 
jurul lui. Atunci îl văzu pe Gornt la numai câţiva metri de el, 
privindu-l, rezemat alene de un ieşind de dărâmătură. Într- 
o secundă, întreaga lui fiinţă se mobiliză când văzu 
zâmbetul acela drăcesc, ura aceea neascunsă, dezamăgirea 
imensă de pe faţa celuilalt, şi ştiu că dacă ar fi schimbat 
rolurile între ei şi ar fi fost el în siguranţă şi Gornt în 
capcana în care fusese el, ar fi făcut la fel, ar fi privit şi ar fi 
aşteptat deznodământul. Chiar aşa aş fi făcut? Da. M-aş fi 
uitat la el şi nu i-aş fi întins nici o mână de ajutor. În orice 
caz nu lui Gornt. Şi atunci, în cele din urmă, blestemul lui 
Dirk Struan ar fi luat sfârşit, ar fi putut să se odihnească 
acolo de unde ne-a marcat destinele, iar urmaşii mei n-ar 
mai fi simţit puterea sa. Clipa aceea trecu. Mintea i se 
limpezi. Îşi aminti de Bartlett şi se uită cu groază spre gura 
galeriei prin care se scurgea noroiul în adânc. Unde înainte 
fusese tunelul acum nu mai era decât o baltă adâncă de 
noroi. 

— Dumnezeule! Ajutor! strigă el. 

Şi imediat se dezlănţui nebunia, toţi se repeziră spre 
galerie, Hooks, militarii, pompierii, se aruncară asupra 
mocirlei cu lopeţi, cu mâinile goale. Dunross se tări într-o 
parte. Se ridică tremurând în picioare, îngrozit. Gornt 
plecase, în scurtă vreme, toată încercările de salvare 
încetară. Balta de noroi rămase neînvinsă. 

MARŢI. 

Ora 17.39. 


Dunross stătea la fereastra boltită a apartamentului său 
din clădirea Struan şi se uita spre întinderea portului. 
Dăinuia un amurg minunat, nesfârşit, pe un cer aproape 
fără nici un nor în afară de câteva scame de cumulus, 
pătate de roşu pe margini, plutind deasupra Chinei 
continentale, spre vest, în vreme ce dinspre est avansa 
întunericul. Jos, portul îşi trăia viaţa lui agitată ca de obicei, 
zona Kowloon lucind în razele soarelui care apunea. Claudia 
bătu la uşă şi o deschise, Casey intră. Avea chipul împietrit, 
părul roşcat împrumutând parcă culorile apusului. 
Suferinţa o făcuse străvezie. 

— Hello, Casey. 

— Hello, Ian. 

Nu aveau nevoie să-şi spună mai mult. Despre Bartlett 
discutaseră tot ce trebuia discutat. Abia în noaptea aceea, 
târziu reuşiseră oamenii să-i scoată cadavrul, afară. Şi 
Casey stătuse tot timpul acolo pe coasta muntelui 
aşteptând. Abia apoi se dusese la hotel. Sunase de 
dimineaţă şi acum venise în persoană. 

— Bei ceva? Cafea, ceai? E şi vin. Eu am pregătit martini. 

— Un martini. Mulţumesc, lan, îi răspunse ea cu o voce 
fără vlagă. Suferinţa care se simţea în ea făcându-l şi pe 
Dunross să sufere. 

Se aşeză pe o canapea. Elturnă băutura şi puse o măslină 
în pahare. 

— Casey, nu e nici o grabă, îi spuse el plin de compasiune. 
Mai putem aştepta. 

— Ştiu. Dar aşa ne-am înţeles. Mulţumesc! apucă paharul 
şi-l ridică. Joss! 

— Joss! 

Ea bau licoarea rece ca gheaţa, premeditându-şi toate 
mişcările de parcă s-ar fi dedublat şi se supraveghea să nu 
greşească ceva, apoi deschise servieta şi puse un plic mare 
de manilla pe birou. 

— Aici sunt toate hârtiile lui John Chen despre firma 
Struan, tot ce ne-a furnizat şi ne-a spus el. Toate copiile pe 


care le-am avut sunt aici. Pe cele din Statele Unite le voi 
rupe eu, şi Casey şovăi o clipă. Sunt sigură că ai şi luat 
măsuri şi ai făcut schimbările necesare, dar eu am adus aici 
tot ce aveam. 

— Mulţumesc. Linc i-a dat lui Gornt vreuna din aceste 
hârtii? 

— Nu, nu cred! Dar pentru mai multă siguranţă, eu aş 
socoti că bună parte din informaţiile de aici au ajuns şi la 
alte urechi. 

— Mda. 

— Acum, cu afacerea dintre Par-Con şi Struan! şi-i dădu un 
dosar destul de gros. 'Toate cele şase copii sunt semnate şi 
sigilate cu sigiliul corporației. Am împuternicirea să le 
semnez! Se opri nehotărâtă. Eu şi Linc am încheiat o 
înţelegere. Eu i-am lăsat prin testament dreptul de a vota în 
numele tuturor acţiunilor mele vreme de zece ani, şiela 
făcut acelaşi lucru faţă de mine. Aşa că acum eu conduc 
Par-Con. 

— Zece ani? îşi miji uşor ochii Dunross. 

— Da, îi răspunse ea indiferentă, fiindcă nu mai simţea 
nimic, nu mai dorea nimic decât să plângă şi să moară. 

Am să-mi îngădui să fiu slabă mai încolo, se gândi ea, acum 
trebuie să mă ţin tare, să nu greşesc. 

— Pentru zece ani. Linc... Linc avea majoritatea voturilor 
şi putea controla compania. Când totul va deveni oficial, am 
să-ţi trimit o confirmare legalizată. 

Dunross încuviinţă dând din cap. Din biroul lăcuit, scoase 
şi el un dosar de acte asemănător. 

— Uite aici echivalentul actelor tale. Le-am sigilat pe toate 
oficial. Aici - şi puse un plic deasupra maldărului de acte -e 
înţelegerea noastră secretă prin care Par-Con primeşte 
drept garanţii dreptul asupra navelor mele. 

— Mulţumesc. Dar cu fondul de rulment pe care ţi l-ai 
asigurat, nu mai era nevoie de aceste garanţii. 

— Nu contează, aşa ne-am înţeles. 


Dunross o privi, îi admiră curajul. Tot timpul cât stătuse pe 
coasta muntelui nu vărsase o lacrimă, doar dădea din cap şi 
spunea: „Am să aştept aici, am să aştept până când...” 
Orlanda făcuse imediat o criză, fusese nevoit s-o trimită la 
hotel şi mai târziu şi un medic ca să aibă grijă de ea. 

— Aşa ne-am înţeles. 

— În regulă. Dar nu era nevoie. 

— Acum mai departe. Ai aici scrisoarea de acceptare 
pentru înţelegerea noastră în legătură cu preluarea firmei 
General Stores. În zece zile am să-ţi remit şi hârtiile 
oficiale. Am... 

— Dar Linc n-a apucat să depună cele două milioane 
convenite. 

— Ba da. A făcut transferul telegrafic, sâmbătă noaptea. 
Banca mea din Elveţia a confirmat tranzacţia ieri, şi banii 
au fost transferați aşa cum trebuia către consiliul de 
administraţie al firmei General Stores. I-au acceptat aşa că 
afacerea-i încheiată. 

— Chiar dacă Pug e mort? 

— Da. Văduva lui a fost de acord cu tranzacţia la 
recomandarea consiliului de administraţie. Şi să ştii că eo 
afacere excelentă. Mult mai bună decât oferta de la 
Superfoods. 

— Nu vreau, nu mai doresc deloc să particip la afacerea 
asta. 

— Pe când eram în tunel şi discutam cu Linc, mi-a 
mărturisit cât de încântat era de afacerea cu General 
Stores. Îţi repet exact cuvintele lui: „Minunat! Cinci 
milioane? Totdeauna am dorit să reuşească să-şi 
dobândească propriile ei fonduri financiare. Totdeauna şi-a 
dorit să fie independentă, şi acum a izbutit. Minunat!” 

— Dar cu ce preţ! îi replică ea, simțind cum o inundă toată 
suferinţa atâta vreme reţinută. Linc m-a prevenit 
întotdeauna că fondurile astea te costă mai mult decât eşti 
tu dornic să plăteşti. Şi aşa a fost. Nu-i mai doresc! 


— Banii sunt bani. Acum nu eşti în stare să gândeşti 
limpede. Banii aceştia ar fi trebuit să-i revină şi el ţi i-a dat 
ție. Fără nici o obligaţie. 

— Tu mii-ai dat. 

— Iar greşeşti. El ţi i-a dat. Eu doar te-am ajutat aşa cum 
m-ai ajutat şi tu pe mine, şi Dunross bău. Trebuie să ştiu 
unde să-i trimit profiturile. Trebuie să-ţi aduci aminte că 
aici partea de acţiuni nu includea şi dreptul majoritar de 
vot. Cine-i mandatarul lui? 

— Banca First Central. Eu sunt doar executorul lui 
testamentar, împreună cu unul din oamenii băncii, şi ea 
şovăi. Cred că moştenitoare e mama lui. Doar ea e pomenită 
în testament. Linc... Linc a fost foarte sincer cu mine în 
privinţa asta. Fosta lui nevastă şi copiii au pensia lor viageră 
şi au fost nominal excluşi din testament. Acolo nu se mai 
vorbeşte decât de dreptul meu de a avea majoritatea 
voturilor, iar tot restul averii lui îi revine mamei sale. 

— Atunci va fi foarte bogată! 

— Dar asta n-o s-o ajute la nimic. Casey încercă din greu 
să-şi stăpânească lacrimile şi să n-o trădeze vocea, ea... are 
peste şaizeci, o femeie foarte cumsecade, Linc e unicul ei 
fiu. O lacrimă îi lunecă pe faţă în ciuda eforturilor ei. M-a 
rugat să-l aduc acasă. În testament el spune să fie incinerat. 

— Casey, interveni Dunross iute, poate aş putea să rezolv... 

— Nu, nu, te rog. Totu-i aranjat. Am rezolvat eu. Eu am 
vrut să împlinesc toate astea. Avionul nu mai e sub 
sechestru, toate formalităţile împlinite. 

— Şi când pleci? 

— În seara asta la zece. 

— Ah! Dunross rămase mirat. Am să vin să te conduc. 

— Nu, nu e nevoie, mulţumesc. Cu maşina... 

— Insist! 

— Nu, te rog! şi se uită la el implorându-l. 

— Şi ce planuri ai? o întrebă el după câteva momente de 
tăcere. 


— Nu mare lucru. Am să... Am să mă îngrijesc ca toate 
dorinţele lui să fie împlinite, hârtiile puse în ordine, 
testamentul şi să mă ocup de afacerile lui. Apoi am să 
reorganizez Par-Con... am să încerc să reorganizez firma 
aşa cum ar fi vrut el s-o facă şi după aia... după aia nu mai 
ştiu. Astea toate au să-mi ia vreo treizeci de zile. Poate că în 
treizeci de zile am să mă întorc să continuăm, poate am să-l 
trimit pe Forrester sau pe altcineva. Nu ştiu. Peste treizeci 
de zile am să te anunţ. Până atunci totul e rezolvat. Ai 
numărul meu de telefon. Te rog sună-mă oricând ai vreo 
problemă! şi ea sc ridică să plece, dar el o opri. 

— Înainte de a pleca trebuie să-ţi mai spun ceva. Azi- 
noapte n-am putut pentru că nu era momentul. Poate că 
acum este, nu sunt sigur, dar chiar înainte de a mă despărţi 
de Linc, m-a întrebat dacă am ceva împotrivă să-i fiu 
cavaler de onoare! O văzu pe Casey că se albeşte şi se 
apropie iute de ea. l-am spus că va fi o cinste pentru mine. 

— A spus că e vorba de mine? Voia să se căsătorească cu 
mine? îl întrebă ea nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Am discutat şi despre tine. Oare nu asta voia să spună? 

— Şi nu a pomenit deloc de Orlanda? 

— Nu, atunci nu. Doar mai devreme şi era foarte îngrijorat 
de soarta ei, pentru că el rămăsese în apartamentul ei şi nu 
ştia ce se întâmplase cu ea, şi Dunross o urmări atent. Când 
i-am spus că n-a păţit nimic a fost foarte bucuros. Când i-am 
spus că era să fii surprinsă de alunecarea de teren, aproape 
să facă un atac de inimă. Şi chiar când ne despărţeam, l-am 
auzit spunând foarte încet: Crezi că ar fi să sper prea mult 
dacă aş dori ca ele să fie prietene? Nu ştiu dacă aceste 
cuvinte mi-au fost adresate mie sau nu. În vremea când 
săpam ca să-l scoatem de acolo, ajunsese să vorbească mult 
de unul singur! Bău ce mai rămăsese în pahar. Casey, eu 
sunt sigur că la tine se gândea. 

Ea clătină din cap. 

— Ian, e un gest frumos din partea ta, dar eu ştiu că el se 
gândea la Orlanda. 


— Nu cred că ai dreptate. 

Se lăsă iar tăcere. 

— Poate. Dar prietene? spuse ea şi se uită la ei. Ai de gând 
să devii prieten cu Quillan? 

— Nu. Niciodată. Dar nu e aceeaşi situaţie. Orlanda e o 
fată drăguță. Zău. 

— Sunt convinsă. Şi Casey continuă să se uite la paharul 
ei, bău, dar fără să-i simtă gustul. Şi cum rămâne cu 
Quillan? Ce s-a întâmplat astăzi? Eu n-am auzit nimic. Ce-ai 
făcut cu el? Am văzut că la închidere acţiunile tale erau 
cotate la 30.01, dar... altceva n-am mai aflat. 

Dunross simţi cum îl prinde un val de căldură. Din pricina 
catastrofei de la Kotewall, guvernatorul ordonase ca bursa 
să rămână închisă toată ziua de luni. La fel şi băncile, în 
semn de doliu. În dimineaţa aceea, la ora zece, banii lichizi 
ai Băncii Chinei ajunseseră la toate filialele tuturor băncilor 
din colonie. Asaltul creditorilor încetase. Pe la ora trei, o 
mulţime de clienţi stăteau la coadă ca să depună banii 
înapoi. Chiar înainte de a se deschide bursa la ora zece, îl 
sunase Gorni. 

— Primesc! spusese el. 

— Nu vrei să mai negociem? 

— Nu vreau nici un fel de gesturi de favoare din partea ta, 
aşa cum nici tu nu te aştepţi la astfel de gesturi din partea 
mea. Actele sunt pe drum, şi legătura se întrerupse. 

— Ce s-a întâmplat cu Quillan, întrebă acum Casey din 
nou. 

— Am ajuns la o înţelegere. Am deschis la 28, dar pe ell- 
am lăsat să-şi răscumpere acţiunile la 18. 

Ea rămase cu gura căscată. Fără să se gândească, făcu 
imediat calculul. 

— Asta l-a costat cam vreo două milioane. Dar astea-s cele 
două milioane ale lui Linc. Deci Quillan a scăpat din 
capcană? 

— l-am spus lui Linc de afacerea asta şi că o să-l coste 
două milioane, el a râs. Dar i-am amintit că din afacerea cu 


General Stores şi Par-Con-Struan, pierderile lui de două 
milioane sunt compensate de cele douăzeci de milioane 
câştig, sau chiar mai mult! şi Dunross îi urmări chipul, 
vrând să vadă reacţia ei. Cred că e mai bine ca cele două 
milioane să fie trecute la pierderi. 

— Doar n-ai să-mi spui mie că i-ai dat drumul lui Quillan 
din capcană aşa degeaba. 

— Nu. Mi-am recăpătat întreprinderea de transporturi 
aeriene înapoi. Controlul absolut asupra firmei AU Asia Air. 

— Ah! se înfioră Casey şi îşi aminti povestea cu acea 
noapte de Crăciun când Gornt şi tatăl sau se prezentaseră 
pe neaşteptate la Casa cea Mare, o cuprinse o tristeţe 
copleşitoare. Îmi faci o favoare? 

— Bineînţeles. Cu condiţia să nu se refere Ia Quillan. 

Avusese de gând să-l roage pe Dunross să-i îngăduie lui 
Quillan să devină şi el membru votant şi să aibă loja lui la 
curse, dar renunţă, ar fi fost o pierdere de timp. 

— Ce favoare? 

— Nimic. N-are rost lan, plec. 

Sfârşită, sfârşită de tot, se ridică în picioare, genunchii îi 
tremurau, toate mădularele o dureau îngrozitor, îi întinse 
mâna. I-o luă şi i-o sărută cu gestul acela atât de plin de 
cavalerism pe care-l făcuse în seara petrecerii, prima dată 
când intrase în galeria cea lungă şi văzuse cu groază cuțitul 
înfipt în inima portretului. Brusc, toată durerea o copleşi, ar 
fi vrut să-şi urle şi ea ura faţă de Hong Kong şi faţă de 
oamenii Hong Kongului care, într-un fel sau altul, fuseseră 
vinovaţi de moartea lui Linc, Dar nu o făcu. Mai târziu! îşi 
porunci ea, izbutind să se ţină tare. Nu te lăsa frântă acum. 
Nu-ţi da drumul aici. Fii stăpână pe tine. De-acum aşa 
trebuie. Linc a plecat pentru totdeauna. 

— Casey, ne vedem curând. 

— La revedere. lan, îi mai spuse ea şi ieşi. 

El rămase multă vreme cu ochii la uşa închisă, apoi oftă şi 
apăsă soneria. Claudia apăru îndată. 


— Bună seara, tai-pan, îi spuse ea cu infinită căldură. Am 
primit câteva telefoane la care trebuie să răspundem, 
foarte importante, domnişorul Duncan vrea să împrumute 
1.000 de dolari HK. 

— La ce naiba îi trebuie? 

— Se pare că vrea să cumpere un inel cu diamant pentru o 
„doamnă”. Am încercat să-l trag de limbă şi să aflu şi eu 
numele ei dar nu vrea să spună. 

O Doamne, puştoaica aia, îi trecu lui Dunross prin cap 
când îşi aminti ce-i spusese feciorul despre iubita lui, Sheila 
Scragger, sora de caritate din Anglia, care-şi făcuse 
concediul cu Duncan în staţiunea Paldoon din Australia. 


— Cu o mie de dolari n-o să cumpere mare lucru. Spune-i 
că ar fi mai bine să-mi ceară mie să-l ajut. Nu, aşteaptă! şi 
rămase o clipă pe gânduri, Dă-i mai bine o mie de dolari din 
banii de cheltuieli mărunte, oferă-i banii cu o dobândă de 
trei la sută pe lună cu o garanţie scrisă din partea lui că în 
eventualitatea că nu plăteşte, îi poţi retine banii din banii lui 
de buzunar cu o dobândă de sută la sută pe lună. Şi dacă se 
prinde în treaba asta, am să-l învăţ eu o mică lecţie să o ţină 
minte. Dacă nu se prinde, am să-i dau eu o mie, dar nu 
înainte de paşti. 

Claudia încuviinţă din cap, apoi adăugă tristă: 

— Sărmana domnişoară Casey, Se chinuie de moarte! 

— Mda. 

— Tai-pan, uite cine te-a căutat. Domnul Linbar a sunat de 
la Sydney, şi sună-l când ai o clipă liberă. După părerea lui, 
a reuşit să pună firma Woolara pe picioare din nou. 

Dunross se uită lung la ea: 

— Fir-ar să fie! 

— Domnul Alistair a sunat să te felicite, ca şi tatăl tău şi 
alţi membri ai familiei. Te rog sună-l pe domnul Trussler la 
Jo'burg, în legătură cu thoriumul, şi Claudia pufni. Doamna 
Gresserhoff a sunat să-ţi spună rămas bun. 

— Când decolează? întrebă Dunross indiferent, ştiind bine 
despre care avion era vorba. 

— Mâine, primul zbor JAL. E groaznic ce-a păţit domnul 
Travkin, nu-i aşa? Îmi pare atât de rău de el. 

— Da! Travkin murise în cursul nopţii. Dunross îl vizitase 
la spitalul Matilda de mai multe ori, dar fostul lui antrenor 
hipic nu-şi mai recăpătase cunoştinţa de duminică, din 
momentul accidentului. Am reuşit să dăm de vreo rudă de-a 
lui? 

— Nu. Nu avea nici o legătură stabilă cu vreo femeie sau 
cu altcineva. Domnul Jacques s-a ocupat de înmormântare. 

— Bun. Mda, atât putem face şi noi pentru el. 

— Duminică ai să călăreşti tu? 


— Nu ştiu! şovăi Dunross. Asta-mi aduce aminte că trebuie 
să vorbesc cu ceilalţi membri ai comitetului de conducere 
ca cea de-a cincea cursă să o numim Ilravkin... e şiăsta un 
fel de a-i aduce omagii. 

— Da. O să fie minunat. |ineam foarte mult la el, o să fie 
minunat. 

Dunross se uită la ceas. 

— Cel cu care am următoarea întâlnire e cumva jos? 

— Da. 

— Bun, spuse tai-panul, şi se întunecă la faţă. 

Cobori un etaj, la celălalt birou al său. 

— Bună ziua, domnule Choy, cu ce problemă? îl întrebă el 
pentru că transmisese familiei condoleanţe deja pentru 
dispariţia lui Wu Patru Degete. 

După ce se închise uşa, Paul Choy îşi şterse palmele cu un 
gest instinctiv. 

— Sir, am venit pentru prima discuţie. Îmi pare rău că ieri 
a trebuit să amânăm, daR. Ăăă... mulajele de ceară... s-au 
potrivit cu vreuna din cele două jumătăţi de monedă ale 
dumneavoastră? 

— Întâi vreau să te întreb cine deţine cealaltă jumătate de 
monedă, acum când Patru Degete a devenit strămoş? 

— Familia Wu, sir. 

— Cine din familia Wu? întrebă Dunross pe un ton înadins 
aspru. Moneda a fost dată unui om anume care a trecut-o 
mai departe altuia. Cui? 

— Mie, sir. 

Paul Choy se uită la tai-pan, fără teamă, deşi inima îi bătea 
mai repede decât îi bătuse vreodată, chiar mai iute decât 
atunci pe joncă, atunci când, în urmă cu o veşnicie, cu 
mâinile mânjite de sângele tânărului Vârcolac, doar pe 
jumătate mort, schilodit, simţea trupul acestuia sprijinindu- 
se de el, iar taică-su urla la el să-i facă vânt peste bord. 

— Trebuie să dovedeşti că Patru Degete ţi-a transmis-o ţie. 

— Îmi pare rău, tai-pan, dar eu nu trebuie să dovedesc 
nimic, îi răspunse Paul Choy sigur de el. Trebuie doar să 


prezint jumătatea de monedă şi să cer favoarea pe care o 
doresc. În taină. Totul în mare taină, asta-i înţelegerea. 
Moneda înseamnă onoarea Nobilei Case şi e în joc cinstea 
obrazului ei, iar ta... 

— Eu ştiu bine ce e în joc! îi răspunse Dunross tăios. Dar 
tu ştii? 

— Sir? 

— Aici suntem în China. În China se pot întâmpla lucruri 
foarte curioase. Crezi că sunt atât de nebun să mă las în 
capcana unei poveşti străvechi? 

Tânărul clătină din cap, simțind un nod în gât. 

— Tai-pan, nu, nu sunteţi nebun deloc. Dar dacă vă restitui 
moneda, trebuie să-mi împliniţi o favoare. 

— Şi care-i favoarea pe care o ceri? 

— Mai întâi aş fi vrut să fiu sigur că sunteţi convins că... 
moneda e una dintre cele patru. Sunt sigur acum. 

— Eşti sigur? 

— Da, sir. 

— Ştii că moneda asta a fost furată de la Phillip Chen? 

Paul Choy se uită uluit la Dunross, apoi îşi reveni. 

— Moneda asta e de la Wu Patru Degete. Nu ştiu de nici 
un furt. La mine a ajuns de la tatăl meu, doar atâta ştiu. A 
fost a tatălui meu. 

— Ar trebui să i-o restitui lui Phillip Chen. 

— Aţi văzut-o vreodată, aţi văzut vreodată moneda asta la 
el, sir? 

Dunross discutase deja cu Phillip Chen despre moneda 
asta. „Nu există nici o posibilitate să dovedeşti că e ata, 
Phillip îl întrebase el”. „Nu, tai-pan. Niciuna!” îi răspunsese 
bătrânul, frângându-şi mâinile. 

Dunross se uită la tânăr mai să-l străpungă cu privirea. 

— E moneda lui Phillip Chen! 

Paul Choy se foi stânjenit. 

— Tai-pan, au fost patru monede. Moneda domnului Chen 
s-ar putea să fie o alta. Asta aparţine, a aparţinut tatălui 
meu. Vă mai aduceţi aminte ce spunea la Aberdeen? 


Dunross se uită la el fără să scoată o vorbă, încercând să-l 
descumpănească, şi îşi propusese să-l înfrunte în stilul 
negocierilor dintre americani. Paul Choy şovăi, dar nu se 
dădu bătut. Interesant, îşi spuse Dunross. Eşti un ticălos 
dur şi priceput! Ei şi acum vorba-i: eşti cumva emisarul lui 
Wu Dinte-de-aur, fiul cel mai mare, ori un biet pungaş şi ai 
venit aici doar ca să-ţi aranjezi propriile afaceri? Dunross 
într-adins nu spunea nimic pentru ca tăcerea să devină 
apăsătoare, pentru ca să-l descumpănească şi mai mult pe 
adversarul său, în vreme ce se gândea cum să-şi schimbe 
tactica. În clipa în care Paul Choy îl sunase cu o zi înainte 
rugându-l să-i acorde o întrevedere, ştiuse despre ce era 
vorba. Dar cum să manevreze în situaţia asta? Wu nici n-a 
apucat bine să moară şi acum iată-mă cu un alt adversar, se 
gândi el, bine pregătit şi îndrăzneţ. Dar chiar şi aşa, are şi 
el punctele lui slabe, ca toată lumea, ca şi tine. Gornt e unul 
din punctele tale slabe. Riko ar putea fi un altul. Ah, Riko! 
Ce-o fi având fata asta că te-a tulburat atât de mult? Dar 
acum lasă astea. Cum reuşeşti tu să reintri în posesia 
monedei înainte de a împlini favoarea cerută? 

— Bănuiesc că ai jumătatea de monedă la tine. Să mergem 
chiar acum la un chimist să facem analiza compoziţiei, şi se 
ridică în picioare ca să-l încerce pe Paul Choy. 

— Nu, sir, îmi pare rău, dar nu, răspunse tânărul simţindu- 
şi inima mai mai să-i spargă pieptul, iar cureluşa din jurul 
gâtului devine un laţ, şi moneda îl arde îmi pare rău, dar nu 
cred că e o idee bună. 

— Eu cred totuşi că e o idee foarte bună, continuă Dunross 
exercitând mai departe presiunea asupra lui. Mergem şi 
luăm moneda. Haide. 

— Nu, mulţumesc, tai-pan, spuse Paul Choy cu o politeţe 
plină de fermitate pe care Dunross o aprecie. Nu putem 
face proba asta săptămâna viitoare? Să zicem de vineri într- 
o săptămână? Nu e nici o grabă atunci. 

— Nu voi fi la Hong Kong în vinerea aceasta. 


— Ştiu, sir, veţi fi în Japonia, Şi nu vă puteţi rezerva un 
ceas în cursul şederii dumneavoastră acolo? Oricând vă 
convine. 

Dunross îşi miji ochii. 

— Domnule Choy, pari să ştii o mulţime de lucruri. 

— Sir, aici e destul de uşor să afli orice vrei, în Japonia va fi 
mai bine pentru amândoi, sir. Ar fi mai puţine şanse pentru 
0... un amestec nedorit, şi în Japonia vom fi amândoi pe 
picior de egalitate. 

— Vrei să spui că aici nu vom beneficia amândoi de 
aceleaşi drepturi? 

— Nu, nu, tai-pan. Dar aici, după cum aţi spus, suntem în 
China, şi în China se întâmplă uneori lucruri ciudate, Patru 
Degete şi grupul lui e destul de puternic. Iar tranzacţia cu 
moneda trebuie să rămână o înţelegere de la persoană la 
persoană, şi aşa trebuie să se negocieze. Şi aşa mi-am 
închipuit că vom trata. 

Pe Paul Choy îl treceau acum sudorile, mulţumind cerului 
că păstrarea secretului făcea parte din favoarea cerută. Din 
clipa în care adusese acasă trupul neînsufleţit al lui Patru 
Degete, trăsese sforile pentru a câştiga cât mai multă 
putere în clanul familiei. În cele din urmă reuşise să 
dobândească exact ce-şi dorise: statutul deosebit - ca în 
Mafie - de consigliere, consilier principal al lui Wu Dinte-de- 
aur, fiul cel mai vârstnic, acum căpetenia titulară a firmei 
Wu Maritima. Şi asta şi suntem, se gândi el, simțind cum din 
nou îl cam apucau spaimele: suntem nişte mafioţi chinezi. 
Nu am şi eu mâinile pătate de sânge? Şi am fost la bordul 
navei când în cală se transporta opiu. Şi ce ştie Wu Dinte- 
de-aur şi eu nu ştiu? „Dinte-de-aur, poţi avea deplină 
încredere în mine”, îi spusese el fratelui său, luptându-se de 
fapt pentru poziţia lui în viitor. „lare mi-e teamă că nici nu 
am de ales. Aici navighez prin nişte ape necunoscute. Şi am 
nevoie de tot ajutorul pe care-l pot dobândi. Iar sfaturile 
tale de expert vor fi foarte preţioase”, îi mărturisise Dinte- 
de-aur în engleza lui poticnită, când ajunseseră la stadiul 


final al negocierilor. „Atunci îmi închipui că vom putea lucra 
împreună”. „Hai să fim cât se poate de sinceri. Amândoi 
avem pregătire universitară, ceilalţi n-au. Avem nevoie unul 
de altul şi Wu Maritima trebuie modernizată. Eu singur n- 
am să mă descurc. Am nevoie de ajutor din belşug. Şi anii 
pe care i-am pierdut comandând navele lui de plăcere, nu 
m-au prea ajutat să învăţ să conduc toată prăvălia. Am tot 
întrebat eu ba de una ba de alta, dar degeaba, doar îl ştii pe 
tata. O zei blânzi, nu aveam voie să schimb nici măcar 
tariful pe oră al unei fete fără aprobarea lui. Şi îşi băga alea 
patru degete ale lui în toate treburile şi în toate bărcile, în 
toate afacerile din toată flota.” „Ştiu. Dar acum dacă toţi 
căpitanii merg cu noi la schimbările pe care o să le facem, 
într-un an ai să ai cea mai straşnică operaţiune condusă de 
chinezi din toată Asia”. „Asta vreau şi eu. Taman asta!” „Şi 
cu opiumul cum rămâne?” „Wu Maritima totdeauna a 
transportat opiu.”,Dar cu armele?”,Care arme?” „Mi-au 
ajuns la urechi nişte zvonuri cum că Patru Degete avea de 
gând să se apuce de trafic de arme.” „Eu de arme nu am 
auzit nimic.” „Hai să ne descotorosim de negoţul cu opiu şi 
stupefiante. Hai la naiba să ne ferim a avea de-a face cu 
narcoticele. Nu-i aşa că-i adevărat că avea de gând să se 
apuce de afaceri cu maimuţoii ăia doi Yuen Contrabandistul 
şi Lee Pulbere albă?” „Zvonuri. Am să mă gândesc la ce mi- 
ai spus. Dar trebuie să-ţi spun: eu sunt comandantul flotei şi 
căpetenia firmei Wu Maritima. Ce spun eu aia rămâne. Dar 
ne consultăm. O să fii consigliere cu toate drepturile şi 
îndatoririle ce decurg din asta. Dar dacă eu hotărăsc ceva, 
aşa rămâne. De pildă, am auzit de lovitura pe care ai dat-o 
fără să ai încuviinţare. A fost strălucită, mda, dar să nu mai 
aud de aventuri din astea. Trebuie să mă întrebi pe mine 
întâi şi să fiu şi cu de acord cu acţiunile tale dinainte.” „De 
acord, dar ce spunem e valabil numai de acum încolo. Am şi 
eu afacerile mele. Mi-am dat demisia de la Gornt. Apoi 
afacerile personale pe care le-am început cu Patru Degete 
mă privesc numai pe mine şi am să le continui.” „Ce 


anume?” „Vineri mi-a avansat două milioane pentru ca să le 
joc la bursă. Partea mea era 17,5 la sută din profit. Acum 
vreau întregul profit.” „Cincizeci la sută!” „Nouăzeci la 
sută! Şi dacă-i vorba, pe mine nu mă ţine nimic la Hong 
Kong. Chiar şi dacă primesc cincizeci la sută, îmi vând toate 
acţiunile, şi fiindcă veni vorba, numai eu ştiu care-s şi cum, 
am una peste alta vreo trei milioane dolari SUA.” S-au 
târguit şi, în cele din urmă, s-au înţeles la 70 la sută, cele 30 
de procente ale lui Dinte-de-aur urmând a fi depuse într-o 
bancă elveţiană, într-un cont cu serie. „Din câte văd eu, 
bursa o să tot urce în următoarele două zile, şi după aia eu 
mă descotorosesc de acţiuni. Eu hotărăsc, bine?” „Da. 
Porecla de Profitabilul ţi se potriveşte, frate mai mic, mult 
mai bine decât numele de Paul. Eu o să-ţi spun Profitabilul. 
Şi ce altceva mai făceai tu cu Patru-Degete?” „Numai un 
singur alt lucru, dar Patru Degete m-a pus să jur că nu voi 
scăpa nimănui nici o vorbă în vecii vecilor, şi am pecetluit 
jurământul cu sânge.” Fără prea mare tragere de inimă, 
Dinte-de-aur fusese de acord ca Paul să păstreze taina. 

Iar acum, aşteptând ca tai-panul să-i răspundă dacă era de 
acord cu Japonia, tânărul se simţi plin de încredere în sine. 
Sunt bogat, dacă am nevoie, am în spate puterea lui Dinte- 
de-aur, un paşaport american, şi am să mă duc în Hawai. lar 
în Japonia cred că am să am şansa de a fi mai deştept decât 
Dunross... nu mai deştept, e prea deştept el pentru atâta, 
dar poate că acolo să mă descurc, să reuşesc să dovedesc o 
dată pentru totdeauna că moneda e autentică. 

— Tai-pan, Japonia vă convine? întrebă el din nou. 

— Am auzit că ai dat o mare lovitură la bursă, da? 

Tânărul se lumină tot la faţă, neaşteptându-se la 
întrebarea asta. 

— Da, sir, acum am cu cinci milioane jumătate mai mult 
debit înainte. 

— Pentru numai câteva săptămâni de când eşti aici, nu e 
chiar rău, Profitabile Choy, şuieră Dunross admirativ. Şi cu o 
taxă de 15 la sută, adăugă el nevinovat. 


Tânărul se încruntă şi căzu în capcană. 

— Ei, eu sunt cetăţean american, deci supus sistemului de 
taxe american! se opri şi şovâi puţin. Mai am eu nişte idei 
care... tai-pan, am putea face o afacere care să fie bună şi 
pentru dumneavoastră şi pentru mine. 

Dunross îl văzu pe Paul Choy coborând privirile şi deveni şi 
mai prudent. 

— Bătrânul meu avea încredere în dumneavoastră, spuse 
tânărul. Dumneavoastră şi el aveaţi legături de veche 
prietenie. S-ar putea să moştenesc şi eu dreptul la această 
prietenie... să fiu demn ca într-o bună zi... 

— Restituie moneda de bună voie şi am să-ţi acord tot felul 
de favoruri. 

— Tai-pan, să începem cu începutul, să vedem dacă 
moneda-i autentică. În Japonia, da? 

— Nu. Aici, sau deloc! i-o reteză Dunross, hotărât să joace 
tare. 

Ochii lui Paul Choy se îngustară şi mai mult. Brusc se 
hotări, îşi băgă mâna cub cămaşă, apucă moneda şi o puse 
pe masă. 

— În numele lui Jin-qua, cer de la tai-panul Nobilei Case o 
favoare. 

În tăcerea care se lăsă, Dunross se uită lung la monedă. 

— Ei? 

— Întâi şi întâi doresc statutul de vechi prieten, aşa cum |- 
a avut şi Wu Patru Degete, cu toate cele care derivă din 
asta. În al doilea rând vreau să fiu numit director al firmei 
Struan pe o perioadă de patru ani şi un salariu egal cu ai 
celorlalţi directori, şi pentru cinstea obrazului am să 
cumpăr un pachet cu o sută de mii de acţiuni! Simţi cum în 
liniştea care se lăsă după aceste vorbe, o picătură de 
sudoare i se prelinse de pe bărbie. Apoi doresc să facem o 
întreprindere mixtă, jumate jumate, o fabrică de produse 
farmaceutice cu firma Struan, cu un capital de şase 
milioane dolari SUA, eu pun jumătate din sumă în termen 
de treizeci de zile. 


Dunross se uită la el uluit. 

— Şi ce să facem în fabrica aia? 

— Asia e o piaţă imensă pentru produse farmaceutice şi 
am putea face o avere cu experienţa dumneavoastră în 
manufacturare şi a mea în marketing. De acord? 

— Numai atât? Alte favoruri nu doreşti? 

— Încă trei. O... 

— Numai trei încă? îl întrebă Dunross cutremurându-se. 

— Numai trei. Prima, anul viitor voi organiza o altă bursă 
de mărfuri. O să... 

— Ce o să faci? îl întrebă Dunross şi rămase cu gura 
căscată. 

Profilabilul Choy zâmbi, şi îşi şterse sudoarea de pe faţă. 

— O altă bursă de mărfuri, pentru chinezi, condusă de 
chinezi. 

Brusc, Dunross se apucă de râs. 

— Profitabile Choy, dar ştiu că ai îndrăzneală. Da, sigur. 
Din întâmplare ideea nu e rea. Ei, ce-i cu bursa asta nouă 
de care vorbeşti? Eu ce amestec am? 

— Doar sprijinul unui vechi prieten pentru ca să pot urni 
treaba, să-i împiedicaţi pe băieţii ăia răi să-mi pună talpă! 

— Dar pentru asta cincizeci la sută. 

— Pentru condiţii deosebit de favorabile, garantate. Apoi - 
şi tânărul se opri plin de nădejde - doresc să-mi faceţi 
cunoştinţă cu Lando Mata şi să-i spuneţi că mă sprijiniți ca 
partener al grupului reprezentat de tatăl meu ca să pot 
licita pentru monopolul sindicatului jocurilor şi aurului. Da? 

— Ai spui trei favoruri. Care-i ultimul? 

— În trei ani să fiu şi eu membru al comitetului de 
conducere al clubului hipic. În vremea asta garantez să ofer 
un milion de dolari SUA pentru acţiuni de caritate pe care o 
să le alegeţi dumneavoastră, şi am să sprijin toate cauzele 
frumoase şi jur pe Dumnezeu că am să fac în aşa fel încât să 
nu vă fie greu să împliniţi aceste favoruri! Şi îşi şterse 
sudoarea de pe faţă. Am terminat! 

Dunross şovâăi. 


— Dacă moneda-i autentică, sunt de acord cu toate 
condiţiile dumitale în afară de cea referitoare la Lando 
Mata. 

— Nu! Condiţia asta face parte din înţelegere. 

— Nu sunt de acord. 

— N-am cerut nimic ilegal, nimic care să vă... 

— Fără Lando Mata! 

Tânărul oftă. Îşi luă moneda de pe masă, se uită la ea. 

— Dacă nu se poate, atunci cade toată înţelegerea noastră 
şi în locul ei voi avansa cererile lui Wu Patru Degete. Şi e 
aceeaşi monedă, spuse el, pregătindu-se să-şi joace ultimă 
carte. 

— Şi? 

— Şi atunci va trebui să deveniți părtaş la negoţul cu 
narcotice, arme şi toate celelalte afaceri pe care le-aţi 
detestat, dar pe care va trebui să le onoraţi. Îmi pare rău, 
tai-pan, dar eu mă lupt ca să merit să devin şi eu strămoş! 
Şi aruncă din nou moneda pe masă. Alegeţi singur. 

Dunross se simţi deodată tulburat. Cererile băiatului 
fuseseră bine alese. Nimic ilegal, nimic extravagant. Paul 
Choy îl înfruntase bine pregătit. Chiar prea bine. Patru 
Degete fusese un adversar cunoscut. Dar ăsta, puiul ăsta de 
diavol! Şi ştie că nu-mi pot permite să fiu amestecat în 
narcotice. Pentru ca să mai câştige timp Dunross băgă 
mâna în buzunar şi găsi punguliţa aceea de mătase şi puse 
pe masă propria jumătate de monedă. Lipi jumătatea lui de 
cealaltă: se potriveau perfect. Fără să-şi dea seama, 
amândoi răsuflară uşuraţi uitându-se la moneda astfel 
întregită care avea să-i lege fără putere de scăpare. 
Dunross ştia că era pierdere de vreme, dar avea să se ducă 
la un specialist să le verifice. O clipă ţinu în mână ambele 
jumătăţi. Ce trebuia să facă acum cu ticălosul ăsta mic şi 
încrezut? se întrebă el. Ei, acum asta-i problemă lui Phillip 
Chen. 

— În regulă, Profitabile Choy, spuse el hotărându-se să-l 
pună în fruntea listei tainice a celor mai suspecte persoane, 


dacă jumătatea asta-i autentică, sunt de acord să-ţi acord 
favorurile, în afară de cea în legătură cu Lando. Nu-ţi pot 
spune nimic, în regulă? 

— În regulă, tai-pan, mulţumesc, nu veţi regreta! Şi cu un 
oftat de uşurare îi întinse o listă, de nume. Aici sunt toţi 
experţii în aur din Hong Kong. Vreţi să alegeţi unul dintre 
ei? Am verificat eu şi toţi ţin deschis până la ora şapte. 

Dunross zâmbi subţire. 

— Eşti foarte sigur de tine, Profitabile Choy. 

— Sir, încerc şi eu să joc jocul ăsta cât mai bine. 

Casey ieşi din clădirea firmei Struan şi se îndreptă spre 
Rollsul care o aştepta. Lim îi descuie uşa. Se lăsă să cadă pe 
pernele adânci, fără să simtă nimic, fără să vrea să ştie 
ceva, doar că suferinţa o rodea tot mai adânc şi că dintr-o 
clipă în alta o va frânge. Nici nu observă când Lim ajunsese 
pe marile bulevarde îndreptându-se spre feribot. Simţi că 
lacrimile erau foarte aproape. Ah, cât de mult durează până 
decolăm odată, se gândi ea. Totul fusese împachetat şi 
trimis la avion. Am achitat totul aici şi mi-a mai rămas atâta 
timp. La un moment dat se gândi să oprească maşina şi să o 
pornească pe jos, dar ar fi fost şi mai rău. N-ar mai fi fost 
singură cu durerea ei, n-ar mai fi izolat-o maşina. Se simţea 
groaznic. Şi totuşi trebuie să scap cumva, să fiu singură o 
vreme. Trebuie. Dumnezeule, sărmanul Linc. 

— Lim, strigă ea minată de un gând, ia-o spre Pisc. 

— Cum? 

— Mergem până în vârful Piscului, la punctul de 
observaţie. Te rog, îi spuse ea, chinuindu-se groaznic să 
vorbească pe un ton cât mai firesc. Acolo n-am fost 
niciodată. Vreau ca înainte de plecare să văd şi locul acela. 

— Da. 

Casey se lăsă pe spate şi închise ochii, lacrimile începură 
să-i şiroiască pe faţa. 

Ora 18.45. 

Era aproape amurg. La Lo Wu, principalul sat de graniţă 
dintre colonie şi China, obişnuita înghesuială de chinezi 


care treceau podul într-o parte sau cealaltă. Podul nu avea 
decât vreo cincizeci de metri lungime şi traversa un pârâu 
mocirlos, dar, pentru unii, cei cincizeci de metri însemnau 
milioane de kilometri. La ambele capete erau posturi de 
pază, puncte de verificare a paşapoartelor şi de vamă, iar 
drept în mijloc o mică barieră păzită de doi poliţişti din 
Hong Kong şi doi soldaţi ai Chinei. Peste pod era şi o linie 
ferată dublă. În vremurile de demult, soseau şi trenuri de 
persoane de la Canton la Hong Kong, trenuri directe, dar 
acum trenurile se opreau de-o parte şi de alta a podului, iar 
pasagerii treceau podul pe jos, pentru ca trenurile 
respective să se întoarcă de unde au pornit. În schimb 
trenurile de marfă treceau din China în Hong Kong fără 
probleme. Aproape în fiecare zi. Şi în fiecare zi sute de 
localnici treceau graniţa ca şi cum ar fi trecut uliţa, fie că se 
duceau la ogoarele lor sau la locurile de muncă şi asta de 
generaţii şi generaţii. Oamenii aceştia de graniţă erau nişte 
indivizi bănuitori, care urau orice fel de schimbare, orice 
amestec în treburile lor, urau orice uniformă, în mod 
deosebit pe poliţişti şi pe străinii de orice fel. Iar străin 
pentru ei, ca pentru majoritatea chinezilor, era oricine nu 
era din satul lor. Şi pentru ei graniţa nici nu exista, nici nu 
putea să existe. 

Podul de la Lo Wu era unul dintre punctele cele mai 
delicate ale Chinei, împreună cu alte două puncte de 
graniţă, unul la Mau Kam oh, pe unde treceau animalele şi 
legumele zilnic, un pod prăpădit, peste acelaşi pârâu 
amărât, iar ultimul, cel mai sudic, era în satul pescăresc Tau 
Kok. Aici graniţa nu era marcată prin nimic, ci printr-un 
consens se socotea a trece prin mijlocul singurei uliţe din 
sat. Acestea erau singurele puncte de contact ale Chinei cu 
occidentul. Şi totul era meticulos controlat şi supravegheat, 
de ambele părţi. Felul de a se purta al grănicerilor putea 
constitui un barometru. În ziua aceea grănicerii din 
Republica Chineză arătau cam nervoşi, iar din pricina lor şi 
cei din Hong Kong erau la fel, neştiind ce se petrecea, poate 


brusc se va închide graniţa, poate o subită invazie ca în 
urmă cu un an, colonia fiind la bunul plac al Chinei. 

— Aşa-i pe aici viaţa! glăsui inspectorul şef Smyth. 

Fusese trimis acolo în ziua aceea în misiune specială şi 
aştepta cam neliniştit lângă comisariatul de poliţie, plasat în 
mod discret cu o sută de metri înapoia graniţei, pentru ca 
să nu supere pe nimeni şi să nu stârnească valuri. 
Dumnezeule, îşi spuse el, valuri? O simplă băşină la Londra 
şi un milion de refugiaţi se pornesc aici, dacă cumva 
puterea de dincolo de graniţă socoteşte că adierea aceea e 
un afront la demnitatea Chinei. Ei, pentru numele lui 
Dumnezeu, veniţi o dată! îşi spuse el nerăbdător. 

Cămaşa kaki i se lipise de spinare, se uita ţintă în lungul 
drumului, spre Hong Kong, drum plin de băltoace şi sinuos. 
Apoi, în depărtare, văzu maşina poliţiei apropiindu-se. 
Simţind un val de uşurare se duse în întâmpinarea maşinii. 
Din maşină cobori Armstrong întâi. Apoi Brian Kwok. Smyth 
îl salută pe Armstrong ridicându-şi cravaşa, într-un gest 
prin care voia să-şi ascundă surprinderea. Brian Kwok era 
în haine civile, avea o privire pierdută, fixă. 

— Hello, Robert, spuse Smyth. 

— Hello. Iartă-ne că am întârziat. 

— Doar câteva minute. De fapt mi s-a spus la apusul 
soarelui. 

Smyth se uita spre vest. Soarele încă nu apusese. Se 
întoarse şi se uită la Brian Kwok. Abia putu să-şi reţină 
disprețul. Chinezul cel înalt şi arătos scoase un pachet de 
ţigări, degetele îi cam tremurau, îi oferi şi lui Smyth. 

— Nu, mulţumesc îi replică acesta tăios, apoi îl văzu pe 
Armstrong că ia una. Credeam că te-ai lăsat de fumat. 

— Da, dar m-am apucat din nou. 

Brian Kwok râse nervos. 

— Tare mi-e teamă că din pricina mea. Robert a încercat 
să mă ferească... să mă ferească de Crosse şi îngerii lui. 

Niciunul dintre ei nu zâmbi măcar. 

— Mai vine cineva? Vreau să zic altcineva? întrebă Smyth. 


— Nu, nu cred, în orice caz nici o persoană oficială. 

Armstrong se uită prin preajmă. Ca de obicei mai erau şi 
nişte gură cască, dar aceştia păreau să fi nimerit acolo 
întâmplător. 

— Dar ăia sunt pe aici pe undeva! Şi amândoi simţiră cum 
li se zbârleşte părul pe ceafă. Putem începe. 

Smyth scoase la iveală un document oficial: 

— Wu Chu-toy, zis Brian Kar-shun Kwok, eşti acuzat în 
mod oficial de spionaj împotriva guvernului majestăţii sale 
şi în favoarea unei puteri străine, în baza legii deportării din 
Hong Kong ţi se porunceşte oficial să părăseşti teritoriul 
coloniei. Dacă te vei întoarce, ţi se pune de pe acum oficial 
în vedere că poţi fi arestat şi închis, după voia majestăţii 
sale. 

Mohorât, Smyth îi întinse documentul. Brian Kwok îl luă, 
păru să aibă nevoie de mult timp ca să priceapă cele spuse 
şi să citească cele scrise, arătând cam amorţit. 

— Şi acum... şi acum ce urmează? 

— O iei frumuşel pe jos, traversezi podul acela afurisit şi te 
duci la tovarăşii tăi. 

— Cum? Crezi că-s nebun? Credeţi că eu sper că o să-mi 
daţi vreodată drumul? Şi Brian Kwok se întoarse spre 
Armstrong. Robert, să ştii că ăştia se joacă cu mine, cu tine 
şi n-or să-mi dea drumul niciodată. Doar ştii bine. 

— Nu, Brian, eşti liber. 

— Nu... nu, eu ştiu ce se întâmplă. În clipa în care am să 
ajung să trec graniţa, or să mă tragă înapoi, ştii tu sistemul 
acela de tortură când te lasă să speri ca apoi să-şi bată joc 
de speranţele tale! Şi glasul îi deveni strident, în colţul 
buzelor îi apăru un fir de salivă. Da, da, tortura speranţelor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ţi-am spus că eşti liber. 
Eşti liber să pleci, îi spuse Armstrong, mânios, dorind să se 
termine odată toată povestea asta. Hai, du-te acum. Şi nu 
mă întreba pe mine de ce ţi-au dat drumul, dar ţi-au dat 
drumul. Du-te! 


Nevenindu-i să creadă, Brian Kwok se şterse la gură, 
încercă să zică ceva, se opri, şovăi. 

— Eşti... e... e o minciună, nu se poate! 

— Du-te! 

— Bine, o să... şi Brian Kwok făcu vreo câţiva paşi, se opri. 
Ceilalţi nu se clintiră. Chiar e adevărat? 

— Da! 

Tremurând din toate mădularele, Brian Kwok îi întinse 
mâna lui Smyth, acesta se uită lung la mâna întinsă, apoi la 
chipul celuilalt: 

— Dacă era după mine, eu te împuşcam. 

O umbră de ură trecu peste chipul lui Kwok: 

— Dar tu cu ciubucurile tale? Cu mita pentru a asigura 
protecţia poliţiei... 

— Nu mai aduce astea în discuţie! H'eung yau e obicei 
chinezesc, mârâi Smyth şi Armstrong aprobă dând din cap 
stânjenit, aducându-şi aminte de primii 40.000 jucaţi la 
curse cu o duminică în urmă. Un mic şperţ e un vechi obicei 
chinezesc, continuă Smyth tremurând de mânie. Dar 
trădarea, nu. Fong-Fong a fost unul dintre băieţii mei 
înainte de a se duce la serviciul secret. Du-te naibii de aici şi 
treci odată podul acela, altfel te mân eu din urmă cu 
cravaşa! 

Brian Kwok dădu să spună ceva, se opri. Încruntat îi 
întinse mâna lui Armstrong, acesta i-o strânse, fără prea 
multă prietenie. 

— Asta pentru vremurile de demult, de dragul acelui Brian 
pe care l-am cunoscut atunci. Nici mie nu-mi plac trădătorii. 
— Ştiu că am fost drogat, dar mulţumesc oricum! şi Brian 

Kwok începu să se retragă cu spatele, încă bănuind că la 
mijloc trebuie să fie o şmecherie, apoi se întoarse. Aproape 
la fiecare pas se uita în urmă, îngrozit că s-ar fi putut să 
vină după el din nou. Când ajunse poticnindu-se la pod, o 
rupse deodată la fugă înnebunit. Tensiunea la punctul de 
frontieră deveni de nesuportat. La barieră poliţiştii nu-l 
opriră, nici soldaţii din cealaltă parte, şi unii şi alţii fiind 


preveniţi, se făcură că nici nu bagă de seamă ce se 
întâmplă. Obişnuita mulţime trecea dintr-o parte în cealaltă, 
pe jos, cu bicicletele, căruțele, cele mai multe încărcate, dar 
nici aceştia nu-i acordară nici o atenţie. Când ajunse de 
cealaltă parte a barierei, Brian Kwok se opri din alergat şi 
se uită înapoi. 

— Vom câştiga, vom câştiga, vom câştiga! Doar ştiţi şi voi, 
le strigă el gâfâind. Vom câştiga! 

Încă şi acum bănuind că la mijloc trebuie să fie vreun 
tertip, se răsuci şi o luă din nou la fugă spre China. Prin 
binoclu văzură că în apropierea trenului, un grup de 
bărbaţi ce nu se deosebeau cu nimic de ceilalţi îl 
interceptară. Atmosfera la punctul de trecere reveni la 
normal. Soarele se lăsă pe orizont. Din micul foişor de 
observaţie al secţiei de poliţie Crosse urmărea scena printr- 
un binoclu de mare rezoluţie. Se camuflase bine. Lângă el 
se afla un operator de la serviciul secret cu un aparat de 
filmat cu telescop, camuflat şi el. Se întunecă la faţă. Unul 
dintre cei care-l întâmpinaseră pe Brian era Isu-yan, 
milionarul dispărut. 

Soarele scăpătase aproape sub orizontul oceanului din 
vest. Casey ajunsese la punctul de observaţie de pe Pisc, tot 
Hong Kongul se întindea la picioarele ei, luminiţe în partea 
întunecată, Kowloonul într-o mare de sânge, altă parte 
cufundată în umbre şi lumini strălucitoare. Soarele dispăru 
şi noaptea, adevărata noapte începu. Dar ea nu simţi deloc 
frumuseţea acestui moment, pe faţă continuau să-i curgă 
lacrimi. Se rezemase de balustradă în colţul cel mai 
îndepărtat, ceilalţi turişti, care aşteptau autobuzul o lăsară 
în pace, mult mai preocupaţi de treburile lor. 

— Ei, fir-ar să fie, azi am câştigat o avere... 

— Cum am început am şi cumpărat cu chilipir şi mi-am 
dublat afurisiţii de bani... 

— Ayyeyah! aşa am făcut şi eu, şi am pierdut aproape toată 
ziua încercând să obţin un împrumut de la Banca Best, 
garantat cu economiile mele... 


— Mulţumesc tuturor zeilor că Imperiul de Mijloc le-a 
făcut vânt afurisiţilor de diavoli străini. 

— Am cumpărat acţiuni ale Nobilei Case la 20... 

— Ai auzit că la Kotewall au mai scos două cadavre şi acum 
sunt şaizeci şi şapte de morţi... 

— Joss! Nu-i o minune ce se întâmplă la bursă? Ehei, 
prorocirile lui Tung Bătrânul Orb s-au adeverit din nou, 

— Ai auzit ce-a păţit soră-mea? Fung a treia îngrijitoare la 
closet? De la Great Hotel? Ea şi cei din clanul ei au 
cumpărat în cea mai neagră perioadă acţiuni şi acum o 
milionară... 

Dar Casey nu auzea nimic, nu vedea nimic, copleşită de 
durere. Oamenii treceau pe lângă ea, câteva perechi de 
îndrăgostiţi, europenii umblau cu aparatele de fotografiat 
agăţate de gât. Casey se feri din calea lor cât putu. 

— Hei, vă pot ajuta cu ceva? o întrebase unul dintre ei. 

— NU. Mulţumesc, nu, îi răspunse ea rece, fără să se uite 
măcar la cel care întrebase, neînstare să-şi oprească izvorul 
lacrimilor. 

Trebuie să încetez, îşi spuse ea, trebuie! Trebuie s-o iau de 
la capăt iar. Trebuie s-o iau din nou de la capăt, să fiu tare, 
să supraviețuiesc, pentru mine şi pentru Linc. Trebuie să-l 
apăr şi pe el şi pe ai lui, trebuie să fiu tare, să fiu tare. Dar 
cum? N-am să mă las. N-am să mă las. Trebuie să mă 
gândesc bine. Trebuie să mă gândesc la cele spuse de tai- 
pan. Nu la chestia cu căsătoria, oh Linc, nu la asta. Trebuie 
să mă gândesc la Orlanda. Crezi că e prea mult să sper că 
vor ajunge prietene? Chiar aşa a spus? Ce-mi rămâne de 
făcut în privinţa ei? Îngroap-o! Mi l-a luat pe Linc! Dar aşa a 
fost regula jocului, regula jocului stabilit de mine. lan avea 
dreptate. Linc a ţinut la ea, s-a dus la ea. Ea nu seamănă cu 
Quillan Gornt. Quillan? Ce-i cu el? Venise la hotel în după- 
amiaza aceea, oferindu-i tot sprijinul lui. Ea îi mulţumise şi 
refuzase orice ajutor. 

— Quillan, nu am nevoie de nimic. Trebuie să mă descurc 
singură în situaţia asta. Nu, te rog, nu mă conduce la 


aeroport. Poate peste treizeci de zile am să mă întorc. 
Atunci am să te pot asculta mai bine. 

— Semnezi contractul cu Struan? 

— Da. Asta am să fac. lartă-mă! 

— N-ai de ce să-ţi ceri iertare. Eu te-am prevenit. Dar asta 
nu înseamnă că ai să mă refuzi să luăm cina împreună în 
prima seară când te întorci. Da? 

— Da. 

Oh, Quillan, ce să fac eu cu tine? Nimic în următoarele 
treizeci de zile. Chiar nimic. Dar trebuie să-l apăr de 
vulturi. Unul dintre ei e Seymour Steigler, în dimineaţa 
aceea venise la ea la hotel. 

— Hei, Casey, am să aranjez eu cu sicriul şi... 

— E rezolvată şi problema asta, totu-i rezolvat. 

— Da? Minunat! Ascultă, şi eu mi-am făcut bagajele, 
Jannelli poate lua el valizele mele, aşa că sosesc la avion la 
timp Şi... 

— Nu, îl transport pe Linc în ţară singură. 

— Casey, fir-ar să fie, dar avem o mulţime de discutat. 
Testamentul lui, afacerile firmei, trebuie să le punem la 
punct. Mai putem să mai trenăm semnarea şi să mai 
câştigăm nişte puncte. Noi... 

— Totul mai poate aştepta. O să ne vedem în Los Angeles. 
Seymour, odihneşte-te şi tu câteva zile. Întoarce-te luni. 

— "Tocmai luni? Pentru numele lui Dumnezeu, avem un 
milion de treburi de făcut. O să ne trebuiască un an ca să 
descâlcim toate afacerile lui Linc. Şi trebuie să ne 
consultăm juristul cât mai iute. Pe cel mai bun din târg. E 
primul lucru pe care am să-l fac. Şi nu uita că la mijloc sunt 
şi copiii şi nevasta lui. O să te dea în judecată în numele lor, 
bineînţeles că o să te dea. Şi apoi mai sunt şi interesele tale 
la mijloc. Pentru Dumnezeu, înţelege că ar trebui să-ţi tai o 
felie bună din toate afacerile astea. Şi o să dăm şi noi firma 
în judecată. Nu i-ai fost ca o adevărată nevastă vreme de 
şapte ani şi... 


— Seymour, eşti concediat! Hai, ridică-ţi fundul de-aici şi 
şterge-o! 

— Ei, ce naiba te-a apucat? Nu fac decât să mă gândesc la 
drepturile tale legale... 

— Seymour! Nu pricepi! Eşti concediat! 

— Nu ai dreptul să mă concediezi. Am şi cu drepturile 
mele. Am un contract! 

— Eşti un mic ticălos. O să primeşti destui dolari ca să 
terminăm cu contractul acela, dar dacă te legi de Linc sau 
de mine am să am grijă să nu mai primeşti nimic. Absolut 
nimic. Şi acum du-te naibii de aici! 

Casey îşi şterse lacrimile, amintindu-şi explozia de furie. E 
un biet ticălos. Înainte nu eram chiar atât de convinsă, dar 
acum m-am convins cu vârf şi îndesat. Îmi pare bine că l-am 
dat afară, sunt sigură că adulmecă ca o hienă orice ban ar 
putea să-i cadă în labe. Bineînţeles, o să se ducă fuga s-o 
vadă pe fosta doamnă Bartlett, dacă nu cumva a şi luat 
legătura cu ea şi o s-o împingă de la spate să facă spume şi 
să vină în numele odraslelor ei să atace firma şi pe Linc. 
Bineînţeles, fac pariul, pe ultimul ban că am să mă întâlnesc 
cu ella tribunal, într-un fel sau altul. 

Jur, aşa să-mi ajute Dumnezeu, dar nu mă las şi am să-l fac 
praf. Am să protejez dorinţele lui Linc fie ce-o fi. Şi nici nu 
te mai gândi la ticălosul acela, Casey. Nu te mai gândi nici la 
luptele pe care o să fii nevoită să le dai, concentrează-te 
asupra prezentului. Ei, ce facem cu Orlanda? Linc... Linca 
ţinut la ea, poate chiar a iubit-o. Chiar a iubit-o? Nu ştiu, nu 
sunt sigură. Şi nici n-o să ştiu vreodată. Orlanda. Să mă duc 
s-o văd? 

Ora 20.05. 

— Orlanda stătea pe întuneric în camera ei de la hotelul 
Mandarin uitându-se absentă în noapte. Asta a fost jossul cu 
Linc, îşi spuse ea pentru a zecea mia oară. Joss. Şi acum 
totu-i la fel ca înainte. Totul trebuie luat de la început. Din 
nou zeii şi-au râs de mine. Poate că voi mai avea eu o 
şansă... sigur că îmi vor mai da o şansă. Mai există şi alţi 


bărbaţi... O, Doamne. Nu te speria, totul va fi la fel ca 
înainte. Quillan mi-a spus să nu-mi fac griji, o să continue 
să-mi plătească pensia... 'lelefonul începu să sune, făcând-o 
să tresară. 

— Da? 

— Orlanda? Aici Casey. 

Orlanda zvâcni în capul oaselor, uimită. 

— În seara asta plec, şi vreau să te văd înainte. Se poate? 
Sunt jos în hol. 

Duşmanca ei s-o sune? De ce? Ca să se bucure? Dar 
amândouă au pierdut! 

— Casey, începu ea şovăitoare, vrei să vii sus? Aici o să fim 
mai la largul nostru. Apartamentul 363. 

— În regulă, 363. 

Orlanda aprinse lumina şi se îndreptă în grabă spre baie 
să se aranjeze în faţa oglinzii. Văzu că tristeţea şi lacrimile 
lăsaseră urme, dar nu era încă marcată de vârstă. Încă nu. 
Dar vine ea şi vârstă. O trecu un fior de teamă. Se pieptănă 
superficial, îşi puse puţin machiaj pe la ochi. Nu mai era 
nevoie de nimic altceva. Deocamdată. Hai, termină! Nu ai 
cum să împiedici vârstă să se arate şi ea. Fii asiatică. Fii 
prudentă. Îşi puse papucii. Aşteptarea păru să fie lungă. 
Inima îi bătea cu putere. Se auzi soneria. Deschise uşa. Şi 
fiecare citi suferinţa pe chipul celeilalte. 

— Intră, Casey. 

— Mulţumesc. 

Era o încăpere nu prea mare, Casey văzu două valize mici 
aşezate lângă pat. 

— Pleci şi tu? şi vocea îi sună ca venind de foarte departe. 
— Da, mă mut la nişte prieteni ai părinţilor mei. Hotelul 
e... puţin cam scump. Prietenii mei mi-au spus că pot sta la 

ei până găsesc alt apartament. Te rog ia loc. 

— Dar nu erai asigurată? 

— Asigurată? clipi din ochi Orlanda. Nu, nu cred. 
Niciodată... nu, nu eram. 

— Deci ai pierdut totul, oftă Casey. 


— Joss, şi Orlanda ridică din umeri. Nu contează. Mai am 
nişte bani la bancă... mă descurc! Văzu durerea scrisă pe 
faţa lui Casey şi simţi o adâncă compătimire. Casey, spuse 
ea iute, în legătură cu Linc. Să ştii că n-am încercat să-l 
ademenesc în capcană, nu pentru că pusesem la cale. Să 
ştii că l-am iubit, da, aş fi făcut orice ca să mă căsătoresc cu 
el, dar mi se pare că era cinstit, firesc şi, crede-mă, i-aş fi 
fost o soţie minunată, aş fi încercat să fiu cea mai bună 
soţie, sincer. L-am iubit mult... şi din nou Orlanda ridică din 
umeri. Ştii doar, iartă-mă! 

— Da, ştiu. N-ai de ce să-ţi ceri iertare. 

— Prima dată când te-am întâlnit, la Aberdeen, în noaptea 
incendiului, spuse Orlanda iute, mă gândeam cât de nebun 
era Linc, probabil că tu nu erai de acord... şi din nou oftă. 
Poate că e aşa cum ai spus tu şi nu avem nimic de discutat. 
Acum mai puţin ca oricând. 

Şi pe faţă începură să-i curgă lacrimile, şi văzându-le, 
Casey se porni şi ea. Şi rămaseră aşa o vreme, două femei 
plângând. Casey găsi o batistă, se şterse la ochi, simțindu-se 
îngrozitor, supărată că nu putuse rezolva nimic, dorind 
acum să termine cât mai repede ce începuse. Scoase un plic 
din geantă. 

— Uite aici un cec. Zece mii de dolari SUA. Eu... 

Orlanda abia reuşi să îngaime: 

— Nu am nevoie de banii tăi! Nu vreau nimic de la... 

— Nu sunt de la mine, sunt de la Linc. Ascultă-mă o clipă! 
Şi Casey îi povesti ce-i spusese Dunross, absolut totul, şi 
simțind cum se chinuie din nou pentru că fusese nevoită să 
mărturisească. Asta a spus Linc. Cu tine voia să se 
căsătorească. Poate că greşesc. Nu ştiu precis. Dar chiar şi 
aşa, ştiu că ar fi dorit să ai şi tu banii tăi... pentru zile 
negre. 

Orlanda simţi că inima îi sare din piept gândindu-se la 
toată ironia soartei. 

— A spus Linc cuvintele astea - cavaler de onoare? Chiar? 

— Da. 


— Şi să fim prietene? Voia el să fim noi două prietene? 

— Da. 

Şi Casey îi relată, fără să ştie dacă era bine ce făcea sau 
nu, ce-ar fi dorit Linc. Dar acum, când stătea acolo, în faţa 
acelei femei frumoase, cu ochi mari, o piele catifelată, care 
nu avea nevoie de nici un fel de fard, o faţă perfectă, din 
nou simţi că nu-l putea învinui nici pe Linc nici pe Orlanda. 
Numai eu sunt de vină, nici el nici ea. Şi ştiu foarte bine că 
Linc n-ar fi lăsat-o pe drumuri. Deci nu pot s-o las nici eu. 
Pentru el. El a vrut să fim prietene. Poate că vom fi 
prietene. 

— De ce să nu încercăm să fim totuşi prietene, spuse ea. 
Ascultă, Hong Kongul nu e pentru, tine. De ce nu încerci să 
pleci în altă parte să-ţi încerci norocul? 

— Nu pot, sunt nevoită să rămân aici, Casey. N-am nici un 
fel de pregătire, nu-s bună de nimic, şi lacrimile începură 
să-i curgă din nou pe faţă. Sunt doar... şi mă apucă nebunia 
când mă gândesc că nu-mi rămâne decât să fac o muncă de 
rând. 

Îmboldită de un gând subit Casey îi spuse: 

— De ce nu încerci să vii în Statele Unite. Poate că te pot 
ajuta să găseşti o slujbă. 

— Cum? 

— Chiar aşa. Poate ca model... nu ştiu exact, dar am să 
încerc. 

Orlanda se uita la ea ţintă nevenindu-i să creadă. 

— Chiar vrei să mă ajuţi, să mă ajuţi tu pe mine? 

— Da. Şi Casey puse plicul şi cartea ei de vizită pe masă şi 
se ridică, simțind cum o dor toate mădularele. O să încerc. 

Orlanda se apropie de ea, o prinse în braţe. 

— Ah, mulţumesc, Casey îţi mulţumesc foarte mult. 

Şi Casey o strânse şi ea în braţe, lacrimile lor se 
amestecară. 

Se lăsase de-acum o noapte întunecată, un petec de lună 
abia se vedea printre nori din când în când. Roger Crosse 
se îndreptă neauzit spre poarta pe jumătate ascunsă din 


zidul înalt ce înconjura clădirea guvernatorului şi scoase 
cheia. Închise poarta în urma lui, porni iute pe alee, având 
grijă să meargă pe partea întunecată. Când ajunse lângă 
casă, făcu un ocol şi o apucă spre aripa de est, cobori 
câteva trepte şi ajunse la uşa unui subsol şi scoase altă 
cheie. Uşa se deschise la fel de neauzit, sentinela, un soldat 
indian, îl somă cu arma: 

— Parola, sir! 

Crosse îi spuse parola. Sentinela salută şi se trase într-o 
parte. La capătul coridorului; Crosse ciocăni la o uşă. Îi 
deschise aghiotantul guvernatorului. 

— Seara, domnule inspector şef. Sper că nu te-am făcut să 
aştepţi prea mult. 

— Nu. 

Îl conduse pe Crosse prin subsol către o uşă metalică 
prinsă într-un perete de beton, ridicat în mijlocul pivniţei 
principale, în jur se vedeau rafturi cu sticle de vin. Scoase 
singura cheie existentă pentru acea uşă şi o deschise. Uşa 
grea se dădu în lături. Crosse intră înăuntru singur şi 
închise uşa în urma lui. O dată ajuns înăuntru, cu uşa 
ferecată, se simţi mai bine şi se destinse. Acum nu-l mai 
putea urmări nimeni, nu-l mai putea auzi nimeni. Aici era în 
sfântă sfintelor, sala de şedinţe pentru conferințele cele mai 
de taină, încăperea aceea numai beton şi centrul de 
comunicaţii fuseseră construite de ofiţeri din serviciul 
special în care se putea avea încredere, toţi britanici, 
fuseseră concepute pentru ca nici un inamic să nu poată 
asculta cu microfoane băgate prin pereţi, şi toată 
construcţia era verificată săptămânal de experţii serviciului 
special, pentru eventualitatea că totuşi cineva reuşise să se 
infiltreze pe acolo. Într-un colţ se afla instalaţia de 
transmisiuni, foarte complicată şi foarte sofisticată, care 
transmitea semnalele la un aparat de codificat al cărui 
sistem de coduri nu putea fi spart cu nici un chip, iar de 
acolo la antena complexă de deasupra casei guvernatorului, 


apoi în stratosferă, apoi la White Hall. Crosse dădu drumul 
la aparat. Se auzi un fâşâit care-l linişti. 

— Cu ministrul, vă rog. Aici Asia Unu! şi-i făcu mare 
plăcere să folosească numele de cod. 

— Da, Asia Unu. 

— Unul dintre cei care l-au întâmpinat pe spionul Brian 
Kwok e Isu-yan. 

— Hm! Deci îl putem şterge de pe listă. 

— Sir, îi puteţi şterge pe amândoi. De-acum vor fi izolaţi cu 
totul. Sâmbătă a fost văzut traversând graniţa trădătorul 
Joseph Yu. 

— Fir-ar să fie! Ar trebui să punem o echipă pe urmele lui. 
Avem pe cineva şi noi la centrul lor atomic de la Siankiang? 

— Nu, sir. Dar se zvoneşte că Dunross o să se ducă să-l 
întâlnească pe domnul Yu la Canton, peste o lună. 

— Şi de Dunross ce zici? 

— E loial, sigur, dar n-o să accepte niciodată să lucreze 
pentru noi. 

— De Sinders ce zici? 

— S-a descurcat bine. Nu cred că prezintă vreun risc 
pentru serviciul secret. 

— Bun. Ce-i cu Ivanov? 

— A ridicat ancora la amiază. Nu am reuşit să dăm de 
cadavrul lui Suslev, o să ne trebuiască săptămâni până să 
săpăm şi să înlăturăm dărâmăturile. Nu cred că îl vom mai 
găsi vreodată întreg. Acum când Plumm a murit, va trebui 
să gândim din nou ce facem cu Sevrin. 

— Roger, planul e prea bun ca să nu-l punem în aplicare. 

— Da, sir. Şi cei din cealaltă parte vor gândi la fel. Când va 
sosi înlocuitorul lui Suslev vom afla ce au de gând, şi atunci 
ne putem concepe un plan. 

— Bun. Cum rămâne cu deville? 

— Urmează să fie transferat la Toronto. Vă rog să 
informaţi în sensul ăsta serviciul lor secret. Acum despre 
portavionul nuclear. Efectivul său complet e de 5.500 ofiţeri 
şi soldaţi, 83.350 tone, opt reactoare, viteză maximă şaizeci 


şi două de noduri, patruzeci de avioane F-4 Phantom II, 
fiecare cu încărcături nucleare, două Hawk Mark V. E 
curios, dar singurul sistem de apărare propriu împotriva 
unui eventual atac e o unică baterie de rachete SAM la 
tribord... 

Şi Crosse continuă să-şi transmită raportul, foarte încântat 
de sine, plăcându-i meseria pe care o făcea, plăcându-i să 
fie şi de o parte şi de cealaltă, ba chiar să facă spionaj şi 
pentru a treia putere străină, îşi aminti el. Mda, agent 
triplu, cu bani din belşug, fără ca niciuna din părţi să aibă 
completă încredere în el, dar având totuşi mare nevoie de 
el, rugându-se la Dumnezeu ca el să rămână de partea lor... 
nu a celorlalţi. Şi uneori mă mir şi eu singur ce se întâmplă, 
se gândi el zâmbind. 

În clădirea terminalului aeroportului Kai Tak, Armstrong 
se sprijinea obosit de ghişeul de informaţii, cu ochii la uşă, 
simțindu-se mizerabil. Ca de obicei, mulţimea se perinda în 
toate părţile. Spre mirarea lui îl văzu pe Peter Marlowe, cu 
Fleur şi cei doi copii ai lor, cu păpuşi în braţe şi o mulţime 
de geamantane. Fleur era palidă şi trasă la faţă. Marlowe la 
fel. El era încărcat de valize. 

— Hello, Peter. 

— Hello, Robert. Munceşti şi la ora asta. 

— Nu, am... am condus-o pe Mary. A plecat în Anglia să-şi 
facă concediul o lună. Bună seara, doamnă Marlowe. Îmi 
pare rău de ce s-a întââmplat. 

— Mulţumesc, domnule inspector şef, sunt... 

— Mergem la Binkok, o întrerupse fetiţa de patru anişori. 
Pe contanent. 

— Ei, proasto, interveni soră-sa. La Bunkok, pe continent. 
În China, adăugă ea plină de importanţă. Şi noi tot în 
vacanţă plecăm. Mamei nu i-a fost prea bine. 

Peter Marlowe zâmbi obosit. 

— La Bangkok, Robert, pentru o săptămână. O mică 
vacanţă pentru Fleur. Doctorul 'Tooley ne-a spus că e foarte 
important să se odihnească puţin. Şi Marlowe se opri când 


cei doi copii începură să se ciondănească. Hei, linişte. 
Dragă, îi spuse el soţiei, te rog du-te tu şi verifică biletele. 
Vin şi eu imediat. 

— Bine. Te aştept. Ei, astâmpăraţi-vă amândouă! Şi femeia 
se îndepărtă, cei doi ţânci ţopăind înaintea ei. 

— Tare mi-e teamă că nu prea va avea parte de prea multă 
vacanţă, spuse Peter Marlowe, apoi cobori vocea. Unul 
dintre prietenii mei mi-a destăinuit, pentru ca să transmit şi 
eu mai departe, că joi va fi întâlnirea de la Macao a 
ticăloşilor care se ocupă de traficul de narcotice. 

— Ştii cumva unde? 

— Nu. Dar unul dintre participanţi va fi Lee Pulbere Albă. 
Şi un american, Banastasio. Aşa se zvoneşte. 

— Mulţumesc. Şi altceva? 

— Doar atât. 

— Mulţumesc, Peter. Îţi doresc călătorie plăcută. Ascultă, 
la poliţia din Bangkok lucrează un tip care ar trebui să-l 
cunoşti. Inspectorul Samathajal. Spune-i că vii din partea 
mea. 

— Mulţumesc. Îmi pare rău de Linc Bartlett şi de ceilalţi. 
Dumnezeule, şi eu fusesem invitat la petrecerea aia. 

— Joss! 

— Mda. Dar asta nu-i ajută nici pe el, nici pe ceilalţi care 
au păţit-o. Ce ghinionişti, bieţii de ei. Ne vedem săptămâna 
viitoare. 

Armstrong îl urmări pe bărbatul acela înalt îndepărtându- 
se, apoi se întoarse la ghişeul de informaţii, se rezemă de el 
şi continuă să aştepte, cu inima neagră de supărare. Fără să 
vrea, gândurile i se întorceau la Mary. Cu o seară înainte se 
certaseră rău de tot, mai ales din pricina lui John Chen, dar 
şi din cauza ultimelor zile când el nici nu mai dăduse pe 
acasă aproape, fiind prea prins cu interogatoriul lui Brian şi 
camera roşie. Preocupat cum să facă rost de banii pe care-i 
pariase pe toţi pe Pilot Fish, aşteptând cu inima cât un 
purice, apoi venise câştigul acela de necrezut, pusese cei 
40.000 înapoi în sertar. Din clipa aceea ştiind că nu va mai fi 


nevoit niciodată să mai accepte vreun penny mită. Apoi îşi 
plătise datoriile, îi cumpărase un bilet pentru Anglia, dar 
avuseseră altă ceartă în seara de dinainte când ea îi 
spusese: „Ai şi uitat de aniversarea noastră! Nici n-aveai 
mare lucru de amintit, nu-i aşa? Doamne, cât urăsc locul 
ăsta afurisit, şi pe afurisiţii de Vârcolaci şi toate cele 
blestemate din jur. Şi nu te aştepta să mă mai întorc 
vreodată aici!” Sfârşit de oboseală îşi aprinse o ţigară, 
gustul îi făcu silă, dar îi şi plăcu în acelaşi timp. Aerul era 
din nou umed, rânced. Atunci o văzu pe Casey intrând în 
hol. Îşi stinse ţigara şi se îndreptă spre ea. Văzând-o cum 
merge fără vlagă îl apucă tristeţea. 

— Bună seara, îi spuse el cu o voce foarte obosită. 

— Ah, hello, domnule inspector şef. Cum mai merg 
treburile? 

— Bine. Să vă conduc prin vamă. 

— Mulţumesc, foarte drăguţ din partea dumitale. 

— Al naibii de rău mi-a părut pentru domnul Bartlett. 

— Mda, mulţumesc. 

Porniră amândoi mai departe. El îşi dădu seama că era mai 
bine dacă nu mai spunea nimic. Şi ce să-i fi spus? Păcat, îşi 
zise el, pentru că ţinea la ea, îi admira curajul, dovedit şi cu 
prilejul incendiului, şi atunci pe panta muntelui în plină 
catastrofă, dovedit şi acum, în vocea ei bine stăpânită, deşi 
era sfâşiată pe dinăuntru. La ieşirea din Hong Kong nu era 
control vamal. Ofiţerul de la paşapoarte îi ştampilă 
paşaportul, i-l restitui cu exagerată politeţe. 

— Vă urez o călătorie plăcută şi să vă întoarceţi curând! 

Moartea lui Bartlett fusese în capul listei celor şaizeci şi 
şapte de victime. Armstrong îi deschise uşa către salonul de 
protocol. Spre surpriza ei şi uimirea lui Armstrong, Dunross 
era înăuntru. Uşa către poarta numărul 6 şi pista de 
decolare era deschisă, Yankee 2 chiar în faţă. 

— Hello, Ian, îi spuse ea. Dar n-am vrut să te mai deran... 

— A trebuit, Casey. lartă-mă. Mai întâi am o mică treabă 
pe care n-am încheiat-o cu tine, şi apoi trebuie să aştept şi 


eu pe cineva care soseşte cu avionul. Soseşte vărul meu din 
Taiwan, s-a dus acolo ca să rezolve problema 
amplasamentului fabricii care aşteaptă numai aprobarea ta. 
Şi Dunross se uită la Armstrong. Bună seara, Robert. Cum 
mai merg treburile? 

— Ei, ca de obicei, şi Armstrong îi întinse mâna lui Casey 
şi-i zâmbi cam obosit. Acum vă las. Vă doresc o călătorie 
plăcută, totu-i rezolvat, avionul nu vă aşteaptă decât pe 
dumneavoastră pentru plecare. 

— Mulţumesc, domnule inspector şef. Îţi doresc... la 
revedere. 

Armstrong se înclină spre Dunross şi dădu să plece. 

— Robert, consemnul acela a ajuns la Lo Wu? 

Armstrong se prefăcu puţin că se gândeşte. 

— Da, aşa cred, şi văzu expresia de uşurare de pe faţa 
celuilalt. 

— Mulţumesc. Poţi să mă aştepţi un minut? Aş vrea să-mi 
dai nişte amănunte. 

— Bineînţeles, sunt afară. 

Când rămaseră singuri, Dunross îi întinse un plic subţirel. 

— Un cec de bancă pentru 750.000 de dolari. Am 
cumpărat acţiuni Struan pentru tine când erau la 9,50 şi le- 
am vândut la 23. 

— Cum? 

— Ei, mai întâi am cumpărat pentru noi la 9.59, aşa cum 
am promis, partea ta în afacerea asta era de trei sferturi de 
milion. Acţiunile Struan au ajuns să facă milioane şi 
milioane. Şi eu am făcut milioane, la fel şi Phillip şi Dianne, 
numai că lor le-am spus mai târziu. 

Ea nu reuşea să priceapă, el îi repetă cele spuse, apoi 
adăugă: 

— Mai ai un cec de un sfert de milion de dolari pentru 
partea ta în momentul preluării firmei General Stores. 

— Nu te cred! exclamă ea. 

Pe faţa lui trecu un zâmbet fugar. 


— Ba da. Peste treizeci de zile te va aştepta un alt cec de 
trei sferturi de milion. În şaizeci de zile putem avansa altă 
jumătate de milion dacă va fi nevoie. 

În spatele ei, în cabina avionului, Jannelli porni primul 
reactor care începu să vuiască şi prinse viaţă. 

— E destul pentru ca să treci peste greutăţile de moment? 
o întrebă el. 

Încercă să spună ceva, dar nu izbuti decât târziu. 

— Un sfert de milion? 

— Da. De fapt, una peste alta ajung la un milion astea două 
cecuri. Apropo, nu uita că acum eşti tai-pan al firmei Par- 
Con. Ăsta-i de fapt adevăratul dar al lui Linc pentru tine. 
Tai-pan! Altfel banii nici nu contează. Îi zâmbi şi o îmbrăţişă 
brusc. Casey, noroc. le văd peste treizeci de zile, da? 

Al doilea reactor se aprinse. 

— Un milion de dolari SUA? 

— Da. O să iau legătura cu Dawson ca să-ţi dea nişte 
sfaturi în privinţa taxelor. Întrucât profitul tău e dobândit în 
Hong Kong, sunt sigur că există câi legale pentru a evita, a 
evita nu a eluda, excesul de taxe. 

Alt reactor prinse viaţă. Ea rămase cu ochii la el, fără să 
poată scoate o vorbă. Uşa salonului oficial se deschise şi un 
bărbat înalt intră sigur de sine. 

— Hello, Ian. Mi-au spus că te găsesc aici. 

— Hello, David. Casey, ţi-l prezint pe David MacStruan, 
vărul meu. 

Casey se uită la ei puţin năucă, dar fără să-l vadă de fapt 
pe celălalt. 

— Hello, Ian, chiar aşa-i cum spuneai? 

— Bineînţeles! Ultimul motor porni şi el. Acum urcă în 
avion. Te văd luna viitoare. 

— Cum? Ah, da, ne vedem! 

Ameţită, puse plicul în geantă, se întoarse şi se îndepărtă. 
O priviră cum urca scara avionului. 

— Hmm! Deci asta-i faimoasa Casey, spuse David Struan 
gânditor. 


Era la fel de înalt ca Dunross, dar avea cu câţiva ani mai 
puţin, părul roşcovan, nişte ochi uşor oblici, parcă puţin 
asiatici, dar verzi, cu o faţă bătută de vânturi, trei degete de 
la mâna stângă îi lipseau, amintire de la coardele unei 
paraşute. 

— Da. Ea e Kamalian Ciranoush 'Tcholok. 

— Grozavă. 

— Chiar mai mult decât atât. Gândeşte-te că ar putea fi 
Struan Cotoroanţa! 

MacStruan fluieră. 

— Chiar atât de grozavă? 

— Ar putea fi, cu puţină experienţă. 

Odată ajunsă la bordul avionului, Svensen trase uşa 
cabinei, o încuie. 

— Casey, doreşti ceva? o întrebă el cu voce blândă, foarte 
atent cu ea. 

— Nu, îi spuse ea frântă. Sven, lasă-mă singură. Dacă am 
nevoie de ceva, te chem eu. Bine? 

— În regulă. 

Şi închise uşa în urma lui. Acum rămase în fine singură. 
Amorţită, îşi prinse centura de siguranţă şi se uită pe 
hublou. Printre lacrimi îl văzu pe Dunross alături de celălalt 
bărbat al cărui nume nu şi-l aminti făcând semne cu mâna. 
Le răspunse, dar ei nu o vedeau. Norii acoperiră luna, 
reactoarele fură ambalate, avionul o porni pe pistă, se 
aşeză pe ax şi ţâşni vuind spre cerul întunecat, urcând 
abrupt. Casey nici nu băgă de seamă, în mintea ei încă îi 
sunau cuvintele lui Dunross, cu obstinaţie, făcând-o să se 
simtă zdrobită de ele şi apoi făcută la loc. Tai-pan! Asta-i 
adevăratul dar al lui Linc pentru tine, îi spusese el. Tai-pan! 
Banii n-au nici o importanţă. Da, e adevărat, dar... Ce-i 
spusese Linc atunci de mult, în prima zi când se duseseră la 
bursă? Parcă aşa: Dacă Gornt câştigă, noi câştigăm. Dacă 
Dunross câştigă, noi câştigăm. Şi într-un fel şi-n celălalt, noi 
vom fi Nobila Casă, doar pentru asta am venit aici! 


Bezna în care bâjbâise până atunci se ridică de pe mintea 
ei, gândurile i se limpeziră. Lacrimile se opriră şi ele. Deci 
asta voia el! Asta dorise cu adevărat, se gândi ea, simţindu- 
se tot mai tulburată. Dorea ca noi să ajungem Nobila Casă! 
Asta-i. Poate pentru tot ce-a făcut el pentru mine asta-i ceea 
ce pot face eu pentru el, ăsta să devină epitaful lui - Nobila 
Casă! Ah, Linc, îşi spuse ea înviorată, merită să încerc. Nu-i 
aşa? 

Avionul cu reacţie ţâşnea prin norii înalţi, continuând să ia 
altitudine. Era o noapte caldă şi întunecată, doar un ciob de 
crai nou pe cer, un vânt blând. Dedesubt se vedea insula. 

Dunross ieşi de pe şoseaua Piscului în viteză, îndreptându- 
se spre casă, motorul torcea plăcut, traficul era aproape 
inexistent. Mânat de un impuls interior, schimbă direcţia, 
urcă muntele până la punctul de veghe al Piscului şi se duse 
să se rezeme de balustradă, singur. Hong Kongul era o 
mare de lumini. Peste Kowloon decolă un alt avion cu 
reacţie de pe pista inundată de lumină. Printre zdrenţele de 
nori se vedeau câteva stele. 

Dumnezeule mare, ce bine-i să fii viu! îşi spuse el. 


SFÂRŞIT