Robert L Stevenson — Secretul epavei

R. L. STEVENSON 


SECRETUL EPAVEI 


În româneşte de G. M. AMZA 


EDITURA EDEN 


CAPITOLUL I. 


Naufragiul „Norului Zburător” 


Pătrunzând în biroul de la Montana-Bloc, în dimineaţa 
aceasta, văzui pe prietenul şi asociatul meu. Pinkerton, cufundat 
în lectura Monitorului, cel mai bine informat din jurnalele San- 
Francisco-ului, în tot ceea ce priveşte afacerile. 

— Loudon, amicul meu, - îmi zise el ridicând capul, - tu spui 
mereu că fac greşeala de a alerga după mai mulţi iepuri dintr- 
odată. Ce vrei? Eu cred, că dacă vezi un dolar căzut jos, trebuie 
să-l ridici, e, aşa de idiot, lucrul acesta? 

— În principiu, nu, - răspunsei eu, întrebându-mă unde voia 
să ajungă. 

— Ei bine, am găsit un morman pe o stâncă pierdută în 
mijlocul Pacificului. Afacerea e poate interesantă. 

— Spune dar, o să ne laşi în pace cu întreprinderile tale? N-ai 
tu atâtea pe cap, cu coniacul tău fals, marca „Treisprezece 
stele”, cu „Vade  Mecum'-ul anunţurilor,  picnicurile 
săptămânale, cu maşina ta de secerat şi legat, cu Academia ta 
de pescuit cu undiţa, cu speculaţiile tale imobiliare, la Depew, 
cu toate cumpărăturile tale de epave şi de corăbii condamnate, 
pe care le reînnoieşti pe cât poţi şi le retrimiţi pe mare, sub câte 
un pavilion străin, cu nume nou? 

— Trebuie să ştii să faci, să-ţi lucreze banul, amice, şi, să nu 
laşi niciodată să doarmă, un singur dolar. O afacere atrage pe 
alta. În aşteptare, ascultă-mă, să-ţi citesc acest articol în care 
mi-am vârât nasul. 

Şi, el începu să citească, cu emfază, ca pe o poemă. 


Avizo-ul britanic „Furtuna ”, intrat, ieri, în port, avea la bord pe 
căpitanul Trent şi patru oameni din echipajul bricului de 200 
tone. „Norul Zburător” din Londra, naufragiat la 12 februarie 
trecut, pe Insulele Midway, „Furtuna“ îi salvă chiar a doua zi. 

De doi ani, deja, „Norul Zburător” bătea mările Extremului 
Orient. Căpitanul Trent părăsise Hong-Kong, plecând spre San- 
Francisco la 8 decembrie, cu o încărcătură destul de disparată: 
Orez, mătăsuri, ceai, porțelanuri de China, totul prețuit la 


10.000 dolari, valoare acoperită în întregime de o asigurare. În 
timpul primelor zile de călătorie, cartea  bordului nu 
menţionează decât zile frumoase, brize, calmuri şi câteva 
măzărichii... 

Dar, pe la 28 grade latitudine nordică şi 177 grade longitudine 
vestică, marea deveni rea şi, înşelat de pilotul corăbiei, - 
„Pacificul Nord”, - Hoyt, care anunța, un depozit de cărbuni pe 
Insulele Midway, Căpitanul luă acea direcţie. Dar, nu găsi decât 
un fel de banc de nisip, înconjurat de corali în mare parte 
ascunşi sub apă. Multe păsări, peşte bun, în lăculeţ, dar niciun 
lemn pentru încălzit apa, pe care nu ţi-o puteai procura, decât 
săpând pământul, era sălcie. 

Ancorată la 25 de metri adâncime, într-un loc bun de ancorat, 
- fund de nisip şi corali - corabia se găsi blocată de calmul mării, 
timp de şapte zile, în cursul cărora echipajul suferi mult, din 
lipsa apei de băut. Abia în seara de douăspreze, o briză uşoară 
începu să sufle de la Nord - Nord-Est. Cu toate că era târziu 
căpitanul vru să ridice ancora. 

Pe când corabia făcea sforțări să se deblocheze, vântul se 
reimprospătă din ce în ce, se întoarse spre Nord, apoi spre Nord- 
Vest și depistă bricul pe nisip, unde eşuă către ora 5,45. John 
Wallen, finlandez şi Holdorsen, suedez, se înecară în lungul 
țărmului, încercând să pună în apă o barcă, căci nu ştiau să 
înoate niciunul, nici altul; norii negri dădeau o obscuritate 
aproape completă: în acelaşi timp, izbiturile mării de şirul 
stâncilor, acopereau tot restul zgomotelor. 

Putin după aceea, un catarg căzând, rupse brațul unui alt 
matelot, John Brown. Corabia călcă aspru, pe corali, apoi valuri 
enorme o trecură pe deasupra obstacolului. În prezent, ea zace 
pe nisip, culcată pe babord, cu prora mai jos decât pupa. A 
trebuit să sufere de la prima lovitură, căci lua apă prin partea 
din față. Orezul, probabil, că era pierdut în întregime; dar partea 
cea mai prețioasă a încărcăturii se găsea, din fericire, în partea 
dinapoi a corăbiei. Căpitanul Trent era gata de a-şi pregăti 
baleniera pentru a pleca pe mare, când sosirea providenţială a 
avizo-ului, îl scoase din încurcătură. 

Supraviețuitori: Jacob căpitan, din Huli (Englitera): Elias 
Goddedaal, secund, din Christian-Sand (Suedia). Abwing, 
bucătar, din Sana (China): John Brown, din Glasgow (Scoția): 
John Hardy, din Lonara. „Norul Zburător” construit acum 10 ani, 


aşa cum se găseşte în momentul de față, va fi pus astăzi la 
licitaţie, în sala de vânzări a bursei de Comerţ, în beneficiul 
companiei de asigurări, la orele 10 de dimineață. 

ULTIMILE NOUTĂŢI. — Către sfârşitul după-amiezii, unul din 
reporterii noştri a întâlnit pe locotenentul de vas, Sebrichi, al 
„Furtunei” la hotelul „Occidental”. Grăbit, viteazul ofițer nu putu 
decât să confirme în totul raportul căpitanului Trent. El adaugă 
că „Norul zburător”, a eşuat într-o poziţie bună. În afară de 
apariția foarte improbabilă a unui uragan violent de la Nora- 
Vest, epava va putea să se țină în bună stare, până la iarna 
viitoare. 


— Ce zici tu de aceasta? — întrebă Pinkerton, odată lectura 
terminată. 

— Asta îmi pare foarte clar, - răspunsei eu. Totuşi, povestea 
este inexactă într-un punct: nu bucătarul este chinez, ci Kanaka. 
leri, la Black Tom's Bar, eram în prezenţa trupei de naufragiaţi, 
completă, fără secundul Goddedaal. Am văzut şi, tot atât de 
bine am auzit, pe căpitanul Trent spunând povestea catastrofei. 
El bea cu străşnicie şi mi s-a părut ciudat de îngrijorat, rău 
dispus şi plin de gânduri negre. 

— ţi cer părerea. 

— Să vedem dacă afacerea merită oboseala... 

— Dacă merită oboseala? — strigă Pinkerton. Nu vezi ce 
spune, acest ofiţer englez, de poziţia corăbiei? Nu vezi 
încărcătura preţuită la 10.000 dolari? În momentul acesta se 
găsesc schooner-i câţi vrei. Pentru a ne duce în insulă, vom 
avea unu, cu maximum 250 dolari pe lună. lată toate cheltuielile 
care ar fi. Putem câştiga 300 la sută, prietene! Dacă nici aceasta 
nu este o afacere... 

— Tu uiţi, - îl făcui eu să observe, - că însuşi căpitanul zice că 
orezul este stricat. 

— Da, Loudon, - replică Jim, dar orezul este neglijabil: ceva ca 
un fel de lest. Ceea ce pândesc, este ceaiul şi mătasea. Tot ceea 
ce trebuie să stabilim exact, este adevărata valoare a acestor 
două articole şi examinând manifestul, vom afla aceasta într-o 
clipă. Am telefonat la Lloyd şi căpitanul trebuie să vină aici, într- 
o oră. După aceea, voi cunoaşte acest bric, ca şi când l-aş fi 
făcut eu. Şi apoi, tu n-ai idee de ce se poate strânge de pe o 
epavă ca aceasta, şi de modul convenabil în care se vând 


aceste lucruri, prietene: aramă, plumb, frânghii, ancore, lanţuri 
şi chiar veselă. ` 

— Bun, dar, pentru moment, te ambalezi. Inainte de a 
cotrobăi „Norul zburător”, trebuie să-l cumperi. Şi, cât ar putea 
să coste? 

— O sută de dolari! — zise Pinkerton, cu o siguranță perfectă. 

— Cum, drace, poţi tu să ghiceşti rezultatul licitaţiei? 

— Nu ghicesc: eu ştiu. Micul meu băiat asupra multor puncte, 
îţi recunosc superioritatea, dar în chestii de afaceri, te bag în 
buzunar. 

Cine este acela care a cumpărat epava James-L-Moody cu 250 
dolari, când numai îmbarcaţiile ei valorau de patru ori suma 
aceasta? Jim este acela! Şi de ce? Pentru că numele meu venise 
în capul listei, la Banda Neagră. Era rândul meu să am 
adjudecarea şi, de data aceasta, rândul meu venise. Eu sunt 
acela care fac preţul şi îi reduc pe motivul distanţei de parcurs 
de aici până la insula Midway. Nicio opunere! Fac aşa cum 
vreau. 

— Ce mister! N-aş fi crezut niciodată că vânzările la licitaţie ar 
fi atât de întunecoase. Aş vrea, totuşi, să văd şi eu aceasta. 

Jim protestă cu o mare indignare: 

— Dragul meu, totul se petrece pe faţă. Toată lumea poate să 
asiste la licitaţie. Numai că nu merge să licitezi contra noastră, a 
ăstora din Banda Neagră. Cu toate că e riscant, afacerea te lasă 
rece: căci cu noi nu ţine. Asociaţia noastră ne susţine. Putem să 
ridicăm mai mult decât indiferent cine. Sunt două milioane de 
dolari în spatele nostru, bunul meu prieten! Chiar dacă vreun 
galantom parvine a cumpăra peste capul nostru, el nu va putea 
niciodată să mai facă afaceri în acest oraş al San-Francisco-ului. 
Schooner-ii, scufundătorii, marinarii - toţi cei de care ar avea 
nevoie pentru a lucra - ar deveni deodată în afară de orice preţ. 

— Atunci, spune-mi, dar, cum te-ai vârât în această bandă? 
Nu te-ai născut în ea, - a trebuit să intri. 

— Am cunoscut treburile. Am văzut cât era de avantajos. 
Atunci, am început prin a studia, în fond, afacerile cu epave. 
Când m-am simţit suficient de informat, m-am dus să găsesc în 
vizuina lui pe Douglas B. Longhurst, marele Manitou. Am vorbit 
cu el. l-am arătat că ştiam orice sistem şi apoi i-am aruncat în 
nas: „Mă vrei în bandă, sau preferi să fac eu o alta?“ Ela 
reflectat un sfert de oră, după care mi-a spus: „Pink, te înscriu, 


dragul meu”. Şi iată, nu e nimic mai rău decât aceasta. Este, 
cum am făcut cu James L-Moody, tot aşa cum aş face cu „Norul 
Zburător”. 

Triumfător şi superior se uită la ceas, îmi dădu întâlnire la 
ieşirea Bursei Comerţului şi se duse să întrebe pe căpitan, 
precum şi sa vadă manifestul. Eu îmi terminai ţigara, gândindu- 
mă cu plăcere că se sfârşise cu aceste picnicuri de familie, pe 
care le conduceam în fiecare săptămână cu plăcere, pentru cel 
mai mare profit al asociaţiei noastre, Jim Pinkerton şi Loudon 
Dodd. 

La întâlnirea fixată, revăzui pe Pinkerton. El îşi strânse buzele, 
îşi îndreptă capul mai mult ca de obicei, îşi încruntă sprâncenele 
peste ochii lui cenușii, ca un om pătruns de un plan mare. 

— Ei bine, dragul meu, declară el, putea să fie şi mai bine şi 
putea să fie şi mai rău. Acest Trent îmi face impresia unui om 
drept şi sincer cum nu se mai găseşte unul la o mie. Îndată ce a 
aflat dorinţa mea de a mă angaja în afacere, m-a informat în 
ceea ce priveşte încărcătura de orez. Dacă mai rămân numai 30 
de coşuri nepericlitate, este sfârşitul lumii. Eram puţin 
dezamăgit, dar cunoaşterea situaţiei m-a reconfortat. Totul 
reprezintă circa 5000 dolari mătase, ceai, ulei de cocos, 
înmagazinate înapoia întrepunţii, în toată siguranţa. Dublura de 
aramă a brick-ului a fost refăcută acum un an. În puțuri sunt 
aproape 300 metri de lanţ de ancoră. Chiar dacă n-am făcut o 
descoperire minunată, se poate trage totuşi un beneficiu 
frumos. Sunt de părere să riscăm lovitura. 

Era aproape de orele 10. Ne-am dus în sala de vânzări. Cât de 
importantă ne păru adjudecarea „Norului Zburător”, ea nu 
atrăsese decât un public puţin numeros. Se vedeau, poate, 20 
de curioşi în jurul comisarului-preţuitor. În urma lor, distingeam 
silueta căpitanului Trent, fără îndoială îngrijorat, ca adevărat 
marinar, de soarta dragei lui corăbii vechi. Îmbrăcat într-un 
costum nou care nu-i venea prea bine, cu buzunarele umplute 
de hârtii, nu-mi păru, cu totul, conform cu ceea ce Pinkerton îmi 
spusese despre aspectul lui. Sigur, părea a fi avut aerul sincer, 
dar, pentru moment, figura lui era foarte roşie, surescitată, şi 
privirea lui turbure exprima mereu această stranie îngrijorare 
care mă izbise când îl văzusem în mijlocul oamenilor săi, în 
cafenea. In necunoştiinţă de supravegherea mea, îşi rodea 
unghiile, fixa privirile în pământ pentru a le ridica deodată, 


ascuţite, scotocitoare şi fricoase, asupra oricui trecea prin faţa 
lui. 

Vânzarea începu. Timp de o clipă, comisarul-preţuitor, fluieră 
pentru a se face prezentarea bricului: linii frumoase, dublaj nou, 
materiale de valoare, trei îmbarcaţii excelente, încărcătură de 
prim ordin, o afacere sigură. Şi nu ezită deloc, acest îndrăzneţ 
comisar, să enunţe sumele, nu ezită, sincer, le declară: fericitul 
muritor care s-ar vedea ajudecându-i-se această epavă, ar 
regăsi în întregime preţul valorii încărcăturii. 

La o aserţiune atât de rezervată, un oarecare ventrilog în 
dispoziţie bună, făcu să izbucnească deasupra capului oratorului 
un măreț „cucurigu''! şi toată lumea începu să râdă, ca şi 
elocventul comisar. Dar el îşi reluă repede seriozitatea, pentru a 
striga cu o ochiadă vicleană spre Jim Pinkerton. 

— Haidem, domnilor, cine spune un preţ?... Ocazia nu este 
obişnuită... Nimeni nu spune un cuvânt? 

— O sută de dolari, - zise Pinkerton cu un ton detaşat. 

— O sută de dolari. D. Pinkerton spune o sută de dolari, - 
reluă comisarul-preţuitor. O sută de dolari. Cine dă mai mult? O 
sută de dolari! O sută de dolari numai? 

Comisarul cânta serenada epavei. In timpul acesta, eu 
pândeam cu un sentiment care era între simpatie şi uimire, 
emoția ce nu se putea nega a căpitanului Trent, când în mod 
neaşteptat, o sporire ne făcu să tresărim: 

— Şi cincizeci! — aruncă o voce tăioasă. 

Pinkerton, oamenii asistenţei, comisarul, toţi foarte în curent 
cu misterele transparente ale Bandei Negre, rămaseră într-o 
clipă în tăcere. 

— Vă cer iertare, - zise vânzătorul. Mi se pare că s-a acoperit 
licitaţia? 

— Eu am-zis: şi cincizeci!, - repetă vocea. Ea provenea de la o 
fiinţă mică şi pipernicită, un fel de rest al umanităţii, care, cu 
pielea cenuşie şi pătată, cu gest dezarticulat şi într-un fel reflex, 
părea că vorbeşte în vis. S-ar fi zis că e vorba de un spiriduş 
mândru de înalta misiune asumată în mod trecător, şi 
tremurând în acelaşi timp, unicul personaj părea a ieşi din cele 
mai joase funduri ale comediei umane. 

Pinkerton aruncă asupra intrusului o privire lipsită de 
simpatie, smulse o foaie din carnetul său, zgârie un cuvânt cu 


creionul, chemă cu un semn groomul cel mai apropiat de el şi îi 
dete biletul murmurând: 

— Pentru d. Longhurst. 

O clipă mai târziu, groomul revenea în grabă şi, informat, Jim 
se întoarse spre comisarul-preţuitor: 

— Două sute de dolari, - anunţă el. 

— Şi cincizeci, - răspunse inamicul. 

— Aceasta sforăie!, - mormăi eu la urechea lui Jim. 4 

— Da, mica nevăstuică merge tare, - zise amicul meu. Il vom 
învăţa să trăiască. Se va vedea aceasta cu Longhurst... 

— Trei sute de dolari. 

— Şi cincizeci, - răspunse ecoul. 

Privirile mele se întoarseră spre căpitanul Trent. Cu fruntea 
încreţită, era cărămiziu. Descheiat la nasturii vestonului nou, 
haina spânzura nu ştiu cum. Mica poşetă de mătase urca fără 
încetare la frunte, într-o mână tremurătoare şi ochii îi ardeau de 
excitație. Îngrijorarea persista, dar, acum ea se amesteca cu 
speranţă; Jim îmi zise încet: 

— Eu nu înţeleg nimic. E ceva, dedesubtul acestei afaceri. 

El adaugă o sută de dolari: celălalt puse cincizeci în plus. Era 
în jurul a o mie de dolari, când Longhurst sosi. Il recunoscui 
după aspectul lui de om frumos, corpolent, în mişcarea cu care 
fusese primită intrarea lui şi în micul semn pe care-l adresă 
comisarului-preţuitor. 

Jim îl puse în curent cu faptele. Marele şef îi dăduse drept 
instrucţiuni să nu depăşească cinci mii de dolari pe contul casei 
comune. Dacă celălalt împingea încă după aceea, asta îl privea! 

— Dar cine e tipul acela? — întrebă Jim. 

— Am trimis pe Billy după informaţii. 

În acelaşi moment, Longhurst primea un bilet îndoit, care 
trecea din mână în mână. Jim luă, după aceea, cunoştinţă şi mi-l 
trecu mie. Citi: Harry de Bellairs, avocat, cel care a apărat pe 
fiica lui Varden şi care a fost de două ori şters din barou. 

— E niţel cam tare!, - zise Longhurst. Cine a putut să se lase 
reprezentat prin acest avocăţel veros? Nicio persoană de 
oarecare suprafaţă, desigur. Incearcă puţin bluff Pink... Ah! D. 
Dodd, asociatul dvs.? Încântat de a vă face cunoştinţa domnule, 
- şi omul se retrase. 


— Ce om, - îmi suflă Jim: un metru optzeci şi, o sută de 
kilograme, cu perfectă educaţie, este cultivat din cap până în 
picioare! 

Adjudecarea rămânea în pană, dar odată Longhurst plecat, 
comisarul-preţuitor consideră că trebuie să termine: 

— Ce, dar, domnule Pinkerton, dormim? S-a văzut, 
bineînţeles. Nimeni nu spune o vorbă? 

— Sunt două ore de când am zis: - şi cincizeci, - mârâi 
Bellairs. 

Jim se hotărî la un bluff, sfătuit de Douglas B. Longhurst. 

— Două mii de dolari. 

— Şi cincizeci, - replică Bellairs, mereu hotărât. 

Fu o frământare printre curioşi. Trent pălise şi se clătina. 

— Mergi înainte, zisei eu prietenului meu, Trent slăbeşte. 

— Trei mii. 

— Şi cincizeci. 

Mersul licitaţiei îşi reluă prima mişcare: o sută de dolari... şi 
cincizeci... o sută de dolari... şi cincizeci... Bellairs se îngâmfa 
asigurat de succesul final. Trent îşi schimbase încă odată 
culoarea la cea de a doua licitaţie de o mie de dolari, şi uşurarea 
pe care o încerca la răspunsul lui Bellairs, fu evidentă şi sinceră. 
Am tras concluzia că erau legaţi de acelaşi interes, dar fără a se 
fi destăinuit unul altuia. O a doua descoperire îmi eşuă, când 
privirea mea întâlni din întâmplare pe aceea a marinarului: ochii 
lui strălucind de pasiune, se stinseră la moment. El căuta dar, a 
disimula interesul pe care îl avea în luptă! Jim avea dreptate: 
era ceva ascuns dedesubt. 

Trebuia să presupunem că după toate, epava valora mai mult 
decât credeam noi? O lumină se făcu în mine, în momentul când 
ne apropiasem de limita fixată de Longhurst - cinci mii de dolari. 
Încă un minut şi va fi prea târziu. Fu rândul meu să rup o foaie 
din carnet şi să scriu nebunului Jim Pinkerton, sub influenţa 
vanităţii mele de a mă vedea stăpân al momentului: 

— Mergi, merg până la tot ceea ce posed. 

La lectura biletului, Jim păru stupefiat. Mă căută cu o privire 
care se lumină deodată. Reveni la comisarul preţuitor şi 
supralicită: 

— Cinci mii o sută de dolari. 

— Şi cincizeci, - zise încă monotonul de Bellairs. 


Zgomotul se răspândise afară, ca şi când ar fi fost bătaie între 
regi în sala vânzărilor. O adevărată mulţime se înghesuia acum 
în jurul nostru. Când Jim lansase preţul de zece mii de dolari, 
sumă care reprezenta cea mai înaltă preţuire posibilă a valorii 
epavei şi când Bellairs adăugase eternul lui: şi cincizeci, 
emoția fu generală. 

Jim strigă: 

— Zece mii şi o sută, şi gestul lui mă înştiinţă că ghicise, sau 
crezuse a ghici, soluţia enigmei. El îmi trimise încă un bileţel. 

Corabie venind din China, Opium. 

Nu putea să fie decât aceasta. Nicio corabie nu părăsea 
China, fără a aduce ascunsă, cu îngrijire o provizie mai mult sau 
mai puţin mare din costisitoarea otravă. Fără nicio îndoială, era 
un tezaur de felul acesta, care dădea atâta preţ „Norului 
Zburător” pentru Bellairs, sau pentru delegatul său. Dar câtă să 
fi fost? jucam orbeşte, dar Trent şi Bellairs, ştiau, că nu avem 
decât să ne călăuzim după ei. 

Jim şi cu mine ne pierdeam capul. Longhurst revenise şi prin 
mişcări negative ale capului, prin ameninţări cu degetul, prin 
bilete repetate, invitase pe prietenul meu să părăsească partida. 
Dar, cu ochii scânteietori, Pinkerton nu înţelegea să lase bucata 
şi licitaţiile urcau mereu. Acum, Bellairs, era cel care sălta preţul 
printr-o sută de dolari şi Jim care adăuga cei cincizeci. Excitaţia 
creştea în sală. Ideea noastră se răspândise. In jurul nostru, 
auzeam murmurându-se cuvântul opium. Se depăşise suma de 
o mie de dolari, când Bellairs păru să ezite şi scrise la rândul lui 
un bilet. Mă aşteptam să-l facă să treacă la căpitanul Trent. Dar, 
spre extrema mea surprindere, când se întoarse pentru a căuta 
cu privirea în asistenţă, nu păru să îşi dea seama de prezenţa 
ofițerului. 

— Un gromm, trimiteţi-mi un groom, vă rog. 

Cineva făcu să vină un groom, care plecă în grabă, dar nu se 
opri la căpitan. Scrisei lui Jim că adversarul cerea instrucţiuni 
delegatului său. Celălalt îmi răspunse: 

— Nu instrucţiuni, ci bani! Trebuie să continuăm? Mi se pare 
că este momentul, acum sau niciodată? 

Aprobai din cap şi dintr-o singură lovitură Pinkerton ridică 
vreo trei mii de dolari: 

— 30 000. 


— Treizeci şi cinci de mii, - ripostă Bellairs după o clipă de 
ezitare. 

— Patruzeci de mii!, - reluă Pinkerton. 

Urmă o lungă pauză. Ciocanul comisarului urma să cadă, când 
Bellairs se hotări: 

— Patruzeci de mii şi cinci dolari! 

Incet, licitaţia urcă la cincizeci de mii. Pinkerton nu pronunţă 
decât cu multă greutate. 

Atunci Bellairs ceru comisarului o clipă de răgaz: 

— Reprezint aici pe cineva şi sunt nevoit să-l consult acum. 

— Absolut nimic!, - răspunse aspru comisarul, eu sunt aici 
pentru a vinde epava şi dacă d-ta nu licitezi, voi adjudeca la 
cincizeci de mii... 

— Vedeţi bine ce faceţi!, - strigă oponentul, cu mânie. Aici, 
dvs. lucraţi pentru asigurători şi nu pentru d. Douglas Longhurst. 
Neregularităţile nu vă jenează. Dvs. aţi întrerupt deja 
adjudecarea, pentru a permite acestor domni să se consulte cu 
oamenii lor de interes. 

— Trebuia să vă plângeţi în momentul acela... Haideţi 
domnilor, cine dă mai mult? Nimeni nu spune un cuvânt? 
Cincizeci de mii de dolari pentru epava „Norului Zburător”, 
cincizeci de mii?... Cincizeci de mii!... Cincizeci de mii? 
Adjudecat. Ciocanul căzu. Mi se părea să ies dintr-un vis. 

— Doamne Dumnezeule, Jim!, - strigai eu, cum o s-o plătim? 

— Eu cred că îmi va permite creditul meu, deşi îmi va fi foarte 
greu de a găsi banii aceştia. Fă-mi un cec pentru valoarea averii 
tale la bancă, şi eu voi putea să mă mişc. La trap, ! şi du-te la 
„Occidental”' într-o oră. 

Făcui cecul şi mărturisesc că nu mi-aş fi recunoscut niciodată 
semnătura. Jim îmi smulse hârtia şi fugi. Trent nicăieri! În ce 
priveşte pe Bellairs, el era înconjurat de comisarul-preţuitor, şi 
de funcţionarii acestui demn ofiţer public. 

Şi cum ieşeam de la Bursa Comerţului, văzui groom-ul lui 
Bellairs, care fugea de dădea în brânci. Într-un fir de păr a 
constat câştigul cursei, în ce priveşte „Norul Zburător”. 


CAPITOLUL II. 


Dispariţia echipajului 


La hotelul „Occidental'', amploiaţii care mă cunoşteau, m-au 
invitat să iau loc, în timp ce, deodată, văzui pe amicul nostru, d. 
Bellairs, repezindu-se în hol şi alergând la o cabină telefonică. 

Cu o mişcare instinctivă, irezistibilă, mă aruncai în urmărirea 
lui şi astfel se făcu că am comis acest lucru stupid care este 
receptarea unei jumătăţi de convorbiri telefonice, în care nu se 
aude decât unul dintre cei doi convorbitori. 

— Centrala 129—91... ah! eşti d-ta! bun... complet ratat, aici, 
da, trei minute poate, da... da... greşeala este în cifra dvs., 
limită... Sunt supărat... Nu... Ah! n-am putut să fac nimic... Nici 
mai mult, nici mai puţin... Am tot motivul s-o presupun... 
Pinkerton, Montana-Bloc.. Da..., Da... Foarte bine, domnule... 
Cum doriţi, domnule. 

Reagăţă receptorul, făcu o jumătate de învârtitură pentru a 
pleca şi se găsi nas în nas cu mine. La vederea mea, ridică 
braţul la cer, se zbârci şi se ghemui ca de frica unui atac. 
Tremurând, strigă: 

— Asociatul d-lui Pinkerton, cred? Foarte fericit de a vă felicita 
de succesul dvs. domnule. Cu aceasta, el se aplecă într-un salut 
slugarnic şi se duse. 


Atunci deci, ca înţepat de nu ştiu ce tarantulă, comisei fapta 
cea mai absurdă care ar fi putut să-mi vină în minte. Evident, 
Bellairs vorbise cu delegatul său. Nu ştiam numele acestei 
persoane, dar ştiam numărul de telefon. Dacă voi cere imediat 
acest număr, fără îndoială că acest domn va reveni la aparat în 
persoană. Vream să mă distrez niţel pe banii mei. Sunai deci. 

— Centrala 129—91. 

Telefonista centralei repetă numărul, apoi se auzi sunetul şi o 
voce politicoasă, cu accent englezesc se informă: 

— Tot d-ta eşti, domnule Bellairs? 

— Vai, răspunsei eu... O chestiune numai vă rog: de ce ţineţi 
dvs. atâta de a cumpăra epava „Norului Zburător”? 

Niciun răspuns. Se repusese receptorul la moment. Omul 
evitase impertinenta mea întrebare. N-avusei decât să reiau 
anuarul, pentru a şti că numărul 129—91 corespundea cu 
numărul 942 din strada Misiunii, la doamna Kean. Dar ce 
puteam să fac, dacă nu si mă duc şi să reînnoiesc întrebarea 
mea, vorbind persoanei? N-aveam deci altceva de făcut. 


Îmi reluai scaunul în dosul comptuarului, cu conştiinţa că 
misterul se complica cu un nou element, de o întunecime 
tulburătoare. O a treia imagine se instala în creierul meu, între 
aceea a epavei sub cerul albastru pătat de păsări de mare şi 
aceea a căpitanului Trent ştergându-şi sprâncenele roşii în 
timpul vânzării: un necunoscut, ascultă la telefon şi deveni palid 
ca un mort, la enunţarea unei simple întrebări. 

Pendula din hol sună. Era deja o oră şi jumătate de când 
Pinkerton plecase în căutarea banilor. O jumătate de oră de 
întârziere. Acest fapt avea semnificaţie unică pentru un om 
care, ca mine, cunoştea uimitoarea rapiditate în afaceri a 
prietenului meu şi inflexibilele obiceiuri de punctualitate. 
Lăsasem aproape să treacă ora prânzului. Dumnezeu ştie dacă 
mi-era foame! dar prudenţa cerea să fiu gata şi în perfectă 
condiţie fizică, pentru nu ştiu ce treabă care putea să survină de 
la un moment la altul, sau chiar numai pentru a putea suporta 
lovitura unei noutăţi rele. Mă aşezai la o masă, şi cerui legume, 
stridii, cu o jumătate baterie de şampanie. 

Şi deodată, îl văzui reîntorcându-se pe prietenul meu. Era 
schimbat şi ca îmbătrânit, nevoind să audă vorbindu-se de 
mâncare. Nu acceptă decât o ceaşcă de ceai. 


— Atunci, este rău?, - întrebai eu, cu un tremur ca omul care 
se îneacă. 

— Nu, - răspunse el, am reuşit, Loudon, dar drept... n-aş fi 
găsit o sută de dolari mai mult în întreg San-Francisco. Oamenii 
sunt rebeli la împrumut. Longhurst, el însuşi s-a întors contra 
mea. Mi-a spus că în materie de afaceri, el nu joacă poker. 

— Ai banii, îi zisei eu. E tot ceea ce ne trebuia. 

— Loudon, - reluă el, - a trebuit să plătesc aceşti bani cu 
greutatea cărnii mele. Dacă urmărim această afacere, trebuie 
ca totul începând de astăzi să fie făcut în nouăzeci de zile şi 
niciuna în plus. Inţelegi bine? Tu te vei duce să te ocupi de 
epavă, în timp ce eu voi rămâne aici, pentru a face faţă 
creditorilor noştri. Dar te asigur: aş fi vrut mai mult să plec. În 
fine, tu te vei descurca. Trebuie ca acest schooner, cu toată 
prada epavei, să fie aici înainte de trei luni. Altfel, ne-am ars. 

— Îți jur, Jim, răspunsei eu, că voi face tot posibilul. E din 
greşeala mea că ai intrat în această afacere şi te voi scoate din 
ea cu preţul pielei mele. Dar ce vrei să zici cu acel „dacă noi 
urmărim această afacere“? Nu avem altă alegere după câte mi 
se pare! _ 

— lţi spun. In general, eu nu cred că banii sunt rău 
întrebuinţaţi. Dar ceea ce mă supără, este scadenţa unei 
aşteptări de 90 de zile, care se raportează la creditul nostru 
pentru acest împrumut. Ajungeam la cerşetorie, vezi tu.... Nu 
import, să sperăm că vei putea să te scapi de acest opium puţin 
câte puţin, traversând insulele. Ar fi mai puţin periculos şi mai 
profitabil. Dar, în condiţiunile în care ne găsim, nu vei putea 
decât s-o împingi drept spre Honolulu şi s-o vinzi în bloc. Te voi 
pune în legătură cu un tip pe care îl cunosc acolo şi care 
lucrează în acest sens. Va veni înaintea ta într-o balenieră, va 
lua marfa şi-ţi va vărsa banii... Nici n-am văzut, nici n-am 
cunoscut! 

Trebuia să sufăr ceea ce suferisem, pentru a mă hotărî la 
contrabandă şi mai ales la aceea de opium! Orice ar fi fost, mă 
resemnai în linişte, fără împotrivire, dar nu fără durere. 

— Presupun, - insinuai eu, că opiumul a fost foarte bine 
ascuns, astfel ca să nu parvină cineva să pună mâna pe el? 

— In acest caz, vei rămâne pe insulă până când brick-ul va fi 
transformat în lemn de ars şi acel lemn îl vei curăța încă cu 
briceagul tău. Drogul este în epavă: trebuie să-l găseşti. Dar nu 


este singura coardă pe care o avem la arcul nostru... În tot 
cazul, primul lucru pe care îl fac înainte, în ciuda altei idei este 
acela de a-mi asigura un schooner pentru a mă duce la insulă: 
Norab-Creina, de şaizeci şi patru de tone, îndeajuns de solid 
pentru ceea ce vrem să facem şi cea mai rapidă corabie de 
tonajul ei, din care se pot găsi în port. Pentru două sute de 
dolari odată vărsaţi, în plus hrana şi salariul echipajului, fie două 
sute de dolari în plus, - în total patru sute (o picătură de apă în 
găleată!) dispun în întregime de el, pentru trei luni. 

— Bun, bun, dar a doua coardă? 

— Ei bine, iată. Tu eşti ca şi mine de părerea că Bellairs era 
dispus să împingă mai departe licitaţia, dacă n-ar fi avut nevoia 
unei autorizaţii speciale din partea clientului său? 

Văzui unde voia să ajungă. 

— Ei bine? 

— Ei bine, dacă Bellairs şi omul lui ar vrea să-mi răscumpere 
vasul, cu un beneficiu raţional, se înţelege, eu sunt omul lor. 

În clipa aceea mă cuprinse spaima. Această coardă, n-o tăiase 
probabil proasta şi copilăreasca mea glumă? Ruşinea îmi 
închidea gura şi, din acest moment, nu mai aveam decât 
reticenţe. Nu mai spusei un cuvânt de întâlnirea mea cu Bellairs 
şi cu atât mai puţin de descoperirea adresei din strada Misiunei. 

— Cred, răspunsei eu, că cincizeci de mii de dolari fuseseră 
indicaţi lui Bellairs, ca o sumă rotundă, poate, în acelaşi timp ca 
o limită de licitare. Ori, pentru a acoperi plăţile pe care ni le-am 
asumat, atât pentru împrumut cât şi pentru schooner, ne 
trebuie o sumă mult mai mare. 

Bellairs ar fi mers până la şaizeci de mii, poate chiar la o sută 
de mii, dacă se pregătea convenabil. Ai văzut cum mergea 
vânzarea către sfârşit? 

— Da, da, dar va trebui să aflăm dacă era cu adevărat de 
acord cu delegatul său. 

— Dacă nu, - zise grav prietenul meu — e mai bine să ne 
mulţumim cu cincizeci de mii şi să suferim pierderea surplusului. 
Noi am mers prea departe. Aceşti cincizeci de mii de dolari ne 
vor costa şaptezeci. Cu patru luni în faţa noastră! vom avea 
timpul de a reveni şi vom putea conta pe toată energia şi pe 
toată vraja ta. Dar, în trei luni numai!... Nu, nu, vezi tu, să fim 
înţelepţi şi să mergem să vedem pe avocăţel: acesta e lucrul cel 
mai bun. 


Fu o nouă luptă în mine. Nu trebuiam eu să spun că, ştiam 
adresa străzii Misiunii? Dar nu, era prea târziu. La prima mea 
tăinuire, trebuia să adaug o a doua. Continuai să tac... 
Telefonarăm deci lui Bellairs. Ni se răspunse că era acasă şi ne 
duserăm la el. Acolo, la capătul oraşului, ne găsirăm, în sfârşit, 
în faţa unei clădiri cu aspect pretenţios, flancată de o scară 
exterioară, pe stâlpii căreia o placă de aramă purta aceste 
cuvinte: Harry de Bellairs, avocat, consultaţiuni 9—6. 

In susul scării era o uşă. 

— Să intrăm, - zise Pinkerton, - şi intrarăm într-o cameră 
curată, dar neaşteptat de goală. De unul din pereţi se sprijinea 
un vechi birou, în faţa căruia era singurul scaun vizibil în acest 
loc, de unde se putea deduce că avocatul stând pe scaun în 
consultaţiile lui, trebuia să-şi lase clienţii în picioare. O poliţă 
ţinea câteva cărţi şi altceva nu se mai vedea. La extremitatea 
opusă a camerei, o uşă mascată de o perdea roşie, dădea în 
interiorul apartamentului. De acolo, prin falsă tuse şi tropăit, îl 
făcurăm pe Bellairs să iasă, el, care din obicei nu se arăta decât 
cu prudenţă, ca un om sub teama unui atac, cu mâna înarmată. 
Recunoscând pe vizitatori, păru a-şi reveni, pentru a cădea 
deodată într-o adevărată criză de curtenie. 

— Oh!, —strigă el cu o voce ascuţită, domnul Pinkerton şi 
asociatul său! o secundă, vă rog, să mă duc să caut scaune. 

— Inutil, răspunse Jim. N-avem timp. E vorba de afaceri, 
domnule Bellairs. Dvs. știți că azi de dimineaţă, am cumpărat 
epava ,,Norului Zburător”. 

Bellairs aprobă din cap. 

— Am cumpărat-o, urmă Jim, la un preţ disproporționat cu 
valoarea reală a încărcăturii... 

— Şi iată că dvs. v-aţi schimbat ideea şi vreţi să vindeţi 
afacerea. Nu vă voi ascunde, domnule Pinkerton: clientul meu 
nu e mulţumit că am împins licitaţia atât de mult. Am avut 
amândoi capul prea încălzit. Voi fi sincer. Ştiu că am de a face 
cu un om de lume şi, dacă vreţi să mă lăsaţi să aranjez toate 
acestea, clientul meu se va substitui dvs., astfel ca dvs. să nu 
pierdeţi... 

Jim răspunse cu o abilitate şi un sânge rece minunat: 

— Prea puţin, domnule Bellairs! Eu posed epava, ei? şi ştiu că 
ea conţine lucruri de valoare. Vreau deci s-o păstrez. Dar 
oarecare informaţii ar putea să mă scutească de cheltuieli. Sunt 


gata să vă plătesc pentru aceste informaţii. Trebuie să tratez cu 
dvs... sau direct, cu clientul dvs.? Dacă sunteţi dispus să mă 
informaţi, anun- ţaţi-vă preţul. Plătesc bani ghiaţă... Să ne 
înţelegem... În bilete plătibile la întoarcerea schooner-ului, dacă 
informaţiile dvs. s-au dovedit verificate. Eu nu cumpăr pisica în 
traistă. 

Pentru o clipă văzurăm figura avocatului luminându-se, dar 
surâsul său se stinse la enunţarea condiţiei restrictive. 

— Eu cred că dvs. știți mai mult decât mine în ce priveşte 
această epavă, mărturisi el. Tot ceea ce pot să vă spun este că, 
însărcinat de a cumpăra corabia, am încercat şi n-am reuşit. 

— Atunci aţi vrea dvs. să-mi indicaţi numele şi adresa 
clientului?, - reluă Jim. 

— Nu cred că am dreptul, - răspunse avocatul veros, cu o 
expresie de şiretenie indescriptibilă, dar vreau să sondez pe 
acest domn, pentru dvs., dacă îmi veţi explica ce trebuie să-i 
cer. 

— Foarte bine, - zise Jim, punându-şi pălăria. lată ce e 
limpede... Ascultă domnule Bellairs, suntem amândoi oameni 
grăbiţi de a face afaceri. Vreau să vă dau imediat ultimul meu 
cuvânt. Dar, îl întrerupsei: 

— Destul, Pinkerton, această adresă o cunosc: 924, strada 
Misiunii. 

N-aş putea spune care din cei doi oameni fu mai mirat. 

— De ce nu mi-ai spus asta mai înainte, Loudon! exclamă 
prietenul meu. 

— Dar, dragul meu, nu m-ai întrebat nimic, răspunsei eu, în 
timp ce roşeaţa mi se urca în obraji. 

Complet înfundat, Bellairs depănă cu îndatorire tot ceea ce ne 
mai rămânea să aflăm, într-atât se grăbea să se scape de noi. 

— Din moment ce cunoaşteţi adresa domnului M. Dickson, 
declară el, nu mai am niciun motiv de a vă reţine. 

Nu ştiu prea bine ce se petrecea în mintea lui Jim Pikerton, 
dar eu eram cu moartea în suflet, când ieşirăm din gaura 
acestui păianjen bubos, scoborând scara exterioară. In prada 
unei imense emoţii, cu totul gata la o mărturisire completă a 
prostiilor mele, aşteptam prima întrebare a prietenului meu. 
Eram gata să plâng. Dar el nu mă întrebă nimic. 

— Să ne grăbim. Repede, o trăsură, spuse el alergând spre 
staţia apropiată. N-avem timp de pierdut. 


Eu tot aşteptam o întrebare cu privire la reticenţele mele. Dar 
nimic! Evident, Jim se temea de acest subiect, şi aproape că mi- 
era necaz pe el pentru această teamă. O dată suiţi în trăsură, nu 
m-am mai putut reţine: 

— Nu vrei să ştii pentru ce nu ţi-am comunicat această 
adresă? 

— Nu, răspunse el timid, dar aş dori... într-adevăr... 

Această timiditate era o adevărată ocară. Îmi sări muştarul: 

— Nu mă întreba nimic. Aceasta este o chestiune pe care nu 
pot s-o dezvălui. 

Abia am pronunţat aceste cuvinte, că aş fi dat nu ştiu ce pe 
lume ca să nu le fi spus. Şi suferi şi mai mult când, bătându-mă 
afectuos pe mână, el replică: 

— Prea bine, dragul meu. Să nu mai vorbim. Ştiu că nu poţi 
decât să ai dreptate. 

Să mai fi revenit asupra acestei chestiuni, era peste puterile 
mele, dar în mine însumi, mi-am jurat să mă tai mai degrabă în 
bucățele, decât să-l las pe Pinkerton să piardă un singur dolar în 
această stupidă afacere. Intre timp ajunserăm la destinaţie. 

— Domnul Dickson? zise proprietăreasa. Este plecat. 

— Unde? 

— Nu ştiu nimic, domnilor. Abia dacă îl cunoşteam. A sosit ieri 
seară. Spre amiază cineva l-a chemat la telefon şi el a părăsit 
casa imediat, foarte emoţionat, după cât mi s-a părut. Am 
presupus că i s-a anunţat o moarte subită. 

Inima îmi zvâcni. Imbecila mea glumă era cea care îl pusese 
pe fugă! Dar pentru ce? 

— Aţi putea să mi-l descrieţi, doamnă? întrebă Pinkerton, 
când îmi revenii, ca să zic aşa. 

— Ras complet, răspunse nepriceputa observatoare, de la 
care fu imposibil să smulgem mai multe detalii. 

— Condu-ne până la cel mai apropiat bar, porunci Pinkerton 
şoferului. 

Prin telefon, întrebarăm Compania de Navigaţie a Pacificului, 
când pleca pachebotul spre China. Ni se răspunse că City of 
Pekin şi-a desfăcut otgoanele la orele unu şi jumătate p. m. 

— Asta este! murmură Jim. Nu şi-a pierdut timpul şi ne 
precede la insula Midway. 

Eu nu eram tot atât de convis. Elemente necunoscute lui 
Pinkerton erau în joc - teroarea căpitanului Trent, de exemplu - 


care mă făcea să cred, că la întrebarea mea, acest Dickson şi-a 
luat tălpăşiţa pur şi simplu. 

— Să vedem lista pasagerilor, strigai eu. 

— Ah! Dickson este un nume atât de comun!... şi apoi se 
putea prea bine să-l fi schimbat. 

In privinţa aceasta, avui o nouă intuiţie: ceva ca negativul 
unei observaţii, inconştient scoase la iveală, în timp ce eram 
absorbit în alte gânduri. Mi se dezvălui în memorie cu o precizie 
rară: ceea ce văzui când coboram scara exterioară care ducea 
de la Bellairs, adică un drum noroios unde se zdruncinau 
căruțele şi, de cealaltă parte a străzii, un mic chinez, cu un coş 
pe cap, trecând pe dinaintea unei băcănii pe care se etala în 
mari litere aurite numele de Dickson. 

— Ai dreptate, răspunsei, poate că l-a schimbat, şi dealtfel, nu 
cred ca Dickson să fie numele său adevărat. El l-a luat de la o 
băcănie din faţa lui Bellairs. 

— Bun!... dar, totuşi, nu este sigur... 

— Ei bine, ce facem acum? 

— S-ar părea că trebuie să alergăm la schooner, unde ne 
aşteaptă căpitanul, căci i-am telefonat să se ducă cu toată 
graba. Dar am face bine dacă am vedea ce putem scoate de la 
acest căpitan Trent, al „Norului Zburător”. 

— Unde să-l găsim? 

— La consulatul britanic, zău! 

La consulat, ni se spuse că, Trent descinsese la Hotelul Bonne 
Chere, casă destul de puţin aristocratică, în care furăm primiţi 
de un funcţionar voinic care mesteca o scobitoare, cu privirea la 
o mie cinci sute de metri: 

— Căpitanul Jacob Trent, vă rog? 

— Plecat. 

— Unde? 

— Nu ştiu. 

— Când se va reîntoarce? 

Mestecătorul de scobitori înălţă somptuos din umerii săi 
atletici, făcu o întoarcere ca un soldat, şi nu se mai văzu decât 
un spate spaţios. Nu ştiu tocmai bine ce s-ar fi întâmplat, căci 
Jim se înfuria văzând cu ochii, dacă intervenţia unui al doilea 
amploiat nu ne-ar fie economisit violenţe regretabile: 


— Dar este domnul Loudon Dodd, de la săptămânalele „Pick- 
Nick“-uri! Ce mulţumit sunt de a vă vedea, scumpe domn! Pot 
face ceva pentru dvs.? Asta-i un adevărat noroc! 

— Ah! căpitanul Trent, cel cu naufragiul? A plecat către 
amiază. Cât despre Kanaka, s-a îmbarcat pe City of Pekin. Eu i- 
am expediat cufărul. Erau cu toţii aici, veţi găsi numele lor în 
registru, în timp ce mă voi duce să iau informaţii. 

Trăsei registrul spre mine şi citi într-un scris stângaci şi gros, 
aceste nume bine cunoscute de acum încolo: Trent, Brown, 
Hardy şi (în loc de Ah Sing) Jos. Amalou. 

— Jim, spusei, nu cumva ai la tine jurnalul care povesteşte 
naufragiul „Norului Zburător''? 

— Te cred, nu m-am despărţit de el. 

Parcursei articolul. 

— Asta este, strigai, iată numele: Elias Goddedaal, secund. 
Cum se face că noi n-am văzut niciodată pe acest Goddedaal? 
La Black Tom's, nu erau decât patru şi niciunul dintre ei n-avea 
manierele unui secund. 

În momentul acesta reveni amploiatul cu „registrul de bord“, 
ca să zic aşa. 

—După ceea ce văd, căpitanul a venit cu un camion pe care a 
încărcat trei cufere şi o voluminoasă sacoşă. Hamalul nostru i-a 
ajutat pe mateloţi, dar ei conduceau ei înşişi şi el crede că au 
coborât spre oraşul de jos. Era cam ora unu. 

— Mai era timp să apuce City of Pekin, - remarcă Jim. Câţi 
erau? 

— Trei, plus Kanaka. 

— Şi domnul Doddedaal, secundul? 

— Nu l-am văzut niciodată, domnule Dodd. 

— Nu aţi auzit niciodată unde ar putea să fie? 

— Nu. Aveţi cumva vreun motiv special pentru a fi neliniştiţi în 
privinţa domnilor acestora? 

Îi spusei că, achiziţionând epava, am venit să ne informăm de 
echipaj, şi că eram foarte plictisiţi de a-l fi găsit plecat. Un fel de 
gloată se forma în jurul nostru în hol, căci naufragiul acesta 
interesa publicul. Un om cu înfăţişarea de marinar interveni: 

— După mine, secundul n-a plecat. Este bolnav. In timpul 
călătoriei cu Furtuna, el nu a părăsit patul, după câte mi s-a 
spus. 

Jim mă trase de mânecă: 


— Să ne întoarcem la consulat. 

Dar nimeni nu ştia nimic de domnul Doddeddal. Medicul 
Furtunei recunoscuse că era foarte bolnav, astfel că acest 
misterios secund se mulţumise să trimită hârtiile sale la 
autorităţile maritime şi se abţinuse să se prezinte în persoană în 
faţa lor. 

De la consulat, se putea vorbi la telefon cu corabia de război 
engleză. La întrebarea mea, funcţionarul se informă despre 
secund şi reveni spunând: 

— Sunt supărat, dar domnul Doddedaal a părăsit vasul şi 
nimeni nu ştie unde s-ar putea afla. 

O idee îmi veni deodată: 

— Consulatul plăteşte călătoria oamenilor care se repatriază? 

— Dacă o cer, - fu răspunsul. Câteodată, ei nu cer nimic, dar 
am plătit azi dimineaţă călătoria lui Kanaka la Honolulu, şi după 
ceea ce spunea căpitanul Trent, cred că ceilalţi se vor reîntoarce 
împreună acasă la ei. 

— Dar dvs. nu aţi plătit nimic pentru ei? 

— Nu încă. 

— Şi dacă v-aş spune că au plecat deja? 

— Aş crede că vă înşelaţi. 

— Îmi daţi voie să mă servesc de telefonul dvs.? întrebă 
Pinkerton. 

Permisiunea fiindu-i acordată, îl auzii întrebând imprimeria la 
care obişnuiam să ne tipărim textele de publicitate. Dar aceasta 
fu totul, căci, la amintirea scrierii groase pe registrul hanului, 
întrebai dacă ar fi posibil de a vedea un specimen al scrisului 
căpitanului Trent. Mi se răspunse că ofiţerul negustor nu putea 
să scrie, fiind rănit la mână, puţin înainte de naufragiul bric-ului, 
astfel că ultimele linii ale cărţii de bord erau redactate de 
secund. Trent se mulțumea să semneze cu mâna stângă. 

— Nu mai avem nimic de făcut aici, - spuse Pinkerton, la 
reîntoarcerea sa de la telefon. Mâine seară voi pune mâna pe 
Goddedaal, sau nu mă mai numesc Pinkerton. 

— Ce ai făcut acolo? — îl întrebai. 

— O vei şti înainte de a te duce la culcare. Spre schooner. 

Dar, ajungând la corabie, nu puturăm să descoperim de la 
chei niciun semn de activitate la bordul acestui Norab-Creina. 
Pinkerton păli. Buzele sale se strânseră şi sări pe bordul 
schoonerului: 


— Unde este căpitanul acestui blestemat putinei? 

Un cap apăru la uşa bucătăriei. Era acela al unui bucătar care 
mesteca de zor tutun şi răspunse: 

— Cinează la careu. 

La careu găsirăm un om voinic pe jumătate adormit şi aşezat 
în faţa unei aşa zise mâncări substanţiale. La vederea lui 
Pinkerton, cu pălăria pe cap şi braţele încrucişate, cu maxilarele 
ieşite, o expresie de nemulţumire inundă acest obraz placid. 

— Aşadar, întrebă Jim, asta numeşti d-ta a te grăbi? 

— Cine sunteţi? — întrebă căpitanul. 

— Sunt domnul Pinkerton, - vocifera amicul meu, ca şi cum 
acest nume ar fi însemnat „Sesam, deschide-te!”. 

— Oricine aţi fi, răspunse celălalt, nu sunteţi prea politicos. 

Totuşi, un oarecare efect s-a produs, căci el se sculă şi zise: 

— Doreşti să mănânci, domnule Pinkerton? 

— Unde este secundul dvs.? lătră armatorul de ocazie. 

— În oraş 

— În oraş?... Şi această încărcătură pe care n-aţi început încă 
s-o debarcaţi!... Vrei acum să-ţi spun ceea ce eşti d-ta? Eşti un 
farseur şi, dacă nu mi-ar fi fost frică că îmi murdăresc 
încălţămintea, şi dineul d-tale, ţi-aş fi smintit burta cu lovituri de 
picioare. Din seara aceasta, va fi aici un adevărat căpitan şi tot 
atât de adevăraţi mateloţi, pentru a lucra realmente sub 
ordinele sale. În ce te priveşte pe d-ta, strânge-ţi păduchiosul d- 
tale echipaj şi ia-l cu d-ta. S-a înţeles? 

— Mă voi duce când îmi va plăcea, adică mâine dimineaţă, - 
strigă căpitanul în timp ce noi plecam. 

Pinkerton începu a geme. 

— Pe cuvântul meu, lumea este cu susul în jos, astăzi. Mai 
întâi, este acest Bellairs, apoi acest amploiat de han, apoi acest 
păcălici de căpitan. Cum să găsim un altul? 

— Urcă-n trăsură, - zisei eu, - şi strigai vizitiului: La Black 
Tom's. 

Am coborât. Într-un antreu al sălii, zărirăm pe Johnson, un şef 
de echipaj cu care avusesem adesea convorbiri. Pentru 
moment, el dansa destul de greoi cu un camarad, în sunetul 
armonicei din care cânta un negustor din Mările Sudului. Câţiva 
consumatori asistau la această solemnitate cu o gravitate 
religioasă. Când muzicantul se găsi la capătul suflării, se 


întrerupse brusc la jumătatea unei măsuri. Dansatorii se opriră 
la rândul lor, cu o privire circulară aşteptând aplauze. 

Johnson era un flăcău voinic de un blond roşcat, tipul 
scandinavului, dar care, de multă vreme, îşi pierduse, odată cu 
naționalitatea, numele lui patronimic şi până şi limba lui 
maternă. Gândea în limba engleză şi vorbea curent limba 
noastră, dar cu un oarecare accent străin. 

— Numească-mă matelot de carton, - proclamă el, - dar să 
nu-mi spună nimeni că nu ştiu să dansez. 

În aceste condițiuni, se va înţelege, că m-am simţit obligat, 
îndată să-l felicit pe Johnson pentru eleganța lui coregrafică. 
Şezu lângă noi. Atunci, schimbai brusc subiectul conversaţie şi îl 
întrebai cu frică dacă voia să mă conducă la insula Midway. 

— Eu? — strigă el. Sunt bun pentru aceasta, cum aş fi bun să 
clădesc catedrale! Lucrul meu, este acela de şef de echipaj. Dar, 
în calitate de căpitan, aş putea să vă vorbesc de Arty Narea, un 
marinar cum nu sunt mulţi, vă rog s-o credeţi. 

Pinkerton cunoştea pe candidatul propus de Johnson. Conveni 
că era cel mai fin navigator din San-Francisco. Johnson promise 
să ni-l aducă a doua zi de dimineaţa, înainte de orele şase. După 
care, consultat, Tom cel Negru, stăpânul stabilimentului, ne 
promise formal patru mateloţi adevăraţi, şi lucru încă mai 
extraordinar, ni-i garantă în stare de sobrietate. 

Cădea noaptea când ieşirăm de la Tom. Străzile scânteiau de 
lumini de toate felurile şi de felinare electrice. Am plătit trăsura 
şi cu braţele sub pătură ne-am dus să cinăm la Câinele Flocos. 

În drum, văzui, sub un felinar, un lipitor de afişe care se 
pregătea să aplice unul pe zid. Reţinui pe Pinkerton timpul cât 
omul îşi lipi hârtia şi iată ce citi: 


Două sute de dolari recompensă!!! 

Ofițeri şi marinari ai bric-ului naufragiat „Norul Zburător” 
prezentaţi-vă sau scrieți mâine, marti douăsprezece, înaintea 
amiezii, la biroul Jim Pinkerton, Montana-Bloc. 

Veţi primi 

Două sute de dolari recompensă!!! 


— Ei nu şi-au pierdut timpul, - zise Jim. Dar trebuie să cunoşti 
miezul ideii... Ştiind pe acest Goddedaal bolnav, am făcut să se 
trimită la toate spitalele, apoi la fiecare medic şi la fiecare 


farmacist din San Francisco, câte un exemplar din acest afiş. Ştii 
că, dată fiind agenţia noastră de publicitate, această imprimare 
nu ne costă prea scump. 

Nu era mai puţin o extravaganţă, pe care i-o reproşai cu 
blândeţe. 

— Ah!, - îmi zise el, - puţină importanţă au câţiva dolari mai 
mult sau mai puţin, la punctul în care ne găsim! În trei luni de 
zile vom da o lovitură teribilă, prietene! 

Ne continuarăm drumul, nu fără un tremur. La Câinele Flocos, 
înghiţirăm hrana migălind în linişte, când, încurajați de un al 
treilea pahar de şampanie, Pink îşi drese vocea şi, cu un aer de 
câine bătut, se hotărî să spună, măcăind de emotie: 

— Loudon, acest subiect pe care mi l-ai interzis de a-l aborda, 
aş dori să ştiu numai dacă este din cauză că ai avea ceva să-mi 
reproşezi. 

— Pinkerton!... strigai eu, agitat. 

— Nu, nu, lasă-mă să spun un cuvânt, nimic mai mult decât 
un cuvânt. Ştiu să-ţi apreciz delicateţea, deşi n-o pot imita. Dar, 
ascultă: credeam cu adevărat să reuşim mai bine. Când am 
văzut cât de restrâns era creditul aici, când am văzut un om ca 
Lonhgurst lăsându-mă baltă, am început să disper şi am reuşit 
să fac o gafă. Nu există îndoială că mulţi alţii, s-ar fi descurcat 
mai bine, ţi-o jur: eu fac, cât pot mai bine. 

— Sărmanul meu Jim, răspunsei eu, nu m-am îndoit niciodată 
de tine. Crezi că eu n-am înţeles ce tur de forţă ţi-a trebuit să 
realizezi! Tot timpul acestei zile, n-am încetat să admir energia 
ta şi mijloacele de necrezut. In ce priveşte această afacere... 

— Niciun cuvânt mai mult! Nu vreau să aud mai mult! 

— De fapt, Jim, nu ţiu deloc să mă spovedesc, căci mi-e 
ruşine. 

— Ruşine? Nu pronunţa niciodată acest cuvânt, chiar glumind. 

Mă supusei şi chiar, întorsei convorbirea. 

— Ceea ce mă indispune, zisei eu suspinând, este faptul că 
dacă plec pe loc, n-am să pot fi cavalerul tău de onoare, bunul 
meu prieten. 

— Nu mai pot să mă căsătoresc, - şi suspină cu ecou - îmi voi 
preveni logodnica. Acest lucru mă întristează, căci simt că nu 
trebuia să merg atât de departe. Dar, iată-mă fără o para. 

— Este greşeala mea, Jim, îi zisei eu. 


— Tu m-ai minţit, flăcăule! Am mers cu tot atâta ambalare ca 
şi tine, dar trebuie să vorbesc Mamiei. 

El plecă, mândru de sincera lui destăinuire şi eu intrai la biroul 
nostru. În ce încurcătură mă vârâsem! Şi ce sarcină îmi luam în 
spate! Ah! dacă n-ar fi fost vorba de interesele lui Jim, în acelaşi 
timp cu ale mele, aş fi dat poate înapoi, deoarece această 
neumană contrabandă de opium îmi producea oroare. Dar bunul 
şi simplu Jim nu vedea aşa de departe; el, şi averea lui, ca şi 
căsătoria lui atât de dorită, depindeau de reuşita noastră. Făcui 
să treacă interesul prietenului meu înaintea acelora a întregii 
Polinesii. Este poate în aceasta o moralitate mult prea 
individuală, dar este întotdeauna aceea a prieteniei adevărate. 
Apoi, curiozitatea mea era egală cu îngrijorarea. Deasemenea, 
doream să cunosc sfârşitul acestei poveşti, motivul pentru care 
căpitanul Trent păruse aşa de înspăimântat şi pentru ce 
corespondentul lui Bellairs fugise la auzul nevinovatei mele 
întrebări. 

Mă pierdeam în ipoteze care în mod succesiv se arătau 
inadecvate. Din fericire, misterul îmi stimula curajul. 


CAPITOLUL III 


Fiecare cu drumul lui 


Am adormit trist şi m-am trezit trist, sub lovitura nu ştiam a 
cărei catastrofe, cu membrele frânte, capul pierdut, când îmi 
dădui în fine seama că uşa răsuna de lovituri repetate. Prin 
aceasta, gândurile mele îşi reluară locul. Mi-am reamintit de 


vânzare, de epavă, de Goddedaal, etc., şi de emoţiile din ajun, 
ca şi de tot ce făcusem în ziua aceea. Fu ca o fanfară de 
trompete în dimineaţa unei lupte, într-o secundă fusei jos din 
pat. Traversând biroul în care Pinkerton dormea adânc, alergai 
să deschid, în toaletă de noapte. 

Surăzător, Johnson intră primul. Apoi, cu şapca pe ochi şi cu 
ţigara între buze, apăru căpitanul Nares, care mă salută cu o 
clătinătură din cap destul de vagă. În spatele lui, aşezaţi pe 
scară, o mână de mateloţi, noul echipaj al Norab Creinei, care 
lustruia zidul cu spatele şi cu coatele. Introdusei pe cei doi 
ofiţeri în birou, unde scuturai pe Pink pentru a-i reda cunoştiinţa. 
El se aşeză: 

— Jim, îi zisei eu, iată pe căpitanul Nares. Căpitane, domnul 
Pinkerton. 

A doua clătinătură din cap a lui Nares, care ne examina în 
amănunt. 

— Ah! căpitanul Nares?, - zise Jim. Bună ziua căpitane, 
încântat de a vă face cunoştiinţa. lată care este misiunea dvs.; 
să-mi duceţi pe Norab Creina în insula Midway, să curăţaţi o 
epavă şi să vă reîntoarceţi aici prompt, după escala făcută la 
Honolulu. Vedeţi despre ce e vorba? 

— În principiu asta merge, - mormăi Nares, dar mai sunt două 
sau trei mici detalii de aranjat. Mai întâi, că voi fi eu sau un altul, 
cineva se va însărcina cu lucrul. lată de ce v-aş sfătui să 
trimiteţi pe domnul Johnson pe bord cu echipajul, pentru a pune 
ordine în echipament şi a pregăti totul pentru plecare. Brutele 
noastre par încă nemâncate, - adaugă el cu un aer de dezgust 
adânc. 

Fu aşa cum spunea el şi când nu mai rămăserăm decât trei, 
Nares reluă: 

— Ce înseamnă toate acestea? Ce e cu aceste afişe? Tot 
portul vorbeşte. Asta mă jenează puţin. Anumite plictiseli ale 
navigaţiei mă fac să doresc a trece nebăgat în seamă pentru 
moment. Orice ar fi, dacă eu iau vasul, doresc să ştiu unde mă 
duc. 

La aceasta, Pinkerton îi povesti totul, cu acel entuziasm 
crescând care îi era natural. Cu pălăria pe cap Nares se aşeză 
pentru a asculta, mereu încruntat şi mormăitor. Dar, strălucitori, 
ochii lui albaştri trădau interesul pe care îl dădea lucrului. 


— Veţi înţelege deci, - adaugă Pinkerton, - toate şansele sunt 
pentru ca Trent să ajungă, în grabă la Honolulu, dar de unde să 
ia un schooner pentru a trece în insulă?... Şi acolo, unde este 
am nevoie de un om! Epava este a mea, am plătit-o. Ne-o veţi 
păstra, chiar dacă ar fi nevoie de luptă. Mai mult, dacă nu 
sunteţi înapoi în nouăzeci de zile, eu dau unul dintre cele mai 
frumoase falimente care s-au văzut vreodată pe această coastă. 
E vorba de viaţă sau de moarte pentru domnul Dodd şi mine. Vă 
cunosc reputaţia: sunteţi un om, domnule Nares. 

— Văd, - zise căpitanul, examinând cenuşa ţigării sale: - cu 
cât vom pleca mai degrabă, cu atât va fi mai bine. 

— Chiar aşa! eşti omul meu, o spun! 

— Aşteptaţi, - reluă Nares. — Nu mi s-a vorbit de un 
supraveghetor de încărcătură? 

— Da. Acesta va fi domnul Dodd, de faţă aici, asociatul meu. 

— Asta nu-mi spune nimic. Căpitanul a fost întotdeauna de- 
ajuns pe o corabie pe care am comandat-o. 

— Ah, - gemu Pink, - îmi faceţi greutăţi! Dvs. nu mai 
înţelegeţi. E vorba de o operaţie comercială. Dvs. sunteţi bun 
pentru partea maritimă, dar, pentru comerţ, am nevoie de un 
negustor. Dvs. veţi conduce tot lucrul, pe bord şi pe insulă, 
autoritatea dvs. va fi deplină şi întreagă, dar totul trebuie să fie 
spre satisfacția domnului Dodd, pentru că el este acela care va 
plăti. 

— Am dat întotdeauna satisfacţie, - zise Nares, roşindu-se 
niţel. 

— Şi o s-o mai faceţi odată. Citesc în dvs.; aveţi caracter şi 
demnitate, şi mergeţi cu totul drept. Este ceea ce ne trebuie. 

Nares făcu încă câteva obiecţii, dar, puţin câte puţin se 
îmblânzi, primi controlul meu, numai ca el să nu fie decât 
comercial, şi vanitosul Pinkerton ştiu să menajeze atât de bine 
amorul propriu tot atât de susceptibil al căpitanului, încât 
acesta, cu totul înseninat, sfârşi prin a primi un comandament 
de care avea nevoie, dar care, fără îndoială, i se părea ceva cam 
mic pentru valoarea lui profesională. 

— Jim, zisei eu, când el plecase. Nu-mi place omul acesta. 

— Ai greşeală, - răspunse amicul meu. Este tipul marinarului 
american, brav ca un leu, plin de mijloace şi fără platitudine în 
faţa armatorului. Este un om notoriu. 

— Da, pentru brutalitatea lui pe mare. 


— Zi tot ce vrei, este un noroc pentru noi că îl avem. Îi voi 
încredința viaţa logodnicei mele. 

— Uite, vorbind de Mamie, nu mi-ai spus ce s-a petrecut între 
voi doi aseară. 

— Ah!, - strigă el cu emfază, oprindu-se de a-şi ridica al doilea 
picior al pantalonului, este un suflet mare şi cel mai brav pe 
care Dumnezeu l-a făcut vreodată. Nu te-am deşteptat ieri din 
somn, pentru că te ştiam obosit şi n-am putut să te pun la 
curent. Dar uite. Când i-am spus că trebuia să amânăm 
căsătoria, ea m-a întrebat pur şi simplu dacă eram deja sătul de 
ea, scumpa creatură! Atunci, o făcui să înţeleagă că un faliment 
este posibil, că, pe de altă parte, tu nu vei fi aici, pentru a fi 
cavaler de onoare... Ea mi-a răspuns că lucru e cu totul simplu: 
din moment ce o iubesc mereu, nu avem decât să ne căsătorim 
mâine, - adică astăzi, - şi ca astfel tu să poţi să fii de faţă 
înainte de plecarea ta. „In caz de ruină, a adăugat ea, veţi avea 
încă mai multă nevoie de mine!“ Ce norocos sunt! Tu, eu şi 
Mamia, suntem cele trei fărâme dintr-o singură coardă. Oh! 
dacă ar trebui ca unul din voi doi să moară!... ea te iubeşte atât! 
ea te găseşte foarte distins! te consideră ca pe un prieten atât 
de bun!... A lucrat până la orele trei de dimineaţă la rochia ei de 
mireasă. Toată această grabă pentru a se căsători cu mine! Nu- 
mi venea să cred. Este o poveste cu zâne. Ce-am făcut eu oare 
ca să merit aceasta? 

Astfel Jim, cu inocenţă, îşi vărsa prea plinul inimei. Din timp în 
timp, descopeream sub toată această poliloghie, câteva fărâme 
din noul lui plan de viaţă. Astăzi, va fi căsătoria. Se va dejuna la 
Frank. După amiază, se va vizita Norab Creina şi apoi ne vom 
despărţi. Jim se va duce cu nevasta lui, şi eu mă voi arunca în 
aventura mea maritimă. 

Ce trist mi se părea timpul! Un cer de plumb. Niciodată, mi se 
părea, San Francisco nu fusese atât de negru, atât de gârbov, 
atât de lugubru. Totuşi, în cursele mele de ici colo, în port şi pe 
străzi, unde domnea înghesuiala, o muzică cânta în inima mea 
la gândul fericirii prietenului meu. Dar ce de curse şi alergătură: 
aprovizionarea corăbiei cu alimente, formalităţile administrative, 
hârtiile de obţinut! De fiecare dată când revedeam Norab 
Creina, mi se părea mai mică şi pentru moment într-o dezordine 
înspăimân- tătoare. Alături, pe chei, erau grămezi de frânghii, 
lăzi şi cutii de fier alb, mici butoiaşe de dinamită, şi tot felul de 


unelte. Părea că niciodată toate acestea nu îşi vor găsi loc într-o 
atât de minusculă corabie. În cămaşă roşie şi pantaloni, Johnson, 
cu ochii strălucitori, alerga în toate părţile. 

Jos, examinam cu antipatie felul de cutie, care pentru multe, 
zile şi zile, va fi locuinţa mea. Pereţii erau gălbui şi umezi, 
pardoseala neagră şi plină de grăsime. Se mergea pe paie, 
jurnale vechi, sfărămâturi de lăzi de ambalaj. Spânzurat de un 
cui, era un calendar-reclamă, împodobit cu un termometru şi 
oferit „cu complimentele unui fabricant de whisky”. Cum să 
prevăd că, o săptămână mai târziu, voi privi această vizuină ca 
plăcută, luminoasă, aerată şi chiar spațioasă! 

Comisarul marinei era acolo, însoţit de căpitan, pentru 
formalităţile reglementare privind echipajul.  Încurcaţi şi 
imitându-se, aceşti oameni priveau cu stupiditate plafonul, apoi 
pardoseala, nu ştiau ce să facă cu ei înşişi, căutau unde să 
scuipe şi nu îndrăzneau. 

Contrast admirabil, bucătarul chinez aştepta în linişte, plin de 
demnitate, ca un Hidalgo al mărilor. 

Şi asistam la această farsă grotească, instituită de 
administraţia paternă a Statelor Unite, pentru protecţia adulţilor 
consideraţi drept copii înapoiaţi - mateloţii - în luptă cu ultimile 
canalii - armatori şi ofiţeri. De atâtea ori când erau mateloţi, se 
citea, se recitea, aceeaşi pagină cu o voce tot aşa de grăbită, 
gânditoare şi de neînțeles. Prindeam câteodată că nu trebuia să 
înjuri dând ordine, nici să porţi cuțite în teacă. 

De fiecare dată când termina, comisarul respira adânc, îşi 
relua vocea naturală pentru a ordona. 

— Acuma, băiatul meu, semnează aici, dacă ştii să scrii. 

Apoi comisarul lua semnalmentele omului, în timp ce 
căpitanul comenta repetând învechitele glume în uzul tradiţional 
al marinei americane: 

— Păr albastru, ochi roşii, nas: un metru şaizeci şi cinci... 

Şi aşa mai departe. După ce a sfârşit cu oamenii, comisarul se 
asigură că trusa reglementară cu medicamente şi pansamente 
se găsea la bord. Se găsea, dar căpitanul nu ascunse deloc că 
avea mult mai multă încredere în unele medicamente de 
şarlatani, veneraţi de mateloţi şi că la acestea recurgea pentru a 
alina suferinţele echipajului său. Şi iată cum se evită legile 
tutelare instituite de guvernăminte. 


Dar această scenă caracteristică nu reprezenta decât un 
incident într-o zi de lucru febril, căci nu este un joc de copil a 
pune un schooner în stare de a ieşi pe mare, improvizând în 
acelaşi timp o cununie între auroră şi crepuscul. Jim şi eu 
alergam în toate părţile. Dând din picioare, ni se întâmpla să 
râdem sau să fim gata să piângem. Alergam de la modistă la 
corabie, ştrengărind aproape, dar vederea afişelor noastre ne 
rechema la sentimentul situaţiei noastre desperate. 

Totuşi, găsisem timpul de a alege - cu mai mult sau mai puţin 
gust - o bijuterie pentru Mamia, care îi făcuse o primire mult 
mai entuziastă decât o merita. Spre înserare Jim şi ea fură uniţi 
de un bătrân pastor, în biroul nostru. Cum să descriu 
transfigurarea sărmanului Jim? 

La sfârşitul ceremoniei, el luă pe preot la o parte şi nu prea 
ştiu ce îi spuse, dar avui impresia că se plângea asupra 
nedemnităţii sale, căci lăcrima vorbind şi, foarte emoţionat, 
preotul părea că-l consolează. Prinsei chiar această frază în 
zbor: 

— ţi jur, domnule Pinkerton, că nu sunt numeroşi acei care ar 
putea să spună la fel... 

De unde am conchis că bravul meu prieten îşi temperase 
umilinţa prin un pic de lăudăroşenie. Pastorul felicită pe Mamia 
de a lua un soţ atât de bun şi ne asigură că i se întâmplase 
foarte rar de a căsători o pereche atât de simpatică. In acest 
moment, întocmai ca un porumbel coborând pe cei aleşi, ne 
parveni cartea de vizită a d-lui Douglas B. Longhurst împreună 
cu patru duzini de sticle de excelentă şampanie. 

O sticlă fu desfundată: dactilografele, domnişoare de onoare, 
fură încântate de a-şi înmuia buzele în lichidul spumos, şi eu, cu 
paharul în mână, ţinui un toast noilor căsătoriţi. Apoi ne 
întoarserăm să cinăm la Frank şi un taxi ne conduse la Norab 
Creina. 

— Oh! frumoasă corabie! strigă Mamia la vederea 
schoonerului, da ce curaj vă trebuie domnule Dodd, pentru a vă 
duce atât de departe pe ocean în această coajă de nucă! 

Eu eram de părerea sa. Cât despre frumoasa corabie, ea 
oferea o detestabilă imagine de confuzie. Locuitorii ei nu erau 
decât oboseală şi proastă dispoziţie. Bucătarul se ocupa să 
aranjeze în magazie cutiile de conserve pe care cei patru 


oameni ai echipajului, transpiraţi şi ţâfnoşi, şi le treceau din 
mână în mână, de la trăsură până la el. 

Johnson dormea pe jumătate pe marginea mesei, iar în 
pervaz, căpitanul, cu un aer morocănos, mesteca şi îşi fuma 
ţigara. El bombăni: 

— Aţi fi făcut tot atât de bine de a nu veni. Nu putem 
întrerupe lucrul. O corabie gata de plecare nu este o ţintă de 
plimbare şi, vizita dvs. nu serveşte decât la a distra oamenii 
mei. 

Eram pe punctul de a-i răspunde verde. Dar Jim, care era 
obişnuit cu astfel de specii, ca şi cu atâtea lucruri privind 
afacerile, se grăbi de a domoli lucrurile. 

— Ştiu bine că jenăm, căpitane, spuse el, şi că ziua a fost 
grea. Dar doream să bem o cupă de şampanie în tovărăşia d- 
tale, cu ocazia căsătoriei mele si a plecării lui Loudon - adică 
domnul Dodd. 

— Oh! făcu căpitanul, o jumătate de oră mai mult sau mai 
puţin... — şi adresându-se mateloţilor: - Repauz pentru un 
moment, voi ăştia. Poate că asta vă va face puţin mai treji 
pentru a sfârşi lucrul. Johnson, vezi dacă poţi găsi un scaun 
pentru doamna. 

Tonul echivala cu limbajul. Dar, când Mamia îşi aruncă spre el 
dulcea rază a ochilor ei, informându-l că el era singurul căpitan 
de corabie pe care-l cunoaşte, când şi-a exprimat toată 
admiraţia pentru bravura oamenilor de mare, lucrurile se 
aranjară puţin. El făcu această inapreciabilă concesie de a se 
scuza asupra nevoilor lucrului său. 

— Această încărcătură nu se face singură!... Şi apoi, doi 
ziarişti au venit să mă plictisească, sub pretext de interviu. A 
trebuit să-i ameninţ cu primul obiect care mi-a căzut în mână. 
Apoi, a venit uri pastor care voia să fie condus la Raiatea. l-am 
arătat vârful ghetei mele, într-atât vederea sa îmi apăsa nervii. 

Cum vorbea în felul său batjocoritor şi arogant, observai că 
Jim îl examina cu multă grijă. Şi, antrenându-mă pe punte, îmi 
spuse încet: 

— Acest om va avea părul alb mai curând decât să 
abandoneze însărcinarea luată, dar ar muri mai degrabă decât 
să accepte un sfat. Dacă te sprijini pe el, te va duce la victorie. 
Eu nu mă înşel asupra oamenilor, Loudon. 


Vizita la careu, atât de prost începută, lua o întorsătură mai 
bună sub influenţa îmblânzitoare a vinului spumos şi a tinerei 
femei. S-a ajuns chiar să se râdă. Mamia, elegantă în rochia şi 
frumoasa sa pălărie, era ca o regină în mijlocul unei curţi puţin 
cam grosolane, în aşa mod, că însuşi căpitanul îmi ceru să 
schiţez scena. Mărturisesc că mă sileam mai ales să redau cum 
trebuie trăsăturile amabilei creaturi. Fu un succes: 

— Oh! dar este încântător! strigă ea. 

Şi mai vorbea încă despre asta în timp ce însoţeam noii 
căsătoriţi la cupeu, astfel că adiourile noastre fură acoperite de 
o furtună de râs. Ei se îndepărtară. Forma lor se pierdu în 
obscuritate, zgomotul paşilor se stinse progresiv de-a lungul 
cheiului şi, după o zi întreagă de activitate şi emoţii, mă găsii 
singur. 

Sprijinit de balustradă, întrebam, cerul, când gândul la City-of- 
Pekin făcu irupţie în creierul meu. Văzui pachebotul înaintând cu 
treisprezece noduri spre Honolulu şi ducând pe acest Trent 
detestat... poate şi pe misteriosul Goddedaal. Mi se învârti 
capul. Putea un schooner să alerge după un vapor? 

— Mergi totuşi înainte! îmi spusei. Nu vom fi cu mult înapoia 

Puțin câte puţin, activitatea oamenilor descrescu în interiorul 
corăbiei şi încă visam, când zgomotele de comenzi, de strigăte 
cadenţate, de zgârieturi de frânghii pe lisă, mă treziră. 
Schoonerul plecase. In  obscuritatea  neguroasă, văzul 
remorcherul care ne ducea în clocote mari de fum, între 
reflexele focurilor sale de poziţie. L-am auzit bătând apele 
golfului. Oraşul iluminat defila pe colinele sale, şi pe deasupra 
unui zăgaz, recunoscui o siluetă singuratică, imobilă în umbră. 

Dacă nu vederea mea, cel puţin inima îmi fu aceea care mă 
făcu să recunosc pe bunul meu Jim. Avurăm timpul să schimbăm 
un strigăt şi un gest de adio, pentru a doua noastră mare 
despărţire... De astă dată, eu eram Argonautul. Rolurile noastre 
erau inversate. La rândul meu, conduceam afacerile, asiguram 
sarcina strategiei şi a execuţiei, fie şi cu preţul vieţii mele. El, nu 
avea decât să consulte calendarul şi să prevadă pericolele. 

Devenisem un om de afaceri şi de acţiune. Jim terminase cu 
bine educaţia mea de realizator şi m-am simţit foarte mândru. 
Sângele aventuros al yankeilor clocotea în vinele mele, în timp 
ce pânzele se ridicau pe catarguri şi Norab Creina începea 
lungul şi solitarul voiaj spre epavă. 


CAPITOLUL IV 


Norab Creina 


Îmi place să-mi amintesc dulcea monotonie a unei călătorii 
peste Pacific, când alizeele suflă regulat şi când zi după zi 
corabia pluteşte liberă sub munţii de nori. 

Tot felul de scene vin să distreze călătorul: prinderea unui 
delfin de la înălţimea catargului aplecat, reluarea războiului 
sfânt contra rechinilor, silueta bucătarului făcându-şi pâinea pe 
panoul deschizăturii punţii, marinari în echipament alergând pe 
scările de frânghie, pentru a prinde un tiv de pânză la 
apropierea vântului, şi această delicioasă uşurare, după 
trecerea vijeliei. 

Dar un lucru mai ales mă încânta: aerul mereu dulce şi 
dătător de viaţă, proaspăt ca un obraz sănătos. Ce caldă şi 


egală temperatură care producea în mine un fel de schimbare 
moleculară! Organismul meu devenea suplu şi mlădios în 
regiunile însorite şi cu ce milă mă gândeam la cele pe care le 
lăsasem în urma mea şi care se numesc temperate. 

Aceste senzaţii nu scăpau căpitanului Nares: 

— Doi ani din această viaţă gonesc omului pofta de a lucra. 
Când cineva a trăit în aceste regiuni, nu mai poate fi fericit în 
nicio altă parte. Am văzut băieţi care, la prima vedere, s-au fixat 
aici şi n-au mai plecat decât cu picioarele înainte. 

— Da, aceste insule Polineziene au o atracţie irezistibilă. Ele 
mă chemau deja, atunci când nu pusesem încă niciodată piciorul 
pe ele. Mai mult, marea în care ele se întind, este o încântare. 
Unde suflă alizeele, nu este loc mai delectabil decât puntea unui 
schooner. Dacă n-ar fi fost îngrijorarea în privinţa scopului 
călătoriei mele, aş fi considerat-o ca pe un concediu delicios. 

Regăseam dragul meu timp de artist în cartierul latin de la 
Paris, şi, cum mă simţeam activ, creionul meu nu înceta să-şi 
traducă impresiile. In acelaşi timp, mă distram studiind pe acest 
căpitan Nares, care îmi făcuse o aşa de proastă impresie în 
primele momente ale cunoştinţei noastre şi care până la urmă, 
avea să devină prietenul meu. 

La început, încercasem un sentiment de oroare pentru ceea 
ce consideram ca brutalitate, plictiseală datorită firii lui 
schimbătoare, prea multă agasare prin vanitatea lui, pentru a 
nu-l privi ca o adevărată cruce în existenţa mea. Nu fu decât în 
mod gradat, în rarele lui ore de amabilitate când renunţa pentru 
moment la defectele lui, că luă puţin câte puţin în interiorul 
meu, un loc în afecțiunea mea, pe măsură ce-l apreciam cu mai 
multă dreptate şi aşezam fiecare lucru la locul lui. 

Provenit dintr-o bună familie din Răsărit avusese, de foarte 
tânăr, un caracter de neîmblânzit şi, cu toate că începuse studii 
secundare, cum părinţii lui îi semănau mult, a fugit din casa 
părintească pentru a pleca pe mare. Suferințele şi prostul 
tratament îndurat ca băiat de marină, în cursul unei prime 
călătorii, îl înţelenise şi îl înăsprise. În curând dezertor într-un 
port al Americii de Sud, îşi câştigă viaţa graţie inteligenţii lui, dar 
căzu în mâinile hoţilor care îl despuiară. 

O doamnă bătrână, căreia îi pustiia adesea livada, îl culesese 
şi îl îngrijise, apoi, când redeveni marinar, îl ospitaliză la fiecare 
întoarcere din călătorie şi, la sfârşit îi lăsă, murind, tot ceea ce 


avea ea: dar puţin în urmă, pierdu cea mai mare parte din 
această avere. 

Putea să aibă treizeci de ani. Era un om viguros, vioi, activ, cu 
părul de culoarea cânepei, cu fruntea joasă, bine ras, cu 
maxilare mişcătoare. Cânta plăcut din gură şi din acordeon. Bun 
observator, şi judecând strâns, arăta când îi plăcea, o eleganţă 
reală de maniere şi gânduri. O clipă după aceea, redevenea cea 
mai mare brută ce s-a putut vedea pe toate mările. 

Asprimea lui în vorbă, sarcasmele lui nemiloase, tendinţa lui 
de a prinde pe oameni greşind, ar fi făcut să se răzvrătească o 
temniţă. De exemplu, să presupunem că, la un moment dat, 
cârmaciul ar fi comis o mişcare în lături; un potop de înjurături şi 
de ameninţări s-ar fi abătut asupra nenorocitului: 

— Murdar botuleţ de oaie olandeză, ce ţi-ar mai trebui câteva 
lovituri de cizmă, pentru a te face să ţii bine drumul! Pe un 
matelot ce hoinărea prin partea dinapoi a vasului, căpitanul îl 
întrebă cu o curtoazie exagerată: 

— Domnule Daniel, pot îndrăzni să vă rog să-mi părăsiţi 
pardoseala dunetei? Permiteţi-mi să vă spun că nu doresc să 
mai întâlnesc niciodată gunoaie de specia dvs. Rugaţi pe secund 
să vă găsească de lucru, sau vă voi oferi eu, ceva să vă ţină 
bine spatele pentru opt zile. 

Şi cum îşi cunoştea perfect lumea, fiecare muşcătură, fiecare 
înjurătură, lovea la ţintă. Dar aceasta era aruncată cu un aer 
atât de ameninţător, sprijinită de o privire atât de feroce crudă, 
că, tremurând, nenorocitul o lua la fugă. Adesea, această 
retragere, nu scăpa de violenţe, foarte laşe, după toate, căci 
victima avea mâinile legate prin lege, aşa că bătaia odată 
încasată, el nu avea decât să se ridice şi să se retragă cât mai 
repede. În total, fostul băiat de marină, fostul sufere-durere, nu 
s-a lăsat fără să-şi ia revanşa. Totuşi, oricât de indignat eram, 
nu protestam niciodată pe faţă, de teama de a da naştere la 
vreo răzvrătire, dar în particular, nu mă puteam stăpâni, tot 
făcând sforţări să iau pe căpitan de partea lui slabă, dacă se 
putea numi astfel un patriotism arzător: 

— Haide, căpitane, acesta este felul în care se tratează 
marinarii americani? Nu este americăneşte a brutaliza oamenii 
ca pe nişte câini. 

— Americani?, - zise el, sălbatic. Dvs. numiţi americani aceste 
rămăşiţe ale unor primi veniţi? În paisprezece ani de mare, în 


toate călătoriile făcute de mine, în afară de una, sub culorile 
americane, n-am întâinit un singur matelot american. Fuseseră 
altădată, da, dar asta face parte din domeniul trecutului. Dvs. 
vorbiţi de ceea ce nu cunoaşteţi. Aş vrea să văd în timp de 
paisprezece luni, cu funcțiunea dvs. de îndeplinit, cu 
responsabilitatea tuturor vieților de pe bord, plimbându-vă pe 
punte în aşteptarea unui cuţit zburător, care să vă intre în spate 
la ieşirea dvs. Din cabină, sau de un banc de nisip care să vă 
lovească în cap când treceţi prin faţa unei bărci, sau pe vreme 
frumoasă, când panourile deschizăturilor punţii sunt desfăcute, 
de a vă pomeni căzut şi vârât cu picioarele în fundul corăbiei! 
Aţi vedea cum acest gând excită în dvs., fraternitatea creştină! 
Nu, dragul meu domn, nu este alt mijloc de a conduce un 
echipaj fără să-l terorizezi! 

— Haide căpitane, răspunsei eu, sunt gradaţii în totul. Dvs. 
știți reputaţia rea a corăbiilor americane. Dacă salariile nu erau 
atât de ridicate şi hrana de o aşa de bună calitate, nu s-ar găsi 
niciun om care să se îmbarce. S-ar prefera atunci un vas englez, 
cu alimentaţia lui detestabilă şi cu toate inconvenientele lui. 

— Cu aceasta sunt aşa de dulci englezii!... Oh! ştiu bine că 
sunt vase distinse ca acela, Maria, pe care călătorisem până la 
Melbourne şi al cărui patron a preferat să-mi plătească pe trei 
luni salariul, decât să mă reîmbarce, deoarece felul meu de a 
face să se execute ordinele de către oameni, îi provoca boală de 
inimă. „Fiul meu, îmi zise el, la preţul acela, nu este deloc 
scump. Dvs. sunteţi un marinar de primul ordin, nicio îndoială: 
dar sunteţi tot aşa omul cel mai dezagreabil cu care am călătorit 
vreodată sub vreo pânză.” Unice referinţe de dat asupra mea! 
El proceda cu cel mai abominabil arbitrar. În cuvinte, el dădea 
dreptate tuturor şi până şi lui însuşi, fără umbră de parţialitate. 
Niciodată n-am văzut om atât de straniu constituit, de o 
corectitudine şi o echitate perfecte, dar care nu acţiona, în 
acelaşi timp, decât sub imperiul nervilor săi. Nu era din cei mai 
bravi. Mergea natural înaintea pericolului, care pentru el era un 
adevărat tonic. Trebuia să-l vezi luptând până la extrema limită 
contra furtunii, când tot echipajul mizerabilei noastre coji de 
nucă, cu mine împreună, ne consideram pierduţi şi ne lăsam la 
voia întâmplării. Şi în timpul acesta, cu toate că aveam 
încrederea lui, ştiam că în această luptă dusă cu admirabilă 
energie, avea mintea plină de gânduri întunecoase, iar 


îngrijorarea cea mai crudă îl tortura în privinţa siguranţei 
oamenilor săi. După ce ne-a salvat prin abilitatea lui, îmi 
mărturisi gândurile sale: 

— Sunt sigur că nimeni pe bord n-ar fi putut rezista loviturii, 
aşa cum mateloţii au făcut-o, dacă s-ar fi îndoit că eu aparţin cu 
totul echipajului acestui schooner. 

Cu aceasta, el se plângea şi dorea sfârşitul acestei detestabile 
călătorii. El detaila toate perioadele acestui echipament 
„blestemat” enumăra mulţimea corăbiilor care plecaseră pentru 
a nu se mai întoarce niciodată, îţi băga moartea în suflet, în loc 
de a ne ridica moralul şi adăuga: 

— Vai! nu prea ştiu de ce ţin unii să trăiască. O gaură bună în 
apă, e tot ce-mi trebuie. 

Atunci când marinarii sunt aproape cu toţii optimişti, el nu ştie 
decât să fie pe dos, dar urma să am un exemplu încă mai 
palpabil asupra statorniciei întunecate şi hotărâte a acestui om. 
In dimineaţa celei de a şaptesprezecea zi, când mă urcai pe 
punte, văzui corabia cu pânza joasă, alergând ca o turbată, pe o 
mare absolut rea... Ne apropiem de insula Midway. Nu mă 
gândeam decât la scopul călătoriei noastre. Norab Creina era 
bine în drumul ei. Ne-a transportat cu o viteză mijlocie de opt 
până la nouă noduri. Nu puteam decât să fiu satisfăcut. 

Nu ştiu ce unică aparenţă a valurilor şi a gerului mă izbi 
deodată. Schoonerul nu-mi păruse niciodată atât de mic, nici 
oamenii atât de atenţi la indiciile timpului apropiat. Într-una din 
zilele lui de îmbufnare, Nares nu-mi adresă niciun salut de 
dimineaţă. Părea, el însuşi, în întregime răpit de observaţiunile 
meteorologice. Semn încă mai rău, Johnson ţinea cârma în 
persoană, cu o îndârjire puţin obişnuită, şi adesea cu mari 
sforţări. O clipă, el arunca în urma lui privirile vii, acelea ale unui 
animal în fugă. Instinctiv, el îşi vâra capul între umeri, ca unul 
care aşteaptă o lovitură. Cu toată evidenţa, nu era bine. 

Aş fi dat mult pentru un răspuns la întrebările care mă 
asediau, dar pe care nu îndrăzneam să le pun, de teamă dea 
mă auzi chemat la funcțiunile mele de supraveghetor al 
încărcăturii şi chiar invitat la o retragere promptă în fundul 
corăbiei. Mă mulţumi deci, să aştept bunul plac al căpitanului. 
Aceasta veni mai degrabă decât gândeam, chinezul chemându- 
ne pentru dejun. Ne aşezarăm fiecare de o parte a mesei 
strâmte. 


— Domnule Dodd, - zise Nares, cu o privire stranie, - marea 
se înfurie din ce în ce mai mult. Barometrul scade văzând cu 
ochii, vântul se aţâţă mereu. Toate acestea nu sunt bune. Dar 
iată situaţia: dacă eu continui drumul, nu ştiu ce are să iasă. Am 
putea să încasăm o furtună care să ne arunce pe o stâncă. 
Presupune că am scăpa, am fi în insula Midway mâine după 
amiază, şi, chiar în cazul când n-am putea ancora în golf, ne-ar fi 
posibil să ne adăpostim sub vânt. Dvs. rămâne să decideţi dacă 
vreţi să vedeţi pe acest căpitan Trent, sosind acolo înaintea 
dvs., sau de a accepta riscul foarte mare pe care vi l-am 
semnalat. Am drept consemn să duc această corabie, spre 
satisfacția dvs. Deci, aici, este supraveghetorul încărcăturii care 
decide. 

El spuse aceasta cu un rânjet destul de urât. Răspunsei clar: 

— Căpitane, e mai bine să riscăm, decât să eşuăm sigur. Să 
ţinem drumul. 

O clipă, inima îmi slăbi luând această hotărâre capitală, dar, 
în acelaşi timp eram mândru. 

— S-a înţeles, - zise Nares, foarte simplu. 

Nu se mai ocupă decât de dejun, nu fără a se plânge, după 
obiceiul lui, şi a aştepta momentul când va intra în San 
Francisco. Când ne urcarăm pe punte, el dădu libertate lui 
Johnson şi îi luă cârma. Părea, că pentru această muncă 
delicată, ei nu puteau conta decât pe ei doi. Şedeam aproape de 
el, totodată îngrozit şi mulţumit de mine. 

Furtuna se dezlănţui asupra capetelor noastre şi adesea izbea 
în echipament cu un urlet lung, care mă făcea să tremur din cap 
până în picioare. Marea ne urmărea nemiloasă, sărind în asalturi 
şi măturând puntea de la un capăt la altul. Când o corabie ia 
apă prin partea dinapoi, e mare pericol de a se scufunda sub 
pânze. Trebuie să se închidă toate ieşirile. Nares bombănea: 

— Toate acestea, pentru dolarii domnului Pinkerton! Ah! Or fi 
mai mulţi camarazi înecaţi pentru patroni de felul amicului dvs. 
O corabie sau două? Pf!... Este asigurată, fără îndoială... De o 
parte viaţa unui pumn de marinari, de cealaltă câteva mii de 
dolari... 

Aceste cuvinte mă jenau niţel. Mă simţeam la uşile 
Tribunalului Etern şi ştiam bine că întreprinderea care m-ar fi 
costat viaţa, n-ar pleda prea tare în favoarea mea. 


— Cu atât mai rău, mă gândeam eu, am făcut-o pentru tine, 
prietenul meu Jim! 

La orele unsprezece, se prinse al treilea tiv în pânza cea mare 
şi mă refugiai în cabină. Am petrecut în cabină tot restul zilei şi 
noaptea care urmă, în timp ce sărmana Norab Creinau gemea, 
trosnea şi se chinuia continuându-şi săriturile de agonie. Numai 
la apropierea zilei mă reurcai pe punte. Niciodată n-am petrecut 
ore atât de lugubre. Nares şi Johnson se înlocuiau la cârmă. Acel 
care se odihnea, cobora în careu şi prima lui grijă era să se uite 
la barometru. Dacă era Johnson, el lua o bucată din bufet şi o 
mânca în picioare, bine înţepenit între masă şi zid. Câteodată, 
îmi acorda două cuvinte: 

— O murdărie de noapte, de tunete, hai domnule Dodd? Nu e 
momentul să te culci în pijama! 


Cu aceasta se arunca în pat şi dormea ca plumbul în timpul 
celor două ore de linişte. Dar Nares, el, nu dormea nici nu 
mânca. El vorbea: 

— Ei bine, fiul meu, iată-ne la o sută patru mile de insulă. 
Dăm, tot ce avem în pielea noastră. Vom sosi mâine la ora patru 
după amiază, numai dacă nu vom fi la fund. 

Cu aceasta, aprindea o ţigară şi se înfăşură într-un nor gros 
de fum. Am ştiut după aceea că era atunci încântat, pentru că 
vântul sufla pentru noi în cea mai bună direcţie şi el vedea că în 
loc să se înfigă în zona periculoasă. Norab Creina se îndepărta 
din ce în ce mai mult. Dar el nu avea aerul... 

Se lumină de ziuă cu o strălucire sinistră. Marea, mereu 
turburată, vântul fără încetare, mai violent, se înverşunau 
neobosiţi asupra noastră pe punte, sufocându-ne de frică, cu 
picioarele muiate. Inima mi se strângea când un munte de 
spumă se spărgea în avalanşă pe bolta cherestelei noastre, în 
timp ce torentele de apă vârtejitoare se roteau în jurul 
claviculelor mele. Nu aveam decât o dorinţă: să reuşesc a 
ascunde această frică, care îmi chinuia măruntaiele şi să rămân 
demn. 

Se dejună, totuşi. După-amiaza veni într-o spăimântătoare 
monotonie a pericolului. Mereu întunecat şi iritat, căpitanul 
purta în ochi o lucire a morţii. N-aş fi dat nimic pentru cineva 
care ar fi avut nenorocirea să nu se supună. Şi apoi l-am auzit 
murmurând: 


— Două grade babordul înainte! 

După aceea, el luă cârma şi Johnson îndrăzni să se urce în 
echipament. Îl urmăream din ochi, cramponându-se pe 
frânghiile cu scripete, la cafasul catargului din faţă, înghesuit 
intre zid şi scară, în timp ce se ridica pe braţe în vârful 
catargului. Privi orizontul la sud-vest, cu o mână deasupra 
ochilor, apoi se lăsă să alunece până jos. Reajuns lângă Nares, 
zise: „Da” din cap şi gâfâind, râuleţe de sudoare îi brăzdau 
figura, luă din nou în primire roata cârmei, unde reîncepu să 
muncească, surâzând din toate trăsăturile lui obosite. Puțin 
după aceea, recobori în careu, pentru a se reurca cu binoclul cu 
care scotocea îndepărtările. În mod gradat distingeam un loc 
unde marea părea mai spumoasă, încet la urechile mele se 
auzeau mai clar izbiturile apei în stânci. Căpitanul îmi trecu 
lornieta lui şi nu fără greutate terminai prin a descoperi ceea ce 
căutasem de atât de departe, spectacolul a cărui vedere o 
cumpărasem aşa de scump: catargurile unui bric se desemnau 
pe fondul cerului. 

Dar nu descopeream nicio aparenţă de pământ. Epava se 
găsea între mare şi cer. Totuşi, pe măsură ce ne apropiam, o 
văzui apărată contra asaltului valurilor, de o linie de vârfuri de 
stânci, pe deasupra cărora se izbeau valurile, ca un fum gros de 
ceaţă. Într-o jumătate de oră, eram în apropiere de insula pe 
care o înconjurarăm până la extremitatea ei opusă, unde marea 
era mai calmă. 


CAPITOLUL V 


Insula şi epava 


Veselia întregului echipaj se citea pe asprele feţe. La cârma 
lui, Johnson surâdea, în timp ce Nares studia harta maritimă a 
insulei. În partea din faţă a vasului, mateloţii discutau cu gesturi 
care arătau spre stânci, căci scăpasem uşor şi vederea acestei 
parcele de pământ era o adevărată uşurare. Coincidenţă 
maliţioasă, nu atinsesem încă adăpostul, când vântul slăbi. 

În realitate, nu făcui decât să schimb natura îngrijorării, 
convins că Trent mi-o luase înainte. Mă căţărai pe catarg şi 
examinai minuţios acest inel de stânci coraliene, cât şi laguna 
albastră pe care o închideau. Cele două insulițe se ofereau 
ochilor mei joase, acoperite de crânguri, pe care le traversau 
dune de nisip, şi separate de un canal strâmt. Deasupra, un nor 
de păsări de mare zburau strigând, vortex al vieţii înaripate, 
care se transporta în mod constant de la un loc la altul, îmi 
amintea ceea ce citisem despre convulsiunile nebuloaselor. 

Într-un colţ, „Norul Zburător“ zăcea în ultimul său loc, cu 
pânzele strânse, în afară de pânza cea mare, în zdrenţe, sub 
pavilionul britanic, nu departe de „Norab Creina”, mic vultur 
venit cu aripile întinse, pentru a-i scotoci oasele. Dar nu 


descopeream nici urmă a unei prezenţe sau a unei munci 
omeneşti, nici schooner hawaian încărcat de oameni înarmaţi, 
nici fum la care oamenii lui Trent să fi fiert un prânz de păsări de 
mare. In general, părea că sosisem primii, şi scoasei un mare 
suspin de uşurare 

Totuşi, sub direcţia căpitanului urcat în echipament pentru a 
vedea mai bine, intrarăm în lagună. Toate pericolele fură evitate 
şi la prima lovitură de clopot din sfertul de patru ore, eram 
ancoraţi la nouă metri de fund. In vreme ce se făcea puţină 
ordine pe corabie, eu tropăiam de nerăbdare, mă duceam şi 
veneam ca unul care are o durere de dinţi. Comparativa lipsă a 
mişcării apelor lagunei, mă enerva în mod prodigios, ca şi 
încetineala oamenilor, zdrobiţi de oboseală, după toate sforţările 
pe care le necesitase furtuna. În sfârşit, în tovărăşia lui Nares şi 
a celor doi mateloţi, reuşi să cobor într-o barcă şi să plutesc spre 
„Norul Zburător”. 

— Sărmanul bric, îţi face milă, - remarcă Nares. Haide, puţin 
curaj, băieţi, şi în seara asta veţi avea toată libertatea să 
petreceţi în oraş. 

Excelentă glumă care ne făcu să râdem cu hohote. Cu toate 
că era de o talie destul de redusă, „Norul Zburător” era încă de 
trei ori mai mare ca „Norab Creina” a noastră, şi, când ajuserăm 
de-a lungul bordului, ne impresionă prin proporţiile lui aproape 
gigantice. 

Trecând sub pupă, reuşirăm să citim aceste cuvinte pe placa 
dinapoi: 


Norul Zburător 
Hull 


Imediat la tribord, doi metri de scară de frânghie atârnau, pe 
unde puturăm să ne căţărăm la bord. 

Corabia era spațioasă, cu o pupă ridicată de trei picioare 
deasupra punţii şi un destul de mic catarg din faţă, unde se 
găsea postul echipajului şi bucătăria. Era o şalupă pe ruf-ul 
corăbiei şi alte două erau în cele două părţi ale vasului, pe 
şantier. Vopsită în alb, atât înăuntru cât şi în afară, ea era în 
întregime voalată de un strat de gunoi depus încetul cu încetul 
de păsările nenumărate care zburau ţipând şi învârtindu-se în 
cuprinsul vasului. 


Fuga lor, la vederea noastră, ne făcu să dăm înapoi, când 
vrurăm să intrăm. Acestea nu păreau prea agreabile, cu 
ciocurile lor aspre şi încârligate. Şi printre ele erau unele mari 
cât vulturii. Pe jumătate acoperite de murdărie, mici butoaie de 
carne conservată şi putini cu apă, semănate pe punte, ca şi 
când oamenii lui Trent le-ar fi pregătit pentru călătorie în barcă 
până la Honolulu, înainte de a fi văzu corabia „Furtuna”' venită 
în ajutorul lor. 

Cu un fel de timiditate care se apropia de dezgust, Nares şi cu 
mine coborârăm scara careului. Acolo, înăuntru, era întuneric, 
pasările întunecând ferestrele superioare şi un roi de muşte care 
bâzâiau fără încetare, izbindu-se de feţele noastre. Cum 
găsiseră aceşti paraziți ai mesei omului drumul insulei pierdute? 
Fără îndoială că nu fuseseră aduşi de o corabie oarecare şi nu în 
ajun, căci se prăsiseră în mod straniu. 

Un amestec de haine, de cărţi, de instrumente nautice, se 
risipeau pe o parte a pardoselii, ceva ca un amestec pe care l-ai 
putea obţine întorcând lucrurile cu susul în jos, mai multe cufere 
de mateloţi, după o lungă călătorie. 

Era îmbrăcăminte veche de dedesubt, pijamale stranii, 
costume de toate sezoanele şi în toate sezoanele şi în toate 
stările de uzură, costume cernite, sticle de parfum, cămăşi 
brodate, cărţi, ţigări, pipe: baloturi de tutun, chei, un pistol 
ruginit, un mare asortiment de curiozităţi exotice ieftine, 
bronzuri de Benares, vase şi picturi de China, fiecare piesă fiind 
destinată cuiva „ de la noi”, din Hull poate: de unde era originar 
Trent. 

Şi apoi atenţia noastră fu atrasă de masa încă pe jumătate 
„pusă”', ca la sfârşitul prânzului. Era o oală cu marmeladă, o 
cantitate de cafea de vreo 8 kilograme, în farfurii, nenumărate 
resturi de hrană, de pâine, de fripturi, o cutie deschisă cu lapte 
condensat. Faţa de masă roşie, era pătată în partea de sus; o 
pată largă, neagră, de cafea fără îndoială, o murdărea. La 
celălalt capăt, fusese ridicată şi pe lemnul gol, un toc şi o sticlă 
de cerneală rămăseseră acolo. De jur împrejur, erau taburete 
puse în ordine, ca şi când masa, odată terminată, fiecare s-ar fi 
aşezat pentru discuţie Unul din tabureţi era spart. 

— Uite, - zise Nares, - erau gata să redacteze cartea bordului. 
Ca întotdeauna, naufragiul îi surprinde atunci tocmai când nu 
erau în regulă. Şi, ce englezeşte este: marmeladă şi fripturi 


pentru  „bătrâni”'! Ah! păcătoşii purcei! priveşte această 
murdărie. 

Aceste critice mă întristau şi mă jenau. Nu le simţeam drepte. 
Acest careu în dezordine, deştepta fără voia mea, în spiritul 
meu, ideea nu ştiam a cărei tragedii. Vrui să mă duc pe punte. 

— Da, zise Nares, — treci printr-o impresie de singurătate, 
care te face să tremuri. Dar, înainte de a reurca pe punte, e 
nevoie să găsesc codul semnalelor. Aş vrea să ridic un semnal 
care să spună: „părăsitul găsit”, sau ceva cam aşa. Căpitanul 
Trent poate să ne cadă în spate dintr-un moment în altul. 

— Nu este pentru lucrul acesta vreo expresie consacrată? 
întrebai eu. 

— Pe legea mea, - răspunse Nares dând din cap, - eu nu prea 
ştiu ce ar găsi un şef de cartier de cârmă bun, dar aceasta este 
deasupra înţelegerii mele. Totuşi, ce aţi zice dvs. De P. Q. H., 
care înseamnă: „Spuneţi armatorilor mei că vasul se comportă 
bine, în mod remarcabil”. 

— E niţel cam prematur, replicai eu, dar aceasta ar face pe 
Trent să turbeze, iar P. Q. H. îmi convine. 

Găsirăm pavilioanele bine aranjate, într-o mică placardă. 
Nares luă pe acelea de care avea nevoie, pentru expresia 
formulei şi îl urmai pe punte. Seara se lăsa. 

— Vrei să laşi asta, specie de imbecil! - strigă căpitanul unui 
matelot care bea apă dintr-un rezervor, - este stătută. 

— Cer iertare, căpitane, - replică omul, - este bună. 

— Să vedem. 

Nares luă polonicul pe care îl duse la buze. 

— Pe legea mea, da... După toate, poate că a fost stătută, dar 
s-a reîmprospătat. Am văzut asta cândva pe un curier lung la 
capul Horn. 

Ceva în intonaţia lui mă făcu să-l examinez mai de aproape. În 
vârful picioarelor, îşi plimba privirile în jurul lui, ca un om 
intrigat. 

— Dvs. nu credeţi ceea ce spuneţi, zisei eu. 

— Ba da, ba da, nu e nimic imposibil în aceasta... Este altceva 
care mă intrigă. 

Cu aceasta, el chemă un om şi-l însărcină să suie în capul 
marelui catarg drapelul american adus cu noi, şi pavilioanele din 
codul semnalelor urcate pe catargul de mizenă. 

— Acum, reluai eu, să vedem puţin apa din fundul corăbiei. 


Barele pompei o dată puse la loc, apoi în acţiune, câteva 
lovituri de pârghie făcură să iasă pe punte torente fetide, care 
se scurseră în râuleţe în stratul vâscos al gunoiului. Aplecat pe 
triunghiul de sprijin, Nares examina cu atenţie scurgerea apei 
astfel pompată. 

— Ce dracu cauţi?, îl întrebai. 

— Îţi voi spune asta... dar nu este totul. Vezi aceste bărci? 
sunt trei, una pe ruf şi două pe şantiere. Bun. Atunci unde este 
aceea pe care Trent o punea în apă când cei doi mateloţi se 
înnecară? 

— A adus-o pe bord, presupun. 

— Aş vrea să cred dacă îmi spui pentru ce. 

— Putea să fie o a patra. 

— Într-adevăr, opină Nares. Locul ei era poate pe marele 
panou al deschizăturii. Dar eu nu văd utilitatea, numai dacă ea 
n-a fost destinată plimbărilor căpitanului, pentru a cânta din 
acordeon, sub clar de lună. 

Apa urca mereu în mânecă şi făcui observaţia că puteam să 
pompăm astfel secole întregi: 

— Este apa lagunei pe care o scoatem. Căpitanul Trent n-a 
raportat el că vasul lua apă prin faţă? 

— Ah! a spus el aceasta?, - zise Nares cu o mare răceală, în 
timp ce tocmai în acest moment ghiorţăituri curgând în ţeavă, 
anunțau că tot conţinutul de apă al corăbiei se sfârşia. Ce mai 
zici acum, d-ta, domnule Dodd? 

Pronunţase aceste ultime cuvinte cu vocea joasă şi fără a 
părăsi triunghiul barei de sprijin. El adăugă: 

— Acest bric este tot aşa de inpenetrabil în ce priveşte apa, 
ca „Norab Creina” noastră. Mă îndoiam deja, înainte de a fi pus 
piciorul aici. 

— Atunci, ce vei face cu Trent în toată această afacere? 

— Nu fac absolut nimic. Nu ştiu dacă este un mincinos sau o 
bestie bătrână. Vă voi spune numai un lucru şi anume că mi s-a 
întâmplat de multe ori să eşuez şi că, vorbesc în cunoştinţă de 
cauză: când această corabie s-a lovit de coastă, când ea nu se 
înfipsese încă în nisip, n-ar fi trebuit mai mult de şapte sau opt 
ore de muncă pentru a o scoate de acolo. Orice debutant vă va 
afirma aceasta. 

Nu răspunsei decât printr-o exclamaţie de surprindere. Nares 
urmă: 


— De ce Trent nu şi-a degajat corabia? De ce a dorit el atât 
răscumpărarea la preţuri fabuloase, la vânzarea de la San 
Francisco, din moment ce-i era la îndemână să aducă bricul în 
port prin propriile lui mijloace? 

— Poate că nu-i cunoscuse marea valoare până în momentul 
acela, insinuai eu. 

— Ah! aş vrea eu să cunosc valoarea ei!, - strigă căpitanul. Nu 
vreau să vă descurajez mai mult. Mi-am dat multă osteneală 
pentru a ajunge până aici şi acum când sunt, mă voi achita de 
această treabă cât mai bine o pot mijloacele mele. Fiţi liniştit: nu 
veţi avea nicio plictiseală cu mine. 

Accentul lui amical inspira încredere. Îi strânsei mâna într-un 
elan cordial. Şi tot aşa de cordial, conchise el: 

— Va fi, amicul meu. lată-ne ajunşi o pereche de prieteni si nu 
voi lucra decât mai tare. Să mergem să mâncăm... 

Masa terminată, cu această curiozitate nepăsătoare a 
oamenilor de mare, coborârăm pe insulă, la lumina unui măreț 
clar de lună. O plajă de nisip ne înconjura din toate părţile. În 
centru era un masiv de mărăciniş care nu depăşea niciun metru 
şi jumătate în înălţime şi era locuit de pasările de mare. După o 
încercare în cursul căreia cuiburile începură să cadă şi ouăle să 
le călcăm sub picioare, în timp ce aripi ne loveau figura şi ciocuri 
încârligate ne amenințau ochii, trebuirăm să renunţăm şi să 
facem înconjurul plajei. 

Mateloţii se porniră la vânătoarea ouălor, astfel că nu mai 
aveau timpul să ne spioneze. Am urmat deci ţărmul semănat de 
fărâmături de corăbii, pentru a ajunge la extremitatea opusă 
aceleia unde debarcaserăm. La circa opt sute de metri, vedem 
schoonerul legănându-se în ancorele lui. O mare mişcare de 
pasări arăta, pe plaje, la patru sute de metri, locul unde 
mateloţii strângeau ouăle, dar care ne era ascunsă de crâng, 
când, într-o crestătură a nisipului intrând în desiş, zărirăm 
deodată o balenieră trasă la uscat şi odihnindu-se culcată pe 
tălpoaia ei: 

— Ce mai e şi asta, acum?, - murmură Nares, înghemuindu-se 
în umbra arbuştilor. 

— Trent!, sugerai eu cu inima bătând. 

— Suntem nişte drăguţi gogomani de a fi venit pe pământ 
dezarmaţi, dar trebuie să ştim la ce ne putem aştepta. 


Vocea lui ca şi figura păliră, trădând o emoție puternică. Îşi 
luă fluierul lui de comandament, şi punându-l între dinţi, se 
îndreptă spre îmbarcaţie, supraveghind împrejurimile. Dar nicio 
frunză nu mişca. Baleniera văzută de aproape, ne făcu să aflăm 
că părăsirea ei se produsese deja de câtăva vreme. Era o barcă 
de şase metri, de tipul obişnuit, înzestrată cu lopeţi. Două sau 
trei butoiaşe se scufundau în apa din fundul bărcii. Unul dintre 
ele, care fusese găurit cu sfredelul, răspândea o putoare 
înspăimântătoare. Toate purtau aceeaşi etichetă de fabrică neo- 
zeelandeză, ca şi butoaiele cu carnea de bou înăbuşită găsite pe 
puntea epavei. 

— Este barca căutată, zisei eu. lată una din problemele dvs. 
rezolvată. 

— Hei!, - zise el. 

Gustă apa stagnândă din fundul balenierii. 

— Dulce!, judecă el. Este apă de ploaie. 

— Atunci? 

— Misterul se îngroaşă. O a patra îmbarcaţie era inutilă 
„Norului Zburător”, şi acest fel de balenieră i-ar veni ca cerceii 
la urechile unei scroafe; este aceea de care se servesc 
caboteurii pentru a merge pe pământ când ancorează în insule. 

Tot vorbind, el se juca inconştient cu cocoaşa fixată în faţa 
balenierii. Deodată, rămase pe loc, examinând extremitatea 
frânghiei. 

— Ah! dar, - zise el, - această cocoaşe a fost tăiată! un 
marinar nu face niciodată altfel decât să tragă o legătură 
împrejur cu un cap de sfoară... Nu trebuie ca oamenii noştri să 
vadă aceasta. Din prudenţă, o voi aranja eu. 

— Ce însemnează aceasta dară? 

— Aceasta, înseamnă, domnule Dodd, că acest Trent este un 
mincinos. Cred foarte bine că aventura „Norului Zburător” a fost 
ceva mai însufleţită decât părea s-o arate povestea acestui 
căpitan. 


CAPITOLUL VI 
Careul „Norului Zburător“ 


Soarele nu răsărise încă, - când, a doua zi, ne regăsirăm pe 
puntea epavei, Nares, eu, Johnson şi doi mateloţi. Am adus cu 
noi o duzină de securi noi, pentru a ataca masiva structură a 
corăbiei şi a ne deda, cu pasiune, acestui instinct de distrugere 
şi, acestui gust al vânătoarei, atât de bine ancorat, în inima 
omului. Dărâmând, tot căutând, - ce bucurie pură! Şi nu era o 
jucărie pe care aveam s-o facem în bucăţi, ci un vas de mare 
înfuriată: nu căutam o batistă, ci un adevărat tezaur! 

Puntea odată spălată i se descoperi marea deschizătură. 
Fundul corăbiei era plin de orez ambalat în coşuri chinezeşti. 
Johnson şi oamenii începură să scoată încărcătura corăbiei, în 
timp ce Nares şi cu mine, întinzând o pânză pe punte scotoceam 


cabinele. Nerăbdători de a ajunge la scop, punem în munca 
noastră o înflăcărare dezordonată. Acum, această primă zi de 
muncă îmi părea ca un coşmar de tărbăceală, de căldură, de 
grabă, o zăpăceală de neexprimat. Sudoarea ne curgea în 
averse pe figuri. Şi era o continuă fugă de şoareci, o împuţiciune 
sufocantă ridicându-se din fundul corăbiei unde apa stătuse, 
zgomotul asurzitor al securilor izbind cu lovituri puternice şi 
trozniturile lemnului care devenea ţăndări. 

Pentru a începe, ne-am apucat să descurcăm cabinele şi să 
facem lângă cârmă o grămadă respingătoare de veşminte, 
încălţăminte, obiecte personale, veselă, hrană în lăzi deschise, 
cutii de carne conservată, într-un cuvânt cu toată încărcătura 
mobilizabilă a careului. Apoi urmă apartamentul căpitanului 
situat la tribord. Cuverturile ne serviră de coşuri în care să 
ducem cărţile, instrumentele şi toată garderoba. 

In patru labe, Nares dădea iama pe sub pat, recompensat de 
sforţarea lui prin numeroase cutii de ţigări Manilla. Profitai 
pentru a deschide unele din aceste cutii și tăiai capetele mai 
multor ţigări, dar degeaba. Opium deloc! 

— Ei bine, este? — zise deodată căpitanul, arătându-mi o 
mare cutie de fier legată la zid printr-un lanţ cu lacăt. Doamne, 
Dumnezeule iată ceea ce e nemaipomenit! 

El nu spunea toate acestea cu accentul unui triumf 
asemănător celui care îmi umfla pieptul, ci cu acela al unei 
adevărate surprize. Cu câteva lovituri de secure făcu să sară 
lacătul şi deschise cutia. Mă aşteptam să văd strălucind 
diamante de un milion? Orişicum, obrajii îmi erau înfierbântaţi: 
inima îmi bătea cu lovituri puternice. Dar, nu văzurăm la început 
decât o îngrămădire de hârtii bine clasate şi un carnet de cecuri. 
Atunci începui să răstorn totul. Nares îmi opri mâna şi, cu 
metodă, procedă la examinarea hârtiiior, pe care le rupse după 
aceea în ordine. Apoi ridică compartimentul de deasupra şi, la 
fund, descoperi o cutie cu ţigări legată şi patru plicuri de pânză. 
Deschisă, cutia era plină cu monede englezeşti în ce priveşte 
sacii de pânză, erau plini cu monede de argint. Nares începu să 
numere spunându-mi: 

— Este cassa bordului. 

— Cassa bordului! - exclamai eu, banii de care Trent se 
servea pentru tranzacţiile lui? Şi iată carnetul de cecuri care îi 


permitea să le tragă asupra armatorilor săi? Şi-a lăsat toate 
acestea care îi erau aşa de necesare? 

— Se pare, - zise laconic Nares. 

Bine socotit, erau acolo trei sute şaptezeci de lire sterline, din 
care nouăsprezece în bani. Repuserăm totul în cufăr. 

— Părerea dvs. asupra acestei încurcături? întrebai eu. 

— Domnule Dodd, - răspunse Nares, - dvs. nu vedeţi totul. Vă 
intrigă aceşti bani, dar, pe mine mă intrigă aceste hârtii. Ştiţi 
dvs. că pe bordul unei corăbii căpitanul are responsabilitatea 
banilor lichizi, pe care îi plăteşte dinainte oamenilor, încasează 
preţul de transport al mărfurilor şi pe acela al pasagerilor, că el 
poate să emită hârtie în porturile unde ajunge? El este înzestrat 
cu puteri din partea celor care se folosesc de el. Tot astfel, v-o 
spun, el îşi va uita mai degrabă pantalonii, decât aceste piese 
care dau încredere asupra corectitudinii lui. Ştiu oameni care se 
înecaseră pentru a-şi salva hârtiile, atestând asupra onoarei. Și 
iată că acest Trent, când nimic nu-l presa, pentru că nu avea 
altceva de făcut decât să treacă pe vasul englez, acest căpitan 
îşi lasă hârtiile în urma lui, pe corabia pe care o părăseşte. 
Degeaba văd faptul, nu mă pot împiedica să-l declar imposibil. 

Dejunul nostru, pe punte, nu fu decât o lungă tăcere. Fiecare 
din noi se străduia să pătrundă enigma şi să descopere soluţia. 
Ştiu bine că, în ce mă priveşte, nu aveam cunoştinţă de niciun 
lucru exterior. Creierul meu era ca un tablou negru, pe care îmi 
mâzgăleam ipotezele succesive, pentru a le compara cu 
elementele de care dispuneam. În această puternică tensiune a 
spiritului, scena de la Black Tom's Bar îmi reveni în memorie şi 
revăzui deodată pe Kanaka. 

— E un lucru, în tot cazul, zisei eu, pe care aş vrea să-l clarific. 
Acest Kanaka care însoțea pe căpitanul Trent şi pe care 
jurnalele îl pretindeau chinez; trebuie să găsesc cufărul lui şi să 
văd niţel ce este înăuntru. 

— Foarte bine, domnule Dodd, - răspunse Nares, - aceasta 
îmi va permite să mă odihnesc mai multă vreme. Sunt încă 
foarte obosit. 

Alergai la bucătărie unde pătrunsei fără greutate, fiindcă 
oamenii noştri goniseră pasările. Ea era încă mai înspăimântător 
de murdară decât restul corăbiei. Imediat, în colţul cei mai 
îndepărtat, văzui un cufăr frumos, în lemn de camfor, 


asemănător acelora după care se înnebunesc mateloţii şi 
chinezii. Ajunsei la el şi îl forţai cu ajutorul unei securi. 

lată-mă cu amândouă mâinile înăuntru, aşa cum fac vameşii. 
Pentru moment scotocii în pânză şi bumbac, apoi simţii foşnetul 
mătăsii şi scosei mai multe benzi din acest ţesut acoperite de 
caractere necitibile şi care, recunoscui deodată, erau pentru a 
forma un fel de ornament sau de talisman, cum se văd foarte 
adesea suspendate la paturi, la chinezii din clasa de jos. 
Afacerea era în regulă: bucătarul ,,Norului Zburător” fusese un 
chinez, cu atât mai sigur cu cât văzui încă veşminte de noapte 
chinezeşti, o chitară cu trei coarde de aceeaşi provenienţă, o 
batistă de mătase în care erau legate rădăcini şi ierburi, fără 
îndoială medicinale, şi un dichis total de fumător de opium, cu o 
bună provizie din acest drog. 

În aceste condiţii, ce era, oare, Jos Amalou? Poate că furase el 
deja, acest cufăr, în momentul îmbarcării sub un nume fals, 
lucru posibil, cum totul era dealtfel, într-o asemenea 
încurcătură. Dar, în total, aceasta nu limpezea nimic. 
Dimpotrivă, lucrurile se întunecau chiar. Pentru ce lăsase el pe 
loc acest cufăr, atunci când toate celelalte se găseau cu susul în 
jos, răsturnate, golite sau cel puţin scoase în mijlocul drumului. 
Unde dar, Jos Amalou ascunsese un al doilea cufăr, acela cu 
care plecase la Honolulu? 

— Ei bine, cum v-a mers?, - întrebă căpitanul - pe care-l 
revăzui sprijinit de maldărul de vechituri şi de furtişaguri scoase 
din cabină. 

Accentul său, expresiunea sa animată, felul cum subliniase 
cuvinte „v-a mers“, mă informa că nu eram singurul care 
făcusem descoperiri. Anunţai, totuşi, pe a mea. El nu păru prea 
emoţionat şi îmi răspunse: 

— Ah! într-adevăr!... Bun. Acum, binevoiţi a arunca o privire 
acolo şi mărturisiţi-vă bătut. 

Cu un gest brusc el întinse înaintea mea, pe punte două 
jurnale pe care nu le vedeam decât în mod vag, în preocuparea 
mea cu privire la Amalou. Nares insistă: 

— Priviţi deci, domnule Dodd. Nu vedeţi titlul: Sydney Morning 
Herald? Şi data: 26 noiembrie! Ori, treisprezece zile după 
apariţia în Noile-Galles de Sud a acestor numere, aceeaşi 
corabie, actualmente sub picioarele noastre, ridica ancora 
pentru a părăsi China. Cum dracu a putut să ajungă Sydney 


Morning Herald la Honk-Kong în treisprezece zile? Trent nu 
făcuse escală, el nu comunicase cu nicio altă corabie până în 
momentul când a ajuns aici. Deci n-a putut să cumpere aceste 
jurnale decât la Hong-Kong sau aici: n-ai încotro, fiul meu. 

El se lăsă să cadă pe maldărul de îmbrăcăminte ca un om 
obosit de viaţă şi de complicațiile sale. 

— Unde le-ai găsit? întrebai. În portofelul negru? 

—Da, dar dvs. nu aţi vedea altceva decât un creion cu o mină 
de plumb şi nu ştiu ce caraghios de cuţit. 

Examinai conţinutul portofelului şi fui bine răsplătit. 

— Fiecare cu meseria lui, căpitane, îi spusei. 

D-ta eşti marinar şi în ceea ce priveşte marea, mi-ai explicat o 
grămadă de lucruri care, fără d-ta, ar fi rămas pentru mine literă 
moartă. Dar eu, sunt pictor şi, iată ceea ce este şi mai curios 
încă decât celelalte: acest cuţit, este un cuţit cu paletă. Creionul 
este un Windsor şi Newton BBB. Un cuţit cu paletă şi un BBB pe 
acest bric rătăcitor! Asta este!... Şi creionul a fost tăiat de un 
artist, nu pentru a scrie, ci pentru a desena. Nimeni nu ar scrie 
cu acest vârf de ac. Cum a venit acest artist aici de la Sydney? 

După o clipă de tăcere comună, reluai: 

— Căpitane, este nu ştiu ce diabolic în această poveste a bric- 
ului. Cu experienţa d-tale de om de mare, ce presimţi? Fraudă? 
Piraterie! Care pot să fie amănutele şi scopul unei atare afaceri? 

— Domnule Dodd, răspunse Nares, cu bună dreptate vorbeşti 
de experienţa mea, şi, astfel precum credeţi, cunosc numeroase 
proceduri care să permită unui căpitan necinstit de a pungăşi 
mai mult sau mai puţin pe armatori. Ele sunt numeroase dar nu 
atât pe cât aţi crede-o, şi în orice caz niciunul nu se acordă cu 
ceea ce putem şti, sau presupune, din faptele şi gesturile lui 
Trent. Toate acestea nu au niciun înţeles. Este un fel de coşmar 
tâmpit. Nimic mai patetic decât viaţa iar mersul unei corăbii, 
înseamnă capital, este o proprietate. Porturile sunt pline de 
funcţionari gata să bage în închisoare un căpitan care nu-şi 
alege drumul drept, care nu este tot aşa de curat ca un dolar 
nou. Lloydul, Biroul Veritas, etc., pândesc la toate colţurile 
oceanului. Şi mai sunt agenţiile de asigurare, consulii, agenţii de 
vamă. Inchipuieşte-ţi un pământean cu o sută de detectivi pe 
urmele sale! 

— Dar pe mare? 


— Mă faceţi să râd. Nu se poate sta totdeauna pe mare. 
Totdeauna sfârşeşti prin a intra într-un port. Nu, toată această 
afacere este absurdă. Dacă aceasta are vreo semnificaţie nu se 
găseşte pe lume vreun Oedip capabil de a dezlega enigma. Să 
lucrăm. Securile noastre vor fi poate mai pătrunzătoare decât 
noi. 

Ne-am reluat dară cercetările. Dar s-a isprăvit cu descoperirile 
pentru ziua aceea. Ne-am întors pe schooner cu ce era mai bun 
din prada noastră: cărţi, instrumente, hârtii,  mătăsuri, 
curiozităţi, şi dineul isprăvit, în timp ce Johnson juca o mare 
partidă de bezig între mâna sa dreaptă şi cea stângă, Nares şi 
cu mine ne-am pus să examinăm cu deamănuntul cele găsite. 

Mai întâi cărţile: romane de d-ra Braddon, poveşti detective 
ieftine, un volum din teatrul lui Shakespeare. În rest nu erau 
decât cărţi de navigaţie, dar, spre marea noastră surprindere, 
nu se vedea printre acestea Ghidul navigatoului în Pacific, de 
Hoyt, ale cărui indicaţii greşite, după raportul căpitanului Trent, 
îl aduseseră la insulă. 

— Şi iată un nou subiect de meditații! strigai eu. Să-ţi pierzi 
capul, nu altceva! 

— Dar eu am acest ghid, zise căpitanul. Să vedem ce spune 
cu privire la aceasta. 

Se duse să ia cartea de pe etajera de la căpătâiul patului său. 
Acest pretins „ghid,ţţ indica clar că Pacific Mail Company era 
gata să instaleze pe insulă un depozit de cărbuni şi avea deja 
acolo o agenţie. 

— Se pune întrebarea, spuse căpitanul, de unde se informau 
aceşti oameni? lată ceva mai mincinos decât toate gogoşile unei 
campanii prezidenţiale. 

— În tot cazul, spusei, aceasta este Hoyt al dvs. Aş vrea să 
ştiu ce a devenit acela al lui Trent. 

— L-a luat cu el, rânji Nares. Îşi uită casa de bani, cărţile şi 
cecurile, dar nu pe Hoyt al său, acum când nu are altceva de 
făcut decât să călătorească ca pasager pe „Furtuna”'! Trebuia să 
ia cu sine unele mici lucruri, dacă nu voia să trezească bănuieli 
pe vasul salvator. 

Ridicai un alt ghid, cu mult mai recent, editat de amiralitatea 
engleză. Această carte, într-o stare de uzură care indica o 
răsfoială constantă, dădea asupra insulei indicaţiuni conforme 
adevărului. 


— Remarcaţi, spusei, arătând pasajul lui Nares, că toţi Hoyt-ii 
de pe pământ n-ar fi putut să înşele pe Trent. Întrucât avea sub 
mână toate aceste ultime informaţii, furnizate de un indicator 
oficial, şi de care cu siguranţă s-a folosit. 

— Vezi bine! este un fapt, strigă Nares. Poţi inventa poveşti 
cu multă grijă, dar totdeauna se găseşte vreun detaliu pe care-l 
neglijezi. In felul acesta „ţi se închide fleoanca”'. 

Atunci am încercat să ne dăm seama mai bine de caracterul 
acestui Trent, printr-un examen atent al hârtiilor sale. Aceste 
cercetări nu izbutiră. Recunoscurăm foarte repede că, cu 
siguranţă, stăpânul „Norului Zburător” era un om al ordinei. 
Toate hârtiile sale importante erau etichetate, cu grijă rânduite 
în învelitori. Gustul său pentru societate, pentru întruniri de 
prieteni, se arăta în mai multe ocazii, dar, pe de altă parte, îl 
simţeai foarte sobru, foarte îndepărtat de excese. În afară de 
corespondenţa de afaceri, nu găsirăm decât o singură scrisoare 
cu caracter intim şi, care, semnată Hannah Trent, constituia o 
presantă cerere de bani, într-un moment de strâmtoare 
pecuniară. Acest document, fără dată şi loc de origine, nu 
fusese clasat şi nu ştiu ce voce secretă îmi spunea că rămăsese 
fără răspuns. 

Mai mult, nu găsirăm decât puţine scrisori pe întreaga 
corabie. Dar, în schimb, fotografiile erau numeroase, bune şi 
cinstite figuri de tinere femei, sau de doamne bătrâne, sau copii, 
care nu însemnau nimic pentru noi. Totuşi, ne-am convins că 
totul trebuie să fie examinat cu deamănuntul, căci acest 
examen ne va conduce la cea mai importantă, fără îndoială, din 
descoperirile noastre. 

— Toţi aceşti ticăloşi nu prea sunt bărbaţi frumoşi, domnule 
Dodd, opină căpitanul întinzându-mi o fotografie pe care tocmai 
o examinase cu atenţie. 

— Care? făcui eu căscând, căci ziua fusese laborioasă şi, 
foarte obosit, mă simţeam atras de patul meu. 

— Ei bine, Trent şi compania, răspunse el. lată un tablou 
istoric. El ne prezintă toată banda. 

Această enunţare nu-mi excită mai deloc curiozitatea. 
Văzusem deja pe căpitanul Trent în carne şi oase şi dorinţa de a- 
| revedea nu mă chinuia deloc. Cu lene, pusei fotografia în 
lumină bună. Ea reprezenta puntea bric-ului văzută din faţă. Tot 
echipajul formase un grup, oamenii pe punte, statul major pe 


dunetă. În josul fotografiei o inscripţie indica: „Bric-ul Norul 
Zburător” la Rangoon’, cu o dată şi deasupra fiecărui cap, 
numele personajului era scris cu grijă. 

Apoi, cum continuam să privesc maşinal, am simţit o mare 
zvâcnitură de inimă. Vălul oboselii şi al somnului se ridică 
deodată dinaintea ochilor mei, cum se împrăştie ceţurile. Ceea 
ce tineam în mână, era fotografia unei trupe de necunoscuţi! 
Numele lui J. Trent, sus şi în mijlocul fotografiei, se raporta la un 
mic domn foarte subţirel, cu sprâncenele încruntate, cu barbă 
albă, în jachetă şi pantaloni albi, cu o floare la butonieră, cu 
bărbia ridicată cu superioritate, cu fălcile strânse şi hotărâte. El 
aducea puţin a marinar şi mult a rândunică, atât de aspru şi 
înţepat, că l-ai fi luat bucuros drept predicatorul vreunei secte 
rigide. În tot cazul nu era Trent din San Francisco! 

Tot astfel, toţi mateloţii îmi erau necunoscuţi. De necontestat, 
Chinez, bucătarul poza aparte, pe scările dunetei. Dar chipul 
care mai ales îmi atrase curiozitatea, fu acela care se găsea sub 
inscripţia: E. Goddedaal, secund. Acest om, pe care nu-l 
văzusem, încă, îmi părea să fie capul acestui mister şi examinai 
trăsăturile sale cu toată amănunţimea unui detectiv în 
funcţiune. Era înalt, după cât se părea blond deschis, ca 
descendenţii Vikingilor. Părul său neglijat, buclat, se aglomera în 
smocuri împrejurul capului său şi doi favoriţi enormi reieşeau 
din figura sa, precum colții unui animal curios. Aceste atribute 
virile şi atitudinea de cuasi-sfidare pe care o afecta, nu se 
potrivea deloc cu expresiunea sa. Toate acestea alcătuiau un 
personaj violent şi îndrăzneţ, cu ceva afemeiat. Acest om 
trebuia să fie teribil la mânie, sentimental; de asemenea, 
trebuia să aibe sensibilitate. 

O clipă, meditai asupra descoperirii mele, întrebându-mă cum 
să o prezint ca să obţin un maximum de impresie dramatică 
asupra căpitanului. Şi în acel moment îmi adusei aminte de 
albumul meu. Mă dusei să-l caut şi, întinzând lui Nares cele două 
chipuri atât de neasemănătoare al acestor două grupuri ale 
„aceluiaşi”” echipaj, îi spusei: 

— Nares, ştii în ce condiţii văzusem pentru prima oară pe 
căpitanul Trent la Blanck Tom's Bar la San Francisco şi cum era 
însoţit de un Kanaka, purtător al unui canar în colivie; ştii ce 
frică mortală i-am citit pe figură în timpul adjudecării. Ştii că mi- 
a părut tot aşa de surprins ca oricare alt spectator al acestei 


vânzări, la preţul formidabil care nu înceta de a se urca. Ei, bine, 
iată omul pe care l-am văzut atunci, cu subordonații săi. Îi arătai 
pe desenul meu portretul pretinsului Trent şi adăugai: 

— Găseşte-mi una din aceste figuri pe fotografie şi voi fi 
foarte obligat. 

Nares compară cele două chipuri în linişte, şi sfârşi prin a-mi 
răspunde: 

— Dragul meu, asta mă uşurează puţin. Orizontul se clarifică 
în mod vag. Ar fi trebuit să prevedem cam aşa ceva după 
cantitatea aceasta de cufere... Nu vreau să fac presupuneri 
precise, dar aici e vorba de nişte uneltiri. 

— Asta miroase a piraterie, nu-i aşa? 

— Cred că niciunul, nici altul, nu suntem atât de tari, pentru a 
da un nume acestei afaceri. 


CAPITOLUL VII 
Încărcătura „Norului Zburător“ 


Pentru a-ţi da seama de efortul care era de făcut, trebuia să 
te gândeşti că puntea dinainte era toată îngrămădită cu diverse 
vechituri: îmbrăcăminte, instrumente, cărţi, cutii de conserve, 
etc., magazia aproape plină cu orez, întrepuntea înfundată cu 
ceai şi mătăsuri. Trebuia mai întâi să extragi toate acestea din 
epavă. Dar aceasta nu era decât o parte din lucrul nostru. Toate 
compartimentele,  despărţiturile  cabinelor, toată lemnăria 
corăbiei însăşi, puteau să ascundă comoara. Era deci 
indispensabil de a distruge cea mai mare parte a corăbiei, ca şi 
o mare parte din căptuşala vasului şi a scheletului, tot restul 
trebuia ascultat, cum un medic ascultă pieptul unui bolnav. 
Indată ce vreo piesă a lemnăriei dădea vreun sunet îndoielnic, 
topoarele intrau în mişcare pentru a ne arăta despre ce era 
vorba. 

Lucru brutal, extenuant, omorâtor în adevăr. Zi de zi, 
deschideam un drum mai adânc în scheletul „Norului Zburător”! 
dar fiecare seară ne găsea tot atât de depărtaţi de scopul 
sforţărilor noastre devastatoare. Aceste decepţii repetate nu-mi 
slăbeau curajul, dar îmi simţeam încrederea dispărând. 

Cât despre Nares, el devenea din zi în zi mai sobru şi mai 
taciturn. Seara, după masă, petreceam o oră împreună în careu. 
De abia spunea un cuvânt din timp în timp, cu aerul ursuz. 

La început, zelul oamenilor mă izbise. Atenţi la cel mai mic 
cuvânt al căpitanului, ei desigur că nu-l iubeau, dar le inspira o 
evidentă admiraţie. Un cuvânt al lui, pronunţat fără prea multă 
asprime, valora mai mult în ochii lor decât o laudă din partea 
mea sau chiar un bacşiş. Ajungeam să cred că teoriile sale 
despre comandă, deşi împinse la exces, nu erau lipsite de bază. 
Dar echipajul se plictisi de o sarcină ingrată, fără rezultate 
apreciabile. Mateloţii începură să bombăne. Ne simţeam 
înconjurați de rea voinţă. 

In ciuda discreţiei noastre, aceşti oameni erau acum perfect 
informaţi asupra scopului cercetărilor noastre, toate aceste 


curiozităţi transpirând mai mult sau mai puţin. Îi auzeai 
discutând purtarea căpitanului Trent şi emițând ipoteze asupra 
locului unde se ascundea opiumul. Vă gândiţi bine, că eu 
ascuţeam urechea şi ascultarea propunerilor aproape 
îndemnând la răscoală, făcu să nască o idee în creierul meu. O 
împărtăşi lui Nares: 

— Nu crezi că promisiunea unei recompense îi va stimula 
puțin? 

— Dacă crezi, răspunse el, că lucrul deja obținut de la ei face 
lefurile, pe care le plăteşti, te priveşte. D-ta eşti 
supraveghetorul, la urma urmei. 

Pentru cine cunoştea pe Nares, acest răspuns constituia o 
totală adeziune la propunerea mea. Mateloţii fură chemaţi în 
partea dinapoi. Nicicând căpitanul nu arborase o expresie mai 
amenințătoare şi echipajul fu îndată convins că un lucru prost 
făcut va merita o aspră pedeapsă. Căpitanul se plimba din lung 
în larg pe dunetă. Pe deasupra umărului său, el lătra: 

— Ascultaţi, voi ăştilalţi: Domnul Dodd oferă o recompensă 
primului care va pune mâna pe ascunzătoarea cu opium. Sunt 
două chipuri ca să faci să meargă catârii: loviturile de picior sau 
morcovii. Domnul Dodd vrea să încerce morcovii: n-are decât... 

Se opri, şi cu mâinile la spate, se plantă în faţa oamenilor 
pentru a adăuga: 

— Numai, vă previn că, dacă opiumul nu este găsit în cinci 
zile de acum înainte, veţi putea să veniţi pentru loviturile de 
picior, băieţii mei! Haideţi, domnule Dodd. 

— Amicii mei, spusei, iată ce propun: ofer o primă de o sută 
cincizeci dolari care va fi vărsată autorului descoperirii. Acel 
care ne va arăta numai calea, va primi o sută douăzeci şi cinci 
de dolari, ceilalţi douăzeci şi cinci revenind celui care va scoate 
efectiv drogul la lumina zilei. 

— Să facem mai bine, strigă căpitanul. Eu ridic prima la două 
sute cincizeci de dolari. 

— Bravo! căpitane, răspunsei. lată ceea ce este şic! 

— Este cu inima bună, replică el. 

Propunerea nu fu făcută în zadar. Echipajul porni cu spor la 
lucru, comentând zgomotos Atunci bucătarul chinez înaintă spre 
noi, înmulţind salturile. 

— Căpitane, spuse el, eu selvit doi ani sub pavilion amelican, 
şase ani băiat pachebot, eu ştiu multe. 


— Ah! strigă Nares, tu ştii chiar atâtea? Cum se face că n-ai 
ştiut puţin mai devreme? 

— Eu gândit să am lecompensa, răspunse Celestul, cu un 
surâs plin de demnitate. 

— Da, vorbeşti, din moment ce este vorba de adunat bani. Ei 
bine, haide. Dacă spui adevărul, vei avea prima. 

— Eu mult gândit. Multe cufele olez în magazie. Plea multe. 
Atunci, plinte ele mult opium în cufelele cu olez. 

— Ce crezi, domnule Dodd? întrebă căpitanul. Are sau nu 
dreptate? Aş fi chiar înclinat să cred că are, căci dacă se înşeală 
unde dracu ar putea să fie opiumul? Numai să nu stricăm o sută 
cincizeci de tone de orez pentru nimic. 

— Nu aveţi de ezitat, spusei. Orezul nu este decât o bagatelă 
care nu va influenţa cu nimic asupra succesului sau eşecului 
expediției. 

— lată cuvântul pe care-l aşteptam. 

Şi Nares dădu ordine pentru cercetarea sacilor cu orez. Deja 
magazia se găsea aproape golită. Sacii cu orez erau îngrămădiţi 
pe punte şi în partea din faţă a corăbiei, pe care le acopereau 
aproape în întregime. Aveam de cercetat cam şase mii de 
coşuri. Toată lumea ajuta. 

Înarmat cu un cuţit, fiecare din noi spinteca coşul cel mai 
apropiat, îşi înfunda mâinile în orez, scormonea peste tot, apoi 
nesimţind nimic anormal, vărsa boabele pe punte, unde se 
îngrămădeau, se răspândeau, curgeau prin locuri goale, sau 
câteodată zburau când sufla vântul. Împrejurul corăbiei, astfel 
transformată într-un grânar debordant, păsările mării zburau în 
vârtej, strânse ca un nor de lăcuste. Innebunite la vederea unei 
atare cantităţi de hrană, ne asurzeau cu strigătele lor ascuţite, 
tăbărau în mijlocul nostru cu o obrăznicie surprinzătoare, ne 
loveau obrazurile, ne smulgeau boabele din mână. 

Cu degetele sângerânde de loviturile de cioc, mateloţii 
turbară de mânie la aceste asalturi insolente şi dureroase, cu 
lovituri de cuţit, loviră în dreapta şi în stânga, în roiul zburător şi 
se puseră din nou la lucru, fără a ţine seama de sărmanele 
animale, care mai întâi încântate de pleaşcă, veniseră să se 
zbată şi să moară la picioarele lor. Era un tablou curios pe care-l 
formau aceste păsări planând şi coborând spre punte, corpurile 
morţilor şi răniților mâzgălind cu sângele lor, jgheaburile 
debordând de boabe, oamenii îndărijiţi în căutarea lor frenetică, 


omorând şi vociferând sub pânzele învălmăşite, şi pe deasupra 
tuturora cerul strălucitor al Pacificului. 

Era aproape ora zece dimineaţa, când Nares, care tocmai 
spintecase un nou coş, lăsă să cadă la picioarele sale, în mijlocul 
orezului, o cutie de fier alb, înfăşurată în hârtie, purtând 
caractere chinezeşti! Mateloţii scoaseră un mare strigăt de 
dezamăgire. Dar, o secundă mai târziu, aclamau succesul 
căpitanului, se aruncau asupra sacului deschis şi scoteau alte 
cutii asemănătoare, şase în total. 

— Felicitările mele, domnule Dodd, făcu Nares, strângându-mi 
mâna. Incepeam să cred că această zi nu va veni niciodată. 

Tonul cu care pronunţă aceste cuvinte mă mişcă profund şi cu 
lacrimile în ochi primii apoi felicitările şi strângerile de mână ale 
oamenilor, căci le simţeam sincere. Căpitanul explica: 

— Sunt cutii de cinci taeli, adică mai mult de două livre. Sacul 
conţine deci cam de două sute cincizeci de dolari. Haideţi, 
tăbărâţi băieţi. Înainte de a cădea seara, vom fi făcut din 
domnul Dodd un milionar. 

Surescitaţi de apropierea comorii, aceşti oameni care nu mai 
aveau nimic de aşteptat pentru ei înşişi, se puseră din nou pe 
lucru cu o ardoare îndoită, o adevărată furie. Orezul ni se urca 
până la genunchi, sudoarea ne curgea în ochi şi ne orbea, 
braţele ne dureau teribil dar nimic nu oprea excitaţia noastră. 
Ora dejunului venită, eram prea tărbăciţi pentru a mânca, sau 
chiar numai a ne ţine pe picioare şi, totuşi, masa abia terminată, 
eram din nou în picioare scotocind în boabe. Înaintea serii, totul 
se sfârşi şi ne găseam în faţa unui rezultat întristător. 

Intr-adevăr, din toate lucrurile neexplicabile care ţeseau 
povestea  „Norului Zburător'', acesta era încă cel mai 
neexplicabil. Numai douăzeci de saci conţineau opium. Fiecare 
dintre ei avea aceeaşi cantitate de drog ca primul. Erau deci, în 
total, circa una sută patruzeci de livre, care, la preţul 
contrabandei, la Honolulu, valora cu totul circa cinci mii de 
dolari. Şi noi plătisem, Jim şi cu mine o sumă de cincizeci de mii 
de dolari! 

Şi Bellairs se întristase de a nu fi putut împinge mai sus 
licitaţia! Cum să-mi expun stupoarea? 

Totuşi, putea să mai fie şi o altă ascunzătoare. Niciodată o 
corabie n-a fost mai conştiincios scotocită de cei mai fini agenţi 
ai fiscului. Nicio şansă nu fu neglijată. Niciun decimetru pătrat 


din lemnăria bric-ului care să nu fi fost sondat, ciocănit, ascultat. 
Oamenii, interesaţi prin promisiunea noilor prime, puneau în joc 
toate facultăţile lor de investigaţie. Seara, unul în faţa altuia, în 
careu, Nares şi cu mine, scotoceam toate posibilităţile, ne 
torturam creierul pentru a descoperi vreun nou şiretlic 
imaginabil al contrabandiştilor. 

În total, afacere lamentabilă. În afară de cinci zeci de mii de 
dolari, fără a vorbi de locaţiunea schoonerului, salariile şi 
dobânzile banilor Împrumutați. Dacă totul ar fi mers bine, ar 
însemna că realizăm cincisprezece la sută asupra fondurilor 
noastre. Aşa, nu suntem numai căzuţi în faliment, dar suntem 
clownii falimentului. Toată lumea îşi va bate joc de noi. 

Cred că am primit cu demnitate lovitura. În timpul lungilor 
noastre căutări, avusesem timpul să mă obişnuiesc cu eşecul 
eventual probabil. Dar gândul la Jim şi la Mamia, îmi cauza o 
adevărată suferinţă fizică, astfel încât, chiar conversaţia sau 
numai tovărăşia în care mă găseam, erau aproape insuportabile, 
când căpitanul propuse să coborâm pe pământ. Primii cu 
bunăvoință propunerea. 

Mergeam în linişte de-a lungul plajei. Soarele arunca razele 
sale pe capetele noastre. Albul orbitor al nisipului, răsfrângerea 
lagunei, ne martirizau ochii, în timp ce ţipetele acre ale 
păsărilor, amestecate zgomotului stâncilor, compuneau o 
simfonie stranie. 

— E inutil să vă spun că afacerea este aranjată? — întrebă 
Nares. 

— Inutil. 

— Imi pusesem în gând să plecăm mâine, - urmă el. 

— E cel mai bun lucru. 

— Vom merge la Honolulu? 

— Perfect: Honolulu. Ne vom ţine de program. 

Fu o tăcere. Nares îşi limpezi gâtul şi îşi deschise inima. 

— Domnule Dodd, am fost prieteni buni. Ai trecut printr-o 
grea încercare. A trebuit să lucrezi aspru, am fost rău secundaţi 
si iată-ne bătuţi în mod murdar. Cu toate acestea n-a existat un 
cuvânt rău între noi. Nu spun asta pentru a mă lăuda. Nu mi-am 
făcut decât datoria, ceea ce eram plătit pentru a face, la ceea 
ce fusesem chemat să fac. Nu era acelaşi lucru cu dvs. Lăsați- 
mă să v-o spun: Dvs. v-aţi comportat ca om, aşa că toată lumea 
vă stimează şi vă admiră, în ce mă priveşte, aveam pentru 


aceasta toată inima şi gâtul mi se strânge când trebuie să spun 
că am eşuat. 

Voiam să-i mulţumesc, dar el mă preveni: 

— Nu v-am adus pe uscat pentru a vă face să-mi cântaţi 
laude. Noi ne înţelegem amândoi. Avem încredere unul în 
celălalt şi iată totul. Vreau să vă vorbesc de altceva: ce vom 
face noi cu această epavă şi cu romanul ei misterios de zece 
parale? 

— Zău dacă ştiu, zisei eu, nu m-am gândit deloc, dar vreau să 
am ultimul cuvânt şi dacă falsul Trent nu s-a volatilizat, voi pune 
mâna pe el, chiar dacă dracu şi-ar vâri coada. 

— Oh! nicio îndoială că n-aţi parveni într-o zi sau alta. Dar 
sunteţi în realitate hotărât? 

— Un lucru la care sunt determinat, răspunsei eu, este să nu 
ne lăsăm, Pinkerton şi cu mine, în prada curiozităţii publice. Mi- 
ar plăcea mai mult să păstrez în secret această proastă poveste 
de contrabandă şi aceste inteligente operaţii comerciale, care 
constau în a plăti cincizeci de mii de dolari, pe ceea ce nu valora 
decât cincisprezece mii. 

— Sunt mulţumit, reluă căpitanul, - că vă daţi socoteală de 
greşeala comercială pe care aceasta v-a adus-o. Pe de altă 
parte, nu veţi parveni, chiar dacă aţi sfârşi prin a încolţi toată 
banda într-un loc, a obţine confidenţele şefilor. Nu veţi scoate 
nimic de la oamenii echipajului, care, fără îndoială nu ştiu 
aproape deloc de ce este vorba. Atunci, să lăsăm totul uitării. 

— Dvs. vorbiţi ca şi când ar fi în puterea noastră! 

— Nimic nu ne împiedică, - afirmă el. Să vedem dacă aceşti 
oameni de pe „Norab Creina“ nu ştiu mai mult? O să-i 
împiedicaţi să vorbească? 

— Şi cum! e destul să-i debarcăm într-o noapte, complet beţi, 
şi să plece din nou a doua zi de dimineaţa, pentru călătorii de 
curs lung. Dacă nu pot să-i împiedec de a vorbi, pot cel puţin să- 
i fac să nu rămână împreună pentru a povesti istoria şi a 
corobora flecăreala lor reciprocă. Dacă întregul echipaj se 
înţelege ca să vorbească, oamenii îi dau atenţie. Dacă aici şi 
colo, o veche coajă de stridie deapănă reclama ei şarlatanească, 
asta nu e decât o poveste de marinar, după atâtea altele. Mai 
mult, ei nu vor putea vorbi înainte de şase luni, sau poate, - 
dacă avem norocul ca să fie vreo balenieră gata de plecare - 


trei ani, la capătul cărora romanul de zece bani al Norului 
Zburător nu mai este decât o poveste veche. 

— Este ceea ce dvs. numiţi a împrăştia oamenii, nu-i aşa? 

— Da, dar este încă o oarecare persoană care ar putea să-şi 
verse focul, cu toate că nu cred că are prea mare lucru de 
spus... 

— Şi cine dar, cine? 

— Epava. Este infinit probabil că nimeni nu va veni vreodată 
să scormonească aici. Dar să nu uităm că sunt adesea lucruri 
improbabile care se produc. Şi dacă, pentru anumit motiv ce nu- 
| putem pevedea, cu puţinul pe care-l ştim, acel care ar debarca 
aici, ar poseda lumini speciale care i-ar permite să descopere 
ceea ce noi n-am putut la lumina zilei? Nu se ştie ce întâmplare 
se poate produce. Mi se pare că trebuie să mă lăsaţi să tratez 
această epavă în felul meu. 

Atenţia mea se micşorase, căci un nou gând îmi prinsese 
spiritul. Răspunsei: _ 

— Faceţi dar ceea ce vă place... In tot cazul greşeaţi 
adineaori: noi nu putem să înăbuşim această afacere. Aţi uitat 
ceva: există un fals Trent, un fals Goddedaal, un fals echipaj 
care s-au dus la ei acasă. Dacă nu ne înşelăm, niciunul din 
aceşti oameni nu va merge până la capătul călătoriei lui. 
Trebuie să credem noi că nimeni n-o să bage de seamă? 

— Nu sunt decât mateloţi, - v-am spus-o, - strigă Nares. Unul 
este din Hull, un altul din Suedia, un altul din Liverpool, un altul 
din Londra... Cui strică, când un om lipseşte dintr-un loc? Nimic 
nou. S-a îmbătat şi a fost adunat de poliţie, sau s-a înnecat, sau 
a dezertat, numai dacă nu a fost părăsit pe undeva. Este viaţa şi 
moartea marinarului... 

— Ah! strigai eu cu amărăciune, ştiu eu, dacă nu mi-ar fi mai 
bine să fiu eu părăsit aici? Gândul de a revedea pe Jim după 
ceea ce s-a petrecut în această insulă, e groaznic. 

Nares dădu dovada de un mare tact... 

— Trebuie să mă reîntorc pe bord. Johnson este în curs de a 
strânge arama şi pânzele provenind de la bric. Mai sunt câteva 
lucruri mărunte de pus la punct pe „Norab Creina”', înainte de a 
pleca. Dacă vă place să fiţi lăsat liniştit în acest fel de coteţ, vă 
voi trimite să vă prevină pentru masa de seară. 

Niţică singurătate! Ce uşurare, în starea de spirit în care mă 
găseam. Am profitat de ocazie. El se duse la bord şi eu 


rătăceam la întâmplare. Mă gândeam la Jim, la Mamia, la averea 
noastră pierdută, la speranţele mele zburate, la viaţa care mă 
aştepta. Ce meserie anostă trebuia să accept pentru a-mi 
câştiga existenţa până în ziua liberării supreme? 

In tristeţea mea, nu ştiam nici chiar unde mă conduceau paşii. 
Astfel ajunsei pe punctul cel mai ridicat al insulei. Vedeam 
laguna, stâncile din apă, tot orizontul. Nu departe de mine, era 
insula a doua, epava şi barca „Norab Creina“ care, deja venea. 
Soarele urma să dispară în valuri, şi la bordul scoonerului soba 
de la bucătărie scotea fum. 

Nu avusei timpul să examinez în amănunt o descoperire 
bruscă care mă mişcase poate mai mult decât precedentele, 
într-atâta sugera ea ipoteze bizare. Sub picioarele mele, era 
cenuşa resturilor unui foc din lemnul epavelor, care a trebuit să 
ardă timp de mai multe zile, mare, copios, plin de fum, unul din 
acele focuri pe care-l aprind şi-l întreţin naufragiaţii pe o insulă 
pierdută, în speranţa de a atrage atenţia vreunei corăbii. 

Şi apoi, m-au strigat şi am alergat spre barcă. 


CAPITOLUL VIII 


Unde devin contrabandist şi căpitanul, cazuist 


În această ultimă noapte pe insulă, am dormit puţin; la 
răsăritul soarelui fu tărăboiul plecării, dar eu continuarn să 
somnolez încă un moment şi, când am ieşit din capotă, 
schoonerul părăsea laguna, pentru a intra în marea largă. 
Stâncile îşi urlau ameninţarea la puţină distanţă, şi, în urma 


noastră, văzui epava aruncând o coloană de fum. Nares îi 
dăduse foc. Flăcările atingeau plafonul careului. Pe măsură ce 
ne îndepărtam, incendiul se accentua, şi după ce insula nu a 
mai apărut la orizont, fumul se întindea încă pe cer, ca dârele pe 
care le lasă în urma lui un vapor. Plutea între mare şi nori, şi 
puţin după aceea, zărirăm munţii sterpi ai Oahu-ului. Nu mai 
rămânea, fără îndoială, din „Norul Zburător” decât o amintire 
care ne aparţinea în mod propriu, fără împărţeală. Crepusculul 
ne lumină cu primele lui luciri, insula principală a Hawaiului. În 
ciuda unei brize proaspete, sub un cer fără nori, mergeam atât 
de aproape pe cât posibil de-a lungul țărmului melancolic, 
dominat de munţii sterpi şi de penajul cocotierilor. 

Noaptea lăsată, plutirăm spre golful Perlelor, unde Jim luase 
întâlnire pentru noi cu corespondentul său şi contrabandiştii. 
Marea nu clipocea decât foarte puţin şi noaptea, din fericire, era 
foarte întunecoasă. Urmând instrucţiunile noastre, mergeam 
aproape cu toate focurile stinse. Ne arătam prezenţa cu două 
focuri roşii suspendate la cele două părţi ale prorei, la şaizeci de 
centimetri deasupra apei. O sentinelă veghea la capătul 
catargului din faţă, o alta pe barele mizenei şi întreg echipajul 
din faţă, pândea sosirea prietenilor... sau duşmanilor. 

Era clipa hotărâtoare. Jucam libertatea şi reputaţia pentru o 
sumă ridicolă, în situaţia mea de falit. Dar piesa era în joc, şi 
trebuia sfârşită. 

Câtăva vreme, nu văzurăm decât creasta neagră a insulei, 
torţele indigenilor la pescuitul de noaptea, focuri tremurătoare 
aici şi dincolo, de-a lungul țărmului şi constelația care anunţă 
corăbiilor locul Hanoiului. O stea roşie slabă apăru între pământ 
şi noi. Ea părea că se apropie. Am dat semnalele cuvenite, 
coborând o lanternă albă şi stingând focurile roşii, în timp ce ne 
îndreptam către locul de sosire. 

Un zgomot de lopeţi se apropie. O voce strigă: 

— Domnul Dodd? 

— Da, răspunsei eu. Domnul Pinkerton e acolo? 

— Nu, e numai prietenul lui Speedy, cu scrisori pentru dvs. 

— Foarte bine, îmbarcaţi domnilor. 

O clipă după aceea, o cunoştinţă din San Francisco, bursierul 
Speedy, un mic domn cu numele de Sharpe şi un om de talie 
mare cu un aer înfloritor de risipitor, numit Fowler - ştiui după 


aceea că era un capitalist foarte influent în insule - se găseau 
pe bordul nostru. 

— Avem noutăţi, rele să vă spunem, domnule Dodd, - zise 
Flower: casa dvs. este în faliment. 

— Deja? - strigai eu. 

— Oh! e minune că Pinkerton a ţinut lovitura atât de lungă 
vreme. Dvs. faceţi afaceri mari, este una, dar dvs. le fundaţii pe 
un prea mic capital. Aţi mers prea tare. Plictiseala este că 
jurnalele au comentat afacerea „Norului Zburător” şi toată 
administraţia insulelor are ochii deschişi. Cu cât mai repede vom 
avea drogul, cu atât mai bine va fi pentru toţi interesaţii. 

— Domnilor, zisei eu, mă veţi scuza. Prietenul meu căpitanul 
va bea cu dvs. un pahar de şampanie, dar eu, atâta vreme cât 
nu voi fi deschis şi citit scrisorile, sunt în imposibilitate de a 
vorbi cu dvs. 

Îmi acordară acest răgaz din mila pentru vizibila mea durere 
morală, dar insistând asupra faptului că timpul era presant. La 
lumina unei lanterne mascate la pământ, de pavaj, iată lucrurile 
jalnice pe care le-am citit: 


Dragul meu Loudon, 

Această scrisoare iți va parveni prin intermediul lui Speedy, 
ale cărui sentimente de dreptate şi prietenie pentru tine ne vor 
ajuta în rezolvarea afacerilor noastre de la Honololu, atât de 
delicate. El lucrează cu Billy Fowler, cunoscut în centrele politice 
ale țării. 

În ceea ce mă priveşte, prevăd încercări aspre, dar cu sprijinul 
Mamiei şi al prietenului care îşi dăruieşte toată inima acolo unde 
te găseşti, în aşteptarea unui bun beneficiu asupra epavei, aş fi 
în stare să jonglez cu piramidele Egiptului. 

Credința mea cea mai fierbinte te însoţeşte dragul meu 
Loudon. Cerul să te inspire! Aş vrea să resimti focul care mă 
însuflețeşte. Picioarele mele nu ating pământul, mi se pare că 
Zbor şi ce ajutor primesc eu de la Mamia! 

Credinciosul tău, Jim Pinkerton 


O a doua scrisoare era mai puţin exaltată. 


Dragul meu Loudon, 


Cum să-ți spun unde ne găsim fără a te distruge prea, mult? 
Suntem pierduţi, în faliment de la prânz. E scadenta unei rate 
Bradley (două sute cincizeci de dolari) care a pus punctul final 
marilor noastre întreprinderi, când tu nu erai plecat decât numai 
de trei săptămâni. 

Ruşinea şi durerea mă zdrobesc. Nu mă copleşi, Loudon. Dacă 
mijloacele unui creier omenesc ar fi putut fi deajuns, aş fi 
rezistat loviturii. Dar Bradley m-a strâns de gât. Acum, mă 
asediază. Toţi aceşti laşi, au frică de a pierde. Nu pot chiar să-ți 
spun cu exactitate în ce stare suntem, atât de întinse erau 
afacerile noastre. Dar eu lucrez ziua şi noaptea şi cred că voi 
parveni să distribui un dividend convenabil. 

Dacă epava dă numai jumătate din ceea ce promitea, ne vom 
descurca. N-am pierdut nimic din curajul meu, nici din sângele 
rece. Mamia este, prin ea însăşi, o întreagă armată. Mi se pare 
că nu sunt decât eu care am paguba, aşa că tu eşti fără niciuna. 
Mergi până la sfârşit, e tot ceea ce îţi cer. 

Al tău, Jim. Pinkerton 


A treia exprima o depresiune mai accentuată: 


Sărmanul meu Loudon, 

În întunecimi, mă silesc să pun ordine în afacerile noastre. N- 
ai să poti concepe la ce punct sunt ele întinse şi complexe. Nu-ţi 
voi ascunde că sunt din acelea care pot să treacă drept 
speculative. Cerul să păzească un suflet delicat şi sensibil ca al 
tău de a intra vreodată în relațiuni cu un om în stare de 
famlient! lată oameni care nu pot fi acuzați de sensibilitate! Dar 
ceea ce mă întristează mai ales, sunt comentariile presei. Ele 
publică interviuri de ale mele, dar care nu sunt deloc conforme 
cu ceea ce am spus, cu bătăi de joc care te-ar face să-ți fiarbă 
sângele, lucruri care n-aş fi voit să le fi scris niciun câine tot atât 
de plictisit ca mine. 

A-ți vorbi de activ în detalii, mi-ar fi imposibil în starea în care 
sunt. Fapt este că el e departe de a acoperi pierderea. Până la 
coniacul „Treisprezece Stele” care este în deficit! Cât de 
fructuoasă ar putea să fie afacerea epavei, nu va fi deajuns 
niciodată pentru a acoperi aceste datorii. Frica de blamarea ta o 
am în suflet. Ştiu că am disprețuit părerile tale înțelepte. Nu fii 
prea aspru pentru mizerul tău asociat. Ah! Dacă ai şti ce frică 


am de ceea ce te va face să gândeşti perfecta ta corectitudine 
de spirit. 

Scrisul meu este înspăimântător de încurcat. Nu mai văd clar 
toate lucrurile acestea. Cred că îmi pierd capul. Dar fii liniştit: 
dacă lucrul se va întoarce prea rău, voi şti să te ţin la o parte de 
responsabilităţi. Le-am spus deja că tu nu fuseseşi tinut în 
curent, că nu văzuseşi registrele afacerii. In tot cazul, să ştii că 
totul a fost onest. Te rog să-ți aminteşti că întreprinderea 
Norului Zburător a fost mai ales afacerea ta. Mamia zice că 
altfel, n-ar îndrăzni niciodată să te privească în faţă, atât de 
mare este conştiinţa ei. 

Prietenul tău dezolat, Jim Pinkerton 


Ultima scrisoare sacrifica toate formalităţile epistolare. 


E moartea mea comercială. La capătul nervilor, părăsesc 
lupta. Ar fi trebuit să fiu mulțumit, că am scăpat de justiţie, şi 
aceasta nu ştiu cum. Dacă epava ni se plăteşte, vom pleca în 
Europa din veniturile banilor noştri. Sunt, de acum incapabil să 
lucrez. Tremur când mi se vorbeşte. Speranța, munca 
înverşunată, s-a isprăvit. Nu mai pot decât să citesc pe 
Shakespeare, culcat pe spate în grădina mea. Aceasta nu este 
laşitate. Sunt bolnav şi am nevoie de odihnă. Am muncit ca un 
ocnaş toată viata mea. Fiecare dolar pe care l-am câştigat m-a 
costat un fragment din creierul meu. Niciodată n-am avut vreo 
intenție mârşavă, am trăit onest şi am dăruit săracilor. Nimeni 
mai mult decât mine nu are dreptul la odihnă. Imi trebuie un an 
de refacere, sau dacă nu, voi muri de atâta saturație şi de 
suferință morală. 

Dacă e ceva de spicuit, ai încredere în Speedy şi urmează 
instrucțiunile lui. Aşa fel ca toți creditorii să nu ştie nimic. Te-am 
ajutat când erai pe uscat, ajută-mă acum sau niciodată. Orice 
calcul mi-a devenit imposibil. Mamia este dactilografă în 
consorțiul de îngrăşăminte chimice, în partea de jos a oraşului; 
lumina s-a stins din viața mea. Ştiu că recomandările pe care ti 
le fac aici nu-ți vor plăcea deloc, dar gândeşte-te numai că este 
vorba de viaţă şi de moarte pentru Jim Pinkerton. 

P. S. - Am dat 7 la sută! Ce cădere! Nu vreau să gem, dar nu 
mai țin la viaţă. Orice ambiţie e moartă în mine. lată-mă mic 
amploiat, cu conştiinţa că nu servesc la nimic. Un amploiat ca 


mine, l-aş fi dat afară la o jumătate de oră după instalarea lui, 
pe timpul meu. Eşti singurul pe care mai contez, nu mă părăsi. 
Jim Pinkerton 


Trec în post scriptum, peste o nouă explozie de plânsete şi de 
jurăminte patetice. Plicul conţinea deasemenea părerea unui 
medic, consultat, destul de puţin asigurătoare. Mi-e penibil să 
arăt astfel naufragiul moral al scumpului meu prieten, dar nu 
era necesar, pentru a face să se înţeleagă efectul produs asupra 
mea, de aceste scrisori sfâşietoare? 

Totuşi, mă redresai şi în acest moment de catastrofă 
definitivă, avui conştiinţa unei tresăriri a propriei mele energii. 
Nu mai puteam să mai contez pe Jim? Ei bine, voi lua lucrul în 
mână. Reveni la judecata mea personală. 

De fapt, era uşor de spus, dar ce să fac? Eram scufundat în 
mila sentimentală, aproape femenină, la gândul prietenului meu 
zdrobit. Învins, acest neîmblânzit? Nu ştiam cum să refuz 
încrederea pe care mi-o cerea, nici cum să consimt. Auzeam 
răsunând în mine uşi de temniţă care se închid, mi-era frică de 
lege. Apoi, erau plângerile lui Jim care îmi reveneau în urechi. 
Ezitam, ezitam, totuşi conştient că dacă ajungeam să mă 
hotărăsc, voi şti să urmez până la capăt calea pe care mi-o 
creeasem. 

Îmi adusei aminte că aveam un prieten pe bord. 

— Domnilor, zisei eu, sunt dezolat de a vă impune încă un 
răgaz şi de a abuza astfel de momentele dvs., dar e 
indispensabil să am un minut de convorbire cu căpitanul Nares. 
lertaţi-mă deci dacă vă lipsesc de societatea lui. 

Deodată contrabandiştii se ridicară, protestând că ei trebuiau 
să termine în ceasul acela cu această afacere de opium. 
Riscaseră destul din îndatorire. Dacă nu tratau pe loc, vor pleca. 

— Doresc ca dvs. să alegeţi, domnilor, răspunsei eu. Nici eu 
nu sunt sigur de a putea să aranjez ceva cu dvs. In tot cazul, n- 
am obiceiul de a face comerţ cu cuțitul la gât. 

— Domnule Dodd, — zise Fowler, - gândiţi-vă la situaţia 
noastră. Ea este realmente periculoasă. Nu suntem singurii care 
au observat sosirea dvs. aici. 

— Domnule Fowler, declarai eu, nu sunt născut de ieri. 
Permiteţi să vă spun părerea mea. Dacă oamenii vămii ar fi 
trebuit să ne surprindă pe bord, asta ar fi deja făcut. E, deci 


cineva care ţine firul acestei mici comedii, şi pentru mine acest 
cineva se numeşte Fowler. 

Ei începură să râdă din toată inima, şi cum porunci să li se 
aducă o a doua sticlă de şampanie, acceptară să discut repede 
cu căpitanul. Îi adusei la cunoştinţă scrisorile şi îl întrebai: 

— Căpitane, am nevoie de o părere dezinteresată. După 
înţelesul dvs. ce va să zică aceasta? 

Cu repeziciune el parcurse scrisorile şi îmi răspunse: 

— Ei bine, prietenul dvs. vă spune să ascultați pe Speedy, pe 
cât e posibil. Supune-te şi ţine-ţi limba... Felurile de mărfuri 
găsite pe epavă adăugate la banii produşi din vânzarea 
opiumului, vor reprezenta o sumă mare în buzunar. 

— Să presupunem că o fac? Dar este şi pentru şi contra, nu 
este aşa? 

— Da, d-ta poţi să intri şi la dubă. Dar dacă scapi, îţi rămân 
anumite chinuri de conştiinţă... În sfârşit cine este acest Speedy, 
îl cunoşti? 

— Nu prea. 

— lată. El poate să dea cu piciorul dacă îi place la tot produsul 
afacerii. Pe de altă parte, dacă lucrează pentru d-ta, el te va 
„ţine“, ceea ce nu va fi prea rău. Dar domnul Pinkerton a fost un 
bun prieten pentru d-ta, el te-a ajutat, a făcut pentru d-ta ce 
putea? 

— Oh! sigur, răspunsei eu. Niciodată n-aş putea să vă spun 
tot ce-i datorez. 

— Aceasta merită consideraţie. În principiu, eu n-aş vrea să 
mă vâr într-o asemenea poveste. Dar, când e vorba de o 
prietenie adevărată, principiile trec în rândul al doilea. Domnul 
Pinkerton ai d-tale este bolnav, într-un pericol real. Pentru a-l 
scoate de acolo, trebuie să iei în spate, d-ta, toată 
responsabilitatea tratativelor scabroase. Prietenul d-tale, nu 
riscă nimic cu aceasta. D-ta îţi zici: „Jim poate să moară în 
disperare, în starea în care se găseşte, eu, mă aleg numai cu 
închisoarea. Pe care o accepţi din cele două eventualităţi?“ 

Întrerupsei: 

— E un bun mod de a pune problema? Adevărata chestiune 
este aceasta: „unde e binele? unde, răul“? 

— Mi se pare, - răspunse indirect căpitanul, că, atunci când a 
fost chestiunea de fraudă, ai lăsat capul în jos. Te plângi chiar 
că n-ai mai avut mărfuri să le treci în contrabandă. Atunci? 


Trebuie să dai pas datoriei civice sau prieteniei? Ori vei fi tot aşa 
de bun prieten cum a fost Pinkerton, sau vei fi bun cetăţean 
contra lui. Este tot una. Pe de altă parte, banii pe care îi 
recoltezi aici, reprezintă o sumă foarte considerabilă în ochii 
domnului Pinkerton, când pentru creditorii dvs. este un pumn de 
fasole. Dacă verşi aceşti bani falimentului, nu-ţi vor fi măcar 
recunoscători. Se ştie că aţi plătit foarte scump dreptul de a 
scotoci această epavă şi reveniţi cu zece sau douăzeci de mii de 
dolari, câştigaţi, în mod ilegal după propria d-tale mărturisire; nu 
uita de altfel: niciodată nu veţi obţine o poliţă semnată de Billy 
Fowler. Aceşti câţiva dolari, o bagatelă! O să vă întrebe cum 
aveţi tupeul să oferiţi atât de puţin, când atâta aţi putut strânge. 
Nu, oricum ai lua lucrurile, domnule Dodd, rezultatul nu depinde 
de dvs. Nu vă mai preocupaţi, deci. 

— E aproape o uşurare să vă aud vorbind astfel. 

— Orice ar fi, fii sigur că eu nu voi cauza neplăceri. Eu sunt 
prietenul d-tale. Armatorii mei sunt creditori. Sunt lămurit 
asupra împrejurărilor afacerii, îi reprezint aici, este datoria mea 
ca şi aceea de a apăra interesele lor. Totuşi, din prietenie, nu voi 
privi prea de aproape. Voi şti să închid ochii. Nu voi lucra astfel, 
pentru nimeni din lume, dar o voi face pentru d-ta şi regret de a 
nu putea face mai mult. 

— Mulţumesc căpitane, Hotărârea mea este luată. Voi lucra 
drept, chiar dacă mi-ar cădea cerul pe cap. Inţeleg datoria mea. 

— Sper că nu este respectul interesului meu care te 
hotărăşte? 

— Această consideraţie nu este poate străină. Dar dacă sunt 
capabil pentru a salva pe prietenul meu, să fur la nevoie, prefer 
să moară decât să vă târăsc în ruşinea mea, pe Speedy şi pe 
dvs. Nu voi părăsi pe Jim pentru aceasta. La San Francisco voi 
lucra atâta cât va fi nevoie ca să nu-i lipsească nimic. lată 
datoria mea. 

— Aveţi greşeală sau dreptate? Să fiu spânzurat dacă ştiu 
ceva... Dar de ce nu trimiţi aceşti oameni care te aşteaptă? la ce 
bun să treci prin riscurile contrabandei pentru singurul avantaj 
al creditorilor d-tale? 

— l-am lăsat prea mult să aştepte pentru a-i îndepărta aşa. 

Revăzui deci pe Fowler şi Sharpe, care mai mult răutăcioşi 
decât binevoitori, îmi făcură onoarea de a-mi împrumuta 
propriul lor pişicherlic, aşa încât cu totul naiv, le-am cucerit 


stima şi chiar respectul, mulţumindu-mă să spun adevărul aşa 
cum e şi de a exprima, în ceea ce privea rezultatul discuţiei, o 
indiferenţă din cele mai sincere. 

De exemplu, când le-am zis că nu am decât două sute 
patruzeci de livre de opium, ei schimbară priviri care ziceau: 
„drace“! dar nu-i aşa de prost!” Când îmi propuseră douăzeci de 
dolari pe livra de drog, eu, cu adevărată plictiseală le cerui 
treizeci şi cinci, adăugând că pot s-o ia sau pot s-o lase şi avui 
bucuria indescriptibilă de a vedea pe Fowler împingând cu cotul 
pe Sharpe, care acceptă brusc. Afacerea era frumoasă şi, puţin 
după aceea, cum ei se îndepărtau în barca lor, uitând că pe apa 
liniştită, focile se auzeau de departe, auzi pe Sharpe pronunţând 
această judecată elogioasă: 

— Are pielea aspră, acest Dodd! Este un ticălos. 


CAPITOLUL IX 


Avizo-ul proiectează oarecare lumină 


La primele lumini ale zilei, ancorat în radă, în faţa oraşului cu 
vile albe îmbrăcate în verdeață, aproape de scările cheiului, un 
avizo englezesc ancorase la patru sute de metri de noi. Convinşi 
că au de-a face cu un mincinos admirabil, care îi avea în mână, 
d-nii Sharpe şi Fowler fură din nou pe bord, pentru a-mi oferi 
ospitalitate, cu toate că nu păream deloc a ţine la ea. 


Pe pământ, sub conducerea lui Sharpe, mi-am petrecut întâia 
zi informându-mă asupra situaţiei pieţii, de preţul ceaiului, ca şi 
al mătăsii. Apoi, în bungalowul lui Fowler, seara şi în timpul 
nopţii fu o mică sărbătoare cu coctailuri, poker şi lichioruri 
asortate. A doua zi, cu capul greu, avid de aer şi de singurătate, 
m-am dus să fac o plimbare la picioarele craterului stins care se 
numeşte Capul de Diamant. Astfel se făcu, că la suflarea 
alizeelor, pătrunsei într-un far la sfârşitul unei plaje. 

Un marinar al statului englez flecărea vrute şi nevrute pentru 
a edifica de nu ştiu ce pe paznicul semnalelor. O clipă, am luat 
şi eu parte la această conversaţie fără şir şi apoi, cum plecam 
pentru a ajunge la bungalowul lui Fowler, vorbăreţul britanic îmi 
propuse distracţia tovărăşiei lui, căci dorea mult să-mi explice 
de ce americanii sunt mai înaintați decât englezii în ceea ce 
priveşte modul de a fixa pânzele de catarg. Căutai un pretext 
pentru a scăpa, când văzui pe panglica care înconjura calota 
pălăriei lui de soare, inscripţia: H. M.S. Tempeste. intenţiile mele 
evoluară pe moment, şi în speranţa de a-mi procura ceva 
informaţii suplimentare asupra datelor problemei care mă 
stăpânea, acceptai oferta matelotului. Mergeam împreună şi el 
vorbea neîncetat, când, în sfârşit, am reuşit să iau cuvântul: 

— Spune-mi dară, nu este vasul dvs. acela care a cules 
oamenii de pe „Norul Zburător''? 

— Bine aţi spus! Un noroc sfânt au avut că s-au găsit în 
drumul nostru! Ce colţ murdar aceste insule Midway! 

— Revin. Eu sunt acela care am cumpărat epava. 


— Vă cer iertare, - zise englezul meu, cu o extremă 
urbanitate. Dvs. sunteţi pe bordul schoonerului alb? 
— Hotărât. 


Ne prezentarăm după toate regulele. El salută. 

— Dvs. vedeţi dar că totul mă interesează, continuai eu. Mi-ar 
plăcea să vă aud povestind cum s-a operat salvarea. 

— Uite. Aveam ordin să vizităm insulele pentru cazul când am 
da de naufragiaţi la strâmtoare. Sosind, într-o dimineaţă, am 
zărit un bric eşuat şi am trimis două ambarcaţiuni. Eu nu eram 
în ele, dar urmăream scena de pe bordul nostru. Ni s-au adus 
împleticindu-se, sclifosindu-se şi fâţâindu-se. Trent avea mâna 
înfăşurată într-o cârpă plină de sânge. El a urcat primul. Eram 
aproape de deschizătura punţii şi auzeam respiraţia lui 


zgâriindu-i bronşiile. Desigur că avea o frică nemaipomenită! 
După Trent a venit secundul. 

— Goddedaal! strigai eu. 

— Un nume ceva cam aşa, ai!, - zise matelotul cloncănind în 
râs. Numai că nu era al lui. Avea aerul unui domn frumos 
deghizat în marinar. Părea că unul din ofiţerii noştri îl cunoştea 
fiindcă îi întinse mâna: „Ei bine, ce faci, Norris, vechi frate?” 
Auzind aceasta, celălalt deveni tot aşa de alb, parcă ar fi fost în 
faţa judecății ultime, îl privi pe domnul Sebrieht ca şi când ar fi 
văzut o fantomă, şi apoi - vorbă! — iată-l cade slăbit. „Duceţi-l 
în cabina mea”, comandă domnul Sebrieht care îşi scutură capul 
murmurând: „Acest sărman prieten Norris Cartew!"' 

— Cum era, acest domn Cartew? întrebai eu gâfâind. 

— Băiatul de careu, mi-a spus că era tot ceea ce este mai bun 
în Englitera ca lume bună, un baronet, domnule, aşa cum v-o 
spun. 

— Bun, dar vă întreb cum era. 

— Bine, bine, ceva ca dvs. și ca mine. Nimic extraordinar. Eu, 
nu-mi dădeam seama că era un domn, acest om în zdrenţe. Şi 
nu l-am mai revăzut niciodată, o dată curăţat. 

— Cum aceasta? - strigai eu, apoi îmi amintii: ah! uitam că a 
fost bolnav pe tot timpul călătoriei până la San Francisco. 

— Bolnav... sau plictisit.... Sau nu mai ştiu ce. Cred, că nu-i 
ardea să se lase văzut. Băiatul de careu, care îi servea mesele 
în cabina lui, mi-a spus că el nu mânca mai mult ca o pasăre şi 
că cineva venise să-l caute cu o barcă pentru a-l conduce pe 
uscat, de îndată ce a intrat în golful de la San Francisco. lată 
cum era. Sa părea că fratele lui murise şi că el era singurul 
moştenitor al întregii averi. Era multă vreme de când plecase, 
părinţii lui erau morţi, şi nu ştia nimeni unde să-l găsească. 

— Dar, ceilalţi oameni ai bric-ului, i-ai văzut mai bine? Ce 
spuneau ei. 

— Ce aţi vrea ca să fi spus?... Dar iată-vă ajuns, după cât 
cred. Este acuma timpul să am plăcerea de a vă saluta. 

— Un cuvânt încă. Domnul Sebricht este la bordul „Furtunei” 
pentru moment. 

— Nu, e pe uscat. l-am dus o valiză la hotel. 

Cu aceasta ne despărţirăm. In ce mă priveşte, mă simţeam 
sau credeam că mă simt pe pragul misterului. Ştiam că falsul 
Dickson se numea Cartew, cunoşteam originea acestor dolari 


abundenţi cu care jucase, la vânzarea prin licitaţie, adversarul 
nostru Bellairs, vedeam în gând scena dispariţiei acestui om în 
momentul în care se salvase, pentru că fusese strigat pe 
propriul nume. Nu puteam să uit efectul produs asupra lui 
Dickson de întrebarea mea la telefon. Acest personaj cu trei 
nume - Dickson, Goddedaal sau Cartew - avea ceva greu pe 
conştiinţă şi tare înclinam să cred că era elementul principal al 
întregii afaceri. 

În tot cazul, în timp ce „Furtuna”' rămânea la îndemâna mea, 
aveam răgazul să fac cunoştinţă cu Sebricht şi cu medicul 
avizoului. Mă scuzai deci faţă de Fowler şi mă reîntorsei la 
Honolulu. Tot restul zilei, rămăsei cu încăpățânare pe veranda 
hotelului, aşteptând pe locotenentul de vas Sebricht, pe care 
cerusem să mi-l aducă. 

Abia la orele nouă seara amploiatul m-a dus în faţa ofițerului, 
care, sub costumul său elegant dădea impresia unei nespuse 
morbidităţi. Bastonul pe care-l purta părea că-i atârnă greu. In 
locul marinarului energic pe care-l aşteptam, mă vedeam în 
legătură cu un fel de meduză. 

— Este locotenentul de vas Sebricht căruia am onoarea de a-i 
vorbi? întrebai eu. 

Cu o moliciune de accent şi o articulaţie infinit de 
pretențioasă, mă privi cu un ochi muribund şi răspunse: 

— Ah! da... dar, ah! eu nu vă cunosc. 

— Mi-am permis acest demers, pentru a mă face cunoscut de 
dvs., domnule, explicai eu cu un ton ferm. E vorba de un lucru 
care ne interesează pe amândoi. Cred că pot să fiu util unuia din 
prietenii dvs., sau, cel puţin, să-i aduc anumite informaţii care 
presupun că sunt bine venite pentru el. 

Voi fi exagerând poate niţel serviciul ce-l aduc acestui Cartew, 
totuşi, sunt sigur că ar fi fericit de a afla dispariţia completă a 
epavei. 

— Eu... eu... eu nu vă înţeleg, - gângăvi victima indiscreţiei 
mele. Nu am niciun amic în Honolulu. 

— Acest amic este unul din compatrioţii dvs., domnule Cartew 
pe care l-aţi pescuit la Midway. Casa mea de comerţ a cumpărat 
epava „Norului Zburător”. Am efectuat distrugerea vasului şi aş 
avea o importantă comunicare pentru domnul Cartew în această 
chestiune. Mi-am permis deci să vă deranjez pentru a obţine de 
la dvs. adresa prietenului. 


Desigur, înţelesesem repede imposibilitatea de a-l interesa pe 
acest polichinel. În ce-l priveşte, şedea pe spini. Imediat l-am 
judecat: un fel de nulitate fără apărare, un melc scos din 
cochilie. Pentru a avea linişte, el ar consimţi la tot ce i-aş cere. 
Ah! această plictisitoare convorbire a luat sfârşit! O clipă mai 
târziu, dispăruse lăsând o bucată de hârtie pe care scrisese 
aceste cuvinte: 


NORRIS CARTEW 
Stallbridge-le Cartew (Dorset) 


Rămâneam stăpân al câmpului de luptă, dar victoria mea nu 
era decât relativă, pentru că trebuia să renunţ la speranţa de a 
intra în relaţii cu doctorul, din moment ce marina britanică 
rămânea din acest punct de vedere inabordabilă. M-am dus deci 
să mă culc şi, a doua zi în timp ce mă plimbam, întâlnirea cu 
inconsistentul meu interlocutor din ajun, îmi confirma impresia 
mea. Mă salută abia, cu o uscăciune care atingea desgustul, aşa 
fel că nu-mi dădui nici osteneala de a-i răspunde. Judecaţi dar, 
surpriza mea, când o jumătate de oră mai târziu, am primit un 
bilet de pe Furtuna: 


Dragă Domnule, 


Tot ceea ce priveşte naufragiul „Norului Zburător“ ne 
interesează mult şi, îndată ce am spus camarazilor mei că 
avusesem plăcerea de a vă face cunoştinţa, fu o dorință 
unanimă de a vă avea cu noi la dineu. Vom avea mare plăcere 
să vă vedem în seara aceasta, sau în cazul când un angajament 
precedent va impiedeca, la dejunul de astăzi sau de mâine. 


După indicarea orelor şi a formulelor de politeţe, biletul se 
termina cu semnătura J. Lascelles-Sebricht. N-avusei nicio 
greutate ca să-mi dau seama că, bizuindu-se pe întâlnirea 
noastră la ei, locotenentul vasului, în ciuda languroaselor 
proteste, fusese însărcinat de a mă atrage la bordul lor. Poate 
că ar fi vrut să-şi dea seama de urmările posibile ale repezelii 
stângace cu care îmi dăduse adresa lui Cartew. Fără a pierde 
timpul răspunsei alegând ora cea mai apropiată şi, puţin după 


aceea, o echipă cu aparenţă destul de urâtă, mă ducea într-o 
barcă, de pe „Norab Creina” până sub bărcile „Furtunei”. 

Cu totul contrar lui Sebricht, aceşti domni din careu, părură 
încântați de a mă vedea. Puseră mare interes în povestea 
călătoriei mele şi mă întrebară tot felul de detalii. Se vorbea fără 
jenă de Cartew şi se apropie cazul lui de acela al unui defunct 
conte de Aberdeen, care muri în calitate de secund al unui 
schooner american. Dacă nu-mi vorbiră decât destul de puţin 
despre acest om, este pentru că, realmente, nu aveau mare 
lucru de spus. Nu ascundeau nimic şi, fără nicio îndoială, n- 
aveau nimic de ascuns. 

Singur doctorul mă puse pe gânduri. Era un om de talie înaltă, 
trecut de cincizeci de ani, cu părul cenuşiu, cu gura rânjitoare, 
cu sprâncenele stufoase. Vorbea puţin, dar cu veselie şi râsul 
liniştit care îl scutura adesea, era irezistibil. Cu toate că el 
meşteşugea cuvintele, aveam impresia că era foarte respectat. 
Mă privea pe furiş şi, mai mult, eu făceam la fel. Dacă, cum 
aveam impresia, Cartew făcuse pe bolnavul, acest om ştia 
motivele acestei prefăcute boale. 

După prânz, am trecut în fumuoar, când, sub o impulsiune 
momentană, dădui pe faţă totul şi pretextând o mică 
indispoziţie, cerul medicului o consultaţie. Dar, abia fuserăm 
singurică îi declarai cu totul limpede: 

— Nu sunt deloc bolnav, doctore, e vorba de altceva. 

El avu un mic mormăit, gura i se convulsionă, îşi aruncă 
asupra mea privirea ochilor lui lucizi şi, foarte stăpân pe el, 
aşteptă. 

— Explicai: am să vă vorbesc de „Norul Zburător” şi de 
domnul Cartew. Vă aşteptaţi nu? Sunt sigur să dvs., ştiţi totul, 
ori fiind foarte perspicace, vă daţi seama că eu nu cunosc prea 
bine situaţia. 

— Nu vă înţeleg prea bine, - răspunse el, - sau mai degrabă 
nu prind cu preciziune în ce spirit mă întrebaţi. 

— Ei bine, reluai eu, cred că intenţiile noastre se contrazic, 
dar e destul pentru a-mi fixa pe ale mele. În ceea ce mă priveşte 
sunt adus aici de un agent al domnului Cartew, am cumpărat 
epava ,Norului Zburător" la un preţ ruinător şi iată-mă în stare 
de faliment. Dar, dacă n-am găsit niciun tezaur pe „Norul 
Zburător”, s-au descoperit indicii foarte evidente de pungăşie. 
Puneţi-vă în locul meu: iată-mă ruinat prin purtarea unui om pe 


care nu l-am văzut niciodată şi, cu totul natural, eu doresc 
revanşă sau compensație. Ori veţi recunoaşte că am mijloace de 
a cere una sau alta. 

Nici cu vorba, nici cu gestul nu răspunse la această sfidare. 
Urmai: 

— Nu vreţi să mă ajutaţi deloc: înţelegeţi cu toate acestea 
bine ceea ce vreau să spun. Vă întreb: trebuie să tratez pe 
domnul Cartew ca pe un prieten... sau altfel? Conştiinţa mea nu 
este poate liniştită, dar, neapărat, am una. Sunt grade în 
trişerie, unele sunt foarte inocente în ochii mei, dar niciun om nu 
trebuie să abandoneze un avantaj asupra adversarului său; eu 
sunt în plus, foarte curios. De altfel, n-am aplicaţie pentru 
persecuție, nici pe aceea de a mă înverşuna asupra unui 
nenorocit. 

Doctorul vorbi. 

— Văd. Ei, bine, admiteţi să vă dau cuvântul că, dacă greşeli 
au fost comise, sunt scuze, mari scuze, voi putea spune, chiar 
foarte mari. 

— Nimic nu poate să mă influenţeze mai favorabil, doctore, 
răspunsei eu. 

— Voi merge mai departee, - adăugă el, - e foarte probabil că 
în asemenea împrejurări să fi procedat şi noi în acelaşi fel. 
Credeţi-mă: nu voi umbla cu şiretenii şi mărturisesc că cunosc 
faptele. Vă este uşor să ghiciţi cum am folosit această noţiune 
pe care n-am deloc dreptul s-o împart cu Dv. 

Mi se pare imposibil să exprim aspra şi impozanta vigoare cu 
care doctorul Urquart pronunţă aceste cuvinte. Acei care mă 
citesc vor aprecia, fără îndoială, eă el mă exaspera cu enigme, 
atunci când, pentru mine, care-l ascultam, discursul lui părea o 
lecţie de onoare. 

— Domnule, zisei eu, vă mulţumesc. Ştiu că mi-aţi spus atâta 
cât v-a fost posibil şi mai mult decât eram în drept să vă cer. 
Consider aceasta ca un semn de încredere pe care voi încerca s- 
o merit şi sper că veţi binevoi să-mi permiteţi să vă consider ca 
un prieten. 

El eschivă oferta mea de prietenie, propunându-mi destul de 
brutal să mergem să întâlnim restul statului major. Dar, un 
moment mai târziu, atenuă atitudinea. Cum intram în fumoar, 
îmi puse mâna pe umăr, cu o familiaritate amabilă şi anunţă: 


— Nimic grav. Am prescris Domnului Dodd, un pahar din 
vechea noastră maderă... 

Niciodată nu l-am mai revăzut pe doctor... Acum, cititorul este 
în întregime la curent cu tot ceea ce am putut descoperi pentru 
lămurirea acestui mister. N-am ştiut nimic mai mult până în ziua 
când am aflat, în fine, tot adevărul. Va fi oare lectorul mai 
pătrunzător decât mine? Eu cred, după exemplul meu, că el va 
renunţa să ghicească. 


CAPITOLUL X 


Întrebări şi tertipuri 


Întors la San Francisco, într-o atmosferă încântătoare, sub un 
soare radios, pe străzi pe care se grăbeau oameni cu 


butonierele înflorite şi cu figurile surâzătoare, mă îndreptai spre 
casa în care prietenul meu Jim lucra acum ca amploiat. Aveam 
inima strânsă şi mă acomodam rău cu veselia care mă 
înconjura. 

În fine, într-o stradelă, la poarta unei case de o aparenţă 
păcătoasă, văzui această firmă: Franklin H. Dodge & Comp, 
imprimatori. Intrai. Într-un apartament micuţ şi murdar, Jim 
şedea singur la o masă, în haine uzate, cu aerul bolnav, 
chinuind o peniță, în timp ce privea cu dezgust o coloană de 
cifre. Absorbit, nici nu mă văzu, nici nu mă auzi, imagine 
mişcătoare a dezolării. Imobil şi biciuit de căinţă, îl priveam: 
reveneam, eu, şi amicul meu sacrificat în onoarea mea, era 
intact acolo, el care avea atâta nevoie de odihnă, de îngrijiri, de 
hrană bună. 

— Jim!, strigai eu. 

— Loudon! 

Se ridică şi rămase în picioare clătinându-se şi gâfâind... 
Alergai la el. 

— Sărmanul meu prieten!, strigai eu. 

— lată-te reîntors, cerul să fie binecuvânaat, - gângăvi el 
bătându-mă afectuos pe umăr. 

— Noutăţile nu sunt bune, Jim. 

— Ce noutate putea să fie mai bună decât aceea a întoarcerii 
tale! Oh! cum te aşteptam! 

— N-am putut să fac ceea ce-mi cereai. Creditorii vor avea 
totul! 

— Sst! Eram nebun, Loudon, când ţi-am scris asemenea 
lucruri. Dacă am fi făcut aceasta, n-aş mai fi îndrăznit să privesc 
în faţă pe Mamia. Ce femeie, ce bunătate! 

— Bravo, strigai eu, tot aşa doream şi eu să te văd. 

— Atunci „Norul Zburător“? 

— O pungăşie. Niciodată creditorii noştri nu vor vrea să 
creadă că am fost nebuni din punctul acesta de vedere. 

Şi, fericit de a fi găsit tranziţia, adăugai: 

— Şi falimentul? 

— Este o fericire pentru tine că n-ai avut ocazia să te zbaţi şi 
de a nu fi citit jurnalele. Mesagerul, mă face hidrocefal: un altul 
mă compară cu o broască care a vrut să devină tot aşa de mare 
ca Longhurst şi s-a ghiftuit până a crăpat. Lucruri foarte aspre 
pentru un om în plină lună de miere... Mă consolam cu 


gândul ,Norului Zburător”. În general, cum s-a aranjat aceasta, 
Loudon? Ce a produs? N-am înţeles nimic din această poveste. 

„Asta nu mă miră“, gândeam eu. 

— N-am nici eu mai mult noroc ca tine... Dar cum se face că 
ai căzut atât de repede? 

— Va trebui să vorbim multă vreme de toate acestea, 
prietene. Dar, am lucrul meu de terminat. Va trebui să te duci să 
vezi pe Mamia. Ea este la Speedy, unde te aşteaptă cu 
nerăbdare. 

Încântat de a amâna explicaţiile pe mai târziu, m-am grăbit 
spre strada Bush. Nevasta lui Speedy m-a introdus în odaia unde 
Mamia bătea la maşina de scris. D-na Pinkerton mă primi cu o 
familiaritate  cuceritoare: cu un gest delicat îmi întinse 
amândouă, mâinile, îmi dădu un scaun şi îmi întinse o cutie de 
tutun favorit ca şi un pachet de foiţă de țigarete. 

— Căpitanul Nares a reuşit, cu toate ocupațiile lui să-şi 
găsească timpul spre a veni să mă vadă. Raportul lui m-a 
informat că eşti atât de brav şi modest! 

Şi, cum mă apăram, ea insistă: 

— Taci, eu ştiu ce eşti un erou, poate. Ştiu cum ai lucrat toată 
ziua, cu mâinile sângerânde, cu unghiile rupte, cum ai spus 
căpitanului să se ducă în plin uragan, atunci, când era el însuşi 
înspăimântat. Ce admiraţie şi mulţumiri nu-ţi datorăm noi! 

— Nu vorbi de mulţumiri, Mamio. Nu poate fi vorba de aceasta 
între doi prieteni. Jim şi cu mine am cunoscut prosperitatea 
împreună. Acum va fi la fel pentru sărăcie. Noi am făcut 
amândoi ce am putut, iată totul. Pentru moment îmi voi căuta o 
situaţie. Astfel, vă voi putea trimite pe amândoi la ţară, căci Jim 
are cea mai mare nevoie de odihnă. 

— Jim nu poate să primească banul D-tale, Domnule Loudon, 
declară Mamia. 

— Dar eu am primit pe al lui! 

După acestea, Pinkerton veni şi ne întâlni, ştergându-şi 
fruntea. Deodată, atacă subiectul care îmi provoca oroare: 

— Acuma, dragă prietene, ziua mea e terminată, povesteşte- 
mi întreaga păţanie. 

— Să vorbin mai întâi niţel de afacerile noastre, răspunsei eu, 
căutând în cap cum să-mi aranjez povestea. 

Aş vrea să cunosc împrejurările exacte ale falimentului. 


— Oh! aceasta este poveste veche, - strigă Jim. Am plătit 7 la 
sută, te asigur că e foarte bine. Este ceva trecut, îţi spun. 
Vorbeşte-mi mai degrabă de epavă. S-ar zice că e ceva de 
neînțeles în această afacere. 

— În tot cazul nu era nimic înăuntru, răspunsei eu cu un râs 
constrâns. 

— Aş vrea să-mi dau seama prin mine însumi, replică Jim. 

— Este chiar ceva prea mult, strigai eu cu o nerăbdare de 
neiertat la un om în situaţia în care eram, că nu puteam să fiu 
informat asupra acestui faliment. S-ar zice, pe cuvintul meu, că 
tu eviţi acest subiect. 

— Dar, întrebă Jim, nu pare că tu vrei să înlături pe acel al 
epavei? 

Eram prins în propria mea cursă. La rândul meu răspunsei cu 
veselie: 

— Vechiul meu camarad şi prieten, din moment ce iei lucrurile 
aşa, fie iată. 

Descrisei insula, epava, am mimat oamenii echipajului şi pe 
chinez. Evidenţiai pitorescul, dar mă abţinui să arăt în detaliu 
ceea ce ar fi putut compromite pe Cartew şi a mă face să nu-mi 
ţin cuvântul dat implicit doctorului Urguart, aşa că, în final m-am 
oprit fără a conchide cu adevărat. Vorbisem pentru a nu spune 
nimic. Mamia şi Jim mă priveau cu surprindere. 

— Atunci? întrebă Jim. 

— Ei bine, este totul, răspunsei eu. 

— Dar ce explicaţie dai tuturor acestora? 

— Nu pot să le explic. 

Mamia avu un clătinat de cap drept rea prevestire. 

— Drace, strigă Jim, Bellairs ridicase până la cincizeci de mii. 
Nu mă îndoiesc o secundă că tu şi Nares, n-aţi făcut tot ce aţi 
putut, dar spun că v-aţi înşelat. Opiumul, tezaurul, sunt în 
această epavă şi eu îl voi găsi. 

— Eu îţi spun, că nu mai e nimic în bric, nimic decât lemn şi 
fier. 

— Vei vedea, - replică Jim. Mă voi duce la Midway cu Mamia. 
Longhurst nu-mi va refuza să facă cheltuieli pentru un schooner, 
Voi căuta şi voi găsi, prietene. 

— Nu vei găsi nimic, Jim, epava este arsă. 

— Arsă! strigă Mamia sărind în sus. 


— Îţi cer iertare, Loudon, zise încet Jim, după o pauză, dar ce 
idee te-a apucat să arzi acest schelet? 

— O idee a lui Nares, răspunsei eu. 

— E mai rău decât totul! zise Mamia. 

— Haide, e nebunie, reluă Pinkerton. Ce spera Nares punând 
foc acestui „Nor Zburător“? 

— Nu ştiu nimic prietene. El n-a avut nici aerul de a-i da vreo 
importanţă. Luasem totul ce s-a găsit de luat. 

— Dar eu îţi spun că nu, Loudon! 

— Ce v-a dat această certitudine? întrebă Mamia. 

— Cum să spun? am scotocit totul şi am dărâmat totul. Eram 
absolut sigur, iată totul. 

— Încep să cred că aţi fost într-adevăr convinşi, - lăsă să cadă 
Mamia, cu un ton semnificativ. Numai că, domnule Dodd, nu ne 
spuneţi nici ce gândiţi, nici ce ştiţi. 

— Mamio! strigă Jim, la disperare. 

— Oh! n-ai atâta frică de a-l jigni, James, reluă d-na Pinkerton. 
El nu se jena deloc astfel pentru tine adineaori. El nu e la prima 
reticenţă. Îţi aduci aminte: el ştia adresa acestui Dickson, dar n- 
a dat-o decât când domnul acesta a fugit! 

Eram câte trei în picioare. 

— lartă-i Mamiei, îmi ceru Jim cu totul rugător. Mânia ei are 
scuze faţă de comportarea ta. Explică-te. 

— Este adevărat că nu te-am înştiinţat de la început şi că am 
ţinut totul secret. Desigur, n-am spus toată povestea. Dar îţi cer 
să păstrezi încrederea deoarece sunt legat prin onoare. Cu o 
înspăimântătoare dulceaţă, d-na Pinkerton reluă cuvântul: 

— Ar părea dar, domnule Dodd, că mă înşelam închipuindu-mi 
că în afacere d-ta reprezinţi pe soţul meu şi că erau banii soţului 
meu aceia care „mergeau “? Eşti legat pe cuvânt cu nu ştiu 
cine, dar n-ai fost legat, înainte de orice, cu bărbatul meu? 
Găseşti că aceasta nu ne priveşte şi nu trebuie să ştim cum s-a 
pierdut banul nostru, când bărbatul meu este ruinat şi bolnav? 
D-ta ceri încrederea noastră, dar eu mă întreb dacă nu am dat 
prea multă. 

— Nu eşti d-ta doamnă aceea căreia mă adresez, ci este 
bărbatul d-tale. 

— Ah! da, d-ta ai ştiut să ne ademeneşti, abuzând de 
afecțiunea lui, dar eu sunt aici şi nu mă las orbită de marile d- 
tale aere. Echipajul „Norului Zburător“ a zburat: corabia s-a 


vândut prea scump. D-ta ştii adresa omului care este în cauză şi 
o ascunzi: nu găseşti în această corabie ceea ce ai fost trimis să 
cauţi, dar nu te opreşti să arzi bricul şi când îţi cerem explicaţii, 
eşti legat de onoare! Ei bine, eu care n-am limba legată de 
niciun angajament tragic, voi vorbi sus şi limpede: Domnule 
Dodd, ai fost cumpărat şi plătit. 

— Destul, Mamio, strigă Jim. Pe mine mă răneşti. Tu nu 
înţelegi nimic din toate acestea. Ai izbit în Loudon, încât nu mai 
pot să te privesc în faţă. El mi-a păstrat onestitatea! 

— Nu eşti decât un nebun, de o sută de ori prea bun, şi numai 
pentru asta te iubesc. Ochii mei sunt deschişi, eu văd falsitatea 
acestui om. Nu ştii că vorbea mai adineaori să împartă cu tine 
un salariu câştigat cu sudoarea frunţii lui? Un os pe care ni l-ar fi 
aruncat, un os scos din pradă, adică din partea ta din ,, Norul 
Zburător”, din puţinii tăi bani de care s-a folosit în timp ee se 
târa ca un cerşetor pe pavajul Parisului! Păstrează-ţi mila, 
domnule! Eu sunt capabilă să lucrez pentru bărbatul meu. N- 
avem nevoie să vă lustruim ghetele de om de onoare. De la 
început n-ai făcut niciodată altceva decât să-ţi baţi joc de acest 
sărman şi bun Jim. Şi acum iată-te bogat. Nu, dar neagă încă, 
neagă că eşti bogat? Eşti bogat cu banii bărbatului meu. 

Ce să răspund? Eram totodată mâhnit şi plin de simpatie faţă 
de aceea care mă trata astfel. Nu puteam decât să mă sustrag 
prin fugă la aceste invective răzbunătoare ale furiei deslănţuite. 
Cu un semn prietenesc făcut lui Jim, am ieşit. 

Abia făcusem câţiva când îl văzui alergând în urma mea, în 
timp ce o voce bine cunoscută mă striga pe nume. Jim îmi 
remise o scrisoare care mă aştepta abia de un moment. In 
acelaşi timp el pledă cauza Mamiei. 

— Nu te lua după ea, Loudon: ea e astfel. La ea, loialitatea 
este totul. Ea spune ce gândeşte, antrenată de afecțiunea 
pentru mine, dar eu ştiu foarte bine că nu ţi se poate reproşa 
nimic. Sunt absolut sigur de perfecta ta corectitudine. Numai ar 
fi trebuit... vreau să spun... 

— Puțin importă ce vrei să spui, sărmanul meu Jim. Mamia 
este o femeiuşcă bravă, o soţie bună. Ea apără pe bărbatul ei. 
Ştiu bine că povestea mea suna drăceşte de fals. Nu te stimez 
mai puţin nici pe tine, nici pe ea. 

— Loudon, ascultă: mânia ei va trece, ea va înţelege. 


— Dar nu, e imposibil, nimic de făcut. Du-te tu, la tovarăşa ta, 
amice. Adio dragul meu, atât de scump prieten, cerul să te 
binecuvânteze. Nu ne vom revedea niciodată. 

— Oh! Loudon, trebuia să ajung zilele când să-mi spui 
asemenea cuvinte! 

El plecase! Nu ştiam ce să fac mai departe. Nu mai simţeam 
decât o vagă impulsie de a mă omori, sau de a mă refugia în 
beţie - ştiu eu? O porni pe străzi, aproape inconştient. Aveam 
bani în buzunar... Ai mei sau ai creditorilor? Restaurantul 
Câinele Flocos găsindu-se în drum, intrai maşinal şi mă aşezai la 
o masă. Cred că am dat ordine garconului care venise să-i dau 
comanda. Puțin după aceea, am găsit pe faţa de masă, lângă 
mine, scrisoarea remisă de prietenul meu Jim, adresată de o 
mână comercială şi lipită cu un timbru englez şters prin uzură, 
din Edimburg. Am deschis-o şi am citit: 


Dragă Domnule, 


Am trista datorie să vă anunț moartea, survenită la 17 ale 
lunii trecute, a bunicului Dvs., DI. Alexandru Loudon, mort de o 
bronşită acută. Cuprins de frigurile ultimelor sale ore, n-a încetat 
să vorbească de Dvs. Aici, anexat, veti găsi o copie de pe 
testamentul său, prin care sunteți instituit ca moştenitor al său 
pe o jumătate din averea sa. Permiteţi-mi să vă felicit de acest 
câştig considerabil şi fiți asigurat că pină la sosirea Dvs., averea 
Dvs., va primi toate îngrijirile mele. Neştiind care sunt 
disponibilitățile Dvs., actuale, vă adresez în acelaşi timp un cec 
de şase sute de lire. 

Al. Dvs., devotat, 
W. Rutherford Gregg. 


Pentru moment, avui viziunea înmormântării bunicului meu la 
Edimburg, cu demna gravitate scoțiană: o defilare înceată de 
oameni în doliu, cu figurile întristate, într-un mare vacarm de 
clopote, un plâns greu de imnuri aduse de vântul muşcător de la 
răsărit. 

Eram fericit de noua mea stare de bogăţie şi, în acelaşi timp, 
cu desăvârşire melancolic. În mod progresiv, sunetul aurului 
stingea orice altă impresie: ce grămadă de aur! paradisul 
regăsit, scumpul meu Paris! — siguranța că-l am la mână pe 


Cartew, pe Jim scăpat pe creditori... ah! creditorii! mi se rupea 
inima. Aceşti bani le aparţin până la ultima centimă. Unchiul 
meu murise prea devreme ca să mă salveze! 

Am tresărit deodată în tulburarea mea. La urma urmei 
puteam să mă retrag în Chili sau în Peru şi, la adăpost de orice 
extrădare, să duc tratativele cu creditorii mei. Numai, ca să pot 
face aceasta, trebuia să fiu la curent cu afacerile mele şi Jim nu- 
mi răspunsese încă în ceea ce privea detaliile falimentului 
nostru. Am pornit spre casa lui şi, la uşa lui, destul de mişcat, 
aprinsei o ţigară, pentru a-mi da o înfăţişare de fanfaronadă, 
reîntorcându-mă prin locurile de unde rândul trecut fusesem 
aproape expulzat. 

Prietenul meu şi nevasta lui terminau o masă mizeră: nişte 
resturi de oaie rece, prăjituri uscate, puţină cafea... 

— Doamnă, zisei eu, scuză-mă că mă prezint într-o casă în 
care nimeni nu doreşte să mă vadă, dar este indispensabilă o 
convorbire de afaceri între mine şi prietenul meu. 

— Nu vă ocupați de mine, vă rog, - răspunse Mamia, care se 
ridică şi trecu în camera de dormit, în timp ce cu totul 
îmbătrânit şi demn de milă Jim o urmărea cu privirea, cu un 
clătinat din cap, apoi se informă: 

— Ce mai este, Loudon? 

— Este, Jim, că tu n-ai răspuns întrebărilor mele. 

— Întrebările tale? 

— Da. Mi-ai pus întrebări şi răspunsurile mele n-au satisfăcut 
deloc pe Mamia. Dar eu, din partea mea, ştiu că nu mi-ai 
răspuns nimic. 

— Ah! da, relativ la falimentul nostru? 

Avu o întorsătură pe scaun: 

— Adevărul este că îmi era ruşine şi că încercam să eschivez 
explicaţiile. N-am fost de bună credinţă faţă de tine. Eu te-am 
luat în glumă de la început: roşesc mărturisindu-ţi: da, de ce am 
făcut aşa de repede saltul? este punctul sensibil - şi ruşinea 
mea! — privirea ta mereu atât de precisă nu te-a înşelat. Asta 
mă omora auzind pe Mamia aplicându-şi cu exactitate 
tratamentul pe care l-aş fi meritat eu. Nu mai ştiu cum pot încă 
să te mai privesc în faţă după aceea. Am jucat la bursă Loudon 
şi asta m-a doborât. 

Fraza lui se termină într-un murmur. 


— Şi iată de ce te temeai să-mi spui, sărmanul meu vânător 
de himere! Ce importanţă are aceasta? Oare nu suntem noi deja 
pierduţi? Mai mult, asta nu mă interesează. Vreau să ştiu precis 
unde mă găsesc eu personal. Am o puternică rațiune de a dori 
această informaţie, mă înţelegi tu? 

— Este şi mai rău! gemu Pinkerton pe un ton de vis. Ah! cum 
să explic? 

— Ce vrei dar să spui? strigai eu cu inima strânsă de teroare. 

— Ascultă, cu riscul de a leza amorul tău propriu, am... dar ce 
puteam face? Sindicatul mă hărţuia: jurnaliştii mă urmăreau: din 
toate aceste afaceri, plictiselile îmi plouau din toate părţile: am 
fost prins de panică: mi-am pierdut capul şi cum tu nu erai aici, 
m-am lăsat dus de ape... El nu termina de a bate câmpii, în timp 
ce, chinuit mă întrebam ce putuse să facă. 

— Jim, strigai eu, sunt la capătul puterilor. Din milă, spune-mi 
orice ar fi fost. 

— Ei bine, te-am tratat ca o cantitate neglijabilă: te-am umilit, 
am zis că nu erai un om de afaceri, ci un fel de sărman pictor 
fără talent, fără para chioară, că nu înţelegeai nimic la 
tranzacţii, la cifre, la bani. Am povestit toate acestea din cauza 
unor. Anumite înscrisuri neregulate... 

— Doamne! spune în fine de ce m-ai acuzat. 

— Ei bine, de ceea ce ţi-am spus. În consecinţă, tu nu fuseseşi 
realmente niciodată asociatul meu. li ziceam astfel din 
prietenie pentru a-ţi face plăcere. De fapt, nu erai decât un fel 
de sărman amploiat mărunt, destul de incapabil... În general tu 
nu erai debitor, ci creditor, atât prin salariile tale, cât şi pentru 
fondurile care mi le împrumutaseşi. 

— Ah! ah!, începui să vociferez eu, nebun de bucurie, 
creditor! eu sunt creditor! dar atunci nu sunt deloc în faliment? 

— Desigur că nu, răspunse bravul Jim. Eu ştiu că am fost niţel 
cam fără jenă... Mi-am luat prea multă libertate. 

— Oh! lasă-mă în pace cu literatura ta şi, citeşte aceasta. 

Îi dădui scrisoarea de la Edinburg, aproape dansând. 

— Tu n-ai să mănânci mizeria asta, cheamă pe nevastă-ta. 

Aruncai farfuria cu oaie rece în căminul sobei. 

— Ceea ce ne trebuie, este un prânz faimos cu şampanie. Am 
prânzit, dacă nu mă înşel, dar după un asemenea prânz, voi mai 
lua altul. Citeşte deci aceasta, măgar ticălos! Eu nu sunt nebun, 
Mamia! Mamia! 


Alergând în dormitor, deschisei uşa şi continuai să scâncesc: 

— Mamia! nu există supărare între noi doi. Îmbrăţişeazăcţi 
bărbatul. Vă voi spune totul după masă. Mergem într-un 
restaurant cu muzică şi vom dansa până mâine dimineaţă. 
_ După aceea vom dejuna la Wapa-Valley sau la Monterey. 
Imbracă-te, deci, Mamia. Fă-te frumoasă. Şi tu, mare nătărău, să 
scrii pe loc lui Franklin Dodge că poate să se ducă la băi. Ah! 
drăcoaică de Mamia, du-te! Este adevărat că eram bogat, numai 
că n-o ştiam... 


CAPITOLUL XI 


Călătoria mea cu avocățelul... 


Afacerea Norului Zburător terminată şi, bine terminată în ceea 
ce mă privea, nu mai rămânea decât să cânt TE DEUM, să trag o 
frumoasă linie sub capitol şi să încep un altul în jurnalul - nescris 
- al vieţii mele. Cât despre Jim, eram pe cale să-l instalez într-o 
mică căsuţă de ţară, în partea Napa-ei. El pretindea că nu mai 
vrea să facă nimic, decât să se culce pe spate în fân, aruncând 
asupra lucrurilor de comerţ o privire asemănătoare aceleia pe 
care Napoleon la Sf. Elena o plimba asupra cărţilor militare. 

Numai că a treia zi, fu văzut vorbind cu directorul ziarului din 
localitate şi, când reveni de la această convorbire, începu să se 
intereseze de jurnalismul regional: 

— Poate că se obţin dolari din această afacere, insinua el cu 
un aer enigmatic. 

In timpul celor două zile care urmară, el fu plecat toată după 
amiaza, şi, a şasea zi, întocmea în mod vizibil prospecte. Ochii îi 
străluceau de un nou foc: vocea îi relua sonorități virile. Calul de 
luptă presimţea lupta şi lovea pământul printre lăncii. A şaptea 
zi, semnam un pact de asociaţie. Altfel, nu ar fi acceptat o para 
de la mine! Din nou, banii mei erau în joc. Lăsai pe prietenul 
meu în mijlocul angrenajelor maşinilor sale şi mă întorsei la San 
Francisco, unde, îndată ce sosi, luai masa cu Nares. Feţele 
noastre arse şi mâinile de abia cicatrizate, dovedeau prolixitatea 
aventurii „Norului Zburător“. 

Un bucătar, negru, ne vărsa şampanie frapată, în timp ce 
mâncam numai trufandale. Exclamai: 

— Ah! unde este ea, insula Midway? Unde sunt mateloţii 
mormăitori, Johnson, păsările şi topoarele? Toate acestea sunt 
moarte şi îngropate. Amin! 

— Chiar atât de îngropate, Domnule Dodd? În ziua chiar a 
sosirii noastre aici, am primit vizita lui Bellairs. Nu dai nicio para 
chioară pe el. L-am recunoscut imediat după descrierea pe care 
mi-o făcuseşi. El ştie ceea ce ştim noi, şi tot aşa de mult din 
ceea ce noi nu ştim. L-am lăsat să meargă şi să-şi vadă de 
treabă. Mocneşte ceva, dar nu ştiu ce. 


Pe legea mea, uitasem de Bellairs. Cu toate acestea, el 
cunoscuse pe Dickson. Fusese de fapt vinovat de fuga 
echipajului. Trebuia, forţamente, să întrevadă posibilitatea de a 
pescui în apă tulbure, şi, în acest caz, dată fiind natura lui, o 
făcea cât mai bine. Mă culcai, în seara aceea, gândindu-mă la 
toate lucrurile astea şi, a doua zi de dimineaţă nu eram încă 
îmbrăcat, când omul legii îmi bătu la uşă. li deschisei mai mult 
din pură curiozitate şi, după un început cu două înţelesuri, îmi 
ceru pe faţă să împart cu el: 

— Să împart ce? 

— Dacă îmi permiteţi să dau ideii mele o formă mai familiară, 
- zise el cu graţie, - v-aş întreba dacă n-aţi fost la Midway decât 
pentru sănătatea Dvs. 

— În ce v-ar privi acest lucru? 

— Fiţi sigur, domnule Dodd, - continuă gâlcevitorul, - că n-aş 
fi făcut niciodată acest demers, fără motive puternice. Urăsc 
indiscreţia, dar, vedeţi dvs., urmărim amândoi acelaşi scop. De 
ce să nu lucrăm de acord? Eu voi pune la dispoziţia dvs. 
pregătirea mea în materie de legi şi un bun obicei de a negocia 
delicat, de care ar fi desigur mare nevoie. Dacă refuzaţi 
concursul meu, veţi găsi în mine, spre regretul meu, o aspră - 
ezită - şi chiar un periculos adversar. 

— Aţi învăţat aceasta pe dinafară? — întrebai eu cu veselie. 

O lucire de mânie şi de ameninţare trecu prin ochii lui, dar se 
stinse pentru a lăsa loc unei slugărnicii înteţite. Reluă: 

— Vin ca prieten, Domnule, şi cred că dvs. subapreciaţi 
valoarea informaţiilor mele. Pentru a vă da o idee, eu ştiu ce aţi 
câştigat, sau mai degrabă pierdut, acolo, şi nu uit că de atunci 
dvs. aţi încasat valoarea unui mare cec de la Londra. 

— Şi trageţi concluzia? 

— Cunosc pe expeditorul cecului, - declară el, cu o mişcare de 
dare înapoi a unui om care a înaintat în mod periculos. 

— Şi atunci? 

— Dvs. uitaţi că eu eram înzestrat cu puterile şi încrederea d- 
lui Dickson. Dvs. aţi avut adresa lui, domnule Dodd şi noi 
suntem singurii în acest oraş care am comunicat cu el. Vedeţi că 
nu vreau să vă uimesc cu ifosele şi că merg sincer şi drept. Este 
felul meu în afaceri. Ce ştiu eu, ştiu bine: o vedeţi, şi, ca om de 
bun simţ, veţi înţelege că va fi încă mai bine să mă puneţi la 
curent cu totul. Nu veţi mai scăpa de mine. Sunt în afacere şi voi 


rămâne... Vă las să vă gândiţi la ce rău aş putea să fac. Şi, chiar 
fără a abuza, voi fi foarte jenat. Uite: să luăm lichidarea 
falimentului Pinkerton. Eu ştiu sumele mari de care dispuneţi. 
Dvs. cunoaşteţi o adresă pe care lui i-aţi ascuns-o. Închipuiţi-vă 
că intru în relaţii directe cu DI. Pinkerton? 

— Bun. Ei bine, ascultați, întrerupsei eu. Comunicaţi cu el 
până când veţi învineţi. Dar e o persoană cu care vă interzic 
orice relaţii şi, această persoană sunt eu. Bună ziua. 

li fu imposibil să-şi ascundă furia, dezamăgirea şi 
surprinderea. Intră într-un fel de criză a nervilor. Un dezgust 
adânc mă cuprinse. Să fiu atât de suspectat din toate părţile! 
Intâi nevasta lui Jim, apoi acest fel de speculant... Dar pe 
deasupra, încercam ca un fel de frică, descoperind această 
nevăstuică pe pista lui Cartew. Atâta îndrăzneală anunţa o 
hotărâre neschimbată, luată sub imperiul unei nevoi presante. 
Mă informai şi aflai că verosul avocat fusese suspendat din nou 
pentru nu ştiu ce nedelicateţe. Nu fusei decât şi mai îngrijorat. 
Caraghiosul se găsea la capătul resurselor şi deţinea mijlocul de 
a şi le procura. Cu reputaţia pierdută, el făcea totul fără 
scrupule. 

Şi prada pe care o căuta era un om bogat, sub lovitura unei 
destăinuiri destul de teribile, pentru a nu fi ezitat să plătească 
cincizeci de mii de dolari pentru hârca unui brick naufragiat. Ce 
ştia acest Bellairs? Ce ghicea el numai? Când îşi va începe 
atacul? 

Probleme din care unele au rămas fără soluţie. Astfel, n-am 
ştiut niciodată cum putuse să descopere numele lui Cartew. ÎI 
datora el, ca şi mine, unui matelot de pe Furtuna? În tot cazul 
eram acolo când el putu să-i obţină adresa. Din lipsă de 
ocupaţie, într-o seară, intrasem în holul hotelului pentru a 
asculta muzica. Sub lumina electrică, era lumină ca în plină zi şi 
numai astfel recunoscui la oarecare distanţă pe Bellairs, în 
convorbire cu un om care nu-mi era necunoscut. Deodată îmi 
adusei aminte de locotenentul Sebricht. Atenţie! Conjuncţiunea 
acestor doi aştri era bogată în ameninţări. Mă apropiai cu 
precauţiune. Dar fără îndoială Bellairs îşi atinsese scopul, căci îl 
văzui pierzându-se în mulţime. Sebricht găsindu-se singur, nu 
ezitai să-l opresc. 

— Bună ziua, domnule Sebricht, Ştiţi Dvs. cui aţi vorbit? 


— Nu, nu cunosc pe tipul acesta, nici de la Eva, nici de la 
Adam. E ceva care nu merge? 

— Este un pungaş de avocat suspendat. Regret că n-am putut 
să vă previn la vreme. Sper că nu i-aţi spus nimic asupra lui 
Cartew? 

El se înroşi până la urechi: 

— Oh! gemu el, sunt înspăimântător de plictisit. Acest om se 
exprima politicos, şi, pe de altă parte aveam toată pofta să mă 
scap de el! Tot ce voia era adresa lui Cartew. 

— Şi i-aţi dat-o? 

— Oh!, ce lucru plictisitor! Mi-e teamă că i-am dat-o. 

— Dumnezeu să te ierte!, strigai eu şi întorsei spatele acestui 
gafeur. 

Acum, gazul era turnat peste foc. Bellairs avea adresa şi tare 
mă înşelam dacă acest Cartew ar fi întârziat să aibă noutăţi de 
la avocat. Această impresie îmi era atât de penibilă, încât a 
doua zi de dimineaţă, făcui o vizită vulpei în vizuina ei. O femeie 
bătrână curăța scara. Mă informai: 

— Maestrul Bellairs, avocat? 

— A plecat astăzi de dimineaţă spre răsărit. E un alt avocat 
cam la două grupuri de case. 

Cu paşii numărați mă dusei la hotel. Se ştie: de multă vreme 
îmi intrase în suflet Cartew. Acum când duşmanul lui îi era pe 
urme, interesul meu pentru el crescu încă şi începui să mă 
întreb dacă nu-mi era posibil să asist la convorbire. Drama 
Norului Zburător intra într-o nouă fază, care trebuia să conducă 
la unele concluzii puţin obişnuite. După ce plătisem aşa de 
scump locul meu la primele acte, puteam să fac încă modestul 
sacrificiu de a asista la deznodământ. Am hoinărit prin San 
Francisco cheltuind banii pentru a compensa asprimile călătoriei 
la Midway şi apoi, regretând mă jurai de a pleca a doua zi. N-aş 
fi făcut eu mai bine să-l am în ochi pe Bellairs al meu? Şi, după 
toate, dacă-l ratam, n-aş fi avut decât un salt de făcut pentru a 
ajunge la Paris. Pe de altă parte, pista lui regăsită, puteam să-i 
vâr bețe în roate. În sfârşit, orice s-ar întâmpla, eventualitatea 
de a asista la scene picante şi de a prinde în zbor câteva 
revelații interesante, valora cât toată călătoria. 

Aşa se făcu că repusei mâna în angrenajul acestei 
interminabile afaceri Norul Zburător, Cartew şi Comp. Chiar în 
seara aceea, scrisei o scrisoare de adio lui Jim şi o alta, apăsând 


semnalul de alarmă, doctorului Urguart, rugându-l să înştiinţeze 
pe Cartew. Zece zile mai târziu, mă îmbarcai pe City-of-Denver, 
în drum spre Paris şi Fontainebleau. Ceea ce voiam, era să-mi 
reiau studiile mele artistice şi făceam sforţări să-mi întorc 
gândul de la Cartew şi de la Bellairs, neputând aduce niciun 
serviciu primului şi simţindu-mă incapabil de a regăsi pe celălalt. 

Vecinul meu de masă era un san-franciscan niţel cunoscut de 
mine şi care-mi spuse că traversase continentul cu două zile 
înainte: acest pachebot era primul care trecea prin Atlantic de la 
sosirea zisului vecin la New-York. Dacă acesta plecase spre 
răsărit două zile înaintea mea, avea deasemenea o zi înainte 
asupra lui Bellairs. În aceste condițiuni, nu întârziai să întreb pe 
comisarul bordului, care răspunse că nu era niciun Bellairs în 
prima clasă, dar era unul în clasa doua. 

Stătui la pândă şi, puţin după aceea, văzui pe avocăţelul meu 
lungit într-un fotoliu, în faţa punţii. Începui să-l observ. El făcea 
ce fac pasagerii pentru a omori timpul. Citea mult, privea lung 
marea, vorbea cu vecinii, ridică un copil căzut şi îl consolă. 
Dispreţuiam prea mult acest personaj pentru a încerca să mă 
ascund, dar el nu privea deloc în partea în care mă aflam şi 
noaptea veni fără să fi putut şti dacă el avea cunoştinţă de 
prezenţa mea la bord. Apoi, cum fumam lângă intrarea la 
maşini, căci aerul era rece, o voce îmi vorbi în noapte: 

— Vă cer iertare, domnule Dodd. 

— Uite, Bellairs. 

— Un cuvânt numai, domnule. Prezenţa Dvs. pe acest vas are 
ea vreo legătură cu ultima noastră convorbire? 

— Niciuna, - răspunsei eu, şi cum nu pleca, avui încă politeţea 
de a-i spune bună seara. 

El suspină şi plecă. A doua zi, cum, visător, se apleca pe 
triunghiul de sprijin, mă apropiai fără zgomot şi cu bruscheţe: 

— Păreţi foarte îndrăgostit de mare, Domnule Bellairs? 

— O adevărată pasiune, domnule Dodd, - răspunse el. Nu mă 
satur niciodată. 

Şi, vorbirăm multă vreme de literatură şi, mai ales, de poezie. 
El ştia multe pe de rost şi citea mult. Găsea pe Goethe imoral în 
Werther şi credea imposibil să pună o asemenea carte în mâinile 
unei femei. După aceea avurăm un număr asemănător de 
convorbiri, în cursul cărora aflai o mie de particularităţi 


anecdotice asupra scriitorilor iluştri, căci el îşi făcuse un fel de 
cultură literară şi puţin enciclopedică. 

Lucru bizar, tovărăşia acestui om, a cărei murdară meserie o 
dispreţuiam, nu-mi displăcea. Un sărman drac, plin de 
sensibilitate, un emotiv în mod mizerabil laş, care nu găsea 
curaj decât în disperare. Aveam conştiinţa clară că discuţia pe 
care urma s-o aibă cu Cartew, îl martiriza ca un coşmar 
neîntrerupt. Dar nu putea să dea înapoi. Necesitatea îl 
împingea. Un fel de erou umil al răului! 

Îmi povesti trista lui viaţă. Fiu al unui ţăran nenorocit, fusese 
adoptat de un portărel care expulzase pe tatăl lui de la fermă, 
îndrăgostindu-se de fiica acestui om care ridicându-l, îi făcuse 
primul său ajutor, apoi ginere al său, Bellairs muncise ca un 
animal pentru a satisface dorinţele soţiei lui, cochetă fără inimă, 
care o terminase fugind cu un comis-voiajor, lăsând pe 
nenorocitul ei soţ copleşit de datorii. Apoi, portărelul plecase 
spre paradisul oamenilor de legi, puţin după ce se asociase cu 
jumătatea de văduv ce era ginerele său. Cu toate că ajunsese la 
un grad de necrezut de viclenie şicanatoare, Bellairs, pe care 
necazurile îl absorbeau şi-l jenau în munca ce făcea, nu întârzie 
să-şi depună bilanţul. 

Din acest moment nu mai făcu decât să fugă din oraş în oraş, 
urmărit de creditori, coborându-se progresiv la expedientele 
cele mai dubioase... Îl întrebai dacă-şi revăzuse nevasta. Îmi 
răspunse că nu, dar, tot scâncind de asprimea oamenilor şi a 
vieţii, mărturisi că furniza acestei soţii anumite subsidii. 

— E o piatră de moară pe care o port la gât, această femeie, 
dar cred că nu poate fi decât recunoscătoare pentru ceea ce fac 
în avantajul ei, cu toate că suntem divorţaţi şi nu mai are niciun 
drept. Nu ştiu nimic din viaţa ei: nu vreau să ştiu nimic şi am 
fost criticat cu cruzime pentru aceasta. Am fost tratat de bărbat 
complezent. 

El suspină zicând aceasta. Puțin câte puţin, eram, dacă pot s- 
o spun astfel, aproape intim cu această fiinţă josnică, desigur, 
dar nu în mod definitiv pierdută. El mă avea în mână prin 
admiraţia lui pentru mine şi plăcerea pe care părea s-o aibă în 
societatea mea, şi cu toate astea nu uitam: nu era nimic altceva 
decât un mic pungaş infect, îmbarcat pentru moment pentru o 
necurată întreprindere. Mi-era milă, dar n-am fost întotdeauna 


aşa de slab de caracter, şi înclinat să-mi amân energia pentru a 
doua zi? 

În ziua debarcării la Liverpool, ploua torențial pe oraşul negru 
şi murdar. Nu stabilisem un plan de acţiune, decât acela de a nu 
lăsa să-mi scape derbedeul meu, astfel că am primit să descind 
la acelaşi hotel cu el, luându-mi mesele, în tovărăşia lui, 
rătăcind cu el pe străzile ude. Intr-o seară, ne-am dus amândoi 
la teatru şi, pentru a doua zi, convenirăm la o plimbare la 
Chester, dar mărturisesc că încă nu pusesem cu el chestiunea 
Cartew, de când eram în Englitera. Această viaţă absurdă şi 
ridicolă se prelungi cu timpul necesar vizitării unor oraşe 
interesante. Într-adevăr, nu s-ar fi îndoit nimeni că unul din noi 
era un cântăreţ cu totul tremurător la apropierea momentului de 
a se produce, şi celălalt un amator detectiv, veghind cu ochii 
aproape de clientul său. Fiecare avea frică să părăsească pe 
celălalt, fiecăruia îi era frică să vorbească. Cartew, Stallbridge- 
le-Cartew şi staţia de cale ferată Stallbridge-Minister erau 
subiecte ocolite cu grije în convorbire. Totuşi, ne apropiam niţel 
câte niţel de punctul nevralgic aşa cum dărâmăturile provocate 
de asediatori merg în zig-zag. Veni o zi când - n-aş putea spune 
cum - coborârăm la staţiunea fără nume, şi intrarăm in vechiul 
oraş. Nu eram mulţumit de mine. Lăsasem să sosească această 
zi, fără să pregătesc nimic, fără să mă asigur nici de un plan, 
nici de aliaţi. Nu trecuse multă vreme de când trebuisem să rup 
tăcerea şi să vorbesc limpede în cauza care ne interesa pe 
amândoi? Nu: continuam să discutăm lucruri indiferente. În mod 
constant, voiam să vorbesc şi cuvintele-mi mureau pe buze. 

La masă, la un han, cerui nu ştiu ce vin spumos, în speranţa 
că acesta îmi va dezlega limba. Dar găsind acest vin execrabil, i- 
am spus lui Bellairs să-l termine, căci avocatul nu se dădea 
înlături. Oare abuzul de vin i-a dat în mod intuitiv ştirea 
apropierii imediate a momentului crizei? Orişicum, cert este că 
hotărându-mă să vorbesc, o dată masa terminată, mă urcai să- 
mi caut tutun şi când coborâi Bellairs nu mai era în sală. Hangiul 
îmi spuse, că spre marea lui surpriză, straniul client plecase în 
grabă şi în mod definitiv. Nu tărăgănase o clipă. 

Pe străzile goale, ploaia devenise densă ca un adevărat duş. 
Unde oare a putut să se ducă cavalerul meu de industrie? ŞI 
iată-mă foarte îngrijorat, crezându-l deja pornit pe drumul spre 
Stallbridge-le-Cartew. Poate că, faţă-n faţă cu un oarecare 


convorbitor palid de spaimă, îşi desfăşura amenințările sale! Un 
impulsiv s-ar fi repezit în urmărirea lui, dar oricum aş fi, nu sunt 
un impulsiv. Obiecţiuni grave se opuneau unei acţiuni grăbite. 
Mai întâi nu eram sigur că Bellairs a plecat pentru a se duce la 
Cartew: apoi o plimbare lungă pe ploaie, în plină noapte, nu-mi 
spunea nimic: în fine nu ştiam încă ce să fac şi cum să mă 
prezint într-o casă necunosctuă în care nici măcar o dată n-am 
fost primit. Îmi adresai mie însumi o bună dojană. 

— E un fel de farsă. Te-ai amestecat unde nu te privea. Erai 
util la San Francisco, sau mult mai fericit la Paris. Dar, pentru că 
mânia cerului te-a condus la Stallbridge-Minster, cel mai înţelept 
este să te duci să te culci. 

Şi urcând spre camera mea, abia atunci mi-am dat seama că 
trebuia să fac ceea ce era necesar încă de mult şi că în 
momentul de faţă era prea târziu a acţiona, deci m-am hotărât 
să-i scriu lui Cartew o scrisoare minuţios detailată, făcându-i un 
portret moral şi fizic al lui Bellairs, lăsându-l să se apere dacă 
era capabil, dar dându-i timpul să fugă, dacă nu putea să facă 
altfel. Încă o neglijenţă: încă o stângăcie! Amorul meu propriu 
fusese afectat prea mult. Mă culcai. 

Nu ştiu ce oră era când mă deşteptai la intrarea lui Bellairs, 
niţel clătinându-se şi purtând un sfeşnic. Fără îndoială vinul 
spumos i se urcase la cap, căci era plin de noroi de sus până jos. 
Acum, intoxicația se risipise, dar părea dominat de o emoție 
violentă, pe care o stăpânea cu greutate. Tremura şi, în mai 
multe rânduri, în timpul convorbirii ce urmă, îi văzui lacrimile 
curgându-i în torente pe obraji. 

—Vă cer iertare, domnule, pentru această vizită intempestivă, 
- zise el, - dar nu voi căuta să mă dezvinovăţesc. Nu am scuze. 
M-am păcătoşit şi iată-mă pedepsit cu severitate. Vin să fac un 
apel la mila Dvs. și să vă cer un pic de ajutor, dacă nu vreţi să 
mă vedeţi înnebunind. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Am fost furat. Este greşeala mea. Pedeapsa este dreaptă. 

— Dar, drace! cine a putut să te fure într-un asemenea oraş. 

— Nu ştiu absolut nimic. M-am trezit într-un mormânt. 
Această spovedanie este destul de degradantă. Aş putea să 
spun numai, pentru apărarea mea, că, din prea multă bunătate, 
Dvs. aveţi oarecare responsabilitate în ruşinoasa mea aventură. 
Eu n-am obiceiul acestor vinuri ameţitoare! nu-i aşa?... 


— Sub ce formă erau banii dvs.? Ar fi posibil cred să-i 
regăsim, sugerai eu. 

— În monede engleze de douăzeci de lire, schimbate la New- 
York cu o dobândă din cele mai avantajoase... Ah! Doamne! cât 
am muncit eu de aspru pentru a strânge aceşti bani. 

— Drace, nu este încurajant! Nu e mai bine să recurgem la 
poliţie, cu toate că nu văd deloc speranţa... 

— Nu mai am nimic de ales, domnule Dodd, - răspunse el. Nu 
te mai am decât pe d-ta. Nu mi-ar fi greu să vă demonstrez că 
un mic, un foarte mic avans din partea dvs. ar constitui un 
foarte avantajos plasament. Dar nu: eu fac apel la umanitatea 
dvs. Am fost aproape intimi. Sub impulsiunea unei simpatii 
instinctive, v-am destăinuit fondul inimii mele şi sunt sigur că m- 
aţi ascultat cu căldură. Gândiţi-vă, domnule, că un bine mărunt, 
un împrumut cât de mic mi-ar reda viaţa. Cu cinci sute de dolari, 
aş avea cât nu-mi trebuie. 

— Şi dvs. o să-mi rambursaţi banii cheltuielilor făcute pentru 
Cartew? strigai eu. Mă oblig!... Nu, iată ceea ce pot să fac: vă 
voi îmbarca pe o corabie, plătindu-vă călătoria până la San 
Francisco, şi voi da comisarului corăbiei cincizeci de dolari, pe 
care vi-i va da la New-York. 

Părea că îmi sorbea cuvintele: faţa lui strălucea de un extaz 
şiret. Era sigur că mă joacă. Începu să discute: 

— Ce dracu vreţi să fac eu la San Francisco? Sunt suspendat: 
n-am nicio afacere şi dvs. știți bine că nu sunt singur, că alţii 
depind de mine. A 

— Voi scrie lui Pinkerton. Sunt sigur că el vă va găsi ceva. In 
aşteptare, îi voi spune să vă verse - dvs. în persoană - douăzeci 
şi cinci de dolari pe chenzină timp de trei luni după sosire acolo. 

— Domnule Dodd, zise el, cred că dvs. nu vorbiţi serios. Uitaţi 
că aceşti Cartewi sunt seniorii ţării? Averea lor urcă la mai multe 
milioane de dolari, în nimic altceva decât proprietăţi şi dvs. îmi 
oferiţi câteva sute de dolari? 

— Nu e vorba de câteva sute de dolari, domnule, răspunsei 
eu, ci de o pomană. Să nu te gândeşti că eu, îţi voi uşura 
operaţiunile meseriei d-tale mârşave, însă nu vreau să mori de 
foame. 

— Ei bine, dă-mi o sută de dolari, gemu el, şi totul va fi spus. 

— Nu. Nu voi face decât ceea ce v-am explicat, nici mai mult 
nici mai puţin. 


— la seama! Joci un rol de înşelător. Îţi faci un duşman pentru 
nimic... — apoi, revenind deodată de la ameninţare la 
rugăminte, el reluă: - şaptezeci! numai şaptezeci de dolari, din 
milă, Domnule Dodd, din caritate! Nu-mi luaţi pâinea de la gură. 
Aveţi inimă bună. Gândiţi-vă la situaţia mea. Amintiţi-vă viaţa 
mea de mizerie. 

— V-am făcut singura ofertă pe care pot s-o fac şi, acuma aş 
vrea să dorm. 

Faţa lui de pişicher se înăspri: 

— Este ultimul dvs. cuvânt domnule? Consideraţi ambele 
partide de faţă. Vedeţi: vă rog luaţi seama la ceea ce veţi face! 

— Am zis ultimul meu cuvânt. 

Transformarea omului se produse. O  înspăimântătoare 
strâmbătură de mânie îi deformă figura şi începu să-şi verse 
cuvintele, ca într-o criză de nebunie furioasă. Fusese prins de 
boala lui cu tremurici. 

— Spion, fals prieten, ipocrit murdar! Te voi vedea murind 
pentru o picătură de apă pe care nu ţi-o voi da. Te sfidez: te 
dispreţuiesc: şi te scuip în faţă. Dacă aş avea puterea, ţi-aş 
scoate maţele. Blestematule! Blestematule! Mă crezi slab, dar 
pot să muşc până la sânge, da să te muşc, să te strivesc, să te 
sââsii... Ah!... Ah... Ah!... 

O furie de maimuţă, de epileptic, care nu se întrerupse decât 
la sosirea hotelierului şi a servitorilor săi, cărora le dădui în pază 
temporară pe clientul meu. 

— Duceţi-l în camera lui, zisei eu: nu e decât beat. 

S-a întâmplat aşa cum am spus, dar, în mine însumi aveam 
credinţa unei descoperiri: pentru onoarea umanităţii, Bellairs era 
un nebun în formă liniştită. 


CAPITOLUL XII 


Stallbridge-le-Cartew. 


A doua zi de diminaţă, tristul personaj dispăruse, lăsându-şi 
nota neplătită. Se gândise că puteam să plătesc măcar atât. N- 
aveam nicio nevoie să întreb unde plecase. O ştiam bine şi nu- 
mi rămânea decât să-l urmăresc. La orele 10 dimnieaţa o 
gabrioletă mă ducea la Stallbridge-le-Cartew. 

Mă gândeam la Bellairs. Părerea mea asupra lui se schimbase 
mult. Mi-l închipuiam, nu fugind de mine, ci punându-şi capul în 
joc, hotărât la periculoasa lui încercare, de la care nimeni nu-l 
va abate, nici prin adevăr, nici prin frică. Înainte îl asimilasem cu 
o nevăstuică: acum, îmi apărea sub înfăţişarea unui câine 
turbat. El nu mergea: alerga; lătra, şi îşi arăta dinţii. Dacă 
zidurile Chinei s-ar fi ridicat deodată în faţa drumului său, le-ar fi 
atacat cu ghiarele. 

La ieşirea din oraş, drumul cobora în pantă, în valea Stall-ului, 
pentru a o lua de-a lungul câmpului închis, sub o boltă continuă 
de verdeață. Vizitiul mă înştiinţă că deja călcam pământurile lui 
Cartew. Un zid cu coama scobită apăru la stânga şi puţin după 
aceea văzui pentru prima dată casa seniorială, vârâtă în 
verdeaţa parcului tixit de arbori foarte bătrâni, de smirdari, de 
dafini în tufişuri. 

Admiram lebedele de pe un eleşteu şi grădina de flori. Pe 
pajişti, animalele păşteau. Un cătun mic se formase lângă 
barieră. Un han confortabil, cu firma La Armurele Cartewilor 
făcea parte din acest cătun decorat în interior, cu portretele 
membrilor iluştri ai familiei al cărei nume îl purta. Proprietarul 
era un fost şef bucătar al castelului şi soţia lui, o veche 
cameristă. 

Am înţeles repede că venind în acest ţinut, fără să aduc 
omagiul unei vizite domeniului, ar fi fost un fel de ofensă. Un 


grădinar se oferi să mă conducă în acest pelerinaj obligatoriu. 
Vorbind cu el, nu-mi trebui multă vreme să ştiu că dl. Norris nu 
era acasă, fiind plecat în străinătate şi că un vizitator care mă 
precedase făcuse înaintea mea înconjurul proprietăţii. Crezui că 
ştiu cine putea să fie şi eram grăbit să aflu ceea ce făcuse şi 
ceea ce văzuse. Din fericire, se întâmplă că grădinarul meu îi 
servise deja de călăuză. 

— Un american, da, domnule. Poate că nu era chiar cu 
desăvârşire ceea ce se cheamă un nobil, dar în tot cazul era un 
om foarte politicos. 

Înţelesei că omul nostru avea mai ales politeţea de a se deda 
la toate explicaţiile cu o ureche binevoitoare şi de a manifesta o 
admiraţie constantă, pe măsură ce înainta în pelerinajul lui 
interesant. Surpriza lui în faţa frumuseţii florăriei, flatase infinit 
pe grădinar. Toate acestea erau în stilul lui Bellairs. Şi totuşi, ce 
decepţie nu i-o fi produs lipsa lui Norris Cartew! o decepţie 
învecinându-se cu disperarea. Neapărat, grădinarul mi-l zugrăvi 
surâzând, insinuant, admirând, vederea şi florile, vorbind ca din 
carte. O astfel de forţă de caracter mă umplea de surpriză şi 
chiar de un pic de spaimă. 

— E curios, zisei eu călăuzei mele. Eu însumi am plăcerea de 
a cunoaşte pe domnul Cartew, şi totuşi, nu ştiam că cineva din 
prietenii noştri ar fi fost vreodată în Englitera. Cine... Să fie?..., 
nu, el n-ar fi avut obrăznicia...! Spune-mi te rog numele lui, nu 
era Bellairs? 

— N-am auzit numele, domnule. 

— Vai, nu era desigur un om pe care Cartew l-ar fi iubit, care 
să vie aici în absenţa lui. 

— Ah Doamne!, - strigă grădinarul. Un om care părea „aşa de 
bine!“ s-ar fi zis un profesor. Vreţi Dvs. să vorbiţi cu domnul 
Denman, bucătarul castelului? 

Am primit cu bunăvoință propunerea, deoarece mă dispensa 
de restul vizitei. Revenirăm, străbătând parcul, pe drumul cel 
mai scurt. În drum, avusei ocazia să zăresc o doamnă bătrână, 
de o măreaţă înfăţişare, plină de demnitate, care îmi fu 
semnalată de grădinar ca lady Ann Cartew, mama lui Norris, pe 
care-l căutam. Părea melancolică. Făcui observaţia şi celălalt îmi 
răspunse: 

— Nu e de mirare, domnule. Soţul ei, bătrânul nostru stăpân a 
murit anul trecut. Două luni după aceea fu rândul lordului 


Tillibody, fratele doamnei, apoi fiul cel mai mare pieri într-un 
accident de vânătoare. Era favoritul senioriei sale. Ea n-a avut 
nici pe departe aceeaşi tandreţe pentru domnul Norris. 

— Ştiu, ştiu! zisei eu ca omul care se face a cunoaşte toate 
particularităţile unei familii prietene. Totul însă era trist! 
Intoarcerea lui Cartew n-a aranjat câtuşi de puţin lucrurile? 

— Eu cred că totul este dimpotrivă, domnule. Ea a apărut 
fericită să-l revadă şi noi suntem cu toţii mulţumiţi, căci nimeni 
nu poate decât să iubească pe tânărul nostru stăpân. Dar se 
pare că, în seara întoarcerii lui, Domnul Norris a avut cu milady 
o scenă destul de penibilă şi, de a doua zi, el plecă din nou în 
călătorie. „Denman, a zis el bucătarului, strângându-i mâna, nu 
mă voi întoarce niciodată aici!...“ 

— Dar trebuia să povestesc eu toate acestea unui străin? 

Se părea că-i era teamă de a fi mers prea departe. El îmi 
spuse însă mai mult decât credea. În acea noapte a reîntoarcerii 
lui Cartew îşi povestise aventurile mamei sale înspăimântate şi 
fără îndoială amintirea acestei teribile convorbiri, însemna mai 
mult decât aceea a pierderilor familiale, care apăsau pe spiritul 
bătrânei lady, pe când se plimba singuratică prin parcul 
Cartewilor. Fără încetare ea vedea apărând pe potecă imaginea 
insulei Midway şi epava „Norului Zburător”. 

Domnul Denman mă ascultă cu un aer supărat. El mă informă 
că micul nemernic plecase. 

— Plecat!, strigai eu. E un lucru pe care nu vi-l pot spune şi 
cred că nu venise numai pentru plăcerea de a vizita conacul. 

— Pentru ce altceva, drace, aţi vrea să fi venit? 

— Era în căutarea unei informaţii şi este sigur că a putut să o 
obţină. Unde este domnul Cartew în acest moment, sunt supărat 
că nu-l găsesc acasă, unde este? 

Bucătarul, deveni neîncrezător, ridică numai din umeri zicând: 

— Călătoreşte, domnule. 

— Bravo!, zisei eu cu un aer încântat. Din răspunsul dvs. 
prudent, văd că n-aţi dat adresa domnului Cartew acelui străin 
indiscret. 

— Fiţi sigur, domnule! 

Asemenea lui Norris Cartew la plecarea lui, strânsei mâna 
acestui credincios Denman, dar fără mare entuziasm, căci 
eşuasem în încercarea mea de a cunoaşte pentru mine adresa 
stăpânului lui. Eram convins că Bellairs reuşise mai bine decât 


mine. Altfel, nu ar fi plecat aşa de repede şi l-aş fi regăsit în 
calea acestui impenetrabil Denman. 

Dacă am putut să evit vizitarea păşunilor şi a animalelor în 
schimb a trebuit să suport pe cea a casei. O doamnă cu părul de 
argint m-a obligat s-o văd în detaliu: saloane, galerii de tablouri 
şi totul, fără a neglija cea mai mică explicaţie. Asta nu se mai 
sfârşea! Scăpai de grădina de iarnă pentru că lady Ann se 
retrăsese pentru moment. 

Ce mă interesa mai mult? Nu mă gândeam decât la Bellairs 
gata de a fugi şi având adresa dorită. Dacă el nu obținuse prin 
întrebări directe, parvenise, eram sigur, prin virtutea vreunui 
incident fericit. Fără o şansă nesperată, eram bătut. Nevăstuica 
va avea timpul să atace prada şi să o însângereze. Asta ar 
însemna căderea casei Cartew. Tot ceea ce reprezenta ca 
mărime, bogății şi nobile tradiţii, menţinerea acestei vechi 
seniorii, se găsea deci în mâinile lui, depindea de mai multa sau 
mai puţina şansă şi ingeniozitate a unui vechi boem din cartierul 
latin. 

La han, îmi compusei o mină senină: am devenit îndemânatic 
şi afabil, în speranţa de a favoriza o întâmplare care m-ar servi. 
Cum eram singurul client în această zi, fusei invitat să dejunez 
cu toţi ai familiei domnului Higgs. Acceptai cu bucurie. Nu se 
vorbea decât de marea familie a Cartewilor. Fu un flux nesecat 
de evocaţii senioriale. Puțin câte puţin, neapărat, terminai prin a 
aduce pe tapet pe prietenul meu intim, domnul Norris. 

La acest nume, fostul bucătar, se complăcu într-o atitudine 
diplomatică. Nevasta lui deveni măsurată la vorbă. În toată seria 
de strămoşi şi rude, Cartew fu singura persoană care nu a 
îndeplinit nicio acţiune susceptibilă de a fi menţionată. Toată 
povestea lui părea să se rezume în aceea că se dusese la dracu, 
lăsând în urma lui câteva regrete. Încă din vârsta lui cea mai 
fragedă, nu avea nimic în el din Cartewi, nearătând înclinări 
decât pentru plăcerile lipsite de nobleţe şi camaraderiile 
vulgare, furând ouăle de pasări în tovărăşia micilor lui ţărani. 

Ajuns la 20 de ani, se vedea parcurgând ţara cu o raniţă în 
spinare, făcând schiţe la ţară şi flecărind în cârciumi. Nicio 
mândrie! se aşeza lângă primul venit. Şi nu numai excentric, dar 
cheltuitor, risipitor! La universitate, se vorbea încă de datoriile 
lui şi fusese şters din registre. Dar era la începutul carierii lui 
diplomatice când îngrijorările familiei, în ce-l priveau, deveniră 


apăsătoare. El persista în nebuniile lui, se îndatora din ce în ce, 
dar rămânea totuşi mereu simpatic tuturor şi la toţi. 

Situaţia se deteriora mereu până când, într-o bună zi, tatăl lui 
îl expedie cu autoritate în străinătate. 

Dând mereu o atenţie susţinută conversaţei, aveam grija de a 
mă păzi pe cât posibil şi a păstra prietenia copilului. Din fericire, 
fetiţa era la vârsta eminamente coruptibilă, de 7 ani. Pentru un 
şiling, plus şase pence, strecurate în puşculiţa ei, totul urmat de 
un dar în valoarea unui dolar în aur, găsit în fundul buzunarului 
meu, o câştigai definitiv. Ea m-ar fi urmat până la capătul 
pământului. 

Faţa de masă nu se ridicase când d-ra Agnes se căţăra pe 
genunchi mei, pentru a-mi arăta bogăţiile albumului ei de mărci, 
încă un fel de calvar al curiozităţilor pe care trebuia să le înghit. 
Nimic neplictisindu-mă mai mult decât mărcile, mi se întâmplă 
să aţipesc în semi-somn pe timpul examinării acestei splendide 
colecţii, atât de bine, încât m-am răsturnat pe album. 

Sub copertă era o mare rezervă de mici imagini încă nepuse 
la loc, şi fără îndoială destinate schimbului. 

Strângându-le, fusei surprins de cantitatea de timbre franceze 
a 25 de centime care erau acolo. Evident, cineva întreținea, din 
Franţa, o corespondenţă regulată cu Stallbridge-le-Cartew. Era 
normal să mă întreb deodată dacă acel cineva nu era Norris. Un 
timbru îmi furniză din locul ştersăturii, inițiala C, un al doilea mă 
conduse până la CH; aceasta nu era deloc încurajator, dat fiind 
cantitatea de nume de locuri în Franţa care încep prin cuvântul 
Chateau. |Incercai deci să dosesc toate aceste timbre, pentru a 
le studia cu răgaz. Copilul mă prinse asupra faptului: 

— Oh! răule, de ce-mi furi timbrele, - strigă ea smulgându-mi 
proprietatea ei. 

Eram într-o situaţie destul de delicată. Din milă, fără îndoială, 
doamna Higgs îmi veni în ajutor. Considerându-mă probabil ca 
un fel de monoman, ea înaintă şi zise că dacă domnul se 
interesează de astfel de timbre, va vedea poate cu plăcere şi 
colecţia pe care domnul Denman o aduna de 40 de ani şi 
adresându-le copilului : 

— Agnes, zise ea, fii fetiţă bună. Du-te şi cere albumul d-lui 
Denman, domnul ar dori să-l vadă. 


— Roagă să adauge de asemenea timbrele de schimb, 
recomandai eu. Cred că am aici câteva de ale mele: vom face 
negustorie. 

O jumătate de oră mai târziu, domnul Denman îşi făcea 
intrarea cu cel mai formidabil album sub braţ: 

— Ah! domnule, când am auzit că sunteţi amator de timbre, 
am lăsat totul pentru Dvs. Este o legătură strânsă între toţi 
colecţionarii, domnule. Ei formează cu toţii una şi aceeaşi 
familie. 

Dar nu este tot aşa de uşor ca să paria şti ceea ce nu ştii, mai 
ales în prezenţa unui om competent. Eram mereu obligat să-mi 
repar gafele şi nu ştiu ce părere o fi avut despre mine domnul 
Denman, dacă n-aş fi descoperit la repezeală gustul lui pentru 
vechiul porto al domnului Higgs, un porto atât de excelent, că 
nu putuse să emigreze decât pe o noapte neagră din pivnițele 
nobilului castel, către cele mai modeste ale Armurelor 
Cartewilor. De fiecare dată când prea slaba mea ştiinţă mă 
punea în pericol, mă grăbeam să umplu sau mai degrabă să 
reumplu paharul bucătarului şi în momentul când venirăm la 
schimb, el se găsi într-o stare de somnolenţă în care cel mai 
puternic colecţionar de mărci, nu este deloc de temut. 

Printre aceste timbre suplimentare, ca şi în acelea ale micei 
Anges, era un foarte mare număr de exemplare de 25 de 
centime ale Franţei. Studiindu-le, pe nebăgate de seamă, am 
regăsit şi litera C şi CH, apoi ceva ca un Ui. La o a treia scrisoare 
un y final, după alte trei scrisori abia ştampilate şi indescifrabile. 
În fine vine un timbru care purta înainte de Y un L. Deodată 
numele căutat se aşeză limpede în faţa ochilor mei. Acesta nu 
putea să fie decât Chailly. Chailly-Ann-Biere, care servea 
Barbizonul, ilustrul sat de pictori: un colţ faimos unde s-ar putea 
ascunde un om care a parcurs întreaga Engliteră, luând schiţe, 
ca domnul Norris, un colţ faimos pentru acest Goddedaal, care 
îşi uitase cuțitul său cu paletă pe bordul Norului Zburător. Astfel, 
în timp ce eu şi avocăţelul ne duceam să căutăm în Englitera, 
tovarăşul mă aştepta în locul chiar pe care mi-l însemnasem ca 
ultimul scop al călătoriei mele. 

Că Bellairs ar fi parvenit la aceeaşi descoperire pe aceeaşi 
cale ca mine sau prin oricare alt procedeu, nu ştiam. Important 
era că acum, luptam cu arme egale şi că misiunea mea la 
Stallbridge-le-Cartew se găsea bine dusă. Interesul meu pentru 


mărci dispăru într-o clipită. Mă debarasai în grabă de Denman şi, 
dând ordin să se înhame gabrioleta, mă cufundai în /ngicatorul 
Transporturilor. 


CAPITOLUL XIII 


Faţă-n față. 


Erau orele două după amiază când căzui din cer la Barbizon, 
într-o zi de septembrie. În acest ţinut este ora moartă. Toţi 
lucrătorii sunt la vânătoare de „motive”: toţi leneşii se târăsc 
prin pădure sau câmpie: mica stradă a satului este pustie şi 
cârciumile goale. Avui totuşi plăcerea să regăsesc pe unul din 
camarazii mei de altădată: 

— Stennis!, strigai eu. Eşti ultimul om pe care mă aşteptam 
să-l întâlnesc aici. 

— Dar nu voi fi multă vreme, - răspunse el. Pentru oameni de 
pe altă lume ca noi, bătrânul Barbizon este mort. lată o 


săptămână de când sunt aici şi singura persoană care a părut să 
mă recunoască, este patronul hanului. 

— Ce beduini locuiesc pe ruinele a ceea ce fu oraşul nostru? 

— Ah! o grămadă de oameni tineri, veniţi nu se ştie de unde. 
Singurul care-mi aminteşte puţin timpurile noastre, este un 
englez ca şi mine. 

Amintirea căutării mele, un moment înlăturată prin această 
întâlnire, îmi reveni în spirit şi strigai: 

— Cum este el? vorbeşte-mi de el. 

— De cine? zise Stennis, apoi reluă: ah! da: englezul. Niţel 
cam trist, dar încântător băiat. Degeaba este foarte britanic, s-ar 
zice că nutreşte o mare admiraţie pentru Statele Unite. Face să i 
se trimeată jurnale de acolo şi le citeşte cu religiozitate. 

— Jurnalele din ce regiune? 

— Ei bine, din San Francisco. Baloturi îi sosesc de două ori pe 
săptămână şi să vezi cum le mai migăleşte. Şi-a mobilat aici un 
atelier foarte frumos unde trăieşte înconjurat de opere de artă. 
Pictează la 30 de ani, fără a fi făcut niciun studiu. Şi ceea ce 
mâzgăleşte nu este de tot rău. Uite, pânza aceasta este de el. 

Mersei spre fereastră, la celălalt capăt al vechei sufragerii cu 
daruri ale obişnuiţilor - şi unde petrecusem cândva atât de bune 
momente. În studiul semnalat de Stennis, de o factură largă și 
dibace, lucrată în tente groase, cu cuțitul cu palete în mod 
principal, nu arta pictorului mă interesa în primul rând, ci 
subiectul. 


În primul plan,crânguri,nisip semănat cu resturi de epave. Mai 
departe, o lagună închisă într-un zid de stânci, dincolo, o largă 
întindere de ocean, sub cerul fără nori. Mi se părea că aud 
zgomotul stâncilor de care se sparg valurile, căci această pânză 
nu era altceva decât un peisaj al insulelor Midway, luat în 
acelaşi loc unde debarcasem prima dată şi unde mă 
îmbarcasem părăsind-o definitiv. Era o pată pe mare şi văzui că 
ei reprezenta fumul unui vapor. 

— E bine, zisei eu, întorcându-mă către Stennis. 

— Da, răspunse el: o operă do fantezie, dar interesantă, zău, 
căci pictorii de azi nu mai au niciodată imaginaţie. 

— Mi-ai spus că el se numea Madden? 

— Madden. 

— Ştii dacă a călătorit mult? 


— Nu ştiu nimic. El nu poate întâlnit deloc. Rămâne acasă, 
fumând, glumind, făcând mici farse. El pare mai ales atent în a 
se purta ca un nobil. Nu cred că ţi-ar conveni un asemenea om, 
Dodd. D-tale îţi plac în general lichiorurile mai ridicate în grad: 
ori el vă va părea aşa de fad ca apa unei bălți. 

— Are el favoriţi blonzi în formă de cozi de elefanţi?, întrebai 
eu, amintindu-mi fotografia lui Goddedaal. 

— Desigur că nu, de ce?... Dar ce ai, Dodd? Nu te-am văzut 
niciodată atât de curios. 

— Dragul meu, este pentru că eu cred şi sunt sigur că cunosc 
pe omul acesta. Poate el este acela pe care-l caut... un frate de 
multă vreme pierdut. 

— Dar nu un frate gemen, în tot cazul. 

Puțin după aceea, apăru trăsura pe care o ceruse şi plecă. 

Am petrecut după-amiaza plimbându-mă afară, în mijlocul 
câmpului. Aveam deci să văd pe acest om a cărui voce o 
auzisem? pe care l-am visat atâta în nopţile mele de insomnia! 
Voi pătrunde misterul acestei extraordinare substituiri a 
echipajului!... 

Soarele cobori pe câmpie, aşa cum J. F. Milet ne-a 
reprezentat în Angelus al lui şi ora mesei de seară venită, luai 
un loc la masă în faţa misteriosului Madden. Era un om de mai 
mult de 6 picioare, bine plantat, cu părul negru brăzdat de fire 
de argint, cu ochii adânci şi binevoitori: şi într-o gură care 
vorbea de bunătate îşi arăta dinţii lui frumoşi. Imbrăcat 
englezeşte, purta o lenjerie fină şi mâinile lui erau foarte 
îngrijite. Era cunoscut şi popular printre tinerii pictori. Şi ne-am 
trezit prezentându-ne pur şi simplu. Eu gustam vinul obişnuit 
care-mi fusese servit. Dar pierdusem obiceiul şi mi se păru. 
Execrabil. 

— Oh! acest vin, strigai eu, ce oroare! 

Vorbisem  englezeşte. Madden, afabil şi complezent îmi 
răspunse în aceeaşi limbă: 

— Nu-i aşa? Îmi permiţi să împărţim pe al meu. Ei îl numesc 
chambertin, dar nu este exact, totuşi nu este rău. Este singurul 
lucru pe care un om poate să-l bea în această casă. 

Gheaţa fiind spartă îl întrebai; 

— Cred că vă numiţi Madden? Prietenul meu Stennis mi-a 
vorbit de dvs. la sosirea mea. 


— Da. Sunt supărat că a plecat. Mi se pare acum că aș fi un 
tată mare, în mijlocul întregei aceste tinereţi. 

—Numele meu este Dodd. Dodd de la San Francisco: 
Pinkerton şi Dodd, ştiţi? 

— Montana-Blok, presupun. 

— Aşa e. 

Nu ne priveam nici unul nici altul, dar văzui mâinele sale 
învârtindu-se înfrigurate pe cocoloaşe de miez de pâine. Reluai 
arătându-i pânza: 

— Îmi place mult acest studiu al dvs. Culoarea, aspectul, totul 
este bun. 

— Dvs. știți la ce să vă aşteptaţi, răspunse el... haide, 
cunoaşteţi pe un oarecare Bellairs? 

— Ah! zisei eu, doctorul Urquart, v-a scris? 

— Am primit scrisoarea lui în dimineaţa aceasta. 

— Nimic nu ne presează în ceea ce priveşte pe acest 
Bellairs... dar este o poveste lungă şi destul de curioasă. Avem 
multe să ne spunem şi poate că am face mai bine să aşteptăm 
până o să fim singuri. 

Fu de părera mea. Niciunul din aceşti oameni tineri nu 
cunoştea engleza, desigur, dar fiecare se găseşte mai comod la 
el acasă. 

— În sănătatea dvs., Dodd 

Îi răspunsei. Astfel îndoita prezentare trecu nevăzută în 
mijlocul acestor 30 de draci şi prietenelor lor în capoate pline de 
făină de orez, toţi vociferând într-un perpetuu zdrăngănit de 
veselă. 

— Încă o întrebare, zisei eu. Ai recunoscut vocea mea? 

— Vocea dvs.? Cum ai vrea?... Nu o auzisem niciodată, nu te 
cunoşteam. 

— Totuşi, am avut deja o conversaţie foarte scurtă. V-am pus 
o întrebare la care mi-aţi răspuns şi pe care mi-o aduc mereu 
aminte din vremea aceea,. 

El păli deodată: 

— Doamne! D-ta vei fi omul de la telefon? 

Aprobai din cap. Ei bine, reluă el, îmi trebuia mărinimia unui 
suflet sfinţit pentru a vă ierta aceasta. Ce nopţi m-aţi făcut să 
petrec! Micul dvs. murmur n-a mai încetat să fluiere din ziua 
aceea, ca vântul în broasca unei chei. Ce era aceasta? Ce 
însemna?... 


Fără îndoială suntem născuţi amândoi pentru a ne înnebuni 
reciproc cu enigme. Mi s-a părut adesea că mintea o ia razna. 

Cartew fu apucat de un râs nebun: 

—Şi totuşi, nici dvs., nici eu n-am fost niciodată atât de 
intrigaţi ca anumiţi alţii!, zise el. 

—Şi cine dar? 

— Asigurătorii! Ei n-au putut să înţeleagă nimic. 

Era un mic sindicat de oameni minusculi de afaceri, care 
garantau „Norul Zburător”. Unul din ei posedă astăzi maşină si 
trece drept o sămânță de mare financiar. Un altul, din profiturile 
lui, a putut să-şi mobileze o vilişoară. Dar toţi au creierul cu 
susul în jos şi când se întâlnesc nu ştiu unde să-şi învârtească 
ochii, ca vechii prevestitori. 

Masa terminată, merserăm repede în atelierele lui care 
adăposteau o mare bogăţie. Zidurile erau împodobite cu tablouri 
de preţ: un Rousseau; un Corot, un Whistler. Nimic nu lipsea 
confortului. 

— lată-ne liniştiţi, zise el. la loc şi povesteşte-mi toată 
întâmplarea. 

Asta nu era o poveste în patru rânduri, din momentul când Jim 
citise despre naufragiul în jurnal şi până la prânzul meu de la 
Armurile Cartewilor şi descoperirea mea cu mărcile poştale din 
Chailly. Cartew prelungea discuţia, căci nu puteam să-l satur de 
detalii şi mă asasina cu întrebări. Miezul nopţii sunase la vechea 
pendulă de ţară, înainte de a fi ajuns la sfârşit. El veni totuşi. 

— Mulţumesc, îmi zise el. La rândul meu acum. Nu pentru că 
aş putea să simt plăcere la o asemenea poveste de violenţă 
brutală. Mă întreb cum pot să dorm cu această poveste în 
minte. Am spus-o deja o dată... 

— Ladyei Ann, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, jurasem să nu o spun a doua oară. Dar dvs. îmi 
păreaţi în drept a o şti. Aţi plătit atât de scump pentru aceasta. 
Cerul ştie dacă sper să vă fac plăcere. 

Îşi începu relatările. Când ajunse la sfârşit, o nouă zi se 
ridicase, cocoşii cântau în sat şi, în stradă, pădurarii se duceau 
la lucru. 


CAPITOLUL XIV 


Pensionarul. 


Singleton Cartew, tatăl lui Norris, era puternic, dar şters, fără 
relief, prost ca o oaie, sensibil ca un muzicant şi conştiincios ca 
un câine. Părea că se dă drept un preot solemn şi netolerant al 
unui fel de religie a aristocrației. Manierele lui Norris îl iritau şi-l 
ofensau. El considera pe fiul lui drept un idiot şi nu se îndoia că 
celălalt i-ar putea întoarce acest compliment cu dobândă. 
Povestea relaţiilor lor putea să se rezume în puţine cuvinte: ei 
nu se întâlneau decât cu greutate şi asta nu era decât pentru a 
se certa. In ce priveşte pe mama lui, femeie zvăpăiată, 
muşcătoare şi cu simţ practic, deja decepţionată de bărbatul ei 
şi de fiul mai mare, Norris nu o făcea decât să aibă un nou motiv 
de decepţie. 

Defectele sale nu erau totuşi grave. El era timid, indolent, fără 
ambiţie şi lipsit de spirit întreprinzător. Nimic nu-l tenta şi nu-l 
înclina la acţiune. li plăcea libertatea, camaraderia, nu importă 
cu cine. Dealtfel, numai să nu fi fost singur. Copilăria lui 
petrecută într-o galerie de tablouri istorice şi de portrete de 
familie, îi dăduse gustul picturii, înclinare care nu făcu decât să 
se accentueze pe măsură ce creştea. 

Fără să-l asculte, a fost trimis la universitatea din Oxford. 
Ştiinţa nu-l atrăgea. Se distingea mai ales în sporturi. Original, el 
fu un fel de erou din acei cărora unii curtezani le maimuţăresc 
melancolia, detaşarea, neo-byronismul. „Într-adevăr, zicea el, 
nimic nu are importanţă”. Conducătorii Universităţii preţuiră 


atitudinea lui insolentă şi fu „redat părinţilor” în cursul anului al 
II-lea. El lăsase la Oxford câteva mici datorii. 

Evenimentul era nou în analele Cartewilor. Tatăl făcu fiului 
său cele mai grave reproşuri. Fiul ascultă respectuos şi remarcă, 
că ar fi fost mai bine dacă ar fi învăţat pictura, pentru că era 
singurul lucru care-l interesa. 

— Spui prostii!, zise lordul care-şi trimise progenitura să 
înveţe limbile, în străinătate. 

Atunci, Norris făcu alte datorii mai importante care îi fură 
reproşate cu mai multă asprime. El nu-şi mai supraveghia 
cheltuielile şi se lăsa furat de servitori. Când era prea angajat, 
prevenea fără fason pe părinţii lui care, sătui de scandal, îi 
dădură mânuirea propriului său capital, după ce făcuse să intre 
pe amatorul de pictură, în diplomaţie. La 25 de ani, Norris nu 
mai avea o centimă, datora lui Dumnezeu şi dracului şi, ca mulţi 
trândavi şi indiferenți, luase obiceiul jocului. Tatăl trebui să 
răscumpere destul de scump onoarea Cartewilor. De data 
aceasta, era prea mult. Norris fu îmbarcat şi trimis în Australia, 
unde urma să i se plătească o rentă de 300 de livre, trimestrial, 
în sferturi, de către un om al legii, din Sydney. Nu-i mai ceru să 
le scrie: fu prevenit că, dacă nu se ducea la Sydney la câteva 
zile după termen, va fi, din clipa aceea, considerat drept mort, şi 
pensia se va găsi în aceeaşi clipă suprimată. Dacă se întorcea 
pe furiş în Europa, un aviz ar fi anunţat în jurnale că familia nu 
mai răspunde de datorile unui membru nedemn. 

Tatăl său îl găsea insuportabil pentru că primea cele mai 
violente dojeni cu o linişte perfectă şi o alură foarte 
respectuoasă, fără să se supere vreodată. Când se produse 
această din urmă catastrofă, abia dacă păru să dea vreun 
interes afacerii. El băgă în buzunar banii şi reproşurile, se 
supuse literă cu literă, luă scrisoarea de drum, luă vaporul şi 
plecă, la Sydney. La 25 de ani, era încă un fel de ştrengar, astfel 
că în a şasea zi de şedere în Australia se găsea cu banii pe trei 
luni cheltuiţi. Cu siguranţa străinului într-o nouă ţară, începu să 
asedieze toate birourile posibile, propunându-se pentru munci 
de toate felurile, dar care nu-i conveneau întru nimic. Fu dat 
afară de peste tot şi chiar din hotelul pe care-l locuia, astfel că 
în elegantul său costum Tweeds, se văzu nevoit a se aduna cu 
ultimii vagabonzi. Recurse atunci la omul de legi însărcinat să-i 
plătească trimestrele. 


— Domnule Cartew, îi zise acest personaj, v-aş fi infinit de 
recunoscător dacă v-aţi aminti că timpul meu e scump. Dvs. Nu 
sunteţi singurul „pensionar”' cu care am treabă. Am faţă de dvs. 
și de cei asemănători dvs., un fel de a proceda stabilit odată 
pentru totdeauna. Încep prin a vă avansa o monedă de 20 lire. 
lat-o. In fiecare zi veţi veni, secretarul meu vă va remite un 
şiling. Cum birourile mele sunt închise duminica, el vă va vărsa 
sâmbăta 2 şilingi, toate acestea cu condiţia să nu vă mai văd 
niciodată şi dvs. Să vă adresaţi numai secretarului meu, să nu 
vă mai prezentaţi aici sub influenţa alcoolului şi că odată plătit, 
neapărat semnând o chitanţă, vă veţi retrage. La revedere, 
domnule. 

— vă mulţumesc, zise Cartew. Situaţia mea este de aşa 
natură, că sunt obligat să primesc această subvenție de 
foamete. 

— De foamete! nimeni nu moare de foame aici cu un şiling pe 
zi. Am avut printre obişnuiţii mei un tânăr care a ştiut să rămână 
în mod constant beat timp de 6 luni, chiar cu regimul unui şiling 
pe zi. 

Omul legii se vâri din nou în hârtiile lui. În fiecare dimineaţă la 
orele 10, pe durata celor trei luni care urmară, Cartew se 
prezentă la biroul de notariat, zăpăcit şi prost pieptănat. El 
petrecea nopţile pe câte o bancă sau pe iarba grădinilor publice, 
în tovărăşia a ceea ce e mai josnic în umanitate, printre 
derbedeii întregului pământ: Larrikingii Sydneyului. Ziua îi 
trecea nefăcând nimic, tăind frunză la câini şi apoi noaptea îşi 
lua somnul, un somn turburat de strigăte, de chemări şi de fugi, 
în timp ce împrejur treceau trăsuri elegante, pline cu oameni şi 
femei care râdeau, în costum de seară. 

Mereu avid de tovărăşie, în această viaţă ca şi într-o alta, el 
făcea prietenii. Intr-o zi când veni să ajute unui nenorocit de 
câine torturat de o bandă de ticăloşi laşi, se duse să se aşeze pe 
o bancă unde şedea deja un amploiat şomer, şubred şi roşcovan 
care se numea Hemstead. Incapabil de a interveni el însuşi, 
acesta felicită călduros pe Cartew, dar prevenindu-l că altă dată 
ar putea să nu fie tot aşa de fericit: 

— O lepădătură periculoasă, o ştiţi! 

— Dvs. credeţi că eu nu fac parte din aceste lepăduri? 
răspunse acest nobil vagabond. 


Celălalt începu să râdă şi protestă zicând că el ştia să distingă 
un nobil de un ştrengar. Norris, cu familiaritatea naturală care ÎI 
caracteriza, se aşeză pur şi simplu pe bancă, lângă Hemstead şi 
îi spuse că era pentru moment fără lucru. 

— Uite ca şi mine, replică roşcovanul. Atunci, nu faci nimic? 

— Ştiu să cheltuiesc bani, aceasta e totul. Mai mult, cunosc 
puţin caii şi marina, dar uniunile muncitoreşti îmi interzic orice 
îmbarcare. 

— Din moment ce sunteţi călăreț, de ce nu încercaţi dvs. la 
poliţia călăreaţă? 

— M-am prezentat, dar am fost refuzat la examenul medical. 

— Atunci ce crezi d-ta de Căile ferate? 

— Şi d-ta? - rânji Cartew. 

— Oh!, eu, zise cu mândrie omuleţul, eu nu intru în munca 
manuală: dar acela care nu are nimic de obiectat este 
întotdeauna aproape sigur că poate găsi de lucru la căile ferate. 

— Vezi bine!, zise Norris ridicându-se, D-ta mi-arăţi drumul. 

Ţara trecea în momentul acela printr-o lungă perioadă de ploi 
torențiale, cu inundaţiile şi cu alunecările de teren, căile ferate 
aveau mare nevoie de mână de lucru şi directorul general făcea 
să se pună peste tot placarde cu afişe, chemând şomerii la 
tocmeală. Dar aceştia preferau să trăiască din pomană şi din 
micile prăzi, tot aşa de bine ca nişte muncitori de terasamente, 
chiar dacă n-ar fi fost decât nişte amatori lucrători care făceau 
furori pe piaţă. Băiatul omului voinic, s-a angajat să se prezinte, 
şi în seara aceea chiar, după o călătorie mohorâtă şi un schimb 
de tren la trecerea printr-o alunecare de teren, se găsi într-un 
tranşeu noroios, aproape de South-Clifton, în stare de a 
scormoni şi a săpa pentru prima dată in viaţa lui. 

Ploile frământaseră complet terenul. Se lucra zi şi noapte. 
Trenurile nu puteau să treacă prin acest colţ scabros, decât cu 
infinite precauţii. Cartew era istovit de cheltuiala forţei fizice, de 
lipsa somnului şi abuzul cafelei. Muiat de ploaie şi sfâsiat de 
lucru, mâinile lui îndurerate erau într-o stare mârşavă, dar, viaţa 
în aer liber, necesitatea de a munci continuu, dăduse gata lenea 
lui. Fostul leneş, diletantul, făcu să fie observat prin curajul lui la 
muncă. Auzi într-o zi pe inginerul şef cântând laudele unui 
asemenea muncitor şi începu să-şi iubească aspra lui muncă. 
Deveni om de încredere, un fel de şef de echipă, dar momentul 
de a-şi primi banii trimestriali se apropia. Dintr-o mică cârciumă 


de muncitori, scrise omului de legi din Sydney, explicând că 
avea un serviciu şi că lipsind, l-ar pierde. În consecinţă el ceru 
ca să i se păstreze banii până la apropiata scadenţă. Răspunsul 
sosi prin curierul următor, nu numai favorabil, dar cordial. Omul 
de lege îi mulțumea de a-i fi adus o veste atât de plăcută, 
neobişnuită la ceilalţi pensionari. 

Ploile  încetară.  Lucrătorii de  terasamente angajati, 
supranumerari, fură plătiţi şi concediaţi, cu excepţia lui Norris, la 
care inginerul ţinea mult. Dar timpul loviturilor se termină, viaţa 
în sălbatica ei singurătate, a Australiei, devenise monotonă şi 
plictisitoare. Lipsit de sfânta oboseală şi de excitantele 
tărăboaie, îşi părăsi serviciul. Şi aşa, în costum de muncitor intră 
în Sydney. La întâmplare, în timpul plimbărilor, regăsi pe 
roşcovanul Hemstead, care aştepta mereu pe banca lui, un loc 
demn pentru un om de condei. 

Cartew îi mulţumi de bunul sfat care-l salvase şi exprimă 
credinţa că sfătuitorul s-a bucurat de aceeaşi fericire ca şi el. 
Hemstead mărturisi cu veselie că nu fusese astfel. Principala lui 
ocupaţie consistase în a citi jurnalul şi a privi trecătorii. 
Incercase în trei locuri, primul la un băcan, la Woolloomooloo, al 
doilea la un marchitan şi al treilea la o academie de biliard. 
Primele două nu erau conforme cu aptitudinile lui, şi în ce 
priveşte ultima, munca de noapte îi păru rea pentru sănătate. 
Mai mult, înţelegea, să nu fie sclavul nimănui. 

Acestui mândru campion al independenţei, Cartew îi oferi o 
jumătate de monedă de 20 lire şi plecă să dejuneze. Pe drum, se 
amuza de tumultul străzii, când o voce îi strigă: 

— Ah! de exemplu!... este domnul Cartew. 

Intorcându-se, se găsi faţă-n faţă cu un tânăr niţel cam gras, 
cu tenul ars de soare şi îmbrăcat foarte elegant, cu flori de 10 
franci la butonieră. Norris îl întâlnise la un supeu de adio, la 
începutul primei lui şederi la Sydney, atunci când acest Tommy 
Hadden pleca într-un turneu pe schooner printre insule. 

—Vino să iei un pahar, strigă Hadden, care nu se temea deloc 
de a fi văzut în tovărăşia unui lucrător. 

Ajunseră în curând la masă, schimbând confidente. Cartew îşi 
spuse viaţa lui de vagabond, pe urmă de muncitor de pământ: 
Hadden îl informă de secretele existenţei unui amator negustor 
de sâmburi de cocos din Melanezia. În realitate, el nu făcuse 


decât să bea, să mănânce, să doarmă şi să citească puţin, 
poate. 

Cartew ştia că Hadden era, într-un fel oarecare, un visător de 
afaceri. La cea mai mică indicație a unui nou comerţ posibil, era 
în stare să acopere pagini întregi de cifre. Avea mult din 
Pinkerton. Aruncă pe o foaie de carnet bazele unei asociaţii 
pentru monopolizarea progresivă a produselor cocotierului. El 
putea să avanseze 500 de livre. Deci, din moment ce Cartew 
avea să dispună în curând de 150 de livre, n-ar recruta ei unul 
sau doi alţi asociaţi, pentru a cumpăra o corabie şi a întreprinde 
cabotajul pe socoteala lor? Cartew era un excelent yachtsman: 
iar cât despre Hadden, el se credea om, puternic, de afaceri. 
Incontestabil, erau acolo bani de strâns. Altfel, s-ar fi văzut 
atâţia schooneri făcând turul insulelor? Utilizând ei înşişi o 
proprie corabie, vor face ca profiturile să crească. 

— Du-te şi cumpără-ţi ceva haine, pe urmă vom lua o 
gabrioletă pentru a merge la Fiica Australiei. 

— Nu voi cumpăra nimic, - declară cu răceală Cartew. Voi 
merge cu veşmintele pe care le am, aşa cum sunt. Îmi bat joc 
de ceea ce ar zice cineva. 

— Adevărat? Ei bine, te admir. Eşti un înţelept. Este ceea ce 
se cheamă pitagorianism, dacă nu mi-am uitat filosofia. 

— Eu numesc aceasta, economie, şi, dacă întreprindem 
această afacere, voi întrebuința până la ultimul meu ban. 

— De exemplu, Cartew, - adăugă Hadden - voi face totul în 
numele d-tale, căci nu e nimic sigur în comerţ... chiar în meseria 
de book-maker... şi D-ta, dacă aceasta nu merge, poţi să dispari 
când vrei... 

Casa de ceai pusă sub titulatura Fiica Australiei reprezenta 
modesta avere câştigată de proprietarul ei, căpitanul Bostok, în 
cursul unei lungi şi active cariere de cabotaj între insule. EIl 
lucrase succesiv în lemn de santal, în ulei de cocos, un adevărat 
pioner al comerţului, primul din toţi acei care traficaseră în 
insulele Gilbert, şi puţin a lipsit să-şi lase pielea în insulele Fidji, 
o piele de zece ori străpunsă de suliţele negrilor. Exploatările 
sale coloniale erau nenumărate şi celebre, dacă nu întotdeauna 
riguros conforme cu principiile Dreptului Oamenilor. 

— Ce vom face, deci, cu această bătrână canalie? — întrebă 
Gartew, niţel surprins. 

— Aşteaptă întâi să-l vezi şi vei înţelege. 


Coborând din trăsura care îi adusese la Fiica Australiei, 
Hadden fu izbit de aspectul birjarului: 

Îndesat, cu o faţă roşie, ochii albaştri, membrele scurte ca şi 
respiraţia lui, putea să tot aibă patruzeci de ani iar manierele lui 
îl făceau să semene cu un marinar. 

— Vă cunosc, zise Tommy, trebuie că m-aţi mai condus deja. 

— De mai multe ori, domnule Hadden, reluă birjarul. Ultima 
dată fu în ziua plecării dvs. spre insule. V-am dus la curse. 

— Bravo! atunci vino să iei un pahar cu noi, - zise Tommy 
îndreptându-se spre grădină. 

Căpitanul Bostock veni în faţa lui. Era un om bătrân, încet şi 
aspru, cu ochii de peşte, care primi destul de brusc pe Hadden 
şi - nu-şi aminteşte decât că după aceea, - schimbă cilipituri din 
ochi cu birjarul. 

— O sticlă de şampanie, - comandă Tommy, - un pahar 
pentru d-ta, Bostock. Îți prezint pe prietenul meu, domnul 
Cartew. Venim să vă vedem pentru afaceri. Prietene Billy, am să 
vă consult ca prieten. Vreau să intru în negoţul insulelor pe 
propriul meu cont. 

Într-adevăr dacă sfaturile lui Bostock erau binevenite, în 
schimb Hadden îi vorbi tot timpul. 

Cartew surâdea la această vorbărie nesfârşită: 

— Avem parale: ştim ce vrem să facem: ceea ce ne trebuie, e 
o corabie care să plece pe mare, un căpitan bun şi o 
recomandaţie pentru o casă susceptibilă de a ne deschide un 
credit comercial, în sfârşit pentru a da arvuna. 

— Vreau să vă spun, - zise Bostock, - am văzut oameni în 
felul nostru, fierţi şi mâncaţi pentru că au vrut să se înţeleagă cu 
indigenii. Şi la mâncare erau tari, unii şi alţii, fără gust. 

— Ce ne cânţi acolo? 

— Nu importă, nu este afacerea mea. Eu nu v-am asigurat 
pielea. Totuşi, ciuma să mă sufoce dacă nu mi-e foarte greu să 
văd canibalii jupuindu-vă căpăţâna. Ceea ce vă recomand 
înainte de toate, este să vă înţelegeţi cu un regizor de funeralii 
şi să alegeţi un coşciug nu prea scump. Vă vom găsi o 
antrepriză care să vă deschidă un credit frumos pentru 
înmormântare. Haide, haide, pri- veşte-ţi prietenul, - nu mai 
poate să se ţină de râs! 

Ar fi fost greu să determini, dacă, căpitanul Bostock exprima 
astfel reaua lui dispoziţie, sau dacă se mulțumea cu o 


nevinovată, glumă. Convorbirea era pe punctul de a lua sfârşit 
brusc, când o voce nouă intră deodată în discuţie. Birjarul care, 
până atunci şezuse la masă în spatele nostru şi nu-şi arătase 
decât spatele, se întoarse cu o răsucitură, strigând: 

— Scuzaţi-mă, domnilor, dar dacă dvs. îmi cumpăraţi corabia 
pe care o doresc, vă voi obţine serviciile pe care le cereţi lui 
Bostock. 

— Ce înţelegi prin aceasta? întrebă Tommy. 

— Vai! spune.-le cine sunt, Billy, răspunse indirect birjarul. 

— Nu crezi că e niţel cam hazardat, Joe? certă Bostock. 

— Caut norocul, - răspunse celălalt. 

— Domnilor, zise ceferistul ridicându-se, permiteţi-mi să vă 
prezint pe domnul căpitan Wicks al vasului Grat/a-/ubita. 

— A spus adevărul, adaugă birjarul. Ştiţi dar că eu am avut 
plictiseli. E adevărat că am lovit şi că, din nenorocire mă găsesc 
în imposibilitate de a dovedi provocarea. Acesta este faptul 
pentru care momentan m-am retras din profesie. Făcându-mă 
birjar, mă ascundeam. De trei ani fac această meserie. 

— Vă cer iertare, zise Cartew, intervenind pentru prima oară: 
ce sarcină ţi se pune în spate? 

— Omor! mărturisesc că am lovit şi nu neg că mi-era tare frică 
să fiu judecat, cu toate că trebuise astfel să fac faţă unei 
răzvrătiri pur şi simplu. Întrebaţi pe Billy: el ştie totul în această 
chestiune. 

— Bine, zise Cartew. Şi ce aveai să spui? 

— Aceasta: am auzit cuvintele domnului Hadden. Nu e deloc 
rău. Eu cred că am putea face ceva împreună. Şi apoi, amândoi 
sunteţi doi nobili şi îmi place aceasta. Dar eu sunt cu un picior în 
groapă. lată oferta mea: am ceva bani pe care pot să-i adaug la 
capitalul dvs., o sumă de 100 de livre. Veche mea casă îmi va 
încredința afaceri. Aceşti oameni ştiu ceea ce pot eu face în 
calitate de comerciant în cabotaj. Nu i-am făcut niciodată să 
piardă o centimă. În sfârşit, sunt un bun căpitan, bine obişnuit 
cu această navigaţie. Am mânuit schooneri timp de 10 ani. Billy 
vă poate confirma, bineînţeles dacă mai e el însuşi. 

— Este unul care poate să facă pe viteazul, - răspunse Billy. 

— În ce priveşte ceea ce valorez eu, în calitate de căpitan, 
întrebaţi pe vechii mei armatori. 

— Bun!, zise Hadden, dar cum faci D-ta ca să poţi relua un 
comandament? Stai pe capra trăsurii fără ca nimeni să te 


întrebe ceva. Dar, dacă vrei să conduci pe o dunetă, prietene, 
nu va trebui mult ca să fii prins. 

— Nu e nimic. E de ajuns că rămân în umbră până la ultimul 
moment şi să mă îmbarc sub un nume fals. 

— Dar, - zise Hadden, puţin surprins, - autorităţile maritime 
nu se mulţumesc cu simple afirmaţii. Ce nume fals? 

— Incă nu ştiu. Voi face după împrejurări. Poate că voi închiria 
numele unui vechi camarad, ca bătrânul Kirkup, care s-a făcut 
fermier. 

— Adineaori, - remarcă Cartew, - s-a discutat că aveţi în 
vedere o corabie? 

— Într-adevăr. Visul, un vechi yaht echipat în schooner. Linii 
măreţe: ăsta pluteşte ca un peşte. E vreme de când visez acest 
Vis. Numai că, după moartea ultimului său proprietar, a fost un 
proces care nu se mai termina şi, pe timpul acesta, schoonerul a 
rămas să putrezească într-un golf. Dar afacerea este aranjată 
acum. Ni se vinde Visul şi cumpărătorul îl va lua ieftin, din cauza 
timpului cât corabia a rămas neutilizată. Tocmai talia care ne 
trebuie: 63 de metri. Pentru a completa echipajul, vom angaja 
indigeni ieftini, ca să zicem aşa, jumătate de nimic. Ne va trebui 
un bucătar. Eu am unul, un oarecare Amalou. Tot ce e mai bun. 

Mai întâi, afacerea părea puţin serioasă datorită pălăvrăgelii 
fără fond serios din partea lui Hadden, Cartew îşi recăpătase 
însă încrederea, după intervenţia căpitanului Wicks care (orice 
ar fi făcut) dădea o bună impresie, fie ca om, fie ca pricepere. — 
Din moment ce întreprinderea părea bună acestor oameni şi ei 
se ofereau să pună bani, Cartew era cu totul dispus, să meargă. 
Se bău un rând de şampanie pentru a cimenta asociaţa şi fu 
hotărât să se schimbe numele corăbiei. Oricare ar fi ea, se va 
numi Fiica Australiei ; şi Fiica Australiei, societate de comerţ în 
insule, se găsi fundată înaintea nopţii. 

Trei zile mai târziu, Cartew se prezentă la omul legii, pentru a- 
şi încasa cele 150 de livre şi după ce îi explicase noua lui 
afacere îi zisese: 

— E sigur că nu mă voi putea prezenta aici un trimestru 
întreg. Trebuie să fac un turneu de şase luni printre insule. Îmi 
veţi păstra banii. 

— Dezolat, Domnule Cartew, dar aceasta este imposibil. 

— Ai făcut-o, ultima dată? 


— Nu e acelaşi lucru. Ultima dată, dvs. eraţi în Australia, şi cu 
toate astea eu am contravenit deja la instrucţiunile mele. 
Trebuie să fiţi aici la apropiata scadenţă, sau, conform datoriei 
mele, suprim pensia. 

— Dar e tare absurd, nedrept! 

— Asta nu e din cauza mea. Eu mă supun instrucţiunilor 
primite. 

— Şi le interpretaţi astfel ca să mă împiedicaţi să-mi câştig 
onest viaţa. 

— Sincer, domnule Cartew, n-am nevoie de a fi prea 
pătrunzător pentru a înţelege că toţi clienţii mei ţin mai ales să 
vă oblige a rămâne aici şi, haidem până la capăt, ei doresc, cu 
fermitate, să nu vă mai vadă. Ei pot să greşească dar asta nu e 
treaba mea şi nu pot decât să mă supun, pentru că ei îmi 
plătesc pentru aceasta. 

Cartew roşi şi obiectă: 

— Părinţii mei nu mă vor: e un fapt, dar eu nu mă duc în 
Englitera, mă duc în insule. Cu ce i-ar putea jena aceasta? 

Omul legii îi atrase atenţa că nu era informat oficial despre 
această plecare în insule. Cartew i-o notifică, strigând, că el n- 
avea obiceiul să vadă pe cineva îndoindu-se de cuvântul său. 
Omul legii declară că nu permite nimănui să ridice vocea în 
biroul lui de notariat. În plus, domnul Cartew n-avea decât să 
scrie acasă la el şi să obţină schimbarea instrucţiunilor date. 
Altfel, nimic de făcut. Atunci, nu era mai bine să se oprească 
aici, o convorbire aşa de neplăcută? 

— Ţineam mult la cele 300 de livre pe an ale mele, zise 
Cartew, dar vor să mă facă să le plătesc scump. Nu mă gândesc 
deci să mai am plăcerea să vă revăd, domnule. 

— În aceste condițiuni, pensia va fi tăiată, domnule Cartew. 
Dar, dacă într-un termen mai lung, veniţi să-mi cereţi banii, nu 
voi putea să vă răspund decât cu rugămintea de a ieşi afară. 

— Domnule, vă doresc bună-ziua, - zise Cartew în loc de 
concluzie. 

— Domnule, vă urez la fel. 

Aşa că în cele câteva zile, pe care le petrecu încă în Australia, 
Norris nu mai revăzu pe corespondentul său. Se găsea în plină 
mare, când pământul nu se mai vedea şi când Hadden îi arătă 
un jurnal de la Sydney, pe care dormitase în umbra bucătăriei şi, 
în care descoperise acest anunţ: 


Domnul Norris Cartew, este cu stăruință rugat să treacă pe la 
Biroul de notariat al corespondentului său obişnuit, unde-l 
aşteaptă noutăți importante. 

Cu toată curiozitatea care-l apucase, nobilul lucrător de 
terasament, nu putu decât să zică: 

— Cu atât mai rău: va trebui să mă aştepte şase luni. 


CAPITOLUL XV 


Afaceriile „Fiicei Australiei” 


La 26 noiembrie, înainte de amiază, schoonerul „Fiica 
Australiei” ieşea din portul Sydney-ului. Proprietarul Norns 
Cartew, îndeplinea pe bord, funcţia destul de inadecvată de 
secund: căpitanul purta numele de William Kirkup: bucătar era 
tânărul hawaian, Joseph Amalou. Mai erau încă doi oameni de 
echipaj: Thomas Hadden şi Richard Hemstead. Acesta din urmă 
fusese îmbarcat pe consideraţia situaţiei lui precare, ca şi 
pentru îndemânarea sa de „a învârti orice meşteşuguri”, 
familiarizat cu tot felul de unelte. 

Plecată pentru un turneu de cabotaj printre insulele mării 
Sudului, „Fiica Australiei“ trebuia mai întâi să viziteze Buritari, 
din insulele Gilbert, dar în port se credea că era mai mult o 
croazieră de plăcere. În interiorul schoonerului, după catargurile 
de sus, cunoscătorii regăseau toate semnele distinctive ale 
vechiului Vis, ceea ce dădea loc la multe comentarii. 

Într-adevăr, în timpul celor trei ani de inactivitate, yahtul 
îmbătrânise mult. Preţul plătit de asociaţie, preţ desigur superior 
valorii reale a corăbiei dărăpănate, nu permisese cumpărătorilor 


de a o repune în funcţiune, decât în mod sumar. Echipament şi 
pânzărie petecite, garniseau un catarg de o soliditate foarte 
nesigură, aşa încât căpitanul refuzase să plece fără garanţia 
unei mari şi solide baleniere. El pusese o dilemă: 

— Alegeţi: sau catarge noi, sau o balenieră. Altfel, nimic da 
făcut! 

Asociaţii lui trebuiseră să consimtă, aşa încât dintr-o singură 
dată, încă 36 de lire sterline din capitalul social zburaseră. 

În timpul pregătirii călătoriei, fiecare muncise aspru. Cu toate 
că acel căpitan, nu făcuse niciodată act de prezenţă In cursul 
celor şase săptămâni, un al cincilea muncitor fusese de un 
ajutor preţios. 

Acesta avea o barbă roşie, ca un mărăciniş, - dealtfel în 
permanenţă departe de privirile indiscrete - şi semăna în mod 
straniu la voce şi la maniere, cu Domnul Wicks, ex-birjar de 
ocazie. Numai o oră înaintea plecării se văzu sosind căpitanul 
Kirkup, sub înfăţişarea unui om corpolent şi bărbos ca un 
patriarh. O dată în afara canalului şi la bună distanţă de far, el 
cobori în careu, şi la cinci secunde mai târziu, se reîntoarse 
complet ras. Nu trebuise decât această mascaradă pentru a 
reuşi să părăsească portul cu o corabie de navigaţie îndoielnică 
şi un căpitan căutat de poliţie. Fără îndoială, chiar aceste 
precauţiuni n-ar fi fost suficiente dacă nu ar fi fost călătoria 
privită cu indulgență, în gurile rele ale cheiului, ca o nouă 
excentricitate a excentricului Hadden. 

O corabie caraghioasă, cu aere de yacht, dar desfigurată prin 
pânzele ei petecite şi prin panourile deschizăturii punţii făcute 
din lemn cioplit, pusă în grabă pentru nevoile comerţului: un 
echipaj caraghios, o viaţă caraghioasă, tot aşa. Singur, Amalou 
era culcat în postul echipajului. Ceilalţi ocupau cabinele în care 
dormeau.pe divanele de mătase ale vechiului yacht şi luau în 
salon masa compusă din bou sărat şi din cartofi, totul de calitate 
proastă şi în cantitate redusă. Hemstead mormăia şi Hadden 
avea anumite momente de revoltă care făceau să întărească 
meniul cu o sticlă din vechiul lui sherry şi cu câteva cutii de 
conserve. Dar Hemstead mormăia adesea din obicei şi revoltele 
lui Hadden, se rezolvau la moment. In general, toată lumea era 
de acord să suporte încercările acestei prime călătorii. Tot astfel 
se menținea o disciplină în general consimţită. Wicks era 
singurul adevărat marinar al bordului: nimeni nu avea titlul de a- 


| critica şi, dealtfel, toată lumea îl iubea mult, pentru a vrea să-i 
facă greutăţi. Cartew îl ajuta cât putea mai bine. Amalou, în 
afară de bucătăria lui, făcea pe omul la toate cu o perfectă 
bunăvoință, pe care o împărtăşau, orice s-ar spune, cele două 
elemente subversive, Hadden şi Hemstead. Când Hadden nu 
făcea pe magazionerul, se lungea pe o saltea de jurnale care se 
găseau pe punte, pentru a citi /storia Civilizației, de Buckle şi a 
adormi regulat înainte de a fi terminat prima pagină. 

Hemstead „brikolorul“ nu avea timpul să se plictisească. Avea 
multe de cârpit pe această corabie clătinată. Lămpile fugeau ca 
şi punţile. Clanţele de la uşi rămâneau în mână. Pereţii erau 
acoperiţi de mucegai şi pompa nu pompa. Căpitanul asigura cu 
convingere că toate cuiele roase erau la sfârşitul carierii lor şi că 
scândurile  corăbiei nu mai şedeau împreună decât prin 
coeziunea ipotetică a ruginei. Dar, părea că aceste zeflemele 
erau de ajuns pentru a asigura echipajul care trăia în perfectă 
siguranţă, acolo unde Nelson ar fi tremurat din toate 
încheieturile. 

La început, timpul era superb, cu o briză frumoasă, bine 
susţinută. Fiica Australiei plutea ca o vrăjitoare, în ciuda stării ei 
de vechime şi, după spusele căpitanului Wicks, nicio corabie de 
formatul ei nu era în stare s-o bată. Se spălau punţile: se 
înlocuiau la cârmă; după amiază puneau la punct programul 
zilei. Seara, se povesteau istorii şi se făcea muzică, căci Amalou 
avea o frumoasă voce hawaiană şi Hemstead, cântând din 
scripcă, îl acompania cu autoritate, numai că nu cânta el însuşi 
decât cu un înspăimântător accent australian, un 
sentimentalism afectat şi o solemnitate fără putere de 
rezistenţă la comic. Şi astfel râzând cu inconştienţă, toţi aceşti 
oameni bravi, pe corabia dărăpănată, erau cu inima liniştită şi 
se îndreptau liniştiţi către cea mai înspăimântătoare tragedie. 

A 20-a zi după plecarea lor din Sydney, sosiră aproape de 
povârnişurile insulelor Gilbert. Deja o corabie venea înaintea lor, 
în mod periculos condusă, cu toate pânzele afară, sub atacul 
continuu al rafalelor care amenințau în fiecare clipă să o 
scufunde. Ea se opri şi din ea ieşi un om năucit şi prost 
pieptănat, în pijama, care se oferi să facă intrarea Fiicei 
Australiei în lagună. Wicks găsi gluma deplasată: 

— Haide dar! n-ai fost niciodată, pilot şi apoi eşti beat. 


_ — Beat!, strigă celălalt indignat. Dvs. nu mă cunoaşteţi deloc. 
In seara aceasta, da, dar pentru moment nu există în toată 
insula om mai la post ca mine. 

— Nu importă: nu unui individ în asemenea stare voi 
încredința eu sehoonerul meu, ca să ajungă lemn de epavă. 

— Veţi vedea ce veţi face fără mine. Se va întâmpla cum s-a 
întâmplat cu Leslie, o corabie încărcată cu sâmburi de cocos, 
care era aşteptată aici cu mare nerăbdare. Căpitanul a pierdut-o 
vrând să facă pe răutăciosul. Două altele încă au simţit 
călcătura încălțămintei lor. Trei încărcături pierdute. Topelius, 
agentul lui Kohan et Comp. datorează 200 de tone de sâmânţă 
de cocos şi alte mărfuri pe care s-a angajat să le livreze. Ah!, 
căpitane, dacă aveţi pe bord sâmburi de cocos şi din toate 
acestea, este o lovitură a norocului pentru Dvs. Topelius vi le va 
cumpăra la orice preţ, bani ghiaţă... iată ce vă spune căpitanul 
Dobbs. 

Wicks se înroşise şi ochii lui străluceau ca rubinele. Dobbs 
continuă: 

— Nu, dar ce este acest schooner, pe care nu se găseşte un 
pahar de rom pentru omul care aduce o asemenea noutate! 

— Vom vorbi de rom imediat, căpitane Dobbs, - zise Wicks, - 
dar aşteptaţi: am să spun două cuvinte secundului meu, - şi, 
întorcându-se spre Cartew: - are dreptate acest beţiv, dacă nu 
minte, vom găsi o ocazie pe care n-am fi găsit-o în 20 de ani. Și 
trebuie să facem afacerea fără a tărăgăna: un alt schooner 
poate veni să ne-o ridice de sub nas. Plictiseala este că acest 
Dobbs este beat. 

— Cum să ne încredem în el? Şi nu suntem măcar asiguraţi! 

— la-l cu d-ta la catarg: fă-l să-ţi arate strâmtoarea, şi vei 
comanda de acolo. Aşa s-ar putea risca aventura. 

— Pe legea mea, totul nu e decât risc, după toate, - zise 
căpitanul. la d-ta însuţi cârma în mână. Dacă auzi două ordine, 
urmează pe al meu. Doi oameni la pânza mare: bucătarul în 
partea din faţă pentru a veghea la furtună. 

Aşa se făcu, şi fără alt incident „, Fiica Australiei” sosi la 
debarcader. Era în dimineaţa Crăciunului. Pentru prima lui 
călătorie, schoonerul se bucurase de o şansă deasupra oricărei 
speranţe. El adusese de la Sydney două tone de mărfuri şi, 
întocmai ca un porumbel călător, le adusese chiar în locul unde 
era cea mai presantă nevoie. lar falsul căpitan Kirkup se arătă 


drept omul care trebuia ca să scoată chintesenţa afacerii. Timp 
de două zile, liniştit, el făcu cei 100 de paşi cu Topelius, sub o 
verandă, discutând, protestând, oferind, tocmindu-se, în timp 
ce, dintr-un bar vecin, asociaţii lui supravegheau tratativele. Şi, 
cum se aprindeau lămpile, în seara zilei a doua, inamicul se 
predă. Roşu ca o cărămidă, Wicks se întoarse şi găsind pe 
prietenii lui, le zise: 

— Copiii mei, am vândut tot amestecul, nu fără a fi păstrat 
carnea sărată, mai mult de jumătate din făină şi din biscuiţi cu 
care rămânem aprovizionaţi pentru patru luni. E tot aşa de bun, 
ca şi când ar fi fost furate! 

— Nu! strigă Hadden. 

— Dar cu cât aţi vândut-o? — întrebă Cartew care se enerva. 

— Lăsaţi-mă să spun asta în mod gradat, - zise Wicks, - dacă 
nu, - izbucnesc! Eu n-am vândut totul, am lăsat o altă parte 
pentru a putea să mergem la San Francisco şi să aducem aici o 
nouă încărcătură, - răgaz după cum îmi convine... L-am prins pe 
acest Topelius! Am început prin a-l face să-şi piardă capul 
cerându-i sâmburi de cocos şi pentru că n-avea, aceasta îl făcea 
să-şi scrâşnească dinţii. De fiecare dată când mă contrazicea, 
reveneam la sâm- burii de cocos... Dar vreţi, cumva, cifre? 
Toată afacerea, cuprinzând şi cele 2.000 de livre datorate 
pentru mărfurile pe care mi le-a încredinţat, ne costă puţin mai 
mult de 2.700 de livre. Ei bine, în 30 de zile de navigaţie totul e 
plătit, mărfuri, schooner şi avem pentru noi treisprezece sute de 
sfinţite livre beneficiu de împărţit. Ah! cât am sângerat, pentru 
asta, pe domnul acela. 

Pentru o clipă asociaţii rămaseră privind pe şeful lor cu 
stupefacţie. Cu toată încrederea lor în el, nu puteau să-l creadă. 
Şi apoi Hadden strigă cu tonul unui om grăbit de afaceri 

— Să coborâm repede în careu ; simt nevoia să mă îmbăt. 

— Nu mă chemaţi, - zise căpitanul, - nu pot să iau nimic în 
acest moment, nici chiar un pahar de bere. Asta ar fi apoplexie. 
Toată această luptă şi acest triumf neauzit, m-au doborât. 

— Atunci, - propuse Tommy, - de trei ori ura, pentru căpitan. 

— Nici asta, băieţi, - făcu în mod nobil căpitanul. Nu trebuie 
să faceţi greutăţi altora care s-au văzut obligaţi să rămână în 
pană. 

Topelius primi înfrângerea de bună voie. Lucrătorii lui indigeni 
descărcară mărfurile şi le substituiră cu lest. După câteva zile de 


dulce trândăvie, asociaţii fiicei; Australiei ridicară ancora la 1 
lanuarie, cu destinaţia San Francisco, veseli de norocul lor de 
necrezut. Timpul frumos le surâdea. 

Fiica Australiei, plutea măi repede ca niciodată, sub un vânt 
proaspăt şi favorabil. Membrii asociaţiei erau încântați de a-şi 
vedea munca lor obişnuită considerabil redusă prin adăugarea 
unui colaborator suplimentar, care nu era altul decât şeful de 
echipaj al Les/iei. În termeni răi cu propriul său căpitan şi 
cheltuindu-şi deja „decontul”' în barurile de la Buritari şi 
plictisindu-se pe uscat, propuse lui Wicks să lucreze pe bordul 
Fiicei Australiei pentru preţul trecerii sale în Statele Unite. Era 
un irlandez de la Ulstep, foarte aproape de scoţian, aspru, 
zgomotos, glumeţ, dar uşor de iritat. Marinar excelent, foarte 
conştiincios, nu-i lipseau calităţile mari. El nu putea, în ce-l 
privea, să fie în aceleaşi bucuroase dispoziţii ca tovarăşii lui de 
călătorie. In timp ce ei strânseseră o mică avere, el îşi pierduse 
cufărul în naufragiul Les/jei şi nu avea decât hainele pe care le 
purta. Pe de altă parte, monotonia şi proasta hrană, îl făcuse în 
curând să se dezguste, fără a vorbi de temerile pe care i le 
inspira vechimea schoonerului. 

Intr-o zi, o uşă se înţepenise ca dracu. Mac, - așa cum îl 
numeau - îşi puse toată puterea, încât scoase uşa din ţâţâni pur 
şi simplu. 

— Sânge bun!, - strigă el, dar e putredă, corabia dvs.! 

— Te cred!, - răspunse Wicks. 

A doua zi Wicks găsi pe Mac cu nasul în aer. 

— Prietene, îi zise căpitanul, dacă ai să joci multă vreme jocul 
acesta, o să te apuce ameţeala şi o să treci peste bord. 

— Ba, este catargul de mizenă care va trece peste bord, - 
răspunse cu răceală Mac. Văd o gaură de putregai uscată, uite, 
s-ar putea băga pumnul! 

— Şi când în loc de pumn ar fi capul? La ce bun să repar 
ireparabilul? 

— Cred că am făcut o mare gafă îmbarcându-mă pe această 
şandrama: m-aţi păcălit, căpitane, - zise Mac clătinând capul. 

— Băiete, eu n-am spus niciodată că acest schooner ar fi 
solid. Am zis că este rapid. E adevărat? Da, nu-i aşa? Atunci, în 
loc de a verifica putreziciunea catargelor, du-te şi adu loch-ul: 
asta îţi va schimba ideile. 


— Parcă dvs., puteţi să spuneţi că aveţi din acestea, pe cele 
bune. 

Mac nu protestă altfel, cu toate că acest tovarăş care repeta 
adesea şi, nu fără oarecare orgoliu: „eu nu sunt rău: nenorocirea 
este că sunt niţel cam violent”, dovedea, într-adevăr, că avea 
furii uşoare şi de temut. O dată, fără rea intenţie, Hemstead 
numindu-l „Irlandezul”', el se repezi asupra acestei stârpituri pe 
care-o aruncă jos cu o lovitură teribilă de cap şi sărmanul băiat, 
abia ridicat, riscă să primească o nouă pocnitură, dar interveni 
Wicks: 

— Opreşte-te! nu vreau lucruri de acestea pe bordul meu! Cu 
o mare politeţe Mac răspunse şefului: 

— Trebuie să-l învăţ să vorbească pe acest răţoi din Sydney. 
M-a tratat de „Irlandez”. 

Ori, la 28 ianuarie, la 27 grade şi 20 minute latitudine nordică 
şi 177 grade longitudine vestică, vântul izbucni brusc la apus: 
fără a fi prea tare, sufla prin rafale cu măzăriche de ploaie. 
Căpitanul, dornic de a o lua spre răsărit, vru să profite şi se lăsă 
purtat din ce în ce mai mult. Tommy fiind la cârmă, căpitanul nu 
simţi nevoia de a-l înlocui. Rafalele păreau fără niciun pericol 
pentru corabie, nici chiar pentru aceste catarge nesigure. Toată 
lumea era pe punte în aşteptarea primului dejun. 

Bucătăria scotea fum, corabia era îmbălsămată de miros de 
cafea, fiecare se bucura de a pluti cu nouă noduri spre 
California, când mizena ponosită, plesni dintr-o singură dată, ca 
şi când un arhanghel ar fi tăiat-o cu două lovituri de sabie în 
cruce. 

Fiecare se repezi pentru a prinde fâşiile de pânză care băteau, 
când, în surpriza sa, Hadden îşi pierdu capul. Ce făcu el? Nu s-a 
ştiut niciodată cu exactitate. Fapt este că el, întorsese fals 
cârma. Vergeaua marelui catarg cu pânza orizontală, schimbă 
scripetul şi antrenând nodurile de frânghii ale cordajului, rupse, 
la un metru de punte, marele catarg, care căzu pe deasupra 
bordului. Timp de un minut, catargul de mizenă a cărui 
putreziciune uscată intrigase atâta pe Mac, rezistă sforţărilor 
crescânde pe care le suporta, apoi se rupse la rândul lui şi îşi 
urmă camaradul. Într-o clipă tot ce era catarg şi pânze, era ras. 
Nici catarg, nici echipament. Două cioturi ieşeau, de ţi-era milă, 
de pe pontonul dezolat. 


— În aceste vaste singurătăţi oceanice, nu este pentru un 
echipaj o calamitate mai mare, decât de a se rupe catargele. 
Corabia se clatină, se răstoarnă, capotează şi se scufundă şi nu 
rămâne decât ca o amintire. Într-o clipă treaba e definitiv 
aranjată. Dar ce supliciu pentru oameni să rămână timp de luni 
înlănţuiţi pe o cherestea imposibilă, să conducă şi, de dimineaţă 
până seara să inspecteze orizontul, fără ca niciodată să se vadă 
salvatorul atât de dorit! Cu toate acestea ei numără paşii morții 
care vine! Nicio altă resursă decât bărcile, care sunt de prea 
puţin ajutor, când ai distanţe enorme faţă de pământ. 

Fără nicio bucurie, se aşezară la masă. Căpitanul, cu un surâs, 
se căznea să ridice inimile leşinate, apoi tot vărsând cafea, zise 
cu răceală: 

— Şi acuma, copii, s-a terminat cu Fiica Australiei. Nu există 
nicio eroare. Niciun reproş să-i faci bunei fiice. Ea a servit şi a 
servit bine până la capăt, ea a băgat banii în cuferile noastre. 
Acum, speranţa noastră este o balenieră. Ştiţi cui o datoraţi. Am 
avut şase vieţi de salvat şi banii noştri. În ce parte ne vom 
îndrepta? Coasta cea mai apropiată, una din insulele Sandwich, 
e la mai mult de o mie de mile. O asemenea călătorie comportă 
riscuri. Dar mai e un lucru: nu suntem prea departe de insuliţele 
de corali care se numesc insulele Midway, sau Brooks, la 40 de 
mile aproximativ de unde ne găsim. Eu văd în Ghidul 
navigatorului, că ele au un depozit de cărbune de la Compania 
Pacificului. 

— Eroare, întrerupse Mac. Eram şef de cartier pe această 
linie. Nu este nimic. 

— Haide, dar!, - strigă căpitanul Wicks, - uite cartea. Citeşte- 
O. 
Întinse ghidul de Hoyt, arătându-i cu unghia informatiile pe 
care le ştiam mincinoase, dar care atât de explicite, n-ar mai 
permite îndoială. Toți se văzură abordând baleniera lor, într-o 
insulă bine întreținută cu cheiuri, cu hangare de cărbuni, grădini 
şi casa albă a grădinarului, unde fâlfâie steagul înstelat. Acolo 
puteau să aştepte în linişte trecerea corăbiei de transport, 
chineze, pentru corespondenţă. Bani aveau: nu trebuia decât să 
cheme pe unul din nenumăraţii bucătari, pentru a aduce 
şampanie, în timp ce toată lumea va medita asupra romanticilor 
naufragiaţi. Şi dejunul, aşa de trist, începu şi sfârşi în mijlocul 


unui calm dătător de speranţe. Toată lumea lucra spre a pregăti 
baleniera. 

Atâta doar că fără catarg, punerea în apă nu era prea 
lesnicioasă. O parte din lucrurile indispensabile fură mai întâi 
legate, şi mai ales banii bine înveliţi într-un cufăr, rezistent şi 
legat solid de o bancă, pentru prevenirea unui capotaj posibil. In 
continuare, se făcu o largă tăietură în pereţi, până la rasul punţii 
şi pe acolo se putea fără greutate să se lanseze barca de 
salvare. Pentru un parcurs de 40 de mile, unde vor găsi tot ce e 
necesar, nu era cazul să ia prea multe alimente, nici apă de 
băut. Se adăugă la încărcătură cufărul de marinar al lui Amalou: 
Hadden nu uită ultima lui ladă cu sticle de sherry: căpitanul nu 
vru să se separe de loch-ul său, nici de instrumentele lui de 
navigaţie, compas, sextant, cronometre şi Hemstead, nu uită 
nici scripca, nicio batistă plină de cochilajii sidefate culese la 
Buritari. 

Către orele trei după amiază, se îmbarcară şi înaintară spre 
larg. Vântul suflând mereu de la vest, se puseră lopeţile şi 
căpitanul adresă fiicei Australiei un adio fără regrete: 

— S-a strâns tot ce ai avut mai bun, adio, bătrână ruină! 

Deja cheresteaua fără catarge dispărea în depărtare. Bordeea 
de sfert, adormi. După amiaza trecu şi, după puţină ploaie, se 
înseră. Numai în acest moment oamenii pierduţi pe ocean au 
mai limpede conştiinţa imensităţii mării, ca şi a micimii 
sărmanei lor ambarcaţii. Liniştiţi, priveau cerul, apoi apa cu un 
tremur de singurătate şi de teamă. 

Totuşi noaptea trecu şi, odată soarele răsărit iar pânza 
ridicată, au apărut curând în văzul Midwayului. În picioare în 
partea din faţă, ţinându-se de catarg, căpitanul examina insula 
cu binoclul lui, când cu ironie, Mac îl întrebă: 

— Ei bine, unde este faimoasa dvs. staţiune! 

— Mărturisesc, răspunse Wicks, că până acum, n-am văzut 
nicio urmă. 

— Şi fiţi liniştit, - reluă irlandezul, - nu veţi vedea niciodată 
aşa ceva. 

Vocea lui proclama, în acelaşi timp, triumful şi disperarea. 
Pentru toţi, dealtfel, nu mai era nicio îndoială: Nici cercuri de 
plută, nici semne opritoare, nici far, nici cărbune, nici stațiune. 
Naufragiaţii intrară într-o lagună şi debarcară pe o insulă pustie 
şi sălbatică, unde nimic nu arăta existenţa omului, în afară de 


lemnul abundând al epavelor eşuate pe nisip. Niciun fel de alt 
zgomot decât acela al valurilor izbite de stânci, căci, la epoca 
aceasta, păsările de mare, atât de numeroase la trecerea mea 
cu Nares, se găseau risipite pe ocean. Tot ceea ce amintea 
ultima lor şedere acolo, se limita la câteva pene căzute şi la 
câteva ouă clocite. Acolo era deci acel azil la a cărei cucerire se 
străduiseră trăgând la lopeţile lor! Aproape că-şi regretau 
corabia. Aici era foamea, setea, disperarea, care îi aştepta. 
Hadden, autor necontestat al catastrofei, n-auzise încă niciun 
cuvânt de reproş. Acum, totuşi, privirile care se opriră asupra lui 
şi asupra căpitanului pierduseră mult din bunăvoința lor. La 
ordinul lui Wicks, au intrat cu baleniera pe uscat, au trecut în 
zona dintre mare şi golf, apoi au pătruns în punctul cel mai 
ridicat al insulei. O pânză întinsă pe lopeţi furniză un cort. Prin 
puterea obişnuinţei, Amalou făcu focul şi începu să gătească. În 
timpul acesta, Hadden îşi deschisese lada cu sherry. O sticlă 
circulă, dar conversaţia fu departe de a se închega. 

Deodată, Mac întrebă: 

— Atunci, va trebui să mergem la Sandwich? 

— Ce corvoadă!, - zise Hadden. Dacă am rămâne aici? 

— In general, - remarcă Mac, - Midway, se găseşte pe 
itinerariul regulat dintre China şi Honolulu. 

— În acest caz, să rămânem, - zise Cartew - şi să facem un 
foc mare. Lemnele nu ne lipsesc aci, nu-i aşa? 

— Ceea ce mă plictiseşte, adaugă căpitanul, este grămada 
asta de bani. Cele două mii de livre în bilete, putem să le 
împărţim în buzunarele noastre, dar ce facem cu banii monedă? 
Avem mai mult de douăzeci de kilograme în piese de aur şi două 
chintale de argint de China. Avem cu ce să atragem o flotă. O 
asemenea sumă în metal trebuie să influenţeze compasul 
corăbiilor, aceasta trebuie să se simtă din larg, fără magnet şi 
să ne vină în ajutor!... În tot cazul, aceasta se vede tot aşa de 
clar cum se vede nasul în mijlocul feţei... asta poate să tenteze 
oamenii. 

Mac, care nu avea nicio parte la tezaur, începu să râdă cu 
amărăciune: 

— Veţi fi poate mulţumiţi făcând un foc în una din aceste zile. 

Se întoarse brusc, ieşi din cercul luminii cu care fu aureolat şi 
rămase cu braţele în jos, privind în depărtare marea, statuia 
descurajării şi a îngrijorării. Această explozie ar fi avut poate 


efectul de a întuneca revenirea bunei dispoziţii suscitată de 
masă şi conştiinţa de a fi bogaţi. Se aşternuse o tăcere, 
tulburată doar de scârţâitul agasant al unei mandole, pe care 
Hemstead începuse s-o scârţâie ca de obicei. Dar avu mână rea: 
erau notele vechei şi caldei melodii Cămin, dulce cămin! care îi 
căzută sub degete şi pe care începu să le cânte. 

Abia terminase: Oricât de sărac ar fi, nimic nu e mai bun 
decât căminul, că instrumentul îi fu smuls din mâini şi aruncat în 
foc. Scoase un țipăt de surpriză şi-l văzu pe Mac înfuriindu-se. 

— Să mor dacă pot suporta asemenea purtare!, - strigă 
căpitanul ridicându-se cu un aer războinic. 

Mac avu un gest de rugăminte cu adevărat surprinzător la un 
om de caracterul lui şi gemu: 

—V-am spus că sunt violent. Atunci, pentru ce nu mă lasă 
liniştit? Avem deja destule de suportat, în situaţia în care ne 
găsim. 

Spre marea surprindere şi chiar jenă a tuturor, avu un sughiţ 
de plâns, în timp ce accentul lui irlandez dubla intensitatea: 

— Mi-e ruşine de mine însumi. Vă cer iertare la toţi pentru 
violenţa mea, şi mai cu seamă acestui omuleţ inofensiv căruia îi 
întind mâinile, dacă va avea bunătatea să le ia. 

Această scenă stranie de brutalitate şi sentimentalism trecu 
repede, dar toţi asistenții rămaseră cu o impresie de 
indispoziţie. În realitate scuzele lui Mac şi purtarea lui slugarnică 
nu făcură decât să îl ridice în stima tovarăşilor săi de naufragiu. 
Dar nota falsă scârţâise şi se prelungea în toate minţile. Fusese 
un aperitiv din ceea ce poate să aducă pasiunile umane: acum, 
se întrebau ce scene de oroare puteau să se dezlănţuiască în 
această insulă pustie şi sălbatică şi, toţi tremurau. 

Se hotărî ca, în mod succesiv, fiecare să facă de pază şi 
Tommy se oferi pentru întâia veghe de noapte, în timp ce 
camarazii lui se strecurau sub cort pentru a se folosi de 
incomparabilul dar al somnului care, pentru fiecare om, în orice 
situaţie, aduce liniştea şi îl face să îi treacă timpul. 

Deodată, fără ca omul de veghe să fi putut observa 
apropierea unui nor, după câte spunea el, cerul înstelat se topi 
în potop. Şi, din această clipă, trei zile în şir plouă fără încetare. 
Nu se mai văzu nimic pe mare, peste perdeaua deasă de lăncii 
ale ploii. Focul se stinse şi fu imposibil de reaprins. Mâncară 
conserve reci şi crude, ronţăiră pâine măcinată, apoi, la două 


februarie, norii dispărură înaintea zilei. Soarele reîncepu să 
strălucească, se reaprinse focul şi băură cafea caldă, cu o 
bucurie de brute. Singurul lucru era acela de a întreţine focul: 
singura plăcere, aceea de a se îmbăia în lagună. Se pescuia 
chiar, câteodată. Restul timpului, îşi povesteau, discutau şi 
astfel trecea timpul. Tabloul mersului vapoarelor venind din 
China fu calculat aproape la secundă. Puteau să facă şi să spună 
ceea ce le plăcea, dar groaza îi cuprinsese. În mod constant, 
convorbirea înceta şi se surprindeau uitându-se întrebători la 
orizont. Atunci, căutau în grabă un subiect de vorbă şi mereu 
conţinutul cufărului revenea pe tapet. 

Fiecare voia să-şi obţină partea şi să o folosească. Se hotărî a 
se împărţi lirele sterline. În ce priveşte şilingii şi moneda 
măruntă, vor face un fond comun pe care Mac îl propuse să fie 
jucat, având o pereche de cărţi de joc asupra lui. Jucară cu 
alternative de noroc şi nenoroc, timp de douăspreceze ore, 
încontinuu, dormiră greu, se deşteptară târziu şi reluară îndată 
jocul. 

Toată ziua de zece continuară jocul de a plăti, de a relua, 
neoprindu-se decât să mănânce în grabă. Cartew şi Mac 
câştigau enorm. Hemstead şi Amalou dădeau lovituri cu puţin 
avantaj, în timp ce căpitanul şi Haddew pierdeau cât vrei. 

Şi cu cât Cartew făcea imprudente în speranţa de a pierde, cu 
atât mai mult încasa. Era sătul, acest joc îl dezgusta în mod clar. 
Nemaiputând,  rupse cărțile spre surpriza şi extrema 
nemulţumire a eelorlaţi, strigând: 

— Destul! destul! e idiot la urma urmei, asta te înnebuneşte! 

Cu o generozitate spontană, Mac veni în ajutorul camaradului 
lui de câştig. 

— E pe bun drept. Toate acestea, natural, nu erau decât 
pentru a petrece. lată, câştigul meu, îl redau mesei. 

Şi începu să arunce în cufăr toaţă grămada strânsă înaintea 
lui. Cartew se duse şi-i întinse mâna: 

— Dar, zise el, e foarte frumos ceea ce faci şi nu voi uita 
niciodată. 

— Bun, - zise Mac, cu vocea groasă, - dar ce vom face noi în 
ceea ce priveşte pe plumbar şi pe hawaian? Ei au câştigat puţin 
amândoi. 

— E cu totul adevărat, - zise Cartew. Amalou și Hemstead, 
număraţi-vă câştigul, eu şi cu Tommy vom plăti. 


Afacerea merse de la sine. Amalou şi Hemstead erau încântați 
de a păstra beneficiile ori de unde ar veni ele, şi Tommy care 
pierduse 500 de livre, era bucuros că s-a ajuns la o atât de bună 
socoteală. Hemstead se miră, totuşi: 

— Ei bine, şi Mac? El îşi va relua totul? 

Mac protestă: 

— Plumbarule, îţi mulţumesc de buna intenţie, dar dacă vrei 
să-mi ierţi expresia, ai fi făcut mai bine de ai fi tăcut. Eu nu 
mănânc din pâinea asta. Dacă aş fi crezut că am câştigat în mod 
legitim aceşti bani, nu era pe pământ om capabil să mi-i ia. Am 
putut sa mă înşel, dar am crezut mereu că jucăm în glumă. Şi 
iată. 

— Mac, - zise Cartew, ajutându-l să-şi termine împărţeala, - 
eşti un nobil. 

— Mi-e frică de a nu fi decât un matelot puţin beat, - răspunse 
irlandezul. 

În ce priveşte pe căpitan, el rămăsese pe loc, cu obrajii în 
mâini. Deodată, se ridică cu o mişcare uscată de automat şi 
rămase o clipă în picioare, într-un echilibru nestabil de om beat. 
Figura lui se strâmbă şi cu o voce de stentor strigă: 

— O pânză! 

Toţi urmăriră cu ochii direcţia privirii lui: în lumina dimineţii, 
un bric pe care îl văzură după aceea numindu-se „Norul 
Zburător”! din Hull, plutea cu pline pânze spre insulele Midway. 


CAPITOLUL XVI 


Regulament 


Plecată de la Londra, acum doi ani; această corabie apărută in 
mod subit naufragiaţilor, rătăcise multă vreme pe ocean, dintr- 
un port în altul, la voia încărcăturilor, între Extremul Orient şi 
Polinezia. Acum, ea mergea spre San Francisco, în speranţa de a 
găsi o încărcătură pentru Englitera, prin capul Horn. 

Căpitanul ei, era un oarecare Jacob Trent. Timp de 5 ani, 
marinarul se retrăsese pe uscat, într-o vilă în împrejurimile 
Cardiff-ului, unde plantând varză şi conducând ceea ce el 
numea o bancă, dar care nu era în fapt, nimic decât o oficină de 
împrumuturi cu dobândă mare pe termen scurt. 

Trăia acolo ca un şoarece, al cărui fizic îl avea puţin, când o 
pierdere neaşteptată şi un proces în care judecătorul nu se 
arătă binevoitor în aprecierea unui asemenea comerţ, îl 
dezgustaseră. 

— Domnule Trent, - zicea magistratul, - dvs. practicaţi 
împrumutul pe gajuri, fără licenţă, după câte mi se pare. Vă 
sfătuiesc să fiţi cu mare atenţie, altfel ne vom revedea în 
curând. 

Într-o săptămână căpitanul lichida banca, vila şi varza, 
gabrioleta şi calul. Regăsi Norul Zburător pe care-l condusese 
spre marea satisfacţie a armatorilor săi. Dar degeaba fusese el 
un adevărat marinar bun, nu vă va lăsa niciodată să uitaţi scurta 
lui carieră de bancher, cum o numea el. 

Secundul său, Goddedaal, un viking gigantic, înalt de un 
metru şi nouăzeci, masiv în proporţii, era puternic, sobru, incisiv 
şi sentimental, cu o aplecare vie pentru muzică: un om fără 
frică, fără reproş, fără bani, fără chiar o speranţă de a avea 
vreodată. 

Şeful de echipaj, Holdorsen, avea cabina în partea din urmă a 
vasului, dar îşi lua de obicei mesele cu restul oamenilor. Se 
poate cita încă, ca demn de atenţie, menţionând printre aceşti 
din urmă, un oarecare Brown, mic, negru, şi dulce, cu ochii de 
câine şi care făcea greşeala de a se îmbăta la orice ocazie. 


Aceasta era corabia care aducea atâta bucurie naufragiaţilor. 
Deja slăbiţi şi obosiţi de emoţiile absurdei lor nopţi de joc, 
nenorociţii pierduseră mult din stăpânirea de ei înşişi. Mâinile le 
tremurau, ochii le sclipeau. Ridicând tabăra, râdeau, şi strigau 
cum fac copiii. Dar Wicks, care avea capul mai limpede, puse pe 
oameni la respect: 

— Băieți, ne vom îmbarca pe o corabie despre care nu ştim 
nimic, ducând cu noi un cufăr de numerar a cărui greutate va 
trăda imediat ceea ce conţine. Imposibil de negat! Atunci 
presupunând că vom avea de a face cu ticăloşi răi, pirați sau 
alţii, gândesc, că am face bine să ne ţinem pistoalele la 
îndemână. 

Toţi aveau revolvere, în afară de Hemstead. Aceste arme 
încărcate şi, baleniera pusă pe apă, lopătară până la Norul 
Zburător, la catargul căruia fâlfâia drapelul englez. Intregul 
echipaj se aplecă pe bara de sprijin, bucătarul în uşa bucătăriei, 
şi căpitanul cu casca de plută în cap şi binoclu în baterie, 
examina pe noii veniţi. Pentru aceştia, inima lor sălta în piept, la 
gândul de a regăsi confortul relativ al unei corăbii. 

Wicks fu primul care escaladă scara ajutându-se de mâinile 
care se întindeau ca să treacă parapetul: 

— Domnul căpitan, presupun? — zise el înclinându-se în faţa 
omului bătrân şi uscat, cu casca de plută. 

— Da, domnule, - răspunse celălalt, - căpitanul Trent. 

— Eu sunt căpitanul Kirkup şi acest echipaj este al schooneru- 
lui „Fiica Australiei“ din Sydney, rămasă fără catarguri, la 28 
ianuarie, în mare, şi pe care am părăsit-o a doua zi. 

— Foarte bine. Nu mă credeam atât de aproape de aceste 
murdare insule şi dvs. aţi avut un mare noroc că am văzut 
semnalul azi de dimineaţă, urcându-mă pe punte. Am crezut că 
era o corabie care ardea. 

Se înţeleseseră că, în timp ce falsul Kirkup se va prezenta 
Norului Zburător, restul naufragiaţilor să rămână în balenieră 
pentru a supraveghea tezaurul. Li se trecu un odgon la care 
legară cufărul cu mari precanţiuni şi ; „urcați băieți". Dar 
greutatea surprinse pe mateloţii bricului, şi trebui ajutorul altor 
doi camarazi pentru a trage cufărul pe punte. Ochiul prompt al 
căpitanului Trent surprinse scena: 

— Ce este, oare? — zise el: n-am văzut niciodată un cufăr de 
greutatea acestuia. 


— Bani, - răspunse Wicks. 

— Ce? 

— Bani, vă spun, numerar, ce! 

Trent privi pe colegul său cu neîncredere. 

— Lăsăţi-mi aceasta în balenieră, domnule Goddedaal, - 
ordonă el. Faceţi să treacă ambarcaţia în urmă, unde o veţi lega 
la distanţă cu un capăt de frânghie. 

— Bine, domnule, - răspunse secundul. 

— Este ceva oare care nu merge? - întrebă Wicks. 

— Oh! — nu mare lucru! - replică Trent. Totuşi, este destul de 
unic să se întâlnească în plin ocean o ambarcaţie încărcată cu o 
jumătate de tonă de piese şi ai cărei oameni sunt toţi înarmaţi. 

El arătă buzunarul lui Wicks, umflat de o formă de pistol, 
adăugând: 

— Ambarcaţia dvs. va rămâne acolo unde am spus, până ce 
veţi fi răspuns la întrebările noastre în mod satisfăcător. 

— Oh! dacă nu e decât asta! — zise Wicks, - cartea mea de 
loch şi hârtiile mele sunt absolut în ordine, ca acelea ale unui 
pachebot de poştă. Nu avem nimic de ascuns. 

Strângându-şi mateloţii, comandă: 

— Staţi acolo, ceilalţi, şi aveţi răbdare un moment. 

Şi el urmă pe confratele lui în careu. 

— Pe aici căpitane Kirkup, - zise Trent arătându-i drumul. 
Scuzaţi, cred, precauţiunile mele, nu este o ofensă, dvs. știți, 
când trebuie să treci prin râurile chineze, nervii îţi devin niţel 
susceptibili. Este datoria mea, domnule, de a verifica ceea ce 
dvs. aţi spus. În asemenea caz, dvs. veţi face ca mine. N-am 
navigat întotdeauna, domnule, am fost bancher şi practica 
afacerilor învaţă nevoia prudenţei. 

Cu aceasta, atinse cu mâna o sticlă de rachiu englezesc. Se 
bău. Hârtiile examinate, Wicks povesti afacerea Topelius, care 
risipi toate presupunerile lui Trent. Dar englezul nu-l părăsi 
decât pentru a cădea într-o adâncă meditaţie, în timp ce pianota 
cu degetele pe masă. 

— E tot ceea ce aveţi să-mi cereţi? — reluă Wicks. 

—Această lagună, - zise celălalt cu bruscheţea unui automat 
declanşat de un resort, - ce loc are pentru ancorat? 

— Nu rău de tot. Câteva capete de stânci, nimic important. 

— Am poftă să mă adăpostesc, - zise englezul. Am refăcut 
echipamentul în China. Îmi pare foarte rău lucrat şi mi-e frică de 


catarge. Într-o zi, cu ajutorul oamenilor dvs., vom pune toate 
acestea la punct. 

— Desigur! 

— Haide, haide atunci! 

Reveniră pe punte. 

Wicks anunţă noutăţile celor de pe „Fiica Australiei”, iar 
„Norul Zburător” odată ancorat, în siguranţă şi micul dejun luat, 
reparară echipamentul defectuos, cele două echipaje, rivalizând 
în forţă şi iuţeală. Mateloţii dejunară pe punte, în timp ce statul 
major, reunit, luă masa, în cortul de pe dunetă. În foarte bună 
dispoziţie, Trent făcu să se servească câte un grog fiecărui om, 
apoi, desfăcând o sticlă de vin de la Cap, întreţinu pe oaspeţi cu 
detalii pasionante ale vieţii unui financiar la Cardiff, căci acesta 
era singurul moment din viaţa lui care să pară interesant unui 
om ce petrecuse patruzeci de ani pe mare, cu tot felul de 
aventuri. 

După amiaza, fu o încercare aspră pentru cei din Fiica 
Australiei. Deja extenuaţi de o noapte fără somn petrecută în 
surescitaţia focului, sfârşiră prin a fi tărbăciţi în această muncă 
de punere la punct şi, când căpitanul Trent vru să se declare 
satisfăcut, ei erau dornici de a ridica ancora. Dar Trent nu părea 
grăbit. El se ducea şi venea uşor, ca un om care meditează. 
Termină prin a chema pe Wicks. 

— In fapt, căpitane, - zise el, cu oamenii dvs. formaţi un fel de 
societate comercială, nu-i aşa? 

— Da, lucrăm fiecare pentru o oarecare parte din beneficii. 

— Atunci, nu vedeţi niciun inconvenient dacă vă cer să 
coborâm cu toţii în careu pentru ceai. 

Wicks fu niţel surprins, dar, natural, el nu-şi permise de a face 
observaţii şi în curând cei şase, de pe „Fiica Australiei“, se 
aşezară lângă Trent şi Goddedaal, în jurul unei mese încărcate 
cu marmeladă, cu unt, cu fripturi, cu sardine, cu limbă în cutii, 
cu ceai aburitor, - hrană obişnuită - şi că, prezent la aceste 
agape, Nares dispreţuitorul alimentaţiei pe corăbiile engleze, n- 
ar fi putut să le defăimeze. Dar, pentru naufragiaţi, era un 
ospăț. Goddedaal se ocupa de ei cu o amabilitate tandră, 
deasupra simplei curtoazii, o bunătate care evoca pe aceea a 
unui brav fermier făcând onorurile casei sale. În ce priveşte pe 
Trent, atitudinea lui rămânea rezervată. Recădea mereu în 
absorbantele lui gânduri, şi alternativ, uita, apoi îşi amintea 


prezenţa oaspeţilor săi. În sfârşit, el spuse chinezului să iasă. 
Acesta se supuse şi căpitanul cămătar vorbi: 

— Domnilor, pentru că dvs. formaţi o tovărăşie, dvs. sunteţi 
aceia cărora le datorez anumite lămuriri indispensabile. Dvs. 
vedeţi ce este această corabie şi cum tratăm noi oamenii. Masa 
este tot ce trebuie marinarilor. 

Fu un murmur de aprobare, în timp ce, cocoloşind fărâme de 
pline în mână, cu privirea fixată pe mijlocul mesei, Trent le 
spuse: 

— Sunt fericit de a vă transporta până la San Francisco. 
Marinarii trebuie să se ajute între ei, este deviza mea. Dar, orice 
serviciu se plăteşte şi nu este niciun motiv ca bunătatea mea să 
mă facă să pierd. 

— Nu ne-am gândit niciodată altfel, căpitane, - răspunse 
Wicks. 

— Vom satisface oricărei cereri raționale, adaugă Cartew. 

— Raţională? — zise căpitanul cu o strâmbătură. Dar nu e 
nicio rațiune aici, decât a mea, pentru că eu sunt stăpânul. Dacă 
dvs. vreţi să vă folosiţi de corabia mea, trebuie să plătiţi prețul 
meu. Este legea ofertei şi a cererii. Eu n-am nevoie de dvs. și 
dvs. aveţi nevoie de mine, nu este aşa? 

— Bine, - zise Cartew. Şi care este preţul dvs.? 

— Dvs. eraţi acela care ţineaţi capătul frânghiei când aţi 
jumulit pe acel Topelius din insulele Gilbert. Aici, acum, sunt eu. 
Dvs. n-aţi consimţit cu propunerea lui şi aţi avut raţiunea dvs. 
Atunci, eu... Dvs. înţelegeţi... 

— Ei bine, - zise Cartew. 

— Această corabie este a mea, după câte mi se pare! 

— De acord, - mormăi Mac. 

— Deci, - reluă Trent cu tonul unui om care se exaltează 
artificial, - dacă eram de la şcoala dvs., aş fi luat totul. Dar în 
aceşti bani pe care dvs. îi plimbaţi, sunt două mii de lire sterline 
care nu vă aparţin. Sunt un om cinstit şi vă spun: daţi-mi cele 
două mii de livre care vă aparţin. Atunci vă duc la San Francisco 
si, debarcându-vă, vă remit fiecăruia 15 lire, partea căpitanului 
ajungând până la 25 de lire. 

Goddedaal lăsă în jos capul ca ruşinat. 

— Vă bateţi joc de noi! — strigă Wicks, roşu ca un homar. 

— Deloc. Şi nu caut deloc să vă constrâng. Sunteţi liberi, 
acest bric este al meu, dar eu n-am niciun drept asupra insulelor 


Midway şi puteţi să rămâneţi toată viaţa, aici. Aceasta, mi-e tare 
indiferent. 

— E mai mult decât valorează această specie de bric, spuse 
Wicks. 

— E posibil, dar e prețul meu: 

— În general, - întrebă Hadden, - dacă nu suntem de acord, 
ne veţi lăsa să murim de foame pe aceste insule pustii? 

— Cine spune aceasta? — replică Trent cu un surâs de 
veselie. Dar nu, vă voi vinde toate proviziile pe care le vreți. 

— Vă cer iertare, domnule, - întrerupse Mac, - cazul meu este 
special. Eu muncesc pentru a-mi plăti călătoria şi n-am nici 
parte la toți banii aceştia, nici nu am vreun ban în buzunar. Aş fi 
fericit să ştiu ce hotărâți în ce mă priveşte. 

— Eu nu sunt aspru, vă iau cu ceilalţi, numai că, debarcând, 
d-ta nu vei avea cele cincisprezece lire. 

Obrăznicia acestui om era atât de mare încât toţi scoaseră un 
suspin de uimire. Goddedaal privi pe superiorul său cu un aer de 
reproş. Dar Mac merse mai departe: 

— Acesta este, - zise el, - ceea ce se numeşte un marinar 
britanic? Ciuma să te gâtuie! 

— Un cuvânt mai mult şi te pun în fiare! - replică Trent 
întorcându-se spre el. 

— Şi eu? ce fac eu, în acest timp? Neam de porc bătrân, nu ai 
civilizaţie nici cât un păduche de lemn. Te voi învăţa eu 
politeţea! 

El nu ridicase deloc vocea. Nimeni nu putea să se aştepte la 
ceea ce urmă. De sub masă, mâna lui trecu pe deasupra un 
cuţit cu piedecă, cu totul deschis şi strâns în palma închisă. 
Timpul unei clipe! Trent se ridică pe jumătate pentru a fugi de la 
masă şi această mişcare fu pierzania lui. Străbătând ca o 
săgeată tăişul proiectilului atinse vâna jugulară şi pătrunse 
adânc. Căpitanul căzu în faţă şi sângele lui curgea în valuri 
printre mâncări şi pe faţa de masă. 

Surpriza fu atât de mare, că pentru un moment rămaseră pe 
scaune, stupizi, în faţa mesei, cu gura întredeschisă de spaimă. 
Deodată, Goddedaal, se ridică la rândul lui, prinse taburetul 
care-l ţinuse şi, transfigurat, îl învârti în aer urlând în ruptul 
urechilor. Tovarăşii de pe Fiica Australiei erau atât de departe 
de orice intenţiune războinică, încât n-a fost unul care să-şi 
pună mâna pe armă. Toţi se înghesuiau pentru a scăpa 


loviturilor formidabilului războinic scandinav. De la prima 
lovitură el răsturnă pe Mac, rupându-i un braţ. Cu a doua, sparse 
craniul lui Hemstead. Ameninţă când pe unul când pe altul, 
înspăimântător, ţipând ca un elefant rănit, tropăind în imensa lui 
furie turbată. Nu mai era urmă de rațiune în acest cap care 
fierbea. Dăruit întreg nebuniei luptei şi morţii, reveni înverşunat 
pe cadavrul lui Hemstead, până când sparse taburetul. Careul 
răsuna de violenţa loviturilor. Vederea acestei nebune şi vane 
brutalităţi trezi în Cartew instinctul apărării, înainte chiar de a şti 
ce să facă, îşi luase revolverul în mână şi trăsese. Detunăturii îi 
răspunse un strigăt de durere. Colosul se opri, se legănă pe loc, 
se clătină şi căzu, prosternat pe corpul victimei sale. 

Se făcuse linişte. Se auziră tropăituri pe punte şi zgomote sub 
capotă. Uşa careului se deschise şi faţa lui Holdorsen apăru în 
camera groazei. O a doua lovitură de pistol izbi şi matelotul se 
prăbuşi, Cartew fiind un trăgător de prima forţă. 

— Pistoale!, - strigă el, alergând la uşă, urmat de Wicks, de 
Hadden şi de Amalou. 

Călcară în picioare corpurile întinse, escaladară scara şi se 
răspândiră pe punte, în lumina roşie a unui apus de soare 
însângerat. Neînţelegând nimic în timp ce privea atacul, Brown 
şi chinezul voiră totuşi să-şi arate faţa şi plătiră imediat cu viaţa 
lor această veleitate. Hardy din Londra, se căţără pe catarg 
pentru a domina pe asaltatori: împuşcat ca un fazan, căzu 
neînsufleţit, îndoit pe frânghie, ca o marionetă oribilă. Acest 
masacru nu durase decât o clipă. 

Cu faţa răscolită, Wicks, schiţă un gest de spaimă tragică, se 
aplecă pe deasupra bordului, vomită şi reveni să se aşeze pe 
panoul deschizăturii punţii, unde veniră şi ceilalţi. Îmbătrânise 
cu douăzeci de ani. El şi tovarăşii lui şedeau acolo, tremurând ca 
nişte copii, în întuneric. Nu se auzea decât zgomotul regulat al 
mării izbindu-se în valuri pe nisip şi pe stânci, întrerupt din clipă 
în clipă prin sughiţul lui Hadden. Deodată, Cartew strigă: 

— Doamne! dacă ar sosi o altă corabie! 

Wicks tresări, privi în gol, văzu lugubra siluetă a lui Hardy şi 
tremură. 

— Nu mă pot urca acolo, - zise el, - aş cădea. Amalou se 
decise şi, se căţără până în vârful catargului, făcu un înconjur cu 
ochii în jurul lui şi anunţă că nimic nu era la orizont. 


— Nu vom putea să dormim... începu Wicks. Cartew îl 
întrerupse în ecou: 

— Să dormim! 

În acel moment toate imaginile înspăimântătoare, toate 
fantomele din Macbeth îi galopau prin spirit. 

— Ei bine, - reluă Wicks, - putem rămâne să discutăm aici, 
până ce vom fi curăţat această corabie. Dar nu voi putea să-mi 
revin atâta vreme cât nu am luat un pic de rachiu. Însă rachiul 
este în careu. Cine dar, se va duce să-l aducă? 

— Eu, zise Cartew, dacă cineva are chibrituri. 

Amalou îi întinse o cutie. El merse spre partea din urmă. 
Dispăru sub capota careului, cobori, se poticni de corpurile 
întinse, aprinse un chibrit, şi la lumină văzu doi ochii vii care îl 
priveau în acest abator, ochii lui Mac, care-l întrebau: 

— S-a isprăvit, - zise el, toţi sunt morţi. 

— Dumnezeule, - gemu irlandezul care leşină. 

Cartew găsi rachiul în cabina defunctului căpitan Trent şi-l 
aduse pe punte. Toată lumea se înţelese dintr-odată şi se 
apucară de ultima treabă. Cădea noaptea şi luna era departe de 
a se ridica. O lanternă fu pusă pe marea deschizătură a punţii 
pentru a lumina pe Amalou, care spăla punţile. Ceilalţi se 
serveau de lanterne de bucătărie pentru treaba lor de ciocilii. 
Holdorsen, Hemstead, Trent şi Goddedaal trecură primii peste 
bord, apoi trecu Wallen. Atunci întărit de rachiu, Wicks urcă în 
echipament cu o cange şi sfârşi prin a desprinde corpul lui 
Hardy. În sfârşit, se debarasară de chinez şi de Brown. 

Pe tot timpul acesta, nu încetaseră, ca să spunem astfel, de a 
bea rachiu, cum se bea apa. Trei sticle erau puse în trei puncte 
ale punţii, în faţa cărora nimeni nu trecea fără să ia o gură. Beat 
mort, Tommy leşină la picioarele marelui catarg. Wicks se lăsă 
dus în partea din faţă, pe scara dunetei şi, instantaneu începu 
să sforăie. Amalou, dispăruse. Numai, Cartew rămânea în 
picioare, oscilând pe bordul catargului din urmă şi lanterna pe 
care o ţinea în mână se legăna la mişcările corpului său. Avu o 
inspiraţie de beţiv. 

— Asta nu mai poate continua! 

Cobori în careu să ia lada care conţinea încă 15 sticle de 
rachiu şi o duse. Mac îşi revenise. El avea ochii năuciţi, faţa 
contractată de suferinţă, înroşită de febră, şi Cartew îşi aduse 
aminte că irlandezul nu fusese îngrijit, că fusese lăsat acolo, cu 


suferinţele lui. Nenorocitul va rămâne, încă toată noaptea, 
acolo, rănit, murind, poate. Dar era prea târziu ca să faci ceva 
bun. Orice rațiune dispăruse de pe această corabie tăcută. 
Dacă, Cartew ar fi putut încă o dată să reurce puntea, ar fi fost 
sfârşitul pământului. Cu o privire de milă asupra nenorocitului 
său tovarăş, beţivul tragic urcă scara clătinându-se, aruncă lada 
de rachiu peste bord şi se alungi pe punte, cu capul spre 
draperii şi, astfel adormi. 


CAPITOLUL XVII 


Întâlnire neplăcută 


La primele lumini ale zilei, Cartew se trezi, şi privi cu surpriză 
în jurul lui. Ce se petrecuse oare? Ce nenorocire îl lovise? Apoi, 
deodată, ca o masă de apă care-şi rupe digurile, adevărul îl 
copleşi. Îi reveniră în minte strigătele înspăimântătoare, 
cuvintele şi imaginile pe care nu le va mai uita niciodată. Se 
ridică aintr-o dată şi începu să facă în mod convulsiv cei 100 de 
paşi de-a lungul punţii. Tot mergând, îşi împreuna mâinile şi 
murmura: „Doamne!... Doamne!...“ dar fără nicio intenţie de 
rugăciune, cu vocea horcăindă, într-o adevărată agonie morală. 
Simţi influxul unei priviri. Trezit, la rândul său, căpitanul fixă 
asupra lui un ochi înfrigurat, cu sprâncenele încreţite. Cain 
vedea în oglindă propria lui faţă. Deodată, ei îşi întoarseră ochi 
tremurând de ruşine, Cartew se duse şi se aplecă pe triunghiul 
de sprijin... 

O oră se scurse. Soarele în urcare, risipea norii. Ce tortură de 
nespus! Fiul vitejilor nici nu se ierta, nici nu se scuza, numai 
gândea, suferea, urmărea scenă cu scenă masacrul feroce. 
Timpul trecea, soarele se urca pe cer, dar chinul nu se potolea. 

Amalou, omul croit pentru treburi dure, se trezi, şi cel mai 
slab dintre aceşti marinari aduse oarecare uşurare camarazilor 
săi, în ciuda răului pe care-l simţea în corp şi a chinului său 
sufletesc. Obişnuit cu ordinea, se sperie de o asemenea 
întârziere somnolentă, se grăbi să alerge spre bucătărie şi 
aprinse focul pentru a pregăti dejunul. 

La trozniturile lemnelor, la sunetul veseliei, înspăimântătorul 
farmec se rupse. Mizerabilii prinseră curaj şi deveniră cum erau 
de obicei şi, regăsiră firul conducător al programului zilnic. 
Căpitanul scoase o găleată de apă şi începu să se spele. 
Lâncezind, Tommy urmă exemplul acestuia. Cartew reintră în 
careu, unde Mac era trezit - dormise el, oare? Deasupra capului 
rănitului, în colivie, canarul lui Goddedaal ciripea cu toată 
voioşia. 

— Cum te simţi?, - întrebă secundul. 

— Braţul meu este rupt, - răspunse Mac, - dar aceasta o pot 
suporta. Numai că aş vrea să părăsesc locul acesta. Mă voi duce 
să urc pe punte într-un fel sau altul. 

— Totuşi, - ai face mai bine să rămâi aici, - zise Cartew. Acolo 
se face o căldură nemaipomenită şi nu e niciun pic de vânt! 
Vreau să spăl această încăpere. 

— Mulţumesc, vă sunt obligat, - zise irlandezul. 


Vorbea cu o voce dulce şi slabă, cum ar vorbi un copil bolnav 
mamei sale. În momentul acela nu era, niciun fel de violenţă în 
acest om violent. Cu o căldare de apă, un burete şi o mătură, 
Cartew făcea sforţări să curețe careul, Mac îl urmărea cu 
privirea închizând uneori ochii, ca şi când ar fi fost gata să leşine 
şi, începu: 

— Am să vă cer iertare. Lucrul cel mai ruşinos din toate, este 
de a gândi că după ce v-am aruncat în această aventură 
abominabilă, n-am putut face nimic ca să vă ajut. Dvs. mi-aţi 
salvat viaţa, domnule! Dvs. sunteţi un trăgător faimos. 

— In numele a tot ce există, nu mai vorbi de aceasta. Ce 
oroare! 

Şi apăsând pe figura lui buretele însângerat, secundul „Fiicei 
Australiei“ se apără contra nebuniei care se dezlănţuiţi în el. 
Niciunul, nici altul nu mai ziseră nimic. Cartew îşi reluă curăţenia 
şi îl urmă, până când un sunet de clopot anunţă ora dejunului. El 
găsi pe Hadden gata de a se prăbuşi, într-o balenieră adusa de-a 
lungul bordului, conţinând un mic butoi cu carne de bou, sărată. 
Evident, Tommy n-avea decât o idee: să fugă de pe teatrul 
tragediei. 

— La ce bun să rămânem? — zise el. Să plecăm imediat spre 
Haway. 

— Mac, - răspunse Cartew, - are brațul rupt. Cum ar putea el 
să suporte călătoria? 

— Un braţ rupt? - zise căpitanul, - şi asta e totul? îi voi aranja 
eu, aceasta, după dejun. Eu îl credeam mort şi pe el. Acest 
alienat lovea ca o gorilă. 

Şi la evocarea luptei, vocea lui se stinse într-un murmur: După 
dejun, cei trei oameni coborâră în careu. 

— Am venit să-ţi îngrijesc braţul, - zise Wicks lui Mac, intrând. 

— Vă cer iertare, căpitane, - răspunse irlandezul, - dar primul 
lucru ce trebuie făcut, este de a repune această corabie pe 
valuri. Vom vorbi de braţul meu după aceea. 

— Nu suntem într-o aşa măsură grăbiţi, obiectă Wicks. 

— Şi dacă survine o altă corabie? dvs. știți bine ce este, 
căpitane: dacă dvs. aţi dori venirea unei corăbii, n-aţi vedea una 
la şase ani; dar, din moment ce n-o doriţi, o să vedeţi că vine o 
escadră. 

— Este ceea ce cred şi eu, - strigă Hadden. lată ce s-a zis. Să 
ne grăbim a pregăti şalupa. 


— Lăsaţi dar baleniera, - zise căpitănul. Avem sub picioarele 
noastre un bric bun, bine aprovizionat, iată ambarcaţia care îmi 
trebuie. 

- Haida, de! - strigă Tommy, - nu veţi îndrăzni să intraţi în 
niciun port pe această corabie! 

— Va fi în port „la fund“, dragul meu. Acest bric se va 
scufunda în mare şi eu ştiu unde: la 40 de mile sub vântul Kaui- 
ului. ÎI vom privi coborând şi o dată catargele dispărute, nu mai 
există Nor Zburător! Este echipajul „fiicei Australiei“ care se va 
duce pe uscat, sau va aştepta prima ocazie de întoarcere la 
Sydney. 

— Scumpul meu căpitan, - zise Mac, - iată singura vorbă cu 
sens pe care am auzit-o în ultimul moment. Repede, vom 
despotmoli corabia noastră şi numai după aceea veţi vedea de 
fractura mea. 

— Nu este încă destul vânt, Mac. Aşteptând, să ne ocupăm 
niţel de braţul tău. 

Mâna rănită, fu bandajată cu îngrijire şi pusă în aţele. 
Curăţenia fusese terminată la prânz: dar abia peste trei ore, o 
primă suflare de vânt veni să încreţească suprafaţa lagunei. 
Puțin după aceea, o briză susţinută, se stabilea. 

Nimeni nu se îndoia atunci de îngrijorarea care-l chinuia în 
ascuns pe căpitanul Wicks. Acest marinar excelent nu 
condusese niciodată decât corăbii cu pânze, cu triunghiuri de 
pânză şi brigandine, etc., îndreptate într-un plan perpendicular 
cu axa longitudinală a corăbiei: bricuri, schooneri şi altele cu 
echipament tot în felul acesta dispus. Aceste monturi, le ducea 
ghicind calităţile şi slăbiciunile lor, cu tactul unui călăreț 
exercitat, pe căile cele mai dificile. Dar, pânzele pătrate, nu 
erau specialitate lui, - ce putea să facă el cu acest bric! 

În mai multe rânduri, în timpul dimineţii, el se uitase prin 
cărţile lui de manevre, dar nu se simţea sigur de el: el era la 
dispoziţia norocului, bun sau rău. Chemă pe Cartew şi îi dădu 
răbdător toate indicaţiile necesare. 

— Sper să înţelegi, - zise secundul când terminară această 
treabă, - că situaţia este tare încurcată. 

— Ah! ce îndrăcit sistem de pânzar! 

Niciunul, nici altul nu erau siguri. Vasul trebuia neapărat să 
plece. Se stabiliră pânzele şi se ridică ancora. Wicks făcu să se 
ridice pânzele mici. Nu era deloc o treabă uşoară, - lucra 


stângaci şi se temea să nu producă o proastă impresie asupra 
marinarilor săi amatori. Roşu ca o tomată, dădea ordine, apoi 
văzând că efectul aşteptat nu se producea, lansa contra-ordine, 
ridica pânze, le cobora le îndrepta, într-un plan anumit, pe care-l 
modifica în curând după aceea, şi contrarind acţiunea uneia prin 
cea a celeilalte, în fapt nu se alegea nimic. Tot acest frumos 
instinct de marinar care îi permitea să manevreze atât de fin un 
schooner, peste periculosul labirint de atole oceaniene, aici nu 
rezolva nimic. S-a întâmplat ceea ce era normal să se întâmple. 
Norul Zburător talonă şi eşuă pe un banc de nisip şi de corali. 

Dar dacă nu valora nimic în calitate de comandant al unui 
bric, Wicks avea o inimă de şef şi de marinar. Fără a se 
descuraja, nici a-şi pierde capul, dădu ordine pentru o imediată 
dezeşuare care îi părea foarte posibilă. Dar, tărbăcit, Hadden 
refuză să urmeze lucrul şi se aşeză pe panoul deschizăturii celei 
mari a punţii: 

— Dracu să mă ia dacă ridic măcar un deget. Ne-ai vârât în 
acest viespar, scoate-ne d-ta însuţi. 

Wicsk vru cu orice preţ să profite de flux şi reflux pentru a-şi 
dezeşua corabia. 

— Vă asigur, - strigă el, - că e peste puterile mele să mai 
petrec încă o noapte pe această insulă. 

Slăbiciunea omului pe care contase, îl dobora. Mac, se târâse 
până la punte, până când simţise lovitura de călcâi dată de bric. 
Reîncepu să se scuze: 

— Să se spună că sunt eu cauza pentru care ne găsim aşa de 
rău angajaţi! Cât vă cer iertare! 

Cartew insistă pe lângă căpitan pentru a nu împinge lucrurile 
prea departe înaintea nopţii. Aceşti oameni erau la capătul 
puterilor. Se luă deci ceiaul pe punte şi, naufragiaţi, din nou, se 
culcară în noaptea caldă şi fără vânt... 

Se făcu de ziuă. Somnul lor fusese prea greu pentru a-i odihni. 
Se deşteptară sfârşiţi, fără curaj, privind cu tristeţe în jurul lor. 
Cel mai sprinten fu tot Wicks, conştient că o zi de muncă aspră 
se întindea înaintea lui. O strâmbătură de nemulţumire i se 
produse pe figură, se dezbrăcă, se urcă pe lisă, ridică braţul 
pentru a atinge un vârf. Dar nu reuşi, fu văzut rămânând ca 
sleit, cu ochii ficşi la orizont şi zise: 

— Binoclul! 


| se trecu binoclul şi, cu chipul lui mare, gol, detaşâdu-se, 
începu să scotocească depărtarea. Tovarăşii lui căutau să 
urmărească direcţia privirilor lui. Acolo, departe, puţin fum, 
estompa cerul, trăgând în aerul torid ceva ca un punct de 
exclamare. 

— Ce vedeţi, căpitane? — îl întrebară toţi deodată. 

— Nu se vede încă decât vârful catargului, nu se poate spune 
nimic, dar pare a veni direct spre noi... ar putea să fie poşta 
chineză, sau vreo blestemată corabie de război, venită pentru a 
căuta naufragiaţi... haidem, haidem, paşol! nu este momentul 
de a sta cu ochii zgâiţi. La punte, copii! 

Fu primul pe punte, îşi îmbrăcă pantalonii în grabă şi dădu 
instrucţiuni: 

— Ascultaţi cu atenţie ce vreau să vă spun. Toate aceste vase 
de război sunt întotdeauna foarte grăbite, ca şi oamenii care n- 
au nimic de lucru. Ei nu vor avea deci timpul să privească de 
două ori şi vor lua lucrurile aşa cum o să le spunem noi: Eu sunt 
căpitanul Trent, Cartew, d-ta eşti Goddedaal, Tommy, este 
Hardy, Mac este Brown, Amalou... ah! ticălosul! nu putem să 
facem un chinez dintr-un Kanaka, deci Ah-Wing ar fi dezertat şi 
Amalou se va fi îmbarcat prin fraudă. Eu l-aş fi obligat să 
primească funcțiunea de bucătar, fără să fi avut timpul necesar 
să-i semnez un angajament regulat... S-a înţeles!... Haideţi, 
spuneţi-mi numele voastre. 

Atenţi şi docili, fiecare îşi recită lecţia. 

— Care sunt dar numele celorlalţi doi?, - reluă Wicks. 

— Holdorsen şi Wallen, zise unul. 

— Bun. Aceştia s-au înecat încercând să pună o barcă pe apă. 
Avusesem în noaptea aceasta, o lovitură puternică, care ne-a 
dus la coastă. 

Ei merse să examineze compasul, adăogând: 

— O vijelie cu măzăriche din nord - nord-vest - sfert vest, a 
suflat teribil. Au căzut unii şi alţii. Holdorsen şi Wallen au trecut 
peste bord. Fiţi foarte atenţi la toate acestea. 

Tot vorbind, îşi îmbrăca haina cu un fel de nerăbdare febrilă 
care semăna a furie. 

— Sunteţi dv. sigur de ceea ce faceţi? - întrebă Tommy. 

— Sigur!... — zici d-ta că ne poticnim pe marginea abisului, 
vițel din lună! dacă această corabie care se apropie merge în 
China, suntem închişi în momentul debarcării. Dacă vine, este 


mai bine, numai cu condiţia ca să nu fie pe bord niciun om care 
a văzut deja vreodată pe Trent, sau nu importă pe care altul din 
oamenii lui, în care caz, în două ceasuri am fi cu toţii în lanţuri. 
Ceea ce vă propun este singurul nostru mijloc şi singura şansă 
de a scăpa de închisoare. Gândiţi-vă deci că, dacă nu ne 
schimbăm identitatea, nu vom fi oameni care s-au apărat, ci 
mult şi bine, asasini. 

Toţi tremurară de spaimă. 

— N-ar fi mai bine, să rămânem pe bric şi să încercăm totuşi 
să-l dezeşuăm? - întrebă Cartew. 

— Să nu ne pierdem timpul în flecăreli, copii. Când am sondat 
putul, în dimineaţa aceasta, am găsit şaizeci de centimetri de 
apă, în loc de şase din noaptea precedentă. Poate să fie o avarie 
foarte gravă... 

— Dulgherii lor ne vor ajuta. 

— Şi când dulgherii lor vor cobori, vor găsi sângele care s-a 
infiltrat peste tot şi iată-vă pe toţi ucigaşi în nodul curgător al 
spânzurătorii. Destule prostii! Am treabă jos. Dvs. pe punte, 
ridicaţi coviltirul de pe această ambarcaţie. Puneţi cinci cufere 
de mateloţi de pe Norul Zburător şi deschideţi pe acela cu 
numeror. Împărţiţi piesele în mod egal între cei cinci. Vârâţi 
fiecare parte la fund şi, faceţi-o cât mai repede. Monedele le veţi 
înveli în cuverturi de pânză, cu albiturile, astfel ca să nu sune. 
Cuferele vor fi grele, dar nu avem ce face. Dvs., Cartew, - ei 
drace - Dvs. Domnule Goddedaal, veniţi cu mine jos. 

Aruncă o nouă privire asupra petei de fum, deja mai 
accentuată cu catargul mai vizibil şi cobori în grabă urmat de 
Cartew. Găsiră cărţile bordului într-o placardă a careului, în 
dosul coliviei canarului. Erau două cărţi, cărţi-registre, una 
ţinută de Trent, alta de Goddedaal. Examinându-le cu o privire, 
Wicks îşi strânse buzele şi întrebă: 

— Ştii să imiţi scrisul? 

— Nu, - răspunse Cartew. 

— Nici eu! Şi, ceea ce e mai rău, cartea lui Goddedaal este la 
zi. El avusese timpul să scrie: Fum observat în insulele Midway. 
Am găsit pe căpitanul Kirkup şi cinci marinari de pe Fiica 
Australiei... Cealaltă e mai bine. Trent nu notase nimic de 15 
zile. Vom face să dispară pe a dvs., domnule Goddedaal, şi să 
ne ţinem după aceea al căpitanului Trent. Numai, am nevoie să 


nu scriu eu însumi. Aşează-te şi pune-le la zi după indicaţiile 
mele. 

— Dar cum vom explica dispariţia registrului meu?, - obiectă 
încă, Cartew. 

— N-ai ţinut niciodată, neglijenţă gravă în serviciu. 

— Şi schimbarea scrisului? Aţi început să treceţi în registru, 
pentru ce v-aţi oprit şi pentru ce Goddedaal vă reia locul? 

— A survenit un accident care m-a împiedecat să scriu. 

— Un accident? asta sună fals! ce accident? 

Wicks întinse mâna pe masă cu palma în aer şi îşi vâri cu 
răceală un cuţit. Apoi explică: 

— lată accidentul. Se poate ieşi din orice dificultate cu niţică 
prezenţă de spirit. 

După aceasta, cu ajutorul unei batiste, începu să-şi panseze 
mâna rănită, tot continuând să parcurgă eu privirea cartea de 
drum a lui Goddedaal. 

—Hei, acolo! strigă el deodată, iată ce nu merge. Uite aici, 
căpitanul Trent pluteşte în fantezie, se găseşte la mai puţin de o 
mie de mile în sudul ecuatorului. Aici, în ziua de şase el este cu 
totul aproape de această insulă, apoi; navigând mereu, iată-l din 
nou foarte aproape la unsprezece ale lunei. Asta nu seamănă 
deloc cu realitatea. 

— Este aşa, totuşi, - zise Cartew. 

— Vreau să fie aşa, totuşi aceasta nu valorează nimic pentru 
noi dacă adevărul nu este adevărat... dar aranjază-mi acest 
bandaj, sângerez ca un porc înjunghiat. 

În timp ce Cartew făcea sforţări să aranjeze pansamentul, 
Wicks părea să mediteze. Aranjamentul fiind terminat, el sări în 
picioare. 

— Ah! mi-am adus aminte, proclamă el. Alergă pe punte şi 
strigă echipajului: Băieți, nu este data de 11 când am sosit aici, 
ci noaptea de 6, de când suntem blocaţi, din lipsa mişcării 
mării... Apoi, îndată ce aţi terminat cu aceste cufere, puteţi 
aduce butoaiele de carne şi putinile de apă, ca şi când le-am 
pregăti pentru o călătorie în balerieră; aceasta va spori aparenţa 
adevărului. 

Reveni, imediat, jos. Registrul lui Goddedaal fu cu îngrijire 
distrus, după care căutară hârtiile bordului. A fost unul din 
momentele cele mai penibile din această dimineaţă posomorită. 


Cei doi oameni scotoceau cele mai mici colţişoare, 
blestemând, înjurând, răsturnând totul, scăldaţi în sudoare, 
sufocaţi de căldură şi tremurând de frică. Li se strigă de pe 
punte că vasul era o corabie de război şi că ajunsă aproape de 
insulă, lansau o barcă pe apă. Totuşi, căutarea lui Wicks şi a lui 
Cartew, rămânea cu totul zadarnică. Cum să nu descopere ei 
cufărul de fier care conţinea cassa corăbiei şi socotelile, e foarte 
greu de a înţelege. Dar fapt este că nu putură s-o găsească. 
Totuşi, documentele cele mai importante fură găsite la sfârşit, 
într-un buzunar al hainelor purtate de Trent, ultima dată când se 
dusese pe uscat. El le pusese, pur şi simplu, în cuier, - intrând. 
Wicks surâse pentru prima dată în ziua aceea: 

— Nu e prea devreme!, - zise el, dar luaţi acestea, - mi-e frică 
să le păstrez la mine. 

Întinse lui Cartew hârtiile Fiicei Australiei şi ale căpitanului 
Kirkup, murmurând: 

— Cerul să facă să nu mai avem nevoie de ele! 

— Şalupa intră în lagună, domnilor!, - semnală Mac, din 
poziţia de santinelă pe vitrajul careului, în timp ce ceilalţi lucrau. 

— Haide!, - strigă Wicks. 

Când ieşiră, canarul lui Goddedaal începu să ciripească 
cântecul lui pătrunzător. Cartew tresări: 

— Nu vom putea să lăsăm nici chiar această pasăre să moară 
de foame aici. Ea aparţinea acestui sărman Goddedaal şi o iau. 

Sus, zăriră la mică distanţă urâta şi brutala siluetă a unui vas 
de război modern, gata de luptă. Mai aproape, o şalupă albă 
înainta în bătaia numeroaselor lopeţi, pavilionul britanic fâlfâind 
în partea din urmă. 

—Mac, - zise Wicks, încă un cuvânt, ai văzut porturi 
chinezeşti?... bun, atunci vei putea să vorbeşti d-ta însuţi. Cât 
despre voi ceilalţi, v-am ţinut la bord toată vremea petrecută la 
Hong-Kong, în speranţa că o să dezertaţi. Dar voi mi-aţi jucat 
festa rămânând pe bordul brickului. Aceasta vă va permite să 
minţiţi mai cu uşurinţă. 

Şalupa sosi la „Norul Zburător“ Ofiţerul care o comanda, încă 
aproape un copil, se ridică pe bord, primit respectuos de 
căpitan. 

— Dvs. sunteţi stăpânul acestei corăbii? 

— „Norul Zburător“ de la Hull, da domnule, mă numesc Trent. 

— Atunci dvs. sunteţi un ageamiu? 


— Dacă doriţi să coborâţi în careu, domnule, vă voi da toate 
detaliile. 

— Dar ce aveţi oare că tremuraţi astfel?, - strigă tânărul. 

— Aţi tremura şi dvs. ca mine, domnule, dacă aţi fi trecut prin 
asemenea încercări. 

Istorisi toată povestea cu apa stătută, cu calmul prelungit, cu 
măzărichea, cu marinarii înecaţi, i se părea că vorbeşte cu capul 
în gura leului, pledându-şi deja propria lui cauză pe banca 
acuzaților. Dacă el ar fi povestit-o acolo, cum am înţeles s-o fac 
eu la barul din San Francisco, atitudinea lui trebuia să fie 
absolut nesincerăl. Dar tânărul ofiţer nu era bun observator. 

— Comandantul nostru, zise el, este foarte grăbit. Totuşi mi-a 
ordonat să vă acord tot ajutorul posibil. Ce aş putea face pentru 
dvs.? 

— Oh! — zise vesel Wicks, - mulţumesc de o mie de ori, 
suntem gata, noi oamenii, cuferele lor, instrumentele, hârtiile şi 
tot. 

— Dvs. vreţi să vă părăsiţi corabia? Dar ea nu-mi pare în 
poziţie rea. N-am putea să vă ajutăm s-o despotmoliţi? 

— Nu este despotmolirea care ar fi grea. Dar, cum vom pluti 
noi multă vreme cu ea?, iată întrebarea. 

Ucenicul de marină, se înroşi până la urechi. El nu cunoştea 
nimic şi avea conştiinţa neştiinţei lui. Îi era frică să nu se facă de 
râs şi răspunse cu vioiciune: 

— Foarte bine. Atunci spuneţi oamenilor dvs. să-şi îmbarce 
cuferele în şalupă. 

Oamenii de pe „Fiica Australiei: aşteptau rezultatul 
convorbirii, ca fiind pe cărbuni aprinşi. Ordinul le veni ca Martie 
în post. Hadden izbucni în lacrimi, în timp ce 


1 Amintim cititorilor că povesteşte Loudon Dodd. 


macaraua îl împingea în şalupă. Totul fu în curând îmbarcat. Ce 
fericire de a părăsi epava şi vecinătatea unor locuri atât de 
neprielnice. Pe de altă parte, se apropiau de un vas de război, 
foarte susceptibil de a deveni vehiculul celular care i-ar conduce 
la temniţă, dacă nu la spânzură- toare, căci ei nu ştiau încă de 
unde venea şi nici care le era destinaţia. Această îndoială le 
apăsa inima ca un munte. Trebuiau să vorbească. Wicks se 
însărcină: 


— Şi care este vaporul, domnule? 

— „Furtuna'' dvs. Ştiţi bine. 

„Dvs. știți bine“? — ce însemna, aceasta? Cele două corăbii se 
întâlniseră ele, deja? 

Wicks îşi luă inima în dinţi: 

— Unde mergeţi? 

— Oh! este un simplu turneu pe care-l facem în aceste insule, 
apoi ne întoarcem la San Francisco. 

— Da, fără îndoială, veniţi din China, ca şi noi?, - urmă 
căpitanul. 

— Hong-Kong, - replică ofiţerul care scuipă peste bord. 

Hong-Kong! Totul era pierdut. O dată pe „Furtuna''vor fi 
înhăţaţi. Epava va fi examinată, perchiziţionată, Se vor 
descoperi petele de sânge, se va curăța laguna şi se vor găsi 
corpurile. Cartew avu toate motivele din lume de a se ridica, de 
a urla şi de a sări în apă. Era o atât de vană comedie încercarea 
de a vrea să scape inevitabilului, pentru a câştiga numai câteva 
secunde de agonie, atunci când ruşinea şi moartea erau atât de 
apropiate. Dar Wicks fu mai stăpân pe el în ciuda tuturor. 

— Un loc frumos Hong-Kong, - zise el. 

—Ce ştiu eu?, - răspunse ofiţerul. Nu am petrecut decât o zi şi 
jumătate acolo, şi apoi ni s-a dat ordinul să plecăm drept spre 
insulele Midway. Ce călătorie urâtă! 

El începu să povestească nenorocirile „Furtunei'dar ceilalţi 
nu-l mai ascultau. Ei gâfâiau, pe jumătate în stare de prestație, 
cântărind cu mintea pericolul trecut, cu totul înveseliţi de 
uşurare. Recapitulând şansele lor de salvare. Acum erau liniștiți 
pentru tot restul călătoriei la San Francisco şi, 
înspăimântătoarea poveste va fi ştearsă. Nu vor fi auzit 
niciodată vorbindu-se de „Norul Zburător” şi cu atât mai puţin 
de insulele Midway. 

Se aşezară de-a lungul bordului, sub un mare număr de 
capete aplecate şi de guri de tun, se urcară prin deschizătură ca 
somnambulii, nu avură decât o vagă conştiinţă de tot ceea ce Îi 
înconjura şi, cum erau întrebaţi răspundeau da întâmplare, 
bâlbâindu-se. Şi abia atunci, o mână se lăsă pe umărul lui 
Cartew, în timp ce o voce strigă: 

— Ei bine, ce, Norris, vechi camarad, de unde dracu cazi? Uiţi 
că lumea întreagă este în căutarea d-tale? Toată lumea ştie că 
ai moştenit pe tatăl d-tale şi titlul de pair. 


Ridică ochii, recunoscu pe Sebricht, camaradul lui de la 
Universitate şi căzu leşinat... 

... Când îşi reveni, în cabină lui Sebricht, medicul bordului îi 
dădea îngrijiri. El deschise ochii, privi figura singulară şi zise cu 
un fel de emfază solemnă: 

— Hardy este acolo sus... 

Apoi, raţiunea revenindu-i, se opri şi întrebă: 

— Ce zic, oare? unde mă găsesc? cine sunteţi dvs.? 

— Eu sunt, - răspunse celălalt, - medicul maior al „Furtune:” 
Sunteţi culcat în cabina locotenentului de vas, Sebricht şi, vă 
puteţi goni toate grijile. Încercările prin care aţi trecut s-au 
terminat, domnule Cartew. 

— Pentru ce mă numiţi astfel?... Ah! da, Sebricht m-a 
recunoscut... 

Agitat de o emoție de nespus, gemu: 

— Oh! să mi se trimită Wicks imediat. 

Doctorul îşi desprinse degetul pe care bolnavul îl prinsese cu 
o violenţă inconştientă şi răspunse blând: 

— Vreţi aceasta, da, atunci, facem un târg: Dvs. veţi înghiţi 
această doctorie şi eu mă voi duce să caut pe d. Wicks al dvs. 

Şi doctorul îl făcu pe bolnav să înghită un preparat cu opium 
care în zece minute îl cufundă într-un somn adânc. După toate 
aparențele, narcoticul îi salvă raţiunea. În acelaşi timp, 
ocupându-se după aceea de braţul lui Mac, doctorul avu ocazia 
de a face pe irlandez să-i repete numele fiecăruia din 
naufragiaţii adunaţi. După aceea se duse să vadă pe căpitanul 
Wicks-Trent. Dar o masă bună, cu un grog bine întărit, apoi un 
perfect sentiment de siguranţă îl făcu să-şi piardă din vigilenţa 
lui: 

— De când datează aceasta, întrebă doctorul examinând 
mâna martirizată. 

Wicks nu se gândea decât la cartea lui de bord şi răspunse: 

— Sunt două săptămâni. 

— Stai!, - zise doctorul ridicând capul pentru a privi bine pe 
căpitan în ochi. 

— Nu-mi amintesc cu exactitate, bâlbâi Wicks. 

La această minciună patentă, bănuielile doctorului crescură 
mult şi, repede, dar prefăcându-se indiferent, întrebă: 

— In fapt, care din dvs. se numeşte Wicks. 

— Ce vreţi să spuneţi?, - strigă căpitanul, alb ca varul. 


— Wicks, - reluă liniştit, medicul, - care din dvs. este Wicks? 

Căpitanul privi pe cel care-l întreba şi rămase mut. Celălalt 
urmă: 

— Şi Hardy? Cine e Hardy? 

— De cine vorbiţi dvs.? ce înseamnă asta?... 

Şi avu un gest atât de pasionat, că din bandajul lui muiat în 
sânge, o picătură ţâşni pe figura medicului, care nu încercă nici 
măcar să se şteargă. Fără a părăsi din ochi victima, el îşi urmă 
întrebările: 

— Ce face, dar, în aer, acest Hardy? 

Tremurând din tot corpul, Wicks se prăbuşi pe o comodă: 

— Cartew v-a spus-o, dar? 

—Nu, - răspunse medicul. Dar amândoi mi-aţi dat de bănuit. 
Eu simt ceva nesincer în toată această afacere... 

— Daţi-mi vă rog puţin grog, - zise Wicks. Vreau mai mult să 
vă povestesc, decât să vă las să descoperiţi dvs. înşivă. Vreau 
să fiu condamnat, dacă suntem, pe jumătate, atât de vinovaţi 
cum s-ar putea crede. 

Cu ajutorul a două groguri tari, tragedia „Norului Zburător 'fu 
pentru prima dată expusă, de la un capăt la altul. Doctorul era 
un om onest şi bun. Inţelese groaznica situaţie a acestor 
nenorociţi şi aproximativa lor inocenţă, avu milă de ei şi se 
hotărî să-i ajute. Ţinu consiliu în mai multe rânduri cu Wicks şi 
Cartew, în vederea pregătirii unui plan de acţiune pentru San 
Francisco. El a fost acela care a certificat că Goddedaal nu era 
transportabil şi l-a ajutat să debarce pe ascuns: el fu cel care 
menţinu deschisă rana falsului Trent, pentru ca să nu poată 
semna decât cu mâna stângă, tot el, cel care schimbă pentru 
aur, toţi piaştrii de argint din Chili. Folosind influenţa lui în careul 
ofiţerilor, pentru a-şi reţine intemperanţele de limbă, Cartew nu 
avu nimic a se teme în ce priveşte indiscreţia jurnalelor. El 
aduse un serviciu încă şi mai important. Având la San Francisco 
un prieten milionar, îi prezentă în secret pe Cartew ca pe un 
tânăr de înaltă societate, care primise o moştenire 
considerabilă, dar foarte plictisit de creanţele cămătarilor, 
cărora le cerea s-o rezolve fără publicitate. Milionarul îşi 
deschise larg casa lui de bani, şi cu aceşti bani Bellairs a putut 
să susţină lupta contra bandei Longhurst.. Se putea da o mie de 
nume acestui cămătar, dat fiind că Douglas Longhurst dădea 
asemenea lovituri unora din credincioşii lui, dar, natural, fără ca 


aceştia să ştie. Adăugăm că, de partea lui, doctorul uita relaţiile 
dintre milionar şi Pinkerton. 

În timp ce tovarăşii de pe Fiica Australiei puteau să se 
ascundă sub nume false, nu mai era important deloc, că brick-ul 
fusese cumpărat şi cu atât mai puţin că s-au descoperit unele 
iregularităţi în naufragiu. Doar identificarea unuia din ei, Cartew, 
putea strica totul. Cel mai mic scandal ar fi atras atenţia asupra 
lui. S-ar fi întrebat lumea, cum: plecat din Sydney pe un 
schooner, a fost găsit după aşa de puţină vreme pe un brick 
venind de la Hong-Kong. Dintr-o întrebare la alta, toţi tovarășii s- 
ar fi găsit succesiv implicaţi în strania lui afacere. De aici, ideea 
de a opri pericolul cumpărând epava, graţie averii regăsite de 
Cartew. 

Delegat al afacerilor, Bellairs, având, ca om bun de afaceri, 
cerința ca o limită de preţ să-i fie indicată, s-ar fi crezut că 
merge deasupra tuturor posibilităţilor fixându-l la 10.000 de 
dolari. În timpul acesta, căpitanul avea de suferit toate 
tracasările şi toate întrebările unei anchete duse de autorităţile 
maritime şi de agenţii Lloyd-ului, a semnat cu mâna stângă o 
grămadă de hârtii, mereu sub teama de a întâlni vreo cunoştinţă 
care l-ar striga pe numele lui adevărat şi de a-i interzice 
substituirea numelui Trent. Se înţeleg emoţiile lui pe timpul 
vânzării, se înţelege bine că acest căpitan şi ex-secundul lui 
conveniseră să nu facă nimic care ar fi permis să se descopere o 
legătură între echipaj şi acest Dickson care căuta să cumpere 
epava. Dar, adjudecarea făcută unui necunoscut, ceasul 
precauţiunilor trecuse şi, răsturnat, Wick, luă un tramvai care-l 
conduse în strada Misiunii. La uşă întâlni pe Cartew-Dickson, 
care îi zise: 

— Repede! Să plecăm de aici, totul e pierdut! 

— Oh! zise Wicks, cunoşti rezultatul vânzării! 

— Vânzarea? Răspunse celălalt, o uitasem. 

Şi el istorisi povestea cu telefonul, vocea care dorea să ştie 
pentru ce voia să cumpere, neapărat, Norul Zburător. După 
circumstanţele extraordinare ale vânzării, putea să fie 
răsturnată chiar şi raţiunea unui Emanuel Kant. Tot pământul 
părea unit pentru pierderea lor. Nu se mai gândeau decât să 
fugă. Tezaurul de pe Fiica Australiei, fu luat separat în chimiruri 
speciale, cuferele fură expediate la o adresă falsă în Columbia 
britanică (Canada) şi părăsiră San Francisco pentru a se duce la 


Los Angeles, în chiar aceeaşi după amiază. De acolo îşi 
continuară fuga pe drumul lui South Pacific, pe care Cartew îl 
urmă până la capăt în drumul său spre Englitera, în timp ce 
ceilalţi trei se îndreptară spre Mexic. 


EPILOG 
Scrisoarea autorului L. Stevenson câtre amicul său H. Low 


„Dragul meu Low, 

Alaltăieri, la Masihiki, am avut plăcerea de a întâlni pe Dodd. 
Ne-am aşezat şi am stat de vorbă, două ore în şir. Am putut să 
pun întrebări şi, Dodd mi-a răspuns, cu complezenţă. 

l-am amintit noaptea de la Barbizon, în care Cartevw îi 
istorisise povestea şi am întrebat cum ieşise la socoteală cu 
Bellairs. Cartew păruse destul de puţin îngrijorat de încercările 
posibile de şantaj din partea avocăţelului. 

— Imi bat joc de el, sunt bogat şi el n-are o para chioară. N- 
am decât să mă duc într-o ţară oarecare, îndepărtată şi fericită. 
Veniţi cu mine! 

Şi ei plecaseră la Constantinopol, a doua zi, în drum spre 
Teheran. Tot ce se ştie asupra lui Bellairs, este că, ela putut să 
se reîntoarcă la San Francisco într-un fel sau altul şi că, muri la 
spital. 


— Altora, atunci, - zisei eu. Aţi fost în Persia cu un milionar 
Cum aţi ajuns să duceţi un schooner de comerţ în Mările 
Sudului? 

— Asta se explică, - răspunse el, - prin aceea că dvs. nu 
cunoaşteţi ultimul faliment al lui Jim Pinkerton. Eram pe punctul 
de a recădea încă odată în mizerie. Atunci Cartew a făcut să se 
construiască acest schooner, pe care m-am instituit ca 
supraveghetor al încărcăturii. Yactul este proprietatea lui şi, 
totodată, este vasul meu de comerţ. Cum yachtul ia asupră-ţi 
toate cheltuielile, comerţul meu nu merge prost. În ce priveşte 
pe Jim, şi-a revenit complet. Acolo, în partea de apus, el se 
ocupă de afaceri bune: fructe, cereale, operaţii imobiliare. Dar, 
tot astfel, are un asociat faimos: Nares, pur şi simplu, da, Nares, 
care are un cap bun şi care te trimite pe calea cea bună când te 
rătăceşti. Locuiesc unul lângă altul, în vile frumoase la Saucelito. 
Jim posedă un jurnal, el va fi remunerator, într-una din aceste 
zile şi vrea să-mi las schoonerul pentru a scrie editoriale. Are 
opinii foarte precise asupra consti- tuţiunii Statului, şi Mamia, tot 
aşa. 

— Şi ceilalţi membri ai „fiicei Australiei“? 

— Au făcut o petrecere faimoasă în Mexic, apoi irlandezul şi 
Hadden s-au dus în Venezuela, în timp ce Wicks ajungea singur 
la Valparaiso. Există, în acest moment, în marina de război 
chiliană, un oarecare Kirkup care, în afară de ultima revoluţie, a 
luptat pentru şi contra Balamacedei. Hadden fu în curând sătul 
de temnițe şi nu e multă vreme de când l-am întâlnit la Sydney. 
Ultime noutăţi din Venezuela: Mac ar fi fost omorât la atacul 
unui tren purtător de aur. Amalou trăieşte la Marie din Haway, 
pe flancul Hale-a-ka-ka, unde întreţine canarul sărmanului 
Goddedaal şi, pasărea, îl despăgubeşte prin muzica ei. Se pare 
că acest Amalou ştie să-şi păstreze dolarii, ceea ce e o minune 
pentru un Kanaka. El are, dealtfel, o destul de frumoasă 
grămadă pentru că, nu numai partea lui Hemstead, dar şi aceea 
a lui Cartew, au fost egal împărţite între ceilalţi patru. 

— Şi cât făceau astea, în total? 

— O sută douăzeci şi opt de lire sterline, nouăsprezece şilingi, 
unsprezece pence şi jumătate. Este ceva pentru un Kanaka. 

Ne despărţirăm, Dodd plecând, în noapte, pentru a căuta pe 
Cartew, în Noua Zeelandă. Cum, din întâmplare, îi vorbeam de 
Topelius de la Buritari, îmi spuse că, în mod precis, trecuse cu 


câteva zile mai în urmă prin insulele Gilbert. Cartew îi ceruse să 
dea socoteală de starea afacerilor acestor oameni, pe care 
Wicks îi jughinise atât, şi, pe pielea cărora Fiica Australiei 
obținuse un prea frumos beneficiu. Ori, Topelius, mergea, 
măreț. La ultima tranzacţie, el era cel care prinsese capătul cel 
bun şi îl trecuse pe Dodd sub furcile caudine. 

— Gândesc, - adaugă Dodd, - că, acum, Cartew va fi încântat 
pentru că avea remuşcări în această privinţă. 

lată toate explicaţiile pe care le putui obţine de la prietenul 
meu Loudon Dodd şi atât cât mi se pare, ele răspund la tot ceea 
ce doriţi să ştiţi. 


Amicul dvs.: Robert Louis Stevenson