Ion Arama — Rapsodie albastra

ION ARAMĂ 


RAPSODIE ALBASTRĂ 


- roman - 


Editura Militară, București, 1971 


Versiunea digitală 1.0 - ianuarie 2022 


Partea întâi 
1 


Tangoul se sfârși. În urma lui rămase doar susurul ușor al 
bandei satinând tăcerea, apoi în cameră ţâșni deodată, într-un 
glissando rapid, strigătul limpede al clarinetului. Câteva 
arabescuri tot mai rare, mai solemne parcă, pe urmă întreaga 
orchestră, un popor de sunete... 

— „Rapsodia albastră”, murmură Anda. 

Emil Armașu o sărută mai jos de ureche și o simți cum 
zvâcnește toată, scuturată de un fior. Asta îi plăcea, dar când 
încercă iarăși, ea se apără, alăturând capul de umăr. Ca s-o 
necăjească, se prefăcu indiferent. Se depărtă. Mângâie 
întunericul mătăsos de pe pernă - părul ei. Se întinse apoi spre 
capătul studioului. Găsi ţigările. Și chibriturile. Când scăpără, ea 
își feri ochii răniţi de lumină. 

— Fumezi cam mult, Emil. Nu cumva din plictiseală? 

Emil se gândi că acum o zi nici n-ar fi visat s-o aibă aici, lângă 
el, învăluind-o, înflăcărând-o, dăruindu-i, în fine, voluptatea 
îndelung dorită, luând pentru sine din plăcerea ei, însetat de 
setea ei aprigă, încă o dată reînviată, un ghem de dorinţe noi, o 
altă vibraţie, un țipăt interior prelungit, un freamăt al întregii ei 
fiinţe desprinse de sine, trăind în, și din, și pentru bucuria lui iar 
el devenind ea, trăind în, și din, și pentru bucuria ei, un 
zbucium, o contopire, o încercare târzie de a întârzia finalul, 
acuitatea simțurilor intensificată până-n pragul durerii - apoi 
liniștea, bătăile inimii ca tunete profunde rărindu-se treptat, un 
ecou al furtunii trecute... 

Se gândi că acum o zi n-ar fi sperat s-o aibă aici, lângă el, să-i 
simtă alături șoldul fierbinte, s-o mângâie încet, mai mult pentru 
ideea de a mângâia decât dintr-o pornire senzuală, cu lenea 
aceea dulce de după dragoste. 

— Nu cumva din plictiseală? repetă ea. 

Emil suflă fumul spre tavan și râse victorios: 

— Plictiseală, cu tine? 

Râse și ea, sigură pe sine și pe propriile farmece. Se ridică 
într-un cot spre el. Părul lung lunecă neauzit și-i acoperi pe 
jumătate fața. 

— Cortina, spuse Emil. Te ascunzi mereu după cortina asta. 


Anda scutură puţin din cap și șuvoiul negru, lucios, se prelinse 
dincolo de umăr. Mâna ei aţinti poruncitor ţigara: 

— Dă-mi și mie. Măcar să te scutesc de două fumuri. 

— Mă copleșești cu atâta grijă. 

— Nu. Pur și simplu vreau să fumez. 

Jarul ţigării, înviorat, îi lumină o clipă obrazul delicat, nasul fin, 
buzele ţuguiate copilărește. Apoi jarul acela, potolit, urmă o 
traiectorie iute către scrumiera de aluminiu care închipuia o 
sirenă cam corpolentă și muri acolo, strivit pe pântecele aspru, 
de metal neprelucrat. O dungă de lumină strecurată printre 
jaluzele juca pe umerii bombaţi ai sirenei. Anda le urmări încet, 
cu degetul, contururile. 

— Cine-a modelat figurina asta avea o părere ciudată despre 
corpul uman. 

El se ridică și privi la rându-i scrumiera, de parcă o vedea 
pentru prima dată. l-o dăruise un cunoscut din șantier, un 
sculptor amator care, printre robineţi și mânere de ușă, turna 
uneori, pentru plăcerea personală, mici obiecte cu ornamente 
complicate. 

— Ideal de frumuseţe primitivă, explică. Simbolizează dărnicia 
naturii sau așa ceva. 

— Auzi, Emil, povestește-mi despre tine. 

— Ar fi o istorie grozav de anostă, râse el. 

Sărută braţul ei mai sus de cot, acolo unde sub pielea 
catifelată se ghicea, zvâcnind ca un arc, tricepsul. Inotătorii au 
tricepsul bine dezvoltat, gândi. lar a-ţi povesti viața unei fete e 
ca și cum ai închide povestea într-o sticlă și ai arunca-o în valuri. 
Sau ca și cum te-ai destăinui unui necunoscut în tren. Ce o 
privesc amintirile mele din copilărie? Și, în definitiv, cine-i Anda? 
Una dintre atâtea fete cu care-ţi place să petreci câteva ceasuri. 
Dacă te-ai așterne pe confesiuni de fiecare dată... 

Voia să-și potolească dorinţa fierbinte care-l atrăgea spre ea. 
Așa se obișnuise. Să-și desprindă repede din suflet femeile care- 
i plăceau. Se temea, inexplicabil, de permanentizarea unei 
legături. De pierderea unei independente care nu-i folosea la 
nimic. De cele o mie de mărunţișuri ce compun proza vieţii în 
doi. Prefer să fiu un amant care aduce flori femeii, decât soţul 
care-i furnizează cămăși de spălat. O etică ciudată, în numele 
căreia întreținea numai relații temporare, schimba mereu ţinta 
pasiunilor lui și aduna, treptat, amintiri. Încercă și acum, odată 


actul iubirii consumat, să redevină lucid, indiferent, rece, dar nu 
izbutea. Fii bărbat, ce naiba! N-o să mă îndrăgostesc acum, la 
treizeci de ani! Pe lângă mine, nu-i decât o fetișcană 
romanţioasă și zglobie... Dar, mai știi? poate tocmai asta-mi 
place la ea, asta și toate celelalte, frumuseţea deosebită, mersul 
de regină, vocea, scânteierile din ochi. Incerca, poate pentru 
prima oară, strania dorinţă de a avea o femeie pentru 
totdeauna: a lui și numai a lui. 

Anda stătea nemișcată, cu ochii închiși, și respira egal. O 
dungă de lumină îi urmărea liniile feţei, curbându-se de-a lungul 
obrazului oval, spre ureche, se stingea neputincioasă în prima 
șuviță de păr, pe urmă reapărea pe pernă și albul o reflecta 
către gât, unde o venă albăstruie tresărea ritmic. Emil urmări 
zbaterea aceasta microscopică; într-un răstimp, descoperi că 
inimile lor aveau același ritm și ar fi vrut să vadă în asta un 
simbol. Se culcă lângă ea, cuminte, cu faţa-n sus, cu mâinile sub 
cap. Rapsodia își desfășura mai departe cascadele sonore; 
geamătul saxofoanelor puncta în răstimpuri fierberea prelungă a 
orchestrei și Emil îl compară cu un val care izbește repetat în 
stâncile țărmului. O forță subtilă și atotputernică, neobosită și 
plină de echilibru, cum numai marea poate avea. Reluarea 
motivului de blues, cu patetismul lui reţinut, ar echivala cu 
goana unică și repetată a talazurilor gonind spre nicăieri, 
crescând, izbind și ostoindu-se în frământări mărunte ca să 
renască iarăși cu o vitalitate zadarnică... Poate s-a gândit la 
mare când a scris-o. Dac-aș fi aviator, aș spune că s-a gândit la 
zbor; m-aș duce cu gândul la niște nori albi, învolburaţi, prin 
care intrăm, din care ieșim, lumină-întuneric, abur-soare, o 
alternanță la fel de posibilă ca valul... Asta-i virtutea muzicii, 
gândi. Pentru fiecare simbolizează altceva. Potrivit cu universul 
lui. Universul... Casa asta, muzica asta sunt ale mele, ca și fata 
de alături. Fie și numai temporar, fac parte din acest univers al 
meu... Dar eu? Eu intru în universul Andei? In ce raport se află 
ea cu tot ce o înconjoară aici? 

Privi în tavan, spre lustra care acum, în penumbră, semăna cu 
o pasăre preistorică. Nici nu era nevoie de serviciile ei; becul cu 
neon din stradă bătea drept în geam și numai jaluzelele 
coborâte pe jumătate izbuteau să diminueze lumina dură, 
violacee, care altfel ar fi părut neplăcută. E drept, gândi, pe 
întuneric se simte mai în largul ei. Măcar acum, în prima seară... 


Încercă pentru o clipă să se dedubleze, să intre în rolul ei, să- 
și închipuie că se află pentru întâia oară într-o casă străină, în 
casa asta. Ce va fi gândind Anda? Trecu în revistă interiorul 
nepretenţios, mai mult utilitar decât supus convențiilor. Lângă 
peretele opus patului trona dulapul masiv, lucios și negru ca o 
locomotivă; în colţ, lângă el, toaleta, cu oglinda în care nu se 
uitase niciodată, dintr-o aversiune veche (încercase să n-o 
primească la magazin, ca pe un lucru tipic feminin, de care el, 
burlac convins, n-avea nevoie, dar vânzătorul îi replicase cam cu 
bruschețe că niciun om civilizat nu s-ar mai putea lipsi de o 
asemenea piesă; drept răzbunare, el o ignora); mai încolo, spre 
celălalt perete, cam în drum, fotoliul pliant, cumpărat dintr-un 
capriciu vara trecută și care-i prindea bine când stătea seara 
singur și-l apuca miezul nopţii citindu-l pe Joseph Conrad, apoi 
un taburet de bucătărie alb, cu o margine roasă în mod curios - 
obișnuia să pună acolo piciorul când se încălța dimineaţa -, iar 
lângă ușă o etajeră străveche, în contrast violent cu restul 
mobilelor, singurul obiect adus de acasă, de la Sulina, se 
deprinsese cu ea de când era în liceu și deși dincolo, în 
sufragerie, lucea o bibliotecă nouă și lungă, el tot pe etajera 
asta demodată își păstra cărțile mai dragi. De cealaltă parte a 
ușii era un scaun drept, împrumutat din sufragerie, pe al cărui 
spătar își punea vestonul bleumarin cu trese de căpitan- 
locotenent. Peste haină se afla acum rochia ei verde, aruncată 
cu o mânecă deasupra epoletului, de parcă veșmintele înseși ar 
fi repetat, caricatural, îmbrăţișarea stăpânilor. 

— Taci mereu, murmură Anda, fără să deschidă ochii. 

— Credeam că dormi. 

Hotărât lucru, interiorul acesta nu spune nimic despre omul 
care-l locuiește. O simplă adunătură de lucruri necesare, fără 
nicio semnificaţie psihologică. O casă de duzină. Trebuie să-mi 
fac rost de un mic bar. Pentru musafiri. Sau musafire, se 
corectă. Sună mai exact. 

— Ce-ar fi să facem o cafea? întrebă Anda ridicându-se într-un 
cot. Sper că n-ai nimic împotrivă. Bine-nțeles, dacă ai utilaje 
pentru asta... 

Voia neapărat să-și găsească de lucru. Se simţea stingherită 
în prezenţa acestui bărbat frumos dar cam tăcut, cu ochii 
albastru-cenușii  scrutători, cu sprâncenele groase adesea 
încruntate, oglindind o continuă frământare interioară, cu gura 


fermă, bine desenată, gata de zâmbet, și cu bărbia proeminentă 
dar rotundă - semn de bunătate sufletească, aflase ea dintr-o 
carte veche. li privi coama de păr aspru, conturată ca un arici în 
cadrul zebrat al ferestrei; șuviţele nu prea ascultau de pieptene, 
ci se rânduiau după o logică a lor, fiecare în altă direcţie, astfel 
că părul lui, fără să pară dezordonat, avea totdeauna un aspect 
zbârlit și rebel. Asta-i accentua aerul romantic pe care ea i-l 
atribuise din prima zi. Un om al mării, cu viaţa lui secretă, de 
neînțeles pentru cei de pe țărm, un om care dă comenzi 
energice prin șuierul furtunii, care râde în hohote ca răspuns la 
hohotul talazurilor, un om în care nici dragostea, nici ura, nici 
îndrăzneala nu au margini. 

Dar omul de acum, de aici, din pat, nu-i încuraja această 
imagine; își aminti vag de o poezie de Baudelaire, în care 
albatrosul, stăpânul văzduhurilor și al stihiilor cerului, devine o 
biată arătare șontoroagă când umblă pe pământ. „De aripile-i 
vaste se-mpiedică în pași”, spunea ultimul vers, și Andei 
comparaţia îi păru tocmai potrivită pentru acest Emil domestic, 
cu umerii largi odihnindu-se leneș pe albul cearșafului, cu glasul 
potolit, abia distinct în acordurile largi ale Rapsodiei, cu 
degetele nervoase care strângeau o nouă ţigară, turtind-o, 
scuturând-o, rotunjind-o iarăși înainte de a o aprinde, tabiet de 
fumător înveterat... 

Acest Emil nu spunea nimic, glasul lui puternic în furtună 
tăcea, privirile lui nu scăpărau ca în faţa primejdiei, căldura 
sufletului nu i se revărsa spre sufletele copleșite de teamă; era 
un om oarecare, un om ca toţi oamenii, cam obosit, cam 
gânditor, și numai amintirea îmbrăţișării lui furtunoase o făcea 
să-l deosebească de alţii. Ar fi vrut ca el să vorbească, să spună 
orice, fie și o banalitate, poate asta l-ar cobori puţin de pe 
piedestalul lui romantic, l-ar face mai accesibil, l-ar apropia; dar 
lui nici prin cap nu-i trece să-i spună ceva drăguţ - știi, n-am mai 
întâlnit niciodată o fată ca tine, mi-ai plăcut din prima clipă, ne 
potrivim grozav - un loc comun oarecare, bun numai să 
învioreze puţin atmosfera. Așa, ar fi avut și ea prilejul să 
răspundă: tu ești al doilea bărbat din viaţa mea și primul pe 
care-l iubesc cu adevărat, sau ceva asemănător, un suport 
moral pentru apropierea fizică deja săvârșită. Se aplecă spre el 
cu intenţia să-l sărute ușor, cu vârful buzelor, dar îi simţi braţul 
cuprinzând-o și îmbrăţișarea lui îi tăie răsuflarea. 


— Ce puternic ești! râse. De fapt, nici nu prea am termen de 
comparaţie. Ca să fiu sinceră, tu ești al doilea bărbat din viața 
mea... 

EI își lipi obrazul de umărul ei rece și neted ca fildeșul. 

— Să lăsăm asta. Sunt gelos din fire, Anda. 

— Gelos? 

— Foarte. Nu-mi place să discut despre lucruri care-au fost 
înainte de mine. Lasă-mi iluziile intacte. Să nu fiu nici al doilea, 
nici primul, ci singurul. 

— Dar bine, Emil, ești într-adevăr. Singurul. Altfel... Doar nu 
crezi că... 

— Taci, Anda, o întrerupse. Să nu ne jucăm cu vorbe mari. Mi- 
a placut de tine din prima clipă. Dacă și ţie-ţi place aici, cu mine, 
e perfect. Restul sunt lucruri secundare. Absolut secundare. 

— Imi vorbeşti ca unui ţânc, se bosumflă ea. Ştii că am 
împlinit nouăsprezece ani? 

— La vârsta asta ești aptă să faci o cafea strașnică. Dacă e 
nevoie, te ajut și eu. In orice caz te însoțesc, ca să-ţi ţin de urât. 
Vrei? 

Anda sări drept în mijlocul casei și rămase în fața oglinzii într- 
o atitudine de zeiță greacă. Pentru asta avea un pretext destul 
de simplu: să-și aranjeze puţin părul acela negru și lucios, cu 
reflexe albăstrui, răvășit de lupta dragostei. Emil îi privi corpul 
perfect proporţionat, încă păstrând o urmă din bronzul verii 
trecute; numai pe sânii mici și în jurul șoldurilor pielea rămăsese 
albă, neatinsă de soare, iar acum, în lumina filtrată printre 
jaluzele, Anda părea că poartă un bikini de culoarea fildeșului. O 
frumusețe perfectă, dar cum stătea așa, dreaptă și sportivă, nu-l 
mai tulbura ca femeie; o admira cu detașare, ca pe-o operă de 
artă, și-l fermeca ideea că-i aparținuse - trup și suflet sau numai 
una dintre ele, pe deplin sau numai, amăgitor, pentru o clipă 
scurtă. Tu, Anda, ai fost și rămâi a mea. Chiar dacă pleci. Din 
mintea mea, din simţurile mele nu te poţi smulge și nu te poate 
smulge nimeni; până și amintirea ta mi-ar fi de ajuns... 

— larăși taci, se alintă ea întorcându-se oarecum cu spatele. 
La ce te gândești? 

O rafală de vânt zgudui geamurile. Emil se gândi o clipă la cei 
de pe mare. 

— Eşti frumoasă, răspunse, furios îndată de banalitatea 
acestor cuvinte. Ai un corp minunat. Și îmi închipui că te-ai 


săturat de complimente. 

— Nimeni nu se satură de complimente. 

— Atunci am să-ţi spun niște mărunţișuri amabile, vrei? 

— Tu, mărunțișuri? Nu, Emil. Tu nu spui niciodată mărunțișuri. 
Numai că taci prea mult. Veni lângă el, pe pat, și atingând 
cearșaful răcoros se zgribuli în glumă. l-auzi cum fluieră vântul. 
Ține-mă-n braţe, Emil, mi-e frig. Și povestește-mi ceva frumos. 
Despre ce-ai văzut în drumurile tale. Despre golfuri cu apă 
albastră, cu muzică și miros de mandarine. Despre depărtarea 
care înghite vapoarele. Le văd mereu cum vin... cresc... trec... 
se fac mici... dispar... Ca niște jucării plutitoare. Dar acolo-i o 
lume, Emil! Sunt oameni care-ascund la piept o fotografie, care- 
au lăsat în urmă pe cineva, sunt îndrăgostiţi, logodnici, soți. 
Unde se duc vapoarele? Și cum rabdă oamenii despărţirea? 
Aveţi o taină voi, oamenii mării. Și tata a fost marinar. De la el 
știu că există o taină. Care-i taina voastră, Emil? Nu vă e dor, nu 
sunteţi trişti, nu oftaţi după ce-ați lăsat pe țărm? Ce puteri vă ţin 
acolo, departe? De ce nu-ntoarceți vasul după un ceas de mers 
pe apă, ca să veniţi din nou la ce vă cheamă cu adevărat? Vă 
lăsați pe țărm iubitele... Ce vă poartă departe de ele, de 
pământ, de dragoste? 

— Altă dragoste, spuse Emil. La fel de puternică. Dragostea 
de mare. 

— Emil! sări ea din nou în mijlocul camerei. 

— Spune, Anda. 

— Emil, tu mă minți. Pot exista două iubiri deodată? 

— Firește. Uite, eu iubesc marea, dar iubesc deopotrivă o 
persoană prostuţă care-și bate capul cu întrebări... 

— Nu glumi, Emil. 

— Nu glumesc. 

— Îți plac cu adevărat? 

Da, îi strigă în gând. Îmi placi cu adevărat. Mai mult decât 
crezi tu. Îmi place glasul tău, îmi plac buzele tale, îmi plac 
șoldurile și părul și ochii și mersul și zâmbetul și trupul și tu cu 
totul şi te iubesc, te  iubesc-te iubesc-te  iubesc-te 
iubescteiubesc... 

Dar n-avea curajul. Șoptise atâtea minciuni la urechea 
femeilor, încât se îndoia că va fi crezut acum, când spune de 
fapt adevărul. Rapsodia se terminase. Urma o melodie de 
duzină, un zgomot ritmic de chitare și de tobe, regulat și 


nemelodios ca pulsaţia unei mașinării, punctat în răstimpuri de 
urletele scurte, nearticulate, ale unui solist răgușit. Anda își 
îmbrăcă furoul și se apropie de fereastră. El profită de neatenţia 
ei și cobori să-și ia pijamaua. Moment prozaic: reveneau și unul 
și altul pe pământ. 

— Spuneai de-o cafea, Anda. Hai la bucătărie. Și pune asta pe 
tine, dacă ţi-e rece. 

Haina lui de casă, vișinie, cu cordon. Ea observă mânecile 
suflecate, dar nu zise nimica. Fără-ndoială, nu era singura 
persoană căreia haina îi fusese prea lungă la mâneci. O îmbrăcă 
și zâmbi stingherită: 

— Mă scuzi puţin, merg până la baie. 

Totul reintra pe făgașul de totdeauna; o piesă bine pusă la 
punct, pe care de fiecare dată alţi actori o joacă la fel de corect. 
Nu-i chip să te desprinzi de șabloanele astea blestemate, își 
spuse el pentru a suta oară și aprinse lumina. 


2 


— Bine c-am scăpat niţel din iadul ăla de jos. 

Emil se întoarse cu un zâmbet crispat. Pe puntea de comandă 
se ivise, naiba știe când, șeful-mecanic. 

— Dacă nu te mai astâmperi... mormăi el ca să spună ceva. 

— Trebuia s-o facem și p-asta. Pompa de apă sărată ne-a 
sâcâit tot drumul. Păcatul e că nu prea se vede aici, sus, ce 
lucrăm noi. 

— Eşti un lăudăros, Valeriu. 

— Am și de ce, surâse șeful-mecanic și-i întinse pachetul cu 
bomboane de mentă. Serviţi cu încredere. 

— Nu mai servesc așa ceva de douăzeci de ani. 

— Păcat. Ajută la limpezirea gândurilor. 

— De unde știi că am nevoie de limpezirea gândurilor? 

— Se vede după faţă, zise Valeriu. 

Fața lui Emil se mai destinse puţin. Prezenţa șefului-mecanic 
era totdeauna ceva liniștitor, un fel de garanţie că lucrurile se 
vor aranja până la urmă. Slab și deșirat, cu o figură aproape 
imberbă, cu un nas mare și îngust pe spinarea căruia ochelarii 
cu multe dioptrii păreau să nu-și găsească în vecii vecilor un loc 
stabil, Valeriu Teodorescu avea aerul că privește lumea de 
undeva din depărtare sau cam de sus. l-ar sta mai bine în halat 


și-n papuci, gândise Emil acum doi ani, când lua în primire 
canoniera purtătoare de rachete C-588, „nava opt”, cum o 
numeau pe scurt. Teodorescu, fiind cel mai mare la bord în lipsa 
comandantului, îl întâmpinase la schelă după eticheta 
marinărească. Nu prea saluta grozav și nici formula de 
prezentare n-o rostise impecabil. Bibliotecar cu epoleţi, îl 
calificase Emil mai apoi, în cabina invadată de tomuri 
voluminoase, între care inginerul părea că se simte cu adevărat 
la el acasă. Cu vremea, cunoscându-l mai bine, se atașase de el 
și-i trecea cu vederea micile ciudăţenii: pasiunea exagerată 
pentru matematică, obiceiul de a ronţăi tot timpul bomboane ca 
un școlar sau vocabularul presărat cu termeni extravaganţi. 

— Infernul lui Dante e o pensiune drăguță faţă de hărmălaia 
de jos, de la mașini, spuse Valeriu. Mă mir cum nu sar tablele 
bordajului de-atâta zgomot. Îţi toacă nervii, pe cuvântul meu. 

— Dac-ar vorbi altul, mi-ar fi milă. Dar când e cineva care nu 
vrea să poarte căștile... 

— Păi mai auzi motoarele cu drăciile alea pe cap? Ar fi ca și 
cum ai pune un orb să picteze. Eu le ascult ca doctorii. Și fixez 
diagnosticul fără să-i dau pacientului mațele afară. 

— Purum-pum-pum... imită Emil o fanfară. Te-am și trecut la 
primă. Că decoraţii nu se dau luna asta. 

— Serviţi o bomboană. Și daţi-mi voie să mai stau și eu cinci 
minute aici, la lărgime. 

— Lărgime, pe naiba! făcu Emil scoțând o ţigară. 
Semnalizator, ai un chibrit? 

— Da, tova'com' ant! 

— lar vorbești cu economie? 

Semnalizatorul râse tăcut și scăpără chibritul. Emil își aprinse 
ţigara, ferindu-se de curentul care sufla ușor dar statornic 
dinspre prova, apoi își roti privirea peste lărgimea de care 
vorbea Teodorescu. Lărgime, aici? Un paradox, gândi. Apă 
întinsă cât vezi cu ochii, totuși abia te poţi mișca. Puntea de 
comandă de doi metri pe trei, în mijloc catargul scurt și gros ca 
un picior de pod, mai încolo postamentul mitralierei jumelate, 
rastelul cu steguleţe, lada cu măști, apoi centurile de salvare 
stivuite frumos, iar în stânga - proiectorul cel mare, care parcă 
abia așteaptă să-i tragi una cu capul. 

— Lărgime! mai pufni o dată Emil. 

Departe, în babord, se zăreau nelămurit clădirile albe, de 


înălţimi atât de diferite, încât ţărmul părea o gigantică lamă de 
ferăstrău aplicată pe orizont. Un val răzleţ izbi canoniera dintr-o 
coastă, nava se înclină ușor, și ferăstrăul cobori domol spre 
parapetul punţii de comandă. Pe urmă tot așa, domol, nava se 
redresă și panorama orașului depărtat se instală iarăși la nivelul 
ochilor. O clipă, Emil se gândi la oamenii care de acolo, de pe 
țărm, aruncă o privire întâmplătoare spre larg și se opresc în 
treacăt asupra navei lui. Uite un vapor, vor fi zicând. Și revin 
iarăși la ocupațiile lor, fără să știe că această alcătuire cenușie, 
abia vizibilă în negura depărtării, ascunde cincizeci de oameni, 
cincizeci de inimi, cincizeci de doruri răzlețe, fiecare ţintind în 
altă parte, un suflet rănit de o dragoste fără răspuns, altul 
nefericit pentru că a fost smuls de lângă fericire, un altul chinuit 
de incertitudinea unei iubiri posibile, altul ros de gelozie, iar altul 
- trist că n-are parte de niciuna dintre acestea. 

— Valeriu, omule, mă-nsor. 

— N-am înţeles. 

— Mă-nsor, mă-nsor, mă-nsor. 

Valeriu își scoase cascheta și-și netezi părul spre frunte; avu 
deodată aerul unui băieţaș nedumerit. 

— Adică cum? Ce v-a venit așa, deodată? 

— Tristețea singurătăţii și dorinţa de a avea un rost pe lume, 
declamă Emil. Vreau o femeie care să fie numai a mea, o femeie 
trista și dulce, sau veselă, zburdalnică, domoală și placidă, cu 
forme rotunde, stil Rubens sau o balerină, o dansatoare, o 
croitoreasă, o profesoară de chimie - o femeie. Femeia mea. 
Definitiv. M-am săturat să tot încerc, să caut, să uit și s-o iau de 
la capăt. N-aș vrea să ies la pensie burlac. 

— Și cine-i persoana? 

— Nu mă gândesc la cineva anume. Vorbesc în general... 

Nedumerirea dispăru subit de pe faţa șefului-mecanic. 

— În general! Nu cumva numele ei începe cu A? 

— De unde naiba știi? 

— Calculul probabilităților, zâmbi Valeriu. Nouăzeci la sută din 
oamenii care se-ntâlnesc de două ori la rând cu Anda se 
gândesc la însurătoare. Bine-nţeles, înainte de a-i cere și ei 
părerea. Pe urmă... 

— Pe urmă ce? 

— Nu mai aduc vorba despre asta. 

Emil se întoarse iute spre el. Credea că prietenul lui glumește, 


dar Valeriu îl privea rece prin ochelarii lui bombaţi ca niște faruri 
de mașină. 

— Așa e cum vă spun. Doar nu credeți că sunteţi primul 
candidat la mâna ei. Prima partidă. Pretendentul așteptat. 
Etcetera. 

— Începe să devină interesant, zise Emil. Ce, Anda nu vrea să 
se mărite? 

— Nici gând. Plănuiește să se facă artistă. 

— Toate fetele se visează artiste. 

— Da, dar ea e mai statornică. Mult mai statornică decât în 
alte lucruri. Se vede că n-o cunoaștetți destul. 

— N-o cunosc deloc, mărturisi Emil. Dar mă atrage cum nu m- 
a mai atras niciodată o femeie. Nu știu de ce. Poate fiindcă are 
un trup superb și un suflet romantic. lar mie-mi plac sufletele 
romantice, desprinse de mărunțișurile vieții de toate zilele. 

— Asta nu-nseamnă prea mult când e vorba de căsătorie. 

— Ai dreptate. Tocmai de aceea am deschis vorba. Am nevoie 
de ajutorul tău... 

Era rândul lui Valeriu să se întrebe dacă nu-i o glumă. Toţi 
sunt foarte comunicativi când discută despre femei în general, 
își zise. Dar când e vorba de una anume, singura, dânsa, devin 
brusc circumspecţi. Numai la strâmtoare deschid gura ca să 
ceară ajutor. Sunteţi la strâmtoare, tovarășe comandant. Ridică 
din umeri: 

— Nu văd cum pot să vă ajut. 

— Eu văd. Spune-mi ce știi despre ea. 

— Multe și nimic. Stau la familia ei în gazdă de când am venit 
în oraș. Sunt cinci ani de-atunci și Anda avea paisprezece. Un 
copil zvăpăiat, fără minte prea multă. Mă respecta, probabil 
fiindcă am ochelari și fiindcă n-am încercat niciodată să-i fac 
curte. Mai ales asta îţi dă prestigiu în faţa fetelor. M-a 
transformat deci într-un fel de confident. Așa e soarta unora, să 
asculte povești de dragoste și să dea sfaturi... 

— Ceea ce se întâmplă și-n prezent, vrei să spui. 

— Persoanele de faţă se exclud. 

— Mulţumesc. Mai departe. 

— Mai departe... La trei-patru seri venea la mine să se plângă. 
Se certa cu prietenul ei - de când o știu numește pe cineva 
„prietenul ei”, numai că foarte rar e vorba de aceeași persoană. 
Se certa pentru un lucru de nimica, dar ei i se părea grav nu 


atât lucrul acela, cât ideea de a se întoarce și a-și recunoaște 
vina. Prefera să sufere, cât poate să sufere o puștancă de 
paisprezece sau șaisprezece ani. Frumoasă cum o știți, avea 
totdeauna în jurul ei o escortă de băieţanari. Pasionaţi de volei 
când o vedeau pe plajă cu mingea. Înotători din vocaţie când ea 
avea chef să înoate. li domina. O mică regină răsfăţată. De aici 
tot felul de pretenţii absurde și siguranţa că dacă unul i se 
împotrivește, sunt alţi doi-trei gata să-i accepte absurdităţile. 
Asta a ajutat-o să nu se fixeze, să cunoască mulţi oameni și să 
nu prețuiască cu adevărat pe nimeni, să creadă că totul i se 
cuvine și mai ales i se iartă. Mai știu că are nouăsprezece ani și 
că ultima ei cucerire pare a fi comandantul navei opt, căpitanul 
Armașu în persoană. 

— Poate invers, eu am cucerit-o pe ea, ripostă căpitanul 
Armașu. 

— Știţi bine că nu-i așa. Anda cucerește pe cine vrea și sunt 
foarte puţini oameni în stare să-i reziste. Acum vreo doi ani a 
avut un bucluc chiar la școală, ceva cu unul dintre profesorii 
tineri, direcţia s-a alarmat și n-o privea cu ochi buni... Numai că 
învăţa foarte bine și asta închidea multora gura. 

— Ești o adevărată enciclopedie, îl lăudă Emil. 

— Nu. Un simplu spectator. Ba încă unul impartial. Numai un 
spectator imparțial vede meciul cu adevărat. 

— Anda și restul lumii. 

— Anda și cei care se interesează de ea. 

— Spune mai departe, zise nervos Emil. 

— Mă tem că nu mai am ce. V-am descris-o așa cum o 
cunosc. Și nu cred că descrierea asta e în avantajul ei. 

— Sau al meu. 

— Vedeți? Mâine-poimâine te pomenești că Anda devine 
madam Armașu și domnul Armașu îi spune între două 
îmbrăţișări: uite, dragă, dacă mă luam după vorbele lui Cutare... 
Ştiţi, uneori în pat oamenii trec la destăinuiri stupide. Și Cutare o 
să fie blestemat. lar mie nu-mi place să fiu blestemat. 

Emil se încruntă abia vizibil. Oare o să-i vorbesc vreodată 
Andei despre toate aceste întrebări, despre nesiguranța, despre 
îndoiala, despre speranţele mele? M-ar dispreţui, fără-ndoială. 
Că n-am avut încredere de la bun început. Că am șovăit. Că am 
avut nevoie de referințe. Că am pus înaintea sentimentului 
calculul rece. 


— Valeriu, să lăsăm gluma. Ești singurul om căruia îi cer 
părerea. Am mare nevoie de un sfat prietenesc. 

— Sfatul meu prietenesc e să vă lăsaţi păgubaș. Anda nu-i 
potrivită pentru dumneavoastră. 

Emil încercă să surâdă: 

— Ei, asta-i! Trebuie să recunoști că-i o fată superbă... Și nici 
proastă nu-i. Ce vrei mai mult? 

— Nu știu nici eu. Mă întreb dacă-i suficient să fie frumoasă și 
deşteaptă. E greu să pătrunzi caracterul unui om. 

— Am fost prudent o viaţă-ntreagă. Cu prudența n-ajungi 
niciodată la starea civilă. 

— Văd că aveţi toate răspunsurile pregătite. E limpede că o să 
fiu blestemat de madam Armașu. 

Emil continuă să nege cu încăpățânare. 

— Dar nu-i nimic hotărât, omule. Ți-am spus, am vrut doar 
așa, să-ţi cer sfatul. 

— Numai un prost dă sfaturi în dragoste. Și numai un mare 
prost își închipuie că sfaturile lui vor fi ascultate. 

— Să admitem că eu te-aș asculta. Valeriu, sunt nebun după 
ea. A devenit pentru mine un fel de obsesie. 

— Da, spuse inginerul. Vin și eu la nuntă. Numai dacă între 
timp Anda nu-și găsește alt logodnic. 

— Spuneai că e statornică. 

— Nu și în dragoste. 

— Asta-i un motiv în plus să mă grăbesc. Până nu se 
răzgândește, nu? Dar înainte să iau o hotărâre... 

— Hotărârea aţi luat-o. Se vede de la o poștă. lar ancheta asta 
nu servește la nimic. N-a servit niciodată, nimănui. Totdeauna 
omul își amintește prea târziu de sfaturile pe care le-a ignorat. 

— Nu vreau s-o pierd, murmură Emil mai mult pentru sine. Mă 
îmbolnăvește ideea că ea poate să se plimbe oricând, cu oricine. 
Să se plimbe și toate celelalte. Sunt egoist, recunosc. O vreau 
numai pentru mine. Și pentru totdeauna. Așa cum este, cu toate 
defectele ei. Minus nestatornicia, se grăbi să adauge. Nu crezi, 
Valeriu, că o femeie devine statornică dacă se mărită? 

— Absolut, spuse Valeriu. 

Emil scoase o nouă ţigară și semnalizatorul se apropie eu 
chibriturile. 

— Vedeţi norul de colo? schimbă vorba inginerul. O să ne facă 
figura mai spre seară. 


— L-am văzut și-l aştept ca pe un prieten. Am în plan un 
exercițiu general și ce-mi lipsește este tocmai un pic de vreme 
parșivă. 

— Pe vreme rea aparatura suferă... 

— Și oamenii suferă. Dar din păcate războiul nu se duce 
numai pe mare bună. 

— Acuma nu-i război, spuse încet șeful-mecanic. 

Emil se aprinse la faţă. Vechea poveste: De ce să chinuim 
echipajul şi nava? Dar antrenamentul, măi oamenilor, 
antrenamentul? De când există marina se știe că victoria e a 
celui deprins cu marea rea. Asta era pe vremea lui Nelson. Ba 
pe toate vremurile, nu vă supăraţi. Lasă, tovarășe, acum avem 
electronica, soldatul devine un fel de auxiliar al aparatelor... Dar 
tot omul rămâne elementul hotărâtor. Aparatul merge dacă-l 
programezi, dacă-i dai de lucru. Și nu-i indiferent ce-i dai de 
lucru... Până la urmă, ridicau din umeri: Just. Trebuie să ne 
antrenăm în condiţii complexe. Just, dar rândul trecut ai pândit 
pentru trageri o zi cu mare calmă, te-au lăudat la bilanţ pentru 
reușită, iar mie, la atelier, când am o defecţiune la un agregat, 
îmi spun printre dinţi: Așa vă trebuie, dacă supuneţi tehnica la 
solicitări prea mari... 

— Cei de pe nava șapte cum fac? reluă Valeriu. Anul trecut au 
dat economii la carburanţi și la ulei. Au prelungit durata 
motoarelor... l-au evidenţiat că știu să protejeze aparatura... 

Cei de pe nava șapte. Miti, colegul de școală militară al lui 
Emil. Stăteau la ancoră, ca și ei, la vreo jumătate de milă mai 
spre sud, și Emil privi îndelung silueta cenușie, aerodinamică, a 
navei șapte, cu hangarele rachetelor abia îngroșând-o puţin 
către centru. Acolo e ceva mai multă liniște, presupuse. 

— Îi invidiezi, Valeriu? 

— Nu, zise simplu inginerul. Dar mă gândesc că noi 
consumăm ulei peste normă. 

— Și ce-i cu asta? Motoarele diferă între ele, poate ale noastre 
au vreo chichiţă pe care nu le-o știm... 

— Chichiţă pe care nu le-o știm! izbucni șeful-mecanic, crunt 
lovit în amorul propriu. Când mergi o noapte-ntreagă pe mare 
de gradul șase, cu elicele ieșind din apă la fiecare minut, cum 
naiba să nu consume peste normă? Bine că nu le-am prăjit. Că 
dacă se-ntâmpla asta, ne prăjeam și noi. 

— În schimb, lui lonescu-Tun i-a plăcut marșul ăla. Unui 


cunoscător ca lonescu-Tun! 

— Aliatul dumneavoastră. 

— Aliat, fiindcă mă-nţelege deplin. Înţelege logica mea. Să știi 
că mai am un mare aliat, Valeriu: logica, în numele ei fac toate 
astea. 

— Și tot în numele ei suportaţi consecinţele. Mereu suntem 
trași la răspundere, pe toate liniile. 

— Ți-e frică de răspundere? 

— Dar dumneavoastră? 

— Mie nu. Merg înainte și înfrunt totul, în numele scopului 
principal: să pregătesc echipajul. 

— E scopul principal al tuturor. Dar vedeţi că avem motoare 
sensibile, de mare turație... 

— Tu, Valeriu, trebuia să fii pe un portavion nuclear. Acolo n- 
ai motoare de mare turație. 

— N-aș da eu rechinul ăsta pe toate portavioanele din lume, 
rânji șeful-mecanic, lăsând să i se vadă dinţii mari ca niște 
lopăţele sidefii. Dar uitaţi-vă că prietenul dumneavoastră s-a 
apropiat. Și a venit și frate-său. 

Într-adevăr, nourașul cenușiu și inofensiv care tivea orizontul 
crescuse pe nesimţite, acoperind o bună parte din cer, iar 
dinspre sud se învolbura o adevărată avalanșă aeriană, 
amenințătoare prin tăcerea ei. În direcţia norilor, marea 
devenise gri ca oţelul. Deși în jurul navei valurile erau vesel 
albastre, Teodorescu se zgribuli. Era celebru în tot divizionul cu 
teama lui de frig. O rafală de vânt rece se stârni dinspre prova și 
Emil își îndreptă fața aprinsă către ea. 

— Vă place vântul de prova, rosti inginerul. 

Emil încuviință din cap zâmbind. Cuvintele acestea îi făceau 
plăcere. Descifra în ele un înțeles ascuns: omul care știe să 
primească vântul în față. Să ia pieptiș totul, să lupte și să 
învingă. Această simbolistică naivă era unul dintre secretele lui. 
În difuzorul de sub timonă se auzi un pârâit și o voce metalică 
rosti cam pe nas: 

— Gama șapte și gama opt, vorbește șase-zero. Meteorul dă 
prognoză de vreme rea. Raportaţi hotărârea. 

— Aţi văzut? făcu victorios Valeriu. 

— Ți-am spus eu? îl imită Emil. 

Era un motiv de laudă s-o iei înaintea „meteorului”. 
Radiotelegrafistul, un sergent spătos, cu mustăcioară, răsări 


lângă ei: 

— Raportez că vine vreme rea. Am prins buletinul de la radio- 
coastă. 

— Și ce spune radio-coasta, Velicule? 

— Vânt de nord, forța șase, ploaie și mare agitată. 

— larăși forța șase! oftă șeful-mecanic. 

— Luna mai, explică Emil. Se-ntâmplă în fiecare an. 

Semnalizatorul de cart întinse gâtul spre comandant. Suferea 
de rău de mare și chiar numai gândul la vremea rea îi dădea un 
junghi în capul pieptului. 

— S-auzim ce hotărăsc ceilalţi, spuse Emil. 

Tăcură câteva clipe, cu ochii ţintă la difuzorul radio- 
telefonului. Se auzi un declic și apoi o voce tinerească, vibrantă: 

— Sunt gama șapte, am terminat lucrul și plec acasă. 

— Bine, spuse vocea nazală de la început. 

— Miti se grăbeşte, surâse Emil și luă microfonul: Sunt gama 
opt, rămân unde mă aflu și execut planul în continuare. 

— ...Bine, făcu iarăși difuzorul după o pauză scurtă. Sergentul 
Velicu plecă în fugă iar semnalizatorul de cart lăsă capul în jos, 
dezamăgit. 


3 


Anda puse ceașca pe farfurioară. 

— Grozav îmi place cafeaua de la o vreme. Mai ales cum o 
faci tu. Adevărată turcească. 

— Era bun și-un strop de coniac, dragă, spuse visătoare 
luliana. 

— Ei, coniac! Te-ai învăţat cu coniacul acolo, pe munte. 

luliana râse scurt, aproape fără să-și clintească mușchii 
obrazului. Citise undeva că râsul accentuează ridurile, iar ea 
ajunsese la vârsta când femeile se uită în oglindă și-și pipăie cu 
vârful degetelor un anumit loc dintre tâmplă și ochi. 

— Și ce ţi-ai mai cumpărat? întrebă Anda. 

— Nimica, spuse luliana cu ipocrizie. Nişte fleacuri. Se ridică 
netezindu-și fusta pe șoldurile plinuțe, deschise ușa șifonierului 
și trase afară un cupon de stofă de culoarea tutunului. Uite ăsta, 
de la Romarta, mi l-a luat Nic. Culoarea am ales-o eu, bine- 
nțeles. A stat trei zile cu mine-n București la întoarcere. 

— Ah, Bucureștiul! N-am mai fost din septembrie. Voi ce 


faceți, nu vă mutaţi? 

— Nu vrea Nic, dragă. la pune mâna, parcă-i mănușă, nu 
pantof. Îi asortez la mantoul ăla bej, cu tighele late, făcut la 
Casa de mode. Nu pot să-l scot din ale lui pe Nic. Cu toate că 
dac-ar vrea... Știi, are niște colegi la minister, doar o vorbă să le 
zică. Aș! Locul meu e la mare, iubiţel, n-o să comand un vaporaș 
pe Herăstrău decât la pensie poate... Fusta asta-i de la 
Consignaţia. Tinerească, nu? Așa-s bărbaţii, fac mare caz de 
meserie, de vocaţie, de cariera lor. Zdrăngăni printre umerașele 
cu rochii din șifonier. Ascultă sfatul meu, dragă: nu te mărita cu 
un marinar. 

— Nici cu un marinar, nici cu altcineva, spuse Anda scuturând 
cu mândrie din cap. Mă ţin de planul meu. Toamna asta dau iar 
la Teatru, orice s-ar întâmpla. 

luliana o privi lung. Avea un anumit fel de a privi, deprins de 
la o cântăreaţă de mâna a doua care apărea uneori la televizor: 
întorcea numai ochii, ţinând capul înainte, nemișcat, și asta-i 
dădea un aer languros și excentric. Dacă crezi că pentru teatru 
e destul să fii un animal frumos... gândi ea și spuse 
compătimitor: 

— E greu fără pile. 

— Am și pile. De data asta am. Un unchi de-al doamnei care 
stă la noi îl cunoaște pe fratele decanului. Au fost colegi de 
liceu. Se tutuiesc. Și n-o să mă refuze... 

— Foarte bine, dragă, că te-ai hotărât să-ţi faci un viitor. Nu 
ca mine, înfundată aici în provincie. Adăugă repede: De fapt n-o 
duc rău, de ce să spun? Nic mă iubește, mă respectă și aduce 
acasă și ultimul leu. Nu merge la ţuică cu colegii. lar când 
primește o primă... 

— Știu. Direct la Constanţa te oprești. 

— Ba chiar la București, dragă. Își probă în glumă o beretă 
cărămizie care-o arăta mult mai tânără. lau și termosul cu mine. 
Să-mi aduc aer de Capitală. Asta-i singurul lucru ce-mi lipsește. 

Anda oftă înţelegătoare și-și făcu de lucru cu cafeaua. Sorbi 
cu grijă ultima înghiţitură, răsturnă atent ceașca, învârtind-o cu 
grijă pentru ca zaţul să se lăbărţeze uniform și o depuse pe 
farfurioară. 

— Și ce mai e nou, dragă? întrebă luliana. Niciun eveniment 
pe-aici în lipsa mea? 

— Eveniment! În colţul ăsta uitat de Dumnezeu! Unul singur: 


Rebegea și-a gonit nevasta. 

luliana lăsă să-i cadă fusta plisată pe care tocmai o examina 
și-și lovi palmele una de alta: 

— Ei, asta! Cum, dragă? Ce-a avut cu ea? Doar spune la toată 
lumea c-o iubește și ni-ni-ni pe lângă ea, ca un logodnic... 

— A fost o întreagă istorie, povesti Anda cu plăcere. O 
aventură misterioasă, ca prin romane, tu! El a plecat pe teren. 
L-au văzut toți vecinii cu geamantanu-n mână și ea la poartă, îi 
făcea semn cu batista... Acuma ori bănuia Rebegea ceva, ori pur 
și simplu a pierdut trenul, că n-a mai plecat. Măcelarul spune că 
l-a văzut cu ochii lui la bodegă: geamantanul alături, la piciorul 
mesei, și omul se cinstea cu doi inși de la șantier. Pe urmă s-a 
dus acasă și madam Rebegea nicăieri. Intreabă vecinii dacă știu 
ceva despre ea, era alarmat, alţii spun că voia să aibă martori... 
Noaptea a dormit singur. A dormit sau a băut, că lumina a ars în 
casă până-n zori. 

— Sau a stat la pândă, spuse luliana cu sufletul la gură. 

— Poate, confirmă Anda. Dimineaţa apare și madam 
Rebegea: veselă, cu zarzavat în sacoșă, de ochii vecinilor, 
chipurile se întorcea de la piaţă... 

— Se pricepe la de-alde astea! 

— Intră în curte, nu bănuiește nimica, și-n ușă dumnealui. Pe 
urmă dă-i bufnituri și ţipete și plânsete, se adunase lumea ca la 
circ. Madam Rebegea a ieșit după vreo oră, bătută măr, și s-a 
dus la sora ei, croitoreasa. 

— Cum naiba, dragă, atâta imprudenţă! Și până la urmă cu 
cine a fost? 

— Nimeni nu știe nimic. Doar taxatoarea de pe locală spune 
că a zărit-o pe o motocicletă albastră, dimineaţa, la marginea 
orașului... 

— Albastră! strigă luliana. larăși? 

— Cum iarăși? A mai păţit-o o dată madam Rebegea? 

— Nu ea. Altcineva. O casieriță de la magazin, fată tânără. 
Nemăritată. N-ai auzit? Prin toamnă, când erai tu la examen. O 
vedeau toți pe șosea, călare pe motocicleta albastră. Și într-o zi 
s-a otrăvit cu carbaxin. E drept, au salvat-o, dar n-a mai călcat 
pe aici de-atunci. S-a transferat la Hârșova, mi se pare. Cât 
despre motociclist... în tot orașul nu există nicio motocicletă 
albastră. 

— Așa spune și miliţianul de vizavi de noi. Vorbea cu tata ieri 


dimineaţă. E din altă localitate, spunea. În orice caz, bine lucrat. 
În oraș n-a intrat, că eram de serviciu în noaptea aia, spune 
miliţianul. A lăsat-o la gară și a plecat înapoi. 

— Asta zic și eu aventură, întări luliana. Zău că merită să riști. 
Și bătaie, și plecare de acasă, și tot. 

— Ce spui, luliana? Eu una mă mir cum mai scoate capu-n 
lume după asta. Îţi dai seama, la piaţă toate cucoanele își fac 
semne când o văd... 

— De invidie, dragă, ascultă-mă pe mine. Alea care-și dau 
coate, ce n-ar da să fie-n locul ei... Viaţa-i scurtă și o femeie se 
trece repede. Numai că așa-i în orașele de provincie. Nu poţi 
face o mișcare, că te știe toată lumea. 

Anda oftă de circumstanţă. 

— Și se bănuie măcar cine-a fost motociclistul? 

— Mister absolut, spuse Anda. Un fel de Făt-Frumos 
motorizat... 

— E frumos, într-adevăr, murmură luliana. 

— Îl cunoști? 

— Nu, cum să-l cunosc? se apără luliana. Vreau să spun e 
frumos din partea lui că nu iese la iveală. Cavaler. Știu și eu? 
Am cunoscut acum doi ani un tânăr, tot așa, dar nu-i numai o 
motocicletă albastră pe lume... 

— Cum arăta? 

— Înalt, blond, cu ochi albaștri, cu glas plăcut... Dar nu poate 
fi el. Era în trecere pe aici. Nu l-am mai văzut de atunci. 

Anda se și văzu răpită de un tânăr cu plete blonde, cu ochi 
albaștri, asortaţi cu motocicleta. Nu prea sună ca-n basme, dar, 
la urma urmei, motocicleta e un fel de cal modern. Mai 
actualizăm și noi basmele! 

— N-are gusturi proaste madam Rebegea, spuse ea. 

— Poţi să știi, dragă, cu cine-a fost? Vreun golan din lumea 
largă, făcu luliana cam înțepat. l-adevărat că și ea e cam 
slăbănoagă... 

— Are talie subţire. 

— Și gura cam mare... 

— Zâmbește frumos. 

— Și părul cam rar... 

— Ştie să și-l tapeze. 

luliana se dădu bătută. Madam Rebegea fusese cândva una 
dintre prietenele și rivalele ei la baluri. Pe vremea când erau 


domnișoare și le obseda ideea unei partide. Mai apoi se 
înstrăinaseră și pe stradă abia se salutau. 

— In orice caz, păcat de băiatul ăla, cine-o fi, să aibă 
neplăceri. Rebegea e o brută. Mai ales când bea un pahar. Mă 
tem să nu dea de el într-o bună zi. Orașul mic... la să fi fost la 
București. Nu simţea nimeni, în vecii vecilor. 

— Ei, București! Altă viaţă! spuse Anda și rămase tăcută, cu 
privirea pironită pe tabloul cu mesteceni din mijlocul peretelui. 

Bucureștiul... Vara trecută, în zorul pregătirii pentru admitere. 
Dimineaţa, studiu la bibliotecă. Bileţele și priviri furișe peste 
mesele încărcate cu tomuri. 

La douăsprezece, creionul jos. Câţiva pași pe bulevard. 
Aglomeraţia din fața cinematografelor. Feţe încadrate de favoriţi 
lungi, cămăși tricotate, stacojii sau albastre, mâini înfundate în 
buzunarele aduse mult spre șolduri. Singurică, duduie? Am un 
bilet în plus, și dacă acceptați... Uneori accepta. Se cufunda în 
mulţimea anonimă care trântea scaunele în sală. Se așeza 
alături de necunoscutul acela și-l privea cu coada ochiului. In 
timpul jurnalului el se foia pe scaun. O atingea ca din greșeală 
cu cotul, supraveghind-o discret. Ea nu mișca. li simţea braţul 
lipindu-se de al ei. Pe urmă, palma lui strecurându-se peste 
spătarul scaunului, către umărul celălalt. Nu reacţiona în niciun 
fel. Incurajat, băiatul mergea mai departe. Mâna lui cobora sub 
braţ încercând să-i atingă sânul. Ea o depărta ușurel, cu ochii 
țintă la ecran. Mâna se retrăgea, dar începea dincoace: de la cot 
la degete, apoi degetele împreunate, pe genunchi... Tot mai sus, 
pe piciorul gol... până la tivul fustei. Atât. Hotărâse limita asta și 
mai departe nu-i îngăduia să... Dar fusta era scurtă. Scurtă, cât 
se poartă. Simțea palma aceea mare și fierbinte învăluindu-i 
pulpele. Și-i plăcea. Și-o lăsa. Dar iarăși tivul fustei și iarăși ea... 
Un joc și nimic mai mult. Un joc care dura cât filmul și se încheia 
cu privirea puţin jenată, puţin aprinsă, a tânărului în cauză. Ea 
se prefăcea grăbită și-i făgăduia să vină la întâlnire seara. Și, 
bine-nţeles, nu venea. 

Seara mergea la dans. Cu vreun băiat cunoscut la bibliotecă. 
Dansau până la epuizare. Lipiţi unul de altul și abia mișcând 
picioarele în ritmul acela egal, un fel de rudiment al valsului, 
foarte la modă în anii din urmă, lent și monoton. Băiatul gâfâia 
lângă urechea ei și-i simţea pe gat răsuflarea fierbinte ca jetul 
aparatului de uscat părul. Incepea un fel de conversaţie banală 


care-l liniștea pentru un moment. Apoi iar răsuflarea fierbinte pe 
gât... Târziu, plecau. Pe străzi dosnice, pustii la miez de noapte, 
se îmbrăţișau la fiecare zece pași. Pe urmă, tânărul o invita, mai 
pe ocolite sau mai direct, la el acasă. Atunci era punctul 
culminant al petrecerii ei, fiindcă rostea fraza aceea aparent 
foarte firească și spontană, cu ezitări bine jucate, folosită de 
multe ori cu rezultate excelente: Te sfătuiesc să nu-ţi faci iluzii. 
Sunt fată cuminte. Și n-am de gând să fiu... altfel, decât cu cel 
care-mi va fi soţ. De obicei, fraza avea efectul unui șoc electric; 
băiatul îi dădea drumul din îmbrăţișare, dezamăgit, și porneau 
spre gazda ei, și ea râdea tot drumul spunând nimicuri și 
întrebându-l de ce e bosumflat... 

Cu Emil fusese altfel. Erau la balul mărțișorului, ea cu un grup 
de fete și băieţi, ofiţeri tineri, care altfel n-ar fi avut curajul să 
apară acolo: un fel de reuniune de familie, unde fiecare dansa 
cu consoarta sau, din când în când, vecinii de masă schimbau 
între ei partenerele; dacă unul o invita de două ori la rând pe 
soţia altuia, întâmplarea avea s-ajungă subiect de discuţii chiar 
a doua zi... Cine venea singur, risca să rămână pe scaun toată 
seara. Poate că Emil se împăcase cu această perspectivă, 
fiindcă se așezase de la început cam într-un colţ, bea bere și 
fuma ţigară după ţigară. Pe la miezul nopţii s-au împărţit mici 
inimioare de carton numerotate, și numărul ei corespundea cu 
al lui. A luat-o din grupul acela voios și, după un vals-boston, a 
făcut câteva reflecţii despre hazardul care-i scosese în cale o 
dansatoare perfectă. Ea a râs. La sfârșitul balului a condus-o 
acasă. Nu încercase propunerea cu cafeaua, dar o strângea de 
mijloc și braţul lui era puternic și Andei îi plăceau oamenii 
puternici. Nădăjduiesc să vă mai văd, domnișoară. Când doriţi, 
domnule căpitan. Mâine seară. Nu-i cam devreme? a râs ea. Ba 
da, dar ce importanţă are? Vă aștept la opt, în faţa librăriei. Nu 
s-a dus. După vreo săptămână l-a revăzut pe stradă și i-a zâmbit 
de departe, ca să afle dacă nu e supărat. El a salutat-o și a vrut 
să treacă înainte, dar ea și-a amintit într-o fulgerare de braţul lui 
puternic. L-a privit drept în ochii cenușiu-albaștri și l-a oprit. El a 
primit cu indiferenţă scuzele, deci primise cu indiferenţă și lipsa 
ei de la întâlnire, a gândit ea atunci, contrariată. Nu-i plăcea să 
fie privită cu indiferenţă și purtarea lui o alarma. Data viitoare o 
să fiu mai punctuală, domnule. Când? întrebase el. Când doriţi. 
Mâine seară la opt, tot acolo. S-au întâlnit, s-au dus la cinema, 


se rezemase de braţul acela puternic, era un film sentimental, o 
dramă spaniolă cu multe lacrimi și ea simţea nevoia unei dovezi 
palpabile că în viaţă dramele nu-s așa de grave ca în filme, îl 
avea lângă ea și braţul acela cu palma mare, fierbinte, care-i 
luase mâna... El a plecat în larg pentru o perioadă mai lungă, 
între timp veniseră studenţii în vacanță, ea mergea cu ei la 
dans, încercase să se rezeme de braţul tinerilor acelora, dar 
niciunul nu era așa puternic și s-a bucurat când l-a revăzut, într- 
o seară, cu o geantă mare-n mână, venit la târguieli. Purta un 
sveter bleumarin care-i reliefa umerii și avea un mers elastic, 
suplu și totuși apăsat, mi-era dor de tine, Anda, ce faci, vii de la 
piață, da, așa-i când ești burlac, diseară aș vrea să te văd, nu 
știu dacă pot, mă duc la croitoreasă, dar venise, croitoreasa mai 
putea s-aștepte, în altă seară iar... 

Acum vreo două săptămâni, într-o seară, ploua mărunt și ea 
s-a plâns că nu-i vreme de plimbare, începuse vântul, mai bine- 
am asculta muzică, a spus el, hai la mine, mi-am reparat 
magnetofonul, vin, Emil, dar să fii cuminte, nu știu ce-nseamnă 
asta, dar o să fiu... 

Pe urmă, în timp ce pregăteau cafeaua, ea purtând haina lui 
cu mânecile suflecate, o sărutase pe gât: Chiar te gândeai c-o 
să fiu cuminte? Poate fi cineva cuminte lângă o fată ca tine? Nu 
fi rău, Emil... Sunt sincer, atâta. 

li plăcea de el, dar avea un ce anume care-i scăpa. Era cam 
închis, dacă nu ascuns, poate era prea serios, sau poate 
prudent, Anda nu obișnuia să analizeze oamenii, n-avea 
răbdarea cuvenită, prefera părerile gata formulate de alţii și 
voia răspuns pe loc la toate întrebările. Oare luliana știe mai 
multe? Cunoștea pe toată lumea din oraș și avea pentru fiecare 
un mic portret mai mult sau mai puţin caustic... 

— luliana, tu cunoști un ofiţer Emil Armașu? 

— Pe căpitanul Armașu? Cum să nu-l cunosc, dragă? E 
subalternul lui Nic. Un bărbat prezentabil. La ochi seamănă cu 
Alain Delon. Și are o dantură splendidă. Ca statură, nu mai 
vorbesc. Știi bine că-mi plac bărbaţii înalți ca el. 

— Ca înfățișare îl cunosc și eu, o întrerupse Anda 
nerăbdătoare. Te întrebam așa, dacă-l cunoști ca om. Sufletește 
adică. 

— Politicos și atent cu doamnele. Un cavaler, dragă! Prima 
oară l-am văzut la un bal. Stătea singur și-n jur lumea se distra, 


mă rog, ca la bal. El, singur la o masă. 

— Obiceiul lui, murmură Anda. 

— Atunci Nic l-a invitat la masa noastră. lubiţel, zice, uite pe 
tovarășul căpitan Armașu, lucrează la noi. Fii gazdă bună, că 
dânsul e nou în oraș și nu cunoaște pe nimeni. lar dacă te invită 
la dans, nu cumva să refuzi. Doar știi că eu, cu dansul... Așa-i 
Nic, dragă, totdeauna binevoitor. Căpitanul a înţeles aluzia și m- 
a invitat la un tango, știi, tocmai „Chitara romana”, l-am cerut și 
la radio, la melodia preferată... Dansează frumos, dragă, dar 
corect, rece, fără sentiment. Și nu era să-l strâng eu de mână, 
ce Dumnezeu! Când l-am văzut așa, zic e timid băiatul, și-am 
încercat să intru în vorbă. Dacă e-nsurat sau în perspectivă. 
Dacă-i place orașul. Mă rog, conversaţie. Nu cu gânduri ascunse, 
cu toate că e genul meu, dar știi, nu se face, coleg cu Nic... Pur 
și simplu îl simpatizez și atunci l-am compătimit văzându-l 
singur, fără relații... Oamenii singuri nu inspiră decât 
compătimire sau neîncredere, sunt sau înfumuraţi, sau proști. El 
însă, nu era nici una, nici alta. De aceea am deschis discuţia. Nic 
mi-l descrisese ca pe-un om deosebit, și Nic nu se înșală la 
oameni, pe urmă unde mai pui că era totuși nou venit în oraș, 
sau mai nou decât toți ceilalţi, poate n-a reușit să-și facă încă 
relaţii, cineva trebuie să înceapă, nu-i așa, vorba lui Nic, 
totdeauna suntem dispuși să vedem într-un nou-venit un 
eventual prieten, pe urmă omul își dezvăluie caracterul și se- 
ntâmplă să regretăm că i-am acordat încredere, așa spune Nic și 
cred că are dreptate... 

— Vrei să spui că Emil Armașu e un om care nu merită 
încredere? 

— Dimpotrivă, dragă, el face o excepţie, are o purtare corectă 
și știe ce vrea. Și e om serios, altfel cum îţi închipui că i-aș fi dat 
atenţie! În seara aia mi s-a părut cam tăcut. Sau poate era 
rezervat față de mine, știa cine sunt și n-ar fi vrut să fie prea 
intim tocmai cu soţia comandantului, orașul e mic și lumea 
clevetește... Cu toate că Nic nu-i gelos, ferit-a sfântul, mă 
înţelege ca un prieten desăvârșit și spune distrează-te, iubiţel, 
simte-te bine, nu se uită urât dacă vorbesc sau râd cu cineva 
din societate, Nic e om civilizat, din prima zi de căsătorie mi-a 
arătat încredere, e blajin de felul lui și nu face o tragedie din 
toate mărunţișurile... 

Anda tăcea jucându-se cu un chibrit ars. Te-am întrebat de 


Emil Armașu, nu de grasul tău. Nic grasul. Mă mir cum ai loc în 
același pat cu el. Și mâna aceea transpirată și vocea aceea 
nazală când făcuseră cunoștință pe faleză, într-o seară: Nu 
știam, iubiţel, că ai prietene așa de drăguțe. Oare în tinerețe o fi 
fost ceva de capul lui? O figură de duzină. Și luliana, femeie de 
gust, ce-o fi găsit la el? Bani? Să te măriţi cu un portofel 
umflat... 

— Cred că are vreo relaţie ascunsă, altfel nu se poate, 
surprinse Anda din flecăreala lulianei. În lume nu iese cu nimeni. 

— Acum iese. 

— Zău, dragă? De când? 

— De când ești tu plecată la munte. 

— Și... cu cine? 

— Cu mine. 

luliana știa să-și ascundă sentimentele. Surâse din vârful 
buzelor și o făcu pe mirata. Incă un nenorocit. Băiat frumos, cu 
perspective, se-ncurcă cu o fâță. Știa pe degete combinaţiile 
Andei. Anda însăși nu făcea din asta un secret: Am fost la bar, la 
Eforie. Cu un amic, doctor din București. Zău, dragă? Îl cunoști 
de mult? De ieri dimineaţă, de pe plajă. Trei sute a cheltuit. Îi 
plăcea să precizeze sumele. Parcă se preţuia cu banii cheltuiţi 
de amicul acela. Obicei de cocotă. Un singur lucru nu știa 
luliana: dacă se culca cu el sau nu. Anda tăcea ca un sfinx când 
discuţia aluneca spre această latură. Nimeni nu știa nimic, în 
afară de cel în cauză. Nici măcar nu existau indicii; nu fusese 
văzută ieșind din locuinţe străine la ore suspecte, iar la ea acasă 
era o ordine care excludea orice posibilitate: tatăl ei, un 
pensionar fără itinerare neprevăzute; musafirii veniţi la sezon - 
familiști, oameni serioși; inginerul acela înalt și inflexibil, care 
stătea la ei de ani de zile, părea cu totul străin de perspectiva 
obișnuită - chiriașul tânăr îndrăgostit de fiica proprietarului. E 
drept că Anda făcea escapade pe litoral și la drept vorbind 
sutele acelea nu se cheltuiesc chiar așa, de amorul artei, dar 
cine știe? La urma urmei mai există și fete deștepte... Se cuibări 
pe studio, lângă ea. 

— Hai să-ţi ghicesc. 

Anda îi oferi cu plăcere ceașca. Nu credea, dar o amuzau 
totdeauna aceste mici șarade din zaţul cafelei sau din cărțile cu 
regi bărboși și regine împopoţonate, cine e persoana asta în 
vârstă care-ţi vrea binele, uite, îţi cade în casă o damă de tobă, 


o să primești un dar, o să fii într-o adunare cu vorbe bune, o să 
faci un drum și așa mai departe, un șir întreg de previziuni 
optimiste pe care le uita îndată, pe când luliana le ţinea bine 
minte și când se nimerea ca faptele să coincidă cu spusele ei, 
triumfa și se minuna. De data asta, Iuliana trăgea nădejde că fie 
din șănţulețele albe și tremurate care străbăteau zaţul, fie din 
discuția meșteșugit condusă, va izbuti să afle răspuns la 
întrebarea care nu-i dădea pace. 

— Uite, dragă! Să mai spui că ceașca minte! 

— Unde-i? spuse Anda bufnind în râs. 

— Aici, și luliana aţinti ţepușa roz-sidefie a unghiei spre fundul 
ceștii. Uite-l, nu vezi? Bradul ăsta. Brad, adică voinic: militar. 

— Ca să vezi ce întâmplare! 

— Ce întâmplare, dragă? Uite mai departe, șarpele. Aici, 
alături. Un obstacol. Dar el dă cu mâna așa, și-l împinge. ÎI 
îndepărtează. 

— A, da! 

Nu vedea nimic. Brazde albe pe suprafaţa neagră lucitoare. 
Puteau fi orice: șarpe, floare, ghem de aţă deșirat. Dar nu voia 
să-și dezamăgească prietena. 

— Extraordinar! strigă luliana. Aici, spre coada ceștii, în casă 
adică. Un lanţ. Lanţul înseamnă dragoste mare. Cu ce v-aţi legat 
voi?... Ștrengărițo, ai fost la el! 

— La el acasă, tu? 

— Sau a venit el la tine. 

— Eşti nebună? 

— Ceașca spune, rosti solemn luliana. Și ceașca nu minte! 

— De data asta minte. Doar nu crezi că... 

— Atunci e ceva serios. Îl ţii la distanță ca să te măriți cu el. 

Anda făcu iarăși mișcarea aceea mândră cu capul, 
scuturându-și pletele negre: 

— Pe toți îi ţin la distanţă! 


4 


— Eram în navigaţie independentă, replică Emil. 

— Dar de regula generală nu ţii seama? Când ai văzut că-i 
vreme rea trebuia să intri în port. Nu s-o faci pe eroul. Pe 
spinarea echipajului. Și a motoarelor. 

— Motoarele n-au nimic. 


— N-au nimic! pufni căpitanul de rangul trei Bădoiu. Dar 
oamenii? l-ai văzut cum arată? Deschise ușa cabinei și strigă la 
nimereală pe punte: la vino-ncoa, soldat! 

— Ordonați! 

Emil îl privi o clipă pe marinarul care intrase. Era 
semnalizatorul, cu mutrișoara lui șireată, cu nasul în vânt, un 
băiețandru cu beretă, mic de statură și cu umeri înguști ca de 
fată. Cum nu fusese chemat pe nume, își dădea desigur seama 
că nu-l pândește vreo observaţie și nici nu va fi pus să dea 
socoteală pentru ceva păcate mărunte, deci intră cu inima 
ușoară. Își îngădui chiar un mic zâmbet, fugar ca o adiere de 
vânt. Bădoiu se aplecă înainte, oftând, și-l întrebă cu blândeţe: 

— Ai rău de mare? 

— Păi... 

— Ce-ai mâncat în timpul ieșirii în larg? 

— La început, normal. Cât a fost vreme bună. 

— Bine. Și după aia? 

Semnalizatorul râse vinovat: 

— Două zile n-am pus nimica-n gură, tova’ rang trei. 

Prescurta, ca totdeauna, gradele. Un obicei prost, de care 
Emil încercase zadarnic să-l dezvețe. 

— Şi-n ziua următoare? 

— Pezmet și apă, vă raportez. 

— Și-a patra zi? 

— A patra zi mi-era mai bine și m-a ajuns foamea, spuse 
soldatul cu un fel de voluptate. Am mâncat normal, ba am cerut 
și supliment. De-acuma nu mai mi-e teamă, vă raportez. M-am 
obișnuit. 

— Bine, du-te. 

Marinarul plecă, închizând cu grijă ușa cabinei. 

— Ăsta suferă cel mai mult din tot echipajul, spuse Emil. Dacă 
și el a ajuns să se deprindă... 

— Las’ că știu eu. l-ai învăţat să-ţi cânte-n strună, dar 
adevărul... De ce-i chinuiești, Armașule? Principiul meu e să 
protejez oamenii. În toate unităţile unde-am lucrat, ei mă iubeau 
pentru asta. Tu, iartă-mă că-ţi spun, n-ai grijă de ei. 

— Dimpotrivă. Din grijă pentru ei o fac. li călesc, îi ajut să se 
deprindă cu greul. 

Bădoiu se aplecă spre el și începu să vorbească, înfuriindu-se 
treptat: 


— Nu-mi spune mie asta. Un soldat care trăieşte bine, 
lucrează mai cu spor. Și-și prețuiește mai mult comandantul. Mi- 
a placut să am oamenii de partea mea, Armașule. Și la bine, și 
la rău. Nu m-au părăsit niciodată. Și nu-ţi permit nici ţie, atâta 
vreme cât... 

Se opri. Gâfâia și-și simţea faţa arzând. Auzea parcă vorbele 
lulianei: Nu te mai enerva din toate fleacurile, Nic dragă. Grăsuț 
cum ești tu, și cu tensiune... Își tamponă fruntea, apoi își trecu 
batista pe sub gulerul strâmt al vestonului alb, încheiat la toți 
nasturii. Işi desfăcu copca, cerându-și scuze: 

— Imi dai voie, nu? Și deschide naibii ușa aia. Ne sufocăm 
aici. 

Emil deschise ușa. Nu i se părea prea cald, dar el purta 
cămașa-bluză ușoară, de lucru, pe când Bădoiu nu umbla altfel 
decât cu vestonul alb, pretenţios, apretat ca tabla, care-i 
ascundea întrucâtva corpolenţa. Tăcură. Ascultau, fără voia lor, 
discuția domoală de pe punte. 

— Păcat că n-aţi mers cu noi, tova'caporal. 

— Ce să fac, măi? Aveam treabă în permisie. Sau voiai să 
renunţ? Am umblat destul pe mare, pentru mine nu mai eo 
noutate. 

— Da, da așa ca acuma cred că n-aţi apucat-o niciodată. A 
fost ceva de spaimă, se lăudă semnalizatorul. Credeam că ne 
răstoarnă. 

— Cum să te răstoarne, băiete? Am navigat cu nava asta și pe 
vânt de forța nouă. Ştii, are metacentrul foarte jos. Saltă pe 
valuri ca un hopa-Mitică, dar nu se lasă. 

— Nu se lasă, tova'caporal, da eu unu am hrănit peștii ca la 
carte. Dacă mai dura trei zile, îmi aducea la mal numa bocancii. 
Și-am auzit că ăia, la motoare... 

Emil scoase capul pe ușă: 

— Ce-s basmele astea? Nu mai aveţi ce face? la treceţi la 
posturile voastre! 

Bocăniră pașii iuți ai celor doi. În cabină, răsturnat în fotoliul 
pliant, Bădoiu triumfa: 

— Ai văzut? Oamenii tăi, Armașule. Acuma le știi părerea, nu-i 
așa? Ascultă-mă pe mine, că-s bătrân în meserie: soldatul e 
șmecher. Ţi-a prins slăbiciunea și-ți cântă-n strună. Dar ce e în 
sufletul lui, asta n-ai de unde să mai știi. În orice caz, altceva 
decât părerea oficială, pe care o susţine ca să-ţi facă plăcere ţie, 


comandantului. Acuma îmi dai dreptate, nu-i așa? 

— Un lăudăros, pufni Emil. Se grozăvește de parcă a trecut 
printr-un taifun. Avem vară capricioasă, asta-i. Și nu puteam să 
încalc planul de pregătire. 

— Acuma te ascunzi după plan, râse Bădoiu. Dar rândul 
trecut? Știi bine cum te zoream, execută tragerea, Armașule, că 
e vreme bună, dar tu nimica. Făceai aluzii la iniţiativa 
comandantului. Și spuneai să nu fim robii planului... 

Emil zâmbi. Șterse într-o doară capacul sondei ultrasonore și- 
și examină cu atenţie degetul, să vadă dacă nu-i vreun fir de 
praf. Ridică privirea spre comandantul divizionului: 

— Aveam o defecţiune la mașini și nu puteam să ies în larg. 

— Vorbă să fie! Știu eu ce defecţiune ai avut. Voi mă credeţi 
naiv. Vedeţi că tac și vi se pare că m-aţi dus. Chiar dacă e ceva, 
tac din gură. Dar asta nu-nseamnă, Armașule, că n-am observat. 
Vrei să-ți spun de ce n-ai ieșit atunci? Așteptai o zi urâtă, ca să 
faci demonstraţii. De ce să iei foarte bine la trageri? 

— Un bine pe vreme rea are mai mare valoare decât... 

— Teoria ta, se înfurie iar Bădoiu. Ca să arăţi că se poate 
trage precis și pe mare proastă. Dar știi că din cauza asta nici 
divizionul n-a luat foarte bine? Și știi că angajamentul nostru... 

— Acolo nu specifică să tragi neapărat pe vreme bună. 

— Asta ai s-o hotărăști când o să comanzi tu divizionul ăsta. 
Deocamdată însă, trebuie să faci cum spun eu. 

— Am înţeles, zise Emil mohorât. 

— Sună fals „am înţeles” ăsta al tău. Știu că n-ai înțeles, știu 
asta fiindcă ești tu și nu altul. Ții neapărat să-ţi etalezi stilul. 
Mulţi te admiră. Îi aud șoptind: Ce curaj pe Armașu! Ai văzut al 
naibii? Rebel ca totdeauna. Pe ăsta nimeni nu-l întoarce. Mereu 
contra părerii generale, Armașu. Mereu cu o idee, Armașu. 

— N-o fac de dragul de a fi original, ci fiindcă așa trebuie. 
Chiar dacă alţii nu-mi dau dreptate. 

— Dar s-ar putea să greșești și să crezi că greșesc alţii. Că 
greşesc toţi. Ce ne facem atunci? Crezi că orice lucru nou este 
neapărat un lucru mai bun? 

Emil simţea că-i zvâcnesc tâmplele. Încercase tot timpul să se 
tempereze, să discute liniștit, să-și expună argumentele. Voia 
să-i demonstreze logic, la rece, că nu făcuse o greșeală sau o 
imprudenţă, ci un act deliberat, de a cărui utilitate era convins. 
Dar nu putea să se stăpânească, să rămână calm în faţa acestui 


om care acum îi părea atât de obtuz, atât de fricos pentru 
liniștea lui, atât de puţin înclinat către cel mai mic risc. Ești 
funcționăraș, nu marinar, îi venea să-i strige. N-ai înțeles nimic 
din legile mării, din cerințele și asprimile meseriei. Totul e să n- 
avem neplăceri cu nimeni, să ne scăldăm într-o zonă călduţă, să 
ne tămâiem la bilanţuri... Dar acolo, în larg, ce ne facem? Dacă 
ne prinde furtuna departe de port, dacă ne trezim cu catargele 
frânte și cu bărcile smulse de valuri? Toată nădejdea e-n navă 
și-n echipaj, asta caut, vreau siguranţa absolută, în mecanisme 
și în oameni, mai ales în oameni, îi vreau drepţi și căliţi în faţa 
furtunii și-n faţa mamei furtunii... 

— Tovarășe comandant, mă cercetaţi de parc-aș fi făcut o 
crimă. Pur și simplu am acţionat după regulament... 

— După regulament, dar trebuia să te orientezi. Unde scrie să 
rămâi în larg când se anunţă furtună? 

— Dar unde scrie să intri în port, să fugi din calea ei? 

Bădoiu sări în sus, cu un strigăt de satisfacţie: 

— Aha! Răspunsul pe care-l așteptam. Rebelul nu se 
dezminte! Se așeză din nou, suflând greu, și spuse pe alt ton, 
calm și binevoitor: Armașule, ţi-o spun prietenește, fii atent că 
pierzi. Ești un ofiţer bun, meseria ţi-o cunoști, ar fi păcat, 
înţelegi? E mai bine pentru toată lumea să fim uniţi, să gândim 
la fel, să vorbim aceeași limbă. Nu uita că-n toamnă vine 
inspecția. De ce să nu meargă totul ca pe roate? 

Vasăzică asta era, inspecția! gândi Emil cu sarcasm. Uite 
pentru ce mă omor eu de un an de zile: să meargă totul ca pe 
roate la inspecţie. Ei bine, o să meargă! 

— O să meargă, spuse el tare. 

— Știu c-o să meargă. Știu și ce-nţelegi tu prin „o să meargă”. 
Dar pân-la urmă o să-ţi auzi iarăși vorbe, cei de la brigadă vor 
spune că divizionul nostru n-are o linie unitară în pregătire, iar 
șantierul naval o să ne acuze că suprasolicităm tehnica. La toate 
astea nu te gândești când faci experienţele tale pe mare? 

Emil apăsă pe butonul soneriei. Șeful de cart se ivi într-o clipă 
în ușa comenzii. 

— Ordonați! 

— Să vină șeful-mecanic cu jurnalul de mașini. 

Marinarul dispăru. Figura lui Bădoiu se bosumflă. Obrajii lui 
trandafirii, bine bărbieriți, îl făcură pe Emil să se gândească la 
un mare copil supărat. 


— Ce jurnal de mașini? Ce-ai să-mi demonstrezi cu asta? 
Regim normal de exploatare, nu? Turaţia constantă etcetera. 
Dar a fost vânt de forţa șase, măi tovarășe! Asta numești regim 
normal de exploatare? 

Emil ridică din umeri: 

— Sancţionaţi-mă, dacă socotiți că... 

— Hai, nu te supăra. Mai bine ascultă-mi sfatul, Armașule. Și 
eu am fost cândva rebel ca tine, însă pe parcurs am mai învățat 
câte ceva. Viața pe navă e grea și fără experienţele tale. Nu 
chinui oamenii inutil. 

— Nu-i chinuiesc, ci îi formez, spuse Emil rar. Îi fac să se 
deprindă cu greul, și-atunci greul o să li se pară mai ușor. Asta 
nu merge de la sine. Trebuie să-i ajuţi. Să-i stimulezi. Să le 
pretinzi. Oamenii dau atât cât li se cere. lar eu le cer totul! 

Valeriu intră aplecându-se în ușa mult prea scundă pentru el. 
Purta o salopetă plină de pete, iar în mână frământa un șomoiog 
de bumbac, odată alb, care împrumutase acum culoarea brună 
a uleiului ars. Aceeași culoare o aveau și mâinile lungi și subţiri, 
cu degete uscate și foarte mobile. Valeriu păru cam stânjenit 
când dădu cu ochii de comandantul divizionului. 

— Vă rog să mă iertaţi că mă prezint așa. Tocmai lucram. S-a 
fisurat o conductă de ulei la motorul principal din babord. 

— Mai vrei ceva, Armașule? triumfă iarăși Bădoiu. Dacă-ţi dau 
ordin acuma să ieși în larg? 

Emil ezită. Întrebarea îl surprindea nepregătit. 

— Putem pleca oricând. Tovarășe comandant, interveni 
inginerul. Folosim conductele de rezervă și între timp remediem 
incidentul. 

— Cu voi n-o scoate omul la capăt, se văicări în glumă Bădoiu. 
Parcă v-aţi vorbit cu toţii... 

Se întrerupse. În ușă se oprise șeful de cart. Salută și raportă 
că masa e gata. Emil îl concedie cu un semn din cap și se 
întoarse spre comandantul divizionului: 

— Vă invităm la prânzul nostru modest. 

— Cu plăcere. Măcar bucătăria știu că merge bine pe vaporul 
ăsta. 

— Răspund cu capul, tovarășe comandant. Pentru bucătărie și 
pentru toate celelalte. 

Bădoiu îl ameninţă clătinându-și gușa și se ridică greoi. Cum o 
să mai urc scările după masă? se întrebă. Pe nava opt se 


serveau totdeauna prânzuri excelente. 
5 


Contraamiralul Dobrescu, comandantul brigăzii, lasă stiloul și- 
și aprinse o ţigară. 

— lar! făcu mustrător Blăjan, secretarul consiliului politic. 
Spuneaţi că le mai răriți. 

— Ai rămas cu apucăturile din cincizeci, Nicule, hohoti gros 
contraamiralul. Păzitor al moralei: să nu fumezi, să nu bei... 

— Să nu umbli după fete, completă Blăjan. 

— Ba ce-aș mai umbla! râse iarăși Dobrescu. Ți-aduci aminte 
la Flotilă, când ne îndrăgostisem amândoi de dactilografă? Hai, 
nu te încrunta. Promit să vin la discuţii mai ortodoxe. Ti-am spus 
eu, ai rămas vechiul puritan... 

— Cu diferența că am îmbătrânit între timp. În schimb 
dumneavoastră ați rămas același: tânăr și bătăios. 

Contraamiralul Dobrescu suflă cu voluptate fumul spre tavan 
și-și trecu mâna peste părul mărunt și sur de la tâmplă. 

— Bătăios, poate. Cât privește tinereţea... hm... aș vrea să fiu 
iarăși căpitan și să am treizeci de ani. Din păcate, nu mai 
merge. Sunt prea înțelept pentru asta. Și prea cărunt. Și, cu 
timpul, vezi și tu că ne rămân tot mai puţine plăceri... Suflă un 
rotocol măiestrit de fum albăstrui. Asta-i, prietene. Ne apropiem 
de apus, fie că vrem, fie că nu. 

Blăjan îl privi pe bărbatul din faţa lui, aspru și vânjos, dar 
bătrân înainte de vreme, și încercă să și-l închipuie așa cum îl 
cunoscuse acum douăzeci de ani, într-un port dunărean. L-a 
găsit pe dană, lucrând cu soldaţii la niște dărâmături. Dezbrăcat 
până-n brâu ca și ei, ars de soare ca și ei, tânăr ca și ei. L-a 
recunoscut după caschetă și s-a apropiat de el. Dobrescu a făcut 
un semn și un marinar i-a adus la iuţeală vestonul albastru de 
doc, plin de moloz. L-a întâmpinat încheindu-și nasturii oxidați. 
Mă ierţi că mă găsești așa, locotenente, pardon, tovarășe 
secund politic. Ne-au mutat la dana asta, abia am sosit. Ruine și 
iar ruine. E nevoie de mână de gospodar aici. Vrei să mergi pe 
nava-bază, să te odihnești? In două ceasuri terminăm și... Nu-s 
obosit, tovarășe căpitan. Mă rog, cum dorești. Măi leat, fugi la 
bucătar și spune-i să dea de două ori cu prostovolul, că avem 
musafiri. Aș vrea să nu fiu musafir, tovarășe căpitan, aș vrea să 


devin de-al casei cât mai repede. V-aș ruga să-mi dați și mie o 
lopată. Îmi placi, locotenente, a hohotit căpitanul de atunci. 
Numai dă-ți haina jos. Și cravata. Măi leat, du astea și 
geamantanul în cabină la mine. Și după aia du-te la colț, la nea 
Cristache, să-ţi dea o sticlă de molan. Spune-i că-i pentru mine. 
Banii la leafă, știe el. 

La masă, în ziua aceea de toamnă, l-a întrebat pe căpitan 
cum a fost în război. Mizerie, spunea. Dă-l dracului de război. 
Când m-au numit în funcţie mi-au povestit despre 
dumneavoastră și vă numeau erou... Erou, locotenente? Eroi nu- 
s decât morţii. Noi, ăștilalți, suntem bucuroși că am scăpat cu 
viaţă. Te uiţi la decorații, ei da, viaţa e cea mai grozavă 
decorație, nu era zi să nu explodeze o mină, unele se loveau de 
buștenii care veneau pe apă, pe altele le distrugeam noi, dar se 
mai întâmpla și altfel... Într-o seară, eram aval de Giurgiu, 
tocmai terminasem dragajul, stăteam pe comandă și fumam, zic 
l-am mai păcălit pe Dumnezeu de-o zi, și-atunci a venit un 
„Stukas”, parc-a ieșit de sub mal, și trăgea cu mitralierele ca la 
nuntă, n-am avut vreme să fac o mișcare, un snop întreg a lovit 
vedeta, pe mine m-a nimerit în șold și în clipa aia nu m-am 
gândit decât la magazia de muniții, am avut noroc mare, ne-au 
decorat atunci iar mie, ca rănit, mi-au dat „Mihai Viteazul”, cu 
toate că fusesem la fel de erou ca și ceilalți... Bea, locotenente, 
și nu te mai gândi la asta, fii vesel, că viaţa e tristă... 

Işi aminti careul ofițerilor de pe șlepul pe care căpitanul 
Dobrescu de atunci îl numea „navă-bază”: o încăpere scundă, 
cu gemulețe pătrate din lemn, care nu se închideau ca lumea și 
vântul fluiera prin ele aducând miros de baltă; masa din mijloc, 
scâlciată, cu mușamaua de deasupra roasă pe la colțuri; 
scaunele trosnind la fiecare mișcare, farfuriile de tablă, 
scrumiera dintr-un tub de proiectil retezat lângă capsă... De la 
careul acela la cabinetul de acum, mare cât o sală de bal, cu 
masa de consiliu vastă și scaunele cu spătare înalte, acoperite 
cu pluș de culoarea pelinului - și-n capul mesei omul de atunci, 
încă atletic, cu glas încă puternic, doar douăzeci de ani 
înseamnă ceva, bea locotenente și fii vesel, că viața e tristă, e 
tristă numai deocamdată, tovarășe căpitan, și uite-l acum, îl 
privea și-și spunea au trecut anii, prietene, amiralule cărunt, 
poate sunt și eu la fel de cărunt, viaţa merge înainte, trebuie să- 
i facem faţă, hai să lăsăm trecutul, e un subiect care te 


întristează de la o vârstă încolo... 

— De trei săptămâni caut să mă orientez în brigada 
dumneavoastră. 

— A noastră, îl corectă contraamiralul. 

— A noastră, zâmbi Blăjan. Oameni mulţi, nave multe, 
probleme multe... Pe unele am reușit să le dezleg singur. Dar 
sunt altele în care o să că cer ajutorul. 

— Cu dragă inimă. 

Blăjan începu să răsfoiască în carneţelul lui cu scoarțe cenușii, 
veche deprindere de activist politic; carnetelul cu scoarţe 
cenușii în care avea notate planuri și observaţii și adrese și data 
nașterii unuia sau altuia dintre ofițeri, se pomenea omul că-i 
felicitat de ziua lui de care uita totdeauna, furat de vârtejul 
miilor de treburi de atunci (după-amiaza devenea învăţător la 
școala de alfabetizare a unora din leatul '49, alteori pierdea ore 
întregi în tratative interminabile pentru niște uniforme mai 
acătării, fiindcă echipajele purtau echipament din timpul 
războiului, vechi și uzat, care crăpa mereu la cusături...); 

carnețelul devenea un fel de jurnal al acestor zile eroice, 
oamenii munceau pe rupte, puneau iarăși pe linia de plutire 
flotila fluvială, refăceau cazărmi și depozite, scoteau la 
suprafață nave scufundate; uneori găseau în caseta 
comandantului, ermetic închisă, jurnalul de bord cu ultima 
însemnare întreruptă la jumătate „sala mașinilor inundată, 
abandonăm nava, echipajul...” și hârtia veche trecea din mână- 
n mână și o priveau înfioraţi, cu un fel de evlavie, și-n ziua 
aceea nu mai glumea nimeni și după stingere, în dormitorul 
echipajului se auzea până târziu șoapta unui subofițer care 
povestea cum a fost; 

carnețelul cu scoarțe cenușii cuprindea numele și adresa 
părinţilor unui soldat care nu primise veste de acasă, a iubitei 
care l-a părăsit pe fruntașul Buică, pe urmă, subliniat cu roșu, 
„de discutat cu caporalul Hălmăgeanu”, veneau oamenii să se 
plângă, caporalul Hălmăgeanu le dăduse un ghiont sau i-a 
înjurat, zdrahonul de caporal asculta spăsit predica despre 
demnitatea omului muncitor și după ce ieșea pe punte zâmbea 
pe sub mustață și făcea tot ce știa el și ce apucase de la 
caporalul dinaintea lui, care-l primise de recrut; 

carneţelul cu scoarțe cenușii, în fiecare an plin de drame și de 
conflicte adesea rezolvate, și de unele care rămâneau 


nerezolvate, un soldat care-și pierduse părinţii în timpul 
refugiului și încercări zadarnice de a le da de urmă, cine știe 
prin ce sat uitat, sau prin ce cimitir... Pe urmă planificările 
acelea sărace, în mai toate lunile același lucru, datele când 
trupa urma să participe la curățirea centrului de ruine (acolo 
unde acuma sunt blocuri și trandafiri și o fântână arteziană cu o 
fată goală de bronz și liceenii își dau coate când trec prin 
dreptul ei, primul nud cu care fac cunoștință, dar pe locul acela 
găsiseră, printre cărămizi, un ceas deșteptător și o sândăluţă de 
lac); planul pentru campania electorală, o convorbire cu 
bucătarii pe tema „să nu furăm din hrana tovarășilor noștri”, 
câteva constatări privind îngrijirea materialului, constituirea 
organizaţiei de tineret, plan pentru prelucrarea noilor 
regulamente, opinia colectivă - mijloc de educare, probleme tot 
mai complicate, o întreagă istorie cuprinsă între scoarțele 
cenușii... 

— Voiam să vă întreb și de Armașu. Din prima zi când am 
venit aici aud mereu de el. Și toate lucrurile pe care le aud se 
contrazic, se bat cap în cap... 

— Armașu? zise contraamiralul visător. Ca să afli totul trebuie 
să ai răbdare. Îţi spun un secret, Nicule, și să nu mă crezi o babă 
sentimentală. Cred că Armașu ăsta este ce-aș fi vrut să fiu eu la 
anii lui, dacă apucam vremuri prielnice. Ai și tu copii și știi cum 
zicem noi, părinţii, toţi părinţii din lume: copilul meu să facă ce 
n-am putut realiza eu. Să-mi ducă mai departe visurile, 
aspiraţiile; pentru asta îi dau din puterile mele, din sufletul meu. 
Un fel de transfer al personalităţii, înţelegi? Așa și cu Armașu. li 
transfer, dacă pot spune așa, o parte din personalitatea mea, îl 
învestesc, fără să știe, cu speranțele mele nerealizate, cu 
dorurile mele, cu elanurile mele de acum douăzeci de ani... 

— De ce l-aţi ales tocmai pe el? i 

— Pentru că l-am găsit demn de asta. Singur s-a ales. Il 
urmăresc de ani de zile. Marinar bun și curajos. E destul să-ţi 
spun că până acum doi ani a fost comandantul remorcherului 
paisprezece... 

— Interesant!! făcu Blăjan luminat la față. Nu știam numele 
comandantului, dar despre navă s-a dus vestea. Acum vreo 
patru ani, remorcherul paisprezece făcea minuni pe Dunăre. 

— Da, era și spărgător de gheaţă și navă de salvare și de 
toate, în primăvară a evacuat populaţia unui sat întreg din 


Deltă, venise Dunărea mare și curgeau sloiuri și el mergea 
înainte, trecea printre ele și peste ele, nici o altă navă nu risca 
asta, iar când l-au scos pe doc pentru revizie s-a văzut că 
tablele de la prova erau subţiate de atâta frecuș cu gheața, 
parcă erau lustruite cu șmirghel. Unii au făcut scandal atunci, că 
a fost o acţiune imprudentă și că Armașu a șubrezit nava, dar 
să-i fi văzut pe bătrânii satului acela din Deltă venind la 
comandament să ne mulţumească... 

— Frumos, dar meritele astea au fost preţuite la vremea 
respectivă. Nu poate să trăiască la infinit pe seama lor. Și nici 
să-și ascundă abaterile de acum. 

— Abateri? se încruntă contraamiralul. 

— Poate nu chiar abateri. Exagerări în orice caz. Se spune 
despre el că sare mereu peste cal. 

— Sare, e adevărat. Insă în numele unor idei. Prefer asta în 
locul unui comandant amorf, care nu iese din litera 
instrucțiunilor. Are idei, niște idei îndrăzneţe pe care nu toată 
lumea le acceptă. Noul pătrunde greu, Nicule, nu trebuie să-ţi 
explic asta, ţi-aduci aminte că într-o vreme chiar și acostarea cu 
pupa la cheu era ceva împotriva instrucțiunilor... 

— Se spune că el a făcut imprudenţe ceva mai mari. 

— Cei care spun așa nu l-au înţeles. E mai comod să mergi pe 
principii solide, verificate, care nu-ţi dau bătaie de cap. Eu 
tocmai pentru asta îl preţuiesc, fiindcă-mi dă bătaie de cap. 

— De ce nu-l apărați dacă sunteți de partea lui? 

— Nu e momentul încă. Trebuie să-și demonstreze lui însuși 
mai întâi că are dreptate. Canonierele sunt nave moderne, 
rutina n-are ce căuta acolo. Armașu asta vrea să facă, să spargă 
rutina, să deschidă drumuri noi. Uneori poate greşi, dar am grijă 
să nu i se întâmple ceva grav. 

— Vreţi să spuneți că vegheaţi de la distanţă asupra lui, ca un 
fel de tată ceresc? Mai bine i-aţi aduna pe toți și le-aţi pune în 
vedere să-l lase în pace. Să-l sprijine chiar. 

— Nici asta nu se poate. Ti-am spus că susţine idei care ies 
din cadrul obișnuit. Regulamentele sunt desprinse dintr-o 
experienţă anterioară, din practica trecutului. Ele nu pot 
prevedea ce-o să fie. Aici mi se pare că se plămădește o mlădiţă 
a noului, ceea ce regulamentul numește iniţiativa 
comandantului. II las pe Armașu să-și dezvolte iniţiativa asta. Să 
experimenteze. Are pentru asta un an, o navă și un echipaj... 


— Abia acum vă recunosc deplin! 

— Mă răzbun pe viaţă prin el, zise contraamiralul. Și vreau să- 
| văd izbutind. Ar fi o victorie a mea. 

Blăjan închise carnețelul cenușiu și privi visător undeva, peste 
epoleții din fir de aur ai omului din faţa lui. 


6 


Vine-nu vine, vine-nu vine. Ce prostie! Trebuia să-mi dau 
seama de la-nceput. li place să se joace de-a dragostea. Treaba 
ei, dar nu cu mine! Ah, de ce nu vine odată! Poate i s-a 
întâmplat ceva. Un ciorap agăţat când să iasă pe poartă, înapoi 
să-l schimbe... O jumătate de oră pentru un ciorap? Și acuma-i 
vară, ce ciorapi! Găsesc consolări prostești și vremea trece și 
uite că n-am tăria să plec de aici. Dacă vine în lipsa mea? Incă 
cinci minute. Jur! 

A naibii puștoaică, un ceas de așteptare, zău, e culmea, o fi 
uitat, o fi adormit, or fi reţinut-o acasă niște musafiri 
neașteptaţi... Sau vrea să scape de mine și n-are curaj să spună 
de-a dreptul? Poate nici nu-i pasă c-o aștept. Ei, nu-i pasă! Dacă 
nu-i păsa, nu venea la mine. lar o femeie care a fosto dată ata, 
e sigură. E atât de sigură că devine stingheritoare. Nu mai scapi 
de ea. Cum să scap de Anda? Abia am găsit-o, e fata care-mi 
trebuie, dar poate eu nu-i trebuiesc ei, atunci, de ce, 
Dumnezeule, de ce s-a încurcat cu mine, ba nu-i deloc 
încurcată, singură spunea că nu-i place să aibă obligaţii, dar cu 
ce-o oblig eu care-o chem în oraș din an în paști, are timp 
berechet să se distreze în lipsa mea, să se distreze cu alţii, 
poate le împarte la fel de darnic îmbrăţișările, o neserioasă, ce 
mai încolo-ncoace, nu merită să-mi bat capul pentru asta, jur că 
dacă-n cinci minute nu vine... 

O iubea și o ura deopotrivă în clipa asta, se imagina certând- 
o, dac-ar veni acum, după un ceas de așteptare, dac-ar veni, dar 
uite că nu vine și te-apucă deznădejdea, te vezi singur și 
caraghios și inutil, dar tocmai în asta stă farmecul, o prefera pe 
Anda fetelor docile, pisăloage, care-l căutau până și în port, 
motivând că sunt venite din provincie și de la un timp 
plutonierul de la punctul de control începuse să înţeleagă și le 
spunea, mișcând fioros mustaţa de hoţoman, imposibil, duduie, 
a plecat în larg, n-am cum să-l chem, marea-i mare și doar dacă 


găsiți dumneavoastră o ocazie... Dar Anda nu se purta așa, era 
cât se poate de departe de femeia-scai, care umblă după tine și- 
ar vrea să te-ntâlnești în fiecare zi, să-ţi lași treburile baltă ca să 
stai mereu cu ea, care-ţi reproșează supusă și plângăreaţă mă 
așteptam la asta, nu ţii la mine niciun pic, nu, Andei nu-i pasă 
dacă ţine la ea sau nu, dar lui îi pasă, îi păsa al naibii și se- 
ntreba mereu dacă și ea... 

Minutele treceau și în cele din urmă, înțelegând că nu mai e 
nicio speranță, Emil luă o hotărâre bruscă, se întoarse pe călcâie 
și porni grăbit către gară, grăbit fiindcă era furios, n-avea ce 
căuta la gară, dar n-avea unde să se ducă acum, acasă, ce 
acasă, apartamentul acela mic și drăguţ nu-l mai atrăgea cu 
nimic, de când Anda ascultase „Rapsodia albastră”. Toate 
ungherele casei îi vorbeau despre trecerea ei pe-acolo, unică 
trecere, de care-l despărțeau două săptămâni încheiate; ceașca 
de cafea, haina de casă cu mânecile suflecate, care-i păstrase 
parfumul sau numai așa i se părea lui, parfumul ăsta îl urmărea 
pretutindeni, îi stăruia viu în amintire, îl întrista, îl înfuria, îl 
făcea s-o cheme cu un glas interior deznădăjduit, s-o regrete, s- 
o certe, s-o ierte, s-o adore... 

Se însera și pe bulevardul principal pâlpâiră violet luminile cu 
neon, acum am fi fost amândoi pe terasă, aș fi privit-o în ochi, i- 
aș fi luat mâna în mâna mea și i-aș fi spus ascultă Anda, ce-ar fi 
să... Dar ce-nțelege dintr-o mărturisire gravă o fată de 
nouăsprezece ani, care-a ascultat atâtea mărturisiri grave?... 

N-o mai văzuse din seara aceea, din seara în care fusese la el. 
Era așa de sigur atunci! Cum se înșelase în ideea aceea, 
înfumurată, plină de orgoliu, că de-acum încolo Anda îi aparţine 
cu trup și suflet! A doua zi plecaseră în larg pe neașteptate; 
urma să se întâlnească cu ea, dar la ora întâlnirii el avea să se 
afle undeva, departe, dincolo de orizont; găsise numai răgazul 
să-i scrie câteva rânduri, cam emfatice poate, despre împlinirea 
celeilalte iubiri, drace, poate n-a înţeles aluzia, te pomenești că 
a jignit-o tonul scrisorii sau s-a supărat că el lipsește, indiferent 
din ce motiv! Poate n-a-nţeles că trebuia să plece, uneori 
femeile sunt absurde, nu pricep nimic, de-atâtea ori îi 
spuseseră, după ce faptul acela se petrecuse, acuma cred că ai 
să mă disprețuiești, prostii, spunea el iubirilor acelea trecătoare, 
dar nu se poate, Anda nu-i la fel ca celelalte, o fată ca ea nu-și 
poate închipui că-i de ajuns o seară de amor ca să se 


plictisească cineva de ea să n-o mai dorească apoi, nebunește, 
de zece ori mai tare, nu și nu! 

Mergând furios pe stradă, o zări în ultima clipă, aproape o 
părere, dar nu putea s-o confunde, era într-adevăr ea, cu rochia 
aceea de culoarea ierbii, mulată pe corp, cu părul lung și 
strălucitor revărsat pe umeri, cu obrajii rumeniţi de soare, cu 
ochii ei negri, cu zâmbetul, ah! cum zâmbea! cui zâmbea? 
— totul dintr-o dată, o imagine scurtă ca un fulger și totuși clară, 
imposibil de confundat, imaginea aceea unică pe care numai 
dragostea o poate închega atât de repede și de precis! 

Stătea rezemată de perna mașinii și cel de la volan, o siluetă 
anonimă, tocmai îi spunea ceva; mai avu vreme să constate că 
mașina, o „Dacia 1300” verde, poartă număr de lași, dar asta 
nu-l încălzea cu nimica, putea să aibă și număr de Honolulu, 
pentru el era tot atâta, cert este că-și bate joc de mine, își 
spuse, hotărând, o dată pentru totdeauna, s-o rupă definitiv cu 
făptura asta frumoasă și lipsită de inimă. Dar... 

Poate era o rudă de-a ei. 

Poate n-a primit scrisoarea lui și-atunci n-avea de unde ști că 
i-a dat întâlnire. 

Poate se ducea la gară să aștepte pe cineva. 

Poate... 

Era singur și trist și hoinări îndelung pe străzi înainte de a se 
întoarce acasă, în casa mai pustie ca niciodată. 


7 


— Ce faci, vere? strigă ajutorul șefului de echipaj, 
îmbrăţișându-l. Habar n-aveam că ești la atelier, noroc că mi-a 
ciripit unu de la nava șapte, un băiat din mahalaua noastră, care 
te cunoaște de la dans. Nu știa cum te cheamă, da știa că stai 
pe Giulești și când am auzit de mustață am zis e clară. Cine mai 
are mustață ca tine? Hei, da ţi-a crescut, nu glumă. Necazuri, 
chipurile. Ce știți voi, ăștia de la atelier, despre necazuri? Păi să- 
ți cânte băiatu cum devine cu necazurile. De lasă mai la urmă. 
Acuma spune ce mai știi de-acasă, că eu n-am fost de la nunta 
sor-mii. Voi, ăștia de la atelier, vă mai învărtiţi de-o permisie, 
de-o delegaţie, hai, nu-mi spune mie, că nu-s ageamiu! E drept 
că și al nostru e om de comitet. Ne dă învoire în fiecare 
duminică, pe viaţa mea. Numai ce-l auzi: Are vreunu treabă-n 


oraș? Doi pași înainte! Și-ncep fraţii, după obiceiu soldățesc: ăla 
că are fotografii de scos, altu că i-a venit o rudă în staţiune, altu 
că-și așteaptă logodnica... Bancuri. Al nostru râde și se face că-i 
crede. Să fiți cuminţi în oraș, atâta vreau. Și să veniţi înapoi la 
timp, că-i jale. Care-ntârzie un minut, s-a ras pentru altădată! Și 
băieţii îl ascultă, vere, ca pe Dumnezeu, și nici unu nu-ncearcă 
să-l tragă-n piept. Nici n-ar putea. Un om ca ăsta cred că n-a 
fost păcălit în viaţa lui. 

Altfel, nu-i moale cu noi. Ne vrea spirt. Și noi așa suntem: 
spirt. Sau ne străduim să fim. Pe navă nu-i ușor, da nu știu cum, 
ne place, dacă-nţelegi. Ne place și e greu al dracului. Din când 
în când ar trebui să veniţi și voi, ăștia de la atelier, să vedeți cu 
ce se mănâncă asta. Ca să nu mai spuneţi ce mizerie, când 
aducem un electromotor la reparat. Habar n-ai tu cum ruginește 
fieru în șase ore de stat în larg! Pe urmă îi daţi zor că nu- 
ntreţinem tehnica. Lasă, lasă, vă știm noi. N-oi fi tu, că te 
cunosc, da alţii ne-au mâncat sufletu. După părerea lor, eu unu 
n-aș fi fost bun nici de bucătar. Noroc că al nostru știe cum e cu 
apa. El m-a salvat. 

Toată treaba a pornit de la jucărica aia roșie de-o faceți voi. 
Aia, frate, motopompa de incendiu. Asta-i exemplarul doi, că 
prototipu e la noi, pe nava opt, îl șterg și-l ung în fiecare 
dimineaţă. Invenţia inginerului nostru. Păi da, avem șef-mecanic 
un inginer, și ce inginer! Aia de jos, de la mașini, îi spun Edison. 
Ce, numa la voi ingineri și chestii d-astea? Ei bine, ingineru 
nostru a născocit jucărica, să știi și tu. Motopompă specială 
pentru noi: pornire ușoară, debit mare, poa'să stingă și un 
vulcan. Tocmai ce ne trebuie în caz de bucluc la rachete. Ce s-a 
mai rugat de atelieru vostru că construiască prototipu! Că 
trebuie aprobări, că de unde material, că-s în urmă cu planu... 
Pân-la urmă au făcut-o. Stătea ingineru până seara pe capu lor. 
Și mi-a dat-o mie-n grijă. O să zici că de ce tocmai mie. Păi ce 
crezi, vere, eu sunt nimeni pe vaporu ăla? Sunt ajutoru șefului 
de echipaj, dacă vrei să știi. 

Da lasă-mă vere să vorbesc, cum să spun dacă mă-ntrerupi? 
Am adus jucărica la bord, să-i facem proba. Mergea de minune. 
Ingineru și-a pierdut ochelarii de bucurie. Stătea pe lângă ea și 
s-a aplecat să vadă cât intră sorbu-n apă. S-au dus încet la fund. 
Și ce ochelari a-ntâia! Cu rame aurite, ca-n filme, vere! lar 
începi? Uite că povestesc. Trebuia s-o luăm cu noi în larg. Să 


vedem cum lucrează în condiţii complexe, așa scria în fișă. 
Ingineru mi-a făcut capul calendar: ţine-o așa, leag-o așa, ai 
grijă, umblă atent... Parcă nu mai văzusem motopompă în viaţa 
mea. Am priponit-o de n-o clinteai niciun milimetru. Și am plecat 
în larg... Ei, și se pune o sărăcie de vântoasă dinspre nord! Voi, 
ăștia de la atelier, habar n-aveţi când e furtună pe mare. Doar 
de-o citiţi în ziar. Sălta nava ca o coajă de nucă și se clătina, 
vere, de ziceai că se răstoarnă. Aș, nu se răstoarnă nici pe 
taifun. Da apă pe punte știe să ia. Nu-i chip să circuli încălțat. 
Pân-la genunchi, zău dacă te mint. Al nostru stătea sus, pe 
comandă, în ploaie. Nu-l vezi o dată cu pălăria de furtună. Doar 
ridică gulerul la haina de piele și-și trage cascheta pe frunte. Se 
uită-n toate părțile și parcă are șapte ochi. Da și noi umblăm ca 
sfârlezele, să dea dracu! 

Îți spun și de pompă, da dacă nu mă lași! Uite, vere, ce-am 
păţit. Al nostru a fluierat la mine, că nu mai auzeai nimica prin 
vuietul ăla și forfotea apa pe punte ca-n mașina de spălat, dacă 
știi cum vine asta. Eu mă-nvârteam pe lângă pompă, intrasem la 
griji. Jucărica abia se mai vedea în apă. Un gogoloi roșu și gata. 
Pe urmă apa se retrăgea ca prin minune, și cred că bujiile... Da 
asta n-ar fi fost nimica. Al nostru fluieră la mine, cum spun, și-mi 
face semn s-o leg mai ca lumea. O priponisem cu șapte noduri, 
vere, și mi s-a părut că-i în plus s-o mai leg, da ordinu-i ordin; 
poate doar voi, ăștia de la atelier... 

Mă duc după niște sârmă groasă și un patent, zic lasă fir-ar 
mama ei a dracului c-o aranjez eu. Și ce crezi, vere! N-am lipsit 
mai mult de două minute. Când m-am întors, jucărica fugea ca o 
sanie pe punte, tot la vale după cum se înclina vaporu. Când mă 
uit mai bine, la postamentu proiectorului se căsca cogeamite 
spărtura, de puteau intra prin ea două pompe, nu una, sau așa 
mi se părea mie atunci, de fapt pompa doar îl lovise în trecere, îl 
ștersese, cum zic șoferii, și-a fost destul ca să îndoaie și să 
străpungă fieru. O fi ea jucărică, da-i mai grea decât o 
motocicletă și când vine așa, orbește... Ce să-ţi mai povestesc? 
Cum am ajuns în port ne-am dus să ne repare postamentu. Ai 
voștri, de la atelier, au sărit cu gura că vinovatu să plătească, e 
caz de neglijenţă, numa cu tunu de patruzeci poţi da o gaură ca 
asta și așa mai departe. S-a și prezentat un căpitan finanţist să- 
ncheie acte de imputaţie, și dacă nu era al nostru să-l 
potolească... Doar după ce l-a amenințat că se duce la 


contraamiral și-a strâns ăla registrele. Caz de forță majoră, 
vreme rea, da finanţiștii nu prea știu cum e pe mare, ei știu să 
facă acte de imputaţie și dacă nu era al nostru să se bată pentru 
mine, nu știu, zău, cum ieșeam din toată treaba. 

Ei, vere, asta-i schema cu marea și cu oamenii de la noi, de 
pe nava opt, oameni dintr-o bucată, mi-era teamă că ingineru o 
să se supere, da el era mai bucuros ca toţi, s-a dovedit că 
jucărica ţine la tăvăleală, nici bujiile n-au suferit cine știe ce, și- 
acuma, dacă prototipu-i aprobat, cred că vine o comandă grasă 
și-o să se bucure și finanţistu, că nu mai aducem motopompe 
din import. 

Da mai spune și tu o vorbă, vere, povestește ce mai e pe 
acasă, că voi, ăștia de la atelier... 


8 


— Nu te mai vede omul nicăieri de la o vreme, spuse Emil. Te- 
ai dat la fund, ce-i cu tine? 

Miti râse deschis, copilărește aproape. 

— De ce? se miră el. N-am lipsit nici măcar o zi din port. 

— Ştii bine că nu-i vorba de serviciu! 

— Duc o viaţă sportivă, explică Miti. Dar acuma, dacă tot ne- 
am întâlnit, mă gândesc să fac o excepție. Numai să nu-ţi fie 
rușine. Târăsc după mine sacoșa asta. Strică estetica, nu? 

— Mai ales dacă bei sifon sau limonadă. Să-ţi intre-n cap că 
sunt persoană cunoscută acolo, la Cazino. 

— Mă sacrific, spuse Miti. Jur să beau orice. Afară de produse 
petroliere. 

Era duminică dimineața și mulțimea pestriță a verii inundase 
străzile. Pe asfalt șuierau cauciucurile sutelor de automobile. In 
faţa fotografului, două grupuri numeroase - de fiecare parte 
câte doi-trei bărbaţi, două-trei femei, câţiva copii, bețe de cort, 
plute în chip de crocodil gata umflate - se întâlniseră și vorbeau 
toţi odată. Abia se strecurară printre bagajele și exclamațiile lor. 

— Uite, d-aia aştept să vină iarna, spuse Emil. Făcu loc unei 
duduițe în pantaloni galbeni cu dungi negre. Ziceam că aştept 
iarna, repetă el când își ajunse iarăși prietenul. 

— Astă iarnă nu prea erai de acord cu gheața și cu toate 
celelalte. 

— În schimb eram mai liniștiți. Nu vezi? Nu-i chip să găsești o 


bere... 

— Pentru oamenii buni se găsește, proclamă Miti. 

Se priviră surâzând unei vechi amintiri. Auziseră vorba asta în 
primul an de școală navală. Doi băieţi de optsprezece ani cu 
bani proaspăt sosiți de acasă. Cârciumioara aceea de la 
periferie, spre Mamaia, cu armonistul urât și neras care cânta de 
inimă albastră și arăta tuturor poza lui din tinerețe, fixată pe 
armonică într-o rămiță ovală de plexiglas. Și povestea lui, 
servită gratuit cui voia s-o asculte, cu o iubită geloasă care-i 
aruncase cu vitriol în ochi, mai-mai să-l orbească, și berea cu 
rom și cântecele acelea triste care te îndemnau să nu mai ţii 
socoteala la pahare și să te simţi singur și nefericit. Nu mai e 
bere, s-a anunţat într-o vreme de la bar. Era răcoare și 
armonistul a dat pe gât ultima rămășiță dintr-o sticlă și 
armonica a scos un fel de miorlăit. l-au plătit chelnerului și i-au 
dat un bacșiș bun. Chiar nu mai e bere? Armonistul a făcut un 
semn anume, fără să se întrerupă din cântec, și chelnerul a spus 
vorba aceea, un fel de parolă parcă: Pentru oamenii buni se 
găsește... Fusese semnalul primei lor beții. Seara târziu, i-a scos 
patrula din cârciumă. Tocmai începuseră ostilitățile cu niște 
indivizi care susțineau că gloria marinărească e de domeniul 
trecutului. Nici ăia nu băuseră apă. Când au ieșit, armonistul le- 
a cântat „marșul miresii”... 

Mergeau. Se strecurau prin mulțimea zgomotoasă care lipăia 
cu papucii de plajă, zdrăngănea termosuri, clempănea beţele de 
cort și examina în mijlocul drumului ilustratele proaspăt 
cumpărate. Pe terasă lume multă. Mai ales pe latura dinspre 
mare nu mai era niciun loc liber. 

— Nu-i nimica. Am văzut destul marea luna asta, se consolă 
Miti. Uneori aș prefera un peisaj alpin. Pentru variaţie. 

Emil se așeză în fața lui și-l privi atent. Miti modernul, 
cochetul de totdeauna. Cămașă elegantă, cu dungi înguste 
azurii și albe, cu reverele atât de apretate încât păreau din 
carton. Proaspăt ras. Aerul de sportiv pe care i-l admirau toți. 
Gesturi calme și sigure când așezase alături sacoșa cu cutii, cu 
pungi și cu suluri de hârtie igienică. 

— Arăţi bine, zise Emil. 

— Ti-am spus că duc o viață sportivă. 

— Zi mai bine că te-a pus Cora la punct. Acuma ai fi trăit la fel 
ca mine. 


— Ce să-ţi fac? Eu am fost alesul soartei... 

Emil tăcu și se jucă cu bricheta. Cora fusese mai întâi prietena 
lui. O cunoscuse prin anul doi, nu-și mai amintea împrejurarea. 
Tinea minte doar atât, că ea se prezentase graseind puţin și lui 
i-a plăcut grozav cum a pronunţat: Cohra. Îmbătrânesc, gândi. 
Încep să mă uit înapoi. La toamnă împlinesc treizeci de ani... 
Avea nouăsprezece când o cunoscuse. Fată bună, plăcută, 
deschisă. Era în penultimul an la pedagogică. Mergea cu ei 
sâmbătă seara, cu vreo trei prieteni din oraș, cu alte două sau 
trei fete. El cu chitara și ea mare amatoare de muzică. Pe faleză, 
în preajma statuii lui Eminescu, cântau în cor canţonete. Vreau 
să fumez, se alinta Cora. El îi oferea bucuros o ţigară, dar ea 
scutura din cap: nu, vreau de la tine. Și mai bucuros, îi dădea să 
tragă din ţigara lui. Asta-nsemna aproape o sărutare și atunci, la 
nouăsprezece ani, dintre care ultimii doi în școala militară, nu 
apucase să sărute prea multe fete. Uneori se nimerea să fie 
singuri, ei doi. Se plimbau prin oraș. Cora avea mulţi cunoscuţi. 
O salutau, o opreau pentru o clipă ca să schimbe câteva 
amabilităţi. El stătea deoparte și încerca să nu pară încruntat. 
Era gelos. l-a spus-o și ea a râs. 

Într-o seară, pe faleză, sub lună, ea murmura „O sole mio” și 
el tăcea fiindcă simţea ceva nemaicunoscut, un fel de duioșie și 
căldură, avea impresia că asta va dura prea puțin și-i era teamă 
de un sfârșit oarecare. Și-atunci, ca și-acum, pretindea că știe să 
ia lucrurile pieptiș, fără ezitări. S-a oprit brusc în faţa ei: Cora, te 
iubesc și aș vrea să ne căsătorim. Suntem prea tineri ca să ne 
gândim la asta, Emil. După ce terminăm școala, dacă pân-atunci 
nu-ţi schimbi parerea. Nu mi-o schimb niciodată, hai să ne 
căsătorim mâine. Și nu mai râde, Cora. Dar ce să fac, să plâng? 

La sfârșitul anului doi, balul ambarcării. Miti, nou venit în 
cercul lor. l-a făcut cunoștință cu ea și Miti a invitat-o la dans. ȘI 
la dansul următor. El părea indiferent, deși clocotea și fuma, 
stând pe margine cu atât de cunoscutul aer blazat al băieţilor 
geloși de la bal. Ai obosit, Milly? îl întrebase o fată blondă, cu 
plete lungi, tot de la pedagogică. Rock-ul era la modă și blonda 
îl dansa dumnezeiește. Pe urmă, un tango și fata s-a lipit de ei 
și-o simţea caldă și vie, vibrând. Au mers după aceea afară, în 
balcon, să vadă răsăritul lunii. N-o remarcase în timpul 
plimbărilor cu chitara, făcea parte din decor și-atâta tot. S-au 
sărutat. Pe Cora n-o sărutase încă cu adevărat. Blonda părea 


îndrăgostită de el și asta îl măgulea. Am obosit, uite cum îmi 
bate inima. l-a apăsat mâna pe sânul ei mic, peste puloverul 
albastru închis ca reflexele uleiului mineral. Se înfiorase la 
atingerea aceea neașteptată. Cora rămăsese cu Miti și cu ceilalți 
în sala plină de râsete și muzică. Nici n-a observat când 
dispăruseră. El tot cu blonda, tot timpul lângă ea, străduindu-se 
să-i atingă umărul, mâna, aurul moale ce i se revărsa pe spate. 
Te conduc, i-a spus la plecare, și ea s-a împotrivit, de formă: Nu 
stau departe, de ce să te deranjezi? Dar dacă-mi face plăcere? 
Atunci e altceva, a râs fata. Au luat-o în jos, pe strada Mării, și n- 
a protestat când el a schimbat puţin direcţia, spre faleză. 
Statuia lui Eminescu. Locul acela nu-i mai amintea „O sole mio”, 
era ameţit de strălucirea și parfumul pletelor blonde, aurite de 
lună. A sărutat-o pe gât. Ea l-a mușcat de ureche și i-a spus hai 
la mine. Că mama-i plecată la ţară, la bunica. Spusese asta pe 
un ton foarte firesc și plin de candoare. Valul de bucurie îl 
făcuse să-și uite identitatea, obligaţiile; trebuia să se întoarcă la 
școală, dar sunt atâtea împrejurări când de dragul unui lucru 
dorit ne avântăm orbește, ignorând urmările: fie ce-o fi! 

A dormit în cămăruţa ei, la subsol, cu perdeluţe de tifon la 
geamurile mici. Patul de campanie alb și câteva cărți la căpătâi. 
Trupul ei alb ca marmora în luna strecurată prin perdelele de 
tifon. A doua zi a intrat la arest, pentru întârziere. Era duminică 
și n-a mai avut când să vorbească cu Miti. Prea plin de amintirea 
nopții trecute, nu mai dădea importanţă restului. L-a văzut pe 
coridor, își lustruia pantofii pentru oraș. Săptămâna următoare, 
a căutat-o iarăși pe blondă... Pe urmă îmbarcarea, o croazieră 
lungă pe mare, o nouă toamnă, când și când - cămăruţa cu 
perdele de tifon... La terminarea școlii, Miti se căsătorise cu 
Cora. 

— Ce ai, frate, unde te gândești? 

— Sunt plictisit astăzi. Nu mă simt în apele mele. Un marinar 
care și-a pierdut busola, cum se spune prin cărți. 

— Anda? 

— De unde știi? 

— Parcă poţi ţine ceva secret în orașul ăsta? 

Chelnerul vârstnic, cu puţină chelie și mult. Zâmbet 
profesional, se apropie îndatoritor: 

— Ordonaţi, dom’ căpitan. 

— Ordon niște bere, nea llie, numai să fie rece. 


— Rece ca de obicei, dom’ căpitan. 

Omul desfăcu cu dexteritate două sticle, turnă berea în 
paharele care se aburiră îndată și se depărtă cu o plecăciune. 

— Ești cunoscut, într-adevăr, aici, spuse Miti cu o falsă 
admiraţie. Auzi, ca de obicei! Cred că ar fi timpul să te-nsori. 

— Eu să mă însor? Cu cine naiba? Deocamdată... 

— Dar Anda? 

Emil abia aștepta să aducă vorba despre ea. Să-și descarce 
sufletul, să-și strige îndoiala, să se indigneze, să asculte 
consolările unui prieten. Și bucuria, și tristețea ne împing 
deopotrivă să le împărtășim cuiva. Mai ales tristeţea. O rană 
deschisă, pe care-ţi place s-o zgândărești, repetând iar și iar o 
poveste care te-a durut. 

— Anda! exclamă el. Nu știu încotro s-o iau. Tu ce zici, Miti, o 
fată ca asta merită să-i încredințezi vise, speranțe, sufletul din 
tine? 

— De ce n-ar merita? se miră Miti. 

— Parcă n-o cunoști! Toată lumea știe că nu prea e serioasă. 

— Oamenii prea serioşi sunt neplăcuţi. In ce sens, serioasă? 

Emil tăcu. Sigur, în ce sens? Om serios: om care nu râde. Om 
care pune între el și ceilalți o anumită distanță. Care nu se joacă 
cu vorbele. Care nu cântă. Care nu glumește. Om cărunt. Om 
încruntat. Om tăcut. 

— În ce sens? întrebă Miti iarăși. 

Miti era de-o seamă cu el. Avea însă un copil de cinci ani și 
experienţa unei căsnicii solide. Asta-i dădea o anumită 
superioritate, superioritatea omului întreg, a omului realizat. Miti 
știa ce vrea, nu ca el. Se disprețui. Imi place să iau vântul în 
faţă, primesc cu drag riscul, știu să răspund pentru ceea ce 
fac... Dar unde-i riscul? In faţa cui trebuie să răspund? Eu singur, 
făptaș și judecător... Poate tocmai de aceea e mai greu. Să te 
judeci ca unul din afară, să te dedublezi, să faci abstracţie de 
faptul că tu însuţi ești în cauză... 

— Spune, Emil, îţi place Anda? 

Răspunsul ţâșni ca o săgeată din arc: 

— Sunt mort după ea! încercă să explice: Nu știu cum a venit 
asta. La început am tratat-o ca pe-o oarecare fată drăguță, cu 
care-ţi place să petreci câteva ceasuri. Așa se-ntâmplă: cunoști 
o femeie, te grozăvești niţel în fața ei, începi să construiești 
atunci, pe loc, sisteme filosofice... De obicei, ea nu te 


contrazice. Tace și ascultă. Asta îți aprinde imaginaţia, te 
stimulează, perorezi ceasuri întregi cu impresia că ai dat, în 
sfârșit, peste femeia care te-nțelege cu adevărat. Chiar dacă ea 
n-a făcut altceva decât să te aprobe când și când, sau te-a 
înţeles numai pe jumătate. Ei bine, sunt realist. Nu-mi fac iluzii 
pornind de la o discuţie care-i de fapt un monolog. 

— Atunci poate ţi-a expus Anda filosofia ei. 

— Nu. Nici nu pare să aibă așa ceva. Mai degrabă e 
împrăștiată, sare de la speculaţii sociale la coafură și, povestind 
un film, nu uită să facă reflecţii asupra spectatorilor din 
preajmă. Poate asta face parte din farmecul ei: o fată de 
nouăsprezece ani nu poate vorbi ca un profesor universitar: Ce 
să-ţi mai spun? 

— Înţeleg, spuse Miti. Îţi place fără să știi de ce anume. De 
fapt asta cred că-i dragostea. Să-ţi placă omul așa cum e, în 
întregime, pentru el însuși și nu pentru o anumită calitate. Dar... 
ea? 

— Dac-aș ști ce gândește ea! Dac-aș fi sigur măcar o clipă! N- 
am curajul s-o întreb. 

— Nici nu-i nevoie. Trebuie să reiasă din purtarea ei. 

— Din purtarea ei! aproape strigă Emil. N-ai spune asta dac-ai 
ști tot. Mai alaltăieri îi dau întâlnire la nouă seara, să mergem la 
cinema. Nouă și cinci, nu vine. Arunc biletele la coș și mă duc să 
mănânc. La Cazino, ea. Dansând twist cu un pictor pletos care-și 
face veacul pe plajă. 

— Poate n-o interesa filmul. 

— Poate. Dar de unde l-a scos la iuţeală pe pletosul ăla? 

Miti oftă. 

— Știu eu ce să zic, Emil? Într-o problemă ca asta nimeni nu 
te poate sfătui. Dar dacă dragostea... sau să nu zic dragostea, 
simpatia dintre voi nu-i reciprocă, va trebui să renunti. 

— N-am zis că nu-i reciprocă, spuse Emil grăbit. Îmi dă multe 
dovezi de afecţiune. De ce-ar merge cu mine dacă n-ar simţi 
chiar nimic? 

— Atunci... gândește-te bine și asumă-ţi toată răspunderea. 
Eu așa am făcut cu Cora. Și nu regret. 

— Ei, Cora! 

Cora. Altceva. Emil o admira din adâncul inimii. La douăzeci și 
opt de ani rămăsese aceeași ființă plină de veselie și muzică pe 
care-o cunoscuse. Era o gospodină excelentă, toată lumea știa 


asta. Crescuse un copil frumos și ager la minte, un copil reușit, 
cum spunem atât de inexpresiv și totuși adevărat. Ceea ce n-o 
împiedica să meargă la spectacole, să citească și să ţină-n frâu 
treizeci de elevi la școala din cartierul de nord. 

Miti desena pe faţa de masă cu unghia. 

— Tu nu-ţi dai seama ce înseamnă viața de familie, Emil. 
Echilibrul pe care-l căutăm seara, după o zi frământată. N-avem 
o viață ușoară și de aceea, sau cu atât mai mult, ni se cuvine 
liniștea unei case. Omul cu care să împărţi bucurii și necazuri. 
Nu-ţi ajunge cât ai trăit singur? Nu te-ai săturat să-ţi petreci 
serile la restaurant? 

— Crezi că mie-mi place? Mă duc la restaurant fiindcă nu pot 
să stau în casă. Singur între patru pereţi. 

— Cu atât mai mult. Doar nu vrei s-ajungi ca motociclistul. 

— Care motociclist? 

— Ești cu capu-n nori, băiete? Tot orașul știe. E unul cu 
motocicletă albastră, care umblă după nevestele oamenilor. Nu 
știe nimeni cine e, de unde vine. Și nimeni n-are curaj să 
întrebe. Doar se aude despre el așa, ca despre o fantomă. 

— Eu n-am motocicletă, râse Emil. Și nici veleităţi de crai. 

— Și-atunci? 

Emil ridică din umeri: 

— Mi-e greu să mă hotărăsc. 

— Înseamnă că nu ţii destul la ea. 

— Ţin nebunește. Dar îmi dau seama că trebuie să fiu 
prudent. 

— Prudenţa nu-ţi stă în fire. Acum doi ani, cu Nuţi... 

— Era singura mea relaţie aici. Singura imprudenţă. Și știi 
bine că a fost destul să umblu cu ea câteva seri, ca să mă 
vorbească tot portul. N-aș vrea să mi se întâmple la fel acum. 

— Anda nu se compară cu Nuţi. Și nu știam că-ţi pasă așa de 
mult de părerea altora. Mai alaltăieri l-ai scos din fire pe șef. 

Emil făcu o strâmbătură. Probabil că Bădoiu povestise, ici și 
colo, mica discuţie pe care-o avuseseră pornind de la un 
amănunt oarecare al planului. Se cam văicărea Bădoiu. Mai ales 
când se îndoia de reușita unei acţiuni, avea grijă să se pună la 
adăpost, să protesteze în dreapta și-n stânga, mai tare sau în 
șoaptă, pentru ca eventualul eșec să nu-l surprindă neacoperit. 
Eu am fost de la-nceput împotrivă, tovarăși. Trebuie să gândim 
matur toate acțiunile noastre, să prevedem consecinţele. Eu am 


atras atenţia... Am martori că... Emil nu putea să sufere acest 
obicei și-l combătea ori de câte ori avea prilejul. 

— L-am scos din fire? spuse el nemultumit. Dar el nu m-a scos 
pe mine? Tu admiţi conservatorismul ăsta, ești de acord cu el? 

— Depinde de situație, spuse Miti. 

— Depinde, depinde! Ne adăpostim după formule vagi și 
generale, dar eu vreau ceva anume, urmăresc un scop, am un 
principiu pe care-l pun în practică. 

— Ascultă, Emil, mi se pare că ceea ce faci tu uneori e un fel 
de eroism gratuit. Poţi pregăti oamenii și fără excese. 

— În schimb tu ești prudenţa personificată. 

Miti nu păru că observă ironia acestor cuvinte. Răspunse 
calm, didactic aproape: 

— Am și eu principii. lar primul dintre ele este să crut 
echipajul și să-i ofer condiţii omenești de lucru. Orice vapor, cât 
de bun, tot se clatină pe vreme rea. lar oamenii suferă. 

— Totuși, trebuie antrenați. Ca să fie-n stare, la nevoie... 

— La nevoie, vor fi. Nici nu bănuiești ce forțe zac în om. Niște 
forțe latente care nu se arată decât atunci, la nevoie. Dar dacă 
nu-i necesar, de ce să fac apel la aceste forțe-limită? 

Emil tăcu. De obicei subiectul acesta îl transforma într-un 
vulcan. Acum însă se vedea bine că nu-i ardea de controverse. 
Miti îl privi lung și înțelese că numai la suprasolicitarea 
echipajului nu se gândea. Vorbi, dând impresia că continuă o 
idee începută mai înainte: 

— Când m-am însurat eu, au sărit toţi cu gura: nu face prostia 
asta, ești tânăr, trăiește-ți viața. Și-apoi, ţi-ai găsit cu cine să 
faci casă. Nimeni n-o vedea pe Cora femeie așezată, nimeni nu- 
și imagina că ea ar putea duce vreodată greul unei gospodării. 
Treaba ta, nu te sfătuiesc... spuneau. O să te hrănească cu 
cântece... Curios. Bărbaţii, când aud că unul vrea să se însoare, 
încearcă să-l împiedice. Femeile dimpotrivă. Fac totul ca să dea 
o mână de ajutor. Încep cu tot felul de mici urzeli, de aluzii, 
exagerează meritele unuia în faţa celuilalt... Nu-ţi dă de gândit 
asta? Femeile simt nevoia să ocrotească pe cineva. Ne vor 
binele. Pentru ele căsătoria nu-i avantajoasă. In loc să spele o 
cămașă, spală două. Dau socoteală pentru fiecare pas. Și 
acceptă bucuros. Și încearcă să ne deschidă ochii. De ce nu le- 
am asculta? Goli paharul cu bere și-l puse pe masă cu un gest 
decis: Hai să mergem. M-așteaptă acasă. Ție ce-ţi pasă? Eşti 


liber, poţi rămâne aici până diseară. 

— Cu condiţia să am chef de asta. 

— Nu mai fi pesimist. Viaţa le rezolvă pe toate. Ai să vezi că 
singur găsești soluția cea mai bună. Aici nu există reţete. 

Emil încercă să zâmbească. 

— Ai dreptate. Să mergem. 

Plătiră și plecară. La colț, Miti își luă rămas-bun și porni spre 
casă, învârtind cu două degete sacoșa umflată. Două tinere cu 
pantaloni înfloraţi întoarseră capul după el. Chiar și cu sacoșa 
aceea cu borcane și hârtie sul, Miti își păstra înfățișarea 
sportivă, care place atâta femeilor. Totuși nu auzise să aibă vreo 
aventură. Oare să-i fie absolut fidel Corei? Poate rămâne cineva 
fidel în căsnicie, fie el bărbat sau femeie? Și Anda, ar fi ea 
capabilă de această fidelitate? 

Nici Miti, nici Valeriu, nimeni nu poate răspunde la întrebarea 
asta. Singurul răspuns care contează într-adevăr. Miti îmi spune 
să mă însor. Asta, pentru că lui îi merge bine. Fiecare simte 
dorința să fie imitat. Am văzut filmul cutare, du-te și tu, e 
grozav. Mi-am cumpărat pantofi gri, încearcă, poate mai au vreo 
pereche și pentru tine. Mă duc la pescuit, nu vii și tu?... Dacă și 
celălalt procedează ca tine, înseamnă că te aprobă; în tot ce 
facem avem nevoie de aprobarea celor din jur. Asta ne dă 
certitudini, ne încurajează. Numai că aici nu se potrivește. E 
bine să fi căsătorit, spune Miti. O spune din experienţă. E bine 
să fii căsătorit cu Cora, asta-i experienţa lui. Dar eu nu vorbesc 
de Cora. De unde să știu că lucrurile se vor petrece la fel și-n 
cazul meu? Anda... _ 

Mai avea o oră până la întâlnirea cu ea. Incercă să-și omoare 
într-un fel această oră, stând și privind mulţimea care trecea. 
Multe perechi. De toate vârstele. Femeile, mândre de 
îmbrăcămintea ciudată pe care n-ar îndrăzni s-o etaleze în 
orășelele lor de provincie. Bărbaţii, la jumătate de pas în urma 
lor, cu privirea fericită și supusă, ducând genţi sau plase cu 
mingi și sticle și saltele pneumatice și aparate cu tranzistori. Cu 
priviri furișate spre femeile altora. Încruntându-se când vedeau 
privirile altora spre femeile lor. Și privind cu plăcere spre femeile 
singure. 

Femeile nimănui. 

Sau ale tuturor. 

Cum naiba să te descurci în încâlceala asta? Se uită iarăși la 


ceas. Trecuseră zece minute. Mai erau cincizeci. Cu condiţia ca 
Anda să vină. Nu era niciodată sigur că vine. 


9 


— Eşti de mult aici? 

Emil mormăi ceva care putea să fie un răspuns. 

— Vroiam să trec pe la luliana și mi-am adus aminte că mă 
aștepți. 

— Fă-ţi o agendă unde să-ţi planifici întâlnirile, spuse el 
întunecat. Ai întârziat o oră. _ 

— Hai, nu mai fi botos. Nu vezi ce zi frumoasă? Intr-o zi ca 
asta nimeni n-are voie să fie prost dispus. De ce taci? Știi ce? 
Dacă știam că ești așa de posomorât, nu mai veneam. Nu-mi 
plac oamenii posaci. luliana nu-i niciodată posacă. Și trebuia să- 
mi facă proba la rochie. 

— De când s-a făcut croitoreasă? 

— Ei, croitoreasă! A primit de la București un jurnal de mode, 
ceva străin, franțuzesc sau german. Esenţialul e că mi-a plăcut 
un model, am făcut rost de material și l-am croit împreună cu o 
prietenă a ei de la Casa de mode. Mâine vine iar prietena. 
Trebuie să fiu și eu acolo, pentru proba a doua. 

— Spuneai că te duci astăzi. 

— Astăzi? Păi n-aveam întâlnire cu tine? 

Emil ridică din umeri exasperat: 

— Nu mai înțeleg nimic. 

— Hai, Emil, prea le pui toate la inimă. N-am vorbit că astăzi, 
dacă e zi frumoasă, mergem la Eforie să facem baie-n ghiol? 
Sau ai uitat? Văd că taci... 

El o luă de mână cu un gest cam brusc: 

— Repede, la autobuz! 

— În sfârșit, ţi-ai amintit! Nu știu care dintre noi are nevoie de 
agendă... 

În autobuz, din supărarea lui nu mai rămase nimic. Era 
împreună cu Anda și asta-i dădea o ciudată stare de bucurie, o 
bucurie fără nume dar intensă, Anda povestea tot felul de 
nimicuri, avea talentul de a vorbi minute-n șir fără a spune ceva 
important, puteai s-o asculţi sau numai s-o priveşti, să-i auzi 
glasul fără să faci efortul de a urmări conversaţia, și sunetul 
dulce al vocii ei era nespus de odihnitor. Se așezase pe scaunul 


oferit de un tânăr spilcuit, care-o crezuse singură, și Emil ședea 
în picioare, puţin aplecat ca și cum ar fi ascultat-o atent. Avea 
astfel răgazul s-o admire în voie. Părul ei negru era pieptănat 
drept, pletele porneau într-o undă prelungă de la cărarea din 
creștet și coborau până pe umeri într-o arcuire tot mai 
accentuată. Purta o rochie albă, închisă cast până sub bărbie, în 
schimb la spate decoltată larg, și prin spaţiul lăsat liber se 
vedea pielea bronzată, elastică, mată, de om care-a făcut sport 
și nu-i nicio primejdie să se îngrașe vreodată. Rochia se mula 
perfect pe corp, fără cute, rotunjindu-se în jurul sânilor mici și 
coborând mai departe, tot în curbe domoale, către șolduri, iar la 
vreo palmă înainte de genunchi se sfârșea într-o dungă mov, 
lăsând iarăși să se vadă pielea aceea arămie, care magnetizase 
privirile tânărului spilcuit de alături. 

Emil îl fulgera cu coada ochiului, în răstimpuri. Uită-te la el, 
măgarul! Cred că numai un hipnotizator l-ar putea desprinde de 
acolo! E adevărat că-n viaţa mea n-am mai văzut genunchi mai 
frumoși. Parcă-s niște mere, pur și simplu îţi vine să muști din ei, 
la dracu, omul e un fel de bestie, îi trec prin cap tot felul de 
năzbâtii, oare ce-o avea în căpșorul ei această fată frumoasă, 
dacă are într-adevăr ceva în afară de jurnale de mode și muzică 
pop, totuși o iubesc cu moda și cu melodiile ei cu tot o iubesc, 
ce-nseamnă dragostea, comunitate de idealuri se zice, dar eu n- 
am comunitate de idealuri cu fetișcana asta și totuși mi-e mai 
dragă ca propriul meu suflet, acum zece ani eram locotenent și 
ea avea nouă ani, era clasa a doua și se căznea cu tabla- 
nmulțirii, dar asta n-o împiedică să-mi zică pe nume și să-și bată 
joc de mine cu nevinovăție, i se pare în firea lucrurilor să vină la 
întâlnire cu o oră mai târziu, eram în stare s-o strâng de gât 
când vedeam că nu mai vine, și totuși ce bucurie sălbatică după 
ora aceea de așteptare furioasă, cred că bucuria asta-i 
dragostea, dorinţa de a o avea mereu aproape cu jurnalele ei de 
mode, cu genunchii aceștia superbi, cu cântecele pop și cu părul 
moale și negru... 

— Mă ciufulești, Emil! 

— Ai dreptate, iartă-mă. Îţi stă grozav pieptănată așa! 

— Și ești gelos și vrei să-mi strici coafura? E din „Cinema”, m- 
am chinuit o oră-ntreagă... 

Auzi poveste, o oră-ntreagă ca să-ţi arunci foarte natural 
pletele pe umeri, a luat mângâierea mea așa cum ia totdeauna 


toate lucrurile, de fapt m-aș putea căsători cu o fată de zece ori 
mai bună decât ea, blândă ca un miel și gospodină și liniștită, cu 
Eveline de pildă, ce n-ar da Eveline să fiu mai des cu ea, sau să 
fiu mereu, ce mai nume, niciodată n-am știut de ce o cheamă 
așa și nici ea nu știe, îl pronunţă ciudat, împotriva regulilor, E- 
ve.-li-ne, te unge la inimă și ce șolduri are și cum știe să facă 
dragoste de te scoate din minți... Și cu toate astea n-aş da-o pe 
Anda pentru o sută de Eveline, pe puștanca asta nesuferită care 
atrage privirile tuturor, o pun eu la respect să mai adauge cinci 
centimetri la rochia asta, uite, tipul a uitat că mai trebuie să 
coboare... Eveline cu apartamentul ei din centrul Constanţei, cu 
relaţiile ei în lumea intelectualilor, o salută câte unul pe stradă și 
ea mă strânge de braţ, vezi, regizorul ăsta m-a cerut de două ori 
de nevastă, dar nu-l vreau, mai bine merg cu cine-mi place și 
află că-mi place cu adevărat cineva și acela ești tu, prostule, nu 
simţi asta, nu simţi că aș merge cu tine și la capătul lumii, fără 
să ne căsătorim fără nimica, ce-nseamnă căsătoria decât un șir 
de banalităţi și de șabloane, sunt pățită, Emil, nu mai vreau, te 
vreau doar pe tine... lar eu alerg după puștoaica asta cu nasul ei 
obraznic, și-o aştept ceasuri întregi la colț, ca vagabonzii, o să 
mă ia lumea la ochi că pierd vremea pe stradă, dar nu pot altfel, 
oameni buni, voi n-aţi iubit niciodată? 

— Unde te gândești? Mi se pare că la prima coborâm. 

— Într-adevăr, la prima, tresări Emil. 

Ea se ridică și tipul spilcuit începu să se înghesuie și el spre 
ușă, sperând să-i atingă în treacăt șoldul sau măcar umărul, dar 
Emil avu grijă să se plaseze între el și Anda. Individul se dădu 
bătut și rămase în urmă, probabil nici n-avusese intenţia să 
coboare, impertinentul, dar când ești cu o fată ca Anda înghiţi și 
de-astea. Ba poți spune că-ţi fac plăcere pentru că invidia altora 
e un fel de medicament pentru oamenii a căror fericire e numai 
temporară. 


Făcură baie la ghiol și el avu prilejul să-i admire în voie trupul 
sculptural, bine dezgolit în costumul stacojiu, o miniatură de 
costum, care-o făcea să semene cu o reclamă pentru insulele 
tropicale; o statuie vie, multiplicată în cele mai variate poziţii - 
înotând, visând, stând cu capul pe genunchi, expunându-și 
umerii la soare, scuturându-și pletele scăpate de strânsoarea 
căștii de baie, dormitând cu fruntea ascunsă-n palme, desenând 


pe nisip o inimă străpunsă de săgeată... 

Seara, la dans pe o terasă retrasă, orchestra potolită care 
cânta blues-uri și perechile din jur, bete de muzica aceea lentă 
și pătimașă, majoritatea tineri și frumoși, o lume de oameni 
tineri și frumoși... 

— Uită-te la ăștia doi, îi șopti repede Anda în timpul dansului. 

Emil se uită la cei doi. Un băiat și o fată, cam de aceeași 
vârstă, amândoi abia trecuţi de pragul adolescenţei. Ea, într-o 
bluză albă, închisă la gât, cu un guler înalt pe care jucau 
șuvițele de păr aspru, tuns băiețește, și cu pantalon larg, 
aproape o fustă, care dădea ţinutei ei sportive un aer oarecum 
solemn; el - cămașă în carouri, cu mânecile suflecate rebel, 
descheiată larg, până aproape de centura lată, cu cataramă 
strălucitoare, care-i ținea pe șolduri pantalonii cow-boy. Dansau 
strâns lipiți unul de altul, formând parcă un singur trup, și Emil 
simţi că-i invidiază. 

— O pereche reușită, aprobă el. Cred că n-au vreme să vadă 
pe nimeni în jur. De altfel, sunt și eu pe cale să trăiesc aceeași 
senzaţie. 

— Tu, Emil? Credeam că pentru tine e ceva banal și vii la 
restaurant, să asculţi muzică, să dansezi... Un fel de a doua 
profesie, știi? 

Emil iniţie o piruetă savantă, care-i aduse rapid într-o margine 
a ringului. Acolo orchestra se auzea mai slab și puteau vorbi în 
voie. 

— Uite ce e, fată dragă, reluă el discuţia. Depinde de starea 
de spirit, iar asta depinde de... hai să zic anturajul în care te afli. 
Oricând se poate ivi o fată drăguță cu care să petreci o seară. 
Dar există numai una, una anume, cu care poţi petrece cu 
adevarat. Mă-nţelegi? 

— Încerc... 

Zâmbi și se strânse mai mult lângă el, dar tocmai atunci 
orchestra intonă finalul și un semnal anume, pe o melodie 
simplă, care anunţa pauza. In drum spre masa lor, printre 
perechile care veneau de la dans, nu mai avură vreme să 
vorbească. Abia după ce se așezară la masă, Emil îi luă mâna, 
cu gând să-și întregească mărturisirea. Anda își petrecu degetul 
printre ale lui și cu cealaltă mână încercă să-și pună-n ordine 
părul. Aproape întâmplător, se uită la ceas. 

— Vai, Emil! 


— Ce s-a întâmplat? 

— E trecut de unsprezece, exclamă ea fără să-și ia mâna din 
mâna lui. Ce repede a trecut! Ai observat, Emil, când e ceva 
care-ţi place foarte mult timpul are alt ritm. 

Această mărturisire era pentru el o victorie, o socotea cel mai 
de preţ lucru pe care-l obținuse vreodată de la Anda. De la Anda 
visătoarea, Anda flușturatica, Anda-sare-ntr-un-picior, la vorbele 
acestea care i se păreau profunde, serioase, mature, de parcă 
Anda se schimbase deodată, hotărâse să privească viața cu 
ochii larg deschişi, să înţeleagă adevărul scris în inima lui... Nu 
răspunse imediat, parcă de teamă să nu împrăștie ecoul unui 
gând atât de scump. O privi numai, și ea roși ușor sub privirea 
aceea intensă, arzătoare; Emil simţea că toată puterea ființei 
lui, toată judecata, toată voinţa, dorinţa și plăcerea de a fi în 
preajma ei, se adunaseră în această privire. 

— S-a făcut târziu, șopti ea intimidată. Să mergem. 

Rugămintea ei îl înfurie ca o insultă. Parcă adineauri spusese 
că timpul are alte dimensiuni, și acum, deodată, e târziu! Nu, 
vorbele acelea erau și ele un șablon, probabil le mai spusese și 
altora, le citise undeva, Anda rămânea cea de totdeauna, 
ușuratică, incapabilă să înţeleagă un sentiment adevărat! 
Chemă chelnerul, plăti, se ridică fără să-i adreseze un cuvânt, 
tăcea și ea, amândoi bosumflaţi deodată fără vreun motiv 
aparent. 

Lăsară în urmă oaza de lumină și muzică. În pustiul ocrotitor 
al străzii, cu asfaltul strălucind ca o apă cenușie sub lună, 
muzica se auzea tot mai slab. Când dădură colțul, rămase numai 
vântul șoptind în castani. 

— Parcă mi-e teamă, spuse Anda. Mă gândesc așa, la viaţă. 
Uneori ne trebuie foarte puţin ca să fim fericiţi... 

Ce știi tu despre fericire, Anda? Ești fericită acum? Sau ai fost 
vreodată? Ce-nseamnă pentru tine fericirea? Un magnetofon și- 
o lumină violetă, semiobscuritatea unui bar, o cafea și licărul de 
untdelemn al coniacului și rochia asta frumos croită - dar inima? 
Sub piepţii acestei rochii a palpitat vreodată o suferinţă sau o 
fericire adevărată? Oare simţi și tu cum simt eu în seara asta? 
Ne vom putea acorda vreodată inimile să sune la unison? Te 
bucuri că suntem împreună, sau poate totul e o simplă 
satisfacţie din care-ai trăit atâtea, peisajul tău familiar unde 
trebuie să existe și un bărbat și s-a nimerit să fiu eu acela, dar 


dacă era un altul, oarecare, ţi s-ar părea tot așa, că timpul 
capătă alt ritm? Răspunde-mi la întrebarea asta, și-ţi jur că... 

O strânse de mijloc atrăgând-o și mai mult spre el, până-și 
simţi bărbia mângâiată de pletele acelea negre și lucitoare. 

— Aș vrea să fim mereu așa, eu și cu tine, spuse. 

— Da, tu și cu mine... murmură Anda. 

— Mereu împreună, noi doi... 

— Ne-am plictisi grozav, râse ea. Știi, nu-mi place monotonia, 
vreau să fac exact ceea ce-mi trăsnește prin cap într-o clipă 
anume. Foarte rar doi oameni se gândesc simultan la același 
lucru. Când unul are chef de plimbare celălalt vrea să citească, 
sau să facă baie sau pur și simplu să lenevească așa, fără 
gânduri. Imi place să fac ce-mi pun în gând, și-mi pun în gând 
atâtea... Tu știi ce-nseamnă pentru mine muzica? Fără asta n-aș 
putea trăi. Părinţii mei sunt firi foarte diferite. Mama e blândă și 
potolită, o adevărată femeie casnică, nu ca profesie, mă-nțelegi. 
În schimb tata a fost un tip nemaipomenit. A colindat toată 
lumea cu vaporul și a primit scrisori de dragoste din zeci de ţări. 
O japoneză, o negresă, nepoata unui tenor italian - ca-n 
romane, știi? Ei bine, cred că îi semăn într-un fel. Sunt 
romantică, m-aș mulţumi cu greu într-o viaţă tihnită, cu program 
precis, ca mama. Cu drumul la piaţă, cu curăţenia săptămânală, 
cu seri împletind pulovere. Nu-mi trebuie o viaţă ca asta. 

— Dar nu te gândești că depinde numai de tine? Că e destul 
să vrei? Un om care te iubește îţi poate oferi tot ceea ce dorești. 
Și nu mi se pare că pretinzi ceva absurd sau imposibil. Ascultă- 
mă, Anda, eu unul sunt gata să... 

— Taci, Emil. Să vorbim despre altceva. 

Treceau prin parcul vast, cu alei drepte luminate discret, cu 
bănci pe care la ora asta nu ședeau decât ici-colo frunze pălite. 
Emil se opri, o apucă de braţ și o întoarse cu faţa spre el. Ochi în 
ochi. , 

— De ce să vorbim despre altceva? Asta-i cel mai important 
acum. Ințelege odată, te iubesc cum n-am mai iubit pe nimeni. 
Nici nu știam ce-i dragostea până nu te-am întâlnit pe tine. 

Ea se ridică pe vârfuri ca să ajungă la obrazul lui și-l sărută 
ușor, fugar, în treacăt: 

— Mi se pare că și eu te iubesc un pic. 

— Numai un pic! Și numai ţi se pare! protestă el dezamăgit. 

— Nu-i destul? Ai vrea să-ţi fac o declaraţie în toată legea? 


Multumește-te cu atât. Cu atât cât se poate, preciză ea. 

— Să stăm pe banca asta, spuse Emil brusc. 

O sili să se așeze și ea se supuse, puţin surprinsă că ascultă 
de porunca lui. El se așeză lângă ea, locul era pustiu și 
întunecat, parcă anume pregătit pentru ei doi; dinspre mare 
adia un abur cald, rămășiță a arșiţei de peste zi; Emil îi trecu 
mâna pe sub genunchi și o luă în braţe; ea îl ţinea de după gât 
și se sărutară cu sălbăticie, parcă venea sfârșitul lumii sau se 
despărțeau pentru totdeauna sau se regăseau după o lungă 
despărţire; era în acest sărut și bucurie și deznădejde și 
dragoste și încercarea de a opri clipa în loc; lumea din jur 
încetase să mai existe, existau numai ei doi și dorinţa aceea de 
contopire și nu rosteau niciun cuvânt, dar gesturile lor cele mai 
mici erau poeme întregi; el o săruta pe gât, pe ochi, pe plete, pe 
obraz, și ea îi mângâia în neștire părul tuns scurt, părul lui 
aspru, rebel... 

— Te iubesc ca un nebun și vreau să fii a mea pentru 
totdeauna, spuse Emil într-un târziu. 

Anda sări în picioare, hotărâtă și poruncitoare, redevenită ea: 

— Hai să mergem. Dacă nu, plec singură, să știi! 

Deși spuse în glumă, aceste cuvinte îl făcură să tresară; Emil 
se ridică cu regret și o urmă, întrebându-se de ce trebuia să 
plece tocmai când el era gata să-i spună esenţialul; încercă s-o 
îmbrăţișeze, dar ea se plânse prozaic de frig și-l rugă să meargă 
mai repede. leșiră din parc, el ţinând-o de umeri și ea fredonând 
un refren de la dans. 


Partea a doua 
1 


— Poșta! 

Valeriu sări ca ars din pat. Unul dintre volumele acelea cu 
coperte negre de care-i era plină camera se prăvăli pe dușumea 
cu un zgomot înspăimântător. O să fac astenie, gândi. Asta 
pentru că am neglijat exercițiile yoga. Poate aduce vreo 
scrisoare pentru familia Cornea sau poate au venit revistele, 
omul ăsta face același tărăboi și când îți aduce un ziar oarecare 
și când are o telegramă fulger. Dar dacă... 

Işi trase peste pijama halatul vișiniu, cu care-l îmbrăcase în 
închipuire Emil acum doi ani, de fapt inginerul jinduise în secret 
după un asemenea halat și dăduse pe el banii cu care și-ar mai 
fi putut procura vreo zece cărți cu scoarţe negre conţinând mai 
mult cifre și formule decât text, dar oricum, își realizase un 
important element de confort, la navă era altceva, șeful de cart 
ar da alarma dacă l-ar vedea umblând pe punte învelit în 
mătasea aceea foșnitoare cu mari arabescuri, aducând mai mult 
a stofă de mobilă, așa că-l purta numai acasă, seara sau în 
plictisitoarele după-amieze de duminică, dar când își îmbrăca 
halatul peste cămașa albă cu manșetele proaspăt apretate și lua 
unul dintre tomurile acelea negre se simțea important, se 
închipuia un savant în cabinetul lui, se socotea îndreptăţit să 
făurească planuri mari, cu rigla de calcul acompaniindu-i 
raţionamentele. 

— Poșta, domnu inginer... 

Te pomenești că aruncă scrisoarea peste gard, cum are 
obiceiul, și doar luna trecută i-am dat bani de-o bere, o investiţie 
proastă fiindcă oricum tot aduce scrisorile, doar atâta i-am spus, 
să nu le mai arunce peste gard, unde dracu mi-o fi cordonul... 

leși la poartă. 

— Să trăiţi, spuse poștașul bătrân și guraliv, schiţând un fel 
de salut milităresc la cozorocul șepcii lui albastre. E pentru 
dumneavoastră, aveți un plic și niște reviste groase, m-au 
deșelat, era să nu mi le dea, că să vină personal abonatul să le 
ridice, dar știam că dumneavoastră sunteţi adresantul și am 
avut grijă. E o căldură de te topește, acum e numai bine să stai 
undeva la umbră... 


— Și să bei o bere, completă Valeriu și-i întinse o hârtie de trei 
lei cam mototolită. 

— Să trăiţi, nu trebuie, spuse poștașul făcând nevăzută totuși 
bancnota. Semnaţi aici pentru reviste, iar scrisoarea, hm, unde- 
o fi scrisoarea, nu-i nevoie de semnătură, se vede că-i de lao 
domnișoară, e din altă localitate, că loco nu prea vă văd cu 
nimeni, aveţi secretele dumneavoastră, nu m-amestec, dar chiar 
mă gândeam uite domne, așa domn tânăr și inteligent să nu 
aibă un anturaj, noi poștașii cunoaștem pe toată lumea și eu 
mai am un an și ies la pensie, unde naiba s-a ascuns, treizeci de 
ani am lucrat aici, pe străzile astea, am dus scrisori la 
domnișoare care acuma au fete măritate... 

— Caută bine, tataie, spuse Valeriu punând pachetul cu 
reviste pe fundul bărcii negre răsturnate lângă poartă. Ei, ai 
găsit-o? Dă-o-ncoa. Abia aștept să... 

— Înţeleg, n-aveţi răbdare și eu vă ţin de vorbă, spuse 
bătrânul întinzându-i în sfârșit scrisoarea, sper că v-am adus 
vești bune, să trăiţi, la toată lumea aș vrea s-aduc vești bune. 

Poștașul se depărtă mormăind și Valeriu citi dintr-o ochire 
adresa expeditorului și alergă spre casă, uitând revistele pe 
barcă. Încerca mintal să găsească cuțitul de tăiat hârtie printre 
tomurile negre, n-avu răbdare, sfâșie plicul din mers, cu 
degetele, intră în casă lovindu-se de pereţi, parcurse în grabă 
formula introductivă a scrisorii și sări la pasajul al doilea: „Uleiul 
care te interesează e tocmai bun pentru mecanisme de mare 
turație, dar temperatura nu trebuie să depășească valoarea 
de...” Tremurând de neliniște, deschise caietul gros, cu scoarțe 
tot negre, în care-și făcea calculele și compară datele din 
scrisoare cu cele preconizate de el. Inginerul de la Brazi, 
semnatarul scrisorii, îi descria amănunţit caracteristicile uleiului 
special pe care Valeriu avea de gând să-l folosească la pompa 
de ungere forţată. Trebuia să aducă anumite corective 
proiectului iniţial, metalul pe care-l considerase el avea 
coeficientul de dilatare prea mare pentru temperatura cerută de 
uleiul acela, trebuia să solicite un alt aliaj, la fel de rezistent dar 
mai puţin dilatabil la temperaturi ridicate... 

Pe la opt terminase scrisoarea către un coleg de liceu, acum 
inginer la Galaţi, căruia-i descria aliajul rezultat din calcule și-l 
ruga să se intereseze dacă Combinatul produce ceva 
asemănător; scrise câteva rânduri de mulțumire pentru cel de la 


Brazi, pregăti plicurile apoi își aminti că la șapte avea întâlnire 
cu translatoarea de la O.N.T. și se gândi că numai printr-o 
minune ar mai putea s-o găsească după o oră de întârziere. Işi 
aruncă halatul peste tomurile de pe masă, coji o bomboană 
„Teatru” din rezerva specială, se îmbrăcă în fugă - pantalon bej, 
cămașă albă, cravată vișinie - și ieși val-vârtej, fredonând pe 
ritm de vals: 

Coeficient, coeficient 

De dilata-a-a-re... 


Fata de la O.N.T. se plimba singură pe faleză, dar pe urmele 
ei lunecau, privind fiecare-n altă parte, vreo doi inși fără nicio 
treabă. Valeriu o luă chiar de sub nasul lor și inșii se depărtară 
cu mâinile-n buzunare, fluierând nepăsători. 

— Te rog să mă ierți, spuse el. Mă simt al naibii de prost că 
am întârziat. Cred că era cât p-aci să te pierd. 

— AȘ, răspunse fata calm. Nicio primejdie, dacă te gândești la 
indivizii ăia. Unul dintre ei n-avea tocuri la pantofi, iar celălalt a 
strănutat de vreo zece ori. De ce-ai întârziat? 

— E greu să-ţi explic. Pentru un coeficient de dilatare. Ştii 
cum vine asta? Făcu o mișcare cu arătătorul spre sprâncene și 
ochelarii cei noi se îndreptară întrucâtva. Pentru un coeficient de 
dilatare renunţ la un metal care nu s-a fabricat încă. 

Fata de la O.N.T. nu prea știa cum vine asta. Avusese o zi 
grea, cu copii pe care-i plimbase pe tot litoralul și trebuise să 
vorbească la microfon patru ore încheiate, în limba suedeză, de 
aceea i-a prins bine ora aceea de plimbare solitară. 

— Te iert, spuse ea domol. Mă gândesc însă că nu mai găsim 
loc. Cazinoul, după câte știu, n-are coeficient de dilatare. 

Valeriu o luă triumfător de braţ, mai ales că undeva, în urmă, 
cineva strănuta de zor. 

— Fii fără grijă, spuse. Matematica pătrunde rapid în toate 
domeniile vieții. Un calcul simplu ne demonstrează că la ora 
asta se mai pot găsi două locuri... 

Cele două locuri se găseau la masa lui Emil, care-i invită cu un 
semn discret. Valeriu o salută pe Anda, apoi le prezentă 
prietena lui și se așezară. 

— Ce vă uitaţi așa? întrebă el. 

— Asistăm la o minune, spuse Emil. Ce cauţi aici, băiete? Ai 
venit să calculezi frecvenţa dansatorilor în raport cu fazele lunii? 


Sau aplici o nouă formă de yoga? 

— Ne modernizăm, spuse Valeriu modest. Matematica și 
muzica sunt domenii înrudite. Ca să fiu sincer, am intrat în 
ritmul universal. Incep să simt nevoia unei perechi. Și sunt 
fericit că am găsit una pe care n-o meritam. 

— Eşti băiat bun, surâse fata de la O.NIT. 

Emil se foi pe scaun, preocupat: 

— Trebuie să facem rost de două pahare... Nea llie! 

Nea llie se execută. Băură vin, ascultară și spuseră anecdote, 
pe urmă începu muzica și ei se contopiră cu mulţimea legănată 
de pe ringul de dans. 

Coeficientul de dilatare rămase să chițăie înspăimântat 
printre tomurile negre, părăsite pentru prima oară atât de 
brutal. 


— Aud că iar are un prieten. 

— Are mai mulţi, oftă mama Andei, mestecând de zor în 
cratita de pe sobă. 

— Nu mai zdrăngăni din porcăria aia. 

— Vrei să se afume? se miră ea și-și îndreptă cu dosul mâinii 
o Șuviţă căruntă care-i venea mereu pe frunte. 

— Și ce dacă se afumă? E mai picantă. 

— Tu vorbeşti, Gicule? Niciodată n-ai suferit mâncarea 
afumată. 

— Ce facem cu fata? întrebă Cornea-tatăl și dădu un pumn 
buchetului de flori brodat pe pernuţa de catifea roșie. 

— Știi bine că n-o scoţi din ale ei. 

— Ba o s-o scoatem, spuse Cornea. Se înroși brusc și, din 
cauza asta, mustata Douglas pe care-o purta de când făcuse 
armata păru și mai blondă. Ei drăcie, doar suntem părinții ei. Și 
nu-mi place ca fata mea să ajungă distracţia oricui. 

— Gicule, ce tot spui acolo? 

— Spun ce știu, mamă. În fiecare port există două-trei fete 
frumoase și elegante, un fel de iubite ale tuturor. Mi se pare că 
Anda într-acolo bate, știi? Şi să nu mă facă al dracului, că o dată 
mă duc cu ea la medico-legal. Să vedem dacă-i mai arde să mă 
înfrunte. 

La aceste cuvinte, mama Andei lăsă în sfârșit lingura pe 


marginea  crătiţii și-și șterse mâinile. Mâinile mari, roșii, 
bătătorite de toate acele munci mărunte și necesare unei 
gospodării bine puse la punct. De două ori pe lună își trimitea 
oficial soțul la cârciumă ca să n-o încurce la ceea ce ea numea, 
marinărește, curăţenia mare. Bătea covoarele cu vigoarea unui 
bărbat. Freca dușumelele. Ștergea pereţii și geamurile, fie că 
era nevoie, fie că nu. Pe urmă mătura și spăla aleea lată de 
beton care ducea din fundul curții până la poartă. Mătura și sub 
barca inutilă, neagră, veche, care zăcea de ani răsturnată cu 
fundu-n sus, lângă gard, ca un blazon de breaslă: aici locuiesc 
oameni ai apelor. Părinţii și bunicii ei, pescari. Ai lui, marinari. El 
însuși, fost timonier pe vase maritime și aventurier în lumea 
largă. Se potolise, după nașterea fetei, dar nu accepta ideea 
despărțirii definitive de mare. Pescuia în larg. Vara era șeful 
staţiei Salvamar și-și purta cu voioșie vechea șapcă de timonier. 
Cu șapcă și pantaloni scurți, fără cămașă, se plimba pe plajă de 
dimineaţă până-n amurg. Cu ochii după Anda. Anda părea fată 
cuminte. Juca mingea sub ochii lui ceasuri întregi. Și dispărea 
deodată, fără ca cineva să-i poată spune încotro a luat-o. 

— Încep să vorbească vecinii, spuse femeia. 

— Și doar am ţinut-o din scurt cât am putut... 

— Tu ai ţinut-o din scurt, tu? Ai alinat-o, Gicule. Așa-i când ai 
copii la bătrâneţe. Acuma putem fi bunici. Dar ea nimica. Teatru 
și teatru. 

Cornea, stacojiu: 

— larăși teatru? Am spus să nu mai aud vorba asta-n casa 
mea! 

— Nu te mai grozăvi atâta. În faţa ei ești mielușel, încearcă 
să-i spui că ești contra teatrului. 

— Bineee, ameninţă el. O să-i spun. Trebuie să-i spun. E în 
binele ei, mamă, să nu mai sufere după aia. Tu nu vezi că n-are 
nicio șansă? Anul trecut, cum s-a dus așa s-a întors. Acuma o să 
păţească la fel. Ce, numai ea-i acolo? Și pe urmă s-o văd venind 
iar aici să-i fac rochii și pantofi ca s-o danseze șmecherii la 
Cazino! Sigur, le place să meargă cu ea. Drăguţă. Bine 
îmbrăcată... pe spinarea noastră. Numai că gata! S-a terminat 
cu fantasmagoriile! Să-și facă și ea un rost, a hoinărit destul. 

— Of, mi-ai împuiat capul, știu, ai dreptate, dar când vine ea 
taci chitic. Vorbește-i, spune-i, pe mine nu-i nevoie să mă 
lămurești. 


— O lămuresc eu și pe ea, spuse Cornea cu măreție. Pe unde 
umblă acuma? 

— S-a dus cu căpitanul. 

Cornea reflectă. 

— Tot cu el? Hm, asta nu-i rău. Într-o vreme nu se ducea de 
două ori cu același om. 

— Caută și ea, ce vrei? Până găsește omul potrivit, îți 
seamănă... 

Cornea își îndreptă umerii enormi și zâmbi pe sub mustață: 

— Păi da. Am umblat toate porturile lumii până să te găsesc 
pe tine. Și n-am greșit când am ales... 

— Ești un nerușinat bătrân. Lasă-mă, că se arde tocana. la 
mâna de pe mine! 

El se așeză din nou pe divan. Bucătăria spațioasă le servea și 
drept locuinţă acum, în timpul sezonului. Aduseseră aici divanul 
și peste el cuvertura aurie, de Buhara, cumpărată cu vreo 
douăzeci de ani în urmă de la Haifa. Lucru solid, mătase 
naturală, mai aveau una în camera din faţă, camera lor, acum 
închiriată cucoanei care-l cunoștea pe fratele decanului; a doua 
cameră, care dădea pe același hol cu prima, era mobilată 
modern și Anda hotărâse să nu prindă pe-acolo asemenea 
vechituri pretenţioase. 

— Dac-o mărităm, s-a zis cu chiriașii, hotărî Cornea. Noi ne 
retragem unde-i inginerul și ei îi dăm camerele două din faţă. 

— Numai să vrea. Căpitanul are apartament la bloc. 

— Ascultă, e ceva serios cu căpitanul? Eu sunt ultimul care 
află. De ce nu spuneţi nimica, frate? ` 

— Cu Anda ce poţi să știi? Mă gândesc și eu așa. Il cunoaște 
din primăvară. S-a mai potolit de atunci. 

— Să vedem cât o să dureze. 

Se auzi poarta trântită cu putere. Un singur om o trântea în 
felul acesta. 

— l-auzi, furtuna! spuse Cornea. 

— la-o și tu mai cu binișorul, șopti femeia repede. 

— Săru-mâna, spuse Anda intrând ca un vârtej. Gata masa? 

— Altceva mai știi decât gata masa? Parc-ai fi la pensiune, 
mormăi Cornea. 

— Gicule, protestă moale mama. 

— Niciun Gicule. Așa se vorbește? Cât o să-i mai stăm ca niște 
slugi la picioare, să robotim din zori și până-n noapte? 


Anda era elegantă și bine dispusă, dar cam obosită. Își aruncă 
pantofii din picioare și veni lângă tatăl ei, pe divan. Îi îmbrăţișă 
cu o mână împăciuitoare umerii și el strâmbă puţin din nas. 

— Miroși a coniac. 

— Dar ce, vroiai să miros a petrosin? 

— Lasă gluma. Află că ţi-am gasit serviciu, domnişoară. 

— Mersi, ești drăguţ, tăticule. Ce serviciu mi-ai găsit? 

— În port. La hidrografic. 

— Foarte bine. Dacă reușesc la examen... 

— lar examen? 

— Mai încerc și de data asta. Dacă nu, îmi iau serviciu și mă 
mărit. 

— Nu mai spune! Când s-a domesticit aşa fata noastră, 
madam Cornea? 

Madam Cornea nu răspunse. Ştia că întrebarea are un 
caracter pur retoric. 

— Uite, Anda, facem o convenție, spuse tatăl. Dacă iei postul 
ăsta, îți dau voie să te prezinți la examen. Reușești sau nu 
reușești, postul nu fuge. Muncă frumoasă, oameni serioși, 
cunoscuți de-ai mei... O să-ţi placă. Să ai și tu un rost. lar cu 
măritișul nu-i nicio grabă. Nu te gonește nimeni de-acasă. 
Principalul e să ai o ocupaţie. E rușine să stai toată ziua pe plajă. 
O spun în binele tău, să știi. 

— Când s-a îmblânzit așa tatăl nostru, madam Cornea? 
întrebă Anda la fel de retoric. 

— Te-am rugat să lași gluma, mormăi tatăl. Am spus o vorbă 
și așa rămâne. Și-acuma, povestește pe unde-ai umblat. 

— Am fost așa... pe litoral. 

— Bagă de seamă. Cam des te duci pe litoral. Au început să-ți 
iasă vorbe. Să dea dracu să... 

— Știu ce vrei să spui, îl întrerupse Anda. Ai niște concepții 
înapoiate. Și tragi cu urechea la ce clevetesc vecinii. 

— Nu numai vecinii. Toată lumea. Nu vreau să se spună că 
am crescut la ușa casei o haimana. 

— lar începi? Dacă vrei să știi, nu se vorbește așa cu o fată. 

— Mă învaţă să vorbesc! se miră Cornea. Poate-i trag câteva 
curele, cât e ea de mare. 

— Ești un nesuferit! strigă Anda și ieși trântind ușa. 

— Pantofii, fată, nu umbla așa desculţă pe ciment! îi strigă 
mama din urmă, apoi se întoarse spre el. Nici așa, frate, ce 


Dumnezeu. Auzi dumneata, curele! Nu-i vorbă, știu că-i curată 
lăudăroșenie, n-ai ridicat niciodată mâna asupra ei, nici măcar 
atunci când trebuia, dar s-o ameninţi cu cureaua, parc-ar fi de 
zece ani! Halal părinte! A răsfăţat-o o viaţă-ntreagă și-acuma s-a 
găsit s-o facă pe tiranul! 

— Bine, ajunge, spuse Cornea profitând de pauză. Mai 
pritocești mult la tocana aia? Că acum mă duc și iau masa în 
oraș! 

Drept răspuns, madam Cornea zvârli cât colo capacul și 
începu cu îndoită energie să mestece în cratita din care se înălța 
un abur îmbietor. 

— Hm, miroase frumos aici, făcu bărbatul. la să vedem, poate 
a mai rămas ceva în sticluța cu ţuică. 


3 


— Ce știi tu, vere, de nopţile pe mare! O bogăţie, îţi pare rău 
că nu le poți lua cu tine, să te bucuri de ele și după aia. Dă-ți 
seama, să fii la zece mile de țărm, și împrejur apa neagră, de 
fapt nu știi măcar dacă-i apă sau un hău întunecat, fără margini, 
fără repere; în primele luni află că mă feream să mă uit dincolo 
de bord într-o noapte ca asta, fără lună; câteodată, pe vreme 
senină, mai tragi nădejde să zărești licărind un ciob de stea, da 
dacă-i nor, nici măcar atâta. Te uiţi în sus, negru; te uiţi în jos, și 
mai și; dacă nu știi să umbli pe punte și nu cunoști bine toate 
ungherele, te-ai ars. Tragi cu urechea - la pupa stau vreo doi de 
vorbă, vorbe soldățești, ce-ţi închipui? Despre o fată care i-a 
scris unuia și i-a trimis și poza și ce i-a scris el după aia și ce-o 
să-i răspundă fata, sau despre o petrecere cu niște prieteni și cu 
fete, fete și iar fete, ăsta-i soldatu, face ce face și iar aduce 
vorba despre fete, ce, parcă noi nu tot așa? 

Într-o seară de asta eram de cart pe puntea de comandă și 
mă uitam încoa și-ncolo, ascultam cum scrâșnește lanţu ancorei 
și mă uitam la o luminiţă care clipea hăt, departe, mai mult o 
părere, habar n-ai tu cum te înșală ochii acolo, în larg; te uiţi ce 
te uiţi în văgăuna aia-ntunecată și nu vezi nimic și-odată ţi se 
năzare că a apărut o lumină, departe, ești gata să raportezi la 
comandă, furi cu ochiu și-n bordu celălalt, te pomenești că 
luminița apare și acolo, da dacă știi șmecheria și te freci la ochi 
și strângi niţel pleoapele, când te uiţi după aia nu se mai vede 


nimica fiindcă nu era nimica și-ţi pare bine că nu te-a luat gura 
pe dinainte, să te faci de baftă-n faţa observatorilor și a 
comandantului. 

Ei bine, într-o seară ca asta stăteam și ascultam și numai ce-l 
aud pe un deștept de la centrala de tragere, sergent băiatu, 
electronist din civilie, a lucrat la o hidrocentrală sau așa ceva, în 
tot căzu băiat cu doxă, la ședințe când ia cuvântu e o plăcere 
să-l asculţi. Ăsta vorbea tot cu unu de-al lui, de la centrală, și-i 
ținea âluia o teorie cum că electronica, vere, ar fi capătu și 
începutu lumii, că poezia s-a terminat și-acuma matematica e 
unde e, iar în loc de operă de artă omu de mâine e mai dispus 
să preţuiască un mecanism de mare finețe și eficacitate. Eu 
tăceam, nici nu m-aș fi vârât în vorbă cu nouă clase ale mele 
plus profesionala, m-ar fi privit de sus electronicu ăla, care-a 
făcut și-un an de facultate da s-a lăsat; în schimb eu nu cred 
orbește în matematica lui și al naibii să fiu dacă-i dădeam 
dreptate; să jure el că la crâșmă, când e c-o fată, nu-i place să 
asculte o romanţă adevărată în loc de tabla-nmulțirii, măcar de- 
ar spune-o cel mai modern creier electronic din lume! 

Se vede treaba că al nostru era și el pe-acolo, comandantu, 
că asta-i deosebirea între un atelier și o navă: la ora trei șefii 
voștri își iau servieta și pleacă frumos acasă, ai noștri rămân cu 
noi să-și petreacă și timp liber și duminică și tot, zile și 
săptămâni de-a rându, cât ţine ieșirea; acolo în larg suntem 
două'ș'patru de ore din două'ș'patru împreună, și mai că are 
dreptate cântecu ăla de spune că marinarii-s frați cu toţii... Cum 
zic, al nostru era și el prin preajmă în seara aia; că așa 
obișnuiește, stă și fumează pe punte și se uită în noapte și 
ascultă poveștile noastre; aproape că nu-l simţim că e acolo, da 
ne pare bine și tare-am vrea să se dea mai aproape, să asculte 
și să ne grozăvim ca să vadă ce fel de băieți suntem, și după aia 
să-l stârnim la vorbă și să ne spună, că are atâtea de spus, ca 
om trecut prin întâmplări fără număr... 

Ăla cu electronica lui îi dădea înainte, și-odată intră al nostru 
în vorbă și-i spune și-i explică, uite omule, să știi că ai și n-ai 
dreptate, matematica e fără-ndoială principalul, dar asta vine 
cam așa, matematica pentru cap și arta pentru inimă, pentru 
suflet, să nu spui că omul modern se poate lipsi de suflet; arta o 
să trăiască atâta cât trăiește lumea și n-am auzit vreodată să se 
fi luat la întrecere cu matematica, cine stăpânește mai bine 


omul. Nu ziceam de asta, tovarășe comandant, s-a apărat 
electronicu; vorbeam despre om că-l întrece mașina; un 
computer bun face cât o mie de contabili. Da, omule, dar un 
computer nu știe să se înfurie și, odată programat pe ecuații, 
nu-i capabil nici să adune doi și cu doi. Tot omul rămâne 
principalul. El compune problema și tot el folosește rezultatul pe 
care i-l dă computerul. Și să-ţi mai spun ceva, băiete: 
computerul ăsta al tău nu-i capabil să dea decizii; el nu face 
decât să-ţi spună cu cât la sută e mai bună soluţia a decât 
soluția b, ţi-o face cu precizie de cinci zecimale, dar decizia o ia 
omul, potrivit gândurilor lui... 

Electronicu a încercat s-o scalde, că totuși aparatele sunt mai 
precise, da al nostru i-a tăiat-o scurt, cum că omu trebuie să 
judece cu capu lui, nu să se lase-n nădejdea mașinii, că mașina 
dacă greșește, tot omu vine și pune lucrurile la punct, fiindcă 
omu cunoaște tot rostu mașinilor și trage foloase de pe urma 
lor, iar asta nu poate s-o facă nicio mașină... 

În vremea asta răsărea luna, de m-ar ajuta scăfârlia să-ţi 
descriu un răsărit de lună pe mare, nu așa, văzut de pe faleză, 
din fața Cazinoului, ci acolo, după două ceasuri de beznă, când 
te trezești că arde ceva la orizont, pe urmă-ngălbenește ca auru 
topit și după aia mai-mai că poți citi ziaru... 

Frumoasă noapte, oftează unu și al nostru zice da, frumoasă, 
și tot nu-i trecuse fiindcă l-am auzit iarăși spunându-i 
deșteptului ăla cu electronica lui: Ascultă omule, încearcă și fă 
computerul tău să preţuiască răsăritul ăsta de lună, o să-ţi 
măsoare luminozitatea și-o să ţi-o traducă-n waţi și o să 
precizeze cu cât crește pe măsură ce luna urcă la azimut, dar n- 
o să izbutească niciodată să tragă din asta un oftat ca ăla de 
adineauri... 

Da electronicu nu cred că a-nțeles mare lucru din asta și al 
nostru a zis hai la culcare, oamenilor, că mâine ne-așteaptă o zi 
grea și l-am auzit tropăind spre staţia radio, după cum îi e 
obiceiu înainte de culcare, să afle ce e nou, și noaptea aia n-o s- 
o uit, mi-a părut rău când s-a schimbat cartu, să dea dracu, ai 
dreptate să nu crezi dacă n-ai fost pe mare, o noapte ca toate 
nopţile și totuși altfel, da degeaba-ţi spun eu asta ţie, vere, de n- 
o vezi cu ochii tăi... 


Anda asculta numai pe jumătate, cu gândul la ale ei. În 
bucătărie era răcoare și mirosea a dulceaţă de trandafiri; asta și 
fierbea pe aragaz și smoala smeurie forfotea gros, rar, ca o lavă 
de vulcan. 

— Așa că fii și tu mai cu picioarele pe pământ, conchise 
madam Cornea, pregătindu-se să strângă spuma adunată pe 
marginile oalei. Atâţia băieţi buni care oftează după tine, băieţi 
cu situație... A 

Fata ridică ochii de pe cusătura ei. Işi ajusta un costum de 
baie. 

— Mai lasă-mă, mamă. De vreo două luni încoace v-aţi pus 
amândoi pe capul meu. Dacă vă sunt așa, povară, îmi iau 
cameră-n oraș. 

— Uite ce e, fato, cu mine nu-ți merge. Eu nu sunt tat-tu să 
mă cert cu tine și după aia să te iau cu bombonele și pupicuri. 
Mie când îmi iese un om de la inimă, gata. S-a zis. Și cred că ți- 
ai cam luat nasul la purtare. 

— Ai gust de ceartă, mamă? 

— Nu. Dar fă bine și ascultă când îţi spun ceva, că nu-ţi vreau 
răul. Vreau să te văd fericită, asta vreau. 

— Dumneata ai fost fericită? 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Am fost. 

— Singură mi-ai povestit că alde bunica nici nu voia s-audă de 
tata. Că-i un vântură-lume, că-ţi pregătiseră o partidă cu un 
negustor serios și așa mai departe. 

— Asta era în alte timpuri, se răsti madam Cornea. 

— N-are importanţă. Nu vreau să aleagă alţii pentru mine, 
mamă. Vreau să mă mărit așa, frumos, o poveste de dragoste 
ca-n romane, cu un om care să mă iubească și să treacă pentru 
mine prin foc și prin apă. 

— Bine, dar căpitanul... 

— Căpitanul! Am ieșit de trei ori cu el pe stradă și acuma 
toată mahalaua mă întreabă: când jucăm la nuntă? 

— Eu nu-s toată mahalaua. 

— Nu ești, dar mă întrebi așa, fără rost. Mai întâi că n-am de 
gând să mă mărit. Ştii bine că mi-am ales o carieră... 

Madam Cornea mestecă indignată în oala cu dulceaţă și o 


privi de sus în jos: 

— Carieră! Ce carieră-i asta, fato, că nu te-am văzut 
deschizând o carte? Uită-te la gemeni: învață din zori și până-n 
noapte. 

— Gemenii dau la politehnică, pe când eu... 

— Tu, ce? 

— Examenul meu depinde de talent, nu de toceală. 

— Și ești sigură că ai talent? 

Anda ridică din umeri, abia acum supărată de-a binelea: 

— Dacă maică-mea vorbește așa, ce să mai zic de un om 
străin? 

— Nu, fata mamei, n-ai înţeles. Tot ce vreau de la tine e să fii 
mai judecată. Ai dat anul trecut și știi cum a mers. Vrei să spui 
că anu-ăsta o să ai mai mult talent decât atunci? 

Anda lăsă capul în jos. Aici are dreptate, gândi. Nici n-am 
scazut, nici n-am crescut, ca talent sunt tot eu și dacă numai 
talentul contează... 

— Mai e vorba și de sprijin, mamă. Mi-a promis doamna 
Scarlat că îndată ce ajunge la București... 

— Nu te lua după promisiuni. Toată lumea promite cât are 
nevoie de tine. După asta, uită. 

— In tot cazul, eu încerc. Pe urmă, dacă văd că nu ţine, cred 
că Emil... 

— Spune-mi, îl iubești? 

— E... altfel decât ceilalţi, spuse Anda. Asta-i o replică dintr-o 
piesă, cred, dar se potrivește. Știi, mamă, are și calități și 
defecte. 

— Nu există om fără defecte, făcu mama evaziv. Depinde ce 
defecte. Am auzit că se duce cam des la restaurant. 

— Dar ce să facă? se pomeni Anda apărându-l pe Emil. Unde 
să se ducă serile, singur cum e? Ce să mănânce? Să-și gătească 
singur, să cumpere morcovi și cartofi de la piaţă? 

— Poate nu-i vorba de mâncare. 

— Emil și băutura! Bea cât beau și eu, poate un pahar sau 
două mai mult. Dar niciodată nu l-am... 

— Ei, ajunge, te-am înțeles. Îl aperi parc-ai fi la tribunal. Asta 
înseamnă că ţii la el. 

— Îmi e prieten, murmură Anda. 

— Dă-mi o farfurioară din dulap. 

Fata se ridică, ascultătoare, puse lucrul pe masă și se duse la 


bufetul înalt, de modă veche, altădată la mare cinste în 
sufragerie, exilat aici la insistenţele ei. Luă farfurioara dintr-un 
teanc cafeniu-roșcat, o culoare sumbră dar potrivită cu 
înfățișarea mohorâtă a dulapului, o șterse cu șervetul vărgat ca 
un caftan oriental și o întinse mamei. Madam Cornea o luă cu 
cm gest automat și rămase eu ea în mână, pricind undeva 
deasupra sobei. 

— Așa te-aș fi vrut, fată gospodină, să fi învățat toate de la 
mine. Nu teatru. Nu modă. Nu visuri. Astea vin și trec și rămâne 
viaţa de toate zilele, cu mărunţișurile ei. Și trebuie să faci faţă. 

— De unde știi că n-o să fac faţă? spuse Anda agresiv. Și în 
general nu mă încântă perspectiva asta: o cratiţă și un polonic și 
şort și ceapă tocată. 

— Vrând-nevrând trebuie și astea. Pe urmă râde lumea că nu 
te-am învăţat. 

Anda ţâţăi din limbă încercând să fie ironică, dar nu păru 
decât nerăbdătoare. Mama îi întinse o farfurioară cu spumă de 
dulceaţă. 

— Las-o să se răcească, fato, că te frigi. la vezi, a ieșit bună? 

— E bună, confirmă Anda degustând critic produsul și 
plescăind mărunt. Și are o aromă... 

— Asta-i secretul meu. Aroma. Și nu vreau să se piardă. Hai, 
să-ţi dau și ție rețeta. Poate o să-ţi folosească... 

Anda primi cu recunoștință lecţia, care-o depărta deocamdată 
de subiectul acela atât de delicat. Ce vor de la mine? se întreba. 
De ce toate mamele ţin neapărat să-și mărite fetele cât mai 
repede? 

— Nu-i firea mea, știi bine, mamă, spuse ea deodată. Nu 
vreau să am obligaţii. Vreau să merg la baluri, să dansez, să 
cânt, să mă plimb sub clar de lună... 

— Lasă poeziile. Poţi face asta și ca femeie căsătorită. 
Gândește-te: să ai un cămin al tău, un bărbat care să te 
iubească, mai târziu un copil... 

— Un copil... repetă Anda pe gânduri. Mi-ar place să am doi 
gemeni, ca vecina. Să-i îmbrac la fel, cu rochite de aceeași 
culoare. Chiar dacă-s băieţi. Cu rochiţe de catifea roșie... Mamă! 
Unde-i rochia mea de catifea roșie? Îmi trebuie neapărat 
sâmbătă. 

— Dar ce-i sâmbătă? 

— E sâmbătă. Crezi că am de gând să stau în casă sâmbătă 


seara? Mă duc s-o caut și s-o calc, urgent! 

Țâșni pe ușa bucătăriei și madam Cornea ridică din umeri în 
urma ei: copil năzdrăvan. Zicând acestea, se-ntoarse la dulceaţa 
care continua să fiarbă gros, ca o lavă arămie. 


5 


Comandant și educator, sună frumos, două meserii deodată, 
îmi vin niște puștani care abia au terminat liceul, le dau pe 
mână tunul, timona sau staţia de radiolocație, îi învăţ, le repet 
de zece ori un lucru, pe urmă examen, fățiș sau pe furate, în 
fiecare clipă băieţii ăștia sunt în examen, îi judec și am puteri 
asupra lor, de mine atârnă dacă unul își vede duminică nevasta 
sau dacă altul intră la arest fiindcă s-a îmbătat și a făcut tărăboi 
în oraș, m-am învăţat cu ei și ei cu mine, cred că mă și iubesc 
un pic, fără asta n-ar avea niciun farmec, ţin la mine cum și eu 
ţin la ei, poate uneori sunt cam aspru, dar așa trebuie, o 
dragoste aspră, fără dulcegării și fără menajamente, este ceea 
ce lupt să realizez cu fiecare leat, uite băiatul ăla din București, 
dacă nu mergeam cu taximetrul lui nu-l mai revedeam poate 
niciodată. Să trăiţi, tovarășe locotenent, sau de când ne-am 
despărțit veţi fi având alt grad, vă rog să mă iertaţi. li dăduseră 
lacrimile: Ce mai face remorcherul nostru? De unde să știe că de 
atunci am mai schimbat trei funcţii și că acuma comand o navă 
cu rachete! Mă mai cunoașteţi? Cum să nu, tovarășe, numai că 
am uitat cum te cheamă, nu cumva Georgescu? Așa, Georgescu, 
ce bine că v-aţi amintit, sunt șapte ani de-atunci, m-aţi scos din 
mare încurcătură când cu nunta... Povestea asta, uitată 
demult... De ce-aș ţine-o minte? În fiecare an unul are un frate 
sau o soră care face nuntă și eu trebuie să-l scot din 
încurcătură, aparent depinde de toanele mele, dar omenește... 
Tovarășe locotenent, iertaţi-mă că vă spun așa, în vremea aia 
eu făcusem niște boroboațe și totuși m-aţi înțeles și mi-aţi dat 
drumul... Dar ce, era să aștept până te făceai om cumsecade? 
Sora dumitale nu și-ar fi amânat nunta pân-atunci. De altfel am 
și uitat cum a fost. Aţi uitat dumneavoastră, dar noi nu uităm... 

— Tovarășe comandant, raportez că e gata. N-o să ne mai 
dea bătaie de nap. 

— Aha, antena, bine Velicule, ia d-aici o ţigară, fumeaz-o 
liniștit și pe urmă uită-te la difuzorul din cabina mea. Cam 


hârâie. 

— Vă mulțumesc. Nu, n-o aprind acuma, mă duc mai întâi să 
văd ce e cu difuzorul. 

Pleci și tu, Velicule... Te-am făcut sergent înaintea tuturora, 
Bădoiu a citit ordinul urmărind rândurile cu stiloul și pe urmă a 
aţintit stiloul spre mine ca pe-o ţeavă de pistol: Să nu-ţi facă 
greutăţi mai târziu, Armașule, de ce nu aștepți să-l mai verifici? 
Le faci concesii și după aia parcă văd că vii cu scuze. N-am 
obiceiul ăsta, tovarășe comandant, iar oamenii nu mă înșală 
fiindcă nici eu nu-i înșel pe ei, încrederea e reciprocă... Bine, 
Armașule, semnez, dar pe barba ta, să știi că eu nu glumesc cu 
de-astea. Nici eu nu glumesc, tovarășe comandant, nu vă mai 
încruntaţi așa, pleacă omul în permisie și să se bucure ai lui 
când l-or vedea sergent... Și-acuma pleci, Velicule, mai ai două 
luni sau trei dar știi că pleci, cu gândul ai și plecat pe jumătate, 
faci tu treabă, ești băiat bun, dar te văd câteodată cu ochii duși 
și știu la ce te gândești... lar eu rămân mai departe și trebuie să 
găsesc alt Velicu pe care să-l pun șef peste ceilalţi și să-l trimit 
în permisie cu tresă nouă de sergent, s-ar putea să nu mai 
găsesc un Velicu, de ce ni se pare totdeauna că anul trecut am 
avut oameni mai grozavi decât cei de acum? lar la sfârșit când 
pleacă ăștia ne gândim ce oameni grozavi erau, nu ca 
prichindeii de acuma, se poticnesc de toate alea pe punte, și 
cresc și ei și pleacă și ce oameni grozavi erau și tot așa mereu, 
sunt un fel de meșter Manole, încheg un echipaj, îl sudez cu 
greu, îl fac să lucreze ca o singură fiinţă și pe urmă jumătate din 
ei își iau rămas-bun de la cealaltă jumătate și de la mine... 

— Tovarășe comandant, am făcut graficul serviciilor. 

— Bine, Mihalcea. A ieșit pe cinste, au dreptate ăia care mă 
invidiază că te am secund. 

— Când oi ajunge adevărat secund... 

— O s-ajungi curând, Mihalcea, că-ţi place meseria. Inclusiv 
graficele. Și chiar dacă nu-ţi plac, le faci temeinic. Asta-i foarte 
important. 

Mihalcea nu putea să sufere hârtiile; anul trecut, chiar în ziua 
când se prezentase la navă, i-a dat să facă schema navei cu 
organizarea echipajului și secundul protestase timid, asta-i 
treabă de arhivar, atunci lasă c-o fac eu, ești nou și-ţi vine greu, 
Mihalcea sărise ca ars și lucrase toată noaptea la schema aceea 
plicticoasă, dar o făcuse impecabil și fuseseră lăudaţi pentru ea. 


Un romantic acest Mihalcea, cu ochii lui negri visători, cu chica 
puțin cam mare ieșind de sub caschetă. Oamenii tăi sunt cam 
nedisciplinaţi, Armașule, ai un secund cu frizură de actor. Eu nu 
prea mă uit la frizură, mă interesează cum lucrează pe hartă și-i 
un as, tovarășe comandant. Se putea să fii și tu o dată de acord 
cu mine? 

— Vreme bună, spuse Mihalcea tropăind de colo-colo pe 
comandă. Și marea asta ca oglinda... 

Emil privi cu plăcere în jur. De la înălţimea comenzii, 
panorama portului i se înfățișa vastă și limpede în această 
dimineaţă însorită, cu aer pur și nemișcat. Zeci de catarge, 
profilate pe zidurile albe ale atelierelor și depozitelor; o 
autocisternă galbenă gonind elegant spre oraș; un pluton de 
marinari, cu armele sclipind în soare, tropăitul lor cadențat, 
cântecul aspru, cam disonant dar vioi; jos, pe apă, imaginea 
întoarsă a siluetelor cenușii, reflectată ca într-o oglindă imensă, 
pe care în răstimpuri câte-o pală de vânt călătorind hai-hui prin 
port o înfiora într-un loc sau în altul, ca și cum cineva ar fi târât 
o pânză gri peste întinderea lucioasă. 

— E o zi potrivită pentru filmare, spuse Mihalcea. Niciun nor, 
nici urmă de pâclă; culori vii și totuși armonioase... 

— Lasă descrierile de natură și intră în subiect. Văd bine că ai 
ceva pe inimă. 

— Cum de-aţi ghicit, tovarășe comandant? râse secundul cam 
stânjenit. Am un bucluc cu o fată. E de la mine, din Măgurele. 
Cam aiurită. M-am distrat de vreo două ori cu ea și știu sigur că- 
n locul meu sunt alţii acum. Mi-a scris taică-său că vrea să stea 
de vorbă cu mine. 

— Altă poveste de dragoste, Mihalcea... 

— Mai știți și dumneavoastră una? 

— Fiecare știe. 

— Așa e. Unde te-ntorci, e o poveste de dragoste. Filme, 
romane, piese. Cred că nu se poate fără asta. 

— Mihalcea, știi în ce situaţie suntem. Din zi în zi așteptăm 
controlul. 

Mihalcea se încruntă și roși. | se părea nepoliticos din partea 
comandantului să-i întrerupă atât de brusc destăinuirea și să 
treacă la alt subiect. 

— Avem toate documentele la zi, spuse el oficial. 

— Te cred, dar nu-ţi pot da permisie acum. 


— Nu de permisie e vorba, zise secundul, rușinat de bănuiala 
lui. Mai rău. Taică-său vrea să vină săptămâna asta pe aici. 

— Atunci ce te omori cu firea? Credeam că vrei permisie... 

— Nu-mi trebuie decât o seară, la Cazino. Dacă nu sunt de 
serviciu. 

— O să am grijă să nu fii. Asta-i tot? 

— Nu e tot, mărturisi locotenentul. Ce vorbesc eu cu omul ăla, 
tovarășe comandant? O să mă-ntrebe cum se-ntreabă: am 
intenţii serioase ori... 

— Și tu ai intenţii serioase? 

— Chiar dac-aș avea, nu-mi convine fata. Am... am făcut 
dragoste cu ea. Nu eram eu primul. Dar unui tată nu-i poți 
spune asta. 

— Nu-i poţi spune. A naibii chestie. Știi ce? Evită și tu 
răspunsul, mai amână-l până se lămurește omul singur. 

— Ei... oftă Mihalcea și înfășură frumos graficul acela. Mă duc 
să controlez cambuza, spuse el și plecă. 

Ești un feudal, locotenente. Ce dacă n-ai fost tu primul? Oare 
de asta să atârne viitorul unui om, fericirea unei căsnicii? Uite, 
Anda. Dacă mă-nsor cu ea, se cheamă că am luat o femeie care 
a mai avut și alte... Ei, și? Mă socotesc un om modern, lipsit de 
prejudecăţi, și totuși... uneori te râcâie. Dar e un motiv să 
renunţ la ea? Ce, eu n-am mai avut alte... combinații? Nesuferit 
cuvânt, combinaţii. Și-apoi nimeni n-a reproșat vreodată unui 
bărbat că înainte de căsătorie... Atunci unde sunt concepţiile 
moderne? Cu ce sunt eu mai puţin feudal decât Mihalcea? Toată 
întrebarea e dacă o iubești sau nu. Mihalcea nu ţine la fata din 
Măgurele. O aventură, despre care vorbește cu dispreţ. Şi 
înainte de asta, cum o fi divinizat-o! De ce naiba îmbrăţișarea 
asta pe care o dorim atâta ne schimbă optica? Și cum știu ele, 
cum de simt cu atâta exactitate? Au dreptate c-o fac pe 
fecioarele în fața unuia ca Mihalcea, care-și contabilizează 
aventurile în carnețel, fiindcă după asta el începe să zică stai că 
n-am fost eu primul, dar nu-s toţi ca Mihalcea, eu nu sunt, eu 
accept să nu fi fost primul, dar vreau să fiu singurul, ce e greșit 
în asta, egoism, simţ de proprietate, ba morală, etica iubirii, şi- 
apoi... 

Peste port izbucni deodată prelung, ascuţit, dureros în auz, 
urletul sirenei de alarmă. Emil tresări. Își aruncă privirile spre 
cheu. Percepu la întâmplare imaginile răzlețe a ceea ce însemna 


portul în alarmă. Câţiva soldaţi în goană spre navă, târând după 
ei husele groase de la tunuri, pe care tocmai le spălau pe un 
ponton; doi motoriști ducând un fel de fus de oţel strălucitor; 
tropăitul marinarilor pe punte; fluieratul unui șef de cart de la 
nava vecină; un pescăruș speriat de zgomot, ţipând deasupra 
catargelor; bubuitul motoarelor de la nava șapte; un chiulangiu 
ivit fuga dindărătul unei magazii unde fără-ndoială trăsese un 
pui de somn; un soldat sărind de-a dreptul pe punte de pe 
hangarul din babord, fără a mai folosi scara, mă răfuiesc eu cu 
el după aceea; becurile de la tabloul de semnalizare aprinzându- 
se treptat, semn că oamenii treceau la posturile lor... 

— Pregătiți nava pentru marș și luptă, ordonă Emil, și în 
interfonul din dreapta începură să se audă rapoartele: 

— Motoarele gata de marș... 

— Staţia de urmărire gata... 

— Centrala de tragere... 

— Radiolocaţia... 

Oamenii lui. Îi cunoștea după glas, după felul, mai repezit sau 
mai calm, în care răspundeau ordinului. Manevră mânerul 
telegrafelor și, după câteva secunde, întreg corpul navei se 
cutremură de trepidaţia motoarelor principale. Simţi un 
adevărat fior de mândrie. Totul în mâna lui, concentrat în 
această mână, în acești ochi care vedeau pretutindeni și dirijau 
neobosit o întreagă uzină, cu zeci de oameni care în fiecare 
secundă făceau exact ceea ce trebuiau să facă în secunda 
aceea; o încredere fără limite, aici, pe navă, încrederea că la 
două etaje sub punte, izolat într-o cabină strâmtă, necontrolat și 
nesupravegheat de nimeni, un marinar apasă pe starterul 
girocompasului: douăzeci de mii de ture pe minut, temperatură 
constantă, un mecanism atât de delicat, în grija unui om care 
acum câteva luni purta șapcă de licean și fuma pe ascuns; 
încrederea că îndată ce-a împins de două ori înainte și înapoi 
maneta telegrafelor, patru motoriști cu căștile de protecție 
antifon pe cap se reped la pompele de amorsare ale motoarelor 
principale; că dincolo, la uzina electrică, un maistru tânăr 
împinge șalterul și centrala de tragere, această minune a 
electronicii, primește curent de înaltă tensiune și va începe jocul 
tremurat al acelor pe cadranele fosforescente; încrederea că la 
staţia radio, la ancoră, la ecranul de radiolocaţie, oamenii aceia, 
băieţii care se stropesc cu furtunul de incendiu sau își mânjesc 


unul altuia pantofii cu vopsea, sunt acum la posturi și traduc 
clipă de clipă ordinele lui, gândurile, comenzile, intenţiile lui... 

Privi în dreapta, spre nava vecină. Miti îi făcu un semn cu 
mâna și cobori pe cheu. Cobori și el, făcuse de sute de ori lucrul 
ăsta; când se dădea alarma punea nava la punct, pornea 
motoarele și cobora să primească ordine; uneori plecau în larg 
pentru o zi sau o săptămână, alteori li se spunea să dea liber 
oamenilor de la posturi și să continue programul normal, fiindcă 
a fost vorba de un simplu exerciţiu... 

Bădoiu venea de undeva, dinspre clădirile comandamentului, 
uitându-se la ceas, și comandanții de nave îl așteptau aliniaţi pe 
cheiul de-acuma pustiu. 

— Alarma asta nu era-n plan, spuse el parcă scuzându-se. E 
ordonată de contraamiral. leșim în larg pentru antrenament: 
căutăm și atacăm cu rachete ţinta navală. Totul se va petrece 
real, mai puţin lansarea propriu-zisă. Nava șapte va fi navă- 
comandant. Pleacă prima. La zece minute interval una de alta, o 
urmează celelalte în ordinea obișnuită. Sunt întrebări? Nu? 
Atunci... Executarea! 

Parc-ar fi Nelson la Trafalgar, gândi Emil privind gușa bine 
bărbierită a comandantului de divizion. lar o să-ncălzim marea 
cu elicele, marea asta liniștită ca o baltă, fără alt câștig decât 
niște moto-ore consumate. Pe furtună, atunci să facem 
antrenament! Auzi, alarma nu era în plan! Păi ce fel de alarmă 
mai e dac-o treci în plan? E ca o inspecţie anunţată dinainte. 
Oamenii cu bocancii lustruiţi, cearșafurile nepipăite, la raport 
numai laude... și toată lumea e mulțumită. lar dacă le spui toate 
astea, ţi-o trântesc că ești rebel, că mergi împotriva curentului! 

Porni în fugă spre navă. Spre nava care aștepta, trepidând. La 
prova doi oameni la manevră. Sus, pe puntea de comandă, 
semnalizatorul desfăcând husa de pe proiector. Lângă el, capul 
mare al secundului, cu cascheta pusă cam pe-o parte. lar i se 
vede chica. Cu chica asta face victime la Măgurele... 

Lângă schela navei opt stopă mașina contraamiralului. Mașina 
bej pe care-o cunoșteau toţi șefii de cart și aveau grijă să-i 
vestească, măcar în ultima clipă, sosirea. Emil se precipită spre 
mașină salutând. 

— Mă iei și pe mine, Armașule? întrebă contraamiralul 
Dobrescu întinzându-i mâna. 


6 


Mersul acela vijelios pe mare, care nu poate fi asemuit cu 
nimic altceva: valuri venind în întâmpinarea navei și nava 
trecând nepăsătoare printre ele, peste ele, prin ele, tăindu-le, 
lovindu-le, lăsându-se la rândul ei lovită, săltând ușor, abia după 
ce valul a trecut, înclinându-se agale într-o volută splendidă 
care se prelungește până când devine îngrijorătoare, ai impresia 
că puntea n-are de gând să mai revină la poziţia orizontală, și 
toate astea se petrec la peste șaizeci de kilometri pe oră, vântul 
din prova îţi înțeapă faţa, parc-ai fi într-un camion în plină 
goană, o goană pe care n-o poate stăvili nimeni și nimic, aici nu- 
i loc de frânări bruște sau viraje scurte, totul are un alt ritm, mai 
maiestuos, mai elegant, făcut parcă pentru ochiul unui pictor 
care lucrează cu trăsături largi de penel, și vine uneori un val 
mai mare decât toate celelalte, un val de vreme bună care se 
ivește deodată și crește într-o clipă de-ţi acopere tot orizontul, 
parcă te-ai afla în faţa unui dâmb, care devine movilă, apoi deal 
străveziu și n-ai cum să-l ocolești, nici să-ncetinești și nici să te 
gândești la nimic altceva în clipa aceea, decât să-ți adăpostești 
faţa și s-o aperi de explozia sărată și rece care ocupă aerul din 
jur... 

— Îţi place vântul din prova, râse încet reporterul ștergându-și 
apa de pe obraji cu mâneca. 

— Asta nu-i meserie pentru domnișoare, răspunse voios Emil. 
Dar dumneata... cum te simţi? 

— Am o pasiune secretă pentru mare, zise reporterul, om de 
patruzeci de ani. Totdeauna am pretins că nu sunt un simplu 
fotograf. Dimpotrivă: dacă voi constata că nu-mi rămâne decât 
să fac poze, mă las de meserie. 

— Asta n-o pricep, făcu Emil întorcându-se spre el. Nu pricep 
deloc. 

— Am absolvit filologia, spuse reporterul. Oricând pot fi 
profesor de liceu salutat de toată lumea și fără tinichelele astea 
după mine. Bătu cu palma în tocul de piele al aparatului 
„Exakta-Varex”, care-i atârna ca de obicei de gât. Mă duc prin 
unităţi și mă strigă soldățeii: șefule, fă-mi și mie o poză, că ţi-o 
plătesc. Mă înfurii ca un dobitoc, știu că n-ar trebui să mă înfurii, 
dar uite că mă înfurii, probabil sunt prea orgolios, ar trebui să le 
dau dreptate flăcăilor ăstora, cred că nu există om care să 


refuze vreodată o fotografie, e un fel de dorinţă instinctivă de a 
opri clipa pe loc, poate că în secret fiecare om are în el ceva din 
Faust, fie că-i fericit sau nu. 

— Fericire? spuse Emil. Eu unul te credeam fericit. 

— Nu mă plâng. Dar nici nu pot să susţin că îmi merg treburile 
strună. Faci un sacrificiu și-ţi dai seama că e zadarnic, că fugi 
după o ţintă care se îndepărtează mereu... 

— Dacă-i așa, dă-mi voie să te întreb: de ce ai ales asta? 
Arătă spre aparat cu un gest care acuza parcă. Eu fac meseria 
pentru care am fost creat. Nici n-aș accepta să fiu altceva decât 
sunt. Dar dumneata? 

— Sunt deghizat, mărturisi reporterul. Poate e ridicol ce spun, 
nici eu nu sunt sigur dacă nu-i ridicol. S-ar putea să umblu după 
ceva care nu există, sau nu pot eu să descopăr. E groaznic când 
îti dai seama de propria-ţi neputinţă. Se-ntâmplă în jur atâtea 
lucruri a căror semnificaţie ne scapă! 

— Vorbești în șarade, spuse Emil. Se întoarse spre 
semnalizator: Fii atent când iese tovarășul contraamiral pe 
punte. Să-mi raportezi. 

— 'Ţeles! strigă semnalizatorul. 

— Sunt și altele care se înțeleg mai ușor, zâmbi Emil. Ar fi 
bine să poţi spune în toate împrejurările „Țeles”, ca băiatul ăsta 
care prescurtează mereu cuvintele! Uneori, ai dreptate, sunt 
lucruri al căror înțeles exact trece de noi, ne depășește, se 
pierde pentru totdeauna. 

— Nu-i așa? spuse bucuros reporterul. Simţi și dumneata 
asta? Înseamnă că e ceva în firea lucrurilor. Totuși trebuie să 
faci ceva ca să înţelegi. Dacă nu totul, măcar o parte. O parte 
cât mai mare. Visul meu, tovarășe căpitan, este să înțeleg totul 
despre marină. Totul, adică esenţialul. Pentru asta accept și 
șefule fă-mi o poză, și unghiile îngălbenite de revelator, și 
întunericul stacojiu al laboratorului. Vreau să știu totul despre 
marină și pe urmă să scriu un roman. Un roman total, dacă-ţi 
place denumirea asta. Ceva care să te apropie de nemurire, sau 
de divinitate. Să duci în vârful stiloului destine omenești, să le 
manevrezi după o logică a lor, chiar dacă viaţa nu e totdeauna 
logică. În romane viaţa este logică. Trebuie să fie. Fiecare destin 
determinat dinainte și răspunzând unui mare adevăr esenţial. În 
cazul nostru, adevărul ăsta e specificul marin. 

Un nou talaz, mare, albastru-verzui, se înălță în prova. larăși 


țâșni jerba de stropi pulverizați cu o forță nebănuită, apoi apa se 
scurse în borduri, forfotind. Emil se aplecă peste parapetul înalt 
al comenzii, să vadă ce-i pe punte. Erau numai torentele și-n 
urma lor oţelul cu picături strălucitoare ca niște pistrui de argint. 

— Grea misiune ţi-ai ales, spuse. Cautţi fără să știi ce. Care 
specific marin? Crezi că aici sunt oameni din alt aluat, că 
destinele lor au altă determinare? Suntem oameni ca toți 
oamenii. Cu problemele comune omenești. Cu bucurii și 
amărăciuni, cu invidii și altruism, cu abnegaţie și indiferenţă. 
Cred că ar trebui să cauţi altceva. Nu specificul marin. Mai 
degrabă specificul uman... dacă-ți place denumirea asta. 

Reporterul râse. 

— Lucrez aici, la ziar, de zece ani. De zece ani urmăresc o 
țintă. Poate-i o himeră, dar cred în ea. Vrei să-mi arăţi că am 
irosit zece ani alergând după o himeră? E prea târziu să mă mai 
las păgubaș. Am scris vreo trei broșurele, lumea de aici mă 
socotește scriitor, sunt scriitorul lor, al orașului, fiecare oraș are 
un personaj al lui, când făceam liceul, la Giurgiu, era o femeie 
nebună, Fita din centru, stătea toată ziua în stradă și lumea o 
cunoștea și copiii râdeau de ea și ea îi înjura și-i scuipa și 
revenea liniștită la locul ei. Alt oraș are un om care fluieră. 
Fluieră minunat, atât. Merge pe stradă și fluieră. Uite-l p-ăla 
care fluieră, zice lumea. Probabil că așa mă arată și pe mine. ÎI 
vezi pe ăsta? E scriitorul orașului. Într-un orășel în care nimeni 
n-a publicat altceva decât corespondențe la „Sportul” sau vreo 
sesizare în ziarul judeţean, e ceva să scrii trei broșuri. Te face 
celebru în ochii localnicilor. Dar nu asta-mi trebuie, celebritatea 
asta de doi bani. Nu pentru asta la treizeci de ani stăteam 
noaptea să învăţ conjugările slavone și evoluţia vocalelor în 
limbile romanice. A fost un preţ și ăsta, pe lângă șefule, o poză 
la băiatu și toate celelalte. Voiam să aflu secretul cărţilor. L-am 
aflat. Acum caut să mai aflu ceva. Secretul celălalt, mai bine 
ascuns, totuși existent, sunt sigur de existenţa lui, undeva în 
jurul nostru, poate în discuţiile marinarilor înainte de stingere, în 
apa asta care fierbe sub elice, în cerul de deasupra, în nopţile în 
care se dă alarma și pe străzi aleargă în tăcere oameni abia 
ieșiţi din căldura patului ca să lipsească o săptămână de acasă, 
în sufletele femeilor lăsate singure, în puntea asta, în răspunsul 
de adineauri al semnalizatorului. Secretul ăsta care-mi aleargă 
printre degete ca un ţipar, simt clipă de clipă că mă aflu în 


preajma lui, că-s gata-gata să-l ating, mi se pare că-l am în 
mână și tocmai atunci vine ceva care-mi zdruncină încrederea, 
care mă dă pradă îndoielii... 

— Meserie grea, spuse Emil. 

— Fără asta n-aş putea trăi. Dumneata ai un scop în viață: să 
fii marinar și să formezi marinari. Pentru asta faci clipă de clipă 
tot ce-ţi stă-n puteri. Eu... am romanul total despre marină. 

Emil încuviinţă din cap. 

— Îmi pare rău că nu pot să te ajut. N-am cum. Nu-ţi pot 
dezvălui secretul acela. Poate că nici nu există. N-am avut 
niciodată dovada prezenţei lui. Dar e lucru mare să-l cauţi. Să fii 
neliniștit, să vrei ceva. Detest oamenii liniștiți, de aceea te 
înţeleg perfect. 

— Asta înseamnă foarte mult, spuse reporterul. 

Secundul se urcă pe comandă și salută. 

— Nu vreţi să vă odihniţi puţin, tovarășe comandant? Aș 
putea să vă ţin locul... 

Îl mai înlocuise și alteori, în timpul ieșirilor de lungă durată, 
deși dac-ar fi fost după Emil n-ar fi pus capul jos trei zile și trei 
nopţi. Îl lăsa când era vorba de marșuri lungi, fără dificultăţi 
probabile, pe mare liniștită și cu consemnul strașnic să-l anunţe 
la cea mai mică întâmplare neprevăzută. Dar nu era nevoie; 
comandantul se trezea singur când vântul se întărea și apărea 
pe punte înainte ca secundul să fi ieșit din dilema dacă trebuie 
să-l cheme sau nu... Mihalcea voia mai ales acum, când la bord 
se afla contraamiralul, să stea măcar zece minute pe scăunelul 
acela incomod din dreapta timonierului, cu cascheta îndesată pe 
frunte și fumând, dintr-un mimetism involuntar către care-l 
împingea admiraţia pentru comandantul navei. Și mai era și 
reporterul, nu strica să se afle că el, Mihalcea, e capabil să 
supravegheze o navă-n marș întocmai ca un comandant 
experimentat. De aceea îl cam dezamăgi refuzul, altfel politicos 
și zâmbitor. 

— Unde-i tovarășul contraamiral? întrebă Emil. 

— Cred că s-a plictisit de aer și de mare și de valuri. S-o fi dus 
să tragă un pui de somn în cabină. 

— Ei, drăcie, în zarva plecării n-am mai avut vreme să mai 
văd dacă-i ordine pe acolo. 

— Un om la vârsta lui, după șase ore de balans, nu se mai uită 
la ordine. 


— Crezi? spuse Emil. 

Radiometristul, un maistru tinerel, cu obraji rumeni ca de fată 
și glas subţire, apăru lângă ei: 

— Raportez că tovarășul contraamiral m-a întrebat de ce nu 
pornim staţia. 

— Unde-i dânsul? 

— E jos, la girocompas. A fost și la centrala de tragere, și la 
uzină... 

Emil zâmbi, cu ochii la secundul său. Reporterul asculta în 
tăcere. 

— Şi ce i-ai răspuns? întrebă Emil. 

Maistrul radiometrist ezită puţin. 

— l-am raportat că așa am primit ordin de la dumneavoastră, 
spuse el parcă dezvinovăţindu-se. Să păstrăm staţia pentru 
antrenament pe vreme rea. L-am întrebat: ordonaţi s-o pornesc? 
și mi-a spus că dânsul e musafir aici și că pe vapor numai 
comandantul dă ordine. 

— Bine, du-te la postul dumitale. 

Tânărul vru să plece, dar în capul scării se ivise cascheta cu 
fireturi de aur a contraamiralului. Maistrul înțepeni într-o 
aproximativă poziţie de drepţi, atât cât îi îngăduia balansul 
navei, apoi cobori în fugă. 

— Prin ce mijloace faci dumneata căutarea țintei, Armașule? 
întrebă comandantul brigăzii cu respiraţia puţin iuţită de urcatul 
scării. 

— Suntem în formaţie, tovarășe contraamiral. Prima navă 
care vede ţinta comunică și celorlalte. 

— Și nu vrei să fii dumneata primul? 

— Las cinstea asta navei-comandant. Eu am alte planuri. 

— Oare planul dumitale nu coincide cu programul de 
pregătire al întregului divizion? 

— În linii esenţiale sigur, coincide. Dar mi s-a dat libertatea să 
folosesc cum cred de cuviinţă orele afectate staţiilor. 
Radiometriștii mei sunt antrenați în observarea pe mare calmă. 
Păstrez orele de antrenament pentru vreme rea. 

— Am mai auzit povestea asta, făcu Dobrescu neutru. 

Emil întinse mâna spre interfon. 

— Dacă doriţi să-i verificaţi, dau drumul la staţie. 

— Nu, nu-i nevoie. Ti-am spus că sunt pe nava ta un pasager 
și nimic mai mult. Dar vei putea să te încadrezi în misiune? 


— Raportez că misiunea nu va suferi. 

— Așa, spuse contraamiralul. Procedează cum crezi că e mai 
bine. Numai dacă crezi cu adevărat că e bine. 

— Sunt convins, tovarășe contraamiral. 

Omul ăsta știe ce vrea, Nicule, gândi contraamiralul 
adresându-se interlocutorului său obișnuit. Numai că trebuie să-l 
înţelegi. Să pătrunzi esenţialul; unde vrea să ajungă? In cazul de 
față s-ar găsi destule voci care să-i reproșeze că încalcă ordinul. 
Dar o face în numele unui scop, și e bine așa. Cu condiţia să-l 
înțelegem. Uneori nu vrem să facem efortul ăsta, ne deranjează, 
totul e așa de nou, sau ni se pare că-i nou, și noutatea e privită 
totdeauna cu neîncredere, apare perspectiva riscului, 
răspunderea, dacă mă vor întreba de ce-am admis asta și așa 
mai departe. Asta-i destinul noului, Nicule, pătrunde greu și pe 
poteci nebătătorite. Pentru el nu există încă regulamente, 
regulamentele îl consfinţesc abia după aceea... 

Dobrescu mai privi puţin în jur, măsură cu ochi de expert 
distanța până la nava din prova, urmări câteva clipe munca 
timonierului apoi se duse în colțul celălalt al punţii de comandă, 
lângă mitralior. Un obicei vechi de-al lui, să stea de vorbă cu 
soldații. Mihalcea, care urmaărise totul de la o distanţă 
respectuoasă, se apropie de Emil și-i spuse discret: 

— Mă gândesc că era mai bine să pornim staţia o dată cu 
ceilalți. O oră-două de funcţionare în plus, ce contează? Poate s- 
a supărat că l-aţi contrazis. 

— Îl cunosc bine, spuse Emil încet. l-am explicat despre ce e 
vorba și m-a înțeles. Ne-a spus de-atâtea ori: aprob ideile 
îndrăzneţe. Vreau să fac din voi comandanţi cu iniţiativă, dar 
fără risc de dragul riscului. Ține minte, Mihalcea, eu am 
totdeauna o justificare precisă a acţiunilor. 

— Da, dar nava șapte o să se laude că a descoperit prima 
ţinta... 

— Pe vreme calmă e simplu. Oricine o poate descoperi. Dar 
nu în situaţia asta. Să fii atent la hartă. Ținta abia a plecat din 
raionul D... deci nu-s șanse să fie prinsă decât peste un ceas sau 
două. Celelalte nave, ca să fie mai sigure, au pornit staţiile de 
pe acum. N-au să vadă decât bărcile pescarilor sau vreun 
cargou tocmai spre coastă. Asta nu mă interesează. Ştii ce 
radiometriști avem. Ar însemna să uzăm staţia inutil. Mai 
devreme de o oră n-o să vedem ţinta. Du-te și controlează după 


hartă, dacă vrei. 

Reporterul intră și el în camera hărților, în urma secundului. 
Când reveni, contraamiralul discuta cu Emil. 

— Ce zi frumoasă! spuse Dobrescu. Tovarășe, ce-ar fi să ne 
faci și nouă o fotografie? 

Reporterul zâmbi amabil și desfăcu la iuțeală tocul aparatului 
„Exakta-Varex”. 


7 


— Ce faci, dragă, vine toamna, n-ai început să te pregătești? 
întrebă luliana printre dinţi. Tinea boldurile în gură ca o 
croitoreasă profesionistă. Îi prinse pulpanele din faţă ale vestei 
lungi, de culoare albastră, pe care Anda avea de gând s-o 
îmbrace la balul staţiunii. Văd că te ţii de petreceri. Nu-s trei zile 
de când ne-am văzut la Cazino, și-acuma iarăși... 

— Mi-e groază de plictiseală, spuse Anda. lar cu facultatea e 
limpede. Dacă am noroc, intru. Dacă nu, tot degeaba. 

— Așa spuneai și vara trecută, după ce toată iarna zbârnâiai 
facultate și iar facultate. E drept că nu-ţi prea arde de carte pe 
căldura asta... 

— Nu-i vorba de carte. Ce să înveţi pentru teatru? Ce, e 
politehnica? Știi, luliana, dac-aș fi urmat realul, m-aș fi dus la 
politehnică. Am trei colegi care-au trecut în anul doi... 

— Politehnică! se strâmbă luliana. La ce bun? Ori totul ori 
nimic, vorba latinului. Uite, eu trăiesc foarte bine și fără 
politehnică. La ce-ţi trebuie? Ca să mesteci mai științific în 
cratita cu mâncare? Că tot la cratiţă ajungi, dacă nu vrea soarta 
să te faci artistă. Na, că m-am înţepat, fir-ar a naibii, m-ai înjurat 
în gând, așa-i? 

— Dacă-mi prezici un viitor atât de negru, râse Anda. 
Politehnica în niciun caz. Poate filologia. Sau geografia. 

luliana ridică sprâncenele smulse până la ultimul fir și 
redesenate într-un arc perfect, ceva mai sus de locul unde 
fuseseră iniţial. Asta-i dădea uneori o înfățișare stranie, mai ales 
dacă se machia în grabă sau folosea un dermatograf prost 
ascuţit. 

— Când spui geografie, zise ea cu un ușor dispreţ, îmi și 
imaginez o domnişoară bătrână cu ochelari, foarte studioasă și 
pe care n-o iubește nimeni. Așa aveam noi o profesoară. Una cu 


aluniță pe bărbie, ce aluniţă, că era neg în toată puterea 
cuvântului. Rea ca o ciumă. Fugeau bărbaţii de ea. Dar o femeie 
frumoasă ce rost are să învețe atâta? La ce vârstă ai termina 
facultatea? 

— La douăzeci și patru de ani. Dac-aș intra în toamna asta. 

— La douăzeci și patru de ani nu mai ai mari șanse să te 
măriţi. Ți-am spus eu: ochelarii și... Netezi fusta pe șoldul rotund 
al Andei. O fată cu un corp ca al tău... Mai bine te faci 
dansatoare la estradă. Dar oricum, n-o să trăieşti singură toată 
viața. Trebuie să ai un rost oarecare. N 

— Mă pot mărita când vreau, se lăudă Anda. In vara asta trei 
inși mi-au propus. Oameni bine, cu situaţie, bucureșteni. 

luliana oftă. 

— Toţi bucureștenii ascund verigheta în portofel când vin la 
mare. Întoarce-te un pic. Spune, să mai iau ceva de-aici, din 
corsaj? 

— Las-o așa, mai lejeră. Sport. Nu era niciunul căsătorit. Nici 
nu m-aș încurca așa, orbește... 

— Mie-mi spui? 

— Și pe urmă mai e căpitanul Armașu, adăugă Anda fără să 
ia-n seamă replica. 

— Păi de ce nu zici așa, dragă? explodă luliana. Domnul 
Armașu e un om care știe ce vrea. Trebuie să căutăm model 
pentru rochia de mireasă... 

— Încă nu-i oficial. Știu eu? Poate după ce mă întorc de la 
examen... Dacă mă mai întorc. 

— Îţi doresc să rămâi acolo, dragă, dar anul trecut au fost 
cincisprezece pe-un loc. Asta, ca să nu-ți faci iluzii. Fete care-au 
apărut la televizor, figurante de la revistă, prietene de-ale 
regizorilor... 

— Vrei să spui că o gâsculiță de provincie ca mine n-are nicio 
șansă? 

— N-am zis gâsculiță, dar chestia cu șansa cam așa e. 
Dezbracă-te. Diseară o trag la mașină și mâine vino s-o iei. 
Apropo, căpitanul Armașu s-ar putea răzgândi dacă-l ţii prea 
multă vreme-n șah. Și are niște relaţii la Constanţa... 

— De unde știi? 

— Eu să nu știu? 


Urcau pe șoseaua asfaltată care unea portul cu orașul. 
Becurile de neon aruncau o lumină ștearsă, alburie, și fața 
obosită a lui Miti părea și mai palidă. 

— Abia aştept să fac o baie și să trag un pui de somn, zise el. 
E aproape zece, era un serial la televizor, dar cred că n-apuc să 
văd nicio scenă. Cora e responsabilă cu asta, ea și ăla mic. 
Trebuie să-i citească dialogurile la filme. Ciudat mod de a 
tortura pe cineva, nu-i așa? 

Emil se gândi că nu-i tocmai o tortură să ai cui să citești 
dialogurile la filme și să răspunzi la toate întrebările și să 
mângâi și să certi și să te simţi atotputernic în faţa unei ființe 
gingașe care abia deschide ochii spre lume. 

— Hai la un coniac până se termină serialul, spuse. 

— Coniac îmi mai trebuie! Dacă beau cincizeci de grame cad 
ca o cârpă. Nu vezi că abia-mi târăsc picioarele? 

— Te-a alergat niţel Bădoiu. 

— Nu-l cunoști? Când e pe mare, îl apucă sprinteneala. Să 
mergem jos la mașini, zice. Și mă duc cu el. Noroc că am secund 
bun. ÎI las ore-ntregi pe comandă și totul merge strună. După ce 
ne-ntoarcem, vrea să vadă compartimentul de coliziune. Pe 
urmă Staţia sau girocompasul. El uită că am făcut de trei ori 
drumurile astea de când s-a luminat de ziuă. 

— li place. 

— Și mie-mi place, dar nu toată ziua bună ziua pe capul 
oamenilor. Știe totul despre fiecare și-ntreabă: cum îi merge 
fratelui, a reușit la facultate? dar bătrânul tău mai cântă la 
vioară? ce-ţi face sora, călătorește mereu, hai? — și tot așa, 
oamenii se bucură că se ocupă de ei, dar uneori asta te încurcă. 
Ai lucrat vreodată la staţie cu trei inși lângă tine? |ţi vine să 
turbezi. Nu mai vezi nimica și ăia îţi tot suflă-n ceafă și te dau la 
o parte când ţi-e lumea mai dragă, se vadă și ei. Azi era s-o 
pățesc. De două ori radiometristul meu a pierdut contactul cu 
ținta și asta fiindcă a trebuit să se uite șeful și să-mi arate și 
mie, să ne confruntăm observaţiile și operatorul stătea chircit pe 
scaunul lui și printre picături se mai holba și el la ecranul ăla... 

— Eşti prost dispus, Miti. Lasă că a mers destul de bine, cred 
că Bădoiu e mulțumit de ai tăi. 

— Dar tu cum ai dus-o cu musafirii? 

— Într-o vreme, contraamiralul a dispărut de pe punte. 


Mihalcea credea că s-a culcat. Când colo, el umbla prin 
compartimente, ca la inspecţie. Pe mine însă m-a lăsat la 
comandă, să-mi văd de treabă. Acţionează ca și cum n-aş fi aici, 
mi-a spus. Sunt pasager. Și-am mai avut un pasager. Reporterul. 
Un om interesant... 

Dinspre mare răsărea luna. Miti se mai înviorase. 

— Totuși viaţa e frumoasă, spuse. 

— Mai ales după ce-ai terminat cu bine o treabă și-ţi permiţi 
să stai liniștit și să privești luna... Hai, Miti, că de pe terasă se 
vede cel mai bine. Fac eu cinste, pe cuvânt. 

— Crede-mă că n-aș scăpa asemenea ocazie rară. Nu cumva 
ai dat vreo lovitură? Că de când te știu n-ai bani. 

— N-am, fiindcă îi folosesc, nu ca tine. 

— Adevărul e că nu mi-ar place nici ca Bădoiu, să mă tragă 
nevasta la restaurant. Prefer viața de familie. Ți-am spus, are 
deliciile ei. Apropo de Bădoiu, știi că vrea să plece la academie? 

— La vârsta lui! 

— Nu te mira, că nu-i așa bătrân. E gras, și d-aia pare mult 
mai... A terminat școala cu patru ani înaintea noastră. Mi-a spus 
azi: Mă bate cocoana la cap să intru la academie, să stăm câţiva 
ani în București. Nu strică, ai? E o idee excelentă, tovarășe 
comandant, ca mâine vă văd venind aici om mare... N-am eu 
perspectiva aia, dar oricum, m-am hotărât să-ncerc. Și știi cum 
stau cu tensiunea. Numai că luliana are putere de convingere, 
nu glumă, băiatule! Asta-i cam adevărat, fie vorba-ntre noi. 

— Da, spuse Emil. Doamna luliana are cam mult 
temperament pentru unul ca el. E o pereche nepotrivită. 

Ajunseseră în faţa blocului lui Miri. Emil se făcu că nu observă 
și vru să-l ia cu vorba, dar Miti se opri decis: 

— Degeaba încerci să mă tragi pe sfoară. Vezi geamul ăla, de 
la etajul patru? E lumină. Totdeauna e lumină când mă întorc 
din larg. N-ai cum să-nţelegi asta. 

Işi luară rămas-bun și Emil întârzie câteva clipe ca să-l vadă 
cum urcă treptele de la intrare: cu pasul avântat al omului care 
se știe așteptat, oare uită de oboseală fiindcă se grăbește către 
cineva drag. Viteza maximă, direcţia Cazino! își porunci el ca să- 
și dea curaj. 


Nu poți să-nţelegi asta... Ba da, dar mă prefac fiindcă n-am 
încotro. Nu eu am luat-o de soție pe Cora. De ce nu m-ai invitat 


la tine? Îl chemase o singură dată și Emil glumise în felul lui 
franc, poate lipsit de delicateţe: Nu vreau să te stingheresc. Mi 
s-ar citi pe față invidia. Miti a înţeles probabil. Avea de ce să-l 
invidieze, într-adevăr. El și Cora constituiau o familie exemplară. 
Un musafir părea de prisos acolo, deși ei îl copleșeau cu mii de 
mici atenţii. Părea de prisos, fiindcă familia se simţea destul de 
bine și fără el. Nu cred că mai vin la tine altădată. De ce? Te-a 
deranjat ceva? Dimpotrivă, m-am simţit excelent. Poate tocmai 
de aceea... Asta se petrecuse acum un an. Emil înțelese că n- 
are rost să vizitezi un prieten însurat cu fata pe care ai iubit-o 
cândva. Poate doar dacă ești însurat și tu. Și ai o căsnicie la fel 
de frumoasă ca a lui. Sau măcar o faci să pară așa... 

Chelnerul aduse de băut: 

— Ca de obicei, dom'căpitan, cu gheaţă multă... 

— Mulţumesc, nea llie. 

Ca de obicei. Tabiet de holtei bătrân. Peste vreun an sau doi, 
cafeluță ca pensionarii. Alt tabiet. Și tot așa... Tabieturi. 

— Și-o fripturică de purcel, ca de obicei? 

Simţea crescând în el o împotrivire fără nume. 

— Nu ca de obicei. Altceva. Orice altceva, numai să nu fie ca 
de obicei. 

Nu înțelege. Puțin îmi pasă... 

— Știţi, spuse chelnerul, altceva n-am decât bufet rece. 
Caşcaval... salam... șniţel... Tot mai bună e friptura. Proaspătă. 
În seara asta au adus-o. Și am grijă s-o frigă bine, cum vă place 
dumneavoastră. 

— Bine, nea llie. Mă dau bătut. Friptură, ca de obicei. Nu 
există altă soluție. 

Chelnerul se retrase, cu convingerea că domnul căpitan a 
avut neplăceri la serviciu. Când veni cu friptura, Emil se mai 
îmblânzise. Gusta din pahar cu un zâmbet absent. Mai mult din 
obișnuinţă, privea femeile din jur. Una dintre ele îi aminti, vag, 
profilul energic al Evelinei. Se gândi la Eveline ca la ceva foarte 
depărtat, ca la un lucru sfârșit definitiv. Se sfârșise în clipa în 
care o văzuse pe Anda. Anda îi popula prea mult gândurile, 
visele, se surprindea gândindu-se la ea în momentele cele mai 
nepotrivite, la ședințe sau în timpul manevrelor. Niciodată nu i 
se mai întâmplase asta. Îi era și ciudă; parcă-i monopolizase 
inima, izgonise din ea imaginile tuturor celorlalte femei care 
trecuseră prin viaţa lui. Ar fi vrut să-i placă oricare dintre fetele 


din jur, străina aceea blondă, răpitor de frumoasă, cu ochi 
albaștri, sau cea care-a trecut acum, o brunetă superbă, înaltă, 
cu un tricou alb purtat de-a dreptul pe piele, cu pieptul vibrând 
abia vizibil în ritmul pașilor, cu șoldurile mici, băieţești aproape, 
cu picioarele părând și mai lungi în pantalonul negru, larg ca o 
rochie de seară; sau fata foarte tânără, aproape o fetiță, de la 
masa de alături, cu cap de păpușă și ochi miraţi, îmbrăcată 
îndrăzneţ într-un fel de veston militar de acum un veac, fata al 
cărei râs limpede ar fi el singur capabil să te farmece... Nu, 
niciuna nu-i era pe plac, frumusețile atât de diferite care-și dau 
întâlnire în serile de vară pe ringurile de dans ale litoralului nu-i 
spuneau nimic, pur și simplu n-aveau loc în sufletul lui plin de 
imaginea Andei. 

La o masă mai încolo se așezase un grup zgomotos de băieţi 
și fete. Îi examină cu un ochi critic. Când suntem singuri și 
plictisiți, intrăm în restaurant și ne uităm la lume și ne-nchipuim 
că facem studiu de moravuri. Ce n-am da atunci să fim noi în 
locul celor pe care-i studiem! Tinerii luaseră o sticlă de vin și 
două sifoane. Făceau mare caz de băutură dar se vedea bine că 
așteaptă dansul. Băieţii fumau pe rupte, ţinând paharul în 
aceeași mână cu ţigara. Emil le urmărea contrariat gesturile. 
Arătătorul și mijlociul în sus, cu ţigara. Celelalte, în jurul 
paharului, ţinut tocmai de lângă gură. Gesticulau cu paharele 
acelea și-și dădeau aere de seniori. Emil îi privi cu o anumită 
ciudă pentru pretenţiile lor, dar curând înţelese că de fapt îi 
invidiază. Mulţi. Veseli. Cu fete. Numai el... 

Apoi apăru Anda. Însoţită de doi tineri moderni. Îi făcu un 
semn amical de salut și el îi răspunse, privind-o drept în ochi. 
Anda suportă cu seninătate privirea aceea scrutătoare și 
intensă, un adevărat interogatoriu mut. Precis o să-mi spună că 
era cu verișorii ei. Are o duzină de verișori. O duzină de inși pe 
care-i numește ea verișori. 

După pauza obișnuită, orchestra își luă iarăși locul pe podium. 
Un tânăr palid, cu ochii duși în fundul capului, își acorda alene 
chitara electrică de o formă curioasă; cel de la tobă tună de 
câteva ori din instrumentele lui, femeia căruntă de la pian 
înseilă câteva acorduri rapide pe toată lungimea claviaturii, apoi 
deodată, fără niciun avertisment, saxofonistul se apropie de 
microfon, își umflă obrajii și peste zumzetul mulțimii se revărsă 
puternică, limpede,  chemătoare, introducerea  „Rapsodiei 


albastre” de Gershwin. Emil rămase cu paharul în mână. De 
fiecare dată „Rapsodia albastră” avea pentru el un farmec 
inedit, îi trezea în suflet alte vibrații. Amintiri mai vechi și mai 
noi, doruri nelămurite, gânduri răzlețe... Dragostea și marea. De 
ajuns ca să compună o viaţă, s-o umple, s-o aprindă intens. 
Două pasiuni, îngemănate... Acolo-n larg uit tot ce mă apasă. 
Rămân singur în faţa infinitului, mărunt dar atotputernic, 
disproporţia dintre mine și acest monstru drag nu mă împiedică 
să fiu eu, să exist, să exist cu intensitate mai mare, de parc-aș 
trăi de două ori. Lăsând în urmă grijile și frământările mărunte 
de pe țărm... Asta nu. Nu le pot îndepărta din suflet, dimpotrivă, 
izolarea aceea mă împinge ea însăși spre amintiri, spre doruri 
trecute, mă face se retrăiesc clipele duse, dar și asta mă face 
mai viu, mă-mbogățește, regretul pentru ce-a fost și bucuria că 
a fost cândva aevea, seara aceea, seara aceea unică, noi doi și 
melodia, uită-te încoace, nu-ţi spune nimic melodia, ai uitat-o 
atât de repede, ah, m-a privit, telepatie poate, sau pur și simplu 
dragoste... 

Citise în ochii ei chemarea și, când Rapsodia sfârși, lăsând loc 
unui tango oarecare, se duse decis la masa ei și o invită la dans. 
Cei doi tineri se uitară contrariaţi: la el care se înclinase politicos 
spunându-le bună seara, la ea care își stingea ţigara abia 
începută și-și lăsa eșarfa albă pe spătarul scaunului. Ințelegeau 
că e ceva ce-i depășește și nu comentară în niciun fel 
îndrăzneala lui Emil. 

— Mă scuzați, le spuse Anda ridicându-se. Dansaţi și voi, fete 
sunt destule. 

Băieţii încuviinţară din cap și câteva minute mai târziu erau și 
ei pe ringul de dans, unul cu străina blondă, celălalt cu păpușa 
mirată, care părea că nu-și crede sieși că se află aici și că 
dansează cu un băiat necunoscut. 

— Frumoasă seară, spuse Emil. 

— Da, spuse Anda. Azi au fost treizeci de grade. 

— Vară timpurie. 

— Da, timpurie. 

Emil nu făcu nicio aluzie despre compania ei de astă-seară. 
Știa dinainte răspunsul: ai ceva împotrivă, mă poate obliga 
cineva să...? 

Dar când reveniră de la dans ea îi spuse simplu: 

— De ce nu vii la masa noastră? Sunt cu niște verișori. 


La fel de simplu, el se duse. 
9 


— la d-aici o ţigară, vere, știu că ai, ce, eu ţi-am dat fiindcă n- 
ai? la de la mine că-s mai proaspete și-s plimbate pe toată 
marea. Mi-au trimis de-acasă o foaie, ei cred că așa merge, iei 
mangoţii de la poștaș și fugi la crâșmă. Și eu de trei săptămâni 
n-am văzut orașu, mai degrabă l-am văzut din larg, cu binoclu, 
mă gineam prin sticlele-alea și din larg e gigea, vere. Acapulco, 
să mor dacă-ţi mint. 

Acuma, hai să-ți cânte nenea care-i adevăru cu puntea 
pârlită, că voi, ăștia de la atelier, luaţi de bune toate gogoșile în 
loc să vă interesaţi direct de la sursă. Crezi că noi, acolo în larg, 
tragem pe dreapta și lucrurile merg alandala? Păi fără știrea 
comandantului nu se mișcă un ac pe vaporu ăla, și al nostru ți- 
am mai zis eu, marinar, nu glumă. lar chestia cu puntea, dac-o 
iei mai cu de-amănuntu, vezi că de fapt e ceva cu care ne-am 
putea lăuda. Asta dacă ai chef s-o înţelegi cum trebuie, da pe la 
voi pe la atelier nu prea văd eu... 

Hai, lasă gălăgia că nu-ţi mai ciripesc nimica. Uite, întâi să-ţi 
spun despre al nostru: lui nu-i place să meargă treaba așa, ca o 
joacă: eu mă fac că ochesc, tu te faci că aduci proiectilu. Nu. Cât 
mai aproape de realitate, spune. l-a prins pe unii de la tun la 
antrenament. E adevărat că ăia au cam rămas de capul lor: 
ofițeru cu artileria e bolnav, iar maistru-i cam moale din fire, n-ai 
probleme cu el. Al nostru știe toate astea și mai dă din când în 
când iama prin tunari, ca să nu-și facă de cap. In ziua aia, cum 
îți zic, le-a spus să decupleze sistemu automat și să urmărească 
zboru pescărușilor, că avionu umblă repede, vere, trebuie să te 
ţii de el și să mişti ţeava tunului cum mişti ochii-n cap. Aia s-au 
apucat să ochească, hâţ la dreapta, hâț la stânga, vâjâiau 
motorașele tunului de le plângeai de milă băieţilor. Numa că al 
nostru, ţi-am mai spus eu, nu-i omu pe care să-l duci cu preșu. A 
fost și el tunar la viaţa lui, le-a spus ălora pe urmă. Da era sus la 
comandă și ăia habar n-aveau. El se uita sus la pescăruși și se 
uita și la tun. Pe scurt, i-a prins pe fraţii cu cioara vopsită. Se 
plictisiseră de la o vreme și nu mai ocheau, doar învârteau tunu 
așa, ca să se afle-n treabă. Eu controlam gura de incendiu de la 
prova, așa că s-a nimerit să fiu p-acolo. Nu-ţi mai spun ce le-a 


zis ălora, vere, doar atâta, că sergentu de la tun o cam băgase 
pe mânecă. Nu-l vede lumea prea des pe al nostru cum arată 
când e cătrănit, da-n ziua aia era foc! Nu vă e milă, oamenilor, 
de timpul care trece? le spunea. De ce simulaţi? Asta-i treabă de 
mântuială, și tu, sergent, ești primul vinovat. La voi, la tun, nu 
vreau să văd nimica simulat, totul se face real, măi oamenilor, 
numai că nu daţi foc, atâta, și asta-i ușor de priceput, să dai foc 
e simplu, apeși pe pedală și gata socoteala, mai greu e unde 
trimiţi lovitura, asta depinde de ochire și pe mine ochirea mă 
interesează! 

Așa și cu puntea pârlită, nu te mai lua după povești. Mai 
făcusem exerciţii de incendiu, eu sunt în grupa de vitalitate, 
dacă-nțelegi cum e aia, o echipă care are-n grijă viaţa navei în 
caz de ceva: incendiu, spărtură, explozie, știm să ne descurcăm 
orice-ar fi și să păstrăm vitalitatea navei care-i lucru număru 
unu, înțelege până și unu de la atelier asta... Ei bine, la 
exerciţiile alea ne spunea incendiu la prova și noi veneam la 
prova cu furtunu, așa ne învățase maistru mecanic și nu ardea 
nimica și nu stingeam nimica da stropeam acolo cu furtunu și 
maistru trecea pe la fiecare să vadă dacă stăm corect și scria în 
carneţel „îndeplinit”. 

De la o vreme al nostru a început să se supere că asta nu-i 
treabă, ba o dată s-a-ntâmplat că uitaseră să dea drumu la apă 
și furtunu atârna bleg pe punte și-atunci a făcut scandal și-a zis 
să se termine o dată cu simulările astea. Noaptea trecută ne-am 
pomenit cu alarmă de incendiu; am sărit cu toţii din cușete și ne 
înnebuneau soneriile și am ieșit desculți pe punte, credeam că 
ne-am dus pe copcă, afară era fumăraie și umblam pe dibuite, 
am desfășurat furtunu, l-am montat și am dat drumu la apă, jetu 
se-nălța ca o sârmă, aveam presiune cu glumă, dă-i și stropește 
în dreptu magaziilor de muniţie, că acolo-i primejdia cea mai 
mare, dacă se-nfierbântă puntea deasupra lor e jale, alţii prin 
fum cu extinctoarele, unde naiba-i sursa focului, au dat de ea și 
s-au năpustit cu spuma carbonică, avem mijloace să stingem și- 
o sondă, vere, alţii stropeau hangarele rachetelor și habar n- 
aveam că al nostru stă liniștit pe comandă, el și ingineru, și se 
uită la noi cum dăm de ceasu morţii ca să stingem focu. 

După ce s-a terminat toată halimaua asta, ce să vezi! O 
nenorocită de cutie, un bidon mai bariu, cu motorină și ceva 
stupă, îi dăduseră foc pe ascuns ca să vadă ce facem. Păi când 


s-au uitat la cronometru cred și eu că nu le-a venit a crede: 
începusem lupta cu focu mai repede ca oricând, nici pe lumină 
n-am fi lucrat așa. De ce? Ne-a explicat al nostru a doua zi, la 
bilanţ; Asta-nseamnă să acţionezi real. Am vrut să știu, măi 
oamenilor, dacă unii nu se pierd cu firea când e treaba mai 
serioasă, spunea. Și vezi că din toată asta am învăţat cât din 
zece ore de teorie, vere, că pe mare, la o adică, lași teoria și dai 
năvală ca nebunu fiindcă altă nădejde n-ai, și e o-ntreagă 
filosofie pe care al nostru se pricepe să ne-o spună-n două 
vorbe. Văzând și făcând. 

E drept că puntea a rămas niţel pârlită, niște reflexe viorii, un 
fel de curcubeu al fierului, măcar atâta lucru va fi ţinând minte 
chiar și unu ca tine, care știa să tragă chiulu de la ora de atelier, 
da asta se ia repede, după trei-patru șmotruieli zdravene nu se 
mai cunoaște, numai ai voștri, de la atelier, scandal: că se 
decălește oțelu, că-și schimbă structura moleculară, nu se 
gândesc că puntea s-a înfierbântat da pe urmă s-a răcit urgent 
cu spuma de carbon, așa că dacă-i vorba de călire, s-a mai călit 
o dată... Inţelegi acuma, vere, cum stă chestia, noroc că al 
nostru nu-i omu care să se sperie și când au venit ăia de la 
atelier i-a luat cum știe el, că nu-i marinai de azi de ieri. 

Duminică te iau în oraș, dacă-ţi dă drumu ai tăi, cât despre 
mine sunt sigur, eu și toată grupa de vitalitate, fiindcă a mers 
treaba repede și bine, avem învoire de merit, unii sâmbătă, alţii 
duminică. Eu o iau duminică, vreau să mă trag în poză și 
duminica nu-i așa aglomeraţie, doar de n-o fi vreo nuntă, și chiar 
dacă e, cu atât mai bine: văd și eu o mireasă și alte fete 
frumoase, că de trei săptămâni... 


10 


Farul rămăsese încet în urmă. Din amonte venea un cargou 
mare și cam ruginit, fumegând abundent din coșul subţire și 
înalt, de modă veche. O pilotină se învârtea în preajma lui dând 
în răstimpuri semnale cu sirena. O lotcă neagră tăie drumul 
canonierei foarte aproape, în prova, și omul de la rame se opri o 
clipă din vâslit ca să facă un semn din mână. Emil mută 
telegrafele la „foarte încet”. 

— Salut, bătrâne Europolis! 

— Aţi spus ceva, tovarășe comandant? întrebă secundul 


îndatoritor. Îi plăceau și lui clădirile albe, aliniate de-a lungul 
Dunării, zecile de catarge legănate lângă țărm, drăgile care 
zornăiau și pufăiau scoțând din adâncuri cupe cu mâl negru. 

— Europolis, repetă Emil. 

— Ah, da. Totdeauna când intru în Sulina mă gândesc la Jean 
Bart. 

Nava se apropia încet de pontonul acostat în faţa căpităniei. 
Când ajunse în dreptul provei, marinarul de la manevră aruncă 
parâma. Un bărbat în vârstă, bărbos, purtând o salopetă 
decolorată, o prinse și o legă cu îndemânare în preajma unui 
coteţ de unde se auzea guiţatul unui porc. Vinciul începu să 
duduie trăgând parâma. Fâșia de apă galbenă dintre canonieră 
și ponton se îngusta mereu. Din cabina patrată, cu obloane verzi 
la ferestre, se auzea glasul unui copil care repeta tabla 
înmulțirii. 

— Viaţa pe Dunăre, surâse Emil. Cu toată gospodăria. Să-l 
inviţi la un pahar de vin pe omul de pe șlep. Ai grijă să-i spui 
dom'căpitan. O să se bucure. Și așa vreo două ceasuri o să-i tot 
hodorogim pe punte. 

— Am înţeles, spuse Mihalcea. 

O dubă frigorifică se opri în dreptul pontonului. Din cabina 
mașinii coborâră șoferul și un subofițer în uniformă kaki. 

— Au ajuns la timp, spuse Emil. S-au ţinut de cuvânt. Te rog 
organizează totul ca în două ore să avem la bord și alimentele și 
apa. Eu dau o raită pe acasă. 

— Unde-i casa dumneavoastră, tovarășe comandant? 

— Mai încolo, în spate. Se vede numai acoperișul. Roșu, și 
nucul. Mai bătrân ca taică-meu. 

— Prova, dublaţi legăturile! Montaţi schela! Grăbiţi manevra! 
strigă secundul prin megafon și se întoarse iarăși spre 
comandant: Cred că abia așteptați să vă revedeţi părinţii. 

— Da. Cu vremea ne depărtăm de ei. Avem problemele 
noastre, grijile noastre... Le scriem uneori. Alteori nici atâta. Un 
mandat telegrafic cu câteva sute de lei și un text convenţional. 
Sunt bine sănătos, mi-e dor de voi. Și ei așteaptă, așteaptă, și 
ne scriu scrisori lungi și pline de sfaturi... 

Marinarii montară schela și desfăcură balustrada. Emil puse la 
punct amănuntele staţionării în port și cobori. Păși cu emoție pe 
pământul copilăriei, prin locurile acestea atât de familiare. Trecu 
repede, fără să dea prea mare atenţie străzii principale, unde se 


și adunaseră vreo duzină de oameni atrași de aspectul oarecum 
neobișnuit al navei; merse mai departe, și, de la colț, zări iarăși 
nucul, depășind cu vârful acoperișul casei. Grăbi pasul fără să-și 
impună asta; emoția îi veghea mersul și i-l înaripa. 

Casa Lizei, proaspăt văruită, înecată în flori. Liza, idila aceea, 
mai mult o joacă de copii, cuibul lor din nuc, genunchii juliţi și 
coatele zgâriate, doi copii neastâmpăraţi care nu vor să doarmă 
după masă, apoi deodată, într-o primăvară timpurie, la prima 
revedere cu nucul: ajutând-o să se urce, ea-și apărase cu un 
gest iute pieptul, într-un prim gest de feminitate. Pe urmă 
jurămintele lor că vor fi mereu împreună, planurile de căsătorie 
pe ascuns, flori presate în cărţile de școală, ba o dată, într-un 
conflict mai mare cu părinţii, dintr-o solidaritate devenită reflex, 
încercarea de a fugi de acasă... 

Mama Lizei, mai grasă ca oricând, pe băncuţa din faţa porții. 
Șorţul plin de seminţe și-n jur, covor de coji. De când o știa 
ronţăia seminţe ca un papagal și-n jurul ei se așternea covor de 
coji. 

— Sărut-mâna, mamă Jenea! 

— Ei, ce faci, băiat frumos? Ai venit pe acasă? 

— Am venit pe-acasă. Și... Liza? 

— La școală, la ședință. 

Poarta de alături scârțâi. Armașu bătrânul, spătos, cărunt, cu 
reflexele argintii ale bărbii aureolându-i obrajii, se opri surăzând 
în poartă. Din urmă lipăiau harnic papucii mamei și Emil se 
repezi cu braţele deschise. Nu-și mai văzuse părinţii din iarnă. Îi 
găsea cam îmbătrâniţi și casa i se păru mai obosită, mai mică. 

— Ti-am spus eu? întrebă mama victorioasă, apoi îi explică lui 
Emil printre îmbrăţișări: Noaptea trecută am avut un vis foarte 
clar și uite că s-a izbândit. Mereu mi se izbândesc visele, dar 
dumnealui nu crede. 

— Sigur că nu cred. Întâmplarea. Parcă numai o dată l-ai visat 
venind? 

— Serviciul, se justifică Emil. Și... nu-i ușor de ajuns aici. 
Autobuzul, pe urmă trenul, pe urmă vaporul. Ocolul pământului 
în optzeci de zile. N-aţi vrut să vă mutaţi la Brăila. 

— Și casa? strigă mama. Și florile și roșiile din grădiniţă și 
nucul? Nu mă mișc de aici, i-am spus și lui taică-tău. 

Intrară în casă, e mai răcoare, spunea mama, și Emil avu 
deodată senzaţia că tot ce vedea, tot ce auzea aici se mai 


petrecuse cândva, cu împrejurări și vorbe identice. Mama se 
învârtea în jurul lor, deschise dulapul străvechi, cu perdeluţe și 
dantele pe rafturi, puse pe masă solniţa, niște farfurioare, 
dispăru pentru o clipă și reveni cu roșii și ardei proaspeţi ca într- 
o reclamă de revistă, pe urmă își aminti de șerveţele și de 
obiceiul lui Emil de a-și păta hainele. Aduse un șervet mare, alb, 
și i-l așternu pe genunchi. El se dădu puţin înapoi ca să-i facă loc 
și scaunul scârțâi îngrijorător. 

— Au îmbătrânit și ele, se scuză tatăl zâmbind, apoi către 
mama care nu-și mai găsea locul: Stai și tu jos. 

Turnă ţuică în păhărele. Emil îi privi mâna mare, puternică, cu 
vine proeminente albastre, cu unghii îngrijite. Fusese 
radiotelegrafist la căpitănie și Emil își amintea mâna aceea 
puternică, trepidând cu precizie pe manipulator. Mama se așeză 
pe marginea scaunului și-i privi cum mănâncă. Abia gustase din 
păhărelul cu ţuică, mai am treabă, explicase, drept răspuns la 
mustrările lor. 

— Mă întreba Liza de tine, spuse timid. 

— Zău? 

— Au cerut-o vreo trei băieți în căsătorie. l-a respins pe toți. 
Maică-sa vine mereu să se plângă. 

— Și dumneata cum o consolezi? 

— Cum s-o consolez? Sunteţi închiși voi, tinerii. Vreţi să vi se 
explice la tot pasul, dar nu vă place să daţi explicaţii. Parcă 
lumea începe cu voi. 

Emil mușcă dintr-un ardei gras și câteva clipe în încăpere se 
auzi numai ronţăitul lui. Tatăl turnă iarăși în păhărele, apoi privi 
în lături, de parcă atunci vedea pentru prima oară carpeta 
cusută de mână, cu un mare șirag de trandafiri roșii pe fond 
negru, bătută în ţinte deasupra patului îngust, sau cuierul pom 
în care erau agăţate o manta de ploaie și o pălărie veche, peste 
alte haine care probabil nu mai fuseseră folosite de mult. 

— Noroc, Emile tată. Mă gândesc că ești singur acolo. E drept 
că ești între oameni, că meseria îţi aduce satisfacţii, dar asta n- 
ajunge. Trebuie să te gândești și la viitor, să te-ngrijești de 
rostul tău, de casa ta... 

— Veniţi și vedeţi, spuse Emil. Mi-am aranjat un apartament 
de lux. 

— Știu că nu dormi pe dușumele, spuse tatăl, și știi că nu asta 
voiam să spun. Uite, Liza... 


— Liza! l-am spus să nu-și facă speranţe. l-am spus că din 
partea mea e liberă. Absolut liberă. 

— Dar ea ce spune? interveni mama. Ușor de zis, liberă. 
Doarme cu poza ta sub căpătâi. Și a cerut-o un inspector de la 
judeţeană și nici n-a vrut s-audă. 

— Cald aici, observă Emil. Pot să deschid geamul un pic? Te 
cred și eu. Inspector. O fi fost gras și chel și Liza e fată 
frumoasă... 

Bătrânii schimbară o privire rapidă, dar Emil se făcu că nu 
observă. 

— Cât despre mine, cred că mi-am găsit o logodnică, spuse el 
dintr-o răsuflare. 

— Cum? săriră amândoi odată. De ce nu spui de la-nceput? 
Cine e? De unde e? Ce fel de fată? O cunoști bine? 

Făcu un fel de rezumat a ceea ce știa sau își închipuia că știe 
despre Anda. O fată frumoasă și bună, le spuse. Cam tânără, e 
drept, abia a împlinit douăzeci de ani. Da, cu zece ani mai mică. 
Sigur că nu contează. Contează dragostea și cred că asta există. 
Din partea lui e sigur. A tot ales și a chibzuit, nu te însori de 
șapte ori în viaţă. Părinţii ei? Tot marinari și neam de marinari. 
Oameni simpatici și cumsecade, au să-i cunoască la nuntă. Dacă 
va fi nuntă... Ei da, depinde de multe. De fapt nici n-a cerut-o 
încă. Ce, așa se fac lucrurile astea? Să mai vadă, să se mai 
gândească... 

Tatăl examina încordat păhărelul pe jumătate plin. Mama 
stătea dreaptă pe scaun, cu brațele încrucișate, ca un judecător. 

— Ei, ce părere aveţi? îi zori Emil. Nu ziceţi nimic? 

— Emile, tată, noi suntem bătrâni. Nu ne amestecăm. Noi 
mâine-poimâine închidem ochii. Tu ai ales, tu o să trăieşti cu ea. 
O viaţă-ntreagă. Dacă-ţi place, dacă crezi că-i fata potrivită 
pentru tine, ia-o. 

— Da, întări mama. la-o și să vă dea Dumnezeu fericire! 

Ridică păhărelul cu un entuziasm cam silit. Emil se făcu iarăși 
că nu observă. Se uită pe furiș la ceas. Esenţialul fusese spus, 
iar echipajul terminase, probabil, ambarcarea alimentelor. 

— Imi pare rău că nu pot sta mai mult... 

— Da, da, sigur, făcu tatăl cam posomorât. Serviciul înainte 
de toate, mai zise el și se ridică oftând. 

— Scrie-ne și tu mai des, spuse mama. 

La poarta vecină, mama Lizei ronţăia mai departe seminţe. ÎI 


salută cu un semn din cap și se uită lung după el. Emil îi simţea 
privirea arzându-i ceafa, dar n-avu puterea să se întoarcă, să-i 
spună o vorbă oarecare. Dinspre mare se auzi o sirenă groasă, 
de mineralier probabil, apoi răspunsul pilotinei scurt, întretăiat, 
și Emil își imagină mica și sprintena ambarcaţiune ieșind printre 
valurile înalte în întâmpinarea colosului din larg, ca un căţeluș 
care se gudură pe lângă un buldog posomorât dar pașnic. 


11 


— Se clatină ca o sticlă goală, ţipă semnalizatorul de cart. 
Tova'caporal, mai ajungem vreodată acasă? 

Emil nu distinse răspunsul caporalului. Nici semnalizatorul, de 
vreme ce strigă iar, acoperind șuieratul vântului: 

— Cum aţi spus? 

— Am spus să fii liniștit, se auzi glasul caporalului, mai ridicat 
de astă dată. Nici nu s-a înfuriat bine. Păi anul trecut, mai în 
primăvară, era montată rău. De zece ori mai rău ca acum. 
Uragan, băiete. Mergeam numai cu prova-n val și se legăna de 
credeai că-i sfârșitul lumii. 

— Parcă acuma-i departe? făcu semnalizatorul. Numai că 
sfârșitul ăsta ar face bine să ne găsească sătui. Mie unul mi s-a 
acrit de biscuiţi umezi și pilaf cu salam. Al naibii să fiu dac-am 
mai pomenit mâncăruri de-astea. 

— Vorba! strigă Emil întorcându-se spre ei. Așa-i pe mare. Vă 
credeţi în excursie voi? Unde-ţi sunt ochii, semnalizator? Atenţie 
la observare! 

Semnalizatorul răspunse cu energie: 

— 'Țeles, atenţie la observare! Duse binoclul la ochi și 
comentă destul de tare, chipurile pentru caporal: Mă uit, da 
degeaba. Cine mai îndrăznește să iasă-n larg pe vremea asta? 

Emil îl auzi. 

— Noi, nu-i destul? Eşti marinar, sau babă fricoasă? 

De trei zile o burniţă rece jilăvea totul, făcea lipicios la 
atingere orice obiect și întindea pecingini mate pe metalul frecat 
cu disperare în fiecare dimineaţă. Numai vară nu se poate numi 
asta, gândea Emil. Se învârtea de colo colo pe punte și se agăța 
de tot felul de nimicuri, numai ca să-și poată descărca într-un fel 
nervozitatea. leșirea de acum condamna echipajul la inactivitate 
silită; era ceea ce programul de pregătire numește antrenament 


la ancoră, cu alte cuvinte nava stă la zece mile de țărm și 
oamenii trebuie să-și desfășoare activitatea în acest necontenit 
legănat care nu-i prielnic tuturora. Să facă antrenament la 
aparate și instalaţii, să curețe și să ungă, să asculte lecţii și să 
dea răspunsuri la întrebări. Bucătarul, excelentul bucătar al 
navei opt, are rău de mare și sergentul Velicu este cel ce i-a luat 
locul și face și el ce poate. Nu poţi pretinde unui amator să 
hrănească echipajul cu delicatese, așa că oamenii se mulţumesc 
cu o fiertură de orez pe care numai cu multă bunăvoință o poți 
numi pilaf; cât despre desert, biscuiții umeziţi și ei de atmosfera 
asta de pivniţă au luat locul gogoșilor și cornulețelor pentru care 
bucătarul cel adevărat e întâmpinat cu ovații. La supă sau la 
ciorbă n-are nimeni pretenţie, fiindcă nu poţi cere unui diletant 
să gătească pe o plită care se înclină în cele mai neașteptate 
direcţii; bucătarul veritabil știe să folosească pentru asta oala 
suspendată de tavan, dar Velicu... 

— O radiogramă de la șase-zero, tovarășe comandant. 

Luă radiograma gata descifrată din mâna sergentului. Ea 
conţinea ordinul de întoarcere în port. Emil dădu comenzile 
obișnuite și marinarii săriră bucuroși să le îndeplinească, sătui 
de legănatul și umezeala unei săptămâni întregi. De la nava 
șase, ancorată la câteva sute de metri mai departe, se auzea 
zăngănitul vinciului. 

— Ne-au tras pe sfoară, zise Valeriu încheindu-și nasturii 
scurtei de piele. Întâi au început ei manevra și după aia ne-au 
transmis ordinul. 

— Dacă-i șeful cu ei, explică Emil, apoi îndreptă megafonul 
spre prova: Măi tovarășe, mai repede cu ancora aia! 

Marinarul de la manevra vinciului împinse maneta reostatului 
până la refuz. Vinciul făcea un zgomot de tramvai în plină viteză 
și șeful-mecanic clătină din cap: 

— Asta-nseamnă suprasarcină, tovarășe comandant. 

— Presupunem că ne atacă aviația, zise Emil. Presupunem că 
trebuie să părăsim repede locul. 

— Dacă se arde bobinajul? 

— Inseamnă că-i slab și trebuie înlocuit. Mai bine să se ardă 
acuma, decât atunci când vei avea cu adevărat nevoie să faci o 
manevră în forță. Prea ne-am învăţat să umblăm ușurel, să nu 
riscăm nimic. 

Inginerul tăcu. Logic, comandantul avea dreptate, dar el era 


dator să protejeze tehnica. _ 

— N-am inventat eu asta, spuse. Aia de la atelier abia 
așteaptă să ne-o trântească. Ni i-am pus în cap de la o vreme. 

— Pe mine mă distrează, făcu Emil încruntat. Să-ţi spun eu 
care-i adevărul. Frica de răspundere. Niște meschinării. Și n-am 
de gând să cedez. Asta-i navă de luptă, nu vioară. Și trebuie 
valorificată la parametrii prevăzuţi. 

Difuzorul radiotelefonului pârâi și se auzi vocea lui Bădoiu, 
puţin deformată de aparat: 

— Șase-zero către toţi. Aveţi grijă la intrare. A bătut nordul și 
sunt curenţi puternici. 

— Am înţeles, spuse tărăgănat Emil. 

Aparatul amuţi o clipă, apoi se auzi vocea lui Miti: 

— Gama opt, îţi doresc petrecere frumoasă. Azi e sâmbătă, nu 
uita. 

— Și ţie vizionare plăcută, spuse Emil ironic. 

— Nu folosiți aparatul pentru convorbiri particulare, mormăi 
tipicar Bădoiu. 

— Sunt gama șapte, am înţeles. 

— Sunt gama opt, am înțeles. 

Petrecere frumoasă... A naibii petrecere... Sticla de vin cu 
gheață multă, ca de obicei, dom'căpitan. Și fripturica. Tot ca de 
obicei. Și pe urmă? O scurtă convorbire cu fata blondă de la 
bufet: Te aștept la închidere. Asta, ca să nu rămân singur în 
casa aia pe care-o găsesc totdeauna cu geamurile întunecate ca 
niște ochelari de orb. Sau s-o caut pe Anda. Unde naiba? La 
masa vecină, sau în orașul vecin? La bar, în faţa unei cești de 
cafea și a unui verișor? Vine cu mine sau nu vine? Și chiar dacă 
vine: provizoriu. Pe urmă iar de la-nceput. După trei zile sau trei 
săptămâni de viaţă în larg o fripturică de purcel, ca de obicei 
dom'căpitan? Ca de obicei! Pe Miti îl așteaptă o femeie, la un 
geam luminat, oricât de târziu s-ar auzi dinspre port zgomotul 
motoarelor, ea știe că s-a întors și aprinde lumina. Lumina pe 
care el i-o arată mereu: Vezi, Emil, când te apropii de țărm ai un 
far care te cheamă. Eu mai am unul. Geamul ăla, de la etajul 
patru. Și, spunând asta, grăbește pasul, de parcă geamul îl 
atrage fizicește, îi topește plumbul adunat într-o zi și-o noapte 
de stat în picioare pe puntea de comandă, îi risipește 
amărăciunea unei manevre nereușite, un simplu geam luminat. 
Și ceea ce e dincolo de el. O femeie și un copil. Un copil cu 


micile lui invenţii, cu noutăţile de nimic de la grădiniţă, cu 
progresele lui din cele două săptămâni când a lipsit, pe care 
tatăl nu pierde prilejul să le sublinieze. A avansat grozav. Ăștia 
mici sunt mult mai deștepţi decât eram noi la vârsta lor. Știi ce 
mi-a trântit aseară, când să ne așezăm la masă? 

— Miti se grăbește, spuse inginerul. A și pus motoarele în 
mișcare... 

— Da, spuse Emil. Se grăbește ca totdeauna. 

— Ar trebui și noi... 

— Da. Și noi. 

Inginerul cobori la mașini. Emil mânui cu mișcarea obișnuită 
telegraful. Se auzi gâlgâitul demaroarelor și motoarele detunară 
scurt: întâi babordul, apoi, la câteva secunde, tribordul. În aer se 
răspândi mirosul  dulceag-înțepător al carburantului ars 
incomplet. Pe urmă mirosul dispăru. Exact după timpul 
cunoscut, motoarele intrară în regim de lucru. Emil privi spre 
prova. Nava șase, pe care era Bădoiu, pornise deja spre port. 
Cealaltă navă, a lui Miti, făcea rondoul ca să se înscrie în urma 
ei, la drum. 

— Ancora smulsă! strigă marinarul de la prova. 

— Bine! răspunse Emil și puse maneta la „jumătate viteză”. 

Secundul urcă pe puntea de comandă ștergându-și nădușeala 
de pe frunte. 

— Ancora e la post, anunţă el. Totul a mers bine. Mi-era 
teamă să nu se-ntâmple ceva... 

— Nu se-ntâmplă, spuse Emil. 

Nava începuse să ia viteză. Timonierul întoarse încet spre 
stânga și vasul porni ascultător să intre în formație. 

— Șase-zero către toţi. Intrăm în linie de șir, ca de obicei. 

O fripturică de purcel, ca de obicei. Și geamul luminat. 
Petrecere frumoasă. Și o femeie care așteaptă, ca de obicei. La 
geamul acela luminat. Geamul de la etajul patru. Oricât de 
târziu, îl așteaptă. Brrr, iar picură. Un geam luminat. Căldura 
unei case. Și bateria de gheaţă, ca de obicei, dom’ căpitan. Ca 
de obicei... 

Apucă iarăși maneta telegrafului. Dădu la mașini comanda 
pentru pornirea turbinelor suplimentare, de atac. Instalaţii 
sensibile, folosite cu zgârcenie. Consum mare de carburanţi, dar 
și viteză aproape dublă. Se auzi un șuierat ascuţit, mereu mai 
ascuţit, ca un chiot interminabil, care îi biciuia nervii. Poate o 


rămășiță din zgomotele bătăliilor vechi. Vuietul vântului în 
balaurii de pe steaguri dace. Zăngănitul lăncilor lovite de 
scuturi. Urletele corsarilor, azvârlind cârligele de abordaj. 
Mugetul vijeliei ce pustiește marea. Curând urletul acesta se 
împleti cu  clocotul apelor spulberate pe lângă borduri. 
Canoniera se avântă înainte ca la un veritabil atac. Distanţa 
până la navele din faţă scădea vizibil. Vântul amestecat cu 
picături de ploaie ţiuia pe mai multe tonuri. Locotenentul 
Mihalcea își îndesă cascheta pe cap și strigă voios: 

— Facem manevră în forță! 

— Cârma babord, spuse Emil cu dinţii încleștați. 

Pe scară se ivi chipul îngrijorat al inginerului. Deși era frig de- 
a binelea, nu-și mai îmbrăcase scurta de piele. Venise numai în 
bluza neagră cu care-și făcea cartul la mașini. 

— Tovarășe comandant, turbinele... De obicei... 

— Ce „de obicei”? Ai vreo obiecțiune asupra ordinului primit? 
întrebă Emil întunecat. 

Inginerul strănută și-și strânse mai bine bluza aceea neagră, 
subţire. În difuzor se auzi glasul lui Bădoiu cerând explicaţii. Emil 
apăsă pe buton și închise aparatul. Șeful-mecanic încerca să 
priceapă ceva din purtarea comandantului. Dar nu scoase nicio 
vorbă și Emil avea să-i fie recunoscător mai târziu, când avea 
să-i treacă această stare în care se amestecau ambiţie 
copilărească, furie, nerăbdare și dorinţa de a face neapărat ceva 
care să iasă din rutina zilnică. Pe toţi ne apucă uneori asta, dar 
n-avem tăria să mergem până la capăt. Emil ignora urmările 
gestului său; undeva, în subconștient, simțea că va fi tras la 
răspundere pentru acest act, că se va vorbi despre nesocotirea 
instrucţiunilor, că i se va reproșa încălcarea ordinii de marș, dar 
acum nimic nu avea importanţă. Nava opt trecu ca un bolid pe 
lângă celelalte care micșoraseră viteza ca să-i lase drum liber și 
intră în port. Bădoiu își închipuise că au un accident, un bolnav 
grav care necesită ajutor urgent sau altă cauză deosebită care 
să fi impus folosirea turbinelor, dar nu i-ar fi trecut nicio clipă 
prin minte că de fapt nu exista nicio justificare. Molipsiţi de 
frenezia comandantului, marinarii pregătiseră din vreme 
parâmele și schela, astfel că fără prea multă vorbă, acostarea 
decurse repede, mai repede ca oricând. 

— Stabileşte  carturile și vezi să facă ordine prin 
compartimente, spuse Emil agățând undeva haina de piele și 


căutându-și bluza albă pe care curierul de cart tocmai i-o 
adusese în cabină. Eu mă duc. Am o treabă urgentă. 

— Am înţeles, spuse Mihalcea bucuros că i se încredinţează 
comanda. 

Emil trecu schela, încheindu-și din mers nasturii bluzei. 
Celelalte nave se vedeau între faruri, la intrare. Aprinseseră 
luminile de poziție. Se uită la ceas cu un gest mașinal și grăbi 
pasul. 


12 


Pe măsură ce se apropia de casa Andei, avântul iniţial pierdea 
teren. Fără voie socoti că forțase turbinele vreun sfert de oră. 
Ploaia care se înteţise îl lovea drept în obraji, îl răcorea, îl ajuta 
să-și adune gândurile, să redevină el, cel obișnuit, care-și pune 
la tot pasul întrebări, construiește ipoteze în defavoarea lui și se 
amărăște pentru lucruri care nu s-au petrecut încă. 

Oare Anda e acasă? Cum va fi primit? Ce vor spune părinţii ei 
văzându-l că vine așa, pe nepregătite? Nici măcar nu-i cunoștea 
bine; cineva i-l arătase odată de la distanţă pe tatăl Andei: un 
tip care-a cutreierat toate mările, ăsta știu că și-a trăit viaţa... 
Altădată, la restaurant, dăduse mâna cu el în treacăt, dar nici 
nu-i reţinuse prea bine chipul. Ştia doar că poartă mustață și 
asta dă totdeauna expresivitate unei figuri. 

„„„Anda nu e acasă, e cu niște prieteni pe litoral... Atunci mă 
scuzaţi de deranj... Dar ce-aveţi cu dânsa?... Nimic, așa, voiam 
s-o văd, că am fost plecat... A, dumneavoastră sunteți...? 

Anda e acasă. Se spală pe cap sau își pune părul pe bigudiuri. 
Știa că-n asemenea ocazii o femeie e inabordabilă. Îi vorbește 
prin ușă: lartă-mă, dar nu te pot primi în halul ăsta. Stăm mâine 
de vorbă, dacă vrei... Mâine? Nici gând. Acum!... Acum? Nu-i 
nicio grabă, Emil... 

Anda e cu un tânăr a cărui mașină staţionează în faţa casei. 
Ce mai faci? lartă-mă, m-a invitat verișorul meu la o plimbare. 
Hm, verișor!... Mofturi! Plimbare, pe ploaia asta? 

Ploua tot mai intens. El, tot mai neliniștit. Mergea aproape în 
fugă pe șoseaua pustie, sub lumina becurilor care făceau ca 
asfaltul să pară de lapte. În dreptul primelor blocuri ridică 
aproape fără voie privirea și văzu ceea ce se așteptase să vadă: 
niște geamuri luminate. Multe geamuri luminate, toată lumea e 


acasă pe ploaia asta, la ora asta, dar el vedea un anume geam 
de la etajul patru... Va avea și el geamul lui luminat! 

Și când te gândești că există câteva persoane care-ar asculta 
în genunchi o frază ca asta: Vrei să ne căsătorim? De ce naiba 
nu se potrivesc lucrurile așa, ca oamenii să se dorească 
simultan, să se simtă atrași unul spre celălalt... Bine-nţeles, 
dacă Anda nu mă iubește cu adevărat, n-o să accepte. La 
nouăsprezece ani nicio fată nu se mărită așa, numai de teamă 
să nu rămână nemăritată. Culmea ridicolului, un bărbat care se 
teme că n-o să fie acceptat ca soţ... Da, dar vreau să fiu nu 
numai acceptat, ci și iubit. Vreau o dragoste întreagă, nu numai 
o jumătate, jumătatea mea. De fapt, s-a purtat destul de frumos 
în ultima vreme. Afară de povestea cu verișorii. Ei, era să se 
călugărească între timp? Și indivizii ăia chiar semănau a verișori. 
Poate și erau. Poate că ea ţine la mine, dar ţine în felul ei ciudat, 
flușturatic, la urma urmei e și asta tot dragoste, altfel ce rost ar 
mai avea drumul prin ploaie și turbinele suplimentare și 
dăruirea ei din prima seară și poveștile pe care le dorea de la 
mine? Toate lucrurile au o logică, până și vântul din seara 
aceea... 

Işi șterse apa care-i șiroia pe față. Nici nu observase că în 
câteva minute ploaia se transformase într-un adevărat potop. O 
s-arăt ca un şobolan murat. Halal ginerică! Mergea împotriva 
vântului și-și simţea obrajii reci. Numai fruntea, apărată de 
cozorocul șepcii, fierbinte. Și inima. Cam bombastic, ar râde 
Valeriu. Și neștiinţific. Ce-i aia inimă fierbinte? Treizeci și șase 
de grade și cinci linii. Matematica face dreptate... 

Strada ei. O stradă veche, cu case aproape rurale, dincolo de 
blocuri. Noroi. Și barca neagră ca un ciudat animal doborât 
lângă poartă. O condusese de câteva ori până la intrare și 
cunoștea casa, măcar în linii mari. Camera din față, destinată 
„musafirilor”, cum își numeau soţii Cornea, din decentă, chiriașii 
de sezon, era întunecată. La fel și camera Andei. Poate nu-i 
acasă, gândi cu un fel de ușurare, dar ușurarea asta îl făcu să se 
disprețuiască. Stau în poartă ca un golan. Mai rămânea 
bucătăria. Vara stăm mai mult la bucătărie. E mai vesel, îi 
povestise Anda. La bucătărie era, într-adevăr, lumină. Se gândi 
că dacă ar fi avut prilejul să vină pe la Valeriu, i-ar fi cunoscut 
pe bătrâni și acum totul ar fi fost foarte ușor. Ar fi vrut să dea 
vina pe Valeriu, dar era prea târziu. Trebuia să intre. Ploaia 


țârâia subţire și familiar în burlanul de la colţul clădirii. Acest 
mic zgomot emana ceva liniștitor, un fel de asigurare că acolo 
stau niște oameni cumsecade și primitori, de vreme ce și la ei 
există un burlan prin care curge ploaia asta molcomă - și Emil 
împinse poarta cu un gest hotărât. Nicio primejdie ca Valeriu să 
vină-n urma lui; avea obiceiul să mai stea o oră sau două la 
mașini, după acostare, să pună totul la punct și abia pe urmă să 
plece. lar pe ploaia asta, un ins comod și pedant ca el nici n-are 
ce căuta în oraș. O să stea în cabina lui, acolo, la navă, să 
citească din tomurile groase; nici pe el n-are cine să-l aștepte, 
niște singuratici, și el și Valeriu, numai că el n-o să mai fie un 
singuratic dacă... 

Încercă să folosească dâra de lumină care venea de la 
bucătărie, dar nu era nevoie, aleea betonată strălucea în ploaie. 
De-acum înainte, fie ce-o fi, se duse întins la ușa luminată, cu 
perdeluță de creton înflorat pe un ochi patrat de geam. Bătu 
fără să mai încerce să distingă glasurile dinăuntru. Glasurile 
amuţiră și se auzi târșâit de papuci. Apoi ușa se deschise în 
afară, cum nu s-ar fi așteptat, gata să-l lovească, și glasul 
cunoscut al Andei îl făcu să tresară: 

— la te uită, Emil! Te știam plecat pe mare. 

— M-am întors. 

— Pe ploaia asta! Doamne ferește, ești ud leoarcă. Hai. Intră 
repede! 

Intră. Și din clipa aceea totul i se păru grozav de simplu. Tatăl 
Andei lăsă ziarul din mână și se ridică să-l întâmpine, iar mama 
se străduia să dezlege pe furiș șorțul cam vechi pe care-l purta 
de obicei când gătea. Înăuntru era curat și mirosea a friptură și 
ceva sfârâia pe plită. Pe peretele opus ușii era o icoană veche 
de lemn atât de afumată că aproape nu i se mai cunoștea 
desenul. 

— Bună seara, spuse Emil scoțându-și cascheta. Nu știu dacă 
nu vă deranjez... 

Protestele gazdelor îi făcură plăcere. Se vede bine că nimerise 
la un ceas tocmai potrivit, la ceasul când familia e adunată în 
jurul mesei de seară și afară plouă îndemnând la vorbă lungă. 
Tatăl Andei veni să-i strângă mâna - cred că ne-am mai 
cunoscut, domnule căpitan - iar mama încercă să-l determine să 
ia loc, făcându-se că nu observă firul subţire de apă care se 
scurgea de pe cozorocul caschetei. Dar Anda sări cu gura, ca 


omul deprins să fie ascultat: 

— Cum să stea jos când e ud până la piele? Mai bine hai în 
casă, Emil, să-ţi dau o pijama de-a lui tăticu. Nu garantez că o să 
fii grozav de elegant, dar decât să răcești... 

Arăta foarte domestică în capodul acela roșu, cu mari flori 
albe și albastre. Emil își aminti că văzuse la mama lui, acum 
câţiva ani, ceva asemănător, și se simţi mult mai la îndemână. 
Incercă să se opună, râzând, dar Anda nu admitea replică; își 
strânse vitejește capodul cu o mână, cu cealaltă își aruncă o 
basma uriașă pe cap și cu bărbia îi făcu semn lui Emil s-o ia 
înainte: 

— De-acuma ești prizonierul meu. Hai! 

Emil ieși binecuvântând ploaia care transformase clipa 
solemnă și temută într-o mică întâmplare hazlie. Anda îl târa 
impetuos după ea, prin ploaie, traversară aleea de beton și 
urcară cele trei trepte care duceau la ușa holului. În hol, ea îl 
lăsă o clipă să aștepte, pipăi prin întuneric clanţa și deschise o 
altă ușă. Emil auzi răsucindu-se comutatorul și o lumină dulce, 
verde-albăstruie, inundă totul. 

— Trebuie să iei lucrurile așa cum sunt, spuse ea. Să n-ai 
impresia că intri într-o farmacie. Nu prea am vreme de dereticat, 
cu pregătirea asta... 

Se afla chiar în pragul camerei ei, perspectivă la care nici nu 
se gândise cu câteva minute mai înainte. Examină repede 
interiorul acesta supraîncărcat cu tot ce s-ar fi putut numi 
lucrurile necesare unei fete de măritat. Un studio fără cuvertură, 
stacojiu, cu panoul din spate capitonat în romburi pe care le 
bănuiai moi și odihnitoare; un șifonier masiv cu vitrină în partea 
de sus, o vitrină încărcată cu tot felul de nimicuri - poșete vechi, 
sticluțe cu parfum, vaze mici înflorate și chiar o pălărie verde, 
pe care mai mult ca sigur posesoarea n-a îndrăznit încă s-o 
poarte în văzul lumii; pe o măsuţă un radio cu picup, un aparat 
mare, cam demodat și totuși impunător cu zecile lui de butoane 
și clape albe, iar dedesubt un morman de discuri în plicuri viu 
colorate; într-un colț clasica toaletă cu oglindă - ce-om face cu 
două bestii de-astea, gândi Emil cu umor - încărcată și ea cu tot 
felul de sticluţe, borcănele de pomadă, creioane, antinevralgice, 
ghemotoace de vată folosite la demachiat, precum și un 
instrument cu totul neobișnuit, un fel de foarfecă dar cu un 
semicerc de oţel cromat în loc de tăiș. Emil nu se putu abţine să 


nu ia în mână ciudata ustensilă și s-o îndrepte întrebător către 
Anda, oare cotrobăia prin șifonierul uriaș: 

— Ce mai e și asta? 

Anda i-l smulse din mână și-l ascunse la spate: 

— Pentru întors genele, spuse ea rușinată. Și dă-ţi haina jos, 
că mă supăr. Vrei să răcești? 

Incepu să-i descheie ea însăși nasturii oxidaţi de aerul sărat al 
mării, cu dezinvoltura copiilor sau a infirmierelor. Emil își scoase 
bluza albă și rămase numai în maiou. 

— Ai mai făcut plajă de atunci? Uite ce te-ai bronzat, se miră 
Anda întinzându-i bluza de pijama. Ei, nu-ţi vine tocmai rău. 
Cam scurtă, e drept, cât despre lărgime... am și eu loc în ea. 

Se lipi de el în glumă și Emil găsi prilejul s-o îmbrăţișeze de-a 
binelea. Anda nu-l respinse, dar nici nu-l încurajă prea mult. 
Incerca să-și explice prin ce miracol ajunsese Emil aici, în 
camera ei, cu știrea părinţilor, cu figura asta oficială. 

— Să mergem, căpitane, spuse ea teatral. Cu toate că 
aspectul tău brav n-a câștigat prea mult prin această deghizare. 

Emil se privi în oglinda mare a toaletei și izbucni în râs. Cu 
mutra asta sunt numai bun să merg în petit! 

— Ascultă, Anda, știi pentru ce am venit? 

— Ți-era dor. 

— Ai ghicit. Și mai e un motiv, mai puternic. Ca să nu-mi fie 
dor altădată... Să fii mereu cu mine... M-am gândit că noi doi... 

— Ce tot ocolești vorba? spuse ea în șoaptă, devenind 
deodată serioasă. Spune ce vrei să spui. 

— O să-ţi spun. Ştii, eu ţin foarte mult la tine și vreau să te 
întreb dacă și tu... dacă ai vrea... dacă ești de acord să ne 
căsătorim. 

— Emil! șopti ea. Te-ai gândit bine? 

— Și ziua și noaptea numai la asta mă gândesc. Dar tu... tu nu 
spui nimic? 

— Ce să spun? Evita să-l privească, făcându-și de lucru cu 
nimicurile acelea împrăștiate prin casă. Că sunt fericită? Nu știu, 
nici nu mi-a trecut prin cap asta. În orice caz, mă bucur. 
Inseamnă că ai încredere în mine și mă socotești aptă să... Dar 
mai târziu? N-o să regreţi oare? 

— Niciodată, spuse el înflăcărat. Simt că n-aş mai putea trăi 
fără tine. Am încercat să-mi închipui că tu nu ești, că nu te-am 
cunoscut, că trăiesc la fel ca înainte. Nu pot. N-aș mai putea, 


acum. Fără tine viaţa mea n-ar mai fi viaţă... 

Abia acum ea întoarse privirea. Îl vedea frământându-se ca un 
școlar care și-a debitat lecţia și nu mai știe ce să spună, sub 
privirile severe ale profesorului. Simţi un fel de duioșie. Omul cu 
braţe puternice, devenit acum un școlar stângaci... Trebuia să 
curme Situaţia asta. Mai auzise fraze asemănătoare. La două- 
trei luni odată, cineva îi spunea ezitând și pândindu-i pe faţă 
reacţia, știi, cred că am fi o pereche minunată, ce-ar fi să ne 
căsătorim? Râsese la fiecare asemenea declaraţie făţișă și cam 
brutală, dar de data asta nu-i venea să râdă. Trecându-l pe Emil 
între candidaţii posibili, se așteptase la asta. Numai că venise 
prea deodată, și mai era și pijamaua aceea cu dungi roz și cu un 
nasture lipsă, urât lucru, un nasture lipsă, o carte de vizită 
destul de neagră pentru o viitoare mireasă... 

— Anda, aproape strigă Emil. Nu spui nimic? Nu vrei? De ce 
taci? 

Ea simţi o nevoie acută să-i simtă braţele acelea puternice în 
jurul mijlocului, să-i redea atributul pe care i-l preţuia cel mai 
mult. El îi veni în întâmpinare, surâzând. O strânse la piept și-i 
simţi sânii tari, elastici, striviţi sub puterea lui. Apoi Anda își 
recăpătă echilibrul: 

— Hai să mergem, au să intre la idei. Sunt niște oameni 
cumsecade, dar au ciudățeniile lor. 

Emil se supuse oftând. Abia acum i se părea că vine partea 
grea a lucrurilor, dar o urmă cu supunere. 

— Aveam alte planuri, se întoarse ea în ușă. Voiam să dau la 
facultate... 

— Dai la fără frecvenţă. 

— Mai discutăm noi. Timp e destul, murmură ea. Hai repede, 
că plouă. 

— Ştii ce, trebuie să le spunem și... lor. 

— Trebuie, încuviinţă Anda. Dar mai întâi să mă gândesc. Prea 
le vrei pe toate deodată... 

Mama Andei își ascunse cu greu zâmbetul când îl văzu pe 
Emil în noua lui înfățișare. Își făcu de lucru pregătind fierul de 
călcat. Refuză orice ajutor sau măcar sugestie, susținând că e 
nevastă de marinar și o viaţă-ntreagă a călcat bluze albe. 
Bărbatul ei îl luă cu vorba pe Emil, povesti niște întâmplări vechi 
de pe mare, la care Anda strâmbă un pic din nas pentru că le 
mai auzise și nu o dată, scoase la iveală sticla de ţuică și soția 


lui pregăti în grabă niște icre, în așteptarea fripturii care-și făcea 
stagiul în cratiţă. În cele din urmă, în toiul discuţiei, Emil spuse 
privindu-i pe rând: 

— Ştiţi, de fapt eu am venit s-o cer pe Anda în căsătorie. 

Totul se petrecu după cuviinţă. Tatăl păru surprins și spuse cu 
fățărnicie că nu prea sunt pregătiţi, mama își șterse o lacrimă 
iar fata lăsă ochii-n jos rușinata aproximativ. Pe urmă, Cornea 
trecu în revistă calităţile fiicei, fapt care stârni un protest 
violent. 

— Ce Dumnezeu, tată, parcă vinzi un lucru și-i faci reclamă! 

Gata-gata să strice tot, și Cornea își stăpâni cu greu furia. Nici 
măcar acum, într-o clipă solemnă ca asta, Anda nu voia să-i dea 
concursul! Doar era vorba de viitorul ei, de situația ei. Ce ţi-e și 
cu fetele din ziua de azi! își spuse el în gând, făgăduindu-și 
solemn o răfuială cu Anda între patru ochi. Dar deocamdată 
trebuia să treacă peste observaţia ei, s-o ignoreze, ba chiar să 
zâmbească ridicând din umeri: fată zvăpăiată, ce vrei! Și să-și 
urmeze discursul de cuviinţă, pe care toți taţii îl știu fără să-l fi 
învăţat de undeva. 

— Am crescut-o cum ne-am priceput mai bine, că numai pe 
ea o avem, încheie el. Am dori să fie fericită, tot ce-am făcut și 
facem e pentru ea, numai ea să fie mulțumită, să aibă de soț un 
om cumsecade, dumneata pari într-adevăr un asemenea om... 

Trecuse de la dumneavoastră la dumneata și Emil socoti asta 
un semn bun: exprima apropiere, doar îi va fi ginere, nu? 

Pe la zece, când ploaia se mai oprise, Emil plecă cu Anda să-și 
sărbătorească logodna lor intempestivă. li invitaseră și pe 
părinţi, dar ei refuzaseră spunând că sunt bătrâni și ar fi mai 
nimerit să stea ei doi de vorbă, singuri, despre ce va fi. 

La Cazino, eternul nea Ilie veni să ia comanda: 

— Vin și friptură, ca de obicei, dom'căpitan? 

Emil încuviință din cap și zâmbi, foarte împăcat cu sine și cu 
lumea-ntreagă. 


Partea a treia 
1 


Lăsă să-i atârne capetele cravatei negre, de uniformă, pe 
albul imaculat al cămășii, și se întoarse spre ea: A 

— Trebuie, fată dragă. Suntem navă de gardă. In schimb, 
mâine am liber toată ziua, adăugă cu o veselie cam de 
comandă. Când ies din port, trec și te iau de la birou. Te 
învoiești și mergem unde vrei. Un fel de duminică, nu-i așa? 

Anda se ridică într-un cot. Halatul azuriu și strălucitor se mula 
pe șold într-o curbă nemaipomenit de lină, aeriană parcă. 
Semăna cu o femeie desenată de Pallady, una din femeile 
acelea suple și fierbinţi, pe care le ghicești vibrând de dragoste 
chiar și în inerția pânzei. Era bucuros c-o are, că-i nevasta lui, că 
e frumoasă și că se iubesc. 

— Și să dorm iarăși singură? spuse Anda. Mai bine mă duc la 
mama. Rămân acolo peste noapte. 

— Dacă ţii neapărat... spuse el, făcându-și de lucru cu 
cravata. 

— Ţin neapărat. Și nu te mai încrunta, Emil. Înţelege-mă. Nu 
m-am deprins încă. Sau... nu m-am resemnat. Ție ce-ţi pasă? 
Pleci dimineaţa, nici nu te-aud când te scoli, și vii tocmai spre 
seară. 

— La cinci. Să nu exagerăm. 

— La cinci, conveni ea. Dacă vii. Dacă nu pleci în larg. Dacă 
nu intri de gardă. lar eu n-am mai fost la cinema de-o lună. 

— Ți-am mai spus: du-te singură. Ce, numai tu ești în situația 
asta? Nevestele celorlalți cum fac? E păcat să pierzi un film 
bun... 

— Filmul e doar un exemplu, Emil. Dacă facem socoteala, de 
la nuntă până-acum n-am stat împreună nici jumătate din seri. 

El desfăcu pentru a zecea oară cravata și-o trase cu putere în 
jos, încât mătasea scoase un fel de ţiuit. Se văzu în oglindă: roșu 
de necaz, cu gulerul cămășii strâmb. lar ea, în pat, ciugulind 
dantelele unei perne și protestând monoton. Incercă totuși să 
rămână calm: 

— Așa-i totdeauna vara. Mai pe toamnă însă... 

— Speranţe și iar speranţe. 

— la mai las-o, spuse Emil încă stăpânit. Ce să zici de 


marinarii comerciali care pleacă luni de zile? 

— Treaba lor dacă le convine. Aici nu-i vorba de ei, ci de mine. 
Trăiesc ca o călugăriță. 

— Atunci de ce te-ai măritat? 

Anda făcu ochii mari. Replica venise pe neașteptate, brutal, 
ca o lovitură. Simţi cum îi năvălesc lacrimile în ochi. O 
nemulțumire îndelung reprimată, acum dezlănţuită de fraza 
aceea scurtă și netedă ca lama unui cuţit. O ciudă, o durere, o 
revoltă. Printre lacrimi abia îi distingea silueta masivă, 
întunecând pe jumătate fereastra. Sigur, problemele ei nu-l 
ating. Își are viaţa lui, preocupările lui, cariera lui. Toţi fac caz de 
carieră, cum spunea luliana. Oare ea cum rezistase așa, ani și 
ani? Îl văzu apropiindu-se și se întoarse spre perete. 

— lartă-mă, Anda. N-aș fi vrut să spun asta. Nici n-am gândit- 

O... 
Ar fi dorit să ţipe la el, să-i arate fățiș întreaga nedreptate pe 
care i-o făcuse, să-l facă să priceapă că o nevastă nu-i persoana 
căreia îi dai salariul și-ţi spală cămășile și din când în când te 
culci cu ea. Dar nu izbutea să lege măcar o frază, hohotea de 
plâns și vorbele i se înecau într-o năvală de suspine. 

— Fată dragă, iubito, încetează, spuse el puţin speriat. Ce s-a 
întâmplat, ai avut vreun necaz astăzi, spune-mi, ești prost 
dispusă și tocmai acum m-am găsit și eu... lartă-mă, n-am vrut 
să te supăr... _ 

— Nu mă aşteptam din partea ta, spuse ea în sfârșit. Incep să 
mă conving ce fel de om ești... M-ai luat ca să-ți fac mâncare. 
Ție-ţi trebuie servitoare, nu nevastă... 

— Anda, cum vorbești? Ne-am căsătorit din dragoste. Te-am 
luat fiindcă te iubesc, fiindcă nu pot trăi fără tine. lar tu... tu ai 
știut totul despre mine când ai acceptat. Ştiai că plec în larg, că 
lipsesc nopţile de acasă, mi-o cere meseria, ce să fac, înțelege- 
mă. Dar asta nu mă-mpiedică să te iubesc. Hai, nu mai plânge, 
dragostea mea. N-are rost să plângi. 

— Nu plâng, spuse Anda cu ochii șiroind de lacrimi. 

Se așeză lângă ea, pe pat, și-i cuprinse umerii. 

— Uite, în seara asta mergi la mămica. Te conduc eu când 
plec. Și mâine nu te duci la serviciu. Le dau telefon și le spun că 
ţi-e rău. lar când mă-ntorc, ne punem bărbi false și o ștergem la 
Constanţa, să nu ne cunoască nimeni... Hai, râzi un pic. Cât o 
rază de soare. Cât un vârf de ac. Hai, că șoriceii se îneacă de- 


atâta apă... 

Ea râse printre lacrimi și-și întoarse fața spre el. Emil o sărută 
pe obraz, apoi pe bărbie, apoi încercă să coboare mai departe, 
capodul era un obstacol, trase de mătasea îndărătnică până 
când nasturele mare, albăstrui, sări cât colo și-n deschizătură se 
ivi victorios un sân alb ca marmura. Anda se lăsă pe spate 
învinsă, robită, cu ochii închiși, și gemu ușor sub avalanșa aceea 
de sărutări: 

— Te mai miri că nu-mi place să stau fără tine... 


— Suntem amândoi niște proști, spuse Emil într-un târziu, 
urmărind rotocolul de fum care luneca agale spre tavan. Am 
hotărât de zeci de ori să nu ne mai certăm și totuși... 

Ea se juca în faţa oglinzii, modelându-și cu îndemânare părul 
în fel și chip. 

— Se spune că unde nu-i ceartă nu e dragoste, zise. Unii ţin 
supărarea săptămâni întregi. Ce zici, mi-ar sta bine cu coc 
indian? 

— N-aș accepta una ca asta, ferit-a sfântul. 

— Cocul indian? 

— Nu, fată dragă. Cearta de-o săptămână. Mi-aș lua lumea-n 
cap. 

— Am zis și eu așa. Dar pe undeva am dreptate. Săptămâni 
de-a rândul la serviciu, acasă, la piaţă, la bucătărie... Altceva nu 
mai știu. 

— Ar trebui să avem un copil. Să te mai aud atunci că te 
plângi de plictiseală. 

— O, asta nu, deocamdată nu. Un copil înseamnă sfârșitul 
tinereţii. Nu uita, Emil, am douăzeci de ani... 

— lar tu fii mai realistă, fată dragă. Nu putem sta toată ziua 
prin baruri. Devine monoton și obositor. Plus că te distruge din 
punct de vedere financiar. 

— Știi că-mi placi? Când e vorba să ieșim undeva, devii foarte 
calculat. In schimb, de câte ori vii din larg, te oprești la Cazino... 

— Obicei vechi și bun, zise Emil. Tradiţie. 

— Sunt unii care trăiesc foarte bine și fără tradiţia asta. 

— Fată dragă, eu nu sunt Bădoiu. 

— Adică cum, Bădoiu? 

— Toată lumea știe că-l ţine nevasta sub papuc. Și n-aș vrea 
să se molipsească și alţii. 


Anda se ridică de pe taburet, încă ţinându-și cocul cu mâinile. 
Îi vedea braţele bronzate dezgolite până sus, coatele cu gropiţe 
întunecate, mușchii robuști profilându-se sub mătasea subţire. 

— Ascultă, Emil, dacă-ţi închipui că... începu ea agresiv. 

— Stai, stai pe loc! strigă el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Vroiam doar să-ţi amintesc că am jurat să nu ne mai 
certăm din toate fleacurile... 

Ea lăsă cocul să-i cadă și părul i se revărsă pe umeri. Se 
întoarse bosumflată spre oglindă și el surâse, urmărind iarăși 
rotocolul de fum care se ridica alene spre tavan. Tavanul alb, 
înconjurat de un chenar verde închis, ideea ei. Văzuse așa ceva 
într-un film. Degeaba-i explicase că asta merge la case înalte, că 
e de modă veche și limitează spaţiul interior. Într-o zi, venind 
din larg, găsise toată casa zugrăvită după gustul ei. Sufrageria 
cu trandafiri mărunți de bronz. Și cu chenar pe tavan. Ce mai e 
și geometria asta? Tavan-oglindă, i-a explicat Anda cu 
competenţa proaspăt dobândită de la meșterul zugrav și a 
adăugat întrebător: Te pomenești că nu-ţi place. la vezi dincolo. 

Dincolo aceeași poveste, dar pereții într-un galben palid, cu 
puncte strălucitoare presărate peste tot. Praf-de-mătase, l-a 
lămurit ea iarăși. Dai un ban dar face. Și să vezi baia! Baia era, 
de la brâul de faianță în sus, vopsită în ulei alb. Parcă-i frigider, 
a observat Emil. Dar la urma urmei e drăguţ. Dă aspect de 
curățenie... 

Anda avea unele porniri ciudate și în aranjamentul camerelor. 
Cea mai grozavă era prezenţa a două toalete, cu oglinzile astfel 
orientate, încât formau un unghi și te puteai vedea deodată din 
față și din profil. Pe urmă mileurile împrăștiate peste tot. 
Sămânţă de praf, mormăia el când se-mpiedica de ele. Dar nici 
asta nu-l sâcâia prea mult. Avea oroare de un singur lucru - 
cuvertura plușată cu un uriaș păun albastru în mijloc. Apăruse 
între darurile de nuntă, adusă de un prieten navigator, și Anda 
țipase de entuziasm văzând-o. Ai de gând să pui sorcova asta în 
perete? întrebase el mai apoi. Nu în perete ca mahalagiii, ci pe 
studio. Doar n-oi vrea să-l ţinem gol sau acoperit cu o pătură, ca 
la căminul garnizoanei. De unde dracu știi tu cum e la căminul 
garnizoanei? întrebase el brutal. Eşti stupid, Emil. lar începi cu 
accesele de gelozie? 

Mai avusese asemenea accese, chiar după logodnă, în spaţiul 


acela febril și încărcat de întâmplări care precedase nunta. Anda 
avea mulţi prieteni și numai un om absurd i-ar fi putut interzice 
să stea de vorbă cu ei. O opreau pe stradă, de faţă cu el: Ce 
faci, păpușo? Nu mai dai niciun semn de viaţă? Ea râdea. Râdea 
și Emil, cam mânzește, e drept. Un vechi amic, explica Anda cu 
seninătate când se depărtau. Habar n-are că noi... Il strângea 
victorioasă de braţ și Emil se îmbuna pe dată. Era a lui și nu a 
altuia. Își aminti de o asemenea întâlnire chiar în preziua nunţii. 
Umblau după tot felul de cumpărături de ultimă oră prin 
Constanţa și Emil căra după el o geantă de voiaj încărcată cu 
pachete de toate mărimile. Tocmai când era pe punctul să 
propună o pauză de-o bere, că am obosit ca un catâr, fată 
dragă, Anda s-a oprit cu un aer nenorocit în faţa unui magazin: 
Ce mă fac eu? Așteaptă-mă o clipă, Emil. Până să răspundă 
ceva, ea a dispărut înăuntru. Incă neînțelegând despre ce e 
vorba, Emil s-a uitat spre vitrina care-o alarmase atâta. S-a uitat 
și s-a depărtat în grabă. Nu-i plăcea să stea în faţa magazinelor 
unde se expune lenjerie feminină. Totdeauna prefera să facă 
abstracţie de sutiene, port-jartiere și alte asemenea; pentru el 
nu existau sau în orice caz le ignora. S-a îndreptat deci către 
altă vitrină, mai accesibilă privirilor unui puritan. După un 
interminabil sfert de oră, Anda a ieșit însoțită de un tânăr înalt și 
palid, care-i șoptea ceva la ureche. Ea râdea cu ochi cam 
temători către Emil, care privea de departe scena, intrigat, fără 
să se hotărască la vreo mișcare. Cine dracu mai e și ăsta? De 
unde-a apărut cu mutra lui de halucinat? După semnele de sub 
ochi era nedormit de-o săptămână sau cel puţin așa i se părea 
lui Emil care, deprins cu oboseala și perfect sportiv, nu făcea 
niciodată cearcăne. Și ce naiba căuta într-un magazin unde se 
vând chiloți de damă? Emil, l-a strigat Anda apropiindu-se cu 
tipul scai după ea. Uite un prieten și viitorul meu soţ, a făcut ea 
prezentările. Încântat, a mormăit Emil în timp ce celălalt spunea 
ceva în sensul Gioni-îm-îm-escu-îmi pare bine. Emil, uite, Gioni 
nu crede că ne căsătorim. Convinge-l. Din păcate, ăsta-i 
adevărul, a glumit Emil. Parol, e ceva serios? a întrebat Gioni. 
Avea o mână uscată și viguroasă, cu degete lungi. Vă doresc 
fericire, a spus el brusc și a plecat tot așa, ca un halucinat. Nu-l 
cunoști, Emil? A fost pianist la Cazino, acum doi ani, pe vară. 
Acum doi ani pe vară făceam aplicaţie la gurile Dunării. Hai, 
dragă, nu fi bosumflat. Eu n-am nicio vină dacă... Nici eu, a 


întrerupt-o el și aproape i-a smuls pachetțelul lunguieț, frumos 
ambalat în foiţă, ca să-i dea drumul în geantă. N-ar trebui să ne 
certăm pe stradă, Emil. Nici prin gând nu-mi trece, dar mă 
întreb când dracu se termină cu toţi băutorii ăștia de coniac. Dar 
s-a terminat de mult, Emil, și nu-i vina mea că nu vezi asta. ŢIi- 
am spus o dată că sunt gelos. Știu, dar trebuie să ai motive, și 
n-ai. Acuma n-ai. Nu vreau să am niciodată, a conchis el cu 
violenţă reţinută. 

Altă vitrină, alt obiect absolut necesar, după părerea Andei, 
altă așteptare în fața magazinului, pe trotuarul dogoritor, cu 
geanta devenită plumb. Nu mai reluaseră discuţia și incidentul 
părea pierdut undeva, printre lucrurile fără semnificaţie. Aveau 
griji mult mai importante, care le chinuiau somnul și-i făceau să 
trăiască într-o continuă înfrigurare; pierdeau noţiunea timpului 
și mai apoi nu izbutiră să-și amintească exact cum a fost. Mii de 
probleme îi solicitau, îi frământau, îi hărțuiau, îi întrerupeau; 
lăsau o treabă la jumătate ca să primească un musafir, îl 
părăseau pe acela ca să ducă tratative cu muzicanţii, apoi lista 
de invitaţi - Emil avea colegi mulţi și pe ea și pe părinţii ei îi 
cunoștea tot orașul; curtea familiei Cornea devenise un 
adevărat decor de serbare câmpenească, cu ghirlande de hârtie 
colorată și șiraguri de becuri împrumutate cu mari intervenţii din 
stocul pentru Ziua Marinei; alergătură după vin, după găini, 
după certificate, apoi în câteva rânduri la Cazino - pentru ultima 
oară, Emile, că tot pleci dintre noi, din tagma burlacilor - vizite 
protocolare la rudele soților Cornea, care voiau să-l vadă pe Emil 
înainte de căsătorie și-l studiau fără jenă cum mănâncă dulceaţă 
sau soarbe cafea (ce-ar fi să-i mai dăm încolo pe crocodilii ăștia 
cu anchetele lor, nu pot, Emil, sunt rude, nu vreau să-i supăr) 
toate acestea se îngrămădeau cu un vârtej și nu le mai dădeau 
vreme să se gândească la altceva; Anda începuse să doarmă la 
el în serile dinaintea nunţii, fiindcă în casa părintească domnea 
un haos greu de închipuit, cu toate insistențele disperate ale 
mamei care cădea din picioare de oboseală; ei înșiși adormeau 
zdrobiţi de alergătură și de griji și nu le mai ardea nici de 
îmbrăţișări și ultimul gând înainte de a adormi era tot în 
legătura cu nunta: Știi că am uitat să-l punem la socoteală pe 
Cutărică? Oare când naiba sunt gata invitaţiile? O fi găsit tata 
mese și scaune destule? Cum a rămas cu orchestra? 

O criză la începutul unei căsnicii e un lucru firesc și ușor de 


înțeles, se consolă Emil. Doi oameni până mai ieri străini vin să- 
și împartă masa și patul și camera și bucuriile și părerile care nu 
coincid totdeauna, mai e și diferenţa de vârstă și 
individualitatea fiecăruia... E necesară o perioadă de 
acomodare, dar cât o să dureze asta? Certurile au devenit ceva 
firesc, ca pâinea zilnică, și dacă ne obișnuim așa, suntem 
pierduti... 

— Ai căzut în Nirvana, ce-i cu tine? 

— Nimic, tresări el. Mă gândeam la noi doi. 

— E un motiv serios de meditaţie. Cu toate că-i prea târziu ca 
să mai schimbi ceva. 

— lar începi, Anda? 

— Glumesc. Văd că stai să-mi cenzurezi fiecare vorbă. Mai 
bine dă-te jos și fă o cafea. Nu reușesc deloc să pun laţele astea 
într-o ordine oarecare. 

El cobori și pregăti cafeaua, uitându-se mereu la ceas. Era 
destul de târziu. Când reveni la bucătărie, Anda îl aștepta gata 
de drum. 

— De data asta n-o să mai spui că ai întârziat din vina mea. 
Îmbracă-te repede, leneșule. Între timp eu îţi pregătesc un 
pachețel cu mâncare. 

— Mai bine un pachetțel cu vorbe bune, bombăni ei. 

— Ba un geamantan întreg, dacă-ţi închipui că vorbele ţin de 
foame. Hai, lasă-mă că-mi strici părul. Stai cuminte, Emil! 


2 


Valeriu se uită la ceas. Trebuia să fie aici de un sfert de oră, 
gândi. Fata asta atât de punctuală... l-a venit ei rândul să 
întârzie. Sau să nu vină deloc. Din punctul ei de vedere, are 
dreptate. Dar cum să merg la parada modei acum, când mai am 
puţin și pompa, mult visata pompă suplimentară, prinde 
contururi tot mai precise! O refuzase politicos dar ferm: 
imposibil. Am de terminat niște calcule... larăși matematicile! 
oftase fata de la O.N.T. Noroc că nu ești căsătorit. Nu-mi 
închipui cum ar accepta o femeie să se mărite cu o tablă de 
logaritmi. El râdea, dar fata vorbea foarte serios. Pentru prima 
oară protesta împotriva matematicilor. În general se înțelegeau 
foarte bine ei doi, Valeriu se purta în felul lui rece, raţional, puțin 
ironic poate, dar dacă ea accepta această companie, foarte 


bine. Într-o vreme se gândise că ar putea fi o soţie acceptabilă. 
Nepretenţioasă, în stare să-i înțeleagă pasiunea și să i-o 
respecte... Iniţial părea foarte interesată de preocupările lui. 
Valeriu îi explica răbdător, ca unui copil, câte ceva despre 
rezistența materialelor și despre specificul construcţiei navale. 
Foarte interesant, repeta ea mereu. Nu m-aș plictisi niciodată... 

Parada modei venise să strice acest echilibru senin. Fata se 
pomenise în faţa unui refuz atât de categoric, încât se 
îngrijorase brusc: Valeriu, totdeauna pui matematica înainte de 
toate? Da, totdeauna. Matematica înainte de toate. Matematica 
e pentru mine ca aerul. Va trebui să mă suporţi împreună cu ea. 
Imaginea mea e incompletă altfel. la-mă așa cum sunt, cu ea cu 
tot... Ea nu spusese nimica. Mergeau încet, în tăcere. La intrarea 
hotelului unde locuia, fata s-a întors spre el ultimativ: Cum 
rămâne cu parada modei? Imposibil, nu te supăra. Pun mare 
preț pe duminica asta. Seara, dacă vrei, ieşim pentru o oră- 
două, dar la Constanţa nu pot să merg. Ne vedem la opt, tot 
acolo? Mda... 

Era opt și jumătate. Valeriu încercă să se convingă că la urma 
urmei era de așteptat una ca asta. Revolta ei contra 
matematicilor trebuia să se manifeste, mai devreme sau mai 
târziu; poate fata avea de gând să-i dea un ultimatum: ori 
matematica, ori eu. Multe au obiceiul ăsta, să deteste lucrurile 
pe care nu le înţeleg. Li se pare că pasiunea bărbatului pentru 
orice altceva în afară de ele le diminuează importanţa. Făcu 
câţiva pași în sus, pe faleză. Dinspre Cazino se auzea gâlgâitul 
melodios al saxofonului. 

— Salut, bătrâne solitar! Am impresia că ticluiești o odă 
pentru un robot și trei mașini de calculat. 

Se întoarse. Emil și Anda se opriseră lângă el. O salută pe 
Anda și cu Emil schimbă glumele lor obișnuite. 

— Nu pot să sufăr plimbăreţii singuri, spuse Emil. Oamenii 
singuri sunt de obicei răi sau inabordabili. 

— Sau nefericiţi, spuse Valeriu. 

— Cum poate fi nefericit un computer, chiar dacă poartă 
pantaloni? 

— Dar unde ţi-e amica, suedeza? întrebă Anda. 

— Cred că am terminat cu ea, mărturisi Valeriu. Sau ea cu 
mine. Mai degrabă și mai exact așa. 

— Dac-ai asfixiat-o pe biata fată cu formulele tale! interveni 


Emil. Încă o victimă a exploziei informaţionale... 

Valeriu se uită pe furiș la ceas, cu o speranţă anemică, apoi 
încercă să râdă: 

— Nu-i place matematica, asta-i. Nu toți oamenii se potrivesc 
la gusturi. 

— Vrei să spui că pentru atâta lucru... 

— Nu-i deloc puţin, îl întrerupse Valeriu. Matematica a fost 
doar instrumentul de măsură. Fata îmi plăcea. Aveam impresia 
că și ea ţine la mine. Dar a fost suficientă o mică încercare și 
afecțiunea ei n-a rezistat. Înseamnă că era prea fragilă sau 
dintr-un material de calitate inferioară. 

Anda spuse declamativ: 

— Domnul Valeriu vrea să aplice în dragoste rezistența 
materialelor? Vă rog să-mi iertaţi ignoranţa, dar așa mi s-a 
părut. 

— Universul e unic, duduie Anda, sau doamnă Armașu, dacă 
preferaţi. 

— Nu fi caraghios, Valeriu, spuse Emil. 

— Nu, sunt trist. Dar îi datorez o explicaţie Andei. Universul e 
unic și se conduce după legi precise. Rezistenţa e una dintre 
aceste legi. O categorie, dacă vrei. Se aplică și la metale, și la 
beton, și la stofe, și la dragoste. Numai o dragoste rezistentă 
poate rămâne intactă în împrejurări dificile. 

— Gata lecţia? întrebă Emil. Dinspre Cazino muzica se auzi 
mai distinct, adusă de briză. Ce-ar fi să ne încercăm rezistența 
la un Murfatlar? Nea llie mi-a trimis vorbă că se simte ignorat. 

Valeriu aruncă o ultimă privire în lungul falezei, dar prin 
mulţimea care se plimba nu distinse nici măcar o siluetă care să 
semene cu fata de la O.N.T. 

— Lecţia s-a terminat, spuse el. Urmează tema pentru acasă. 
Doi prieteni A și B încep să ţină unul la altul. La un moment dat, 
B îi cere lui A să meargă împreună la parada modei. A nu poate 
merge, are o treabă grozav de importantă, dar B nu înţelege, se 
supără și pleacă singur. Întrebare: să se calculeze rezistenţa 
prieteniei lui B pentru A. 

— Pot să răspund de pe acum? întrebă Emil. 

— Da. 

— Rezistenţa e nulă. 

— Anda, tu ce zici? 

Anda șovăi. 


— Pentru B parada modei e la fel de importantă ca și pentru 
treburile acelea pentru A. 

— Dragostea cere sacrificii, spuse Valeriu. Să se măsoare 
atunci puterea de sacrificiu. Intrebare de-ncuietoare, adăugă el 
trist. 


3 


În anticamera comandantului brigăzii, un tinerel frumos și 
rumen în obraji, ai fi zis un artist de cinema deghizat în sergent, 
era neînduplecat. Ofiţeri cu dosare sub braţ veneau și plecau, 
dezamăgiţi, fiindcă răspunsul sergentului erau invariabil: 

— Şedinţă, vă raportez. Cu tot statul major. 

Spunând asta, se apuca să alinieze caietele de pe masă, 
telefonul cu multe butoane, scrumiera. Din biroul 
contraamiralului nu se auzea niciun sunet. N-ai fi bănuit că 
dincolo de ușile capitonate cu pluș cenușiu are loc o discuţie 
aprinsă, se înfruntă puncte de vedere, se nasc controverse. In 
capul mesei de consiliu, contraamiralul Dobrescu asculta, cu 
bărbia-n palmă, părerile ofiţerilor de stat-major despre divizionul 
de canoniere. 

— Era bine să mai stea câteva zile Bădoiu, spuse specialistul 
mecanic. Să vadă cum au mers lucrurile, e vorba de munca lui, 
de oamenii lui... 

— N-ar fi ajutat la nimic, îl întrerupse căpitanul de rangul doi 
Stîrcu, specialistul cu artileria. Dacă tot pleacă, ce rost mai are 
să afle? O să-și noteze în carneţel și o să cadă pe capul altora 
sarcina să dreagă ce e de dres. 

Dobrescu spuse încet, hașurând cu grijă o literă mare, 
desenată pe toată foaia carnetului: 

— N-a fost un comandant tocmai rău. Avea grijă de oameni, 
îndeplinea planurile de pregătire... 

— Dar nici nu-l dădea tactica afară din casă, spuse printre 
dinţi specialistul cu artileria. 

Căpitanul de rangul doi Stîrcu era un om mic și negricios, cu 
faţa uscăţivă de ascet. Toată lumea știa că are o fire ciudată și 
nesociabilă; fusese căsătorit de două ori și se spunea că oa 
treia încercare n-o să-i izbutească niciodată; orice femeie care 
intra în casa lui o dată nu mai revenea a doua oară, fiindcă se 
lămurea repede cu cine are de-a face. Duminica, distracţia lui 


favorită era să facă din proprie iniţiativă controlul disciplinei 
printre marinarii ieșiți în învoire; avea un nemaipomenit talent 
de a-i descoperi pe cei în neregulă și lunea prezenta totdeauna 
contraamiralului o listă cu păcatele mărunte ale celor care 
aveau neșansa să-i iasă în cale. În schimb era un cibernetician 
iscusit și publica prin revistele de specialitate. Apreciat dar nu 
iubit, înțeles de unii și temut de toţi, căpitanul de rangul doi 
Stîrcu era un reprezentant al tagmei despre care spunem „un 
rău necesar” pentru că n-o poţi izola și nici n-o poţi condamna la 
inutilitate. 

— Trebuie o mână de fier, peroră el mai departe. Șeful de stat 
major mai are doi-trei ani și iese la pensie. Nu ne putem baza. 
Moale, de o bunătate prostească... 

— Nu. E numai blând, îl contrazise cineva. 

— Blând! Blândețea e bună pentru surori de caritate. 

— Să numim pe unul dintre comandanții de nave, propuse 
specialistul cu transmisiunile. 

Stîrcu strivi ţigara în scrumieră cu ciudă parcă. 

— Nu văd cum s-ar descurca, spuse. O asemenea 
răspundere... 

— Oamenii se formează, spuse contraamiralul. Nu se naște 
nimeni comandant de divizion. Să numim tot unul de la ei, care 
cunoaște specificul navelor. Mă gândesc la Armașu. Are 
experienţă, e talentat... 

Ceilalţi păreau să încline pentru această idee, dar Stîrcu 
obiectă: 

— Armașu! Ca să ducă totul de râpă! Ştiţi de ce-a fost capabil 
acum vreo două luni? A pus foc pe punte, la câţiva metri de 
hangare. Exerciţiu, chipurile. Noaptea. Dacă aflam la vreme... 

— Ce-ai fi făcut? 

— L-aș fi tras la răspundere. A pârlit vreo doi metri de punte. 

— Eu am fost de curând la ei și n-am observat. 

— S-a luat, cu timpul. Dar dacă se-ntâmpla ceva? Cu 
rachetele la bord te joci de-a incendiul? 

— A luat el măsuri de prevenire, spuse Blăjan care urmărea 
liniștit discuţia. Nu uitaţi că a fost ani de zile comandant de 
remorcher și a salvat atâtea nave... 

— Asta-i era misiunea, spuse Stircu. E ca și cum am spune 
despre un pompier că a stins atâtea incendii. Altfel de ce-ar mai 
fi pompier? Dar toate astea sunt niște șarade, dumneavoastră n- 


aţi avut timp să-l cunoaşteţi și să aflaţi prea multe despre el. 

Blăjan îl privi lung dar nu-i răspunse. Contraamiralul hașura cu 
grijă litera din carnet și părea concentrat exclusiv asupra acestei 
operații. 

— Eu mă gândeam la altă variantă, spuse specialistul 
mecanic. Să fie numit Dimitriu. lonaș iese din discuţie, e prea 
tânăr, n-are experienţă. În schimb Dimitriu... 

— Dimitriu! sări Stîrcu. E moale, tovarășe. Se poartă cu 
soldaţii ca o domnişoară. Mă mir că nu pune perdeluțe în 
centrala de tragere. Balerină, nu comandant. 

— Mă gândeam că-i mai bine să avem la comanda divizionului 
un om cu idei, spuse Blăjan. 

— Atunci tot de Armașu e vorba, spuse întrebător specialistul 
cu transmisiunile. 

Stîrcu tuși nemulțumit. 

— Eu unul mă opun categoric. Nu uitaţi turbinele 
suplimentare. Un om care le folosește imprudent e capabil și de 
alte imprudente. 

— E târziu, tovarăși, și discuţia se lungește inutil, spuse 
contraamiralul punând jos creionul. V-am ascultat părerile, 
fiecare are dreptate în felul lui. Dac-aș avea un comandant 
perfect prin buzunare, l-aș scoate la iveală, dar n-am. Cineva 
trebuie numit, deocamdată provizoriu, în locul lui Bădoiu. Să 
conducă divizionul și să răspundă de ce se petrece. Acela va fi 
Dimitriu. Să vedem cum se descurcă la lansarea reală. Pe urmă, 
hotărâm definitiv. Mai e ceva de lămurit? 

— Cu apa minerală, tovarășe comandant. leri a venit Armașu 
la mine să facă tărăboi, că oamenii lui n-au apă minerală când 
pleacă în larg. 

— Tot Armașu, pufni Stircu. 

Contraamiralul zâmbi. 

— Nu-i rău că se luptă pentru drepturile oamenilor. Și 
dumneata, Georgescu, cum ai rămas fără apă minerală? 

— La transport, știți, s-au spart vreo două sute de sticle... Am 
făcut propunere să ne dea din norma pe luna viitoare. Dacă 
aprobați... 

— Aprob, făcu scurt Dobrescu. Să-mi trimiteţi actele. Altceva? 

Cei de faţă se foiră pe scaune, strângându-și hârtiile. Blăjan 
scrise repede în carneţelul cu scoarțe cenușii: „Neapărat de 
vorbit cu Armașu. Ce-i cu puntea arsă???” 


— Bine. Atunci să trecem la fapte, decise comandantul 
brigăzii. Luni ne vedem la nave, cu carnetel și creion. Și cu 
bunăvoință, adăugă cu ochii la Stîrcu. 

— Pentru cine o merită într-adevăr, replică acesta înțepat. 


4 


— Nu te-am mai văzut demult, vere, e drept că nici eu n-am 
prea umblat brambura, avem treabă la vapor ceva de groază. 
Vine inspecția, te ia la bani mărunți, te-ntreabă de toate și 
trebuie să știi de unde să le iei, altfel te pomenești că zice una 
despre ordinea de la bord de te ustură la ficaţi. Da secundu nu 
știe de glumă. E venit de un an la vapor și vrea omu s-arate că 
anu ăsta n-a trecut degeaba. E un hop și pentru el, mă-nțelegi? 
Al nostru tace și-l aprobă și se bucură că-l vede inimos. 

Într-o zi, șucăr mare. Șefu de echipaj, moșu, cum îi zicem noi, 
un om pâinea lui Dumnezeu, nu că mi-ar fi mie șef, da e om și 
tare-i bine să ai de-a face cu oameni, mi-a plăcut totdeauna 
asta, ei bine, șefu de echipaj era s-o-ncurce. Cu materialele de 
întreţinere. Vine secundu la mine și zice băiete, ia scoate un 
litru de spirt să ștergem ca lumea aparatele optice, trebuie 
șterse toate că nu știi cum se uită cineva și de ce să vadă un 
firicel de praf acolo unde nu-i normal să existe praf? Nu știu, 
tovarășe locotenent, vorbiţi cu tova'maistru, eu nu pot da 
nimica fără știrea dânsului. Bine, zice, îmi pare rău că mă refuzi, 
și pleacă supărat, da eu știu că magazia nu-i pe mâna mea și n- 
aș avea de ce să mă pun rău cu moșu, ţi-am spus că-i pâinea lu 
Dumnezeu. Secundu se duce și vorbește cu el, și moșu n-are de 
lucru și-i spune știți, eu nu pot da spirt din magazie fără 
aprobarea personală a comandantului navei și secundu s-a dus 
la comandantu navei să-i ceară aprobarea și a ieșit un tărăboi 
mamă-mamă, ne-am pomenit cu al nostru coborând el însuși în 
magazia prova, acolo unde comandantul nu prea are ce căuta, 
acolo-i treaba șefului de echipaj, și numa ce-ncepe să-i facă 
scandal moșului, că ofițeru secund trebuie să se bucure de 
autoritate în faţa oricui aici, la bord, că răspunde direct de 
întreţinerea navei și deci și de treburile mai mari și mai mărunte 
ale șefului de echipaj, și că n-are a face că secundu e cu 
douăzeci de ani mai tânăr decât el, maistrul, secundul e secund 
pe orice vapor din lume și... Atunci mi-am luat inima-n dinți şi- 


am raportat permiteți să plec, da el nu m-a lăsat, stai aici omule 
și bagă la cap, zice, să știi de-acuma cum merge treaba pe 
vapor și să știți mai oamenilor, zice, că regula vaporului e una 
pentru toate vapoarele și pentru toți oamenii, tineri sau bătrâni 
cum or fi ei. 

Altfel, vere, să știi că pe carapacea noastră i-o plăcere să faci 
treabă. Mai ţipă câte unu că nu-i dau pitură albă destulă, da eu 
știu câtă pitură îţi trebuie pentru balustradă, iar la linia de 
plutire nu l-aș lăsa nici pe tata să se-atingă, am eu secretu meu 
și trag o linie dreaptă ca o margine de caiet, cât e nava de 
lungă, și linia asta nu cotește nici cu o unghie mai sus sau mai 
jos. Asta-i vere, când faci treaba cu drag și inspecția n-are decât 
să poftească, noi suntem gata și al nostru l-a dăscălit pe fiecare 
cum să răspundă, cum să se poarte, ca să vadă oricine-ar veni 
că pe vaporu ăsta e disciplină și că tot omu știe precis care-i 
treaba. 

De pe-acasă ce mai știi, vere, n-am primit de trei săptămâni 
niciun rând, e drept că nici eu nu prea m-am omorât cu scrisu, 
aveam de lucru și-acuma, dacă suntem pe terminate, tot mai 
găsești ceva de cimilit, că așa-i vaporu, voi de la atelier n-aveţi 
de unde ști asta. 

Da ţi-am cântat destul despre necazurile mele, treburi 
soldăţești, ce vrei, ţi-aduci aminte, anu trecut pe vremea asta 
începeau balurile la casa de cultură, e drept că Elvira nu prea 
avea timp, lucra în tură și mă pomeneam tocmai sâmbătă 
singur la bal și beam bere-ntr-un colț da nu dansam cu nimeni, 
era destul să mă vadă vreo prietenă de-a ei și știi cum e Elvira 
geloasă, în schimb după ce ieșea de la lucru mergeam cu ea la 
Rond, în părculeţu ăla, și stăteam pe bancă și ne sărutam și ei i- 
era rușine de lume... Că i-am spus de fiecare dată, vere. N-are 
de ce să-ți fie rușine când ţi-e drag de cineva, e altă chestie să 
te duci azi cu unu mâine cu altu, da așa, când te vede lumea cu 
aceeași persoană, treaba e pe bune, începe să te-ntrebe 
mahalaua dacă ai dibuit un vin bun pentru nuntă, aș, ce nuntă 
până nu termini armata, vere, te pomenești că pleci și-o lași în 
casă și-n lipsa ta... Am mai văzut eu d-astea, unu de la noi, de la 
manevră, băiat de zahăr altfel, da nu-i prea scrie nevasta și e în 
cartier un gagiu care-i scrie el mai mult și-i povestește una și 
alta despre nevastă și el turbează, bietu băiat, abia l-a potolit al 
nostru într-o vreme, uite-așa merge când ești la marină, rămâne 


fata pe mal fluturând batista și până te-ntorci nu te mai 
cunoaște, bine de voi, ăștia de la atelier, că ninge-plouă 
învoirea-i învoire, și fetele râvnesc la marinari da-n gându lor zic 
bine că poate să vină-n fiecare săptămână, nu ca ăia săracii, 
cum stau la ancoră în fața portului și se uită-ncoa cu binoclu... 

Dacă scrii acasă întreabă și tu așa, în treacăt, despre Elvira, 
ea cu sor-ta sunt prietene bune și poate aflăm ceva. Nu mai 
scrie fata asta, e drept că-i vine greu și ei, singură, cu serviciu în 
tură, da nici așa, să mă lase fără nicio veste, că-ncep să-mi fac 
tot felu de gânduri și gândurile astea te storc mai rău ca gripa, 
vere, dacă și voi, ăștia de la atelier, știți cum e când ţi-a intrat 
cineva la inimă și stai în larg departe și te gândești că la 
întoarcere găsești precis scrisoare, rabzi și tragi nădejde și când 
vii la cheu, deșteptu de curier se uită la tine cu milă și zice data 
viitoare, acuma n-ai nimica... 


5 


Rochii, eșarfe, mantouri, costume, baticuri, fuste, mănuși, 
poșete înșirate pe pat. Alături, pe dușumea, un geamantan 
deschis în care se vedea vârful cam uzat al unui pantof azuriu, 
cu luciu metalic. Pe un scaun, în echilibru cam nesigur, un teanc 
de lenjerie roz. 

— Vasăzică plecaţi? întrebă Anda. 

— Da, dragă, mâine dimineaţă vine camionul. Am reușit să-l 
conving pe Nic. l-am spus că-i spre binele lui, că azi toată lumea 
învaţă, că o adevărată carieră numai prin academie se face - și 
l-am convins. Să-l vezi pe Nic al meu cum s-a pus pe regim! De- 
o lună mănâncă o chiflă pe zi și a slăbit și a-nceput să-i scadă și 
tensiunea. Prea luase proporții în ultima vreme, dragă. La 
comisia medicală a trecut ca prin urechile acului, în schimb la 
examen a fost primul. Zece pe linie, că dacă-l pui la ambiţie... 
Așa că „București, București”... 

Vocea îngroșată de ţigări răsună cam straniu în încăperea 
aproape goală. Locuinţa lulianei luase acel aspect dezolant pe 
care-l au casele în curs de mutare. Ferestrele păreau mai mari 
acum, când nu mai aveau perdele; pe parchet rămăsese un 
spaţiu mai deschis la culoare - locul covorului care fusese strâns 
sul și şedea rezemat de perete; televizorul trona ameninţător pe 
măsuța din colţ, acoperit cu o husă urâtă, pământie, ca un 


obiect care nu mai trebuie nimănui... Numai deasupra patului 
rămăsese neclintită carpeta plușată „Răpirea din serai” pe fond 
albastru, doi călăreţi în burnuzuri, unul ducând o cadână 
leșinată de-a curmezișul șelei, celălalt trăgând cu flinta spre 
urmăritori. 

— Cadâna o las aici, spuse luliana. M-ar râde la București 
cine-ar vedea-o pe perete. E cadou de la soacră-mea, adăugă cu 
înţeles. Bătrânii au ideile lor în materie de decor. 

— Și cum tu, tragi nădejde să pleci de tot? 

— Depinde cum îl lămuresc pe Nic. Dar și-așa, cât durează 
cursul tot nu locuiesc aici. A găsit Nic o cameră goală, cam 
departe, e drept, dar e-ntr-un cartier frumos și liniștit, fără 
tramvaie, fără circulaţie. Meritam și eu câţiva ani de viaţă 
adevărată, dragă... 

— Te invidiez, murmură Anda. Ţi-ai văzut visul cu ochii. 

— Lasă că nici tu n-ai nimerit-o rău. Cum merge căsnicia? 

— N-am de ce mă plânge. La început a fost cam greu. In 
primele săptămâni tot îmi venea s-o iau din loc. La piaţă mă 
întâlneam cu prietenii, mă invitau la plajă, cei care nu știau 
nimica se mirau că stau numai în casă... Ti-l amintești pe 
studentul de anul trecut, care cânta frumos? 

— Băiatul ăla brunet, de la Cazino? Cum să nu, dragă, eram 
cu Nic, cu tine și cu el. A luat microfonul și-a cântat și pianistul a 
dat mâna cu el și Nic se cam supărase, că se uita lumea la noi... 
Băiat drăguţ, tu, și ce voce de aur... Ce-i cu el? 

— A venit iar pe litoral. M-a căutat acasă. A fost ceva ca prin 
romane. Mama spune că a-nceput să plângă când a aflat. Iți 
închipui ce lovitură pentru el! Cât o fi suferit, bietul băiat! 

— Ei, dragă, nu exagera! făcu luliana înţepată. Adică de ce 
mă mir? Eu când m-am măritat cu Nic, nu tot așa? Dar să-ţi fac 
o cafea, cu zarva asta am uitat pe ce lume trăiesc... 

— Nu, că mă grăbesc, spuse Anda. Peste vreo oră vine Emil și 
ne ducem la cinema. Are și el o zi mai liberă, după atâta 
vreme... 

— Te înțeleg, dragă, la fel păţeam și eu. Nic mai mult la vapor 
decât acasă. Câteodată în miez de noapte îl chemau. Asta-i 
când te măriți cu un marinar. D-aia mă bucur. Acolo e altceva. 
Vine de la curs, hai în oraș. La teatru, la cinema, la un local, la 
expoziții... Bucureștiul îți dă alte posibilităţi. Ştii, mi-am găsit și 
eu un post. De poimâine încep serviciul. Secretară la un 


departament, un șef drăguţ care s-a împrietenit cu Nic vara 
trecută, la pescuit. Ce-nseamnă să ai relaţii, dragă! Dar mai 
spune-mi despre tine, ce-ai mai făcut? Cu serviciul cum te 
împaci? 

— Bine. Sunt singură în birou cu doi domni, oameni în vârstă, 
respectuoși, nu știu cum să mă răsfeţe. E bine, repetă. 

Îi evocă, în câteva cuvinte, colegii. Domnul Balaban, ofițer de 
marină pensionat, cu o bărbuţă pitorească, îi oferea mereu ţigări 
englezești. Vorbea uneori despre porturile depărtate pe care le 
vizitase, avea darul povestirii, te făcea să vezi totul aevea, parc- 
ai fi fost acolo. Aventuri de dragoste, bătăi prin baruri, câte-un 
episod romantic cu fete răpite de acasă și ascunse la bord până 
când părinţii își dădeau consimțământul... Celălalt coleg, un tip 
ascetic, încerca să-i domolească spiritul romantic și să-l tragă de 
mânecă dacă poveștile deveneau neverosimile. Două firi aflate 
la antipozi, de aceea se completau de minune. Lucrau la niște 
registre enorme unde se înscriau datele aparatelor de navigaţie. 
Amândoi oameni cumsecade, o plăcere să lucrezi cu ei... 

— Asta-i viaţa, ce să-i faci? comentă luliana. Poate-i mai bine 
că ai rămas aici. Și îmi închipui că nici munca nu-i prea grea. 

— Înregistrez materialele care se ridică de la magazie. Vin tot 
felul de oameni, semnez hârtiile, mai schimbăm o vorbă... 
Uneori îi întreb cum e pe mare și ei îmi spun tot felul de lucruri. 
După ce pleacă, mă gândesc la lucrurile acelea. Visez... 

Visând, uita. Nu mai vedea cele trei dulapuri verzi de fier, 
urâte și puţin amenințătoare, parcă ascunzând un mister 
îndărătul ușilor drepte, cu cocoloșul de plastilină de culoarea 
mucegaiului pe care punea sigiliul în fiecare zi, la plecare. Nu 
mai vedea lumina aspră a tuburilor cu neon lipite de plafonul 
înalt ca holul unei gări; rămânea doar harta din perete, harta 
lumii, cu albastrul oceanelor simbolizând peisaje de basm, 
insulele tropicale, fete îmbrăcate în flori, melodii de havaiană, 
luna aurind palmierii. Harta și un iacht alb, cu două catarge 
înclinate înapoi, o imagine răzleaţă dintr-un film, cu un tânăr 
surâzător în tricou alb. 

— Romanţioasă cum te știu! Bine cel puţin că ai părăsit ideea 
cu teatrul. Poate nu reușeai nici anul ăsta și te pomeneai că... 

Anda ridică din umeri, încercând să pară nepăsătoare: 

— Un vis și-atâta tot. În viaţă mai există și renunţări... 

— Mă duc să fac cafeaua aia, dragă. Sunt obosită și nu știu de 


unde să le mai iau. lartă-mă o clipă. 

— Merg să-ţi ajut. De fapt ai putea să mă lași pe mine și să-ţi 
continui împachetatul. 

— Nu, spuse luliana. M-am plictisit. Pauză. Merit și eu o pauză, 
nu? 

Trânti capacul valizei și-o privi pe Anda în felul acela special, 
întorcând spre ea numai ochii și asta-i dădu un aer misterios. 
Parcă ascunde niște dinamită, gândi Anda. Și dă ochii peste cap 
ca o cântăreaţă de bar... 

În bucătărie trebuiră să înoate printr-un ocean de jurnale 
mototolite; dulapul cu vitrină era aproape gol, într-un colț zăcea 
o ladă mare deschisă, cu farfurii așezate teanc. 

— Văd că te muţi cu toată gospodăria. 

— De ce te miri? O să-mi trebuiască acolo. Trebuie să primești 
lume, mai dat o masă, mai o aniversare... 

— Te pregătești pentru o viaţă mondenă, spuse Anda cu 
admiraţie. Așa-i când pleci... 

— Mi-o fi ajungând, oftă luliana. Drept să-ţi spun, dragă, am și 
început să mă simt străină aici. După o lună de stat în 
București... Și apa are alt gust. 

— Exagerezi, râse Anda. Ai o linguriţă? 

Pregăti totul cu îndemânare, în timp ce luliana o urmărea din 
ochi și-și fuma ţigara cu voluptatea unui scafandru între două 
scufundări. 

— Să vezi ce chestie nostimă, zise Anda mestecând cu 
îndemânare în ibricul burduhănos. Mai alaltăieri sună telefonul. 
E pentru dumneavoastră, mi-a spus domnul Balaban, fiindcă el 
răspunde de obicei la telefon. O cerere de materiale... lau 
receptorul, o voce de bărbat. Sunt de la farul C... domnișoară. 
Aveţi în depozit cutare și cutare? Vreau să vin zilele astea să 
ridic ceva. Tot am drum la dumneavoastră, la centru... Da, 
tovarășe, veniţi când vreţi. Și m-am pomenit ieri dimineaţă cu 
el. Mă așteptam să fie un moșulică, marinar în retragere, cu 
povești vechi, știi, ca prin cărți: bătrânul paznic de la un far care 
învârtește o noapte întreagă mașinăria care se defectează, sau 
nevasta lui care-l înlocuiește când e bolnav... 

Făcu o pauză și rămase cu linguriţa în aer, privind în gol. 

— Spune, că te ascult, făcu luliana. Deci nu era bătrân cum te 
așteptai. Nu cumva era un băiat înalt, blond? 

— Îl cunoşti și tu? întrebă Anda cu însufleţire, înalt, cum spui, 


blond cu ochi albaștri ca marea. O voce plăcută, de bariton. Făt- 
Frumos de la far, adăugă râzând. 

luliana trase cu sete ultimul fum și strivi ţigara într-o 
farfurioară. O apăsă de mai multe ori, apoi desenă cu ea câteva 
cercuri de scrum. În sfârșit, ridică ochii. 

— Îl cheamă Sandi, murmură. Artist și poet și înotător de 
clasă. Ne-au dus niște prieteni cu mașina până acolo. Nic, cu 
undiţele lui. Eu, cu gând să fac plajă. Plaja e bună, cam îngustă, 
dar cu nisip foarte fin. Hai până sus, la far, zice Nic, cunosc un 
băiat aici. Un sihastru modern, care cântă la chitară. Am urcat 
pe faleza aia, pe o potecuţă, împrejur mărăcini și niște buruieni 
cu frunze aspre, parcă eram în altă ţară. Nic sufla ca o 
locomotivă, era să ne lăsăm păgubași, pe urmă am auzit sunet 
de chitară sus, pe terasa din faţa farului... 

— Interesant, spuse Anda pe gânduri. De fapt în pustietatea 
aia ce-ar avea mai bun de făcut? Cântă. 

— A, dar să vezi ce poezii scrie, dragă. Are talent și recită 
frumos și-n toate e vorba despre mare și când îi vezi ochii ăia 
albaștri... Ai grijă că dă-n foc, ţipă luliana și întinse mâna spre 
ibric. Ce-ai rămas pe gânduri? Ţi-a plăcut de el, așa-i? 

— Ei, șitul 

— Atunci de ce te-ai roșit, dragă, pe mine vrei să mă 
păcălești? Ai dreptate, e drăguţ și nu te plictisești cu el. Nic cu 
undiţele. Nici mâncare nu-i trebuie. Eu m-am dus mai încolo, să 
nu-l deranjez. li place liniștea. Stăteam la soare și visam și m- 
am pomenit cu Sandi drept în faţa mea, ieșind din mare ca un 
viking. Venise înotând pe sub apă, să-mi facă o surpriză. l-am 
făcut loc pe cearșaful meu. Imprejur nici ţipenie de om. Numai 
acolo, între stânci, pălăria lui Nic și vârful undiței. Ore-ntregi am 
stat de vorbă. Ai ce discuta cu el, o să vezi când o să-l cunoști 
mai bine... 

— Când pleci la București? o întrerupse Anda. 

— Mâine, dragă, parcă ţi-am mai spus o dată. De ce schimbi 
vorba? Hai să-ţi mai spun despre el. Văd că te interesează. 

— Absolut deloc, spuse Anda. 

Incercă să și-l închipuie altfel decât în postura unui salariat 
oarecare, venit cu treburi la centru. Chitara i-ar fi stat, desigur, 
mai bine decât servieta. Ar fi fost mai potrivită pentru alura lui, 
pentru statura lui, pentru zâmbetul lui. Glasul acela armonios, 
puțin cam grav uneori, cu intonații distinse. Și dinţii albi, când 


râdea, și faţa bronzată, arămie aproape, cum au oamenii blonzi 
după un concediu petrecut la mare. Și ochii aceia albaștri, care 
te atrăgeau ca un magnet... 

— Nu mă interesează, reluă Anda mai mult pentru propria ei 
convingere. E un băiat frumos și-l admir, atâta. Cum aș admira 
un artist de cinema. N-am făcut niciodată prostia să mă 
îndrăgostesc de un ins văzut pe ecran. 

luliana o privi iarăși dintr-o parte, în chipul acela ciudat. 
Firește, nu credea o silabă din toate protestele Andei. Nu te mai 
ascunde după deget. Totdeauna ţi-au plăcut bărbaţii frumoși. Și 
două luni de căsnicie nu-s destul ca să te transforme într-o 
mironosiţă. Sau vrei să-mi dai mie lecţii de fidelitate? Se apropie 
de ea și-i îmbrăţișă umerii: 

— Lasă, dragă, n-are rost să te ferești de mine. E un om care 
merită atenţie. 

— luliana, cum îţi închipui că aș putea să... Doar cineva care 
nu mă cunoaște s-ar gândi la asta. 

Tocmai că te cunosc, gândi luliana, dar suntem prietene și 
mâine plec și de ce să rămâi supărată pe mine, e destul că 
rămâi pur și simplu, în ţarcul ăsta unde nu te poţi clinti. 

— Hai, nu te supăra, am glumit, spuse. Așa sunt toate tinerele 
căsătorite și-i foarte frumos. Idei nobile: soția trebuie să rămână 
fidelă. Dragostea. Coeziunea familiei. Opinia publică. Bine- 
nțeles, când începi să priveşti în jurul tău și-ţi dai seama de 
realitatea vieţii, se schimbă lucrurile. Totdeauna oamenii au 
făcut caz de fidelitate fiindcă ea era mereu în primejdie. Eu una 
nu cred că există fidelitate absolută. Măcar cu gândul și tot te 
abaţi de la morală, chiar dacă nu mergi mai departe, din teamă. 
Teama de urmări. Dar asta nu mai e fidelitate. Odată ce există 
intenţia... Numai să ai condiţii, dragă. 

— Ce să-ţi spun, ai niște teorii... 

— Teorii desprinse din viaţă, ridică luliana din umeri. 
Deocamdată nu ești de acord. Nu poţi înţelege ceea ce nu simți 
tu singură. Casă nouă, descoperi în fiecare zi ceva interesant... 
Nu-i așa că vă apucă miezul nopţii stând de vorbă, povestind 
nimicuri? 

Anda aprobă din cap. 

— Ei, vezi? Dar ce se va întâmpla când toate vor fi spuse, 
când toate poveștile vor fi terminate, când el se va culca fără 
să-ţi zică măcar noapte bună? 


— Emil? Niciodată... Și chiar dac-ar fi așa, tot nu l-aș trăda. 
Ţin la casa mea, la liniștea mea... 

— Nimeni nu spune să-ţi strici casa, să trădezi familia și așa 
mai departe. Dar o să vină vremea când simţi nevoia de o vorbă 
bună. Dragostea nu e veșnică și tinereţea trece și ea... 

— Sunt păreri și păreri, spuse Anda. 

— Ai dreptate, la vârsta ta nici nu poţi gândi altfel. 

Anda turnă cafeaua în cești și schimbă vorba. 


6 


Simţi mâna fierbinte a femeii mângâindu-i fruntea, dar nu 
ridică ochii înainte de a termina fraza. 

— Mai închide fereastra, o rugă. În noaptea asta e rece. 

— Cine-i de vină? îl mustră ea. În loc să profiţi de aerul ăsta 
curat, fumezi ca un turc. 

— E singurul meu viciu, se lăudă reporterul. Fără asta nu pot 
scrie niciun rând. _ 

Ea îl sărută ușor pe frunte și el o cuprinse de mijloc. li simţi 
trupul cald, neted sub cămașa de noapte subțire, și-i mângâie 
șoldul. 

— Hai, culcă-te, e târziu, spuse ea. 

— Tocmai acum? Mi se pare că mă apropii de soluţie. Am 
început de trei ori și am aruncat foile la coș. O carte-ntreagă, 
dacă le puneam cap la cap. Nu mergea. Și nici acuma nu-s sigur 
că merge. Încerc. 

— Lasă că o să meargă, îl liniști femeia. Mai citește asta din 
când în când. 

Îi arătă poza lui Hemingway, o reproducere dintr-o revistă, 
sub care era transcris de mână și fotografiat un citat: „Nu te 
necăji. Ai reușit întotdeauna să scrii și ai să reușești și acum. E 
de ajuns să așterni pe hârtie doar o singură frază care să 
conțină un adevăr. Scrie fraza cea mai adevărată pe care o știi”. 

— E mai greu decât îţi închipui, zise reporterul. Adevăruri sunt 
multe, dar nu toate interesează. Moșul ăsta teribil are dreptate, 
dar l-aș corecta un pic: scrie fraza cea mai adevărată și mai 
interesantă. Poate lui îi era ușor. Știa multe lucruri, văzuse, 
trăise. Nu era un mic funcţionar ca mine. 

— Îți pare rău că nu poţi să-l imiţi? 

— Uneori. 


— N-ar trebui. Tu trebuie să fii tu. Să nu imiţi pe nimeni. 

— N-am nici măcar curajul să-mi las barbă. 

— Crezi că secretul lui stătea în barbă? 

— Nu. Secretul stătea aici. Sublinie cuvântul „adevăr”. Dar 
unde-i adevărul? Alerg de ani de zile după el. 

— O să-l găsești. 

— Numai să nu fie prea târziu. Să nu fie atunci când n-o să 
mai trebuiască nimănui. Îl vreau acum, de la ei, pentru ei. 
Pentru ei scriu. Imi place să-i întreb după ce-au citit. Știi cum îmi 
judecă fiecare articolaș, fiecare povestire? Sunt mai competenţi 
decăt cititorii obișnuiți, de pe uscat. În larg, serile, citesc cu toţii 
pe rupte. li apucă zorii citind. Și se pricep să aleagă. Și aș vrea 
să aleagă și ceea ce scriu eu. 

— Ai scris lucruri frumoase și le-au plăcut. Știi ce mândră mă 
simt când îmi vorbește cineva despre tine? Toţi vorbesc frumos. 
Au să vorbească și despre asta, când o s-apară. 

— Dacă apare vreodată, zise reporterul. 

Avea pe masă, în fața lui, un teanc de hârtie albă. Cea de 
deasupra scrisă pe jumătate. Alături, vreo zece pagini încărcate 
cu rânduri drepte și lizibile, cu tăieturi și adaosuri pe margini. 

— Vrei să citești? o invită. 

— Nu. Citește-mi tu. Dacă tot te-ai întrerupt din lucru. Numai 
că e foarte târziu. Îmi place foarte mult când citești tu. Parcă 
văd un film. 

El o mângâie iarăși și-și dădu mai aproape filele acelea. 
Femeia luă scrumiera, numără pe furiș mucurile de ţigară și le 
răsturnă în coșul de hârtii, oftând. 

— Las-o mai încet cu ţigările. Te rog. Marian. 

— larăși morală? 

— Dar ce să fac? 

— Ascultă. 

Incepu să citească, mai întâi monoton, apoi se încălzi, glasul 
lui căpătă modulaţii noi, camera spațioasă, cu biblioteca 
acoperind un perete întreg, biroul, abajurul verzui al lămpii, 
covorul cumpărat în rate, se estompară, dispărură, în locul lor 
era acum portul cu zarva lui, apoi un vapor tăind depărtările, doi 
oameni înfruntându-se, unul impulsiv, celălalt rece și raţional, 
fiecare cu dreptatea lui, și iarăși marea, învolburată, 
dușmănoasă, încercând tăria oamenilor acelora, fie ei reci sau 
impulsivi sau slabi sau aspri, vuietul valurilor, comenzile strigate 


prin furtună, oboseala, frigul, bucuria biruitorilor... 

— E cel mai bun lucru pe care l-ai scris vreodată, spuse ea cu 
ochii strălucind. 

— Așa-i că merge? întrebă reporterul lăsându-se pe spătarul 
scaunului. 

— E foarte frumos, crede-mă. Nu-ţi fac complimente. 

— Știu că ești un cititor obiectiv. Primul meu cititor. Și cel mai 
drag. 

— Sunt mândră de tine, șopti femeia. Sunt sigură că o să 
reușești. 

— Hai, culcă-te. 

— Culcă-te și tu. Mai e niţel și se luminează. 

— Să închei capitolul, spuse reporterul. 

— Te implor, lasă ţigara aia. Mai bine-ţi fac o cafea. 

— Nu. Culcă-te. N-ai idee ce bine-i așa. Când scriu și te simt 
pe tine aici. Dormind. Dacă ai fi trează, n-aş putea scrie. E o 
ciudăţenie. Vreau să fiu singur dar să te știu cu mine. 

— Sunt totdeauna cu tine, Marian. Oriunde. 

El se aplecă iarăși asupra hârtiei. Femeia îi văzu tâmpla în 
lumina lămpii și se sperie de firele albe, multe fire albe, prea 
multe fire albe. 


7 


Cora călca rufe. Făcea asta cu seriozitatea și concentrarea pe 
care-o punea în orice lucru, ca și cum lucrul acela era cel mai 
important și de el atârna soarta universului. Miti stătea lângă 
geamul întredeschis, cu un umăr sprijinit de frigider, și citea 
ziarul. 

— In casă-i mai răcoare, spuse ea. 

— Voiam să mai stau cu tine. 

— Imi pare bine. Totdeauna când calc mă bucur dacă mai e 
cineva pe aici. 

— Unde-i ăla mic? 

— La joacă, afară. 

— Trebuie să-i luăm o bicicletă mai mare. Îi ajung genunchii la 
ghidon. 

— Trebuie, spuse Cora. Cum a mers azi? 

— Bine. 

— Cearșafurile astea mă înnebunesc. N-am loc să le întind 


destul, pe-o parte le calc și pe-o parte... uite. 

— Las’ că ţin eu, se oferi Miti. 

— Ce mai fac tinerii însurăţei? întrebă Cora deodată. 

— Mister total. Foarte greu să scoţi ceva de la Emil. A devenit 
mai tăcut, mai posac... Mi se pare că ceva nu e-n regulă la ei. 

Cora sprijini fierul de suportul lui și-și îndreptă mijlocul. 

— Obositoare treabă călcatul ăsta. Mi se pare că multe nu-s în 
regulă, Miti. Îi spunea Miti pentru că așa apucase. Era 
diminutivul numelui de familie, de fapt îl chema Ștefan dar 
nimeni nu mai știa asta. Începând cu căsătoria în sine, zise. Nu-s 
făcuţi unul pentru altul. Unui om ca el, chinuit de întrebări, i-ar 
trebui o femeie calmă, care să-l liniștească, să-l tempereze. lar 
Anda numai temperată nu e. Trebuia și voi să-i deschideţi ochii, 
ce Dumnezeu. Doar sunteţi prieteni... 

— N-ascultă de nimeni. Nimeni nu ascultă când e vorba de 
însurătoare. 

— Și prietenia ei cu madam Bădoiu... Nu-mi place deloc 
femeia asta, Miti. Se spune că până să-l cunoască pe Bădoiu a 
avut niște aventuri... 

— Ai început să asculţi la radio-șanţ? întrebă el zâmbind. 

— Auzi fără să vrei. N-o să-mi astup urechile când lumea 
vorbește. Și doar știi obiceiul din blocul nostru: caţele de la 
parter îi foarfecă pe toţi care trec. 

— Te-am rugat să nu intri în clubul lor. 

— Nu intru. Dar nu pot să trec cu capu-n pământ pe lângă ele. 
Stau la ușa blocului, la soare, de-a dreptul pe scară, și 
tricotează. 

— Ce naiba tot tricotează de cinci ani de zile? 

— Asta mă-ntreb și eu. Dă-mi o ţigară, Miti. Sau dă-mi să trag 
de la tine... Se așeză pe taburet în atitudinea femeii obosite: cu 
ochii privind nicăieri, cu mâinile lăsate pe genunchi. Mai am 
astea trei cearșafuri și cămășile lui Ţucu. Se murdărește ca un 
mecanic de locomotivă. În fiecare zi îl schimb și... 

— Ştii ce greu mi-e, Cora? 

— Văd și eu că te roade ceva. Așteptam să-mi spui. 

— M-au numit provizoriu în locul lui Bădoiu. Știu precis și 
toată lumea știe că Emil merita mai mult decât mine. Are mai 
mare vechime de comandant, eu am mai lucrat și la birou, în 
vremea când el, cu remorcherul... L-am admirat totdeauna. Un 
marinar desăvârșit. Și mă pomenesc că... 


Cora ridică din umeri. 

— Nu văd de ce te frămânţi. Te-au numit și gata, știe și el că 
nu tu ai hotărât asta. 

— Nu, dar mă suspectează. Simt eu. Are impresia că o fac pe 
șeful. Mă evită. Pe de altă parte, nu se poate altfel. Trebuie să 
fac ceea ce sunt dator. Oricare s-ar purta la fel. Și mi se pare că 
el nu prea înțelege. lar din prietenia noastră s-a ales praful. 

— Ar trebui să-i vorbești, să-i explici. Sunteţi amândoi oameni 
de meserie și o să-și dea seama că... 

Miti clătină din cap. 

— Nu-i vorba de lucrurile obișnuite, de fiecare zi. Serviciul e-n 
așa fel rânduit, încât fiecare comandant are o anumită 
autonomie. De fapt e vorba de concepţie, înţelegi? Avem vederi 
diferite asupra pregătirii oamenilor. Și-acuma, îndeplinind 
programul fixat iniţial, el are impresia că-mi impun propriul meu 
punct de vedere. 

— Pe care îl consideră greșit? 

— Greșit e prea mult zis. Depășit, mai curând. 

— Dar tu ce crezi, Miti? 

Miti tăcu. Se ridică și deschise fereastra. Privi în întuneric fără 
rost. Mai trase o dată din ţigară și se întoarse spre Cora: 

— Cred că Emil are dreptate. Dar ce vrea să facă ele 
împotriva tradiţiei, împotriva obiceiurilor practicate de zeci de 
ani. Vrea să vină cu un stil nou, cu o concepţie nouă, și în 
general oamenii, cei care se declară adepţi ai noului, se 
metamorfozează subit când e vorba de domeniul lor, de felia lor 
de răspundere. Pur și simplu nu vor să riște, să se avânte în 
necunoscut. Și nici eu, ca să fiu sincer. Sunt mulțumit s-o scot la 
capăt așa, în sistemul statornicit, chiar dacă el cuprinde și 
lucruri care nu-mi convin. N-o să răstorn eu lumea. Imi fac 
datoria, obţin rezultate bune, oamenii mă preţuiesc... Nu vreau 
nimic mai mult. El e omul experimentului, al riscului. Hai să 
vedem, asta nu poate merge și altfel? Incearcă, uneori reușește, 
alteori dă greș... Poate de aceea nu l-au numit pe el. E mai 
curajos decât mine, dar asta are două tăișuri... Și chiar dacă i-aș 
da dreptate, nu pot să mă aliez cu el acuma, împotriva tuturor. 
Ar sări toți cu gura că m-am apucat de reforme, profitând de 
numirea asta provizorie. Mi-ar aminti despre încrederea 
acordată și toate frazele astea îndărătul cărora ghicești o 
dojană, dacă nu chiar o ameninţare, o punere la punct. M-am 


ferit totdeauna de scandaluri. 

— Ferește-te și acum, Miti, dar fără să fii laș. 

— Crezi că-i ușor? 

— Încearcă. Încearcă să-l acoperi pe Emil, dacă știi precis că 
face un lucru bun. Dacă nu vrei să fii părtaş la experienţele lui, 
cel puţin nu-l împiedica. Asumă-ţi un rol modest dar onorabil: să 
fii tampon între el și cei care-i stau împotrivă. 

— Să fie asta o soluţie? 

— În orice caz, una potrivită pentru tine. Și cinstită. Să știi că 
eu te înțeleg. Eşti un om bun, poate prea bun, de asta nu poți fi 
destul de bătăios. Lui Emil îi trebuie cineva care să meargă cu el 
umăr la umăr. Nu ești tu acela. Îți repet, nu e firea ta. Nu-ţi 
poate reproşa nimeni asta. Dar ajută-l cum poți... 

— Încerc, spuse Miti. Trebuie să-ncerc. 


8 


Gata de plecare, Emil veni în vârful picioarelor în dormitor și 
ea deschise ochii. 

— Ce te-ai sculat așa dimineaţă? o certă. Hai, mai dormi, că e 
numai cinci și jumatate. 

Se aplecă s-o sărute pe obraz și Anda își încolăci braţele de 
gâtul lui. 

— Emil, tu ţii într-adevăr foarte mult la mine? 

— Ştii bine, fată dragă. Mai mult ca la orice pe lume. Hai, lasă- 
mă să plec, mă grăbesc. Azi începe inspecția. 

— Spune, stărui Anda. În ultima vreme n-am mai avut ocazia 
să vorbim despre asta. 

— O să vorbim, dar nu acum. Trebuie să plec. 

— Eşti un răutăcios, se alintă ea. Ţi-ai găsit butonii? 

El ridică puţin mânecile hainei, triumfător: 

— Au să-mi poarte noroc, fiindcă sunt de la tine. 

— O să te gândești la mine azi? 

— Nu știu dacă am vreme, fată dragă. E o zi grea, trebuie să 
mă ţin după șefi... 

— Dă-mi măcar un telefon. Când ţi-o fi dor. 

— Mi-e totdeauna dor de tine. Pa, fără dragă. Hai, mai dormi o 
oră... 

O sărută iarăși și-și desprinse ușurel braţele ei care-l reţineau 
- încă un minut, dacă mă iubești. Uneori ceda acestui capriciu, 


rămânea un minut și altul și încă unul și ajungea la navă cu 
sufletul la gură, cu numai câteva minute înainte de ridicarea 
pavilionului, când tot echipajul era adunat pe punte și secundul 
se uita nerăbdător spre schelă. In acele clipe hotăra să nu se 
mai întâmple niciodată asta, dar Anda îl făcea să-și uite repede 
deciziile. Era secretul ei, talentul ei. Dar astăzi, în niciun caz... 
Plecă puţin cam brusc, fiindcă îl îngrijora inspecția. Aflase că 
nava va fi controlată de căpitanul de rangul doi Stîrcu. Erau 
cunoștințe vechi ei doi. Cu șapte sau opt ani în urmă, Stîrcu era 
șef de stat major al detașamentului de salvare, iar Emil 
comanda remorcherul paisprezece. Avusese o ciocnire cu el într- 
o împrejurare gravă, și acum, în drum spre port, Emil își aminti 
cu mare claritate acele momente de febră și de zbucium; îi 
rezistau în memorie tocmai prin tensiunea lor. 

„„Noaptea de februarie, vânt puternic. Navele erau în larg, 
participaseră la o aplicaţie departe, tocmai spre gurile Dunării. 
In seara aceea porniseră spre Constanţa și furtuna le-a prins în 
plină mare. Remorcherul aștepta cu motoarele pregătite, cu 
echipajul la posturi, gata să intervină în caz de primejdie. 
Radiotelegrafistul, țipând din cabina lui că a prins un semnal 
S.O.S... Harta cercetată cu febrilitate... Numele navei, Fu/via-2, 
ce nume ciudat, se gândise, un cargou străin care-și pierduse 
elicea și rămăsese în voia furtunii... Biroul lui Stircu, bine 
luminat, cu un aparat de radio cântând încet... Cald și liniște, 
tic-tacul cronometrului naval fixat deasupra ușii... 

Nu permit, tovarășe locotenent. Nu-i treaba noastră să salvăm 
navele comerciale, când propriile noastre nave sunt în larg pe 
furtună. Dar sunt la mijloc vieţi omenești, a strigat Emil. 
Oamenii aceia n-au nicio speranţă de nicăieri. Am pus punctul 
pe hartă; e vânt de est, ancora li s-a rupt, nava derivează spre 
țărm. In cel mult o oră eșuează, n-au nicio șansă de scăpare... 
Trâmbe de nisip și de zăpadă scrâșnind în ferestre... Dragi 
ascultători, transmitem tangouri celebre... Fulvia doi, ce nume! 
In două ore suntem înapoi, o remorcăm și-o aducem în port, la 
adăpost... Tovarășe locotenent, suntem la piaţă aici? Nu aprob 
și gata. Dacă între timp se întâmplă ceva, cine răspunde? Dar 
aici e o răspundere mai mare și imediată, răspundere 
omenească... Tovarășe locotenent!... A ieșit fără să mai salute. 
Vijelia ţiuia prelung prin catargele navelor. N-avea de ales. 
Dinspre mare venea un muget continuu, ca o prevestire 


lugubră. Când urlă marea așa, cere om. Superstiţii, moș Matei. 
Ce știi tu, copilule, eu pescuiesc de cincizeci de ani pe mare și 
am mai auzit urletul ăsta și de fiecare dată am plâns pe câte 
cineva care nu s-a mai întors din larg... De ce-și amintise tocmai 
atunci vorba asta, păstrată în uitare ani lungi? A intrat la ofițerul 
operativ: Vă rog să-mi daţi legătura cu comandamentul. Pe 
răspunderea mea. A raportat cazul și cei de la comandament i- 
au dat dreptate. Pleacă imediat, dar nu risca viaţa oamenilor! 

Echipajul remorcherului, bucuros de aventura care pândea 
undeva în largul vuitor și negru. La posturile de manevră! Vira 
ancora! În dreptul farului, un val uriaş lovise remorcherul dintr-o 
coastă. Creioanele, guma, compasul, țigările de pe masa de 
navigaţie căzuseră pe podea duruind mărunt. A ieșit pe punte. 
Beznă de jur-împrejur. Numai luminile portului, tot mai departe 
în urmă. Dansând lent, larg, odată cu tot orizontul. Nu se vede 
nimic, tovarășe comandant. Trebuie să se vadă. Caută în sud- 
est, două lumini roșii! Pânza deasă a ploii și observatorul 
îmbrăţișând cu o mână balustrada, cu cealaltă ţinând binoclul la 
ochi... Balansul prelung, istovitor, greutatea aceea intermitentă 
care aproape-ţi îndoia genunchii... Prova tribord, două lumini 
roșii! A ordonat viteza maximă. Curând luminile s-au văzut cu 
ochiul liber. Proiectorul cel mare scotea din întuneric balauri 
lungi de spumă. Gropi negre se căscau printre talazuri. Fu/via 2, 
mic și alb, legănându-se cumplit... Pregătiţi bandula! Greutatea 
de lemn în formă de pară, roșie cu dungi albe, zburând către 
cealaltă navă... După ea, șuierând, un fir subţire, alb, dătător de 
speranţe. Marinarii de pe Fulvia, orbiţi de lumina proiectorului, 
scăpaseră bandula peste bord. L-a auzit pe caporalul care o 
aruncase înjurând și pregătind altă bandulă. Para aceea roșie și 
albă, cât un pumn zdravăn, apoi firul subţire al saulei, prins cu 
deznădejde de marinarii aceia. După el, cablul de remorcaj, gros 
și greu, târât prin valuri, luat la bord, legat de zece perechi de 
mâini... 

Pe drum înainte! 

Drumul spre port, de două ori mai lung, mergeau împotriva 
vântului cu o navă inertă la remorcă, uneori cablul se întindea 
ca o strună, vibrând ascuţit, alteori se înmuia fără veste și 
biciuia valurile... După acostare, în careul Fu/viei. Căpitanul 
cărunt ca un moș Gerilă, care vorbea prost englezește. Ultima 
mea cursă înainte de pensie... N-am avut nicio avarie pe mare, 


sunt trecut în Cartea albă a Lloydului... Știa din școală că numai 
căpitanii care n-au avut niciun incident pe mare în toată cariera 
lor sunt trecuți în fiecare an în Cartea albă. Nu oricine se poate 
lăuda cu asta. Cabina mică și sărăcăcioasă a căpitanului, cu 
fotografia copiilor sub sticla de pe birou. Îi turnase un păhărel de 
coniac grecesc și-i oferise ţigări de foi. Nu știa cum să-i 
mulțumească bătrânul, cam de-o seamă cu tatăl său, iar el, 
tânăr locotenent, încerca să-i explice: / did my job, mi-am făcut 
datoria, datoria de om, do you understand, Captain? Omul acela 
îi scutura mâna să i-o smulgă din încheietură, dar el refuzase al 
doilea păhărel, trebuia să se întoarcă să raporteze cum a mers. 
Stîrcu l-a întâmpinat cu o privire de gheaţă: Unde-ai învățat să 
treci peste capul șefilor direcţi? Las-că mai vorbim noi despre 
asta... 

Viaţa îi depărtase - Stîrcu lucrase la București, la un institut 
de cercetări, până anul trecut, când fusese numit aici, în statul 
major al diviziei. Nu mai avusese prilejul să-i vorbească decât în 
treacăt, și atunci schimbaseră fraze lipsite de însemnătate. Dar 
era de presupus că Stircu, cu firea lui, nu i-o iertase, și Emil se 
gândea îngrijorat la ce-o să fie acum, la inspecţie. După ce m- 
am străduit atâta, te pomenești că strică tot agăţându-se de un 
fleac oarecare. Trebuie să fiu cu ochii-n patru, își spuse. 


De la primele cuvinte schimbate cu el, Emil înțelese că Stircu 
a venit la navă cu intenţia hotărâtă să-și plătească vechea 
poliţă. Îl întâmpină în fruntea echipajului și-i dădu raportul; 
Stîrcu se uită lung la șirurile de marinari aliniaţi de-a lungul 
bordurilor și spuse parcă în treacăt: 

— Cam nervoși militarii dumitale. Văd mișcare-n front. 

Emil fulgeră cu o privire dură rândurile acelea, chipurile 
cunoscute, acum neclintite ca tăiate-n stâncă, dar nu-l 
contrazise. Începe bine, îşi spuse. Un profesor pornit poate 
oricând să pună în încurcătură chiar și pe cel mai bun elev... 

Stîrcu controlă în amănunţime tehnica ce depindea de 
resortul lui și care avea o pondere importantă pe canonieră: 
tunurile, aparatele de control, magaziile de muniții, centrala de 
tragere, apoi hangarele rachetelor, instalaţiile de lansare, 
calculatorul electronic... În magazia de muniții nu găsi etichetele 
cu data ultimei verificări a extinctoarelor. La tunul din prova, 
sergentul care-i dădu raportul se intimidă și greși formula de 


prezentare. În centrala de tragere cineva uitase o carte care n- 
avea nimic comun cu electronica, un roman de dragoste. Toate 
acestea prilejuiră lui Stîrcu observaţii acide, de fiecare dată mai 
aspre decât ar fi cerut-o gravitatea faptului constatat. 

Marinarii începură să se plângă pe furiș comandantului. Că i-a 
ironizat. Că i-a întrebat lucruri care nu-s prevăzute în cartea de 
exploatare. Că le-a găsit cusururi la îmbrăcăminte. Emil îi 
liniștea cum putea, le reproşa că n-au fost destul de atenţi, îi 
îndemna să aibă grijă altă dată. Dar în sinea lui era încredințat 
că oricâte măsuri de precauţie ar fi luat, Stircu tot ar fi găsit 
ceva de care să se lege... 

Prima zi a inspecției se desfășură într-o încordare neobișnuită; 
marinarii erau posomorâţi, nervoși, începură să răspundă colţos 
la observaţiile sarcastice pe care Stîrcu le împărțea în dreapta 
și-n stânga; atmosfera se încărca treptat și la prânz, înainte de 
plecare, specialistul cu artileria îl chemă pe Emil în comanda de 
navigaţie. 

— Nu prea ţi-ai instruit oamenii, spuse. Asta nu-i disciplină. 

— Nu înțeleg la ce vă referiţi, replică Emil. 

— Nu înţelegi! Trebuia să iau magnetofonul cu mine, să-i auzi. 
Răspund obraznic, asta-i. 

— Numai când sunt provocaţi, spuse Emil străduindu-se să 
pară calm. 

— Ce mă mai mir de ei, dacă chiar dumneata... începu Stircu. 
Dar n-are sens să discutăm acuma. O să afli concluziile în 
raportul comisiei de inspecţie. 

— Nu cred că mai e nevoie. Văd concluzia de pe acum. Când 
un om este pornit să... 

— Tovarășe căpitan, nu permit! strigă Stircu. Voi raporta unde 
trebuie lipsa de respect a oamenilor de pe această navă, 
începând cu comandantul. 

Plecă de la bord bocănind furios pe puntea strălucitoare. La 
schelă, șeful de cart îl salută după regulament, dar nu era decât 
un simplu soldat, un om ca toţi oamenii, care refuza să uite să 
fusese și el printre victimele zelului duminical al specialistului. 

— Ce te uiţi așa urât, ostaș? mormăi Stîrcu drept răspuns la 
salut. 

În comisie, incidentul de pe nava opt stârni o mică furtună. 
Unii îi reproșară lui Stîrcu obiceiul de a vedea numai latura 
negativă a lucrurilor, alţii spuseră că exigenţa este foarte 


necesară mai ales în momentul acesta, când electronica și 
automatizarea preiau o parte din atribuţiile omului, când suntem 
tentaţi să ne lăsăm duși de entuziasm și să vedem merite 
deosebite acolo unde în realitate e vorba doar de lucrul corect al 
aparatelor și oamenilor. Contraamiralul, informat îndată de 
Stîrcu, îl chemă la telefon pe comandantul navei opt, refuză să 
asculte vreo explicaţie și-i ceru în termeni categorici să se 
conformeze strict regulilor militare. 


9 


Anda îl văzu de departe, din capătul bulevardului larg, care 
ducea spre port. Când începeau să vină ofițerii de la nave, se 
așeza la fereastră, dădea la o parte un colț al perdelei și începea 
să aștepte. li plăcea să-l recunoască dintre zecile de siluete în 
uniformă; avea ceva al lui, de neimitat, mersul acela elastic, 
totdeauna puţin mai grăbit decât s-ar fi cuvenit, și statura înaltă, 
și felul cum își purta capul, puţin aplecat, cu cascheta pe ochi - 
o să te poticnești într-o zi, sau cozorocul e transparent? îl 
întrebase odată râzând - și privirea indiferentă pe care-o arunca 
totdeauna spre stângă, la intersecţie, acolo de unde nu venea 
decât rareori câte-o mașină; câteodată era împreună cu un 
coleg sau doi și-l compara cu ei; avea o ţinută mai mândră, îi 
depășea și ca înălțime, era unul dintre oamenii pe care orice 
haină vine bine și ea se bucura în secret. 

li plăcea Emil, fără-ndoială, îi plăcuse chiar de la cunoștința 
lor, deși pe atunci nu se gândea la căsătorie - nici cu el și nici cu 
altcineva, pur și simplu nu se gândea, erau destui tineri care 
după o întâlnire sau două făceau aluzie la asta și ea se 
deprinsese s-o ia în glumă, iar când acceptase propunerea lui o 
făcuse tot așa, cam în glumă, și nu se întreba niciodată dacă a 
greșit sau nu; lua totul ca pe un joc captivant și reînnoit în 
fiecare zi, era așa de plăcut să știi că ești la casa ta și poţi hotărî 
singură asupra tuturor chestiunilor gospodărești, se simțea bine 
să i se spună doamnă și afișa ostentativ verigheta de câte ori 
avea prilejul; uneori mama ei o întreba dacă e fericită și ea 
răspundea da, sunt fericită, n-avea de ce să se plângă, fiindcă 
dincolo de micile ciondăneli pe care temperamentul amândurora 
le declanșa uneori, ea și Emil se simțeau de minune împreună, 
se distrau când era posibil, izbuteau să-și pună treptat la punct 


gospodăria și în majoritatea timpului se purtau ca doi 
îndrăgostiţi care-au reușit să înșele vigilenta rudelor și să-și 
îngăduie o întâlnire prelungită. 

Când îl vedea la colț punea cafeaua la fiert. El prânzea la 
navă și ea mânca singură acasă, din cauza asta nu gătea mare 
lucru și madam Cornea se alarma totdeauna de modestia 
cămării ei. Îl aștepta cu cafeaua s-o bea împreună; mă-nveţi cu 
tabieturi, fată dragă, obiecta el, dar se vedea bine că-i face 
plăcere să se așeze în fotoliu, la fereastră, să privească forfota 
bulevardului prin perdeaua gălbuie transparentă și să-și soarbă 
cafeaua pregătită după o rețetă specială. 

Puse deci ibricul să fiarbă și cafeaua începu să se umfle exact 
în clipa când el deschidea ușa de la intrare. Il lăsă să intre - de 
obicei îi ieșea înainte în prag, dar acum se abţinu de la acest 
mic gest de tandrețe - și când el deschise ușa bucătăriei îi 
spuse, făcând pe supărata: 

— Vezi, nu mi-ai dat telefon astăzi... 

— Numai de telefon nu-mi ardea mie, spuse el încruntat. 

Anda ridică ibricul de pe foc și-și făcu de lucru câteva clipe, 
căutând o replică forte. Niciodată el n-o repezise așa. Nu-l putea 
lăsa fără un răspuns pe măsură. 

— Știi ce? N-aș vrea să mă confunzi cu soldaţii tăi de la vapor. 
Ce te-a găsit să te răstești la mine? 

— Nu m-am răstit la tine. Dar am avut destule neplăceri astăzi 
ca să mai găsesc și acasă o serie. 

— Puteai să le lași acolo neplăcerile. Fiecare are neplăceri la 
serviciu, dar nu-i obligat să se răzbune acasă. Aici ești soț, nu 
comandant. 

— Anda, ai face bine să mă lași în pace. 

— Te las. _ 

Emil trecu în dormitor deschizându-și bluza din mers. Il auzi 
apoi la baie. Dădea totdeauna drumul tare la robinet și stropea 
pereţii și pardoseala. Când termină, ea deschise ușa bucătăriei 
și strigă: 

— Totdeauna faci baltă pe jos când te speli. Asta fiindcă are 
cine să curețe în urmă. 

Îl auzi cum șterge pe jos, dar asta n-o consolă destul. 

— Azi mă duc la coafor. 

— lar la coafor? 

Știa că-l înfurie orele acelea de așteptare. 


— Tu când te duci la Cazino nu-ţi ţine nimeni cont. Dar dacă ai 
ceva mai bun în plan, renunţ. 

— Nu-i nevoie să te sacrifici. 

Când intră în dormitor îl găsi stând culcat pe spate, pe studio. 

— Puteai să-ţi schimbi pantalonii, că se strică dunga. Ce 
obicei, să te culci îmbrăcat! 

El sări în sus. 

— Nu m-am culcat, fir-ar a dracului de treabă, și termină cu 
cicăleala asta infernală. Ai zis că te duci la coafor, du-te odată și 
lasă-mă-n pace! 

— Vii acasă furios ca un tigru și pe urmă eu sunt de vină. 
Deschise ușa șifonierului cu o zmucitură și trase dinăuntru prima 
rochie care-i veni la-ndemână. Poftim, te las în pace. Astăzi ești 
imposibil. 

Plecă, stătu vreo trei ore la coafor, apoi trecu și pe acasă, 
madam Cornea o mai ţinu de vorbă vreun ceas, iar când reveni 
era noapte de-a binelea și îl găsi dormind. Sau se făcea că 
doarme. Se dezbrăcă fără sa mai aprindă lumina și se culcă 
alături de el, ferindu-se să stea prea aproape. 

Emil se întoarse cu faţa la perete. 


10 


— Al nostru e foc și pară, vere, mărturisi ajutorul șefului de 
echipaj. Voi, la atelier, habar n-aveţi ce-i aia o inspecţie. Dacă 
merge producţia, toată lumea e mulţumită. Faci o piesă la 
strung, o măsori cu șublerul, dac-a ieșit bine nici dracu nu te 
poate da peste cap. Da la noi... Cum să măsori pregătirea unui 
echipaj? În prima zi, granguru s-a foit peste tot, parcă făcea 
percheziţie, tot căuta ceva și nu găsea și strâmba din nas, vere, 
de parcă bea oţet. Ba se mai apuca să-l atingă cu vorba când pe 
unu, când pe altu și băieţilor le-a cam sărit capacu. Nu știu 
dacă-i pe lume om să se lase bucuros călcat pe bătătură. Noi, 
ăștia de la nava opt, cu atât mai puţin. Ne place să meargă 
treaba așa, cu vorbă bună, numa că granguru habar n-are ce-i 
aia vorbă bună. Are ţeapa gata la orice pas. Gagiii noștri l-au 
mirosit de cum a trecut schela, da ce puteai să faci? 

Ziua întâi a trecut cum a trecut. A doua zi, în poligon, la 
trageri. Al nostru e as la carabină, el ne-a pus arma-n mână de 
la început, din perioadă. Și ne-a învăţat, vere. Chiar la tragerea 


de noapte, dacă voi, la atelier, aţi auzit de-așa ceva, tot bine 
ieșeam. Nu mai face mutre, nu se potrivește milităria de la voi 
cu a noastră. Un grad de sergent la noi costă sudoare, ce știi tu. 
Da să-ţi zic mai departe. 

Dimineaţa, când s-o luăm din loc, al nostru ne-a spus, zice 
băieți, depinde de voi, știți că ieri am cam scrântit-o la exerciţiul 
general, n-are nimica, zice, măcar la trageri să dovedim că... 
Asta, vere, ne-a cam băgat în sperieţi. Am ieșit în faţa frontului: 
Tovarășe comandant, să tragem întâi noi, puntiștii. Am luat 
foarte bine la toate tragerile. De acord, Damiene, zice. Intri tu 
primul, cu grupa ta. Și ai grijă că după cum merge prima serie, 
așa merge toată tragerea. Știam că așa e. Se-ntâmplă ceva de 
blestem cu tragerile astea, parcă-i un făcut. E destul să tragă 
unu prost, că după aia nu mai ai nădejde. Boală molipsitoare. 
Am ajuns la poligon. Întâi a tras nava șapte. Granguru se tot 
plimba prin faţa frontului. O vorbă nu scotea. Se uita la noi cum 
ne schimbam de pe-un picior pe altul. Nici gând să mai spui o 
glumă, să mai aprinzi o ţigară, să faci caragaţă de ăia care-au 
trimis gloanţele după pachet. Stăteam în front și asudam și 
granguru cu ochii pe noi. 

Aia de la nava șapte și-au luat automatele și au plecat. Nu le- 
a mers rău. Au plecat cântând. Al nostru dă comanda seria-ntâia 
pe linia de tragere, da granguru de acolo: O clipă, tovarășe 
căpitan-locotenent. Să formăm o grupă la-ntâmplare. Și-ncepe 
să arate cu degetu în front: dumneata... dumneata... și cel de 
colo... nu, vecinul din stânga... Aia ies în faţă. Să dea dracu, 
vere, parcă i-a citit după carnet. Unu și unu, care fricos, care 
cam ageamiu. Cred că ne-a pândit și a văzut cine clipește mai 
tare la împușcături. Ei, dacă s-au trezit bieţii băieţi în prima 
serie, le-a luat piuitu de tot. Nu mai știau cu care mână să ţină 
pușcociu. Curgeau șapte ape de pe ei. Al nostru dă să se 
apropie, să-i mai îmbărbăteze, da te pui cu granguru? Nu-i mai 
învăţa acuma, zice. E prea târziu. Şi-a-nceput o tragere, vere, ca 
la nuntă. Fiecare se grăbea, de parc-ar fi vrut să scape mai 
repede de cartușe. Trăgea unu, și imediat după el îl auzeai pe 
vecin: pam-pam-pam! Le-am scăpat, se dezvinovățea. Nu-ţi mai 
spun ce-a ieșit la ţinte. Pe urmă o-ntorceau ca la Ploiești: Bate 
soarele-n ochi, tovarășe sergent. Tinta mea cred că era defectă. 
Am băgat pe puţin trei cartușe-n ea da n-a căzut. Și-așa mai 
departe. Vrăjeli soldăţești, știi tu. 


Dac-am început-o așa, cu stângu, așa a mers. Pân-la coadă. Al 
nostru tot mai negru la faţă. Fuma și se înnegrea și mocnea în 
el. Toţi nervoși, toți cu emoție, îți dai seama. Trăgători buni abia 
izbuteau s-o scoată la capăt; numai de la noi, de la puntiști, au 
luat vreo doi inși foarte bine. Încolo, ceilalţi abia de îndeplineau 
condiția. Granguru dădea din cap și tot scria notele în foaia de 
arbitraj. N-a lăsat pe nimeni să-l ajute la scripte, auzi tu? De 
parcă i-ar fi trecut vreunuia prin cap să pună rezultate de la el! 

Asta a fost cu tragerea, vere. Acuma spune, ai mai primit 
ceva de-acasă? Că voi, ăștia de la atelier, aveţi mai multă vreme 
pentru scrisorele... 


11 


— Inspecţia are psihologia ei, tovarășe comandant, și nu toată 
lumea o cunoaște. Cred că ar trebui un capitol aparte în 
manuale. Dar manualele vorbesc de practica zilnică, iar 
inspecția vine odată pe an. 

Stăteau amândoi pe comandă, Emil fuma privind în jos și 
cozorocul șepcii îi ascundea cu totul expresia feţei. 

— Faptul e consumat, Valeriule, spuse el cu glas înăbușit. 
Inutil să mai discutăm. 

— Ba să discutăm. O să discutăm încă mult. Trebuie să privim 
lucrurile în faţă, cunosc pe cineva care și-a făcut din asta norma 
lui de conduită... 

— Lucrurile, așa cum le știu eu, diferă de concluzia oficială. Și 
concluzia asta se află acum într-o anumită servietă. 

— Ei, oricum, mai contează și punctul de vedere al 
contraamiralului. 

— N-o să se amestece. Inspecţia e inspecţie, iar foaia de 
arbitraj n-o mai schimbă nimeni. 

— Să privim lucrurile în faţă, repetă șeful-mecanic. Care-i 
părerea dumneavoastră despre echipaj? 

— Părerea mea! Eu știu că mi-am pregătit oamenii și că pot 
face faţă oricărei situaţii. 

— Atunci n-ar trebui să vă pese de un calificativ primit pe 
nedrept. Cel mult, orgoliul rănit. Viaţa merge înainte... 

Emil își scoase cascheta și-și netezi zadarnic părul rebel, 
aspru, zbârlit, nedisciplinat, răsucit în vârtejuri. 

— Dar oamenii? Ce-au să spună oamenii ăștia despre 


calificativul meu și-al lor? l-am dădăcit un an de zile, i-am 
învăţat să aibă încredere în ei și-n mine. Celor care cârteau le- 
am demonstrat că sistemul meu e bun - și uite că inspecția îmi 
dă totul peste cap. Acum, să-ţi mai spun un secret: am avut o 
ciocnire cu Stiîrcu, acum câţiva ani. O poveste veche, cam 
neplăcută pentru el. Altul s-ar fi străduit s-o uite. Oricare altul, 
afară de Stircu. Omul ăsta nu uită niciodată. Acuma mi-o 
plătește și pân-aici totul e logic. Dar când răzbunarea lui se 
răsfrânge asupra unui echipaj întreg... Vezi, asta nu pot să 
accept. 

Teodorescu scoase o punguliţă de celofan pe care era 
zugrăvit în culori vii un copil vesel înconjurat de sfere roșii și 
verzi. Emil luă o bomboană cu un gest mașinal. O ronţăi tot așa, 
mașinal, fără plăcere. Nu mâncase nimic de dimineaţă; de vreo 
trei zile Anda nu se mai scula înaintea lui să pregătească 
gustarea și cafeaua și pachetțelul acela aproape inutil pe care el 
îl aducea de cele mai multe ori înapoi. Cine avea vreme, în 
vălmășagul treburilor la navă, să se ocupe de pachetelul cu 
sandvișuri și șerveţele frumos împăturite și minusculul borcănel 
cu muștar? Dar poate nu numai de asta își întrerupsese Anda 
tainul cotidian de gingășie... 

— Ne rămâne lansarea din iarnă ca să restabilim adevărul, 
spuse Valeriu. Sunt sigur c-o să reușim. Aici nu-i vorba de un 
happy-end, ca-n serialele de televiziune: după mii de peripeții, 
eroul își îndreaptă reverele la haină și surâde victorios. Victoria 
noastră e un proces logic: un om nedreptăţit, apreciat greșit, 
vrea să facă dovada capacităţii lui. Insuccesul temporar 
îndârjește. 

— Dar echipajul, Valeriule, oamenii? Au să mă mai asculte ca 
înainte? Mai am credit în faţa lor, după asta? 

— l-aţi învăţat să facă treabă nu pentru calificative. Ei își 
cunosc singuri valoarea, iar dumneavoastră sunteţi omul care 
știe să lupte pentru dreptatea lor. Pentru dreptate merită 
întotdeauna să lupţi... 

Emil ridică, în sfârșit, privirea. Ești un om adevărat, Valeriu. 
Chiar dacă tot ce spui e irealizabil, tot e frumos că încerci măcar 
să te gândești la o ieșire. Să speri, să crezi, chiar și atunci când 
te afli la pământ, doborât, copleșit de forțe mai tari decât tine. 
Împrejurarea asta - un accident, dar poate nu-i, poate așa 
trebuie să se întâmple, poate e logic, am neglijat pregătirea de 


front, e drept, dar în orele acelea de bătut pasul și de mers în 
aliniere i-am învăţat ceva mai important sau ceva despre care 
credeam eu că-i mai important, poate am greșit, dar ce 
greșeală-i asta când am obţinut măcar cu zece la sută mai mult 
decât ceilalți? 

Ceilalți... Miti sărise de pe scaun, revoltat, când auzise 
calificativul acela. Și lonaș, omul crescut de el, lăsase ochii-n 
jos, stingherit: ieșise mai bine decât fostul lui comandant. N-ar fi 
vrut să se întâmple asta. Niciunul, nici celălalt. La sfârșitul 
adunării veniseră amândoi lângă el, umăr la umăr, îl flancau 
dintr-o solidaritate atât de sinceră, încât Emil simţise emoția 
înecându-i glasul. De obicei, când unul iese prost sau e criticat, 
ceilalți îl evită. Unul, ca să nu se creadă că-i ţine partea. Altul, ca 
să nu i se citească triumful pe faţă. Altul, fiindcă-i e pur și simplu 
milă să privească în ochi un învins. Acum nu. Nici Miti, nici lonaș 
nu-l evitaseră. În schimb el dorea să fie singur, să tacă, n-avea 
ce să le spună, nu știa ce să le spună. Totdeauna fusese cotat 
drept cel mai bun comandant din divizion, cu toate exagerările 
și ieșirile lui, cu toate îndrăznelile lui, o etică elementară cere să 
judeci omul cu obiectivitate când e vorba de capacitatea 
profesională, dincolo de alte considerente. Tocmai de aceea, 
calificativul îi uimise prin nedreptatea vizibilă, și fiecare se- 
ntreba: oare pe nava opt lucrurile stau într-adevăr atât de prost? 

Atunci, după ședință, se bucurase văzându-i alături, dar 
fugise de ei, tot ce dorea în clipele acelea era să fie lăsat singur, 
să-și consume furia și întrebările și ciuda și deznădejdea. 
Plecase la navă și-i spusese lui Teodorescu și Teodorescu 
înţelesese că-i ceva grav, dar nu tragic; încrederea lui, 
optimismul lui chiar dacă era doar o mască, îi făcea bine atunci. 

— Și crezi că la lansare...? 

— Sunt sigur! spuse Valeriu cu o pasiune pe care nu i-o știuse 
până atunci. 

— Om trăi și-om vedea... Hai acasă, Valeriu. 

— Mai rămân. Am de citit. Dumneavoastră însă, daţi-i viteză. 
Vă așteaptă soţia... 

Pe drum, Emil se gândi la casa lui, la oaza lui, la cetăţuia lui. 
Abia acum își dădu seama că în zilele din urmă, vânturile 
potrivnice care bântuiau în jurul lui la navă pătrunseseră și 
acolo, în cetatea-oază, tulburându-i liniștea și echilibrul abia 
realizat. Simţi o adâncă părere de rău la gândul că Anda 


suportase un ecou din vechea ranchiună a lui Stîrcu; cu niciun 
preţ ea nu trebuia amestecată în toată această frământare, 
trebuia ferită, o să-i explice, o să... 

Dar când ajunsese acasă, Anda nu era. Găsi pe masa din 
bucătărie un bileţel laconic, fără titlu și fără iscălitură: „Sunt la 
mămica. Dacă vrei, mai pe seară vino să mă iei”. Dacă vrea! 
Dar era unul dintre obiceiurile statornicite de la început, el 
mergea s-o întâmpine până și de la piaţă, și acest „dacă vrei” îl 
alarmă mai mult decât orice. Plecă în grabă, imaginându-și 
dialogul acela tandru și glumeţ cu care obișnuia să sfârșească 
micile lor conflicte casnice. 

Anda însă era supărată. Și știa să ţină supărarea, convinsă 
fiind că nu de la ea a pornit. 


12 


— Dar e o nedreptate, spuse secretarul consiliului politic. Nu 
pot să cred că la Armașu lucrurile stau așa de prost. Am 
impresia că Stircu a exagerat, pornit cum e împotriva lui... 

— Fiecare cuvânt din constatările lui e fundamentat precis, 
replică Dobrescu răsfoind filele din dosarul inspecției. Ar fi 
trebuit să infirm tot ce scrie el. Și să trimit altă comisie acolo. 

— Eu așa aș face! 

Contraamiralul își căută ţigările pe sub hârtiile împrăștiate pe 
birou. Le găsi, își aprinse una și se lăsă pe spătarul scaunului 
înalt, aproape un tron, căruia numai tapiseria în pluș de 
culoarea pelinului îi diminua oarecum aspectul măreț. 

— Nu pot să fac asta din mai multe motive. În primul rând, 
vreau să văd dacă Armașu ţine la ideile lui chiar în faţa unui 
eșec temporar. Dacă el crede cu adevărat în ceea ce face, n-o 
să se lase intimidat. Timpul nu-i de cauciuc, Nicule. E cel mai al 
naibii de limitat lucru de pe lumea asta. Ca să-și realizeze ce și-a 
pus în gând, Armașu trebuia să consume timp suplimentar. N- 
avea de unde să-l ia. L-a luat din orele afectate revistelor de 
bord, lustrului de suprafaţă. Sigur că aici l-a găsit deficitar 
Stiîrcu. Dar un comandant de navă care și-a asumat riscul de a 
gospodări timpul într-un anumit fel știa la ce trebuie să se 
aștepte. Lansarea contează. Dacă el crede cu adevărat în ideea 
lui, înseamnă că trece peste acest calificativ și așteaptă să i se 
facă dreptate atunci, la lansare. Sau să-și facă el dreptate. Asta- 


i tot. 

— Matematic, raţionamentul ăsta e fără niciun cusur, spuse 
Blăjan. Numai că neglijează aspectul uman al problemei. Am 
discutat cu Armașu și știu că l-a afectat nedreptatea asta... 

V-aș ruga să vizitaţi într-o zi nava mea, tovarășe căpitan de 
rangul întâi. De ce într-o zi? Merg chiar acum, Armașule. Ani de 
zile am lucrat în unităţile fluviale, așa că n-am avut prilejul să 
văd de aproape o navă ca a voastră. Aveţi ce vedea, reprezintă 
ultimul cuvânt al tehnicii navale și al electronicii. Soldaţii unei 
nave ca asta sunt un fel de laboranţi. Numai că după unii, nu 
prea seamănă a laborator... De ce v-aţi oprit? Eu sunt marinar 
de modă veche, Armașule. Imi place să mă uit la o navă 
începând cu linia de plutire. Și văd că linia asta n-are niciun 
cusur. Îndemânarea unui om, tovarășe căpitan de rangul întâi. 
Un băiat care-a prins drag de marinărie, deși singura apă pe 
care-a navigat până acum a fost lacul Cișmigiu. Un amănunt 
secundar, Armașule. Principalul e să-ţi placă treaba pe care-o 
faci. Le place și nu numai asta, deși au fost clipe când aveau 
motive s-o urască. Nu știu dacă la Dunăre sunt furtuni ca pe 
mare... Nu sunt. Ei bine, furtuna de pe mare a ajuns aproape un 
medicament pentru oamenii ăștia ai mei. Mă mândresc că sunt 
pe cale să ating imposibilul. Să-mi fac din vitregia naturii un 
aliat. Cele mai reușite atacuri se dau pe vreme rea. Am studiat 
istoria navală, Armașule, și se vede că ai studiat-o și tu. Și am 
învăţat multe din ea, tovarășe căpitan de rangul întâi. Aici e 
centrala de tragere. Creierul electronic, cu alte cuvinte. Vă rog 
aveți grijă, plafonul e cam jos. Și e căldură din cauza aparatelor. 
N-ajunge numai căldura aparatelor. Știu, tovarășe căpitan de 
rangul întâi. Dar sunt împrejurări în care-ţi pui întrebarea dacă 
oamenii îți mai aparţin cu adevărat, sunt momente în care ceva 
din afară le zdruncină încrederea în tine. Poate-i numai o 
impresie, Armașule. Poate nu-i cunoști deajuns pe oamenii ăștia. 
Poate au mai multe calităţi și sunt mai înțelegători decât crezi 
tu. Dac-aș avea certitudinea asta! Aș fi în stare să răstorn 
lumea. Și-acum n-ai fi în stare? Până acum câteva zile, da. Vrei 
să spui că în câteva zile ţi-ai pierdut încrederea în oameni și-n 
ideile tale? Vrei să spui că nu mai ești sigur de dreptatea ta? Nu. 
Dreptatea nu poate fi a unuia sau altuia. Dreptatea e ceva 
obiectiv. O știu prea bine și o simt prea aproape ca să mă 
îndoiesc de ea. Atunci? Nu sunt singur pe nava asta. Fără 


oameni n-aș putea face nimic. Și ai semne că oamenii te 
părasesc? Nu știu... 

— Din concluziile inspecției ai crede că nava opt e o barabaftă 
ruginită. Eu am văzut-o cu ochii mei și am cu totul altă părere. 

Contraamiralul frunzări iarăși hârtiile. 

— Defecţiunile pe care le-a găsit sunt reale, spuse. Dar Stîrcu 
a trecut aici numai defecțiunile. Unii îl preţuiesc pentru asta. Pe- 
o parte e bine, într-adevăr, să vezi mai ales lipsurile. Te 
împiedică să devii prea sentimental. Ca în cazul de faţă. In felul 
lui, a fost obiectiv. 

— E pornit, se vede de la o milă. De ce n-a pus și constatările 
pozitive? 

— Fiindcă nu-i e în fire. Un negativist e un negativist, n-ai ce-i 
face. 

— Să nu dramatizăm. Ar însemna să punem totul pe seama 
predestinării. 

— În cazul lui Stîrcu, da, murmură contraamiralul. Un om care 
nu-i iubit de nimeni, un om care n-a avut tăria să se realizeze și 
atunci e gelos pe realizarea celorlalţi. Aici nu lucrăm cu entități 
ideale, ci cu oameni. Și îi luăm așa cum sunt. 

— Dar ce spune despre disciplina de la navă? Eu unul n-am 
văzut niciun semn că... Măcar partea asta din raport trebuia să 
i-o infirmaţi. 

— Pentru nimic în lume, spuse hotărât Dobrescu. Ți-am spus 
că văd în Armașu o reflexie a mea, cel de acum treizeci de ani. 
Astăzi, privindu-mă retrospectiv, am o impresie foarte bună 
despre mine. Poate greșeam, poate vedeam lucrurile injust, 
neprincipial, dar acum îmi place să cred că eram un om integru 
sau că așa trebuie să fiu. Și așa vreau să-l văd pe Armașu. Să 
nu-și ierte nimic. Să fie om dintr-o bucată. Să nu aștepte 
toleranţă și protecție. Protecţia mea l-ar împovăra. L-ar abate de 
la calea lui aspră, l-ar duce la compromisuri. 

— Încep să vă înţeleg, spuse Blăjan. Dar daţi-mi voie să trec 
de partea lui, chiar dacă asta nu-i principial. 

— E principial să fii de partea progresului, zise încet 
comandantul brigăzii. 


13 


— Instalaţia frigorifică nu mai face faţă, spuse Valeriu 


ștergându-și transpiraţia cu o batistă mare. lar apa minerală s-a 
terminat de alaltăieri. 

— Să se mai bea și apă din tancuri, mormăi Emil. 

— Apă din tancuri! A ajuns la temperatura mării. 

Un fel de ceai leșinat. 

— Dar corăbierii care traversau ecuatorul fără instalații 
frigorifice? 

— Trăim în secolul douăzeci, spuse mustrător Valeriu. lar ăia 
navigau cu vele. Adineauri erau patruzeci și cinci de grade în 
compartimentul mașini. 

— Mai pornește și tu ventilaţia. 

— In timpul staţionării? protestă Valeriu indignat. Și așa i-am 
depășit orele de funcționare. Baie de aburi, fir-ar să fie! 

Intr-adevăr, zăpușeala sfârșitului de august devenise de 
nesuportat. Nicio adiere nu înfiora marea liniștită ca o baltă; 
pavilioanele atârnau inerte în saulele lor, parcă moleșite de 
căldură; pereţii de metal ai suprastructurii dogoreau ca niște 
plite: balustradele frigeau; manivelele mecanismelor erau 
fierbinţi și chiar albul plăcut al tenzilor de pe bărcile de salvare 
îndurera ochii. Prin compartimente ca și pe punte, marinarii 
umblau dezbrăcaţi până-n brâu; se bronzaseră cu toţii ca niște 
arapi și așteptau cu sufletul la gură ora aceea unică, prevăzută 
în program pentru baie în mare. De câteva ori pe zi, ajutorul 
șefului de echipaj monta furtunul de incendiu și îndrepta spre 
plăcile de metal de deasupra magaziilor de muniții un șuvoi de 
apă drept ca o baghetă. În urmă aerul tremura mărunt și 
obiectele se vedeau nelimpezi, parcă desenate de o mână 
șovăitoare. Un curcubeu de stropi sărea vesel în mici explozii, 
pe locul unde jetul atingea puntea; șuvițe înspumate se 
scurgeau apoi cuminţi spre borduri; câte-un motorist exasperat 
de căldură își lăsa deoparte bocancii și ţinea cu plăcere 
picioarele în drumul șuvoaielor de apă; atunci furtunul făcea ca 
din greșeală un salt și jetul se rotunjea într-o traiectorie 
elegantă, luând drept ţintă pieptul gol al mecanicului care tipa 
de plăcere. Emil privea contrariat asemenea petreceri vulgare și 
dacă n-ar fi știut că apa aceea este trasă direct din mare, la o 
temperatură cu totul rezonabilă, ar fi sărit cu gura pe ei. 

— Parcă m-aș băga și eu niţel sub duș, spuse Valeriu. Mi-e 
teamă însă de curent. Cu căldura asta nici nu simţi când te ia. Și 
sinuzita mea atâta așteaptă. 


— Boală boierească, îl tachină Emil. Pe vremuri, oamenii cu 
sinuzită nu erau primiţi la marină. 

— Tot pe vremea velierelor, nu? 

— Și mai încoace. Cei mai grozavi navigatori... 

— Cred că și cei mai grozavi navigatori s-ar sătura după zece 
zile la ancoră, pe canicula asta. 

— De ce? protestă Emil. Staţionarea în larg este o rațiune de 
a fi a marinarului. 

— Dacă asta ar servi la ceva. 

— Sunt convins că servește! E o investiţie al cărei rod nu se 
vede imediat. Oamenii se antrenează, încep să iubească marea 
sub toate aspectele, s-o înțeleagă, să i se adapteze, dar 
rezultatul vine mai târziu. Meseria noastră seamănă cu plugăria. 
Muncești un an, sapi, semeni, plivești, prășești și n-ai nicio 
bucurie până în ziua culesului. Dar atunci, ești răsplătit pentru 
anul întreg. 

Valeriu strănută și privi îngrijorat în jur, ca și cum proiectorul 
cel mare, catargul, marinarul de cart la semnale sau chiar 
comandantul ar fi avut vreo vină. 

— Comparaţia e grozavă, spuse. Nu știam că sunteţi poet. 

— Când e vorba despre mare, da. 

Șeful-mecanic mai strănută o dată și-și scoase batista cu 
gesturi grăbite. 

— Mă duc jos să-mi pun picături în nas, anunţă el. Poezia 
mării e prea tare pentru mine. 

Emil zâmbi în urma lui. Marea! Da, mă face să devin și poet. 
Aici mă simt cu adevărat eu însumi. Poet și dascăl și strateg. Las 
baltă neplăcerile de pe țărm. Invidia, răutatea, micimea 
sufletească n-au loc aici, în acest univers vast, sub această 
cupolă albastră, un circ gigantic în centrul căruia ne jucăm 
crâmpeiul de rol ce ni s-a dat odată. Eu, rolul de comandant. 
Inginerul ăsta cu mutră de băieţaș... nu, el nu-i un veritabil om 
de mare. Pentru el, nava este o mașină pe care știe s-o 
exploateze, un laborator de unde-și trage idei și unde le verifică. 
Dar pentru tine, omule obișnuit, soldatule, unul din cincizeci, 
care speli puntea și tragi cu tunul și faci de cart la staţie și 
vorbești despre dragoste în serile calme? Ce-i marea pentru 
tine? E ea mai mult decât locul unde-ţi faci armata? 

— Permiteți, tovarășe comandant. 

— Spune, Velicule. 


— Am reparat picupul de la staţie. O s-avem iară muzică la 
cererea ascultătorilor. 

— Ce e marea pentru tine, Velicule? 

— Ordonaţi? întrebă sergentul aplecându-se puţin înainte. 

— Ce e marea pentru tine? 

— „Marea este câmpul de instrucţie al marinarului” cită 
Velicu. 

— Ceva mai personal. 

— Nu știu, nu mă pricep. Dar am vorbit cu taică-meu să se 
intereseze la Navrom. După ce termin armata, mă ambarc în 
marina comercială. 

— De ce? 

— Fiindcă nu mă pot despărţi de mare. Mi-a intrat în sânge, 
tovarășe comandant. Cu toate necazurile, cu greul, cu 
neplăcerile, cu furtuna. Toate astea mi-s dragi și le vreau pentru 
toată viaţa. Asta-nseamnă marea pentru mine. Viaţa. 

— Mi-ai dat o lecţie, Velicule. 

Sergentul îl privi întrebător, dar Emil nu mai spuse nimic. 
Deschise ușa cabinei de navigaţie și-l strigă pe Mihalcea. Frizura 
bogată a secundului se ivi îndată în ușă. 

— Mă duc să mă culc o oră. Ai grijă, Mihalcea. Dacă e ceva, 
mă chemi imediat. 

— Am înţeles, spuse secundul. 

Emil se îndreptă spre scară și-i făcu semn sergentului: 

— Hai să-ţi văd isprava. Mă miram eu ce tot meșterești 
acolo... 

În staţia radio părea întuneric după lumina violentă de afară. 
Radiotelegrafistul de cart, un soldat timid și cam bleguț, raportă 
încurcându-se la fiecare trei cuvinte: Staţia funcționează normal, 
recepţie continuă pe canalul trei, șase-zero a dat liber până la 
ora paisprezece, control radio la fiecare două ore. 

— Bine, omule. De ce te-ai speriat așa? Marinarii sunt mai 
curajoși, după câte știu eu. 

— Am înţeles, spuse ajutorul lui Velicu. 

Emil ridică din umeri zâmbind. N-ai înţeles nimic, băiete. Ești 
un fel de robot și-mi pare rău că ești așa și tare-aș vrea să te 
schimb. Dar cum? Care-i calea spre înţelegerea ta adevărată, 
spre sufletul tău? O s-ajungi vreodată ca Velicu, să înţelegi într- 
adevăr, fără să mai fie nevoie de strigătul ăsta desprins din 
regulament și nu din inimă? 


— V-am pregătit o surpriză, tovarășe comandant. Ştiam că vă 
place „Rapsodia albastră”. O aveau la club. Daţi-mi mie discul 
ăsta, i-am spus majorului. Știu eu, Velicule? Nu prea am voie... 
dar n-ai vrea să te uiţi niţel ce are televizorul nostru, că-i de-o 
săptămână pe butuci? Duminică până-n prânz am șurubărit la 
el. Nu l-am lăsat până nu l-am făcut. În schimb m-am întors cu 
discul... 

— Bine, Velicule, îți mulțumesc. Mă duc în cabină, să-l ascult 
în liniște. Nu-l pune până n-ajung eu acolo. O să-nchid ochii și o 
să mă cred la Ateneu. 

— Am înţeles, spuse Velicu zâmbind. 

De trei ori „am înțeles”, gândi Emil în drum spre cabină. 
Mihalcea, pe urmă băieţașul ăla, cum naiba-l cheamă, e atât de 
incolor că-i uit mereu numele, și Velicu. Același cuvânt, cu câte 
nuanţe de sens! O temă interesantă pentru Păduraru, pentru 
studiile lui de lingvistică aplicată la marină. Işi aminti 
demonstraţia pe care i-o făcuse timp de trei ore, la restaurant, 
că marinarii spun prova iar dicţionarul prora, că chei înseamnă 
cheile cu care descui ușa iar cheu este digul unde acostează 
navele, până și bucureștenii știu asta, spun Cheul Dâmboviţei, 
nu cheiul, cum pretinde cartea... Văzuse mai apoi aceeași 
demonstrație publicată într-o revistă de filologie, toţi ofițerii de 
marină o citiseră triumfători și se lăudau, de câte ori aveau 
prilejul, că unul dintre ei polemizase cu un academician... 

Intră în cabina care de doi ani îi era adevărata locuinţă. Pe 
birou ardea potolit lampa mare, cu abajur cilindric din care 
atârna șnurul grațios al comutatorului, un sistem foarte comod, 
tragi - se aprinde, tragi iarăși - se stinge, ușor de găsit când 
nava se leagănă pe valuri, aţișoara aceea de mătase cu o 
greutate argintie la capăt rămâne mereu verticală, un aspect al 
grijii pentru traiul oamenilor, de s-ar limita la asta, nu, traiul, 
traiul nu-i comod totdeauna, chiar cu șnururi în loc de 
comutatoare... 

Își scoase bluza și se lungi pe cușeta acoperită cu un pled 
luxos, din păr de cămilă, moale și gros, inutil pe căldura asta, îl 
dădu la o parte ca să simtă cu umerii, cu ceafa, cu palmele 
răcoarea cearșafului; privi umbrele plăcute de pe pereţii 
îmbrăcaţi în melamină care imita lemnul de palisandru - și 
cabina aceasta mică și elegantă se umplu deodată de sunetul 
limpede al clarinetului, vestind dulcea furtună de sunete, năvala 


de gânduri nerostite, povestea fără cuvinte, de fiecare dată 
altfel înţeleasă, nouă, nemaiauzită, „Rapsodia albastră”... 

Era Anda cu glasul ei dulce, cu contururile atât de feminine 
ale trupului zugrăvite în semiobscuritate, era marea largă și 
albastră, cu tăcerea ei plină de măreție, era chemarea 
infinitului, zarea aceea a cărei margine se depărta mereu, 
atrăgându-l spre ea cu făgăduiala unei taine de nimeni 
dezlegate, era tumultul valurilor rostogolite în borduri, huruitul 
tunetelor și strălumina amiezelor limpezi după ploaie, era 
strigătul suprem al dragostei, reînviat pentru o clipă, adus la 
suprafață din adâncimile amintirii, erau incertitudinile de la 
început, setea de a iubi mereu proaspătă, apoi liniștea, apoi 
regretul, apoi speranţa că totuși... 


14 


Anda își întinse haina de ploaie pe cuier ca să se zvânte, 
deschise dulapul cu mișcări devenite de acum automate și 
scoase registrul uriaș de evidența materialelor. Scrise cu grijă 
pe fila din dreapta: 1 septembrie. Septembrie... Castanul din 
fața ferestrei începuse să ruginească. Cu o seară înainte, cei doi 
gemeni ai vecinului, care terminaseră liceul cu un an în urma ei, 
au plecat la facultate. Simţise o strângere de inimă când i-a 
văzut înfumuraţi și moderni, cu hainele lor lungi ca niște 
redingote, cu părul mare și cu priviri anticipând îngândurarea 
bibliotecii. Semănau de pe acuma cu niște veritabili studenţi. Pe 
când ea... 

— Sărut mâna, spuse domnul Balaban scuturându-și pălăria 
din care sări un evantai de stropi. Parcă a mai stat ploaia, 
comentă el optimist. Azi n-o să ne vedeţi pe-aici; facem recepţia 
aparatelor venite din import. O să fie plicticos pentru 
dumneavoastră. Vă pot oferi o revistă, mi-a pus-o chioșcarul 
deoparte. Cred că-i un număr interesant. Pentru cine 
telefonează suntem pe teren. 

— Bine, spuse Anda. Mulţumesc pentru revistă. 

Era ultimul număr din „Cinema” și ei i se păru că bătrânul a 
ales-o anume. Privi cu ciudă în urma lui și se așeză apoi să 
răsfoiască și să viseze, privind fotografiile în culori ale unor fete 
de-o seamă cu ea sau ceva-ceva mai mari, despre care se 
vorbea pe toate continentele. Ofta la fiecare fotografie și încerca 


să se închipuie în rolul fetelor din poze, ascultând strigătele 
regizorilor, dând autografe, încercând un nou automobil sau 
plimbându-și câinele preferat... 

— E voie? 

Tânărul de la far bătuse în ușă, dar ea era prea preocupată ca 
să răspundă și el intră scoțându-și casca de motociclist cu 
chenar albastru. 

— Poftim, tovarășe. N-am auzit când aţi bătut la ușă. 

— Asta nu-nseamnă că n-am bătut. 

Anda îl privi, îi văzu casca ţinută neglijent într-un deget și 
înțelese într-o clipă: dar bine, acest om e Motociclistul, frumosul 
necunoscut care face victime printre soțiile oamenilor 
cumsecade! Motocicleta era afară, îi înregistrase cu o clipă 
înainte duduitul și-apoi gâfâitul repede sugrumat al motorului, 
dar nu-i dăduse importanţă. Așadar, el. Faimosul personaj 
despre care se vorbește numai în șoaptă, corupătorul, 
răpitorul... Numai că aici n-o să-ţi meargă, i se adresă în gând. 
Ai nimerit o nucă prea tare pentru dinţii tăi, domnule Motociclist. 
Sunt stăpână pe mine și n-o să mă las impresionată, oricât ai fi 
de meșter la vorbă. Dar ai avantajul că ești băiat drăguţ și că 
plouă afară și că-mi vine să-l dau naibii de registru. Ai picat 
tocmai la timp pentru o discuţie amicală. 

— Vă deranjez? întrebă tânărul de la far. Nu vă întrerup de la 
vreo treabă importantă? 

— Deloc, zâmbi Anda cu ochii la registru. Ca să fiu sinceră, 
mă plictiseam. Colegii mei sunt plecaţi pe teren, așa că azi am 
un fel de relâche. 

— Folosiţi termeni tehnici de teatru, spuse el. Am auzit că 
voiați să deveniți actriță. Și când colo, scrieţi într-un registru. 

— Nu-i obligatoriu să faci numai ce-ţi place. Parcă dumneata 
te-ai visat de mic copil paznic de far? 

Tânărul tresări, apoi zâmbi privind-o drept în ochi: 

— Replica mi se cuvine. Eu am atacat primul. Să știți, duduie 
Anda, că funcţia mea pe stat are o denumire mult mai nobilă și 
mai tehnică decât paznic de far. E atât de complicată încât nici 
eu n-o ţin minte prea bine. Pe de altă parte, eu sunt un caz 
special. Mă aflu acolo într-un fel de exil voluntar, am o soartă 
misterioasă și planuri secrete de cucerire a lumii fără folosirea 
forţei. 

Anda își trase mai aproape registrul cel mare, ca pe-o 


modernă pavăză de hărtie în calea insistențelor unui indiscret. 
În fond, și eu fac parte din lume. Nu cumva ai planuri secrete să 
mă cucerești fără folosirea forței? îl întrebă în gând. Ești cam 
prea optimist, domnule Motociclist. Lumea nu se cucerește cu 
una cu două. Hotări să se poarte strict oficial. 

— Pot să-ţi fiu de folos cu ceva? 

— Astăzi în niciun caz, dacă vă referiţi la probleme de 
serviciu. Am avut treabă în oraș și nu m-am putut abţine să nu 
vă fac o vizită. 

— O, sunt încântată, spuse ea pe un ton pe care-l voia ironic, 

— Pot să iau loc și să-mi aprind o ţigară? 

— Cu multă plăcere. E vina mea că nu te-am invitat mai 
devreme. Dar știi, unele vizite te surprind și nu mai poți 
reacţiona așa cum scrie la rubrica de bune maniere de prin 
reviste. 

— Vă iert. Doriţi o ţigară? E singurul lucru cu care-mi pot 
permite să vă tratez. Deocamdată, adăugă el surâzând. 

— Tovarășe... începu scandalizată Anda. 

— Sandi. 

— Tovarășe Sandi, reluă ea voind să pară energică. 

— Avem și cunoștințe comune, urmă el pe același ton ușor, de 
conversație amabilă. Pe doamna luliana, de pildă. 

Abia acum ea îl privi cu atenţie, lăsând registrul asupra căruia 
își aţintise ochii cu îndărătnicie tot timpul. Tânărul părea foarte 
bine informat în ceea ce o privea; aflase cum o cheamă, știa de 
prietenia ei cu luliana - oare numai de atunci să-l fi cunoscut 
luliana, din vizita aceea la far? se întrebă. Avea prilejul să afle 
ceva despre prietena ei. Un prilej pe care n-ar fi dorit să-l scape. 

— Chiar o cunoști pe luliana? întrebă. lar dacă o cunoști, ce 
impresie ai despre ea? 

— Mă pui în situaţia să bârfesc, duduie Anda, spuse el trecând 
foarte firesc de la plural la singular. E o cucoană drăguță, numai 
că-i cam snoabă. Asta, dacă vrei să fiu cu adevărat sincer, ceea 
ce nu-mi prea stă în obicei, adăugă. Vezi, duduie Anda, pe lângă 
a avea bani și a fi la curent cu moda mai e ceva, o calitate greu 
de definit, cu care omul se naște sau nu se naște. Dumneata, de 
pildă, ai în gesturi și-n vorbire o distincţie care mă intimidează 
pur și simplu. Probabil ai rude aristocrate sau îţi plac filmele de 
epocă... 

Ea roși sub acest șuvoi de complimente dar nu zise nimica. 


— Pe când Iuliana... 

E limpede, își zise Anda, apelând la cunoștințele ei despre 
lume și dragoste. Vorbește cu prea multă detaşare, cum fac toți 
când e vorba de o idilă consumată cândva. Nu mai au niciun 
interes să fie amabili. Preferă chiar să fie cruzi, să spună: Aia? Ei 
bine, dar nici nu se compară cu tine! Pe urmă nu te compari tu 
cu următoarea. Niște neserioși. Și domnul Sandi nu pare să facă 
excepţie... 

Domnul Sandi trecu la atac, după ce pregătirea de artilerie se 
înfăptuise cu succes și complimentele, judecând după 
rumeneala din obrajii Andei, își atinseseră ţinta. 

— Un om cu aspirații artistice se sufocă în orașele mici de 
provincie, cu viața asta lipsită de întâmplări. 

— Ne resemnăm, spuse Anda luând cuvântul în numele 
provincialilor cu aspirații artistice. Dacă nu-i altă soluție... 

— Soluţie, declamă el. Cine știe soluţia adevărată? 

Avea o voce joasă și plină, de actor, cu vibrații distinse. 
Remarcase asta și la telefon. Incerca să-și închipuie cum ar suna 
această voce cântând o romanţă. Sandi trase din ţigară și lansă 
un rotocol perfect, care se desfășură lent și plană ca un aerostat 
pe deasupra registrului de materiale. 

— Eu, unul, n-am de gând să mă resemnez, continuă paznicul 
farului C. Faptul că stau unde stau nu mă contrazice cu nimic. 
Nu există loc mai potrivit unde să poţi face în liniște speculații 
asupra lumii și societății decât în singurătatea unui far, între cer 
și apă. Uneori rămân acolo chiar și când sunt tură liberă. Alteori, 
și asta se întâmplă o dată sau la două trei luni, mă urc frumos în 
tren și fac un drum la București. Stau o săptămână. Merg la 
Operă și la câteva piese despre care vorbește lumea. Îți dai 
seama că un om ca mine, musafir rar al Capitalei, n-are timp să 
vadă piese mediocre. Mă duc la cabaret, colind prin cafenele ca 
să mă-ntâlnesc cu cunoscuţii... Am câţiva prieteni regizori de 
film. Cred că asta-i cea mai interesantă meserie a epocii. Sunt 
niște tipi grozavi. Uneori nici n-ai vreme să-i urmărești, până și 
aerul în jurul lor sclipește de inteligenţă, au idei cu carul și le 
risipesc cu generozitate pe stradă, la un pahar, în reviste... Prin 
intermediul lor, am cunoscut câteva domnișoare despre care va 
vorbi peste un an-doi toată Europa... O știi cumva pe Mia 
Costescu, de la Operă? 

Ei îi fu rușine să spună că n-a fost în viaţa ei la Operă. 


— Vine aici, pe litoral, în fiecare vară. Mă văd cu ea totdeauna 
acolo, la București. În cabină. Înainte de spectacol. Și după 
spectacol, triumful acela unic, o sală cu mii de oameni care 
aplaudă frenetic și se ridică de pe scaune și vin mai aproape, 
lângă scenă, și-i oferă buchete și ea rupe buchetele și împrăștie 
florile fir cu fir prin sală și lumea se înghesuie să le prindă... 
Banchetul premierei și triumful în faţa rivalelor, șoaptele lumii 
pe stradă, uite-o pe Mia Costescu și ea e la braț cu mine și 
împrumut și eu ceva din strălucirea ei, și regizorii îi fac 
complimente și o-ntreabă de ce nu face film și pe mine mă cred 
de la cinematografie... lar eu sunt, după cum ai observat mai 
adineauri, un pârlit de paznic de far... 

— N-am zis pârlit, remarcă Anda. 

— Era ca și cum ai fi zis. Dă-mi voie, duduie Anda, când ne- 
om cunoaște mai bine, să-ţi întregesc imaginea vieţii duble pe 
care o duc; paznic de far și impostor în lumea artelor, impostor, 
da, dar unul fără pretenții, fără veleităţi; pur și simplu stau între 
acei oameni și ei mă acceptă fiindcă le împărtășesc vederile și 
încerc să ţin pasul cu lumea, cu viaţa, viaţa cea adevărată... 

Anda privi cu silă registrul ei impunător și pentru prima oară i 
se păru foarte mic, un lucru de nimic, lipsit de importanţă ca tot 
ce i se întâmpla de la o vreme încoace, din toate vremile, și 
studentul care plânsese auzind că s-a măritat, și prietenii de pe 
plajă, din cei patru-cinci ani de când deschisese ochii în lume, și 
partenerii de dans, și colegii de birou, și sacoșa cu care făcea 
piaţa în fiecare zi, venind de la serviciu... 

— Nu toţi oamenii pot fi celebri, spuse ea privind în neștire 
filele registrului. Noi, ceilalți, ne mulțumim cu mai puţin. 

— Se pare că primim atât cât cerem, spuse el și se ridică 
brusc. Te-am reţinut cam mult cu vorbăria mea, duduie Anda. 

— Mi-a făcut plăcere, spuse ea repede. A fost o discuţie 
interesantă. 

— O putem continua când vrei; rareori întâlnești într-un oraș 
ca ăsta un om cu care să poţi comunica deschis, să poţi vorbi 
altceva decât banalităţile cotidiene. 

— Uneori cotidianul te satură, murmură Anda. 

— Asta mă face să fiu un lup singuratic și să păzesc farul 
acela, duduie Anda. 

Işi puse casca de motociclist și se ridică. Era foarte înalt și sub 
chenarul albastru al căștii ochii lui păreau și mai albaștri. 


— Aștept un telefon de la dumneata, spuse el fixând-o cu 
îndrăzneală. Când ești dispusă să discutăm, mă prezint în cea 
mai mare viteză. 

— S-ar putea să aștepți degeaba. 

— Nu mă grăbesc. Mi s-a spus totdeauna că am toată viaţa 
înainte și cred în chestia asta. 

— E drăguţ, într-adevăr, să crezi în ceva, spuse Anda în urma 
lui. 

Auzi afară duduitul motocicletei și cu o mișcare impulsivă 
îmbrânci registrul masiv de pe birou. Registrul căzu, dar 
zgomotul căderii fu acoperit de pocniturile eșapamentului. Se 
abţinu să iasă la fereastră. Când se uită, pe alee se mai vedeau 
numai un fuior de fum albastru și urma lucioasă a roţilor. Ploaia 
se oprise. 


Partea a patra 
1 


În seara asta sunt de cart, vere, m-au pus în locul lui Velicu, 
că a-ncurcat-o, săracu, nu știi nimica? E la arest pe zece zile, la 
garnizoană, tocmai acu când trebuie să plecăm știi tu unde. 
Povestea e mai veche, tot de la granguru i se trage, în timpul 
controlului s-a cam luat la colț cu el. Ei, pe naiba, de ce s-a luat! 
Păi tu, vere, în meseria ta, lași așa, pe oricine, să te-nvețe tabla- 
nmulțirii? Velicu ăsta-i telegrafist de mâna-ntâi, mi-a povestit 
într-o seară că de copil se ocupa de radio. Era bucureștean de-al 
nostru, adică este, că doar n-a murit, a dispărut pentru zece zile 
și asta fiindcă așa vrea granguru, nu știu ce naiba are el cu al 
nostru, cred că lovește-n el lovindu-i pe alţii, sau poate lovește 
fiindcă asta-i firea lui, să lovească, se află și oameni d-ăștia pe 
lume... Cin’ să m-audă, vere, că doar îţi spun ţie, e drept că 
soldatu nu trebuie să-i vorbească de rău pe superiori, da dacă 
nu vorbește asta nu-nseamnă că nici nu gândește, soldatu, vere, 
are și el mansardă, da granguru habar n-are de asta, parcă pe 
mine nu m-a agăţat odată, prin aprilie? 

Velicu mi-a povestit de Radioclub, e o chestie, de-acolo poţi 
vorbi și cu Polu Sud. Din fragedă copilărie, cum se zice prin 
cărți, le vedea la radiotelegrafie, iar la armată, poate-aţi aflat și 
voi ăștia de la atelier, nu-i numai soldatu cu pușca și cu goarna, 
acuma s-a schimbat niţel, soldatu e operator și electronica se 
pomenește mai des decât pasu de defilare. D-aia mă agăţase 
granguru atunci, în primăvară, că nu l-am salutat în pas de 
defilare, e drept că nu-mi prea ardea să bat pasu, muncisem o 
noapte-ntreagă la nava șase că pleznise un piston la motoru din 
babord și-a doua zi trebuia să plece și-am pus umăru, eu și doi 
motoriști, să-i ajutăm, ca să nu mai scoale tot atelieru în miez 
de noapte... Ei, și-n loc de bravo-măi-făcurăţi-treabă-bună mă 
trezesc dus la comandantu divizionului și beștelit număru unu, 
că granguru a stat acolo statuie, ca să audă cu urechile lui cum 
mă ia la-ntrebări. Asta ţi-am spus-o așa, ca să vezi cu cine a 
avut de-a face Velicu și toți ai noștri și ca să-ţi dovedesc că 
soldatu nu-i nebun să judece oamenii fără rost. Are și el 
dreptate când are, da unuia ca granguru tot degeaba i-ai spune. 
Așa e firea lui și pace. 


Al nostru e tare amărât pe chestia asta și pe toate câte s-au 
întâmplat. Nu mai e omul dinainte, să glumească și să râdă cu 
noi. Câteodată îl prinde noaptea la bord, umblă pe punte și se 
leagă de unu și de altu, stă la lecţii și face scandal pentru cea 
mai mică greșeală. Noi înțelegem, vere, ţi-am spus că soldatu 
gândește, chiar dacă nu spune nimica; am ieșit ultimii la 
inspecţie și nu-ţi mai povestesc că lonaș, comandantu navei 
șase, a fost secund la noi până anu trecut, l-am mai apucat și eu 
aici, tocmai dădea în primire și al nostru îl povăţuia cum să facă 
și cum să dreagă în chip de comandant... Păi să ţi-o ia înainte 
unu pe care l-ai învăţat meserie, și barem dac-ar fi fost pe drept, 
da n-a fost, toată chestia a pornit de la granguru, și-atuncea 
vezi că al nostru nu se atacă degeaba și d-aia noi îl înţelegem și 
avem grijă să nu-l mai amărâm și noi. Numai că granguru nu ne- 
a uitat, nu l-a uitat nici pe Velicu și a avut Velicu ăsta o baftă, 
ceva de spaimă, să dea duminică nas în nas cu el pe bulevard, 
acuma granguru cam știa la ce-i bun Velicu și mai știa că 
bobocu pe care-l are la staţie e cam ageamiu; al nostru a fost 
prea dulce că l-a primit, a zis n-are nimica dacă-i mai slăbuţ, 
Velicu e un instructor excelent și o să-l învețe; și uite bunătatea 
se-ntoarce împotriva lui și habar n-am cum o să se descurce un 
boboc, mai ales dac-o să fie mare afurisită mâine, după cum s- 
aude. Așa că vere n-am vești bune să-ți dau, dacă mă-ntreabă 
unu ce mai faci eu îi răspund bine, da binele ăsta... 

Acuma eu ca eu, fac ce am de făcut pe punte și-n magazie, 
mănânc când mă cheamă la masă, trag pe dreapta când sună 
stingerea și mă bucur c-a mai trecut o zi, că oricât ar fi de bine 
pe navă, tot mai bine-i acasă la tine, vere, și-abia aștept să 
treacă și asta... Eu ca eu, ziceam, da mă gândesc la al nostru, 
că nu mai are pace și stă mai mult la vapor decât acasă, cu 
toate că nu știu dacă asta ajută la ceva. Mă întreb cum de lasă 
el casă și masă și nevastă, și are o nevastă parcă-i domniţă din 
basme, s-a căsătorit acu trei luni și uite c-o lasă singură și vine 
la vapor după-masa și duminica și mereu, să se amărască cu 
noi, d-aia nu ne supărăm când se răstește la noi din te-miri-ce și 
căutăm să nu-l amărâm mai tare. Când a făcut nunta a fost 
halimai mare, am vrut să ne ducem toţi, să se pomenească cu 
noi acolo în mijlocu petrecerii. Noroc cu ingineru că-i mai cu 
doxă și ne-a sfătuit să stăm în banca noastră. In schimb i-am 
pregătit o urare clasa-ntâi, o poezie lungă, și a coțcărit furieru o 


coală de hârtie oglindă, mai mare dragu să te uiţi la ea și cânde 
goală, d-apăi când o vezi scrisă cu tuș și împodobită cu desene 
aurii cu ancore și palmieri și alte chestii de-astea, și în plus, 
semnăturile tuturora, chiar așa, tot echipajul s-a iscălit 
dedesubtu poeziei și comandantu s-a bucurat tare când a primit- 
o și a zis c-o înrămează... D-aia mă gândesc așa, omenește, că 
și el e om și nevasta aia, cât l-ar iubi de mult, tot nu cred că-i 
vine la-ndemână să stea cuc în casă și el aici, pe vapor, să-și 
mănânce zilele cu noi... Cu noi sau cu el însuși, vere, sau numai 
așa, cu gândurile negre... 

Primesc mai alaltăieri scrisoare de-acasă, fiindcă veni vorba 
de gânduri. O știi pe Mia, fata aia din colţ, de la Loto? Rămâi 
mască dacă-ţi spun. Mi-a trimis o vedere de ziua mea, și asta n- 
o prea fac fetele așa, de iordan. Da stai niţel, să vezi ce-mi 
scrie! Felicitări de la o persoană care nu te-a uitat. Așa zice. ȘI 
persoana de la care așteptam eu, tămâie. M-a uitat, vrea să 
zică. Ce să înțeleg d-aici? Că Mia asta o fi știind ea ceva și vrea 
să-mi atragă atenţia așa, mai pe departe. Se jenează fata să-mi 
scrie ce și cum, da mă face atent. Finețe, știi? E drept că eu m- 
am cam învârtit pe la Loto acu doi ani, când abia intrase ea 
acolo și purta codițe, da atunci avea ea altă obligaţie și eu nu 
știam și i-am zis te fac un film? Mi-a dat cu flit, bine-nţeles. 
Acuma o fi stricat trampa cu ăla și s-a gândit că rău a făcut că 
m-a refuzat. Așa o fi. Sau altfel, adevăru e că-ţi place, cătană, să 
primești vederi de la fete. Și-o s-o dau naibii pe Elvira dacă se 
poartă așa și am de gând ca prin octombrie, după ce s-or mai 
liniști lucrurile pe la noi, să-l rog pe al nostru să-mi dea și mie 
vreo cinci zile... așa, să moară dușmanii de ciudă, și să mă duc 
să-i ciripesc duduii de la Loto ceva la ureche. Merită, pentru o 
felicitare de ziua ta, nu? Cât despre Elvira, să n-o mai văd în 
ochi. Zică cine-o vrea ce-o vrea, nu-mi place omu cu două fețe, 
vere. 

Acu du-te și tu, că s-a făcut noapte și o să te dea ăia dispărut. 
Eu unu aș fi pus bila-n raft la ora asta, dacă nu era chestia cu 
Velicu. Și când te gândești că și granguru e tot din ăștia, cu 
electronica, scrie și prin ziare despre el. Și-l năpăstuiește tocmai 
pe Velicu, electronic de-al lui. Mai înțelege ceva dacă poți! 


2 


— larăși pleci? spuse Anda ridicând sprâncenele. Mai, bine mă 
maăritam cu un explorator polar. Poate l-aș fi văzut mai des pe- 
acasă. 

Emil mormăi ceva în legătură cu soarta marinarului, și 
continuă să caute prin șifonier. 

— Unde naiba e cămașa aia albă? Nimica nu găsești în casa 
asta. 

— la-ţi valet, că eu m-am săturat să tot strâng după tine. Te 
lăudai că marinarii sunt ordonaţi, că altfel cabina se transformă 
într-un bazar. Se vede că păstrezi ordinea doar acolo. Acasă are 
cine să strângă. 

— Ordinea  șifonierului nu cade în sarcina mea. Și toate 
aluziile astea în legătură cu vaporul mă scot din sărite. 

— Pe mine mă scot din sărite aluziile la starea gospodăriei. 
Dă-mi voie să caut eu. E adevărat că nu-s o gospodină perfectă. 
Preferam să mă ocup de artă, când alte fete învățau să albească 
rufe. 

— Pacat că nu ţi-ai urmat vocația adevărată. 

— Cu alte cuvinte regreţi că te-ai însurat cu mine. Trebuia să 
te gândești la toate astea când ai venit să mă ceri la tata. Ți-am 
spus la timp să n-ai pretenţii în domeniul îndeletnicirilor casnice. 
Uite c-am găsit-o. Era chiar deasupra, dar când ești pornit pe 
observaţii acide... 

— Termină cu fasoanele. Te exprimi ca un dicţionar de 
neologisme. 

— Nu-ţi place cum vorbesc? Poate preferi vocabularul 
marinăresc, îmbogăţit cu expresii colorate? 

— Lasă marinarii în pace. Ți-am spus doar să termini cu 
fasoanele, că e ridicol. 

— Bine, termin, dacă asta te face fericit. Dar am impresia că 
nimeni și nimic nu te poate face fericit. Cel puţin acuma. Vocaţia 
ta de marinar trece printr-o criză, Emil. 

— Mă uimești cu atâta perspicacitate, zise el, încercând să-și 
încheie gulerul prea strâmt al cămâășii. 

— Nu-i nevoie să fii un fin psiholog ca să-ţi dai seama că nu-i 
merg cuiva treburile. Se vede de la o poștă, Emil. Și asta 
durează cam de mult. 

— Ți se pare. 

— Nu mi se pare. Crezi că te-ai însurat cu o proastă care nu 
înțelege nici cele mai simple lucruri? Te înșeli. Și nu numai în 


privinţa asta te înșeli. Mai e ceva, Emil. Ceva care cred c-o să te 
deranjeze. 

— Ai spus destule lucruri în stare să mă deranjeze. Credeam 
că le-ai epuizat. 

— Nu le-am epuizat. Între altele, mă întreb dacă tot zelul tău 
din ultima vreme e bun de ceva. După toate semnele, pierzi 
vremea de pomană. 

— Asta nu-i treaba ta, ţipă Emil deodată, ca și cum abia acum 
și-ar fi dat seama de adevăratul sens al discuţiei. 

— Ştiam că o să sari în sus. Am pus degetul pe rană, nu? 
Altădată te plângeai că nu mă preocupă starea ta sufletească, 
problemele tale. Când mă preocupă, faci scandal. 

— De ce te preocupă numai aspectele negative? 

— Mă preocupă tot ce-i legat de tine. Dar când îţi merg 
treburile bine nu vii încruntat și nu pleci duminica în port. Eu te- 
am cunoscut altfel. Mai stăpân pe tine. Vii acasă și te culci cu 
ochii în tavan. Oftezi și taci. Nici ziarele nu le mai citești. În 
schimb vrei să mă convingi că nu-i nimica grav. 

— Bine, atunci hai la film. O să iasă nava în larg și fără mine. 
Hai să-mi distrez nevestica. 

— Exagerezi. N-am pretins cine știe ce sacrificii. Pleci în larg și 
gata, am înţeles. Dar în restul timpului, Emil? În zilele obișnuite, 
când bărbaţii vin acasă și vecinele trântesc ușile și pleacă la 
plimbare cu soţii? Stau la geam și te aștept. Poate astăzi vine 
mai devreme, îmi zic. Mai devreme a ajuns să însemne pentru 
mine ora când vine toată lumea din port. E o excepţie când te- 
ntorci la timp, mi se pare că-i un favor al soartei. Aștept și tu nu 
vii. Aţipesc uneori cu capul pe pervaz. Și visez că vii și că te 
porți cu mine altfel decât acum. Așa cum te purtai odată, 
demult, foarte demult. Știi, Emil, mi se pare că a trecut foarte 
multă vreme de când suntem amândoi. Și asta nu e bine. Când 
ești fericit, timpul trece mai repede. Mă-ntreabă mama dacă 
sunt fericită și o mint și ea simte că o mint. Nu sunt fericită, 
Emil, și nici tu nu ești. Și parcă-i prea devreme ca să-mi pun 
întrebarea: Ce-am făcut din viaţa mea? Ce-am făcut din viaţa 
noastră? 

Emil asculta. Cu o durere fără nume în suflet, o durere surdă, 
o ciudată senzaţie de sfâșiere. N-ar trebui să mă port așa. E tot 
ea, fata de acum trei luni, Anda-sare-ntr-un-picior, o tânără de 
nouăsprezece ani căreia-i place dansul și e deprinsă să iasă 


undeva în fiecare seară. Am transformat-o într-o femeie tristă, 
tristă la nouăsprezece ani, fără orizont, fără bucurii, fără 
evenimente. Ce-i ofer eu acum? Așteptări fără sfârșit și după 
asta, încruntări fără sfârșit. Și am jurat de-o mie de ori că ea n-o 
să simtă nimic din ce se petrece acolo, la navă, e treaba mea și 
treburile mele nu trebuie să apese asupra căsniciei. Dar asta nu 
se poate. Nu poţi fi doi, unul la serviciu și altul acasă. Ar trebui 
să ai talent de actor, sau să fii un mare ipocrit. Nu sunt nici una, 
nici alta... 

— Într-un fel ai și tu dreptate, spuse el cu greu. Dar tocmai de 
asta ar trebui să fii mai înțelegătoare. Toţi oamenii vorbesc 
despre casa lor ca despre o oază, un liman, un refugiu pentru 
clipele când viaţa te copleșește... Englezii au o vorbă: My home, 
my city. Casa mea, cetatea mea. Dar ce fel de cetate-i asta, 
minată pe dinăuntru, chiar? Dac-ai ţine într-adevăr la mine, m-ai 
ajuta să uit, să depășesc greutăţile... 

— Cum să ţin la tine când tu te porţi așa? spuse Anda. 

— Va să zică nu ţii la mine! Asta le pune capăt la toate, strigă 
el. E adevărul de care mă temeam cel mai mult. 

— Nu... Nu-i ăsta adevărul. Am zis așa, fără să mă gândesc. 
Ţin la tine, Emil, dar trebuie să recunoști că renunţările nu-s cel 
mai bun combustibil pentru dragoste. 

— Degeaba-ncerci s-o mai repari, dragă, zise el rece, 
încheindu-și metodic nasturii vestonului. Mă întreb ce te-a făcut 
să mă accepţi atunci, la început. Reprezentam o partidă bună, 
nu-i așa? Altceva nu mai contează în fața voastră, a femeilor? 
Tot ce doriţi e o partidă? Ține partida asta loc de dragoste, de 
afecţiune, de înţelegere, de fericire? În asta stă fericirea unei 
fete, într-o partidă bună? 

— Ești grosolan, Emil. Pe tonul ăsta nu se poate discuta. 

— E singurul ton pe care se poate discuta cu tine, răbufni el și 
ieși trântind ușa. Din vestibul o auzi plângând dar nu se mai 
întoarse din drum. Merita o mică lecţie, se justifică, dar 
justificarea asta, în loc să-i dea satisfacție, îl posomori și mai 
mult. 


3 


Reporterul veni tocmai când șeful de cart era pe punctul să 
tragă schela la bord. Pe nava opt nu se mai așteptau musafiri. 


Șeful de cart se îndreptă și-l salută, privindu-l întrebător. 
Reporterul scoase legitimatia. 

— Vă cunosc, spuse marinarul. M-aţi fotografiat astă- 
primăvară, la concursul de bărci, adăugă el examinând 
legitimaţia. Da ordinu-i ordin, nu vă... 

— Nu mă supăr, zise reporterul. Sunt mai vechi ca dumneata 
în armată și-s învăţat cu asta. Ce zici, avem vreme bună? 

— E cam hulă, spuse marinarul cu competenţă. O să ne joace 
niţel. Timpu care-i place lu tova’ comandant. Aveţi rău de mare? 

— N-am rău de mare. Și vreau să fac o poză frumoasă, cu 
valuri. 

— Apăi de la noi numai valurile se mai pot poza, spuse 
marinarul jignit. 

Reporterul își luă legitimaţia și urcă la comandă, să se 
prezinte. Eternul aparat de fotografiat i se bălăbănea pe piept. 
Urcă scara ţinându-se numai cu o mână, cealaltă sprijinind 
aparatul. Când să plece, redactorul-șef obiectase: Ce cauţi la 
nava opt? Ai mai scris ceva de-acolo, acum două luni. E o navă 
interesantă. Și un comandant bun. Nu neg asta, Mariane, dar știi 
bine ce calificativ au luat la inspecţie. Ne punem șefii în cap. 
Cum să scriem despre o navă care-a luat satisfăcător? Li s-a 
făcut o nedreptate, domne. Toată baza vorbește. Zău? spusese 
redactorul șef. Atunci arde-i un foileton. Ti-l bag în chenar, cu 
continuare, dacă iese. Și-așa numărul viitor nu prea e combativ. 
Numai să ai grijă la cine te dai. Să nu fie vreun șef mai mare. 
Anu' ăsta avem aniversarea gazetei... 

— Vă salut. Mă primiţi și pe mine, domne? 

— Cu dragă inimă, spuse Emil. Dar de ce ai venit tocmai pe 
nava noastră? S-ar putea să ai dezamăgiri. 

— Nu cred, spuse reporterul, dar Emil se întorsese spre 
treburile lui și reporterul își aprinse liniștit o ţigară. 

E supărat, își zise. Și cu șapca asta pe ochi... nu pare prea 
binevoitor. Dar eu trebuie să aflu adevărul. Ce se ascunde sub 
acest „satisfăcător”? Ambiţii, rivalitate, invidia colegilor? Asta-i 
oare specificul marin? Specificul uman, spunea omul ăsta cu 
cascheta lui îndesată până la sprâncene... Secundul urcase și el 
pe comandă și-l salută plin de amabilitate. Uite alt personaj. 
Dacă-i dai jos cascheta și epoleţii, e un puști care se joacă de-a 
vapoarele. Are el vreun rol în toată povestea? Sau dacă n-are, 
pot să-i atribui unul? 


— Nava gata de marș și luptă, spuse Mihalcea salutând după 
toate regulile artei. 

— Bine, spuse Emil. Raportează că începem manevra la ora 
opt și treizeci. 

— Am înţeles, spuse Mihalcea simțindu-se important și luă 
microfonul pe care-l folosea de obicei comandantul navei. După 
ce termină formula de raport, codificată în termeni obscuri 
pentru un neiniţiat, în difuzor se auzi vocea lui Miti: 

— Bine. Cine-i la aparat? 

II deranjează că n-am raportat eu însumi, gândi Emil și luă 
microfonul: 

— Șase-zero, aici gama opt. N-am vorbit eu fiindcă sunt cam 
răgușit. Nu știam că deranjează această mică abatere de la 
formalitatea obișnuită. 

— Nu-i vorba de formalitate. Mă gândeam că ţi s-a întâmplat 
ceva... 

— O sută unsprezece către toţi, se auzi vocea groasă a 
comandantului brigăzii. Terminaţi cu discuţiile astea stupide prin 
radio. Gama opt, te observ pentru încălcarea dispoziţiilor. După 
terminarea misiunii să te prezinţi la mine... Și fă-ţi un ceai 
fierbinte, dacă ești bolnav, adăugă după o mică pauză. 

— Am înţeles, spuse Emil în microfon. Se întoarse spre 
reporter. Contraamiralul. Nu m-am așteptat să fie pe recepție. O 
să mă barbierească niţel... 

— Și căpitanul Dimitriu, prea de tot, zise Mihalcea jignit. Ce 
dacă am raportat eu? În definitiv sunt ofiţer secund și... 

— Vezi să strângă bine parâmele la prova, spuse Emil. E una 
dintre atribuţiile ofițerului secund. 

jignit a doua oară, Mihalcea cobori foarte băţos scara și se 
duse la prova. Emil privi o clipă în urma lui și dădu comenzile 
obișnuite. Curând canoniera purtătoare de rachete se avântă, 
învăluită într-un nor subţire de fum, spre larg. 

(De sus, de la fereastra biroului, Stîrcu urmărea manevra 
navelor. Prea mult fum, comentă el cu ochii la nava opt. Parcă 
merg cu cărbuni. Asta, fiindcă n-au încălzit motoarele destul. Își 
notă în carnețel pentru bilanţ. Nu ierta nimănui nimic, dar mai 
ales celor de pe nava opt nu era dispus să le ierte.) 


Abia acolo, în largul albastru, Emil se simţi mai liniștit. 
Crisparea care-l stăpânise la plecare se risipi; era o zi însorită, 


cu valuri cam mari, urmare a furtunii care bântuise marea acum 
câteva zile. În spatele lui, pe platforma de semnalizare, ghicea 
prezența tăcută și atentă a semnalizatorului de cart. Sus, în 
vârful  catargului gros, se rotea fără încetare antena 
radiolocaţției. De sub punte se simțea trepidaţia surdă a 
motoarelor. Rozeta compasului oscila ușurel, la dreapta sau la 
stânga, revenind imediat, semn că timonierul simţea la timp 
abaterea navei de la drum și o corecta imediat. Toate acestea îi 
dădeau lui Emil senzaţia plină a muncii, a datoriei împlinite. Toţi 
acești oameni, de la motoare, de la timonă și de la staţii, făceau 
tot ce-i învățase el să facă, tot ce le pretindea el să facă. Un 
organism viu, nava asta cu oamenii pe ea, iar eu le sunt 
creierul. Răspundere și iar răspundere... 

— Permiteţi să raportez, o radiogramă de la șase-zero, spuse 
radiotelegrafistul cu voce stinsă. 

— Bine, dă-mi-o. Ce ești așa de palid? Ţi-e rău? 

— Puțin, tovarășe comandant. Dar o să-mi treacă. 

— Nu te lăsa doborât, spuse Emil. Marea îi doboară numai pe 
cei slabi. 

— Stomacul nu știe de asta, tovarășe comandant. 

— Să știi de la mine că asta nu vine numai de la stomac, ci și 
de la nervi. Mai ales de la nervi. Incearcă să te oţelești. E 
singura cale... 

Telegrafistul înghiţi în sec și holbă ochii. Silit să stea în 
picioare, pe comandă, unde balansul se simțea mai puternic 
decât în staţia radio, el deveni livid. Emil îl privi pe furiș și 
clătină din cap. 

— Asta-i, băiete. Du-te la postul tău. 

Privi foaia cu coloane de cifre și litere. Velicu aducea 
radiogramele gata descifrate. Îi simţea lipsa. Oftă și cobori în 
cabina de navigaţie, să ia codul de semnale. Reporterul, după 
el, fără să aștepte invitaţie. La începutul meseriei, îl deranja 
faptul că comandanții nu erau deloc curtenitori cu el. Nu-l luau 
în seamă, parcă îi ignorau prezenţa. Acum câţiva ani, la un activ 
de partid, atinsese acest subiect. Din prezidiu, comandantul 
Marinei pusese lucrurile la punct: Fiecare trebuie să-și facă 
meseria. Comandantul navei n-are vreme pentru pasageri, are 
destulă bătaie de cap și așa. Cine a văzut cum se conduce o 
navă, știe. Așa că, tovarășe, cu rușinea mori de foame. Fiţi mai 
îndrăzneţi, voi ziariștii. N-o să se supere nimeni pentru asta. 


Slujim cu toţii aceeași cauză, nu ne plimbăm pe mare pentru 
plăcerea personală... Reporterul își făcuse din aceste cuvinte un 
ghid de conduită și nimeni nu se formaliza când îl găsea aplecat 
asupra hărţii, sau cu nasul în vizorul radiolocatorului, sau în 
spatele tunului, la tragere... 

Se luă deci după comandant. Rămas pe puntea de comandă, 
Mihalcea salută și luă îndată locul din dreapta timonierului, 
depărtând larg picioarele, ca un marinar bătrân. O să-mi cumpăr 
pipă, gândi el. Trebuie neapărat să-mi cumpăr pipă. 

Descifrarea mesajului dură puţin. Emil cunoștea aproape pe 
de rost semnificaţia grupelor de litere mai uzuale și prescurtările 
folosite de obicei în radiograme. „Navigație independentă, 
ordona  Miti. Ne întâlnim la orele 18, la punctul cu 
coordonatele...” Luă echerul și puse coordonatele pe hartă. 
Aprecie distanţa din ochi, apoi măsură cu compasul. 

— Cam departe, spuse fără să se mire că reporterul era lângă 
umărul său. N-ajungem la timp dacă mergem cu viteza 
economică. Pe urmă iar au să ţipe că uzez motoarele. La urma 
urmei, treaba lor. Eu execut ordinul. Dădu comanda la motoare: 
viteza maximă. Se auzi vuietul sporind în intensitate. Pe urmă se 
simţiră mai accentuat trepidaţiile carenei izbite de valuri. ÎI 
sâcâia undeva, în străfundurile sufletului, faptul că Miti fusese 
numit provizoriu comandant de divizion. Puteau foarte bine să 
mă numească pe mine. S-au luat după calificativul ăla 
blestemat. Ba nu! Numirea a fost înaintea calificativului. Nu-i 
nimic. Eu execut, să n-aibă impresia că dacă sunt prieten cu el... 
Reporterul tăcea, așteptând explicaţii suplimentare. 

— Asta-i, urmă Emil. A fixat un raion de întâlnire prea 
depărtat. Poate vrea să arate că-i curajos. Curajos pe spinarea 
motoarelor. Ca un motociclist care se crede grozav fiindcă 
aleargă iute. Dar nu-i meritul lui, ci al benzinei care ia foc acolo, 
în cilindri, de mai multe ori pe secundă. Atunci și eu, vrei să 
spui. Eu nu. Eu nu-mi fac o glorie din asta. Eu antrenez oamenii 
în condiţii complexe. lar cu calificativul e o poveste, tovarășe 
reporter. Unii mi-au luat partea deschis, că în larg se vede cu 
adevărat pregătirea oamenilor. Alţii spuneau: calificativul e 
calificativ, nu înghite codițe de explicaţii. Merge treaba sau nu 
merge. Parcă ai putea să tragi o linie pe dedesubt, să aduni sau 
să cântărești ca la spiţerie... Nu, oamenilor, voiam să le spun, 
viața nu poate fi modelată ca plastilina și turnată în tiparele unui 


calificativ. Ce calificativ poate exprima faptul că un soldat de la 
mașini, un simplu soldat, a plâns când s-a spart conducta de 
răcire în timpul marșului? Cu ce era el vinovat? Nu putem 
ajunge la vreme, spunea. O să creadă lumea că nu ne pricepem. 
E drept, au dres-o repede, dar ca să recuperăm timpul pierdut, a 
trebuit să forțăm motoarele. Ca și-acum. Numai că acum se- 
ntâmplă cu bună știință... 

Reporterul asculta și-și întipărea fiecare lucru în minte. Avea 
memorie bună și-apoi o poveste ca asta nu se uită ușor. Un 
soldat care plânge fiindcă conducta... Ei, ăsta da soldat! Ar 
trebui să stau de vorbă cu el. După ce ancorăm. Uite reportajul. 
Un reportaj? Mai degrabă o baladă. Ce calificativ să-i dai unui 
soldat care plânge din cauza unei conducte sparte? A reparat-o 
repede. O conductă încinsă ca o plită. Degetele atingând 
metalul fierbinte. Un soldat. Un simplu soldat. 

— Cum îl cheamă? întrebă. 

— Nu mai rețin care dintre ei a fost. Nici n-are importanţă. 
Asta am spus-o așa, cu gândul la specificul marin al dumitale. 
Ti-am mai spus eu: specificul uman. 

— Aș fi vrut să-i fac un portret... 

— Numai lui? Oricare altul, de la mașini, la fel s-ar fi purtat. 
Mai puţin lacrimile, probabil. O fotografie colectivă. Grup, nu 
portret. Asta-i, într-adevăr, specificul marin. Un om își arată 
valoarea în raport cu ceilalţi, alături de ei. Hai sus, să fumăm o 
țigară. La aer curat. 

leșiră pe comandă. Ținând în gură ţigara încă neaprinsă, Emil 
se apropie de timonier. Îi urmări mișcările, aruncându-și în 
răstimpuri privirea spre cadranul compasului. Timonierul ţinea 
drumul bine și Emil surâse spre reporter. 

— Am ambiția să ajung pe punct chiar în minutul fixat. Mi-am 
păstrat pentru asta o mică rezervă de viteză, îndeplinesc 
întocmai ordinul, tovarășe reporter. Dar cât privește pregătirea 
echipajului, nu mă las influențat. O să merg mai departe așa 
cum înțeleg eu. Fiecare comandant imprimă oamenilor lui o notă 
anume, numai a lui, care-l deosebește de ceilalți. Chiar dacă 
regulamentele sunt precise și dau cu exactitate soluţii în cele 
mai variate cazuri, niciun regulament din lume nu poate 
cuprinde viaţa în întregime. Pentru asta există comandantul, 
altfel unitatea s-ar conduce singură, s-ar afișa ici și colo pasajele 
respective din regulament și totul ar merge strună... Dar nu se 


poate. Fiindcă nici oamenii, la rândul lor, nu-s niște mașini 
electronice, cărora le dai un program și ele-l urmează cu 
strictețe matematică. Fiecare om e, într-adevăr, o mașină 
electronică, dar diferenţa dintre el și mașinile adevărate... 
Mașina nu gândește, n-are preferinţe de ordin subiectiv, alege 
soluţia optimă acolo unde omul ezită, împiedicat de pasiuni, 
acolo unde omul calcă logica pentru a-și satisface un 
sentiment... Uite tragerea din timpul inspecției. Ai văzut ce-a 
fost în poligon. Matematic, ar fi trebuit să obțin același rezultat 
mediu de la tragerile anterioare: doi-trei soldaţi - nesatisfăcător: 
fricoșii, cei cu defecte de vedere... Jumătate - bine: cei normali, 
media. Și cealaltă jumătate, foarte bine: vârfurile, oamenii care- 
au pus tot sufletul la pregătire. A fost de-ajuns un element de 
mică importanţă - o inversare în ordine. Și acum mă întreb cum 
de i-a ghicit Stîrcu pe cei mai slabi... Dac-aș fi programat o 
mașină cibernetică să execute tragerea, aveam strict cele trei 
categorii de procente. Dar în poligon erau oameni și a fost 
destul o intervenţie ca să modifice aceste procente... Examină 
câteva clipe cadranul girocompasului și se întoarse spre 
timonier: Vezi că avem vânt din babord. Nava tinde să vină 
mereu la dreapta, fiindcă hangarele opun rezistenţă mare la 
vânt. De aceea, ca să nu ai derivă, trebuie să ţii cârma ușor 
stânga... Așa! 

Luă timona. Maistrul timonier, un flăcău cu fălcile mari și ochi 
albaștri, se dădu un pas înapoi. Emil îi simţea respiraţia în ceafă. 
Făcu mișcările respective din timonă, privindu-l cu coada 
ochiului pe timonier. Ochii albaștri ai maistrului alergau de la 
timonă la cadranul girocompasului. Într-adevăr, abaterile navei 
dispăruseră aproape de tot. 

— Asta se simte aici, în vârful degetelor, zâmbi Emil 
încredințându-i din nou timona. Pilotul automat n-are cum s-o 
prevadă. Aparatele îl ajută pe om, dar nu pot singure să facă 
totul... 

— Am înţeles, spuse maistrul timonier. 

Emil se întoarse iarăși spre reporter. 

— Există o filosofie a raporturilor dintre om și opera artistică. 
Pe când vom avea una a raporturilor dintre om și electronică? 
Ne trebuie și o să ne-o facem, dar până atunci suntem nevoiţi să 
măsurăm lucruri noi cu unităţi vechi, care nu le mai corespund... 
Spunând acestea, Emil se simţea un fel de reprezentant al noii 


optici în pas cu tehnica modernă. Cearta izbucnită pe punte, în 
spatele comenzii, îl aduse brusc la realitatea cotidiană, mai 
modestă decât închipuirile lui, dar hotărât mai importantă aici și 
acum. Hai, reprezentant al noii optici, să vedem de unde a 
pornit gâlceava! 

Gâlceava pornise de la calificativul acela, înțelese Emil. Abia 
acum își dădu seama că echipajul lui, cu a cărui omogenitate se 
mândrea atâta, se divizase după inspecţie în două tabere... 


4 


— Ne-am împărțit în două tabere, vere. Judecă și tu. Unii spun 
că prea ne-am avântat, că ne-am găsit noi să aducem o linie 
nouă în instrucţie, ieșind în larg pe vreme proastă, ca să oțelim 
echipajul și să-i încercăm forţele. Celelalte nave, care nu și-au 
bătut capu cu inovaţii d-astea, ne-au luat-o înainte, iar din 
metoda noastră s-a ales prafu, mai ales atunci când cu 
inspecția. Așa gândesc, vere, ăia care n-au înţeles nimic. Dau 
vina pe comandant, de parcă al nostru e grozav de mulțumit că 
a rămas în coadă. Da' așa-s oamenii, fiecare judecă după 
scăfârlia lui și încearcă să-i scoţi unuia ca ăsta prostiile din cap. 
Iti baţi gura de pomană. Din contră, s-au pus acum să dreagă 
lucrurile după capu lor: cu curăţenia. Freacă și lustruiesc ca 
nebunii toată ziua tot felul de fiare, li s-a părut lor la inspecţie că 
s-a spus ceva și despre întreținerea materialului. Ca să-ţi dai 
seama mai bine cu ce figuri ai de-a face. Secundu îi încurajează. 
Tinerel și el, abia a venit pe vapor, vrea să arate că e cineva. 
Cum lipsește al nostru e spirt, nu alta. Am ajuns să avem nava 
lustruită ca o mărgică, dacă-ţi închipui că asta are vreun 
chichirez! 

Asta-i o tabără, sau un curent, ca să vorbim ca pe vremea lui 
Eminescu. Cealaltă - ei, asta-i frumuseţea - din cealaltă fac 
parte cei mai buni dintre ai noștri. Printre care și eu. Și nu mai 
râde că-ţi ating una. Ce, n-am voie să văd limpede de partea cui 
e dreptatea? Eu l-am înţeles pe al nostru și sunt de partea lui. 
Nu poate să greșească un marinar ca el, care-a biruit cele mai 
ale dracu furtuni din Marea Neagră. A avut ghinion cu granguru, 
asta-i tot. Altfel, află că pentru echipaju nostru poţi pune mâna- 
n foc. Suntem pregătiţi până-n unghii, putem face faţă și pe 
taifun. Mai ales acum, după inspecţie, s-a repezit treaba de tot. 


Al nostru vrea să meargă toate la perfecţie, și nu știu dacă se 
află la bord cineva care să fie de altă părere... Ne-a explicat el 
într-o zi, adică nu ne-a spus de-a dreptu, doar a dat a-nţelege, 
așa, pentru cine are cap să-nțeleagă: la lansare, măi oamenilor, 
acolo se numără bobocii. Noi pentru asta ne-am pregătit toată 
vara și tot anul. Inspecţii vin și pleacă, da racheta, unde-o trimiţi 
acolo se duce. Asta vreau de la voi, să puneţi umărul atunci, la 
lansare, și după aia, măi oamenilor, vedem cine e mai bun și s- 
alege și chestia cu calificativele... 

Da până la lansare mai e vreme și când ţi-e lumea mai dragă 
se întâmplă câte-un pocinog de-ţi vine să-ţi iei câmpii. Păi 
judecă și tu, chiar dacă ești de la atelier: știi bine că Velicu era 
la „mititica” când am ieșit în larg. Mie unu treaba asta nu mi-a 
convenit deloc. Ştiam ce poate bobocu ăla de la radio, ajutoru 
lui. Un molâu ce nu s-a dovedit. Parcă-i fată cu pantaloni. Numai 
ce aude de ieșire în larg și se face alb ca varu. Are un rău de 
mare, ceva de spaimă. lar când am ieșit noi, fierbea marea. 
Blegu ăla, cu câștile pe urechi, era de cart la radio, că pe cine 
era să pună? Intr-o vreme se mai obișnuia să se ia radist de pe 
altă navă, în caz de forță majoră, da al nostru e îndârjit și nu 
vrea să apeleze la nimeni. Toată nădejdea la păcătosu ăla. Îi 
cunosc din perioadă, eram vecini de pat. Se ţinea mereu după 
mine să-i ajut ba la una, ba la alta. Nici carabina nu știa s-o ţină 
ca lumea, parcă ducea o bâtă. Mi-era și milă de el. Ei, cum am 
ieșit dintre faruri m-am gândit ce-o fi cu el și m-am repezit să-i 
duc ceva contra răului de mare. Am eu o reţetă a dracu, lămâie 
și rom și bicarbonat. Să-i duc prostului, zic, că poate are nevoie. 
Deschid ușa la staţie - era s-o pățesc, că al nostru nu ne dă voie 
să umblăm brambura pe navă - și ce să vezi! Blegu meu cu 
capu pe masă. Cred că stătea așa de când ne-am dezlipit de 
cheu. Noroc că era cu căștile pe urechi. Da avea o faţă... mamă- 
mamă! Mai albă decât hârtia din caietu de radiograme. L-am 
sculat și l-am încurajat cum m-am priceput și eu, l-am înjurat că 
nu voia să-nghită porcăria aia - are un gust de-ţi face păru 
măciucă - și pân-la urmă l-am pus pe picioare de bine de rău. 
Of, nu mai pot, frate-meu, făcea. Și-odată-l văd că ia creionu și- 
mi face semn să tac. Acu-i acu, bobocule, fii atent că te-ai ras! 

Parc-am știut, vere, sau am presimţit eu ceva nasol, că am 
stat lângă el pân-a terminat de scris ce auzea acolo-n cască. Da 
de unde era să știu ce bazaconii scrie el? L-am întrebat doar 


atâta, dacă e pe bune, și mi-a făcut semn că da. Pe urmă am 
plecat la treabă, că nu eram de capu meu... 

Ce să-ţi mai povestesc? Radiograma ne dădea seara întâlnire 
în punctul cutare. Coordonate atât și-atât. Numai că deșteptu a 
scris greșit o cifră d-aia. Păcat de romu și de lămâia ce le-am 
stricat cu el. De bicarbonat nu-mi pare rău. l-aș mai da și astăzi 
o porție, presărat pe cornuleţe în loc de zahăr. Ne-a trimis la 
dracu-n praznic, am încălzit apa cu elicele toată ziua, ca s- 
ajungem la timp. Pe urmă a luat iar legătura prin radio și al 
nostru a-nţeles greșeala și s-a făcut vânăt la faţă, mi-a povestit 
semnalizatoru că nici nu mai putea să scoată o vorbă. ţi dai 
seama, vere, ce-nseamnă pentru al nostru să primească tocmai 
acum o palmă ca asta? Cel mai bun comandant din divizion să 
se rătăcească pe mare din vina unui ageamiu. Îţi vine s-o dai 
dracu de treabă, pe viața mea! 


5 


— Bine măi, Edison. Vino-ncoace să vedem despre ce este 
vorba, zise specialistul mecanic al brigăzii. Puse receptorul la loc 
și se adresă transmisionistului: Băiatul ăsta e plin de energie ca 
o pilă atomică. 

Specialistul cu transmisiunile ridică din umeri: 

— Nu prea se vede. Eu unul am cu totul altă părere despre el. 
Calm, placid aproape... 

— Calmul nu exclude energia. E drept că nu se manifestă 
expansiv, ca un torent de munte, seamănă mai degrabă cu un 
fluviu larg și liniștit, care curge domol, dar cu debit mare. In mai 
puţin de-o lună a făcut ce-a făcut, i-a pus pe toţi pe roate, s-a 
certat, s-a rugat, a dus muncă de lămurire și a obținut ce voia: a 
construit pompa. 

— Parcă a mai construit-o o dată. 

— Aceea era motopompa de incendiu. Acum a născocit 
altceva: pompa de ungere forţată pentru motorul principal. Are 
idei băiatul ăsta. Și știe să le finalizeze. 

— În schimb nu se pricepe să le explice. Adu-ţi aminte, rândul 
trecut... 

Zâmbiră amândoi. Când venise să ceară aprobarea pentru 
motopompă, Valeriu se arătase zgârcit în aprecieri, indiferent, 
atât de indiferent încât nici n-ai fi zis că-i vorba de propria-i 


creaţie. Înșirase parametrii tehnici ai mașinii în cifre exacte, ca 
într-un prospect arid, și specialistul a zâmbit sceptic la început. 
Abia când a văzut jucăria roșie trepidând cu un zgomot subţire, 
asurzitor, ambițios parcă, și când s-a uitat la manometrele care 
indicau presiunea cerută, și-a dat seama că se află în fața unei 
veritabile realizări tehnice și a dat ordin ca motopompa să fie 
scoasă neîntârziat în larg, pentru probe în condiţii complexe... 

— Are stofă, da, spuse. Cât privește pompa de ungere... naiba 
știe. Motorul principal se importă cu toate accesoriile lui. Mașină 
rezistentă și sigură. Numai pompa de ungere e mai delicată. 
Când ţi-e lumea mai dragă, trosc. Și membranele de schimb se 
importă. Cheltuieli de valută, întârzieri în livrare... Bine-ar fi să 
reușească. 

Valeriu veni cu un sul de scheme sub braţ. Salută în ușă, cu 
salutul acela nu prea milităresc, pe care i-l treceau cu vederea, 
și, fără cuvinte de prisos, începu să înșire datele tehnice, ca un 
profesor care ţine o lecție sau ca un ghid într-o expoziţie de 
utilaje: Această instalaţie e menită să îmbunătățească regimul 
de ungere al motorului principal în condiţiile turaţiei maxime, 
atunci când nava are balans puternic și pompele existente pot 
apuca momente de vid... Uzura membranelor se reduce... 
Debitul pompei la temperatura de... 

— În cuvinte arată foarte îmbietor, dragă Teodorescule. Să 
vedem însă cum merge pe motor. Monteaz-o și anunţă-mă și pe 
mine când ești gata. 

— Aprobaţi deci să-i facem încercarea? 

— Aprob cu toată inima. 

— Atunci, dacă aţi avea o jumătate de oră... 

— Cum, ai montat-o fără aprobare? Își dădu seama că i-ar 
strica bucuria și nădejdile cu o asemenea manifestare de 
formalism. Acuma, dacă tot ai... 

— N-am vrut să pornim motorul decât în prezența 
dumneavoastră, spuse Valeriu grăbit. 

Specialistul mecanic își strânse în grabă hârtiile de pe masă 
și-și luă cascheta. 

— Să mergem, măi Edison. Membranele astea ne costă o 
mulțime de bani. 

În compartimentul motoare al navei opt totul fusese pregătit 
pentru experiență. Motoriștii se echipaseră după toate regulile, 
cu căști de protecţie care le dădeau înfățișarea unor alergători 


la cursele de automobile, compartimentul era lustruit și 
balustradele fuseseră frecate cu  șmirghel,  nesocotind 
procedeele obișnuite, închipuind delicate arabescuri argintii în 
jurul barelor de oțel. Mecanicii se aliniaseră pe pasarela lată 
dintre motoare, și când pantoful specialistului brigăzii se ivi pe 
prima treaptă a scării, maistrul mecanic comandă un „drepţi!” 
care acoperi până și zgomotul sâcâitor al motorului auxiliar. 
Specialistul cobori, urmat de comandantul navei și de șeful 
mecanic. Arătau ca o veritabilă comisie și maistrul, pătruns de 
importanța momentului, se bâlbâi puţin când dădu raportul. 

— Unde-i pompa? întrebă specialistul. 

Valeriu îi oferi o cască de protecţie și-i răspunse în vreme ce 
și-o încheia pe a sa: 

— Aici, în babord. 

Pe blocul cenușiu al motorului din babord, deasupra galeriilor 
de evacuare, strălucea noua instalație, ca o excrescenţă ciudată 
peste un organism armonios. li strica puţin estetica, e drept, dar 
Valeriu se și gândise la amplasarea pompei suplimentare într-un 
loc mai ferit, unde să nu incomodeze lucrul oamenilor în timpul 
întreţinerii. 

— E fixată bine, ai verificat-o? 

Valeriu încuviință din cap. Ghicise întrebarea de pe buzele 
specialistului. Când punea casca nu mai auzea, într-adevăr, 
nimic. 

— Atunci... dă-i drumul! făcu semn din mână specialistul. 

Maistrul mecanic, ajutorul lui Valeriu, era un bărbat corpolent, 
între două vârste, care-și petrecuse mai mult de jumătate din 
viață între mecanismele strălucitoare și trepidante de sub 
puntea multor nave de luptă. Știa că momentul probei era foarte 
important și nu întârzie nicio clipă. Alergă în compartimentul 
alăturat, acolo de unde se conduceau de fapt puternicele 
motoare ale canonierei. După o clipă, capul lui mare apăru la 
geamul larg al compartimentului de comandă. 

— In mod obișnuit nu se poate sta aici, la pornire, spuse 
Valeriu. Zgomotul... În câteva luni, oamenii ăștia ar asurzi 
complet. 

Marinarul de la manevra pompei de amorsare deschise câteva 
robinete. Mâinile lui aveau dibăcia unui prestidigitator. Undeva 
tiui ascuţit o electropompă, apoi fâșâi gros aerul comprimat. 
Valeriu se întoarse spre geamul rotund de la compartimentul de 


comandă al motoarelor, unde ajutorul său aștepta. Făcu iarăși 
un semn. In dreapta prinse să sclipească intermitent o lumină 
portocalie, dureros de puternică, și sirena de avertizare începu 
să urle. Specialistul se întoarse spre Emil și-i strigă ceva la 
ureche, Emil strigă ceva la rândul lui dar niciunul, nici celălalt nu 
auziră nimic. Pe urmă se dezlănțui vacarmul. Mai întâi lumina 
din plafon slăbi până când filamentele becurilor ajunseră 
stacojii, semn că cineva consuma nemilos energia electrică a 
generatorului capabil să dea lumină unui cartier întreg; se auzi 
un zumzet, apoi croncănitul sec al pistoanelor, din ce în ce mai 
rapid, mai puternic, și în câteva clipe aerul se umplu de un 
tremur și un vuiet care-l făcea mai dens, mai material: era un 
răpăit de cascadă, un țipăt de mătase sfâșiată, un tunet 
prelungit, un zgomot apăsător și dureros chiar și prin căștile de 
protecţie. Lucrurile din compartiment își pierdură parcă 
contururile; ţevile tremurau, vibrau, podeaua de oțel zbârnâia 
sub picioare, balustrada trepidândă te furnica dac-o atingeai. 
Valeriu făcu un semn către maistru și urletul motorului se 
intensifică, fiecare se întreba dacă nu cumva a ajuns la limită, 
pe urmă vuietul deveni constant, păstrând același ton înalt, și 
înţeleseră că fusese atinsă turaţia de regim. Specialistul privi 
îndelung alcătuirea argintie de deasupra galeriilor de evacuare; 
ea trepida în ritm cu trupul masiv al motorului, undeva în 
interiorul acestei cutii de oţel prindeau viață ecuațiile din caietul 
negru al inginerului și specialistul se simţi deodată bucuros și 
mândru, de parcă el însuși născocise drăcia asta care avea să 
facă economii la membranele pompelor de turație... 

Făcu un semn și porniră cu toţii spre compartimentul alăturat, 
de unde se vedea chipul zâmbitor acum al maistrului mecanic; 
acolo era liniște ca-ntr-o peșteră, după hărmălaia în mijlocul 
căreia trăiseră câteva minute, și maistrul stătea liniștit în 
picioare, cu mâna pe bila neagră de ebonită din capul manetei 
de comandă, cu ochii la zecile de beculeţe care clipeau pe 
tabloul din faţa lui. Specialistul aruncă o privire rapidă și 
competentă către aparatele care-l interesau mai mult: 
manometrul pompei de ulei și termometrul. Indicaţiile 
aparatelor nu lăsau loc la nicio îndoială; alcătuirea aceea de pe 
pântecele motorului își făcea de minune datoria. 

— Maxima, rostiră tăcut buzele specialistului. 

— Înțeles, maxima, citiră ceilalţi pe buzele maistrului. 


Maneta cu bilă neagră de ebonită lunecă încet în sectorul 
zimţat. Indicatorii aparatelor făcură un salt lent spre dreapta, 
tahometrele arătau creșterea neîntreruptă a turaţiei uriașei 
mașini, termometrele rămaseră pe loc, manometrul arătă 
creșterea presiunii uleiului. 

„„Și tocmai când specialistul se întorcea zâmbind spre 
Teodorescu, pe tabloul de comandă se aprinse un bec puternic 
de avertizare. 

— Stop! strigă inginerul, dar în aceeași clipă maneta făcuse 
deja cale-ntoarsă în sectorul ei cu dinţi mărunți ca de știucă... 

Turaţia motorului scăzu rapid, cu zgomotul unui avion care se 
prăbușește; tonul lui cobora tot mai mult, într-un interminabil 
glissando, până se stinse. 

— Presiunea a scăzut brusc, spuse maistrul. Cred că s-a rupt 
axul... 

— Axul, încuviință Valeriu cu un zâmbet vinovat. E singura 
piesă de care mi-era teamă... 

Își scoaseră cu toţii căștile. Liniștea părea acum nefirească și 
oamenii simțeau nevoia sa vorbească-n șoaptă, ca la o 
solemnitate. Valeriu privea în jos și ceilalți evitau să se uite la el. 
Specialistul îi puse o mână pe umăr: 

— Lasă, Edison, nu-i nimica. O să-i faci alt ax, mai solid. 
Comandăm un oțel special. Din ţeavă de tun îl facem. Și o să 
meargă. 

— Credeţi? întrebă Valeriu ca un copil care a pierdut o jucărie 
foarte dragă. 

— Sigur, nu fi amărât. Principalul e că ai găsit soluţia. A 
funcţionat mai mult de zece minute... 

— Din care trei minute și patruzeci în turație maximă, 
încuviință maistrul. 

— Nu merge, oftă inginerul. Abia după ce lucrează o zi și-o 
noapte, pe mare rea, pot spune că am reușit-o... 

— O să meargă, o să meargă, repetă specialistul. Nu se 
poate, era prea bine calculată. Poate a avut axul vreo fisură, 
poate l-au strunjit prea mult, poate l-au decălit la prelucrare... 

— Încercaţi să-mi daţi curaj, râse trist Valeriu. 

Mai târziu, Emil îl găsi pe inginer în cabina lui, cu capul în 
mâini. Pe biroul mic, lângă cărţile cu scoarțe negre, strălucea 
argintiu un obiect ceva mai gros decât un creion. 

— E al dracului de greu când îţi pui toate speranţele într-un 


fier și fierul nu rezistă, spuse Valeriu. Pompa asta s-a născut în 
cap la mine de când s-a spart prima membrană, acum un an. Vă 
amintiţi? Veneam de la Sulina, noaptea, cu vânt din babord. E 
drept că ocolisem toată marea, e drept că uzina recomandă 
înlocuirea membranelor după atâtea ore, dar ce te faci dacă se 
rupe înainte de vreme, într-un moment când nu poţi opri 
motorul? 

— O înlocuiești mai înainte, ca să fii sigur, spuse Emil. 

— Dar nu toate se rup, strigă Valeriu. Cum să le scoţi din 
motor bune bunicele? E ca și când ai amputa un picior sănătos. 

— Alt ax mai gros, făcu Emil lipsit de alte argumente. 

— Mai gros! spuse Valeriu cu amărăciune. M-am gândit și la 
asta, dar dacă-i prea gros îl frânge propria lui greutate. 

Emil tăcu. Valeriu învârti câteva minute între degete delicata 
piesă argintie și spuse deodată: 

— Asta m-a împiedicat să mă însor. Sau m-a ferit, râse. Când 
naiba să te mai ocupi de fete, dacă... Judecatți și 
dumneavoastră. Nu poți avea încredere în rezistenţa unui oţel, 
dar în sufletul unei fete? Bătu cu palma în caietul cu scoarțe 
negre și ridică spre Emil ochelarii care sclipeau ciudat reflectând 
lumina din plafon: Soluţia e pe undeva pe aici, tovarășe 
comandant. Plutește în aer. Și cu riscul că rămân burlac și anul 
ăsta, o s-o găsesc! 

Emil îi luă bucăţica aceea de fier strălucitor și începu la rândul 
lui s-o examineze. Preocupat de fisura abia vizibilă care adusese 
toată nenorocirea, nu băgă de seamă când își luase Valeriu 
creionul și rigla de calcul. 

— Hai acasă, spuse el într-un târziu. 

— Nu... nu acum, răspunse Valeriu parcă cufundat în transă. 
Nu acum. Nu acum. 


6 


Pe registrul de materiale se înșirau linii lungi, rubrici 
numeroase cărora trebuia să le facă faţă ca un adevărat 
contabil. O ocupaţie cu totul nepotrivită pentru cineva cu 
înclinații artistice. Începuse să-l urască de-a binelea cu rubricile 
lui frumos aliniate. Acuma ai fi scris într-un caiet de conspecte, 
ceva mai mic ca proporții, dar cu un conţinut ceva mai... Spune- 
mi, duduie Anda, ce te-a făcut să părăsești gândul facultăţii? Nu- 


ți dai seama că te ratezi? Singurul lucru pe care-l poţi face de- 
acum încolo e să intri într-o formaţie de amatori. Dacă în doi-trei 
ani se vor aduna câţiva inși care să se priceapă cât de cât, adică 
să poată susţine o piesă unde dumneata joci rolul principal, să 
zicem că ai fi selecționată pentru faza judeţeană. Acolo, cu puţin 
noroc, ai primi o diplomă de laureat. Asta-i tot ce mai poţi face 
cu talentul dumitale... Spune, ce naiba te-a orbit atâta? 

Într-adevăr. Regizorul acela ardelean plânsese, când i-a 
recitat într-o seară „Balada unui greier mic” de Topârceanu. E 
drept că era puţin afumat și melancolic, dar asta-nseamnă 
tocmai dispoziţia optimă ca să poată recepționa sentimentul... 
Domnule Sandi, cred că te amesteci cam mult în viața mea. 
Sunt motive strict personale care m-au determinat să aleg calea 
asta. Calea asta? râsese el batjocoritor, aţintind asupra 
registrului ţigara lungă. Fuma Pall-Mall cu filtru și se potrivea de 
minune cu degetele lui lungi, subțiri, îngrijite. Uneori Emil venea 
de la navă cu pete de vopsea pe mâini. Au piturat nava, se 
dezvinovățea. Am încercat cu neofalină dar nu iese. Trebuie să 
mă spăl bine cu apă fierbinte și Alba-super... 

Sandi mai venise o dată în biroul ei, dar n-o găsise singură. A 
salutat-o indiferent, ca pe-o cunoștință vagă. Pe urmă s-a 
aplecat spre domnul Balaban, să-i spună o anecdotă făcută 
numai pentru urechile bărbaţilor. La început îi fusese 
recunoscătoare pentru indiferența lui bine jucată; nu cumva să- 
și închipuie cineva că între ei... Dar în tot cursul vizitei lui a 
pândit peste copertele registrului măcar o privire furișă, un 
semn oarecare, un zâmbet, ea care acum o jumătate de an 
colecționa zâmbetele atâtor oameni drăguţi, și cât de crudă 
fusese cu ei, Dumnezeule! Abia la plecare a constatat că 
indiferența lui nu era una jucată, ci indiferență pur și simplu. Nu- 
i păsa de prezenţa ei nici atâtica și a salutat-o cu nepăsare, de 
parcă îndărătul registrului de materiale ar fi stat un alt domn 
Balaban, amator de anecdote... 

A doua zi, întorcând problema pe toate feţele, și-a dat seama 
că singura explicaţie a acestei purtări nu poate fi decât 
supărarea. Avea de ce să fie supărat, așteptase omul mult și 
bine un telefon de la ea, și ei îi plăcea să primească telefoane, 
așa, numai să fie întrebată: dragă, ce mai faci? un semn 
oarecare că exiști în mintea cuiva nu numai când ești de față, că 
persoana ta e prezentă într-o amintire, într-o conversaţie, oare 


ce-o mai face cutare, ia să-i dăm un telefon, poate omul acela 
cu ochi albaștri nu primise de nicăieri niciun telefon luni de zile, 
trăia singur acolo, pe un mal abrupt și greu accesibil, stătea 
probabil și cânta la chitară și era mâhnit că n-are cine să-i 
asculte poeziile... Măcar să-l întreb dac-a mai scris ceva în 
ultima vreme, trebuia să-i spun că sunt amatoare de poezii, să 
nu-și închipuie omul cine știe ce altceva... Pe la zece a ridicat 
receptorul și a cerut legătura cu farul C. L-a auzit cum răspunde 
la telefon, vocea lui joasă, vibrantă, a făcut-o să amuţească în 
prima clipă, rămăsese prostită ascultând vocea aceea care 
insista: Alo! Alo! Cine-i la telefon? Nu se aude nimica! Pe urmă a 
intrat pe fir centralista: Aveţi legătura, de ce nu vorbiţi, duduie, 
că mai așteaptă și alţi abonaţi! A vorbit străduindu-se să-și 
înfrângă emoția: Aici biroul de materiale hidrografice... Voiam să 
vă-ntreb dacă aveţi nevoie de ceva, că fac necesarul pentru 
trimestrul patru... A, duduia Anda!... Ce mai faci, ai rămas tot la 
rolul de birocrat? Apropo, pentru rolul ăsta ţi s-ar potrivi o 
pereche de ochelari cu rame pătrate... A încercat să fie fermă: 
Am cerut necesarul de materiale pentru trimestrul patru, nu 
sugestii de recuzită... Frumos, ai vocabular tehnic, teatrul 
contemporan a pierdut enorm prin retragerea unora între 
scripte și registre... Ce-ţi mai fac colegii? Sunt pe teren pentru 
trei zile... O să trec mâine pe acolo. Imi pare rău că nu pot să-i 
văd, o să mă mulțumesc cu prezența dumitale... S-aduci și 
necesarul... Asta-i refrenul unui nou vodevil, sau ce naiba? 
Noaptea, noaptea care-a urmat, o noapte de nerăbdare și 
anticipări, oare cum va arăta, cum îmi va zâmbi, ce va spune 
mai întâi, oare n-am greșit telefonându-i, dacă el ia acest semn 
binevoitor din partea mea drept o capitulare, ce capitulare, n- 
am făcut decât să-i cer necesarul de materiale, e o treabă strict 
de serviciu... Ah, noaptea aceea albă! Noaptea aceea de 
singurătate, cu șirul de luminiţe abia zărit acolo, la orizont, de la 
fereastra dormitorului se vedea până departe, în larg, mai ales 
acum când cădeau frunzele și coroana copacilor de pe bulevard 
înceta să se mai interpună ca o cortină verde între fereastra ei și 
mare... Șirul acela de luminiţe pe care altădată nici nu-l lua în 
seamă, de fapt nici nu exista pentru ea, auzea foarte vag că 
navele pleacă în larg și când se întâmpla asta luliana dispărea la 
Constanţa sau cine știe unde în altă parte, ce proastă fusese, nu 
și-a pus niciodată întrebarea, și nici lulianei nu i-a pus-o, cum 


suportă soțiile marinarilor lungile perioade de singurătate și 
dacă nu cumva își află o consolare pentru asta într-un pat 
străin... Ei, ce gânduri aiurite, s-a mustrat singură în seara 
aceea, s-aștepte mult și bine domnul Sandi să ajung în patul lui, 
mai bine dorm o veșnicie singură, iar căminul meu... Care 
cămin? se întreba iarăși și-n urechi îi răsunau așa de clar 
ecourile ultimei discuţii cu Emil, Emil devenea tot mai 
insuportabil cu tăcerile lui, cu vorba lui repezită, cu exploziile de 
furie nejustificată... Înţelegea că are greutăţi la serviciu, dar 
serviciul ăla e așa de crud încât să facă victime la distanță? 
Noaptea aceea albă, noaptea decisivă într-un fel... Emil, ce-am 
făcut din viaţa noastră? îl întrebase odată și el mormăise ceva 
despre oamenii care se plictisesc și-ncep să-și pună întrebări 
aiurite, oameni care n-au probleme în viaţă și încearcă să și le 
născocească... Dar viața noastră e ea însăși o problemă, Emil. 
lar începi? Mai bine te duceai la facultate, cel puţin nu te-ar mai 
fi obsedat toată viaţa ideea că ești o vedetă ratată... Devii tot 
mai grosolan, dragul meu... După ton nu s-ar părea că-ţi sunt 
așa de drag... 

Ce-am făcut din viața mea? Ce-am făcut din...? Nici nu mai 
știa când își pusese pentru prima oară întrebarea asta, pentru 
ea începuse să dispară cronologia exactă, amintirile se 
suprapuneau, totul părea că s-a petrecut într-un trecut atât de 
îndepărtat, încât se învălmășea, se învăluia într-o ceaţă din care 
răsăreau prea puţine amintiri. luliana îi trimitea când și când o 
ilustrată sau, după toane, o lungă scrisoare confidențială, una 
dintre aceste scrisori a primit-o chiar în ziua aceea 
interminabilă, de așteptare, după ce glasul lui plăcut, cu o 
tonalitate joasă, promisese o să trec mâine pe acolo, ce 
indiferenţă bine jucată, e un domn, dac-ar fi spus într-un suflet 
vin, abia aștept să te revăd, și-ar fi bătut joc de el, cum obișnuia 
de mult, în vremurile acelea depărtate când călca în picioare 
demnitatea rănită a atâtor îndrăgostiţi prezumtivi... 

luliana îi scria despre un spectacol de operă la care fusese cu 
soţul ei și încă un prieten, un domn bine de la departamentul 
unde intrase ca secretară, își inaugurase mantoul violet cu 
nurci, trebuia să deducă din scrisoare că o femeie ca luliana nu 
invită de florile mărului la operă un domn bine de la un 
departament, în prezența soţului ei, probabil are motive 
puternice s-o facă, au fost la „Mon Jardin” la dans, și Nic, cu 


tensiunea lui, nu prea era mare dansator... Se nimerise să fie-n 
ziua aceea aniversarea ei, împlinise treizeci de ani. Și-o 
închipuia mișcând ochii hoţește încoace și-ncolo, fără să-ntoarcă 
faţa, cum văzuse la solista aceea de mâna a doua, răspunzând 
urărilor și complimentelor acelui domn bine, probabil puţin chel, 
probabil bine ras și cu costum negru și batistă albă în buzunarul 
de sus... Peste zece ani o să am și eu treizeci, ce vârstă 
îngrozitoare, timp de zece ani o să fac piaţa când trec de la 
serviciu spre casă și o să stau singură și când vine din larg o să 
suport tăcerile lui și exploziile lui de furie, iar la treizeci de ani o 
să dau cu cremă la colţurile ochilor și o să-mi fac masaj circular 
ca să întind ridurile și-o să mă mângâi că am bani ca să-mi 
cumpăr două, trei, zece mantouri, cu nurci sau fără nurci, de 
parcă cârpele astea ar putea însemna ceva pentru fericirea unui 
om... 

O seară întreagă de întrebări, de gânduri negre, de cafea și 
de lacrimi izbuti să-i modifice simţitor optica în ceea ce-l privea 
pe Sandi. Numai de la el o vorbă bună, o încurajare, un sâmbure 
de optimism. Lumina din foaierul Operei și zumzetul 
bulevardului și florile aruncate pe scenă și zâmbetul de om 
puternic și stăpân pe picioarele lui, de om care știe ce vrea de la 
viaţă... 

El s-a ţinut de cuvânt a doua zi. Era grăbit, am o jumătate de 
oră, duduie Anda, niște comisioane foarte importante, dar le-am 
lăsat baltă numai din plăcerea de a te revedea, ce mai faci, tot 
cu registrul ăsta, ei vezi, acuma ai fi scris într-un caiet de 
conspecte... Sandi era un mare psiholog de vreme ce intuise 
atât de exact ce se petrecea cu ea. l-a răspuns cu demnitate, 
prefăcându-se jignită, dar îi venea să ţipe ai dreptate, am fost o 
neghioabă, și regizorul acela care plânsese la „Balada unui 
greier mic”, ce mi-a trebuit mie mașină de spălat cu storcător 
centrifugal, vreau să dansez și să cânt la „Steaua fără nume”, 
vreau să... A deschis la întâmplare sertarul și a zărit acolo, pe 
coperta revistei nou apărute, o cunoscută artistă în costum de 
baie, fotografie color, pe fond albastru, o mai privise și 
dimineaţa, tot cu ochi critic, nu-s mai prejos decât ea, numai că 
ea n-are mașină de spălat cu storcător centrifugal. Sandi a 
mângâiat-o ușurel pe mână, intuindu-i starea de spirit, iartă-mă 
că te-am întristat cu întrebările mele, uneori, toamna, am niște 
neliniști ciudate, o furie fără nume împotriva destinului, și eu la 


fel, a oftat ea simţindu-și ochii înceţoșați de lacrimi și el s-a 
aplecat peste masă, mirosea vag a benzină și ea și-a ridicat fața 
spre el, s-au sărutat acolo, în birou, uitând de teama că i-ar 
putea surprinde cineva, apoi fără să-i spună un cuvânt el a ieșit, 
punându-și din mers casca albastră. 

Parcă-l vedea, înalt, pe jumătate întors spre ea, cu mâna pe 
clanță: aştept un telefon, când îţi aduci aminte de mine... 

O lacrimă mare ca o picătură de ploaie căzu pe registru și lăți 
cerneala într-o insuliță azurie. Anda oftă și întinse mâna spre 
telefon. Am și eu dreptul la puţină fericire, gândi. 


7 


La fiecare nou-venit contraamiralul se ridica, politicos, schița 
intenţia de a-i ieși în întâmpinare și-i întindea mâna. Emil 
așteptase nu fără emoţii întâlnirea aceasta. Nu-l mai văzuse din 
ziua în care s-a anunțat oficial rezultatul inspecției, dar 
contraamiralul nu păru să-i acorde o atenţie specială și Emil îi fu 
recunoscător. Ar fi vrut să treacă neobservat, însă asta nu se 
putea; la toate convocările el își făcea simțită prezenţa cu câte-o 
idee nouă. Uneori cu o propunere îndrăzneață sau chiar cu una 
care mergea vizibil împotriva părerii tuturor. Dobrescu îi întinse 
mâna, ca și celorlalţi ofițeri pe care-i convocase, și-l întrebă în 
treacăt: 

— Ei, cum mai merge, Armașule? 

— Bine, fu nevoit să răspundă Emil și adăugă încet: Dacă se 
poate zice așa... 

— Trebuie să se poată, surâse comandantul brigăzii. Decât să 
lași lucrurile la jumătate, mai bine mergi până ești sigur de eșec. 
Numai așa ai satisfacția că ai încercat... 

Câţiva din jur, deprinși să aprobe fără rezerve tot ce venea 
din partea șefilor, încercară să râdă la acest paradox, dar 
contraamiralul privi peste capetele lor, neutru, și se îndreptă 
către un nou grup care intra. 

Emil se așeză undeva, în capătul dinspre ușă al mesei; alegea 
de obicei, dintr-o prefăcută modestie, locul acesta, deși se 
punea totdeauna preț pe părerile lui. De data asta locul ăsta mi 
se cuvine, într-adevăr. Și ce zâmbet de compătimire la Stircu, 
parcă zâmbește unuia internat în spital; are de ce să fie 
bucuros, i-a reușit și poanta cu Velicu, dacă mai continuă așa 


vreo două luni, mă face să mă las de meserie... Dar amiralul ce 
om de aur, auzi, să merg până la capăt chiar dacă m-așteaptă 
insuccesul, eu știu sigur că nu-i vorba de un eșec, nu poate fi 
vorba de un eșec, n-aș fi nebun să mă avânt dacă n-aș fi sigur 
de dreptatea mea, și o să reușesc cu toate ghinioanele și toate 
piedicile, o să mai avem ocazia să ne privim în ochi adversarii... 

Putin încurajat de aceste gânduri, se uită în jurul lui. Își revăzu 
colegii din alte divizioane, schimbă cu fiecare un zâmbet, un mic 
salut; Miti era tocmai în capătul celălalt, între comandanții de 
divizioane; e șef, ce să mai vorbim, gândi Emil evitându-i 
privirea care-o căuta insistent pe a lui; și ce mai bâlci cu 
radiograma aia, mai bine făceam baie îmbrăcat decât s-o păţesc 
în halul ăsta, mă mir că tovarășul Stîrcu nu face nicio aluzie, 
doar nu-i stă în fire să tacă, de ce tace, ei drăcie, mai bine ar 
spune ceva, orice, să mă atace, să mă jignească, să pot 
răspunde și eu, prefer să primesc în faţă lovituri decât tăcerea 
asta, indiferența compătimitoare a tuturor... 

Ofițerii din jurul imensei mese de consiliu vorbeau între ei cu 
glas scăzut, câte unul întreba ceva cu voce mai ridicată pe 
cineva mai depărtat, ușa se deschidea mereu, cei chemați 
veneau pe rând, schimbau câteva cuvinte cu comandantul 
brigăzii... 

— Dimitriule, ia spune ce-a fost cu radiograma aia, vru să afle 
specialistul cu transmisiunile. 

Rumoarea încetă deodată. Toţi erau la curent cu păţania 
navei opt, care se rătăcise în larg, dar nimeni nu știa precis 
despre ce e vorba; privirile se îndreptară nu spre cel întrebat, ci 
spre adevăratul „erou” al întâmplării și Emil simţi că roșește sub 
atâţia ochi care-l scrutau... 

— Am cercetat, tovarășe căpitan de rangul doi, spuse Miti fără 
să se uite spre Emil. Radiotelegrafistul meu trebuia să ceară 
confirmarea radiogramei, i-am atras atenţia, tocmai fiindcă 
știam că la nava opt e un militar mai puţin priceput. A cerut 
confirmarea și a primit-o, dar n-a mai verificat-o după original. 
Am găsit eroarea în registru... 

— Și cine răspunde pentru marșul de-o zi întreagă al unei 
nave care nu și-a îndeplinit misiunea? întrebă acid Stircu. 

— Eu răspund, se auzi dinspre ușă vocea contraamiralului. 

Toţi tăceau, evitând să se uite unul la altul. Dobrescu traversă 
sala cu pasul lui apăsat, puţin legănat spre stânga, și-și luă locul 


în capul mesei de consiliu. Privi o clipă hârtiile din fața lui ca și 
cum voia să treacă la altă chestiune, apoi ridică deodată privirea 
și-o trecu peste chipurile tuturor. 

— Comandantul navei a primit ordin să ajungă la ora cutare în 
punctul cutare, explică el ca un profesor răbdător unor școlari 
grei de cap. Conform radiogramei, el a executat ordinul. Pot 
spune că Armașu a dovedit o precizie exemplară în calculul 
marșului, a ajuns exact pe punctul fixat, la ora fixată. L-am 
verificat cu radiolocaţia. Și dacă nu era greșeala făcută de un 
soldat neatent - sau doi soldaţi neatenţi, adăugă cu o privire 
semnificativă către Miti - comandantul navei opt ar fi primit 
acuma felicitări în loc de ironii. Asta e. 

Deși era limpede pentru toată lumea că Dobrescu nu mai 
dorea să insiste asupra acestui subiect, Miti se ridică: 

— Dacă-mi permiteţi, vreau să precizez că în timpul marșului, 
echipajul navei opt a desfășurat toate activităţile prevăzute în 
plan. Din punctul de vedere al divizionului, nava și-a îndeplinit 
misiunea. 

— Prietenia e un lucru bun, dar nu acolo unde vine să acopere 
niște greșeli, spuse Stîrcu. 

— La cine te referi? întrebă rar comandantul brigăzii. 

— Mă gândeam așa, în general... Cred că la noi în brigadă s-a 
statornicit un ciudat obicei de a cocoloși lipsurile... Și asta ar 
putea să aibă urmări negative... 

— Ar fi bine să ne vedem fiecare de treburile noastre și să nu 
mai tremurăm pentru pielea altora. Cred că fiecare știe să 
răspundă pentru acţiunile lui. lar când trimitem la arest oameni 
de pe nave, să se ceară și părerea comandanților respectivi. 

— Am înţeles, spuse rigid Stîrcu și după aceea o bună parte a 
ședinței păru foarte preocupat să coloreze niște desene bizare 
în carnețelul lui. 

— E timpul să trecem la lucruri mai serioase, spuse 
contraamiralul. Ne-am ocupat destul de poznele 
radiotelegrafiștilor și poate știți că nu pentru asta ne-am adunat 
aici. Veniţi mai aproape și uitaţi-vă puţin la hartă... 

Șeful de stat major al brigăzii desfășură pe masă o hartă 
enormă a Mării Negre, proaspăt îmbogăţită cu pătrate roșii și 
albastre, cu direcţii de atac în formă de săgeată, cu semne 
convenționale și inscripţii de tot felul care-o făceau să semene 
cu o pictură suprarealistă. 


— Tema aplicaţiei, începu el, este următoarea: canonierele 
purtătoare de rachete au misiunea să atace un transport 
escortat de vedete și vânătoare de submarine. Avem câteva 
variante de organizare a atacului... 

Uitând de supărarea lui și uitându-și mai ales hotărârea de a 
sta deoparte, ca să n-o ia înaintea comandantului de divizion, 
Emil se avântă în dezbatere, propuse alte variante, argumentă 
cu cifre exacte și motive bine întemeiate, redevenind în ochii 
tuturor, pentru o clipă măcar, comandantul iscusit, cu 
experienţă, de la care aveau și alţii de învățat... 


8 


Comandantul unităţii de luptă artilerie de pe nava opt era un 
căpitan scund și chel, tobă de carte, care vorbea cu glas stins și- 
n viaţa de toate zilele părea un mic funcţionar pripășit din 
întâmplare pe puntea canonierei purtătoare de rachete. Îi 
chema, banal, lonescu lon. Mai erau în marină destui cu numele 
ăsta și colegii îl porecliseră, ca să-l deosebească de ceilalţi, 
lonescu-Tun. Era cam bătrân pentru gradul lui; își descoperise 
târziu vocaţia, fusese mai întâi tehnician zootehnist, făcuse 
armata la marină și se îndrăgostise de vapor. Intrase în școala 
navală când alţi tineri de seama lui purtau uniforma de 
locotenent, stătea în fundul clasei și avea aerul unui repetent 
rămas trei ani în fața bacalaureatului. Când era bine dispus, 
povestea despre maistrul tunar Petcu, de pe distrugătorul unde 
făcuse armata, un bătrân rămas acolo din timpul războiului și 
care nu știa prea multă teorie ca să-i mai înveţe și pe alţii, dar 
comandanții îl tolerau fiindcă mai avea puţin până la pensie și 
pentru că le era tuturora simpatic. lonescu-Tun povestea că în 
preajma lăsării la vatră avuseseră o inspecţie pe navă. Soldaţii 
lui Petcu știau să tragă bine cu tunul de 120, îl lustruiau ca pe- 
un talisman, izbuteau să care cu o viteză neobișnuită 
proiectilele mari cât purceii - în schimb la teorie se dovediseră 
cam săraci cu duhul. Președintele comisiei de inspecție, care-i 
fusese comandant maistrului în timpul războiului, l-a întrebat cu 
o dojană blândă în glas: Ce-ai făcut, moș Petcule, din tunarii 
ăștia? La care maistrul a răspuns, încremenit în poziţia de 
drepţi, lac de nădușeală, cu glasul lui dogit într-atâta încât părea 
doar o șoaptă, uitând să mai numească gradul după noul 


regulament: Ce să fac, dom'comandor! Tun i-am primit, tun i-am 
învăţat, tun le dau drumu, mama lor de derbedei! Povestea asta 
făcuse ocolul Marinei și lonescu-Tun, unul dintre „derbedeii” lui 
moș Petcu, era rugat de fiecare dată să povestească această 
istorie unora care-o auziseră de zece ori. Era singura anecdotă 
pe care putea s-o povestească bine, imitând glasul stins și 
înspăimântat al bătrânului maistru și ascultătorii se prăpădeau 
de râs. Altfel era un tip liniștit, mai degrabă meditativ decât 
voios, îi plăcea muzica preclasică și avea o colecţie impunătoare 
de discuri în căsuţa de pe malul mării, pe care-o închiriase din 
prima zi când ieșise ofițer. Uneori se strângeau la el acasă 
prieteni și el le cânta, îngânându-se cu vioara, valsuri vechi 
despre marinari care-au plecat și iubite care s-au înecat de dorul 
lor, cântece bătrâne ca marea, puţin ridicole cu versurile lor 
demodate, opera cine știe cărui anonim: 

Din val în val 

De furtuni istovit, 

Scumpa mea iubită 

La tine am venit... 

Dar, lucru ciudat, cântecele acelea nu mai păreau 
caraghioase când le intona vocea lui stinsă, mică, și susura pe 
lângă ele și sunetul moale al viorii. 

lonescu-Tun fusese într-un lung concediu medical, suferea de 
ficat și făcuse o cură prelungită într-o stațiune din vestul ţării, 
așa că nu prea avea cunoștință de cele ce se întâmplaseră aici 
în lipsa lui. Trimisese ilustrate cu munţi și cabane și hoteluri 
frumos colorate ivindu-se dintre brazi, cei de-aici îi răspundeau 
„multumim că nu ne-ai uitat, pe aici e totul bine și e lume multă 
pe plajă”, dar nimeni nu se apucase să-i strice convalescenţa cu 
povești întristătoare despre calificative și alte necazuri. Așa incit 
comandantul artileriei clasice și reactive de pe nava opt se 
prezentă la bord în totală necunoștinţă de cauză, chiar în după- 
amiaza dinaintea aplicaţiei. Nu mai avusese răbdare să se 
odihnească după drum, trecuse doar pe acasă ca să-și îmbrace 
uniforma și să-și lase geamantanul și vioara. Comandantul navei 
îl primi cu căldura firească în asemenea ocazii, dar noul-venit, 
cu pătrunderea lui în judecata oamenilor, simţi că a intervenit 
ceva. 

— Bine că te-ai întors, în sfârșit, strigă Emil când îl văzu la 
schelă. Șef de cart, îndreaptă naibii schela asta și la prima 


învoire fă bine și rămâi la bord. Raportezi maistrului că eu te-am 
pedepsit. 

— Am înţeles, spuse soldatul și se aplecă să îndrepte schela. 

Emil ieși să-și întâmpine prietenul, îl îmbrăţișă și-i spuse 
bătându-l voios pe umăr: 

— Credeam că ţi-au pus doftorii pielea pe băț, când colo arăţi 
ca un buhai, te-ai îngrășat într-un hal fără hal... 

— Păi m-am odihnit, nu glumă, șopti lonescu-Tun, somn și ape 
minerale, ţi se făcea lehamite, zău. Și plimbări prin munţi cât n- 
am făcut în viața mea. Dar voi, p-aici? 

— Noi... bine, răspunse Emil șovăind. 

— Observ obiceiuri noi și nu tocmai lăudabile, murmură 
lonescu-Tun. Tipi la soldaţi, împărţi pedepse ca un tată ceresc... 
Probabil ai dat milităria jos din pod? 

Emil primi în tăcere dojana, mai puternică în priviri decât în 
vorbe. Erau de-o seamă, și lonescu, cu vastele lui cunoștințe de 
specialitate, s-ar fi cuvenit de mult să aibă o funcţie mai 
importantă decât aceasta, în care era nevoit să fie, formal 
măcar, subordonat până și unui puști ca Mihalcea; de fiecare 
dată când i se propunea să fie promovat, refuza cu glasul lui mic 
în care se ghicea o hotărâre de fier, spunând că el e marinar și 
nu vrea să părăsească vaporul, atunci te facem comandant de 
navă, dar eu sunt artilerist, tovarăși, spunea cu glasul acela 
stins, lăsaţi-mă să-mi fac meseria, și toţi ridicau din umeri și 
ajunsese cel mai vârstnic ofiţer cu artileria pe o navă de luptă. 
Prietenia cu comandantul nu-l împiedica să fie extrem de 
conștiincios în serviciul pe navă și Emil avea motivele lui să 
răsufle ușurat văzându-l iarăși pe bord. 

— Hai la mine-n cabină, spuse Emil. Aș fi vrut să te scutesc de 
necazuri măcar în prima zi, de bun-sosit, dar văd că nu se poate. 
Hai să-ţi povestesc tot ce s-a întâmplat în lipsa ta... 

După ce ascultă totul până la capăt, fără să-l întrerupă sau să- 
și arate prin ceva aprobarea sau măcar interesul, lonescu-Tun își 
surprinse prietenul cu o întrebare neroadă: 

— Nu știi ce film rulează în oraș? 

— Cred că te-ai scrântit acolo, pe munte. Te-o fi lovit vreo 
avalanșă. Eu îi povestesc despre durerile mele, și el... 

— Ce vrei, să izbucnesc în plâns? Sau invers, să cazi tu 
plângând la pieptul meu? Dai proporții prea mari unor lucruri 
care nu-s chiar atât de grave. S-a produs ceva ireparabil? S-a 


scufundat vaporul? Știi bine că abia după lansare avem vreme 
să ne scărpinăm la ceafă. Cum stai cu pregătirea pentru 
aplicaţie? Ai luat muniție, ai luat tot? 

— Sunt pregătit până-n unghii, se lăudă Emil. 

— Te cred. Cu teroarea pe care-ai dezlănțuit-o pe vaporul 
ăsta, cine mai are curajul să neglijeze ceva! Eu mă duc să-mi 
văd artileriștii și materialul; tu n-ai decât să stai pe punte și să 
împărţi pedepse, dacă n-ai ceva mai bun de făcut acasă. Nici nu 
te-am întrebat cum merge cu căsnicia. 

— Merge, spuse Emil evaziv. Nu prea am vreme să constat 
dacă merge grozav de bine sau nu. 

— Sigur. Mă mai miram de starea morală a oamenilor. Dar 
starea ta morală care-i, Emil? Hai, du-te acasă. La nevoie, eu 
sunt aici. Mai finisăm unele mărunţișuri. Spune-mi, secundul e 
tot așa de zelos ca la-nceput? 

— Tot. Uneori parcă mai mult decât trebuie. Mai ales în partea 
vizibilă, de suprafaţă, a lucrurilor. 

— Trebuie și asta, Emil. lar tu vorbești de parcă n-ai ști să 
prețuiești cum se cuvine un secund conștiincios. Du-te acasă, 
Emil. Că dacă plecăm, fii sigur că lipsim câteva zile. Du-te și vezi 
un film cu soţia. Sunt femei cărora nu le place să meargă 
singure la cinema. 

Emil ezită o clipă, dar în ochii lui lonescu-Tun era ceva care-l 
făcea să-și descheie grăbit nasturii oxidaţi ai bluzei pe care-o 
purta de obicei la bord și să-și ia haina de oraș. 


9 


În după-amiaza aceea, Anda se simţea singură și nefericită. 
Avea tot mai des asemenea momente de tristețe, și dacă la- 
nceput dădea fuga acasă să găsească în vorbele liniștitoare și 
blajine ale mamei o consolare oarecare, în ultimul timp părăsise 
acest obicei. În familia Cornea pătrunsese morbul bătrâneţii și 
casa aceea, lipsită de musafirii din timpul verii, îi părea atât de 
singuratică... La fiecare vizită pe care le-o făcea, Anda își găsea 
părinţii mai trişti, mai cărunţi, mai obosiţi. Ne-am trăit traiul, 
spunea madam Cornea fără să mai pună energia de altădată în 
mânuirea fierului de călcat sau a cârpelor de șters praful. Mult 
am dorit să te vedem la rostul tău, la casa ta. Pentru tine am 
făcut tot - uite casa, ah, de ce n-ai vrut să vă mutaţi aici, nu-i 


păcat de curtea asta, de caisul ăsta, de umbra, de răcoarea, de 
cișmeaua din curte, de florile astea, de barca sub care te 
ascundeai când venea el de la pescuit? Dar asta n-ar fi nimica, 
măcar de te-am ști fericită... Sunt fericită, mamă. Am tot ce-mi 
trebuie. Nu-i asta fericirea, să ai tot ce-ţi trebuie... 

Crezuse că va găsi salvarea la Sandi, a încercat atunci, după 
atâtea frământări, să-i telefoneze, e plecat în permisie, la 
București, a răspuns un glas străin, și Anda tresărise la gândul 
că el era acolo, în peisajul acela de basm, sub candelabrele 
Operei, sau în penumbra discretă a barurilor de noapte, 
discutând cu artiști celebri, făcând curte vedetelor fotografiate 
prin reviste, petrecând fără niciun gând pentru ea, provinciala, 
resemnata, neînsemnata, limitata, fata-cu-registrul-de- 
materiale... 

Luă albumul cu fotografii și se întinse pe studio, cu bărbia 
sprijinită-n palmă, era un album frumos, i-l dăruise un student la 
Arte Plastice acum doi ani, un album mic, legat în piele de 
culoarea havanei, cu un desen bizar imprimat pe copertă, e 
lucrarea mea de diplomă, Anda, are șanse să fie selecționată 
pentru bienala de la Veneţia, numai o artistă ca tine poate 
prețui cu adevărat o lucrare ca asta, nu sunt artistă, poate o să 
fiu cândva, protestase ea, ești de pe acum, lasă modestia, o fată 
cu calitățile tale... 

De ce-o preţuiau toţi oamenii ăștia și n-o preţuia tocmai cine 
trebuia? Prima foaie, ea și Emil ca mire și mireasă, strălucitori 
de fericire, cu fețele vesele ale prietenilor îngrămădite în spatele 
lor, fiecare dornic să se vadă, să rămână imprimat pe hârtie în 
clipa aceea, în după-amiaza aceea strălucitoare, sub lanţurile de 
hârtie colorată, erau entuziaști cu toţii, nu un entuziasm de 
comandă, Emil avea mulți prieteni și ea de asemenea, și toţi se 
bucurau pentru ei și urările de fericire sunau așa de sincer! Oare 
de nu se înfăptuiesc urările? Și victimelor unui accident de cale 
ferată le-a urat cineva sincer drum bun, dar ce s-a ales de 
urarea aceea, sub vagoanele sfărâmate, cu vaietele răniților și 
chiotul sinistru al ambulanţțelor? Atâtea urări sincere puteau să 
le asigure fericirea cel puţin pe-o sută de ani, și iată că nimic din 
toate astea, din urările și din telegramele și din scrisorile și din 
strângerile de mână și din îmbrățișările tuturor, nimic nu se 
adeverise... 

Întoarse foaia. Părinţii ei, în poze rotunjite ca niște ouă, tatăl 


în uniformă de marinar, cu șapca albă pusă pe-o ureche, cu 
mustaţa care-i dădea un aer semeţ, mama - timidă, trasă la 
față, cu rochia lungă, bine strânsă pe talie, cum se purta în anii 
dinainte de război... In ziua aceea ne logodisem, Gicu urma să 
plece pe mare, mă ceruse la tata și eu fugisem în camera 
cealaltă... Pe fila următoare ea însăși, fotografia clasică a 
pruncului gol-goluţ, cu burta-n jos pe cuvertura de Buhara, cu o 
privire cam speriată către fulgerul alb al magneziului... Tatăl ei 
avea și-acuma aparatul acela care se desfăcea ca o armonică 
neagră, o mașinărie lucitoare și complicată... Apoi mama ei cu 
ea de mână, madam Cornea încă zveltă, aproape o domnișoară, 
semănând uimitor cu ea, Anda cea de astăzi, o copie a ce-a fost 
mama acum cincisprezece ani - și o compară cu durere pe 
madam Cornea din poză cu cea de acum, iar pe Anda de acum 
cu Anda de peste cincisprezece ani... Oare cum voi arăta 
atunci? Se îngrozi la ideea că oamenii îmbătrânesc și că tot ce 
lasă-n urma lor e o amintire firavă, înceţoșată de ani, și câteva 
poze într-un album prăfuit; așa cum trece o săptămână, pe 
neobservate, între grijile și preocupările cotidiene, așa trec ani 
întregi; parcă ieri era în clasa a șaptea și învăța să danseze, 
luase parte la primul „ceai” în chip de domnișoară, în casa 
gemenilor de alături, era stângace și cu mâinile lungi, cu rochia 
cam lălâie și cu mișcări băiețești, gemenii erau tovarășii de 
joacă de ieri, cu pistoale și ascunzători tainice în cazemata 
ruinată de pe plajă, purtau în ziua aceea papioane albastre și 
cămăși albe, ceilalţi băieți tot așa, îmbrăcaţi frumos și cu părul 
pieptănat de data asta, nu-i mai văzuse niciodată cu cravată și-i 
venea să râdă de ei și să-i tragă de păr ca la școală în recreaţie, 
dar ei ședeau cuviincios și mâncau prăjituri, pe urmă părinţii 
gemenilor ieșiseră din cameră, distraţi-vă frumos, copii, 
magnetofonul dat la maximum, băieţii mai mari și-au aprins 
țigările și priveau în jurul lor cu aerul unor oameni blazaţi, 
trecuţi prin multe, dispreţuind frumosul și gingășia și prezenţa 
feminină incipientă din preajma lor, se fereau să le atingă sau să 
le dea o atenţie cât de cât amabilă, erau grosolani spre a-și 
ascunde emoția, erau cinici ca să nu pară sentimentali, un joc al 
vârstei, o viclenie a naturii care știe că nu poate aștepta mare 
lucru de la aceste ființe la graniţa dintre copil și om... 

Pe cine iubise prima dată? Poate pe Romi, prezent și el în 
album, băiatul acela slab și înalt, cu mustață abia mijindă, care- 


o ajuta la matematici? Îl iubise, într-adevăr, cu o dragoste 
inconștientă, la cincisprezece ani cum să poți iubi cu adevărat? 
Se plimba cu el seara, pe faleză, fusese cu el și la dans, abia se 
deschisese terasa Cazinoului, pentru sezonul care începea; își 
făcuse pantaloni Charlie și-și scurtase părul... Romi plecase la 
facultate în toamnă și în locul lui se iviseră alți matematicieni. 
Unul dintre ei era chiar inginer, îl cunoscuse pe plajă și înotaseră 
împreună de câteva ori și el îi adresase câteva vorbe drăgute, 
fără importanţă acolo, pe plajă; când a revăzut-o s-a mirat, ești 
o adevărată domnişoară, dar ce credeaţi, domnule, ascultă 
Anda, ce-ar fi să nu ne mai vorbim așa protocolar, hai să ne 
spunem pe nume... Seara, la Cazino, au dansat, în drum spre 
casă i-a spus stau aproape, hai la mine, să bem o cafea, nu-ţi fie 
teamă, de ce să-mi fie teamă, ușor să n-audă gazda, uite ia 
papucii ăștia și dă-ţi rochia jos, că se șifonează... Vâră-te-n pat 
că e frig, îi simţise mâna fierbinte mângâindu-i coapsele și de la 
coniacul acela avea o ameţeală dulce, el a stins lumina, ca să nu 
vadă gazda, pe urmă ţipătul ei de durere și de surpriză și 
mirarea lui cum, tu n-ai mai făcut niciodată dragoste cu cineva? 
Fusese destul de complicat să-și ascundă acasă starea cea 
nouă, un amestec de spaimă și mândrie, să se poarte astfel 
încât mama ei să nu observe nimica, în zilele acelea râdea fals, 
cu voioșie artificială, și madam Cornea presimţea că s-a 
întâmplat ceva, dar ea a tăcut cu încăpățânare și inginerul a mai 
invitat-o de câteva ori la el, îi promitea că se însoară cu ea dar 
ea râdea că n-o să se ducă măritată la liceu și el a insistat de 
câteva ori, de formă, și într-o bună zi a dispărut din oraș fiindcă 
terminase construcţia noilor vile și ea habar n-avea de asta, l-a 
căutat la gazda lui și femeia o privise compătimitor, nu-i știu 
adresa, maică, a plătit chiria la zi și și-a luat geamantanul, e din 
București, atâta știu, da spunea că pleacă pe alt șantier... 

larna venise Romi în vacanţă dar ea era cu contabilul de la 
stațiune, un băiat înalt și blond ca paiul, care făcuse figuraţie în 
câteva filme polițiste și-i povestea o mulţime de lucruri despre 
viaţa artiștilor de cinema. După aceea le venise un profesor de 
matematică nou și Anda se dusese la el să ia meditații la 
matematică, se pricepea destul ca să n-aibă nevoie de asta, dar 
îi plăcea profesorul care purta în fiecare zi altă cravată și avea o 
anumită eleganţă în gesturi... Povestea asta nu durase mult 
fiindcă directorul adjunct a chemat-o într-o bună zi și i-a spus 


fetițo, ori renunţi la meditațiile acelea ori te transferi în alt oraș, 
vezi bine că a-nceput să vorbească lumea... Renunţase la 
meditații și-și continuase școala și scandalul se aplanase în 
chipul cel mai discret, pe urmă venea vara și era mult mai greu 
ca cineva să-și dea seama cu cine face ea meditații la 
matematică... 

lar după asta Emil, ultima ei cucerire, una definitivă, dar nu 
știa încă dacă... 

ÎI auzi descuind ușa și nu-i veni să creadă că se întorsese așa 
devreme; știa că se pregătește de aplicaţie și că are treabă 
multă, dar el se repezi s-o îmbrăţișeze și mirosea a vopsea 
proaspătă de vapor și-i spuse: 

— Îmbracă-te că mergem la cinema! 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă ea mirată. Filmul ăsta l-am 
mai văzut. 

— N-are nimic. Îl mai vedem o dată. Sau dacă nu, hai la 
Cazino, facem un dans, bem un cabernet... 

— Ca-n vremurile bune, spuse Anda. Nu cumva te-ai oprit pe 
la o ţuică venind încoace? Că de obicei nu ești așa dispus... 

— Îmi schimb obiceiurile, fată dragă, spuse categoric Emil și 
după o clipă începu să mormăie că nu-și găsește cravata 
potrivită pentru costumul cel nou... 

Seara aceea fu pentru Anda un fel de compensație a 
săptămânilor de amărăciune. Emil se purtă drăguţ cu ea, își 
amintiră chiar certurile lor și făcură haz de ele, nu, nimica 
serios, doar că erau amândoi ţâfnoși și fiecare ţinea la dreptatea 
lui, dar n-o să se mai întâmple niciodată, nu-i așa? 

În restaurant intră o pereche și Anda tresări fiindcă i se 
păruse că-l vede pe Sandi, dar nu era el și se miră că în ultimele 
ceasuri Sandi încetase cu desăvârșire să mai existe pentru ea; 
se bucura că nu-l găsise atunci, la telefon, și-și jură că n-o să-i 
mai telefoneze niciodată și că de-acum încolo n-o să facă decât 
să-l pună să semneze în registrul de materiale... Când gândea 
asta orchestra cânta „La Paloma” și Emil fredona la urechea ei 
și-o strângea tare și ea se sprijini de umărul lui, un umăr 
puternic, care se legăna ușor în timpul dansului, alunecau 
amândoi pe neștiute învăluiți în melodia aceea... 

De voi muri iubito și vei vedea 
O albă porumbiţă la fereastra ta 
cânta Emil și-o strângea tare și ea era fericită și ascultă fată 


dragă, îi spunea el, să știi că inima omului e largă și au loc în ea 
deopotrivă dragostea pentru o femeie și dragostea pentru 
meseria lui, eu le iubesc deopotrivă pe-amândouă, chiar dac-a 
fost ceva trecător, nu trebuie să ne afecteze cu nimica, e ceva 
mai solid care ne leagă, îi spunea Emil, dincolo de certurile 
mărunte rămâne puterea dragostei și încrederea, o să facem 
lucruri frumoase noi doi, o să creștem copii deștepți și o să fim 
niște bunici tineri, nu vreau să vorbim despre bătrânețe acuma, 
a protestat ea și el a sărutat-o pe păr, acolo, în timpul dansului, 
ai băut cam mult, Emil, sunt beat de dragoste, fată dragă, și 
orchestra cânta și ea era fericită... 

Pe la patru dimineața, semnalul de alarmă îl smulse brutal din 
căldura patului. Anda îi încolăci braţele pe după gât. 

— Mai stai un singur minut. 

— Nu pot, fată dragă. Trebuie să ajung printre cei dintâi. Eu 
am fost acela care-a susţinut că timpul de alarmare poate fi 
scurtat... 

— Într-o zi am să te întreb la cine ţii mai mult: la mine sau la 
navă? 

— În ziua aia o să-ţi răspund că la amândouă deopotrivă, râse 
Emil desprinzându-i ușor mâinile. Hai, că trebuie să-i dau zor. 

Anda avea uneori toana să-l ajute la îmbrăcat ca pe un copil. 
Îi încheia butonii la cămașă, îi arunca pe după gât cravata gata 
înnodată, îi aducea pantofii și se apleca să-i lege șireturile. Cu 
ajutorul ei fu gata într-o clipă. 

— Ce mai iei cu tine? N-ai uitat nimica? întrebă ea pentru a 
zecea oară. 

— O fotografie de-a ta, răspunse el tandru. 


10 


— Așa ceva nu vezi nici în filme, vere, a fost ca la război, de 
când sunt n-am mai pomenit un tămbălău ca ăsta. Dormeam 
duși cu toţii când s-a dat alarma, până seara târziu muncisem ca 
să ambarcăm muniţie și să avem toate pregătite pentru plecare. 
Aici nu-i ca la atelier la voi, apeși pe buton și strungul pornește 
și mai fumezi o ţigară și gata piesa. Aici tragi cu spinarea, dacă 
te doare inima pentru navă, și află că pe noi ne doare, vrem să 
dovedim că nu suntem așa de ageamii cum încearcă unii să ne 
scoată. Hai, n-o face pe nebunu că știi despre cine e vorba; 


granguru, vere, da cred că de data asta i-am tăiat chefu să mai 
zică c-o fi și-o păţi, că meseria lui e să ne facă să tragem bine și 
dac-am tras bine cine mai are treabă cu noi? Îţi spun asta și nu 
trebuia să ţi-o spun, e ca și cum ţi-aș spune un banc și-aș vinde 
de pontu din prima figură. Dacă ai răbdare o să-ţi cânte nenea 
tot ce-a fost, fără floricele și fără laudă. Nici n-ar fi nevoie de 
laudă, când adevăru-a fost așa frumos. 

Cum îţi spun, pe la ceasurile patru s-a dat alarma și al nostru 
a fost primu ofițer care-a intrat în port. Parcă dormise la punctu 
de control. Ne-a întrebat voios, ca la zile mari, dacă suntem 
gata, dacă-l doare pe vreunu ceva, da noi sănătoși tun, nici unu 
nu suferă, și chiar de l-o fi durut pe vreunu o măsea sau mai știu 
eu ce, pentru un fleac de-ăsta n-ar fi scăpat el ocazia să ne luăm 
revanșa, că am ajuns ca la fotbal, e un adevărat meci între noi și 
nava șapte, ce dacă al lor e comandant de divizion? Întâi că n-a 
fost numit definitiv și chiar dacă ar fi, tot al nostru e mai bun. 
Peste asta nu poa' să treacă nici granguru, cât e el de hapsân 
cu calificativele alea. 

la-mă-ncet, vere, că altfel povestirea se strică, eu pot să-ți 
spun și-n două vorbe cum a fost, am ieșit în mare și am reușit, 
da asta-i prea puţin, întâi că din vorbele astea n-ai cum să-i vezi 
pe tunari cu dinţii strânși așteptând să treacă reactoru și nici să 
vezi fumu de la proiectile și să-ţi ţiuie urechile de atâta bubuit și 
să nu poţi să te bucuri destul când vezi acolo, sus, mingiile alea 
albe și pufoase crescând pe lângă manșă, da până acolo mai 
este, am făcut manevra de plecare, o manevră în forță cum 
numai al nostru știe să facă, era zor mare, trebuia să ajungem 
urgent în larg, unde trecea convoiu, și-atunci al nostru a dat 
comanda și când am pornit, a sărit apa de la elice trei metri pe 
cheu, iar care n-a știut din vreme să se ţină a căzut în fund, așa 
s-a zmucit nava din loc. Al nostru stătea pe comandă cu 
cascheta trasă pe ochi și parcă era Marte, zeu războiului, dacă 
voi de la atelier cunoașteţi persoana; era încruntat și-i dirija pe 
băieți numai din ochi și habar n-ai tu cum îl ascultă băieţii! 
Secundu stătea pe lângă el, tot așa, cu șapca pe ochi, crede el 
că ăsta-i tot secretu comandantului, să poarte șapca pe ochi, da 
e atent și cârcotaș și are grijă de navă și d-aia nu ne supărăm 
când ne freacă ridichea pentru tot felul de chiţibușuri, secundu 
trebuie să fie soacra navei, spune al nostru, și dacă spune el 
așa, aşa este, s-a mântuit. 


Am ieșit în larg și era o mare de s-o mănânci pe pâine, vere. 
Liniștită cum n-am văzut în viața mea. Nu-ţi mai spun ce bucurie 
pe ăia cu rău de mare, erau siguri că de data asta n-au să 
rămână porții la bucătărie, ba bucătaru ne-a făcut cu ochiu și a 
spus că a avut el grijă să asigure și ceva suplimente în caz că se 
ivesc amatori. Noi i-am răspuns că suntem bucuroși și de-atât, 
că putem să mâncăm în liniște porția regulamentară, că nu mai 
trebuie să ținem farfuria în mână ca să nu se răstoarne de 
balans și nici să tragem cu coada ochiului la vecinu care se 
simte rău și trebuie să iasă numaidecăât pe punte. Și nu uita că 
bucătarul nostru nu-i om de rând, a lucrat în civilie la 
„Ambasador”, dac-ai auzit de numele ăsta, hai nu da cu cotu că 
pot și eu să dau la o adică, știu că tu ești om umblat și nu-ți bei 
șprițu decât din pahare cu picior. 

Hai că-ți povestesc și cu aplicaţia, parcă pân-acuma nu tot de 
asta am vorbit, ori ţi-era gândul la Leana de n-ai priceput atâta 
lucru, da lasă-mă mai întâi să-ţi zugrăvesc cadru, că altfel ţi-o 
dau gata în două minute și-i piere tot farmecu, voi ăștia de la 
atelier n-aveţi pic de simţ poetic, are dreptate lonescu-Tun al 
nostru că numai marinaru ambarcat înţelege marea și poezia ei. 
Nu ţi-am spus de lonescu-Tun că n-am avut ocazia, da află că el 
și ingineru sunt cei mai cu doxă bărbaţi din câţi am întâlnit, și 
asta ţi-o spune unu ca mine, care n-am trăit așa, lângă poala 
mămichii... Păi lonescu-Tun e artileristu navei, el îi comandă pe 
tunari și pe rachetiști și tot el știe rostu la centrala de tragere, 
numa mașini electronice, faci o sută de aparate de radio și tot îți 
mai rămân piese dacă te-apuci să umbli-n ele. Controlează 
tensiunea cu degetu, da degeaba-ţi spun eu ţie, ar trebui un 
electrician adevărat să prețuiască ce-i de prețuit în asta; destul 
să-ţi spun că la inspecţie el nu era de faţă, bolnav săracu printr- 
o stațiune la capătu ţării, habar n-avea ce se petrece la noi aici 
și după cât mă duce pe mine capu, dacă era el aici n-ar fi lăsat 
să se-ntâmple toată chestia cu granguru și cu calificativu ăla. 
Unii spun că granguru, cât e el de electronic, nu-i suflă-n ciorbă 
lui lonescu-Tun, și dacă-s doi inși la fel de tobă de carte, trebuie 
să știi că-i mai bun ăla care freacă toată ziua puntea vaporului 
cu tălpile, nu ăla de stă-n birou și coboară pe cheu numai la 
controale și chestii d-astea. 

Uite ce e, dacă ești grăbit, las povestea pentru altă dată, n-o 
s-o stric de dragu nu-știu-cui, ţi-am spus că se poate povesti și-n 


trei cuvinte, da-i piere farmecu. Și dacă-i așa mai bine-o păstrez 
pentru sufletul meu, e destul de frumoasă și puţin îmi pasă că 
un ageamiu ca tine nu vrea s-o asculte... 

Păi atunci dă-mi voie, vere, să fac o paranteză, știu că n-ai 
răbdare, dar trebuie să-ţi spun un lucru ca să pricepi mai bine 
istoria. Într-o vreme, după chestia cu granguru, eram cu toţii la 
pământ, nu ne mai ardea de nimic, ţi-am mai zis eu, au fost 
câteva zile pe care-aș face mai bine să le uit. Da așa-i omu 
făcut, să nu ducă-n vecii vecilor o supărare; ai văzut că și ţâncu 
ăla de un an merge ce merge, se poticnește și zdup cu fundu de 
pământ, ţipă niţel și-i trece și se scoală iar, asta-i a omului, după 
ce-a căzut se scoală și-o ia de la capăt. Poate nu-ți place 
comparaţia cu ţâncu, nu zic că e de milioane, da tu știi că nu-s 
meșter la vorbă, tot șpilu e să pricepi ideea, și ideea asta este: 
ne-am ridicat de jos mai îndărjiţi, mai puși pe fapte mari, și-a 
mai venit, tocmai la vreme, artileristu nostru, lonescu-Tun, un 
fel de împărat în meseria tunurilor și rachetelor. De-l vezi, nu 
pare prea grozav, da ce-i în bila lui, nu mă-ntreba. In două zile 
ne-a pus pe jăratic, vere, are omulețu ăsta o tărie-n el și știe ce 
vrea și când a apărut el pe vapor, al nostru parcă s-a mai 
îmbunat, și lonescu-Tun după el tot timpu și uită-te la asta, 
verifică ailaltă, vaporu zumzăia ca un stup harnic, ne-am 
pregătit la sânge, ca pentru zece aplicaţii, și după asta a urmat 
ce-a urmat. 

Ei, dac-am ieșit în larg s-a dat ordin să luăm o formaţie ce nu 
s-a pomenit, am ocupat toată marea, nava șapte la mijloc, noi în 
stânga și nava șase în dreapta, tocmai la orizont, de-abia o 
vedeai, și goneam vere ca la foc. lar al nostru știe să ţină la 
formaţia la milimetru, ca-n filme, are el meșteșugul lui, numa 
din mașini o jonglează, de mergem în linie ca soldaţii la paradă. 
Și numai ce ne-am pomenit cu avioanele, c-așa era tema, 
convoiu pe care-l atacam era păzit strașnic și noi trebuia să 
trecem cu bine de toată paza asta, s-a dat alarma aeriană că le- 
au văzut fraţii pe ecran, tunurile-au fost gata cât ai zice pește și 
p-ormă să te ţii, veneau reactoarele cu manșa după ele, noi 
bum-bum și dă-i și omoară, și mă crezi sau nu mă crezi, după 
vreo duzină de lovituri avionu care ne ataca pe noi a rămas fără 
manșă, a nimerit-o drept în mijloc și s-a spart ca un balon, să 
dea dracu dac-am mai văzut așa ceva. Ne-a felicitat amiralu prin 
radio și al nostru i-a spus lui lonescu-Tun că tunarii au zece zile 


permisie, așa e de când lumea, ăla care atinge manșa s-a lipit 
de permisie, ca să-i îndemne și pe alții să facă la fel. 

Când a apărut convoiu era aproape seară, și mai trecusem noi 
prin multe: ne-au atacat vedetele și bum-bum și bum-bum, ai 
noștri, care știu să tragă și pe furtună, au lucrat ţintele așa, în 
joacă, după aia alarmă chimică și dă-i cu furtunu pe punte, să 
spălam substanţele cu care ne atinsese inamicu, și treaba asta o 
făceam cu costumu de protecţie, habar n-ai ce plăcere-i cu 
coaja aia pe tine, nădușești în două minute, ochelarii de la 
mască se aburesc, spinarea-ţi arde de parc-ai fi făcut baie și dă-i 
cu furtunu și tot așa... 

După asta a apărut convoiu, cum îţi spun, și lonescu- Tun a 
stat în comandă vreun sfert de ceas; noi nu prea știam ce se 
petrece, am primit ordin să intrăm în adăposturi și să închidem 
peste tot, așa se face la lansare, stăteam acolo și așteptam, pe 
urmă am auzit turbinele suplimentare, asta-i ca la sfârșitu lumii, 
vere, îţi urlă urechile două săptămâni. Auzeam mereu huruitu 
mașinăriilor din centrala de tragere, din adăpostu nostru s-aude 
bine asta, lucrau ăia ca nebunii, cred că curgea apa de pe ei ca 
de pe noi care stăteam în adăposturi și așteptam; iar când am 
auzit că se deschid capacele hangarelor, au un sunet de-ţi 
ronţăie creierii, ni s-a făcut pielea găinii, vere, ne-nchipuiam ce 
se petrece acolo sus, unde toate merg automat, nici țipenie de 
om pe punte, și dacă ai ceva defect, dac-ai uitat ceva deschis, e 
jalea lu Dumnezeu, da nu era nimica, am controlat la sânge, 
știam că nu-i glumă și după vreo trei minute ne-a dat liber din 
adăposturi, lansarea se făcuse fără rachetă, doar așa, din 
aparate, da să știi că și după asta se poate vedea cum a mers 
treaba, fiindcă mai târziu amiralu a felicitat pe gama șapte și 
gama opt pentru succes. Inţelegi tu, nici ăia de la nava șapte nu 
s-au lăsat mai prejos, nu-i nimica, deocamdată e meci nul, o să 
vedem la lansarea reală care iese deasupra. Eu unu pot să jur, 
vere, că nu-i om pe nava noastră care să nu dorească din toată 
inima revanșa; pentru asta suntem gata să mai nădușim vreo 
două luni de zile, și-atunci o să dovedim că granguru a greșit-o 
și fac pariu că o să-i pară rău că s-a dat la echipaju nostru... Și 
dacă mai rânjești așa te ating la muzicuţă, ăsta nu-i un echipaj 
oarecare, vere, tot oameni tot unu și unu, și să nu te mire dacă 
ne-oi vedea într-o bună zi pozaţi la gazetă, în frunte cu al nostru 
cu șapca lui trasă pe ochi și cu secundu tot așa, că așa crede el 


că-i stă bine marinarului... 

Și am uitat să-ţi mai spun că ieri l-am auzit pe al nostru 
râzând, cred că e prima dată când râde după inspecția aia, și 
când a râs el parcă s-a luminat toată marea, a râs tot echipaju și 
ni s-a luat la toţi o piatră de pe inimă. 


Partea a cincea 
1 


Începuseră ploile lungi, morocănoase, de noiembrie; vântul de 
miază-noapte se strecura prin toate cotloanele, pătrundea în 
firicele perfide chiar prin geamurile bine închise, fluiera ascuțit, 
pe mai multe tonuri și te izbea fără veste îndată ce ieșeai pe ușa 
blocului; băltoacele de pe spaţiile verzi erau mereu înfiorate de 
vârtejuri mărunte, iar dincolo de dig țâșneau spectaculos, ca 
fântâni arteziene izbucnite pentru o clipă, exploziile albe ale 
valurilor, singurul alb în această atmosferă cenușie. Alteori se 
așternea ceața peste port și peste mare, ceața care dura cu 
săptămânile; microscopice picături reci se lipeau de gene, 
jilăveau așternuturile scoase în balcon și transformau sarea din 
solnițe într-un soi de gelatină; o perdea diafană ascundea 
timpuriu siluetele trecătorilor zgribuliţi și rari, și mai era sirena 
farului de ceaţă, nautofonul, cu urletul lui prelung, întrerupt 
brusc, de parcă dihania care striga spre pustiul de dincolo de dig 
încerca să-și asculte propriul ecou, repetat de zare și diminuat 
de cortina aceea imponderabilă: un urlet neliniștitor, 
intermitent, pătrunzând pretutindeni și ducându-te cu gândul la 
nenorocirile posibile din larg. Pe străzile mute, pași fără ecou; 
ferestre opace, parcă ascunzând încăperi pustii; oameni 
posomorâţi, înfășuraţi în hainele de ploaie pe care vântul 
încerca să le smulgă de pe ei... 

— Bucureștiul nu simte nimic din toate astea, spuse Sandi. 
Noiembrie la mare: ce poate fi mai trist și mai urât? Totdeauna 
fug de vremea asta, am un soi de alergie, simt nevoia să mă 
duc unde-i mișcare multă și oamenilor nu le pasă de ce se- 
ntâmplă afară; unde lumea nu face deosebirea dintre zi și 
noapte, trăind într-o lumină continuă și strălucitoare; de fiecare 
dată când mă întorc de-acolo îmi trebuie multe zile ca să mă 
readaptez... 

O rafală de vânt zgudui geamurile și Anda simţi aerul rece 
înfășurându-i genunchii ca o cârpă udă; un fior îi scutură umerii 
înfășuraţi în puloverul gros, de schior, cu care venea de câteva 
zile la birou. Harta lumii, cu mari pete de albastru sugerând 
oceane, începu să unduiască lent, de parcă oceanele de hârtie 
înviaseră subit. Anda le contemplă îndelung, pe gânduri. După 


ziua aceea petrecută cu Emil, înainte de aplicaţie, una dintre 
puţinele cu adevărat fericite, lucrurile reintraseră pe făgașul 
dinainte; Emil plecase pentru o săptămână și ziua aceea păruse 
o excepţie, un accident; nu, o singură zi din zece sau din 
douăzeci oferă prea puţin combustibil pentru a alimenta 
speranțele de fericire ale unei fete de douăzeci de ani. larăşi 
după-amieze și seri de singurătate, iarăși tăcerile lui, nu, nu-i 
asta ce mi-am dorit, poate sunt eu prea pretențioasă, poate cer 
prea mult de la viaţă, dar nu cer prea mult, cer atât cât îmi 
poate oferi, și depinde de mine să-mi ofere și altceva decât 
monotonia traiului de acum... 

— Numai cine trăiește aici îl poate înțelege deplin pe Ovidiu, 
urmă Sandi aprinzându-și ţigara. O vreme ca asta nu-ţi poate 
inspira decât poeme triste: „7ristissima noctis imago”, îţi 
amintești? Nopțile, ah, nopţile aici sunt mai triste decât oriunde, 
n-am prea văzut oameni aventurându-se din case după căderea 
serii, și asta se întâmplă ridicol de devreme, aș prefera noaptea 
polară, un amurg continuu, cel puţin n-ai cum să percepi 
deosebirea dintre zi și noapte, la mine la far așa am obiceiul, 
astup geamurile ca să nu-mi dau seama când se înserează, 
aprind focul și las ușa deschisă la sobă, sting lumina și pe pereți 
se întretaie lumini și umbre, un cinema abstract, prielnic ideilor 
care nu se pot traduce în cuvinte, pe urmă ascult Monte Carlo la 
radio, pe Riviera sezonul e încă în toi, stelele de cinema cu 
umerii goi se plimbă pe sub leandri, acolo leandrii cresc pe 
marginea străzii ca la noi salcâmii, mi-a povestit un prieten, și 
oamenii n-au sobe prin case... 

Anda asculta numai pe jumătate, completând restul cu 
închipuirea; ce bine-i să visezi, să faci să dispară registrul de 
materiale și întrebarea ce-ai să găsești în piață la ora patru, 
când până și cei mai puţini norocoși dintre precupetți și-au 
terminat marfa și tarabele stau goale sub ploaie. 

— N-am prins niciodată Monte Carlo. 

— Aparatul meu îl prinde, am antena montată sus, pe vârful 
farului, lângă paratrăznet, prind și Noua Zeelandă dacă vreau, ai 
să te convingi. Când vii să te convingi? întrebă el brusc. De 
exemplu acuma. Sunt în tură liberă. Mi-ai promis o vizită și nu 
te-ai ținut de cuvânt; eu nu insist, nici nu mă supăr, dar tristeţea 
și toamna și ceața sunt mai ușor de suportat în doi... 

Tăcu, fumând și privind în tavan, apei strivi ţigara în 


scrumieră dând acestei operaţii o atenţie mult mai mare decât 
merita; aflase că Emil e plecat în larg pentru mai multe zile și 
socotea că a sosit momentul decisiv. Deodată își ridică privirea 
spre ea, privirea aceea de un albastru intens, așa cum era cerut 
odată, demult, înaintea acestei toamne triste: 

— Vii? 

Anda tresări și nu știu ce să răspundă. El se ridică privind-o 
tot așa, intens, drept în ochi, se retrase spre ușă cu ochii mereu 
la ea și-i spuse hotărât: 

— Te aştept la mașina de patru. Las motocicleta în pădurice, 
pentru orice eventualitate. Cobori la bifurcaţie și-o iei la stânga. 
După ce pleacă autobuzul vin și eu, cu motocicleta, înţelegi? Să 
nu-ntârzii, că plouă! 

Anda vru să protesteze dar el ieșise deja, se ducea să asculte 
radio Monte Carlo, și Emil era departe, era acolo, undeva în 
ploaia cenușie, cu nava, cu oamenii, cu rachetele, cu problemele 
lui de viață și de moarte, la cine ţii mai mult, la navă sau la 
mine, la amândouă, dar nu se pot iubi două lucruri deodată la 
fel de intens, pe una o preferi totdeauna, pe mine mă cunoști de 
cinci luni iar nava, acolo e sufletul tău, pentru mine rămășițele, 
binevoiești uneori să-mi acorzi un crâmpei din sufletul tău, dar 
și-atunci numai pentru un minut sau pentru o oră, pe urmă taci 
lângă mine, îmi mângâi umerii și taci, știu că te gândești și știu 
și unde, nici măcar la altă femeie, te gândești la navă, de parcă 
marina a început cu tine, eu sunt un fel de auxiliar, dar uite un 
om pentru care nu sunt deloc auxiliar, în felul lui reţinut, distant, 
aleargă după mine de atâtea luni... 

La trei și douăzeci și cinci Anda strânse registrul și-l încuie cu 
gesturile de totdeauna în casa de fier. 

La trei și jumătate semnă condica, încercând să pară calmă. 

La patru fără douăzeci era în staţia de autobuz. 

Mașina veni, cei câţiva pasageri, necunoscuţi, urcară, și Anda 
urcă la rândul ei fără să privească în dreapta și-n stânga. Şoferul 
fuma, rezemat de volan ca un om istovit. Pasagerii luară bilete 
vorbind încet, ca în biserică. Pe urmă șoferul aprinse farurile și 
porni motorul. 

— Ploaia asta te orbește, spuse el celui care se așezase pe 
capota motorului. Și pe mare e urgie în lege. 

— Să mergi încet, nene, spuse un cetăţean cu servietă și 
pălărie de piele. Incet dar sigur. 


Încet dar sigur, Anda porni la drumul acela care i se părea a fi 
un anume pas în viaţa ei. Mașina defilă prin faţa blocurilor 
cufundate în negură. Când opri la prima staţie, dinspre mare se 
auzi mugetul săcâitor al nautofonului și oamenii din mașină se 
zgribuliră fără voie. 

— Vai de cei de pe mare, spuse femeia în negru care se 
așezase lângă ea. Pe vremea asta se întâmplă multe nenorociri. 

Anda nu-i răspunse. Încerca să se gândească la Monte Carlo. 


2 


Un val uriaș se sparse chiar pe punte, la prova, și stropi mari 
duruiră în peretele din faţă al comenzii. Canoniera făcu un salt 
spre stânga, înclinându-se brusc, și vuietul motoarelor se potoli 
pentru o clipă. Valeriu încearcă să protejeze mașinile, gândi 
Emil, acum elicele au ieșit din apă, turaţia poate crește 
primejdios de mult, dar are grijă Valeriu, cum simte omul ăsta 
marea și mașina sau legătura dintre una și cealaltă, a naibii 
beznă, acum numai aparatele ne pot salva, se aplecă la ecranul 
radiolocatorului, pe cercul acela slab verzui se rotea fără- 
ncetare linia luminoasă care făcea să iasă din întuneric două 
puncte strălucitoare, simetric unul față de celălalt, suntem 
singuri pe toată marea, gândi Emil, numai noi, trei nave, trei 
echipaje și furtuna, nu-i nimica, de data asta școala mării și-a 
arătat toate secretele, ce poate fi mai greu pe mare decât 
furtuna asta și ploaia ca o pânză și noaptea, nimeni nu cutează 
să plece în larg, pescarii s-au retras de mult, cargourile aflate în 
marș au ieșit undeva, la larg, se feresc de țărm fiindcă aici, la 
liman, le pândește primejdia cea mai mare... 

Mihalcea, palid, stătea în comandă încercând să-și ţină 
echilibrul ca un marinar încercat. Poate-i e teamă, dar n-am ce 
să-i fac, acum ar fi cel mai prost moment să-i vorbesc despre 
teamă, totul trebuie să i se pară natural, în firea lucrurilor, lasă-l 
să se deprindă cu meseria, să vadă și greul, nu numai șapca pe- 
o ureche și chica și fetele din Turnu-Măgurele care mor după 
locotenenţii de marină... 

— A trecut o oră, tovarășe comandant, spuse Mihalcea 
căutând să pară calm. Permiteţi să mai fac punctul cu radiofarul 
Cisi 

— Încearcă, Mihalcea, dar spune operatorului să fie atent, 


avem balans mare și e greu de stabilit unghiul exact. Să 
rotească antena încet și să controleze de mai multe ori până 
ajunge pe tăria maximă. 

— Am înţeles, spuse Mihalcea și intră în cabina de navigaţie. 
Se simțea mai sigur acolo, în cămăruța din spatele comenzii, 
bine luminată, plină de zumzetul aparatelor, acolo unde nu 
răzbăteau decât vagi ecouri ale luptei pe care-o dădea nava cu 
valurile și cu vântul și cu ploaia deasă ca o perie de sârmă. 

— Câteodată o ia razna, spuse maistrul timonier în chip de 
scuză. Simt că n-o pot stăpâni. 

— Asta când ies cârmele din apă, îi explică Emil. N-are nimica, 
totul e să păstrezi direcția principală. La nevoie, o mai ajutăm 
din motoare. Dar deocamdată nu-i nevoie, se poartă destul de 
bine. Ştii ce-i afară? Se uită la cadranul anemometrului. Forţa 
opt. Asta se simte și pe transatlantice. Nu chiar ca la noi, bine- 
nțeles, zâmbi. N-ai obosit? 

— Puțin, spuse maistrul timonier. Stau aici de vreo șase ore. 
Caporalul e la pământ. 

— Ai vrea să fii acuma pe pământ, nu-i așa? 

O nouă bubuitură surdă, undeva în babord. Nava vibră 
prelung, ca o cutie de rezonanță, și Emil simţi că-i fuge puntea 
de sub picioare. Veni grămadă peste timonier care, la rândul lui, 
se prăbuși spre stânga, până ajunse cu braţele întinse înainte, 
orbește, la peretele căptușit cu plută. Pe urmă nava se îndreptă 
și începu să se încline invers, spre tribord, dar acum erau 
pregătiți și rămaseră bine înfipţi pe picioare, la locurile lor. 

— Într-adevăr, mai bine-i pe pământ, recunoscu timonierul. Se 
pipăi la frunte. Sânge, se miră el. Nici n-am simţit. Cred că m- 
am lovit de portavoce. 

— Până te-nsori uiţi de asta, îl asigură Emil cotrobăind în 
dulăpiorul de medicamente. Uite niște vată cu spirt. Ustură dar 
trece. 

Trece. Toate trec, gândi. Până și furtuna asta, urgia de afară 
trebuie să aibă un sfârșit. Cu toate că îmi place, a devenit 
pentru mine un fel de drog, mă afund în ea ca să uit furtuna 
dinăuntru și nu știu care-i mai aprigă. Îmi place furtuna, sunt un 
om al neliniștii, aventura mării, pentru asta am fost creat și 
rămân mereu cu faţa spre adevăr, dar nu pot singur, marina nu-i 
o meserie a oamenilor singuri, aici totul se petrece în colectiv, 
chiar și furtuna asta e o treabă a tuturor și dac-aș ști că-mi place 


numai mie și-mi trebuie numai mie și toţi ceilalți sunt târâți într- 
o aventură care nu le e necesară... Dar nu, nu cred, trebuie și 
furtuna, furtuna care să-i oțelească, să-i facă invincibili, pe ei ca 
și pe mine, un culcuș călduţ te moleșește, îţi stinge agerimea, te 
face vulnerabil la cele mai mici atingeri, or eu, dimpotrivă, vreau 
un echipaj invulnerabil, oare cum au suportat ei lovitura aceea 
nemeritată, pe care eu însumi am suportat-o cu greu, nu sunt 
invulnerabil, nici eu și nici ei, dar poate tocmai de incidentul 
ăsta era nevoie ca de un impuls suplimentar aplicat unui 
proiectil aflat în zbor, bucuria finală e mai deplină când a fost 
obținută cu greu, pentru ea plătim un preț mare noi, cei de-aici, 
oare va exista bucuria asta până la urmă, cum să nu existe, 
dacă până și eu mă îndoiesc de ea e tragic, nu, nu mă-ndoiesc, 
măcar eu știu sigur că nu mă-ndoiesc, dar ei, cum să pătrund în 
sufletul lor, să-i cercetez, să aflu adevărul capital, rezistă ei, 
sunt ei alături de mine, înţeleg ei totul? 

Fluierul de avertizare al portavocii ţiui ascuţit și Emil apropie 
urechea de plăcuţa cu litere frumos stanţate „puntea de 
comandă”. 

— 'Ova'... 'andant... se auzi neclar prin șuierul vântului de 
sus... 'va'... 'apte... 'ne spre noi! 

— Bine, spuse Emil. Cum te simţi, omule? 

— Merge... Ud pân-la piele. 'Ntaua de ploaie... 'geaba. 
Rafale... 

— Nu ţi-e rău? 

— ...Uitat răul de mare... frig... noapte... parcă-i în cosmos... 

— Bine, fii tare. Ti-am redus cartul cu o oră. 

— ...'Ţumesc... nu era nevoie... Nava șapte vine spre noi! 

Emil se aplecă spre ecranul radiolocatorului. Se vedea bine că 
nava din dreapta își schimbase drumul și se apropia pieziș, 
parcă încercând să le taie calea. Ce s-o fi întâmplat? se întrebă 
Emil așteptând lângă radiotelefonul deocamdată mut. 

— O sută unsprezece către gama opt, se auzi în difuzor glasul 
contraamiralului. Am un bolnav la bord... ulcer perforat, spune 
felcerul. Trebuie operat în câteva ore. Cu elicopterul e imposibil 
pe furtuna asta. Apelez la tine, Armașule. A bătut nordul, șalupa 
nu poate să răzbată. Numai tu ai șanse să intri teafăr în port. 
Cam șaptezeci la sută șanse, așa-i? 

— Nouăzeci la sută, spuse Emil. Am mai păţit-o în șaizeci și 
patru, cu remorcherul... 


— Asta-i mai sigură ca remorcherul, dar starea mării... 
Încearcă, Armașule. E singura cale. 

— Cine-i? 

— Reporterul. Nu știam că-i suferind... Porneşte turbinele, 
scoate din ele ce poţi. Turbine mai găsim noi... 

— Am înțeles. Vin spre dumneavoastră, spuse Emil și făcu 
semn timonierului: Cinci puncte dreapta! O să ne apropiem de 
pământ, fie că vrem sau nu vrem. 

— Cinci puncte dreapta, repetă timonierul ca un ecou. 

Urmă o jumătate de oră de chin. Cele două nave, navigând 
paralel, păstrau între ele oarecare distanţă, ca nu cumva 
valurile să le împingă una împotriva celeilalte. Mergeau cu 
viteză redusă spre nord, ţinând piept furtunii. Marinarii de la 
nava șapte lăsară la apă șalupa de salvare și în lumina crudă a 
reflectoarelor se vedeau cinci sau șase oameni, în picioare în 
șalupă, încercând s-o protejeze de loviturile valurilor, care o 
depărtau uneori primejdios de mult, și-atunci se vedeau 
trupurile încordate ale acelor oameni, ca niște lanţuri 
deznădăjduite, încercând să păstreze legătura între șalupă și 
navă, apoi valurile o repezeau către bordul înalt, într-o mișcare 
neprevăzută și iute, gata s-o strivească - și-atunci oamenii se 
interpuneau între navă și alcătuirea fragilă din placaj și 
aluminiu, devenind amortizoare vii în calea șocului acela 
sălbatic. Un talaz uriaș luă șalupa pe coama lui și-o aruncă spre 
navă și-n lumina albă se văzură așchii din parapetul ei sărind în 
toate părţile. Reporterul fu coborât în braţe; șalupa ţâșni spre 
nava opt, ocolind-o ca să ajungă la adăpost, în bordul de sub 
vânt; aici același chin, aceiași mușchi deveniți oțel și cauciuc și 
lanț și pernă amortizoare; șalupa acum sălta până la nivelul 
punţii canonierei, acum dispărea în abisul negru de dedesubt, 
înghițită de beznă... 

Parâma aruncată cu îndemânare de ajutorul șefului de echipaj 
își ajunse ţinta; marinarul din șalupă improviză la iuţeală un nod 
marinăresc și reporterul fu ridicat la bord. Un semn și șalupa se 
depărtă într-o jerbă de spumă albă; în pântecele canonierei 
începură să vuiască turbinele de atac; prin întuneric se vedeau 
valurile uriașe cum rămâneau tot mai repede în urmă, ca o 
turmă de bivoli cu spinările negre în plină goană. Printre 
spinările acestea negre, nava aproape că nu mai simțea 
balansul; viteza imprimată de turbine o făcea să se înfigă ca un 


ac în valuri, să le străpungă, să le spintece, să le sară sau să-și 
strecoare prova ascuţită prin miezul lor clocotitor; pe puntea de 
la prova, inundată tot timpul de spuma fosforescentă, se vedea 
la lumina fulgerelor capacul negru al vinciului sau coama 
parapetului sparge-val unde mugeau zece cataracte odată... 

— Gama opt, acostezi chiar lângă far, la prima dană. Acolo te 
așteaptă o ambulanţă și medicii. Folosește toate rezervele de 
viteză! 

— Am înțeles, spuse Emil cu mâna pe telegrafele mașinilor. 
Viteza maximă! Viteza maximă! 

Secundul intră în comandă cu un aer grav. 

— Cum e? întrebă Emil cu sufletul la gură. 

— Rău, tovarășe comandant. Delirează. Și arde ca o sobă. 

— Mă duc la el. Tu rămâi aici. Telefonează-mi când ajungem 
la travers de far. 

— Am înţeles. 

Emil făcu o mișcare spre ușă, dar se întoarse și ridică 
receptorul intercomunicației: 

— Alo, mașina! Cum merge? 

Glasul calm al șefului-mecanic îl făcu să se destindă o clipă, 
înaintea orelor de încordare care-l așteptau: 

— Am atins turaţia maximă prevăzută în proiect și am 
depășit-o cu zece la sută. Deocamdată merge bine. 

— Incă cinci la sută, se rugă Emil. Măcar unu la sută. Viaţa 
unui om atârnă de turbinele tale, Valeriu! 

— Încercăm, spuse liniștit inginerul. 


3 


Sandi  aţipise de-a curmezișul patului și în lumina 
schimbătoare a sobei părul de pe pieptul lui gol semăna cu o 
mică junglă aurie. Comparaţia îi venise Andei prin asociaţie de 
idei: Sandi se purta ca un sălbatic când făcea dragoste, o 
posedase repetat, cu un fel de furie rece; când ea îi reproșase 
asta, în cuvinte ocolite, el a râs destins: Da, fetițo, simt că de 
fiecare dată mă răzbun pe cineva, plătesc o poliţă, recuperez un 
refuz anterior. Cum, ai fost vreodată refuzat? Foarte rar, fetiţo, 
dar tocmai asta m-a durut mai mult de fiecare dată... Pe urmă 
ațipise ca un animal liniștit, care-și digeră succesul în acea 
catalepsie nevinovată ce urmează marii vânători... 


N-avea de ce să regrete escapada asta, radio Monte Carlo 
murmura în continuare valsurile celebre și tangourile havaiene 
și bossa nova... Se învârti prin cameră cam plictisită. O contraria 
indiferența cu care el adormise, ar fi vrut să fie alături de ea, 
treaz, conștient, dacă nu cumva Cinzano-ul acela din sticla abia 
începută fusese de vină; dar Cinzano merge tocmai bine cu 
vocea aceasta de tenor, o melodie sentimentală căreia nici nu 
trebuie să-i înţelegi versurile ca să descifrezi sensul - trăiește 
intens clipa de faţă, ia de la viaţă ce-ţi poate ea oferi, ba nu, 
astea erau versurile pe care i le fredonase el, mângâind strunele 
chitarei, un fel de incantaţie, un ritual barbar atenuat, ca un 
preludiu pentru dezlănţuirea senzuală de mai apoi... 

Se apropie de fereastră. Ce bine-i să privești în beznă și în 
ploaie de la o fereastră, dintr-o cameră caldă și luminată slab, 
să te uiţi la fulgere și să nu-ţi pese de ele! Numai că de aici, 
ochiul nu putea vedea șuvoaiele de apă care brăzdau pământul, 
se vedea doar un hău negru de jur-împrejur, întretăiat de 
zigzagurile descărcărilor electrice, marea strălucind, norii 
coborâţi mult deasupra apei... Deodată tresări. Intr-o fulgerare 
de o clipă zări pe mare o formă lungă, un fel de rechin negru 
lunecând iute printre brazdele albe de spumă, singura prezență 
vie în pustiul acela fremătător. 

— Sandi, Sandi! Vino repede. Mi-e teamă! 

Dintr-un salt el ajunse lângă ea, la fereastră. Privi îndelung 
forma neagră, luminată scurt în răstimpuri; după sclipirea 
orbitoare din nori, bezna părea și mai adâncă, și ce mai 
rămânea din forma aceea era jerba de scântei albăstrui stăruind 
ca o cometă deasupra coșurilor. 

— Motoarele în regim maxim... murmură el. Așa ceva nu se- 
ntâmplă în fiecare zi... la stai! _ 

Se îmbrăcă cu înfrigurare, sub privirile neliniștite ale Andei. Işi 
trase la nimereală pantalonii, iar peste pieptul gol își aruncă 
bluza de motociclist. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Așteaptă-mă o clipă. Mă duc jos, la staţie, să aflu despre ce 
e vorba. 

— Nu mă lăsa singură aici. 

— O clipă numai. Nu vine nici dracu, se strâmbă el. Fii 
cuminte. O să încui ușa pe dinafară. 

Îl auzi cum coboară val-vârtej scările de piatră. Pe urmă 


rămase șuieratul vântului și tangoul interminabil, venit de 
undeva, de departe, unde leandrii cresc pe marginea străzii ca 
salcâmii. Se uită iarăși afară, spre mare. Umbra aceea 
încununată de scânteieri albastre nu se mai vedea. Reveni cu 
privirile în camera mică, cochetă, la pereţii acoperiţi cu tăieturi 
din reviste - stele de cinema făcând plajă, automobile stacoijii, 
cu forme ciudate, vapoare ancorate sub palmieri; în pâlpâirea 
focului toate căpătau viaţă pe rând, pentru o clipă, picioarele 
lungi și bronzate schiţau pași de samba, frunzele palmierilor 
păreau că freamătă, pe valurile albastre treceau sclipiri fugare... 
Chitara, agățată-n cui deasupra patului, părea un cap comic și 
asimetric, un uriaș jovial zâmbind cu gura până la urechi... 
Radio Monte Carlo transmitea acum un moment vesel, se 
auzeau râsetele sănătoase, calme, ale unei săli pline, ca o 
cascadă bine temperată, oameni frumos îmbrăcaţi râzând 
cuviincios de-o glumă, pozele din perete zâmbeau, la volanul 
mașinilor roșii se vedeau surâsuri, un nou hohot izbucni în sala 
aceea imensă, după un șir de vorbe precipitate și neînţelese... 

— Îmbracă-te repede, spuse Sandi trântind ușa. Soldaţii de la 
staţia radio au ascultat convorbirea. Nava căpitanului Armașu 
intră în port cu viteză maximă. Au un rănit sau un bolnav la 
bord. Spitalul a transmis că totul e gata pentru operație... 

Mai întâi rămase mută, neînţelegând limpede despre ce este 
vorba. Apoi avu senzaţia fizică a primejdiei, a spaimei 
cuprinzând-o ca un suflu rece; stăpânită de o groază nebună 
începu să se îmbrace cu gesturi înfrigurate, încheind greșit 
nasturii, nimerind greu butonierele; rochia pârâi la cusături când 
încercă s-o tragă pe cap, pantofii luceau dușmănos în lumina 
crudă a becului fără abajur, care ucisese romantismul cămăruţei 
cu chitară și poze colorate pe pereţi. 

Sandi fu gata înaintea ei; echipat de plecare, cu nasturii bluzei 
negre de piele încheiaţi până sus, cu casca de motociclist 
cumpănită-n mână ca o căldărușă; așternuse pătura albastră pe 
pat îndreptându-i cutele; evita s-o privească, să-i admire 
genunchii rotunzi pe care-i sărutase nebun cu câteva minute 
înainte; stătea cam cu spatele, se uita la pozele de pe pereţi și o 
privea numai în răstimpuri. În cele din urmă ea fu gata, cu 
pardesiul strâns în jurul trupului, cu ochii încercănaţi, tristă și 
tăcută. El mai aruncă o privire prin încăpere și zări sub pernă 
batista ei cu chenare roz, strânsă cocoloș. O luă cam cu două 


degete și i-o întinse tot așa, fără s-o privească: 

— Era să uiţi asta aici. 

Anda întinse mâna cu un gest automat, luă batista și-o 
înfundă în buzunar. La radio se auzea acum un blues, un motiv 
prelucrat după „Rapsodia albastră”: un cântec de dragoste, 
povestea unui vis, o taină ascunsă dincolo de cuvinte, strălucind 
doar uneori în acordul suav al viorilor... 

Și deodată, Anda simţi o durere cumplită sfâșiindu-i inima. ÎI 
privi cu ură pe omul acesta blond, care părea mai înalt în bluza 
strâmtă și neagră, încheiată până sus; pe omul acesta cu ochi 
indiferenți, care aștepta nemișcat în fața ei, și gestul lui de 
adineauri căpăta o nouă semnificaţie: cu câtă grijă a pus totul la 
loc, vrând să șteargă orice urmă a trecerii ei pe aici, trecere, 
trecere, pentru el nu era decât o aventură, un moment trecător, 
repede uitat; pur și simplu o alunga, n-avea nevoie de ea, 
prezenţa ei aici îl încurca grozav, tot ce voia era s-o ducă acasă, 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru el n-avea nicio 
importanţă că... 

Se repezi la el și-l pălmui repede, fără vlagă, aiurea, parcă nu 
izbutea să-și coordoneze mișcările, îl lovi cu pumnii în piept și se 
răni în fermoarul de la buzunar, el rămânea nemișcat și asta o 
scotea și mai tare din minţi, lașule, lașule, îi striga interior, vrei 
să scapi de mine, de el, de toţi, ai pentru asta bluza ta de piele 
și motocicleta și grija să nu uit nimic la tine, nimeni n-a uitat 
vreodată ceva la tine... 

Se opri, istovită, cu ochii înotând în lacrimi, rănită de privirea 
lui rece, mută, inexpresivă; obrazul lui era inert ca o mască, 
doar puţin rumenit în stânga, unde-l nimerise cu dosul palmei; 
nu schiţase niciun gest de împotrivire, nu întrebase nimic, i se 
păruse firească explozia ei de furie, de furie neputincioasă; oare 
omul acesta nu simte într-adevăr nimic? 

— Hai să mergem, spuse el răgușit. Poate ajungem înaintea 
lor. 

Ea o luă înainte, poticnindu-se de prag, și el o susținu 
apucând-o de braţ; era prea istovită să se mai împotrivească, îl 
urmă, pipăind orbește treptele cu piciorul, și el tăcea... 

Pe urmă, totul se desfășură ca într-un coșmar și Anda avea să 
retrăiască de multe ori, în memorie, clipele acelea de frică 
aproape inconștientă, de nerăbdare deznădăjduită, de spaimă și 
de îngrijorare. Motocicleta udă, proptită de-un colţ al clădirii, și 


Sandi înjurând în timp ce se străduia zadarnic s-o pornească. A 
intrat apă la carburator, îi explică meșterind cu șurubelnița, pe 
întuneric. Pe urmă drumul prost pavat, cu mari băltoace prin 
care motocicleta străbătea vitejește, și sfârâitul apei sărite pe 
cilindrul supraîncălzit. Roţile zdroncăneau prin gropi, uneori 
derapau, și numai printr-o minune Sandi izbutea să-și recâștige 
echilibrul; ploaia o izbea drept în faţă, lumina crudă a farului 
scotea din beznă un copac, o cotitură neașteptată, urma o frână 
bruscă, zmucitura o împingea spre spatele lui Sandi, îl simțea 
rigid și îngheţat, preocupat exclusiv de drumul acela îngrozitor, 
pe care numai un as îl putea întreprinde cu viteza asta, mai 
mersese cu motocicleta pe ploaie și știa ce-n- seamnă să alergi 
pe o șosea udă, dar asta nu era nici măcar o șosea, de ce-am 
venit, de ce-am venit, se întreba mereu mecanic, întrebarea 
asta i se rotea prin minte de parcă era incapabilă să se 
gândească la altceva, își aminti de o poveste a lulianei, despre 
soția unui cunoscut care plecase la plimbare cu iubitul ei cu 
motocicleta și avuseseră un accident mortal, soțul nici măcar n- 
a vrut s-o vadă, dragă, au venit rudele ei și au înmormântat-o, 
auzi dragă ce om, nici moartă să n-o ierte... 

— Totul e să ajungem înaintea lui, îi strigă Sandi când 
ajunseră la asfalt. Dacă nu era ploaia asta... și drumul ăsta 
împuţit, la vară-l pietruiesc cu mâinile mele. O să cer două 
camioane de nisip, nu-i chip să-l... Vorbea fără să întoarcă capul 
și Anda vedea nelămurit casca aceea albă cu dungă albastră, 
nu, albastrul nu se vedea, se vedea doar o fâșie neagră care 
dădea impresia că dedesubt nu mai e nimic, parcă stau în 
spatele unei fantome, și goana sporită a motocicletei și 
picăturile izbind-o nemilos în obraji; din faţă apărură două lumini 
galbene, Sandi reduse viteza și făcu semnal nerăbdător cu 
farurile, era autobuzul de Constanţa, ea își întoarse fața 
instinctiv, să nu fie recunoscută. 

— Stinge lumina, mortule, răcni Sandi de parcă șoferul putea 
să-l audă în frântura de clipă cât trecuseră unul pe lângă altul. 
Anda n-avusese vreme să vadă cu coada ochiului decât un lung 
animal gălbui sclipind pe alături, pe urmă reluară goana aceea 
și motorul stropit mereu de ploaie sfârâia ca o tigaie încinsă. 
Dacă nu era ploaie, strigă iarăși Sandi, poate aveam vreo șansă, 
mă silesc cât pot, cred că e zece și jumătate... 

De după o cotitură, dindărătul unui pâlc de copaci, apărură 


deodată două faruri; Anda auzi ţipătul cauciucurilor târâte pe 
asfaltul ud, pe urmă zmucitura scurtă și ameţitoare dinaintea 
căderii, un zăngănit de fier și pământul moale, rece ca gheaţa, 
răcorindu-i fruntea. Rămase nemișcată, încercând să se 
dezmeticească; auzi un vuiet de motor ambalat la maximum, 
apoi ridică puţin capul și zări prin ploaie camionul care mergea 
iute în marșarier, măturând cu farurile șoseaua udă, pe urmă 
farurile o orbiră și ea își acoperi fața cu cotul. Auzi ușa mașinii 
trântită cu putere și pași alergând pe asfalt, apoi o voce 
necunoscută: 

— Ești norocos mă, fir-ar mă-ta a dracu, ce alergi așa ca 
nebunu pe ploaia asta, ţi s-a urât cu viața și mă bagi și pe mine- 
n pușcărie, te-ai lovit? Hai ajută să ridicăm rabla, ce rablă că n-a 
păţit nimica, știi să cazi, altu-n locul tău se făcea piftie. Parcă 
mai erai cu cineva, hai repede să nu vină vreo mașină, nu vreau 
să am încurcături cu miliția, în zece ani de meserie n-am călcat 
o pisică, te-ai lovit la cap, unde fugi așa ca tâmpitu? 

— Anda, Anda, scoală-te. N-ai nimic, nu-i așa? Te doare ceva? 

Ar fi vrut că rămână acolo, pe brazda aceea udă, să nu mai 
știe de nimeni. 

— Hai, încearcă să te ridici, zise Sandi. Apucă-te de gâtul 
meu... N-ai nimic, nu-i așa? repetă el prostește. 


Își reveni din spaimă abia când în depărtare sclipi alburiu 
orașul, cu luminile lui contopite prin ploaia care tot mai cădea. 
Sandi gonea iarăși ca un apucat, dar ei nu-i mai păsa de nimica, 
tot ce dorea era s-ajungă acasă, să-și spele noroiul acela aspru 
de pe mâini și de pe obraji și din suflet. Evitară strada 
principală, precauţiune inutilă fiindcă la ora asta tot nu era 
nimeni prin oraș; Anda se gândi la ce-i povestise Emil odată, 
despre geamul luminat la care se uită cei ce se-ntorc din larg, la 
oaza de liniște și confort pe care-o reprezintă geamul acela 
pentru oamenii uzi și înghețațţi și arși de vânt și istoviţi de veghe 
prelungă, dar pentru ea geamul acela luminat însemna neșansa, 
însemna descoperirea întregii crime, însemna sfârșitul. ÎI văzu 
de la colțul bulevardului, nu, nu se înșela, geamul ei, luminat... 
O clipă avu speranţa absurdă că a uitat lumina aprinsă la 
plecare, dar nu, își aminti cu precizie momentul în care apăsase 
pe comutator, dimineața, înainte de a ieși. Vru să se gândească 
la minciuna posibilă drept răspuns la întrebarea aspră, scurtă, 


răsunând ca o sentinţă, dar își dădu seama că nu va avea 
putere să mintă. 

— Oprește, îi spuse lui Sandi. Nu mai e nimic de făcut. 

El opri motorul și motocicleta mai lunecă tăcută prin ploaie 
câţiva metri. Apoi Anda cobori încercând să-și îndrepte 
îmbrăcămintea. 

— Îmi pare rău, spuse el. Putea să nu se întâmple asta. Nu 
știu care-i cu ghinionul, tu sau eu. Mâine îţi telefonez să-mi spui 
cum te-ai descurcat. 

Încercă s-o îmbrăţișeze, dar se vedea bine că gestul e silit, 
mai mult îndeplinirea unei datorii decât o pornire firească. Anda 
se feri de braţul lui și plecă fără un cuvânt, ca halucinată, de-a 
dreptul peste fâșiile de apă strânse din loc în loc pe trotuar, 
intră în holul luminat și pustiu, urcă scările și scoase cheia de la 
intrarea apartamentului. Descuie. Liniște. Înaintă în vârful 
picioarelor, cu inima bătând. Uită să-și scoată pantofii plini de 
noroi, haina tăvălită, gluga șiroind de apă. În sufragerie nimeni. 
Deschise ușa de la dormitor. 

— Emil! 

El se trezi cu greutate și îndreptă spre ea priviri grele ca 
plumbul, parcă fără să înţeleagă. 

— Unde-ai fost? întrebă ca prin vis. Ai tăi nu știu nimic de tine. 
Erau îngrijorați. 

— Emil! 

— N-am dormit de treizeci de ore. O să-mi explici mâine. Dacă 
există vreo explicaţie. Mai bine du-te și liniștește-i pe bătrâni. l- 
am lăsat plângând. Și rămâi acolo în noaptea asta. E târziu. 

Se afundă iarăși în somnul lui trudit, greu ca plumbul. Anda 
plânse îndelung, stând în picioare lângă pat și ascultându-i 
respiraţia grea, sacadată. Apoi se gândi la vorbele lui din urmă. 
Ce-o fi vrut să spună? Oricum, nu mai pot rămâne aici în 
noaptea asta. Dar de ce-a spus că e târziu? Târziu pentru ce? Işi 
schimbă hainele și ieși. Pe obrajii ei, lacrimile se amestecau cu 
picăturile de ploaie. 


4 
Prin fereastră se vedea un ochi pătrat de cer și, ca un fulger 


negru încremenit, ramul scheletic al unui salcâm. 
— Tot mai plouă afară, șopti soția reporterului. 


Stătea pe marginea patului, cu mâinile încrucișate în poală, și- 
| privea. 

— Ai început să încărunţești, zâmbi reporterul. 

Ea își duse cu un gest automat mâna la tâmplă, acolo unde 
observase, azi-dimineaţă, primele fire albe, și-i zâmbi: 

— leri mi-a telefonat iarăşi contraamiralul. Mi-a vorbit așa 
frumos despre tine... Căuta să mă încurajeze. l-am răspuns că 
sunt liniștită acum și că tu te simţi bine. O să vină duminică să 
te vadă, așa a spus. 

— Om bun, zise reporterul încet. Mulţi oameni buni. Așa-i 
descoperi, în cazuri de-astea. Au pus în pericol motoarele navei 
și nava și tot echipajul, ca să mă salveze. 

— Un gest normal din partea lor. 

— Normal, dar care totuși spune mult. Am înțeles că ţin la 
mine cu toţii, că fac parte dintre ei. O carte ca asta n-o poate 
scrie un spectator din afară. 

— Lasă cartea, zise ea repede. Las-o acum. Nopțile de scris și 
țigările te-au adus aici. Știu că goleai scrumiera înainte de 
culcare, dar dimineața număram mucurile. Mă îngrozeam și mi- 
era teamă să-ţi spun. Nu voiam să te tulbur cu nimica. Dar mai 
bine nu te lăsam și n-ajungeai aici... 

— Sunt în afară de orice pericol. Mi-a spus doctorul și i-am 
spus și amiralului. Hai, nu plânge, că se uită oamenii ăștia, o 
rugă el și-o mângâie pe mână. 

Ea îi luă mâna fierbinte și și-o puse pe obraz. El îi șterse 
lacrimile cu degetul. 

— Ai slabit tare, șopti femeia. Nu-ţi mai dau voie, să știi. 

— Nu-mi mai dat voie, acum? Acum, când cred că am aflat 
cheia? Aici în spital m-am gândit tot timpul. M-am gândit atât de 
intens încât uitam durerea. Și cred că știu. O să fie o carte 
pătimașă, o carte aspră. Mărturia unui om neliniștit, bântuit de 
întrebări, o pledoarie pentru bine și adevăr. Oamenii, citind-o, să 
devină mai frumoși. Nişte eroi ideali, perfecţi în omenia lor. Nu 
mediocri, nu cenușii, nu slabi. Oameni așa cum ar trebui să fie 
toți și cum au să fie odată și-odată, eliberaţi de egoism, de 
meschinărie, de invidie, de duritate, o carte despre lumea de 
mâine... 

— Ar trebui să plecaţi, spuse sora. Se vede după faţă că are 
febră. În fiecare seară face febră. Mă duc să chem medicul de 
gardă. 


5 


— De data asta a fost o petrecere pe cinste, vere, așa ceva n- 
au să vadă cei de la atelier nici de acu într-o sută de ani. Eram 
pe mare, că asta ni-i meseria, și era nor și ziceam că nu-i 
nimica, numa șefu de echipaj m-a tras deoparte după masa de 
prânz, ce să mă mai fac cu reuma asta, zice, parcă am ace de 
patefon în șale, să știi flăcăule că vine-o drăcovenie ce nu s-a 
pomenit, fă dumneata bine și leagă tot ce-i de legat, zice, 
controlează bărcile de salvare să nu se fi slăbit vreo chingă și 
uită-te la grenadele din tribord, mai strânge șuruburile de fixare, 
și vezi ancora și vezi aia și vezi ailaltă. 

Trei ceasuri în șir am alergat ca bezmeticu de la prova la 
pupa, șefu de echipaj e un om dulce da are el dichisu lui de om 
bătrân, nu-i place să-i facă alţii treaba, ori pune el mâna ori mă 
lasă pe mine, singur pe mine, că am prins drag de meserie și 
vede că mă pricep, să mor dacă mă laud, vere, da există lucruri 
pe care le fac cu drag și treaba mea de pe punte e unu din 
lucrurile astea. Abia spre seară m-a slăbit moșu, cred că obosise 
și el și nu mai putea de șale, mi-a venit vremea de pensie, zice, 
da tare o să-mi fie greu, o viață pe mare, ia vezi flăcăule sticlele 
cu diluant din magazie, că o să ne joace la noapte ca pe urși și 
n-o să știi unde să fugi mai întâi, ei brava, asta-i vorba lui, ei 
brava, hai acu la mine-n cabină să-ţi dau un strop de rom 
special, și să trag și eu unu, ţie să-ți dea curaj și mie putere, am 
curaj, tova' maistru, ei brava, știu că ai curaj da noaptea asta n- 
o să dormi nici atâtica, să-mi razi mie mustaţa de n-o fi așa. Și 
când se jură moșu pe mustață să știi că nu-i de glumă, vere, 
acuma eu eram pregătit sufletește, reumatismele moșului nu 
mint, am mai văzut d-astea, da ce-a fost nu se potrivea cu 
nimica din ce știam eu despre mare. 

A început pe la miezu nopţii, era să cad din hamac și am auzit 
valu bubuind în bordaj și-am zis hait, avea dreptate moșu, și 
încă ce mai dreptate, ne-a tăvălit toată noaptea și-a doua zi 
până seara și seara vine ordin să-l ducem pe reporter acasă, că-i 
bolnav și dacă nu-l operează-n câteva ceasuri se curăță omu. Eu 
am avut un unchi care-a dat în primire tot așa, din ulcer perforat 
și știam cum vine treaba, da moșu zice numai un nebun s-ar 
apuca să intre-n port pe vremea asta, e imposibil, băiete, în 


trei'j'doi tot așa era să se scufunde torpiloru nostru, asta-i 
canonieră nu torpilor, tova' maistru, și are putere de zece ori 
mai mare. Taci flăcăule, zice, marea e mare și-i parșivă și-o să 
ne pomenim cu peștii-n comandă, pe furtuna asta nu treci de 
dig nici cu submarinu, știi tu ce curenţi se fac la intrare, ai, știi 
că digu soarbe spre el tot ce plutește, da te-ai întins la vorbă, 
flăcăule, și trebuie să vină ăia cu șalupa, așa a fost, au venit cu 
șalupa sau cu ce mai rămăsese din șalupă după ce-o izbise de 
nava șapte, tine-o, împinge-o, tot așa până l-am luat pe reporter 
în braţe și l-am dus sub punte, în cabina comandantului. Al 
nostru nu prea intră pe-acolo când suntem pe mare, habar n-am 
când doarme, vere, ziua și noaptea și în tot momentu îl vezi sus, 
cu șapca pe ochi, și nici glasu nu-i tremură. Nu i-a tremurat nici 
atunci, în capu digului; eu ședeam la prova, la vinci, cu mâna pe 
stopă, aveam ordin ca în caz de ceva să dau drumu ancorei; 
valuri mari, îţi dai seama, dacă ne-mpingea prea tare-n dig, 
nădejdea era în ancoră, cât s-o prinde de iute pe fund, stăteam 
cu mâna pe stopă și mă uitam când la comandă, când la digu 
care se apropia de noi, cu chenar de spumă albă; dacă-l lovea 
un val mai mare, săreau stropii-n sus cât catargu, îi vedeam în 
lumina farului ca un fum alb și odată s-a lăsat prova-n jos și s-a 
înfipt într-o umbră neagră care-a crescut fără veste în babord și 
al nostru mi-a strigat prin megafon, ţin-te bine, prova, și într-o 
clipită m-am trezit fleașcă și sărătură scârboasă în loc de aer și 
pălăria de furtună pa și puși, unde dracu s-o mai găsești după 
aia, da încolo nimic, făcusem rondou, asta era tot, după aia s-a 
calmat brusc și al nostru mi-a dat ordin să pregătesc bandula 
pentru acostare. Are al nostru un ochi ceva de speriat, la 
milimetru ne-a adus, da eu n-aveam cum să știu asta dinainte, 
am stat acolo că așa era ordin, gata să desfac stopa, da n-a fost 
nevoie și nu s-a mirat nimeni; după ce primejdia trece ţi se pare 
normal că ai scăpat teafăr, da nu mă-ntreba ce simţeam atunci, 
la prova, cu scăfârlia goală și udă, cu dinţii strânși, strepeziți de 
sărătură, cu urechea la comandă ca să aud ordinu; ce-i drept, 
mă legasem zdravăn de mijloc cu o parâmă pe care-o trecusem 
prin turnichetu din babord, știam eu ce știam despre rondou de 
la intrare și află că noaptea, pe pipăite, la caz că se-ngroașă 
gluma, știi să legi parâmele mai abitir ca ziua-n amiaza mare. 
Asta ca să am mâinile libere și să dau drumu urgent la ancoră 
când o zice al nostru funda ancora, da el n-a zis fiindcă la urma 


urmei nu era nevoie, găsise și de data asta locu cel mai potrivit 
pe unde să se strecoare nesupărat, cu navă cu tot, că asta-i 
dibăcia lui și dacă-i el pe comandă n-ai probleme, orice-ar fi. 

Când am dat legăturile la cheu, abia atunci am simţit că-mi 
vine ameţeală de atâta liniște și mergeam pe punte ca beat, 
după legănatu ăla de-o noapte și-o zi. Gata să dau la boboci, pe 
viața mea dacă-ţi mint atâtica. L-am scos pe reporter pe cheu și 
de acolo ni l-au luat sanitarii, au trântit ușile la mașină, mașina 
urla de te treceau răcorile, și duși au fost, am aflat că l-au 
operat chiar în seara aia, l-au scăpat pe bietu om de necaz, și 
asta cu ajutoru nostru, a venit a doua zi secretaru consiliului 
politic la noi și ne-am aliniat la pupa să-l primim, un om foarte 
de treabă după câte îl arată firea, râdea la al nostru și-i spunea 
ei, Armașule, ai pierdut aplicaţia dar nu-i nimic, pentru voi asta 
a fost cea mai bună aplicaţie, intrarea în port pe furtună, tur de 
forță, așa zicea și râdea și al nostru stătea încruntat și noi ne 
miram că nu se bucură, secretaru e nou venit da se pricepe la 
oameni, îi zice știu eu că ești modest, dar ai făcut treabă de zile 
mari, Armașule, uite scrisoarea de la soţia reporterului, s-o pui 
în albumul navei și o s-o publicăm și la gazetă ca să afle toată 
marina de ce-aţi fost voi în stare. Te felicit, Armașule, zice, da al 
nostru cere voie să vorbească și spune nu eu, tovarășe căpitan 
rangu-ntâi, echipajul tot, oamenii ăștia pe care m-am străduit 
să-i învăţ cum să se poarte pe furtună, soldaţii de la motoare, 
maistrul timonier, semnalizatorul, radiometristul, ajutorul șefului 
de echipaj care-a stat acolo la ancoră... Și crede-mă vere că ne- 
a spus la toţi pe nume și fiecare tresărea și roșea și zâmbea și 
lăsa ochii-n jos, pe nici unu nu l-a uitat al nostru, și-atunci 
secretaru a dat braţele-n lături uite-așa și a spus vă îmbrăţișez 
pe toți, tovarăși, sunt mândru de voi și tovarășul contraamiral 
mi-a spus prin radio să vă transmit felicitările și mulțumirile lui, 
atunci am aplaudat toţi și-am strigat ura cu toate că în front nu 
se prea obișnuiește să aplauzi și nici nu era sărbătoare să strigi 
ura, și secretaru aplauda cu noi odată și râdea și a dat mâna cu 
al nostru... 

Uite, mi se pune-un nod în gât când îţi povestesc, îi e dat 
omului să trăiască câte-un moment de ăsta pe care nu-l uită 
toată viața, și parcă ce știam noi ce-o să se întâmple, eu unul, 
ca să fiu sincer, aveam grijă să nu mă zboare peste bord, atâta, 
mă gândeam dac-o să reziste nodu ăla, și când venea valu 


îmbrăţișam vinciu și p-ormă ciuleam urechea s-aud comanda, da 
n-a fost nicio comandă... 

Da acuma toate astea au trecut și vine altă drăcie, vere, 
parcă-i un făcut să n-avem liniște. Ce să-ţi povestesc, ţi-am spus 
că al nostru nu prea era în apele lui atunci, după întoarcere, a 
venit dimineaţa la bord, l-a primit cum se cuvine pe secretar, pe 
urmă s-a încuiat în cabină și n-a mai ieșit de-acolo, noi ne-am 
văzut de treabă ca de obicei, după furtună sunt multe 
chițibușuri pe-o navă, n-am simţit cum trece timpu. Da seara al 
nostru a dormit la bord și-a doua seară la fel și tot așa de-o 
săptămână. leri m-am dus la el, raportez, tova’ comandant, dați- 
mi cămașa să v-o duc la spălat, cu rufele echipajului, n-o ieși ea 
ca la „Nufăru”, da orișicât. A scos-o și mi-a dat-o, avea alta 
curată în dulap și i-am scos butonii de la asta și n-am avut de 
lucru și i-am zis poate vă e soţia plecată undeva, atunci mi-a 
spus să ies dracului afară c-o să-mi dea un picior în fund dacă 
mă bag unde nu-mi fierbe oala, așa mi-a spus, vere, el care 
vorbește cu noi așa frumos, cred că e fiert tare, o fi păţit ceva 
acasă, se-ntâmplă, da e păcat, un om ca el ar trebui să aibă 
drum neted și să calce numai pe flori, da uite că viaţa-i scoate-n 
cale spini și-mi pare rău de el da nu pot să-i spun asta, eu sunt 
soldat și parcă ţi-am mai zis eu ţie, soldatu chiar dacă nu zice, 
gândește. Fiindcă și-n haina de soldat se-ascunde tot un om. 

Acum ne pregătim de lansarea reală și tare-aș vrea să-i 
băgăm în cofă pe ăia de la nava șapte, ai înţeles că suntem mai 
valoroși ca ei și s-ar bucura niţel al nostru și aș renunţa, vere, la 
cinci zile de permisie cu foi de drum, numa să-l mai aud o dată 
râzând, că tare-i cătrănit și tare nu merită să fie cătrănit! 


6 


Mergeau încet pe faleza măturată de vântul aspru: era frig 
dar Valeriu ar fi vrut ca drumul să nu se termine niciodată. 
Vorbeau despre lucruri mărunte și el nu izbutea să-și desprindă 
privirile de la ea. O cunoscuse cu câteva zile înainte, la 
cinematograf, era la rând în faţă și fata venise ultima, cu o 
privire disperată către mulţimea care se îmbulzea la casă. Unul? 
a întrebat-o mai mult din ochi și fata a zâmbit și lumea s-a 
luminat deodată, erau bilete cu locuri și s-au pomenit în sală 
unul lângă altul. Îi privise pe furiș profilul delicat, cu nasul cârn 


și pistruiat abia vizibil, părul blond-auriu tuns scurt, ochii albaștri 
care-i atrăgeau privirile ca un magnet. Purta o rochie foarte 
simplă, albastră cu guleraș alb și ținea pe genunchi un uriaș 
pulover alb împletit de mână. In pauza de după jurnal au 
schimbat câteva vorbe, fusese o completare cu recitalul unui 
cântăreţ francez pe care ea îl mai ascultase și-l admira, nu, el nu 
cunoștea melodiile, dar cântă într-adevăr bine și i-ar fi plăcut să 
audă un disc: pe urmă a început filmul și la o scenă violentă, ea 
s-a înclinat spre el căutând parcă protecție și el a luat-o, firesc, 
de mână, și au stat mână-n mână până când luminile s-au 
aprins peste muzica triumfală a unui happy-end. În drum spre 
ieșire Valeriu a întrebat-o dacă ar vrea să meargă împreună și 
altă dată, da, cu mare plăcere, nu numaidecât la cinema, o 
plimbare în aer liber de pildă, ador plimbările în aer liber, a 
răspuns fata, pe mine mă cheamă Valeriu, încântată, mie 
prietenii îmi spun Gabi, atunci pe mâine, duduie Gabi, pe mâine 
dar fără duduie sună prea oficial, Gabi și gata, foarte bine, 
atunci pe mâine, Gabi... pe mâine Valeriu... 

In câteva zile se închegase între ei o prietenie strânsă; aveau 
impresia că se cunosc de-o veșnicie; vorbeau despre lucrurile 
cele mai diferite și se simțeau grozav de bine împreună. 

— Să mergem la Constanţa, la operetă, într-o seară, propuse 
el. 

— Săptămâna asta nu pot. Conspectez. Am luat de la cineva 
un curs de istorie universală și trebuie să i-l dau repede înapoi. 

— O săptămână de conspecte, brr! Bine că s-a terminat cu 
sezonul. 

— Sezonul? N-am fost de zece ori la plajă toată vara, mărturisi 
fata. Işi alungă cu dosul palmei o șuviţă aurie pe care vântul i-o 
juca mereu pe frunte. Trebuie să mă duc la coafor, zise fără 
nicio legătură. Când am ceva important de făcut, uit de 
mărunţișurile zilnice. 

— Și eu la fel, spuse încet Valeriu. Esenţialul în primul rând. Mi 
se pare că prin asta trăim cu adevărat, prin lucrurile majore... 

— M-am întrebat de-atâtea ori dacă e bine, spuse Gabi. 
Uneori mi-e rușine, dar nu pot să mă schimb. Și colega de 
cameră mă ia la rost câteodată - ţi-am spus că ne împăcăm 
foarte bine, deși e mai mare ca mine cu vreo trei ani - îmi spune 
fii și tu mai feminină, dar dacă vrei să fii feminină înseamnă să 
renunțţi la ce-ai hotărât odată sau să amâni mereu și să pierzi 


vremea la croitoreasă și la coafor și să stai în fața oglinzii și mi 
se pare nedemn pentru cineva să tot stea în fața oglinzii. Așa 
că... mă neglijez cu bună știință. 

— Nu s-ar spune, râse Valeriu. Când te-am văzut atunci, la 
cinema, credeam că ești un manechin de la casa de mode. In 
vara asta a fost de câteva ori parada modei aici. 

— Da? Habar n-aveam. 

— Așa n-am eu habar când e meci de fotbal. lar de parada 
modei am auzit cu totul întâmplător. Incep să cred că ne 
potrivim. 

— Și eu cred, spuse fata. Și-mi pare bine. 

El o strânse ușor de braț, un gest timid de afecţiune, dar 
oricât de timid era gestul, fata îl înţelese și strânse brațul la 
rândul ei și mâna lui Valeriu simţi prin stofa pardesiului căldură 
și netezime și-l străbătu un fior nemaiîntâlnit până atunci. 

— Și cum vine asta, că semănam cu un manechin? schimbă 
ea vorba. Mergeam ţeapănă, pândind cu coada ochiului dacă se 
uită lumea la mine? Că manechinele așa obișnuiesc... 

— Nu, râse Valeriu. Nu din punctul ăsta de vedere. De fapt ți- 
am făcut un compliment. Unul ocolit, dar bine intenţionat și 
absolut sincer. 

— Am înţeles de la-nceput. Eşti drăguţ, Valeriu. lartă-mă, am 
și eu micile mele răutăţi. Vreau să scot de la oameni totul, să-i 
fac să-și ducă gândul pân-la capăt. Deformaţie profesională. La 
noi, la psihiatrie... 

— N-am fost niciodată un subiect potrivit pentru teste, Gabi. 
Prefer să fac eu însumi teste, asupra altora. Și vreau să încep cu 
tine. 

— Mă supun cu dragă inimă. Numai să nu fii prea indiscret. 

— Am aerul? întrebă el 

— Aştept prima întrebare. 

— Îţi place dansul? 

— La nebunie. 

— Asta înseamnă zece puncte, după sistemul meu. Când o 
fată întrunește o sută de puncte, o iau de nevastă. 

— Și ai găsit multe fete cu o sută de puncte? 

— Niciuna până acum, mărturisi el. 

— Înseamnă că următoarele nouă întrebări nu seamănă cu 
prima. 

— Eşti curioasă? 


— Nu. Interesată. 

Râseră amândoi, Valeriu se gândi că restul de nouă întrebări 
au să urmeze într-un ritm destul de rapid. Ea se uită pe furiș la 
ceas. 

— E aproape zece, spuse. Astăzi mi-am trădat programul. 
Mister Fogg o să se supere. 

— Ce caută la tine? 

— Eu l-am adus, zise fata foarte serioasă. L-am tăiat dintr-o 
carte și l-am atârnat pe perete, deasupra mesei. Sub el, 
programul. Nu-ţi mai spun cum l-a primit colega mea. Mă crede 
puţin ţicnită. 

— Îi dai destule motive, râse Valeriu. Auzi, mister Fogg! 

— Un stimulent eficace pentru cineva lipsit de voinţă ca mine. 
Mă gândesc la precizia cu care-și respecta el planul și asta-mi 
dă un permanent sentiment de vinovăţie. Uneori evit să-l 
privesc. Mi-e rușine. Alteori învăţ câte o jumătate de noapte și 
când termin, scot limba la el. 

— Eşti o victimă a exploziei tehnico-știinţifice, râse el. O 
persoană cu înfățișarea ta ar trebui să stea la balcon și să 
asculte serenade. 

— Nu pot să sufăr magnetofoanele portative. Colega mea are 
unul. l-am interzis să-l folosească în prezența mea. 

— Eu locuiesc singur și am cărţi de matematică până și-n 
cuier. Numai că n-am portretul lui mister Fogg, așa că n-am la 
cine să scot limba. 

— Vorbești serios? întrebă repede fata. Razele lunii 
pătrundeau prin părul ei ciufulit și-l făceau să semene cu o 
aureolă. Ti-ar place să ai un portret al lui? 

— E eroul meu preferat. 

Fata se strânse mai mult lângă el. 

— Abia acum am descoperit asta, adăugă Valeriu. 

— Abia acum ai stricat tot, se supără fata. 

— Este exact ce urmăream. Nu te supără atâtea coincidenţe? 
Devine monoton. 

— Ador monotonia, spuse fata. Te predispune la liniște și la 
înfăptuiri grandioase. Se uită iarăși la ceas. Și cu asta am pus 
punct. Mister Fogg o să mă certe. 

— Il urăsc de moarte, spuse Valeriu. Pe sâmbătă atunci, la ora 
opt. Poate știi că pe vremea lui nu exista sfertul academic. 

— Știu, spuse fata și-i întinse mâna. La ora opt, sâmbătă. 


Mister Fogg n-ar fi uitat să precizeze unde. 

— Trec prin faţa vilei. Sper că n-o să mă ia paznicul la ochi 
dacă mă-nvârtesc pe-aici o jumătate de oră. 

— Nu-nţeleg de ce vrei să vii cu o jumătate de oră înainte. 

El zâmbi, se întoarse și plecă. După doi pași se uită înapoi. 
Fata rămăsese în pragul vilei, pe treapta unde o lăsase și se uita 
pur și simplu după el și nimeni nu mai făcuse asta pân-acum. 

— Auzi, spuse el și se opri în loc. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea rușinată că a surprins-o. 

— E cam mult până sâmbătă. O sută douăzeci de ore. 

— Într-adevăr. 

— Când te-ntorci seara, de la cantină, am putea, o jumătate 
de ceas... În fiecare seară, la opt, sunt aici. După treizeci de 
minute te las cu mister Fogg și cu conspectele și eu mă întorc la 
ale mele. 

— Bine, spuse Gabi uitând să adauge că de fapt ea nu 
mănâncă seara la cantină. 

Se despărțiră iarăși și din colţul străzii el se întoarse spre ea. 
O văzu tot acolo, rezemată de tocul ușii. Ea îi făcu un semn 
amical, el îi făcu un semn amical, apoi ea dispăru înăuntru și el 
plecă spre casă mormăind un cântec pe care nu-l mai cântase 
de-o mie de ani. 

Ajuns acasă, Valeriu văzu că cineva strângea rufele de pe 
frânghie. 

— Bună seara, spuse. 

— Bună seara, răspunse Anda. 

E lată, gândi Valeriu. De-o săptămână stă aici. Și domnul 
Armașu doarme de-o săptămână la vapor. Trebuie să existe o 
legătură între aceste două fapte. 


7 


— Alo, Eveline? Eu sunt... 

— Ţi-ai mai amintit de vechii prieteni, Emil? 

— Nu-ţi pare bine? 

— Mai încape vorbă! Unde ești? 

— La autogară. Acuma am sosit. Aș vrea să te vad. 

— Drăguţ din partea ta. Și eu aș vrea să te văd, Emil. Cred că 
nici n-o să te mai recunosc. A trecut atâta vreme de când... 

— Să nu exagerăm, Eveline. Șase luni. 


— Ți se pare puţin? o auzi râzând în telefon. Cât e ceasul? 

— Cinci și cinci. 

— La cinci și jumătate sunt la librăria „Tomis”. 

Emil simţi cum se crispează tot. 

— Acolo, în drum? 

— Nu-ţi place? E cel mai la-ndemână. Ușor de ajuns și pentru 
tine, și pentru mine. 

— Bine. Te aştept... 

Închise telefonul, contrariat. Ce-o fi cu Eveline? Altădată îl 
invita la ea îndată ce-i auzea glasul: Unde ești? Vino-ncoace și 
scuză-mă, la mine e cam deranj. larăși? o tachina el. Chiar 
niciodată nu izbutești să aranjezi cât de cât?... Suna la ușa 
apartamentului ei mic și cochet, totdeauna sclipind de 
curățenie, ea îi deschidea zâmbind, se sărutau în vestibul, apoi îl 
poftea în sufragerie, avea locul lui acolo, într-un fotoliu mic 
tapisat în verde cu discrete flori aurii, lângă combina muzicală 
de unde se revărsau discret acordurile unei uverturi din Verdi, 
ea aducea sticla cu vișinată și păhărelele de cristal masive, 
tăiate în multe fațete sclipind ca diamantele în lumina dulce a 
lampadarului... 

Nu cumva are... pe cineva? Dar de ce acceptă să se 
întâlnească cu mine? O cunoaște atâta lume; nu s-ar hazarda 
Eveline pentru... Atunci ce se întâmplă cu ea? 

— Nimic, ce să se întâmple? răspunse Eveline auzindu-i 
întrebarea. Nimic deosebit, în orice caz. Te rog să mă ierți că am 
întârziat. La mine se zugrăvește și până mi-am dezgropat 
hainele de sub moloz... 

Emil răsuflă ușurat. 

— Nu s-ar zice că au stat sub moloz, zâmbi. 

Era foarte elegantă în mantoul larg, descheiat de sus și până 
jos, sub care se vedea rochia mulată pe corp, din același 
material fin, de culoarea castanei. Rochia se rotunjea sobru în 
jurul gâtului ei superb, protejat de un batic subţire ca un abur. 
Își strânsese părul într-un coc înalt, care-i lăsa libere urechile 
mici și ceafa albă ca marmora. Nu se fardase, nu se farda 
niciodată, numai pleoapele și le sublimase cu o părere de 
albastru, care-i evidenția și mai mult albeaţa mată a obrazului și 
strălucirea ochilor căprui. 

— Frumoasă ca totdeauna, reluă Emil. 

— Găsești? zâmbi ea cu cochetărie. In schimb tu ai slăbit un 


pic. 

Începuse să bureze. Mergeau în același pas, ea aproape la fel 
de înaltă ca și el, cu pantofii mici, ca de păpușă, bocănind 
subţire! pe trotuar. Emil o apucă de cot: 

— Hai să intrăm undeva. Văd că plouă de-a binelea. 

— Când eram în liceu adoram cofetăriile. 

— Nu mi-ai spus asta niciodată, făcu el dezamăgit. 

Nu intrase de ani de zile într-o cofetărie. Se simţea mult mai 
la-ndemână la bar. Un pahar de vermut cu gheaţa ca un clopoțel 
sunând la fiecare mișcare, o ţigară aprinsă cu gesturi lente, 
prilej de apropiere și de priviri ochi-în-ochi, muzica tonomatului 
cu sunet plin, vibrant - totul făcut pentru a crea atmosferă... Dar 
la cofetărie, printre elevi de profesională și fete în uniformă de 
școlărițe mâncând cu religiozitate înghețată, bătrâne doamne 
împopoţonate, la bârfeală în faţa unei cești de cafea, soldaţi în 
permisie, aplecaţi conspirativ asupra paharelor de suc care 
conțin de fapt mastică, nu se simţea prea la-ndemână. 

— Plus că nu-i voie nici să fumezi, își întregi el gândul cu glas 
tare. 

— Puţină abstinenţă nu strică, râse Eveline. Tot așa mult 
fumezi? Hai la „Mimoza”, că-i mai aproape. 

Îi îndeplini dorinţa, cam îmbufnat. Se așezară, tot la sugestia 
ei, la o masă din colţ. O fată rumenă, cam bondoacă, purtând 
coade sub boneţica albă, veni să șteargă la iuțeală cristalul de 
pe masă, pe care mai stăruiau urme de pahar. 

— Ce doriți? 

— Două cafele, ceru Emil posomorâăt. 

Fata se depărtă dupăind mărunt cu picioarele ei robuste. Emil 
scoase pachetul cu ţigări, îl puse la loc în buzunar, își îndreptă 
manșetele. Eveline tăcea și-l examina cu un zâmbet uitat parcă 
pe obrazul ei frumos. 

— Ce-ai mai făcut în vremea asta? o întrebă el în sfârșit. 

— Nimic important, Emil. Am îmbătrânit un pic. 

— O spui din cochetărie. Arăţi minunat. M-aș îndrăgosti de 
tine, dacă n-aș fi gata îndrăgostit. 

Zâmbetul ei se accentuă. 

— Minţi frumos, Emil. Dar și o minciună frumoasă rămâne tot 
minciună. Cum merge căsnicia? 

El simţi că i se taie răsuflarea. Abia izbuti să articuleze: 

— Cum, știai? 


— Nu te mira. Când o persoană te interesează, afli totul 
despre ea. Când nu te interesează, o întrebi: Ce-ai mai făcut în 
vremea asta? 

— E un reproș? 

— N-am ce să-ţi reproșez. Tu cu viața ta, cu casa ta, cu 
căminul tău... Voiam să te felicit când am aflat. Am pus mâna pe 
telefon, și când ţi-am auzit glasul, am renunţat. Nu voiam să te 
tulbur. Nu se cade să întuneci fericirea cuiva. Mai ales dacă ţi-a 
fost drag. 

— A fost? 

— A fost și... mai este încă. Ceea ce complică puţin lucrurile. 
Dar să lăsăm gramatica. Mai bine spune-mi ce-ai păţit. Te apasă 
ceva, Emil. Se vede de la o poștă. 

Fata veni cu cafelele. Emil o ajută să descarce de pe tavă 
ceștile și paharele cu apă. Privi în jur. In cofetărie era lume 
puţină, mai mult femei, care vorbeau cu glas coborât. 

— Trebuie neapărat să mă apese ceva? întrebă el încordat. 

— Degeaba te ascunzi. Te cunosc prea bine ca să mă înșel. 
Am eu semnele mele. Primul e chiar prezenţa ta aici. De ce ai 
venit tocmai azi, Emil? 

— Mi-era dor de tine. 

— larăși minţi, zâmbi ea. Nici tu nu crezi ce spui. Nu ţi-a fost 
dor timp de șase luni și-acuma, deodată... Găseşte și tu ceva 
mai elegant. Și mai plauzibil. De fapt nu-mi trebuie talent de 
vrăjitor ca să ghicesc. E simplu. Mi se pare că ţi-a venit rândul să 
plătești. 

— Să plătesc? 

— Tu nu șştiai că-n viaţă totul se plătește? Ai zdrobit câteva 
inimi, Emil. Printre care, nu mă ascund, și pe a mea. Acum, a 
apărut cineva care te-a zdrobit pe tine. Ţi-a venit rândul, asta-i. 
Nu era să-ți meargă la infinit! 

Emil tăcu. Azvârli cuburile de zahăr în ceașcă, unul câte unul, 
privind bulele de aer care se iscau ca la o mică experienţă 
chimică, și mestecă îndelung cu lingurita. 

— Să-ţi spun ceva, Emil, zise ea cu același zâmbet 
fermecător. E o jignire grozavă să dispari subit îndată ce ai găsit 
altă femeie. Eram prieteni buni noi doi. Sau așa credeam eu. 
Credeam, naiva de mine, că între noi era și altceva decât patul 
acela. Ești un bărbat tipic. Ai dat peste altă femeie și ai părăsit-o 
pe cea dinainte. Până aici, nimic surprinzător. 


— Eveline! 

— Nu încerca să negi. Ştii bine că ăsta-i adevărul. lar mai 
departe, s-a întors puţin roata. Acuma tu ești cel părăsit. Și cauţi 
o ieșire. Sau o reparaţie. In situaţia asta, nu mă mai mir că ai 
îndrăzneala să mă cauţi, după o jumătate de an de tăcere. 

— Judeci greșit, Eveline. 

— Judec lucid, Emil. La început încercam să te scuz, să 
inventez motive pentru dispariţia ta. Nu-mi place rolul de femeie 
părăsită. Tu mi-ai dat rolul ăsta și a trebuit să-l primesc. Chiar 
dacă nu-mi place. De ce-ai venit acuma? Prezenţa ta mă 
umilește. Ce vrei de la mine? 

— Nu știu. Nu vreau nimic. Simţeam nevoia să te văd, atâta. 
Sunt trist și... 

— Și căutai veselia la mine? O salvare poate? Un refugiu în 
calea amăraciunilor vieţii? Nu fi copil! 

— Mă gândeam că... pentru tot ce ne lega odinioară... 

— Nu, Emil. Sunt prea lovită de soartă ca să mai pot face 
concesii. Ce-a fost s-a terminat. Te-am iubit ca o nebună. Sau ca 
o proastă. Prevedeam un sfârșit oarecare. Sfârșitul a venit. Și 
știi bine că după sfârșit nu mai urmează nimic. 

— Atunci de ce-ai mai...? Puteai să-mi închizi telefonul. 
Ceartă-mă, o merit. Și pe urmă iartă-mă. Dacă n-ai fi fost 
dispusă să ierţi, nu veneai. 

— Am venit numai ca să-ţi spun toate acestea. Acum vreo 
lună mă gândeam să te sun. Sau să-ți scriu. Dar m-am 
răzgândit. Trebuia să faci tu pasul. Răbdarea mea a fost 
răsplătită. Acum mă simt perfect. Nici măcar nu te urăsc. Îmi 
ești indiferent, atât. 

— Eveline! mai încercă el disperat. 

— Nu-mi mai telefona niciodată. Poate mă mărit. Poate sunt 
cu... cineva. Poate nu sunt cu nimeni și nici nu vreau să mai fiu. 
Uneori și singurătatea e un medicament. Se ridică încet, 
privindu-l cu același zâmbet atât de diferit de adevărata ei stare 
sufletească. lartă-mă că nu-ţi pot asculta destăinuirile. Sunt 
sătulă de probleme. De ale mele în primul rând. Încearcă și tu să 
dregi lucrurile care te-au supărat. Și ține minte că și femeile au 
suflet. Mulţumesc pentru cafea. Nu-i nevoie să mă conduci. Nu-ţi 
spun la revedere. Fără revedere, Emil. 

Se întoarse atât de brusc, încât pulpanele mantoului fluturară 
ca două aripi, și porni spre ușă. Emil încercă s-o urmeze, dar ea 


nu întoarse nicio clipă privirea. Pașii ei răsunau ferm în liniștea 
cuviincioasă a cofetăriei. 

Emil privi minute-n șir micul afiș de sub cristalul de pe masă: 
„Nu lăsați chibriturile la îndemâna copiilor!” Ce absurd, gândi. 
Ce absurd! 


8 


N-are rost să mă gândesc acum la asta, nu trebuie, ce-o mai fi 
cu oamenii mei, au terminat de încărcat alimentele, trebuie să-l 
scutur puţin pe șeful de echipaj, dar și pe mine ar trebui să mă 
scuture cineva puţin, de când cu întâmplarea asta nu am liniște, 
ce naiba e de făcut, vine lansarea și te pomenești că tocmai 
când trebuie să fiu mai atent, în clipa aceea decisivă, îmi fuge 
gândul într-acolo și s-a zis cu lansare și cu calificativ și cu tot, au 
să mă-njure oamenii, dar ei nu știu ce lucru groaznic mi s-a 
întâmplat mie, ce lucru tragic, tragic și ridicol totodată, te 
pomenești că lumea a și aflat și-și dă coate pe unde trecem, eu 
sau ea... Dar am zis că nu mă mai gândesc, dar la ce naiba să 
mă gândesc, e ceva mai important pe lume în clipa asta pentru 
Emil Armașu decât fericirea lui Emil Armașu? Poate am pornit-o 
cu stângul de la început, hai să vedem unde e greșeala, nu i-am 
asigurat distracții, dar parcă eu m-am distrat, n-am făcut decât 
să muncesc ca un zănatic, să nu știu ce-i odihna, să stau pe 
capul oamenilor, dar ce-i pasă ei de oamenii mei, nu-i pasă dar 
mie-mi pasă, aici e o parte din viaţa mea, jumătate, teoretic, dar 
dac-o luăm una peste alta e mult mai mult de jumătate, 
săptămâni întregi pe mare, și restul timpului, zi de zi, aici, vin 
acasă numai să dorm și să mănânc, dar așa e viaţa marinarului, 
ar însemna ca toate nevestele de marinari să facă la fel, ăsta-i 
riscul, dacă le place să meargă cu un marinar de braț pe stradă, 
marinar nu-nseamnă numai uniformă frumoasă și leafă bună, 
dar ele când se mărită nu știu asta, pretind totul și în schimb 
uite ce se-ntâmplă... Hai să zicem c-a fost un accident... Dar 
asta se poate repeta, e greu până se-ntâmplă o dată... Dar ea 
recunoaște că a greșit, regretă și jură că... Și ce dacă jură, 
jurămintele s-au făcut ca să fie călcate, unde naiba am citit asta, 
te iubesc Emil și te-aș urma până la capătul lumii, spunea 
Eveline, și uite ce s-a ales din iubirea ei, oare Eveline la fel ar fi 
făcut, te mai iubesc și acum, te-am iubit ca o proastă, de ce 


proastă, totul se plătește... 

Dacă e vorba să plătim, am datorii destule, își spuse cu 
gândul la fata din micul port dunărean, secretara de la 
căpitănie. Avea cozile blonde și ochii albaștri ca un cer de vară. 
Când el se întorcea pe-nserat, după o zi de luptă cu sloiurile, o 
vedea pe cheul pustiu, în vânt, cum își strângea pardesiul pe 
lângă trupul firav, așteptând până se termina manevra de 
acostare, manevră grea, printre sloiurile îngrămădite în amonte, 
la cot, și curenţii parșivi care furau prova și-o depărtau înainte 
ca marinarul de la manevră să arunce bandula... Jumătate de 
ceas în vântul acela rece și tăios, uneori el însuși își prelungea 
plăcerea așteptării și certitudinea că ea e acolo și-l așteaptă, își 
făcea de lucru pe punte, dădea ordine inutile oamenilor, îi învăța 
lucruri pe care ei le știau foarte bine și ea aștepta, răbdătoare, 
în sfârșit cobora și-o dojenea de formă, ţi-am spus să nu mă mai 
aștepți aici, în frig, Marina, dar nu pot să stau acasă, zâmbea ea 
și-și lipea obrazul de al lui, un obraz rece ca sticla, pe urmă 
căldura godinului bine încins, plita înroșită pe care aburea vinul 
fiert cu aromă de scorțișoară și trupul ei fierbinte și jurăminte și 
ia-mă cu tine, te iau, minune blondă, o singură dată lipsise de 
pe cheiul pustiu și el simţise ceva neplăcut străpungându-l, se 
deprinsese cu silueta aceea tăcută, cu așteptarea de câine 
credincios și-acuma o învinovăţea, a găsit-o dârdâind lângă 
godinul încins, avea febră, i-a făcut frecţie și i-a dat aspirină ca 
la copiii mici. Dizolvată într-o linguriţă cu apă, dar în zilele 
următoare iarăși silueta subțire nemișcată pe țărm... A plecat 
într-o noapte, pe neașteptate, fără să-și ia rămas bun de la ea, e 
mai bine așa, gândise făţarnic, o scutesc de emoţiile despărțirii, 
de fapt se temea de deznădejdea ei, de făgăduielile mincinoase, 
mă-ntorc peste o lună, nu te mai întorci, Emil, ai să mă uiţi, nu 
te uit, minunea mea blondă, se întorsese după trei ani, la 
căpitănie tot ea, în hol, dădea informații, tot blondă și frumoasă, 
ceva mai împlinită, și alături o fetiţă cu ochi albaștri, vasăzică 
tot ai venit, Emil, te-ai ţinut de cuvânt, uite-o pe fiică-mea, Pușa, 
spune domnului cum te cheamă, iartă-mă, minunea mea 
blondă, am fost un ticălos, iar eu am fost o proastă, Emil, te-am 
blestemat atunci, eram un copil, aveam șaptesprezece ani, te- 
am blestemat să nu fii fericit, spune-mi, ești fericit, dar tu ești 
fericită, mulțumită, Emil, e destul atâta, sunt mulțumită dar tu 
nu mi-ai răspuns, n-am ce să-ți răspund, Marina, cred că 


fericirea nu există decât în basmele pentru copii și lasă-mă să te 
mai privesc o dată-n ochi, e prea târziu, Emil, aș fi vrut să mă 
răzbun dar cred că o să mă răzbune viaţa, nu fi rea, Marina, nu-s 
rea dar trag nădejde că o să plătești odată lacrimile și gândurile 
mele... 

— Tovarășe comandant, a venit reporterul. 

— S-aștepte... Cum? Care reporter? 

— Reporterul pe care l-am adus atunci... 

Emil dădu buzna pe scări și șeful de cart abia avu vreme să-i 
facă loc. Urcă pe punte și-l revăzu pe omul acela care-i devenise 
drag, totdeauna nutrim o afecţiune pentru oamenii pe care i-am 
ajutat, poate ca răspuns la afecțiunea lor, sau ne arătăm cordiali 
ca să nu le dăm prilejul să-și arate ei recunoștinţa, gândi Emil, și 
strânse mâna reporterului îndelung, l-ar fi îmbrățișat, dar omul 
arăta atât de solemn în costumul lui negru, cu cămașă albă, ca 
un nuntaș, era ras proaspăt și slăbise niţel... 

— ...Dar încolo ești foarte bine, îl admiră Emil. Hai la mine-n 
cabină și spune-mi cum te simţi. 

— Nu mai cobor că sunt grăbit, mă așteaptă soţia la poartă, 
tovarășe căpitan. Am venit doar să vă strâng mâna. Dumitale și 
băieţilor, și să-ncerc să spun ce simt acum, deși e al naibii de 
greu să spui exact ce simţi... 

— Nicio vorbă despre asta. Ne-am făcut datoria Ne-am 
bucurat cu toţii aflând că operaţia a mers bine... 

— Datorită dumitale și navei și caporalului ăla voinic care tot 
înjura și mă ţinea ca pe un prunc, de nu era el ager m-aţi fi 
pescuit din mare, dacă pe o mare ca aia poate fi cineva pescuit, 
îl auzeam ca prin vis, înjura al naibii de frumos, îi auzeam 
înjurăturile și asta era semn că mai exist, că trăiesc, o sfeclisem 
când mi-am dat seama că e vorba de ulcer perforat, sufeream 
mai demult dar asta m-a dat gata, aveam febră și mi se părea 
că zbor și cad și iar zbor și pe urmă înjurăturile caporalului ăla, 
poate nici nu era caporal, dar așa-mi închipuiam eu, că avea 
glas puternic și braţe tot așa, îl visam caporal pe băiatul ăla care 
m-a luat în brațe și înjura furtuna și m-a trecut peste 
balustradă... 

— Este, e caporal, râse Emil. L-am avansat atunci, după ce s-a 
terminat toată istoria aia. Mai făcuse el lucruri frumoase și 
înainte. 

— Tare-aș vrea să-l văd, tovarășe căpitan. Uite așa avea niște 


mâini și m-a purtat ca pe un prunc și înjura de mama focului... 
Aș vrea să-l îmbrăţișez, tovarășe căpitan... 

— Imi pare rău, dar e plecat. Știi, e ajutorul șefului de echipaj, 
și șeful de echipaj mai are niţel și iese la pensie, îmi dau seama, 
nu mai poate și nu-i reproșez, ar fi păcat după o viaţă-ntreagă 
de marinărie, dar munca e muncă și vaporul nu iartă și toată 
greutatea cade pe caporalul dumitale, muncește până dă în 
brânci și a venit vinerea trecută că are nuntă-n familie. Eu știam 
că n-are fraţi și nici surori, iar la nunta unui amic nu se pleacă 
cu una cu două, dar m-am făcut că-l cred, băiat bun, i-am dat 
trei zile, i-aș fi dat cinci dar trebuie să plecăm în larg... Specificul 
marin, știi... 

— Știu și îţi urez succes, din inimă vă urez tuturor succesul pe 
care-l meritaţi, echipajul ăsta e-n stare de minuni, poate vin cu 
dumneavoastră să fac un reportaj. O acţiune ca asta nu vezi în 
fiecare zi... 

— Ei da, ne-am pregătit nu glumă, pot să spun că ies în mare 
cu fruntea sus și cu inima-mpăcată: am făcut tot ce-am putut. 

Reporterul tăcu dar nu părea de loc grăbit cum spusese la 
început; vorbi cu câţiva marinari, dădu mâna cu toţi cei care 
ieșeau pe punte, spuse câteva cuvinte calde fiecăruia și în cele 
din urmă i se adresă confidenţial lui Emil: 

— Adun mereu material pentru carte. Romanul meu total 
începe să capete culoare. Am reușit să înţeleg câte ceva din 
specificul marin de care vorbeam odată. Vreau să cred că am 
descoperit o nouă tehnică. Fac introducerea, expun viaţa și 
caracterul personajelor, spun tot ce știu despre ele, uzând de un 
pretext simplu: o poveste de dragoste. Nimic senzaţional, nimic 
spectaculos. Viaţa și-atâta. lar după asta, închei cartea. Nu 
acţiunea mă interesează, vreo poveste nemaiîntâlnită, la rubrica 
de fapte diverse găsești povești de astea câte vrei: copii care-și 
gonesc părinţii, părinţi care nu-și recunosc copiii, regăsirea după 
douăzeci de ani și așa mai departe. Astea sunt excepții. Pe mine 
mă interesează banalul, viața însăși, așa cum e de obicei. Plus 
specificul marin, firește... 

— Specificul marin, spuse Emil trist. Am aflat și eu câte ceva, 
între timp. Am aflat că specificul marin nu îngăduie jumătăți de 
măsură, e o profesie căreia trebuie să i te dăruiești total. Cu 
riscul de a pierde altceva. Mi se pare că marea e de un egoism 
feroce: te absoarbe cu totul și te vrea numai pentru ea. 


— N-aș spune asta, făcu reporterul. Cunosc zeci de oameni 
care-și împacă foarte bine pasiunea pentru mare cu dragostea, 
cu căsnicia, dacă la asta te referi. 

— La asta mă refer. Dragostea cedează în faţa mării. 

— Nu totdeauna, spuse Valeriu care auzise ultimele cuvinte. O 
dragoste rezistentă nu cedează. Dragostea adevărată, cu 
temelie solidă. Singura care poate fi numită dragoste! 


9 


Plecaseră în zori și Emil citise cu o bucurie lăuntrică buletinul 
meteorologic: vântul în creștere, cer acoperit... Ştia că toată 
brigada așteaptă cu interes rezultatul acestei încercări supreme, 
lansarea, ca pe scorul unui meci disputat cu șanse egale de doi 
parteneri la fel de puternici, un joc, numai că un joc prelungit 
mult în timp, un joc de răbdare și de ambiţie, un turnir, cine 
învinge a avut dreptate, Miti râdea când era vorba despre asta, 
dar Emil dimpotrivă, știa că miza e mai mare decât calificativul 
acela, erau la mijloc competenţa lui, credinţa lui în succesul 
final, credinţa bazată pe fapte pozitive, pe un adevăr bine 
cunoscut și dovedit nu o dată, totuși se temea și echipajul îi 
vedea acum, în timpul marșului spre raionul de lansare, mai 
crispat, mai frământat, mai încordat ca oricând. 

Reporterul tuși, respiră adânc și se întoarse spre el: 

— Ce aer tare! Ca pe munte. 

— Ei da, marea te purifică, întări Emil. Aici ne uităm 
necazurile noastre de bieţi pământeni. Totul rămâne acolo, 
departe, pe ţărmul care nu se mai vede. Devenim altceva, mai 
linear, mai limpede. Încearcă să pui asta în romanul dumitale. 
Au să te acuze de patriotism local. Ce, numai marinarii? Aviatorii 
când decolează, medicii când intră în sala de operaţie, chimiștii 
când se închid în laborator... 

— Nu-i tot una, zise reporterul. Știi bine că nu-i tot una. 

— De ce nu-i tot una? Argumentează. 

Reporterul se gândi o clipă, căutând să-și contureze cât mai 
limpede această idee care deschidea o nouă perspectivă pentru 
cartea lui. Era încă în concediu medical dar voia cu orice preț să 
fie de față la lansare, aici, pe nava pe care-o simțea a lui, între 
oamenii pe care-i preţuia. Cu infinite rugaminți și cu promisiuni 
ferme că va rămâne liniștit în cușetă tot timpul marșului, 


izbutise să ajungă la bord. Acum stătea pe comandă, asculta 
șuieratul vântului prin păienjenișul de oţel de deasupra capului 
și căuta argumente. 

— Raportul dintre fapte e altul, zise. Medicul operează și pe 
urmă se duce la restaurant. Pilotul aterizează și apoi devine un 
cetățean oarecare. Dar dumneata, după o acţiune, rămâi aici, 
între oamenii care ţi-au adus succesul sau insuccesul, între 
aparatele care te-au slujit sau nu. Rămâi aici cu cei pe care i-ai 
condus, rămâi cu privirile lor, cu întrebările lor, cu gândurile 
lor... 

Începuse să ningă des, cu fulgi mărunți, aproape invizibili, 
care se topeau îndată ce atingeau blindajul cenușiu. Reporterul 
strănută de două ori și-și strânse fularul în jurul gâtului. 

— Ai racit niţel, zise Emil. Cred că sunt vreo trei grade sub 
zero. Prima ninsoare din iarna asta. Topor e de părere că aşa o 
să meargă toată luna. 

Reporterul strănută din nou. Emil îl apucă de braț: 

— Ce-ar fi să te duci la mine-n cabină? Te chem îndată ce 
intervine ceva. Deocamdată nu-i nimic important de văzut aici. 

— Mulţumesc, spuse reporterul. Acum douăzeci de ani făceam 
baie în copca cu gheaţă. Vine o vreme când trebuie să te 
multțumești cu puţin. 

— Pe etajeră găsești un roman bun. Marinăresc, firește. Și 
oprește ventilatorul când intri. L-am lăsat mergând. Am fumat 
cam mult după-amiază. 

Reporterul  surâse și cobori  scărița. Emil ordonă 
semnalizatorului să aprindă luminile de poziţie. Departe, în 
negura înserării, se vedea clipind mărunt lumina de la catarg a 
navei șapte. În stânga, spre țărm, plafonul de nori era aureolat 
de o văpaie alb-albăstruie - luminile Constanţei - ca de o cale 
lactee coborâtă la nivelul mării. Secundul ieși din cabina de 
navigaţie îndesându-și cascheta pe cap. 

— Nu te mai încape, Mihalcea? Ar trebui să te tunzi mai scurt. 

— Acuma, iarna? protestă moale secundul. Raportez că peste 
zece minute ajungem în raionul de ancorare. Stăm acolo până 
mâine la șase... 

— Până mâine la șase, repetă Emil. Ai controlat tot? 

— Absolut, tovarășe comandant. După instrucţiuni. 

— Instrucţiunile nu sunt totul. De-aia mai suntem și noi pe- 
aici. Să facem ceva peste ele, dacă se poate. Ne trebuie 


certitudini, Mihalcea. 

— Le avem, spuse mândru secundul. De data asta nu m-am 
mai păcălit. Porţile de la hangare... 

— Ei, vezi? 

— Nimic nu ne scapă, se lăudă secundul. Sută la sută 
pregătiţi! 

— Nu ţi-e frig? îl întrebă Emil. 

— Mie? Cândva am făcut sport de performanţă. 

— Cândva... Să înțeleg că te-ai lăsat din motive de vârstă? 

— Ei, făcu Mihalcea roșind. Nu pot să boxez cu marinarii din 
echipaj. Prestigiul, tovarășe comandant, explică el. Mai ales 
dacă-i unul mai tare decât mine... 

— În schimb ai performanţe de altă natură. 

Secundul luă binoclul și începu să cerceteze fără rost orizontul 
pustiu. În ultimul timp făcuse câteva victime printre 
funcţionarele din oraș. Circulau multe zvonuri despre amorurile 
lui. 

— Te cam incomodează subiectul ăsta, insistă Emil. 

— Lumea vorbește multe, tovarășe comandant. Nu prea avem 
vreme să alergăm după fete. 

— Până nu faci foc nu iese fum, spuse Emil. 

— Lucruri trecătoare, fără implicaţii. O singură dată era s-o 
încurc, cu povestea aia... 

— Care poveste? 

— Dacă nu m-aţi fi ajutat la vreme, acuma eram însurat. 

— A, vorbești de fata din Măgurele? Ai scăpat, da. Dar te 
previn că n-o să-ţi meargă la infinit. Odată și-odată trebuie să 
platești. 

— Să plătesc? râse secundul. Înseamnă că trebuie să mă 
gândesc bine. Ca să ies cu un preţ onorabil. Nu uitaţi că sunt pe 
jumătate oltean. Și nu mă păcălesc ușor... 

Emil îl fulgeră cu privirea, întrebându-se dacă asta n-a fost o 
aluzie, dar secundul zâmbea nevinovat. 

— E momentul să ancorăm, spuse el cu vocea îngroșată de 
importanţă. 

— Bine. Adâncimea, curenţii, starea fundului? 

Secundul era pregătit cu toate detaliile și i le înșiră, mândru 
de competenţa lui. 

— Incepi să devii adevărat secund, îl lăudă Emil. Fundul e 
nisipos și avem vânt puternic. Lăsăm ambele ancore, ca să fim 


siguri că nu derapează. Îţi încredințez manevra! 

— Am înţeles, spuse Mihalcea cu entuziasm. 

— Ce bine-ar fi să pot încredința cuiva și manevra asta atât 
de delicată, să pot da unui înlocuitor misiunea aceasta simplă și 
totuși greu de înfăptuit: să ia o hotărâre. Îţi încredinţez... E 
adevărat, am neglijat-o, dar ea trebuia să înţeleagă și să aștepte 
până ies la liman. E prea nerăbdătoare, nerealistă... Vrea ca 
toate zilele să fie duminici. Nu înţelege că viaţa e complicată, 
alcătuită din împrejurări de tot felul și că, navigând printre ele 
ca printre sloiuri, trebuie să-ţi păstrezi sensul de marș, unul 
singur, cel drept și firesc. Or pe ea a abătut-o din drum întâia 
adiere de vânt. Și nu cred să existe cineva pe lumea asta care 
să-i asigure o viaţă cu totul lipsită de adieri! 


10 


Lumea din cartier vorbise o săptămână, două, apoi tăcuse. 
Prezența Andei acasă la părinţi încetă curând să mai aţâțe 
curiozitatea acestor oameni cumsecade dar mărginiţi, care 
presimţiseră în evoluţia căsniciei ei un subiect copios. Doreau 
ceva senzaţional, dar senzaţionalul nu se produse; așteptau de 
pe o zi pe alta ca la poarta familiei Cornea să se arate soţul - 
înfuriat, sau umilit, ferm sau rugător, triumfând sau cerând 
iertare - oricum, numai să vină și să realimenteze interesul tot 
mai anemic al străzii pentru dramă. Dar drama se desfășura 
îndărătul unor uși închise. Presupuneri și comentarii prudente, 
atâta; nimeni nu știa ceva precis; doar mama gemenilor 
încercase să tatoneze terenul consolând-o pe madam Cornea în 
termeni total nepotriviţi cu situaţia reală: Nu-i nimica vecină, 
poate-i mai bine așa. O să-și găsească fata norocul, ai să vezi 
dumneata. Păcat că n-a nimerit-o de prima dată, dar decât o 
soartă ca asta... Tăcuse, așteptând o confirmare sau o replică 
sau măcar un comentariu oarecare, dar mama Andei se prefăcu 
neutră: Treaba lor, vecină. Eu nu mă mai amestec. Am făcut tot 
ce am putut pentru fată, îmi pare rău că are necazuri, dar nu pot 
să mă bag în viaţa ei, s-o influențez. Aştept și eu să văd ce se 
întâmplă. Nu vreau să mă blesteme mai târziu că i-am dat un 
sfat nepotrivit... 

Trecu o lună și lucrurile mergeau tot așa, pe această cărare 
strâmbă și întortocheată, prin ceața incertitudinilor. Aparent, 


Anda era liniștită: se ducea la birou, venea acasă, făcea piaţa 
sau ajuta în gospodărie, dar mama ei vedea în toate gesturile 
fetei, în toate mișcările, o febrilitate nouă, diferită de cea pe 
care i-o dăduse totdeauna firea ei neastâmpărată; o nervozitate 
în mișcări, în gesturi, în răspunsuri, un elan suspect în 
rezolvarea miilor de mici treburi casnice; Anda se străduia cu 
disperare să-și umple timpul cu ceva, să se lase absorbită de o 
treabă oarecare, să evite gândurile și remușcările. Dar seara! 
Seara, după ce stingea lumina și se culca în patul acela rece, 
între cearșafurile atât de bine apretate încât păreau aspre și 
stăteau departe de trup, gândurile tăbărau iarăși, haită hulpavă, 
să-i zguduie sufletul, să-l cerceteze, să-l rostogolească pe-o 
parte și pe alta, să-i scormonească toate ascunzișurile. Se 
gândea uneori că ar trebui să se ducă la Emil, singură, cu 
fruntea plecată, să-i ceară iertare, să-și recunoască vina, să-i 
jure că altă dată... Dar dacă el a scos-o definitiv din inimă? Dacă 
umilinţa ei n-ar fi pentru el decât triumful răzbunării, satisfacția 
că o vede îngenuncheată, strivită de propria-i lașitate, cu glasul 
stins de rușine! 

lartă-mă, Emil, am greșit, n-o să se mai întâmple niciodată. 
De unde să știu eu că n-o să se mai întâmple? Te asigur, am 
reflectat, Emil. Trebuia să reflectezi înainte. Crede-mă, îţi dau 
cuvântul meu... Cuvântul? Care cuvânt, cel pe care l-ai călcat o 
dată?... 

Primi scrisoarea lulianei ca pe-o posibilă rază de lumină pe 
cerul mohorât sub care-și ducea, de-o vreme, viața. l-o adusese 
poștașul acela bătrân duhnind discret a ţuică fiartă cu 
scorțișoară, un fel de confident al cartierului, îi oferise și ea o 
ţuică să se-ncălzească, și bătrânul râsese, prima ninsoare 
domnișoară, dacă mai durează o să fiu dat afară pentru beţie în 
timpul serviciului, dar dăduse pe gât ţuica fără prea multe 
proteste și plecase cu vorba lui măruntă și sâcâitoare, sper că v- 
am adus vești bune, la toată lumea vreau s-aduc vești bune... 

Dragă Anda, scria luliana, ti-as fi scris mai demult dar o gripă 
stupidă a dat peste mine și-mi amărăște zilele şi-mi mărește 
singurătatea. Stau în casă cu un pled pe genunchi si-ti scriu și 
cred că am o caligrafie imposibilă, iartă și tu unei persoane 
suferinde. Mă gândesc că balurile au început, știi bine ce ne 
distram pe chestia asta, ei, dar nu știi cu câtă plăcere îmi 
amintesc de ele, balurile noastre un pic stupide și monotone, cu 


aceleași melodii învechite și cu berea și cu Perinița la miezul 
nopții și cu  locotenenţii  înclinându-se stângaci în fata 
asistentelor de la sanatoriu, și ce ne mai omoram să ne facem 
toalete și cum mai comentam luni de zile care cu ce era 
îmbrăcată! Aici e așa de diferit, te duci la bal și nimeni nu te ia 
în seamă, am fost o singură dată și am plecat după două 
ceasuri. Nic e obosit de învățătură și s-a făcut posac, pe urmă i- 
au intrat în cap niște idei stupide în legătură cu domnul acela, ti- 
am mai Scris despre el, nu vrea să mă mai lase la serviciu și era 
singurul loc unde mai puteam schimba și eu o vorbă cu cineva, 
Nic al meu e gelos, dacă poți să-și închipui una ca asta, ne 
certăm mereu și mă simt așa de singură, singură într-un oraș cu 
două milioane de locuitori... 

Trebuie să-ți spun ceva în legătură cu Sandi. Te-am minţit, 
dragă Anda, când ti-am vorbit despre el, știam mult mai multe, 
în primul rând știam că el e motociclistul din poveștile care-au 
zguduit orașul, un crai, omul care și-a făcut din goana după 
aventuri un sport, te duce mai întâi cu povești despre artiștii pe 
care-i cunoaște, despre strălucirea vieții din Capitală, ai grijă să 
nu-l crezi, îi place să inventeze, ciupește din reviste un nume, 
un amănunt, și știe să-l înflorească; după ce-a cunoscut o 
femeie - cunoscut în toate sensurile - nu-i mai pasă de ea, a și 
pus ochii pe alta, și te conjur, ferește-te de el până nu-i prea 
târziu! E-n stare să-ți distrugă echilibrul sufletesc și să-ți 
întoarcă spatele cu indiferență, o studentă s-a aruncat de la etaj 
pentru el și a rămas schiloadă pe viață, alta a avut un copil cu el 
și Sandi al nostru nu l-a recunoscut decât în fata tribunalului, 
când i s-au arătat dovezi precise... 

Ai să mă-ntrebi de ce nu ţi-am spus toate astea atunci, la 
început. Pentru că te invidiam, erai tare în fața bărbaților, mai 
tare decât mine, eu n-am avut tăria să-i rezist lui Sandi și mă 
simțeam un pic umilită față de tine, aș fi vrut să gusti și tu o 
asemenea umilință, mărturisesc, am fost rea prietenă, dar sper 
că nici acum nu-i prea târziu ca să te ajut... 

Așadar Sandi... Și ce frumos fusese până la un punct, până la 
care? Vorbele lui, poveștile despre lumea strălucitoare a 
teatrului, dar erau povești pe care le spusese și altora, fac parte 
din arsenalul lui, nici măcar nu mi-a telefonat a doua zi, să afle 
ce a urmat, soarta mea îi era indiferentă, cine eram eu decât 
una dintre zecile de aventuri, fata cu registrul de materiale, de 


m-aș fi limitat la registrul acela de materiale, dar el insistase, ei 
și ce dacă, nu era obligatoriu să reușească, dar cum să-i spun lui 
Emil adevărul întreg, cum să-i explic, există oare vreo 
explicaţie? 

Mai privi o dată scrisoarea lulianei, strigătul acela dictat de-o 
spaimă fără nume, spaima singurătăţii și a lipsei de dragoste, 
numai ce-ai pierdut prețuiești cu adevărat, spaima inutilității și a 
viselor mincinoase ca toate visele... 


11 


La trei dimineața, Mihalcea bătu la ușa cabinei 
comandantului. Bătu cam tărișor, gândindu-se că două ore de 
când comandantul coborâse în cabină nu-s un timp tocmai 
suficient pentru somnul de noapte al unui om trudit. 

— Intră! Ce s-a întâmplat, Mihalcea? 

— Raportez că vine șalupa de comandament. Cu tovarășul 
contraamiral. A anunţat prin radio că acostează în babord. 

— Pe vremea asta? se miră Emil. Ce e pe-afară? 

— Vântul crește, tovarășe comandant. 

— Se simte și aici, mormăi Emil. Dar cerul? 

— Se văd câteva stele, spre sud. Parcă s-a mai subțiat 
plafonul de nori... 

— Bine. Du-te sus că vin și eu imediat. 

Emil se îmbrăcă și urcă repede pe punte, încercând să 
ghicească ceva în întunericul opac. Numai croncănitul tot mai 
distinct al pistoanelor șalupei. Nicio luminiţă. Contraamiralul a 
luat în serios aplicaţia, își zise. Vrea să facă manevra fără 
lumini... 

Marinarii de pe șalupa de comandament își cunoșteau 
meseria. În ciuda vântului puternic și a valurilor, șalupa acostă 
fără dificultăţi. O siluetă masivă urcă scara cu îndemânare și 
sări pe punte. 

— Tovarășe contraamiral... începu Emil să raporteze, 
echipajul canonierei purtătoare de rachete opt... 

— Bună seara, Armașule, sau bună dimineaţa, râse Dobrescu 
în întuneric. Ce, numai tu să faci manevre noaptea? 

— E o mișcare de maestru, spuse Emil cu sinceră admiraţie. 

— Nu încerca să mă măgulești. Crezi că aveam eu curaj să mă 
amestec? Maistrul de pe șalupă, el a adus-o și ţi-a lipit-o ca la 


carte. Ştii obiceiul meu: pasager. Când ici, când colo. 

Emil aruncă o privire spre umbra neagră a șalupei care se 
legăna cumplit undeva, mai jos de puntea navei lui. In 
răstimpuri, prin foșnetul valurilor auzea glasurile joase ale celor 
de pe șalupă: 

— Ține bine! 

— Mai apropie niţel cu cangea! 

Uneori șalupa dispărea cu totul undeva, în jos; i se mai vedea 
nelămurit catargul și un crâmpei din acoperișul cabinei. Pe 
urmă, fără veste, sălta pe coama unui val, umbra ei creștea 
ameninţător, se auzea scrâșnetul baloanelor din cauciuc de 
automobil târâte pe oţelul bordajului și gâfâitul oamenilor care- 
și urmau munca lor primejdioasă: 

— Filează parâma! Acuma, trage! 

Un marinar de pe șalupă întinse ceva peste balustradă. 

— Ce-i asta, vere? se auzi un glas. 

— Servieta tovarăşului amiral. Fii atent! 

— Lasă vere, ce, ţi-e frică? Ai grijă de tine, să nu faci o baie. 
Un pretenar de-al meu, la Capu Horn... 

— Mai puţină vorbă, spuse Emil. 

— Cum stai, Armașule? întrebă contraamiralul. 

— Cred că bine. La șase ridicăm ancora... 

Dobrescu se îndreptă spre șalupă: 

— Mulţumesc, nea Florică. A fost ca la Zidul-morții. Poţi să 
aprinzi luminile de manevră. Liber până mâine seară. Ți-o fi 
ajungând cât ai colindat. 

— Vă mulţumesc, spuse maistrul. Tocmai bine. Am vreme să 
demontez motorul din babord. Cam bate... 

— Măi, ce oameni, se supără în glumă contraamiralul. 

— Mola prova, comandă maistrul și șalupa se depărtă cu un 
vuiet intens, ca o explozie prelungită. 

— Ce istorie mai e și asta, cu Capul Horn? întrebă Dobrescu. 

— Povești de-ale lor, spuse Emil pe ton de scuză. Ajutorul 
șefului de echipaj... 

— A, ăsta-i omul care n-a navigat decât pe lacul Cișmigiu? 
râse contraamiralul. Mi-a povestit Blăjan... Așa-i, băiete? 

— Da, vă raportez, strigă fostul navigator pe Cișmigiu. 

— Bine. Ai grijă de servietă. 

— Am dus-o în comandă, vă raportez. 

— Măi, ce oameni, spuse iarăși contraamiralul. 


Prezența masivă a contraamiralului făcea să pară și mai 
strâmtă cabina de comandă a canonierei. Fumând ţigară după 
țigară, comandatul brigăzii urmărea fără-ncetare tot ce se 
petrecea la bord și nu numai la bord: cu ajutorul aparatelor 
obținea informaţii despre celelalte nave și despre mersul 
țintelor... 

— O radiogramă de la șase-zero, spuse sergentul Velicu. 

Dobrescu luă formularul scris cu litere mărunte și elegante, 
despărțite între ele, trădând mâna unui radist experimentat. 
Citi, se încruntă și-l chemă pe Emil în camera hărților, încăperea 
alăturată comenzii, unde era mai liniște. 

— la citește, Armașule. 

Emil parcurse și el radiograma. Era semnată de Miti și 
propunea comandantului brigăzii să se amâne lansarea 
rachetelor, din cauza condițiilor meteorologice total 
nefavorabile. 

— Ce zici? întrebă contraamiralul. 

Emil reflectă. N-ar fi vrut să trădeze prietenia pe care i-o purta 
lui Miti, dar nici nu putea admite fără rezerve o părere pe care 
ideile lui, principiile lui o respingeau cu violență. 

— Războiul nu se duce numai pe vreme bună, spuse el fraza 
pe care-o repetase de zeci de ori, în cele mai variate 
împrejurări, un fel de crez, o linie de conduită, un ţel și un ghid 
totodată. Fireşte, s-ar putea invoca unele paragrafe din 
instrucțiuni, dar asta, știți... 

— De ce te-ai oprit? Du-ţi gândul până la capăt, îl îndemnă 
contraamiralul. 

— Ar însemna să ne ascundem după deget. Să ne furăm 
singuri căciula. Odată și-odată tot va trebui să știm dacă 
rachetele se pot lansa și pe o mare ca asta. 

— Daaa, făcu Dobrescu tărăgănat. 

— La ora zece ar trebui să avem ţintele la bătaia maximă a 
rachetelor. La și zece, lansăm. Mare de gradul șapte. Ar fi o 
experienţă unică. 

— Ştii cât costă o rachetă? 

— Știu. 

Tăcură. Emil se gândi la oamenii săi, îi trecu în revistă pe toţi, 
de la lonescu-Tun, care aștepta în faţa calculatorului electronic, 
și până la maistrul radiometrist, tinerelul acela cu obraz de fată, 


care-i în stare să conducă trei-patru ţinte deodată și să le 
determine cu precizie matematică distanţa și drumul și viteza. 
Toţi pregătiţi, toți gata să ia parte la această încercare supremă 
a priceperii lor, un examen așteptat cu înfrigurare, un moment 
temut și dorit... 

Tăceau. Contraamiralul se gândea la Blăjan, oare participa la 
o ședință importantă la București. Din punct de vedere tehnic, 
lansarea poate fi amânată, ar zice Blăjan, dar n-ar fi drept. Omul 
ăsta și-a făcut un ţel din marea rea; are dreptul la o șansă, asta- 
i șansa lui, omenește n-ar trebui să i-o refuzăm... Omenește, dar 
dacă irosim rachetele? Ştii cât costă o rachetă? l-ar întreba. Știţi 
cât costă demnitatea unui om? ar răspunde Blăjan. Știţi cât 
costă încrederea lui într-o idee și confirmarea acestei idei? Și, 
mai ales, încrederea oamenilor care l-au crezut, care l-au 
ascultat, care l-au urmat și acum așteaptă rezultatul trudei lor? 
... Dar dacă nu reușește? Tovarășe amiral, cândva aveaţi mare 
încredere în oameni, nu cred că v-aţi schimbat de atunci... 


— Automatele fac totul sau aproape totul, spuse Emil către 
reporter. Dar omul... omul nu poate fi niciodată înlocuit. Uite, 
calculul prim, făcut de mașinile electronice la precizie de metri. 
Unui contabil i-ar fi trebuit trei luni ca să facă atâtea socoteli 
câte-a făcut mașina în zece secunde. Dar mai e undeva 
prichindelul ăla, cu nasul lui cârn vârât în ecran, cu ochișorii ăia 
frumoși dilataţi la maximum, ăsta-i specificul marin, succesul 
meu și al navei întregi depinde de ochii ăștia, de un omuleţ cu 
înfățișare de fată și glas subţire... 

— Circa trei minute, spuse glasul subţire prin interfon. 

— Ești sigur, Negulescu? întrebă Emil. 

— Am controlat de trei ori, tovarășe comandant. Abaterea e 
constantă într-un bord și-n altul. Provine de la valuri și se 
anulează. 

— Are dreptate, interveni lonescu-Tun. Erori alternative, se 
anulează prin compensare. 

— Acum... două minute treizeci... se auzi iarăși glasul acela 
subțire. 

— Bine... 

lonescu-Tun stătea în faţa calculatorului electronic și urmărea 
rotația cifrelor pe cadranele slab luminate. 

— Terminat controlul automat, spuse el sec. Gata de start. 


— Bine, spuse Emil. Echipajul în adăposturi! 

În difuzorul radiotelefonului se auzi glasul lui Miti: 

— Gama opt, începeţi numărătoarea inversă. Zece! 

— Nu se poate, spuse încet lonescu-Tun. 

— Negulescu, cum stăm? 

— Nouăzeci și două de secunde, tovarășe comandant 
Nouăzeci și una... Nouăzeci... 

— Nouăzeci, repetă artileristul și mânui butoanele pentru 
programarea calculatorului. 

Emil apăsă pe butonul cronometrului. 

— Gama opt, start! strigă Miti în difuzor. 

— E prea devreme, spuse Emil. Prea devreme! 

— Gama opt, îţi ordon să execuţi startul! 

— E prea devreme, repetă Emil. Cred că ai abatere la aparate. 

— Emil, nu te juca cu focul, strigă Miti uitând să mai 
folosească limbajul cifrat. Start când îţi spun! 

Emil privi prin hubloul rotund din babord. Văzu valurile, apoi 
nava șapte gonind. Parcă-i un lup, gândi. Și a noastră arată la fel 
acum... Pe urmă, nava se înclină spre tribord și prin ochiul acela 
rotund nu se mai văzu decât cerul, un cer albastru ca de vară, 
punctat ici și colo de nori albi, pufoși. Și iarăși, în câmpul vizual, 
nava șapte... învăluită în fum. Semnalizatorul strigă fără să-și 
desprindă privirea de la periscop: 

— Nava șapte a lansat! 

Emil simţi mâna contraamiralului pe umăr. 

— Armașule, îți dai seama ce faci? 

— Perfect, tovarășe contraamiral. Aparatele mele dau alte... 

— Bine, dar el e navă comandant. 

— Dacă ordonaţi, lansez chiar acum. Dar consemnez în 
jurnalul de bord că am predat comanda. 

— Fii calm, băiete, spuse Dobrescu. Nu-ţi ia nimeni comanda. 
Numai că... 

Făcu un gest de renunțare cu mâna și se aplecă asupra 
ecranului de radiolocație, protejat de un tub lat de cauciuc. 

— Negulescu, cum stăm? întrebă Emil. 

— Cincisprezece secunde. 

— Bine. 

— Tovarășe comandant, racheta vine spre ţintă... Ah! 

— Ce s-a întâmplat? 

— A trecut mai departe. 


— A trecut mai departe, spuse tare Emil. 

— Văd, făcu contraamiralul fără să-și desprindă ochii de la 
aparat. Păcat. Dacă nu era marea agitată... 

În radiotelefon se auzi o voce necunoscută: 

— Ciclopul către toți. Telecamera a înregistrat totul. Racheta 
a atins catargele țintei, le-a retezat cu aripa dar n-a explodat. S- 
a autodistrus dincolo de ţintă. 

Emil își imagină cu precizie toată întâmplarea: micul avion 
lansat prea de departe, câștigând viteză... Incercarea de a-i 
corecta traiectoria, cârmele orizontale la înclinația maximă, într- 
un efort cumplit al întregii mașini năpustite asupra tintei, 
trecerea razantă pe deasupra... 

— Ce-nseamnă câţiva metri oftă el. Dacă mai aștepta două- 
trei secunde... 

— Zece... nouă... opt... număra lonescu-Tun. 

Emil privi iute prin hublou. Orizontul părea aplecat de-o parte, 
fiindcă nava înainta pieziș, printr-o zonă de valuri laterale; jerbe 
de apă se sfărâmau de blindajul comenzii, șuvițe tremurătoare 
se scurgeau pe sticla groasă... Un talaz uriaș se înălța în calea 
navei. 

— Zero! strigă artileristul. 

Emil ridică mâna: 

— Stai să treacă valul ăsta... Acuma... start! 

Un bubuit prelung ca un muget sau ca un horcăit îi asurzi 
pentru o clipă. Întreaga navă se cutremură. O flacără portocalie 
clipi dincolo de geamuri și în clipa următoare o ceaţă alb- 
cenușie învălui comanda. Când fumul se risipi, racheta nu se 
mai vedea. 

— Racheta a plecat, raportă lonescu-Tun. 

— Bine... 

În comandă se auzea numai zumzetul aparatelor și tictacul 
cronometrelor. Emil vedea ceafa roșie, tunsă mărunt, a 
contraamiralului, încadrată de protecţia neagră de cauciuc. 
Secundele treceau. Nimeni nu vorbea. Cineva, poate timonierul, 
oftă adânc. Ceafa amiralului, tunsă mărunt. Apoi ţipătul lui 
Negulescu în interfon: 

— inta lovită! 

„„Şi contraamiralul, destins deodată, desprinzându-și faţa 
obosită de la ecran: 

— Îți mulţumesc, Armașule. Ai reușit. Am reușit. Și ţie, 


lonescu. Mulţumesc tuturor. Bravo băieţi! 
12 


Fulguia rar și vântul de est, o rămășiță a crivățului care 
bântuise marea atâtea zile, le frigea fețele. Miti îl luă de braț cu 
un gest prietenesc și spuse: 

— Cred că șefu-ăl mare s-a molipsit de la tine. Nerăbdător și 
iute. Nici n-am ajuns bine-n port și a și făcut propunerea de 
numire. 

— E operativ, spuse Emil. Nici nu-ndrăznesc să mă bucur. Mai 
ales de faţă cu tine. 

— Nu-ţi port pică, râse Miti. Aș fi nedrept. Meritai din plin, am 
spus-o de la început. Meritai mai mult decât mine... 

— Nici dumneavoastră nu sunteţi de compătimit, spuse 
Valeriu. „Bine” la lansare, pe o mare ca asta... 

— Data viitoare îmi iau revanșa, spuse Miti zâmbind. În orice 
caz, dreptatea ta a ieșit la lumină. 

Emil tăcea. Valeriu vorbi în locul lui: 

— Cred că nici tovarășul Stîrcu n-o să mai obiecteze de data 
asta. 

— Lasă-l să obiecteze, spuse Miti. E-n firea lui. Adevărul e că 
voi aţi făcut din ţintă o strecurătoare, nu el! 

Valeriu și Miti izbucniră în râs. Numai proaspătul comandant 
de divizion, ofițerul care obținuse „foarte bine” la lansarea reală 
a rachetei, omul victorios, nu râdea. În gând îi răsunau frânturi 
din „Rapsodia albastră” și vedea nelămurit imaginea unui obraz 
ud de ploaie și de lacrimi. 

— De ce taci, învingătorule? strigă Miti. 

— Nu poţi fi învingător pe toate liniile, murmură Emil Armașu. 
Poate că ăsta-i specificul marin...