Joseph Conrad — Inima Intunericului

Joseph Conrad 


INIMA ÎNTUNERICULUI 


„Nellie” - acesta fiind numele unei iole destinate croa- 
zierelor - se legăna, fixată în ancoră, fără cea mai slabă flutu. 
zare a pânzelor; era la odihnă. Fluxul trecuse, vântul abia se 
simţea, şi vasul, trebuind să coboare în josul fluviului, n-avea 
altceva de făcut decât să-şi îndrepte prova şi să aştepte întoat- 
cerea mării. 

Estuarul Tamisei se întindea în faţa noastră ca începutul 
unei nesfârşite căi de apă. în larg, marea şi cerul se contopeau, 
flcând una, iar în zarea luminoasă velele arămii ale şlepurilor 
purtate în sus de flux păreau să stea nemişcate în mănunchiuri 
roşii de pânze ţeapăn scrobite, cu sticliri vii, lucitoare. Pe 
malurile joase plutea o pâclă ce gonea spre mare, destrămându- 
se pe încetul. Peste Gravesend văzduhul era întunecat şi, mai 
departe încă, părea de un negru cernit, mocnind necruţător 
asupra celui mai întins şi mai de seamă oraş din lume. 

Directorul companiilor era căpitanul şi gazda noastră Noi 
patru îl urmăream din spate, cu duioşie, aşa cum stătea h prova, 
privind spre mare. Pe tot cuprinsul fluviului nu puteai găsi ceva 
care să arate nici pe jumătate atât de marinăresc. Semănl a 
pilot, ceea ce pentru un marinar e desăvârşirea personificată 
Era greu să-ţi închipui că locul lui nu era acolo, în estuarul 
luminos, ci îndărăt, în miezul întunecimii mohorâte. 

Pe noi ne unea, aşa cum am mai spus cândva, legământw 
mării. în afară că asta ne apropia inimile în lungile noasţw 
însingurări, dar ne făcea şi îngăduitori faţă de felul cum j”1 
depăna fiecare dintre noi zilele... ba chiar şi convingeri 

Avocatul - cel mai de ispravă dintre vârstnici - căpăta* 
pentru droaia lui de ani şi droaia de virtuţi, singura pernă a pe 
bord şi stătea întins pe singurul covoraş. Contabilul sş o cutie de 
domino şi se juca de-a arhitectura cu piesele difla untru. Marlow 
şedea turceşte la pupa, rezemat de artimo şfiobrajii căzuţi, tenul 
gălbui, spinarea dreaptă, o înfă-Ave ^e ascet; cu braţele căzute 


şi palmele în afară, aducea || b d idol. Directorul, mulţumit că 
ancora ţinea bine, se îndreptă pupa şi se aşeză printre noi. Am 
schimbat alene câteva S^ 'nte. Pe urmă s-a lăsat tăcere pe 
bordul vasului. Nu ştiu T ce n-am început să jucăm domino. Ne 
prinseseră gândurile şi nu na p eram buni decât să privim în gol. 
Ziua scăpata în seni' tatea unor zări liniştite, străpunse de 
iradieri incandescente. Apa lucea netulburată; cerul, fără umbră 
de nor, era o imensitate molcomă de lumină neprihănită; până 
şi ceața de pe mlaştinile Essex părea un văl străveziu, sclipitor, 
aninat de colinele împădurite şi căzând peste malurile joase în 
falduri diafane. Doar la apus, întunecimea ce adumbrea 
înălțimile se făcea cu fiece clipă tot mai adâncă, mâniată parcă 
de apropierea soarelui. Şi, în cele din urmă, lunecând pe 
nesimţite, soarele a coborât la orizont, şi din alb-incandescent s- 
a făcut roşu-închis, fără de raze şi fără căldură, gata parcă să 
piară, lovit de moarte la atingerea acelei bezne ce se strângea 
deasupra mulțimilor omeneşti. 

De îndată o schimbare s-a şi arătat deasupra apelor; 
strălucirea a pălit, iar seninătatea s-a făcut mai adâncă. 
Bătrânul fluviu, în albia-i largă, a rămas netulburat la faptul 
înserării, după atâtea secole de slujire credincioasă a neamului 
care i-a însufleţit malurile; se desfăşura mai departe, cu 
demnitatea liniştită a unei căi de apă ducând către cele mai 
îndepărtate unghere ale pământului. Priveam eterna lui curgere 
nu în zvâc-nirea vie a unei zile scurte care se iveşte şi se mistuie 
pe veci. ci în lumina augustă a statornicelor aduceri-aminte. Şi, 
într-adevăr, nimic nu e mai uşor pentru un om care, aşa cum. se 
sPune, a „vânturat mările” cu dragoste şi venerație decât să 
woce marele duh al „trecutului” peste întinderile joase ale 
iamisei. Mareele dau năvală înainte şi îndărăt, împlinindu-şi 
necontenit menirea, încărcate cu amintiri legate de oamenii P 
navele pe care le-a purtat - către odihnă, spre cămin sau?atr? 
bătălii - pe ape. Au cunoscut şi au slujit pe toţi băr-aţn cu care 
națiunea se mândreşte, de la sir Francis Drake 1 Sir John 
Franklin 2, cavalerii - cu blazon sau fără - marii al-eri rătăcitori 
ai mărilor. Au purtat toate navele ale căror a Sir Francis Drake 
(1541-1596), amiral şi celebru navigator englez. Ir John Franklin 
(1786-1847), viceamiral şi explorator engle: nume strălucesc 
asemenea unor nestemate în noaptea ad' a vremurilor, de la 
„Golden Hind” 1, cea care se întor cu pântecele-i rotund doldora 


de comori, pentru a ese vizita înaltei regine şi a ieşit astfel din 
marea legendă, b | ş, pân*f,Erebus” şi „Terror”, pornite spre alte 
cuceriri. fjrj a se mai întoarcă vreodată! Cunoscuseră nave şi 
oameni. şi oameni ce plecaseră din Deptford, din Greenwich, V 
Erith. aventurieri şi colonişti; nave regale şi nave apa ţinând 
unor oameni de rând; căpitani, amirali, crunţii,inj.' lopi” ai 
comerţului cu Orientul şi „generalii” brevetaţi a flotelor Indiei 
Răsăritene. Vânători de aur sau iubitori <j faimă, toţi porniseră 
pe fluviul acesta, purtând spada sau de$eotl torţa, soli ai puterii 
insulare, purtători ai unei scântei din focul cel sacru. Care 
măreție nu se avântase oare pe refluxul fluviul” acestuia către 
taina vreunui tărâm necunoscut? 

Vise de oameni, sămânță de bogății, germeni de imperii., 
Soarele apunea; pe fluviu se lăsa înserarea, ţi în lungul coastei 
începeau să se aprindă lumini. Felinarul negustorului din port, 
ridicat pe trei picioare deasupra unui petic milos, strălucea 
puternic. Lumini de nave se mişcau pe canal - şiruri de lumini 
lunecând în sus, lunecând în jos. Şi, mai departe, spre apus, pe 
malurile stâncoase, locul oraşului monstruos se mai proiecta pe 
cer, menind a rău: o pată mohorâtă în soare, o sclipire lividă sub 
stele. 

— Şi ăsta, a spus deodată Marlow, a fost unul dintre 
locurile păcătoase de pe pământ. 

Era singurul dintre noi care tot mai cutreiera mările. Cel 
mai rău lucru ce se putea spune despre el e că nu-şi repre:enta 
cum trebuie tagma. Era marinar, dar şi hoinar totodată, Pe când 
cei mai mulţi marinari duc, dacă s-ar putea spune, o viaţa 
sedentară. Mentalitatea lor se apropie de-a oamenilor casnici, şi 
casa lor - nava - e totdeauna cu ei; la fel ca şi ţara lor -marea. O 
navă seamănă tare mult cu alta, iar marea e totdeauna aceeaşi. 
Cum toate rămân aidoma în preajma unui marini' malurile 
străine, chipurile străine, imensitatea schimbător a vieţii lunecă 
pe lângă el nu învăluite de ceva misterios, necU' noscut, ci deo 
ignoranță uşor dispreţuitoare; căci ii n11 

1 Nava comandată de sir Francis Drake, cu care a capturat 
ifun important vas portughez. Pentru această ispravă regina 
Elisabeta tăcut o vizită pe bord. 

nt o taină pentru un marinar, afară doar de însăşi îflsea « 
care e stăpâna vieţii lui, la fel de nepătrunsă ca şi 

T ce priveşte restul, după orele de muncă, o plimbare 


— nlătoare sau un chef întâmplător pe țărm sunt de ajuns 
'n“tru a-i dezvălui secretul unui întreg continent; după aceea 

Pe are că, în general, secretul nici nu merită osteneala de 
a fiS unoscut. Păţaniile marinarilor au o simplitate nedezmini tot 
sensul lor încape într-o coajă de nucă. Dar Marlow ' era un 
marinar tipic (dacă trecem peste înclinarea lui de depăna firul 
atâtor păţanii); apoi, pentru el sensul unei întâm-olări nu se 
găsea înăuntrul ei, ca un sâmbure, ci în afară, învăluind 
povestirea care-l proiecta deodată în lumină aşa cum 0 văpaie 
scoate la iveală pâcla din jur, sau asemenea unor halouri 
ceţoase, vizibile uneori datorită luminozităţii spectrale a lunii. 

Vorbele lui nu au surprins pe nimeni. Asta semăna cu 
Marlow. Au fost primite în tăcere. Nimeni nu s-a ostenit nici 
măcar să mormăie; iar el a urmat încet: 

Mă gândeam la vremurile străvechi, când romanii au venit 
aici, întâia oară, acum nouăsprezece veacuri... ca ieri. Lumina s- 
a revărsat de pe fluviul ăsta de atunci într-una. Voi îi numiţi 
Cavalerii? Da; dar asta-i ca o vâlvătaie alergând pe o câmpie, ca 
o fulgerare printre nori. Noi trăim în pâlpâierea asta. dea 
Domnul să ţină cât timp s-o învârti şi pământul! Dar mai ieri aici 
domnea întunericul. Imaginaţi-vă simţămintele comandantului 
unei frumoase. cum le zicea oare? unei trireme din Mediterană, 
primind poruncă s-o ia spre nord; să străbată la iuţeală toată 
Ţara Galilor; să îmbarce pe-o corabie din astea legionari... şi ce 
mănunchi minunat de oameni destoinici trebuie să mai 6. fost! 
deprinşi să construiască, pare-se, sute de nave într-o lună, două. 
dacă-i vorba să crezi ce citeşti! la închipuiţi-vi-l aici... la capătul 
caPătului lumii, cu o mare de culoarea plumbului, un cer de 
uioarea fumului, un soi de corabie aproape la fel de solidă o 
armonică... şi, pornind în sus pe fluviu, cu mărfuri, aHlte- ' CU 
tOt ce P*ftiţi' Ţărmuri nisipoase, mlaştini, păduri, oatici, mai 
nimic de mâncare pentru ditai omul civilizat, mic de băut decât 
apă din Tamisa. Nici tu vin de Falern, C1 Putinţa să debarci în 
vreun port. Ici-colo, o tabără militară pierdută în sălbăticie, ca 
un ac în carul cu fân. frig, e furtuni, boală, exil şi moarte. 
moartea pândind din % din apă, din desiş. Trebuie să fi fost 
seceraţi pe aici muştele. Da... dar de făcut, a făcut-o! A făcut-o, 
ba în foarte bine, şi fără să stea prea mult pe gânduri, decât 
aceea, ca să se împăuneze, poate, cu ce făptuise el, în e” de 
comandant, la vremea lui. Erau destul de vajnici ca să de piept 


cu întunericul. Şi poate că avea în vedere şi vreo înainţar în flota 
din Ravenna, curând-curând, dacă se bucura de prietew buni la 
Roma şi dacă putuse rezista climei groaznice! Sau gândiţi-vă la 
un cetăţean cumsecade, în togă. poate că <je prea mult joc de 
zaruri, ştiţi voi. venind aici în postura de pretor sau perceptor, 
sau chiar negustor... ca să se ma; refacă. Debarcă într-o 
mlaştină, străbate păduri, şi, în cineştje ce post dinăuntrul ţării, 
simte cum sălbăticia. crunta salbă-ticie l-a încercuit. toată acea 
viaţă misterioasă a sălbăticiei care mişună în păduri, în junglă, 
în inimile oamenilor sălbatici. Şi nici nu e chip de iniţiere în 
aceste taine. Trebuie să trăiască în mijlocul a ceea ce este de 
neînțeles şi, deopotrivă, respingător. Dar mai este totodată şi un 
farmec, care începe să-l prindă. Farmecul odiosului. înţelegeţi? 
închipuiţi-vă regretele tot mai mari, dorul de ducă, dezgustul 
neputincios, renunţarea, ura... 

Marlow tăcu. 

Luaţi seama, începu el iar, ridicându-şi braţul din cot cu 
palma mâinii în afară, aşa încât, cu picioarele strânse sub el, 
părea un Buddha propovăduind în haine europene şi fără floare 
de lotus. Luaţi seama, niciunul dintre noi n-ar putea încerca 
astfel de simţăminte. Ceea ce ne salvează pe noi este 
„eficienţa”. Respectul nostru pentru eficienţă. Dar flăcăii aceia 
nu prea ţineau socoteala de aşa ceva, în adevăr. Ei nu erau 
colonişti; administraţia lor era doar o împilare, şi nimic nwj mult, 
cred eu. Erau cuceritori, şi pentru asta îţi trebuie numai forţă 
brută. adică ceva cu care nici nu-ţi vine să te la”1 când o ai, 
căci forţa asta e doar un accident datorit slăbiciuni! altora. 
înhăţau ce puteau de dragul a ceea ce se găsea. Era pur şi 
simplu jaf prin silnicie, crimă josnică pe scară largă ŞI oameni 
care se năpusteau orbeşte. aşa cum pare foarâe potrivit pentru 
cei care dau piept cu întunericul. 

r 'cerirea pământului, care înseamnă, în general, răpirea 
la cei cu pielea diferit colorată şi cu nasul ceva mai lui jeCât al 
nostru, nu e un lucru prea frumos când îl priveşti tnT. ie 
aproape. Ceea ce îl răscumpără este doar ideea. O I I faptului; 
nu o prefăcătorie sentimentală, ci o 'a şi * încredere generoasă 
în această idee. ceva ce poţi a sus de tot, aşa ca să te înclini în 
faţă-i şi să-i aduci jertfe. 

Marlow îşi curma vorba. 


N 


Pe fluviu lunecau flăcări; mici flăcări verzi, flăcări roşii, 
flăcări albe, urmărindu-se, luându-se la întrecere, unindu-se, 
încrucişându-se una cu alta... pe urmă despărţindu-se pripit sau 
alene. Circulaţia marelui oraş continua în noaptea ce se adâncea 
peste râul mereu treaz. Priveam, aşteptând răbdător. nu era 
nimic de făcut până la sfârşitul fluxului; dar când, după. o lungă 
tăcere, Marlow a rostit cu glas şovăielnic:Cred că vă aduceţi 
aminte, băieţi, că eu am fost, câtva timp, şi marinar de apă 
dulce”, ne-am dat seama că eram sorociţi să ascultăm, până va 
începe refluxul, una dintre întâmplările acelea fără de concluzii 
ale lui Marlow. 

Nu vreau să vă împănez capul cu ce mi s-a întâmplat mie 
personal, începu el, dovedind prin această introducere 
slăbiciunea multor povestitori care par adesea indiferenți la 
ceea ce ascultătorii lor ar dori mai mult să audă; totuşi, ca să 
înţelegeţi răsfrângerea pe care cele petrecute au avut-o asupra 
mea, trebuie să ştiţi de la bun început cum am ajuns eu acolo, 
ce am văzut, cum am urcat în sus pe fluviul unde l-am întâlnit 
Pe acel biet om! Era cel mai îndepărtat punct al navigaţiei Şi 
punctul culminant al experienţei mele. Pare să arunce, oricum, 
un soi de lumină asupra a tot ce mă priveşte... ca Şi în gândurile 
mele. A fost şi destul de sumbru... şi de jalnic. fără să fi. fost cu 
nimic extraordinar... şi nici limpede. Nu, nu foarte limpede. ŞI 
totuşi pare să arunce un soi 5 e lumină. Vă aduceţi aminte, 
tocmai mă întorsesem atunci p, londra după o sumedenie de 
oceane: Indian, Pacific, Mările „JrLei... o porţie serioasă de 
Orient îndepărtat. durase e° şase ani, sau aşa ceva, şi 
hoinăream de colo-colo, împie-^Icindu-vă, dragii mei, de la lucru 
şi dând buzna pe la voi c:S,a' “e Parc-aş fi fost învestit cu 
misiunea cerească de a vă Ulza. La început a fost foarte plăcut, 
dar după câtva timp m-am săturat de repaos. Atunci am început 
să umblu un vapor. cred că ăsta-i cel mai greu lucru de pe p Dar 
vapoarele nici nu se uitau măcar la mine. Apoi majv săturat şi 
de jocul ăsta. 

Ştiţi, când eram un copilandru, aveam patima hărţilOr 
Stăteam ore întregi cu ochii pe America de Sud sau pe Afric sau 
Australia şi mă pierdeam în valul unor explorări glorioase Pe 
vremea aceea erau multe locuri pustii pe pământ, şi c^ vedeam 
unul pe hartă, deosebit de atrăgător (şi toate păreau astfel), îmi 
puneam degetul deasupra şi hotărâm: „Când m. Ol face mare, o 


să mă duc acolo”. Ţin minte că Polul Nord era unul dintre 
locurile astea. Da, dar n-am fost încă acolo, « acum nici n-o să 
mai încerc. S-a risipit vraja. Mulţime de locuri fermecate erau 
împrăştiate pe tot Ecuatorul, sau la orice latitudine, 
pretutindeni, în cele două emisfere. în câteva din ele am fost 
Şi... da... dar noi nu vrem să vorbim despre asta. Şi totuşi era 
unul. cel mai mare, cel mai pustiu, ca să spun aşa... un loc după 
care tânjeam. 

Dar, uite, când am plecat eu într-acolo, locul acela nu mai 
era pustiu. Se umpluse între timp cu râuri, şi lacuri, şi nume. 
încetase să fie un loc pustiu, plin de taine atrăgătoare... o pată 
albă, peste care un băiat să lege vise glorioase. Devenise un loc 
al întunericului. Era însă acolo mai ales un fluviu, un fluviu mare, 
uriaş, pe care-l puteai vedea pe hartă semănând cu un şarpe 
neîncolăcit, cu capul în mare, cu trupul la odihnă, arcuindu-se 
peste un ţinut vast, şi cu coada pierdută în adm-cimile ținutului. 
Şi când îl vedeam pe harta aflată în vitrina unei prăvălii, mă 
fascina, aşa cum un şarpe fascinează o pasăre. o biată păsărică 
sfioasă. 

Mi-am adus atunci aminte că exista o societate mare, o 
companie comercială pentru fluviul acela.,La naiba! mi-am spus. 
Doar n-au să facă negoţ fără să folosească vreun soi de vase pe 
puhoiul acela de apă dulce. niscai vapoare! De ce n-aş încerca 
să iau comanda unuia?” 

Şi am luat-o în lungul acelei Fleet-Street, fără să-mi wsa 
ideea din minte. Şarpele mă vrăjise. 

Înţelegeţi că societatea aceea comercială era un trust 
euro' pean, aflat pe continent; dar eu am o mulţime de rude 
cafe trăiesc pe continent, pentru că viaţa este mai ieftină şi nu 
atl de murdară pe cât pare. pretind ei. 

Mărturisesc, cu regret, că am început să-i sâcâi. Chiar tru 
mine era ceva neobişnuit. Nu eram deprins să-mi fac P Hurile m 
felu” asta S*'^ Mi-am văzut singur de drum tr oe propriile mele 
picioare ori de câte ori mi-am pus în gând aiung la ceva. N-aş fi 
crezut-o nici eu; dar, vedeţi. sim-S am că trebuie să izbutesc. 
musai! Aşa că i-am sâcâit. Bărbaţii îmi spuneau: „Dragul meu”... 
şi nu făceau nimic. Atunci... o să mă credeţi? am încercat cu 
femeile. Eu, Pharlie Marlow, am pus femeile pe foc, doar-doar oi 
obţine un post. Cerule mare! Da, da, vedeţi. gândul nu-mi dădea 
pace. Aveam o mătuşă, un suflet minunat, entuziast. Mi-a 


scris:Are să fie încântător. Sunt gata să fac orice, orice pentru 
tine. E o idee splendidă. Cunosc pe nevasta unui foarte mare 
personaj în administraţie şi pe un altul care are o influenţă 
grozavă pe lângă etc, etc.” Era hotărâtă să meargă până-n 
pânzele albe ca să fiu numit comandant pe un vapor fluvial, 
dacă aşa mi se năzărise mie. 

Şi am fost numit, bineînţeles; ba încă foarte repede. Se 
pare că trustul primise vestea că unul dintre căpitanii săi fusese 
ucis într-o încăierare cu băştinaşii. Asta era norocul meu şi făcea 
ca plecarea să mă ispitească şi mai mult. Numai după luni şi 
luni, când am încercat să adun la un loc ce mai rămăsese din 
trupul nefericitului căpitan, am aflat că încăierarea izbucnise 
dintr-o neînțelegere cu privire la nişte găini. Da, două găini 
negre! Fresleven - aşa îl chema pe cel mort, un danez - s-a 
simţit oarecum înşelat la târguială: atunci a coborât pe țărm şi a 
început să care la bețe în spinarea căpeteniei satului. Oh, nu m- 
a mirat de loc să aud aşa ceva şi nici să aflu totodată că 
Fresleven era cea mai gingaşă, cea mai liniştită făptură care 
umblase vreodată pe două picioare; nu-ncape îndoială că aşa şi 
era; dar trăise doi ani acolo, în slujba acelei nobile cauze, 
înţelegeţi, şi pasămite, simţise, în sfârşit, nevoia să-şi manifeste 
respectul de sine într-un fel oarecare. De aceea l-a ciomăgit tară 
milă pe bătrânul negru, în timp ce ditai liotă de-a aceluia 
Priveau ca trăsniţi, până când unul dintre ei - pe cât mi s-a sPus 
chiar fiul căpeteniei - disperat că-l auzea pe bătrân urlând, Si'a 
încercat sulița pe omul alb şi, vezi bine, i-a intrat foarte U5*r 
între omoplaţi. Pe urmă tot satul a tulit-o în pădure,?teptând să 
le cadă pe cap tot soiul de năpaste, în vreme ce, e de altă parte, 
vaporul comandat de Fresleven a ridicat în mare panică, sub 
conducerea şefului maşinist, cred. 

După aceea nimeni nu pare să se mai fi. gândit la rămăşit 
1 pământeşti ale lui Fresleven, până când am plecat eu ş(j e 
călcat pe urme. Nu puteam să-l las în plata Domnului, totus” 
dar când s-a ivit prilejul să dau cu ochii de fostul comandant' 
iarba care-i crescuse printre coaste era destul de înalta c' să-i 
acopere oasele. Era acolo întreg. Nimeni nu se atinsese de 
făptura-i supranaturală după ce căzuse. Şi satul era părăsit 
colibele se căscau negre, putrede; totul prăbuşit sub împrej! 
muirile dărâmate. 


Dăduse mare pacoste peste sat, nu-ncape vorbă. 
Localnicii se făcuseră nevăzuţi. O groază nebună îi risipise prin 
tufi. şuri - bărbaţi, femei, copii; şi nu s-au mai întors niciodată! 
Ce s-o fi întâmplat cu găinile, nici asta nu ştiu. Aş crede că le-a 
venit de hac, în orice caz, progresul civilizator. Oricum, datorită 
acestei afaceri glorioase mi-am căpătat slujba înainte chiar să 
mă încumet să sper. 

Am dat un zor nebun cu preparativele şi, înainte să treacă 
patruzeci şi opt de ore, traversam Canalul Mânecii, ca să mă 
înfăţişez patronilor mei şi să semnez contractul. 

În câteva ore am ajuns într-un oraş care m-a făcut 
totdeauna să mă gândesc la un cavou văruit. Prejudecăţi, fără 
îndoială, Nu mi-a fost de loc greu să găsesc birourile companiei. 
Era lucrul cel mai de vază din oraş, şi toţi pe care i-am întâlnit 
nu ştiau decât de asta. Aveau de gând să cârmuiască un 
imperiu peste mări şi să facă bani cu nemiluita prin negot. 

O stradă strimtă şi singuratică, foarte întunecată; case 
înalte, nenumărate ferestre cu storuri, o tăcere de moarte, iarbă 
răzbind printre pietre, arcade impunătoare pentru trăsuri la 
dreapta şi stânga, uşi duble imense, abia întredeschise. M-am 
strecurat printr-o crăpătură din astea, m-am urcat pe o scară 
măturată, dar lipsită de orice podoabă şi goală ca un deşert, 
apoi am deschis prima uşă la care am ajuns. Două femei, una 
grasă şi cealaltă slabă, şedeau pe două scaune cu fundul de pai, 
împletind nişte lână neagră. Cea slăbănoagă a venit drept spre 
mine - cu ochii în jos, tot împletind mereu - şi tocmai pe când 
mă gândeam s-o las să treacă aşa, ca o somnambula. s-a oprit 
şi şi-a ridicat ochii. Avea o rochie simplă, ca un înveliş de 
umbrelă; s-a întors pe loc şi a pornit, înaintea mea, către o sală 
de aşteptare. Mi-am spus numele şi am privit împrejur' O masă 
în mijloc, scaune obişnuite în jurul pereţilor şi, într-uf1 colţ, o 
hartă mare lucioasă, însemnată cu toate culorile curcubeu' gra 
acolo o grămadă de roşu - plăcut oricând la vedere, V)că se ştie 
că acolo se lucrează temeinic - al naibii de 

1t albastru, puţin verde, smângălituri portocalii, şi pe 
coasta? st o pată purpurie, ca să se vadă locul unde veselii 
pionieri rogresului îşi sorb veselele lor halbe cu bere. în orice 
caz, al nu aveam ce să caut pe acolo. Eu aveam să mă duc în 
partea e^benă. Chiar la mijloc. Şi fluviul era acolo. Fascinant. 


mplit. ca u*1 ŞarPeUf! O uşă s-a deschis, a apărut un 
oficial, cu părul alb şi o expresie de compătimire, în timp e un 
arătător osos îmi indica drumul spre sanctuar. înăuntru, o 
lumină slabă, şi un birou barosan, la mijloc. îndărătul acelui 
eşafodaj se ivea o arătare umflată şi palidă, în redingotă. Omul 
cel mare, în carne şi oase! 

Inalt, cred, de vreo cinci picioare şi ţinând înşfăcată 
manivela atâtor şi atâtor milioane! Mi-a strâns mâna. pare-mi-se 
apoi a murmurat vag, fiind mulţumit de franţuzeasca mea: „Bon 
voyage”. 

Cam în vreo patruzeci şi cinci de minute m-am văzut iar în 
sala de aşteptare, cu secretarul compătimitor, care, dezolat şi 
binevoitor, mi-a dat să semnez o hârtie. Cred că, printre altele, 
îmi luam angajamentul să nu divulg nici un secret comercial. Ei 
bine, nici n-aveam de gând aşa ceva. 

Incepusem să mă simt cam stânjenit. Ştiţi, eu nu eram 
obişnuit cu astfel de formalităţi şi era ceva care cobea în aer. Ca 
şi cum aş fi. intrat în vreo conspirație. nu ştiu. ceva nu tocmai 
curat; aşa că eram bucuros să plec. în odaia cealaltă, cele două 
femei împleteau înfrigurat lâna lor neagră. Sosea lume, iar 
femeia tânără umbla încoace şi-ncolo, arătându-le drumul. Cea 
bătrână şedea pe scaunul ei. îşi proptea pe un încălzitor 
picioarele încălţate în papuci de stofă, fără tocuri, jar o pisică îi 
torcea în poale. Purta pe cap ceva alb şi scrobit, avea un neg pe 
obraz, şi pe vârful nasului, ochelan cu rame de argint. S-a uitat 
la mine pe deasupra sticlelor. 

Felul pripit, indiferent şi placid în care privea m-a 
impresionat. Tocmai treceau pe acolo doi tineri cu un aer vesel 
*| zglobiu, iar ea le-a aruncat aceeaşi privire plină de înţelep-? 
Urie rece. Părea să ştie totul despre ei, ca şi despre mine. „a 
cuprins un simţământ ca de teamă. Părea sinistră - oţ toare. 
Deseori, acolo, departe, m-am gândit la cele două einei de paza 
ja usa întunericului, împletind lâna neagră ca errtru un Hrrţolivi 
călduros, una dintre ele conducând, conduacrul când mereu 
spre necunoscut, cealaltă scrutând, cu ochii băt şi reci, feţele 
vesele şi zglobii, „Ave! bătrână împletitoare h” lână. Monturi te 
salutant1.” Nu mulţi dintre cei la care uitat ea au mai văzut-o 
vreodată. nici jumătate, nici %>') Mai trebuia să fac o vizită la 
doctor. 


— O simplă formalitate, m-a asigurat secretarul cu că ia 
straşnic parte la necazurile mele. 

În acest scop, un tânăr cu pălăria pe sprinceana stingă 
probabil un funcţionar - trebuie să fi fost şi funcţionari h 
întreprindere, deşi clădirea era la fel de tăcută ca o cetatea 
morţilor - a venit de undeva de sus şi mi-a arătat drumul Era 
jerpelit şi murdar, cu pete de cerneală pe mânecile hainei şi o 
cravată mare şi umflată sub bărbia semănând cu un bot de 
cizmă veche. Fiind prea devreme pentru doctor, i-am propus un 
păhărel, şi numaidecât s-a înveselit. Pe rând ne sorbeam 
vermutul, el ridica în slăvi afacerile companiei, şi atunci mi-am 
arătat nedumerirea că nu pleacă şi el pe acolo. Entuziasmul i-a 
scăzut brusc şi s-a recules deodată: 

— Nu sunt atât de smintit pe cât par”, a grăit Platon către 
discipolii săi, mi-a spus el sentenţios, apoi şi-a dat de duşcă 
paharul şi ne-am ridicat. 

Bătrânul doctor mi-a luat pulsul, cu gândul, fireşte, la 
altceva. 

— Bun, bun pentru acolo, a mormăit, apoi m-a întrebat cu 
oarecare zel dacă l-aş lăsa să-mi măsoare capul. 

l-am răspuns destul de uimit:Da”, pe când el scotea un 
instrument ca un şubler şi-mi lua măsura capului, la spate, în 
faţă, împrejur, însemnând totul cu grijă. Era un prichindel de 
bărbat, neras, într-o haină zdrenţuită, un soi de caftan, cu 
picioarele în papuci; îmi făcea impresia unui biet rurliu inofensiv. 

— Cer totdeauna voie, în interesul ştiinţei, să măsor 
cranii» acelora care pleacă acolo, m-a lămurit. 

— Şi faci la fel când se întorc? l-am întrebat. 

— Oh, dar nu-i mai văd niciodată! m-a asigurat. Apoi; ştii, 
schimbările se produc înăuntru. A surâs, ca de o bună. Şi aşa, 
dumneata pleci acolo! Colosal! Şi interesant! 

S-a uitat la mine cercetător şi a mai notat ceva. 

1 Aluzie la salutul cu care gladiatorii romani ii întâmpinau 
pe înainte de luptă. 

Kfici un caz de demenţă în familia dumitale? m-a întrecu 
un ton obişnuit. Mă simţeam tare plictisit. 

^ Asta e o întrebare pusă tot în interesul ştiinţei? Mi-a 
răspuns fără să ţină seama de enervarea mea: _ Ar fi interesant 
pentru ştiinţă să se urmărească pe loc Vi'mbările mintale ale 
indivizilor. 


s Eşti medic psihatru? l-am întrerupt. 

_ fiecare doctor ar trebui să fie... în oarecare măsură, a 
răspuns, netulburat, acel om extravagant. Eu am o teorie mea 
pe care dumneavoastră, domnilor care plecaţi acolo, trebui să- 
mi ajutaţi s-o dovedesc. Asta ar fi partea mea din profitul pe 
care-l va trage patria din stăpânirea unei colonii îtât de 
minunate. Bogăţiile le las altora. lartă-mă că-ţi pun astfel de 
întrebări, dar eşti primul englez care-mi cade sub observaţie. 

M-am grăbit să-l asigur că nu sunt nicidecum un 
reprezentant tipic al naţiei mele. 

— Dacă aş fi, am adăugat, nu aş discuta acum cu 
dumneata. 

— Ceea ce spui este destul de adânc şi, probabil, total 
eronat, a răspuns medicul râzând. Te sfătuiesc să eviţi 
enervările mai mult chiar decât arşiţa soarelui. Adieu! Cum 
spuneţi dumneavoastră, englezii? Qood-bye! Da! Qood-bye! 
Adieu! La tropice omul trebuie să rămână calm, înainte de orice. 
Şi-a_ridicat ameninţător un deget: Du calmel, du calme. Adieu! 

Îmi mai rămânea un singur lucru: să-mi iau rămas bun de 
la scumpa mea mătuşă. Am găsit-o triumfătoare. Mi-a oferit o 
ceaşcă de ceai - ultima ceaşcă de ceai bun pentru multă, multă 
vreme... şi, într-o cameră care arăta aşa cum te aştepţi sa arate 
salonaşul unei doamne, am stat îndelung de vorbă, gura focului. 
în cursul conversaţiei noastre intime am aflat ca fusesem 
recomandat soţiei unui înalt demnitar, şi Dumnezeu ai Ştie încă 
la câte alte personalităţi de vază, drept o fiinţă CePţională şi 
foarte înzestrată... un adevărat noroc pentru «ipanie. un om pe 
care nu4 găseşti în fiecare zi. Cerule g reŞi trebuia să iau 
comanda unei tinichele de vapor j lal> cu un fluieraş de sirenă. 
Se pare, oricum, că eram unul iii Pionierii. cu,P mare”... 
înţelegeţi? Ceva ca un onar al luminii, ceva mai puţin ca un 
apostol. Pe vremea dSte (franc). 

lii aceea circulaseră o mulţime de palavre din astea în prin 
saloane, iar femeia aceasta inimoasă, trăind în întregii 
fanfaronade, îşi pierduse capul. A vorbit atâta „abaterea 
milioanelor de ignoranţi de pe drumul p până când, pe cuvântul 
meu, am început să mă simt tare stţj jenit. Am cutezat să 
menţionez că „întreprinderea” urma: un profit comercial. 

— Uiţi, scumpul meu Charlie, că trebuie să dai cezaruk ce- 
i al cezarului, mi-a răspuns ea, voioasă. 


E ciudat ce departe de adevăr rămân femeile. Ele trăiesc 
într-o lume a lor, o lume cum n-a fost niciodată şi nici nu va 
putea să fie, pentru că e prea de tot frumoasă şi dacă at jj să se 
realizeze, s-ar sfărâma în cioburi înainte de primul apus al 
soarelui. Cine ştie ce realitate blestemată, cu care noi bărbaţii, 
am trăit mulţumiţi chiar de la facerea lumii, s-ar ridica şi le-ar 
răsturna creaţia. 

La urmă am fost îmbrăţişat, sfătuit să port flanelă, să nu 
uit să scriu des, etc., etc. şi am plecat. Pe stradă m-a cuprins o 
senzaţie ciudată... nu ştiu de ce, mă simţeam de parcă aş fi fost 
un impostor. Lucru straniu, eu, care obişnuiam să plec în orice 
colţ al lumii în douăzeci şi patru de ore, fără a sta la gânduri nici 
cât un om care traversează strada, am avut. n-aş spune un 
moment de ezitare, dar o clipă de înfiorare, în faţa acestui fapt 
atât de banal. Poate m-aş face mai bine înţeles dacă v-aş spune 
că m-am simţit timp de câteva secunde ca un om gata să plece 
nu în centrul unui continent ci în centrul pământului. 

Am pornit pe un vapor francez care făcea escală în fiecare 
amărât de port de pe acolo, cu singurul scop, pe cât mi* dat 
seama, să debarce soldaţi şi funcţionari vamali. Priveaul într- 
una coasta. Să priveşti coasta de pe bordul unui vapo care 
înaintează e ca şi cum ai vrea să dezvălui o enigmă. 'at'c în faţa 
ta... zâmbind, încruntându-se, îmbiindu-te, măreaţ8 meschină, 
insipidă sau sălbatică, şi totdeauna mută, cu aelU doar că te 
îndeamnă: „Vino şi dezvăluie-mă!” 

Coasta aceasta era aproape lipsită de contur, parcă ar fost 
în formare, şi cu o înfăţişare de necruțătoare monotoP O 
margine de junglă nesfârşită, de-un verde atât de în”. încât 
părea aproape negru, se întindea drept, în horbota spumă albă, 
asemeni unei rigle gradate, până departe, dep tare, în lungul 
unei mări albastre, al cărei luciu era p ceaţă care urca. Soarele 
dogorea, pământul părea să scă, leoarcă de sudoare. Ici-colo, 
pete mai cenuşii se lu“ ţjj mijlocul spumei albe, cu un steguleţ 
pe deasupra, 1 te Aşezări vechi de câteva secole şi totuşi nu mai 
mari “a o gămălie de ac, pe întinsul virgin dindărătul lor. Luam | 
db Idii i 

lul în lunS> ne opream, debarcam soldaţii; treceam mai? 
rte, debarcam funcţionari vamali, ca să încaseze taxe în a ce 
părea o pustietate uitată de Dumnezeu, cu un adăpost c. 
tinichea şi o flamură în vârf; debarcam iarăşi soldaţi. 


stk4 păzească pe funcţionarii vamali. pasămite. Unii, m 
auzit, s-au înecat în talazuri; dar de-o fi fost sau nu aşa, imeni 
nu-şi bătea capul să afle. Erau zvârliţi acolo, iar noi ne vedeam 
de drum înainte. Zi de zi coasta arăta la fel, ca şi cum nici nu ne 
mişcăm din loc; dar treceam prin diferite porturi... lăsam în 
urmă porturi comerciale... cu nume ca Gran Bassam, Little Popo, 
nume care păreau să amintească cine ştie ce farsă sinistră 
proiectată pe un fundal sinistru. Indolenţa de călător, izolarea 
mea faţă de toţi aceşti oameni cu care n-aveam nici un punct de 
contact, marea uleioasă şi leneşă, posomorala uniformă a 
coastei păreau să mă ţină departe de adevărul situaţiei, în 
mrejele unei dezamăgiri sumbre, lipsită de noimă. Glasul 
talazurilor ce-l auzeam când şi când îmi făcea mare plăcere, ca 
graiul unui frate. 

Era singurul lucru natural, care avea o rațiune, care avea 
un sens. O barcă venind din timp în timp dinspre țărm făcea 

O legătură fugară cu realitatea. Luneca, vâslită de tineri 
negri, Şi vedeai de departe cum le strălucea albul ochilor. 
Strigau, ontau; trupurile lor şiroiau de sudoare; aveau chipurile 
ca mŞte măşti groteşti. Dar aveau oase flăcăii ăştia, aveau 
jjwşchi, o vitalitate sălbatică, o mare vlagă în mişcări, la fel e 
firească şi de adevărată ca talazurile de-alungul coastei. 

1 u-ţi venea să te întrebi ce caută acolo. îţi făcea bine să-i 
iveşti. Simţeam, câtva timp, că aparţineam încă unei lumi iapte 
reale; dar simţământul ăsta nu dura multă vreme. făcea să se 
spulbere. La un moment dat mi-aduc am dat de un vas de război 
ancorat în larg. Nu se acolo nici măcar o cocioabă, dar vasul 
bombarda Se pare că francezii purtau pe meleagurile acelea 
dintre războaiele lor. Pavilionul vasului atârna şleampăt, tot j. 
eanta i gurile tunurilor lungi ieşeau în afară, peste 111 carena 
inferioară; hula uşoară, lunecoasă, îl sălta a. 

alene în sus şi-l lăsa în jos, legănându-i catargele zvelte | 
imensitatea pustie a pământului, a cerului şi apei, vasul j's acolo 
de neînțeles, trăgând într-un continent.,Buum! ^ se slobozea 
unul dintre tunurile mari; o flăcăruie se aprjnv şi pierea, un fuior 
subţire de fum alb se risipea, un proje ^ micuţ şuiera uşurel... şi 
nu se întâmpla nimic. 

Nu se putea întâmpla nimic. Faptul avea în sine un sâmK 
de nebunie şi era de un comic lugubru, ca privelişte; nu pUţ e fi 
spulberat de cineva care mă asigura de zor, pe bord, cj tabără 


de băştinaşi - el îi numea inamici - stătea ascuns' undeva, pe 
acolo. 

Am predat vasului scrisorile (mi s-a spus că pe nava aceea 
singuratică oamenii mureau de friguri în proporţie de trei pe zi) 
şi am plecat. Am mai oprit prin câteva locuri cu nume poznaşe, 
unde moartea dănţuieşte voios, cot la cot cu negoţul, într-o 
atmosferă grea şi mută de catacombă încinsă, în lungul coastei 
fără formă, cu volane de talazuri periculoase de parcă natura 
însăşi ar încerca să-i gonească pe intruşi, înăuntrul ţi în afara 
râurilor, puhoaie de moarte vie, ale căror maluri putrezesc în 
noroi şi ale căror ape năclăite de mâl năpădesc peste 
mangraviil contorsionaţi, ce se zvârcolesc parcă în faţa noastră, 
pradă unei disperări fără de ieşire. Nicăieri n-am stat însă destul 
ca să-mi pot face o impresie, dar m-a năpădit un simţământ de 
nelinişte vagă, apăsătoare. Era ca un pelerina) obositor printre 
arătări de coşmar. 

Au trecut mai mult de treizeci de zile până când am ajun< 
la gura fluviului celui mare. Am ancorat dincolo de reşedinţa 
guvernamentală. Munca mea nu începea decât la vreo două 
sute de mile mai departe. Aşa că, îndată ce am putut, am? 
pornit spre un loc la vreo treizeci de mile mai sus. 

Puteam călători cu un vaporaş maritim. Căpitanul. ur 
suedez, ştiindu-mă marinar de meserie, m-a poftit pe puf* Era 
un bărbat tânăr, zvelt, blond şi ursuz, cu părul rar şi ^ târşit. 
Când ne-am depărtat de cheiul acela mic şi nenoroc şi-a întors 
capul spre mal cu dispreţ. 

— Aţi stat acolo? m-a întrebat. 

— Da, am răspuns., 

— Fumoasă şleahtă, grangurii de acolo... ce:^ceVV' 
urmat, vorbind englezeşte cu multă siguranţă, dar şi cu of 

1 Arbori tropicali, care cresc în mlaştini. 

ce sunt în stare unii să facă pentru câţiva franci pe întreb, 
ce se alege de ei când pleacă în inima contiT am răspuns ca 
aşteptam şi eu sa vad asta, curând. 

_Aşaaa'a exclamat. S-a îndreptat cu paşi târşiţi mine, 
dar cu ochii pironiţi înainte. Nu fi prea sigur, a SF>mat el. Zilele 
trecute am cules pe unul care s-a spânzurat pe drum! Tot un 
suedez. 

— S-a spânzurat! De ce, Doamne sfinte? l-am întrebat- 
Căpitanul privea mereu înainte. 


— Cine ştie. Soarele prea tare pentru el, sau ţara, poate. 

În sfârşit, dădeam de zări deschise. Vedeam un țărm 
stâncos, mormane de pământ răscolit pe lângă maluri, nişte 
case risipite pe un deal, altele cu acoperiş de tablă printre un şir 
de surpă-turi sau cocoţate pe povârniş. Vuietul neîncetat al unor 
cataracte plana peste această paragină locuită. O mulţime de 
oameni, cei mai mulţi negri şi goi, foiau de colo-colo ca fur- 
nicile. O cascadă mică îşi arunca apele în fluviu. Uneori lumina 
orbitoare a soarelui îneca toate acestea într-o reverberaţie 
orbitoare. 

— Uite, colo, localul societăţii dumitale, a spus suedezul 
arătând spre trei clădiri de lemn, ca nişte barăci, cocoţate pe 
clina stâncoasă. O să-ţi trimit sus lucrurile. Patru lăzi ai spus? 
Drum bun. 

M-am poticnit de un cazan rostogolit printre buruieni, apoi 
am găsit o cărare ce ducea sus, pe deal. Am cotit pe după 
bolovani şi pe lângă un mic vagonet, ce zăcea acolo răsturnat, 
cu roţile în aer. Se isprăvise cu el. Arăta ca scheletul ur>ei 
mortăciuni. Am mai dat şi peste alte frânturi de maşini, Precum 
şi peste un maldăr de şine ruginite. La stânga, un pâlc de să 
copaci proiectau o pată umbroasă, în raza căreia păreau se 
mişte încet nişte forme negre. Clipeam într-una; cărarea!a 
Pieptişă. Un sunet de corn a răsunat în dreapta şi i-am 2ut pe 
negri luând-o la goană. O detunătură mare, surdă,. Cutremurat 
pământul, pe deal a apărut un smoc de fum, g asta a fost tot. Pe 
faţa stâncii nu se vedea nici o schimbare. “Onstruia o cale 
ferată. Dealul nu se afla în drum şi nu sin nimic, dar dinamitarea 
aceea fără noimă constituia 

^r acţiune în curs de desfăşurare. 

il 

Un clinchet uşor, îndărătul meu, m-a făcut să-mi capul. 
Şase negri înaintau în şir, trudind, pe cărare, drept şi încet, 
legănând în echilibru, pe cap, coşuri mici, p|” cu pământ, iar 
clinchetul ţinea măsura, o dată cu paşii, { jurul şalelor aveau 
nişte zdrenţe negre, ale căror capete scurt se bălăbăneau la 
spate ca nişte cozi. Le desluşeam fiecate coastă, încheieturile 
braţelor şi picioarelor erau ca nişte nodut pe o frânghie; fiecare 
purta un cerc de fier în jurul gâtului <; erau legaţi unul de altul 
cu un lanţ ale cărui vergi se legănau în clinchetul acela ritmic. O 
nouă detunătură dinspre deal m-a făcut să mă gândesc deodată 


la vasul de război pe care-l văzusem trăgând în continent. Era 
acelaşi soi de glas cobitor numai că aceşti oameni nu puteau fi 
numiţi inamici nici chiar de cea mai aprinsă imaginaţie. Aceştia 
erau numiţi criminali, iar legea cruntă, ca şi bombardamentul 
ghiulelelor, tăbărâse pe ei, ca o taină de neînțeles venind 
dinspre mare. Piepturile uscăţive gâfâiau ritmic, nările larg 
deschise vibrau, ochii se holbau în sus, ca împietriţi. Au trecut 
pe lângă mine, la o palmă depărtare, fără o privire, cu 
indiferența aceea deplină, mortală a sălbaticilor nefericiţi. în 
spatele acestei mărfi vii păşea lenevos, ţinând o puşcă de 
mijlocul ţevii, unul dintre paznici, produs al noilor forţe intrate în 
acţiune. Purta un veston de uniformă cu un nasture lipsă, şi 
văzând un alb pe cărare, şi-a săltat repede arma pe umăr. Act 
de simplă prudenţă, albii fiind de la distanţă atât de 
asemănători, încât n-ar fi putut să-şi dea seama cine eram. S-a 
liniştit repede, apoi, cu un rânjet larg, prostesc, de şarlatan, şi 
cu o privire spre negri, a părut să mă ia părtaş la misiunea lui de 
încredere. La urma urmei, şi eu luam parte la cauza cea mare a 
acestor nobile şi drepte isprăvi. 

În loc să urc, m-am întors şi am coborât la stânga. Gândul 
meu era să las ca lanţul acela omenesc să-mi piară din vedere 
înainte de a urca dealul. Ştiţi că nu sunt prea gingaş din fire' a 
trebuit de multe ori să lovesc şi să parez. A trebuit să rezis şi să 
atac uneori... şi asta e tot un fel de rezistenţă. 'ara să mai ţin 
seama de preţul cu care se plătesc solicitările unUl mod de 
viaţă ca cel în care eram ambalat eu. Am cunosţu-diavolul 
violenţei, diavolul nesaţului şi diavolul pofte'0' pătimaşe, dar, pe 
ceruri! erau diavoli puternici, desfrina' diavoli cu ochi sângerii, 
care stăpâneau şi mânau oamenii Oamenii, vă spun. Dar în timp 
ce stăteam pe dealul ace 

“it că sub soarele orbitor al acestei ţări mă voi întâlni ain 
m diavol fleşcăit, prefăcut, cu ochi miopi, hrăpăreţ şi U ^ă ^a 
ne'3unie. Cât de periculos putea să fie, aveam 

°U 'los P 

^^flu câteva luni mai târziu şi cu vreo mie de mile mai 
departe. 

S^ afru moi06111 am rămas înfricoşat, ca în faţa unei 
ameninţări. - ele din urmă am coborât dealul, pieziş, către 
copacii pe ici zărisem. 


Am ocolit o groapa mare pe care cineva o săpase pe 
povirân ce scop, mi-a fost cu neputinţă să ghicesc. în tot cazul, J 
era o carieră de piatră sau nisip. Era pur şi simplu o gaură. 
Poate să fi fost în legătură cu dorinţa filantropică de a da ceva Je 
lucru acelor criminali. Nu ştiu. Pe urmă, cât pe'aci să cad într-o 
trecătoare foarte strimtă, ceva ca o plesnitură în deal. Mi-am dat 
seama că o mulţime de ţevi pentru construcţie fuseseră 
aruncate acolo, înăuntru. Nu era niciuna nespartă. Un maldăr de 
sfărâmături fără rost. în sfârşit, am ajuns sub copaci. Gândul 
meu era să fac câţiva paşi la umbră; dar abia sosit acolo, mi s-a 
şi părut că trecusem poarta unui iad lugubru. Cataractele erau 
aproape, şi un zgomot neîntrerupt, uniform, impetuos, 
năprasnic, umplea liniştea mormântală a dumbrăvii, unde nu se 
simţea nici o suflare, nu clintea nici o frunză; o umplea cu 
sunete ciudate... ca şi cum mişcarea pământului rotind în spaţiu 
ar fi devenit deodată sonoră. 

Umbre negre se ghemuiau, se lungeau pe jos, stăteau 
printre copaci, rezemându-se de trunchiuri, lipindu-se de 
pământ, ieşind pe jumătate la lumină, pe jumătate topite în 
penumbră, m toate posturile de durere, uitare de sine şi 
disperare. Pe deal a mai explodat o mină, urmată de o 
zguduitură uşoară a pămân-talui sub picioarele mele. Strădania 
nu contenea! Strădania! v1 asta era locul unde câţiva dintre 
truditori se retrăseseră ca să moară. 

Mureau pe încetul... se vedea limpede. Ei nu erau inamici, 
nu erau criminali, nu mai aveau nimic pământesc acum. 

u erau decât umbre negre ale bolii şi foametei, zăcând 
grămadă mtunericul verzui. Adunați de prin toate văgăunile 
țărmului, toată legalitatea unor contracte temporare, pierduţi 
într-un dev”! necunoscut> hrăniţi cu merinde neobişnuite, 
boleau, jj neau nefolositori şi li se îngăduia atunci să se târască 
aer,rt” > la odihnă. Aceste forme muribunde erau libere ca 
c,re?' la fel de inconsistente. Am început să disting strălu- 

*chilor pe sub copaci. Apoi, privind în jos, am văzut oţet 
un chip lângă mâna mea. Oasele negre s-au retras, umărul lipit 
de un copac şi, încet, pleoapele s-au ridicat, doi Sia înfundaţi în 
orbite s-au uitat la mine, enormi şi goi, cu un de pâlpâire 
sticloasă care s-a stins încet în adâncul pupileiS*' Omul părea 
tânăr. aproape un copilandru. dar, *.?' cu ei e greu de spus. N- 
am găsit altceva de făcut decât să-i un pişcot gustos, din care 


aveam o provizie în buzunar pe vasul suedez. Şi-a strâns uşor 
degetele pe el şi l-a apucat încolo, nici o mişcare şi nici o privire. 
îşi legase în jurul gâtuju un şnur de lână albă... De ce?... De 
unde o luase? Era oat o insignă... o podoabă. un talisman. un 
semn de vrajă' Exista vreo semnificaţie legată de şnur? Te oprea 
în loc fitl. celui acela de lână albă înnodată în jurul unui gât 
negru, dincolo de mări şi ţări. 

Lângă acelaşi copac mai erau două mormane de oase fo 
unghi ascuţit, cu coapsele la gură. Unul, cu bărbia proptita pe 
genunchi, se holba în gol într-un chip înspăimântător, de 
neîndurat; fantoma-frate îşi sprijinea fruntea, potopită parca de 
grea amărăciune; şi, peste tot, alţii, răspândiţi în tot soiul de 
poziţii, prăbuşiţi, chirciţi, ca într-un tablou înfăţişând un măcel 
sau o molimă de ciumă. Pe când rămăsesem împietrit de 
groază, unul dintre ei s-a ridicat, sprijinindu-se în palme şi 
genunchi, şi s-a târât de-a buşilea spre fluviu, ca să bea, a sorbit 
din palme, apoi s-a aşezat la soare, cu fluierele picioarelor 
încrucişate, şi, după un timp, a lăsat să-i cadă capul lânos pe 
oasele pieptului. 

Îmi pierise pofta să mai zăbovesc la umbră şi m-am grăbit 
| s-o iau spre birouri. Când m-am apropiat, am întâlnit un alt. 
într-o ţinută atât de neaşteptat de elegantă, încât în primul 
moment l-am luat drept un fel de arătare. Am văzut un gu» 
înalt, scrobit, manşete albe, o haină uşoară de alpaca, 
pantalon ca zăpada, o cravată deschisă şi ghete lustruite. Fără 
păla” Părul pieptănat cu cărare, periat, uns, şi în mâna mare, 
al» o umbrelă dublată cu verde. Era uluitor, şi cu tocul Pus 
„după ureche., i 

Am dat mâna cu acel miracol şi am aflat că era şeful conta 
al societăţii; toată contabilitatea se ţinea la stațiunea leşise o 
clipă afară, zicea el, ca să mai răsufle puțin la aer cu Cuvintele 
sunau neînchipuit de straniu; îţi sugerau viaţa lui sedentară, în 
faţa biroului. Nu v-aş fi pomenit de & vidul ăsta, dar pe el l-am 
auzit întâia oară rostind numele oi» de strâns legat de amintirile 
mele din vremea aceea. Mai atit. simţeam şi stimă pentru el. Da. 
îi stimam gulerele şi 

^n c'etele uriaşe, părul bine periat. Avea, fără îndoială, 
înfăţi- 

111 a unei reclame de frizerie; dar în atmosfera 
demoralizantă 


?a. cului, omul salva aparențele. Asta însemna a avea 
ţinută. 

r lerele scrobite şi piepţii neîntinaţi ai cămăşilor dovedeau 
s ie de caracter. Se afla acolo de trei ani; mai târziu nu m-am tut 
opri să-l întreb cum de izbutea să arboreze asemenea lbituri. S-a 
îmbujorat uşor şi mi-a răspuns modest: 

— Am învăţat-o pe una din băştinaşele de pe-aici. A fost 
greu. N'O trăgea inima să muncească. 

Astfel, omul ăsta realizase într-adevăr ceva. Şi-şi vedea cu 
sfinţenie de registrele lui, care erau într-o ordine desăvârşită. 

Toate celelalte lucruri în staţiune erau în mare 
harababură: capetele, treburile, clădirile. Şiruri de negri prăfuiţi 
veneau şi plecau împleticindu-se pe picioare; se revărsa în 
adâncimile întunericului un şuvoi de mărfuri - bumbăcărie de 
rebut, mărgele şi sârmă de alamă - şi se scurgea, în schimb, un 
preţios izvor de fildeş. 

Trebuia să aştept în staţiune zece zile... o veşnicie! 
Locuiam într-o colibă, în curte, şi ca să evadez din haosul acela, 
mă duceam uneori în biroul contabilului. Pereţii erau construiți 
din scânduri orizontale, dar atât de prost legate între ele, încât, 
când omul se apleca peste biroul său înalt, îl vedeai tărcat, din 
cap până-n picioare, cu dungi înguste de soare. Nu era nevoie 
să ridici oblonul mare ca să priveşti afară. Era Şi tare cald acolo; 
muşte mari bâzâiau în duşmănie; nu înţepau, ci împungeau. 
Stăteam de obicei pe duşumea, în timp ce, cu 0 înfăţişare fără 
cusur (ba chiar şi uşor parfumat), el scria, scria, cocoţat pe un 
scaun înalt. Uneori se scula, ca să se mai “Şte. Când aduceau 
înăuntru o targa cu un bolnav (vreun “ncţionar suferind, din 
centrul ţării), nu-şi ascundea o uşoară Plictiseală. 

~ Gemetele bolnavului ăstuia, spunea el, îmi distrag 
ei*ţia. Chiar şi fără asta e grozav de greu să te fereşti de greşeli 
e c*ntabilitate în climatul de aici. 

ntr'* zi mi-a spus fără să-şi ridice capul: „ Fără îndoială că- 
| vei întâlni mai la centru de domnul că ^ *'am întrebat cine era 
domnul Kurtz, mi-a răspuns ra un funcţionar superior de prima 
clasă; şi observând dezamăgirea stârnită de cuvintele lui, a 
adăugat lăsând jos toc”i 

— E o persoană foarte de seamă. 


Întrebările următoare m-au lămurit: domnul Kum aVe pe 
atunci în sarcină o staţiune comercială şi încă una f importantă 
în adevăratul ţinut al fildeşului, în miezul acelui ţinut. 

— Trimite la centru atâta fildeş cât toţi ceilalţi la un loc. 
începu iar să scrie. Bolnavului îi era prea rău ca să mai geamă. 
Muştele bâzâiau netulburate. 

Deodată s-a auzit un murmur crescând de glasuri şi ^ 
tropăit de paşi. Sosise un convoi. O larmă asurzitoare izbucni de 
cealaltă parte a barăcii. Toţi aducătorii de fildeş vorbeau laolaltă 
şi, în mijlocul tărăboiului, glasul firav al agentului principal se 
auzea, astupat jalnic, pentru a douăzecea oară va ziua aceea... 
Se ridică încet: 

— Ce zarvă nesuferită! a îngăimat. 

A traversat apoi agale încăperea, ca să se uite la bolnav, 
şi, întorcându-se spre mine, mi-a spus: 

— N'aude nimic! 

— Cum? Mort? am întrebat, îngrozit. 

— Nu, nu încă, a răspuns cum nu se poate mai calm. Pe 
urmă, arătând cu capul spre hărmălaia din curte: Când ai de 
făcut înregistrări corecte, ajungi să-i urăşti pe sălbaticii ăştia... 
să-i urăşti de moarte! 

A rămas o clipă pe gânduri. 

— Când îl vei vedea pe domnul Kurtz, urmă el, spune-i, te 
rog, din partea mea că aici totul (şi-a aruncat privirea spre 
birou), totul este aşa cum trebuie. Nu-mi place să-i scriu -cu 
nişte curieri ca ai noştri nici nu ştii cine poate pune mina pe 
scrisoarea ta - la staţia aceea centrală. S-a uitat lung la mine cu 
ochii lui blânzi, bulbucaţi: O, va ajunge departe, foarte departe! 
începu el iar. Va fi cineva în administraţie, ŞI curând de tot 1 
Cei de sus. Consiliul din Europa, ştii îl au în vedere. 

S-a apucat iarăşi de lucru. Zgomotul încetase afară $> 
vrând să ies, m-am oprit în uşă. în băzâiala necurmată a 
muşte'01' agentul bolnav, care se întorcea acasă, zăcea 
congestionat î fără cunoştinţă; celălalt, aplecat peste registrele 
lui, &ce înregistrări „corecte” cu privire la nişte afaceri pe depl 
„corecte”; la cincizeci de picioare mai la vale de prag, vedea 
creştetele nemişcate ale copacilor din dumbrava morţiiA doua zi 
am părăsit, în sfârşit, staţiunea aceea şi am pornit „n convoi de 
şaizeci de oameni la un drum de două sute 


Ce să vă mai spun de drumul ăsta! Poteci şi iar poteci, 
etutindeni; o reţea de poteci bătute, răspândite pe ţinutul P tiu, 
prin ierburi înalte, prin ierburi pârjolite prin desişuri,?:osul şi în 
susul trecătorilor răcoroase, în susul şi în josul dealurilor 
pietroase, încinse de arşiţă; şi o pustietate, o pustietate. nici un 
om n” ° c*libă! Localnicii o tuliseră cu mult înainte. Ei bine, 
dacă o gloată misterioasă de negri înarmaţi cu tot soiul de arme 
drăceşti s-ar fi pornit deodată să străbată drumul dintre Deal şi 
Gravesend, capturând sclavi în dreapta şi în stânga, ca să le 
care poverile, cred că toate fermele şi căsuţele din preajmă s-ar 
fi golit tare iute. Numai că pe aici şi locuinţele dispăruseră. Am 
mai trecut şi prin alte sate părăsite. E ceva copilăresc de patetic 
în rămăşiţele pereţilor de frunze, năruiţi. Şi tot aşa, zi după zi, cu 
zgomotul paşilor a şaizeci de perechi de picioare goale îndărătul 
meu, fiecare pereche îndoită sub o mare povară! Cortul, gătitul, 
dormitul, strânsul cortului, marş! Când şi când, un cărăuş mort 
în ham, ţeapăn în iarba înaltă de lângă cărare, cu o ploscă goală 
şi toiagul lung căzut lângă el. 

Tăcere adâncă în jur şi în văzduh. Uneori, în cine ştie ce 
noapte liniştită, un uruit îndepărtat de tobe, când slab, când 
întețit, un uruit vast, surd; un răsunet ademenitor, chemător, 
sugestiv, sălbatic... şi poate cu acelaşi adânc înţeles ca bătaia 
clopotelor într-o ţară creştină. 

O dată, un alb într-o uniformă descheiată, în bivuac, pe 
cărare, cu o escortă înarmată de zanzibarezi uscați; el, foarte 
ospitalier şi bine dispus - ca să nu spun beat - ne-a declarat că 
supraveghea întreţinerea drumului. Nu pot afirma că vedeam 
vreun drum sau vreo întreţinere, afară de cadavrul unui negru e 
vârstă mijlocie, cu gaura unui glonte în frunte, şi de care m-am 
împiedicat, propriu vorbind, trei mile mai încolo. s*cotit fiind, 
poate, ca o îmbunătăţire permanentă! Mai aveam ^ un tovarăş 
de drum, tot alb, nu un om rău, dar cam prea fU-Peş şi cu 
obiceiul nesuferit de a leşina pe drumurile dogorite e soare, la 
mile depărtare de un pic de umbră sau apă. Plic-/ *Ş, ştiţi, să-ţi 
ţii haina în chip de umbrelă deasupra capului Ul om, până când 
îşi vine în simţiri. Nu m-am putut abţine nu-l întreb o dată ce 
căuta acolo. 

II] 

I1 


— Să fac bani, vezi bine. Dumneata ce-ţi închipui? ^ 
răspuns dispreţuitor. a 

Pe urmă s-a îmbolnăvit de friguri şi a trebuit să fie purtat- 
într-un hamac atârnat de o prăjină. Cum cântărea peste o suţ> 
de kilograme, n-am mai izbutit să pun capăt împotrivirii cărau 
şilor. Porneau aiurea, o luau la sănătoasa, se furişau în timpul 
nopţii cu poveri cu tot... o adevărată răzmeriţă. Aşa că într-o 
noapte le-am ţinut o cuvântare în englezeşte, cu gesturi care n- 
au scăpat - niciunul - celor şaizeci de perechi de ochi din faţa 
mea; iar a doua zi dimineaţă i-am pornit pe cei cu hamacul 
înaintea noastră. Un ceas după aceea am găsit tot convoiul 
naufragiat într-un tufiş: om, hamac, gemete, pături, grozăvii., 
prăjina grea jupuise şi nasul bolnavului. Tare ar mai fi dorit să 
mă vadă omorând pe careva, dar nu era nici urmă de cărăuş 
prin preajmă. Mi-am adus aminte de cuvintele doctorului 
bătrân:Ar fi interesant pentru ştiinţă să se urmărească pe loc 
schimbările mintale ale indivizilor”. Simţeam că devin interesant 
din punct de vedere ştiinţific. în orice caz, toate astea erau de 
prisos. După cincisprezece zile am dat iar de fluviul cel mare şi 
m-am trezit deodată în Staţia Centrală. Se afla lângă un smărc, 
înconjurată de hăţişuri şi pădure, mărginită într-o parte de o 
fâşie de mâl puturos şi îngrădită pe celelalte trei părţi ca un 
gard şubred din trestie. în loc de poartă, o spărtură lăsată în 
voia soartei, aşa că la întâia privire asupra locului îţi dădeai 
seama ce diavol molâu se vântura pe acolo. Oameni albi cu 
bastoane lungi în mâini se iveau tacticoşi dintre clădiri şi se 
învârteau ca să se holbeze la mine, apoi se retrăgeau pe 
undeva, prin fund. Unul dintre ei, un individ cu mustăţi negre, 
zdravăn la trup şi foarte agitat, mi-a dat de ştire cu o seamă de 
digresiuni şi o mare volubilitate, îndată ce i-am spus cine sunt, 
că vaporul meu se afla în fundul fluviului. 

Am rămas trăsnit: 

— Cum? Când? De ce? 

O, totul era în deplină regulă... se afla chiar „directorul în 
persoană” acolo. Totul în regulă! Toţi se purtaseră sple11' did! 
Splendid! 

— Totuşi, trebuie, a adăugat agitat, trebuie să te duci sa'» 
vezi pe director chiar acum... te aştepată! 

Pe moment nu mi-am putut da seama de adevărata gravi' 
tate a năpastei. Acum cred că văd exact lucrurile, dar tot n sunt 


sigur. nu-s sigur de loc. Fără îndoială că totul era pre când mă 
gândesc bine... ca să fi putut fi cât de cât firesc, si... Dar în clipa 
aceea mi s-a părut o mare pacoste. Vaporul se scufundase. 
Porniseră grăbiţi, cu două zile mai - ainte, în susul fluviului, 
având directorul pe bord, iar la „rină, un comandant voluntar; şi 
înainte să se fi încheiat trei suri, jau sfărâmat fundul de nişte 
stânci, aşa că s-a scufundat lingă malul de sud. Mă întrebam ce 
rost mai aveam eu acolo acum, când vaporul meu era pierdut. 
De fapt, aveam destule de făcut ca să mi-l pescuiesc din fluviu. 
Trebuia să mă apuc de lucru chiar de a doua zi. 

Scosul din apă şi reparaţiile, după ce am adus piesele la 
staţie, au ţinut câteva luni. 

Prima mea convorbire cu directorul a fost ciudată. Nu m-a 
poftit să iau loc, după cele douăzeci de mile de mers din 
dimineaţa aceea. Era vulgar ca înfăţişare, vulgar ca trăsături, în 
comportare şi în glas; mijlociu de statură, cu un trup oarecare; 
ochii, de un albastru obişnuit, erau poate deosebit de reci şi 
puteau să-şi abată asupra cuiva o privire la fel de tăioasă şi grea 
ca o secure. Dar chiar în clipele acelea restul fiinţei lui părea să 
nege asemenea intenţie. Astfel, îi juca pe buze 

O expresie fugară, de nedefinit, ceva ascuns... un surâs. 
ba nu un surâs. parcă-l văd şi acum. dar nu-l pot explica. Era 
inconştient surâsul acela, deşi după ce spunea câte ceva, 

1 se intensifica, totuşi, pentru o clipă. Apărea la sfârşitul 
spuselor ca o pecete pusă pe vorbe, pentru ca sensul celei mai 
banale fraze să pară cu totul de nediscutat. Omul era un 
neguţător de rând, folosit din tinereţe pe meleagurile acelea. 
nimic mai mult. Şi ascultat, deşi nu inspira nici afecţiune, nici 
teamă, nici măcar respect. Inspira nelinişte. Asta era! Nelinişte! 
Nu Propriu-zis neîncredere... ci numai nelinişte. nimic mai mult. 
Nu vă închipuiţi cât de impresionantă poate fi o... o... Asemenea 
însuşire.' Nu avea darul să organizeze... să ia ini-ţiative, nici 
măcar să pună ordine. Asta se vădea până şi în starea t e plâns 
a staţiunii. N-avea carte, nici inteligenţă. Situaţia aceea 1 
Picase... de ce? poate fiindcă nu fusese niciodată bolnav. 

„Crase în trei rânduri câte trei ani acolo. pentru că sănăea 
deplină a cuiva în complexul general al organismelor mate este 
un soi de putere în sine. Când se ducea acasă în 


^cediu, îşi făcea de cap... cu brio. Ca un marinăraş. în 
perj, Sle. de care se deosebea, oarecum, doar ca aspect 
exterior. 

te astea se puteau observa din vorba lui de toată ziua. 

Nu era cu nimic original, umbla pe drumul bătătorit de alţii 
Asta era tot. Dar omul era mare! Era mare tocmai printr-u' lucru 
Mic, şi anume: nu puteai să-i descoperi punctul sNu s-a trădat 
niciodată. Poate că nici n-avea ce să trădeze, o astfel de 
bănuială te încremenea. pentru că acolo, departe nu existau 
mijloace de verificare. O dată, pe când o puzderii de molimi 
tropicale doborâseră pe mai toţi agenţii comercial din staţie, a 
fost auzit spunând: 

— Oamenii care vin aici n-ar trebui să aibă măruntaie. ŞI 
şi-a pecetluit spusele cu acel surâs al lui, de parcă o clipi s-ar fi. 
deschis o uşă asupra unei întunecimi pe care o avea sub pază. 
îţi închipuiai că întrezăriseşi anume lucruri, dar sigiliul era pus 
pe ele. 

Când, la un moment dat, s-a simţit plictisit, la ora meselor, 
de veşnicele certuri ale albilor privind eticheta, a poruncit să se 
facă o masă mare rotundă, pentru care s-a construit şi o 
încăpere specială. Aceasta era cantina staţiei. Acolo unde stătea 
el era locul de cinste. ceilalţi, treaba lor. Simţeai că asta era 
convingerea lui de nezdruncinat. Nu era nici cuviincios, nici 
necuviincios. Era tăcut. îngăduia „feciorului” - un tânăr negru de 
pe coastă, îndopat peste măsură - să-i trateze pe albi, chiar sub 
nasul său, cu o insolenţă neruşinată. 

De îndată ce m-a văzut a şi început să vorbească. 
întârziasem foarte mult pe drum. Nu putuse aştepta. Trebuise să 
plece fără mine. 

Stațiile din susul fluviului trebuiau inspectate. Toate astea 
fuseseră amânate de atâtea ori, că nu mai ştia cine murise, cine 
mai trăia şi cum o ducea. aşa mai departe, aşa mai departe. Nu 
lua în seamă ce-i spuneam eu şi, jucându-se cu un beţişor de 
ceară, a repetat de mai multe ori că situaţia era „foarte gravă, 
foarte gravă”. Se zvonise că o staţie foarte importantă era în 
primejdie şi că şeful ei, domnul Kurtz era bolnav. Nădăjduia să 
nu fie adevărat. Domnul Kurtz era... 

Am simţit că mi se urcă sângele la cap. La naiba cu 
domnul Kurtz, gândeam eu. L-am întrerupt spunându-i că 
auzisem Pe coastă despre domnul Kurtz. 


— Aha! Va să zică, se vorbeşte despre el, acolo jos a 
murmurat ca pentru sine. 

Apoi a început din nou să mă asigure că domnul Kurt” era 
cel mai bun agent pe care-l avea, un om excepţional, de <je mai 
mare importanţă pentru companie; aşa că i-am înţeles » 
erijorarea. Se simţea, mă asigură el, „tare, tare neliniştit”.? foia 
cât putea pe scaun exclamând:Ah! domnul Kurtz!” »nă când şi'a 
spart beţişorul de ceară şi a rămas gură-cască în fata poznei. 
Apoi a mai dorit să ştie „cât timp îmi va trebui ca să” 

l-am tăiat din nou vorba. Aşa flămând cum eram şi cum 
ffla ţinea în picioare, simţeam că-mi ies din sărite. 

— De unde să ştiu? i-am spus. Nici n-am văzut încă dezas- 
jjyl. câteva luni, fără îndoială. 

Toată vorbăria asta mi se părea de prisos! 

— Câteva luni, a repetat. Hai să zicem trei luni până când 
să putem porni. Da. Atâta e suficient! 

M-am repezit afară din colibă (locuia de unul singur într-o 
colibă de lut, cu un soi de verandă) mormăind tainic, pentru 
mine, părerea mea despre el. Era tâmpit vorbăreţ. Mai târziu m- 
am răzgândit, însă, când, uluit, mi-am dat seama cu câtă 
precizie calculase timpul cerut pentru a duce „treaba” la capăt. 

A doua zi m-am apucat de lucru întorcând spatele, ca să 
zic aşa, staţiei. Numai în felul ăsta puteam să-mi mai păstrez 
vlaga pentru faptele care răscumpără totul în viaţă. 

Totuşi, uneori trebuie să mai priveşti şi în jur; şi când 
priveam, îi vedeam pe oamenii aceia vânturându-se fără rost în 
curte, în lumina orbitoare a soarelui. Mă întrebam câteodată ce 
semnificaţie avea toată foiala aceea. Rătăceau de colo-colo cu 
toiagele lor caraghioase în mână ca o gloată de pelerini 
necredincioşi sorociţi să rămână într-un ţarc răpănos. Cuvântul 
„fildeş” plutea în aer ca o şoaptă, ca un suspin. Ai fi crezut că i 
se închinau lui. Un suflu de lăcomie nătângă se ridica de peste 
tot ca duhoarea dintr-un stârv. Dumnezeule! N-am văzut 
niciodată în viaţa mea ceva atât de ireal. Şi, de jur împrejur, 
sălbăticia mută care împresura acel petic de pământ desţelenit 
mă izbea ca o forţă mare şi de neînvins, ca răul sau ca adevărul, 
aşteptând răbdător să se isprăvească odată cu această 
cotropire fantastică. 

“Vai, lunile acelea! Da, ce să-i faci! Multe s-au mai 
Urtâmplat! într-o seară, o cocioabă din buruieni plină cu stambă, 


Pwzeturi imprimate, mărgele şi câte şi mai câte, a izbucnit “tr-o 
vâlvătaie, atât de brusc, încât ai fi crezut că se despicase 
Pământul pentru ca focul răzbunător să mistuie toate fleacurile 
^, *m* fumam liniştit pipa lângă vaporul meu demontat S1 îi 
vedeam, în lumină, pe toţi sărind cât colo, cu braţele ridicate în 
sus, pe când mustăcioasul cel trupeş venea în jos spr fluviu cu o 
găleată pirpirie în mână, asigurându-mă că toţi s purtaseră 
splendid, splendid”; umplea găleata cam pe sfert"Cu apă şi o 
pornea îndărăt. Am băgat de seamă că găleata era g|u._ rită la 
fund. 

M'am îndreptat într-acolo. Nu era nici o grabă. Vedeţi 
cocioaba se aprinsese ca o cutie de chibrituri. Şi nu era nici o 
nădejde de la bun început. Pălălaia urcase în văzduh, îi împi”. 
şese pe toţi îndărăt, luminase totul împrejur... şi se stinsese. 
Cocioaba era acum un maldăr de tăciuni, scânteind sălbatic. 
Undeva, în apropiere, era bătut un negru. Spuneau, pesemne că 
el pricinuise focul; oricum ar fi fost, negrul urla ca din gură de 
şarpe. L-am văzut câteva zile mai târziu, ghemuit la un pic de 
umbră; arăta foarte bolnav şi încerca să se mai înzdrăve-nească. 
Mai târziu s-a ridicat şi a plecat... iar sălbăticia l-a strâns din nou 
la sân, pe tăcute. 

Aşa cum veneam din întuneric spre lumină m-am trezit în 
spatele a doi bărbaţi care vorbeau între ei. Am auzit numele lui 
Kurtz, apoi cuvintele: să se folosească de întâmplarea asta 
nenorocită”. Unul dintre bărbaţi era directorul. l-am dat bună 
seara. 

— Văzut-ai vreodată ceva atât de... de... ai?...E de 
necrezut, mi-a spus şi a pornit înainte. 

Celălalt bărbat a rămas pe loc. Era un agent comercial de 
prima mână, tânăr, cu un aer de domn, ceva mai rezervat, cu o 
bărbuţă despărțită la mijloc şi nasul coroiat. Păstra distanţă faţă 
de ceilalţi agenţi, iar ei, la rândul lor, spuneau că e spionul 
directorului. Cât despre mine abia de schimbasem cu el, până 
atunci, câteva cuvinte. Am intrat în vorbă şi curând ne-am 
îndepărtat de rămăşiţele care mai sfârâiau încă. Pe urmă m-a 
poftit în odaia lui, care se găsea în corpul principal al staţiei. A 
aprins un chibrit şi am băgat de seamă că acest tânăr aristocrat 
poseda nu numai o trusă montată în argint, dar chiar şi o 
luminare întreagă toată a lui. Pe timpul acela numai directorul 
era singurul om cu dreptul de a avea luminări. Pereţii din lut 


erau acoperiţi cu rogojini indigene. O sumedenie de suliţe> 
lănci, scuturi, cuțite erau atârnate în chip de trofee. Misiuni 
acestui domn era fabricarea de cărămizi. aşa mi se spusese; dar 
nu vedeai nicăieri nici o bucăţică de cărămidă în toată staţia şi 
el se găsea acolo de mai bine de un an... tot aşteptân”! Se pare 
că nu putea face cărămizi fără nu ştiu ce care-i lipsea. 

te că paie. în tot cazul lucrul acela nu se putea găsi acolo 
P° uin nu era probabil că va fi trimis din Europa, eu nu prea | 
limpede ce aştepta. 

| deam p ş poate că o creaţie specială, spontană. Oricum, 
erau toţi aşteptare - cei şaisprezece sau douăzeci de pelerini - 
aşteptau cu toţii ceva; şi, pe cuvântul meu, îndeletnicirea asta 
părea să fie neplăcută după felul în care o luau, deşi singurul 
berechet care dăduse peste ei era boala. după cum vedeam eu. 

Işi treceau timpul uneltind şi săpându-se unul pe altul în 
chipul cel mai nerod. Era o atmosferă conspirativă în staţia 
aceea, dar desigur, nu ieşea nimic la lumină, fiindcă totul acolo 
era la fel de nereal ca şi pretenţiile filantropice ale întregii 
întreprinderi, ca vorbăria lor, ca toată conducerea lor, ca 
fanfaronada lor cu privire la muncă. Singurul lor simţământ real 
era dorinţa de a fi numiţi într-un post comercial unde se putea 
colecta fildeş, aşa încât să-şi sporească simţitor câştigurile. 
Unelteau, se calomniau şi se urau unul pe altul numai din pricina 
asta. dar ca să ridice măcar un deget. ferească sfântul! 

La urma urmelor, în lumea asta e ceva care îngăduie ca 
unul să fure un cal în vreme ce altul nu cutează să se uite la un 
căpăstru. 

A furat un cal! Foarte bine. A făcut-o. Poate că ştie să 
călărească. Dar există un anumit fel de a privi la un căpăstru 
care l-ar putea scoate din minţi şi pe cel mai generos dintre 
sfinţi. 

Nu puteam să-mi închipui pentru ce dorea să se arate 
sociabil, dar în timp ce stăteam acolo de vorbă, mi-a trecut prin 
minte că individul urmărea de fapt să ajungă la ceva. tot 
îmbiindu-mă să vorbesc. Amintea mereu de Europa, de oamenii 
pe care bănuia că-i cunoşteam acolo. îmi punea roereu întrebări 
cu tâlc în privinţa cunoştinţelor din oraşul sinistru şi aşa mai 
departe. Ochii lui mici sticleau de curiozitate ca nişte fărâme de 
mică, deşi încerca să salveze oarecum aparențele. 


Început fusesem mirat, dar curând am devenit şi eu ţ” de 
curios; voiam să văd ce vrea să scoată de la mine. u'mi puteam 
imagina ce i se părea vrednic de atâtea sforţări rl Persoana 
mea. Era tare nostim de văzut cum bâjbâia, căci, ft-adevăr, 
făptura mea fizică nu degaja decât o totală răceală, gr m minte 
n-aveam nimic decât gândul la vaporul scufundat. 

a vădit că mă lua drept un neruşinat vorbind în doi peri. 

ili, cu 

Până la urmă s-a înfuriat, şi ca să nu-şi dea pe faţă vreun 
de enervare, a căscat. M-am ridicat. Atunci am observat o 
planşetă o mică schiţă în ulei, reperezentând o femeie ^ văluri, 
legată la ochi şi purtând o torţă aprinsă. Fondul * întunecat, 
aproape negru. Mişcarea femeii era impunătoa * iar reflexul 
luminos al torţei asupra figurii sinistru. 

Tabloul m-a oprit în loc, iar celălalt a rămas politicos al]v 
turi, ţinând în mână o sticlă de şampanie goală (tonic medicinali 
cu o luminare înfiptă înăuntru. La întrebarea mea, mi-a răs- că 
domnul Kurtz pictase tabloul. chiar acolo în staţi un an înainte. 
aşteptând să i se pună la îndemână i pentru a-şi lua în primire 
postul comercial. 

— la spune-mi, te rog, cine este acest domn Kurtz? l-am 
întrebat. 

— Şeful staţiei din interior, mi-a răspuns scurt, privind în 
altă parte. 

— Foarte mulţumesc, i-am spus râzând. lar dumneata ai în 
sarcină fabricarea cărămizilor în staţiunea centrală. Toată lumea 
ştie asta. 

A rămas o clipă tăcut. 

— E un om extraordinar, a rostit în cele din urmă. Este un 
sol al milei, al ştiinţei, al progresului, şi naiba ştie a mai ce. Noi 
avem nevoie, începu el să declame deodată, pentru orientarea 
cauzei pe care Europa ne-a încredinţat-o nouă, ca să spun aşa, 
de o inteligenţă superioară, de simţăminte pure, generoase, de 
o unicitate de aspirații... 

— Cine spune asta? am întrebat. 

— Mulţi dintre ei, mi-a răspuns. Unii o mai şi scriu; 51 iată 
că a venit el aici; el, o făptură cu totul aparte, aşa cum ar trebui 
s-o ştii şi dumneata. 

— De ce artrebui s-o ştiu eu? l-am întrerupt, surprins cu 
adevărat. 


N-a băgat de seamă întrebarea mea. 

— Da, da! Azi el este şeful celei mai de seamă staţii” 'a 
anul va fi director adjunct, peste doi ani va fi şi... dar ^ închipui 
că ştii ce-o să fie el peste doi ani... Şi dumneata >a” parte din 
lotul cel nou. lotul virtuţii. Aceiaşi oameni l-au trimis pe el te-au 
recomandat şi pe dumneata. O, nu s nu! Eu am ochi buni, nu 
glumă! 

Si deodată mi s-a luminat mintea. Cunoştinţele suspuse 
ale i mele mătuşi avuseseră o influenţă neaşteptată asupra Ab ţ 
lui nostru. Am izbucnit aproape în râs. Citeşti corespondenţa 
secretă a societăţii? l-am întrebat. ţsj,a putut răspunde nici un 
cuvânt. Era teribil de caraghios. 

— Când domnul Kurtz va fi director general, i-am spus eu 
aspru, n-o să mai” ai acest prilej. 

A suflat brusc în luminare şi am ieşit în curte. Luna urcase 
cer. Siluete negre se târau agale de colo-colo, turnând apă ceste 
jarul care sfârâia; aburul se ridica în lumina lunii, negrul 
ciomăgit gemea pe undeva. 

— Ce tărăboi face bestia aceea! a exlamat deodată 
neobositul mustăcios, răsărind lângă noi. O să se-nveţe minte! 
Greşeală? Pedeapsă... poc-trosc! Fără milă, fără milă! Asta-i 
singura cale. Aşa o să se împiedice orice incendiu, pe viitor. îi 
spuneam tocmai directorului. 

L-a observat pe cel care mă însoțea, şi deodată, tăcu de 
parcă i s-ar fi înecat corăbiile. 

— Nu sunteţi încă în pat? a spus apoi cu un soi de grijă 
slugarnică. Hm! E firesc. Pericol. agitaţie. 

Şi a dispărut. M-am îndreptat spre fluviu, cu celălalt după 
mine. Mi-a trecut pe la ureche un murmur caustic: 

— Şleahtă de tâmpiţi. duceţi-vă la... 

Se vedea şi grămada de pelerini, gesticulând, discutând. 
Câţiva tot mai aveau toiagul în mână. Cred, cu adevărat, că se 
duceau şi la culcare cu bastoanele acelea. Dincolo de 
îngrăditură, pădurea se proiecta spectrală în lumina lunii, şi prin 
foiala de umbre, printre zgomotele surde ale curţii păcătoase, 
tăcerea cuprinsului te pătrundea până în fundul inimii, cu taina 
sa, cu măreţia, cu realitatea uluitoare a vieţii sale lăuntrice. 
Negrul lovit gemea uşor undeva pe aproape, apoi a scos un 
suspin atât de adânc, încât mi-am îndreptat paşii departe de 
acolo. Am simţit o mână trecându-mi pe sub brat., - Dragă 


domnule, a început individul, nu vreau să fiu “ţeles greşit şi mai 
cu seamă de dumneata, care-l vei vedea pe domnul Kurtz mult 
înainte ca eu să pot avea această plăcere. N-aş vrea sş|-şi facă o 
părere nedreaptă despre atitudinea mea. 

L-am lăsat să turuie mai departe pe acest Mefisto de 
mucava, impresia că de-aş fi încercat, aş fi putut să-mi trec 
degetul el fără să dau înăuntru de altceva decât de o 
spârcâitură murdărie, poate. Individul, vedeţi, plănuise să 
ajungă în curând adjunctul directorului care funcţiona atunci, şi 
_ vedeau că venirea lui Kurtz le răsturnase rău socotelile. Vorb ' 
repede, şi n-am încercat să-l opresc. Şedeam cu umerii re; de 
vasul meu eşuat şi cocoţat pe coastă ca scheletul unui i_ mite 
animal acvatic. în nări îmi intrase izul de mâl, de mâl pri, mar, şi 
tăcerea adâncă a pădurii seculare plutea în faţa ochilOr mei, 
aproape palpabilă; ici-colo licăreau petece lucioase pe smârcul 
negru al apei. Luna risipise peste tot un strat subţire de argint. 
peste iarba luxuriantă, peste mâl, peste peretele de liane 
împletite, mai înalt decât peretele unui templu, peste fluviul 
acela mare pe care-l vedeam printr-o spărtură sumbra, 
scânteind, scânteind, în vreme ce se învolbura până departe' 
fără nici un susur. 

Totul împrejur era măreț, în aşteptare, mut, iar individul 
trăncănea despre sine. Mă întrebam dacă tăcerea de pe faţa 
imensităţii care ne privea pe amândoi însemna o chemare sau o 
ameninţare. Ce eram noi, care pătrunsesem acolo? Puteam noi 
să meşterim acel cuprins mut, sau ne va meşteri el oare? 
Simţeam cât de mare, cât de afurisit de mare era acel cuprins 
care nu putea vorbi, şi care, poate, nu putea nici auzi. Ce era 
acolo, în inima lui? Dintr-acolo vedeam ieşind la iveală doar 
puţin fildeş... şi auzisem că domnul Kurtz era acolo. Despre asta 
auzisem destul. slavă Domnului! Totuşi, asta nu-mi aducea nici 
o lumină... ca şi cum mi s-ar fi spus că înăuntru era un înger sau 
un demon. Dădeam crezare acestor lucruri aşa cum unul dintre 
noi ar crede că pe planeta Marte sunt locuitori. Am cunoscut 
cândva un scoţian meşter în vele, care era sigur, dar sigur de 
tot, că pe Marte se aflau oameni. Dacă-i cereai să-ţi spună, aşa 
ca idee, cum arătau şi cum se purtau, atunci se fâstâcea şi 
mormăia ceva despre,mers în patru labe”. Şi dacă ai fi zâmbit 
cumva, s-ar fi repezit - deşi avea şaizeci de ani - să te ia la 
bătaie. N-aş fi mers atât de departe încât sa mă bat pentru 


Kurtz, dar am mers până aproape să mint pentru el. Voi ştiţi că 
urăsc, mi-e silă, nu pot să sufăr minciuna, nu pentru că sunt mai 
breaz decât ceilalţi oameni, dar pentru cs mă îngrozeşte. 
Minciuna are o lividitate de moarte, o duhoaie de stârv... şi asta- 
i tocmai ceea ce urăsc şi detest pe lume ceea ce vreau să uit. 
Mă face să mă simt rău, bolnav, parcă a muşca din ceva 
împuţit. Chestie de temperament, cred eu; Aşa... şi am mers 
până acolo încât l-am lăsat pe bietul tinerel sa creadă tot ce-şi 
închipuia el cu privire la relaţiile mele dinEuropa> îtitX clipă 
devenisem la fel de prezumţios ca şi pelerinii eia vrăjiţiŞi asta 
numai fiindcă îmi trecea prin minte că aş aCtea să-i fiu de folos 
acelui Kurtz pe care, până atunci nici „i văzusem. înţelegeţi. Era 
pentru mine doar un nume. 'I vedeam, mai mult decât voi, pe 
om în acel nume. Voiîlîbd 

Xhj'l ve, p vedeţi? îi cunoaşteţi oare povestea? Izbutiţi să 
vedeţi ceva? Vlie mi se pare că încerc să vă povestesc un vis. 
Zadarnică încercare. pentru că nici o relatare a unui vis nu 
poate transmite senzaţia propriu-zisă de vis, acel amestec de 
absurd, de surpriză şi uimire într-un tremur de împotrivire vie, 
nimic nu poate transmite simţământul acela de a fi. copleșit de 
irealul care este chiar esenţa visului. 

A rămas tăcut o clipă. 

— Nu, nu e cu neputinţă; cu neputinţă să transmiţi 
senzaţia de viaţă a unei epoci din viaţa cuiva. tot ceea ce-i 
alcătuieşte adevărul, sensul ei, esenţa ei subtilă şi 
pătrunzătoare. E cu neputinţă. Trăim aşa cum visăm. singuri. 

A tăcut din nou, parcă ar fi. căzut pe gânduri, apoi a 
adăugat: 

— Fără îndoială, în toate astea voi vedeţi mai mult decât 
vedeam eu pe atunci. Mă vedeţi pe mine, pe care mă 
cunoaşteţi. 

Se făcuse atât de întuneric, încât noi, ascultătorii, abia ne 
mai zăream unul pe altul. De multă vreme, Marlow, care şedea 
la o parte, nu mai era pentru noi decât un glas. Nimeni nu 
scotea o vorbă. Poate că pe ceilalţi îi furase somnul, eu însă 
eram treaz. Ascultam, ascultam, aşteptând nesăţios o frază, un 
cuvânt care să-mi dea dezlegarea acelei uşoare stânjeneli 
stârnite de povestirea ce părea să se contureze de la sine în 
wiza răcoroasă a apei, de parcă n-ar fi fost rostită de buze 
omeneşti. 


Da, l-am lăsat să trăncănească, a început iar Marlow, Şi să 
gândească ce poftea despre proptelele din spatele meu! 

vi în spatele meu nu era nimic! Nu era nimic decât 
nenorocita afeea de epavă sfârtecată, hodorogită, de care mă 
rezemam pe 

^d îmi vorbea curgător despre „necesitatea ca fiecare om 
să 

P5*gteseze. lar când cineva vine până aici, înţelegi, nu 
vine ca j?s” zgâiască la lună.” Domnul Kurtz era „un geniu 
universal”, 

*r chiar şi un geniu îşi dădea seama că-i mai uşor să 
lucreze 

; unelte adecvate... cu oameni inteligenţi. El personal 
venise ibrice cărămizi. exista, vezi bine, o imposibilitate fizică 
pentru aşa ceva, după cum puteam vedea şi eu; iar dacă făcea 
munca de secretar pentru director, era fiindcă,nici om cu cap nu 
respinge încrederea superiorilor lui”...înţelegea ° oare? 
înţelegeam. Atunci, ce mai voiam? Ceea ce voiam e, într-adevăr, 
erau nituri, cerule mare! Nituri! Ca să pot înaim cu lucrul... ca să 
astup spărtura. Nituri voiam. Erau lăzi Cu nituri, jos, pe coastă. 
lăzi. una peste alta. sparte ţăndări! Dădeai cu piciorul în nituri 
rătăcite la fiecare pas ^ curtea staţiei de pe deal. Se 
rostogoliseră nituri până şi în dumbrava morţii. Numai să te fi 
aplecat puţin şi puteai să-ţi umpli buzunarele cu nituri şi totuşi 
nu era chip să găseşti niciunul acolo unde ai fi dorit. Aveam 
plăci care ar fi folosit, dar nimic cu ce să le înţepeneşti. Şi în 
fiecare săptămână, curierul, un negru singuratic, cu sacul de 
scrisori pe umăr şi un băț în mină, pleca din staţie spre coastă. 
Şi de mai multe ori pe săptămână, un convoi venea de acolo cu 
mărfuri de vânzare... o stambă lucioasă de te cutremurai când 
te uitai la ea, mărgele de sticlă valorând câţiva bani kilogramul, 
basmale de bumbac îngrozitor de bălţate. lar nituri, ioc! Trei 
cărăuşi ar fi putut aduce absolut tot ce lipsea ca să punem 
vaporul pe apă. 

Individul devenise acum încrezător, dar îmi închipui că 
atitudinea mea rezervată trebuie să-l fi exasperat în cele din 
urmă, căci a socotit necesar să-mi declare că nu se temea nici 
de Dumnezeu, nici de dracu, necum de orice om simplu! l-am 
răspuns că-mi dădusem foarte bine seama de asta, dar că ceea 
ce doream eu era o anumită cantitate de nituri, şi că domnul 


Kurtz ar fi dorit şi el nituri dacă ar fi ştiut cum stau lucrurile. 
Acum scrisorile plecau spre coastă în fiecare săptămână. 

— Scumpul meu domn, mi-a strigat el, eu scriu aşa cuffl 
mi se dictează! 

Eu ceream nituri. Trebuie să fi existat vreo modalitate. 
pentru un om inteligent! Atunci şi-a schimbat atitudinea: a 
devenit foarte rece şi a început să-mi vorbească despre un hipoO' 
potam; apoi începu să se întrebe dacă nu era incomod să doro 
pe puntea vasului (eu mă cramponam de vaporul şi salvarea 
mea, zi şi noapte), dacă nu fusesem deranjat. Era vorba de un 
hipopotam bătrân, cu prostul nărav să iasă pe țărm şi să colinoe 
peste noapte terenurile staţiilor. Pelerinii ieşeau şi ei toţi ul păr 
şi îşi slobozeau asupra lui toate puştile pe care le aveau W 
îndemână. Unii făcuseră chiar de pază. Zadarnic, însă - t“ata 
această vlagă se irosea în van. 

_ Animalul acela e vrăjit, mi-a spus. Dar asta-i ceva care 
se aplică aici decât cu privire la fiare. Nici un om. mă 

—l relegi? n” un om de aici nu poartă asupra lui semnul i 
vrăji. 

A rămas câtva timp acolo, în lumina lunii, cu nasu-i fin, 
oiat, puţin cam strâmb şi cu ochii de mică sticlind fără nici 
clipire;?poi, cu un scurt „noapte bună” s-a îndepărtat cu naşi 
mari. îmi dădeam seama că se simţea stânjenit şi încurcat, ceea 
ce-mi dădea mai multe speranţe decât avusesem zile de-a 
rândul Mă bucuram să mă întorc de la individul acela la marele 
meu prieten, rabla mea de vapor, lovit, sfărâmat, ruinat. M-am 
căţărat pe punte. Suna sub paşii mei ca o cutie goală de 
tinichea rostogolită cu piciorul de-a lungul unei rigole; nu era de 
loc solid ca făcătură, şi încă mai puţin arătos ca formă, dar 
cheltui-sem destulă trudă cu el cât să mă facă să-l iubesc. Nici 
un prieten, oricât de influent, nu m-ar fi putut ajuta mai bine. 

Vaporul meu îmi dăduse prilej să mai evadez... să 
descopăr ceea ce puteam face. Nu, nu-mi place munca. Prefer 
să lenevesc şi să mă gândesc la tot felul de lucruri frumoase 
care ar putea fi. înfăptuite. Nu-mi place munca. nici unui om nu-i 
place. dar îmi place ceea ce este în muncă... prilejul de a te găsi 
pe tine însuţi. Eul tău cel adevărat. pentru tine, nu pentru alţii. 
ceea ce nici un alt om nu poate să cunoască. Ei pot să-şi dea 
seama numai de aparenţe, dar nu pot ajunge niciodată la 
esenţa adevărată. 


Nu m-am mirat văzând că cineva stătea pe punte, la pupa, 
cu picioarele bălăbănind în mâl. Vedeţi, mă cam împrietenisem 
cu puţinii mecanici din staţia aceea, pe care ceilalţi pelerini îi 
dispreţuiau, fireşte. cred că din pricina lipsei lor de maniere. 
Pasagerul meu era şeful de echipă - cazangiu de meserie - un 
bun lucrător. Era un bărbat uscăţiv, osos, cu faţa gălbuie 51 ochi 
mari, cercetători. Avea o înfăţişare obosită şi capul chel ca-n 
palmă; dar părul care-i căzuse părea să se fi lipit de bărbie, 

Ş” mergea atât de bine în partea locului, încât barba îi atârna 
Pmă la brâu. Era văduv cu şase copii (îi lăsase în sarcina unei 
surori, ca el să poată veni acolo), iar patima vieţii lui o consti- 

j” iau porumbeii călători. Era un entuziast şi un cunoscător, 
“ebun după porumbei. După orele de muncă, ieşea câteodată 
ai[j colibă şi venea ca să stea de vorbă despre copiii şi 
porumbeii?*j ^ timpul lucrului, când trebuia să se târască în mâl 
sub nila vaporului, îşi lega barba cu un soi de ştergar alb adus 
dinadins, şi care avea două găuri de trecut pe după urecV Seara 
îl vedeai pe malul apei, stând pe vine şi clătindu-şi şte ' garul 
acela cu mare grijă, apoi întinzându-l solemn pe un tufjc” ca să 
se usuce. 

L-am bătut pe spinare şi i-am spus: 

— O să avem nituri! 

S-a ridicat anevoie în picioare, exclamând: 

— Nu! Nituri?... ca şi cum nu şi-ar fi putut crede urechi-lor. 
Apoi încet de tot: Dumneata... €ei...? 

Nu ştiu de ce, ne-a apucat pe amândoi un fel de nebunie 
Mi-am dus degetul la gură şi am dat din cap misterios. 

— Bine de dumneata! a strigat şi a pocnit din degete 
deasupra capului ridicând în sus un picior. 

Ne-am pus pe ţopăială. Săltăm pe puntea de metal. Şi s-a 
pornit de pe un ponton un tropăit înspăimântător, pe care 
pădurea virgină de pe celălalt mal îl întorcea într-un ecou 
tunător deasupra staţiei adormite. Trebuie să-i fi făcut pe mulţi 
dintre pelerini să sară în sus în cocioabele lor. O siluetă 
întunecată a umbrit o clipă intrarea luminată a cabanei 
directorului, apoi a dispărut pentru ca după câteva secunde să 
dispară şi toată intrarea în întuneric. Ne-am oprit în timp ce 
tăcerea alungată de tropăitul nostru a năvălit iar din adâncurile 
zărilor. Marele zid de verdeață, masa exuberantă şi încâlcită de 
trunchiuri, crengi, frunze, mlădiţe, ghirlande nemişcate în 


lumina lunii erau ca o revărsare nestăvilită de viaţă mută, un val 
de plante de-a valma, unele peste altele, împletite, gata să se 
năruie peste fluviu, ca să măture pe fiecare omuleţ mărunt din 
mărunta sa existenţă. 

Şi totul era încremenit. De departe se auzeau plescăituri 
mari, surde şi fornăituri ca şi cum un ihtiozaur ar fi făcut o baie 
de scântei în fluviul cel mare. 

— La urma urmei, a spus cazangiul cu ton potolit, pentru 
ce nu ni s-ar da nituri? Pentru ce, ai? pentru ce?... 

Eu nu ştiam nici o pricină ca să nu ni se dea! 

— O să sosească în trei săptămâni, i-am spus încrezător. 
Dar n-au sosit. în loc de nituri, ne-am pomenit cu o invazie de 
convoaie, o pacoste picată din cer. A sosit în etape, în urma' 
toarele trei săptămâni, fiecare etapă în cap cu un măgar, care 
purta în spinare un om alb în haine noi şi ghete cafenii, îod1' 

J din înălţime la dreapta şi la stânga către pelerinii i. O 
gloată gălăgioasă de negri arţăgoşi, cu picioarele durerate, 
călcau în urma măgarului; o grămadă de corturi, je scaune 
pliante, cutii de tinichea, lăzi albe, baloturi cafenii rau 
descărcate jos, în curte, şi un suflu de mister se răspândea 
oeste harababura staţiei. Au sosit cinci convoaie din astea, toate 
cu acelaşi aer absurd, ca de fugă după jefuirea unor maga-rine 
de echipament şi a unor depozite de provizii, în căutarea unui 
adăpost în pădure, pentru împărţirea prăzii în mod echitabil. 

Era acolo un talmeş-balmeş de lucruri destul de bune în 
sine dacă nebunia aceea omenească nu le-ar fi făcut să pară 
rodul unui jaf tâlhăresc. 

Era o bandă fantastică ce se intitula Expediția de 
explorare „Eldorado”, şi cred că aveau legământ să păstreze 
taina asupra scopurilor lor. Limbajul lor, totuşi, era cel al unor 
pirați murdari: vorbire deocheată, dar fără vlagă, lacomă, dar 
fără îndrăzneală, şi crudă dar fără curaj; nu exista atom de 
prevedere sau de gândire serioasă în toată ciurda lor şi nu 
păreau conştienţi că asemenea noţiuni ar fi necesare pentru 
desăvârşirea omenirii. Dorinţa lor era să smulgă comori din 
măruntaiele ținutului, fără mai mult ţel moral în faptele lor decât 
al hoţilor care sparg o casă de bani. Nu ştiu cine finanța acea 
nobilă întreprindere, dar unchiul directorului nostru era 
conducătorul convoaielor. 


Semăna ca înfăţişare cu un măcelar de la periferie, iar 
ochii aveau o privire şireată şi adormită. îşi purta semet 
pântecele dolofan pe nişte picioare scurte, şi tot timpul cât 
ciurda lui a cotrobăit prin staţie, nu a schimbat o vorbă cu 
nimeni, în afară de nepotul său. îi puteai vedea pe amândoi 
colindând ţinutul de dimineaţa până seara, cu capetele 
alăturate, într-o nesfârşită sporovăială. 

Renunţasem să mă mai necăjesc pentru nituri. 
Capacitatea ^ui om pentru acest soi de demenţă este mai 
limitată decât Va închipuiţi. Am spus: „Basta!” şi am lăsat toate 
baltă. Aveam timp berechet să-mi adun gândurile şi, din când în 
când, îmi Venea în minte Kurtz. Nu mă interesa prea mult. Nu. 
Totuşi, eram curios să văd dacă omul ăsta, care venise înarmat 
cu “atecare idei morale, îşi va croi până la urmă drum spre vârf? 
| cum va reacţiona o dată ajuns acolo. 

II într-o seară, pe când stăteam întins pe puntea vaporului 
am auzit glasuri apropiindu-se: erau nepotul şi unchiul care se 
plimbau pe mal. Mi-am lăsat iar capul pe braţ şi era cât pe-aCj 
să aţipesc, când am auzit aproape în urechea mea: 

— Eu sunt blajin ca un copil, dar nu-mi place să mi se 
poruncească. Sunt. sau nu sunt director aici? Mi s-a dat ordin să- 
| trimit acolo. De necrezut! 

Mi-am dat seama că se aşezaseră amândoi pe mal, lângă 
prova vasului chiar dedesubtul capului meu. Nu m-am mişcat; 
nu mi-a venit să mă mişc: eram somnoros. 

— E neplăcut, mârâi unchiul. 

— A cerut administraţiei să fie trimis acolo, a continuat 
celălalt, ca să arate ce poate el face; şi mi s-au dat ordine în 
consecinţă. Gândeşte-te ce influenţă trebuie să aibă omul ăsta! 
Nu e îngrozitor? 

Amândoi au fost de acord că era îngrozitor, apoi au făcut 
câteva observaţii ciudate: 

— îi face să joace cum vrea... un om. Consiliul... duce de 
nas. 

Adică frânturi de propoziţiuni absurde, care m-au scuturat 
însă din somnolenţă, astfel încât mă trezisem de-a binelea când 
l-am auzit pe unchi spunând: 

— Poate clima o să-ţi înlăture piedica asta din cale. e 
singur acolo? 


— Da, răspunse directorul, şi-a expediat ajutorul în jos, pe 
fluviu, cu câteva rânduri pemtru mine; scria aşa:Trimiteţi-l pe 
nenorocitul ăsta acasă şi nu vă mai osteniţi să-mi găsiţi altul la 
fel. Prefer să muncesc singur decât alături de soiul ăsta de 
oameni de care dispuneţi pentru mine.” Asta s-a petrecut acum 
mai bine de un an. închipuie-ţi obrăznicie! 

— Şi de atunci. nimic? a întrebat celălalt, răguşit. 

— Fildeş, a izbucnit nepotul. Grămezi de fildeş... de prima 
calitate. grămezi... ce plictiseală... de la el! 

— Şi pe urmă? a întrebat glasul hărâind gros. 

— Facturi! a explodat răspunsul, ca să zic aşa. Pe urmă, 
tăcere. Vorbiseră despre Kurtz. 

Eram acum treaz, dar stăteam întins la largul meu şi alll 
rămas liniştit, fără nici un chef să-mi schimb poziţia. 

_ Cum de a venit fildeşul tocmai de acolo? a mărâit cel 
mai matur dintre interlocutori, care părea tare contrariat. 

Celălalt i-a explicat că venise cu o flotilă de canoe, sub 
paza onui funcţionar metis englez pe care Kurtz îl avea cu el; că, 
are,„se, Kurtz avusese de gând să plece şi el, pentru că 
staţiunea era pe atunci lipsită de mărfuri şi provizii dar, după ce 
făcuse trei sute de mile, se hotărâse brusc să se întoarcă înapoi, 
ceea ce a şi făcut; s-a întors singur, într-o pirogă cu patru 
văslaşi, părăsindu-l pe metis şi lăsându-l să-şi vadă de drum, la 
vale, cu fildeşul. Amândoi indivizii păreau uluiţi că cineva fusese 
în stare de asemenea lucru! îşi spărgeau capul să găsească ce 
motiv puteau avea toate astea. Cât despre mine, mi se părea 
că-l văd pentru prima oară pe Kurtz. Ca într-o străfulgerare, 
vedeam piroga, cei patru sălbatici văslind, şi omul alb, stingher, 
întorcând deodată spatele staţiei centrale, eliberării., poate 
amintirilor de acasă; îndreptându-şi faţa spre adâncurile 
sălbăticiei, către staţia pustie, dezolantă. Nu cunoaştem 
motivul. Poate că era pur şi simplu un individ de ispravă, care 
voia să-şi vadă de munca lui, de dragul muncii în sine. Numele 
lui, înţelegeţi, nu fusese pronunţat în discuţie niciodată. 

Era: „Omul acela”. lar metisul, care, pe cât pricepeam, 
făcuse o călătorie grea, cu multă prudenţă şi curaj, nu fusese 
numit altfel decât: „Ticălosul ăla”. „Ticălosul” spusese că „omul” 
fusese foarte bolnav... că se restabilise dar nu de tot... Cei doi 
de dedesubt au mai făcut câţiva paşi şi au început să se plimbe 
în sus şi-n jos la mică depărtare. Am auzit: „Post militar. doctor. 


două sute de mile. absolut singur acum. întârzieri inevitabile. 
nouă luni, nici o ştire, zvonuri ciudate”. S-au apropiat iarăşi, 
tocmai pe când directorul spunea: 

— Un nimic, pe cât ştiu eu... un fel de negustor 
ambulant... un individ infect, sfeterisind fildeş de la băştinaşi. 

De cine vorbeau acum? Am prins din frânturi că era vorba 
de un om, pasămite din districtul lui Kurtz şi pe care directorul 
nu-l avea la inimă. 

— N-o să scăpăm de concurenţa asta păcătoasă până 
când nu spânzurăm pe unul dintre ei, ca să dăm un exemplu. 

— Desigur, a grohăit celălalt, la spânzurătoare! De ce nu? 
Orice... orice se poate face în ţara asta. Ţi-o spun eu! Nimeni, 
mţelegi, nimeni aici nu poate să-ţi pericliteze situaţia! Şi pentru 
Ce? Tu suporţi clima... îi laşi de căruţă pe toţi. Pericolul este în 
Europa. Dar înainte de a pleca, am avut eu grijă acolo să. 

S-au îndepărtat din nou, vorbind în şoaptă, apoi şi-au 
ridicat iar glasul: 

— Şirul acela nesfârşit de întârzieri nu-i din vina mea. Eu 
am făcut tot ce am putut. 

Grăsunul a suspinat: 

— Mare păcat. 

— Şi felul acela păcătos şi absurd în care vorbeşte! a 
urmat celălalt. Ce mă mai enerva când era aici: „Fiecare staţie 
ar trebui să fie ca un far pe calea progresului, un centru pentru 
dezvoltarea comerţului, fireşte, dar şi pentru umanizarea, 
îmbunătăţirea, instruirea”... îţi dai seama?... Dobitocul! Şi vrea 
să fie director! Nu, asta-i. 

II sugruma parcă o indignare cumplită iar eu mi-am ridicat 
uşor capul. Am rămas uimit ce aproape erau de mine. chiar 
dedesubtul meu. Aş fi putut să le scuip în pălării. Se uitau în 
pământ, furaţi de gânduri. Directorul se lovea cu o nuieluşă 
peste picior; ruda-i mintoasă şi-a înălţat capul. 

— Ţi-a mers bine de când ai venit aici de rândul ăsta? a 
întrebat. 

Celălalt a tresărit: 

— Cui? Mie? Oh! Minunat! Minunat... Dar celorlalţi. Vai, 
Doamne! Toţi bolnavi. Şi mor aşa de iute! Nici n-am timp să-i 
trimit de aici... e de necrezut! 

— Hm! Da, da... mormăi unchiul. Ah, băiete... în asta să te 
încrezi... lţi spun eu... în asta... 


L-am văzut întinzându-şi obrăznicia de braţ scurt cu un 
gest care cuprindea pădurea, cotul apei, mâlul, fluviul întreg... 
părea că face, neîngăduit de ostentativ, un semn magic pe faţa 
acelei ţări însorite, ca o chemare mişelească adresată morţii la 
pândă, răului ascuns, întunecimii adânci din inima cuprinsu-lui. 
Era atât de uluitor, încât am sărit în picioare şi am privit îndărăt 
spre marginea pădurii, ca şi cum aş fi aşteptat un răspuns 
oarecare la acea neagră mărturisire de credinţă. Ştiţi nebuniile 
care pot trece uneori prin mintea cuiva. Dar tăcerea cea mai 
deplină înfrunta cu o răbdare cruntă cele două făpturi, 
aşteptând parcă să piară în zări cotropirea fantastică. 

Au tras în gura mare o înjurătură. doar de spaimă, cred 
eu, apoi, ca şi cum n-ar fi avut habar că eram acolo, s-au întors 
îndărăt la staţie. Soarele asfinţea; aplecaţi înainte, unul lâa 
altul» păreau să-şi tragă anevoie în sus pe deal umbrele lor 
«roteşti, de lungimi diferite, care li se târau încet în spate, pe 
“asupra ierbii înalte, fără să îndoaie nici un singur fir. 

In câteva zile Expediția „Eldorado” a luat calea 
răbdătoarei sălbăticii care s-a închis peste ea, aşa cum se 
închide marea asupra unui scafandru. într-un târziu a venit 
vestea că toţi asinii muriseră. Nu ştiu nimic despre soarta 
celorlalte animale de mai mică valoare. 

Fără îndoială că şi ei, ca şi noi, ceilalţi, au găsit ce-au 
căutat, fcf-am întrebat nimic. Pe atunci mă tulbura mai ales 
posibilitatea de a-l întâlni foarte curând pe Kurtz. Când zic foarte 
curând, asta trebuie privit relativ. Au trecut două luni din ziua 
când am părăsit râul şi până am ajuns pe malul de sub staţia lui 
Kurtz. 

S-o iei în sus, pe fluviul acela, însemna să călătoreşti 
înapoi către începuturile cele mai timpurii ale lumii, când 
vegetaţia năpădea pământul şi copacii uriaşi erau stăpânitori. 
Un fluviu pustiu, o tăcere adâncă, un ţinut de nepătruns. Aerul 
era cald, dens, greu, trândav. în strălucirea soarelui nu era 
bucurie. 

Intinderi prelungi de ape se revărsau, goale, în melancolia 
depărtărilor sumbre. Hipopotamii şi crocodilii se lăfăiau în soare 
laolaltă pe malurile cu nisip argintiu. Puhoaiele tot mai 
învolburate curgeau printre o puzderie de insule împădurite; îţi 
pierdeai drumul pe fluviul acela, ca într-un deşert, şi te izbeai 
toată ziua de bancuri de nisip, încereând să găseşti vadul 


adevărat, până când începeai să te crezi vrăjit şi rupt de tot ce 
ai cunoscut vreodată. departe, departe... în altă existenţă, 
poate. 

Erau clipe când trecutul tău te năpădea, aşa cum se 
întâmplă uneori când nu ai nici un singur moment pentru tine; 
dar se contura vag ca un vis neliniştitor şi tulbure, pe careţi-l 
amirtfa mirat în mijlocul realităţilor copleşitoare ale aceâei lumi 
stranii de plante, de apă, de tăcere. 

Şi această linişte grea a vieţii din jur nu semăna de loc a 
pace. Era liniştea unei forţe implacabile mocnind un plan de 
nepătruns. Xe privea cu o căutătură răzbunătoare. Mai târziu am 
Jfrceput să mă obişnuiesc; n-o mai vedeam; nu aveam vreme. 
Trebuia să dibui vadul adevărat; trebuia să deosebesc, mai jftult 
din inspiraţie, semnele malurilor ascunse; eram atent k bolnavii 
afundaţi; mă învăţam să-mi strâng dinţii înainte Ş-rni sară inima 
din piept când treceam la un vârf de lance de u ştie ce 
nenorocită de piedică drăcească, infamă, care ar fi dat gata 
tinicheluţa aceea de vapor şi ar fi înecat pe toţi călj torii; trebuia 
să mă uit şi după niscai lemne uscate ca să 1 tăiem noaptea şi 
să le ardem a doua zi pentru cazane. Cân] trebuie să te ocupi de 
lucruri din astea, de micile nevoi care-ţ; ies în cale, realitatea. 
realitatea. v-o spun eu... păleşte Adevărul lăuntric rămâne 
ascuns. din fericire, din fericire! Totuşi, eu îl simţeam; îl 
simţeam adesea în tăcerea lui tainică privind la giumbuşlucurile 
mele de maimuţă, aşa cum vă pri! veste şi pe voi, dragii mei, 
cum ţopăiţi pe frânghiile voastre pentru. cât, ai?... pentru 
jumătate de coroană tumba. 

— la fii mai cuviincios, Marlow, a mârâit un glas şi mi-am 
dat seama că se mai găsea cel puţin încă un ascultător treaz în 
afară de mine. 

— lertare, rogu-vă. Am uitat strângerea de inimă care 
însoţeşte preţul. Şi, într-adevăr, ce contează preţul dacă 
„scamatoria” e bine făcută? Şi voi le faceţi foarte bine 
scamatoriile astea. Şi nici eu nu m-am descurcat rău, căci n-am 
dat la fund vaporul în prima călătorie. Mă şi minunez. Imaginaţi- 
vă un om legat la ochi, pus să mine un furgon pe un drum prost. 
Pot să vă spun că în timpul acela m-au trecut toate sudorile. La 
urma urmei, e un păcat strigător la cer ca un marinar să dea de 
pământ cu fundul unei corăbii care e de aşteptat să plutească 
tot timpul sub supravegherea lui. Poate că nimeni nu ştie asta, 


dar tu nu poţi uita niciodată blestemăţia. Aşa-i? Ca un junghi în 
inimă. Ţi-o aduci aminte, o visezi, te trezeşte noaptea, te 
gândeşti numai la asta. ani şi ani după aceea. tot te ia ba cu 
cald, ba cu rece. Nu pot să spun că vaporul acela a plutit tot 
timpul. A trebuit să-l şi târâm puţintel, nu o singură dată, cu 
douăzeci de canibali împrejur, plescăind şi împingând. Pe unii 
dintre ei i-am primit în echipaj chiar pe drum. Grozavi flăcăi. 
canibali la locul lor. 

Erau oameni cu care se putea lucra şi le eram 
recunoscător. Apoi, la urma urmei, nu se mâncau unul pe altul 
sub ochii mei; îşi aduseseră o provizie de carne de hipopotam 
care se împuţise, încât îmi duhneau în nări toate tainele 
sălbăticiei' Uuf, mâi simt şi acum duhoarea! Aveam pe bord pe 
director şi trei sau patru pelerini cu toiegele lor cu tot. Uneori 
ajungeam la câte o staţie de lângă țărm agăţată de poalele 
ținutului necU' noscut, iar oamenii albi care ţâşneau dintr-o 
căzătură de coliba. 

a gesturi de bucurie, de surpriză şi bun venit, păreau 
foarte iudaţi. parcă ar fi fost nişte captivi ţinuţi acolo de o vrajă. 
Cuvântul,fildeş” se înfiripa pentru o clipă în aer... şi 
porneam iar către tăcere, în lungul întinderilor de apă pustii, jj! 
jurul meandrelor liniştite, printre pereţii înalţi ai drumului puitor, 
cu bătaia greoaie a roții de la pupa răsunând ca jjişte plesnituri 

în gol. Copaci, copaci, milioane de copaci, masivi uriaşi 
înălțându-se în văzduh; la rădăcinile lor, care îmbrăţişau malul 
ocrotindu-l împotriva apei, se târa bietul vaporaş negricios, ca o 
gânganie indolentă foindu-se pe jos sub un portal măreț. Te 
făcea să te simţi tare mic, tare pierdut şi, totuşi, simţământul 
ăsta nu era demoralizant. La urma urmei, chiar dacă erai mic, 
gângania negricioasă se târa înainte. şi tocmai asta era ceea ce 
doreai. încotro ziceau pelerinii că se târăşte, asta nu mai ştiu. 
Pun rămăşag că spre un loc unde se aşteptau să înhaţe ceva. 
Pentru mine se târa spre Kurtz. atâta tot... dar când ţevile au 
început să curgă, ne tâtam foarte încet. întinderile albăstrii se 
deschideau înainte şi se închideau îndărătul nostru, de parcă 
pădurea ar fi păşit agale peste ape ca să ne închidă calea la 
întoarcere. 

Pătrundeam tot mai adânc în inima întunericului. Era 
linişte încremenită. Uneori, peste noapte, se auzea uruit de tobe 
în sus, pe fluviu, îndărătul perdelei de copaci, iar răsunetul rămi- 


nea suspendat în văzduh, deasupra capetelor noastre, până 
când se crăpa de ziuă. N-aş fi putut spune dacă asta însemna 
zgomot de război, de pace sau de rugăciune. Zorile îşi vesteau 
sosirea prin tăcerea şi răceala care pogora; tăietorii de lemne 
dormeau, focurile ardeau sub spuză; trosnetul unei mlădiţe te 
făcea să tresari. Eram pribegi pe pământul preistoric, pe un 
părcunt care avea înfăţişarea unei planete necunoscute. Ne-am 
fi putut închipui că suntem primii oameni care luam în folosinţă 
o blestemată de moştenire pentru a fi stăpânită cu preţul unui 
chin groaznic şi al unei trude neîngăduite. 

Dar deodată, în mijlocul strădaniei noastre cumplite, se 
veau pe neaşteptate, la vreo cotitură, nişte pereţi de trestie, 
“Ste acoperişuri ţuguiate, din ierburi împletite, o explozie de 
răcn.te, un vârtej de braţe şi de picioare negre, o buluceală?*e 
rruini bătând din palme, de tălpi bătând pământul, de trupuri 
'egânându-se, de ochi rostogolindu-se sub plete de frunziş 8teu 
şi nemişcat. Vaporul trudea anevoie de-a lungul unei “vărsări 
de frenezie neagră, neînţeleasă. Omul preistoric ne blestema 
oare?... Ni se închina, ne ura bun sosit? CiQ ar fi putut spune? N- 
aveam cum să înţelegem ce se petrecea ta preajma noastră; 
lunecam mai departe ca nişte năluciri, uimit! şi tainic înfricoşaţi, 
asemeni oamenilor întregi la minte aflat, în faţa exploziei 
entuziaste dintr-o casă de nebuni. Nu puteam înţelege, pentru 
că ne găseam prea departe şi nu mai eram în stare să ne 
amintim, pentru că pribegeam în noaptea vre-milor dintâi, a 
vremurilor care s-au dus, abia lăsând ici-colo un semn... şi nici o 
amintire. 

Pământul părea nepământesc. Suntem obişnuiţi să privim 
la făptura încătuşată a unui monstru învins, dar acolo., acolo 
priveam la ceva monstruos, dar liber. Era ceva nepâ-mântesc, 
iar oamenii erau. nu, nu erau neumani! lată, ştiţi, acest lucru 
constituia partea cea mai iritantă., bănuiala că nu erau 
neumani! îţi venea greu să realizezi una ca asta. Răcneau, şi 
ţopăiau, şi se răsuceau, şi se schimonoseau cumplit, dar ceea ce 
te înfiora era tocmai gândul umanităţii lor,. asemănătoare cu a 
ta... gândul înrudlirii tale îndepărtate cu acel tumult sălbatic şi 
pătimaş. Urât; da, era destul de urât; dar dacă erai destul de 
om, atunci recunoşteai că se găsea în tine o umbră de răspuns 
la acea izbucnire primară de zgomote, un presentiment vag că 
în toate astea era un sens, un sens pe care tu... tu cel atât de 


departe de noaptea vremilor dintâi... îl puteai înţelege. Şi de ce 
nu? Mintea omului e în stare să înţeleagă orice. pentru că 
înlăuntrul ei este totul. întregul trecut, ca şi întregul viitor. Şi, la 
urma urmei, ce clocotea acolo7 Bucuria, teama, mâhnirea, 
dragostea, prețuirea, mânia. cine poate spune? şi totuşi era 
adevăr acolo. adevăr dezbrăcat de haina timpului. Nerodul n-are 
decât să se mire şi să se cutremure, omul întreg ştie şi poate 
privi înainte fără să clipească! Dar pentru asta trebuie să fie cel 
puţin tot atât dL om ca şi cei de pe mal. Trebuie să întâmpine 
adevărul acela cu plămada-i adevărată... cu propria-i vlagă 
lăuntrică. Principi”6 n-au ce căuta aici. Averile, veşmintele, 
cârpele frumoase. zdrenţe care vor zbura la prima scuturătură 
zdravănă. Nu: îţi trefeuie o credinţă de temei. Exista o chemare 
pentru mine în iureşul acela drăcesc? Da? Foarte bine; o aud; o 
accept dar şi eu am un glas şi, de bine, de rău, cuvântul meu e 
ct care nu poate fi înăbuşit. Desigur, un neghiob e totdeauna a 
adăpost, din simplă teamă şi din simţăminte gingaşe. C mărâie 
acolo? Vă miraţi că n-am debarcat să urlu şi să joc eu! Uite, nu... 
n-am făcut-o! Simţăminte gingaşe ziceţi voi? gimţăminte 
gingaşe... la naiba! Eu n-aveam vreme. Trebuia sa mă omor cu 
plumbi de sondă şi fâşii din pături de lână ca sa oblojesc ţevile 
care curgeau. asta făceam! Trebuia să sUpraveghez cârma şi să 
ocolesc toate piedicile din cale şi să fac tinicheaua să meargă 
înainte, cu orice chip. Era destul adevăr aparent în toate 
lucrurile astea ca să salveze pe un om mai cuminte. Şi între 
timp trebuia să mă uit şi după sălbaticul care făcea pe fochistul. 
Era un specimen avansat. Putea să alimenteze un cazan 
vertical. Stătea acolo, dedesubt, şi pe cuvântul meu, când te 
uitai la el îţi făcea impresia unui câine dintr-o parodie, cu 
pantaloni bufanţi, pălărie cu pene şi ţopăind pe labele dinapoi. 
Câteva luni de dresaj fuseseră de ajuns pentru flăcăul acela cu 
adevărat de soi. Se chiora la manometru şi sticla de nivel, 
sforţându-se vădit să fie de folos. mai avea şi dinţii plombaţi, 
sărmanul de el, şi lâna de pe scăfârlie rasă în forme stranii, şi 
trei cicatrice, ca podoabă, pe fiecare obraz. Ar fi trebuit să se 
găsească acolo pe mal, bătând din palme şi din picioare; în loc 
de asta, muncea din greu, rob al unei vrăjitorii ciudate, dând 
dovadă de cunoştinţe tot mai înaintate. Era folositor pentru ca 
fusese instruit; ştia una şi bună: dacă apa dispărea din tubul 
acela transparent, duhul rău dinăuntrul cazanului s-ar mânia din 


pricina setei de neîndurat şi s-ar răzbuna cumplit. Aşa că asuda 
şi alimenta focul şi se zgâia înfricoşat la sticla aceea (făcând 
farmece improvizate cu zdrenţe legate de braţ şi cu o bucată de 
os lustruit, mare cât un ceasornic, înfipt de-a latul în buza de 
jos), în timp ce malurile împădurite lunecau uşor pe lângă noi, şi 
iureşul trecător rămânea în urmă, la nesfâr-şite mile de tăctre... 
iar noi ne târam înainte, spre Kurtz. Dar obstacolele erau dese, 
apa trădătoare şi joasă, cazanul părea să aibă, într-adevăr, pe 
dracu în el, aşa că nici fochistul, nici eu nu aveam vreme să ne 
vedem de gândurile care ne Prindeau. 

La vreo cincizeci de mile mai jos de staţia centrală am dat 
de o colibă din trestie, de un stâlp strâmb şi abătut, de pe care 
zburau zdrenţele de nerecunoscut a ceea ce fusese un soi de 
steag, şi de o stivă de lemne bine aşezate. Era ceva neaşteptat. 
Am tras la mal şi am găsit pe stiva de lemne o bucată netedă de 
scândură cu câteva rânduri scrise cu creionul şi aproape Şterse. 
Când le-am descifrat, sunau aşa: „Lemne pentru dumnea- 
voastră, grăbiţi-vă. Apropiaţi-vă cu băgare de seamă.” Era o 
semnătură, dar nu citeaţă. nu Kurtz, un cuvânt mult ma' 
lung.,Grăbiţi-vă!” încotro? în sus pe fluviu?Apropiaţj.v-cu băgare 
de seamă”. 

Noi nu procedasem astfel. Dar avertismentul nu pâiea să 
se refere chiar la locul acesta, unde nu-l puteai descoperi decât 
după ce te apropiai. Era ceva care nu mergea în altă parte mai 
sus. Dar ce. şi cât? Asta era întrebarea. Am discutat în fel şi chip 
asupra stupidităţii acestei înştiinţări telegrafice. în jur, tufişurile 
nu spuneau nimic dar nici nu ne îngăduiau să privim prea 
departe. 

O perdea dintr-o țesătură roşie, sfâşiată, atârna la uşa 
colibei şi ne lovea trist peste obraz. Locuinţa era demontată, dar 
se vedea că acolo trăise un alb, nu de multă vreme. Rămăsese o 
masă grosolană... o scândură pe doi stâlpi, într-un ungher 
întunecos era o grămadă de gunoaie, şi lângă uşă am găsit o 
carte. Nu mai avea scoarţe, iar paginile ajunseseră terfelite şi 
murdare de atâta răsfoit; dar cotorul fusese de curând cusut 
îngrijit cu fir de bumbac alb, care încă mai arăta curat. Era o 
descoperire nemaipomenită. Titlul cărţii suna Cercetări în unele 
probleme de marină de un anume Tower, Towson... cam aşa 
ceva. maestru în marina regală. Cuprinsul părea destul de anost 
la citit, cu diagrame explicative şi tabele de cifre respingătoare 


iar exemplarul era vechi de şaizeci de ani. Am răsfoit cum nu se 
poate mai înduioşat acea uluitoare antichitate, ca să nu mi se 
fărâmiţeze în mâini. 

De-a lungul filelor, Towson sau Tower făcea cercetări de 
temei privind rezistenţa velaturii, a lanțurilor navale şi alte 
chestiuni din acestea. Nu era o carte prea captivantă, dar de la 
prima aruncătură de ochi puteai vedea o intenţie serioasă, o 
preocupare cinstită pentru indicarea celei mai bune căi de a-ți 
duce munca, ceea ce aureola acele pagini modeste, gândite 
acum atâţia ani, cu o lumină mai caldă decât cea profesională. 

Şi acel simplu marinar sfătos, cu vorbirea lui despre 
lanţuri şi cabestane, m-a făcut să uit de junglă şi de pelerini, 
lăsându-mi impresia încântătoare că dădusem în sfârşit de ceva 
pe deplin real. Să găseşti în locurile acelea asemenea carte, era 
destul de surprinzător; dar cu mult mai surprinzătoare erau 
notaţiile creionate pe margine şi referitoare, fără îndoială, la 
text. Nu-mi puteam crede ochilor! Erau scrise în cifru. Da, 
păreau a fi un cifru. Imaginaţi-vă un om cărând cu el astfel de 
carte în acel nicăieri” şi studiind-o. şi făcând notații. încă în 
cifru! gra o taină de neînchipuit! 

De câtva timp mi-am dat vag seama că se auzea un soi de 
“ăgie, şi când mi-am ridicat ochii, am văzut că stiva de lemne 
dispăruse iar directorul, ajutat de pelerini, striga la mine de pe 
mal. Am lunecat cartea în buzunar. Vă asigur că a întrerupe 
lectura ei a fost ca şi când m-aş fi smuls de sub aripa ocrotitoare 
a unei vechi şi sigure prietenii. 

Am pus în mişcare rabla de motor. 

— Trebuie să fi. fost păcătosul acela de negustor. 
nepoftitul ăla! a exclamat directorul privind chiondorâş îndărăt, 
spre locul pe care-l părăsisem. 

— Trebuie să fie englez, am spus eu. 

— Asta nu-l scuteşte de bucluc dacă nu-şi bagă minţile-n 
cap! a mârâit directorul, încruntat. 

Am adăugat, făcând pe nevinovatul, că nici un om nu e 
scutit de bucluc pe lumea asta! 

Cursul apei era acuma mai repede, vaporul părea că-şi dă 
ultima suflare, roata de la pupa se bălăbănea lălâie, şi m-am 
surprins ascultând, în vârful picioarelor, bătăile vaporului, căci 
adevărul adevărat e că mă aşteptam în fiecare moment ca rabla 
să se oprească. Era ca şi cum aş fi. vegheat ultimele pâlpâiri ale 


unei vieţi. Şi totuşi ne târam încă. Uneori îmi puneam ochii pe 
un copac în faţa mea, ceva mai departe, ca să măsor înaintarea 
spre Kurtz, dar pierdeam mereu copacul din văz înainte să 
ajungem la el. Să-ţi ţii atâta timp ochii aţintiţi pe un singur lucru, 
era prea mult pentru răbdarea omenească. Directorul manifesta 
o superbă resemnare. Eu mă frământam, mă mâniam şi 
începeam să discut cu mine dacă să vorbesc sau nu deschis cu 
acel Kurtz; dar înainte de a ajunge la vreo concluzie mi-am dat 
seama că fie c-aş vorbi, fie c-aş tăcea, adică orice act din partea 
mea, ar fi simplă zădărnicie. Ce importanţă avea ceea ce ştia 
sau nu ştia un om? Ce importanţă avea cine era director? Uneori 
ai o astfel de străfulgerare asupra miezului lucrurilor. Esenţa 
acestei probleme zăcea în adâncul ei, dincolo de perce-Perea 
mea şi dincolo de posibilităţile mele de a interveni. 

A doua zi, spre seară, am socotit cu toţii că eram la vreo 
opt mile de staţia lui Kurtz. Eu voiam să-i dau zor; dar directorul 
părea îngândurat şi mi-a spus că navigația în susul râului era 
atât de periculoasă, încât ar fi fost mai cuminte să rămânem 

I pe loc până a doua zi dimineaţă, mai ales că soarele era 
de asfintit. 

Mai mult încă, a stăruit spunând că dacă tineam seama de 
avertismentul de a ne apropia cu atenţie, atunci ar fi trebuit să 
ancorăm ziua, pe lumină mare, nu în amurg sau pe întuneric 
Lucru destul de înţelept. Opt mile însemnau pentru noi aproape 
trei ore de călătorie cu vaporul; începusem să văd în sus, cât 
cuprindeam cu ochiul, nişte valuri suspecte. Totuşi, eram nespus 
de plictisit la gândul acestei întârzieri, fără să am, desigur 
dreptate, căci ce însemna o noapte mai mult sau mai puţin după 
atâtea luni de zile? Cum aveam lemne destule şi cuvântul de 
ordine era „prudenţă”, am tras în mijlocul fluviului. Vadul era 
strimt, drept, cu maluri înalte, ca un drum de cale ferată. 

Înserarea a lunecat peste vad cu mult înainte ca soarele 
să fi scăpătat. Apa curgea neted şi repede, dar pe maluri era 
nemişcare şi muţenie. Copacii vii, legaţi între ei cu liane, şi 
fiecare tufiş viu de sub desişuri păreau să fi fost prefăcuţi în 
piatră, până la mlădiţa cea mai firavă, până la ultima frunză. Nu 
era somn. era ceva nefiresc, asemeni unei stări de tranşă. Nu se 
auzea nici cel mai slab foşnet. Priveai uimit înainte.şi începeai să 
ie crezi surd. apoi, noaptea coborând brusc, te-ai trezit şi orb. Pe 


la trei dimineaţa nu ştiu ce peşte mare a sărit, şi zgomotul 
puternic m-a făcut să tresar, de parcă s-ar fi descărcat o puşcă. 

În zori, când a răsărit soarele, plutea o ceaţă albă, foarte 
caldă, lipicioasă; erai şi mai orb ca peste noapte. Nu se risipea, 
nici nu se clintea din loc; stătea acolo, jur împrejurul tău, ca 
ceva solid. Pe la opt sau nouă, poate, s-a ridicat, aşa cum se 
ridică un oblon. Ne-am aruncat privirile pe mulţimea copacilor 
semeţi, pe imensa împletitură a junglei, cu mica minge de 
flăcări a soarelui atârnând deasupra. totul cufundat într-o linişte 
desăvârşită. apoi oblonul alb a coborât iarăşi încet, parcă ar fi 
lunecat în şănţuleţe unse. Am comandat iar molarea lanțurilor 
pe care începusem să le ridicăm. 

Înainte să se termine cu zăngănitul acela surd, un răcnet, 
un răcnet asurzitor de jale s-a ridicat încetişor în aerul opac Şi a 
încetat. Auzul ne-a fost apoi sfâşiat de un iureş văicăreţ. pe 
tonuri sălbatic de discordante. Totul era atât de neaşteptaţi 
îneât mi s-a zburlit părul sub şapcă. Nu ştiu cum i-a impresionat 
pe ceilalţi, dar mie mi s-a părut că însăşi ceața răcnise aşa 
deodată şi din toate părţile, încât stârnise acel vacarm cumplit 

Culmina într-o explozie de ţipete ascuţite aproape de 
nesuportat, care s-a curmat brusc, lăsându-ne încremeniţi în tot 
felul de atitudini neroade şi ascultând stăruitor la tăcerea 
aproape tot atât de chinuitoare şi înspăimântătoare. 

— Doamne sfinte! Ce înseamnă asta? s-a bâlbâit la 
urechea mea unul dintre pelerini, un bărbat scund, gras, cu păr 
cânepiu şi favoriţi roşcaţi, care purta cizme cu fermoar şi o 
pijama roz, cu pantalonii băgaţi în ciorapi. 

Alţi doi au rămas un minut întreg cu gura căscată, apoi au 
dat buzna în mica lor cabină, ca să se năpustească pe urmă din 
nou afară şi să rămână cu degetul înţepenit pe trăgaciul 
puştilor, în timp ce săgetau înconjurul cu priviri speriate. 

Nu era chip să vedem altceva decât vasul pe care ne 
aflam, cu contururile estompate, gata parcă să se dizolve şi, 
împrejur, o fâşie ceţoasă de apă, lată poate de două picioare. 
asta era totul. Restul lumii nu era nicăieri, pe cât putea ochiul să 
vadă şi urechea să audă. 

Nicăieri! Pierise, dispăruse; se spulberase, fără a lăsa 
îndărăt nici şoaptă, nici suspin. 


Am dat ordin ca lanţul să fie tras îndată, aşa încât să fim 
gata să ridicăm ancora şi să pornim vaporul numaidecât dacă va 
fi nevoie. 

— Or să atace oare? a şoptit un glas înfricoşat. 

— Or să ne măcelărească pe toţi în pâcla asta. Chipurile 
se crispau de încordare, mâinile tremurau uşor, ochii uitau să 
clipească. Era tare ciudat să vezi contrastul dintre expresia de 
pe chipurile oamenilor albi şi ale flăcăilor negri din echipajul 
nostru, la fel de străini ca şi noi în acea parte a fluviului, deşi 
căminele lor se aflau la depărtare numai de opt sute de mile. 
Albii, bineînţeles, cumplit de neliniştiţi, mai aveau şi aerul de a fi 
fost dureros de impresionați de atâta tărăboi jignitor. Ceilalţi 
aveau, fireşte, o expresie preocupată; dar erau cu deosebire 
liniştiţi la chip, chiar unul sau doi dintre ei rânjeau ridicând 
lanţul. Câţiva au schimbat fraze scurte, 'ttârâite, părând că 
lămuresc problema, spre mulţumirea lor. ' Şeful de echipaj, un 
tânăr negru, lat în umeri, drapat sobru într-un veşmânt cu 
ciucuri albastru-închis, cu nări fremătânde?i părul pieptănat 
artistic în cârlionţi unşi cu ulei, stătea lângă t&itie. 

— Aha! i-am spus, ca să-mi exprim plăcerea unei tovărăşii. 

— Prinde pe el! a icnit zgâindu-şi ochii injectaţi de şi 
fulgerându-şi dinţii ascuţiţi. Prinde pe el! Dă nouă pe 

— Cui, ţie? Da? am întrebat. Şi ce să faci cu el? 

— Mănânc pe el! mi-a spus scurt şi, sprijinindu-şi cotul de 
bară a privit în pâclă, într-o atitudine demnă şi adânc gândi- 
toare. 

Nu încape îndoială că m-aş fi simţit cu adevărat îngrozit 
dacă nu mi-ar fi trecut prin minte că el şi camarazii lui trebuie să 
fi fost tare flămânzi, că trebuie să fi fost din ce în ce mai 
flămânzi, cel puţin în ultima lună. Fuseseră angajaţi pe şase luni 
(nu cred ca vreunul dintre ei să fi avut o idee limpede despre 
timp, aşa cum avem noi la sfârşitul a nenumărate veacuri; ei 
mai aparţin încă începutului vremilor... nu aveau, ca să zic aşa, 
o experienţă moştenită care să-i lumineze) şi, fireşte, atâta timp 
cât exista un petic de contract scris, în acord cu o lege 
caraghioasă sau alta, făcută dincolo de fluviu, numănui nu-i 
trecea prin cap să se întrebe cum trăiau oamenii aceştia. 

Sigur că îşi adunaseră cu ei nişte carne stricată de 
hipopotam, care n-ar fi putut ţine prea mult chiar dacă pelerinii, 
profitând de o harababură grozavă, n-ar fi aruncat o mare parte 


din ea peste bord. Fapta părea a fi un act samavolnic; în 
realitate era însă doar o legitimă apărare. Nu poţi respira stârv 
de hipopotam când te trezeşti, când dormi, când mănânci şi, în 
acelaşi timp, să te agăţi, ca vai de tine, de viaţă. în afară de 
asta, li se dădeau săptămânal câte trei bucăţi de sârmă de 
aramă, lungă fiecare cam de nouă degete; tâlcul era să-şi 
cumpere, cu această valută, provizii în satele de pe fluviu. Vă 
puteţi închipui cum mergea treaba asta. Sau nu erau sate, sau 
localnicii se arătau răuvoitori,s au directorul, ca şi noi ceilalţi, 
hrăniţi cu conserve şi cu vreun ţap bătrân de pripas, nu voia să 
oprească] vaporul dintr-o pricină mai mult sau mai puţin 
obscură. Aşa încât, afară că ar fi înghiţit sârma, sau ar fi făcut 
din ea cârlige pentru prins peşte, nu văd la ce le-ar fi folosit 
salariul acela fistichiu. Trebuie să spun însă că le era plătit cu o 
regularitate vrednică de o „Compa' nie comercială” atât de 
mare şi de onorabilă. Cât despre altă hrană, singurul lucru de 
mâncat pe care l-am văzut la ei - deşi nu arăta de fel comestibil 
- erau nişte gogoloaşe din ceva ca un soi de cocă pe jumătate 
coaptă, de un albăstrui murdar, pe care le păstrau înfăşurate în 
frunze; înghiţeau când şi când o îmbucătură, dar atât de mică 
încât păreau să facă gestul mai mult de dragul de a-l face, decât 
cu scopul serios de a se hrăni. Cum, în numele tuturor dracilor 
flămânzi din ei, nu s-au repezit la noi - ei fiind treizeci, iar noi 
cinci - ca să înşface o îmbucătură ca lumea. asta mă uluieşte, 
acum, când mă gândesc. Erau bărbaţi trupeşi, zdraveni, fără 
mare putinţă de a cântări urmările, plini de curaj, de forţă chiar 
şi atunci când pielea nu mai lucea pe ei şi muşchii nu mai erau 
atât de tari. Am văzut însă intrând în joc acel ceva care reţine, 
una din tainele omeneşti care nesocoteşte probabilitățile. 

Mă uitam la ei cu un interes mereu crescând... nu fiindcă 
îmi trecea prin minte că m-ar putea înghiţi iute-iute, deşi, spun 
drept, abia atunci am băgat de seamă - într-o lumină nouă, ca 
să spun aşa - cât de pirpirii arătau pelerinii, şi am sperat, da, 
am sperat cu adevărat că înfăţişarea mea nu era chiar atât de. 
cum să zic? neapetisantă. ce vreţi, un pic de vanitate alandala, 
care se potrivea bine cu senzaţia de coşmar infiltrată în mine pe 
vremea aceea. Poate că aveam şi un dram de febră. Nu poţi trăi 
mereu cu degetul pe puls. Aveam deseori „un dram de febra” 
sau un dram de alte lucruri. ghearele sălbăticiei plesnindu-mă în 


joacă, nimicuri preliminare înainte de asaltul mai serios care a 
venit la vremea sa. 

Da. îi examinam, aşa cum examinezi orice fiinţă 
omenească, curios să le văd impulsurile, îndemnurile, putinţele, 
slăbiciunile puse la încercare de o necesitate fizică absolută. 

Reţinere! Ce fel de reţinere? Era oare vorba de superstiție, 
dezgust, răbdare, teamă. sau de vreun soi de demnitate 
primitivă? Nici un fel de teamă nu poate înfrunta foamea, nici un 
fel de răbdare nu o poate îndura, iar dezgust, cum să fie dezgust 
acolo unde este foame? Cât despre superstiție, credinţă, sau 
ceea ce aţi putea numi principii, astea-s mai puţin decât pleava 
în vânt. Voi nu cunoaşteţi ce drăcească-i foamea persistentă, 
chinul ei cumplit, gândurile-i negre, cruzimea-i mocnind 
sumbru? Uite, eu le cunosc. îţi trebuie toată vlaga din mădulare 
ca să lupti cum trebuie cu foamea. E, într-adevăr, mai uşor să 
înduri lipsuri grele, dezonoarea, pierzania propriului tău suflet. 
decât soiul ăsta de foame îndelungată. Trist, dar adevărat. 

Şi flăcăii aceia n-aveau motiv pământesc pentru nici un fel 
de scrupul. Reţinere! M-aş fi aşteptat la aceeaşi reţinere din 
partea unei hiene furişate printre leşurile de pe un câmp 

| de bătălie. Faptul era însă acolo, în faţa mea. faptul 
uluitor la vedere, ca spuma peste adâncurile mării, ca o şoaptă 
peste o enigmă de nedezlegat, şi când m-am gândit bine, ca un 
mister mai mare decât strigătul acela ciudat, inexplicabil, de 
amară-ciune disperată, în iureşul sălbatic ce se dezlănţuise 
lângă noi îndărătul alburiului orbitor al pielei. 

Doi pelerini se certau, bodogănind în şoaptă, cu privire la 
maluri. 

— Stâng. 

— Nu, nu; cum poţi spune asta? Dreptul, dreptul desigur. 

— E lucru serios, a rostit directorul în spatele meu. Aş fi 
dezolat dacă i s-ar întâmpla ceva domnului Kurtz înainte să 
ajungem la el. 

L-am privit, şi n-am avut nici cea mai mică îndoială că era 
sincer. Era tipul omului care vrea să salveze aparențele. Asta 
era felul lui de reţinere. Dar când a mormăit ceva cu privire la o 
plecare grabnică, nici nu mi-am dat osteneala să-i răspund. 
Ştiam, aşa cum ştia şi el, că era cu neputinţă. Dacă am fi ridicat 
ancora, am fi rămas în aer... în văzduh. N-am fi fost în stare să 
spunem încotro ne îndreptam. Dacă în sus sau în jos pe fluviu, 


sau de-a curmezişul. până nu ne-am fi izbit de un mal sau de 
altul... şi nici atunci n-am fi ştiut, la început, de care dintre 
maluri ne-am izbit. Fără îndoială, n-am făcut nici o mişcare. N- 
aveam chef să ne fărâmăm ţăndări. Nu va puteţi închipui un loc 
mai îndrăcit pentru un naufragiu. Fie că ne-am fi înecat pe loc 
sau nu, e sigur că, într-un fel sau altul, tot am fi pierit. 

— Te autorizez să rişti totul, a spus directorul după o mică 
tăcere. 

— Refuz să risc! i-am răspuns scurt. 

Era chiar răspunsul pe care-l aştepta, deşi poate că tonul îl 
mirase. 

— Bine, mă supun judecății dumitale. Eşti căpitanul 
vasului, mi-a declarat cu o politeţe deosebită. 

M-am întors uşor spre el în semn de încuviinţare şi mi-am 
înfipt privirea în păclă. Cât avea să mai ţină? Era priveliştea cea 
mai descurajantă. Apropierea de acel Kurtz, scotocind 
nefericitele de desişuri după fildeş, era însoţită de tot atâtea 
pericole de parc-ar fi fost vorba de prinţesa din basm, adormită 
în castelul vrăjit. 

— Or să atace oare? Ce crezi? m-a întrebat directorul pe 
un ton confidenţial. 

Eu nu credeam că vor ataca din mai multe motive 
evidente. Unul era pâcla deasă. Dacă ar fi pornit de pe mal în 
bărci, s-ar fa rătăcit, ca şi noi dacă am fi încercat să mişcăm. 
Mai socotisem că şi jungla de pe ambele maluri era de 
nepătruns... şi totuşi erau ochi în junglă, ochi care ne văzuseră. 
Tufişurile de pe maluri erau, desigur, foarte dese; dar în spatele 
lor, vegetaţia de sub copaci putea fi străbătută. Oricum, totuşi, 
în răstimpul scurt cât se ridicase pâcla, nu văzusem nicăieri nici 
o barcă... în nici un caz nu în faţa vaporului. Dar ceea cemă 
făcea să nu cred într-un atac era felul zgomotului. ţipetele pe 
care le auzisem. 

Nu aveau un caracter fioros, vădind o intenţie ostilă. 
Fuseseră neaşteptate, sălbatice şi asurzitoare, dar mie îmi 
dăduseră o impresie certă de durere. Priveliştea vaporului îi 
umpluse pe sălbaticii aceia de o amărăciune nestăpânită. 
Pericolul, dacă era pericol, simţeam eu, venea dinspre noi către 
o mare de patimi omeneşti dezlănţuite. Dar chiar şi o durere 
copleşitoare poate degenera până la sfârşit în violenţă. mai 
adesea, însă, ia forma apatiei. 


Ar fi trebuit să-i vedeţi pe pelerini holbându-se! Nu le 
ardea sa rânjească şi nici măcar să mă înjure; dar cred că-şi 
închipuiau că mi-am ieşit din minţi... de teamă, poate. Le-am 
ţinut o cuvântare în regulă. Dragii mei, a fost o osteneală 
zadarnică! 

Cât despre veghe? Apoi, puteţi bănui şi voi că nu-mi luam 
ochii de la pâclă, la fel cum nu şi-i ia pisica de la un şoarece. Dar 
nouă ochii nu ne mai foloseau la nimic, de parcă am fi fost 
îngropaţi la mile adâncime, într-un morman de vată. Şi mă 
simţeam chiar aşa. înfăşat, încălzit, sufocat. Pe lângă asta, tot 
ce-am spus, deşi părea extravagant, era absolut adevărat. Ceea 
ce numeam eu mai târziu atac, a fost în realitate o încercare de 
apărare. Acţiunea lor era foarte departe de a fi agresivă... nu 
era nici măcar defensivă, în sensul obişnuit « cuvântului: fusese 
întreprinsă sub imboldul disperării şi, tf»- esenţa ei, era o 
acţiune de pură ocrotire. 

S-a desfăşurat, aş spune, la două ceasuri după ce pâcla se 
ridicase şi a izbucnit, vorbind în linii mari, cam la o milă şi 
jumătate mai jos de staţia lui Kurtz. 

Ne tot vânzolisem şi ne bălăbănisem în jurul unui cot, cân 
am văzut în mijlocul fluviului o insuliţă, mai curând un hamac 
ierbos, de un verde strălucitor. Era singurul lucru care se zărea 
dar când am mai înaintat, am băgat de seamă că era capul unui 
banc lung de nisip, sau mai curând al unui lanţ de petece de 
bancuri, întinzându-se devale, în mijlocul fluviului. Deschise la 
culoare, scăldate în valuri, toată grămada se străvedea chiar pe 
sub apă aşa cum la un om distingi coloana vertebrala în lungul 
mijlocului spinării, sub piele. Acum, după cum îm; dădeam 
seama, puteam s-o iau la dreapta sau la stânga de bazaconia 
aceea. Nu cunoşteam, desigur, alt canal. Malurile erau cam 
aidoma unul cu altul, adâncimea părea aceeaşi; dar cum 
fusesem informat că staţia era pe partea dinspre vest, am 
îndreptat, fireşte, prova, spre vest. 

Nici n-apucasem bine să pătrund în canal, şi mi-am dat 
seama că era mult mai strimt decât crezusem. La stânga 
noastră se întindea bancul neîntrerupt de nisip, iar la dreapta, 
un mal înalt, abrupt şi năpădit de tufişuri. Deasupra tufărişului 
se înălţau şiruri după şiruri de copaci. Ramurile atârnau potop 
peste apă, şi din loc în loc, o creangă groasă se întindea 
țeapănă în fluviu. 


Asta se petrecea târziu, după-amiaza; pădurea arăta 
cruntă şi întunecată, iar peste ape se şi lăsase o brazdă lată de 
umbră. 

Aşa cum vă puteţi închipui, în umbra aceea abia înaintam. 
Virasem vaporul binişor către țărm, apa fiind mai adâncă spre 
mal, după cum mă informase sondorul. 

Unul dintre amicii mei flămânzi şi răbdători sonda în 
adâncime chiar dedesubtul meu. Pe punte se aflau două cabine 
mici de lemn de tei, cu uşi şi cu ferestre. Cazanul era la prova, şi 
maşinile, chiar la pupa. Totul era acoperit cu un ruf uşor, sprijinit 
pe pontile. 

Coşul ieşea prin acel ruf, iar în faţa coşului se găsea o 
cabină mică, făcută din scânduri uşoare, anume pentru pilot. 
înăuntru se aflau un pat îngust, două scaune pliante, o puşcă 
încărcată „Martini Henry”, sprijinită într-un colţ, o măsuţă şi 
timona. Avea o uşă mare în faţă şi câte un oblon lat de fiecare 
parte. Obloanele erau, fireşte, tot timpul larg deschise. îmi 
petreceam zilele cocoţat acolo, ia capătul acoperişului, în faţa 
uşii. Noaptea adormeam sau încercam să dorm pe patul mic. Un 
negru atletic, aparţinând unui trib de coastă şi instruit de bietul 
meu predecesor servea drept timonier. Se fălea cu o pereche de 
cercei de alamă, umbla înfăşurat din piept până-n călcâie cu o 
pânză albastră şi credea că el e totul pe lume. Era cel mai 
trăsnit dintre toţi caraghioşii pe care-i văzusem vreodată. 

Guverna vasul cum nu se poate mai semet când erai pe 
aproape; dar dacă te pierdea din ochi, cădea îndată pradă unei 
panici spurcate şi lăsa hodoroaga aceea de vapor s-o ia razna, 
într-o clipă. 

Mă uitam în jos la sondă şi eram grozav de plictisit, căci la 
fiece încercare constatam că apa scădea mereu, când deodată |- 
am văzut pe sondor lăsând totul baltă şi întinzându-se lat pe 
punte fără măcar să-şi dea osteneala să ridice sonda. Strângea 
totuşi în mână sonda, care se târa în apă. în acelaşi timp, şi 
fochistul pe care-l puteam vedea dedesubtul meu se chircise 
jos, fără veste, în faţa cazanului, cu capul în piept. Eram uluit. 
Dar eu trebuia să rămân cu ochii pe ape, pentru că un obstacol 
putea să ne răsară în cale din senin. Bete, beţişoare mici zburau 
pretutindeni... o ploaie; îmi şuierau pe dinaintea nasului căzând 
pe puntea de dedesubt, lovind în cabina pilotului, dindărătul 
meu. în tot timpul ăsta fluviul, malul, pădurile erau liniştite, 


nespus de liniştite. Auzeam doar bătaia roții de la cârmă, 
plescăitul apei şi răpăiala beţişoarelor. Ocoleam stângaci 
obstacolul. Doamne sfinte, erau săgeți! Se trăgea în noi! Am 
intrat repede înăuntru ca să închid oblonul dinspre mal. 
Zăpăcitul acela de cârmaci, cu mâinile pe spiţe, îşi ridicase în 
sus genunchii, dând din picioare şi mestecând din gură ca un cal 
înhămat. La naiba cu el! lar noi ne bălăbăneam la zece picioare 
de mal. A trebuit să mă plec bine în afară, ca să apuc oblonul 
greu, şi atunci, prin frunziş, am văzut un chip la acelaşi nivel cu 
al rneu, privindu-mă lung şi fioros; deodată, ca şi cum mi s-ar fi 
luat un văl de pe ochi, am desluşit în întunericul învolburat 
piepturi goale, braţe, picioare, ochi sticloşi. tufişul colcăia de 
mădulare omeneşti în mişcare, lucind ca bronzul. Crengile se 
scuturau, se legănau, foşneau, săgețile ţâşneau dintr-acolo; am 
izbutit să trag oblonul. 

— Guvernează drept înainte! am spus cârmaciului. 

Îşi ţinea capul ţeapăn, cu faţa înainte, dar ochii i se 
rostogoleau în orbite şi-şi ridica într-una câte un picior, apoi îl 
lăsa uşor în jos; avea şi un clăbucel de spumă la gură. 

— Stai liniştit! i-am strigat mânios. 

Aş fi putut să poruncesc la fel unui copac să nu se clatine 
111 bătaia vântului. M-am năpustit afară. Pe puntea de metal, 
sub mine, era tropot mare de picioare şi exclamaţii confuze Un 
glas a ţipat: 

— Poţi întoarce înapoi? 

Am băgat de seamă o unduire pe apă, drept înainte, în 
formă de V. Ce? Alt obstacol? O răpăială de împuşcături a 
izbucnit de sub tălpile mele. Pelerinii trăgeau focuri după focuri 
împroşcând cu gloanţe tufişul cu pricina. Se ridica al naibii de 
mult fum şi se răspândea încet înainte. Am început să înjur. 
Acum nu mai era chip să văd nici unduire, nici obstacol. Stăteam 
în prag zgâindu-mă, pe când săgețile cădeau roiuri. Ar fi putut 
să fie otrăvite dar arătau ca şi când nu erau bune nici să omoare 
o pisică. Tufişul a început să urle. Tăietorii noştri de lemne au 
slobozit un răcnet ca de luptă. Bubuitul unei puşti în spatele 
meu m-a asurzit. Mi-am aruncat privirea peste umăr, cabina 
pilotului era încă plină de fum şi zgomot când m-am repezit la 
cârmă. Zăpăcitul de negru lăsase toate baltă ca să deschidă 
oblonul şi să tragă cu puşca aceea „Martini Henry”. Stătea în 
faţa deschizăturii largi, cu ochii ţintă, şi am strigat la el să vină 


îndărăt, în timp ce îndreptam iar vaporul, care virase pe 
neaşteptate. Nu era loc de întors chiar dacă aş fi vrut, 
blestemăţia de obstacol era undeva înaintea noastră, foarte 
aproape, în fumul acela afurisit; nu mai aveam timp de pierdut, 
aşa că am împins vaporul spre țărm. de-a dreptul spre țărm, 
unde ştiam că apa era adâncă. 

Am tinut-o încetişor în lungul frunzişului ce spânzura 
deasupra apei, provocând vârtejuri de ramuri rupte şi frunze 
zburătoare. Dedesubt, împuşcăturile au încetat brusc, aşa cum 
prevăzusem că se va întâmpla când se va fi sfârşit încărcătura. 
Mi-am ferit capul de un şuierat şi o fulgerare care a străbătut 
cabina pilotului prin deschizătura unui oblon şi a ieşit prin 
cealaltă. Privind peste zăpăcitul acela de cârmaci care scutura 
puşca goală şi urla spre țărm, am văzut siluete de oameni 
alergând ca frânţi în două, sărind, lunecând, distincte, 
trunchiate, fugare. Deodată, în faţa oblonului a apărut ceva 
mare, puşca a căzut peste bord, iar omul s-a dat repede îndărăt, 
întorcându-şi privirea spre mine, într-un chip de negrăit, adânc, 
familiar, şi apoi a căzut la picioarele mele. A izbit de două ori 
roata cu fruntea iar capătul a ceea ce părea să fie un soi de 
baston lung a zăngănit jur împrejur, şi a răsturnat un mic scaun 
pliant. S-ar fi zis că după ce smulsese lucrul acela de la cineva 
de pe mal, negrul îşi pierduse echilibrul din pricina sforţării. 
Fumul subţire se risipise, scăpasem de obstacol şi, privind 
înainte, am văzut că peste altă sută de iarzi, sau aşa ceva, voi 
putea lua largul, departe de țărm; dar îmi simţeam picioarele 
atât <Je calde şi ude că m-am uitat, vrând-nevrând, în jos. Omul 
se rostogolise pe spate, cu ochii pironiţi în sus, spre mine; ţinea 
strâns, cu amândouă mâinile, bastonul acela. Era rnânerul unei 
sulițe, care, fie că fusese aruncată, fie că fusese repezită prin 
deschizătura oblonului, i se înfipsese într-o parte, chiar sub 
coaste; lama împlântată în trup nu se mai vedea după ce-i 
fScuse o rană îngrozitoare; pantofii îmi erau uzi; o baltă de 
sânge roşu-închis lucea închegat sub roată; ochii îi scânteiau cu 
o sclipire ireală. împuşcăturile s-au pornit iarăşi. Omul s-a uitat 
îngrijorat la mine, strângând sulița ca pe ceva preţios, părând 
că-i era teamă nu cumva să încerc sa i-o iau. A trebuit să fac o 
sforţare ca să-mi smulg ochii de sub privirea lui şi să văd de 
cârmă. Am dibuit cu o mână pe sus, deasupra capului, şnurul 
sirenei şi am slobozit în pripă şuierătură după şuierătură. 


Tumultul urletelor războinice şi mânioase a încetat pe dată; din 
adâncurile pădurilor s-a desprins un vaiet atât de prelung şi de 
cutremurător, un vaiet de groază sfâşietoare şi de disperare 
nebună, încât ţi-ai fi putut închipui că se jelea pieirea de pe 
pământ a ultimei raze de speranţă. S-a iscat zarvă mare în 
tufişuri; ploaia de săgeți a încetat, câteva Împuşcături răzlețe au 
răsunat asurzitor... pe urmă tăcere; o tăcere în care bătaia 
domoală a timonei ajungea limpede până la urechea mea. 
Pelerinul în pijama roz a apărut deodată în prag, foarte 
înfierbântat şi nervos: 

— Directorul m-a trimis. începu el pe un ton oficial dar s-a 
oprit scurt. Sfinte Doamne! a spus, cu ochii ţintă la rănit. 

Amândoi albii ne-am aplecat asupra lui, şi căutătura 
sticloasă, cercetătoare ne-a învăluit laolaltă. Mărturisesc, era ca 
Şi când ne-ar fi pus o întrebare într-un grai pe care-l înţelegeam; 
dar a murit fără să rostească o şoaptă, fără să mişte un deget, 
ără să-i tresară un muşchi. Numai în ultima clipă, ca răspuns la 
un semn pe care nu-l puteam vedea, la vreo şoaptă pe care n-o 
puteam auzi, s-a încruntat amarnic, şi încruntarea aceea dădea 
negrei sale măşti mortuare un aspect neînchipuit de sumbru, o 
expresie amenințătoare. Sclipirea privirii cerce-atoare a pălit 
repede; ochii deveniseră sticloşi şi goi. 

— Ştii să ţii cârma? l-am întrebat răspicat pe agentul 
comercial. 

S-a uitat tare nedumerit; dar eu l-am înşfăcat zdravăn de 
braţ şi atunci a înţeles repede că trebuia să guverneze, vrânc). 
nevrând. Ca să vă spun adevărat, aş fi înnebunit dacă nu-mi 
schimbam pantofii şi ciorapii. 

— A murit, a spus celălalt în şoaptă, grozav de 
impresionat 

— Te cred! i-am răspuns, trăgând nebuneşte de şireturi. 
Şi, cine ştie, poate că domnul Kurtz o fi şi el mort la ora asta. 

Gândul ăsta nu-mi ieşea din minte. Simţeam o cumplită 
dezamăgire ca şi cum aş fi descoperit că mă străduisem pentru 
ceva cu totul lipsit de noimă. N-aş fi fost mai dezgustat dacă aş 
fi făcut într-adevăr toată acea călătorie numai cu unicul scop de 
a vorbi cu domnul Kurtz. Să stau de vorbă cu... 

Mi-am aruncat un pantof peste bord şi mi-am dat seama 
că aceasta era exact lucrul pe care-l dorisem... o convorbire cu 
domnul Kurtz. Făceam descoperirea stranie că niciodată nu mi-l 


închipuisem acţionând, ştiţi, ci numai vorbind. Nu-mi ziceam: 
„Acum n-o să-l mai văd niciodată”, sau: „Acum n-o să-i mai 
strâng mâna niciodată”, ci: „Acum n-o să-l mai aud niciodată”. 

Omul mi se înfăţişa în chip de glas. Şi, fireşte, nu fiindcă 
nu-l asociam cu vreun soi de activitate. Nu mi se spusese oare 
pe toate tonurile de gelozie şi admiraţie că domnul Kurtz 
colectase, schimbase prin troc, furase mai mult fildeş decât toţi 
ceilalţi agenţi la un loc? Dar nu ăsta era tâlcul. Explicaţia sta în 
faptul că era o fiinţă înzestrată şi că din toate harurile sale cel 
care se ridica mai impunător, care îngloba sensul unei prezenţe 
reale era harul său de vorbitor, cuvintele sale... darul de a 
exprima ceea ce uimeşte, ceea ce iluminează, exaltarea cea mai 
deplină sau disprețul cel mai deplin, şuvoiul viu al luminii, sau 
viitoarea înşelătoare din inima unei întune-cimi de nepătruns. 

Pantoful celălalt a zburat şi el către zeul Satan al fluviului. 
Gândeam, pe dumnezeul meu, că s-a sfârşit totul. Am sosit prea 
târziu! Domnul Kurtz a pierit. harul său a pierit datorită cine ştie 
cărei sulițe, săgeți sau bâte. N-o să-l mai aud vorbind niciodată 
pe acest bărbat... şi mâhnirea mea îmi stârnea un soi de emoție 
covârşitoare, la fel cu cea pe care o desluşisem în urletul de jale 
al sălbaticilor din tufişuri. Nu m-aş fi putut simţi mai însingurat, 
mai deznădăjduit, dacă aş fi fost jefuit je o credinţă sau dacă mi- 
aş fi irosit ursita vieţii. Dar de ce suspini atât de drăceşte, măi 
omule? Absurd? Bine, absurd! Sfinte Doamne! Adică nu poate 
un om să. ia dă-mi nişte tutun. 

Câtva timp s-a lăsat o tăcere deplină, apoi s-a aprins un 
chibrit şi chipul uscăţiv al lui Marlow s-a conturat obosit, supt, cu 
brazde adânci şi pleoapele căzute, cu un aer de atenţie 
concentrată; şi aşa cum trăgea zdravăn din pipă, părea că se 
retrage o clipă în noapte ca apoi să se ivească iar, în pâlpâitul 
ritmic al micii flăcărui. Chibritul s-a stins. 

— Absurd! a strigat el. Asta-i punctul cel mai greu în 
încercarea de a povesti. lată-vă azi pe toţi, fiecare înarmat cu 
câte cel puţin două adrese bune, ca o galeră cu două ancore. 
măcelarul după colţ, polițistul după celălalt colţ, poftă de mân- 
care cum nu se poate mai zdravănă, temperatura normală. 
auziţi voi? normală de la un capăt la altul al anului! Şi mai 
spuneţi: „Absurd! Absurd!”. Ducă-se dracului! Absurd! Dar ce 
puteţi aştepta, dragii mei, de la un om care, din simplă 
nervozitate, îşi aruncase chiar atunci peste bord o pereche de 


pantofi noi? Mă gândesc acum şi tare mă miră că n-am vărsat şi 
lacrimi. Eu sunt, vorbind în general, mândru de tăria mea de 
caracter. Mă dăduse însă gata ideea că pierdusem prilejul 
nemaipomenit de a-l asculta pe multinzestratul Kurtz. Fireşte că 
mă înşelam. Căci norocul ăsta mă aştepta în prag. Da, l-am 
ascultat până mi s-a făcut lehamite. Şi aveam dreptate. Un glas! 
Era doar ceva-ceva mai mult decât un glas. Aşa că l-am auzit pe 
Kurtz. glasul. glasul acela... şi alte glasuri. toate erau doar ceva- 
ceva mai mult decât glasuri. iar amintirea timpului aceluia mai 
stăruie în preajma mea, ca un suflu, ca vibrația pierdută a unei 
imense vorbării prosteşti, groaznice, dezgustătoare, barbare sau 
pur şi simplu stupide, fără nici un fel de rost. Glasuri, glasuri. 
chiar fata aceea. acum. 

A rămas tăcut o bună bucată de timp, apoi a început 
iarăşi, deodată: 

Până la urmă am sfârşit-o cu spectrul harului său printr-o 
minciună! Fata! Ce? V-am pomenit eu despre fată? Vai, ea n-are 
ce căuta în toate astea. dar de loc! Ele. adică femeile. n-au ce 
căuta în d-alde-astea... ar trebui să fie în afara lor. Trebuie să le 
ajutăm să rămână în lumea aceea frumoasă a lor, pentru ca a 
noastră să nu devină mai rea. Da ea nu putea fi decât în afară 
de toate astea. Ar fi trebuit să auziţi făptura ca ieşită din groapă 
a domnului Kurtz rostind: „Logodnica mea”. V-aţi fi dat atunci 
îndată seama cât de total în afară era ea. Dar imensul os frontal 
al domnului Kurtz...?! Se spune că părul continuă să crească 
uneori, dar acest. ah!... exemplar era impresionant de chel! 
Sălbăticia îl mân-gâiase pe cap şi, uite, capu-i era ca o minge... 
o minge de fildeş; îl alintase şi... vai! Kurtz se ofilise; sălbăticia fl 
luase la sân, îl îndrăgise, îl îmbrăţişase, îi intrase în sânge, îi 
mistuise carnea şi-i legase sufletul de propriu-i suflet prin 
ritualurile de neconceput ale cine ştie cărei iniţieri diavoleşti! El 
era favoritul, răsfăţatul îndopat al sălbăticiei. Fildeş? Cred şi eu! 
Grămezi de fildeş, stive de fildeş! Vechea baracă de pământ 
plesnea de atâta fildeş! Ai fi zis că nu mai rămăsese nici un colţ 
de fildeş deasupra sau sub pământul ţării întregi. 

— Mai mult fosil, remarcase directorul, defăimând marfa. 

Nu era însă fosil, aşa cum nu sunt nici eu; dar ei îi spun 
„fosil” atunci când e scos din pământ. Se pare că negrii 
îngroapă uneori colții de elefant... nu încape însă îndoială că ei 
n-ar fi putut îngropa maldărul acela destul de adânc pentru a-l 


salva pe înzestratul domn Kurtz din mrejele ursitei sale. Am 
umplut vaporul cu fildeş şi a trebuit să grămădim şi un morman 
pe punte. Astfel, domnul Kurtz l-a văzut şi s-a bucurat, atâta 
timp cât a putut să-l vadă, fiindcă această favoare i-a fost acor- 
dată până la urmă în semn de preţuire. Ar fi trebuit să-l auziţi 
spunând: „Fildeşul meu”. Da, da, eu l-am auzit: „Logodnica mea, 
fildeşul meu, staţiunea mea, râul meu.” orişice îi aparţinea lui. 
Mă făcea să-mi ţin răsuflarea, aşteptând să aud sălbăticia 
izbucnind într-un uriaş hohot de râs, care ar fi clă-tinat stelele 
din loc. Orice îi aparţine lui. dar asta era un moft. Lucrul de 
seamă era să ştii cui aparţinea el, câte puteri ale întunericului 
şi-l revendicau, ca fiind al lor. Acesta era gândul care-ţi stârnea 
fiori în tot trupul. Era însă cu neputinţă... şi nici n-ar fi fost bine 
să-ncerci să te gândeşti prea adânc. Ocupase un loc înalt printre 
diavolii acelui ţinut. vorbind la propriu. Nu puteţi înţelege. Dar 
cum aţi putea înţelege... cu un caldarâm solid sub picioare, 
înconjurați de vecini buni, gata să vă răsfeţe sau să se repeadă 
la voi, strecurându-vă uşurel între măcelar şi poliţist, cu o 
groază sfântă de scandal, de î zurătoare sau de balamuc? Cum 
să vă închipuiţi în ce regiuni ciudate ale vremurilor primare pot 
să-l poarte pe un om picioa-rele-i nesăbuite. din pricina 
singurătăţii... o singurătate crâncenă, fără de poliţist. din pricina 
tăcerii... o tăcere crâncenă, în care nici un glas de vecin 
binevoitor nu-ţi şopteşte la ureche zvonurile opiniei publice? 
Mărunţişurile astea sunt pe deplin hotărâtoare. Când au pierit, 
trebuie să te bizui numai pe tăria ta înnăscută, pe simpla ta 
capacitate de a-ţi rămâne credincios. Desigur, poţi fi prea nerod 
ca să greşeşti. prea prost ca să-ţi dai măcar seama că eşti 
asaltat de puterile întunericului. Vezi bine că nici un nerod n-a 
făcut vreodată târg cu Dracul, vânzându-şi sufletul: fie că 
nerodul e prea de tot nerod, sau Dracul prea de tot drac... nu 
ştiu care din două. Sau poţi fi o făptură atât de exaltată încât să 
rămâi cu totul surd şi orb la orice în afară de suspinele şi 
murmurul ceresc. Atunci pămân-tul e pentru tine doar un loc de 
trecere... iar dacă a fi astfel e o pagubă sau un câştig pentru 
tine... eu nu pretind că ştiu asta. Dar cei mai mulţi dintre noi nu 
sunt nici într-un fel, nici în altul. Pământul este pentru noi locul 
unde trăim şi unde trebuie să ne împăcăm cu priveliştile, cu 
sunetele şi chiar cu mirosurile, Dumnezeule mare! unde trebuie 
să respiri hoit de hipopotam, ca să zic aşa, şi să rezişti! Şi aici. 


vedeţi voi? aici intervine vlaga ta, credinţa în priceperea ta de a 
săpa nepăsător gropi ca să înmormântezi înăuntru 
putreziciunea. aici intervine puterea de a te devota, nu ţie ci 
unui ţel obscur, copleşitor. Şi asta-i destul de greu! Uite, eu nu 
încerc să scuz, nici măcar să explic... eu încerc să mi-l lămuresc 
mie pe... pe domnul Kurtz, umbra domnului Kurtz. Acest spirit 
iniţiat m-a onorat din adâncurile acelui „Nicăieri” cu o încredere 
uimitoare, înainte să piară cu totul. Asta s-a întâmplat fiindcă 
putea să vorbească englezeşte cu mine. Adevăratul Kurtz îşi 
făcuse o parte din educaţie în Anglia şi - aşa cum avusese 
bunătatea să-mi spună - îşi îndrepta simpatiile acolo unde 
trebuia. Mama sa era pe jumătate englezoaică, tatăl său Pe 
jumătate francez. Toată Europa contribuise la plămada lui Kurtz; 
şi am aflat curând că - lucru nespus de potrivit - „Asociaţia 
internaţională pentru suprimarea moravurilor sălbaticilor” îi 
dăduse în sarcină întocmirea unui raport menit viitoarei sale 
orientări. Kurtz îl şi alcătuise. Eu am văzut rapor-tulL-am citit. 
Era elocvent, vibrând de elocventă, totuşi, eu, prea preţios. 
Şaptesprezece pagini de scris îndesat.,. 

| t găsise timp pentru aşa ceva! Dar asta trebuie să se fi 
petrecut înainte ca... hai să spunem... ca nervii lui s-o ia razna şi 
să-l facă să prezideze la miezul nopţii anumite dansuri care se 
sfârşeau în ritualuri de nedescris şi care - pe cât am putut 
prinde fără voie din cele auzite în diferite rânduri - erau 
închinate chiar lui. înţelegeţi? domnului Kurtz în carne şi oase. 
Dar era o lucrare frumoasă. Totuşi, în lumina informaţiilor din 
urmă, paragraful cu care începea mă impresionează acum ca 
prevestitor de rău. începea cu observaţia că: „Noi, albii, în 
stadiul de dezvoltare la care am ajuns, trebuie să apărem în faţa 
lor (a sălbaticilor) în chip de fiinţe supranaturale... să ne 
apropiem de ei cu un nimb de zeitate” şi aşa mai departe, aşa 
mai departe. „Prin simpla exercitare a voinţei noastre putem 
pune în slujba binelui o putere nelimitată” etc, etc. De aici încolo 
îşi lua avânt şi mă cucerea. Peroraţia era măreaţă, deşi greu de 
redat, înţelegeţi. îmi făcea impresia unei „imensităţi exotice, 
cârmuite de o augustă Bunăvoinţă”. Ardeam de entuziasm. Era 
puterea neînfrânată a elocvenţei... a cuvintelor... a nobilelor 
cuvinte înflăcărate. Nu exista nici o oprelişte care să curme 
şuvoiul magic al frazelor, afară de un soi de notă la sfârşitul 
ultimei pagini, mâzgălită, evident, mult mai târziu, cu o mână 


nesigură şi care putea fi luată drept expunerea unei metode. Era 
foarte laconică şi, venind la sfârşitul acelei pledoarii 
emoţionante prin chemările arzătoare la tot felul de simţăminte 
altruiste, te uluia, luminoasă şi orbitoare ca un fulger brăzdând 
un cer perfect senin: „Exterminaţi toate aceste brute”! Partea 
ciudată era că autorul uitase - pare-se - de acel post-scriptum 
preţios, fiindcă mai târziu, când şi-a mai revenit, m-a implorat 
de nenumărate ori să am grijă de „broşura mea” (aşa o numea), 
fiind sigur ca va avea în viitor o bună înrâurire asupra carierei 
sale. Eram foarte bine informat asupra acestor lucruri, mai ales 
că, aşa cum s-au întors lucrurile mai târziu, a trebuit să port de 
grijă memoriei sale; şi am făcut destul în privinţa asta ca să 
câştig dreptul indiscutabil de a-i arunca amintirea pentru vecie, 
dacă aş vrea, în lada de gunoi a progresului, printre toate 
rămăşiţele şi, la figurat vorbind, printre toate morta' ciunile 
civilizaţiei. Dar vedeţi voi, nu pot să vreau aşa ceva. zaţiei. Dar 
vedeţi voi, nu pot să vreau aşa ceva. Omul nu poate fi uitat. 
Oricum ar fi fost, nu era un om de rând. Avea puterea dea 
fermeca sau înspăimânta sufletele primitive, provocând cele 
dansuri vrăjitoreşti în cinstea lui; şi putea să umple ufletele 
mărunte ale pelerinilor de îndoieli amare; a avut cel puţin un 
prieten devotat şi a cucerit pe lumea asta un suflet care nu era 
nici primitiv, nici viciat de egocentrism. Nu; eu nu pot să-l uit, 
deşi nu sunt înclinat să afirm că individul era cu adevărat 
vrednic de viaţa ce s-a pierdut pentru ca să ajungem la el. îmi 
lipsea îngrozitor răposatul meu cârmaci. îmi lipsea chiar când 
trupul lui zăcea încă în cabina pilotului. Poate că veţi socoti 
ciudată această părere de rău pentru un sălbatic ce nu însemna 
mai mult decât un bob de nisip într-o Sahară neagră. Ei bine, 
vedeţi voi, făcuse şi el ceva. guvernase vaporul; îl avusesem 
luni întregi în spatele meu... un ajutor. o unealtă. Era un fel de 
tovărăşie: el guverna, eu trebuia să am ochii pe el; mă temeam 
de greşelile lui şi astfel se statornicise între noi o legătură 
subtilă, legătură de care mi-am dat seama numai în clipa când 
s-a frânt. lar căldura adâncă a privirii pe care mi-a aruncat-o 
când a primit lovitura, mi-a rămas până azi în minte, ca o 
chemare la o rudenie îndepărtată, rudenie pe care am simţit-o 
în acea clipă supremă. 


Bietul nerod! Dacă nu s-ar fi legat de oblonul acela! Nu se 
putea înfrâna... nu putea. întocmai ca şi Kurtz. un arbore în 
bătaia vântului. 

Indată ce mi-am îmbrăcat o pereche de papuci uscați, l- 
am târât afară, după ce mai întâi i-am smuls sulița din coastă, 
lucru pe care l-am făcut, mărturisesc, cu ochii bine închişi; 
amândouă călcâiele i-au săltat, ca unul singur, peste micul prag. 
umerii i se rezemau de pieptul meu. L-am ridicat de spate din 
răsputeri. Vai! Era greu, greu; aş crede că mai greu decât 
oricare om de pe pământ. Apoi, niciuna nici două, l-am aruncat 
peste bord. Curentul l-a înhăţat ca şi cum ar fi fost un smoc de 
iarbă, şi i-am văzut trupul rostogolindu-se de două ori înainte să- 
mi piară pentru totdeauna din ochi. Toţi pelerinii se strânseseră 
pe punte, împreună cu directorul, lângă cabina Pilotului, ca nişte 
coţofene întărâtate; trăncăneau între ei Şi-mi ajungea la ureche 
un murmur scandalizat pentru graba nvea lipsită de omenie. Nu 
ştiu de ce ar fi vrut să mai păstreze acolo trupul acela. Poate ca 
să-l îmbălsămeze! Ba am mai auziţ un alt murmur, şi încă tare 
ostil, pe puntea de jos. Prieeini mei, tăietorii de lemne, erau şi ei 
scandalizaţi, şi dintr-o Pticină mai îndreptăţită. deşi sunt de 
părere că pricina în Irxt era cu desăvârşire de neîngăduit. O, cu 
desăvârşire! îmi pusesem în cap că dacă răposatul meu cârmaci 
trebuia să fie mâncat, atunci numai peştii aveau să-l înfulece. în 
viaţă fusese un cârmaci foarte de mâna a doua, dar acum, că 
era mort, ar fi putut deveni o ispita de mâna întâi şi stârni, 
poate, cine ştie ce încurcături neaşteptate. în afară de asta, abia 
aşteptam să iau cârma în primire, individul în pijama roz 
dovedindu-se a fi un nătărău în materia asta. 

Aşa am şi făcut îndată ce s-a sfârşit cu acele simple 
funeralii, înaintam cu jumătate viteză, ţinând'O prin mijlocul 
apei şi ascultam la ce se vorbea în jurul meu. Renunţaseră la 
Kurtz, renunţaseră la staţie; Kurtz era mort, staţia arsese. şi tot 
aşa mai departe. Pelerinul roşcovan îşi ieşise din minţi la gândul 
că bietul Kurtz fusese măcar răzbunat aşa cum se cuvenea. 

— la spuneţi! Cred că i-am făcut harcea-parcea în tufiş! Ce 
părere aveţi? Ai?... Un măcel glorios! 

Ţopăia de-a binelea pocitania aia de stârpitură setoasă de 
sânge. Şi mai-mai că leşinase când îl văzuse pe sălbaticul rănit! 
Nu m-arn putut stăpâni şi i-am spus: 

— în tot cazul, aţi făcut un fum glorios. 


Văzusem, după felul cum vâjâiau şi zburau vârfurile 
tufişurilor că cele mai multe împuşcături nimeriseră prea sus. Nu 
poţi lovi nimic dacă nu ocheşti şi nu tragi de la umăr. Or, indivizii 
aceia trăgeau de la şold şi cu ochii închişi. Retragerea 
sălbaticilor, susţineam eu, şi aveam dreptate, a fost pricinuită 
de şuieratul sirenei. Auzind această afirmaţie, pelerinii l-au uitat 
pe Kurtz şi au început să urle la mine, protes-tând cu indignare. 

Directorul stătea lângă cârmă; tocmai îmi şoptea 
confidenţial că trebuie să înaintăm cu orice chip înainte să se 
însereze când am văzut de departe un luminiş pe mal şi conturul 
unui soi de clădire. 

— Ce-i acolo? am întrebat. 

A bătut mirat din palme şi a strigat: 

— Staţia! 

M-am îndreptat către mal, înaintând tot cu jumătate de 
viteză. Am văzut prin binoclu clina unui deal presărată cu copaci 
răzleţi, despovăraţi cu totul de liane. Pe vârf, o clădire lungă, 
dărăpănată, pe jumătate îngropată în iarba înaltă; găurile mari 
din acoperişul ţuguiat se căscau din depărtare, negre; drept 
fundal, jungla şi pădurile. Nici o îngrăditură, nici un pârleaz de 
nici un fel; totuşi, părea să fi existat un gard pe vremuri, căci în 
preajma casei, vreo jumătate duzină de pari rămăseseră la şir, 
ciopliţi grosolan şi cu vârfurile împodobite <ie nişte măciulii 
rotunde. Şipcile, sau ce-o fi. fost între part, dispăruseră. Fireşte 
că pădurea străjuia jur împrejur. Ţărmul se vedea ca-n palmă, 
iar lângă apă, un om alb cu o pălărie cât roata carului ne făcea 
semne de zor, cu tot braţul. Cercetând din ochi marginea 
pădurii, în sus şi-n jos, eram aproape sigur c-o să văd mişcare. 
forme omeneşti trecând încoace şi-ncolo. Am înaintat cu băgare 
de seamă, apoi am oprit maşinile şi am lăsat vaporul în derivă. 
Omul de pe mala început să strige, grăbindu-ne să acostăm. 

— Am fost atacati! ţipa directorul. 

— Ştiu. ştiu. E-n ordine 1 a răcnit celălalt de pe mal, voios 
cum nu se mai poate. Hai, coborâţi! E-n ordine! îmi pare bine. 

Înfăţişarea lui îmi amintea de ceva ce văzusem. ceva 
caraghios ce văzusem pe undeva. Pe când făceam manevra de 
apropiere mă întrebam:Cu cine seamănă individul ăsta?” 
Deodată, m-am trezit. Semăna cu un arlechin. Hainele-i fuseseră 
făcute dintr-un material care trebuie să fi fost olandă castanie 
pe vremuri, dar erau acoperite peste tot cu petice mari, 


albastre, roşii, galbene. petice în spate, petice în faţă, petice la 
coate, la genunchi; un cordon colorat în jurul surtucului, o 
margine stacojie jos, la pantaloni; lumina soarelui îl făcea să 
arate nespus de vesel şi, pe deasupra, cum nu se poate mai 
dichisit, pentru că se putea vedea ce frumos fusese făcută toată 
peticeală aceea. Un chip imberb, copilăros, foarte bălai, 
trăsături oarecare, nasul jupuit, ochi mici, albaştri, surâsuri şi 
încruntări care se luau unele pe altele la goană peste acea faţă 
deschisă, asemeni razelor de soare şi umbrei pe o câmpie 
bătută de vânt. 

— la seama, căpitane! a strigat. E un obstacol rămas aici 
de a:i noapte. 

— Ce? Alt obstacol? 

Mărturisesc că am înjurat ruşinos. Aproape îmi găurisem 
rabla ca să ajung la capătul acestei călătorii încântătoare. Pe 
n^al arlechinul şi-a întors năsucul cârn spre mine. 

~ Eşti englez? m-a întrebat, numai zâmbete. 

T” Şi dumneata? i-am strigat de la cârmă. 

Zâtnbetele au pălit şi a clătinat din cap, părându-i parcă 
tau ca mă dezamăgea. 

Apoi s-a înviorat. 

— Ce-are a face! mi-a strigat ca o încurajare. 

— Am ajuns la timp? am mai întrebat. 

— E acolo sus, a răspuns, sucindu'Şi capul spre deal şi 
mohorându-se deodată. 

Faţa îi era ca cerul de toamnă: aci înnorat, aci luminos. în 
timp ce directorul, escortat de pelerini, cu toţii înarmaţi până-n 
dinţi, intrase în clădire, tânărul a venit pe bord. 

— Să'ţi spun drept, nu-mi prea place, băştinaţii ăştia toţi 
sunt ascunşi în tufişuri, i-am mărturisit eu. 

El m-a asigurat cu tot dinadinsul că lucrurile erau în 
deplină ordine. 

— Sunt oameni simpli, a adăugat. Ştii, îmi pare bine că aţi 
venit. Mi-am prăpădit o mulţime de timp ca să-i ţin în frâu. 

— Dar mi-ai spus că totul e-n ordine! m-am zburlit eu. 

— Oh, n-aveau gânduri rele, a urmat el. Şi, cum îl priveam 
lung, s-a corectat: Nu s-ar putea spune. Apoi deodată: Pe 
cinstea mea, dar cabina asta a pilotului trebuie curățată! 

O clipă mai târziu mă sfătuia să păstrez destui aburi în 
cazan, ca să pot suna sirena în caz de neplăceri. 


— O şuierătură zdravănă face mai mult decât toate puştile 
voastre. Sunt oameni simpli, a repetat. 

Şi a continuat să turuie într-un tempo care m-a buimăcit. 
Părea că încearcă să-şi răscumpere nenumăratele tăceri; de 
altfel, a recunoscut, râzând, că într-adevăr aşa era! 

— Nu vorbeşti cu domnul Kurtz? l-am întrebat. 

— Cu omul ăsta nu vorbeşti... pe el îl asculţi. mi-a răspuns 
aspru şi răspicat. Dar acum... 

A făcut un gest larg cu braţul, apoi, o clipă, păru să se 
cufunde în cea mai neagră şi adâncă descurajare; peste alta 
clipă s-a luminat iar la faţă, mi-a luat amândouă mâinile într-ale 
lui şi a început să le strângă de zor, în timp ce bâiguia: 

— Frate marinar. onoare. plăcere. încântare. să mă 
prezint. rus. băiat de arhiepiscop. gubernia Tambov... Ce 1 
Tutun! Tutun englezesc, minunatul tutun englezesc! Acum, da, 
asta-i frăţie! Dacă fumez? Unde-i mari' narul care nu fumează? 

Pipa îl desfăta şi, încet-încet, am aflat că fugise de la 
şcoală şi plecase pe mări cu un vas rusesc; pe urmă a fugit iar; 
câtva timp a servit pe vase englezeşti; se împăcase acum cu 
arhi' episcopul. Stăruia asupra acestui punct. Dar când eşti 
tânăr, trebuie să vezi lumea, să capeţi experienţă, idei, să-ţi 
îmbogăţeşti mintea. 

— Aici?! i-am curmat eu vorba. 

— Nu poţi să ştii niciodată! Aici l-am întâlnit pe domnul 
Kurtz, a spus cu o gravitate tinerească şi o mustrare în glas. 

După aceea mi-am ţinut gura. Se pare că izbutise să 
convingă o casă comercială olandeză de pe coastă să-l 
aprovizioneze cu alimente şi mărfuri; şi pornise în adâncul 
ținutului cu inima uşoară şi fără să aibă habar de ce i s-ar fi 
putut întâmpla, întocmai ca un ţânc. Pribegise singur, de colo- 
colo, în lungul fluviului, timp de aproape doi ani, rupt de tot şi de 
toate. 

— Nu sunt atât de tânăr pe cât par, a adăugat. Am 
douăzeci şi cinci de ani. La început, bătrânul Van Shuyten mi-a 
spus să mă duc la dracu, îmi povestea el grozav de înveselit; dar 
m-am ţinut scai de el şi-am dat cu gura, am tot dat cu gura până 
când l-am năucit de cap aşa că mi-a încredinţat nişte 
mărunţişuri şi câteva puşti, spunându-mi că speră să nu mă mai 
vadă în ochi toată viaţa lui. Cumsecade bătrân, olandezul ăsta, 
Van Shuyten! Acum un an i-am trimis o cantitate mică de fildeş, 


aşa ca să nu spună când m-oi întoarce că-s cine ştie ce pungaş.! 
Sper că l-a primit. Cât despre rest, nu-mi pasă! Aşezasem nişte 
lemne pentru dumneata. Aceea era vechea mea colibă. Ai 
văzut-o? * 

l-am dat cartea lui Towson. A făcut o mişcare de parcă ar 
fi vrut să mă sărute, dar s-a stăpânit. 

— Singura carte care mi-a rămas şi eram încredinţat c-am 
pierdut-o, mi-a spus, privind-o extaziat. Se întâmpla o groază de 
lucruri neprevăzute unui om care pribegeşte, ştii, de unul 
singur. Canoele se răstoarnă câteodată... şi uneori trebuie s-o iei 
repede la sănătoasa când oamenilor le sare muştarul. 

Răsfoia paginile cărţii. 

— Ai făcut notații în ruseşte? am întrebat. 

A încuviinţat din cap. 

— Credeam că erau scrise în cifru secret, am adăugat. A 
râs 3a început, apoi a devenit serios: 

~ Am avut de furcă să-i ţin pe ăştia toţi în frâu, a spus. 

~ Voiau să te omoare? l-am întrebat. 

— O, nu! a protestat, apoi s-a oprit. 

„~ Dar de ce ne-au atacat? am urmat eu. 

Întâi a şovăit, apoi mi-a destăinuit ruşinat: 

— Nu vor ca el să plece de aici. 

— Nu vor? am întrebat curios. 

A clătinat din cap, plin de mister şi înţelepciune. 

— îţi spun eu... a urmat el, omul ăsta mi-a îmbogăţit 
mintea! 

Şi-a desfăcut larg braţele, privindu-mă lung cu ochii lui 
mici, albaşti şi rotunzi ca nişte bile. 

IIl 

Mă uitam la el şi nu-mi credeam ochilor. Stătea acolo, în 
faţa mea, entuziast, fantastic, în nişte haine bălțate, parcă ar fi 
scăpat dintr-o trupă de măscărici. însăşi existenţa lui părea 
îndoielnică, inexplicabilă, de-a dreptul uluitoare. Era o problemă 
fără răspuns. Părea de neconceput cum de exista, cum izbutise 
să ajungă atât de departe, cum făcea ca să rămână, cum de nu 
se făcea nevăzut într-o clipită. 

— Am vrut să merg ceva mai departe, mi-a mărturisit el, 
apoi încă mai departe. până când m-am trezit atât de departe, 
că nu ştiu cum o să mă mai întorc vreodată înapoi. Nu e nimic! 


Timp berechet! Mă pot descurca. Să-l luaţi pe Kurtz de aici. iute- 
iute. v-o spun eul!... 

Nimbul tinereţii îi învăluia zdrenţele împestriţate, sărăcia, 
singurătatea şi pustiul nesfârşit al pribegiilor lui zadarnice. De 
luni, de ani întregi, viaţa lui nu făcea cât o para chioară; dar 
stătea acolo, vitejeşte, neînchipuit de viu şi, pare-se, de nedo- 
borât, datorită vârstei sale fragede şi temerităţii necugetate. Mă 
cuprinsese un fel de admiraţie. un fel de invidie. Nimbul îl mâna 
înainte, nimbul îl păstra nevătămat. Fără îndoială că nu dorea 
alt nimic de la sălbăticie decât depărtări pe care să le soarbă şi 
să le străbată. Singura lui nevoie era să existe şi să meargă 
înainte prin cele mai mari pericole cu putinţă şi prin cele mai 
grozave privaţiuni. Dacă vreodată, într-o fiinţă omenească, a 
dăinuit spiritul de aventură cel mai pur, cel mai lipsit de calcule 
şi de simţ practic, atunci fără îndoială că în acest tânăr peticit s- 
a aciuat. Aproape că-l invidiam pentru flacăra asta modestă şi 
luminoasă. Părea să-i fi mistuit atât de total orice gând despre 
sine încât chiar atunci când îţi vorbea uitai că el - omul din faţa 
ochilor tăi - trecuse prin toate acele întâmplări. Nu-i invidiam 
însă şi încrederea în Kurtz-Nu era un simţământ cugetat; Kurtz îi 
ieşise în cale iar el vacceptase ca pe o fatalitate de neînvins. 
Trebuie să spun însă că mie mi se părea a fi fost, în toate 
privinţele, pericolul cel mai mare dintre toate câte dăduseră 
peste el până atunci. 

Se apropiaseră unul de altul inevitabil, ca două nave 
adăpostite una lângă alta şi care, până la urmă, îşi freacă 
bordajul. Cred că domnul Kurtz dorea să aibă un auditoriu, 
pentru că o dată, în timpul unui popas nocturn în pădure, 
vorbiseră toată noaptea, sau, pasămite, domnul Kurtz fusese cel 
care vorbise. 

— Am vorbit de toate, povestea tânărul, vădit furat de 
amintiri. Uitasem până şi de somn. Nici nu ştiu când a trecut 
noaptea, s-a scurs mai repede decât o oră. De toate! Toate. 
Chiar şi despre dragoste! 

— Da? Ţi-a vorbit despre dragoste? am întrebat eu 
surâzând. 

— Da, dar nu ce crezi dumneata, a protestat el aproape 
îndârjit. Aşa... în general. M-a făcut să văd lucrurile. să le văd. 

Şi-a zvârlit braţele în sus. Ne găseam în momentul acela 
pe punte, iar şeful echipei mele de tăietori de lemne, care 


hoinărea prin apropiere, şi-a întors spre el ochii adânci şi 
sclipitori. Mi-am aruncat privirile în jur şi nu ştiu de ce, dar vă 
asigur că niciodată, dar niciodată înainte, pământul acela, râul, 
jungla, chiar însăşi bolta cerului dogoritor nu mi-au apărut atât 
de crunte şi de întunecate, atât de ermetice pentru cugetul 
omenesc, atât de nemiloase faţă de slăbiciunea omenească. 

— Şi de atunci ai fost mereu lângă el, fără îndoială! i-am 
spus eu. 

— Dimpotrivă. 

Se pare că apropierea lor fusese adesea împiedicată de 
felurite pricini. Mi-a destăinuit mândru că făcuse aşa fel ca să-l 
îngrijească pe Kurtz în timpul a două boli (şi a pomenit de 
aceasta ca despre o ispravă realizată în ciuda a mari primejdii), 
dar de obicei Kurtz rătăcea singur, departe, în adâncul pădurilor. 

— Adeseori, venind aici, la staţie, trebuia să aştept zile 
întregi până când să se întoarcă, mi-a mai spus tânărul. Vai, dar 
uneori într-adevăr merita să-l aştept! 

— Şi ce făcea? Explorări, sau ce? am întrebat eu. 

— Da, da, desigur; descoperise o groază de sate şi chiar 
y111 lac... nu prea ştiu bine în ce direcţie; era primejdios să-l 
iscodeşti., msă cele mai multe din pribegiile lui avuseseră «ept 
scop fildeşul. 

— Dar pe atunci nu avea mărfuri cu care să facă 
negustorie am obiectat eu. 

— Au mai rămas până azi o mulţime de gloanţe, mi-a 
răspuns, privind în altă parte. 

— Ca să vorbim deschis, el făcea adevărate razii prin 
ţinut, am adăugat eu. (A încuviinţat din cap). Şi, fără îndoială, nu 
singur. 

A mormăit ceva despre satele din jurul acelui lac. 

— Kurtz a făcut aşa ca tribul de aici să-l urmeze, nu? i-am 
sugerat. 

S-a cam neliniştit: 

— Oamenii îl adorau, mi-a răspuns. 

Tonul cu care rostise cuvintele acestea suna atât de 
neobişnuit, încât l-am privit cercetător. Era ciudat să vezi 
amestecul de dorinţă vie şi teamă de a vorbi despre Kurtz. Omul 
acela îi umplea viaţa, îi prindea gândurile, îi stăpânea simţirile. 

— Ce vrei? a izbucnit deodată. A venit la ei cu fulgere şi 
trăsnete, ştii... iar ei nu mai văzuseră niciodată aşa ceva. şi aşa 


de grozav. Căci putea fi. grozav, grozav i. Nu-l poţi judeca pe 
domnul Kurtz ca pe un om oarecare! Nu, nu, nu! Acum. uite, ca 
să-ţi faci o idee... nu mă sfiesc să-ţi spun... a vrut într-o zi să mă 
împuşte şi pe mine. dar eu nu-l judec. 

— Să te împuşte?! am exclamat. Dar pentru ce? 

— Vezi, aveam şi eu puţin fildeş pe care mi-l dăduse 
căpetenia satului de pe lângă coliba mea. Ştii, eu vânam pentru 
ei. Ei bine, a vrut fildeşul, fără nici un fel de discuţie. Mi-a spus 
că mă împuşcă dacă nu-i dau fildeşul şi dacă n-o tulesc din ţară, 
pentru că aşa voia el, aşa i se năzărise lui; că nu era nimic pe 
pământ care să-l oprească să omoare pe cine avea el chef! Şi 
aşa era! l-am dat fildeşul. Ce-mi trebuia mie fildeş? Dar n-am 
şters-o! Nu, nu! Cum era să-l părăsesc? Fără îndoială că a 
trebuit să fiu foarte prudent câtva timp, până când ne-am avut 
iar bine. Atunci s-a îmbolnăvit el pentru a doua oară. După 
aceea a trebuit să mă feresc din calea lui; dar ce-mi păsa mie? 
Trăia mai mult prin satele acelea de lângă lac. Şi când venea în 
vale, la fluviu, câteodată îi plăcea de mine, dar câte-odată era 
mai bine să fiu cu ochii în patru. Omul acesta suferea prea mult. 
Ura toate astea şi totuşi nu se putea smulge de aici-De câte ori 
îmi venea la îndemână, îl imploram să încerce să plece cât mai 
era vreme; i-am propus să mă întorc şi eu cu elSpunea că da, 
dar pe urmă rămânea; pleca la altă vânătoare de fildeş; nu-l 
vedeai săptămâni întregi; uita de el printre oamenii ăştia. uita 
de el. înţelegi? 

— la mai las-o. e nebun? am zis eu. 

A protestat cu indignare. Domnul Kurtz nu putea fi nebun. 
Dacă l-aş fi auzit vorbind, numai cu două zile înainte, n-aş mai fi 
cutezat să mă gândesc la aşa ceva. 

În timp ce vorbeam, luasem binoclul şi priveam spre mal, 
cercetând marginea pădurii de fiecare parte şi în spatele casei. 
Gândul că în tufăriş erau oameni pitiţi, atât de tăcuţi, atât de 
nemişcaţi - la fel de tăcuţi şi nemişcaţi ca şi casa dărăpănată de 
pe deal - mă tulbura. Priveliştea nu trăda nimic din povestirea 
uimitoare care mi-era mai mult sugerată decât istorisită prin 
exclamaţii disperate şi întregită de ridicări din umeri, prin fraze 
trunchiate sau aluzii sfârşind cu suspine adânci. Pădurile 
rămâneau neclintite, asemenea unei măşti compacte, 
asemenea unei uşi de închisoare ferecată. Priveau cu un aer de 
taină ascunsă, de aşteptare plină de răbdare, de tăcere 


absolută. Tânărul rus m-a lămurit că numai de curând domnul 
Kurtz venise în vale, aducând cu el pe toţi luptătorii tribului 
aceluia de lingă lac. 

— Lipsise câteva luni de zile... se lăsase, bănuiesc, 
adorat... şi coborâse pe neaşteptate, cu intenţia, pare-se, de a 
da o raită fie peste fluviu, fie de-a lungul fluviului. Fără îndoială 
că pofta lui pentru mai mult fildeş îi subjugase. cum să spun? 
aspiraţiile mai puţin materiale. In orice caz s-a simţit, deodată, 
mult mai rău. Am auzit că zăcea doborât, şi atunci am venit, 
aşa, la noroc, a spus el. Vai, dar îi e rău, foarte rău. 

Mi-am îndreptat binoclul spre cabană. Nu se zăreau semne 
de viaţă, în schimb se vedea acoperişul dărăpănat, peretele 
lung de lut ieşind pe deasupra ierbii, cu trei crăpături mici de 
ferestruici pătrate, fiecare de altă mărime; toate astea atât de 
apropiate de binoclu, cât să le atingi cu mâna. Apoi am făcut o 
mişcare bruscă, şi unul dintre ţăruşii rămaşi din gardul acela 
Prăbuşit a răsărit în câmpul lentilelor mele. Vă aduceţi aminte, 
v-am spus că de departe mă izbise o anumită intenţie de 
ornamentaţie, destul de bătătoare la ochi pentru înfăţişarea 
aceea năruită a locuinţei. Acum vedeam deodată totul mai 
apropiat Şi, ca primă consecinţă, mi-am smucit capul îndărăt, 
ameninţat Parcă de o lovitură. Apoi mi-am plimbat grijuliu 
binoclul din în par şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală. 
Acele măciulii rotunde nu alcătuiau o podoabă, ci un simbol; 
erau expresive şi uluitoare, izbitoare şi impresionante. hrana 
pentru cuget şi pentru vulturi, dacă ar fi fost pe acolo vulturi ca 
să privească în jos din înălţimi; în tot cazul, pentru furnicile 
destul de harnice ca să se urce pe stupi. lar căpăţânile acelea ar 
fi părut şi mai impresionante dacă n-ar fi fost întoarse cu faţa 
spre casă. Numai una singură, cea pe care o descoperisem întâi, 
privea spre mine. N-am fost atât de îngrozit precum credeţi. 
Cutremurarea mea nu fusese decât un gest de uimire. Mă 
aşteptasem, ştiţi, să văd acolo măciulii de lemn. M-am întors 
dinadins la cea dintâi pe care o văzusem. stătea acolom neagră, 
uscată, suptă, cu pleoapele închise. un cap ce părea că doarme 
în vârful ţăruşului; cu buzele uscate, lipite pe un şir îngust de 
dinţi albi, capul părea că surâde, da, surâdea mereu unui vis 
vesel, fără de sfârşit, în somnu-i de veci. 

Nu dezvălui nici un secret comercial. De fapt, directorul a 
declarat mai târziu că metodele domnului Kurtz ruinaseră 


ţinutul. Nu am nici o părere în privinţa asta, dar aş vrea să 
înţelegeţi clar că expoziţia aceea de capete nu avea nici un 
element educativ. Ea arăta numai că domnul Kurtz nu cunoştea 
nici o reţinere în satisfacerea feluritelor sale gusturi, că îi lipsea 
ceva... o nimica toată, dar care, când ar fi trebuit să-şi facă 
simțită prezenţa, nu putea fi găsită sub elocvenţa sa magnifică. 
Nu ştiu să spun dacă-şi cunoştea chiar el această lipsă. Cred că 
şi-a dat seama de ea ia sfârşit. numai la sfârşitul sfârşitului. Dar 
sălbăticia i-o descoperise din vreme şi s-a răzbunat crunt pentru 
nemaipomenita-i cotropire. îmi închipui că i-a şoptit în ureche 
lucruri despre propria-i făptură de care el nu avea habar, lucruri 
pe care nici nu le bănuise până când n-a ţinut sfat cu acea mare 
singurătate... iar şoaptele astea s-au dovedit a fi neînchipuit de 
fascinante. Au avut un ecou răsunător înlăun-trul fiinţei sale, 
pentru că în miezul lui era un mare gol. Am lăsat în jos binoclul, 
iar capul care se ivise destul de aproape ca să-i poţi vorbi păru 
să sară, dintr-o dată, departe de mine, nesfârşit de departe. 

Admiratorul domnului Kurtz era cam abătut. A început să 
mă asigure cu un glas grăbit şi neclar că el nu îndrăznise să dea 
jos acele. ză zicem, acele simboluri. Nu îi era teamă de 
băştinaşi; aceştia nici n-ar fi mişcat până când domnul Kurtz nu 
le-ar fi dat învoire. Avea o autoritate extraordinară asupra lor. 
Taberele oamenilor împresurau locul, şi căpeteniile veneau,) de 
zi să-l vadă. Se târau. 

— Nu vreau să ştiu nimic despre ceremonialul cu care te 
apropii de domnul Kurtz, i-am spus eu. 

Ciudat, dar mă năpădise simţământul că asemenea 
amănunte ar fi şi mai de neîndurat decât capetele care se uscau 
sub ferestrele domnului Kurtz. La urma urmei, asta era doar o 
privelişte barbară, pe când amănuntele concrete mi-ar fi dat 
impresia că ajunsesem, dintr-o săritură, pe meleagurile 
întunecate ale ororilor subtile, în comparaţie cu care, sălbăticia 
pură, elementară, era o reală uşurare, fiind ceva care avea 
dreptul să existe, vădit, sub soare. Tânărul m-a privit mirat. 
Cred că nu i-a trecut prin minte că domnul Kurtz nu era un idol 
pentru mine. Uita că eu n-auzisem încă niciunul dintre acele 
splendide monologuri despre. despre ce? despre dragoste, 
dreptate, comportare în viaţă... şi câte altele! Dacă ajunsese să 
vorbească despre târâtul în faţa domnului Kurtz, atunci se târa 
şi el, ca cel mai autentic dintre sălbatici. Eu n-aveam idee 


despre cele întâmplate, dar el m-a asigurat: „capetele astea 
erau capete de rebeli”. Şi l-a izbit grozav râsul meu. Rebeli! 
Care avea să mai fie oare următoarea categorisire? Oamenii 
aceştia fuseseră până acum inamici, criminali, muncitori... iar de 
astă dată erau rebeli! Asemenea capete rebele îmi păreau 
foarte supuse, acolo, în vârful ţăruşilor! 

— Dumneata nu ştii cum poate zdruncina o astfel de viaţă 
pe un om ca domnul Kurtz, a continuat ultimul discipol al lui 
Kurtz. 

— Bine, dar dumneata cum rezişti? l-am întrebat. 

— Eu! Eu! Eu sunt un om simplu. Eu n-am idei măreţe. Eu 
nu vreau nimic de la nimeni. Cum poţi dumneata să mă compari 
cu el...? 

Indignarea îi sugruma glasul, şi s-a oprit, deodată, 
copleşit. 

— Eu nu înţeleg, a oftat el. Am făcut tot ce am putut ca 
să-l ţin în viaţă, şi atâta tot. N-am avut nici o mână de ajutor m 
toate astea. N-am nici un fel de posibilităţi. De luni întregi nu s-a 
găsit nici un strop de doctorie, o îmbucătură de hrană Pentru un 
bolnav. A fost părăsit în chip ruşinos. Un om ca acesta, cu astfel 
de idei! Ruşine! Ruşine! Eu... eu n-am închis ochii de zece nopţi. 

Glasul i se pierdea în liniştea înserării. Umbrele lungi ale 
Pădurii lunecaseră spre poalele dealului în timp ce vorbeam; 
înaintaseră departe, dincolo de şopronul dărăpănat, dincolo de 
şirul simbolic al ţăruşilor. Totul era învăluit în întuneric, pe când 
noi doi ne aflam încă acolo jos, în soare; întinderea de apă din 
faţa zărilor deschise sticlea liniştit în splendoarea-i orbitoare, 
până la cotiturile întunecate, cotropite de umbră, din faţa şi din 
spatele nostru. Pe mal nu se vedea ţipenie de suflare vie. în 
tufişuri nici un freamăt. 

Deodată, de după colţul casei, s-a ivit o ceată de oameni, 
parcă ar fi. răsărit din pământ. S-au strecurat, strânşi cu toţii 
buluc, prin iarba până la brâu, purtând în mijlocul lor o targa 
improvizată. Şi, într-o clipă, în pustietatea peisajului s-a ridicat 
un strigăt a cărui ascuţime a străpuns ca o săgeată văzduhul 
liniştit, zburând către inima inimii acelui ţinut, ca prin farmec, 
pădurea întunecată şi grea de gânduri a revărsat în luminişuri 
râuri de fiinţe omeneşti... de fiinţe omeneşti despuiate. cu sulițe 
în mâini, cu arcuri, cu scuturi, cu priviri fioroase şi mişcări 


sălbatice. Tufişurile fremătau, iarba s-a clătinat o vreme, apoi 
totul a rămas liniştit, într-o nemişcare încordată. 

— Acum, dacă nu le spune ce trebuie, s-a sfârşit cu noi, 
mi-a şoptit tânărul rus, lângă mine. 

Ghemul de oameni care ducea targa se oprise de 
asemeni, ca împietrit, la jumătatea drumului spre vapor. L-am 
văzut pe omul de pe targa săltându-se, piele pe os, şi cu un braţ 
ridicat peste umerii celor care-l purtau. 

— Să sperăm că omul care poate vorbi aşa de frumos 
despre dragoste în general o să găsească ceva de spus ca să ne 
scape din încurcătura asta, i-am răspuns. 

Mă indigna cumplit pericolul absurd al situaţiei noastre, ca 
şi când ar fi fost o tristă necesitate să te afli la cheremul acelei 
stafii groaznice. Nu puteam auzi nimic, dar am văzut prin 
binoclu braţul acela descărnat întinzându-se poruncitor, am 
văzut falca de jos mascându-se, şi ochii acelei arătări lucind 
sumbru în fundul capului ciolănos care se clătina cu zvâcniri 
groteşti. Kurtz. Kurtz. asta înseamnă scurt pe nemţeşte. nu-i 
aşa? Ei bine, numele era atât de cinstit ca toate celelalte din 
viaţa şi din moartea lui. Părea lung de cel puţin şapte pi' cioare. 
învelitoarea căzuse de pe el, şi trupul i se ivea jalnic, lugubru, ca 
dintr-un giulgiu. îi puteam vedea coşul pieptului, cu toate 
coastele distincte şi oasele braţului care se mişcau-Era ca şi 
cum imaginea însufleţită a morţii, sculptată în fildeş vechi, şi-ar 
fi vânturat ameninţător pumnul către o gloată încre - menită de 
oameni, turnaţi din bronz închis şi sclipitor. L-am văzut 
deschizându-şi larg gura. asta îi dădea o înfăţişare cu adevărat 
vorace, ca şi cum ar fi vrut să înghită tot văzduhul, tot 
pământul, pe toţi oamenii din faţa lui. Am auzit, slab de tot, un 
glas adânc. Fără îndoială că domnul Kurtz striga! Deodată, l-am 
văzut căzând pe spate. Targa s-a clătinat, în timp ce purtătorii 
care se poticniseră se străduiau s-o ducă mai departe, şi 
aproape în acelaşi timp, am băgat de seamă că ceata de 
sălbatici s-a topit fără vreo mişcare vădită de retragere; s-ar fi 
zis că pădurea, care revărsase atât de neaşteptat fiinţele 
acelea, le trăsese iarăşi înapoi, aşa cum pieptul îşi trage lung, 
înăuntru, suflarea. 

Unii dintre pelerini purtau îndărătul tărgii armele domnului 
Kurtz: două puşti de vânătoare, altă puşcă grea şi o carabină 


uşoară. trăsnetele acelui jalnic Jupiter. în timp ce păşea la 
căpătâiul său, directorul s-a aplecat să-i spună ceva. 

L-au lăsat jos în una dintre cabine, o chiţimie cu loc doar 
pentru un pat şi vreun scaun, două, ştiţi... îi adusesem 
corespondenţa întârziată şi patul era plin cu plicuri rupte şi 
scrisori deschise. Mâna lui răscolea moale printre hârtiile acelea. 
Mă izbea focul din ochii lui şi oboseala de pe chip. Nu era numai 
istovirea pricinuită de boală. Nu părea să aibă dureri, Fantoma 
aceasta arăta sătulă şi liniştită ca şi cum îşi luase deocamdată 
porţia din toate emoţiile. 

A vânturat una dintre scrisori şi, privindu-mă drept în faţă, 
mi-a spus: 

— Mă bucur. 

Cineva îi scrisese despre mine. leşeau iar la iveală 
recomandările acelea speciale. Volumul glasului pe care-l scotea 
fără nici o sforţare, fără aproape să-şi mişte buzele, mă uimea. 
Un glas! Un glas! Era grav, adânc, vibrant deşi omul nu părea m 
stare nici să şoptească. Totuşi avea destula vlagă în el,. factice, 
desigur. dar cât pe-aci să ne dea gata, aşa cum o să auziţi 
îndată. 

Directorul a apărut tăcut în uşă; eu am ieşit repede, iarel 
a tras perdeaua în urma mea. Tânărul rus, urmărit de ochii 
curioşi ai pelerinilor, privea spre țărm. Mi-am îndreptat şi eu 
privirea într-acolo. 

Se vedeau în depărtare siluete întunecate foind vag pe 
liziera sumbră a pădurii, iar aproape de fluviu, două forme 
omeneşti de bronz, rezemate pe sulițe înalte, stăteau în lumina 
soarelui sub coifuri fantastice din piei bălţate, ca nişte războinici 
într-un repaos statuar. Din dreapta spre stânga înainta de-a 
lungul malului luminat apariţia sălbatică şi superbă a unei femei. 

Umbla cu paşi măsuraţi, drapată în veşmânt dungat, cu 
ciucuri, călcând semeaţă pământul, în clinchetul uşor şi 
străfulgerarea podoabelor barbare. îşi purta semeţ capulpărul îi 
era pieptănat ca un coif; avea jambiere de alamă până la 
genunchi, mănuşi din sârmă de alamă până la coate, o pată 
sângerie pe obrazul tuciuriu, nenumărate şiruri de mărgele la 
gât - lucruri stranii, talismane, daruri vrăjitoreşti care se 
legănau, sclipeau şi zăngăneau la fiece pas. Trebuie să fi avut 
pe ea valoarea câtorva colţi de elefant. Era sălbatică şi superbă, 
cu ochi fioroşi, magnifici; şi era ceva fatal, ceva impunător în 


înaintarea ei hotărâtă. lar în tăcerea care s-a lăsat deodată 
asupra întregului ţinut îndurerat, toată acea imensă sălbăticie, 
însuşi trupul colosal al vieţii misterioase şi fecunde părea că 
priveşte, gânditor, femeia, ca şi cum ar fi privit întruchiparea 
propriului său suflet întunecat şi pătimaş. 

A venit în dreptul vaporului şi a rămas nemişcată, cu faţa 
spre noi. Umbra ei lungă ajungea până la marginea apei. Pe chip 
erau întipărite, tragic şi fioros, mâhnirea sălbatică şi durerea 
mută, îngemănate cu teama de o hotărâre clocotitoare, nedefi' 
nită încă. Stătea privindu-ne fără a clinti şi, ca însăşi sălbăticia, 
avea aerul că mocneau în ea scopuri de nepătruns. A rămas aşa 
un minut întreg, pe urmă a făcut un pas înainte; o dată cu pasul, 
un zăngănit uşor, o lucire de metal galben, o mlădiere de 
falduri, de ciucuri, şi femeia s-a oprit, de parcă n-ar mai fi lăsat- 
o inima. Tânărul de lângă mine a mârâit. Pelerinii murmurau în 
spatele meu. Ea ne-a privit pe toţi ca şi când viaţa îi atârna de 
dârzenia neînduplecată a privirii. Deodată şi-a desfăcut braţele 
goale, le-a ridicat sus, deasupra capului ca într-o pornire nebună 
de a atinge cerul, şi, în acelaşi timp, umbre pripite s-au repezit 
pe pământ, s-au învârtejit desupra apelor, strângând vaporul 
într-o îmbrăţişare de întunecimi. O tăcere de moarte plutea 
peste noi. 

Femeia s-a întors încet, a pornit mai departe de-a lungul 
malului şi a intrat în tufăriş, la stânga. Ochii ei au mai fulgerat 
încă o dată spre noi din întunericul desişului, apoi au dispărut 

— Dacă ar fi încercat să vină pe punte, cred, într-adevăr, 
c-aş fi. împuşcat-o! a declarat enervat tânărul împeticit. In ulti' 
mele două săptămâni mi-am pus zi de zi viaţa în pericol ca să,o 
las să pătrundă în casă. într-o zi a intrat înăuntru şi a făcut 
tărăboi ele pomină pentru nenorocitele astea de zdrenţe e care 
le-am luat din magazie ca să-mi cârpesc hainele. Ajunesem 
indecent. Cred că asta trebuie să fi. fost pricina, căci timp de o 
oră i-a sporovăit lui Kurtz ca o apucată, arătând din când în când 
spre mine. Eu nu înţeleg dialectul tribului ăstuia. 

Din fericire pentru mine, lui Kurtz îi era prea rău în ziua 
aceea ca să-i mai pese de ceva, altfel ar fi ieşit cine ştie ce 
poznă! 

Eu nu înţeleg... nu... e peste puterile mele. Uf, bine că 
acum a trecut! 


În momentul acela am auzit glasul grav al lui Kurtz 
îndărătul perdelei: 

— Să mă salvezi pe mine... să salvezi fildeşul, asta vrei să 
spui. Nu-mi înşira mie baliverne! Să mă salvezi pe mine. Uite 
colo, eu a trebuit să te salvez pe dumneata. Acum îmi 
zădărniceşti planurile. Bolnav! Bolnav! Dar nu atât de bolnav 
cum ti-ar plăcea să crezi. Nu face nimic! Dar eu tot o să-mi duc 
la bun sfârşit ideile... o să mă întorc! Şi-o să vă arăt eu ce se 
poate face! Dumneata, cu fleacurile dumitale de idei, te 
amesteci în treburile mele! O să mă întorc. O să... 

Directorul, cu care vorbise, a ieşit afară. Mi-a făcut cinstea 
să mă ia de braţ şi să mă conducă ceva mai departe. 

— E la pământ, la pământ, mi-a mărturisit. Apoi a socotit 
cu cale să ofteze dar a neglijat să se menţină cu adevărat 
mâhnit. Noi am făcut tot ce-am putut pentru el... nu-i aşa? Dar 
nu se poate ascunde faptul că domnul Kurtz a făcut mai mult 
rău decât bine companiei noastre. Nu şi-a dat seama că timpul 
nu era copt încă pentru o acţiune viguroasă. Prudenţă, 
prudenţă,. ăsta-i principiul meu. Trebuie să fim încă foarte 
prevăzători. Regiunea ne rămâne închisă pentru o bucată de 
vreme. Lamentabil! In linii generale, comerţul va suferi. Eu nu 
neg că se găseşte aici o cantitate însemnată de fildeş. mai mult 
fosil. 

5 u*e să'l salvăm în orice caz! lată în ce situaţie precară 
ne găsim, şi pentru ce? Pentru că metoda lui e nesănătoasă. 

~ Dumneavoastră numiţi asta „metodă nesănătoasă”? l- 
am mtrebat eu, cu ochii spre mal. 

~ Nu încape îndoială! mi-a răspuns el, aprins. Dumneata,? 

~ Eu nu văd nici un fel de metodă, am adăugat după o 
clipă. 

— Chiar aşa! a spus fericit. Prevăzusem asta. Ceea ce 
arată o lipsă totală de judecată. Şi e de datoria mea să fac 
cunoscut lucrul ăsta acolo unde trebuie. 

— Oh, dar domnul acela, cum îl cheamă, fabricantul de 
cărămizi, el o să întocmească pentru dumneavoastră un raport 
clar. 

A părut o clipă încurcat. Aveam impresia că niciodată nu 
respirasem un aer atât de viciat şi mi-am întors gândul spre 
Kurtz, ca spre o uşurare. o adevărată uşurare! 


— Cu toate astea, eu cred că domnul Kurtz este un om de 
seamă, am stăruit răspicat. 

Directorul a tresărit, mi-a aruncat o privire ca de gheaţă, a 
spus foarte liniştit,a fost” apoi mi-a întors spatele; se încheiase 
cu trecerea mea pe lângă el. M-am trezit măturat lângă domnul 
Kurtz, socotit şi eu partizan al unor metode pentru care timpul 
nu era încă destul de copt; eram nesănătos! Uf! însemna totuşi 
ceva, să ai măcar dreptul să alegi între două coşmaruri. 

De fapt alesesem sălbăticia, nu pe domnul Kurtz care, 
trebuie să recunosc, era ca mort şi îngropat. Deocamdată 
aveam însă impresia c-aş fi fost şi eu îngropat într-un mormânt 
imens şi plin cu secrete intangibile. Simţeam o greutate de 
plumb care-mi strivea pieptul, simţeam mirosul pământului 
umed, prezenţa nevăzută a putrefacţiei victorioase, bezna unei 
nopţi de nepătruns. 

Tânărul rus m-a bătut uşor pe umăr. L-am auzit mormăind 
şi bodogănind ceva despre „frate marinar... nu s-ar putea 
ascunde. aflarea unor lucruri care ar dăuna reputației domnului 
Kurtz”. Am aşteptat. Pentru el, fireşte, domnul Kurtz nu era cu 
un picior în groapă. Teamă mi-e că pentru el domnul Kurtz era 
unul dintre nemuritori. 

— Bine! i-am spus în cele din urmă. Vorbeşte! Din întâm- 
plare, sunt prietenul domnului Kurtz. într-un fel... 

Mi-a mărturisit cu o sumedenie de ocolişuri ceremonioase 
că, de n-am fi fost amândoi „de aceeaşi profesie”, ar fi păstrat 
taina în inima lui, fără să-i pese de urmări. Bănuia că împotriva 
lui personal exista o reavoinţă din partea acestor oameni albi 
care. 

— Ai dreptate, i-am spus, amintindu-mi o convorbire care- 
m1 ajunsese la ureche. Directorul zice că eşti bun de spânzurat! 

Când a auzit vestea asta, tânărul a arătat atâta 
îngrijorare, încât la început m-a amuzat. 

— Ar 6 mai bine s-o şterg pe nesimţite, mi-a spus 
nelinişAcum nu mai pot face nimic pentru Kurtz, şi ei or să-mi 
Isească în curând cine ştie ce nod în papură. Ce-ar putea să-i 
rească? tS(;e un post militar la trei sute de mile depărtare de 
aici.- 

— Da, da, pe cuvântul meu, î-am spus, poate ca ar n mai 
bine, dacă ai prieteni printre sălbatici pe-aici, pe aproape. 


— Berechet! a răspuns. Sunt oameni simpli... şi mie nu-mi 
trebuie nimic, ştii. Şi-a muşcat buzele apoi: Eu nu vreau să li se 
întâmple nimic rău albilor ăstora de-aici, dar desigur că mă 
gândeam la reputaţia domnului Kurtz. apoi dumneata eşti un 
frate marinar şi... 

— Da, bine, bine, i-am spus după un timp. Reputația 
domnului Kurtz e în mâini bune în ceea ce mă priveşte. 

Nu ştiam cât adevăr grăisem. 

În cele din urmă mi-a mărturisit, coborându-şi glasul, că 
domnul Kurtz pusese la cale atacul asupra vaporului: 

— Uneori nu putea suferi gândul de a fi luat de acolo. pe 
urmă se răzgândea iar. dar eu nu înţeleg chestiile astea. Eu sunt 
un om simplu. El a crezut c-o să vă înspăimânte. c-o să 
renunţaţi, gândind c-a murit. N-am putut să-l opresc. Vai, treaba 
asta mi-a scos peri albi luna trecută. 

— Foarte bine, i-am spus. Acum s-a potolit. 

— Daaa... a mormăit, fără să pară convins. 

— Mulţumesc, am adăugat. O să fiu cu ochii în patru. 

— Dar nici o vorbă... ai? s-a repezit îngrijorat. Ar fi 
groaznic pentru reputaţia lui dacă cineva de aici ar... 

Am făgăduit cu toată seriozitatea o discreţie deplină. 

— Am o canoe şi trei flăcăi negri care mă aşteaptă nu prea 
departe de aici. Am plecat! Mi-ai putea da oare câteva cartuşe 
Martini-Henry? 

Da, puteam, şi i le-am dat în taină. Apoi şi-a luat singur» 
tăcându-mi cu ochiul, un pumn din tutunul meu. 

~ Ca între marinari. ştii. tutun bun, englezesc. La uşa 
cabinei pilotului s-a întors din drum. 

— N-ai cumva şi vreo pereche de pantofi de care să te P“ţi 
lipsi? Şi-a ridicat un picior: Priveşte. 

De picioarele goale erau legate o pereche de tălpi, cu 
nişte 

^ ori înnodate, în chip de sandale. Am scos o pereche 
veche e Pantofi la care s-a uitat cu admiraţie înainte de a-i vâri 
sub braţul stâng. Unul din buzunare (roşu aprins) era înţesat cu 
cartuşe, din altul (albastru închis) ieşeau Cercetările... etc etc. 
ale lui Towson. Părea să se creadă bine echipat pentru o nouă 
întâlnire cu sălbăticia. 

— Ah, n-o să mai dau niciodată, dar niciodată de un astfel 
de om! Ar fi trebuit să-l auzi recitind poezii. poezii de ale lui, aşa 


mi-a spus. Poezii! îşi rostogolea ochii la amintirea acestor 
desfătări. Vai, mi-a îmbogăţit mintea! 

— Rămas bun, i-am spus. 

Ne-am strâns mâna şi a pierit în noapte. Uneori mă întreb 
dacă l-am văzut cu adevărat. dacă e cu putinţă să întâl-neşti în 
viaţă asemenea fenomen! 

Când m-am trezit, curând după miezul nopţii, mi-au venit 
în minte spusele lui şi aluzia la pericolul care, în noaptea aceea 
înstelată, îmi apărea destul de real ca să mă scol şi să dau o 
raită în jur. Pe deal ardea un foc mare, luminând jucăuş un colţ 
strâmb al clădirii staţiei. Unul dintre agenţii cu un pichet din 
câţiva negri de ai noştri, înarmaţi anume, stătea de veghe 
pentru paza fildeşului; dar în adâncul pădurii pâlpâiau licăriri 
roşii, care păreau să coboare şi să urce din pământ, printre 
contururi încâlcite de columne negre ca smoala, arătând poziţia 
precisă a taberei unde adoratorii domnului Kurtz făceau şi ei de 
pază. Uruitul monoton al unei tobe mari umplea văzduhul cu 
sunete surde şi vibrații prelungi. Un zumzet stăruitor şi 
tărăgănat de oameni care îngână, fiecare pentru el, o incantaţie 
vrăjitorească răzbea de după peretele negru al pădurilor ca 
băzâitul albinelor în jurul unui stup, şi acest zgomot a avut un 
straniu efect narcotic asupra simţurilor mele pe jumătate treze. 
Cred că am moţăit aplecat peste bord, până când o explozie 
bruscă de răcnete, un zbucium cutremurător de nebunie 
delirantă m-a trezit, lăsându-mă buimac. A încetat scurt, 
deodată, pe când zumzetul surd continua mereu, ca un soi de 
tăcere ce se auzea, liniştitoare. Mi-am aruncat privirea în 
cabină. înăuntru ardea o lumină, dar domnul Kurtz nu mai era 
acolo. 

Îmi închipui că mi-ar fi scăpat un strigăt dacă mi-aş fi 
crezut într-adevăr ochilor. Dar la început n-am putut crede; 
părea cu neputinţă de crezut. 

Mă năpădise o spaimă cu adevărat fără sens, o spaimă cu 
totul abstractă şi fără nici o legătură cu vreun soi de pericol 
fizic. Ceea ce făcea acest simţământ atât de covârșitor era. cum 
să spun? şocul moral ce-l primisem, ca şi cum ceva monstruos, 
de neîndurat pentru gândire şi odios pentru suflet, m-ar a 
potopit pe neaşteptate. Asta a durat, desigur, cât o fracțiune de 
secundă, apoi teama firească de un pericol de moarte, de 
posibilitatea unui atac, a unui masacru neaşteptat sau a ceva Ae 


felul ăsta, care-mi părea de neînlăturat, a fost pe deplin 
binevenită şi reconfortantă. M-a potolit, de fapt, atât de bine, 
Încât n-am dat alarma. 

Un agent comercial, înfăşurat într-un soi de pătură, 
dormea pe un scaun, pe punte, la trei paşi de mine. Urletele nu-l 
treziseră; sforăia uşor; l-am lăsat să doarmă şi am sărit pe mal. 
Nu l-am trădat pe domnul Kurtz. sortit a fost să nu-l trădez 
niciodată. scris a fost să rămân credincios coşmarului ce singur 
îmi alesesem! Simţeam nevoia să mă ocup personal de umbra 
aceea... şi până-n ziua de azi nu-mi dau seama de ce mă feream 
cu atâta gelozie să împart cu cineva absurditatea amarnică a 
acelei întâmplări. 

Indată ce am sărit pe mal, am văzut o dâră... o dâră largă 
de iarbă culcată. Mi-aduc aminte bucuria cu care mi-am spus: 
„Nu poate să umble... se târăşte de-a bugşilea. l-am prins!” larba 
era umedă de rouă. Umblam cu paşi mari, repezi, şi cu pumnii 
strânşi. Cred că-mi imaginam c-o să dau de el şi o să-i trag o 
chelfăneală. Nu ştiu. Gândul meu o luase razna. Bătrâna aceea 
care tricota, cu pisică-n poală, mi s-a năzărit deodată în minte 
ca cea mai nepotrivită persoană care să se afle la celălalt capăt 
al acestei istorii nebuneşti. Vedeam un şir de pelerini slobozind 
plumbi în văzduh din puştile lor ţinute la şold. Gân-deam că n-o 
să mă mai întorc niciodată pe vapor şi mă vedeam trăind singur 
şi neînarmat în pădure până la adinei bătrâneţi. Prostii din 
astea. ştiţi. Mi-aduc aminte că ajunsesem să confund bătaia 
tobei cu bătaia inimii mele şi-mi făcea plăcere ritmul ei liniştit. 

Am tinut-o aşa tot lungul dârei... pe urmă m-am oprit ca 
să ascult. Noaptea era senină. Pământul şi văzduhul, albastru 
închis, cu sclipiri de rouă şi de stele; în jur, forme negre ce 
Păreau foarte liniştite. Mi s-a părut că văd un soi de mişcare ^ 
faţa mea. Eram ridicol de sigur pe mine în noaptea aceea. A-m 
“părăsit dâra şi am făcut în fugă un ocol în semicerc (cred ca 
râdeam singur, pe înfundate), aşa îneât să apar în faţa acelei 
“JIli acelei mişcări pe care o văzusem. dacă într-adevăr ceva. îl 
înconjuram pe Kurtz ca şi cum ar fi fost un de băieţaşi. 

L-am ajuns, şi dacă nu m-ar fi auzit venind, aş ti căzut ptst 
el, dar s-a ridicat în sus la timp. S-a ridicat nesigur pe picioare 
înalt, palid, vag, ca un abur ieşit din pământ, şi s-a legănat uşor, 
neguros şi tăcut în faţa mea, în timp ce în spate focurile 
pâlpâiau printre copaci, iar din pădure răzbea murmurul 


sumedeniei de glasuri. îi tăiasem frumuşel drumul; dar când m- 
am trezit piept în piept cu el, mi s-a părut că-mi vin în fire; 
atunci am văzut pericolul în adevărată-i grozăvie. Nici gând să-l 
socoteşti trecut. închipuiţi-vă c-ar fi început să strige! Deşi abia 
se ţinea pe picioare, glasul îi era încă plin de vigoare. 

— Fugi de aici, ascunde-te, mi-a spus cu tonu-i adânc. Era 
cumplit. M-am uitat îndărăt. Mă aflam la treizeci dp iarzi de focul 
cel mai apropiat. O siluetă neagră s-a ridicat, a făcut câţiva paşi 
mari pe picioarele-i lungi şi negre, vânturându-şi braţele lungi şi 
negre peste vâlvătaie. Avea coarne pe cap, nişte coarne de 
antilopă, cred; desigur vreun magician, vreun vraci., arăta 
destul de fioros. 

— îţi dai seama de ceea ce faci? l-am întrebat în şoaptă. 

— Perfect, mi-a răspuns, ridicându-şi glasul pentru acest 
singur cuvânt. 

Mi-a sunat în ureche ca venind de departe şi totuşi sonor, 
ca o chemare printr-un cornet acustic.,Dacă face gălăgie, 
suntem pierduţi”, mi-am zis în sinea mea. N-ar fi fost momentul 
nimerit să-mi pun pumnul în acţiune, în afară că-mi repugna, 
fireşte, să lovesc umbra aceea. arătarea aceea pribeagă şi 
chinuită. 

— Eşti pierdut, i-am spus. pierdut iremediabil. îţi vine 
uneori, aşa, o inspiraţie năstruşnică. ştiţi 

Spusesem tocmai ce trebuia, deşi, oricum n-ar fi putut să 
fie mai iremediabil pierdut decât în acea clipă, când se puneau 
bazele relaţiilor noastre intime. care să dăinuie... să dăinuie. 
chiar până la sfârşit... şi dincolo de sfârşit. 

— Aveam planuri uriaşe, a mormăit nehotărât. 

— Da, i-am răspuns; dar dacă încerci să strigi îţi sfărâm 
capul cu... 

Nu erau nici un băț, nici o piatră la îndemână. 

— Te sugrum, şi gata, m-am corectat singur. 

— Eram în pragul unor lucruri mari, a adăugat el cu un 
glas nostalgic, cu o melancolie în ton de mi-a îngheţat k în vine. 
Şi acum, pentru idiotul ăsta de nemernic. 

— Succesul dumitale în Europa este sigur, în orice caz, am 
spus eu hotărât 

Nu ţineam de loc să-l sugrum, înţelegeţi... şi mei n-ar r 
slujit, practic, la mare lucru. încercam să spulber vraja. vraja 
aprigă şi mută a sălbăticiei care părea să-l strângă din nou la 


sânu-i nemilos, trezindu-i brutale instincte uitate şi sugerându-i 
satisfacerea unor patimi monstruoase. Eram încredinţat că 
numai asta îl minase către marginea pădurii, către desişuri, spre 
pălălaia focurilor, uruitul tobelor, zumzetul incantaţiilor 
vrăjitoreşti; numai asta îi ademenise sufletu-i nelegiuit dincolo 
de marginile năzuinţelor permise. Şi, vedeţi, grozăvia situaţiei 
nu stătea în faptul de a primi o măciucă în cap - deşi îmi 
dădeam bine seama şi de pericolul ăsta - ci în aceea că aveam 
în faţa mea o făptură la care nu puteam face apel în numele a 
ceva înălţător sau josnic. Trebuia, aşa ca şi negrii, să-l invoc pe 
el... pe el însuşi, degradarea lui exaltată, şi de necrezut. Nu era 
nimic nici mai presus de el, nici mai prejos... şi ştiam asta. Se 
rupsese cu totul de pământ. La naiba cu omul ăsta! Făcuse 
ţăndări pământul, îl strivise în picioare! El era singur iar eu, în 
faţa lui, nu mai ştiam dacă stăteam pe pământ sau pluteam în 
aer. V-am spus ceea ce am vorbit, v-am repetat frazele rostite. 
dar la ce bun? Erau vorbe obişnuite, de fiecare zi... sunete 
familiare, pe care le schimbi în orişice zi a vieţii. Ei şi?... Aveau 
îndărătul lor, pentru mintea mea, răsunetul groaznic al vorbelor 
auzite în vis, al frazelor rostite în coşmaruri. Suflet! Dacă cineva 
s-a războit vreodată cu un suflet, apoi eu sunt acela. Şi nu 
discutam cu un nebun, nu! Mă puteţi crede, sau nu, inteligenţa 
lui era foarte limpede. concentrată, e adevărat, asupra lui însuşi 
cu o putere fantastică, totuşi limpede; şi în asta se aflau singurii 
mei sorţi de izbândă, în afară, vezi bine, de a-l ucide pe loc, 
ceea ce n-ar fi fost atât de nimerit din pricina zgomotului de 
neînlăturat. Sufletul lui era însă nebun. Fiind singur în sălbăticie, 
se privise adânc în foru-i lăuntric şi, pe ceruri! vă spun eu că 
înnebunise. Şi trebuia, vai de păcatele mele, să trec şi eu prin 
calvarul de a-l privi afund! Nici o cuvântare n-ar fi. putut 
spulbera mai mult credinţa cuiva în *menie, decât ultima lui 
izbucnire de sinceritate. Se războia şi cu el însuşi. Am văzut 
asta! Am auzit-o! Am văzut taina de Wcnipuit a unui suflet care 
nu cunoştea nici o reţinere, nici U- *reZ> „n'c* ° teamă> 
războindu-se totuşi orbeşte cu sine. l'am Păstrat cumpătul 
destul de bine; dar când, în cele din urmă, l-am întins pe Kurtz în 
culcuş, mi-am şters fruntea d sudoare, în timp ce picioarele îmi 
tremurau sub mine, ca s' cum aş fi cărat în spinare o jumătatate 
de tonă, în jos, pe deal Şi n-am făcut decât să-l sprijin, cu braţu-i 
ciolănos pe după gâtul meu. dar nu era mai greu decât un copil! 


Când am plecat a doua zi, la amiază, mulțimile de a căror 
prezenţă, îndărătul perdelei de pădure, fusesem tot timpul pe 
deplin conştient, au ieşit iarăşi din păduri, s-au revărsat în 
luminişuri şi au umplut coasta cu o masă de trupuri goale 
tremurătoare, fremătânde, de bronz. Am dat un pic de viteză 
apoi am virat în josul fluviului, pe când două mii de ochi 
urmăreau mişcările acelui diavol împroşcând, plescăind, apa cu 
coada-i năstruşnică şi fumegând abur negru în văzduh. în faţa 
primului şir de oameni, de-a lungul fluviului, trei bărbaţi se 
vânzoleau ţanţoşi de colo-colo, mânijiţi din cap până-n picioare 
cu lut roşu aprins. Când am venit iar în dreptul lor, s-au întors cu 
faţa spre apă, au bătut din picioare, au clătinat din capetele lor 
încornorate, şi-au legănat trupurile stacojii; au scuturat un 
mănunchi de pene negre spre fiorosul diavol fluvial, o piele 
râioasă cu o coadă ce se bălăbănea... şi ceva ce semăna cu o 
tigvă uscată de dovleac; scandau cu toţii ritmic şiruri de vorbe 
uluitoare, ce nu aduceau cu nici un grai omenesc; iar murmurul 
adânc al mulţimii, întrerupt pe neaşteptate, era ca un răspuns la 
cine ştie ce litanie drăcească. 

L-am dus pe Kurtz în cabina pilotului; era mai mult aer 
acolo. întins pe pat, privea prin oblonul deschis. O unduire se 
produse în marea de trupuri omeneşti, iar femeia cu părul ca un 
coif şi obrajii pământii se repezi chiar la marginea fluviului. Şi-a 
întins braţele, a strigat ceva, şi toată ceata aceea de sălbatici a 
prins să repete strigătul, urlând în cor şi articulând, la repezeală, 
pe nerăsuflate. 

— înţelegi ce spun? am întrebat. 

El s-a uitat lung, dincolo de mine, cu ochi înfriguraţi, 
nostalgici, scânteind de păreri de rău şi ură. Nu a răspuns, dar 
am văzut fluturând pe buzele lui livide un zâmbet, un zâmbet 
vag, nedefinit care s-a schimbat după o clipă în rânjet. 

— Dacă înţeleg? a rostit încet, gâfâmd, ca şi cum vorbele 
i-ar fi fost smulse de o putere supranaturală. 

Am tras de sfoara sirenei pentru că văzusem pelerinii Pe 
punte scoţându-şi puştile cu aerul că se pregăteau de o 
petrecere naşă. La şuieratul neaşteptat al sirenei toată masa 
aceea de %*puri s-a cutremurat de o groază cumplită. 

_.jSju, nu, nu! O să-i faci să fugă! a strigat dezamăgit 
careva de pe punte 

Eu trăgeam de sfoara mereu, mereu. 


Au rupt rândurile, au luat-o la goană, săreau, se cocârjau, 
fereau în lături de groaza şuieratului din aer. Cei trei flăcăi roşii 
căzuseră laţi, cu faţa la pământ, de parcă ar fi fost loviți de 
moarte. Numai femeia barbară şi superbă nici n-a clintit măcar; 
şi-a întins doar braţele goale după noi, cu un gest tragic, peste 
apele sumbre şi sclipitoare. 

Şi atunci ciurda de imbecili de pe punte şi-au început mica 
lor distracţie aşa că n-am mai putut vedea nimic din pricina 
fumului. 

Apele pământii goneau pripite din inima întunericului, 
purtându-ne în jos, spre mare, cu o iuţeală de două ori mai mare 
decât la înaintarea noastră în sus; iar viaţa lui Kurtz gonea şi ea 
pripit, scurgându-se necruţător. Directorul era foarte liniştit, nu 
mai avea griji copleşitoare; ne cuprindea pe amândoi într-o 
privire înţelegătoare, mulţumită: „afacerea” ieşise mai bine 
decât s-ar fi aşteptat. Vedeam apropiindu-se timpul când voi 
rămâne singurul dintre cei cu „metodă nesănătoasă”. Pelerinii 
se uitau la mine chiondărâş. Făceam parte, ca să zic aşa, dintre 
morţi. Este ciudat cum de acceptam acea tovărăşie 
neprevăzută, coşmarul pe care acele năluci hrăpăreţe şi josnice 
mă forţaseră să-l aleg singur, în ţara tenebrelor. 

Kurtz cuvânta. Un glas! Un glas! Răsuna adânc până la 
sfârşitul sfârşitului. Supravieţuia puterilor sale, ca să ascundă m 
faldurile elocvenţei întunecimea stearpă a inimii lui. Da, aa, 
lupta! lupta! Pustiul minţii sale obosite era hăituit acum de 
imagini fantastice. imagini de bogăţie, şi faimă, învârtinuu-se 
supuse în jurul nestinsului său dar de vorbire nobilă, trufaşă! 
„Logodnica mea, staţia mea, cariera mea, ideile mele”... 

Stea „erau subiectele pentru cuvântările ocazionale de 
înaltă 

“Ţiuta. Umbra adevăratului Kurtz venea la patul 
impostorului găunos, a cărui soartă era să fie îngropat în sânul 
pământului «nutiv. Dar atât dragostea diabolică precum şi ura 
nepămânsca faţă de tainele pe care le pătrunsese se luptau să 
ia în 'mire sufletul acela sătul de emoţii primitive, avid de faimă 
mincinoasă, de onoruri iluzorii, de toate faţetele succesulu-şi 
puterii. 

Uneori era ridicol de copilăros. Dorea să-l aştepte regi 1 
gară când se va fi întors din acel fantomatic „Nicăieri”, Uncj 
avea de gând să înfăptuiască lucruri mari. 


— Le dovedeşti că ai în tine ceva ce este într-adevăr de 
seamă, şi atunci recunoaşterea priceperii tale nu are margini 
spunea el. Bineînţeles, trebuie să ai grijă totdeauna de ţelurile 
urmărite, ţelurile drepte. 

Întinderile prelungi de apă erau aidoma una cu alta, 
meandre monotone care semănau leit rămâneau în urma 
vaporului cu puzderiile de copaci seculari privind răbdător la 
acel crâmpei necruţător de lume nouă, antemergător al 
schimbărilor, al cuceririi, al negoţului, al masacrelor, al 
binecuvântărilor. Stăteam la cârmă şi priveam mereu înainte. 

— închide oblonul, mi-a spus, brusc, Kurtz într-o;i. Nu pot 
suporta să văd toate astea! 

L-am închis. S-a aşternut apoi tăcerea. 

— Oh, tot am să-ţi smulg eu inima din tine! a strigat el 
către sălbăticia nevăzută. 

Am rămas în pană, aşa cum mă aşteptasem, şi a trebuit 
să întârziem pentru nişte reparaţii la capătul unei insule. Zăbava 
asta a fost primul lucru care a clătinat încrederea lui Kurtz. într-o 
dimineaţă, mi-a dat un pachet de hârtii şi o fotografie... legate 
toate laolaltă cu un şiret de ghete. 

— Ţine asta pentru mine, mi-a spus. Nebunul ăsta 
periculos (vorbea despre director) e în stare să-şi vâre nasul în 
lucrurile mele când nu bag de seamă. 

L-am văzut peste zi. Zăcea, pe spate, cu ochii închişi, şi m- 
am retras încet, dar l-am auzit murmurând: 

— Trăiţi în dreptate. muriţi, muriţi. 

Am ascultat. Nu s-a mai auzit nimic. Repeta oare în somn 
vreo cuvântare sau era un crâmpei de frază din vreun articol de 
ziar? Scrisese articole pentru ziare şi avea de gând să mai scrie 
încă, „pentru promovarea ideilor mele. Este o datorie. 

Omul ăsta era el însuşi un întuneric de nepătruns. L-am 
privit aşa cum ai privi lung pe un om în fundul unei prăpast» 
unde soarele nu luminează niciodată. Dar nu aveam timp pentru 
el fiindcă ajutam mecanicului să deşurubeze ţevile care 
curgeau' să îndrepte pârghia de legătură şi la alte asemenea 
treburi Trăiam într-un vârtej drăcesc de rugină, pilitură, mica, 
buloane' hei de piuliţe, ciocane, burghie. lucruri pe care le 
detest, * ntru că n-o scot la capăt cu ele. Lucram la forja mică, 
pe care, K. fericire, o aveam pe bord; trudeam, istovit, cu nişte 


deşeuri orocite * __ până când mă apuca un tremur de nu mă 
mai fineau picioarele. 

Intr-o seară, intrând în cabină cu o luminare, am tresărit 
când l-au auzit spunând, cu glas oarecum scăzut: 

— Zac aici în întuneric şi aştept moartea. Lumina era la un 
pas de el. M-am silit să murmur: 

— Astea-s prostii! şi am rămas aplecat asupra lui, ca 
împietrit. 

Nu văzusem niciodată mamte şi sper să nu mai văd 
vreodată ceva asemănător cu schimbarea petrecută pe chipul 
său. Vai! Ar fi prea puţin să spun că am fost impresionat. Eram 
fascinat! Era ca şi cum s-ar fi sfâşiat un văl. Am văzut oglindită 
pe faţa aceea de fildeş, o mândrie sumbră, o putere nemiloasă, 
o spaimă cumplită... o disperare fără margini, totală. îşi trăia 
oare viaţa din nou, cu toate amănuntele dorințelor, ispitelor şi 
înfrângerilor, în timpul acelui suprem moment al cunoaşterii 
depline? A strigat în şoaptă către o imagine, către o viziune. a 
strigat de două ori, o rostire ce nu era mai mult decât un suflu: 

— Oroare! Oroare! 

Am stins luminarea şi am ieşit din cabină. Pelerinii cinau în 
sala-popotă şi mi-am luat locul în faţa directorului, care şi-a 
ridicat ochii spre mine cu o privire întrebătoare; am izbutit s-o 
ocolesc. El s-a lăsat pe spate, senin, cu acel zâmbet ciudat care 
pecetluia adâncimile negrăite ale răutăţii lui. O năvală 
neastâmpărată de musculiţe se năpustea peste lampă, peste 
rața de masă, peste mâinile noastre, peste chipuri. Deodată, 
tânărul negru, băiatul de serviciu al directorului, şi-a vârât capul 
insolent pe uşă şi a spus pe un ton de dispreţ usturător: 

— Tomnu Kurtz... el mort. 

Toţi pelerinii s-au repezit afară ca să se încredinţeze. Eu 
am rămas pe loc, să-mi văd de cină. Cred că am fost socotit 
infernal 

“ur. In orice caz n-am prea mâncat. Acolo era însă o 
lampă. 

ummă, înţelegeţi... şi afară era beznă, o beznă groaznică. 

u m-am mai dus lângă omul neobişnuit care-şi spusese 
cuvântul asupra peripeţiilor sufletului său pe acest pământ. 
Glasul se s^nsese. Ce altceva mai fusese acolo? Dar am ştiut, 
fireşte, a a doua zi pelerinii au îngropat ceva într-o gaură 
mocirloasă. 


„Poi, cât pe-aci să mă îngroape şi pe mine. 

Totuşi, precum vedeţi, nu m-am dus atât de repede să-l 
întâlnesc pe Kurtz. Nu. Am rămas să visez coşmarul pâng ja 
sfârşit şi să-mi dovedesc încă o dată lealitatea faţă de Kurtz 
Destinul! Destinul meu! Caraghios lucru e viaţa. această 
țesătură misterioasă de logică necruțătoare în vederea unui 
scop de nimic. Lucrul cel mai de seamă pe care-l poţi spera de 
la viaţă este o oarecare cunoaştere a propriei tale fiinţe o 
cunoaştere prea târzie... o recoltă de regrete nemângâiate. M- 
am încăierat cu moartea. E lupta cea mai searbădă pe care o 
poţi imagina. Se desfăşoară într-un cenuşiu impalpabil, cu nimic 
sub picioare, cu nimic în jur, fără spectatori, fără farmec, fără 
glorie, fără mare dorinţă de izbândă, fără mare teamă de 
înfrângere, într-o atmosferă tulbure de scepticism molâu, fără 
multă încredere în propriul tău drept şi mai puţină încă în 
dreptul potrivnicului tău. Dacă acesta e aspectul ultimei 
înţelepciuni atunci viaţa e o enigmă şi mai mare decât o credem 
unii dintre noi. Am fost la un fir de păr de ultimul prilej ca să-mi 
spun şi eu cuvântul, şi mi-am dat, umilit, seama că, probabil, nu 
voi avea nimic de spus. Asta e pricina pentru care eu cred că 
acel Kurtz era un om neobişnuit. El a avut ceva de spus. Şi a 
spus! De când mi-am furişat şi eu ochii dincolo de viaţă, pricep 
mai bine sensul privirii sale aţintite, care nu putea vedea flacăra 
luminării, dar era destul de larg deschisă pentru a îmbrăţişa 
întregul univers, destul de pătrunzătoare pentru a se înfige în 
toate inimile, bătând în întuneric. Făcuse bilanţul. judecase: 
„Oroare...”! Era un om neobişnuit. La urrna urmei asta era 
expresia unui soi de credinţă; avea candoare, avea convingere; 
şoapta acelei credinţe avea o notă vibrantă de revoltă, avea 
chipul înspăimântător al unui adevăr întrezărit - un straniu 
amestec de dorinţă şi ură. Şi nu agonia mea mi-o aduc eu mai 
bine aminte. acea viziune vagă a unui cenuşiu plin de o durere 
fizică şi de o nepăsare deplină faţă de anihi' larea tuturor 
lucrurilor... ba chiar şi a însăşi durerii. Nu! Agonia sa îmi pare 
mie că am trăit-o. E adevărat, el a făcut ultimul pas, ela trecut 
peste prag, în timp ce mie mi s-a înga' duit să-mi trag îndărăt 
piciorul şovăielnic. Şi poate că în ast” stă toată deosebirea; 
poate că toată înţelepciunea, tot adevărul şi toată sinceritatea 
sunt concentrate în acea clipă fugară, cân<] păşim peste pragul 
nevăzutului. Poate! îmi place să cred & bilanţul meu nu s-ar fi 


concentrat într-o vorbă de dispreţ strt' vitor. Prefer strigătul 
său... îl prefer. Era o mărturisire! 

ctorie morală plătită cu nenumărate înfrângeri, cu spaime 
aznice, cu satisfacţii groaznice. Dar era o victorie.' De aceea m 
şi rămas leal faţă de Kurtz până la sfârşit, şi chiar mai târziu, 
înd, după multă vreme, am mai auzit încă o dată nu glasul său,i 
ecoul elocvenţei sale magnifice, ecou aruncat asupră-mi <Je un 
suflet străveziu şi pur, asemeni unei stânci de cristal. ]Slu, nu m- 
au îngropat, deşi mi-aduc aminte, ca prin ceaţă şi cu nespusă 
uimire, de un anumit răstimp din viaţa mea în care parcă am 
colindat printr-o lume ciudată, unde nu erau nici speranţe, nici 
dorinţe. M-am trezit îndărăt în oraşul acela jalnic, mâhnit de 
priveliştea oamenilor gonind pe străzi ca să-şi şterpelească ceva 
bani unii altora, ca să-şi înfulece mâncărurile lor spurcate, să-şi 
dea pe gât berea lor nesănătoasă, să-şi viseze visurile lor 
mărunte şi nătânge. Se vârau peste gândurile mele. Erau nişte 
nepoftiţi care mă scoteau din sărite cu pretenţia ler de a 
cunoaşte viaţa, deşi eram încredinţat că nu puteau să cunoască 
miezul lucrurilor aşa cum îl cunoşteam eu. Purtarea lor care era 
aceea a unor oameni obişnuiţi, văzându-şi de treburi cu liniştea 
unei siguranţe depline, mă revolta ca îngâmfarea ţanţoşă a 
neroziei faţă în faţă cu un pericol pe care nu e în stare să-l 
înţeleagă. N-aveam nici un fel de poftă să-i lămuresc, în schimb 
mi-era destul de greu să-mi ţin râsul când le vedeam feţele, 
iradiind, în chip stupid, importanţă. Trebuie să mai spun că nici 
nu mă simţeam în apele mele pe vremea aceea. Mergeam pe 
stradă clătinându-mă - trebuia să pun la punct anumite treburi - 
şi rânjeam acru la oameni deosebit de cumsecade. îmi dau 
seama că purtarea mea nu avea nici o scuză, dar pe vremea 
aceea aveam rareori temperatură normală, încercările scumpei 
mele mătuşi de a-mi „întări puterile” păreau să dea greş. Nu 
puterile mele aveau nevoie de îngrijire, ci imaginaţia mea avea 
nevoie de alinare. Păstram pachetul cu hârtii pe care mi-l 
dăduse Kurtz şi nu ştiam ce să fac cu el. Maică-sa niurise de” 
curând, îngrijită, după cum mi s-a spus, de logod-nica lui. într-o 
zi a venit la mine un bărbat bine ras, cu un aer oficial şi ochelari 
cu rame de aur, şi a început să mă cerce-eze, întâi pe ocolite, pe 
urmă ceva mai stăruitor, cu privire ceea ce îi plăcea să 
numească „anumite documente”. Nu 1 s-a părut curios, fiindcă 
mă luasem de două ori la harţă cu directorul tot din pricina asta. 


Refuzasem să-i încredinţez?!a* m*c” “îu”c” “in Pachetul lui 
Kurtz şi am luat aceeaşi şi faţă de ochelarist. Până la urmă 
acesta a început să amenințe, argumentând înflăcărat că 
marea,companie” avea drept la orice informaţie, cât de 
măruntă, asupra,teri toriilor” ei. Şi, zicea el, „cunoştinţele 
domnului Kurtz cu privire la regiunile neexplorate trebuie să fi 
fost, de bună seamă foarte întinse şi interesante. datorită marii 
sale priceperi şi împrejurărilor vitrege în care a fost pus, de 
aceea...” 

L-am asigurat că, deşi întinse, cunoştinţele domnului Kurtz 
nu se refereau la probleme de comerţ sau administraţie. A 
stăruit apoi în numele ştiinţei:Ar fi o pierdere incalculabilă dacă” 
etc. etc. l-am oferit raportul despre „Suprimarea moravurilor 
sălbatice”, fără acel post-scriptum care fusese rupt. L-a luat 
avid, dar a sfârşit prin a pufăi cu un aer dispreţuitor: 

— Asta nu este ceea ce suntem îndreptăţiţi să aşteptăm 
de la el. 

— Nu vă aşteptaţi la nimic altceva, i-am răspuns. Nu sunt 
decât scrisori particulare. 

S-a retras, amenințând cu anumite măsuri legale, şi nu l- 
am mai văzut de atunci; dar după două zile, alt individ, care 
mărturisea a fi vărul lui Kurtz, a ţinut stăruitor să afle toate 
amănuntele asupra ultimelor momente ale rudei sale. Mi-a dat 
întâm-plător să înţeleg că domnul Kurtz fusese de fapt un mare 
muzician. 

— Era făcut pentru succese mari, mi-a destăinuit omul 
care cred că era organist de profesie. 

Purta plete lungi, cenuşii, peste gulerul soios al hainei. 

Şi nu aveam motive să mă îndoiesc de afirmaţiile sale; dar 
nici până azi nu sunt în stare să vă spun care era profesiunea lui 
Kurtz, dacă o fi avut vreodată una, şi care era cel mai de seamă 
talent al său. îl luasem drept pictor scriind pentru ziare, sau aşa 
ceva, apoi drept un ziarist ştiind să picteze. dar chiar vărul său 
(cate priza tabac în timpul convorbirii) nu-mi putea spune ce 
fusese el cu adevărat. „Era un geniu universal”; iar eu am fost 
de aceeaşi părere în privinţa asta cu bătrânelul care, vorbind 
astfel, şi-a suflat zgomotos nasul în ditai basma, ca apoi să se 
retragă, tremurând senil, cu câteva scrisori de familie şi cu nişte 
însemnări fără importanţă. 


În sfârşit a picat şi un jurnalist dornic să afle câte ceva din 
soarta „scumpului coleg”. Acest vizitator mi-a mărturisit ca 
domeniul de activitate potrivit pentru Kurtz ar fi trebuit sa fie 
politica „de partea maselor populare”. Avea sprâncene drepte şi 
stufoase, păr ţepos tuns scurt, un monoclu legat cu că lată, şi, 
devenind tot mai expansiv, zaristul mi-a despărerea lui că bietul 
Kurtz nu era în stare să scrie un rând ca lumea 

— Dar, Doamne sfinte! dar cum putea omul acela să 
orbească! Electriza masele! Avea un crez! mă înţelegeţi 1. 

capacitate de a crede! Era în stare să creadă în orice! 

„n orice! Ar fi fost un conducător splendid al unui partid 
radicalist. 

— Ce partid? l-am întrebat. 

— Orice partid, a răspuns ziaristul. El era un. un extreNu 
credeam şi eu tot aşa? Fireşte, am încuviinţat. Nu cumva ştiam, 
m-a mai întrebat el, năpădit deodată de curiozitate, ce anume îl 
îndemnase să se ducă tocmai acolo? 

— Ba da, i-am răspuns şi i-am întins faimosul raport, cu 
gând să-l publice dacă ar fi crezut de cuviinţă. 

Şi-a aruncat grăbit ochii pe hârtie, mormăind tot timpul, a 
socotit,c-ar merge” şi şi-a văzut de drum, cu prada la subţioară. 

Am rămas aşa, până la urmă, cu un pacheţel subţire de 
scrisori şi cu portretul fetei. Mi s-a părut că era frumoasă. vreau 
să spun că avea o expresie frumoasă. Ştiu că şi lumina soarelui 
poate fi făcută să mintă, totuşi simţeai că nici o lumină şi nici o 
poză, oricât de ticluite, n-ar putea proiecta pe o figură suflul 
unei sincerităţi atât de delicate. Părea gata să se supună, fără 
nici o rezervă mintală, fără suspiciune, fără un gând egoist. M- 
am hotărât să mă duc şi să-i înapoiez chiar eu portretul şi 
scrisorile. Curiozitate? Da; ba poate şi alt simţământ. îmi 
scăpase printre degete tot ce-i aparținuse lui Kurtz: sufletul său, 
trupul său, staţia sa, planurile sale, fildeşul său, cariera sa... Mai 
rămâneau amintirea sa, logodnica sa şi aveam de gând să le 
încredinţez şi pe astea oarecum trecutului... să predau personal 
tot ce-mi rămăsese de la el acelei uitări care este ultimul cuvânt 
al soartei noastre a tuturora. Nu mă apăr. Nu-mi dădeam 
limpede seama de ceea ce simţeam cu adevărat, „oate că era 
imboldul unei lealităţi inconştiente sau împlinirea uneia dintre 
acele necesităţi ironice care se ascund în acţiunile vieţii 
omeneşti. Nu ştiu. Nu pot să spun. Dar m-am dus. 


Credeam că amintirea lui era ca orice altă amintire despre 
ţi; amintiri ce se strâng în viaţa fiecărui om. adică imsii vagi ale 
creierului peste care s-au proiectat umbrele în 

| 

| trecerea lor rugară ş i ultimă; dar înaintea unei uşi înalte 
impunătoare, printre casele maiestuoase ale unei străzi la fde 
liniştită şi gravă ca o alee de cimitir, am avut viziunea omu lui 
de pe targa deschizându-şi hrăpăreţ gura, vrând parcă s~ 
înghită tot pământul, cu toată omenirea. In momentul acela el 
era viu în faţa ochilor mei; viu, aşa cum fusese cândva o umbră 
nesăţioasă de măreţii aparente, de realităţi înfricoşa! toare; o 
umbră mai întunecată decât umbra nopţii şi drapată maiestuos 
în faldurile unei strălucitoare elocvente. Viziunea a părut să intre 
în casă, o dată cu mine: targa, purtătorii stafiei, gloata sălbatică 
de adoratori smeriţi, întunericul pădurilor, sticlirea apelor între 
meandrele sumbre, uruitul tobei ritmic şi înăbuşit, ca bătăile 
unei inimi. inimii întunecimilor cuceritoare. Era un moment de 
triumf al sălbăticiei, o năvală cotropitoare şi aprigă pe care 
trebuia s-o opresc, de unul singur, pentru ca să salvez alt suflet. 
Şi amintirea celor rostite de el acolo, departe, cu siluetele 
încornorate ce se vânzoleau la spatele meu, în vâlvătaia 
focurilor dinăuntrul pădurilor, frazele acelea trunchiate mi-au 
sunat din nou în auz, ca un ecou cobitor a rele, în simplitatea lor 
groaznică. îmi aduceam aminte chemarea lui blestemată, 
amenințările lui spurcate, proporţiile colosale ale dorințelor lui 
murdare, micimea, chinul, durerea furtunoasă a sufletului său. 
Şi o clipă mai târziu mi s-a părut că văd chipul acela recules şi 
molcom cu care mi-a spus într-o zi: „Maldărul ăsta de fildeş e cu 
adevărat al meu. Compania nu mi-a plătit nimic pentru el. L-am 
strâns singur, cu foarte mari riscuri personale. Mă tem c-or să 
încerce să spună că-i al lor. Hm. E o situaţie dificilă. Ce crezi că 
trebuie să fac? să mă împotrivesc? Ai? Eu nu vreau nimic alta 
decât dreptate. 

Nu voia decât dreptate! Nimic alta decât dreptate! 

Am sunat la uşa de mahon de la etajul întâi şi, pe când 
aşteptam, s-ar fi zis că mă privea el printr-un geam al uşii că mă 
învăluia în privirea aceea imensă, atotcuprinzătoare, 
îmbtăţişând, osândind, urând întregul univers. Mi s-a părut că 
aud strigătul acela şoptit: „Oroare! Oroare...!” 


Amurgul cobora. Am aşteptat într-un salon impresionant 
cu trei ferestre înalte de la podea până-n tavan, ca trei coloane 
drapate în falduri luminoase. Spetezele şi picioarele curbe ŞI 
aurite ale mobilei luceau cu unduiri vagi. Căminul înalt de 
marmură avea răceala şi albeaţa unui monument. Un pialt are 
adăsta masiv într-un ungher, cu luciri negre pe faţa-i etedă, 
asemenea unui sarcofag lustruit şi sumbru. O uşă înalta s-a 
deschis. s-a închis. M-am ridicat în picioare 

Femeia a înaintat, toată în negru, palidă la chip, plutind 
spre mine în înserare. Era în doliu. Trecuse mai mult de un an de 
la moartea lui, mai mult de un an de când sosise vestea; părea 
însă că-şi va aminti şi va rămâne pentru vecie în doliu. y[i'2i luat 
amândouă mâinile în mâinile ei şi a murmurat: 

— Auzisem c-o să veniţi. 

Am băgat de seamă că nu era foarte tânără. adică nu era 
o fetişcană. Avea o capacitate matură de fidelitate, de credinţă, 
de suferinţă. încăperea părea să se fi. întunecat mai mult, ca şi 
cum toată lumina tristă a acelui amurg înnorat s-ar fi strâns pe 
fruntea femeii. Părul blond, faţă palidă, tâmplele pure apăreau 
înconjurate de un nimb cenușiu, de sub care mă priveau ochii ei 
întunecaţi. Privirea lor era fără ascunzişuri, adâncă, 
încrezătoare, caldă. îşi purta chipul mâhnit ca şi cum ar fi fost 
mândră de acea durere, ca şi cum ar fi spus: „Eu. numai eu pot 
să-l jelesc aşa cum i se cuvine”. 

Dar chiar în timp ce ne strângeam mâinile, pe faţa ei se 
ivise o expresie de durere atât de adâncă, încât mi-am dat 
seama că era una dintre acele făpturi ce nu sunt 
jucăria,timpului”. Pentru ea, el murise cu o zi înainte. Şi, pe 
dumnezeul meu, impresia era atât de puternică, încât şi mie mi 
se părea că murise cu o zi înainte... ba nu... chiar în momentul 
acela. l-am văzut pe ea şi pe el în aceeaşi clipită, moartea lui şi 
jalea ei... da, am văzut jalea ei în chiar clipa morţii lui. 
înţelegeţi? l-am văzut împreună. i-am auzit împreună. Spusese, 
ţinându-şt îndelung suflarea: „Am supravieţuit”, pe când 
urechile mele încordate păreau să audă clar, o dată cu tonul ei 
de deznădăjduită durere, şoapta care făcea bilanţul eternei lui 
condamnări. Mă întrebam ce căutam acolo, cu un soi de panică 
în inimă, ca Şi când aş fi dat buzna într-un cuib de taine crude, 
absurde, nepotrivit pentru o făptură omenească. 


M-a condus spre un scaun. Ne-am aşezat. Am pus 
încetişor Pachetul pe o măsuţă iar ea şi-a lăsat mâna deasupra., 
~ L-aţi cunoscut bine? a murmurat după o clipă de tăcere 
dureroasă. 

Intimitatea se adânceşte repede acolo, i-am spus. L-am pe 
cât e cu putinţă unui om să cunoască pe altul. 

— Şi l-aţi admirat, a adăugat ea. Era imposibil să-l cunost' 
şi să nu-l admiri. Nu-i aşa? 

— Era un om neobişnuit, i-am răspuns într-o doară. Apoi, 
în faţa privirii ei rugătoare, care părea că pândeşte şi alte 
cuvinte pe buzele mele, am urmat: 

— Era imposibil să nu-l. 

— lubeşti, a încheiat ea nerăbdătoare, tăindu-mi firuj 
vorbei şi închizându-mi gura. Cât de adevărat! Cât de adevărat! 
Dar când te gândeşti că nimeni pe lume nu l-a cunoscut atât de 
bine ca mine. M-am bucurat de toată încrederea-i nobilă.' Eu l- 
am cunoscut cel mai bine! 

— L-aţi cunoscut cel mai bine, am repetat eu. 

Şi poate că aşa era. Dar cu fiecare cuvânt rostit, încăperea 
se făcea din ce în ce mai întunecată, şi numai fruntea ei netedă 
şi albă rămânea iluminată de flacăra nestinsă a credinţei şi a 
dragostei. 

— Aţi fost prietenul lui, a urmat ea. Prietenul lui, a repetat 
apoi ceva mai tare. Fără îndoială că aţi fost, dacă v-a încredinţat 
scrisorile şi v-a trimis la mine. Simt că pot să vorbesc cu 
dumneavoastră... şi, ah! trebuie să vă vorbesc. Aş dori ca 
dumneavoastră. dumneavoastră care aţi auzit ultimele lui 
cuvinte... aş vrea să ştiţi că am fost vrednică de el... Asta nu-i 
mân-drie. Da! Sunt mândră să-mi dau seama că l-am înţeles mai 
bine decât oricine pe pământ. aşa-mi spunea chiar el. Şi de când 
a murit mama lui, eu nu mai am pe nimeni... pe nimeni... ca 
să... ca să... 

O ascultam. întunericul se adâncea. Nu eram nici măcar 
sigur că-mi dăduse pachetul care trebuia. Bănuiam că el voise 
mai curând să-mi dea în grijă alte hârtii, pe care, după moartea 
lui, le văzusem în mâna directorului; le cerceta sub lampă. ŞI 
fata vorbea de zor, uşurându-şi durerea, fiind sigură de simpatia 
mea; vorbea aşa cum un om însetat poate să bea, Auzisem că 
logodna cu domnul Kurtz nu fusese pe placul familiei ei. Nu era 
destul de bogat sau cam aşa ceva. Şi, într* adevăr, nu ştiu dacă 


n-a fost sărac toată viaţa. îmi dăduse sa înţeleg că fusese mânat 
acolo de sila lui de sărăcie. 

— Cine nu i-ar fi prieten după ce-l auzea măcar o dată 
vor-' bând? spunea ea. Atrăgea oamenii spre el, scoțând la 
luimna ce era mai bun în ei. S-a uitat lung la mine. Este darul 
celor mari, a urmat ea şi sunetul glasului scăzut părea 
întovărăşii de toate ecourile pline de mister, disperare şi durere 
pe car 

| auzisem în viaţă. susurul apelor, foşnetul copacilor legă' 
naţi de vânt, murmurul gloatelor, răsunetul stins al vorbelor 
irigate departe, şoapta unui glas dincolo de o veşnică 
întunecime. Dar l-aţi auzit! Dumneavoastră ştiţi! a spus ea. 

— Da, ştiu, am spus, cu ceva ca o deznădejde în inimă, 
dar plecându-mi capul înaintea crezului care o însufleţea, 
înaintea acelei mari iluzii mântuitoare care strălucea cu o scân- 
teiere nepământească în întuneric, în întunericul triumfător de 
care n-aş fi putut s-o apăr... de care n-aş fi putut să mă apărnici 
eu... 

— Ce pierdere pentru mine. pentru noi! s-a corectat 
singură, cu o frumoasă generozitate. Apoi a adăugat într-un 
murmur: Pentru omenire. 

Printre ultimele licăriri ale amurgului am zărit sticlirea 
ochilor ei plini de lacrimi... de lacrimi care nu cădeau. 

— Am fost foarte fericită. foarte norocoasă. foarte 
mândră... a urmat ea. Prea norocoasă. Prea fericită dar numai 
pentru o clipă. Şi acum sunt nefericită pentru. pentru toată 
viaţa. 

S-a ridicat; părul ei blond părea să strângă toate 
rămăşiţele luminii într-un luciu de aur. M-am ridicat şi eu. 

— Şi din toate astea, a continuat îndurerată, din tot ce a 
făgăduit, din toată măreţia lui, din mintea lui generoasă, din 
inima lui nobilă, n-a rămas nimic. nimic decât o amintire. 
Dumneavoastră şi cu mine. 

— O să ne aducem întotdeauna aminte de el, am 
completat eu repede. 

— Nu! a strigat ea. E cu neputinţă ca toate astea să se 
piardă... ca astfel de viaţă să fie sacrificată pentru a nu lăsa 
nimic... nimic decât durere. Dumneavoastră ştiţi ce planuri 
uriaşe avea. Le cunosc şi eu... poate că nu eram în stare să *e 


pricep. dar alţii le pricepeau. Ceva trebuie să rămână. Măcar 
cuvintele lui... cuvintele lui n-au murit! 

~ Cuvintele lui au să rămână, am spus eu. 

— Şi pilda lui, a şoptit ea ca pentru sine. Oamenii se uitau 
Cu stimă la el... bunătatea lui se reflecta în orice act. Pilda lui. — 
într-adevăr, am spus. Şi pilda lui... Da, pilda lui! Uitasem asta. 

~ Eu, însă, nu! Eu nu pot... nu pot să cred... nu încă. Nu 
Pot să cred că n-o să-l mai văd niciodată... că nimeni „* să-l mai 
vadă niciodată, niciodată, niciodată. 

Şi-a întins braţele înainte ca după cineva care se retrag 
braţe înveşmântate în negru şi cu mâini palide, încleştate, spV 
dunga de lumină ce pălea în fereastră. 

„Să nu-l mai vezi niciodată!” Eu îl vedeam însă destul de 
bine. O să văd această stafie vorbitoare câte zile oi mai avea-am 
s-o văd şi pe ea. Umbră tragică şi familiară, semănând ui acest 
gest cu cealaltă umbră, de asemeni tragică, şi acoperită de vrăji 
neputincioase; şi aceea îşi întindea braţele goale, tuciurii 
deasupra sclipirii acelui fluviu infernal, fluviul întunericului 

A spus deodată, foarte încet: 

— A murit aşa cum a trăit. 

— Sfârşitul său, am spus eu simțind o mânie surdă 
învolbu-rându-se în mine, a fost pe deplin vrednic de viaţa lui. 

— Şi eu n-am fost lângă el, a murmurat ea. 

Mânia mi s-a topit în faţa unui simţământ de nesfârşită 
milă. 

— Tot ce s-a putut face. am mormăit eu. 

— Vai, dar eu am crezut în el mai mult decât oricine pe 
lume. mai mult chiar decât mama lui, mai mult chiar decât... el 
însuşi. Avea nevoie de mine! De mine! Aş fi păstrat ca peo 
comoară fiecare suspin, fiecare cuvânt, fiecare semn, fiecare 
privire. 

Am simţit o gheară rece pe piept. 

— Nu trebuie... nu... am bolborosit eu, surd. 

— lertaţi-mă, vă rog. Am. am jelit atâta în tăcere... în 
tăcere. Dumneavoastră aţi fost lângă el... până la sfârşit? Mă 
gândesc la singurătatea lui. Nimeni lângă el care să-l înţeleagă 
aşa cum l-aş fi înţeles eu. Poate că nimeni care să audă. 

— Până în ultima clipă, i-am spus cu glas şovăielnic. Am 
auzit ultimele lui cuvinte. 

M-am oprit înfricoşat. 


— Spuneţi-mi-le, vă rog, a murmurat cu un ton de-ţi sfâşia 
inima. Aş vrea... aş vrea. ceva. ceva... cu care să-mi duc zilele. 

Era cât pe-aci să-i strig: „Nu le auzi?” Amurgul le repeta în 
jurul nostru; era o şoaptă stăruitoare ca un ison, o şoaptă ce se 
stârnea amenințătoare ca prima şoaptă a vântului când 
răbufneşte: „Oroare! Oroare...!”. 

— Ultimul său cuvânt... ca să-mi duc zilele, stăruia ea- 
Dumneavoastră nu înţelegeţi că l-am iubit. l-am iubit l-am iubit. 

M-am recules cât am putut şi am spus rar: 

— Ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost. numele 
dumneavoastră. 

Am auzit un suspin uşor, apoi inima mi s-a oprit, ca 
înjunghiat de un strigăt fericit, groaznic, un strigăt de triumf 
neînchipuit şi de nespusă durere. 

— Da, ştiam asta. eram sigură. 

Ştia asta. Era sigură. Am auzit-o plângând. îşi îngropase 
fata în mâini. Mi s-a părut că toată casa o să se prăbuşească şi 
că cerul o să-mi cadă pe cap înainte să pot scăpa de acolo. Dar 
nu s-a întâmplat nimic. Cerurile nu se prăbuşesc pentru astfel 
de fleacuri! Şi mă întreb: S-ar fi prăbuşit cerul oare dacă i-aş fi 
făcut lui Kurtz dreptatea ultimă care i se cuvenea? Nu-mi 
spusese el că nu voia decât dreptate? Dar n-aş fi putut! N-aş fi 
putut să-i spun ei adevărul. Ar fi fost prea negru. prea de tot 
negru. 

Marlow s-a oprit şi a rămas locului fără contur, tăcut, ca un 
Buddha afundat în gânduri. Câteva clipe n-a mişcat nimeni. 

— Am pierdut primul flux, a spus deodată directorul. Mi- 
am ridicat capul. Largul mării era zăvorit de un banc de nori 
negri, iar apele fluviului liniştit, ducând departe, spre toate 
capetele pământului, curgeau sumbre sub un cer ca de plumb. 
curgeau, părând să se îndrepte spre inima inimii unei uriaşe 
întunecimi. 

UN AVANPOST AL PROGRESULUI 

| 

Doi albi aveau în sarcina lor Staţia comercială. Kayerts, 
şeful, era scurt şi gras; Carlier, adjunctul, era înalt, cu capul 
mare şi torsul foarte robust, cocoţat pe o pereche de picioare 
subţiri. Al treilea membru al administraţiei era un negru din 
Sierra Leone; susţinea în dreapta şi în stânga că pe el îl cheamă 
Henry Price, dar băştinaşii din josul râului îi dăduseră, din cine 


ştie ce pricină, numele de Makola şi aşa îl ştiau toţi cei cu care 
se întâlnea în pribegiile lui prin ţară. Vorbea englezeşte şi 
franţuzeşte cu un accent cântat, avea scriere frumoasă, se 
pricepea la contabilitate şi îndrăgea, în străfundul inimii, cultul 
„duhuri! lor rele”. Nevastă-sa era o negresă din Loanda, foarte 
mătăhă-loasă şi foarte gălăgioasă. în bătătura locuinţei lui joase, 
ca un şopron, trei plozi se zbenguiau la soare. Tăcut şi posac, 
Makola dispreţuia pe cei doi oameni albi. El avea în grijă o 
magazie mică de lut, cu acoperiş de buruieni uscate şi pretindea 
să ţină socoteala, cum se cuvine, la mărgelele, stămburile, 
basmalele roşii, sârma de alamă şi alte mărfuri pe care le 
conţinea. Alături de magazie şi de coliba lui Makola se mai afla o 
singură clădire mare, în partea desţelenită a staţiei. Era îngrijit 
construită, din trestie, cu o verandă pe câteşipatru părţi. Avea 
înăuntru trei odăi: una la mijloc unde se stătea peste zi, 
mobilată cu doua mese butucănoase şi câteva scaune. Celelalte 
două erau dormitoarele oamenilor albi. Fiecare avea, drept 
mobilă, un pat Ş| o reţea împotriva ţânţarilor. Podeaua era 
ticsită cu lucruri aparţinând albilor: cutii deschise şi pe jumătate 
golite, îmbrăcăminte orăşenească, bocanci vechi, fel de fel de 
obiecte neglijai-stricate, din care se adună pe nesimţite, 
grămezi, în jurul oamen-nilor dezordonaţi. Mai exista şi un mic 
locaş de reculegere îS oarecare depărtare de clădiri. înăuntru, 
sub o cruce înaltă ŞI 

SujH j parte de a mai sta dreaptă, odihnea omul care 
văzuse înceuUful tuturor acestor lucruri, cel care pusese la cale şi 
veghease construirea acestui avanpost al progresului. în ţara sa, 
fusese un pictor fără succes care, sătul să tot gonească după 
faimă u stomacul gol, se aciuise aici datorită unor protectii 
înalte. 

pusese primul şef al staţiei. 

Makola, cu indiferența sa de tipul,v-am spus eu”, l-a văzut 
pe energicul artist murind de friguri în casa abia terminata. Apoi 
a rămas pentru un timp singur cu familia lui, cu registrele lui, şi 
cu „Duhul răului',, care domneşte asupra pă-niântutilor de sub 
ecuator. Se înţelegea foarte bine cu dumnezeul ăsta al lui. Poate 
că îl îmbunase, făgăduindu-i mai mulţi albi care să-i fie, în 
curând, oferiţi drept jucărie. în orice caz, când directorul,Marii 
companii comerciale” a sosit pe un vapor semănând a 
cogeamite cutie de sardele peste care fusese trântită o baraca 


teşită, a găsit staţiunea în ordine şi pe Makola, ca de obicei, 
harnic şi taciturn. Directorul a pus să se înfigă o cruce pe 
mormântul primului agent comercial şi l-a numit în post pe 
Kayerts. Carlier a fost confirmat ca adjunct. Directorul era un 
bărbat neîndurător şi priceput, care, uneori, îşi îngăduia un 
umor sumbru, abia simţit. Le-a ţinut o cuvin-tare lui Kayerts şi 
Carlier, scoțând în relief aspectul promiţător al staţiei lor. Cel 
mai apropiat post comercial se găsea cam la trei s'ute de mile 
depărtare. Era pentru ei un prilej excepţional să se distingă şi să 
realizeze câştiguri din comerţ. Această numire era o favoare ce 
se făcea unor începători. 

Kayerts se simţi mişcat până la lacrimi de bunătatea 
directorului. Va încerca, spuse el, să-şi dea toată osteneala ca să 
îndreptăţească încrederea măgulitoare a directorului etc. etc. 
Kayerts fusese funcţionar în Administraţia Telegrafelor Şi Ştia să 
se exprime cum se cuvine. Carlier, un fost subofițer într-o 
armată ce se bucurase de garanţii de nonagresiune din Partea 
mai multor puteri europene, era mai puţin impresionat. Dacă 
vor fi comisioane de încasat, cu atât mai bine; şi, aruncân-du-şi 
privirea îmbufnată peste râu, peste păduri, peste tufărişul „e 
nepătruns care părea să reteze staţia de restul lumii, se 
mulţumi să bombănească mofluz; 

— Om vedea noi, curând de tot! 

A doua zi, după ce a aruncat pe mal câteva baloturi de 
bum-“ac şi câteva lăzi cu provizii, vaporul-tinichea a luat-o din 
loc, Pentru a nu se întoarce decât după şase luni. Pe punte, 
direcse torul şi-a dus mâna la şapca în chip de salut către cei doi 
as care stăteau pe mal fluturându-şi pălăriile; apoi, întorcândy.'* 
către un vechi slujitor al „Companiei” în drum spre central”6 i-a 
spus: 

— la priveşte la ăştia doi imbecili. Trebuie să fie nebunia 
centru, ca să-mi trimită asemenea specimene! Le-am spu' 
indivizilor să planteze o grădină de zarzavat, să construiască 
clădiri şi îngrădituri noi, să amenajeze un loc de debarcare Pun 
rămăşag că n-or să facă nimic! N-or să ştie nici cum să înceapă. 
Totdeauna am gândit că staţia de pe râul ăsta nu-i de nici un 
folos, aşa că-s tocmai nimeriţi pentru aşa ceva! 

— Or să se dea ei pe brazdă aici, a răspuns veteranul, 
zâm-bind liniştit. 


— în tot cazul, şase luni am scăpat de ei, făcu directorul. 
Cei doi albi au urmărit din ochi vasul până când a ocolit cotul 
râului, apoi au urcat braţ la braţ malul şi s-au întors la staţie. 
Erau de puţină vreme în ţara aceasta vastă şi întunecata; până 
atunci, se aflaseră numai în mijlocul altor oameni albi, sub 
ochiul şi îndrumarea superiorilor. lar acum, nepăsători fiina ia 
freamătul subtil al naturii, se simțeau foarte singuri văzându-se 
deodată lăsaţi, de capul lor, faţă în faţă cu sălbăticia; o 
sălbăticie devenită mai stranie, mai neînţeleasă, prin licăririle 
misterioase ale vieţii pline de vlagă pe care i-o ghiceai. Ei erau 
cu desăvârşire neînsemnaţi şi incapabili; existenţa lor devenea 
posibilă numai datorită înaltei organizări a mulțimilor civilizate. 
Puţini oameni îşi dau seama că viaţa lor, esenţa însăşi a 
caracterului lor, capacitatea şi îndrăzneala de care dau dovadă 
sunt doar expresia încrederii lor în siguranţa mediului 
înconjurător. Curajul, calmul, încrederea, emoţiile şi principiile, 
orice gând însemnat sau neînsemnat aparţin, nu individului, ci 
mulţimii; mulţimii care crede orbește în forţa de neînvins a 
instituţiilor şi a moralei sale, în puterea poliţiei şi a opiniei 
publice. Dar contactul brusc cu barbaria neaoşă, nealterată, cu 
natura primitivă şi cu omul primitiv stârneşte în inimă tulburări 
neaşteptate, adânci. La sentimentul că eşti singurul din felul 
tău, la percepţia clară a singurătăţii gândurilor şi senzaţiilor 
taie» la absenţa acelui „obişnuit” care înseamnă siguranţă, se 
adaugă prezenţa acelui „neobişnuit” care înseamnă pericol; o 
sugestie vagă, nebănuită şi respingătoare, a cărei năvală 
tulburătoare întărită imaginaţia şi oboseşte nervii civilizaţi ai 
nerodului» la fel ca şi pe ai înţeleptului. 

JCayerts şi Carlier umblau braţ la braţ strângându-se unul 
ijpgă altul, asemeni copiilor în întuneric; şi aveau acelaşi 
bănuieşti pe jumătate imaginar. Sporovăiau de zor pe ton 
familiar: 

— Staţia noastră e frumuşel situată, spuse unul dintre ei. 
Celălalt încuviinţă cu entuziasm, stăruind cu amănunte asupra 
frumuseţii aşezării. Trecură apoi pe lângă mormânt: 

— Săracu' de el! a zis Kayerts. 

— A murit de friguri, nu-i aşa? mormăi şi Carlier oprin-du- 
se brusc. 


— Ce vrei, răspunse Kayerts indignat, am auzit că 
individul nu se ferea de loc de soare! Clima de aici nu-i cu nimic 
mai rea decât la noi atâta timp cât nu stai în soare, aşa spun 
toţi. Auzi, Carlier? Eu sunt şef aici şi ordinul meu e ca nu cumva 
să stai în soare! 

Îşi afirma superioritatea în glumă, dar în fond vorbea 
serios. La gândul că ar fi trebuit, poate, să-l îngroape pe Carlier 
şi să rămână singur, îl treceau fiorii. Simţi deodată că acel 
Carlier îi era mai preţios acolo, în mijlocul Africii, decât putea să- 
i fie un frate, oriunde în altă parte. lar Carlier, prinzând spiritul 
celor auzite, execută deodată un salut militar, răspunzând cu 
glas voios: 

— Am înţeles! La ordin, s' trăiţi dom' şef! 

Apoi a izbucnit în râs, l-a bătut uşor pe Kayerts pe spinare 
şi a urmat: 

— Să vezi că viaţa o să ne treacă uşor aici! Stăm frumuşel 
şi strângem fildeşul pe care o să-l aducă sălbaticii ăştia! La 
urma urmelor ţara asta îşi are şi părţile ei bune. 

Râseră amândoi în gura mare pe când Carlier gândea: 

— Bietul Kayerts; i-aşa de gras şi de bolnăvicios! Ar fi 
groaznic să trebuiască să-l îngrop aici... E un om pe care-l 
respect. 

Şi aşa, înainte să ajungă la veranda locuinţei au început 
să-şi spună unul altuia: „dragul meu”. 

În prima zi au făcut multă treabă foindu-se de colo-colo cu 
ciocane, cuie şi cu stambă roşie, ca să pună perdelele, şi să-şi 
aranjeze o locuinţă comodă şi plăcută, hotărâți fiind să se 
instaleze confortabil pentru noua lor viaţă. O sarcină, însă, ta 
depăşea puterile lor! Ca să te iei cu adevărat la trântă, Şi cu 
cerinţe pur materiale, e nevoie de mai multă seni» nătate a 
minţii şi de mai multă cutezanţă înaltă dectt îşi inc puise, în 
general, oamenii. Nicicând două fiinţe omeneşti n fuseseră mai 
nepotrivite pentru astfel de luptă! Societatea nu din dragoste, 
dar din pricina nevoilor sale ciudate, avuses' grijă de aceşti doi 
oameni; nu le îngăduise nici o independentă de gândire, nici o 
iniţiativă, nici o abatere de la rutină; şt n'u le-o îngăduise sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea. Puteau să trăiască numai cu 
condiţia de a fi nişte maşini. lar acum ieşiţi de sub grija 
ocrotitoare a unor oameni cu tocul după ureche sau cu fireturi la 
mânecă, erau ca nişte prizonieri care liberaţi după mulţi ani de 


captivitate, nu mai ştiu ce să facă cu libertatea lor. Nici ei nu se 
pricepeau cum să-şi folosească însuşirile, amândoi nefiind în 
stare, din lipsă de practică, de nici o iniţiativă proprie, de nici un 
gând independent. După două luni, Kayerts spunea adesea: 

— Dacă n-ar fi. fost Melie a mea, nu m-ai fi prins pe aici! 
Melie era fiica lui. El renunţase la postul pe care-l avea în 
„Administraţia Telegrafelor” deşi fusese foarte fericit acolo timp 
de şeptesprezece ani, numai ca să'i facă fetei o zestre. Nevastă- 
sa murise şi copilul fusese crescut de surorile lui. îi părea rău 
după străzile, caldarâmul, cafenelele, prietenii lui de atâţia ani; 
după toate lucrurile pe care le văzuse zi de zi; după toate 
gândurile stârnite de ambianta familiară. gânduri care nu cer 
sforţări, gânduri monotone şi liniştite de funcţionar public; îi 
părea rău şi după toate bârfeliie, micile duşmănii, înţepăturile 
blajine şi glumele mărunte ale birourilor publice. La rândul lui, 
Carlier spunea: 

— Dacă aş fi avut un cumnat cumsecade, să fi fost el un 
om cu inimă, n-aş fi eu aici! 

După ce părăsise armata, devenise atât de odios familiei 
din pricina lenei şi a insolenţei, încât un cumnat, scos din fire, 
făcuse sforţări supraomeneşti ca să-i facă rost de o slujbă de 
agent clasa a doua, în acea „Companie comercială”. Fără nici o 
lăscaie în buzunar, fusese nevoit să primească acest mijloc de 
trai îndată ce înţelesese limpede că nu mai putea stoarce nimic 
de la rudele lui. El, ca şi Kayerts, regreta viaţa de mai înainte. 
Regreta zăngănitul săbiei şi al pintenilor, în după' amiezele 
frumoase, glumele cazone, fetele din orăşelele de garnizoană; 
apoi, pe lângă toate astea, îl mai rodea şi alt necaz: era, fără 
îndoială, un nedreptăţit. Asta îl făcea, câteodată, ursuz. Dar cei 
doi bărbaţi se simțeau bine unul cu celălalt) legaţi prin nerozia şi 
lenea lor comună. Amândoi nu făceau nimic, dar absolut nimic, 
şi erau bucuroşi de trândăvia pentru care erau plătiţi. Apoi, cu 
timpul, ajunseseră să nutrească şi ceva ca o afecţiune, unul 
pentru celălalt. 

Trăiau ca orbii într-o încăpere mare, conştienţi numai de 
ceea ce venea în contact direct cu ei (şi nici atunci pe deplin 
conştienţi), nefiind în stare să vadă măcar aspectul general al 
lucrurilor. Râul, pădurea, tot ţinutul acela întins şi fremă-tând de 
viaţă era ca un gol imens. Nici lumina strălucitoare a soarelui nu 
le dezvăluia nimic pe înţelesul lor. Lucrurile se iveau şi piereau 


din raza lor vizuală, fără de legături între ele, fără de ţel. Râul 
părea să vină de „niciunde” şi să se îndrepte „nicăieri”. Curgea 
printr-un hău. Din hăul ăsta veneau când şi când piroge, apoi 
oameni cu sulițe în mâini umpleau deodată curtea staţiei. Erau 
goi, de-un negru lucios ca smoala, împodobiţi cu scoici ca de 
zăpadă şi cu fire de alamă lucitoare; aveau braţe şi coapse 
perfecte. Vorba lor era o bolboroseală zgomotoasă, aspră; se 
mişcau demn, armonios şi săgetau priviri repezi, sălbatice, din 
ochii lor uimiţi şi fără de astâmpăr. Războinicii aceia se aşezau 
pe vine în şiruri lungi, pe câte patru rânduri sau mai multe, în 
faţa verandei, în timp ce căpeteniile lor se tocmeau ore întregi 
cu Makola pentru un colţ de elefant. Kayerts stătea pe scaun şi 
privea jos, la tocmeală, neînţe-legând nimic. Se holba la ei cu 
ochii lui rotunzi, albaştri, şi-l chema pe Carlier: 

— Hei, vino şi priveşte! priveşte la ăla de colo... şi la 
celălalt, din stingă. Văzut-ai vreodată asemenea mutră?... Zău, 
ce bestie caraghioasă! 

Carlier se umfla răsucindu-şi mustaţa şi, trăgând dintr-o 
pipă scurtă de lemn, îndesată cu tutun din regiune, spunea, 
privind de sus şi binevoitor spre băştinaşi: 

— Frumoase animale! Au adus ceva os? Da? Păi era şi 
timpul! Priveşte la muşchii ăluia... al treilea de la sfârşit. Nu prea 
mi-ar plăcea să-mi tragă un pumn în nas. Braţe pe cinste dar 
picioarele nu fac parale de la genunchi în jos. N-ai Putea face 
cavalerişti din ei. 

Şi după ce-şi arunca ochii, cu satisfacţie, asupra propriilor 
lui gambe, încheia invariabil: 

— Uf! Tare mai put! Dumneata, Makola! la turma asta?i 
du-o la fetiş. (în toate staţiile magazia era numită „fetiş”! din 
pricina, poate, a duhului civilizator dinăuntru): dă-le câte ceva 
din gunoaiele pe care le ai acolo. Aş vrea să-l văd rria' degrabă 
plin cu fildeş, decât cu zdrenţe. Kayerts încuviinţa. 

— Da, da. Du-te şi isprăveşte de pălăvrăgit acolo, domnule 
Makola. Când vei fi. gata, vin şi eu numaidecât, ca să cântărim 
colții. Trebuie wsă luăm bine seama. Apoi, întorcându-se către 
tovarăşul său: Asta-i tribul care trăieşte în josul râului; straşnic 
de aromaţi! Mi-aduc aminte c-au mai fost o dată aici înainte. 
Auzi ce hărmălaie? Mult mai trebuie să înghită omu în scârnăvia 
asta de ţară! Mie-mi plesneşte capu! 


Asemenea vizite fructuoase erau rare. Zile de-a rândul cei 
doi pionieri ai comerţului şi progresului se tot uitau la curtea lor 
goală în strălucirea vibrantă a soarelui la zenit. în josul malului 
înalt, râul curgea tăcut mai departe, scânteietor şi liniştit. Pe 
plajele din mijlocul vadului, hipopotamii şi aligatorii se lăfăiau la 
soare, unii lângă alţii. Şi, împrejurul micului petec de pământ 
desţelenit al staţiei comerciale, se întindeau peste tot, departe, 
păduri uriaşe, ascunzând în tăcerea grăitoare a măreției lor 
mute fatalele urzeli ale unei vieţi fantastice. Cei doi bărbaţi nu 
înțelegeau nimic, nu se gândeau la nimic decât să treacă zilele 
care-i despărţeau de întoarcerea vaporului. Predecesorul lor le 
lăsase câteva cărţi ferfeniţite. S-au agăţat de acele nefericite 
romane şi, cum nu citiseră niciodată nimic asemănător, 
noutatea i-a surprins şi înveselit. Apoi, zile întregi, au urmat 
discuţii nesfârşite asupra păţaniilor şi personajelor. în miezul 
Africii au făcut cunoştinţă cu Richelieu şi cu d'Artagnan, cu 
„Ochiul Şoimului” şi cu Moş Goriot şi cu încă mulţi alţii. Toate 
aceste personaje închipuite au devenit subiecte de discuţii ca şi 
cum ar fi fost nişte prieteni vii. Nu dădeau crezare virtuţilor lor, 
le suspectau ţelurile, le condamnau succesele; erau scandalizaţi 
de duplicitatea lor sau se îndoiau de atâta curaj. înşiruirea 
crimelor îi umplea de indignare, pe când pasajele duioase sau 
patetice îi mişcau profund. Carlier îşi dregea glasul şi spunea cu 
ton soldăţesc: 

— Ce prostii! 

Kayerts, cu ochii lui rotunzi, scăldaţi în lacrimi, cu obrajii 
grăsuni tremurând, se freca pe capul chel şi declara: 

— E o carte splendidă! Nici nu-mi trecea prin gând că Pe 
lume există oameni atât de minunaţi! 

Au mai găsit şi un număr vechi al unui ziar din patrie- 
Tipăritura aceea dezbătea într-un limbaj înalt ceea ce îi plăcea g 
numească: „Expansiunea noastră colonială”. Vorbea pe jarg 
despre drepturile şi îndatoririle civilizaţiei, despre cauza cfântă a 
muncii civilizatoare şi ridica în slavă meritele acelora care 
pleacă în depărtări, ca să aducă lumină şi credinţă şi bunăstarea 
negoţului în locurile întunecate de pe pământ. Carlier şi Kayerts 
citeau, se minunau şi începeau să aibă mai multă încredere în 
ei. într-o seară, Carlier rosti cu un gest larg al braţului: 

— Peste o sută de ani, aici o să fie, poate, un oraş. Diguri 
şi magazine şi cazărmi şi... şi cafenele cu biliard. Civilizație, 


domnule, şi virtute şi... şi de toate. Şi pe urmă cetăţenii or să 
citească precum că doi indivizi de treabă, Kayerts şi Carlier au 
fost primii oameni civilizaţi care au trăit chiar pe locuşorul ăsta! 

Kayerts încuviinţa din cap: 

— Da, şi e o mângâiere să te gândeşti la toate astea! 
Păreau să ii uitat pe răposatul lor predecesor; dar într-o zi, 
Carlier s-a dus dis-de-dimineaţă şi a înţepenit iar crucea, dându-i 
o poziţie verticală. 

— Mă făcea să privesc cruciş de câte ori treceam pe acolo, 
i-a explicat el lui Kayerts, la cafeaua de dimineaţă. Mă făcea 
saşiu, aşa de rău era aplecată. Dar am înfipt-o eu drept de tot! 
Şi zdravăn, fii pe pace! M-am agăţat cu amândouă mâinile de 
crucişetură. Nu clinteşte. Da, da, am făcut o treabă bună! 

Din când în când Gobila venea să-i vadă. Gobila era 
căpetenia satelor din vecinătate. Era un bătrân cărunt, uscăţiv 
Şi negru, cu o tolă albă în jurul şalelor şi o piele răpănoasă de 
panteră atârnându-i pe spinare. Se apropia făcând paşi mari cu 
picioarele-i scheletice şi legănând un băț cât el de lung; când 
intra în încăperea cea mare a staţiei se aşeza pe vine în partea 
stingă a uşii. Stătea acolo privind la Kayerts şi se apuca uneori şi 
vorbească fără ca celălalt să înţeleagă o iotă. lar Kayerts « 
spunea din când în când, fără să-şi curme treburile: 

— Cum merge, măi moşulică? 

Îşi zâmbeau unul altuia. Celor doi albi le era drag de ară- 
tarea aceea bătrână şi ciudată şi îi spuneau: Moş Gobila. 
Atitudinea lui Gobila era părintească şi părea că, într-adevăr, 
iubeşte Pe toţi albii. Toţi i se păreau a fi foarte tineri, 
semănândleit unul cu *kl (afară doar de statură), şi mai ştia că 
erau cu toţii fraţi între ei şi, de asemenea, nemuritori. Moartea 
pictorului c fusese primul om alb cunoscut mai îndeaproape, nu- 
i:cjru e cinase credinţa, fiind pe deplin convins că străinul alb se 
pr făcuse doar ca moare şi că se lăsase îngropat dintr-un îndern 
misterios al său, pe care n-avea nici o noimă să-l cercetez Poate 
că în felul ăsta pleca acasă, în ţara lui? în tot caztf aceştia doi de 
acum erau fraţii săi, iar el, Gobila, îşi trece-asupra lor dragostea- 
i ciudată. Cei doi albi răspundeau acestu” simţământ într-un 
anume fel: Carlier îl bătea pe spinare Şj aprindea mereu 
chibrituri ca să-l distreze. Kayerts era oricine! gata să-l lase să 
miroasă din sticla lui de amoniac. Pe scurt se purtau aidoma cu 
cealaltă făptură albă, care se ascunsese într-o gaură, în pământ. 


Gobila îi cerceta cu luare-aminte. Poatt că cei doi erau aceeaşi 
fiinţă cu celălalt. sau numai unul dintre ei? Nu putea şti. adică 
limpezi misterul; dar rămânea mereu prietenos. Ca urmare a 
acestei prietenii femeile din satul lui Gobila veneau la şir, una 
după alta, prin iarba ca trestia, aducând în fiecare dimineaţă la 
staţie păsări şi cartofi dulci şi vin de palmier şi, câteodată, o 
capră. Compania nu aproviziona niciodată staţiile cum se cuvine 
şi agenţii comerciali aveau nevoie pentru traiul lor de acele 
resurse locale. Oamenii noştri le obțineau prin bunăvoința lui 
Gobila şi trăiau bine. Când şi când, unul dintre ei se îmbolnăvea 
de friguri; celălalt îl îngrijea atunci blând şi devotat. Nu se 
gândea mult la asta. Boala îi lăsa mai slăbiţi şi cu o înfăţişare 
schimbată în rău. Carlier avea ochii duşi în fundul capului şi 
devenea certăreţ. Kayerts avea o faţă trasă, fleşcăită şi 
pântecele balonat, ceea ce-i dădea un aspect grotesc. Dar cum 
erau tot timpul împreună. nu-şi dădeau seama de schimbarea 
treptată a înfăţişării ca şi a dispoziţiei lor sufleteşti. 

Au trecut aşa cinci luni. 

Apoi, într-o dimineaţă, pe când Kayerts şi Carlier leneveau 
pe scaunele de pe verandă şi vorbeau despre vizita apropo a 
vaporului, un pâlc de oameni înarmaţi s-au ivit din pădure, 
înaintând spre staţie. Erau străini prin acea parte a locului-înalţi, 
zvelţi, înfăşuraţi, potrivit portului lor de baştină. în pânză 
albastră cu ciucuri din cap până la călcâie, purtau flinte pe 
umărul drept şi gol. Maleola dăduse semne de nelinişte î! se 
repezise afară din magaiie (unde-şi petrecea mai tot timp11”' ca 
să-i întâmpine pe oaspeţi. Aceştia au intrat în curte şi aU 
aruncat împrejur priviri cercetătoare, de batjocură. Conducă 
torul lor, un negru vânjos şi hotărât, cu ochii injectaţi de sânge, 
s,a oprit în faţa verandei şi ]e-a ţinut albilor o lungă cuvântare. a 
gesticulat îndelung, apoi şi-a curmat brusc vorba. 

Ceva în intonaţia, în răsunetul frazelor sale lungi, i-a sur- 
prins pe cei doi albi. Era ca o reminiscență a ceva dacă nu chiar 
familiar, oricum apropiat de cuvântările oamenilor civilizaţi, 
“ducea cu unul dintre acele graiuri imposibile pe care le auzim 
uneori în visele noastre. 

— Ce limbă-i asta? a întrebat Carlier uluit. în primul 
moment credeam că individul a început să vorbească 
franţuzeşte. Oricum, este altfel de bolboroseală decât am auzit 
noi până acum! 


— Da, a răspuns Kayerts. Hei Makola, ce spune ăla? De 
unde vin? Cine sunt ăştia? 

Dar Makola, care părea să stea pe jăratec, a răspuns 
repede: 

— Nu ştiu. Vin de foarte departe. Poate că doamna Price îi 
va înţelege. S-ar putea să fie oameni răi. 

După ce a aşteptat un moment, conducătorul i s-a adresat 
răstit lui Makola, care a clătinat negativ din cap. Apoi, după ce a 
mai privit o dată în jur, a dat cu ochii de coliba lui Makola şi s-a 
îndreptat într-acolo. în clipa următoare glasul doamnei Makola 
se auzea ciripind cu mare vioiciune. Ceilalţi veniţi - erau şase cu 
toţii - se vânzoleau nestânjeniţi, îşi băgau capul prin uşa 
magaziei, se strângeau în jurul mormântului, arătau cu înţeles 
spre cruce, purtându-se, în general, ca la ei acasă. 

— Nu-mi plac indivizii ăştia... şi eu cred, Kayerts, că 
trebuie să fie de pe coastă; au şi arme de foc, a spus Carlier. 
perspicace. 

Nici lui Kayerts nu-i plăceau indivizii. Pentru întâia oară 
amândoi îşi dădeau seama că trăiau în condiţii unde 
„neobişnuitul” poate fi periculos şi că nu era putere pe pământ, 
în afară de ei înşişi, care să se interpună intre ei şi acel 
„neobişnuit”. Simţindu-se agitaţi, au intrat înăuntru şi şi-au 
încărcat revolverele. Kayerts a spus: 

— Trebuie să-i dăm ordin lui Makola să le spună să plece 
nainte de căderea serii. 

Străinii au plecat în după-amiaza aceleiaşi zile după ce au 
'nâncat prânzul pregătit pentru ei de doamna Makola. Matahala 
aceea de femeie era foarte tulburată şi a vorbit mult cu oaspeţii. 
Sporovăia fără încetare cu vocea-i piţigăiată, arătând când şi 
când spre păduri şi spre râu. Makola stătea deopart şi nu-şi lua 
ochii de la ei. Uneori se ridica şi şoptea câte ceva neveste-şi. l-a 
întovărăşit pe străini prin trecătoarea din spatele terenului 
staţiei şi s-a întors încet şi foarte îngândurat. Când albii i-au pus 
întrebări, a părut foarte ciudat; s-ar fi zis că nu-i înţelegea, că 
uitase limba franceză, s-ar fi zis că uitase chiar să vorbească. 
Kayerts şi Carlier au fost de aceeaşi părere: negrul băuse prea 
mult vin de palmier. 

Au vorbit ei câte ceva despre o pază pe care s-o efectueze 
cu rândul, dar către seară totul a părut atât de liniştit şi paşnic 
încât s-au dus la culcare, ca de obicei. Toată noaptea au fost 


însă tulburaţi de bătaia tobelor, în sate. Un uruit surd şi pripit ce 
se auzea aproape era urmat de un altul, îndepărtat de tot... apoi 
totul a încetat. Dar în curând s-au pornit scurte chemări, ba-ici, 
ba-colo, pe urmă toate s-au învălmăşit laolaltă, au crescut, au 
devenit puternice şi stăruitoare, s-au răspândit departe, peste 
păduri, s-au rostogolit în noapte, necurmat, mereu-mereu, 
aproape şi departe, ca şi cum tot cuprinsul ar fi fost o tobă 
imensă rostogolindu-şi, asurzitor, chemarea către cer. Şi prin 
zgomotul adânc şi înspăimântător, săgetau nişte strigăte 
neaşteptate, de parcă ar fi fost crâmpeie de cântec într-o casă 
de nebuni; ţâşneau ascuţite şi înalte în jerbe de sunete 
discordante, ce păreau să se avânte sus de tot, deasupra 
pământului şi să gonească orice urmă de pace, sub stele. 

Carlier şi Kayerts au dormit prost. Amândoi aveau 
impresia că auziseră împuşcături peste noapte. dar nu puteau 
să cadă de acord în privinţa direcţiei. De dimineaţă Makola 
plecase undeva. S-a întors spre amiază cu unul dintre străinii din 
ajun şi a ocolit orice încercare a lui Kayerts să se apropie de el; 
s-ar fi zis că surzise. Kayerts era nedumerit. Carlier, care 
coborâse la râu să pescuiască, s-a întors şi a spus în timp ce-şi 
arăta prada: 

— Negrii par să fie al naibii de agitaţi; mă întreb ce o tł cu 
ei? Am văzut vreo cincisprezece piroge traversând râul w timpul 
ăstor două ceasuri cât am stat la pescuit. 

Îngrijorat, Kayerts s-a mirat şi el: 

— Aşa-i că Makola ăsta e foarte ciudat, astăzi? Carlier şi-a 
dat atunci părerea: 

— Să ne ţinem oamenii strânşi la un loc, în caz că s-ar pla 
ceva. 

II 

Directorul lăsase la staţie zece oameni. Deşi se angajaseră 
jn slujba Companiei pe timp de şase luni (fără să aibă habar 
cţine o lună în special, şi cu o slabă noţiune a timpului, în 
general), ei slujeau cauza progresului de mai bine de doi ani. 
Aparţinând unui trib de pe meleaguri foarte îndepărtate ale 
acestei ţări de întuneric şi durere, cei zece oameni nu se 
gândeau să fugă de acolo, de teamă că, fiind străini şi pribegi, 
ar fi fost ucişi de locuitorii ținutului; şi pe bună dreptate! Trăiau 
în colibe de paie pe coasta unei trecători năpădită de iarbă cât 
păpurişul, care se afla chiar îndărătul clădirii staţiei. Nu erau 


fericiţi căci tânjeau după incantaţiile festive, vrăjitoriile, 
sacrificiile omeneşti din ţinutul lor de baştină, unde-şi aveau 
părinţii, fraţii, surorile, căpetenii admirate, vraci respectaţi, 
prieteni iubiţi şi alte legături socotite în general a fi omeneşti. în 
afară de aceasta, rațiile de orez ce li se dădeau de către 
întreprindere nu le plăceau, fiind o hrană necunoscută în ţara lor 
şi cu care nu se puteau deprinde. Ca urmare, erau lingavi şi 
nefericiţi. Dacă ar fi aparţinut oricărui alt trib, ei s-ar fi hotărât 
să moară. căci nimic nu e mai uşor unor anumiţi barbari decât 
să se sinucidă... şi ar fi scăpat astfel de greutăţile 
descumpănitoare ale vieţii. Dar aşa cum aparţineau unui trib 
războinic, cu dinţii ascuţiţi, ei aveau mai multă tărie şi o duceau 
prosteşte de la o zi la alta, cu toate bolile şi durerile lor. 
Munceau foarte puţin şi-şi pierduseră splendida lor înfăţişare. 

Carlier şi Kayerts îi doftoriceau de zor, fără însă a izbuti 
să-i facă să arate ca înainte. In fiecare dimineaţă li se făcea 
apelul şi li se dădeau în sarcină diferite treburi: tăiatul ierbii, 
construitul gardului, doborâtul copacilor etc. etc. dar nici o 
putere pe lume nu i-ar fi putut îndemna să lucreze temeinic. lar 
cei doi albi aveau, în realitate, foarte mică putere asupra lor. 

In acea după-amiază Makola a venit până la clădirea mare 
51 l-a găsit pe Kayerts urmărind cu privirea trei coloane groase 
^e fum ce se ridicau deasupra pădurilor. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Kayerts. 

Ard nişte sate, răspunse Makola care părea să-şi fi 
recăsimţurile. Apoi a spus deodată: Avem foarte puţin fildeş, | a 
fost slab în aste şase luni. Vreţi încă puţin fildeş? 

— Da, zise Kayerts nerăbdător. Se gândea la profiturile 
prea mici. 

— Oamenii aceia, care au venit ieri, sunt neguţători din 
Loanda şi au fildeş mai mult decât pot căra acasă la ei. Să cum 
păr? Eu ştiu unde e tabăra lor. 

— Desigur, a răspuns Kayerts. Ce-i cu negustorii aceia? 

— Oameni răi, a spus Makola, în treacăt. Se luptă cu local- 
nicii şi prind femeile şi copiii. Sunt oameni răi şi au puşti, E mare 
zarvă în ţinut. Vreţi fildeş? 

— Da, a răspuns Kayerts. 

Un timp Makola n-a spus nimic. Apoi: 

— Muncitorii ăştia ai noştri nu-s buni de nimic! mormăi el 
privind în jur. Staţia e într-un hal fără hal, domnule. Directorul o 


să mârâie. Mai bine aprovizionaţi-vă cu o grămadă bună de 
fildeş şi atunci nu mai zice nimic. 

— N-am ce să fac! Oamenii nu vor să lucreze, spuse 
Kayerts. Şi când ne poţi face rost de fildeş? 

— Curând de tot, răspunse Makola. Poate chiar la noapte. 
Lăsaţi pe mine domnule, şi nu mai ieşiţi din casă. Cred mai bine 
să le daţi ceva vin de palmier oamenilor noştri, să dănţuiască şi 
ei diseară. Să petreacă! Muncesc mai cu spor, mâme.E o 
mulţime de vin de palmier... a dat puţin în acru... 

Kayerts a spus „da” şi Makola a cărat el singur nişte 
balerci mari la uşa colibei lui. Le-a lăsat acolo până spre seară 
iar doamna Makola le-a cercetat pe fiecare. Oamenii le-au primit 
către apusul soarelui. Pe când Kayerts şi Carlier se retrăgeau, 
pălă-laia unui rug mare se înălța în faţa colibei negrilor angajaţi 
de Companie. Cei doi albi puteau auzi strigătele şi uruitul 
tobelor. Câţiva bărbaţi din satul lui Gobila se alăturaseră 
slujitorilor staţiei şi petrecerea se desfăşura în mare voioşie. 

La miezul nopţii, pe Carlier l-a deşteptat deodată un 
strigăt de om, foarte puternic; apoi s-a descărcat un foc de 
arma. Numai unul. Carlier s-a repezit afară şi a dat pe verandă 
„e Kayerts. Amândoi erau uluiţi. Pe când o luau de-a curmezişul 
curţii ca să-l cheme pe Makola au văzut umbre mişcându-se în 
noapte. Cineva a strigat: 

— Nu trageţi! Sunt eu, Price! 

Şi deodată, Makola a răsărit lângă ei: 

— întoarceţi-vă-n casă, vă rog întoarceţi-vă. stăruia o să 
stricaţi totul. 

— Sunt străini pe aici, a spus Carlier. 

el, 

— Nu face nimic! Ştiu, a răspuns Makola. Apoi, în şoapta: 
g bine! Aduc fildeş! Nu spuneţi nimic! Ştiu eu ce fac. 

Cei doi albi s-au întors cam fără chef în casă dar n-au mai 
închis ochii. Auzeau paşi, şoapte, gemete. S-ar fi zis că un cârd 
Je oameni intrau, lăsau lucruri grele, jos, la pământ, se cioro- 
vâiau îndelung, apoi plecau. lar ei stăteau întinşi pe patul lor 
tare şi gândeau: 

— Makola ăsta e nepreţuit. 

De dimineaţă, Carlier a ieşit în curte, cu ochii cârpiţi de 
somn şi a tras de sfoara clopotului mare. Slujitorii staţiei se 
prezentau în fiece dimineaţă la apel, de cum auzeau clopotul. 


Dar în dimineaţa aceea n-a venit nimeni. A ieşit şi Kayerts, 
căscând. Şi amândoi l-au văzut dincolo de curte pe Makola, 
ieşind din colibă, în mâini cu un lighean de tinichea plin cu apă 
săpunată. Makola, negru civilizat, era foarte grijuliu de curăţenia 
sa trupească. A aruncat dibaci clăbucii peste o biată javră 
gălbuie, apoi întorcându-se cu faţa spre locuinţa agenţilor 
comerciali, a strigat de departe: 

— Toţi oamenii au plecat, noaptea trecută! 

f îl auziseră foarte limpede dar în uimirea lor au strigat 
amândoi deodată: -Cum? 

Apoi s-au uitat lung, unul la altul. | - la te uită bucluc, a 
mormăit Carlier. 

— De necrezut, a bolborosit Kayerts. 

— Mă duc să văd pe la colibe, a mai spus Carlier, depăr- 
tându-se cu paşi mari. 

Când s-a apropiat Makola, l-a găsit pe Kayerts singur. 

— Nici nu-mi vine să cred, exclamă Kayerts înlăcrămat. 
Aveam grijă de ei, parcă ar fi fost copiii noştri. 

— S-au dus cu oamenii de pe coastă, a urmat Makola după 
un moment de şovăială. 

— Ce-mi pasă mie cu cine s-au dus. brute 
nerecunoscătoare! continuă celălalt. 

Apoi, cu o bănuială subită şi privind aspru la Makola a 

— la spune-mi mie, ce ştii? 

Makola a ridicat din umeri, privind în pământ: 

— Ce ştiu eu? Mă gândesc doar aşa. Nu veniţi să vedeţi 
«ideşul pe care l-am luat? Un maldăr grozav! N-aţi văzut 
nicioaşa ceva 

S-a îndreptat către depozit. Kayerts îl urma în chip 
mecanic gândind la dezertarea de necrezut a oamenilor. Pe 
pământ, în faţa porţii, se aflau şase colţi de elefant, neînchipuit 
de frumoşi 

— Şi ce-ai dat în schimb? a întrebat Kayerts, după cea 
cercetat cu mare mulţumire grămada. 

— N-a fost un negoţ obişnuit, a răspuns Maleola. Au adus 
fildeşul şi mi l-au dat. Eu le-am spus să ia ce le place mai mult în 
staţie. E o marfă grozav de frumoasă. Nici o staţie nu se poate 
lăuda cu asemenea colţi. Neguţătorii aceia aveau mare nevoie 
de cărăuşi iar oamenii noştri tot nu erau buni de nimic aici. 


Fiindcă n-a fost negoţ, n-am făcut nici înregistrări; totu] e în 
ordine! 

Kayerts plesnea aproape de indignare. 

— Cum! a început să strige, eu cred că i-ai vândut pe 
oamenii noştri pentru colții ăştia! 

Makola stătea nepăsător şi tăcut. 

— Am să... am să... eu am să... gângăvea Kayerts. Tu! 
Fiară! urlă el. 

— Am făcut cel mai bun lucru pentru dumneavoastră şi 
pentru Companie, a urmat Makola imperturbabil. Şi de ce ţipaţi 
aşa? la priviţi puţin la colţul ăsta! 

— Te concediez! O să te reclam. Nici nu vreau să mă uit la 
colţi! îţi interzic să te atingi de ei! îţi poruncesc să-i arunci în 
râu! Fiară. fiară! 

— Dumneavoastră v-aţi înroşit foarte tare, domnule 
Kayerts. Dacă vă enervaţi aşa, în soare, o să vă prindă frigurile 
şi muriţi. muriţi ca primul şef! a rostit Makola în chip 
impresionant. 

Au rămas tăcuţi uitându-se lung unul la celălalt cu priviri 
încordate, parcă s-ar fi străduit să se vadă de la mari depărtări- 
Kayerts s-a cutremurat. Makola nu voise să spună mai mult 
decât spusese, dar vorbele lui îi păreau lui Kayerts încărcate de 
o grea ameninţare! S-a întors brusc şi a intrat în casă. Makola s- 
a retras în sânul familiei; iar colții adăstând în faţa magazie! 
arătau grozav de mari şi de preţioşi sub razele soarelui. 

Carlier s-a întors îndărăt, pe verandă. 

— Au plecat cu toţii, ai? l-a întrebat Kayerts cu glas 
înăbuşit' dintr-un ungher depărtat al încăperii celei mari. N-ai 
mai pe nimeni? 

— Ba da, a spus Carlier; am găsit pe unul dintre oamenii 
lui Gobila; zăcea mort în faţa colibelor. fusese împuşcat! ^xa 
auzit noi peste noapte împuşcătura. 

Kayerts a ieşit repede pe verandă. Şi-a găsit prietenul 
privind încruntat peste cuprinsul curţii, la colții rămaşi lângă 
jnagazie. Amândoi au stat câtva timp tăcuţi. Apoi Kayerts i-a 
relatat convorbirea lui cu Makola. Carlier n-a spus nimic. La 
prânz au mâncat foarte puţin. Abia au schimbat, în ziua aceea, 
câteva vorbe. O mare tăcere părea să apese greu peste staţie, 
pecetâuindu4e buzele. Makola n-a deschis magazia. Toată ziua 
n-a făcut decât să se joace cu copiii lui. Se întinsese cât era de 


lung pe o rogojină în faţa uşii şi plozii îl călăreau pe piept şi se 
căţărau peste tot, pe el. Era o privelişte înduioşătoare. Doamna 
Makola trebăluise toată ziua, gătind mâncare ca de obicei. La 
cină, cei doi albi au mâncat ceva mai bine. După aceea, Carlier 
şi-a aprins pipa şi a pornit spre magazie; a rămas multă vreme 
cu ochii pironiţi la colții de elefant, a atins unul sau doi cu 
piciorul, ba chiar a încercat să-l ridice pe cel mai mare, apu- 
cându-l de capătul mai subţire. S-a întors apoi la Kayerts care nu 
se mişcase de pe verandă, s-a aruncat pe un scaun şi a spus: 

— înţeleg. S-au năpustit asupra lor pe când dormeau 
buştean după ce băuseră vinul acela dat de Makola, cu voia 
dumi-tale. Treabă ticluită din vreme! Pricepi? Şi mai rău, încă, e 
că unii dintre oamenii lui Gobila se aflau acolo şi desigur c-au 
fost răpiți şi ei. Unul mai puţin beat s-a trezit şi l-au împuşcat 
fiindcă se trezise. A naibii ţară! Şi ce-o să faci acum 1 

— Nu ne putem atinge de fildeş, vezi bine! a spus Kayerts. 

— Sigur că nu! a încuviinţat Carlier. 

— Sclavia e un lucru groaznic, s-a bâlbâit Kayerts cu glas 
tremurător. 

— înspăimântător... ce suferinţe! a mormăit Carlier cu 
convingere. 

Credeau în vorbele lor. Fiecare om se poate arăta plin de 
respect faţă de anumite spuse ale lui sau ale altuia. Cât despre 
„Simţăminte” oamenii nu ştiu, cu adevărat, nimic. Vorbim CU 
indignare sau cu entuziasm; vorbim despre împilare, cru-” 
crimă, devotament, sacrificiu-de-sine şi nu cunoaştem real, 
dincolo de cuvinte. Nimeni nu ştie ce înseamnă ţ sau sacrificiul. 
afară, poate, de victimele tainicului al acestor iluzii. 

A doua zi dimineaţa cei doi albi l-au văzut pe Makola foi 
du-se de colo-colo ca să aşeze în curte balanţa cea mare pent 
cântărit fildeşul. Carlier a şi izbucnit îndată: 

— Ce are de gând scârnăvia aia murdară? şi s-a repeziti 
curte. 

Kayerts l-a urmat. Stăteau şi priveau. Makola nici nu-i lua 
în seamă. După ce a potrivit cântarul, a încercat să ridice un 
colţ. Era foarte greu. A privit neputincios, fără să scoată un 
cuvânt şi toţi trei au stat aşa, ca un minut, în jurul cântarului la 
fel de muţi şi nemişcaţi ca trei statui. Deodată, Carâier a spus 


— Apuca bine, Makola, de capătul celălalt... bestie.' Şi au 
săltat împreună colţul de elefant. Kayerts tremura din tot trupul. 
Mormăia: 

— Staţi! ia staţi! 

Şi băgându-şi mâna în buzunar, a dat de un petec murdar 
de hârtie şi un ciot de creion. S-a întors cu spatele la ceilalţi, ca 
şi când le-ar fi jucat un renghi, şi a notat pe tăcute greutăţile pe 
care Carlier i le striga inutil de tare. Când totul a fost gata, 
Makola şi-a şoptit sieşi: 

— Soarele arde prea rău, aici, pentru colţi. lar Carlier i-a 
spus lui Kayerts cu ton nepăsător: 

— Ce zici şefule, ia să-i mai dau o mână de ajutor ca să 
bage grămada în magazie. 

Pe când se duceau îndărăt spre casă, Kayerts a murmurat 
cu un suspin: 

— N-avem încotro. Şi Carlier i-a răspuns: 

— E îngrozitor, dar aşa cum oamenii erau ai Companiei 
comerciale şi fildeşul e tot al Companiei comerciale. Trebuie să 
avem grijă de el! 

— O să raportez desigur, directorului, a adăugat Kayerts. 

— Desigur; să hotărască el, a încuviinţat Carlier. 

La amiază au mâncat pe pofta inimii. Kayerts ofta din 
când în când. De câte ori pomeneau numele lui Makola, îi 
adăugau un epitet de ocară. Asta le mai uşura conştiinţa. 
Makola şi'a luat de la sine un fel de mică vacanţă şi şi-a scăldat 
copiil m râu. Nimeni din satele lui Gobila nu s-a mai apropiat de 
stape în ziua aceea. Nimeni n-a mai venit a doua zi şi nici în:1U? 
următoare şi nici toată săptămâna. După câte semne de viat 
dădeau, s-ar fi zis că oamenii lui Gobila erau morţi şi îngropatl' 
De fapt, ei jeleau pe cei pierduţi prin vrăjitoriile celor doi alW< 
care aduseseră oameni răi în ţinutul lor. Oamenii răi plecaseră, 
“jar teama rămăsese. Teama rămâne întotdeauna. Un orn 
poate nimici orice înlăuntrui fiinţei sale: dragoste şi ură şi 
credinţă şi chiar îndoială, dar atâta vreme cât rămâne în viaţă, 
nu poate jiimici teama; teama subtilă, atotputernică, cumplită 
care-i pătrunde fiinţa; care-i colorează gândurile; care i se 
furişează în inimă; care-i pândeşte pe buze lupta pentru ultimc-i 
suflare. fu teama lui, blândul Gobila oferea şi mai multe sacrificii 
omeneşti „Duhurilor rele” care puseseră stăpânire pe cei doi 
prieteni albi. Inima lui era grea de durere. Unii războinici 


vorbeau despre pârjol şi omor, dar bătrânul şi prudentul sălbatic 
îi sfătuise să se astâmpere. Cine putea să prevadă grozăviile 
dezlănţuite de acele fiinţe misterioase dacă le-ai fi întărâtat? 
Trebuiau lăsate în pace! Poate că aveau să dispară, cu timpul, în 
pământ, la fel cum dispăruse şi primul alb. Aşadar oamenii lui 
trebuiau să se ţină departe de ei, şi să nădăjduiască în mai bine. 

Kayerts şi Carlier nu au dispărut ci au rămas deasupra, pe 
pământul care li se părea, acum, mai întins şi cumplit de gol. 
Dar nu singurătatea absolută şi mohorâtă a staţiei îi impresiona 
atât de tare cât simţământul mut că ceva dinlăuntru! fiinţei lor 
pierise, ceva care până atunci îi ajutase să se apere şi care 
împiedicase sălbăticia să se amestece în inimile lor. Imaginile de 
acasă, amintirea unor oameni asemenea lor, a unor oameni care 
gândeau şi simțeau aşa cum gândeau şi simțeau şi ei. pe 
vremuri, toate se pierdeau în depărtări vagi, neclare, din pricina 
strălucirii orbitoare a unui soare şi cer fără nori. Şi atât de mare 
era tăcerea pustiului înconjurător încât deznădejdea şi sălbăticia 
păreau că şi-i apropie tot mai mult, că-i atrage uşor, că 
veghează asupra lor, că-i învăluie cu grijă tiranică, părintească 
Şi... odioasă. 

Zilele se schimbau în săptămâni, apoi în luni. Oamenii lui 
Gobila băteau tobele şi urlau la fiecare lună nouă - ca şi 
altădată - dar nu se mai apropiau de staţie. Makola şi Carlier u 
încercat, odată, într-o pirogă, să lege iar relaţiile, dar au fost 
primiţi cu o ploaie de săgeți şi au trebuit să o zbughească 
îndărăt « staţie, ca să-şi scape pielea. întâmplarea provocase în 
ţinutul din susul şi josul fluviului o fierbere care n-a încetat zile 
întregi. Vaporul întârzia. La început cei doi albi vorbeau despre 
întâr-*iere în treacăt, apoi îngrijoraţi, apoi mohorâţi. Se îngroşa 
filuma. Rezervele se împuţinau. Carlier zvârlea undiţa, stând Pe 
mal dar, apa era scăzută şi peştele se ţinea în larg. Nu îndrăz).” 
neau nici să se depărteze de staţie ca să vâneze. Ba mai rnuli-în 
pădurea de nepătruns nu se găsea vânat. O dată Carlier 
împuşcat un hipopotam în apa râului. Dar n-avusese bare” să-l 
tragă la mal şi bestia se scufundase. Când a ieşit iar la suprafaţă 
apele l-au dus departe şi oamenii lui Gobila i-au pescuit 
rămăşiţele. Pentru ei fusese prilej de sărbătoare naţională dar 
Carlier îşi ieşise din fire de necaz şi vorbea despre nevoia de a 
extermina pe toţi negrii înainte ca ţara să poată fi locuită 
Kayerts visa tăcut, cu gândul aiurea; petrecea ore întregi cu 


ochii la fotografia micii lui Melie: o fetiţă cu cozi lungi, cânepii, şi 
un chip cam sanchiu. Lui i se umfiaseră picioarele şi abia putea 
să mai umble. Carlier, măcinat de friguri, nu putea să-şi mai dea 
ifose, dar se bălăbănea de colo până colo cu aerul că el tot mai 
era „dat dracului”, aşa cum stă bine unui om care nu-şi uită 
„hoţomanu lui de regiment”. Glasul îi răguşise, devenise 
sarcastic, înclinat să spună lucruri neplăcute. Asta numea el:ca 
să fiu sincer cu dumneata”. 

Cu multă vreme înainte, ei îşi calculaseră procentele ce li 
se cuveneau din negoţ, punând la socoteală şi ultima sumă din 
afacerea încheiată de „ticălosul ăla de Makola”. Se înţeleseseră 
între ei să nu pomenească nimic despre „chestia aceea”. La 
început Kayerts şovăise. îi era teamă de director. 

— Las' c-a văzut el lucruri şi mai grozave rnuşamalizate, 
susţinea Carlier, cu un hohot răguşit. Nu te teme! N-o să-ţi 
rămână recunoscător dacă trăncăneşti. Nu-i el mai bun ca 
dumneata sau ca mine! Şi cine altul o să vorbească dacă noi doi 
ne ţinem gura? Nu-i nimeni aici! 

Tocmai asta era buba! Nu era nimeni acolo; şi, rămânând 
doar ei singuri cu păcatele lor, au devenit, cu fiecare zi, mai 
degrabă o pereche de complici decât de prieteni credincioşi. De 
opt luni nu mai avuseseră nici o veste de acasă. în fiecare seară 
ziceau: „Mâine vedem vaporul”. Dar unul dintre vapoarele 
Companiei naufragiase iar de celălalt avusese nevoie directorul, 
ca să viziteze staţiuni foarte îndepărtate şi foarte importante, pe 
malurile fluviului celui mare. Socotea că staţia aceea de nimic şi 
oamenii aceia de nimic puteau să aştepte. în timpul acesta 
Kayerts şi Carlier trăiau cu orez fiert fără sare şi blestemau 
Compania, întreaga Africă şi ziua în care se născuseră. Trebuie 
ca cineva să fi trăit cu asemenea dietă ca să-şi dea seama ce 
lucru cumplit poate deveni necesitatea de a-ţi înghiţi hrana, v1 
nu rămăsese absolut nimic în staţie decât orez şi cafea; înce' 

J puseră să bea cafeaua fără zahăr. Kayerts încuiase în 
cutia lui tinielr cincisprezece bucățele dv zahăr, împreună cu o 
jumătate de sticlă de coniac,pentru cine ştie ce caz de boală” 
explica el. Carlier fusese de aceiaşi părere. 

— Când eşti bolnav, încuviinţase el, orice supliment de 
felul ăsta îţi dă viaţă. 

Şi aşteptau. O iarbă stufoasă începu a năpădi curtea. Clo- 
potul nu mai suna niciodată. Zilele treceau încet, tăcute, 


înnebunitoare. Când cei doi albi îşi vorbeau, mai mult mârâiau; 
iar tăcerile lov erau amarnice, mânjite parcă de toată 
amărăciunea gândurilor lor. 

Într-o zi, după un prânz cu orez fiert, Carlier a pus jos 
ceaşca de cafea, fără s-o fi gustat, şi a spus: 

— Dă-o naibii.' Hai să bem şi noi o dată o cafea ca lumea! 
Adu rahăru ăla, Kayerts.1 

— în ca: de boală... a murmurat Kayerts fără să-şi ridice 
ochii. 

—- în caz de boală... l-a maimuţărit Carlier. Bravo! Asta-i 
bună! Uite că sunt bolnav! 

— Nu eşti mai bolnav ca mine, şi eu o beau fără zahăr, a 
spus Kayerts cu glas liniştit. 

— Haide, haide! scoate zahărul ăla, traficant de sclavi ce 
eşti! 

Kayerts şi-a ridicat repede ochii: Carlier zâmbea neruşinat. 
Şi deodată lui Kayerts i s-a părut că nu-l mai văzuse niciodată pe 
omul acela. Cine era? Nu ştia nimic despre el! De ce era oare în 
stare! Şi s-a simţit străfulgerat în fiinţa lui de o mare emoție, ca 
în faţa a ceva nevisat, periculos, definitiv. A izbutit totuşi să 
vorbească liniştit: 

— Gluma asta e de foarte prost gust. Te rog să n-o mai 
faci niciodată. 

— Glumă! s-a repezit Carlier, săltându-se de pe scaun. 
Sunt flămând. sunt bolnav... eu nu glumesc! Nu pot să sufăr 
ipocriţii. Dumneata eşti un ipocrit. Eşti un traficant de sclavi. Şi 
eu sunt un traficant de sclavi. Nu există decât traficanţi de 
sclavi în ţara asta afurisită. Dar oricum, eu vreau să 3rn azi 
zahăr la cafea. 

— lar eu îţi interzic să-mi vorbeşti pe tonul ăsta, i-a spus 
Kayerts, cu un glas în care se simţea hotărâre. 

— Cine? Tu? a strigat Carlier sărind în sus. S-a ridicat şi 
Kayerts. 

43f> 

— Sunt şeful dumitale, începu el încercând să-şi 
stăpâneascs tremurul glasului. 

— Ce? a urlat celălalt. Cine e şef? Aici nu e nici un şef Aici 
nu e nimic, nu e nimic decât tu şi cu mine. Mişcă şi adă zahărul. 
măgar burtos! 


— Ţine-ţi gura! leşi afară de aici! a ţipat Kayerts Te 
concediez, canalie. canalie! 

Carlier a pus mâna pe un scaun. Arăta, dintr-o dată, cât 
putea fi de periculos. 

— Tu, fleşcăitură, ţivil bun-de-nimic... na, încasează! a 
urlat el. 

Kayerts s-a trântit sub masă şi scaunul a izbit în peretele 
de trestie al odăii. Apoi, cum Carlier încerca să răstoarne masa, 
Kayerts, în disperarea lui, s-a năpustit orbeşte, cu capul în jos, 
ca un porc încolţit şi, trântindu-şi prietenul la pământ, a dat 
buzna pe verandă, apoi în odaia lui. A zăvorit uşa, a înşfăcat 
revolverul, şi a aşteptat gâfâind. în mai puţin de un minut, 
Carlier lovea furios cu piciorul în uşă, răcnind. 

— Dacă nu aduci zahărul, te împuşc pe loc, ca pe un 
câine. la seama... unu. doi. trei. Nu vrei? Nu?... O să-ţi arăt eu 
ţie cine-i şeful. 

Kayerts, gândind că uşa o să se prăbuşească, ieşi pe 
brânci printr-o deschizătură pătrată a odăii, ce slujea drept 
fereastră. în felul acesta punea toată lăţimea casei între ei. Dar 
celălalt nu era, pesemne, destul de voinic pentru a sparge uşa şi 
Kayerts l-a auzit cum alerga în jurul casei. A început atunci să 
alerge şi el, voiniceşte, cu picioarele-i umflate. 

Alerga cât putea de iute, strângând revolverul şi neputând 
încă să priceapă ce se îmtâmpla cu el. Vedea rând pe rând casa 
lui Makola, magazia, fluviul, trecătoarea şi tufişurile scunde; 
apoi a văzut din nou toate astea pe când alerga a doua oară în 
jurul casei. Şi iarăşi au mai fulgerat toate în urma lui. Deşi în 
dimineaţa aceea n-ar fi putut străbate măcar un yard fără să 
geamă! 

Şi acum alerga. Alerga destul de iute, aşa ca să nu-l poată 
vedea celălalt! 

Dar pe când îşi spunea năpădit de slăbiciune şi disperare: 
„înainte să mai sfârşesc o dată ocolul casei, cad mort”, l-a auijt 
pe celălalt cum se poticneşte greoi şi se opreşte. S-a oprit şi eJ- 
Era în spatele casei iar Carlier în faţă, ca la început! L-a auzit 
căzând pe un scaun şi înjurând, apoi, deodată, i s-au muiat şi lui 
picioarele şi a lunecat jos, ca şi cum s-ar ti aşezat pe pământ cu 
spinarea rezemată de perete. Gura îi era la fel de uscată ca 
cenuşa iar faţa îi era jilavă de sudoare... şi lacrimi. De ce oare 
toate astea? îşi spunea că nu putea fi ceva real; îşi spunea că 


visează... îşi spunea că era pe cale să înnebunească! După 
câteva clipe şi-a mai venit în fire. Din ce se luaseră oare la 
ceartă? ^h, zahărul! Dar ce absurd! O să i-l dea. lui nu-i trebuia 
zahăr. Şi începu să se salte pe picioare cu un simţământ brusc 
de securitate. Dar înainte de a se înţepeni mai bine pe tălpi, un 
gând plin de bun-simt i-a trecut prin minte, un gând care-i răpea 
orice speranţă. îşi spuse: „Dacă cedez acum brutei 

Ue soldăţoi, mâine o să înceapă iar grozăvia... şi poimâine. 

|zi de zi... o să aibă mereu alte pretenţii, o să mă calce în 
picioare, o să mă chinuiască, o să facă din mine sclavul lui. şi voi 
fi. pierdut! Pierdut! Vaporul o să întârzie, cine ştie cât. poate nici 
n-o să mai vină!”. Tremura atât de tare îneât a trebuit să se 
aşeze iar pe jos. Se cutremura de disperare. Simţea 

Jpă nu poate, că n-o să se mai poată mişca, şi înnebunea 
la gândul care i se năzărise, că situaţia nu avea nici o ieşire... că 
moartea şi viaţa deveniseră, într-o clipă, la fel de apăsătoare şi 
de groaznice 

Deodată l-a auzit pe celălalt împingând îndărăt scaunul; a 
sărit şi el în picioare cu o uşurinţă uimitoare. A ascultat şi a - 
rămas buimăcit. Trebuia să fugă iar! La dreapta sau la stingă? 
(Auzi paşi. Se repezi la stânga, strângând revolverul şi, în 
aceiaşi «clipă - aşa i se păru - se izbiră unul de celălalt. Au ţipat 
fflmândoi de uimire. S-a pornit şi o detunătură ca de explozie 
Intre ei: o năvală de foc roşu, şi fum gros. Asurzit şi orbit, 
Kayerts dădu îndărăt gâfâind: 

— Sunt lovit... s-a isprăvit totul. 

Se aştepta ca celălalt să se apropie... să se bucure de 
agonia lui. S-a agăţat zdravăn de un par al acoperişului: 

— S-a sfârşit! 

Pe urmă a auzit un trosnet de partea cealaltă a casei ca jşi 
cum cineva s-ar fi rostogolit deodată peste un scaun... şi fce 
urmă, tăcere. N-a mai fost nimic. El nu murise. îşi simţea poar 
umărul ca smuls din loc şi-şi pierduse revolverul. Era dezarmat 
şi pierdut! îşi aştepta soarta. Celălalt nu făcea nici ^n zgomot. 
Era desigur o stratagemă! Va veni acum spre el, iproţăpindu-se. 
De care parte? Poate că-l şi ţintea, chiar în clipa aceea. 

După câtva timp de groază nebuna, fără noimă, s-a 
hotărât să-şi înfrunte soarta. Era pregătit pentru orice 
capitulare.' A luat-o pe după colţul casei, sprijinindu-se cu o 
mână de perete-a făcut câţiva paşi, şi... cât p-aci să leşine! 


Văzuse pe podea' de după celălalt colţ, două tălpi cu vârful în 
sus. Două picioare albe, goale, în papuci roşii. A simţit un rău de 
moarte în tot trupul şi câtva timp n-a mai văzut decât întuneric 
beznă în fata ochilor. Apoi înaintea lui a apărut Makola care i-a 
spus liniştit: 

— Hai, vino, domnule Kayerts. A murit! 

Kayerts izbucni în lacrimi de recunoştinţă: o criză de plâns 
cu hohote spasmodice. După un timp s-a trezit stând pe un 
scaun şi privind la Carlier care zăcea întins pe spate. Makola, în 
genunchi, era aplecat asupra cadavrului. 

— Asta-i revolverul dumneavostră? a întrebat Makola în 
timp ce se ridica. 

— Da, a răspuns Kayerts; apoi a adăugat repede: Alerga 
după mine ca să mă împuște... ai văzut şi dumneata! 

— Da, am văzut, a spus Makola. Dar aici nu-i decât un 
revolver. Unde-i al lui? 

— Nu ştiu, a şoptit Kayerts cu un glas care, dintr-o dată, 
abia se mai auzea. 

— O să mă duc să-l caut, a urmat Makola încetişor. 

Şi a pornit să facă ocolul verandei pe când Kayerts stătea 
liniştit şi privea la cadavru. Celălalt s-a întors cu mâinile goale, a 
rămas pe gânduri, apoi a intrat în odaia mortului şi a ieşit 
repede cu un revolver pe care i l-a vârât lui Kayerts sub ochi. 
Kayerts a strâns pleoapele. Toate i se învârteau în jur. Viaţa i se 
părea mai îngrozitoare şi mai grea decât moartea. Trăsese într- 
un om neînarmat! 

După ce s-a gândit o clipă, Makola a spus încetişor, 
arătâna spre omul care zăcea acolo, cu ochiul drept zburat din 
orbită: 

— Ela murit de friguri. 

Kayerts s-a uitat la Makola cu ochii împietriţi. 

— Da, a repetat acesta gânditor, păşind peste cadavru. 
Cred c-a murit de friguri. îl îngropăm mâine. 

Şi s-a îndepărtat încet spre nevastă-sa care-l aştepta, 
lăsân-du-i pe cei doi oameni albi singuri pe verandă. 

Venise noaptea şi Kayerts stătea nemişcat pe scaun. 
Stătea liniştit de parcă ar fi. înghiţit o doză de opium. Violenţa 
emoţii! lor prin care trecuse îi stârnea un simţământ de istovire 
şi senina' tate. îşi dăduse seama, într-o singură şi scurtă după- 
amiaza> u adâncurile groazei şi disperării iar acum găsea 


odihnă în şedinţa că viaţa nu mai avea.nici o taină pentru el; şi 
nici —.! Şedea lângă cadavru, gândind; gândind neîncetat, 
gânduri cu totul noi. Părea că se descătuşase pe de-a-de sine. 
Vechile sale idei, convingeri, tot ce-i plăcea şi ce nu-i plăcea, 
lucruri ce respecta şi lucruri ce detesta, îi apăreau tu sfârşit în 
adevărata lor lumină! îi apăreau uşuratice, copilă-jeşti, false şi 
ridicole. Se bucura de noua lui înţelepciune în vreme ce stătea 
lângă omul pe care-l ucisese. Discuta cu el însuşi despre toate 
lucrurile de sub soare cu acea luciditate smintită *re se poate 
observa la unii ieşiţi din minţi. îşi zicea, în momentele acelea, că 
mortul de acolo fusese, oricum, o bestie primejdioasă; că 
oamenii mureu în fiecare zi cu miile; poate cu altele de mii. cine 
poate spune? şi că faţă de numărul va, moartea aceea nu putea 
să aibă nici o importanţă; nu putea sa aibă nici o importanţă, cel 
puţin pentru o făptură re gândeşte... lar el, Kayerts, era o 
făptură care gândea. Crezuse toată viaţa lui, până în momentul 
acela, în o mulţime de nerozii, ca şi restul muritorilor... toţi nişte 
proşti! Dar acum el gândea! Ştia! Se simţea împăcat; era cot la 
cot cu cea mai înaltă înţelepciune! Pe urmă a încercat să-şi 
închipuie că el era mortul, Carlier fiind cel care stătea pe scaun 
şi îl privea; «cercarea lui izbuti atât de nesperat de bine îneât, 
după câteva clipe, nu mai ştia nici el sigur cine era mort şi cine 
trăia. Totuşi, lest succes nemaipomenit al imaginaţiei sale îl 
buimăcise; irintr-o sforţare mintală isteaţă şi propice, s-a salvat 
tocmai la mp de pericolul de a deveni Carlier! îi sărise inima din 
loc l-I trecuseră sudorile la gândul acelui mare pericol. Carlier! 
Ce bestie cumplită! Ca să-şi vină în fire după aşa panică. leea ce 
nu era de mirare... a încercat să fluiere puţin. Apoi, leodată, a 
adormit sau a cerzut că adormise; dar, în tot cazul, ară se lăsase 
ceaţă şi cineva a fluierat în ceaţă. 

Kayerts s-a ridicat. Se luminase de ziuă şi o pâclă grea 
cobo-Hse peste ţinut; o pâclă ce învăluia totul: pătrunzătoare, 
tăcută; Kcla de dimineaţă a ţărilor tropicale; păcla ce stăruie şi 
omoară; pâcla albă şi ucigaşă, neprihănită şi otrăvitoare. Când 
s-a ridicat, Kayerts a văzut cadavrul: şi-a aruncat braţele în sus 
cu strigătul jtaului care, deşteptându-se din transă, se vede 
zăvorit pentru |ecie într-un mormânt. 

— Ajutor! Doamne Dumnezeule! 

Un răcnet neomenesc, tăios şi prelung a spintecat ca 
pumnal ascuţit linţoliul alb de pe acel pământ al durerii. Auffln 


urmat alte trei scurte şi pripite iar pa urmă fuioarele de pjci-s-au 
rostogolit, netulburate, într-o tăcere atotcuprimătoar > După 
aceea văzduhul a mai fost sfâşiat de o groază de şuierătur 
repezi şi stridente, ca strigătele unei fiinţe exasperate, 
nemiloase Căci, de pe râu, „Progresul” îl chema pe 
Kayerts.,Progresul” şi „Civilizaţia” şi toate celelalte „Virtuţi”. 
Societatea îşi chema „fiul desăvârşit” să vină, ca să i se poarte 
de grijă, ca să fie anchetat, judecat, condamnat; îl chema să 
vină îndărăt, la grămada aceea de gunoaie de la care se 
îndepărtase; să vină ca să se poată face dreptate! 

Kayerts a auzit şi a înţeles. A coborât, poticnindu-se, de pe 
verandă, lăsându-l pe celălalt singurel, pentru întâia oară de 
când fuseseră aruncaţi acolo, împreună. Şi-a dibuit drumul prin 
ceaţă, implorând, în neştiinţa sa, forţele cerului nevăzut să-i 
repare isprava. lar Makola dădea goană prin ceaţă, strigând în 
timp ce alerga: 

— Vaporul! Vaporul! Nu pot să vadă. Vestesc staţia... Mă 
duc să trag clopotul! Duceţi-vă jos domnule, la debarcader... Eu 
sun. 

Şi a dispărut. Kayerts stătea liniştit. Privea în sus. Pâcla se 
vălmăşea coborând deasupra capului său. Privea în jur ca un om 
care-şi rătăcise drumul; şi deodată a văzut o umbră întunecată, 
o pată în formă de cruce, prin puritatea învolburată a ceţei. 
Când a început să se împleticească într-acolo, clopotul staţiei 
bălăngănea înfrigurat, în chip de răspuns la chemarea 
gălăgioasă şi nerăbdătoare a vaporului. 

Directorul administrativ al „Marii Companii Civilizatoare' 
(căci noi ştim că civilizaţia urmează comerţului) a pus cel dintn 
piciorul pe pământ şi, deodată, nici n-a mai văzut vaporul-Jos, 
pe râu, pâcla era fantastic de deasă; sus, în staţie, clopotul suna 
fără încetare şi fără ruşine. 

Directorul a strigat în gura mare spre vapor: 

— Nu-i nimeni în vale să ne primească; s-o fi întâmplat 
ceva, deşi sună de zor. Veniţi mai bine şi voi! 

Şi începu să urce cu greu malul pieptiş. Căpitanul şi cir' 
maciul bărcii veneau în urma lui. Cu cât se căţărau mai sus, 
ceața se subţia şi puteau să-l distingă pe director la bună dă 

Be de ei. Deodată, l-au văzut repe:indu-se înainte şi.- 
trigân-Je peste umăr: 


— Repede! Repede, spre casa! Am găsit pe unul dintre ei! 
Repede, căutaţi-l pe celălalt. 

Găsise pe unul dintre ei! Dar chiar el, omul care trecuse 
«in atâtea şi atâtea, era oarecum tulburat de descoperirea lui. 
Jtătea şi se scotocea prin buzunare (după un briceag), în vreme 
+ Kayerts atârna în faţa lui spânzurat de cruce cu o curea de 
«le. Se urcase, fără îndoială, pe mormântul înalt şi îngust 3, 
după ce legase un capăt al curelei de braţul crucii, îşi dăduse 
(Jrumul. Vârfurile picioarelor erau numai la două degete je 
pământ, braţele îi atârnau ţepene în jos: părea că luase poziţia: 
drepţi”, dar cu un obraz stacojiu lăsat pe umăr. Şi, necuviin-jos, 
scotea o cogeamite limbă umflată Directorului său 
administrativ. 


SFÂRŞIT