Ion Arama — Pasagerul clandestin

PASAGERUL 
CLANDESTIN 


ION ARAMĂ 


PASAGERUL CLANDESTIN 


— povestire — 


Editura Militară, București, 1964 


Versiunea digitală 1.0 - ianuarie 2022 


/ 
Cum se tine un jurnal. Despre mine si despre 
nava „Cosânzeana“. Nea Relu e curios. Vine 
comisia cu vestea plecării. 


Complicată treabă să ţii un jurnal! Întâi, trebuie voinţă: așa 
cam câtă ti-ar trebui ca să lași tutunul. Al doilea, e cazul să ai 
ceva în cap, dacă vrei să scrii lucruri interesante, pe care să le 
citești cu drag la o adică, peste vreo patruzeci de ani, bând ceai 
de sunătoare și ascultând suflarea crivatului. Altfel, dacă nu știi 
să alegi ce-i vrednic de pus pe hârtie te pomenești notând în 
fiecare zi: că te-ai sculat cu noaptea-n cap sau ai lenevit în 
cușetă pân-a dat nostromul peste tine; că te-a junghiat 
genunchiul în semn de ploaie; că ai pescuit un rechin grozav - și 
alte fleacuri de-astea care, la urma urmelor, nu fac nici cât o 
lulea spartă. Cu alte cuvinte, dacă n-ai a scrie lucruri de seamă, 
mai bine te lași pagubas si-ti petreci cartul liber într-un chip mai 
folositor: jucând șah cu secundul sau ascultând poveștile 
bucătarului cu fata de pirat ieșit la pensie, care-a citit jumătate 
din cărţile câte sunt pe lume. 

Asta-i părerea mea, când e vorba de un „jurnal intim“. Și se- 
ntelege că nici nu mi-ar fi trecut prin minte să m-apuc vreodată 
de mâzgălit hârtie, de n-ar fi fost întâmplarea aceea... 

Mai întâi câte ceva despre mine. Am împlinit douăzeci de ani 
săptămâna trecută; port mustață de vreo șase luni și ridic într-o 
mână sacul cu ciment. De meseria mea sunt marinar de punte. 
Cum am ajuns aici? E destul sa va spun că și taica-meu a fost 
marinar de cursă lungă. A trecut prin multe bătrânul: furtuni, 
naufragii, escale în porturi depărtate - și poveștile lui mi-au 
legănat copilăria. În loc de capra cu trei iezi - legenda lui 
Simbad marinarul; în loc de Harap Alb - răzbunarea Corsarului... 
lar la vârsta cuvenită, printre cărțile tatei am găsit destule care 
aveau, într-un fel sau altul, legătură cu marea. Viaţa de marinar 
îmi devenea mereu mai dragă și mai apropiată; mărturisesc că 
și acum, când citesc o pagină cu vijelii și uragane, strâng fără 
voie pumnii și aș vrea să fiu și eu pe-acolo; sunt sortit să străbat 
marea, iar visul meu, tăinuit cu strășnicie-n suflet, a fost de 
totdeauna să ajung căpitanul unei nave albe, uriașe, cu două 
coșuri înclinate înapoi, parcă a zbor, cu mașini puternice, în 
stare să biruie chiar și taifunul zugrăvit de Joseph Conrad... 


Dar până la uriașa navă albă, mi-am început ucenicia mării 
pe-un remorcher cu aburi, construit acum o jumătate de veac de 
te mirai cum se mai ţine deasupra apei. Ba, ca s-ajung la el, a 
trebuit să fug de-acasă, spre marea mâhnire a maică-mii care 
visase să mă vadă funcţionar cu cravată și punctual la masa de 
prânz. Ca ajutor de marinar pe remorcher, în primele două 
săptămâni aveam palmele spintecate de răni subțiri, 
însângerate, de la spălatul punţii cu apă de mare și de la 
parâmele grele pe care le mânuiam toată ziua; peste alte două 
săptămâni, rănile s-au lecuit ca după cel mai strașnic tratament, 
devenind niște bătături respectabile pe care le port cu mândrie 
și astăzi. Dar nici rănile, nici bătăturile și nici oboseala cumplită 
nu m-au alungat de pe punte, fiindcă, după o zi de alergătură și 
de zbucium, venea seara. Ce minunate-s serile la bord! Te- 
ntinzi, cu mâinile sub cap, în cușeta îngustă; prin iubloul deschis 
pătrunde zvonul depărtat al portului, odată cu briza umedă, iar 
apa lovește bordajul cu sunet dulce și înăbușit; zvacnetul 
mușchilor obosiţi se alină treptat; nava se leagana, simţi ca 
plutești... Seri multe am petrecut așa; în legănatul moale, în 
scrâșnetul ușor al parâmelor de la cheu, croiam planuri de viitor 
și manevram după voie nava cea albă cu două coșuri; 
adormeam curând, și pe aripile somnului continuam călătoria 
fantastică... În zori, când mă trezea vreun sunet de sirenă, 
priveam cu drag plafonul scund al cabinei și ascultam ușurat 
pașii cartului de pe punte, bucurându-mă că ambarcarea mea 
nu e doar un vis... 

Dupa vreun an am fost mutat pe un mic cargou, care nu 
trecuse niciodată Gibraltarul. Duceam ciment si aduceam 
citrice; lunile de iarnă le petreceam în drum spre Haifa sau 
Alexandria, iar în timpul escalelor cutreieram străzile înguste si 
zgomotoase ale porturilor din Mediterana orientală. Am învățat 
câteva cuvinte arăbești, câteva grecești și mă socoteam 
navigator de vita, până-ntr-o zi când m-au chemat la cadre: 
„Tovarășe Trupcea, noi știm cum muncești dumneata, cum te 
porți la bord și în escale; suntem mulțumiți si-ti facem o 
propunere: vrei să te ambarci pe „Cosânzeana“? 

Dacă vreau! Păi cargoul „Cosânzeana“ era ultima creaţie a 
șantierelor noastre navale; tot portul vorbea despre el încă 
înainte de a părăsi cala; în jurul lui se tesusera adevărate 
legende privind calităţile manevriere și rezistenţa la furtună. 


Tovarasul de la cadre era om serios, avea costum cu vestă și 
purta ochelari, de aceea n-am îndrăznit să-l tmbratisez. Am 
strigat însă „ura!“ și i-am scuturat mâna timp de cinci minute, 
pân-a zâmbit și el, bucurându-se de bucuria mea! 

Cam atât am de spus despre mine. În plus, trebuie să adaug 
că mă cheamă Georgică. Da, asa mă cheamă. Cred că n-o să 
radeti, așa cum râd băieţii din echipaj, datorită nesuferitului 
obicei al nostromului - altminteri un om foarte cumsecade - 
care spune „Georgică“ tuturora, fără alegere: „Georgică, ia uită- 
te la vinciul ăla, mi se pare mie sau s-a cam prăfuit?... Georgică, 
leagă mătăluță parâma asta ca lumea, că parca-i un ștreang de 
priponit caii! Stai la soare, Georgică, și nu-ţi pasă că felinarele 
de rezervă n-au ulei în ele!“... Uite-așa o ţine cât e ziua de 
lungă, și dacă mă aflu prin preajmă, mi se pare că tot mie-mi 
vorbește. Ceilalţi știu cum stau lucrurile și fac mare haz. 

lertati-ma, m-am lungit cu vorba si despre „Cosânzeana“ n- 
am spus mai nimic până acum. E făcută de mână măiastră, iar 
numele i se potrivește de minune. Cred c-ati văzut-o, pozată 
prin ziare. Dacă e cineva care habar n-are de ea, apoi dati-mi 
voie să-l compatimesc! E o navă... Nava? Pasăre, nu navă! Albă 
și lungă ca o săgeată, cu catargele înclinate înapoi... Chiar 
atunci când stă pe loc, pare că spintecă vântul, zburând cu 
măreție peste valuri. Într-un cuvânt, „Cosânzeana“ e totuna cu 
nava mea din vis. Mă mandresc cu ea de parc-aș fi construit-o 
eu însumi și sunt gata să jur că niciun vas mai mândru n-a 
brăzdat vreodată mările... Cunosc câţiva insi care susțin că 
„Cosânzeana“ e soră geamănă cu alte două nave, iar pe calele 
șantierului de la Dunăre mai stau încă patru gata de lansare, că 
au pus ei o vorbă unde trebuie, ca să fie transferați pe una din 
ele - și că la urma urmei nu-i mare grozăvie să fii ambarcat pe 
„Cosânzeana“! Aceia sunt niște invidioși. Lor le-aș spune de la 
obraz: „Știu, nene, că sunt șapte nave, dar, „Cosânzeana“-i 
prima dintre ele. Ea a fost piatra de încercare a constructorilor 
noștri, ea e succesul lor cel mare. Or fi celelalte la fel cu ea, dar 
nu-i putin să faci parte din primul echipaj al primei nave din 
seria „Cosânzeana“! 

N-am avut însă prilejul să mă grozăvesc așa faţă de nimeni. 
Tovarășul acela de la cadre, după ce m-a lăsat să mă bucur în 
voie, mi-a atras atenţia că nu e cazul să vorbesc pe la toate 
colțurile despre ambarcarea mea pe noua navă, ba deocamdată 


ar fi de preferat să consider faptul acesta un secret... 
„Cosânzeana“ e abia în fază experimentală; de ce să-i facem 
reclama dinainte? Reclama și-o va face ea singură, prin 
rezultatele pe care le va da. Mai mult, tovarășul de la cadre s-a 
declarat convins că eu alături de ceilalţi marinari cu care-a stat 
de vorbă vom face tot ce ne stă în puteri ca nava să-și 
îndeplinească planul... Am făgăduit să nu-i înșel așteptările și să 
păstrez cum se cuvine secretul încredinţat. 

Mi-am ţinut făgăduiala; cât despre tovarășii mei, n-am auzit 
ca vreunul să se fi lăudat în fata celor din oraș că face parte din 
echipajul noii nave. Tocmai de aceea am fost uimit când într-o 
seară, înainte de a pleca să luăm nava în primire, m-a oprit un 
ins pe stradă: 

— Tovarasele, iarta-ma, vreau să te-ntreb ceva. 

— Ce potftiti? 

— Am auzit că esti pe nava „Cosânzeana“. Oare-i adevărat? 

Mi-am amintit îndată de secretul pe care-l am în păstrare, de 
aceea l-am cam repezit: 

— Curios mai ești, nene! Du-te la minister și întreabă, nu opri 
oamenii în drum! 

— Ei, nu te supăra așa, prietene, a zis acela împăciuitor. Se 
vede că nu știi cu cine stai de vorbă. la uită-te la mine și spune, 
nu mă recunoști? 

L-am privit din cap până-n picioare. Era un om destul de 
vârstnic, dar nu bătrân, cu părul sur la tâmple, nas potrivit, buze 
subțiri ca de cucoană supărată, iar sub bărbie, un început de 
gușă. Avea un tic pe care nu l-am observat în primul moment: 
clipea cam des. Lumina albăstruie a becului cu neon sub care 
mă oprise îi invinetea și mai mult cearcănele din jurul ochilor. M- 
a lăsat liniștit să-i măsor statura dreaptă (a fost sportiv în 
tinerețe, mă gândeam), apoi m-a întrebat: 

— Ce spui? 

— Ce să spun! Fără supărare, dar nu te-am văzut în viaţa 
mea. 

— Ha-ha! a râs scurt omul meu, clipind des și pornind alături 
de mine, pe stradă. M-ai uitat de-a binelea, mititelule! Nu mai 
știi când te-nvatam să mergi pe tricicletă si-ti aduceam covrigi 
cu susan? Hei... cum trece vremea! Ai crescut, nu-ți mai 
amintești chipurile din copilărie... 

— Nu cred. Imi amintesc multe amănunte de atunci. Poate mă 


iei drept altcineva... 

— Las-o încolo, domnule! s-a otarat el oprindu-se brusc si 
apucându-mă de brat. Te cheamă Georgica? 

— Exact. 

— Locuiești pe Valea Albă, într-o casă mare, cu un cais frumos 
în fata? 

Mi-a venit în minte imaginea caisului. Avea o creangă mare 
spre stradă; de acolo căzusem odată drept pe gard - să fie vreo 
cincisprezece ani de atunci... Dar de omul meu tot nu-mi 
aminteam. Părea mirat si chiar mâhnit de slaba-mi tinere de 
minte. lar eu nu știam ce să-i răspund. A 

— În sfârșit, n-are a face, mi-a zis el oftând. Îmi pare bine că 
te-am revăzut după atâţia ani. Ştii, ţi-ai păstrat trăsăturile 
întocmai ca-n copilărie... De fapt te recunoscusem mai de mult, 
dar mi-a fost oarecum să te întreb. Hai noroc! Mă cheamă Relu. 
Sper să ne mai vedem... 

— Bucuros, i-am răspuns, iar în sinea mea: „Puțin imi pasă. Ce 
mare lucru e că mă cunoaște? O fi vreun vechi amic de-al 
tatei...“ Aha! E simplu, nea Relule. O să-l întreb pe tata, el 
trebuie să știe... 

— Nu, nu! s-a apărat omul. Cu taică-tău m-am certat de vreo 
douăzeci de ani. De-atunci ne-am tot ferit unul de altul. Ce rost 
mai are să-i amintești? 

A dat mâna cu mine și a plecat. Meargă sănătos. Aveam eu 
altceva mai bun de făcut decât să-mi bat capul cu un ins care 
mi-a dat covrigi cu susan în '46! La primul colt m-am întâlnit cu 
Mateianu, colegul meu de pe remorcher, care avea să-mi fie 
coleg și pe puntea de manevră a „Cosânzenei“, și l-am dat 
uitării pe nea Relu cu poveștile lui de la Adam și Eva... 

A urmat o perioadă încordată. Ne-am dus cu trenul în portul 
de la Dunăre; am luat nava în primire; i-am cunoscut mai bine 
pe marinarii din echipaj, tovarăși de drum în marile călătorii ce 
m-așteptau. Zile și nopţi buchiseam instrucţiuni, colindam nava 
de la prova la pupa, ca s-o cunoaștem cât mai amănunțit; am 
ieșit cu ea în probe, am stat de vorbă cu inginerii care au 
construit-o și, într-o bună zi, am acostat în portul Constanţa. 
Despre itinerarul primei curse nu ne spunea nimeni nimic; 
câteva zile am stat la cheu și am primit vizitatori - căpitani și 
marinari de pe alte nave, care voiau să vadă cu ochii lor ceea ce 
știau despre „Cosânzeana“ din auzite. Nea Mantu, nostromul 


nostru, îi primea la schelă cu un zâmbet de gazdă care are cu ce 
se lăuda, apoi pornea să le arate cum sunt împărţite 
compartimentele, le deschidea ușile cabinelor confortabile, îi 
plimba prin comandă și prin magazii. Oamenii își exprimau 
admiraţia în felurite chipuri: mormăiau „Aha! Asta, da!“ rotindu- 
și privirile prin comanda largă ca un salon de dans, oftau 
satisfacuti încercând elasticitatea saltelelor de burete de prin 
cabine, mângâiau cu palma făcută căuș manetele elegante din 
sala motoarelor... Noi ne căutam de lucru prin preajma lor, ca să 
le auzim vorbele, și fiecare laudă adusă navei o primeam ca pe 
o felicitare personală. A venit, între alții, și tatăl lui Mateianu, 
bătrânul comandant al remorcherului pe care-mi făcusem eu 
ucenicia. 

L-am urmat pas cu pas și i-am dat explicațiile cuvenite, deși 
Mateianu cel bătrân era un marinar de soi, care știa unde să se 
uite. Mai puţin îi păsa de tablourile frumos înrămate care 
margineau coridorul principal și n-a aruncat nici măcar o privire 
către uriașa pictură din careul cel mare - reproducere după 
Știubei, cu niște nave în larg, pe care din orice parte le-ai fi 
privit dădeau impresia că vin spre tine. Nu s-a arătat mirat nici 
de canapelele elegante; deprins o viata-ntreaga să doarmă pe 
remorcher, înghesuit în cușeta lui cât un pat de copil, n-ar fi 
râvnit la altceva. În schimb m-a descusut în fel și chip despre 
puterea motoarelor, despre instalaţiile de forţă și capacitatea 
magaziilor, despre aparatele de navigaţie - adică tot ce e 
esenţial pentru ca o navă să plutească bine, repede și sigur 
către destinaţia ei. Era zgarcit la vorbă mosneagul; mă întreba 
răstit ca la examen, și ascultând răspunsurile mele dădea numai 
din cap: „Da, da...“. Când să plece însă și-a deschis inima, 
vorbind cu pasiunea pe care până atunci o tinuse zavorata într- 
un ungher al sufletului: 

— Georgică, mă mândresc că un marinar de-al meu a ajuns 
pe-o navă ca asta. Tu încă nu-ţi dai seama ce bijuterie de vapor 
e „Cosânzeana“. Mă jur cu mâna pe inimă că, dacă aș fi cu zece 
ani mai tânăr, m-aș da peste cap să intru în echipajul ei, fie 
chiar ca simplu marinar... Dac-ai ajuns aici, înseamnă că 
învăţătura mea a dat roade. Tu, băiatule, fii demn de nava ta; 
fa-ti datoria, fă tot ce atârnă de tine, ca s-o aperi de furtună, de 
rugină și de tot ce-ar ameninta-o. Eu iti doresc cart bun și 
întoarcere voioasă. 


Ne-am îmbrățișat și am simţit că mă cuprinde un val de 
duioșie, la gândul că mă despart de acest moșneag, întâiul meu 
căpitan; voi colinda mări și oceane, voi călca pe alte continente, 
în vreme ce dascălul meu rămâne aici, pe remorcherul de-o 
seamă cu dânsul, să ajute la manevra navelor în port sau să 
târască șlepuri de-a lungul coastei, pe distanţe care în hărțile 
obișnuite trec nebăgate-n seamă... 

O altă vizită însemnată a fost aceea a comisiei de la minister. 
Pot spune că această vizită a hotărât soarta navei noastre, sau 
dacă soarta fusese hotărâtă mai de mult, apoi comisia ne-a 
făcut-o cunoscută. Când s-a anunţat vizita ei, un om din echipaj 
a fost jignit adânc. Anume - bucătarul. Mi-a spus-o el însuși, 
rotindu-și furios ochii de pirat și amenințând cu polonicul: 

— Auzi dumneata! Cică să nu ard friptura și să nu greșesc 
cumva ciorba prea sărată, că vine comisia. A mâncat cineva 
vreodată de la mine mâncare cu asemenea cusururi? Păi eu 
sunt bucătar de soi, măi flacaule! Am facut serviciul pe 
pacheboturi clasa-ntâi, iar taică-meu, tot bucătar, l-a servit la 
masă pe însuși comandorul Botez, scriitorul. Află că eu dorm cu 
cartea sub căpătâi - așa fel de om sunt eu. Flăcăule! 

— Și ce are literatura cu bucătăria, nea Arvinte? 

— Are, flăcăule! Dac-ai fi citit „Ciocoii vechi și noi“ ai fi aflat 
cum arată mielul fript hoteste, iar din Sadoveanu ai fi-nvatat 
cum se mâncau sarmale pe vremea Ducăi-Vodă! 

l-am mărturisit că am citit cărţile de care vorbește, dar nu m- 
am oprit în mod special la retetele culinare. 

— Fiecare cu gusturile lui! mi-a răspuns demn nea Arvinte, 
stăpânindu-și indignarea. Dar află că pe ziua de azi o să trântesc 
niște bucate cum n-a gustat nici împăratul japonezilor! 

Ca dovadă că-i în culmea supărării, a ridicat un enorm capac 
nichelat de pe-o oală în clocot, și pe o rază de cincizeci de pași 
s-a răspândit o mireasmă nemaipomenită, care-ar fi stârnit 
foamea până și a înaltului personaj amintit mai înainte. Parcă 
toate ciorbele din lume și-ar fi adunat aromele îmbietoare în 
oala aceea, zău așa! Înfăţișarea bucătarului era pe măsura 
meșteșugului său: avea o fata rotunda ca o lună plină și umbla 
totdeauna proaspăt ras: „barbă de ginerică“ preciza el cu ifos. 
Nu era gras, dar statura lui măruntă îl făcea să pară rotofei. 
Numai ochii nu i se potriveau cu restul făpturii: avea niște ochi 
negri, umbriti de stuful sprâncenelor fioroase, de-ai fi crezut că-i 


un pirat care și-a petrecut o vacanţă la ţară și s-a cam îngrășat. 
De fapt nea Arvinte era un om bun și domol; vorbea tărăgănat, 
cu accent moldovenesc, și-mi plăcea să discut cu el despre 
cărți. 

— Așa, flăcăule, cu literatura, a încheiat el mai potolit. 
Literatura oglindește viața omenească, iar mâncarea e o 
activitate pe care, vrând-nevrând, omul o practică de câteva ori 
pe zi. Atunci cum să nu-și găsească locul și în cărți? 

Era limpede că mă provoacă la o dispută literară, dar dacă 
primeam provocarea, alămurile pe care le aveam în grijă riscau 
să rămână nelustruite. Așa că l-am lăsat singur să mânuiască cu 
viteza unei mitraliere cuțitul, tocând niște pătrunjel, în timp ce 
mormăia că noi, tinerii, suntem cam flușturatici și nu ne pasă de 
înţelepciunea care stă închisă între copertele cărților... 

Comisia a venit pe la zece. Erau trei inși - unul mai impunător 
ca altul, pe cinstea mea. Cel mai mult mi-a atras atenţia cel de- 
al treilea membru al comisiei - un bărbat de vreo treizeci de ani, 
potrivit de statură, cu umerii lati și privirea deschisă. Amesteca 
voit cele mai simple denumiri marinaresti, râdea de 
nepriceperea lui și ne-a dat a-ntelege că, deși e ziarist de vreo 
zece ani de zile, abia acum află cu adevărat ce-i acela un vapor. 

— N-am navigat niciodată decât pe lacul Herăstrău, s-a 
dezvinovatit el. Mă înspăimântă raul de mare. De fapt, vă întreb 
ca pe niște oameni calificaţi: există boala asta, căpitane? 

— Depinde... a răspuns prudent comandantul nostru. Depinde 
de voință și de organismul omului... 

— Dar dacă, să zicem, un gazetar ca mine s-ar încumeta să 
părăsească ţărmul pentru vreo trei săptămâni, oare și-ar 
zdruncina definitiv sănătatea? 

— Dimpotrivă, a surâs căpitanul Jianu, asemenea plimbare e 
foarte prielnică sănătăţii. Haideţi cu noi, să vă convingeti... 

— Asta aduce a invitaţie, capitane! 

— Întocmai. Aș fi bucuros să am un oaspete ca 
dumneavoastră în călătorie. Numai că - a adăugat căpitanul 
Jianu - sunt necesare o serie de acte... 

— Acte? Cred că pentru noi, ziariștii, asta-i partea cea mai 
simplă a chestiunii. 

La ora prânzului, după tradiţia seculară a mării, oaspeţii au 
fost rugați să ne facă cinstea de a lua masa la bord. Președintele 
a ascultat atent invitaţia, a mulţumit cu o înclinare din cap, apoi 


a întrebat: 

— După câte știu, marinarii nu servesc masa toţi la un loc. 

— Intocmai, a răspuns respectuos comandantul. Avem două 
careuri... 

— Puteţi face o excepţie? As dori să fiu la un loc cu toată 
lumea de pe bord. 

— E foarte simplu. Nea Arvinte! 

Bucătarul, care se atinea prin preajmă, s-a prezentat ca un 
ostaș disciplinat: 

— Ordin! 

— Ai auzit despre ce e vorba. 

— E limpede, tovarășe comandant. Pot pleca? 

Când am intrat în careul cel mare, ne-am dat seama cu toții 
că nea Arvinte nu-i un bucătar de duzină. Masa cea mare fusese 
pregătită cu tot dichisul, de la servetelele îndoite în evantai si 
până la alinierea tacâmurilor de argint; ba, presimtind că va 
avea loc o asemenea masă, bucătarul trăsese încă de dimineaţă 
perdelutele de pluș peste iublouri, ca să nu bată soarele; în 
careu domnea o răcoare plăcută, iar lumina gălbuie a lustrelor 
de pe pereţi dădea încăperii un aer de solemnitate discretă. 

— Parc-am fi la Clubul amiralitatii, mi-a șoptit Mateianu, 
folosind ca de obicei o comparaţie de prin romane. 

— Parc-am fi pe nava „Cosânzeana“, l-am repezit eu, tot în 
șoaptă. 

Președintele, ca oaspete de onoare, s-a așezat în dreapta 
comandantului, în capul mesei; urmau secundul, ceilalți doi 
membri ai comisiei, șeful mecanic, un om atât de tăcut încât în 
compania lui s-ar fi plictisit și o statuie, apoi ceilalți ofițeri și 
echipajul cu mic cu mare. Masa a decurs într-o atmosferă de 
voie bună, cum se zice. După desert, președintele a lăudat 
bucatele și a apreciat că avem un bucătar pe cinste, apoi s-a 
ridicat în picioare și ne-a spus: 

— Tovarăși, aveţi o navă de toată frumusețea. Nu ne-ndoim 
că și echipajul e la înălțime. Calitățile navei și ale oamenilor se 
probează însă nu aici, la țărm, ci în largul mării. Întâia cursă a 
navei „Cosânzeana“ coincide cu un eveniment important: ţara 
noastră participă la un mare târg internaţional în occident. Ei 
bine, „Cosânzeana“ are misiunea de a transporta acolo 
exponatele! 

Condeiul e prea sărac ca să descrie bucuria noastră. Am sărit 


cu toţii în picioare și însuși căpitanul Jianu, atât de potolit de 
obicei, a dat mâna cu președintele comisiei și l-a bătut pe umăr. 

— Trebuie să știți că nu va fi ușor, a mai adăugat acesta, cand 
zarva s-a mai potolit. Tineti minte că nu transportaţi o marfă 
oarecare: vor fi mașini, aparate fine, care ar putea suferi... 

— O să le legăm bine, ca să nu se clatine pe punte! am strigat 
eu... 

— Și ţinem prova tot pe val, ca să reducem balansul! a 
adăugat un timonier; apoi s-au înălțat alte glasuri, asigurându-l 
pe președinte ca vom face tot ce ne stă-n puteri pentru ca 
încărcătura să ajungă nevătămată la destinaţie. 

— Las’ pe noi! a tunat glasul nostromului din celălalt capăt al 
mesei. 

Profitând de zarva din jur, tovarășul Jianu a dat cuiva un ordin 
secret și iată-l pe nea Arvinte în persoană, urmat de doi 
ospătari, aducând sticle cu bere din rezerva care stă pregătită 
pentru orice eventualitate în frigiderul căpitanului... Am ridicat 
paharele, am ciocnit pentru constructorii navei, pentru 
președintele care ne-a adus vestea cea mare, pentru căpitan și 
pentru reușita călătoriei. Pe urmă, comisia și-a luat rămas bun și 
a părăsit bordul, condusă cu mare alai. Ziaristul a trecut ultimul 
schela. S-a oprit la jumătatea ei, s-a întors spre noi, a îmbrățișat 
dintr-o privire nava, oamenii adunaţi în tribord, apoi a spus cu 
un zâmbet larg, uitându-se în ochii comandantului: 

— Să știți că n-am uitat invitația dumneavoastră! 

— Vă așteptăm cu plăcere! a răspuns Jianu, și noi toţi eram 
tncredintati că acest schimb de cuvinte e numai un mod 
politicos de a-ţi lua rămas bun... 

După plecarea comisiei ne-am adunat pe dunetă, să pufăim o 
țigară si mai cu seamă să comentăm vestea cea mare. Tocmai 
când mă aplecam spre chibritul pe care Dragonea îl adăpostea 
în pumnii făcuţi căuș, am auzit un șuier gros de sirenă. Mi-am 
îndreptat privirile spre gara maritimă; dincolo de ea, lunecând 
încet pe apele bazinului, un cargou făcea manevra de plecare. 

— Ne-o luară înainte, a bombănit Dragonea privind invidios 
spre catargele care se depărtau. 

— O să te saturi de navigaţie, n-avea teamă! a răsunat glasul 
nostromului dinspre tribord. 

— Nea Mantule, arata-mi și mie unul satul de navigație, a 
ripostat încet Dragonea, trecându-și palma uriașă peste frunte. 


— Am zis și eu așa... 

— Ba, despre mine, aș face ocolul lumii fără să doresc 
uscatul, s-a grozăvit Mateianu, colegul meu, ridicându-se de pe 
tamburul care-i folosise drept scaun. Abia aștept să trecem de 
Gibraltar... 

Nea Mantu l-a întrebat în glumă: 

— Cunosti bine locurile acelea, hai? 

— Numai de pe hartă, a mărturisit Mateianu cam rușinat. 

— E frumos acolo, a intervenit Pavel, secundul, apropiindu-se 
de noi. Strâmtoarea e străjuită de stânci de-o parte și de alta; 
cei vechi o numeau „Poarta lui Hercule“. Legenda spune că 
Hercule a unit Mediterana cu Atlanticul, aruncând pe tarm 
stâncile care desparteau marea de ocean... 

— Treaba asta o putea face si Dragonea! a zis Cerbu, stârnind 
râsul marinarilor. 

Cerbu era timonier. Cred că trecuse de patruzeci de ani. Era 
un om voinic și sigur pe el; nu se sfia să-i ia la vale nici pe cei 
mai supărăcioși dintre marinari. Unii se temeau de limba lui 
ascuţită; alţii, dimpotrivă, îi căutau prietenia. În scurtul răstimp 
care trecuse de la ambarcarea noastră pe „Cosânzeana“, Cerbu 
devenise prieten cu jumătate din echipaj. 

— Dar tu, Georgică, ai mai ieșit vreodată în Atlantic? a 
întrebat nostromul privindu-mă ţintă. 

Am întors capul, să văd dacă nu vorbește cuiva aflat în 
spatele meu, și numai după aceea i-am mărturisit, ca și 
Mateianu, că nu mai fusesem niciodată pe ocean. 

— Atunci să iei o piatră-n gură! a hotărât nostromul. 

— Și-o pungă de nailon! a adăugat Cerbu. 

— De ce? m-am mirat. 

— Păi acolo sunt furtuni, nu glumă. Și dacă te-apucă răul de 
mare tocmai când ești de cart? 

— Și dacă am pungă de nailon, crezi că-mi trece? am întrebat 
eu hotărât să-i întorc intepatura. Dumneata tot cu nailon te 
tratezi? 

Gluma mea fusese reușită, dar din respect pentru Cerbu cei 
din jur s-au făcut că n-o pricep. 

— Asta-i boală fără leac, a mormăit Dragonea. Ferice de cine 
n-o are! 

— Mai ales în golful Biscaia! a adăugat un marinar. 

— Las-o mai moale cu Biscaia al tau, măi Georgica, a zis 


îndesat nostromul. Eu unul cunosc o reţetă care te face 
invulnerabil la răul de mare! 

— Chiar și în golful Biscaia? a întrebat neîncrezător Dragonea. 

— Chiar! 

— Și care-i reţeta? am întrebat eu într-un glas cu alti marinari. 

— Apoi, să vă povestesc, a spus domol nostromul, 
chivernisindu-si cu grijă pipa străveche. Întâi, iei un păhărel de 
vreo treizeci de grame... Pe urmă, o sticlă cu coniac și două 
lămâi. Când vezi că barometrul scade, storci lămâia în sticla cu 
coniac, amesteci bine, iar după asta... la trei ore un păhărel. 
Dacă iei mai des, te înmoaie si mai rău, iar dac-o raresti, își 
pierde efectul. Așa, la trei ore, te ţine tocmai bun de lucru și n-ai 
nicio supărare. E limpede? 

A urmat o scurtă tăcere. Fiecare căuta să-și întipărească în 
minte rețeta nostromului. Nici eu nu m-am dat în lături de la 
trebușoara asta. Poate avea să-mi fie de folos... 


II 
Încerc rețeta nostromului. Nea Relu apare din 
nou. O rugăminte ciudată. Omul pare bine 
informat... „Nu scapi așa ușor!“ 


E drept că, de când navigam, nu avusesem rău de mare. Pe 
vreme proastă mă tineam tare, ba chiar mă bucuram pe-o 
parte, socotind că marea rea e cel mai bun antrenament pentru 
un marinar adevărat. Dar în Atlantic, și mai cu seamă în golful 
Biscaia, renumit pentru furtunile care-l bântuie, știu eu?... Dacă 
marinari încercaţi vorbeau cu respect despre furtunile de acolo, 
ce putea face un biet învățăcel ca mine, decât să asculte 
îndemnul celor mai în vârstă și să-și facă rost de antidoturi? 

Chiar în după-amiaza aceea am luat hotărârea să încerc 
rețeta nostromului. Spre seară, după ce ne-am terminat 
treburile, am plecat în oraș împreună cu Mateianu, care nu mai 
tăcea. Pe când urcam spre ieșirea din port, el își făcea tot felul 
de planuri privind călătoria noastră. 

— Ascultă, sir, am impresia că am dat lovitura. Uite, să 
presupunem că după ce descărcăm exponatele primim o 
radiogramă să încărcăm cine știe ce mărfuri de prin Europa și să 
plecăm spre Australia. 

— Fii serios, măi, Mateiene. Te-ai văzut și tu marinar de cursă 
lungă și acuma călătorești dintr-un continent în altul. Prea 
departe zbori cu imaginaţia zău așa! 

— la te uită, crezi că nu știu ce vorbesc? Anul trecut, unchiu- 
meu a plecat pentru două săptămâni spre Alexandria, și a 
navigat șase luni încheiate. A ajuns tocmai prin Țara de Foc, 
auzi dumneata? Ce concluzie se impune de aici? 

— Că statul nostru și-a lărgit schimburile comerciale... 

— Bine, asta o știu și eu. Dar pentru noi, practic, există 
posibilitatea de a face o cursă nemaipomenită. Parcă mă văd pe 
urmele lui mister Fogg, făcând ocolul lumii... 

— Pe unde-o iei, Mateiene? 

— Cum pe unde? Prin Suez, apoi Bombay, Colombo, 
Singapore... 

— Iti plac numele rasunatoare, dar eu nu de asta te-ntreb. Pe 
unde-o iei spre casa? Ca eu am treaba in directie inversa. 

— Aha, pricep... a sous Mateianu dezamagit. Te asteapta vreo 
bambina bruna, si tu taci ca un motan. Frumos iti sade! 


— De ce te superi, măi? Am treabă, și gata. Ce bambină 
brună? 

— Lasă, lasă. Eu mă duc să trasez pe hartă drumul probabil. 
Abia aștept să plecăm. Poate întâlnim și vreun ciclon... Good 
bye, sir! 

— Noroc, neamule. Și dacă mai încerci vreodată să mă înjuri 
pe englezește, să știi că te altoiesc. 

Ne-am despărţit astfel într-o atmosferă foarte încărcată. 
Mateianu era un băiat de ispravă, dar se cam grozăvea. 
Cunoștea pe dinafară atlasul geografic, știa englezește și-și 
împuia capul cu tot felul de cărţi de aventuri. Nici mie nu-mi 
displac asemenea cărți, dar prietenul meu era prea de tot. 
Ajunsese să creadă că de vreme ce întâmplările acelea sunt 
verosimile, i se puteau foarte bine întâmpla și lui. Abia aștepta 
ziua când va trăi un adevărat roman senzaţional. 

Și în fata unui asemenea om să mă dau de gol că 
experimentez leacuri contra răului de mare? Mai bine-mi azvarl 
peste bord bricheta cea cu calendar și busolă, decât să fac 
asemenea imprudenta! L-am lăsat deci sa se depărteze binisor, 
pe urmă am pornit și eu spre restaurantul din Piaţa Tomis, unde 
obișnuiesc să se ducă marinarii. Era o seară înăbușitoare și 
restaurantul era plin; prin geamurile larg deschise vedeam 
oamenii bând bere și făcându-și vânt cu ziare. Am intrat și-am 
căutat o masa mai la colt. Eram singur și veneam de la lucru, 
deci nu aveam nici ţinuta, nici compania necesare unei petreceri 
veritabile. Ospătarul bătrân și chel gândea probabil același, 
lucru, pentru că m-a întrebat într-o doară presupunând dinainte 
răspunsul: 

— O halba? 

— Nu. Un coniac și o lămâie. 

Omul m-a privit într-un chip ciudat, cu mirare și cu milă: 
„Grozav ești, flăcăule! Bei alcool pe zăpușeala asta!“ Dar fiindcă 
era un ospătar corect, a repetat comanda, ca și cum n-ar fi 
auzit-o bine, și s-a depărtat în grabă. A revenit după câteva 
minute, aducând pe o farfurioară paharul cu coniac și lămâia 
tăiată în felii subţiri. M-am apucat să-mi prepar leacul... 

— A! Ce plăcere să te văd! Imi dai voie? 

Am ridicat ochii, mirat de glasul străin și totuși cunoscut. Era 
nea Relu, cel cu covrigii din '46. S-a așezat lângă mine, încă 
înainte de a apuca eu să-i răspund. 


— Te lupti cu coniacul, domnule? m-a întrebat el mirat. 

— Nu, de obicei nu beau decât vin sau bere. Am auzit însă de 
o formulă contra răului de mare... 

— Așa, vasăzică! Păi formula asta o știu și eu, de pe când 
eram ajutor de mecanic... 

— Ești marinar, nea Relu? 

— Firește. Adică... am fost. Numai că reușita retetei depinde 
de coniac. Ce-i ăsta? 

— Trei stele, cred. Coniac obișnuit. 

— A, nu, nu așa! s-a împotrivit nea Relu. Ospătar! Pst! Nea 
Nae! 

Bătrânul s-a apropiat repede și l-a salutat ca pe un client 
vechi și darnic. 

— Să trăiţi! 

— Adu o litră de Metaxa, dar repede! 

— Metaxa? am zis eu mirat. 

— Metaxa? s-a mirat și ospătarul. 

— Face! a spus nea Relu. Eu comand. Sărbătorim o întâlnire, 
nea Nae. 

— Un sfert Metaxa a repetat disciplinat ospatarul, 
depărtându-se. 

Cunoșteam băutura mai mult din auzite. O sticlă de coniac 
Metaxa costă cam mult. Ce l-o fi găsit pe nea Relu? L-am 
cercetat cu privirea, dar amicul meu clipea des din ochi și fuma 
satisfăcut o ţigară. 

Prima înghiţitură din băutura cea vestită mi-a fulgerat limba și 
gâtul. Pe urmă i-am simţit aroma și am gustat din nou. Nu mai 
părea așa tare. Nea Relu își deșertase păhărelul și mă aștepta 
să fac la fel. M-am executat. A turnat din nou. 

— Pentru întâlnirea noastră! a urat el ciocnind. Am tras o 
nouă dușcă. Bun, ce să zic? Îl simţeam alergând prin toate 
mădularele, iar zgomotele din jur le auzeam mai depărtate 
parcă. Nea Relu s-a aplecat peste masa, spre mine, a pufait din 
țigară si a început să vorbească. Mi-a spus o istorie lungă si 
complicată despre el. Fusese marinar, făcea curse regulate în 
Mediterana și avea o ibovnică undeva, pe coastele Adriaticii. 
Ibovnica asta a avut un copil, și dacă-mi pot imagina cum arăta 
nea Relu când era copil, apoi așa arată și fiul său de pe coasta 
Adriaticii. Leit tată-său. Ei bine, băiatul suferă de o boală gravă, 
care se vindecă numai cu o anumită doctorie, greu de găsit. Nea 


Relu a facut imposibilul și a dat de medicament. l-I adusese 
cineva de prin India. Și tocmai când să-l ducă, fericit, copilului, a 
fost debarcat. De ce? Niște chestii despre care n-avea rost să 
vorbească în împrejurarea asta. 

— Dragul meu, salvează-mă, a încheiat nea Relu suspinând. 
„Cosânzeana“ face cu siguranţă o escală în Mediterana. Iti dau 
adresa unui prieten în portul unde acostati. Te duci, dai 
pachetelul cu doctorii, iar el îl trimite mai departe prin poștă. Te 
alegi cu o răsplată împărătească și totodată faci o faptă bună... 
De acord? 

Mărturisesc păcatul: eram cam afumat. Asta, firește, pentru 
că nu respectasem sfatul nostromului: „La trei ore un paharel... 
Dar fix la trei ore...“ intr-o jumătate de ceas dădusem pe gat trei 
păhărele, și în starea asta nu mi-am mai pus întrebarea dacă 
povestea lui nea Relu e adevărată. Nu m-am întrebat nici cum 
se face de cunoaște el așa bine itinerarul „Cosânzenei“, pe care 
noi îl aflasem abia cu câteva ore mai înainte. Singurul lucru de 
care mi-am dat seama a fost că mi se cere un lucru nepermis. 
M-am străduit deci să dau glasului meu un accent cât mai ferm 
și am spus: 

— lartă-mă, nea Relu, nu pot face asta. 

— Cum asa? Doar nu-i vorba de o afacere, ci de salvarea unui 
copil. Ai și dumneata inimă... 

— Inimă! Sa transport pe ascuns medicamente? Asta-i 
contrabandă, nu te supăra! 

Nea Relu s-a posomorat. Clipea acum foarte des, iar 
cearcanele din jurul ochilor i se accentuaseră. Imi era milă de el: 
eram gata să mă înduioșez și să accept, dar parcă-mi șoptea 
cineva că nu trebuie să mă pripesc. La băutură omul vorbește 
multe, iar după aceea îi pare rău și nu știe cum s-o dreagă. 

— Ajută-mă! m-a rugat el din nou. E singura mea speranţă. 

— Să mă gândesc, nea Relu. E tot ce-ţi pot spune acum. 

— Gândește-te, sigur că da. Hai să mai luăm un rând... 

— Nu, nu. În niciun caz! 

Cred că dacă mai stăteam cu el, m-aș fi lăsat înduplecat. L-am 
căutat din ochi pe ospătar, însă nea Relu mi-a pus o mână pe 
umăr: 

— Lasă, e plătit tot. Am facut eu cinste. 

Nu observasem când a făcut plata, dar salutul respectuos al 
bătrânului îmi da de-nteles că bacșișul fusese destul de bun... 


M-am despărțit de nea Relu în ușa localului și am căutat să uit 
cât mai repede această poveste neplăcută. Afară se răcorise și 
asta m-a ajutat să gândesc mai limpede. Ce să fac? Omul îmi 
cerea să-l ajut; era vorba despre copilul lui, dar dacă-l ajutam, 
aș fi încălcat legea de la care nu se abate niciun marinar. Dacă 
pachetul nu conţinea numai medicamente? Aur, bunăoară. Să 
ajut eu unuia să scoată din tara aur? Și totuși, poate omul era 
cinstit. Luam pachetul, mă duceam la prietenul lui... Ce fel de 
prieten poate avea un marinar într-o ţară străină? Să caut 
strada, să bat pe la uși... Cine știe în ce încurcătură mai intram? 
Dacă nea Relu a fost marinar, de ce nu l-a rugat pe vreunul din 
vechii lui tovarăși? Poate-a facut-o, si a fost refuzat, Atunci, dacă 
un marinar mai vechi, trecut prin multe, se ferește de o treabă 
ca asta, de ce s-o accept eu? Nu. Hotărât lucru, ar fi fost o 
greșeală. Creadă despre mine ce-o vrea, zică ce-o zice, n-o să 
duc nimic. Ba ar fi bine să-l evit, să nu-i mai dau prilejul să mă 
roage... 

Nu l-am mai întâlnit pe nea Relu până în ajunul plecării. De 
fapt nici n-avusesem vreme să mă mai gândesc prea mult la el. 
Munceam cu toţii pe întrecute, ca să ieșim la timp cu încărcarea 
și totodată să asezam cu grijă pretioasa marfă - exponatele. Nu 
uitam o clipă vorbele președintelui... Nadajduiam că povestea 
cu nea Relu se sfârșise și că el nu-mi va mai atine calea, odată 
ce-l refuzasem. Mă înșelam însă... 

Înainte de plecare am umblat prin oraş să-mi iau lame de ras, 
colonie, ţigări și alte nimicuri trebuitoare călătoriei care începea 
a doua zi. Cred că pentru marinarii de cursă lungă aceste 
cumpărături sunt și un pretext ca să-și ia rămas bun de la orașul 
drag. Trăgeam în piept aerul cald, familiar, și priveam îndelung 
luminile, forfota din jur, glasurile vesele și fetele în rochii 
vaporoase; mâine seară voi fi în larg, între cer și apă, departe de 
toate acestea... 

Pe când coboram strada spre port, m-a ajuns din urmă nea 
Relu. S-ar fi zis că m-a întâlnit din întâmplare, dar acum, când 
mă gândesc mai bine, îmi dau seama că el mă urmărise. 

— Ce-ti pasă, mâine ridici ancora... mi-a zis el cu invidie, 
luandu-ma de brat. 

L-am privit mirat. Asadar, cunostea ziua plecarii! Nu mi-a dat 
vreme să răspund, ci mi-a întins un pachetel ambalat cu grijă, 
ceva mai mare decât o cutie cu fondante. Mi l-a întins cu un 


gest atât de natural, de parcă-i acceptasem din prima clipă 
rugămintea. 

— Uite-l, mi-a zis. Vezi că nu-i deloc voluminos? Îl pui în 
geamantan, printre cămăși... Aici ai plicul cu adresa exactă. 
Sper că mă servești, nu-i așa? 

— Nu pot, nea Relu. E un control foarte sever la schelă. Si, în 
general, nu vreau să dau de bucluc... 

— Cum vine asta? s-a încruntat nea Relu. Mi-ai promis doar 
că-l duci. Tine-te de cuvânt! 

Sunt sigur că atunci, în seara aceea, nu-i promisesem nimic. 

— Nea Relu, ascultă-mă... 

— Ce să mai ascult? Mi-am pus toată nădejdea în dumneata 
și-acuma, poftim: dai din colt in colt. Te credeam om de onoare. 
La cine să mai apelez acum, în ultimul moment? Trebuie să-l iei, 
nu mă lăsa așa! 

Nu mi-a trecut prin minte să anunţ militia sau măcar să 
povestesc totul cuiva mai vârstnic, să cer un sfat. Nea Relu ar fi 
trebuit să-mi pară suspect din prima clipă; știa prea multe 
despre nava noastră ca sa nu dea de bănuit. Si pachetelul 
ăsta... De mult trebuia să-mi dau seama că nu-i lucru curat. Dar 
vina mea e că nu l-am refuzat categoric, că i-am dat speranțe. 
Nea Relu a pornit alături de mine, pe stradă, spunând că are 
același drum - în jos, spre port - și încercând în fel și chip să mă 
înduplece. Mi-a amintit din nou de fiul lui - avea lacrimi în glas 
când vorbea despre el - și s-a jurat că preferă să moară decât 
să-și știe copilul în primejdie. Mă cuprinsese mila, auzindu-l. 
larăși eram pe cale să iau pachetul... Nea Relu a folosit ultimul 
argument cu care, probabil, spera să mă dea gata: 

— Uite, să vorbim pe șleau. Sunt gata de orice sacrificiu 
pentru treaba asta; dacă iei pachetul, ai de la mine o sumă cât 
leafa pe șase luni. 


E nebun, mi-am zis. Atâţia bani, pentru un biet pachetel cu 
doctorii? 

— Nu-mi trebuie banii dumitale, nea Relu. Dac-aș putea te-aș 
servi fără să cer nimic în schimb. 

— Poate-i prea mică suma? a stăruit el. Uite ce e, hai la 
bufetul de colo, să luăm un coniac. Mai stăm de vorbă, acum, la 
despărțire... 

— Nu pot, nea Relu. Am treabă urgentă la vapor. 

— N-avea nicio grijă, plecarea e abia mâine dimineaţă, m-a 
asigurat el. 

larăși exactitatea asta blestemată! Acum, în sfârșit, începeam 
să înţeleg: nea Relu e un individ primejdios, cum se spune prin 
cărți. Insistase atâta cu pachetelul ăsta, îmi oferise bani, știa 
totul despre navă... 

— De unde știi dumneata că nu plecăm în noaptea asta?! i-am 
spus cam indarjit. 

— Nu vezi ce ceaţă se lasă pe mare? Pe asemenea vreme nu 
iese nimeni în larg. Așa că... hai la un coniac, fără grijă. Na, că 
am trecut și de bufetul ăsta... 

Vorbind, intraserăm pe una din stradutele întunecate care duc 
spre port. Nu era nimeni pe stradă; de sus, de la fereastra unui 
bloc înalt, se auzeau frânturi de muzică. Incolo, liniște și pustiu. 
Nea Relu trăgea de mine, căutând să mă întoarcă din drum. 
Bine că nu era nimeni prin preajmă, că ne-ar fi luat drept niște 
betivi care se ceartă. Numai acolo, în capătul străzii, se deslusea 
prin ceață o siluetă. 

— Haide, zău. Numai un păhărel. 

— Nu merg, nea Relu. Ti-am spus o data. 

— Bine. Hai atunci mai încolo, la lumină, ca să-ţi număr banii. 
Sau vrei să ti-i dau pe toţi la întoarcere? Acum tot n-ai ce face 
cu ei. Tine cutia. 

— Degeaba stărui, am răspuns eu căutând să nu-l privesc în 
ochi. Gaseste-ti altă cale... Eu am plecat... S-auzim de bine! 

Zicând aceste cuvinte i-am întins cam într-o doară mâna. El 
mi-a luat-o cu o mișcare bruscă și mi-a strâns-o într-un fel 
anumit, de-mi venea să urlu de durere. 

— Ce faci? am gâfâit. 

Faţa lui palidă se înroșise brusc, iar buzele subțiri i se 
strânseseră atât de mult, încât păreau numai o dungă. Obrazul îi 
ajunsese la o palmă de obrazul meu; nea Relu mă privea cu 


ochii dilatati în lumina scăzută. Era ceva neomenesc în privirea 
aceea și am simţit că am de-a face cu un dușman, un dușman 
adevărat, iar băiatul bolnav și doctoriile aduse din India erau 
povești de adormit copiii. 

— la cutia, nătărăule! a scrâșnit. Te umplu de bani, iar tu o 
faci pe prostu'? 

— Nu iau nicio cutie, am strigat. Nu mă poţi obliga! Dă-mi 
drumul! 

Și deodată ne-am trezit fata-n fata cu un militian, a cărui 
siluetă o zărisem cu puţin înainte în capul străzii. Nea Relu n-a 
stat pe gânduri. S-a întors la iuteala si, până să spun eu un 
cuvânt, a dispărut după primul colt. 

— Ce-i asta, oameni buni? s-a mirat plutonierul. Vă incaierati 
așa, în mijlocul străzii, ca-n pădure? 

— El e de vină, am strigat. Prindeţi-l! Mă silea să iau un 
pachet, să-l duc în străinătate! 

Militianul a dat alarma si a pornit în fugă pe urmele lui nea 
Relu. Eu după el. Când am dat colţul nea Relu dispăruse. Din 
celălalt capăt al străzii se apropiau în fugă alti doi milițieni, 
chemaţi de fluierăturile plutonierului. „Lucrurile se complică, mi- 
am zis. Și timpul trece...“ 

— Dă-mi actele, mi-a spus militianul. 

I-am întins pașaportul meu de marinar nu fără o strângere de 
inimă. Blestemată încurcătură! Te pomenesti că până se 
lămuresc lucrurile nu pot pleca de-aici, iar „Cosânzeana“ trebuie 
să ridice ancora! 

— De când îl cunoști pe individul ăsta?' 

— De vreo lună... M-a oprit într-o zi pe stradă. Spunea că mă 
cunoaște. Nu știu nimic precis despre el. 

— Ești marinar, om muncitor, ce ţi-o fi trebuind să te-nhăitezi 
cu asemenea oameni? 

Am lăsat privirile-n jos. Meritam pe deplin mustrarea, dar mai 
aveam timp să-i explic totul de la capăt? Nea Relu fugise, iar 
„Cosânzeana“... 

— Tovarășe plutonier, la ora opt trebuie să fiu la bord. 
Ridicăm ancora în noaptea asta, intelegeti? Nu vreau să plece 
nava fără mine! 

Militianul m-a privit în ochi și mi-a întins pașaportul... 


III 
Ridicam ancora. Ziaristul s-a ținut de cuvânt. 
Descoperirea nostromului. Imi amintesc ce ne- 
a spus președintele. 


Și iat-o pe „Cosânzeana“ în cursă, în prima ei cursă pe mare. 
E greu de închipuit câtă încărcătură încape la bordul unei nave, 
mai ales când nu-i vorba de o marfă omogenă. Una e când 
transporti saci cu ciment: ai, să zicem, cinci mii de saci, stivuiti 
frumos în magaziile vasului. Printre stive te poţi plimba ca pe-o 
alee; e ordine și-atâta. Sau ai sute de vagoane de grâu: grâu și 
gata. Stă în hambare, neted și curat, ca o apă aurie, despre a 
cărei adâncime nu-ţi poţi face o idee precisă... Dar când 
transporti exponate pentru târgul international, se schimbă 
treburile. E drept că încărcătura asta deosebit de prețioasă a 
fost trecută în registre cu o denumire foarte cunoscută în 
limbajul maritim: „Mărfuri generale“. Ei bine, între mărfurile 
astea generale, aproape nu găsești două lucruri la fel! Pe punte, 
înșirate de-a lungul bocaportilor, vezi două camioane ultimul tip, 
o locomotivă Diesel-electrică, un tractor roșu cu două axe de 
tracțiune și vreo zece combine de cele mai felurite întrebuinţări. 
În celălalt bord, întinsă pe toată lungimea vaporului, o sondă! O 
sondă adevărată, cu tot ce-i trebuie: motoare, sape, prăjini și 
scripeti. 

Cat despre magazii... acolo parca s-a gramadit un colt intreg 
din târgul international. Gasesti de toate, de la penicilină pana 
la covoare plusate, de la motoare electrice la cescute de 
porțelan. Să fi văzut când s-a facut inventarul încărcăturii! S-a 
umplut un registru întreg de peste o sută de file. Noroc că 
secundul nostru are o minte bine rânduită. Știe de soarta tuturor 
mărfurilor de la bord, iar la încărcare s-a dovedit a fi un 
adevărat maestru: a împărţit cu socoteală toate aceste lucruri 
așa de diferite ca volum și greutate, astfel ca nava să aibă un 
echilibru cât mai bun Fac prinsoare că dacă s-ar cântări 
încărcătura, obiectele din babord n-ar atârna niciun gram mai 
mult decât cele din tribord. Nava stă orizontal, cum a ieșit din 
șantier, cu toate că acuma poartă, pe punte și sub punte, vreo 
zece magazine universale... 

Pavel, ofiţerul secund, are o figura de baietandru. E blond, cu 
sprâncene decolorate, iar barba îi e asa de firavă, încât nu 


trebuie rasă decât o dată pe săptămână. 

Dar aparențele înșală de multe ori. Omul acesta cu înfățișare 
de student poartă-n spinare experienţa a zece ani de marinărie 
și se descurcă de minune pe ditamai vaporul. Registrul 
încărcăturii e scris de mâna lui, cu aceleași litere mari și rotunde 
cu care sunt scrise poeziile din caietul cu scoarte de culoarea 
castanei. Unele din aceste poezii le găsim și-n pagina a doua a 
ziarului regional. Atunci fumăm o ţigară cu vânzătorul de la 
„Difuzarea presei“ și amintim așa, în treacăt, că secundul nostru 
e poet... 

Mai are un obicei Pavel: trage de legături. Când i se pare că 
un lucru de pe punte nu-i legat cum se cuvine, începe să 
smucească de parâmă pân-o desface, chiar dacă pentru asta 
pierde o bucată de vreme. 

— Ai văzut? spune el mustrător. Vrei să te învăţ cum se 
amarează? 

— Păi dacă trageţi de ea! se justifică vinovatul. V-aţi chinuit o 
oră-ntreagă... 

— Zău? Furtuna tine de obicei mai mult de-o ora, iar legătura 
ta n-o trage un om, ci mii de valuri. Fă bine și ai grijă altă dată! 

Grozav îi place lui Pavel ordinea! A făcut serviciul în marina 
militară și a adus de-acolo multe obiceiuri care ne prind bine. De 
pildă, ne spune mereu să circulăm pe punte tot pe dreapta: spre 
prova prin tribord, spre pupa prin babord. „Asta ne ușurează 
munca, spune el. Pe vapor e strâmtoare; dacă mergeţi alandala, 
vă ciocniti pe punte“. Și tocmai lui, omului iubitor de ordine, sa i 
se-ntâmple un lucru ca ăsta! Judecati și dumneavoastră: în 
ultima zi, când magaziile trebuiau închise și acoperite cu tenzile 
uriașe care feresc încărcătura de cel mai mic contact cu apa, în 
ultima zi deci nu ne sosise încă un produs deosebit de important 
pentru târgul internaţional, și anume vinul. Când m-am întors la 
bord, după ciudata întâlnire cu nea Relu, Pavel era la schelă și 
se uita ţintă spre intrarea portului. Nu mi-a răspuns la salut. M-a 
întrebat nervos: 

— Cât e ceasul? 

— Nouăsprezece și patruzeci și șapte de minute. 

Drept mulțumire a mormăit o frază întortocheată, din care am 
priceput doar atâta. Secundul „Cosânzenei“ își exprima ciudata 
dorinţă ca „Atlanticul“ meu elveţian să devină proprietatea 
mamei și bunicii dracului. 


Vinul a sosit abia cu o oră înainte de miezul nopţii. Pe punte 
se stârnise mare hărmălaie. Peste toată zarva izbucnea în 
răstimpuri mugetul geamandurii de ceață. Când să închidem 
magaziile, din grabă era să uităm înăuntru pe doi dintre-ai 
noștri: pe nea Mihu, marinar de punte, și pe timonierul Cerbu. 
Strigătele lor s-au auzit tocmai când motoarele electrice 
începuseră să împingă porţile mari de oţel deasupra 
bocaportilor. Manevra a fost întreruptă. Cei doi au ieșit rusinati, 
iar când au ajuns pe punte au devenit ţinta intepaturilor 
tuturora: 

— Ce-i, nea Mihule, credeai că s-a spart vreo sticlă și voiai să 
pui bine lichidul? 

— Nu cumva ai desfundat dinadins vreuna? 

— Mai bea și apă, măcar în ziua plecării... 

Nea Mihu, a cărui sete era bine cunoscută la bord, n-a găsit 
cu cale să răspundă. A șters-o englezește, iar secundul a 
mormăit că el nu face niciun proces-verbal de scădere. Mai 
mare ne-a fost mirarea însă cu Cerbu. Toţi îl știam retras și 
cumpătat. 

— Ce-i măi, voiai să-i faci concurenţă lui Mihu? a întrebat 
nostromul. Nu cumva ai luat și tu năravul băuturii? 

— Da’ de unde! Îmi pierdusem ceasul printre lăzi. Mi-a trebuit 
nitica vreme să-l caut... 

Avea Cerbu un ceas de buzunar cu totul special, care suna ca 
un deșteptător și-și trezea stăpânul exact când venea cartul 
„Zero-patru“. Merita să pierzi vremea cautandu-l... 

Am început apoi să acoperim bocaportile. E o treabă 
interesantă, dar tot atât de grea. Porţile de oțel se mișcă încet 
înaintând peste gura magaziei. Partea rămasă liberă se 
micșorează tot mai mult, a devenit numai o linie... gata! Acum 
urmează întinderea tenzilor. Sunt zeci de metri pătraţi de pânză 
groasă, impermeabilă, care trebuie așezată uniform, fără cute - 
întinsă ca o tobă. Pe urmă, marginile tenzilor se strâng, așa cum 
se strânge șnurul unei mantăi de ploaie, numai că în loc de șnur 
noi folosim otgoane, de care trag trei-patru inși voinici... În 
locurile unde parâma rămâne totuși mai slabă, se introduc pene 
de lemn... Pecetluită în felul acesta, magazia poate sta și sub 
cascada Niagara: nicio picătură de apă nu va pătrunde în 
interiorul ei... 

Tocmai când ne îndeletniceam cu această treabă, am auzit 


fluierul gvardiei la schelă. Sosea cineva. Ne-am uitat cu toţii 
mirati într-acolo - mai marii și ofițerii erau cu toţii la bord; 
fuseseră îndeplinite toate formalităţile, era trecut de miezul 
nopţii - cine ar mai putea veni acum pe navă? 

Era ziaristul, prietenul nostru din comisie. Purta un costum 
cadrilat, cravată și pălărie, deși eram în plină vară, iar în mână 
ducea o valijoară cenușie, ceva-ceva mai mare decât o servietă. 

— Bun găsit, tovarăși! ne-a strigat el după ce-a prezentat 
granicerului documentele. Am sosit tocmai la tanc, nu-i asa? 
Sper c-o s-avem noroc de vreme bună... 

Din vorbele acestea ne-am dat seama că ziaristul nu glumise 
când însoţise comisia: voia cu tot dinadinsul să meargă cu noi, 
se zbătuse pe unde știa el, înșfăcase pașaportul și acum iată-l 
oaspete al navei noastre... 

Plecarea fusese hotărâtă, așa cum știa și nea Relu, pentru a 
doua zi dimineața. Plinul de motorină și de apă era făcut, marfa 
așezată și legată după toate regulile, deci „Cosânzeana“ putea 
vira ancora în orice moment. Ne-am dus liniștiți spre cabinele 
noastre, să mai prindem un ceas-două de somn până la plecare, 
când am auzit soneriile și glasul secundului răsunând în 
difuzoare: 

— La posturile de manevră! Hai mai repede, băieţi, că acuși 
cade din nou ceața. Toată lumea pe punte! 

Amplificat prin staţie, glasul lui Pavel părea metalic, mai aspru 
parcă. Dar nu asprimea glasului său ne-a făcut s-o zbughim pe 
punte ca la alarmă, ci bucuria plecării. Eu unul simțeam inima 
tocmai în gât. N-aveam timp să mă gândesc la multe, pe când 
desfăceam legăturile de la cheu, strigam „liberă pupa!“ și 
înfășuram otgonul uriaș pe tamburul lui. Tot ce simțeam era o 
bucurie  năvalnică, bucuria primei călătorii cu nava 
„Cosânzeana“. lar când o asemenea bucurie iti vine mai curând 
decât te-astepti, ea e de două ori mai mare... Firește, cauza 
plecării grabite era destul de prozaică: valul de ceață se ridicase 
deodată, după miezul nopţii, dar dinspre est se apropia altul, 
mai puternic, și căpitanul hotărâse sa profitam de răgazul 
acesta ca să ieşim liniștiți la mare liberă. După aceea n-aveau 
decât să vină toate ceturile lumii: „Cosânzeana“ are un 
radiolocator cu care, după părerea nostromului, putem naviga și 
într-un hârdău de smoală... 

La prova am auzit huruitul vinciului. Motorul principal a 


început să duduie, mai întâi domol, parcă supărat că fusese 
trezit din somn, apoi și-a luat avânt, și-a îndesit bufniturile, și 
nava a prins să lunece înainte. Căpitanul Jianu a tras de trei ori 
mânerul sirenei și peste port s-a răspândit deodată, îngânat 
prelung de ecou, fluierul de rămas bun al „Cosânzenei“. 

Rămâi cu bine, țărm iubit! Cu luminile tale voioase, cu fetele 
tale frumoase, rămâi cu bine! De-a lungul zilelor și nopţilor de 
drum vom purta pretutindeni cu noi imaginea ta minunată. 
Ramaneti cu bine, ape domoale ale portului, printre care etrava 
„Cosânzenei“ își face cale acum. Vom pluti pe mări străine, 
furtuni și zile aspre ne vor atine drumul, și atunci cu mai mult 
drag ne-om aminti de voi. Plecăm spre locuri necunoscute, vom 
poposi pe tarmuri străine - și cu atât mai mult te-om purta în 
inimi, patrie iubită! 

Stateam cu toţii pe punte, tacuti și priveam spre ţărmul care 
se depărta încet. Ceața tulbura șiragurile de lumini ale orașului, 
contopindu-le într-o văpaie albă, ca în preajma răsăritului unui 
astru de neon. 

— Asta-i tot... a zis nostromul într-un târziu. Hai să mai 
cercetăm o dată legăturile, ca să dormim liniștiți până-n zori. 

— Eu unul mă culc de pe acum, a spus Mihu, înfundându-și 
mâinile în buzunar. Până la opt, când intru de cart, e vreme. Să 
mă treziti când ajungem la travers de Varna! 

— După viteza cu care mergem, cred c-o să-ţi stricam somnul 
la jumătate, a râs Stamate, mecanicul al doilea, mestecând cu 
plăcere o rămășiță de trabuc. 

— Ai dreptate! 

— Parc-am fi pe un transatlantic. 

— În viata mea n-am navigat cu asemenea viteză! 

— Cred că am atins cincisprezece noduri! 

— Și asta nu-i nimic, a răspuns mecanicul al doilea, bucuros 
că oamenii preţuiesc astfel motoarele. Avem o rezervă de 
putere la mașini; în caz de primejdie, mai putem adăuga 
cincizeci de rotații, asa să știți! 

— Ce vorbești, tovarășe Stamate? Crezi că-i avion, bre? 

Mecanicul al doilea și-a aruncat cu un gest larg trabucul peste 
bord, apoi privind în jur cu mândrie, de parcă motorul principal 
ar fi fost opera lui, s-a cufundat în niște explicaţii tehnice pe 
care nu găsesc cu cale să le mai înșir aici. Pe urmă am șters-o la 
culcare, în cabina mea asemănătoare cu o cameră de hotel, și 


multă vreme am plutit între vis și realitate... 

M-a trezit o rază de soare care strecurându-se prin iublou se 
plimba încet pe pereţii cabinei, apoi deasupra cușetei și în 
sfârșit îmi cădea drept pe obraz, ca să se depărteze iarăși. Am 
deschis ochii și-am așteptat putin nedumerit. Auzeam vuietul 
înăbușit al mașinilor: mormăitul sacadat al motorului principal 
se împletea cu glasul subțire al auxiliarului care dădea curent. 
Nava se legăna ușor, mai mult în axul longitudinal, deci 
primeam vântul din tribord. Dincolo de iublou se auzea în 
răstimpuri un zgomot ușurel - ai fi zis că cineva se joacă lovind 
cu palmele bordajul de oţel al navei: erau valuri, valurile 
mărunte, fără coamă, ale largului! 

După o clipă eram în picioare. Mi-am aruncat câţiva pumni de 
apa pe fata, bălăcindu-mă după plac în chiuveta mare din colţul 
cabinei; în timp ce mă ștergeam, mi-am amintit cu duiosie de 
vechiul nostru cargou, cu spălătorul lui îngust, în care ne 
înghesuiam să ne spălăm repede și economic, ca să nu risipim 
apa dulce din tancuri... 

leșit pe punte, i-am găsit pe tovarășii mei în plin zor. 
Controlau iarăși legăturile, fiindcă telegrafistul prinsese de 
undeva un buletin meteorologic cam amenintator. Am plecat si 
eu spre sectorul meu, la pupa, să-mi fac datoria. Acolo l-am 
găsit pe oaspetele nostru, ziaristul. În locul costumului cu care 
venise la bord purta acum un sacou cărămiziu și pantaloni de 
culoarea nisipului; nu renuntase însă nici la cravată, nici la 
pălărie. 

— Bună dimineaţa, tovarășe Ștefănescu! 

— Noroc, tinerețe! mi-a zâmbit el și mi-a întins mâna. Dar de 
unde știi cum mă cheamă? 

— Am auzit aseară, când v-a întâmpinat comandantul. 

— Ai memorie bună, prietene! 

— Ma cheamă Trupcea, tovarășe Ștefănescu, Georgica 
Trupcea. 

—Incantat de cunoștință. Da’ ia stai. Tot Georgică te 
cheamă? Astăzi am auzit vreo duzină de oameni răspunzând la 
acest nume! 

l-am explicat cum stau lucrurile, de dragul adevărului, nu din 
orgoliu: anume că eu sunt propriu-zis Georgică, pe când ceilalţi 
îi datoresc nostromului acest nume care, din păcate, a devenit 
un fel de substantiv comun pe nava noastră. 


— Totuși există un alt fapt ca să nu te confunzi cu masa 
echipajului. Bănuiesc că ești cel mai tânăr marinar de pe 
„Cosânzeana“... 

— Nu. Nici măcar aici nu-s singur. Am un coleg, Mateianu, cu 
doi ani mai mic decât mine. L-a luat taică-său pe remorcher de 
la paisprezece ani, ca să scape de gura lui. Mare și iar mare, 
atâta știe. Citește tot timpul cărți de aventuri; peste tot vede 
întâmplări misterioase, ca prin romane... După el, în fiecare zi ar 
trebui să se petreacă ceva neobișnuit. 

— Dar dumneata nu ţi-ai însușit acest punct de vedere? 

M-am oprit locului indignat. 

— Eu? Trăiesc cu picioarele pe pământ, tovarășe Ștefănescu. 
Ce-aș putea să aștept? Mă aflu pe mare de patru ani, și-n tot 
răstimpul ăsta nu mi s-a întâmplat nimic deosebit. Acela care se 
îmbarcă de dorul aventurii și-a greșit socotelile. Mai bine să 
meargă la cinematograf sau la bibliotecă. Acolo doar mai poate 
găsi pirați și lupte prin mările sudice... 

— Interesant, a surâs Ștefănescu. Judeci sănătos, tovarășe 
Georgică. Și totuși, cred că nu vrei să spui că viaţa de marinar a 
devenit plicticoasă acum. când nu mai sunt pirați... : 

— Dimpotriva. Acum sunt altfel de aventuri. In doua 
săptămâni ocolesti un continent. Pentru mine unul, aventura 
începe cand dezlegam otgonul de la pupa, iar ancora e ridicată 
la bord. Cate lucruri interesante nu vezi intr-o calatorie... 

— Ai dreptate, dragul meu. Cel putin pentru mine, ca diletant 
în arta navigaţiei, drumul ăsta e chiar o aventura... 

— Să sperăm că nu vom avea încurcături pe drum. 

— Ce anume? a întrebat ziaristul cu interes. 

— Știu eu? Câte nu se pot întâmpla pe mare? am răspuns și 
am adăugat, dându-mi importanţă: de pildă în golful Biscaia, în 
Atlantic. Ştie oricine ca acolo te poţi aștepta la neplăceri. Acum 
vreo doi ani, pe furtună, o navă cu echipaj cu tot s-a urcat drept 
pe-o stâncă... 

— la te uită! am auzit glasul nostromului în spatele meu. 
Georgică - lup de mare - povestește despre golful Biscaia pe 
care nici nu l-a văzut! 

— Nea Mantule, eu nu... am încercat să protestez. 

— Lasă, Georgică. Ce-i tot dati zor cu furtunile din Biscaia? Pe 
tot vaporul numai de asta se vorbește. O să trecem pe-acolo, ei 
și ce? Am mai trecut și-au mai trecut și alţii. Corăbieri vechi, cu 


nave ceva-ceva mai mari ca bărcile noastre de salvare... Decât 
să-l ţii de vorbă pe tovarășul, mai bine te-ai apuca să controlezi 
legăturile. Asta-i pâinea ta tot drumul, înţelegi Georgică? De- 
atâta legănat se mai slăbește o parâmă, mai capătă joc, se 
roade, se subtiaza, și când ţi-e lumea mai dragă, hait! S-a dus în 
apă coșcogea tractorul. 

— E clar, am răspuns cu supunere, știut fiind că nostromului 
nostru nu-i place să-l înfrunţi. Bucuros că l-am ascultat fara 
murmur, el m-a bătut pe spate și mi-a spus: 

— O să te deprinzi și cu oceanul, Georgică. Acuma, fiindcă 
veni vorba, tovarășul ziarist ar putea să ne spună câte ceva 
despre mașinăriile astea pe care le caram cu noi. Că drept să vă 
spun, mă pricep la sonde ca maica-mare la artileria de coastă. 

Ziaristul a zâmbit din nou. Avea și motive. Pe de o parte, cred 
că îi plăcuse vorbirea colorată a nostromului, iar pe de altă 
parte, se bucura că cineva face apel la cunoștințele lui. 

— Sonda asta, prieteni, nu-i lucru de rând. Este o variantă a 
vestitei instalaţii care-a concurat în '63 în India. Stiti povestea, 
nu? 

— Nu prea, a mărturisit nostromul rusinat ca un școlar. 

— Guvernul indian avea nevoie de instalații de foraj. Au oferit 
sonde o mare firmă continentală și uzina noastră din Ploiești Au 
mers la faţa locului, le-au pipăit, le-au încercat, s-au sfătuit tot 
felul de specialiști... Și până-la urmă, ce credeți? Specialiștii au 
preferat-o pe a noastră. lar industriașii apuseni au recunoscut și 
ei: „Just, domnule. Sonda românească e mai bună!“ 

—la te uită! a zis nostromul plescăind din buze. Vasăzică 
asemenea bogăţie ducem noi la tribord? 

— Întocmai. Uite, în vârful ei sunt niște scripeti. Cu ajutorul lor 
se coboară sapele care sfredelesc apoi pământul... 

— Grozavi scripeti! a mormait nea Mantu. Mai dihai ca 
macaraua noastră principală, zau! 

Și s-a aplecat să-i vadă mai de aproape. Ba intrase cu totul 
sub schelăria de fier, când deodată a ieșit foarte tulburat, ţinând 
în mână un pachetel alb: 

— Ce-o mai fi și asta? Oare și asemenea drăcie face parte din 
echipamentul sondei? 

— Interesantă cutie, a șoptit ziaristul apropiindu-se de 
nostrom. Unde-ati găsit-o? 

— Era ascunsă cu grijă, între sondă si cămașa mașinilor. 


Putea să stea acolo mult și bine. 

Ștefănescu a luat pachetelul, l-a cântărit în mână l-a mirosit și 
l-a dus la ureche. Mi-am amintit de ceva și m-am dat aproape, 
să-l văd mai bine. 

— Contrabanda! a hotărât înfuriat nostromul. Asta-i trecută în 
inventar, cum e trecută maica-mare. Să-l prind eu numai pe 
acela care umblă cu... 

În clipa aceea Ștefănescu, care se aplecase spre balustradă, 
să cerceteze mai bine pachetul, l-a scăpat în mare. 

— Tine-l! am strigat. 

Era prea târziu. Pachetelul cel alb dispăruse în apa care 
trecea învolburându-se pe lângă navă. Dar apucasem să-l văd și 
să-mi dau seama că obiectul găsit lângă sondă era cutia cu 
doctoriile lui nea Relu! 

— Ce-ati facut? a întrebat nostromul dezamăgit. Să pierdem 
un corp delict ca ăsta! Acuma cum să mai facem cercetările! 

— Îmi pare rău, a mărturisit Ștefănescu, îndreptându-și nodul 
la cravată. Mai ales când o auzi comandantul... Ce părere o să 
aibă despre mine? Abia am plecat din port și am și făcut o 
trăsnaie... 

Nostromul, cum spuneam mai înainte, avea mare slăbiciune 
pentru oamenii care nu i se împotriveau, de aceea s-a îmbunat 
pe dată: 

— Ei! La ce să mai afle comandantul? Are și așa destule 
treburi pe cap! 

— Întocmai, s-a grăbit să-l aprobe Ștefănescu. 

— Si-apoi, a urmat nostromul, chiar dac-aveam lucrușorul 
acela, făptașul tot nu era iscălit pe el. Bine că știu că pe vapore 
unul care navighează în zona periculoasă. Tot îl prind eu pân-la 
urmă... 

— Numai că trebuie să lucraţi cu multă discreţie, a spus încet 
Ștefănescu. Dacă se vorbește în gura mare despre asta, 
înseamnă că făptașul e pus în gardă și o să se ferească mai 
bine. 

— Așa-i. Georgică, să nu sufli o vorbă că te închid la putul 
lanțului, ca pe vremuri. Tacere, ai înțeles? 

— Am înţeles. O să tac... Ca maica-mare! 

— Ma! 

Si nostromul a facut un pas amenintator spre mine, iar eu, 
mai iute de picior, m-am departat in graba. 


— M-apuc să cercetez bine vaporul, l-am auzit pe nostrom. 
Poate mai găsesc vreo minune pe undeva... 

— Ce s-a-ntâmplat, nea Mantule? a întrebat deodată un glas 
în spatele nostru. 

— Tu erai, Cerbule? Uite, sunt cam necăjit. Cineva umblă cu 
ocaua mică; am găsit pe punte un pachet cu mărfuri de 
contrabanda. 

— Și unde-i pachetul? a întrebat cu grabă Cerbu. 

Nostromul a schimbat o privire iute cu Ștefănescu, apoi a 
mormăit încurcat: 

— Drept să-ţi spun, habar n-am, frăţioare. Tocmai când îl 
luasem în mână, nava s-a înclinat, iar eu mi-am pierdut 
echilibrul și l-am scăpat peste bord. Era cât p-aci să fac o baie-n 
mare... 

Cerbu a izbucnit în râs: 

— Să vezi ce o să se mire păgubașul, când o vedea că marfa 
lui și-a schimbat stăpânul! Păi sub noi sunt o mie de metri de 
apă; după mine, slabă speranță s-o mai găsească cineva 
vreodată! În orice caz, să mă scuze tovarășul ziarist, astea sunt 
treburi interne, de-ale noastre. Eu cred că trebuie să fim mai 
vigilenti, e de ajuns o faptă ca asta, ca să arunce o lumină 
proastă asupra întregului echipaj. 

Are dreptate Cerbu, m-am gândit eu după ce s-au depărtat 
ceilalți. Cum a ajuns cutia lui nea Relu pe „Cosânzeana“? Avea 
el vreme să mai găsească un marinar care s-o ducă? In niciun 
caz. Avea pe altul, cu care era înțeles dinainte? Atunci de ce și-a 
mai pierdut vremea cu mine? Si Ștefănescu ăsta, cu câtă 
ușurință a scăpat-o în mare! Ce-i pasă lui? Nu face parte din 
echipaj, habar n-are de viaţa noastră, de grija cu care păzim 
rânduiala la bord... la stai! Nu cumva e în legătură, cu nea Relu 
și a aruncat-o dinadins, ca să piardă urma? Ei, dracie! Vad ca 
am început să calc pe urmele lui Mateianu, tot mi se năzar 
întâmplări misterioase. Dar cutia lui nea Relu e ceva firesc? Nu-i 
firesc deloc. Atunci? E un mister sau nu este? Poate că există și 
pirați... Afurisită treabă! Ce-i de facut? Cui sa cer sfatul? Aha! 
Secundul. El a fost în marina militară; cred că are idee de 
asemenea lucruri. O să-i povestesc totul lui. 

Mi s-a ivit curând prilejul să stau de vorbă cu secundul. După 
masa de prânz, când, după obiceiul bordului, marinarii stau la 
taifas pe dunetă, m-am apropiat de el: 


— Tovarășe Pavel vreau să vă cer statul într-o problemă. 

— Care-i baiul, Georgică? m-a întrebat secundul mirat. 

— E o poveste mai lungă... 

— A, e ceva secret? 

M-am codit puţin, mai ales că cei din jur erau atenţi la discuţia 
noastră. 

— O fi făcut vreo poezie și-i e rușine s-o arate-n public, a 
glumit Cerbu. 

— Și dac-ar fi așa? i-am răspuns. Sunt în cart liber, deci pot 
să-mi petrec vremea după plac. 

— Nu te contrazic, dragul meu, s-a îmbunat Cerbu deodată. 
Foarte frumos că marinarii noștri au preocupări înalte, nu-i așa, 
tovarase Pavel? 

— Întocmai. Hai, Georgică, să-mi arăţi poezioara ta. 

Pavel a pornit spre cabină și eu l-am urmat, scotocind prin 
buzunare după poezia pe care n-o scrisesem niciodată. E mai 
bine așa. Lasă-i să creadă că mă ocup cu versurile... 

In cabina secundului era răcoare. Pe biroul dinspre geam 
stăteau câteva foi pline cu scrisul acela rotund și frumos pe 
care-l cunoșteam. Pavel a tras mai aproape un scaunel pliant și 
m-a poftit să știau. 

— la spune despre ce e vorba? 

— Tovarășe Pavel, sunt într-o mare încurcătură. Cunosc niște 
lucruri destul de ciudate, pe care nu pot să mi le explic. Să nu 
radeti de mine. S-ar putea să nu fie ceva important. Însă... Pe 
scurt, eu cred că ne paște o primejdie... 

— Ce vorbești, omule? la de colea o ţigară și dă-i drumul cu 
viteză maximă. Ce fel de primejdie? 

l-am spus totul: despre întâlnirile mele cu nea Relu, despre 
pachetelul pe care voia să mi-l incredinteze, despre incidentul 
de pe strada portului și, în sfârșit, despre descoperirea pe care o 
făcuse nostromul sub sondă. 

— Eu cred că e ceva la mijloc, tovarășe Pavel. Cum de a 
scapat Ștefănescu cutia? Curiozitate, nu zic nu, dar trebuie și 
puţină grijă. lar el - pleosc cu ea în apă! 

— Daaa... a zis gânditor secundul. Ascultă, ai mai povestit 
cuiva despre toate astea? 

— Sunteţi primul om care le află. Am venit la dumneavoastră 
ca să-mi daţi un sfat. 

— Sfatul meu, Georgică, este ca deocamdată sa nu sufli 


nimănui o vorbă. lar fata de Ștefănescu nu-ţi schimba purtarea. 
V-aţi împrietenit oarecum; azi dimineaţă v-am văzut pe amândoi 
vorbind vreo jumătate de oră. Discută cu el, vezi în ce ape se 
scaldă, iar dacă observi ceva deosebit fă-o pe prostul și nu te da 
de gol. Povestea asta trebuie cercetată temeinic. Deci fii cu 
ochii-n patru. Ne putem aștepta la orice. Noi o să luăm măsuri. 
Trebuie să ducem cu orice pret transportul la destinație... Si- 
apoi, mai important decât orice este să ferim nava de 
intervenţia vreunei mâini ticăloase, anume plătită s-o avarieze, 
adică s-o compromita. Intelegi? 


IV 
Câte ceva despre comandant... „Vaporașul 
ăsta e românesc!“ Mai povestesc de două ori 
despre nea Relu. „Cosânzeana“, nava mea din 
vis, e ținta uneltirilor dușmane! 


Ce mai om, tovarășul Jianu al nostru! Chiar dacă nu-l cunoști, 
îți dai seama de la prima privire că ai in fata pe căpitanul navei 
„Cosânzeana“. E cam trecut de ani, dar se ţine drept și poartă 
părul tuns scurt, ca flăcăii. Are o faţă aspră, tăbăcită, iar de o 
parte și de alta a nasului, două cute adânci care, împreună cu 
mustata lată, formează un fel de litera „H“. Dac-ar fi să ne luăm 
după cărţi, orice căpitan care se respectă trebuie să poarte 
pipa; ei bine, pe tovarășul Jianu nu l-am văzut niciodată pufaind 
dintr-un asemenea instrument. Are în schimb un tigaret din 
lemn de cireș, înnegrit și vechi, de-o vârstă cu stăpânul parcă, și 
nu știu dacă tigaretul a împrumutat culoarea mustatii sau 
dimpotrivă; e lucru sigur însă că amândouă sunt la fel de gălbui 
și de negre. Cât privește caracterul, trebuie să spun că-l 
cunoșteam prea puţin; comandantul nu prea se amesteca în 
vorbă cu oamenii, ci stătea mai mult în cabina lui, când 
secundul îi ţinea locul pe puntea de comandă. Două lucruri se 
spuneau despre dânsul: anume că ori de câte ori se mută de pe 
o navă pe alta duce cu el două geamantane cu cărți si că la 
orice oră l-ar chema secundul, fie dimineaţa, seara sau la miezul 
nopții, el apare pe punte pus la punct, de parcă ar merge la bal. 
Incolo, nimic deosebit... 

Într-o dimineaţă, la câteva zile după întâmplările pe care le- 
am povestit mai înainte, îl văd pe tovarășul Jianu foindu-se de 
colo-colo pe punte, ceea ce nu-i prea stătea în obicei. A cercetat 
într-o doară legăturile - zic într-o doară, pentru că comandantul 
își cunoștea bine secundul și știa cum se ocupă el de treburile 
acestea - pe urmă l-a chemat pe prietenul meu Mateianu: 

— Controlează cât mai des instalaţia electrică. Fii atent, să n- 
avem surprize pe undeva! 

— Am înţeles, Captain! 

— Ce-i asta, Captain? s-a încruntat tovarășul Jianu. 

— Parcă nu știți? Asa se zice în flotele comerciale. E un cuvânt 
englezesc, iar engleza, limbă maritimă... 

— Ce vorbești? a întrebat comandantul lungind cuvintele. Dar 


pe latinește nu știi cum vine? Că și romanii erau navigatori... 
(Apoi deodată aspru). la te uită colo. Îl vezi? 

Ne-am uitat cu toţii, fără voie, spre pupa și am văzut 
pavilionul cel nou al navei. Işi păstra încă proaspete culorile: nu-l 
izbiseră vânturile, nu-l spălaseră ploile tropicale si nici ceturile 
nordului. În fiecare dimineaţă îl priveam cum se-nalta acolo, sus, 
la locul lui obișnuit, dar astăzi el părea mai mândru ca oricând. 

— Asta-i, băiete, a rostit domol tovarășul Jianu. O fi ea 
engleza limbă maritimă, dar vaporașul ăsta e românesc și la 
bordul lui nu facem turnul lui Babel. Ca să se știe! 

Noi am rămas cu toţii inmarmuriti. Până atunci credeam că 
comandantul nici nu-l bagă-n seamă pe Mateianu, cu atât mai 
putin să-l asculte cum își impestriteaza vorba cu expresii 
străine. Cu timpul m-am convins că acesta este felul lui Jianu: nu 
vorbește niciodată înainte de a chibzui bine și-i place să observe 
lucrurile discret, de la distanţă, până vine momentul să-ţi spună 
verde ce nu-i convine. Pentru Mateianu a fost o adevărată lecție 
și nu se putea spune că n-o merita! Așa era firea lui. Pentru că 
aventura refuza să-i iasa-n cale, el se mulțumea si cu mai putin: 
căuta să vorbească aidoma vechilor căpitani, și seara, în cabina 
noastră, înainte de culcare, vorbea îndelung despre marile căi 
oceanice, despre întâmplări petrecute în Havai, în Malaezia sau 
prin cine știe ce insule minuscule presărate în Pacific. Auzindu-l 
vorbind despre aventuri, îmi stătea pe limbă să-i torn odată una 
să i se facă părul măciucă. Imi venea să-i spun despre 
misteriosul nea Relu, specialist în jiu-jitsu, și despre pachetul tot 
atât de misterios găsit pe puntea „Cosânzenei“... Asta aventură, 
nu bâlbăielile lui despre Crucea Sudului și despre Olandezul 
Zburător! Dar puteam eu să vorbesc astfel? Ordinul secundului 
fusese categoric: în interesul nostru, nu trebuia să vorbesc 
nimănui despre întâmplare. De altfel, trecuseră câteva zile și nu 
se mai petrecuse nimic vrednic de luat în seamă. Ziaristul stătea 
de vorbă cu mine ca și mai înainte, mă îndemna să-i povestesc 
despre viata de marinar, își nota în carnetel vreo întâmplare mai 
deosebită, discutam despre geografie și despre istoria maritimă 
- și atâta tot. 

In dimineaţa aceea, după ce l-a pus la punct pe Mateianu, 
comandantul s-a apropiat de mine. 

— Georgică, dacă ai timp, vino până la mine în cabină. S-a 
defectat o broască de la dulap... 


E și firesc ca un marinar să se priceapă puţin la toate. 
Cunoaște alfabetul Morse și codul internaţional de semnale, la 
nevoie o face și pe croitorul, poate mânui o rindea și un 
ferăstrău, știe să ţină cârma și trebuie să aibă idee de medicină. 
Așa că nu m-a mirat prea tare faptul că mă cheamă s-o fac pe 
lăcătușul. Mă întrebam însă de ce nu l-a chemat pe lăcătușul 
vasului? L-am urmat în cabină, fără să-mi arăt mirarea. 
Comandantul a închis ușa, și-a pus în cuier cascheta elegantă și, 
pentru că mă și apropiasem de dulap cu surubelnita in mână, 
mi-a spus: 

— Nu te mai uita degeaba, Georgică. Broasca merge perfect. 
Stai colea și aprinde o ţigară. 

Mi-a întins pachetul ponosit de „Mărășești“. Marinarii care-l 
cunoșteau mai de mult povesteau că prin porturile străine, când 
agenţii comerciali îl tratau după cuviință cu tot ce găseau mai 
bun în materie de tutun - ţigări egiptene, trabucuri de Havana 
sau țigarete americane cu opiu - tovarășul Jianu refuza cu 
modestie și scotea veșnicul pachet de „Mărășesti“ nici prea plin, 
nici gol de-a binelea, arătându-și astfel preferinţele. Am luat o 
țigară, l-am așteptat să-și potrivească și el una în tigaretul de 
cireș, i-am oferit foc cu bricheta mea japoneză și, la semnul lui, 
m-am așezat pe canapeaua albastră instalată de-a lungul 
peretelui. Comandantul a ridicat capacul de la portavoce: 

— Mașinile! Tovarase Stamate, poţi veni sus pentru două 
minute? 

Tot nu înţelege am despre ce e vorba. Stamate, mecanicul al 
doilea, este secretarul de partid al navei. De ce e chemat și el? 
Poate era ceva cu dosarul meu de candidat. Dar ce-ai putea să 
fie? Îmi mai trebuia recomandarea utemistilor de pe cargoul 
celălalt; dar ei erau în cursă și n-am putut s-o iau. Dar nu pentru 
asta m-ar fi chemat comandantul navei! 

În câteva minute, Stamate a fost sus. Apucase să-și tragă pe 
el o salopetă neagră - pentru că în toiul verii, în căldura 
motoarelor, mecanicii lucrează de obicei goi până-n brâu. Arăta 
destul de îngrijorat, se vedea după felul cum frământa în mână 
o bucată de stupa cu care se ștersese venind încoace. 
Comandantul l-a îmbiat cu o ţigară și el a clătinat din cap: 

— Nu știți obiceiul meu? 

— Credeam că faci o excepţie... 

— Niciodată. După ultimul cuvânt al medicinii, trabucul e mai 


sănătos. 

A tras din buzunar o cutie cafenie de carton, din care a scos 
cu grijă o havană ca un proiectil. A aprins-o și a început să 
pâcâie din ea, răspândind în jur un puternic miros de ars. 

— Tovarășe Georgica, a spus comandantul dupa ce toată 
această ceremonie a fost săvârșită, mi-a istorisit secundul 
povestea pe care i-ai spus-o mai ieri. Fii bun, te rog, și repet-o 
fără să scapi nici un amănunt. 

— Păi să vedeţi cum stau lucrurile. Într-o zi m-a întâlnit pe 
stradă un ins care pretindea că mă cunoaște de când eram un 
tanc... 

Am cautat sa fiu cat mai limpede si mai concis. Apoi am 
încheiat: 

— Cutia aceea a găsit-o nea Mantu sub sondă. A tras-o afară, 
supărat că cineva de la bord face contrabandă, iar tovarășul 
Ștefănescu i-a luat-o din mână, s-a aplecat pe balustradă, unde 
avea lumină mai multă, și a scăpat-o peste bord. 

— Ești sigur că era aceeași cutie? m-a întrebat Stamate 
privind cu atenţie la jarul din vârful tigarii. 

— Nu-ncape nicio îndoială! Nea Relu ăsta o tinea de o 
sforicică; ei bine, chiar și sforicica asta, legată în cruciș, era la 
locul ei. 

— Dar Ștefănescu v-a cerut, tie și lui Mantu, să nu vorbiti 
nimănui despre asta? a întrebat comandantul. 

— Întocmai. Spunea că se teme să nu vă supăraţi 
dumneavoastră, că nici n-a plecat bine nava si el a si facut o 
boroboata... 

— Dar dumneata ce crezi, a scapat-o sau a aruncat-o 
dinadins? 

Am stat o clipă pe gânduri. Greu de răspuns la asemenea 
întrebare! Comandantul a înţeles tăcerea mea și n-a mai stăruit. 
Și-a aprins o nouă ţigară, tulburat. Nea Stamate se frământa, 
dar nu spunea nimic. În cele din urmă, el a fost cel care-a 
deschis vorba: 

— Tovarășe comandant, ce stim noi despre omul acesta? 

— Stim exact atât cât ne-a spus el. E pasager cu acte-n 
regulă; merge cu noi să se documenteze ca să scrie o carte de 
călătorie. 

— Asta-i partea oficială, dar asa, ca om, ce părere aveţi? 

— În general nu sunt deprins să am pasageri la bord, a 


mărturisit comandantul. Mă port faţă de el cu toată atenţia, dar 
îmi dă a-ntelege să nu-i duc prea mult grija, că nu vrea sa ne 
sustragă de la treburi; vrea să-i cunoască pe marinari în 
acțiune... Așa că l-am lăsat să facă ce poftește. Am impresia ca 
mă evită, iar eu unul n-am obiceiul să mă vâr în sufletul omului. 
Când îl întreb cum îi merg treburile, zice că e entuziasmat. Mai 
mult n-am ce să vă spun despre el. 

Stamate și-a strivit trabucul în scrumiera grea de bronz, și-a 
scuturat scrumul de pe mânecă și s-a foit pe scaun: 

— Cred că au știut cei de la București pe cine trimit. 

— Dar cine-a adus cutia? a întrebat comandantul pierzându-și 
răbdarea. Dacă nu el, atunci de ce a aruncat-o? 

— Și ce putea fi în cutia aceea? 

— Medicamente, spunea Relu ala... 

— Sau poate... 

— Poate ce? 

— Mă gândesc și eu așa, a spus Stamate cu ochii în jos. Putea 
să fie și o bombă... _ 

— O bomba? a sărit comandantul. Să fim serioși. Inteleg să 
spună asta unul ca Mateianu... 

Stamate a clătinat din cap, semn că nu-i de părerea 
comandantului, dar nici nu-i sigur de cealaltă. 

— Vorba e, ce facem cu Ștefănescu? a întrebat Jianu. Eu zic 
să-l urmărim pas cu pas... 

— Nici așa. Să nu ne pierdem încrederea în oameni, tovarășe 
comandant. Eu am altă părere. Georgică să-i povestească 
deschis istoria cu pachetul. Dacă Ștefănescu n-are niciun 
amestec, o să ne explice cum l-a scăpat în apă, dacă a mai 
văzut asemenea obiecte și ce părere are. Câștigăm un aliat. 
Dacă are și el un rol în treaba asta, atunci ce-i spune Georgică 
nu-i o noutate și iarăși nu pierdem nimic. 

— O să-l facem atent că-l suspectăm. 

— Ba nu. Georgica o să-i spună că n-a vorbit cu nimeni. 

— E-n regulă, a hotărât comandantul după ce a chibzuit o 
clipă. Dumneata, Georgică, fii atent cum vorbești. Bagă de 
seamă, că dintr-o vorbă poţi să strici totul. Vezi ce zice el și pe 
urmă vino să-mi spui. E limpede? 

— Am înţeles! 

Și iată-mă jucând rolul principal într-o aventură pe care n-o 
dorisem vreodată... 


Spre seară aflasem tot ce trebuia să aflu și m-am dus la 
comandant. L-am găsit studiind un registru gros în care era 
trecut tot echipajul, cu datele personale ale fiecăruia. 

— Ei, cum a mers? m-a întrebat el nerăbdător. 

l-am relatat comandantului întreaga discuţie, așa cum o înșir 
aici: 

— Tovarășe Ștefănescu, tare-mi pare rau ca ati scăpat 
pachetelul ala in apa. 

— Asa? s-a mirat ziaristul. Si de ce, ma rog? 

— E o chestie misterioasă la mijloc... 

— Ascultă, prietene Georgica, nu cumva ai luat-o pe urma lui 
Mateianu? 

— Nicidecum, i-am răspuns. Dar înainte de plecare, un ins a 
căutat să se împrietenească cu mine; am fost la restaurant 
împreună și în cele din urmă m-a rugat să duc niște doctorii 
cuiva în străinătate. Mi-a oferit bani, a stăruit, m-a ameninţat... 
Doctoriile erau în pachetul pe care l-aţi scăpat în apă... 

— Interesant! a spus ziaristul pipăindu-și nodul de la cravată. 
Interesant! a repetat el. Uite, tovarășe Georgică, mi-ai spus o 
poveste frumoasă. Dacă aș fi sigur că nu baţi toba, ti-as spune și 
eu câteva lucruri. Asta, ca să fim chit, înţelegi? 

— Tovarășe Ștefănescu, nu mă cunoasteti! Cum o să bat 
toba? Am douăzeci de ani și sunt utemist; îmi dau seama ce 
trebuie spus și ce nu trebuie... 

— Atunci ascultă. În primul rând că n-am scăpat pachetul în 
apă, ci l-am aruncat dinadins. 

— Cum așa? am strigat eu revoltat. 

— Foarte simplu. Pachetelul ăla era prea greu ca să conţină 
mărfuri de contrabandă - ciorapi, doctorii sau pilule, fie ele chiar 
aduse din India, cum pretindea acel nea Relu al dumitale... 

— Al meu? am protestat jignit. 

— Vorba vine. Ascultă mai departe. 

Când l-am dus la ureche, n-am făcut-o zadarnic. S-a auzit un 
tacanit ca de ceasornic, înţelegi? 

— Un ceas, tovarase Ștefănescu? 

— Un ceas, întocmai cum iti spun. Dar ca să transporti un 
ceas, nu-i locul cel mai potrivit sub sonda de pe punte. Cel care 
l-a adus putea să-l ia cu el, să-l ascundă într-o cămașă sau, mai 
simplu, să-l pună la mână... 

— Nu înțeleg. 


— Atunci dă-mi voie să-ţi spun mai departe. Pachetul mult 
prea greu pentru mărimea lui, pe urmă ceasul... Pe scurt, 
medicamentele lui „nea Relu“ nu erau altceva decât o mină cu 
explozie întârziată. 

— O mină! am strigat eu, uimit și speriat totodată. Și de ce ati 
aruncat-o în apă? 

— E simplu, a surâs ziaristul. Mi-am cumpărat cravată nouă și 
nu voiam să mi-o facă ferfeniţă!... 

— Asta-i tot, tovarase comandant. In plus, ziaristul a adăugat 
că el nu se amestecă în treburile navei, dar că ar trebui să vă 
previn ca să luaţi măsuri. 

— Măsuri! a zis Jianu nemulțumit. Ce măsuri să iau când un 
pasager aruncă dovezile peste bord? 

— Eu zic că dacă nu era el să recunoască porcăria aia și s-o 
azvârle, nostromul ar fi pus-o frumusel în geamantan și ne-am fi 
trezit făcând baie fără să vrem... 

Jianu și-a dres glasul, tulburat: 

— Vei fi având și dumneata dreptate, Georgică. Și atunci ce 
să facem? 

— Să fim cu ochii-n patru, tovarășe comandant. Pachetul ăla 
n-a venit singurel la bord. lar cine a avut interesul să-l aducă, 
poate să aibă și rezerve... 

— la stai, tinere! Vrei să spui că un om din echipajul meu a 
făcut treaba asta? 

— Dar cine altul? Doar n-o să-l banuiti pe granicerul de la 
schelă sau pe șoferul care-a adus sticlele! 

— Nu uita că mai avem și străini la bord! 

— Adică tot îl mai banuiti pe Ștefănescu? Acum, când el ne-a 
deschis ochii asupra primejdiei? Și-apoi e om verificat, știți 
bine... 

Comandantul a lovit cu palma registrul matricol de pe birou: 

— Dar oamenii din echipaj nu-s verificaţi? Cei mai multi dintre 
ei au fost sub comanda mea ani de zile; răspund de fiecare ca 
de mine însumi... 

Pe fata căpitanului Jianu supărarea se asternuse ca o negură. 
Era firesc să se frământe: pe umerii comandantului apasă o 
răspundere deosebit de grea pentru soarta navei, a încărcăturii, 
a zecilor de oameni pentru care vorba lui e ordin, iar hotărârea 
lui e lege. 

— la stai! În seara plecării știi bine că era o ceaţă grozavă. 


Într-un rând, cum stăteam sus pe pasarelă, așteptând mașina cu 
sitele, aud zgomot spre prova. Am îndreptat megafonul într- 
acolo: „Hei, ce se întâmplă?“ „Nimic, tovarășe comandant. O 
barcă goală, adusă de curent Era să lovească bordajul!“ 

— Si ce-i cu asta? am întrebat nedumerit. 

— N-ai înţeles? Era ușor să vină cineva cu barca, la adăpostul 
nopţii și al cetei să zvârle pachetul sus pe punte... lar dacă ar fi 
fost descoperit, n-avea decât să se culce în barcă și să stea 
liniștit. Era doar o beznă adâncă... 

— Cum să-l azvârle? Am trecut de zeci de ori pe lângă locul 
acela; am făcut curăţenie pe sub sondă, și nu l-am zărit. 
Pachetul a fost ascuns bine, nu azvarlit pur și simplu. lar asta nu 
se putea decât cu ajutorul unui om de la bord. 

— Om de la bord! a mormăit comandantul nemulțumit. Parcă 
necunoscutul acela nu se putea urca el însuși pe punte să-și 
pună bine bijuteria? 

— L-ar fi observat cel care-a observat si barca, tovarase 
comandant. N-ati recunoscut după glas cine v-a dat răspunsul? 

— Nu. În primul rând, pentru că n-am dat importanţă faptului, 
și apoi, ceața înăbușe glasul, iar omul a pus mâinile la gură cand 
a strigat. Știu și eu cine să fi fost? Poate ne-ar da o explicaţie... 

— Fiţi sigur că dacă vedea ceva suspect, ar fi dat alarma. 
Doar dacă n-a fost el însuși vorbit cu cel din barcă. 

— lar începi? Eu cred că a observat barca abia după ce 
necunoscutul a coborât de pe punte... 

— Ar fi o explicaţie, am zis eu mai mult ca pentru mine. 

— Este singura, a adăugat cu tărie comandantul. Altfel, cum 
îți închipui? Mi-au spus să-mi aleg singur echipajul. E navă nouă, 
pretențioasă... Aș fi fost nebun să plec la drum cu niște oameni 
pe care nu-i cunosc și care să-mi arunce vaporul în aer? 

l-am dat dreptate. Marinarii nostri se cunosc bine între ei; 
doar lucrează de atâţia ani împreună. În singurătatea apelor, 
între cer și mare, nava nu-i un simplu loc de muncă, unde stai 
opt ore și pe urmă pleci la plimbare; în larg oamenii sunt 
alăturea tot timpul, la lucru ca și în cartul liber... 

— Si să-ţi mai spun ceva, Georgică, a rostit într-un târziu 
comandantul. Mina urma să explodeze, nu-i așa? Să pricinuiască 
navei o avarie serioasă care s-o oprească din drum. Nu-ţi dai 
seama că dacă un om de la bord ar fi pus-o, însăși viaţa lui ar fi 
fost în pericol? Doar mina nu era să-l crute tocmai pe el; ar fi 


împărtășit moarta întregului echipaj. Oricum, pentru orice 
eventualitate o să vorbesc cu oamenii. Le spun la toţi să 
mărească atenţia în carturi - fără să afle despre ce e vorba, 
firește. Ma tem să nu dam de vreun bucluc. Nu mi-e teamă 
pentru viaţa mea... 

Căpitanul „Cosânzenei“ stătea dus pe gânduri, aproape 
nemișcat. M-am ridicat încetișor și am ieșit, purtând o greutate 
în suflet: „Cosânzeana“, nava mea din vis, e oare ţinta uneltirilor 
dușmane?! „S-o aperi“, îmi spusese bătrânul comandant de 
remorcher. Dar împotriva cui? Cât aș fi vrut să dau ochii cu 
dușmanul acela, a cărui privire ne urmărea din umbră!... 


V 
Zile obișnuite. Vine vremea rea, iar nostromul 
tună și fulgeră. Ștefănescu pune întrebări 
ciudate. Care-i adevărul? 


Timpul trecea, împărţit cu strășnicie de dangătul clopotului de 
cart care bate jumătăţile de oră. Nava mergea înainte zi și 
noapte; ne culcam având în auz vibrația înfundată, abia simțită, 
a motorului principal, și tot cu ea în auz ne trezeam în zori, 
bucuroși că fiecare lovitură de elice ne apropie tot mai mult de 
ținta călătoriei noastre. 

In fiecare dimineaţă, ieșind pe punte, aveam în jurul nostru un 
nou peisaj: ieri - zidurile de piatră ale Bosforului; azi - coasta 
Greciei continentale. Pe urmă marea liberă, nemărginită, cu 
aceleași valuri prelungi, de un albastru adânc; același cer înalt, 
senin, ca străfundurile unei prăpăstii azurii cascandu-se 
deasupra capetelor noastre. Treceam tot mai des pe la camera 
hărților, ca să vedem, reduse la câţiva centimetri, zecile de mile 
pe care nava noastră le străbătea fără odihnă. Linia subţire, 
trasă de creionul bine ascuţit al ofiţerilor de cart, șerpuia din 
Marea Neagră în Marmara, de acolo în Egee, apoi în Mediterana, 
înaintând încet, dar statornic spre apus, tot mai departe de 
cerculetul cu punct negru în mijloc, în dreptul căruia sta scris 
mărunt „Constanţa“. Bucuroși de vremea frumoasă, nu ne 
înduram să mai plecăm seara la culcare; stăteam ceasuri întregi 
de vorbă pe dunetă și ascultam glasul cam răgușit al lui nea 
Mihu care, acompaniindu-se singur la chitară, cânta vechi 
cântece marinărești. Nord, câinele care-l însoțea pretutindeni in 
călătorii, stătea lungit pe punte și-l privea cu tristețe, de parcă 
ar fi împărtășit nostalgia stăpânului său: 


Departe e cerul, departe pământul, 
Departe e zarea ca fumul... 


— Nea Mihule, cântă și dumneata ceva mai vesel! îl rugam 
noi. 

Nea Mihu zdrăngănea câteva acorduri într-o doară, apoi 
începea un cântec ciudat, pe care niciodată nu l-a cântat până 
la capăt: 


Pe cuirasa cerului ard nituri 
Licărind ca niște mici chibrituri... 


larăși frământa strunele, ca să schimbe acordul, și începea cu 
un glas subţire, de parcă nu era al lui: 


Singur stau 
Noaptea si beau 
Si mă gândesc 
Numai la tine... 


— Asta-i! Sticla cu băutură mai lipsește, mormăia nemultumit 
secundul, căruia nu-i plăceau abaterile de la programul bordului. 
E trecut de miezul nopţii. Hai, la culcare, că mai e și mâine zi. 

Plecam, și în zori veneam grăbiţi la camera hărților, să vedem 
cât mai avem de mers. După ce ne convingeam că „mult a fost 
și mult mai este“, treceam la curăţenia punţii, iar Cerbu se 
îndeletnicea cu treaba rânduită, prin tradiţie, timonierilor: 
deschiderea trombelor de aerisire la magazii. Desfăcea husele, 
apoi orienta gurile largi ale trombelor spre vânt, pentru ca aerul 
să pătrundă cât mai ușor înăuntru. Se rezema apoi de una din 
ele - avea locul lui preferat, la tribord - și fuma mulţumit, 
privind cum lucrăm. Zâmbea adesea când auzea glasul 
nostromului care ne cicălea fără încetare. Curăţenia navei e o 
îndatorire de prim ordin, care trebuie îndeplinită cu toată grija; 
după spusele lui nea Mantu, cartea de vizită a marinarului 
adevărat nu-i barba, sau pipa, sau măiestria de a povesti 
întâmplări din larg, ci munca aceasta prozaică, de amănunt, 
care scapă privirii unui om din afară. Ochiul nostromului știa să 
descopere cea mai mică pată de rugină de pe un mecanism, cea 
mai palidă urmă verzuie de pe un mâner de alamă, cel mai 
neînsemnat gunoiaș pe care vântul l-ar plimba de colo-colo pe 
punte. Și-atunci, să te tii taraboi! Parcă n-ar fi vorba de o mică 
neregulă, ci de o spărtură uriașă în carenă, care va duce nava la 
fund peste zece minute! Secundul îi cântă-n strună, iar noi ne- 
am deprins cu felul acesta de a privi lucrurile și ne străduim să 
facem cum e mai bine, așa încât „Cosânzeana“ e totdeauna 
model de curățenie pe toată flota comercială! 

Ne mai ajuta și Cerbu în felul lui. Ca marinar cu vechime ce 
era, el ne arăta unde-ar mai trebui intervenit cu cârpa sau cu 


peria de sârmă, făcea cu ochiul către vreo hartiuta rătăcită pe 
sub vinci - toate acestea fără să se dezlipească de la locul lui. 
Odată ne-am apropiat de tromba care-i servea drept 
rezemătoare. Mi-a zâmbit prietenos și m-a întrebat cu glas 
răsunător: 

— Ce mai faci, Georgică? Vă freacă bătrânul, hai? Lasă, asa se 
învaţă marinăria... 

Și-a stăpânit cu greu un căscat și s-a întins lovind cu mâna 
marginea trombei. 

— Nea Cerbule, de ce nu te odihnești? Doar faci cart de 
noapte, ar trebui sa dormi mai mult dimineata... 

— Ce știi tu, copile? a zambit iarăși timonierul. Sunt marinar 
bătrân. M-am deprins să privesc răsăritul soarelui în fiecare zi... 

— E frumos, într-adevăr... 

— Georgică, a răsunat din babord glasul nostromului. Stai la 
taifas și de mătură are grijă maica-mare! 

„În zilele acestea nu s-a întâmplat nimic care să scoată viata 
noastră de pe făgașul ei obișnuit; nava noastră era, ca să 
folosesc o expresie care mi-a plăcut din Joseph Conrad, o oază a 
liniștei și navigaţiei pașnice. Carturile se schimbau la orele 
hotărâte, după tipicul secular al navigatorilor; nea Arvinte își 
făcea un punct de onoare din precizia matematică cu care 
respecta programul, știut fiind că un bucătar de clasa-ntâi pe 
marile pacheboturi poate să-și ia vacanţă dacă întârzie, fie 
numai cu zece minute, masa de prânz sau de seară... 

Mă tineam scai de pasagerul nostru, așa cum îmi poruncise 
căpitanul. Ma straduiam ca el sa nu observe nimic; și-apoi 
puntea vaporului e destul de mică, ca să te întâlnești cu cineva 
de zece ori pe zi fără să ai aerul că îl urmărești. N-am observat 
nimic deosebit și mă bucuram în sinea mea că Ștefănescu nu-i 
din tabăra dușmană; prinsesem drag de dânsul pentru că 
vorbea cu mine fără să se grozăvească și îmi povestea multe 
lucruri care mă interesau. Auzindu-l cum vorbește, încercam 
uneori să-mi închipui că el e dușmanul și că tot ce-mi spune era 
prefăcătorie, dar trebuie să fie cineva un actor prea desăvârșit 
ca să se prefacă în felul acesta. Numai într-o dimineaţă mi s-a 
cam zdruncinat încrederea în el. Era vreme urâtă; cerul albastru 
al Mediteranei devenise vânăt, la fel de vânăt ca valurile în care 
se oglindea; din norii coborati foarte mult deasupra noastră se 
cernea o ploaie măruntă, ca de toamnă, pe care vântul ne-o 


spulbera drept în ochi. Nostromul a făcut, ca de obicei, controlul 
curateniei si a cercetat legăturile, posomorat. „Cosânzeana“ 
începuse să salte zdravăn pe valurile uriașe, iar oamenii aveau 
chef de ceartă. Mantu a strambat din nas văzând suvitele de 
apă de pe punte și a mormăit în barbă o frază întortocheată, 
presărată cu înjurături și blesteme, din care reieșea că afurisita 
asta de ploaie e bucuria leneșilor, că ea ascunde urmele 
neglijentei unora. În împrejurări normale n-ar fi ripostat nimeni 
la asemenea vorbe, dar acum era vreme urâtă și barometrul 
continua să coboare, iar oamenii erau foarte sensibili. 

— Ce neglijenţă, nea Mantule? am întrebat. Ce neglijență 
poate fi pe vaporul ăsta, când îl lustruim toată ziua? 

— Asta cam așa e, a mormait Dragonea care nu vorbea 
niciodată neîntrebat. Al naibii să fiu dacă nu mă mut pe șalupa 
căpităniei! Neglijenta si iar neglijenţă, dar „Cosânzeana“ 
seamănă cu o farmacie plutitoare! 

— Repede vă mai sare tandara, a bombanit nostromul. Se 
vede că ati uitat de disciplină. Vreti să vedeţi unde-i neglijenta? 
a întrebat el artagos, căutând în jur o dovadă. Poftim, uitati-va! 
Ce târâie-brâu a scos capacul de pe trombă acum, pe ploaia 
asta? O să intre apa-n magazie, și pe urmă nostromul e de vină 
că un nepriceput a deschis trombele... 

— Asta-i treaba timonierilor, a strigat Dragonea. Ce ne 
aruncaţi în spinare vina lor? Stau ca boierii în cabină, invartesc 
toată ziua covrigul ăla, iar când coboară, toate le fac pe dos. 

— Așa e, a spus nostromul mai potolit. Puneti, fraţilor, capacul 
peste trombă și las' că vorbesc eu și cu dumnealor! 

Ne-am executat pe dată, iar nea Mantu a pornit repede spre 
comandă. 

— Le trage o salată cocosilor ălora, a rânjit Dragonea scoțând 
o ţigară udă din buzunar. 

— Ce-i cu trombele astea, tovarășe Georgică? a întrebat 
Ștefănescu care se ivise între timp pe punte. Hai mai la adăpost, 
să-mi povestești si mie... 

L-am urmat în coridorul de sub dunetă și i-am explicat că 
trombele se deschid zilnic pentru aerisirea magaziilor, însă pe 
vreme rea e strict interzis să faci asta. Pătrunde apă în magazii, 
și pe urmă ai bucluc cu marfa. 

— Deci așa stau lucrurile! s-a lămurit Ștefănescu. Dar altfel nu 
se poate circula prin magazii? 


— În timpul marșului? Nu intră nici pasăre măiastră, tovarășe 
Ștefănescu. Le-am închis la plecare și așa rămân. 

— Așa rămân... a îngânat Ștefănescu, pipăindu-și preocupat 
nodul de la cravată. 

L-am prins! m-am gândit eu îndată. la te uită ce-i trece prin 
minte tovarasului ziarist! Te pomenesti că mai are vreo bombita 
d-aia și vrea s-o planteze în magazie, să n-o mai găsească nici 
maica- mare a lui nea Mantu! 

Eram pe punctul să dau alarma. Credeam că am descoperit în 
sfârșit misterul și că Ștefănescu este tocmai omul care ne-a pus 
gând rău. 

Prea apăruse ca din senin lângă noi, tocmai când era vorba 
despre trombe. lar comandantul o să pufăie satisfăcut din 
tigaretul lui: „Ce-ţi spuneam eu, băiete? Un om din echipajul 
meu nu se-apucă de prostii. D-aia n-am încredere în străinii care 
calcă pe punte!“ Cred că Ștefănescu nici nu bănuia gândurile 
mele și asta îmi dădea o mare satisfacţie. Mă crezi un 
prostănac, nene, dar află că eu sunt ăla care am pus mâna pe 
firele afacerii! Unde-i Mateianu, să-l dau gata cu tehnica mea de 
detectiv? 

— Uite, tovarășe Georgică, la ce mă gândeam eu, a spus 
Ștefănescu aproape în șoaptă, oare nu se putea ascunde nimeni 
în magazii, profitând de învălmășeala dinaintea plecării? După 
aceea, n-avea decât să iasă noaptea și să ascundă bomba sub 
sondă... 

Caută să-mi abată atenţia, m-am gândit. O face pe naivul, dă 
vina pe altul, ca să credem noi că n-are niciun amestec în toată 
povestea asta. Dar las' că i-o retez eu. Să vadă că nu se 
prinde... E 

— E imposibil, tovarășe Ștefănescu. In primul rând, ca să se 
ascundă în magazie, trebuie mai întâi să intre la bord 
neobservat, iar asta nu se poate. Și în al doilea rând, chiar dac- 
ar intra, ar rămâne acolo ca un papagal în colivie: dacă nu 
punem la socoteală trombele de aerisire, magazia stă închisă 
până la escală... 

— Am priceput, tovarășe Georgică, mulţumesc de lămurire. 
Poate ti s-a părut ciudată întrebarea mea, dar trebuie să fim 
prudenti. Dusmanul e viclean si poate să ne facă vreo surpriză 
unde ne-am aștepta mai puţin... 

— Ce surpriză să ne mai facă? Suntem în mijlocul Mediteranei, 


am parcurs o bună bucată de drum. Dacă până acum n-a mai 
încercat nimica, afară de pachetul lui nea Relu, înseamnă că are 
dreptate comandantul. 

— Si ce spune comandantul? a întrebat repede Ștefănescu. 

L-am privit banuitor o clipă. E curios si el, asemenea lui nea 
Relu. Numai că eu, unul, m-am învăţat minte! Povestea 
comandantului, cu barca si cu glasul care i-a răspuns prin ceață, 
putea să fie adevărată si putea să nu fie; în orice caz ea ne-ar fi 
de folos acum. Ștefănescu o să creadă că ne-am explicat totul și 
n-avem nicio bănuiala; se va socoti pus la adăpost, va prinde 
curaj și... la momentul potrivit, o să-i râdem în nas... „Jos 
măștile, domnule presupus ziarist. la spune, în slujba cui te 
afli?“ Am hotărât deci să-i povestesc și lui întâmplarea cu barca, 
pe care-o aflasem de la comandant. În câteva rânduri m-a 
întrerupt cerându-mi amănunte, dar mare lucru nu aveam nici 
eu a-i spune. La sfârșit, Ștefănescu a clătinat cu îndoială din cap 
și a zis încet: 

— S-ar putea să fie precum spui. Dar dacă prima încercare a 
dat greș, crezi că dușmanul o să se lase păgubaș? Călătoria 
noastră are mare importanță; bănuiesc că pentru zădărnicirea ei 
sunt puse-n joc sume mari. Adu-ti aminte ce spunea acel Relu; 
iti oferise si el ceva bani, nu-i asa? 

— Vreo zece mii de lei, tovarășe Ștefănescu. 

— Ei, vezi? Cu toate că, în cazuri de acestea, banii singuri nu 
fac o para chioară. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Vreau să spun că pentru asemenea misiuni nu se găsesc 
prea mulţi amatori și că banii pot determina foarte greu un om 
să facă o acţiune criminală. Dumitale îți plac motocicletele? 

— Îmi plac, dar nu văd legătura... 

— Cu banii oferiţi de nea Relu iti puteai cumpăra o 
motocicletă de mai mare dragul... 

Fac prinsoare că pe oricare dintre dumneavoastră, în locul 
meu, l-ar fi înfuriat asemenea vorbe. 

— Eu muncesc cinstit, tovarășe! am răspuns. 

— Asta-i, a exclamat Ștefănescu. Nu, nu, banii singuri pot 
foarte greu să împingă pe un om la o acţiune criminală, a 
repetat el. 

— Faptul rămâne fapt, am răspuns. Ce mă interesează 
motivele care l-au împins pe nea Relu la asta? Esentialul e că a 


vrut să ne planteze un ghiont în coastă... 

— Și că s-ar putea să mai aibă unul de rezervă... 

— Credeţi? Mâine dimineaţă facem prima escală; dacă până 
acum n-a întreprins nimic... 

— De ce facem escală? Luam apă, combustibil, nu-i așa? 

— Da’ de unde! Păi „Cosânzeana“ noastră are autonomie 
foarte mare; poate naviga vreo șase mii de mile fără escală. E 
ceva! 

— Atunci de ce ne întrerupem drumul? Doar avem treburi 
destul de urgente... 

— Pai nu știți? Avem cu noi și niște panouri mari, un fel de 
pereţi mobili, care vor despărţi compartimentele pavilionului 
românesc: într-un loc industria grea, în altul cărți, în altul 
alimente, portelanuri și asa mai departe. Acești pereţi trebuie sa 
fie gata așezați când ajung exponatele acolo. De aceea, o să le 
debarcam în portul din Mediterana, unde le-așteaptă inginerii 
noștri să le pună în vagoane. lar când ajungem noi în nord, 
găsim pavilionul gata pregătit, ca o casă care-și așteaptă 
locatarul. 

— Am înţeles, Georgică. Înseamnă că prima parte a drumului 
nostru se apropie de sfârșit... 

— Da, și avem tot dreptul să credem că se va sfârși cu bine. 

— Nu zice hop, până n-ai sărit, a obiectat ziaristul. Dumneata 
fii cu ochii-n patru; s-ar putea ca tocmai un om din echipaj să 
fie... 

— Feriti-va să spuneţi asta fata de comandant. Eu am 
încercat, și s-a făcut foc... Si în sinea mea îmi ziceam: „Ce tot 
caută ăsta să dea vina pe unul din echipaj?“ 

— ÎI înţeleg, a soptit Ștefănescu. Tine la oamenii lui si are 
încredere în ei. Și eu am încredere în oameni; e absurd ca 
pentru un singur ticălos să suspectezi un colectiv întreg. Dar 
atâta vreme cât ticălosul ăsta nu iese la iveală, trebuie să fim 
vigilenti. Pricepi, tovarase Georgica? 

— Pricep, dar eu unul... mare lucru nu pot face în toată 
povestea asta. 

— Nu ti se cere să faci ceva deosebit. Uită-te în jurul dumitale. 
Iti cunoști tovarășii. Dacă omul acela se află la bord, o să se 
trădeze: printr-un gest, o vorbă, o atitudine... Eu ţi-am mai spus 
o dată: sunt pasager și nu mă amestec. Dar trebuie informat 
comandantul, secretarul de partid, secundul... să se stea de 


vorbă cu oamenii din echipaj... Un om singur nu poate face 
mare lucru. Dar când acţionează mai mulţi, când intervine 
colectivul... 

— E limpede, tovarase Ștefănescu. Si eu fac parte din 
colectivul ăsta... 

— Și eu la fel, a șoptit ziaristul. Sunt pasager, dar n-o să stau 
deoparte la nevoie. Misiunea „Cosânzenei“ e foarte însemnată; 
să facem totul pentru îndeplinirea ei... 

Nu știam ce sa mai cred. Ziaristul părea foarte sincer, și, ca să 
fiu sincer la rândul meu, trebuie să vă spun că vorbele lui îmi 
mergeau la inimă. Dar ori de câte ori eram înclinat să-l cred, îmi 
aminteam de povestea lui nea Relu, lacrimile cu care-mi vorbea 
despre copilul lui bolnav și parcă-l vedeam cum îmi răsucea 
mâna, scrâșnind din dinţi, când a văzut că nu-i merge. 
Ștefănescu putea fi un actor tot așa de bun; degeaba spunea el 
că „sunt un simplu pasager și nu m-amestec“; în realitate, era 
mult mai interesat în povestea cu pachetul decât încerca să 
pară. Care-i adevărul? In orice caz, discuţia asta i-o voi 
reproduce comandantului cuvânt cu cuvânt. Poate el înţelege 
lucrurile mai bine decât mine... 


VI 
Se arată iarăși mâna dușmanului. O noapte 
grea. Eu și cu Stamate devenim scafandri. 
Peste o oră acostăm! 


Cred că dormeam de vreo două ore, când am auzit răsunând 
soneriile de alarmă. „Toată lumea pe punte!“ Am sărit ca ars din 
cușetă. Vuietul motorului principal, pe care eram deprins să-l 
auzim mereu, în orice colt al navei, încetase; dinspre sala 
mașinilor abia razbatea zumzetul subţire al auxiliarului care 
continua să dea curent. M-am îmbrăcat într-o clipă; din cealaltă 
cușetă a sărit și Mateianu: 

— Mii de tunete! Ce s-o fi întâmplat acolo, sus? 

Am răsucit comutatorul si când ochii mi s-au deprins cu 
lumina puternică, am văzut figura ciufulită și speriată a 
colegului meu de cabină. 

— Lasă tunetele și hai mai repede, am bombănit eu 
încheindu-mi cu degetele tremurânde șireturile. 

In clipa aceea nava a făcut un salt brusc și m-am pomenit 
grămadă peste Mateianu care se căznea să-și tragă pantalonii. 

— Suntem în voia valurilor! a strigat electricianul navei. Nu 
simţi? Nava e-n imposibilitate de manevra. Să știi ca am 
naufragiat! 

— Termină cu prostiile, măi! Nu cumva crezi că am căzut în 
mâinile piraţilor? 

— Poţi să știi? a răspuns Mateianu pornind în fugă pe coridor. 

Când am ajuns pe punte era întuneric și liniște. Numai spre 
pupa, unde era îndreptată lumina proiectorului cel mare de pe 
comandă, se auzeau glasuri răstite. Am alergat într-acolo și l-am 
auzit pe nostrom înjurând cât îl ţinea gura: 

— Așa porcărie blestemată n-am pomenit de când sunt. O fi 
crezând cineva că s-a schimbat marinăria și că dacă avem 
radiolocatie și sondă ultrason, pe punte poate fi dezordine ca la 
talcioc! Unde ești, Georgică, să-ți vezi isprava? Halal marinar! 
Acuma poţi să te faci negustor de nasturi sau să împletești 
ciorapi, ca maica-mare! 

Nu pricepeam cu care Georgică se ceartă bătrânul. M-am dat 
mai aproape. Nea Mantu s-a repezit la mine cu o înfățișare asa 
de furioasă încât părea gata să mă azvarle peste bord: 

— Asa se lucrează pe vapor, flăcăule? Mânca-l-ar rechinii pe al 


care te-a-nvatat să-ţi baţi joc de meserie... 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu, mirat și speriat în același 
timp. 

— Parâma! a urlat nostromul ieșindu-și din fire. Parâma, auzi? 
Mai bine te spânzurai cu ea decât s-o lași atârnată peste bord! 

Am privit încotro îmi arăta nostromul. În lumina puternică a 
proiectorului l-am văzut pe căpitanul Jianu, încordat și palid, 
ascultând explicaţiile mecanicului al doilea: 

— Am avut noroc, tovarășe comandant. Când am simţit 
tracțiune mare la elice, „Stop!“ am împins maneta și am 
decuplat motorul, fără s-aștept comanda. Nu știam ce se 
întâmplă. Fie ce-o fi, mi-am zis. Mai bine opresc nava degeaba 
decât să se întâmple cine știe ce pacoste. Credeam că s-a gripat 
vreun cuzinet de la ax. Și când colo... 

Mecanicul al doilea a făcut un gest spre bordaj și atunci am 
priceput cum stau lucrurile. O parâmă metalică, din cele folosite 
la acostare, al cărei capăt era înfășurat pe tamburul uriaș de la 
pupa, căzuse în afara bordului și nimerise la elice. Căpitanul 
Jianu s-a îndreptat spre mine, cu o mânie reţinută: 

— Dumneata răspunzi de manevra pupa, Georgică. Vezi unde 
duce o mică neglijenţă? Acum suntem imobilizati. Am ridicat 
semnalul „navă nestăpână pe manevră“... 

— Dar cum a ajuns parâma peste bord, tovarășe comandant? 
Doar era pusă frumos pe punte, strânsă colac. O pregătisem de 
cu seară pentru acostare. N-avea cum să cadă... 

— Atunci am aruncat-o eu? a strigat nostromul care se 
aplecase peste balustradă spre pupa. Mai mare rușinea pentru o 
navă noua. Acum ce ne facem? Lansam S.O.S., ca sa ne 
remorcheze cineva pana-n port? 

— Rechinii de pe navele de salvare abia asteapta un chilipir 
ca asta, a adaugat comandantul posomorat. O sa platim cu 
cămașa de pe noi. Parca-i auzi: „Vă costa jumătate din prețul 
navei“... Frumos, tovarășe Georgică, n-am ce spune... 

— Tovarășe comandant, vă dau cuvântul meu că... 

— Lasă, nu-i vremea de anchete acuma, a intervenit Stamate. 
La opt dimineaţa trebuie să intrăm în port; ne așteaptă 
vagoanele pentru panouri, totul e pregătit... 

— Nu mai ajungem noi la opt... a murmurat Jianu. 

— Nu se știe, a răspuns mecanicul al doilea. Mai întâi să 
vedem cum stau lucrurile. Am oprit motorul imediat, poate nu s- 


a strâmbat elicea. Ar trebui să controlăm... 

— Acuma, noaptea? a întrebat căpitanul Jianu cu îndoială. 

— Chiar acuma, am strigat. Intru eu, cu aparatul de scafandru 
Ușor... 

— Să-ncercăm, a zis comandantul după ce-a chibzuit o clipă. 
Numai să fii atent, sunt valuri și te-ar putea împinge sub navă... 

— Nicio grijă, tovarase comandant. In școală eram campion la 
înot... _ 

Am alergat la magazie după rezervoarele cu oxigen. In drum, 
mă străduiam să înţeleg cum s-au petrecut lucrurile. Doar nu 
așezasem pentru prima oară o parâmă! 

Mi-am amintit cu precizie fiecare mișcare pe care-o făcusem 
atunci, seara, cina pregătisem parâmele pentru acostare M-am 
apropiat apoi de căpitanul Jianu. 

— Să știți că n-a căzut ea singură, tovarase comandant. E 
mână de om care a aruncat-o... 

— Îți interzic să vorbesti în felul acesta! a strigat căpitanul 
Jianu. Pentru neglijenţă se pot inventa o mie de scuze! 

N-am mai stăruit. Comandantul era prea supărat ca să mai ia 
în seamă argumentele mele; pe de altă parte, îi cunoșteam 
destul de bine părerea în legătură cu șirul de întâmplări care 
urmaseră plecării „Cosânzenei“: el nu voia să admită existența 
unui răuvoitor în sânul echipajului pe care-l comanda. Parâma 
aceasta dovedea, fără doar și poate, că cineva caută să ne 
oprească din drum, și omul acesta era aici, pe navă. Căpitanul 
Jianu însă nu părea dispus să renunţe ușor la poziţia lui. Dar nu 
era vreme de pierdut. Mi-am înhămat în spinare tubul de oxigen 
și am verificat masca. Am cerut lanterna nostromului și am 
încălecat balustrada, punând piciorul pe prima treaptă a scării 
subțiri, flexibile. Am coborât, urmărit de zeci de priviri care 
încercau să străpungă bezna de sub navă... 

Când am ajuns în apă m-am înfiorat o clipă - poate de 
răcoare, poate de gândul că sub mine valurile lungi și negre ca 
păcura acopereau un abis de sute de metri. Lanterna lumina o 
porțiune mică în jur; abia se vedea la câţiva pași. Am coborât și 
mai mult, ocolind cu grijă instalaţia cârmei. Parâma îmi folosea 
drept călăuză: m-am agăţat de ea si am ajuns până la axul 
elicei, care se întrevedea ca o buturugă galben-verzuie în apă. 
In jurul axului cablul era încolăcit de câteva ori, formând o 
buclă. Semăna grozav cu un șarpe negru; gândindu-mă la șarpe, 


mi-a fulgerat prin minte că m-ar putea ataca un rechin. Îmi 
părea rău că n-am luat cu mine stiletul, dar privind în jur, la 
lumina slabă a lanternei, mi-am dat seama că nici n-aș avea 
vreme să vad cum arată rechinul, înainte ca el să mă inhate. 
Aceasta însă era o posibilitate destul de îndepărtată, pe când 
parâma exista într-adevăr și ne făcea necazuri... M-am afundat 
până la elice. Palele ei mai purtau încă dungile subțiri, egale, ale 
rabotezei care le șlefuise în șantier. Le-am cercetat cu grijă, dar 
n-am descoperit niciun defect. Am ieșit repede la suprafaţă. 

— Ei, mergem în port remorcati? a întrebat căpitanul îndată 
ce am scos capul din apă. 

Am făcut un semn liniștitor din mână și am urcat pe punte. 
Stamate m-a apucat de umăr. De nerăbdare, își mestecase 
jumătate din nelipsitul lui trabuc. 

— Cum e, Georgica? 

— În regulă, după câte se pare. Elicea nu-i îndoită, n-am 
observat nimic suspect. Axul, la fel. 

— Aha! a spus satisfăcut mecanicul al doilea. Nu v-am spus 
eu? Am oprit motorul la vreme, nu s-a întâmplat nimic... 

— Aş avea nevoie de un ajutor. Si de niște rangi, ca să 
eliberăm elicea. 

Mecanicul al doilea s-a aplecat să șoptească ceva la urechea 
comandantului, care a încuviinţat din cap. 

— Mihule, a zis bucuros Stamate, adu-mi si mie o botnita de 
asta, că ard de nerăbdare să fac o baie! 

Marinarii s-au executat de îndată. l-au adus și lui Stamate 
echipamentul de scafandru, și înarmaţi amândoi cu niște drugi 
de fier, ne-am scufundat din nou să desfacem cablul acela 
blestemat. 


Nu mă încumet să descriu munca noastră acolo, sub apă, în 
toiul nopții, fiindcă n-aș putea spune întocmai cum a fost. Stie 
oricine ce înseamnă să ai de dezlegat o sfoară bine înnodată. 
Tragi în dreapta, în stânga, îţi rupi vârful degetelor, înjuri și 
nădușești, iar în cele din urmă iei cuțitul și o tai. Asta, cand e 
vorba de o sfoară cu care se leagă pachetele. Dar dacă în locul 
ei ai un cablu de oţel gros ca mâna, înfășurat și răsucit de-o 
forță uriașă, si dacă toată operaţia se petrece sub apă, trebuie 
să recunoasteti că nu-i deloc simplu! Trageam eu și nea 
Stamate din toate puterile, sprijineam drugii de etambreul elicei, 
iar când mi se părea că, în sfârșit, o buclă e pe cale să se 
desfacă, parâma tresărea ca un arc și se strângea mai tare ca 
înainte. O luam de la capăt, iar cei de pe punte ne ajutau și ei 
cum puteau. leșeam mereu din apă ca să le spunem: „Trage! 
Las-o mai moale! Încă puţin!“ În cele din urmă, după vreun ceas 
de trudă diavolească, primul ochi al parâmei a sărit de pe pala 
elicei, mai-mai să-l pocnească pe mecanicul al doilea peste 
burtă. Acum lucrul devenea mai ușor; cablul fusese slăbit și n-a 
mai opus mare rezistență. 

Când am urcat pe punte, am simţit din plin răcoarea nopţii. 
Comandantul nostru prevăzuse și asta - lângă vinciul de 
manevră, unde ne lăsasem hainele, ne aștepta nea Arvinte cu 
sticla de rom: 

— la, tovarășe Stamate, și tu flăcăule. Luaţi, că-i cam răcoare! 

— Mie nu-mi trebuie, a hotărât mecanicul al doilea. Doar îmi 
aprind ţigara și mă duc. Mă duc să-i dau bătaie „moșului“. Cred 
c-o să folosim rezerva de rotații ca s-ajungem la vreme, nu-i 
așa, tovarășe comandant? 

Jianu s-a uitat întrebător către Miron, șeful mecanic, care 
urmărise în tăcere toate mișcările noastre. Șeful mecanic era 
atât de îndrăgostit de motoare, încât socotea încercarea de a 
forța motorul principal drept o jignire personală; totuși 
comandantul îl privea insistent, ciocănind cu degetul în 
cronometrul de la mână. Șeful mecanic s-a uitat și el la ceas, 
apoi și-a dres glasul, ceea ce pentru el însemna o adevărată 
frază: „Nu zic nu, dar altă data sa nu-mi mai cereti mie chestii 
de-astea!“ 

— O să zburăm, nu alta! s-a bucurat Stamate, scoțând din 
buzunarul salopetei un trabuc neînceput. 


— la nea Stamate un gât de rom, că tremuri ca piftia, a stăruit 
din nou bucătarul. 

— Las’ că-i destulă căldură acolo jos, a mormait mecanicul al 
doilea. Plec să pornesc motorul. Când stă el, nu sunt în apele 
mele! 

Și, lucru surprinzător pentru un fumător pasionat ca dânsul, a 
pus la loc în buzunar trabucul și a pornit sprinten spre sala 
mașinilor. Secundul, care rămăsese sus, în comandă, a ieșit pe 
pasarelă, dornic de vești noi. 

— E-n regulă, tovarășe Pavel, i-a strigat de jos comandantul. 
Toată viteza înainte, menţineţi drumul stabilit! 

Am auzit clinchetul telegrafului care ordona pornirea 
motorului. De jos a răspuns o sonerie, semn că motoriștii au 
înţeles ordinul; s-a auzit apoi șuieratul aerului comprimat care 
pătrundea cu putere în cilindri, iar după câteva clipe motorul 
principal a început să huruie și să duduie, parcă nerăbdător să 
câștige timpul pierdut. La pupa, apa a început să clocotească, 
răscolită de elice. Nava a pornit din nou să spintece valurile 
întunecate ale Mediteranei... 

Abia când am văzut că primejdia trecuse, am simţit cu 
adevărat frigul care mă scutura. Eram numai în cămașă și n- 
avusesem vreme să mă usuc. Cineva îmi aruncase pe umeri o 
haină, iar comandantul, bucuros că totul se terminase cu bine, 
mi-a întins sticluta cu rom: 

— la Georgica, nu te sfii. Doar dumneata nu intri în cart la 
motoare. 

— Bietul băiat, l-au răzbit frigul și oboseala, a spus milos 
bucătarul. 

Vorbele lui nea Arvinte au stârnit râsul marinarilor din jur. Nu 
știu bine ce am simţit în clipa aceea. Mi-era ciudă că sunt luat 
drept un copilaș care are nevoie de protecţie; pe de altă parte, 
tare as fi vrut să arăt ca un bărbat tare și viteaz, ca nea 
Stamate, care participase la toată munca aceea cu atâta liniște, 
de parcă s-ar fi bărbierit înainte de a cobori pe țărm... Intr-un 
cuvânt, am refuzat băutura. Nea Mihu a plescăit din buze cu 
mirare și a zis: 

— Ce mi-e dat să văd! Doi inși care habar n-au de caloriile 
romului, după ce-au lucrat un ceas sub apă! Nu serios, flăcăule, 
n-ai vrea un iaurt? 

— Lasă-mă-n pace, nea Mihule! am zis eu îngroșându-mi 


glasul, hotărât să-mi apăr demnitatea în fata acestui atac. 

— Am zis eu ceva? s-a mirat Mihu din nou. Zic doar atâta: 
lasati-i, tovarase comandant, că ei nu știu ce-i bun, și dati-mi 
mie portia lor. Să iau și eu parte cu ceva la lucrarea din noaptea 
asta... 

— Hei, Mihule, tot iti mai face cu ochiul sticluta? a întrebat 
Jianu, și pe faţa lui s-a așternut surâsul pe care-l vedeam atât de 
rar. 

— Da' de unde, tovarășe comandant! Acuma s-a schimbat 
treaba: îi fac eu sticlutei cu ochiul. Asa-i, Nord? 

Auzindu-și numele, Nord a lătrat scurt de două ori. 

— Și Nord râde de tine, a adăugat comandantul. 

— Ba, fără supărare, Nord mă apără. Zice că am dreptate. 

Tocmai când discuţia cu nea Mihu se dovedea a fi mai 
interesantă, Cerbu m-a chemat deoparte: 

— Ascultă, Georgică, ce spui despre chestia cu parâma? 

— Ce să spun? Ai văzut și dumneata foarte bine. 

— Eu? De unde să văd? Tocmai când să intru de cart m-am 
pomenit că se oprește deodată motorul. Eram în comandă și nu 
tntelegeam despre ce este vorba... 

— Acum cred că ai înţeles. 

— E un fel de a spune. Cred că nimeni nu înţelege nimica. 
Parâma nu-i șoarece, să sara singurică peste bord când ţi-e 
lumea mai dragă... 

— Asta am spus-o și eu. Doar cu mâinile mele am aranjat-o 
aseară, ca să-mi fie mai ușor la acostare. 

— Ascultă la mine, băiatule, că sunt mai bătrân decât tine. E 
ceva necurat aici. Și dacă vrei să știi, am o bănuială... 

— Ce bănuială? 

— Mă bazez pe tine că ești om de cuvânt. Rămâne între noi. 
Eu cred că de la ziaristul ăsta ni se trag ponoasele... 

— Nu știu, nea Cerbule, ce să zic. Omul nici nu s-a arătat pe 
punte de aseară și până acum; și-apoi de unde ar ști așa de bine 
rostul? O parâmă aruncată peste bord nu nimerește totdeauna 
la elice; trebuie o anumită dibăcie. lar el, săracul, habar n-are de 
marinărie... 

— Aiurea! O face pe prostul, băiete, tocmai ca să-l credem 
nevinovat. Eu atâta spun. Numai bagă de seamă, să nu s-audă. 
Cel mult, poţi să raportezi comandantului, dacă ţii neapărat; dar 
n-aș vrea ca lucrurile să pornească de la mine, înţelegi! Uite-l pe 


omul nostru; schimbă vorba repede! 

Într-adevăr, Ștefănescu apăruse pe punte cam somnoros și se 
uita mirat în jurul său: 

— Ce s-a întâmplat, oameni buni? De ce v-aţi sculat cu 
noaptea-n cap? 

Întrecându-se să dea cât mai multe amănunte, marinarii i-au 
povestit totul; în acest răstimp eu am stat modest mai la o 
parte,  socotindu-mă printre eroii principali al acţiunii. 
Ștefănescu nu părea deloc impresionat; la sfârșit, s-a mulțumit 
să spună cu admiraţie prefăcută: _ 

— Da? O parâmă? l-auzi, domnule, ce întâmplare! Imi pare 
rau că n-am fost si eu de fata! 

De unde am tras cu toții concluzia că degeaba povestesti unui 
om de uscat un fapt care e într-adevăr demn de povestit, din 
viaţa celor de pe mare; el nu-și va da seama de proporțiile lui și 
nu-l va pretui. 

— Si zi asa, tovarase Georgică, ai făcut o baie? m-a întrebat el 
pipăindu-și nodul de la cravată, cum făcea ori de câte ori era 
tulburat. Mi-am dat seama că-l judecasem greșit; nu, Ștefănescu 
nu rămăsese indiferent, aflând de întâmplarea cu parâma, ci se 
prefăcuse numai, ca să nu atragă atenţia marinarilor. Să fi avut 
dreptate Cerbu? Daca-i așa, atunci va trebui să-i dam a-ntelege 
domnului „ziarist“ că nu suntem așa de proști. Ne-am dat seama 
că parâma a fost aruncată peste bord de cineva și că nu-i vorba 
de o simplă întâmplare. lar dacă acel cineva mai pune la cale și 
alte blestematii, apoi nici noi nu căscăm gura la stele, lăsând-o 
pe „Cosânzeana“ în voia soartei! M-am gândit să-i spun eu toate 
acestea, profitând de prilejul acesta. E curios, deci să-i 
satisfacem curiozitatea! 

— Cum e cu parâma asta, tovarășe Georgică? m-a întrebat 
ziaristul când ne-am depărtat de grupul marinarilor. 

— Întocmai cum aţi auzit. Parâma a căzut de pe bord și a fost 
atrasă de elice. Vă spun cu mâna pe inimă, tovarășe Ștefănescu, 
că n-am lăsat-o în neregulă. Parcă eu nu știu ce se poate 
întâmpla? Metal pe metal alunecă foarte repede; din balansul 
navei, din trepidatie, cablul ar putea sa cadă peste bord. D-aia l- 
am strâns cu toată grija, și e de necrezut că ar fi putut cădea 
singur în mare. 

— Vrei să spui că l-a aruncat cineva? 

— Sunt sigur de asta, și comandantul m-a mustrat când i-am 


spus-o. Știu eu? Poate-a făcut-o de ochii marinarilor. 

— Are dreptate. În cazuri de acestea panica nu servește la 
nimic. 

— Nu-i vorba de panică. În echipajul nostru sunt marinari, nu 
babe. Doar oamenilor li s-a atras o dată atenţia asupra 
primejdiei; aflând și de această încercare a dușmanului, ei și-au 
sporit vigilenta... 

— Da, dușmanul... a spus gânditor Ștefănescu. Nu se poate 
spune că-i lipsit de imaginaţie, așa-i? 

— Ce sa mai vorbim! Dacă n-ar fi fost atent tovarășul 
Stamate, mecanicul al doilea, fiţi sigur că la ora asta n-am goni 
cu șaisprezece mile pe oră spre port! 

— V-am stricat somnul cu gălăgia noastră, tovarășe ziarist, 
am auzit în spatele meu glasul răgușit al nostromului. 

— Și așa eram dornic să văd un răsărit de soare în largul 
Mediteranei! a răspuns amabil Ștefănescu. 

— Numai răsăritul? la priviţi colo, spre tribord. Se vede 
țărmul. Am recuperat o bună parte din întârziere. Peste o ora 
acostăm, conform programului! 


VII 
Gânduri la sosirea în port. Descărcarea merge 
repede. Bucuria nostromului e scurtă. Incendiu 
la bord! Ștefănescu îşi spune părerea. 


E bine și plăcut totdeauna când sfârșești o călătorie. La 
capătul drumului, adesea obositor, te așteaptă bucuria revederii 
unor chipuri dragi sau surpriza descoperirii unor frumuseți 
necunoscute. Pe de altă parte nu mai ai senzaţia de repaus silit, 
de limitare a mișcărilor, pe care ţi-o dă vehiculul. Ești din nou 
stăpân pe picioarele tale, te poți mișca în voie, poţi merge unde 
vrei, părăsind compartimentul de tren, cabina îngustă a 
automobilului sau autobuzul care te-a zgaltait câteva ceasuri... 

Cu atât mai plăcută e sosirea din larg. Călătoria s-a făcut nu 
pe pământ, ci pe apă. Săptămâni întregi ai avut sub picioare 
puntea mereu legănată, iar dacă îţi ridicai privirile spre zare, 
vedeai un orizont neliniștit, o dungă care dansa fără odihnă, 
când ridicându-se din dreapta sau din stângă, când prăvălindu- 
se sub etrava înaltă a navei. Nici măcar stelele, în larg, nu le 
vezi stând locului pe boltă. Se mișcă toate odată, și dacă iei 
drept reazem al privirii catargul, apoi în jurul lui, Carul Mare 
încinge o adevărată horă... Ajuns pe țărm, simţi mai întâi o mica 
ameteala. Deprins cu balansul necontenit al navei, ai senzația 
că digul solid de beton, cheiul cu clădirile lui, macaralele, orașul 
răsfirat sus pe coastă - totul se clatină, ca puntea corabiei cu 
care ai navigat. Simti instinctiv nevoia să îndoi genunchii, 
pasesti larg și iti dai seama că mersul legănat al vechilor 
marinari, în primele minute după coborârea pe țărm, nu-i o 
simplă metaforă de prin romane... 

Poate de aceea, sosirea vaporului în port e legată de un întreg 
ceremonial, pe care marinarul îl respectă înfrângându-și 
nerăbdarea. Mai întâi, când a mai rămas o milă și ceva până în 
port, oprești mașinile și dai semnal din sirenă, să vină pilotul. În 
câteva minute vezi ieșind din port o șalupă albă și sprintenă, 
care-ţi aleargă în întâmpinare cu atâta vioiciune, de parcă stă 
de-o săptămână la pândă lângă cheu și te așteaptă anume pe 
tine, să te călăuzească prin pădurea de catarge. Șalupa 
acostează în bordul de sub vânt, unde s-a pregătit din vreme 
scara. Căpitanul însuși coboară pe punte să-l întâmpine pe 
domnul pilot, care dă binete pe englezeste, oricare-ar fi tara 


unde poposești și oricare-ar fi pavilionul navei cu care vii acolo. 
În urma pilotului, mai vin doi-trei insi corecti și importanţi, dintre 
care unul e medicul și altul e neapărat funcţionar la vamă. 
Comandantul îi plimbă de la prova la pupa, îi coboară prin 
magazii si prin hambare, le desfășoară în fata hârtii și registre în 
care noii-veniti se uită cu luare-aminte, punând întrebările 
obișnuite în asemenea ocazii și ascultând răspunsurile pe care 
adeseori le știu dinainte. Ei se interesează de sănătatea 
echipajului, de destinaţia și starea mărfurilor, întreabă dacă 
marinarii au ceva de declarat la vamă, dacă au monedă străină, 
dacă au animale la bord, dacă mărfurile prezintă pericol de 
incendiu și așa mai departe. În cele din urmă, comandantul îi 
poftește curtenitor în salonul său unde stevartul a pregătit din 
vreme o gustare si ceva ţuică bătrână, pe care oaspeţii o 
preţuiesc la justa ei valoare, plescaind mulțumiți din limbă si 
acceptând și al doilea păhărel. Când căpitanul cu mâna lui vrea 
să-l toarne pe al treilea, pilotul se uită cu înţeles la ceas și 
atunci urcă cu toţii pe puntea de comandă, de unde se vede 
întreaga panoramă a portului... 

Din clipa asta, pilotul e stăpânul navei. El mormăie printre 
dinţi, fără să-și scoală pipa, „FULL AHEAD” și atunci secundul 
împinge maneta telegrafului de la „Stop“ la „Toată viteza“. 
Nava pornește pe urmele șalupei care gonește zburdând pe 
valuri ca un copil neastâmpărat, urmat de la distanţă de un 
bunic impunător și sobru. Timonierul se supune cu precizie 
ordinelor pilotului; nava intră în port, defilează prin faţa 
vapoarelor sosite de prin toate colțurile lumii și se lipește de 
cheu, exact în coltisorul care i-a fost repartizat din vreme. 
Parâmele, odată legate, urmează o nouă ceremonie, cu mult 
mai animată decât prima: pregătirile pentru descărcarea 
mărfurilor. Sosesc în goană tractoare maruntele și transportoare 
de forme ciudate, iar pe linia ferată largă de pe cheu se apropie 
încet, vuind și huruind, o macara-portal. Nerăbdătoare să-și 
întindă deasupra navei braţul uriaș... 

Bineînţeles că în acest răstimp, cei de pe bord nu stau nici ei 
cu braţele încrucișate. Se desfac tenzile uriașe de pe bocaporti, 
se strâng parâmele, se deschid obloanele care se întind 
orizontal deasupra gurilor de acces spre magazii, apoi echipele 
de descărcare coboară în răcoarea înmiresmată din pântecele 
vasului... Primprejur roiesc dispeceri care strigă și împart ordine, 


funcţionari cu carnetele în mână, docheri, polițiști și diferiţi 
gură-cască, oameni care abia așteaptă prilejul să ciupească un 
pachet de ţigări, să-ţi vâre pe gât o brichetă ieftină sau să 
vândă fotografii cu dansatoare goale... 

Cum să te descurci în această hărmălaie? „Fiţi cu ochii-n 
patru“, ne spusese comandantul înainte de acostare, dar și fără 
asta eram cu toţii destul de atenţi la ce se petrece. Indata după 
sosire, la schelă se instalase Dragonea, care-și fuma alene 
ţigara și părea să stea de pomană; în realitate, el supraveghea 
toată mișcarea din jur și avea grijă să nu pătrundă la bord decât 
oamenii care aveau într-adevăr un rol în manevra de descărcare 
a panourilor. 

Inginerii de la expoziţie ne așteptau pe cheu; unul dintre ei l-a 
îmbrățișat pe comandant și l-a lăudat pentru punctualitatea pe 
care o dovedise „Cosânzeana“ cu acest transport deosebit de 
important; altul aflase că Ștefănescu e ziarist și-l descosea 
asupra felului cum a decurs călătoria. Între timp, cu strigăte și 
înjurături rostite în câteva limbi europene, cu răgușeala 
secundului și sudoarea nostromului care părea că s-a împărțit în 
zece locuri deodată, panourile erau scoase din magazie, purtate 
prin aer de braţul leneș al macaralei și așezate cu grijă pe 
platformele vagoanelor. Descărcatul a durat putin, mai putin 
decât se prevăzuse După ce s-a terminat forfota, iar inginerii au 
pornit cu mașina în urma vagoanelor, căpitanul Jianu ne-a 
adunat pe toţi la centru, pe puntea principală, și ne-a spus: 

— Tovarăși, vă mulţumesc pentru că aţi lucrat repede și bine. 
Plecarea e hotărâtă pentru ora 22, când e liber pilotul. Până 
atunci ne împrospătăm apa din tancuri, iar marinarii, tamplarii și 
marangozii vor acoperi bocaportile pentru continuarea 
călătoriei. Restul echipajului - liber. Puteţi da o raită prin oraș, 
numai să aveţi grijă, că băutura-i cam scumpă pe aici. 

— Să nu-ntarziati la prânz, a strigat Arvinte din ușa bucătăriei. 
Avem purcel la grătar și nu-i bun dacă se răcește! 

Echipajul a frematat de veselie. 

— Am și eu o vorba, a zis nea Stamate și toate privirile s-au 
îndreptat spre el. Tovarăși, să fim atenţi cum umblăm prin oraș. 

— E limpede, tovarășe secretar, a strigat Mateianu de lângă 
mine. Dacă se-ncearcă vreo provocare, chemăm poliţia. 

Marinarii au râs din nou, iar din partea mea, Mateianu s-a ales 
cu un ghiont de toată frumusețea. 


— Hei, Mateiene, a zâmbit secretarul de partid, ce te faci daca 
te înhaţă vreun pirat? 

— O scot eu la capăt, n-aveţi grijă... 

— Vezi să nu te-ntorci scalpat la bord, a chicotit un marinar. 

— Sau să te urmărească săgețile vreunui trib! 

— Ori să găsești un document misterios... 

— lar dumneata, nea Mihule, a adăugat Stamate, fă bine și 
bărbierește-te niţel. Nu de alta, dar marinarul de pe-o navă 
nouă... 

— Știu, și-o să mă execut, a mormăit nea Mihu, trecându-și 
rușinat degetele peste obrajii teposi. 

Din rânduri au pornit și spre nea Mihu tntepaturile: 

— Nu-i nimica, la cârciumă te primește și neras. 

— O să te creadă lumea călugăr și-o să-ţi facă loc la bar. 

— Numai să nu vii cântând, ca atunci, la Pireu... 

Deodată, în aer a tasnit sunetul aspru, asurzitor al sirenei de 
alarmă. Am tresărit cu toţii; prea ne luase pe neașteptate sirena 
asta! 

— Incendiu în magazia pupa! a strigat secundul tn megafon, 
iar noi am alergat după extinctoare. 

„Cosânzeana“ e prevăzută cu o instalaţie moderna de 
prevenire a incendiilor. In comandă, pe puntea principală si în 
alte câteva locuri sunt instalate niște mici panouri de sticlă cu 
schema navei, împărţită pe compartimente. Când undeva, la 
bord, apare o flacără, celula fotoelectrică din compartimentul 
respectiv declanșează semnalul de alarmă, iar pe schema navei 
se aprinde un beculet roșu. Astfel, în câteva secunde de la 
apariţia focului, echipajul află cu precizie locul, pentru a 
interveni la vreme. 

Asta am făcut și noi, după clipa aceea de uluială. Vreo 
douăzeci de marinari au pătruns aproape în același timp în 
magazie, au coborât din două salturi scările și au început lupta 
cu focul. Incendiul izbucnise într-un colț al magaziei, unde 
fuseseră depozitate cărţile pentru târgul internaţional. De obicei 
hârtia arde grozav, dar acum, când focul era abia la început, 
flăcările se prelingeau mai mult la suprafaţă, peste ambalaje. 
Extinctoarele nu ne-au fost de mare folos, pentru că nu voiam 
să udăm cărţile, de aceea am înăbușit vâlvătaia aruncând nisip 
și pături groase, pe care ni le-au adus cei de pe punte. Nu s-a 
produs nicio pagubă însemnată, dar izbucnirea focului a dat 


tuturora de gândit. Cel puţin Mateianu stătea ca pe ace. După 
ce-am terminat cu incendiul, s-a apropiat de mine: 

— Ce mai spui, omule? E clar că aventura bate la ușă? 

L-am privit o clipă și m-a umflat râsul. Avea o înfățișare foarte 
caraghioasă, așa, Manjit cu funingine pe obraji ca un bucătar 
din desenul unui copil neîndemânatic. Și cum se întâmplă în 
asemenea cazuri, când omul n-are la-ndemână o oglindă ca să- 
și dea seama cum arată, Mateianu se uita la mine foarte 
nedumerit, pentru că nu știa pricina veseliei mele. 

— Ce te hlizești atâta mă? s-a răstit el. Nici măcar acuma nu-ți 
dai seama de gravitatea situaţiei? Parâma la elice, focul... într- 
un cuvânt, primejdia. Să mai râzi de mine când îţi spun... 

— Cum să nu râd de tine, Mateiene, când arăţi ca o 
paparudă? Fugi de te spală și lasă filosofia! 

Mateianu și-a trecut mâna peste obraz, a privit-o și și-a dat 
seama de adevăr. Fără să mai scoată o vorbă s-a întors și a 
zbughit-o sus, spre spălător, iar eu am pornit mai agale pe scări, 
în urma lui, bucuros că nici acum nu mă lăsasem tras de limbă. 
Lasă-l să se frământe, de ce să-i dau eu totul mură-n gură? Să 
vadă și el că întâmplările misterioase din viata nu se dezleaga 
cu una cu două, ca prin cărţile pe care le citește si din care poți 
ghici după primele zece pagini cine-i vinovatul. Mai încercase el 
să mă descoase de câteva ori, mai ales după ce comandantul 
navei dăduse ordin marinarilor să-și sporească vigilenta în cart, 
dar nu-și găsise omul! Mă tineam tare, hotărât să-l las până-n 
ultima clipă în bezna nestiintei. 

În capul scării, pe punte, i-am găsit pe comandant și pe 
secund, în toiul unei discuţii. 

— Ce ne făceam, dacă am fi apucat să închidem magaziile? a 
zis mai mult ca pentru sine secundul după ce am ieșit iarăși pe 
punte. 

— Nu se putea una ca asta, i-a răspuns căpitanul Jianu. N-ar fi 
ars mocnit atâta vreme, tot l-ar fi observat, dacă nu aparatele, 
oamenii... 

— Dar de unde s-a iscat? 

— Asta ma-ntreb și eu... 

— O fi aruncat cineva o ţigară în timpul descărcatului, mi-am 
dat eu cu părerea. 

— Imposibil, a ripostat Pavel. În ritmul în care s-a lucrat, cine 
mai avea vreme să fumeze? Și-apoi docherii sunt oameni cu 


experiență; care dintre ei s-ar juca cu focul în magazia plină de 
mărfuri? 

— Poate vreo scânteie de la bucătărie... 

— Scântei, de la soba electrică?! a întrebat secundul mirat. Ce 
naiba măi, Georgică? 

— Atunci a fost pus de cineva! 

— Alta acum! a mormăit comandantul. 

— Ba cam asa cred și eu, a răspuns Pavel privind în jos. Mi se 
pare mie că tocmai aici, în port, au vrut să ne facă figura... 

— Cine anume? a întrebat comandantul cu iritare în glas. lar 
tncepeti cu teoria aceea? 

— Nu-i nicio teorie. Practica vorbește, tovarășe comandant. 
Faptele. Trebuie să luăm măsuri... 

— Măsuri! N-aveti decât, tovarășe secund. În virtutea funcţiei, 
dati ordinele necesare. Dar eu cred că-i de prisos. Acuma, cand 
nu mai e nimeni străin la bord, cine s-ar putea apuca să azvârle 
țigări aprinse în magazie? 

— Degeaba vă supăraţi, tovarășe comandant. Putina 
precauţie nu strică. 

— Am spus o dată: dati ordinele necesare, a răspuns rece 
comandantul. Dublati carturile, instalaţi posturi suplimentare de 
gardă, dar echipajul să meargă în oraș. Să se destindă oamenii. 
Partea cea grea a drumului abia acuma vine... 

S-a întors și-a plecat, spre comandă, fără să mai adauge o 
vorbă. Secundul a privit necăjit în urma lui Jianu și apoi s-a 
întors spre mine: 

— Ce zici, Georgica? Un pachet cu dinamită apare pe punte; o 
parâmă cade din senin peste bord la elice; marfa cea mai 
inflamabilă din magazie se aprinde... Nu-i nicio legătură între 
toate acestea? 

— Bună dimineaţa! a răsunat lângă noi glasul lui Ștefănescu, 
făcându-ne să tresărim. 

Secundul a privit o clipă, parcă cântărindu-l din ochi. 

— Tovarășe Ștefănescu, de mult voiam să discut cu 
dumneavoastră. Calatoriti pentru prima oară pe mare, dar eu 
sunt marinar de ani de zile și n-am mai pomeni un asemenea șir 
de întâmplări. Ce spuneţi de toate astea? 

— Sunt un simplu pasager, a spus încet ziaristul. Rostul meu 
aici este să scriu câteva reportaje. Dar dacă o să fie nevoie și 
dacă o să pot, vă fagaduiesc că o Sa vă ajut. V-aș sfătui sa va 


gândiţi mai mult la povestea cu barca. Dacă a fost adus la bord 
un pachetel, de ce nu putea urca si un om? a continuat 
Ștefănescu. 

— Bordajul are patru metri înălţime de la suprafaţa apei, am 
intervenit eu. 

— Naiba știe, a zis îngândurat secundul. Comandantul nu vrea 
să creadă că un om de la bord e trădătorul; cealaltă variantă nu 
pot s-o cred eu. Cum să ajungă un om neobservat pe navă? 
Unde să se ascundă atâtea zile? Dar întrebarea cea mai 
complicată e: ce să facem? Comandantul mi-a spus să iau 
măsuri; e drept că era foarte sceptic când a spus asta... 

— Eu unul n-am niciun amestec în povestea asta; vă repet că 
sunt un simplu pasager. In oraș însă cred că v-aţi putea duce și 
dumneavoastră, tovarase Pavel. 

— Eu? s-a mirat secundul, de parca i se facea propunerea sa 
dea o raită prin cosmos. După cate s-au întâmplat? 

Și din nou Pavel l-a privit lung, pătrunzător. Eu însumi mă 
simţeam stingherit de această privire. 

— Georgică, mergi cu mine? m-a întrebat apoi Pavel, 
hotărându-se deodată. O să formam un grup mai mărișor, să nu 
umblăm izolaţi. 

— In regulă, tovarășe Pavel, am răspuns, căutând să-mi 
ascund bucuria. N-am mai fost niciodată prin părţile astea; mă 
duc să ajut la închiderea magaziilor, pe urmă mă îmbrac și dăm 
o raita... 

Am plecat. Eu, spre un grup de marinari care erau în toiul 
lucrului la bocaport, iar Pavel s-a îndreptat spre comandant, 
spunând că are ceva de raportat. 


VIII 
Coborâm pe tarm. „Avem multi prieteni!“ Un 
necunoscut ne spune o poveste uluitoare. 
Operațiunea „Colos“. Nu-i timp de pierdut. 


— Să grăbim pasul, că ne prinde ploaia pe drum, am zis eu. 

— Nu mai e vreme, a răspuns nostromul. Uite, c-a și început. 

Câteva tunete au mugit înfundat, acoperind pentru o clipă 
zgomotul orașului, apoi primele picături de ploaie au prins să 
cadă, repezi și enorme. 

— Intr-un sfert de ora ne face ciuciulete, a zis secundul 
privindu-și îngrijorat mâneca hainei lui noi, pe care se și latisera 
câteva picături. 

— Ar fi mai înțelept să intrăm undeva, a răspuns nostromul. 
Gustăm câte-un coniac și așteptăm să se însenineze. E ploaie de 
vară, asta nu ţine mult. 

M-am uitat putin speriat la el: 

— Cum, nea Mantule, să intrăm în restaurant? Cred că n-ar 
trebui... 

— Lasă, Georgică, n-ai teamă. Doar n-o să ne întindem la 
chef. Și să ne hotărâm odată, dacă nu vrem să ne ude pân' la 
piele. Uite colea, după colţ, un bar... 

Am grăbit pasul și am intrat în barul pe care-l descoperise 
nostromul. Nea Mantu, care știa bine rosturile unei asemenea 
instituţii, ne-a condus în apropierea estradei orchestrei unde un 
trompetist negru, acompaniat la pian de o blondă, cânta o 
melodie languroasă. Când am intrat, pianista și-a întors privirile 
spre noi. Am văzut că are ochi albaștri, gură mică si o gropita în 
bărbie. Mi-a plăcut fata de la prima aruncătură de ochi; s-a uitat 
și ea la mine, și-a coborât pleoapele, fără să se întrerupă din 
cântec. Tovarășii mei băgaseră de seamă acest schimb de priviri 
și-au făcut haz: 

— Georgică, i-ai placut fetiţei. 

— Fii atent să nu-ţi rămână inima p-aici. 

— Ai grijă, prima de ambarcare ţi-e în pericol... 

Cred că m-am roșit de ciudă că secundul și nea Mantu 
descoperiseră așa de repede acest schimb de priviri; drept 
răspuns la glumele lor, am făcut-o pe indiferentul și m-am 
așezat cu spatele la orchestră, pe unul din scăunelele joase din 
jurul mesei. 


— Ambitios ești, tinere! m-a mustrat în glumă nostromul. Eu, 
în locul tău, altfel m-aș fi purtat. 

Chelnerul, care așteptase politicos să ne așezăm la masă, s-a 
apropiat de noi și a luat comanda: coniac, după cum eram 
tntelesi de la început. A revenit îndată cu o sticlă frumos 
ambalată cu poleială roșie la gât, cu etichetă aurie și aromă 
puternică. A turnat în păhărele, ne-a urat petrecere frumoasă, 
apoi Pavel și nea Mantu s-au așezat la taifas, cum fac marinarii 
care se respectă, atunci cand au câteva ore de pierdut pe țărm. 
Eu îi ascultam numai pe jumătate; mereu îmi fugea gândul la 
întâmplările din ultima vreme și mai ales mă întrebam ce va 
urma. Ce-au să mai pună la cale dușmanii, văzând că în ciuda 
încercărilor lor „Cosânzeana“ își continuă drumul? 

Mă frământa mai ales întrebarea: ce rol are Ștefănescu în 
toată povestea? Fusesem de fata la discuţia dintre el și secund; 
ziaristul păruse din nou un om sincer și binevoitor, hotărât să ne 
ajute. Și totuși, de ce insistase atâta ca Pavel să coboare pe 
țărm? Nu cumva o făcuse dinadins, ca să ne slăbească forţele? 
Oricum, prezența ofițerului secund ar fi fost mai necesară la 
navă, în asemenea împrejurări. Si Pavel, cu câtă ușurință 
acceptase să plece! De fapt, nici comandantul nu se împotrivise 
plecării lui, iar comandantul nu poate fi luat drept un om care nu 
judecă destul când ia o hotărâre! Și-apoi nu era să-mi dea mie 
raportul despre acţiunile lui. Nu eram decât un tanc pe lângă 
Jianu, om încărunţit pe mare, unul dintre cei mai experimentați 
comandanţi de cursă lungă! Atunci... poate erau la mijloc lucruri 
pe care eu nu le cunoșteam? Oare ce se petrece la bord în clipa 
asta? Nu cumva am greșit, eu și tovarășii mei, ieșind în oraș în 
asemenea împrejurări? 

Trompetistul și-a întrerupt deodată cântecul. M-am întors să 
văd ce se întâmplă. Cu faţa îndreptată spre noi, fata de la pian îi 
spunea ceva negrului. El a dat din cap. A surâs și a venit la 
masa noastră. Ne-a salutat curtenitor, apoi a spus în acel dialect 
greco-franco-italian, bine cunoscut în lumea porturilor 
Mediteranei: 

— Orchestra dorește să cânte în cinstea domnilor. Dacă 
domnii au plăcerea, îi rugăm să ne spună din ce ţară vin. 

Nostromul a înălțat fruntea și a pronunțat răspicat, cu 
mândrie în glas, un singur cuvânt: 

— Roumanie! 


În clipa următoare, fata de la pian a început să cânte primele 
măsuri din „Balada“ lui Ciprian Porumbescu, iar secundul l-a 
tratat pe trompetist cu un păhărel din licoarea aurie. Scena 
aceasta mi-a făcut o deosebită plăcere, mie și tovarășilor mei de 
pe „Cosânzeana“. 

— Avem multi prieteni, a rostit nostromul înduioșat. 

Dar și dușmani, am adăugat eu în gând. Și m-am uitat în jurul 
meu, în restaurant. Nu era multă lume la ora aceea. Mi-a atras 
atenţia un necunoscut care stătea la o masă, în colt, și care 
urmărise cu toată atenţia scena descrisă mai înainte. A chemat 
chelnerul, i-a spus ceva, apoi s-a ridicat și a venit la o masă mai 
aproape de noi. Chelnerul l-a urmat, aducând sticla aurită și 
păhărelul. Părea sa fie-n bani individul si cred că se aratase 
darnic în bacșișuri, altfel n-ar fi fost servit cu atâta grijă și 
respect. Când s-a dat mai aproape, m-a uimit îmbrăcămintea lui 
sărăcăcioasă: purta un costum negru, ponosit și mototolit, care 
părea să fi fost cândva smoching; cămașa, albă și elegantă pe 
vremuri, avea acum culoarea norilor plumburii de afară, iar 
cravata părea culeasă dintr-o ladă de gunoi. Mai mult m-a uimit 
însă fata lui: avea obrajii supti ca după o boală grea și privirea 
hămesită, care dovedea că omul nu se tratează în fiecare zi cu 
bunatati. Văzând că-l studiez, individul s-a uitat si el la mine atât 
de insistent, încât am plecat ochii și-am început să citesc 
eticheta de pe sticla cu coniac. Orchestra terminase melodia 
românească și începuse din nou să cânte muzică modernă, lentă 
și sincopată, în care sunetele trompetei păreau niște hohote de 
plâns. Tovarășii mei de petrecere își continuau discuţia pe un 
ton mai ridicat, ca să acopere glasul puternic al trompetei. 

— Ce-o fi cu bătrânul nostru de-i mereu supărat? a întrebat 
Pavel. 

— Are necazuri, a răspuns nostromul. Cui îi vine ușor la vârsta 
lui, fără nevastă, fără copii? A avut un frate, timonier de prima 
mână, dar i-a murit pe front. De ce-ar fi vesel omul? 

Știam eu mai bine decât nostromul pricina supărării lui Jianu, 
dar am întrebat așa, într-o doară: 

— Nea Mantule, de unde știi atâtea amănunte? 

— l-auzi, de unde! a mormăit ironic nostromul. Păi tu, 
Georgică, te jucai în tarana când eu și cu lon Jianu spălam 
puntea pe „Decebal“. Eu, el și frate-său formam un grup de 
toată frumuseţea, pe cuvânt ţi-o spun! De la Haifa la Marsilia, 


toate porturile le-am bătut stradă cu stradă. Mă uit la fata de la 
pian: nostimă, drăguță, iti place, dar tu, Georgică, te-ai întors cu 
spatele la ea și nici gând s-o întrebi de sănătate. Păi noi, măi 
băiete, când eram tineri... 

— Nea Mantule, ia fii atent cum se uită omul de colo la noi. 

— Prostii măi, Georgica, a mormait nostromul, supărat că-l 
întrerupsesem din povestire. Ai descoperit vreun pirat de-mi iei 
vorba din gură? 

— Da zău, Georgică, ce moda-i asta? Când vorbește un om 
mai în vârstă nu se cade să-l întrerupi. 

— Uitaţi-vă și dumneavoastră. Individul ala s-a mutat la o 
masă mai apropiată și acum se uită numa-ncoace... 

N-am apucat să mai adaug altceva. Necunoscutul s-a ridicat 
de la masă și a venit lângă noi. l-am făcut semn nostromului și 
el s-a întors, în sfârșit, să vadă despre ce este vorba. 

— Bună ziua, domnilor marinari, a zis străinul cu un glas sec, 
ce semăna bine cu un scartait. Aș vrea să va spun ceva, dacă 
nu-i cu supărare... 

Secundul s-a întors și el, l-a măsurat cu o privire lungă si i-a 
vorbit în numele tuturor, politicos dai hotărât: 

— Poate-ai greșit adresa, domnule. Nu te cunoaștem și nu 
cred că ne-ar interesa ceea ce dorești să ne spui. Bună ziua! 

Cu aceste vorbe, Pavel s-a întors din nou spre noi, semn că a 
încheiat discuţia, dar străinul nu părea dispus să-și vadă de 
drum. A ocolit masa și s-a oprit in fata nostromului. 

— Mantule, bătrâne, nu mă mai cunosti? Eu sunt Petrache 
Tulceanu, de pe nava „Decebal“... 

— Ce? a strigat nostromul sărind de pe scaun. Petrache 
Tulceanu, spui? Vorbești în numele morților, omule? 

— Poate era mai bine sa fi murit, a zis cu umilință 
necunoscutul. Dar uite că ne-a fost dat să ne-ntâlnim... 

— Măi Petrache, măi! Oare chiar tu ești sau visez? Ce-i cu tine 
aici? 

— E o poveste lungă... 

Eu și secundul ascultam muti de uimire această discuţie și, 
vorba lui nea Mantu, nu ne venea să credem. Ne-au trebuit 
câteva clipe ca să ne dezmeticim. Intalnirea aceasta era 
surprinzătoare; vasul despre care vorbea Petrache fusese 
transformat în crucișător auxiliar și se scufundase în timpul 
războiului, printre insulele Mării Egee. Doi oameni se revedeau 


deci după mai mult de douăzeci de ani! Pavel a tras de sub 
masă al patrulea scaun și l-a invitat pe noul venit: 

— la loc, domnule Petrache. la loc și povestește... 

Omul n-a așteptat să fie poftit a doua oară. S-a așezat, ne-a 
privit pe rând pe fiecare, apoi a zis încet, obosit parcă: 

— De când n-am mai auzit vorbă românească... Sunt douăzeci 
de ani de când am plecat din ţară, cu frontul, spre apus. N-am 
murit, precum se vede, Mantule... 

— Și ce-ai făcut până acum? a întrebat nostromul cu glas 
tulburat. De ce n-ai dat niciun semn de viaţă? Cum ai ajuns aici? 
Nu cumva ţi-ai renegat neamul? Ti-o spun fără înconjur, nu pot 
vedea în fata ochilor un trădător! 

Petrache Tulceanu a tresărit la cuvântul din urmă și s-a făcut 
alb ca hârtia: 

— Tradator? Nu... Dar nu-i momentul să-mi istorisesc viata, să 
arăt ce stânci submarine sau ce ochi au făcut să-mi eșueze 
„corabia“ pe aceste tarmuri. Vreau să vă spun un lucru. Care vă 
interesează mult mai direct... 

— Vorbește și spune adevărul, i-a poruncit nostromul cu 
asprime. 

— O să vă spun. Nu mă judeca pripit. 

„„Întâmplarea m-a adus acum câteva luni în portul acesta. 
Auzisem că o societate de transporturi nou înfiinţată caută 
oameni. Până să ajung eu însă, posturile se ocupaseră de mult. 
Trebuia să mă aștept la asta... Am hoinărit zile-ntregi prin oraș, 
căutând de lucru. Nimeni nu avea nevoie de mine. Dormeam pe 
unde apucam; câtva timp mi-am permis luxul să mă adăpostesc 
într-un hotel de mâna a treia; când am terminat și ultimul 
gologan, am început să dorm pe bănci, în parc... Acolo m-am 
trezit ieri dimineaţă cu un poliţist: 

— Conform legii, n-aveţi dreptul să dormiti pe bănci în parc. 
Sunteţi amendat! 

M-am ridicat, zgribulit de racoarea dimineţii, mi-am adus 
aminte că de două zile nu mâncasem mai nimic și i-am râs în 
nas politistului: 

— Amendă, spui? Încearcă, poate descoperi dumneata vreun 
ban prin buzunarele mele. Eu unul n-am găsit nicio letcaie... 

— N-ai bani? a rânjit polițistul privind în jur și, ridicând 
deodată glasul: O să te duc la închisoare. M-ai insultat în timpul 
serviciului. O s-o patesti, află de la mine! 


Auzind gălăgie, doi tipi bine îmbrăcaţi, a căror prezenţă la ora 
aceea în parcul orașului nu mi-o puteam explica, s-au apropiat 
de noi. 

— Ce-ai cu el, domnule comisar? a întrebat unul din ei, cu 
mustață mexicana și pălărie de pai. 

— E un borfaș, îl duc la închisoare. 

— Măcar acolo să mănânc și eu o ciorbă, am răspuns cu 
nepăsare. 

— Lasă-l în pace, comisare, a zis celălalt individ, umflându-și 
gușa de porc. Cât trebuie să plătească? 

Nu-mi venea să cred că scap așa ușor. Grăsunul a scos din 
buzunar o bancnotă, i-a dat-o politistului și acesta s-a depărtat, 
salutând respectuos. l-am măsurat cu privirea pe cei doi, uimit 
că se amestecau în conflictul meu cu polițistul. De obicei, domnii 
eleganti și bine hraniti nici nu se uită la prapaditi de-alde mine. 

— Va mulțumesc din suflet, domnilor, m-ati scos dintr-o 
încurcătură. Nu știu cum să-mi exprim recunostinta... 

— Lasă chestiile astea, a zis cel cu mustata mexicană. Crezi 
că ne-am apucat să facem pomeni? Avem nevoie de dumneata. 
De trei zile te urmărim și știm că n-o duci prea strălucit cu 
finanţele. 

— N-ai fost văzut intrând prin restaurante, a adăugat 
grăsunul. 

— E drept că o duc prost. Nu găsesc de lucru nicăieri. Unii 
spun că-n Australia... 

— Să nu mai lungim vorba, a zis iarăși grăsunul. Vrem să 
facem o afacere. Iti dăm posibilitatea să câștigi într-o singură 
noapte... hai să spunem în dolari, că-s buni pretutindeni... o 
sută! 

O sută de dolari într-o singură noapte! Era o sumă mult prea 
mare ca să nu-mi dea de bănuit, de aceea am întrebat prudent: 

— E o afacere cinstită? 

Cel cu mustata mexicană a rânjit: 

— Unde dracu te gândești? Nu te pune nimeni să faci o crimă. 
E o treabă mai ușoara... 

— Și puţin mai cinstită decât o crimă, a adăugat grasul. Dar 
hai să luăm o gustare și să bem un păhărel. 

— Firește, a spus cu îngâmfare „mexicanul“. Doar n-o să 
aranjăm o treabă ca asta în mijlocul grădinii publice! 

M-au luat între ei și am pornit către un restaurant din 


apropiere. Eram flămând ca un câine; cât despre băutură, vă 
spun cinstit că-i și uitasem gustul. Am mâncat pe săturate, 
poate pentru prima oară în luna asta. Cei doi abia dacă gustau 
ceva din bunatatile de pe masă. In schimb, la băutură se 
întreceau în pahare și mă sileau să beau cot la cot cu ei. La al 
nu știu câtelea pahar, „mexicanul“ a ciocnit și a urat: 

— Pentru reușita acţiunii „Colos“! 

Vorbele astea m-au dezmeticit ca un duș rece. Vasăzică beam 
și mâncam, în faţa ochilor îmi flutura cecul de o sută de dolari - 
și eu nici nu aflasem ce mi se cere să fac! Am pus paharul 
deoparte: 

— Domnilor, e momentul să aflu despre ce este vorba. Suta 
de dolari nu-i de colea; dac-aș munci din greu o luna-ntreaga, nu 
sunt sigur că aș putea s-o câștig. lar dumneavoastră mi-o oferiţi 
pentru lucru de o singură noapte. Vă rog să-mi spuneţi în ce 
constă „Colosul“ ăsta? 

Amândoi s-au uitat lung la mine, au dat peste cap paharele, s- 
au privit cu înţeles, și cel gras a început: 

— Uite cum stă socoteala, șefule, noi suntem funcţionari la o 
companie de navigaţie, nu te privește care anume. O altă 
companie, concurenta noastră, ne-o ia mereu înainte de lao 
vreme. Au căpitani mai pricepuţi, nave mai bune - treaba lor. 
Cert este că ne-au adus în pragul falimentului. Acum vor să ne 
sufle de sub nas o afacere importantă. Mâine urmează să 
sosească un vapor de-al lor. Uite ce ne trebuie: dumneata să te 
strecori la bord si să provoci o defectiune care să întârzie 
plecarea navei. Îţi dăm acum cincizeci de dolari, iar după ce faci 
treaba, primești restul. De fapt, noi mai avem pe cineva care se 
ocupă de asta; dacă acela reușește înaintea dumitale, înseamnă 
că nava întârzie, iar dacă nava întârzie nu mai avem nevoie de 
dumneata și te alegi cu cincizeci de dolari, fără să fi mișcat un 
deget. E limpede? 

— Poti să-ţi iei un apartament mai bun decât cel în care te 
odihneai azi dimineaţă, a adăugat „mexicanul“. 

— Și să-ţi cumperi un costum mai acatarii... 

— Vezi bine că nu-i vorba de o crimă... 

— Ai fost marinar, știi că într-o chestie ca asta echipajul n-are 
ce pierde. Patronul înghite gălușca și gata. 

„Mexicanul“ a și scos din buzunar un teanc de bancnote, iar 
celălalt individ mi-a pus sub nas hârtia și-un stilou: 


— Haide, ia gologanii si iscălește. Nu de alta, dar afacerile 
sunt afaceri... 

M-am uitat la ei înainte de a semna. Apoi m-am gandit ca nu e 
chiar așa de murdară treaba pe care trebuia să o fac. De fapt, 
produceam pagube unui armator de vase, unui patron, care 
avea să bage-n sertar o mână de bani mai puţin. Ala câștigă 
într-o zi cât un docher într-un an... Am luat tocul și am iscalit. 

Petrache Tulceanu s-a oprit din povestire, a sorbit din 
păhărelul de coniac si a adăugat cu voce ostenită, sfârşită 
parcă: 

— Vaporul ala era tocmai nava noastră, adică a 
dumneavoastră. N-aveam de unde să știu asta, când am 
semnat... Dar din câte știu aici nu mai e vorba de patron și de 
aceea am vrut să vă previn... 

Pavel a tras aer în piept cu putere, ca un om care simte că se 
sufocă; nea Mantu a sughitat, iar eu am sărit în picioare și am 
strigat: 

— Ati auzit, mai au pe cineva care se ocupă de navă! 

— Nu-i timp de pierdut! a întărit Petrache. Peste o oră urma 
să mi se spună dacă „celălalt“ a „reușit“ sau dacă trebuie să 
intru eu în joc pentru îndeplinirea „misiunii“. Faceţi ce credeţi, 
dar repede! 


IX 
Fata-n fata cu dușmanii. „O.K., e rândul 
dumitale!“ Sosim la bordul „Cosânzenei“. 


Cuvintele lui Petrache Tulceanu erau foarte nimerite pentru o 
asemenea împrejurare. Cum să mai stăm liniștiți în jurul sticlei 
cu coniac, când aflaserăm cu certitudine că un om, plătit de 
dușmani, se află la bordul „Cosânzenei“? 

— Să mergem la vapor! a hotărât secundul. 

— Mergem, a incuviintat nea Mantu ridicându-se. Dar cu el... 
ce facem? 

Petrache Tulceanu dădea a-ntelege ca nu ia parte la 
frământarea noastră; rămăsese așa, cu coatele pe masă, cu 
fruntea sprijinită-n palme, cu umerii încovoiaţi, întreaga lui 
atitudine părând a spune: „Eu mi-am făcut datoria, v-am spus 
cum stau lucrurile, rolul meu s-a sfârșit...“ Ne judeca greșit, 
firește, căci în clipa următoare, Pavel a fost acela care-a vorbit 
în numele tuturor: 

— Nu-l putem lăsa așa. Până una-alta, hai cu noi la navă, 
domnule. Acolo vom vedea ce-i de făcut... 

Petrache a sărit de pe scaun și și-a îndreptat ochii umezi către 
secund: 

— Adevărat? Cum să vă mulţumesc... 

— Hai, Petrache, lasă, a zis nostromul, luându-l cu blandete 
de umăr. Vino, să dăm de veste celor de la bord! 

În ușa restaurantului s-a arătat un chip încruntat, cu pălăria 
îndesată până pe sprâncene. Părea să caute pe cineva. Și-a 
plimbat privirile prin toată sala și dând cu ochii de noi a tresărit 
și-a dispărut îndată. 

— El e! a șoptit Petrache. E cel care o făcea pe polițistul acolo, 
în parc. Ne-a văzut împreună; mă tem să nu-i cheme și pe 
ceilalţi... 

Ca să nu mai pierdem vremea cu socoteli, am lăsat 
chelnerului o sumă care întrecea cu mult consumatia noastră și 
a lui Petrache. Văzând graba noastră, fata de la pian încetase 
cântecul și se ridicase. Drept răspuns la privirea ei nedumerita, 
i-am făcut un semn de rămas-bun și am plecat... 

La ușă ne așteptau cei trei indivizi. l-am recunoscut îndată, 
după descrierea lui Petrache, pe „mexican“ și pe grăsunul care 
părea să fie șeful; al treilea era cel care băgase capul pe ușă 


câteva clipe mai înainte. Secundul a aruncat o privire rapidă în 
jos și a spus printre dinţi: 

— Nu vă lăsaţi provocati. Treceti nepăsători si cât mai repede. 
Georgică, noi doi rămânem mai în urmă! 

Unul dintre bandiți l-a tras pe Tulceanu de mânecă: 

— O. K., e rândul dumitale! 

— Mă urc cu ei pe navă. Altceva ce pot face? i-a soptit 
Tulceanu. 

— Să nu pierzi cheul din ochi, când ridic pălăria... acționează! 
Fă tot posibilul ca nava să nu mai plece! 

Între timp noi ne-am urcat într-un taxi, în dreptul 
„Cosânzenei“ mașina a frânat prelung, fâșâind cu cauciucurile 
pe asfaltul încă umed de ploaie. Am sărit cu toţii aproape din 
mers și am trecut în fugă schela, iar taximetrul a luat-o repede 
din loc, tocmai când mașina neagră în care se aflau bandiții se 
oprea și ea lângă navă. 


X 
Dăm ochi cu comandantul. Mateianu vede 
agenti secreti acolo unde nu sunt. Ordinul 
căpitanului Jianu. Ce se întâmplă cu ziaristul? 


Urcati pe punte, am pornit îndată după Pavel spre comandă. 
Nostromul îl împingea înainte pe Petrache, care părea foarte 
emoționat; cât despre mine, stăteam ca pe ghimpi, întrebându- 
mă cum va primi comandantul ultimele știri și mai ales prezența 
lui Petrache Tulceanu pe bordul navei. 

— Nicio vorbă despre, „Colos“, ne-a suflat Pavel. Lăsaţi-mă pe 
mine să povestesc! 

Căpitanul Jianu ne-a ieșit în întâmpinare, căutând să-și 
ascundă surprinderea. 

— De ce n-ai anunţat, tovarase Pavel, că avem musafiri? 

— vă prezint, tovarășe comandant, un vechi marinar de pe 
nava „Decebal“. 

— $i prieten de-al meu, s-a grăbit să adauge nostromul. 

— Sfinte Sisoe! Asta-i Petrache în carne și oase! a strigat 
comandantul uimit. De unde-ai răsărit, bătrâne? 

Petrache Tulceanu părea foarte stânjenit de primirea aceasta, 
și stinghereala lui a ajuns la culme când comandantul nostru s-a 
apropiat de el și l-a îmbrățișat. 

— Te credeam pierdut, măi omule. Cum ai nimerit aici? 

Secundul a făcut un pas înainte și a-nceput să povestească 
repede, parcă temându-se să nu fie pus în încurcătură de vreo 
întrebare neașteptată: 

— Să vedeţi cum a fost, tovarase comandant. Ne-a apucat 
ploaia în oraș și am intrat într-un restaurant. Acolo, auzindu-ne 
că vorbim românește, dumnealui s-a apropiat de noi. Ne-a spus 
cine este, l-a recunoscut și nostromul... așa că l-am adus 
încoace, socotind c-o să vă facă plăcere... 

— Mai e vorbă? a zis bucuros comandantul. Și ce-ai făcut în 
toţi acești ani, Petrache? De ce n-ai dat niciun semn de viata? Iti 
place așa de tare aici, printre străini? 

— Nu-mi place deloc, domnule căpitan. Bine spune cântecul: 
„Rău e, Doamne, prin străini...“ În '43 când s-a scufundat nava - 
nu am vrut să mă întorc în tara. 

— Dar acum? 

— Acum e altceva. 


Ne asteptam ca comandantul nostru să-l imbratiseze din nou 
pe Petrache, să-i ofere o cabină separată și să-l socotească 
pasagerul nostru până la Constanţa. Dimpotrivă, el s-a 
încruntat: 

— Despre asta o să mai discutăm noi... 

— Tocmai, că avem ceva foarte important de discutat, 
tovarășe comandant a intervenit secundul. E vorba de siguranţa 
„Cosânzenei“... 

— Fii mai explicit, tovarase Pavel, a răspuns cu răceală 
comandantul. 

— Să mergem în cabină, dacă nu vă supără. Și să meargă și 
dumnealui cu noi... 

Jianu a ridicat indiferent din umeri, invitându-i cu un gest pe 
cei doi, apoi s-a întors spre grupul de marinari care urmăriseră 
în tăcere toată scena: 

— Să nu uit. Nu mai părăsește nimeni nava. Tovarase Mantu, 
la ora șaisprezece ai grijă să fie schimbaţi oamenii de gardă în 
compartimente. 

După ce s-a depărtat comandantul, unul dintre marinari a tras 
o injuratura: 

— Fir-ar să fie de indivizi! De unde i-ati scos măi, fraților? Din 
cauza lor sa stam noi consemnați la bord! 

Mateianu, care de la apariţia mașinilor se atinuse tot în 
preajma noastră, s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: 

— Georgică! De data asta nu mai poţi ascunde nimic. Să dăm 
cărțile pe fata. Nu te las până nu-mi spui ce s-a întâmplat! 

— Lasa-mă, neamule, in pace. Ce-ti veni? Ai auzit toată 
istoria, eu nu am nimic în plus de povestit. 

— Hai, mă, n-o face pe grozavul. Dacă vrei să știi, te-ai purtat 
ca un copilaș. Dacă eram în locul tău... Zău, Georgică, spune-mi 
și mie cum a fost. Nu-i așa că tipul pe care l-aţi adus e un agent 
secret? 

— Ţi-ai pierdut minţile, Mateiene? 

— Lasă măi, că știu eu. Mă socotiți cu toţii un zăpăcit, si 
nimeni nu pune nicio bază pe mine. Dacă vrei să știi, eu mă 
pregătesc în secret ca să pot face fata în orice situaţie; am 
învăţat jiu-jitsu, cunosc bancnotele false, deosebesc mașinile 
după zgomotul motorului.. Dar nimeni nu mă bagă-n seamă pe 
vaporul acesta! Hai colo, la prova, și povestește-mi și mie! 

Aș fi vrut să-l iau din nou la zor, pentru că își pierdea vremea 


cu fleacuri care nu sunt de folos nimănui, dar pe de alta parte, 
parcă-mi era milă de el. Bietul băiat era bine intenţionat; cel 
mult i se putea reproșa faptul că nu prea umblă cu picioarele pe 
pământ. Dar la o anumită vârstă nici asta nu-i de mirare, așa 
încât, cu toate lipsurile lui, îl simpatizam sincer. Socoteam că l- 
am lăsat destul să se zbată în negura nestiintei și că a venit 
vremea să dau la o parte un colt al perdelei care acoperea 
marele mister. Asta, firește, nu fără o morală cuvenită, pe care 
i-am servit-o treptat, după fiecare frază a povestirii: 

— Vezi mai, Mateiene, ce-nseamna să stai cu nasu-n cărți și 
să nu vezi nimic în jurul tău? În timp ce tu citeai povești cu pirați 
de acum două sute de ani, noi luptam să înlăturăm primejdia, 
iar tu, în loc să ne fii de folos... 

— Cum vine asta? Care „noi“? Vasăzică era ceva organizat, 
iar eu am fost lăsat afară din rânduri? 

— Nu tocmai așa, l-am liniștit eu. Dar în cazuri de astea 
trebuie să vezi și singur, nu să aștepți mură-n gură totul. Așa ai 
învăţat de la celebrii tăi detectivi? 

— Georgică, lasă introducerea și intră de-a dreptul în subiect. 
Și poate-oi fi și eu de folos cu ceva în toată acţiunea... 

— Păi atunci ascultă la mine... 

Mateianu ascultă cu obrajii aprinși; ochii îi străluceau și la 
fiecare frază mă intrerupea cu exclamatii de uimire si de 
curiozitate. N-am înflorit cu nimic întâmplările și i-am povestit 
întocmai cum a fost. Pentru el însă și asta era prea destul; iar 
când am încheiat, spunându-i că după toate probabilitățile 
dușmanul se află la bord, Mateianu era să cadă de pe balustrada 
pe care se așezase: 

— Auzi dumneata! E nemaipomenit, Georgică. Iti spun că 
aventura ta e mai presus decât zece cărți cu pirați. 

— Lasă, că încă nu s-a terminat. Vezi tu, sunt câteva lucruri 
foarte neclare. În primul rând, unde-a stat ascuns dușmanul? Pe 
nava asta nu-i coltisor care să nu fi fost călcat de zeci de ori. 
Sau poate vinovatul e un om din echipaj, unul ca mine și ca tine. 
Cine știe? Tocmai de aceea se cere să fim cu ochii-n patru; nu 
poţi sti de unde sare... 

— Eu am o bănuială, Georgica, a soptit Mateianu. S-ar putea 
să gresesc, dar nu cumva omul cu pricina e pasagerul nostru? 
Prea se bagă peste tot, prea umblă de colo-colo pe toată nava... 

— Și eu m-am gândit la asta, dar deocamdată nu avem nici un 


fel de dovezi. Uite ce e: n-ai vrea să te ocupi puţin de el? Să-l 
urmărești, dar fără să te observe... 

— Mă insulti! Eu, băiete, cunosc cele mai perfecţionate 
metode de a urmări pe cineva, chiar într-un oraș aglomerat... 

— Tocmai că într-un oraș aglomerat e mai ușor. Aici, pe palma 
asta de loc, e greu. Să bagi de seamă. O să-l urmărim cu 
rândul... 

Ne-a întrerupt din discuţie nea Mantu, care aducea ordinul 
comandantului: fără-ndoială că dușmanul va mai încerca vreo 
ticăloșie acum, cât timp vaporul este încă la cheu. Să fim deci 
cu ochii-n patru. S-a stabilit ca un număr de oameni să stea în 
permanenţă pe punte, fără să pară că pândesc. 

— Acum să te ţii, Georgică! mi-a spus nostromul, și-n glasul 
lui citeam totodată îngrijorare și satisfacţie. Se limpezesc 
lucrurile. 

— E clar, a strigat Mateianu. Le arătăm noi lor. 

— Încet, Georgică, l-a domolit nostromul. Pisica cu clopoței nu 
prinde șoareci. Dacă simte că-l pândim, omul se ascunde mai 
bine și te pomenesti că ne-o trage tocmai când suntem colo, în 
larg! 

— Am înţeles... 

Prietenul meu a zbughit-o de lângă noi, și eu am rămas să 
aprind o ţigară de la pipa nostromului. Fumam amândoi și 
tăceam; vorbele erau de prisos în asemenea împrejurare. După 
vreo două minute, Mateianu a răsărit fără veste lângă noi: 

— Am fost să văd ce face omul meu. Stă lângă balustradă și 
citește, dar cred că mai mult se uită-n jurul lui decât în carte. 
Parcă așteaptă ceva... 


XI 
Pasagerul clandestin iese la iveală. Pericol la 
motoare! „De unde ati luat revolverul?“ 
Așteptăm părerea șefului mecanic. 


La ora șaisprezece s-au schimbat carturile. Nu se petrecuse 
nimic deosebit, ba unii dintre marinari erau incredintati că toate 
măsurile de prevedere fuseseră de prisos. Cartul următor - de la 
patru la opt seara - a trecut la fel de liniștit. Ștefănescu nu se 
clintea din locul lui de pe punte; răsfoia la nesfârșit cartea 
aceea, încât aveai impresia că tine cu tot dinadinsul s-o înveţe 
pe de rost. Se apropia ora plecării. Apa din tancuri fusese 
împrospătată; pentru orice eventualitate, am mai controlat o 
dată toate legăturile de pe punte - într-un cuvânt, eram 
pregătiți de drum. 

Inserarea a coborât lin deasupra portului. Pe țărm au început 
să se aprindă șiraguri de lumini; s-au aprins luminile și la bordul 
navelor din radă. Mișcarea portului nu părea să se potolească 
odată cu căderea serii; nave intrau și ieșeau din bazin, iar piloţii 
aveau de lucru din belșug. La bordul „Cosânzenei“ oamenii se 
plictisiseră de atâta veghe; cei care nu erau de gardă au părăsit 
pe rând puntea, să se odihnească prin cabine sau să dea 
târcoale bucătăriei, unde nea Arvinte părea să pună la cale ceva 
deosebit. Câţiva marinari jucau șah stând de-a dreptul pe 
puntea care mai păstra căldura zilei; eu mă invarteam în jurul 
lor, dar eram prea putin atent la tabla cu pătrăţele; aşteptam cu 
nerăbdare ivirea „pasagerului clandestin“. Ștefănescu care 
pusese în sfârșit cartea deoparte se plimba pe punte, îngânând 
un cântec. 

Mă uitam atent în jurul meu. Umbrele mecanismelor de pe 
punte m-au făcut de câteva ori să tresar. Tot mi se părea că din 
spatele lor va tasni silueta încovoiată a dușmanului nostru 
necunoscut. 

Feţele marinarilor păreau palide în lumina becului cel mare de 
la catarg. Locul șahiștilor de pe punte îl luaseră Mihu și Cerbu. 
Pe navă era cunoscută rivalitatea la șah a celor doi timonieri, de 
aceea în jurul lor se mai adunaseră câţiva să comenteze cu glas 
scazut situațiile și mutările fiecăruia sau să dea sugestii, pe care 
cei doi adversari le răsplăteau cu priviri neprietenoase. Prezenţa 
lui Mateianu o ghiceam undeva, în preajma lui Ștefănescu, și m- 


am convins o dată mai mult că prietenul meu nu citise zadarnic 
mii de pagini cu urmăriri nocturne. Ziaristul stătea calm lângă 
balustradă și atenţia lui părea să fie absorbită de muzica ce se 
revărsa din difuzorul cel mare, montat pe catargul principal al 
„Cosânzenei“. La schelă stătea ca totdeauna Dragonea. Fuma 
liniștit și din când în când se una în jurul lui, întorcându-se cu tot 
corpul de parcă i-ar fi fost ceafa intepenita. Ghiceam din 
mișcările lui, greoaie în aparenţă, că până și cel mai pașnic om 
de pe „Cosânzeana“ e neliniștit și așteaptă cu încordare să se 
petreacă ceva; totuși timpul trecea și puntea navei noastre 
semăna tot mai mult cu terasa unei case de odihnă, unde 
locatarii se bucură liniștiți de pacea serii, în jumătatea de oră 
dinainte de culcare... 

Începusem să mă îndoiesc de eficacitatea acestei paze 
îndârjite. Mai mult de jumătate din echipaj făcuse de veghe, cu 
rândul, o după-amiază întreagă; oamenii erau obosiţi și plictisiti 
și cred că unii dintre ei socoteau măsurile luate de comandant 
drept o simplă formalitate. 

Pasagerul clandestin se afla totuși la bord! Acesta a fost 
primul gând care mi-a fulgerat prin minte când am văzut o 
umbră neagră desprinzându-se de sub tenda care acoperea 
barca de salvare din tribord. Am dat un chiot: 

— Puneti mâna pe el! și am pornit în goană pe urmele lui. 

Marinarii au sărit în picioare, încurcându-se unii pe alţii, și 
până să-și dea seama despre ce e vorba, dușmanul nostru a 
intrat pe ușa larg deschisă a sălii mașinilor. M-am poticnit de un 
belciug înfipt în punte. Am căzut, m-am ridicat repede, am 
pornit mai departe... Auzeam bocanitul pasilor care coborau 
scara lată spre mașini. După o clipă, jos, răsunând ca într-o 
biserică, am auzit un zgomot puternic de metal lovit. M-am oprit 
în capul scării. Mecanicul al doilea, nea Stamate, zăcea pe 
grătarele de oţel. Dușmanul a urcat în goană scările... Am 
încercat să-l opresc în ușă, dar m-a lovit în piept întocmai ca 
atunci, pe strada portului... 


— Nea Relu! am strigat fără voie. 

El era. Insusi nea Relu, cu privirea salbaticita, cu barba 
neagră acoperindu-i obrajii. Am alergat mai departe după el, 
spre balustradă. Voia să sară pe cheu. În urma mea am auzit alţi 
pași. In stângă - alţii. Si în dreapta. Dușmanul era încolțit din 
toate părţile. Am ajuns la un pas de el. S-a întors, atintind 
pistolul spre mine. Înainte de a apuca să tragă, în stânga mea a 
pocnit ceva asurzitor. Nea Relu s-a frânt pe balustrada peste 
care nu apucase să mai treacă. Pistolul a căzut cu zgomot pe 
punte. Un marinar s-a repezit să ia arma, alţi doi s-au apropiat 
de dușman, gata să intervină. 

— Trăiește! a strigat unul apucându-l de umăr. E împușcat în 
mâna dreaptă... 

M-am întors să văd de unde venise împușcătura salvatoare. 
Ștefănescu era lângă mine. În ochi avea o lumină ciudată. L-a 
cercetat cu privirea pe rănit, apoi a pus pistolul înapoi în 
buzunar. M-am repezit la el: 

— Tovarase Ștefănescu, vă datorez viata. Ati tras tocmai la 
timp. Dar... de unde aţi luat revolverul? 

— Din geamantan, a surâs ziaristul. 

In clipa aceea l-am simţit atât de drag, de apropiat, încât aș fi 
vrut să-l imbratisez. Esti de-al nostru, omule! lar eu, care m-am 
îndoit tot timpul... lartă-mă că te-am bănuit pe nedrept! Mi-am 
dat seama că nu trebuie să-i ascund nimic. L-am luat de braţ și 
i-am strigat repede, cu răsuflarea tăiată: 

— Stiti cine era? Nea Relu, cel cu pachetul de medicamente. 
Voia să tragă-n mine. El e pasagerul clandestin, dușmanul 
nostru și al navei! Dar sunteți ochitor de forţă. Bine ca nu l-aţi 
omorât... 

Ștefănescu a surâs iarăși, urmărind cu privirea pe marinarii 
care-l duceau pe nea Relu la infirmerie. 

— Cum să-l omor? L-am lovit în mână, să azvarle arma aceea 
blestemată. Și-apoi... avem nevoie de niște lămuriri pe care 
numai el le poate da. Dar deocamdată nu despre asta e vorba. 
Trebuie să știm exact ce s-a întâmplat la mașini. 

— Nea Stamate! Ce-o fi cu el? Hai repede, acolo! 

Ne-o luaseră înainte alţi marinari. Însuși comandantul alerga 
în fruntea lor... 

Stamate a apărut în capul scărilor. Era palid și avea un cucui 


zdravăn în frunte pe care-l pipăia îngrijorat: 

— M-a luat prin surprindere, nemernicul. Tocmai mă 
pregăteam să-l altoiesc, când m-a lovit cu ţeava pistolului. E iute 
de mână ca un scamator. 

— L-am prins, tovarase secretar, a strigat cineva. 

— Fiţi fără grijă, n-o să-și mai poată arăta scamatoriile. 

Nea Stamate a clătinat trist din cap: 

— Prea târziu... A apucat să lovească cu o rangă carcasa 
regulatorului de la pompa de injecție. Două arcuri de la 
regulator s-au strâmbat. Nu mai putem porni așa. 

— Ce-i cu motorul principal? a strigat comandantul, care 
părea că n-a auzit bine. 

— Regulatorul de la pompa de injecție e spart. 

O tăcere lungă a urmat acestor cuvinte. Comandantul s-a 
uitat la ceas; ca la un semnal, toţi marinarii și-au privit ceasurile 
de la mână. Un murmur a trecut printre rânduri: 

— Nouă și cinci... 

— Mai avem o ora până la plecare... 

— O să intrăm în șantier... 

— Tot pierdem câteva zile acolo... 

— Să vedem ce spune șeful mecanic... 


XII 
Găsirea soluţiei. În luptă cu secundele. Dialog 
Cu „pasagerul clandestin“. Trei întrebări și un 
singur răspuns. Controlăm trombele. 


După cum am mai spus, șeful mecanic al navei, Miron, este 
omul cel mai tăcut pe care l-am cunoscut vreodată. In schimb, 
despre el se vorbește adeseori în lumea marinarilor. Dacă există 
regele peștilor și crăiasa albinelor, atunci negreșit că și 
motoarele au un împărat al lor, iar acest împărat seamănă bine 
cu Miron. 

În momentul în care pe punte și sub punte se petreceau 
evenimentele descrise mai înainte, șeful mecanic se afla undeva 
la pupa, în tunelul axului elicei, unde făcea niște verificări numai 
de el știute. Dar vestea cea proastă l-a ajuns și-acolo; un 
motorist s-a dus să-l cheme de urgenţă si Miron a apărut pe 
punte val-vârtej, plin de ulei, cu părul căzut pe frunte. Părea să 
fi înțeles numai pe jumătate ce se întâmplase, asa că Stamate i- 
a povestit totul de la capăt. Șeful mecanic asculta cu ochii 
atintiti spre catargul din prova. Intimidat de privirea aceasta 
fixă, Stamate s-a poticnit în vorbă de câteva ori, dar Miron il 
îndemna cu glas uscat: 

— Și, mai departe?... 

Apoi, Miron, drept răspuns la tot ce i se spusese, i-a făcut 
semn din cap ajutorului său: 

— Hai, Stamate! 

Amândoi au pornit glonţ spre sala mașinilor, toţi câţi eram pe 
punte am luat-o după el. In ușa compartimentului, mecanicul al 
doilea s-a întors spre noi: 

— Rămâneţi aici, tovarăși. Lăsaţi-l să cerceteze liniştit 
defectiunea. Sperantele nu-s încă pierdute. 

Am rămas cu toţii acolo, în apropierea compartimentului 
masini, triști și tacuti. Căutam să ghicim ce se petrece înăuntru; 
în răstimpuri se auzeau glasurile celor doi mecanici și clinchetul 
metalic al sculelor lovite de piese. După câteva minute, Miron a 
urcat scara, ștergându-se pe mâini cu un ghemotoc de stupă. S- 
a oprit în faţa comandantului. În lumina becului de pe scară, 
obrajii lui păreau foarte palizi. 

— Carcasa regulatorului nu mai e bună de nimic. Trebuie 
înlocuită. De asemenea și două arcuri. Treaba e de competența 


șantierului.. 

— Oare asa de scurtă să fie cursa „Cosânzenei“? a întrebat cu 
amărăciune nostromul. 

— Să intrăm în șantier, aici? Și cine plătește? a întrebat Pavel 
cu gândul la treburile financiare ale vasului. 

— Dar întârzierea încărcăturii? a strigat comandantul. Ce 
facem cu exponatele? 

— Nu-i cu putinţă, au strigat câteva glasuri. Si apoi trebuie sa 
demonstrăm că cu nava noastră nu rămânem în drum! 

— Avem carcase de schimb în magazie, a murmurat Miron 
uitându-se în jos. Avem de fapt și un regulator complet... 
Problema e alta. Numai uzina constructoare poate să înlocuiască 
regulatorul. Suntem în termenul de garanţie. Dacă se întâmplă 
ceva uzina nu răspunde. lar regulatorul e inima motorului... 

Comandantul a făcut un gest larg: 

— Oare o să lași pe „Cosânzeana“ să rămână în drum din 
cauza motorului? 

— Îmi iau răspunderea, tovarășe comandant, să înlocuiesc 
regulatorul. 

— Vom împărţi răspunderea pe din două, tovarășe Miron. 

— Si noi, și noi vom răspunde, au sărit toți marinarii într-un 
glas. 

Din clipa aceea, timp de trei ore, mecanicii au muncit cu 
încordare, îndârjit. Miron făcuse socoteala că treaba ar putea fi 
terminată către dimineaţă; ei bine, se vede că un mare 
cunoscător al motoarelor poate fi în același timp slab cunoscător 
de oameni. Pronosticul lui a fost dărâmat, dat peste cap. 

În numai două ore regulatorul a fost montat. Miron a rugat 
atunci pe toţi ceilalţi să părăsească locul și a rămas singur cu 
Stamate, ca să execute o verificare minuțioasă înainte de a 
porni. Am urcat cu toţii pe punte. 

Și cum stăteam aplecat peste spirai, urmărind ce se întâmplă 
jos, am simţit o mână pe umăr. Era Ștefănescu. 

— Ascultă, Georgică, comandantul e de părere să-l vizitam pe 
amicul dumitale... 

— Nu înțeleg. 

— Hai să stam de vorbă cu nea Relu. 

Comandantul ne aștepta jos, pe coridorul de la pupa. Aici, 
zgomotele de afară patrundeau cu greu; ai fi zis că nimic nu se 
întâmplase la bordul „Cosânzenei“. 


— Cred că o să-l mănânc de viu, a mormăit căpitanul Jianu. 
Abia aștept să-l vad la fata... 

— Să fim calmi, tovarășe Jianu, l-a sfătuit ziaristul. Trebuie să- 
| facem să vorbească, să ne spună el însuși cine l-a ajutat să 
pătrundă la bord. Cu toate că și fără asta, o să aflăm în cele din 
urmă despre cine e vorba... 

— În echipajul meu e unul care-a ajutat un astfel de bandit? 
Cred că exagerati, tovarase. Și mă rog cine e acela? 

— Să sperăm că ne va spune nea Relu. In caz contrar, găsim o 
altă cale. Dar despre asta vom vorbi după aceea. Să intrăm, 
dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

Comandantul a intrat primul în infirmerie. După el, 
Ștefănescu, iar pe urmă, eu. Felcerul a sărit de pe scaun și s-a 
apropiat de comandant să-i explice cum stau lucrurile. Rănitul 
primise îngrijirile necesare; mâna dreaptă îi era acoperită cu 
pansamentul alb care pornea de la umăr și se termina mai jos 
de cot. 

— N-a fost lovit osul, a ţinut sa precizeze felcerul. Ca sa 
prevenim infecția i-am făcut penicilină. 

— Merita? s-a încruntat comandantul, și Ștefănescu i-a făcut 
semn să se liniștească. 

Nea Relu era culcat cu fata-n sus. Nici nu întorsese privirea să 
vadă cine intră. La îndemnul lui Ștefănescu m-am apropiat de 
pat: 

— De ăștia-mi ești, nea Relu! Acuma înţeleg cum e cu copilul 
cel bolnav... 

Dușmanul nostru mi-a recunoscut glasul și s-a intors repede 
să mă privească. Atunci i-am văzut bine fata și m-am îngrozit. 
Clipirea deasa a pleoapelor nu reușea să-i ascundă strălucirea 
plină de ură a privirii. 

— Ce vreţi? a rostit el cu glas spart. Ati fost mai tari si ati 
câștigat. Dacă nu tintea ăsta bine... 

— Ce-ai fi făcut? a râs Ștefănescu. Ai fi lovit un om. Sau doi. 
Sau trei. Dar cum îţi închipui că puteai înfrânge un echipaj 
întreg? Te-ai bazat pe un calcul greșit, domnule... Apropo, Relu 
și mai cum? 

— Esti curios, tinere? Cauta-n cartea de telefon! 

— Bun. Nu-i nimic. Cand te musca un caine, n-are importanta 
de-l cheamă Bubi sau Grivei. Mai bine spune cum ai ajuns pe 
nava. Cine te-a ajutat? 


— lar ești curios. 

— N-am venit aici să ne facem complimente, a intervenit 
comandantul abia stăpânindu-se. Răspunde la întrebare. Cine 
te-a ajutat? 

— Sfântul Sisoe, vă spun pe cuvânt, a zis nea Relu atintindu-si 
iarăși ochii în tavan. 

— Taci? a reluat Ștefănescu. Treaba dumitale. Atunci spune, 
cum ai ajuns în acţiunea ,,Colos“? 

Relu a tresărit, a întors capul spre Ștefănescu, apoi a râs 
batjocoritor: 

— Începutul promite. Mai departe? Continuă, că e interesant. 

— Să continui? Bun... Spui că te cheamă Relu. Frumos nume. 
L-ai ales însă greșit. Seamănă a diminutiv de la Carol... Carol 
Mărculescu, vreau să spun. Credeam că misiunea dumitale e 
doar să numeri tancurile ce ies pe poarta unei anumite unități 
militare... 

Nea Relu s-a albit la faţă, iar eu, comandantul și felcerul am 
rămas cu gurile căscate. După o clipă dușmanul nostru și-a 
recăpătat stăpânirea de sine și a încercat chiar să zâmbească: 

— A, tovarășul e de la securitate. Acum înțeleg... 

— Ești perspicace, domnule Mărculescu. Sper că acum te-ai 
hotărât să vorbești. 

— Să vorbesc? Despre ce? Despre starea atmosferică, cu 
placere. Dar nu cred că vă interesează. Nu-s șanse să iesiti 
curând în larg... 

Juca tare banditul. Dar Ștefănescu nu părea intimidat, cu 
toate că se afla în fata unui spion cu experienţă. Și cât de bine o 
făcuse pe ziaristul! 

— Nu vrei să spui? a întrebat el. Nu-i nimic. Te incredintez că 
foarte curând o să-ţi revezi complicele. Nu de alta, dar n-aş vrea 
să te plictisești aici... 

In clipa aceea o trepidatie ușoară s-a simţit pe toată nava. 
Sticlutele de pe noptieră s-au ciocnit cu un clinchet mic. Ranitul 
a ridicat capul de pe pernă și a ascultat cu atenţie. 

— Cum așa! a șoptit el răgușit. Motorul? 

— Crezi ca așteptam banii dumitale ca să-l reparam? l-a 
întrebat batjocoritor comandantul. Vezi bine că ai dat greș și de 
data asta. Acuma, când totul e pierdut, nu poţi decât sa 
marturisesti adevărul. Cu ajutorul cui ai ajuns la bord? 

— Nu spun nimic, s-a îndârjit Carol Mărculescu. 


— O să spui în fata instanţei, a răspuns liniștit Ștefănescu. Iti 
repet: foarte curând omul dumitale va fi aici. Ne descurcăm și 
singuri... 

— Să mergem, că-ncepe manevra de plecare, a zis 
comandantul apoi îndreptându-se spre felcer: Dumneata, 
tovarășe, rămâi aici de gardă, până trimit pe cineva să te 
schimbe. 

— Am înțeles! N-aveti nicio grijă, tovarășe comandant. Nu mă 
mișc de lângă el! 

După ce-am ieșit pe coridor, Jianu s-a întors spre Ștefănescu: 

— Sunteţi un om exceptional. Vasăzică, îl cunoasteti mai de 
mult? 

— Avem și noi clienţii noștri... a murmurat Ștefănescu. 

Îmi stătea pe limbă o întrebare. M-am codit câteva clipe și în 
cele din urmă i-am spus: 

— Un singur lucru nu înțeleg. L-aţi întrebat de câteva ori pe 
banditul acela despre complicele lui, ba i-ati promis că o să i-l 
aduceți cât de curând, să-i tina tovărășie. 

— Chiar asa, tovarase Ştefănescu, a spus repede 
comandantul, sunteţi totuși convins că l-a ajutat cineva? 

Ștefănescu ne-a învăluit pe amândoi într-o privire rapidă, apoi 
a început: 

— S-o luăm de la capăt. Nu mai încape îndoială că acest 
Mărculescu a fost la bordul navei încă de la-nceputul călătoriei, 
nu-i așa? Bun... Prima întrebare: putea urca singur pe vas, 
folosind ceața din noaptea plecării? 

— Nu, a recunoscut comandantul. l-ar fi trebuit o scară sau 
măcar o parâmă aruncată de la bord. 

— Să zicem că, ajutat sau nu, Mărculescu a ajuns pe navă. 
Unde a stat ascuns atâtea zile? 

— Asta mă întreb și eu, a mormăit comandantul. Nava o 
cunoașteţi destul de bine acuma: cabinele sunt ocupate, la 
motoare sunt oameni tot timpul, pe coridoare se circulă, pe 
punte nu mai vorbim... Cu neputinţă să ascunzi măcar un 
șoarece. Doar în magazii... 

— E singurul loc posibil, mi-am dat și eu cu părerea. 

— Întocmai, a incuviintat Ștefănescu. Urmează a doua 
întrebare: putea rezista acolo două săptămâni, fără ca cineva 
să-i aducă apă și mâncare? 

— Dar cum să comunice cu el? Magaziile sunt închise ermetic, 


cu mare strășnicie. În marș nu se desfac decât trombele... 

— Aha! Trombele? s-a bucurat Ștefănescu. N-ar strica să le 
cercetăm un pic... Dar înainte de asta, întrebarea a treia: 
Mărculescu n-a ieșit nicio clipă din magazie, deci n-a putut el să 
arunce parâma la elice. Cine a aruncat-o? Concluzia se impune 
de la sine: la toate trei întrebările, răspunsul e că Mărculescu nu 
putea acționa fără un complice aflat printre oamenii bordului! 

Comandantul și-a dres glasul, neștiind ce să răspundă. 
Părerea lui, că nimeni din echipaj nu poate fi amestecat în 
această afacere, era definitiv răsturnată. Eu ascultam uimit felul 
cum judeca Ştefănescu și nu  găseam niciun cusur 
rationamentelor lui. Unde-i Mateianu mă gândeam, să ia și el o 
mică lecție... 

— Haideţi să controlăm trombele, a hotărât căpitanul Jianu. 
Georgică, vii să ne dai o mână de ajutor? 

Am verificat fiecare trombă în parte și n-am găsit nimic 
suspect; numai la tromba a doua din tribord, mi-am dat seama 
că sita de protecţie, aflată în interior, se mișcă de la locul ei. 

— Asta-i! a zis triumfător Ștefănescu, rezemându-se de pâlnia 
uriașă de metal. Pe aici îi trimitea mâncare și apă... Rămâne să 
vedem cine-i acela... 

— Stati asa! am șoptit eu simțind un fior rece prin sira 
spinării. Poziţia asta îmi amintește... Da! Cred că e Cerbu, 
timonierul. De când am plecat din port, în fiecare dimineaţă îl 
vedeam aici, chiar în locul acesta. Fuma și se uita la soare, 
banditul... 

— Nu putem fi siguri, tovarase Georgică, m-a domolit 
Ștefănescu. E drept că și eu am observat ceva suspect la Cerbu, 
dar de la presupuneri până la convingerea deplină e o bucăţică 
de drum. Cerbu e timonier... _ 

— Da, în cartul „zero-patru“, a completat comandantul. In 
cartul de la miezul nopţii, cartul câinelui, cum îi spuneau 
marinarii cei vechi. 

— Ei bine, o să ne gândim la o posibilitate de a afla adevărul. 
Deocamdată, să ne vedem în larg... 

— Suntem gata de manevră, a strigat secundul de sus, de pe 
puntea de comandă. 

— Bine, vin imediat, a răspuns Jianu cu ochi strălucitori de 
mândrie și a pornit sprinten spre comandă. 


XIII 
Din nou în larg. O reprezentație cu tâlc. Cartul 
de la miezul nopții. Unde naiba am nimerit cu 
nava? „Mergeţi și arestați-l!“ 


În clipa când secundul mi-a ordonat să desfac legăturile de la 
pupa, am simţit o adevărată emoție: plecam, în sfârșit, din acest 
port unde într-o singură zi se petrecuseră atâtea întâmplări! Am 
desfăcut parâmele cele groase așa de bucuros, încât mi se 
părea că mânuiesc niște sforicele! E drept că-mi aminteam de 
fata blondă din bar și-mi părea rau că n-am apucat să schimb cu 
ea măcar câteva cuvinte. Cine știe când voi mai trece prin 
locurile astea? In câteva zile aveam s-o uit, și-apoi pe strada 
mea din Constanţa locuiesc cel puţin zece fete tot așa de 
frumoase... Dar parcă marinarul are timp de ele? In scurtele 
răgazuri cât poposești în port, abia dacă ai vreme s-arunci câte- 
o privire; pe urmă, iarăși marea vicleană te subjugă, te dărui ei, 
și numai în serile cu lună, când briza pare cântec, iti zboară 
gândul spre țărm... 

— Două ore? a strigat Stamate de undeva, dinspre prova. Păi 
dacă adăugăm o milă la fiecare oră, într-o zi și-o noapte luăm 
înapoi ce-am pierdut. 

Am auzit murmure de aprobare. Se încinsese iarăși pe punte 
taifasul tradiţional după plecare. 

— Și parcă „Cosânzeana“ noastră merge mai bine cu 
regulatorul cel nou, pe cuvânt de cinste! a adăugat mecanicul al 
doilea. 

M-am apropiat de ei. După peripetiile zilei, oamenii se 
bucurau de liniștea și monotonia care-i înconjura; portul 
rămăsese mult în urmă, iar luminile șalupei care ducea pilotul 
înapoi în port abia se mai vedeau. Era aproape miezul nopţii. 
Cineva a căscat prelung, câţiva inși au râs recunoscând că într- 
adevăr le e somn și în câteva clipe au dispărut cu toții în cabine. 
Tocmai când voiam și eu să le urmez pilda, Ștefănescu mi-a 
făcut un semn tainic cu capul, să nu mă grăbesc. L-a chemat și 
pe nostrom, care făcea un ultim control al punţii înainte de 
culcare. 

— Dacă nu picati de somn, vă pot oferi o mică reprezentație 
teatrală, ne-a spus ziaristul în soapta. In patru ore e foarte 
probabil să punem mâna pe complicele lui Carol Mărculescu. 


— Cum așa? am întrebat cu mirare. Pentru asta e necesară o 
piesă de teatru? 

— N-am avut altă cale, a spus cu tâlc Ștefănescu. Autorii 
piesei suntem noi: tovarășul Pavel și cu mine. lar primul act s-a 
și consumat. Vreti să vă spun cum vine? 

— Mai e vorbă! 

— Atunci iată, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile... 

„„Indată după plecarea navei, comandantul chemase pe toți 
timonierii și tinuse să le precizeze: M-am uitat adineauri pe 
hartă; drumul nostru trece chiar prin nordul unui poligon, după 
cum mi s-a atras atenţia în port, unde fac exerciţii nave militare. 
E de ajuns să greșești câteva grade mai la sud, că te și trezești 
cu navele de patrulare, venind să-ţi ceară socoteală: ce-ai 
căutat în zona lor? Așa ca, tncordati-va atenţia. Asta in special 
pentru Cerbu care va fi de cart la noapte, dupa ora zero. 

— Cam asa s-au petrecut lucrurile, a incheiat Stefanescu cu 
un zâmbet. Daca Cerbu e într-adevăr complicele lui Marculescu, 
atunci o să caute cu tot dinadinsul întâlnirea cu navele, drept 
pretext ca să se salveze, el și cu amicul din infirmerie. Va 
încerca, probabil, să dea semnale luminoase... 

— Bine ticluit, am exclamat eu cu admiraţie. 

— Dar poligonul acela există într-adevăr? a întrebat îngrijorat 
nostromul. 

— Dacă există? Vorba comandantului - nu-i nevoie de niciun 
poligon. Si-apoi cine ar avea interesul să se trezească sub 
reflectoarele canonierelor? 

— Da, da... Piesa dumneavoastră face banii, a spus nostromul 
pe gânduri. Numai să reușească... Să vedem deznodământul... 

— Mă duc la culcare, a spus Ștefănescu. Dacă vin și eu, s-ar 
putea ca amicul să se sperie și să-mi rateze piesa. Noapte bună! 

— Noapte buna! am răspuns, apoi m-am întors spre nea 
Mantu: Haidem sus, în comandă, să ne găsească Cerbu acolo. 
Așa n-o să bănuiască nimica... 

Tovarășul Jianu stătea la locul lui obișnuit, pe scaunul înalt din 
dreapta timonierului. Strângea tigaretul de cireș între dinţi si se 
uita mereu la ceas. Pavel era și el în comandă. Căuta să pară 
liniștit, dar i se citea pe faţă nerăbdarea... 

Când limbile cronometrului montat pe peretele din fata al 
comenzii s-au suprapus în dreptul cifrei 12 a apărut și Cerbu, 
punctual și semet, să-și ia cartul în primire. Celălalt timonier i-a 


spus ce drum compas trebuie să ţină, l-a făcut atent că vântul 
bate dinspre prova tribord si că nava „trage“ spre stânga, i-a 
dorit „cart bun“ și a plecat la culcare. 

— Mă duc și eu să ma-ntind niţel, a hotărât comandantul. E 
mare bună, avem vizibilitate excelentă... Grijă multă la cele ce 
v-am spus. Dacă intervine ceva, anuntati-ma. 

A intrat în cabina învecinată, iar eu și cu nostromul ne-am 
continuat partida de șah întreruptă. După vreo jumătate de oră 
am tresărit, auzind glasul secundului: 

— Cerbule, ce-i cu tine? Vezi că te abati de la drum?! 

— Vântul, tovarășe Pavel. Ne derivează mereu. Cred că am 
lucrat cu unghiuri prea mici de cârmă. 

— Bine, fii mai atent. 

Secundul a continuat sa motaie pe scaunul din faţa 
compasului giroscopic. După altă jumătate de oră, și-a luat în 
tăcere sextantul și a ieșit pe pasarelă. Am privit în urma lui, apoi 
eu și nostromul ne-am uitat cu înțeles unul la altul. 
Deznodământul se apropia... 

Pavel a revenit la comandă cu un aer foarte firesc. A pus 
sextantul la locul lui, în cutia lăcuită, căptușită cu catifea 
albastră, și a intrat in camera hărților să calculeze punctul 
navei. Calculul ăsta e o treabă cu care ofițerul de cart se 
îndeletnicește destul de des în timpul marșului ca să vadă dacă 
poziția reală a navei, socotită în raport cu aștrii, corespunde cu 
punctul de pe hartă unde trebuia să ajungă nava la o anumită 
oră. Așa se corectează abaterile de la drum pe care le dau 
curenţii, vântul și erorile timonierului. Tocmai de aceea Cerbu 
nu vedea nimic suspect în mișcările secundului, ci continua să-și 
îndeplinească liniștit serviciul la timonă; auzeam în rastimpuri 
bazaitul servomotoarelor electrice care transmiteau la cârmă 
comenzile date prin rotirea timonei. Dar iată-l pe Pavel ieșind 
agitat din camera hărților: 

— Dă-te la o parte, dă-mi mie timona, i-a spus lui Cerbu și a 
început să execute manevrele necesare pentru aducerea navei 
la cursul ei. 

— Unde naiba am nimerit cu nava? Treziţi-l pe comandant. 

Nostromul s-a îndreptat repede spre careul comandantului, 
dar Jianu auzind soneria telegrafului ieșise deja și se oprise în 
ușă: 

— Ce-i, tovarase Pavel? 


— Am făcut punctul navei și l-am pus pe hartă. Suntem în 
raionul interzis din sud. lar colo, în tribord, se văd niște lumini. 
Am impresia că sunt nave militare, judecând după viteză... 

— Cum așa? s-a mirat comandantul. Ai calculat bine? Să nu 
fie vreo eroare... la dă-mi și mie sextantul... 

In alte împrejurări, neîncrederea comandantului în calculele 
ofițerului secund ar fi însemnat o adevărată insultă, un lucru de 
necrezut. Dar... vorba lui Ștefănescu, așa era piesa. Nervii lui 
Cerbu trebuiau puși cât mai mult la încercare. 

Fără să se grăbească, Jianu a luat sextantul și cronometrul și 
a ieșit pe pasarelă. Eu și cu nostromul am lăsat baltă partida de 
șah, doar începuse ultimul act al reprezentatiei. 

Profitând de învălmășeală, Cerbu a ieșit în fugă din comandă. 
Secundul a zâmbit cu înţeles, iar nostromul a clătinat din cap și 
a mormăit o înjurătură lungă. 

— Dar unde-i Cerbu? a întrebat Jianu intrând în comandă. Nu 
cumva s-o fi dus să dea semnale navelor de colo? la haideţi pân- 
afară, la tribord! 

Am ieșit cu toţii. De pe pasarelă, apa abia se ghicea, 
întinzându-se sub noi ca o prăpastie neagră. Am privit cu atenţie 
de-a lungul bordajului. Toate iublourile erau întunecate. Deodată 
am văzut tasnind o raza de lumină care scotea din beznă 
crestele mate ale valurilor. Raza s-a stins și a strălucit din nou 
mai scurt, pe urmă iar s-a stins, ca după o clipă să se 
reaprindă... 

— Cere ajutor în alfabetul morse, a șoptit secundul. 

— E în club, a adăugat nostromul. Acolo nu stă nimeni la ora 
asta. 

— Mergeţi si arestaţi-l pe Cerbu, a ordonat cu gravitate 
căpitanul Jianu. Și să-l aduceţi sus, la judecată. Tovarase Pavel, 
să se prezinte cartul următor! 


XIV 
Ascultăm o poveste tristă și urâtă. Așa a ajuns 
pachetul lui nea Relu la bord. O să sosim la 
vreme! 


— la spune, tâlharule, cum ai ajuns trădător? a strigat 
căpitanul Jianu cu ochii scânteind. 

Cerbu stătea în picioare, între mine și nostrom. Stătea adus 
de spate, cu umerii căzuţi, cu privirea atintita-n jos si rasufla 
greu. Când am intrat peste el, în club, și când nostromul i-a 
strigat să stingă lanterna, și-a dat seama că orice speranţă e 
pierdută și că „ultima șansă“ îi scapă printre degete. Poate de 
teamă, poate dându-și seama că nu are sorţi de scăpare, nu ne- 
a opus nicio rezistenţă; a stins lanterna de semnalizare și i-a 
întins-o  nostromului cu gesturi moi, neprecise, ca de 
somnambul. Urcase scările ca-n vis, tăcut și parcă ametit. Când 
a auzit glasul care-l acuza, pătrunzător și aspru, a tresărit, ca 
lovit de bici, a încercat să ridice privirea rătăcită, și întâlnind 
ochii necrutatori ai comandantului a coborât fruntea. Părea că 
abia acum își dă seama cu adevărat de starea lui: un trădător 
prins asupra faptului, un complice al dușmanului, devenind prin 
aceasta el însuși un dușman. 

— Răspunde, nemernicule, cum? 

Cerbu a înghiţit în sec și a zis cu glas sufocat: 

— Eu, tovarășe comandant... 

— Nu sunt tovarăș cu trădătorii. Și nu știu ce mă oprește să te 
azvarl peste bord, chiar în clipa asta, să curat vaporul de un om 
care nu merită numele de om, de unul care nu-i demn să 
mănânce pâinea frământată de mâini cinstite... 

Cerbu tăcea. 

— De ce-ai abătut nava de la drum? 

larăși tăcere. Comandantul fierbea de furie. Și-a scos tigaretul 
lui vechi, l-a dus la gură și în clipa următoare am auzit o mică 
trosnitură. A aruncat cât colo tigaretul spart si a zis încet, 
adresându-se lui Ștefănescu care apăruse fără veste în 
comandă. 


— Tace banditul. Uite în cine am avut încredere! Puteam să 
jur că-i omul cel mai cinstit de pe fata pământului. Pe cand el... 
și-a trădat tovarășii, și-a trădat ţara, intrând în slujba 
dușmanilor. Hai, spune, cum ai ajuns atât de jos? 

Cerbu a tras aer cu gura deschisă, ca un pește abia scos din 
apă. A înghiţit în sec. Cred că i se uscase gâtlejul, fiindcă am 
auzit un fel de cloncănit. A zis apoi cu glas spart, umil, de parcă 
nu era cel al lui Cerbu de odinioară, care-i lua în bătaie de joc și 
pe marinarii mai bătrâni: 

— Oameni buni, sunt vinovat. Eu, în tinerețea mea, m-am 
ocupat cu treburi necinstite... Cu contrabandă. Când erau gata 
să pună mâna pe mine, am ucis un om. 

Am ascultat în seara aceea, acolo în comandă, mărturisirea lui 
Cerbu. Am ascultat o tristă și urâtă poveste, cu fapte petrecute 
de mult, înainte de război. Cerbu și Carol Mărculescu trăiau într- 
un mic port dunărean. După cele săvârșite, Cerbu fusese nevoit 
să fugă din orașul acela de pe ţărmul Dunării. Se stabilise apoi 
la Constanţa, câtva timp a lucrat prin port și, după război, a 
ajuns marinar de cursă lungă. Isi ascunsese bine trecutul; 
niciodată nu-l supărase nimeni cu ceva. A trăit așa, până la 
ambarcarea pe nava „Cosânzeana“. 

Ascultam tacuti vorbele acestui om pe care-l socotisem 
tovarăș, membru al familiei noastre marinărești. Vorbea răgușit 
și, în răstimpuri, își trecea palma peste fruntea șiroind de 
sudoare. Părul rar și galben, pe care și-l pieptana totdeauna cu 
mare grijă, îi atârna acum peste frunte, în suvite subțiri si 
umede. Privirea-i rătăcea prin colțurile comenzii sau rămânea 
pironită în ceafa lui Mihu, care-i luase locul la timonă. N-avea 
curaj să se uite în ochii noștri. Ce curaj să mai aibă un ticălos ca 
dânsul? 

— ,..Cand am fost transferat pe „Cosânzeana“ a apărut Carol 
Mărculescu, a urmat Cerbu oftând adânc. Spunea că mă 
urmărește de săptămâni de-a rândul, că are nevoie de ajutorul 
meu. Mi-a vorbit despre operaţia „Colos“. Primise misiunea să 
împiedice sosirea exponatelor românești la târgul internaţional 
și, mai mult decât atât, trebuia să producă navei avarii, într-un 
cuvânt s-o compromită, vrând desigur să demonstreze prin 
aceasta că ea nu este o realizare de înalt nivel tehnic. 

— Cum ai îndrăznit să te gândești măcar la asta? l-a întrebat 


mânios Jianu. Ştiai că blestemata asta de operaţie „Colos“ 
lovește în interesele ţării? Ştiai sau nu stiai? 

— La început n-am vrut să accept, s-a dezvinovatit cu 
umilință Cerbu. Dar Mărculescu mi-a spus că martorii crimei mai 
trăiesc și că nu le-ar fi greu să-mi dea de urme, dacă ar afla 
unde și sub ce nume mă ascund. „Soarta ta o am aici“, spunea 
el arătându-și unghia degetului mic. Stiam că nu glumeste; avea 
o misiune precisă și era în stare să facă orice ca s-o 
îndeplinească... A vrut să-mi dea o mină cu explozie întârziată, 
ca s-o așez în magazie, printre exponate. L-am refuzat, 
spunându-i că sunt suspectat și că mina ar fi descoperită 
imediat. Si apoi, îmi risc viata... „Nu fi prost, mi-a răspuns el. 
Mina nu va arunca nava în aer, ci doar o să-i provoace o avarie 
să rămână în larg, apoi când o s-o repare, mai facem una și așa 
mai departe, că prea se mândresc cu „Cosânzeana“ lor. 
Garantez reușita „sută la sută“. l-am răspuns din nou că mi-e 
imposibil să fac ce-mi cere. „Atunci vom lucra împreună, mi-a 
zis. In seara plecării să lași o parâmă peste bord. Vin să 
călătoresc cu tine. Voi avea grijă să mă ascund bine și să-mi dai 
de mâncare pe drum. Dacă nici asta nu vrei să faci, ţine minte: 
la întoarcere, îndată ce pui piciorul pe uscat, o să te aștepte 
câţiva inși în uniformă și-o masinuta bine închisă...“ Am făcut ce 
mi-a cerut. În seara plecării a urcat la bord, a pus mina sub 
sondă, iar când a sosit ultimul transport, în învălmășeală l-am 
dus în magazia de la pupa. Așa a pătruns Carol Mărculescu la 
bord. Mai departe știți cum a fost. Comunicam cu el prin tromba 
de aerisire, pe acolo-i aduceam mâncare, noaptea, după ce 
ieseam din cart. El m-a îndemnat să arunc parâma la elice, un 
incident care nu bătea la ochi... 

— Câine! a scrâșnit căpitanul Jianu. Și focul din magazie? 

— Nu l-am pus eu. N-am nicio vină în asta, a șoptit repede 
Cerbu. 

— Da? N-ai nicio vină? a intervenit domol Ștefănescu. Nici în 
defectarea motorului? Atunci cine-i vinovat? Cine l-a ajutat pe 
banditul celălalt să ajungă la navă? 

— Imi recunosc greșeala, a șoptit iarăși Cerbu. Știu că merit... 

— Ai sa primești ce meriti, nu te teme! l-a întrerupt 
Ștefănescu cu glasul înăsprit deodată. 

— Pentru un moment, a adăugat Jianu, o să-ţi iei locul lângă 
complicele tău. lar dacă ești prea nervos, se mai găsesc parâme 


pe vaporul ăsta... 

— Nu-i nevoie să mă legaţi. Într-un fel sunt bucuros că s-a 
sfârșit așa. N-am cauzat rău nimănui, iar „Cosânzeana“ va 
ajunge la vreme... 

— N-ai dreptul să te bucuri de asta, a spus cu tristeţe 
secundul. Se bucură oamenii cinstiţi, adevărații oameni. Tu, 
Cerbule, nu te mai numeri printre ei. 

Comandantul și-a aprins o ţigară și s-a întors spre secund: 

— Luaţi-l de aici. Să nu-l mai văd până sosim în tara! 

Nostromul a făcut un semn cu capul: „Haide!“ Cerbu s-a 
întors ca un automat și a pornit în urma lui. Am ieșit și eu. În 
urmă am auzit glasul comandantului: 

— Am recuperat de-acum din întârziere. Și principalul este că 
„Cosânzeana“ noastră plutește și că nu ne-am făcut de rușine; 
constructorii pot fi mulţumiţi de noi! O să sosim la vreme! 


XV 
„Stiti si singuri ce aveti de facut" 


Așa s-a desfășurat prima călătorie a navei „Cosânzeana“. E de 
prisos să adaug că transportul a ajuns cu bine la destinaţie, eu 
însumi, împreună cu alti tovarăși de pe navă, am dat o mana de 
ajutor la instalarea exponatelor în pavilionul pe care scria cu 
litere uriașe de neon: „ROMANIA“. 

După ce-am făcut plinul de apă și carburanţi, iar nea Arvinte 
și-a reîntregit rezervele de cutii, borcane și sticle, din cambuză, 
am pornit din nou spre ţară. Întoarcerea s-a desfășurat în 
deplină liniște. Ștefănescu și noi toţi au făcut plajă după placul 
inimii, pe când „Cosânzeana“ se apropia tot mai mult de ţărmul 
drag al patriei... 

La proces a luat parte tot echipajul: atât Carol Mărculescu, cât 
și unealta lui, Cerbu, și-au luat răsplata pe măsura faptelor lor. 
Fiecare om din echipaj a avut de învăţat din întâmplările acestei 
călătorii, iar când comandantul îi instruiește pe noii veniți la 
bord, când le dă sfaturi cum să se poarte prin porturile străine 
sau când vorbește despre vigilenta, negreșit aduce vorba 
despre operaţiunea „Colos“. In acele seri nu se culcă nimeni pe 
navă; stăm la sfat până după miezul nopţii, depărând 
întâmplările pe care vi le-am povestit aici. 

Cu locotenentul major de securitate Ștefănescu mă întâlnesc 
din când în când, la întoarcerea din larg. El mă recunoaște de 
departe, se oprește și dă mâna cu mine, întrebându-mă cum o 
mai duc cu navigația și dacă am ceva nou de povestit în materie 
de aventuri. Odată l-am întrebat dacă nu vrea să mai facă un 
drum cu nava noastră. El a zâmbit și-a ridicat din umeri: 

— De ce? Nu mai e nevoie. Stiti și singuri ce aveţi de făcut!