Jack London — Revolta Pe Atlantic

JACK LONDON 


JACK LONDON 


REVOLTĂ PE ATLANTIC 


CUPRINS: 

I. Cum m-am îmbarcat pe „Elseneura”...3 

II. Mr. Pike îmi face mărturisiri...13 

III. A căzut un om în mare! 24 

IV. O bucată de zahăr, Mr. Pathurst?... 29 

V. Adunătură drăcească...35 

VI. Convorbiri în timpul mesei...47 

VII. „Un whisky bun pentru Jeannot al meu”...52 
VIII. Acrobatul fără voie...56 

IX. Mr. Pike şi fonograful său...65 

X. „Samuraiul” în timpul vijeliei...71 

XI. Găinile domnişoarei West...78 

XII. Christian Jespersen e trimis în viitoarea verde...85 
XIII. Uneltiri viclene...95 

XIV. Grecul Tony e pescuit din nou din mare...100 
XV. Fiicele lui Herodias.107 

XVI. „Samuraiul” păleşte.112 

XVII. Trecerea liniei.118 

XVIII. Cine l-a lovit pe Mr. Pike? 124 

XIX. Schingiuirea rechinilor.128 

XX. Mr. Mellaire este Sydney Waltham.134 

XXI. În felul lui Turner.139 

XXII. Vântul „Pampero”...147 

XXIII. Pampa recidivează.157 

XXIV. Spre „Capul anevoios”.172 

XXV. Semne neplăcute...180 

XXVI. Capătul lumii...186 

XXVII. Sub ochiul albatrosului...194 

XXVIII. Diavolul pe corabie! 201 

XXIX. Moartea „Samuraiului”...216 


XXX. Dulgherul finez dispare cu „vrâjitori” cu tot.232 
XXXI. Se dezlănţuie răzvrătirea.243 

XXXII. Un concert pe nepregătite.255 

XXXIII. Dispariţia lui Mr. Pike.263 

XXXIV. „Să ştim să fim neînduplecaţi!”.268 

XXXV. Prin ţeava de aerisire.274 

XXXVI. În aburi de pucioasă...282 

XXXVII. Căsătorie! Căsătorie! 284 


CAPITOLUL 1. 

Cum m-am îmbarcat pe „Elseneura” 

Necazurile nu m-au cruțat chiar de la începutul călătoriei. 

Pornind cu trăsura de la hotel, într-o dimineaţă 
posomorâtă de martie, am străbătut fără piedici oraşul 
Baltimore şi am ajuns, la ora hotărâtă, pe ţărmul portului. 

Trebuia să fiu aşteptat de un remorcher, pe care urma să 
trec golful, spre a mă urca apoi pe bordul „Elseneurei”. Ei 
bine, era după ora 9 şi nu se vedea nici un vapor! 

Ghemuit în trăsurică, îngheţam aşteptând şi, pe măsură ce 
trecea vremea, îmi creştea supărarea. Pe scaunul 
dindărătul trăsuricii erau aşezaţi birjarul şi Wada, servitorul 
meu japonez, fără îndoială mult mai îngheţaţi decât mine, 
ghemuiţi şi tăcuţi, dar gândindu-se, desigur, ca şi mine, la 
întârzierea supărătoare a vaporului. 

Şi faimosul remorcher tot nu se arăta! 

Sub îndoita ocrotire a pardesiului meu şi a unei învelitori 
de blană care-mi acoperea genunchii, gemea şi tremura 
Possum, un mic foxterrier, darul nepotrivit al prietenului 
meu Galbraith. Îmi era cu neputinţă să-l fac să se 
liniştească. Nu contenea să scâncească şi să zgârie, 
căznindu-se să iasă din locul în care se afla. 

Dar, cum scăpa din ascunzătoare şi simţea muşcătura 
frigului de afară, reîncepea cu aceeaşi îndârjire să geamă, 
să scâncească şi să zgârie, spre a reintra în ascunziş. 


Această jăvruţă începea să-mi întărâte nervii, prin gemetele 
şi mişcările ei continue şi dezordonate. Şi după toate astea, 
câinele acesta nu însemna nimic pentru mine. Până ieri, nici 
nu-l cunoşteam. 

În fiecare clipă, trebuia să mă stăpânesc din răsputeri, ca 
să nu mă hotărăsc să-l dau birjarului, rugându-l să şi-l 
păstreze. Şi, cum tocmai treceau pe lângă trăsurică două 
fetiţe, fără îndoială fiicele păzitorului cheiului, am întins 
fără voie mâna spre uşiţa trăsuricii, spre a o deschide şi a 
oferi celor doi copii potaia care chelălăia întruna. 

Possum îmi sosise noaptea trecută de la New-York, la 
hotel, cu un tren accelerat. După cum am spus, era un dar 
neaşteptat al prietenului meu Galbraith şi se potrivea cu 
totul firii sale. Îmi trimisese din proprie inspiraţie pe acest 
tovarăş de călătorie, ca să nu mă plictisesc. Există o 
sumedenie de oameni binecrescuţi care, într-un caz 
asemănător, trimit o lădiţă cu fructe sau un coş cu flori. 
Galbraith însă socotise că e mai bine să-mi impună, în locul 
unui dar obişnuit, acest căţeluş de două luni, chelălăitor şi 
supărător. 

Wada, chibzuind că e mai bine aşa, îmi adusese foxterrier- 
ul pe ascuns în cameră. Dar fusese surprins de unul din 
supraveghetorii hotelului şi cei doi bărbaţi schimbară 
câteva cuvinte lipsite de blândeţe. În toiul certei, japonezul 
uitase şi ceea ce mai ştia din limba engleză şi se folosise cu 
desăvârşire şi înverşunare numai de limba maternă. De 
cealaltă parte, supraveghetorul nu-şi mai amintea decât 
dialectul irlandez din ţară sa de baştină. 

În cele din urmă şi pentru a pune capăt acestei dispute din 
care nu se înţelegea nimic, nici măcar de către cei doi 
potrivnici, se amestecă însuşi conducătorul hotelului, 
poruncind supraveghetorului să lase pe servitor să treacă, 
împreună cu câinele. 

Cu privire la mine, el adăugă (l-am auzit bine din camera 
mea, a cărei uşă o deschisei alarmat) că de la început 
înfăţişarea mea îi insuflase prea puţină încredere şi că de 


douăzeci de ani nu se mai întâmplase în hotel un asemenea 
tărăboi. 

Am înghiţit „complimentul”, fără să răspund. Oricum, însă, 
veţi recunoaşte că nu era deloc plăcut. Şi am înjurat în 
gând de o mie de ori pe Galbraith şi darul ce mi-l trimisese. 

Îngheţat în trăsurică, pe digul acela rece şi pustiu, şi 
împovărat de javra aceea scârboasă, care urla şi se răsucea 
neîncetat, am fost cuprins iarăşi de proasta mea dispoziţie 
din timpul nopţii. Mă trimiteam dracului pe mine însumi şi 
deplângeam ideea caraghioasă pe care o avusesem de a 
întreprinde, pe o simplă corabie cu pânze, călătoria 
nesfârşită de la Baltimore la Capul Horn. 

Pe la ora 10, îşi făcu apariţia un fel de băiat, venit pe jos. 
Purta o geantă şi se duse să vorbească păzitorului cheiului. 

După câteva minute, păzitorul se îndreptă spre mine şi-mi 
încredinţă geanta, care aparţinea, spunea el, pilotului de pe 
„Elseneura”. Acesta trebuia să se urce împreună cu mine 
pe remorcher şi urma să-l găsesc într-alt punct al portului, 
spre care aveam a mă îndrepta. 

În indicaţiile ce-mi fuseseră date, se făcuse o greşeală sau 
o schimbare de ultimă oră. N-am înţeles cum stau lucrurile 
în realitate şi m-am înfuriat iarăşi. 

Într-un cuvânt, dându-se birjarului toate lămuririle 
trebuincioase, trăsurica mea porni din nou la drum şi, chiar 
în clipa când se opri, pilotul de care era vorba mi se înfăţişă. 

Mărturisesc sincer că, nu mi-am închipuit niciodată pe 
cineva care să semene atât de puţin unui pilot. Personajul 
care se afla în faţă-mi nu avea nimic dintr-un fiu al mării, cu 
bluza albastră şi obrazul argăsit de intemperii. 

Era un om distins şi cu înfăţişare plăcută, cu grai blând şi 
care dădea mai curând impresia unuia dintre oamenii aceia 
de afaceri mereu bine îngrijiţi, pe care îi întâlneşti adesea 
prin cluburi. 

Se recomandă imediat şi-l îndemnai să împartă, cu Possum 
şi cu mine, adăpostul îngheţat al trăsuricii mele. 


Pilotul susţinu că remorcherul-fantomă nu va mai întârzia 
mult. 

Afurisitul de vas îşi făcu în sfârşit apariţia abia pe la ora 1 
după-amiază. Îl aşteptasem, rebegit până la oase, doar vreo 
patru ceasuri. 

Acest mod de purtare, puţin gentil faţă de mine, nu prea 
era făcut să-mi insufle prietenie pentru căpitanul West, care 
comanda corabia „Elseneura” şi pe care, dealtfel, nu-l 
văzusem niciodată. 

Când „Elseneura” sosise la Baltimore, venind din 
California cu o încărcătură de orez, Harrison şi Gray, cei doi 
agenţi maritimi din New-York cărora le-am vorbit, rugându- 
i să-mi găsească o corabie plăcută şi bună, cu ajutorul 
căreia să-mi pot întreprinde călătoria, îmi atraseră 
numaidecât atenţia asupra acestei corăbii cu pânze. 

M-am dus într-un suflet şi, însoţit de cele două călăuze, am 
vizitat corabia „Elseneura”, al cărei căpitan Nathaniel West 
coborâse pe uscat, spre a-şi dezmorţi picioarele. 

Corabia îmi plăcu din prima clipă, ca şi buna orânduire a 
Cabinelor. Cabina de lux, care-mi fusese destinată, era atât 
de încăpătoare cum mă aşteptam şi, după cât se părea, nu 
lăsa aproape nimic de dorit. Cu toate acestea, îmi schimbai 
părerea, când cei doi agenţi mă duseră să vizitez, numai cu 
titlu de curiozitate, cabina, căpitanului West. 

Asta era într-adevăr măreaţă! Avea, înainte, de orice, un 
pat de aramă, încăpător şi strălucitor, cum nu credeam că s- 
ar mai putea afla vreunul undeva, pe mare. Apoi, cabina 
dădea de-a dreptul într-o sală de baie, orânduită într-un 
chip minunat. Patul şi sala de baie îmi izbiră imediat 
privirea şi hotărâi, în clipa aceea chiar, că totul va fi pentru 
mine. 

Harrison şi Gray, cărora le-am împărtăşit ceea ce râvneam, 
părură stingheriţi şi se codiră să-mi dea un răspuns 
răspicat. 

— Oare preţul vă opreşte să-mi răspundeţi? I-am întrebat. 
Habar n-am cât poate să ceară căpitanul, dar mi-e tot una! 


O sută cincizeci de dolari sau cinci sute... Voi plăti oricât va 
fi nevoie. Dar, înţelegeţi-mă, vreau această cabină cu baie 
cu tot! 

Harrison şi Gray continuau să dea din cap, în semn de 
dezaprobare. Vorbiră apoi între ei în şoaptă şi-mi spuseră 
din nou că nu văd cu putinţă o înţelegere cu căpitanul West 
asupra acestei chestiuni. 

Mă încăpăţânai şi le spui cu îndrăzneală şi hotărâre: 

— Ar fi întâia dată, după câte ştiu, când un căpitan ar 
respinge o învoială de felul acesta. Înşişi căpitanii de pe 
transatlantice îşi închiriază cabinele celor dornici să le aibe 
şi care plătesc un preţ bun. 

— Dar, îmi atrase binişor atenţia Mr. Harrison, căpitanul 
West nu e căpitanul unui transatlantic... 

— Atunci, oferiţi-i mai mult! Vă împuternicesc până la o 
mie de dolari, dacă e nevoie. Trebuie să locuiesc câteva luni 
pe această corabie şi ţin neapărat să trăiesc în tihnă! 

— Vom încerca, mă asigură Mr. Harrison. Dar vă prevenim 
cinstit, că n-ar fi nimerit să nădăjduiţi într-un răspuns 
afirmativ. Căpitanul West se află, acum, la Searsport şi-i 
vom scrie chiar astăzi. 

Spre marea mea uimire, Mr. Gray veni după câteva zile la 
hotel să mă vadă şi-mi împărtăşi refuzul căpitanului 
„Elseneurei”. 

— Dar, întrebai, i-aţi oferit cele o mie de dolari? Ce 
răspuns v-a dat? Aş vrea să-l aud cuvânt cu cuvânt. 

— Şi-a manifestat în chip vădit părerea de rău că nu vă 
poate împlini dorinţa şi m-a rugat să vă cer iertare. 

A doua zi, am primit o scrisoare autografă a căpitanului 
West. Scrisul şi stilul erau îngrijite şi orânduite după moda 
veche. Mă asigura din nou că regretă faptul că-i este cu 
neputinţă să-mi împlinească dorinţa. Dar, adăuga, va trimite 
în acelaşi timp cu scrisoarea mea toate instrucţiunile 
trebuincioase lui Mr. Pike, secundul corabiei, spre a se 
îngriji să dea cabinei de lux ce-mi fusese destinată toate 
îmbunătățirile ce vor fi de săvârşit. 


Spre a face cabina şi mai încăpătoare, peretele care o 
despărţea de cabina vecină va fi anume dărâmat. Dacă în 
cursul călătoriei, mă voi simţi într-adevăr strâmtorat, 
chestiunea va putea fi cercetată din nou şi-mi va fi dată 
toată satisfacția cu putinţă. 

Dacă mi-e îngăduit să spun, am avut impresia că Mr. West, 
căpitanul, mă cam lua în zeflemea şi începui să urăsc pe 
acest om ciudat care dispreţuia, cu atâta încăpăţânate, cei o 
mie de dolari ce-i oferisem. 

Nu, fără îndoială, minunatul pat de aramă nu-mi va 
aparţine! Eram silit să-mi iau nădejdea de la el. 

M-am resemnat gândindu-mă, cu o desfătătoare măgulire 
a spiritului, la numeroasele lăzi cu cărţi pe care le 
trimisesem pe bord. Ele îmi vor ţine tovărăşie, dacă va fi 
nevoie, mult mai plăcută decât acest om sucit pe care, 
odată urcat pe bordul „Elseneurei”, îl voi vedea cât voi 
putea mai rar. 

Şi tocmai acelaşi căpitan West mă făcuse să tremur de frig 
în trăsurica mea, timp de patru ore groaznice. Întrecea 
măsura şi-mi devenea mereu mai nesuferit, deşi, repet, nu-l 
văzusem niciodată. 

În timpul acesta, Wada se socotise cu birjarul şi, când 
sfârşi, îi încredinţai foxterrier-ul; marinarii remorcherului 
îmi duseră pe bord bagajele de mână. 

Mă îmbrăcai, la rându-mi şi pilotul mă conduse la 
căpitanul West, venit să mă întâmpine. 

Prima impresie pe care mi-o făcu, fu aceea că nici el nu 
avea înfăţişarea meseriei sale, după cum nici pilotul nu avea 
aerul unui adevărat pilot. 

Cunoscusem pe căpitanii semeţi şi strălucitori ai marilor 
transatlantice şi acesta nu le semăna deloc. Şi nu semăna 
nici clasicilor lupi de mare, cu glasuri de beţivi şi obrajii 
încinşi şi obosiţi, aşa cum îi înfăţişau romanele pe care le 
citisem. 

Lângă el, se afla o femeie cu înfăţişare elegantă, înfăşurată 
într-o manta mare, care o acoperea din cap până în 


picioare, înfofolită într-o uriaşă blană de vulpe şi făcându-se 
aproape nevăzută îndărătul unui manşon nu mai puţin 
bogat şi încăpător, în care i se scufundaseră mâinile şi 
braţele. 

Fiind încă departe atunci când zării perechea, şoptii 
repede în urechea pilotului: 

— E soţia lui, nu-i aşa? Merge cu noi... „Când am discutat 
şi stabilit condiţiile cu Harrison şi Gray, am prevăzut 
dinadins că nu va fi nici o femeie pe bord, nici chiar soţia 
căpitanului „Elseneurei, dacă el ar fi căsătorit”. 

Într-adevăr, de o bună bucată de vreme, mă săturasem cu 
desăvârşire de femei, ca de orice altceva. 

Mă plictiseau cu firea lor neastâmpărată, obositoare prin 
însăşi nechibzuinţa ei. Vedeam în ele nişte nimicuri de artă 
şi nişte obiecte nostime şi drăgălaşe, plăcute fără îndoială, 
dar cărora li se alătura în chip uimitor meşteşugul de a 
înşela cu pricepere şi care, admirându-se peste măsură şi 
fără ruşine, batjocoreau cu sălbăticie pe bărbaţi. 

Harrison şi Gary mă liniştiseră, surâzând: nu voi fi nevoit 
deloc să călătoresc în tovărăşia soţiei căpitanului West. 

— Nu-i soţia lui, îmi răspunse cu jumătate glas pilotul. E 
fiică-sa. Bănuiesc că a venit să-şi ia rămas bun. > „Soţia lui 
a murit acum un an. Mâhnirea pe care a încercat-o prin 
pierderea ei l-ar fi hotărât, după cât se pare, să reia 
meseria de marinar. Fiindcă mărturisise mai întâi, la 
moartea soţiei, că va părăsi meseria aceasta”.,. , 

Căpitanul West păşi în întimpinarea mea. Şi, înainte ca 
mâinile noastre întinse să se fi atins, înainte chiar ca 
obrazul său liniştit să se fi înviorat şi ca buzele să i se fi 
întredeschis spre a-mi ura bun-venit, tot ceea ce gândisem 
despre el dispăruse... 

Nu mă puteam înşela, mă aflam în faţa unei personalităţi 
puternice şi însemnate şi, după cât se părea, din cele mai 
interesante... 

Era un bărbat înalt şi slab, de adevărată rasă, fără 
îndoială, care avea aceeaşi înfăţişare rece în aparenţă, ca şi 


această îngheţată zi de martie, care era tot atât de stăpân 
pe sine însuşi ca un împărat sau ca un rege, tot atât de 
depărtat de muritorul de rând, ca şi cea mai îndepărtată 
dintre stele, tot atât de nesimţitor şi sever ca o propoziţie 
de Euclide. 

Dar, chiar în clipa când mâinile noastre erau să se atingă, 
o licărire caldă şi profundă sclipi în luminile ochilor lui 
albaştri, sprâncenele i se mişcară şi întregul obraz i se 
învioră. 

Chiar buzele-i subţiri, atât de strânse cu o clipă înainte, 
începură să surâdă cu un zâmbet peste măsură de blând, 
care printr-o alăturare neaşteptată, îmi amintea de cel al 
divinei Sarah Bernhardt. Atât de puternică fu impresia 
resimţită, încât mă aşteptam să aud ieşind din gura 
căpitanului West cine ştie ce cuvinte minunate. 

Totuşi, el se mulţumi să-mi rostească foarte simplu 
regretele cele mai sincere pentru supărătoarea 
neînțelegere ce se produsese, cu privire la punctul de 
plecare a remorcherului de țărm şi la aşteptarea pe care 
fusesem nevoit să o îndur. 

Glasul îi era blând şi grav, foarte grav chiar şi totuşi clar ca 
sunetul unui clopoțel de argint. Îmi amintea de sunetul 
vocilor pe care le putem întâlni şi azi la locuitorii bătrânelor 
State ale Uniunii, cunoscute sub numele „Noua-Anglie”1. 

— Şi acum, Mr. Pathurst, încheie căpitanul West, vă rog să- 
mi îngăduiţi să vă prezint pe fiica mea, Marguerite West.; 

Dintre blănurile greoaie, se ivi o mână înmănuşată cu 
fineţe, care se îndreptă cu vioiciune spre mâna mea şi mă 
trezii sub focul unei perechi de ochi cenuşii care, liniştiţi şi 
gravi, îi fixau pe ai mei. 

Mărturisesc sincer, mă intimidai oarecum de această 
privire sfredelitoare, pătrunzătoare şi rece în acelaşi timp. 

Nu era în ea dispreţ, ci un fel de cercetare niţel cam 
necuvincioasă. Mă măsura aşa cum faci cu un birjar, atunci 
când vrei să-l primeşti în serviciu. 


Nu ştiam pe atunci că fata avea să călătorească pe 
„Elseneura”, astfel încât curiozitatea ei era firească faţă de 
un necunoscut, alături de care urma să trăiască timp de 
şase luni. 

Dealtfel, îşi dădu aproape numaidecât seama de ceea ce 
putea fi luat drept necuviinţă din parte-i. Ochii şi buzele-i 
începură să surâdă. 

În această clipă şi în timp ce căpitanul West mă îndemna 
să-l urmez spre cabină, împreună cu fiică-sa, auzi 
văicăreala ascuţită a lui Possum şi, cerându-mi iertare, 
alergai spre partea de dinainte a remorcherului. Aproape 
de Possum, din ce în ce mai degerat, găsii pe Wada care se 
îndeletnicea cu aşezarea cuferelor mele mari şi a celorlalte 
calabalâcuri ce-mi fuseseră aduse pe bord. Dar ele nu 
alcătuiau decât o părticică dintr-un munte enorm de lăzi şi 
lădiţe, despre care am crezut mai întâi că sunt pline cu 
provizii pentru călătorie, cufere, cuferaşe, genţi şi pachete 
de toate felurile şi mărimile. 

M-am oprit cu deosebire asupra unei cutii, având 
înfăţişarea celor în care se pun pălăriile cucoanelor şi care 
avea inițialele: M. W. 

Pe cea mai mare parte dintre cufere şi pachete, se găseau 
aceleaşi litere. Cum însă prenumele căpitanului West era 
Nathaniel, îmi amintii numaidecât că cel al fiicei sale era 
Marguerite. 

Prin urmare, nu încăpea îndoială! Fata va călători cu noi. 

Jignit în chip îngrozitor, îmi muşcai buzele şi începui să 
umblu încolo şi încoace pe puntea îngustă a vasului, care 
ridicase ancora şi părăsise ţărmul., 5 

Într-adevăr, aveam ghinion! Spusesem răspicat lui 
Harrison şi Gray că nu vreau să se afle pe bord soţia 
căpitanului şi ei îmi juraseră că Mr. West era văduv. E 
drept! Dar căpitanul avea o fiică şi despre ea nu fusese 
vorba. Eram aproape hotărât, pentru atâta lucru să renunţ 
la călătorie şi să cer să fiu neapărat dus îndărăt la 
Baltimore. 


Remorcherul înainta cu toată iuţeala şi frigul care se 
înăsprise îmi pătrundea până la oase. 

În vremea asta, apăru chiar Miss West, care se îndreptă 
spre mine. Mersul şi înfăţişarea ei erau puternice şi 
hotărâte, dar sub îngrămădirea blănurilor care o acopereau 
se ghicea mlădierea sprintenă a femeii. Şi pe obraji i se 
regăsea acelaşi amestec de energie şi feminitate. 

Prefăcându-mă că n-am zărit-o, mă întorsei şi începui să 
mă uit amănunţit, dar cu o căutătură ursuză, la grămada de 
lăzi şi cufere. Atenţia îmi fu atrasă cu deosebire de o ladă 
enormă, pe care începusem să o privesc, întrebându-mă ce 
putea să cuprindă, când auzii glasul tinerei fete. 

— Tocmai aceasta este, Mr. Pathurst, spunea glasul, lada 
care a dus la întârzierea ce aţi fost nevoit s-o înduraţi spre a 
vă îmbarca. 

— Ce-i în ea? Întrebai cu o nepăsare prefăcută. 

— Un pian. Pianul „Elseneurei”, pe care l-am dat spre a fi 
înnoit. 

„Fabrica însărcinată cu această lucrare urma să mi-l 
predea pe țărm dis-de-dimineaţă. Cum însă nu-şi îndeplinise 
obligaţia, a trebuit să trimit în recunoaştere pe Mr. Pike. E 
secundul nostru, ştiţi. 

„A fost nevoie de o sumedenie de cercetări, care ne-au 
răpit toată dimineaţa. Dar cel puţin am spus oamenilor, care 
au adus în sfârşit lada pe un camion, tot ceea ce gândeam 
în această chestiune şi-am rugat să comunice stăpânilor lor 
salutările mele. Eram tare înfuriată!” 

Amintindu-şi probabil de cele ce spusese oamenilor, Miss 
West începu să râdă cu hohote şi trecu apoi la cercetarea 
amănunţită a tuturor bagajelor şi cuferelor, ca să se asigure 
că într-adevăr nu lipseşte nimic. 

Apoi, când îşi sfârşi lucrul: 

— De ce nu veniţi cu mine, mă întrebă, la tata, în cabina 
sa? 

„Aici îngheţaţi şi înainte de jumătate de oră nu putem 
ajunge la „Elseneura”. 


În loc de răspuns, făcui o mutră bosumflată, a cărei cauză 
fata izbuti s-o ghicească numaidecât. 

— Aşadar, îmi zvârli, ceea ce vă stânjeneşte este prezenţa 
mea pe bord?” 

luţeala provocării mă zăpăci şi rămăsei mut ca un peşte, 
fără să ştiu ce să răspund. 

Înainte de a-mi fi revenit, Miss West urmă: 

— Nu trebuie deloc, Mr. Pathurst, să vă făuriţi în ceea oe 
mă priveşte gânduri nepotrivite. După toate probabilitățile, 
sunt mult mai obişnuită decât dvS. Cu marile călătorii. Ne 
vom simţi cât se poate de bine împreună şi, dacă vreţi, vom 
fi chiar fericiţi. 

„Nu-mi veţi pricinui nici un necaz, sunt sigură de pe acum 
şi vă făgăduiesc, în ce mă priveşte, că nu vă voi supăra cu 
NIMIC”. 

„Am navigat până acum cu o sumedenie de călători primiţi 
pe bord de tatăl meu şi m-am deprins să îndur din partea 
lor mult mai multe neplăceri, decât s-ar fi arătat ei înşişi 
vreodată în stare să îndure. Asta-i tot! Dacă ceea ce aţi 
auzit e hotărât şi acceptat odată pentru totdeauna, nu va fi 
greu să păstrăm între noi buna-înţelegere. 

„Ştiu ce vă îngrijorează şi vă face bănuitor. Vă temeţi că vă 
voi cere să mă distraţi. Aflaţi că mă mulţumesc cu mine 
însămi şi că n-am simţit nicicând nevoia de a avea tovărăşia 
cuiva”. 

„Nu mi s-a părut niciodată prea lungă nici chiar cea mai 
îndelungată dintre călătorii şi, la sfârşitul oricăreia din ele, 
mă trezesc că mi-au rămas mult mai multe lucruri 
interesante de făcut, decât aş fi avut vreme să săvârşesc.” 
„Nici o străbatere a mărilor nu m-a plictisit vreodată şi... 
nici nu joc măcar Mah-jong” 2. 

CAPITOLUL II. 

Mr. Pike îmi face mărturisiri. 

Când remorcherul se alătură de „Elseneura”, băgai de 
seamă că vasul pe care urma să călătoresc şi care avea o 
încărcătură de cărbuni, intra adânc în apă. 


Eram prea puţin cunoscător în materie de corăbii, pentru 
a fi în stare să-mi dau seama de desăvârşirea formelor 
„Elseneurei”. Dealtfel, nu mă prea simţeam îndemnat să mă 
minunez de nimic şi nu încetam să mă întreb, dacă n-ar fi 
mai bine să renunţ şi să mă întorc pe uscat. 

În realitate, îmi lipsea avântul sincer, necesar unei 
călătorii atât de îndelungate şi ceea ce mă îndemna să 
pornesc era mai curând plictiseala, decât un motiv bine 
chibzuit. 

Viaţa mă obosea, iar semenii mei nu-mi stârneau decât 
nepăsare. Interesul pe care mi-l putea pricinui sexul tare, în 
veşnică frământare fără rost sau serioasă, îşi pierduse 
prospeţimea. Şi mult mai învechite erau, cum am spus, 
tulburările răsuflate pe care era în stare să mi le dăruiască 
sexul cu fuste. 

Într-un cuvânt, mă îmbarcasem pe „Elseneura” fiindcă nu 
ştiam ce să fac şi fiindcă mi se păruse că-mi va fi mai lesne 
să-mi găsesc pe bordul corăbiei o îndeletnicire care să-mi 
umple vremea, decât altceva. 

Totuşi, în timp ce mă căţăram pe bord, continuam să mă 
întreb dacă să înaintez, sau dacă să mă opresc. 

Pe punte, am fost întâmpinat de surâsul binevoitor pe care 
mi-l trimitea Miss West şi mărturisesc sincer că, dincolo de 
înverşunarea mea împotriva femeilor, acest surâs mă 
îmbărbătă. 

Curând, îmi fură oferite alte subiecte de desfătare. 

Înainte-mi se afla un bărbat, care-mi zâmbea cu un surâs 
de circumstanţă, destul de ţeapăn şi sleit; desigur că acest 
surâs nu-i era obişnuit. 

Era secundul, Mr. Pike, pe care-l întâlnisem atunci când 
vizitasem întâia dată corabia, împreună cu Harrison şi Gray, 
în bazinul Erie. 

Respectând prea mult cerinţele protocolului ca să poată 
întinde mâna unui călător de însemnătatea mea, se întoarse 
grăbit, după ce mă salută, spre a da diferite instrucţiuni şi 
ordine unei jumătăţi de duzini de mogâldeţe, tinere sau 


vârstnice, care păreau la fel de îngheţate şi-şi târau 
picioarele pe punte. 

Mr. Pike băuse, fără îndoială. O mărturiseau cu prisosinţă 
obrajii umflaţi şi roşii, precum şi marii lui ochi cenuşii şi 
rătăciţi. 

Cele şase mogâldeţe se duseseră pe remorcher, ca să-mi 
care calabalâcurile şi-şi continuară apoi lucrul, aşezându-le 
în cabina mea. 

Gata! Zarurile erau aruncate - şi acum îl priveam lucrând, 
cu o uşoară strângere de inimă. 

Erau nişte figuri ciudate, cum nu mai avusesem nicicând 
prilejul să văd pe vreun vapor transatlantic. 

Unul dintre ei, un tânăr care părea să numere vreo 
optsprezece ani, avea nişte ochi negri, cu deosebire vioi şi 
expresivi. Dar era atât de bondoc, încât părea un adevărat 
spiriduş, pierdut în cizmele lui marine şi în pălăria mare de 
pânză impermeabilă. 

La început, cu ochii lui frumoşi, dădea impresia că 
aparţine rasei italiene. Dar era ceva în el, care trăda nu ştiu 
ce amestec ciudat. 

Am întrebat despre originea lui pe secund, care mi-a 
răspuns pe un ton ursuz: 

— E o corcitură. Jumătate italian, jumătate japonez sau 
malaiez. 

— În tot cazul, e grozav de mărunt. 

— Suntem de aceeaşi părere şi ăsta e motivul, pentru care 
l-am poreclit „Shorty”3. 

Un bătrân, despre care aflai că e şeful echipajului, părea 
atât de gârbov şi prăpădit, încât mă făcea să cred că abia a 
scăpat cu viaţă de pe urma vreunui accident serios. 

Înfăţişarea obrajilor lui îmi amintea, cu mult mai grosolană 
sălbăticie, pe aceea a „Omului cu târnăcopul” al lui Millet, 
cunoscutul pictor francez; iar privirea lui avea tâmpenia 
greoaie a privirii boului. 

Când mergea, mogâldeaţa aceasta se oprea la fiecare 
cincisprezece paşi, spre a-şi aşeza ambele mâini pe 


pântece, îndeplinind o mişcare ciudată de apăsare şi 
ridicare. Timp de câteva luni urma să fiu silit apoi să-l văd 
săvârşind mereu aceleaşi mişcări, care n-aveau nici un rost, 
ci alcătuiau doar manifestarea unui obicei destul de 
caraghios. 

Personajul acesta răspundea la porecla uimitoare „Sundry 
Buyers”4. Şi aici era (spre marea mea îngrijorare), şeful 
echipajului „Elseneurei”, socotită printre cele mai frumoase 
corăbii americane! 

Un tânăr de vreo şaptesprezece ani, numit Harry, era 
singurul care mi se păru normal, fiindcă avea înfăţişarea 
unui marinar. De la secund am aflat că vine într-adevăr de 
pe o navă-şcoală, unde-şi învățase meşteşugul şi că aceasta 
era prima lui călătorie mare. 

Trăsăturile îi erau bine orânduite, mişcările sprintene, iar 
uniforma de marinar îi stătea minunat. Dar pe bord era 
singurul în felul acesta. 

Tot secundul îmi spusese că grosul echipajului nu ajunsese 
încă pe corabie. Şi adăugă, cu un mormăit care nu 
prevestea nimic bun, că cei care nu veniseră încă erau 
aşteptaţi dintr-o clipă într-alta. Cei aflaţi pe bord fuseseră 
înrolați la întâmplare, fără nici un certificat şi fără cea mai 
neînsemnată dovadă privitoare la priceperea şi purtarea 
lor. Cum va fi restul? 

Întrucât îmi rostisem uimirea că mă aflu în faţa unui 
echipaj alcătuit din asemenea zdrenţe omeneşti, secundul 
mă lămuri 

— Ce vreţi? Nu puteam lua, decât ceea ce găseam. În ce 
priveşte marina comercială, navigația cu pânze e sfârşită. 

„Când aţi venit dvS. Pe lume, nu mai trăia niciunul din 
marinarii aceia iscusiţi, aşa cum se formau odinioară.” 
„Acum, toate vasele primesc oameni de pe uscat! Nu mai 
sunt profesionişti. Orice nepriceput care mână boii e 
botezat marinar, înrolat şi plătit ca atare”. 

Whisky-ul îmbelşugat pe care îl înghiţise secundul îmi 
supăra nările; şi simţeam mirosul băuturii la fiecare cuvânt 


pe care-l rostea interlocutorul meu. Cu toate acestea, nu se 
împleticea şi, la prima vedere, nimic nu-l trăda că era beat. 

Mai târziu, mi-am dat seama că flecăreala aceasta 
neaşteptată, de care mă folosii spre a mă informa asupra 
celor ce voiam să ştiu, era semnul obişnuit al stării lui de 
beţie. 

— Mi-ar fi prins mult mai bine, de o mie de ori mai bine, 
urmă Mr. Pike, să-mi fi dat sufletul, decât să trăiesc şi să 
văd această decădere a marinei comerciale! Oamenii şi 
vapoarele de azi îmi sfâşie inima. 

— Totuşi, spusei cu înţeles, „Elseneura” este socotită din 
câte ştiu, ca unul din cele mai izbutite exemplare. 

— Nu tăgăduiesc deloc asta... Faţă de celelalte, mai ales! 
Dar, Dumnezeule, ce poate fi „Elseneura” faţă de vechile 
transatlantice pe care le-am cunoscut? O corabie murdară. 
Nimic altceva! 

„Cocoşul luptător”, „Steaua căzătoare”, „Peştele 
zburător”, „Vrăjitoarea valurilor”, „Copoiul”, „Răţoiul 
sălbatic”, „Aripa iute”, „Şarpele de mare”, „Lumina 
nordului”... Astea da, astea se puteau numi corăbii! Când 
mă gândesc la ele, mă podideşte plânsul”... „Am cunoscut 
flotele măreţe ale plantatorilor de ceai, care se duceau să 
încarce la Hong-Kong, unde fiecare vapor lupta cu celelalte 
în canalele dintre prundurile din est, ca să le întreacă în 
iuţeală. 

„lată ce lucruri minunate se puteau vedea!” 

În ciuda mirosurilor urâte ale răsuflării lui, ascultam 
încântat pe Mr. Pike. „Conversaţia” sa era altfel decât 
nimicurile obişnuite şi în mare cinste la concetăţenii mei - şi 
Mr. Pike îmi stârnea un interes din ce în ce mai mare. 

Înfăţişarea şi firea îi erau tot atât de atrăgătoare. Era un 
personaj de o lăţime puţin obişnuită, cu umeri mari şi 
vânjoşi, cu oase grele şi care, cu toate că începea să devină 
încovoiat, avea încă o înălţime de şase picioare. 

— Sunteţi un bărbat falnic, Mr. Pike! Îi spusei, în chip de 
„compliment”. 


El murmură trist, răspândind în aer un miros tare de 
whisky: 

— Un bărbat falnic... Da, eram un astfel de bărbat, 
odinioară... Odinioară! 

Zvârli o privire spre mâinile sale noduroase. Grosimea 
fiecărui deget corespundea aceleia pe care o aveau trei 
degete de-ale mele. Acelaşi lucru se putea spune şi despre 
încheietura mâinii. 

— Cât cântăriţi? Întrebai. 

— Două sute şase livre5. Dar am slăbit. Odinioară făceam 
să urce acul cântarului la două sute patruzeci de livre. 

— Aşadar, reluai, „Elseneura” este, după părerea dvs., un 
vas păcătos? 

— Pun rămăşag, îmi răspunse, pe o livră de tutun sau pe 
leafa mea pe o lună, cum vreţi, că vasul nostru nu va putea 
face înconjurul Americii în mai puţin de o sută cincizeci de 
zile. Şi încă! 

„Şi cu toate acestea, am făcut acest ocol în optzeci şi nouă 
de zile pe bătrânul „Nor zburător”. Da, în optzeci şi nouă de 
zile de la Sandy-Hoock la San-Francisco. 

„Şaizeci de oameni în echipaj şi opt ajutoare. Înainte, 
marş! Şi am ţinut-o mereu aşa! Trei sute şaptezeci şi patru 
de mile pe zi, sub pânzele catargului. Şi, când vântul sufla 
vijelios, optsprezeoe mile pe oră erau încă neîndestulătoare 
pentru „loch,„-ul care ne măsura iuţeala”. 

„Înţelegeţi? Optzeci şi nouă de zile. O ispravă pe care n-a 
mai întrecut-o nimeni. A fost doar repetată după vreo nouă 
ani de bătrânul „Andre Jackson,. Erau vremuri straşnice 
atunci! Dar vremurile acelea sunt tare îndepărtate!” 

În această clipă, avui impresia că Mr. Pike îmi îndruga 
vrute şi nevrute şi, pentru a şti cum stau lucrurile, întrebai: 

— Aţi putea să-mi spuneţi ca exactitate în ce epocă a 
făptuit „Andre Jackson” această, ispravă neobişnuită? 

— În 1860, fu răspunsul imediat. 

— DvS. Înşivă aţi călătorit cu nouă ani mai înainte pe 
„Norul zburător”... Şi suntem în 1913. 


„Aşadar, aceste lucruri minunate se întâmplau, socoteala e 
lesne de făcut, acum vreo şaizeci şi doi de ani?” 

Gândeam, în mine însumi, că voi înfunda cu totul pe Mr. 
Pike. 

Dar, fără să-şi piardă câtuşi de puţin cumpătul, îmi 
răspunse: 

— Desigur. Mama mea era cameristă pe „Norul zburător”. 
Am fost născut pe mare, iar pe vremea de care vă vorbesc 
aveam şapte ani. 

„La doisprezece ani, eram ajutor pe „Crainicul dimineţii, 
în anul în care a făcut ocolul Americii în nouăzeci şi nouă de 
zile”. 

„Ce călătorie, Doamne-Dumnezeule! Jumătate din echipaj 
era pus în lanţuri, o zi din două. Am pierdut cinci oameni în 
valuri la trecerea Capului Horn. 'Toate vârfurile cuţitelor 
noastre erau frânte, pumnii şi cuiele zburau în toate 
părţile”. 

„Alţi trei inşi fură doborâţi într-o zi de ofiţerii de pe bord. 
Al doilea locotenent ucis, fără să se poată afla vreodată de 
către cine. 

„Înainte, marş! Mereu înainte! Nouăzeci şi nouă de zile 
fără să atingem pământul. Ha! Ha! Ha!” 

Îi spusei, accentuând cuvintele: 

— Prin urmare, după socoteala dvs., aţi avea azi şaizeci şi 
nouă de ani? 

— Suntem de acord şi-i am! Răspunse mândru Mr. Pike. Şi 
sunt încă mult mai vânjos, decât rămăşiţele omeneşti pe 
care le vedem astăzi. 

„Generaţia nouă ar pieri în întregime, dacă ar avea de 
îndurat câte am suferit eu”. 

„Auzit-aţi vreodată vorbindu-se despre „Sudul însorit,,, 
corabia aceea care a fost vândută la Havana, spre a fi 
folosită la transportul negrilor şi a primit atunci numele de 
„Emanuel?, Ei bine, mă aflam pe bordul lui „Emanuel, 
când „Furiosul, ne-a oprit pentru control în canalul 


Mozambic6. Am fost prinşi asupra faptului, cu nouă sute de 
negri în spaţiul dintre punți”. 

„Păcătoasă încurcătură pentru armatorii lui „Emmanuel!, 
Cu toate astea, era un vapor frumos şi bun. Dar „Furiosul, 
avea maşini cu aburi, astfel că, vă daţi seama, nu mai era 
nimic de făcut”. 

Lăsând pe seama lui Wada grija de a-mi aşeza în cabină 
hainele şi coletele mărunte, am rămas pe puntea 
„Elseneurei”, continuând s-o străbat de la un cap la altul, în 
tovărăşia acestui măreț reprezentant al trecutului, care era 
Mr. Pike. Secundul „Elseneurei” îmi istorisea mai departe, 
cu jumătate glas, nenumărate întâmplări minunate din 
cursul uimitoarei sale existenţe. 

Acum nu mă mai îndoiam nici de vârsta lui înaintată, pe 
care în anumite clipe o trădau nu numai încovoierea 
umerilor, ci şi greoaia şi obosita călcătură a paşilor lui, nici 
de întâmplările aproape de necrezut pe care mi le istorisea. 

Mr. Pike îmi vorbi mai ales despre un anume căpitan 
Somers, în tovărăşia căruia călătorise timp de doi ani, ca 
secund. 

— Era un marinar, îmi spuse, care cunoştea temeinic 
meşteşugul şi care ştia exact cât preţuiesc. 

„Dar, îndată ce corabia ajungea într-un port oarecare, o 
ştergeam pe nesimţite şi mă duceam să mă pitesc în vreo 
ascunzătoare, spre a nu mă înapoia la bord, tot într-ascuns, 
decât la ora de plecare”. 

— Şi pentru ce asta? 

— Fiindcă, odată ajunşi pe uscat, toţi oamenii juraseră să 
mă sfâşie, pentru a-mi plăti metodele hotărâtoare de care 
mă folosisem spre a-i face să deprindă meşteşugul. 

„Neizbutind să pună mâna pe mine, depuneau împotrivă- 
mi plângeri peste plângeri la autorităţile în drept. Numărul 
amenzilor pe care trebuia să le plătească din cauza mea 
căpitanul Somers, este de neînchipuit”. 

„Dar el îşi dădea seama că datorită metodei mele, 
călătorea aşa cum trebuie şi producea atât cât dorea. Astfel 


că, înţelegeţi, îmi era recunoscător”. 

„Apoi îşi ridică labele enorme care îi ţineau loc de mâini, 
privindu-şi încheieturile stâlcite ale degetelor, şi înţelesei, 
fără osteneală, care era metoda despre care-mi vorbea”. 

— S-au dus timpurile acelea frumoase! Oftă întristat Mr. 
Pike. 

„Acum un marinar are dreptul la aceleaşi consideraţii ca 
un gentleman! Trebuie să-i vorbeşti cu bunăvoință, şi nu-ţi e 
îngăduit să ridici mâna asupra-i!” 

În această clipă, Mr. Pike fu strigat de pe puntea dinapoi a 
corăbiei de al doilea locotenent, un bărbat blond şi ras 
proaspăt, tot atât de bine clădit, dar de statură normală 

— Se vede remorcherul, anunţă acesta, cu restul 
echipajului! 

Mr. Pike scoase un mârâit, care însemna că înţelesese. 
Apoi, adăugă: 

— Coborâţi vă rog până la noi, Mr. Mellaire, ca să 
cunoaşteţi pe oaspetele nostru. 

Mr. Mellaire cobori pe scara punţii de dinapoi şi mă 
minunai de curtenia desăvârşită, cu care se înfăţişă. 

Astfel încât nu mă putui stăpâni de a spune: 

— Desigur, Mr. Mellaire, sunteţi original din sud. 

— Da, am cinstea asta, îmi răspunse cu un glas plăcut. M- 
am născut în Georgia. 

Şi se înclină zâmbind, cum numai un meridional se pricepe 
să se plece şi să surâdă. 

Expresia figurii sale era în totul binevoitoare şi blândă. 
Dar gura sa, care zâmbea atât de drăguţ şi glăsuia atât de 
armonios, era mai puţin liniştitoare. Se părea că are o rană 
mare între ochi şi bărbie, o rană foarte proaspătă, de o 
asprime sângeroasă. 

Fără să-mi dau seama, privirea îmi alunecă de pe această 
gură ciudată pe mâini. Ca şi la cele ale secundului, oase 
mari scofâlceau carnea, iar încheieturile degetelor erau 
strâmbate şi stâlcite. 


Apoi, am privit din nou ochii albaştri. La suprafaţă, am 
văzut o pojghiţă de lumină, o strălucire de drăgălăşenie şi 
de călduroasă bunătate. Dar, îndărătul acestui fel de spoială 
socială, am simţit că se răsfrânge un suflet aspru şi rău. 

Cruzimea sălbatică, închisă în fundul acestor ochi, nu era 
cu nimic mai îngrozitoare decât aceea a gurii. 

Fără să vreau m-am înspăimântat. 

Dar, în timp ce schimbam cu Mr. Mellaire cuvinte fără prea 
mare însemnătate şi zâmbete destul de prieteneşti, am fost 
cuprins de simţământul ciudat de care eşti stăpânit în 
pădurea virgină sau în junglă, când presimţi prezenţa 
nedesluşită a fiarelor sălbatice pândindu-şi prada, a fiarelor 
care te înconjoară şi sunt gata să se repeadă asupră-ţi, fără 
să le vezi. 

Printre temenelile şi drăgălăşeniile cu care mă copleşea 
Mr. Mellaire şi care erau lucruri plăcute, mă temeam de 
altceva, un lucru cu totul deosebit şi cu neputinţă de 
lămurit, ascuns sub ţeasta omului pe care-l aveam în faţă. 

Mr. Pike dădu ordinele cuvenite celui de-al doilea 
locotenent, care ne întoarse spatele şi eu mă pregătii să mă 
îndrept spre Wada, pe care-l zărisem şi care părea că mă 
aşteaptă. 

Dar Mr. Pike mă opri: 

— O clipă vă rog, dacă-mi îngăduiţi, Mr. Pathurst, îmi 
spuse cu jumătate de glas. 

Când fu sigur că Mr. Mellaire se îndepărtase destul, 
pentru a nu ne mai auzi, continuă vioi, aplecându-se spre 
urechea mea: 

— Vă rog să nu vorbiţi nimănui despre ceea ce v-am 
mărturisit cu privire la vârsta mea. De fiecare dată când 
semnez un angajament, mă înscriu cu un an mai tânăr. 

„Pe contractul meu de acum, sunt trecut ca având 
cincizeci şi patru de ani”. 

I-am răspuns voios: 

— Păi asta e chiar vârsta pe care vi-o dă oricine! 


— Da, Dumnezeule, da! Şi eu gândesc şi simt aşa. La 
treabă, ca şi la joc, pot întrece pe oricine dintre tinerii 
noştri. 

„Dar, vă rog, Mr. Pathurst, păstraţi pentru d-vs. laina pe 
care v-am încredinţat-o. Căpitanii de corăbii, ca şi armatorii, 
nu ţin deloc să folosească secunzi care se apropie de vârsta 
de şaptezeci de ani. 

Dealtfel, n-aş fi deloc mâhnit dacă aş putea munci de acum 
înainte pentru mine însumi. Mi-am aruncat cu precizie ochii 
pe această corabie şi aş fi căpătat fără îndoială conducerea 
ei, dacă Mr. West, căpitanul, nu s-ar fi hotărât să reia 
drumurile pe mare. 

Ca şi cum ar mai fi nevoie să câştige vreun ban, spuneţi- 
mi... Ce calic!” 

— Aşadar, întrebai, a făcut avere? 

— Şi ce avere! Dacă aş avea măcar a zecea parte, dar ce 
spun? A cincizecea chiar din averea lui, m-aş fi retras în 
California... Acolo mi-aş fi cumpărat o fermă, dintr-acelea 
frumoase, unde se cresc păsări. Şi aş fi trăit în tihnă ca un 
bătrân cocoş de luptă, acum în retragere. 

„Căpitanul West are acţiuni asupra tuturor corăbiilor 
firmei Blackwood. Bună afacere! Straşnică afacere! 
Vapoarele astea au fost totdeauna norocoase şi alcătuiesc 
pentru acţionari un izvor de câştig de prim-ordin. 

„Totuşi, Mr. Pathurst, am început să înaintez în vârstă şi ar 
fi fost tocmai vremea să fi primit şi eu conducerea unui vas. 

„Dar nu! A trebuit ca acest om ciudat să-mi sufle pe 
„Elseneura,,, tocmai în clipa când fructul era copt şi urma 
să-l culeg!” 

CAPITOLUL III. 

A căzut un om în mare! 

Îngheţat cum eram, am socotit desfătătoare tihna caldă a 
cabinelor, al căror ansamblu alcătuia o încăpere plăcută. 

De pe puntea corăbiei, pătrundeai în partea din stânga a 
vasului (babord), printr-un gang acoperit cu un covor. Pe 
partea stângă a gangului, se deschideau cinci încăperi. Mai 


întâi, la intrare, se afla cabina secundului. Urmau cele două 
cabine de lux care, după dorinţa mea, fuseseră reunite într- 
ana singură; apoi, camera bucătarului-şef (steward) şi, în 
sfârşit, încă o cabină care slujea aşezării lucrurilor 
mărunte. 

În partea dreaptă, ale cărei uşi erau închise, ştiam că se 
înşiruite sufrageria, marele salon sau „careul”, încăperea 
căpitanului şi cea a fiicei sale, pe care o auzeam 
murmurând o melodie, în timp ce-şi despacheta bagajele. 

Ultima încăpere era cămara, alături de scara lăuntrică şi 
ducea, în afară, spre partea de dinapoi a corăbiei. 

În partea opusă, gangul, pe care-mi încercai paşii, se 
îndrepta spre partea de dindărăt a „Elseneurei” şi dădea 
într-o sală mare, cu o lărgime de treizeci şi cinci de picioare 
şi o lungime între cincisprezece şi optsprezece picioare şi 
se curba apoi, urmând forma corăbiei. Aici era magazia, 
plină de lucrurile cele mai deosebite, începând cu câteva 
băi, suluri de pânze şi numeroase cufere, până la bucăţi de 
slănină şi şuncă, atârnate de tavan. 

O scară înţepenită dădea într-o mică deschizătură făcută 
în punte. O altă deschizătură dădea spre duşumea. 

Văzând că mă urmase bucătarul-şef, un chinez tare 
zgârcit, cu obrazul spân şi cu mişcări iuți, a cărui vârstă 
trebuia socotită între cincizeci şi şaizeci de ani, îl rugai să 
mă lămurească: 

— Unde duce, întrebai, chepengul ăsta ce se află sub 
picioarele mele? 

— La spaţiul dintre punți. La sufragerie. 

— Şi cine mănâncă aici? Îl întrebai iarăşi, arătându-i o 
masă, înconjurată de două scaune înţepenite în duşumea. 

— E masa a doua. Ălălaltu' locotenent şi dulgheru' 
mănâncă. 

Lămurit astfel, mă întorsei în cabina mea, unde dădui 
diferite instrucţiuni lui Wada, care tocmai termina aşezarea 
lucrurilor. 


Mi-am scos ceasul care arăta ora trei după-amiază şi mă 
urcai pe punte, spre a lua parte la sosirea restului 
echipajului. 

Când ajunsei, văzui că remorcherul se alăturase de 
„Elseneura” şi oamenii debarcaseră. Cei mai mulţi se şi 
aflau la locurile lor, pe corabie. Doar câţiva întârziaţi mai 
rătăceau pe punte. Erau beţi morţi şi într-un asemenea hal 
dezgustător şi de plâns, cum nu-mi fusese niciodată dat să 
văd. 

Obrajii le erau în acelaşi timp murdari şi congestionaţi. 
Aceşti inşi nu dădeau impresia unor tâlhari. Erau însă 
respingători şi tot atât de josnici în limbajul şi purtările lor, 
ca şi în înfăţişarea lor. 

— Haide, haide, mişcaţi-vă! Luaţi-vă calabalâcul şi duceţi-l 
înainte, la locurile voastre! Strigă un glas venit de sus. 

Era glasul lui Mr. Pike, ce se afla pe puntea uşoară şi 
subţire de oţel, vopsită în alb, ce se întindea în aer de la un 
capăt la celălalt al „Elseneurei”. Pornind din partea de 
dinapoi a corăbiei, ajungea din partea de dinainte, spre a 
nu se sfârşi decât la capătul punţii. 

Auzind acest ordin care le cădea de sus, oamenii se 
împleticiră şi, încetându-şi flecăreala de beţivani, ridicară 
nasurile spre secund, privindu-l cu mutre viclene. 

Unul dintre ei a cărui mutră părea că fusese frământată 
de vreun zeu nebun şi despre care aflai mai târziu că se 
numeşte Lairy, începu să rânjească grosolan şi scuipă 
neruşinat pe punte. 

Apoi, printr-o mişcare precugetată, se întoarse spre 
tovarăşii săi şi-i întrebă tare, cu o voce răguşită: 

— Cine dracu' e mojicu' ăsta bătrân? 

Văzui silueta lui Mr. Pike înţepenindu-se şi apoi 
zvârcolindu-se, în timp ce mâinile uriaşe se crispau pe 
parapetul îngustei punți. Curând, i se auzi tunetul: 

— Căraţi-vă! Şi tăcere, vă rog... Toţi la locurile voastre! 

După aceste cuvinte, se îndepărtă şi se duse să privească 
remorcherul, ce era pe cale să dea drumul funiilor şi să-şi 


desfacă pânzele. 

M-a mirat blândeţea acestui om grozav, pe care mă 
aşteptam să-l văd năpustindu-se asupra celui ce-l insultase 
şi doborându-l cu lovituri de pumn. Dar, zărind pe căpitanul 
West, care privea cearta de pe puntea de comandă, unde se 
afla în tovărăşia celui le-al doilea locotenent, mi-am lămurit 
numaidecât cumpătarea lui Mr. Pike. 

Remorcherul, eliberat cu totul, începu să se îndepărteze, 
când de pe puntea de dinainte a „Elseneurei” ţâşni deodată 
un amestec de strigăte şi urlete, în timp ce alte voci 
cherchelite strigau că a căzut un om în mare. 

Al doilea locotenent cobori sprinten de pe dunetă (partea 
de dinapoi a corabiei) şi veni pe punte, iar Mr. Pike făcu la 
fel, cu aceeaşi repeziciune, părăsind uşoara pânză de 
păianjen a punţii din aer. 

În mai puţin de un minut, al doilea locotenent înşfăcă un 
sul de frânghie subţire, pe care-l zvârli deasupra bordului, 
aşa cum ai fi aruncat un „lasso”. Repeziciunea operaţiei m-a 
uimit. În ciuda vârstei pe care o aveau, Mr. Pike cu cei 
şaizeci şi nouă de ani ai săi şi Mr. Mellaire care trebuia să fi 
trecut de cincizeci, amândoi lucraseră cu iuţeala şi puterea 
unor resorturi de oţel. 

Superioritatea lor morală faţă de oamenii din echipaj, care 
se mulţumeau să strige cât puteau de tare şi fără rost, era 
vădită. Erau într-adevăr stăpânii şi conducătorii acestor 
fiinţe nenorocite de sub ordinele lor şi care se aflau pe 
scara omenească tot atât de jos, ca hotentoţii sau, chiar mai 
jos, ca maimuţele. 

Ca toţi ceilalţi, m-am aplecat pe stinghia sprijinitoare şi am 
privit omul care se bălăcea în apă. 

Dar se părea că, în loc să înoate spre a ajunge la bord, se 
străduia să se îndepărteze de corabie. 

Era un mediteranean oacheş şi obrazul lui, pe care l-am 
zărit deodată bine de tot între două talazuri, era parcă 
pradă unor zvârcoliri, pricinuite de un fel de delir. Ochii lui 
negri erau asemeni celor al unui nebun. 


Frânghia fusese atât de bine azvârlită de al doilea 
locotenent, încât lanţul care o sfârşea, strângându-se şi 
întinzându-se fără a se desface, căzu drept pe umerii 
omului din apă. 

Acesta se zbătu cu furie, ca să scape. Menţinându-se 
mereu la suprafaţă, izbuti să scoată dintr-un buzunar un 
cuţit lung, cu ajutorul căruia se străduia să taie laţul în care 
se încurca. În acelaşi timp, îşi dădea osteneala să-şi scoată 
hainele, având însă şi grijă să-şi îndrepte mereu pumnul 
spre „Elseneura”, urlându-ne o cuvântare furioasă. 

Îmi îndreptai privirea spre căpitanul West. Se afla tot pe 
partea de dinapoi a corabiei, cu mâânile în buzunare. 

Privea scena fără să se tulbure şi fără să clintească, 
neluându-şi ochii de la omul care se zbătea în valuri şi 
zbiera neîncetat şi, apoi, de la remorcherul care, alarmat de 
clopotul de pe bord, se pregătea să se înapoieze spre a 
conlucra la opera de salvare. 

Zadarnic se strădui turbatul din valuri să scape de 
remorcher, înotând pe dedesubt. El fu înhăţat cu o cange şi 
trecut iarăşi pe „Elseneura”. L-am văzut ridicându-se din 
apă, aproape în întregime gol, plin de rănile pe care şi le 
făcuse cu cuțitul. Dintr-o crestătură ţâşnea sângele la 
fiecare bătaie a pulsului. 

Îmi aminti atunci că într-o zi văzusem într-o grădină 
zoologică un urangutan prins de curând, care se zbătea, 
lovindu-se cu furie de barele de fier ale cuştii sale. Era o 
imagine cu totul asemănătoare acesteia, a fiinţei scăpate de 
la înec. 

Marinarii de pe bord, izbucnindân hohote de râs şi urale, 
înconjurară numaidecât şi înhăţară pe omul salvat fără voie 
şi, reunindu-şi forţele, îl aşezară cum putură pe punte, 
imobilizându-l. 

Mr. Pike şi Mr. Mellaire interveniră. Împinseră în lături pe 
corăbieri şi puseră mâna pe nebun, târându-l într-o cabină 
din cele destinate echipajului. 


Auzisem vorbindu-se despre puterea omenească pe care 
sunt în stare să o vădească nebunii. Dar aceasta nu mai 
însemna nici cât un fir de pai în mâinile vânjoase ale celor 
doi ofiţeri. 

Mr. Pike întinse omul pe un pat, înfrânându-i cu o singură 
mână zvârcolirile dezordonate; apoi, pentru a-i lega 
încheieturile mâinilor, trimise pe al doilea locotenent să 
aducă o bucată de funie. 

Ca să pot vedea, îmi vârâsem nasul în cabină. 

— Ce porcărie! Îmi spuse Mr. Pike, schiţând un surâs. În 
cursul carierei mele, am cunoscut echipaje destul de 
ticăloase. Acesta însă le întrece pe toate. 

— Dar, exclamai, omul nu încetează să sângereze de peste 
tot? Va muri! 

— Atâta pagubă! Vom fi siliţi să-l cărăm cu noi, până când 
vom putea să ne descotorosim de el în vreun fel oarecare. 
Când se va linişti puţin, îl voi coase la loc acolo unde 
trebuie. Şi, dacă nu se potoleşte singur, câteva palme 
zdravene peste bot îl vor cuminţi fără îndoială. 

Zvârlii încă o dată privirea spre labele enorme ale 
secundului şi mă încredinţai iarăşi de însuşirile lor 
potolitoare. 

Întorcându-mă pe punte, văzui din nou pe căpitanul West, 
mereu ţeapăn pe dunetă şi tot cu mâinile vârâte în 
buzunare. Fără să se mai sinchisească de cele întâmplate, 
privea senin cerul albastru. 

Nu s-ar fi putut tăgădui, îmi tăcusem intrarea într-o lume 
nouă, cu desăvârşire deosebită de aceea pe care o 
cunoscusem până atunci. 

Wada veni să-mi întrerupă gândurile, anunţându-mă că 
Miss West îl trimitea să-mi spună că ceaiul e gata. 

CAPITOLUL IV. 

O bucată de zahăr, Mr. Pathurst? 

Când intrai în salonul cel mare, nepotrivirea cu cele ce 
văzusem era izbitoare. De altfel, pe „Elseneura14 totul era 
alcătuit din nepotriviri care te uluiau. 


În locul punţii tari şi reci pe care abia o părăsisem, aici 
paşii mi se înfundau într-un covor moale. În locul cabinei 
strimte ci* pereţii de fier, în care lăsasem pe smintitul acela 
în mâinile celor doi „infirmieri”, mă găseam, umflându-mi 
plămânii, într-o odaie frumoasă şi încăpătoare. 

După vocile acelea asurzitoare ale oamenilor de pe bord, 
care-mi răsunau încă în urechi şi după obrajii aceia 
respingători' umflaţi de băutură, care îmi umpleau încă 
ochii, aveam înainte-mi” spre a mă reculege, o femeie cu 
trăsături delicate, cu înfăţişare şi purtări alese, aşezată 
lângă o masă lăcuită, pe care se afla un minunat serviciu de 
ceai din porțelan de China. 

În acest loc ales, totul respira linişte şi fericire. 

Stewardul, cu obrazul galben şi picioarele vârâte în papuci 
de pâslă, se strecurase ca o umbră, apărând şi dispărând 
fără zgomot şi îndeplinindu-şi serviciul pe nesimţite. 

Încordarea pe care o resimţisem pe punte mă stăpânea 
încă, şi Miss West, servindu-mă, începu să râdă de mutra 
mea ameţită. 

— Mr. Pathurst, aveţi cu totul aerul unuia care a văzut 
lucruri neînchipuit de ciudate, îmi spuse. Mi-a istorisit 
adineauri stewardul că un om din echipaj a căzut în mare. 

„Asta vă frământă atâta? Ei, lăsaţi, apa rece trebuie să-l fi 
trezit!” 

Această nepăsare batjocoritoare mă făcu să tresar. 

— Omul de care-i vorba, îi spusei, este un smintit 
nenorocit. Locul lui nu-i pe această corabie. El ar trebui să 
fie într-un spital. 

— Dacă ar fi s-o luăm aşa, replică tânăra, ar trebui să 
trimitem acolo unde spuneţi jumătate din echipaj. 

„O bucată de zahăr?” 

— Da... Mulţumesc... Dar amărâtul acela s-a rănit grozav 
cu propriile-i mâini. Îi curgea sângele de peste tot. S-ar 
putea să moară. 

Miss West, trecându-mi ceaşca în care pusese zahăr, mă 
fixă serios cu ochii ei cenuşii. 


Apoi, clătinându-şi capul, izbucni în râs. 

— Dar bine, Mr. Pathurst, nu trebuie să vă furaţi plăcerea 
călătoriei, lăsându-vă dintr-o dată şi fără să se cuvină pradă 
covârşitoarei puteri de sensibilitate pe care o au nervii dvs.! 

„Deocamdată, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Trebuie să 
vă obişnuiţi cu asemenea petrecanii şi, cu cât o veţi face mai 
curând, cu atât va fi mai bine pentru dvs. Orice echipaj 
comercial cuprinde mai multe sau mai puţine elemente 
dintre acestea”. 

„De altfel, nu vă speriaţi. În ce priveşte oblojirea rănilor, vă 
puteţi încrede în Mr. Pike. N-am călătorit niciodată cu el. 
Dar am auzit mult vorbindu-se că e un chirurg foarte 
priceput. 

„După cât se pare, a săvârşit în cursul ultimei sale călătorii 
o amputare, care a reuşit pe deplin. Şi am auzit că era atât 
de mândru de izbânda pe care o repurtase, încât voia să 
lecuiască, tot cu ajutorul bisturiului, pe tâmplarul de pe 
bord, care suferea de puternice dureri de stomac. 

„Mr. Pike, diagnosticând o criză de apendicită, făcu tot ce-i 
fu cu putinţă, ca să convingă pe bolnav să se lase operat. 
Dar tâmplarul nici nu voia să audă... Ha! Ha! Ha!” 

Miss West izbucni iarăşi în hohote şi adăugă: 

— Mr. Pike era atât de încredinţat că asta era boala şi atât 
de sigur de necesitatea unei operaţii imediate încât oferi 
bolnavului, ca să-i facă pe plac, o sumedenie de pachete de 
tutun. Ha! Ha! Ha! 

Încercai să stărui: 

— Dar e un lucru chibzuit să încredinţezi pe bord o lucrare 
cât de mică pe mâna unui smintit? 

În loc să-mi răspundă, Miss West săltă din umeri. Apoi, 
văzându-mă oarecum nedumerit, socoti de cuviinţă să mă 
lămurească. 

— Vă repet Mr. Pathurst, că întâmplarea aceasta e fără 
însemnătate. Fără nici o însemnătate, mă înţelegeţi? 

Asemenea întâmplări se întâmplă la fiecare îmbarcare. 
Oamenii vin pe bord îmbuibaţi de whisky şi într-o stare mai 


mult sau mai puţin înaintată de delirium tremens. 

„Îmi aduc aminte că o dată, puţin după ce părăsisem 
portul Seatle, ne aflam încă în apropierea coastei. 

„Unul dintre corăbieri, care până atunci nu dăduse nici un 
semn de sminteală, se năpusti dintr-o dată peste doi 
bucătari, îi strânse în braţe şi se prăbuşi frumuşel peste 
bord, împreună cu ei. Am oprit corabia şi am încercat în 
zadar să pescuim pe cei trei inşi. Dar, ducându-se la fund, 
smintitul nu-şi desfăcuse strânsoarea. După o oră, 
plecarăm, fără să fi făcut vreo ispravă”. 

Miss West săltă iarăşi din umeri. 

„Marea este un element sălbatic şi nemilos; de aceea, nu 
izbutim să găsim decât cele mai rele specimene ale 
umanităţii, care să ne însoţească în călătorii. 

„Uneori, mă întreb pe mine însămi de unde putem să-i 
adunăm. E vorba doar de a obţine de la ei, în treburile ce se 
cuvin îndeplinite, cele mai satisfăcătoare rezultate cu 
putinţă. Nici un mijloc nu poate fi cruțat, e drept. Fiindcă 
făpturile astea sunt într-adevăr foarte josnice. Da, foarte 
josnice”. 

În timp ce şedeam în faţa măsuţei lăcuite, pe care se aflau 
porţelanurile de China şi o ascultam pe Miss West, făceam 
în minte o asemănare între obrazul ei drăguţ şi mişcările-i 
eterice şi zdrenţele ciuruite de găuri ale oamenilor care 
alcătuiau echipajul „Elseneurei”. 

Nu mă îndoiam de adevărul şi îndreptăţirea cuvintelor pe 
care le rostea tânăra. Şi, cu toate acestea, eram mâhnit, 
auzind asemenea cuvinte, căzute cu atâta nepăsare de pe 
buzele ei drăguţe. 

Însăşi graţia ei măreau spaima pe care mi-o pricinuiau 
cuvintele ce le rostea. 

— Desigur, răspunsei. Desigur!... Sângele rece al tatălui 
dvs., nu e mai prejos decât al dvs. Asta am băgat bine de 
seamă atât cât a durat... întâmplarea. 

— Pun rămăşag, izbucni ea, că tata nu şi-a scos mâinile din 
buzunare! 


Făcui un semn afirmativ şi obrajii domnişoarei West se 
împurpurară. 

— Era de aşteptat! Spuse. Îl ştiu de atâta vreme! 

„Staţi Mr. Pathurst, ca să vă înveselesc, vă voi povesti o 
istorioară nostimă”. 

„Aveam pe atunci doisprezece ani. Eram cu tatăl meu, pe 
care-l urmasem pe bordul lui „Dixie, o corabie bună, 
aproape de acelaşi tonaj cu „Elseneura”. Ne întorceam la 
San-Francisco, unde ne aştepta mama. 

„Trecuserăm de Poarta de aur (intrarea în golful de la San- 
Francisco) şi pluteam în golf, cu o adiere puternică din 
spate. Totodată, ne împingea şi fluxul. 

„Într-un cuvânt, tata socoti că nu e nevoie să ne tragă un 
remorcher şi începurăm să alunecăm prin propriile noastre 
mijloace... „Pe neaşteptate, apăru un vapor, al cărui 
căpitan, neapreciindu-ne iuţeala şi crezând că va avea 
vreme să treacă, voi să meargă de-a curmezişul, pe 
dinaintea noastră. 

„Izbirea era de neînlăturat şi, cu toate că tata, care 
prevedea ciocnirea, puse să se strângă pânzele de vintrile, 
partea de dinainte a vaporului nostru pătrunse cu toată 
puterea în mijlocul celuilalt, ca în unt.” „Vaporul acela 
transporta câteva sute de călători, bărbaţi, femei şi copii. A 
fost ceva înspăimântător.” „Totuşi, tata nu-şi ieşi deloc din 
minţi şi rămase tot cu mâinile vârâte în buzunare. Trimise 
pe secund în partea de dinainte a vaporului pe care-l 
distrusesem, ca să înjghebeze, cu ajutorul echipajului, 
salvarea tuturor celor care mai puteau fi scăpați. 

„Ca nişte ciorchini omeneşti, nenorociţii se agăţau de 
catargul nostru de dinainte, de unde apoi ajungeau cum 
puteau pe puntea lui Dixie.” „În acelaşi timp, cu o uimitoare 
repeziciune şi stăpânire de sine, tata porunci să se întindă 
toate pânzele”. 

— Şi pentru ce asta? Nu prea înţeleg. 

— Pentru ce? Fiindcă tata, văzând vaporul cu care ne 
izbisem, spart în două, îşi dăduse seama chiar în aceeaşi 


clipă, că doar partea de dinainte a lui „Dixie”, care se 
înţepenise în celălalt vapor îl împiedica să se scufunde. 

Trebuia menţinut în această poziţie, prin mărirea iuţelii. 

Unii dintre călători căzuseră în apă, în timp ce se făcea 
transbordarea lor anevoioasă. Alţii, ieşiţi din minţi, se 
aruncaseră singuri în valuri. 

„Şi toţi se înecau, de la un capăt la celălalt, sub ochii mei 
îngroziţi, în timp ce vasul nostru îşi urma drumul.” „Iata era 
în mare încurcătură, cu deosebire în privinţa ordinelor pe 
care le avea de dat cârmaciului, însărcinat de a îndruma 
vaporul nostru printre toate cele care se găseau în radă, 
ancorate sau în drum. Fiindcă erau de temut noi ciocniri, 
din cauză că eram stânjeniţi de povara moartă pe care o 
împingeam înaintea noastră”. 

„Când se încredinţă că nu mai rămăsese nimeni pe bordul 
vaporului distrus, strânse din pânze, iuţeala noastră se 
micşoră şi cele două vase se desprinseră singure. După 
câteva minute, vaporul pe care-l lovisem se scufundă”. 

„Atât cât durase întâmplarea aceea zguduitoare, mâinile 
tatălui meu - şi v-o spun eu asta, Mr. Pathurst! 

— Nu-i ieşiră din buzunare”. 

Vorbind astfel, Miss West mă privi cu ochi lucitori, 
aşteptând din parte-mi aplauze pentru tatăl ei. 

Încuviinţai: 

— Într-adevăr, mă minunează şi pe mine, ca şi pe dvs, 
această stăpânire de sine în asemenea cazuri de nenorociri 
groaznice. Dar, mărturisesc, în ce mă priveşte, că nu sunt în 
stare să vădesc o astfel de însuşire. Şi, pentru a ne întoarce 
la punctul nostru de plecare, atunci când ticălosul acela 
amărât se zbătea în mare, sufeream eu însumi mai mult 
decât toţi oamenii de pe corabie la un loc, împreună cu tatăl 
dvS. Şi cei doi locotenenţi. 

— Tata, replică Miss West, nu suferă mai puţin, fiţi sigur, în 
asemenea împrejurări. Numai că are însuşirea de invidiat, 
că nu lasă nimănui putinţa de a vedea că suferă. 

Gânditor, mă înclinai fără să răspund. 


CAPITOLUL V. 

Adunătură drăcească. 

Când mă urcai iarăşi pe punte, un al doilea remorcher, mai 
mare, „Bretania”, se îndreptă spre noi. El avea rolul de a ne 
ajuta să trecem repede prin golful Chesapeake şi a ne însoţi 
până în larg. 

Ducându-mă spre partea de dinainte a „Elseneurei”, găsii 
pe Sundry Buyers care, apăsându-şi mereu şi cu duioşie 
pântecele cu ambele mâini, se îndeletnicea cu mutarea şi 
aşezarea la locurile de dormit a oamenilor din echipaj, care 
aţipiseră unii peste alţii. 

Cineva îi ajuta în această treabă destul de anevoioasă. Mă 
informai despre ella Mr. Pike, care-mi răspunse: 

— E Nancy, al doilea şef al echipajului. 

Şi adăugă pe un ton glumeţ: 

— Nu-i aşa că-i drăguţ? 

Acest Nancy trebuia să aibă vreo treizeci de ani, dar părea 
mult mai vârstnic. 

Nu mai avea nici un dinte în gură, şi părea gata să se 
sfărâme la cea mai neînsemnată mişcare. Ochii lui, de 
culoarea ardeziei, erau murdari, iar obrajii, bolnăvicioşi şi 
raşi, băteau într-un galben ca lămâia. 

Cu umerii lui strâmţi, cu pieptul supt şi obrajii traşi, dădea 
impresia unui ofticos în ultima fază a bolii. 

Cu toate că nici Sundry Buyers nu vădea prea multă viaţă, 
Nancy era şi mai de plâns. 

Şi când te gândeşti că prăpădiţii ăştia erau şefii 
echipajului! Şefi de echipaj ce păreau tare înfricoşaţi de 
oamenii pe care trebuiau - chipurile - să-i conducă! Eram 
foarte necâjit. 

Dar înşişi oamenii aceştia, pe care îi vedeam acum laolaltă, 
cine erau oare, Dumnezeule mare? Niciodată Gustave Dore 
n-ar fi putut face să ţâşnească din imaginaţia sa un clocot 
mai desfătător de infern. 

Ei nu mergeau, ci răzuiau la fiecare pas puntea cu ghetele 
lor, tropăind şi clătinându-se, din cauza beţiei sau a 


slăbiciunii. Cu deosebire însă mutrele lor meritau să fie 
văzute! 

Miss West nu mă minţise, spunându-mi că întregul echipaj 
al unei corăbii comerciale cuprindeau un număr însemnat 
de nebuni şi idioţi. 

Corpurile le erau strâmbe, feţele pustiite şi aproape toţi 
erau de statură măruntă. Ceilalţi, care aveau o statură 
firească şi se ţineau ceva mai bine pe picioare aveau în 
schimb privirea ştearsă. 

Un liliputan, cocoşat şi strâmb, cu ochii de un albastru 
deschis şi cu o mână grozav de răutăcioasă, strigă pe 
O'Sullivan, irlandezul, şi-i spuse o glumă neruşinată. 

O'Sullivan păru că nu-l aude şi-şi continuă mormăitul. 

Un tânăr greoi, înalt şi gras, se ţinea după călcâiele 
liliputanului, făcând astfel o nepotrivire caraghioasă. 

Iar de el se ţinea un fel de schelet pribeag, asemănător 
unei prăjini de scuturat nucii. Cei care-l vedeau se puteau 
întreba cum se mai ţinea pielea pe oasele acestei arătări. 

În această defilare bizară, urma o creatură şi mai hidoasă 
decât cele de până acum. Închipuiţi-vă mai curând un copil 
decât un bărbat, un copil pocit, al cărui trup şi al cărui 
obraz păreau să fi îndurat, în cursul câtorva mii de ani, 
toate chinurile omeneşti. Într-o mască de faun, devenită 
tâmpită în urma chinurilor pe care le îndurase, luceau ca 
două lumânări nişte ochi tare neliniştiţi, care păreau că 
sunt în necontenită şi amănunţită cercetare a tuturor 
feţelor şi tuturor lucrurilor. 

Aceşti ochi, care se mişcau neîncetat, erau parcă 
înnebuniţi de prezenţa unui Sfinx nevăzut, care ar fi pus 
stârpiturii ghicitori amenințătoare, de dezlegarea cărora i- 
ar fi atârnat viaţa sau moartea. 

Mai târziu am aflat pricina acestor mişcări neobişnuite. 
Stârpitura aceasta amărâtă era surdă ca o cizmă, cum se 
spune. Explozia unui cazan îi spărsese timpanul, iar 
ţăndările îi pustiiseră trupul. 


Întorcându-mă, zării pe bucătarul-şef, urcat şi el pe punte 
şi aruncând de departe, ca şi mine, o privire spre echipaj. 
Chipul lui de asiatic înţelept şi viclean constituia, alături de 
toate aceste sluţenii, o mângâiere şi o îmbărbătare. 

Chiar şi Shorty, care se ivise pe neaşteptate, după câteva 
minute, venind dinspre locuinţele echipajului, îmi oferi 
prilejul unei destinderi. Cu toate acestea şi în pofida ochilor 
lui expresivi, nu era nici el decât un fel de clown ale cărui 
purtări, după cum m-am încredinţat mai târziu, lăsau destul 
de mult de dorit. 

Mr. Pike care tocmai trecea pe acolo, se opri o clipă 
aproape de mine şi măsură iute cu privirea turma aceea 
ciudată. Mutra lui se potrivea în totul celei a unui negustor 
de vite, dezgustat de marfa ce i s-a trimis. 

— Mamele lor, bombăni, i-au adus pe lume, dar nu i-au 
izbutit. Aproape nici unele şi aproape deloc. 

Şi defilarea pociturilor nu se mai sfârşea. 

Urmă apoi un bărbat palid şi cu ochii rătăciţi, despre care 
îmi dădui seama numaidecât că e robul stupefiantelor; după 
acesta un altul, uscat ca o scrumbie sărată şi afumată, a 
cărei culoare o avea dealtfel, cu ochii rotunzi ca mazărea şi 
de un albastru urât; un altreilea, mic dar muşchiulos, mi se 
păru, în ciuda faptului că şchiopăta destul de rău, una din 
mostrele mai omeneşti din ceată. 

Dar priceperea lui Mr. Pike era, în această privinţă, mai 
încercată, decât a mea. 

— Ei, ăla de jos! Urlă către cel care-mi plăcuse oarecum. 
Ia ascultă! 

— Da, domnule locotenent! Răspunse acesta, oprindu-se 
numaidecât. 

— Cum te cheamă? Continuă Mr. Pike, pe tonul aspru şi 
Morocănos, de care nu se lipsea niciodată când vorbea 
subalternilor săi. 

— Charles Davis, domnule locotenent. 

— Când mergi, pentru ce şontacăi astfel? O faci dinadins? 


— Nu şontâcăi, domnule locotenent... răspunse omul pe un 
ton respectuos, îndreptându-se deodată. 

Şi, la un semn al secundului, se îndepărtă sprinten, cu 
legănarea aceea ritmică a umerilor, obişnuită tuturor 
marinarilor. 

— Ăsta, mârâi Mr. Pike, este cu siguranţă un marinar de 
meserie. Dar, cum te văd şi cum mă vezi, numai om de 
treabă nu e! 

Locurile de odihnă ale echipajului păreau acum golite. Dar 
secundul nu era prea încredinţat de lucrul acesta. 

El chemă cu glas răstit pe cei doi şefi ai echipajului, care 
se sprijiniseră de stinghia de fier a corăbiei şi priveau 
liniştiţi. 

— Ei, voi ăia! Ce v-aţi pironit acolo şi staţi degeaba? Mi se 
pare că dormiţi de-a-n picioarele!... Sau credeţi că v-aţi 
îmbarcat ca să vă faceţi aici cura de odihnă? 

„la intraţi în văgăuna aia şi scoateţi-mi afară pe oricare-l 
mai găsiţi pe acolo!”. 

Sundry Buyers îşi mângâie şi-şi apăsă iarăşi cu duioşie 
abdomenul, stând puţin pe gânduri şi arătându-se foarte 
plictisit, în timp ce Nancy, cu obrazul pustiit de o veşnicie de 
suferinţe, se hotăra fără voie, ca o vită bătută, să pătrundă 
în locurile de odihnă ale echipajului. 

Atunci, auzii ţâşnind dinăuntru o ploaie de înjurături din 
cele mai grosolane şi de blesteme, cărora Nancy le 
răspunse în chip împăciuitor, prin diferite rugăminţi 
dojenitoare şi mici îndemnuri. Băgai de seamă surâsul 
sălbatic şi ameninţător, care crispă obrazul lui Mr. Pike şi 
mă aşteptai să văd ieşind din văgăună nu ştiu ce figuri 
îngrozitoare şi dezgustătoare. 

Dar nu fu aşa. Din punct de vedere fizic, cei trei flăcăi care 
apărură la uşă aveau o înfăţişare ceva mai plăcută decât a 
celorlalţi. 

Mă gândii îndată că trăsăturile lui Mr. Pike se vor destinde 
şi că un surâs adevărat îi va manifesta mulţumirea. 


Însă greşii iarăşi. Ochii cenuşii ai secundului se încruntară 
şi mormăitul său obişnuit i se ivi pe buze, mai accentuat ca 
altădată. S-ar fi putut spune că e mârâitul unui dulău gata 
să muşte. 

Cei trei tovarăşi erau de statură aproape normală şi încă 
tineri. Să tot fi avut între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani 
fiecare. 

Erau îmbrăcaţi grosolan, dar destul de curat, bine raşi şi 
aspectul lor general era al unor oameni cumsecade. 

Aveau privirea vioaie, în care se întrevedea şi ceva 
neliniştitor, ca la toţi ceilalţi oameni din echipaj. 

Mlădioşi şi ageri, vânjoşi în mişcări, era de netăgăduit că, 
înainte de a se angaja, nu înduraseră foamea şi nu-şi 
risipiseră pe băutură banii câştigaţi în ultima călătorie, nici 
cei primiţi în contul simbriilor viioare. 

Aceşti indivizi, care mă măsurau cu de-amănuntul pe furiş, 
ca şi pe Mr. Pike, cu o privire atentă şi pătrunzătoare, aveau 
fără îndoială o mare stăpânire de sine. 

De unde puteau să vină indivizii ăştia? Urma s-o aflu foarte 
curând. 

— Ei, tu, cum te numeşti? Bombăni Mr. Pike, adresându-se 
primului dintre cei trei, care era evreu prin nasul său 
asemănător ciocului de vultur şi irlandez prin ochi, fălci şi 
forma buzei de sus. 

Cei trei părură că se sfătuiesc o clipă. Fu un fel de 
telegrafie mută, nevăzută şi liniştită, dar care nu-mi scăpă 
vederii, o clipire din ochi, o mişcare a capului, cu neputinţă 
de perceput. 

După ce-şi trecură mesajul tainic; cel întrebat răspunse: 

— Murphy. 

— Spune: „domnule locotenent!” răcni Mr. Pike. 

Murphy făcu un gest nedesluşit spre tovarăşii săi şi Mr. 
Pike, arătând că nu înţelege ce i se spune. 

Stăpânindu-şi furia ce-l năpădea, Mr. Pike fu nevoit să 
lămurească: 


— Cred că până acum n-aţi pus niciodată piciorul pe vreun 
vapor... Ei, atunci când unul dintre voi se află în faţa unui 
ofiţer de bord şi-i vorbeşte, trebuie să-i spună „domnule 
căpitan”, sau „domnule locotenent”, după cum e cazul. 

— Da, domnule locotenent!... Răspunse Murphy, cu o voce 
dinadins tărăgănată şi plictisită, ca şi cum ar fi depus o 
sforţare supraomenească spre a pricepe. 

— Prin urmare, ne-am înţeles o dată pentru totdeauna?! 

— Da. 

— Domnule locotenent!” zbieră Mr. Pike. 

— Da, domnule locotenent! Repetă Murphy, a cărui voce 
deveni atât de blândă şi dezmierdătoare, încât mânia 
secundului crescu şi mai mult. 

— Murphy, spuse secundul, este un nume pe care-l 
întâlneşti la fiecare pas. „Nosey”7 ţi s-ar fi potrivit mai bine. 

Consimţirea veni printr-un răspuns, obraznic prin însăşi 
blândeţea şi nepăsarea lui mieroasă. 

— Da, domnule locotenent! „Murphy năsosul”, spre a vă fi 
pe plac. S-a înţeles, domnule locotenent! 

Cei trei izbucniră în hohote de râs; dar era un râs, pe care 
numai jocul muşchilor îl manifesta pe obrajii lor şi care era 
însoţit de batjocura întipărită în ochi, împreună cu un 
netulburat sânge rece. 

În faţa acestor trei zăpăciţi, Mr. Pike părea că se află pe un 
pat cu cărbuni aprinşi. 

Trecu la al doilea din „trio”, în vinele căruia curgea 
Dumnezeu ştie ce sânge chaldeean sau semit, corcit cu 
sânge latin. 

— Şi tu cum te numeşti? 

— Bert Rhine, domnule locotenent... fu răspunsul, tot atât 
de dezmierdător, mătăsos şi supărător, ca al „năsosului”. 

— Bine! Aprobă Mr. Pike. Şi tu a treia păsărică? 

La al treilea dintre tovarăşi, cel mai tânăr şi cel mai 
mărunt, se regăsea rasa mediteraneană. Obraz măsliniu şi 
frumuseţe regulată a trăsăturilor, aproape asemănătoare 
aceleia a unei camee antice. 


Presupusei că această mogâldeaţă zăpăcită se născuse în 
America, din imigranții veniţi din Italia meridională, de 
pildă din Napoli sau din Sicilia. 

— Twist, domnule locotenent! Răspunse cel întrebat, pe 
acelaşi ton searbăd şi blând, ca şi tovarăşii săi. 

— Hm! Mormăi Mr. Pike. Asta-i iarăşi un nume obişnuit. 
„Kid”8 ţi-ar sta mai bine. Ne-am înţeles, nu-i aşa? 

— Înţeles, domnule locotenent! „Kid Twist”. E tare drăguţ! 

Şi tustrei îşi reluară liniştiţi râsul. 

Mr. Pike îşi ieşise cu desăvârşire din răbdări, pradă unei 
furii cumplite, care căuta zadarnic o pricină oarecare 
pentru a izbucni. 

Scrâşnind din dinţi spuse flegmatic: 

— Acum, spre binele fiecăruia, vreau să vă pun un lucru în 
vedere. Ştiu cu cine am de furcă. Sunteţi nişte zdrenţe. 
Nişte zdrenţe însufleţite. Şi aşa vă voi socoti. 

„Dar veţi lucra ca lumea. Dacă nu, vă veţi căi. Prima dată 
când vreunul dintre voi va călca strâmb, sau se va pregăti 
să calce strâmb... Să ia aminte! Să se păzească! Cine are 
urechi, să audă!”. 

„Şi asta s-a înţeles?! Atunci, cu atât mai bine! Deocamdată, 
duceţi-vă la macarale! Marş!”. 

Mr. Pike se suci pe călcâie şi-l urmai. Îl rugai să-mi 
răspundă exact cărei categorii aparţineau cei trei. 

— Cea mai rea dintre toate, îmi răspunse. Nu e tunul între 
ticăloşii ăştia care să nu fi făcut închisoare. Sunt adunături 
drăceşti. 

Tot mergând, nimerirăm peste o jumătate duzină de inşi, 
tăvăliţi pe căptuşeala deschizăturii punţii. 

Recunoscui printre ei pe Larry, care poreclise pe Mr. Pike 
„Mojic bătrân”, şi care, în loc să-şi ducă lucrurile unde se 
cuvenea, aşa cum i se ordonase, se rezemase liniştit pe ele, 
întinzându-şi picioarele. 

Dealtfel, întregul grup ar fi trebuit să se afle acum la 
operaţia de manevrare a macaralelor. 

Înaintând, Mr. Pike se aplecă spre Larry. 


— Ridică-te! Îi porunci. 

— Nu pot. 

— Spune: „domnule locotenent”, Dumnezeule! 

— Nu pot, domnule locotenent. Am băut mult aseară şi, 
fiindcă nu mă puteam duce mai departe, mi-am dormit 
toată noaptea pe pământ, în piaţa Jefferson. 

„Aşa că azi-dimineaţă m-am trezit îngheţat până la oase. 
Mâinile şi picioarele mi-erau atât de amorţite, încât a 
trebuit să fiu ridicat cu de-a sila. 

— Înţeleg. Erai beat-mort şi ţeapăn ca o măgăriţă. 

Larry clipi din ochi în chip plângător, întocmai ca o 
maimuţă în faţa unei bâte. Simţea că-l paşte în fiinţa 
secundului o nenorocire groaznică. 

— Bătrânul mojic” ce sunt, continuă Mr. Pike imitând 
vocea jalnică, îţi va arăta fără zăbavă ce-i în stare. 

Şi iată ce văzui. 

Vă rog să vă amintiţi cele ce v-am spus despre labele 
imense care slujeau lui Mr. Pike în locul mâinilor, cu degete 
de o lungime şi o grosime îndoite faţă de măsura degetelor 
mele, cu încheieturile pline, cu umerii şi braţele tot atât de 
uriaşe. 

Dintr-o singură lovitură, dată doar cu vârfurile degetelor 
mâinii sale drepte, cu alte cuvinte dintr-o singură palmă 
aplicată în bărbia lui Larry, Mr. Pike îl ridică în aer ca pe o 
pană şi-l lăsă să se prăbuşească, învineţit, peste calabalăcul 
pe care-l găsise trântit. 

În urma loviturii neaşteptate, cel care stătea culcat mai 
înainte chiar lângă Larry mormăi ameninţător şi schiţă 
gestul de a se ridica şi a se pregăti de bătaie. 

Dar de-abia se ridică pe picioare, aşa cum putu, că Mr. 
Pike îl lovi cu dosul aceleiaşi mâini în plină faţă. 

Plesnitura acestei palme fu straşnică. 

Lovitura păruse uşoară şi dată fără nici o sforţare. S-ar fi 
zis că un urs mare şi bun s-ar fi jucat alene cu laba. 

Cu toate acestea, atât era de mare puterea naturală şi 
nemaipomenită a secundului! Şi dincolo de acest gest, 


atârna atâta greutate de oase şi muşchi, încât cel lovit se 
tăvăli pe o parte şi se rostogoli prin deschizătură tocmai pe 
punte. 

În timpul acestor întâmplări, O'Sullivan, zmintitul, care se 
plimba fără rost, se îndreptă spre secund, mormăind 
obişnuitele lui grosolănii. 

Ca un foc de revolver, Mr. Pike, care se păzea, trânti în 
direcţia de unde se auzea bolboroseala aceea suspectă o 
întrebare răcnită: „Cine-i acolo?”. 

Dar, dându-şi seama că e zmintitul, îşi reţinu mâna, care 
era gata să lovească. 

Larry şi celalalt turtit pe punte îşi frecau coastele, 
bodogănind şi se străduiau să-şi recapete echilibrul şi să se 
îndrepte. 

Ceilalţi patru inşi care mai erau acolo se ridicaseră acum, 
respectuoşi şi supuşi. 

Mie însumi îmi impuse acest sexagenar de temut. După 
aceste întâmplări, eram din ce în ce mai convins de 
adevărul neobişnuitelor şi uimitoarelor povestiri din trecut, 
pe care mi le istorisise. 

Fixând pe Larry în ochi, îl întrebă: 

— Dacă nu te superi, cine e „bătrânul mojic”? 

— Eu sunt, gemu Larry, smerit, eu domnule locotenent! 

— Foarte bine! Acum, căraţi-vă cu toţii de aici - şi la 
macarale! 

Târându-şi picioarele, cei şase inşi ascultară, posomorâţi şi 


înăcriţi, ca nişte dobitoace îmblânzite ce erau. 
* 


XX 


Părăsind pe secund, mă căţărai pe o scară vecină cu 
catargul de dinaintea corăbiei, de unde puteam privi în voie 
manevra împreunată a „Elseneurei” şi a remorcherului cel 
mare. 

Văzui că echipajul propriu-zis era alcătuit din două echipe 
de câte 15 inşi. La aceştia trebuiau adăugaţi, în afară de cei 
doi şefi de echipaj, corăbierii şi dulgherul. Cei mai mulţi 


dintre ei munceau din greu la scripete, sau se îndeletniceau 
pe punte cu diferite treburi. 

Pentru ei, orice muncă era o sforţare peste măsură de 
mare. Aproape toţi păreau nişte cadavre ieşite din coşciuge, 
bolnavi fugiţi din spitale, saci cu cenuşă, nişte tâmpiţi sau 
vicioşi înveteraţi. 

Ridicând ochii, privii înaltele catarguri de oţel, cu 
vergelele lor din acelaşi metal şi cu vergeluţe din lemn şi cu 
reţeaua aceea de frânghii, care înfăţişa în aer o pânză de 
păianjen, delicată şi încurcată. Şi mi se părea din ce în ce 
mai de necrezut, ca asemenea zdrenţe omeneşti să fie în 
stare să manevreze măreaţa corabie „Elseneura” în cursul 
vremii rele şi a furtunilor, de a o stăpâni şi cârmi prin 
întunecimile nopţii şi prin toate primejdiile oceanului. 

Dar atunci îmi veniră în minte cei doi voinici care 
conduceau turma aceasta josnică, Mr. Pike şi Mr. Mellaire, a 
căror energie fizică şi putere morală, la fel de neîmblânzite, 
erau însărcinate cu însufleţirea acestor lepădături 
omeneşti. 

Turul de forţă ce urma să fie săvârşit nu mi se părea mai 
puţin uluitor şi ajunsei la convingerea că, dacă oamenii 
aceştia aveau să izbutească în îndeplinirea sarcinilor, eu 
eram fără îndoială cel mai nepriceput dintre oameni în 
privinţa treburilor marinăreşti. 

Mă întrebai mirat: de ce oare echipajul nu cânta încă, în 
timp ce-şi făcea manevra, potrivit vechiului obicei despre 
care mi se vorbise de mii de ori? Răspunsul era simplu: din 
cauză că în scheletele acestea lipsite de vlagă şi în 
piepturile lor gâfâitoare, nu rămăsese destulă suflare. 

Dezgustat de cele ce văzusem, mă urcai pe puntea îngustă 
de oţel, ce plutea în aer şi era totuşi foarte trainică, agăţată 
de la un cap la celălalt al „Elseneurei”. Ajunsei în spatele 
corabiei, în camera hărților, unde căpitanul West, cu o 
ţigară de foi în gură, mă întâmpină cu cel mai cald surâs de 
care era în stare. Cu picioarele pe masă, şedea tolănit într- 
un scaun ce se legăna. 


Apoi, coborâi scara cabinelor şi, când mă aflai în faţa 
cabinei domnişoarei West, o auzii cântând încetişor şi voios. 
Trecând apoi pe dinaintea cămării, salutai prieteneşte pe 
steward şi intrai spre a arunca o privire prin micul regat, 

minunat de curat şi de bine, orânduit, în care domnea 
bătrânul chinez. Şi-mi dorii să am cândva, numai pentru 
plăcerea mea şi bucuria mesei, un slujitor tot atât de 
migălos şi priceput. 

— Am privit în amănunţime întregul echipaj, îi spusei cu 
prefăcută nepăsare. Ia spune-mi, ce crezi despre oamenii 
ăştia? 

— Adunătură de smintiţi..., răspunse omul galben, 
ridicând plictisit din umeri. Lepădături, toţi trăsniţi. 
Dumneavoastră, vedeţi mai târziu! 

Judecata lui o întărea pe a mea. 

Îmi continuai drumul până la cabina mea, care era aşa 
cum mi-o dorisem. Wada îmi despachetase şi îmi orânduise 
toată îmbrăcămintea, aşezând apoi pe rafturile de pe ziduri 
toate cărţile pe care le luasem cu mine. 

Cele trebuincioase spălatului şi pieptănatului erau în 
sertarul lavaboului. Cizmele mele marinăreşti, pălăria de 
pânză impermeabilă şi mantaua unsă cu ulei erau agăţate 
pe cuiere, sub o perdea. 

Tot ce-mi era trebuincios pentru scris era aşezat pe birou. 
În faţa biroului, un fotoliu învârtitor, învelit în piele şi 
temeinic înşurubat în sol îmi întindea braţele. 

Pijamaua şi halatul erau aşezate pe pat, la picioarele 
căruia mă aşteptau papucii, la locul lor obişnuit. 

Aici, în partea dindărăt a corăbiei, totul era potrivit celor 
mai gingaşe cerinţe omeneşti. 

Acolo sus, pe punte şi în partea din faţă a corabiei, mişuna 
drojdia aceea de creaturi de coşmar, omeneşti prin 
presupunere, sau mai exact strâmbăturile umanităţii, 
cărora le era încredinţată mânuirea materialului acestei 
frumoase corăbii, odată cu siguranţa sa şi a mea chiar. 


lată ce era nemaipomenit şi mai presus de orice 
închipuire! În pofida sincerei mele admiraţii pentru Mr. Pike 
şi Mr. Mellaire, mă simţeam înfiorat. 

În timp ce mă aşezam în minunatul fotoliu, care părea că 
mă îmbie cu coada ochiului şi mă răsturnai desfătat în el, 
după ce scosesem dintre cărţi un volum al lui George 
Moore, mă simţii stăpânit de presimţirea nedesluşită că 
această călătorie se putea sfârşi printr-o mare nenorocire. 

Dar fotoliul care mă găzduia era atât de priicios şi de 
atrăgător, iar cabina era atât de încăpătoare şi de plăcută, 
sau mai curând frumoasa odaie în care mă lăfăiam într-o 
fericire desăvârşită şi liniştită, încât gonii imediat din minte 
aceste gânduri negre. 

Niciodată, pe nici un transatlantic, nu avusesem şi nu mă 
bucurasem de atâtea înlesniri şi plăceri şi mă gândii la toate 
cărţile necitite până acum şi cu care aveam să mă desfăt în 
cursul atâtor săptămâni şi luni. 

Totuşi, întrebai pe Wada dacă a văzut tot echipajul, sau 
parte din el şi ce credea. 

— Nu, îmi răspunse, eu nemişcat de aici. Dar bucătar-şef 
spus mine niciodată nu mers pe mare cu aşa oameni. Toţi 
nebuni, toţi stricaţi, toţi nu-marinari. Multe necazuri 
aşteptăm cu ei. Răbdare şi vedem. 

„Nu prost de tot chinezul. Este cincizeci ani şi mult lucrat 
pe mare. Pe urmă, făcut economii, făcut negustorie mare 
San-Francisco. Dar avut necaz multe poliţia. Contrabandă 
de opiu. Asta tare rău”. 

„Avut noroc şi găsit avocat bun scăpat închisoare. Dar 
avocat muncit foarte mult şi luat chinez tot. Casă, bani, tot.” 
„Atunci, început iar meseria veche. Aici, „Elseneura, bine 
plătit la el. Şaizeci dolari pe lună. Dar tot nu mulţumit. 
Echipaj tare păcătos. Ţicniţi, pungaşi. Asta, foarte 
periculos!” 

Cerând puţin după aceea lui Wada să deschidă ferestruica 
mobilă pentru a aerisi încăperea, auzii de-a lungul 
cherestelei corăbiei fâşâitul valurilor pe care le spintecam. 


Înţelesei că „Bretania” pornise la drum şi ne luase cu sine 
spre largul mării. 

O clipă mă gândii, pentru ultima dată, că aveam încă 
vreme să renunţ la călătorie şi să mă înapoiez la Baltimore 
cu remorcherul cel mare, ce urma să se întoarcă. Dar din 
cămară venea un zgomot uşor de porțelan, pe care-l auzii 
prin uşa mea întredeschisă. Bucătarul-şef pregătea masa de 
seară, o masă care, fără îndoială; nu putea să fie decât 
delicioasă. 

Aşa că... aşa că... mă lăsai în voia soartei. 

CAPITOLUL VI. 

Convorbiri în timpul mesei. 

Mâncărurile au fost atât de gustoase, încât mi-au depăşit 
aşteptările. Nu ştiu de unde venea bucătarul, dar era un om 
iscusit. 

Ne servea Miss West, într-o colaborare atât de desăvârşită 
cu chelnerul, încât s-ar fi spus că acesta era un vechi 
servitor al casei, deprins cu toate obiceiurile şi cerinţele. 

Căpitanul West şi fiică-sa, Mr. Pike şi eu însumi, alcătuirăm 
la masă quartetul, care de aici înainte avea să se reunească 
în fiecare zi, în tot cursul călătoriei. 

În vederea cinei, secundul, aşezat în faţa mea, îmbrăcase 
în mod special un veston negru, care făcea cute la subţiori, 
se umfla şi era gata să plesnească pe spatele lui larg şi 
vânjos şi se încovoia anevoie pe umerii lui aduşi. 

Mr. Pike mânca fără să scoată un cuvânt, spre marea mea 
uimire. Fiindcă nu-mi venea să cred că nu se pricepea, sau 
nu avea ce să vorbească. 

Mai întâi, mă gândii că se simţea stingherit de prezenţa 
domnişoarei West. Dar nu trecu mult şi înţelesei că însuşi 
căpitanul West statornicise această orânduială. 

Oricât de mult se deosebeau moraliceşte Mr. Pike şi Mr. 
Mellaire de oamenii din echipaj, căpitanul West socotea că 
trebuie să-şi ţină locotenenţii cam la aceeaşi distanţă. Nu 
vorbea cu ei niciodată, decât în privinţa lucrurilor care 
ţineau cu adevărat de meserie. 


În schimb se purta minunat cu mine. Eram călătorul lui, un 
musafir aproape şi boieria lui înnăscută îl făcea să mă 
considere ca pe un egal al său. 

Miss West avea pentru mine aceeaşi consideraţie. Iar în 
ceea ce priveşte pe Mr. Pike, băgai de seamă că tânăra era 
mai puţin severă cu el, decât tatăl ei. 

I se întâmpla uneori să vorbească secundului despre 
felurite chestiuni şi, de fiecare dată când i se spunea ceva, 
Mr. Pike se mulțumea să răspundă doar atât: 

— Da, Miss. Nu, Miss. 

De altfel, mânca foarte îngrijit şi din când în când mă 
privea peste masă cu ochii lui cenuşii, ascunşi sub 
sprâncenele-i stufoase. 

La rându-mi, îl cercetam cu de-amănuntul şi, în ciuda 
trecutului său întunecat de conducător şi sfărâmător de 
oameni, nu mă puteam stăpâni de a nu-i nutri o adevărată 
simpatie. 

Dădea impresia limpede a unui bărbat cumsecade şi 
sincer. Şi râdea cu atâta poftă, cu un accent atât de cald şi 
copilăresc, auzind cele câteva glume pe care mă străduiam 
să le istorisesc, pentru a înveseli puţin atmosfera! Nu, 
desigur, cu un asemenea râs omul acesta, adesea brutal din 
cauza meseriei, nu era rău! 

Şi mi se păru că mi-ar fi fost greu să dau un certificat 
asemănător conştiinţei lui Mr. Mellaire care, în vreme ce noi 
prânzeam, era de veghe pe punte. 

Într-un cuvânt, mie şi domnişoarei West ne revenea 
oarecum îndatorirea de a deschide şi întreţine convorbirile. 

La Miss West, pe care, de asemenea, o cercetai pe ascuns, 
mă izbea cu deosebire un lucru. Era nepotrivirea între 
obrazul ei oval şi gingaş şi restul corpului ei, care trăda o 
sănătate desăvârşită. La această tânără, vigoarea sănătoasă 
şi însufleţită a membrelor ei, ca şi rotunjimea lor plină şi 
cărnoasă, se uneau cu subţirimea unei sălcii. 

Pielea era delicată şi străvezie. Gâtul avea avântul unei 
columne plăpânde, bine aşezată pe temelia ei. Mâinile, fără 


a fi peste măsură de mioi, erau aşa cum se potriveau unei 
femei de statura ei, lungi şi subţiri şi foarte îngrijite, 
Braţele-i erau puternice şi muşchiuloase, dar numai cât 
trebuia. 

Nasul, uşor încovoiat al căpitanului West, vădea putere de 
stăpânire şi voinţă. 

Şi nu mă îndoii de fel că şi tatăl şi fiica, aşa cum aveam să 
aflu mai sigur mai târziu, erau, fiecare în genul său, nişte 
ciudate şi minunate fructe ale mării, ca să spun aşa. 

În cursul mesei, mă încumetai să-mi rostesc uimirea, 
pricinuită de priceperea cu care scuturase Mr. Pike 
amorţeala echipajului şi ajunsei la întâmplarea cu Larry, pe 
care secundul îl zvârlise în aer ca pe o frunză, doar cu o 
singură palmă. 

Mărturisii cu naivitate că acest spectacol, cu totul nou 
pentru mine, mă supărase mai întâi, dar că apoi mi-am dat 
seama că astfel de fapte aveau uneori circumstanţe 
uşurătoare. 

Ascultându-mă cum istoriseam cu atâtea amănunte o 
întâmplare atât de neînsemnată pentru el. Mr. Pike îşi 
încruntă sprâncenele, privindu-mă cu o mină aspră. Dar nu 
mă întrerupse, ci mă lăsă să-mi sfârşesc povestirea. 

Când terminai, se făcu tăcere. Miss West, care se 
îndeletnicea cu pregătirea cafelei, nu-şi încetinise lucrul. 

Nici Mr. Pike, adâncit în operaţia de spargere a unor nuci, 
nu spuse nimic. Dar văzui fluturând un surâs înveselit pe 
chipul său. 

Căpitanul West mă privea cu luare aminte, cu ochii lui 
azurii, ca şi cum ar fi privit cins ştie ce planetă, situată la o 
depărtare de nenumărate miliarde de mile. 

Iar eu, îmi dădeam perfect seama, aveam aerul unui 
nerod. 

— Mr. Pathurst, rosti în sfârşit căpitanul West cu 
seninătate, pe bord este orânduită regula absolută de a nu 
se face nici un fel de observaţie privitoare la disciplină. 


Îmi înghiţii saliva şi, pentru a-mi cere iertare, mă grăbii să 
adaug: 

— Dar nu doream să mă leg de disciplină. Ci istorisind 
această mică întâmplare, am înţeles să stărui asupra uriaşei 
puteri fizice a lui Mr. Pike. 

— Îmi dau seama... reluă căpitanul West, cu acelaşi calm 
netulburat. 

„Dar vedeţi, Mr. Pathurst, asemenea poveşti n-au 
însemnătate nici pentru mine, nici pentru ceilalţi de la 
masă. 

„În toate împrejurările de felul celei de care aţi vorbit, las 
frâu liber locotenenţilor mei. La urma urmelor, ei ştiu foarte 
bine că nu le-aş îngădui nici o asprime sau violenţă lipsită 
de îndreptăţire. 

„Asta-i tot”. 

Obrazul aspru al lui Mr. Pike, care renunţase să mai 
spargă nuci şi care, în timp ce vorbea căpitanul West, îşi 
pironise privirea în faţa de masă cu o atenţie deosebită, se 
înseninase cu totul. 

— Iar ochii secundului ridicaţi spre mine, îmi exprimau, nu 
fără o uşoară batjocură, lipsa lui de duşmănie. 

Oarecum stânjenit, îmi îndreptai privirea spre Miss West, 
căutându-i sprijinul şi simpatia. 

Ea pufni în râs, văzându-mi aerul mâhnit şi spuse: 

— Vedeţi, Mr. Pathurst, tata e sătul până în gât de 
echipajele lui. Se preface că nu le bagă în seamă, atât cât 
poate. E cel mai bun lucru. 

Mr. Pike întări aceste spuse printr-o înclinare a capului şi, 
spre a abate cu dibăcie convorbirea, Miss West ne istorisi 
cu mult duh uimitoarea păţanie pe care o îndurase, chiar în 
ajunul plecării, cu un birjar din Boston, care nu voia s-o 
ducă acolo unde-i ceruse. 

După sfârşitul mesei, mă dusei în cabină spre a-mi lua 
ţigări şi, în treacăt, cerui lui Wada să-mi spună ce ştie 
despre bucătarul care pregătise minunatele mâncăruri ce 
ne fuseseră servite. 


Şiret ca o maimuţă şi ştiindu-le pe toate, Wada îmi 
răspunse: 

— El cheamă Louis. El chinez ca bucătar-şef. Dar numai 
jumătate chinez. Ailaltă jumătate englez. 

„Ştiţi cum cheamă insula unde Napoleon fost timp mult 
prizonier, pe urmă murit?” 

— Sfânta Elena... 

— Da. Acolo născut Louis. Şi vorbit foarte bine englezeşte. 

În această clipă se ivi Mr. Mellaire, venind de pe punte; 
fusese schimbat de Mr. Pike şi se îndrepta spre odaia cea 
mare de dindărătul corăbiei, unde se servea a doua masă. 

Trecând pe dinaintea mea, se înclină uşor şi-mi spune 
„bună seara”, cu toată curtenia şi cu toată demnitatea unui 
gentleman. 

Cu toate astea, îmi era cu neputinţă să-mi gonesc 
vrăjmăşia firească, de care mă simţeam cuprins împotriva 
acestui om. Simţeam că însuşirile morale ale celui de-al 
doilea locotenent nu sa potriveau cu cele fizice, îmi dădeam 
seama că există în el ceva nelămurit, dar lipsit de orice 
preţuire. 

Şi făcui îndată o asemănare între enigma pe care o 
ascundea omul acesta şi ceea ce se cuibărea sub ţeasta 
celor trei ticăloşi, goniţi cei din urmă la treabă de către Mr. 
Pike. Impresia era tot atât de supărătoare. 

În spatele lui Mr. Mellaire, mergea greoi şi încurcat un ins 
ciudat, care avea un cap de vrabie aşezat pe un cap de 
uriaş. 

Picioarele lui, dacă nu chiar şi mâinile, erau şi mai mari 
decât cele ale lui Mr. Pike. 

Când Mr. Mellaire şi însoţitorul său pătrunseră în odaia 
cea mare de dindărătul corăbiei, întrebai din ochi pe Wada: 
„Cine-i?”. 

— EI dulgher pe bord, îmi răspunse. El cheamă Sam 
Lavroff. El venit de la New-York. 

„Stewardul spus mine Sam Lavroff prea tânăr pentru 
dulgher la corabie. El are douăzeci şi doi ori douăzeci şi trei 


V 


ani”. 

Înapoiat în cabina mea, auzii iarăşi prin ferestruica mobilă 
ce era deschisă, fâşâitul valurilor spintecate de 
„Elseneura”. 

Mersul ne era regulat şi iute - şi eu, care nu călătorisem 
niciodată decât pe vapoare, mă obişnuii greu cu gândul că, 
deşi era lipsită de vibraţiile elicei, corabia putea înainta 
totuşi. 

CAPITOLUL. VII 

„Un whisky bun pentru Jeannot al meu” 

Era abia ora opt, când mă urcai din nou pe punte. 

Stelele sclipeau în noapte şi la lumina lor zăream, 
deasupra capului, formele întunecate ale pânzelor, care se 
înmulţeau din ce în ce, după cum îşi putea da seama până şi 
un necunoscător ca mine. 

Umbrele nedesluşite de oameni, rânduite în şiruri lungi, 
trăgeau de funii. Corăbierii erau aşezaţi unul după altul şi 
trăgeau tropăind pe loc, încruntaţi şi într-o tăcere tristă şi 
înverşunată. 

Se auzea tunând doar vocea lui Mr. Pike, care urla 
ordinele trebuincioase, strigând neîncetat: „Hai, rup! Hai, 
TUup!” şi revărsând peste toţi aceşti nenorociţi o ploaie 
neîntreruptă de înjurături. 

Mr. Mellaire îi veni curând în ajutor şi conlucrarea sa nu fu 
deloc de prisos. Aproape toţi oamenii erau cu totul 
recunoscători, nu numai în privinţa manevrei, ci şi a 
numelui familiilor. 

În diferite rânduri, văzui pe cei doi locotenenţi nevoiţi să 
pună ei înşişi mâna, spre a îndeplini lucrul. Fiindcă ticăloşii 
amărâţi pe care îi conduceau, neştiind prea bine ce au de 
făcut, se opreau, plictisiţi şi ţepeni, ca nişte împotmoliţi. 

Alte siluete se zăreau pe catarguri şi, fără îndoială mai 
deprinse cu lucrul decât mormolocii de pe punte, 
desfăşurau şi întindeau pânzele. 

— Aşadar, puteţi vedea dvS. Înşivă, Mr. Pathurst... mormăi 
Mr. Pike. 


„E oare treaba unui secund de a sta să tragă de odgon? Ce 
nenorocire! Dar şefii de echipaj sunt şi mai nepricepuţi, 
dacă mi-e îngăduit să spun, decât oamenii lor”. 

Îi spusei: 

— Până acum, am crezut totdeauna că marinarii de pe 
corăbii cântă, în timp ce trag de frânghii. 

— De fapt, aşa e obiceiul. Şi dacă ţineţi să-i auziţi... 

— Aş fi încântat. 

— Perfect. Şi să-mi spuneţi cum v-au plăcut. Ei, voi, Nancy 
şi Sundry Buyers! Adormiţilor! 

„Hai, la otgoanele pentru ridicatul catargurilor - şi un 
cântec frumos, vă rog!” 

Drept răspuns, văzui pe Sundry Buyers mângâindu-şi 
pântecele şi apăsându-şi-l cu ambele mâini, în timp ce 
Nancy îşi plescăia limba, pentru a se pregăti să cânte. 

Cu o mutră posomorâtă, Nancy începu: „Să mergem, 
mergem, mergem. 

„Să mergem să omorâm pe Paddy şi-i vom lua cizmele!” în 
locul glumei urmărită de autorul cântecului şi a înflăcărării 
vioaie ce ar fi fost de aşteptat, era ca un clopot de 
înmormântare, un vaiet nearmonios şi jalnic. 

— Destul! Ajunge! Răcni Mr. Pike, smulgând din mâinile 
unuia dintre corăbieri o funie, care nu trebuia trasă. Nu 
suntem la înmormântare! 

„Să te auzim pe tine, Sundry Buyers! Scoate din gâtlej ce 
ştii mai „gigea”! 

Atunci, ţâşni din umbră o voce mai slabă şi mai spartă încă 
decât cea a lui Nancy: „Irebuie, trebuie tras mai sus, 
„Pentru ca vergelele vintrelor să se urce! 

„Un whisky bun pentru Jeannot al meu! 

În principiu, acest ultim vers trebuia reluat în cor de 
întregul echipaj. Dar nu răspunseră decât două glasuri. 

Sundry Buyers făcu o sforţare şi reluă cântecul, cu glas 
tremurat: „Whisky-ul a ucis pe soră-mea, Suzanne, „Whisky- 
ul”... 


Mr. Pike înfierbântase echipajul. Şi în timp ce el repeta 
necontenit: „Un whisky bun pentru Jeannot al meu”, 
oamenii aceia pe jumătate morţi să frământau năpraznic şi 
trăgeau de funii pe întrecute, până în clipa când Mr. Pike, 
încetând să cânte, strigă cu voce tăioasă: 

— Legaţi odgoanele! 

Atunci, întregul avânt pieri şi nu mai văzui, în noapte, 
decât nişte zdrenţe omeneşti ce se poticneau, alunecau şi 
scânceau, se amestecau din nou la manevră şi erau gata să 
se prăbuşească la fiecare pas. 

Doi dintre corăbieri se dădură în lături pe nesimţite şi 
încercară zadarnic desigur, să plece spre a se ascunde 
îndărătul locuinţelor echipajului. Dar, Mr. Pike îi surprinse şi 
se năpusti asupra lor. 

Auzii plescăind nişte palme şi, după câteva clipe, cei doi 
apărură iarăşi, cu secundul la spatele lor; Mr. Pike îi mustră 
cu asprime, ameninţându-i cu pedepsele cele mai aspre, în 
cazul când vor mai săvârşi vreo ispravă de felul acesteia. 

Acest spectacol descurajator îmi pricinuise o mare 
amărăciune şi mă întorsei spre partea dindărăt a corăbiei, 
unde găsii pe dunetă pe căpitanul West, care se plimba 
liniştit. 

În spatele lui, unul dintre prăpădiţii pe care îi văzusem în 
cursul zilei, unul dintre cei mai scunzi şi piperniciţi, ţinea 
roata cârmei, o roată mare acoperită cu aramă şi ţintuită, 
ce părea că-l striveşte. 

La lumina felinarelor, văzui strălucind ochii albaştri ai 
stârpiturii, chip de stafie neputincioasă şi veştejită. 

Se numea Andy Fay şi-şi dăduse vârsta de şaizeci de ani. 
Sunt încredinţat însă că avea mai mult. 

Eram mâhnit şi îngândurat. Şase luni de călătorie în 
asemenea condiţii! 

Dacă, scârbit de mediul bolnăvicios care mă înconjura, îmi 
îndreptam gândul spre Miss West, singura fiinţă de pe bord 
într-adevăr în stare să mă înţeleagă, mă simţeam cuprins de 


mânie împotriva seninătăţii tinerei femei, faţă de tot ceea ce 
mă întărâta sau mă îndurera. 

Cu cei treizeci de ani ai mei şi plictisul timpuriu, care mă 
hotărâse să întreprind această călătorie, nu eram, în faţa ei 
şi a sângelui roşu care-i dogorea în vine, decât un fel de 
bolnav de nervi, o fiinţă inferioară demnă de dispreţ. Mă 
simţeam jignit şi ruşinat. 

Şi cu toate acestea, în timpul îndelungatelor şi 
singuraticelor noastre întrevederi din cursul acestei 
nesfârşite călătorii, care abia începea, ea se interesă de 
mine, apropiindu-se cât mai mult de singurul bărbat care 
avea pe bord, în afară de tatăl ei, însuşirile potrivite unei 
bune tovărăşii... 

Fiindcă legea neînduplecată a Naturii porunceşte ca 
floarea-soarelui să se răsucească spre soare, ca viţa-de-vie 
să-şi întindă cârceii spre arborele pe care se poate agăța. 

Străvechiul roman al dragostei, al dragostei de care 
crezusem că mă voi feri pe această corabie, avea să 
reînceapă, cu dorinţele, cu neliniştile şi cu necazurile ei de 
neînlăturat? 

Prin urmare, nu exista în lumea asta nici un mijloc de a 
scăpa de mrejele femeii? De femeia spre care bărbatul, 
oriunde s-ar afla, îşi îndreaptă neîncetat gândul, la fel cu 
sălbaticul care, ascuns în valea întunecoasă, se întoarce 
iarăşi şi iarăşi la demonii şi idolii lui? 

lată la ce mă gândeam, iată cu ce-mi frământam într-una 
sufletul în timp ce, rezemat de stinghia din jurul punţii, 
simţeam vântul biciuindu-mi obrajii. 

O vreme, priveam în jos valurile spumoase care se umflau, 
iar apoi îmi ridicam ochii spre stele, pentru a vedea formele 
puternicelor şi minunatelor catarguri ale „Elseneurei”. 

Uneori, auzeam venind dinspre partea de dinainte vocea 
tunătoare a lui Mr. Pike, care-şi mustra aspru trupa de 
mojici stricaţi, urmând să dea ordine, fără oprire: 

— Ei, acolo! La verga pânzei de pe catarg! Nu tăia coada 
funiilor despletite, tâmpitule, sau te cotonogesc! Haide, 


mişcaţi-vă, boieri scăpătaţi! 

Ajunsei la scara cabinelor şi coborâi. Miss West făcea 
exerciţii la pian. 

CAPITOLUL VIII. 

Acrobatul fără voie. 

Mă culcai numaidecât şi dormii prost. 

Mai întâi, citii până la ora două spre ziuă. Atunci, stinsei 
lampa de călătorie cumpărată înainte de plecare şi pe care 
Wada o aşezase ia căpătâiul patului. 

Potrivit obiceiului meu, adormii curând. Natura m-a 
înzestrat cu însuşirea aceasta minunată de a aţipi de îndată 
ce vreau să dorm. 

Dar mă trezii tot atât de repede. 

Încercai să adorm iarăşi şi mă răsucii de o mie de ori în 
toate felurile. În ciuda sforţărilor mele, însă şi a unei 
îndărătnicii nerăsplătite, nu izbutii să adorm de-a binelea. 

Mă ustura tot corpul, de parcă aş fi fost acoperit de urzici 
şi începui să mă scarpin zdravăn. Pe la ora patru, am aprins 
din nou lampa şi mi-am luat iar cartea. 

Atât de atrăgătoare era convorbirea începută de Wernon 
Lee cu William James în privinţa „Voinţei de a crede”, încât 
aproape că uitai de usturimea pielii. 

În jurul meu, totul era liniştit. Numai deasupra capului 
auzeam mersul unor paşi regulaţi, înainte şi înapoi şi 
înţelesei că trebuie să fie umbletul lui Mr. Mellaire, sau al 
lui Mr. Pike. 

Asta-mi plăcea! Prin urmare, acolo sus veghea cineva şi 
ştiam că această pază mereu trează nu va înceta deloc în 
tot timpul călătoriei. 

La ora patru şi jumătate, auzii răsunând, prin peretele 
despărțitor al cabinei, ceasul deşteptător al stewardului, 
care opri numaidecât soneria ţiuitoare. 

La rându-mi, apăsai pe butonul electric ce-mi era la 
îndemână şi mă ridicai o clipă, spre a întredeschide uşa. 

Numaidecât apăru chinezul, spre a primi ordinele ce urma 
să-i dau. Îi cerui o ceaşcă de cafea. Adăugai că Wada 


trebuie să-i fi spus cum trebuie să fie pregătită cafeaua, ca 
să-mi placă. Stewardul dădu din cap, arătându-mi astfel că 
e informat despre gusturile mele. 

Chinezul acesta era o comoară de nepreţuit. Niciodată 
băutura oacheşă şi fierbinte nu-mi fusese pregătită cu atâta 
iscusinţă. 

Apoi, reîncepui să citesc până în zori, luai în pat gustarea 
de dimineaţă şi, la ora opt şi jumătate, îmbrăcat şi ras 
proaspăt, eram pe dunetă. 

Eram încă legaţi de remorcher. Dar toate pânzele erau 
întinse, bine umflate de uşoara adiere ce venea dinspre 
nord. 

În odaia hărților, căpitanul West îşi fuma tacticos veşnica 
lui ţigare. 

Omul de la cârmă avea părul cărunt şi pielea albă. Putea 
să aibă vârsta de vreo cincizeci de ani şi părea că-şi 
cunoaşte bine meşteşugul. 

Îmi dădu bună-dimineaţa, zâmbindu-mi prieteneşte. 

Aflai că e englez şi că se numeşte Tom Spink. După cât îmi 
puteam da seama, era unul din elementele cele mai 
destoinice din echipajul nostru jalnic. 

Curând se ivi Miss West, sprintenă şi veselă ca în ajun, cu 
obrajii îmbujoraţi şi proaspeţi ca zorile însăşi. 

O întrebai dacă a dormit bine, adăugând în ce mă privea, 
că aproape n-am închis ochii toată noaptea. 

Văzând că e mirată de cuvintele mele, îi arătai pe mâini 
urmele roşii ale mâncărimilor. 

— Nu-i nimic, îmi răspunse. Aerul marin şi frigul de ieri 
dimineaţă v-au pricinuit aceste mâncărimi. 

„Un leac bun vă va scăpa de ele. Aşteptaţi-mă puţin”. 

Ea dispăru sprinten şi se înapoie curând, ţinând în mână 
un pahar pe jumătate cu apă; cu cealaltă mână, învârtea în 
pahar o linguriţă cu cremă de tartru. 

— Beţi! Îmi porunci, aşa cum se porunceşte copiilor. 

O ascultai şi mă întinsei pe un fotoliu de pe punte, făcut 
din ramuri de palmier de India; aici veni Miss West pe la ora 


unsprezece, însoţită de Wada şi-mi aduse un al doilea pahar, 
conţinând acelaşi leac. 

Apoi, aşezându-se lângă mine, începu să mă dojenească, 
fiindcă-l surprinsese pe Wada, întrebând-o respectuos care 
era cantitatea exactă de apă căâlduţă ce trebuia pusă pentru 
subţierea laptelui condensat, destinat lui Possum. 

Prânzul îmi întări părerea bună despre minunatele însuşiri 
ale bucătarului. Şi în cursul după-amiezii, dornic să mă 
împrietenesc cu el, mă dusei la bucătărie. 

Ca şi stewardul, bucătarul făcea la început impresia că e 
chinez, sau aşa ceva. Dar, ca atâţia alţii de pe bord, era o 
corcitură, fără îndoială, în vinele lui curgea sânge englez. 

De fapt, vorbea engleza cu o vădită corectitudine. S-ar fi 
spus că îşi urmase studiile la Universitatea din Oxford. 

Era bătrân şi mărturisea că are vreo cincizeci şi nouă de 
ani, cu toate că trebuie să fi numărat mai bine de şaizeci. 

Atenţia asupra lui era atrasă cu deosebire de trei puncte: 
zâmbetul blând şi cald care se răspândea în fiecare clipă, ca 
o primăvară, pe obrazul lui de asiatic; nişte dinţi minunaţi, 
foarte albi şi bine orânduiţi, atât de perfecţi încât îi crezul 
falşi până când Wada, spre a-mi satisface curiozitatea, se 
încredinţă că sunt naturali; în sfârşit mâinile şi picioarele. 

Avea nişte mâini minunate şi tare mici. Măsura picioarelor 
se potrivea cu cea a mâinilor. Erau neînchipuit de mici şi 
încălţate cu o eleganţă boierească. Omul punea desigur în 
asta toată dorinţa lui de a plăcea. 

Pilotul, care ne adusese remorcherul „Bretania”, pentru a 
pune de acord mersul celor două corăbii, se dusese la prânz 
iarăşi pe bord. Dar remorcherul nu ne părăsi decât după 
câteva ore, când furăm de-a binelea în larg şi când nu mai 
puturăm zări pământul, decât ca pe un abur uşor pierdut în 
apus. 

Abia în clipa când „Bretania” se îndepărta de noi, după 
mai bine de douăzeci şi patru de ore de plutire, începu, din 
punct de vedere tehnic, călătoria noastră. 

Momentul nu era lipsit de o tulburare firească. 


Mă rezemasem de stinghia dunetei şi găsii pe Miss West, 
care venise să privească şi ea plecarea remorcherului şi să 
respire, spunea, puţin aer curat. 

Privind multă vreme cerul, aşa cum ar fi făcut orice om de 
meserie, ea începu: 

— Barometrul s-a urcat mult. Dar vântul ăsta uşor dinspre 
nord, care suflă acum şi ne umflă pânzele, nu va ţine. 

„Va fi urmat curând de-o potolire deplină, dacă nu se va 
preschimba cumva într-un vârtej dinspre nord-est”. 

— Şi, întrebai ce-ar fi mai nimerit? 

— Vârtejul. Vârtejul, în toate privinţele. Cât despre mine... 

Tânăra îşi înăbuşi cu mâna un sughiţ uşor. 

Cât despre mine, eu simt cum vine răul de mare de 
neînlăturat, pe care-l îndur de fiecare dată când părăsesc 
pământul. 

Văzând că-mi arăt uimirea, adăugă: 

— N-am cum să mă împotrivesc. Cu toate că, mă pot făli, 
am obişnuinţa mării, trebuie să îndur neajunsul ăsta. 

— E o mică slăbiciune, răspunsei, de care însuşi lordul 
Nelson, după cât mi s-a spus, nu a putut scăpa niciodată. 

— Foarte adevărat. Nimic nu e atât de plin de toane, ca 
răul de mare. L-am văzut până şi pe tata plătindu-i tributul. 

„Nici un om obişnuit cu marea, oricât ar fi de vânjos şi 
stăpân pe sine, nu se poate lăuda că n-a suferit nimic, 
atunci când a fost cazul. 

„Totuşi, ceea ce este sigur, când trec prin momentele 
acelea, sufăr cumplit. Cel puţin două zile, nu pot cobori din 
pat”. 

Secundul, care-şi făcea obişnuita inspecţie pe corabie, se 
îndreptă spre noi şi veni să se rezeme şi el de stinghie. 

Şi mai jalnic decât până acum, echipajul trăgea de frânghii 
şi se opintea din greu pe catarturi, mărind neîncetat 
pânzele. 

— Mr. Pike, oamenii nu prea par frânţi de oboseală! Zvârli 
Miss West. 


— Dau însă impresia că sunt oarecum sleiţi de foame! 
Spusei cu sfiiciune. Îmi închipui că din cauza asta nu se 
prea ţin pe picioare. 

— Nu vă înşelaţi deloc! Răspunse râzând Miss West. Aşa se 
întâmplă cu toate echipajele, la plecarea vaselor. 

„Dar înţărcaţi de whisky, hrăniţi bine şi supuşi unui regim 
chibzuit, şi mai ales conduşi de o mână de fier, oamenii se 
vor îngrăşa văzând cu ochii. Veţi recunoaşte curând că nu 
mint, Mr. Pathurst... Nu-i aşa, Mr. Pike?” 

— Negreşit. Dar ceea ce-i mai rău este că adunătura asta 
de purcei leşinaţi nu ne va purta nici un fel de recunoştinţă. 

— Şi atunci, întrebai, ce vă veţi face Mr. Pike cu toţi aceşti 
nepricepuţi şi neputincioşi laolaltă, dacă ne surprinde o 
furtună năpraznică, având ca acum toate pânzele întinse? 

Secundul dădu din umeri, de parcă l-aş fi întrebat ce-ar 
face în cazul unui cutremur zdravăn, care l-ar surprinde 
între două şiruri de „zgârie-nori”, ce s-ar năpusti pe capul 
lui din fiecare colţ al unei străzi. 

Miss West fu cea care răspunse în locul lui: 

— S-ar strânge în cea mai mare grabă pânzele, Mr. 
Pathurst. Munca asta nu este chiar atât de anevoioasă de 
înfăptuit, cum vă închipuiţi, cu toate că echipajul e cum îl 
ştiţi. Dacă n-ar fi aşa cum vă spun, aş fi fost demult la fundul 
mării. 

„O asemenea ispravă însă atârnă de energia căpitanului şi 
a secunzilor săi. Cu energie se săvârşesc minuni!” 

— Fireşte... întări cu modestie Mr. Pike. 

Îi văzui uriaşele labe de urs, întinse cu o clipă mai înainte, 
strângându-se instinctiv şi închizând pumnii. 

În acelaşi timp, băgai de seamă că la încheieturile 
degetelor se aflau nişte jupuituri, foarte proaspete şi roşii. 

Făcui din nou o mutră atât de zăpăcită, încât Miss West 
începu să râdă cu poftă. 

Îmi amintii ceva. 

— Mr. Pike, îi spuse, vă mai aduceţi aminte de 
„LallahRoukh', pe care ne îmbarcarăm la San-Francisco, 


tata şi eu, cu un echipaj de neînchipuit? 

— Da, Miss West, îmi amintesc foarte bine, deşi n-am făcut 
parte din această călătorie. Dacă nu mă trădează memoria, 
era a cincea oară când tatăl dvS. Conducea un vas pe mare. 

„Câţiva ani după aceea, „Lallah Roukh, fu azvârlit pe țărm 
de un uragan, care urmă grozavului cutremur. Îşi sfărâmă 
lanţurile ancorelor şi se izbi de stâncile râpoase de pe țărm, 
care se surpară peste el”. 

— Suntem de acord. Ei bine, Mr. Pathurst, echipajul nostru 
e la fel ca cei de pe „Lallah Roukh”. Şi poate că nu avea nici 
măcar însuşirile acestuia. Erau văcari, salahori, oameni fără 
căpătâi. Mai ales oameni fără căpătâi. 

„Cei mai mulţi dintre, ei fuseseră beţi fără îndoială, chiar 
îndoială, chiar îndobitociţi de stupefiante şi primiţi pe bord 
fără să-şi dea seama, cum şi de ce.” „Dacă i-aţi fi văzut când 
au fost trimişi prima oară pe catarguri! Aţi fi putut râde mai 
cu poftă decât la un spectacol de clovni într-un circ. Da, 
când mă gândesc, mă prăpădesc de râs.” „De-abia ne 
părăsise remorcherul, că începu să bată un vânt puternic. 
Atât de furios era vântul, încât era nevoie neapărată şi 
grabnică de a se strânge cel puţin jumătate din pânze.” 
„Atunci secundul, Silas Harding, se însărcina să pună 
întreaga trupă în mişcare. Aţi cunoscut pe Silas Harding, 
nu-i aşa Mr. Pike? 

— Dacă l-am cunoscut, Miss West! Izbucni avântat Mr. 
Pike. Îmi scot şapca ori de câte ori i se pronunţă numele în 
faţa mea. 

„Era maestrul nostru al tuturora. În epoca aceea, 
îmbătrânise mult. Dar era încă în putere. Bănuiesc că 
trebuie să fi săvârşit minuni şi cu prilejul acela”. 

— Uimitor şi straşnic! Continuă Miss West. Închipuiţi-vă, 
Mr. Pathurst, culmea: dezgustătorul nostru echipaj suferea 
de rău de mare! Se înverziseră cu toţii. 

„Ei bine, Mr. Harding le porunci totuşi să strângă pânzele 
lui „Lallah Roukh”. Şi le strânseră! 


„Eu eram pe dunetă, ca azi şi priveam cu toţi ochii. Vă jur, 
ceea ce vedeam merita să fie văzut. 

„Vomitând mereu, un grup era pe catarguri, 
îndeletnicindu-se cu strângerea pânzei pe verge. Şi nu era 
deloc uşor! 

„Cam la ce înălţime deasupra punţii puteau să fie cocoţaţi, 
Mr. Pike?” 

— Păi... Păi... Pe „Lallah Roukh”... Să spunem vreo sută de 
picioare. 

— O sută de picioare, Mr. Pathurst, aţi auzit. Şi iată ce 
văzui. 

„Unul dintre neofiţii noştri, un fel de apaş, se rostogoli 
deodată de pe cerga pânzei celei mari. Nu eram pe atunci 
decât o fetiţă, dar îmi dădui seama că o asemenea cădere îl 
va ucide, îndată ce va atinge puntea. 

„Dar există un Dumnezeu al ticăloşilor! Omul nostru, 
printr-o întâmplare dintre cele mai uluitoare, căzu în cap 
tocmai în adâncimea pânzei celei mari, care mai întâi îi 
amorţi căderea; apoi, făcându-l să se învârtească într-un 
chip de necrezut, îl aruncă pe punte. 

„Omul căzu în picioare, cu totul nevătămat, tocmai în faţa 
lui Mr. Harding care-i admirase săritura, ca şi mine. 

„Nu ştiu care dintre aceşti doi bărbaţi a fost mai 
înmărmurit. Cred însă că Mr. Harding, care aştepta să vadă 
sfărâmându-se pe ticălosul acela. 

„În ce priveşte pe acrobatul fără voie, el era mai speriat de 
prezenţa secundului, cu care avusese cândva de furcă.” 
„Nu se scursese nici un minut şi, dintr-o săritură grozavă, 
se repezi spre funii, reluându-şi locul pe catarg”. 

Miss West şi Mr. Pike păreau foarte înveseliţi de amintirea 
acestei întâmplări groaznice, în timp ce eu mă gândeam, 
pierdui, la zguduitura nervoasă de neînchipuit, pe care 
trebuie s-o fi resimţit omul aceia, când căzuse de la o 
înălţime de o sută de picioare spre o moarte, pe care o 
crezuse cu neputinţă de înlăturat. 


Miss West fu cea care, răspunzând fără să ştie gândurilor 
mele, rosti cuvintele de încheiere: 

— Între Silas Harding şi moarte, spuse ea, se temuse mai 
mult de Silas Harding. Asta e adevărul. 

Continuam să fiu mâhnit, auzind o fată exprimându-se cu 
atâta nepăsare batjocoritoare despre nişte lucruri, pe care 
le socoteam dureroase şi neplăcute. 

Pentru a ocoli un răspuns direct, am schimbat subiectul 
convorbirii. 

— Miss West, spusei secundului, mi-a comunicat mai 
adineauri părerea ei despre starea cerului. Care-i părerea 
dvs., Mr. Pike? 

„Fără să pun deloc la îndoială priceperea domnişoarei 
West, aş fi curios să ştiu dacă părerile dvS. Sunt la fel”. 

Mr. Mike privi marea şi cerul şi răspunse: 

— Miss West se pricepe tot atât de bine ca şi mine. 
Barometrul e în urcare. Vom avea curând o mică vijelie 
dinspre nord-est. Dacă nu, va fi o linişte de scurtă durată. 
Această a doua alternativă este cea mai probabilă. 

Miss West mă privi cu un surâs triumfător, în timp ce 
„Elseneura” se ridica pe un talaz de o înălţime neobişnuită, 
spre a recădea apoi greoi în adâncitura valului următor. 

Tânăra se ţinu cu putere de stinghie. 

Urmă o zguduitură puternică şi pânzele, dezumflate, 
trozniră cu un zgomot surd. 

— Negreşit, liniştea valului va învinge vijelia, spuse Miss 
West. 

„Nu mă simt prea bine, Mr. Pathurst şi vă rog să mă 
iertaţi, dar mă retrag în cabina mea. În cinci minute, mă 
culc. Nu mai pot întârzia, trebuie să mă duc să plătesc 
tributul răului de mare...” „Ah! Nu vă neliniştiţi pentru 
mine. Recunosc, e un rău lipsit de orice poezie. Dar nici să 
te bălăceşti iarna în zăpada ce se topeşte sau în noroiul 
oraşelor, nu-i deloc mai plăcut”. 

Întinzându-mi mâna, Miss West se pregătea să plece, când 
auzirăm răsunând din partea de dinainte a corăbiei glasul 


lui Mr. Mellaire, de o „blândeţe” care nu era cu nimic mai 
prejos decât cel a lui Mr. Pike, când se adresa echipajului. 

Desigur, că se săvârşise vreo prostie mai neobişnuită decât 
celelalte şi vinovaţii erau bătuţi, sau pe cale de a-şi primi 
pedeapsa. 

Într-adevăr, văzurăm vreo patru sau cinci inşi venind de pe 
dunetă spre punte şi frecându-şi coastele, braţele sau 
picioarele. 

Cu deosebire unul dintre ei avea un ochi umflat şi cu toate 
culorile curcubeului pe el şi nu şi-l mai putea deschide. 

— S-ar spune, mă adresai domnişoarei West, că nefericitul 
acela s-o fi lovit pe întuneric de vreun obiect de lemn”. 

Miss West lăsă să-i cadă privirea cenuşie pe cele două labe 
uriaşe ale lui Mr. Pike, pe care luceau jupuituri şi zgârieturi 
proaspete şi roşii. 

Socoti lămurirea cu totul convingătoare şi nu mai întrebai 
NIMIC. 

Mr. Mellaire, ca şi Mr. Pike, cunoşteau „metoda” 
trebuincioasă. 

CAPITOLUL IX. 

Mr. Pike şi fonograful său. 

Seara, nu furăm decât trei la cină: căpitanul West, Mr. Pike 
şi eu, în timp ce masa se legăna uşor, cu toate că era 
înţepenită în podea. 

— Vreo patruzeci şi opt de ore de acum în colo, îmi spuse 
căpitanul West, nu veţi vedea pe fiica mea. Şi mamă-sa 
suferea aşa. Avea obişnuinţa mării, dar era tot atât de 
bolnavă, la începutul fiecărei călătorii. 

Mr. Pike, mai vorbăreţ decât îl văzusem vreodată la masă, 
întări cuvintele şefului său: 

— E cu neputinţă de a te feri cu totul de trecerea de pe 
pământ pe elementul lichid. 

„Fiecare din punctul său de vedere, cu toţii ne dăm seama 
de asta”. 

„Trecând pe mare, trebuie să uităm clipele frumoase 
petrecute pe uscat, toate plăcerile cu care ne-am desfătat şi 


de care ne vedem iarăşi dezvăţaţi”. 

„Irebuie să ne obişnuim din nou cu „quart-urile,„,10, pe 
care orice fel de vreme şi cu lupta neîncetată, pe care o 
dăm cu echipajele. La început, lucrurile astea par puţin cam 
grele şi aspre”. 

— Aşadar, nu îndrăgiţi marea? Îl întrebai. 

Mr. Pike oftă. 

— Nu prea ştiu bine, dacă o îndrăgesc sau nu. Cu ea mi- 
am trăit cea mai mare parte a vieţii. Asta-i tot ce pot să 
spun: „Dar iubesc cu patimă muzica. Ea e într-adevăr 
frumoasă şi înalţă sufletul.” „Dealtfel, duc totdeauna cu 
mine un fonograf, însoţit de o culegere din cele mai bune 
plăci.” „Dacă domnul căpitan West consimte şi dacă dvS. Vă 
îndeamnă inima, îmi voi îngădui să vă fac să ascultați vocile 
celor mai vestiți artişti din lume”. 

Căpitanul West aprobă tăcut şi, când faţa de masă fu dată 
în lături, uriaşul Mr. Pike, această stâncă aspră bătută o 
viaţă întreagă de valurile spumoase, apăru ţinând în mâinile 
acelea vânjoase şi roşcovane aparatul său, pe care-l aşeză 
pe masă cu o gingăşie nemărginită şi cu grija neobosită şi 
pricepută a unei mame pentru copilul pe care-l alăptează. 

Căpitanul West şi cu mine ne înfundarăm adânc în fotolii 
şi, sub cerul luminos al lămpii celei mari care se legăna în 
tavan, Mr. Pike, căruia lampa îi lumina obrazul în întregime, 
puse fonograful în mişcare. 

Plăcile, curăţite mai întâi cu o perie fină făcută din păr de 
cămilă, erau foarte bine alese. 

Căpitanul West îşi aprinse o ţigare şi părea cu totul 
nepăsător faţă de concertul melodios pe care-l asculta. 

Dar îl auzea oare? Oricum, nu vădi prin nici un semn că-i 
place sau nu muzica şi acest bărbat, pe care nu-l văzusem 
îndeletnicindu-se pe bord cu cea mai puţin folositoare 
dintre treburi, îmi părea o făptură nefirească. 

Oare ce putea face el pe „Elseneura”? Nu se sinchisea de 
nimic şi nu făcea altceva, decât să-şi fumeze ţigările. Nu 
cunoştea măcar echipajul. Mr. Pike şi Mr. Mellaire 


comandau pentru el. Trăia într-un fel de Nirvana 
nesimţitoare, pe care şi-o făurise el însuşi. 

În plăcile lui Mr. Pike, muzica religioasă se amesteca şi se 
împreuna cu muzica mireană; iar secundul sorbea sunetele 
cu nesaţ. 

Celor mai alese bucăţi ale lui Carusso şi ale cântăreților 
sau cântăreţelor de la operele din America şi Lumea-veche, 
le urmară „Regele Cerului”, de Meyerbeer, „Odihniţi întru 
Domnul” de Mendelsohn şi „Crucificatul” de Faure. Veni 
apoi o serie de „Alleluia”, „O salutaris”, „Călăuzeşte-ne, 
binefăcătoare lumină cerească”, „Isus, iubitul sufletului 
meu”. 

Mă simţeam eu însumi foarte mişcat. 

— Când eram copil, am cântat într-un cor bisericesc. Astfel 
că înţelegeţi... „Dar într-o clipă de nestăpânire, în timpul 
unei certe pe care am avut-o cu preotul ce mă întrebuința 
în bisericuţa lui, l-am lovit puternic în cap cu o bâtă. Era să-l 
omor!” 

— Nu se poate! 

Legăturile noastre, urmă Mr. Pike râzând cu poftă, fură cu 
totul rupte. Dispărui în grabă, fără să-mi mai cer simbria şi 
mă apucai de marinărie. 

„Lovitura aceea nenorocită de bâtă îmi hotărâse soarta”. 

— Dar în sfârşit, întrebai, aţi rămas evlavios pentru a fi 
atât de încântat de muzica religioasă, cum îmi păreţi că 
sunteţi? 

Mr. Mike stătu puţin pe gânduri, apoi îmi răspunse: 

— Da, când ascult cântecele astea. 

În noaptea care urmă, dormii iar destul de prost şi-l pusei 
pe Wada să-mi pregătească o nouă doză de cremă pe 
tartru, pe care o înghiţii conştiincios. 

Dar la miezul nopţii, mă îmbrăcai în parte, pusei halatul şi 
mă dusei pe dunetă. 

Întâlnii acolo pe Mr. Mellaire, care-şi începea quart-ul. 

— Frumoasă noapte! Îmi spuse. Păcat că nu bate puţin 
vântul. Adierea e prea uşoară, aproape inexistentă. Ne 


târâm, în loc să alunecăm cum trebuie. 

Întrebai: 

— Pe bord totul e în ordine? 

— Deh! Aşa cum poate fi cu încărcătura asta de zmintiţi, 
cu care am fost înzestrați. 

„Cunoaşteţi pe Andy Fay, piticul care era la cârmă 
alaltăieri seară?” 

— Da, îmi amintesc bine de fărâma aceea de om, care mi s- 
a părut atât de caraghioasă, agăţată ca o muscă de spiţele 
roții. 

— Ei bine, a avut de furcă azi cu nebunul acela de 
O'Sullivan, de care a venit să mi se plângă pe bună 
dreptate. 

„Într-adevăr, sfârşindu-şi quart-ul şi ducându-se să se 
odihnească, el a găsit pe O'Sullivan, care se pregătea să-şi 
ascută briciul. 

„Dacă vreţi vă voi depâna toată povestea.” 

— Vă rog chiar. Ţin mult s-o cunosc. 

— vă înfăţişez în chip riguros faptele, aşa cum mi le-a 
istorisit el. 

lată aşadar ce mi-a spus: 

— Domnule locotenent, îngăduiţi-mi să vă spun câteva 
cuvinte”. 

— Bine, dă-i drumul! 

— Domnule locotenent, O'Sullivan mi-a spus adineauri 
tam-nesam şi cu o prietenie prefăcută: „Vinde-mi cizmele 
tale de mare, vrei?”. 

— Să-ţi vând cizmele mele de mare? L-am întrebat. Da' de 
ce? 

— Fiindcă aş vrea să le am eu. 

— Dar n-am decât perechea asta, i-am răspuns. Şi tu ai 
perechea ta. 

— Nu face nimic. E plăcerea mea. Astfel, voi avea una de 
schimb, când va fi timp rău. 

„Dar, i-am zis iarăşi, tu n-ai bani să mi le plăteşti.” 


— O să ne socotim când voi avea banii, la sfârşitul 
călătoriei. 

— Nu mă învoiesc cu târgul ăsta. Fiindcă eu n-o să mai am 
cizme şi tu o să ai o pereche de prisos. Asta nu-i lucru curat. 
Dar, ia spune-mi, de ce vrei cizmele mele? 

— Vreau să le arunc în mare! Mi-a răspuns O'Sullivan. 

„Auzind cuvintele astea, i-am întors spatele.” „Dar 
O'Sullivan a alergat după mine, ţinând în mână briciul pe 
care abia şi-l ascuţise, spunându-mi cu blândeţe: 

— Mr. Fay, fiţi aşa de bun şi apropiaţi-vă, aş vrea să vă iau 
beregata! 

„Atunci, domnule locotenent, mi-am dat seama că viaţa 
mea, e în primejdie pe corabia asta. Am venit să vă spun tot 
ce s-a întâmplat şi să vă atrag atenţia că O'Sullivan e un 
nebun foarte periculos”. 

— E şi credinţa mea! Spusei. M-a izbit de la început aerul 
lui rătăcit. Şi apoi, vorbeşte singur, neîncetat. 

— Părerea mea se potriveşte cu a dvs., Mr. Pathurst, îmi 
răspunse Mr. Mellaire. 

În aceeaşi clipă, Mr. Mellaire trase un chibrit, îşi scoase 
şapca şi, la adăpostul ei, îşi aprinse o ţigare. 

Descoperindu-se, al doilea locotenent mă lăsă să-i văd 
capul încărunţit, acoperit cu un păr des spre frunte, în 
urechi şi pe gât, dar al cărui creştet nu avea decât câţiva 
peri rari. Pe ţeasta lui pleşuvă, se întindea cea mai grozavă 
cicatrice pe care mi-a fost dat să văd, o crăpătură căscată, 
largă de două degete şi tot atât de adâncă. 

S-ar fi spus că în această vâlcea adâncă se vor putea vedea 
creierii, sub un strat uşor de piele roşie. 

Mr. Mellaire îmi observă numaidecât uluiala şi-şi dădu 
seama de pricina ei. 

Îşi îndreptă părul cu un aer vesel şi mă lămuri: 

— Nu numai pe „Eiseneura” se îmbarcă nebuni. Pe o altă 
corabie, un alt nebun, bucătarul de pe bord, mi-a dăruit 
crestătura asta straşnică, folosindu-se de tocătorul de 
carne. 


„Faptul s-a întâmplat în sudul oceanului Indian, la o 
depărtare de câteva mii de mile de uscat.” „Închipuiţi-vă, 
bucătarul îşi vârâse în cap că suntem la Boston şi că numai 
din răutate nu-i îngăduiam să coboare pe uscat.” „Era în 
spatele meu când m-a lovit şi nu mă putui feri, fiindcă nu-l 
văzusem”. 

— Dar cum aţi izbutit să scăpaţi şi cum v-aţi lecuit, Mr. 
Mellaire, de pe urma unei răni atât de îngrozitoare? Aţi 
avut desigur pe bord vreun chirurg iscusit? 

Mr. Mellaire clătină din cap, ca să înţeleg că n-a avut o 
asemenea îngrijire. 

— Nici vorbă de chirurg! M-a scăpat constituţia mea. În ce 
priveşte îngrijirea, o datoresc fără îndoială căpitanului meu, 
cara a folosit... 

— Ce? 

— Melasă. Căpitanul, un bătrân lup de mare, nu punea nici 
un preţ pe leacurile moderne. 

„Doctoria lui era melasa şi o aplica pe toate rănile 
proaspete. Dealtfel, nici nu cunoştea alt leac. 

„Am stat nemişcat în pat multe săptămâni. Vă închipuiţi, 
cred, cât de necăjit eram şi cât de prost mă simţeam. 

„Ceea ce trebuie să ştiţi este că, îndată după sosirea 
noastră la Hong-Kong, rana era cu desăvârşire cicatrizată şi 
am început să-mi fac iarăşi quart-urile, de parcă nu mi s-ar 
fi întâmplat nimic”. 

Într-o zi, aveam să-mi dau seama ce rol urma să joace rana 
aceasta nemaipomenită în soarta celui de-al doilea 
locotenent, răsfrângându-se şi asupra destinului însuşi al 
corăbiei „Elseneura”. 

Dacă aş fi ştiut atunci ceea ce aflai mai târziu, căpitanul 
West ar fi fost numaidecât trezit din somn, târât jos cu toată 
puterea de un călător îmbrăcat în halat şi invitat stăruitor 
să mă înapoieze fără întârziere la Baltimore. Chiar dacă ar 
fi trebuit, în schimb, să-i plătesc atât preţul corăbiei, cât şi 
costul încărcăturii pe care o ducea. 


Acum, însă, mă mulţumii din nenorocire să văd că Mr. 
Mellaire mai trăieşte şi-şi vedea de treburile lui obişnuite, 
cu un asemenea şanţ în ţeastă. 

Câtăva vreme, am mai vorbit prieteneşte despre unele şi 
altele. 

Dar mă îndărătnicii, cu privire la al doilea locotenent, într- 
o neîncredere firească. 

Dincolo de ochii lui stătea ascunsă la pândă o fire cu totul 
deosebită de aceea ce se înfăţişa lumii din afară. 

Era o fire dublă şi tainică; o parte din ea vorbea şi cealaltă 
tăcea. Masca vorbelor ascundea realitatea gândurilor. 

CAPITOLUL X 

„Samuraiul” în timpul vijeliei. 

Înapoindu-mă în cabină, luai, cu nădejdea că tot voi izbuti 
să adorm, un volum de Rosny, intitulat „Furnica”, din care 
citii o parte însemnată. Dar lectura îmi întărâtă curând 
nervii, fiindcă în acest roman nu-i vorba decât de istorisirea, 
înfăţişată până în cele mai mici amănunte, a frământărilor, 
fizice şi morale în acelaşi timp, ale eroului principal No. 
Servaise. 

Astfel încât zvârlii cartea, înjurând în gând pe cercetătorii 
francezi atât de migăloşi şi mă mângâiai cu Stendhal, mai 
firesc şi mai înveselitor. 

Deasupra capului, auzii, ca în noaptea trecută, mersul 
regulat înainte şi înapoi al lui Mr. Mellaire, care la ora patru 
dimineaţa fu înlocuit de Mr. Pike, al cărui pas era în chip 
vădit mai greoi. 

Vremea se schimba din ce în ce. Marea se umfla mereu şi 
„Elseneura” se clătina cu putere. 

Auzii zgomotele unor paşi numeroşi pe punte şi, fără să 
înţeleg bine cele ce se vorbeau, îmi dădui seama că Mr. Pike 
răcnea la echipaj, dându-i ordine straşnice. 

„Elseneura” se înclina atât de mult, încât apa ajungea 
uneori până la ferestruica mobilă a cabinei mele. 

Corabia începu deodată să pornească mai repede, după 
cum înţelesei din biciuirea puternică a valurilor. 


Stewardul îmi aduse cafeaua şi, după ce o băui, picotii 
până la ora când Wada venii să-mi servească gustarea de 
dimineaţă şi să-mi ajute să mă îmbrac. 

Şi el se plângea, dar din alte pricini, că nu poate dormi. 

Patul care-i fusese dat se găsea, împreună cu celallui 
Nancy, pe puntea de dinainte în locuinţele destinate 
echipajului. Odaia, având în întregime pereţii de oţel, era 
foarte mică şi nu putea fi aerisită decât prin uşă, când era 
deschisă. 

Dar Nancy ţinea morţiş ca uşa să rămână închisă. Şi Wada 
care dormea în patul de deasupra, se înăbuşea. 

Aerul, afirma Wada, era atât de rar şi încărcat, încât 
flacăra lămpii, oricât i s-ar fi mărit fitilul, nu ardea aproape 
deloc şi fumega, cu un miros de neîndurat. 

Ceea ce nu împiedica întru nimic pe Nancy să doarmă cu 
pumnii strânşi şi chiar să sforăie ca o focă, în timp ce Wada 
nu putea măcar să aţipească. 

— Omul ăsta, încheie Wada, este aşa murdar cum nu văzut 
încă. El, adevărat porc. Eu nu mai stau noapte în odaie cu 
Nancy. 

Şi, fără să mai ceară voie nimănui, japonezul îşi aduse tot 
calabalâcul în odaia cea mare de dindărătul corăbiei şi-şi 
înjghebă un fel de pat într-un loc întunecat, bine înconjurat, 
ca de un meterez, de cuferele şi lăzile mele cu cărţi. 

Când mă urcai pe dunetă, găsii o mare vijelioasă, ale cărei 
valuri plumburii „Elseneura”, cu toate pânzele întinse, le 
biciuia sub un cer înnorat şi lugubru. 

Mr. Mellaire, care dormise de la ora patru până la ora 
şapte şi jumătate, revenise la postul său de veghe. 

Fără îndoială că-mi văzu ochii înroşiţi de nesomn, fiindcă- 
mi spuse zâmbind: 

— Ei, Dumnezeule! Da, Mr. Pathurst dorm ca un copil în 
timpul orelor scurte de somn care-mi sunt îngăduite şi asta 
mi-e deajuns ca să-mi dea potolirea trebuincioasă. 

„A dormi astfel, să nu vă fie cu supărare, adăugă el cu un 
zâmbet ciudat şi puţin zeflemitor, este dovada sigură a unei 


conştiinţe curate, a unei conştiinţe foarte curate”. 

Nu eram aproape deloc încredinţat că are dreptate, dar 
nu putui face altceva decât să-l aprob. 

În cabina sa, căpitanul West, având ca de obicei ţigara în 
gură, citea Biblia. 

Miss West nu se arăta. 

Marea nu înceta să se umfle din oră în oră şi „Elseneura” 
înainta din ce în ce mai greu. 

Mă dusei în odaia hărților, a cărei uşă o închisei cu toată 
grija, fiindcă de aici, adăpostit cumsecade, puteam privi 
prin ferestruicile mobile puntea corăbiei. Vedeam valurile 
crescând şi spărgându-se cu zgomot deasupra stinghiei şi 
talazurile năpustindu-se pe punte, într-o cascadă 
neîntreruptă. 

La manevră, oamenii erau muiaţi până la piele. În fiece 
clipă aproape, unul dintre ei cădea şi se rostogolea pe 
punte, în apa furioasă care scăpa prin găurile de scurgere 
şi în crema spumoasă pe care o lăsa în urmă. 

Printre nenorociţii care se agăţau de orice spre anu 
cădea, sau care, dacă erau trântiţi, se ridicau cu mare 
greutate şi se ghemuiau pe unde puteau, când vedeau un 
munte de apă înaintând spre „Elseneura”. 

— Mr. Pike şi Mr. Mellaire se duceau şi veneau fără să le 
pese, urlându-şi ordinele. Se părea că marea nu are nici o 
putere asupră-le. 

Masa fu servită ca de obicei, dar Mr. Pike nu puse 
fonograful să cânte. 

— Zvârcolirile corăbiei, mă lămuri secundul, sunt atât de 
puternice, încât acul fonografului s-ar vătăma, sau chiar 
strica de-a binelea, iar minunatele discuri ar suferi şi ele. 

Miss West rămăsese încă în pat, iar Wada plătea la rându-i 
tributul datorat răului de mare. El se străduia din răsputeri 
să nu i se vadă suferinţa şi-şi îndeplinea serviciul, 
încleştându-şi fălcile. Dar obrazul lui verzui şi ochii sticloşi 
mărturiseau adevărul în locul său. 


Cum, din fericire, scăpasem teafăr de acest flagel, încercai 
după masă să încep o convorbire cu căpitanul West. 

Dar nu izbutii. Cărţile despre care îi vorbii îi erau 
necunoscute, sau nu-l interesau deloc. Îmi mărturisii sincer 
că n-a avut niciodată vreo carte în afară de Biblie. 

Căutai să-i vorbesc despre politică. Nu mă întrerupse 
deloc şi nici nu-mi răspunse decât din când în când, printr- 
un „da” sau „nu”, lăsându-mă să înţeleg limpede că nici 
această problemă n-avea vreo însemnătate pentru el. 

Drace! Dacă se gândeşte într-adevăr la ceva, la ce anume? 
Ce l-ar putea scoate din nepăsarea asta ciudată? 

Nici măcar corabia sa! Şi-mi dădeam seama de lucrul 
acesta, pe urma faptului că, deşi vremea se înrăutăţeşte, el 
nu se urcase nici o clipă pe punte în ziua aceea. 

Aristocratul acesta, plin de ţinută şi singuratic, începea să 
mă scoată din răbdări. 

La ce o fi bun căpitanul West? 

Toată noaptea, n-am dormit decât o jumătate de oră. 
Usturimile îmi urzică pielea mai puţin ca înainte. Dar tot e 
bine, dacă legănarea dezmăţată a „Elseneurei” nu mă 
zvârle din pat. 

Bineînţeles, în asemenea condiţii e cu neputinţă de citit. 

În diferite rânduri, Wada s-a târât până la mine, ca să mă 


întrebe dacă am nevoie de ceva. 
* 


XX 


Astăzi am descoperit pe căpitanul West. E o făptură de 
neasemuit. 

E „samuraiul” pe care ni-l înfăţişează Wells în lucrarea sa 
„Utopia modernă”, supraomul care cunoaşte marea taină a 
vieţii, Stăpânul desăvârşit care a izbutit să prefacă în 
cristale învăţătura cea mai înaltă şi ţine în mâinile sale, spre 
a o scăpa de nenorocire, existenţa tuturor celor care se 
învârtesc şi se frământă în jurul său. 

Lăsaţi-mă să vă povestesc. 


Ziua aceea, cenuşie şi posomorâtă, se trezise pe o mare 
furioasă. 

„Elseneura”, cu pânzele strânse, străbătea cu voinicie 
Atlanticul, pătrunsă de puhoaiele de apă, pe care le vărsa 
apoi prin toate găurile de scurgere. 

Dar nu era încă nimic. 

În toiul unei vijelii năpraznice dinspre sud-est, vântul se 
înteţi şi-şi schimbă subit direcţia. Cu alte cuvinte, o nouă 
vijelie, dinspre nord-est, se năpusti acum asupră-ne, cu o 
furie îndoită. 

Îndată, căpitanul West apăru pe dunetă. 

Bieţii oameni din echipaj continuau să cadă ca nişte 
popice, orbiţi de stropii de ploaie, mai năuciţi ca oricând, 
tăvăliţi pe punte şi înfricoşaţi peste măsură, străduindu-se 
din răsputeri să împlinească ordinele lui Mr. Pike. 

Mai puţin înduioşător, chinul acestor paiaţe care se 
rostogoleau unele peste altele ar fi fost mai iute înveselitor. 
Mr. Pike îndura revărsarea aceloraşi puhoaie ca şi cei pe 
care li conducea, dar izbutea mereu, nu ştiu cum, să 

rămână în picioare. 

În urma unui talaz mai puternic decât celelalte, doi oameni 
se prăbuşiră şi nu se mai putură ridica. Trebuiră să fie duşi 
de acolo. Unul, Lars lacobsen, un scandinav, cu un picior 
rupt; celălalt, Kid Twist, fără cunoştinţă, cu o rană la cap. 

— Suntem în plin uragan! Îmi spuse căpitanul West, ca pe 
un lucru dintre cele mai fireşti. Vântul a biciuit busola. 

În timp ce mă agăţam cu toate puterile de stinghie, 
căpitanul West, aristocratic şi subţirel, cu trupul zvelt sub 
mantaua lui ceruită care strălucea ca şi a mea, înfruntând 
cu semeţie clătinările neîncetate ale corăbiei, izbutea fără 
nici o sforţare să se ţină în picioare, în pofida tontoroiului 
turbat al „Elseneurei”. 

Îl văzui ridicând ochii spre cer care, încărcat de nori deşi, 
se întuneca şi mai mult. 

Vântul bătea cu o furie din ce în ce mai mare. Pe 
catargurile de oţel, la verge şi funii, în pânzele care mai 


rămâneau întinse, gemea şi răgea un concert drăcesc, 
alcătuit dintr-un talmeş-balmeş de zgomote surde, 
fluierături şi strigăte ţiuitoare. 

Deodată, se auzi răsunând glasul căpitanului West. Un glas 
aerian, limpede ca sunetul clar al unui clopot de argint, 
melodios şi puternic în acelaşi timp, cum ar fi putut să fie 
cel al Arhanghelului Mihail, în ziua Judecăţii de apoi. 

La ordinele apăsate şi liniştite pe care le zvârlea glasul 
acesta, peste urletele uraganului, omul de la cârmă fu cel 
dinţii care ascultă; apoi Mr. Pike şi Mr. Mellaire, care erau 
pe punte şi se bălăceau în apă până la brâu; în sfârşit, de la 
cei doi locotenenţi care le dădură urmarea cuvenită, 
poruncile fură împlinite de întregul echipaj. 

Privii stăruitor pe căpitanul West. Părea un duh neprihănit 
şi măreț, coborât de nu ştiu unde, pentru a frâna 
învălmăşeala şi spaima şi aducând izbânda, în lupta uriaşă 
ce se dezlănţuise, oamenilor acelora, pe jumătate doborâţi, 
care până atunci se războiau zadarnic. 

Adus pe aripi de furtună, „Samuraiul” venise printre 
fulgere, trăsnete şi tunete, spre a îndruma spre mântuire 
pe nenorocita „Elseneura”, tot atât de înnebunită ca şi 
oamenii ei. 

Puțin după aceea, vremea se potoli pentru câtva timp. 

O spărtură albastră apăru în oceanul de nori. Vântul 
descrescu odată cu ploaia ce se înteţea şi, dacă marea 
continua a-şi răscoli valurile, atmosfera devenise uimitor de 
liniştită. 

Nu ştiam ce să cred despre această potolire, venită pe 
neaşteptate. Mă gândii că vijelia trebuie să fi încetat cu 
aceeaşi repeziciune, cu care începuse. 

Dar căpitanul West îmi puse mâna pe umăr. 

— Ţineţi-vă bine!... Îmi spuse. Vântul s-a schimbat din nou. 
lată prima vijelie, aceea dinspre nord-est, care reîncepe. 

După o clipă, doar, furtuna se dezlănţui iarăşi cu furie 
asupra „Elseneurei”, făcând-o să răsune ca o harpă, de la 


talpa corăbiei şi până în vârful catargurilor şi să scoată 
chiuituri sălbatice. 

Cu faţa în bătaia vântului şi legănându-şi uşurel corpul, 
„Samuraiul” dădu iarăşi ordine şi, minunată privelişte, ele 
fură aduse îndată la îndeplinire. 

Deşi eram aproape înăbuşit, mă ţinui ţeapăn pe dunetă. 

Pentru prima dată înţelesei marea şi văzui ce poate face 
un om cu iscusinţă adevărată din turma stupidă de sclavi de 
sub conducerea sa, prin mijlocirea acestor sclavi pe 
jumătate, care erau Mr. Pike şi Mr. Mellaire. 

Farmecul şi autoritatea celor doi locotenenţi, care mă 
minunaseră atât cu o oră mai înainte, pieriseră aproape cu 
desăvârşire în faţa făpturii supraomeneşti a căpitanului 
West. Şi era cât pe ce să nu-i pot deosebi de restul 
echipajului! 

În ce priveşte pe „Samurai”, el izbutise dintr-o dată să 
pună stăpânire pe oameni, îmblânzind în acelaşi timp cerul 
negru de mânie, cât şi turbarea neputincioasă a mării. 

Când izbânda sa fu desăvârşită, căpitanul West, mereu 
semeţ şi majestuos, cobori de pe dunetă, unde eu rămăsei 
încă un sfert de oră. 

Îl regăsii în salonul cel mare. Îşi scoase cizmele de mare, 
mantaua şi pălăria impermeabilă, leoarcă toate. 

Punându-şi papucii de casă, începuse să fumeze cu un aer 
gânditor, ţinându-şi ochii mari deschişi şi pierzându-şi 
privirea în Nevăzut şi Nesfârşit... 

CAPITOLUL XI. 

Găinile domnişoarei West. 

O noapte rea. 

Am adormit repede, obosit de nesomnul de până acum. 
Dar m-am trezit după o oră. 

Usturimile şi mâncărimile, care mă tulburaseră atât de 
mult, dispăruseră aproape cu totul. Dar legănarea 
nebunească a corăbiei nu se oprea deloc. 

Puţin înainte de ora cinci, după ce-mi sorbii cafeaua, îmi 
îmbrăcai halatul şi, neavând nimic de făcut, m-am dus în 


salonul cel mare. 

Aţipii o vreme într-un fotoliu, dar curând mă rostogolii pe 
podea, fiind zvârlit de o clătinătură mai zdravănă a corăbiei. 
M-am aşezat pe divanul atât de îndrăgit de căpitanul West 
şi am adormit numaidecât. Dar, peste alte câteva minute, 
mă trezii iar pe podea. 

Fără îndoială, când se odihneşte atât de tihnit pe divanul 
acesta, căpitanul West doarme numai iepureşte, dacă nu 
cumva, trupul său nu întovărăşeşte în chip firesc 
frământările mării. 

Mă dusei spre sufragerie şi mă înţepenii într-unul din 
scaunele înşurubate în podea. În sfârşit, am adormit adânc, 
ţinând capul pe braţe şi braţele pe masă. 

La ora şapte şi un sfert, stewardul veni încet să mă 
trezească. Trebuia să pună masa, ca să poată servi gustarea 
de dimineaţă. 

Buimăcit încă de somn scurt şi adânc, m-am întors în 
cabină, spre a mă îmbrăca aşa cum se cuvine. 

Apoi, alunecând mereu şi poticnindu-mă, mă dusei pe 
dunetă, cu nădejdea că aerul tare îmi va risipi păienjenişul 
din creieri. 

Vântul începea să slăbească şi se părea că scăzuse şi tăria 
furtunii. 

Mr. Pike era de veghe. 

În lipsa căpitanului West, care-şi reluase rolul de călător 
ce ne bucura de un regim deosebit şi devenise iarăşi cu 
desăvârşire străin de tot ce se întâmplă pe corabie, am fost 
din nou cuprins de îndreptăţită uimire faţă de însuşirile 
secundului. 

Numai în ultimele douăzeci şi patru de ore, timpul i se 
împărţise astfel: de la opt până la miezul nopţii, pe dunetă; 
de la ora patru până la opt dimineaţa, pe dunetă. 

Urma să fie schimbat dintr-o clipă în alta. Dar la amiază 
trebuia să-şi reia postul. 

Un om de şaizeci şi nouă de ani! Orice s-ar spune, e măreț! 
Bătrânul leu, Mr. Pike, e vrednic de toate laudele. 


În timp ce găurile de scurgere continuau să uşureze 
puntea „Elseneurei” de apa pe care corabia o primea încă şi 
a cărei greutate se adăuga celor cinci mii de tone de 
cărbuni aflătoare într-însa, Mr. Pike îmi spuse că 
încărcătura de cărbuni dă stabilitatea vasului şi că el însuşi 
supraveghease aşezarea lor. Aşadar, n-avem de ce ne teme 
în privinţa aceasta. 

De altfel, uraganul îngrozitor pe care-l îndurasem 
pricinuise nenumărate pagube. Printre dârele de rugină, 
zăceau pe punte bucăţi de fier şi lemn sfărâmate. O parte 
din stinghia tribordului (partea dreaptă a corăbiei) fusese 
smulsă şi o sumedenie de funii şi macarale zăceau ici şi colo. 
Picioarele se încurcau în acesta rămăşiţe. 

Nancy şi o jumătate de duzină de oameni se trudeau, cu 
un aer jalnic şi prăpădiţi de oboseală, să descurce puntea 
de ele. 

Sărmanul Nancy, părea că se zbate în ghearele unei 
frământări adânci. Avea o mutră atât de îndurerată, încât 
stârnea milă. 

Şi, când un munte de apă se îndrepta spre „Elseneura”, 
gata să-şi verse puhoiul, el era cel dintâi care fugea, spre a 
se agăța cu toată puterea de funia de salvare, ce fusese 
întinsă de la un cap la altul al corăbiei. 

Oamenii pe care urmau să-i îndrume nu erau nici ei mai 
puţin grăbiţi să-şi părăsească lucrul şi să se agaţe de funia 
binefăcătoare, pe care o apucau cu ambele mâini şi cu toată 
puterea. 

Atârnaţi astfel în aer, atunci, când nu erau cumva 
răsturnaţi de-a binelea în apa volburoasă, ei se ţineau cum 
puteau în această poziţie nestatornică, în timp ce picioarele 
le erau scăldate de valurile îngheţate. 

Cu un fel de zâmbet crud în colţul buzei, Mr. Pike arunca 
din când în când câte o aruncătură veselă spre făpturile 
acelea care stârneau mila şi pe care le dispreţuia, fiindcă nu 
aveau firea lui. 


În cruzimea secundului, era însăşi cruzimea mării, care-şi 
urma aplicarea! 

Atenţia îmi fu atrasă în chip deosebit de prichindelul acela 
surd ca o cizmă, piticul pocit şi cu înfăţişarea de faun, 
despre care am pomenit mai înainte. Ochii îi străluceau 
mereu ca nişte cărbuni aprinşi în obrazul pustiit şi păreau 
mai tânguitori ca oricând. 

Şi cu toate acestea, în ciuda slăbiciunii sale, muncea mult 
mai mult decât ceilalţi membrii ai echipajului. 

Toţi nervii îi erau necontenit încordaţi; era ultimul care se 
agăța de funia de salvare şi primul care o părăsea pentru a 
se întoarce la lucru, printre vârtejurile lichide. 

Nu mă putui stăpâni de a arăta lui Mr. Pike, că oamenii, 
departe de a-şi recăpăta puterile, cum mă asigurase Miss 
West la plecare că se va întâmpla, erau dimpotrivă din zi în 
zi mai neputincioşi şi mai costelivi. 

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse Mr. Pike. Mişcările pe 
care le fac sunt foarte bune pentru sănătatea lor. Dar nu 
poţi învia nişte stârvuri! 

„Cred că vă amintiţi, Mr. Pathurst, de omul acela cu care 
am vorbit printre alţii, în faţa dvs., în ziua îmbarcării şi care 
mi-a spus că se numeşte Charles Davis. 

— Da, nu l-am uitat. 

— Ei bine, duceţi-vă să-l vedeţi azi. Îl veţi găsi în locuinţele 
din partea centrală a corăbiei, unde doarme cel care a 
încercat să se sinucidă şi pe care-l îngrijesc. 

„Mr. Pathurst, cred că n-a existat vreodată un „număr” mai 
izbutit de spital, ca să spun aşa, ca Charles Davis ăsta! Are 
pe tot corpul o sumedenie de găuri atât de mari, încât aş 
putea să-mi strecor pumnul prin ele. Asta nu maie om; e 
strecurătoare. 

„Nu ştiu dacă e vorba de buboaie care găuresc pielea, de o 
lepră canceroasă, ori dacă s-a tras în el o salvă de 
mitralieră. 

„Nu mă veţi crede, dar când am descoperit taina, a avut 
neobrăzarea să susţină că s-a îmbolnăvit de când s-a 


îmbarcat pe „Elseneura,. Şi mă întreb: cum a izbutit să-şi 
ascundă starea fizică? Fiindcă, fără îndoială, e de ani de zile 
în halul ăsta! Vă spun drept, este o adevărată ciudăţenie 
fiziologică!” 

— Şi în primele zile a muncit la fel cu ceilalţi? 

— Sigur că da! E de necrezut, ştii, dar aşa e! 

„Pentru a-mi da seama de ce-i în stare, l-am făcut să se 
caţere pe catarguri, l-am trimis în fundul corăbiei să mute 
câteva tone de cărbuni, l-am încercat la toate. Nu s-a codit 
şi n-a greşit. 

„Dar apa sărată care l-a udat acum, l-a dat gata. 1 s-au 
deschis rănile şi nu mai e în stare de nimic, pe tot restul 
călătoriei. 

„Cu toate acestea, îşi va primi leafa întreagă la sosire, doar 
pentru faptul că a zăcut şi n-a săvârşit nici o ispravă. Aşa 
poruncesc regulamentele. 

„E un ticălos fără pereche, care ne-a tras pe sfoară 

— Dar grecul pe care l-aţi îngrijit şi cusut la loc, în ce stare 
este? 

— E aproape vindecat şi-l voi putea pune la cârmă pe la 
sfârşitul săptămânii. 

„Dacă sosim cu bine în vreun port, voi putea spune că am 
avut de lucru!” 

Şi Mr. Pike făcu gestul obişnuit al strângerii pumnilor săi 
jupuiţi, voind parcă să le măsoare exact puternica 
ameninţare. 

Ştiu că e lipsit de rost să-mi mărturisesc simpatia faţă de 
Mr. Pike, pentru munca împovărătoare pe care e silit s-o 
săvârşească. Ar însemna să-l necăjesc. 

Încercând totuşi să-i spun câteva cuvinte de mângâiere, 
îmi răspunse repede: 

— Aţi băgat de seamă pe unul care răspunde la numele de 
Mulligan Iacobs şi este năpăstuit de o strâmbare a şirei 
spinării? 

„E o puşlama, o haimana dintr-acelea care se tocmesc la 
orice treabă în ziua când nu mai au ce să mănânce, un fel 


LLA 


de „marinar de apă dulce”, angajat cu titlul de marinar 
adevărat. 

„Ce ruşine! Trebuie să aibă vreo cincizeci de ani şi fără 
îndoială că nu cântăreşte mai mult de o sută de livrell. 

„E rău şi viclean. O viespe, o viperă. Nu se teme de nimic, 
fiindcă ştie că nu se încumetă nimeni să-l atingă, de frică să 
nu-l rupă în bucăţi. 

„Şi ăsta, puteţi să mă credeţi, e o perlă straşnică!” 

După-amiază m-am dus pe dunetă şi am găsit acolo pe Mr. 
Mellaire, care-şi făcea quart-ul. 

Intrai cu el în vorbă şi, tocmai când îl întrebam dacă 
O'Sullivan şi Andy Fay au căzut la învoială pentru 
faimoasele cizme, Miss West se ivi în capul scării lăuntrice. 

Avea obrajii odihniţi şi îmbujoraţi; nu se mai vedea pe ei 
nici o urmă a răului de mare, care o ţinuse două zile în 
cabină. În timp ce se îndreptă spre mine, spre a-mi da 
„bună-ziua” pe un ton foarte prietenesc, nu mă putui 
stăpâni de a-i admira din nou sprinteneala şi zvelteţea 
mersului, ca şi frăgezimea cărnii. 

Gâtul, care pornea în voie dintr-un guler marinăresc, avea 
aceeaşi ţinută semeaţă şi plăcută, care mă minunase şi 
până atunci. 

O beretă albă din lână împletită îi strângea frumos părul, 
pieptănat cu grijă. 

Nici nu s-ar fi zis că e o femeie care abia s-a ridicat după 
boală. În ea, viaţa biruise pe deplin. Fiziceşte şi moraliceşte, 
totul era sănătate şi desăvârşire. Era viaţa însăşi. 

Înfăţişarea mea nu se potrivea nici pe departe cu a ei, din 
cauza lipsei de somn şi ochii mi-erau galbeni, de parcă aş fi 
suferit de vreo boală de ficat. 

Miss West mă întrebă cum mă simt şi dacă îndurasem şi eu 
suferinţele pricinuite de răul de mare. 

Îi răspunsei că, slavă Domnului, am fost cruțat de 
necazurile astea, dar că abia mă mai ţin pe picioare din 
cauza nesomnului. 

— Liniştiţi-vă! Îmi răspunse. Nu-i nimic grav. 


— Dar nu ştiţi, stăruii, că din diferite pricini, de când sunt 
pe bord, nu m-am odihnit în linişte mai mult de cinci ore! 

— Într-adevăr, e îngrozitor! Bietul băiat! 

Şi izbucnii în râs. 

Bietul băiat... bietul băiat... Cu toate acestea, Miss West 
era mai tânără ca mine. Dar mă resemnai, nerăspunzându-i 
nimic. Marea se potolea. 

— A, Mr. Pathurst, reluă veselă Miss West, haideţi mai bine 
să vă arăt ce găini am! 

Urmai supus pe tânăra vioaie pe puntea cea subţire de 
oţel. Ajunserăm în partea cealaltă a corăbiei, pe acoperişul 
căreia era aşezat coteţul. 

Erau acolo patru duzini de găini grase, între care domnea 
un Cocoş. Bietele păsări trebuie să fi trecut prin clipe destul 
de aspre în cursul vijeliei; penele le erau încă zburlite. 

Dar nu fuseseră uitate şi, în aceeaşi dimineaţă, Miss West 
dăduse ordin să se aşeze în coteţ, pentru a le usca şi încălzi, 
o sobă cu gaz, care ardea încă. 

Stewardul care se îndeletnicea cu treaba asta, fu chemat 
din nou, ca şi Mr. Pike, iar Miss West le repetă dispoziţiile 
date pentru hrana păsărilor. 

Sacul în care se aflau boabele de orz şi ovăz pentru păsări, 
se rătăcise printre cufere, la încărcarea corăbiei. Trebuia să 
se regăsească neapărat sacul şi, dacă nu se putea altfel, 
magazia cu merinde trebuia să fie răscolită de sus până jos, 
chiar în ziua aceea. 

— În afară de aceasta, Mr. Pike, continuă Miss West, ţin 
neapărat să fie aici o curăţenie desăvârşită. Veţi 
supraveghea cu toată grija pe omul însărcinat să curețe în 
fiecare zi coteţul. 

„Ca hrană, nimic putrezit, nu-i aşa? Şi nimic stricat! 

„Câte ouă au fost ieri, steward?” 

Când răspunse că, în ciuda timpului rău, strânsese totuşi 
nouă ouă, ochii strâmţi ai chinezului străluciră. Adăugă că 
azi nădăjduieşte să treacă de duzină. 


— Foarte bine! Băgaţi de seamă cu toată grija, dacă sunt şi 
găini care nu ouă. N-are nici un rost să la păstrăm şi pe 
astea. 

„Să le mâncăm. Dar să fiu înştiinţată totdeauna, înainte de 
a se purcede la o asemenea treabă!” 

CAPITOLUL XII. 

Christian Jespersen e trimis în vâltoarea verde. 

După înapoierea domnişoarei West în cabina ei, am 
continuat, întovărăşit de Mr. Pike, cercetarea echipajului. 

Aceasta e prima dată când Steve Roberts, ca atâţia alţii 
dintre cei aflaţi pe bord, pune piciorul pe o corabie. Ceea ce 
nimeni nu-i în stare să afle de la el, este cum a nimerit 
tocmai de prin păşunile estului New-York şi a întins-o de 
acolo la Baltimore, ca să se îmbarce pe „Elseneura”. 

Când e întrebat în privinţa aceasta, el răspunde că nu ştie. 

E un fel de cow-boy, rătăcit pe o corabie. Nu e înalt, dare 
subţire şi voinic. Are umerii largi, iar muşchii braţelor şi ai 
pieptului i se umflă sub cămaşă. 

E dezgheţat, priceput şi se descurcă foarte bine într-un 
meşteşug, pe care ieri nu-l cunoşteam deloc. Altfel, e tare 
prefăcut. Când vorbeşte, te priveşte drept în faţă, dar cu 
obrăznicie, nu cu sinceritate şi în ochi i se citeşte toată 
şiretenia. 

Se trage din aceeaşi familie morală ca şi Kid Twist, Nosey 
Murphy şi Bert Rhine, cu care îşi pierde bucuros vremea în 
afara orelor de lucru. 

Mulligan Iacobs a venit să-mi dea târcoale, în timp ce mă 
aşezam într-un fotoliu pe punte şi citeam, având pe de lături 
o sumedenie de cărţi aduse de Wada. 

Aceste cărţi şi titlurile lor, pe care le sorbea cu ochii, 
păreau că stârnesc un interes deosebit în Mulligan lacobs. 
S-ar fi spus că priveşte cu nesaţ o comoară de aur. 

Ah! Ochii aceia mici, care păreau sfredeliţi, ochii aceia 
albaştri-deschis, care aruncau scântei! 

Pleoapele care îi încercuiau erau umflate, însângerate, 
groaznice. 


Desigur, Mr. Pike nu s-a înşelat. Insul acesta nu-i decât 
fiere şi otravă. El e acela „care urăşte”, care urăşte totul în 
afară de cărţi, mă gândii, văzându-i îndărătnicia cu care se 
apucase să se uite la toate cărţile ce mă înconjurau. 

— 'Ţi-ar place, camarade, l-am întrebat cu bunăvoință, să-ţi 
împrumut câteva din ele? 

Mulligan Iacobs se încruntă. Mă privi strâmb, ca şi cum s- 
ar fi uitat la un duşman de moarte şi mă simţii deodată 
învăluit da ură. 

— Vă foarte mulţumesc! Îmi răspunse, rânjind. 

„Într-adevăr, sunteţi o privelişte frumoasă dvs., un om 
sănătos, care găsiţi sclavi pentru a vă îndeplini toate 
treburile şi vă lăfăiţi trândăvia într-un fotoliu, în timp ce eu, 
un sărman ticălos, plesnesc muncind din greu, cu şira 
spinării strâmbă. 

„Chiar şi cărţile astea cu care mă îmbiaţi vi le-a adus din 
odaie până aici sclavul dvs. Îmi închipui că sunt grele ca să 
vi le puteţi căra singur”. 

„Aşa că, vă rog să vi le păstraţi! Eu n-am timp să citesc. 
Ah! Ăsta-i iadul! Asta îmi scormoneşte creierii cu ace de 
foc!” 

Atât de îngrozitor, de apocaliptic era Mulligan lacobs, 
încât am resimţit o uşurare, când am auzit în spate pasul 
greoi al lui Mr. Pike. Mi se părea că mă aflu în faţa unui 
tigru. Mă cuprinsese un fel de spaimă şi-mi simţeam 
sângele îngheţat. 

Apoi, îmi dădui seama că n-aveam de ce să mă tem de 
făptura aceasta slabă. Eram de zece ori mai puternic decât 
el şi-l puteam înhăţa de gât, dacă ar fi fost nevoie, făcându-l 
să nu mai scoată nici un cuvânt. 

Dar chiar gândul acesta nu mă liniştea îndeajuns. Fiinţa 
aceasta drăcească mă înfricoşa ca o armată de gângănii, ca 
nişte animale veninoase repezindu-se să mă răpună şi, avui 
impresia cumplită că sunt dinţii negri şi stricaţi ai lui 
Mulligan Iacobs, înfingându-mi-se în carne, spre a o sluţi pe 
totdeauna. 


Îmi venii însă în fire, în timp ce insul acela pocit şi 
înfiorător rămânea în faţa mea, dar părând că, în ciuda 
neputinței sale, nu cunoaşte frica. 

Încercai să redeschid convorbirea. 

— Creierii te fac mult să suferi? Îl întrebai. 

— Mai întrebaţi? Îmi răspunse. Simt neîncetat că sunt 
scormoniţi de nişte ace, cum v-am spus, ace şi cârlige în foc, 
care se agaţă de ei, îi zguduie şi-i ard. 

„Dar ia spuneţi-mi, dacă-i vorba, cu ce drept aveţi atâtea 
cărţi? Prin ce hatâr deosebit aveţi şi timpul trebuincios să le 
citiţi şi să vă desfătaţi cu ele, în vreme ce mie mi se topesc 
creierii, pe când eu stau mereu la postul de veghe şi în 
vreme ce, sub ameninţarea necontenită a locotenenţilor, mă 
rup muncind ca un blestemat, cu şira spinării mele 
sfărâmată?” 

Stăpânindu-mă şi măgulindu-l, întrebai pe acest smintit 
care îi sunt autorii preferaţi. 

Îmi răspunse numaidecât, cu vădită bunăvoință şi oarecum 
potolit, numindu-mi pe Renan, Shakespeare, Robert 
Browning, Carlyle, apoi Zola şi Anatole France, care îi 
plăceau cu deosebire. 

Materlink, după părerea lui, „tăia firul de păr în patru”. 
Găsea ceva bun în Ibsen, cu toate că-l socotea un fel de 
linguşitor al burghezilor”. 

Heine era desăvârşit; Flaubert întrecea cu mult pe 
Maupassant; lurgheniev preţuia mai mult ca Tolstoi, dar 
Gorki era cel mai bun din cuptorul rusesc. 

Adăugă că a citit şi pe Kropotkin, dar nu era anarhist, ca 
el. 

Sărman rătăcit, ce mai talmeş-balmeş! Oare cum a putut 
omul acesta, care avea o adevărată pricepere, să cadă atât 
de jos? Oare cum a ajuns el pe bordul „Elseneurei”, în 
bătaia pumnilor lui Mr. Pike? Ce existenţă uluitoare o fi 
dus? 

Cleştele care-i strângea şi înfierbânta creierii îl slăbise 
puţin - şi el îmi spuse că în tinereţe fusese în Canada atlet 


de profesie şi apoi alergător. 

Apoi, boala s-a năpustit asupră-i. Mai bine de un sfert de 
veac a rătăcit pe drumuri şi, se putea făli, a cunoscut mai 
mult ca oricine puşcăriile comunale şi temniţele statului. 

Dar Mr. Pike, care avea de lucru cu Mulligan lacobs, se 
apropiase de noi. 

Era vădit că discuţiile filosofice pe care le întreţineam, 
nebunul şi eu, începeau să-l scoată din răbdări. 

Se repezi spre smintit şi-i spuse serios, dar cu oarecare 
blândeţe: 

— La treabă, flăcăule! După ce-ţi termini gquart-ul şi dacă 
te îndeamnă inima, poţi sta de vorbă cu Mr. Pathurst oricât 
doreşti. 

Mulligan Iacobs îşi îndreptă cum putu spinarea strâmbă şi 
avui impresia că, dacă i-aş fi atins faţa cu degetele, ar fi 
scăpărat scântei, ca blana unei pisici dezmierdate în răspăr 
pe timp de vijelie. 

El zbieră: 

— Şi tu, dobitocule, du-te dracului! 

În timp ce toată ura strânsă în cursul atâtor ani apăruse 
iarăşi pe trăsăturile lui Mulligan lacobs, o licărire de ură 
flutură pe obrazul lui Mr. Pike. 

Îl văzui aruncându-se asupra nebunului, cu pumnul 
ridicat, gata să-l lovească. O singură lovitură cu laba aceea 
de urs şi Mulligan lacobs, cu toată flacăra otrăvită care-l 
mistuia, ar fi dispărut pe totdeauna în noaptea veşnică. 

Dar schilodul nu se înspăimântă. El înfruntă pe secund ca 
un şoarece într-un colţ de odaie, ca un şarpe încolţit în 
iarbă. Mai mult batjocoritor şi arătându-şi dinţii, înălţă 
capul, de parcă voia să primească în plin lovitura ce-i era 
sortită. 

În faţa acestei făpturi, betege şi respingătoare, Mr. Pike îşi 
stăpâni braţul. 

— Haide! Strigă Mulligan. Loviţi! De ce nu loviți? Nu 
cumva vă e frică? 


Oricât de nesimţitor ar fi fost şi oricât de întărâtat, sunt 
încredinţat, nu se putu hotări să lovească în asemenea 
condiţii. 

— Deocamdată, spuse, să lăsăm asta. Du-te la treaba ta, 
Mulligan! 

Văzui pe Mulligan Iacobs, ispitit parcă, în loc de mulţumiri, 
să reverse asupra secundului toată furia ce-l năpădise. Dar 
cuvintele nu-i veniră pe buze. 

Secundul, amărât că dăduse dovadă de slăbiciune, se 
întoarse fără de veste şi plecă, iar Mulligan Iacobs, uitând 
să-mi mai spună vreun cuvânt, se îndreptă spre tovarăşii lui 
de echipaj. 

Pentru a-mi dezmorţi picioarele, dădui o raită pe punte şi 
întâlnii pe Mr. Mellaire, pe care-l întrebai din nou, glumind 
desigur: 

— Ei, ce s-aude? O'Sullivan a izbutit să cumpere cizmele 
lui Andy Fay? 

— Încă nu, Mr. Pathurst. Dar azi-dimineaţă, era gata să le 
ia. 

„Vreţi să mă însoţiţi?” 

Fără să-mi dea vreo lămurire, Mr. Mellaire mă conduse 
până în partea de dinainte a corăbiei, unde văzui doi 
japonezi, aşezaţi pe căptuşeala deschizăturii punţii. 

Ei coseau în pânză de velă, cu ajutorul unor andrele, un 
pachet ce mi se păru îndată că trebuie să fie corpul unui 
om. 

Întrebai cu privirea pe Mr. Mellaire. 

— O'Sullivan, îmi răspunse, s-a servit totuşi de vestitul său 
brici! 

— Şi ăsta-i Andy Fay? Îl întrebai îngrozit. 

— Nu, nu-i Andy Fay, Mr. Pathurst, e altul: un olandez, 
numit după registrul echipajului Christian Jespersen. 

„A avut ideea nenorocită de a se afla în drumul lui 
O'Sullivan, tocmai când acesta alerga după Andy Fay ca să-i 
ia cizmele. 


„Briciul şi-a împlinit menirea, dar asupra lui Christian 
Jespersen, în timp ce Andy Fay, mai sprinten, a scăpat 
numai cu nişte zgârieturi.” „Staţi... Priviţi-l, e acolo jos!” 

Mă uitai şi văzui pe Andy Fay, cu braţul legat şi capul la fel, 
fumându-şi tacticos luleaua, pe o legătură de funii. 

Lângă el, se ghemuise Mulligan Iacobs, care ori 
mărturisea rânitului afecțiunea ce i-o nutrea, ori poate 
stătea să se bucure de suferinţele ce-l chinuiau. 

Shorty trecu pe lângă noi şi-mi arătă obişnuita lui 
strâmbătură de clown. Văzui că are o mână legată. 

— Asta-i altă victimă a briciului lui O'Sullivan! Mă lămuri 
Mr. Mellaire. 

— Nu se poate! 

— Păi, n-am isprăvit! A mai păţit-o unul, un evreu, Isaac 
Chantz, care, din nenorocire pentru el, se găsea prin părţile 
acelea. 

„De obicei, evreilor nu le place să călătorească pe mare şi 
să părăsească uscatul sigur. Dar avem şi noi câţiva pe 
„Elseneura”, cu toate acestea. 

„Nu e rănit prea rău, dar ţipă mai mult ca toţi ceilalţi 
laolaltă. Mai rău ca un dihor! 

Mr. Pike are destul de furcă acum cu toţi răniții ăştia, pe 
care i-a oblojit cum a putut mai bine şi a căror îngrijire îi 
revine”. 

— Şi O'Sullivan? Întrebai. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Tot Mr. Pike a fost nevoit să-l liniştească, intervenind în 
cursul încăierării. 

„l-a trântit în falcă o lovitură atât de zdravănă, că l-a 
potolit numaidecât. 

„Legat burduf, O'Sullivan a fost dus apoi în partea centrală 
a corăbiei, unde s-a orânduit o infirmierie. 

„Cu un echipaj ca acesta cu care am fost procopsiţi, am 
avea nevoie de atâtea cămăşi de forţă câţi inşi sunt pe bord. 
Câteva celule bine căptuşite, un spital cu cele cuvenite şi o 
casă de însănătoşire ar fi tare binevenite!”. 


Îmi îndreptai ochii spre corpul învelit în pânză al lui 
Christian Jespersen şi spre cei doi japonezi care îi coseau 
giulgiul. 

Unul dintre ei avea mâna dreaptă strânsă într-un bandaj, 
făcut din pânză şi vată. 

Întrebai: 

— Şi ele rănit? 

— Deloc! Îmi răspunse Mr. Mellaire. Omul ăsta se numeşte 
Yatsouda şi se dovedeşte, ca şi tovarăşul său, un corăbier 
iscusit şi vrednic. 

„Dar în urma unei grozave otrăviri a sângelui, a fost silit să 
zacă un an şi jumătate într-un spital din New-York. 
Chirurgul a vrut să-i taie mâna. El s-a împotrivit însă cu 
îndârjire şi de fapt bine a făcut, cu toate că mâna-i este cu 
desăvârşire moartă, în afară de degetul mare şi de arătător. 

„Yatsouda a învăţat să coasă cu mâna stângă. Şi vă repet, e 
foarte îndemânatic!” 

Avui curiozitatea să arunc o privire în infirmierie. 

Găsii acolo, într-un pat de jos, pe O'Sullivan legat bine şi 
trântit pe spate, aiurind, rotindu-şi neîncetat ochii şi 
continuându-şi nesfârşitul monolog. 

Deasupra lui, tot în pat, îşi fuma liniştit pipa Charles Davis, 
omul ciuruit de nenumărate găuri şi răni. Ţinea în mână o 
sulă. 

— Aţi venit să vedeţi Iadul? Mă întrebă, în loc să-mi dea 
„bună-ziua”. 

Auziţi sub mine pe maimuţoiul ăsta, care trăncăneşte într- 
una? E cu neputinţă să-l fac să tacă odată! Şi nu-şi opreşte 
muzica nici ziua, nici noaptea. 

„Nu se poate dormi într-o asemenea tovărăşie. Şi mai ales 
că are un fel de a scrâşni din dinţi, care te scoate din 
râbdări. 

„Vă iau de martor, Mr. Pathurst. E cuviincios să pui un 
bolnav ca mine în tovărăşia unui smintit ca ăsta, dedesubtul 
meu? 

„Dar dacă nu se opreşte, am să-l fac eu să tacă 


LLA 


Şi Charles Davis strânse sula în mână. 

Mr. Pike, care-şi făcea raidul de inspecţie, se apropie pe 
nesimţite. 

— Ar fi trebuit să mi se dea patul de jos, care-i mai bun. E 
obositor să mă urc şi să cobor mereu. 

„Astăzi există legi pentru ocrotirea marinarilor. Când vom 
sosi la Seattle, voi aduce pe secund în faţa tribunalului, 
pentru neomenia pe care mi-a arătat-o. 

„Şi dvS. Îmi veţi sluji de martor”. 

Înaintând, Mr. Pike apăru în uşă. 

— Tacă-ţi gura! Mărâi, chiţibuşarul dracului, avocat fără 
talent! 

„Când ai avut neruşinarea să te înscrii în registrul de 
echipaj al unei corăbii în halul în care te-ai înfăţişat, trebuie 
să-ţi ţii fleanca!”. 

„Dacă nu încetezi să te plângi, s-ar putea să te căieşti. 
Începi să mă plictiseşti, să ştii!”. 

Mr. Pike se înăbuşea de mânie. 

— Eu cunosc legea! Răspunse cu îndrăzneală Charles 
Davis. Când m-am îmbarcat pe corabie, am îndeplinit toate 
ordinele pe care mi le-aţi dat. Mă simţeam foarte bine. Tot 
echipajul mi-e martor. 

„M-am căţărat pe catarguri, am aşezat cărbunii, mi-am 
făcut treaba mai bine ca mulţi alţii. Şii tot fără să mă plâng, 
m-am bălăcit în apa sărată. 

„Mai târziu m-am îmbolnăvit. N-am ce să fac. E destul de 
neplăcut”. 

— Erai putrezit până în măduva oaselor, înainte de a pune 
piciorul pe „Elseneura”! Răcni Mr. Pike. 

„Eu voi face să fii osândit!” 

— Tribunalul maritim va aprecia, răspunse Charles Davis 
fără să-şi piardă cumpătul. Vom afla atunci care dintre noi 
are dreptate! 

— Nu vom afla nimic. Fiindcă, dacă nu încetezi să mă 
întăriţi... 


— Loviţi-mă, domnule locotenent! Înrăutăţiţi-mi starea. Cu 
atât mai mult îmi va spori tribunalul despăgubirile la care 
am dreptul. 

— Şi dacă te arunc peste bord?! Ai să te duci să ceri 
peştilor despăgubirile? 

Răsucindu-se pe călcâi, Mr. Pike plecă. 

Rămăsei câteva clipe încă, încercând să liniştesc pe 
Charles Davis. 

După un sfert de oră, întâlnii pe punte pe Mr. Pike, care 
venise întins spre mine. 

— Mr. Pathurst, îmi spuse, cu un ton poruncitor pe care 
nu-l folosise niciodată faţă de mine, vă sinchisiţi prea mult 
de ceea ce se întâmplă pe bord. 

„Aici, jos, fiecare cu menirea lui. Aşa că vedeţi-vă de 
treaba dvs., în care nu mă amestec deloc - şi eu îmi văd de 
rosturile mele. E mult mai bine aşa!” 

Spunând aceasta, mă părăsii. 

Socotii învăţătura pe care o primii, după aceea a 
căpitanului West, cam prea puţin cuviincioasă din partea lui 
Mr. Pike. Fiindcă, la urma urmelor, am cel puţin dreptul să- 
mi spun părerea. Sunt un călător şi încă unul care-şi 
plăteşte destul de scump şederea pe bord. 

Un călător? Ba deloc! Îmbarcat printr-un hatâr pe o 
corabie care nu are dreptul de a primi călători, sunt înscris 
în registrul „Elseneurei” ca „al treilea ofiţer”, cu o leafă de 
treizeci şi cinci de dolari pe lună. 

Şi Wada, servitorul meu, pentru care plătesc de asemeni 
un preţ bun, este trecut drept chelner. 


E limpede, aşadar, că trebuie să tac. 
* 


x X 


Pe o corabie, nu se pierde vremea cu morţii! 

Imediat după ce japonezii îşi terminară lucrul, Christian 
Jespersen, cu un sac de cărbuni legat de picioare, fu ridicat 
peste stinghie şi trimis în vâltoarea verde. 


Vremea era liniştită şi plăcută, iar „Elseneura” aluneca 
alene, făcând abia două noduri pe oră. De aceea, s-a socotit 
că nu mai e nevoie să fie oprită de tot. 

Căpitanul West veni în ultima clipă în partea de dinainte a 
corăbiei, cu cartea de rugăciuni în mână şi citi cu voce tare 
în faţa întregului echipaj slujba scurtă a prohodului pe 
mare. 

Apoi, Christian Jespersen căzu în gol, iar echipajul se 
împrăştie şi-şi reluă lucrul. Fu o ceremonie scurtă şi 
searbădă. 

Miss West, aşezată pe dunetă într-un fotoliu şi adâncită 
într-o împletitură gingaşă, rămase neclintită şi netulburată. 

Mă dusei spre ea şi-i spusei solemn: 

— S-a făcut! Omul a fost scufundat. 

Ea ridică ochii spre mine, surâse şi rosti un „Ah!” cu totul 
nepăsător. 

— S-ar părea, îi spusei modest, că toată povestea aceasta 
nu vă tulbură prea mult. 

— Ah! Ştiu că totdeauna e neplăcut să numeri, chiar de la 
începutul călătoriei, un om mai puţin în echipaj. Cu 
deosebire când echipajul lasă atât de mult de dorit, ca al 
nostru. 

„Dar ce pot face şi de ce să mă frământ? Nu cunoşteam pe 
omul acesta şi nici elnu mă ştia. Atunci...?” 

— Atunci? 

— E pentru mine un fapt oarecare, cum citim mereu în 
coloanele tuturor ziarelor. Nici dvs., nici eu nu vom muri de 
mâhnire. 

— Credeţi în Dumnezeu? 

— Tata crede. 

— Dar dvs.? 

— Nu prea ştiu. Lucrurile astea sunt mai presus de 
priceperea mea, aşa că nu-mi mai muncesc creierii 
degeaba. 

„Mă gândeam la ele, când eram fetiţă. De atunci... Da, 
sunt convinsă că cred în Dumnezeu... Dar prea sigură, nu 


sunt. Aşa că mă feresc să mă gândesc”. 

CAPITOLUL, XIII. 

Uneltiri viclene. 

Suntem pe drum de două săptămâni şi plutim şi plutim 
acum pe o mare liniştită, sub un cer presărat abia cu câţiva 
norişori albi. Alunecăm încet, cu opt mile pe oră, împinşi de 
o adiere slabă dinspre răsărit. 

Căpitanul West ne spune că e aproape sigur, că vântul 
acesta plăcut este începutul alizeului care suflă dinspre 
nord-est. 

Aflai totodată că „Elseneura”, spre a nu fi zvârlită spre 
coasta braziliană şi capul St. Roch, trebuie să se 
îndepărteze bine de tot din drumul ei firesc şi să cotească 
înspre Africa. 

Se întâmplă uneori, ca în timpul itinerariului, care e impus 
tuturor corăbierilor ca şi nouă, să se ivească insulele 
Capului Verde. Astfel încât nu poate fi surprinzător, ca 
distanţa de la Baltimore la Seattle să fie socotită ca având 
optsprezece mii de mile. 

Urcându-mă azi-dimineaţă pe punte, am găsit la bara 
cârmei pe grecul Tony, sinucigaşul îndărătnic. Mi s-a părut 
că are gânduri mai sănătoase, prin faptul că, pentru a-mi 
răspunde la „bună-ziua”, şi-a scos cuviincios bereta. 

Răniţii sunt pe cale de însănătoşire, în afară de perechea 
Charles Davis - O'Sullivan. 

O'Sullivan e tot legat fedeleş în patul său şi Mr. Pike a 
poruncit lui Charles Davis să-l aibe în grijă. Urmarea 
acestei porunci este că Charles Davis cutreieră puntea, 
spre a aduce de la bucătărie merindele şi apa destinate 
irlandezului, putând astfel să-şi bombănească în voie 
plângerile tuturor pe care îi întâlneşte. 

Wada mi-a istorisit un fapt foarte straniu. El, stewardul şi 
cei doi corăbieri japonezi se adună în fiecare seară, 
pesemne, în cabina bucătarului nostru. Se întâlnesc acolo 
cu plăcere, ca buni asiatici ce sunt şi fiecare din ei 


povesteşte ce a aflat în cursul zilei din trăncănelile de pe 
bord. 

Îmi pare că galbenii ştiu tot ce se întâmplă, iar Wada îmi 
împărtăşeşte cinstit ceea ce i s-a părut mai deosebit în 
cursul acestor convorbiri şi destăinuiri. 

Ceva cu totul nefiresc este felul cum se poartă Mr. 
Mellaire. Wada şi tovarăşii săi au dezbătut îndelung 
subiectul acesta şi au ajuns la o apreciere aspră, cu privire 
la atitudinea celui de-al doilea locotenent, a cărui prietenie 
prea strânsă cu cei trei ticăloşi care dorm în partea din faţă 
a corăbiei, Nosey Murphy, Bert Rhine şi Kid Twist, e de 
neînțeles şi supărătoare. 

Atrăsei atenţia lui Wada că Mr. Mellaire, cel puţin după cât 
se pare, nu putea fi bănuit de o asemenea cârdăşie, fiindcă 
era aspru şi grosolan cu toţi marinarii şi fiindcă arăta că se 
socoteşte ca făcând parte dintr-o „lume superioară” 
corăbierilor. 

— Şi asta, ştii tot atât de bine ca mine. 

— Priceput, înţeles! Îmi răspunde Wada. El aşa cum spus 
dvS. Cu toţi ăilalţi din corabia. Da' cu pişicher ăştia bun 
tovarăş la ei! 

„Asta nu bun! Mult necazuri avem odat' cauza asta pentru 
corabie şi noi toţi!” 

N-aveam nici un motiv să pun la îndoială buna credinţă a 
lui Wada şi continuai întrebările. 

Aflai astfel că tâlharii aceia se înălţaseră la rangul de 
stăpâni în partea din faţă a corăbiei, că statorniciseră un 
regim de teroare, că făceau tot ce voiau şi că ceilalţi, ajunşi 
un fel de robi înfricoşaţi, trebuiau să se supună voinţei lor. 

O pildă numai. În cursul ultimei nopţi, Bert Rhine ar fi 
trezit deodată pe italianul Guido Bombini, i-ar fi poruncit să 
se scoale numaidecât şi să se ducă să-i aducă de la 
bucătărie un pahar cu apă, fiindcă-i e sete. 

Şi Guido Bombini îl ascultase! 

Isac Chantz s-a dus ca şi ceilalţi. Dar fiindcă şi el e un 
bandit, cei trei se poartă mai binişor cu el. 


Herman Luckenheimer, un german voinic şi greoi, care 
are un suflet bun dar mintea cam amorţită, a fost bătut rău 
de cei trei, fiindcă n-a vrut să spele rufele lui Nosey Murphy. 

Cei doi şefi de echipaj trăiesc într-o necontenită frică 
pentru propria lor viaţă, din cauza celor pe care, chipurile, 
îi conduc. 

Mai mult, banda aceea înspăimântătoare s-a mărit de 
curând prin alăturarea lui Steve Roberts, fostul văcar şi a 
lui Arthur Deacon, care făcea pe continent negoţ de carne 
albă. Amândoi au fost primiţi cu bucurie în bandă. 

Sunt singurul, în partea de dindărăt a corăbiei, care 
cunoaşte lucrurile acestea ascunse şi mărturisesc sincer că 
nu ştiu ce trebuie să fac. 

Dacă le împărtăşesc lui Mr. Pike, voi fi repezit din nou şi 
îndemnat „să-mi văd de treburile mele”. 

Să-i vorbesc lui Mr. Mellaire, nici gând, fireşte. 

În ce priveşte pe căpitanul West, el nu se sinchiseşte de 
echipaj, iar Miss West, dacă i-aş face mărturisiri, îmi va 
răspunde printr-un hohot de râs. Nu încape îndoaială! 

De altfel, ştiu că pe orice corabie echipajul are câte o 
ceată de ticăloşi, care-l face să joace aşa cum i se cântă. E 
treaba marinarilor. De vreme ce lucrul se săvârşeşte aşa 
cum se cuvine, şefii n-au de ce să se amestece în 
dedesubturile astea. 

Oricum, însă, toată mârşăvia care se unelteşte în partea de 
dinainte a corăbiei, toată împlinirea tainică săvârşită de cei 
cinci ticăloşi mă nelinişteşte fără să vreau. 

Wada, uitai să vă spun, mi-a povestit în acelaşi timp, că toţi 
nătărăii aceia au trecut printre drepturile ce şi le-au 
acordat şi pe acela de aş lua cei dintâi carnea sărată din 
cazan. Cele mai bune bucăţi, se înţelege, sunt ale lor. 
Ceilalţi mănâncă doar ce lasă ei. 

Credincios adevărului, trebuie să adaug că hrana e 
îmbelşugată şi felurită. Nimeni nu-i flămând. 

Un butoi cu pesmeţi buni de mare e deschis totdeauna. 
Louis coace de trei ori pe săptămână pentru echipaj pâine 


proaspătă. Apa de băut este din belşug. 

Sunt silit să mărturisesc sincer că, în asemenea condiţii şi 
cu ajutorul timpului prielnic, mâna oamenilor se 
îmbunătăţeşte din zi în zi. 

Nu pot spune acelaşi lucru despre Possum, care slăbeşte 
mereu. Nu-mi dau prea bine seama dacă aerul mării, sau 
regimul statornicit de Miss West este pricina. Foxterrierul, 
pe care l-aş putea numi un schelet pribeag, fiindcă nu mai 
poate alerga şi nici nu sa mai ţine pe picioare, e urcat în 
fiecare zi pe dunetă, din ordinul domnişoarei West şi e 
aşezat în cuşca sa, unde stă toată după-amiaza la adăpostul 
vântului şi soarelui. Cu toate acestea, nu-i merge mai bine. 

Seara, doarme în odaia domnişoarei West, care-i de fapt 
singura stăpână a javrei. 

Dealtfel, tânăra fată are tot atâta grijă şi faţă de întregul 
personal de dindărătul corăbiei. 

Mai deunăzi, stewardul suferea mult din pricina unei 
aşchii ce-i intrase sub unghie; ea i-a scos-o încet, cu un 
cleştişor. 

Pe de altă parte, Wada, care era chinuit de puternice 
amețeli şi dureri de cap, a fost îngrijit de domnişoara West 
cu o râvnă mişcătoare, printr-o sumedenie de prafuri, până 
când fu lecuit. 

În schimb, în privinţa aceasta ca şi în celelalte, nu se 
sinchiseşte de nimic din ceea ce se întâmplă în partea de 
dinainte a corăbiei. Mi-aş fi închipuit bucuros pe 
domnişoara West, ducându-se ca o zeiţă a bunătăţii, în 
odaia cu pereţi de oţel din partea centrală a corăbiei, 
aplecându-se asupra lui O'Sullivan care-i legat cobză în 
patul său şi spunând chiar lui Charles Davis câteva cuvinte 
de mângâiere. 

Dar pentru ea, ca şi pentru tatăl ei, amărâţii şi nenorociţii 
care alcătuiesc echipajul „Elseneurei” nici nu există măcar! 
Corabia noastră îmi face impresia unei plantaţii de trestii 
de zahăr, de pe vremea când înflorea sclavia. Miss West 
este fiica trufaşă a plantatorului şi se îngrijeşte numai de 


sclavii din serviciul ei şi al casei, dându-le ceaiuri de 
muşeţel şi cărticele cu sfaturi. Restul turmei, care munceşte 
din greu dincolo de privirile ei, o lasă rece. 

O seară din două, cu alte cuvinte atunci când nu-i de 
veghe, Mr. Pike ne dăruieşte putinţa să-i auzim fonograful. 
Cum se sfârşeşte masa, se frământă în scaun şi ochii-i 
mărturisesc limpede dorinţa pe care o simte, de a-şi aduce 
aparatul îndrăgit. 

Dar el aşteaptă să fie rugat şi ţine ca, fie căpitanul West, 
fie fiică-sa, sau eu însumi, să-i cerem să ne facă hatârul de a 
asculta puţină muzică. Atunci, chipul lui întunecat se 
luminează printre trăsăturile pustiite şi el ne spune, cu un 
aer vesel, dar pe un ton pe jumătate morocănos că va fi 
fericit că ne poate face pe plac. 

Apoi, aduce şi aşează fonograful, cărui nici o 
zdruncinătură necuviincioasă nu-i mai tulbură mersul şi 
mângâind cu labele lui de gorilă plăcile la care ţine atât de 
mult, dă drumul armoniei dumnezeieşti, pe care o soarbe 
cu un aer fermecat. 

Deşi au trecut trei săptămâni, tot n-am izbutit să mă 
deprind cu viaţa schimbăcioasă pe care o duc pe 
„Elseneura”. 

Totul e straniu, de la „Samuraiul” în aparenţă nepăsător, 
care ne comandă şi al cărui glas nu se aude decât în 
tumultul şi în vuietul vijeliei, până la ticăloşii care stăpânesc 
partea de dinainte şi uneltesc cu al doilea locotenent; până 
la O'Sullivan care bombănegşte neîncetat în celula sa de oţel, 
având deasupra pe Charles Davis înarmat cu sula; până la 
Christian Jespersen, trimis undeva la fundul oceanului, cu 
un sac de cărbuni la picioare. 

Toate aceste lucruri, atât de noi pentru mine şi a căror 
existenţă n-o bănuiam acum, mi se par că nu sunt aievea. 

Pe această corabie, pe care nu-mi lipseşte nimic, sunt 
sufletul cel mai nedumerit din toate. 

CAPITOLUL XIV. 

Grecul Tony e pescuit din nou din mare. 


Încă o dimineaţă strălucitoare. 

Ca de obicei, cum mă îmbrăcai mă dusei pe dunetă şi, 
lucru nemaipomenit, nu găsii pe nimeni la cârmă. 

Uriaşa corabie aluneca singură şi în toată voia pe valuri, 
mânată de adierea regulată a alizeului. Şi, repet, nu se afla 
nimeni la bara cârmei, pentru a îndruma corabia! 

Era uluitor! 

Coborâi din nou pe punte şi întâlnii pe Mr. Pike, care era 
de veghe. Se pregătea tocmai să dea liniştit corăbierilor 
oarecare ordine. 

Neîndrăznind să-l întreb nimic, aşteptai să-şi ridice ochii 
spre mine. Ceea ce şi făcu îndată, spunându-mi „bună-ziua”. 
— Bună ziua, Mr. Pike! Răspunsei. Aţi putea să-mi spuneţi 
(şi vă cer iertare pentru întrebare) cine este oare în clipa 

asta la cârmă? 

— E nebunul acela de Tony. 

— Ei bine, fiecare la rândul lui! E rândul meu să pun 
rămăşag pe simbria pe o lună sau pe o cutie cu tutun, că 
Tony nu-i la bara cârmei. 

Secundul mă privi cu toată luarea aminte, îngrijorat pe 
neaşteptate. 

— Dacă Tony nu-i acolo, cine-l înlocuieşte? 

— Nimeni! 

Ca un diavol care ţâşneşte dintr-o cutie şi în ciuda vârstei 
sale şi a staturii care mă minuna, Mr. Pike sări ca ars şi, 
asemenea unei petarde care face explozie, alergă, sau mai 
adevărat se năpusti asupra părţii de dindărăt a vasului, cu o 
iuţeală pe care nimeni n-ar fi fost în stare s-o depăşească. 

El sări câte trei trepte deodată pe scara dunetei şi găsi ca 
şi mine cârma părăsită. 

Numaidecât începu să răcnească ordine către cei care 
erau de serviciu. Oamenii începură să tragă în grabă o 
parte din funii şi să dea drumul altora. 

Înţelesei lesne, fiindcă începeam să deprind diferitele 
operaţii ale manevrei, că secundul cârmea corabia dintr-o 
direcţie într-alta. 


Mr. Mellaire şi dulgherul care-şi părăsiseră gustarea de 
dimineaţă şi-şi ştergeau încă buzele, se iviră pe scara 
cabinelor. 

Dulgherul puse mâna pe bara cârmei şi al doilea 
locotenent se duse spre partea de dinainte a „Elseneurei”, 
pentru a supraveghea şi a grăbi manevra, în timp ce Mr. 
Pike cerceta marea cu binoclul. El se îndoia, desigur, că 
grecul făcuse o nouă săritură în valuri şi, când văzu că 
lipseşte scara proptită în faţa sufrageriei, fu încredinţat pe 
deplin că aşa se întâmplase. 

— Smintitul ăla şi-a luat scara cu el! Strigă secundul. 
Fiindcă nu ţine deloc să se înece. 

„Elseneura” îşi sfârşea schimbarea direcţiei, când 
căpitanul West ieşi la rându-i din odaia hărților. 

Mă salută curtenitor, salută pe Mr. Pike în chipul obişnuit 
şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, Mr. Pike? A căzut un om în mare? 

— Da, domnule căpitan. Şi a luat cu el scara sufrageriei. 

— Cine e? 

— Grecul, care a sărit peste bord la plecarea din 
Baltimore. 

— Ah! 

Întâmplarea nu părea, fără îndoială, să tulbure prea mult 
pe „Samurai” care-şi aprinse o ţigară şi-şi continuă alene 
plimbarea pe dunetă. 

Dar era vădit că nu-i scăpa nimic. 

Mr. Pike puse câţiva oameni să se caţere şi să cerceteze cu 
privirea largul apelor, în timp ce Miss West, care venise 
lângă mine, scotocea şi ea oceanul cu ochii-i cenuşii. 

Dar era vădit că nu-i scăpa nimic. 

Mr. Pike puse câţiva oameni să se caţere şi să cerceteze cu 
privirea largul apelor, în timp ce Miss West, care venise 
lângă mine, scotocea şi ea oceanul cu ochii-i cenuşii. 

Îi istorisii tot ce ştiam. Mi se păru că nu-i deloc mişcată, ca 
de obicei şi-mi spuse că puteam fi liniştit. 


Grecul avea să fie regăsit. Era o simplă toană a lui să se 
arunce în apă. 

— Cazul lui, adăugă ea, nu-i unic. Am văzut alţii, cu aceeaşi 
toană, care aveau grijă să ia cu ei câte un colac de salvare, 
sau care nu săreau în apă decât dacă zăreau un vas prin 
apropiere. 

„De data asta, scara îndeplineşte rolul colacului de 
salvare”. 

Şi Miss West mă părăsi, spunându-mi că se duce să 
îngrijească de Possum. 

Andy Fay trecut la cârmă, pentru ca dulgherul să se poată 
întoarce să-şi isprăvească gustarea întreruptă. 

Căpitanul West se plimba înainte, fumându-şi ţigara. 

În ce priveşte pe Mr. Pike, el avea aerul tare mâhnit, 
fiindcă era nevoit să-şi piardă vremea cu întoarcerea 
vasului, pricinuită de neghiobia unui smintit. 

Într-un cuvânt, toţi cei de pe bord, trebuie să recunosc, îşi 
dădeau silinţa să pescuiască din apă pe cel dispărut, dar cu 
plictiseală şi fără convingerea că săvârşesc o faptă bună. 

Mr. Mellaire îmi mărturisi că grecul, când nu-l apucau 
furiile, era un marinar priceput şi că, faţă de lipsurile 
echipajului cu care eram năpăstuiţi, pierderea lui ar fi mult 
resimţită. 

După o oră, „Elseneura” îşi schimbă iar direcţia şi-şi reluă 
cercetările în partea opusă. 

Primul care îl zări pe Tony fu nătăfleţul acela din Malta; de 
pe catargul pe care se căţărase, maltezul începu să facă 
semne. 

Mr. Pike îşi aţinti binoclul spre punctul arătat şi Miss West, 
care se urcase iarăşi pe punte şi-şi adusese de asemeni 
binoclul, făcu la fel. 

Secundul părea foarte nedumerit de ceea ce vedea. Miss 
West, la care văzui aceeaşi mirare, scoase deodată un țipăt 
de uimire şi începu apoi să râdă. 

— Ce s-a întâmplat, că sunteţi atât de veselă? Întrebai. 


— Omul, îmi răspunse Miss West, nu-i în apă. E... cum să 
spun?... E în picioare, pe apă. 

— Foarte adevărat! Întări Mr. Pike. S-a suit pe scară şi 
pluteşte. 

„Mă întrebam la început, fără să înţeleg, ce se petrecea. 
Dar nu, asta e! Ticălosul, care se teme grozav de înec, se 
ţine în cumpănă cu ajutorul treptelor scării. Norocul lui este 
că marea este liniştită. 

„Mr. Mellaire, în timp ce eu voi pune să se ascundă pânza 
cea mare, îngrijiţi, vă rog, să se lase pe apă o barcă mare, 
cu oamenii trebuincioşi. 

„Băgaţi de seamă să ştie vâsli. Voi merge şi eu cu ei”. 

— Duceţi-vă şi dvs.! Mă îndemnă Miss West. Veţi avea un 
prilej nimerit de a admira întreaga privelişte a corăbiei 
noastre, cu toate pânzele întinse. Credeţi-mă face să vă 
obosiţi!”. 

Aşadar, mă îmbarcai şi mă aşezai lângă Mr. Pike, în partea 
de dindărăt a bărcii, a cărei cârmă o conducea. 

Jumătatea de duzină de luntraşi care erau cu noi se 
opintiră cu râvnă şi vâsliră spre sinucigaşul prefăcut, care 
se ţinea într-un chip de necrezut pe suprafaţa apei. 

Maltezul era şeful luntraşilor - şi înaintarăm destul de 
repede. 

Printre ceilalţi cinci lopătari, văzui pe un norvegian numit 
Ditman Olansen, despre care-mi vorbise de curând în mod 
deosebit Mr. Pike, spunându-mi că e cuprins adesea de 
nişte furii groaznice, fără ca să se poată cunoaşte dinainte 
pricina, mai mult ori mai puţin neînsemnată, care le va 
dezlănţui. 

Îmi amintii atunci de acei „Berserks” legendari, 
scandinavii care se adunau în cete de câte doisprezece inşi 
şi se luptau dezbrăcaţi, cuprinşi de un soi de sminteală 
furioasă. 

Deocamdată, Ditman Olansen, aplecat pe vâsla lui, cu ochii 
lui mari, rotunzi şi palizi, părea omul cel mai blajin din câţi 
cunoşteam. 


Când văzu că ne apropiem de el, grecul începu să strige şi 
să ne amenințe, învârtind în aer un cuţit marinăresc. 

Greutatea corpului său scufunda uşor scara, astfel încât 
uneori grecul era până la genunchi în apă. Şi pe această 
proptea ce nu putea fi văzută, el se răsucea necontenit, 
gesticulând nebuneşte. Chipul lui, ce se strâmba neîncetat, 
aducea mai mult cu cel al unei maimuțe, decât cu al unui 
om. 

Mă întrebam cu oarecare grijă, în faţa acestui cuţit de 
temut, a cărui lamă strălucea, cum se va putea săvârşi 
salvarea lui Tony. 

Dar în privinţa aceasta, ar fi trebuit să mă gândesc la Mr. 
Pike. Secundul puse mâna pe drugul de reazim ce se afla pe 
fundul bărcii., sub picioarele uneia din perechile de vâslaşi. 
Apoi, când se apropie bine de grec, ferindu-se de învârtirile 
cuţitului şi alegând o clipă prielnică, în care valurile ridicau 
partea de dindărăt a bărcii, izbi bucata aceea grea de lemn 
în capul lui Tony. 

Cuţitul îi căzu în apă şi, pierzându-şi cunoştinţa sub 
lovitura ce-i fusese trasă, nebunul se prăbuşi în valuri. 

Mr. Pike îl prinse şi, fără vreo sforţare vădită, îl trânti la 
picioarele mele, în barcă. 

După câteva clipe, luntraşii se aplecau iar pe vâsle şi Mr. 
Pike ne conduse spre „Elseneura”. 

Firişoare de sânge curgeau prin părul ud al grecului şi-l 
lipeau de ţeastă. Nu-mi puteam întoarce privirea de la 
corpul acela în nesimţire, care se chinuise atâta în valuri şi 
din care picura apă. 

Cu o clipă mai înainte, era încă o făptură care sfida 
întreaga lume. O singură lovitură scurtă în cap a fost de 
ajuns, pentru a face loc înţepenirii morţii. 

Nu era însă o moarte adevărată, fiindcă inima tot îi mai 
bătea. Spre ce zări i-o fi zburat deocamdată sufletul? Când 
şi de unde se va întoarce, spre a readuce acest corp la 
viaţă? Taină de necercetat, pe care n-a pătruns-o încă nici 
un psiholog. 


Când îmi ridicai ochii, văzui înainte-mi, ca pe urma unei 
lovituri de baghetă vrăjită, priveliştea de neasemuit şi 
triumfătoare a „Elseneurei”, îndreptându-se spre cer în 
toată măreţia ei. 

Pe lemnăria subţire şi albă a corăbiei, abia îngreunată 
parcă de cele cinci mii de tone de cărbuni pe care le ducea, 
se înălța în azur un Himalaya de catarguri şi pânze, a căror 
mărime de neînchipuit părea nefirească, părea o tăgăduire 
a celor mai simple legi în privinţa echilibrului. 

Cum au izbutit oare gângăniile omeneşti să plăsmuiască şi 
apoi să construiască asemenea operă falnică? Vor fi fost 
oare făpturi asemănătoare bietei fiinţe, pe care o auzeam 
gemând la picioarele mele? 

Cu toate acestea, Tony se simţea bine! Întâi horcăi, apoi 
tuşi şi gemu. Astfel, îşi făcea reintrarea între cei vii. 

Văzui pe Mr. Pike, privindu-l cu luare-aminte. Trezindu-se, 
Grecul avea să se arunce iar în apă şi urmă să fie iar 
trebuincioasă o lovitură în cap, pentru a-l linişti? 

Dar 'Iony se mulţumi să-şi redeschidă ochii negri şi să mă 
privească îndelung, cu un aer năucit. Apoi, îi închise iar, 
fără să spună o vorbă. 

— Ce veţi face cu el? Întrebai pe secund. 

— Îl vom pune iar la treabă, cât mai degrabă cu putinţă. 
Asta-i va prii cel mai mult. N-are răni grave şi trebuie să-şi 
împlinească datoria aşa cum s-a angajat. 

Când barca fu ridicată cu funiile pe bord, văzui că Miss 
West coborâse iar în cabina ei. 

În odaia hărților, căpitanul West se îndeletnicea cu întorsul 
cronometrelor, în timp ce Mr. Mellaire, care locuieşte în 
partea centrală a corăbiei, se dusese să doarmă o oră-două, 
înainte de a-şi începe quart-ul de amiază. 

Nimeni nu arăta pentru sărmanul lony nici cea mai mică 
simpatie. 

EI fu aruncat pe podeaua punţii, ca o mortăciune şi 
rămase acolo fără nici o îngrijire, urmând să-şi recapete 
cunoştinţa atunci când va putea. 


Eu însumi începui să-mi oţelesc inima, în urma unor 
asemenea emoţii zadarnice. Şi, mai mult încă decât cu 
întâmplarea jalnică la care luasem parte, ochii îmi 
rămâneau plini de încântătoarea privelişte a „Elseneurei”, 
înălţându-şi deasupra valurilor ameţitoarea şi alba ei 
piramidă din fier şi pânză. 

CAPITOLUL XV. 

Fiicele lui Herodias. 

Până acum, nu cunoşteam farmecul şi binefacerea 
vânturilor alizee. Ne mână alizeul dinspre nord-est şi milele 
rămân în urma noastră, în timp ce loch-ul se învârteşte şi 
țiuie pe dunetă. 

Ieri, alizeul ne-a făcut să străbatem cam două sute 
cincizeci şi două de mile. În ajun, străbătusem două sute 
patruzeci, iar în, ziua de dinainte două sute şaizeci de mile. 

Şi cu toate acestea, nu e un vânt brutal. E îmbălsămat şi 
înviorător şi se mulţumeşte să-şi arate puterea asupra 
pânzelor noastre, cum ar face vântul întăritor asupra 
oamenilor. 

Mă desfăt, desehizându-mi plămânii şi toţi porii pielii în 
bătaia lui dezmierdătoare. 

E răcoros, fără să fie rece şi, la orice oră din noapte, când 
toţi cei din jurul meu dorm în cabine, mă smulg cititului şi 
mă duc pe dunetă, în cel mai subţire dintre veşmintele mele 
tropicale. 

Mr. Pike se îmbracă la fel şi-mi pare mai voinic şi mai 
impunător ca oricând. Când stofa subţire i se lipeşte de trup 
şi-ţi dă impresia că e gol, când se umflă apoi pe oasele lui 
mari şi pe muşchii lui zdraveni, nu-ţi vine să crezi că are 
şaizeci şi nouă de ani. Ce minunat model de bărbâăţie! Sunt 
înmărmurit! 

Zilele se perindă la fel, ca în vis, cu acelaşi sunet de clopot 
chemând pe rând oamenii la lucru. 

Sunt atât de asemănătoare zilele, încât dacă vreau să ştiu 
exact la ce dată am ajuns, sunt nevoit să cercetez 
calendarul. 


Noaptea trecută, adică pe la ora două mai exact, în timp 
ce stăteam culcat şi picoteam uşor, fui trezit deodată de un 
tunet de înjurături şi blesteme, care veneau de pe punte şi 
se dezlănţuiau undeva, dedesubt. 

Îmi dădui îndată seama că e glasul lui Mr. Pike. Dar izbutii 
să adorm iarăşi şi, abia când Wada îmi aduse gustarea de 
dimineaţă, putui afla ce s-a întâmplat. 

Larry, insul acela ciudat cu nasul cârn, cu obrazul plin de 
zbârcituri şi cu ochii plângăreţi de cimpanzeu, se folosise de 
întunericul nopţii, din îndemnul vreunui diavol răufăcător şi 
trântise secundului câteva cuvinte grosolane. 

Dar în ciuda nopţii, Mr. Pike izbutise să-şi dea seama cine-i 
vinovatul şi atunci izbucni tărăboiul, al cărui răsunet 
ajunsese până la mine. 

Mai întâi, îl chemă şi-l întrebă de ce nu-şi ţine gura. În loc 
să tacă, Larry răspunse îndrăzneţ, ca un copil mare ce este 
- şi înfuriase şi mai rău pe secund. 

Urmarea: până când să-şi dea Larry seama ce se întâmplă, 
se trezi cu Mr. Pike năpustindu-se asupră-i, ca un uragan; 
punându-i fiarele la mâini, secundul îl atârnă de catargul de 
dindărătul corăbiei. 

Trebuie ştiut că era întâia dată când îşi îngăduia Larry să 
spună secundului cuvinte nechibzuite, în timp ce Kid Twist, 
Bert Rhine şi Nosey Murphy îi zvârliseră insulte mult mai 
grele şi nu fuseseră pedepsiţi. 

Ar fi lipsit de temei să cred că Mr. Pike, care nu ştie ce-i 
frica, se temea cumva de cei trei tâlhari. Dar pentru a se 
feri de încurcături fără rost, el se prefăcea că nu-i aude. 

În schimb, hotărâse ca Larry să fie pedepsit şi pentru 
ceilalţi trei, spre a le sluji ca pildă. 

Mai mult de o oră, Larry nu putu îndura cazna. Sfidând pe 
Mr. Pike, nătărăul acesta tâmpit începu să răcnească spre 
dunetă, pretinzând să fie dezlegat cât mai curând cu 
putinţă, ca să se lupte cu el voiniceşte şi să-şi măsoare 
puterile. 


Ca şi cum nefericitul Larry ar fi avut de partea lui, într-o 
luptă cu neînfricatul bătrân, sorţi cât de mici de izbândă. 

Mr. Pike nu aşteptă să fie rugat. Sări sprinten pe punte şi-i 
scoase fiarele. Iar Larry, după cum îmi povesti Wada, fu 
bătut măr. 

Trebui să fie dus de câţiva inşi şi aşezat pe pat, unde 
rămase toată ziua, cu doi dinţi mai puţin şi cu vânătăi pe tot 
corpul. 

În ce priveşte pe Mr. Pike, el se alese, ca de obicei, cu 
câteva jupuituri la încheieturile degetelor. 

În timp ce pe bord se desfăşoară aceste întâmplări, care 
mă înveselesc, eu îmi trăiesc zilele aşa cum îmi place. 

N-am pierdut numai noţiunea vremii, dar şi pe cea a lumii 
pe care am părăsit-o. 

Uneori îmi aduc aminte că sunt săptămâni, de când n-am 
primit nici scrisori, nici ziare, nici măcar o telegramă, ori un 
telefon măcar; că n-am fost la nici un teatru; că nu mi-a 
venit nimeni în vizită. 

Toate astea au pierit. 

Pentru mine nu mai există nimic altceva, decât 
„Elseneura” şi cei de-pe bordul ei. „Elseneura”, devenită 
centrul unui cerc lichid, care-şi strămută neîncetat 
orizontul. 

Adesea îmi amintesc de soarta căpitanului Scott, mort din 
cauza frigului în cursul expediției sale spre Polul Sud şi 
care, după zece luni de la dispariţie, era socotit încă în 
viaţă. 

În lumea aceasta, totul e doar închipuire. Sunt crezut în 
viaţă şi, la rându-mi, şi eu cred că toţi cei pe care i-am lăsat 
în urma mea, pe continent, trăiesc. Dar nici ei, nici eu, n- 
avem nici o dovadă că e aşa cum credem. 

Păstrez pentru mine însumi gândurile astea. Dacă aş vorbi 
despre ele domnişoarei West, sau m-aş folosi de 
Schopenhauer sau de alţi filosofi vestiți, ea m-ar ruga iute- 


iute, o ştiu bine dinainte, să las filosofia. 
* 


x X 


Domnişoara West şi cu mine ne-am aşezat astăzi în fotoliile 
de pe punte, pe dunetă şi i-am citit „Fiicele lui Herodias” de 
Symons. 

Efectul lecturii mele a fost măreț. Tocmai cel pe care-l 
aşteptam. 

Miss West, care nu-şi pierde niciodată timpul, tivea o 
batistă fină albă. Trebuie să tivească un maldăr de batiste 
pentru tatăl ei. Îmi dau din ce în ce mai bine seama că are o 
fire casnică şi duioasă de zână binefăcătoare, aducătoare 
de viaţă bună şi tihnită. 

Ea zâmbi, cum să spun? Cu un fel de surâs lăuntric şi cu 
toate acestea triumfător, cu un zâmbet sigur de el însuşi, 
care înfăţişa, prin ochii ei calzi, mari şi cenuşii, experienţa 
câştigată de toate generaţiile de femei pe dinaintea ei; ea 
zâmbi când îi citii: „Cu un surâs nevinovat, Priviţi-le jucând 
într-una. 

Nu au decât un gând: „Suntem frumoase!” „Bărbatul a 
fost creat, ca să ne iubească”. 

Nu căutaţi să le înţelegeţi, Fiindcă nu vor să vă-nţeleagă. 

Îşi vor împleti paşii până la sfârşitul veacurilor În jurul 
inimilor noastre”. 

— Ei, dar e foarte bine că-i aşa! Îşi tălmăci gândurile Miss 
West. 

„Da, Symons cunoştea minunat femeile. Miss West îmi 
întărea convingerea aceasta. 

Continuai lectura şi ajunsei la versurile acestea măreţe: 
„Că-n afară de ele, pe iarba blondă, Ar mai fi ceva de dorit 
pe lume, Aceasta e cu neputinţă de crezut. 

Ochiul bărbatului nu-i decât o oglindă, O fereastră larg 
deschisă, În care se răsfrânge farmecul lor. 

Ce căutaţi, spun ele, departe de noi. 

Dacă vă-ntindem braţele noastre gingaşe? 

Nu suntem ţinta din urmă? 

De ce priviţi în seara palidă, La ce se află prea departe? 

Suntem aici, totul e zădărnicie. 


Lăsaţi nopţii nenorocirile! 

Noi nu privim decât la stele 

— Foarte adevărat! Întări Miss West, în timp ce eu încetai 
cititul, spre a-i da putinţa să-şi spună gândurile. 

„Şi noi, Mr. Pathurst, am privit adesea împreună spre 
stele”. Hotărât lucru, nu mă înşelasem. Era femeie şi-şi 
dădea seama de asta. 

Reluai: 

— Aşteptaţi puţin! Să ajungem la încheiere. 

„Singure, printre frumuseţile lumii, Noi suntem aievea. 

Lăsaţi visurile nesigure Şi punându-vă mâinile într-ale 
noastre, Tot ce n-a fost pentru voi decât amăgire, Făuriţi-l 
după chipul vostru!” 

— Bine spus, foarte bine!... Şopti Miss West, în timp ce în 
ochi i se citea mândria neştiută de ea singură a puterii ei 
tainice, care se trezea acum în ea. Versurile acestea sunt cu 
adevărat minunate. 

Îi spusei plin de înflăcărare: 

— Atunci, dacă aceasta-i părerea dvs.... 

Dar mă oprii aproape numaidecât. Pentru noi, nu sosise 
încă vremea să pătrundem mai adânc tainele nopţii, să 
cercetăm nenorocirile care ne aşteptau, poate, dincolo de 
stele. 

Miss West îşi strânse lucrul şi se ridică. 

— Sunt mândră, ştiţi, îmi spuse ea, că sunt o fiică a lui 
Heradios! 

Încheind astfel, îmi strânse mâna şi plecă, în timp ce în 
ochii ei mari strălucea licărirea unui nou şi tăinuit surâs. 

CAPITOLUL XVI 

„Samuraiul” păleşte. 

Timpul e minunat şi citesc mereu. Nu prea fac mişcare, 
astfel că n-am nevoie să dorm mult. Nici un nepoftit nu vine 
să mă supere, aşa că citesc până mă năucesc. Pe oricine a 
rămas în urmă cu cititul, îl sfătuiesc să întreprindă o 
călătorie pe mare, o călătorie lungă cum am făcut eu. 


VW 
! 


Câştig de zor anii pierduţi. E o beţie fără seamăn, o orgie 
fără margini şi sunt încredinţat că, văzându-mă fără 
încetare cu nasul vârât între două foi, tot echipajul acesta 
cu creierii găunoşi mă socoteşte drept cel mai ciudat animal 
ce i-a fost dat vreodată să privească. 

Cum însă, pe de altă parte, nu ţin să mă îndobitocesc de- 
abinelea, voi încerca o schimbare, îndată ce vom atinge 
regiunile perfect liniştite ce se află între alizeele dinspre 
nord-est şi cele dinspre sud-est. 

Wada îmi va încărca mica puşcă automată şi mă voi distra, 
trăgând la ţintă. Când eram mic, bucuria mea era să trag cu 
puşca. Îmi aduc aminte că aveam pe atunci o armă cu aer 
comprimat, cu care nu mă mai astâmpăram de dimineaţă 
până seara, împuşcând prihori. 

Mai târziu, căram cu mine în munţi o puşcă de vânătoare a 


tatei, dar nu prea ştiam s-o mânuiesc. 
* 


XX 


Fotoliile de pe punte sunt aşezate pe dunetă, la umbra 
pânzelor întinse în acest scop. 

Spaţiul liber, care se schimbă după înclinația soarelui, 
dimineaţa şi după-amiază e oarecum nemăsurat. 

Adesea, fotoliul domnişoarei West se află lângă al meu. 

Un al treilea fotoliu e pentru căpitanul West, dar el nu vine 
niciodată să-l ocupe. Dealtfel, căpitanul nu se urcă decât 
rareori pe dunetă, unde nu prea are ce face, în afară de 
calculele astronomice trebuincioase la îndrumarea corăbiei, 
pe care le săvârşeşte cu repeziciune. 

Restul timpului şi-l petrece în salonul cel mare. Nu citeşte 
şi, lăsând să se scurgă orele, se mulţumeşte să viseze cu 
ochii deschişi, în curentul ce se stârneşte între ferăstruici şi 
uşa scării, prin care-l trimit pânza cea mare de dindărătul 
corăbiei şi cea de pe catarguri. 

În schimb, Miss West are totdeauna ceva de făcut. Ori se 
ocupă de rufele tatălui ei şi de-ale ei, ori coase. Croitorie, 


broderie şi o sumedenie de obiecte de gust, totul se 
lucrează lângă mine, pe un fotoliu de pe punte. 

În salon e aşezată o maşină de cusut, pentru lucrările 
mari. 

Miss West îmi spuse că e îndrăgostită de mare şi de 
atmosfera ei. Totuşi, şi-a adus pe corabie tot ce-a putut din 
„viaţa ei de pe uscat”. Mai ales faimosul serviciu de ceai din 
porțelan de China. 

Ea e de asemenea şi o foarte bună bucătăreasă. 
Supraveghează totdeauna pe Louis şi pe steward, când 
gătesc mâncărurile mai delicate. De cele mai multe ori, ea 
le face şi mai bune. 

Miss West a călătorit până la Extremul-Orient şi a adus din 
țarile acelea numeroase reţete uimitoare, taina 
mâncărurilor plăcute la gust şi miros, cu care ne ospătăm în 
fiecare zi. 

În ce priveşte fierberea orezului, Louis e un meşter 
desăvârşit. Dar când e vorba de alte mâncăruri cu orez, nu 
mai este, faţă de îndemânarea domnişoarei West, decât un 
ucenic stângaci. 

Cât despre mine, nu ştiu dacă sub influenţa prielnică a 
aerului sărat ori sub aceea a neobişnuitei destoinicii 
culinare a domnişoarei West, am o poftă de mâncare şi 
înghit cu nesaţ ce mi se serveşte la masă. 

În fiecare zi, însuşirile domnişoarei West îmi par mai 
limpezi. Cu seriozitatea timpurie a gândurilor ei, nu mai 
este ceea ce se poate numi „o fată tânără”; şi cu toate 
acestea, nu-i nici femeie. 

Când râde vioi, are treisprezece ani; când devine serioasă, 
are peste treizeci de ani. 

Inimoasă, naturală şi simţitoare, este cu deosebire, prin 
surprinzătoarea ei. Vigoare fizică şi morală, o adevărată 
fiică a lui Herodias. Orice ar face, nu uită niciodată să fie 
femeie. 

Îşi îngrijeşte părul cu atenţie şi nu se arată niciodată 
nepieptănată. Nici un fir nu-i răvăşit. 


În schimb, gâtul îi este totdeauna liber. Nu ştiu dacă are 
gulere închise până sus, dar n-am văzut-o niciodată 
purtându-le. Toată îmbrăcămintea ei e croită larg în jurul 
pieptului şi mă trezesc adesea privindu-i pieliţa subţire, 
rotunjimea tare şi, spre umeri, desăvârşita linie. 

Vizitarea coteţului a devenit una din îndatoririle regulate 
ale vieţii de bord. Cel puţin o dată pe zi, Miss West şi cu 
mine, întovărăşiţi de steward şi de Possum care-i acum pe 
cale de întremare, ne ducem la coteţ, pe puntea de oţel. 

Stewardul ne spune câte ouă a adunat şi ne vorbeşte 
despre fiecare găină şi despre felul cum ouă. Până una alta, 
cele patru duzini de găini dau în fiecare zi câte două duzini 
de ouă, ispravă de care Miss West e foarte mândră. 

Cele mai multe din păsări au nume. Pe cocoş, fireşte, îl 
cheamă Pierre. O găină pestriță se numeşte Delly Warden. 
O alta, slabă dar semeaţă şi cu penele netezite, care 
urmează pe Pierre ca o umbră, e Cleopatra. O a treia, cu 
vocea de aur (atât cât poate o găină să aibă voce de aur) e 
Sarah Bernhardt. 

Când vreuna din găini încetează să ouă, e tăiată, cum am 
mai spus, din ordinul domnişoarei West. Asemenea jertfe se 
săvârşesc o dată pe săptămână. 

Dar la masă, tânăra fată se abţine să mănânce o cât de 
mică părticică din „victime”. În zilele de tăiere, se 
mulţumeşte cu un „curry”, cu raci, stacojii sau pui 
conservaţi. 

Dacă aş fi fost, ca atâţia alţii, plin de mine însumi, aş fi 
putut nutri bănuiala că prezenţa mea oarecum neobişnuită 
pe „Elseneura” a aţâţat curiozitatea domnişoarei West şi a 
îndemnat-o să facă, odată cu mine, această călătorie. 

În acest caz, însă, m-aş fi înşelat rău. 

Miss West s-a îmbarcat pe această corabie, spre a veghea 
asupra sănătăţii tatălui ei, care o nelinişteşte. În starea 
căpitanului West, e ceva care nu merge cum ar trebui. 

În mai multe rânduri, în timp ce-şi privea cu atenţie tatăl, 
am surprins în ochii fetei o tulburare bizară şi, mai mult 


decât atât, o adâncă îngrijorare. 

Ieri la prânz, în timp ce povesteam o anecdota, îmi 
îndreptai privirea spre Miss West şi băgai de seamă că nu 
mă ascultă. Furculiţa pe care o ducea spre gură se oprise în 
drum. 

Ceea ce înţelesesem, însă, îmi fusese de ajuns. 

Mai mult încă, văzusem obrazul căpitanului West, obraz ce 
devenise deodată palid ca ceara, în timp ce i se băteau 
tâmpleâe şi în timp ce buzele-i tremurau fără vrere şi fără 
zgomot. 

Apoi, pleoapele îşi reluară mişcarea obişnuită, buzele nu i 
se mai frământară şi obrazul i se coloră iar. 

S-ar fi spus că sufletul căpitanului West îi părăsise corpul 
câteva secunde, spre a se întoarce înapoi. 

În tot restul zilei, starea căpitanului West fu bună, ca 
totdeauna. 

Ba, chiar în cursul serii, dădu lui Mr. Pike o aspră lecţie 
profesională, constatând o uşoară neglijenţă a acestuia. 

lată faptele: 

Se lăsase noapte şi echipa de serviciu trăgea de diferite 
funii, pe punte. 

Deodată, se auzi de la catargul de dindărătul corăbiei o 
trosnitură, însoţită de zgomotul sfâşierii unei pânze. În 
aceeaşi clipă, toţi oamenii din echipă se dădură peste cap şi 
se rostogoliră pe punte. 


Urmă o scurtă tăcere, întreruptă de glasul căpitanului 
West, pe care-l văzusem cu câteva clipe mai înainte, trecând 
pe lângă mine, cu mâinile în buzunare. 

— Ce s-a rupt, Mr. Pike? Întrebă căpitanul. 

— S-au rupt odgoanele pentru ridicarea unei pânze, 
domnule căpitan... răspunse secundul. 

După o tăcere, vocea căpitanului West se auzi iar: 

— Altă dată, băgaţi de seamă ca funiile să fie bune şi să 
alunece bine! 

Nu se poate tăgădui, Mr. Pike este un marinar cu 
pregătire şi pricepere. Totuşi, în cazul acesta săvârşise o 
greşeală, pe care nici el însuşi n-ar fi putut-o ascunde. 

Îi cunoşteam bine firea, simplă şi mândră în acelaşi timp, 
ca şi amorul-propriu, îndreptăţit de altfel, încât îmi puteam 
închipui cât îl rănise mustrarea căpitanului West. 

El se resemnă cu toate acestea şi răspunse respectuos, 
dar nu fără un bombănit uşor în glas: 

— Da, domnule căpitan. 

Însă puteam prevedea, fără să mă înşel, că sărmanii 
nătăfleţi de sub conducerea lui vor resimţi din belşug, în tot 
cursul nopţii, cât era de amărât şi de înverşunat. 

Ceea ce de altfel, se şi întâmplă. Fiindcă a doua zi de 
dimineaţă, John Hackey, o secătură din San-Francisco, avea 
un ochi vânăt; iar o falcă a lui Guido Bombini se umflase din 
cale afară. 

Wada îmi mărturisi că într-adevăr, în partea de dinainte a 
corăbiei cursese o ploaie de lovituri zdravene, în timp ce în 
partea ele dindărăt a vasului noi ne odihneam liniştit în 
cabine. 

Azi încă Mr. Pike cutreieră puntea, întunecat la faţă şi 
dojenindu-şi oamenii mai mult şi mai cu asprime ca de 
obicei. 

Dacă domnişoara West sau eu îi spuneam ceva, el de abia 
cuviincios, nu ne răspunde decât prin monosilabe şi figura 
lui, încruntată cu încăpățânare, înfăţişează de minune 
starea lui sufletească. 


Miss West râde de aerul lui Mr. Pike. Mă lămureşte că e 
efectul unui fenomen cunoscut, denumit în chip obişnuit 
„harţagul din largul mării”. 

— Şi eu, mă încredinţă, am simţit toanele acestei boli, ca 
să-i spun aşa şi semăn leit cu Mr. Pike. Da, da, leit... 

— Vă rog să nu vă îndoiţi... 

Desigur că Mr. Pike va avea să-şi rumege vreo trei zile 
harţagul ăsta. 

Şi sunt încredinţat că bătrânul lup de mare, foarte 
conştiincios în îndeplinirea serviciului său, suferă tot atât de 
mult din cauza greşelii săvârşite, pe cât îl doare mustrarea 
căpitanului West. 

CAPITOLUL XVII. 

Trecerea liniei. 

Azi în zori, într-a douăzeci şi opta zi a călătoriei, am trecut 
Linia Ecuatorului. 

Şi Charles Davis a sărbătorit acest eveniment, omorând pe 
O'Suilivan. 

Vestea ne-a fost adusă de Boney, flăcăul acela lung şi 
subţire cât o prăjină, care făcea parte din echipa de serviciu 
condusă de Mr. Mellaire. Al doilea locotenent şi cu mine 
merserăm numaidecât la locul unde s-a întâmplat fapta şi 
găsirăm pe Mr. Pike, care tocmai sosise. 

Suferințele lui O'Sullivan şe sfârşiseră. Vecinul lui din patul 
de deasupra pusese capăt jalnicei vieţi a nebunului, printr-o 
lovitură năpraznică dată cu sula de desfăcut firele funiilor 
de împletit. 

Acest Charles Davis e cu neputinţă de înţeles. Aşezat 
liniştit pe pat, îşi aprinse nepăsător pipa, înainte de a 
răspunde întrebărilor pe care i le punea Mr. Mellaire. Nu s- 
ar putea susţine că omul ăsta e smintit de-a binelea. 

Cu toate acestea, a ucis cu sânge rece o fiinţă fără 
apărare. 

— Davis, de ce ai făcut asta? Îl întrebă Mr. Mellaire. 

— Fiindcă, domnule locotenent, răspunse Charles Davis, 
aprinzându-şi iar pipa ce se stinsese, fiindcă... puff! Puff!... 


Individul ucesta îmi tulbura somnul. 

În această clipă, zării aţintit asupră-i ochiul scânteietor al 
lui Mr. Pike. Şi Davis continuă, pe un ton înăsprit: 

— Da, aşa!... Uite aşa... puff! Puft!... Mă plictisea... „Sper 
ca data viitoare se va pune mai multă seriozitate şi grijă în 
alegerea tovarăşului meu de cabină. 

„În afară de asta... puff! Puff!... Patul acela de sus nu-mi 
place deloc... nu mi se potriveşte. Îmi vine greu să mă urc... 
puff! Puff! Dacă-mi daţi voie, mă voi culca în patul de jos, 
după ce veţi ridica pe O'Sullivan”... 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu, mormăi Mr. Pike, 
spune-ne de ce ai făcut asta! 

— Fiindcă mă plictisea... v-am mai spus doar. La urma 
urmelor mă săturasem. Aşa că azi-dimineaţă l-am scăpat de 
toate necazurile. 

„Omul e mort, nu-i aşa? Atunci, vorbim de pomană. L-am 
omorât, fiindcă eram în legitimă apărare.” „N-aveţi dreptul 
să mă puneţi în tovărăşia unui nebun furios, pe mine, care 
sunt bolnav şi neputincios!” 

— Eşti de o neruşinare nemaipomenită, Davis! Izbucni Mr. 
Pike. Şi mai va, până să-ţi primeşti simbria la Seattle...! 

„Am eu grijă până atunci să te răsplătesc cum se cuvine, 
fiindcă ai omorât un om nevătămător, legat în pat. 

„ÎL vei urma peste bord, voinicule!” 

— Dacă vă dă mâna, domnule locotenent, n-aveţi decât! 
Dar în cazul ăsta, veţi fi spânzurat! 

Davis îşi întoarse spre mine ochii-i reci. 

— Şi, continuă, vă voi pune martor, Mr. Pathurst... Veţi da 
mărturie în faţa tribunalelor în drept, cu privire la 
amenințările ce mi se aruncă. 

„Mr. Pike va fi spânzurat, tot atât de sigur cum sunt eu că 
voi fi zvârlit peste bord. 

„Ah! Îi cunosc trecutul şi teama pe care o are de a se găsi 
în faţa tribunalelor. A fost dat de nenumărate ori în 
judecată, sub acuzarea de lovituri grave şi sălbăticii şi chiar 
de omor pe mare. 


„Oricine s-ar putea retrage din orice îndeletnicire şi chiar 
ar trăi liniştit din venit până la sfârşitul vieţii, dacă ar avea 
numai dobânzile amenzilor plătite de el, sau care ar trebui 
să fie plătite pentru el de patronii săi”. 

— Închide-ţi gura, sau ţi-o sfărâm, răcni Mr. Pike, 
repezindu-se spre Davis cu pumnul ridicat. 

Charles Davis se dădu înapoi fără să vrea. Carnea avea 
slăbiciunile ei. 

Dar îşi reluă curând îndrăzneala şi, sub ameninţarea ce 
plutea încă în aer, rânji: 

— Nu mă veţi face să-mi ies din sărite!... Dealtfel, nu mi-e 
teamă de moarte. Toţi vom muri, când ne va suna ceasul. Şi 
când sună ceasul ăsta, orice şmecherie e degeaba. 

„Asta, despre O'Sullivan, care şi-a dat sufletul cu o 
uşurinţă de necrezut”. 

„Dar în ce mă priveşte, ţin mult să nu mor. Voi sfârşi 
călătoria începută şi, voi urmări pe armatorii acestei 
corăbii, ca să-mi smulg gologanii ce mi se cuvin”. 

„Îmi ştiu drepturile şi cunosc legea. Şi am şi martori!”. 

Nu-mi puteam stăpâni uimirea, ca să nu spun admiraţia 
faţă de îndrăzneala acestui ticălos, deşi aveam o sinceră 
simpatie faţă de Mr. Pike, înfruntat astfel de un bolnav, pe 
care nu se putu hotări să-l lovească. 

Totuşi, veni clipa când secundul, năpustindu-se cu furie 
asupra lui Davis, îl apucă zdravăn de umeri, cu ambele 
mâini. Apoi, îl zgâlţâi cu atâta putere timp de un minut, 
încât fu o adevărată minune că nu-l dezmembră. 

— Şi pentru asta îmi veţi fi martor, Mr. Pathurst... gâfăi 
Davis, când secundul îi slăbi strânsoarea şi nu-l mai zgâlţăi. 
Apoi, tuşi şi se înăbuşi, îşi pipăi gâtul şi-l răsuci, pentru a 

arăta că a suferit o rană lăuntrică. 

Potolindu-se, îşi reluă respiraţia obişnuită şi murmură, cu 
vădită mulţumire: 

— Semnele vor apărea în câteva minute! 

Era prea de tot pentru Mr. Pike, care se întoarse pe călcâi 
şi ieşi din cabină, măcinând în gâtlej mârâituri şi sudalme, 


de-a valma. 

După câteva clipe ieşii şi eu din cabină şi Davis, care se 
apucase iar să-şi fumeze pipa, declară lui Mr. Mellaire că-l 
va chema şi pe el ca martor în faţa tribunalului din Seattle. 

Încheierea acestei poveşti este că am avut o nouă slujbă 
de mmormântare. 

Mr. Pike fu mânios, fiindcă din cauza asta trebui să 
încetineze câteva minute mersul prea iute al „Elseneurei”. 

Fură coborâte una sau două pânze mari şi câteva mai mici, 
în timp ce căpitanul West citea rugăciunea obişnuită şi 
O'Sullivan aluneca în mare, având legat la picioare 
nelipsitul sac de cărbuni. 

— Sper că sacul e bine legat şi va ţine... îmi mormăi la 


ureche Mr. Pike, după aruncarea lui O'Sullivan în mare. 
* 


x X 


Şi ca de obicei, urmă iar un fapt neaşteptat. 

Miss West şi cu mine suntem pe dunetă, lungiţi în fotoliile 
noastre pe punte, serviţi de slugi îndemânatice şi sorbindu- 
ne ceaiul de după-amiază. 

Apoi, tânăra fată îşi reia broderia fină la care lucrează şi 
vorbim despre literatură şi artă, în timp ce la câţiva paşi de 
noi continuă să se desfăşoare, pe această mică lume 
plutitoare, îngrozitoarea şi murdara tragedie a josniciei 
morale, a hidoşeniei fizice şi a grosolăniei sălbatice. 

Căpitanul West a coborât iar în penumbra marelui salon, 
unde visează, liniştit şi pierdut, în bătaia curentului stârnit 
de ferestruicile deschise şi uşa scării. 

E de o seninătate fără margini şi-l pizmuiesc. 

Fiindcă pentru el, totul e hotărât şi încheiat, totul e 
limpede pe lumea aceasta, ca şi pe cealaltă. El crede cu 
tărie în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Şi asta-i e de ajuns! 
Aşadar, ce grijă l-ar putea tulbura? 

Viaţa veşnică... Poate că se apropie de ea mai mult decât 
credeam. 


Nu izbutesc să alung dinaintea ochilor mei imaginea 
obrazului său palid, livid şi străveziu, a sângelui care părea 
că i se retrage din vine, a gurii care i se destindea, a 
pleoapelor care i se băteau nebuneşte. 

Şi mi se întâmpla să mă întreb: cine va fi acuma primul 
dintre noi, care va aluneca în valuri, cu un sac de cărbuni 
legat de picioare? 

— Haida-de! Tot ce-aţi văzut de la îmbarcarea dvs. Mr. 
Pathurst, nu-i decât un fleac, îmi spuse voios Mr. Mellaire, în 
timp ce ne plimbam împreună pe dunetă, în sus şi în jos, în 
cursul primului gquart. 

„Nu vă lăsaţi impresionat. Eu care vă vorbesc, am văzut 
multe...!”. 

„Dar ceea ce nu pot să uit a fost călătoria făcută pe un „vas 
rătăcitor, care avea pe bord patru sute de chinezi. 
(Englezii spun „vas rătăcitor, adică tramp-steamer, unor 
corăbii ce nu întreprinde curse regulate, ci se opreşte 
oriunde crede că poate lua vreo încărcătură). Erau salahori 
care îşi terminaseră contractul şi se întorceau acasă”. 

„Deodată izbucni holera pe bord. Morţii se înmulţeau ca 
muştele”. 

„Unul după altul, trei sute de chinezi trecură peste bord. 
Acelaşi lucru se întâmpla cu marinarii indieni, din care era 
alcătuit echipajul. La fel, cu cei doi şefi ai echipajului, cu 
primul şi al treilea locotenent, cu al doilea şi al treilea 
mecanic, cu mecanicul-şef şi, la urmă, cu însuşi căpitanul”. 

„Când sosirăm la locul hotărât, nu mai eram pe bord decât 
un fochist alb, al doilea locotenent, adică eu care luasem 
comanda şi, la fundul corăbiei, ultimii o sută de chinezi, 
dintre care o treime crăpaseră”. 

„Medicii serviciului sanitar, pe care i-am înştiinţat 
numaidecât, nu-mi dăduseră autorizaţia de intrare în port, 
nici nu voiră să vină să constate morţile celea numeroase”. 

„Totodată primii ordinul de a-mi zvârli toţi morţii în apă. A 
fost o scufundare fără pereche! Trupurile fură aruncate 


fără giulgiuri şi fără cărbuni la picioare, fără vreo bucată de 
fier cel puţin”. 

„Mi-a fost cu neputinţă să fac altfel, fiindcă eram singur ca 
să săvârşesc isprava asta. Chinezii ce supravieţuiseră nu 
voiau în ruptul capului să pună mâna pe cadavre, cum nu 
voia de altfel nici fochistul”. 

„Am fost silit să cobor mereu în fundul corăbiei şi să urc pe 
punte, cu ajutorul unei funii şi al unui scripete, fiecare corp, 
unul după altul şi să-i dau drumul în valuri. 

„După fiecare corp zvârlit, beam câte o înghiţitură de 
rachiu. Când mi-am săvârşit munca, eram cu desăvârşire 
beat”. 

— Şi, întrebai, nu v-aţi molipsit? 

— Deloc. lată singura amintire cu care am rămas. 

Mr. Mellaire îşi ridică mâna stângă. Lipsea degetul 
arătător, ceea ce băgasem mai demult de seamă. 

— Bătrânul”12, urmă, avea un foxterrier la fel cu al dvs. 
După moartea stăpânului său, câinele începu să mă 
îndrăgească. 

„În timp ce ridicam ultimul cadavru, animalul îmi sări voios 
pe picior. Mă întorc să-l mângâi şi în timpul acesta îmi 
alunecă mâna cealaltă în scripete. Când am tras-o îndărăt, 
destul de iute, puteţi sa mă credeţi, nu mai aveam degetul”. 

„Cerule! Strigai. Ce ghinion! Să scapi teafăr şi nevătămat 
dintr-o asemenea grozăvie şi să pierzi un deget aşa, 
prosteşte!” „Ursita, Mr. Pathurst!” 

— Şi ce-aţi făcut apoi? 

— Mi-am ridicat mâna, mi-am privit-o cu ciudă şi am 
înghiţit încă un pahar de rachiu. 

„De atunci, m-am întrebat mereu dacă nu cumva am 
scăpat de flagelul acela înspăimântător, tocmai din cauză că 
am băut atâta alcool. 

„La drept vorbind, în privinţa asta nu am o părere 
întemeiată şi statornică. „Bătrânul, şi cei doi locotenenţi au 
murit beţi, ca şi cei doi mecanici”. 


„În ce priveşte pe mecanicul-şef, care era membru într-o 
asociaţie de antiaicoolici, se încăpăţână să nu bea, dar tot 
trecu în rândul drepţilor”. 

Fireşte, viaţa de pe mare nu se prea aseamănă cu cea din 
marile saloane. 

Părăsind pe Mr. Mellaire, mă aşezai să privesc măreţele 
pânze ale „Elseneurei”, care se legănau şi-şi umflau curbele 
întunecoase pe strălucirea încântătoare a cerului înstelat. 

CAPITOLUL XVIII. 

Cine l-a lovit pe Mr. Pike? 

S-a întâmplat un fapt grav, dar nimeni nu e informat cu 
precizie, nici în partea din faţă, nici în cea dindărătul 
corăbiei. În timp ce se şoptesc pe ascuns fel de fel de 
lucruri, numai vinovaţii şi complicii lor, mulţumiţi de 
ispravă, ştiu ce ştiu, dar bineînţeles nu mărturisesc nimic. 

În ceea ce mă priveşte, tot ceea ce ştiu, este că Mr. Pike a 
fost lovit zdravăn în cap. 

Ieri la masa de prânz, am sosit ultimul. Şi, trecând pe la 
spatele lui Mr. Pike spre a ajunge la locul meu, am văzut pe 
creştetul capului său o umflătură enormă. 

Mă aşezai ca de obicei în faţa secundului şi văzui în ochii 
lui o mare suferinţă. Mr. Pike nu lua parte la convorbire, 
mânca în neştire şi făcea uneori gesturi zăpăcite, servindu- 
se sau trecând altuia vreo farfurie. 

Era vădit că, pentru a ne apărea normal, se străduia din 
răsputeri cu voinţa lui de fier. 

Nimeni nu se încumeta să-l întrebe ceva. Nici măcar eu, 
care în afară de ierarhia de pe bord, sunt de fapt un călător 
oarecare şi puteam vorbi ca prieten, printr-un hatâr 
deosebit. 

Dar neînfricatul drumeţ de mare care este Mr. Pike, îmi 
impune o sfiiciune de neînțeles, alcătuită dintr-un amestec 
de teamă şi respect şi care, într-o asemenea împrejurare, 
îmi închide gura. 

Mr. Pike pare atins de o comoţie cerebrală, destul de 
puternică. Suferinţa lui e reală şi cumplită. Faptul acesta nu 


e mărturisit numai de expresia ochilor şi de culoarea 
obrazului său, dar şi de toată ţinuta sa, când se crede 
neobservat. 

La căderea nopţii, m-am urcat ca de obicei pe dunetă, spre 
respira puţin aer curat şi a mai privi cerul înstelat. 

Eram în papuci şi mergeam fără zgomot, când văzui 
înainte-mi, cu capul sprijinit pe braţe, o umbră prăbuşită pe 
stinghie. Era Mr. Pike, al cărui umăr aproape îl atingeam. 

Gemea neîntrerupt şi încet, scoțând un fel de psalmodie 
plictisitoare şi profundă, care era ca revărsarea frământării 
sale lăuntrice, morale şi fizice. 

La răstimpuri regulate, murmura: „Dumnezeule! 
Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule!”. 
Nu rostea decât cuvântul ăsta, repetat de cinci ori în şir, şi 
reîncepea să geamă. 

Dispărui tot pe nesimţite, cum venisem. 

A doua zi, şi-a făcut ca totdeauna quart-urile şi nimic n-a 
ieşit prost în timpul serviciului său. 

Uitasem, Miss West a încercat să-i ceară lămuriri, pe un 
ton puţin cam batjocoritor. 

Mr. Pike s-a mulţumit să-i răspundă că-l doare rău un dinte 
şi că şi-l va smulge, dacă nu va putea altfel. 

Wada nu ştie nimic şi nu mă poate lămuri. Isprava s-a 
săvârşit fără martori. El mi-a povestit că galbenii s-au 
adunat în camera bucătarului, au cercetat întâmplarea pe 
toate feţele şi au ajuns la credinţa că vinovaţi sunt cei trei 
ticăloşi din partea de dinainte a corăbiei. 

De fapt, Bert Rhin, are un umăr pe jumătate scos din 
încheieturi, Nosey Murphy şchiopătează rău şi Kid Twist 
pare să fi primit o asemenea chelfăneală, că nu se mai vede 
la lucru de două zile. 

O fi fost vreo încăierare şi Mr. Pike, lovit pe neaşteptate, s- 
o fi apărat vitejeşte. 

Fără îndoială că ticăloşii aceia ver să-l omoare şi secundul 
a scăpat, numai fiindcă-i atât de voinic. 


Acestea sunt singurele ştiri pe care le am despre păţania 
de ieri noaptE. Şi dacă Mr. Pike, e lesne de înţeles că şi 


ceilalţi fac la fel. 
* 


x X 


În cursul nopţii următoare, avui o nouă dovadă că Mr. 
West, căpitanul nostru, nu-i atât de nepăsător faţă de cele 
ce se întâmplă pe bordul „Elseneurei”, după cât pare. 

Plimbându-mă pe puntea îngustă de oţel, m-am oprit 
câteva clipe lângă catargul dinapoi, de care mă rezemai, 
ascuns în umbra lui. Dedesubt, pe punte, auzii voci şi-mi 
dădui seama că erau ale lui Best Rhine, Nosey Murphy şi 
Mr. Mellaire. 

Ei nu se ocupau de, vreo chestiune de serviciu, ci, vorbeau 
prieteneşte şi râdeau într-una. Îmi amintii numaidecât ce- 
mi spusese Wada cu privire la apropierea, cu totul 
nefirească, dintre al doilea locotenent şi ticăloşii aceia. Şi, 
ciulind urechile, mă strădui să ascult ce-şi vorbeau. 

Dar cuvintele nu ajungeau destul de lămurit până la mine. 
Singurul lucru care nu lăsa nici o îndoială era veselia 
convorbirii şi intimitatea ei, ca să spun aşa. 

Deodată, se auzi de pe dunetă glasul căpitanului West. 
Era, ca totdeauna, nepăsător şi rece. Dar, datorită 
pronunțării limpezi a cuvintelor, se auzea până departe. S- 
ar fi spus că e un răsunet da oţel, pe o noapte de ger. 

Glasul căpitanului avu un efect electric asupra celor trei 
bărbaţi care unelteau dedesubt, pe punte. Şi fiindcă eu 
însumi simţii o tresărire, îmi dădui seama că ei înţepeniseră 
şi că le îngheţase sângele. 

Cu toate acestea, glasul nu rostise decât două cuvinte: 

— Mister Mellaire! 

Urmă o scurtă tăcere, apăsătoare şi Mr. Mellaire 
răspunse: 

— Da, domnule căpitan! 

— Veniţi aici, îndărătul corăbiei! Reluă glasul 
„Samuraiului”. 


Auzii pe punte paşii celui de-al doilea locotenent, care se 
supunea ordinului. 

Pornii după el pe partea îngustă. 

Când ajunse la picioarele scării ce ducea la dunetă, el se 
opri, şovăind parcă. 

— Locul dvS. Nu-i în partea din faţă, ci aici, Mr. Mellaire! 
Spuse glasul liniştit, şi rece, apăsând şi silabisind cuvintele. 

Nici un alt cuvânt nu fu rostit. 

Dar zării pe Mr. Mellaire urcându-se grăbit pe scară şi cu 
un aer oarecum nepăsător, începând să cutreiere duneta 
spre colţul ca se afla în bătaia vântului, în timp ce căpitanul 
West umbla încoace şi încolo, cu mâinile virâte în buzunar, 
în colţul celălalt. 

Fără să mă arât, mă dusei de-a dreptul spre partea de 
dinainte a corăbiei şi nu coborâi în cabină decât după 
jumătate de oră. Nu ştiu ce îndemn lăuntric mă sfătuia să 
nu-mi fac ştiută prezenţa fără rost dealtfel, la această 


întâmplare. 
* 


x X 


Împins de trândăvie, care este oarecum îndeletnicirea mea 
pe corabie, să văd tot ce se întâmplă în jurul meu, am 
observat un lucru ciudat. Nouăzeci la sută dintre oamenii 
echipajului nostru sunt oacheşi. 

În partea de dindărăt, dimpotrivă, în afară de Wada şi da 
tovarăşii lui, suntem cu toţii mai mult sau mai puţin blonzi. 

Ceea ce m-a determinat să reflectez la faptul acesta este 
cartea la care citesc acum: „Despre efectele luminii 
tropicale asupra armenilor albi”, de Maiorul Woodruff. 
După susţinerile autorului, omul alb, coborâtor din vechii 
arieni, e sortit să stăpânească restul lumii. Rămâne, însă, un 
singur lucru de temut: excesul de lumină solară îl osândeşte 
pieirii. 

Cei patru comeseni, care se adună zilnic în partea de 
dindărăt a „Elseneurei”, căpitanul West şi fiică-sa, Mr. Pike 


şi eu însumi, sunt patru blonzi, cu ochii luminoşi, cenuşii sau 
albaştri. 

Spre deosebire de ei, afară de zece la sută de albi 
degeneraţi, sclavii pe care îi conducem şi care se istovesc 
pentru noi în partea din faţă a corăbiei, sunt oacheşi. Cu 
toate acestea, ei sunt oameni carevor moşteni cândva 
stăpânirea pământului. Fiindcă soarele, care le-a înnegrit 
ochii, părul şi pielea, i-a făcut şi trupeşte mai zdraveni decât 
pe arieni. 

Teza aceasta, pe care o înfăţişez pe scurt şi care e foarte 
plauzibilă, e interesantă şi s-ar cuveni cercetată cu 
seriozitate. 

Deocamdată, arianul e cel care stăpâneşte pe bordul 
„Elseneurei”, arianul care a călcat până acum peste toate 
popoarele de culoare şi le-a silit să-i ridice edificiul bogăției 
şi plăcerilor sale. 

În partea de dindărăt, căpitanul West, care ne conduce pe 
toţi, e rege netăgăduit; fiică-sa e principesa de sânge 
regesc, iar Mr. Pike, ministrul însărcinat cu aducerea la 
îndeplinire a poruncilor Suveranului. 

Datorită averii câştigată de părinţii mei, prin munca 
trudnică a atâtor sclavi, eu am fost primit în acest cerc. 

În partea de dindărăt a corăbiei, sunt paturi moi şi e masa 
cu mâncăruri bune, servite din belşug. 

În partea de dinainte, sunt paturile strimte, înghesuite în 
locuri înguste şi aproape mereu aceeaşi hrană. 

Simbolul puterii arianului e desăvârşit. 

CAPITOLUL XIX. 

Schingiuirea rechinilor. 

Alizeul dinspre nord-est ne-a mânat până la alizeul dinspre 
sud-est, după ce ne-a lăsat timp de câteva zile să ne bălăcim 
şi să ne înăduşim în regiunile potolite. 

Am folosit vremea aceasta, spre a-mi descoperi o 
netăgăduită pricepere de a mânui carabina. 

Mr. Pike m-a admirat şi mi-a declarat că, fără îndoială, am 
deprins îndemânarea de a trage cu arma în urma unor 


exerciţii îndelungate. Mărturisesc, nu credeam că voi putea 
trage atât de bine. Văd, însă, că am vocaţia unui trăgător de 
mâna întâi. Probabil că aşa m-am născut; acesta-i tot 
meritul meu! 

Timp de o jumătate de oră, ţintind mereu nişte sticle 
aruncate de pe punte, ea însăşi în mişcare din pricina 
valurilor, am izbutit să nimeresc de fiecare dată câte o 
sticlă. 

Când s-au isprăvit sticlele, Mr. Pike, pe care precizia 
ochirii mele îl interesa în cel mai înalt grad, a dat ordin 
dulgherului să-mi taie câteva cuburi mici din lemn tare, 
care fură de asemenea aruncate în mare. A fost şi mai 
frumos! O lovitură trasă bine în cuburile aste le făcea să 
iasă din apă şi să se rotească în aer. Odată recăzute, 
puteam să reîncep asupra lor acelaşi exerciţiu, până când 
se rostogoleau undeva, unde nu le mai puteam ajunge. 

Modest, am îndemnat pe Miss West, apoi pe Wada, să mă 
imite. Dar niciunul n-a izbutit nici pe departe să le 
nimerească, aşa cum făcusem eu. 

Am rugat şi pe Mr. Pike, să tragă, dar secundul s-a arătat 
de la primele lovituri un trăgător atât de slab, încât n-a 
izbutit o dată măcar să nimerească ţinta; săvârşind 
stângăciile cele mai hazlii, n-a mai vrut să continuie, spre a 
nu se face de râsul echipajului, care-l privea rânjind. 

— Nici carabina, nici puşca n-au fost vreodată talentele 
mele, îmi spuse secundul, înapoindu-mi arma. 

„Cu un revolver e altceva. Mă duc să-l aduc şi veţi vedea!”. 

Cobori la cabină şi se înapoie curând cu un revolver 
automat, mare de tot, de calibrul 44 şi o sumedenie de 
cartuşe. 

— Asta-i o armă, Mr. Pathurst! Îmi spuse. Cu asta vă întrec, 
sunt sigur. 

„Nimeresc în plin, dacă ţintesc de pildă pieptul, la orice 
distanţă, începând de la apropierea imediată şi până la o 
depărtare de douăsprezece picioare. Carabina sau puşca 


nu sunt de folos la învălmăşeală, sau în lupta corp ia corp. 
Dar cu jucăria asta, e altfel!”. 

„Odată, m-am trezit trântit la pământ de o ceată de inşi, 
care mă loveau cu picioarele şi am izbutit să scap, fără 
vreun ajutor, numai fiindcă am avut o armă ca asta. Ce 
măcel a fost, Dumnezeule! Fiecare glonte a răpus câte unul 
din vrăjmaşi!”. 

„Unul îmi şi pusese bocancul pe obraz, când îmi descărcai 
revolverul în el. Glontele îi pătrunse în coapsă tocmai 
deasupra genunchiului şi trecu dintr-o parte în alta. Apoi 
ieşi, trecu peste umăr, frângându-i clavicula şi ieşi iar, 
pentru a-i sfâşia urechea şi a-şi urma drumul nu ştiu unde”. 

„Asta da, asta se poate numi armă! De aceea, totdeauna 
am câte aşa ceva la îndemână, pentru a înfrunta orice 
întâmplare”. 

Începui să trag iar cu carabina mea şi, după o oră, 
continuam cu şi mai mult avânt. 

— Nu vă temeţi că vă veţi isprăvi astfel toate muniţiile? Mă 
întrebă Mr. Pike... 

Fiţi liniştit! Îi răspunsei. Am adus cu mine, într-o grămadă 
de lăzi, un fleac de vreo cincisprezece mii de cartuşe. 

— Bine! Foarte bine! Aprobă secundul. 

În vremea aceasta apărură doi rechini. Erau mari şi Mr. 
Pike socoti că trebuie să aibă o lungime de vreo 
cincisprezece picioare. 

Era duminică, aşa că oamenii din echipaj, afară de cei de 
la manevră, aveau voie să-şi întrebuinţeze timpul cum le 
place. 

Cu ajutorul unei mari undiţe improvizate şi al unui uriaş 
cârlig de fier, în vârful căruia pusese o bucată de slănină, 
mare cât un cap de om, dulgherul izbuti repede să prindă 
unul din monştrii aceia, apoi încă unul. Ambii rechini fură 
traşi pe punte şi Văzui atunci dezlănţuirea celei mai 
groaznice cruzimi omeneşti. 

Întregul echipaj se năpusti sălbatic asupra celor două 
victime, cu cuţitele de tăiat funii, cu nişte securi mici şi cu 


cuţitele de tăiat carne, luate din bucătărie. 

Toată banda aceasta de ticăloşi şi stricaţi răcnea de 
plăcere, însoţindu-şi de cântece urlate şi chiuite desfătarea 
pe care i-o pricinuia schingiuirea rechinilor... 

Ca un fel de încheiere, primul dintre cei doi rechini fu 
azvârlit în valuri, cu un par cu capetele rupte, vârât vertical 
între fălci, ca să nu le mai poată închide. Astfel, era osândit 
să moare de foame. 

— Acum, pe celălalt, băieţi! Strigă Andy Fay. Am să vă arăt 
ceva care o să vă lase cu gurile căscate. 

Dintre toţi călăii aceia, rânduiţi numaidecât sub ordinele 
lui Andy Fay, cel mai sălbatic, după şef, era Maltezul. 

Pântecele rechinului fu spintecat cu îndemânare în 
lungime şi monstrul fu golit de toate măruntaiele. Astfel că 
nu mai rămăsese rechinului decât învelişul cărnos, care-şi 
continua zvârcolirile pe punte, îndărătnicindu-se să 
trăiască. 

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. 

Mulligan lacobs, care-şi sumecase braţele de măcelar, 
însângerate până la coate, îmi azvârli pe neaşteptate în 
mână, fără să-mi strige măcar să mă feresc, o bucată de 
carne roşie. 

Mă dădui iute înapoi, cu răsuflarea înăbugşită de scârbă şi 
spaimă şi, în urletele, de bucurie ale sălbaticilor ce mă 
înconjurau, dădui drumul bucății de carne. Apoi, îmi fu 
ruşine din pricina batjocurii cu care fusesem privit pentru 
frica mea. 

Stăpânindu-mă, plecai ochii cu o seninătate prefăcută spre 
carnea pe care o aruncasem. 

Era inima rechinului! Şi acolo, înainte-mi, pe puntea 
înfierbântată cu smoala ce se muiase şi curgea în picături 
între crăpăturile podelei, văzui această inimă reîncepând să 
bată! Îndrăznii mai mult. Mă aplecai şi o ridicai. Inima 
continua să bată în mâna mea! 

Numaidecât, echipajul încetă să mai râdă de mine. 
Mulligan Iacobs se socoti învins şi, încetând să se mai ocupe 


de mine, se întoarse la rechin, sau mai curând la ceea ce 
rămăsese din el. 

Mai întâi, îl izbi peste bot cu latul unei securi. 

Apoi, în timp ce corpul, rechemat la viaţă de durere, se 
zvârcolea încă, prichindelul acela veninos urla, admirându- 
şi isprava: 

— Şi el are în cap, ace mari de fier, înfierbântate, care îi 
ard creierii! 

Mulligan sălta de bucurie. Dădu încă o lovitură de secure 
rechinului, care se mai zvârcoli pentru ultima oară. 

Nu mai putui îndura priveliştea aceasta înfiorătoare. 

Cu desăvârşire tulburat, dar prefăcându-mă nepăsător, mă 
hotărâi să plec, fără să-mi dau seama că ţineam încă în 
mână inima rechinului. Mă urcai pt dunetă, unde zării pe 
Miss West, întinsă pe fotoliul de pe punte şi având lângă ea 
coşuleţul cu lucrul de mână. 

Aproape în acelaşi timp, revenindu-mi din buimăceală, mă 
îndreptai spre stinghie, ca să arunc în mare inima 
rechinului. Dar cu toate că bătaia lăuntrică nu încetase 
deloc, suprafaţa inimii rechinului, topită de căldura 
tropicală, îmi curgea pe mână şi se lipea de ea, astfel că n-o 
putui arunca aşa cum trebuie. În loc să sară peste stinghie, 
bucata de carne se turti sub ea. 

O lăsai acolo unde căzuse. 

Şi, când să cobor scara care ducea la cabine, ca să mă spăl 
pe mâini şi să-mi schimb hainele, fiindcă acelea pe care le 
purtam erau mânjite de sânge, întorsei capul fără să vreau. 
Inima mai bătea încă! 

În acelaşi timp, auzii zgomotul unei căderi în apă. Era 
scheletul rechinului, pe care echipajul îl aruncase în mare, 
întovărăşindu-l de urlete sălbatice. 

Privii în aceeaşi direcţie, spre care erau îndreptaţi ochii 
înnebuniţi de bucurie ai corăbierilor şi văzui ceva de 
necrezut, ceva nemaipomenit. Şi scheletul rechinului trăia 
încă, întocmai ca inima! El se mişca la suprafaţa apei, înota 


şi bătea din coadă. Încerca să sară în apa verde, sau să se 
scufunde spre a ieşi iar deasupra. 

S-ar fi spus că, supraviețuind, rechinul încerca să fugă şi 
nu ştia unde. 

Pe corabie, la fiecare nouă săritură, banda sălbaticilor 
râdea cu hohote. 

Mă hotărâi să mă duc în cabină. Dar abia coborâsem până 
la jumătatea scării, când izbucniră alte strigăte, însoţite de 
urale. 

Mă înapoiai pe dunetă. 

O jumătate de duzină de rechini, mai mici, se arătaseră 
deodată şi înconjuraseră rămăşiţele celui schingiuit, 
năpustindu-se cu furie asupra lor. Le sfâşiară apei în bucăţi 
şi le înghiţiră cu repeziciune. 

Îmi îndreptai încă o dată privirea spre stinghie. Inima 
victimei, al cărei corp era pe cale de mistuire în stomacul 
micilor rechini, bătea... bătea încă! 

CAPITOLUL XX. 

Mr. Mellaire este Sydney Waltham. 

Călătoria aceasta, sunt din ce în ce mai încredinţat, este 
sortită marilor nenorociri şi morţii. 

Mr. Mellaire nu-i Mr. Mellaire. I-am descoperit adevărata 
identitate şi, dacă Mr. Pike i-ar cunoaşte-o vreodată, e cu 
neputinţă să se înlăture uri omor. 

Mr. Mellaire nu s-a născut în Georgia, ci în Virginia. 
Numele său adevărat este Waltham. Mai precis: Sydney 
Waltham. E un membru nevrednic, dar autentic, al acestei 
vestite familii. Sunt tot atât de convins de lucrul acesta, cum 
sunt încredinţat şi de soarta nefericită ce-l aşteaptă din 
partea lui Mr. Pike, dacă taina-i va fi descoperită într-o zi. 

lată cum am aflat. 

În noaptea din urmă, puţin înainte de ora douăsprezece, 
mă urcai pe dunetă. Mr. Pike era de veghe şi ne plimbarăm 
în lung şi în lat, în timp ce el îmi răsfoia câteva pagini vechi 
din viaţa sa furtunoasă. Poveştile acestea mă interesează 
mult şi, atunci când nu e pradă „harţagului mării”, cum 


spune Miss West, secundul se învoieşte bucuros, nu fără 
mândrie, să-mi îndeplinească dorinţa şi curiozitatea. 

Astă-noapte, mi-a vorbit îndelung şi cu mult respect de 
unul din vechii lui şefi, căpitanul Somers, despre care-mi 
mai istorisise şi sub ordinele căruia a călătorit pe mare timp 
de cinci ani. Mi-a lăudat neîncetat pe acest bătrân „lup de 
mare”, care era „cinstea şi dreptatea personificate”. 

— Şi cu toate acestea, îmi spuse, a fost ucis în chip laş, la 
vârsta de şaptezeci de ani. 

„Crima a fost săvârşită în rada din San-Francisco acum 
vreo unsprezece ani, pe bordul lui „Jason-Harrison”. 

„Căpitanul Somers suferise un atac de paralizie. Al doilea 
locotenent de pe bord, un drac venit din fundul iadului, s-a 
năpustit asupra lui în pat şi l-a lovit până când l-a ucis. 

„Mi s-a povestit că a fost groaznic. Pe atunci, tocmai 
călătoream pe altă corabie şi nu mă înapoiai pe uscat decât 
după vreo trei luni. 

„Ucigaşul fusese prins şi dat în judecată. Dar n-a fost 
spânzurat, aşa cum s-ar fi cuvenit.” „A susţinut că a fost 
cuprins de un acces de nebunie şi nu şi-a dat seama ce face, 
sub pretextul că un bucătar-şef i-a spintecat nu ştiu când 
capul cu un cuţit de tocat. Tribunalul i-a admis susţinerea şi 
el a scăpat numai cu zece ani de temniţă. 

„După părerea tuturor, era o lichea, dar care aparţinea 
din întâmplare vestitei familii Waltham din Virginia. Ai lui se 
străduiră, pe ascuns, să-l scape cu ajutorul trecerii de care 
se bucurau. Pe scurt, Sydney Waltham (ăsta e numele 
ticălosului) nu numai că n-a fost spânzurat, dar fu liberat 
după şapte ani”. 

În clipa aceea, clopotul de dindărătul corăbiei, de lângă 
roată, sună o dată şi sunetul fu repetat de clopotul de 
dinainte. Era semnalul obişnuit al schimbării quart-urilor, 
pe care bătaia clopotelor o vestea cu un sfert de ceas 
înainte. 

Întâmplător, Mr. Mellaire, care se găsea în apropierea 
noastră, urcă repede scara dunetei şi veni să-şi ia postul în 


primire. 

Mr. Pike, cufundat în amintiri, îşi continuă povestirea: 

— Atâta vreme cât Sydney Waltham fu închis şi-şi ispăşi 
pedeapsa, nu mă gândii la el. 

„Dar când aflai că i s-a dat drumul înainte de a-şi îndeplini 
termenul osândei, am jurat că într-o zi sau alta mă voi 
socoti cu el. Şi mă voi socoti!” „Nu cred nici în Dumnezeu, 
nici în Dracu' şi uneori mi se face scârbă de putreziciunea 
lumii murdare în care trăim. Dar ştiu bine, repet, că voi 
judeca mai curând sau mai târziu, cu mâna mea, pe 
ucigaşul bătrânului căpitan Somers”. 

„Pe unde s-o fi pripăşit acum? Pe unde s-o fi cuibărit? Nu 
ştiu. Când a fost eliberat, a dispărut. l-am pierdut cu totul 
urma. Şi pe deasupra n-am izbutit să obţin nici o fotografie 
a lui. 

„Dar e marinar şi va veni ora, presimt asta, ce spun? Sunt 
sigur, când ne vom întâlni nas în nas. 

„Atunci... , 

Chiar în momentul acela, în timp ce Mr. Pike tremura de 
mânie, strângea pumnii şi înălța spre cer braţele lui 
amenințătoare de gorilă, un chibrit, tras de Mr. Mellaire 
pentru a-şi aprinde luleaua, trosni în faţa noastră şi, arzând 
în întuneric, ne lumină pe toţi trei. 

„Se poate, încheie Mr. Pike, ca individul acesta să fie azi 
greu de recunoscut. Dealtfel, nu l-am văzut niciodată. 

„Pe de altă parte, are tot interesul să-şi ascundă 
identitatea legală. Asta-i fără îndoială. 

„Dar i-a rămas crestătura din ţeastă, pe care n-a putut-o 
astupa. Asta va fi semnalmentul, în care-mi voi târî 
degetele. 

„Râbdare, râbdare Mr. Pathurst! Am credinţa 
nestrămutată că ora aceasta va veni, atunci când mă voi 
aştepta mai puţin”. 

Mr. Mellaire înaintase mai mult spre noi, spre a auzi 
sfârşitul cuvintelor lui Mr. Pike. 

El întrebă liniştit: 


— Cum spuneaţi, domnule locotenent, că se numea 
căpitanul acela? 

— Somers. Bătrânul căpitan Somers... răspunse Mr. Pike. 

— Nu e el, urmă al doilea locotenent, acela care a 
comandat acum vreo treizeci de ani vasul „Lammermoor”? 

— Da, ele. 

— Somers... Somers... Bătrânul căpitan Somers... Da, l-am 
cunoscut şi eu. Numele ăsta nu mi-e străin. 

„Vasul pe care mă aflam era, în timpul de care vorbesc, 
ancorat aproape de al său, la Capul Bunei Speranţe”. 

Mr. Pike, uitând desigur propriile lui sălbăticii, săvârşite 
împotriva celor pe care îi comanda, se îndepărtă 
murmurând: 

— Murdară mai e lumea asta! Da, da, murdară!... Un om 
care a fost cinstea profesiunii noastre, ucis mişeleşte... 

Dădui bună-seara lui Mr. Mellaire şi vrui să mă retrag, la 
rându-mi, când el mă chemă cu voce înceată: 

— Mr. Pathurst, vă rog! 

— Cu ce vă pot fi pe plac? 

— Ah, nimic! Adică, aproape nimic... 

Îşi puse un deget pe buze şi se aplecă spre urechea mea. 

— De fapt, aş vrea să vă cer un serviciu. 

Se opri, şovăind parcă şi-şi umezi buzele, cu limba. Lucrul 
acela tainic, pe care-l întrevăzusem în creierii săi, părea că- 
mi pătrunde acum prin ochii lui puternici, gata să-mi sară 
de gât. 

— Mai întăi, trebuie să vă cer iertare că vă supăr, îmi 
spuse Mr. Mellaire pe un ton liniştit. 

„Vă amintiţi, fără îndoială, de cicatricea pe care o am pe 
cap, pe care mi-o ascund de obicei părul şi şapca (rareori 
mi-o scot, ştiţi, numai când dorm, după obiceiul marinăresc) 
şi pe care nu ştiu ce m-a făcut să vi-o arăt la începutul 
călătoriei. 

— Da, n-am uitat-o. 

— Aţi vorbit vreodată despre ea? 

— Nimănui. 


— Nici căpitanului West? Nici domnişoarei West? 

— Niciunuia din ei, vă dau cuvântul meu! 

— Nici... Lui Mr. Pike? 

— Nici lui Mr. Pike. 

— Atunci e bine! 

Mr. Mellaire respiră uşurat. Lucrul acela tainic şi 
ameninţător păru că-i reintră în ţintă. 

— Vă mulţumesc, Mr. Pathurst. Desigur, sunt un om ciudat. 
Dar, ce vreţi? Pe lumea asta fiecare are năravurile lui. 

„Mi-ar fi neplăcut să ştie toţi că am capul crestat. Oricât 
am fi oameni de mare, ţinem şi noi să nu ne râdă nimeni. 
Avem „cochetăria” noastră, ca femeile frumoase. 

— Puteţi fi liniştit, Mr. Mellaire! 

— Şi nici de acum înainte nu veţi spune nimănui nimic? 

Tonul i se schimbase deodată. Era cel al unei porunci. Şi 
licărirea duşmănoasă îi apăruse iar în ochi. 

— Nu voi spune nimic, răspunsei rece. 

— Vă mulţumesc. 

Mă dusei în cabină, mă dezbrăcai şi mă culcai, dar adormii 
foarte greu. Prea multe vedenii urâte îmi frământau mintea. 

Că ucigaşul bătrânului căpitan Somers se află pe 
„Elseneura” sub numele Mr. Mellaire, nu mă mai puteam 
îndoi. Că Mr. Pike nu va întrezări niciodată, decât datorită 
unei întâmplări neobişnuite, dovada zdrobitoare de pe 
capul celui de-al doilea locotenent, e tot atât de sigur. 

Bineînţeles, voi continua să tac! Dar acum izbutesc să-mi 
lămuresc vrăjmăşia fără voie, pe care o resimţeam din 
primele zile împotriva lui Sydney Waltham. 

Totodată, îmi dau seama de ce în ochii celui de-al doilea 
locotenent luceşte din când în când o lumină îngrijorătoare, 
aidoma aceleia pe care o desluşesc în ochii celor trei 
tâlhari, stăpâni pe partea de dinainte a corăbiei. 

Şi Mr. Mellaire nu-i decât un ticălos, bun de ocnă şi de 
spânzurătoare. Cei şapte ani de închisoare pe care i-a 
îndurat l-au deprins, cum e firesc, cu o veşnică viclenie, cu o 


veghe neîncetată şi necruțătoare asupra tuturor mişcărilor 
şi chiar asupra gândurilor sale celor mai tainice. 

Ştiind atâtea câte am aflat acum, îmi dau mereu mai mult 
seama că pe bordul „Elseneurei” s-au adunat toate 
elementele unei înspăimântătoare tragedii de mare. 

Corabia e încărcată cu dinamită umană, care poate în fiece 
clipă să arunce în aer şi să prefacă în fărâmituri mica 
noastră lume plutitoare. 

CAPITOLUL XXI. 

În felul lui Turner. 

Zilele se scurg monoton. 

Alizeul dinspre sud-vest, de care ne ţineam de acum 
înainte, este cât se poate de puternic şi uneori mici talazuri 
se năpustesc prin ferestruicile deschise ale cabinelor. Ieri, 
de pildă, cabina lui Mr. Pike a fost inundată. 

În afară de această mică întâmplare, nimic deosebit. 

În partea din faţă a corăbiei, „cei trei” şi tovarăşii lor 
continuă să poruncească după bunul lor plac. 

Acele de foc şi cârligele înfierbântate ard mereu creierii 
lui Mulligan Ilacobs. 

Charles Davis locuieşte tot în odaia lui mică de oţel, pe 
care n-o părăseşte decât spre a se duce la bucătărie să-şi ia 
mâncarea. 

Miss West cântă la pian şi din gură, îngrijeşte de Possum, 
spală şi calcă rufe şi lucrează din când în când la broderiile 
ei. 

Mr. Pike pune fonograful să cânte la fiece două zile. 

Mr. Mellaire îşi ascunde crestătura de pe ţeastă şi eu îi 
păstrez taina, cum i-am făgăduit. 

Mai închis în el ca oricând, căpitanul West rămâne aşezat 
în bătaia curentului, în semiintunericul cabinei sale sau în 
cel al marelui salon. 

Sunt treizeci şi şapte de zile, de când ne aflăm pe mare şi 
n-am întâlnit nici o singură corabie. Dar astăzi, ne-au fost 
semnalate aproape în acelaşi timp şase corăbii. Şi, mai mult 
decât singurătatea noastră de până acum, această scurtă 


privelişte m-a făcut să-mi, dau seama de nemărginirea 
pustie a oceanului. 

Mr. Pike m-a lămurit că ne aflăm doar la vreo trei sute de 
mile de coasta sud-americană. Şi cu toate acestea, abia de 
curând fusesem la aceeaşi depărtare de coasta Africii. 

Azi-dimineaţă, un fluture uriaş cu aripi catifelate a venit să 
zbiare pe bord. Cum a străbătut oare cele trei sute de mile 
care ne derbart de uscat? Şi încă împotriva vântului? 
Fiecare dintre noi se minunează. 

Crucea Sudului poate fi văzută pe bolta cerească de mai 
bine de o săptămână. Steaua Polară a dispărut spre nord, 
sub orizont, iar Carul Mare, chiar în punctul cel mai înalt 
din drumul ei, rămâne foarte jos la orizont. Curând va 
dispărea şi vom vedea ivindu-se stelele lui Magellan. 

Larry şi Shorty s-au încăierat. Eu i-am văzut, dar mi-a spus 
Wada că Mr. Pike i-a privit câtva timp cum se băteau. Apoi, 
înfuriat de stângăcia lor, a trântit fiecăruia câte o palmă 
zdravănă şi a pus astfel capăt luptei. 

Şi ca încheiere, i-a anunţat că, atâta vreme cât nu vor fi în 
stare să înveţe să se bată, păstrează numai pentru el pe 
corabie dreptul de a bate. 

Armate întregi de şobolani mişună pe fundul „Elseneurei”, 
printre cele cinci mii de tone de cărbuni cu care e 
încărcată. Animalele n-au nici un mijloc de scăpare din 
închisoarea lor de oţel, fiindcă toate ventilatoarele sunt 
căptuşite cu zăbrele dese de metal. Şobolanii au crescut şi 
s-au înmulţit în timpul trecutei călătorii a corăbiei, care 
ducea atunci o încărcătură de orz. Acum, sunt închişi şi n- 
au nici o hrană între munţii aceia de cărbuni şi vor fi nevoiţi 
să se sfâşie unii pe alţii. 

După cum susţine Mr. Pike, când vom ajunge la Seattle, nu 
vor mai supravieţui decât o jumătate de duzină. Dar vor fi 
cei mai puternici, cei mai mari şi cei mai sălbatici. 

Uneori, trecând pe dinaintea unui ventilator, aud din 
adâncurile întunecate ale corăbiei ridicându-se strigătele 
de luptă şi gemetele lor plângătoare. 


Alţi şobolani mişună în partea de dinainte, unde sunt 
înmagazinate pânzele de schimb. Mai norocoşi decât 
ceilalţi, ei nu se ruşinează şi nu se tem să iasă noaptea din 
ascunzătoarea lor, să alerge pe punte ca să lângă rouă şi să 
şterpelească rămăşiţele din bucătăria echipajului. 

Se pare că Wada a izbutit să prindă pe unul dintre ei, 
străbunul tuturor şobolanilor de pe corabie. Din vârful 
nasului până la sfârşitul cozii, animalul avea mai bine de 
patruzeci şi cinci de centimetri! 

Mr. Pike şi Wada l-au închis într-o cabină şi au asmuţit pe 
Possum împotriva şobolanului. Dar Possum a fost bătut 
zdravân. Secundul şi servitorul meu au fost nevoiţi să ucidă 
ei înşişi şobolanul. În timp ce foxterrierul se zbătea în 
spasme. 

Din ziua aceasta, Mr. Pike, care nu poate suferi pe cei 
slabii şi fricoşi, este scârbit cu totul de Possum. Nu se mai 
joacă niciodată cu el, nici nu-i vorbeşte măcar şi, când îl 
întâlneşte pe punte bombăne cuvinte dispreţuitoare despre 
el. 

Am citit „Instrucţiunile nautice”, privind călătoria în 
Atlanticul de Sud. Am aflat astfel că intrasem în regiunea 
iluminată de cele mai frumoase apusuri de soare din câte 
există pe lume. 

Aseară am avut o dovadă minunată despre măreţia Firii. 

Mă aflam în cabină şi-mi orânduiam cărţile, când mă auzii 
chemat din capul scării de Miss West. 

— Veniţi repede, Mr. Pathurst! Spunea. Repede! Nu 
trebuie să pierdeţi asta! 

Jumătatea cerului, de la Zenit şi până la aplecarea 
Oceanului spre asfinţit, era aidoma unei întinderi imense şi 
tainice de aur curat. 

Din această strălucire şi coborând spre orizont, se 
desprindea şi ardea discul solar, de un aur şi mai 
îmbelşugat. 

Apoi, bolta cerului se cobora la rându-i cu lumini şi mai 
calde, iar soarele se împurpura - până când fu aproape 


înghiţit de o negură cenuşie şi străvezie, asemănătoare 
unor văluri de muselină. 

Curând, nori mici, împinşi de alizeul dinspre sud-est, se 
răspândiră pe cer în fulgi strânşi, colorându-se la mijloc cu 
Toşu şi aur, în partea de sus cu trandafiriu, iar în partea de 
jos cu albastru-verzui. 

Era o cutezătoare beţie de culori, demnă de penelul lui 
Turner, de culori aprinse care se topeau pe neştiute unele 
într-altele. 

Apoi, aceste culori deveniră mai crude. Cele albastre ca 
peruzeaua se prefăcură în verzi-închise şi tonurile 
trandafirii căpătaseră roşeaţa sângelui. 

În unduirea valurilor ei şi în culoarea liliachie, marea 
oglindea toate aceste lucitoare prefaceri cereşti. 

A fost o apoteoză desăvârşită, care se stinse pe 
neaşteptate, când soarele dispăru în valuri. 

Şi, aproape fără să ne dăm seama, ne învălui calda 


întunecime a tropicelor. 
* 


x X 


A doua zi, după-amiază. 

Miss West şi cu mine suntem pe dunetă. Miss West, în 
rochie marinărească, e îmbrăcată cu bluză largă din pânză 
de corturi, de o albeaţă imaculată, deschisă la gât. Sub 
gulerul larg, este înnodată o basma de mătase neagră. 

Părul ei, bine pieptănat ca totdeauna, dar oarecum rebel 
din cauza adierii, minunat. 

Eu sunt tot atât de imaculat şi scos ca din cutie, într-o 
haină albă de pânză, cu cămăşuţa de mătase albă şi cu 
pantofi albi. 

Stewardul ne serveşte ceaiul în drăguţele ceşti din 
porțelan, de China. 

Wada stă respectuos deoparte, aşteptându-ne ordinele. 

În această clipă, echipa de serviciu năvăleşte pe dunetă, 
spre a întinde toate pânzele de pe partea stângă a 
catargului din urmă. Omenii trecură pe lângă noi şi-şi 


săvârşiră lucrul, cu ochii plecaţi. Ei nu îndrăzneau măcar să 
ne privească, atât de mult ne simțeau deasupra lor. 

Erau nişte lepădături. Picioarele lor goale erau jupuite de 
pete de smoală şi catran; iar trupurile lor nespălate nu 
aveau drept veşmânt decât nişte pantaloni peticiţi şi crăpaţi 
pe alocuri şi câte o cămaşă de bumbac, pe trei sferturi 
destrămată. 

Şi, datorită aceluiaşi simţământ al prăpastiei care ne 
despărţea, nici Miss West, nici eu nu le spuserăm vreun 
cuvânt. 

Cu toate acestea, fără să se trădeze, Miss West îi măsurase 
între două înghiţituri de ceai, cu priceperea unui 
cunoscător, aşa cum fac plantatorii cu turmele lor de sclavi. 

Când oamenii îşi terminară lucrul şi plecară, ea îmi spuse: 

— Aţi putut dvS. Înşivă să vă încredinţaţi, Mr. Pathurst, că 
s-au înzdrăvenit şi s-au rotunjit. Nu v-am spus eu? 

„E urmarea firească a vieţii regulate de pe bord, a vremii 
prielnice, a muncii sănătoase, a hranei bune şi 
îndestulătoare ce li se dă şi a faptului că nu mai beau 
whisky. 

„Vor rămâne aşa, până când vom trece de Capul Horn. Şi 
veţi vedea atunci slăbind din zi în zi, fiindcă trecerea pe 
acolo este totdeauna o încercare straşnică dacă nu se face 
în toiul verii. 

„Apoi, după ce vom fi scăpat de Capul Horn şi îndată ce 
vom fi regăsit vremea prielnică a Pacificului, vor deveni iar 
puternici şi sănătoşi. 

„Când vom ajunge la Seattle, vor avea o înfăţişare 
grozavă. Dar, odată coborâţi pe uscat, îşi vor bea simbria în 
câteva zile şi se vor angaja pe altă corabie în aceeaşi stare 


de plâns, în care erau atunci când i-am luat din Baltimore”. 
* 


XX 
Am trecut pe lângă Rio de Janeiro şi am atins Tropicul 
Capricornului. 


Alizeele ne-au părăsit şi vântul a devenit foarte 
schimbător. 

Uneori ne zbuciumăm pe loc de parcă am fi bolnavi, deşi 
marea e liniştită, iar în ora următoare alunecăm cu 
patrusprezece noduri, micşorând pânzele, atât de repede 
cât pot oamenii să le strângă sau să le coboare. 

Unei nopţi apăsătoare, în care aproape că nu se poate 
dormi din cauza aerului înăbuşitor, îi urmează o zi cu soare 
dogoritor talazurile zgomotoase care vin dinspre sud arată 
că ne apropiem de regiunea marilor vânturi şi a furtunilor 
puternice. 

Alteori, ziua întreagă sub un cer întunecat, „Elseneura” se 
afundă şi sare din cauza apăsării vântului, pe o mare cu 
talazuri scurte şi repezi. 

Aceste necontenite prefaceri ale mării şi vântului 
înseamnă pentru echipaj, pe care Miss West îl socoteşte 
falnic (totul este relativ), un spor de muncă istovitoare. 

Mr. Pike mormăie şi bombăne fără încetare. De îndată ce 
manevra este puţin mai grea, e nevoie de amândouă 
echipele de serviciu deodată. 

— Două echipe, rânjeşte secundul, când o jumătate de 
echipă era de ajuns! 

„Şi priviţi, vă rog, pe amorţitul acela de şef de echipă. Mai 
mult încurcă oamenii, în loc să fie de folos!” 

Bietul Nancy! El e mereu făptura cea mai jalnică, mai 
rebegită şi mai amorţită din câte mi-a fost dat să văd. E 
însuşi simbolul neputinței. 

Sundry Buyers îi seamănă cu totul. Cu o înfăţişare de 
profundă durere şi de nemărginită deznădejde, el continuă 
să-şi apese mâinile pe pântece. Şi caută neobosit, dar nu 
găseşte deloc, să fie şi el de vreun folos. 

Se uită lung la funii şi catarguri cu o privire încurcată, de 
parcă s-ar afla în faţa unei probleme încâlcite. Şi 
bineînţeles, până la urmă nu izbuteşte decât să 
stingherească pe cei care se cheamă că-i îndrumează. 


— Doamne, Dumnezeule! Se tângui Mr. Pike. Cum să 
călătoreşti bine cu asemenea şefi de echipă şi cu astfel de 
marinari?! 

„Ah! Să fi fost eu căpitanul corăbiei, vă dau cuvântul că i- 
aş fi scuturat cum se cuvine! Fiindcă aproape toţi suferă de 
trândăvie. Poate că vreo doi-trei ar crăpa, dar ceilalţi ar 
merge ca pe roate.” „Ce-o să ne facem cu ei, când vom 
ajunge la Capul Horn? Nici nu-mi vine să mă gândesc! Vor fi 
istoviţi dinainte. 

„Şi atunci o să fie de lucru de zece ori cât e azi!”. 

De la bătălia aceea nenorocită cu şobolanul, Possum a 
devenit grozav de fricos; când sunt coborâte pânzele, se 
fereşte, de teama că-i vor cădea în cap; când se trag funiile 
şi sunt răsucite pe punte, se sperie şi se ascunde. 

Şi pretutindeni i se năzare că trebuie să se ivească vreun 
şobolan. Dacă fac exerciţii cu carabina, detunătura armei e 
pentru el un nou prilej de spaimă. 

Vrăjmăşia pe care i-o poartă Mr. Pike sporeşte mereu. Ea a 
devenit caraghioasă de-a binelea. Secundul a ajuns până 
acolo, încât mi-a spus, că dacă potaia ar fi fost a lui, ar fi 
aruncat-o peste bord, spre a-mi servi drept ţintă. 

Cu toate acestea foxterrierul rămâne tot un ştrengar 
drăguţ, cu inima caldă care a ştiut să-şi facă în sufletul meu 
un locşor, a cărui însemnătate mă surprinde pe mine 
însumi. 

Când dorm Possum s-a deprins să se culce la picioarele 
mele, pe pătură. 

Mr. Pike a fost tare supărat, când a aflat despre asta şi mi- 
a mormăit: 

— Nu mai rămâne decât să-i daţi periuţa dvS. De dinţi...! 

Totuşi, patul meu nu-i totdeauna pentru Possum un 
paradis adevărat. Orice aş face, încercând să-l liniştesc 
atunci când se umflă apele, când corabia se apleacă pe o 
parte şi când valurile se năpustesc furioase în ferestruici, 
potaia, electrizată de frică până în vârful perilor care i se 
zburlesc, sare pe podea. Acolo, stă în patru labe, lătrând 


ameninţător împotriva vremii rele, sau se târăşte pe 
pântece, gemând rugător spre a-şi înduioşa duşmanul 
nevăzut. 

— "Toţi strămoşii tatălui meu, mi-a mărturisit Miss West, au 
aparţinut mării. 

„Tatăl său, Rober West, fu, în epoca în care s-a descoperit 
aur în California, căpitanul uneia din cele mai rapide corăbii 
care treceau regulat pe la Capul Horn. 

„Bunicul meu, Anthony West, a făcut patruzeci şi şase de 
călătorii lungi, între 1801 şi 18647. 

„În 1813 şi 1814 a comandat pe „David Bruce”, al cărei 
proprietar, era împreună cu Gracie-tatăl şi fiul. Era o 
goeletă de două sute de tone, înarmată cu treisprezece 
tunuri de calibre diferite şi aluneca pe apă ca o vrăjitoare. 

„Pe coasta engleză, a forţat blocada de la Newport şi s-a 
dus apoi să pustiască apele şi țărmurile Mânecii. Goeleta nu 
costase cu totul decât vreo douăsprezece mii de dolari şi 
aduse, în prăzi de la duşman, mai mult de trei sute de mii. 

„lată! lui Anthony West (unul dintre fraţii săi a fost, de 
asemenea, pe mare şi a comandat vasul „Viespea,), Elijah 
West, străbunicul nostru, a fost corsar în timpul revoluţiei 
americane. El comanda corabia de război „Apărarea”. 

„Cu mult mai înainte, tatăl lui Elijah West şi bunicul lui 
erau proprietari şi căpitani de vase, care făceau curse lungi 
pe mare. 

„Vă puteţi da seama, Mr. Pathurst, că familia noastră are 
marea în sânge. Ea e doica noastră!” 

Dădui din cap, în semn de aprobare. Miss West surise şi 
continuă: 

— Am avut, de asemenea, în familia noastră pirați şi 
negustori de negri şi tot felul de vagabonzi ai mării, cu care 
ne putem făli mai mult sau mai puţin. 

„Bătrânul Ezra West fu executat pentru piraterie nu mai 
ţin minte când şi corpul lui s-a legănat în spânzurătoarea 
din Plymouth.” „Iata cunoaşte corăbiile, cum vă pricepeţi 
dvS. La câini sau la cai. Fiecare corabie pe care o comandă 


are pentru el o fire proprie. O călăuzeşte cu atâta 
îndemânare, încât să poată culege cât mai multe foloase”. 

O aprobai din nou şi asigurai pe Miss West că, de la 
plecarea noastră, am învăţat să-i înţeleg şi să-i admir 
părintele. 

Fata suspină: 

— Vai! Cu toate acestea, azi nu mai e decât umbra celui ce 
a fost odată! 

„De la moartea mamei mele, s-a produs o deprimare de 
necrezut în întreaga lui fiinţă; n-a izbutit să se mângâie 
niciodată de pierderea ei.” „Era o pereche cum nu se poate 
mai potrivită şi strâns unită sufleteşte. Ei nu formau, aş 
putea spune, decât o singură fiinţă. Asta e frumos, ştiţi?” 

Miss West tăcu, vădit mişcată şi lăsă să-i cadă mâna pe 
fotoliul pe care şedea. 

O luai într-a mea şi i-o dezmierdai cu afecţiune. 

CAPITOLUL XXII. 

Vântul „Pampero” 

Ieri la sfârşitul zilei, m-am dus să joc cărţi cu Miss West, în 
salonul cel mare. 

Deodată, căpitanul West ne spuse: 

— Cred că vom avea şi astă-seară un măreț apus de soare 
ridicându-ne numaidecât, tânăra şi cu mine ne duserăm pe 
punte. 

Apusul de soare vestit de căpitanul West era pe cale de a- 
şi împreuna elementele, desfăşurându-şi pe paletă tonurile 
luminoase, a căror intensitate creştea, grupând liniile lungi 
ale norilor pe marginea lacurilor neclintite, sau înăţându-le 
în formă de tunuri. 

— Priviţi! Strigă deodată Miss West. Arhitectura cerească 
a căpătat viaţă; ne-am putea crede de-a dreptul în golful din 
San Francisco. 

„lată desenându-se, spre apus, Poarta de aur; apoi, 
dincolo, grupul Insulelor Farallone. Parcă plutesc într-un al 
doilea apus, mai mic, încadrat în celălalt. 


„Şi dacă ne întoarcem privirea, apare însuşi San 
Francisco, cu silueta de vis a monumentelor lui principale. 
Ce măreție! 

„Ce spuneţi, Mr. Pike?” 

Mr. Pike se sprijinise, nu departe de noi, pe stinghia 
dunete. El nu privea incendiul cerului. 

Privirea lui dispreţuitoare se preumbla, mai prozaic, de la 
Nancy care făcea năzdrăvâănii pe punte, cu zdrenţele 
jalnice, la Possum care se zvârcolea de spaimă de fiece dată 
când troznea vreo pânză, în aer, deasupra lui. 

Întrebat de Miss West, secundul întoarse capul şi, 
ridicându-şi ochii, dărui o privire solemnă feeriei cereşti. 

— Într-adevăr, foarte uimitor! Mormăi el. Cu atât mai muit, 
cu cât putem crede că vedem acolo tot ce vrem... „Ceea ce 
numiţi dvs. Farallonele îmi dă impresia unui escadron de 
corăbii de război, îndreptându-se direct spre Poarta de aur, 
cu o viteză de douăzeci de noduri”. 

Era ceva adevărat în spusele lui Mr. Pike. Priveliştea ce ni 
se înfăţişa îşi schimba din minut în minut şi curând un 
cuirasat uriaş păru că înaintează singur pe valuri. 

A urmat o beţie de culori aprinse, al căror ton dominant 
era verdele, verdele în toată felurimea nuanţelor sale; 
verdele fraged al primăverii şi verdele albăstrui al verii; 
verdele auriu şi de aramă roşie şi verdele închis al toamnei. 

Şi toate aceste nuanţe de verde păreau că încep să 
coboare pe mare, unele după altele, colorând cu reflexele 
lor marile talazuri împodobite cu ciucurii rubinii, 
amestecându-se până la orizont. 

Priveliştea nu era mai puţin încântătoare spre răsărit, 
unde San Francisco dispăruse şi unde cerul, asemănător 
unei scoici uriaşe, era pe atât de gingaş, pe cât era de 
strălucitor la asfinţit. 

Erau rozul plăpând şi palid şi rozul de culoare închisă ca a 
somonului, era apoi albastru deschis amesecat cu verzui. 
Întocmai ca atlasul, o pâclă străvezie învăluia totul într-o 


armonie răpitoare, în care luna sidefată, care se ridica, era 
asemănătoare unui mărgăritar jilav. 

— Nici înspre nord nu e prea urât!... Mormăi în derâdere 
Mr. Pike. Şi fiindcă lucrurile acestea vă interesează, nu 
pierdeţi prilejul. Spectacolul e gratuit! 

Într-adevăr, şi sectorul nordic avea frumuseţea lui. Cu 
tonuri mult mai reci, era acoperit de uşoare desenuri în 
relief, cu firişoare de un roşu aprins şi cu o grămadă de 
lanuri frumoase ce se întindeau până spre Zenit. 

În sfârşit, în sectorul sudic un al patrulea tablou, în care 
dominau norii cenuşii, coborâţi atât de jos încât atingeau 
marea şi tiviţi într-un ton galben-portocaliu, întregeau 
decorul supraomenesc, ce ne învăluia din toate părţile. 

Pe neaşteptate, toate aceste culori se stinseră, sau mai 
bine se topiră într-un amurg molatic, în care luna revărsa 
pe marea liliachie lacrimi de argint viu. 

Şi în cele din urmă, se lăsă întunericul profund şi 
strălucitor al nopţii înstelate şi liniştite. 

Miss West şi cu mine ne îndepărtarăm unul de altul, 


îmbărbătaţi de frumuseţe. 
* 


x X 


Nu încetez de a observa pe căpitanul West. 

Seamănă întrucâtva cu anumite portrete ale lui 
Washington. E înalt de şase picioare. E subţire şi mlădios, 
cu totul eteric, cu o nuanţă de pustnic şi vădeşte, chiar în 
cele mai neînsemnate igesturi, o graţie mândră şi 
nepăsătoare. Pe scurt, înfăţişează în totul modelul vechi al 
gentlemanului din Noua Anglie. 

Are aceiaşi ochi cenuşii ca fiică-sa, cu acelaşi zâmbet 
binevoitor şi şiret. Pielea lui e mai trandafirie decât a 
domnişoarei West; genele şi sprâncenele îi sunt mai blonde. 
Ţinuta-i fără cusur. 

Deşi este binevoitor şi curtenitor, pare că pluteşte 
deasupra muritorilor de rând şi, chiar faţă de cei pe care îi 


socoteşte pe aceeaşi treaptă socială cu el, nu se poartă 
niciodată decât cu o anumită răceală. 

În timpuri obişnuite, e un maestru în arta de a nu face 
NIMIC. 

Nu citeşte niciodată vreo carte, în afară de Biblie, şi cu 
toate acestea nu pare să se plictisească. Adesea mă uit la el 
cu toată băgarea de seamă, în timp ce stă într-un fotoliu pe 
punte, foarte adâncit în aparenţă în examinarea lungimii şi 
luciului perfect al unghiilor sale. Dar aş putea să jur, că nici 
nu le vede. 

Miss West mă asigură că tatăl ei e îndrăgostit de mare. În 
cazul acesta, trebuie să fie o iubire lăuntrică, pe care n-o 
trădează nimic. 

Credeţi că s-a urcat cu noi pe punte, ca să admire 
minunatul apus de soare pe care ni-l semnalase? Da de 
unde! A rămas în salon, înfundat în marele său fotoliu de 
piele, visând treaz şi privind înainte în gol. 

* 

* X* 


Zilele se scurg mereu, iar anotimpurile se gonesc grăbit 
unele pe altele. 

Am părăsit Baltimore pe la sfârşitul iernii, pentru a întâlni 
curând primăvara şi a străbate apoi vara. Acum suntem în 
plină toamnă şi mergem drept spre sud, unde domneşte, la 
Capul Horn, iarna cea rece. Şi când vom fi trecut de Cap, 
vom urca iar spre nord, unde vom regăsi primăvara şi vara, 
o vară lungă care ne va duce la Seattle. 

În cinci luni, se vor fi urmat toate aceste anotimpuri. 

Deodată, uşoara noastră îmbrăcăminte albă a dispărut 
pentru a face loc veşmintelor obişnuite din clima temperată. 
Wada mi-a scos din valize halate şi rufării mai groase, care 
mi-ar putea fi de folos. 

În timpul nopţii, Possum nu se mai mulţumeşte să doarmă 
pe pat. Zgârie pătura cu labele şi se bagă sub ea. 

Suntem acum la nivelul lui Rio de la Plata, care scaldă la 
vărsare oraşele Buenos Aires şi Montevideo. E o regiune 


bogată în furtuni şi vijelii şi Mr. Pike mi-a declarat că va 
trebui să ne aşteptăm la câteva „pamperos”. 

Ca de obicei, căpitanul West pare nepăsător. Cu toate 
acestea, am observat că priveşte îndelung cerul şi 
cercetează adesea barometrul. 

Într-adevăr, spre sfârşitul zilei, mai precis: în amurg, am 
avut putinţa să cunoaştem gingăşiile pe care ni le trimite 
Pampa. 

Ca să spun aşa, nu prea bătea vântul şi „Elseneura” nu era 
împinsă în drumul ei decât de adieri puternice dar 
trecătoare, care suflau dinspre nord şi se legănau, 
hâţâindu-ne în sus şi în jos, încoace şi în colo, într-un chip 
supărător, pe furia valurilor sticloase, pricinuită fără 
îndoială de vreo furtună îndepărtată. 

Deodată, se înălţă pe cer înaintea noastră, de parcă ar fi 
izvorât pe urma unei vrăjitorii, un fel de perete negru ca 
ardezia, un zid imens care astupa cu desăvârşire orizontul. 

În timpul acesta, vântul neregulat dinspre nord continua 
să ne umfle pânzele din când în când şi să ne împingă încet 
spre zidul acesta înfiorător şi tainic. 

Dintr-un munte de nori negri încărcaţi de electricitate, 
care plutea în urma noastră, ţâşnii pe neaşteptate un foc de 
artificii făcut din fulgere şi zidul cel mare care era în faţa 
lor fu luminat cu totul. 

Apoi, ultimele adieri ale vântului încetară, trăsnetul bubui 
şi, în tăcerea mormântală care urmă bubuiturilor, se auziră 
pe punte, cu cea mai mare limpezime, vocile oamenilor 
căţăraţi spre a strânge în grabă funiile pânzelor de sus. 
Munceau cu râvnă, vădit îngrijoraţi de primejdia 
necunoscută ce ne ameninţa. 

Ambele echipe lucrau de zor în acelaşi timp, potrivit 
ordinelor pe care le strigau Mr. Mellaire şi Mr. Pike. 

În ce priveşte pe căpitanul West, el măsura liniştit duneta 
în lung şi în lat, dând cu jumătate de glas ordinele 
trebuincioase celor doi ofiţeri, care veneau din când în când 
să-l întrebe câte ceva. 


Miss West, care se făcuse nevăzută câteva minute, apăru 
iar, îmbrăcată ca un adevărat lup de mare, cu o manta, o 
pălărie de pânză impermeabilă şi cizme înalte. Ea mă 
îndemnă, pe un ton care nu îngăduia împotrivire, să mă duc 
numaidecât să mă îmbrac la fel. 

Cum însă Wada se afla lângă mine, oarecum îngrijorat şi el 
de tăvăleala ce se pregătea, nu ascultai „ordinul” decât pe 
jumătate şi-l trimisei pe el să-mi aducă îmbrăcămintea de 
timp rău. 

Şi când „Pampero”-ul se prăvăli asupră-ne, fu ceva de 
neînchipuit! 

El fu vestit de un fulger uluitor, urmat de o detunătură cât 
se poate de puternică, asemănătoare unei explozii 
năpraznice. Urmară alte tunete şi fulgere, tot atât de 
drăceşti, în timp ce se dezlănţuia vântul şi ploaia şi în timp 
ce întunericul devenea mai adânc. 

Apoi, ne învălui o beznă atât de deasă, încât nu ne mai 
puteam vedea nici mâinile aduse la ochi, cum glăsuieşte o 
zicală populară. 

Miss West se apropiase de mine şi, pentru a nu fi răpiți de 
talazuri, ne agăţarăm cu toată puterea de stinghie. 

— Nu-i aşa că-i minunat? Îmi ţipă Miss West la ureche. 

Îmi lipii gura de urechea ei şi, în timp ce şuviţe din părul 
ei, răsfirate de vânt, îmi şfichiuiau obrazul, îi strigai 
răspunsul în noaptea neagră şi furtunoasă: 

— Într-adevăr, e măreț! 

Îi strânsei mâna şi ea nu şi-o retrase. 

— Unde ne aflăm? O întrebai. 

— La un punct mort. Nu înaintăm şi nu dăm îndărăt. 
Suntem opriţi şi în faţă şi în spate. 

În această clipă, auzii vocea limpede şi melodioasă a 
„Samuraiului”, care străpunse furtuna. 

— Cârma, întrebă, este pusă spre vânt? 

— Drept spre vânt, căpitane! Răspunse cârmaciul, cu glas 
răguşit. Dar nu mai suntem stăpâni pe cârmă. 

— Nu-i nimic, nu te lăsa! 


De peste tot, fulgerele sânteiau în jurul nostru, scăldându- 
se în flăcări, în timp ce urletul tunetului ne asurzea. 

La fiecare străfulgerare, apărea pe cer, ca într-o vedenie 
de Apocalips, scheletul negru al catargurilor uriaşe, înalte 
de o sută de picioare, al catargurilor despuiate şi al 
vergelor lor, pe care se căţărau corăbierii, ca nişte insecte 
uriaşe. Cele câteva pânze rămase îa locurile lor, în partea 
de jos a catargurilor, se luminau ca mari pătrate albe, 
palide şi sinistre, iar jos de tot, pe punte, într-o 
învălmăşeală de funii încurcate printre care se împiedicau, 
alţi ciorchini de insecte omeneşti munceau cu înverşunare. 

Şi pe dunetă, Stăpânul, căruia îi sosise ceasul, poruncea 
fără să se clintească în toată zăpăceala asta, insuflând viaţă 
tuturor acestor creaturi amărâte, prin mijlocirea celor doi 
oameni, supuşii săi, dintre care unul era un ucigaş. 
Nepăsător, căpitanul se lupta cu furtuna. 

Din această clipă, nu mi-am mai putut da bine seama ce se 
întâmplă cu lucrurile şi cu oamenii. 

În noaptea de nepătruns, ploaia ne izbea cu stropi mari şi 
deşi, în fâşii venite orizontal. Îmi umplea gâtul şi ceafa, gura 
şi gâtlejul şi-mi pătrundea până la plămâni, tăindu-mi 
respiraţia, cum i se întâmplă unui înecat. Cu toate că eram 
încheiat strâns, ploaia intra prin îmbrăcămintea 
marinărească, îşi croia un drum sub manta şi se revărsa în 
cizme. 

În unele clipe, mi se părea că m-am răsturnat cu totul în 
valuri. 

În această dezlănţuire a elementelor, în această 
neînfrânată sarabandă de vânt, ploaie, fulgere şi tunete, în 
această întunecime nemărginită şi asemănătoare unei 
prăpăstii, în care păream îngropaţi de vii, Miss West îndura 
aceleaşi necazuri ca şi mine. 

Apa-i curgea şiroaie pe obraz. Pe îmbrăcămintea ei, ca şi 
pe a mea, apa cerului şi a mării cădea în neîncetate 
puhoaie. 

Aproape fără voie, ne-am sprijinit unul de altul. 


Braţul meu ud cuprinse mijlocul fetei, iar umărul ei se lipi 
de-al meu. Cum s-a întâmplat asta, n-aş putea să mă 
lămuresc pe mine însumi. 

Am rămas astfel o oră întreagă, oarecum năuciţi de o 
încrâncenare crudă, alcătuită în acelaşi timp din blândeţe şi 
groază. 

Pe urmă, nemaiputând sta unde ne aflam, ne-am făcut cu 
greu drum spre odaia hărților, ajutându-ne unul pe altul să 
ne păstrăm echilibrul, când „Elseneura” se înălța sau se 
afunda în valuri. 

Dealtfel, criza atmosferică pe care o îndurasem ajunsese la 
punctul culminant. 

Puțin după aceea, ploaia încetă să cadă şi vântul nu mai 
suflă eu atâta furie. 

În odaia hărților, Miss West şi cu mine revenirăm la 
realitate şi îndreptându-ne unul de altul, ne privirăm 
râzând, cu obrajii uzi şi cu înfăţişarea noastră de foci 
lustruite care ies din ocean. 

Viteaza noastră „Elseneura” trăia mereu - şi trăiam şi noi. 

— De data aceasta, Mr. Pathurst, aţi primit cu adevărat 
botezul mării... îmi spuse Miss West, scoţându-şi pălăria şi 
storcându-şi părul ca pe o rufărie udă. 

„Dar v-aţi uitat la tata?” 

— E un rege! Îi răspunsei, aproape strigând. 

Strigătul îmi pornise din inimă. 

— Da, un rege... repetă Miss West, ca un ecou. 

Dar furtuna nu-şi rostise încă ultimul cu vânt. 

„Elseneura” sui cu greu o coastă spumoasă, apoi se aplecă 
pe neaşteptate într-o parte. 

Miss West şi cu mine, care nu prevăzusem ce se mai poate 
întâmpla, furăm trântiţi de unul din pereţii odăii şi 
răsturnaţi unul peste altul, gâfâind. Ne ridicarăm cum 
puturăm şi cu oarecare dureri, şi, urându-ne unul altuia 
„noapte-bună”, ne îndreptarăm fiecare spre cabina sa. 

Trecând pe lângă uşa deschisă, văzui în salonul cel mare 
pe căpitanul West, pe care-l credeam încă pe dunetă. Îşi 


dezbrăcase veşmintele de vreme rea şi-şi scosese cizmele 
de mare, înlocuindu-le cu călduroşii lui papuci de casă. Se 
scufundase din nou în fotoliul de piele, şi, cu ochii nemişcaţi, 
urmărea rotocoalele de fum ale ţigării, care păreau că 
desenează numai pentru el, în legănarea nebunească a 


corăbiei, vedenii tainice. 
* 


x X 


Odată cu căderea nopţii, vântul se liniştise de-a binelea. 

La ora nouă, toate pânzele mijlocii erau aşezate la locurile 
lor. Iar la ora zece, începurăm din nou să alunecăm pe o 
mare potolită. 

Cu toate acestea, se pregătea un nou „pampero”, care 
părea că va fi mai îngrozitor decât celălalt. Dar nu fu decât 
o simplă poznă a forţelor cosmice, care se jucau cu noi. 

La ora unsprezece, cerul începu să se înnegrească mai rău 
spre sud. Părea că vrea să coboare pe capetele noastre, 
atât de aproape încât s-ar fi spus că se freacă de vârfurile 
catargurilor, ce se clătinau. 

Apoi cerul şi marea îşi deschiseră iar carcera întunecată, 
în care se părea că suntem încuiaţi şi intră în joc 
electricitatea. 

De la Zenit până la orizont, firmamentul se acoperi de 
crăpăturile fulgerelor verzui. Atmosfera stranie şi aproape 
supranaturală ce ne învăluia era şi ea verde, verde-închis. 
Tot verzuie era şi ploaia, care căzu întâi în stropi mari şi 
rari, pentru a sfârşi într-o cădere neîntreruptă. 

Totul, bineînţeles, însoţit de izbucniri infernale de tunete. 

Apoi fulgerele, căpătară tonuri felurite. Scânteierea lor 
îngrozitoare se schimbă într-o culoare purpurie, apoi într- 
un albastru de azur şi în sfârşit într-un liliachiu palid, care 
amintea tonurile levănţicăi înflorite. 

Maşina electrică era în plină funcţiune şi aşteptam, dintr-o 
clipă într-alta, să vedem trăsnetul lovind pe „Elseneura”. 

Dar nu se întâmplă nimic. Şi nici măcar o boare nu adia! În 
mod zadarnic fuseseră strânse o sumedenie de pânze pe 


vintrele. Iar pânzele rămase la locurile lor atârnau de-a 
lungul catargurilor, fără vlagă şi grele de apa ploii. 

La prânz masa neguroasă care ne învăluie se subţie din ce 
în ce, ziua se însenină, iar atmosfera căpătă un ton cenuşiu. 
Fulgerele se răriră. Furtuna se îndepărtase de noi. 

După o jumătate de oră, soarele strălucea pe cer, iar 
tunetul nu mai bubuia decât din când în când la orizontul 
îndepărtat. 

„Elseneura” continua să alunece, fără cea mai mică adiere 
de vânt, pe valurile moarte. 

Al doilea „pampero” nu izbutise deloc. 

Mă dusei pe dunetă, unde întâlnii pe Mr. Pike. 

Îi spusei cu modestie: 

— Hai, să nu ne prea plângem! La urma urmelor, 
„pampero” a fost milostiv cu noi. 

— Desigur, mormăi secundul. Fiindcă nu poţi să ştii 
niciodată dinainte la ce să te aştepţi. 

„Prin locurile acestea, mi-am pierdut catargurile acum 
vreo treizeci de ani”. 

Era ora schimbării quart-ului şi Mr. Pike veni să ia locul lui 
Mr. Mellaire. Ne auzise scurta convorbire. 

— Într-adevăr; spuse, aici e una din cele mai murdare 
mocirle din câte se află pe glob. „Pampero”... Sunt vreo 
optsprezece ani de atunci... Mi s-a întâmplat ceva mai rău 
decât lui Mr. Pike. 

„loate catargurile noastre arse. Nici o bucăţică de lemn, 
care să nu fie sfărâmată. Încărcătura se mută din loc în loc 
şi corabia se aplecă pe o parte. Rămăsese astfel timp de 
douăsprezece ore, apoi se scufundă.” „Stătui două zile într- 
o luntre, până când mă salvă o corabie engleză. Celelalte 
luntre şi oamenii care se adăpostiseră în ele n-au fost 
regăsiţi niciodată”. 

— În rezumat, spusei vesel ca să închei, noaptea trecută 
„Elseneura” s-a purtat foarte frumos! 

— Ei aş! Păi tărăâboiul acela n-a fost mai nimic, de fapt... 
răspunse Mr. Pike. Pampa ne mai poate trimite asemenea 


daruri, şi chiar mai straşnice! 

„Ce credeţi, Mr. Mellaire?” 

— Exact acelaşi lucru ca dvs. Cu cât vom fi trecut mai 
curând de latitudinea asta, cu atât va fi mai bine pentru noi! 

„În ce mă priveşte, prefer vremea afurisită de la Capul 
Horn oricât de groaznică ar fi! Acolo, ştim cel puţin ce ne 
aşteaptă şi ce avem de făcut.”. 

„Aici e Necunoscutul. Nici o regulă. Cele mai bune corăbii 
pot fi răsturnate într-o clipă, iar căpitanii cei mai vestiți sunt 
ameninţaţi să rămână de ocară”. 

Apoi, Mr. Pike cobori scara dunetei, cântând încet şi cu un 
aer ascuns, refrenul unei arii populare a lui Newcomt: „O 
ştiu, o ştiu acum. 

Nu mă mai pot îndoi!” 

CAPITOLUL XXIII. 

Pampa recidivează. 

Apusurile de soare ne dăruiesc în fiecare zi, în largul 
acestei coaste a Argentinei, o privelişte mereu mai teatrală 
şi mai neprevăzută. 

Alaltăieri seară au apărut în înaltul cerului nişte nori 
albicioşi şi aurii, care păreau că se topesc în asfinţit. Ei se 
reflectau în partea dinspre răsărit, într-un al doilea asfinţit 
miraculos. 

În ce priveşte marea, ea avea tonuri de pastel, palide şi 
albăstrii. 

leri-seară s-a desfăşurat spre Arizona o feerie măreaţă şi 
îmbelşugată. 

Mulţi nori îşi îngrămădeau, într-un fel de trepte puse unele 
peste altele, stâncile crestate ale căror margini străluceau 
de lumini purpurii şi ale căror văgăune se îmbibau de un 
albastru ca reflexele opalului. 

Ai fi jurat, că ieşea din valuri, cu toată fantasmagoria lui 
înzecită, Marele Canon din Colorado, podoaba Vestului. 

Scriu notele acestea în pat, înfundat bine în perne, în timp 
ce „Elseneura” nu încetează să se zbuciume într-un chip de 


neîndurat printre valurile înfuriate pe care ni le trimit 
uraganele, ce bântuie necontenit la Capul Horn. 

Am încă în faţa ochilor apusul de soare de astă-seară, de 
care nici de data aceasta nu s-ar fi lepădat Turner. Toată 
gama de tonuri verzi, albastre şi galbene, trandafirii, roşu- 
închise şi rubinii se aşternea ca un lapte covârşit pe nişte 
spiţe uriaşe, asemenea unor braţe de evantai, produse de 
globul solar. 

Şi ca de obicei când îmi însemnez aceste note fugare 
despre privelişti de o măreție unică, despre minunăţia de 
neasemuit care-mi umple în acelaşi timp ochii şi creierii, 
aud deasupra capului pe Mr. Pike răcnindu-şi ordinele şi 
tropăiala surdă a stârpiturilor care i se supun. Din aceste 
ordine, înţeleg că se strâng pânzele. Prin urmare, iar se 


prevede vreme rea. 
* 


x X 


Cu toate acestea, în zorii zilei situaţia nu se schimbase şi 
noi ne luptam voiniceşte cu valurile fără astâmpăr. 

Miss West mi-a spus că barometrul e foarte coborât. Dar în 
ce ne priveşte, nu crede că vom îndura iar vreo lovitură a 
„pampero”-ului, fiindcă acul barometrului coboară într-una 
de ieri-seară şi nu prea e în obiceiul acestui vânt năprasnic 
să-şi vestească sosirea cu atâtea... forme. 

Ea a adăugat: 

— Dacă partea superioară a catargurilor e golită de pânze, 
este un prisos de prevedere din partea tatei. Nu vă îndoiţi 
nici o clipă de asta! Într-o oră, toate pânzele îşi vor relua 
locurile. 

Şi Mr. Pike se înşeală în privinţa asta ca şi Miss West. 

Când căpitanul West se urcă pe dunetă spre a cerceta 
cerul, Mr. Pike se apropie de el pentru a-i primi ordinele. Şi 
ele fură cu totul altele, decât cele pe care le aşteptase. 

Între cei doi bărbaţi se născu o discuţie scurtă. Era vădit 
că nu gândeau la fel. 


Totuşi, Mr. Pike se supuse şi porunca lui răcnită de a se 
strânge alte pânze pe vintrele se ridică spre oamenii 
căţăraţi pe catarge. Peste tot, funiile scârţâiră pe scripete, 
iar pătratele de pânză fură coborâte. 

Miss West nu mai avea astâmpăr. 

— Tata se înşeală... îmi şopti ea la ureche. N-aş spune-o 
altuia decât dvs., dar se înşeală rău! 

„Simţiţi adierea aceasta uşoară, vestitoare a timpului 
frumos, care vine dinspre sud-vest? Fără îndoială, că nu e 
câmpia Pampa cea care ne-o trimite”. 

Şi-mi arătă cerul, scânteietor şi senin sub soare. 

Cu toate acestea, „Samuraiul” nu se înşelase! În ce 
priveşte prevederea timpului, o pornire firească, ascunsă 
dar sigură, îl fereşte de greşeli. E înzestrat cu o adevărată 
pricepere de a ghici. Cuvântul nu depăşeşte realitatea şi-l 
folosesc dinadins. 

Nu trecu un sfert de oră şi Mr. Pike scoase un mormăit 
plin de înţeles, în care era un amestec de ciudă împotriva 
cerului şi chiar împotriva sa, un vierme josnic, pusese la 
îndoială isteţimea maestrului. 

— lată, ni se adresă, domnişoarei West şi mie, iată 
întreaga La Plata care se apropie iarăşi şi se pregăteşte să 
se năpustească asupra noastră! 

„Pampero”-ul, gonind dinainte-i toată lumina, îşi făcu şi de 
data aceasta apariţia sub forma unei mase străvezii şi 
negre, împinsă din spate, ca de un catapult nevăzut, de un 
vânt cu o putere neînchipuit de mare. 

Trăsnetele bubuiau fără răgaz în bezna aceasta 
înfiorătoare, pe care un fulger uriaş o sfâşie deodată de jos 
până sus. Şi urmă, împreună cu dezlănţuirea ploii şi a 
vântului, focul de artificii electrice al altor mii de fulgere. 

Cum izbutiră să ajungă iar pe punte oamenii căţăraţi pe 
catarge şi prinşi de vergele vântrelelor? Mă întreb şi acum, 
dar n-o voi afla niciodată. 

„Elseneura” se apleca nebuneşte şi se culca atât de mult, 
pe o parte, încât stinghia de sprijinire din stânga se aşeză 


pe apă şi nu se mai ridică. 

Era cu neputinţă, într-o asemenea aplecare a corăbiei, să 
ne păstrăm poziţia verticală pe punte. Spre a nu cădea, 
fiecare se agăța de ceea ce găsea la îndemână. 

Mr. Pike apucă viguros, cu uriaşele lui mâini, parapetul 
dunetei. Miss West şi eu făceam la fel, într-o sforţare 
disperată, ca să nu ne pierdem echilibrul. 

Numai „Samuraiul”, într-un echilibru uşor, asemănător 
celui al unei păsări care-şi ia zborul, nu se clintea şi se 
mulțumea să se sprijine cu o singură mână pe acelaşi 
parapet. Nu poruncea nimic, nimănui. Cum înţelesei îndată, 
nici nu era locul să se dea vreun ordin. Singurul lucru de 
făcut era de aşteptat - şi el aştepta liniştit. 

Situaţia era simplă: sau „Elseneura” se va ridica ea însăşi, 
cu toate catargurile în stare bună - sau catargurile se vor 
sfărâma şi corabia nu se va ridica niciodată. 

Deocamdată, „Elseneura” zăcea nemişcată, culcată pe o 
parte, iar vergele din stânga se scăldau în marea ce le 
acoperea cu spume. 

Minutele păreau secole şi situaţia aceasta se prelungi 
până când prora13 îşi cârmi direcţia sub bătaia vântului, 
astfel că „Elseneura” se îndreptă pe chilă14. Recăpătarea 
echilibrului acestei frumoase corăbii a fost una din cele mai 
uimitoare privelişti. 

Din nenorocire, aproape numaidecât, o vijelie neobişnuit 
de puternică smulse de pe vergă pânza cea mare de jos a 
catargului dinainte. O smulse fără s-o desprindă cu totul şi 
marele pătrat începu să lovească furios. Era de crezut că, 
datorită zdruncinăturilor produse de loviturile ei repetate şi 
violente, corabia urma să se desfacă în bucăţi. 

Unul lângă celălalt, căpitanul West şi secundul priveau 
împreună întâmplarea aceasta nenorocită şi neprevăzută. 

Obrazul lui Mr. Pike se crispă într-un rictus dispreţuitor 
pentru nepricepuţii care nu izbutiseră să lege temeinic 
pânza. 


Cel al căpitanului West îşi păstra veşnica şi grava 
seninătate. 

Nici de data aceasta nu se putea încerca nimic. Timp de 
cinci minute, „Elseneura” fu zdruncinată de parcă ar fi fost 
prinsă între fălcile unui monstru uriaş. 

Apoi, ultimele funii care ţineau încă pânza se rupseră şi 
catargul zbură în vijelie. 

— Pânza noastră a plecat spre Africa! Îmi spuse râzând 
Miss West. 

Fata, ca şi tatăl ei, nu ştia ce e frica. 

După câteva clipe, ea adăugă: 

— Ce a fost mai însemnat, a trecut. Am face bine, cred, să 
coborâm şi să ne adăpostim. Acum e rândul mării. Adică al 
mării şi al vântului laolaltă. 

Într-adevăr, toată ziua a bătut vântul. Dar a bătut, nu 
glumă! 

Şi marea s-a umflat atât de mult, încât neputându-mă ţine 
pe picioare şi nemaiştiind ce să fac, m-am hotărât să mă 
culc, ghemuit cu greu între pernele aşezate cu îndemânare 
de Wada şi proptite cu cutii goale de săpun. 

În situaţia aceasta, şubredă şi niţel cam caraghioasă, 
primii vizita lui Mr. Pike. Ca să nu fie răsturnat, secundul fu 
silit să se agaţe cu ambele mâini de uşă, în timp ce la 
fiecare clătinătură a corăbiei picioarele îi alunecau în voie. 

EI îmi vorbi mai întâi de acest „pampero”, care „n-ar fi 
trebuit să se producă” şi care „se năpustise asupra noastră 
împotriva tuturor regulamentelor”. 

Apoi, mă întrebă dacă Possum suferă de rău de mare. Şi 
izbucni în înjurături pe seama aceştia echipaj neputincios, 
din cauza căreia pierdusem pânza. 

În sfârşit, mă rugă să-i împrumut unul din volumele 
răspândite pe podeaua cabinei mele. Îi spusei că-i voi 
împlini bucuros dorinţa şi-şi alese „Forţă şi materie” de 
Buchner. 

Nu izbuteam să mă dumiresc unde vrea să ajungă, 
frământa fără îndoială un gând, dar nu îndrăznea să-l 


mărturisească. 

Secundul îmi înşiră apoi un fel de curs încâlcit de 
meteorologie, cu privire la regimul atmosferic din La Plata. 

Până la urmă, se hotări şi mă întrebă cu un aer nepăsător: 

— Vă mai amintiţi, Mr. Pathurst, câţi ani s-au scurs de când 
Mr. Mellaire, aşa cum ne-a istorisit, şi-a pierdut catargurile 
şi vasul în părţile în care ne aflăm noi astăzi? 

Această întrebare neaşteptată mă lămuri numaidecât şi, în 
răspunsul pe care i-l dădui, minţii dinadins: 

— Sunt opt ani de atunci. 

Mr. Pike păru că socoteşte şi-şi scrutează memoria, în timp 
ce trei zdruncinături groaznice îl zvârliră cu toată puterea 
dintr-o parte într-alta a cabinei. 

— Opt ani... repetă, după ce rumegă îndeajuns răspunsul 
meu. 

„Care poate să fie corabia scufundată acum opt ani în 
largul lui La Plata? Voi cere lui Mr. Mellaire să-mi precizeze. 
Nu izbutesc să-mi amintesc şi mă miră, fiindcă în privinţa 
asta am o memorie foarte bună”. 

Se pregăti apoi să plece şi se încurcă în mulţumiri pentru 
cartea pe care i-o împrumutasem şi din care, eram sigur, nu 
va citi nici măcar un rând. 

În pragul uşii, se opri şi, întorcându-se de parcă fusese 
lovit de o idee venită pe neaşteptate: 

— Nu cumva Mr. Mellaire o fi spus „optsprezece” ani, nu 
„opt” ani? 

Clătinat din cap, ca să priceapă că se înşeală, apoi îl 
asigurai: 

— Nu, nu! Aşa cum v-am spus: opt ani. Aş fi putut să uit, 
dar îmi amintesc din ce în ce mai bine; a vorbit de opt ani, 
nu de optsprezece! 

O clipă, Mr. Pike se uita la mine cu luare-aminte şi cu un 
aer gânditor; apoi, folosindu-se de o potolire a dansului 
„Elseneurei”, se îndepărtă, mulţumindu-mi iarăşi. 

Rămas singur, mă gândii la stângăcia plină de urmări 
săvârşită de Mr. Mellaire, care vorbise mai mult decât se 


cuvenea, întrucât memoria lui Mr. Pike, este în privinţa 
corăbiilor, ofiţerilor şi încărcăturilor, a furtunilor şi 
scufundărilor, o nemaipomenită enciclopedie marină. 

Deocamdată, e sigur că încă nu bănuieşte identitatea lui 
Sydney Waltham cu Mr. Mellaire. Dar se întreabă, şi lucrul 
ăsta nu e mai puţin vădit, dacă Mr. Mellaire n-a lucrat 
cumva sub ordinele lui Sydney Waltham. 


Drace! 
* 


x X* 


Ce noapte groaznică! Ce noapte uluitoare! Oare am 
dormit? Habar n-am. Totuşi, parcă am aţipit câte puţin până 
la vreo trei şi jumătate. 

La ora aceasta, s-a produs o schimbare în mersui corăbiei. 
O schimbare şi o potolire. 

Nu mai era lupta îndărătnică şi zadarnică a „Elseneurei” 
împotriva uraganului, ţopăitul acela pe loc dacă mi-e 
îngăduit s-o spun. 

Era de netăgăduit că mergeam, iar loviturile de pumn pe 
care le primisem până atunci încetaseră. 

Ce se întâmplase? În loc de a mai merge cu corabia 
împotriva vântului, căpitanul West făcuse stânga-mprejur şi! 
acum fugea de furtună. 

Mergeam spre nord-est. 

Pesemne că primejdia fusese amenințătoare, de vreme ce 
căpitanul West luase o asemenea hotărâre. Fiindcă direcţia 
aceasta era cea din urmă, spre care s-ar fi cuvenit să ne 
îndrumăm. 

Oricum, însă, zvârcolirile „Elseneurei” slăbiră şi se răriră 
întrucâtva şi putui să dorm cu adevărat. 

La ora cinci fui trezit de bubuitura talazurilor care 
năvăleau pe punte şi pe dunetă, în timp ce apa găsea 
putinţa să pătrundă până pe gangul ce ducea la cabine. 

Stewardul îmi aduse cafeaua, pe care mă apucai s-o beau 
ca un echilibrist de circ, sprijinit pe perne şi de cutiile de 
săpun. Am izbutit să duc la capăt această operaţie 


anevoioasă, privind cum clătinăturile corăbiei îmi plimbă pe 
jos cărţile şi revistele, dintr-un capăt la altul al cabinei. 

Possum, ieşit fără prevedere de sub pătură, chelălăia de 
spaimă către cărţile mele groase şi legate, ce se izbeau 
zgomotos şi care păreau că se reped asupră-i în fiece clipă. 

Nu-mi putui stăpâni râsul, când văzui că-i cade pe bot „Ce 
merge prost pe lume? De Chesterton, în timp ce eu mă 
încununai cu „Coroana de carton” desprinsă dintr-un raft. 

— Tu ce crezi despre cutremurul ăsta? Întrebai pe 
steward, care-mi lua cu grjă din mâini, ceaşca şi farfurioara. 

Omul galben ridică din umeri şi ochii lui oblici se luminară 
cu un fulger iute. 

— Eu bătrân, îmi răspunse, văzut multe ori lucruri astea. 
Văzut şi mai rău. Dar acum timp murdar! Tare murdar! 
Multă treabă toată lumea! 

Ce se întâmpla afară? 

Pe la ora şase, în timp ce o lumină cenugşie se strecura 
printre ferestruici, în puţinele clipe când nu mai erau 
inundate, mă aplecai ca un gimnast pe marginea patului şi- 
mi prinsei în zbor papucii. Îi încălţai tremurând, fiindcă 
erau reci şi uzi. De pe gang, apa se prelinsese până în 
cabină. 

Renunţai să mă îmbrac şi, punându-mi doar un halat de 
lină, pornii la drum, lăsând pe Possum să scâncească din 
toate puterile, pentru că-l părăsesc. 

Hotărârea mea era îndrăzneață. Mergeam încet, asta se 
înţelege. Din când în când, mă agăţam cu vârfurile 
degetelor, fie la dreapta, fie la stânga, de orice reazim 
puteam găsi. Când aveam norocul vreunei pauze între două 
clătinături, mergeam ceva mai iute. 

Eram lângă scară şi voiam tocmai să mă agăţ de parapetul 
ei, când se produse o zdruncinătură puternică a 
„Elseneurei”, pricina întregii mele nenorociri. 

Corabia se aplecă pe partea dreaptă cu o iuţeală atât de 
năpraznică, încât mi se păru că am rămas în aer şi fui 
aruncat ca un bolid în uşa cabinei căpitanului West. 


Omul, aşa am învăţat, trebuie să-şi croiască singur drumul 
în viaţă. Pe mare, învăţătura asta se aplică şi corăbiilor, şi 
oaspeţilor ei. Cele o sută şaptezeci de livre pe care le 
cântăresc se năpustiră vijelios peste frumoasa tăblie 
lustruită de lemn şi uşa zbură în ţăndări, împreună cu 
încuietoarea, care sări şi ea. 

Mă străduii, în chip caraghios şi zadarnic, să opresc în 
treacăt traiectoria pe care o descriam. Dar nu izbutii decât 
să-mi rup patru unghii ale mâinii drepte şi să zgârii pe 
suprafaţa lustruită patru dungi paralele. 

Continuându-mi drumul drept înainte, năvălii drept în 
cabină. 

Mă primii Miss West, îmbrăcată într-un elegant capot 
catifelat, cu ochii încă grei de somn şi, de data aceasta, cu 
părul ei frumos nepieptănat şi fluturând în voie. 

Privirea ei uimită se încrucişă cu a mea, care era tot atât 
de mirată de ceea ce se întâmpla. Nu era tocmai momentul 
să-i cer iertare, cu atât mai mult cu cât, continuându-mi 
cursa, descrisei în aer o curbă neaşteptată, în urma căreia 
m-am prăbuşit drept în mijlocul patului de aramă al 
căpitanului West. 

Miss West începu să râdă. 

— Intraţi, vă rog! Nu vă sfiiţi! 

Mă stăpânii cât putui, oricât de înciudat eram, ca să nu-i 
răspund repezit. Tăcui şi mă mulţumii să-mi pun la 
subţioară mâna care mă durea rău. 

Văzui pe steward, care urmărea pe covor, fără să le poată 
apuca, Biblia căpitanului West şi nişte note de muzică ale 
fiicei sale. 

Nu pot tăgădui că, trântit pe pântece în pat, aveam o 
mutră tare zăpăcită; cum şi stewardul, de-a buşilea pe 
covor, era tot atât de caraghios, Miss West încpu să râdă cu 
hohote. 

Şi, în loc să fiu supărat pe ea că-şi bate pe faţă joc de mine, 
îmi dădui deodată seama că mă năpădeşte un alt 
simţământ. 


În aceste jocuri ale vijeliei, era între ea şi mine o apropiere 
atât de tragică, dar şi caraghioasă totodată, încât încetam 
sa mai fim străini unul faţă de altul. 

Zarurile erau aruncate. Aveam înainte-mi o femeie. O 
femeie pe c; ţre doream s-o strâng în braţe. 

Oare şi Miss West simţi aceeaşi pornire nelămurită şi 
mută, care-mi străbătu creierii şi carnea? 

Oricum însă, îşi înfrână râsul şi mă dumirii încet, ca şi cum 
am fi fost aşezaţi unul în faţa celuilalt într-un salon: 

— Venisem aici cu stewardul, ca să-mi dau seama de 
pagubele pricinuite de furtună în cabina tatei, fiincă el nu s- 
a culcat deloc. 

— Auzisem din cabina mea cum dansează mobilele şi 
bibelourile. 

— Şi deodată v-aţi năpustit dvs. Dar ce vi s-a întâmplat? V- 
aţi rănit cumva? 

Privindu-mi mâna, îi răspunsei: 

— Mi-am stâlcit puţin degetele. 

— Sărman prieten! Îşi rosti ea compătimirea. Da, 
recunosc, ultima zdruncinătură a fost foarte puternică şi ea 
v-a pricinuit tot necazul. 

— Aveam de gând, reluai, să ajung pe dunetă, nu să dărâm 
uşa şi nici nu mă prăbuşesc pe patul tatălui dvs. 

— Nici nu mă îndoiesc măcar! 

O nouă serie de clătinături ne zgâlţăâi şi fu rândul 
stewardului de a se rostogoli ca un clown, strângând la 
piept lucrurile adunate. 

Folosii o clipă prielnică şi dispărui, ajungând la scara 
aceea năbădăioasă care, în urma plecării înainte a corăbiei, 
te făcea să cobori în loc să urci. Ajunsei totuşi teafăr la 
prima, sau dacă vreţi ultima treaptă, gândindu-mă la Miss 
West, al cărei chip fermecător şi desfătător îl aveam în faţa 
ochilor. 

Când ajunsei la capătul scării, „Elseneura” îşi recăpătă 
poziţia firească şi mă găsii la acelaşi nivel cu duneta. 


Căpitanul West. În mantaua lui care strălucea în mii de 
picături de apă, cu pălăria lui impermeabilă mare şi neagră, 
asemănătoare căştii vreunui erou legendar şi cu picioarele 
vârâte încă în cizmele lui marine, era lungit pe jumătate pe 
canapeaua din camera hărților şi-şi ţinea picioarele pe 
peretele cabinei. El îmi surâse prietenos. 

Mi se păru iarăşi obosit şi îmbătrânit. Trandafirul din 
obraji pierise. Acum avea obrajii mai palizi şi mai străvezii 
ca oricând; dar ei rămâneau limpezi şi senini. 

Pretutindeni pe corabie era apă. „Elseneura” se zbătea în 
tumultul acela spumos, urmărit necontenit de valuri 
enorme, care se întindeau şi se spărgeau fără răgaz. 

Aerul era ca o ceaţă de stropi de apă, care ne şfichiuiau şi 
ne înţepau obrajii, cum ar fi făcut-o mii de ace. 

La cârmă, sub un adăpost boltit în formă de gheretă, care-i 
ocrotea prost, rămaseră doi inşi acoperiţi cu câte o manta, 
de pe care curgea apa şiroaie. 

Le dădui „bună-ziua” şi mă apropiai de ei. 

Unul dintre ei era Tom Spink, bătrânul englez căruia i se 
putea încredința un asemenea post, cu toată vârsta lui. 
Celălalt era Billy Quigley, care făcea parte dintr-un „trio” 
vesel şi foarte unit, alcătuit, în afară de el, de Frantz 
Fitzgibbon şi Richard Giller. 

De fapt, nu erau marinari adevăraţi şi Mr. Mellaire îi 
socotea, în glumă, drept nişte „zidari care şi-au greşit 
cariera”. 

Dar cei trei ştiuseră să se lupte, când a trebuit, cu ceata 
de ticăloşi care-şi avea „sediul” în partea de dinainte a 
corăbiei şi cu care refuzaseră cu înverşunare să se 
înhăiteze. Astfel, fiind uniţi şi dârzi, ei izbutiseră să-şi apere 
şi să-şi facă respectată libertatea. 

Învelit în halatul meu ud, pe care vântul mi-l lipea mereu 
cu zgomot de trup, văzui că puntea „Elseneurei” fusese 
înecată în întregime. Mr. Pike şi vreo şase inşi se bălăceau 
în vârtejurile în care se vârâseră, până la genunchi. 


Apoi, se produse o nouă clătinătură a corăbiei, puntea se 
înclină şi toată apa se prăbuşi în cascade prin găurile de 
scurgere. 

Singurele pânze întinse erau cele trei puse pe catargurile 
de cafas. Nu se zărea niciuna din pânzele mici. 

Nu văzusem niciodată vreo corabie, care să ţină în bătaia 
vântului o suprafaţă atât de mică. Cele trei bucăţi subţiri de 
pânză, întinse de uragan cu o străşnicie de fier, erau de 
ajuna şi o minau cu o iuţeală nebunească. 

Înţelesei atunci pricina, pentru care căpitanul West se 
hotărâse să fugă dinaintea vântului „pampero”. El avusese 
de ales între a se resemna, sau a lăsa vasul să se scufunde. 

După ce se scurse apa, descoperii pe dulgher şi cele două 
ajutoare îndeletnicindu-se cu astuparea găurilor produse 
mai peste tot pe punte şi cu fixarea unor grinzi noi, în locul 
celor care fuseseră frânte. 

Văzui pe de altă parte pe Mr. Pike, srăduindu-se împreună 
cu câţiva oameni din echipaj să prindă o grămadă de 
scânduri sfărâmate şi de oţel strâmbat, care se întindea pe 
o lungime de vreo sută de picioare. 

Numai când mă uitai cu atenţie, îmi dădui seama că era 
vorba de puntea lungă de oţel, care se rupsese. 

Privind această luptă spinoasă a lui Mr. Pike şi a piticilor 
săi cu acest berbec mişcător care, după frământările 
corăbiei, se arunca şi lovea când într-o parte, când într-alta, 
nu mă puteam opri de a-mi aduce aminte de uimitoarea 
descriere a lui Hugo, cu privire la sforţările unui marinar ce 
încearcă să pună iar mâna pe un tun, căruia i s-au rupt 
odgoanele în timpul unei furtuni. 

Marea, cum am mai spus, înăspreşte inima omului. 
Începeam să simt cât e de adevărat lucrul acesta. 

Tot atât de nepăsător ca şi când, citind un roman, aş fi 
răsfoit foile cărţii pentru a urmări drama pe care o istorisea 
stăteam acum pe dunetă, în halatul meu prefăcut în burete 
şi priveam cu multă curiozitate, dar fără vreo grijă, pe 
oamenii care luptau sub mine, cu preţul propriei lor vieţi. 


Ei nu însemnau nimic. 

În sfârşit, Mr. Pike izbuti să prindă epava punţii de oţel, cu 
ajutorul unui odgon subţire, pe care-i fixă bine şi începu să-l 
lege de catargul de dinapoi. 

Tocmai în clipa aceea, un munte verzui de apă se ridică pe 
mare, gata să se năpustească pe puntea „Elseneurei”. 

Toţi oamenii din echipa de serviciu dădură în acelaşi timp 
drumul punţii şi fugiră pe unde putură, spre a se adăposti. 

Mr. Pike nu se clinti. El privi rece şi curajos puhoiul ce 
înainta, primindu-l în întregime. 

Şi se ivi puţin după aceea, ţinând de capătul funiei, legată 
la vreme de piciorul catargului, puntea vagaboandă 
devenită acum captivă. 

Oamenii apărură iar unul câte unul. 

Întâi veni Faunul, surd ca o cizmă, care se apucă să dea o 
mână de ajutor lui Mr. Pike. 

El fu urmat curând de Tony, grecul chinuit de ideea 
sinuciderii, apoi de Shorty. Nancy încheia alaiul, cu 
obişnuitul lui aer deznădăjduit, de om care aşteaptă să fie 
spânzurat. 

În timp ce prăpădiţii aceştia se osteneau să lege mai 
temeinic epava şi s-o înţepenească, se abătu asupră-le un 
nou puhoi de apă. 

De data aceasta, niciunul dintre ei, viteaz sau fricos, n-a 
mai avut când să-şi caute un loc de scăpare. Pe suprafaţa 
spumoasă şi bubuitoare care acoperea din nou puntea 
corăbiei, se iveau ici şi colo câte un braţ, un cap, un spate, 
odată cu scânduri rupte şi bucăţi răsucite de oţel, care 
dovedeau că epava punţii de oţel suferise iarăşi. 

Ce se întâmplase cu Mr. Pike? Mărturisesc sincer că e 
singurul, a cărui soartă mă îngrijoră timp de câteva minute. 
Făcea parte din aceeaşi lume cu mine. Luam zilnic masa cu 
el. Ceilalţi... Ei bine, nu, hotărât, ceilalţi nu mă interesau! 

Sutele de tone de apă sărată din Atlanticul de sud, cu care 
fusesem dăruiţi, începuseră să se scurgă. 


Dar nimeni nu izbutise încă să se ridice iar în picioare, 
când zării apărând pe Mr. Pike, acest moşneag uriaş, târând 
după el doi inşi leşinaţi: Faunul şi Nancy. 

De data aceasta, îmi tresări inima în faţa acestui omorâtor 
şi îmblânzitor de sclavi, care-şi punea viaţa în. Primejdie, 
înfruntând aceleaşi încercări ca şi viermii pe care îi 
comanda şi scăpă de la moarte pe doi dintre ei. 

Aproape că plângeam, atât de mişcat eram! Cu o înfiorare 
de trufie, care-mi străbătea şira spinării şi ajungea până la 
creier, mă simţeam nespus de mândru că fac parte, cu 
pielea mea albă şi ochii mei albaştri, din aceeaşi rasă cu 
bărbatul acesta viteaz. 

În ce priveşte pe fiinţele slabe şi căzute pe care le 
comanda el, în ce priveşte pe cei cu pielea oacheşă, 
corciturile, cei cu sânge amestecat, lepădăturile şi drojdia 
societăţii, sortite să slujească veşnic, adică pe cei care Miss 
West, tatăl ei şi cu mine îi stăpâneam împreună cu el, 
simţeam din ce în ce mai mult că puteam fi necruţător faţă 
de toată omenirea aceasta inferioară. 

De mii de generaţii şi de sute de secole, oamenii aceştia 
fuseseră aduşi pe lume, nu-i aşa, Doamne? Ca să-i călcăm 
pe grumaz şi să-i silim să muncească pentru noi. 

„Elseneura” începu iarăşi să se zbată şi alte tone de apă se 
revărsară pe punte, târând cu ele de-a valma bucăţi de 
lemn şi oţel. 

Şi din nou se ivi în puhoiul înspumat uimitorul uriaş blond, 
Mr. Pike, târând după el două fiinţe leşinate pe care le puse 
la loc sigur, alături de dulgher, lângă balustrada din jurul 
catargului mare. Apoi, secundul se înapoie să-i ajute lui 
Larry să scape, fiindcă acesta se clătina pe picioarele lui 
neputincioase şi dădea îndărăt cu doi paşi, dacă înainta cu 
unul. 

Veni apoi rândul grecului, care se târa de-a buşilea şi care 
ajunse până aproape de balustradă, cu totul istovit dar fără 
să mai dea semne că se mai gândeşte la sinucidere. Însă în 
ciuda sforţărilor pe care le făcea, nu izbutea să se agaţe de 


balustradă. Atunci, apucându-l zdravăn de ceafă prin 
manta, Mr. Pike îl ridică prin aer cu o singură mână şi-l 
aruncă în braţele dulgherului. 

Urmă Shorty, cu obrazul însângerat, cu un braţ care-i 
atârna ţeapăn şi fără cizmele de mare pe care i le 
smulseseră valurile. Mr. Pike îl culese ca şi pe ceilalţi şi se 
întoarse încă o dată din drum, spre a se îngriji de Henry, 
începătorul. Pe acesta-l văzusem cu totul nemişcat, plutind 
pe apă ca un înecat, afundându-se şi dispărând, spre a se ivi 
iar după câteva clipe şi a fi în sfârşit aruncat pe dunetă. 

Intrat în apă până la umeri, după ce fusese trântit în două 
rânduri în genunchi şi acoperit de apă, Mr. Pike izbutise să 
prindă pe Henry şi să-l aducă în partea din faţă a corăbiei. 

După o oră, întâlnii în sufragerie pe Mr. Pike, cu hainele 
schimbate şi ras proaspăt, venit să-şi ia gustarea de 
dimineaţă. 

Ce-aş fi putut spune unui asemenea erou, care se arâtase 
vrednic de numele acesta? Să-i tămâiez însuşirile şi să-i 
adresez laude serbede? 

Mă mulţumii să-i spun, cu o simplitate convingătoare: 

— Dar ştiu că aveţi o cherestea zdravănă, Mr. Pike! 

— Eh, la naiba! Îmi răspunse, tot atât de simplu. Am făcut 
şi eu vreo câteva băi, nu tocmai obişnuite. 

Asta a fost tot. 

O fi ştiut el oare, că eu fusesem în dimineaţa aceea 
mohorâtă, singurul om care-i privea de pe dunetă isprăvile 
uimitoare? 

Isprăvi uimitoare? În mintea lui, îndeplinise pur şi simplu, 
treaba pentru care era plătit. Atât. 

Îl întrebai dacă sunt răniţi în urma furiei valurilor. 

— Ah! Spuse, au fost câţiva cu julituri din cauza unor 
izbituri foarte puternice, dar fără oase rupte. 

„Harry e silit să stea o zi în pat. A fost răsturnat de valuri 
şi s-a lovit la cap. Mi s-a părut că Shorty are un umăr lovit 


LIA 


rau . 


„Davis, ascultaţi-mă, a trebuit să fugă din patul de jos al 
chilioarei lui. Un val uriaş s-a năpustit în văgăună şi a 
inundat-o. Muiat ca o cârpă udă, a fost silit să se întoarcă 
repede la locul de sus, cel pe care-l urâse atâta.” „E bună, 
nu? Când l-am văzut, nu m-am putut stăpâni de a râde cu 
poftă şi de a-i ura să-şi reînceapă acrobaţia cât de curând”. 

Mr. Pike tăcu o clipă, apoi oftă: 

— Simt că îmbătrânesc. Ar trebui să-i sucesc gâtul, fără să 
mai aştept. Dar n-am curaj s-o fac. Îmi pare rău, dar aşa e! 

„Nu-i nimic! Cu toate acestea, tot va zbura peste bord 
înainte să ajungem noi la ţintă”. 

— Mă îndoiesc... îi spusei. 

— S-ar putea ca până la urmă să nu-i sucesc gâtul, dar 
într-un fel sau altul tot se va rostogoli în mare, cu un sac de 
cărbuni la picioare. Un sac greu, care nu se va desprinde 
niciodată. Nu se poate altfel! 

„Pun rămăşag cu dvs. Pe o livră de tutun, că aşa se va 
întâmpla! , 

— Ţin rămăşagul! 

— S-a făcut! Şi acum, tare aş îmbuca la repezeală orice, că 
mi-e foame! 

CAPITOLUL XXIV. 

Spre „Capul anevoios” 

De ce să mă ascund? Mă simt din ce în ce mai mult atras 
de Miss West. 

Nu ştiu dacă făptura ei mă vrăjeşte într-adevăr, sau dacă 
singurătatea în care mă aflu mă face să descopăr în ea 
farmece neobişnuite, pe care nu le-aş fi luat în seamă dacă 
aş fi fost pe uscat. 

Ceea ce nu pot tăgădui este că mă uit la ea ca la o femeie 
pe care o doresc tot mai mult, că mă frământă gândul la ea, 
că adesea mă ascund ca un ştrengar, în spatele uşii vreunei 
cabine, ca s-o văd trecând fără să ştie că sunt acolo. 

De o sută de ori pe zi, recit în gând încântătoarele versuri 
ale lui Richard de Gallienne: „Dacă soarta m-ar fi făcut 


femeie, De dimineaţă până seara M-aş fi privit într-una în 
oglindă Şi aş fi repetat cuvinte dulci: „Sunt femeie!” 

Şi aş fi cântat, zeiţă blondă, Frumuseţea mea”. 

Până acum, îmi făurisem despre femei o părere păcătoasă. 
Multe dintre ele, chiar prea multe, fugiră după mine, 
îndrăgostite de mine... sau de dolarii mei. 

Dar de data aceasta, sunt îndrăgostit de-a binelea. Mi se 
spusese că voi „păţi” într-o zi ca toată lumea. Nu voiam să 
cred. Şi la urma urmelor, dacă s-a întâmplat, n-are nici un 
rost să mă mai necăjesc. 

Bineînţeles, multă vreme noi n-am fost în cursul acestei 
călătorii decât doi camarazi adevăraţi. 

În ce mă priveşte, cel puţin, timpul acesta s-a sfârşit. Pe 
aceea pe care am numit-o până acum Miss West, o voi numi 
de azi încolo, când voi vorbi de ea, Marguerite. 

Marguerite... Ce nume drăguţ! Un nume uşor, asemănător 
aripei unei păsări care-şi ia zborul pe valuri. Un nume uşor 
şi fermecător. 

Margurite, aşadar, e în vârstă de douăzeci şi patru de ani. 
Cum am aflat? Foarte simplu. 

Am întrebat pe Mr. Pike când s-a produs ciocnirea dintre 
„Dixie” şi barca aceea cu vopori, la San-Francisco. M-a 
lămurit: în 1901. 

Marguerite avea pe atunci doisprezece ani. Suntem în 
1913, aşa că socoteala e lesne de făcut. Are douăzeci şi 
patru de ani. După cum se vede, aritmetica e o invenţie 
minunată. 

Binecuvântez neîncetat îndemnul care m-a hotărât să 
întreprind călătoria aceasta, care iese cu totul din comun. 
Cum se va sfârşi, cu echipajul alcătuit din smintiţii şi 
ticăloşii ce se află pe corabie? Aceasta-i întrebarea. Bine 
sau rău, presupunerea e îngăduită. 

Deocamdată „Elseneura” înaintează mereu, voiniceşte, 
împotriva tuturor piedicilor, spre Oceanul îngheţat de sud şi 
vijeliile Capului Horn. Ea târăşte cu sine o întreagă dramă 
plutitoare, o dramă pătată de sânge. 


Cât despre mine, eu plutesc mândru, împreună cu stăpânii 
corăbiei, deasupra nenorocirilor şi suferințelor zilnice, al 
căror martor sunt. Ele nu mă ating întru nimic, şi dacă 
vreau să dăruiesc ochilor o privelişte odihnitoare, nu am 
aproape de mine pe Mărguerite? 

Dar să ne reluăm firul povestirii. 

Azi e 1 iunie. Au trecut zece zile de la necazurile pricinuite 
de „pampero”. 

Îndată ce vremea a devenit priicioasă, căpitanul West a 
schimbat iarăşi direcţia corăbiei şi, cu vântul în pânze, am 
izbutit să câştigăm timpul pierdut. Ne-am continuat drumul 
şi ne aflăm acum la înălţimea insulelor Falkland, având rând 
pe rând ceaţă şi ploaie, furtuni şi vreme potolită. 

Coasta Argentinei se zdrobeşte spre vest, dincolo de 
orizont şi azi-dimineaţă am atins al cincizecilea grad de 
latitudine sudică. Aici, de fapt, începe pentru marinari 
trecerea Capului Horn. Ea se sfârşeşte la Pacific, la aceeaşi 
latitudine. 

Timpul e frumos şi, deocamdată, „Elseneura” alunecă sub 
o adiere prielnică. 

Din zi în zi creşte frigul. Înăuntrul corăbiei, duduie soba 
bine încălzită din salonul cel mare şi uşile sunt deschise, ca 
să se poată răspândi în toate cabinele de dindărăt, căldura 
plăcută şi îmbietoare. 

Dar afară frigul e aspru şi muşcător. Când ne plimbăm pe 
dunetă, sau ne încumetăm să mergem pe puntea îngustă de 
oţel, Marguerite şi cu mine ne îmbrăcăm cu veşminte 
groase. Puntea aceea vestită a fost reparată cum s-a putut 
şi aşezată la locul ei. 

Am făcut o vizită la coteţ, reparat şi el de dulgher. Bietele 
păsări sunt într-o stare de plâns, fiindcă, apropiindu-ne de 
iarna straşnică de la Capul Horn, unde ele ar fi avut nevoie 
să aibă toate penele ca să le ţină cald, dimpotrivă năpârlesc. 
Asta din pricină că acum e vară în ţările de unde vin. 

Legea anotimpurilor e răsturnată aici, dar ea nu încetează 
să se facă totuşi simțită pentru sărmanele păsări. 


* 

X* X* 

Ieri au început să se facă pregătiri serioase şi prea puţin 
liniştitoare, în vederea trecerii Capului Horn. 

Nu numai că au fost cercetate în amănunţime funiile şi 
vintrelele, de sus şi de jos, ale tuturor catargurilor, iar 
mânuirea şi funcţionarea lor au fost simplificate cât mai 
mult cu putinţă, dar s-au întins „funii de ajutor” de la un 
capăt la celălalt al punţii, la înălţimea umărului, pentru ca 
oamenii care ar fi răsturnaţi de valuri şi ameninţaţi să fie 
târâţi de ele, să aibe de ce să se agaţe. 

În afară de asta, cele două uşi de fier de la babord şi 
tribord, care duc de la cabină spre puntea principală, au 
fost închise bine, şi astupate cu câlţi. Ele nu se vor mai 
deschide, decât când vom ajunge în Pacific, plutind spre 
nord. 

În timp ce noi ne pregătim astfel, ca să ne luptăm cu 
„Capul anevoios” (acesta e porecla pe care o dau marinarii 
Capului Horn), unul dintre locurile cele mai vijelioase şi mai 
de temut de pe glob, situaţia de pe bord se întunecă. 

Azi-dimineaţă, Petru Marinkowitsch, unul din oamenii 
echipei lui Mr. Mellaire, a fost găsit ucis. I se aplicaseră mai 
multe lovituri de cuţit şi una dintre ele îi tăiase beregata. 

Dar care din oamenii echipajului o fi săvârşit crima? Unul 
sau mai mulţi? E greu de aflat taina acestei ticăloşii. 

Spre amiază, corpul a fost aruncat peste bord, cu 
obişnuitul sac de cărbuni. E un fapt divers acum şi fără 
însemnătate. 

Dar nu se poate tăgădui că spiritele sunt încordate. 
Fiecare aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume. 

În cursul zilei, mi-am îndreptat paşii spre partea din faţă a 
corabiei şi am simţit prima dată trădându-le o vrăjmăşie 
surdă împotriva mea. 

Cu toate că nu sunt decât un călător oarecare, fac parte 
din clasa asupritorilor, care domnesc în partea de dindărăt. 
Nu mi-a făcut nimeni nimic, dar mi-am dat seama că 


oamenii au ceva cu mine, din ura pe care o zăream în unele 
priviri ce-mi erau aruncate, ca şi din aceea ce se ghicea în 
ochii celor care dinadins întorceau capul în altă parte. 

Numai Mulligan lacobs şi Charles Davis au fost mai 
lămuriţi. 

— Aţi scăpat bine! Îmi mormăi pe sub nas Mulligan Iacobs. 
Cobaiul ăla de Petro Marinkovitch e bine unde e! S-a lăsat 
ucis ca un purcel. Viaţa i-a fost păcătoasă şi păcătoasă i-a 
fost şi moartea. Cel puţin nu mai e silit să se istovească pe 
lumea asta. 

„Sunt destui pe bord, care trebuie să-i invidieze soarta. Îi 
aşteaptă suferinţe şi mai mari”. 

— Ce vrei să spui? Îl întrebai. 

— Tot ce vreţi să înţelegeţi... Îmi răspunse cu un zâmbet 
groaznic smintitul de Mulligan Ilacobs. 

Cât despre Charles Davis, spre a cărui celulă de fier îmi 
aruncă-i privirea în treacăt, el izbucni într-o veselie 
zgomotoasă. 

— O poveste „pe cinste” pentru tribunalul din Seattle, nu-i 
aşa Mr. Pathurst? Cazul lui Marinkovitch nu va face decât să 
dea mai multă greutate cazului meu. 

„Ha! Ha! Ha! Veţi vedea tărăboiul, când se vor năpusti 
reporterii asupra istoriei ăsteia. „Elseneura,, corabia 
iadului! Vor avea ce să scrie!” 

Îl întrebai dârz: 

— De ce-i „Elseneura” o corabie a iadului? 

— De ce? Doar aţi văzut cum s-au purtat cu mine! Aţi văzut 
ce chinuri am îndurat! 

— Am văzut că eşti un ucigaş şi nu încetez să te socotesc 
astfel! 

— Bine! Curtea va hotări! Nu veţi avea alt rol, decât acela 
de a mărturisi faptele. 

— Voi mărturisi că, dacă aş fi fost în locul secundului, te-aş 
fi spânzurat numaidecât de vârful unei vergi. 

Ochii lui Davis scânteiară. 


— Înaintea tribunalului, îmi răspunse cu glas răguşit, vă 
voi aminti convorbirea aceasta, după ce veţi depune 
jurământul. Răbdarea acestui om trezea fără voie în mine 
admiraţie, mărturisesc sincer. 

Privii locul acela strâmt, cu pereţii de fier, pe care-l 
pustiise vântul „pampero” şi-l inundase apa. Vopseaua albă 
care acoperea metalul se cojise şi apăruseră pete mari de 
rugină. Podeaua era de o murdărie respingătoare, zăceau 
pe ea gamela şi farfuria care slujiseră prăpăditului de 
Davis, cu câtva timp înainte. Haine şi rufe ude şi murdare 
erau trântite unele peste altele. Nu mai puţin udă şi tot atât 
de murdară era bocceaua cu hainele lui de schimb. 

Davis se afla în acelaşi pat în care îl omorâse O'Sullivan. 
De luni de zile trăia în cocioaba asta îngrozitoare. Şi va 
avea de zăcut alte luni aici, dacă va vrea să trăiască. 

Puterea lui de viaţă, vrednică de a unui animal, mă minuna 
la culme. În acelaşi timp, fiinţa asta mă ştirbea. 

Exclamai: 

— Ei aş! Tribunalul maritim... Vorbeşti prea mult de el. 
Eşti cel puţin atât de sigur, că o vei duce până la sfârşitul 
călătoriei? 

„S-au făcut rămăşaguri, ştii, în privinţa şanselor pe care le 
ai, ca să ajungi sau nu la Seattle.” 

Când îmi auzi cuvintele, ciuli urechile şi se ridică, 
sprijinindu-se într-un cot. 

— Ha! Ha! Ha! Rânji. Şi dacă v-aş cere precizări, v-aţi 
încumeta să mi la daţi? 

— În tot cazul, pot să-ţi spun că eu am pus rămăşag că vei 
ajunge până la capătul călătoriei. 

— Înţeles. Prin urmare, alţii au pus rămăşag că nu voi 
ajunge. Ha! Ha! Ha! 

„Asta-i lovitura ce se pregăteşte. Sunt pe „Elseneura” inşi 
interesaţi, băneşte, să dispară. 

În această clipă, stewardul, care venea dispre partea de 
dinapoia corăbiei, se opri la rându-i. În faţa uşii chilioarei 
strâmte şi mârşave şi ascultă convorbirea, rânjind. 


Îndată ce-l zări, Charles Davis reluă: 

— Din ce în ce mai bine! Veţi mărturisi toate astea la 
Seattle, dacă nu cumva aţi minţit pe un biet bolnav sau dacă 
nu veţi minţi chiar în faţa Curţii, după ce veţi fi câţiva inşi 
interesaţi băneşte să dispar! U. 

— Ne-am înţeles, răspunsei. Voi mărturisi! Dar vorbind 
since mă tem că, de acum şi până atunci, voi pierde 
rămăşagul. 

— Pierdeţi sigur... interveni stewardul. El îndată mort. 

— Prindeţi-vă cu el, Mr. Pathurst! Strigă Davis. Vă dau un 
sfat bun. Voi trăi până ce se va sfârşi călătoria, vă jur. Haide 
steward, cât pui? 

— Cinci dolari, zece dolari, douăzeci dolari., răspunse 
galbenul dând din umeri, ca să arate că nu se sinchiseşte de 
sumă. 

— Foarte bine, steward! Mr. Pathurst ţine prinsoarea. 
Sunteţi de acord cu douăzeci de dolari? Adăugă, privindu- 
mă. 

— Dar, de ce, îl întrebai, nu faci tu singur prinsoare cu el? 

— Am s-o fac şi pe asta! Vrei, steward? Pun rămăşag, cu 
tot curajul, pe douăzeci de dolari, că nu voi muri. 

Stewardul făcu semn cu capul, că nu vrea. 

— Atunci, douăzeci de dolari contra zece?! Se înverşună 
muribundul. Ce mai stai la îndoială? 

— Dacă tu trăit, eu pierd şi plătesc la tine. Dacă tu murit, 
eu câştigat: dar tu crăpat atunci şi nu plăteşti la mine. 

Şi stewardul se duse. 

— Foarte frumos, n-am ce spune! Încheie înfuriat Charles 
Davis. Şi asta veţi mărturisi, Mr. Pathurst. Ce mai pradă 


pentru reporteri! 
* 


XX 
Cercul galbenilor, care se întruneşte mereu în odaia 


bucătarilor, are oarecari bănuieli cu privire la uciderea lui 
Marinkovitch, dar nu îndrăzneşte să le dea în vileag. 


În afară de clătinări din cap şi de şoapte nedesluşite, n-am 
putut afla nimic nici de la Wada, nici de la steward. Am 
încercat, să descos pe unul din cei doi galbeni care repară 
pânzele. Dar în loc să mă lămurească, mi s-a plâns că mâna 
lui rănită îl doare cumplit, şi că ar fi mulţumit, dacă ar 
putea să găsească un chirurg la Seattle. 

Am stăruit. Dar mi-a răspuns că mortul nu era nici 
japonez, nici chinez, aşa că nu-i pasă de cele întâmplate. 

Îl întrebai până şi pe Louis, corcitura aceea anglo-chineză, 
care vorbeşte englezeşte cu accentul de la Oxford. Îl întâlnii 
în drum spre cămară, unde se ducea să ia nişte alimente. 

EI fu ceva mai vorbăreţ, după ce avu grijă să mă 
încredinţeze că el face parte dintr-o rasă deosebită de cea a 
oamenilor din echipaj. 

— Astfel că, mă lămuri, politica noastră cea mai chibzuită 
constă în aceea că-i lăsăm să se descurce între ei. Am 
discutat chestiunea între noi şi soluţia aceasta ni s-a părut 
bună. 

„Altceva nu vă pot spune, Mr. Pathurst, cu desăvârşire 
NIMIC. 

„Dealtfel, puneţi-vă în locul meu. Am de lucru şi în partea 
de dinainte şi în cea de dindărătul corăbiei şi sunt neîncetat 
printre marinari. Când mă aflu în mijlocul lor, sunt unul 
dintre atâţia inşi. 

„Singurul meu compatriot pe corabia aceasta este 
stewardul. Wada, servitorul dvS. Şi cei doi reparatori de 
pânze sunt japonezi. Ei sunt, cum să vă spun, un fel de rude 
îndepărtate.” „Cu toate acestea, ne-am alăturat strâns, 
pentru a ne apăra împreună drepturile când s-ar ivi prilejul. 
Şi prima poruncă a grupului nostru este: tăcerea”. 

— Uiţi pe Shorty... spusei, amintindu-mi deodată 
aprecierea lui Mr. Pike cu privire la naționalitatea sa destul 
de împestriţată. 

— Ah! Noi nu-l socotim ca pe unul dintre ai noştri. Are 
ceva de portughez, ceva de malaiez şi, recunosc, şi ceva de 
japonez. În totul, însă este o fiinţă corcită rău şi degenerată. 


Apoi, mai e şi netot. De la început l-am îndepărtat din cercul 
nostru. 

„Astfel că-mi îngădui să închei, Mr. Pathurst, că ne aflăm 
prea puţini pe bord şi suntem siliţi să păstrăm cea mai 
strictă neutralitate”. 

— Drace! Strigai. Nu prea vezi lucrurile în bine. Cum crezi 
oare că se vor sfârşi? 

— Ah! Presupun că e foarte probabil să ajungem la 
Seattle... În tot cazul, un anumit număr dintre noi. 

„În cursul îndelungatei mele cariere maritime, n-am văzut 
niciodată, o repet pentru a o suta oară, un asemenea 
echipaj, un asemenea amestec de smintiţi, ticăloşi şi 
tâmpiţi. 

„Vă rog să observați că nu numesc pe nimeni, Mr. 
Pathurst. Altminteri, s-ar putea să mă căiesc. 

„Aşadar, eu sunt numai Louis, bucătarul. Îmi îndeplinesc 
corect şi sincer slujba şi nu văd nimic. Îmi păzesc pielea. Mi- 
e destul! 

Îi spusei: 

— E dreptul tău. Ah! Încă o întrebare. Vei răspunde, dacă 
socoteşti că se cuvine. 

„Charles Davis e dintre cei care, după părerea ta, vor 
ajunge la Seattle? 

— Vă mulţumesc pentru bunăvoință, Mr. Pathurst. 

„Ei bine, nu cred. Stewardul ne-a povestit că aţi pus 
rămăşag că va ajunge. Jocul e primejdios şi miza nu-i 
sigură. 

„Nu peste mult timp vom avea de înfruntat trecerea 
Capului Horn. Nu-i o treabă uşoară, o ştiu din experienţă. 
Suntem în toiul iernii şi mergem de la est spre vest.” 
„Închisoarea de fier a lui Davis va fi necontenit inundată, 
săptămâni la rând. Va fi mereu apă, acolo. Chiar un om 
zdravăn s-ar putea înăbuşi într-o asemenea văgăună şi şi-ar 
lăsa acolo viaţa. Ei bine, Davis e bolnav, putred de bolnav.” 
„Ştiinţa doctorilor i-ar putea prelungi viaţa mai mult sau 
mai puţin, în condiţii normale. Dar în grozăvia de furtuni 


năprasnice, în care vom intra, viaţa i se va sfârşi repede. 
Asta-i părerea mea.” „Mr. Pathurst, respectele mele!” 

Şi pântecosul Louis îmi făcu o plecăciune mare. 

CAPITOLUL XXV. 

Semne neplăcute. 

În ultimele trei zile, au fost două semne foarte neplăcute. 

Mr. Mellaire continuă să alunece pe o pantă primejdioasă. 
E limpede că nu poate îndura gândul că se află pe aceeaşi 
corabie cu omul care a jurat să răzbune uciderea 
căpitanului Somers, mai ales când acest om este temutul 
Mr. Pike. 

Am băgat de seamă, Marguerite şi eu, că al doilea 
locotenent avea mereu ochii umflaţi şi congestionaţi şi 
obrazul slăbit. 

Astăzi, s-a dezvăluit taina. 

Wada nu prea iubeşte pe Mr. Mellaire şi azi-dimineaţă, în 
timp ce-mi aducea gustarea, am înţeles numaidecât, din 
licărirea răutăcioasă care ţâşnea din ochii lui oblici, că avea 
să-mi istorisească lucruri interesante. 

lată, aşadar, ce-am aflat: 

De mai multe zile, stewardul şi el se străduiau să găsească 
soluţia unei probleme ciudate. Dintr-o damigeană care 
conţinea cincisprezece litri de spirt denaturat şi era aşezată 
în camera cea mare de dindărătul corăbiei, lipsea regulat 
câte o cantitate. Cei doi inşi şi-au împărtăşit observaţia şi au 
hotărât să lucreze aşa cum ar fi făcut însuşi Sherlock 
Holmes. 

La diferite ore ale zilei, ei măsurară cantităţile de spirt ce 
dispăreau din damigeană. Şi ajunseră astfel la constatarea 
că scăderile se produceau totdeauna după prânz. Însemna, 
aşadar, că vinovatul nu putea fi decât al doilea locotenent 
sau dulgherul, singurii care mănâncă împreună cu ei în 
odaia aceea. 

Nu le mai era greu să urmărească faptele până la capăt. 

Într-adevăr, de fiecare dată când Mr. Mellaire sosea şi 
pleca odată cu dulgherul, cantitatea de alcool nu scădea 


deloc. Acelaşi lucru de fapt se întâmpla şi când dulgherul 
pleca ultimul. 

Dar dacă Mr. Mellaire mai întârzia la masă, scăderea se 
producea la sigur. Şi încheierea ce se putea trage era tot 
atât de orbitoare ca soarele. Din ziua aceea, stewardul a 
dus damigeana în cabina lui, pe care o încuie de câte ori 
iese. 

Alcoolul denaturat este o otravă înfricoşătoare. Cât de 
vânjoasă o fi constituţia lui Mr. Mellaire, aşa un bărbat de 
cincizeci de ani, de vreme ce a fost în stare să înghită 
aproape o săptămână o băutură atât de tare? Prin urmare, 
n-are de ce să ne uimească obişnuita înfăţişare a ochilor lui. 
Dar cum nu l-a ucis băutura asta? 

Tare aş avea poftă să atrag luarea-aminte a lui Mr, Pike 
asupra acestei descoperiri. Dar şovăii s-o fac, fiindcă dacă 
află cine este într-adevăr Mr. Mellaire, se va săvârşi o 
crimă, fără îndoială. 

În acest timp, continuăm să plutim spre sud, 
îndepărtându-ne din ce în ce mai mult spre vârful atât de 
neprimitor al continentului american. 

Astăzi am. Făcut o linie închipuită, trasă de la strâmtoarea 
lui Magellan la insulele Fankland; iar mâine, dacă nu ne va 
părăsi vântul, vom recunoaşte coasta Ţării de Foc, aproape 
de intrarea strâmtorii Le Maire, prin care se gândeşte 


căpitanul West să treacă. 
* 


XX 


A doua întâmplare de care vorbeam adineauri s-a produs 
în noaptea din urmă. 

Mr. Pike nu e prea vorbăreţ şi nu spune tot ce ştie. Dar 
deschide ochii în patru şi nu se sperie de jocul primejdios, 
în care este de datoria lui să intre. 

De la uciderea lui Marinkovitch, m-am putut încredința în 
mai multe rânduri, în cursul plimbărilor mele târzii, pe 
puntea îngustă aeriană, că Mr. Pike nu se încumetă 


niciodată să meargă pe puntea principală, după căderea 
nopții. 

Într-o seară, aşadar, eram pe puntea de oţel şi mă duceam 
spre coteţ, în „serviciul comandat”. Fusesem însărcinat de 
Marguerite să văd dacă stewardul îi îndeplinise bine toate 
poruncile, dacă muşamaua pentru ferirea florilor de frig era 
pusă la locul ei, dacă ventilaţia era bună şi dacă soba cu gaz 
ardea bine. 

Constatând că stewardul îşi îndeplinise datoria fără 
greşeală, ca de obicei, mă pregăteam să mă înapoiez spre 
partea de dindărăt a corăbiei, când îmi fu atrasă atenţia de 
țipetele stranii ale unei cete de pinguini care zburau 
deasupra valurilor, ţipete în care se amestecau şi răsuflarea 
greoaie, ceva mai îndepărtată dar lesne de recunoscut, a 
unei balene. 

Era o noapte înstelată şi fără lună şi, sub vântul Ţării de 
foc, „Elseneura” alerga fără greutate cu opt noduri pe 
apele liniştite. 

Mă oprii în umbra unei luntre. 

De acolo, zării pe Mr. Pike stând în picioare pe acoperişul 
locuinţelor echipajului. Nu se mişca şi părea că ascultă. 

Deasupra noastră, pe puntea principală, se auzeau iarăşi o 
sumedenie de şoapte, printre care putui să deosebesc 
glasurile lui Kid 'Twist, Nosey Murpy şi Bert Rhine, cei trei 
tovarăşi de rele. 

Steve Roberts era cu ei, cu toate că nu făcea parte din 
banda lor; de asemeni, Mr. Mellaire. Aşadar, era ceva 
necurat la mijloc. 

Curios să ştiu ce avea să urmeze, cu alte cuvinte ce dramă 
se punea la cale cu atâta chibzuială, nu mă clintii şi rămăsei 
pitit în umbra luntrei. 

Trecură cinci minute. Apoi zece. Ticăloşii continuau să 
vorbească în şoaptă. La rându-le, pinguinii ţipau asurzitor, 
iar balena se apropiase de noi. Ea atinse chiar atât de 
aproape „Elseneura”, încât apa sărată pe care o împroşca 


ajunse până la mine. Enormul cetaceu ar fi putut fi lovit 
lesne cu o piatră. 

Mr. Pike, care nu se vedea bine din pricina întunericului, 
auzii zgomotul apei zvârlite de balenă şi întoarse capul spre 
mine. Dar nu mă zării şi începu să asculte iar murmurele 
acelea tainice. 

Pe unul din colţurile locuinţelor echipajului fu aşezată o 
scară, iar pe scară se căţăra cineva încet. Era Mulligan 
lacobs. 

Apariţia lui se datora întâmplării? Sau era trimis de 
ceilalţi, ca iscoadă! Nu ştiu. 

Aflai însă pe neaşteptate de ivirea lui, auzind răcnetul lui 
Mr. Pike. 

— Ce dracu face acolo? 

În acelaşi timp, întrevăzui în întuneric silueta cenuşie a lui 
Mulligan Iacobs, înălțându-se înaintea secundului. 

— Ce fac...?! Ce vă pasă?! Răspunse noul sosit, pe un ton 
duşmănos. 

Dedesubt, glasurile amuţiseră. Pesemne că toţi ticăloşii 
ciuliseră urechile şi-şi încordaseră atenţia. 

— Ah! Mulligan lacobs ăsta!... Un tip făcut anume ca să 
zăpăcească pe psihologi şi să tăgăduiască toate concluziile 
lucrărilor lor. Ei nu se urnea din loc, făptura şubredă cu şira 
spinării răsucită singur şi fără teamă în faţa secundului. 

Mr. Pike revărsă asupră-i un potop de ameninţări 
înspăimântătoare şi de înjurături, pe care nu mă încumet să 
le reproduc. 

Şi-l întrebă din nou: ce caută şi ce face acolo? 

— Mi-am uitat a... aici... tutunul, când am fost., să înfăşor 
odgoanele, spuse Mulligan, de parcă împroşca venin. 

— Şterge-o numaidecât! Urlă Mr. Pike, sau te zvârl jos cu 
tutun cu tot! 

În loc să se dea îndărăt, Mulligan Iacobs făcu un pas 
înainte şi-i zării umbra care, datorită clătinării corăbiei, se 
legăna sub nasul secundului. Mr. Pike se înăbuşea de o furie 
cumplită. Nu putu să rostească decât atât: 


— lacobs!... Pentru numele lui Dumnezeu... la seama! 

— Eşti o bestie bătrână! Răspunse obraznic stârpitura. 

Mr. Pike îl apucă de guler şi-l ridică, zgâlţâindu-l. 

— Vrei să cobori de bunăvoie?... Sau vrei mai bine să te 
duci de-a dura? 

— Întâi să-mi vorbeşti cuviincios... Şi apoi să-mi dai 
drumul! 

Secundul scutură din nou pe beteag şi zbieră. 

— Cobori? Da sau nu? 

— Eşti o brută! 

— Nu repeta! 

— O brută! O brută! O brută bătrână! Spuse gâfâind 
Mulligan lacobs. 

Şi fu zvârlit. 

El zbură în noapte ca o ghiulea, repetând mereu, ca o 
maşinărie învârtită din nou: 

— Brută! Brută! Brută bătrână! 

Apoi, se prăbuşi printre cei care conspirau jos. Unul dintre 
ei se pomeni cu el pe cap, ceea ce amorţi căderea lui 
Mulligan lacobs şi-l feri să-şi zdrobească oasele pe podeaua 
punţii. 

Se auziră barecare mişcări şi mormăituri. 

Mr. Pike merse câţiva paşi, scrâşnind din dinţi; apoi, se 
opri, îşi puse coatele pe parapetul punţii de oţel, îşi sprijini 
capul pe mâini şi murmură: 

— Unde vom ajunge, Dumnezeule mare? Unde vom 
ajunge? 

CAPITOLUL XXVI. 

Capătul lumii. 

Zilele devin din ce în ce mai posomorâte, soarele îşi 
micşorează căldura şi, la fiecare amiază, cu prilejul trecerii 
sale spre meridian, coboară mereu mai jos în cercul 
Nordului. Toate stelele cu care ne obişnuisem au dispărut 
de multă vreme şi s-ar părea că soarele vrea să le urmeze. 

Lumea pământească. 


— Singura cel puţin, pe care o cunosc - a pierit şi ea, spre 
Nord. 

Acest ocean trist şi singuratic, cenuşiu şi friguros, pare 
sfârşitul Universului, prăpastia fioroasă în care dispare 
totul. Şi cu cât se urâţeşte vremea, cu cât se face mai rece, 
cu atât mai puternic ţipă în noapte pinguinii, cu atât mai 
mult se bălăcesc printre valuri marile cetacee, plescăind 
îngrozitor. 

Fără răgaz, albatroşii mari şi cenuşii, care par îmbătrâniţi 
în lupta lor necontenită împotriva vijeliilor Capului Horn, se 
rotesc în aer. 

— Pământ! A strigat ieri-dimineaţă santinela de pe catarg. 

M-am înfiorat când am văzut pământul, primul pe care-l 
atingeam de aproape de la plecarea noastră din 
Baltimore... acum câteva secole. 

Pe firmament nu era nici o rază de soare. În locul ei, o 
pâclă umedă şi rece, însoţită de un vânt aspru care 
pătrundea în haine. 

Pe dunetă, termometrul arăta două grade sub zero. Din 
când în când, mici rafale de zăpadă ne biciuiau obrajii. 

Tot pământul pe care-l putem vedea era acoperit de 
zăpadă. Un lanţ lung şi alb de piscuri joase ieşeau la 
suprafaţa oceanului. Nu se vedea nici un semn de viaţă. Era 
un pământ abrupt, sălbatic şi pustiu, părăsit. 

Pe la ora unsprezece, atinserăm intrarea strâmtorii Le 
Maire. 

Rafalele de zăpadă încetară, vântul reîncepu să bată mai 
regulat şi fluxul se statornici în direcţia spre care mergeam 
noi. 

Având semnele acestea prielnice, căpitanul West nu şovăi. 
Dădu lui Mr. Pike ordine repezi. Omul de la cârmă schimbă 
drumul şi cele două echipe de serviciu, trăgând de scripete, 
desfăşurară pânzele mici şi mari din vârful catargurilor. 

„Elseneura” se avântă spre intrarea strâmtă, cu ajutorul 
vântului şi cu toate pânzele întinse. 


Căpitanul West îşi dădea seama de primejdiile care îl 
amenințau, înfruntând acest înspăimântător cimitir al 
corăbiilor; cu toate acestea, vroia să-şi încerce norocul. 

Sub această dublă îmboldire a curentului şi a vântului, 
priveam înşirându-se într-o iuţeală ameţitoare de o parte 
capurile stâncoase ale Ţării de Foc, iar de alta coasta 
ciopârţită a Insulei Statelor. 

Deodată, căpitanul West şterse maşinaliceşte sticlele, duse 
binoclul la ochi şi-l îndreptă spre un fel de fiord, foarte 
sălbatic, deschis între două ziduri de stânci negre, pe care 
nici zăpada nu se putuse agăța. Luai şi eu binoclul şi privii 
la rându-mi. 

Mă străbătu un fior, mărturisesc, atunci când văzui ieşind 
din apă catargurile unei corăbii, care trebuie să fi fost tot 
atât de mare ca a noastră şi al cărei naufragiu nu părea să 
se fi întâmplat demult. 

— Fără îndoială, observă Mr. Pike, e unul din vapoarele 
acelea germane care fac numai transporturi de nitrat. 

Căpitanul West întări aceste cuvinte printr-un semn de 
aprobare şi continuă să se uite la epavă, spunând: 

— Pare părăsită cu desăvârşire. Cu toate acestea, Mr. Pike, 
trimiteţi pe catarguri pe cineva cu ochi buni şi cercetaţi şi 
dvS. Înşivă. 

„Poate că sunt pe uscat oarecare supraviețuitori, care 
încearcă să facă semne”. 

Dar nu se văzu nimic şi ne urmarăm drumul. 

Mr. Pike era încântat de norocul nostru. Măsura puntea în 
lung şi în lat, frecându-şi mereu mâinile de bucurie şi 
râzând de unul singur. 

Mă lămurii că nu mai atinsese strâmtoarea Le Maire de 
prin 1888 şi adăugă că-şi aminteşte de unii căpitani care, 
nici măcar o dată în cursul a vreo patruzeci de înconjururi 
făcute pe la Capul Horn, nu putuseră folosi drumul acela, 
cel mai scurt. Trecerea obişnuită este, dincolo de Insulele 
Statelor, mult mai jos, spre sud şi est. 


Ei bine, în ceea ce priveşte acest capăt al lumii, „Capul 
Horn”, „Instrucţiunile nautice” sunt răspicate: „Milă cu milă 
şi, dacă trebuie, metru cu metru, îndreptaţi-vă cât de 
grabnic puteţi spre vest! , 

La începutul pupă-amiezii, ieşirăm din strâmtoare şi 
curentul ne părăsi. Dar, mereu în bătaia vântului Ţării de 
Foc, continuarăm să alunecăm regulat, de-a lungul 
continentului, cu opt noduri pe oră. 

Mr. Pike nu-şi mai putea stăpâni bucuria. Niciodată nu-l 
văzusem încă atât de vorbăreţ. 

— Bătrâna mea „Elseneura”, vorbi el către sine însuşi, 
duci pe partea de dinainte o putreziciune îngrozitoare. Dar 
Dumnezeu veghează asupră-ţi pentru ceea ce duci pe 
partea din urmă! 

Fără să se poată smulge de pe dunetă, îşi trosnea degetele 
şi-şi freca mâinile, cântând încet fragmente din Liturghia de 
Crăciun. 

Şi-şi repeta de o mie de ori: 

— Numai să nu sufle prea tare vântul! Asta-i totul! 

„Mâine dimineaţă, dacă nu se iveşte vreo piedică, vom fi 
trecut de „Capul anevoios, şi, cu iuţeala cu care mergem, îl 
vom fi lăsat cu douăsprezece sau cincisprezece mile în 
urmă. Măreaţă ispravă!” „Niciodată în viaţa mea nu mi-a 
fost dată fericirea asta!” 

În unele clipe se răzgândea, scădea vocea şi părea că 
mormăie o rugăciune: 

— Vântul, da, el e totul!... Numai dacă ar ţine aşa cum 
suflă acum... încă puţin... 

Mr. Mellaire era cu totul de altă părere. 

— E cu neputinţă de crezut că vom trece în chipul acesta! 
Spuse. Nu s-a întâmplat încă niciodată aşa ceva. 

„Aşteptaţi puţin... Se apropie furtuna. Ea se ridică 
totdeauna dinspre nord-vest, ca un fum”. 

— Atunci, întrebai, o corabie nu poate izbuti, după părerea 
dvs., să atingă Capul Horn dintr-o dată? 


— Sunt prea mulţi sorţi potrivnici, îmi răspunse şi prea 
puternici! 

„Vreţi să punem rămăşag? În lipsă de altceva, ne vom 
distra...” „Mă prind, deci, pe o livră de tutun, că de acum în 
douăzeci şi patru de ore vom merge încet de tot, având 
numai câteva pânze întinse”. 

„Şi aş pune tot atât de bucuros rămăşag zece livre contra 
cinci, că nu vom fi în vestul Capului Horn, înainte de a se fi 
scurs o săptămână”. 

„Cât despre întreaga trecătoare, care se întinde după cum 
ştiţi de la a cincizecea paralelă din Atlantic la a cincizecea 
din Pacific, ei bine! Mă prind pe douăzeci de livre contra 
cinci, că înainte de două săptămâni, cel puţin, n-o vom fi 
depăşit!” 

— S-a făcut! 

Trecând de strâmtoarea Le Maire, după ce lăsase 
triumfător în urmă toate primejdiile obişnuite, căpitanul 
West a coborât iar în salonul cel mare, s-a lungit în fotoliu, 
cu picioarele vârâte în papuci şi şi-a reluat cutia cu ţigări. 

N-a făcut nici o reflecţie şi ne-a lăsat, pe Marguerite şi pe 
mine, să cântăm bucuroşi izbânda repurtată. 

Şi azi-dimineaţă, pe o mare liniştită şi cu o adiere 
mângâietoare, Capul Horn ne-a apărut la o distanţă de mai 
puţin de şase mile spre nord. 

Da, el era! 

Întâlnind pe Mr. Mellaire, îl întrebai râzând: 

— Care-i azi preţul tutunului? 

— În urcare, n-aveţi grijă. Mi-aş dori să am o mie de 
rămăşaguri în felul celui pe care l-am făcut cu dvs. 

Îmi îndreptai privirea pe mare şi spre cer. După fuga 
grăbită a spumei care clocotea în urma noastră, putui să-mi 
dau seama de iuţeala cu care mergeam şi nu descoperii 
nimic, în stare să îndreptăţesc neliniştea celui de-al doilea 
locotenent. 

Timpul era într-adevăr minunat. Numeroase gâşte 
sălbatice zburau în jurul corăbiei şi stewardul se distra, 


prinzându-le cu ajutorul unui ac îndoit şi prevăzut cu o 
momeală legată la capătul unei sfori. 

Pe dunetă întâlnii pe Mr. Pike. Mă salută cu un mormăit. 

Îi spusei într-o doară: 

— Ei bine, suntem pe cale să trecem „Capul anevoios”! 

Fără să-mi răspundă de-a dreptul, secundul se întoarse şi 
se uită, cu aerul cel mai încruntat pe care i-l văzusem 
vreodată, spre cenugşiul ce se zărea la sud-vest. 

Apoi, murmură ceva neînțeles, şi-l rugai să repete. 

— Spun că se pregăteşte o vreme afurisită. Nu vedeţi? 
Clătinai din cap. 

— Atunci, pentru ce credeţi că strângem pânzele de sus. 

Ridicai ochii. 

Oamenii erau căţăraţi pe catarguri. Rândul de sus de 
pânze era strâns şi se începuse strângerea rândului al 
doilea. 

Vântul dinspre nord urmă totuşi să ne împingă încetişor. 
Chiar prea încet, pentru un cunoscător. 

— M-aş lăsa spânzurat, îi strigai, dacă se arată un singur 
semn că se apropie vreme rea! 

— Duceţi-vă să vă uitaţi la barometru, mormăi Mr. Pike şi 
vă veţi încredința singur! 

Mă dusei în camera hărților şi găsii pe căpitanul West, 
pregătindu-se să-şi încalţe cizmele de mare. Până să mă mai 
uit la barometru, pregătirile căpitanului mă şi convinseseră. 

Dar şi barometrul întărea prevestirile secundului. De când 
cu „pampero”, nu coborâse niciodată atât de mult! L-am 
privit înspăimântat. 

— Programul obişnuit al Capului Horn... îmi spuse 
căpitanul, zâmbind şi ridicându-se, înalt şi slab, ca să-şi 
îmbrace mantaua. 

Era tare mulţumit. 

Întrebai: 

— E încă departe vijelia? 

Fără să-mi răspundă, căpitanul West ridică mâna, făcându- 
mi semn să ascult. 


„Elseneura” înainta anevoie. De afară venea până la noi, 
ca o bubuitură surdă, zgomotul pânzelor dezumflate, care 
plesneau şi se împiedicau de catarguri. 

Nu trecură nici cinci minute şi „Elseneura” se culcă pe o 
parte, în timp ce printre scripete, pânze şi catarguri se 
înălţau şuierăturile care prevesteau uraganul. 

— Ăsta-i începutul!... Îmi spuse căpitanul West. 

Auzii pe Mr. Pike urlându-şi ordinele şi-mi simţii inima 
pătrunsă de o mare teamă faţă de Capul Horn. 

După o oră, aveam numai câteva pânze întinse şi mergeam 
încet de tot, cum îmi prezisese Mr. Mellaire. 

Vântul sufla acum dinspre sud-vest şi ne făcea să ne 
îndepărtăm de țărm. 

Faţă de primejdia ce ne ameninţa de a fi aruncaţi pe 
coastă, căpitanul West dădu lui Mr. Pike instrucţiunile 
trebuincioase pentru schimbarea drumului cum făcusem în 
faţa vântului „pampero”. 

De pe dunetă, priveliştea „Elseneurei”, în lupta ei 
vitejească împotriva vijeliei, era măreaţă. 

Era uluitor că marea, care acum năpădea în întregime 
corabia, se putuse umfla într-un timp atât de scurt. 

Cele două echipaje de serviciu se îndeletniceau cu 
strângerea pânzelor. Ca de obicei oamenii se mişcau încet, 
fără un pic de vlagă. Semănau cu nişte vite nesimţitoare. 

Mr. Pike şi Mr. Mellaire îi dojeneau şi-i zgâlţâiau neîncetat. 
Căpitanul West privea totul cu un aer nepăsător, cel puţin în 
aparenţă. Urletele vijeliei creşteau din ce în ce. Atmosfera 
era plumburie. În cabine, lămpile ardeau ca noaptea. 

Aerul şi apa, totul îngheţase. Stropii mărunți îngheţau 
numaidecât pe lemn ca şi pe metal, pe pânze ca şi pe funii. 
Întâi, corabia nu voi să-şi schimbe drumul. Se înclină din 

pricina unei rafale, fără ca prora să se întoarcă de la 
îngrozitoare; coastă de fier, spre care eram întinşi tot mai 
mult. 

Cu toată dezlănţuirea elementelor naturii, aşteptam clipa 
în care corabia se va hotări să se supună. 


Oamenii lăsaseră capul în piept, vădit îngrijoraţi. Mr. Pike 
îşi încleştă pumnii. Liniştit şi semeţ, „Samuraiul” aştepta ca 
şi noi. Şi înainte-ne, Capul Horn făcea la fel, aşteptând 
rămăşiţele „Elseneurei” şi pe ale noastre. 

În sfârşit, prova se îndură să se supună. Unghiul de atac al 
uraganului se schimbă şi corabia se întoarse cu totul, 
începând să fugă cu o iuţeală nebună în direcţia opusă 
drumului pe care trebuia să-l urmăm. 

Fuseseră necesare treizeci de minute ca „Elseneura” să 
schimbe direcţia şi înţelesei cum cei mai pricepuţi căpitani 
pot, fără să săvârşească vreo greşeală, să-şi piardă corabia. 
Fiindcă, dacă „Elseneura” s-ar fi împotrivit până la sfârşit, 
am fi fost sfărâmaţi împreună cu ea. 

Sub conducerea celor trei şefi eroici şi aproape 
supraoameni, nişte fiinţe păcătoase şi neputincioase 
izbutiră să înfrângă furia naturii. 

Pentru a încetini fuga corăbiei, Mr. Pike se grăbi să 
poruncească strângerea unora din pânzele ce rămăseseră 
la locurile lor. Şi nu obosea, cercetând amănunţit fiecare 
scripete, spre a se încredința că totul merge cum se cuvine. 

Istoviţi, oamenii păreau în unele clipe că nu mai sunt în 
stare de nimic. 

Mr. Mellaire alerga necontenit de la o echipă la alta, 
străduindu-se să înzdrăvenească pe slăbănogii care abia se 
mai ţineau pe picioare şi să le îndrume munca. 

Mr. Pike, mereu pe dunetă, mârâia, bombănea şi urla în 
vijelie ocări nesfârşite. 

Mă apropiai de el şi-l întrebai: 

— Nu merge cum aţi vrea? 

— Priviţi-i, Dumnezeule! Aşa cum merg lucrurile, mă 
întreb dacă nu vom fi aici şi peste o lună! 

Tresării amărât şi strigai: 

— Peste o lună?! 

— O lună! Îmi răspunse răstit Mr. Pike. Păi asta-i un fleac 
pentru „Capul anevoios*! 


„Am rămas odată aici şapte săptămâni fără să pot trece şi 
am fost silit până la urmă să mă întorc de unde am plecat”. 
„Adică să urc iar Atlanticul până la Groenlanda şi până la 
Marea lui Baffin, spre a mă strecura în Oceanul îngheţat de 
Nord prin trecătoarea dinspre nord-vest şi să înconjur 

Alaska”. 

— Nu se poate! Mă pripii. 

— Ba da, Doamne Dumnezeule! Am făcut aproape ocolul 
Americii. Ce vreţi? N-aveam alt mijloc de a ajunge la San 
Francisco, unde mă duceam15. 

„Capul Horn e Capul Horn, n-ai ce-i face!” 

Degetele îmi erau amorţite de frig. Mă trecu un fior, când 
îmi aruncai ultima privire spre amărâţii ce se cocoţaseră pe 
catargurile acoperite de gheaţă. 

Coborâi, ca să mă încălzesc, înăuntrul corăbiei. Totul era 
îmbietor la tihnă. 

La ora prânzului, masa principală avea oaspeţii obişnuiţi: 
căpitanul West şi Marguerite, Mr. Pike şi cu mine. 
Tacâmurile şi sticlăria erau la locurile lor. 

Stewardul ne servea cu o prefăcută nepăsare, dar 
observai uneori o licărire de îngrijorare în ochii lui, când 
punea vreo farfurie cu mâncare pe masă şi că făcea sforţări 
să nu cadă când „Elseneura” se legăna, se afunda sau se 
apleca furtunos. 

Şi mă gândii la fiinţele acelea nenorocite care abia-şi 
puteau păstra echilibrul, afară, pe catargurile îngheţate. 

Lămpile aprinse, care se legănau şi săreau, păreau că se 
află în luptă neîntreruptă cu întunericul înconjurător, în 
care-şi dănţuiau lumina, desenând sub ele umbre 
mişcătoare. 

Enormul cilindru de oţel al catargului din urmă, care 
străbătea odaia dintr-o parte într-alta, pentru a se afunda 
apoi în pântecele corăbiei, răsuna înspăimântător. Sub 
biciul vijeliei şi şfichiuitul furios al funiilor care îl loveau fără 
răgaz, el suna ca o căldare. 

Lemnăria trosnea şi scotea gemete. 


În tărăboiul acesta drăcesc, de care se bucura nebuneşte, 
Miss West râdea cu hohote. 

Mr. Pike era morocănos. Îl cunoşteam de ajuns, pentru a- 
mi da seama că supărarea lui nu era pricinuită de nebuniile 
înfricoşătoare ale vijeliei, ci de neputincioşii care degerau 
zadarnic pe verge. 

În ceea ce mă priveşte, îmi contopisem cu totul sufletul în 
cel al tovarăşilor de drum şi mi se părea că am trăit de mii 
de ori, prin strămoşii mei îndepărtați, prăpăduri tot atât de 
cumplite, ca şi acelea în care se zbătea acum „Elseneura”. 

CAPITOLUL XXVII. 

Sub ochiul albatrosului. 

După prânz, m-am dus în cabină. 

Ghemuit între perne, citeam o carte. Deodată, văzui pe 
Miss West ivindu-se în uşa pe care o lăsasem deschisă. Îşi 
îmbrăcase din nou mantaua şi pălăria impermeabilă şi-şi 
trăsese iar cizmele de mare. 

— Aţi fi dispus să vă căţăraţi pe catarguri, Mr. Pathurts? 
Mă întrebă cu şiretenie. 

„De când am pornit, nu v-am văzut niciodată încumetându- 
vă să vă urcați mai sus pe puntea îngustă de oţel, sau de 
dunetă”. 

„Nu suferiţi de amețeli, nu-i aşa?” 

Pusei un semn pe pagina la care mă oprisem, sării repede 
din pat, bătui din palme, în gang ca să chem pe Wada. 

— Aşadar, primiţi? Mă întrebă Marguerite cu voce caldă. 

— Primesc, răspunsei cu voioşie. Primesc, dacă-mi 
făgăduiţi că veţi urma rugămintea mea şi că vă veţi ţine 
bine. 

„Unde vreţi să mergeţi?” 

— Aş vrea să ne urcăm la cafasul catargului de dindărăt. E 
mai lesne. În ce priveşte recomandaţia să mă ţin bine, v-aş 
da acelaşi sfat. 

„Am făcut de multe ori isprava aceasta şi nu sunt 
neliniştită decât de dvs.” 


— Atunci, e în regulă! Arătaţi-mi drumul, vă rog şi vă jur că 
nu voi cădea. 

— Ah! Făcui alergând, nu vă supăraţi, dar am văzut mulţi 
călători „nemarinari”, căpătând ameţeală în timpul unui 
asemenea urcuş. 

„Cu atât mai mult, cu cât acum cafasul nu era nici o 
deschizătură prin care s-ar putea trece”. 

Îi răspunsei, îmbrăcându-mi mantaua pe care mi-o ţinea 
Wada: 

— Vă mărturisesc sincer, că n-am făcut niciodată, ca dvS. 
Astfel de căţaraări. 

„Şi dacă, aşa cum presupuneţi, mă cam tem, veţi avea 
prilejul să râdeţi”. 

Ea mă privi cu seriozitate. 

Văzu că de pe dunetă, priveliştea avea înfăţişarea 
obişnuită în zvârcolirile marine: măreaţă şi îngrozitoare, în 
acelaşi timp. Întregul univers părea că s-a dezlănţuit şi se 
năpusteşte asupra „Elseneurei”, a cărei punte inundată era 
de netrecut. 

Era ora două după-amiază şi oamenii aceia neputincioşi 
din echipaj continuau să degere fără de folos pe verge, de 
care se agăţau cu deznădejde. 

Căpitanul West ridică ochii spre ei. 

— Niciodată, spuse lui Mr. Pike, nu vor izbuti să adune 
pânza asta pe vergă! 

„Puneţi-i să strângă toată pânza şi s-o lege cumsecade!”. 

Dacă era ceva în stare să mă îmbărbăteze şi să mă 
lecuiască de teama de care-mi pomenise Marguerite, era 
fără îndoială vederea acestor sărmani slăbănogi, cu 
desăvârşire lipsiţi de curaj. 

Cum aş putea eu, unul din „marii boieri” de pe partea din 
urmă a corăbiei, să şovăi o clipă măcar şi să nu mă arăt mai 
viteaz decât nemernicii din partea de dinainte, care îşi 
aveau culcuşul în cocinile acelea? 

Marguerite nu-mi respinsese mâna pe care i-o întinsei, 
spre a o ajuta să se caţere pe frânghiile care duceau spre 


Catarguri. Dar o făcu doar ca să-mi fie pe plac, fiindcă 
aproape numaidecât îşi retrase mâna înmănuşată dintr-a 
mea, ca o adevărată fiică de „Samurai” şi se avântă cu faţa 
în jos pe funii începând să se caţere în sus. 

Mă simţii parcă ridicat pe sus de pilda ei şi o urmai 
aproape fără vrere, nedându-mi prea bine seama de 
primejdiile care mă amenințau, datorită nepriceperii mele 
în asemenea exerciţii. Cum începui să mă avânt, 
mărturisesc sincer, înţelesei că urcuşul meu era anevoios şi 
încet. 

În unele clipe, rafalele mă împleticeau în funii şi mă 
trânteau ca pe un fluture de zid. Atât de puternică era 
bătaia vântului, încât aş fi putut să-mi dau drumul mâinilor 
şi picioarelor, fără să fiu ameninţat de a cădea. 

Şi nu uitaţi, vă rog, că o asemenea prăbuşire ar fi 
însemnat de-a dreptul moartea, fie că mi-aş fi sfărâmat 
coloana vertebrală pe punte, fie că aş fi fost azvârlit dincolo 
de punte, în marea îngheţată. 

Începeau să cadă fulgi de zăpadă ce acopereau 
„Elseneura”, pe care o vedeam micşorându-se dedesubtul 
meu mereu. 

Marguerite se căţăra mereu, fără să se oprească. Curând, 
ajunse pe cafasul catargului şi-l înşfăcă. Apoi, avântându-se 
şi folosindu-se de o clătinătură priincioasă a corăbiei, se 
aşeză în picioare pe mica duşumea aeriană. Isprava părea 
lesne de înfăptuit. 

Îmi strânsei bine mâinile pe funii şi, fără să-mi tremure 
inima şi fără să mă rog lui D-zeu să mă ocrotească, săvârşii 
aceeaşi ispravă. Eram pradă unui fel de extaz mistic şi m-aş 
fi încumetat să fac orice. Dacă Marguerite s-ar fi avântat în 
aer, cu braţele întinse, încredinţându-se vijeliei, aş fi urmat- 
o fără să stau o clipă pe gânduri. 

Când o ajunsei, îi văzui ochii strălucind de mândrie. 

— A! Îmi strigă în ureche atingându-mi uşor obrazul, e 
bine pentru început! 


Ochii scânteiară printre fulgii de zăpadă. Apoi, se aşeză pe 
marginea platformei, lăsându-şi libere picioarele atârnate 
în cizmele marine şi legănându-le. Îmi zâmbi şi înţelesei 
uşor că mă-ndeamnă să mă aşez lângă ea, ceea ce şi făcui. 

Eram atârnaţi în aer, ca o pereche de păsări de mare. 
Fulgii de zăpadă care roiau în jurul nostru, măreau şi mai 
mult adâncimile deasupra cărora stăteam povâmiţi şi în 
care părea că se pierde „Elseneura”. 

Deasupra noastră, catargul de oţel care ne ţinea, părea şi 
el că se pierde între fulgi. 

Deodată, se ivi printre fulgii deşi un albastros uriaş. Aripile 
lui întinse, care păreau să aibă vreo şase metri, erau 
nemişcate. Pasărea se lăsă mânată de vânt, cu o iuţeală 
care putea atinge optzeci până la nouăzeci de mile pe oră. 

Încă puţin, şi ne-ar fi izbit. Dar îşi dăduse seama de 
primejdie şi, răsucindu-şi corpul sub o rafală, îşi schimbă 
măreț direcţia, astfel că izbitura fu înlăturată. 

Capul şi gâtul albatrosului aveau o învelitoare şi un 
guleraş de culoare albă făcute de fulgii îngheţaţi. 

Pasărea aceea uriaşă, bătând din aripi, se roti în jurul 
nostru şi-i văzurăm bine micul ochi strălucitor, care ne 
privea. 

Marguerite îmi strânse mâna cu duioşie. 

— Numai pentru atât, şi încă s-ar fi cuvenit să ne urcăm 
până aici! Îmi spuse ea. 

În această clipă, „Elseneura” devie puternic şi mă simţii 
strâns puternic de mâna Margueritei, în timp ce din 
adâncuri nevăzute se ridica până la noi zgomotul năprasnic 
al valurilor spumoase, pe care marele vânt dinspre vest le 
arunca pe punte. 

Apoi, tot aşa de neaşteptat cum venise, zăpada vijelioasă 
încetă să mai cadă şi zărirăm numaidecât silueta 
„Eleseneurei”. 

Întrucâtva miraţi, revăzurăm corabia acoperită de apa 
clocotitoare, cu prova care se afunda mereu într-o mare 
înfuriată şi cu pupa de pe care se scurgeau şiroaie; zărirăm 


şi pe Mr. Mellaire înflăcărându-şi cum putea supărătorul 
său echipaj, în timp ce căpitanul West, clătinându-se uşor 
pe dunetă, urma să dea instrucţiuni lui Mr. Pike. 

Acum, puteam vedea totul. Stăpâneam marea cenuşie şi 
zvăpăiată, ca şi puzderia îmbelşugată a valurilor, în timp ce 
albatrosul acela uriaş se lăsa purtat de vânt în jurul nostru, 
aplecându-se din când în când şi dând câte o lovitură de 
aripi, spre a-şi păstra stăpânirea aerului împotriva furtunii. 

Marguerite îşi aţinti privirea în ochii mei, cu o întrebare 
mută şi mişcătoare. 

Şi-mi reveni vedenia existenţelor mele anterioare prin 
strămoşi, mai poruncitoare ca până atunci. 

Mă apropiai mai mult de tânăra mea prietenă, şi, 
îndepărtându-i urechea de gluga mare cu degetele groase 
ale mănuşii strigai: 

— Nimic din toate astea nu-i nou pentru mine. Retrăiesc 
aici existenţa înaintaşilor mei. 

„Obrazul mi-e îngheţat, sarea marină îmi înţeapă nările, 
vântul îmi suflă în urechi; totul nu-i decât o reamintire, pe 
care mi-au lăsat-o moştenire vechii vikingi, din care mă 
trag”. 

„Eu sunt sămânţa pe care au presărat-o în cursul raitelor 
de neînchipuit, făcute atunci când se năpusteau cu corăbiile 
spre coastele reci ale Angliei, sau când, înfruntând şi 
biruind coloanele lui Hercule, prădau țărmurile albastre şi 
însorite ale Mediteranei”. 

„Sunt urmaşul acestor eroi ai mării, despre ale căror 
isprăvi ne vorbeşte legenda”. 

„Şi, mai departe în timp, în epoca ghețarilor, am rătăcit pe 
mările polare, acoperindu-mi umerii cu pieile însângerate 
ale renilor şi doborând mamutul”. 

„În peşterile adânci, mi-am săpat în stâncă amintirea 
izbânzilor repurtate şi am supt mamelele lupoaicelor, 
alături de puii lor, care mă îndepărtau muşcându-mă”. 

Marguerite începu să zâmbească drăgălaş, în timp ce o 
nouă rafală de zăpadă se repezea asupra noastră, 


îngheţându-ne obrajii. 

După obiceiul ei, „Elseneura” se aplecă atât de tare, de 
parcă n-ar mai fi trebuit să se ridice niciodată, în timp ce, 
agăţându-ne zdravăn de platformă, Marguerite şi cu mine 
descriseserăm în spaţiu un arc de cerc ameţitor. 

Când corabia îşi reluă poziţia firească, Marguerite, 
zâmbitoare şi încântată, trase la rându-i spre sine gluga 
mea şi-mi strigă la ureche: 

— În lucrurile acestea vă pricepeţi mai bine ca mine. Dar 
ele îmi sună în urechi ca o poezie frumoasă. 

„Poate că vor fi fost aievea, în timpurile în care, în ţările şi 
locurile unde trăim astăzi, oamenii erau îmbrăcaţi în piei de 
animale, cântând şi jucând în jurul focurilor care goneau 
gerul şi întunericul. 

„Oricum, însă - răspundeţi-mi sincer - orele pe care le 
trăim acum nu preţuiesc mai mult decât toate descrierile 
cărţilor cu care v-aţi încărcat bagajele? 

— Aveţi dreptate! Strigai. La naiba toate cărţile şi toată 
literatura lor zadarnică! 

Vântul îmi întretăia cuvintele, în timp ce Marguerite 
zâmbea mereu, ţinându-se zdravăn de funii şi legănându-se 
în gol. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Diavolul pe corabie! 

— Care-i preţul tutunului? 

Aceasta fu, a doua zi dimineaţa, salutul lui Mr. Mellaire, 
când mă urcai pe dunetă. 

După cele şaizeci de ore de cumplită zvârcolire în toatei 
direcţiile, pe care le îndurasem, eram buimăcit şi amorţit, 
de nu-mi mai simţeam nici oasele, nici muşchii. 

Vântul se potolise de-a binelea, iar „Elseneura” înainta 
greoi, după ce alergase nebuneşte atâta vreme. 

Cele câteva pânze, care putuseră fi aşezate la locurile lor, 
atârnau de-a lungul catargurilor şi se izbeau de ele. 

Mr. Mellaire îşi îndreptă degetul arătător spre partea 
dreaptă a corăbiei şi putui deosebi o fâşie subţire şi 


îngheţată de pământ, cu nişte munţi albi şi retezaţi. 

— Insula Statelor! Îmi spuse. Iată marginea ei răsăriteană. 

Cu alte cuvinte, eram exact în situaţia unei corăbii care 
înconjurase această insulă, înainte de a se îndrepta spre 
Capul Horn. Şi cu toate acestea, erau patru zile de când 
atinsesem strâmtoarea Le Maire şi de când trecusem de-a 
curmezişul Capului. Ba, îl şi depăşisem cu câteva mile! 

Trebuia s-o luăm de la început! Şi asta, după ce dădusem 
atâta înapoi de la punctul nostru de plecare. 

În cursul îngrozitoarei furtuni pe care o îndurasem, 
locuinţele echipajului fuseseră inundate cu desăvârşire, în 
două rânduri. Mai bine zis, tot ce era acolo: îmbrăcăminte, 
cearşafuri, plăpumi, fusese muiat şi îngheţat, urmând să 
rămână în starea aceasta până când vom fi trecut de „Capul 
anevoios” şi vom fi ajuns în latitudini mai temperate. 

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în partea centrală a corăbiei. 

Am aruncat o privire în cocioaba lui Charles Davis. 
Înspăimântătoare privelişte! 

Din patul de sus în care era trântit, el începu să rânjească 
şi, clătinându-şi capul ca o maimuţă, îmi azvârli: 

— Ha! Ha! Ce fericit o fi O'Sullivan, că s-a cărăbănit de aici 
într-o lume mai bună! 

„Dacă mai era pe aici, ştiţi foarte bine că s-ar fi înecat în 
patul de jos în care zăcea!”. 

„Vă dau cuvântul că am fost silit să înot, ca să ajung aici 
sus. Şi apa sărată face mult rău rănilor mele deschise”. 

„E. o cruzime fără pereche de a osândi o făptură 
omenească să zacă într-un asemenea culcuş, în timpul 
traversării Capului Horn. Uitaţi-vă puţin la gheaţa de pe 
podea. Aici, temperatura este sub zero grade”. 

„Cearşaful şi plapuma îmi sunt ude. Şi eu sunt doar un biet 
bolnav, lucru de care poate să-şi dea oricine seama, aşa cum 
mi se vede şi nasul în mijlocul obrazului”. 

— Negreşit că te plâng! Îi răspunsei. Dar, cu toată 
sinceritatea, în situaţia aceasta e şi vina ta! 


— Ei vina mea?! Glumi. Dar să nu credeţi că pentru asta 
sunt un om sfârşit! 

„Dimpotrivă, regimul ăsta prieşte. M-am îngrăşat. Şi nimic 
altceva nu mă împiedică să mor decât gândul la procesul ce 
se va desfăşura înaintea tribunalului din Seattle”. 

„Dacă mă credeţi primiţi rămăşagul cu stewardul. Nu 
puteţi pierde. Vă dau un sfat sigur, fiindcă nu sunteţi un om 
rău şi v-aţi purtat totdeauna frumos cu mine”. 

— Îţi mulţumesc. Dar ia spune-mi, cum te-ai încumetat să 
faci o asemenea călătorie în starea în care te afli? 

— Starea în care eram?... Care stare?... Răspunse Charles 
Davis cu un aer nevinovat. Când ne-am îmbarcat, n-aveam 
nimic şi nu sufeream de nimic. Altfel, nu m-aş fi îmbarcat! 

„Boala mi-a venit pe urmă. M-aţi văzut, cred, cocoţat pe 
catarguri, când nu eram vârât în apă până la gât. Jos, în 
fundul corăbiei, am muncit la cărbuni. E un meşteşug 
aspru, de care un bolnav n-ar fi fost în stare”. 

„Şi nu uitaţi, Mr. Pathurst, că despre toate astea veţi avea 
să depuneţi mărturie. Mi-am făcut cu prisosinţă datoria”. 

Îi întorsei spatele şi mă îndepărtai, în timp ce el striga: 

— Dacă într-adevăr credeţi că am să crăp, puneţi rămăşag 
cu mine că nu va fi aşa, vreţi? Da, am spus, bine, prindeţi-vă 


cu mine însumi...! 
* 


XX 


Ca urmare a istovirii la care este supus echipajul, a cărui 
sănătate se îmbunătăţise, începe să slăbească iar. Obrajii 
oamenilor sunt iar traşi şi crăpaţi de ger. Sub mantalele de 
muşama pe care curg şiroaie de apă, îmbrăcămintea e un 
fel de burete, pe care căldura corpului se sileşte să-l usuce. 

Ceea ce e ciudat, silueta oamenilor, pare să se fi lărgit, ca 
şi cum ei s-ar fi îngrăşat. Dar această închipuită schimbare 
se datorează adaosului de haine pe care-l poartă la ei. 

De fapt, fiecare om se umflă sub manta cu două flanele, 
două veste şi două sau trei pardesiuri. Şi picioarele lor par 
uriaşe, fiindcă ei şi-au înfăşurat în jurul cizmelor mari fâşii 


de pânză de sac. Văzându-i legănându-se pe punte, te-ai 
putea crede în faţa unei cete de elefanţi. 

La urma urmelor, n-am de ce cârti în privinţa asta. Din, 
curiozitate, am pus pe Wada să-mi cântărească 
îmbrăcămintea şi încălţămintea. Fără manta şi cizme, 
echipamentul meu are o greutate de optsprezece livre. Şi 
când bate vântul nu mi-e prea cald. 

Cum pot oare marinarii, după ce au îndurat suferinţele 
pricinuite de trecerea Capului Horn, să se mai îmbarce 
vreodată pentru aceeaşi călătorie? Nedumerirea aceasta 
depăşeşte puterea mea de a înţelege şi-mi dovedeşte 
prostia lor. 

Henry, pilotul-ucenic, îmi stârneşte o milă adevărată. 
Însuşirile lui se ridică mult deasupra celor ale lepădăturilor 
care îl înconjoară. E aproape din clasa noastră şi într-o zi va 
fi un bun secund ca şi Mr. Pike. 

Deocamdată, îndură aceleaşi necazuri ca şi oamenii din 
echipaj, în tovărăşia lui Buckwheat, un tânăr cu care e 
prieten şi care locuieşte în partea centrală a corăbiei. El are 
pielea fină şi albă şi am observat azi după-amiază, în timp 
ce trăgea de o funie, că mânecile mantalei sale, întărite de 
apa sărată, i-au jupuit încheieturile mâinilor, încât carnea îi 
sângerează şi e plină de „bube de mare”. 

Mr. Mellaire, căruia i-am vorbit în privinţa aceasta, mi-a 
declarat că în opt zile mâinile şi încheieturile tuturor 
oamenilor se vor „impodobi” cu asemenea bube. 

— Când credeţi că vom fi făcut înconjurul Capului Horn? 
Am întrebat aproape cu naivitate pe Mr. Pike, care mergea 
înaintea mea pe punte. 

Mr. Pike s-a întors şi m-a privit înfuriat, de parcă l-aş fi 
înjurat. Apoi, a mârâit încet şi s-a îndepărtat, fără să-mi 
răspundă măcar. El ştia că nu se poate glumi cu marea şi 
tocmai lucrul acesta face din el un marinar desăvârşit. 

Zilele se scurg mereu, dacă pot fi cumva numite zile 
răstimpurile cenugşii şi posomorâte, care despart întunecimi 
nesfârşite. 


N-am mai văzut soarele de o săptămână. Pe întinsul acesta 
lichid, morocănos, întunecat şi vijelios, poziţia pe hartă a 
corăbiei se stabileşte după apreciere. 

Suntem ca o jucărie aruncată de colo până colo, fără să ne 
dăm seama ce se întâmplă cu noi. Într-o zi, mi s-a părut că 
ajunsesem la vreo sută de mile în sudul Capului. Bine! 

Dar a început să bântuie o nouă vijelie dinspre sud-est, 
sfâşiindu-ne dintr-o dată o pânză din faţă, smulgându-ne o 
pânză noua şi măturându-ne înapoi până la blestemata 
insulă a Statelor, „Plutiţi spre vest! Împingeţi spre vest!” 
repetă într-una „Instrucţiunile nautice”. Da, e foarte simplu 
pe hârtie! Dar atunci când Majestatea Sa Marele Vânt 
dinspre vest (cu mari litere, vă rog) nu vrea... E un personaj 
de temut, care te târăşte necruţător spre est! 

Frigul e din ce în ce mai nesuferit şi fiece nouă vijelie 
aduce şi zăpadă din belşug. 

În salonul cel mare şi-n cabine, lămpile ard neîncetat. Mr. 
Pike şi-a părăsit fonograful cel drag şi Ms. Marguerite nu-şi 
deschide pianul. Ea se plânge că are pe tot corpul vânătăi 
pricinuite de izbiturile necontenite pe care le îndură. 

Şi pe mine mă doare umărul, de la zborul acela prin uşa, 
cabinei căpitanului West. Wada şi stewardul şchioapătă. 

Singurul meu refugiu este patul, în care mă trântesc şi mă 
înghesui între cutii, perne şi perniţe. Şi-mi iau toate 
măsurile, ca nici cele mai puternice scuturături să nu mă 
azvârle din pat. Nu-mi părăsesc bârlogul plăcut, decât să 
mă duc la masă, sau să mai dau câte o raită pe dunetă, să 
mă dezmorţesc puţin. De obicei, rămân culcat şi citesc timp 
de optsprezece sau nouăsprezece ore din douăzeci şi patru. 
Aşa că, orice ar spune Marguerite, şi cărţile sunt bune la 
ceva! 

Dar zdruncinătura fizică şi nervoasă, căreia îi sunt supus 
într-una, ajunge istovitoare până la urmă. Ceea ce trebuie 
să îndure oamenii din echipaj îmi depăşeşte din ce în ce mai 
mult închipuirea. 


Wada mi-a povestit că oamenii nu se mai dezbracă şi se 
prăbuşesc năuciţi în paturi, cu aceleaşi veşminte muiate de 
apă şi aproape îngheţate, pe care le poartă în timpul 
lucrului. Şi eu mă mai plâng! Eu, care stau la căldură într- 
un pat uscat! 

Epidemia „bubelor de mare”, prevestită de Mr. Mellaire, s- 
a năpustit într-adevăr asupra lor. Le-a rănit mâinile, 
încheieturile şi braţele. E îngrozitor! 

Când unul sau mai mulţi inşi se rostogolesc prea puternic 
pe punte, se târăsc până la paturile lor şi zac o zi-două. Dar 
altfel dau mai mult de lucru tovarăşilor lor, care sunt siliţi 
să-i zgâlţăie şi să-i pună iar pe picioare. 

Andy Fay şi Mulligan lacobs mă uimesc prin răbdarea şi 
puterea cu care îndură totul. Cum mai pot trăi slăbănogii 
aceştia, după câte suferă? Şi, mai ales, cum se mai supun 
poruncilor ce le sunt date în Infernul îngheţat în care 
trăim? 

Fără îndoială, îşi dau oarecum seama că împreună şi 
alături de fraţii lor de mizerie, luptă pentru însăşi viaţa lor 
şi că, dacă vreunul dintre ei îşi încrucişează braţele, merg 
cu toţii la moarte. Sau, poate, sunt sclavi născuţi, având 
psihologia sclavilor şi nu sunt în stare să se împotrivească 
unei porunci? 

Ceea ce-i sigur este că cei mai mulţi dintre ei se vor înrola 
pe bordul altor corăbii, după opt zile de la sosirea noastră 
la Seattle, spre a face iar înconjurul Capului Horn! E de 
neînțeles şi de necrezut! 

Marguerite susţine că marinarul uită primejdia, îndată ce 
a scăpat de ea. Mr. Pike a de aceeaşi părere. De cum vom fi 
atins Pacificul şi vom fi simţit mângâierea alizeelor, 
echipajul nu-şi va mai aminti că s-a războit mai deunăzi cu 
Capul Horn. 

lată ce mă uimeşte şi, dacă aşa stau într-adevăr lucrurile, 
dacă nenorociţii aceştia nu văd viitorul dincolo de ziua pe 
care o trăiesc, atunci zău că fiinţele acestea mărginite sunt 
la locul de care sunt vrednice, acolo unde le văd. 


Pe deasupra, însă, sunt şi fricoşi. Spaima prostească, frica 
pe care o au animalele. 
— Aceasta-i singura lor însuşire. 


Ascultaţi povestea. 
* 


x X 


Astă-noapte, pe la ora două, era de veghe Mr. Mellaire. 

Nu puteam dormi şi, datorită unei ciudate potriviri, citeam 
„Mentalitatea oamenilor primitivi” de Boas. 

Deodată aud deasupră-mi zgomot de paşi. 

În această clipă, „Elseneura” avea numai câteva pânze 
întinse şi aproape sta pe loc. Mă întrebam ce se întâmplă şi 
ce putuse să aducă pe dunetă echipa de serviciu, când auzii 
alt tropot urmând grăbit acelaşi drum. Era limpede, a doua 
echipă se dusese după cealaltă. 

Nu auzeam nici trăgându-se, nici ridicându-se funiile şi-mi 
trecu prin minte gândul vreunei răzvrătiri a echipajului. 

Apoi, nu mai auzii nimic. Neputându-mă împotrivi 
crescândei mele curiozităţi, îmi trăsei repede cizmele de 
mare, îmbrăcai grăbit cojocul, mantaua şi mănuşile, îmi 
trântii pe cap pălăria impermeabilă şi mă urcai pe dunetă. 

Mr. Pike venise înaintea mea. 

Când e o vreme atât de neplăcută, căpitanul West nu 
doarme în cabina lui. Gata să apară ori de câte ori este 
nevoie, se culcă în odaia hărților. Se trezise şi el acum şi 
stătea în pragul uşii. 

Razele care străbăteau din odaie luminau chipurile 
înfricoşate ale oamenilor. Era acolo întregul echipaj, afară 
de Charles Davis, Andy Fay şi Mulligan lacobs. 

— Ce se întâmplă? Întrebă căpitanul West. 

Înainte ca secundul să aibe timpul de a răspunde, izbucni 
rânjind Bert Rhine: 

— Diavolul e pe bord căpitane! 

Dar rânjetul acela prefăcut ascundea rău tulburarea de 
care era stăpânit netrebnicul Bert Rhine, cu toată 
străduinţa lui de a se arăta curajos. 


Larry era îngrozit, se strâmba şi scrâşnea din dinţi, ca o 
maimuţă întărâtată şi speriată de un ciomag ridicat asupra 
ei. Dădea cât putea din coate, pentru a ieşi din beznă şi a 
veni sub ocrotirea razelor de lumină ce ţâşneau din odaia 
hărților. 

Tony Grecul, tot atât de înspăimântat, bolborosea nişte 
rugăciuni şi se închina necontenit. Cei doi italieni, Guido 
Bombini şi Mike Cipriani, îl imitau. 

Arthur Deacon abia se mai ţinea pe picioare, ca şi Chantz 
evreul şi se propteau unul de altul, ca să nu se prăbuşească. 

Bob, băiatul acela mare şi prea voinic pentru vârsta lui, 
plângea cu hohote, în timp ce prăjina aceea slabă, Borry, 
tremura şi plângea cu sughiţuri, de-ţi sfâşia inima. 

Tot atât de înspăimântați erau şi Iom Spink şi Maltezul, cei 
doi marinari adevăraţi de pe partea din faţă a corăâbiei - şi 
nu era unul din toţi oamenii aceia, care să nu întoarcă 
îndârjit spatele spre întuneric şi să nu se străduiască să se 
apropie pe nesimţite de lumină. 

Toţi netrebnicii aceştia mă scârbeau mai mult decât aş fi în 
stare să spun. Toată adunătura de vite, strânsă pe puntea 
ce se legăna, mă dezgusta grozav, fiindcă alcătuia cea mai 
groaznică privelişte din câte se pot vedea pe lumea asta. 

Într-adevăr, o clipă dacă aş fi avut o putere dumnezeiască, 
aş fi nimicit toată banda. 

Pe unul singur, de care mi-era milă, l-aş fi cruțat. Era 
Faunul. Ochii lui sticloşi, scăldaţi în lacrimi, fugeau 
înspăimântați, de la un obraz la altul, încercând să 
înţeleagă ce se întâmplă. Surd ca o cizmă şi nedându-şi 
seama despre rostul adunării tuturor, urmase grămada cu 
convingerea că trebuie împlinită vreo poruncă. 

Privii cu luare-aminte şi pe Mr. Mellaire. Poate că e un 
ucigaş şi că din pricina aceasta se teme de Mr. Pike. Dar cel 
puţin nu se înspăimântă de supranatural. Cu toate că 
puntea fusese invadată de echipajul îngrozit, el nu simţise 
deloc nevoia de a-şi întrerupe veghea şi nici să se ducă să 
ceară ajutor şi sfat lui Mr. Pike, sau căpitanului West. Se 


legăna înainte şi înapoi, într-un ritm asemănător celui al 
mişcărilor puternice ale „Elseneurei” şi privea oamenii cu 
un aer batjocoritor şi vesel. 

— Şi cum arată diavolul? Întrebă căpitanul West pe Bert 
Rhine. 

Bert Rhine rânji cu un aer neghiob. 

— Răspunde domnului căpitan! Tună Mr. Pike. 

În privirea ticălosului străluci o privire ucigaşă împotriva 
secundului. Apoi, el se întoarse spre căpitan. 

— Nu ştiu nimic căpitane şi m-am ferit să-l privesc de 
aproape. Tot ce am putut să văd este că arată ca un uriaş! 

— Da, căpitane, interveni Billy Quigley. E greu ca o balenă 
şi mare cât un hipopotam. 

„M-am trezit fără să vreau în faţa lui. Atunci, am fugit cât 
am putut de repede. Dar ela alergat după mine şi am avut 
mare noroc că nu m-a înhăţat”. 

— Zău, căpitane! Întări Larry, ceea ce spune el e adevărul 
curat. 

„Când s-a izbit Diavolul de locuinţele noastre, credeam că 
a venit ziua Judecăţii din urmă”. 

— Mi se pare că exagerezi puţin... observă căpitanul West, 
zâmbind liniştit. 

Şi întorcându-se spre Mr. Pike: 

— Vreţi să vă duceţi în partea de dinainte şi să staţi de 
vorbă cu Diavolul ăsta? Puneţi mâna pe el, legaţi-l bine şi 
voi veni şi eu să-l văd cum s-o crăpa de ziuă! 

— Da, domnule căpitan! Răspunse Mr. Pike. 

Şi-mi răsună în urechi aceste versuri de Kipling: „Bărbat 
sau femeie, Diavol sau Dumnezeu, Nu ne temem de nimic, 
nicăieri”... 

Mr. Pike porni aşadar spre partea de dinaintea a corăbiei, 
în bezna nopţii şfichiuită de ploaia subţire şi deasă. 

Mr. Mellaire şi cu mine îl urmarăm. Nici un om din echipaj 
nu avu curajul să ne întovărăşească. 

În timp ce ne apropiam de locuinţele personalului, 
primirăm un duş atât de grozav, încât şi acum mă înfior 


când mi-l amintesc. Mă îmbrăeasem în grabă, astfel că nu- 
mi potrivisem mantaua cum se cuvine. Apa se strecura 
perfid prin locul pe care-l lăsasem liber la gât şi se scurgea 
pe tot corpul. 

Ne continuarăm drumul. Deodată, fu azvârlit pe punte 
ceva care se izbi cu putere de locuinţele echipajului, cu un 
zgomot înspăimântător. 

— Ha! Ha! Exclamă Mr. Pike. Acolo-i diavolul! Se joacă. 

Şi încercă să vadă obiectul ce se izbise, cu ajutorul lămpii 
de buzunar. Raza de lumină cutreieră apa posomorâtă şi cu 
spume albe, care clocotea sub picioarele noastre. 

— Ilată-l!... Colo!... Urlă secundul. 

Dar, tocmai în clipa aceea „Elseneura” se afundă într-o 
viitoare. Tustrei ne ţinurăm cum puturăm, îndoindu-ne sub 
torentul care urmă. 

Deodată, auzirăm iar o lovitură groaznică pe punte. Şi în 
timp ce prova se ridica, văzui, în bătaia luminii ce ţişnea din 
lampa secundului, o nedesluşită masă neagră care se 
rostogolea pe punte, în ritmul corăbiei. 

Mr. Pike şi Mr. Mellaire se repeziră spre lucrul acela 
rătăcitor care, din pricina unei noi clătinări a corăbiei, se 
năpusti spre ei. Amândoi săriră în lături, pentru a nu fi 
zdrobiţi. 

Un val se năpusti peste mine şi pierdui din ochi pe cei doi 
locotenenţi. 

Dar Mr. Pike se îndârjea. Izbutise să pună mâna pe lucrul 
acela drăcesc şi să-l înconjoare cu un capăt de funie. Mr. 
Mellaire îi veni într-ajutor şi obiectul misterios fu în sfârşit 
înţepenit, Înaintai, pentru a-mi da seama despre ce e vorba. 
Şi, sub lampa secundului, se ivi un butoi uriaş, acoperit în 
întregime cu iarbă de mare şi de scoici diferite. 

— Trebuie să fie vreo patruzeci de ani, de când pluteşte 
butoiul ăsta! Aprecie Mr. Pike. 

„La uitaţi-vă câtă iarbă de mare s-a adunat pe el!”. 

— E plin... observă Mr. Mellaire. Stejarul din care-i făcut a 
ţinut bine. Şi nădăjduiesc că înăuntru nu-i apă! 


Săvârşii nesocotinţa de a vrea să ajut celor doi locotenenţi 
să-şi înţepenească mai bine prada. Dar cu toate că purtam 
mănuşi, mă tăiai serios la mână, din pricina unei scoici 
sparte. 

— După părerea mea, întări Mr. Pike, trebuie să fie plin cu 
băutură gustoasă. Vom afla la ziuă ce-i măuntru. Nu-i 
nimerit acum să-i dăm cep! 

Întrebai: 

— De unde-o fi venind? 

— E în voia valurilor de mulţi ani, Mr. Pathurst. Desigur, 
acum ni l-a dăruit un val. 

— Şi conţinutul lui trebuie să se fi îmbunătăţit în timpul 
acesta!... Încheie Mr. Mellaire, plescăind. 

Mă îndreptai spre locuinţele de dinainte ale echipajului, a 
căror uşă oamenii o uitaseră deschisă în fuga lor nebună. 
Locul, pe care-l lumina doar o mică lampă fumegândă, era 
înfricoşător. Apa-mi ajunsese aproape de genunchi. Sunt 
sigur că nici oamenii care locuiau în peşteri n-ar fi dorit să 
zacă într-un asemenea culcuş. 

Într-unul dintre paturile de sus, era trântit pe o parte 
Andy Fay, care mă privea liniştit cu ochii lui albaştri şi trişti. 

Pe o masă urâtă, făcută din resturi de scânduri grele, 
unsuroase şi nedate la rindea, era aşezat Mulligan lacobs, 
trăgând rotogoale dintr-o pipă şi legănându-şi în apă 
picioarele vârâte în cizme. 

Când mă zări, îmi arătă resturi de cărţi şi pagini rupte, 
care pluteau ici şi colo. 

— Mr. Pathurst, îmi spuse, vă înfăţişez ce s-a ales din 
biblioteca mea. Iată pe Byron al meu, care călătoreşte în 
tovărăşia lui Emil Zola, Browning, Carlyle şi un fragment 
din Shakespeare. Nu-i de plâns? 

În clipa aceea „Elseneura” se aplecă pe partea dreaptă şi 
toată apa din locuinţele echipajului se revărsă pe punte, 
târându-mă şi tăvălindu-mă în toate chipurile. 

Când izbuti să mă ţin iar pe picioare, începui să scuip apa 
sărată pe care o înghiţisem şi, ameţit încă, mă dusei spre 


partea de dindărăt a corăbiei. 

Pe drum, mă întâlnii cu oamenii din echipaj, care se 
liniştiseră şi se hotărâseră să-şi reia locurile. 

Coborâi zorit spre cabina mea, ca să-mi usuc hainele, să 
mă încălzesc şi să mă întind puţin pe pat. 

Reluai, la pagina unde mă oprisem, „Mentalitatea 
oamenilor primitivi”. 

Dar nu se scurse nici un sfert de oră, şi auzii iar un tropăit 
de paşi deasupra capului. Ciulii urechea. Era aceeaşi 
alergătură nebună, ca la începutul nopţii. 

Mă îmbrăcai din nou şi mă avântai spre dunetă. 

Echipajul era adunat în păr. Mai întărâtaţi decât prima 
dată şi mai zăpăciţi, trăncăneau şi ţipau toţi odată. 

— Tăcere! Tuna Mr. Pike în clipa când soseam. 

„Să vorbească numai unul şi să povestească totul d-lui 
căpitan!”. 

— Căpitane, începu Tom Spink, acum nu mai e vorba de 
butoi. 

„E. ceva care merge aşa, ca dV. Şi ca mine. Are mâini şi 
picioare. Şi dacă nu e chiar Diavolul, atunci e cu siguranţă 
stafia vreunui înecat care a venit să ne viziteze. 

„Am văzut omul foarte limpede. Omul... sau cel puţin ceea 
ce a fost odată om”. 

— Sunt doi, domnule căpitan! Îl întrerupse Puchard Giller. 

— Cel pe care l-am văzut, continuă Tom Spink, semăna cu 
un frate cu Pedro Marinkovitch, zvârlit de curând peste 
bord, după cum ştiţi. 

— Şi celălalt era Jespersen... îl completă Giller. I-am văzut 
tot atât de bine, cum vă văd pe dv.! 

— Vă cer de o mie de ori iertare, căpitane! Îndreptă Nosey 
Murphy pe tovarăşii care vorbiseră. Niciunul, nici doi: erau 
trei şi al treilea era O'Sullivan. 

„Nu sunt diavoli. Sunt fiinţe omeneşti, pe care ni le-a 
trimis marea îndărăt”. 

„Au fost zvârlite pe punte de valul care-i ducea. Apoi, s-au 
proptit pe picioare şi s-au îndreptat spre noi, legănându-se 


încet, de parcă se îmbătaseră”. 

„Primul care a văzut pe cei trei, Sorensen. El m-a apucat 
de braţ şi mi i-a arătat. l-am văzut şi eu apoi”. 

„Întregul echipaj a văzut bine, căpitane, cele trei stafii de 
care vă vorbesc. Şi a fost o zăpăceală generală”. 

„Poate că sunt mai mulţi. Nu pot spune nimic altceva, 
fiindcă m-am cărăbănit odată cu ceilalţi”. 

Căpitanul West făcu un gest, spre a potoli năvala aceasta 
de cuvinte. 

— Mr. Pike, spuse plictisit, vreţi încă o dată să cercetaţi şi 
să lămuriţi toate prostiile astea? 

— Da, domnule căpitan! Răspunse secundul. 

Şi întorcându-se spre oameni: 

— Veniţi toţi cu mine! O să-mi ajutaţi să leg fedeleş pe 
aceşti trei diavoli noi. 

Dar niciunul nu se urni. Dimpotrivă, câţiva fricoşi se 
dădură îndărăt. 

— Trăsni-v-ar!... Mârâi Mr. Pike. 

Renunţând să-i mai bruftuluiască, Mr. Pike se răsuci pe 
călcâie şi porni. Ca şi data cealaltă, Mr. Mellaire şi cu mine 
îl urmarăm numaidecât, luptându-ne iarăşi cu ploaia, care 
ne uda fără milă. 

Dar nici pe puntea cea mare, unde continua să clocotească 
apa albă şi neagră, nici printre scripete, funii şi pânze, prin 
care vântul urla cu furie, nici pe puntea mică pe care se 
rostogoleau valurile cu un zgomot asurzitor, lampa de 
buzunar a lui Mr. Pike nu putu descoperi nimic. 

— Fără îndoială, spuse râzând Mr. Mellaire, că stafiile 
acestea, dându-şi seama că au fost lăsate singure, au 
început să guste băutura din butoiul acela faimos. 

Dar butoiul nu se clintise din locul unde-l legasem şi era 
tot acoperit de ierburile acelea de o mărime uimitoare şi de 
scoici dintre care unele aveau diametrul unui măr mare. 

— Nu sunt aici! Declară Mr. Pike. Desigur s-au dus să se 
adăpostească în locuinţele echipajului. 


Ne duserăm acolo, strecurându-ne cum puturăm printre 
valurile care se rostogoleau pe punte. 

Mr. Pike deschise larg uşa şi lumina mare a lămpii sale, pe 
care o ţinea drept înainte, păru că înghite licăreala 
posomorâtă a lămpii fumegânde, atârnată de tavanul 
încăperii. 

Cele trei stafii erau în odaie. Nosey Murphy nu minţise. 
Trei erau. 

Închipuiţi-vă priveliştea. 

În încăperea aceasta cu tavanul scund, umplută cu două 
rânduri suprapuse de paturi, şi mirosind urât, în pofida 
spălăturii necontenite făcută de apa mării, din pricina celor 
treizeci de inşi care dormeau acolo, trei oameni însângeraţi 
stăteau în picioare, unul lângă altul, mărunţei, în haine 
marinăreşti. Din cauza legănărilor „Elseneurei”, cei trei inşi 
se clătinau încet, lovindu-se între ei. 

Andy Fay era tot în patul lui de deasupra, trântit pe o 
parte şi privea mirat pe noii veniţi. Cu aceeaşi uimire îi 
privea şi Mulligan lacobs, aşezat pe masă şi cu picioarele 
spânzurate în apă. 

Fără îndoială, amândoi se întrebau ca mine însumi de 
altfel, cărei rase puteau să aparţină cele trei făpturi 
enigmatice. Cu siguranţă că nu erau nici de rasă 
mediteraneană, nici scandinavă. Nu puteau fi mulatri, nici 
negri, nici galbeni. Sub pârleala soarelui şi a aerului mării, 
se întrezărea pielea lor albă. Părul lor muiat de apă nu era 
nici brun, nici blond, ci fără culoare. Aducea cu nisipul. 
Ochii lor nu erau nici albaştri, nici negri, nici cenuşii, nici 
verzui. Erau galbeni ca topazul, rotunzi ca ochii de pisică şi 
ne priveau zgâiţi, ca într-un vis. 

S-ar fi spus că e vorba de nişte lunatici pe care ni-i dăruise 
vijelia. Ei nu făcură nici o mişcare spre noi şi nici măcar nu 
zâmbiră. Nemişcaţi, continuau să se uite la noi cu ochii lor 
ca topazul. 

Andy Fay rupse cel dintâi tăcerea. 

— O noapte drăcească!... Gemu, cu o voce tânguitoare. 


„Cu neputinţă să închizi ochii, cu festele acestea ale 
Diavolului!” 

— Dar de unde au apărut păsările astea, Dumnezeule? 
Bombăni înfuriat Mulligan. 

„Asta-i vreme să te apuci să vizitezi oamenii, pe vântul 
ăsta?!” 

— Îmi închipui că ai limbă, mormăi Mr. Pike. Întreabă-i 
singur de unde au răsărit! 

— Da, sigur că am limbă! Răspunse Mulligan lacobs. Am 
limbă ca să vă spun că nu sunteţi decât o bestie bătrână! 

Dar nu era clipa nimerită spre a se reîncepe cearta 
veşnică dintre Mulligan Iacobs şi secund, astfel încât Mr. 
Pike nu se sinchisi de mojicie. 

Şi, întorcându-se spre noii veniţi, cufundaţi încă în visare, 
îi întrebă, într-un amestec de fraze mai mult sau mai puţin 
coerente, prin cuvinte mai mult sau mai puţin stâlcite, 
împrumutate dintr-o duzină de dialecte deosebite, cu care 
orice anglo-saxon ce rătăceşte prin lume a avut prilejul să-şi 
îmbogăţească memoria, cine sunt şi de unde vin. 

Să-şi îmbogăţească memoria... În cazul lui Mr. Pike, care 
nu e prea priceput în limbi străine, e un mod de a vorbi. 

Nici un răspuns. Nici măcar o clătinare din cap. Cei trei 
oameni, cu înfăţişare plăcută la urma urmelor, păreau 
împăiaţi. Şi cu toate astea, erau oameni, aşa cum o dovedea 
sângele ce curgea din rănile lor şi le mânjea 
îmbrăcămintea. 

— Sunt olandezi... încheie Mr. Pike, pe un ton dispreţuitor. 

Cunoştinţele etnice ale secundului nu sunt prea 
numeroase. În afară de anglo-saxoni, propria lui rasă, nu 
mai cunoaşte decât trei feluri de oameni: negrii, 
mediteranienii şi olandezii. 

Făcând un gest, îndemnă pe cei trei oameni să se aşeze pe 
câte un pat. Necunoscuţii schimbară între ei o privire 
satisfăcută, se căţărară liniştiţi în trei paturi de deasupra şi 
închiseră ochii. 

Nu trecuse nici un minut şi pot să jur că dormeau duşi! 


CAPITOLUL XXIX. 

Moartea „Samuraiului” 

Totuşi, nu izbutim să ne îndreptăm spre vest. Dimpotrivă, 
din noaptea în care cei trei necunoscuţi fuseseră aruncaţi 
pe bord, am fost împinşi cu vreo două grade îndărăt. 

Aceşti trei „fii ai mării” constituie marea taină a corăbiei 
noastre. Marguerite îi numeşte râzând „Vagabonzii Capului 
Horn” şi Mr. Pike se încăpăţânează să-i socotească olandezi. 

Un lucru e sigur. În talmeş-balmeşul de naţionalităţi din 
care e alcătuit echipajul, nimeni nu-şi poate da seama din 
ce neam sunt oaspeţii nocturni şi nici să prindă cel mai mic 
indiciu asupra limbii lor, atunci când vorbesc între ei. 

Mr. Mellaire crede că ar putea fi finezi. Dar dulgherul 
nostru cel cu picioare mari s-a împotrivit cu înverşunare 
unei asemenea susţinerii, declarând că el însuşi e finez şi 
nu-i recunoaşte ca pe fraţii săi. 

Louis bucătarul ne-a povestit că undeva, în lume, cu 
prilejul unei călătorii de demult, a întâlnit oameni cu 
înfăţişarea vagabonzilor noştri, dar, din nefericire, nu-şi 
poate limpezi amintirile. Ca şi întregul cerc al asiaticilor, 
priveşte cu oarecare bunăvoință pe oaspeţii misterioşi. 

Dar restul echipajului nu-i poate suferi şi-i priveşte cu 
oarecare nelinişte. 

În tovărăşia Margueritei, fac în fiecare zi, între ora 
unsprezece şi amiază, câte o plimbare pe punte şi pe 
dunetă. 

Azi-dimineaţă, ne-am oprit o clipă lângă Tom Spink, care 
se afla la cârmă şi l-am întrebat ce crede despre oaspeţii 
misterioşi. 

Tom Spink a clătinat din cap, cu un aer ursuz. 

— Nu ştiu decât un singur lucru, ne-a răspuns, că s-ar 
putea să păţim ceva din pricina lor. Era mai bine dacă nu 
veneau! 

Îmbrăcată în mănuşă, mâna Margueritei se sprijinea pe 
braţul meu, în timp ce ne hâţânau legănările corăbiei. 


— Dar, întrebă ea, ce însuşiri neobişnuite au oamenii 
aceştia la urma urmelor? 

— Ce-i neobişnuit la ei?... Este că nu sunt deloc oameni! 
Adică oameni ca oricare alţii, cel puţin. 

— E adevărat, recunoscu Marguerite, că n-au prea ţinut 
seama de reguli în felul cum au apărut. 

— Nu-i aşa? Strigă Tom Spink, fericit că a fost înţeles. 

„De unde vin? Fireşte, nu vor să spună şi n-o vor spune”. 

„Cu toată înfăţişarea lor cuviincioasă, sunt numai suflete. 
Sufletele unor marinari, înghiţiţi de valurile corăbiei lor, 
care s-a înecat. Ei s-au scufundat odată cu butoiul pe care 
ni l-a aruncat marea cu puţin înaintea lor”. 

„Sunt, adică, nişte strigoi dintr-o epocă îndepărtată. 
Foarte îndepărtată, aşa cum oricine poate să înţeleagă, 
uitându-se la mărimea ierburilor de mare prinse de butoi”. 

— Crezi ceea ce spui? Îl întrebă Marguerite. 

— Sigur că da. Şi tot echipajul crede la fel ca mine. Aceia 
care şi-au trăit viaţa pe mare, ca mine, cunosc o grămadă 
de lucruri şi întâmplări, nedesluşite şi de necrezut pentru 
cei de pe uscat. 

„Când vorbeşti oamenilor de pe uscat de vasul-fantomă, 
ridică din umeri şi izbucnesc în râs. Cu toate acestea vasul- 
fantomă există, asta e sigur”. 

„Dacă le vorbeşti despre lucrurile marine, iarăşi nu cred. 
Dar ce ştiu ei? Nu şi-au simţit niciodată piciorul prins fără 
veste de un duh necurat, cum am păţit eu acum vreo 
treizeci şi cinci de ani pe „Kathleen,. Mă înţepenisem 
tocmai între două lăzi şi duhul s-a folosit de nemişcarea 
mea, ca să-mi tragă o gheată din picior şi să fugă cu ea”. 

„După vreo două zile mi-am scrântit umărul, căzând pe 
punte”. 

Îi spusei: 

— Acestea mi se par uluitoare şi greu de lămurit! 

— Ei, dar mai sunt şi alte lucruri, Mr. Pathurst, care nu pot 
fi lămurite. 


„De pildă, ce putere or fi având finezii asupra vremii? Şi 
cum se folosesc ei de puterea asta tainică, jucând feste 
corăbiei pe care se află?” „De ce ne căznim atât de mult să 
trecem de Capul Horn? Aţi fi în stare să-mi răspundeţi la 
întrebare, Mr. Pathurst?” 

Dădui din umeri. 

— Ei, vedeţi că nu ştiţi? Să vă lămuresc eu: dulgherul e de 
vină! E finez. La Baltimore nu ştiam încă, dar acum i-am 
descoperit taina. 

— l-aţi descoperit taina? Îl întrerupse Marguerite. Dar el 
singur a spus lucrul acesta! 

— Da, le-a spus abia acum, după ce au apărut strigoii. Dar 
tot timpul tăcuse chitic...! 

„Eu bănuiesc însă că ştie despre ei mai mult decât vrea să 
mărturisească. Pe scurt, fiecare a auzit că finezii sunt 
vrăjitori care evocă spiritele şi care aduc furtunile”. 

Tresării, uimit: 

— Vrăjitorii care evocă spiritele”... Acestea sunt cuvinte de 
om învăţat. De unde le ştie? 

— Nu le-am întrebuințat bine? 

— Dimpotrivă. Dar de unde le ştii? 

— De la nimeni şi de nicăieri. Le-am cunoscut totdeauna. 
Aşa că, repet, ăştia sunt finezi: vrăjitori care evocă spiritele, 
necromani. 

— Atunci, după părerea ta, cei trei trebuie puşi în 
rândurile acestora...! 

— Ba nu!... Ei sunt, aşa cum am avut cinstea să vă spun, 
stafiile unor oameni înccaţi de mult. Şi cel care ni i-a dăruit 
este dulgherul. 

Oricum, pentru echipajul nostru istovit, oaspeţii aceia 
ciudaţi constituie o întărire care nu-i de disprețuit, fiindcă 
sunt vânjoşi, plini de bunăvoință şi dornici de muncă. 

Mr. Pike le-a dăruit certificatul de „Adevăraţi marinari”. 

Prin semnele schimbate cu ei, în lipsa cuvintelor, a ajuns la 
convingerea că fuseseră pe vreo corabie de mic tonaj, pe 
care „Elseneura” a lovit-o şi scufundat-o în timpul vijeliei. 


E presupunerea cea mai aproape de adevăr. Cu atât mai 
mult, cu cât catargul nostru de dinainte a fost vătămat rău, 
în ciocnirea de care nu ştim nimic sigur. Şi gândindu-mă 
mai bine, îmi amintesc acum că, în timp ce mă aflam în 
cabină, am auzit un fel de lovire, căreia, din pricina 
zvârcolirilor drăceşti ale „Elseneurei”, nu i-am dat atenţie. 

Pentru a nu uita nimic, trebuie să spun că faimosul butoi a 
fost dus pe partea de dindărăt a corăbiei şi găurit în 
prezenţa lui Mr. Pike, de steward şi Wada. Conţinutul lui, 
vărsat numaidecât în damigene şi sticle, e minunat, dar 
greu de identificat. 

O fi vin? Ce fel de vin? Mr. Pike crede că s-ar putea să fie 
un fel de rachiu dulce. 

Căpitanul West, Marguerite şi cu mine presupuneam că e 
mai degrabă un vin foarte tare. 

Mr. Mellaire e de părere numai că băutura din butoi e 


„dumnezeiască”. 
* 


XX 


Oamenii din echipaj sunt într-o stare din ce în ce mai 
jalnică. Rezistă totuşi, fiindcă sunt bine hrăniţi. 

Frigul şi umezeala, însă, înfăţişarea înfricoşătoare a 
locuinţelor, lipsa de somn şi munca neîncetată pe care 
trebuie s-o săvârşească mereu amândouă echipele, din 
pricină că oamenii sunt nepricepuţi - toate astea îi istovesc 
îngrozitor. 

Întâmplător am aflat că dacă „Elseneura”, atât de mult 
încărcată cum este, se împotriveşte cu atâta vitejie asaltului 
de neînchipuit al valurilor, faptul se datoreşte construcţiei 
de oţei. Lemnăria ei este de asemeni bine închegată, încât o 
singură găleată e de ajuns pentru a goli apa ce s-ar 
strecura printre încheieturi. 

— O corabie făcută numai din lemn, m-a lămurit Mr. Pike, 
care ar fi fost supusă unui asemenea regim, ar fi fost 
nimicită până acum! 


Vom izbuti să trecem? Sau nu vom izbuti? Aceasta e 
întrebarea care ne frământă minţile. 

Mr. Mellaire mi-a istorisit că în tinereţe, i-au trebuit odată 
două luni întregi, ca să facă circuitul dintre al cincizecilea 
grad din Atlantic, până la al cincizecilea grad din Pacific. 

„În cursul acestei călătorii, ne-a spus în timp ce ne 
înapoiam, încercând să ne adăpostim în insulele Falkland, 
am naufragiat tocmai pe când intram în portul Stanley, în 
urma unei schimbări neaşteptate a direcţiei vântului. 
Oamenii au scăpat teferi şi nevătămaţi, în timp ce corabia 
se scufunda. O! Nu era mare lucru de capul ei! 

„Când am ajuns pe uscat, n-am găsit nici un vas care să ne 
culeagă şi să neiacuel. 

„După o lună, soseşte alt vas nenorocit „Lucy Powers”. 

„Ce privelişte, Dumnezeule! Catargul din faţă fusese târât 
de furtună, împreună cu scripetele şi funiile iar căpitanul 
ucis de căderea unei vergi. Secundul avea ambele braţe 
zdrobite. Al doilea locotenent era bolnav rău. În ce priveşte 
echipajul, adică ceea ce mai rămăsese din echipaj, singura 
lui îndeletnicire era să pompeze apa ce pătrunsese în vas. 

„Puserăm în funcţiune pe „Lucy Powers” aşa cum 
puturăm, iar căpitanul nostru preluă conducerea. Cele două 
echipaje fură reunite într-unul singur şi, pompând neîncetat 
zi şi noapte, izbutirăm să ne urnim din loc şi să trecem de 
Capul Horn. 

„V-am spus acestea, ca să vă fac să vedeţi, Mr. Pathurst, de 
ce port respect Capului Horn. Respect care acum creşte şi 
mai mult!” 

Luptând din răsputeri, continuăm să alunecăm şi să ne 
învârtim în acelaşi loc, cu toată răbdarea şi încetineala, ca 
bilele pe un biliard. În acelaşi timp, ne mişcăm şi rămâneam 
pe loc totuşi! 

În două rânduri, în cursul ultimelor zece zile, am fost 
mânaţi până la înălţimea stâncilor din Diego Ramirez. Am 
ajuns acum la vreo două mii de mile spre vest de ele. E, 
într-adevăr, de deznădăjduit! 


În săptămâna din urmă, ne-au fost smulse şase pânze. 
Şase pânze bune şi bine legate. 

Lars lacobsen, care-şi rupsese un picior la începutul 
călătoriei şi se însănătoşise de câtva timp, a fost rostogolit 
pe punte de un val năpraznic. Şi şi-a zdrobit din nou 
piciorul. 

Ditman Olansen, norvegianul spanchiu, a înnebunit 
noaptea trecută. Înarmat cu un cuţit, el ameninţa pe oricine 
voia să se apropie de el şi să încerce să i-l smulgă. Că să fie 
potolit, a fost nevoie de intervenţia celor doi „zidari care şi- 
au greşit cariera”, Fitzbbon şi Gillier, a Maltezului şi a lui 
Steve Roberts, văcarul. Ceilalţi o şterseră frumuşel, după 
cum mi-a istorisit Wada. 

Nemulţumiţi ascultă cu bunăvoință crescândă pe ticăloşii 
care le îndrugă vrute şi nevrute şi-şi măresc în chip vădit 
numărul adepților. 

Chiar azi-dimineaţă, Mr. Pike a înhăţat de ceafă şi a 
azvârlit afară pe Charles Davis, care se dusese la locuinţele 
echipajului din partea de dinainte şi începuse să înfăţişeze 
unor ascultători amărâţi ce cuprinde „Codul maritim” şi ce 
drepturi netăgăduite au oamenii din serviciul vaselor pe 
mare. 

Mr. Mellaire, dimpotrivă, deşi vede şi aude toate, nu face 
nici o observaţie. Dar şi echipa de sub conducerea lui e cea 
mai agitată. 

Până acum nu s-a întâmplat nimic serios, cu toate semnele 
acestea neliniştitoare. 

Charles Davis tot nu moare. Pare că se îngraşă mereu. Îl 
privesc adesea pe furiş, când se strecoară din chilioara sa, 
cu ceaşca şi farfuria în mână ca să-şi primească hrana. 
Trece cu îndemânare printre două valuri şi nu-şi pierde 
echilibrul în timpul zvârcolirilor corăbiei. Trebuie să 
recunosc că e un maestru în arta de a se feri să fie 


răsturnat sau udat de marile talazuri. 
x 


XX 


Astăzi, s-a întâmplat o mare minunăţie. La amiază, s-a 
arătat soarele timp de cinci minute. 

Dar ce soare! Un disc palid şi rece, un biet soare bolnav 
care, trecând la meridian, abia se ridica deasupra 
orizontului. 

În mai puţin de o oră după aceea, cerul era negru cum e 
cerneala şi „Elseneura” se lupta din greu cu rafalele. 

Şi e mereu cu neputinţă să ne îndreptăm spre vest! Capul 
Horn e de fier, astfel că e nevoie tot de o voinţă de fier, a-l 
înconjura de la est la vest. 

Am mai spus-o; multă vreme căpitanii au avut obiceiul să-şi 
împingă vasele spre sud de-a binelea între gheţurile Polului, 
spre a căuta vântul şi curente prielnice, printr-un ocol 
uriaş. 

Astăzi, nu se mai procedează astfel, iar sistemul e socotit 
învechit. lată pricina, pentru care căpitanul West, în ciuda 
vântului potrivnic şi a vrăjmăşiei curenților, se 
încăpăţânează să plutească de-a lungul țărmului şi cât mai 
aproape de el. 

Aş fi plictisit de călătoria aceasta sălbatică, mărturisesc 
sincer de neplăcerile pe care le îndurăm, şi de faptul, că nu 
înaintăm o dată, fără a fi siliţi să ne înapoiem, dacă 
gândurile şi inima nu mi-ar fi pline de Marguerite. 

M-o fi iubind ea? Nu ştiu, dar nici nu-mi pasă. Sângele îmi 
zvâcneşte cu putere în vine şi asta-i ceea ce mă schimbă cu 
desăvârşire. 

Dacă nu mă iubeşte încă, mă va iubi mâine. Credinţa că 
aşa va fi, e bine înfiptă în creier. Şi amândoi, supunându-ne 


legii neînduplecate a naturii ne vom clădi cuibul. 
* 


x X 


A trecut o săptămână, de la scurta apariţie a soarelui. 
Cerul e mereu cenuşiu şi copleşitor, umed şi rece. 

De o lună ne luptăm! Pe oceanul posomorât şi pustiit de 
vijelii, se luptă şi alte corăbii dar niciuna n-a izbutit să 
treacă de Capul Horn. În fiecare zi numărul lor creşte şi 


zărim mereu câte două-trei, uneori câte o duzină, care 
aşteaptă cu pânzele strânse să-şi reia strădania. 

După părerea căpitanului West, azi se află în apele Capului 
Horn vreo două sute de corăbii. 

În fiecare noapte suntem ameninţaţi, din cauza ceţei şi a 
beznei, de vreo ciocnire cu una din acele corăbii. Şi 
primejdia nu e mai mică în plină zi, când rafalele de zăpadă 


împiedică vederea. 
* 


x X 


În timp ce ne aflam pe dunetă, biciuiţi de vânt, m-am 
hotărât să-i spun Margueritei că o iubesc. 

Şi, ca toţi îndrăgostiţii, i-am înşirat o sumedenie de nerozii. 

Ea mi-a primit mărturisirea cu mândrie, înălţându-şi 
statura mlădioasă şi subţire şi nu mi-a răspuns nimic. l-am 
zărit însă în ochi o licărire caldă, iar un freamăt o străbătea. 

Fără să mai rostesc un cuvânt, m-am îndepărtat. Zarurile 
erau aruncate. 

Sunt fericit, ca un copil. Romeo şi-a găsit Julieta. Iubesc şi 
sunt iubit. Şi, de pe duneta îngheţată arunc sfidarea mea 
mării care urlă. De acum încolo, ea nu va mai fi în stare să 
mă înghită. 

Mai-mai să-mi strig fericirea albatroşilor neobosiţi care 
zboară în jurul meu. 

De atunci, am mai vorbit cu Marguerite, în cabina ei, 
despre simţămintele noastre. 

— Ştii prea bine, Mr. Pathurst, mi-a spus fata, că 
îmbarcându-mă la Baltimore cu acel călător oarecare, care 
erai d-ta., fusesem foarte hotărâtă că nu-ţi îngădui orice s- 
ar fi întâmplat, să-mi faci curte. 

— Şi cu toate acestea, când am apărut prima dată în faţa 
d-tale îmi amintesc bine; m-ai cercetat şi măsurat din cap 
până-n picioare. 

— A! Numai din curiozitate! 

— Era destul de mult şi aşa! Dar stărui, cum puteai să ştii 
că-ţi voi face curte? 


— Fiindcă, îmi răspunse râzând, când se află o femeie pe o 
corabie, e obiceiul tuturor tinerilor care călătoresc 
împreună cu ea să n-o slăbească deloc. 

— Înaintea mea au procedat şi alţii la fel? 

— Bineînţeles, Mr. Pathurst! 

Auzind aceste cuvinte, simţii că mă năpădeşte un pic de 
gelozie. Era un simţământ destul de caraghios şi mi-l 
înfrânai numaidecât. 

Răspunsei: 

— E legea firii. În timpurile cele mai depărtate, cum a 
spus, nu ştiu ce vechi filosof chinez, ea a fost cunoscută 
oamenilor din caverne. 

„În acelaşi timp, legea femeii a fost să bată din aripi spre a 
fugi pe dinaintea bărbatului care-i împărtăşeşte dragostea”. 

— Eşti cam obraznic! Îmi spuse Marguerite. Aş vrea să 
ştiu, când m-ai văzut bătând din aripi înaintea d-tale? Mă 
socoteşti oare o pasăre domestică? 

— Să lăsăm asta... Dar aş fi curios să aflu şi cred cânue 
nimic necuviincios în întrebarea mea, când anume ai înţeles 
prima dată că te iubesc? 

— Prima impresie pe care am avut-o despre d-ta. A fost, cu 
prilejul manevrei de plecare; mă priveai cu ochi răi şi erai 
foarte necăjit, aflând că voi călători şi eu pe corabia asta. E 
adevărat? 

— Recunosc, dar nu răspunzi întrebării mele. 

„Când ai simţit că s-a produs în mine o schimbare cu totul 
contrarie?” 

— Atunci când, lucrul e destul de comic, ai fost aruncat de 
„pampero” prin uşa cabinei tatei şi te-ai prăbuşit în pat, 
înaintea mea. 

„În suferinţa care te năpăstuise, m-ai privit într-un fel pe 
care nu ştiu să-l numesc. Dar din clipa aceea, sfârşi 
coborând glasul, nu mă mai îndoiam că mă iubeai”. 

Prinsei cu dragoste mijlocul fetei şi o trăsei spre mine. Ea 
nu se împotrivi. 


— Cu toate astea, şoptii ea, erai tare caraghios. Mă 
cuprinsese o dorinţă nebună de a râde. [ineai la subţioară 
mâna strivită... 

Buzele ei se deschiseră pe frumogşii ei dinţi albi. 

— Astăzi, cel puţin, încheie cu seriozitate, pot râde cât îmi 


place de tumba d-tale! 
* 


XX 


Aceasta-i întrebarea! Cum spune Hamlet. 

A săvârşit oare „Samuraiul” o asemenea greşeală, în 
plinătatea puterilor sale, cu judecata normală a creierului 
său rece şi limpede ca stelele? Şi oare faptul că şi-a dat 
seama că a săvârşit-o a fost pricina morţii şale? 

Sau, poate, apropierea amenințătoare a morţii i-a 
întunecat judecata? 

Nu ştiu şi n-o voi afla niciodată. 

Dar să urmărim pe rând întâmplările. 

Ieri după-amiază, exact la cinci săptămâni de la prima 
noastră ieşire din strâmtoarea Le Maire, ne găseam încă o 
dată drept de-a curmezişul Capului Horn. 

La ora patru ne-am schimbat direcţia, cu faţa spre vânt, 
îndepărtându-ne de uscat, care putea să fie la vreo cincizeci 
de mile. 

Atunci, căpitanul West dădu lui Mr. Pike ordinul să 
cârmească, spre a ne apropia de Cap. 

Rămas singur cu căpitanul West, îl întrebai: 

— Nu vi-i teamă că în cursul nopţii corabia va fi abătută 
din drumul ei tocmai în direcţie contrarie şi mânată spre 
uscatul acela al nenorocirii, mai mult decât aţi vrea? 

„Faţă de starea actuală a vremii, îmi răspunse, lucrul 
acesta, nu-mi pare de temut. 

„Dacă adierea va continua să ne fie prielnică, nădăjduiesc 
că vom putea înconjura Capul Horn în zorii zilei!” 

Nici o clipă nu mă gândii să pun la îndoială îndreptăţirea 
judecății căpitanului Wrest, care cobori spre cabina sa, 
puţin după ce vorbisem cu el. 


Rămăsei pe dunetă şi văzui pe Mr. Pike luând măsurile 
trebuincioase pentru îndeplinirea ordinului primit. Apoi, 
secundul se duse în odaia hărților. 

Nu ştiu ce îndemn mă făcu să mă apropii de una din 
ferestruici şi să-l privesc. Mr. Pike stătea în picioare. Îşi 
scoase mantaua şi pălăria de pe care şiroia apa pe podea. 

Cu rigla de calcul şi compasul în mână, secundul se 
aplecase pe hartă. Obişnuita lui mână aspră dispăruse. Pe 
obraji i se citea un fel de nelinişte. Zbârciturile erau acum 
mai vădite. Ele vorbeau despre cei şaizeci şi nouă de ani şi 
despre luptele aprige duse toată viaţa împotriva mării. 

Mă dădui îndărăt şi mă simţii la rându-mi cuprins de 
spaimă. Ştiam că spre nord, încotro mergeam, se înălța 
dincolo de ceața cenuşie care ni-l ascundea, un tărâm cu 
stânci uriaşe, de care se spărgeau valurile, neîntrerupt şi 
zgomotos. Şi aproape de mine, un om deprins cu 
meşteşugul, se apleca îngrijorat pe hartă... 

Apoi, gândul mi se îndreptă spre căpitanul West. În el 
trebuia să am toată încrederea. La urma urmelor, Mr. Pike 
nu era decât un om istovit, căruia vârsta începea să-i 
tulbure judecata. 

Şi coborâi, mai liniştit, ca să văd pe Marguerite la ea în 
cabină. 

În timpul prânzului, Mr. Pike, stătu pe gânduri şi nu vorbi 
mai nimic. Ciulind urechea, părea că ascultă neîncetat 
zgomotele din afară, legănarea şi izbirea funiilor în catargul 
de oţel, ciocnirea valurilor de lemnăria corăbiei şi năvălirea 
lor pe punte. 

Mă trezii că iar îi împărtăşesc teama. Dar e de la sine 
înţeles că, faţă de căpitanul West şi Marguerite, îmi înfrânai 
dorinţa oricărei întrebări nechibzuite. Şi nu întrebai nimic 
nici la ora opt, când zării pe secund îndreptându-se spre 
dunetă, pentru a-şi lua în primire quart-ul până la miezul 
nopții. 

Mă culcai şi adormii numaidecât. 


Puțin după miezul nopţii, mă deşteptai. Lampa ardea încă 
în tavan. Auzii limpede schimbarea echipelor de serviciu şi 
pe Mr. Pike trecând prin gang şi îndreptându-se spre 
cabina sa. 

Prin uşa care rămăsese întredeschisă, îl văzui oprindu-se, 
potrivit obiceiului său, spre a-şi răsuci o ţigară. Şi tuşi, aşa 
cum făcea totdeauna când după ce-şi aprindea ţigara, îl 
năvălea fumul în plămâni. 

După câtva timp îi auzii iar paşii pe gang. Îmi aruncai 
privirea şi-l văzui trecând din nou, îmbrăcat tot cu pălăria şi 
mantaua şi încălţat tot cu cizmele de mare. Cu toate 
acestea, ştiam că era scurtul său răstimp de odihnă, de 
odihnă la care-şi câştigase cu prisosinţă dreptul. 

Mă cuprinse iar neliniştea şi, ridicându-mă din pat, 
îmbrăcai grelele mele veşminte marine. Ajungând la scară, 
trecui pe dinaintea cabinei Margueritei. Pentru primenirea 
aerului, uşa era întredeschisă. Bătui încet, vârâi capul pe 
uşă şi intrai. 

Marguerite citea. O întrebai de ce nu doarme. 

— Fiindcă nu mi-e somn! Îmi răspunse. 

Vorbind drept, nu cred să se fi temut de ceva. Cât despre 
putinţa ca „Samuraiul” să se fi înşelat cu adevărat, nici prin 
gând nu-i trecea aşa ceva. 

Nu-i era somn, atâta tot! Şi cu toate acestea, îngrijorarea 
resimţită de Mr. Pike pătrunsese până la ea, prin cine ştie 
ce căi nelămurite. Dar ea îşi gonise din minte o asemenea 
temere. 

Pornii spre dunetă şi mă îndreptai spre odaia hărților. 

Întins pe spate, căpitanul West dormea pe canapea. Nu 
era învelit şi nu-şi scosese decât mantaua şi cizmele. 

Respiraţia-i era liniştită şi trăsăturile de pustnic ale 
obrazului său se îndulceau parcă în amestecul de umbră şi 
lumină al încăperii, în care ardea lampa cu fitilul coborât. 

Din acest mediu odihnitor se desprindea o adâncă 
seninătate. 


Îmi continuai plimbarea şi întâlnii pe Mr. Mellaire. Era plin 
de vioiciune şi nu-l frământa nici o nelinişte. Nici o clipă nu-i 
venise în gând să judece ordinele date ieri de căpitanul 
West. 

— Timpul tinde să se îmbunătăţească... Îmi spuse, 
ridicându-şi mâna şi îndreptându-şi-o spre o parte înstelată 
de cer, ce se ivea între nori. 

„Dar de ce nu dormiţi la ora asta, Mr. Pathurst?” 

— Sunt plictisit de tot, răspunsei, din pricina zvârcolirilor 
corăbiei şi mi-am pierdut cu desăvârşire somnul. Vreau să 
spun: somnul adevărat. Aşa că mal bine mă plimb! 

„Invidiez pe căpitanul West, pe care l-am zărit acum în 
odaia hărților. Dormea ca un copil”. 

— E un obicei pe care l-aţi putea deprinde! Îmi răspunse 
Mr. Mellaire. Toţi îl avem. 

„Cu atât e mai vitregă vremea cu atât ne sunt mai mari 
sforţările pe care le depunem - şi cu atât dormim mai 
straşnic. În ce mă priveşte, sunt aproape mort când pun 
capul pe pernă. 

„Mr. Pike adoarme niţel mai greu, fiindcă trebuie să-şi 
sfârşească întâi ţigara. Dar în timp ce se dezbracă, 
aţipeşte”. 

Unde era oare Mr. Pike la ora asta? lată ce mă neliniştea. 

Mă îndreptai spre partea din faţă a corăbiei, în timp ce 
norii continuau să se depărteze, iar stelele să strălucească 
mereu mai mult. 

În partea din mijloc a corăbiei, nu găsii pe Mr. Pike. 

Pe punte era o santinelă. Mi-o lumină o fâşie limpede de 
cer, arătându-mi apoi şi silueta secundului. 

Mă uitai câtva timp la cei doi inşi. Şi-mi dădui seama că 
ochii bătrânului marinar străpungeau ca nişte burghie 
întunericul mugitor, care despărţea „Elseneura” de tărâmul 
nenorocit. 

Înapoindu-mă pe dunetă, dădui iar de Mr. Mellaire. 

— Cum? Tot nu v-aţi culcat? Negreşit că... 


— Poate c-o voi face îndată! Răspunsei. Aştept să deger 
bine mai întâi, pentru a simţi nevoia să mă încălzesc sub 
plapumă. 

— Vă invidiez. Sunteţi un diletant al mării. 

„Dacă mă voi îmbogăţi cândva, voi întreprinde şi eu o 
călătorie cum faceţi dvs., dar vă jur că-mi voi petrece în 
cabină toate quart-urile. 

„Voi lua şi eu cu mine un servitor japonez, care mă va 
înştiinţa despre tot ce se întâmplă pe bord şi, înţelegându- 
mi fericirea şi binefacerile ei, mă voi întoarce pe partea 
cealaltă şi voi adormi iar”. 

Izbucnirăm amândoi odată în râsete. 

Mă hotărâi să mă duc în sfârşit în cabină şi pornii. Pe 
drum, azvârlii o privire în odaia hărților. Căpitanul West 
continua să doarmă. 

El nu se mişcase din poziţia în care-l văzusem. Dar băgai 
de seamă că, la fiecare clătinare a corăbiei, corpul i se 
legăna şi era ameninţat să se prăbuşească pe podea. 

Jos, în cabina Margueritei, lampa ardea încă. Dar fata 
adormise, cu capul într-o parte. 

Prea tulburat încă pentru a mă trânti în pat, pusei să mi se 
usuce îmbrăcămintea lângă soba din salonul cel mare şi mă 
înfundai într-un fotoliu, în care adormii pe nesimţite. 

La ora patru spre ziuă, Mr. Pike, care tot nu coborâse, 
spre cabine, îşi reluase în primire quart-ul, care trebuia să 
dureze până la ora opt. 

Deodată, mă trezii. 

Pe punte, se auzeau mişcările neîntrerupte ale echipajului, 
pe care le domina vocea lui Mr. Pike urlându-şi ordinele. 

Sării afară din cabină, tocmai când secundul striga: 

— Cârma spre vânt! La vergelele catargului din urmă! 
Lăsaţi funiile să alunece, pentru numele lui Dumnezeu! 
Lăsaţi funiile să alunece! Haideţi, mişcaţi-vă dacă n-aveţi 
poftă să beţi din ceaşca aia mare! 


V 


„Dacă nu ascultați, vă sparg capetele! Haideţi, repede 

Supuşi, oamenii se grăbeau să îndeplinească ordinele. 

Dar unde era căpitanul West? De ce nu i se auzea glasul 
însufleţitor, în toiul pregătirilor acelora, sub palidul clar de 
lună? 

Fără să-mi dau seama, alergai spre odaia hărților şi 
deschisei uşa. Căpitanul era aşezat pe canapeaua unde-l 
lăsasem dormind, cu obrazul palid - şi ţinea în mâini una 
din cizme. 

Mă înapoiai pe dunetă, unde continua să răcnească glasul 
lui Mr. Pike. Ştiam de ajuns, pentru a înţelege că trebuia 
făcut totul, ca „Elseneura” să-şi schimbe direcţia. 

Operația se săvârşea încet, prea încet chiar. 

— Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă! Striga secundul. Dacă nu, suntem 
pierduţi. N-auziţi tâmpiţilor?! 

Desigur că oamenii auzeau şi înțelegeau, fiindcă-i vedeam 
trăgând de funii cu o râvnă de care nu-i crezusem nicicând 
în stare. 

Obrajii le erau sălbăticiţi de groază. Cei mai mulţi dintre ei 
nici nu erau îmbrăcaţi cum trebuie. Dar cu toţii îşi îndoiau 
strădania şi ascultau orbeşte ordinele celui care putea să le 
scape viaţa chinuită, de o moarte şi mai chinuită. 

Între ei erau bucătarul cu mâini subţiri şi Yatsuo, 
reparatorul de pânză cu o mână paralizată, care trăgeau de 
funii împreună cu ceilalţi. 

Până şi Sundry Buyers uitase să-şi mângâie pântecele şi, 
smuls parcă din starea lui de tâmpenie, muncea cu râvnă ca 
un tânăr de douăzeci de ani. 

Mă dusei spre Tom Spink, care ţinea cârma şi nu-mi dădu 
nici o atenţie. Sub limpezimea din ce în ce mai strălucitoare 
a lunii, care se ivea acum printre nori, privirea lui 
nemişcată şi parcă fermecată se aţintea spre dreapta. 

Îi urmai privirea şi, cum partea dindărăt a „Elseneurei” se 
ridica pe un munte de apă, văzui lămurit, ivindu-se la mai 
puţin de trei sute de metri, pământul cu stâncile lui râpoase 


şi negre, ale căror vârfuri erau însă albite de zăpadă. 
Pământul care se îndepărta. 

Era o privelişte îngrozitoare! 

Apoi, luna se ascunsese iar şi nu mai văzui decât marea 
cenuşie. 

Atunci, Mr. Pike strigă lui Mr. Mellaire să pună numaidecât 
să întindă pânza cea mare. 

Operația era plină de primejdii şi Mr. Mellaire şovâi. Dar 
minutele erau numărate. Trebuia să fugim cât mai iute de 
uscatul acela aprig, ori să ne sfărâmăm. 

Mr. Pike îşi înnoi ordinul: 

— Mă auziţi, Mr. Mellaire? Pânza cea mare! Sau ajungem 
cu Toţii în Iad! 

Oamenii se repeziră cu toţii şi pânza cea mare fu întinsă. 

Dacă vântul care se năpusti asupră-i ne-ar fi înpins spre 
uscat, s-ar fi sfârşit cu noi. 

Dar pânza se umflă şi furăm aruncaţi pe neaşteptate spre 
largul mării, prin câteva sărituri înspăimântătoare. 

— Încetiniţi cârma! Urlă Mr. Pike lui Tom Spink şi 
cârmacilor care-l ajutau. 

„Încetiniţi cât mai mult, sau ne înccăm. Bătu-v-ar 
Dumnezeu! În ce fermă de vaci aţi învăţat marinăria?” 

În clipa aceea, se deschise uşa odăii hărților şi apăru 
căpitanul West, pe care-l uitasem cu totul. 

Înaintă câţiva paşi spre noi. Văzându-l că tremură şi se 
clatină, mă repezii la el şi-l prinsei de braţ. Apoi, păru că-şi 
recapătă echilibrul, dar capul îi căzu greoi pe piept. 

— Mr. Pike, murmură cu voce stinsă, este un ofiţer 
desăvârşit. Manevra era primejdioasă, fără îndoială, fiindcă 
nu se schimbase cu totul direcţia corăbiei. 

„Dar ea a izbutit, totuşi! Un ofiţer adevărat, vă spun...” 
„Sunteţi bun, Mr. Pathurst, să-mi daţi ajutor să mă întorc? 
Nu mă simt bine...” 

Uşa grea de fier se închise în urma lui şi mi-a trebuit o 
mare sforţare muşchiulară pentru ca, în ciuda legănărilor şi 
zvârcolirilor corăbiei, să ajut pe căpitanul West să treacă 


pragul. El îmi mulţumi printr-un semn făcut cu mâna, se 
întinse pe canapea şi, la întrebarea mea dacă are nevoie de 
ceva, îmi făcu semn că nu. 

Îl lăsai singur şi mă dusei iar pe dunetă, tocmai la timp 
pentru a vedea ţâşnind o adevărată santinelă înaintată a 
„Capului anevoios” şi a şirului de stânci care îl păzesc. 

Nu ne puteam întemeia nădejdile de a scăpa de acest 
dinte uriaş înfipt în valuri, decât pe vreo minune. 

— Strângeţi pânzele! Strângeţi-le! Urlă Mr. Pike. 

Echipajul se năpusti la manevră, în timp ce secundul se 
repezi spre roata cârmei, pe care o smulse din mâinile lui 
Tom Spink şi o răsuci furios. 

Dar e neîndoios că orice strădanie ar fi fost zadarnică, 
dacă o rafală n-ar fi împins mai tare pânza cea mare, tocmai 
la vreme. 

Trecurăm la mai puţin de o aruncătură de piatră de blocul 
uriaş, în jurul căruia clocoteau valurile spumoase şi, 
îngroziţi de moartea ce ne ameninţa, fiecare din noi îşi simţi 
respiraţia oprită. 

Numai datorită întâmplării, vergele de sus ale catargurilor 
nu se izbiră de stâncă. 

De pe punte, răsună un țipăt: 

— A căzut un om în mare! 

Primejdia fiind înlăturată, Mr. Pike părăsi cârma. 

EI ridică mâinile spre fer. 

— Care-i nătărăul? Întrebă pe Mr. Mellaire, cu un aer 
ursuz. 

— Boney, mi se pare. De altfel, nu era bun de nimic. 

— Cu atât mai bine! Că doar n-om alerga după el...! 

Mă înapoiai spre odaia hărților, neliniştit de starea 
căpitanului West, a cărui greşeală de neînțeles ne-ar fi făcut 
pe toţi să pierim, împreună cu „Elseneura”. 

Mă uitai printr-o ferestruică. „Samuraiul” zăcea pe podea: 
un trup ţeapăn, care se mişca la fiecare legănare a 
corăbiei... 

CAPITOLUL XXX. 


Dulgherul finez dispare cu „vrăjitori” cu tot. 

Moartea căpitanului West a fost o lovitură crâncenă pentru 
Marguerite în ciuda sforţărilor ei de a se arăta tare şi a nu- 
şi trăda durerea. Ea mi-a amintit temerile pe care le avea 
cu privire la sănătatea tatălui ei, de la începutul călătoriei; 
îngrijorarea aceasta a fost una din pricinile care au hotărât- 
o să se îmbarce împreună cu el. Suferea de inimă, fără 
îndoială. 

Nici Mr. Pike nici Mr. Mellaire, nici eu nu făcurăm în faţa 
fetei vreo aluzie la groaznica greşeală a căpitanului West, 
pe urma căreia am fi dispărut cu toţii în valuri. 

„Samuraiul” a fost scufundat în apă la ora patru după- 
amiază, după ritualul obişnuit. 

Numaidecât, Mr. Pike a preluat conducerea corăbiei. 

El a adunat mai întâi cele două echipe de serviciu şi le-a 
dat sfaturi. Fiecare din cuvintele lui era câte un punct 
ascuţit, sortit să pătrundă până şi în creierii cei mai 
mărginiţi. 

În mod deosebit, a înştiinţat oamenii că au un nou 
conducător şi că de-acum încolo lucrurile vor merge altfel 
decât înainte. 

— Până acum, încheie Mr. Pike, v-aţi făcut poftele şi aţi 
trăit ca nişte rentieri. Acum trebuie să munciţi serios. Puţin 
suflet, ce dracu! Puțin suflet! 

Oamenii au plecat capul tăcuţi. Se tem de Mr. Pike, care 
nu încetează să-i hărţuiască şi-i loveşte necontenit cu 
pumnii lui pătraţi, aşa cum o dovedesc numeroşi obraji 
umflaţi şi învineţiţi. Fără îndoială, vor face tot ce sunt în 
stare! 

Vântul a încetat deodată şi „Elseneura” pluteşte ca o 
bucată de plută pe marea liniştită. Din când în când, câte o 
adiere uşoară ne împinge puţin. 

În cursul după-amiezii, Mr. Mellaire, care era de veghe, s-a 
apropiat de mine şi, trăgându-se deoparte, îmi destăinui 
gândurile sale cele mai ascunse. 


— Păcătos sistem, Mr. Pathurst, mi-a spus, e cel al noului 
nostru comandant. Istoveşte prea mult oamenii! 

„Ocărâţi şi loviți orbeşte, nu se gândesc deocamdată să se 
împotrivească. Sunt prea prăpădiţi. 

„Dar asta nu ţine aşa până la sfârşitul călătoriei. Mr. Pike e 
învechit. Nu-şi dă seama că, din tinereţea lui şi până acum, 
s-au schimbat vremurile. Nici legile maritime nu mai sunt 
aceleaşi. Nu te poţi purta cu un echipaj atât de rău, cum se 
poartă el zilnic.” „Să aşteptăm urmările şi veţi vedea că am 
dreptate!” 

Îi răspunsei cu toată cruzimea: 

— Ha! Ha! După cum văd, aţi plecat urechea binevoitoare 
la acuzaţiile ticăloşilor pe care-i avem la bord. 

„Daţi-mi voie să vă spun, că atitudinea dV Nu-i deloc 
potrivită unui ofiţer!” 

Lovitura fu bine ţintită. Vălul subţire de blândeţe ce se 
aşezase pe privirea înşelătoare a lui Mr. Mellaire, pieri pe 
neaşteptate. 

Ochii lui de ucigaş scăpărară şi părură că se ţintesc 
asupră-mi. 

Dar Mr. Mellaire îşi reveni curând, buzele îi schiţară un 
surâs şi privirea îi deveni oarecum liniştită. 

— Aţi înţeles greşit, îmi răspunse blând, reflecţie foarte 
firească pe care, în interesul tuturor, mi-am îngăduit să vi-o 
împărtăşesc. 

„Aş fi mâhnit dacă v-aţi supăra pe mine. Să presupunem 
mai bine că nu aţi auzit nimic! Fiţi încredinţat, vă rog, că 
sunt, ca oricare altul, un ofiţer pătruns de îndatoririle lui.” 
„Dar vă repet, creierii oamenilor, sunt mai frământaţi acum, 
ca altădată. Sunt eu de vină? Şi nu-i mai bine să fim cu ochii 
în patru?” 

Convorbirea noastră alunecă asupra unor probleme. 
Căzurăm de acord, Mr. Mellaire şi cu mine, că necunoscuţii 
pe care ni-i dăruise Capul Horn şi în privinţa cărora 
echipajul continuă să fie stăpânit de aceeaşi groază 


superstiţioasă, dădeau necontenit dovadă de o bunăvoință 
fără margini, spre a fi folositori. 

Aceştia, cel puţin, fiind izolaţi de restul echipajului, din 
pricina neputinței de a se înţelege cu oamenii noştri într-o 
limbă cunoscută, nu vor fi molipsiţi. Mă uit uneori la ei cu 
luare-aminte, în timp ce se află pe punte, proptiţi bine pe 
picioare şi am impresia că vor să cerceteze nemărginit cu 
privirea lor visătoare. Neîndoios că se gândesc la ţările 
îndepărtate în care s-au născut, unde au mame cu ochii ca 
topazul, la fel ca ai lor, unde locuiesc fraţii lor de rasă, al 
căror păr este de culoarea nisipului, ca şi al lor. 

Zilnic am convorbiri prieteneşti cu Tom Spink, pe care-l 
găsesc mereu la bara cârmei. Îl încurajez pe cât pot, fiindcă 
acest anglo-saxon, oţelit, pare cu totul pierdut, deşi este un 
marinar încercat. 

Lăsându-şi deoparte la modul propriu, nu-şi ascunde 
descurajarea, şi nu încetează să se tânguiască: 

— Niciodată, mi-a spus amărât, nu mă voi mai îmbarca 
pentru înconjurul Capului Horn! Am jurat-o de o mie de ori, 
dar de data asta-mi voi ţine jurământul. 

„Nu, niciodată, Mr. Pathurst! Niciodată 

Mi-a istorisit şi el o păţanie. Iat-o: 

Era pe „Nahoma”, acum vreo patru ani. Două sute treizeci 
de zile de la Liverpool la San-Francisco. Da, două sute 
treizeci, nu mai puţin! 

„Aveam o încărcătură de creozot şi ciment. Şi creozotul 
cere să fie aşezat cu multă grijă, altfel nu stă locului. 

„Luni de zile, mi-a fost cu neputinţă să trecem de Cap. 
Între timp, muri căpitanul şi fu scufundat în mare, chiar 
aici. 

„Apoi, începură să ne lipsească merindele şi ne 
îmbolnăvirăm toţi de scorbut. Mulţi dintre noi muriră. Era 
un blestem!” 

— Cu toate acestea, îi spusei râzând, te-ai îmbarcat iar...! 

Tom Spink rămase tăcut câteva clipe, pentru a-mi 
mărturisi apoi, cu glas încet: 


LLA 


— Dacă marea ar fi înghiţit pe dulgher, în locul lui 
Boney...! 

Mai întâi, nu-l înţelesei. Apoi, îmi adusei aminte că 
dulgherul era „finezul”, vrăjitorul afurisit care „aduce timp 
bun sau rău, când vrea” şi „nu se gândeşte decât să joace 


renghiuri bieţilor marinari. , 
* 


x X 


De ieri, vremea s-a schimbat cu totul, ca prin farmec. 

Având în spate un vânt puternic dinspre est, alergăm în 
sfârşit spre vest, cu o iuţeală de douăsprezece noduri. 

Cum dulgherul a dispărut, potrivirea între aceste două 
fapte dă de gândit. 

Azi-dimineaţă, când m-am trezit şi în timp ce Wada mă 
ajuta să mă îmbrac, am fost uimit de seriozitatea obrazului 
său, Şi mi-a împărtăşit noutatea, cu un aer posomorât. Din 
ajun, nu se mai ştie nimic despre dulgher. 

Din ordinul lui Mr. Pike, au fost scotocite toate colţişoarele 
corăbiei. Nu s-a găsit însă nimic. 

— Şi ce crezi că i s-o fi întâmplat? Întrebai. 

— Oamenii ucis pe el şi aruncat apă. Ioţi neghiobi şi 
ticăloşi! Adevărată bandă de câini şi porci! 

Întrebai pe steward, care îmi adeveri spusele lui Wada şi 
socoti, ca şi el, că dulgherul a fost omorât. 

El adăugă: 

— Toţi aici gândesc numai la omor. Şi pe mine omorât, 
sigur, azi, mâine! 

„Foarte bine! Dar eu apăr la mine. Şi întâi omorât câţiva 

Spunându-mi aceste cuvinte, îşi descheie vesta şi văzui de- 
a lungul corpului său, în partea stângă ca s-o poată avea 
oricând la îndemână, o teacă de pânză, legată cu o curea. 
Din teacă se ivea mânerul unui cuţit lung, cu care taie 
măcelarii carnea în bucăţi. 

Bătrânul chinez scoase încet arma de temut, care avea o 
lungime de vreo două picioare. Pentru a-mi arăta că era 
bine ascuţită, tăie o foaie de ziar în bucățele. 


LLA 
! 


— He-he! Adăugă el cu un rânjet batjocoritor. Eu numai 
„galben murdar”, „maimuţoi”, „fleac”. Înţeles! 

„Dar ei lasă pace pe mine!” 

Nimic nu-mi dădea putinţa să aflu adevărul. Noaptea 
fusese liniştită, Ninsese. Nici un val nu scăldase puntea 
corăbiei. Aşadar, presupunerea unui accident trebuie 
înlăturată. 

Pe la ora opt, Mr. Pike a întrunit pe toţi oamenii pe corabie 
şi i-a întrebat pe rând. Răspunsurile au fost aceleaşi: „Nu 
ştiu nimic! 

Când i-a venit rândul, Mulligan Ilacobs a fost neobrăzat ca 
de obicei: 

— Dulgherul?! Mârâi. Dar ce credeţi că puteam să-i fac? 
„Îmi închipui că mă veţi învinui că m-am repezit la uriaşul 
acela şi l-am aruncat peste bord. Ce dovadă aveţi, vă rog? E 
adevărat că sunt cel din urmă dintre nătărâi şi că am, aşa 

prăpădit cum sunt, o forţă de taur!” 

Mr. Pike se încruntă, dar nu stărui şi trecu la altul. 

Scena era mişcătoare. De sus, de pe dunetă, Mr. Pike 
domina semeţ pe oamenii adunaţi pe punte, vicleni şi închişi 
în ei înşişi. O zăpadă uşoară îşi scutura vertical fulgii în 
aerul liniştit. 

„Elseneura”, ale cărei pânze erau aproape amorţite, 
aluneca încet şi suspinând pe valurile, care abia îi atingeau 
marginile. 

Cu chipurile trase, oamenii se legănau în ritmul pe care-l 
impunea corabia, cu mâinile în mănuşi şi picioarele în 
cizme. Cei trei necunoscuţi cu ochii ca topazul ascultau 
visători, fără să priceapă nimic. 

Deodată, începu să bată vântul dinspre est. 

Mr. Pike fu cel dintâi care simţi. Îl văzui tresărind şi 
întinzând obrazul spre vântul acela uşurel. În clipa 
următoare, îl simţii şi eu. 

El aşteptă o clipă, spre a se încredința că n-a fost numai 
închipuire. Apoi, uitând de dulgherul dispărut, începu să 


dea ordine scurte echipajului, care se grăbi să-şi reia 
munca. 

Toate pânzele pe care le aveam fură întinse pe vergi, până 
în vârful catargului: cârmaciul învârti roata barei şi 
„Elseneura” începu să alerge spre est. Ochii mei întâlniră 
pe cei ai lui Tom Spink, a cărui privire era triumfătoare. 

Părea că spune: „prevăzusem bine!” Şi faptele o dovedeau 
cu prisosinţă. Dulgherul cu picioarele mari zburase peste 
bord, fără să ştie cum, împreună cu traista lui cu vrăjitorii - 
şi vântul cel bun venise! 

Voios din cale-afară, Mr. Pike măsura duneta în lung şi în 
lat. Dispreţuind frigul, îşi scosese mănuşile şi-şi freca 
mâinile de bucurie. Îşi vorbea şie-însuşi şi-şi manifesta 
mulţumirea într-un chip hazliu. 

Îşi îndrepta privirea când spre partea de dinainte şi spre 
oamenii a căror muncă o supraveghea, când, fericit, spre 
partea din care sufla vântul prielnic şi cădea zăpada. 

— Ei bine, ce credeţi Mr. Pathurst? Mă întrebă fără veste. 

De data asta am nimerit-o! Am nimerit-o! Ha! Ha! Ha! 

Flecărea vrute şi nevrute şi începu să-mi vorbească despre 
restaurantele franţuzeşti din San-Francisco, ale căror 
bucătării erau neîntrecute în pregătirea unei anumite 
mâncări de rață. 

— Raţa trebuie apucată şi aruncată într-un cuptor bine 
încălzit, unde stă şaisprezece minute... După mine, 
patrusprezece minute sunt de ajuns. Mâncarea e coaptă şi 
delicioasă! 

Vorbindu-mi, îi lăsa gura apă... 

Pe la amiază, încetă să cadă zăpada şi vântul deveni mai 
rece. Ne iuţirăm pasul şi dulgherul acela uriaş aruncat în 
apa îngheţată spre a servi de hrană peştilor, rămase mult în 
urma noastră. 

La ora trei, începu furtuna şi noi sfâşiam, cu o iuţeală 
nebună, Oceanul turbat, ale cărui valuri ce veneau dinspre 
est se spărgeau zgomotos de cele ce veneau dinstre Vest, 
respingându-le într-o luptă cumplită şi triumfătoare. 


Mr. Pike privea pierdut vergele vintrelor, care se bolteau 
sub rafale, ca arcurile sub mâna unui arcuş nevăzut şi erau 
în fiecare clipă amenințate să fie smulse sau frânte. 

Puțin îi păsa, îmi spunea, jurându-mi că - orice s-ar fi 
întâmplat - nu va strânge nici o bucăţică de pânză. 

Mai mult, dădu ordin să se întindă şi pânza cea mai mare, 
susţinând că nici Dumnezeu, nici chiar Diavolul nu vor 
izbuti s-o facă să sară din loc. 

— Barometrul coboară! Îmi spuse Mr. Pike. Asta-i bine! Cu 
cât se va mări puterea vântului, cu atât mai repede vom 
înainta spre vest. 

Doi inşi, schimbaţi la fiecare jumătate de oră, se căzneau 
în acelaşi timp cu mânuirea barei de la cârmă. Şi cu tot 
frigul, le şiroia sudoarea pe obraji. 

Spre seară, ne încrucişarăm cu altă corabie care încerca 
să se îndrepte spre est şi îndura, la rându-i toate necazurile 
pe care le îndurasem noi. 

Văzând-o, Mr. Pike începu să ţopăie ca un sălbatic şi 
salutând-o batjocoritor, îşi urlă disprețul voios spre formele 
îmbrăcate în muşamale, ce se zăreau pe duneta acelei 
corăbii nenorocite. 

Noaptea care urmă în plină suferinţă şi glorie, astfel că nu 
putui închide ochii. 

Săriturile „Elseneurei” mutaseră din loc soba cea mare din 
salon şi focul trebui să fie stins. În cabine au fost aprinse 
sobe cu gaz. Dar soba mea răspândea un miros înăbuşitor, 
încât am stins-o. 

Aflai a doua zi dimineaţă, că nici Marguerite nu putuse 
dormi. Dar alergătura nebunească a corăbiei n-o înfricoşa 
deloc. 

În schimb, Mr. Mellaire era stăpânit de oarecare temeri, 
pe care mi le mărturisi: 

— Să conduci în felul acesta o corabie atât de încărcată ca 
a noastră, e un lucru nechibzuit. 

„Elseneura” nu-i un yacht uşor, cu care-ţi poţi îngădui 
orice îndrăzneală, ci un adevărat lădoi plin cu cărbuni. Ce s- 


LIA 


ar întâmpla dacă ne-ar sfărâma catargurile? Am fi nimiciţi 

La ora opt, Marguerite şi cu mine ne urcarăm pe dunetă şi 
găsirăm pe Mr. Pike, care nu dormise deloc. 

Ne salută voios. 

Cât despre echipaj, el părea încă îngrozit. Nu i se putu da 
nici o mâncare caldă, întrucât bucătăria de pe partea din 
faţă a corăbiei fusese inundată în trei rânduri. Oamenii 
trebuiră să se mulţumească doar cu pesmeţi de mare şi 
carne de cal, conservată. 

La amiază, ajunseserăm o corabie care avea puţine pânze 
întinse şi mergea în aceeaşi direcţie cu noi. 

— la priviţi pe fricoşii ăştia! Zeflemi Mr. Pike. N-au măcar 
curajul să se lase mânaţi şi-şi pierd vremea asta bună 
degeaba, de ţi-e mai mare mila! 

În mai puţin de un sfert de oră, înconjurarăm şi depăşirăm 
vasul acela, destul de drăguţ dealtfel. Atât de mare era 
iuţeala cu care mergeam, încât vasul celălalt părea că stă 
nemişcat. 

Mr. Pike, întocmai ca un ştrengar scăpat de curând de la 
şcoală, îşi reîncepu tropăiturile de bucurie din ajun şi dădu 
cârmaciului ordinul să se alăture uşor de corabia aceea. 

Ofițerii şi echipajul ne priviră înmărmuriţi trecând ca o 
trombă pe lângă ei şi Mr. Pike le întinse un capăt de odgon, 
îndemnându-i parcă să se lase remorcaţi. 

Până şi Marguerite începuse să se înspăimânte. Privirea i 
se ducea fără voie spre vergelele care se încovoiau. 

Amândoi întâlnirăm apoi pe Iom Spink, istovit din cale- 
afară şi care fusese înlocuit la cârmă. 

— Ei bine, îi spusei, dispariţia dulgherului ne-a adus noroc, 
fără îndoială. Eşti mulţumit? 

— Doamne, Dumnezeule! Dacă secundul nostru l-ar fi 
însoţit în fundul apei, fericirea noastră ar fi fost şi mai 
mare! 

La ora cinci după-amiază, loch-ul de măsurat iuţeala 
înregistrase, din ajun la aceeaşi oră, trei sute 
patrusprezece mile. 


Acum e miezul nopţii şi, ghemuit în patul meu şi fără somn 
ca de obicei, scriu în grabă rândurile acestea pe carnetul 


meu de notițe. 
* 


x X 


Acum, am trecut de-a binelea de Capul Horn! 

Vântul nu mai bate atât de tare, timpul se îmbunătăţeşte şi 
mersul nostru e iarăşi normal. Temperatura e mai plăcută şi 
în curând vom începe să simţim parfumul elizeelor. 

Oamenii s-au înviorat. leri-seară am auzit pe unul din ei 
cântând. 

Stewardul a pus deoparte cuțitul lui uriaş, iar gândurile 
negre i s-au luminat până într-atât, încât aseară l-am găsit 
jucându-se de zor cu Possum... 

Şi chipul lui Wada s-a înseninat. 

Dar Mulligan lacobs şi Andy Fay rămân tot viperele 
veninoase ce au fost neîncetat. 

Din ce în ce mai hotărât, Charles Davis nu vrea să moară. 

Larry s-a lăsat să i se scoată un dinte. După trei zile de 
suferinţe cumplite, a venit în partea din urmă a corăbiei şi a 
rugat pe secund să-i uşureze durerile. 

Mr. Pike s-a grăbit să-l satisfacă, dar n-a vrut să se 
„maimuţărească”, adică să întrebuinţeze cleştele de oţel, 
folosit în asemenea cazuri şi aflat în lădiţa cu medicamente. 

— Nu-mi pasă, mi-a spus, de invențiile astea! Şi după 
sistemul bun şi bătrânesc pe care l-am îndrăgit totdeauna s- 
a servit de un cui şi un ciocan. 

Nu-i de crezut, ştiu, dar am văzut cu ochii mei: o lovitură 
de ciocan, dată cu îndemânare şi dintele a sărit! 

Şi Larry a sărit în sus şi a început să alerge în dreapta şi 
stânga, urlând ca un turbat şi ţinându-se de falca pe care o 
credea crăpată. 

Mr. Pike susţine că în felul acesta a scos în viaţa lui sute de 
dinţi, fără vreo urmare nenorocită. Totul e să te pricepi! 

Ne-a mai istorisit că a călătorit cândva cu un căpitan, care 
se bărbierea în fiecare duminică fără brici. Cum? 


Se folosea de o lumânare şi de un ştergar ud, cu care-şi 
ştergea faţa pe măsură ce-şi pârlea părul. 

Secundul e din ce în ce mai vesel. 

— Ha! Ha! Ha! Cred că, după moda veche, am dat 
echipajului o imagine vie despre navigația de altădată. 

Oamenii nu vor uita curând lecţia aceasta! 

„Adică n-o voi uita cel puţin acei care nu vor zbura peste 
bord, cu sau fără sac de cărbuni la picioare, înainte de a 
ajunge în vreun port oarecare!” 

Îl întrebai, oarecum uimit: 

— Aşadar, credeţi că vom mai avea morţi şi afundări? 

Mr. Pike se întoarse spre mine, mă privi o clipă drept în 
ochi şi-mi răspunse: 

— Fiţi sigur de asta! Iadul n-a început încă să-şi dezlănţuie 
puterile! 

Secundul îşi face guart-urile înainte, schimbându-se 
regulat cu Mr. Mellaire. 

Din delicateţe faţă de Miss West, Mr. Pike şi-a păstrat 
cabina pe care o avea. De fapt, obiceiul este ca, în cazul 
când căpitanul moare în timpul călătoriei, secundul să se 
mute în cabina lui. 

De la dispariţia dulgherului, Mr. Mellaire mănâncă singur 
în încăperea cea mare din partea de dinapoi a corăbiei şi 
doarme împreună cu Nancy în partea centrală. 

CAPITOLUL XXXI. 

Se dezlănţuie răzvrătirea. 

S-au scurs două săptămâni de când am trecut de al 
cincizecilea grad în Oceanul Pacific. Ne aflăm acum la al 
treizecişişaptelea grad adică la aceeaşi latitudine sub 
Ecuador, ca şi deasupra Ecuadorului. 

Şi iată că încep să se împlinească prevestirile lui Mr. Pike 
şi cele ale lui Mr. Mellaire. 

Zilele bune n-au luat cu câe şi amintirea suferințelor 
îndurate, iar vrăjmăşiile strânse în timpul călătoriei s-au 
înrădăcinat mai mult. 


Possum, biata mea javră, a dezlănţuit fără vrere 
rezvrătirea. 

leri-dimineaţă, pe la ora nouă, Mr. Mellaire, care era de 
veghe, se afla tocmai sub cafasul catargului şi dădea 
diferite ordine lui Sundry Buyers care, împreună cu Arthur 
Deacon, Ditman Olansen şi Maltezul, era cocoţat pe 
catarguri. 

Mr. Pike umbla pe podişca de oţel. 

Pe acoperişul locuinţelor centrale ale echipajului, Possum 
zburda în jurul coteţului, în care găinile, cu penele năpârlite 
dar dornice de viaţă, băteau din aripi şi culegeau grăunţele 
şi tărâţe aduse de steward. 

Câinele fericit şi el de îndreptarea vremii, lega iar 
cunoştinţă cu păsările şi, spre a le adulmeca mai de 
aproape, îşi vârâse botul printre zăbrelele coteţului. 

O găină înţelegându-i rău prietenia, se repezi spre câine 
şi-i aplică în bot o puternică lovitură cu ciocul. 

Dându-se înapoi, Possum scoase un țipăt de durere, un 
țipăt ascuţit şi supărat. 

Acest țipăt atrase luarea-aminte a lui Ditman Olansencare, 
aplecat pe vergă, întinse gâtul spre a vedea ce s-a 
întâmplat. El ţinea pe umeri un scripete, pe care era 
înfăşurată o funie. Când îşi întinse gâtul, Olansen scăpă de 
pe umeri scripetele, care căzu lângă Mr. Mellaire fără să-l 
rănească însă. 

Dar funia, lovind în treacăt capul celui de-al doilea 
locotenent, îi smulse şapca, deşi era prinsă cu o curea. 

Mr. Pike, aşa cum am spus, era pe aproape. De pe podişca 
de oţel, zări deodată dedesupt, îngrozitoarea crăpătură din 
ţeasta lui Mr. Mellaire. Rămăsese încremenit câteva clipe, 
întrebându-se dacă nu cumva visează. 

Fără să-şi dea seama, îşi strânse pumnii, în timp ce privea 
cu toată atenţia acest semn de neînlăturat datorită căruia 
putea recunoaşte fără greş pe ucigaşul căpitanului Somers. 

În clipa următoare, cobori încet pe punte şi se îndreptă 
spre al doilea locotenent, cu gândul vădit de a-şi vâri 


degetele, ca ghearele unei păsări de pradă, în şanţul acela 
înfricoşător - şi să-i sfâşie creierul. 

Mr. Mellaire se dădu iute înapoi cu doi paşi, iar Mr. Pike 
păru că e iar stăpân pe sine. Braţele-i căzură de-a lungul 
corpului şi se opri. 

— Ştiu cine eşti!... Spuse Mr. Pike cu voce surdă, care 
tremura de tulburare. 

„Acum optsprezece ani, ai fost pe „Cyrus-Ihomson”, care, 
rămânând fără catarguri din pricina vijeliei, se scufundă. Ai 
luat loc în singura luntre ce a fost salvată. 

„După şapte ani, ai fost pe „lason-Karrison, la San- 
Francisco şi căpitanul Somers a fost ucis de cel de-al doilea 
locotenent, ai său, care erai tocmai tu, adică unul dintre 
spravieţuitorii de pe „Cyrus-Ihomson”. 

„Ucigaşul, care avusese ţeasta crăpată de un bucătar 
nebun, se numea Sydney Waltham, despre care ţi-aş fi 
recunoscător dacă mi-ai da noutăţi”. 

Fără să mai asculte Mr, Mellaire, sau mai curând Sydney 
Waltham, făcu în ciuda celor cincizeci de ani ai săi o 
săritură în lături, cu o uluitoare agerime şi se repezi spre 
partea centrală a corăbiei, unde-şi avea cabina. 

Dar nu fugise ca să se ascundă în ea, ci pentru a ieşi 
curând ţinând în mână un revolver automat Smith şi 
Wesson, calibrul 32, cu care începu să tragă. 

Câteva gloanţe se turtiră în parapetul punţii înguste, spre 
care Mr. Pike se repezi numaidecât. Şi, cu toate că nu-i 
plăcea să lase să se creadă că fuge, se retrase şi ajunse pe 
dunetă, din câteva sărituri. 

Atunci, răzvrătirea se dezlănţui pe neaşteptate. 

Arthur Deacon, cocoţat pe catargul din urmă, se aplecă şi 
aruncă spre Mr. Pike, care tocmai trecea pe dedesubt, sula 
de desfăcut nodurile funiilor; ea se învârti de mai multe ori, 
scânteind în bătaia soarelui. 

Sula era gata-gata să atingă pe Mr. Pike şi să sfărâme pe 
Possum, care alerga spre partea din urmă, înnebunit de 
împuşcăturile ce se auzeau, fiindcă Mr. Mellaire, fără să 


ţintească de ajuns de bine, trăgea necontenit. Vârful ascuţit 
al sulei pătrunse cu atâta putere prin lemnul punţii, încât 
sula continua să vibreze cu furie câteva secunde. 

În cele din urmă, în timp ce un ultim glonte se izbi de 
închizătoarea de oţel a odăii hărților şi în timp ce omul de la 
cârmă îşi părăsea postul, văzui pe Mr. Pike coborând pe 
furiş spre cabine. 

În ce mă priveşte, nu mă clintisem din postul meu de 
observaţie situat în partea centrală a corăbiei, fie din 
pricină că eram încredinţat că nu mă ameninţa nici o 
primejdie, fie pur şi simplu din lipsă de prezenţă de spirit în 
faţa evenimentelor ce se produseseră atât de neaşteptat. 

În timpul unei potoliri, izbutii să ajung pe dunetă, când 
răzvrătiţii, conduşi de Sydney Waltham şi de cei trei ticăloşi, 
dădură năvală, plini de avânt. Văzui banda îmbrâncindu-se 
şi repezindu-se spre scară, pentru a se căţăra, dar nici nu 
mă gândii să încerc să-i opresc. Era foarte nimerit să nu mă 
împotrivesc, fiindcă n-aş fi izbutit; dimpotrivă, aş fi dat 
răzvrătiţilor prilejul să mă ucidă. 

Atingându-şi ţinta, oamenii părură foarte zăpăciţi de 
izbânda dobândită atât de lesne şi cu totul dezamăgiţi că nu 
găseau înainte-le nici un vrăjmaş. 

Trecând pe lângă mine, Bert Rhine păru că vrea să se 
oprească, spre a mă lovi cu ajutorul cuţitului pe care-l avea 
în mână. Dar îşi reluă aproape numaidecât alergătura, 
socotindu-mă desigur „un număr fără însemnătate”. Mă 
simţii niţel jignit, dar şi fericit. 

Când oamenii văzură că nu mai era nimeni pe dunetă, 
rămaseră uluiţi. Oare conducerea corăbiei era părăsită în 
voia soartei? Asta-i supăra şi-i îngrijora mult. 

Bert Rhine trimise pe italianul Guido Bombini să 
înconjoare adăpostul care acoperea roata cârmei, spre a se 
încredința că nu se ascunsese acolo nici un duşman. 

Apoi, dădu un ordin evreului Isaac Chantz, pe care 
O'Sullivan îl rănise la începutul călătoriei. Şi, Chantz, urmat 


de câţiva voinici, se duse în chip de cercetaş spre odaia 
hărților, a cărei uşă o deschise fără veste. 

În aceeaşi clipă, străluci şi se prăbuşi asupră-i un cuţit 
lung măcelăresc, pe care-l ţinea o mână galbenă uscată. 
Cuţitul îi alunecă de-a lungul capului şi gâtului şi-i atinse 
umărul stâng. 

Oamenii care însoțeau pe Isaac Chantz se dădură înapoi şi 
evreul se clătină până la stinghia de sprijinire, apăsându-şi 
rana cu mâna dreaptă. 

Bert Rhine, care în timpul acesta se dusese să cerceteze 
sufrageria, veni în goană, odată cu Mr. Mellaire, care ţinea 
încă în mână revolverul gol. Ei îşi croiră drum printre cei ce 
se înghesuiau, şovăitori, în faţa odăii hărților, a cărei uşă se 
închidea şi se deschidea, în ritmul clătinăturilor corăbiei. 

Nu cumva cuțitul ascuns avea să lovească iar pe cel dinţii 
ce s-ar fi încumetat să intre? 

Înţelept şi prevăzător, bătrânul chinez nu se arătă. În locul 
lui, Mr. Pike fu acela care se ivi pe neaşteptate, venind pe 
scara lăuntrică. Era înarmat cu revolverul său, Colt, de 
calibrul 44. 

Numaidecât porni spre el o serie de detunături, 
asemănătoare unor focuri de artificii. Dar răzvrătiţii, care 
trăgeau fără să mai ţintească şi ale căror arme nu erau 
proaste, erau atât de zăpăciţi, încât nici un glonte nu 
nimeri, pe secund. 

Dar şi el trăgea. Cu tot tărăboiul drăcesc, putui descoperi 
împuşcăturile puternice şi regulate ale revolverului său. 

Deodată, văzui pe italianul Mike Cipriani, ducându-şi 
îndurerat mâna la pântece şi prăbuşindu-se pe punte. 

Văzându-l corcitura de Shorty, care ţopăia şi se strâmba în 
mijlocul învălmăşelii, dădu semnalul retragerii. Se rostogoli 
pe scara dunetei şi toţi îl urmară. Fu o dezordine 
nemaipomenită. 

Isaac Chantz, care sângera necontenit, fu cel dintâi care 
fugi după Shorty. 


Nosey Murphy îşi azvârli nebuneşte cuțitul spre Mr. Pike, 
dar nu-l nimeri. Tăişul izbi cu putere unul din mânerele de 
aramă ale roții de la cârmă şi căzu apoi pe podea. 

Al doilea locotenent fugi după ceilalţi, însoţit de Bert 
Rhine. În alergătura lor disperată se izbiră de mine 
puternic, încât erau să mă răstoarne. 

„Câmpul de luptă” începea să se golească. Mr. Pike trase 
încă o dată şi nimeri pe Bill Quingley, care se prăbuşi la 
picioarele mele. 

Ultimul care trebuia să fugă era Maltezul. El se opri pe 
una din treptele de sus ale scării, pentru a privi cu 
îndrăzneală în faţă pe secund. Mr. Pike îşi îndreptă spre el 
ţeava revolverului şi trase. Dar se isprăviseră cartuşele, 
astfel că, în timp ce Maltezul dispărea grăbit, revolverul 
făcu doar un zgomot sec. 

Duneta era a noastră. 

Stewardul ieşi încet din odaia hărților, ţinând în mână 
cuțitul său lung şi pregătit să lovească dacă va fi nevoie. 

Marguerite îl urmă. În spatele ei venea Wada, care-mi 
aducea carabina Winchester, o jucărie poate, dar de temut. 

Mr. Pike îşi privea revolverul cu o mutră turbată, 
cercetându-l amănunţit ca să se încredinţeze dacă se 
înţepenise, sau i se isprăviseră într-adevăr cartuşele. 

— Când Marguerite îl întrebă în ce direcţie vrea să 
îndrume corabia. 

Secundul tresări şi răspunse: 

— Puneţi bara cârmei spre vânt! 

— Înţeles! Spuse Marguerite. Şi alergă spre roata aceea 
uriaşă, pe care o mânui cu ajutorul lui Wada în direcţia 
arătată de secund. 

Din fericire, marea era liniştită şi fiica „Samuraiului” 
înlocui cu semeţie pe cârmaciul dispărut. 

După cum vă spusesem, Wada îmi adusese carabina. 

— Ea gata pentru trageţi! Îmi spusese. Trebuie numai 
ridicat piedica. 


— Sunt la ordinele dvs.! Mă adresai lui Mr. Pike. Ce am de 
făcut? 

— 'Ţintiţi pe Roberts! Îmi răspunse. 

Şi-mi arătă un om ce se afla pe punte. 

Adăugă: 

— E cel mai bun trăgător din echipaj. Dacă-l doborâţi, e 
foarte bine. 

„Dacă nu-l nimeriţi, îi veţi insufla cel puţin teama de 
Dumnezeu”. 

Era întâia oară, când ţinteam un om. Dar situaţia era atât 
de gravă, încât febra obişnuită într-o asemenea împrejurare 
nu puse deloc stăpânire pe mine. 

Roberts, văcarul era la o sută de picioare de dunetă. Nu-l 
nimerii. Totuşi, greşisem ţinta cu atât de puţin, încât el sări 
în sus. 

În clipa următoare, descoperindu-mă, Roberts îşi îndreptă 
spre mine revolverul cu care era înarmat. 

Dar i-o luai înainte, trăgând iar. Atins de data asta, el se 
clătină şi căzu pe spate, apoi încercă să se ridice şi-mi 
trimise încă un glonte, care se pierdu în aer. 

Mă cuprinse un fel de nebunie, şi, sub apăsarea 
neîntreruptă a degetului meu arătător, o ploaie de plumb 
ţâşni din arma mea, năpustindu-se asupra lui Roberts. 

Îl nimerii de cel puţin trei ori. El căzu, după ce se roti de 
câteva ori, se ridică iar într-un cot şi trase iar la întâmplare 
încă două gloanţe; apoi, se lungi pe punte şi rămase ţeapăn. 
Era mort. 

În timp ce-mi priveam arma, simţii că mă atinge cineva pe 
braţ. Era Wada, care-mi aducea o duzină de cartuşe. Le luai 
şi le încărcai în armă, trimiţându-l să-mi aducă altele. 

De abia se îndepărtase Wada, când Bill Quingley, care 
zăcea la picioarele mele, îmi prinse gleznele şi îşi înfipse 
dinţii în pulpele mele. Scosei un țipăt de surpriză şi de 
durere. 

Dintr-o săritură, Mr. Pike îmi veni în ajutor. Trântind lui Bill 
Quingley o lovitură zdravănă de picior, îl făcu să-mi dea 


drumul. Îi trânti apoi încă una, mai zdravănă, trimiţându-l 
peste bord, fără ca trupul să atingă măcar stinghia de 
sprijin. 

Mike Cipriani era în agonie, nu departe de noi. El avu 
totuşi puterea să se târască pe podea, părând că vrea să se 
îndrepte spre cârmă şi să lovească poate, înainte de a-şi da 
sufletul, pe Marguerite, ce se afla acolo. 

Mr. Pike interveni iarăşi şi, folosindu-se de acelaşi mijloc ca 
şi la Bill Quingley, îi tăie poftele şi gândurile, oricare ar fi 
fost. Mike Cipriani zbură şi se duse să-l întâlnească în mare 
pe Quingley. 

Puntea de jos era goală. Nu se mai vedea nici un răzvrătit. 

Mr. Pike îşi vâri revolverul în buzunarul bluzei şi urlă spre 
partea din faţă a corăbiei: 

— Unde v-aţi ascuns, şoarecilor? leşiţi din găuri şi veniţi 
aici. Vreau să vă vorbesc. 

Guido Bombini, împins desigur de Bert Rhine, fu primul 
care se arătă şi înainta în chip de soi, făcând o sumedenie 
de gesturi ca să dea de înţeles că are gând uri paşnice. 

La rându-i, Mr. Pike arătă că n-are nimic în mâini. 

Când îşi dădură seama că într-adevăr secundul nu mai 
trage, începură să apară şi ceilalţi, unul câte unul, având 
între ei pe Bert Rhine, Nosey Murphy şi Kid Twist, care 
conduceau „ostilităţile”. 

— Bine! Spuse Mr. Pike, când îi văzu apropiindu-se destul. 

Cei trei necunoscuţi pe care ni-i dăruise Capul Horn 
urmau în neştire mulţimea, ca şi Faunul, care nu înţelegea 
nici el nimic din întâmplările groaznice de pe corabie. 

Şi Charles Davis apăruse, tot viu. Obrazul lui, galben ca 
ceara, se deosebea în chip ciudat de feţele pârlite care îl 
înconjurau. 

Lângă el se aflau Mulligan Iacobs şi Andy Fay, plini de ură. 

— Unde-i Sydney Waltham? Tună Mr. Pike. Vreau să-i 
vorbesc. De ce nu-i aici, printre voi? 

„Să se ducă unul să-l caute! Apoi veţi relua lucrul. Dacă 
nu, Dumnezeu să aibă milă de voi!” 


Oamenii, neliniştiţi, se frământară într-un tropăit tăcut. 

— Sydney Waltham, ieşi la iveală! Tună Mr. Pike peste 
capetele pe care le domina. 

— Bestie bătrână! Mârâi Mulligan lacobs. 

— Tăcere, Mulligan! Porunci Bert Rhine, pe care infirmul îl 
privi cu fiere. 

— Bert Rhine, reluă batjocoritor Mr. Pike, fii liniştit! Când 
îţi va veni rândul, nu vei fi uitat! 

Şi începu iar să strige: 

— Sydney Waltham, ucigaşule, mă auzi? Haide, mişelule, 
apropie-te, avem o răfuială veche amândoi. 

Se părea că în gândul lui stăruia mai mult ucigaşul 
căpitanului Somers şi pedepsirea lui, decât însăşi 
răzvrătirea dezlânţuită. 

Dar al doilea locotenent, făcându-se că nu aude, nu se 
arăta. 

Mr. Pike se întoarse iar spre Bert Rhine şi spre răzvrătiți şi 
strigă: 

— Haide, Bert Rhine, dă-le o pildă! Sau te arunc peste 
bord, ticălos fără pereche! 

„Vă dau, ţie şi şobolanilor ciumaţi care te înconjoară, două 
minute ca să vă supuneţi!” 

Ticălosul şi cei doi tovarăşi ai lui rânjiră, cu râsul lor 
întunecat şi duşmănos. 

— Mai întâi, mârţoagă bătrână, va trebui să asculţi ce 
vrem să spunem! 

„Davis, tu care nu te sperii şi ştii să vorbeşti, spune tu 
lecţia! 

— Deştept avocat, îl întrerupse Mr. Pike şi straşnică lichea! 

Charles Davis rămase cu gura căscată şi Bert Rhine ridică 
din umeri şi se răsuci pe călcâie, pregătindu-se să plece. 

— A, bine! Spuse el liniştit. Dacă nu vreţi să staţi de 
vorbă... 

Mr. Pike încuviinţă: 

— Dă-i drumul, Davis! Scoate-ne neghiobiile pe care le ţii 
în gâtlej! La vremea potrivită, vom mai avea astfel încă o 


socoteală de încheiat. 

Charles Davis tuşi spre a-şi drege glasul şi începu: 

Înainte de toate, ţin să declar că nu mă amestec deloc în 
toată isprava asta. 

„Sunt un bolnav, care abia se ţine pe picioare şi trebuia să 
mă aflu în clipa asta întins în patul meu.” „Dar mi s-au cerut 
informaţii privitoare la legea maritimă. Le-am dat... Era de 
datoria mea s-o fac!” 

— Şi ce îndrugă „legea maritimă”? Întrebă zeflemitor Mr. 
Pike. 

Fără să-şi piardă curajul, Charles Davis răspunse repede: 

— Ea spune că, atunci când ofiţerii unei corăbii nu mai 
sunt în stare să asigure conducerea, echipajul îi poate 
înlocui şi se poate însărcina să mâne spre port vasul aflat în 
primejdie. 

„Legea este răspicată în această privinţă şi „Analele 
maritime” dau destule pilde. 

„Aşa a fost, în 1892, cazul vasului „Abissin,. Căpitanul 
muri de friguri în timpul călătoriei şi ofiţerii secunzi 
începură să se dedea băuturii”. 

— La fapte! Răcni Mr. Pike. Nu-mi pasă de citaţiile tale! Ce 
vrei să spui? 

— Bine: Repet, vorbesc în calitate de sfătuitor dezinteresat 
şi fără să am vreun amestec. Sunt bolnav, scutit prin însăşi 
boala mea, de orice osteneală. 

„Ei, bine, lucrurile stau aşa. Aveam un căpitan cumsecade. 
Nimeni dintre noi nu poate spune nimic pe socoteala lui. 
Dar a murit!” „Secundul, care i-a luat locul, e un om furios, 
care vrea să ucidă pe al doilea locotenent. Dealtfel, nu ne 
sinchisim prea mult de lucrul acesta şi-l spun numai ca să 
întregesc înfăţişarea faptelor.” „Ceea ce vrem cu toţii este 
să ajungem în port teferi şi nevătămaţi. Dar vieţile noastre 
sunt în primejdie!” „Niciunul dintre noi n-a făcut cuiva rău. 
Dimpotrivă, dvS. Aţi împuşcat cu revolverul dvS. Doi 
oameni, aruncându-i apoi peste bord, aşa cum voi depune 
mărturie în faţa tribunalului.” „Şi mai este un al treilea aici 


pe punte, mort şi el, şi sortit să servească drept hrană 
rechinilor. De ce? Fiindcă s-a apărat în chip legal. 
Dumnezeu să-l ierte!” „Aceiaşi martori vor depune şi în 
privinţa aceasta. Ei vor spune adevărul, nimic altceva decât 
adevărul.” „Vorbiţi, domnilor! Spuneţi, dacă am sau nu 
dreptate!” 

Se auzi un murmur încurcat de glasuri, care îl aprobau. 

— În două cuvinte, vrei să-mi iei locul, hai! Încheie Mr. 
Pike. 

„Şi cu mine ce-ai să faci?” 

— Vom avea grijă de dvS. Aşa cum se cuvine, păzindu-vă 
până la sosirea noastră la Seattle. 

„Acolo, vă vom preda autorităţilor legale. Credinţa mea 
este că v-aţi putea apăra invocând nebunia şi, dacă 
argumentul vă va fi primit, veţi scăpa ieftin!” „Vă vorbesc 
prieteneşte, cum vedeţi!” 

Simţii în clipa aceea, că Marguerite îmi pune mâna pe 
umăr. Stewardul o înlocuise la cârmă şi-i dădu cuțitul cel 
mare. 

— Ţi-ai isprăvit „cuvântarea”? Întrebă Mr. Pike pe Davis. 
Foarte bine! 

Acum, voi răspunde o dată întregii bande. Aveţi cu toţii, v-o 
repet, exact două minute ca să vă hotărâți. 

„Îmi veţi preda pe al doilea locotenent şi vă veţi apuca 
numaidecât de lucru! Veţi fi iertaţi şi la sosire vă veţi primi 
toată simbria.” „De nu, îndată ce vom ajunge pe uscat, veţi 
fi predaţi justiţiei şi veţi îmbrăca, pentru răzvrătire pe 
mare, haina vărgată a puşcăriaşilor!” „Două minute, nu-i 
aşa?” „Cei care vor să cunoască puşcăria, n-au decât să 
rămână pe locurile unde se află! Cei care se vor gândi că e 
mai bine să se supună şi să se poarte cumsecade de acum 
înainte, pot veni aici, pa dunetă, la mine.” „Nu e pe 
tocmeală! Aveţi două minute de chibzuit”. 

Şi aplecându-se spre mine, îmi şopti: 

— Ţineţi-vă arma pregătită şi, dacă e nevoie, nu şovăiţi să 
trageţi. 


„Doar n-or fi crezut porcii ăştia, că ne pot porunci ei 
nouă!” 

Oamenii părură ca şovăie. Buckweat făcu un pas temător 
înainte, dar se opri. 

Încurajat totuşi de exemplul lui, Herman Luckenheimer 
păşi cu hotărâre şi se îndreptă spre scara dunetei. 

Văzându-l, Kid Twist îi ajunse dintr-o săritură. Înşfăcând 
pe german de spinare, îşi propti în el genunchiul şi-l 
răsturnă. 

Luai arma la ochi, gata să trag. 

Dar până s-o fac, italianul Guido Bombini reteză beregata 
germanului cu o puternică lovitură de cuţit. 

— Trageţi! Îmi strigă Mr. Pike. 

Apăsai pe trăgaci, dar avui ghinion. Glontele nu nimeri 
ţinta, şi lovi pe Faun, care se clătină, scoțând un țipăt de 
durere şi se prăbuşi pe punte, tuşind şi privindu-mă cu 
sărmanii lui ochi rătăciţi. 

Nici un om din echipaj nu mai clinti. 

Herman Luckenheimer, pe care Kid Twist nu-l mai ţinea, 
se prăvălise şi el, în timp ce Bert Rhine declară cu glas 
catifelat şi izimbind batjocoritor: 

— Mai sunt niscaiva amatori? Dacă-i îndeamnă inima...! 

— Cele două minute au trecut! Vesti Mr. Pike. 

— Şi ce aveţi de gând, bunicule? Îl zeflemi Bert Rhine. 

Într-o clipă, Mr. Pike îşi trăsese revolverul automat din 
buzunar, în timp ce oamenii se răspândiră cu repeziciune şi 
fugiră să se ascundă. 

Pentru a doua oară, puntea se goli ca prin farmec. 

Nu mai rămăseseră decât văcarul, mort şi întins pe spate 
şi Faunul, aşezat pe locul pe care căzuse şi scuipând sânge. 
După câteva clipe, apăru un nou grup, care începu să se 

înghesuie în grabă mare spre dunetă. 

— Trageţi! Mă îndemnă Marguerite. 

— Nu trageţi! Răcni Mr. Pike. 

În fruntea grupului venea Louis bucătarul, pe care-l 
urmau în şir cei doi reparatori de pânze, Henry elevul Şcolii 


navale şi tovarăşul său Buckwheat. Tom Spink încheia şirul. 

Un glonte, porni de pe partea din faţă a corăbiei şi ţintind 
grupul se pierdu în aer. Tom Spink răsturnă dintr-o lovitură 
de pumn pe unul dintre răzvrătiţii ce stăteau la pândă în 
drumul său. În clipa următoare, cei şase inşi se căţărau 
sprinten pe scara dunetei şi veniră să ni se alăture. 

Numaidecât, Mr. Pike puse la bara cârmei, pe unul dintre 
reparatorii de pânze, în locul stewardului care-şi putea 
relua astfel locul obişnuit. 

Deodată, luarăm-aminte secundul, ca şi Marguerite şi 
mine, la un cârd de albatroşi care pluteau la suprafaţa 
valurilor, în spatele corăbiei, scoțând ţipete asurzitoare. Şi 
văzurăm, uluiţi, pe Nike Cipriani şi Bill Quingley, care nu 
murise. Cu o putere supraomenească, se agă ţară de loch-ul 
de măsurat iuţeala şi pluteau pe urmele „Elseneurei”. 

Duşi de corabie, ei izbuteau să se menţină astfel Ia 
suprafaţa apei. 

Deasupra şi-n jurul lor dădeau târcoale albatroşii hămesiţi 
cu aripile lor lungi şi ciocul lor uriaş. 

Una dintre păsări, mai îndrăzneață, se năpusti asupra 
italianul lui, care izbuti să-i împlânte cuțitul în pântece. 
Albatrosul se prăbuşi greoi în mare. 

Stewardul se apropie şi, cu toată răceala, tăie cu ajutorul 
cuţitului pe care i-l înapoiase Marguerite, linia lochului, de 
pe căptuşeala de oţel pe care era aşezată. 

Pierzându-şi punctul de sprijin, cei doi încercară să înoate. 

Dar, în timp ce se zbăteau în spumele valurilor, cârdul 
înaripat, năpustindu-se asupra acestei prăzi de carne vie, 
cobori peste ei, lovindu-i furios cu ciocul în cap, în umeri şi 
în braţe, îndoindu-şi ţipetele înăbuşite. 

Era un spectacol înspăimântător, dar care - mărturisesc? 

— Mă lăsa aproape nepăsător. 

Pe aceiaşi oameni, îi văzusem desfătându-se să spintece şi 
apoi să chinuiască rechinul, pe care-l azvârliseră apoi în 
valuri, ca să devină prada altor rechini. 


Acelaşi joc de crâncenă barbarie se întorcea acum 
împotriva lor şi, cel care trage sabia - de sabie moare, cei 
doi ticăloşi mureau mârşav, aşa cum şi trăiseră... 

CAPITOLUL XXXII. 

Un concert pe nepregătite. 

Cele două „tabere” sunt acum statornicite şi lămurite. 

De o parte, pe locurile înalte pe care le stăpânim pe 
deplin, Marguerite, Mr. Pike şi eu, înfăţişăm pătura 
conducătoare”. Avem cu noi servitori credincioşi, nu prea 
mintoşi, dar pe care ne putem bizui cu nădejde. 

În privinţa deşteptăciunii, Henry, elevul Şcolii navale vine 
în primul rând. Ele unul de-ai noştri, mai tânăr şi are încă 
multe de învăţat în viaţă. 

Buckwheat îl urmează, la depărtare însă. Tom Spink este 
un marinar vrednic, voinic, dar nu destul de hotărât. 

Wada, stewardul şi cei doi reparatori de pânze sunt 
asiatici, astfel că, datorită rasei lor, se deosebesc în totul de 
noi; dar ei sunt cinstiţi şi şi-au dat seama că interesul lor se 
confundă cu al nostru. 

Suntem cu toţii unsprezece, împotriva unui număr de 
douăzeci şi şase în cealaltă tabără, dintre care vrăjmaşii 
noştri cei mai de temut sunt: al doilea locotenent, Mr. 
Mellaire sau Sydney Waltham, numele nu interesează prea 
mult, un om energic din propria noastră rasă, dar un 
renegat; Bert Rhine, Nosey Murphy şi Kid Twist, cei trei 
şacali; Arthur Deacon, o puşlama primejdioasă; Guido 
Bombini italianul ticălos; Chorty, o corcitură; Andy Fay şi 
Mulligan Iacobs, care împreună cu Isaac Chantz, evreul 
rănit, sunt însăşi ura întrupată. 

Faunul, căruia unul din gloanţele mele i-a străbătut un 
plămân, nu poate fi pus la socoteală, ca şi cei trei 
necunoscuţi cu ochii ca topazul. 

Nancy şi Sundry Buiers, cei doi şefi ai echipajului, sunt 
nişte netoţi, despre care n-am ce să vorbesc. 

Cei doi marinari scandinavi, Sorensen şi Lars lacobsen, 
sunt şi ei tare nerozi. Bob este tot un prost, dar ţine să pară 


altfel. Grecul Tony, sinucigaşul care nu a izbutit să moară, 
este un nebun. Charles Davis îi seamănă, dar mai e şi un 
animal răutăcios. Cu deosebire, îndrugă vrute şi nevrute, de 
dimineaţă până seara. 

John Hackey, un apaş, Maltezul, Frantz Fitzgibbon şi 
Richard Giller, cei doi supraviețuitori dintre „zidarii care şi- 
au greşit cariera”, împreună cu Ditman Olansen „şpanchiul” 
completează lotul. 

Situaţia pentru noi ar putea fi şi mai rea. Cea mai bună 
armă a noastră este că aproape toate merindele de pe 
„Elseneura” se află în mâinile noastre. 

În ciuda zelului său de luptător, Mr. Pike a înţeles lesne că 
nu suntem destul de numeroşi spre a ne încăiera cu 
răzvrătiţii. 

— Noi suntem cei împresuraţi! Bombăni. Vă daţi seama, 
da? Dar într-un răstimp care nu va putea fi prea lung, ne 
vom reduce asediatorii la foame. Da, vom flămânzi pe câinii 
ăştia, până ce vor veni să ne lângă picioarele! 

„Vă închipuiţi că obiceiul de a aşeza cămara şi sufrageria 
în partea din urmă a corăbiei se datoreşte întâmplării? Nu, 
Mr. Pathurst! Procedând astfel, strămoşii noştri ştiau ce 
fac!” 

Louis este de aceeaşi părere. 

— În bucătăria echipajului, îmi spuse, nu mai sunt merinde 
decât pentru câteva zile. Mai e şi un butoi cu pesmeţi de 
mare, dar nici el n-o să ajungă multă vreme ticăloşilor 
ăstora! 

„Tot numai câteva zile vor ţine şi găinile pe care le-au furat 
în noaptea trecută şi care nu înseamnă mai nimic pentru 
douăzeci şi şase de inşi.” 

* 

* * „Elseneura” înaintează încet, pe o mare leneşă. 

Mr. Pike şi cu mine ne-am împărţit quart-urile. Rostul cel 
mai însemnat al funcţiunii noastre este să supraveghem 
scara dunetei, ca să împiedicăm orice nouă năvală, dată pe 
faţă sau pe ascuns. 


EI are în buzunar revolverul său „Colt”, iar eu port pe 
umeri carabina mea încărcată. 

Tom Spink, Wada, Buckwheat şi Louis alcătuiesc echipa 
mea. Harry, cei doi reparatori de pânze şi stewardul sunt 
echipa lui Mr. Pike. 

Consemnul este să nu se îngăduie nimănui să se arate pe 
punte. 

Astăzi, Sydney Waltham apăruse în apropierea părţii 
centrale a corăbiei. Fără să stau pe gânduri, i-am trimis un 
glonte care s-a turtit de încuietoarea locuinţelor din partea 
aceea a vasului, la o distanţă foarte mică de capul său. 
Waltham a făcut repede o săritură în lături şi a înţeles. Nu l- 
am revăzut. 

Charles Davis a încercat de asemeni să-şi arate vârful 
nasului. A primit şi el acelaşi avertisment. 

Când s-a lăsat seara, Mr. Pike a întrebuințat ambele 
echipaje la ridicarea părţii din puntea îngustă ce dă spre 
dunetă, cu ajutorul unor scripete şi funii. 

Mâzgălesc aceste rânduri în timpul meu de odihnă. Am 
părăsit duneta la ora opt, spre a-mi relua quart-ul în 
primire la miezul nopţii. 

Wada susţine, destul de temeinic de altfel, că la sosire vom 
avea dreptul Ia restituirea unor sume din preţul plătit 
pentru călătorie. 

Marguerite nu e prea amărâtă de răzvrătire, prima la care 
a fost de faţă. Şi urmăreşte toate fazele, cu multă 
curiozitate. Într-o oarecare măsura, răzvrătirea este pentru 
ea un fel de leac împotriva durerii ce o chinuie, mai mult 
sau mai puţin vădit, mai mult sau mai puţin puternic şi de 
care e stăpânită de la moartea tatălui ei. 

Am rămas în cabinele noastre. Oamenii care ni s-au 
alăturat au fost instalaţi în odaia cea mare din partea de 
dindărăt a corăbiei, prin grija Margueritei. Ln acest scop, s- 
au scos păturile trebuincioase dintr-un cufăr. 

Pe vas, totul e învălmăşit şi zăpăcit. Pânzele, nestrânse şi 
nelegate, dau o privelişte jalnică. Cele mai multe atârnă de- 


a lungul catargurilor, încurcate unele într-altele şi, la 
fiecare clătinare a corăbiei, se leagănă trist în gol. 

Numai verga cea mare are pânza întinsă cum trebuie, 
astfel că datorită ei ne putem urma drumul. Dar înaintăm 
cu o încetineală supărătoare, care nu trece, în cel mai bun 
caz, de şapte sau opt mile pe zi. 

În unele clipe, „Elseneura” se roteşte în juru-i ca o 
sfârlează şi descrie un fel de cercuri nedesluşite, căutând 
vântul. 

Din fericire, marca e potolită şi vremea minunată, aşa 


încât suntem cruţaţi de nenorociri. 
* 


XX 


Zilele trec. S-a scurs o săptămână şi se pare că răzvrătiţii 
nu suferă încă de foame. Cu toate acestea, proviziile trebuie 
să li se fi împuţinat, fiindcă Bert Rhine a încercat în două 
rânduri să încheie un „armistiţiu”. 

Dar Mr. Pike a tras mereu în drapelul alb, de îndată ce l-a 
văzut fluturând deasupra locuinţelor echipajului. El vrea o 
supunere deplină şi fără vorbărie. 

Totuşi, a început să i se pară că vremea trece încet. Cu 
deosebire însă-l stăpâneşte chinuitor o idee: să răzbune 
moartea scumpului său căpitan Somers. Din când în când, îl 
găsesc măsurând duneta în lung şi în lat şi bolborosind 
ameninţări cumplite împotriva lui Sydney Waltham, 
strângându-şi şi deschizându-şi pumnii lui mari şi pătraţi şi 
scrâşnind din dinţi. 

Uneori, se gândeşte că, întrucât vrăjmaşul nu se prea 
sinchiseşte de noi, ar fi bine să se repeadă noaptea asupra 
lui. Mi-a vorbit îndelung despre o asemenea posibilitate şi 
sunt încredinţat că, dacă ar cunoaşte sigur ascunzişul lui 
Sydney Waltham, s-ar încumeta să-şi împlinească gândul. 

Ieri, pe la ora patru după-amiază, al doilea locotenent s-a 
arătat pe puntea cea mică şi s-a apucat să privească 
valurile. 

— Trageţi în el! Mi-a strigat Mr. Pike. 


Îmi proptii arma în umăr şi, ascuns în spatele odăii 
hărților, ţintii cu luare aminte, fiindcă Waltham era destul 
de departe. 

— Când secundul mă prinse de braţ şi-mi spuse: 

— Nu, nu trageţi! În ciuda depărtării, s-ar putea să-l 
nimeriţi şi eu îl vreau numai pentru mine. 

Coborâi arma. 

Apoi, se ivi pentru o clipă Shorty care se rezemă în uşa 
locuinţelor echipajului, se strâmbă de câteva ori şi scoase 
limba spre noi. 

Spre seară, Mr. Pike a ascultat sfatul Margueritei şi s-a 
dus să-şi aducă fonograful, pe care l-a aşezat pe dunetă. 
Apoi, a pus aparatul să meargă şi, spre a-şi bate joc de 
răzvrătiți, a ales numai plăci cu arii vesele. 

Dar vrăjmaşii au înjghebat la iuţeală o orchestră, care a- 
cântat până la miezul nopţii. 

Se auzeau mai ales sunetele unei armonici, al cărei 
proprietar fusese Mike Cipriani, după cum ne-a spus Iom 
Spink şi cara acum aparţinea lui Guido Bombini. Se mai 
deosebeau flaute, fluiere, tobe şi alte instrumente, făcute de 
răzvrătiți din tot ce le căzuse la îndemână. 

În ziua următoare, concertul a fost reluat, dar întărit de 
data aceasta de bidoane de gaz, tigăi şi toate lucrurile 
metalice pe care le-au putut găsi „muzicanţii”. La fel cu 
cântăreții negri, ei mormăiau într-un ritm grosolan, lovind 
mereu cu nişte cleştişori, cu nişte fiare şi cu nişte bețe şi 
învârtindu-şi instrumentele în aer. Neavând bas şi 
contrabas, au tras necontenit clopotul cel mare atârnat în 
partea din faţă a corâbiei şi au dat drumul sirenei ce 
trebuie să funcţioneze numai când e pâclă. 

Tărăboiul era atât de asurzitor, încât am fost siliţi să ne 
înfundăm bine urechile. Şi tărăboiul acesta a ţinut toată 
ziua, fiindcă „muzicanţii”, dornici să ne desfătăm cât mai 
mult, se schimbau foarte des. 

Eram peste măsură de înfuriat şi, la căderea nopţii, dornic 
să pun capăt tămbălăului, m-am hotărât să mă alătur 


atacului de noapte plănuit de Mr. Pike. 

Dar secundul se mulţumi să salte dispreţuitor din umeri. 

A doua zi, s-a produs o schimbare. Mr. Pike pusese iar în 
funcţiune fonograful, care începu să înregistreze plăci cu 
arii de operă. Guido Bombini, care are o voce frumoasă de 
tenor, cântă şi el, acompaniindu-se cu armonia, diferite 
bucăţi de Verdi şi Massenet, ba chiar şi de Wagner. 

Bert Rhine şi clica lui au cântat melodii populare. Una din 
ele, făcând aluzie la Mr. Pike şi pe care au răcnit-o de nu 
ştiu câte ori, avea refrenul următor: „E un urs! 

E un urs! 

Un urs!” 

Nancy a cântat şi el, cu voce tremurătoare, un pasaj din 
„Flying Cloud”. 

Până şi cei trei visători cu ochii ca topazul au cântat, în 
dialectul lor necunoscut, diferite doine ciudate, vesele şi 
triste. 

De data aceasta, mânia lui Mr. Pike era atât de mare, încât 
atunci când noaptea fu destul de întunecoasă, îmi dete cu 
cotul şi-mi propuse de-a dreptul să mergem şi să facem pe 
muzicanţii aceia plictisitori să nu mai cânte niciodată. 

— Mr. Pathurst, îmi spuse, dacă vrem, putem curăța pe toţi 
viermii ăia! 

„Luaţi revolverul căpitanului West şi ne vom strecura 
amândoi cât mai nesimţiţi până în partea din faţă a corăbiei. 
Astfel, vom năvăli fără veste în locuinţele echipajului şi 
numaidecât vom începe să tragem!” „La primele focuri, 
fricoşii bandei, adică Nancy, Sundry Buyers, lacobsen, Bob 
şi Schorty, o vor şterge spre partea de dindărăt, unde 
oamenii noştri îi vor măcelări.” „După asta, ne vom socoti cu 
ceilalţi, fără greutate!” „Poc! Poc! Poc! Voi dobori într-o 
clipă pe şmecherii cei mari: Bert Rhine, Nosev Murphy, Kid 
Twist, Bombini, Deacon, Mulligan lacobs, Issac Chantz, John 
Hackey şi... şi... Sydney Waltham care, fără îndoială, va ieşi 
din ascunziş”. 


— Pardon! Spusei zâmbind. Mergeţi prea iute!... 
Revolverul dvS. Nu are decât opt gloanţe. Sydney Waltham 
îmi rămâne mie! 

Mr. Pike se gândi o clipă. 

— Da, răspunse, aveţi dreptate! Asta înseamnă unul mai 
mult decât trebuie. Bine! Vă voi da în primire pe Mulligan 
lacobs. 

„Ei, ce spuneţi? Intraţi în horă?” 

Eu şovăii, gândindu-mă la Marguerite. 

Dar însuşi Mr. Pike, amintindu-şi răspunderea şi urmările 
pe care ni le atrăgeam, se răzgândi în cele din urmă. 

— Nu, nu, Mr. Pathurst, îmi spuse încet, nu ne putem 
primejdui într-atât. Dacă, din nenorocire, dvs., sau eu, sau 
amândoi vom fi ucişi, corabia ar cădea în mâinile lor. 

„Datoria noastră e să rămânem liniştiţi aici, atât cât va 
trebui!” „Foamea e mult mai sigură şi va face mai bine toată 
treaba.” 

CAPITOLUL XXXIII. 

Dispariţia lui Mr. Pike. 

În cursul unei ploi, torențiale căzută azi-dimineaţă, 
Buckwheat se îndeletnicea cu strângerea apei în 
jgheaburile din odaia hărților, când deodată răsună o 
detunătură - şi un glonte, pornit de pe partea din faţă a 
corăbiei, îi atinse umărul. 

Din fericire glontele era de calibru mic şi, din pricina 
distanţei străbătute, îşi pierduse cea mai mare parte din 
puterea de pătrundere. Cu toate că rana nu era deloc 
serioasă, omul nostru începu să zbiere, de parcă ar fi urmat 
să moară. 

Mânios, Mr. Pike fu nevoit să-l potolească, trăgându-i vreo 
două la ceafă. Apoi, se apucă de lucru. 

Nu mi-ar plăcea niciodată să. Am nevoie de Mr. Pike în 
calitate de chirurg. Cu degetul lui mic, prea mare însă 
pentru o asemenea operaţie, ceea ce pricinui o mărire 
însemnată a găurii făcute de glonte, el începu să 
scormonească rana lui Buckwheat, în căutarea glontelui. 


Buchweath începu să urle ca un scos din minţi. Dar, în 
timp ce „opera” cu mâna stângă, secundul îşi ameninţa 
victima cu palma dreaptă, astfel că urletele încetară 
curând. 

Odată glontele scos, cu gingăşia unei scoabe de tâmplar, 
Mr. Pike trimise pe Buchwheat la Marguerite, care-l îngriji, 
aplicând antiseptice pe rană şi bandajându.-l. 

Între timp, tânăra mea prietenă este foarte ocupată cu noii 
oaspeţi din camera cea mare de pe partea de dindărăt a 
corăbiei. Ea le-a dat ciorapi şi rufărie curată, scoase din 
lada cu mărunţişuri, ca şi păturile, sfătuindu-i să se frece 
bine cu săpun şi să se clătească apoi cu apa de ploaie 
adunată de Buckwheat. 

Şi, spre a se încredința că nu va fi înşelată, a poruncit lui 
Louis şi stewardului să vegheze la îndeplinirea exactă a 
sfaturilor igienice pe care le dăduse. 

Şi Buckwheat a fost silit să se supună; întâi, a început să se 
tânguie că, din cauza rănii pe care o are, i se cere un lucru 
cu neputinţă de înfăptuit. Marguerite nu s-a lăsat însă şi a 
însărcinat pe Tom Spink să se îngrijească de curăţenia 
camaradului său. 

Pe de altă parte, ea a oprit pe oameni să mai fumeze cu 
pipa, altundeva decât pe dunetă. 

Pentru a-şi încorona opera, Marguerite a pus oamenii să 
răzuie şi să spele cu leşie pereţii şi tavanul încăperii care-i 
găzduieşte şi, începând de mâine, s-o văruiască frumos. 

* 


* X* 

Spre a se hrăni, răzvrătiţii au prins azi câţiva albatroşi, cu 
cârligul undiţei. 

Mr. Pike s-a uitat cu binoclul la ei. 

Păsările au fost jumulite şi oamenii, după ce s-au săturat 
de-a binelea, au azvârlit scheletele în mare, păstrând numai 
oasele grele ale aripilor, pentru a-şi face din ele ţevi de 


pipă. 


Am aflat „pe spinarea mea” ce sunt „quart-urile peste 
quart-uri”. Cu alte cuvinte, îmi petrec pe dunetă 
douăsprezece ore din douăzeci şi patru, stând de veghe; 
restul e împlinit de Mr. Pike. 

Nu e niciunul dintre oamenii noştri, în care să putem avea 
destulă încredere, sau care să aibă destule însuşiri, ca să ne 
poată înlocui sau schimba. Astfel încât, îndată ce ajung în 
cabină, mă prăbuşesc de oboseală şi somn şi dorm ca un 
copil. 

Credincios vechiului meu obicei, încerc uneori să iau o 
carte şi să citesc. Dar mă răpune somnul şi aproape 
niciodată nu izbutesc să sfârşesc pagina începută. 

Când sunt prea obosit şi nu pot scrie, Marguerite îmi ia 
stiloul şi-mi ţine însemnările la zi. 

Mănânc întocmai ca un salahor, mi-e o foame cum nu mi-a 
fost niciodată şi, de pe urma acestei istoveli silite, mă simt 
cât se poate de bine. Mugşchii mi se măresc şi mi se întăresc 
parcă ar fi de oţel! 

Şi cu toate acestea, dacă aş avea vreodată chef să mă lupt 
cu Mr. Pike, tot el ar fi acela care m-ar dobori şi m-ar 
sfărâma, cu toată vârsta lui. Uimitor moşneag! 

Bietul Faun n-a murit, deşi l-am rănit fără să vreau, cu 
glontele acela rătăcit. Mi-a spus Henry că l-a zărit ieri pe 
punte. Azi l-am văzut eu însumi. Azi a înaintat până în 
partea centrală a corăbiei şi a privit spre dunetă, vădind 
mai mult ca oricând o mare nepricepere în a înţelege 
întâmplările. 

L-am privit îndelung cu binoclul şi am regăsit în ochii lui 
expresia îndurerată şi tulburătoare a câinilor bătuţi. 

Timpul e mereu frumos. Ne aflăm la mai puţin de o mie de 
mile de uscat, aproape de Valparaiso şi, dacă am avea mai 
multe pânze întinse, adierile uşoare care suflă dinspre vest- 
nord-vest ne-ar conduce frumuşel drept acolo. 

Când vorbim despre răzvrătire, Mr. Pike râde cu hohote, şi 
mă asigură că, într-o zi sau alta, vom pune mâna pe toţi 
ticăloşii. 


— A fost un fleac, Mr. Pathurst! Nu vă fie teamă! 

Şi adăugă, frecându-şi mâinile, că în timpul acesta salariul 
„îi merge”. 

În schimb, de câte ori îl vede pe Sydney Waltham, care 
priveşte fără grijă cerul sau marea, ori pescuieşte cu undiţa 
peştii mari şi mici, stând pe punte sau aşezat „călare” pe 
catargul aplecat de la provă îşi iese din sărite. 

Adineauri, mi-a luat carabina şi a tras o ploaie de gloanţe 
în cel de-al doilea locotenent. E lesne de înţeles că ar fi 
trebuit să aibe prea mult noroc, spre a putea nimeri pe 
Sydney Waltham. Acesta, însă, a socotit că e mai bine să se 
adăpostească, şi a scos undiţa din apă şi s-a retras spre 
locuinţele marinarilor. 

Astă-noapte am venit să-l schimb pe Mr. Pike pe la ora 
patru. 

L-am găsit pe dunetă, adâncit atât de tare în gânduri, 
încât am fost silit să-i vorbesc de două ori, ca să mă poată 
auzi. 

Îmi răspunse printr-una din mârâiturile lui obişnuite, 
scurte şi surde, privindu-mă ca un halucinat. 

În clipa următoare, oricât se strădui să se stăpânească, se 
înfurie straşnic. Apoi, îmi spuse deodată: 

— Mă înapoiez în câteva minute. 

Şi se lăsă să alunece în beznă, pe puntea „Elseneurei”. 

Rămăsei uluit. Ce puteam să spun, sau să fac? Nimic, fără 
îndoială. 

Auzii, în liniştea aceea apăsătoare pasul său greu, oare se 
îndreptă spre partea de dinainte a corăbiei. Deodată, 
îndoita detunătură a două revolvere zgudui tăcerea. 

Apoi, nimic. Se făcu linişte desăvârşită. 

Îmi împlinii quart-ul până la răsăritul soarelui şi aşteptai 
zadarnic. Mr. Pike nu se înapoie. 

Eram încă pe dunetă, când se ivi Marguerite, care-mi 
spuse voios bună-dimineaţa. 

— Ce-i nou viteazule marinar? Mă întrebă. 

Bolborosi: 


— Ce-i nou, scumpă prietenă? E nou... că a dispărut Mr. 
Pike! 

Îi istorisii pe scurt ce se întâmplase şi adăugai: 

— Nu pot părăsi dunetă, până la înapoierea lui Mr. Pike. 
Fii bună şi trimite-mi aici gustarea. 

La amiază, eram tot la postul meu şi Marguerite îmi aduse 
ea însăşi mâncarea. În tot timpul zilei, nu se întâmplă nimic 
deosebit. 

Văzui doar pe Shorty, strâmbându-se de departe şi dându- 
ne peste cap, ca de obicei, pe Maltez prinzând un albatros 
şi pe grecul Tony pescuind un rechin. Monstrul era atât de 
mare şi de greu, încât nu putu să fie ridicat pe bord. 
Zadarnic trăgeau toţi de funie, la capătul căreia rechinul se 
zbătea cu furie! Până la urmă, funia se rupse şi rechinul se 
prăvăli în mare... 

Spre seară, Marguerite mă văzu istovit din cale-afară şi, 
înarmându-se cu revolverul tatălui ei îmi spuse că îmi va 
ţine locul pe dunetă în timpul nopţii, ca să mă pot odihni. 

Harry, unul dintre corăbieri şi stewardul, înarmaţi cu 
topoare şi cuțite de bucătărie urmau să vegheze în 
preajmă-i, spre a preîntâmpina vreun, atac al vrăjmaşilor, 
oricând cu putinţă. 

A doua zi, situaţia era aceeaşi. În zori, venii să înlocuiesc 
pe Marguerite. Ea se duse să doarmă şi seara îmi luă iar 
locul, ca în ajun. 

Îi ţinură tovărăşie unul dintre reparatorii de pânze care 
avea un ciocan greu, sortit la nevoie să joace rolul de 
măciucă, Tom Spink înarmat cu o cange şi Wada, înarmat cu 
un ţepuş de fier cu vârful ascuţit, făurit de el însuşi într-un 
chip foarte dibaci. 

Nici în noaptea aceea, nu se întâmplă nimic. 

În ziua următoare, se iviră în partea de dinainte a corăbiei 
câteva capete, care se uitau spre dunetă ca să afle ce se 
petrece. 

Luai arma la ochi -şi curajoşii pieriseră numaidecât. 


Ceea ce-mi dădea necontenit de gândit era putinţa unui 
atac nocturn. 

După un timp, mă hotărâi să umplu o căldăruşă mare cu 
substanţe care se aprind uşor şi luminează dintre acelea 
folosite pe corăbii pentru semnalizările de noapte. Din 
fericire, găsii în odaia cea mare de la urma corăbiei o 
sumedenie de rachete, artificii, focuri de Bengal, albastre, 
roşii şi verzi şi praf de puşcă. 

Câlţi, îmbibaţi cu petrol şi pregătiţi din vreme, urmau să 
aprindă în clipa potrivită tot conţinutul căldăruşei. 

Spaima pricinuită vrăjmaşilor îi va face să dea îndărăt şi 
dacă totuşi nu va putea fi înlăturată o încăierare, cel puţin 
ea nu se va mai desfăşura pe întuneric. 

CAPITOLUL XXXIV 

„Să ştim să fim neînduplecaţi!” 

Vremea rămâne minunat de frumoasă şi plăcută, nu se 
produce nici un atac şi oamenii mei nu mai sunt necăjiţi. 
Fără să se îngrijoreze prea mult de ceea ce ar urma să se 
întâmple, ei mănâncă şi beau cât pot, se îngraşă mereu şi se 
încumetă să aţipească pe dunetă chiar atunci când sunt de 
veghe. 

Dacă nu-i stăpânesc aşa cum se cuvine, s-ar putea în 
curând să nu mai fiu ascultat. 

Cu deosebire Tom Spink dă semne supărătoare de 
nesupunere şi îndrăzneală, de la dispariţia lui Mr. Pike. Şi 
Margurite şi-a dat seama şi mi-a vorbit ieri de lucru acesta. 

— E un marinar bun, mi-a spus, dar e cam zăpăcit. Daca 
nu luăm măsuri va strica şi pe ceilalţi. 

— Şi eu cred aşa, îi răspunsei. La prima năzbâtie, îl voi 
pedepsi cu străşnicie! 

— Da! Da! Fii neînduplecat cu cei pe care-i conduci acum. 

„Nietsche a spus că în viaţă trebuie, atunci când cer 
împrejurările, să ştim să fim neînduplecaţi. E o poruncă de 
neînlăturat, dacă nu vrem să fim distruşi noi înşine!” 

Singurul lucru neplăcut este că eu n-am fost obişnuit ca 
Mr. Pike, deprins de multă vreme cu meşteşugul acesta, 


care este de a stăpâni pe semenii mei şi a le impune cu sila 
voinţa mea. 

E lesne de spus „Să fii neînduplecat”, dar o astfel de 
însuşire e anevoioasă în fapt. 

Cu atât mai mult, cu cât Iom Spink nu e un om rău. Dar 
dispariţia pe rând a căpitanul West şi a lui Mr. Pike l-a 
năucit cu desăvârşire. 

EI se îndoieşte de priceperea mea de a-i înlocui, de a 
înfrâna răzvrătirea şi de a conduce „Elseneura” cu bine în 
port. 

Amatorul de mine nu-i spune nimic în stare să-l încurajeze. 
Astfel încât e îndemnat în chip firesc să nu-mi dea prea 
multă ascultare şi să nu mă respecte. 

Buckwheat, asiaticii şi Louis cel gras privesc zâmbind 
lucrurile. Pe de altă parte, Iom Spink n-a săvârşit încă vreo 
greşeală atât de gravă, ca să i se cuvină o pedeapsă aspră. 
Aştept, deci, prilejul. 

* 


X* X* 

E] s-a ivit azi-dimineaţă. 

În timp ce mă aflam pe dunetă şi făceam quart-ul, Tom 
Spink a scuipat înaintea mea pe podea tutunul pe care-l 
mesteca şi l-a scuipat aproape de picioarele mele: 

Pe mare, un asemenea fapt e tot atât de neiertat, ca şi 
rostirea unui blestem în plină biserică. 

Tresării şi-i porunci tăios: 

— Ia, ascultă, băiete, fugi şi adu numaidecât o cârpă ca să 
ştergi ce-ai scuipat! 

Dar tot ce făcu Tom Spink fu să mă privească batjocoritor 
şi să mestece mai departe tutunul ce-i rămăsese în gură. 

Desigur el nu se aştepta la ceea ce avea să se întâmple; 
dealtfel, fui eu însumi uimit. 

Cu un gest aproape maşinal, pumnul meu ţâşni ca o 
săgeată ce zboară dintr-un arc şi izbi zdravăn în falcă. Omul 
se împletici, se dădu înapoi şi se răsturnă pe spate. 


Apoi, încercă că se ridice, parcă să mă lovească. Dar nu-i 
dădui răgaz. Tăbărâi asupră-i şi un al doilea pumn, tot atât 
de zdravăn ca şi celălalt, îl scoase cu totul afară din luptă. 

De la ieşirea din şcoală, era pentru prima oară când 
loveam pe cineva aşa. Şi mărturisesc, naiv, că mă 
cuprinsese o mare mulţumire faţă de isprava săvârşită. 

Poate că trebuie să caut pricina acestei mulţumiri în faptul 
că zării pe Marguerite, care se afla la câţiva paşi de mine, 
lângă odaia hărților. Ea privise pedepsirea bietului Tom 
Spink şi-mi zâmbi, spre a mă felicita pentru izbânda 
repurtată cu atâta strălucire. 

Firea omenească este plămădită în aşa fel, încât prezenţa 
zânei mele fu pentru mine o întărâtare neaşteptată; îmi 
repetai deci cu înflăcărare loviturile asupra celui învins, 
până-mi ceru iertare. 

Se dezlănţuise animalul furios care zace în fiecare din noi 
şi, ce vreţi? Nu se mai sătura, folosindu-se de toată 
cruzimea împotriva altei fiinţe, doborâtă de el însuşi. 

Oricum, isprava i-a priit lui Iom Spink, care a primit o 
lecţie aspră de disciplină şi a făgăduit că de acum înainte se 
va purta cum se cuvine. 

— Ai înţeles, băiete? L-am întrebat, îngroşându-mi glasul, 
pentru a-l face să semene cu cel al lui Mr. Pike în astfel de 
împrejurări. 

— Revoltă pe Atlantic 

— Da, am înţeles! A mormăit el cu buzele însângerate, am 
înţeles foarte bine, Mr. Pathurst! Mă duc să iau o cârpă ca 
să şterg podeaua. Am înţeles cât se poate de bine, vă 
asigur! 

Situaţia era atât de hazlie, încât abia mă puteam stăpâni 
să nu pufnesc în râs, în nasul victimei mele. 

Dar nu izbutii să rămân serios şi, cu un aer grozav de 
semeţ şi cu sprâncenele încruntate, supravegheai curățirea 
podelelor. 

Nostim este că, lovind pe Tom Spink, l-am făcut pesemne 
să-şi înghită tutunul, fiindcă spălând şi frecând pe jos, 


înghiţea mereu... 

Trebuie să mărturisesc cinstit, că încheieturile degetelor 
mele, neobişnuite cu sportul acesta, erau jupuite rău şi 
umflate. 

Scriind rândurile acestea, le privesc cu milă şi cu nădejdea 
că, într-o zi sau alta, semnele dureroase ale sălbăticiei mele 
vor pieri. 

De ieri, atmosfera s-a limpezit de tot. 'Tom Spink ascultă şi 
îndeplineşte în grabă ordinele pe care i le dau, ca şi 
Buckwheat, care-i tot atât de zelos. 

Cât despre cei cinci asiatici, sunt mai sigur de ei acum, 
după ce le am arătat ce sunt în stare. 

Izbind pe un om în obraz, am obţinut un rezultat la care 
altfel n-aş fi putut ajunge, iar pedeapsa dată unuia singur 


m-a scutit să-i bat şi pe ceilalţi. 
* 


x X 


S-au mai scurs două zile şi se pare că răzvrătiţii au isprăvit 
merindele, sau sunt pe cale să le sfârşească. Am băgat de 
seamă că scheletele păsărilor pe care le prind, sunt acum 
curățate bine de tot, iar oscioarele cele mai mici sunt 
ronţăâite. Oasele mari sunt sparte, spre a li se scoate 
măduva. 

Marguerite mi-a atras atenţia asupra scăderii 
barometrului şi a norilor cenuşii ce se strâng pe cer. 

— Se pregăteşte un vânt puternic! Îmi spuse. În starea 
jalnică în care se află pânzele, s-ar putea s-o păţim! 

Aşadar, înălţând steagul alb, am îndemnat pe adversar să 
vină să stea de vorbă. 

Bert Rhine şi Charles Davis n-au întârziat să se arate şi, în 
timp ce se urcau pe dunetă după îndemnul meu, zării o 
grămadă de obraji slăbiţi înghesuindu-se pe punte, pentru a 
vedea ce se întâmplă, cu o curiozitate îngrijorată. 

— Prin urmare, v-aţi săturat? Fu salutul neobrăzat al lui 
Bert Rhine când ajunse în faţa mea. 

„Ce putem face, spre a vă fi pe plac?”. 


Îi răspunsei scurt şi aspru: 

— Ah! Foarte bine! Dacă vreţi, vă puteţi relua munca 
obişnuită. 

— Dacă ne-aţi chemat aici numai pentru asta... începu 
Charles Davis. 

Bert Rhine azvârli tovarăşului său o privire aspră, care-l 
făcu să tacă şi vorbi iar: 

— Pe scurt, aveţi nevoie de noi. Lămuriţi-mă, ca să vă 
pricep. 

Răspunsei: 

— Vorbesc pentru binele vostru, al tuturor. Se apropie un 
vânt puternic şi toate pânzele acelea desfăşurate, care 
atârnă acolo sus, vor rostogoli vergele pe punte. 

„Trimiteţi oamenii să orânduiască zăpăceala asta!” 

— Dacă nu vrem? 

— Veţi îndura urmările, odată cu noi. Ştii, cred, ca şi mine, 
ce-i o corabie. 

„Voi adăuga doar atât: sunteţi mai primejduiţi ca noi de 
prăvălirea tuturor barelor acelora de oţel, care vor cădea 
mai cu seamă în capetele voastre!” 

— Bine! Mă duc să spun două cuvinte echipajului şi să-i 
cer părerea. 

Întorcându-mi spatele, Bert Rhine se pregătea să coboare 
pe punte, având lângă el pe Charles Davis, când îi spusei: 

— Încă un cuvânt! 

— Vorbiţi, îmi răspunse, înapoindu-se. 

— Ce-aţi făcut cu Mr. Pike? 

— Şi dvS. Ce-aţi făcut cu Mr. Mellaire? Spuneţi-mi şi vă voi 
răspunde. 

Nu mai stărui. Era vădit aşadar că Mr. Pike şi Mr. Mellaire 
se vor fi ucis unul pe altul, ori se vor fi rănit atât de rău, 
încât echipajul îi aruncase pe amândoi peste bord. 

Îmi scosei ceasul şi rostii: 

— Zece minute, nu-i aşa? După trecerea acestui termen, 
voi reîncepe să trag asupra oricăruia dintre voi care s-ar ivi 
pe punte sau în altă parte a corăbiei. 


În timp ce vorbeam, vântul dinspre nord devenea mai 
răcoros din clipă în clipă şi-şi începea muzica drăcească în 
pânzele care fremătau ca o harpă. 

În timp ce Shorty tropăia un dans marinăresc, văzui pe 
Bert Rhine stând de vorbă cu răzvrătiţii. 

Discuţiile fură scurte, fiindcă se apropia primejdia şi Bert 
Rhine, fluturând batista, îmi dădu de înţeles că erau de 
acord. 

Într-adevăr, oamenii se căţărară pe catarguri şi, sub 
conducerea ticălosului care fusese la închisoare, pânzele 
care atârnau fură strânse şi legate de-a lungul prăjinilor, în 
afară de câteva care fură aşezate în starea lor obişnuită. 

Pe dunetă, Iom Spink trecu la cârmă şi-i dădui ordin să 
mânuiască bara spre est, adică spre coasta americană şi 
Valparaiso. Astfel, datorită conlucrării silite a oamenilor de 
pe partea de dinainte, „Elseneura” începu curând să 
plutească în direcţia pa care o doream. Cu o iuţeală din ce 
în ce mai mare, corabia îşi continua drumul toată ziua şi 
toată noaptea care urmă. 

— Ştii, sărman „om de pe uscat”, pe care l-am disprețuit 
niţel când s-a îmbarcat cu noi, că ai însuşiri de om mare şi 
nu ţi le cunoşti? N-am ce să fac, dar sunt silită să ţi-o spun! 

„Felicitările mele, Mr. Pathurst! Toate felicitările! Mă 
temeam că... voi decădea, măritându-mă cu d-ta. Dar văd 
cu plăcere că nu trebuia să mă tem”... 

Şi Marguerite fugi, râzând cu poftă. 

Timp de patru zile, am continuat să mergem într-un ritm 
potrivit şi uneori foarte bun. Loch-ul de măsurat iuţeala ne- 
a indicat opt noduri pe oră în medie şi în unele clipe chiar 
nouă. 

Apoi, vântul se mai potoli şi răzvrătiţii întinseră alte câteva 
pânze, fără vreun ordin. 

Am credinţa că ei nu se îndoiesc totuşi, că ne îndreptăm 
spre uscat. Marguerite şi cu mine ne gândim că planul lor 
este să fugă în luntre îndată ce ne vom apropia de țărm. 


Navigăm la întâmplare şi în curând vom fi nevoiţi să ne 
precizăm direcţia. Dar sunt foarte neliniştit, fiindcă nu mă 
pricep deloc într-o asemenea operaţie. 

Marguerite a venit în ajutorul marinarului neştiutor, care 
conduce acum „Elseneura”. 

— Mi-a plăcut de multe ori să mă distrez, îmi spuse, 
urmărind calculele făcute de tata pentru o operaţie atât de 
gingaşă. Şi, apoi, Dumnezeule, m-am jucat destul cu 
instrumentele astea, ca să le cunosc întrucâtva mânuirea! 

„Cu chiu, cu vai, fii sigur că ieşim din, încurcătură!” 

Întrucât ne apropiem din ce în ce de uscat, între tânăra 
fată şi mine domneşte o intimitate mereu mai caldă. 

Adesea stăm noaptea pe dunetă, îi sărut palma şi 
apropierea corpurilor noastre devine mai îndrăzneață, în 
timp ce privim norii. 

CAPITOLUL XXXV. 

Prin ţeava de aerisire. 

Totuşi, nu ajunsesem încă la sfârşitul suferințelor noastre. 
Destinderea închipuită ce se produsese între răzvrătiți şi 
noi n-a ţinut mult. 

Atacul nocturn împotriva dunetei, pe care-l prevăzusem de 
atâta vreme, a fost dezlănţuit. 

Era ora două noaptea. Marguerite îşi făcea veghea, în 
timp ce eu dormeam în apropierea ei, lângă odaia hărților, 
pe salteaua mea, pe care mi-o adusese Wada acolo, fiindcă 
se încălzise vremea. 

Mă trezii deodată un foc de revolver, tras de tânăra mea 
prietenă; după acest foc, urmară altele. 

Sării de pe saltea şi, fără să-mi pierd cumpătul, pusei 
numaidecât în funcţiune căldarea pe care o pregătisem. 
Artificiile ce se aflau în ea se aprinseră îndată. Lumina pe 
care o produseră fu năprasnică şi măreaţă. 

Ce iluminaţie feerică, Dumnezeule! 

Praful de puşcă bubuia şi şuiera. Rachetele revărsau 
asupra vrăjmaşului, pe care-l orbeau focurile multicolore de 
Bengal, cascade de scântei. 


Avusesem grijă să aşez căldarea înaintea unui paravan de 
scânduri care mă umbrea şi mă adăpostea, în timp ce 
pocniturile şi arsurile zăpăceau pe adversar. 

În lupta aceasta, toate avantajele erau de partea noastră. 

Marguerite trăgea neîntrerupt şi eu făceam la fel. 

Oamenii noştri săriseră din paturi şi veniră să ni se 
alăture. 

Văzui deodată pe Wada, năpstindu-se ca un bivol şi 
implantându-şi ţepuşul de fier în pieptul unuia din vrăjmaşii 
mai îndrăzneţi, care era cât pe ce să lovească pe 
Marguerite. 

Izbânda noastră fu întreagă şi repede. Ca nişte iepuri 
speriaţi, năvălitorii se retraseră cât putură de iute, zăpăciţi 
şi înfricoşaţi, lăsând în urmă, pe punte, corpul celui 
străpuns de ţepuşul japonezului. 

Restul nopţii fu liniştit. Cu toate acestea, nu voii să las pe 
Marguerite să vegheze singură şi pândii fiecare mişcare. 

Pe la ora patru, istovită cu desăvârşire, ea se duse să se 
întindă pe salteaua mea şi aţipii curând. 

Când se crăpă de ziuă, curios să ştiu cine era omul al cărui 
corp zăcea încă sub dunetă, şi pe care nu-l puteam 
identifica, fiindcă faţa-i era întoarsă spre podea, trimisei pe 
punte pe Henry şi pe Buckwheat. 

Ei se duseră şi-l recunoscură. Era Ditman Olansen, 
norvegianul. Murise. Henry şi Buckwheat îl ridicară, unul 
de umeri, celălalt de picioare şi-i făcură vânt peste bord. 

Cât timp dură operaţia, ţinui arma la ochi, gata să trag. 


Dar nu se arâtă nimeni. 
* 


XX 


Pe partea de dinainte, merindele se împuţinează mereu. 
Azidimineaţă am văzut o sumedenie de undiţe care 
încercau să prindă albatroşi, pescăruşi şi alte păsări de 
mare, cu ajutorul momelilor. 

Începui numaidecât să hărţuiesc pe pescari, trimiţându-le 
câteva gloanţe, la care răspunseră cu focuri de revolver. 


Nu fu atins nimeni, nici de o parte, nici de alta. Dar 
detunăturile înspăimântară păsările şi le îndepărtară de 
corabie, în ciuda furioasă a înfometaţilor, care îşi puseseră 


în ele nădejdea prânzului. 
* 


XX 


Spre a se înţelege bine ceea ce va urma, trebuie mai întâi 
să vă lămuresc în ce constă pe o corabie ceea ce se numeşte 
„ţeava de aerisire”. 

Este o ţeavă mare groasă de oţel, care porneşte din 
adâncul magaziei de cărbuni şi are menirea, de a aduce 
aerul înăuntru. Ea se ridică şi trece pe deasupra sufrageriei 
echipajului, având deschizătura din afară lângă odaia 
hărților, în faţa cârmei. 

Această deschizătură este prevăzută cu nişte gratii făcute 
din vergele tari de fier, atât de apropiate unele de altele, 
încât nici un şobolan mare nu s-ar putea strecura printre 
ele. 

Dar, unul dintre răzvrătiți a izbutit să se târască prin 
această ţeavă şi să ajungă astfel pe dunetă! 

Un foc de revolver, însoţit de un fumugşor albăstrui, a 
răsunat pe neaşteptate şi un glonte a ţâşnit între gratii, 
lovind pe Henry care era de serviciu la cârmă. Am văzut pe 
sărmanul tânăr cum se agaţă deznădăjduit de roată, ca 
apoi, să se răsucească şi să se prăbuşească. 

Printr-o lovitură nemiloasă a soartei, glontele îl atinsese în 
regiunea inimii. 

Tom Spink şi unul dintre japonezi, care văzuseră ca şi 
mine grozăvia întâmplată, se avântară spre camaradul lor, 
în timp ce revolverul ucigaş continua să tragă şi în timp ce 
gloanţele plouau în jurul lor, pe unul din pereţii odăii 
hărților. 

Ei avură noroc şi nici un glonte nu-i atinse, astfel că 
izbutiră să-l aducă pe Henry în afara câmpului de tragere al 
revolverului. 


Tânărul se zvârcoli câteva secunde, apoi rămase ţeapăn. 
Îşi dăduse sufletul! 

Pomelnicul, destul de lung, al marinarilor de pe 
„Elseneura”, care au slujit drept hrană peştilor, în apele 
sărate ale mării, creşte neîncetat. Număr pe degete şi 
constat că Henry este al patruzecilea care s-a rostogolit în 
valuri, de la plecarea noastră şi până acum. 

Cine trăsese? Nu ştiam. Dar ţinta sigură urmărită de omul 
ce se strecurase prin ţeava de aer era de a preface locul de 
la cârmă într-un loc de moarte şi de a ni se smulge astfel 
conducerea corăbiei. Planul era niţel copilăresc, aşa încât, 
după o clipă de gândire, poruncii lui Tom Spink şi lui Louis 
să urce pe dunetă doi saci de făină. 

Proptiţi temeinic de zăbrelele de fier, sacii vor împiedica 
de acum înainte pe ucigaşul lui Henry să-şi repete isprava 


împotriva vreunuia dintre noi. 
* 


x X 


A doua zi, păsările de mare au apărut iar în jurul 
„Elseneurei” şi răzvrătiţii, care nu mai au cu ce să-şi 
potolească foamea şi-au aruncat din nou undiţele cu 
momeli. 

Dar câinele rău din mine a devenit dibaci şi crud şi 
urmăreşte neîncetat nimicirea câinilor vrăjmaşi. 

În loc să trag în păsări, pe care răzvrătiţii izbuteau 
oarecum să le înşele cu ajutorul resturilor de mâncare ce le 
mai rămăseseră, am găsit ceva mai bun de făcut. 

Pentru început, am atras păsările pe partea din urmă a 
corăbiei, aruncând în mare hălci mari de porc, menținute la 
suprafaţa apei prin nişte bucăţi de plută legate cu sforicele 
şi bucăţi mari de pâine. 

Fireşte, păsările au părăsit în grabă puntea de dinainte a 
corăbiei şi s-au năpustit asupra acestei hrane îmbelşugate 
şi gustoase. 

Dar staţi puţin! Asta nu-i tot! 


Scotocind în cutia cu medicamente, am dat de un mare 
număr de fiole, care aveau pe etichetă câte un cap de mort 
şi două oase încrucişate. Cu alte cuvinte, amestecurile din 
aceste fiole conţineau otrăvuri puternice. 

Cred că aţi ghicit că a doua zi hălcile de porc şi bucăţile de 
pâine fură îmbibate cu conţinutul acestor fiole, căruia îi 
adăugai şi nişte şoricioaică. 

Aproape toate păsările, şi numai D-zeu. Ştie câte fuseseră, 
care se ospătaseră cu hrana aceasta mărinimoasă, bătură 
curând din aripi şi căzură moarte în valuri. 

Într-un sfert de oră, marea fu cu desăvârşire curățată în 
jurul nostru. 

Numai câteva din ele care, din pricina înghesuielii, 
fuseseră nevoite să se mulţumească doar cu ciugulirea 
hranei otrăvite, se duseră să zboare în partea de dinainte a 
corăbiei, unde răzvrătiţii încercau să le atragă cu undiţele. 
Unele fură prinse, gătite la iuţeală şi mistuite. 

După câteva ore, două cadavre erau târâte pe punte şi 
scufundate. 

Stewardul care se afla pe dunetă, lângă mine, începu să 
bată din palme. 

Îi spusei: 

— Poate că s-or fi încăierat între ei şi s-au ucis! 

— Nu, strigă el, nu bătut, nu omorât! Ei mâncat păsări cu 
otravă! Murit şi ei otrăvit! 

„Şi alţii bolnavi! Asta sigur! Bun! Foarte bun! Ha! Ha! Ha!” 

Şi de bucurie, bătrânul chinez nu-şi mai încăpea în piele. 

De la distanţa Ia care mă aflam, nu putui să-mi dau seama 
cine erau cei doi morţi. Cum, însă, de atunci nu mai văzui, 
nici pe Bob, nici pe Faun, ajunsei la convingerea că ei 
fuseseră cele două victime ispăşitoare. 

Dar pe bord erau ticăloşi mai răi decât Bob şi care ar fi 
putut să moara înaintea lui! 

Şi Faunul, săracul! Mi se strângea inima, gândindu-mă că, 
printr-o nenorocire de neînlăturat, eu fusesem cel pus de 


soartă să conlucrez la nimicirea acestei fiinţe prăpădite şi 


paşnice. 
* 


x X 


Păsările de mare au dispărut cu totul şi Bert Rhine s-a 
înfăţişat pentru a doua oară în chip de sol. Întrucât se 
temea că va fi împuşcat dacă se va arăta pe punte, a venit 
prin ţeava de aerisire. 

Pare adevărat, fie spus în treacăt, că ela mai făcut drumul 
acesta şi că, trăgând prin gratiile de fier, a ucis pe Henry. 

În tot cazul, găsindu-mă pe dunetă, mă mirai când văzui 
mişcându-se încet cei doi saci de făină, care umpleau 
deschizătura ţevii. 

Dădui uşor la o parte unul din saci, ţinându-mă prevăzător 
în lături şi întrebai: 

— Cine-i acolo? 

Bert Rhine răspunse: 

— Am ceva să vă vorbesc, Mr. Pathurst. 

— Da? Glumii. Bună ziua, nenişorule! 

„Tu şi clica ta sunteţi flămânzi, nu? După cât se pare, asta-i 
pricina cinstei pe care mi-o faci, venind să ne vizitezi. 

„Ora prânzului se apropie şi-ţi voi împărtăşi bucuros 
numele bucatelor ce-mi vor fi servite: „Icre unse pe felii de 
pâine prăjită, scoici St. Jacques, hommar cu smântână; apoi, 
ca mâncăruri propriu-zise; porc cu fasole şi costiţă de miel, 
conserve cu mazăre; ştii, mazăre mică franceză, care se 
topeşte în gură; ca legume: sparanghel de California cu 
maioneză şi cartofi prăjiţi. La sfârşit: tartă de piersici şi o 
cafea minunată. 

„Recunosc sincer, n-aş putea mânca mai, bine nici în cele 
mai bune restaurante din bătrânul New-York. 

„Voi adăuga, în cazul când nu m-ai crede, că nu te-am 
minţit deloc. 

„Vrei să-mi spui în schimb ce aveţi la masă acolo, pe partea 
de dinainte? 


— N-am venit aici ca să trăncăânim fără rost, ci pentru a 
vorbi lucruri serioase! Mormăi niţel mintos Bert Rhine. 

— Cum vrei. Te ascult. Când aveţi de gând să vă predaţi; tu 
şi ceilalţi? 

El mormăi iar: 

— Destul cu glumele! Repet. Greşiţi în socotelile dvS. Şi de 
acum înainte, sunteţi dvS. La cheremul meu! 

„Desigur că nu sunt atât de prost, ca să vă lămuresc. Dar 
vă repet, că aţi dat dovadă că sunteţi isteţ, dacă v-aţi gândit 
la înţelesul cuvintelor mele. Vă previn că vă avem în mână! 

— Poţi să susţii orice-ţi place! Îi răspunsei tăios. Ar fi mai 
nimerit să dovedeşti ceea ce afirmi. 

— Nu vă voi spune decât atât: predaţi-vă şi nu vi se va face 
nici un rău, nici dvs., nici celor care sunt cu dvs.! 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci, o să vă ţară foarte curând rău că v-aţi născut! Şi 
stărui, nu veţi fi dvS. Singurul cel care va pătimi pe urma 
acestei încăpăţânări! 

„Se află pe corabie o fată care vă iubeşte şi pe care o 
iubiţi, dar de care se pare că uitaţi. Cred că bănuiţi ce 
soartă o aşteaptă!” 

Un tremur de mânie şi de groază îmi străbătu corpul. 
Eram peste măsură de înfuriat de neobrăzarea ticălosului 
care-mi vorbea, dar în acelaşi timp nu mă puteam împiedica 
să mă întreb: „Dacă spune adevărul, cu toate acestea?” 

Nu-mi păsa prea mult de ceea ce avea să se întâmple cu 
mine. Dar îmi închipuiam pe Marguerite în ghearele acestei 
bande de nătărăi, care ar fi supus-o celor mai mari 
batjocuri şi celor mai dureroase chinuri. Fu o vedenie 
scurtă şi înfricoşătoare. 

Trebuie să fi pălit, fiindcă auzii glasul lui Bert Rhine 
răsunând obraznic şi batjocoritor: 

— Nu sunteţi prost!... Văd că pricepeţi. Perfect! Nu mai 
suntem departe de o înţelegere. 

Totuşi, mă birui mândria rasei, fiindcă mă trezii strigând 
cu voce aspră: 


— Când vei veni pe punte, ziua, târându-te ca un câine 
flămând şi nevoit să se supună, atunci vom putea, cum spui 
tu, să ne înţelegem! 

În timpul acestei convorbiri stewardul se afla pe dunetă. El 
ţinea în mână o damigeană cu acid sulfuric şi-i goli 
conţinutul într-o găleată de zinc, aşezată în vederea unei 
ploi torențiale sub streaşina odăii hărților. 

Apoi, luă încet găleata, se apropie tiptil şi lărgi cu mâna 
liberă despărţitura făcută de mine între cei doi saci de 
făină. Apoi, cu o mişcare iute, stewardul aruncă focul lichid 
pe care-l avea în găleată spre zăbrele, în spatele cărora îşi 
lipise obrazul Bert Rhine. Sub muşcătura cumplită a 
acidului, ticălosul scoase un urlet înspăimântător şi, dându- 
se înapoi, dispăru în ţeava de oţel prin care venise. 

Bătrânul chinez chiuia de bucurie, cu atât mai mult cu cât 
țipetele jalnice şi nelămurite urmară să răsune un timp 
oarecare în adâncurile magaziei de cărbune. 

În faţa suferinţei, inima-mi era mai puţin împietrită decât a 
omului galben şi, chiar dacă victima nu era o fiinţă 
cumsecade, mă cuprinse o groază nemărginită, pe care nu 
mi-o puteam înfrâna, la gândul înfricoşătoarelor chinuri ce-i 
fuseseră pricinuite. 

„A muri nu-i nimic, sau prea puţin, e soarta întregii 
omeniri!” a spus Carlyle. Dar există o mare deosebire între 
a muri şi a primi în obraz o găleată de acid sulfuric. 

Din fericire, Marguerite fusese în cabină, când se 
întâmplase grozăvia. Socotii că n-are nici un rost să-i 
povestesc faptele şi poruncii oamenilor mei să nu 
pomenească nici ei despre această întâmplare fioroasă. 

CAPITOLUL XXXVI. 

În aburi de pucioasă. 

Represaliile n-au întârziat. 

Începând de-a doua zi, răsunară zgomote neobişnuite, 
care răzbiră până la Marguerite şi la mine, sub podeaua 
cabinelor noastre, sub cea din marele salon, ca şi sub 
podelele sufrageriei şi cămarei cu alimente. 


Le auziră şi Louis, Wada şi stewardul. 

Mâini nevăzute încercau şi ciocăneau lemnul, căutând 
locul unde erau mai slabe şi puteau fi pătrunse mai lesne 
grinzile groase de stejar, aşezate pe un schelet de fier, ce 
sprijinea încăperile de dindărăt pe fundul corăbiei. 

— Ei şi! Spuse Marguerite. Chiar dacă am presupune că ei 
ar izbuti să se folosească de şmecheria asta, primul care s- 
ar încumeta să se arate ar fi nevoit să scoată întâi capul, 
astfel încât nu ne-ar fi deloc greu să-l trimitem înapoi. 

Târziu după-amiază, ciocăniturile care se produseseră în 
douăzeci de locuri, deosebite, nu se mai auziră. Ele 
reîncepură, însă, la căderea nopţii şi fură din ce în ce mai 
îngrijorătoare, întrucât le însoțea un zgomot de oţel, 
asemănător celui al unei dalte în care loveşte cineva. 

Aşa încât convinsei pe Marguerite să rămână culcată şi să 
mă lase să veghez pe dunetă până dimineaţă, în tovărăşia 
lui Louis. 

Se pregătea oare un atac, dat în acelaşi timp dinspre 
magazie şi de pe punte? Căldarea aceea vestită fu umplută 
iar, din ordinul meu. 

Stewardul urma să vegheze jos şi, în faţa primejdiei 
necunoscute ce ne ameninţa, când îl văzui că pune mâna pe 
o nouă damigeană cu acid sulfuric, pe care avea de gând s-o 
reverse în primul cap ce s-ar fi ivit prin podea, îi aprobai 
planul în tăcere. 

Era ora unu noaptea, când Wada veni în grabă spre mine: 

— Mari necaz jos! DvS. Veniţi repede! 

Îi predai carabina şi lăsându-l de pază pe dunetă, ajunsei 
în grabă la scară şi coborâi spre cabine. 

În capul scării era trântit Buckwheat. Tuşea şi se înăbuşea 
clătinându-se înainte şi înapoi, frângându-şi mâinile şi 
frământându-şi braţele. Din ochi îi curgeau lacrimi. 

În acelaşi timp, răbufni e adiere de aer otrăvit, cu un 
puternic miros de pucioasă, care mă făcu să-mi opresc 
respiraţia şi să gâfâi. Ţinându-mi batista la nas şi la gură, 
coborâi scările, împleticindu-mă. În pragul cabinelor, 


întâlnii pe steward care, aproape asfixiat, se târa pe mâini 
şi pe picioare, scuipând şi gâfâind şi se străduia să iasă la 
aer. 

Puțin mai încolo, unul din cei doi japonezi tuşea şi-şi 
zgâlţââa camaradul prăbuşit la pământ, încercând să-l 
însufleţească, spre a-l putea aduce pe dunetă. 

Mă împiedicai de ei şi căzui în genunchi. Dar mă ridicai în 
grabă, întrucât pe podea efectul produs de vaporii sulfuroşi 
era şi mai înăbuşitor. 

Aşadar, lucrurile se limpeziseră. 

Gura pe care izbutiseră, s-o facă răzvrătiţii nu le slujise 
spre a ajunge în cabină, ci spre a aşeza sub podea aparatul 
de afumat ce se afla în fundul tuturor corăbiilor, potrivit 
regulamentelor maritime şi care foloseşte la nimicirea 
insectelor şi şobolanilor. 

Noi, „stăpânii” mândri de sus, eram socotiți... şobolani! 

Cât de repede putui, ajunsei în cabina Margueritei şi 
deschisei uşa, care nu era încuiată. 

Dar fata nu era acolo şi patul era gol! 

Nemaiputându-mă ţine pe picioare, mă prăbuşii pe pat şi, 
timp de câteva minute, rămasei nemişcat şi gâfâind, 
gândindu-mă că poate voi muri pe locul pe care dormise ea. 

Izbuti totuşi să-mi scutur toropeala ucigătoare ce mă 
cuprinsese şi mă apropiai de gang, unde lămpile, gata să se 
stingă, nu mai aveau decât o flacăra palidă şi tremurătoare. 

Ameţit încă şi cu plămânii plini de pucioasă, mergeam 
bâjbâind, când deodată îmi sfâşie auzul un horcăit 
îngrozitor, ce venea de undeva, de aproape. 

Întinsei mâna la întâmplare şi întâlnii pieptul înfrigurat al 
Margueritei, ce se rezemase de zid. 

Fata încercase să ajungă la scara salvatoare, dar trebuise 
să se oprească în cursul drumului, intoxicată pe trei sferturi 
- şi nu mai putuse înainta. 

O luai pe braţe, care îmi tremurau de slăbiciune şi de 
groază şi izbutii s-o duc de acolo. 


Urcarea scării, treaptă cu treaptă, prin aburii aceia 
otrăviţi, a fost un chin de neînlăturat şi care mi se păru că 
ţine un secol. Erau clipe când Margueritei i se sfârşeau 
puterile şi voia parcă să-mi dea de înţeles că lupta nu mai 
avea nici un rost, că nu vor ajunge niciodată până la capăt. 

O ridicam şi ne reluam urcarea treptelor ce nu se mai 
sfârşea. 

Când ajunserăm la jumătatea scării, aerul înviorător pe 
cara ni-l trimitea noaptea curată, răzbi până la noi. 

Marguerite păru că nu simte. Dar el pătrundea năvalnic în 
plămânii mei răniţi şi-mi dădu putinţa să-mi fac ultima 
sforţare, împreună cu draga mea povară. 

Când atinsei ultima treaptă, Marguerite leşină şi-mi 
alunecă da pe braţe, iar eu mă prăbuşii lângă ea, istovit. 

În aceeaşi clipă, se producea un atac împotriva dunetei. 

Dar Louis şi Wada, cărora li se alătură 'Tom Spink, îl 
respinseră fără prea multă greutate, fiindcă vrăjmaşii erau 
flămânzi şi abia se mai ţineau pe picioare. 

De-abia după douăsprezece ore izbutirăm să respirăm 
liberi şi să ne simţim retrăind cu adevărat. 

Încercarea îngrozitoare pe care o îndurasem împreună, 
moartea care trecuse pe lângă noi atât de aproape, nu 
făcură decât, aşa cum era de prevăzut, să înflăcăreze şi mai 
mult iubirea noastră. 

CAPITOLUL XXXVII. 

Căsătorie! Căsătorie! 

Când se lăsase noaptea, eram cu Marguerite, în cabina ei. 
Îi mângâiam mâna şi ne gândeam amândoi că doar opt zile 
ne mai despărţeau acum de Valparaiso. 

Cineva ciocăni în uşă: 

— Intraţi! Răspunsei, îndepărtându-mă de Marguerite. 

Era 'Tom Spink, pe care îl lăsasem la cârmă. Avea chipul 
zăpăcit. 

— Ce mai e? Întrebai cu o oarecare nelinişte. 

— Este, Mr. Pathurst... Este... 

— Ei, ce este? 


— Sunt pe dunetă! Răspunse, clănţănind din dinţi. 

Mă ridicai. 

— Cine? 

— Ei!... „Aia care au venit pe bord, nu se ştie de unde, în 
timpul trecerii pe la Capul Horn... Ăia trei înecaţi! 

„Sunt lângă cârmă. Aşa că, înţelegeţi, am scăpat şi am 
alergat să vă înştiinţez.” 

— Şi cum au venit? Întrebai zâmbind. 

— Fiind vrăjitori, au zburat desigur. Ceea ce ştiu bine este 
că n-au venit pe scară, fiindcă am vegheat tot timpul. 

Şi bietul Tom Spink gemu. 

— Dacă au venit, reluai, înseamnă că vor să fie cu noi! De 
altfel, după cum se vede nu ţi-au făcut nici un rău. Asta-i 
important? 

„Fără îndoială că de pe punte, s-au căţărat până pe 
catargul din urmă şi au alunecat apoi pe verge, cu ajutorul 
vreunei funii, până au ajuns pe dunetă. 

„Hai să-i vedem!” 

Părăsind pe Marguerite, mă dusei spre dunetă, urmat de 
Tom Spink, mai mult mort decât viu. 

Într-adevăr, cele trei fiinţe enigmatice pe care ni le 
trimisese furtuna erau acolo, cu părul de culoare 
nehotărâtă şi cu ochii ca topazul, care străluceau în 
întuneric întocmai ca ochii de pisică, sub lumina felinarului 
îndreptat spre ei. 

Ei vorbeau blând în limba lor necunoscută, de parcă 
torceau, ridicându-şi braţele cu palmele în afară. 

Le făcui un salut binevoitor. 

Atunci, toţi trei îşi scoaseră şepcile şi, ca semn de 
supunere, fiecare din ei îşi puse mâna dreaptă pe cap. 

Făcui şi eu o mişcare din cap, ca să le arăt că-i înţeleg şi 
primesc supunerea lor. 

Ei se aplecară ca să-mi mulţumească, apoi îşi deschiseră 
gurile, toţi deodată şi-şi apăsară pântecele, ca să-mi arate 
că le e foame. 


Îi poruncii lui Tom Spink să-i însoţească până la odaia cea 
mare, unde Louis avea să le dea demâncare cât vor dori. 

Tom Spink mârâi o împotrivire supărată. 

Începui să râd. 

— Dacă sunt înecaţi, cum te încăpăţânezi tu să crezi, nu 
vor avea nevoie de mâncare. 

„Vei putea vedea singur cât de flămânzi sunt şi cât vor 
înghiţi din merindele ce li se vor da. Iată un prilej nimerit, 
ca să te lămureşti în privinţa asta!” 

Dar 'Iom Spink nu era convins de cele ce-i spuneam. 

Mă ascultă totuşi şi când îl întrebai a doua zi dacă strigoii 
au mâncat bine, îmi răspunse clătinând din cap: 

— Mă întrebaţi dacă au mâncat, Mr. Pathurst?! Păi, e de 
necrezut cum s-au îndopat! Nu există un stomac omenesc, 
în stare să înghită aşa cum i-am văzut pe ăştia, şi, mai puţin 
încă, să mistuie! 

— Asta dovedeşte pur şi simplu, spusei, că în partea de 
dinainte a corăbiei toţi sunt flămânzi, bietul meu Tom Spink. 


„Acum îi avem noi în mână!” 
* 


x X 


Nu se scurseră nici douăzeci şi patru de ore, când Nosey 
Murphy, Maltezul şi Davis, care nu putea lipsi, se 
prezentară în josul dunetei: 

Îi întrebai ce doresc. 

Charles Davis se pregătea să-mi ţină iar o cuvântare, dar îi 
retezai pofta: 

— Nu vreau să ştiu nimic de tine, Davis! Deocamdată, cel 
puţin. 

„În curând când te vei afla în faţa acelui faimos tribunal, 
cu care ne-ai plictisit aproape tot timpul călătoriei, vei avea 
dreptul să-ţi spui cuvântul, după mine.” 

— V-aş ruga totuşi Mr. Pathurst, să ţineţi seama... 

Dar Nosey Murphy interveni: 

— Taci, Davis! Îi porunci, sau îţi tai beregata! 


„Ceea ce am venit să vă rugăm, Mr. Pathurst, este să ne 
daţi voie să ne reluăm lucrul ca mai înainte.” 

— Foarte bine. Tocmai că sunt câteva pânze de desfăcut. 
Dovediţi-mi gândurile voastre cinstite, apucându-vă fără 
întârziere de lucru! 

Dar... mai întâi... am vrea să ni se dea ceva de mâncare... 

— Şi eu care comand corabia, aş vrea mai întâi să 
desfaceţi pânzele. 

Nosey Murphy şovăi. Privii apoi pe Maltez, cerându-i parcă 
sfatul. Acesta rămase o clipă pe gânduri, măsurând munca 
de care se vorbea, cu propria lui slăbiciune. În sfârşit se 
hotări să facă un fel de semn de aprobare. 

Declarai: 

— Aşadar, ne-am înţeles: după ce veţi isprăvi lucrul, veţi 
primi un prânz îndestulător. 

„Hai, duceţi-vă!” 

Cei trei soli se înapoiară la camarazii lor şi le împărtăşiră 
hotărârea mea. 

Văzui atunci pe toţi viermii aceia amărâţi începând să se 
mişte, spre a îndeplini cum puteau mai bine porunca mea, 
căţărându-se pe funii şi catarguri. 

Sundry Buvers îşi apăsă cu deznădejde pântecele. Mai 
mult ca oricând, Nancy părea gata să-şi dea sufletul. Lars 
lacobsen şchiopăta de piciorul rupt de două ori şi oarecum 
dres tot de două ori. 

Cu mâinile la spate, Charles Davis privea pe ceilalţi cum 
munceau. 

— Vino încoace! Îi strigă Nosey Murphy, care trăgea 
zadarnic de un odgon. 

„Hai să-mi ajuţi!” 

— Niciodată! Răspunse flecarul afurisit. 

Lăsând odgonul din mâini, Nosey Murphy se repezi la 
Davis. 

— Mai spune o dată! Îi porunci. 

— Am spus, am spus... că sunt un bolnav nenorocit. 

— Bolnav sau sănătos, fă treabă, şmecher bătrân! 


Davis ştia că de hotărârea pe care o va lua, îi atârna viaţa 
sau moartea. 

Alese desigur viaţa. 

De pe dunetă, Marguerite şi cu mine priveam pe Charles 
Davis, care se hotărâse să lucreze cot la cot cu tovarăşii săi. 

Mâncarea făgăduită fu în sfârşit adusă pe punte şi 
înfometaţii se năpustiră asupra ei ca nişte sălbatici. 

— Şi când vom mânca iar? Întrebă sfios Nosey Murphy, 
când custroanele fură golite şi bucăţile de carne ronţăite 
până la os. 

— Atâta vreme cât vă veţi vedea de treabă, răspunsei, veţi 
primi mâncare de trei ori pe zi, potrivit obiceiului. 

„De îndată ce veţi înceta să vă purtaţi cumsecade, veţi 
rămâne iarăşi flămânzi!” 

— E bine aşa... Dar mai am o rugăminte la dvs... Mr. 
Pathurst. 

— Ce doreşti? 

— Bert Rhine este într-o stare de plâns. E orb aproape. I- 
am bandajat obrazul cum ne-am priceput. E numai o rană 
îngrozitoare! 

„Suferă crunt, nu poate să doarmă şi nu încetează să se 
tânguie.” 

Mă dusei să caut câteva medicamente potrivite într-un 
asemenea caz, făcute pe bază de morfină, pentru potolirea 
durerilor usturătoare ale puşlamalei şi le dădui lui Nosey 
Murphy, împreună cu o seringă hypodermică, a cărei 


funcţionare i-o lămurii. 
* 


x X 


Ne apropiem mereu de uscat, de civilizaţie şi de domnia, 
legii, pe care oamenii le statornicesc pretutindeni unde 
organizează state. 

Când vom ajunge în faţa portului Valparaiso, voi înălța pe 
catargul de dinapoi stindardul indicând „răzvrătire pe 
bord” şi corăbiile care fac paza țărmului, vor veni să ne 
însoţească până în port. 


Toţi răzvrătiţii vor fi apoi predaţi cu cătuşele de mâini, 
autorităţilor, în drept să cerceteze faptele. 

Dar pentru a îndeplini cu bine acest deznodământ, trebuie 
păziţi răzvrătiţiii ca să nu dispară. 

După ce m-am sfătuit în privinţa aceasta cu Marguerite, 
m-am hotărât să distrug, printr-o lovitură primejdioasă dar 
mai mult decât trebuincioasă, luntrele de care s-ar fi putut 
folosi răzvrătiţii. 

Pe la ora unu noaptea, am luat cu mine pe Wada, pe 
steward, pe cei doi japonezi, pe Louis şi pe cei trei 
necunoscuţi. De când veniseră la noi, aceştia din urmă se 
purtaseră cât se poate de bine. 

Dar, cum nu prea eram sigur de buna credinţă a acestor 
daruri ale furtunii, însărcinai pe steward să nu-i slăbească 
din ochi. La primul semn de trădare din partea vreunuia din 
ei, stewardul avea însărcinarea să-i împlânte cuțitul lui cel 
mare în pântece. 

O licărire de bucurie trecu în ochii bătrânului chinez şi fui 
încredinţat că, la nevoie, porunca mea ar fi fost adusă la 
îndeplinire cu o plăcere de neasemuit. 

Coborârăm aşadar pe punte şi ajunserăm curând fără 
greutate în partea centrală a corăbiei, lângă care se aflau 
luntrele atârnate de stâlpii lor. În afară de armele noastre 
de luptă, aveam cu toţii câte un topor. 

În lumina slabă a nopţii, ne izbirăm de o formă omenească, 
aşezată pe un buştean ce slujea la legarea odgoanelor. Mă 
aplecai şi îmi dădui seama că e Mulligan lacobs. 

Cred că era cufundat într-una din visările sale poetice, 
fiindcă părea că nu ne văzuse. 

Îi pusei mâna pe umeri. El tresări şi-i şopti la ureche: 

— Ascultă-mă, lacobs. Am venit aici, ca să distrugem 
luntrele. 

„Stai liniştit unde te afli, dacă nu vrei s-o păţeşti 

— Credeţi că mă puteţi speria? Îmi strigă, mai întărâtat şi 
mai amar ca oricând. Faceţi ce vreţi. Ce-mi pasă mie?! 


LIA 


„Vă înţeleg planul. Vă temeţi ca echipajul să nu dezerteze 
şi vreţi să-i ţineţi prizonieri...” 

Îi răspunsei: 

— Foarte bine te-ai gândit! Şi fiindcă nu-ţi pasă, nu ţipa 
aşa! 

Dar el continuă, ridicându-şi glasul şi străduindu-se să-şi 
îndrepte răsucită şiră a spinării: 

— Dorm toţi buştean, fericiţi că şi-au umplut burţile. Până 
şi Bert Rhine a aţipit. Injecţiile i-au potolit gemetele. 

„Credeţi, vă întreb din nou, că toate râmele astea mă 
interesează?” 

— Atunci, de ce n-ai venit să te alături de noi? 

— Pentru că vă urăsc, aşa cum îi urăsic şi pe ei! 

„Ei sunt nişte vite, iar dvS. Şi toţi din rasa dvS. Sunteţi 
nişte şmecheri care vă folosiţi de munca lor. Vă potriviţi de 
minune! 

Cât despre mine cu spinarea mea strâmbă, eu sunt cea 
mai vie dovadă că nu există Dumnezeu!” 

— Bine!... Bine!... Linişteşte-te! 

— Sfărâmaţi luntrele! Strigă Iacobs. Şi când vom ajunge în 
port, puneţi să fie spânzurați pe cine vreţi. 

„Eu nu sunt decât o făptură beteagă, pe care n-o poate 
pedepsi nici legea, din pricina nenorocirii mele. Pe lumea 
aceasta aş fi putut să fiu tot atât de bine un fluture care 
zboară din floare în floare, un porc care grohăie de plăcere 
lăfâindu-se la troaca lui, totdeauna plină, sau chiar un 
bărbat frumos pe care l-ar fi iubit femeile. 

„Totuşi, e sigur că atunci când vă va suna ceasul, veţi sfârşi 
ca şi mine, în noapte. Şi noaptea dvS. Va fi tot atât de 
neagră ca şi a mea!” 

Îl întrebai: 

— Poţi să-mi spui cine a fost acela dintre voi, care a 
născocit ideea să ne înăbuşe cu abur de pucioasă? 

— Nu ştiu. Dar chiar dacă aş şti nu v-aş spune. Dar m-a 
minunat dibăcia creierului care a născocit ideea asta 
măreaţă. Din păcate, şmecheria a dat greş! 


Răspunsei 

— Ideea aceasta măreaţă era mai ales mişelească. 

— Poate. Dar cine a avut ideea să stropească obrazul lui 
Bert Rhine cu acid sulfuric, de i-a ars pielea şi carnea până 
la os? Îi cad fâşii de carne din obraz, ştiţi? Cred că şi fapta 
asta e mişelească! 

— Eşti cam prea curios, la rândul tău!... Îi răspunsei, 
stingherit oarecum. Nu vei afla nimic. Dealtfel, mă întreb ce 
diavol mă îndeamnă să-mi pierd vremea cu tine. 

Dădui ordin şi oamenii se repeziră cu topoarele asupra 
bărcilor, din care rămaseră în câteva clipe numai bucăţi de 
lemn. 

La zgomotul pe care-l făceam, echipajul se trezi şi cobori 
din paturi. Dar oamenii se mulţumiră să ne privească în 
tăcere, în timp ce ne isprăveam lucrul, astfel că puturăm 


pleca fără a ne fi încăierat. 
* 


X* x 


A doua zi dimineaţă, Nosey Murphy şi restul oamenilor din 
echipaj veniră, ca în zilele din urmă să primească ordinele 
şi hrana. 

Venise şi Bert Rhine. Capul îi era învelit în bandaje şi ochii 
lui roşii, care clipeau des şi fără vrere se iveau singuri 
printr-o crăpătură a pânzei. 

Marguerite era lângă mine şi simţii cum se înfioară toată. 

— Acum, după ce aţi sfărâmat luntrele, mă întrebă evreul 
Isaac Chantz, ce aveţi de gând cu noi? 

— Sunt hotărât răspunsei, să vă predau pe toţi, atâţi câţi 
sunteţi, autorităţilor maritime din Valparaiso. 

„Răzvrătire pe mare şi omoruri. Cazul e foarte grav, vă 
daţi seama!”. 

„Să vă purtaţi cât mai bine, până când corabia va ajunge la 
țărm, iată singurul mijloc de a vă uşura puţin situaţia şi de a 
atrage asupra voastră, în măsura în care se va putea, 
îndurarea tribunalului!”. 


— Orice vă este îngăduit! Bombăni evreul. Noi suntem cei 
învinşi iar dvS. Sunteţi cel mai tare. 

În clipa aceea, Bert Rhine, îşi smulse bandajele care 
acopereau capul şi obrazul, cu o energie supraomenească 
pentru care nu-mi putui stăpâni uimirea - şi ieşi la iveală 
monstruoasa şi înspăimântătoarea lui faţă. 

— V-aţi folosit noaptea trecută, de somnul cu neputinţă de 
învins în care mă cufundase morfina, ca să veniţi pe partea 
din urmă şi să distrugeţi luntrela. 

„Tâmpiţii ăştia v-au lăsat să lucraţi în voie”. 

„Dacă aş fi fost acolo, lucrurile s-ar fi întâmplat cu totul 
altfel şi la ora asta aţi fi fost mort!” 

El nu putu vorbi mai mult şi se prăbuşi pe punte, răcnind 
de durere. Camarazii săi îl ridicară şi se retraseră. 

Cu ambele mâini, Marguerite îşi acoperi ochii în faţa 
priveliştii aceleia înspăimântătoare a cărnii ce sângera din 
belşug. 

— Dar ce s-a întâmplat cu Bert Rhine? Mă întrebă 
tremurând. 

Era cu neputinţă să-i ascund adevărul, astfel că îi istorisii 


isprava bătrânului chinez. 
* 


x X 


Nu mai am decât puţin de scris. 

Două zile după întâmplările pe care le-am povestit, se iviră 
la orizont uscatul şi Valparaiso. Orice primejdie era 
înlăturată. 

Marguerite şi cu mine, închişi aproape toată ziua în cabina 
ei, nu încetam să vorbim despre apropiata noastră 
căsătorie. 

— Vom găsi lesne la Valparaiso, îi spusei, preoţi care să ne 
cunune. 

„Odată ce se va sfârşi procesul răzvrătiţilor, vom înzestra 
„Elseneura, cu oameni şi ofiţeri noi şi o vom lăsa să-şi 
urmeze singură drumul spre Seattle”. 


„lar noi ne vom înapoia în Statele Unite şi la Baltimore 
oricând ne va plăcea, cu vreun transatlantic rapid!” 

— Neamul West, mi-a răspuns Marguerite, nu şi-a părăsit 
niciodată corăbiile. Vom merge şi noi pe „Elseneura” până 
la Seattle. 

— Bine, dar Seattle e destul de departe! Obiectai. Ar 
însemna să trăim încă ore nesfârşite pe mare... 

Ea murmură: 

— Le vom întrebuința cum vom putea mai bine şi mai 
plăcut... 

Şi, drept arvună arzătoare, îşi apăsă buzele pe ale mele. 


SFÂRŞIT 


1 Sub această denumire sunt cuprinse statele: Maine, 
New-Hamthire, Vermont, Massachussetts, Rhode-lIsland şi 
Connecticut. 

2 Joc chinez. 

3 Adică: „piciul”. 

4 Negustor de vechituri, telal. 

5 O livră =0,453 kg 

6 E vorba de strâmtoarea care desparte Madagascarul de 
coasta Africii. 

7 „Năsosul”. 

8 „Piciul” 

9 Scriitor irlandez, născut în 1852. 

10 Serviciul de veghe pe vas, de patru ore. 

11 Livra engleză are 453 grame 

12 Denumirea ce se dă căpitanului, în marina engleză şi 
americană. 

13 Ciocul corăbiei. 

14 Partea de dindărăt a corăbiei. (nu cred! Poate pupa 
navei-n. Mikisor) 


15 Deschiderea navigaţiei prin Canalul Panama s-a făcut în 
1914.