Jack London — Ciuma Stacojie

m aL N Jack London 


Ciuma stacojie 


JACK LONDON 


Ciuma stacojie 


PREFAŢĂ 


Celor ce au citit doar operele emblematice ale lui Jack London 
- Chemarea sălbăticiei, Lup de mare, Colț Alb, înainte de Adam, 
Martin Eden, Călcâiul de fier - povestirile înmănuncheate în al 
șaptelea volum al colecţiei noastre le vor oferi, sper, o foarte 
plăcută surpriză. Scriitorul renumit pentru tablourile de un 
realism deseori crud ale vieţii în regiunile sub-polare sau pe 
mările sudului, se dovedește a fi și un veritabil maestru al 
anticipaţiei. Ciudat este că aceste povestiri, reprezentând un 
segment important al creaţiei sale, sunt trecute sub tăcere în 
două dintre cele mai cuprinzătoare și pertinente lucrări 
consacrate genului: /storia SF-ului modern (1984) de Jacques 
Sadoul și Trillion Year Spree. The History of Science Fiction 
(1986) de Brian W. Aldiss, cu colaborarea lui David Wingrove. Or 
antologia The Science Fiction of Jack London, care le conţine, 
apăruse în 1975... 

Nu împărtășesc opinia celor care susţin că în biografia unui 
artist se află cheia tuturor înţelesurilor operei sale. Cred însă că 
nu putem ignora sau subestima rolul împrejurărilor care 
înrâuresc destine și modelează caractere. London n-ar fi 
acumulat o zestre existenţială atât de amplă și de diversă, dacă 
sărăcia cronică în care se zbătea familia sa nu l-ar fi obligat să 
muncească din greu, de la o vârstă la care alţi copii și 
adolescenţi au doar grija școlii. La treisprezece ani, a fost nevoit 
să renunţe temporar la învăţătură, pentru a lucra într-o fabrică 
de conserve pentru zece cenți pe oră, zece ore pe zi. La 
cincisprezece ani, a cumpărat cu bani împrumutaţi un vas 
minuscul și a devenit jefuitor de stridii, în crescătoriile din golful 
San Francisco. In 1893, vâna foci pe coastele Japoniei. A 
participat apoi la marșul șomerilor spre Washington, părăsindu-l 
înainte de a ajunge la ţintă, a fost închis pentru vagabondaj și a 
participat, fără succes, la goana după aurul din Klondike. 

Intre timp, devora cărţile găsite mai ales în biblioteca publică 
din Oakland, unde locuia familia sa. Acolo a fost sedus de utopia 
socialistă a lui Edward Bellamy, Privind înapoi, citind și lucrări 
semnate de Charles Darwin, James Frazer, Adam Smith, John 
Locke, Herbert Spencer și Friedrich Nietzsche, pentru a pomeni 
doar aceste nume. Ceea ce căuta el era o filosofie a vieţii, care 
să încorporeze tot ceea ce îi revelase gândirea contemporană 


despre natură, om și societate. O filosofie menită să-i 
înlesnească dobândirea succesului literar, văzut în primul rând 
ca un mijloc de a evada din mizeria și mediocritatea care-i 
fuseseră hărăzite prin naștere. Exploatând multiplele sale 
experienţe cu o remarcabilă înzestrare artistică, el și-a atins 
ţinta, devenind în scurt timp unul dintre cei mai citiţi și mai bine 
remuneraţi autori ai epocii sale. 

Printre teoriile care l-au influenţat puternic pe London se 
numără și aceea a darwinismului socială, foarte răspândită în 
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, care susținea că în 
societate, ca și în natură, cel puternic supraviețuiește, iar cel 
slab dispare. Argumente falacioase în acest sens i-au oferit 
lucrările lui Benjamin Kidd, Evolutia socială (1894), și William Z. 
Ripley, Rasele Europei (1899), care încercau să demonstreze 
superioritatea rasei albe, cu precădere a ramurii ei anglo- 
saxone, chemată să devină stăpâna lumii. O viziune regăsită în 
lucrările de ficţiune, ca și în declaraţiile publice ale lui London. 
Este cunoscut răspunsul lui iritat la reproșurile care aveau ca 
obiect neconcordanţa dintre atitudinea lui militant-socialistă și 
receptivitatea la astfel de idei considerate reacționare: „Ce 
naiba! Simt în primul rând om alb și abia apoi un socialist!” Așa 
se explică și prezenţa temei „pericolului galben”, la modă pe 
ambele ţărmuri ale Atlanticului, în romanele sale Valea Lunii 
(1913) și Revolta de pe „Elsinore” (1914), ca și în mai vechea 
povestire de anticipație Nema'ipomenita invazie (1910), asupra 
căreia mă voi opri acum. Naţiunile „albe” sunt confruntate cu 
înaintarea lentă și irezistibilă a zeci de milioane de chinezi, care 
pun stăpânire pe coloniile europene din Asia. Diplomaţia și 
războiul de tip clasic nu sunt în stare să le oprească. Este 
acceptată atunci propunerea modestului profesor Jacobus 
Laningdale: „nemaipomenita invazie” a germenilor letali lansați 
din aeronave, întreaga populaţie a Chinei fiind exterminată. 
Textul pare a fi o replică la romanul lui Matthew Phipps Shiel, 
Pericolul galben (1898), în care o sută de milioane de soldaţi 
chinezi invadează Rusia și apoi Europa; aceasta din urmă 
încearcă să-i oprească răspândind printre ei bacili de holeră... 

London a fost fascinat și de mitul supraomului, plăsmuit de 
Nietzsche în Așa grăit-a Zarathustra. L-a întrupat în Wolf Larsen, 
căpitanul goeletei „Năluca” din Lup de mare (1904), înzestrat cu 
o inteligenţă ieșită din comun și cu o excepţională forţă fizică, 


dar și în misteriosul Goliat din povestirea cu acest titlu, apărută 
în 1908. „Era un supraom, un supraom științific” spune autorul 
și Goliat își impune voinţa întregii lumi, graţie descoperirii 
energonului, care este „nici mai mult și nici mai puţin decât 
energia cosmică aflată în razele solare”. O energie capabilă să-i 
ucidă de la distanţă pe cei care nu dau curs somaţiei lui Goliat 
de a renunţa la privilegii și a desfiinţa proprietatea privată, ca și 
să distrugă flotele de război trimise să apere vechile stări de 
lucruri. De astă dată, London nu mai cade în păcatul exacerbării 
tuturor calităţilor eroului său. Pe adevăratul lui nume Percival 
Stoltz, stăpânul necontestat al globului este un omuleţ chel cu 
ochelari, amator de dulciuri și inamic declarat al pisicilor. 

Un fel de supraom este și Emil Gluck, „vrăjitorul științific” din 
Dușmanul întregii lumi (1908). El nu urmărește însă decât să se 
răzbune pentru tot ceea ce a îndurat, începând din copilăria de 
orfan lipsit de dragostea celor din jur și culminând cu 
condamnarea la închisoare pe viață, în temeiul unor dovezi 
false, pentru o crimă pe care nu a făptuit-o. Descoperind 
mijlocul de a controla intensitatea și direcția unei descărcări 
electrice, Gluck provoacă de la distanţă aprinderea pulberii 
înmagazinate într-un fort, într-o navă de război sau în cartușele 
unei arme de foc. Distrugerile și pierderile de vieți omenești pe 
care le pricinuiește astfel sunt imense. Descoperit în cele din 
urmă și executat pe scaunul electric, el are dreptul, din partea 
autorului, la acest epitaf sui-generis: „... așa a murit, la vârsta 
de patruzeci și șase de ani, unul dintre cele mai nefericite genii, 
un om cu un nemaipomenit intelect, dar ale cărui extraordinare 
capacităţi, în loc să slujească Binelui, erau atât de deformate și 
contorsionate, încât a devenit cel mai uimitor dintre criminali.” 

Inainte de a-i executa, prin intermediul energonului, pe cei 
care nu se supun injocţiunii de a-l întâlni, pentru a-i recunoaște 
dreptul de a stăpâni Pământul, Goliat îi avertizează că îi este 
străin „sentimentalismul neștiinţific privind valoarea vieţii 
omenești”. Este și trăsătura caracteristică a eroului primei 
povestiri de anticipație a lui Jack London, Să mori într-o mie de 
feluri (1899). Acest om, care a pătruns „dublul mister al 
fiziologiei și psihologiei”, specializându-se în chimia organică, 
patologie și toxicologie, își supune fiul unor teribile experienţe, 
fără să încerce nicio emoție, ca și cum ar avea de-a face cu un 
animal de laborator. Fiul se dovedește a fi la fel de ingenios și la 


fel de incapabil de afecțiune, născocind un plan diabolic de a 
pune capăt feluritelor sale morţi și resuscitări, cu preţul 
execuţiei „știinţifice” a călăului său. 

Pentru a da un aer de verosimilitate procedeului prin care 
cobaiul uman își recapătă libertatea, London recurge la o seamă 
de noţiuni științifice reale și fictive: „Mi-am construit teoria 
pornind de la următoarele două premise: prima, electroliza sau 
descompunerea apei în elementele ei componente gazoase cu 
ajutorul electricităţii; a doua, existenţa ipotetică a unei forţe, 
reversul gravitaţiei, pe care Astor a numit-o „apergie”. Atracția 
terestră, de pildă, doar apropie obiectele între ele, dar nu le 
combină; așadar, apergia înseamnă pur și simplu respingere. Or, 
atracţia atomică sau moleculară nu numai că apropie obiectele 
între ele, ci le și integrează; reversul acestui lucru, sau forța 
dezintegrantă, era ceea ce doream eu nu numai să descopăr și 
să produc, ci să și direcționez după voinţă.” Cititorul neavizat ar 
fi putut crede că numele pomenit în acest pasaj este cel al unui 
savant de recunoscută autoritate. Ori, John Jacob Astor era 
autorul american al romanului O că/ătorie în alte lumi (1894) și 
apelase la apergia „inventată” de confratele său britanic Percy 
Greg, în De-a curmezișul zodiacului (1880), pentru a-și trimite 
personajele să exploreze planetele Jupiter și Saturn. 

Onorariul plătit de mensualul „The Black Cat” pentru Să mori 
într-o mie de feluri, patruzeci de dolari, reprezintă „Primii bani 
pe care i-am primit pentru o povestire”, cum scria autorul în 
Jurnalul său. În același an 1899, apăruse /ntinerirea maiorului 
Rathbone. Tema își are îndepărtatele origini în antichitate: 
Teopomp își imagina „locul fără întoarcere”, unde cel care 
mănâncă fructele pomilor de pe malul râului Plăcerii întinerește, 
până ce încetează să mai existe. London încearcă să-i dea o 
glazură științifică: Dover Wallingford extrage din limfă o 
substanță având ca efect întinerirea celor în vârstă. Beneficiari 
sunt unchiul său, maiorul din titlu și iubita de odinioară a 
acestuia. 

In Umbra și licărirea (1903), amuzamentul lasă locul 
meditaţiei privind urmările pierderii controlului asupra reacţiilor 
temperamentale. Invizibilitatea este și ea o temă întâlnită în 
vechile mituri și legende, începând poate cu Gyges și inelul său 
magic. Cât despre obţinerea ei prin mijloace științifice, ideea îi 
aparţine, foarte probabil, lui Edward Page Mitchell, a cărui 


povestire, Omul de cristal, apăruse în ziarul „The Sun” la 30 
ianuarie 1881. Natura cercetărilor profesorului Frohliker este 
asemănătoare celei a cercetărilor lui Griffin. Eroul celebrului 
roman din 1897 al lui H. G. Wells, Omul invizibil. London îl 
cunoștea, fără îndoială, și s-a străduit să găsească ale procedee 
de atingere a scopului dorit. 

Stephen Flack, din povestirea lui Mitchell, se sinucide, fiind 
respins de fata de care se îndrăgostise, în răstimpul dintre 
experienţele la care era supus. Griffin devine un pericol public și 
este linșat de mulțimea dezlănţuită. London a ales un altfel de 
sfârșit pentru tinerii săi geniali, care-și pierd viaţa în încleștarea 
dintre ei, asemenea „neisprăviţilor” Cuthfert și Weatherbee din 
povestirea Într-un ținut îndepărtat, apărută în prolificul an 1899. 

În Introducerea la amintita antologie din 1975. Richard Gid 
Powers afirmă că Umbra și licărirea ne propune o „concluzie 
sentimental anti-științifică” neconvingătoare. El se referă la 
declaraţia naratorului, martor al competiţiei tot mai neînfrânate 
dintre „fraţii inamici” și al tragicului ei deznodământ: „Cât 
despre mine, nu-mi mai pasă de cercetările din domeniul 
chimiei, iar știința este un cuvânt tabu la mine în casă. M-am 
întors la trandafirii mei. Culorile naturii îmi sunt de-ajuns.” 
Consider, dimpotrivă, că acest final este pe deplin justificat din 
punct de vedere artistic, consemnând atitudinea omului 
obișnuit, cu care se confundă cititorul, față de miracolele unei 
științe inaccesibile, percepută mai curând, cum spunea Arthur C. 
Clarke, ca magie. Este, într-un alt registru narativ, atitudinea 
vagabondului din romanul lui Wells, care se uită, fără să 
priceapă nimic, la însemnările din caietele rămase de la Griffin. 

Subiectul povestirii a fost cumpărat de London, împreună cu 
altele, de la Sinclair Lewis. Din lot făcea parte și ceea ce avea să 
devină Când lumea era tânără (1910), titlu desprins din ultimele 
rânduri ale povestirii Chemarea să/băticiei (1903). Preluarea nu 
este incidentală, ambele texte fiind tributare credinţei autorului 
în atavism. După o perioadă petrecută în compania oamenilor, 
câinele Buck răspunde chemării ancestrale și se întoarce la 
sălbăticie. lar James G. Ward, prosper om de afaceri californian, 
se transformă, la căderea nopţii, într-un barbar teutonic stăpânit 
de instincte și înzestrat cu forţa și agerimea necesare 
supravieţuirii în acel timp revolut. „În el trăiau doi oameni - 
spune autorul - și, cronologic vorbind, acești oameni erau 


despărțiți prin câteva mii de ani. Studiase chestiunea dublei 
personalități probabil mai în profunzime decât oricare dintre cei 
mai buni șase specialiști din acest domeniu psihologic, încâlcit și 
plin de mistere. In sine, era un caz deosebit față de orice alt caz 
înregistrat vreodată. Nici cele mai avântate fantezii ale 
scriitorilor de ficţiune nu și l-au putut imagina. El nu era ca 
doctorul Jekyll și domnul Hyde și nu semăna nici cu tânărul 
nefericit din Cea mai grozavă poveste din lume a lui Kipling. 
Cele două personalităţi ale sale erau atât de amestecate, încât 
practic erau conștiente de sine și fiecare de cealaltă tot timpul.” 

„Prădătorul nocturn” ucide iepuri, devorează prepeliţe și 
urmărește în goană coioţii pe dealurile din împrejurimile 
bungalow-ului său din Mill Valley. Șocul unei ultime ciocniri 
victorioase cu un urs grizzly scăpat de la un circ, ciocnire 
desfășurată sub ochii oaspeţilor și mai ales ai logodnicei sale, 
determină dispariţia bruscă a trăsăturilor fizice și psihice 
atavice, James G. Ward devenind un individ care se teme și de 
propria lui umbră. Tâlcul ar putea fi acela că, potrivit zicalei, 
iubirea transformă o fiară într-un mielușel. 

Sursa de inspiraţie a Ciumei stacojii (1912) ar fi fost, potrivit 
unor comentatori, Ultimul om, romanul din 1826 al autoarei 
celebrului Frankenstein sau Prometeul modern, Mary Shelley. E 
adevărat că în ambele texte o pandemie nimicește omenirea, 
chiar dacă la London rămân mai mulţi supraviețuitori. Titlul 
nuvelei și simptomele bolii fatale mărturisesc o înrudire și mai 
directă cu povestirea lui Edgar Allan Poe, Masca morții roșii 
(1842). 

Monologul fostului profesor de literatură engleză de la 
Universitatea din Berkeley, întrerupt de apostrofările nepoților 
săi, născuţi în epoca de semi-barbarie de după cataclismul 
biologic, schițează o istorie a evenimentelor care au dus la 
extincţia aproape totală. Descrierea de un patetism implicit a 
efectelor pandemiei și a încercărilor disperate de a evada din 
metropola transformată într-un vast cimitir se conjugă cu 
viziunea  reînceperii ciclului evolutiv, „eterna reîntoarcere” 
împrumutată și ea de la Nietzsche. Și profesorul își exprimă 
convingerea amară că lumea care se va naște din ruinele 
trecutului nu va fi mai înţeleaptă decât aceea dinaintea ciumei 
stacojii: „Praful de pușcă va apărea. Nimic nu-l poate opri - 
aceeași veche poveste iarăși și iarăși. Neamul omenesc se va 


înmulţi și semenii se vor lupta între ei. Praful de pușcă îi va da 
omului posibilitatea să ucidă milioane de oameni și numai în 
felul acesta, prin foc și sânge, cândva, într-o zi îndepărtată, se 
va dezvolta o nouă civilizaţie. Și la ce va folosi asta? Exact așa 
cum a dispărut vechea civilizaţie, va dispărea și cea nouă. Va fi 
poate nevoie de patruzeci de mii de ani ca să fie clădită, dar va 
trece și ea.” 

Nuvela care încheie selecția noastră, Ce/ Roșu, a fost scrisă în 
1916 și a apărut postum, în 1918. Ea reprezintă nu doar 
summum-ul atins de Jack London pe tărâmul anticipaţiei, ci și 
una dintre cele mai mari izbânzi artistice ale întregii sale opere. 
Poate pentru că eroul ei este un fel de autoportret al autorului în 
acel ultim an al vieţii sale, când sănătatea, relaţiile familiale și 
situaţia lui financiară mergeau din rău în mai rău. 

Bolnav și hăituit în jungla din Guadalcanal, Bassett ajunge în 
cele din urmă într-o așezare a boșimanilor vânători de capete, 
cu care stabilește o relaţie de toleranţă reciprocă. Intrigat de un 
sunet venind de departe, care nu seamănă cu niciunul dintre 
cele cunoscute, află că el este emis de Cel Roșu, numit de 
bătrânii uitaţi și Cel Născut din Stele. Un zeu însetat de sângele 
oamenilor sacrificați la porunca lui. Nedându-se în lături de la 
nimic pentru a descifra această taină, Bassett o convinge pe 
femeia cu care convieţuiește - în pofida urâţeniei ei 
respingătoare, să-l conducă la locul interzis unde sălășluiește 
zeul. Și acolo constată că este vorba despre o uriașă sferă dintr- 
un metal roșu necunoscut, purtând semnele coroziunii datorate 
unei călduri intense și fiind înconjurată de rămășițele celor 
jertfiți cu ferocitatea amorală a populațiilor primitive. O sferă 
care prinde viaţă sub atingerea ușoară a degetelor lui Bassett, 
înfiorându-se „în vibrații ritmice care deveneau șoapte și foșnete 
și murmure ale unui sunet - dar ale unui sunet atât de diferit, 
atât de slab, încât era un șuier abia pâlpâind; atât de suav, încât 
era înnebunitor de dulce, sunând precum un corn vrăjit al 
zânelor, în cele din urmă neputând fi asemuit de Bassett decât 
cu zvonul vreunui clopot al zeilor, ajuns pe pământ din spaţiul 
cosmic.” 

Putem presupune că superba imagine a sferei născătoare de 
sunet se datorează unei reminiscenţe livrești. În epoca lecturilor 
sale febrile la biblioteca publică din Oakland, London ar fi putut 
afla de la filosofii greci că Universul vibrează și cântă ca un 


nemăsurat instrument de origine divină, dăruind celor care știu 
să audă „muzica sferelor”, idee întâlnită și la astronomii Evului 
Mediu și ai Renașterii. 

Ajuns la deplina maturitate artistică, autorul a evitat capcana 
soluțiilor facile. Sfera nu se întredeschide, din ea nu coboară 
trimisul angelic sau demonic al unei alte civilizaţii, așa cum avea 
să se întâmple în operele-spaţiale de mai târziu. Misterul 
rămâne întreg. Şi poate că Arthur C. Clarke citise Cel Roșu când 
a scris Santinela, povestirea despre artefactul extraterestru 
găsit pe Lună, punct de plecare al celebrului film 2001 - Odiseea 
spațială. 

Luptând cu boala care-l macină, vrând să trăiască pentru a 
face cunoscută lumii civilizate existența sferei căzute într-un loc 
atât de neprielnic, Bassett se întreabă: „Cine erau ele, ce erau 
ele, acele ființe depărtate și superioare, care au aruncat o punte 
peste cer prin mesajul lor gigantic, irizând în roșu și scoțând 
sunete cerești? Cu siguranţă, și cu mult timp în urmă, au bătut 
și ele cărarea pe care omul de-abia a pus piciorul, după 
calendarul cosmic. lar pentru a fi în stare să trimită un 
asemenea mesaj peste prăpastia cosmică, desigur că vor fi atins 
acele înălțimi de care omul, cu lacrimi și osteneală și asudând 
sânge, în întuneric și buimăcit de atâtea îndemnuri, se apropie 
așa de încet. Și ce erau ele, pe culmile lor? Ajunseseră la 
Fraternitate? Sau învăţaseră că legea iubirii impunea pedeapsa 
slăbiciunii și a decăderii? Viaţa era oare o luptă? Legea 
întregului univers era cumva legea nemiloasă a selecţiei 
naturale? Şi, lucru imperativ și dureros, concluziile lor, îndelung 
cântăritele lor judecăţi, erau închise chiar atunci în uriașa inimă 
metalică a Celui Roșu, așteptând doar ca primul pământean să 
le citească?! 

London se oprește aici, dar textul ne îngăduie să fabulăm: 
limbajul constructorilor sferei putea fi tocmai cel al „sunetelor 
cerești”, iar truda și sclipirea de geniu ale unui cercetător 
terestru ar fi adus la lumină „cuvintele și înțelepciunea stelelor”. 
Dar Bassett moare, ascultând pentru ultima oară sunetul 
„învestit cu inteligența supraoamenilor de pe planetele altor 
sori”. Şi mesajul pe care-l poartă Cel Roșu rămâne pierdut în 
pustietăţile insulei Guadalcanal. Un final reflectând starea de 
spirit a autorului, care avea să se confrunte curând cu ultimul 
mister, acela al trecerii hotarului spre Marele Dincolo. 


lon Hobana 


SĂ MORI ÎNTR-O MIE DE FELURI 


Mă aflam în apă de vreo oră și, îngheţat, istovit, cu o crampă 
îngrozitoare în pulpa piciorului drept, se părea că-mi sosise 
ceasul. Luptând zadarnic împotriva puternicului curent al 
refluxului,  privisem cum îmi alunecă prin fața ochilor 
procesiunea înnebunitoare a luminilor de pe țărm; după un timp, 
însă, am renunţat la încercarea de a mai ţine piept curentului și 
m-am limitat la gândurile amare despre cariera mea irosită, care 
își afla acum sfârșitul. 

Avusesem norocul să provin dintr-o familie engleză bună, însă 
din părinţi ale căror conturi în bănci depășeau cu mult 
cunoștințele lor despre natura copilului și despre creșterea 
copiilor. Deși născut într-un mediu de oameni cu dare de mână, 
atmosfera binecuvântată a unui cămin părintesc îmi era străină. 
Tatăl meu, un om foarte învăţat și faimos amator de antichităţi, 
nu acorda nicio atenţie familiei, fiind veșnic adâncit în 
abstracţiunile studiului său; în timp ce mama, care se făcea 
remarcată mult mai mult prin aspectul ei atrăgător decât prin 
înţelepciune, se simţea pe deplin satisfăcută de adulaţia 
societăţii în care se cufunda necontenit. Am urmat școala 
generală și colegiul ca orice băiat din burghezia engleză și, 
deoarece anii îmi adăugau tot mai multă forță și pasiuni 
puternice, părinţii mei au devenit brusc conștienți că posedam și 
eu un suflet nemuritor și s-au străduit să mă ţină-n frâu. Era însă 
prea târziu; am comis nebuniile cele mai nestăpânite și mai 
impertinente și am fost renegat de familia mea, ostracizat de 
societatea pe care o ultragiasem atâta vreme și, cu cele o mie 
de lire pe care tata mi le dăduse odată cu declaraţia fermă că 
nu dorea nici să mă mai vadă vreodată și nici să-mi mai dea 
vreun bănuțţ în plus, am cumpărat un bilet la clasa întâi pentru 
vaporul spre Australia. 

De atunci viaţa mea a fost o lungă peregrinare - din Orient în 
Occident, din Arctica până-n Antarctica - și iată-mă în cele din 
urmă, marinar experimentat, la treizeci de ani, în plină putere a 
bărbăţiei, înecându-mă în Golful San Francisco, în urma unei 
dezastruos de reușite tentative de a fugi de pe vas. 

Piciorul drept mi-era înţepenit de durere și înduram cea mai 
chinuitoare agonie. O briză ușoară agita marea cuprinsă de 
hulă, apa îmi intra în gură și-n gâtlej și nu mai aveam putere s-o 
opresc. Deși izbuteam încă să mă menţin la suprafaţă, era un 


gest pur mecanic, fiindcă îmi pierdeam rapid cunoștința, îmi 
amintesc vag că am fost purtat dincolo de un dig și că am zărit 
fugitiv lumina de tribord a unui vapor răzbătând împotriva 


curentului prin valuri; apoi n-am mai văzut nimic. 
xx 


* 


Auzeam zumzetul slab al vieţii gâzelor și simțeam pe obraji 
adierea îmbălsămată a unei dimineţi de primăvară. Treptat 
adierea căpătă o curgere ritmică, la ale cărei pulsaţii trupul meu 
părea să răspundă. Pluteam pe sânul blând al unei mări 
văratice, înălţându-mă și coborând într-o desfătare de vis pe 
fiece val ce îngâna o melodie. Pulsaţia deveni însă mai 
puternică; zumzetul se auzi mai tare; valurile, mai uriașe, mai 
fioroase - eram azvârlit dintr-o parte în alta pe o mare 
zbuciumată. O suferință imensă puse stăpânire pe mine. 
Scăpărări de lumină intermitente și strălucitoare îmi străbăteau 
haotic conștiința; am perceput în zgomotul mai multor valuri, 
apoi trosnetul a ceva impalpabil și m-am trezit. 

Eram protagonistul unei scene ciudate. O privire a fost de 
ajuns pentru a mă lămuri că zăceam pe podeaua unei cabine de 
pe iahtul cuiva din lumea bună, într-o postură extrem de 
inconfortabilă. De ambele părţi, ţinându-mă strâns de braţe și 
mișcându-le în sus și-n jos ca pe levierele unei pompe, se aflau 
două creaturi cu pielea întunecată la culoare și purtând o 
îmbrăcăminte aparte. Deși eram familiarizat cu cele mai multe 
din tipurile aborigene, nu-mi puteam da seama de ce 
naţionalitate erau. In jurul capului purtam un fel de legătură, 
prin care organele mele respiratorii fuseseră conectate la 
mașina pe care o voi descrie mai jos. Nările îmi fuseseră 
strânse, fiind obligat să respir pe gură. Mai scurte decât în 
realitate, datorită poziţiei oblice a punctului din care le vedeam, 
am remarcat două tuburi, asemănătoare cu niște furtunuri 
subțiri, dar având o altă structură, care-mi ieșeau din gură 
formând un unghi ascuţit între ele. Primul se termina brusc și 
zăcea pe podea alături de mine; al doilea se întindea peste 
dușumea făcând numeroase bucle și era conectat la aparatul pe 
care am promis să-l descriu. 

Inainte ca viaţa mea s-o fi apucat pe căi lăturalnice, nu eram 
deloc străin de știință și, fiind familiarizat cu aparatura și cu 
instalaţiile specifice unui laborator, puteam să apreciez 


mașinăria pe care o observam. Aceasta era alcătuită în general 
din sticlă, instalaţia fiind din categoria celor nefinisate la 
exterior, care se utilizează de obicei în vederea unor 
experimente. Un vas cu apă era înconjurat de o cameră de aer, 
de care fusese fixat un tub vertical, surmontat de un glob. In 
centrul acestuia se afla o jojă pentru vacuum. Apa din tub se 
mișca în sus și în jos, creând inhalări și exhalări alternative, care 
mi se transmiteau prin tubul flexibil. Datorită acestui aparat și 
cu ajutorul bărbaţilor care-mi mișcau braţele cu multă vigoare, 
procesul respirației fusese realizat în mod artificial, pieptul meu 
ridicându-se și coborând și plămânii mei dilatându-se și 
contractându-se, până când natura a putut fi convinsă să-și reia 
truda obișnuită. 

De cum am deschis ochii, dispozitivul din jurul capului, de la 
nas și gură, a fost îndepărtat. Dând pe gât o dușcă zdravănă de 
coniac, m-am ridicat clătinându-mă pe picioare spre a-i mulțumi 
celui ce-mi redase viața și m-am trezit față în față cu... tatăl 
meu. Dar anii îndelungaţi de vieţuire în tovărășia primejdiei mă 
învăţaseră să mă stăpânesc și am așteptat să văd dacă și el 
avea să mă recunoască. Nu a fost așa; el nu a văzut în mine 
decât un marinar evadat și s-a purtat ca atare. 

Lăsându-mă în grija negrilor, s-a cufundat în revizuirea 
însemnărilor pe care le făcuse privitoare la resuscitarea mea. Pe 
când luam masa copioasă ce mi se servise, s-a pornit forfota la 
bord și, după strigătele ritmice ale marinarilor, după zgomotul 
macaralelor și al scripeţilor, am presupus că vasul se pregătea 
să iasă în larg. Ce renghi mi se juca! Să mă aflu în croazieră 
împreună cu tatăl meu cel necomunicativ pe nesfârșitul Pacific! 
Pe când râdeam în sinea mea, prea puţin realizam de care parte 
avea să fie gluma. Ah, de-aș fi știut, aș fi sărit peste bord și aș fi 
blagoslovit teuga murdară de pe care evadasem. 

Nu mi s-a permis să ies pe punte până nu au dispărut din 
vedere Farallones și ultimul vas pilot. Am apreciat această 
măsură de prevedere din partea tatălui meu și mi-am propus să- 
i mulțumesc din inimă, în felul meu marinăresc, necioplit. Nu 
aveam cum să bănuiesc că avusese în vedere propriile sale 
țeluri și că de aceea tăinuise prezenţa mea față de toţi, cu 
excepţia echipajului. Mi-a vorbit pe scurt despre salvarea mea 
de către marinarii săi, asigurându-mă că el era cel ce-mi 
rămânea îndatorat, deoarece apariţia mea fusese mai mult 


decât oportună. El construise aparatul pentru a demonstra o 
teorie privind anumite fenomene biologice și așteptase un prilej 
pentru a-l folosi. 

— Ai demonstrat-o dincolo de orice îndoială, a spus, apoi a 
adăugat oftând: Dar numai în domeniul restrâns al înecului. 

Să nu mai lungesc povestea - mi-a oferit două lire în plus faţă 
de fostul meu salariu ca să rămân pe vasul lui, lucru frumos, am 
socotit eu, fiindcă nu avea cu adevărat nevoie de mine. Contrar 
așteptărilor mele, nu am fost trimis la sala de mese a 
marinarilor, din momentul acela fiindu-mi repartizată o cabină 
confortabilă și luând masa împreună cu căpitanul. Tata 
pricepuse că eu nu eram un marinar de rând și m-am hotărât să 
profit de această șansă pentru a reintra în grațiile lui. Am ticluit 
un trecut imaginar pentru a explica educaţia mea, precum și 
situația mea actuală și făceam tot ce-mi stătea în putinţă ca să 
fiu mereu în contact cu el. Nu mi-a trebuit mult timp pentru a-mi 
manifesta interesul faţă de cercetările științifice și nici lui ca să- 
mi aprecieze această înclinaţie. Am devenit asistentul său, cu 
un spor de salariu corespunzător și în scurtă vreme, pe măsură 
ce devenea mai încrezător și-mi expunea teoriile sale, am ajuns 
să fiu la fel de entuziast ca și el. 

Zilele treceau în zbor, deoarece eram profund interesat de 
noile mele studii, petrecându-mi ceasurile de veghe în biblioteca 
lui bine garnisită, ori ascultându-l când își expunea planurile și 
ajutându-l în munca sa de laborator. Eram însă obligaţi să 
trecem peste multe experimente ispititoare, o navă aflată în 
balans nefiind chiar locul cel mai potrivit pentru lucrări delicate 
și complexe. Mi-a făgăduit, totuși, multe ceasuri pline de 
satisfacţii în laboratorul fabulos către care ne îndreptam. După 
cum spunea, intrase în posesia unei insule, nemenţionată pe 
hărți, din Mările Sudului, și făcuse din ea un paradis al științei. 

Nu ne aflam de multă vreme pe insulă, când am descoperit în 
ce capcană picasem. Dar, înainte de a descrie lucrurile stranii ce 
aveau să se petreacă, trebuie să explic pe scurt cauzele care au 
culminat cu o experienţă atât de înfiorătoare cum nu i-a mai fost 
dat omului să trăiască. 

În ultima parte a vieţii, tata abandonase farmecele mucegăite 
ale antichităţii și cedase în fața unora mai fascinante, cuprinse 
sub denumirea generală de biologie. După ce în cursul tinereţii 
își însușise cunoștințe temeinice în materiile fundamentale, a 


explorat rapid toate ramurile de vârf la care ajunsese lumea 
științifică și s-a trezit în teritoriul nimănui al necunoscutului. 
Intenţia lui a fost aceea de a lua înaintea altora în stăpânire o 
parte din acest teritoriu nerevendicat de nimeni și în acest 
stadiu al investigaţiilor s-a întâmplat să ne întâlnim. Având o 
minte ascuţită, chiar dacă par a mă lăuda singur, am ajuns 
curând să stăpânesc speculaţiile și metodele sale de deducție, 
ajungând aproape la fel de nebun ca și el. Dar n-ar trebui să 
spun asta. Rezultatele minunate pe care le-am obţinut împreună 
ulterior pot constitui o dovadă certă în favoarea sănătăţii lui 
mintale. Nu pot să spun decât că era cel mai anormal exemplu 
de cruzime și sânge rece pe care l-am întâlnit vreodată. 

După ce pătrunsese dublul mister al fiziologiei și psihologiei, 
ideile sale l-au condus la hotarele unui mare domeniu, drept 
pentru care, pentru a-l explora mai bine, s-a apucat de niște 
studii în chimia organică superioară, în patologie, în toxicologie 
și în alte științe și sub-științe înrudite, folosite ca accesorii 
pentru ipotezele sale speculative. Pornind de la presupunerea că 
o cauză directă a opririi temporare și permanente a vitalităţii se 
datora  coagulării anumitor elemente și compuși din 
protoplasmă, el izolase aceste diferite substanţe și le supusese 
la numeroase experienţe. De vreme ce oprirea temporară a 
vitalității într-un organism antrena coma, iar oprirea 
permanentă - moartea, el susţinea că, prin mijloace artificiale, 
această coagulare a protoplasmei putea fi întârziată, prevenită 
și chiar împiedicată cu totul, în stările extreme de solidificare. 
Adică, renunțând la vocabularul tehnic, el argumenta că 
moartea, atunci când ea nu fusese violentă și când niciunul 
dintre organe nu suferise leziuni, însemna doar o suspendare a 
vitalității și că, în astfel de cazuri, viața putea fi determinată să- 
și reia funcţiile, prin folosirea unor metode potrivite. Așadar, 
ideea sa era aceasta: Să descopere metoda - și prin 
experimentarea practică să demonstreze această posibilitate - 
de a restaura vitalitatea într-o structură din care viața, aparent, 
dispăruse. Desigur, el recunoștea inutilitatea unei astfel de 
strădanii după instalarea descompunerii; trebuia să dispună de 
organisme care doar cu o clipă, cu o oră sau cu o zi înainte 
fuseseră pline de viaţă. Cu mine, și-a demonstrat teoria prin 
practică. Mă înecasem cu adevărat, eram într-adevăr mort 
atunci când am fost scos din apă în Golful San Francisco - dar 


scânteia vitală fusese reaprinsă cu ajutorul aparatului său 
aeroterapeutic, cum îl numea el. 

Acum, despre intenţiile sale întunecate în privinţa mea. Mai 
întâi mi-a arătat cât de total mă aflam în puterea sa. Își 
trimisese iahtul de acolo pentru un an de zile, reţinându-i doar 
pe cei doi negri, care-i erau devotați trup și suflet. Apoi a operat 
o trecere în revistă exhaustivă a teoriei sale și a schiţat 
metodele de testare pe care le adoptase, încheind cu declaraţia 
înspăimântătoare că eu aveam să fiu subiectul său. 

Înfruntasem moartea și îmi riscasem pielea în nu puţine 
aventuri disperate, dar niciodată în una de felul acesta. Pot jura 
că nu sunt un laș, totuși propunerea de a trece înainte și înapoi 
peste zona de graniţă a morţii m-a aruncat în ghearele unei 
spaime lașe. Am cerut timp de gândire, lucru cu care a fost de 
acord, asigurându-mă totodată că aveam o singură cale - 
trebuia să mă supun. Să fug de pe insulă nici nu putea fi vorba; 
să scap prin sinucidere nu era o idee salutară, deși era într- 
adevăr preferabilă experienţelor prin care se părea că va trebui 
să trec; singura mea speranţă era să-i distrug pe cei ce mă 
ţineau în captivitate. Această speranţă era spulberată, însă, de 
precauţiile pe care le luase tata. Eram supus unei permanente 
supravegheri, chiar și în somn fiind păzit de unul sau altul dintre 
negri. 

Văzând că pledez în zadar, i-am adus la cunoștință și i-am 
oferit dovezi că eram fiul lui. Era ultima mea carte și îmi 
pusesem toate speranţele în ea. Dar el a rămas neînduplecat; 
nu era un tată, ci o mașină științifică. Incă mă întreb cum de s-a 
putut întâmpla să se însoare cu mama și să mă procreeze, 
fiindcă nu exista niciun dram de emoție în tot ce punea la cale. 
Rațiunea însemna totul pentru el și nici nu înţelegea astfel de 
lucruri cum ar fi iubirea ori simpatia faţă de ceilalţi, decât ca pe 
niște slăbiciuni mărunte peste care se putea trece. Așadar, m-a 
informat că el îmi dăduse viaţă și cine oare era mai îndreptăţit 
să mi-o ia dacă nu el? Mi-a spus că, totuși, nu asta era dorinţa 
lui; el voia doar s-o împrumute din când în când, promițând s-o 
înapoieze cu punctualitate la termenul convenit. Desigur, exista 
posibilitatea unor accidente, dar eu nu puteam decât să-mi 
asum riscurile, de vreme ce treburile bărbătești erau oricum 
pline de pericole de tot felul. 


Ca garanţie a succesului, dorea ca eu să fiu în bună condiţie 
fizică, așa că eram supus unui regim alimentar și unui 
antrenament, ca un mare atlet înaintea unei întreceri decisive. 
Ce puteam face? Dacă tot trebuia să trec printr-un pericol, era 
bine să fiu în formă. În pauzele mele de relaxare, mi-a permis 
să-l ajut la pregătirea aparatului pentru diferite experienţe 
subsidiare. Oricine își poate imagina interesul pe care-l arătam 
faţă de asemenea operaţiuni. Stăpâneam lucrarea în toate 
amănuntele, întocmai ca și el, și deseori aveam plăcerea de a 
vedea unele din sugestiile sau modificările mele puse în 
practică. După astfel de momente, zâmbeam cu amărăciune, 
conștient că oficiam la propria mea înmormântare. 

Tata a început prin iniţierea unei serii de experiențe în 
domeniul toxicologiei. Când totul a fost pregătit, am fost ucis cu 
o doză zdravănă de stricnină și am fost lăsat să zac mort timp 
de circa douăzeci de ore. In tot acest răstimp, trupul meu era 
mort, mort cu desăvârșire. Respirația și circulaţia încetaseră; 
însă partea înspăimântătoare era că în timp ce coagularea 
protoplasmei începea să se producă, eu rămăsesem conștient și 
eram capabil s-o studiez în toate detaliile sale oribile. 

Aparatul destinat să mă readucă la viaţă era o cameră de 
presiune, construită pe măsura trupului meu. Mecanismul era 
simplu - câteva valve, un suport turnant, un levier și un motor 
electric. In timpul funcţionării, atmosfera interioară era în mod 
alternativ comprimată și rarefiată, producând în felul acesta 
respiraţia artificială a plămânilor mei, fără intermediul 
tubulaturii folosite mai înainte. Cu toate că trupul meu era inert 
și, după câte știam, se afla în primele stadii de descompunere, 
eram conștient de tot ce se întâmpla. Am știut când m-au plasat 
în camera etanșă și, deși toate simţurile mele se aflau în repaus, 
am realizat că mi se făceau injecții hipodermice cu o compoziţie 
destinată să acţioneze asupra procesului de coagulare. Apoi 
camera a fost închisă și mașina a intrat în funcţiune. Anxietatea 
mea era îngrozitoare, dar circulaţia a început treptat să fie 
reluată, diversele organe au început să-și îndeplinească funcţiile 
respective și după un ceas mă aflam la masă, în faţa unui prânz 
bogat. 

Nu se poate spune că am participat cu mult entuziasm la 
această serie și nici la următoarele, dar după două încercări 
zadarnice de a scăpa, am început să fiu interesat de-a binelea. 


Pe lângă asta, începeam să mă obișnuiesc. Tata prinsese aripi în 
urma succesului său și, pe măsură ce lunile treceau, speculaţiile 
sale căpătau un avânt din ce în ce mai nesăbuit. Ne mișcam 
printre cele trei mari clase de otrăvuri, cele neurotice, cele 
gazoase și cele iritante, dar ocoleam cu grijă unele dintre 
iritantele minerale și lăsam deoparte întregul grup al celor 
corozive. Pe durata experimentelor cu otrăvuri, mă obișnuisem 
binișor cu moartea și nu am avut parte decât de un singur 
incident de natură să-mi zdruncine încrederea crescândă. 
Scarificând un număr de vase sanguine neînsemnate din braţul 
meu, tata a introdus o cantitate infimă din una din cele mai 
înspăimântătoare otrăvuri, otrava săgeţii sau curara. Mi-am 
pierdut cunoștința de la bun început, fapt urmat rapid de oprirea 
respirației și a circulaţiei, iar solidificarea protoplasmei avansase 
atât de mult, încât a renunţat la orice speranţă. Dar, în ultima 
clipă, el a aplicat o descoperire la care încă lucra, reacţia 
încurajându-l în asemenea măsură, încât și-a dublat eforturile. 

Intr-un tub de sticlă cu vid, asemănător dar nu identic cu 
tubul lui Crookes, era plasat un câmp magnetic. Atunci când era 
străbătut de lumină polarizată, el nu prezenta fenomenul de 
fosforescenţă și nici de proiecţie rectilinie a unor atomi, ci 
emitea nişte raze non-luminoase, asemănătoare razelor X. În 
timp ce razele X puteau să dezvăluie obiecte opace ascunse în 
medii dense, acestea posedau o putere de penetraţie cu mult 
mai subtilă. Cu ajutorul lor, el mi-a fotografiat trapul și a 
descoperit pe clișeu un număr infinit de umbre neclare, datorate 
mișcărilor chimice și electrice care încă se produceau. Aceasta 
era o dovadă infailibilă că rigor mortis în care zăceam nu era 
absolută; cu alte cuvinte, acele forțe misterioase, acele fire 
delicate care-mi ţineau sufletul legat de trap, se aflau încă în 
acțiune. Urmările tuturor celorlalte otrăvuri nu erau aparente, cu 
excepţia celor ale compușilor mercurului, care de obicei mă 
lăsau stors de orice vlagă timp de mai multe zile. 

O altă serie de experienţe încântătoare erau cele cu 
electricitatea. Noi verificam afirmaţia lui Tesla potrivit căreia 
curenţii de înaltă tensiune erau cu totul inofensivi pentru om, 
trecându-mi un curent de 100.000 de volţi prin trup. Întrucât 
acesta nu m-a afectat, curentul a fost redus la 2.500 volţi și am 
fost pe loc electrocutat. De data asta a mers atât de departe, 
încât m-a lăsat să rămân mort, sau într-o stare de vitalitate 


suspendată, timp de trei zile. Au fost necesare patra ore pentru 
a mă readuce la viaţă. 

Odată mi-a supra-indus o formă de tetanos, care-mi încleșta 
fălcile, dar agonia morţii a fost atât de îngrozitoare, încât am 
refuzat să mai fiu supus unor astfel de experienţe. Cele mai 
ușoare morţi erau cele prin asfixie, cum ar fi înecul, 
strangularea și sufocarea cu gaze; nici cele prin morfină, opium, 
cocaină și cloroform nu erau deloc grele. 

Altădată, după ce am fost sufocat, m-a ţinut la păstrare la 
rece timp de trei luni, nepermițând să îngheţ ori să putrezesc. 
Asta s-a întâmplat fără știrea mea și am fost îngrozit când am 
descoperit răstimpul scurs. A început să-mi fie teamă de ce-ar fi 
putut face cu mine în timp ce aș fi zăcut mort, neliniștea mea 
crescând din cauza interesului pe care începea să-l manifeste 
faţă de vivisecţie. La ultima reînviere, am descoperit că îmi 
deschisese pieptul. Deși îmi curăţase şi-mi suturase cu grijă 
inciziile, acestea erau atât de grave, încât am fost nevoit să 
rămân la pat o vreme. In timpul convalescenţei, am pus la punct 
planul datorită căruia am reușit în cele din urmă să evadez. 

În timp ce simulam un entuziasm nelimitat faţă de lucrare, am 
cerut și am primit o pauză de refacere în profesia mea de 
muribund. In această perioadă m-am dedicat muncii de 
laborator, pe când el era prea adâncit în vivisecţia multelor 
animale capturate de negri pentru a acorda vreo atenţie 
activităţii mele. 

Mi-am construit teoria pornind de la următoarele două 
premise: prima, electroliza sau descompunerea apei în 
elementele ei componente gazoase cu ajutorul electricităţii; a 
doua, existenţa ipotetică a unei forţe, reversul gravitaţiei, pe 
care Astor a numit-o „apergie”. Atracția terestră, de pildă, doar 
apropie obiectele între ele, dar nu le combină; așadar, apergia 
înseamnă pur și simplu respingere. Or, atracţia atomică sau 
moleculară nu numai că apropie obiectele între ele, ci le și 
integrează; reversul acestui lucru, sau forţa dezintegrantă, era 
ceea ce doream eu nu numai să descopăr și să produc, ci să și 
direcționez după voinţă. Astfel moleculele de hidrogen și de 
oxigen reacţionând între ele, se separă și se combină în noi 
molecule, conținând ambele elemente și formând apă. 
Electroliza provoacă scindarea acestor molecule și readucerea 
lor la starea inițială, producând cele două gaze în mod separat. 


Forța pe care doream s-o găsesc trebuia să facă acest lucru nu 
numai cu două, ci cu toate elementele, indiferent în ce compuși 
ar exista ele. Așadar, dacă l-aș putea ademeni pe tatăl meu în 
interiorul razei ei de acţiune, el ar fi instantaneu dezintegrat și 
spulberat în toate direcţiile, o masă de elemente izolate. 

Nu trebuie să înțelegeţi că această forță, pe care în cele din 
urmă am ajuns s-o controlez, anihila materia; ea anihila doar 
forma. Şi, după cum aveam să descopăr curând, nici nu avea 
vreun efect asupra structurilor anorganice, dar era absolut 
fatală pentru orice formă organică. Acest lucru m-a nedumerit 
oarecum la început, deși, dacă aș fi stat să gândesc mai 
profund, mi-aș fi dat seama despre ce era vorba. Deoarece 
numărul atomilor din moleculele organice este cu mult mai 
mare decât în cele mai complexe molecule minerale, compușii 
organici se caracterizează prin instabilitatea lor și prin ușurința 
cu care se descompun prin intermediul unor forţe fizice și al 
unor reactivi chimici. 

Cu ajutorul a două baterii puternice, conectate la niște 
magneţi construiți special în acest scop, erau lansate două forțe 
înspăimântătoare. Luate separat una faţă de cealaltă, erau 
absolut inofensive; își atingeau însă scopul prin concentrarea 
într-un punct invizibil din aer. După ce am demonstrat în mod 
practic faptul că funcţiona - și după ce abia am scăpat să nu fiu 
eu însumi spulberat în neant mi-am pregătit capcana. 
Dispunând magneţii, astfel încât forţa lor să preschimbe întregul 
spaţiu al intrării în camera mea într-un câmp al morţii, și 
plasând lângă culcușul meu un întrerupător prin intermediul 
căruia să dau drumul la curentul din baterii, m-am urcat în pat. 

Negrii încă păzeau odaia în care dormeam, schimbându-se 
între ei la miezul nopţii. Am dat drumul la curent imediat ce a 
sosit primul dintre ei. De-abia aţipisem, când am fost deșteptat 
de un clinchet subţire, metalic. Acolo, chiar în prag, se afla 
zgarda lui Dan, Saint Bernard-ul tatălui meu. Supraveghetorul 
meu s-a repezit s-o ridice de jos. A dispărut ca un vârtej de vânt, 
hainele lui căzând grămadă pe podea. S-a simţit un ușor iz de 
ozon în aer, dar, întrucât principalii componenți gazoși ai 
trupului său erau hidrogenul, oxigenul și azotul, care sunt toate 
lipsite de culoare și de miros, nu a mai fost nicio altă 
manifestare a dispariţiei lui. Totuși, atunci când am oprit 
curentul și am ridicat de-acolo veșmintele, am găsit o depunere 


de carbon sub formă de cărbune animal și alte pulberi, 
elementele solide, izolate, ale organismului său, ca sulful, 
potasiul și fierul. Aranjând din nou capcana, m-am întors înapoi 
în pat. La miezul nopţii m-am sculat și am ridicat resturile celui 
de-al doilea negru și apoi am dormit liniștit până dimineaţa. 

Am fost trezit de glasul strident al tatălui meu, care mă striga 
din laborator. Am râs în sinea mea. Nu venise nimeni să-l 
trezească și dormise peste program, îl auzeam cum se apropia 
de camera mea, cu intenţia de a mă trezi, așa că m-am așezat 
în capul oaselor pe pat, ca să-i urmăresc înălţarea - poate că 
apoteoza ar fi un termen mai potrivit. El s-a oprit o clipă în prag, 
apoi a făcut pasul fatal. Puf! A fost ca vântul suspinând printre 
pini. A dispărut. Hainele lui au căzut într-o grămadă fantastică 
pe podea. În afară de ozon, am simţit mirosul slab, ca de 
usturoi, al fosforului. O grămăjoară de materie elementară 
solidă se găsea printre veșmintele lui. Asta a fost tot. Lumea 
largă se așternea în faţa mea. Temnicerii mei nu mai existau. 


UMBRA ȘI LICĂRIREA 


Când privesc înapoi, îmi dau seama cât de ciudată era 
prietenia aceea. Mai întâi, era vorba de Lloyd Inwood, înalt, 
suplu și perfect legat, musculos și brunet. Şi apoi de Paul 
Tichlorne, înalt, suplu și perfect legat, musculos și blond. Fiecare 
era replica celuilalt în toate cele, cu excepţia culorii. Lloyd avea 
ochii negri; Paul - albaștri. În momente de stres și de emoție, 
sângele colora obrajii lui Lloyd în măsliniu, obrajii lui Paul - în 
purpuriu. In afară de problema culorii, semănau ca două 
picături. Ambii erau extrem de irascibili, peste măsură de 
tensionați, înzestrați cu o mare rezistenţă și trăiau la unison. 

Dar această prietenie neobișnuită era un trio, iar al treilea 
personaj era scund de statură, gras și îndesat și leneș și, o spun 
fără tragere de inimă, acela eram eu. Paul și Lloyd păreau 
născuţi să fie rivali, iar eu să-i împac. Am crescut împreună și 
cel mai adesea eu încasam loviturile pe care la furie și le 
destinau unul altuia. Se aflau într-o permanentă întrecere, 
căutând să se depășească unul pe celălalt și, când se ambalau 
într-o astfel de luptă, nici eforturile depuse, nici patima lor nu 
mai cunoșteau vreo limită. 

Acest puternic spirit de rivalitate era valabil în studiile ca și în 
jocurile lor. Dacă Paul învăţa pe dinafară un cânt din Marmioni:, 
Lloyd memora două cânturi, Paul venea cu trei, iar Lloyd iarăși 
cu patru, până când fiecare știa întregul poem pe de rost. Îmi 
amintesc de un incident care s-a petrecut la iazul unde ne 
scăldam - un incident tragic de semnificativ în privinţa luptei de- 
o viaţă dintre ei. Băieţii își făcuseră o joacă din a se scufunda 
până la fundul iazului, aflat la vreo trei metri, apucându-se de 
niște rădăcini de sub apă spre a vedea cine putea să rămână 
mai mult timp acolo. Paul și Lloyd au permis să se facă haz pe 
seama lor, scufundându-se împreună. Când le-am văzut feţele, 
ferme și hotărâte, dispărând sub apă în timp ce se scufundau 
rapid, am presimţit că avea să se întâmple ceva îngrozitor. 
Clipele treceau în goană, undele stârnite se potoliră, suprafaţa 
iazului deveni placidă și netulburată și nici capul brun nici cel 
bălai nu agită oglinda apei pentru a lua o gură de aer. Noi, cei 
de deasupra, începeam să fim neliniștiţi. Recordul băiatului ce-și 
ținuse cel mai mult timp respiraţia fusese depășit și nu se vedea 


1 Sir Walter Scott (1771-1832) 


încă niciun semn. Bule de aer se ridicau încet prin apă, arătând 
că aerul fusese expulzat din plămânii lor, apoi bulele încetară să 
se mai ridice. Fiecare secundă deveni interminabilă și, 
nemaiputând suporta suspansul, m-am aruncat în apă. 

L-am găsit pe fundul iazului, cu mâinile încleștate de rădăcini, 
cu capetele la o șchioapă depărtare unul de celălalt, cu ochii 
larg deschişi, fiecare privind fix la celălalt. Îndurau o suferinţă 
înfiorătoare, chircindu-se și răsucindu-se în chinurile sufocării 
voluntare, fiindcă niciunul nu voia să cedeze și să se recunoască 
învins. Am încercat să-i descleștez lui Paul mâinile de pe 
rădăcină, dar el s-a opus cu înverșunare. Apoi, nemaiavând aer, 
am urcat la suprafaţă, speriat rău de tot. Am explicat rapid 
situaţia și șase dintre noi am coborât și, unindu-ne forţele, i-am 
smuls de acolo. În momentul când i-am scos din apă, amândoi 
erau în stare de inconștienţă și numai după ce i-am rostogolit și 
i-am frecat și le-am făcut respiraţie artificială multă vreme și-au 
revenit în simţiri. S-ar fi înecat acolo, dacă nimeni n-ar fi sărit 
să-i salveze. 

Când Paul Tichlorne a intrat la colegiu, a lăsat să se înțeleagă 
că avea să urmeze științele sociale. Lloyd Inwood, intrând în 
același timp, a ales să urmeze aceleași cursuri. Însă Paul 
avusese tot timpul de gând, în taină, să studieze științele 
naturii, specializându-se în chimie și în ultimul moment a 
schimbat macazul. Deși Lloyd își alesese deja lucrarea de an și 
frecventa primele cursuri, s-a luat imediat după Paul și a intrat 
la științele naturii, cu specialitatea chimie. Rivalitatea lor deveni 
curând notorie în toată universitatea. Fiecare era un stimulent 
pentru celălalt și ei au studiat chimia mai în profunzime decât 
au făcut-o vreodată alţi studenţi - atât de în profunzime, de 
fapt, încât, înainte de a-și lua patalamalele, puteau pune în 
încurcătură orice profesor de chimie sau „de colegiu rural” din 
instituţie, în afară de „bătrânul” Moss, șeful catedrei, și chiar și 
pe el l-au încuiat și l-au pus în încurcătură nu o dată. 
Descoperirea de câtre Lloyd a „bacilului morţii” la peștele 
broască și experienţele lui pe acesta cu cianură de potasiu au 
făcut ca numele lui și al universităţii să facă înconjurul lumii; 
Paul nu a rămas nici el mai prejos atunci când a reușit să 
producă în laborator  coloizi ce manifestau activități 
asemănătoare cu ale amoebei și când a aruncat o nouă lumină 
asupra proceselor de fertilizare, graţie experimentelor sale 


senzaţionale cu cloruri de sodiu și cu soluţii de magneziu pe 
forme inferioare de viaţă marină. 

Oricum, pe când erau încă studenţi, în toiul profundelor lor 
incursiuni în misterele chimiei organice, Doris Van Benschoten a 
intrat în vieţile lor. Lloyd a cunoscut-o primul, dar în douăzeci și 
patru de ore Paul s-a zbătut s-o cunoască și el. Bineînţeles, s-au 
îndrăgostit amândoi de ea și ea a ajuns să fie singura fiinţă de 
pe pământ pentru care merita să trăiești. l-au făcut curte cu 
aceeași ardoare și patimă, iar lupta lor pentru cucerirea ei a 
devenit atât de aprigă, încât jumătate din corpul studenţesc s-a 
apucat să parieze cu frenezie în legătură cu rezultatul. Până și 
„bătrânul” Moss, într-o zi, după o demonstraţie uluitoare făcută 
de Paul în laboratorul său privat, a mărturisit că a pus la bătaie 
salariul său pe o lună ca să-l sprijine să ajungă mirele lui Doris 
Van Benschoten. 

În cele din urmă, ea a rezolvat problema în felul ei, spre 
satisfacția tuturor, cu excepţia lui Paul și a lui Lloyd. Chemându-i 
pe amândoi, le-a spus că de fapt nu putea să aleagă între ei, din 
cauză că îi iubea pe amândoi la fel de mult; din păcate, 
poliandria fiind interzisă în Statele Unite, era obligată să renunţe 
la onoarea și la fericirea de a se mărita cu vreunul dintre ei. 
Fiecare a dat vina pe celălalt pentru acest rezultat lamentabil și 
animozitatea dintre ei a devenit și mai aprigă. 

Dar lucrurile ajunseră la capăt destul de curând. Chiar la mine 
acasă, după ce își luaseră licenţele și se strecuraseră nevăzuţi 
din mulţimea celorlalți, s-a întâmplat să aibă loc începutul 
sfârșitului. Amândoi erau oameni cu stare, prea puţin atrași și 
neavând nevoie de o carieră profesională. Prietenia mea și 
animozitatea lor reciprocă erau cele două lucruri care îi legau 
cumva între ei. În perioada când veneau destul de des la mine 
acasă, aveau pretenţia greu de satisfăcut de a nu se întâlni unul 
cu celălalt în astfel de vizite, deși era inevitabil, având în vedere 
împrejurările, să dea unul peste celălalt din când în când. 

În ziua de care-mi amintesc, Paul Tichlorne își petrecuse toată 
dimineaţa în biroul meu citind o revistă științifică. Asta mi-a 
permis să-mi văd de treburile mele și mă aflam afară printre 
trandafirii mei când a apărut Lloyd Inwood. Tunzând tufele, 
îndepărtând uscăturile și fixând pe terasă suporţi pentru 
plantele căţărătoare, cu gura plină de cuie și cu Lloyd după 
mine, dând o mână de ajutor din când în când, am ajuns să 


discutăm despre neamul mitic al oamenilor invizibili, acei 
oameni stranii și rătăcitori, a căror tradiţie a ajuns până la noi. 
Lloyd se aprinse în timpul discuţiei în felul său smucit și nervos 
și curând ajunse să-și pună întrebări legate de proprietăţile 
fizice și de posibilitatea existenţei invizibilităţii. Un obiect cu 
desăvârșire negru, susţinea el, ar eluda și ar desfide vederea 
cea mai ageră. 

— Culoarea este senzaţie, spuse el. Ea nu are o realitate 
obiectivă. Fără lumină, noi nu putem vedea nici culorile, nici 
obiectele. Toate obiectele sunt negre în întuneric și în întuneric 
ne este imposibil să le vedem. Dacă nicio rază de lumină nu 
cade asupra lor, nicio rază de lumină nu e aruncată înapoi de la 
ele către ochi și astfel nu avem nicio dovadă vizibilă a existenţei 
lor. 

— Dar noi vedem obiectele negre în lumina zilei, am obiectat 
eu. 

— Foarte adevărat, continuă el cu aprindere. Dar asta se 
întâmplă din cauză că ele nu sunt perfect negre. Dacă ar fi 
perfect negre, absolut negre, atunci nu le-am putea vedea - ah, 
nici măcar în lumina orbitoare a o mie de sori nu le-am putea 
vedea! Prin urmare afirm că, utilizând pigmenţii potriviţi, 
combinaţi cum se cuvine, s-ar putea produce o vopsea absolut 
neagră, care ar face invizibil orice corp pe care ar fi aplicată. 

— Ar fi o descoperire remarcabilă, am spus eu pe un ton 
neutru, căci întreaga chestiune părea prea fantastică pentru a fi 
dezbătută în alte scopuri decât în unele pur speculative. 

— Remarcabilă! Lloyd mă bătu pe umăr. Te cred și eu. Păi 
cum, bătrâne, să am o astfel de vopsea cu care să mă acopăr, 
ar însemna să am întreaga lume la picioare. Aș afla imediat 
secretele regilor și ale curților, ca și jocul agenţilor de bursă, 
planurile trusturilor și corporațiilor. Aș cunoaște în permanenţă 
pulsul interior al lucrurilor și aș deveni cea mai mare putere din 
lume. lar eu... Se întrerupse brusc, apoi adăugă: Ei bine, mi-am 
început experienţele și pot să-ţi spun că sunt pe calea cea bună. 

Un hohot de râs venind dinspre intrarea casei ne-a făcut să 
tresărim. Paul Tichlorne stătea acolo în prag, cu un zâmbet 
batjocoritor pe buze. 

— Uiţi ceva, dragul meu Lloyd, zise el. 

— Uit ce anume? 

— Uiţi, continuă Paul, ah, uiţi umbra. 


Am văzut cum trăsăturile feţei lui Lloyd se lăsară în jos, dar el 
răspunse rânjind batjocoritor: 

— Ştii, pot să duc o umbră lăsată de soare. Apoi se întoarse 
brusc și plin de furie către el. Ascultă, Paul, nu te amesteca în 
chestia asta dacă vrei să-ţi fie bine. 

O ceartă părea iminentă, dar Paul râse împăciuitor. 

— Nu mi-aş vâri degetele în pigmenţii tăi murdari. Chiar de-ai 
reuși dincolo de cele mai nesăbuite așteptări, tot ai să te lovești 
de umbră. Nu poţi să scapi de ea. Eu însă am s-o iau în direcția 
opusă. Prin însăși natura ipotezei mele, umbra va fi eliminată... 

— Transparenţa! exclamă Lloyd pe loc. Dar ea nu poate fi 
obținută. 

— O, nu; bineînţeles că nu. 

Și Paul ridică ușor din umeri și se îndepărtă pe poteca 
mărginită de trandafiri sălbatici. 

Acesta a fost începutul. Amândoi bărbaţii atacară problema 
cu toată energia lor impresionantă pentru care erau cunoscuţi și 
cu o ranchiună și o înverșunare care mă făceau să tremur 
pentru fiecare succes al unuia sau al celuilalt. Fiecare avea o 
încredere deplină în mine și, în lungile săptămâni de 
experimente care au urmat, eu am fost prezent în ambele 
tabere, ascultându-le teoriile și fiind martor la demonstrarea lor. 
Niciodată, printr-un cuvânt sau printr-un gest, nu am făcut nici 
cea mai slabă aluzie la progresele celuilalt, iar ei mă respectau 
pentru că aveam buzele pecetluite. 

Lloyd Inwood, după un efort prelungit și neîntrerupt, când 
tensiunea asupra minţii și trupului său devenea prea puternică 
pentru a mai fi suportată, avea un mod straniu de a obţine o 
destindere. Asista la meciurile de box cu premii. La una din 
acele manifestări brutale, unde mă târâse ca să-mi vorbească 
despre ultimele sale rezultate, teoria lui a primit o confirmare 
uluitoare. 

— ÎI vezi pe bărbatul acela cu favoriţi roșcaţi? întrebă el, 
arătând dincolo de ring către al cincilea rând de scaune din 
partea opusă. Și îl vezi pe bărbatul de după el, pe cel cu pălăria 
albă? Ei bine, pare să existe un spaţiu gol între ei, nu-i așa? 

— Categoric, am răspuns eu. E o distanţă de un scaun între ei. 
Spaţiul gol este scaunul neocupat. 

S-a aplecat spre mine și mi-a spus pe un ton serios: 


— Între bărbatul cu favoriţi roşcaţi și bărbatul cu pălăria albă 
șade Ben Wasson. M-ai auzit vorbind despre el. E cel mai 
inteligent pugilist din ţară din categoria sa. El este de asemenea 
un negru din Caraibe, pur-sânge și cel mai negru din Statele 
Unite. Poartă un trenci negru încheiat până sus. L-am văzut 
când a intrat și a ocupat locul acela. De îndată ce s-a așezat pe 
scaun, a dispărut. Privește cu atenţie; e posibil să zâmbească. 

Mă pregăteam să mă duc până acolo ca să verific afirmaţia lui 
Lloyd, dar el m-a oprit. 

— Așteaptă, mi-a zis. 

Am așteptat și am privit atent, până când bărbatul cu favoriţi 
roșcaţi își întoarse capul ca și cum s-ar fi adresat locului 
neocupat; și atunci, în acel loc gol, am văzut decupajele albului 
rostogolit al ochilor, precum și dubla semilună albă a celor două 
șiruri de dinţi; pentru o clipă am putut să recunosc faţa unui 
negru. Dar, odată cu zâmbetul, pieri și vizibilitatea lui și scaunul 
păru a fi gol ca mai înainte. 

— Dacă ar fi cu desăvârșire negru, ai putea să șezi alături de 
el și să nu-l vezi, spuse Lloyd și mărturisesc că ilustrarea era 
destul de convingătoare. 

L-am vizitat pe Lloyd în laboratorul lui de mai multe ori după 
aceea și l-am găsit mereu adâncit în căutarea negrului absolut. 
Experiențele sale cuprindeau tot felul de pigmenţi, cum ar fi 
negrul de fum, gudroanele, materiile vegetale carbonizate, 
funinginile de uleiuri și grăsimi și diferitele substanţe animale 
carbonizate. 

— Lumina albă este compusă din cele șapte culori de bază, 
mi-a argumentat el. Dar ea însăși este, prin sine, invizibilă. 
Numai fiind reflectată de obiecte, ea și obiectele devin vizibile. 
Dar numai acea porţiune din ea care e reflectată devine vizibilă. 
De pildă, iată o tabacheră albastră. Lumina albă se lovește de 
ea și, cu o singură excepţie, toate culorile ei componente - 
violet, indigo, verde, galben, oranj și roșu - sunt absorbite. 
Singura excepţie este albastrul. Nu este absorbit, ci reflectat. De 
aceea, tabachera ne dă impresia de albăstreală. Nu vedem 
celelalte culori pentru că sunt absorbite. Noi vedem doar 
albastrul. Din același motiv iarba este verde. Undele verzi din 
lumina albă sunt retrimise către ochii noștri. 

— Atunci când ne zugrăvim casele, nu le aplicăm o culoare, a 
spus el altădată. Ceea ce facem este să aplicăm anumite 


substanţe care au proprietatea de a absorbi din lumina albă 
toate culorile, cu excepţia acelora în care am dori să apară 
casele noastre. Când o substanţă reflectă toate culorile către 
ochi, ea ne apare ca fiind albă. Când absoarbe toate culorile, ea 
este neagră. Dar, așa cum am mai spus, noi nu avem încă un 
negru perfect. Nu toate culorile sunt absorbite. Negrul perfect, 
dacă nu îl privim într-o lumină foarte puternică, va fi total și 
absolut invizibil. Privește, de pildă, la asta. 

El arătă către o paletă aflată pe masa lui de lucru. Pe ea erau 
aplicate cu pensula diferite nuanţe de pigmenţi negri. Una, în 
special, abia de o puteam vedea. Producea vederii o senzaţie de 
înceţoșare, așa că m-am frecat la ochi și am privit din nou. 

— Acesta, zise el cu emoție, este negrul cel mai negru pe care 
tu sau orice alt muritor l-aţi văzut vreodată. Dar mai așteaptă 
puţin și voi dispune de un negru atât de negru, încât niciun 
muritor nu va putea să-l privească - și să-l și vadă! 

Pe de altă parte, pe Paul Tichlorne îl găseam de obicei 
cufundat la fel de adânc în studierea polarizării luminii, a 
difracției și interferenţei, a simplei sau dublei refracţii, precum și 
a tot felul de compuși organici stranii. 

— Transparenţa: o stare sau o calitate a unui corp, care 
permite tuturor razelor de lumină să treacă prin el, a definit el 
pentru mine. Asta caut eu. Lloyd, căutând opacitatea 
desăvârșită, are de furcă cu umbra. Eu însă am scăpat de ea. Un 
corp transparent nu are umbră și nici nu reflectă undele 
luminoase - cel perfect transparent nu o face. Așadar, evitând 
lumina foarte puternică, un astfel de corp nu numai că nu va 
avea niciun fel de umbră, dar, de vreme ce nu reflectă deloc 
lumina, va fi și invizibil. 

Altădată, ne aflam în picioare lângă fereastră. Paul era ocupat 
cu șlefuirea mai multor lentile, aranjate pe pervaz. Deodată, 
după o pauză în conversaţie, îmi zise: 

— O! Am scăpat o lentilă. Apleacă-te pe fereastră, bătrâne, și 
vezi unde o fi căzut. 

Am dat să scot capul, dar o lovitură puternică în frunte m-a 
făcut să mă retrag brusc. Mi-am frecat arcada învineţită și am 
privit cu nedumerire și reproș la Paul, care râdea ca un puștan 
pus pe șotii. 

— Ei bine? a zis el. 

— Ei bine? am repetat eu ca un ecou. 


— De ce nu cercetezi? a întrebat el. 

Și am cercetat. Înainte de a scoate capul, simţurile mele, în 
mod automat active, îmi spuseseră că acolo nu era nimic, că 
nimic nu se interpunea între mine și spațiul din afară, că în 
cadrul ferestrei deschise nu se afla absolut nimic. Am întins 
mâna în faţă și am simţit un obiect dur, neted, rece și plan, 
despre care pipăitul meu, din experienţă, mi-a spus că era 
sticlă. Am privit din nou, dar nu am văzut absolut nimic. 

— Nisip alb de cuarţ, a turuit Paul, carbonat de sodiu, var 
stins, cioburi de sticlă, peroxid de mangan - și iată rezultatul, 
cea mai fină sticlă trasă în foi marii Companii St. Gobain, care 
produce cea mai bună sticlă trasă în foi din lume, iar aceasta 
este cea mai fină bucată pe care au fabricat-o vreodată. Costă o 
avere. Dar uită-te la ea! Nici nu o poţi vedea. Nu-ţi dai seama că 
e acolo până nu dai cu capul de ea. 

— Ei, bătrâne! Este pur și simplu o lecţie demonstrativă - 
anumite elemente, în ele însele opace, totuși în așa fel 
combinate încât să rezulte un corp transparent. Dar asta e de 
domeniul chimiei anorganice, îmi vei spune. Foarte adevărat. 
Însă îndrăznesc să afirm, stând aici bine înfipt pe picioare, că în 
domeniul organic eu pot copia orice se petrece în cel anorganic. 

— Priveşte aici! ţinea o eprubetă între mine și lumină și am 
remarcat lichidul tulbure sau noroios pe care îl conţinea. Goli 
conţinutul altei eprubete în el și aproape instantaneu acesta 
deveni limpede și strălucitor. 

— Sau aici! Cu mișcări iuți, nervoase, printre stativele sale cu 
eprubete, el preschimbă o soluţie albă în una de culoarea vinului 
roșu și o soluţie galben deschis în una cafeniu închis. Introduse 
o bucăţică de hârtie de turnesol într-un acid, unde aceasta se 
coloră instantaneu în roșu și, aruncând-o într-o soluţie alcalină, 
hârtia deveni la fel de rapid albastră. 

— Hârtia de turnesol e tot hârtie de turnesol, enunţă el în 
maniera formală a unui conferenţiar. Nu am transformat-o în 
altceva. Atunci ce am făcut? Pur și simplu am schimbat 
aranjamentul moleculelor ei. De unde, la început, ea absorbea 
toate culorile din lumină cu excepţia roșului, structura sa 
moleculară a fost schimbată astfel încât să absoarbă roșul și 
toate culorile în afară de albastru. Şi așa mai departe ad 
infinitum. Acum, ceea ce intenţionez eu să fac este următorul 
lucru. Făcu o mică pauză. Intenţionez să caut - ah, și să găsesc 


- reactivii adecvaţi, care, acţionând asupra organismului viu, vor 
determina schimbări moleculare analoge cu cele la care tocmai 
ai asistat. Dar acești reactivi, pe care am să-i găsesc și cărora, 
de altfel, le-am și dat deja de cap, nu vor colora trupul viu în 
albastru sau roșu sau negru, ci îl vor face transparent. Toată 
lumina va trece prin el. Va fi invizibil. Nu va avea deloc umbră. 

La câteva săptămâni după aceea, m-am dus cu Paul la 
vânătoare. Îmi promisese de câtva timp că voi avea plăcerea să 
vânez cu un câine minunat - de fapt, cel mai minunat câine cu 
care omul a vânat vreodată, așa susţinea el și a continuat să 
susțină asta până ce mi-a stârnit curiozitatea. Însă în dimineaţa 
respectivă am fost dezamăgit, fiindcă nu vedeam nici ţipenie de 
câine. 

— Nu îl prea vezi prin preajmă, a remarcat el în treacăt și am 
pornit-o peste câmpuri. 

Nu-mi dădeam seama, în momentele acelea, ce anume mă 
indispunea, dar aveam senzaţia unui rău iminent și mortal. Eram 
cu nervii la pământ și, după farsele nemaipomenite pe care mi 
le jucau, simţurile mele păreau că o luaseră razna. Mi se părea 
că aud tot felul de sunete ciudate. Uneori auzeam foșnetul ierbii 
dată la o parte și o dată zgomot de pași mărunți peste o 
porţiune de teren pietros. 

— Ai auzit și tu ceva, Paul? am întrebat o dată. 

El însă a scuturat din cap și a continuat să meargă înainte, cu 
pași fermi. 

Trecând peste un pârleaz, am auzit scâncetul ușor și plin de 
nerăbdare al unui câine, aparent aflat la circa un metru de mine, 
dar privind în jur nu am văzut nimic. 

M-am lăsat pe pământ, stors de vlagă și tremurând. 

— Paul, i-am spus, mai bine ne-am întoarce acasă. Mi-e teamă 
că mi se face rău. 

— Prostii, bătrâne, a răspuns el. Te-a ameţit soarele, ca vinul. 
Ai să te simţi foarte bine. E o vreme grozavă. 

Însă, trecând pe o cărare îngustă printr-un crâng de plopi 
canadieni, un obiect mi-a atins în trecere picioarele și m-am 
împiedicat, fiind cât pe ce să cad. M-am uitat brusc neliniștit la 
Paul. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat. Te împiedici singur? 

Mi-am înghiţit limba și am pășit greoi mai departe, deși eram 
total nedumerit și pe deplin convins că vreo boală gravă și 


misterioasă îmi atinsese nervii. Până în momentul acela, ochii 
mei scăpaseră, dar, când am ajuns din nou în câmp deschis, 
până și vederea m-a lăsat. Licăriri stranii de lumină multicoloră, 
ca de curcubeu, au început să apară și să dispară pe cărarea din 
faţa mea. Totuși, am reușit să mă stăpânesc, până când luminile 
multicolore au început să persiste timp de douăzeci de secunde 
bune, dansând și licărind în permanentă mișcare. Atunci m-am 
așezat, sleit de puteri și tremurând. 

— S-a terminat cu mine, am gâfâit eu, acoperindu-mi ochii cu 
mâinile. Mi-a afectat vederea. Paul, du-mă acasă. 

Paul însă a hohotit îndelung. 

— Ce ţi-am spus eu? - cel mai minunat câine, nu? Ei bine, ce 
părere ai? 

S-a răsucit puţin și a început să fluiere. Am auzit zgomotul 
ușor de pași, gâfâitul unui animal înfierbântat și scheunatul 
inconfundabil al unui câine. Apoi Paul s-a aplecat și aparent a 
mângâiat aerul. 

— Aici! Dă-mi încheietura mâinii. 

Și mi-a frecat mâna de trufa rece și de fălcile unui câine. Era 
în mod cert un câine, având forma și blana netedă, scurtă, a 
unui pointer. 

E suficient să spunem că foarte repede mi-am revenit în fire și 
mi-am redobândit cumpătul. Paul a pus o zgardă la gâtul 
animalului și și-a legat batista de coada acestuia. Și atunci ni s-a 
oferit spectacolul remarcabil al unei zgărzi goale și al unei 
batiste fluturânde, zburdând peste câmpuri. Era ceva să vezi 
acea zgardă și acea batistă ițindu-se în mijlocul unui cârd de 
prepelite dintr-un crâng de salcâmi și rămânând încremenite și 
nemișcate până când speriam noi păsările. 

Din când în când, câinele emitea licăririle de lumină 
multicoloră pe care le-am amintit. Singurul lucru, mi-a explicat 
Paul, pe care nu-l anticipase și căruia se îndoia că avea să-i dea 
de cap. 

— Alcătuiesc o familie numeroasă, spuse el, acești câini ai 
soarelui, acești câini ai vântului, ai curcubeului, ai haloului și ai 
parheliilor. Ei sunt produși de refracția luminii care întâlnește 
cristale minerale sau de gheaţă, ceaţă, ploaie, lichide 
pulverizate și nenumărate alte lucruri; teamă mi-e că ei sunt 
preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru transparenţă. Am 


scăpat de umbra lui Lloyd doar ca să dau peste pâlpâirea 
curcubeului. 

Peste vreo două zile, înainte de a intra în laboratorul lui Paul, 
m-a izbit o duhoare cumplită. Atât de puternică era, încât a fost 
ușor să-i descopăr sursa -o masă de materie în putrefacție, 
zăcând în prag, care prin conturul ei semăna vag cu un câine. 

Paul se înfioră când cercetă ceea ce descoperisem. Era 
câinele său invizibil, sau mai degrabă ceea ce fusese câinele său 
invizibil, fiindcă acum era pe deplin vizibil. El se jucase nu mai 
departe decât cu câteva minute mai înainte, teafăr și sănătos. 
La o examinare mai atentă, ieși la iveală faptul că ţeasta îi 
fusese zdrobită cu o lovitură puternică. Era oricum straniu că 
animalul părea să fi fost ucis, dar totodată inexplicabil era că 
putrezea atât de rapid. 

— Reactivii pe care i-am injectat în vine erau inofensivi, 
explică Paul. Totuși erau puternici și se pare că, atunci când 
survine moartea, provoacă practic dezintegrarea instantanee. 
Interesant! Extrem de interesant! Bun, singura condiţie este să 
nu mori. Ei nu sunt nocivi atât timp cât ești în viaţă. Mă întreb 
însă cine a zdrobit capul câinelui. 

Lucrurile s-au lămurit, atunci când o slujnică înspăimântată 
aduse vestea că Gaffer Bedshaw, chiar în dimineaţa aceea, doar 
cu o oră în urmă, înnebunise devenind violent și zăcea legat cu 
curele acasă, în căsuţa vânătorului, unde bătea câmpii despre o 
luptă cu o fiară uriașă și fioroasă pe care o întâlnise pe pășunea 
lui Tichlorne. Pretindea că fiinţa, ori ce va fi fost ea, era 
invizibilă, că doar văzuse cu ochii lui că era invizibilă; nevasta 
înlăcrimată și fiicele clătinau cu jale din cap și atunci el nu făcea 
decât să se zbată cu și mai multă furie, iar grădinarul și vizitiul 
mai strângeau curelele cu încă o gaură. 

În timp ce Paul Tichlorne rezolva astfel cu succes problema 
invizibilităţii, nici Lloyd Inwood nu rămânea mai prejos. M-am 
dus la el în urma unui mesaj prin care mă invita să vin să văd 
cum îi mai mergea. Laboratorul său ocupa o poziţie izolată în 
mijlocul vastelor sale terenuri. Era clădit într-o poieniţă 
încântătoare, înconjurată din toate părţile de un crâng des, și se 
ajungea la el urmând o cărare ce șerpuia neregulat. Bătusem 
acea cărare atât de des, încât o cunoșteam pe de rost pas cu 
pas și oricine își poate închipui surpriza mea când am ajuns în 
poieniţă și nu am văzut nici urmă de laborator. Structura lui 


învechită, ca de magazie, cu coșul de fum din gresie roșie, nu 
mai exista. Nici măcar nu lăsa să se vadă că ar fi existat 
vreodată. Nu exista nicio urmă de ruine, de moloz, nimic. 

Tocmai voiam să traversez locul în care se aflase. „Aici”, mi- 
am zis, „ar trebui să fie treapta din faţa intrării”. De-abia 
rostisem acele cuvinte, când m-am lovit cu piciorul de un 
obstacol, aflat înaintea mea și am dat cu capul în ceva care, la 
pipăit, dădea foarte mult senzaţia că ar fi o ușă. Am întins 
mâna. Era o ușă. Am găsit clanţa și am apăsat-o. Şi, în timp ce 
ușa se rotea spre înăuntru pe balamalele ei, întregul interior al 
laboratorului mi-a izbit vederea. Salutându-l pe Lloyd, m-am 
întors, am închis ușa și am făcut câţiva pași de-a-ndăratelea pe 
cărare. Nu vedeam nimic din clădire. Revenind și deschizând 
ușa, pe dată tot mobilierul și fiecare detaliu al interiorului au 
devenit iar vizibile. Intr-adevăr, era șocantă trecerea bruscă de 
la gol la lumină și formă și culoare. 

— Ei, ce părere ai? întrebă Lloyd, strângându-mi mâna. leri 
după-amiază am dat două straturi de negru absolut pe zidurile 
exterioare, ca să văd efectul. Ce-ţi mai face capul? Te-ai lovit 
destul de zdravăn, îmi închipui. 

— Să nu mai vorbim despre asta, mă întrerupse el pe când îl 
felicitam. Am să-ţi dau ceva mai bun de făcut. 

In timp ce vorbea, începu să se dezbrace și, când rămase gol 
pușcă în faţa mea, îmi puse un vas și o pensulă în mână și zise: 

— Uite, pune pe mine un strat din asta. 

Era o substanţă uleioasă, ca un șerlac, care se întindea rapid 
și ușor pe piele și se usca imediat. 

— Doar ca pregătire și ca măsură de precauţie, explică el 
după ce am terminat; abia acum vine chestia adevărată. 

Am ridicat un alt recipient pe care mi l-a arătat, m-am uitat 
înăuntru, dar nu am văzut nimic. 

— E gol, am spus. 

— Vâră-ţi degetul în el. 

l-am dat ascultare și am avut o senzaţie de umezeală 
răcoroasă. Retrăgându-mi mâna, m-am uitat la degetul arătător, 
cel pe care-l introdusesem în vas, dar dispăruse. Mi-am dat 
seama după tensionarea și relaxarea alternative ale mușchilor 
că îl mișcam, dar îmi era sfidat simţul văzului. S-ar fi zis că mi se 
retezase un deget; nu am putut avea nicio impresie vizuală 


despre el, până nu l-am întins în lumina soarelui și nu i-am văzut 
umbra clară pătând podeaua. 

Lloyd râdea pe înfundate. 

— Acum întinde substanţa cu pensula și deschide bine ochii. 

Am vârât pensula în vasul aparent gol și i-am tras o dâră 
peste piept. Odată cu trecerea pensulei, carnea dispărea de 
dedesubt. l-am acoperit piciorul drept și acum era un om ciung 
de un picior, sfidând toate legile gravitaţiei. Și tot așa, dâră 
lângă dâră, membru cu membru, l-am vopsit pe Lloyd Inwood în 
culoarea neantului. Era o experienţă care îţi dădea fiori și am 
fost bucuros când n-au mai rămas vizibili decât ochii lui negri 
aprinși, plutind aparent fără niciun sprijin prin aer. 

— Am o soluţie purificată și nevătămătoare pentru ei, spuse. 
O pulverizare fină cu un aerograf și hocus-pocus! Nu mai sunt. 

Odată făcut și acest lucru cu îndemânare, spuse: 

— Acum am să mă mișc prin încăpere, iar tu ai să-mi spui ce 
senzaţii încerci. 

— În primul rând, nu te văd, am zis și l-am auzit râzând voios 
din mijlocul vidului. Desigur, am continuat eu, nu poţi scăpa de 
umbră, dar era de așteptat. Atunci când treci între ochiul meu și 
un obiect, acel obiect dispare, dar dispariţia lui e atât de 
neobișnuită și de neînțeles, încât îmi apare ca și cum mi s-ar fi 
încețoșat ochii. Când te mişti rapid, simt o zăpăcitoare 
succesiune de înceţoșări. Senzaţia de ceaţă îmi dă dureri de 
ochi și oboseală în creier. 

— Ai și alte indicii ale prezenţei mele? întrebă el. 

— Şi nu și da, am răspuns. Când te afli lângă mine, încerc 
niște senzaţii asemănătoare cu cele produse de depozitele 
igrasioase, de criptele întunecoase și de minele adânci. Și 
întocmai cum marinarii simt apropierea uscatului în nopţile 
întunecate, tot așa simt și eu apropierea trupului tău. Însă totul 
e foarte vag și insesizabil. 

Am stat mult de vorbă în acea ultimă dimineaţă în laboratorul 
său, iar când m-am ridicat să plec, mi-a apucat mâna cu mâna 
lui nevăzută, strângând-o nervos și a spus: 

— Acum voi cuceri lumea! 

Și nu am îndrăznit să-i spun că Paul Tichlorne reușise și el. 

Acasă am găsit un bilet de la Paul, rugându-mă să vin 
imediat, și se făcuse ora prânzului când am ajuns pe bicicletă, 
cotind pe serpentine. Paul m-a strigat de pe terenul de tenis, 


așa că am descălecat și m-am îndreptat într-acolo. Terenul era 
însă gol. In timp ce stăteam acolo căscând gura, o minge de 
tenis m-a lovit în braţ și, pe când mă răsuceam să văd de unde 
venea, un alt vâjâit îmi trecu pe lângă ureche. Din câte-mi 
puteam vedea atacatorul, mingile veneau vâjâind spre mine din 
spaţiu și eram de-a dreptul împroșcat cu ele. Dar când mingile 
deja azvârlite către mine începură să se întoarcă pentru o nouă 
lovitură, am realizat situația. Apucând o rachetă și ţinându-mi 
ochii deschiși, am văzut o licărire ca de curcubeu apărând și 
dispărând și mișcându-se încoace și încolo deasupra solului. M- 
am luat după ea și tocmai îi administram cu racheta câteva 
lovituri zdravene, când a răsunat glasul lui Paul: 

— Gata! Ajunge! O! Au! Incetează! Mă lovești peste pielea 
goală, știi doar! Au! Auu! Nu mai fac! Am să fiu cuminte! Am 
vrut doar să-mi vezi metamorfoza, se tângui el, iar eu mi-l 
imaginam cum își freacă vânătăile. 

După câteva minute, jucam împreună tenis - un handicap din 
partea mea, fiindcă eu nu-mi dădeam seama de poziţia lui decât 
atunci când unghiurile dintre el, soare și mine se aflau într-o 
conjuncţie potrivită. Atunci și doar atunci licărea. Dar licăririle 
erau mult mai strălucitoare decât curcubeul - cel mai pur 
albastru, violetul cel mai delicat, galbenul ccl mai strălucitor și 
toate nuanțele intermediare, având strălucirea sclipitoare a 
diamantului, uluitoare, orbitoare, irizate. 

Dar în toiul partidei noastre am simţit brusc un frig jilav, care- 
mi amintea de minele adânci și de criptele întunecoase, un frig 
asemănător cu cel simţit chiar în dimineaţa aceea. În secunda 
următoare, aproape de fileu, am văzut o minge ricoșând în aer 
într-un spaţiu gol și, în aceeași clipă, la câţiva pași distanţă, Paul 
Tichlorne emise o licărire de curcubeu. Nu putea fi el cel din 
care ricoșase mingea și, cu o groază care-mi provocă greață, am 
realizat faptul că Lloyd Inwood intrase în scenă. Ca să fiu sigur, 
m-am uitat să-i văd umbra și ea era acolo, o pată informă având 
circumferința trupului său (soarele se afla deasupra capului), 
mișcându-se pe teren. Mi-am amintit de ameninţarea lui și am 
fost sigur că toţi acei ani îndelungaţi de rivalitate erau pe 
punctul de a culmina într-o luptă supraomenească. 

Am strigat pentru a-l avertiza pe Paul și am auzit un mârâit ca 
de fiară sălbatică și un alt mărâit drept răspuns. Am văzut pata 
întunecată traversând cu iuţeală terenul și o izbucnire de lumină 


multicoloră venind cu iuţeală în întâmpinarea ei; apoi umbra și 
licărirea s-au făcut una și s-au auzit bufniturile unor lovituri 
nevăzute. Fileul a căzut la pământ în fața ochilor mei 
înspăimântați. Am ţâșnit către combatanți strigând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

Dar trupurile lor încleștate se izbiră de genunchii mei și am 
fost răsturnat. 

— Nu te băga, bătrâne! am auzit glasul lui Lloyd Inwood 
venind din spaţiul gol. 

Și apoi glasul lui Paul strigând: 

— Da, ne-am săturat de împăcări! 

După sunetul glasurilor lor, mi-am dat seama că se 
despărțiseră. Nu reușeam să-l localizez pe Paul, așa că m-am 
apropiat de umbra care-l reprezenta pe Lloyd. Dar din partea 
cealaltă am primit o lovitură năucitoare în bărbie și l-am auzit pe 
Paul răcnind furios: 

— Acum o să stai deoparte? 

Apoi s-au încleștat din nou unul de altul, impactul loviturilor 
lor, gemetele și gâfâielile, precum și licăririle iuți și mișcările 
umbrei vorbind limpede despre înverșunarea luptei lor. 

Am strigat după ajutor și Gaffer Bedshaw intră în goană pe 
teren. Puteam vedea, în timp ce se apropia, că mă privea într-un 
fel ciudat, dar se ciocni de combatanți și fu azvârlit de îndată la 
pământ. Răcnind ca un disperat și ţipând „O, Doamne, i-am 
prins!”, el sări în picioare și o luă la sănătoasa ca un nebun, 
părăsind terenul. 

Nu puteam face nimic, așa că m-am ridicat, fascinat și stors 
de puteri, și am asistat la luptă. Soarele aflat la amiază 
strălucea orbitor pe terenul de tenis gol. Și chiar era gol. Tot ce 
puteam să văd erau pata de umbră și licăririle de curcubeu, 
praful ridicându-se de sub picioarele nevăzute, ţărâna 
smulgându-se de sub tălpile proptite cu încordare și fileul 
bombându-se o dată sau de două ori când trupurile lor se izbeau 
de el. Asta era tot, iar după un timp până și asta a încetat. Nu 
mai apăreau licăriri, iar umbra se lungise și devenise staţionară; 
atunci mi-am amintit de feţele băieţești încordate în timp ce se 
ţineau încleștaţi de rădăcini, în răcoarea din adâncul iazului. 

M-au găsit după un ceas. Vreo aluzie despre ceea ce se 
întâmplase ajunsese, se pare, la urechile servitorilor și aceștia 
părăsiseră serviciul de pe proprietatea Tichlorne in corpore. 


Gaffer Bedshaw nu și-a mai revenit niciodată din al doilea șoc pe 
care l-a primit și se află internat într-un ospiciu, fără speranţă de 
vindecare. Secretele descoperirilor lor miraculoase au murit 
odată cu Paul și Lloyd, ambele laboratoare fiind distruse de 
rudele îndurerate. Cât despre mine, nu-mi mai pasă de 
cercetările din domeniul chimiei, iar știința este un cuvânt tabu 
la mine în casă. M-am întors la trandafirii mei. Culorile naturii 
îmi sunt prea de-ajuns. 


CAND LUMEA ERA TANARA 
l 

Un bărbat din soiul celor foarte liniștiți și stăpâni pe sine se 
așezase pentru o clipă pe culmea zidului, pentru a detecta în 
întunericul jilav semnele primejdiilor pe care acesta le putea 
ascunde. Dar sonda auzului său nu îi semnală nimic, în afară de 
tânguirea vântului printre arborii nevăzuţi și de freamătul 
frunzelor de pe crengile ce se clătinau. O ceaţă grea se risipea 
alungată de vânt și, deși el nu vedea ceața, umezeala ei îl 
plesnea peste faţă, iar zidul pe care ședea era umed. 

Se căţărase fără zgomot pe culmea zidului venind din afară și 
fără zgomot își dădu drumul pe pământ înăuntru. Scoase din 
buzunar o mică lanternă electrică, dar nu se folosi de ea. Deși 
drumul era întunecat, nu dorea lumină. Cu lanterna în mână, cu 
degetul pe buton, înainta în beznă. Pământul era moale și 
elastic sub pașii săi, fiind acoperit de un covor din ace de pin, 
din frunze uscate și din humus, care în mod evident nu mai 
fusese tulburat de ani de zile. Frunzele și crengile se loveau în 
tăcere de trupul său, dar era atât de întuneric încât nu avea 
cum să se ferească de ele. Curând înainta pe dibuite, cu mâna 
întinsă în faţă, și nu o dată mâna dădea de trunchiurile 
puternice ale arborilor uriași. Ştia că tot ce-l înconjura erau 
acești arbori; simţea prezenţa lor pretutindeni și încerca o 
senzaţie stranie de micime microscopică în mijlocul acelor 
trupuri imense, ce se aplecau spre el pentru a-l strivi. Dincolo, 
știa asta, se afla casa și se aștepta să găsească vreo potecă sau 
vreo cărare șerpuită, care l-ar fi condus lesne până la ea. 

La un moment dat, se simţi prins în capcană. În toate părţile 
dădea numai de copaci și de crengi sau bâjbâia prin lăstărișuri 
dese, fiind convins că nu va mai ieși de acolo. Atunci aprinse 
lanterna cu precauţie, îndreptând fasciculul către pământul de 
sub picioarele sale. Încet și cu grijă o plimbă în jurul său, raza 
strălucitoare arătându-i în amănunte precise toate obstacolele 
din cale. Văzu o deschidere între niște copaci cu trunchiuri 
uriașe și înaintă prin ea, stingând lanterna și călcând pe teren 
uscat, apărat de picăturile ceţii graţie frunzișului des de 
deasupra. Avea un simţ al orientării bun și știa că mergea către 
casă. 

Şi atunci se petrecu lucrul acela - lucrul inimaginabil și 
neașteptat. Piciorul său în coborâre călcă pe ceva care era 


moale și viu și care se ridică respirând zgomotos sub greutatea 
trupului său. Sări într-o parte și se ghemui gata să sară din nou, 
în orice direcţie, într-o așteptare încordată, pregătit să facă față 
asaltului fioros al necunoscutului. Așteptă un moment, 
întrebându-se ce soi de animal era acela care se ridicase de sub 
picioarele lui și care acum nu făcea niciun zgomot și nicio 
mișcare și care probabil stătea ghemuit și aștepta la fel de 
încordat și pregătit pentru orice, ca și el. Tensiunea deveni de 
nesuportat. Ţinând lanterna în față, apăsă pe buton, văzu și 
scoase un urlet de groază. Era pregătit pentru orice, de la un 
vițel sau un căprior înspăimântat până la un leu gata de atac, 
dar nu și pentru ceea ce văzuse. In clipa aceea, mica rază de 
lumină a lanternei, tăioasă și albă, îi arătase ceea ce n-ar mai fi 
putut uita nici într-o mie de ani - un bărbat, uriaș și blond, cu 
părul și barba bălaie, în pielea goală, purtând doar niște 
mocasini ușor argăsiţi și ceea ce părea o blană de capră peste 
mijloc. Braţele și gambele îi erau goale, ca și umerii și cea mai 
mare parte a pieptului. Pielea lui era netedă și lipsită de păr, dar 
bronzată de soare și vânt, în timp ce sub ea mușchii voluminoși 
ieșeau în relief ca niște șerpi groși. 

Totuși, doar acest lucru, oricât era de neașteptat, nu ar fi fost 
de-ajuns pentru a-l face pe bărbat să urle. Ceea ce îi provocase 
groaza era ferocitatea de nedescris a feţei, privirea de animal 
sălbatic a ochilor albaștri aparent neafectaţi de lumină, acele de 
pin încâlcite și agăţate în barbă și în păr și întreg acel trup 
formidabil, ghemuit și gata să sară asupra lui. Chiar în clipa 
când văzuse toate acestea și, în timp ce urletul lui încă răsuna, 
fiinţa făcu un salt, el azvârli cu toată forţa lanterna drept în ea și 
se aruncă la pământ. Simţi cum labele și fluierele picioarelor ei îl 
loveau în coaste și sări în picioare și într-o parte, în timp ce fiinţa 
se năpustea drept înainte și se prăbușea greoi în lăstăriș. 

Când zgomotul căderii încetă, omul se opri și, de-a bușilea, 
aşteptă. Auzea cum fiinţa se mișca de colo-colo, căutându-l, și îi 
era teamă să nu-și trădeze poziţia printr-o nouă încercare de a 
scăpa cu fuga. Ştia că în mod inevitabil ar fi făcut să trosnească 
lăstărișul și ar fi fost urmărit. La un moment dat își scoase 
revolverul, apoi se răzgândi. Işi recăpătase stăpânirea de sine și 
spera că va putea pleca fără zgomot. De mai multe ori auzi cum 
fiinţa scotocea prin desiș după el și erau momente când și ea 
rămânea nemișcată și asculta. Asta îi dădu bărbatului o idee. O 


mână i se odihnea pe o bucată de lemn uscat. Cu grijă, mai întâi 
pipăind în jurul său prin întuneric spre a vedea dacă întreaga 
mișcare a braţului nu se împiedica de ceva, el ridică bucata de 
lemn și o azvârli. Nu era o bucată mare și zbură departe, 
aterizând cu zgomot într-un tufiș, și în același timp el însuși se 
târî fără ezitare de acolo. Și, de-a bușilea, încet și cu precauţie, 
se târî mai departe, până când genunchii i se udară pe humusul 
îmbibat cu apă. Când ascultă, el nu auzi decât tânguirea 
vântului și umezeala ceţii picurând de pe ramuri. Fără să-și 
slăbească atenţia, se ridică în picioare și se îndreptă spre zidul 
de piatră, pe care îl escaladă și sări în drum. 

Croindu-și drum pe bâjbâite într-un pâlc de boscheţi, scoase 
de acolo o bicicletă și se pregăti s-o încalece. Tocmai rotea 
pinionul cu piciorul pentru a aduce pedala din partea opusă în 
poziția potrivită, când auzi bufnitura unui trup greu, care ateriza 
ușor și evident în picioare. Nu mai așteptă următoarea mișcare, 
ci o luă la fugă cu mâinile pe ghidonul bicicletei, până când fu în 
stare să sară călare pe șa, să nimerească pedalele și să ia 
viteză. În spate auzea zdupăitul rapid al pașilor în pulberea 
drumului, dar el se depărtă și îl pierdu în urmă. 

Din nenorocire, o pornise în direcţia opusă orașului și înainta 
în sus printre dealuri. Ştia că pe drumul respectiv nu existau 
încrucișări cu alte drumuri. Singura cale înapoi era cea care ar fi 
trecut prin teroarea aceea și nu-și putea face curaj s-o înfrunte. 
După o jumătate de ceas, văzând că drumul era tot mai înclinat, 
descălecă. Pentru a se pune mai la adăpost, lăsându-și bicicleta 
pe marginea drumului, trecu peste un gard în ceea ce el socoti a 
fi o pășune pe o coastă de deal, întinse un ziar pe pământ și se 
așeză. 

„Doamne!”, zise cu glas tare, ștergându-și faţa de sudoare și 
de umezeala ceţii. 

Și „Doamne!”, zise încă o dată, în timp ce-și răsucea o ţigară 
și chibzuia dacă să se întoarcă. 

Dar nu făcu nicio încercare de a se întoarce. Era hotărât să nu 
riște acel drum pe întuneric și, cu capul rezemat pe genunchi, 
aţipi, așteptând să se lumineze de ziuă. 

La cât timp după aceea nu a știut, a fost trezit de lătratul 
scurt al unui pui de coiot. Pe când îl căuta cu privirea și îl 
localiza pe coama dealului din spatele său, observă schimbarea 
la chip a nopţii. Ceaţa dispăruse, stelele și luna păliseră, până și 


vântul încetase cu totul. Se preschimbase într-o îmbălsămată 
noapte de vară californiană. Incercă să aţipească la loc, dar 
chefnitul coiotului îl deranja. Pe jumătate adormit, auzi un 
cântec sălbatic și sinistru. Privind în jur, își dădu seama că acel 
coiot încetase să mai latre și fugea pe creasta dealului, iar în 
urma lui, în plină goană, fără a mai cânta, alerga creatura 
dezbrăcată pe care o întâlnise în grădină. Era un coiot tânăr și 
era ajuns din urmă când urmărirea dispăru din vedere. Bărbatul 
tremura de parcă îl luase cu frig în timp ce sărea în picioare, 
escalada gardul și încăleca pe bicicletă. Dar era șansa lui și el 
știa asta. Teroarea nu se mai afla între el și Mill Valley. 

Gonea la vale riscând să-și frângă gâtul, dar, la curba de la 
poalele dealului, în bezna adâncă, dădu într-o groapă și fu 
azvârlit cât era de lung peste bara ghidonului. 

„Sigur nu e noaptea mea norocoasă”, mormăi el în timp ce 
examina furca ruptă a vehiculului. 

Ridicând pe umăr bicicleta nefolositoare, o porni greoi din loc. 
După o vreme ajunse la zidul de piatră și, aproape nevenindu-i 
să creadă prin ce trecuse, căută în praful drumului urme și le 
găsi - urme de mocasini, urme uriașe, adânc imprimate în 
pulbere la degete. Tocmai când stătea aplecat peste ele, 
examinându-le, auzi din nou cântecul cel sinistru. Văzuse fiinţa 
urmărind coiotul și știa că nu avea nicio șansă într-o fugă 
cinstită. Nici nu încercă acest lucru, mulţumindu-se să se 
ascundă în umbra deasă din afara drumului. 

Și din nou văzu fiinţa, ce părea un bărbat despuiat, alergând 
cu iuţeală și cu pași ușori și cântând în timp ce alerga. In dreptul 
lui se opri și bărbatului îi stătu inima în loc. Dar, în loc să se 
îndrepte spre ascunzătoarea lui, ea făcu un salt, se prinse de o 
creangă a copacului de pe marginea drumului și se cățără rapid 
către vârf, sărind din creangă în creangă ca o maimuţă. Se 
avântă peste zid și la vreo patru metri mai sus de coama 
acestuia, în crengile altui copac și, nevăzut de-acum, își dădu 
drumul pe pământ. Omul așteptă câteva minute ca vrăjit, apoi o 
porni din loc. 


lI 

Pus pe harță, Dave Slotter stătea rezemat de masa de lucru 
ce bara calea către cabinetul particular al lui James Ward, 
asociat principal al firmei Ward, Knowles & Co. Dave era furios. 
Toţi cei din primul birou îl priviseră cu multă suspiciune, iar 
bărbatul care-l înfrunta era cum nu se poate mai suspicios. 

— Spune-i domnului Ward că e vorba de ceva important, 
insistă el. 

— Eu îţi spun că tocmai dictează ceva și nu poate fi deranjat, 
fu răspunsul. Vino mâine. 

— Mâine va fi prea târziu. Dă fuga și spune-i domnului Ward 
că e o chestiune de viaţă și de moarte. 

Secretarul șovăia și Dave exploată avantajul. 

— Îi spui doar că mă aflam dincolo de golf în Mill Valley 
noaptea trecută și că doresc să-l informez în legătură cu ceva. 

— Numele? veni întrebarea. 

— Nu contează numele. Nu mă cunoaște. 

Când Dave fu introdus în cabinetul particular, era încă într-o 
dispoziție sufletească arțăgoasă, dar, când se trezi în faţa unui 
uriaș bărbat blond, care se răsuci într-un fotoliu turnant de la 
dactilografa căreia îi dicta, întorcându-se cu faţa spre el, 
atitudinea lui se schimbă brusc. Nu știa motivul acestei 
schimbări și în taină era furios pe sine însuși. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Ward? întrebă Dave cu o 
stupiditate care îl irită și mai mult. Nu intenţionase deloc să se 
poarte astfel. 

— Da, veni răspunsul. Dar dumneata cine ești? 

— Harry Bankroft, minţi Dave. Nu mă cunoașteţi, iar numele 
meu nu are importanţă. 

— Ai trimis vorbă că te aflai în Mill Valley noaptea trecută? 

— Locuiţi acolo, nu-i așa? replică Dave, privind cu suspiciune 
la stenografă. 

— Da. În legătură cu ce anume aveai de gând să stăm de 
vorbă? Sunt foarte ocupat. 

— Aș dori să stăm de vorbă singuri, domnule. 

Domnul Ward îi aruncă o privire rapidă, pătrunzătoare, ezită o 
clipă, apoi se decise. 

— Ne va lua doar câteva minute, domnişoară Potter. 

Fata se ridică, își strânse notițele și ieși din birou. 


Dave privi la domnul James Ward cu surprindere, până ce 
gentlemanul îi întrerupse șirul de idei care încă nu se legau între 
ele. 

— Ei bine? 

— Am fost în Mill Valley noaptea trecută, începu Dave confuz. 

— Am mai auzit asta. Ce dorești? 

Și Dave își începu relatarea având tot mai mult convingerea 
că totul era incredibil. 

— Am fost la casa dumneavoastră, vreau să zic pe 
proprietate. 

— Ce căutai dumneata acolo? 

— Mă dusesem să dau o spargere, răspunse Dave cu toată 
francheţea. Am auzit că locuiţi singur, cu un chinez pe post de 
bucătar, și mi s-a părut tentant. Numai că n-am dat spargerea. 
S-a întâmplat ceva care m-a împiedicat. De aceea mă aflu aici. 
Am venit ca să vă pun în gardă. Am dat peste un om sălbatic, 
umblând liber pe domeniul dumneavoastră - un adevărat diavol. 
Ar fi putut să facă bucăţi un tip ca mine. M-a făcut să alerg cum 
n-am mai alergat în viața mea. Nu poartă niciun fel de haine 
care ar putea fi menţionate, se caţără în copaci ca o maimuţă și 
aleargă ca o căprioară. L-am văzut urmărind un coiot și, după 
ultimele secvenţe pe care le-am văzut, pe Dumnezeul meu, îl 
ajungea din urmă. 

Dave făcu o pauză așteptând efectul care trebuia să urmeze 
vorbelor sale. Dar nu urmă niciun efect. James Ward îl urmărea 
curios în tăcere și atâta tot. 

— Foarte interesant, foarte interesant, murmură el. Un om 
sălbatic, spui. De ce ai venit să-mi spui? 

— Ca să vă previn că sunteţi în pericol. Nici cu mine nu e bine 
să se aibă de-a face, dar eu nu sunt pentru uciderea 
oamenilor... adică, dacă nu e necesar. Mi-am dat seama că 
sunteţi în primejdie și m-am gândit că trebuia să vă avertizez. 
Pe cinstite, asta e treaba. Bineînţeles, dacă aţi dori să-mi dați 
ceva pentru osteneala mea, n-aș refuza. Mi-a trecut și asta prin 
minte. Dar mi-e perfect egal fie că-mi daţi, fie că nu-mi daţi 
nimic. Oricum, eu mi-am făcut datoria și v-am pus în gardă. 

Domnul Ward medita și bătea darabana pe birou. Dave 
observă că avea mâini uriașe, puternice, pe deasupra îngrijite, 
chiar dacă erau arse de soare. Remarcă, de asemenea, ceva ce 
îi sărise deja în ochi - o mică fâșie de plasture de culoarea pielii, 


aplicată pe frunte, deasupra unui ochi. Și totuși, gândul care își 
croia drum prin mintea lui era de necrezut. 

Domnul Ward scoase un portofel din buzunarul interior al 
hainei, extrase o bancnotă și i-o întinse lui Dave, care observă, 
în timp ce o vâra în buzunar, că era de douăzeci de dolari. 

— Îți mulțumesc, spuse domnul Ward, arătând că 
întrevederea se terminase. Voi avea grijă ca această chestiune 
să fie investigată. Un om sălbatic alergând în libertate este 
primejdios. 

Dar domnul Ward era un om atât de liniștit, încât Dave prinse 
din nou curaj. În afară de asta, o nouă teorie se ivise de la sine. 
Omul sălbatic era în mod evident fratele domnului Ward, un 
nebun ţinut în secret. Dave auzise vorbindu-se despre astfel de 
lucruri. Poate că domnul Ward dorea să se păstreze tăcerea 
asupra faptului. De aceea îi dăduse cei douăzeci de dolari. 

—  Auziţi, începu Dave, dacă stau să mă gândesc, omul 
sălbatic semăna foarte mult cu dumneavoastră... 

Atâta reuși Dave să rostească, fiindcă în clipa aceea fu 
martorul unei transformări și se trezi privind uluit în aceiași ochi 
albaștri nespus de feroci din noaptea precedentă, la aceleași 
mâini ca niște gheare apucătoare și la același trup formidabil, 
gata să sară asupra lui. Dar de data asta Dave nu avea nicio 
lanternă ca s-o azvârle și era prins de bicepșii ambelor braţe 
într-o strânsoare atât de cumplită, încât scoase un geamăt de 
durere. Văzu dinţii uriași și albi dezveliţi, întru totul asemănători 
cu ai unui câine gata să muște. Barba domnului Ward i se frecă 
de faţă, în timp ce dinţii se apropiau ca să i se înfigă în gâtlej. 
Dar mușcătura nu veni. În schimb, Dave simţi cum trupul 
celuilalt încremenește, reținut parcă de o strânsoare de fier, 
apoi fu azvâărlit la o parte, fără efort, dar cu o asemenea forţă, 
încât numai zidul îi opri traiectoria, făcându-l să cadă icnind pe 
podea. 

— Ce îţi închipuiai, că poţi veni aici să mă șantajezi? mârâi 
Domnul Ward la el. la dă-mi banii aceia înapoi. 

Dave îi întinse bancnota fără un cuvânt. 

— Am crezut că ai venit aici cu intenţii bune. Acum am aflat 
ce-ţi poate pielea. Să nu te mai văd și să nu mai aud de tine, că, 
de nu, te bag la pușcărie, unde ţi-e locul. Ai înţeles? 

— Da, domnule, gâfâi Dave. 

— Atunci pleacă. 


Și Dave plecă, fără vreun cuvânt, simțind în bicepși o durere 
insuportabilă de la vânătăile lăsate de strânsoarea aceea 
îngrozitoare. În timp ce mâna i se odihnea pe clanţa ușii, el fu 
oprit. 

— Ai avut noroc, îi spuse domnul Ward și Dave observă că 
chipul și ochii lui erau plini de cruzime și de desfătare și de 
trufie. Ai avut noroc. Dacă voiam, îţi puteam smulge mușchii de 
pe braţe ca să-i arunc în coșul de gunoi de colo. 

— Da, domnule, zise Dave și o convingere absolută îi vibră în 
glas. Deschise ușa și ieși. Secretarul îi aruncă o privire 
întrebătoare. 

— Dumnezeule! se învrednici Dave să spună și, rostind acest 
cuvânt, ieși din birouri și din povestire. 


James G. Ward, în vârstă de patruzeci de ani, era un om de 
afaceri prosper și foarte nefericit. De patruzeci de ani încercase 
zadarnic să rezolve o problemă care era de fapt el însuși și care 
cu trecerea anilor devenea din ce în ce mai mult o nenorocire 
vrednică de plâns. În el trăiau doi oameni și, cronologic vorbind, 
acești oameni erau despărțiți prin câteva mii de ani. Studiase 
chestiunea dublei personalităţi probabil mai în profunzime decât 
oricare dintre cei mai buni șase specialiști din acest domeniu 
psihologic, încâlcit şi plin de mistere. În sine, era un caz 
deosebit faţă de oricare alt caz înregistrat vreodată. Nici cele 
mai avântate fantezii ale scriitorilor de ficţiune nu și l-au putut 
imagina. El nu era ca doctorul Jekyll și domnul Hyde și nu 
semăna nici cu tânărul nefericit din Cea mai grozavă poveste 
din lume? a lui Kipling. Cele două personalităţi ale sale erau atât 
de amestecate, încât practic erau conștiente de sine și fiecare 
de cealaltă tot timpul. 

Un sine al său era acela al unui bărbat ale cărui educaţie și 
instruire erau moderne și care trăise în ultimii ani ai secolului al 
XIX-lea, precum și în prima decadă a secolului al XX-lea. Celălalt 
sine fusese reperat ca fiind sălbatic și barbar, trăind în condiţiile 
primitive de acum câteva mii de ani. Dar care sine era el și care 
era celălalt, habar nu avea. Întrucât el era ambele fiinţe și 
ambele fiinţe tot timpul. Într-adevăr, foarte rar s-a întâmplat ca 
un sine să nu știe ce făcea celălalt. Un alt aspect al problemei 
era că el nu avea niciun fel de viziuni sau de amintiri din trecutul 
în care trăise acel sine din altă epocă. Acel sine din altă epocă 
trăia în prezent, dar, deși trăia în prezent, era silit să ducă 
modul de viață care trebuie să fi existat în trecutul îndepărtat. 

In copilărie, fusese o problemă pentru tatăl și mama lui, ca și 
pentru doctorii familiei, deși aceștia erau la o mie de kilometri 
depărtare de a le trece prin minte cheia comportamentului său 
straniu. Astfel, ei nu puteau înțelege somnolenţa lui excesivă din 
cursul dimineţilor, nici excesiva lui activitate din timpul nopţii. 
Când l-au găsit bântuind pe coridoare în timpul nopţii sau 
căţărându-se pe acoperișuri ameţitoare sau alergând peste 
dealuri, au hotărât că era somnambul, în realitate, era treaz și 


2 Rudyard Kipling (1865-1936) - Greatest Story in the World. 


cu ochii deschiși și se afla sub impulsul hoinărelii nocturne al 
sinelui său din alte vremuri. Chestionat de un doctoraș obtuz, el 
a spus odată adevărul și a suportat infamia de a vedea cum 
dezvăluirea sa era etichetată cu dispreţ și scoasă din discuţie ca 
fiind „vise”. 

Problema era că de îndată ce veneau amurgul și înserarea, el 
se trezea la viaţă. Cei patru pereţi ai camerei deveneau o 
plictiseală și o constrângere. Auzea o mie de voci șoptindu-i prin 
întuneric. Noaptea îl chema, deoarece, în acest interval din cele 
douăzeci și patru de ore, el era în esenţă un prădător nocturn. 
Dar nimeni dintre cei din jur nu a înţeles, iar el nu a mai încercat 
niciodată să dea vreo explicaţie. L-au clasificat drept 
somnambul și au luat măsuri de precauţie în consecinţă - 
măsuri de precauţie care foarte adesea erau inutile. Cu cât 
treceau anii copilăriei, el devenea din ce în ce mai ciudat, astfel 
încât cea mai mare parte a nopţilor o petrecea pe afară dând 
frâu liber celuilalt sine al său. Ca urmare, dormea până la ora 
prânzului. Studiul și școala în cursul dimineţii erau imposibile și 
s-a descoperit că numai în cursul după-amiezilor, cu profesori 
particulari, putea să înveţe câte ceva. În felul acesta a fost 
educat și format sinele său modem. 

Dar, copil fiind, a constituit tot timpul o problemă. Era 
cunoscut ca fiind un mic demon, de o cruzime și o răutate 
neînchipuite. Doctorașii familiei îl considerau în sinea lor o 
monstruozitate mentală și un degenerat. 

Puţinii tovarăși de joacă pe care îi avea îl aclamau ca pe o 
minune, dar tuturor le era frică de el. li întrecea pe oricare 
dintre ei la căţărat, la înot, la alergat, la torturat; de aceea 
nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte. Era prea teribil de puternic, 
prea nestăpânit la furie. 

La vârsta de nouă ani a fugit pe dealuri, unde s-a descurcat 
de minune ca prădător nocturn timp de șapte săptămâni, înainte 
de a fi descoperit și adus acasă. Cu toţii s-au mirat cum de a 
reușit să supravieţuiască și să se menţină în formă pe toată 
durata aceea. Nu au aflat, iar el nu le-a spus niciodată despre 
iepurii pe care i-a ucis, despre prepelițele, tinere sau bătrâne, 
pe care le-a prins și le-a devorat, despre coteţele de găini de la 
fermele prin care a dat iama, nici despre bârlogul de sub 
pământ, pe care și l-a făcut și pe care l-a căptușit cu frunze 


uscate și cu buruieni și în care a dormit la căldură și confortabil 
în cursul dimineţilor, multe zile la rând. 

La colegiu era faimos pentru somnolenţa și pentru 
stupiditatea lui din cursul dimineţii și pentru rezultatele sale 
strălucite după-amiaza. Graţie lecturilor suplimentare și faptului 
că lua cu împrumut caietele de notițe de la colegii de clasă, el a 
reușit să se târâie cu chiu cu vai prin cursurile de dimineaţă, în 
timp ce cursurile lui de după-amiază erau adevărate triumfuri. 
La fotbal s-a dovedit a fi un gigant și o teroare și, la aproape 
toate formele de atletism de câmp, cu excepţia straniilor sale 
crize de furie pe care le manifesta uneori, ceilalți se puteau bizui 
pe el pentru a învinge. Dar colegilor săi le era frică să boxeze cu 
el, întrucât se făcuse remarcat la ultimul său meci - își înfipsese 
dinţii în umărul adversarului. 

După colegiu, tatăl său, în disperare de cauză, îl trimise 
printre văcarii de la un ranch din Wyoming. După trei luni, 
vajnicii văcari declarară că se săturaseră de el și îi telegrafiară 
tatălui său să vină și să-l ia pe sălbatic. De asemenea, atunci 
când tatăl veni să-l ia, văcarii mărturisiră că ar fi preferat de o 
mie de ori să locuiască laolaltă cu niște canibali urlând, cu niște 
nebuni scoțând sunete nearticulate, cu niște gorile ţopăitoare, 
cu niște urși grizzly sau cu niște tigri mâncători de oameni, 
decât cu acel tânăr produs al colegiului, cu părul aranjat cu 
cărare pe mijloc. 

Exista o excepţie la lipsa de amintiri din viaţa sinelui său din 
alte vremuri, și anume limbajul. Dintr-o ciudăţenie atavică, o 
anumită parte din acel limbaj al sinelui de demult ajunsese până 
la el ca o memorie a rasei. In momentele de fericire, de exaltare 
sau de luptă, era predispus să intoneze cântece sau cântări 
barbare. Graţie acestui lucru, a fost în stare să localizeze în timp 
și spaţiu acea jumătate răzleţită a sa, care ar fi trebuit să fie 
oale și ulcele de mii de ani. A cântat odată, în mod deliberat, 
câteva din străvechile cântări în prezenţa profesorului Wertz, 
care preda cursuri de saxonă veche și care era un filolog reputat 
și plin de pasiune. La prima, profesorul ciuli urechile și dori să 
afle ce corcitură de limbă sau ce stâlceală de germană era. 
Când interpretă a doua cântare, profesorul fu extrem de 
tulburat. James Ward își încheie apoi reprezentaţia cu un cânt 
care îi ajungea în mod irezistibil pe buze de fiecare dată când 
era angajat într-o confruntare sau încăierare înverșunată. Acela 


fu momentul în care profesorul Wertz declară că limba nu era o 
germană stâlcită, ci germana străveche sau teutona primitivă, 
datând dintr-o perioadă care trebuie că preceda de departe 
orice se descoperise vreodată și se transmisese posterităţii de 
către vechii învăţaţi. Atât de străveche era, încât îl depășea; 
totuși era plină de reminiscenţe des întâlnite ale unor forme 
lexicale pe care el le cunoștea și despre care intuiţia lui îndelung 
exersată îi spunea că erau autentice și reale. El se interesă în 
legătură cu sursa cântecelor și ceru să i se împrumute preţioasa 
carte care le conţinea. De asemenea, dori să știe de ce tânărul 
Ward fusese întotdeauna considerat ca fiind deosebit de 
ignorant în materie de limbă germană. lar Ward nu putu nici să- 
și explice ignoranţa, nici să dea cu împrumut cartea. Mai târziu, 
după rugăminţi și implorări fierbinţi care au durat câteva 
săptămâni, profesorul Wertz prinse pică pe tânăr, convins fiind 
că era un mincinos, și îl catalogă drept un egoist monstruos, 
deoarece nu-i îngăduise nici măcar să arunce o privire asupra 
minunatului manuscris care era mai vechi decât cel mai vechi 
text pe care-l cunoscuse sau îl visase vreodată un filolog. 

Dar acestui tânăr atât de amestecat prea puţin îi folosi să afle 
că pe jumătate era american de dată recentă, iar pe cealaltă 
jumătate - teuton primitiv. Cu toate acestea, americanul recent 
din el nu era deloc o făptură plăpânadă și el (dacă ar fi fost un el 
și ar fi avut o fărâmă de existenţă în afara acestor doi) impuse o 
înţelegere sau un compromis între sinele lui sălbatic -prădătorul 
nocturn care-l ţinea pe celălalt sine al lui adormit dimineţile - și 
celălalt sine, cultivat și rafinat, care voia să fie normal și să 
trăiască și să iubească și să-și conducă afacerile ca toţi oamenii. 
După-amiezile și serile devreme le dăruia unuia, nopţile celuilalt; 
orele dinaintea prânzului și parţial nopţile erau dedicate 
somnului pentru amândoi. Doar dimineţile dormea în pat ca un 
om civilizat. În timpul nopţii, dormea ca un animal sălbatic, așa 
cum dormise în noaptea când Dave Slotter călcase pe el în 
pădure. 

Convingându-și tatăl să-i avanseze capital, intră în afaceri și 
făcu unele grozave și profitabile, dedicându-și lor după-amiezile 
și punând tot sufletul în ele, în timp ce partenerul său le 
consacra dimineţile. Serile devreme și le petrecea în societate, 
dar, când se făcea ora nouă sau zece, o agitaţie irezistibilă 
punea stăpânire pe el și atunci dispărea din locurile frecventate 


de oameni până în după-amiaza următoare. Prietenii și 
cunoștințele credeau că el își petrece mare parte din timp 
făcând sport. Şi aveau dreptate, cu toate că nici în visele lor n-ar 
fi bănuit natura acelui sport, chiar dacă l-ar fi văzut nopţile 
urmărind în goană coioţi pe dealurile din Mill Valley. Nici 
căpitanii de schoonere nu ar fi crezut, atunci când relatau că 
văzuseră, în dimineţi reci de iarnă, un bărbat înotând prin 
valurile înspumate din Strâmtoarea Raccoon sau în curenţii iuți 
dintre Goat Island și Angel Island, la kilometri depărtare de 
țărm. 

Locuia singur în bungalow-ul din Mill Valley, dacă nu-l punem 
la socoteală pe Lee Sing, chinezul bucătar și om la toate, care 
știa multe despre comportamentul straniu al stăpânului său, 
care era plătit bine ca să nu spună nimic și care nu a spus 
niciodată nimic. După compensarea din timpul nopţilor, după un 
somn de dimineaţă și după un mic dejun servit de Lee Sing, 
James Ward traversa golful până la San Francisco pe feribotul de 
prânz și se ducea la club și apoi la biroul său, ca orice om de 
afaceri cât se poate de normal și de convenţional din acest oraș. 
Dar cu cât avansa seara, noaptea îl chema. Survenea o înviorare 
a tuturor simţurilor sale și o agitaţie. Auzul său se ascuţea 
deodată; o puzderie de sunete îi spuneau o poveste 
ademenitoare și familiară și, dacă era singur, începea să 
măsoare în lung și-n lat camera îngustă, ca orice animal sălbatic 
închis în cușcă. 

Odată, își permisese să se îndrăgostească. Nu și-a mai 
îngăduit niciodată această abatere. li era frică. Și, timp de mai 
multe zile, tânăra domnișoară, speriată cel puţin într-o parte a 
fiinţei ei de tânără domnișoară, a purtat pe braţe, pe umeri și pe 
încheieturile mâinilor urme  negre-vineţii - dovezi ale 
mângâierilor pe care el le-a dat cu toată blândeţea și dragostea, 
dar la o oră prea târzie din noapte. Aici era greșeala. Dacă ar fi 
încercat să facă dragoste în timpul după-amiezii, totul ar fi fost 
bine, întrucât gentlemanul cel liniștit ar fi fost cel care ar fi făcut 
dragoste - dar noaptea era barbarul grosolan, care fură neveste, 
din codrii întunecaţi ai Germaniei. În înţelepciunea sa, el decise 
că dragostea în timpul după-amiezilor putea fi practicată cu 
succes; dar, tot în înţelepciunea sa, era convins că o căsătorie s- 
ar fi dovedit a fi un eșec îngrozitor. Era oribil să-și imagineze că 


era căsătorit și că se întâlnea cu soţia după căderea 
întunericului. 

Așadar, a evitat cu totul să mai facă dragoste, și-a 
reglementat viaţa dublă, a strâns un milion de dolari din afaceri, 
s-a ferit cu grijă de peţitoare și de tinere domnișoare de diferite 
vârste cu ochi strălucitori și avizi, a întâlnit-o pe Lilian Gersdale 
și a stabilit regula strictă de a nu se vedea cu ea mai târziu de 
ora opt seara, de a alerga nopţile după coioţi și de a dormi prin 
vizuini în pădure - și, astfel, a reușit să-și păstreze taina faţă de 
toată lumea, cu excepţia lui Lee Sing... și acum, a lui Dave 
Slotter. Descoperirea de câtre acesta din urmă a celor două 
fiinţe din el era ceea ce-l înspăimânta. In ciuda faptului că îl 
băgase în sperieți pe spărgător, acesta putea să vorbească. Și 
chiar dacă nu o făcea, mai devreme sau mai târziu taina avea să 
fie descoperită de altcineva. 

Astfel că James Ward făcu un nou efort eroic de a-l controla 
pe barbarul teuton care era jumătate din el. Atât de mult se 
strădui s-o vadă pe Lilian în cursul după-amiezilor și seara 
devreme, încât veni și timpul când ea îl acceptă la bine și la rău 
și când el se rugă pe furiș și cu ardoare să nu fie la rău. In 
perioada aceasta, niciun boxer profesionist nu s-a antrenat mai 
dur și mai conștiincios pentru o competiţie decât s-a antrenat el 
pentru a-l supune pe sălbaticul primejdios din interior. Printre 
alte lucruri, se străduia să se istovească în timpul zilei, astfel 
încât somnul să-l facă surd la chemarea nopţii. Işi lua zile libere 
de la birou și pleca în lungi excursii de vânătoare, urmărind 
căprioarele prin zonele cele mai accidentate și mai inaccesibile 
pe care le putea găsi - și mereu în timpul zilei. Noaptea îl găsea 
strâns de pe drumuri și obosit. Acasă își instalase câteva 
aparate de exerciţii fizice și, acolo unde alţi bărbaţi puteau să 
execute o anumită mișcare de zece ori, el o făcea de sute de ori. 
De asemeni, ca un compromis, a construit la etajul al doilea o 
verandă pentru dormit. Aici cel puţin respira aerul binecuvântat 
al nopţii. Două rânduri de zăbrele îl împiedicau să fugă în 
pădure și în fiecare noapte Lee Sing îl încuia, ca apoi să-i dea 
drumul în fiecare dimineaţă. 

Veni și timpul, în luna august, când își angajă servitori 
suplimentari pentru a-l ajuta pe Lee Sing și îndrăzni să dea o 
petrecere acasă, în bungalow-ul său din Mill Valley. Invitaţii erau 
Lilian, mama și fratele ei, împreună cu șase prieteni comuni. 


Timp de două zile și două nopţi totul merse bine. În a treia 
noapte, jucând bridge până la orele unsprezece, avu de ce să fie 
mândru de sine. Reușise să-și ascundă agitația, dar, ca un făcut, 
Lilian Gersdale era adversara lui din partea dreaptă. Era o 
femeie delicată și gingașă ca o floare și, în starea lui sufletească 
nocturnă, tocmai gingășia ei îl înfuria. Nu fiindcă ar fi iubit-o mai 
puţin, ci fiindcă simţea în mod irezistibil imboldul de a întinde 
mâna ca s-o pipăie și s-o maltrateze. Acest lucru era valabil 
îndeosebi atunci când ea tocmai juca o mână câștigătoare 
împotriva lui. 

Avea unul dintre ogarii scoțieni în casă și, atunci când se 
părea că era gata să explodeze de atâta tensiune, o mână 
mângâietoare pusă pe animal îi readucea calmul. Aceste 
contacte cu blana îi produceau o ușurare bruscă și îi dădeau 
tăria de a-și juca rolul de gazdă până la capăt. Și nimeni nu 
bănuia ce luptă teribilă ducea gazda lor, de vreme ce aceasta 
râdea cu atâta dezinvoltură și era atât de atentă și de implicată 
în joc. 

Când își spuseră noapte bună ca să meargă la culcare, el avu 
grijă să se separe de Lilian în prezenţa celorlalţi. Odată ajuns pe 
veranda unde urma să doarmă și fiind încuiat acolo pentru 
siguranţă, își dublă, își triplă și chiar își cuadruplă exerciţiile, 
până ce, extenuat, se întinse pe canapea așteptând să-l ia 
somnul și meditând la două probleme care îl frământau cu 
osebire. Una era legată de exerciţiile sale fizice. Era paradoxal. 
Cu cât exersa mai mult în maniera aceea excesivă, cu atât 
devenea mai puternic. Cu toate că era adevărat că așa își 
istovea sinele teutonic noctambul, se părea că doar amâna ziua 
fatală în care puterea lui avea să fie prea mare pentru el și avea 
să-l copleșească, iar atunci avea să fie o forţă mai teribilă decât 
cunoscuse el până atunci. Cealaltă problemă era cea a 
căsătoriei sale și a stratagemei de care urma să se folosească 
pentru a-și evita soţia după lăsarea întunericului. Și meditând 
astfel, fără să ajungă la vreo concluzie, adormi. 

Acum, de unde o fi apărut uriașul urs grizzly în noaptea aceea 
a rămas multă vreme un mister, timp în care oamenii de la 
Circul Springs Brothers, care dădeau spectacole la Sausalito, l- 
au căutat îndelung și zadarnic pe „Big Ben, cel mai Mare Grizzly 
aflat în Captivitate”. Dar Big Ben a reușit să scape și, din 
labirinturile a cinci sute de bungalow-uri și proprietăţi de la ţară, 


a ales să viziteze tocmai pământurile lui James J. Ward. Prima 
dată când domnul Ward și-a dat seama de asta a fost atunci 
când s-a trezit stând în picioare, fremătând și plin de încordare, 
cu o pornire războinică în piept, iar pe buze cu străvechea 
cântare de luptă. De afară se auzeau lătrăturile și chelălăielile 
înverșunate ale ogarilor. Și, pătrunzătoare ca o împunsătură de 
cuţit, prin tot acel vacarm îngrozitor ajungea până la el agonia 
unui câine rănit - al său, îl recunoștea. 

Fără să mai piardă timpul căutându-și papucii, doar în pijama, 
ţâșni prin ușa pe care Lee Sing o încuiase atât de grijuliu și se 
năpusti în jos pe scări și afară în noapte. În clipa când picioarele 
lui goale călcară pe aleea acoperită cu pietriș, se opri brusc, se 
îndreptă spre o ascunzătoare de sub scară, pe care o cunoștea 
bine, și scoase de acolo o măciucă uriașă și noduroasă - vechiul 
său tovarăș din nebuneștile aventuri nocturne pe dealuri. 
Vacarmul infernal al câinilor se auzea tot mai aproape și, 
agitând măciuca, el sări direct în hăţișuri ca să-i iasă în 
întâmpinare. 

Oamenii din casă, treziţi de hărmălaie, se adunau pe veranda 
largă. Cineva aprinse luminile electrice, dar nu-și puteau vedea 
decât chipurile înspăimântate. Dincolo de aleea scăldată într-o 
lumină strălucitoare, copacii formau un zid de întuneric de 
nepătruns. Dar undeva în bezna aceea se desfășura o luptă 
teribilă. Era o larmă infernală de animale, urlete și mărâieli 
fioroase, zgomotele unor lovituri, trosnetul lăstărișului şi 
bufniturile produse de niște trupuri grele. 

Centrul luptei se deplasă dintre copaci, luând-o pe alee și 
ajungând chiar sub ochii privitorilor. Și atunci văzură. Doamna 
Gersdale scoase un țipăt și se agăţă, leșinată, de fiul ei. Lilian, 
încleștându-se de balustradă atât de spasmodic, încât vânătăi 
dureroase îi rămaseră la buricele degetelor timp de zile întregi, 
privea paralizată de groază la un uriaș cu părul blond ca paiul și 
cu priviri sălbatice, în care îl recunoscuse pe bărbatul care urma 
să-i fie soț. El agita o măciucă fioroasă, luptându-se furios și 
metodic cu un monstru păros, mai mare decât oricare alt urs pe 
care îl văzuse ea vreodată. O rană produsă de ghearele fiarei îi 
smulsese bluza pijamalei și îi lăsase în carne dâre de sânge. 

In timp ce marea spaimă a lui Lilian Gersdale era ca nu cumva 
să i se întâmple ceva bărbatului iubit, o parte din această 
spaimă se datora bărbatului însuși. Nici prin vis nu-i trecuse 


vreodată că sub cămașa scrobită și sub costumul convenţional 
ale logodnicului ei se ascundea un sălbatic atât de formidabil și 
de magnific. Și nu avusese niciodată idee despre felul cum se 
lupta un bărbat. Desigur, o astfel de luptă nu era modernă, iar 
ea nu contempla un bărbat modern, chiar dacă nu știa asta. 
Fiindcă acela nu era domnul James J. Ward, omul de afaceri din 
San Francisco, ci un altul, fără nume și necunoscut, o făptură 
sălbatică, rudimentară și plină de cruzime care, printr-o 
anomalie a întâmplării, trăia din nou după trei mii de ani. 

Ogarii, făcând în continuare o hărmălaie de nedescris, 
încercuiau lupta, de unde ţâșneau înainte și înapoi, hărţuindu-l 
pe urs. Când fiara se întorcea pentru a se apăra de atacurile din 
flancuri, bărbatul se năpustea și izbea cu măciuca. Tot mai 
înfuriat după fiecare lovitură, ursul se repezea, dar bărbatul, 
sărind și ţopăind, evitând câinii, se retrăgea sau se ferea într-o 
parte sau alta a cercului. La care câinii, profitând de deschidere, 
se repezeau din nou și atrăgeau furia animalului asupra lor. 

Sfârșitul veni pe neașteptate. Răsucindu-se pe loc, ursul 
surprinse un câine cu o lovitură de labă care trimise animalul, cu 
coastele rupte și cu spinarea frântă, prin aer la vreo șapte metri. 
Atunci bruta umană parcă turbă. Spumegând de furie, gura i se 
deschise într-un urlet nearticulat, în timp ce el se năpusti, ridică 
bâta cu toată forța ambelor mâini și izbi cu ea drept în capul 
ursului grizzly ridicat în două labe. Nici măcar ţeasta unui grizzly 
nu putea să reziste la forţa zdrobitoare a unei asemenea lovituri 
și fiara se prăbuși ajungând sub colții ogarilor. Și prin năvala de 
câini, omul făcu un salt, aterizând chiar pe trupul bestiei, unde, 
în lumina electrică strălucitoare, rezemat în bâta sa, intonă un 
cânt de biruinţă într-o limbă necunoscută - un cântec atât de 
străvechi, încât profesorul Wertz și-ar fi dat zece ani din viaţă ca 
să-l aibă. 

Oaspeţii săi dădură năvală pentru a-l lua pe sus și a-l aclama, 
dar James Ward, privind brusc cu ochii teutonului din vechime, o 
văzu pe gingașa fată blondă din secolul douăzeci pe care o 
iubea și simţi cum ceva i se frânge în creier. Se îndreptă 
clătinându-se spre ea, dădu drumul bâtei și aproape că se 
prăbuși. Ceva nu era în ordine cu el. În mintea lui avea loco 
agonie de nesuportat. Era ca și cum sufletul lui și-ar fi luat 
zborul, despărțindu-se de el. Urmărind privirile emoţionate ale 
celorlalţi, se uită înapoi și văzu leșul ursului. Priveliștea îl umplu 


de spaimă. Scoase un țipăt și ar fi luat-o la fugă, dacă oamenii 


nu l-ar fi reţinut și nu l-ar fi condus în bungalow. 
xx 


* 


James J. Ward se află încă la conducerea firmei Ward, Knowles 
& Co. Dar nu mai locuiește la țară și nu mai aleargă noaptea 
după coioți la lumina lunii. Străvechiul teuton din el a murit în 
noaptea luptei cu ursul din Mill Valley. James J. Ward este acum 
în întregime James J. Ward și nu-și mai împarte nimic din ființa 
sa cu vreun anacronism vagabond dintr-o lume mai tânără. Şi 
atât de pe de-a întregul modern este James J. Ward, încât el 
cunoaște în toată dureroasa lui dimensiune blestemul fricii 
omului civilizat. li este frică acum de întuneric, iar a petrece 
noaptea în pădure constituie pentru el o teroare abisală. Casa 
lui din oraș este dichisită și pusă la punct, iar el manifestă un 
mare interes pentru dispozitivele anti-furt. Apartamentul său 
este o încâlceală de fire electrice și, după ora de culcare, un 
musafir abia de poate respira fără să stârnească o alarmă. El a 
și inventat o încuietoare de ușă cu cifru, fără cheie, pe care cei 
aflaţi în călătorie o pot purta în buzunarul hainei și o pot aplica 
imediat și cu succes în toate împrejurările. Soţia sa însă nu îl 
consideră un laş. Ea știe mai bine. Și, ca orice erou, el se 
mulțumește să doarmă pe lauri. Bărbăţia lui nu este niciodată 
pusă la îndoială de aceia dintre prietenii săi care cunosc 
episodul din Mill Valley. 


CIUMA STACOJIE 
| 

Drumul mergea pe ceea ce cândva fusese taluzul unei căi 
ferate. Dar niciun tren nu mai circulase pe aici de mulţi ani. 
Pădurea se înălța pe ambele pante ale taluzului și, asemenea 
unui val, se spărgea peste el într-o creastă verde de arbori și 
tufișuri. Cărarea era îngustă cât trupul unui bărbat și nu era mai 
mult decât o potecă folosită de animalele sălbatice. Din loc în 
loc, câte o bucată de fier ruginită, ieșind la vedere din hăţișul 
pădurii, stătea mărturie că șina și traversele încă existau. Într-un 
loc, un copăcel de o șchioapă, răsărit prin fanta unei îmbinări, 
ridicase în mod vădit capătul unei șine. Traversa urmase în mod 
evident șina, legată de aceasta cu un crampon destul de lung 
pentru a permite ca locașul ei să fie umplut cu pietriș și cu 
frunze, astfel că acum bârna putrezită și sfărâmicioasă ieșise în 
afară, căpătând o înclinaţie ciudată. Oricât de veche era calea 
ferată, era vădit că fusese de tip monorail. 

Un moșneag și un băiețandru călătoreau pe această pistă. Se 
mișcau încet, deoarece moșneagul era foarte bătrân, un început 
de paralizie făcea ca mișcările lui să fie tremurătoare, și se 
sprijinea greoi într-un toiag. O bonetă grosolană din blană de 
capră îi apăra capul de soare. De sub ea atârnau niște șuviţe 
rare de păr plin de pete, de un alb murdar. Un cozoroc, 
confecţionat cu ingeniozitate dintr-o frunză mare, îi proteja ochii 
și de sub acesta el cerceta cu atenţie locul unde-i călcau 
picioarele pe cărare. Barba, care ar fi trebuit să fie albă ca 
zăpada, dar care purta aceleași urme ale intemperiilor și ale 
nopţilor petrecute în bivuacuri ca și părul, îi ajungea până 
aproape de brâu, într-o masă încâlcită și impunătoare. Peste 
umeri și piept purta un simplu acoperământ jerpelit din blană de 
capră. Braţele și picioarele, ofilite și slabe, trădau o vârstă foarte 
înaintată, tot așa după cum arsurile de soare și cicatricile și 
zgârieturile de pe ele trădau ani îndelungaţi de confruntare cu 
vitregiile naturii. 

Băiatul, care mergea în față, înfrânându-și nerăbdarea 
mușchilor pentru a se potrivi cu mersul încet al bătrânului, purta 
și el un singur veșmânt - o blană de urs cu marginile zdrenţuite, 
cu o gaură în mijloc, prin care își vârâse capul. Nu părea să aibă 
mai mult de doisprezece ani. Purta prinsă în păr, înclinată 
cochet pe-o ureche, o coadă de porc proaspăt retezată, într-o 


mână ţinea un arc de mărime mijlocie și o săgeată. În spate 
avea o tolbă plină cu săgeți. Dintr-o teacă atârnată de gât cu o 
chingă, ieșea mânerul tocit al unui cuţit de vânătoare. Băiatul 
avea pielea închisă la culoare ca o boabă de cafea și călca 
ușurel, aproape ca o felină. Ochii lui contrastau puternic cu 
pielea arsă de soare - albaștri, de un albastru profund, dar ageri 
și pătrunzători ca două sfredele. Ei păreau să străpungă toate 
cele aflate împrejur într-un fel ce devenise obișnuinţă. În timp ce 
înainta, el adulmeca lucrurile, nările lui dilatate trimițând spre 
creier o serie nesfârșită de mesaje din lumea din afară. Tot 
astfel, auzul său era foarte ascuţit și atât de exersat, încât 
funcţiona în mod automat. Fără vreun efort conștient, el auzea 
cel mai mic sunet în liniștea aparentă - auzea și diferenţia și 
clasifica aceste sunete - fie că era vorba de vântul care făcea să 
foșnească frunzele, de zumzetul albinelor și ţânţarilor, de 
murmurul depărtat al mării ce ajungea până la el doar în unele 
clipe de liniște, fie de popândăul aflat chiar la picioarele lui, 
împingând o grămăjoară de pământ peste intrarea micii lui 
vizuine. 

Brusc, atenţia i se încordă. Auzul, văzul și mirosul îl alertaseră 
în același timp, braţul i se întinse înapoi spre moșneag, 
atingându-l, și perechea se opri nemișcată. În față, dintr-o latură 
a coamei taluzului, se auzi un trosnet și privirea atentă a 
băiatului era fixată pe vârfurile tufișurilor agitate. Imediat, un 
urs imens, un grizzly, își făcu brusc apariţia și la fel de brusc se 
opri, la vederea oamenilor. Aceștia nu fură pe placul lui și de 
aceea mormăi nemulţumit. Cu mișcări încete, băiatul potrivi o 
săgeată în arc și întinse încet coarda arcului. Dar nu-și dezlipi 
nici măcar o clipă ochii de la urs. Moșneagul privea de sub 
frunza lui verde, atent la primejdie, și stătea la fel de tăcut ca și 
băiatul. Preţ de câteva secunde se priviră astfel ochi în ochi; 
apoi, deoarece ursul trăda o nervozitate crescândă, băiatul, 
printr-o mișcare a capului, îi făcu semn bătrânului să se dea lao 
parte din cărare și să coboare pe panta taluzului. Băiatul îl 
urmă, mergând de-a-ndăratelea, ţinând în tot acest timp arcul 
încordat și pregătit. Ei așteptară până când trosnetele din 
tufișurile din partea cealaltă a taluzului le dădură de înţeles că 
ursul plecase. Băiatul zâmbea în timp ce reveneau pe potecă. 

— Da' mare mai era, Bunule, chicoti el. 

Moșneagul scutură din cap. 


— Se înmulţesc pe zi ce trece, se plânse el cu o voce în 
falsetto, subţire și nesigură. Cine-ar fi crezut că voi trăi să apuc 
vremea când omul se va teme pentru viaţa sa pe drumul către 
Cliff House? Pe vremea când eram un băieţandru, Edwin, bărbaţi 
și femei însoţiţi de copii mici obișnuiau să iasă aici la iarbă verde 
din San Francisco, cu zecile de mii în zilele frumoase. Și nu era 
nici urmă de urși pe atunci. Nu, domnule. Oamenii plăteau bani 
ca să se uite la ei în cuști, atât erau de rari. 

— Ce-s ăia bani, Bunule? 

Inainte ca moșneagul să fi putut răspunde, băiatul își aminti 
de ceva, își vâri mâna într-o pungă aflată sub blana de urs și 
scoase de acolo triumfător un dolar de argint uzat și lipsit de 
strălucire. Bătrânului îi luceau ochii în timp ce privea moneda de 
foarte aproape. 

— Nu o pot vedea, mormăi el. Vezi dacă poţi desluși data, 
Edwin. 

Băiatul râse. 

— Eşti un bunic grozav, exclamă el încântat, mereu vrei să 
mă faci să cred că semnele alea mititele înseamnă ceva. 

Moșneagul avea pe chip obișnuita lui amărăciune când își 
apropie din nou moneda de ochi. 

— 2012, ţipă el cu glas ascuţit și se apucă să pălăvrăgească 
în mod grotesc. Asta a fost în anul când Morgan Al Cincilea a 
fost desemnat Președinte al Statelor Unite de către Colegiul 
Magnaţilor. Trebuie să fi fost una din ultimele monede bătute, 
fiindcă Moartea Stacojie a apărut în 2013. Doamne! Doamne! la 
gândește-te! Sunt șaizeci de ani de atunci, iar eu sunt singura 
persoană încă în viaţă care a trăit pe vremea aceea. Unde-ai 
găsit-o, Edwin? 

Băiatul, care îl privise în tot acel timp cu acea curiozitate plină 
de îngăduinţă pe care o arătăm faţă de vorbele fără șir ale celor 
slabi de minte, răspunse imediat. 

— O am de la Hoo-Hoo. A găsit-o în primăvara trecută, pe 
când mâna caprele la pășune înspre San Jose. Hoo-Hoo a zis că 
sunt bani. Nu ţi-e foame, Bunule? 

Bunicul își apucă mai strâns toiagul și grăbi pasul pe potecă, 
în timp ce ochii bătrâni îi străluceau. 

— Sper că Buză-de-lepure a găsit un crab... sau doi, mormăi 
el. Sunt o mâncare bună crabii, strașnic de bună mâncare atunci 
când nu mai ai dinţi și când ai nepoți care-l iubesc pe bunicul lor 


bătrân și care se îngrijesc să prindă crabi pentru el. Pe vremea 
când eram eu un băiețandru... 

Dar Edwin, oprindu-se brusc fiindcă văzuse ceva, își încorda 
deja arcul cu săgeata gata pregătită. Şovăise preţ de-o clipă pe 
buza unei crevase din taluz. Un vechi tub de drenaj fusese 
cândva luat de apă, iar torentul, nemaifiind ţinut în frâu, își 
tăiase o trecere prin rambleu. Din partea opusă, se avânta și 
atârna ameninţător capătul unei șine. Se ivea plină de rugină 
din hăţișul de viță căţărătoare care o năpădea. Aflat ceva mai 
departe, ghemuit lângă o tufă, un iepure îl privea șovăitor și 
tremurând. Distanţa era de cel puţin cincisprezece metri, dar 
săgeata ţâșni fără greș și iepurele străpuns, scoțând brusc un 
țipăt de groază și de durere, se târî cu greu spre tufișuri. Băiatul 
însuși era o ţâșnire de piele măslinie și de blană fâlfâitoare în 
timp ce cobora dintr-un salt peretele abrupt al șanțului și apoi 
ajungea sus pe partea cealaltă. Mușchii lui subţiri erau 
adevărate arcuri de oţel care se destindeau într-o mișcare 
graţioasă și eficientă. La treizeci de metri mai departe, el ridică 
animalul rănit din încâlceala de tufișuri, îl izbi cu capul de 
trunchiul unui copac aflat la îndemână, apoi se întoarse și i-l 
dădu Bunicului să-l care. 

— Carnea de iepure e bună, foarte bună, zise moșneagul cu 
voce tremurătoare, dar dacă e să vorbim de savoare fragedă, eu 
prefer carnea de crab. Când eram eu un băieţandru... 

— De ce spui atâtea lucruri care n-au nicio noimă? întrerupse 
Edwin nerăbdător limbuţia gata să se reverse a celuilalt. 

Băiatul nu rostise exact aceste cuvinte, ci ceva ce aducea de 
departe cu ele și care suna mai gutural și mai exploziv și mai 
economic în chip de propoziţii calificative. Felul lui de a vorbi 
arăta o înrudire de departe cu acela al bătrânului, iar spusele ce 
aveau să urmeze erau aproximativ într-o engleză folosită multă 
vreme în forme corupte. 

— Ceea ce vreau eu să știu, continuă Edwin, este de ce 
numești tu crabul „savoare fragedă”? Crabul e crab, nu-i așa? N- 
am auzit niciodată pe nimeni numindu-l cu vorbe atât de 
caraghioase. 

Moșneagul oftă, dar nu răspunse și continuară să meargă în 
tăcere. Zgomotul valurilor ce se spărgeau la țărm deveni 
deodată mai puternic, atunci când ieșiră din pădure și se treziră 
în faţa unei întinderi presărate cu dune de nisip de la marginea 


mării. Câteva capre pășteau printre dâmburile nisipoase, păzite 
de un băietan îmbrăcat în piei de animale, ajutat de un câine cu 
înfățișare de lup, având doar slabe reminiscenţe dintr-un collie?. 
Amestecate cu zgomotul valurilor din apropierea țărmului se 
auzeau niște lătrături sau mugete groase, venind dinspre un 
mănunchi de stânci crestate aflate la vreo sută de metri de 
țărm. Aici leii de mare uriași se căţărau din valuri ca să zacă la 
soare sau ca să se lupte între ei. Chiar în dreptul acestora se 
ridica fumul unui foc, vegheat de un al treilea băietan cu aspect 
sălbatic. Ghemuiţi lângă el, se aflau câţiva câini cu înfățișare de 
lupi, asemănători cu cel care păzea caprele. 

Bătrânul grăbi pasul, adulmecând nerăbdător aerul în timp ce 
se apropia de foc. 

— Midii! mormăi el în extaz. Midii! Și nu e niciun crab, Hoo- 
Hoo? Niciun crab? Doamne, Doamne, ce buni sunteţi, măi băieţi, 
cu bătrânul vostru bunic. 

Hoo-Hoo, care după toate aparențele era de aceeași vârstă cu 
Edwin, zâmbi. 

— Sunt câţi vrei, Bunule. Am prins patru. 

Tremurul nerăbdător al bătrânului îţi făcea milă. Așezându-se 
pe nisip cât de repede îi îngăduiau membrele înţepenite, el 
apucă o midie uriașă de stâncă de lângă cărbunii încinși. Din 
cauza căldurii, cele două cochilii se deschiseseră și carnea, de 
culoarea somonului, era rumenită pe toate părţile. Cu o grabă 
tremurătoare, el apucă între degetul arătător și cel mare 
îmbucătura și o duse la gură. Dar aceasta era prea fierbinte și în 
clipa următoare fu expulzată cu violenţă. Bătrânul bolborosi de 
durere și lacrimile îi ţâșniră din ochi prelingându-i-se pe obraji. 

Băieţandrii erau niște sălbatici adevăraţi, posedând doar 
umorul crud al sălbaticilor. Pentru ei incidentul era extraordinar 
de amuzant și începură să râdă în gura mare. Hoo-Hoo ţopăia în 
toate părţile, în timp ce Edwin se tăvălea pe jos de-atâta haz. 
Băiatul cu caprele veni în goană să ia și el parte la veselie. 

— Pune-le deoparte la răcit, Edwin, pune-le la răcit, implora 
stăruitor bătrânul, din adâncul durerii lui, neîncercând nici 
măcar să-și șteargă lacrimile care continuau să-i curgă din ochi. 
Și pune să se răcească și un crab, Edwin. Ştii că bunicului tău îi 
plac crabii. 


> Collie -rasă de câine de talie mare, cu părul lung și roșcat, 
botul ascuţit, foarte inteligent și blând (ciobănesc scoţian). 


Dinspre cărbuni se auzi un șuierat puternic, care venea de la 
mulţimea de midii care-și deschideau brusc cochiliile eliminând 
lichidul. Erau scoici mari, având între șapte și cincisprezece 
centimetri lungime. Băieţii le apucau și le scoteau din foc cu 
ajutorul unor bețe și le așezau pe un buștean mare să se 
răcească. 

— Pe vremea când eram eu un băietan, noi nu râdeam de cei 
vârstnici; îi respectam. 

Băieţii nici nu-l luară în seamă și Bunicul continuă să emită o 
năvală incoerentă de lamentări și de critici. Dar de data aceasta 
fu mai atent și nu-și mai fripse gura. Incepură cu toţii să 
mănânce, fără a se folosi de altceva decât de mâini, clefăind și 
plescăind zgomotos din buze. Al treilea băiat, care se numea 
Buză-de-lepure, presără pe ascuns un pic de nisip pe o midie pe 
care moșneagul tocmai o ducea la gură; atunci când nisipul 
începu să zgârie membrana mucoasă și gingiile bătrânului, se 
iscă din nou un vacarm de râsete. El nu-și dădu seama că se 
făcuse o glumă pe socoteala lui și împroșcă scuipând până când 
Edwin, înduioșându-se, îi întinse o tigvă cu apă proaspătă cu 
care să-și clătească gura. 

— Unde-s crabii ăia, Hoo-Hoo? întrebă Edwin. Bunul are chef 
de-o gustărică mai de soi. 

Din nou ochii Bunului se aprinseră de lăcomie când i se oferi 
un crab uriaș. Era o carapace cu picioare și cu toate cele, dar 
carnea fusese scoasă cu mult înainte. Cu degete tremurânde și 
bolborosind dinainte de plăcere, bătrânul detașă un clește și 
descoperi că era gol pe dinăuntru. 

— Crabii, Hoo-Hoo? se tângui el. Crabii? 

— A fost o glumă, Bunule. Nu avem crabi. Nu am mai găsit 
niciunul. 

Băieţii erau înnebuniţi de plăcere văzând lacrimile de 
dezamăgire senilă care se prelingeau pe obrajii bătrânului. Apoi, 
pe neobservate, Hoo-Hoo înlocui carapacea golită cu un crab 
proaspăt scos de la foc. Gata dezmembrat, din cleștii plezniţi 
carnea albă scotea un nouraș de abur plin de savoare. Aburul 
atrase nările bătrânului și acesta privi în jos plin de uluire. 
Schimbarea stării lui sufletești în una de bucurie fu imediată. 
Fornăia și mormăia și bolborosea, aproape îngânând o arie a 
desfătării, în timp ce începea să mănânce. Băieţii nu prea 
dădură atenţie acestui lucru, fiind obișnuiți cu un astfel de 


spectacol. După cum nu dădură atenţie nici exclamaţiilor 
ocazionale sau frazelor rostite, care nu aveau niciun înţeles 
pentru ei, ca, de pildă, atunci când plescăia din buze și molfăia 
cu zgomot din gingii în timp ce mormăia: „Maioneză! la 
închipuie-ți - maioneză! Și sunt șaizeci de ani de când a fost 
preparată pentru ultima oară! Două generaţii și nici măcar de 
mirosul ei nu s-a pomenit! Păi cum, în vremurile acelea era 
servită la crab în orice restaurant”. 

Când nu mai putu să mănânce, bătrânul oftă, își șterse 
mâinile de genunchii goi și-și aruncă privirea spre mare. Cu 
sentimentul de mulțumire dat de stomacul plin, se lăsă în voia 
aducerilor-aminte. 

— Când stai să te gândești! Eu am văzut plaja asta însufleţită 
de bărbaţi, de femei și de copii într-o zi plăcută de duminică. Şi 
nu exista nici urmă de urși care să-i mănânce. Și chiar acolo sus, 
pe stâncă, era un restaurant mare unde puteai comanda tot ce- 
ţi poftea inima să mănânci. Patru milioane de oameni trăiau în 
San Francisco pe atunci. lar acum, în oraș și în întregul comitat 
se spune că nu sunt nici patruzeci cu totul. lar acolo, pe mare, 
vedeai necontenit nave și iarăși nave, îndreptându-se către 
Golden Gate sau ieșind în larg. Și nave aeriene în văzduh - 
dirijabile și mașini zburătoare. Puteau să zboare cu peste trei 
sute de kilometri pe oră. Contractele pentru poștă cu New York 
and San Francisco Limited pretindeau această viteză ca minimă. 
A existat un tip, un francez, i-am uitat numele, care a reușit să 
zboare cu peste patru sute cincizeci; dar era ceva riscant, prea 
riscant pentru persoanele conservatoare. El se afla însă pe calea 
cea bună și ar fi reușit dacă n-ar fi survenit Marea Ciumă. Pe 
vremea când eram eu un băietan, existau oameni în viață care- 
și aminteau de apariţia primelor aeroplane, iar eu am trăit apoi 
să le văd pe ultimele și asta cu șaizeci de ani în urmă. 

Bătrânul sporovăia înainte, neluat în seamă de băieţi, care se 
obișnuiseră de multă vreme cu flecăreala lui și vocabularul lor, 
pe deasupra, era lipsit de cea mai mare parte din cuvintele pe 
care le folosea el. Era de remarcat că în aceste monologuri 
dezlânate engleza lui părea să revină la o construcţie și la o 
frazare mai îngrijite. Insă atunci când discuta direct cu băieţii, 
ea cobora, în general, la formele grosolane și simplificate 
folosite de aceștia. 


— Dar nu erau foarte mulţi crabi pe vremea aceea, divaga 
mai departe bătrânul. Ei erau pescuiţi și constituiau o mare 
delicatesă. Sezonul permis ţinea și el doar o lună. lar acum 
crabii sunt accesibili tot anul. Închipuie-ţi, să prinzi câţi crabi 
dorești, oricând dorești, în valurile din fața plajei de la Cliff 
House! 

O agitație bruscă printre capre îi făcu pe băieţi să sară în 
picioare. Câinii de lângă foc se repeziră să se alăture semenului 
lor care păzea caprele și care acum mărâia, în timp ce caprele 
se buluceau în direcţia protectorilor lor umani. Vreo cinci-șase 
forme, slăbănoage și cenușii, se mișcau prin apropiere pe 
dâmburile de nisip ori stăteau să se încaiere cu câinii întărâtaţi. 
Edwin lansă o săgeată care căzu prea aproape. Însă Buză-de- 
lepure, cu o praștie asemănătoare cu cea purtată de David în 
lupta sa cu Goliat, azvârli o piatră prin aer, care vâjâi datorită 
vitezei cu care zbura. Ea căzu exact în mijlocul lupilor și îi sili să 
se facă nevăzuţi spre adâncurile întunecate ale pădurii de 
eucalipțţi. 

Băieţii făcură haz și se tolăniră din nou pe nisip, în timp ce 
Bunul scotea un oftat de plictiseală. Mâncase prea mult și, cu 
mâinile pe pântece, cu degetele împletite, își relua vorbăria fără 
șir. 

— Sistemele vremelnice dispar precum o spumă“, mormăi el 
ceea ce în mod evident era un citat. Asta e - spumă și 
vremelnicie. Toată truda omului pe planetă nu a fost decât o 
spumă imensă. El a domesticit animalele folositoare, le-a nimicit 
pe cele dăunătoare și a curăţat pământul de vegetaţia sălbatică. 
Apoi el s-a dus, iar fluxul vieţii primordiale a năvălit la loc, 
măturând în cale tot ce fusese creat de mâna lui -buruienile și 
pădurile i-au năpădit ogoarele, animalele de pradă i-au risipit 
turmele și acum sunt lupi pe plaja de la Cilifif House. Se îngrozi 
la gândul acesta. Acolo unde se distrau patru milioane de 
oameni, astăzi bântuie lupii fioroși, iar propriile noastre 
progenituri sălbatice se apără, cu arme preistorice, de prădătorii 
cu colţi. Închipuie-ţi! Și toate astea din cauza Morţii Stacojii... 

Adjectivul rămase în urechea lui Buză-de-lepure. 

— Mereu spune asta, zise el către Edwin. Ce-i aia stacojiu? 


+ George Sterling (1869-1926) - The Testimony of the Suns 


— Tresar la stacojiul din arțari ca la chemarea cornului ce 
trece», câtă bătrânul. 

— Înseamnă roșu, răspunse Edwin la întrebare. lar tu nu știi 
pentru că vii din Tribul șoferilor. Ei n-au știut niciodată nimic, 
niciunul din ei. Stacojiu este roșu - eu știu asta. 

— Roșu înseamnă roșu, nu? bombăni Buză-de-lepure. Şi 
atunci la ce bun să te fandosești și să-i zici stacojiu? 

— Bunule, pentru ce zici mereu o grămadă de lucruri pe care 
nu le știe nimeni? întrebă el. Stacojiu nu înseamnă nimic, dar 
roșu înseamnă roșu. Atunci de ce nu spui roșu? 

— Roșu nu este cuvântul potrivit, veni răspunsul. Ciuma era 
stacojie. Toată faţa și întregul trup deveneau stacojii în răstimp 
de-o oră. Adică nu știu eu? Nu am văzut eu destule cazuri? Și vă 
spun că era stacojie pentru că - păi, pentru că era stacojie. Nu 
există niciun alt cuvânt pentru asta. 

— Roșie mi se pare un cuvânt de-ajuns de bun, bodogăni 
Buză-de-lepure cu încăpățânare. Tata numește roșul roșu și el ar 
trebui să știe. El zice că toţi au murit de Moartea Roșie. 

— Tatăl tău este un om de rând, descinde dintr-un om de 
rând, răspunse Bunul aprinzându-se. Nu știu eu începuturile 
șoferilor? Bunicul tău a fost un șofer, un servitor, și era lipsit de 
educaţie. El muncea pentru alte persoane. Bunica ta însă era de 
neam bun, numai că odraslele nu au tras în partea ei. Ce, nu-mi 
amintesc eu când i-am întâlnit prima oară, pescuind din Lacul 
Temescal? 

— Ce-i aia educaţie? întrebă Edwin. 

— Să-i zici roșului stacojiu, râse în bătaie de joc Buză-de- 
lepure, apoi își reluă atacul la adresa Bunului. Tata mi-a spus și 
știa asta de la taică-su înainte să crape, că nevastă-ta a fost o 
Santa-Rosană și că sigur nu avea cu ce se lăuda. El zicea că ea 
era chelneriţă înainte de Moartea Roșie, deși eu nu știu ce 
înseamnă chelneriță. Poate îmi spui tu, Edwin. 

Dar Edwin scutură din cap în semn de ignoranță. 

— E adevărat, era chelneriţă, recunoscu Bunicul. Dar a fost o 
femeie bună, iar mama ta a fost fiica ei. Femeile erau foarte 
rare în anii de după Ciumă. Ea a fost singura nevastă pe care 
am putut-o găsi, chiar dacă era chelneriţă, cum zice tatăl tău. 
Dar nu e frumos să vorbim în felul ăsta despre cei care ne-au 
dat viaţă. 


5 Bliss Carman (1861-1929) - A Vagabond Song 


— Tata zice că nevasta primului șofer era o doamnă... 

— Ce-i aia o doamnă? întrebă Hoo-Hoo. 

— O doamnă este indianca unui șofer, veni răspunsul prompt 
al lui Buză-de-lepure. 

— Primul șofer a fost Bill, un om de rând, așa cum am spus 
mai înainte, explică bătrânul, dar nevasta lui a fost o doamnă, o 
mare doamnă. Înainte de Moartea Stacojie, ea a fost soţia lui 
Van Warden. El era Președintele Colegiului Magnaţilor din 
Industrie și era unul dintre cei doisprezece oameni care 
conduceau America. Averea lui era evaluată la un miliard și opt 
sute de milioane de dolari - monede ca aceea aflată în punguţa 
ta, Edwin. Și atunci a survenit Moartea Stacojie, iar soția sa a 
ajuns soția lui Bill, primul din tribul şoferilor. El obișnuia s-o și 
bată. Am văzut asta cu ochii mei. 

Hoo-Hoo, stând întins pe burtă și înfigându-și leneș degetele 
picioarelor în nisip, scoase un țipăt și-și examină, mai întâi, 
unghia de la picior și apoi gropiţa pe care o făcuse. Ceilalţi doi 
băieţi i se alăturară, săpând rapid în nisip cu mâinile, până ce 
scoaseră la iveală trei schelete culcate. Două erau de adulți, al 
treilea fiind al unui copil în creștere. Bătrânul se așeză alături 
de-a bușilea și cercetă cu privirea cele descoperite. 

— Victime ale Ciumei, anunţă el. În felul ăsta au murit 
pretutindeni în ultimele zile. Trebuie să fi fost o familie, care 
fugea de contagiune și a pierit aici, pe plaja de la Cliff House. 
Hei... ce faci, Edwin? 

Această întrebare fu pusă pe un ton brusc îngrozit, deoarece 
Edwin, folosindu-se de muchia cuţitului de vânătoare, începu să 
izbească dislocând dinţii din falca unuia dintre cranii. 

— Vreau să-i înșir pe-o aţă, veni răspunsul. 

Cei trei băieţi se puseră serios pe treabă și nu se mai auzea 
decât zgomotul loviturilor și ciocăniturilor, în timp ce Bunul 
mormăia ceva nebăgat în seamă. 

— Sunteţi niște adevăraţi sălbatici. Deja s-a răspândit obiceiul 
de a purta la gât dinţi omenești. Peste o generaţie o să vă 
găuriţi nasurile și urechile și o să purtaţi podoabe din oase și 
scoici. Eu știu. Neamul omenesc e condamnat să se cufunde tot 
mai mult și mai mult în noaptea primitivă, înainte de a-și începe 
din nou urcușul sângeros către civilizaţie. Atunci când ne vom 
înmulţi și vom simţi că nu mai avem spaţiu, vom începe să ne 
ucidem unii pe alţii. Și atunci presupun că veţi purta legături de 


scalpuri la cingătoare, așa cum tu, Edwin, care ești cel mai 
blând dintre nepoţii mei, ai și început cu coada aceea de porc 
abjectă. Arunc-o, Edwin, băiatule; arunc-o. 

— Ce mai gâgâie și moșul ăsta, zise Buză-de-lepure, atunci 
când, după ce toţi dinţii fură extrași, se apucară să-i împartă în 
mod egal. 

Erau foarte iuți și abrupți în acţiunile lor, iar ţipetele lor, în 
momentele de discuţie aprinsă privind repartizarea dintelui celui 
mai râvnit, semănau într-adevăr cu larma făcută de un cârd de 
gâște. Vorbeau în monosilabe și în propoziţii scurte, sacadate, 
care aduceau mai degrabă cu o păsărească decât cu un limbaj 
omenesc. Și totuși, în ea erau sesizabile rudimente de 
construcţie gramaticală și apăreau vestigii ale înrudirii cu o 
cultură superioară. Chiar și vorbirea Bunului era atât de coruptă 
încât, dacă ar fi reprodusă ad litteram, ar constitui aproape un 
non-sens pentru cititor. Oricum, asta se întâmpla numai când 
discuta cu băieţii. Atunci când își dădea frâu liber și vorbea de 
unul singur, discursul se purifica de la sine, ajungând la o 
engleză curată. Frazele deveneau mai lungi și erau enunțate cu 
un ritm și o ușurință care duceau cu gândul la o bază serioasă, 
formată prin lecturi. 

— Vorbește-ne despre Moartea Roșie, Bunule, îl rugă Buză-de- 
lepure atunci când povestea cu dinţii se încheie cu bine. 

— Moartea Stacojie, îl corectă Edwin. 

— Și mai slăbește-ne cu păsăreasca aia caraghioasă, continuă 
Buză-de-lepure. Vorbește ca un om cu judecată, Bunule, așa 
cum trebuie să vorbească un Santa-Rosan. Alţi Santa-Rosani nu 
vorbesc ca tine. 


lI 

Bătrânul se arătă bucuros de a fi astfel poftit. Își drese glasul 
și începu. 

— Cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă, povestea mea 
avea mare căutare. Dar în zilele noastre nimeni nu mai pare 
interesat... 

— lar începi cu ale tale? strigă Buză-de-lepure pornit. 
Încetează cu vorbele ciudate și vorbește cu judecată. Ce-i aia 
interesat? Ești ca un copilaș care nici nu știe să vorbească. 

— Lasă-l în pace, sări Edwin, că odată se supără și nu mai 
vorbește deloc. Sari peste locurile ciudate. Tot o să pricepem 
câte ceva din ce ne spune. 

— Dă-i drumul, Bunule, îl încurajă Hoo-Hoo, căci bătrânul 
începuse deja să bombăne despre lipsa de respect faţă de cei 
vârstnici și despre întoarcerea la cruzime a tuturor fiinţelor 
omenești, care au decăzut de la o cultură superioară la starea 
primitivă. 

Povestirea începu. 

— Erau foarte mulţi oameni pe lume în vremea aceea. Numai 
San Francisco număra patru milioane... 

— Ce-s alea milioane? îl întrerupse Edwin. 

Bunicul îl privi cu bunătate. 

— Eu știu că voi nu știți să numărați mai departe de zece, așa 
că am să vă arăt. Ridicaţi amândouă mâinile. La amândouă 
aveţi cu totul zece degete. Foarte bine. lau acum acest grăunte 
de nisip - ţine-l tu, Hoo-Hoo. Dădu drumul grăuntelui de nisip în 
palma băiatului și continuă. Acum acest grăunte de nisip 
înseamnă cele zece degete ale lui Edwin. Mai adaug un grăunte. 
Asta înseamnă încă zece degete. Și mai adaug unul și încă unul 
și încă unul, până ce am adăugat atâtea grăunţe câte degete 
are Edwin. Asta face ceea ce eu numesc o sută. Tineți minte 
cuvântul ăsta - o sută. Acum pun pietricica asta în mâna lui 
Buză-de-lepure. Ea înseamnă zece grăunţe de nisip sau zece 
zeci de degete, adică o sută de degete. Pun acum zece 
pietricele. Ele înseamnă o mie de degete. lau o cochilie de midie 
și ea înseamnă zece pietricele, sau o sută de grăunţe de nisip, 
sau o mie de degete... 

Şi tot așa, cu migală și cu multe repetiţii, el se strădui să 
construiască în minţile lor o reprezentare grosolană a 
numerelor. Pe măsură ce cantităţile creșteau, îi punea pe băieţi 


să ţină diferite mărimi în fiecare din mâinile lor. Pentru numere 
și mai mari, așeza simbolurile pe bușteanul de plută; cât despre 
simbolurile care-i dădeau bătaie de cap, era silit să se 
folosească de dinţii scoși din cranii pentru milioane și de 
carapacele crabilor pentru miliarde. Aici se opri, fiindcă băieţii 
dădeau semne de oboseală. 

— Existau patru milioane de oameni în San Francisco - patru 
dinţi. 

Privirile băieţilor se perindară de la dinţi, apoi de la o mână la 
alta și printre pietricele și grăunţe de nisip, până la degetele lui 
Edwin. Și apoi parcurseră îndărăt seria crescătoare în sforţarea 
de a cuprinde cu mintea niște numere aproape imposibil de 
imaginat. 

— Asta însemna o mulţime de lume, Bunule, se hazardă în 
cele din urmă Edwin. 

— Cât nisip e pe plaja asta, cât nisipul de pe plajă, fiece 
grăunte de nisip fiind un bărbat, o femeie sau un copil. Da, 
băiete, toți oamenii aceia trăiau chiar aici, în San Francisco. Și 
din când în când toată omenirea aceea ieșea la aer chiar pe 
plaja asta - oameni mai mulţi decât firele de nisip. Mai mulți... 
mai mulţi... mai mulţi. lar San Francisco era un oraș falnic. Şi 
dincolo de golf, unde ne-am așezat noi tabăra anul trecut, trăiau 
și mai mulţi oameni, pornind chiar de la Point Richmond, pe 
șesuri ori pe dealuri, cât vedeai cu ochii până la San Leandro - 
un oraș imens cu șapte milioane de oameni. Șapte dinţi... acolo, 
așa, șapte milioane. 

Din nou privirile băieţilor se perindară în sus și în jos de la 
degetele lui Edwin până la dinţii de pe buștean. 

— Pământul era plin de oameni. Recensământul din 2010 a 
stabilit cifra de opt miliarde pentru întregul glob - opt cochilii de 
crab, da, opt miliarde. Nu era nici pe departe ca în ziua de 
astăzi. Omenirea știa să facă mult mai multe lucruri decât să-și 
procure hrana. Și cu cât exista mai multă hrană, cu atât exista 
mai multă lume. În anul 1800, existau o sută și șaptezeci de 
milioane doar în Europa. O sută de ani mai târziu - o pietricică, 
Hoo-Hoo - o sută de ani mai târziu, la 1900, existau cinci sute 
de milioane în Europa - cinci pietricele, Hoo-Hoo, și acest dinte 
unic. Asta arată cât de ușor se procura hrana și cât s-au înmulţit 
oamenii. lar în anul 2000 existau un miliard și cinci sute de 
milioane în Europa. Și același lucru se întâmpla pretutindeni în 


lume. Opt carapace de crab acolo, da, opt miliarde de oameni 
vieţuiau pe pământ atunci când a început Moartea Stacojie. 

— Eram tânăr când a survenit Ciuma - aveam douăzeci și 
șapte de ani și locuiam de partea cealaltă a Golfului San 
Francisco, în Berkeley. ii minte casele acelea mari de piatră, 
Edwin, atunci când am coborât de pe dealurile din Contra Costa? 
Acolo locuiam eu, în casele acelea de piatră. Eram profesor de 
literatură engleză. 

Multe din toate acestea îi depășeau pe băieţi, dar ei se 
străduiau să înţeleagă chiar și într-un fel nedeslușit această 
poveste a trecutului. 

— La ce foloseau casele alea din piatră? întrebă Buză-de- 
lepure. 

— Îţi aduci aminte când te-a învăţat tatăl tău să înoţi? Băiatul 
dădu din cap că da. Ei bine, la Universitatea California - ăsta era 
numele pe care-l foloseam pentru acele case - noi îi învăţam pe 
tineri, bărbaţi și femei, cum să gândească, exact așa cum v-am 
învăţat eu pe voi acum, cu ajutorul firelor de nisip, al 
pietricelelor și al cochiliilor, pentru a vă da seama cât de multă 
lume trăia pe vremea aceea. Erau foarte multe de învăţat. 
Tinerii, femei și bărbaţi pe care-i învăţam, se numeau studenţi. 
Aveam niște săli mari în care le predam. Eu vorbeam unor 
grupuri de patruzeci sau cincizeci, exact așa cum vă vorbesc 
vouă acum. Le spuneam despre cărţi pe care le scriseseră alţi 
oameni ce trăiseră înaintea lor și, în unele cazuri, chiar în 
vremea lor... 

— Asta era tot ce făceai? - doar vorbeai și vorbeai și iarăși 
vorbeai? întrebă Hoo-Hoo. Cine vâna hrana pentru tine? Și cine 
mulgea caprele? Și cine prindea peștele? 

— O întrebare de bun simţ, Hoo-Hoo, o întrebare de bun simţ. 
Așa cum vă spuneam, în vremea aceea era ușor de procurat 
hrana. Noi eram foarte înţelepţi. Un mic număr de oameni 
procurau hrana pentru o mulţime de oameni. Ceilalţi oameni 
făceau altceva. Așa cum spui, eu vorbeam. Vorbeam tot timpul 
și pentru asta mi se dădea hrană - multă hrană, mâncare fină, 
mâncare aspectuoasă, mâncare pe care nu am mai gustat-o de 
șaizeci de ani și pe care nu o voi mai gusta niciodată. Mă 
gândesc uneori că realizarea cea mai minunată a formidabilei 
noastre civilizații a fost hrana - abundența ei de neînchipuit, 
infinita ei varietate, uimitorul ei rafinament. O, nepoţeilor, viaţa 


era viață pe vremea aceea, când aveam lucruri atât de 
minunate la masă. 

Asta depășea puterea de înţelegere a băieţilor și ei lăsară un 
moment să alunece totul pe alături, cuvinte și idei, ca pe o 
simplă divagaţie senilă în cadrul naraţiunii. 

— Cei ce ne procurau hrana erau numiţi oameni liberi. Asta 
era o glumă. Noi, cei din clasele conducătoare, aveam în 
proprietate toate terenurile, toate mașinile, totul. Acești 
producători de hrană erau sclavii noștri. Noi le luam aproape 
toată hrana pe care o procurau ei și le lăsam doar un pic, atât 
cât să se hrănească pentru a munci ca să ne procure și mai 
multă hrană... 

— Eu m-aș fi dus în pădure și mi-aș fi procurat hrana pentru 
mine însumi, declară Buză-de-lepure, iar dacă cineva ar fi 
încercat să mi-o ia, l-aș fi omorât. 

Bătrânul râse. 

— Păi nu v-am spus că noi, cei din clasele conducătoare, 
aveam în stăpânire toate terenurile, toate pădurile, totul? Pe 
oricare producător de hrană care n-ar fi produs hrană pentru 
noi, îl pedepseam sau îl lăsam să moară de foame. Și numai 
foarte puţini îndrăzneau să facă asta. Ei preferau să producă 
hrană pentru noi, să facă haine pentru noi și să ne pregătească 
și să ne servească o mie - dă-mi o midie, Hoo-Hoo - o mie de 
răsfăţuri și delicii. lar eu eram Profesorul Smith pe vremea 
aceea - Domnul Profesor James Howard Smith. Și cursurile mele 
sub formă de conferinţe se bucurau de mare trecere -adică 
foarte multor tineri și tinere le plăcea să mă asculte vorbind 
despre cărţile pe care le scriseseră alți oameni. 

lar eu eram foarte fericit și aveam mâncăruri delicioase la 
masă. lar mâinile mele erau catifelate, deoarece nu munceam 
cu ele și trupul meu era curat peste tot și era îmbrăcat în cele 
mai fine veșminte. Își examină din ochi cu scârbă blana de capră 
jerpelită. Noi nu purtam asemenea lucruri pe vremea aceea. 
Până și sclavii aveau veșminte mai bune. Și eram mai curaţi. Noi 
ne spălam pe feţe și pe mâini de mai multe ori pe zi. Voi, băieţi, 
nu vă spălaţi decât atunci când cădeţi în apă sau dacă trebuie 
să înotați. 

— Dar nici tu nu te speli, Bunule, îi replică Hoo-Hoo. 

— Știu, știu. Sunt un bătrân jegos. Dar vremurile s-au 
schimbat. Nimeni nu se mai spală în ziua de astăzi și nu mai 


există comodităţi. Sunt șaizeci de ani de când n-am mai văzut o 
bucată de săpun. Voi nici nu știți ce-i aia săpun, iar eu n-am să 
vă spun, pentru că eu spun acum povestea Morţii Stacojii. Voi 
știți ce este boala. Noi îi ziceam pe atunci maladie. Foarte multe 
maladii erau provocate de ceea ce noi numeam microbi. Rețineți 
acest cuvânt - microbi. Un microb este o ființă foarte mică. E ca 
o căpușă, din cele pe care le găsiţi pe câini primăvara, când ei 
aleargă prin pădure. Doar că microbul este foarte mic. Este atât 
de mic încât nici nu-l poţi vedea... 

Hoo-Hoo se porni să râdă. 

— Eşti un ciudat, Bunule, de vorbeşti despre lucruri pe care 
nu le poţi vedea. Dacă nu le poţi vedea, de unde știi că ele sunt? 
Aș vrea să știu și eu. Cum de cunoști ceva ce nu poţi vedea? 

— Bună întrebare, foarte bună întrebare, Hoo-Hoo. Dar noi le- 
am văzut - pe unele dintre ele. Noi aveam ceea ce numeam 
microscoape și ultramicroscoape și le puneam la ochi și ne 
uitam prin ele, așa încât vedeam lucrurile mai mari decât erau 
ele în realitate și multe lucruri nu le puteam vedea deloc fără 
microscop. Cele mai bune ultramicroscoape ale noastre puteau 
face ca un microb să arate de patruzeci de mii de ori mai mare. 
O cochilie de midie înseamnă o mie de degete ca ale lui Edwin. 
Luaţi patruzeci de cochilii de midie, de atâtea ori mai mare era 
microbul atunci când îl priveam prin microscop. Și apoi mai 
aveam și alte mijloace, prin utilizarea a ceea ce noi numeam 
imagini în mișcare, de a face ca microbul de patruzeci de mii de 
ori mai mare să fie de multe, multe mii de ori și mai mare. Și în 
felul acesta vedeam toate acele fiinţe pe care ochii noștri de unii 
singuri nu le puteau vedea. Luaţi un grăunte de nisip. Fărâmaţi-l 
în zece bucățele. Luaţi o bucăţică și spargeţi-o în zece. Spargeţi 
una din aceste bucățele în zece și una din acestea iarăși în zece 
și una din acestea iarăși în zece și una din acestea iarăși în zece 
și faceţi treaba asta cât e ziua de lungă și poate că, la apusul 
soarelui, veţi avea o bucăţică de micimea unuia dintre microbi. 

Băieţii se arătau pe față neîncrezători. Buză-de-lepure pufnea 
pe nas și râdea batjocoritor iar Hoo-Hoo chicotea, până ce Edwin 
le dădu un ghiont ca să facă liniște. 

— Căpușa suge sângele câinelui, dar microbul, fiind nespus de 
mititel, intră de-a dreptul în sânge și acolo face mulţi pui. Pe 
vremea aceea existau cam un miliard - o carapace de crab, te 
rog - câţi înseamnă această carapace de crab, în trupul unui 


om. Noi numeam microbii micro-organisme. Atunci când câteva 
milioane sau un miliard din aceste fiinţe se aflau într-un om, în 
tot sângele omului, acesta era bolnav. Acești microbi erau o 
maladie. Existau multe feluri diferite de maladii - mai multe 
feluri diferite decât firele de nisip de pe plaja asta. Noi 
cunoșteam doar câteva dintre acele feluri. Lumea micro- 
organică era invizibilă, o lume pe care nu o puteam vedea și 
știam foarte puţin despre ea. Totuși, știam ceva. Exista bacillus 
anthracis; exista micrococcus; existau Bacterium termo și 
Bacterium lactis - aceasta e cea care acrește laptele de capră 
până și în zilele noastre, Buză-de-lepure; și mai existau 
Schizomycetes fără număr. Şi mai existau multe altele... 

Aici bătrânul se lansă într-o disertaţie despre microbi și 
despre genurile lor, folosindu-se de cuvinte și de fraze atât de 
extraordinar de lungi și de lipsite de orice înţeles, încât băieţii își 
aruncau ochiade batjocoritoare și-și mutau privirea peste 
oceanul pustiu, ca să uite de bătrânul care trăncănea înainte. 

— Dar Moartea Stacojie, Bunule, îi sugeră în cele din urmă 
Edwin. 

Bunicul își veni în fire și, cu o tresărire, se smulse de pe 
estrada sălii de conferinţe, unde, în faţa unui auditoriu din altă 
lume, tocmai expunea cea mai recentă teorie, după trecerea a 
șaizeci de ani, despre microbi și despre maladiile provocate de 
microbi. 

— Da, da, Edwin; uitasem. Uneori amintirea trecutului mă 
copleșește și uit că sunt doar un bătrân murdar, îmbrăcat într-o 
blană de capră, rătăcind împreună cu nepoţii mei sălbatici, care 
sunt păstori de capre, în pustietatea primitivă. Sistemele 
vremelnice dispar precum o spumă, și chiar așa a dispărut 
glorioasa și colosala noastră civilizaţie. Eu sunt Bunicul, un 
bătrân obosit. Aparţin tribului Santa-Rosanilor. M-am însurat în 
acest trib. Fiii și fiicele mele s-au căsătorit în triburile șoferilor, 
Sacramentos și Palo-Altos. Tu, Buză-de-lepure, ești din șoferi. 
Tu, Edwin, ești din Sacramentos. lar tu, Hoo-Hoo, ești din Palo- 
Altos. Tribul tău și-a luat numele de la un oraș aflat în 
apropierea sediului unei alte mari instituţii de învăţământ. Ea se 
numea Universitatea Stanford. Da, acum îmi amintesc. Mi-e 
foarte limpede. Începusem să vă vorbesc despre Moartea 
Stacojie. Unde ajunsesem cu povestirea? 


— Tocmai vorbeai despre microbi, fiinţele acelea pe care nu le 
poţi vedea dar care-i îmbolnăvesc pe oameni, îi aminti Edwin. 

— Da, acolo ajunsesem. Omul nu-și dădea seama la început, 
când doar puţini din acești microbi îi intrau în trup. Însă fiecare 
microb se rupea în jumătate și se ajungea la doi microbi și ei 
continuau să facă asta foarte rapid astfel că în scurt timp 
existau milioane în trup. Atunci omul era bolnav. Avea o 
maladie, iar maladia era numită după felul microbului care se 
afla în el. Ea putea să fie rujeolă, putea să fie gripă, putea să fie 
friguri galbene; putea să fie oricare dintre miile și miile de feluri 
de maladii. 

Dar e ceva ciudat cu acești microbi. Apăreau mereu unii noi, 
care veneau să se cuibărească în trupurile oamenilor. Cu multă, 
cu foarte multă vreme în urmă, când existau foarte puţini 
oameni pe lume, existau puţine maladii. Dar pe măsură ce 
oamenii se înmulțeau și trăiau îngrămădiţi laolaltă în mari orașe 
și civilizaţii, au apărut noi maladii, noi soiuri de microbi au intrat 
în trupurile lor. Astfel au fost uciși nenumărați oameni, milioane 
și miliarde. Și cu cât oamenii se înghesuiau mai mulţi laolaltă, 
cu atât mai teribile erau noile maladii care apăreau. Cu mult 
înainte de epoca în care am trăit eu, în evul mediu, a existat 
Ciuma Neagră, care a făcut ravagii prin Europa. Ea a devastat 
Europa de mai multe ori. A existat tuberculoza, care intra în 
oameni ori de câte ori aceștia trăiau în mari aglomeraţii. Cu o 
sută de ani înainte de epoca mea, a bântuit ciuma bubonică. lar 
în Africa exista boala somnului. Bacteriologii combăteau toate 
aceste boli și le distrugeau, întocmai așa cum voi, băieţi, vă 
luptaţi să-i alungaţi pe lupi de lângă caprele voastre sau așa 
cum îi striviți pe ţânţarii care tăbărăsc asupra voastră. 
Bacteriologii... 

— Dar, Bunule, ce-i aia cum îi zici? îl întrerupse Edwin. 

— Tu, Edwin, ești păstor de capre. Sarcina ta e să păzești 
caprele. Tu știi multe lucruri despre capre. Bacteriologul păzește 
microbii. Asta e sarcina lui și el știe multe lucruri despre ci. 
Așadar, după cum spuneam, bacteriologii se luptau cu microbii 
și îi distrugeau - uneori. Exista lepra, o maladie oribilă. Cu o sută 
de ani înainte să mă nasc eu, bacteriologii au descoperit 
microbul leprei. Ei știau totul despre acesta. L-au fotografiat. Eu 
am văzut fotografiile acelea. Ei însă nu au găsit niciodată o 
metodă de a-l ucide. Dar în 1984, a venit Ciuma Atotnimicitoare, 


o maladie care a izbucnit într-o ţară numită Brazilia și care a 
ucis milioane de oameni. Dar bacteriologii i-au dat de capăt și 
au găsit modalitatea de a o ucide, astfel încât Ciuma 
Atotnimicitoare nu s-a extins. Ei au realizat ceea ce se numea 
un ser, pe care-l introduceau în corpul omului și care ucidea 
microbii atotnimicitori fără a-l ucide pe om. lar în 1910 a fost 
Pelagra și de asemenea anchilostomiaza. Acestea au fost ucise 
cu ușurință de bacteriologi. Dar în 1947 a apărut o nouă maladie 
care nu mai fusese văzută înainte. Ea intra în corpul bebelușilor 
în vârstă de numai zece luni sau mai puţin și îi aducea în starea 
de a nu-și mai putea mișca mâinile și picioarele, de a nu mai 
putea mânca și de a nu mai putea face nimic; unsprezece ani le- 
au trebuit bacteriologilor pentru a găsi metoda de a ucide acest 
microb specific și de a-i salva pe bebeluși. 

În ciuda tuturor acestor maladii, precum și a celor noi care 
continuau să apară mereu, existau tot mai mulţi și mai mulţi 
oameni în lume. Asta deoarece hrana era ușor de procurat. Cu 
cât era mai ușor de procurat hrana, cu atât existau mai mulţi 
oameni; cu cât existau mai mulţi oameni, cu atât trăiau mai 
îngrămădiţi laolaltă pe pământ; și cu cât trăiau mai îngrămădiţi, 
cu atât mai mult noi tipuri de microbi deveneau maladii. Au 
existat și avertizări. Soldervetzsky, încă din 1929, le-a spus 
bacteriologilor că ei nu aveau niciun mijloc de luptă garantat 
împotriva vreunei noi maladii, de o mie de ori mai mortală decât 
oricare dintre cele cunoscute, care ar putea să apară ucigând 
vieți omenești cu sutele de milioane și chiar cu miliardele. 
Vedeţi voi, universul micro-organic rămânea un mister la urma 
urmei. Ei știau că exista un asemenea univers și că din când în 
când armate întregi de noi microbi ieșeau la iveală din el ca să 
ucidă oameni. Și asta era tot ce știau despre el. După știința lor, 
în această lume micro-organică invizibilă ar putea exista tot 
atâtea soiuri de microbi câte fire de nisip sunt pe plaja asta. Și 
de asemenea, în aceeași lume invizibilă, e foarte posibil ca noi 
feluri de microbi să apară pe viitor. E posibil ca viaţa acolo să-și 
aibă originea -  fecunditatea fără margini o numea 
Soldervetzsky, folosind cuvintele altui bărbat, care scrisese 
înaintea lui... 

Exact în acest moment, Buză-de-lepure sări în picioare, cu o 
expresie de dispreţ nemărginit pe chip. 


* William Ernest Henley (1849-1903) - The Sword Singing 


— Bunule, declară el, mă scârbești cu trăncăneala ta fără 
noimă. De ce nu povestești despre Moartea Roșie? Dacă nu ai 
de gând, spune și ne pregătim să ne întoarcem la tabără. 

Bătrânul se uită la el și, în tăcere, începu să plângă. Lacrimi 
venind din slăbiciunea vârstei i se rostogoleau pe obraji și toată 
neputinţa celor optzeci și șapte de ani ai săi i se citea pe chipul 
îndurerat. 

— Stai jos, îl îndemnă împăciuitor Edwin. Bunul are dreptate. 
Tocmai ajungea la Moartea Stacojie, nu-i așa, Bunule? Tocmai 
începea să ne povestească despre ea, uite acum. Stai jos, Buză- 
de-lepure. Zi mai departe, Bunule. 


IH 

Bătrânul își șterse lacrimile cu dosul mâinilor murdare și își 
reluă povestirea cu un glas tremurător și piţigăiat care curând 
se întări, pe măsură ce el își regăsea ritmul naraţiunii. 

— Ciuma a venit în vara lui 2013. Aveam vârsta de douăzeci 
și șapte de ani și-mi aduc bine aminte. Comunicatele de la 
radio... 

Buză-de-lepure își exprimă zgomotos scârba, iar Bunicul se 
grăbi să dea explicaţiile necesare. 

— Noi vorbeam prin aer în vremea aceea, la distanţe de mii și 
mii de mile. Și lumea a fost pusă la curent cu strania maladie 
care izbucnise la New York. Șaptesprezece milioane de oameni 
trăiau atunci în acel oraș, cel mai falnic din America. Nimeni nu 
a intrat la idei în legătură cu știrea. Era vorba doar de un lucru 
fără însemnătate. Au fost numai câteva decese. Se părea, 
totuși, că oamenii muriseră foarte rapid și că unul din primele 
semne ale maladiei era înroșirea feţei și a întregului corp. La nici 
douăzeci și patru de ore, s-a raportat primul caz în Chicago. Şi, 
în aceeași zi, a fost făcut public faptul că Londra, cel mai mare 
oraș din lume, după Chicago, se luptase în taină cu ciuma timp 
de două săptămâni, cenzurând transmiterea știrilor - adică nu 
permisese să se întindă vorba în restul lumii că la Londra era 
ciumă. 

Părea să fie ceva grav, dar noi, cei din California, ca și cei din 
alte părţi, nu eram alarmaţi. Eram siguri că bacteriologii aveau 
să găsească un mijloc de a învinge acest nou microb, exact așa 
cum învinseseră și alţi germeni în trecut. Problema era însă 
rapiditatea uluitoare cu care acest microb distrugea fiinţele 
omenești, precum și faptul că el ucidea în mod inevitabil orice 
trup omenesc în care intra. Nimeni nu s-a vindecat niciodată. 
Exista vechea holeră asiatică, când puteai să cinezi seara cu un 
om sănătos, iar dimineaţa, dacă te trezeai destul de devreme, îl 
puteai vedea târât prin faţa ferestrei tale în carul morţii. Dar 
această nouă ciumă era mai rapidă decât aceea - mult mai 
rapidă. Din momentul primului semn al bolii, un om era mort 
într-o oră. La unii dura câteva ore. Mulţi mureau la zece sau 
cincisprezece minute de la apariția primelor semne. 

Inima începea să bată mai repede și temperatura corpului 
creștea. Apoi apărea erupția stacojie, întinzându-se ca un 
incendiu pe faţă și pe corp. Cei mai mulţi oameni nu remarcau 


creșterea temperaturii sau a pulsului și aflau că sunt 
condamnaţi doar atunci când se declanșa erupția stacojie. De 
obicei, ei aveau convulsii în momentul apariției erupției. Dar 
acele convulsii nu durau mult și nu erau foarte puternice. Odată 
ce le depășea, omul se liniștea cu totul și nu mai simţea decât o 
amorţeală care-i urca rapid în trup pornind de la picioare. Mai 
întâi îi amorţeau călcâiele, apoi gambele și șoldurile și atunci 
când amorţeala ajungea la nivelul inimii, omul murea. Cei atinși 
nu delirau și nici nu adormeau. Minţile lor rămâneau tot timpul 
liniștite și calme, până în clipa când inima le amorţea și se 
oprea. Altă ciudăţenie era rapiditatea descompunerii. Nici nu 
murea bine persoana respectivă, că trupul părea deja să se facă 
bucățele, să se risipească, să se dizolve văzând cu ochii. 
Aceasta a și fost una din cauzele pentru care ciuma s-a întins 
atât de rapid. Toate miliardele de microbi dintr-un cadavru erau 
în felul acesta eliberate imediat. 

Și din cauza tuturor acestor lucruri, bacteriologii aveau atât 
de puţine șanse în combaterea germenilor. Ei mureau în 
laboratoarele lor chiar în timp ce studiau microbul Morţii Stacojii. 
Au fost niște eroi. Imediat ce unii piereau, alţii veneau să le ia 
locul. La Londra au reușit să-l izoleze pentru prima dată. Ştirea a 
fost transmisă prin telegraf pretutindeni. Trask era numele 
omului care a reușit asta, dar după treizeci de ore era mort. 
Apoi a început în toate laboratoarele cursa pentru a găsi ceva 
care să distrugă germenii ciumei. Toate medicamentele au dat 
greș. Vedeţi voi, problema era de a găsi un medicament sau un 
ser care să ucidă germenii în trup și care să nu ucidă trupul. Au 
încercat să-l combată cu ajutorul altor germeni, să introducă în 
corpul unui om bolnav niște germeni care să fie dușmanii 
germenilor ciumei... 

— Păi nici nu poţi vedea fiinţele alea de microbi, obiectă Buză- 
de-lepure și uite că trăncănești și iar trăncănești despre ele de 
parcă ar fi ceva, când colo nu sunt chiar nimic. Tot ce nu poți 
vedea, nu este, asta e. Să lupţi împotriva unor fiinţe care nu 
sunt cu ajutorul unor fiinţe care nu sunt! Trebuie să fi fost toți 
niște ţicniţi în vremea aia. De-aia au și crăpat. N-am să cred eu 
în prostiile astea, îți spun eu. 

Bunicul începu pe loc să se smiorcăie, în timp ce Edwin îi luă 
înfocat apărarea. 


— la ascultă, Buză-de-lepure, tu crezi într-o groază de lucruri 
pe care nu le poţi vedea. 

Buză-dc-lepure scutură din cap. 

— Tu crezi în morţii care ne dau târcoale. Dar tu n-ai văzut 
niciodată un mort dând târcoale. 

— ţi spun eu că i-am văzut, iarna trecută, când am fost la 
vânătoare de lupi cu tata. 

— Păi da, tu scuipi întotdeauna când treci peste o apă 
curgătoare, îl zgândări Edwin. 

— Asta e ca să alung ghinionul, se apără Buză-de-lepure. 

— Tu crezi în ghinion? 

— Sigur. 

— Şi n-ai văzut niciodată un ghinion, încheie Edwin triumfător. 
Ești la fel de breaz ca și Bunul cu microbii lui. Și tu crezi în ceea 
ce nu vezi. Continuă, Bunule. 

Buză-de-lepure, strivit de această înfrângere metafizică, 
rămase tăcut, iar bătrânul își reluă povestirea. larăși și iarăși, 
deși naraţiunea aceasta nu trebuie să se împiedice în amănunte, 
povestirea Bunicului se întrerupea atunci când băieţii se 
ciondăneau între ei. De asemenea, băieții păstrau între ei tot 
timpul un ton coborât atunci când se hazardau în explicaţii și 
presupuneri, pe când se străduiau să-l urmeze pe bătrân în 
lumea lui necunoscută și dispărută. 

— Moartea Stacojie a izbucnit în San Francisco. Prima moarte 
a survenit într-o zi de luni dimineaţa. Joi mureau deja ca muștele 
în Oakland și în San Francisco. Mureau pretutindeni - în paturile 
lor, la locul de muncă, mergând pe stradă. Marţi am văzut și eu 
primul caz - domnișoara Collbran, o studentă de-a mea, care 
şedea chiar în faţa ochilor mei, în sala de conferințe. l-am 
observat figura în timp ce vorbeam. A devenit brusc stacojie. Mi- 
am întrerupt expunerea și nu-mi puteam dezlipi ochii de la ea, 
căci frica de ciumă pusese deja stăpânire pe noi și iată că aflam 
acum că ea venise. Tânăra a scos un țipăt și a ieșit în fugă din 
sală. Tinerii au luat-o și ei la fugă, toţi, în afară de doi dintre ei. 
Convulsiile domnișoarei Collbran au fost foarte ușoare și au 
durat mai puţin de un minut. Unul dintre tineri i-a adus un pahar 
cu apă. Ea a băut doar un pic și a strigat: 

„Picioarele mele! Nu mi le mai simt.” 


După un minut, a spus: „Nu mai am picioare. Nu-mi mai dau 
seama dacă mai am picioare. lar genunchii mi s-au răcit. Abia 
dacă mai simt că am genunchi.” 

Stătea întinsă pe podea, cu o legătură de caiete sub cap. lar 
noi nu puteam face nimic. Răceala și amorțeala îi ajunseseră 
mai sus de șolduri apropiindu-se de inimă și când i-au ajuns la 
inimă a murit. În cincisprezece minute, după ceas - am 
cronometrat - era moartă, acolo, în clasa mea, moartă. Și era o 
tânără frumoasă, puternică, sănătoasă. lar de la primul semn al 
ciumei și până la moartea ei se scurseseră numai cincisprezece 
minute. Asta demonstrează cât de rapidă era Moartea Stacojie. 

Totuși, în acele câteva minute cât am rămas cu muribunda în 
clasa mea, alarma se întinsese în toată universitatea iar 
studenţii, cu miile, cu toţii, au părăsit în goană sălile de 
conferinţe și laboratoarele. leșind din clasă, pe când mergeam 
să raportez cazul președintelui facultăţii, am găsit universitatea 
golită. Prin campus se mai vedeau câţiva răzleţi ce se grăbeau 
spre casele lor. Doi dintre ei alergau. 

Pe Președintele Hoag l-am găsit în biroul său, singur-singurel, 
arătând foarte bătrân și foarte cărunt, cu o mulţime de riduri pe 
faţă, pe care nu i le văzusem niciodată înainte. La vederea mea, 
s-a ridicat și a pornit clătinându-se către biroul său privat, 
trântind ușa după el și încuind-o. Vedeţi, el știa că fusesem 
expus și îi era frică. Mi-a strigat prin ușă să plec. N-am să uit 
niciodată ce sentimente mă încercau în timp ce treceam prin 
coridoarele tăcute și afară, prin campusul părăsit. Nu-mi era 
frică. Fusesem expus și mă consideram deja mort. Nu era vorba 
despre asta, ci despre un sentiment de depresie îngrozitoare 
care mă cuprinsese. Totul se oprise în loc. Era ca sfârșitul lumii 
pentru mine - al lumii mele. Mă născusem și îmi petrecusem 
întreaga viaţă în universitate. Aceasta fusese cariera mea 
predestinată. Tatăl meu fusese profesor acolo înaintea mea și 
tatăl său înaintea lui. De un secol și jumătate, ca o mașinărie 
desăvârșită, această universitate funcţionase fără întrerupere. 
Și acum, într-o clipă, se oprise. Era ca și cum ai fi văzut flacăra 
sacră stingându-se pe un altar de trei ori sacru. Eram șocat, 
nespus de șocat. 

Când am ajuns acasă, menajera mea a scos un țipăt văzându- 
mă și a fugit. Şi când am sunat-o pe servitoare, am aflat că și 
aceasta probabil fugise. Am vrut să văd ce se întâmplă. In 


bucătărie am găsit-o pe bucătăreasă pe punctul de a pleca. Dar 
și ea a ţipat, în graba ei scăpând din mână o valiză cu lucrurile 
ei și a luat-o la goană din casă și apoi prin parc, ţipând fără 
încetare. Îi aud ţipetele până-n ziua de astăzi. Vedeţi, noi nu ne 
comportam în felul acesta atunci când ne loveau niște maladii 
obișnuite. Ne păstram întotdeauna calmul când surveneau astfel 
de lucruri și trimiteam după doctori și asistente, care știau ce 
anume să facă. Acum însă era vorba de altceva. A lovit atât de 
fără veste și a ucis atât de rapid, fără să rateze o lovitură. Atunci 
când erupția stacojie apărea pe faţa cuiva, acea persoană purta 
clar semnul morţii. Nu a existat niciodată vreun caz de 
vindecare. 

Mă aflam singur în casa mea mare. După cum v-am mai spus 
deseori mai înainte, în zilele acelea noi puteam vorbi unul cu 
celălalt prin fire sau prin aer. A sunat telefonul: era fratele meu 
care voia să-mi vorbească. Mi-a spus că nu venea acasă de frică 
să nu se molipsească de ciumă de la mine și că le luase pe cele 
două surori ale noastre ca să le ducă în casa profesorului Bacon. 
M-a sfătuit să rămân pe loc și să aștept să văd dacă mă 
îmbolnăvisem sau nu de ciumă. 

Am fost de acord cu toate astea, rămânând în casa mea și, 
pentru prima oară în viaţă, încercând să gătesc, iar ciuma nu s-a 
atins de mine. Prin intermediul telefonului puteam să vorbesc cu 
oricine pofteam și să aflu ce mai e nou. De asemenea, mai 
existau și ziarele și am cerut ca toate să-mi fie aruncate la ușă, 
astfel că puteam afla ce se întâmpla în restul lumii. 

Orașele New York și Chicago erau cuprinse de haos. Şi ceea 
ce se petrecea în ele se petrecea în toate marile orașe. O treime 
din efectivele poliției din New York murise. Șeful ei murise și el, 
ca și primarul, după cât se părea. Orice lege și ordine încetaseră 
să mai existe. Trupurile zăceau pe străzi neîngropate. Toate 
căile ferate precum și vasele care transportau alimente și alte 
provizii către marele oraș încetaseră să mai circule și bande de 
săraci înfometați jefuiau magazinele și depozitele. Omorurile, 
furturile și beţiile erau prezente la tot pasul. Populaţia fugise 
deja din oraș cu milioanele - în primul rând bogătașii, în 
automobilele și în dirijabilele lor private, și apoi marea masă a 
populaţiei, pe jos, ducând ciuma cu ei, ei înșiși murind de foame 
și jefuind fermele și toate orășelele și satele întâlnite în cale. 


Omul care trimitea aceste știri, operatorul radio, se afla singur 
cu aparatul său în vârful unei clădiri înalte. Oamenii rămași în 
oraș - el estima numărul lor la câteva sute de mii - înnebuniseră 
din cauza spaimei și a băuturii și de jur-împrejurul lui 
izbucniseră mari incendii. Era un erou acel om care rămânea 
lângă postul său - un ziarist obscur, după toate probabilitățile. 

De douăzeci și patru de ore, spunea el, nu a mai sosit nicio 
navă aeriană transatlantică și niciun mesaj nu a mai venit din 
Anglia. El a afirmat, totuși, că un mesaj provenind din Berlin - 
asta e în Germania - anunţa că Hoffmeyer, un bacteriolog din 
școala lui Metchnikoff, descoperise serul pentru tratarea ciumei. 
Acestea au fost ultimele cuvinte, până în ziua de azi, pe care noi 
cei din America le-am primit din Europa. Dacă Hoffmeyer a 
descoperit serul, a fost prea târziu, altminteri exploratori din 
Europa ar fi venit cu ani în urmă să ne caute. Putem doar să 
tragem concluzia că ceea ce s-a întâmplat în America s-a 
întâmplat și în Europa și că, în cel mai fericit caz, câteva zeci de 
oameni e posibil să fi supravieţuit Morţii Stacojii pe tot acel 
continent. 

Încă o zi comunicatele au continuat să vină din New York. 
Apoi au încetat și ele. Omul care le transmisese, cocoţat în 
blocul său înalt, fie murise de ciumă, fie pierise în marile 
incendii despre care relatase că făceau ravagii în jurul său. lar 
ceea ce se întâmplase în New York se repetase în toate celelalte 
mari orașe. Același lucru se petrecuse în San Francisco și în 
Oakland și în Berkeley. Joi deja oamenii mureau atât de rapid, 
încât cadavrele lor nu mai puteau fi adunate și trupurile fără 
viață zăceau pretutindeni. Joi seara a început exodul provocat 
de panică spre zonele rurale. Închipuiţi-vă, nepoțrilor, acea 
omenire, mai deasă decât năvala somonului pe care aţi văzut-o 
pe râul Sacramento, scurgându-se din oraș cu milioanele, 
purtată de nebunie pe drumurile ţării, încercând în zadar să fugă 
de moartea aflată pretutindeni. Vedeţi, ei duceau cu ei germenii 
oriunde mergeau. Chiar și navele aeriene ale celor bogaţi, 
fugind către bastioanele munţilor și ale deșertului, duceau cu 
ele germenii bolii. 

Sute dintre aceste nave aeriene fugeau spre Hawaii și nu 
numai că duceau ciuma cu ei, dar găseau ciuma deja ajunsă 
acolo, înaintea lor. Aceste lucruri le-am aflat din comunicatele 
radio, până când orice ordine a dispărut în San Francisco și nu 


mai rămăsese niciun operator la post pentru a recepționa sau a 
transmite. Era ceva uimitor, era uluitoare această lipsă de 
comunicare cu lumea. Era exact ca și cum lumea încetase să 
mai existe, de parcă fusese ștearsă din evidențe. Timp de 
șaizeci de ani, lumea aceea nu a mai existat pentru mine. Știu 
că trebuie să existe locuri ca New York, Europa, Asia și Africa, 
dar nu s-a mai auzit niciun cuvânt despre ele - în toţi acești 
șaizeci de ani. Odată cu venirea Morţii Stacojii, lumea s-a 
spulberat, în mod absolut și iremediabil. Zece mii de ani de 
cultură și de civilizaţie s-au dus cât ai clipi din ochi, au dispărut 
ca o spumă. 

Spuneam despre navele aeriene ale celor bogaţi. Ei purtau 
ciuma cu ei și oriunde fugeau, tot mureau. Eu nu am întâlnit 
decât un singur supravieţuitor dintre ei - Mungerson. Mai târziu 
a ajuns un Santa-Rosan și s-a căsătorit cu fiica mea cea mare. A 
intrat în trib la opt ani după ciumă. Avea atunci nouăsprezece 
ani și a fost obligat să aștepte încă doisprezece ani înainte de a 
se putea căsători. Vedeţi, nu exista nicio femeie fără bărbat și 
unele dintre fiicele mai mari ale Santa-Rosanilor erau deja 
promise. Așa că a fost silit să aștepte până când Mary a împlinit 
șaisprezece ani. Fiul său, Picior-șchiop, a fost cel ucis anul trecut 
de o pumă. 

Mungerson avea unsprezece ani în vremea ciumei. Tatăl lui 
era unul dintre Magnaţii Industriei, un om foarte bogat și 
puternic. Tocmai se refugiau cu nava lor aeriană, Condorul, 
împreună cu întreaga familie, spre locurile pustii din Columbia 
Britanică, care este departe spre nord de aici. Dar a survenit o 
defecţiune și au aterizat forțat în apropiere de Muntele Shasta. 
Aţi auzit de muntele ăsta. Se află departe în nord. A izbucnit 
ciuma între ei, iar acest băiat de unsprezece ani a fost singurul 
supravieţuitor. Timp de opt ani de zile a trăit singur, rătăcind 
printr-un ţinut pustiu și căutând zadarnic să întâlnească un 
semen de-al său. Şi în cele din urmă, călătorind spre sud, a dat 
peste noi, Santa-Rosanii. 

Dar am luat-o înaintea povestirii mele. Atunci când a început 
marele exod din orașele din jurul golfului San Francisco și în 
perioada când telefonul funcţiona încă, am vorbit cu fratele 
meu. l-am spus că această fugă din marile orașe era o nebunie, 
că eu nu prezentam niciunul din simptomele ciumei și că ar fi 
trebuit să ne izolăm pe noi înșine și pe rudele noastre într-un loc 


sigur. Ne-am decis asupra Pavilionului Chimiei, de la 
universitate, și am plănuit să punem deoparte o rezervă de 
provizii și prin forţa armelor să împiedicăm orice alte persoane 
de a ni se alătura cu forța, după ce ne vom fi izolat în refugiul 
nostru. 

Toate acestea fiind puse la punct, fratele meu m-a implorat să 
mai rămân în propria-mi casă timp de cel puţin încă douăzeci și 
patru de ore, pentru siguranţă, în caz că totuși aș fi fost 
contaminat. Am fost de acord cu asta, iar el mi-a promis să mă 
caute a doua zi. Am discutat în continuare despre amănuntele 
aprovizionării și ale apărării Pavilionului Chimiei, până ce 
telefonul a murit. S-a întrerupt în mijlocul conversaţiei noastre. 
În noaptea aceea nu a mai funcţionat iluminatul electric și mă 
aflam singur în casă, pe întuneric. Ziarele nu se mai tipăreau, 
așa că habar nu aveam ce se petrecea afară. Am auzit 
zgomotele unei mulţimi agitate și focuri de pistol și de la 
ferestrele mele puteam să văd cerul iluminat de incendii înspre 
Oakland. A fost o noapte de groază. Nu am dormit o clipă. Un 
bărbat - de ce și cum, nu știu - fusese ucis pe aleea din faţa 
casei. Am auzit focurile rapide ale unui pistol automat și, câteva 
minute mai târziu, nenorocitul rănit s-a târât până la ușa mea, 
gemând și strigând după ajutor. Inarmându-mă cu două pistoale 
automate, m-am dus la el. La lumina unui chibrit, am constatat 
că în timp ce murea din cauza rănilor de glonţ, în același timp 
ciuma îl lua în stăpânire. Am fugit în casă, de unde l-am auzit 
gemând și strigând încă o jumătate de oră. 

Dimineaţa, fratele meu a venit la mine. Adunasem într-o 
geantă de mână lucrurile de valoare pe care îmi propusesem să 
le iau, dar când i-am văzut fața mi-am dat seama că nu avea să 
mă însoţească niciodată la Pavilionul Chimiei. Ciuma îl luase în 
stăpânire. Intenţiona să-mi strângă mâna, dar am făcut grăbit 
un pas înapoi din faţa lui. 

„Privește-te în oglindă”, i-am strigat. 

S-a conformat și la vederea feţei sale stacojii, culoare ce 
devenea văzând cu ochii tot mai intensă, s-a prăbușit inert într- 
un fotoliu. 

„Dumnezeule!” a spus. „Am luat-o. Nu te apropia de mine. 
Sunt un om mort.” 

Apoi a fost cuprins de convulsii. A durat două ore până să 
moară și a fost conștient până în ultima clipă, plângându-se de 


senzaţia de răceală și de pierderea sensibilităţii la picioare, la 
gambe, la șale, până când în cele din urmă a venit rândul inimii 
și a murit. 

Acesta era modul în care ucidea Moartea Stacojie. Mi-am 
înșfăcat bagajul de mână și am fugit. Ceea ce se vedea pe străzi 
era îngrozitor. Te împiedicai de trupuri la tot pasul. Unii nu erau 
încă morți. Și chiar în timp ce priveai, vedeai oameni căzând la 
pământ cu moartea încleștată de ei. Se vedeau numeroase 
focuri arzând în Berkeley, în timp ce Oakland și San Francisco 
erau devastate de incendii uriașe. Fumul incendiilor acoperea 
tot cerul, astfel că miezul zilei părea un amurg întunecat și, 
după capriciile vântului, uneori soarele se arăta ca prin ceaţă, o 
sferă roșie posomorâtă. Intr-adevăr, nepoţeilor, părea că erau 
zilele din urmă de la sfârșitul lumii. 

Se vedeau nenumărate automobile oprite, dovadă că benzina 
și cele necesare motoarelor, asigurate de garaje, se 
terminaseră. Îmi amintesc de un astfel de automobil. Un bărbat 
și o femeie zăceau pe spate, morţi în scaunele lor, iar alături, pe 
pavaj, se aflau încă două femei și un copil. Priveliști stranii și 
teribile se întâlneau la tot pasul. Oamenii se strecurau în tăcere, 
pe furiș, ca niște stafii - femei cu feţe livide, purtând copii în 
braţe; taţi ţinând copii de mână; solitari, cupluri sau familii - cu 
toţii fugind din orașul morții. 

Unii cărau provizii de hrană, alţii pături și obiecte de preț și 
erau mulţi care nu cărau nimic. 

Era o băcănie - un loc unde se vindeau alimente. Omul căruia 
îi aparţinea - îl cunoșteam bine - un tip liniștit, serios, dar stupid 
și încăpățânat, își apăra prăvălia. Vitrinele și ușile fuseseră 
sparte, dar el, aflat înăuntru, ascuns pe după o casă de bani, 
trăgea cu pistolul într-un grup de bărbaţi de pe trotuar, care îl 
asaltau. La intrare se aflau mai multe trupuri - de bărbaţi, am 
socotit eu, pe care îi ucisese mai devreme în cursul zilei. Chiar în 
timp ce priveam de la distanţă, l-am văzut pe unul din hoţi 
spărgând vitrinele magazinului de alături, de încălțăminte, și 
dându-i foc în mod intenţionat. Nu am sărit în ajutorul băcanului. 
Trecuse vremea unor asemenea gesturi. Civilizaţia se prăbușea 
și fiecare lupta pentru sine. 


IV 

Am plecat de acolo în grabă, trecând de o intersecţie și la 
primul colț am văzut o altă tragedie. Doi bărbaţi din categoria 
lucrătorilor prinseseră un bărbat și o femeie cu doi copii și îi 
tâlhăreau. Îl cunoșteam pe bărbat din vedere, deși nu-i fusesem 
niciodată prezentat. Era un poet ale cărui versuri le admiram de 
multă vreme. Totuși nu am sărit în ajutorul lui, deoarece, în 
momentul în care am dat peste scena respectivă, am auzit un 
foc de pistol și l-am văzut prăbușindu-se la pământ. Femeia a 
scos un țipăt și a fost doborâtă de una din brute cu o lovitură de 
pumn. Am strigat și i-am ameninţat, la care ei și-au descărcat 
pistoalele în direcţia mea și am fost nevoit să mă refugiez după 
colţul străzii. Aici am fost blocat de un incendiu care înainta. 
Clădirile de pe ambele părţi ardeau, iar strada era plină de fum 
și de vâlvătăi. De undeva din întunecimea aceea se auzea glasul 
unei femei ţipând ascuţit și cerând ajutor. Dar nu m-am dus să 
văd ce era cu ea. Inima omului se împietrea în mijlocul unor 
astfel de scene și prea multe erau strigătele de ajutor. 

Întorcându-mă la colţul străzii, am văzut că tâlharii plecaseră. 
Poetul și soţia sa zăceau morţi pe caldarâm. Era o priveliște 
șocantă. Cei doi copii dispăruseră - unde, nu aș putea să spun. 
Și am aflat, acum, de ce fugarii pe care-i întâlneam se strecurau 
pe străzi parcă furișându-se și cu chipuri atât de palide. In 
mijlocul civilizației noastre, acolo, în cartierele sărace și în 
ghetourile muncitorești, noi am prăsit o rasă de barbari, de 
sălbatici și acum, în vremea calamităţii, ei se întorceau 
împotriva noastră, ca niște fiare sălbatice ce erau, și ne 
distrugeau. Şi se distrugeau și pe ei. Se întărâtau cu băuturi tari 
și comiteau o mie de atrocități, încăierându-se și ucigându-se 
între ei în nebunia generală. Un grup de lucrători pe care i-am 
văzut, de un soi mai bun, se organizaseră și, cu femeile și copiii 
la mijloc, cu bolnavii și bătrânii pe care-i cărau pe tărgi și cu 
câţiva cai trăgând un car încărcat cu provizii, își croiau prin luptă 
drumul spre ieșirea din oraș. Era o priveliște impresionantă să-i 
văd cum înaintau pe stradă prin fumul care se înălța, deși puţin 
a lipsit să nu fiu împușcat de ei atunci când le-am apărut în cale. 
Pe când treceau pe alături, unul dintre conducătorii lor s-a 
scuzat și mi-a dat o explicaţie strigând. Mi-a spus că îi ucideau 
pe hoţi și pe prădători fără avertisment și că se adunaseră și se 


organizaseră astfel fiindcă era singurul mijloc de a scăpa de 
jefuitori. 

Aici am văzut pentru prima oară ceea ce curând aveam să 
văd atât de des. Unul dintre bărbaţii aflaţi în marș a arătat brusc 
pe chip semnul neîndoios al ciumei. Imediat, cei din jurul lui s-au 
îndepărtat, iar el, fără un cuvânt de împotrivire, s-a dat 
deoparte pentru a-i lăsa să treacă. O femeie, foarte probabil 
nevasta lui, a încercat să-l urmeze. Ducea de mână un băieţel. 
Bărbatul, însă, i-a poruncit cu asprime să-și continue drumul, în 
timp ce alţii își întindeau mâinile și o rețineau să nu se ducă 
după el. Am văzut asta și am văzut de asemenea cum bărbatul, 
cu pecetea stacojie pe faţă, a intrat sub un portic de pe partea 
opusă a străzii. Am auzit focul de pistol și l-am văzut 
prăbușindu-se fără viaţă la pământ. 

După ce am mai fost de două ori întors din drum de incendii 
care se întindeau, am reușit în cele din urmă să răzbat până la 
universitate. La marginea campusului am dat peste un grup de 
oameni din universitate care se îndreptau spre Pavilionul 
Chimiei. Erau cu toţii familiști și familiile lor erau împreună cu ei, 
inclusiv bonele și servitoarele. Profesorul Badminton m-a salutat 
și abia de l-am recunoscut. Undeva trecuse prin flăcări și avea 
barba pârnlită. Capul îi era înfășurat într-un bandaj însângerat și 
avea hainele murdare. Mi-a spus că fusese crunt bătut de 
jefuitori și că fratele lui fusese ucis cu o noapte înainte, în timp 
ce apăra locuinţa comună. 

Pe la jumătatea drumului prin campus, el a arătat cu degetul 
către faţa doamnei Swinton. Culoarea stacojie clară era 
prezentă. Pe dată toate celelalte femei au scos un țipăt și au 
luat-o la fugă de lângă ea. Cei doi copii ai ei erau cu o bonă și au 
fugit și aceștia odată cu femeile. Soţul ei, însă, Doctorul 
Swinton, a rămas lângă ea. 

„Mergi înainte, Smith”, mi-a spus. „Fii cu ochii pe copii. Cât 
despre mine, eu am să rămân cu soţia mea. Știu că e deja ca și 
moartă, dar nu o pot părăsi. Mai târziu, dacă am să scap, am să 
vin la Pavilionul Chimiei, iar dumneata vei avea grijă să fiu lăsat 
să intru.” 

L-am lăsat aplecat deasupra soţiei sale, alinându-i clipele de 
pe urmă, în timp ce eu alergam să preiau șefia grupului. Eram 
ultimii care trebuiau lăsaţi să intre în Pavilionul Chimiei. După 
aceea, aveam să ne păstrăm izolarea cu ajutorul puștilor 


automate. Potrivit planurilor noastre, ne înţeleseserăm asupra 
unui număr de șaizeci de persoane care urma să coabiteze în 
acel refugiu. În realitate, fiecare din grupul planificat iniţial 
adusese în plus rubedenii și prieteni și familii întregi, până ce 
numărul celor aflați acolo depășise patru sute. Dar Pavilionul 
Chimiei era vast și, fiind o clădire izolată, nu exista pericolul de 
a arde într-unul din marile incendii care mistuiau orașul. 

Fusese adunată o mare cantitate de provizii și un comitet al 
alimentelor s-a însărcinat cu administrarea lor, distribuind raţii 
zilnice diferitelor familii și grupuri, deoarece conveniseră să ia 
masa în comun. Au fost desemnate mai multe comitete și am 
pus la punct o organizare foarte eficientă. Eu răspundeam de 
comitetul apărării, deși în prima zi nu și-a făcut apariţia niciun 
prădător. Îi puteam vedea de la distanţă totuși și, după fumul de 
la focurile lor, știam că mai multe tabere de-ale lor ocupau 
marginea îndepărtată a campusului. Beţia era foarte răspândită 
și deseori îi auzeam cântând cântece deșănțate sau răcnind ca 
demenţii. In timp ce lumea se prăbușea în ruine în jurul lor și tot 
văzduhul era plin de fumul incendiilor, făpturile acelea josnice 
dădeau frâu liber bestialităţii din ei și se încăierau și beau și 
mureau. Dar, la urma urmei, ce importanţă mai avea? Cu toții 
mureau oricum, cei buni ca și cei răi, cei hotărâți ca și cei lipsiţi 
de voinţă, cei ce iubeau viaţa ca și cei ce o dispreţuiau. Toţi 
piereau. Totul pierea. 

Atunci când au trecut douăzeci și patru de ore și nu se ivise 
niciun semn de ciumă, ne-am felicitat și am hotărât să săpăm o 
fântână. Aţi văzut acele ţevi mari de fier, care pe vremea aceea 
duceau apa către toţi locuitorii orașelor. Ne temeam că 
incendiile din oraș ar fi putut face să crape conductele și să 
golească rezervoarele. Așa că am spart placa de ciment din 
curtea interioară a Pavilionului Chimiei și am săpat un puț. Erau 
mulţi bărbaţi tineri, studenți, printre noi și am lucrat zi și noapte 
la săparea puţului. Și temerile noastre s-au adeverit. Cu trei ore 
înainte să dăm de apă, conductele nu mai aveau strop de apă. 

Au trecut alte douăzeci și patru de ore și ciuma încă nu 
apăruse printre noi. Am crezut că eram salvați. Dar noi nu știam 
ceea ce mai târziu ne-am convins că era adevărat, și anume că 
perioada de incubație a germenilor ciumei în corpul omului era 
de ordinul zilelor. Ea ucidea atât de rapid odată ce se manifesta, 
încât eram îndemnați să credem că perioada de incubație era la 


fel de rapidă. Așadar, atunci când după două zile am văzut că 
eram nevătămaţi, am jubilat la gândul că scăpasem de 
contagiune. 

Ziua a treia, însă, ne-a răpit orice iluzie. N-am să uit niciodată 
noaptea care a precedat-o. Răspundeam de paznicii de noapte 
între orele opt și douăsprezece și, de pe acoperișul clădirii, am 
urmărit cum piereau toate lucrările măreţe ale omului. Atât de 
îngrozitoare erau incendiile locale, încât tot cerul era iluminat. 
Puteai să citești textele tipărite cu literele cele mai mărunte în 
lumina aceea roșiatică. Lumea întreagă părea învăluită în 
flăcări. San Francisco împroșca fum și foc din vreo douăzeci de 
incendii uriașe, care păreau tot atâţia vulcani activi. Oakland, 
San Leandro, Haywards -toate ardeau; și înspre nord, până la 
Point Richmond, alte incendii se puseseră pe treabă. Era o 
priveliște ce inspira spaimă și venerație. Civilizaţia, nepoţii mei, 
civilizația pierea într-un giulgiu de foc și sub răsuflarea morții. 
La orele zece în acea noapte, marile pulberării de la Point Pinole 
au sărit în aer într-o succesiune rapidă. Exploziile au fost atât de 
cumplite, încât clădirea noastră solidă s-a balansat ca la 
cutremur, în timp ce toate geamurile s-au spart. Atunci am 
părăsit acoperișul și am pornit-o de-a lungul coridoarelor, din 
încăpere în încăpere, liniștindu-le pe femeile speriate și 
spunându-le ce se întâmplase. 

Un ceas mai târziu, de la o fereastră de la parter, am auzit o 
zarvă infernală izbucnind în tabăra prădătorilor. Se auzeau 
strigăte și țipete și multe focuri de pistol. Așa cum aveam să 
presupunem mai târziu, conflictul se stârnise din cauza 
încercării din partea celor sănătoși de a-i alunga pe cei bolnavi. 
În orice caz, mai mulţi prădători loviți de ciumă au scăpat fugind 
prin campus și au ajuns la ușile noastre. l-am avertizat să se 
retragă, dar ei ne-au înjurat și au început să tragă cu pistoalele. 
Profesorul Merryweather, aflat la o fereastră, a fost ucis pe loc, 
glonţul nimerindu-l exact între ochi. Am deschis și noi focul 
drept răspuns și toți prădătorii au fugit, cu excepţia a trei dintre 
ei. Printre ei se afla o femeie. Ciuma îi luase în stăpânire, dar 
puţin le păsa. Ca niște diavoli mârșavi, acolo, în lumina roșie a 
cerului, cu feţele aprinse, ei au continuat să ne înjure și să tragă 
în noi. Pe unul dintre bărbaţi l-am împușcat cu mâna mea. După 
care, celălalt bărbat și femeia, înjurându-ne în continuare, s-au 


întins sub ferestrele noastre, unde am fost siliţi să-i privim cum 
mureau de ciumă. 

Situaţia era critică. Explozia pulberăriilor spărsese toate 
geamurile de la Pavilionul Chimiei, astfel încât acum eram 
expuși germenilor din cadavre. Comitetul sanitar a fost 
însărcinat să acţioneze și a răspuns cu nobleţe. Doi oameni au 
fost desemnaţi să iasă din clădire și să ducă de acolo cadavrele, 
ceea ce însemna probabil sacrificarea propriilor lor vieţi, 
deoarece, îndeplinindu-și sarcina, nu li se mai permitea să 
revină în clădire. Unul dintre profesori, care era celibatar, 
precum și unul dintre studenţi s-au oferit voluntari. Şi-au luat 
rămas bun de la noi și au ieșit. Erau niște eroi. Și-au sacrificat 
vieţile pentru ca ceilalţi patru sute să poată trăi. După ce și-au 
făcut treaba, s-au oprit un moment și, de la distanţă, ne-au 
privit cu tristeţe. Apoi ne-au făcut semn cu mâna în chip de 
rămas bun și au pornit încet prin campus către orașul mistuit de 
incendii. 

Totul a fost, însă, zadarnic. În dimineaţa următoare primul 
dintre noi a fost lovit de ciumă - o fetiță luată de suflet, din 
familia profesorului Stout. Nu era timp de slăbiciuni și 
sentimentalisme. În ideea că ea ar fi putut fi singurul caz, am 
scos-o afară din clădire și i-am poruncit să plece. A pornit-o încet 
prin campus, frângându-și mâinile și plângând sfâșietor. Ne-am 
simţit ca niște monștri, dar ce puteam face? Era vorba de viața 
a patru sute de oameni, iar indivizii trebuiau să fie sacrificați. 

În unul din laboratoare se instalaseră trei familii și în după- 
amiaza aceea am găsit în rândul lor nu mai puţin de patru 
cadavre și șapte cazuri de ciumă în diferite stadii de 
manifestare. 

Atunci a început grozăvia. Lăsându-i pe morţi pe loc, i-am 
obligat pe cei vii să se izoleze în altă încăpere. Ciuma a început 
să se manifeste în rândul celorlalţi dintre noi și, imediat ce 
apăreau simptomele, îi trimiteam pe cei loviți în camerele 
acelea izolate. Îi sileam să se deplaseze acolo singuri, pentru a 
nu fi nevoiţi să-i atingem. Era insuportabil. Şi totuși ciuma făcea 
ravagii printre noi și cameră după cameră se umplea cu morţi și 
cu muribunzi. Şi astfel noi, cei încă neatinși, ne retrăgeam la 
următorul etaj și apoi la următorul, din faţa acestei mări de 
morţi, care, încăpere cu încăpere și etaj cu etaj, ne inunda 
clădirea. 


Locul devenise o casă mortuară și, în toiul nopţii, noi, 
supraviețuitorii, am fugit, fără să luăm nimic cu noi decât arme 
și muniții și o provizie serioasă de alimente conservate. Am 
făcut bivuac în partea opusă faţă de tabăra prădătorilor și, în 
timp ce unii făceau de pază, alţii dintre noi s-au oferit voluntari 
pentru a scotoci prin oraș în căutare de cai, automobile, căruţe 
și camioane, sau orice ne-ar fi putut ajuta la transportul 
proviziilor și ne-ar fi dat posibilitatea de a urma pilda lucrătorilor 
organizaţi pe care-i văzusem croindu-și drum spre a ieși din 
oraș. 

Am fost unul dintre acei cercetași, iar doctorul Hoyle, 
amintindu-și că automobilul său fusese abandonat în garajul 
casei, mi-a spus să-l iau dacă mai era acolo. Căutam umblând 
câte doi, eu fiind însoţit de Dombey, un tânăr student. Trebuia 
să străbatem aproape un kilometru prin zona rezidenţială a 
orașului ca să ajungem la locuința doctorului Hoyle. În unele 
porțiuni, clădirile erau izolate între ele, în mijlocul pâlcurilor de 
arbori și al pajiștilor verzi, iar în altele incendiile urmaseră parcă 
un capriciu, mistuind pe alocuri cvartale întregi, sărind alte 
cvartale ori sărind o singură casă. Și aici, de asemeni, prădătorii 
erau încă la lucru. Noi purtam pistoalele automate la vedere în 
mână și păream destul de disperaţi, ce mai, ca să-i ţinem la 
respect să nu ne atace. Dar lângă casa doctorului Hoyle lucrul s- 
a întâmplat. Neatinsă de foc, exact când ne apropiam de ea, a 
răbufnit fumul incendiului. 

Nemernicul care-i dăduse foc se clătina coborând treptele de 
la intrare și luând-o apoi pe alee. Din buzunarele hainei îi ieșeau 
în afară niște sticle de whiskey și era foarte beat. Primul meu 
impuls a fost acela de a-l împușca și am regretat toată viaţa că 
n-am făcut-o. Clătinându-se și mormăind în barbă, cu ochii 
injectaţi, cu o tăietură proaspătă și sângerândă pe o parte a 
feţei sale încadrate de favoriţi, era una peste alta cel mai 
scârbos specimen de degradare și murdărie pe care l-am întâlnit 
vreodată. Nu l-am împușcat, iar el s-a lipit de un copac de pe 
pajiște ca să ne facă loc să trecem. A fost actul cel mai lipsit de 
sens. Exact când treceam prin dreptul lui, a scos brusc un pistol 
și l-a împușcat pe Dombey în cap. În clipa următoare l-am 
împușcat. Dar era prea târziu. Dombey și-a dat duhul fără un 
geamăt, într-o clipă. Mă îndoiesc chiar că și-a dat seama ce i se 
întâmplase. 


Lăsând în urmă cele două cadavre, am trecut grăbit pe lângă 
casă și am ajuns la garaj, iar acolo am găsit automobilul 
doctorului Hoyle. Rezervoarele erau pline cu benzină și mașina 
era gata de drum. În mașina aceea mi-am croit cu greu drum pe 
străzile orașului în ruine și m-am întors la supraviețuitorii din 
campus. Ceilalţi cercetași se întorseseră și ei, dar niciunul nu 
fusese atât de norocos. Profesorul Fairmead găsise un ponei de 
Shetland, dar bietul dobitoc, legat într-un grajd și abandonat de 
zile întregi, era atât de slăbit din cauza lipsei de hrană și de apă, 
încât nu putea să care nicio povară. Unii dintre oamenii noștri 
voiau să-i dea drumul în libertate, dar eu am insistat să-l luăm 
cu noi, astfel încât, dacă ni s-ar fi terminat alimentele, să avem 
ce mânca. 

Eram patruzeci și șapte cu totul când am pornit, mulţi fiind 
femei și copii. Președintele facultăţii, un bătrân, ca să încep cu 
el, acum zdrobit și deznădăjduit de întâmplările îngrozitoare din 
săptămâna anterioară, călătorea în automobil împreună cu 
câţiva copii mici și cu mama vârstnică a profesorului Fairmead. 
Wathope, un tânăr profesor de engleză, care avea o rană de 
glonţ urâtă la picior, conducea mașina. Restul mergeam pe jos, 
profesorul Fairmead mânând poneiul. Era ceea ce ar fi trebuit să 
fie o frumoasă zi de vară însorită, dar fumul urcând din lumea 
incendiată umplea cerul și prin el soarele strălucea întunecat, o 
sferă mohorâtă și lipsită de viață, sângerie și rău prevestitoare. 
Dar noi ne obișnuiserăm cu acel soare de culoarea sângelui. Nu 
și cu fumul, însă. Ne usturau nările și ochii și nu exista niciunul 
printre noi care să nu aibă ochii injectaţi. Ne-am direcționat 
marșul spre sud-est, străbătând kilometri nesfârșiți de cartiere 
rezidenţiale, continuându-ne călătoria prin zona unde se înălţau 
primele coline joase după locul șes din partea centrală a 
orașului. Numai în felul acesta puteam spera să ajungem la ţară. 

Înaintarea noastră era chinuitor de înceată. Femeile și copiii 
nu puteau să meargă repede. Ei nici nu visau să meargă, 
nepoţeilor, în felul cum merge toată lumea astăzi. In realitate, 
nimeni dintre noi nu știa să meargă. Numai după ciumă am 
învăţat eu cu adevărat să umblu. Așa că ritmul celor mai înceţi 
era ritmul tuturor, fiindcă nu îndrăzneam să ne despărțim din 
cauza prădătorilor. Acum nu mai erau atât de multe acele 
animale umane de pradă. Ciuma le diminuase deja binișor 
numărul, dar încă trăiau destui pentru a constitui o ameninţare 


constantă pentru noi. Multe dintre frumoasele reședințe erau 
neatinse de foc, deși ruine fumegânde se vedeau la tot pasul. 
Prădătorii păreau și ei să-și fi depășit dorinţa nebunească de a 
da foc și acum vedeam mai rar case proaspăt incendiate. 

Câţiva dintre noi scotoceam prin garajele private în căutare 
de automobile și de benzină. Dar nu aveam succes în această 
privinţă. Primele mari valuri de refugiaţi din orașe nu mai lăsase 
în urmă nimic din acele utilități. Calgan, un tânăr destoinic, a 
pierit într-o astfel de acţiune. A fost împușcat de prădători în 
timp ce traversa o pajiște. Totuși a fost singura noastră 
pierdere, deși, o dată, o brută beată a deschis în mod 
intenţionat focul asupra noastră. Din fericire, a tras la 
întâmplare și noi l-am împușcat înainte ca el să facă vreo 
victimă. 

La Fruitvale, aflaţi încă în mijlocul superbei zone rezidenţiale a 
orașului, ciuma ne-a lovit din nou. Victima a fost profesorul 
Fairmead. Făcându-ne semne cum că mama sa nu trebuia să 
afle, a cotit-o intrând pe proprietatea unui conac minunat. S-a 
așezat deznădăjduit pe treptele verandei din faţă, iar eu, 
rămânând puţin în urmă, i-am făcut semne cu mâna în chip de 
ultim rămas bun. In noaptea aceea, la câţiva kilometri dincolo 
de Fraitvale și încă aflaţi în oraș, am făcut tabără. In noaptea 
aceea ne-am mutat tabăra de două ori ca să nu rămânem în 
preajma morților noștri. Dimineaţa mai rămăsesem treizeci la 
număr. N-am să-l uit niciodată pe președintele facultăţii. In 
timpul marșului din acea dimineaţă, soţiei sale, care mergea pe 
jos, i-au apărut pe faţă simptomele fatale și, când ea s-a tras 
deoparte pentru a ne face loc să trecem, el a insistat să coboare 
din automobil ca să rămână cu ea. S-a iscat chiar o discuţie în 
legătură cu asta, dar în cele din urmă ne-am lăsat păgubași. Era 
totuna, fiindcă nu știam care dintre noi ar fi putut scăpa, dacă 
până la urmă avea să scape vreunul. 

In noaptea aceea, a doua a marșului nostru, ne-am oprit 
pentru tabără dincolo de Haywards, când am ieșit în câmpurile 
deschise de la ţară. lar dimineaţa mai erau în viaţă unsprezece 
dintre noi. De asemenea, Wathope, profesorul cu piciorul rănit, 
fugise cu mașină cu tot. Le-a luat cu el pe sora și pe mama lui, 
precum și cea mai mare parte a proviziilor noastre de conserve. 
In ziua aceea, după-amiază, în timp ce mă odihneam pe 
marginea drumului, am văzut eu ultima navă aeriană din viaţa 


mea. Fumul era mult mai subţire aici, la ţară și am zărit în 
primul rând nava plutind în derivă și schimbându-și neajutorată 
direcția, la o înălţime de circa șapte sute de metri. Ce se 
întâmplase n-aș putea să spun. Dar chiar în timp ce ne uitam la 
ea, am văzut cum se înclina din ce în ce mai mult. Apoi pereţii 
etanși dintre diferitele compartimente cu gaze trebuie să fi 
cedat, fiindcă, în poziţie aproape perpendiculară, a căzut ca un 
bolovan pe pământ. Şi din ziua aceea până astăzi, nu am mai 
văzut nicio altă navă aeriană. Din când în când, în cursul 
primilor ani, cercetam cerul căutându-le, cu slaba speranţă că 
undeva în lume civilizația supravieţuise. Dar nu a fost să fie. 
Ceea ce s-a întâmplat cu noi în California trebuie să se fi 
întâmplat cu toată lumea pretutindeni. A mai trecut o zi și, la 
Niles, am mai rămas trei inși. Dincolo de Niles, în mijlocul 
șoselei, l-am găsit pe Wathope. Automobilul se defectase și 
acolo, pe pledurile pe care le întinseseră pe pământ, zăceau 
trupurile surorii, al mamei și al lui însuși. 

Istovit de mersul continuu, cu care nu eram obișnuit, în 
noaptea aceea am dormit adânc. Dimineaţa eram singur pe 
lume. Canfield și Parsons, ultimii mei companioni, muriseră de 
ciumă. Din cei patru sute care și-au căutat adăpost în Pavilionul 
Chimiei și din cci patruzeci și șapte care porniseră în marș, 
rămăsesem eu singur - eu și cu poneiul de Shetland. De cea 
trebuit să se întâmple așa, nu există nicio explicaţie. Nu am luat 
ciuma și atâta tot. Eram imun. 

Am fost pur și simplu un om dintr-un milion care a avut noroc 
- așa cum orice supravieţuitor a fost unul la un milion, sau, mai 
degrabă, la câteva milioane, fiindcă cel puţin asta a fost 
proporţia. 


V 

Timp de două zile m-am adăpostit într-o dumbravă 
încântătoare, unde nu murise nimeni. În acele două zile, deşi 
eram îngrozitor de deprimat și eram convins că avea să-mi vină 
și mie rândul curând, m-am odihnit și mi-am revenit, totuși. 
Ceea ce s-a întâmplat și cu poneiul. Și în a treia zi, încărcând în 
spinarea poneiului micul meu stoc de provizii sub formă de 
conserve pe care-l posedam, am pornit-o la drum printr-o ţară 
într-adevăr părăsită. Nu am întâlnit niciun bărbat, nicio femeie, 
niciun copil în viaţă, deși morţii erau prezenţi pretutindeni. 
Hrană, totuși, se găsea din abundență. Ţinutul, pe atunci, nu 
arăta așa cum e astăzi. Era curăţat în întregime de copaci și 
tufișuri și era cultivat. Hrana pentru milioane de guri creștea, se 
pârguia și urma să se irosească. De pe câmpuri și de prin livezi 
adunam legume și fructe de tot felul. În preajma fermelor 
părăsite găseam ouă și prindeam găini. Și deseori găseam 
rezerve de provizii sub formă de conserve prin cămări. 

Un lucru straniu se întâmpla cu toate animalele domestice. 
Pretutindeni ele se sălbăticeau și se aruncau unele asupra 
altora. Găinile și rațele erau cele dintâi nimicite, în timp ce porcii 
erau primii care se sălbăticeau, urmaţi de pisici. Nici câinilor nu 
le-a trebuit mult timp pentru a se adapta la condiţiile schimbate. 
A fost o adevărată ciumă a câinilor. Ei devorau cadavrele, lătrau 
și urlau toată noaptea, iar ziua se făceau nevăzuţi în depărtare. 
In decursul timpului, am observat o schimbare în 
comportamentul lor. La început trăiau separați, foarte suspicioși 
și gata mereu să se încaiere. Dar într-un răstimp nu prea lung 
au început să se adune și să formeze haite. Câinele, vedeţi voi, 
a fost întotdeauna un animal social, iar acest lucru a fost 
adevărat chiar cu mult înainte ca el să fie domesticit de către 
om. |n ultimele zile ale lumii dinainte de ciumă, existau extrem 
de multe rase diferite de câini - câini fără blană și câini cu blană 
călduroasă, câini atât de mici încât abia dacă ar fi constituit o 
îmbucătură pentru alți câini care erau de talia leilor de munte. Ei 
bine, toţi câinii mici, precum și cei din categoriile slabe, au fost 
uciși de semenii lor. De asemenea, cei de talie foarte mare nu 
erau adaptaţi pentru viaţa sălbatică și nu s-au mai prăsit. Drept 
urmare, multe rase de câini au dispărut și au rămas, organizaţi 
în haite, câinii de talie mijlocie, asemănători cu lupii, pe care îi 
cunoașteţi astăzi. 


— Dar pisicile nu trăiesc în haite, Bunule, obiectă Hoo-Hoo. 

— Pisica nu a fost niciodată un animal social. După cum 
spunea un scriitor din secolul al nouăsprezecelea, pisica umblă 
de una singură”. Ea a umblat dintotdeauna singură, încă de pe 
vremea când nu fusese îmblânzită de om și apoi în decursul 
lungilor perioade de domesticire, până în ziua de azi, când s-a 
sălbăticit din nou. 

Caii s-au sălbăticit și ei, împreună cu toate rasele minunate pe 
care noi le aveam, au degenerat în micul cal mustang pe care îl 
cunoașteţi astăzi. După cât se pare și vacile s-au sălbăticit, ca și 
porumbeii și oile. Și faptul că doar puţine găini au supravieţuit îl 
știți și singuri. Dar găina sălbatică din ziua de astăzi este ceva 
cu totul diferit față de găinile pe care le aveam în vremea 
aceea. 

Dar trebuie să merg mai departe cu povestirea. Am călătorit 
printr-un ţinut pustiu. Pe măsură ce trecea timpul, am început 
să tânjesc tot mai mult după oameni. Dar nu am întâlnit 
niciodată vreunul și am ajuns să mă simt tot mai singur și mai 
singur. Am traversat Valea Livermore și munţii dintre ea și 
marea vale San Joaquin. Voi nu aţi văzut niciodată valea aceea, 
dar e foarte întinsă și este patria calului sălbatic. Sunt herghelii 
uriașe acolo, de mii și zeci de mii de cai. Am fost din nou acolo 
după treizeci de ani, așa că știu. Voi vă gândiţi că există o 
mulțime de cai sălbatici și aici, în văile dinspre coastă, dar ei 
sunt nimic în comparaţie cu cei din San Joaquin. Fiindcă veni 
vorba, e ciudat că vacile, când s-au sălbăticit, s-au întors în 
munţii mai puţin înalţi. Evident, puteau să se protejeze mai bine 
acolo. 

In districtele din comitat, oamenii însetaţi de sânge și puși pe 
jaf își făcuseră mai puţin simțită prezenţa, fiindcă am găsit 
multe sate și orașe neatinse de foc. Ele erau însă înţesate de 
morţi pestilenţiali și am trecut pe alături fără să le explorez. Mă 
aflam lângă Lathrop atunci când, rupând-o cu singurătatea, am 
cules o pereche de câini collie care erau liberi de atât de puțină 
vreme, încât doreau cu îndărătnicie să se întoarcă la condiţia lor 
de supunere faţă de om. Acei collie m-au însoţit timp de mulţi 
ani și însușiri de-ale lor se văd chiar la câinii ăștia pe care-i aveţi 
voi astăzi, băieţi. Dar în șaizeci de ani caracteristicile rasei collie 


7 Rudyard Kipling - The Cat That Walked by Himself 


s-au eliminat. Fiarele astea par mai degrabă niște lupi 
domesticiți decât orice altceva. 

Buză-de-lepure sări în picioare, aruncă o privire către capre, 
ca să se asigure că totul era în ordine și verifică poziția soarelui 
pe cerul după-amiezii, trădându-și astfel nerăbdarea față de 
prolixitatea povestirii bătrânului. Îndemnat de Edwin să se 
grăbească, Bunicul continuă. 

— Nu mai sunt multe de povestit. Împreună cu cei doi câini și 
cu poneiul, și călare pe un cal pe care reușisem să-l prind, am 
străbătut San Joaquin și am mers mai departe spre o vale 
minunată din munţii Sierras numită Yosemite. În marele hotel de 
acolo am găsit o cantitate uimitoare de provizii de conserve. 
larbă de păscut era din belșug, la fel și vânatul, iar râul care 
străbătea valea era plin de păstrăvi. Am rămas acolo timp de 
trei ani într-o singurătate absolută, pe care numai un om care a 
fost cândva extrem de civilizat o poate înţelege. Apoi n-am mai 
putut suporta. Simţeam că înnebunesc. Ca și câinele, eram un 
animal social și aveam nevoie de prezența unor semeni de-ai 
mei. Și apoi, mi-am făcut socoteala că, după trei ani, germenii 
ciumei trebuie să fi dispărut cu totul și că ţara se curăţise. 

Cu calul, cu câinii și cu poneiul, am pornit-o la drum. Am 
traversat din nou Valea San Joaquin, munţii de după ea și am 
coborât în Valea Livermore. Schimbarea din acei trei ani era 
uluitoare. Tot ţinutul fusese splendid lucrat mai înainte, iar acum 
abia de-l mai recunoșteam, atât de întinsă era marea de 
vegetaţie viguroasă care acoperise lucrările agricole ale omului. 
Vedeţi voi, grâul, legumele și pomii din livezi fuseseră 
întotdeauna lucrate și îngrijite de om, așa încât erau delicate și 
plăpânde. Buruienile și tufele sălbatice și alte asemenea, 
dimpotrivă, fuseseră întotdeauna combătute de om, așa încât 
erau vânjoase și rezistente. Prin urmare, atunci când mâna 
omului s-a retras, vegetaţia sălbatică a sufocat și a nimicit 
practic orice vegetație domesticită. Coioţii se înmulţiseră peste 
măsură și în perioada aceea am întâlnit eu pentru prima oară 
lupi, rătăcind câte doi sau câte trei și în haite mici, departe de 
regiunile unde trăiseră întotdeauna. 

Primele ființe omenești vii le-am întâlnit întâmplător la Lacul 
Temescal, nu departe de ceea ce cândva fusese orașul Oakland. 
O, nepoţeilor, cum aș putea să vă descriu emoția mea, când, 
călare pe cal și coborând panta dealului spre lac, am zărit fumul 


unui foc de tabără înălțându-se printre copaci. Inima aproape că 
a încetat să-mi mai bată. Simţeam că înnebunesc. Apoi am auzit 
plânsul unui bebeluș, al unui pui de om. Și au lătrat niște câini și 
ai mei au răspuns. Eu știam doar atât: că eram singurul om în 
viaţă din întreaga lume. Nu putea fi adevărat că mai existau și 
alţii - fumul, plânsul bebelușului. 

Ivit pe lac, acolo, în fața ochilor mei, la nicio sută de metri 
distanţă, am văzut un bărbat, un bărbat uriaș. Stătea în picioare 
pe o stâncă ce ieșea în afară și pescuia. Eram copleșit. Mi-am 
oprit calul. Am încercat să strig, dar n-am putut. Am făcut 
semne cu mâna. Mi s-a părut că omul acela mă privea, dar nu 
părea să răspundă la semnele mele. Atunci mi-am așezat capul 
pe braţe acolo, stând în șa. Mi-era teamă să privesc din nou, 
fiindcă știam că era o halucinație și știam că, dacă aș fi privit, 
bărbatul ar fi dispărut. Și atât de prețioasă era halucinaţia, încât 
doream ca ea să mai dureze niţel. Și mai știam că, atât timp cât 
nu-mi ridicam ochii să privesc, ea avea să persiste. 

Am rămas așa până când am auzit mârâitul câinilor și un glas 
de bărbat. Ce credeţi că zicea glasul? Am să vă spun eu. Zicea: 
„De unde dracu' ai mai apărat și tu?” 

Astea au fost cuvintele, cuvintele exacte. Asta mi-a spus mie 
celălalt bunic al tău, Buză-de-lepure, atunci când m-a 
întâmpinat acolo, pe malul Lacului Temescal, acum cincizeci și 
șapte de ani. lar acelea au fost cele mai inefabile cuvinte pe 
care le-am auzit vreodată. Am deschis ochii, iar el stătea în fața 
mea, un bărbat uriaș, oacheș, păros, fălcos, cu fruntea teșită, cu 
o căutătură fioroasă. Nici nu mai știu cum am descălecat. Dar 
următorul lucru de care-mi amintesc este că îi strângeam mâna 
cu amândouă mâinile și că plângeam. Aș fi vrut să-l îmbrăţișez, 
dar el a fost întotdeauna un om bănuitor și cu mintea îngustă și 
m-a ţinut la distanță. Totuși mă agăţam de mâna lui și 
plângeam. 

Glasul Bunicului tremură și se frânse la amintirea acelui 
moment și lacrimi de slăbiciune îi șiroiră pe obraji în timp ce 
băieţii priveau la el și se hlizeau. 

— Totuși plângeam, continuă el și doream să-l îmbrăţișez, 
deși șoferul era o brută, o brută desăvârșită - omul cel mai 
respingător pe care l-am cunoscut vreodată. Il chema... ciudat, 
cum de i-am uitat numele. Toţi îi ziceau șoferul - era numele 


ocupaţiei lui și a prins, iată de ce, până în ziua de azi, tribul pe 
care l-a întemeiat el se numește Tribul Șoferului. 

Era un bărbat violent și nedrept. De ce germenii ciumei l-au 
cruțat nu pot înţelege în ruptul capului. Se părea, în ciuda 
vechilor noastre noţiuni metafizice despre justiția absolută, că 
nu există justiţie în univers. De ce a trăit? - un monstru infam, 
imoral, un stigmat pe faţa naturii, dar și o înșelătorie nemiloasă, 
necurmată, bestială. Nu știa să poarte discuţii decât despre 
automobile, mecanisme, benzină și garaje - și cu deosebire și cu 
mare încântare, despre măruntele lui furtișaguri și despre 
găinăriile lui sordide pe seama persoanelor care îl angajaseră în 
vremea dinainte de ciumă. Și totuși el fusese cruțat, în timp ce 
sute de milioane, ba chiar miliarde, de oameni mai buni au fost 
nimiciţi. 

L-am însoţit până la tabăra sa și acolo am văzut-o pe ea, pe 
Vesta, întruchiparea femeii. Era ceva superb și... jalnic. Era ea, 
Vesta Van Warden, tânăra soţie a lui John Van Warden, 
îmbrăcată în zdrenţe, cu mâinile deformate, pline de cicatrice și 
asprite de truda zilnică, aplecată peste focul de tabără și făcând 
munci de servitoare - ea, Vesta, născută să ducă o viaţă 
princiară în cel mai restrâns cerc al bogăției pe care l-a cunoscut 
lumea vreodată. John Van Warden, soţul ei, cu o avere estimată 
la un miliard și opt sute de mii și Președinte al Colegiului 
Magnaţilor din Industrie, fusese conducătorul Americii. De 
asemenea, prezidând Comisia Internaţională de Control, el 
fusese unul din cei șapte bărbaţi care conduceau lumea. Ea 
însăși provenea dintr-o familie la fel de nobilă. Tatăl ei, Philip 
Saxon, fusese Președinte al Colegiului Magnaţilor din Industrie 
până în ceasul morţii. Această demnitate era pe cale de a 
deveni ereditară și dacă Philip Saxon ar fi avut un fiu, acest fiu i- 
ar fi succedat în funcţie. Unicul său copil, însă, a fost Vesta, 
floarea desăvârșită a generaţiilor celei mai înalte culturi pe care 
a produs-o vreodată această planetă. Numai după ce a avut loc 
logodna dintre Vesta și Van Warden, Saxon l-a desemnat pe 
acesta din urmă drept succesor al său. A fost, sunt sigur, o 
căsătorie politică. Am motive să cred că Vesta nu și-a iubit 
niciodată cu adevărat soţul, în felul nebunesc și plin de pasiune 
pe care îl cântau poeţii. Aducea mai mult cu căsătoriile 
contractate între capetele încoronate din vremurile când 
acestea încă nu fuseseră înlocuite de Magnaţi. 


Și acum iat-o acolo, fierbând o budincă de pește într-o oală 
plină de funingine, cu superbii ei ochi înroșiţi de fumul înţepător 
al focului. Povestea ei era tristă. Era singura supraviețuitoare 
dintr-un milion, așa cum fusesem și eu și cum fusese și șoferul. 
Pe un promontoriu impunător din Alameda Hills, care dădea 
spre Golful San Francisco, Van Warden construise un vast palat 
de vară. Era înconjurat de un parc de mii de acri. Când a 
izbucnit ciuma, Van Warden a trimis-o acolo. Paznici înarmaţi 
patrulau pe graniţa parcului și nimic nu intra acolo, fie că era 
vorba de aprovizionare sau chiar de poștă, fără să fie supus unui 
tratament de dezinfectare. Și totuși ciuma a intrat, ucigând 
paznicii la posturile lor, pe servitori la treburile lor, nimicind 
întreaga armată de slujitori - sau, cel puţin, pe toţi cei care nu 
fugiseră ca să moară în altă parte. Și așa se face că Vesta s-a 
trezit că era singura persoană în viaţă în palatul care devenise o 
casă a morții. 

Or, șoferul fusese unul dintre slujitorii care fugiseră. 
Întorcându-se, două luni mai târziu, el a descoperit-o pe Vesta 
într-un mic pavilion de vară, unde nu murise nimeni și unde ea 
se stabilise. El era o brută. Ei i-a fost frică și a fugit ascunzându- 
se printre copaci. În noaptea aceea, pe jos, a fugit în munţi - ea, 
cu picioarele ei gingașe și cu trupul ei delicat, ce nu 
cunoscuseră rănile provocate de pietre, nici zgârieturile făcute 
de mărăcini. El i-a luat urma și în noaptea aceea a prins-o. A 
lovit-o peste faţă. Înţelegeţi? A bătut-o cu pumnii aceia teribili ai 
lui și a făcut-o sclava sa. Ea trebuia să adune lemnele pentru 
foc, să aprindă focul, să gătească și să facă toate muncile 
degradante dintr-o tabără - ea, care nu se ocupase în viaţa ei cu 
vreo activitate înjositoare. Lucruri din acestea o silea el să facă, 
în timp ce el, un adevărat sălbatic, prefera să trândăvească prin 
tabără și să privească. El nu făcea nimic, absolut nimic, doar din 
când în când mergea să vâneze sau să prindă pește. 

— Bravo șoferului, comentă Buză-de-lepure cu voce joasă 
pentru ceilalţi băieţi. Eu mi-l amintesc înainte să moară. Era un 
tip ocnă. Dar făcea treabă și făcea să meargă treaba. Știţi, Taica 
s-a însurat cu fata lui și să-l fi văzut cum scotea untul din Taica. 
Nu era de glumit cu șoferul. Ne făcea pe noi, copiii, să stăm 
smirnă. Chiar și când zăcea în pat înainte să crape, s-a întins 
odată după mine și mi-a spart capul cu ciomagul acela lung pe 
care-l ţinea mereu la îndemână. 


Buză-de-lepure își frecă ţeasta rotundă pierdut în amintiri și 
băieţii se întoarseră către bătrân, care trăncănea în extaz ceva 
în legătură cu Vesta, indianca întemeietorului Tribului Șoferului. 

— Așadar, vă spun vouă, care nu puteţi înţelege grozăvia 
acelei situaţii. Şoferul era un servitor, înţelegeţi, un servitor. Și 
făcea sluj, cu capul plecat, în faţa celor de seama ei. Ea făcea 
parte dintre stăpânii vieţii, atât prin naștere cât și prin căsătorie. 
Destinele a milioane de oameni, de soiul lui, ea le purta în 
căușul palmei ei albe precum un trandafir. În vremea dinainte 
de ciumă, cel mai neînsemnat contact cu unul de teapa lui ar fi 
însemnat o pângărire. O, eu am văzut asta. Odată, îmi amintesc, 
am asistat la o scenă cu doamna Goldwin, soţia unuia dintre 
marii Magnaţi. Era pe un teren de aterizare și, tocmai când se 
pregătea să se îmbarce în dirijabilul ei particular, i-a scăpat pe 
jos umbreluța de soare. Un servitor a ridicat-o și a făcut 
greșeala de a i-o întinde ei - ei, una dintre cele mai mari 
doamne regale din ţară! Ea s-a dat înapoi, de parcă acela ar fi 
fost un lepros, și a făcut semn secretarului ei s-o preia. 
Totodată, a poruncit secretarului să afle numele creaturii și să 
aibă grijă ca aceasta să fie imediat dată afară din serviciu. O 
astfel de femeie era și Vesta Van Warden. Și când te gândești că 
pe ea a putut s-o bată șoferul și s-o facă sclava lui. 

„„„Bill... asta era; Bill, șoferul. Așa se numea. Era un mizerabil, 
un primitiv, lipsit cu desăvârșire de însușirile alese și de 
imboldurile cavalerești ale unui suflet cultivat. Nu, nu există 
justiție absolută, fiindcă lui a fost să-i pice acea minune de 
feminitate, Vesta Van Warden. Grozăvia acestui lucru nu o veți 
putea înţelege niciodată, nepoților, fiindcă voi înșivă sunteţi 
niște mici sălbatici primitivi, care nu aţi apucat altceva decât 
sălbăticie. De ce Vesta nu a fost a mea? Eu eram un om cult și 
rafinat, profesor la o mare universitate. Chiar și așa, înainte de 
ciumă, poziţia ei era atât de înaltă, că nici n-ar fi catadicsit să 
afle că existam. Remarcaţi, prin urmare, degradarea abisală în 
care a căzut odată ajunsă în mâinile șoferului. Numai 
distrugerea întregii omeniri a făcut posibil ca eu s-o cunosc, să 
privesc în ochii ei, să conversez cu ea, să-i ating mâna - da și s- 
o iubesc și să aflu că sentimentele ei față de mine erau foarte 
binevoitoare. Am motive să cred că ea, chiar ea, m-ar fi iubit, 
dacă n-ar fi existat niciun alt bărbat pe lume în afară de șofer. Și 


atunci, când a distrus opt miliarde de suflete, de ce ciuma nu a 
distrus un singur om în plus și acel om să fi fost șoferul? 

Odată, când șoferul era plecat la pescuit, ea m-a implorat să-l 
ucid. Cu lacrimi în ochi, m-a implorat să-l ucid. Dar el era un 
bărbat puternic și violent și mi-a fost frică. Mai târziu, am stat de 
vorbă cu el. l-am oferit calul meu, poneiul, câinii, tot ce 
posedam, dacă mi-ar fi dat-o pe Vesta mie. lar el mi-a rânjit în 
față și a scuturat din cap că nu. A fost foarte insultător. A spus 
că pe timpuri fusese un servitor, fusese un gunoi sub tălpile 
unor bărbaţi ca mine și ale unor femei ca Vesta și că acum o 
avea pe cea mai mare doamnă din ţară, care îl slujea și-i gătea 
mâncarea și-i îngrijea odraslele. „Ai avut și tu vremea ta înainte 
de ciumă”, mi-a spus; „dar acum a venit și vremea mea șieo 
vreme a naibii de bună. Nu m-aș întoarce la vremurile vechi 
pentru nimic în lume.” Astfel de vorbe mi-a spus, dar nu astea 
sunt cuvintele lui. Era un om vulgar, cu gânduri murdare și nu 
avea pe buze decât vorbe urâte, de ocară. 

Mi-a mai spus că dacă mă prindea că-i fac ochi dulci nevesti- 
si, avea să-mi sucească gâtul iar pe ea avea s-o snopească din 
bătaie. Ce era să fac? Mi-era frică. Era o brută. În acea primă 
noapte, când am descoperit tabăra, Vesta și cu mine am avut o 
discuţie minunată despre lucrurile din lumea noastră dispărută. 
Am vorbit despre artă, despre cărţi și despre poezie; iar șoferul 
asculta, rânjea și râdea batjocoritor. Era plictisit și înfuriat de 
modul nostru de a vorbi, pe care nu-l înţelegea, și în cele din 
urmă ne-a întrerupt și a spus: „Şi asta e Vesta Van Warden, 
cândva nevasta lui Van Warden Magnatul - o frumuseţe din 
lumea bună și cu nasul pe sus, care acum e indianca mea. Ehei, 
Profesore Smith, vremurile s-au schimbat, s-au schimbat 
vremurile. la ascultă, femeie, scoate-mi mocasinii și mai repejor. 
Vreau ca profesorul Smith să vadă ce bine te-am dresat.” 

Am văzut-o cum a strâns din dinţi și cum flacăra revoltei i s-a 
aprins pe faţă. El și-a ridicat pumnul noduros gata s-o lovească, 
iar eu m-am speriat, mi s-a făcut rău de la inimă. Nu puteam 
face nimic ca să-l opresc. Așadar, m-am ridicat să plec, pentru a 
nu fi martor la o asemenea mârșăvie. Dar șoferul a râs și m-a 
ameninţat că mă bate dacă nu rămâneam să privesc. Așa că am 
rămas acolo, împotriva voinţei mele, lângă focul de tabără de pe 
malul Lacului Temescal și am văzut-o pe Vesta, pe Vesta Van 


Warden, îngenunchind și scoţându-i mocasinii acelei brute 
omenești păroase ce rânjea cu înfățișarea ei de maimuţă. 

O, voi nu puteţi înţelege, nepoţii mei. Voi nu ați cunoscut 
niciodată nimic altceva și nu puteţi înţelege. 

„Învăţată cu căpăstrul și ascultând de frâu,” se desfăta șoferul 
în timp ce ea îndeplinea această sarcină îngrozitoare, 
umilitoare. „Niţel nărăvașă uneori, Profesore, niţel nărăvașă; dar 
de-i tragi o scatoalcă devine blândă și blajină ca un miel.” 

lar altădată spunea: „Trebuie să începem pretutindeni să 
umplem din nou pământul și să ne înmulţim. Tu ai un handicap, 
Profesore. Nu ai nevastă și contravenim planului comun al 
Grădinii Edenului. Dar eu nu sunt trufaș. Iți spun eu cum facem, 
Profesore.” A arătat către micul lor copilaș, care abia dacă 
împlinise un an. „Asta e nevasta ta, deși va trebui să aștepți 
până va crește. E bogată, nu-i așa? Aici suntem cu toţii egali, iar 
eu sunt cel mai mare broscoi din baltă. Dar eu nu umblu cu 
nasul pe sus, eu nu îţi fac cinstea, Profesore Smith, foarte marea 
cinste de a te logodi cu fiica mea și a Vestei Van Warden. Nu-i 
așa că-i al naibii de păcat că Van Warden nu e și el de faţă să 
vadă?” 


VI 

Am trăit trei săptămâni de chinuri nesfârșite în tabăra 
șoferului. Şi apoi, într-o bună zi, săturându-se de mine, sau de 
ceea ce în mintea lui era influenţa mea negativă asupra Vestei, 
mi-a spus că, înainte cu un an, hoinărind printre Colinele Contra 
Costa către Strâmtoarea Carquinez, de partea cealaltă a 
Strâmtorii văzuse un foc. Asta însemna că mai trăiau și acolo 
niște ființe omenești și că timp de trei săptămâni el nu-mi 
adusese la cunoștință această inestimabilă informaţie. Am 
pornit imediat la drum, cu câinii și caii mei și am călătorit printre 
Colinele Contra Costa până la Strâmtoare. Nu am văzut niciun 
fum pe partea cealaltă, dar la Port Costa am descoperit o mică 
barjă din oţel pe care am putut să-mi îmbarc animalele. Niște 
pânze vechi, pe care le-am găsit, mi-au servit la improvizarea 
unei vele, iar o briză dinspre sud m-a împins peste Strâmtoare și 
apoi în sus până la ruinele orașului Vallejo. Aici, la marginea 
orașului, am găsit dovezile unei tabere părăsite recent. 
Mulțimea de cochilii de scoici de râu mi-au arătat motivul pentru 
care acei oameni veniseră până la ţărmul Golfului. Era vorba de 
Tribul Santa Rosa, iar eu i-am luat urma de-a lungul vechii căi 
ferate tocmai unde aceasta străbate mlaștinile sărate înspre 
Valea Sonoma. Aici, la vechea cărămidărie de la Glen Ellen, am 
dat de tabără. Erau optsprezece suflete cu totul. Doi erau 
bărbaţi bătrâni, dintre care unul era Jones, un bancher. Celălalt 
era Harrison, un proprietar de casă de amanet pensionar, care o 
luase de soţie pe infirmiera șefă a Spitalului de Stat pentru 
Alienaţi din Napa. Dintre toţi locuitorii din orașul Napa și din 
toate celelalte orășele și sate din această vale bogată și dens 
populată, ea fusese unica supraviețuitoare. Apoi erau cei trei 
bărbaţi tineri - Cardiff și Hale, care fuseseră fermieri, și 
Wainwright, un simplu zilier. Toţi trei își găsiseră soţii. Lui Hale, 
un fermier analfabet și necioplit, îi picase Isadore, cel mai mare 
premiu, după Vesta, dintre femeile care supravieţuiseră ciumei. 
Ea era una dintre cele mai celebre cântărețe din lume, iar ciuma 
o prinsese la San Francisco. A discutat cu mine timp de patru 
ore, vorbindu-mi despre peripeţiile prin care trecuse, până când, 
în cele din urmă, fiind salvată de Hale în Rezervaţia Naturală 
Mendocino Forest, nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să-i 
devină soţie. Dar Hale era un tip de treabă, deși era analfabet. 


El avea un simţ înnăscut al dreptăţii și al raporturilor cinstite, iar 
ea era cu mult mai fericită cu el decât era Vesta cu șoferul. 

Soţia lui Cardiff și cea a lui Wainwright erau femei de rând, 
obișnuite să trudească din greu, cu o constituţie solidă - exact 
tipul potrivit pentru noua viaţa sălbatică pe care erau silite s-o 
ducă. Pe lângă aceștia mai erau doi idioţi adulţi de la căminul 
pentru debili mintali de la Eldredge și cinci sau șase copii mici și 
bebeluşi născuţi după formarea Tribului Santa Rosa. Și mai era 
Berta. Era o femeie de treabă, Buză-de-lepure, în ciuda vorbelor 
zeflemitoare ale tatălui tău. Pe ea am luat-o eu de soţie. Ea a 
fost mama tatălui tău, Edwin și a tatălui tău, Hoo-Hoo. lar fiica 
noastră, Vera, a fost cea care s-a măritat cu tatăl tău, Buză-de- 
lepure - tatăl tău, Sandow, care era fiul cel mare al Vestei Van 
Warden și al șoferului. 

Şi așa s-a făcut că am devenit al nouăsprezecelea membru al 
tribului Santa Rosa. Au mai fost doar doi veniţi din afară după 
mine. Unul a fost Mungerson, descinzând din Magnaţi, care de 
opt ani de zile rătăcea singur prin pustietăţile din California de 
Nord, înainte de a se îndrepta spre sud și a ni se alătura. Ela 
fost cel care a așteptat doisprezece ani până s-o ia de nevastă 
pe fiica mea, Mary. Celălalt a fost Johnson, bărbatul care a 
întemeiat Tribul Utah. De acolo venea el, din Utah, un ţinut aflat 
foarte departe de aici, dincolo de marile deșerturi, către est. 
Abia după douăzeci și șapte de ani de la ciumă a ajuns Johnson 
în California. În toată acea regiune Utah, el a raportat doar trei 
supraviețuitori, cu el cu tot, și toţi bărbaţi. Timp de mulţi ani, 
acei trei bărbaţi au trăit și au vânat împreună, până când, în 
cele din urmă, disperaţi, temându-se că odată cu ei neamul 
omenesc avea să se stingă cu totul pe planetă, s-au îndreptat 
spre vest, în nădejdea de a găsi femei supraviețuitoare în 
California. Johnson singur a reușit să străbată marele deșert, 
unde cei doi însoțitori ai săi au murit. Avea vârsta de patruzeci 
și șase de ani atunci când ni s-a alăturat și a luat-o de nevastă 
pe a patra fiică a Isadorei și a lui Hale, iar fiul său mai mare a 
luat-o de nevastă pe mătușa ta, Buză-de-ie-pure, care era a 
treia fiică a Vestei și a șoferului. Johnson era un bărbat puternic, 
care făcea numai ce voia el. Acesta e motivul pentru care s-a și 
despărțit de Santa-Rosani și a format Tribul Utah la San Jose. E 
un trib mic - sunt doar nouă oameni în el, dar, cu toate că 
Johnson a murit, influenţa lui și vigoarea neamului său au fost 


atât de mari, încât acela va deveni un trib puternic și va juca un 
rol conducător în recivilizarea planetei. 

Mai sunt doar alte două triburi despre care avem cunoștință - 
Los Angelitos și Carmelitos. Acesta din urmă a pornit de la un 
bărbat și o femeie. El se numea Lopez, descindea din vechii 
mexicani și era foarte negru. Fusese crescător de vite în lanţul 
muntos de dincolo de Carmel, iar soţia lui fusese cameristă în 
marele Hotel Del Monte. Asta se întâmpla cu șapte ani înainte ca 
noi să intrăm în contact cu Los Angelitos. Aveau un ţinut frumos 
acolo, dar era prea cald. Eu estimez în prezent populaţia lumii 
între trei sute cincizeci și patru sute de oameni - desigur, dacă 
nu cumva mai există și alte mici triburi, răspândite prin alte 
părţi ale lumii. Lumea măreaţă pe care o știam în copilărie și în 
primii ani ca bărbat adult s-a dus. A încetat să mai existe. Eu 
sunt ultimul om care a trăit în zilele ciumei și care cunoaște 
minunile din vremurile demult dispărute. Noi, care stăpâneam 
planeta - pământul, marea și cerul ei - și care eram asemenea 
zeilor, trăim acum într-o sălbăticie primitivă de-a lungul 
cursurilor de apă din acest ţinut al Californiei. 

Dar noi ne înmulţim rapid - sora ta, Buză-de-lepure, are deja 
patru copii. Ne înmulţim rapid și ne pregătim să urcăm din nou 
spre civilizație. Cu timpul, presiunea populaţiei ne va sili să ne 
răspândim și, peste o sută de generaţii de acum înainte, putem 
spera ca descendenții noștri să treacă munţii Sierras, 
scurgându-se încet, generaţie cu generaţie, peste marele 
continent pentru a coloniza Estul - o nouă deplasare ariană în 
lume. 

Ea va fi însă înceată, foarte înceată, avem de urcat atât de 
mult. Ne-am prăbușit deznădăjduitor de jos. Să fi supravieţuit 
măcar vreun fizician ori vreun chimist! Dar nu a fost să fie, iar 
noi am uitat totul. Şoferul a început să prelucreze fierul. El a 
construit forja de care ne folosim până în ziua de azi. Dar era un 
om leneș și când a murit a luat cu sine tot ce știa despre metale 
și despre mecanisme. Ce să știu eu despre astfel de lucruri? Eu 
eram un cărturar cufundat în studii clasice, nu un chimist. 
Ceilalți bărbaţi care au supravieţuit erau lipsiți de carte. Doar 
două lucruri a realizat șoferul - fabricarea băuturilor tari și 
cultivarea tutunului. Chiar în timpul unei beţii, a ucis-o într-o 
bună zi pe Vesta. Cred cu tărie că a ucis-o pe Vesta într-un 


acces de cruzime la beţie, deși el a susţinut mereu că ea a căzut 
în lac și s-a înecat. 

Și, daţi-mi voie, nepoţii mei, să vă avertizez în legătură cu 
vracii. Ei își spun doctori, imitând jalnic ceea ce cândva era o 
profesie nobilă, dar în realitate sunt niște vraci, oameni care ne 
sperie cu lucruri diavolești și ne cufundă în superstiție și 
întuneric. Ei umblă cu înșelătorii și minciuni. Dar atât de alteraţi 
și degradaţi suntem, încât le luăm de bune minciunile. Vor spori 
și ei ca număr, pe măsură ce ne înmulţim și vor năzui să ne 
conducă. Totuși sunt niște mincinoși și niște șarlatani. Uitaţi-vă 
la tânărul Ochi-Cruciși, care pozează în doctor, vânzând farmece 
împotriva bolilor, împărțind noroc la vânătoare, făcând schimb 
de promisiuni de vreme prielnică pe carne bună și pe blănuri, 
trimițând ramura morţii, făcând o mie de grozăvii. Cu toate 
astea, vă spun că minte atunci când afirmă că poate să facă 
aceste lucruri. Eu, profesorul Smith, profesorul James Howard 
Smith, spun că el minte. l-am spus asta în față. De ce nu-mi 
trimite și mie ramura morţii? Pentru că el știe că profesorul 
James Howard Smith odinioară a trăit și a adunat pentru ei 
cunoașterea celor vechi. 

Mai există ceva ce oamenii vor redescoperi în mod inevitabil. 
Se numește praf de pușcă. Este ceea ce ne-a permis să ucidem 
în mod sigur și de la mare distanţă. Anumite lucruri care se 
găsesc în pământ, dacă sunt combinate în proporţiile potrivite, 
vor da acest praf de pușcă. Care sunt acele lucruri, am uitat sau 
poate că nu le-am știut niciodată. Dar aș dori să le fi știut. 
Atunci aș fi făcut praf de pușcă și cu siguranţă l-aș fi ucis pe 
Ochi-Cruciși și aș fi scăpat ţara de superstiții... 

— Când am să fiu bărbat în toată firea, am să-i dau lui Ochi- 
Cruciși toate caprele, toată carnea și toate pieile pe care le voi 
avea, ca să mă înveţe și pe mine să fiu doctor, declară Hoo-Hoo. 
Și când am să știu, am să-i fac pe toţi să asculte și să ia aminte. 
Vor sta cu toţii cu fruntea în ţărână în faţa mea, fiți siguri. 

Bătrânul dădu din cap solemn și murmură: 

— Ce straniu să auzi vestigii și urme din complicatul discurs 
arian ieșind de pe buzele unui mic sălbatic murdar și acoperit cu 
o piele de animal. Lumea întreagă e întoarsă cu fundul în sus. Şi 
a fost cu fundul în sus încă de la ciumă. 

— N-ai să mă faci tu pe mine să-ţi dau ascultare, se îmbăţoșă 
Buză-de-lepure în faţa vraciului închipuit. Dacă ţi-am plătit ca să 


trimiţi cuiva ramura de moarte și nu a avut efect, îţi fac zob 
capul cu ciomagul, înţelegi tu, Hoo-Hoo? 

— Eu am să-l fac pe Bunul să-și amintească pe loc din ce e 
făcut praful ăla de pușcă, zise calm Edwin și veți fi cu toţii la 
cheremul meu. Tu, Buză-de-lepure, ai să lupţi pentru mine și ai 
să-mi procuri carnea, iar tu, Hoo-Hoo, ai să trimiţi din partea 
mea ramura morţii și vei băga spaima în toţi. lar dacă-l prind pe 
Buză-de-lepure că încearcă să-ţi spargă capul, Hoo-Hoo, îl 
aranjez eu cu acel praf de pușcă. Bunul nu e atât de nebun pe 
cât credeţi voi și am să-l ascult și într-o bună zi am să fiu șef 
peste toată șleahta voastră. 

Bătrânul clătină din cap cu tristeţe și zise: 

— Praful de pușcă va apărea. Nimic nu-l poate opri - aceeași 
veche poveste iarăși și iarăși. Neamul omenesc se va înmulţi și 
oamenii se vor lupta între ei. Praful de pușcă îi va da omului 
posibilitatea să ucidă milioane de semeni și numai în felul 
acesta, prin foc și sânge, cândva, într-o zi îndepărtată, se va 
dezvolta o nouă civilizație. Și la ce va folosi asta? Exact așa cum 
a dispărut vechea civilizaţie, va dispărea și cea nouă. Va fi poate 
nevoie de patruzeci de mii de ani ca să fie clădită, dar va trece 
și ea. Toate lucrurile trec. Rămân doar forţa și materia cosmice, 
veșnic în flux, veșnic acţionând și reacţionând și realizând 
tipurile eterne - preotul, soldatul și regele. Din gurile copilașilor 
iese înţelepciunea tuturor veacurilor. Unii se vor lupta, unii vor 
conduce, unii se vor ruga, iar toţi ceilalţi vor trudi din greu și se 
vor chinui, în timp ce pe cadavrele lor însângerate se va înălța 
iar și iarăși, la nesfârșit, uimitoarea frumuseţe și minunea fără 
pereche a stării de civilizaţie. Ar fi totuna dacă aș distruge acele 
cărţi puse la păstrare în peșteră - fie că ele rămân sau pier, 
toate vechile lor adevăruri vor fi descoperite, vechile lor 
minciuni vor trăi și vor fi transmise mai departe. Care e folosul... 

Buză-de-lepure sări în picioare, aruncând o privire rapidă la 
caprele ce pășteau și la soarele ce stătea să apună. 

— Ei drăcie! șopti el către Edwin. Bătrânelul se întinde și o ia 
tot mai mult razna pe zi ce trece. Hai să ne retragem spre 
tabără. 

Pe când ceilalți doi, ajutaţi de câini, adunau caprele și le 
mânau spre poteca din pădure, Edwin rămase lângă bătrân și-l 
conduse în aceeași direcţie. Când ajunseră la vechea cale, 
Edwin se opri brusc și privi înapoi. Buză-de-lepure și Hoo-Hoo, 


împreună cu câinii și caprele, trecură mai departe. Edwin privea 
la o mică herghelie de cai sălbatici, care coborâse pe nisipul 
întărit. Erau cel puţin douăzeci, mânji tineri, noateni și iepe, 
conduși de un armăsar mândru, care stătea înspumat la 
marginea apei ce se spărgea în valuri, cu grumazul arcuit și cu 
ochii strălucind aprigi, adulmecând aerul sărat venit dinspre 
mare. 

— Ce-i asta? întrebă Bunicul. 

— Cai, veni răspunsul. E prima oară că-i văd pe plajă. Fiindcă 
pumele s-au înmulţit tot mai mult și îi alungă încoace. 

Soarele apunând arunca dâre roșietice de lumină, în evantai, 
dinspre orizontul peste care pluteau câțiva norișori. Și în 
apropiere, la o aruncătură de băț, în pustietatea albă a valurilor 
izbindu-se de țărm, leii de mare, mugindu-și vechea lor cântare 
primitivă, se săltau din apă pe stâncile negre și se încăierau și 
se jucau. 

— Vino, Bunule, îl îndemnă Edwin. 

lar bătrânul și băiatul, îmbrăcaţi în piei de animale și cu 
înfățișare barbară, se întoarseră și o luară pe taluz intrând în 
pădure în urma caprelor. 


CEL ROȘU 


Asta era! Brusca eliberare a sunetului, în timp ce o 
cronometra după ceas, Basset o asemui cu trâmbiţa unui 
arhanghel. Zidurile cetăților, medită el, s-ar putea foarte bine 
nărui în fața unui ultimatum atât de colosal și irezistibil. Pentru a 
mia oară, el încercă zadarnic să analizeze calitatea sunetului 
acelui impresionant acord care domina ţinutul până departe în 
bastioanele triburilor din jur. Trecătoarea din munţi, de unde 
izvora el, vui într-un crescendo asemenea unui talaz care se 
umflă pentru a se revărsa apoi inundând pământul și cerul și 
văzduhul. Cu lipsa de măsură a închipuirii unui om bolnav, îl 
asemui cu urletul vreunui titan pradă nefericirii sau mâniei. Se 
înălță tot mai mult și mai mult, cerând socoteală și pretinzând 
să fie ascultat, până atinse un volum cu asemenea profunzimi 
încât părea destinat unor urechi aflate dincolo de limitele 
înguste ale sistemului solar. In el exista de asemenea strigătul 
de nemulţumire pentru faptul că nu existau urechi care să-i 
audă și să-i înţeleagă mesajul. 

— Ce închipuire bolnavă. Tot se mai străduia să analizeze 
sunetul. Bubuitor ca tunetul era, molatec precum un clopot de 
aur, subţire și dulce ca o strună de argint - nu, nu era nimic din 
toate astea și nicio combinaţie între ele. Nu existau cuvinte și 
nici analogii în vocabularul și în experienţa lui, cu ajutorul cărora 
să descrie totalitatea acelui sunet. 

Timpul trecea. Minutele deveneau sferturi de oră și sferturile 
de oră deveneau jumătăţi de oră, și sunetul încă persista, mereu 
în schimbare faţă de impulsul lui vocal iniţial, totuși fără a primi 
vreodată un nou impuls - estompându-se, micșorându-se, 
murind la o scară la fel de enormă ca și atunci când luase ființă. 
El devenea un talmeș-balmeș de murmure și bolboroseli confuze 
și de șoapte colosale. Se retrăgea încet, suspin cu suspin, în 
marele piept nevăzut care-i dăduse naștere, până ce ajunse să 
scoată abia auzit șoapte pline de o mânie ucigătoare, precum și 
seducătoare șoapte de voluptate, străduindu-se totuși să se facă 
auzit, spre a transmite mai departe vreo mare taină cosmică, 
vreun înţeles de o incomensurabilă însemnătate și valoare. Se 
stinse ajungând doar fantoma unui sunet care și-a pierdut 
puterea de a ameninţa și de a făgădui, și deveni ceva pulsând în 
conștiința unui om bolnav minute în șir după ce pierise. Când 


nu-l mai auzi deloc, Basset se uită la ceas. Trecuse o oră înainte 
ca trâmbiţa arhanghelului să se piardă în acea neființă sonoră. 

Așadar, acesta era oare turnul său întunecat? — medită 
Basset, amintindu-și de browning-ul său și privindu-și fix mâinile 
scheletice și ofilite de febră. Și închipuirea îl făcu să zâmbească 
- scena cu Childe Roland ducând la buze un păhărel de alcool cu 
o mână la fel de slabă ca a lui. Trecuseră cumva luni sau ani de 
zile, se întrebă el, de când auzise pentru prima oară misterioasa 
chemare pe plaja de la Ringmanu? Nu putea să-și amintească în 
ruptul capului. Boala îndelungată fusese extrem de îndelungată. 
Într-un calcul conștient al timpului, avea în minte unele luni, 
multe dintre ele; dar nu putea nicidecum să estimeze lungile 
intervale de delir și stupoare. Și cum o mai fi ducând-o căpitanul 
Bateman de pe vasul Nari, care transporta sclavi? se întrebă el. 
Și oare secundul beţiv al căpitanului Bateman o fi murit deja de 
delirium tremens? 

De la aceste speculaţii vane, Basset se întoarse fără grabă în 
urmă spre a revedea tot ce se întâmplase din ziua aceea de pe 
plaja de la Ringmanu, când auzise pentru prima oară sunetul și 
se afundase după aceea în junglă. Sagawa se împotrivise. Parcă- 
| avea încă în faţa ochilor, cu feţișoara lui ciudată, ca de 
maimuţă, exprimând spaimă, cu spinarea împovărată de cutii cu 
specimene, având în mâini plasa de prins fluturi a lui Basset și 
pușca de vânătoare a naturalistului, în timp ce spunea cu glasul 
tremurând în engleza lui stâlcită: „Ins la mine prea mult spaimă 
în lung la tufiș. Rău ins băiat prea mult oprit în lung la tufiș.” 

Basset zâmbi cu tristeţe la această aducere-aminte. Micul 
newhanovrez fusese înspăimântat, dar se dovedise a fi loial, 
urmându-l fără șovăială prin tufișuri în căutarea sursei 
minunatului sunet. Nici urmă de trunchiuri de copaci scobite cu 
ajutorul focului, care, prin bătăi puternice, ar fi anunţat războiul 
prin adâncurile junglei, fusese concluzia lui Basset. Cât de 
eronată fusese următoarea concluzie a lui, și anume că sursa ori 
cauza nu putea să se afle la o distanţă mai mare decât o oră de 
mers cu piciorul și că el s-ar fi putut întoarce cu ușurință pe la 
jumătatea după-amiezii pentru a fi luat de baleniera de pe Nari. 

„Ins acela mare zgomot nu deloc bun, tot aia duhuri”, opinase 
Sagawa. Şi Sagawa avusese dreptate. Poate că nu ar mai fi fost 
decapitat înainte de sfârșitul aceleiași zile? Basset se înfioră. 
Fără îndoială Sagawa fusese mâncat tot de inșii băieţi răi prea 


mult care oprit în lung la tufiș. Parcă-l vedea în faţa ochilor, așa 
cum îl văzuse ultima oară, despovărat de pușca de vânătoare și 
de toate ustensilele de naturalist ale stăpânului său, zăcând pe 
cărarea îngustă unde fusese decapitat chiar cu o clipă înainte. 
Da, faptul se petrecuse în răstimp de un minut. Cu mai puţin de 
un minut înainte, privind înapoi, Basset îl văzuse înaintând cu 
trudă sub povara lui. Apoi nenorocirea îl lovise pe Basset însuși. 
Privi la cioturile grosolan cicatrizate ale degetului mare și 
arătătorului de la mâna lui stângă, apoi și le frecă ușor în 
scobitura din spatele craniului. Oricât de fulgerătoare a fost 
mișcarea tomahawk-ului cu coadă lungă, el fusese destul de 
rapid pentru a-și feri lateral capul și a devia întrucâtva lovitura 
ridicându-și mâna în sus. Două degete și o rană păcătoasă a 
scalpului fuseseră preţul pe care-l plătise pentru viaţa sa. Cu o 
ţeavă a puștii sale cu încărcătură de zece îl culcase pe 
boșimanul care fusese cât pe ce să-i facă de petrecanie; cu 
cealaltă ţeavă îi ciuruise pe boșimanii aplecaţi peste trupul lui 
Sagawa, și avu plăcerea să observe că încărcătura mai mare 
intrase în cel care o zbughise luând capul lui Sagawa. Totul se 
petrecuse într-o clipită. Doar el și boșimanul ciuruit și ceea ce 
mai rămăsese din Sagawa se aflau pe poteca îngustă folosită de 
porcii sălbatici. Din jungla întunecată, din ambele părţi, nu se 
auzea niciun freamăt de mișcare, niciun sunet de viaţă. lar el 
suferise neîndoielnic un șoc cumplit. Pentru prima oară în viaţă, 
ucisese o ființă omenească și i se făcu greață în timp ce 
contempla nenorocirea pe care-o făcuse cu mâna lui. 

Apoi începuse vânătoarea. El se retrăgea, pe poteca folosită 
de porcii sălbatici, din faţa celor ce-l vânau, care se aflau între el 
și plajă. Câţi anume erau, habar nu avea. Putea fi unul singur 
sau puteau fi o sută, după câţi vedea el. Era sigur că unii dintre 
ei o luaseră prin copaci și se deplasau prin acoperișul junglei, 
dar nu a zărit niciodată decât cel mult mișcarea vreunei umbre 
din când în când. Nu auzea zbârnăâitul nici unei corzi de arc, dar 
foarte des, lansate de undeva, nu știa de unde, mici săgeți 
șuierau pe lângă el ori loveau tulpinile copacilor și cădeau 
alături de el pe pământ. Aveau vârful din os și coada înzestrată 
cu o pană, iar penele, jumulite de pe pieptul unor păsări colibri, 
se irizau ca niște nestemate. 

Odată - iar acum, după lungul răstimp ce trecuse, râse pe 
înfundate înveselit de acea amintire - detectase deasupra lui o 


umbră care încremenise pe loc atunci când el își ridicase 
privirea. Nu prea avea cum să reușească, dar, hotărându-se să- 
și încerce norocul, trăsese înspre ea un foc cu încărcătură grea 
numărul cinci. Răcnind ca o felină înfuriată, umbra se prăvălise 
printre ferigile uriașe și tufele de orhidee bufnind de pământ la 
picioarele lui și, încă răcnindu-și furia și durerea, își înfipsese 
dinţii omenești în carâmbul tare al bocancului aflat în mișcare. 
Pe de altă parte, nici el nu stătea degeaba și cu piciorul liber 
făcuse ce se cuvenea pentru a reduce răcnetul la tăcere. Atât de 
mult se obișnuise de atunci Basset cu sălbăticia, încât chicoti din 
nou înveselit de acea aducere-aminte. 

Şi ce noapte a urmat! Nu e de mirare că acumulase boli 
febrile de o asemenea virulență și diversitate, se gândi el, 
amintindu-și de acea noapte de nesomn și de chin, când 
pulsaţia rănilor nu era nimic pe lângă miliardele de înțepături 
ale ţânţarilor. Nu avea cum să scape de ei și nu îndrăznise să 
aprindă un foc. Literalmente îi pompaseră până la refuz otravă 
în trup, astfel încât, la ivirea zorilor, cu ochii pe care aproape că 
nu și-i putea deschide de umflaţi ce erau, se împleticea 
mergând orbește, fără a se sinchisi prea mult că în orice clipă 
putea să i se taie capul, iar trupul său putea să ia calea lui 
Sagawa, către focul la care avea să fie gătit. În douăzeci și patru 
de ore devenise o epavă - atât din punct de vedere mental, cât 
și fizic. Abia de-și putuse menţine cât de cât puterea de 
judecată, atât de răvășită îi era mintea de îngrozitoarea 
inoculare de otravă pe care o suferise. De mai multe ori își 
descărcase arma cu succes în umbrele care-l urmăreau. 
Insectele și țânţarii care-l înțepau și în timpul zilei îi sporeau 
suferinţa, în timp ce rănile sale sângerânde atrăgeau hoarde de 
muște scârboase, care i se încuibau fără teamă în carne și 
trebuiau să fie măturate cu mâna și strivite. 

Odată, în ziua aceea, a auzit din nou sunetul cel minunat, 
după toate aparențele aflat la o mai mare depărtare, dar 
înălțându-se imperios deasupra tobelor războiului aflate mai 
aproape prin tufișuri. Exact acolo a făcut el eroarea de 
apreciere. Crezând că trecuse dincolo de el și că, prin urmare, 
sunetul se afla între el și plaja de la Ringmanu, își croise drum 
înapoi către el, când în realitate pătrundea mai adânc și tot mai 
adânc în inima misterioasă a insulei neexplorate. În noaptea 
aceea, târându-se printre rădăcinile răsucite ale unui smochin 


indian, adormise din cauza epuizării, timp în care ţânţarii au 
făcut ce-au vrut cu el. 

Au urmat zile și nopţi care au rămas vagi ca niște coșmaruri în 
memoria lui. O viziune clară pe care și-o amintea a fost cea în 
care se trezise deodată în mijlocul unui sat de boșimani privind 
cum fugeau în junglă bătrânii și copiii. Fugiseră cu toţii, cu 
excepţia unuia. Din imediata lui apropiere, de deasupra lui. Un 
scâncet ca de animal cuprins de durere și groază îl făcuse să se 
înfioare. Și privind în sus, o văzuse - o fată, o tânără femeie mai 
degrabă, spânzurată de un braţ în soarele arzător. Poate că 
atârna acolo de zile întregi. Limba ei umflată, atârnându-i din 
gură, era o dovadă în acest sens. Încă în viaţă, fata își holba la 
el ochii plini de groază. Ajutorul nu i-ar mai fi fost de niciun 
folos, decise el, observându-i umflăturile de la picioare, care 
trădau faptul că încheieturile îi fuseseră zdrobite și oasele mari 
rupte. Se hotărâse s-o împuște, și aici viziunea se termina. Nu-și 
putea aminti dacă făcuse sau nu acest lucru, după cum nu-și 
putea aminti nici prin ce întâmplare ajunsese în acel sat și cum 
reușise să iasă de acolo. 

Multe imagini, fără legătură între ele, se perindau prin mintea 
lui Basset în timp ce revedea acea perioadă a groaznicelor sale 
rătăciri. Işi aminti cum ocupase un alt sat de vreo douăsprezece 
case și cum îi alungase cu pușca pe toţi, în afară de un bătrân, 
prea slab ca să fugă, care scuipa către el și scâncea și mârâia, 
în timp ce el dezgropa din pământ un cuptor și scotea dintre 
pietrele fierbinți un purcel fript, care scotea un abur plin de 
arome îmbietoare printre frunzele verzi în care era înfășurat. 
Acela a fost locul unde un dezmăţ al sălbăticiei a pus stăpânire 
pe el. După ce s-a ospătat pe cinste, gata de plecare cu o pulpă 
a porcului în mână, el a dat foc în mod intenţionat acoperișului 
de paie al unei case cu lupa lui convergentă. 

Dar amprenta cea mai profundă în mintea lui Basset era cea 
lăsată de jungla jilavă și puturoasă. Duhnea realmente a rău și 
era învăluită tot timpul într-o lumină crepusculară. Rareori 
răzbătea vreo rază de soare prin acoperișul ei des și încâlcit, 
aflat la treizeci de metri deasupra. lar dedesubtul acestui 
acoperiș se afla o mocirlă aeriană de vegetaţie, o picurare 
monstruoasă, parazitară, de forme de viaţă decadente, ce-și 
aveau rădăcinile în moarte și trăiau din moarte. lar el se mișca 
printre toate acestea, fără răgaz urmărit de umbrele 


zburătăcinde ale antropofagilor, ei înșiși duhuri ale răului care 
nu îndrăzneau să-l înfrunte pe faţă în luptă, dar care știau că, 
mai devreme sau mai târziu, aveau să se hrănească din el. 
Basset își amintea că în perioada aceea, în clipele de luciditate, 
se asemuia el însuși cu un taur rănit, urmărit de coioţii din 
preerie, prea lași ca să se lupte cu el pentru carnea lui, totuși 
fiind siguri de sfârșitul lui inevitabil, când aveau să se 
ghiftuiască pe rupte. Întocmai cum coamele și copitele tropotind 
ale taurului îi ţineau pe coioţi la distanţă, și arma lui îi ţinea la 
distanță pe acești locuitori din Insulele Solomon, aceste umbre 
crepusculare ale unor boșimani din insula Guadalcanal. 

A venit și ziua când au apărut întinderile acoperite de ierburi. 
Brusc, parcă tăiată de sabia lui Dumnezeu, mânuită de 
Dumnezeu, jungla s-a terminat. Marginea ei, perpendiculară și 
neagră ca și infamia ei, avea vreo treizeci de metri de sus și 
până jos. Și, începând de la marginea ei, creștea iarba - 
mătăsoasă, blândă, gingașă, iarbă de păscut care ar fi încântat 
ochii și vitele oricărui om gospodar și care se întindea cât vedeai 
cu ochii, kilometri și kilometri de verdeață, până la șira spinării 
marii insule, lanţul de munţi impunători apăruţi în urma vreunui 
străvechi cataclism al pământului, crestaţi și săpaţi de ape, dar 
încă nu roși cu totul de ploile tropicale erozive. Dar iarba! S-a 
tăvălit prin ea vreo zece metri, și-a îngropat faţa în ea, a mirosit- 
o și s-a prăbușit într-o criză de plâns nestăpânit. 

Și, în timp ce el plângea, sunetul cel minunat s-a pornit să 
răsune - dacă a răsuna, s-a gândit el deseori de atunci încoace, 
era cuvântul potrivit prin care se putea descrie articularea unui 
sunet atât de vast și atât de emoţionant de blând. Era blând ca 
niciun alt sunet auzit vreodată. Era vast, cu o rezonanţă atât de 
puternică, încât ar fi putut fi scos doar de vreun monstru cu 
gâtlejul de bronz. Și iată că încă îl chema peste întinderea 
nesfârșită a savanei, și era ca o binecuvântare pentru spiritul lui 
îndelung chinuit și pustiit de durere. 

Își aminti cum zăcuse acolo în iarbă, cu obrajii uzi dar fără să 
mai suspine de plâns, ascultând sunetul și mirându-se că fusese 
cu putinţă să-l audă de pe plaja de la Ringmanu. Vreo anomalie 
a curenților de aer, reflectă el, făcuse posibil ca sunetul să fie 
purtat la o asemenea depărtare. Astfel de condiţii era posibil să 
nu mai apară în decursul a o mie de zile sau a zece mii de zile, 
dar unica zi în care se întâmplase fusese ziua când debarcase 


de pe vasul Nari pentru o cercetare de câteva ceasuri. Fusese 
interesat îndeosebi să găsească faimosul fluture de junglă, cu o 
deschidere de treizeci de centimetri între vârfurile aripilor, ca o 
catifea mohorâtă din cauza lipsei de culoare, așa cum era și 
întunecimea acoperișului, cu obiceiuri arboreale atât de semeţe, 
încât hălăduia numai prin acoperișul junglei și nu putea fi făcut 
să coboare de acolo decât cu un puternic foc de armă. Acesta 
era motivul pentru care Sagawa cărase arma de vânătoare de 
calibrul douăzeci. 

Două zile și nopţi își petrecuse târându-se peste acea fâșie de 
pământ cu iarbă. Îndurase multe suferinţe, dar urmărirea 
încetase la marginea junglei. Și ar fi murit de sete, dacă nu l-ar 
fi readus la viaţă o puternică furtună cu tunete în ziua a doua. 

Apoi apăruse Balatta. La umbra primului copac, acolo unde 
savana ceda locul desei junglei montane, se prăbușise aproape 
mort. La început, ea scosese un țipăt de plăcere la vederea 
neputinței lui și fusese pe punctul de a-i zdrobi ţeasta cu o 
creangă solidă din pădure, ca să ajungă la creier. Poate că 
totala lui neputinţă a fost cea care a atras-o și poate curiozitatea 
ei omenească a fost cea care a făcut-o să se abţină. In orice caz, 
ea s-a abținut, fiindcă el și-a deschis din nou ochii sub iminenţa 
loviturii și a văzut-o cum îl cerceta cu atenţie. Ceea ce o izbea la 
el erau ochii albaștri și pielea albă. Calmă, s-a așezat pe vine, a 
scuipat pe braţul lui și cu vârful degetelor i-a curățat murdăria 
adunată în decursul zilelor și nopţilor de noroi și de junglă, care-i 
întinau albeaţa iniţială a pielii. 

Totul îl izbise la ea în mod deosebit, deși nu era nimic 
convenţional în tot ce tăcea. Râse ușor aducându-și aminte, 
fiindcă ea fusese la fel de candidă în privinţa îmbrăcămintei ca 
și Eva înainte de apariţia frunzei de viţă. Pe vine și aplecată în 
același timp, cu membre asimetric dezvoltate, cu mușchi ca 
niște funii având parcă lungimea cordajului unei corăbii, cu 
cruste de murdărie nespălate din copilărie, cu excepţia unor 
averse întâmplătoare, ea era prototipul de femeie cel mai lipsit 
de frumuseţe pe care el, cu ochii unui om de știință, îl cercetase 
vreodată. Sânii îi trădau în același timp maturitatea și tinereţea 
și, dacă nu prin altceva, sexul său era precizat prin unica 
podoabă cu care era gătită, și anume o coadă de porc vârâtă 
printr-o gaură din lobul urechii ei stângi. Atât de recent fusese 
tăiată coada porcului, încât sângele din ea, neînchegat și încă 


prelingându-se, i se usca pe umăr asemenea picăturilor de 
ceară dintr-o lumânare. Dar faţa ei! Un complex de trăsături ca 
de maimuţă, răsucite și zbârcite, întrerupte de niște nări 
mongoloide îndreptate în sus, spre cer, de o gură care se curba 
pornind de la o buză superioară uriașă și dispărea precipitat într- 
o bărbie retrasă, precum și de niște ochi iscoditori și plângăcioși, 
care clipeau așa cum clipesc ochii locatarilor unor cuști de 
maimuțe. 

Nici măcar apa pe care i-a adus-o într-o frunză din pădure, 
nici ciozvârta de friptură de porc, străveche și pe jumătate 
putrezită, nu au putut compensa în vreun chip hidoșenia ei 
grotescă. Atunci când ciugulise din mâncare timp de câteva 
minute, își ţinuse ochii închiși ca să nu o vadă, deși ea îl silea tot 
timpul să și-i deschidă ca să se zgâiască la albastrul lor. Apoi 
survenise sunetul. Mai aproape, mult mai aproape decât știa el 
că este, și mai știa la fel de bine că, în ciuda drumului istovitor 
pe care-l făcuse, sunetul se afla totuși la o depărtare de multe 
ceasuri. Efectul sunetului asupra ei fusese surprinzător. Se 
făcuse mică sub el, cu faţa întoarsă într-o parte, gemând și 
clănţănind din dinţi de spaimă. Dar, după ce sunetul își trăise 
viaţa lui deplină de un ceas, el închise ochii și adormi cu Balatta 
veghindu-l și înlăturând muștele. 

Când s-a trezit, era noapte și ea plecase. Dar conștient că își 
recăpăta vigoarea, și, de asemenea că, inoculat cum era cu 
otrava ţânţarilor, avea să mai sufere și mai departe de 
inflamare, închisese ochii și dormise neîntors până la răsăritul 
soarelui. Puțin mai târziu, Balatta se întorsese, aducând cu ea 
vreo cinci-șase femei care, oricât de urâte ar fi fost, nu erau în 
mod evident atât de urâte ca ea. Prin felul cum se purta, a lăsat 
să se înțeleagă că îl considera achiziția ei, proprietatea ei, și 
mândria cu care îl arăta ar fi fost ridicolă, dacă situaţia n-ar fi 
fost atât de disperată. 

Mai târziu, după ceea ce pentru el fusese o călătorie 
îngrozitoare de câţiva kilometri, când s-a prăbușit în faţa casei 
duhurilor la umbra arborelui de pâine, ea își dezvăluise cu mare 
însuflețire gândurile privind dreptul ei de posesie asupra lui. 
Ngurn, pe care Basset avea să-l cunoască mai târziu în calitate 
de șaman, de preot sau de vraci al satului, ceruse capul său. 
Câţiva dintre oamenii-maimuţă ce rânjeau și hămăiau, cu toţii la 
fel de despuiaţi și cu înfățișare la fel de bestială ca și Balatta, îi 


voiau trupul pentru a-l frige la cuptor. În momentul acela, el nu 
le înțelegea limbajul, dacă prin denumirea de limbaj s-ar putea 
înnobila sunetele grosolane pe care le scoteau pentru a 
reprezenta idei. Basset însă înţelesese pe deplin subiectul 
dezbaterii, îndeosebi atunci când bărbaţii îi apăsau, îi 
împungeau cu degetul și îi pipăiau carnea ca și cum el ar fi fost 
o simplă marfă în prăvălia unui măcelar. 

Balatta pierduse rapid dezbaterea, când s-a întâmplat 
accidentul. Unul dintre bărbaţi, examinând din curiozitate pușca 
de vânătoare a lui Basset, a ajuns să tragă cocoșul și să apese 
pe trăgaci. Reculul patului puștii în stomacul acelui om nu 
fusese cea mai cumplită urmare, fiindcă forța împușcăturii, la 
distanța de un metru, spulberase complet capul unuia dintre 
participanţii la dezbateri. 

Până și Balatta se alătură celor care o luaseră la fugă, și, 
înainte ca ei să se întoarcă, Basset, cu simţurile deja ameţite din 
pricina febrei ce punea stăpânire pe el, reintrase în posesia 
armei. După care, cu toate că îi clănțăneau dinţii în gură din 
cauza frigurilor, iar ochii săi abia mai vedeau din cauza 
vertijului, s-a înverșunat să nu-și piardă cu totul cunoștința atâta 
vreme cât îi putea intimida pe boșimani prin simpla vrajă a 
busolei, a ceasului, a lupei convergente și a chibriturilor. In cele 
din urmă, printr-un gest solemn, subliniat într-un moment de 
cumpănă și de groază, ucisese un purcel cu un foc de armă și 
imediat leșinase. 

Basset își arcui mușchii braţului, căutând parcă să stoarcă ce 
dram de putere se mai putea afla într-o asemenea slăbiciune și 
se ridică încet, clătinându-se. Era înspăimântător de emaciat; 
totuși, în timpul diferitelor convalescenţe din multele luni ale 
îndelungatei sale boli, nu-și refăcuse niciodată forțele în aceeași 
măsură ca de data aceea. Lucrul de care se temea era o altă 
recidivă, așa cum i se mai întâmplase deseori. Fără 
medicamente, neavând nici măcar chinină, reușise până atunci 
să scape cu viaţă dintr-o combinaţie alcătuită din cele mai 
pernicioase și mai maligne febre paludice și din boala urinei 
negre. Dar cât mai putea oare să reziste? Asta era veșnica 
întrebare pe care și-o punea. Întrucât, ca om de știință autentic 
ce era, își pusese în gând să nu moară până ce nu va dezlega 
taina sunetului. 


Sprijinindu-se într-un toiag, clătinându-se, făcu cei câţiva pași 
până la casa duhurilor, unde moartea și Ngurn domneau în 
întuneric. Casa duhurilor era aproape la fel de infam de 
întunecată și duhnea a rău ca și jungla - după părerea lui 
Basset. Totuși acolo îl putea găsi de obicei pe vechiul său amic 
și flecar, Ngurn, mereu dornic să stea la povești sau la o tacla, în 
timpul cât şedea în cenușa morţii și, la fum încet rotea cu 
dibăcie capetele omeneşti atârnate de căpriori pentru 
conservare. Fiindcă, în intervalul de mai multe luni cât fusese 
conștient în timpul lungii sale boli, Basset își însușise simplitatea 
psihologică și dificultăţile lingvistice ale limbajului folosit de 
tribul lui Ngurn, al Balattei și al lui Gngngn - acesta din urmă 
tânărul șef netot care era condus de Ngurn și care, șopteau 
gurile rele, era fiul lui Ngurn. 

— Va vorbi Cel Roșu astăzi? întrebă Basset, de-acum atât de 
obișnuit cu ocupaţia înfiorătoare a bătrânului, încât devenise 
chiar interesat de felul cum mergea conservarea prin afumare. 

Cu ochiul unui expert, Ngurn examina capul la care lucra. 

— Vor mai trece zece zile până să pot spune „terminat”, zise 
el. Niciun om nu a mai aranjat vreodată capete ca astea. 

Basset zâmbi în sinea sa, văzând că pe bătrân nu-l prea 
trăgea inima să discute cu el despre Cel Roșu. Așa se 
întâmplase mereu. Niciodată, cu niciun chip, nici Ngurn nici 
vreun alt membru al ciudatului trib nu a scăpat cea mai vagă 
aluzie la vreo însușire fizică a Celui Roșu. Cel Roșu trebuia să fi 
fost o entitate fizică, pentru a putea să emită sunetul cel 
minunat, și cu toate că era numit Cel Roșu, Basset nu era sigur 
că roșul reprezenta culoarea lui. Destul de roșii erau faptele și 
puterile lui, oricât de abstracte ar fi fost firele pe care le-a prins 
el. Cel Roșu, îl informase Ngurn, nu numai era mai bestial decât 
zeii triburilor vecine, mereu însetat de sângele roșu al 
sacrificiilor de vieți omenești, dar înșiși zeii vecini erau sacrificați 
și torturați în faţa lui. El era zeul a douăsprezece sate aliate la 
fel ca acesta, care era satul central și dominant al federaţiei. 
Datorită Celui Roșu, multe sate aliate fuseseră devastate și chiar 
în întregime nimicite, prizonierii fiind sacrificați cu toţii. Acest 
lucru era adevărat astăzi și el se întindea înapoi în istoria veche 
transmisă din gură în gură de-a lungul generaţiilor. 

Atunci când el, Ngurn, fusese un bărbat tânăr, triburile de 
dincolo de ţinuturile cu iarbă făcuseră o incursiune războinică. In 


timpul contra-atacului, Ngurn și luptătorii săi luaseră mulţi 
prizonieri. Numai dintre copii, peste o sută au fost goliţi de vii de 
sânge în fața Celui Roșu și mulţi, cu mult mai mulţi bărbaţi și 
femei. 

Tunătorul era un alt nume folosit de Ngurn pentru misterioasa 
zeitate. El mai era numit și Strigătul Răsunător, Glăsuitorul 
Zeiesc, Gâtlej de Pasăre, Cel cu Gâtlejul Dulce ca Gâtlejul Păsării 
de Miere, Cântărețul Soarelui și Cel Născut din Stele. 

De ce Cel Născut din Stele? Zadarnic l-a tot iscodit Basset pe 
Ngurn. Potrivit spuselor acestui vraci, Cel Roșu existase 
dintotdeauna, exact acolo unde era și în prezent, veșnic cântând 
și tunându-și voința asupra oamenilor. Insă tatăl lui Ngurn, 
înfășurat într-o rogojină de iarbă putrezită și atârnând încă 
deasupra capetelor lor, printre căpriorii afumaţi ai casei 
duhurilor, susţinuse altceva. Acel înțelept răposat era convins că 
Cel Roșu venea din noaptea plină de stele, altminteri de ce - așa 
argumenta el - cei bătrâni și uitaţi i-ar fi dat numele de Cel 
Născut din Stele? Basset nu putea să nu recunoască soliditatea 
acestei argumentări. Însă Ngurn susţinea că de-a lungul multor 
ani din lunga sa viaţă, în care cercetase cu atenţie multe nopţi 
înstelate, încă nu găsise vreo stea pe pământul cu ierburi sau în 
adâncul junglei - deși le căutase. E adevărat, văzuse stele 
căzătoare (asta ca răspuns la contra-argumentele lui Basset); 
dar văzuse de asemenea și fosforescența produsă de lăstarii 
unor fungoizi, de carnea putrezită și de licurici în nopţile 
întunecate, precum și flăcările unor incendii de pădure și ale 
unor nuci-lumânare aprinse; totuși ce deveneau flacăra, 
dogoarea și strălucirea odată ce ele arseseră, se încinseseră și 
străluciseră? Răspuns: niște amintiri, simple amintiri și atât, ale 
unor lucruri care au încetat să mai existe, asemenea amintirilor 
unor acuplări petrecute cândva, ale unor petreceri uitate, ale 
unor dorinţe care au fost duhurile unor dorinţe, luând foc, 
izbucnind în vâlvătăi, arzând, totuși fără a reuși să se 
împlinească într-o ușurare și o satisfacţie. Unde era pofta de 
ieri? Dar carnea friptă a porcului sălbatic pe care săgeata 
vânătorului nu a reușit să-l ucidă? Dar fecioara, nemăritată și 
moartă, înainte ca tânărul bărbat s-o cunoască? 

O amintire nu era o stea, a fost contra-argumentul lui Ngurn. 
Cum ar putea o amintire să fie o stea? In plus, după o viaţă 
îndelungată, el încă observa cerul nopţii cu stele care rămânea 


neschimbat. Nu remarcase niciodată absenţa fie și a unei 
singure stele de la locul ei obișnuit. În afară de asta, stelele erau 
foc, iar Cel Roșu nu era foc - această ultimă dezvăluire 
involuntară nu-i spunea lui Basset nimic. 

— Va vorbi oare Cel Roșu mâine? întrebă el. 

Ngurn ridică din umeri drept răspuns. 

— Dar poimâine? - Dar răspoimâine? insistă Basset. 

— Mi-ar plăcea să-ţi conserv capul, schimbă Ngurn subiectul. 
E diferit față de orice alt cap. Niciun duh nu are un astfel de cap. 
Şi apoi, l-aș conserva ca lumea. M-aș ocupa de el luni și luni de 
zile. Lunile pe cer ar veni și ar pleca, iar fumul ar fi foarte domol 
și aș aduna eu însumi materialele pentru afumare. Pielea nu ar 
avea o zbârcitură. Ar fi la fel de netedă ca pielea ta de astăzi. 

Se ridică în picioare și, de pe căpriorii plini de funinginea de la 
afumarea nenumăratelor capete, unde ziua era doar beznă, luă 
un pachet învelit în rogojină și începu să-l desfacă. 

— E un cap asemănător cu al tău, zise el, dar e prost 
conservat. 

Basset își ciulise urechile la aluzia că era vorba de capul unui 
alb; fiindcă trecuse vreme îndelungată de când ajunsese la 
concluzia că acești locuitori ai junglei, din partea cea mai 
centrală a marii insule, nu avuseseră niciodată de-a face cu 
oamenii albi. Bineînţeles că îi găsise neștiutori de engleza din 
insule, aproape universală în sud-vestul Pacificului. 

Nu auziseră nici de tutun, nici de praful de pușcă. Cele câteva 
preţioase cuțite, făcute din fier balot, și cele câteva și mai 
prețioase tomahawk-uri, făcute din niște toporiști ieftine din 
comerţ, presupusese că le capturaseră în război de la boșimanii 
din jungla de dincolo de ţinuturile cu iarbă, și că aceștia, la 
rândul lor, le dobândiseră de la oamenii apei sărate, care trăiau 
în apropierea plajelor de coral ale țărmului și care ocazional 
intrau în contact cu oamenii albi. 

— Oamenii din alte părţi nu știu să pună capete la păstrare, 
explică bătrânul Ngurn, în timp ce scotea din rogojina murdară 
și punea în mâinile lui Basset un cap fără nicio îndoială de om 
alb. 

Că era vechi nu exista niciun dubiu; că era alb o dovedea 
părul blond. Ar fi putut jura că aparținuse cândva unui englez, și 
încă unui englez din alte vremuri, ţinând seama de cerculeţele 
grele din aur care îi atârnau încă de lobii uscați ai urechilor. 


— Deci capul tău... se întoarse vraciul la tema sa favorită. 

— Îți spun eu cum facem, îl întrerupse Basset, căruia îi venise 
o nouă idee. Când am să mor, am să te las să te îngrijești de 
capul meu, dacă mă lași mai întâi să-l văd pe Cel Roșu. 

— Voi avea oricum capul tău când vei muri, îi respinse Ngura 
propunerea. Adăugă apoi, cu francheţea brutală a sălbaticului: 
în afară de asta, tu nu mai ai mult de trăit. Eşti aproape mort 
acum. Te vor lăsa tot mai mult puterile. Nu peste multe luni te 
voi avea aici învârtindu-te și tot învârtindu-te în fum. E plăcut, în 
după-amiezile lungi, să învârți capul cuiva pe care l-ai cunoscut 
bine, așa cum te cunosc eu pe tine. Și am să-ţi vorbesc și am 
să-ţi spun multele taine pe care vrei să le cunoști. Lucru care nu 
va mai avea importanţă, fiindcă tu vei fi mort. 

— Ngurn, îl ameninţă Basset brusc înfuriat. Îl știi pe Trăsnetul 
Prunc de Fier care este al meu. (Apelativul se referea la pușca 
sa atotputernică și atotîngrozitoare.) Te pot ucide oricând și 
atunci nu-mi vei avea capul. 

— Tot aia e, Gngngn sau altcineva dintre oamenii mei îl va 
avea, îl asigură Ngurn cu blândeţe. Și tot așa se va învârti și se 
va tot învârti aici, în casa duhurilor, în fum. 

lar Basset recunoscu în sinea lui că era învins în discuţie. 

Ce anume era Cel Roșu? - s-a întrebat Basset de o mie de ori 
în cursul săptămânii următoare, în timp ce părea să-și recapete 
forţele. Care era sursa sunetului celui minunat? Ce anume era 
Cântărețul Soarelui, Cel Născut din Stele, acea misterioasă 
zeitate, cu o purtare la fel de bestială ca și a celor cu capete 
negre și ciudate și ca a acelor bestii omenești cu chipuri de 
maimuțe care îl venerau, și ale cărei cântări și porunci dulci 
precum argintul și mugitoare ca taurul el le auzise de atâta 
vreme de la o depărtare interzisă? Pe Ngurn nu reușise să-l 
corupă cu inevitabila conservare a capului său atunci când va fi 
murit. Gngngn, imbecil și șef cum era, era prea nerod și prea 
aflat sub influenţa lui Ngurn, pentru a fi luat în considerare. Mai 
rămânea Balatta, care, din ziua când l-a găsit și îi ţinea cu de-a 
sila ochii deschiși asupra hidoșeniei ei feminine, grotești, nu 
încetase să-l adore. Era femeie, iar el aflase de multă vreme că 
singura cale de a învinge, slujindu-se de trădarea ei față de trib, 
era cea care trecea prin inima ei de femeie. 

Basset se respecta. Nu-și revenise niciodată din oroarea 
iniţială produsă de sluţenia Balattei ca femeie. Până și acasă, în 


Anglia, chiar și în perioadele cele mai bune, farmecul femeii nu 
fusese niciodată la mare preț în ochii lui. Totuși acum, în mod 
hotărât, așa cum poate să facă doar un bărbat în stare să se 
sacrifice pentru cauza științei, decise să nu mai ţină seama de 
fineţea și de delicateţea propriei sale firi, făcând dragoste cu 
boșimana aceea neînchipuit de respingătoare. 

Se cutremură de silă, dar cu faţa întoarsă într-o parte își 
ascunse grimasele și abia își stăpâni sila când îi cuprinse cu 
braţele umerii având cruste de murdărie și când simţi pe ceafa 
și pe obraz contactul cu părul ei creţ, cu damf de ulei rânced. 
Dar el aproape că scoase un țipăt când ea se abandonă cu totul 
acestei mângâieri chiar din prima clipă, strâmbându-se, strigând 
vorbe nearticulate și scoțând mici sunete de plăcere, ciudate, 
gâlgâite, ca de porc. Era prea mult. lar următorul lucru pe care l- 
a făcut în ciudata lui relație amoroasă a fost s-o ducă la râu și s- 
o spele ca lumea. 

Începând de atunci, s-a dedicat ei ca un adevărat băiat de la 
ţară, atât de des și atât de mult timp cât îi permitea voinţa lui 
trecând peste repulsie. Dar în privinţa căsătoriei, despre care ea 
aducea cu ardoare vorba, cu stricta respectare a cutumei 
tribale, el ezita. Din fericire, regula tabuului era puternică în 
cadrul tribului. Astfel, de pildă, Ngurn nu putea să atingă os, 
carne sau piele de crocodil. Acest lucru fusese stabilit la 
nașterea sa. Lui Gngngn i se interzisese să fie vreodată atins de 
vreo femeie. O astfel de pângărire, dacă se întâmpla să aibă loc, 
putea fi ispășită doar prin moartea femeii ofensatoare. Acest 
lucru se întâmplase o dată, de la venirea lui Basset, când o 
fetiță de nouă ani, alergând în joaca ei, s-a împiedicat și a căzut 
lovindu-se de șeful sacru. lar fetița nu a mai fost văzută. In 
șoaptă, Balatta i-a spus lui Basset că fetița se aflase trei zile și 
trei nopţi supusă morții în fața Celui Roșu. Cât despre Balatta, 
fructul de pâine era tabu pentru ea. Drept pentru care Basset 
era recunoscător: tabuul ar fi putut să fie apa. 

Pentru sine, el a inventat un tabu special. Se putea căsători, 
explică el, doar atunci când Crucea Sudului se înălța cel mai 
mult în drumul ei pe cer. Pricepându-se la astronomie, câștiga 
astfel o păsuire de nouă luni și era convins că în acest răstimp 
avea fie să moară, fie să evadeze spre coastă, cunoscând totul 
despre Cel Roșu și despre sursa glăsuirii minunate a Celui Roșu. 
La început, el și l-a închipuit pe Cel Roșu ca fiind vreo statuie 


colosală, asemenea celei a lui Memnon, ajungând să glăsuiască 
în anumite condiţii de temperatură la lumina soarelui. Dar 
atunci când, după un raid al războinicilor, un grup de prizonieri a 
fost adus și sacrificiul a avut loc noaptea, pe timp de ploaie, 
când soarele nu putea să joace niciun rol, iar Cel Roșu a fost mai 
în voce ca de obicei, Basset a renunţat la această ipoteză. 

În compania Balattei, uneori însoţiţi de bărbaţi și de grupuri 
de femei, avea libertatea de a hoinări prin junglă în trei 
cvadrante din compas. Dar al patrulea cvadrant, care cuprindea 
sălașul ascuns al Celui Roșu, era tabu. El a arătat o dragoste 
mai aprinsă faţă de Balatta - de asemeni s-a îngrijit ca ea să se 
spele singură mai des. Cum ea reprezenta eternul feminin, era 
în stare de orice trădare de dragul iubirii. Și, cu toate că 
vederea ei îi provoca greață, iar contactul cu ea îl ducea la 
disperare, deși nu putea scăpa de sluțenia ei nici în coșmarurile 
lui datorate obsesiei, totuși el era conștient de adevărul cosmic 
al sexului care o însufleţea și care făcea ca propria ei viaţă să 
însemne mai puţin decât fericirea iubitului ei, cu care spera să 
se căsătorească. Julieta sau Balatta? Unde era deosebirea de 
esență? Blândul și gingașul produs al ultra-civilizaţiei, sau 
prototipul animalic apărut cu o sută de mii de ani înaintea ei? - 
Nu exista nicio deosebire. 

Basset era în primul rând un om de știință, în al doilea rând 
un umanist. În inima insulei Guadalcanal, el supuse povestea de 
dragoste unui test, așa cum ar fi testat vreo reacţie chimică în 
laborator. Își spori ardoarea prefăcută faţă de boșimană, sporind 
în același timp caracterul imperios al voinţei de a o face să 
dorească să-l privească pe Cel Roșu faţă-n faţă. Era vechea 
poveste, recunoscu el, care spune că femeia trebuie să 
plătească, și totul s-a petrecut într-o zi când s-a întâmplat să 
prindă împreună un peștișor negru, neclasificat și fără nume, 
lung de vreo doi-trei centimetri, jumătate ţipar și jumătate cu 
solzi, plin de icre aurii ca de somon, care trăia în apă dulce și 
care era considerat, crud și necurăţat, proaspăt sau putrezit, o 
delicatesă nemaipomenită. Întinsă pe burtă în noroiul ce 
acoperea solul putrid al junglei, Balatta se aruncă, apucându-l 
cu mâna de glezne, sărutându-i picioarele și scoțând niște 
sunete ca niște plescăieli care-l făcură să se înfioare din cap 
până-n picioare. Ea îl imploră s-o ucidă mai degrabă decât să-i 
pretindă această dovadă extremă a iubirii. l-a vorbit despre 


pedeapsa încălcării tabuului privitor la Cel Roșu - o săptămână 
de tortură, pe viu, ale cărei detalii ea le urlă cu faţa vârâtă în 
noroi, până ce el realiză că era încă un novice în cunoașterea 
grozăviilor pe care omul era în stare să le aplice omului. 

Totuși Basset insistă să i se satisfacă voința de bărbat, pe 
riscul femeii, pentru a putea să dezlege misterul cântării Celui 
Roșu, cu toate că ea ar fi urmat să fie ucisă lent, în chinuri 
înfiorătoare și urlând. Balatta, femeie fiind, cedă. Îl conduse în 
cvadrantul interzis. Un munte abrupt, înălțându-se dinspre nord 
pentru a se întâlni cu o apariţie similară dinspre sud, gâtuiau 
pârâul în care pescuiseră ei într-un defileu adânc și întunecat. 
După aproape doi kilometri de-a lungul defileului, drumul începu 
să urce abrupt până ce trecură peste o șa din calcar brut, care-i 
atrase privirea de geolog. Tot urcând, deși el făcea opriri dese 
din cauza slăbiciunii fizice evidente, escaladară înălțimi 
acoperite de păduri, până când ajunseră pe un platou înalt. 
Basset recunoscu în alcătuirea compoziţiei lui nisip vulcanic și 
era convins că un magnet portabil ar fi putut capta o încărcătură 
bună din granulele ascuţite pe care călca. 

lar apoi, ţinând-o pe Balatta de mână și ducând-o mai 
departe, ajunse la acel lucru - o groapă enormă, în mod evident 
artificială, în mijlocul platoului. Istoria veche, Instrucţiunile 
pentru Navigaţia pe Mările Sudului, zeci de date și de 
semnificaţii reţinute de memorie, iuți și furioase, ţâșniră prin 
creierul lui. Mendana fusese cel care descoperise insulele și le 
numise ale lui Solomon, fiind convins că găsise minele fabuloase 
ale acelui rege. S-a râs de credulitatea copilărească a bătrânului 
navigator și iată că acum el însuși, Basset, stătea pe marginea 
unei excavații întru totul asemănătoare cu exploatările de 
diamante din Africa de Sud. 

Dar lucrul acela pe care îl cerceta de sus cu privirea nu avea 
nicio legătură cu diamantul. Mai degrabă era o perlă, cu 
profunzimile irizării unei perle dar având o dimensiune pe care 
toate perlele de pe pământ topite de timp în una singură nu ar fi 
putut-o atinge și având o culoare nevisată de nicio perlă sau de 
orice altceva pentru acea materie, fiindcă era culoarea Celui 
Roșu. Şi Basset știu pe loc că era vorba de însuși Cel Roșu. O 
sferă desăvârșită, cu un diametru de două sute bune de metri, 
al cărei vârf se afla la o sută de metri sub nivelul marginii. El 
asemui calitatea culorii acelui lucru cu un smalţ. Intr-adevăr, 


socoti că era un fel de lac, aplicat de om, dar un lac prea 
miraculos de măiestrit ca să fi fost fabricat de populaţia de 
boșimani. Mai strălucitor decât roșul cireșii, abundența culorii lui 
dădea impresia de roșu clădit peste roșu. Scânteia și se iriza în 
lumina soarelui parcă licărind de sub straturi și straturi de roșu. 

Balatta se strădui zadarnic să-l facă să nu coboare. Se aruncă 
în noroi dar, când el continuă să coboare pe cărarea ce mergea 
în spirală pe peretele gropii, ea îl urmă, făcându-se mică și 
scâncind de teroare. Faptul că acea sferă roșie fusese cizelată 
ca un lucru de mare precizie, era evident. Luând în considerare 
numărul mic al membrilor celor douăsprezece sate federate, 
precum și uneltele și metodele lor primitive, Basset era convins 
că truda unor generaţii fără număr cu greu ar fi putut realiza 
acea excavaţie enormă. 

Descoperi că fundul gropii era tapetat cu oseminte omenești, 
printre care, dezmembraţi și desfiguraţi, zăceau zei ai satelor, 
din lemn și din piatră. Unii, acoperiţi cu figuri și desene totemice 
obscene, erau ciopliţi din trunchiuri de copac viguroase, cu 
lungimi între paisprezece și șaptesprezece metri. El remarcă 
absenţa zeului rechin și a zeului țestoasă, atât de răspândiţi prin 
satele de pe coastă, și fu uimit de recurenţa constantă a 
motivului căștii. Ce știau acești sălbatici din junglă, din inima 
întunecată a insulei Guadalcanal, despre căști? Oare luptătorii 
greu înarmaţi ai lui Mendana purtaseră căști și pătrunseseră 
până aici cu secole în urmă? Și dacă nu, atunci de unde 
preluaseră boșimanii motivul? 

Înaintând peste talmeş-balmeșul de zei și de oseminte, cu 
Balatta scâncind la picioarele lui, Basset intră în umbra Celui 
Roșu și înaintă sub ieșindul lui gigantic până ce îl atinse cu 
vârful degetelor. Nici vorbă de vreun smalţ. Nici suprafaţa nu 
era netedă așa cum ar fi fost dacă era lăcuită. Dimpotrivă, era 
striată și plină de ciupituri, având ici-colo pete ca niște urme de 
încălzire puternică și de topire. De asemenea, substanţa din 
care era alcătuit era metalică, deși nu semăna cu niciun metal 
sau cu vreo combinaţie de metale pe care le cunoscuse el 
vreodată. Cât despre culoare, el se convinse că nu fusese 
aplicată. Era culoarea intrinsecă a metalului însuși. 

Își trecu vârful degetelor, care până în acel moment stătuseră 
nemișcate, peste suprafaţă și simţi cum întreaga sferă gigantică 
se însufleţea, prindea viaţă și îi răspundea. Era ceva de 


necrezut! O atingere atât de ușoară pe o masă atât de imensă! 
Totuși se înfiora sub mângâierea ușoară a degetelor în vibrații 
ritmice care deveneau șoapte și foșnete și murmure ale unui 
sunet - dar ale unui sunet atât de diferit atât de slab, încât era 
un șuier abia pâlpâind; atât de suav încât era înnebunitor de 
dulce, sunând precum un corn vrăjit al zânelor, în cele din urmă 
neputând fi asemuit de Basset decât cu zvonul vreunui clopot al 
zeilor, ajuns pe pământ din spaţiul cosmic. 

li aruncă Balattei o privire rapidă și întrebătoare, dar vocea 
Celui Roșu, pe care el îl evocase, o azvârlise cu faţa la pământ, 
tânguindu-se printre oseminte. El se întoarse să contemple 
lucrul cel miraculos. Era gol pe dinăuntru și nu era făcut din 
niciun metal cunoscut pe pământ, fu concluzia sa. Purta pe 
drept numele de Cel Născut din Stele, dat de cei din vremurile 
vechi. Numai din stele ar fi putut să vină și nu era un lucru 
întâmplător. Era o creaţie a strădaniei și inteligenţei. O 
asemenea perfecţiune a formei, faptul că era în mod cert gol pe 
dinăuntru, nu puteau fi rodul unei simple întâmplări. Era 
indubitabil creaţia unor inteligenţe, depărtate și de neînchipuit, 
care prelucrau la modul fizic metalele. Privea la el cu uluire, cu 
mintea străbătută de fulgerările unor ipoteze ce încercau să 
explice motivele pentru care acel călător de departe se 
aventurase prin noaptea spaţiului cosmic, își croise drum printre 
stele și acum se înălța în faţa lui și deasupra lui, dezgropat cu 
răbdare de niște antropofagi, ciupit și smălţuit de baia lui de 
flăcări din două atmosfere. 

Dar culoarea era oare un smalţ rezultat din acţiunea 
temperaturii înalte asupra vreunui metal obișnuit? Sau era o 
calitate intrinsecă a metalului însuși? Împunse cu vârful 
briceagului pentru a testa compoziţia materialului. Instantaneu, 
întreaga sferă izbucni într-o șoaptă puternică, într-un protest 
tăios, aproape vibrând minunat, dacă s-ar putea imagina o 
șoaptă care să vibreze, acum înălțându-se, acum coborând, cele 
două extreme ale registrului sonor amenințând să închidă cercul 
și să se contopească în tunetul mugitor pe care el îl auzise atât 
de des de la o depărtare imposibilă. 

Uitând de orice prudenţă, de însăși viaţa lui care era în joc, 
vrăjit de minunea obiectului inimaginabil și inexplicabil, ridică 
briceagul pentru a lovi mai cu forţă printr-o mișcare mai largă, 
dar fu oprit de Balatta. Ea se ridicase în genunchi într-o agonie a 


groazei, strângându-și genunchii cu mâinile și implorându-l să 
înceteze. În dorința ei aprigă de a-l impresiona, își vâri 
antebraţul între dinţi și se mușcă până la os. 

El abia de-i observă gestul, cu toate că dădu automat 
ascultare instinctelor sale mai blânde și renunţă la lovitura de 
cuţit. In ochii lui, viaţa se micșorase la dimensiuni microscopice 
în faţa acestui colosal mesager al unei vieţi superioare, venit din 
depărtările universului sideral. O îmboldi ca pe un câine cu 
călcâiul pe mica boșimană slută ca să se ridice în picioare și o 
sili să-l urmeze într-un înconjur al bazei. După o scurtă bucată 
de drum, dădu peste niște orori. Printre altele, recunoscu chiar, 
uscate de soare, rămășițele fetiţei de nouă ani, care încălcase 
întâmplător tabuul șefului Gngngn. Și, printre rămășițele celor 
răposaţi, întâlni și rămășițele unuia care nu decedase încă. 
Adevărul este că boșimanii se definiseră pe ei înșiși prin numele 
de Cel Roșu, văzând în el propria lor imagine pe care se 
străduiau s-o împace și s-o îmbuneze prin asemenea ofrande 
roșii. 

Continuându-și turul, călcând tot timpul peste oseminte și 
peste imagini de oameni și zei care constituiau pardoseala 
acestui străvechi osuar de sacrificiu, el dădu peste dispozitivul 
cu ajutorul căruia Cel Roșu era capabil să-și trimită chemarea, 
cântând-o cu glas de tunet peste fâșiile de junglă și de savană 
până la plaja depărtată de la Ringmanu. Era simplu și primitiv, 
așa cum era și artificiul desăvârșit al Celui Roșu. Un stâlp mare, 
lung de vreo cincisprezece metri, împodobit cu semnele unor 
superstiții vechi de secole, purtând încrustate pe el dinastiile 
unor zei, fiecare suprapus, fiecare purtând cască, fiecare șezând 
în gura deschisă a unui crocodil, stâlp atârnat cu ajutorul unor 
funii, pe care se răsuceau plante parazite cățărătoare, de vârful 
unui tripod alcătuit din trei trunchiuri mari de copaci, purtând și 
ei încrustate schiţele rânjinde și grotești ale concepţiilor 
moderne ale omului despre artă și zeitate. De impresionantul 
stâlp atârnau funii cu noduri asupra cărora oamenii puteau să 
exercite o forță direcționată. Asemenea unui berbece, acest 
stâlp putea fi lansat perpendicular spre puternica sferă irizată în 
roșu. 

Acesta era locul unde Ngurn oficia și funcţiona din punct de 
vedere religios, în folosul său și al celor douăsprezece triburi de 
sub conducerea sa. Basset râse în hohote, aproape ca un nebun, 


la gândul că acest mesager miraculos, după ce a străbătut 
graţie inteligenţei spaţiul cosmic, a putut să cadă într-un bastion 
al boșimanilor, fiind venerat de niște sălbatici asemănători cu 
maimuţele, mâncători de oameni și vânători de capete. Era ca și 
cum Cuvântul lui Dumnezeu ar fi căzut în smârcul împuţit ce 
umple prăpastia din fundul iadului; ca și cum Poruncile lui 
lehova săpate în piatră ar fi fost prezentate maimuţelor din 
cușca maimuţelor de la grădina zoologică; ca și cum Predica de 
pe Munte ar fi fost rostită în vacarmul dintr-o casă de nebuni. 

Săptămânile se scurgeau cu încetineală. După alegerea sa, 
Basset își petrecea nopţile pe podeaua plină de cenușă a casei 
duhurilor, sub capetele veșnic rotitoare care se conservau lent. 
Motivul era că aici era tabu sexul femeiesc, inferior și, prin 
urmare, se putea ascunde de Balatta, care ca amantă devenea 
tot mai insistentă și mai periculoasă, pe măsură ce Steaua 
Sudului se înălța tot mai sus pe cer, marcând astfel apropierea 
nunţii ei. Zilele, Basset și le petrecea într-un hamac întins la 
umbra marelui arbore de pâine din faţa casei duhurilor. Mai 
interveneau unele pauze în acest program, când, cufundat în 
somnul letargic din timpul crizelor de febră devastatoare, zăcea 
zile și nopţi la rând în casa capetelor. Se străduia mereu să lupte 
cu febra, să trăiască, să continue să trăiască, să prindă tot mai 
multă putere până în ziua când avea să fie destul de puternic 
pentru a înfrunta fâșia de savană și centura de junglă de dincolo 
de ea, și pentru a învinge ajungând la plajă și la vreun vas venit 
după mână de lucru, la vreun keci sau schooner specializate în 
transportul clandestin de sclavi, și mai departe la civilizaţie, 
până la cei cărora le putea duce vestea despre mesajul din alte 
lumi care zăcea, având parte de veneraţia întunecată a unor 
oameni-animale, în inima neagră din centrul centrului insulei 
Guadalcanal. 

In alte nopţi, zăcând până târziu sub arborele de pâine, 
Basset petrecea lungi ceasuri urmărind cum dispăreau lent 
stelele înspre apus, în spatele zidului negru al junglei, unde 
aceasta fusese împinsă înapoi de luminișul din jurul satului. 
Posedând mai mult decât niște simple cunoștințe superficiale de 
astronomie, el se deda plăcerii unui om bolnav, făcând 
speculaţii în privinţa locuitorilor de pe planetele nevăzute ale 
acelor sori incredibil de depărtaţi; spre a vizita casele de lumină 
ale acelora, viaţa a ieșit în afară, vizitator timid, din criptele 


întunecate ale materiei. Nu putea concepe o limită a timpului, 
după cum nu-și putea imagina nici mărginirea spaţiului. Niciun 
fel de speculaţii subversive legate de radiu nu-i zdruncinaseră 
credinţa științifică solidă în conservarea energiei și în 
indestructibilitatea materiei. Dintotdeauna și pentru totdeauna 
trebuie să fi existat stelele. Și, cu siguranţă, în acea frământare 
cosmică, toate trebuiau să fie asemănătoare prin comparaţie, 
din aceeași substanţă ori substanţe, abstracţie făcând de 
capriciile plămădirii. Toate trebuie să se supună ori să dea 
naștere acelorași legi care au guvernat neabătut întreaga 
experienţă a omului. Prin urmare, argumenta și conchidea el, 
planetele și viaţa trebuie să constituie apanaje ale tuturor 
sorilor, așa după cum ele constituiau apanaje ale unui anumit 
soare din propriul lui sistem solar. 

Chiar în timp ce el zăcea aici, sub arborele de pâine, o 
inteligenţă cercetând cu privirea abisurile înstelate, desigur că 
întregul univers era scrutat fără răgaz de nenumărați ochi ca și 
ai lui, deși cu certitudine diferiţi, având în spatele lor, cu atât 
mai mult, inteligenţe care și-au pus întrebări și au căutat sensul 
și construcţia întregului. Raţionând astfel, el simţea cum sufletul 
său își descoperea înrudirea cu acea augustă companie, cu acea 
mulțime a cărei privire cercetătoare era pentru totdeauna fixată 
pe cortina infinitului. 

Cine erau ele, ce erau ele, acele ființe depărtate și superioare, 
care au aruncat o punte peste cer prin mesajul lor gigantic, 
irizând în roșu și scoțând sunete cerești? Cu siguranţă, și cu 
mult timp în urmă, au bătut și ele cărarea pe care omul de-abia 
a pus piciorul, după calendarul cosmic. lar pentru a fi în stare să 
trimită un asemenea mesaj peste prăpastia cosmică, desigur că 
ei vor fi atins acele înălțimi de care omul, cu lacrimi și osteneală 
și asudând sânge, în întuneric și buimăcit de atâtea îndemnuri, 
se apropie așa de încet. Şi ce erau ele pe culmile lor? 
Ajunseseră la Fraternitate? Sau învăţaseră și ei că legea iubirii 
impunea pedeapsa slăbiciunii și a decăderii? Viaţa era oare o 
luptă? Legea întregului univers era cumva legea nemiloasă a 
selecției naturale? Și, lucru imperativ și dureros, concluziile lor, 
îndelung cântăritele lor judecăţi, erau închise chiar atunci în 
uriașa inimă metalică a Celui Roșu, așteptând doar ca primul 
pământean să le citească? De un lucru era sigur: sfera sonoră 
nu era în niciun caz un strop de rouă roșie, scuturat din coama 


leonină a vreunui soare chinuit. Era rodul unei intenţii, nu al 
unui hazard, și conţinea cuvintele și înțelepciunea stelelor. 

Ce instrumente și elemente și forțe stăpânite, ce înţelepciune 
și ce taine și ce mijloace de a controla destinul ar putea exista 
acolo! Fără nicio îndoială, de vreme ce se puteau încorpora atât 
de multe într-un lucru atât de mic, cum era piatra de fundaţie a 
unei clădiri publice, acea sferă enormă ar putea să conţină 
istorii vaste, profunzimile unor cercetări duse până la capăt, 
depășind cele mai îndrăzneţe așteptări ale omului, legi și 
formule care, ușor de stăpânit, ar transforma viața omului pe 
pământ, cea a individului și cea a colectivităţilor, astfel încât să 
salte din mocirla prezentă până la inimaginabile înălțimi de 
puritate și putere. Era cel mai sublim dar al Timpului, oferit 
omului legat la ochi și aspirând la cer, nesăţios. Și tocmai lui, lui 
Basset, i se acordase șansa măreaţă de a fi primul care primea 
acest mesaj de la rudele interstelare ale omului! 

Niciun alb, și cu atât mai mult niciun străin din celelalte triburi 
de boșimani, nu privise la Cel Roșu rămânând în viaţă după 
aceea. Așa era legea lămurită de Ngurn lui Basset. Exista un 
lucru cum ar fi frăția de sânge, argumentase Basset, drept 
răspuns, în trecut. Insă Ngurn rostise un nu solemn. Până și 
frăţia de sânge se afla în afara favorurilor Celui Roșu. Numai un 
bărbat născut în sânul tribului putea să privească la Cel Roșu și 
să rămână în viață. Dar acum, odată cu taina vinovată 
cunoscută doar de Balatta, a cărei spaimă de a fi nimicită în faţa 
Celui Roșu îi pecetluise buzele, situaţia era diferită. Ceea ce 
avea el de făcut era să se refacă după îngrozitoarele friguri care 
îl slăbiseră și să ajungă la civilizaţie. Apoi avea să întreprindă o 
expediție aici și, chiar de-ar fi să nimicească întreaga populaţie 
a Guadalcanalului, să extragă din inima Celui Roșu mesajul 
către lume trimis din celelalte lumi. 

Însă recidivele lui Basset erau din ce în ce mai frecvente, 
scurtele sale  convalescenţe tot mai puţin întremătoare, 
perioadele de comă tot mai lungi, până ajunse să înţeleagă, 
dincolo de ultimele imbolduri ale optimismului inerent unei 
constituţii atât de puternice ca a lui, că nu va apuca niciodată să 
traverseze teritoriile acoperite de ierburi, să străbată 
periculoasa junglă de coastă și să iasă la mare. Se stingea în 
timp ce Crucea Sudului se ridica tot mai sus pe cer, până când și 
Balatta pricepu că el avea să fie mort la data nunţii hotărâtă de 


tabuul lui. Ngurn se duse personal în pelerinaj și adună 
materiale de produs fum pentru conservarea capului lui Basset 
și își exhibă cu fală desăvârșirea artistică înștiințându-l în 
legătură cu intenţia sa când Basset va fi murit. Cât despre sine, 
Basset nu fu șocat. De prea multă vreme și prea profund 
scăzuse viaţa în el ca să-l mai chinuie cu spaima extincţiei 
iminente. A continuat să existe cu îndârjire, perioadele de 
inconștienţă alternând cu perioade de semi-conștienţă, onirice și 
ireale, în care se întreba zadarnic dacă l-a contemplat vreodată 
cu adevărat pe Cel Roșu sau dacă totul era doar o închipuire 
coșmarească produsă de delir. 

Veni și ziua când toate ceţurile și pânzele de păianjen se 
destrămară, când se trezi cu mintea limpede ca un cristal și 
când putu să facă o apreciere justă a slăbiciunii sale trupești. 
Nu-și mai putea ridica nicio mână sau un picior. Atât de puţin își 
mai putea controla trupul, încât abia dacă mai era conștient că 
avea așa ceva. Într-adevăr, carnea sa putea lesne să-i șadă pe 
suflet, iar sufletul său, în clipa lui de limpezime, știu graţie 
tocmai acelei limpezimi că bezna dispariţiei era aproape. Ştia că 
sfârșitul era aproape; știa că îl privise cu adevărat cu proprii 
ochi pe Cel Roșu, pe mesagerul dintre lumi; știa că nu va apuca 
să ducă acel mesaj lumii - acel mesaj care, după câte știa el, e 
posibil să fi așteptat ca omul să-l audă, din inima insulei 
Guadalcanal, timp de zece mii de ani. Și Basset se agită să pună 
lucrurile în ordine, chemându-l pe Ngurn la el, afară, la umbra 
arborelui de pâine, și împreună cu bătrânul vraci discută 
termenii și aranjamentele ultimului său efort în viaţă, aventura 
sa finală în carne vie. 

— Cunosc legea, O Ngurn, închise el subiectul. Acela care nu 
face parte dintre ai noștri nu poate să privească la Cel Roșu și să 
rămână în viaţă. Eu, oricum, nu voi mai rămâne în viaţă. Tineri 
tăi mă vor duce în faţa Celui Roșu și am să-l privesc, și am să-i 
aud glasul, și apoi am să mor de mâna ta, O Ngurn. În felul 
acesta vor fi respectate cele trei lucruri: legea, dorinţa mea și 
intrarea mai rapidă în posesia capului meu, pe care toate 
preparativele tale îl așteaptă. 

Lucru cu care Ngurn fu de acord, adăugând: 

— E mai bine așa. Un om bolnav, care nu se mai poate face 
bine, e nebun să mai trăiască pentru un răstimp atât de scurt. 
De asemenea, e mai bine, pentru cei în viaţă, ca el să plece. De 


prea multă vreme ești pe ducă. Nu că nu mi-ar fi fost de folos să 
discut cu un om atât de înţelept. Dar de luni de zile prea puţin 
am stat de vorbă. În loc de asta, ai pus stăpânire pe locul din 
casa capetelor, făcând o larmă ca un porc aflat pe moarte sau 
vorbind mult și cu glas tare în propria ta limbă, pe care eunuo 
înţeleg. Asta m-a zăpăcit de tot, fiindcă mie îmi place să 
gândesc la lucrurile măreţe ale luminii și ale întunericului, în 
timp ce rotesc capetele în fum. Marea gălăgie pe care o făceai 
era deci o perturbare a învăţăturii neîntrerupte și a acumulării 
lente a înţelepciunii finale la care voi ajunge înainte de a muri. 
Cât despre tine, asupra ta întunericul s-a și așternut și e bine să 
mori acum. Și îţi făgăduiesc că, în zilele lungi ce urmează, când 
îţi voi roti capul în fum, niciun om din trib nu ne va deranja, iar 
eu am să-ţi spun o mulţime de taine, fiindcă sunt un om bătrân 
și foarte înţelept și voi adăuga înţelepciune la înţelepciune în 
timp ce îţi voi roti capul în fum. 

Așadar făcură o targă și, purtat pe umerii a șase bărbaţi, 
Basset porni în ultima lui aventură neînsemnată, care trebuia să 
încununeze aventura absolută, pentru el, a vieţii. Cu un trup de 
care abia de mai era conștient, căci până și durerea fusese 
stoarsă din el, și cu o minte ascuţită și limpede care îl obișnuia 
cu un extaz liniștit al gândirii cu desăvârșire lucidă, el zăcea pe 
spate pe targa ce se legăna și privea cum se estompa lumea 
trecătoare, contemplând pentru ultima oară arborele de pâine 
din fața casei duhurilor, lumina împuţinată de sub acoperișul 
încâlcit al junglei, trecătoarea întunecoasă dintre munţii 
înghesuiți unul într-altul, şaua de calcar brut și platoul de nisip 
negru, vulcanic. 

Îl purtară în jos pe poteca în spirală din jurul gropii, dând 
înconjur Celui Roșu, care strălucea și scânteia, părând a fi 
mereu pe punctul de a iriza din culoare și lumină în cântare 
dulce și în tunet. Şi îl purtau peste oseminte și trunchiuri ale 
unor oameni și zei hăcuiţi, peste ororile altor oameni hăcuiţi, 
care încă trăiau, până la tripodul clădit din trei trunchiuri solide, 
de care atârna uriașul trunchi de copac în chip de berbece. 

Aici Basset, ajutat de Ngurn și de Balatta, se ridică lipsit de 
vlagă în picioare, clătinându-se din șale de slăbiciune, și, cu ochi 
limpezi, neșovăitori, atoatevăzători, privi la Cel Roșu. 

— O dată, O Ngurn, zise el, fără să-și ia ochii de la suprafaţa 
strălucitoare și vibrândă pe care și în care toate nuanțele roșului 


de cireașă jucau neîncetat, tot timpul tremurând de nerăbdare 
să se preschimbe în sunet, să devină foșnet mătăsos, șoaptă 
argintie, atingere aurie a unor strune, flaut catifelat din ţara 
zânelor, depărtare suavă a tunetelor. 

— Aștept, răspunse Ngurn după o pauză lungă, cu tomahawk- 
ul în mână, gata pregătit, fără ostentaţie. 

— O dată, O Ngurn, repetă Basset, lasă-l pe Cel Roșu să 
vorbească, astfel încât să-l pot vedea și totodată să-l aud 
vorbind. Apoi lovește, când am să ridic mâna, fiindcă, atunci 
când am să ridic mâna, am să-mi las capul să se aplece în față 
și am să fac loc pentru lovitură la baza cefei. Dar, O Ngurn, eu, 
care sunt pe cale de a ieși din lumina zilei pentru totdeauna, mi- 
aș dori să ies având în auz cântarea sublimă a glasului Celui 
Roșu. 

— lar eu îţi făgăduiesc că nu va exista niciodată un cap mai 
bine conservat ca al tău, îl asigură Ngurn, făcând în același timp 
semn bărbaţilor din trib să apuce funiile de manevră suspendate 
de trunchiul de copac în chip de berbece. Capul tău va fi cea 
mai măiastră lucrare a mea de conservare a capetelor. 

Basset zâmbi liniștit la lăudăroșenia bătrânului, în timp ce 
bușteanul cioplit, tras înapoi pe o distanţă de doi-trei metri, era 
eliberat. In clipa următoare, era pierdut în extaz la brusca și 
tunătoarea eliberare a sunetului. Dar ce tunet! Era dulce, 
purtând în el calitatea de nepreţuit a tuturor metalelor sonore. 
În el glăsuiau arhanghelii; era sublim de frumos înaintea tuturor 
sunetelor; era învestit cu inteligenţa supraoamenilor de pe 
planetele altor sori; era glasul lui Dumnezeu, care te vrăjea și-ţi 
poruncea să-l asculţi. Şi - miracol nepieritor al acelui metal 
interstelar! Basset, cu propriii săi ochi, văzu culoarea și culorile 
preschimbându-se în sunet, până ce întreaga suprafaţă vizibilă a 
vastei sfere începu să pâlpâie, să se înfioare devenind 
vaporoasă, străbătută de ceva ce el n-ar fi putut spune dacă era 
culoare ori sunet. În acel moment, simţi că interstiţiile materiei îi 
aparţineau, ca și contopirile și transfuziile reciproce de materie 
și forţă. _ 

Timpul se scurgea. In cele din urmă, Basset fu readus pe 
pământ din extazul lui printr-un gest plin de nerăbdare din 
partea lui Ngurn. Aproape că uitase de vrăjitorul cel bătrân. O 
străfulgerare a fanteziei îi aduse în gâtlej un chicotit plin de 
satisfacţie. Pușca lui de vânătoare zăcea alături de el pe targă. 


Tot ce avea de făcut era ca, lipindu-și gura ţevii de cap, să 
apese pe trăgaci și să-și zboare capul cu totul. 

Dar de ce să-l tragă pe sfoară? fu următorul gând al lui 
Basset. Vânător de capete, fiară canibală și fiinţă omenească, 
jumătate maimuţă și jumătate om, bătrânul Ngurn jucase totuși, 
potrivit normelor sale, cum nu se poate mai cinstit. Ngurn era în 
sine un premergător al eticii și contractului, al cinstirii și al 
amabilităţii în rândul oamenilor. Nu, hotărî Basset, ar fi un mare 
păcat și un gest dezonorant să-l înșele pe bătrân, la urma urmei. 
Capul său îi aparţinea lui Ngurn și avea să fie capul de care se 
va îngriji Ngurn. 

Și Basset, ridicându-și mâna în chip de semnal, aplecându-și 
în faţă capul, așa cum se înţeleseseră, pentru a-și expune 
limpede porţiunea unde se lega de coarda întinsă a șirei-spinării, 
uită de Balatta, care nu era decât o simplă femeie, o femeie și 
atât, singură și nedorită. El știu, fără să vadă, când toporișca 
ascuţită ca un brici se ridică în aer în spatele lui. Și în clipa 
aceea, dinaintea sfârșitului, peste Basset se lăsă umbra 
Necunoscutului, senzaţia miracolului iminent al năruirii zidurilor 
în fața imaginabilului. Atunci când știu că lovitura pornise și 
exact înainte ca tăișul de oţel să muște în carne și în nervi, 
aproape i se păru că privea chipul senin al Meduzei, Adevărul... 
și, în același timp cu mușcătura oţelului, prin năvala beznei, în 
străfulgerarea de-o clipă a imaginaţiei, avu viziunea capului său 
rotindu-se încet, rotindu-se veșnic, în casa duhurilor de lângă 
arborele de pâine. 


Waikiki, Honolulu 
22 mai 1916 


i