Michael Hartland — Anul Scorpionului

Hartland 


Un mare maestru al genului thriller, autorul celebrelor 
romane publicate in numeroase limbi 
IN IAD PRINTRE MORTI, LOVITURA DE STAT, 


| TREIA INŞELACIUNE, FRONTIERA SPAIM 


ANUL 


NULUI 


[=] 
= . a aa i 
FA: E: 
OVAL Av 


MICHAEL HARILAND 


ANUL 
SCORPIONULUI 


Traducere: MARIANA POPESCU-MĂLĂEŞTI 


EDITURA LIDER 
Bucureşti, 1999 


ANUL SCORPIONULUI 


Cunoscutul scriitor britanic MICHAEL HARTLAND s-a 
născut în Cronwall şi a absolvit cursurile Universităţii 
Cambridge. Înainte de a se lansa în literatură, a lucrat ca 
diplomat douăzeci de ani, timp în care a călătorit foarte mult în 
lumea întreagă. De asemenea, a îndeplinit funcţia de director al 
Agenţiei de Antiterorism din cadrul O.N.U. 

Acumulând o asemenea experienţă, el reuşeşte să abordeze, 
cu uşurinţă şi profesionalism, în cărţile sale, teme din lumea 
secretă a spionajului şi contraspionajului, conferindu-le astfel, 
un caracter de mare autenticitate. 

Primul său roman intitulat ÎN IAD PRINTRE MORŢI s-a 
bucurat de o primire entuziastă în rândul cititorilor din 
întreaga lume. 

Curând, MICHAEL HARTLAND a devenit unul dintre cei mai 
mari scriitori contemporani al genului thriller. 

Acţiunea romanului de faţă debutează în China anului 1950, 
în plin război civil. Un băieţel german ai cărui părinţi sunt ucişi 
de soldaţi este luat şi crescut de comunişti spre a fi folosit mai 
târziu... 

După patruzeci de ani, cu puţin timp înainte de cedarea 
Hong Kong-ului, acţiunea cărţii continuă să se deruleze în 
China, o ţară comunistă, măcinată de puternice convulsii. 

Interesele sunt mari şi luptele se duc cu încrâncenare, fără 
milă şi fără oprire. S-ar părea că toate reţelele mari de spionaj 
şi-au trimis agenţii în zonă. In acest context, se profilează 
amenințătoare umbra celui supranumit Scorpionul. Cine este 
personajul? De unde vine? Toţi vor să afle şi toţi vor să-l 
distrugă. Dar Scorpionul, ca şi cel al cărui nume îl poartă, nu şi 
iartă adversarii şi nu se lasă capturat. Totul, până când este 
prins în mrejele unei mari iubiri... 

Un roman exploziv, scris într-un ritm alert, cu momente de 
luptă, dragoste şi trădare, a cărui acţiune se desfăşoară în faţa 
cititorului ca un film pe care îl urmăreşti cu respiraţia tăiată. 


[.S.B.N.: 973-9343-38-4 


THE YEAR OF THE SCORPION 
Copyright O 1991 by Michael Hartland 


Toate drepturile asupra ediţiei în limba română sunt 
rezervate Editurii LIDER - Bucureşti 


Versiune ebook: [1.0] hunyade 


PROLOG 
CHINA - 1950 


În timp ce doi soldaţi îl sileau să îngenuncheze, 
misionarul se zbătea scoțând un strigăt de durere când ei îi 
răsuciră braţele la spate, până ce umerii ajunseră 
contorsionaţi ca ai unui infirm. Vreme de câteva clipe 
rămase nemişcat, doar câteva secunde, dar suficient: sabia 
spintecă aerul şi capul lui se rostogoli precum o minge de 
fotbal. Trupul îngenuncheat se prăbuşi la pământ fără nici 
un zgomot, în afara unui şuierat ascuţit de aer - un cauciuc 
care se dezumflă - şi sângele ţâşni din gât, de un roşu 
închis, devenind cafeniu pe măsură ce se îmbiba în praf. 

Soldaţii ridicară mortul şi-l azvârliră în şanţul de pe 
marginea drumului, unde zăcea deja cadavrul soţiei lui. 
Ceilalţi râseră şi continuară să jefuiască în voie căruţa cu 
coviltir. Unul râgâi, şi o sticlă goală se sfărâmă când fu 
aruncată în bolovanii de pe taluz. Erau soldaţii din armata 
naționalistă înfrântă, încercând să se refugieze pe colinele 
de la sud de Wuhan. Recrutaţi de Chiang Kai-shek, 
luptaseră într-un  crâncen război civil împotriva 
comuniştilor şi acum erau abandonaţi de „conducătorul” 
care fugise în Taiwan. Căminele lor se aflau la depărtare 
de cel puţin o mie de mile, în mâinile comuniştilor, şi ei nu 

5 


aveau să le mai vadă niciodată. 

Grupul soldaţilor îi întâlnise pe europeni pe drumul de 
munte - un bărbat îmbrăcat în întregime în negru şi o 
femeie bine făcută, cu păr blond deschis, ambii călătorind 
într-o căruţă cu coviltir de pânză groasă, trasă de un catâr. 
Deja beţi, soldaţii o înşfăcaseră pe femeie, dar ea se 
zbătuse prea mult, şi soţul ei se luase la luptă cu ei, aşa că- 
i uciseseră pe amândoi. În căruţă nu era mare lucru: doar 
pături făcute sul, puţin orez şi apă, o ladă cu Biblii în limba 
chineză şi cărţi de imnuri luterane. Luară catârul, orezul şi 
apa, apoi dădură foc căruţei şi se retraseră pe coline. După 
ce pieriră din vedere, un băieţel ieşi prudent dintre 
bolovanii printre care îl ascunsese tatăl lui chiar înaintea 
atacului. Ochii lui erau măriţi de groază, dar se supusese: 
„Indiferent ce se va întâmpla... chiar dacă ne vor lovi pe 
Mutti şi pe mine... să rămâi aici până vor pleca oamenii 
aceştia răi. Fii băiat cuminte şi să nu faci nici un zgomot.” 

Trecuseră aproape douăzeci şi patru de ore când 
sosiseră ceilalţi soldaţi - bărbaţi în uniforme verzi, 
şleampete, cu stele roşii pe şepci cântând fără entuziasm 
Estul e roşu în timp ce mărşăluiau. Il găsiră pe copil 
adormit, lipit de trupul rece al mamei lui. Era îmbrăcat ca 
un mic chinez, dar se vedea bine că e european şi avea în 
jur de doi ani. 


PARTEA ÎNTÂI 


HONK KONG ȘI MACAO 


Patruzeci de ani mai târziu, Ah Ming stătea culcat în apa 
noroioasă ce băltea pe un câmp necules. Nori învârtejiţi de 
muson ascundeau luna. Era singură în întuneric, îngheţată, 
încremenită de frică la vederea şirului de lumini electrice 
albe ce străluceau pe gardul din faţa ei. Deşi aerul care o 
înconjura era cald şi umed, electrizat de iminenţa 
taifunului, trupul subţire al fetei tremura de frig şi de frică. 

Ah Ming avea doar paisprezece ani, dar făcuse tot 
drumul spre sud de una singură, ascunzându-se ziua, 
mergând cu teamă numai pe durata nopţii. Se maturizase 
brusc atunci când tatăl ei se înspăimântase în urma 
masacrului din piaţa Tian'an Men. Atunci îi luase de la 
şcoală pe Ah Ming şi pe fratele ei şi-şi trimisese întreaga 
familie să locuiască la nişte rude, într-un sat prăpădit şi 
dezgustător. Pretinsese că era un soi de vacanţă, dar ea 
simţise primejdia ameninţându-i din toate părţile şi nu o 
surprinsese arestarea mamei sale. Ea şi fratele ei fuseseră 
închişi într-un complex de tineret care se deosebea prea 
puţin de un lagăr de muncă, dar Kwai-lan abia împlinise 
zece ani şi refuzase s-o însoţească atunci când ea evadase. 
Nu se aşteptase să-i fie atât de dor de el; în fiecare noapte 
plângea când se gândea la el şi la părinţii ei. Ştia că 
aceasta era singura soluţie pentru a supravieţui, însă în 
adâncul inimii ştia şi că niciodată nu avea să-l mai vadă pe 
vreunul dintre ei. 


Acum nu mai erau de străbătut decât o sută de metri, 
doar un gard de sârmă înalt de trei metri despărţind-o de 
Hong Kong. În urmă cu zece minute se strecurase pe lângă 
ultimul post al Armatei Populare de Eliberare. Sperase să 
vadă zgârie-nori strălucind de lumini, dar ştia că până 
acolo mai era o depărtare de câteva mile. Aici era „ţara 
nimănui”, întunecată şi oferind siguranţă, dar dacă s-ar 
ridica în picioare s-ar afla din nou în primejdie - o 
primejdie mai mare decât oricare dintre cele care o 
ameninţaseră de când sărise din camionul ce o aducea 
înapoi, la complex, după ce stivuise blocuri de beton 
zgrunţuroase pe şantierul de construcţii. Acum mâinile i se 
vindecaseră, dar pe atunci îi fuseseră mereu julite şi 
sângerânde. 

Ah Ming urmări cu privirea un jeep care trecu prin faţa 
ei, pe drumul de pe cealaltă parte a gardului de sârmă, 
apoi se târî înainte, străduindu-se să nu facă apa să 
plescăie. Tresări când atinse o rață ce dormea cu capul 
îndesat în pene şi se tupilă în apă în clipa în care pasărea 
se îndepărtă măcăind indignată. Mai apoi domni din nou 
tăcerea şi fata se pomeni zăcând la marginea terenului 
uscat; gardul sclipea în lumină la o depărtare de numai 
zece metri şi nu era nici un semn care să indice prezenţa 
paznicilor. În clipa în care strânse în mână cleştele de tăiat 
sârmă pe care-l furase la Canton, fu brusc ispitită să se 
întoarcă şi să încerce să străbată înot portul; dar aşa ceva 
era imposibil, fiindcă nu învățase niciodată să înoate. Se 
târi înainte, spre lumina strălucitoare, lipindu-se cât mai 
mult cu putinţă de pământ. 

Se afla chiar lângă gard când simţi o uşoară adiere şi 
constată că norii se mişcau mai repede pe cerul întunecat. 
O spărtură se întredeschise, lăsând să se vadă luna, şi 
lumina palidă şi cenuşie evidenţie flanela ei de corp albă. 
Sub imboldul panicii o luă la fugă. In spatele ei se auzi un 
strigăt şi, dintr-o dată, întreaga lume păru să explodeze 

9 


într-o flacără albă. Fasciculul unui reflector mătură terenul 
cu o precizie sălbatică, orbind-o în timp ce fata alerga spre 
gard, făcând zigzaguri într-un efort zadarnic de a scăpa de 
lumina aceea intensă. Prima împuşcătură nu o nimeri, dar 
cea de-a doua îi străpunse umărul şi, scoțând un țipăt, 
fugara ridică braţele în sus, zvâcnind sub durerea 
arzătoare şi sub vălul de sânge cald ce-i îmbiba veşmintele. 
Poticnindu-se, izbuti să parcurgă ultimii câţiva metri şi, 
gâfâind din cauza efortului, se agăţă cu mâinile de sârmă 
când al treilea glonţ o făcu să-şi piardă cunoştinţa. 

Soldatul chinez se înapoie în coliba în care tovarăşul său 
continua să se uite la un film de desene animate pe 
televizorul portabil. Notă ceva în registru conform 
ordinelor. Uneori trebuia să-i lase să treacă frontiera, 
alteori doar să arate că Beijing-ul avea dinţi. Înălţă din 
umeri - toate astea erau politică şi îl depăşeau. Soldaţii 
nepalezi de pe partea cealaltă puteau să ridice cadavrul în 
zori. 


În dimineaţa următoare, nava cu zbaturi avu nevoie de o 
oră şi un sfert ca să parcurgă cele patruzeci de mile de-a 
curmezişul estuarului râului Pearl, către Macao. La 
început fu o traversare hurducăită, un vânt puternic 
bătând apele noroioase şi ridicându-le în valuri de culoarea 
cafelei cu lapte; însă vremea se însenină treptat şi ajunseră 
pe uscat pe un soare strălucitor. Macao nu era frenetic şi 
agitat ca Hong Kong-ul - un oraş portughez calm, din 
lumea veche, situat pe o coastă spălată de Marea Chinei de 
Sud. I se părea relaxant americanului înalt care descinse 
pe străzile oraşului, străbătându-le cu paşi mari. Era cald, 
dar el simţea răcoarea unei plăcute brize sărate ce sufla 
din largul golfului; trecea pe lângă cazinouri jerpelite şi 
prin cartiere dărăpănate alcătuite din colibe de tablă 
ondulată ruginită, cu frânghii pline de rufărie de un alb 
strălucitor întinse de-a curmezişul aleilor pline de gunoaie 


10 


putrezite. Pe vremea când Macao era o colonie 
portugheză, colibele acestea fuseseră căminul a mii de 
refugiaţi din China Roşie şi refugiații încă se mai aflau 
acolo, deşi, acum, aici era un „teritoriu chinez aflat sub 
administraţie portugheză”. 

După micile colibe urmă Praia Grande, aleea de clădiri 
cu obloane descriind o curbă graţioasă de-a lungul 
țărmului, umbrită de bananieri noduroşi. Fata îl aştepta, 
cocoţată pe balustradă şi privind în depărtare, spre mare. 
Păr blond şi lung, fâlfâind în adierea brizei, picioare lungi, 
balansându-se deasupra talazurilor. El o învălui într-o 
privire plină de admiraţie, dar femeia aceasta nu avea nici 
un pic de gingăşie. În urmă cu câţi va ani trebuie să fi fost 
fragilă şi frumoasă; acum era frapantă, cu o aură de forţă 
fizică pe care el o considera atrăgătoare, dar aproape 
nefeminină. Antebraţele şi pulpele bronzate ale picioarelor 
ei, ieşind pe sub blugii albi, aveau o musculatură 
puternică. Femeia îi adresă un zâmbet larg, dar atitudinea 
ei avea ceva distant. 

— Domnişoara Cable? întrebă el. Mă bucur să vă cunosc, 
ma'am!. 

— Dumneata trebuie să fii Robert Gatti? replică ea, cu o 
eficienţă rece care alungă orice aparenţă înşelătoare a 
gândurilor carnale care fuseseră cât pe-aci să-i treacă prin 
minte. 

Când se ridică în picioare, văzu că e aproape tot atât de 
înaltă ca şi el. Îl studie şi ea: mai înalt de un metru optzeci, 
dar cu umeri uşor căzuţi, deşi ea ştia că bărbatul nu 
împlinise încă patruzeci de ani; blugii spălăciţi îl făceau să 
semene mai degrabă cu un măturător de pe plajă decât cu 
un comandant din marina americană. Femeia zâmbi iar, 
acum mai cald şi oarecum încurajator. Apoi atitudinea ei 


1 În lb. engl: formulă de adresare deosebit de respectuoasă, 
echivalentă în lb. rom. cu: doamnă (din partea unei slugi către 
stăpână), coniţă (n. t.). 

11 


redeveni energică şi practică. 

— Mergi de-a lungul celei de-a doua alei pe dreapta şi 
vei găsi prăvălia unui fabricant de coşciuge. Intră pur şi 
simplu şi vei constata că ei te aşteaptă. 

— Foo este acolo? 

— Nu, e acasă. Dar el este proprietarul magazinului - 
actualmente e proprietarul a jumătate din Macao. Te vor 
duce cu furgonul lor închis să livreze două sicrie şi te vor 
lăsa în garajul vilei lui Foo. El are mare grijă ca nici unul 
dintre noi să nu fie văzut intrând sau plecând. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu voi mai sta puţin aici, ca o turistă, apoi mă voi 
apropia de curtea fabricantului de coşciuge venind pe 
aleea din spate. Voi călători împreună cu dumneata... în 
cealaltă ladă. Sunt foarte comode, mai ales dacă sunt 
cumva căptuşite. 

Scoase un chicot din gâtlej şi vreme de o clipă, când la 
colţurile ochilor apărură încreţituri, femeia păru pentru 
prima dată umană; dar apoi se întoarse brusc spre mare. | 
se dădea de înţeles că poate să plece. 

De fapt, călătoria în spatele furgonului, care, tras de un 
măgar hurduca pe pietrele caldarâmului, fu departe de a fi 
confortabilă. Cei doi stăteau culcaţi în două sicrie 
chinezeşti scurte, cu picioarele bălăbănite şi izbite penibil 
de pereţii lăzii şi cu privirile aţintite spre copertina de 
pânză groasă care îi ascundea vederii. Lumina soarelui, 
filtrată prin țesătura aceea groasă, le dădea feţelor o 
nuanţă verzuie, bolnăvicioasă. Cât timp furgonul înaintă 
clătinându-se de-a lungul cheiului pescarilor, de afară se 
simţi miros de peşte şi se auziră strigătele celor ce 
mânuiau plasele de pescuit, dar, când intrară în bogata 
zonă rezidenţială, vacarmul se stinse. Părăsind spaţiul 
înghesuit care le înţepenise trupurile şi ieşind într-un garaj 
închis, cei doi urcară un rând de trepte de piatră. Mai 
înainte, Sarah Cable remarcă un Mercedes alb mare şi un 


12 


Ferrari roşu, şi se întrebă unde naiba or fi găsind ei loc să 
conducă un Ferrari pe un teren care nu avea mai mult de o 
milă lăţime şi cinci lungime. 

Când ajunseră pe terasă, găsiră câteva şezlonguri viu 
colorate şi nişte scaune metalice albe, adăpostite sub 
umbrele acolo unde palmierii nu-şi aruncau umbra... şi o 
superbă privelişte a Mării Chinei de Sud. O femeie în jur 
de treizeci şi cinci de ani se întoarse spre ei să-i salute, un 
zâmbet de sincer bun venit luminându-i faţa mai mult 
rotundă decât ovală. Purta o rochie de mătase crem, care-i 
scotea discret în evidenţă rotunjimile generoase. Ca şi 
tunsoarea simplă a părului negru, rochia costase fără 
îndoială mult, dar femeia avea un aer de voioşie 
nepretenţioasă care lăsa să se înţeleagă că, pentru ea, 
semnele bogăției erau lipsite de importanţă. 

— Sunt Ruth Foo, spuse ea, zâmbind iar. 

Avea ochi frumoşi, de culoarea chihlimbarului. Gatti era 
intrigat - cum dracu' se însurase chinezul acesta puternic 
cu o englezoaică, ba chiar cu una care nu arăta deloc rău? 

— Fiţi bineveniţi la Lin Ciao... soţul meu vorbeşte la 
telefon şi va veni aici într-un minut. 

Ezită, nefiind sigură care dintre cei doi era superiorul, 
apoi se întoarse spre Gatti. 

— Aţi dori să beţi ceva? Ceai? Sau poate o bere? 

Inainte ca Gatti să poată răspunde, Sarah declară: 

— Ceai va fi foarte bine pentru amândoi, mulţumesc. 

Ruth clătină aprobator din cap, apoi se întoarse pentru a 
da ordinul unui slujitor invizibil, aflat undeva în interiorul 
casei. Se instalară într-un colţ al terasei, sorbind ceai 
verde din mici boluri de porțelan. Doamna Foo arătă cu 
mâna către un şir de jonci ce alunecau cu aripi ca de liliac 
pe apa scânteietoare. 

— Este incredibil de frumos, nu-i aşa? zise ea voioasă. 
Nici n-ai crede că toate acele biete suflete continuă să 
trăiască în orăşele de cocioabe, la o depărtare de numai 


13 


două mile. Există şi aici câteva probleme reale, să ştiţi, nu 
se reduce totul la restaurante pentru turişti şi cazinouri. 

În momentul acela Foo ieşi din casă. Era foarte înalt 
pentru un Chinez, cu trăsături accentuate şi cu un păr 
încărunţit dat pe spate, dezvăluind o frunte lată. Emana 
demnitate şi putere, aşa cum se cădea statutului său 
social, însă această impresie era negată de ochii lui, 
întotdeauna gata să zâmbească. Dădu mâna cu oaspeţii şi 
luă loc, în timp ce soţia lui umplea o a patra ceaşcă de 
ceai. Din felul în care cei doi soţi se uitau unul la celălalt, 
Sarah intui că între ei există o legătură puternică, dar 
seriozitatea lui Foo rămase neschimbată când soţia lui îşi 
puse picior peste picior, lăsând să se vadă o bună porţiune 
de coapsă bronzată, pe care ea se grăbi s-o acopere. 

Nu avu loc nici un schimb de mici fraze de politeţe. 

— Vă mulţumesc că aţi venit la mine, spuse Foo pe un 
ton hotărât. Imi pare rău dacă ultima parte a călătoriei a 
fost puţin obositoare. 

Din nou surâsul acela îmbietor şi o privire pătrunzătoare 
a unor ochi ce păreau să vadă prin tine. 

— După cum ştiţi, probabil, eu am fost cândva în strânsă 
legătură cu serviciile secrete ale ţării dumneavoastră, 
domnişoară Cable, ceea ce însemna, inevitabil, să am de-a 
face cu Agenţia Centrală de Informaţii a dumneavoastră, 
domnule comandant Gatti. Toate acestea s-au sfârşit acum 
zece ani, când am părăsit Hong Kong-ul pentru a mă ocupa 
de afacerile mele de aici. S-au sfârşit în împrejurări foarte 
nefericite, astfel că sunt oarecum surprins să vă văd aici, 
dar pe vremea aceea îl cunoşteam bine pe Nairn, şi o 
solicitare din partea unui fost camarad nu poate fi 
ignorată. Aşadar, cum vă pot ajuta? 

Urmă o tăcere stânjenitoare, întreruptă de mugetul unui 
motor diesel al unei vedete rapide ce remorca de-a 
curmezişul golfului un amator de schi nautic. 

Gatti îşi lăsa jos bolul de ceai, remarcând abia acum 


14 


delicateţea porţelanului albastru şi alb. 

— Eu... presupun că doamnei Foo îi sunt cunoscute 
aceste probleme, domnule? 

Subînţelesul cuvintelor lui era evident şi se aşternu o 
nouă tăcere penibilă. Buzele lui Sarah se strânseră: pentru 
ce n-o lăsa idiotul ăsta pe ea să poarte discuţia? 

— Bineînţeles. 

În răspuns se simţi o bruscă răceală. 

Gatti întrebă iar: 

— Când eraţi activ, domnule, cred că aţi urmărit în 
China un agent, un anume Tang Tsin? 

Foo încuviinţă, dând aproape imperceptibil din cap. 

— Fapt este, domnule Foo, că omul acesta fusese ani de- 
a rândul inactiv, transmiţându-i legăturii sale - care acum 
se află la ambasadă - doar informaţii sporadice şi lipsite de 
importanţă, material de foarte proastă calitate. Apoi, acum 
şase luni, a început să furnizeze informaţii de nivel 
superior, chiar de la vârful partidului şi guvernului. 

— Este un funcţionar de grad înalt. 

Tonul lui Foo fusese atât de rece, încât Gatti îşi simţi 
gâtlejul uscat şi glasul răguşit. Îşi dădu seama că punea 
greşit problema. 

— Recent a început să exprime şi pretenţii - mai întâi 
bani, apoi un loc sigur pentru el şi familia lui spre a părăsi 
China, întreţinere pentru tot restul vieţii... şi alte 
asemenea lucruri. 

După o nouă tăcere, cea care vorbi fu Sarah, şi 
atmosfera păru mai puţin îngheţată, poate din cauză că tai- 
pan -ul o considera atrăgătoare. 

— Problema, domnule, este că afirmaţiile lui par foarte 
grave - dar sunt oare doar o ficţiune? Este el altceva decât 
un refugiat cu o imaginaţie fertilă care doreşte să se 
stabilească în America sau în Australia, cu un sac de bani, 


2 Denumire dată în China unui om de afaceri de origine străină (n. t.). 


15 


şi să nu mai trăiască în sărăcie într-un oraş de cocioabe, 
aici sau la Hong Kong? 

Foo se uită cu atenţie la un cargobot ruginit care înainta 
prin estuar către Canton, cu un steag roşu cu cinci stele 
aurii fâlfâind la pupă. Expresia feţei sale era de 
nedescifrat. 

— Ce fel de afirmaţii? 

— Unele de natură militară, o ameninţare pentru 
interesele ambelor noastre ţări... din partea singurei mari 
puteri comuniste totalitariste, încă înainte după prăbuşirea 
Europei de Est. 

— Asta nu-mi spune nimic. 

Sarah sorbi din ceaiul verde, acum rece şi scârbos, 
măsurându-l pe Foo cu o privire pătrunzătoare peste 
marginea bolului său. Ştia că el se apropie de şaizeci de 
ani, dar corpul acela atletic ar fi putut fi al unei persoane 
cu cincisprezece ani mai tânără. 

— Dacă ne puteţi ajuta, voi obţine libertatea de a vă 
spune mai multe, dar deocamdată nu sunt autorizată să fiu 
mai explicită, îmi pare rău. 

— Şi mie îmi pare rău, domnişoară Cable. Cel care ne-a 
alungat din serviciul dumneavoastră a fost sir David Nairn. 
Dacă dintr-o dată are nevoie de ajutorul meu, ar trebui să 
se afle aici el însuşi, nu să trimită doi - iertaţi-mă - doi 
funcţionari de rang relativ inferior, înarmaţi doar cu o 
jumătate de poveste. 

Sarah înclină capul cu respect. 

— Voi transmite acest mesaj, domnule Foo. 

— Vă mulţumesc. Cât despre întrebarea dacă Tang este 
sincer sau un spion... mi-l amintesc ca pe un agent valoros, 
demn de încredere şi pe care te puteai bizui. Dar 
bineînţeles că e probabil să se fi schimbat... sau ar putea 
să fie manipulat, acţionând sub constrângere? 

— Întocmai. 

— Îi puteţi spune lui Nairn două lucruri. Aici, în Macao, 


16 


nu suntem cu totul izolaţi, şi de când a venit Gorbaciov la 
putere, văd cum guvernele din Occident se afundă într-o 
derută tot mai mare. Pacea pare să se răspândească în 
întreaga Europă, partidele comuniste prăbuşindu-se de la 
Baltică până la Marea Neagră şi lăsând locul unui soi de 
democraţie... deşi se pare că, după o reacţie excesivă, nu 
acelaşi lucru s-a petrecut şi în Rusia. Sarah şi Gatti nu 
spuseră nimic. Chiar şi în China situaţia este alta. Schiţă 
cu mâna un gest către nord, în direcţia Canton-ului. Ne 
aflăm la marginea celei mai mari ţări din lume - cu cea mai 
mare armată şi cu cele mai mari probleme. La Beijing, 
partizanii politicii dure sunt încă la putere. Există o 
opoziţie formidabilă, aşa cum am văzut în piaţa Tian'an 
Men, dar nu vă lăsaţi înşelaţi: oamenii aceia duri urmăresc 
să păstreze controlul. Sunt izolaţi şi speriaţi; au forţa de 
partea lor, însă forţele cu care se confruntă sunt puternice. 
Este o situaţie extrem de primejdioasă, mult mai 
primejdioasă decât Războiul din Golf sau orice s-a 
întâmplat în statele baltice, iar şefii voştri ignoră acest 
lucru pe propriul lor risc. 

Sarah dădu din cap, stăpânindu-şi iritarea pe care i-o 
provocau toate acele generalităţi, când ea venise în 
căutarea unor fapte concrete. 

— Şi cel de-al doilea lucru, domnule Foo? 

— Spuneţi-i lui Nairn că dacă vine el însuşi aici, în casa 
mea, voi încerca să-l ajut. 


* 


Foo insistă ca ei să se înapoieze la Hong Kong cu iahtul 
său A-ma - Zeița Mării - o navă mare şi albă, amarată chiar 
mai jos de vilă. Cheiul, la care se ajungea printr-un tunel 
privat ce trecea pe sub drum, era apărat de un zid înalt. 
Sarah se întrebă ce mărfuri ilicite ar putea să necesite o 
asemenea discreţie. Echipajul alcătuit din patru oameni o 


17 


conduse, împreună cu Gatti, în salonul de sub punte, unde 
nu puteau fi văzuţi, şi se îndepărtă în felul acela şleampăt, 
dar plin de încredere de sine, caracteristic marinarilor 
chinezi. O dată cu mugetul unor motoare diesel puternice, 
Gatti simţi cum marea începe să-şi rostogolească valurile 
pe sub punte şi văzu oraşul Macao dispărând în vălul de 
stropi de la pupa. Se întoarse spre Sarah. 

— Individul acela mă derutează. 

— Ne derutează pe toţi. 

— De unde a răsărit? 

— Tatăl lui era un negustor din Shanghai care a avut 
neplăceri cu comuniştii prin anii treizeci. Întreaga familie a 
murit în timpul războiului civil şi al invaziei japoneze... cu 
excepţia tânărului Benjamin,, care a fugit în Hong Kong în 
1948. Avea abia nouăsprezece ani - şi nici un ban - când a 
sosit, dar în zece ani a făcut avere, a devenit cetăţean 
britanic şi s-a dovedit indispensabil bazei locale a SIS’. De 
fapt, l-a condus vreme de opt ani. A fost o adevărată 
legendă în cadrul serviciului nostru, până în 1979, când l-a 
concediat Nairn. 

— De ce a fost concediat? 

— Contracte dubioase cu China Roşie, dar nici o dovadă 
reală care să fi rezistat în faţa unui tribunal. Dacă ar fi fost 
britanic prin naştere şi ar fi condus un oficiu la Londra, n- 
ar fi putut să se atingă de el. În chip de răzbunare, a luat-o 
cu el pe Ruth - ea era ofiţer în cadrul SIS şi prietena lui 
Nairn. Bănuiesc că de aceea vrea ca Nairn să vină în 
persoană: Foo a fost umilit, iar acum e rândul lui Nairn. 

Din partea cealaltă a cocpitului, Gatti se uită la ea. 

— Pentru ce dracu' n-a venit el însuşi? Foo ne-a tratat ca 
pe un gunoi, dar nu era oare îndreptăţit să se simtă 
ofensat? 


3 Special Investigation Service (lb. engl.) = Serviciul Special de 
Investigaţii (n. t.). 
18 


— Nairn este bătrân şi suferă de inimă. Ar fi trebuit să 
iasă la pensie. Poate ar fi fost un efort pentru el să facă o 
călătorie lungă, zise Sarah, înălţând din umeri. Dacă Foo 
mai are încă resentimente, venirea noastră aici a fost o 
greşeală. 

— La dracu’! Sigur c-a fost. Dacă aş fi cunoscut 
antecedentele lui Foo, m-aş fi împotrivit. N-am pus 
întrebări deoarece eram convins că Nairn ştie ce face. 

— Poate că ştie, dar îmbătrâneşte, Bob. 

— Iisuse, ce mai încurcătură! Nedumerit, Gatti dădu din 
cap. Oare Foo i-a iertat pe oamenii voştri... sau tot mai 
doreşte să se răzbune, chiar după doisprezece ani? 

— Dumnezeu ştie. A devenit îndeajuns de bogat pentru a 
deţine o putere imensă. Poate că l-a iertat pe Nairn şi toată 
atitudinea lui e sinceră. Sau poate că mai are prieteni la 
Beijing şi totul nu-i decât un mic plan pus la cale împreună 
cu ei... 

— Cum dracu' să decidem care din două este ipoteza 
corectă? 

— Nu ştiu, Bob. Dar îţi spun un lucru: dacă greşim, ne 
vor crucifica pe amândoi. Poate chiar şi dacă nimerim 
varianta cea bună. 


Revenită la Hong Kong, Sarah îşi petrecu două ore la 
birou, dar la cinci, la radio se difuză anunţul de 
avertisment cu privire la taifun şi ea plecă în grabă spre 
casă, către Cheung Chau. De când primise postul de la 
Hong Kong, cu un an în urmă, locuise într-un apartament 
închiriat, pe mica insulă din largul mării. Călătoria cu 
feribotul dura o oră, dar merita, pentru a scăpa de 
aglomeraţia şi înghesuiala din centru. Cheung Chau avea 
forma unei haltere: două coline împădurite înălțându-se 
din mare şi legate printr-o fâşie netedă de uscat care 
alcătuia zona portului. Acesta era înţesat de ambarcaţiuni, 
în majoritate jonci, ale căror pupe pătrăţoase, din lemn 

19 


lăcuit, se ridicau deasupra apei, drapate cu rufe spălate şi 
plase de pescuit cu flotori portocalii. Astăzi totul se 
închidea în hangare, iar şampanele* mai mici alunecau 
încoace şi-ncolo în căutarea unui adăpost, cu motoarele 
duduind şi cu copastiile apărate de vechi anvelope de care 
atârnau alge de mare şiroind de apă. 

Sarah se pomeni antrenată de un val de chinezi care 
coborau pasarela. De obicei, cheiul era aglomerat, 
asurzindu-te cu ritmul staccato al dialectului cantonez 
vorbit de femei îmbrăcate în tunici şi pantaloni negri, cu 
pălării de pai pe cap, care vindeau peşte viu adus în găleți; 
dar astăzi venea taifunul. Atmosfera era tăcută, în timp ce 
chinezi înveşmântaţi în veste şi pantaloni scurţi albaştri 
montau obloane. Sarah coti, pornind de-a lungul aleii ce 
trecea pe lângă staţia de pompieri şi peste zece minute se 
afla în apartamentul de la etajul doi din apropiere de Nam 
Tam Wan - Plaja dimineţii. Potrivit standardelor chinezeşti, 
era luxos - o cameră de zi cu balcon, dormitor separat, baie 
şi o mică bucătărie - şi scump, dar regina plătea cu grijă 
chiria tuturor celor care lucrau în posturi dincolo de 
Ocean. 

El se afla deja acolo, închizând obloanele ferestrelor ce 
dădeau spre balcon, mai înalt decât Sarah, neîngăduit de 
inimos. Îl îmbrăţişă, petrecându-şi braţele pe după gâtul 
lui. 

— Nick! Ce minunat... te credeam încă la Beijing? 

— Am revenit în dimineaţa asta. 

O sărută în felul acela tandru şi atent care-i plăcea ei 
atât de mult. Pentru un neînduplecat agent al serviciilor de 
informaţii din cadrul marinei, era neaşteptat de blând şi 
avea ochi extraordinar de blajini. 

— Oare cafeneaua din colţ va rămâne deschisă chiar 


4 Sampan - ambarcaţiune tipică pentru Extremul Orient asiatic, cu 
fundul plat, adesea cu un catarg, având în partea centrală o cabină cu 
pereţi din tulpini de bambus. 


20 


dacă vine taifunul? 

— Ah Wong? Oh, da, el va ţine localul deschis până în 
ultimul minut. 

— Bine. Mă gândeam să-ţi fac o surpriză, pregătind cina, 
dar n-am avut timp să cumpăr de nici unele. N-ar fi mai 
bine să ne ducem la Ah Wong? 

Ea continuă să-l alinte, îngropându-şi faţa în umărul lui. 

— Te rog! Mă întreb cât va dura taifunul? 

— Cel puţin două sau trei zile. Ce altceva am putea face? 

Izbucniră amândoi în râs în clipa în care, instinctiv, ochii 
ei se îndreptară către patul dublu din camera alăturată. 
Dar tocmai atunci uşa deschisă dinspre balcon începu să se 
trântească, izbită de vânt. 

— Hristoase! Ar fi mai bine să închid obloanele alea. 

Afară, cerul se întunecase deja, şi intensitatea vântului 
creştea, marea nemaifiind albastră, ci de un cenuşiu 
plumburiu, iar valuri mânioase se zdrobeau pe plajă. În 
curând aleile aveau să fie acoperite de gunoaie şi de 
şuvoaiele de ploaie. 


21 


Dar taifunul nu sosi în seara aceea. După o ploaie 
torențială, vântul căzu, lăsând în colonie o atmosferă 
încinsă, plină de abur şi iritabilă. Bob Gatti lucră până 
târziu în biroul lui de pe Peak’. În ierarhia CIAS, el era al 
doilea om din secţia locală, după şeful acesteia - un 
credincios slujbaş al politicii republicane care nu ştia mai 
nimic în legătură cu munca de informaţii. Însă în cursul 
săptămânii trecute, amiralul fusese retras la Washington 
pentru o operaţie de hemoroizi şi Gatti îi ţinea locul. Il 
aşteptase un maldăr impresionant de note interceptate şi 
dosare şi acum lucra din greu şase ca să le parcurgă. 

Trecuse de unsprezece când Gatti plecă spre casă şi era 
aproape miezul nopţii când cobora colina, intrând în 
Stanley. La o depărtare de numai cinci mile străluceau 
luminile de neon din Wanchai, străzile umede erau încă 
înţesate de lume, iar barurile cu afişe reprezentând femei 
dezbrăcate vibrau de sunetele ultimului succes al lui 
Michael Jackson. Dar aici, de cealaltă parte a colinei Peak, 
domnea o tăcere ca de cimitir. Mai jos de Gatti, luna 
răspândea o lumină argintie peste un golf în formă de 
potcoavă, punctat de şampane şi vedete rapide. Ferestrele 
maşinii erau deschise, deoarece aerul era apăsător şi 


5 în lb. engl. = vârful. Denumirea unei coline din Hong Kong (n. t.). 
6 Central Intelligence Agency, prescurtat: CIA - Serviciul Secret 
American (n. t.). 


22 


încărcat cu electricitate, şi el auzea cum marea îşi sparge 
valurile pe nisipul plajei, în vreme ce vântul reîncepea să 
se intensifice. La capătul oraşului, drumul urca până când, 
după un cot, dădea într-un bulevard cu vile albe, de unde, 
privind în jos, printre siluetele fantomatice ale bananierilor 
ale căror trunchiuri se legănau în bătaia vântului, se vedea 
portul. Casa lui Gatti se afla la capătul acelui bulevard - 
două caturi, cu o mare verandă cu pereţi de geam, totul 
ascuns în spatele unui zid înalt. Parcă lângă poarta laterală 
de fier forjat. Din motive de siguranţă, conducea un 
anonim Rover britanic, cu numere de înmatriculare 
obişnuite, de Hong Kong - nimic care să-l facă remarcat ca 
militar. Aici, sus, vântul era mai puternic, suflând în rafale 
violente, şi Gatti deschise cu greu poarta, după care urcă, 
târându-şi picioarele obosite pe treptele ce duceau la uşa 
de la intrare. 

Casa era cufundată în întuneric. Ciudat, fiindcă de 
obicei, când se ducea cu băieţii la culcare, Sue lăsa lumina 
din hol aprinsă pentru el. De asemenea, interiorul era 
foarte  neaerisit şi încărcat de bâzâitul enervant al 
muştelor. În atmosfera aceea umedă, transpiraţia începu 
să-i curgă şiroaie pe trup şi îşi dădu seama că instalaţia de 
aer condiţionat era oprită. Când întoarse comutatorul, 
lămpile nu se aprinseră şi Gatti îşi găsi pe bâjbâite drumul 
spre bucătărie, unde, într-un dulap, se afla tabloul de 
siguranţă. Lângă chiuvetă se împiedică de ceva moale; la 
lumina lunii, se uită cu atenţie pe pardoseală şi se trase 
înapoi. Îngenunchind, o înconjură cu braţele, dar ea era 
deja rece. 

— Nu! Oh, Hristoase, nu! 

Îşi înăbuşi un hohot de plâns când simţi pe degete sânge 
închegat în jurul rănii de sub bluza sfâşiată. In lumina 
cenuşie a lunii, strecurată pieziş prin fereastră, expresia 
de pe chipul ei era urâtă - nu poznaşă şi gata să râdă, aşa 
cum îşi amintea că o văzuse de dimineaţă, ci schimonosită 

23 


de groază. Rămase îngenuncheat acolo vreme îndelungată, 
continuând să-i înconjoare cu mâinile capul şi umerii, 
uitându-se la ea fără să-şi creadă ochilor, până când izbuti 
să se silească să-şi desprindă privirea. 

Străduindu-se din răsputeri să-şi păstreze cumpătul, se 
ridică încet, găsi tabloul de siguranţă şi restabili 
întrerupătorul basculant în poziţia „alimentat”. 

Luminile se aprinseră în toată casa. Gatti îngenunche iar 
lângă soţia lui şi îi pipăi încheietura mâinii: poate că încă 
mai exista o scânteie de viaţă? Dar pielea ei era rece ca 
gheaţa şi nu se simţea pulsul. Şuieratul aerului condiţionat 
începuse, însă în afară de acesta în casă domnea o linişte 
deplină. Băieţii! Cuprins brusc de panică, urcă scară din 
câteva sărituri, poticnindu-se la treapta de sus, şi mâna îi 
tremura când se prinse de balustradă pentru a-şi recăpăta 
echilibrul. 

Cei doi copii se aflau fiecare în dormitorul lui. Amândoi 
erau morţi, cu răni în piept. Micul Chris nu se trezise, dar 
Edward avea ochii sticloşi şi gura deschisă, cu o expresie 
de durere şi teamă. Sângele de pe aşternuturile lui mai era 
încă lipicios. Gatti ieşi  clătinându-se pe palier, 
împiedicându-se de un trenuleţ de lemn, pradă unor valuri 
de greață şi copleşit de neputinţă. Se simţea prostit, 
amorţit, străduindu-se să ajungă până la telefon ca să 
ceară ajutor. Spaima pierderii totale, durerea şi 
deznădejdea pe care le văzuse la alţii aveau să vină mai 
târziu, mult mai târziu. Acum, senzaţia de neîncredere 
ceda locul unei mânii cumplite şi sentimentului de 
neajutorare; şi convingerii că ceea ce se petrecuse nu era 
un jaf care se terminase prost. Ca orice zi în care are loc o 
tragedie, cea de astăzi începuse destul de obişnuit, dar el 
dăduse peste ceva ce nişte indivizi duri erau hotărâți să 
păstreze secret - indivizi care reacţionaseră într-un răstimp 
de câteva ore, distrugându-i familia pentru a-l avertiza să 
stea deoparte. Uciseseră singurele persoane cu o reală 


24 


importanţă în viaţa lui. Când el se afla la birou, ai lui încă 
mai fuseseră în viaţă, mâncând „burgeri” îngheţaţi şi 
uitându-se la televizor. Acum erau morţi. Mesajul era 
inconfundabil. Era ceva imposibil, ceva ce mintea lui nu 
putea să priceapă. Dar sângele de pe degetele sale şi 
liniştea înconjurătoare îi azvârlea adevărul în faţă. Ar fi 
vrut să blesteme şi să strige, să facă să dispară durerea 
care îi străpungea creierul, ca şi cum fibrele acestuia s-ar 
fi transformat dintr-o dată în sârme înroşite în foc, dar 
nimic nu putea realiza aşa ceva. Mişcându-se de parcă ar fi 
trecut pe pilot automat şi în ciuda lacrimilor care îl orbeau, 
apucă receptorul. 


Poliţia intră în casa lui Gatti în mai puţin de o jumătate 
de oră şi rămase până la patru dimineaţa, făcând 
măsurători şi fotografii, scotocind prin tufişurile din 
grădină - în general, ştergând orice indicii care ar fi putut 
duce spre ucigaş. Îşi făcu apariţia un inspector chinez care 
îi mustră pe sergentul în uniformă sosit primul la faţa 
locului pentru că fuma şi lăsa să-i cadă scrumul pe covorul 
din salon. Inspectorul Feng era tânăr, inteligent, foarte 
înţelegător. Însă Gatti îl văzu că începe să-şi piardă 
interesul din clipa în care îşi dădu seama că avea de-a face 
cu unul dintre „ciudaţii” care locuiau pe Peak. 

Feng se aşeză împreună cu Gatti într-un colţ al vastei 
încăperi, ale cărei perdele fuseseră trase la o parte, lăsând 
să se vadă siluetele contorsionate ale arborilor ce se 
legănau în grădină, deoarece acum vântul urla, iar ploaia 
turna cu găleata. Membri ai poliţiei chineze, cu un aer 
eficient şi purtând uniforme kaki cu pantaloni scurţi, 
forfoteau, intrând şi ieşind, îndeplinind sarcini misterioase 
şi ignorându-l. Feng era conştiincios, notând meticulos 
răspunsurile lui Gatti într-o agendă de modă veche, dar se 
vedea bine că totul era o problemă de rutină. Nu era vorba 
de o spargere cu furt, ci de un omor cu premeditare: nu 


25 


acţiunea unor „triade”, ci ceva de ordin politic. Poliţia nu 
avea să rezolve niciodată cazul acesta - probabil că vreun 
for superior avea să-i spună peste o săptămână sau două să 
închidă dosarul. 

În următoarele câteva zile, se întâmplă adesea ca Gatti 
să dea de diverse persoane făcând tot felul de lucruri în 
jurul lui, aproape fără a se lăsa văzute, încercând să-şi 
manifeste amabilitatea într-un mod care era profund 
jignitor: tratându-l ca şi cum el nu s-ar fi aflat acolo. Prima 
situaţie de acest fel avu loc în timp ce-l interoga 
inspectorul Feng. Fără un cuvânt, cele trei cadavre - soţia 
şi copiii lui - fură luate fără încuviințarea lui, fără a i se 
spune, fără a i se îngădui o clipă în care să-i atingă şi să-i 
sărute pentru ultima oară. 

— N-a mai rămas mult din noapte, zise în cele din urmă 
Feng, cu intonaţia lui sacadată, specifică dialectului 
cantonez. Poate aveţi pe cineva la care să staţi? Eventual 
câteva zile? 

Gatti dădu din cap. 

— O să mă simt foarte bine aici, mulţumesc. 

Dar zece minute mai târziu, singur în casa liniştită, 
senzaţia de pustietate deveni de nesuportat. Umblă fără 
astâmpăr dintr-o cameră în alta, auzind gemetele vântului 
de afară, oprindu-se îndelung în dormitoarele băieţilor, de 
unde aşternuturile şi alte obiecte fuseseră luate, probabil 
pentru a fi examinate de medicul legist. Ceea ce îl făcu să 
realizeze cu acuitate faptul că nu-i va mai putea lua 
niciodată în braţe pe Edward sau pe Chris şi să-i 
dezmierde; şi le văzu atât de clar feţele, vii şi zâmbitoare, 
cu Sue în spatele lor, încât se lăsă iarăşi copleşit şi izbucni 
în plâns. Chiar şi atunci, adevărul, adevărul în toată 
realitatea lui, era cu neputinţă de acceptat. Se culcă pe 
patul din camera de oaspeţi, nesperând să doarmă, dar, în 
ciuda urletelor taifunului, se cufundă destul de repede în 
somn, ca urmare a unei totale extenuări. 


26 


Sarah se trezi în braţele lui Nick Roper. El era întors 
spre ea, cu chipul luminat de un semisurâs, dormind încă 
în pofida vântului care urla afară. Faţa lui părea foarte 
tânără, ca şi cum n-ar fi aparţinut întru totul umerilor 
musculoşi, dezgoliţi de pătura subţire şi moale care 
alunecase pe alocuri. li mută blând braţul şi se strecură 
afară din pat, să se uite printre zăbrelele oblonului. Văzu 
marea ridicându-se în valuri înalte de aproape douăzeci de 
metri şi ţigle de acoperiş zburând de-a lungul aleilor. 
Înfiorată, îşi acoperi goliciunea cu un capot şi dădu fuga în 
bucătărie, să pună de cafea. 

Faptul că-l cunoscuse pe Nick era fără îndoială cel mai 
bun lucru care i se întâmplase ei vreodată. Se cunoscuseră 
atunci când sosise ea la Hong Kong, cu aproape un an în 
urmă. La vremea aceea, Sarah avea douăzeci şi şapte de 
ani şi viaţa ei era un haos. Relaţia sa cu „serviciul” oscila 
între iubire şi ură; şi trecuse prin prea multe experienţe în 
care se lăsase atrasă de bărbaţi imposibili, sex şi viaţă de 
petreceri, urmată de perioade de dureroasă singurătate. 
Apoi, într-o zi, el intrase în biroul ei, aducându-i din China 
un set de documente: locţiitorul de comandant Roper, 
ataşat adjunct din partea marinei la ambasada americană 
din Beijing, în jur de treizeci de ani, cu doi-trei centimetri 
mai înalt decât Sarah, diabolic de chipeş. 

Chiar şi aşa, la început nu păruse tocmai genul ei. 
Evident, Nick avea o educaţie mai degrabă clasică, 
specifică Noii Anglii - era originar din Boston, 
Massachusetts, deşi el pronunţa „Borston” - şi în cercurile 
serviciilor de informaţii era respectat ca un bun 
profesionist. „Nick Roper ăsta”, se şoptea în barurile 
frecventate de agenţii secreţi, o să-şi încheie cariera ca 
director în CIA. Pentru a fi privit astfel, trebuia să fie 
ambițios, dar nu se manifesta ca atare. Când o invită în 
oraş, ea descoperi că lustrul de „american din creştet 


27 


până-n tălpi” ascundea un bărbat tot atât de profund cinic 
ca şi Sarah în privinţa profesiunii pentru care amândoi 
erau nepotriviţi şi, ca atare, geniali. El avea un simţ al 
umorului anarhic, era amuzant... şi nespus de blând. Cu un 
an în urmă, Sarah ar fi râs la ideea că s-ar putea îndrăgosti 
de un american elegant, cu un trup ca de zeu grec, dar 
când făcuseră dragoste pentru prima oară se simţise dorită 
cu o pasiune atât de copleşitoare, încât îi venise să plângă. 
Apoi Nick primise ordin să-şi petreacă jumătate din timp 
lucrând pentru Gatti, în Hong Kong, şi el şi Sarah 
începuseră să trăiască împreună. Destul de ciudat şi în 
ciuda scepticismului pe care-l împărtăşeau, cu cât Sarah se 
simţea mai relaxată şi mai bine în compania lui Nick - 
ajungând chiar dependentă de el - cu atât devenise mai 
stăpână pe sine în problemele de serviciu. În cele din urmă 
începuse să ţintească spre ceva asemănător cu o carieră 
precisă, deşi îi era greu să recunoască acest lucru chiar şi 
faţă de ea însăşi. Ducând două ceşti aburinde, se înapoie în 
dormitor şi deschise pe jumătate oblonul. Nick era treaz şi, 
când ea se strecură iar lângă el, o sărută. 

— Eşti prea bună cu mine, Cable. 

— Ai foarte mare dreptate. Sarah se rostogoli pe burtă, 
cu faţa pe braţe. 


La graniţa cu China, doi soldaţi nepalezi se luptau, sub 
ploaia torențială, să ridice în afara gardului de sârmă 
micuțul trup prăbuşit, cu membrele larg desfăcute. 
Ţâşnind prin apă, noroiul galben aluvionar era atât de 
alunecos, încât cei doi abia reuşeau să se ţină pe picioare. 
Nămolul li se lipea de ghetele de luptă precum plasticul 
topit, oricât de sus le-ar fi ridicat ei, străduindu-se să se 
scuture de clisă. Fără prea multe menajamente, o 
rostogoliră pe o targă, fixând-o cu ajutorul unor chingi, şi 
începură să se târască, alunecând, înapoi spre poarta din 
gard, ocărând printre dinţi în nepaleză. 

28 


Taifunul tinu trei zile, lăsându-i pe Sarah şi pe Nick 
izolaţi de restul lumii, pe Cheung Chau. Când vântul 
începu să-şi piardă puterea, locuitorii insulei strecurară 
priviri prudente prin uşile caselor, clipind ca nişte bursuci 
ieşiţi din hibernare, şi restaurantul lui Ah Wong se 
redeschise. Pentru Sarah şi Nick, trei zile împreună 
constituiseră un lux de care rar aveau parte. Au stat de 
vorbă o mulţime, au făcut dragoste, au deschis câteva 
sticle de vin roşu sec. Singurul neajuns a fost iritarea lui 
Sarah la gândul de a se întoarce să lămurească situaţia cu 
Tang şi Foo; întotdeauna se simţea frustrată şi enervată 
până când cazul la care lucra începea să capete un 
oarecare contur. Aşa că vineri răsuflă oarecum uşurată 
când, trezindu-se, văzu un cer senin. Două ore mai târziu, 
la opt şi jumătate, străbătea pe jos, prin Central, drumul de 
la feribot spre micul ei birou de pe vasul britanic de război 
Tamar. Clădirile din cărămidă, cu aspect banal ale bazei 
navale erau îngrămădite în zona portuară, plină de 
marinari voioşi cu berete albe, cu pantaloni scurţi albi şi cu 
picioare păroase. Dumnezeu ştie ce făceau toţi într-o bază 
navală atât de mică. 

Relatarea lui Lynne despre seara fierbinte petrecută cu 
un tânăr exaltat de la Jardine Matheson fu urmată de 
horoscoape şi modele de tricotaj, când Sarah auzi sunând 
telefonul din încăperea alăturată. Dădu fugă înapoi, în 


29 


propriul birou, blestemând uşa încuiată, şi ridică 
receptorul. 

— Sarah? Aici Mason. 

Unul dintre şefii cei mari din biroul de pe Peak. 

— Sunt onorată. 

Interlocutorul râse. 

— Chestia aia cu Tang Tsin e pe cale să reînvie. Avem o 
şedinţă cu Dumnezeu la două fix, în sala de conferinţe B, 
aici sus. Presupun că poţi veni. 

Fusese un mod politicos de a da un ordin. 


Era un oraş mic şi nenorocit în Shansi, la numai trei sute 
de mile spre sud-vest de capitală, dar prezenta întru totul 
cele mai rele caracteristici ale Chinei provinciale. Clădirile 
de pe strada principală aveau o înfăţişare neîngrijită, iar 
atmosfera era uscată şi prăfoasă. Obişnuitele firme 
verticale, roşii şi albastre, urcau pe faţade, dar nu pe multe 
dintre ele... iar magazinele nu prea aveau ce vinde. leşind 
din casa de oaspeţi a guvernului cu geanta lui neagră, 
Tang Tsin se simţea stânjenit. Când trecu pe lângă un 
şantier de construcţii, pe ale cărui schele din bambus nişte 
tineri îmbrăcaţi în tunici şi pantaloni scurţi se balansau ca 
nişte balerini, ostilitatea şi violenţa stăpânită care îi însoţi 
paşii deveniră aproape tangibile. După Tianan Men, 
revenise la obiceiul de a purta un costum cenuşiu tip Mao - 
o tunică informă încheiată până la gât - care îl indica drept 
unul dintre asupritori. 

Tang era un bărbat de înălţime medie, puţin peste un 
metru şi cincizeci, cu păr încă negru, dar care începea să 
se rărească, şi cu o faţă palidă ale cărei trăsături erau 
marcate de oboseală. Venise în ajun cu avionul pentru o 
plictisitoare şedinţă cu comandantul poliţiei regionale. 
Tang nu reuşea să-şi închipuie pentru ce preferă omul 
acela să conducă operaţiunile dintr-o localitate atât de 
prăpădită. Cândva, pe vremea lui Kang Sheng, serviciile de 


30 


securitate aveau cel puţin un anumit stil. La capătul străzii 
urcă într-un autobuz aglomerat care avea să-l ducă în 
oraşul următor şi la aeroport. Toate scaunele erau ocupate 
de femei îmbrăcate în tunici şi pantaloni negri şi de bărbaţi 
în vârstă care scuipau întruna pe pardoseală. Mirosul de 
transpiraţie era greţos. 

La nici o milă de mers, autobuzul fu oprit de un baraj 
rutier al armatei. Aşadar, situaţia de la mină nu se 
îmbunătăţise. Prin ferestrele prăfuite văzu porţile închise 
şi un şir de bărbaţi cu căşti galbene de plastic care se 
uitau prudent prin gardul de sârmă. Unii dintre ei ţineau în 
mâini lopeţi sau târnăcoape, în chip de arme. Soldaţii de 
afară îi depăşeau numeric - cel puţin trei la unu - şi 
înaintau încet în spatele unui car blindat, cu puşti 
automate AK-47 atârnate pe umeri, dar legănând 
ameninţător în mâini bastoane lungi de lemn. Distanţa se 
păstrase timp de trei zile, dar Tang ştia că acesta era 
sfârşitul - pentru căpeteniile răzvrătiţilor un sfârşit în 
adevăratul înţeles, deoarece până seara oamenii aveau să 
fie judecaţi şi împuşcaţi. În autobuz se lăsă tăcerea - încetă 
până şi neîntreruptul scuipat -, în vreme ce pasagerii 
priveau încremeniţi într-o muţenie fascinantă. Deodată, 
carul blindat luă viteză şi se izbi în porţi, zdrobind sub roţi 
lemnul subţire şi sârma. Soldaţii năvăliră înăuntru, soarele 
sclipind pe căştile lor metalice, dar minerii grevişti 
rămaseră pe poziţii, rotind ameninţător târnăcoapele în 
aer. 

Crâncena încăierare corp la corp nu dură însă decât 
câteva minute. Ofiţerul care stătea în picioare în carul 
blindat urlă nişte ordine printr-un megafon, şi soldaţii lui 
se retraseră în fugă cu câţiva metri, se întoarseră cu faţa 
spre mineri şi deschiseră focul - nu în aer, ci drept în 
trupurile greviştilor, trei salve lungi de metal fierbinte. 
Imediat, oamenii se zvârcoliră pe pământ şi pretutindeni se 
împrăştie sânge. Tang auzea gemetele şi blestemele ca şi 


31 


cum răniții s-ar fi aflat la o depărtare de numai doi-trei 
metri. Soldaţii încărcară şi traseră din nou. Greviştii 
rămaşi în picioare se întoarseră cu spatele şi o luară la 
fugă, urmăriţi de oamenii în uniformă care mânuiau bâtele 
cu toată puterea; iar autobuzul îşi continuă drumul. 


Ajunse la aeroportul Shoudu peste patru ore, după un 
zbor intern întârziat. De astă dată îl aştepta o maşină 
oficială, care urma să-l ducă la birou. Nu ajunse acasă 
decât abia la ora opt seara. Ca şi China, casa lui Tang nu 
avea ferestre către lumea exterioară. Era construită din 
piatră şi dispusă în jurul unei curţi mici, în mijlocul căreia 
se afla o fântână secată. Avusese noroc că-i fusese alocată 
în urmă cu zece ani, şi cu timpul se deprinsese s-o 
îndrăgească, chiar şi pe vreme de iarnă, când ţiglele 
acoperişului erau acoperite de zăpadă şi soba încinsă 
încălzea mulţumitor numai camera principală. Dar acum 
era primăvară, cald... şi casa lui devenise propria-i 
închisoare. 

Pedală de-a lungul aleii înguste, a cărei lăţime permitea 
la limită trecerea unei maşini, dar el nu posedase nicicând 
un asemenea obiect de lux. Descălecă şi împinse bicicleta 
prin poarta de lemn, băgând-o în curte. Se simţea 
îngrozitor, extenuat după ziua aceea de douăsprezece ore 
şi vlăguit de neîncetata îngrijorare. Se împlineau şase luni 
de când, din motive de siguranţă, îşi trimisese soţia şi cei 
doi copii la nişte rude, la ţară. La început îşi scriseseră 
reciproc în fiecare săptămână, dar de cinci săptămâni el nu 
mai avea nici o ştire. Era sigur că făcea obiectul unei 
supravegheri douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru 
şi nu voia să-şi asume riscul de a da în vileag locul în care 
se aflau, ducându-se să-i vadă. In casa vărului său nu 
exista telefon - în tot satul nu era decât unul, la postul de 


32 


poliţie. Era puţin probabil ca Gonganbu' să dispună de 
dovezi concrete împotriva lui, însă o bănuială le-ar fi fost 
suficientă pentru a-l aresta atunci când ar fi fost pregătiţi 
să o facă. Pe de altă parte, dacă el ar reuşi să reziste 
chinurilor interogatoriului şi şi-ar ţine gura, lor le-ar lua 
mult timp până să-i găsească familia... cu siguranţă 
îndeajuns de mult timp pentru ca ilegaliştii sau biserica să- 
i ducă undeva unde să fie în afara primejdiei. 

Temerile pentru el însuşi se prelungeau prin temerile 
pentru patrie. Cândva, în anii cincizeci, crezuse că 
socialismul lui Mao era drumul progresului, că nesfârşitele 
probleme ale Chinei puteau fi rezolvate. Dar pe urmă Mao 
înnebunise şi acum nu mai rămăsese la centru decât o clică 
de bătrâni criminali, al căror unic scop în viaţă era să se 
distrugă unul pe altul. Singurul obiectiv pe care îl 
împărtăşeau cu toţii era nevoia de a se agăța de putere şi 
de a zdrobi curentele de opoziţie care se agitau 
pretutindeni în China. Tian'an Men nu rezolvase nimic şi 
cumplita scenă la care fusese martor Tang în dimineaţa 
aceea se repeta zilnic în vreun alt loc. Dumnezeu ştie cum 
avea să se sfârşească totul... sau dacă el avea să mai fie în 
viaţă ca să vadă acel sfârşit. 

În ciuda deprimării sale, curtea cea mică păru să-i ofere 
o fărâmă de linişte. Când se instală sub ţiglele verzi şi 
curbate ale streşinii, cu orezul şi legumele lui de seară, se 
simţi mai puţin întemnițat. Auzea zgomotul traficului de pe 
drumul principal, dar numai din depărtare. Tot ce putea 
vedea inspira armonie: proporţiile ferestrelor de lemn care 
dădeau spre curtea casei - dintre care cele mai multe 
aveau acum obloanele trase, uşa scundă de la intrare, 
planta agăţătoare de pe pereţi şi gălbenelele aurii care, în 
ciuda faptului că le neglijase, răsăreau în jgheabul de 


7 În China, Ministerul Securităţii Publice (vezi şi cap. Post-scriptum) 
(n. t.). 
33 


piatră pentru a înflori încă un an. Când se înseră, aprinse 
lanterna şi îşi turnă un pahar de mao-tai, urmat de încă 
unul când se simţi din nou posomorât. 

Se înnoptase şi era ameţit când auzi dinspre alee nişte 
ciocănituri. Interludiul de linişte luase sfârşit. Când, 
clătinându-se, se duse să deschidă poarta, un val de teamă 
îl străbătu brusc, precum un şoc electric - lumina galbenă 
a lanternei scotea la iveală trei soldaţi înarmaţi în faţa 
casei. 


Sala de conferinţe nu avea ferestre, pereţii erau izolaţi 
cu straturi de polistiren despre care se presupunea că-i 
asigură securitatea împotriva microfoanelor secrete, iar 
aerul condiţionat era rece ca gheaţa. Tom Rumbelow, şeful 
bazei, şedea în capul mesei, cu haina de tweed strânsă pe 
lângă corp. În afară de Sarah, acolo nu se afla decât Mary 
Devereux, faţă în faţă cu un scaun gol pe care ar fi trebuit 
să şadă Gatti. Cele două femei fură uluite când Rumbelow 
le spuse ce se întâmplase. 

— Toată familia lui? 

Sarah crezuse că devenise nesimţitoare faţă de moartea 
violentă, dar glasul îi tremura. 

— Doi băieţi? Este îngrozitor! El s-a înapoiat în State sau 
ce-a făcut? 

— Nu, este încă aici, răspunse Rumbelow, dând din cap. 
Zice că trebuie să rămână la datorie atâta timp cât este 
şeful bazei. Al dracului nebun! Dumnezeu ştie ce se va 
întâmpla... ceremonia funerară va avea loc mâine, la 
crematoriul de la Cape Collinson, dacă vrea cineva să 
meargă. 

— Eu mă voi duce, spuse Sarah. Dar de ce s-a întâmplat 
acest lucru? Era oare destinat să... are vreo legătură cu 
Tang şi Foo? Un avertisment? 

Rumbelow căscă. Toată lumea ştia că el împlinise 
cincizeci şi patru de ani şi era plictisit de moarte. In anul 


34 


următor avea să iasă la pensie şi abia aştepta să se 
instaleze în vila pe care o cumpărase în Suffolk, în 
apropiere de Southwold. 

— Eşti puţin cam fantezistă, Sarah... este important să te 
fereşti să dramatizezi totul, dacă nu te superi că ţi-o spun. 

Îi zâmbi cu un aer protector, apoi se întoarse către 
cealaltă femeie. 

— Mai vorbeşte-ne, Mary, despre individul acesta, Tang. 

— Tang Tsin este membru de partid, domnule, şi slujbaş 
la Tewu. A fost recrutat ca agent de către Benjamin Foo 
pe vremea când încă mai lucra pentru oamenii voştri. 

— Cum anume? mormăi Rumbelow! Vreau să spun, face 
asta pentru bani sau de ce? 

— A fost crescut în credinţa catolică şi, deşi în taină, 
încă mai este catolic. Bănuiesc că pur şi simplu urăşte 
acest regim. Ceea ce este valabil pentru extraordinar de 
mulţi chinezi, să ştii. 

Rumbelow dădu alene din cap. Niciodată nu-i înţelesese 
cu adevărat pe agenţii motivaţi de ideologie. 

— Să continuu? întrebă Mary. 

Sarah îşi dădu seama că asculta mai mult glasul cu 
intonaţii agreabile al lui Mary decât ceea ce spunea ea. 
Felul în care vorbea Mary îi amintea întotdeauna de şefa 
clasei când anunţa rezultatele la handbal. În sinea ei, 
Sarah zâmbi şi se sili să revină la realitate. 

— Tang are mai multe motive fireşti pentru a lua 
legătura cu ambasada americană şi nu cu cea britanică, 
reluă Mary, aşa că l-am filat. Produsul a fost împărţit. 

— Eu n-am văzut niciodată nimic, spuse Rumbelow, 
părând nedumerit. 

— Presupun că rezultatele activităţii lui plecau de la 
Washington de-a dreptul la Londra. În orice caz, în ultimii 


3 Departamentul pentru Afaceri Speciale. [Vezi şi cap. Post-scriptum.] 
(n. t.) 
35 


cinci ani n-a furnizat mare lucru. Noi îl consideram ca pe 
un agent inactiv. 

Se uită întrebător la Rumbelow şi acesta mormăi, 
îndemnând-o să continue. 

— Pe urmă, acum şase luni, trimite brusc cartea asta 
poştală către una dintre casele conspirative de aici, 
punând în funcţiune o procedură privitoare la o întrunire 
de urgenţă stabilită de către Foo, care de doisprezece ani a 
ieşit din afacere. 

— Şi atunci s-a dus Roper să se întâlnească cu el? (Sarah 
simţi că roşeşte când Rumbelow aminti de Nick - încă i se 
mai părea ciudat să aibă un iubit al cărui nume era 
pomenit în activitatea ei profesională.) S-a dus la locul 
convenit cu Foo acum doisprezece ani? 

— Da, lângă lacul din Parcul Zizhuyuan, în apropiere de 
grădina zoologică. Foo plănuise lucrurile foarte inteligent: 
Roper urma să se afle acolo la ore prestabilite, dar toate 
diferite, în fiecare zi de luni, miercuri şi vineri, până când 
apărea el. Roper n-a fost nevoit să se ducă la locul 
respectiv decât de două ori. L-a întâlnit în octombrie 
trecut, au schimbat parole, şi ura! 

Mary zâmbi, ca şi cum l-ar îi încurajat pe Rumbelow să 
se trezească şi să facă treaba pentru care era plătit. Dar 
şeful bazei părea statornic în impasibilitatea lui. 

— Şi atunci de ce dracu' s-a stârnit toată panica? 

— El zicea că fusese mutat într-un nou post, în care avea 
de-a face cu şase importanţi agenţi infiltraţi în Occident. 
Toţi având cumva legătură cu apărarea. 

— Credeam că toate astea ţin de trecut. 

Rumbelow îşi trase haina mai bine în jurul lui, ca să se 
încălzească. 

— De când a preluat conducerea ţarul Mihail, toată 
lumea ne iubeşte. 

— Nu şi chinezii. Ei sunt ultima putere comunistă 
serioasă şi nu ştiu ce anume i-a lovit. Sunt nervoşi, 


36 


speriaţi, alcătuindu-şi propriile reţele pentru a rămâne 
mereu cu un pas înaintea duşmanului... şi prin asta ne 
înţeleg pe noi, şi pe americani. 

Rumbelow dădu din cap, îndemnând-o: 

— Continuă! 

Deşi părea tot plictisit, Sarah intui că în spatele măştii 
aceleia devenise dintr-o dată atent. 

— Roper a aranjat să-l întâlnească după o săptămână, 
dar Tang nu şi-a făcut apariţia. În săptămâna următoare a 
venit şi i-a dat lui Roper fotocopii ale câtorva documente, 
care s-au dovedit a fi procese verbale de la şedinţele 
comitetelor la vârf ale serviciilor lor de informaţii. Au 
stabilit două puncte pentru predarea altor materiale, unul 
în parc, celălalt în apropiere de gara Xizhimen, şi vreme de 
cinci luni Tang a lăsat acolo materiale de primă calitate. 

— De unde le obținea? întrebă Rumbelow. Vreau să zic, 
care este ocupația lui? 

— Slujba lui constă în analizarea materialelor furnizate 
de aceşti şase agenţi din Vest, corelarea lor cu mesajele 
interceptate... redactarea unor rapoarte pentru nivelurile 
superioare ale guvernului. 

— Î-hî. Rumbelow părea sceptic. Şi apoi a solicitat o altă 
întâlnire? 

— Da, însă de astă dată în parcul Beihai, în apropiere de 
Pavilionul celor Cinci Dragoni. 

În încăpere se aşternu o tăcere plină de aşteptare. 

— Continuă, spuse Rumbelow în şoaptă. Asta s-a 
întâmplat foarte recent, nu-i aşa? 

— Da, acum două săptămâni. În ultimele două sau trei 
locuri secrete pentru predarea materialelor, lăsase bilete 
în care spunea că vrea să i se asigure ieşirea din ţară - azil 
politic în Occident pentru el şi familia lui. Acum insistă 
asupra acestui lucru, zice că vreme de cincisprezece ani 
ne-a ajutat în fel şi chip, şi că asta a fost înţelegerea 
dintotdeauna. 


37 


— Dar mai era ceva, nu? 

— Declara că acum are o nouă responsabilitate - îşi 
concentrează atenţia asupra unor rapoarte furnizate de un 
agent foarte important, al cărui nume de cod este 
Scorpion. 

— Cu relaţii în marină? Cineva sus-pus şi în legătură cu 
Trident... poate vreun ofiţer de pe unul din noile 
submarine, sau cu muncă pe uscat, la comunicaţii? 

— Nu neapărat... încercă Mary să-l întrerupă, dar 
Rumbelow era în plin avânt verbal, sprijinindu-se de 
spătarul scaunului şi pironindu-şi privirea sticloasă în 
tavan. 

— Piatra prețioasă din coroana apărării noastre. 
Platformele noastre de lansare subacvatice pentru toate 
rachetele alea primejdioase şi mijloacele de acţionare a 
lor. Singura armă de care atât noi, cât şi voi ne agăţăm cu 
dinţii şi pe care am putea-o folosi împotriva oricărei 
ocârmuiri,- marxistă, islamică, cu judecată sănătoasă sau 
nu - care ar deveni supărătoare în tot haosul acesta politic. 
Cumplit. Deştept, bătrânul Cetăţean Chinez. 

Cobori privirea asupra documentelor lui, răsucind între 
degete o cariocă. 

— Presupun că nu avea un nume sau ceva folositor de 
felul ăsta? 

— Nu, se decoda singur, stabilind legătura pe frecvenţe 
radio joase şi pe baza detaliilor tehnice referitoare la 
Trident, în măsura în care le sunt cunoscute celor de la 
Beijing. Credea că va evalua rapoarte fără a cunoaşte 
vreodată numele agentului. Dar legătura din cadrul 
marinei ar putea fi doar o coincidenţă, domnule. S-ar putea 
însă ca ţinta principală să fie mult mai largă decât Trident, 
ceea ce pentru măsurile noastre de apărare este esenţial, 
însă, pentru China nu prezintă o importanţă deosebită în 
momentul de faţă. 

Tom Rumbelow se ridică, arcuindu-şi spinarea şi 


38 


vârându-şi mâinile adânc în buzunarele hainei. Studie 
harta Chinei care acoperea unul dintre pereţi. 

— Fi-ar al dracului! Şi cei de la Londra se vor supăra - 
din câte ştim, Trident este singurul domeniu care n-a fost 
infiltrat până acum. Poate că nu-l vom utiliza niciodată, dar 
- pe Dumnezeul meu! - nu-l puteam lăsa să fie controlat de 
un trădător. De ce dracu ’ trebuie să facă parte din 
domeniul meu de responsabilităţi? 

Sarah şi Mary Devereux se uitară una la alta, disperate. 

— Domnule Rumbelow, îl întrerupse Sarah hotărât, 
problema nu este Trident, ci faptul că trebuie să-l găsim pe 
acest Scorpion. 

Rumbelow se întoarse spre ea. 

— Ştiu asta, copilă dragă... de aceea te-am trimis să-l 
vizitezi pe Foo. 

— Ceea ce probabil că a fost o greşeală. 

Sarah vorbea cântărindu-şi cuvintele şi încercând să-l 
privească drept în ochi. 

— Ne-am dat cărţile pe faţă, şi Bob Gatti a primit un 
avertisment dur la numai câteva ore. 

Chipul lui Rumbelow se înnegri de supărare. 

— Am spus că nu trebuie să dramatizăm exagerat, 
Sarah. E posibil să nu existe nici o legătură între una şi 
alta. 

Expresia lui se schimbă, căpătând o uşoară nuanţă de 
timiditate. 

— Dar ţi-am transmis raportul mai departe, Sarah - 
apropo, un raport bun! 

Zâmbi din nou cu un aer protector. 

— Arată clar că noi nu l-am fi consultat pe Foo dacă n-ar 
fi existat legătura lui din trecut cu Nairn, că el a reacţionat 
prost şi că nu mai putea merge mai departe decât dacă sir 
David se va întâlni personal cu Foo. 

„Aşa este, inventează-ţi scuze”, gândi Sarah. Cu glas 
tare, spuse: 

39 


— Foo a fost dat afară acum doisprezece ani din cauza 
unor contracte dubioase cu China Roşie şi eu continuu să 
n-am nici un pic de încredere în el. 

— S-ar putea să ai dreptate, dar să nu complicăm 
lucrurile mai mult decât e cazul. După cum zici, problema 
este Scorpion, şi nu avem de făcut decât să-l ispitim cu 
vreo momeală şi să-l prindem pe ticălos, încheie 
Rumbelow, închizându-şi cu zgomot mapa, ca o cursă care 
îşi imobilizează prada. 

— Şi după aceea îl scoatem afară pe Tang? 

Îngrijorarea lui Mary părea sinceră. Era o femeie nu 
numai inteligentă, ci şi cumsecade. 

— Desigur, Mary, răspunse Rumbelow, uşor ofensat. 
Întotdeauna ne respectăm cuvântul dat. Ei bine, aproape 
întotdeauna. 


40 


La şapte sute de mile în susul coastei Republicii 
Populare, soarele îşi răspândea căldura pe munţii şi 
lacurile din insula Hangzhou. Îndreptându-se către malul 
apei, cei doi alcătuiau o pereche frumoasă - bărbatul înalt, 
în jur de patruzeci de ani, îmbrăcat doar cu nişte chiloţi de 
boxer cafenii, care-i scoteau în evidenţă trunchiul 
musculos. Fata era vietnameză, măruntă ca o păsărică, cu 
un păr negru şi des, specific celor din Orientul îndepărtat, 
care - aşa cum mergea cu graţie, alături de el - îi ajungea 
până la mijlocul spatelui. Părea să alunece deasupra 
solului, în vreme ce sandalele lui scrâşneau greoi pe 
poteca aşternută cu pietriş. 

În urma lor, pavilionul roşu sclipea în soarele fierbinte, 
cu câte un dragon de aur rânjind, la fiecare din colţurile 
acoperişului, dar grădina era înverzită, plină de tufişuri şi 
arbori care să asigure umbră, şi răcorită de o fântână. 
Umbrele albe apărau de arşiţă o terasă pavată. Şampanele 
ce se zăreau departe, pe lac, erau inconfundabil chinezeşti, 
dar altminteri, cu colinele vizibile la orizont, cei doi s-ar fi 
putut afla în Italia sau în Elveţia. In afară de croncănitul 
ciorilor din copaci şi de clipocitul valurilor, cuplul era 
înconjurat de tăcere. El se lăsă să cadă pe un şezlong de 
pânză groasă, iar ea schiţă câteva piruete în jurul lui: un 
trup micuţ şi încordat, părând auriu într-un bikini alb. Se 
aplecă să-l ia de mână şi arătă către lac, dar el dădu din 


41 


cap. Miji ochii migdalaţi şi schiţă un surâs. Se depărtă cu 
un pas de el, scoţându-şi ambele piese ale costumului de 
baie, şi se îndreptă goală spre apă, fără să se mai uite 
înapoi. Ca de atâtea ori în trecut, el o urmări cu privirea - 
capul şi spatele cu o ţinută dreaptă, şira spinării unduindu- 
se curbată către şoldurile zvelte şi picioare apreciabil de 
lungi pentru o fată de înălţimea ei. În mers, apoi în 
alergarea cu mici salturi înainte de a plonja, fesele ei 
tresăltau şi tremurau ritmic. 

O urmă şi el şi înotară vreme de aproximativ douăzeci de 
minute, împroşcându-se cu apă şi râzând. Intorşi pe terasă, 
ea turnă ceai verde dintr-o sticlă şi îngenunche lângă 
bărbat cât timp acesta sorbi băutura rezemat într-un cot. 

— Mi-a fost dor de tine. Vorbea într-o engleză stângace, 
şuierătoare, deoarece nu ştia decât puţină chineză, iar el 
ştia şi mai puţin limba ei. Vorbiseră englezeşte atunci când 
el o cunoscuse întâmplător în barul din Hue, şi după aceea 
continuaseră în acelaşi fel. 

— Iar mie mi-a fost dor de tine, Josie. 

El folosea întotdeauna numele ei de angajată a barului, 
nu pe cel de Tuyet, aşa cum o chemase înainte. Punând jos 
bolul de porțelan, se lăsă pe spate oftând, când degetele ei 
alunecară senzual de-a lungul trapului său, mângâind, 
electrizând. 

— Dar totul merge bine şi ticălosul ăla de ministru e 
mulţumit. 

— Mă bucur, Luther. Pentru noi amândoi. 

Duse un deget la buze şi i se urcă în braţe. 

Mai târziu, rămaseră culcaţi unul lângă altul pe un covor 
chinezesc cu țesătură moale, înfiorându-se puţin când 
soarele începu să coboare în spatele colinelor. Josie se 
acoperi cu un prosop, fiindcă, asemenea celor mai multe 
vietnameze, era sfioasă atunci când nu-şi expunea trupul în 
mod activ. 

— De când suntem împreună, Luther? Se împlinesc cinci 


42 


sau şase ani? 

— Ceva mai mult de cinci. Îi luă mâna şi i-o sărută. Eşti 
mulţumită? 

— Bineînţeles. Tu m-ai scăpat de sărăcie şi de foamete... 
şi de ura împotriva bărbaţilor. 

Se rostogoli spre el şi-l sărută pe piept, muşcându-l uşor. 

El îşi petrecu degetele prin părul negru şi des. 

— ţi place casa asta, nu-i aşa? 

— Este căminul nostru, Luther. Îmi place cel mai mult 
când suntem singuri aici şi eu pot să am grijă de tine. 

— Te-ar deranja dacă ne-am duce să trăim în altă parte? 

Rosti cuvintele pe un ton dezinvolt, părând că se uită cu 
atenţie la un cormoran cu gâtul lung care tocmai ieşise din 
apă şi apoi se scufundase în căutarea unui peşte. 

Ea îl privi nedumerită şi clătină din cap. 

— M-aş duce oriunde vrei tu, Luther. Tu eşti viaţa mea. 

Din partea ei, cuvintele sunau fireşti şi sincere, aşa cum 
niciodată n-ar fi putut să pară spuse de o europeană. 

— Chiar departe de China? Poate la Singapore... sau în 
Europa? 

— Dar de ce ar trebui să părăsim locul acesta frumos? 
Tu ai trăit toată viaţa în China. Ai fost găsit de armată ca 
orfan şi Kang Sheng te-a crescut... ei ţi-au dat totul. Casa 
asta... Pe mine... adăugă cu un uşor râs din gâtlej. 

El îi mângâie blând faţa. 

— Dar nu avem nevoie de permisiunea lor ca să ne 
iubim, iar lucrurile se schimbă. 

— Se schimbă? Cum? 

— Credeam că au dreptate, Josie; acum cred că sunt 
nebuni şi încep să mă tem. 

— Tu... să te temi? 

Slobozi un  chicotit, rostogolindu-se iar spre «el. 
Niciodată! 

— Nu, nu mă tem pentru mine. Mă tem că aici e pe cale 
să se întâmple ceva înspăimântător. Bătrânii de la Beijing 

43 


nu mai cred în nimic, dar se agaţă de putere, şi există 
curente serioase care li se împotrivesc. A fost vărsare de 
sânge şi va mai fi. Eu nu pot face nimic pentru a schimba 
asta, aşa că poate a venit vremea să plec. Avem ceva bani 
în străinătate, aproape destui pentru a cumpăra o casă şi 
pentru a ne asigura hrana. Cine altcineva are asemenea 
posibilităţi în China? 

Ea zâmbi şi dădu din cap; mişcările ei erau tot delicate, 
ca ale unei păsări, dar bucuria lipsită de griji pierise: 
brusc, în ochii ei apăruse o teamă reală. 

— Ei Ştiu, Luther? 

— Nu, nu ştiu... şi nici nu trebuie să ştie. Am recrutat 
mulţi agenţi pentru ei, dar ei cred că cel pe care-l numesc 
Scorpion va fi foarte important. Acum el se află în 
primejdie, iar eu am sarcina de a-l salva. Ministrul mi-a 
făgăduit o plată serioasă în valută forte dacă reuşesc. Va fi 
disponibilă la Banca Chinei... în Hong Kong. Cu suma asta, 
vom avea de-ajuns. 

Ea se ridică în picioare şi îşi strânse prosopul în jurul 
trupului. Nu se mai simţea în largul ei şi, înspăimântată, 
schimbă subiectul: 

— Se face frig... hai să intrăm în casă. 

— Dar vei veni cu mine? 

Ea evită să i se uite în ochi. 

— Da, da, desigur. Sunt femeia ta. 

— Şi vei păstra secretul acesta... o mare taină, între noi 
doi, Josie? 

— Am şi uitat, spuse ea, înclinând capul. Sunt mult prea 
speriată ca să vorbesc despre asta, Luther, şi niciodată nu 
te voi trăda. Dacă ei ar şti că s-ar putea ca noi să plecăm, 
ne-ar ucide pe amândoi, ştiu sigur. 

— Da... luna viitoare este periculoasă. Pe urmă vom fi 
doi oameni noi, trăind o nouă viaţă. 

Îşi aprinse o Gitane scoasă dintr-un pachet albastru, 
făcându-şi mâinile căuş pentru a feri flacăra brichetei de 


44 


suflul brizei. 

— Voi distruge pe oricine care ameninţă convieţuirea 
noastră. 

— Spionul american era o ameninţare? 

— Oh, da. 

— Are vreo importanţă faptul că nu l-am ucis şi pe el... ci 
numai pe-ai lui? 

— Intenţia mea era să-i ucizi pe toţi, pentru a-i avertiza 
pe ceilalţi că a te amestecam treburile Scorpionului este 
ceva primejdios, ca să-i dezorientăm şi să-i speriem. Inălţă 
din umeri. Dacă n-a fost de-ajuns, poţi oricând să te duci 
înapoi. 

Ea îngenunche şi îşi petrecu braţele pe după mijlocul lui; 
prosopul alunecă, dezvelind pielea mătăsoasă, aproape 
transparentă întinsă peste clavicula ei fragilă şi un sân 
mic, dar rotund şi tare. El o sărată cu duioşie. Era 
imposibil să ţi-o imaginezi în acţiune, aşa cum fusese 
antrenată de Tewu, binevoitoarea maşină de ucis, care 
putea să pună capăt unei vieţi fără nici un zgomot şi doar 
în câteva secunde, folosind mâinile ei sau stiletul acela 
lung şi subţire ca un ac. El nu fusese niciodată de faţă, dar 
ea scosese din circuit, pentru el, mai bine de două duzini - 
familia acelui sâcâitor om de la CIA, din Hong Kong, abia 
cu o săptămână în urmă - şi întotdeauna se întorcea într-o 
stare de maximă excitație sexuală. N-o trimisese niciodată 
să ucidă numai pentru plăcerea pe care avea să i-o 
dăruiască la înapoiere, dar deseori fusese tentat să facă 
asta. 

— La orezul din seara asta avem langustă, spuse ea, 
luându-l de mână pe drumul de întoarcere spre pavilion. 


Nairn sosi la aeroportul din Kai Tak arătând, ca 
întotdeauna, ca un comis-voiajor cu haine ponosite. Venise 
de la Londra cu un 747 al companiei British Airways, 
neînsoţit, cu clasa întâi pentru că în felul acesta se putea 


45 


dormi, dar altminteri întocmai ca orice om care călătorea 
în interes de afaceri. Haina lui era lustruită la coate şi 
roasă la manşete, fluturând în jurul unui trup lung şi osos. 
Faţa suptă şi trasă i se încreţi într-un zâmbet când îşi 
deschise geanta de umăr pentru controlul vamal şi dădu 
paşaportul spre a i se aplica ştampila de imigrare. 

— Sir David Nairn? întrebă tânăra chinezoaică în 
uniformă, intrigată de rubrica „ocupaţie”, care indica 
Serviciu în slujba guvernului. Singurul slujbaş civil cu 
codul K de care auzise ea era guvernatorul însuşi. Cât timp 
rămâneţi la Hong Kong? 

— Doar câteva zile. 

Ea puse viza pentru o lună, iar el trecu mai departe, 
anonim în mulţime. O sărută pe Sarah Cable. 

— Ce dracu' mai faci, fata mea? 

— Foarte bine. Dar tu? Rumbelow se va înfuria când va 
afla că ai sosit fără să-l anunti. 

— N-o să moară din asta. Hai să găsim un taxi... voi sta 
la Mandarin Hotel. 

leşiră împreună în căldura de afară, un bărbat în jur de 
şaizeci de ani şi o fată mai tânără decât el cu mai mult de 
treizeci de ani, dar legaţi unul de celălalt printr-o afecţiune 
evidentă. Nairn o recrutase pe Sarah în urmă cu şapte ani, 
înainte ca numirea lui în funcţia de şef al serviciului să-i fi 
uimit pe cei de la Whitehall”. Pe atunci văduv, fusese mai 
apropiat de ea decât ar fi fost înţelept; iar ea rămăsese 
oarecum îndrăgostită de el, chiar după ce Nairn îşi luase o 
nouă soţie care îi dăruise o fetiţă. In taxi, el îi înconjură 
umerii cu braţul. 

— Ce mai face tăticul tău în vremea din urmă? 

Sarah oftă. Trecuse mai bine de un an de când nu-l mai 
văzuse pe Nairn, dar ei reluau întotdeauna relaţiile de 


? Stradă din Londra pe care se află ministerele. Aici, în sens figurat: 
guvernul, conducerea (n. t.). 
46 


parcă s-ar fi despărţit doar în ajun. Oare Nick devenea şi el 
aşa? 

— L-am văzut pe el şi pe Naomi când am fost în 
permisie, acum şase luni. Au un oficiu poştal pe insula 
Wight şi cultivă o mulţime de legume. Cred că sunt foarte 
fericiţi. 

— Mă bucur. Dar tu, Sarah, eşti fericită? 

Bineînţeles că ştia cât de furtunoasă fusese viaţa ei, dar 
chiar şi din partea lui Nairn, întrebarea era neaşteptată. 

— Păi... aşa cred, David. Mă bucur că m-ai trimis aici... 
este un loc extraordinar, deşi anul 1997 este aproape. 

— Bravo. Pot să ajung la Macao astăzi? Aş prefera să-l 
văd pe Foo şi să termin toată povestea. 

Sarah îşi luă privirea de la el, uitându-se cu atenţie, pe 
după ceafa şoferului, în oglinda retrovizoare de pe aripă. 
Panoul de bord al taxiului era încărcat cu un talmeş- 
balmeş de talismane taoiste!” şi un mic televizor. 

— Macao? Asta-i destul de uşor. Părea intrigată. David? 

— Ce este? 

— Nu cred că eşti chiar atât de incognito pe cât ai dori. 
Suntem urmăriţi. 

— De cine? 

— Un Nissan cafeniu, în care sunt doi chinezi. 

— Fără îndoială, prietenii noştri de la Agenţia de ştiri 
„China Nouă”. Fir-ar al dracului! 

Când era enervat, accentul scoţian devenea foarte 
pronunţat. 

— Sperasem să am douăzeci şi patru de ore de 
intimitate. Cum naiba au aflat? 

— Probabil supraveghează flecare sosire... nu duc lipsă 
de oameni. 

— Poate reuşim să-i facem să ne piardă urma la 


10 Taoism (rel.): doctrină religioasă bazată pe scrierile atribuite 
filozofului chinez Lao-tse (500 î.Chr.) (n. t.). 
47 


„Mandarin”. Trebuie să-l văd pe Foo fără auditori. 

— Cum realizăm asta? 

Un zâmbet răutăcios încreţi chipul tras, în timp ce taxiul 
pătrundea în tunelul de sub port. 

— Am mai făcut eu treburi de felul ăsta, fata mea... adu- 
ţi aminte că, pe vremuri, acesta era domeniul meu. 


Doctorul sikh!! îşi potrivi ochelarii înguşti cu ramă de 
aur şi zâmbi, uitându-se în jos, la micuța chinezoaică 
poliţist. Fata din patul înalt zăcea tăcută, inconştientă, aşa 
cum era de zece zile. 

— A avut răni de glonţ în umăr şi în coapse, tovarăşă 
poliţist Wu. Se vindecă bine şi una, şi alta, şi n-a fost atins 
nici un organ vital, dar încă nu şi-a revenit din şoc... nu şi-a 
recăpătat nici o clipă cunoştinţa. 

De pe coridor se auzi zgomotul unor paşi grăbiţi şi 
huruitul roţilor unui cărucior; se aflau în spitalul „Prinţul 
de Wales” la Yuen Chau Kok, în Noile Teritorii. 

— Ştiţi cât de cât cine este? 

Chinezoaica dădu din cap. Uniforma ei kaki era atât de 
bine călcată, încât aproape că scârţâia la fiecare mişcare. 

— Este o refugiată care încerca să intre din China 
comunistă, dar nu avea asupra ei nimic care să-i 
dovedească identitatea. Cât timp va mai fi inconştientă, 
doctore? 

Bărbatul se scărpină în cap, pe sub turbanul alb. 

— N-aş putea spune... e posibil să dureze câteva zile sau 
câteva luni. Este în comă. Nu-i exclus nici să nu-şi mai 
revină niciodată. Îmi pare rău că nu pot ajuta mai mult. 

Femeia poliţist îşi puse agenda înapoi în buzunarul de la 
piept. 

— Vă mulţumesc, doctore. Voi trece zilnic pe aici, până 


11 Membru al unei secte monoteiste indiene, puternic influenţată de 
islamism, înfiinţată în secolul al XVII-lea de către Nanak, un hindus din 
Punjab (n. t.). 

48 


când se va trezi. 


x 


Liniile telefonice particulare erau ceva rar în interiorul 
Chinei, dar fata vietnameză şi europeanul cunoscut sub 
numele de Luther aveau una. Era o necesitate profesională 
şi ei o regretau adesea, aşa cum se întâmplă în dimineaţa 
următoare, când telefonul sună la ora opt. Nici nu începuse 
bine idila lor, că se şi terminase - cel puţin pentru câteva 
zile. Josie plecă singură, dusă cu o maşină militară până la 
Shanghai, unde avea să ia un avion comercial obişnuit pe 
direcţia Hong Kong. 


49 


Cei trei soldaţi, în tunicile lor verzui, ponosite erau 
politicoşi, dar fermi, dându-i timp lui Tang Tsin să-şi încuie 
casa înainte de a-l pofti să intre într-o maşină parcată la 
capătul aleii. Nu-i recunoscu marca, dar era mare şi 
neagră, cu un mic suport pentru drapel pe aripa laterală. 
Interiorul era mai luxos decât oricare altul văzut de el 
vreodată: scaune din piele, moi şi adânci, cu huse albe şi 
perdele la geamuri. Parcurseră în viteză străzi pustii, 
deoarece era trecut de miezul nopţii, până când maşina 
opri la o poartă păzită de soldaţi înarmaţi cu puşti AK-47. 
După câteva cuvinte din partea şoferului, se auzi un 
zumzet uşor şi poarta de oţel se trase lateral, alunecând pe 
rotiţe. După ce ei continuară drumul, poarta se închise în 
urma lor. Tang clipi când se aprinseră brusc nişte lumini 
puternice: se aflau într-un soi de sas - un spaţiu cu pereţi 
goi de beton şi cu câte o poartă de oţel la fiecare capăt. 
Paznicii în uniforme cenuşii, elegante le făcură semn lui 
Tang şi celor patru însoțitori ai lui să iasă din maşină; îi 
înşiruiră pe toţi cu faţa la perete şi îi percheziţionară. În 
timp ce doi paznici îl conduceau pe Tang printr-o uşă 
laterală, poarta interioară se deschise şi maşina dispăru în 
întuneric. De când plecaseră de acasă de la el, nimeni nu-i 
vorbise şi tăcerea continua în vreme ce era condus de-a 
lungul unor coridoare nesfârşite în susul unor scări. Habar 
nu avea unde se afla. La început crezuse că-l duceau la 


50 


închisoare, apoi că ar fi vorba de un minister. Putea oare 
să fie chiar Zhongnanhai, complex ocupat de către 
conducători? Dar nu - mai fusese la Zhongnanhai -, acesta 
era un loc secret, despre a cărui existenţă nu avusese 
niciodată cunoştinţă. 

În cele din urmă, trecură toţi trei printr-o altă uşă 
păzită, păşind într-o cameră de lucru cu pereţii acoperiţi 
de rafturi cu cărţi şi cu vedere spre o gradină luminată de 
reflectoare instalate printre arbori. Draperii de mătase 
îmbrăcau pereţii, iar fotolii de un roşu întunecat, prevăzute 
cu omniprezentele huse pentru speteze, erau dispuse în 
cerc. Pe o masă laterală se afla un vas de jad verde, 
împodobit cu dragoni de aur. Un bărbat scund şi gras se 
ridică să-i întâmpine zâmbind şi îi făcu semn lui Tang să ia 
loc. Cei doi gardieni dispărură. Bărbatul cel scund şi 
îndesat nu se prezentă în nici un fel; avea păr des şi negru 
şi ochelari cu rame pătrate de baga, o faţă rotundă şi 
cărnoasă, transpiraţie pe frunte - să fi fost tainicul Qiao 
Shi, vice-prim-ministru şi şef al tuturor serviciilor de 
informaţii şi al poliţiei de securitate? Sau acela o fi fost 
retrogradat, cu ocazia nesfârşitelor schimbări ce avuseseră 
loc după Tian'an Men? Fuseseră atât de multe, încât Tang 
nu şi le putea aminti. Indiferent cine ar fi fost, avea un aer 
de imensă autoritate, şi sentimentul de groază din adâncul 
sufletului lui Tang spori. Încordarea acumulată cu încetul, 
brusca tăcere la senzaţia de a se afla într-un cocon cald, 
conversaţia amicală - toate acestea alcătuiau scenariul 
pentru o înfierare finală. 

Dar el se strădui să pară calm, comportament plin de 
gravitate care îl salvase vreme de cincisprezece ani, 
înclinând capul şi zâmbind, în timp ce celălalt - să fi fost 
oare un ministru? - turna ceai verde în două boluri delicate 
de pe o mică masă de lac. 

— Îţi mulţumesc, tovarăşe Tang, că ai venit să mă vezi. 

„Nu prea am avut de ales”, gândi Tang cu amărăciune, 

51 


reînnoindu-şi surâsul de faţadă. 

— Cum ţi se par noile dumitale sarcini? 

— Sunt foarte interesante, tovarăşe. 

— Ai un post de mare încredere. 

Urmă o pauză îndelungată - oare acum avea să se înfigă 
cuțitul? 

— Şi Partidul este convins că dumneata meriţi din plin 
această încredere. 

Marele bărbat zâmbi iar şi mai turnă ceai. Nu destulă 
încredere pentru a-şi dezvălui identitatea, gândi Tang, dar 
poate că, pur şi simplu, se presupunea că el, Tang, ştia 
deja? A 

— Mă simt onorat, tovarăşe. In ce fel vă pot fi de folos? 

— Republica Populară este înconjurată de duşmani 
primejdioşi, Tang... şi există mulţi inamici şi în interior. Nu 
va fi uşor să apărăm tot ce s-a realizat de când 
preşedintele Mao a proclamat victoria noastră, în 1949. 

Tang înclină iar capul, gândindu-se la milioanele de 
oameni care mureau din cauza foametei în timp ce 
agricultura se ducea de râpă, la absurdele furnale 
regionale, la teroarea Revoluţiei Culturale. 

— Într-adevăr, nu va fi uşor, spuse pe un ton grav. 

— Avem mare nevoie de servicii de informaţii sigure... se 
împlinesc trei luni de când analizezi rapoartele lui 
Scorpion. Ce părere îţi fac? 

— Presupun că acest Scorpion este un ofiţer de marină 
de rang mediu? 

— O presupunere corectă. 

— În cazul acesta consider că rapoartele lui - sau ale ei - 
sunt utile pentru apărarea noastră. O dată cu înaintarea lui 
în posturi mai importante, cu mai multă implicare în 
evaluarea deciziilor politice şi strategice, valoarea lui va 
spori şi mai mult. 

Bărbatul cel robust se aplecă înainte, adoptând un ton 
confidenţial: 


52 


— El sau ea urmează să facă în curând obiectul unei 
promovări şi vreau ca dumneata să devii mai mult decât un 
analist - vei fi coordonatorul lui Scorpion, şeful executiv al 
„operaţiunii Scorpion”. Vei fi înaintat la rangul 5. 

Schiţă un zâmbet misterios. 

— Înainte de a pleca în seara asta de aici, vei citi câteva 
documente de referinţă de natură extrem de confidențială. 
In viitor, Scorpion va fi singura dumitale responsabilitate. 

— Sunt... foarte onorat. 

Cum dracu' să i se adreseze ticălosului? Se hotări să 
încheie fraza cu „tovarăşe ministru”. 

— Sunt sigur că nu mă vei dezamăgi. 

În sinea lui, Tang se strâmbă dispreţuitor - oare individul 
acesta vorbea întotdeauna ca într-unul din îngrozitoarele 
filme de propagandă maoistă? Poate că atunci când 
ajungeau în posturi de conducere, toţi îşi pierdeau simţul 
realităţii, fiind prea obosiţi de efortul de a-şi croi drumul, 
prea obişnuiţi cu regulile, crezând ei înşişi în propriile 
mituri. Continuă să stea sfios, cu privirile în jos, 
străduindu-se să-şi ascundă teama şi disprețul. Urmă o 
tăcere penibilă - cel mai bun lucru era să pună o întrebare. 

— Pentru ce este Scorpion atât de important, tovarăşe 
ministru? Pare un efort deosebit de mare pentru a fi făcut 
chiar şi în legătură cu un ofiţer de marină de rang 
superior. 

— Ah, dar când va fi promovat, va trece la îndeplinirea 
unor sarcini de securitate îndreptate împotriva Republicii 
Populare. 

— Tot ca ofiţer de marină? 

— Nu neapărat. 

— Înţeleg. Rapoartele lui vor continua să fie copii ale 
unor documente? 

— De obicei. Scorpion însuşi nu are nici o instalaţie 
radio - asta l-ar putea compromite - şi radiourile nu vor fi 
niciodată utilizate pentru transmiterea informaţiilor lui din 


53 


partea misiunilor noastre: întotdeauna acestea vor veni 
prin valiză diplomatică, sub paza unui curier. Dumneata nu 
te vei întâlni niciodată cu el, dar vei dispune de serviciile 
unui agent de rang superior care va juca rolul de 
intermediar. 

Pentru prima dată Tang începu să se relaxeze. Poate că, 
totuşi, temerile sale din ultimele luni fuseseră nefondate. 
Işi sorbi ceaiul, privind afară, spre grădină; într-un colţ, 
silueta unui soldat înarmat se profila în contrast cu lumina 
gălbuie. 

— Aş putea să ştiu cine este acest agent? 

— Desigur, dragul meu Tang. Este un european care a 
crescut în ţara noastră - din păcate, părinţii lui au murit în 
războiul civil. Spre deosebire de chinezi, el poate trece 
neobservat în lumea de afară - de exemplu ca american, 
sau ca german, sau ca suedez. Numele lui de cod este 
Luther şi vei face curând cunoştinţă cu el. 

În spatele panoului de sticlă cu vizibilitate dintr-o 
singură parte, o siluetă înaltă stătea pe un scaun tare 
privindu-i cu atenţie pe cei doi chinezi instalaţi în fotolii 
confortabile. Avea pielea albă, purta veşminte occidentale 
obişnuite, şi trăgea dintr-o Gitane, sporind ceața de fum 
albăstrui de deasupra creştetului său, în timp ce dădea 
aprobator din cap. Micul şi speriatul Tang avea să-i 
slujească destul de bine scopurile. 


La două sute de mile spre sud-vest, Sarah Cable stătea 
culcată într-un şezlong, cu picioarele pe balustrada 
balconului ei. Cheung Chau era învăluită în întuneric şi 
tăcere. Nairn o luase în oraş, la o cină frugală la Peak Cafe 
- niciodată nu fusese adeptul meselor prea costisitoare, iar 
priveliştea era pe gratis - şi ascultase relatarea ei cu 
privire la cele întâmplate. Se despărţise de el la Mandarin 
Hotel şi luase feribotul spre casă. Nick continua să-şi 
petreacă jumătate din timp la ambasada din Beijing, iar în 


54 


după-amiaza aceea plecase cu avionul înapoi, pentru două 
zile, astfel că ea era singură. 

Sarah se duse la culcare devreme şi moţăi cu 
intermitențe, creierul ei refuzând să se deconecteze. Îşi 
petrecuse toată ziua frământându-şi mintea în căutarea 
misteriosului Scorpion, şi începea să se teamă că niciodată 
nu aveau să-l - sau s-o? - găsească printre cele mai bine de 
trei sute de nume din lista alcătuită de ea. Era ceva 
exasperant, frustrant, şi totuşi avea oare vreo importanţă? 
Trident era, desigur, cel mai tainic secret militar în curs de 
desfăşurare, dar chiar şi aşa... adevărata problemă o 
constituia faptul că Scorpion se afla chiar acolo... Ce daune 
ar putea să cauzeze dacă şi-ar păstra locul vreme de zece, 
douăzeci de ani, când China era în curs de dezintegrare, o 
ameninţare? Da, asta conta al dracului de mult... şi la toate 
astea se adăuga faptul că revederea lui Nairn o tulbura 
întotdeauna - de ce, oh, Doamne, de ce, după atâta timp? - 
şi Nick plecase de lângă ea tocmai când avea nevoie de el. 
Şi-l imagină întins lângă ea - un stăpân, sau în braţele ei - 
un copil... naiba să-l ia, oh, Doamne, de ce nu reuşea să 
adoarmă? 

După ce se zvârcoli şi se răsuci vreme de trei ore, 
încercă să zacă un timp nemişcată, simțindu-se transpirând 
şi deloc în largul ei. Era conştientă de sudoarea care îi 
picura de-a lungul nasului şi pe întregul corp, mai cu 
seamă pe şale. Cifrele verzi, luminoase de pe cadranul 
ceasului digital arătau ora două spre ziuă când ea se 
recunoscu înfrântă şi se aşeză pe marginea patului. 
Intotdeauna dormea dezbrăcată, dar nu avu nevoie decât 
de câteva minute ca să-şi pună, pe întuneric, o pereche de 
blugi şi o cămaşă. În papuci, ieşi pe balcon, cobori treptele 
abrupte de metal şi se îndreptă, de-a lungul aleii, spre 
mare. Avea o lanternă în buzunar, dar lumina lunii era 
suficientă ca să vadă pe unde merge, şi după zece minute 
se afla pe plajă, stând cu spinarea sprijinită de o barcă 

55 


răsturnată cu fundul în sus, uitându-se la fantomaticele 
forme albe ale valurilor ce se spărgeau pe nisip. Aerul 
răcoros al nopţii o făcu să se simtă mai puţin lipicioasă, iar 
clipocitul lent, adormitor al mării o linişti. edea 
strângându-şi genunchii la piept, legănându-se uşor înainte 
şi înapoi, şi după o vreme porni agale îndărăt spre casă. 
Când ajunse pe aleea pe care se afla apartamentul ei, luna 
se ascunse după un nor. Un întuneric negru ca smoala o 
învălui brusc şi ea ezită la colţ, neputând să vadă, 
temându-se că ar putea să calce pe oalele pentru crabi sau 
să alunece pe gunoaiele pe care le ştia răspândite 
pretutindeni. 

Explozia o făcu să se rostogolească în clipa în care 
cocteilurile Molotov sfărâmară o fereastră, la o depărtare 
de cincizeci de metri. Vreme de câteva secunde fu asurzită, 
timpanele înjunghiind-o dureros. Apoi auzi un zăngănit de 
geamuri şi trosnetul cumplit urmat de un muget, când 
flăcări galbene ţâşniră în sus, luminând strada ca în plină 
zi. În timp ce ea o luă la fugă înainte, pe la case se 
deschideau uşi şi chipuri de chinezi nedumerite se uitau cu 
prudenţă afară. Etajul doi al clădirii era cuprins de 
vâlvătăi, iureşul flăcărilor fiind întrerupt din când în când 
de trosnetul lemnului şi de zgomotul unor explozii 
înăbuşite. Grinzi de lemn deveneau de un roşu-aprins în 
limbile portocalii care nimiceau pereţii, şi Sarah tresări 
când acoperişul se surpă cu un bubuit înfricoşător, 
umplând aleea cu cenuşă incandescentă. Simţea căldura 
pârjolindu-i faţa. „Iisuse Hristoase!”, exclamă, în timp ce 
alergă înapoi, tuşind din cauza fumului. Deodată, se 
pomeni că Ah Wong, de la cafenea, îi prinde braţul, ținând- 
o să nu cadă. 

— Sunteţi teafără, domnişoară Sarah? Aveţi nevoie de 
ajutor? 

Era ameţită, şi când el o ajută să se aşeze pe un scaun 
pe care-l adusese cineva din casă, îşi dădu seama că se 


56 


clătina. Izbuti să le adreseze un zâmbet lipsit de căldură 
chipurilor îngrijorate de chinezi din jurul ei. 

— N-am păţit nimic, mulţumesc. 

— Dar e locuinţa dumneavoastră, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Da, este apartamentul meu. Slavă Domnului că eram 
plecată de acasă. 


57 


Nimeni nu ştia cine fuseseră părinţii lui Luther, nici 
chiar Luther însuşi. După trecerea a patruzeci de ani, el nu 
păstrase decât o vagă amintire a morţii lor. Ştia că - atât 
atunci când fusese ucis tatăl lui, cât şi după aceea, când 
fusese luat de soldaţii comunişti - simţise o groază atât de 
profundă, încât continua şi acum să-i apară în coşmaruri. 
Dar ei fuseseră destul de blânzi, iar el crescuse într-un 
orfelinat din apropiere de Beijing, fiind singurul copil 
european. Abia împlinise zece ani şi se juca în grădină, la 
leagăne, când directoarea orfelinatului se apropiase de el 
însoţită de un chinez cu faţa ascuţită, îmbrăcat în obişnuita 
tunică din stofă de lână de un cafeniu-gălbui; avea o 
mustață subţire şi ochelari cu ramă de baga. Băieţelul 
fusese măgulit de atenţia pe care i-o acordase bărbatul 
acela cât timp vorbiseră şezând turceşte într-un colţ 
umbros. Doar după trecerea mai multor ani avea să afle că 
vizitatorul său fusese Kang Sheng, şeful noilor servicii de 
informaţii ale ţării, şi amantul soţiei lui Mao, Jiang Qing, 
cel mai înverşunat rival al Marelui Preşedinte în ceea ce 
priveşte puterea. 

Cu începere din ziua aceea, viaţa lui Luther s-a 
schimbat. A fost luat de la orfelinat şi dus la un pension 
rezervat copiilor cadrelor superioare ale Partidului. A 
ajuns să stăpânească bine engleza şi rusa. Când a împlinit 
cincisprezece ani, a început pregătirea pentru munca de 


58 


informaţii, împreună cu tineri chinezi, bărbaţi şi femei, şi 
cu alţi câţiva străini, într-o tabără instalată pe un aeroport 
dezafectat, în apropiere de Shanghai. A învăţat cum să 
descopere informaţii şi cum să le transmită, cum să 
construiască un radioemiţător puternic, pe unde scurte, 
folosind piese pe care le puteai cumpăra pe orice stradă 
principală, cum să utilizeze codurile, cum să ucidă la 
nevoie. Era captivant să se ştie implicat în aceste mari 
mistere; şi măgulitor când îl reîntâlni pe Kang Sheng. De 
astă dată, Kang îl convocă la sediul său central de la 
Zhuynan - Grădina de Bambuşi, din nord-estul Beijing-ului. 

Sediul era un complex alcătuit din cinci mari pavilioane 
de lemn, decorate cu mult lac roşu, legate între ele prin 
coridoare acoperite şi înconjurate de grădini cu stânci, 
fântâni şi flori din specii rare. Se aflau acolo şi paznici 
înarmaţi, antene radio şi, aşa se spunea, un imens buncăr 
subteran. Kang Sheng era acum bătrân, dar ochii îi 
scânteiau de viaţă, aşa cum stătea lângă o fereastră 
deschisă ce dădea spre grădină, concentrându-şi privirea 
prin lentilele groase ale ochelarilor ca să picteze în 
acuarelă o plantă delicată. La vremea asta, Luther ştia câte 
ceva despre reputaţia de joc dublu şi de cruzime a lui 
Kang, dar în timp ce-şi sorbeau ceaiul nu simţi nici o 
răutate. Kang i-a spus lui Luther, acum în vârsta de 
optsprezece ani, că îl va trimite pentru un an în 
străinătate, cu un paşaport vest-german, la Universitatea 
Princeton din America. Acolo putea să-şi ia o diplomă în 
orice domeniu ar dori, însă obiectivul era să-şi 
perfecţioneze engleza şi să se familiarizeze cu ţara. Va 
avea bani destui şi cineva de la ambasada chineză va ţine 
discret legătura cu el; altminteri era liber să-şi organizeze 
propria viaţă. Abia apoi veni neaşteptata poantă. 

— Ai fost antrenat, Luther, ca să lucrezi pentru asociaţia 
noastră Tewu, deoarece avem nevoie de agenţi de origine 
europeană, care nu ies în evidenţa ca un chinez. Sper că, 


59 


peste un an, vei decide să te înapoiezi şi să urmezi cariera 
la care mă gândesc pentru tine - vei sluji bine Partidul şi 
vei fi răsplătit. Dar dacă te hotărăşti să rămâi în Occident, 
vei avea binecuvântarea mea. 


Luther îşi aducea deseori aminte de sentimentele lui de 
recunoştinţă şi de neîncredere din timpul călătoriilor sale 
prin America. Dar i se părea ceva destul de firesc să se 
întoarcă în China - acolo era singurul cămin pe care îl 
cunoscuse vreodată. Deşi fusese primit oficial ca membru 
al Partidului, era sceptic în ceea ce priveşte maoismul şi 
marxismul... dar viaţa unui ofiţer din serviciile de 
informaţii, cu mulţi bani de cheltuială şi cu experienţe 
captivante, părea mai atrăgătoare decât să te descurci de 
unul singur în America. Niciodată nu-i trecuse prin minte 
să ceară azil politic. Niciodată - decât mulţi ani mai târziu - 
nu-i trecuse prin minte că libertatea de a rămâne acolo 
fusese dintotdeauna o minciună. Ştia prea multe despre 
Tewu, şi dacă nu s-ar fi înapoiat, cu siguranţă l-ar fi luat ei. 

În timp ce se îndrepta cu maşina către apartamentul 
său, după ce-l studiase pe Tang, Luther îşi aminti şi ultima 
sa întâlnire cu Kang Sheng, în 1975, şi Kang era evident pe 
moarte, bolnav de cancer - faţa şi trupul i se împuţinaseră, 
răsuflarea îi devenise atât de infectă din cauza 
descompunerii interioare, încât lui Luther îi venea să 
vomite. Fusese proptit pe perne, lângă aceeaşi fereastră 
deschisă, cu vedere spre Grădina de Bambuşi. Luther îşi 
prezentase omagiile vreme de câteva minute şi plecase. 
Incepea deja să se simtă prins în cursă şi mânios. 
Fuseseră, într-adevăr, buni cu el după tragedia care îl 
lăsase, copil fiind, singur într-o ţară străină; dar tot atât de 
adevărat era că-l ţinuseră aici pentru a se folosi de el. Dacă 
ar fi vrut, ar fi fost posibil ca el să fie trimis înapoi, la 
propriile rude, indiferent care vor fi fost acelea, dar în 
urmă cu douăzeci şi cinci de ani poate că n-ar fi fost atât 


60 


de greu să se depisteze vreo rudă undeva, în Germania. 
Acum, el era condamnat pentru totdeauna la această viaţă 
de Olandez Zburător, fără rădăcini. 

Începând de atunci, Luther devenise din ce în ce mai 
mult un mercenar - un mercenar loial, dar totuşi un 
mercenar. Îi slujea cât putea de bine; dar într-o bună zi 
avea să se elibereze. Parcându-şi Skoda în faţa micului şi 
modernului bloc de apartamente, se simţi uşurat când zări 
părul negru al lui Josie în lumina ferestrei de la etaj. Se 
simţea uşurat să ştie că ea revenise teafără, dar expresia 
ochilor i se înăspri pe când încuia maşina. Spera că Josie 
avusese mai mult succes în neutralizarea fetei aceleia, 
Cable, decât în cazul lui Gatti. Cei doi erau buni, prea 
buni... o ameninţare. Nu avea de gând să-i lase să distrugă 
un agent pe care îl formase vreme de zece ani, mai ales 
când agentul acela era preţul unei noi vieţi şi al evadării 
dintr-o ţară de care ajunsese să se teamă şi pe care 
începuse s-o urască. 


Wu, membra corpului polițienesc de femei, vizita spitalul 
„Prinţul de Wales” din Noile Teritorii în fiecare zi, pe la 
primele ore ale serii. Fata rămânea în comă, proptită pe 
perne albe scrobite, ţinută în viaţă printr-o perfuzie cu 
glucoză. De fiecare dată când poliţista vorbea cu el, 
doctorul Singh devenea tot mai puţin optimist, dar Wu era 
de o insistenţă încăpăţânată. Trecuseră aproape trei 
săptămâni când ea sosi din nou imediat după ora şapte. De 
cum o zări, doctorul sikh veni în grabă pe coridor, 
încercând să-şi păstreze demnitatea abţinându-se s-o ia la 
fugă. Se opri brusc în faţa ei. 

— Ah, domnişoară Wu! Expresia lui gravă nu se schimbă, 
dar în ochii cafenii şi blânzi se ghicea mulţumirea. Vino cu 
mine, te rog! 

Rezerva îngustă mirosea a antiseptic, iar fata zăcea 
proptită pe acelaşi pat, dar respiraţia ei se modificase. Era 


61 


mai rapidă, mai variată. A 

— Sunt tot eu, doctorul Singh. li vorbea lent şi desluşit, 
în dialect mandarin. Spune-mi, te rog, cum te cheamă? 

Pleoapele fetei tresăriră. 

— Ah Ming. Glasul îi suna ca de departe, dogit, iar ea 
părea dureros de obosită, străduindu-se din greu... dar, 
pentru prima oară, buzele ei se mişcară. Mă numesc Tang 
Ah Ming. 


După ce Sarah îl lăsă la hotelul Mandarin, Nairn nu 
plecă la Macao. Dădu trei telefoane succinte din camera 
lui, situată mult deasupra luminilor plutitoare ale portului, 
după care se culcă şi dormi fără întrerupere până la şapte 
dimineaţa. La opt se afla pe feribotul ce făcea cursa spre 
Peng Chau. 

Mica insulă stâncoasă cuibărită în umbra insulei Lantau 
- cea mai mare dintre toate cele care alcătuiau Hong Kong- 
ul - îşi înălța în ceața dimineţii spinarea de coline 
împădurite. Feribotul împrăştie o forfotă de şampane - 
fiecare având la pupa un spaţiu acoperit cu o pânză 
groasă, destinat locuinţei, şi căutându-şi cu grijă drumul 
prin apa presărată cu gunoaie şi cu pete de ulei în toate 
culorile curcubeului - până când se izbi surd de pilonii 
slinoşi ai debarcaderului. In apropiere, o joncă echipată cu 
motor descărca saci de ciment pentru noi construcţii de 
locuinţe, dar Nairn se întrebă cât avea să mai dureze asta. 
Simţise deja atmosfera schimbată, resemnarea faţă de 
preluarea de către China, încetinirea activităţii, teama. 
Bătător la ochi prin înălţimea sa, străbătu în grabă străzile 
aglomerate ale satului, înghiontit din toate părţile, trecând 
pe lângă tarabe cu peşte proaspăt şi fructe, asurzit de 
vorbăria sacadată a cantonezilor, abia evitând un coş de 
rațe măcăitoare agăţat de o prăjină purtată în echilibru pe 
umerii unui bătrân. A-ma aştepta la capătul celuilalt chei, 
carcasa ei de un alb strălucitor părând cu totul nelalocul ei 


62 


printre joncile şi şampanele murdare şi uzate de trecerea 
vremii şi de intemperii. Motoarele navei porniră în clipa în 
care scoţianul cel slab păşi pe punte. 

Benjamin Foo aştepta în luxosul salon cu lambriuri de 
mahon şi cu ornamente de alamă. Schiţă o înclinare în chip 
de salut formal; chipul ridat i se schimbase doar puţin în - 
cât să fi trecut? - doisprezece ani. Pardoseala cabinei se 
înclină când marea navă viră spre largul mării şi Nairn se 
prinse cu mâinile de masă. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, Ben, mă bucur să te revăd. 

Deşi Nairn venise cu mult mai de departe, Foo rămase 
impasibil, arătând cu mâna spre bancheta din faţa lui, şi 
Nairn se lăsă să cadă pe pernele de piele, moi şi adânci. 
Un steward îmbrăcat în alb puse pe masă un ceainic şi 
două boluri, înălţând cele două opritoare de la margine 
destinate să împiedice alunecarea şi căderea obiectelor în 
timpul ruliului navei, după care plecă fără o vorbă. Foo 
încă nu vorbise. Cel care rupse tăcerea fu Nairn. 

— Este un iaht frumos, Ben... te felicit. De când ne-am 
întâlnit ultima dată ai realizat lucruri remarcabile. Făcu o 
pauză, scurtând faţa celuilalt. Şi Ruth ce mai face? 

— Soţia mea e bine, tot aşa şi copiii. Foo privi grav în 
ochii interlocutorului său şi se lăsă o nouă tăcere 
îndelungată. M-au făcut de ruşine, Nairn. Tăcu o clipă, 
pentru a lăsa reproşul să-şi găsească ecou. De mare 
ruşine... munca depusă de mine pentru poporul tău 
constituia miezul vieţii mele, şi tu mi-ai furat-o. 

Nairn dădu din cap, stânjenit. 

— Ştiu. S-ar putea să-ţi vină greu să crezi, dar realmente 
înţeleg. Mă simt şi acum prost în legătură cu asta, însă la 
vremea respectivă nu aveam de ales. 

Foo îşi păstră gravitatea. 

— Niciodată n-am fost foarte sigur în privinţa asta. 
Schiţă cu mâna un gest ce exprima lipsa de importanţă a 
subiectului. De ce ai venit? Ce doreşti? 


63 


Nairn începu să aibă impresia că drumul pe care-l 
făcuse, străbătând jumătate din circumferința pământului, 
fusese o greşeală. 

— Aştept un ajutor din partea ta, Foo Li-shih. 

Folosea în mod intenţionat numele chinezesc al lui Foo, 
în semn de respect. 

Foo nu-i răspunse la fel, întrebându-l: 

— Şi pentru ce te-aş ajuta eu, sir David? Mi-ai trădat 
prietenia, mi-ai distrus viaţa, pe care mi-am reclădit-o apoi 
cu mare greutate. 

— Pentru că amândurora ne pasă de viitorul Chinei... şi 
de cel al Hong Kong-ului şi al Macao-lui. 

— Şi presupun că de aceea guvernul tău îi înapoiază 
Chinei - Hong Kong-ul? Vă pasă atât de mult, încât sunteţi 
gata să vedeţi cum barbarii distrug locurile acestea? 

— Obligatiile noastre sunt stabilite prin tratate, aşa că 
nu avem de ales. 

Privirea lui Foo rămânea ca de gheaţă. 

— Nu sunt de acord; este un act de laşitate, dar te întreb 
încă o dată: ce anume doreşti? 

Nairn dădu din cap. 

— Îmi pare rău... poate că venirea mea aici a fost o 
greşeală. Ar fi trebuit să-mi dau seama de sentimentele 
tale. 

Hohotul de râs mai că îl făcu să cadă pe spate, pe 
scaunul său; şi când înălţă privirea văzu pleoapele lui Foo 
încreţindu-se într-un zâmbet larg. Individul îşi bătuse joc 
de el... avea şi motive. 

— Ştii, David - continua să râdă - cred că am câştigat 
fiindcă Ruth mi-a dăruit multă fericire... şi eu, la rândul 
meu, m-am simţit prost că ţi-am luat-o. Cred că şi astăzi 
am câştigat. Izbucni într-un nou hohot de râs. Aşa că 
onoarea e salvată. Dintr-o dată, zâmbi. Am ezitat înainte de 
a te reîntâlni, dar ăsta-i trecutul, prietene. Foo umplu două 
boluri cu ceai şi îi oferi unul, în mod simbolic, lui Nairn. 


64 


Toate astea sunt istorie şi e mai bine să le lăsăm în urma 
noastră. 

Valul de uşurare care-l copleşi pe Nairn fu aproape 
dureros. Sorbi din ceaiul vechi şi aromat, apoi puse jos cu 
grijă bolul şi întinse braţul, peste masă, pentru a lua mâna 
lui Foo. 

— Îţi mulţumesc, Ben. 

Peste câteva minute, Foo îl conduse afară, pe punte, 
unde se instalară sub o copertină de la pupa. Soarele 
străpunsese norii şi se anunţa o zi toridă. lahtul trecea pe 
lângă capătul insulei Lantau, ale cărei coline înverzite se 
înălţau în spatele farului alb de pe digul de la Tai O, şi se 
îndrepta spre largul mării. În salon, Foo purtase un costum 
tropical sobru, dar acum azvârli la o parte haina, care era 
căptuşită cu o mătase de un albastru intens. 

— Sper că te vei înapoia la Macao şi vei lua prânzul cu 
mine şi cu Ruth? Asta nu ţi se va părea... penibil? 

— Nu, va fi o mare plăcere, după atâta vreme. 

Ceaiul fusese înlocuit cu două beri San Miguel şi 
amândoi le sorbiră, gânditori - doi bărbaţi între două 
vârste, refăcând o prietenie distrusă de Nairn în urmă cu 
doisprezece ani. Din nou, cel care rupse tăcerea fu Nairn: 

— Acesta este teritoriul tău, Ben. Incă mai este. Aşa că 
ce dracu' se întâmplă? O oarecare sursă neînsemnată, pe 
nume Tang Tsin, transmite şi ea o dată, în mod 
excepţional, o informaţie mai ca lumea - se pare că există 
un agent cu numele de cod „Scorpion”. Toată lumea intră 
în alertă. Şi ce-i cu asta? Chinezii au sute de agenţi 
incapabili, ca şi noi, fără îndoială. Dar treaba asta e cumva 
importantă şi au pus în acţiune mijloace de intimidare - 
familia unui ofiţer american a fost ucisă, soţia şi cei doi 
băieţi, o treabă oribilă. Când plecam, azi-dimineaţă, am 
primit un apel telefonic prin care mi s-a spus că a avut loc 
un atac împotriva fetei noastre, Cable. 

Foo păru surprins. 

65 


— Când? A fost rănită? 

— Chiar noaptea trecută. Au lansat bombe incendiare 
asupra apartamentului ei. Este şocată, dar teafără. Absolut 
din întâmplare era plecată de acasă în momentul respectiv, 
altminteri ar fi putut să fie ucisă. Aşa că, spune-mi, Ben, 
ce-nseamnă toate astea? 

În sinea lui, Nairn zâmbi de propria-i întrebare; dacă n- 
ar fi existat acea dezbinare îndelungată şi dureroasă, ar fi 
putut să stea de vorbă ca între colegi. Foo era mai generos 
decât majoritatea chinezilor, care probabil că nu l-ar fi 
iertat niciodată pe Nairn. Acum, privind valurile, miji ochii. 
Străbăteau lăţimea de patruzeci de mile a estuarului Pearl, 
atât Hong Kong-ul, cât şi Macao aflându-se prea departe 
pentru a fi vizibile. A-ma luă pieptiş un val prelung şi 
stropii împroşcară copertina de pânză groasă. 

— Tu eşti membrul unui serviciu de informaţii, David... 
eu nu sunt, actualmente, decât un umil negustor. 

— Termină cu prostiile! 

Nairn se chinui să-şi aprindă pipa, renunțând după ce 
briza se încăpăţâna să-i stingă întruna flacăra brichetei. 

— Nu-mi pot închipui că n-ai fi mai la curent decât omul 
meu de aici. 

— Rumbelow? Nu prea-ţi face cinste. Dar fata aia, Cable, 
e bună. In plus, este şi atrăgătoare, dar arată de parcă ar fi 
avut o suferinţă în trecut...? 

Nairn tuşi, jenat. 

— Da, este adevărat, dar nu mai evita subiectul, Ben. Am 
făcut jumătate din înconjurul lumii ca să stau de vorbă cu 
tine. Te ascult. Spune-mi ce se întâmplă. 

Foo deschise un frigider instalat în peretele despărțitor 
şi scoase alte două beri. 

— Probabil că Scorpion este important? 

— Desigur. 

— Cineva de la Beijing ştie că Tang este un trădător şi 
vrea cu disperare să-l apere pe Scorpion? 


66 


— Şi asta-i o presupunere raţională. 

— Există o legătură în cadrul marinei? 

— Aşa se pare. 

Foo dădu din cap. 

— Asta le-ar fi util celor de la Beijing - ei vor să ştie tot 
atât de multe despre submarinele voastre lansatoare de 
rachete ca oricine altul... dar nu-i destul. Duşmanii Chinei 
se află în interior, nu aici, afară. 

— Într-adevăr? De fapt, cât de puternică e opoziţia? De 
la Londra este foarte greu să-ţi dai seama. 

— Este masivă, David. Partidul şi guvernul s-au 
discreditat cu totul. Conducătorii se menţin la putere 
fiindcă recurg la forţă ori de câte ori se manifestă 
opoziţia... nu numai la Tian'an Men, ci în întreaga ţară. 
Majoritatea Chinei îi urăşte şi se uită cu invidie la ceea ce 
s-a întâmplat în Europa de Est, dar oamenii din China sunt 
săraci şi slabi, dezorganizaţi. Nu-i uşor... Făcu o pauză, ca 
şi cum ar fi cumpănit dacă să continue sau nu. Dar pe tot 
întinsul ţării există reţele de opoziţie, te asigur, şi planuri... 

— Cât de multe ştii tu despre ele? 

Foo înălţă din umeri. 

— Sunt întrucâtva implicat. Pot ajuta cu bani, cu 
mijloace de comunicare. Mă duc în China destul de des. 

— Ei bine, nu e oarecum primejdios? 

— S-ar putea să fie. Până acum n-am avut nici o 
neplăcere. 

— Cum se vor sfârşi toate astea? 

Foo desfăcu larg braţele. 

— Numai Dumnezeu ştie. Dacă nu va avea loc o 
schimbare importantă la centru - un Gorbaciov chinez - 
ceea ce, acum, este desigur o imposibilitate - vor continua 
agitaţiile şi violențele, până când Partidul se va prăbuşi, fie 
brusc, fie lent. Există lideri ai opoziţiei care preferă 
utilizarea forţei... armata însăşi este foarte divizată din 
punct de vedere al loialității. 


67 


— Şi unde intervine Scorpion în toate astea? 

— Bănuiesc că Trident-ul vostru nu este ţinta finală. E 
util, foarte util... deoarece ei îl consideră, fără îndoială, ca 
pe o ameninţare. Nu există nici un submarin chinezesc 
care să poarte rachete nucleare în largul coastelor voastre. 

— Dar ţie nu ţi se pare asta de ajuns? 

— Nici gând. Acest Scorpion se îndreaptă spre ceva mai 
important, unde el - sau ea - să poată fi manevrat la faţa 
locului ca unul dintre principalele voastre contacte cu 
opoziţia din China. Poporul Chinei se va elibera el însuşi, 
asemenea celor din Europa de Est, fără ajutorul vostru. 
Dar le va fi necesară bunăvoința voastră, şi pe măsură ce 
lucrurile se  înrăutăţesc, vor exista legături tot mai 
numeroase - voi şi americanii aveţi multe interese pe care 
trebuie să vi le apăraţi în Hong Kong şi în împrejurimi. 
Oricum, un soi de răscoală sau război civil în China ar fi 
ceva ca un cutremur - cine ştie până unde ar ajunge undele 
de şoc? 

Nairn sorbi din bere, privind un petrolier care naviga 
sub pavilion japonez. 

— Intre serviciile secrete occidentale şi opoziţia din 
Europa de Est au existat legături strânse cu ani de zile 
înainte să vină sfârşitul. 

—  Întocmai. Scorpion va deveni un personaj-cheie, 
cunoscându-i pe lideri şi planurile lor... şi îi poate trăda. 

— Dar, Beijing-ul ştie deja asta? 

— Absolut deloc. Cei de la Beijing îi cunosc pe disidenţii 
care vociferează, studenţi şi alţii de felul lor, dar cei care 
sunt gata să preia conducerea atunci când va sosi 
momentul nu ies deloc în faţă. Sunt bine ascunşi; însă 
Scorpion i-a trădat deja pe cel puţin jumătate dintre ei. 

Nairn tresări. 

— De unde ştii... şi cine erau aceia? 

Foo schiţă un surâs enigmatic, ignorând prima parte a 
întrebării: 

68 


— Nu ai avea cunoştinţă despre ei decât dacă ai fi în 
strânsă legătură cu problemele Chinei... şi presupun că în 
ultima vreme te-a preocupat Europa de Est. Erau 
funcţionari de rang mediu, ofiţeri de armată, profesori 
universitari, potenţiali lideri, care au fost întemnițați sau 
executaţi... sau care au dispărut pur şi simplu. 

lahtul descria un arc larg către Macao, la capătul 
peninsulei zărindu-se ca prin ceaţă arbori înverziţi şi 
clădiri albe şi joase. Deodată, ceva îl făcu pe Nairn să se 
simtă stânjenit. 

— Cât de implicat eşti tu în toate astea, Ben? 

Foo zâmbi, impenetrabil. 

— Poate mai mult decât ar trebui la vârsta mea, cu o 
soţie tânără şi cu copii care mai trebuie crescuţi. Dar 
China se află într-o situaţie a dracului de proastă, 
economia e la pământ, ar putea avea loc schimbări 
violente. Nici unul dintre noi nu vrea să vadă aşa ceva... şi 
nici Hong Kong-ul şi Macao aduse la ruină. Brusc, deveni 
aprig: Acesta e căminul meu. 

Dar de care parte a baricadei? se întrebă Nairn în sinea 
lui. Era de acord cu analiza lui Foo, dar, deodată, simţea 
întreaga suspiciune pe care o avusese în urmă cu 
doisprezece ani. Rumbelow trebuie să fi fost nebun să-l 
consulte pe Foo... acesta este cu siguranţă omul Beijing- 
ului. Cu glas tare, spuse: 

— Aşadar, eşti şi tu în primejdie, Ben? 

Nairn vorbea liniştit, aproape nonşalant. Vedea o femeie 
care aştepta pe cheiul aflat în josul unei vile mari şi ştiu 
imediat că era Ruth Foo: Ruth, care cândva fusese iubita 
lui. Surâsul de pe faţa aceea binecunoscută păru să treacă 
peste apă; dar oare îi era adresat lui sau carismaticului 
chinez care o cucerise? 

Foo stătea alături de el, la balustradă. 

— Oh, da, David, mă tem, că şi pe mine mă paşte 
primejdia. 

69 


Avertismentul a fost anonim. Aşa sunt de obicei. S-a 
primit printr-un apel telefonic la un post de poliţie din zona 
Yau Ma Tei din Kowloon: heroină cu o valoare de vânzare 
pe stradă de două sute de mii de dolari Hong Kong, 
ascunsă într-un apartament de pe insulă, în apropiere de 
coasta de la Deep Water Bay. Vocea era chinezească şi 
sergentul care primi apelul căscă. Adresa? Numele 
proprietarului? Numele dumneavoastră? Interlocutoarea 
închise telefonul. El înscrise informaţia într-un registru, 
dar aşa ceva mai auzise şi altă dată. Uneori, asemenea 
avertismente erau reale, dar alteori veneau pur şi simplu 
din partea unor zănatici care voiau să le facă necazuri 
vecinilor. 


Apartamentul se afla într-un bloc de trei etaje, 
îmbătrânit de vreme. Se făcuse ora trei noaptea când 
Land-Rover-ul bleumarin parcă în faţa clădirii. Lumina 
sărăcăcioasă a felinarelor căzu pe inscripţia albă, Police, 
de pe portieră. Din maşină descinseră trei bărbaţi, un 
ofiţer britanic şi doi jandarmi chinezi, toţi înarmaţi cu 
revolvere vârâte în tocuri de piele. Înainte de a pătrunde în 
casă, bocănind cu ghetele pe pardoseala acoperită cu plăci 
de gresie, îşi potriviră şepcile negre cu cozoroc. 
Administratorul malaezian ieşi din culcuşul lui frângându- 
şi mâinile şi îi privi speriat. Purta un şorţ şi mirosea a 


70 


curry. Ofiţerul îi făcu semne poruncitoare. 

— Poliţia. Dă-ne paşaportul. 

Omul cercetă atent rândul de cutii poştale, fiecare cu 
eticheta pe care erau înscrise numărul apartamentului şi 
numele celui ce-l ocupa. 

Scara era acoperită cu un covor, aşa că la urcarea spre 
ultimul etaj, zgomotul paşilor era înăbuşit. Apartamentul 
indicat era cel cu numărul şase şi înainte de a răsuci cheia 
şi a deschide brusc uşa, ofiţerul le făcu semn oamenilor săi 
să tacă. Înăuntru găsiră un mic hol, cu flori proaspete pe o 
masă drăguță din lemn de nuc şi un peisaj de Canaletto pe 
perete, reprezentând Tamisa. O uşă deschisă lăsa să se 
vadă un salon confortabil, dar pustiu. Ofiţerul dădu pe 
tăcute indicaţii oamenilor săi, care îşi scoaseră revolverele. 

Zgomotul cu care deschise cu piciorul uşa dormitorului 
sfărâma liniştea ca o explozie. Când cei trei bărbaţi se 
răspândiră în încăpere, o femeie europeană se întoarse 
brusc, cu chipul alb ca varul şi uitându-se la ei îngrozită. 
Lumina filtrată prin abajururile a două lămpi se reflecta pe 
pereţii de un albastru Wedgwood!? şi pe aşternuturile 
negre de pe pat. Femeia era goală: un trup perfect, puţin 
durduliu, lipit de pielea aurie a chinezoaicei - o fată cam de 
douăzeci şi ceva de ani, drăguță, cu păr des şi negru, ai 
cărei ochi migdalaţi clipeau înspăimântați. 

Chinezoaica scoase un țipăt şi mâinile i se retraseră de 
pe sânii celeilalte femei. Cei trei bărbaţi se opriră 
stânjeniţi, uitându-se la trupurile femeilor - unul dintre 
jandarmi cu o expresie pofticioasă, celălalt ruşinat. 
Europeanca se ridică hotărâtă în picioare, întorcându-se cu 
spatele spre ei - vertebrele de pe şira spinării îi ieşiră în 
evidenţă când se aplecă să ia de pe pardoseală un halat de 
baie scurt, şi fesele i se văzură pline şi albe, urmate de 


12 a) Tip de vase de porțelan decorate îndeosebi cu camee albe, 


fabricate de Wedgwood şi urmaşii lui; b) nuanţă de albastru 
caracteristică acestor vase (n. t.). 
71 


coapse bogate şi bronzate, a căror carne tremura vizibil. 
Femeia se răsuci spre ei, înnodându-şi cordonul cu un gest 
sfidător. 

— Ce dracu” înseamnă asta? 

— Lesbiene afurisite!... mormăi ofiţerul. Taci din gură şi 
treceţi amândouă lângă perete! porunci cu glas tare. Avem 
un mandat de percheziţie a acestui apartament. 

— De ce? 

Glasul femeii tremura. 

— Am motive să cred că sunteţi în posesia unei 
substanţe ilegale. 

Deodată, chinezoaica se repezi spre uşă, dar jandarmii o 
înşfăcară. Ea se luptă cu unul dintre ei, zgâriindu-i faţa 
până îi dădu sângele, însă el îi trase un pumn în şale care îi 
tăie respiraţia şi o făcu să se zvârcolească pe pardoseală. 
Omul o răsturnă cu brutalitate, proptindu-i un genunchi la 
baza spinării, şi îi prinse ambele mâini în cătuşe. 

— Al cui este apartamentul acesta? 

Europeanca îl privi sfidător. 

— Al meu. 

Jandarmul arăta spre chinezoaică. 

— Cum o cheamă? 

— Chang Xhisin. 

— Locuieşte aici, nu-i aşa? 

Intonaţia trufaşă a femeii îl enerva, aşa că îi vorbea 
rânjind. 

Ea dădu din cap, înfuriată. 

— O parte din timp. Din cealaltă cameră se auzeau 
trosnete - zgomot de sertare golite pe pardoseală - şi ea se 
prăbuşi pe pat cu chipul deodată umflat şi înroşit de plâns. 
Ticăloşilor! Ticăloşi nenorociţi ce sunteţi! 

Îşi îngropă faţa în mâini, tot trupul zguduindu-i-se de 
suspine. Halatul de baie se întredeschise, lăsând să se 
vadă triunghiul de păr negru dintre coapse, şi ea nu se 
osteni să se acopere. 


72 


Scârbit, ofiţerul de poliţie îşi feri privirea. 

— Pentru Dumnezeu, stăpâneşte-te, femeie... avem o 
treabă de făcut! 

Două polițiste chineze, care aşteptaseră în Land-Rover, 
apărură în pragul uşii; el le tăcu semn cu capul, şi ele 
începură să scotocească prin dormitor. Percheziţia dură 
două ore, după care toţi cei cinci poliţişti reveniră în 
dormitor. Europeanca şedea în continuare pe pat, în 
halatul de baie, privind în gol ca şi cum s-ar fi aflat într-o 
transă cataleptică. Cu un glas cavernos, ca de departe, 
întrebă: 

— Ei bine... aţi găsit ceva? 

— Încă nu, doamnă. Acum poliţistele vor efectua o 
percheziţie corporală, atât a dumitale, cât şi a prietenei 
dumitale, zise el, rostind cuvântul cu scârbă. 

— O s-o faceţi pe dracu’! 

Cele două chinezoaice îşi scoaseră tunicile şi înaintară 
spre ea. 

— Te putem lua la post şi facem treaba acolo, dacă 
preferi. 

Ea le aruncă o privire plină de ură. 

— Ticăloaselor... vă excită, nu-i aşa, să vedeţi fundul 
altei femei? Oh, daţi-i drumul, nu avem nici o afurisită de 
şansă, aşa-i? 

Se ridică în picioare, îşi desfăcu larg picioarele, cu 
oarecare stângăcie, şi se aplecă spre fată. Chinezoaică o 
imită, supusă, fără urmă de sfidare acum, şi poliţiştii 
plecară cu mâna goală. 

Ajuns la uşă, ofiţerul schiţă un salut: 

— Mulţumim pentru ajutor, doamnă. Regret că aţi fost 
deranjate. 

— Regret şi eu, spuse Mary Devereux. Când uşa se 
închise, se duse la fereastră şi pândi până îi văzu că se 
îndepărtează cu maşina, apoi se întoarse spre chinezoaică, 
fulgerând-o cu ochi mânioşi. Ei? Aveai de fapt droguri aici? 

73 


Fata clătină din cap cu putere. 

— Nu, niciodată. 

— Nimic? Eşti sigură? Pentru numele lui Dumnezeu, ăia 
au scotocit toată casa, ne-au făcut percheziţie corporală... 
poate că asta-i modul tău de a petrece o seară liniştită, 
acasă, dar cu siguranţă nu este şi al meu. Nimic? 
Niciodată? Nici măcar puţină cânepa indiană? 

— Ei bine, e posibil, doar o dată, când tu erai plecată... 

Mary o înşfacă de umeri şi o zgâlţâi zdravăn. 

— Ticăloasă ce eşti, ticăloasă mică şi proastă! Dacă se 
află, chestia asta mă distruge, nu ştii? 

Chinezoaica deveni agresivă. 

— N-o să găsească nimic. Nu-i o crimă să fii lesbiană! 

— În Marina Britanică este o crimă a dracului de gravă. 
Aş putea să ajung în faţa curţii marţiale şi să fiu dată 
afară... eşti conştientă de asta? Dacă s-ar şti, n-aş putea să 
fiu ofiţer în corpul de femei al Marinei Britanice, nici 
măcar nu aş putea face parte din Wren, ca să nu mai 
vorbim de muncă în serviciile de informaţii. De fiecare dată 
când m-au interogat din punct de vedere al securităţii, am 
minţit, nu pricepi? Iisuse Hristoase, mi-am dat atâta silinţă 
să ascund lucrul ăsta şi m-am descurcat mai bine de zece 
ani. Aş vrea să nu te fi cunoscut niciodată. 

Chang Xhisin se aplecă spre ea şi o sărută, fără ca Mary 
să-i răspundă. 

— De ce să afle cineva? 

— Trebuie să-mi fi văzut uniformele în dulap. 

— Ei caută heroină, nu o uniformă. 

— Dumnezeule, sper să ai dreptate, zise Mary, 
aşezându-se greoi pe pat. Sper al dracului de tare să ai 
dreptate. 


Nick ateriză la Beijing fără să ştie despre atacul 
îndreptat împotriva lui Sarah. După un zbor de trei ore, un 
Chevrolet condus de un şofer marinar îl întâmpină la 


74 


Shoudu şi-l duse direct la ambasadă. Ataşatul naval, Arend 
Meerburg, era un căpitan de navă care îşi petrecuse cea 
mai mare parte a vieţii pe mare şi se ţinea departe de 
secretele lui Nick. Aceasta era ultima mutare în interes de 
serviciu a lui Meerburg, încheierea unei cariere temeinice, 
deşi plictisitoare, şi el nu voia să aibă nici un fel de 
neplăceri. leşi în pragul uşii de îndată ce Nick ajunse la 
biroul lui - pielea bătucită de intemperii şi o barbă căruntă, 
hirsută, înspicată cu alb îl făceau să semene cu Charlton 
Heston în rolul lui Moise, excepţie făcând uniforma 
albastră bine călcată şi cu ornamente aurii. 

— Mă duc la un prânz, la ministrul Apărării, explică el pe 
un ton de scuză, arătând cu mâna spre panglicile 
medaliilor sale. Vine în vizită un senator din lowa. 

— Arăţi ca un homosexual, scumpule, zise Nick, dar 
zâmbetul lui puţin sarcastic era plin de afecţiune. Oricum, 
de ce atâta panică? Eram acolo tocmai în miezul lucrurilor 
- un caz interesant, o fată frumoasă, mâncare în fine 
acceptabilă. Şi pe urmă vii tu şi strici totul. 

— Nu eram sigur cum să procedez, Nick, replică 
Meerburg cu glasul lui scăzut şi dogit. Unul dintre oamenii 
voştri a golit ieri câteva locuri de predare a informaţiilor 
secrete - aşa cum l-ai instruit tu, îmi închipui? 

— Bineînţeles. 

— Se pare că într-unul se găsea un microfilm şi un bilet 
prin care se cerea o întâlnire de urgenţă mâine, joi, în 
Valea mormintelor Ming. Nu ştiam ce să fac - părea să fie 
urgent, aşa că te-am rechemat. Sper că am procedat 
corect? 

— Desigur, Arend. Îţi mulţumesc... despre ce agent era 
vorba? 

— Nu ştiu, Nick. N-am întrebat şi nu mi s-a spus. Prefer 
aşa. Meerburg îi înmână un plic sigilat. E totul aici, 
înăuntru. Acum, dacă mă scuzi, trebuie să mă ocup de ceea 
ce, în glumă, se defineşte prin „îndatoririle mele 


75 


diplomatice”. Senatorul Rice mă aşteaptă să-l duc cu 
maşina într-o excursie turistică în Oraşul Interzis, Iisuse, 
când te gândeşti că odinioară am condus un crucişător de 
linie! 


Treisprezece împărați zăceau îngropaţi în valea de la 
poalele Colinelor Tianshan, la treizeci de mile spre nord- 
vest faţă de oraş. Nick conducea el însuşi un Datsun relativ 
anonim din rezervele comune - numai „relativ” anonim, 
deoarece majoritatea maşinilor erau proprietatea unor 
străini sau a unor cadre de partid - şi parcă sub câţiva pini, 
după ce trecuse pe lângă Poarta Fenixului-Dragon şi Podul 
cu Şapte Arcade. Locul ales de Tang nu se afla în lungul şir 
de morminte, fiecare împrejmuit de un zid de piatră 
cenuşie, ci pe un drum bolovănos ce dădea ocol 
rezervorului Shisanling, situat în apropiere. Nick cobori şi 
urcă la deal vreme de cincisprezece minute, inconfundabil 
un străin prin înălţimea lui şi prin părul blond şi grizonat, 
dar de neremarcat pe drumul pustiu de pe care picioarele 
lui ridicau mici nori de praf galben. 

Tang Tsin apăru lângă el fără nici un avertisment, ieşind 
dintre ruinele unei colibe de piatră, şi îşi potrivi paşii după 
cei ai americanului. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, Mark - îl cunoştea pe Nick 
doar sub acest nume. Propun să dăm ocol rezervorului 
până în locul în care este parcată maşina mea. 

— Maşina ta? repetă Nick, întorcându-se spre el şi 
zâmbind. Dumnezeule sfinte, chiar că lucrurile se mai 
îndreaptă! 

Tang mergea cu paşi mici şi repezi alături de bărbatul 
mai înalt decât el. Chipul lui ridat rămase grav - Nick nu-l 
văzuse niciodată zâmbind - şi ochii căpătară o expresie 
înspăimântătoare. Purta pantalonii lăbărţaţi ai costumului 
tip Mao, nişte pantofi ieftini, din pânză, şi o cămaşă albă. 
Renunţase la şapcă şi la tunică. 

76 


— Da, Mark, replică pe obişnuitul lui ton funebru. Am 
fost avansat. Pentru prima oară am propriul meu birou, o 
secretară - rotofeie, cu panglici roşii în codițe, cu o gură 
urât mirositoare... şi o Skoda. 

— Felicitări. Oare asta înseamnă schimbarea slujbei? 

— Sunt în acelaşi departament şi încă îi mai raportez lui 
Wang, dar asta este o schimbare. 

Se opriră la umbra unor pini şi contemplară o flotilă de 
rațe care ţopăia pe apă. 

— Atunci vorbeşte-mi despre asta. 

Purtarea dezinvoltă a lui Nick calma treptat nervozitatea 
lui Tang. Nick îl făcea întotdeauna să se simtă mai 
încrezător, mai puţin ameninţat de primejdii. 

— Am sarcina de a controla un agent care lucrează în 
Vest, în domeniul Apărării, zise Tang pe tonul unui om care 
îşi anunţă propria-i execuţie. 

— Ce naţionalitate? 

— Încă nu ştiu - englez sau american. Există o legătură 
în marină - cred că el sau ea trebuie să fie ofiţer activ. Am 
analizat câteva dintre materialele furnizate de el, şi 
dumneata le-ai văzut, dar acum eu voi fi controlorul lui. 

Nick fluieră. 

— Păi asta chiar că este ceva! Bănuiesc că deocamdată 
nu ţi s-a dat vreun nume? 

— Nu. Numele de cod e „Scorpion”. Va mai trece puţin 
timp până să-i cunosc adevărata identitate. 

Nick înconjură cu braţul umerii chinezului. j 

— Scorpion, zici? Ia te uită... a dracului coincidență! In 
momentul de faţă există mult interes faţă de acest 
Scorpion. 

— Ştiam că este important - urmează să fie singura mea 
răspundere, aşa că trebuie să fie ceva serios. 

— Cu siguranţă e ceva serios, Tang. Voi vrea să văd tot 
ce poţi să obţii pentru mine. Vei putea continua să 
fotografiezi documentele? 


77 


— Cred că s-ar putea să fie mai dificil, gradul de 
confidenţialitate este foarte ridicat, dar voi face tot 
posibilul. Pe de altă parte, acum am o funcţie mai înaltă şi 
ar fi firesc să fiu invitat să îndeplinesc mai multe sarcini la 
ambasade occidentale. Dacă poţi aranja, am putea sta din 
când în când de vorbă fără a isca bănuieli. 

— Sigur că pot şi aşa voi face, dar oare e bine să utilizezi 
în continuare locurile de livrare a informaţiilor secrete? 

— Acum avem trei, dacă punem la socoteală arborele 
scorburos din Tiantan. De obicei, trec pe lângă unul din ele 
din două în două săptămâni. Cred că aşa e destul de sigur. 

Depăşiseră monumentul care surplomba prelungă 
întindere de apă şi coborau dealul de cealaltă parte. În 
depărtare, un şir de copii cu cravate roşii de pionier urcau 
într-un autobuz cu o singură platformă. 

— Asta-i o veste excelentă, zise Nick, zâmbindu-i iar 
încurajator omuleţului. Îţi suntem foarte îndatoraţi, să ştii, 
Tang... ceea ce faci tu este de nepreţuit pentru ambele 
noastre ţări. 

— Atât de nepreţuit încât propriul meu popor m-ar 
executa dacă ar descoperi toată povestea, mormăi chinezul 
pe un ton sec. 

Nick se opri în loc şi, întinzând braţele, puse mâinile pe 
umerii celuilalt şi îi scrută chipul cu o expresie serioasă. 

— Cunoaştem riscurile pe care ţi le asumi, Tang. Eşti un 
om foarte curajos şi nu avem de gând să ţi le impunem o 
veşnicie. 

— Atunci, cât vreţi să dureze? Când ne veţi ajuta, pe 
mine şi pe familia mea, să plecăm de-aici? 

— Dacă urmează să-l controlezi pe Scorpion, ne-ar 
plăcea să rămâi în postul acesta cât mai mult timp cu 
putinţă... până când vei simţi că te afli în primejdie, 

— M-am simţit primejduit vreme de cel puţin nouă luni. 
De aceea mi-am trimis familia departe de oraş, la ţară. 

— Dar temerile tale erau nefondate, bătrânul meu 


78 


prieten! Ai fost avansat şi ţi s-a dat un post de mare 
încredere. 

— Ştiu. E ceva ce nu pot înţelege. 

— Toţi cei care fac soiul acesta de muncă devin 
suspicioşi, încep să-şi imagineze că sunt urmăriţi, că li se 
ascultă convorbirile telefonice, că sunt trădaţi de cei mai 
apropiaţi prieteni. 

— Eu n-am nici un prieten, Mark. 

— Ne ai pe noi. Şi e clar că nu eşti bănuit, niciodată n-ai 
fost - vei fi agentul nostru cel mai important de aici şi când 
vei pleca, în cele din urmă, te vom primi ca pe un erou. 

Tang se întoarse spre el, enervat. 

— Las-o baltă cu primirea eroului. Voi rămâne în post 
până când voi obţine numele lui Scorpion, dar după aceea 
trebuie să plec. Îmi vei face rost de documente de călătorie 
pentru toată familia mea - ai toate datele - astfel încât să 
putem pleca într-un week-end cu trenul spre sud şi să 
traversăm la Hong Kong. E cea mai uşoară cale. Pe urmă 
va trebui să ne iei în America. Suntem de acord? 
Realmente de acord? 

— Bineînţeles că da, îl asigură Nick, al cărui zâmbet 
făcea ore suplimentare. Voi obţine documentele de care ai 
nevoie... şi banii pentru biletele de călătorie. Întotdeauna 
ti-am spus că te vom instala cu o nouă identitate, cu o casă 
şi o pensie pe viaţă. 

— San Francisco, preciză Tang brusc. Acolo vreau să mă 
duc... San Francisco, undeva în golf. 

— Nici o problemă. Asta-i maşina ta? întrebă Nick, 
arătând cu mâna spre o Skoda cafenie, pe jumătate 
ascunsă într-un pâlc de pini, la o sută de metri în faţa lor. 
Pe aripi se vedeau petice de rugină. 

— Da, trebuie să mă înapoiez la birou. Mi-ar plăcea să 
capăt documentele de călătorie săptămâna viitoare - nu le 
voi utiliza până nu vi-l dau pe Scorpion. 

— S-ar putea ca termenul să fie puţin cam scurt, dar voi 

79 


vedea ce se poate face. 

În pâlcul de pini, doi bărbaţi stăteau niţel retraşi faţă de 
maşină, unul dintre ei reglând obiectivul unui aparat de 
fotografiat. Când Tang şi americanul cel înalt se mai 
apropiară, potrivi cu precizie distanţa şi  declanşă 
obturatorul, nu o dată, ci de mai multe ori. Avea deja o 
fotografie acuzatoare a maşinii. În momentul în care Tang 
descuia portiera Skodei, cei doi bărbaţi se despărţiră: unul 
porni cu paşi mari în lungul şoselei, gonind păsările de pe 
rezervor, celălalt - sfrijit ca un băţ de chibrit - se îndepărta 
călare pe o bicicletă neagră. 


80 


Uneori,  fruntaşii Partidului şi guvernului Chinei 
călătoreau incognito, în maşini sau cu avioane fără nici un 
semn distinctiv, nici o publicitate care să-i trădeze, ci doar 
oameni de pază. În definitiv, treaba lor constă în a 
guverna, şi acest lucru se putea face adesea mai bine fără 
a fi în văzul tuturor. Uneori publicul nu cunoştea nici 
măcar numele înaltelor oficialități care îi controlau viaţa. 
Dar astăzi situaţia la Canton era alta. Însuşi primul- 
ministru, tovarăşul Li Peng, arăta faţa umană a 
comunismului, înconjurat de camerele de luat vederi ale 
unor posturi de televiziune naţionale şi de dincolo de 
Ocean: era cea dintâi dintr-o serie de foto-oportunităţi 
destinate să-i facă pe toţi să uite masacrul din piaţa 
Tian'an Men. În convoiul său de maşini negre şi lucioase, 
el vizită o fabrică de tractoare şi şcoala primară Huifu Xila 
nr.2: o siluetă măruntă, cu ochelari, într-un costum 
bleumarin tip Mao, abia trecut de şaizeci de ani - tânăr 
după standardele chinezeşti. 

Ultima sa vizită în ziua aceea a fost la grădina 
memorială pentru cinstirea Martirilor Răscoalei din Canton 
- o luxuriantă oază verde în centrul oraşului. Era o după- 
amiază neplăcut de caldă şi umedă: mulţimea de lăudători 
ai Partidului aştepta în picioare, transpirând. Cei norocoşi 
găsiseră umbră sub bananieri şi palmieri, câţiva în 
apropiere de apele răcoroase ale lacului, dar discursul 


81 


urma să se ţină în faţa mormântului martirilor, într-o piaţă 
deschisă, sub soarele arzător. Câteva mii de cadre tinere 
fuseseră aduse cu autobuzele de prin întreaga provincie şi 
stăteau  înşiruite, mândre, pe pietriş: chipuri tinere, 
inteligente, cămăşi albe, purtând o pădure de steaguri 
roşii. Când procesiunea de maşini negre intră încet pe 
poarta cu pagode gemene, aplauzele fură mai mult un 
semn de uşurare decât de entuziasm, acoperite de o 
orchestră militară care intonă Estul e roşu, amplificat până 
la a ajunge un muget asurzitor când i se alăturară glasurile 
tinereşti. 

Maşina premierului se opri în faţa mormântului, după 
care urmă o serie întreagă de strângeri de mână şi de 
uşoare plecăciuni. Bărbatul urcă pe estrada umbrită de un 
baldachin, însoţit de o jumătate de duzină de alţi bărbaţi în 
tunici cenuşii. Oficialităţi din partea Partidului. O tânără cu 
o planşetă cu clamă pentru prinderea hârtiilor şi cu un 
cronometru se agita în spatele lor, aranjând steagul roşu 
cu cele cinci stele aurii, în beneficiul camerelor de 
televiziune instalate pe o altă platformă înălţată. Când 
imaginea fu mulţumitoare, doi copii cu cravate roşii 
pioniereşti îi oferiră marelui bărbat buchete de flori. Soţia 
lui nu era prezentă - într-adevăr, secretul din jurul 
conducerii era de aşa natură încât despre ea nu se ştia 
aproape nimic, în afară de faptul că exista, şi se spunea că 
ar avea trei copii. Izbucni o explozie de urale orchestrate, 
şi steagurile roşii fluturară lent dintr-o parte în alta, ca 
valurile mării. Li Peng trecu în spatele unei baterii de 
microfoane şi începu să vorbească în guturalul dialect 
cantonez. 

— Tovarăşi! Prieteni! Răscoala din Canton a avut loc cu 
mai bine de şaizeci de ani în urmă, pe 11 decembrie 1927, 
sub conducerea marelui nostru Partid Comunist. Muncitori 
şi soldaţi au ocupat cea mai mare parte a acestui oraş şi au 
proclamat victoria poporului, dar au fost trădaţi mişeleşte 


82 


de reacţionarii Kuomintagului în înţelegere cu imperialiştii 
străini. Revolta a fost înăbuşită cu multă violenţă şi vărsare 
de sânge; stăm aici pe terenul execuţiei care a văzut 
numeroşi revoluționari viteji păşind spre o moarte eroică. 
După victoria poporului din 1949, ei au fost comemoraţi 
prin amenajarea acestei grădini liniştite... 

Continuă să turuie monoton, avertizând împotriva 
reînnoitei primejdii din partea contrarevoluţionarilor şi a 
imperialiştilor. În umiditatea şi căldura aceea toridă, se 
auziră puţine aplauze, asistenţa ştergându-şi sudoarea de 
pe faţă şi folosindu-se de broşurile partidului în chip de 
evantaie. Până şi persoanele oficiale care şedeau pe 
scaune instalate pe estradă în spatele lui, păreau că 
moţăie. Nimeni nu remarcă silueta zveltă, tânără, 
îmbrăcată într-o cămaşă albă şi pantaloni negri de 
bumbac, care se desprinse din mulţime, strecurându-se 
către faţă. 

Fata ajunse la prima treaptă a scării înainte ca vreunul 
dintre paznicii în uniformă s-o observe. Deodată, ea sări pe 
platformă şi se repezi la Li Peng, îndreptând spre el un mic 
revolver. Primul-ministru rămase încremenit, apoi se 
aruncă la pământ în clipa în care răsunară trei 
împuşcături. Un alt bărbat scoase un țipăt, ducându-şi 
mâna chircită la piept, şi se prăbuşi. Un soldat se avântă în 
faţă şi trase o salvă din arma lui AK-47... Fata se răsuci ca 
un titirez; strigătele ei nefiind auzite, acoperite de răpăitul 
puştii; cămaşa albă deveni stacojie, pistolul îi zbură în 
mulţime, iar ea căzu într-o baltă de sânge. 

Până să înceteze tăcerea uluită, premierul fusese dus 
grabnic înapoi, în limuzina lui, care plecă în mare viteză, 
flancată de poliţişti pe motociclete şi însoţită de urlete de 
sirenă. Persoanele oficiale înconjurară camerele de luat 
vederi şi aparatele de fotografiat, punând stăpânire pe 
pelicule sub ameninţarea revolverelor. Iadul izbucni când 
mulţimea conştientiză ceea ce văzuse. Cel mai puternic 


83 


bărbat din China, în afară de Deng, cel asemănător unui 
zeu, mai că fusese împuşcat sub ochii lor. Unul dintre cei 
doi oameni din ţară care se bucurau de paza cea mai 
strictă fusese la un pas de a fi asasinat şi nimeni n-ar fi 
putut pătrunde prin sistemul de securitate fără ajutor din 
partea celor aflaţi în posturi de încredere. Când cei fideli 
Partidului se uitară unii la alţii, sub arbori, îşi văzură 
chipurile uluite, brusc îngrijorate şi temătoare. 


Luther fu convocat la ministru în răstimp de o oră. 
Complexul era păzit cu şi mai mare stricteţe decât de 
obicei. Până la intrare, Luther fu percheziţionat de două 
ori; în gradină se aflau care blindate, iar tunurile care în 
mod obişnuit se aflau acolo învelite în pânza de camuflaj 
fuseseră dezvelite; erau instalate pe platforme de beton, în 
colţurile incintei, neputând fi văzute din afară. Faţa 
durdulie a ministrului transpira mai mult ca de obicei, cu 
ochii holbaţi de furie în spatele ochelarilor cu lentile 
groase. Cu tunica lui încă încheiată până la gât, părea 
îngrozitor de încins. 

— A fost un act de terorism cras! strigă, ca şi cum l-ar fi 
considerat răspunzător pe Luther. Un atac asupra 
primului-ministru, conceput de drojdia societăţii care vrea 
să distrugă statul nostru. 

— Revoltător! conveni Luther, sârguincios. 

Cineva îi trăsese un perdaf ministrului; la rândul lui, 
acesta încerca să bage spaima în Luther - un model 
dezgustător de binecunoscut. 

— Şi ce se întâmplă cu Scorpion? 

Individul asuda abundent, glasul lui părând un şuierat 
ameninţător. Luther se întrebă de ce nu-şi scotea tunica, 
să se relaxeze pe o asemenea căldură. 

— Ţi-am dat totală libertate... a fost un proiect costisitor 
şi lent, dar tu ai garantat că Scorpion va ajunge într-un 
post de mare importanţă, devenind arma noastră secretă 


84 


pentru identificarea şi distrugerea căpeteniilor 
disidenţilor. De ce nu s-a întâmplat aşa? 

— Până acum, cariera lui Scorpion a evoluat conform 
planului. 

— Dar totul este prea lent. Am nevoie ca agentul acesta 
să fie operativ acum. 

Aproape că tipa de furie. 

— Scorpion furnizează deja informaţii de nepreţuit. 

Luther întâlni ochii furioşi cu fermitate, fără urmă de 
îngrijorare, vorbind liniştit. 

— Acum şase luni l-am identificat pe trădătorul Tang 
Tsin, şi actualmente îi furnizează informaţii false... Deşi nu 
ştie, el lucrează sub controlul nostru. 

— Ducă-se dracului Tang! Scorpion încă nu se află în 
postul înalt de care avem nevoie... iar ameninţarea 
acţionează acum. Nu luna viitoare sau săptămâna viitoare, 
ci acum. Tang cunoaşte amănunte referitoare la opoziţie? 

— Sunt sigur că nu. 

— Atunci, la ce-mi foloseşte? 

Ţipătul de furie trebuie să fi fost auzit de soldaţii din 
grădină, dar ei rămaseră impasibili. 

— Nu credeam că zdrobirea frământărilor interne era 
singurul dumneavoastră obiectiv. 

Câteva clipe, Luther se aşteptă ca mâna lipsită de vlagă 
să-l lovească. Nu se întâmplă aşa, în schimb individul se 
crispă şi răscoli stângaci câteva hârtii. Când vorbi, lui 
Luther aproape că i se făcu milă de el. 

— Nici eu nu credeam, dar se pare că, pentru moment, 
ăsta-i singurul lucru care îi preocupă pe colegii mei. 

Qiao Shi se întoarse şi arătă cu mâna spre grădina de 
dincolo de marile ferestre. Cu soldaţii înarmaţi masiv, cu 
carele blindate şi cu tunuri care măturau cerul, aceasta 
părea o tabără militară ce se pregăteşte de război. 

— Oamenii sunt îngroziţi... şi pentru a-i linişti am nevoie 
de acţiune. Acum trebuie să distrag rapid opoziţia, 

85 


altminteri mă voi face eu însumi de ocară. 

Deodată, teama din ochii lui se transformă într-o 
ameninţare. 

— Iar tu, Luther, nu valorezi nimic fără mine, pricepi? 
Nimic! 


După bomba incendiară, Sarah fu dusă de acolo de către 
unul dintre jandarmii de pe Cheung Chan şi stătu vreme de 
o oră la postul de poliţie, tremurând din cauza şocului, 
înfăşurată într-o pătură cenuşie şi aspră, în timp ce se 
purtau convorbiri telefonice în dialect cantonez. Apoi sosi o 
şalupă care o luă înapoi, spre Central, de unde Rumbelow - 
care de astă dată părea sincer îngrijorat - o conduse la el 
acasă. In dimineaţa următoare i se dădu cheia unui 
apartament al guvernului în chip de locuinţă provizorie, fu 
consultată pe Tamar de o doctoriţă energică din Wren şi 
făcu o mulţime de cumpărături, deoarece tot ce existase în 
apartamentul de pe Cheung Chan fusese distrus. Petrecu o 
noapte fără odihnă, dar a doua zi, la nouă, se afla din nou 
la birou. 

Mary Devereux apăru în prag aproape imediat. Bluza ei 
albă era proaspătă ca întotdeauna, însă chipul părea 
vlăguit şi sub ochi avea cearcăne negre. 

— Sarah... Îmi pare foarte rău... ai fost rănită? 

Sarah dădu din cap. 

— Nu, a fost un mic şoc, atâta tot. Am pierdut ceva? 

— Nu chiar. Nu-i mai urmărim pe Tang, Foo şi pe toţi 
aceia. Dar situaţia este tensionată în China - cineva a 
încercat ieri să-l asasineze pe Li Peng. Cineva l-a asasinat 
pe generalul Zhang Zhiyang. 

— Cine dracu' mai e şi Zhang Zhiyang? 

— Guvernatorul provinciei Yannan, departe, spre sud- 
vest, cam pe lângă Kunming. Îi dădu lui Sarah o foaie 
subţire pe care era aplicată ştampila SECRET - raportul 
unui agent obţinut de pe o imprimantă. Sarah mai simţea 


86 


încă un tremur, şi îi fu greu să se concentreze, dar îl citi în 
întregime. Nu erau decât fapte seci. Ea nu fusese niciodată 
la Kunming, dar lumea îi spunea „oraşul primăverii 
veşnice”, şi Sarah nu auzise niciodată de vreun necaz 
acolo, nici măcar din partea acelei minorităţi uitate de 
Dumnezeu şi de oameni - chinezii islamici. Totuşi, cineva 
azvârlise în aer avionul special al guvernatorului cu 
ajutorul unei bombe bine plasate, împrăştiind în aer 
fragmente de metal şi de membre omeneşti, pe o rază de 
două mile pătrate. Sarah se întrebă cine ar fi putut să facă 
isprava asta - care necesită o oarecare complexitate - şi 
pentru ce? 


Nick se înapoie de la Beijing în după-amiaza aceea şi 
Sarah se întâlni cu el la ora şase, în apropiere de staţia de 
pe strada MacDonnell a liniei de tramvai Peak. 
Apartamentul lor provizoriu se afla într-un bloc înalt, 
ocupat în întregime de funcţionari din marină, din 
serviciile secrete şi funcţionari superiori din serviciile 
publice - un soi de ghetou post-Raj!'* cu un hol de intrare 
păzit discret de poliţişti înarmaţi aparţinând Ministerului 
Apărării. După groaza provocată de bomba incendiară, cel 
puţin te simţeai într-o oarecare siguranţă. 

— Vino sus şi aruncă o privire! Îşi petrecu braţul pe 
după al lui şi parcurseră strada liniştită, aproape pustie, cu 
atmosfera ei evident nechinezească. Este extrem de 
elegant. 

Liftul îi urcă repede la etajul şaisprezece şi ea deschise 
uşa care dădea într-o încăpere albă, cu două niveluri şi cu 
uşi prin care se ieşea pe un balcon. Mobilierul era puţin 
numeros: o masă de sticlă pentru cafea, o canapea şi 
câteva fotolii diforme, cu un colorit bej neinspirat. 

Sarah scoase din frigiderul din bucătărie două beri 


13 Raj (ist.): suveranitate (britanică, în India) (n. t.). 
87 


Tsingtao şi îl conduse pe Nick afară, pe balconul umbrit, 
orientat spre est. Stătură uitându-se spre port, în timp ce 
ea turna băutura. 

— Fantastică privelişte! O zonă elegantă... Clădirea 
aceea, de-acolo, este Masonic Hall. Oh, la dracu’! Fir-ar al 
dracului! 

Mâinile în tremurau şi berea îi stropi partea din faţă a 
rochiei. 

Nick îi luă sticla şi paharul şi îi înconjură umerii cu 
braţul, într-un gest liniştitor. 

— Încetişor, Cable... este okay. 

Ea se uită la el, lăsându-se să cadă pe un scaun de 
plastic. 

— Oare este okay?... Cum naiba ai putea tu să ştii? Tu n- 
ai fost acolo, fir-ar să fie! 

Ochii îi străluceau pe faţa care devenise albă ca varul. 

— Oh, Dumnezeule, n-ar fi trebuit să spun asta. Tu eşti 
drăguţ şi bun cu mine, dar eu mă simt pur şi simplu 
îngrozitor. 

El se aplecă şi o sărută. 

— Bineînţeles că te simţi oribil. La fel m-aş simţi şi eu 
dacă cineva ar fi încercat să mă ucidă. 

— Aş vrea să pot trage un plâns bun, dar, nu ştiu de ce, 
nu-mi vine. După incendiu m-am simţit încontinuu groaznic 
- speriată, realmente speriată. 

Cu un gest brusc, se întoarse cu spatele. 

— Dar mă copleşesc valurile astea negre de deprimare, 
care mă fac să simt că, pur şi simplu, nu mai suport. 

El termină de turnat berea şi puse cele două pahare pe 
masă. Blocuri-turn albe se profilau pe coasta dealului, sub 
ei, coborând tot mai departe, către ţărmul mării. Ea îşi 
strânse mai bine rochia în jurul trupului, ca şi cum i-ar fi 
fost frig, deşi era o seară caldă. 

— De ce contează atât de mult afurisitul de Scorpion? 
Nu este ca orice caz obişnuit... cineva, undeva, ştie cine 


88 


lucrează la problema asta, ştie ce facem noi, cunoaşte 
fiecare afurisit de pas cu care înaintăm. Distrug familia lui 
Bob Gatti şi-l aduc într-o stare de umblă de colo-colo ca un 
mort viu, având nevoie de o permisie acordată din 
compasiune. După bomba incendiară, Rumbelow vrea să- 
mi fac bagajele şi să mă duc înapoi, în Anglia, să aştept să 
fiu numită într-un nou post. 

— Ar fi o oarecare rațiune în ideea asta. 

— Adică să-i las să câștige? 

Glasul îi tremura de dispreţ şi mânie. 

— N-au decât să ne atace unul câte unul şi noi ne 
împrăştiem speriaţi? Nici gând, fir-ar al dracului! 

— Ca şi tine, nici eu nu vreau ca ei să câştige, dar, ştii 
bine, nu suntem în război cu China. Oare Scorpion este 
atât de important? 

Mâinile lui Sarah nu mai tremurau. 

— Este important pentru mine, Nick. China se poartă cu 
poporul ei de parcă acesta ar fi un rahat şi ţara este pe 
cale să se destrame, de aceea este important. O să-l prind 
pe ticălosul ăsta şi n-am de gând să fug speriată. Tu asta 
vrei? Trebuie că eşti şi tu pe lista lor neagră. 

El zâmbi; avea ochi atât de blânzi încât ar fi vrut să-i 
sărute. Chipul acesta plin de caracter şi de încredere: va 
arăta şi mai bine când va avea mai multe fire argintii la 
tâmple, după ce va trece de patruzeci de ani. El dădu din 
cap. 

— Nu, Cable. Nici pe mine nu mă vor face să fug de 
frică. 


leşiră să mănânce în Wanchai. De sub copertinele lor de 
pânză groasă, verde, întinse de-a curmezişul drumului 
pavat Dai pai dong-urile răspândeau un miros îmbietor de 
carne de porc şi creveţi sfârâind în grăsime. Bucătari 
chinezi, transpirând de căldură, roteau frigărui deasupra 
unor maşini de gătit şuierătoare, cu gaz butan, iar clienţii 
89 


lor şedeau în grupuri pe scaune metalice scunde, 
înfulecând perişoare şi tăieţei - cu o mână ţinând bolul, cu 
cealaltă păcănind din beţişoare - cu gesturi repezi şi 
smucite, de parcă tocmai încetase foametea. Dar era mai 
sigur să se ducă la un restaurant chinezesc cu serviciul în 
interior, nu pe stradă. Sarah nu mai ceru nimic de băut... 
ştia că alcoolul ar fi făcut-o să se simtă şi mai rău. Şi „rața 
pekineză” părea fadă. 

Revenind în apartament, se ghemui pe canapea şi se 
relaxă în braţele lui Nick. Forţa şi blândeţea lui erau 
liniştitoare şi ea începu să se simtă mai bine. Îşi aduse 
aminte de prima seară în care stătuseră îmbrăţişaţi aşa, 
aproape cu un an în urmă, pe Cheung Chan. Mâncând pui 
„Hakka” copt în sare şi bând ceai verde la restaurantul lui 
Ah Wong, aflase că Nick Roper era din Boston, absolvent al 
universităţii Yale şi necăsătorit. Intuise de asemenea că nu 
era lipsit de mijloace materiale. Ea mărturisise că avea o 
diplomă mai puţin strălucită, în fizică, obţinută la 
Liverpool, şi că în mod obişnuit trăia într-o sărăcie lucie 
când nu beneficia de alocaţiile generoase de dincolo de 
Ocean. Râseseră mult, ceva ce Sarah nu făcuse de o bună 
bucată de vreme, şi ea se simţise bine şi în siguranţă 
alături de el când se întorceau în apartament şi deschideau 
o sticlă de vin roşu de Burgundia. Nick o cuprinsese în 
braţe pe sofaua incomodă şi rablagită. 

— Ai spus că tatăl tău locuieşte pe insula Wight? 

— Da. S-a pensionat de timpuriu din serviciile noastre 
diplomatice. Părinţii mei au divorţat când eu aveam doar 
opt ani şi timp de zece ani am călătorit în jurul lumii 
împreună cu el. Pe vremea când era la Viena... 

— Viena? Bineînţeles, ambasadorul Cable? 

— Mă tem că da. Sarah părea jenată. Era, desigur, 
numai ambasador la organizaţiile Naţiunilor Unite de 
acolo, nu realmente ambasador în Austria. 

— Mie îmi sună destul de bine. 


90 


— Nu cred că tata era chiar de aceeaşi părere. S-a 
îndrăgostit de o fată evreică, mai tânără decât el cu 
douăzeci de ani, şi acum au un oficiu poştal la Ventnor! La 
început am fost de o gelozie nebună, dar acum sunt foarte 
bucuroasă pentru ei. 

Nu pomeni de faptul că nenorocosul Bill Cable fusese şi 
agent de informaţii ratat, dat afară din serviciu sub 
bănuiala de a fi cedat sub presiunea interogatoriilor la care 
îl supusese inamicul în timp ce era încadrat temporar în 
armata australiană, pe vremea războiului din Vietnam. 
Postul de la Viena fusese ultimul dintr-o serie de false 
slujbe ale acelui personaj tragic, care, deşi nu se făcuse 
vinovat de nimic ce-ar fi putut justifica o demitere, era 
totuşi un tip dubios, căruia nu i se putea încredința nici o 
răspundere. Lui Sarah îi trebuiseră ani de zile ca să 
înţeleagă că el mersese înainte - simțindu-se mereu 
îngrozitor de prost, uneori umilit, suportând faptul că toţi 
cei din jurul lui ştiau - numai pentru ca ea să nu ducă lipsă 
de nimic, să aibă un început cât de cât bun în viaţă. Ca 
fată, îi fusese greu cu un tată singur - uneori ea trebuie să 
fi fost îngrozitoare -, dar acum simţea pentru el un amestec 
de dragoste şi durere. 

Chiar la atât de scurt timp - se cunoscuseră de mai puţin 
de o săptămână - intuise că Nick nu se încadra deloc în 
stereotipul de ofiţer al Marinei Americane imaginat de ea. 
El îl imita acum pe bădăranul rasist şi anticomunist care 
conducea centrul CIA, când ei îi scăpă întrebarea: 

— Oh, Dumnezeule, Nick, exclamase, neputându-şi 
stăpâni râsul. Nu-mi vine să cred! Cum de a ajuns în 
marină anarhistul acesta care încearcă să-mi ridice 
moralul? 

— N-am avut de ales, Cable. Continua să pară frivol, dar 
ea atinsese un nerv. N-am avut de ales. La Bor-ston - 
accentuă pronunția afectată a celor din clasa superioară -, 
noi, cei din neamul Roper, suntem persoane foarte 


91 


respectabile, şi despre marina Statelor Unite nu se poate 
spune că n-ar fi respectabilă. 

Pe Sarah o miră brusca intonaţie veninoasă din glasul lui 
şi îşi dori să nu fi pus niciodată întrebarea aceea. Nick 
umplu iar paharele; ea îşi dădu seama că băuse mult vin în 
cursul serii şi alcoolul i se urcă la cap. 

— Nu sunt sigură că înţeleg bine. 

— Este o familie veche, mândră şi snoabă, Cable. De-a 
dreptul înspăimântătoare. Tata este un bancher cu fire 
dominatoare, iar mama este un soi de gospodină şi stăpână 
a casei asuprită. Imi pare rău dacă ceea ce-ţi spun sună 
plin de amărăciune, dar presupun că aşa şi este. 

— Sună într-adevăr plin de amărăciune... şi nu seamănă 
deloc cu felul tău de a fi. Eşti atât de iscusit în ceea ce faci 
acum, încât nu mi te pot imagina ca pe un adolescent 
rebel. 

— Rebel? Pufni pe nas, dar dintr-o dată deveni serios, 
aproape jenat. Nu eram rebel. Aveam un frate mai mare 
care a murit la vârsta de treisprezece ani - s-a înecat în 
timpul unei excursii cu o canoe, ceva foarte bun pentru 
formarea caracterului - şi bănuiesc că în adâncul sufletului 
meu, aproape în mod inconştient, simţeam că trebuia să fiu 
genul acela de fiu pe care şi-l doreau ei în locul lui. Nu 
eram deloc genul de tânăr care să meargă la Yale şi la 
Annapolis, dar cred că am făcut asta pentru ei. Limba 
începuse să i se cam împleticească. Probabil că mă 
ţicnisem. 

— Tu ce ai fi preferat să faci? 

— Niciodată n-am ştiut prea bine. Familia noastră era 
dintre cele privilegiate, înstărită... eu mă simţeam vinovat, 
doream să mă smulg de acolo, să fac ceva pentru negri şi 
pentru săraci. Înălţă din umeri. Dar n-am făcut, şi acum 
bănuiesc că au nevoie să fie apăraţi exact la fel de mult ca 
şi cei bogaţi. Schiţă un zâmbet ironic. Profesiunea mea e 
pacea. 


92 


Sarah îl sărută. 

— Nu cred că-i chiar atât de simplu. Cum anume ai fi 
făcut tu ceva în legătură cu negrii şi săracii? Ca politician? 
Ca activist în domeniul asistenţei sociale? Ca avocat? 

El dădu din cap. 

— Poate printr-un fel de activitate de asistenţă socială şi 
mai târziu prin politică... Acum nu mai contează, e doar 
istorie antică. 

— Cum ai sfârşit prin a ajunge aici? 

— Îmi făceam serviciul militar pe o fregată, cu Bob Gatti 
căpitan, când, acum vreo opt ani, el a fost mutat în 
serviciile secrete de informaţii. Mi-a propus să-l însoțesc şi 
de atunci ne-am tot ţinut unul de celălalt. 

— Nu-i semeni deloc. 

— Adevărat. Îi port, desigur, un mare respect. El a ajuns 
acolo unde este trudind din greu... nu cu bilet gratuit, ca 
mine. Bob provine dintr-o familie italienească săracă din 
Chicago, dar era bun pe o navă şi-i al dracului de bun în 
ceea ce face acum. 


Gândul la Gatti o readuse pe Sarah în prezent. Nick îşi 
plimbă degetele prin părul ei. 

— Credeam că ai adormit, draga mea. 

O cuprinse în braţe şi ea se lipi de el în timp ce o purtă 
spre dormitor şi o aşeză cu gingăşie pe pat. Ea începu să 
chicotească prosteşte şi el o sărută. 

— Ce-i atât de amuzant, Cable? 

— Acum mi-am adus aminte... toate lucrurile tale, 
cămăşile şi pantalonii, au ars... cu ce naiba o să te îmbraci 
mâine? 

El zâmbi, dar ochii continuau să reflecte îngrijorare. 

— Uite ce-i, draga mea, ai nevoie de un somn lung şi 
bun... ai nişte pastile, ceva care să te doboare efectiv pe 
durata a opt ore? 

— Da, mi-a dat doctorul câteva. Ezită. Poate că ai 


93 


dreptate. 

Incercă să se ridice în şezut, dar o cuprinse ameţeala şi 
se simţi prea moleşită pentru a mai face ceva. Nick o 
dezbrăcă şi, în timp ce capsula îşi făcea efectul, Sarah 
începu să se simtă mai bine, aşa cum nu i se mai 
întâmplase de câteva zile, şi sfârşi prin a adormi în braţele 
lui. 

In cealaltă parte a insulei, Bob Gatti şedea în tăcuta lui 
cameră de zi, turnându-şi încă un pahar de whisky. 
Hoinărind prin Wanchai ca să scape de casa lui pustie, 
trecuse cu două ore în urmă pe lângă Nick şi Sarah, dar 
aceştia, ieşind dintr-un restaurant, nu-l văzuseră. Continua 
să meargă fără vreo ţintă anume, uluit de ceea ce se 
întâmplase, gândindu-se la nesfârşit la Sue şi la băieţi, 
învinovăţindu-se; dar începea şi să privească în faţă faptul 
că viaţa trebuia să meargă înainte. Văzându-i pe Nick şi pe 
Sarah purtându-se atât de firesc unul cu celălalt, atât de 
fericiţi, se mirase, dându-şi seama că simţea mai mult 
decât o tresărire de gelozie. 


94 


În ciuda tragediei din viaţa lui, Bob Gatti rămăsese la 
Hong Kong, locuind singur în casa din Stanley ce răsuna a 
pustiu, muncind câte douăsprezece ore pe zi, părând 
anesteziat din punct de vedere emoţional. La început, Nick 
Roper se ferise din calea lui. _ 

— Nu ştiu ce să fac, îi mărturisise el lui Sarah. Il respect 
enorm pe Bob, dar ar trebui să-şi ia un concediu de şase 
luni. Este obsedat de Tang, de Foo şi de Scorpion. Setos de 
răzbunare. Nu gândeşte limpede şi pare foarte slab şi tras 
la faţă... Realmente mă sperie. 

— Washington-ul nu l-a rechemat? 

— Sunt sigur că i-au sugerat să-şi ia o permisie, dar el 
îndeplineşte funcţia de şef al bazei şi cei de-acolo nu vor 
să-l preseze. Langley are încredere în el. L-am pierdut deja 
pe amiralul acela oribil şi, dacă ar pleca şi Bob, nici unul 
dintre noi nu are realmente experienţa necesară pentru a 
conduce biroul. 

Se aflau în restaurantul lui Ah Wong. Sarah luă o 
sorbitură de ceai verde şi atacă iar friptura de vită cu 
fasole. 

— Nu poţi prelua tu o parte din sarcinile lui? 

— Cred că da... atunci când nu sunt plecat la Beijing. 

Aşa se face că Sarah se pomeni lucrând ziua cu Nick, iar 
noaptea dormind cu el. La început i se păru ciudat, dar în 
curând nu-i mai fu greu să-şi împartă viaţa în 


95 


compartimente distincte. 

Chiar şi aşa, Mary Devereux, nu Nick, fu cea care apăru 
în dimineaţa următoare cu vestea că submarinul purtător 
de rachete balistice Relentiess!* din flota britanică va sosi 
în port peste treizeci de minute. 

— Dat fiind că e posibil ca Scorpion să mai aibă o 
oarecare legătură cu Trident, am socotit că era necesar să 
ştii. Ce ar trebui să facem? 

— Relentless este una dintre cele patru nave Polaris, nu- 
i aşa? 

— Da, însă echipajul ei este nucleul unuia dintre primele 
echipaje ale Trident-ului... croaziera aceasta constituie, în 
parte, un exerciţiu de antrenament în acest scop. 

— Voi vorbi cu Rumbelow. 


O jumătate de oră mai târziu, Sarah stătea la fereastra 
biroului ei, uitându-se cum submarinul naviga lent spre 
chei. Niciodată nu mai văzuse ceva asemănător. Nava 
Polaris era mai mare decât multe nave de suprafaţă; 
cunoştea pe dinafară datele tehnice: patru sute douăzeci şi 
cinci de picioare lungime, şapte mii cinci sute de tone, un 
pescaj de douăzeci şi opt de picioare şi şase uncii. 
Asemănarea cu un uriaş rechin ucigaş era sporită de 
plăcile antisonar din cauciuc negru care îi acopereau 
carcasa precum nişte solzi vii. Două siluete minuscule, cu 
chipie şi în cămaşă, fără haină, stăteau în picioare pe 
puntea de comandă a castelului; deasupra lor, pe catargul 
pavilionului, fâlfâia drapelul alb, iar profundoarele prova 
se vedeau ca două aripi înotătoare enorme, ieşind în afară 
de o parte şi de alta a teugii!'. Duneta părea că scoate 
aburi datorită apei de mare care se evapora la soare şi nu 


14 în lb. engl.: neastâmpăratul, neobositul (n. t.). 
15 Construcţie situată deasupra punţii superioare la prora unei nave, în 
interiorul căreia sunt amenajate magazii și, mai rar, locuinţe pentru 
echipaj. 

96 


se zărea nici un semn care să trădeze existenţa celor 
şaisprezece tuburi verticale care conţineau rachete 
nucleare. Aşadar, asta era, gândi ea: în carcasa aceea 
neagră şi lucioasă se află o sută patruzeci şi trei de oameni 
şi era posibil ca tocmai unul dintre ei să fie un trădător. 
Dumnezeu ştie pentru ce - bani, un compromis de natură 
sexuală, motive de ordin politic? Motivul nu conta, dar 
dacă trădătorul se afla acolo, trebuia să fie izolat. Işi 
verifică înfăţişarea privindu-se în oglindă - nici un machiaj, 
păr lung strâns în coc la ceafă - şi se grăbi să coboare, aşa 
cum convenise cu Rumbelow. 

Relentless era deja amarat la chei. Un semicerc de 
marinari stăteau de pază, înşiruiţi pe chei de la prova la 
pupa, izolând nava faţă de nepoftiţi, iar două şalupe târau 
o macara ce instala în jurul ei, pe puntea dinspre mare, o 
plasă protectoare. Sarah arătă legitimaţia unuia dintre 
marinari, care o lăsă să urce pe pasarelă. Un subofițer în 
cămaşă albă şi pantaloni scurţi o opri când ajunse pe 
punte. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnişoară? 

— Am unele documente pentru comandantul navei. 

— I le voi duce eu, domnişoară. 

— Vă mulţumesc, dar ordinele mele sunt să i le înmânez 
personal. Necesită un răspuns imediat. 

— Foarte bine, domnişoară. Se întoarse către un matroz 
mai tânăr. Andrews, condu-o, te rog, pe această doamnă la 
comandant. 

Sarah urcă scara abruptă de pe latura cabinei pilotului, 
un marinar ajutând-o să intre în cocpit!*, apoi cobori o altă 
scară metalică verticală, ajungând într-un spaţiu plin de 
ţevi, cadrane şi ecrane de televizor. Marinari în cămăşi 
albe sau în salopete albastre mişunau pretutindeni, unii 


16 Câckpit s.n. (Mar.) Spaţiu neacoperit pe punte, amenajat cu 
banchete pentru călători sau pentru echipaj. 
97 


dintre ei uitându-se curioşi la ea, aşa cum era de aşteptat 
din partea unor bărbaţi care nu văzuseră nici o femeie - cu 
excepţia celor de pe postere - vreme de mai bine de optzeci 
de zile. Ghidul ei bătu la o uşă îngustă şi Sarah se pomeni 
într-o cabină mică, lambrisată cu panouri din lemn de 
esenţă uşoară. Într-un dulap cu vitrină se aflau câteva 
trofee de argint, iar fotoliile erau îmbrăcate în creton. Un 
bărbat scund şi îndesat se ridică de la un birou foarte mic. 

— Mesager de la baza de pe uscat, domnule, spuse 
matrozul repede, după care salută şi părăsi iute încăperea. 

— Comandantul Thomas? întrebă Sarah, întinzând mâna. 

— Da, confirmă el, ignorând mâna întinsă. Ce aveţi 
pentru mine? 

Sarah îi înmână plicul mare şi cafeniu şi îl privi cu 
atenţie în timp ce el îl deschidea cu un cuţit de fildeş, 
scoțând plicul sigilat din interior, pe care îl tăie în acelaşi 
fel. Era un bărbat scund, corpolent, cu obraji roşii de 
sănătate şi cu o expresie permanent supărată. Ca şi 
echipajul său, era îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni scurţi, 
albi, singurul însemn al rangului fiind trei trese aurii pe 
umeri, şi purta sandale. Citi scrisoarea de două ori, 
încruntându-se şi mai tare. 

— Ar fi mai bine să mă întâlnesc cât de curând posibil cu 
acest domn Roper al dumneavoastră, ca să lămurim 
treaba. Ce propune dânsul? 

— La amiază vi se pare potrivit? În biroul de aici? 
Locţiitorul de comandant Roper ar fi încântat dacă aţi 
rămâne să luaţi prânzul cu noi. 

Thomas schiţă un zâmbet abia sesizabil. 

— Vă mulțumesc, e foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră... dar mă tem că sunt prea ocupat. 


Pentru întâlnirea aceea, Nick obținuse cu titlu de 
împrumut o încăpere presupusă fără microfoane, 
subterană şi cu obişnuita instalaţie de aer condiţionat, rece 


98 


ca gheaţa. După cinci minute, Sarah decise că nu-l 
simpatiza pe comandantul Ivor Thomas; după zece, se 
convinse că tipul era otravă curată. 

— Nu putem fi siguri, bineînţeles, dar ideea ne-a fost 
sugerată de către surse din China şi trebuie să fie 
cercetată. 

Cu un gest brusc, Thomas dădu afirmativ din cap. 

— De ce i-ar interesa Trident-ul pe chinezi? 

— Bănuiesc că-i interesează orice lucru care i-ar putea 
ameninţa dacă ar trece de partea greşită a baricadei faţă 
de noi. Oricum... e posibil ca Trident să nu fie ţinta 
principală. S-ar putea ca ei să fi ajuns la un compromis în 
legătură cu cineva care le-a furnizat informaţii pe o 
perioadă de timp îndelungată şi care se întâmplă să 
lucreze pentru moment la proiectul Trident. 

— Înţeleg. 

— Ne uităm, desigur, la fiecare verigă din lanţurile de 
comandă şi de aprovizionare, dar trebuie să luăm în 
considerare echipajul navei dumneavoastră. In definitiv, 
dumneavoastră antrenați nucleul unuia dintre primele 
efective ale Trident-ului. 

— Da, dacă vor termina vreodată de construit chestia 
asta blestemată. 

Sarah intuise că Thomas era un şovinist masculin de cea 
mai îndârjită speţă şi îşi asumase un rol pasiv, luând notițe, 
ca şi cum ar fi fost secretară lui Nick. Şedea la coada 
masei dreptunghiulare, cu privirile în jos, neluată în seamă 
de bărbaţii care stăteau faţă-n faţă, de o parte şi de 
cealaltă a suprafeţei furniruite cu mahon foarte lustruit, pe 
care se aflau ici-colo scrumiere şi carafe cu apă din cristal 
tăiat. Evident, Ivor Thomas considera bruscheţea şi vorba 
răstită ca pe o calitate esenţială pentru un post superior de 
conducere; trebuie să fi fost infernal să lucrezi cu el. [i 
vorbea de sus lui Nick, deşi erau aproape egali ca rang. Ce 
dracu' căuta un om ca ăsta pe o navă Polaris? Nick trecu 


99 


cu prudenţă la întrebarea următoare: 

— Trebuie să vă întreb ceva, domnule, aşa cum desigur 
veţi înţelege, pe o bază totalmente lipsită de prejudecăţi. 
Aveţi un echipaj de mai bine de o sută patruzeci de 
oameni... există printre ei o persoană de a cărei loialitate 
să vă fi îndoit vreodată? Sau, dacă nu, există cineva care ar 
putea fi victima unui şantaj? 

Sarah asistase la punerea aceleiaşi întrebări - şi o 
pusese ea însăşi - de multe ori. De obicei, oamenii 
răspundeau printr-un „nu” defensiv, după un transparent 
spectacol de gândire, destinat să demonstreze cât de plini 
de responsabilitate erau. Momentul era întotdeauna 
stânjenitor. Dar Thomas nu fu stânjenit, nu făcu nici o 
pauză de gândire şi replică imediat: 

— Da. 

Nick, mirat, îl privi în ochi. 

— Există un asemenea om? 

— Asta am spus. Tocmai mă pregăteam să întocmesc un 
raport înainte ca dumneavoastră să-mi solicitaţi această 
întâlnire. 

Urmă o tăcere ca de gheaţă. 

— Aşadar, cine este acela? întrebă Nick, încercând să 
aibă un ton de om de afaceri, total lipsit de emoţii. 

Maxilarele lui Thomas se încleştară. 

— Raportul meu va înainta pe scara ierarhică a structurii 
mele de comandă. Dacă se va dori ca dumneavoastră să 
ştiţi, fără îndoială vi se va spune. 

Reproşul îl făcu pe Nick să roşească. 

— Îmi pare rău, dar dumneavoastră nu sunteţi nici 
măcar un ofiţer încadrat în propriul meu serviciu... faceţi 
parte din marină şi aparţineţi unei puteri străine. 

— O aliată... cea mai apropiată şi cea mai importantă 
aliată a dumneavoastră. lar eu conduc o investigaţie 
asupra unei foarte grave probleme de securitate. 

— Raportul meu va fi bătut la maşină astăzi. 


100 


— Cui îi va fi trimis? 

— Viceamiralului care răspunde de flota noastră de 
submarine. 

— Sir John Rusbridger, de la Londra? 

— El însuşi. 

Nick îşi stăpâni mânia. 

— N-aţi putea să cereţi permisiunea de a-mi da o copie... 
există o oarecare urgenţă, ştiţi... 

— Mergeţi şi dumneavoastră în sus, urmând propria 
ierarhie, Roper. Eu o voi respecta pe a mea. Dacă 
superiorii dumitale sunt de acord cu dumneata în privinţa 
necesităţii şi a urgenţei, vor lua fără îndoială legătura cu 
Rusbridger. Se ridică în picioare. Acum, dacă vreţi să mă 
scuzaţi, am o mulţime de treburi de făcut înainte de a ieşi 
iar în larg. 

Se ridică şi Nick în picioare. 

— Vă mulţumesc, domnule, zise pe un ton în care ironia 
abia dacă era ascunsă. Vă mulţumesc că aţi fost atât de 
serviabil. 


Nairn reţinu un bilet de avion spre Londra în seara 
aceea, dar îşi rezervă timpul necesar pentru a lua un prânz 
târziu cu Benjamin şi Ruth Foo la un restaurant chinezesc 
din Causeway Bay, al cărui proprietar era Foo. Mâncară 
într-un salon izolat, cu mobilier delicat, lăcuit în negru şi 
cu draperii de mătase roşie. Era doar cea de-a doua 
întâlnire a lor, doar a doua oară când o vedea pe Ruth 
după dureroasa despărţire din urmă cu doisprezece ani. 
Toată lumea se purta foarte prietenos, Foo era ospitalier 
aşa cum şi-l amintea dintotdeauna... dar Nairn s-ar fi simţit 
mai puţin dezorientat dacă ar fi putut să petreacă măcar 
câteva minute singur cu femeia caldă şi generoasă care 
fusese cândva iubita lui. Masa rotundă încărcată cu 
farfurii, porţelanul delicat, aura de bogăţie şi putere a lui 
Foo - toate acestea făceau parte din noua ei viaţă, dar îi 


101 


erau străine lui Nairn. 

Când se făcu vremea de plecare, o maşină 
guvernamentală trase în faţa localului pentru a-l duce la 
Kai Tak. Se ridicară cu toţii în picioare, zâmbind şi 
strângându-şi mâinile, dar când ajunseră în pragul uşii 
interveni un moment de  încurcătură. Directorul 
restaurantului îi spuse ceva lui Foo, care, cu obişnuita-i 
politeţe, se opri să răspundă. Nairn se pomeni înghiontit 
de mulţimea de pe trotuar, dar singur cu Ruth. Când schiţă 
gestul de a o sărata de rămas-bun, ea îi înşfăcă braţul cu 
putere, în ochi cu o teamă bruscă. El se trase înapoi. 

— Ai auzit, David, de Zhang Zhiyang, guvernatorul 
Yannan-ului? zise ea, vorbind repede, aproape strigând ca 
să acopere  zdrăngănitul tramvaielor şi zgomotul 
circulaţiei. 

— Tipul care a fost asasinat ieri? 

— Da, dar n-a fost „asasinat”... cei de la Gonganbu au 
pus bomba, poliţia lor secretă. Nici un proces, nimic care 
să neliniştească publicul. 

— Vrei să spui că el era unul dintre cei din ilegalitate? 

Deodată se iviră o sută de întrebări pe care Nairn ar fi 
vrut să le pună, dar nu avu timp. Şoferul deschidea 
portiera maşinii, poftindu-l să urce. 

— Cum dracu' ştii tu asta? 

Ruth îl privi fără ezitare în ochi, ca şi cum ar fi luat în 
sinea ei o decizie - una pe care soţul ei n-ar fi aprobat-o. 

— Era unul dintre asociaţii lui Ben în conceperea unui 
plan pentru eliberarea Chinei. Înţelegi ce-ţi spun? Pricepi? 
Ben este vârât în treaba asta până-n gât, David, îşi asumă 
riscuri îngrozitoare. Mă aflu aici de doisprezece ani şi ţara 
asta e acum şi căminul meu... sunt alături de el în dorinţa 
de a vedea sfârşitul drojdiei aceleia de la Beijing. Dar 
vreau ca el să fie viu pentru a-l vedea... ce rost ar avea 
dacă el ar fi mort? Te rog, David, găseşte-l pe ticălosul 
acela de Scorpion! Găseşte-l curând, pentru numele lui 


102 


Dumnezeu, înainte de a fi prea târziu! 

Când Foo apăru în pragul uşii, Nairn îi dădu lui Ruth un 
scurt şi cast sărut pe obraz, apoi urcă în maşină, mii de 
gânduri gonindu-i prin minte. Încă se mai îndoia de Foo... 
Oare îşi amăgea el propria soţie? Sau era şi Ruth de partea 
lui, încercând să-l îndepărteze pe fostul ei iubit de pista pe 
care acesta o urmărea? Când Daimler-ul lung şi negru 
acceleră, desprinzându-se de bordura trotuarului, Nairn se 
uită înapoi, la cei doi, care, traversând strada braţ la braţ, 
se pierdeau în mulţimea de pe partea cealaltă a drumului. 


103 


10 


Tang Tsin fu trezit de cântecul monoton. Cât timp se 
îmbrăcă şi îşi prepară o ceaşcă de ceai, acesta crescu în 
intensitate. Când îşi scoase bicicleta din curte, văzu că 
sunetele veneau de pe stradă de la capătul aleii lui - era o 
demonstraţie, o lungă procesiune de studenţi care treceau 
cu steaguri roşii şi albe, strigând în cor lozinci 
antiguvernamentale. Printre participanţii la marş se afla o 
fată infirmă, care înainta împingându-se cu un scaun cu 
rotile construit din bambus. Pedală până la capătul aleii, 
unde doi soldaţi cu căşti metalice, pregătiţi de luptă îi 
barară drumul. Pe marginea străzii, câţiva oameni priveau 
în tăcere, dar cei mai mulţi se depărtau repede, temându- 
se de violenţa care avea să se dezlănţuie. Soldaţii 
remarcară uniforma cenuşie a lui Tang şi îi vorbiră 
respectuos: 

— Faceţi cale întoarsă pe dincolo, tovarăşe. Nu puteţi 
trece prin drojdia asta a societăţii de pe stradă. 

Tang Tsin dădu aprobator din cap, dar rămase pe loc, 
sprijinindu-se de bicicletă în timp ce în depărtare îşi făcură 
apariţia câteva tancuri care tăiară drumul demonstranţilor. 
Se auzi un bocănit de ghete pe pietrele caldarâmului şi un 
şir de soldaţi trecu prin faţa lui în pas alergător, cu căştile 
de oţel sclipind în soare, cu puştile AK-47 în bandulieră, cu 
măştile de gaze săltându-le pe piept. Păreau tot atât de 
tineri ca şi studenţii. Ordinul de dispersare bubui dintr-un 


104 


megafon de undeva de departe, repetat de câteva ori, luat 
în derâdere, ignorat. Apoi soldaţii începură să tragă, băieţi 
şi fete căzură la pământ, pete de sânge mânjindu-le 
cămăşile. Cântecul se preschimbă în ţipete şi în curând toţi 
fugiră în căutarea unui adăpost. Mai în josul străzii 
explodau grenade cu gaze lacrimogene şi Tang se trase 
înapoi,  acoperindu-şi nasul şi gura cu o batistă, 
întrebându-se de ce începuseră să tragă inainte de a folosi 
gaze lacrimogene - oare ordinea era greşită? Şi în timp ce 
se îndepărta pedalând - întârziase mult de la lucru -, îşi 
spuse în gând că nici măcar nu ştia precis ce obiect avea 
demonstraţia. 


La aeroportul Kai Tai, în Hong Kong, nimeni nu-i acordă 
multă atenţie europeanului înalt care îşi luă locul în coada 
de la poarta de plecări spre Beijing. Luther intrase în 
colonie cu douăzeci şi patru de ore în urmă pe baza 
paşaportului său suedez, de culoare bleu, şi la ore târzii, în 
seara precedentă, avusese o întâlnire liniştitoare cu 
Scorpion. Avusese timp şi să verifice sumele din conturile 
lui la băncile din Hong Kong şi Shanghai. Când îi fu 
anunţat zborul, îşi azvârli peste umăr geanta de călătorie 
şi porni înainte, cu un uşor zâmbet. Era pe cale să câştige. 


Pe Tamar, Sarah şi Nick se înghesuiau la masa de lucru 
din micul ei birou. Afară, cerul se întunecase şi picături 
mari de ploaie începură să cadă ca nişte pietre pe apa din 
port. 

— Doar nu vine un alt taifun? zise el. 

— Nu. Numai o furtună urâtă; în ultima vreme a fost 
mare umezeală şi a tot tunat. 

Împreună, studiară încă o dată documentul. Era 
categorisit SECRET, cu o notă suplimentară de 
confidenţialitate: PERSONAL - STRICT CONFIDENŢIAL, şi 
îi era adresat viceamiralului sir John Rusbridger. Semnat 


105 


cu o mâna sigură de Ivor Thomas, solicita îndepărtarea din 
echipajul său a locotenentului Stephen Wainwright pe 
motiv că acesta constituia un risc pentru securitate. 

— Crezi asta? întrebă Sarah, arătând pagina 
dactilografiată la un rând. 

— Principala lui crimă pare să fie faptul că provine dintr- 
un mediu muncitoresc din Leeds şi că păstrează legătura 
cu câţiva vechi prieteni. Thomas este un mic snob 
îngâmfat. Pur şi simplu, Wainwright nu-i genul lui. 

— Dar Thomas zice că Wainwright are o prietenă, pe 
această Jo, care este amestecată în politica dură de stânga, 
în treburi cu droguri şi multe altele. E cam neînţelept din 
partea unui ofiţer care se ocupă de comunicaţii pe o navă 
Polaris, nu crezi? 

— Totul pare mult exagerat. Cum ar fi trecut vreodată cu 
bine prin interogatoriul tău dacă viaţa lui personală ar fi 
aşa? 

— Thomas susţine că totul a ieşit abia de curând la 
lumină. 

Afară, ploaia turna acum cu găleata, izbind ferestrele, 
iar şampanele păreau să salte pe apă când rafalele de vânt 
împingeau valuri înalte de-a lungul portului. Submarinul 
continua să se legene lângă chei. 

— Va trebui să-l interoghezi pe Wainwright - sau asta o 
va face cineva de la voi -, dar nu cred că are un rang destul 
de mare pentru a fi el însuşi Scorpion. 

— Vrei să spui că Thomas te pune mai mult pe gânduri? 
replică Sarah, înălţând sprâncenele. 

— Thomas este un rahat... dar nici pe el nu-l văd să fie 
Scorpion. 

În spaţiul acela restrâns, Nick se ridică în picioare şi 
întinse braţele. 

— Cel puţin, sper că nu-i el. 

Cu un gest semnificativ, îşi frecă nasul cu degetul 
arătător al mânii drepte. 


106 


— Acum am aflat că pleacă de pe Relentless şi este 
avansat la gradul de căpitan. Şi revine aici... 
încredinţându-i-se conducerea tuturor serviciilor de 
informaţii navale şi militare, alăturându-se la masa celor 
„mari”, amiralului şi cumplitului Rumbelow. 

Sarah tresări. 

— Doar nu vorbeşti serios? 

— Ba da, extrem de serios. A mai lucrat altă dată în 
serviciile secrete, se pare că are un adevărat palmares de 
merite... Se presupune că ar fi bun. 

Ea pufni pe nas. 

— Îţi mulţumesc, Nick, chiar că mi-ai stricat ziua. Ştii ce 
cred eu? Vulpea aia bătrână de Foo conduce pentru Beijing 
o operaţiune masivă împotriva noastră şi are în guvern un 
agent care se află oarecum în primejdie. Toate aluziile 
astea cum că Scorpion ar avea o legătură în cadrul marinei 
nu sunt decât praf în ochi, ca să ne îndepărteze de pista 
reală. Poate că, în definitiv, nici nu există un Scorpion? 

— E posibil. 

Sarah închise dosarul cu un gest exagerat. 

— Aşadar, cazul e rezolvat. Strânge-l cu uşa pe Foo. Hai 
să ne ducem să luăm prânzul. 

— Sigur că da. Oare ţi-am pomenit de faptul că Bob Gatti 
revine la viaţă? Că vrea să stea de vorbă cu Mary 
Devereux? Ţi se pare în ordine? 

— Presupun că da. Nu mie îmi revine să spun asta - după 
cum ştii, Mary îmi este mult superioară în grad. De ce vrea 
să stea de vorbă cu ea? 

— N-a explicat. 


Dimineaţa următoare îl găsi pe Gatti în interiorul navei 
britanice de război Tamar, cu o legitimaţie nouă, învelită în 
plastic, care îi dădea acces în toate zonele bazei. Ochi 
curioşi urmăriră silueta înaltă, puţin încovoiată, îmbrăcată 
în obişnuita cămaşă albă şi cu pantaloni albi mototoliţi. 

107 


Marinarul din faţa grupului de birouri avea o centură de 
armă legată pe după talie, dar în etuiul închis se vedea 
capătul ţevii unui revolver de calibru 38. Gatti prezentă 
legitimaţia, şi omul îl scurtă cu atenţie, apoi salută şi îi 
deschise uşa. După căldura dogoritoare de afară, înăuntru 
era răcoare şi avu nevoie de câteva minute pentru ca ochii 
să i se adapteze la lipsa luminii strălucitoare a soarelui. 
Trecu pe lângă biroul pustiu al lui Sarah, întrebându-se ce 
făcea ea în dimineaţa asta. Ciudat cum dorea s-o revadă, 
invidiindu-l pe Nick. Nu pentru că ar fi încetat să sufere 
pentru pierderea lui Sue sau s-o iubească; zi de zi îşi 
petrecea o mulţime de timp făcând atât una, cât şi cealaltă, 
dar cumva se ataşase de fata asta, cu înveliş dur şi cu miez 
fraged. 

Dar astăzi obiectivul lui Gatti se află undeva mai 
departe, de-a lungul coridorului. Bătu la o uşă de la 
capătul şirului de încăperi şi o voce feminină strigă „intră”. 
Mary Devereux trona în spatele unei mese de lucru 
moderne, din lemn de stejar, şi biroul ei era de-a dreptul 
mare - îndeajuns de încăpător pentru a adăposti o masă de 
conferinţe cu opt fotolii. Femeia se ridică protocolar în 
picioare şi-i întinse mâna: 

— Trebuie să fiţi comandantul Gatti? Luaţi loc. 

Accentul ei era elegant, dar fără nici o intonaţie de 
superioritate. Un ton de afaceri, dar prietenos. 

— Vă mulţumesc că m-aţi primit, doamnă. 

— Pentru nimic. Slujba îmi cere să vă ajut dacă îmi stă în 
puteri. Veni să se aşeze în celălalt fotoliu din faţa biroului 
ei, punând picior peste picior şi netezindu-şi fusta albastră 
îmbrăcată peste o pereche de colanţi negri. Din partea 
organelor de securitate, spuneţi? 

— Întocmai. 

Gatti scoase o agendă şi o aşeză în echilibru pe braţul 
fotoliului. 

— De fapt, eu lucrez în serviciile de informaţii 


108 


americane, dar aceasta este o operaţiune combinată şi 
domnişoara Cable m-a rugat să stau de vorbă cu 
dumneavoastră. 

Bănuiesc că aţi fost autorizată să faceţi asta? 

— Într-adevăr. 

— Perfect. 

Zâmbi încurajator, ca de la egal la egal, pentru a arăta 
limpede că ea era, ca şi el, un ofiţer şi că-i împărtăşea 
problemele, fără nimic care să lase să se ghicească 
adevăratul scop al vizitei lui. Când informatorul poliţiei îi 
transmisese o fotocopie a raportului privitor la raidul legat 
de droguri, nu ştiuse cum să procedeze, aşa că îl lăsase să 
zacă o săptămână pe raft. Cei mai mulţi europeni cu 
posturi oficiale s-ar fi plâns al dracului după ce ar fi fost 
supuşi unui astfel de tratament, ar fi cerut o despăgubire, 
dar comandantul Devereux nu scosese o vorbă. Când îşi 
dăduse seama de ce, Gatti începuse să facă presupuneri cu 
privire la ce alte sacrificii ar putea ea să fie silită să 
accepte pentru a-şi păstra intimitatea vieţii ei private... 
Poate că toate astea nu aveau nici o importanţă, dar el 
punea informaţia referitoare la droguri pe seama unei 
răzbunări din partea cuiva cu care începuse ea să se certe, 
în misterioasa comunitate lesbiană. Mary era prin definiţie 
foarte şantajabilă şi, în spatele superbei faţade, nu era 
tocmai corectă, deoarece minţise de fiecare dată când 
fusese supusă interogatorului de confirmare în post. Dar 
Gatti era îngrijorat şi se afla pe un teren primejdios - nu 
voia să-i dăuneze dacă era nevinovată, aşa că în cele din 
urmă decise că era ceva ce trebuia să cerceteze el însuşi. 
Zâmbi iar, oferindu-i o ţigară. 

— Nu fumez, mulţumesc, zise ea. Dar nu vă jenaţi, vă 
TOg. 

Gatti puse pachetul deoparte şi dădu din cap. 

— E timpul să mă las şi eu. Să trecem peste preliminarii, 
domnişoară Devereux, şi să intrăm direct în subiect. Se 

109 


pare că unele date tehnice referitoare la Trident ajung la o 
putere potenţial ostilă, China. Eventual date cu privire la 
sistemul de comunicaţii Cerberus - transmisii radio de 
joasă frecvenţă şi toate celelalte. 

— Aceasta este una dintre sarcinile de care răspund eu 
în Hong Kong, spuse ea, zâmbindu-i la rândul ei şi părând 
dintr-o dată mai tânără cu zece ani. Bineînţeles că există şi 
alte grupuri care se pregătesc pentru faza finală a 
operaţiunii... în Anglia, la Singapore, la San Diego şi aşa 
mai departe. Securitatea de aici este foarte strictă. 

— Desigur, dar sunteţi cei mai apropiaţi de China... şi 
dacă există scurgeri legate de datele tehnice, ce se 
întâmplă cu alte lucruri? 

— Vă referiţi la interceptarea de către noi a semnalelor 
militare chineze? 

Gatti dădu afirmativ din cap. 

— Militare, diplomatice, cele ale poliţiei secrete, orice. 

— Asta ar fi ceva foarte grav. Sper că vă înşelaţi... să 
ştiţi că  respectăm toate procedurile de securitate 
obişnuite. 

— Sunt sigur de asta. Poate că scurgerea se află în altă 
parte, dar există cumva în personalul dumneavoastră 
cineva de care aveţi fie şi cel mai mic motiv să vă îndoiţi? 
Chiar şi fără motiv, pur şi simplu o intuiţie? 

Mary Devereux căpătă o expresie gânditoare, uitându-se 
afară, pe fereastră, la o joncă motorizată care străbătea 
portul, şi al cărei motor cu petrol tuşea ca şi cum ar fi fost 
gata să-şi dea duhul. Îşi puse iar picior peste picior. 

— Nu, nu cred că există o astfel de persoană. Maxilarele 
tinerei femei se încleştară. Nu, să fiu a dracului dacă 
există. Accentul de clasă socială superioară o făcea să pară 
ea însăşi jignită. Aş pune mâna-n foc pentru fiecare dintre 
ei. 

Bob o privi în ochi, zâmbind. 

— Îmi pare rău, dar trebuia să întreb. 


110 


— Bineînţeles, puteţi pune orice întrebări doriţi. V-ar fi 
de folos să vizitaţi sala instalaţiilor de comunicaţie? Veţi 
constata că cei de acolo au foarte puţine prilejuri de a 
copia ceva sau de a plasa manualele - totul este 
computerizat, nici o hârtie nu circulă din mâna în mână, nu 
se face nici o fotocopie... iar tehnologia este atât de 
complexă, încât majoritatea operatorilor nici n-o înţeleg cu 
adevărat. 

Îşi petrecură următoarea oră într-o încăpere subterană, 
în care un amestec de matrozi în cămăşi albe şi de 
persoane din Wren transmiteau şi recepţionau semnale 
radio codificate. Exista aer condiţionat, răcoare... şi o 
atmosferă uscată. La sfârşit, fu firesc ca ei să ia prânzul 
împreună, la popotă, întocmai aşa cum plănuise Bob. La 
orezul şi la creveţii ei mari, Mary luă o bere tare, germană. 
Când era relaxată, oferea o companie strălucită. Fu foarte 
firesc, de asemenea, din partea lui s-o invite să ia cina cu 
el în oraş într-o seară. Ea îl privi cu o expresie ciudată, ca 
şi cum invitaţia ar fi nedumerit-o, căci ştia că el rămăsese 
de curând văduv, dar acceptă cu bunăvoință. 


Biroul lui Tang Tsin se afla într-o clădire modernă, 
dincolo de Xisanhuan Beila, în apropiere de Teatrul Chinei. 
De când fusese avansat, îi fusese repartizată propria 
încăpere, din motive de securitate. Camera era mică, 
mobilată doar cu un birou metalic şi cu două scaune cu 
spătar drept, dar exista acolo şi un seif mare, cu o 
încuietoare cu cifru. Singurele obiecte personale pe care le 
ţinea acolo erau un termos pentru provizia permanentă de 
ceai verde şi un aparat de radio cu tranzistori. Pe acesta îl 
asculta cu volumul la minimum şi cu uşa închisă, chiar 
înainte de pauza de prânz, însă la buletinul de ştiri nu se 
pomeni nimic despre demonstraţie, şi nici despre morţi, 
atunci când aceasta fusese împrăştiată. 

Cam pe la douăsprezece şi jumătate, Tang se hotări să 


111 


cumpere un bol de tăieţei de la taraba din colţ şi cobori la 
parter, făcându-şi loc politicos prin mulţimea numeroasă 
care se scurgea de-a lungul străzii. Înainte să fi ajuns la 
colţ, doi bărbaţi i se alăturară, mergând în pas cu el, câte 
unul de fiecare parte. Purtau costume cenuşii tip Mao, 
asemănătoare cu al lui. 

— Am venit ca să te ducem la ministru, tovarăşe, îi spuse 
unul din ei. Chiar în apropiere este o maşină. 

Tang clipi nedumerit. 

— Aţi fi putut să-mi telefonaţi la birou. Aş fi venit cu 
autobuzul. 

— Problemă de securitate, tovarăşe. 

Individul  zâmbi, deschizând portiera unei Volgi 
străvechi, şi se strecură în maşină, după Tang. Colegul lui 
se instală lângă şofer. Merseră încet printre nenumăratele 
biciclete, accelerând când era posibil pe bulevardele 
mărginite de arbori, şi în aproximativ douăzeci de minute 
sosiră în curtea unei clădiri pe care Tang nu o mai vizitase 
niciodată. Cei doi bărbaţi nu vorbiseră în timpul călătoriei, 
dar îl poftiră, curtenitor, pe acesta să intre printr-o uşă 
metalică. 

Coridorul era vopsit într-un galben murdar, iar 
pardoseala era făcută din plăci de gresie. Ciudate locuri 
pentru un membru al guvernului. Paşii lor răsunau când se 
deschise o altă uşă şi toţi trei pătrunseră într-o încăpere 
fără ferestre, luminată de două reflectoare puternice. Un 
alt bărbat - în cămaşă, fără haină - stătea în picioare în 
spatele unui birou, iar o fată în uniformă, cu un carnet de 
însemnări, şedea cocoţată pe un scaun, în dreapta lui. 
Deodată Tang Tsin înţelese şi gâtlejul i se uscă în clipa în 
care văzu fotografia de pe birou - el însuşi şi americanul pe 
care-l ştia sub numele de Mark, antrenați într-o 
conversaţie susţinută, în apropiere de Valea Mormintelor 
Ming. 


112 


11 


Cina lui Gatti cu Mary Devereux se desfăşură în linişte. 
Ea ceru să fie dusă la unul dintre restaurantele plutitoare 
de prost gust din portul Aberdeen. Când el păru surprins, 
ea roşi şi explică: 

— Ştiu că e cam în stilul turiştilor, dar de fapt n-am fost 
niciodată acolo. 

Arăta bine într-o bluză scurtă de bumbac în dungi şi cu 
pantaloni albi strânşi pe coapse - şi oferea o companie 
splendidă. De când îi murise soţia, Gatti nu ieşise cu 
nimeni să ia masa în oraş, dar Mary sporovăia întruna 
vrute şi nevrute şi râdea mult, ca o adolescentă la prima ei 
întâlnire. Încă de la început, spuse pe un ton foarte blând: 

— În legătură cu soţia ta şi cu băieţii... mi-a părut tare 
rău, ştiu că tuturor celor de pe Tamar le-a părut rău. Mă 
miră că te mai afli încă aici, că n-ai plecat în permisie sau 
aşa ceva. 

— Se presupune că aşa ar trebui, dar nu am nimic 
pentru care să mă întorc la Chicago şi a sta pe-aici absolut 
degeaba nu ar fi făcut altceva decât să înrăutăţească 
situaţia. Aşa că-mi găsesc câte ceva de lucru. Zâmbi. Ca şi 
dumneata. 

Ea izbucni în râs, lăsând să se vadă două şiruri de dinţi 
de un alb strălucitor, dar gestul fusese inconştient. 

— Sunt şi eu un astfel de „câte ceva”? Sună foarte 
drăguţ, o schimbare în loc de a face pe şeful cu toţi cei din 


113 


jur. 

De astă dată, gluma uşoară era conştientă, ca şi cum în 
spatele fațadei fermecătoare şi relaxate ea s-ar fi simţit 
prost şi când expresia ei deveni brusc gravă, Gatti îi zâmbi 
încurajator. 

— Hai să lămurim regulile de bază, Bob, zise ea. Dacă 
vrei să vorbeşti despre familia ta, te rog s-o faci - cu 
siguranţă îi iubeşti mult pe ai tăi, şi m-ar mişea să te ascult 
-, dar dacă nu doreşti asta, din partea mea este perfect. 
Cum ţi-e mai uşor. 

În clipa aceea, el îşi parca maşina lângă apă. Portul 
Aberdeen era ticsit de şampane înghesuite în jurul 
impunătoarelor restaurante plutitoare - Jumbo, Sea Palace 
(Palatul Mării), Tai Pak - toate strălucind de lumini 
colorate şi pline de clienţi, de peste tot răsunând zgomotul 
orientalului „Muzak”!” şi emanând aromele pătrunzătoare 
ale bucătăriei chinezeşti. 

— Drăguţ din partea ta, Mary... apreciez sugestia, şi 
într-o zi o să vreau să vorbesc despre ei, dar deocamdată 
nu. E în ordine aşa? 

Coborând din maşină, ea îi strânse mâna. 

— Absolut. Hai să petrecem pur şi simplu o seară 
plăcută. 


În seara aceea, Luther şi Josie făcură traversarea 
înapoindu-se în Hong Kong. Călătoriră separat, Josie fiind 
dusă cu maşina de la Canton până la Macao, unde se 
amestecă printre chinezii care luau feribotul de noapte 
spre Hong Kong. Luther zbură cu avionul via Taiwan. 
Funcţionarii de la biroul de imigrare de pe aeroportul Kai 
Tak abia dacă-i examinară paşaportul silueta nordică şi 
înaltă a directorului de firmă Ulf Ericsson, posesor al unui 


17 Fond muzical înregistrat anume pentru a fi difuzat în locuri publice 
(n. t.). 
114 


paşaport eliberat de Regatul Suediei, devenise 
binecunoscută în cursul ultimelor săptămâni. 

Luther luă un taxi până în Central, achită călătoria şi 
trecu într-un tramvai care, hodorogind, parcurse încet 
drumul prin străzile aglomerate, către Shan Kei Wan, în 
capătul estic al portului. În primele zece minute stătu în 
înghesuiala de pe platforma inferioară, agăţându-se de o 
chingă de piele când tramvaiul se oprea şi pornea din nou 
de fiecare dată cu câte o smucitură, înconjurat de trupuri 
transpirate aşa de ticsite, încât aerul era fetid şi era 
aproape imposibil să te mişti. La un moment dat reuşi să se 
cocoaţe pe unul dintre scaunele făcute din stinghii de 
lemn, alături de o chinezoaică încărunţită, îmbrăcată cu 
tunică şi pantaloni negri, care se uita afară prin fereastra 
deschisă. Tramvaiul înainta încet de-a lungul unei străzi 
înguste, mărginită de case înalte cu locuinţe de închiriat, 
pe ale căror faţade se vedeau firme chinezeşti lungi, scrise 
pe verticală cu semne ţipătoare roşii, albastre şi aurii. La 
nivelul solului erau vitrine intens luminate, iar grupuri 
dense de europeni şi chinezi încercau să meargă repede pe 
caldarâm, traversând strada cu grijă printre şuvoaiele de 
biciclete şi maşini japoneze. Zgomotul circulaţiei, muzica 
pop de la tranzistoare şi glasurile cantoneze răguşite erau 
asurzitoare: toate acestea aveau o vibraţie voioasă pe care 
nu o cunoscuse niciodată dincolo de graniţă. 

La capătul de linie, Luther găsi o alee binecunoscută şi 
trecu repede pe lângă uşile deschise ale unor apartamente 
chinezeşti întunecate, fiecare cu televizorul său pâlpâitor 
şi cu mirosul de ulei de gătit. În umbra uneia sau a două 
dintre camerele de zi, zări figurile ruginite ale unor altare 
taoiste, luminate de becuri electrice roşii. Traversă strada 
Wang Wa şi se făcu nevăzut în josul unei scări metalice 
care ducea spre un subsol, unde bătu la o uşă. Aceasta se 
întredeschise puţin, pentru ca un ochi injectat să arunce o 
privire prudentă afară, apoi fu lăsat repede să intre. Cei 


115 


şase bărbaţi care jucau mahjong sub nori albaştri de fum 
de tutun se întoarseră şi se uitară la el. Chipurile 
chinezeşti erau lipsite de expresie şi neprimitoare, dar 
ochii lor spuneau că ei ştiu că erau pe cale să câştige o 
mare sumă de bani. 


Capul lui Tang Tsin ameţise ca urmare a barajului de 
întrebări şi a durerii pricinuite de aplicarea unor şocuri 
electrice pe penis. Şedea în pielea goală pe scaunul pe 
care îl aduseseră când se prăbuşise în nesimţire, conştient 
de membrele sale palide şi sfrijite, stânjenit de prezenţa 
fetei, chiar dacă ochii ei păreau pironiţi pe carnetul de 
însemnări în timp ce-i nota răspunsurile. Tresări când 
primi o lovitură în cap şi se uită la luminile orbitoare. 

— Cine-este-legătura-ta? 

Glasul anchetatorului era lent, ferm, ameninţător. 
Ceilalţi doi bărbaţi stăteau tăcuţi în spatele lui Tang, în 
mica încăpere urât mirositoare, puţind a sudoare şi urină. 

— V-am spus. 

Vocea lui Tang aproape că nu se auzea şi cuvintele i se 
împleticeau. 

— Este un american, îl cunosc cu numele de Mark. 

— Care e numele lui adevărat? 

— Nu ştiu. 

Tang îşi înăbuşi un țipăt când fu lovit din nou şi explozii 
de lumină albă străpunseră roşul intens din creierul lui 
precum nenumărate aşchii de sticlă. Capul i se legănă într- 
o parte, şi el îşi dori să poată leşina. 

— Cum iei legătura cu el? 

Tang gemu. 

— Prin locuri pentru predarea secretă a informaţiilor - v- 
am mai spus asta, iar şi iar - şi acum am un număr de 
telefon. Vi l-am dat deja. Presupun că este o linie privată... 
la ambasada americană. 

Bărbatul tânăr veni din spatele reflectoarelor şi se uită 


116 


la el cu dispreţ. 

— Recunoşti aceste persoane? îl întrebă, prezentându-i o 
fotografie. 

Tang Tsin tresări şi dădu s-o apuce, dar nu reuşi decât 
să-şi stârnească valuri de durere de-a lungul braţelor, 
deoarece încheieturile mâinilor îi erau prinse în cătuşe, la 
spate. Pentru prima dată începu să plângă. 

— Sunt soţia şi copiii mei. Trupul i se gârbovi, înfrânt. 
Ce încercaţi să-mi spuneţi? 

Anchetatorul îşi răsfrânse buza într-un rânjet. 

— De trei luni sunt în mâinile noastre. 

— Dar ei se află în satul nostru! Până acum o lună mi-au 
trimis scrisori săptămână de săptămână!? 

— Şi scrisorile acelea le dictam eu, tovarăşe. Dacă voiau 
să mănânce, scriau. Dacă soţia ta voia ca pruncii ei să 
supravieţuiască, scria. 

Faţa lui Tang se schimonosi de groază. 

— Ce-aţi făcut cu ei? Ticăloşilor! Ticăloşi nemernici ce 
sunteţi! De când aţi aflat despre mine? 

— De aproape şase luni. 

— Nu pricep. Întâlnirea aceea cu ministrul? Avansarea 
mea? 

— Pentru a-i asigura pe americani şi pe englezi că eşti în 
siguranţă. 

Anchetatorul făcu un uşor semn cu capul. Tang fu smucit 
de pe scaun şi ridicat în picioare, apoi târât înapoi spre 
scaunul greu de lemn, prins cu buloane în pardoseala de 
beton. Chingile de piele fură iarăşi strânse zdravăn în jurul 
pieptului, al mijlocului şi al gleznelor fixându-le de 
picioarele scaunului. Tânărul se apropie, zâmbind şi 
legănând un dispozitiv metalic care semăna cu un băț 
pentru mânat vitele, dar cu un cablu gros şi negru care 
ajungea până la cutia de lemn din colţ, întocmai ca un 
şarpe ameninţător. Ochii lui Tang clipiră terorizaţi, trecând 
de la placa de alamă cu cifre de pe capacul cutiei la 

117 


maneta care se mişca într-o fantă şi la tija metalică. Era 
înfrânt, umilit. Ar fi trebuit să simtă dispreţ pentru ei: 
anchetatorul putea să aibă în jur de treizeci de ani, dar 
ceilalţi doi erau abia trecuţi de adolescenţă. Toţi patru 
aveau feţe netede, cu expresia aceea impasibilă şi dură a 
tinerilor chinezi învestiţi cu autoritate: o vedeai zilnic sub 
chipiele armatei, pe străzi. Nu dobândiseră nici o 
înţelepciune, nu înțelegeau că puterea de a distruge 
mintea şi trupul unei alte fiinţe nu este ceva de folosit cu 
uşurinţă. Nu ştiau ce făceau. Ar fi trebuit ca el să fiarbă de 
ură şi dispreţ; dar nu simţea decât ruşine şi teamă. Era 
prea înspăimântat ca să mai gândească limpede, chinuit de 
groaza durerii pe care putea totuşi s-o simtă pentru ultima 
oară. 

Faţa anchetatorului era aproape, răsuflarea duhnindu-i a 
dinţi stricaţi şi a fum de ţigară stătut. Rânjea, în ochi cu o 
privire de nebun ce-ţi îngheţa sângele în vene - se bucura 
de fiecare clipă. Tang Tsin se scutură de un spasm când 
şocul electric transmis de tijă metalică îi înjunghie pieptul: 
durerea păru să-i oprească inima vreme de o secundă şii 
se făcu greață. 

— Care-i numele Scorpionului, trădătorule? 

Tang mormăi: 

— Nu ştiu, realmente nu ştiu. 

— Dar tu studiezi dosarele, rapoartele? 

— Bineînţeles. 

Scoase un țipăt când un alt şoc electric îi străpunse 
fulgerător organele genitale, făcându-l să gâfâie şi să 
izbucnească în hohote de plâns. 

— Dar eu nu... Limba i se împleticea, abia reuşea să 
rostească vorbele - nu-i ştiu numele. 

— Şi te aştepţi ca eu să te cred? Că acel controlor al tău, 
Mark, ar arăta atât de bucuros dacă tu nu i-ai fi spus 
singurul lucru pe care vrea el să-l afle? 

Capul lui Tang căzu cu bărbia în piept. 

118 


— El voia numele, dar eu nu-l ştiam. 

Ţipă când un alt şoc prelung îi arse vintrele, umplându-i 
întregul trunchi cu o durere ascuţită. 

— Foarte bine. 

Anchetatorul respira şi el anevoie sub imperiul unei 
excitaţii sexuale bolnăvicioase prin însuşi faptul că îşi 
folosea puterea pentru a răni şi a umili pe cineva în 
prezenţa fetei drăguţe care lua notițe. 

— Foarte bine, tovarăşe Tang Tsin. Acum o să-ţi verific 
răspunsurile. Dacă m-ai minţit, vei plăti pentru asta. Între 
timp vei gusta o mostră preliminară a ceea ce-ţi putem 
face dacă nu cooperezi la orice altceva ce-ţi voi cere. 

Tang fu copleşit de un nou val de teroare. 

— Nu-i nevoie de aşa ceva. 

Glasul îi tremura. 

— Ba este foarte necesar, tovarăşe, replică anchetatorul 
râzând. Consideră asta ca fiind începutul reeducării tale. 

Tang fu împins printr-o uşă într-un coridor cu dale de 
piatră, unde se simţea miros de umezeală. Il loviră cu 
picioarele, trântindu-l la pământ, îl apucară de glezne şi îl 
târâră în jos, spre pivniţă, capul trosnindu-i pe fiecare 
treaptă. Fu azvârlit într-o celulă cu pardoseală şi pereţi 
capitonaţi, şi simţi cum gleznele îi sunt prinse într-o altă 
pereche de cătuşe. Apoi îi legară laolaltă şi la spate 
gleznele şi încheieturile mâinilor, în aşa fel încât trupul îi 
era încordat ca un arc. Simţi o înţepătură într-o venă a 
braţului şi se uită fascinat şi îngrozit cum îi goleau o 
seringă în sânge. Uşa se închise cu zgomot, o lumină roşie 
apăru în spatele unui geam gros din tavan, iar el rămase să 
zacă acolo, asudând de frică. 

Durerea veni brusc. Era de nedescris. Fiecare muşchi 
din trupul lui părea să se contracte, o mie de ace înroşite 
în foc îi străpungeau pielea, ochii îi ieşiră din orbite. În 
timp ce corpul i se arcuia şi era străbătut de convulsii, 
simţea că pieptul stă să-i explodeze, şi nu exista nici un 

119 


răgaz ca să-şi mai tragă sufletul: chinul sporea, val după 
val. Se luptă să scape de suferinţă izbindu-şi capul de 
pardoseală ca să-şi piardă cunoştinţa, dar podeaua era 
capitonată, iar sistemul lui nervos părea că doar îşi 
sporeşte sensibilitatea. Fiecare fibră a trupului transportă 
un curent electric de durere; se zvârcolea fără a se putea 
controla, gâfâind, zbătându-se să respire, în jurul lui 
răsunând cumplite gemete animalice despre care ştia că 
erau ale lui. Chinul îi umplu mintea şi se împleti cu o 
imensă groază când i se păru că îl înconjoară şerpi cu colţi 
dezgoliţi ce se răsucesc ameninţător în lumina aceea roşie 
şi hidoase siluete de reptile vin spre el din toate direcţiile. 


120 


12 


Benjamin Foo nu-l simpatiza pe Tom Rumbelow, dar 
acesta era omul cel mai sus-pus de la bază, aşa că la 
Rumbelow trebuia să se ducă, acum, că Nairn plecase. Se 
gândise să-l abordeze pe guvernator, însă asta ar fi 
însemnat că încă multe alte persoane să ajungă să ştie - 
secretare, consilieri militari şi politici. Poate că Rumbelow 
era un bufon, dar serviciul secret ar trebui cel puţin să fie 
capabil să păstreze un secret. Când telefonă, Rumbelow îl 
uimi pe Foo propunându-i o întâlnire imediată... nu în 
biroul de pe Peak, ci într-o casă conspirativă de pe insula 
Lamma. 

Amândoi se duseră acolo călătorind pe feriboturi 
diferite. Foo cobori pe uscat la Sok Kwu Wan şi se plimbă 
prin port trecând pe lângă micile localuri de pe mal unde 
se servea mâncare - câteva mese şi scaune metalice în faţa 
unor colibe, cu un coş de fum şi un delicios miros de 
calmari sau de creveţi - şi pe lângă şampane legate de 
piloni încărcaţi de alge marine verzi. Era un golf pietros, 
cu un miros proaspăt, sărat, înconjurat de stânci, o rocă a 
cărei culoare cenuşie era întreruptă de petice de murdărie 
verzuie, mici plaje nisipoase despărțite prin pereţi stâncoşi 
ce coborau abrupt în apă. Se aflau pe-acolo câţiva chinezi, 
dar nici unul nu-i acordă multă atenţie când Foo trecu 
printre ei dând din cap şi zâmbind, pentru a ajunge sus, pe 
poteca de pe stâncă. 


121 


Rumbelow aştepta într-o clădire de piatră de pe 
creştetul stâncii, nevăzută dinspre port şi cu vedere înapoi, 
spre insula Hong Kong. De cealaltă parte a canalului, o 
şalupă a poliţiei părăsea Aberdeen-ul, iar feribotul vopsit în 
negru şi alb pornea deja pe drumul de întoarcere către 
Central. Foo deschise uşa fără să bată şi intră de-a dreptul 
în casă. Rumbelow şedea pe bancheta de lângă fereastră, 
dar se ridică şi întinse o mână de bun venit. Părul lui 
cărunt şi împuţinat era răvăşit, iar ochii îi păreau foarte 
obosiţi, pe o faţă aproape fără culoare. Poate că nu era 
atât indolent, cât uzat după treizeci de ani de activitate... 
sau chiar bolnav? 

Foo îi strânse mâna grav. 

— Vă mulţumesc că aţi acceptat să mă primiţi. 

— Câtuşi de puţin... o plăcere neaşteptată. 

Clădirea consta numai din două încăperi, una deasupra 
celeilalte - cea de sus accesibilă cu ajutorul unei scări 
metalice, printr-o trapă cu chepeng - şi Foo remarcă în 
sinea lui pereţii groşi de piatră. 

— Cred că a fost construit ca punct de observaţie naval, 
dădu Rumbelow răspuns întrebării nerostite. Cândva, în 
timpul războiului. A rămas pustie ani de zile. 

Foo înclină capul aprobator. 

— Da... am mai fost aici şi altădată. 

Rumbelow zâmbi ca pentru a-şi cere scuze. 

— Desigur, ar fi trebuit să-mi amintesc. Odinioară, 
dumneavoastră îndeplineaţi slujba mea. 

Foo schiţă o uşoară plecăciune şi surâse. 

— Iertaţi-mă că întreb, dar oare locul acesta mai este 
încă prevăzut cu echipament de ascultare? 

— Nu, v-am asigurat că nu este, dar, dacă preferaţi, 
putem sta de vorbă afară. 

— Vă rog... niciodată nu ştii ce au putut să instaleze tipii 
de la agenţia de ştiri China Nouă. 

Toată lumea ştia că agenţia aceea era faţada pentru 

122 


serviciile secrete chineze din colonie. 

Parcurseră o scurtă distanţă de-a lungul potecii de pe 
stâncă, Foo având un picior mai sigur decât Rumbelow. 

— Cum aş putea să vă ajut? întrebă englezul. 

— Mai întâi încredinţându-mă că nimic din ceea că vă 
spun nu va fi pus pe hârtie, decât cel mult cu o notație de 
clasificare specificând caracterul SECRET, şi nici nu va fi 
transmis nimănui, cu excepţia celor care trebuie în mod 
obligatoriu să vadă un asemenea document. 

— Întotdeauna lucrăm după principiul strictei necesităţi 
de a şti, lucrul acesta vă este cunoscut... Vă făgăduiesc că 
tot ce îmi spuneţi va fi păzit cum se cuvine. 

— Atunci mă voi încrede în dumneavoastră, nu am de 
ales. 

Foo tăcu, îngândurat, cu o expresie gravă pe chipul lui 
ridat. Ochii lui zâmbiră, apoi  redeveniră serioşi, 
sfredelindu-i pe cei ai lui Rumbelow - un mesaj tăcut, care 
promitea o răsplată dacă Foo ar fi fost dezamăgit. Cei doi 
bărbaţi se priviră faţă în faţă, ezitând. Nori negri acoperiră 
soarele şi deodată începu să plouă. 

Până să alerge înapoi, spre punctul de observaţie, turna 
cu găleata, înăuntru, răpăitul ploii pe acoperişul din tablă 
ondulată era atât de tare, încât Foo se simţi mai puţin 
îngrijorat de posibilitatea trasului cu urechea prin mijloace 
electronice. 

Se aşezară fiecare la câte un capăt al banchetei de la 
fereastră, apa şiroind pe partea din afară a geamului, şi 
Rumbelow se uită la Foo, în aşteptare. 

— Hai să mai încercăm o dată. 

Foo şovăi. 

— Aveţi cunoştinţă despre mişcarea „Zece Octombrie”? 

— Da. Ştiu că există o mare reţea a grupurilor de 
opoziţie din China. Dar nu mult mai mult de atât. 

— De ani de zile au tot existat grupuleţe de opoziţie, 
risipite, dezorganizate, niciodată foarte sigure de direcţia 


123 


în care ar putea să se îndrepte guvernul. La un moment 
dat se părea că Deng Xiaoping avea să reformeze el însuşi 
ţara - economie de piaţă, democraţie, libertate dar de când 
cu Tian'an Men nu mai e nici o speranţă de aşa ceva. 
Armata a stabilit limite foarte severe, iar opoziţia a devenit 
mai dură şi mai bine organizată în reacţiile sale. 

— Am bănuit şi noi ceva de felul acesta, din interceptări 
şi de la agenţii noştri secreţi, dar e greu de ştiut ce anume 
se petrece pe această vastă întindere de pământ. 

Foo dădu din cap cu simpatie. Nu menţionă faptul că, pe 
vremea când ocupa el postul lui Rumbelow, treaba asta nu 
păruse niciodată chiar atât de dificilă. 

— Eu am o legătură cu mişcarea de opoziţie. De fapt, am 
venit la dumneavoastră în numele liderilor ei. 

— Nu ştiam că este atât de organizată încât să aibă 
lideri... cel puţin nu lideri pentru întreaga ţară. Cine sunt 
aceştia? 

— Deocamdată nu vă pot spune: singura lor măsură de 
siguranţă pentru a nu fi arestaţi constă în aceea că nimeni, 
în afară de bărbaţii şi femeile cheie, nu ştie cine sunt ei. 

Urmă o tăcere stânjenitoare şi Rumbelow păru 
nedumerit. 

— Pentru ce vă aflaţi aici, domnule Foo? Ce-mi cereţi să 
fac? 

— Liderii noştri doresc să vadă sfârşitul comuniştilor de 
la Beijing... şi în acest scop le-ar plăcea să stabilească un 
contact regulat cu guvernul dumneavoastră, cu 
Comunitatea Europeană şi cu Statele Unite. 

— Vorbiţi foarte detaşat despre o revoluţie în cea mai 
mare ţară din lume, domnule Foo... Nu pot crede că va fi 
uşor sau plăcut. Dar asta e treaba dumneavoastră. Un 
contact, spuneţi? Aşa ceva nu va fi dificil. Dacă aveţi 
nevoie de mai mult sprijin direct, acest lucru va trebui să 
fie decis de către cineva mai înflăcărat decât mine; ar 
trebui să fie implicaţi unii miniştri, şi relaţia noastră cu 

124 


China este şi aşa destul de dificilă din cauza retrocedării 
Hong Kong-ului în 1997. 

— În etapa aceasta, un contact va fi suficient. Habar nu 
am cum s-ar putea manifesta opoziţia - demonstraţii, greve 
şi acţiuni militare întreprinse de unităţi care resping 
actualul guvern. Până de curând am vizitat cu regularitate 
China, dar nu mai pot continua prea mult. Zilele noastre ca 
amatori au luat sfârşit. 

— Ce anume cereţi, domnule Foo? 

— Vă invit pe dumneavoastră, ca şef al bazei SIS de aici, 
să veniţi cu mine în următoarea mea vizită în China. 
Pentru a stabili contactul cu liderii opoziţiei... În definitiv, 
în 1997, unii dintre ei ar putea să facă parte din guvern. 

Expresia lui Rumbelow se schimbă brusc. Încercă să 
arboreze un aer nepăsător, sprijinindu-se de spătarul 
banchetei, arătând cu un gest vag torentele de ploaie de 
afară, silindu-şi buzele să sugereze un zâmbet politicos; 
dar în ochi i se citea o adevărată frică. 

— Ştiţi bine că eu nu pot intra în China. 

— De ce nu? Eu am intrat pe vremea când deţineam 
postul dumneavoastră. N 

— Timpurile s-au schimbat, Foo. In capul meu port toate 
aspectele activității noastre de spionaj împotriva Chinei... 
nu pot nicicum să risc să fiu arestat şi anchetat. Şi dacă s- 
ar descoperi prezenţa mea acolo, s-ar isca un enorm 
scandal diplomatic. De ce nu folosiţi pe cineva de la 
ambasada noastră de la Beijing? 

— Nu-i posibil deoarece călătoriile lor sunt limitate, iar 
Gonganbu îi ţine pe toţi sub strictă supraveghere. Lucrul la 
care mă gândesc eu este ceva ce va trece neobservat... 
Întâlnirea ar fi secretă, şi ar avea loc undeva departe de 
Beijing. 

— Şi cum ar rămâne cu americanii? 

— Fără îndoială le veţi spune şi lor... dacă doriţi, ar 
putea fi implicat şi un american. 

125 


Rumbelow se ridică în picioare, cu umerii uşor 
încovoiaţi, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele hainei. 
Se uită posomorât prin fereastră: insula Hong Kong era 
ascunsă de o ceaţă cenușie şi de perdele de ploaie. 

— Presupun că aş putea trimite pe cineva din personalul 
meu să-i întâlnească pe cei din conducerea dumneavoastră 
şi să stabilească mijloacele unei viitoare comunicaţii - prin 
radio, curieri şi întâlniri, preferabil în afara Chinei. Dar 
dumneavoastră îmi cereţi să-l pun în mare primejdie pe cel 
pe care l-aş alege, să ştiţi... şi să risc grave probleme 
pentru guvernul meu dacă ceva ar merge prost. 

— Dar o veţi face? 

— Voi cere avizul Londrei. 

— Spuneţi-le că nu au de ales. 

Rumbelow tresări. 

— Pentru ce dracu' nu? 

— Fiindcă retrocedarea Hong Kong-ului actualului regim 
chinez ar putea fi unul dintre cele mai cumplite dezastre 
cu care s-a confruntat vreodată ţara dumneavoastră. 

— Cum aşa? 

— Oh, dă-o-ncolo, Rumbelow! Uită-te la şuvoiul de 
talente care părăsesc deja ţara! În ultimii câţiva ani, 
înainte de nouăzeci şi şapte, toată lumea îşi va da seama 
că viaţa sub dominaţia Chinei va fi cenuşie, apăsătoare, 
neplăcută şi poate chiar mult mai rea decât atât. Asupra 
ţării dumneavoastră se vor face presiuni ca să primească 
tot mai mulţi refugiaţi. Este posibil că economia de aici să 
se prăbuşească, legea şi ordinea să nu mai funcţioneze... 
chiar înainte de venirea chinezilor. Ţara dumneavoastră va 
fi umilită. 

— Dar există garanţii... Legea Fundamentală? 

— Lipsită de orice valoare. La o adică, chinezii pot face 
orice  poftesc. Aveţi o problemă, şi guvernul 
dumneavoastră ştie acest lucru. Veţi trimite pe cineva cu 
mine, domnule Rumbelow, fiindcă cea mai bună soluţie ar 


126 


fi să aveţi de-a face cu un nou regim în China, democratic 
şi necomunist. 

— Dacă guvernul meu încearcă să se pună bine cu 
ambele tabere, ne-am putea confrunta cu nişte probleme 
înspăimântătoare. 

— Dar veţi face asta. Nu aveţi încotro. 

— Voi efectua câteva sondaje. Nu promit nimic, dar ar 
trebui să am un răspuns până într-o săptămână sau două. 


Când îl luară din încăperea capitonată, conştient încă, 
dar cu mintea tulbure şi îngrozit, pe Tang Tsin îl dureau 
toate încheieturile. Anchetatorul, care spunea că se 
numeşte Wong, enumeră cu precizie, încă o dată, toate 
locurile secrete în care îşi preda el informaţiile, punându-l 
pe Tang Tsin să le identifice pe nişte fotografii care trebuie 
că fuseseră făcute cât timp se aflase el în celulă. 

— Pe care ai fi utilizat-o data viitoare? 

Tang gemu când se mişcă. 

— Crăpătura din zidul de lângă staţia Xizhimen. 

— Bun. Pe viitor vei lucra sub controlul meu. Acum să 
vedem: am câteva documente - cum le-ai ambala? 

— Într-un plic obişnuit, de orice culoare, din cele pe care 
le poţi cumpăra ieftin de oriunde. 

Wong dădu din cap. 

— Vino cu mine. 

Urcară treptele de piatră, apoi o altă scară, până 
ajunseră la o fereastră cu grilaj cu vedere spre curte. 

— Vei colabora cu mine în toate amănuntele, Tang, 
pentru că dacă nu faci aşa, asta li se va întâmpla soţiei şi 
fiicei tale. Băiatul este prea mic. 

Afară, curtea părea plină de soldaţi: şepci verzi cu 
cozoroc şi paspoal galben, cămăşi kaki descheiate la gât, 
fluturând peste pantaloni, dar strânse în talie cu centuri de 
piele. Sub pantalonii lor negri, mototoliţi, păreau să poarte 
cu toţii cipici de pânză ieftini. 

127 


Un ofiţer superior, în uniformă cenuşie cu epoleţi roşii şi 
aurii, părea să răspundă de acel efectiv. Nimeni nu acorda 
cine ştie ce atenţie celor două siluete care stăteau 
îngenuncheate în mijlocul curţii cu mâinile legate strâns la 
spate. Un bărbat tânăr şi o fată, amândoi în jur de 
douăzeci de ani şi îmbrăcaţi în salopete albastre, rupte - 
poate studenţi sau muncitori agricoli. Se uitau fix la zidul 
de piatră. 

O clipă, Tang Tsin simţi că i se opreşte inima, crezând că 
era fiica lui, că Wong avea să-l facă să vadă cum moare 
propriul lui copil, dar pe urmă îşi dădu seama că cei doi 
tineri îi erau necunoscuţi. Totuşi, păreau mult prea tineri 
pentru a fi ucişi aşa şi îl cuprinse mila. 

— Ce aşteaptă? întrebă el, văzând că minutele se scurg. 

— Pe doctor şi ambulanţa. 

— Mai are asta vreo importanţă? Trebuie că cei doi 
îndură un adevărat chin - abia dacă-s mai mari decât nişte 
copii. 

Inocenţa bărbatului mai vârstnic îl făcu pe anchetator să 
zâmbească. 

— Sunt huligani, Tang. Contrarevoluţionari. Medicul le 
va lua rinichii de îndată ce se va termina execuţia... vor fi 
folosiţi astăzi, ceva mai târziu, pentru transplanturi. 

Tang Tsin se cutremură scârbit şi se uită la el. 

— Aşa ceva e normal? 

Wong înălţă din umeri, nepăsător. 

— E ceva foarte obişnuit. Organele sunt necesare pentru 
bolnavi... Când mor, criminalii ăştia pot să facă măcar un 
bine altora. Actualmente, aprovizionarea este atât de bună 
încât putem câştiga valută forte de la chinezii din 
străinătate, care vin la Canton şi la Beijing spre a fi 
operati. 

Vorbăria din curte încetă când o ambulanţă intră pe 
poartă în marşarier; câteva siluete îmbrăcate în alb ieşiră 
prin uşile din spatele maşinii. Răsună un ordin şi doi 

128 


soldaţi cu puşti AK-47 înaintară spre cei doi condamnaţi 
care se întoarseră şi încercară să-şi surâdă unul altuia. 
Ostaşii îşi apăsară ţevile puştilor în ceafa tânărului şi în 
cea a fetei, amândoi tresărind la atingerea metalului rece; 
dar apoi păru că apasă ei înşişi în arme, ca şi cum li s-ar fi 
spus că aşa totul se termină mai repede. Un alt soldat 
ridică un steag roşu. Când îl lăsă în jos, se auziră două 
împuşcături. 

Cele două siluete tresăriră şi se prăbuşiră înainte, încă 
îngenuncheate, cu şalele în sus - un mod de a pleca lipsit 
de demnitate. Fata se rostogoli într-o parte, evident 
moartă. Călăul băiatului trebuie să-şi fi greşit ţinta, 
deoarece acesta se zvârcolea pe pământ cu sângele 
ieşindu-i în valuri din gură. Un soldat avansă şi îl izbi cu 
piciorul, ca să grăbească sângerarea şi moartea. Wong 
izbucni în râs. 

— Republica Populară nu-şi poate permite decât câte un 
glonţ pentru criminali, Tang... şi rudele lor trebuie să-l 
plătească dacă vor să li se dea cadavrele ca să le 
incinereze. 

După aproximativ cinci minute, ambele victime zăceau 
nemişcate şi fură întoarse cu faţa în sus. Fâşii de hârtie cu 
inscripţia „executat pentru răzvrătire” fură prinse cu ace 
pe piepturile lor mânjite de sânge, iar aparatul unui 
fotograf oficial ţăcăni. Câţiva soldaţi veniră în fugă cu tărgi 
şi în curând ambulanta se îndepărtă. 

Tang Tsin stătea în picioare, vrednic de plâns, cu capul 
plecat. 

— Voi face tot ce vei porunci, tovarăşe Wong. Orice. Dar 
aş putea să-mi văd familia? 


129 


13 


În după-amiaza aceea, Rumbelow îi spuse lui Sarah că o 
alesese ca să-l însoţească pe Foo în miezul Chinei. O 
informă cu dezinvoltură, ca şi cum ar fi fost o chestiune de 
rutină, fără risc, fără primejdii. Nu o convocă la Peak, ci 
apăru neanunţat în biroul ei de pe Tamar, ştergându-şi 
fruntea cu o batistă de Paisley'* colorată în roşu şi verde. 

— Dumnezeule, ce cald e afară! 

Se aşeză pe biroul metalic, legănându-şi picioarele şi 
evitând privirea ei. 

— Vom avea o şedinţă de informare cu Mary şi cu Gatti, 
mâine dimineaţă. Pe urmă vreau să iei trenul spre Canton, 
apoi să zbori cu avionul până la Kunming. Foloseşte-ţi 
propriul paşaport - îţi vom obţine o viză de turist, ca şi cum 
ai pleca în vacanţă. 

— În vacanţă? La Kunming? 

Rumbelow făcu pe şmecherul. 

— Se zice că ar fi un loc foarte atrăgător, sunt sigur că 
au câţiva turişti pe acolo. 

— Aşa crezi? O europeancă va bate la ochi de la o milă. 
Mă voi duce dacă asta vrei - nu am încotro -, dar n-ar fi mai 
raţional să foloseşti un etnic chinez... Ai putea împrumuta 
unul de la Secţia Specială? 

Rumbelow dădu din cap. 


18 Localitate din Scoţia, renumită pentru produsele ei textile, mai ales 
cele din lână (n. t.). 
130 


— M-am gândit la asta. Dar nu sunt foarte sigur că am 
încredere în Foo, replică cu binecunoscutul său zâmbet 
strâmb. Vreau să-l însoţească cineva pe care să mă pot 
baza fără nici o reţinere şi care să evalueze situaţia. Ştiu 
foarte puţin despre opoziţia din China - cine sunt aceşti 
lideri care îşi închipuie că-l pot răsturna pe Li Peng? Sunt 
oare credibili? Sunt nişte nebuni? N-ar fi mai înţelept să nu 
avem nimic de-a face cu ei? 

— Poate că ar trebui să te duci chiar tu? sugeră Sarah 
pe un ton drăgălaş. 

O bucură umbra de teamă întipărită pe chipul lui 
Rumbelow, apoi, imediat, se simţi vinovată. El făcuse 
destul de des treaba asta în trecut, asumându-şi riscuri 
reale în spatele Cortinei de Fier şi în Africa. Acum avea 
dreptul de a trăi îndeajuns de mult pentru a se bucura de 
căsuţa aceea cu acoperiş de stuf din Suffolk, care devenise 
ţinta mult râvnită a vieţii lui. Ar fi vrut doar ca el să fie mai 
sincer faţă de ea. 

— Ştii, Sarah, că mie mi se interzice să pătrund în China. 
Nici unul dintre noi n-ar trebui să se ducă acolo. 

— Inclusiv eu? 

— Asta e ceva excepţional. 

— Nu suntem în război cu ei. 

— Nu, bineînţeles că nu. Însă ar fi foarte neplăcut dacă 
vreunul dintre noi ar fi prins că tratează cu nişte oameni 
pe care ei îi consideră trădători. 

— Foarte neplăcut. 

Sarah izbucni într-un râs forţat şi, cu un gest nervos, îşi 
trecu degetele prin păr. 

— Dacă aş fi arestată, n-aş avea nici o protecţie 
diplomatică sau de vreun alt fel. 

Vorbea cu mult calm, fără a încerca să ascundă faptul că 
era speriată. 

— Din câte ştiu, Foo este omul Beijing-ului... şi dacă 
asta-i adevărat, e clar că ei mă vor înhăţa. Pot să mă 

131 


azvârle în închisoare, sau să mă împuşte, Tom... poate o 
vor face, poate nu, dar aş prefera să nu aflu pe pielea mea. 
Nu sunt chiar nebună. 

Un uşor val de mânie înăspri expresia din ochii iui. 

— De aceea te vei duce cu propria ta identitate, Sarah. 
Cu siguranţă că le eşti cunoscută amicilor noştri de la 
Agenţia de ştiri China Nouă - ne cunosc pe toţi. Daro 
vacanţă de câteva zile este foarte plauzibilă - ei nu s-ar 
aştepta ca noi să trimitem acolo un ofiţer din serviciile 
secrete, cunoscut de ei şi sub propriul său nume, pentru 
îndeplinirea unor scopuri ticăloase. 

— Oare chiar nu s-ar aştepta? replică Sarah oftând. 

Prin fereastra biroului, portul Hong Kong părea dintr-o 
dată foarte frumos, un loc pe care n-ar fi vrut să-l 
părăsească. Un loc sigur. 

— Sper că ai dreptate, Tom. E vorba de gâtul meu, nu 
de-al tău, şi sper al dracului de mult să ai dreptate. 


Poliţista Wu continua să viziteze spitalul „Prinţul de 
Wales” zilnic, la primele ore ale serii. De fiecare dată 
şedea timp de o oră în strâmta rezervă laterală, ţinând 
mâna fetei. La început se mulţumiră fiecare cu prezenţa 
tăcută a celeilalte, căci poliţista Wu intuia că suferinţa 
fizică şi mentală a lui Ah Ming o umplea de teamă şi 
neîncredere. Era prea devreme pentru a-i pune întrebări. 

După cinci zile, Ah Ming se ridică în şezut şi se uită în 
jur. În curând ajunse să mănânce puţină hrană normală. 
Poliţista Wu continua s-o ţină de mână şi să-i aducă mici 
cadouri - un baton de ciocolată, un spray deodorant cu un 
parfum plăcut, un mic talisman reprezentând o pisică 
neagră. Ceea ce o îndemna pe Wu să se poarte aşa era în 
parte o bunătate naturală, în parte curiozitatea de a afla de 
ce să fi fugit o adolescentă din China, de una singură. 
Poate că motivul cel mai puternic dintre toate era acela că, 
în urmă cu zece ani, poliţista Wu fugise din China - 


132 


singură, în vârstă de cincisprezece ani - după ce tatăl ei 
fusese executat pentru activităţi contrarevoluţionare, 
restul familiei ei dispărând în diverse lagăre. 

După zece zile fu clar că Ah Ming aştepta vizitele tinerei 
polițiste şi îşi vorbeau una alteia. Se dovedi de asemenea 
că Ah Ming nu-şi amintea nimic din viaţa ei dinainte de a 
se fi trezit în spital cu două răni prin împuşcare. 

— Este un caz de pierdere a identităţii, declară doctorul 
Singh cu înţelepciune. 

— Vreţi să spuneţi că şi-a pierdut memoria? 

Poliţista Wu îşi muşcă buza, dezamăgită. 

— Dar cât va dura asta? 

Medicul sikh clătină din cap. 

— Nu ştiu, domnişoară Wu. Îmi pare rău. 


Gatti îşi petrecu încă o jumătate de zi în sala instalaţiilor 
de radio a lui Mary Devereux din subsolul navei Tamar. 
Stătu de vorbă cu o serie de membre din corpul Wren şi cu 
matrozi care lucrau acolo, şi verifică măsurile de 
securitate. Toate astea îl convinseră că nu exista nici o 
scurgere, nici un exemplar de mesaje sau interceptări care 
să fie copiat şi scos pe ascuns afară. Nu era nimic greşit în 
acel sistem de organizare - cercetarea lui nu ducea nicăieri 
şi nu avea nici o legătură cu problema principală. 

Nu va mai avea nici un motiv oficial pentru a o revedea 
pe Mary, ceea ce era păcat, fiindcă se simţea bine în 
compania ei. Aşa că în seara aceea o invită pentru a doua 
oară în oraş, şi ea îl însoţi - cochetă, într-o pereche de 
blugi şi o cămaşă în carouri - pe feribotul către Lantau. 
Înainte de a lua masa la unul dintre restaurantele 
chinezeşti în aer liber, se plimbară pe plajă de la 
Silvermine Bay până când rămaseră singuri. Sub picioarele 
lor, nisipul încă mai păstra căldura, şi Mary nu rezistă în 
clipa în care el o luă de mână. Când se dezbrăcară, ea îşi 
scoase jeanşii cu naturaleţe, lăsând să se vadă un bikini 


133 


negru care-i scotea în evidenţă uşorul bronz, şi alergă spre 
mal, împroşcând apa când intră în valuri. După ce au înotat 
pe o distanţă bună în larg, ea îl provocă la întrecere până 
la o baliză şi cu un craul viguros, îl învinse fără probleme. 

Întins pe plajă ca să se usuce, Gatti îi zâmbi. 

— Inoţi extraordinar de bine. 

— În copilărie nu prea eram bună la nimic altceva, dar 
asta puteam să fac şi am insistat. Încă îmi mai face plăcere 
un înot zdravăn - mă ajută să uit că tot timpul particip la 
paradă în rolul şefului. 

Se întoarse alene cu spatele în sus, şi el îi admiră trupul. 
Buclele negre şi ochii căprui se potriveau cu o piele care se 
bronza lesne la soare. Sâni mici şi tari; picioare lungi, 
atrăgătoare; uşoara proeminenţă a muşchilor puternici de 
pe partea din spate a coapselor. Era frumoasă, deşi lipsa 
unor defecte o făcea să fie ciudat de neispititoare, chiar 
dacă era aproape goală. Cu blândeţe, el îi trecu degetele 
pe şira spinării şi o sărută pe ceafă. Îi simţi fesele 
încordându-se puţin sub mâna lui, dar femeia îi zâmbi 
prieteneşte, nici descurajator, nici îmbietor. 

— E greu? 

Capul lui Mary zvâcni în sus şi păru nedumerită. 

— Ce să fie greu? 

— Să fii comandant, să dai ordine oamenilor şi toate 
celelalte. 

— Nu-i rău. Acum m-am obişnuit, dar e plăcut să fiu 
invitată în oraş de cineva care e şi mai şef. Oftă. Mmm!... 
Te rog să mai faci asta. Uneori doresc să mă fi căsătorit şi 
să fi avut o familie în locul vieţii pe care o am. 

— Dar te-ai descurcat grozav de bine... pariez că o să 
sfârşeşti prin a ajunge amiral sau aşa ceva. 

— Nu există femei amiral, oricum, nu deocamdată. Da... 
am reuşit să fac asta într-o lume a bărbaţilor şi totuşi, 
uneori tot mai am incertitudini - oare nu li se întâmplă 
tuturor aşa ceva? - şi simt lipsa unui soţ şi a unor copii. 


134 


Este un soi de instinct fundamental, dacă stai să te 
gândeşti. 

— Dar ai preferat să nu urmezi acest instinct. 

— De fapt, n-am putut. 

— Îmi pare rău. 

— Ei bine, poate că aş fi putut, dar... oh, las-o încolo! Hai 
să ne relaxăm pur şi simplu şi să uităm totul. 

El întinse o mână şi ea se rostogoli în braţele lui, 
înălţându-şi privirea spre el ca un copil rătăcit, în ochi cu o 
expresie oarecum întrebătoare. O sărută uşor pe buze şi ea 
îi răspunse cu stângăcie, ţinând ochii închişi, dar 
strângându-i cu putere mâna. 

— Eşti drăguţ, Bob. Ştii, nu obişnuiesc să fiu invitată 
prea des în oraş. 

— Asta n-o cred, Mary... Eşti nemaipomenit de frumoasă. 

— Nu fi caraghios! Până şi râsul ei avea accentul 
claselor superioare. Ştii bine că nu mai am douăzeci de 
ani. Dacă mănânc prea mult fac o burtă îngrozitoare, iar 
fundul meu e de-a dreptul gras. 

Se ridică încet în picioare şi, timid, îl cuprinse de gât cu 
braţele. Cu o mână, Gatti o trase spre el, cu cealaltă îi 
mângâie faţa în timp ce o săruta. Ea îi răspunse, dar el 
simţi că era un efort, ca şi cum ar fi fost într-adevăr o fiinţă 
singuratică şi recunoscătoare pentru atenţia pe care i-o 
acorda el, deşi nu-l plăcea realmente. Sau se simţea 
vinovată? Ori tulburată? Sau poate că de vină era doar 
imaginaţia lui? 

Mai târziu se aşezară în întuneric, aproape de port, la o 
masă luminată de lanterne chinezeşti, cu un pâlc de 
bambuşi înalţi scârţâind sub suflul brizei în spatele lor. 
Mary ceru un gin şi apă tonică, apoi o bere germană, cu 
scoici şi rață afumată. La lumina lanternelor, zâmbetul ei 
era tineresc şi plin de vioiciune în timp ce stăteau de vorbă 
mai intim ca niciodată până acum, discutând despre 
speranţe, temeri şi primejdii. Gatti uită motivul pentru care 

135 


se aflau împreună, şi Mary fu prima persoană care îi 
împărtăşi durerea produsă de moartea lui Sue şi a 
băieţilor. Ea îi vorbi despre o copilărie petrecută într-o 
nobilă sărăcie la un vicariat. 

— Mama şi tata erau îngrozitor de zgârciţi cu 
exteriorizarea sentimentelor. Nici un gest de iubire, dar 
bineînţeles că ţineau la noi. Dacă n-ar fi fost bietul tata, nu 
m-aş fi aflat aici - el era ferm hotărât să căpătăm 
amândouă o educaţie aşa cum trebuie, deoarece nu avea 
nimic altceva să ne ofere. 

Un chelner în cămaşă albă le mai aduse bere. 

— Sunteţi din Ang'ia sau din 'me'ica? 

— Din Anglia, răspunse Mary, zâmbind. Totuşi, el e din 
America. 

— Voi căsătoriţi? 

— Nu, nu suntem căsătoriţi. 

Chelnerul făcu cu ochiul şi rânji. 

— Atunci aveţi timp. 

Se întoarseră la feribot pe întuneric, braţ la braţ. Ea îşi 
vâri capul buclat în umărul lui. 

— Îţi mulţumesc pentru o seară încântătoare. Strânge- 
mă în braţe, Bob. 

Dar el simţi că sub acea căldură se afla un vid, o dorinţă 
de intimitate inexistentă în realitate. Intrigat şi tulburat, o 
mângâie cu duioşie pe faţă. 

— Oh, Bob, şopti ea. Mi-am dat seama pentru ce eşti aici 
în timp ce luăm masa. Ar trebui să te urăsc, ticălosule... 
dar nu te urăsc. Mă verifici, nu-i aşa? Tu ştii. 

— Ce să ştiu, Mary? 

— Să nu te joci cu mine, fiindcă atunci te voi uri. 
Îndeplineşti o sarcină de serviciu, spune drept! 

— Azi-dimineaţă îmi făceam slujba. Acum nu. Ne aflăm 
aici fiindcă îmi place să fiu cu tine, asta-i tot. N-am mai 
făcut nimic de felul ăsta de când... Voiam pur şi simplu să 
mai luăm o dată cina împreună... Dacă asta a fost o 


136 


greşeală, îmi pare rău. 

Ea îi strânse mâna. 

— N-a fost o greşeală. Dacă lucrurile ar fi altfel... vreau 
să zic, pentru noi amândoi, cred că mi-ai plăcea al dracului 
de mult, domnule comandant Gatti. 

În întuneric, el zâmbi. 

— Aşadar, e reciproc. 

— Dar tot m-ai tras pe sfoară. Chiar ştii, nu-i aşa? 

— Are vreo importanţă? 

— În serviciul meu, asta este o crimă. Contează enorm. 

— Desigur, bănuisem. Gatti ezită. Nu aveam de gând să 
spun nimănui dacă asta e ceea ce vrei să întrebi. 

— Eşti sigur de asta? 

— Poţi avea încredere în mine. Desigur, mi-a trecut prin 
minte gândul că era posibil să fi fost compromisă. Ai fost 
compromisă, Mary? 

— Nu, bineînţeles că nu. Faptul că sunt lesbiană nu mă 
face să fiu o trădătoare. Întotdeauna am ştiut că dacă ar fi 
încercat cineva să mă şantajeze, ar fi trebuit să fac o 
mărturisire completă, să suport consecinţele faptelor mele. 

— Te cred. Am ajuns la concluzia asta acum câteva zile... 
Dar seara asta ne aparţine, doar nouă! Okay? 

— Eşti sigur că mă crezi? 

— Absolut. 

„N-ar trebui să faci asta” - îl mustră un glas interior - 
„nici n-ar trebui să te afli aici. Ea este o suspectă, nu vreo 
prietenă... Cum dracu' poţi să ştii că nu minte?” Dar Gatti 
alungă gândul acesta. O credea. 

— Nu mă vei abandona? 

— Nu. Îţi făgăduiesc. 

— Oh, Bob! şopti ea, agăţându-se de el în timp ce 
degetele lui îi simțeau umezeala lacrimilor. Oare pot într- 
adevăr să mă încred în tine? 


137 


14 


Şedinţa de informare - „briefing”-ul - lui Sarah se 
desfăşură în aceeaşi sală de conferinţe cu aer condiţionat 
rece ca gheaţa de pe colina Peak. Foo nu fusese invitat - 
împreună cu Rumbelow, ea urma să-l întâlnească spre 
sfârşitul după-amiezii, dar pe toată durata dimineţii el a 
rămas pe dinafară. În seara precedentă, ei i se îngăduise 
să citească un dosar gros care prezenta povestea vieţii lui, 
începând cu naşterea sa la Shanghai, cu aproape şaizeci de 
ani în urmă. Primii nouăsprezece ani erau mai puţin 
cunoscuţi, dar ea îşi putea imagina copilăria lui, în condiţii 
privilegiate - tatăl fusese negustor, cu o casă mare şi cu 
servitori căreia războiul civil şi invazia japoneză îi 
puseseră brusc capăt. Casa familiei lui din Shanghai fusese 
distrusă în cursul unui raid aerian naţionalist, două surori 
fiind îngropate sub ruine. În dosar exista o notă din partea 
inspectorului de poliţie din Hong Kong care îl recrutase 
prima dată pe Foo ca informator, în 1953: pe o hârtie 
obişnuită, grosolană şi îngălbenită, cu blazonul regal, în 
albastru, încă bine vizibil pe fiecare filă, scrisul de mână, 
rotunjit şi îndrăzneţ fusese realizat cu o peniță care zgâria. 
Conţinutul descria singurul semn de emoție al lui Foo, 
apărut atunci când îşi amintise cum o dezgropase din ruine 
pe sora lui, Mei-ling, trupul ei fragil fiind zdrobit de un 
bloc de beton înnegrit, şi cum fugiseră părinţii lui pe 
Yangtze, spre Hankow, pe o joncă încărcată de oameni, 


138 


care fusese mitraliată şi scufundată de către comunişti 
într-un loc în care râul se năpustea printr-un defileu, aşa 
încât cei care supravieţuiau gloanţelor nu puteau scăpa de 
moarte prin înec. 

Rămas brusc singur pe lume, Foo întreprinsese propriul 
său „Marş Lung” către sud, până la Hong Kong. Evoluţia 
lui de la băiatul de nouăsprezece ani fără un ban şi fără 
nici un alt cămin decât strada, până la şeful bazei SIS, 
decorat cu un CMG* actualmente militar, oferea o lectură 
fascinantă. Sarah înapoie dosarul cu un reînnoit respect 
faţă de omul pe care urma să-l însoţească în China - 
înţelegea de ce atrăgătoarea Ruth se îndrăgostise de el şi 
fusese gata să se desprindă de Occident pentru a-şi împărţi 
viaţa cu el. Şi Sarah a simţit cât de îndrăgostiţi continuau 
să fie partenerii acelui cuplu aparent atât de nepotrivit. Nu 
se îndoia că Ruth Foo era o femeie cinstită şi, sinceră, care 
credea că soţul ei era implicat în mişcarea „Zece 
Octombrie”, în ciuda pericolului foarte real, deoarece el 
voia să vadă că se termină o dată cu ticăloşii de la Beijing. 
Nairn nu le acorda acestora nici o importanţă, socotindu-i 
găunoşi, o forţă irosită, dar din câte văzuse ea, faptul că ei 
îşi pierduseră convingerea îi făcuse pur şi simplu să devină 
mai despotici şi mai criminali decât până atunci. 

Nu cumva Ruth se amăgea? Era Foo într-adevăr omul 
Beijing-ului? Dacă da, n-ar fi fost primul milionar chinez 
expatriat care îşi lega soarta de comunişti, ca un fel de 
poliţă de asigurare. Nu era defel o asigurare proastă dacă 
voiai să participi la culesul resturilor după ce ei ar ocupa 
iarăşi Hong Kong-ul... Şi dacă Foo era omul Beijing-ului, 
sigur că Sarah va vedea interiorul unei închisori chinezeşti 
sau ceva mai rău - doar dacă n-ar refuza categoric să 
îndeplinească acea sarcină, ceea ce i-ar garanta 


19 Companion (of the Order) of St. Michael and St. George = membru 
(al Ordinului) Sfântului Mihail şi al Sfântului Gheorghe (n. t.). 
139 


concedierea din serviciu, ori dacă n-ar reuşi să-şi 
fractureze un braţ, ceea ce ar fi al naibii de dureros. 

Acum se aplecă deasupra unei hărţi a Chinei, în timp ce 
Rumbelow îi arăta Kunming-ul, o localitate situată în 
munţii din sud-vest, spre graniţele cu Vietnamul şi cu 
Birmania. 

— N-am fost niciodată eu însumi acolo, dar se află pe 
platoul acesta - munţi pe trei laturi şi lacul Dianchi spre 
sud. La aproape o mie cinci sute de mile depărtare de 
Beijing, în afara circuitului principal. 

— De-aia l-a aruncat cineva în aer pe guvernator? 
întrebă Sarah pe un ton sec. 

Tom Rumbelow păru să fie pus în încurcătură. 

— Dacă e să-l crezi pe Nairn, e posibil ca Foo să fi făcut 
parte din acea reţea a opoziţiei spulberată de Gonganbu la 
ordinele Beijing-ului. 

— Cumplit! Aşadar, fiecare soldat şi fiecare membru al 
poliţiei secrete de acolo va căuta personaje dubioase? 

— Este o localitate mare - aproape două milioane de 
suflete, cu o populaţie amestecată, douăsprezece 
naţionalităţi diferite de chinezi, han, hui, ji, bai şi aşa mai 
departe. Câţiva europeni... şi acolo se duc într-adevăr 
turişti şi oameni de afaceri străini, aşa că sper că va fi okay 
pentru tine. Este o alegere raţională pentru ceea ce are 
Foo în minte. 

Sarah nu spuse nimic. Era îmbrăcată cu o bluză albă, 
simplă, dar elegantă, şi o fustă neagră care o făcea să 
arate ca una dintre membrele Wren de pe Tamar; cu atât 
mai mult cu cât părul îl avea strâns într-un coc. Aşa avea 
să-l poarte în China, acoperit cu o pălărie de pai; înălţimea 
ei avea să constituie totuşi un dezavantaj, dar cel puţin 
părul lung şi blond care o dădea de gol va fi ascuns. În cele 
din urmă, întrebă: 

— De fapt, ce anume e în capul lui? 

— Declară că ar fi invitat laolaltă pe trei dintre liderii 


140 


acestei enigmatice mişcări - veniţi de pe întreg întinsul 
Chinei, pentru a ne demonstra că există cu adevărat o 
oarecare formă de opoziţie naţională. Ei îşi zic mişcarea 
„Zece Octombrie”, după data revoluţiei lui Sun Yat-sen 
împotriva ultimului împărat, în 1911. Revolta a început pe 
10 octombrie. Chinezilor le place tare mult să folosească 
date în chip de nume ale mişcărilor politice. 

— Ce interesant! comentă Sarah, schiţând un uşor 
zâmbet ironic. 

— Da, ei bine... Foo doreşte ca tu să locuieşti pe durata a 
două nopţi într-unul din cele mai mari şi mai anonime 
hoteluri, după care te va lua de acolo şi te va duce la un loc 
de întâlnire, în munţi, unde vei rămâne câteva zile. 

— Şi, în fond, despre ce se presupune că ar trebui să le 
vorbesc acelor glumeţi? 

— Aş fi crezut că asta era cât se poate de evident, dar 
Mary a făcut un punctaj... Îl poţi studia în după-amiaza 
asta. Dacă aceşti lideri au forţa necesară? Ce fel de slujbe 
îndeplinesc actualmente? Au oare o reală influenţă 
politică? Ce sprijin numeric au? Au bani? Posedă arme? 

Mary Devereux tocmai li se alăturase. 

— Poate că lucrul cel mai important din toate, Sarah, 
este să aflăm în ce relaţii sunt ei cu Armata de Eliberare a 
Poporului. Există unităţi ale armatei care îi sprijină? Ba 
mai mult, există generali care comandă divizii întregi şi 
care i-ar putea sprijini? Sau toată chestia asta nu-i decât o 
glumă proastă? 

— Şi pe urmă iau pur şi simplu un avion înapoi, ca orice 
turist? 

— Întocmai. Va trebui să-ţi faci unele însemnări, dar Foo 
s-a angajat să te doteze cu un aparat Minox, în aşa fel încât 
să-i poţi fotografia şi zice că posedă echipamentul necesar 
pentru a transforma fotografiile în micropuncte. După ce 
vei face acest lucru, le vei lipi pe cărţi poştale şi le vei 
expedia la nişte adrese pe care ţi le vom indica, apoi vei 


141 


arde însemnările şi vei arunca aparatul foto, rămânând 
absolut „curată”. 

— Cum călătoreşte Foo? 

— Vom afla amănuntele diseară, dar el te va urma pe o 
altă rută. 

— La ce oră ne întâlnim cu el? 

— La şase. Aici. Îl vom lua într-un furgon închis, în 
apropiere de Aberdeen. 

Rumbelow se ridică. Şedinţa de scurtă informare se 
încheiase. În timp ce băteau în uşă, pe care le-o deschise 
paznicul securităţii, Mary Devereux se întoarse spre Sarah 
şi îi zâmbi. 

— Mult noroc! 

— Mulţumesc, răspunse Sarah înălţând din umeri şi 
râzând, dar fără urmă de veselie. 


Cu puţin înainte de miezul nopţii, Luther se afla pe chei, 
la Chai Wan, în apropierea unui adăpost împotriva 
taifunului. Inspiră „aroma” unor cutii de peşte goale şi a 
unor oale pentru crabi, ferindu-se să nu-l ajungă lumina 
gălbuie şi palidă provenită de la fereastra unei colibe de 
pescari, în timp ce jonca motorizată pufăia străbătând 
portul înţesat de şampane, îndepărtându-se tot mai mult în 
largul mării. Luminile ei de navigaţie erau bine fixate şi 
corecte, plasele de pescuit - convingătoare, aşa că nava ar 
fi putut trece cu bine de orice control şi, cu puţin noroc, 
nimeni n-ar fi remarcat-o măcar până la acostarea în China 
Roşie, după douăsprezece ore. Luther îi întoarse spatele şi 
se înapoie printre micile colibe care-i adăposteau pe 
refugiaţi; avea să treacă ceva timp până să găsească un 
taxi, dar dispunea de un răgaz îndestulător până la 
plecarea avionului său, la ora cinci dimineaţa. 


Sarah şi Nick ieşeau din liftul blocului turn de pe strada 
MacDonnell, amândoi bine dispuşi după Chablis-ul la 


142 


gheaţă care însoţise cina franţuzească la restaurantul lui 
Gaston, la lumina lumânărilor. Toată seara abia dacă 
pomeniseră de China. Ea bâjbâi până când cheia nimeri 
broasca şi în curând se lăsară amândoi să cadă pe 
canapea. Afară, luminile din Central şi ale portului pâlpâiră 
prin uşile cu geam, până când Nick se ridică şi trase 
perdelele. 

— Cafea, Cable? 

Sarah dădu din cap şi-l chemă lângă ea. A 

— Nu încă, Nick. A fost o masă nemaipomenită... Itți 
mulţumesc. Ca să fiu sinceră, era tocmai ce-mi trebuia... 
mă tem pentru mâine, mi-e al dracului de fiică. 

Ochii lui Nick trădau îngrijorarea bărbatului. 

— Ştiu... Rumbelow s-a scrântit la cap. Ar fi trebuit să 
ştim mult mai multe înainte de a risca aşa ceva... Nu am 
nici un pic de încredere în toată treaba asta. 

— Ştii bine că trebuie să mă duc acolo... nu se poate 
evita. 

— Nu poţi să refuzi... să treci peste Rumbelow? 

— Nu, dacă vreau să rămân în serviciu. Vor presupune 
pur şi simplu că îmi lipseşte curajul. 

— Dar asta-i o mare prostie! 

— Oare? Se ghemui lângă el. Incep să mă întreb... Nu 
voi păţi nimic, dar tu eşti bun cu mine, dragul meu. Dincolo 
de faţada asta rece, bostoniană, eşti unul dintre cei mai 
drăguţi bărbaţi pe care i-am cunoscut vreodată... ştiai 
asta? Îl sărută. Aş vrea să fi venit şi tu cu mine. 

— Aş vrea şi eu. 

Braţele lui puternice o înconjurau, ochii care îi întâlniră 
pe-ai ei erau blânzi, plini de personalitate. Rămaseră o 
vreme în dormitor, culcaţi goi pe pat, fata cea înaltă 
îngropându-şi faţa la pieptul bărbatului care o întrecea în 
înălţime, picioarele lor lungi împletindu-se, ale unuia cu 
ale celuilalt, şi desprinzându-se iar. 

— Oh, Nick, cu tine mă simt atât de în siguranţă! Lăsă 

143 


să-i scape un oftat şi-l sărută cu lăcomie. Se împlineşte 
aproape un an, ştii?... Tare te mai iubesc! 

Degetele lui îi mângâiară faţa, ochii o priviră zâmbind. 

— Şi eu te iubesc, Sarah. 

— Nick, şi dacă se întâmpla ceva rău? Nu te-aş revedea 
niciodată. 

Lacrimile îi înţepau ochii când înălţă capul ca să-l sărute 
iar, vrând ca apropierea caldă să dureze o veşnicie. 

— Oh, Nick... Nick... iubitul meu... 

În tăcerea îndelungată, se agăţau unul de celălalt, cu 
capetele alături, pe perne, zâmbindu-şi unul altuia. 

— Oh, aş vrea să putem rămâne aşa pentru totdeauna! 

Stătură de vorbă multă vreme, până când Nick se duse 
să aducă două pahare cu vin din frigider. Ei îi plăcea să-i 
privească trupul auriu în lumina lămpii. Când el se înapoie 
ţinând paharele, zâmbind, cu trupul suplu şi umerii laţi, 
părea un zeu grec. Nu se lungi iar pe pat, ci se aşeză pe 
margine, fără s-o atingă pe Sarah, fiecare fericit în 
prezenţa tăcută a celuilalt, dar bucurându-se la gândul că 
ispititoarea distanţă de cincisprezece centimetri care-i 
despărţea nu avea să fie păstrată prea mult... 


144 


15 


În dimineaţa următoare, Roper ieşi din apartament la 
şase şi jumătate. Sarah încă mai dormea - părea foarte 
tânără, pe buze cu un mic surâs şi cu părul răvăşit pe 
pernă. Motorul Toyotei lui închiriate răsună asurzitor prin 
garajul de la subsol până când el urcă maşina ca glonţul 
sus, pe rampă, şi porni cu zgomot pe strada încă tăcută şi 
pustie. În timp ce mergea grăbit pe scurtătura Happy 
Valley” fredona The Battle Hymn of the Republic?! pur şi 
simplu pentru că se simţea absurd de fericit. Noaptea 
precedentă fusese importantă pentru ei amândoi, o 
expresie a respectului şi admiraţiei reciproce, precum şi a 
nevoii pe care o simțeau fiecare dintre ei în legătură cu 
celălalt. Cu Sarah se simţea întreg, un bărbat care-şi 
stăpâneşte viaţa. Zâmbi binevoitor la vederea a doi chinezi 
în vârstă care îşi făceau tradiţionalele exerciţii fizice la 
marginea trotuarului, fără a da vreo atenţie trecătorilor. 
Dar apoi îşi aminti de primejdia iminentă şi de scopul 
călătoriei lui matinale şi zâmbetul îi dispăru. 

Îşi continuă drumul trecând pe lângă Clubul de Crichet 
din Hong Kong, pe lângă Wong Nai Chung Gap şi cobori în 
Repulse Bay, mergând de-a lungul coastei, spre Stanley. 
Bob Gatti locuia tot în aceeaşi casă albă, tăcută şi pustie. 


20 în lb. engl.: Valea Fericită (n. t.). 
21 În lb. engl.: Imnul de luptă al Republicii (n. t.). 
145 


Roper fusese unul dintre cei doisprezece prieteni care îl 
însoţiseră pe Gatti la scurta slujbă de incinerare de la Cape 
Collinson şi încă i se umpleau ochii de lacrimi când îşi 
aducea amintea de tristeţea aceea covârşitoare: capela 
rece şi posomorâtă, sicriul simplu, de stejar, al lui Sue. 
Celelalte două, mici şi albe, pentru băieţi, florile care 
păreau cumva să nu aibă nici o legătură cu ceea ce se 
petrecea. Gatti stătuse pur şi simplu acolo, cu chipul 
profund îndurerat şi cu o expresie pierdută, de parcă ar fi 
murit şi el împreună cu ei. Dispăruseră multe: Roper nu şi-l 
mai putea imagina la comanda unei nave, spunându-şi 
bancurile seci cu un accent de Chicago voit exagerat, sau 
preaslăvind calităţile berii de Coors. Se întrebă dacă Gatti 
avea să mai râdă vreodată. 

Prietenul lui îl aştepta pe terasa din faţa casei, privind în 
jos, spre portul Stanley, cu un ibric de cafea aburind pe 
masa albă. 

— Bună, Nick. Am pus în cuptor, pentru tine, câteva 
comun. 

Roper căscă. 

— Grozav! Îmi pare rău că te-am făcut să te scoli atât de 
devreme. 

— Oricum mă trezesc în jur de cinci, Nick. E mai bine să 
mă scol şi să fac ceva, altminteri torc gânduri negre şi asta 
mă doboară. Al dracului de deprimant. Ezită. Ce mai face 
Sarah? 

— De asta mă aflu aici, Bob. Ar trebui să plece în 
dimineaţa asta spre China... Vreau să discuţi cu Rumbelow, 
să renunţe la o asemenea idee. 

— De ce? 

— Pentru că este primejdios, al naibii de primejdios, şi 
nu merită riscurile. 

Gatti păru tulburat. 

— Ascultă, Nick, ştiu că tu şi Sarah sunteţi apropiaţi şi 
nu vrei ca ea să fie expusă vreunui risc. Nici eu nu vreau 

146 


aşa ceva, dar se presupune că este ofiţer în cadrul 
serviciilor de informaţii. Ea este cea care ţi-a cerat să faci 
asta? 

— Nu, nu mi-a cerut-o ea. 

— Şi Rumbelow este şeful bazei. 

Asprul accent de Chicago sună mai atenuat când Gatti se 
adânci în gânduri. Deodată dădu din cap. 

— Nu văd ce aş putea face eu? 

— Poţi vorbi cu Rumbelow. 

— O să-mi spună pur şi simplu să mă duc la dracu’. Pe 
bună dreptate. 

Brusc, Roper deveni mânios, foarte mânios. 

— Dar ai putea măcar să încerci! 

Gatti şedea tăcut, evitându-i privirea. 

— Pentru Dumnezeu, Bob, ţi-ai pierdut autoritatea. Ai 
nevoie de puţin timp de detaşare, departe de toate astea, 
dar totuşi nu-l poţi lăsa pe Rumbelow să facă gafe care duc 
la dezastru! 

Gatti mai turnă cafea şi Roper se înspăimântă văzând că- 
i tremură mâna. 

— Bănuiesc că aş putea să-ncerc să-l sun pe tipul acela, 
Nairn, pe care l-au trimis aici? 

— Bob, asta n-ar rezolva nimic - am făcut armată 
împreună, se presupune că suntem prieteni la cataramă. A 
vorbi cu Nairn, chiar dacă ai reuşi să-l găseşti la capătul 
firului telefonic, ar dura prea mult. 

Gatti se uită la el cu o expresie jalnică - Roper nu-l 
văzuse niciodată atât de dărâmat şi de nehotărât. 

— Nu este timp, Bob. Pentru numele lui Dumnezeu, fă 
ceva acum! 

Se ridică brusc în picioare şi strigă: 

— Ei bine? Ce ai de gând? 


De cum sosi pe aeroportul Shoudu, Luther fu condus cu 
maşina la o clădire fără nici un semn distinctiv, în partea 


147 


de nord-est a Beijing-ului. Zidurile erau de un galben 
murdar, cu tencuiala jupuită, iar puţinele ferestre ce 
dădeau spre stradă se aflau la mare înălţime şi erau 
prevăzute cu obloane de oţel - era evident vorba de un fel 
de închisoare sau de un centru de anchetare. Fu lăsat să 
intre printr-o uşiţă din înaltele porţi duble şi peste câteva 
minute se afla în biroul lui Wong, privindu-l pe Tang Tsin 
care îşi făcea exerciţiile fizice, mergând întruna în cerc în 
jurul curţii pustii. Wong îl trată pe Luther cu un amestec 
de stimă şi neîncredere cu care Luther era obişnuit: 
cadrele chineze îl acceptau şi îi respectau rangul, dar 
continua să-i intrige faptul că un european lucra împreună 
cu ei. Luther arătă spre personajul trist care îşi târa 
picioarele în curtea de dedesubt. 

— Este înfrânt? Este neîndoielnic că va colabora cu noi? 

— Cred că da, tovarăşe. Se teme pentru familia lui şi se 
teme de camera roşie pentru el însuşi. 

— Nu va încerca să utilizeze proceduri secrete pentru a 
demonstra că se află sub control? 

— Aşa ceva e absolut imposibil. Mai întâi şi-ntâi, nu are 
nici o metodă de a stabili contacte, în afară de locurile 
secrete destinate predării mesajelor şi o linie de telefon 
liberă la ambasada americană. 

— Nu foloseşte nici o procedură de siguranţă în caz de 
eşec... ceva ce trebuie să facă în fiecare lună sau 
săptămână pentru a arăta că este un om liber? 

— El zice că nu, tovarăşe. 

— Uimitor, de-a dreptul uimitor. 

— Vreţi să vorbiţi cu el? 

Luther zâmbi vag. 

— Nu, nu încă. Lăsaţi-l să devină dependent de voi - voi 
l-aţi zdrobit, acum să deveniți prietenii lui. 

Wong înclină capul, plin de respect. 

— Înţeleg că până la urmă va fi executat? 

Luther înălţă din umeri. 


148 


— Decizia aceasta nu-mi aparţine mine, dar aşa cred. 

Telefonul sună şi Wong ridică receptorul. 

— Un apel pentru dumneavoastră, tovarăşe. 

Luther luă aparatul, ascultă, apoi râse înfundat. Puse în 
furcă receptorul şi reveni spre fereastră, ignorându-l pe 
Wong. Totul părea să se fi desfăşurat întocmai aşa cum 
plănuise el şi se simţea brusc copleşit de un sentiment de 
triumf. Era pe cale să-l înfrângă pe duşman, adrenalina 
sporea, ar fi dorit trupul mlădios al lui Josie, dar ea se afla 
tot la Hong Kong. O umbră uşoară îi întunecă chipul, însă 
pasul lui era uşor când cobori treptele de beton înapoi, 
spre poartă. Josie avea să se întoarcă în noaptea aceea... 
iar el, în cele din urmă, va învinge. 


Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Sarah plecă spre 
Canton cu trenul. Deşi călătorea cu o viză turistică legală, 
Rumbelow urcase în acelaşi tren alţi doi agenţi care să-i 
păzească spatele. 

Amândoi erau chinezi, un bărbat tânăr şi o femeie între 
două vârste. Nici unul dintre ei nu văzu vreun semn că 
Sarah ar fi urmărită sau ţinută sub observaţie. Bărbatul 
călători cu acelaşi autobuz de la gara din Canton până la 
aeroportul Baiyun, cu trei scaune în spatele lui Sarah, şi o 
privi când urcă la bordul unui avion către Kunming. Vineri 
seară îi raportă lui Rumbelow că în avionul acela se mai 
aflaseră alţi trei europeni şi că aceştia aveau înfăţişare de 
turişti. Se putea spera că acoperirea lui Sarah funcţiona. 


În Hong Kong, catastrofa începu duminică dimineaţa. 
Lunga telegramă fulger de la Londra, categorisită TOP 
SECRET, ieşi din aparat în jur de ora şase - un sul de 
hârtie subţire, lung de aproape un metru şi douăzeci. 
Operatorul de la Serviciul de Comunicaţii Radio 
Diplomatice era obosit şi plictisit; la sfârşit de săptămână, 
schimbul de noapte devenea ucigător de monoton după ce 

149 


codificai şi expediai materialul de rutină care urma să se 
transmită în eter de la antenele de pe Peack, pentru a fi 
recepționat la Hanslope Park, în apropiere de Milton 
Keynes, la nord de Londra. Ar fi vrut să se întoarcă în 
apartamentul lui din Kowloon, unde îl aştepta prietena lui 
chinezoaică, aşa că fu încântat când văzu că telegrama 
aceea lungă - sute de grupe de numere - era personală, 
adresată de Nairn lui Rumbelow, astfel că doar acestuia îi 
revenea sarcina de a o decoda. Curierul diplomatic o duse 
imediat drept la locuinţa şefului, o vilă albă înălţată într-o 
grădină luxuriantă, în apropiere de mare, în Repulse Bay. 
Işi lăsă motocicleta la bordura trotuarului şi merse de-a 
lungul potecii ce străbătea grădina, balansând casca, 
remarcând piscina albastră, peluza tunsă, şezlongurile 
roşii, grătarul în aer liber. O fi fiind Rumbelow un nătărău 
indolent, dar ştia să trăiască - chiria lui trebuie să fie 
enormă. 

După ce apăsă soneria timp de zece minute, îi deschise 
uşa o femeie de vârstă mijlocie, în rochie de casă, drăguță 
la modul ofilit. Părea enervată, ca şi cum şeful i s-ar fi 
dedicat doar o dată pe săptămână şi curierul i-ar fi prins 
asupra faptului. _ 

— Bună dimineaţa, doamnă Rumbelow. Îmi pare rău că 
vă deranjez... o telegramă urgentă pentru şefu'. 

— Intră, te rog, Keith. 

Avea un zâmbet plăcut şi nişte sâni frumuşei - era 
probabil în jur de cincizeci de ani. Îşi păstrase accentul de 
Lancashire. li servi o cafea în bucătărie în timp ce 
Rumbelow se îmbrăca. Acesta îşi făcu apoi apariţia, 
arătând îngrozitor: nebărbierit şi cu ochi înceţoşati, 
probabil mahmur după o beţie cumplită. Deschise punga 
de piele şi scoase sulul lung de hârtie. 

— De ce dracu' n-a fost decodată? Apoi văzu inscripţia 
de la începutul mesajului. Oh, Dumnezeule, îmi va lua cel 
puţin o oră - ai face mai bine să aştepţi, s-ar putea să 

150 


necesite un răspuns. Fă o baie în piscină dacă vrei... Jean o 
să-ţi găsească nişte chiloţi. O sărută pe obraz, în mod 
excepţional anormal de uman. Îmi pare rău, iubito. 

Când Rumbelow ieşi din biroul său peste o oră şi 
jumătate, soţia lui stătea culcată lângă piscină, îngrijit 
îmbrăcată într-un costum de baie negru întreg, iar curierul 
diplomatic înota dintr-un capăt în celălalt al bazinului. 
Tânărul ieşi din apă şiroind şi începu să se şteargă cu un 
prosop. Era abia ora opt, duminică dimineaţa. Faţa lui 
Rumbelow devenise cenuşie: părea să fi îmbătrânit cu zece 
ani. 

— Nu-i niciun răspuns, Keith. Îţi mulţumesc că ai 
aşteptat. Eşti de serviciu toată ziua? 

— Numai până la prânz, domnule. 

— Bine, în după-amiaza asta ia-ţi liber să te duci pe 
plajă. 

De cum plecă Keith, doamna Rumbelow îşi cuprinse 
soţul în braţe. 

— Tom, iubitule, ce Dumnezeu s-a întâmplat? Arăţi 
îngrozitor. 

— Am făcut gafa cea mai a dracului de cumplită. 
Nebunul ăla de Gatti a luat legătura cu Londra fără ştirea 
mea, şi Nairn s-a opus plecării lui Sarah Cable în China 
pentru a stabili contactul cu o mână de disidenţi. Zice că el 
crede că fata e dată în vileag şi că ei aşteaptă s-o culeagă. 
Numai că informaţia lui vine al naibii de târziu - ea a plecat 
joia trecută. S-a dus cu avionul la Kunming, se află acolo 
deja de trei zile, şi - lua-m-ar dracu’! - eu sunt cel care a 
trimis-o. 

— Nu poţi s-o scoţi din viespar? 

Rumbelow îşi trecu degetele prin părul încărunţit. 

— În momentul acesta nici măcar nu ştiu unde este - 
dacă mai e liberă, ar trebui să fie într-un hotel sau într-o 
pensiune, undeva în Yannan, dar Dumnezeu ştie în care. A 
aranjat o legătură cu un chinez pe nume Foo şi, din motive 


151 


de securitate, nimeni altcineva nu-i cunoaşte adresa. Îşi 
consultă ceasul de la mână. Oh, fir-ar să fie! Este riscant 
pe o linie liberă, dar o să-l sun chiar acum. Ăsta ar putea fi 
răspunsul. E posibil ca el să fie încă aici, în Macao. 

Revenind în biroul său, Rumbelow lăsă jaluzelele pentru 
a se feri de soarele care începea deja să dogorească şi 
formă unul dintre numerele pe care i le dăduse Foo - cel 
personal, care făcea legătura direct cu dormitorul sau cu 
camera lui de lucru, numărul la care nu răspundea vreo 
secretară protectoare sau un slujitor al casei. Apelul păru 
să sune îndelung, apoi un glas răspunse în chineză. 

— Foo, dumneata eşti? 

— Nu, domnul Foo nu este aici. 

— Îmi pare rău, trebuie să vorbesc foarte urgent cu 
dânsul într-o problemă de afaceri. Se va înapoia curând? 

Se auzi un pocnet când receptorul fu pus jos, apoi câteva 
cuvinte schimbate repede, în dialectul chinez. In cele din 
urmă vorbi o altă voce, în chineză, dar într-o limbă fluentă, 
instruită. 

— Cine este la aparat, vă rog? 

— Mă numesc Smith, un asociat de afaceri al domnului 
Foo. 

— Eu sunt de la poliţia din Macao. Domnul Foo a 
dispărut. 

Rumbelow se lăsă să cadă în fotoliu, respirând anevoie. 
Simţi un junghi ascuţit în piept şi se întrebă dacă era pe 
punctul de a face un atac de cord. 

— Ce vreţi să spuneţi prin „dispărut”? 

— Sunt semne de luptă şi el lipseşte. Un slujitor al casei 
a fost ucis, înjunghiat. Doamna Foo pare să fi fost drogată 
în vreun fel. Este încă inconştientă - a fost găsită de o 
femeie care a venit devreme, azi-dimineaţă, pentru 
curăţenie. Dar domnul Foo a plecat... a fost răpit. 

Tom Rumbelow rămase cu privirea aţintită în gol. 

— De către cine? 


152 


— Nu ştiu. Sunt aici doar de un sfert de oră. Dar domnul 
Foo a dispărut... şi sunt convins că nu se mai află în 
Macao. 


153 


PARTEA A DOUA 
REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ 


154 


16 


Kunming era o localitate frumoasă, străzi tot atât de 
murdare ca oricare altele din China, însă acolo existau 
lacuri şi pagode, iar în depărtare munţi acoperiţi de nori. 
Aerul era mai curat şi mai proaspăt decât pe coasta 
înăbuşitoare, străzile - mai puţin aglomerate. Flori păreau 
să fie pretutindeni... şi tufe, în special camelii şi magnolii. 
Întinderea ceţoasă a lacului Dianchi ajungea până departe, 
spre sud, punctată de ambarcaţiuni cu pânze albe. 

Sarah îşi rezervă o cameră în urâta clădire a 
principalului hotel din Kunming, împreună cu ceilalţi 
turişti şi oameni de afaceri veniţi cu acelaşi avion ca şi ea. 
Sosi plină de temeri, încă mânioasă din cauză că 
Rumbelow tratase problema ca un amator: cine mai auzise 
vreodată să se trimită un agent secret cunoscut într-o ţară 
periculoasă, înarmat cu o viză turistică? Dar după douăzeci 
şi patru de ore începu să se relaxeze. Cercetă oraşul, 
mergând pe jos şi cu autobuzele. Chinezii se uitau atent la 
toţi europenii, cu o curiozitate amuzată, iar în piaţa 
aglomerată, Sarah fu conştientă de faptul că o examinau 
femei zâmbitoare care îi ofereau mărfurile de pe tarabele 
lor. Bărbaţii o dezbrăcau vădit din priviri, intrigaţi de 
ciudata înălţime şi corpolenţă a tuturor femeilor europene, 
atât de diferite de ale lor. Îi trecu prin minte că Foo, cu 
statura lui de tătar nordic, şi mai mica Ruth alcătuiau o 
combinaţie neobişnuită. 


155 


Dar, într-o măsură rezonabilă, se simţea sigură că nu era 
supravegheată de poliţie, iar bărbatul de la recepţie, cu 
ochelari fără ramă şi cu dinţi îmbrăcaţi în aur, nu dădea 
semne să fie deosebit de interesat de paşaportul şi de viza 
ei. Se părea că fusese acceptată întocmai ca oricare alt 
turist european, aşa că era posibil ca metoda de abordare 
a lui Rumbelow să fi fost totuşi corectă. La urma urmei, ea 
se afla aici în mod legal şi până acum nu fusese comisă nici 
o crimă. 

În ziua a doua respectă instrucţiunile lui Foo şi luă 
autobuzul numărul treizeci şi trei de la staţia Nantaigiao, 
din apropiere de hotel. Maşina era ticsită de chinezi, dar 
ea îşi găsi un loc pe bancheta din stinghii de lemn din 
spate, alături de un tânăr care încercă să intre în vorbă 
într-un dialect necunoscut ei, strecurând cuvintele printre 
scuipaţi lungi, vultureşti, care aterizau pe podea la o 
distanţă de mai bine de un metru. Zâmbi în sinea ei: aşa 
cum spunea Nick adesea, toţi chinezii au sinusuri proaste 
şi maniere proaste. Autobuzul coti spre sud, pe lângă apele 
vălurite ale lacului Dianchi, trecând pe lângă altarul de la 
Poarta Dragonului, săpat direct în stâncă. Dură mai mult 
de o oră ca să ajungă la sanatoriul muncitoresc de la 
Baiyukou, unde coborâră o pereche de tineri şi o bătrână 
în tunică şi pantaloni negri ducând un coş cu pui. La 
Baiyukou, Sarah porni pe jos, depărtându-se de lac, de-a 
lungul unei alei umbrite de pini. O chinezoaică tânără, în 
blugi şi cămaşă albă simplă, aştepta la umbră. 

Sarah ezită. Venise primul moment primejdios. Oftă - 
fusese liniştitoare postura de turistă timp de douăzeci şi 
patru de ore. Fata nu spuse nimic, dar întinse o monedă 
tăiată neregulat în două. Sarah scoase din buzunarul ei 
cealaltă jumătate şi o puse lângă a chinezoaicei. Se 
potriveau. 

— Eu sunt Sarah. 

Fata zâmbi, era mică şi drăguță. 

156 


— Eu sunt Cheng Huiging. Vino, te rog, cu mine. 

Sarah o urmă printre arbori către un camion ruginit 
încărcat cu saci de îngrăşăminte, parcat într-un luminiş. 
Şovăi din nou. 

— Unde ne ducem? 

Cheng Huiqing vorbea o engleză perfectă. 

— Acum eşti oaspetele organizaţiei „Zece Octombrie” - 
îţi făgăduiesc că vom avea grijă de dumneata. 

— Dar bagajele mele sunt la hotel... am o cameră 
reţinută acolo. Dacă dispar brusc, voi da în vileag tot jocul. 

Tânără chinezoaică deschise portiera maşinii şi zâmbi 
iar. 

— Nu. Recepţionerul şef este omul nostru. Ai plecat deja 
de la hotel, nota de plată ţi-a fost achitată, iar formularele 
necesare pentru poliţie au fost completate în sensul că 
dumneata te-ai înapoiat la Hong Kong. Bagajele i-au fost 
strânse şi te vor ajunge din urmă. În mod oficial, diseară te 
vei fi înapoiat la Hong Kong. Am avut grijă de toate. 

Brusc, Sarah se simţi foarte vulnerabilă. Necazul cu 
trecerea în ilegalitate consta în a-ţi restabili statutul când 
voiai să dobândeşti legitimitatea. Nu urcă în camion. 

— Şi atunci cum ies din ţară după ce se termină 
întâlnirea asta? 

— Te vom duce în zona economică specială Shenzhen şi 
îţi vom da documente pentru o excursie de o zi la Macao - 
cu ele vei face traversarea înapoi, la Macao, şi tot aşa spre 
Hong Kong. 

— Dar Shenzhen se află la mai mult de şapte sute de 
mile! 

— Nu-ţi face griji, Sarah, îţi făgăduiesc - suntem mai 
bine organizaţi decât crezi. 

Sarah urcă în camion şi se aşeză lângă fată, care porni 
zgomotosul motor cu petrol. Nu-i plăcea povestea asta, dar 
trebuia să se încreadă în ei. Camionul înainta hurducându- 
se pe un drumeag de noroi uscat până ajunseră la un drum 


157 


pavat, frânele scoțând scrâşnete de metal frecat pe metal. 

— Îmi pare rău, zise Cheng Huiging, cu un zâmbet jenat. 
Marea economie socialistă nu are la vânzare saboţi de 
frână. 

Camionul prinse viteză, şi înaintară într-un vacarm de 
zdrăngănituri, ca şi cum rabla era pe cale să se desfacă în 
bucăţi. 

Fata conducea cu grijă, cu o viteză în jur de treizeci de 
mile pe oră. Camionul, de fabricaţie chinezească, se 
zguduia făcând-o pe Sarah să dea din când în când cu 
capul de plafonul maşinii. 

— Vorbeşti o engleză perfectă, spuse ea. Unde ai 
învăţat? 

Huiging izbucni în râs. 

— La Oxford. Mi-am luat diploma în filozofie la Lady 
Margaret Hall. M-am născut în Hong Kong, dar m-am 
înapoiat în China. 

Treceau pe lângă ferme dărăpănate, cu acoperişuri de 
stuf, un ţăran cu pălărie de pai îşi mâna porcii de-a lungul 
drumului, un altul se împleticea pe lângă el, cocoţat pe o 
bicicletă. 

— Unde ne ducem? întrebă Sarah. 

— În munţi, în nişte peşteri. Au fost pregătite pentru 
întâlniri şi amenajate cu locuri pentru dormit şi masă. 

— Şi cu cine urmează să mă întâlnesc? 

— Cu câţiva dintre liderii noştri. In etapa asta îi vei 
cunoaşte pe toţi cu denumirile lor conspirative, dar ei sunt 
împuterniciţi să trateze cu dumneata în numele mişcării. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare, ca să se asigure 
că drumul era pustiu, apoi coti, intrând pe un drumeag 
noroios, umbrit de arbori, care urca pieptiş. Când trecu 
într-o viteză inferioară, motorul începu să urle pe un ton 
chinuit, mai înalt, şi roţile din spate alunecară pe pietrişul 
nebătătorit, dar continuau să urce. 

— Mai avem mult de mers... povesteşte-mi despre 


158 


dumneata, Sarah. 

— Sunt Sarah Cable şi lucrez pentru Ministerul de 
Externe şi Commonwealth, cu baza în Hong Kong. 

— Asta-i tot? _ 

— Este tot ce trebuie să ştii dumneata deocamdată. Imi 
pare rău - nu mi se îngăduie să spun mai mult de atât. 

— Înţeleg foarte bine. Atunci vorbeşte-mi despre Anglia - 
nu m-am mai dus acolo niciodată şi deseori îi duc dorul. Ai 
fost vreodată la Trout at Godstow??, pe Tamisa? Este una 
dintre bodegile mele preferate. 


Luther se simţea triumfător în timp ce mergea în pas de 
plimbare pe lângă lacul din Hangzhou. Josie avea să se 
înapoieze în curând, iar el primise mai adineauri un telefon 
de la Beijing. Răpirea lui Benjamin Foo fusese încă una 
dintre ideile neinspirate ale ministrului - ca şi arestarea lui 
Tang Tsin dar cel puţin fusese aplicată eficient. Bătrânul 
era şi acum inconştient de pe urma sedativelor pe care i le 
injectaseră în aşteptarea interogatoriului la care avea să 
fie supus la Shanghai. Luther intenţionase să-l lase pe Foo 
în libertate, în aşa fel ca acesta să-i poată conduce până la 
liderii mişcării „Zece Octombrie” şi, la început, ordinul de 
răpire a lui Foo îl înfuriase, dar acum, idioţii din Hong 
Kong o trimiseseră oricum pe Cable. Ea va sluji scopului 
său... iar Foo, sub presiunea interogatoriului, ar trebui să 
aibă multe lucruri de spus. 

Când auzi o maşină pe drum şi zgomotul unei portiere 
trântite, se grăbi să se întoarcă acasă. Josie îşi aruncă 
braţele pe după gâtul lui, faţa ei cu trăsături delicate, de 
vietnameză, zâmbindu-i cu gura până la urechi. O strânse 
cu putere la piept. 

— Mi-a fost dor de tine, păsărică. Ai venit direct de la 
Shanghai? 


22 în lb. engl.: Păstrăvul de la Godsow (n. t.). 
159 


Cu părere de rău, ea îşi întrerupse sărutul îndeajuns de 
mult timp cât să poată vorbi. 

— Da, m-au adus tot drumul cu maşina - o mare cinste. 
Foo este în siguranţă, sub lacăt. A fost foarte uşor. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-am căţărat pe terasa lor când erau singuri, în jur 
de miezul nopţii - soţii Foo discutau şi n-au auzit nimic - şi 
l-am doborât izbindu-l cu un ciorap plin cu nisip. Wah 
Cheong a procedat la fel cu soţia lui. Apoi le-am făcut 
amândurora injecții, şi l-am cărat pe Foo până la barca pe 
care ai închiriat-o tu în Hong Kong... Zece minute mai 
târziu ne aflam în China. Încreţi nasul. Indivizii pe care i-ai 
angajat o dată cu barca miroseau tare urât. Oh... şi un 
slujitor al casei s-a trezit şi a încercat să intervină, aşa că a 
trebuit să-l ucid. 

Luther merse după ea în bucătărie, unde Josie se apucă 
să fiarbă un ibric de ceai. 

— Acum vom avea o zi sau două de petrecut împreună, 
nu-i aşa? Înainte să pleci la Shanghai? 

Luară ceaiul şi bolul afară, în grădina aşternută cu 
pietriş situată la un nivel mai jos, chiar în spatele casei, 
sub pereţii roşii şi streşinile aurii; se cocoţară unul lângă 
altul pe un zid scund. 

— Ai verificat conturile de la bancă? întrebă el. 

Ea se încordă. 

— Da. Toate fondurile există, în Hong Kong şi la 
Shanghai. Avem o mulţime de bani, Luther, însă îmi va fi 
dor de China. Chiar trebuie să plecăm?... Vor fi foarte 
supăraţi cei de la Beijing? 

— Dacă nu plecăm, ne vom prăbuşi împreună cu toţi 
ceilalţi când se vor dezlănţui violențele. 

Vorbea răstit, ca şi cum s-ar fi plictisit să explice aceiaşi 
lucm iar şi iar. 

— Îi vor nimici pe asupritori şi în categoria asta intrăm 
şi noi. Dacă am putea să rămânem liniştiţi aici, în locul 

160 


acesta frumos, aşa aş face. 

— Aşadar, plecăm pe furiş în Australia sau în America? 
Dispărem pur şi simplu? Putem să dispărem? 

El dădu afirmativ din cap şi o trase spre el. 

— Va trebui să ducem la bun sfârşit treaba pentru care 
plătesc ei... dar este cu adevărat ultima. Cei de la Beijing 
sunt realişti, poate că nu ne vor urmări. 

Ochii ei exprimau spaimă. 

— Cunoaştem prea multe secrete... ne vor urmări şi, 
dacă pot, ne vor ucide, ştii şi tu asta. Ne îndreptăm spre o 
mare primejdie. 

— Vom fi în primejdie şi dacă rămânem pe loc. 

Zâmbi şi înălţă din umeri. 

— Voi avea grijă de tine, îţi făgăduiesc. 

— Dar să nu pleci fără mine, Luther. Dacă îi trădezi şi 
mă laşi aici, să răspund pentru tine, se vor purta rău cu 
mine. 

Schiţă o grimasă, părând tânără şi vulnerabilă, ca o 
adolescentă drăguță, deşi avea aproape treizeci de ani. 

— Mă vor vâri într-o celulă de închisoare infectă, îmi vor 
da o mâncare oribilă şi mă vor împuşca în ceafă. 

El se ridică, dominând-o cu înălţimea lui, şi o cuprinse în 
braţe, zâmbindu-i protector. 

— Mai târziu te voi duce la cină la Pavilionul de Jad 
Negru. i-ar plăcea? 


Complexul de peşteri săpate ca un fagure adânc în 
coasta unui munte se afla la aproximativ cincizeci de mile 
la nord de Kunming. Era noaptea târziu când sosiră, şi 
Sarah se simţea înţepenită după călătoria aceea care îi 
frânsese oasele. Cheng Huiging continua să pară 
proaspătă şi voioasă, dar era clar că ea avea o energie 
fizică şi psihică ieşită din comun. Din sporovăiala ei pe 
durata îndelungatei călătorii, Sarah aflase că tânără 
chinezoaică era fiica unui refugiat adăpostit în Hong Kong, 


161 


care se descurcase bine şi devenise posesorul unei 
modeste averi lucrând în domeniul textilelor. Cheng 
Huiging avusese rezultate bune la şcoală, aşa că el o 
trimisese la universitatea din Hong Kong; ea continuase 
însă studiile, ajungând să obţină un doctorat în chimie la 
Oxford. Revenită în Hong Kong, predase cursuri la 
politehnică şi îl ajutase pe tatăl său în afaceri până acum 
trei ani, când se implicase în acţiunile opoziţiei. 

Cheng Huiging parcă maşina într-o viroagă, printre 
câţiva bolovani; lumini slabe se aprinseră şi siluete de 
chinezi înarmaţi cu puşti demodate le înconjurară. Câţiva 
ridicară ameninţător mitraliere, iar lămpile care lăsau să le 
cadă pe feţe o lumină galbenă arătară că jumătate dintre 
acele persoane erau femei. În timp ce se trăgeau peste 
camion plase de camuflaj, Sarah o urmă pe Huiging într-o 
peşteră, de-a lungul unui tunel, până într-o mică încăpere 
săpată în stâncă, unde se aflau două paturi de campanie, 
plase contra ţânţarilor şi - în colţ, în spatele unui paravan 
de hârtie - un closet chimic. 

— Regret că este cam primitiv, se scuză Huiging, 
turnând un ceai verde aburind dintr-un termos. Dar cred 
că vei dormi bine. 


Sarah se trezi pe la opt şi constată că Cheng Huiging 
plecase. Se spălă la repezeală cu apă dintr-un ulcior aflat 
pe o comodă pentru ceai, deschise o uşă de lemn şi ieşi 
într-un tunel de piatră luminat de becuri electrice fără 
abajur, care atârnau din tavan pe toată lungimea lui. 
Chinezoaica apăru aproape imediat şi o conduse pe Sarah 
la aer liber, oprindu-se chiar la intrarea tunelului. 

— Nu mergem mai departe, îi spuse zâmbind. Nu vrem 
să fim depistaţi din văzduh. 

— Ce anume este acest loc? 

— Un soi de adăpost antiaerian construit de armata 
naționalistă în timpul războiului împotriva Japoniei. A fost 


162 


uitat de mai mulţi ani, până când mişcarea „Zece 
Octombrie” l-a redeschis, acum şase luni. 

Stând în picioare sub baldachinul alcătuit de surplomba 
care ascundea intrarea, Sarah nu-şi putea lua ochii de la 
priveliştea munţilor şi lanurilor luminate de soare. 

— Aveţi o ţara nemaipomenit de frumoasă. 

Huiging închină capul, surâzând. 

— Mulţumesc. Dar actualmente este şi destul de săracă, 
şi turbulentă. Trebuie să mai facem rost de ceai şi de ceva 
de mâncare. 

— Când mă voi întâlni cu liderii voştri? 

Chen Huiging încetă să mai zâmbească şi păru puţin 
stânjenită. 

— A avut loc un mic atac banditesc şi încă n-au sosit, dar 
sunt sigură că nu va trebui să aştepţi mult. 

Pe Sarah o cuprinse un brusc sentiment de nesiguranţă. 

— Vrei să spui că am făcut tot drumul ăsta la cererea lor 
şi că ei nici măcar nu se află aici? 

Tânără chinezoaică dădu din cap cu un aer nefericit. 

— Nu, îmi pare foarte rău, dar într-o ţară de asemenea 
dimensiuni e greu să călătoreşti pe ascuns, şi uneori 
lucrurile nu decurg bine. Încearcă, te rog, să înţelegi. Vor 
fi aici astăzi sau mâine. 

Când chinezoaica reintră în tunel, Sarah dădu afirmativ 
din cap, dar voioşia cu care se trezise îi pierise. Ceva nu 
mergea cum trebuie, era îngrijorător, iar ea începu să se 
simtă ameninţată de o mare primejdie. 


Nairn avea o memorie bună pe termen lung şi în stare să 
reţină multe amănunte, dar înainta în vârstă, şi uneori 
ținerea de minte îl trăda. Incă de când primise apelul 
telefonic al lui Gatti, ceva îl tot sâcâia, o informaţie dintr- 
un caz anterior, care purtase acelaşi nume de cod - 
Scorpion, dar folosit de englezi sau de americani, nu de 
către chinezi. Se întâmplase cu zece sau cincisprezece ani 


163 


în urmă, iar de atunci el se ocupase de foarte multe cazuri, 
după cum stăteau mărturie durerile lui din piept şi 
slăbiciunea tot mai accentuată a trupului. Într-un târziu se 
duse la fereastră şi privi traficul de la ora de vârf, mai 
aglomerat pe Westminster Bridge. Soarele asfinţitului 
strălucea pe gresia clădirii Parlamentului, de partea 
cealaltă a râului. După zece minute, cu o oarecare ezitare, 
ridică receptorul telefonului său privat şi formă un număr 
la Moscova. Peste un minut discuta cu o funcţionară 
superioară de la GRU3%, o realizare posibilă doar în ultimii 
doi ani, unul dintre ciudatele avantaje secundare ale 
glasnost-ului. După surpriza iniţială, femeia se arătă foarte 
prietenoasă. 

— Există vreo posibilitate pentru a aranja o întâlnire, 
întrebă el, sau poate o convorbire telefonică în condiţii de 
absolută securitate? 

Glasul grav, cu accent rusesc al femeii izbucni în râs. 

— Cât de mult s-au schimbat vremurile, sir David! Ştii 
ce? Se întâmplă ca poimâine să plec în Libia, în drum 
petrecându-mi o noapte la Roma. Fixează o oră şi un loc şi 
voi privi cu interes o întâlnire cu dumneata. Nu promit 
nimic, dar dacă e vorba de o problemă de interes reciproc - 
aşa cum afirmi - cine ştie? E posibil să te pot ajuta puţin. 
Nu-mi închipui că e necesar să implicăm şi ambasadele 
noastre? 

— Spasiba - „mulţumesc”, aş prefera să n-o facem, 
replică Nairn, în ruseşte. La capătul arterei Via della 
Conciliazione, pe dreapta, foarte aproape de piaţa Sf. 
Petru, se află o cafenea. l-am uitat numele, dar ţi-ar 
conveni, să zicem, ora prânzului? 

— În apropiere de Vatican? răspunse ea, râzând iar. Ah, 
ei bine, de când cu Gorbaciov, nimic nu mai e la fel. Ce 


23 General Recruting Unit (lb. engl.) - Central General de Recrutare (n. 
t.). 
164 


aiureală înspăimântătoare! Noi - agenţii secreţi - trebuie să 
fim uniţi. Dasvidania. 


165 


17 


Contraamiralul în retragere Erwin Smith îşi petrecea 
câteva zile acasă, în Maryland, după ce părăsise Spitalul 
Naval din Bethesda. Operația de hemoroizi fusese mult mai 
dureroasă decât se aşteptase, dar, stând pe colacul lui de 
cauciuc, rapoartele de la Hong Kong i se părură atât de 
îngrijorătoare încât se hotărî să se întoarcă la datorie. Fără 
nici un avertisment prealabil, sosi în dimineaţa de după 
convorbirea telefonică a lui Nairn cu Moscova şi pe la 
începutul serii îl invită pe Tom Rumbelow la un pahar. La 
ora şase şedeau pe balconul biroului său de pe Peak, 
panorama  zgârie-norilor de la nivelurile mai joase 
întinzându-se până departe, sub ei. Amiralul sorbi din 
paharul său cu whisky şi se uită în ochii lui Rumbelow fără 
a-şi ascunde disprețul. 

— Aşadar, nu eşti în stare să dai de urma lui Scorpion, l- 
ai pierdut pe Foo, iar acum suspectezi singurul om valoros, 
realmente util, pe care-l avem la Beijing? Sfinte 
Dumnezeule! 

Gura lui Rumbelow se încleştă. Omuleţul cu faţă de 
vulpe şi cu pronunție tărăgănată, sudică, îi era profund 
antipatic. Erwin Smith era originar din Carolina de Sud. 
Ajunsese până la rangul de „contramiral” lucrând la 
aprovizionare şi nu văzuse niciodată vreun glonţ tras în 
focul luptei, dar vorbea de parcă el singur ar fi câştigat 
războiul coreean. Dar aici era teritoriu britanic şi 


166 


Rumbelow însuşi era şeful bazei SIS. Actualmente, Smith 
era doar egalul lui în rang, iar americanii se aflau aici în 
calitate de oaspeţi. Ticălosul nu avea nici un drept să-i 
vorbească aşa. 

— Este o operaţiune comună, Erwin, suntem 
răspunzători în egală măsură. 

— Fapt e că, totuşi, veriga slabă o constituie dispozitivul 
tău, Tom, şi treaba asta mă cam îngrijorează. 

— Nu sunt deloc de aceeaşi părere, dar nu are rost să ne 
certăm pe tema asta. Problema imediată este Tang Tsin. 

— Bun, şi ce nu-i în ordine cu Tang Tsin? 

Înainte de a răspunde, Rumbelow privi o vreme în jos, 
spre port. Se aflau la o asemenea înălţime încât zgomotul 
traficului ajungea slab până la ei; maşinile şi tramvaiele se 
mişcau parcă silențios prin centrul oraşului, feribotul Star 
care făcea traversarea spre Kowloon semăna cu o jucărie. 

— Ştim că te-ai înapoiat doar de câteva ore, spuse, 
vorbind lent, dar ai avut timp să te uiţi astăzi la vreunele 
dintre materialele lui? 

— Mda... le-am citit. 

— Ei bine... nu ţi se par ciudate? 

— In ce sens? 

— Mai înainte erau bune, dar alcătuite din crâmpeie fără 
legătură între ele... acum sunt prea fluente. Informaţiile 
sunt prea multe, prea apropiate de ceea ce ne trebuie 
nouă. Cred că lucrează sub control - nu mai este liber. 

Amiralul mormăi şi se întoarse în răcoarea biroului său, 
ca să-şi aprindă un mic trabuc. Se aşeză fără fasoane 
lăsându-l pe Rumbelow să-şi găsească un scaun cu spătar 
drept din faţa mesei: o fi fost Hong Kong-ul britanic, dar 
clădirea aceasta le aparţinea americanilor şi în viaţa reală 
el era partenerul principal. 

— Desigur, am remarcat schimbarea. Aşadar, care e 
teoria ta? 

— Scorpion l-a dibuit şi chinezii l-au închis; supus 

167 


interogatoriilor, el le-a dat toate amănuntele privitoare la 
munca lui pentru noi, iar acum ei alimentează locurile 
secrete pentru depunerea informaţiilor cu materiale 
falsificate. 

— Cred că e posibil. 

Amiralul scoase un inel de fum care pluti în sus până 
când curentul ventilatorului de pe tavan îl risipi. 

— Roper nu l-a mai văzut pe Tang după ce tipul acesta a 
fost avansat, deoarece îşi petrecea foarte mult timp pe aici. 
Vreau ca el să se înapoieze oricum la Beijing pentru câteva 
zile, ca să lămurească unele aspecte şi să verifice în acelaşi 
timp şi ce se petrece cu Tang. Ce zici? 

— Ar fi de mare ajutor, Erwin. 

Simţindu-se uşurat, Rumbelow se ridică, pregătindu-se 
să plece. 

— Poate că-mi vei aduce la cunoştinţă rezultatul. 

Amiralul nu-şi părăsi fotoliul, ci îşi îndreptă din nou 
atenţia asupra dosarului din faţa sa, ca şi cum ar fi 
concediat un subaltern. 

— Bineînţeles. Ai vreo veste de la Cable? Sau de la Foo? 

— Mă tem că răspunsul e nu la ambele întrebări. 

— Splendid! 

Omuleţul se uită drept prin Rumbelow. 

— Fii bun şi mută-ţi fundul de-aici, Tom, înainte să ţi-l 
umple cineva cu alice. 


Celula - fără ferestre - se afla sub nivelul solului, era 
umedă şi rece. O lumină galbenă ardea în spatele unui 
geam gros din peretele de piatră, dar atât de slabă, încât 
încăperea se afla pe jumătate în întuneric. Foo şedea pe 
jos, într-un colţ, fiindcă nu exista nici un mobilier, şi îşi 
mişca din când în când gleznele legate în lanţuri. Il durea 
capul din cauza drogurilor şi îi era o sete cumplită. Când 
lucrase pentru englezi, se pregătise cu grijă pentru un 
asemenea moment, dar acesta nu sosise niciodată. În 

168 


recentele lui misiuni în China se simţise destul de în 
siguranţă, dar acum, că-l prinseseră, era pregătit. Avea să 
tacă orice i-ar face ei şi deja se împăcase cu gândul că era 
improbabil să scape cu viaţă. Se gândea foarte mult la 
Ruth, la David şi la micuța Hannah, centrul vieţii lui, şi 
dacă aşa era să fie, va muri iubindu-i; însă când va sosi 
momentul, îşi va goli mintea de toate aceste gânduri, 
fiindcă trebuia să-şi concentreze întreaga voinţă pentru a 
rezista. 

Se auzi un zăngănit de chei, uşa se dădu de perete şi un 
paznic cu chipiu cu cozoroc intră, aducând un bol de orez 
şi o cană de tinichea cu apă. Le puse pe pardoseală şi 
plecă fără un cuvânt. Mâinile lui Foo erau încătuşate, ca şi 
picioarele, aşa că ajunse cu greu la apă. Fu o uşurare să-şi 
mai potolească setea, dar nu exista lingură cu care să 
mănânce orezul şi oricum nu îi era foame. Însemna că îl 
pregăteau pentru interogatoriu. 


Sarah îşi petrecu toată ziua umblând fără rost prin 
peşteri, din ce în ce mai frustrată. În cursul dimineţii făcu 
o plimbare pe coasta muntelui, împreună cu Cheng 
Huiging. Priveliştile suprafeţelor stâncoase şi ale lacurilor 
albastre erau splendide, dar Sarah era nervoasă. Se aflau 
la mare depărtare de Kunming, singurul mijloc de 
transport părea să fie camionul acela ruginit iar din 
noaptea în care sosise nu mai vorbise cu nimeni în afară de 
Cheng Huiging. 

— Cine mai este aici? întrebă pe un ton dezinvolt. 

— Numai paznicii pe care i-ai văzut noaptea trecută. Ei 
stau aici în permanenţă. 

— Aşadar, am făcut tot drumul acesta şi nu există nimeni 
cu care să vorbesc? 

— Deocamdată nu... Îmi pare rău. 

— Şi unde e domnul Foo? Trebuia să vină şi el, nu-i aşa? 

— Aşa cred, dar nici el n-a sosit până acum. 

169 


Bănuielile lui Sarah sporeau. 

— Să ştii că nu pot rămâne aici o veşnicie... riscul e prea 
mare. Dacă până mâine la vremea asta nu apare nimeni, aş 
vrea să mă duci înapoi şi să-mi aranjezi transportul până la 
Hong Kong. 

Huiging căpătă o expresie hăituită. 

— Dar e foarte important Sarah, nu vrei să mai stai 
puţin? 

— Dacă-i aşa de al dracului de important, de ce nu se 
află şi ei aici? Unde naiba sunt? 

Tânără chinezoaică zâmbi, cerându-şi scuze. 

— Ştiu că vor sosi în curând, e extrem de greu să 
călătoreşti... 

Cele două femei parcurseseră un traseu circular şi acum 
se apropiau iarăşi de intrarea în peşteri. Când trecură prin 
dreptul unui grilaj de ventilaţie montat în stâncă, Sarah 
auzi zumzetul slab al unui generator; se întrebase de unde 
provenea electricitatea. 

— Douăzeci şi patru de ore, decretă Sarah hotărât. 
Altminteri toate înțelegerile sunt anulate. Regret, dar pur 
şi simplu nu-i deloc bine. Ai cât de cât idee de primejdia la 
care mă expuneţi? Dacă nu sunteţi în stare să vă organizaţi 
dracului revoluţia, sau cum vreţi să-i ziceţi, mai bine decât 
atât, guvernul meu nu vrea să joace nici un rol în treaba 
asta. 


Generalul-maior Kirova sosi la cafeneaua din Roma într- 
o mare limuzină Zil cu suport pentru drapel dar fără nici 
un drapel, urmată de o altă maşină în care se aflau patru 
bodyguarzi şi care opri lângă bordură, la aproximativ 
cincizeci de metri mai în spate. Deoarece întâlnirea 
trebuia, în principiu, să fie secretă, limuzina porni repede 
înainte şi parcă în Piaţa Sf. Petru, la capătul străzii. Nairn 
se ridică în picioare când femeia căruntă se îndreptă spre 
el, în lumina soarelui de primăvară. Era îmbrăcată într-un 


170 


taior de tweed albastru şi Nairn o recunoscu după 
fotografiile din dosarul ei, deşi era mult mai atrăgătoare 
decât se aşteptase. Cândva fusese foarte frumoasă... acum 
arăta bine, cu ochi inteligenţi, pătrunzători, în care se 
citea mai mult decât o urmă de compasiune. 

Işi strânseră mâinile şi ea îl privi drept în faţă, curioasă. 

— Sir David, spuse într-o engleză corectă, de foarte 
multă vreme doream să vă cunosc. 

— Şi eu pe dumneavoastră, doamnă general. A fost un 
gest amabil din partea dumneavoastră, că aţi venit. Aţi 
vrea să beţi ceva? 

— Un Campari cu sifon, mulţumesc. 

Două dintre gorilele de la GRU rămaseră în maşină, 
celelalte coborâră, stând de pază, în picioare, de o parte şi 
de alta a cafenelei, asigurându-se că nimeni să nu se 
apropie prea mult. Alţi doi bodyguarzi apărură din maşina 
parcată în faţa catedralei Sf. Petru şi începură să patruleze 
cu un aer atent şi ameninţător. După ce aduse paharul cu 
Campari şi un whisky pentru Nairn, chelnerul se retrase în 
local. Un trecător, neştiind nimic despre complicatele 
măsuri de securitate, ar fi putut să-i asemuiască pe cei doi 
cu un cuplu în vârstă aflat în vacanţă. Nairn înălţă paharul. 

— Nadia Alexandrovna Kirova, spuse zâmbind, E ciudat 
să vă cunosc aşa, după atât de multă vreme. Felicitări 
pentru Ordinul Lenin ce v-a fost acordat. 

— Mulţumesc, răspunse ea, zâmbindu-i la rândul ei. De 
obicei, la serviciul meu încă mi se mai spune pur şi simplu, 
„Kirov”, dar, dacă doriţi, astăzi voi fi feminină. 

Aruncă o privire spre domul catedralei Sf. Petru care se 
contura dincolo de fântâni şi de stolurile de porumbei din 
piaţă, dominat de o cruce care sclipea aurie în soare, şi 
păru pe punctul de a se referi la ciudăţenia locului lor de 
întâlnire, dar renunţă şi luă o sorbitură de Campari. 

— Na zdarovie - sănătate. Mi-a părut rău să aflu că nu v- 
aţi simţit bine. 

171 


Nairn avu o uşoară tresărire. 

— Şi cum de aţi aflat doamnă general... deşi este amabil 
din partea dumneavoastră că menţionaţi acest lucru? 

— De la un prieten comun, sir David. Arătă cu mâna spre 
Vatican. Aţi mai fost vreodată aici? 

— De multe ori... şi dumneavoastră? 

— Niciodată. De cincisprezece ani n-am părăsit teritoriul 
Uniunii Sovietice şi al aliaţilor săi. Dacă ţara mea nu s-ar 
afla într-o situaţie atât de dificilă, m-aş bucura foarte mult 
de felul în care au evoluat lucrurile în ultima vreme. Ezită 
o clipă. Ei bine, sir David? Dumneavoastră şi cu mine 
suntem doi profesionişti care ştim o mulţime de amănunte 
unul despre celălalt - întotdeauna am urmărit cu mare 
interes cariera dumneavoastră. Sper că vom putea lua 
prânzul împreună, ceea ce ne va permite să ne comparăm 
puţin însemnările, dar se pare că aveţi o problemă anume. 
Cum aş putea să vă ajut? 

— Acum aproape doisprezece ani, dumneavoastră, 
doamnă general, şi cu mine ne-am încrucişat săbiile... în 
Hong Kong, dacă-mi amintesc bine. Vă mai aduceţi aminte 
de Golovkin? 

Disidentul Nikolai Golovkin fusese ucis prin împuşcare la 
graniţa dintre Austria şi Ungaria şi murise agăţându-se de 
sârma ghimpată la un metru de libertate, dar nici unul din 
ei nu avea de gând să pomenească despre acest amănunt. 

— Da, desigur. 

— Există ceva ce-mi amintesc referitor la timpul 
petrecut de el în Orientul Îndepărtat - poate în Manciuria, 
sau în Coreea - care ar putea să aibă o legătură cu o 
problemă de care mă lovesc acum. Deoarece este implicată 
şi China, m-am gândit că ar fi posibil că interesele noastre 
să coincidă. Ce credeţi? 

Ea îl privi atent, gânditoare, ca şi cum s-ar fi aşteptat la 
întrebarea aceea. 

— Hai să facem o plimbare pe jos, sir David. Se ridică, 

172 


iar gorilele se apropiară imediat ca s-o protejeze. 
Ambasadorul meu mi-a dat un permis de liberă trecere 
care ne va îngădui să intrăm - în grădinile Vaticanului. 


173 


18 


La mare depărtare spre nord-vest, Nick Roper sosi 
înapoi, la Beijing. În seara următoare, luminată de un 
asfinţit stacojiu, un marinar îl aduse de la aeroportul 
Shoudu cu un Chevrolet negru. Nick se gândea la Sarah, 
dorindu-şi să o ştie în siguranţă, dorind s-o ţină în braţe. 
Oare ce conta mai mult pentru el - forţa caracterului sau 
atracţia trupului ei? Probabil prima variantă, deşi cea de 
care avea el nevoie pentru moment era cea de-a doua. 
Roper oftă, privind prin fereastra maşinii nesfârşitele şiruri 
de biciclete ce înaintau clătinîndu-se, panourile luminate 
de reflectoare, cu gigantice caractere chinezeşti, roşii şi 
aurii, şi cu imagini idealizate ale unor neînfricaţi ostaşi ai 
Armatei Populare de Eliberare, apărând nişte ţărani în 
timp ce aceştia, fericiţi, împrăştiau cu lopata excremente 
pe pământurile comune. Câtă deosebire faţă de realitate! 
Până cu câteva săptămâni în urmă îi plăcuse Beijing-ul, 
deoarece acesta continua să fie cel mai frumos oraş din 
lume, dar acum i se părea ameninţător şi apăsător. li era 
greață de orice avea vreo legătură cu China şi ar fi vrut să 
fie departe de ea, în cealaltă parte a lumii, împreună cu 
Sarah. 

Maşina nu-l duse la ambasadă, ci îl lăsă în apropiere de 
staţia Guang'anmen, de unde luă un taxi. Ultima jumătate 
de milă o străbătu mergând pe jos şi cotind din largul 
bulevard pe străduţa pe care locuia Tang Tsin. Nu mai 


174 


fusese niciodată acolo, dar Tang i-o descrisese şi îi spusese 
cât de mult îndrăgea vechea clădire, ca pe un refugiu faţă 
de restul lumii. Ştia exact care era poarta lui Tang: o uşă 
de lemn într-un perete de piatră înalt, cu o înălţime de doi 
metri şi zece şi bătută cu buloane de fier. Nu exista nici o 
sonerie, aşa că Nick bătu în uşă. Deşi se înserase şi aleea 
era pustie, nu voia să facă mult zgomot, atrăgând atenţia 
asupra sa, dar, când nu primi nici un răspuns, bătu din 
nou. Dacă Tang mai era în libertate, la vremea asta trebuia 
să fie acasă. 

După două sau trei minute văzu un bărbat care se 
apropia din întuneric, împingând o bicicletă. La început 
crezu că era Tang, dar când reuşi să-i desluşească faţa, îşi 
dădu seama că se înşelase. Bărbatul purta uniforma 
cenuşie a unui „cadru”. Roper încremeni, dar nou-venitul 
nu-l apostrofă; ba chiar păru gata să treacă repede pe 
lângă el, ferindu-şi privirea, până când Roper îi vorbi în 
dialectul mandarin: 

— Aici mai locuieşte aceeaşi familie, tovarăşe? 

Ochii care se întoarseră spre el erau înfioraţi, clipind des 
pe o faţă care arăta că nu voia să fie implicată în vreun 
necaz. 

— Nu, casa e goală de săptămâni întregi. 

— Ştiţi unde au plecat? 

— Cu ce drept întrebaţi? 

— Doar ca prieten, tovarăşe. 

Omul dădu din cap. 

— Ii sunteţi prieten? 

Nu îşi ascunse destul de bine rânjetul ironic. 

— Păi, el a plecat acum vreo săptămână, iar soţia şi copii 
- acum câteva luni. Dacă-i sunteţi prieten, de ce nu ştiţi 
dumneavoastră unde se află? Eu, unul, nu ştiu nimic. 

Se îndepărtă în grabă, intrând pe o poartă învecinată, 
purtarea lui arătând clar că ştia că Tang Tsin avea 
necazuri cu autorităţile şi că tot asta trebuie să fie şi 


175 


situaţia lui Roper. Nick se grăbi să plece în direcţia opusă, 
conştient de existenţa unor ochi care-l pândeau... dar când, 
ajuns la colţ, întoarse capul să se uite înapoi, străduţa 
părea să fie pustie. 


În dimineața următoare plouă - ploaia aceea 
pătrunzătoare, care te udă până la piele şi pe care se pare 
că n-o găseşti decât în Orient. Stând la intrarea în peşteri, 
Sarah privea stropii ce se repezeau oblic în jos, şuvoaiele 
de apă ce spălau pietrişul de-a lungul coastelor muntelui, 
pârâiaşele noroioase care antrenau pământul nebătătorit. 
Nu se aventură să iasă afară, iar Cheng Huiging dispăruse 
în tunel, spunând că va folosi radioul pe unde scurte. O 
lăsă pe Sarah stând pe vine la intrare şi citind un exemplar 
obosit al romanului Journey into Fear" de Eric Ambler, pe 
care îl găsise într-una dintre peşteri. Era îngălbenit de 
trecerea timpului, datat 1944, şi trebuie să fi fost lăsat pe 
vremea războiului, de vreun soldat englez sau american. 

Diverse personaje îmbrăcate în salopete intrau şi ieşeau 
repede, zâmbindu-i vag lui Sarah, dar, în afară de Cheng 
Huiging, nimeni nu-i vorbea. Întregul scenariu începea s-o 
calce pe nervi. După aproximativ o oră, tânăra chinezoaică 
reapăru cu o expresie triumfătoare. 

— Trei membri ai consiliului nostru vor fi aici în cel mult 
o oră şi ceva! Vei putea să-ţi duci la bun sfârşit treaba şi să 
pleci de aici în seara asta. 


Veniră să-l ia pe Foo când el moţăia într-o poziţie 
incomodă, proptit în colţul celulei. Ceasul îi fusese luat şi 
nu exista nici o fereastră, dar ceasul lui biologic îi spuse că 
trebuia să fie în jur de amiază. Doi bărbaţi în uniformă: 
obişnuitele şepci cu cozoroc, tunici de un verde măsliniu, 
pantaloni  mototoliţi şi papuci, obişnuitele chipuri 


24 În lb. engl.: Călătorie în domeniul fricii (n. t.). 


176 


inexpresive. Îl smuciră, ridicându-l în picioare, şi îl 
împinseră cu brutalitate pe coridor unde aproape că se 
prăbuşi, lovindu-se de perete. 

— Urmează-mă! se răsti unul dintre ei în dialect 
cantonez. 

Foo merse după el, târşâind picioarele, simțind cum 
oţelul cătuşelor îi taie gleznele, şi cei doi îl ajutară să urce 
treptele de la capătul coridorului. 

Incăperea destinată interogatoriilor se afla la nivelul 
solului - goală şi cu o fereastră cu bare ce dădea spre o 
curte, Foo înregistra fiecare detaliu: probabil că se aflau 
într-un soi de închisoare, poate în Canton sau la Shanghai, 
deoarece fereastră era deschisă şi de dincolo de perete se 
auzea zgomotul unui trafic rutier intens. Dacă va exista 
vreo şansă de evadare, el trebuia să ştie tot ce se putea. Se 
opri în picioare în faţa mesei de lemn, uitându-se la un 
bărbat în jur de treizeci de ani, cu un chip neted, impasibil, 
cu ochi total lipsiţi de orice sentiment sau de compasiune. 
Scaunele erau toate de lemn, masive şi prinse cu şuruburi 
de pardoseală. 


Trecuse de ora trei după-amiază când Sarah auzi 
elicopterele. Intrigată, se depărtă de intrarea tunelului şi 
se uită spre cer. Sus, profilându-se contra soarelui, trei 
siluete se îndreptau zumzăind spre ei, încă la o depărtare 
de aproximativ o jumătate de milă. Cheng se ivi imediat 
lângă ea. 

— Nu ştiam că vor veni pe calea aerului, spuse Sarah. E 
puţin cam vizibil, nu-i aşa? Îmi închipuiam că vor sosi pe 
drum. 

Chinezoaica aduse un binoclu şi studie cu atenţie 
siluetele zburătoare. 

— Fir-ar al dracului! bombăni ea. Nu pot să văd nimic - 
soarele îmi intră drept în ochi. 

Alţi patru chinezi îşi făcură apariţia, alăturându-li-se şi 

177 


uitându-se spre cer. Purtau puştile lor vechi, Lee Enfield, şi 
păreau îngrijoraţi. Deodată, Cheng Huiging păru şi ea 
îngrijorată. 

— Oh, nu! exclamă ea, înăbuşindu-şi un strigăt. Ăsta nu-i 
consiliul nostru... este armată. Ne-au descoperit şi în două 
minute vor fi aici! 

Se întoarse spre ceilalţi chinezi şi le dădu o serie de 
ordine răstite, într-un dialect necunoscut lui Sarah. Ei o 
luară la fugă înapoi în tunel. 

— Vino cu mine, îi spuse apoi lui Sarah. Ne vom duce 
sus, în munţi, într-un loc tainic pe care-l ştiu eu. S-ar putea 
să reuşim să ajungem acolo înainte ca ei să aterizeze... 
Aleargă cât te ţin picioarele! 

O porni la goană în josul pantei, apoi urcă pe cealaltă 
latură a văii strâmte, cu trupul aplecat, alergând printre 
bolovani ca un iepure, urmată de siluetă mai înaltă a lui 
Sarah. În timp ce ele se căţărau, huruitul elicopterelor se 
apropia tot mai mult. Sarah fugea din ce în ce mai repede, 
alunecând pe pietrişul nebătătorit, gâfâind când ajunseră 
la o cărare îngustă, pentru capre, atât de speriată încât îşi 
simţea inima zbătându-i-se dureros în piept. 

Pe ultima sută de metri priviră în jos, spre intrarea în 
peşteră, de la o înălţime de cel puţin o sută douăzeci de 
metri deasupra acesteia, şi străbătură o fâşie de rocă 
aproape goală, pe o potecă lată doar atât cât să încapă un 
singur picior de om. Ca să-şi păstreze echilibrul, Sarah se 
agăța de tufe de iarbă şi când alunecă şi se prinse de o 
crăpătură în stâncă, îşi rupse o unghie. În partea cealaltă, 
Cheng Huiging se clătina pe un prag ceva mai lat şi arăta 
spre o despicătură în rocă, înaltă de aproximativ treizeci 
de centimetri şi lungă de vreo şapte metri. Îşi lipi trupul de 
marginea ei, azvârli picioarele în sus şi se strecură 
înăuntru. 

— Acum tu! şuieră ea printre dinţi. Repede! 

Sarah făcu acelaşi lucru, alunecând în crăpătură şi 

178 


pomenindu-se într-un spaţiu ce cobora în pantă, înalt de 
aproape un metru. Iți dădea o senzaţie de claustrofobie, 
dar te simţeai în siguranţă. 

— De jos, ei nu pot vedea nimic. 

Cheng abia dacă mai reuşea să respire şi scoase din 
buzunare două sticle cu apă. 

— Nu trebuie decât să stăm liniştite şi să nu scoatem 
nici un sunet. 

Inaintă ondulându-şi trupul, şi Sarah o urmă până când 
izbutiră să vadă în jos, spre tunel. Zgomotul elicopterelor 
deveni asurzitor când aparatele coborâră, aterizând unul 
după altul în valea îngustă din faţa peşterilor, elicelor lor 
stârnind nori de praf. 

— Ce se va întâmpla cu prietenii tăi? 

— Se vor ascunde în adâncul complexului. Cu puţin 
noroc, soldaţii nu-i vor găsi, iar dacă vor fi descoperiţi, se 
vor lupta. Indiferent ce s-ar întâmpla, nu ne vor trăda. Nu 
ştiu unde ne-am dus şi vor nega că te-ar fi văzut vreodată. 
Ştiu şi ei cât de important e pentru mişcarea „Zece 
Octombrie” ca primul nostru consilier din Vest să 
supravieţuiască. 

Sarah privi în tăcere cum bărbaţi înarmaţi şi cu căşti de 
oţel coborau cu duiumul din cele trei nave aeriene de 
luptă. Se strigau ordine şi se auzi şuieratul unor fluiere în 
timp ce jumătate dintre ei se răspândeau pe coasta colinei, 
ceilalţi năvălind în gura tunelului. Cei care dispărură 
înăuntru purtau măşti de gaze, remarcă ea. Nici un zgomot 
nu lăsă să se înţeleagă că îi se opunea vreo rezistenţă, dar 
Sarah auzi lungi rafale de focuri de armă automată, 
păcănind şi reverberându-se de pereţi şi plafonul de piatră 
pe care ea nu le putea vedea, urmate de câteva explozii 
surde. 

— Astea trebuie să fie grenade cu gaze lacrimogene, 
bombăni Cheng Huiging. 

După aproximativ zece minute, soldaţii reapărură 

179 


împreună cu doi dintre paznicii mişcării „Zece Octombrie” 
- cu mâinile ridicate, cu sânge brăzdându-le îmbrăcămintea 
şi împleticindu-se în timp ce înaintau prin fum. Fură 
azvârliţi la pământ şi Sarah auzi gemete slabe când 
începură să fie bătuţi cu paturile metalice ale puştilor AK- 
47 cu care erau înarmaţi soldaţii. Părea că un ofiţer strigă 
la ei, punându-le întrebări, dar fără a primi vreun răspuns. 
Un şir de ostaşi - în jur de douăzeci de oameni - se mişcau 
încet printre bolovanii de piatră, cu armele de-a curmezişul 
piepturilor, căutând evident cu atenţie. 

— Pe noi ne caută, zise Cheng Huiging, părând totuşi 
încrezătoare. Dar după câteva ore vor renunţa. 

Avea dreptate. Rămaseră în despicătura aceea, sorbind 
din când în când apă, încă două ore, timp în care soldaţii 
umblară încolo şi încoace pe coasta muntelui, dar fără a se 
apropia vreodată de ele la mai puţin de două sau trei sute 
de metri. Pe înserate, ostaşii aruncară în aer camionul cu 
ajutorul grenadelor, şi urcară iar în cele trei elicoptere, 
luându-i cu ei pe cei doi prizonieri. Motoarele vibrară, 
prinzând iarăşi viaţă, şi primul aparat se înălţă stârnind 
din nou un nor de praf, zgomotul motoarelor sale devenind 
asurzitor când ajunseră în dreptul feţei lui Sarah; celelalte 
două elicoptere îl urmară pe primul la intervale de câte un 
minut. Când zgomotul se atenuă, cele două femei priviră în 
întunericul de afară, asupra căruia se lăsase tăcerea. 

— Presupun că toţi ceilalţi au fost ucişi? întrebă Sarah. 

— Mă tem că da. 

— Am rămas deci singure? 

— Da, Sarah. Imi pare rău. 


180 


19 


Ruth Foo sosi, neanunţată, la două şi jumătate după- 
amiaza. Pe clădire nu se afla nici o inscripţie cu denumirea 
ei, dar toată lumea ştia că acolo lucrau trăsniţii aceia. 
Uşile de sticlă se deschiseră spre un foaier murdar, în 
care, în spatele unei tejghele de recepţie, stătea un poliţist 
chinez. 

— Am venit să-l văd pe domnul Rumbelow, spuse ea pe 
un ton energic. 

Polițistul se uită la ea nedumerit. 

— Nu sunt sigur că avem aici pe cineva numit 
Rumbelow. 

Omul era derutat - instrucţiunile lui spuneau clar că nu 
trebuia să lase să intre decât personalul având permise de 
liberă trecere şi pe vizitatorii al căror nume figura pe lista 
zilnică de audienţe. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, izbucni ea, nu-mi servi 
mie povestea asta! Pe vremuri lucram şi eu aici. Spune-i 
pur şi simplu şefului bazei că doamna Foo aşteaptă şi vrea 
să-l vadă de urgenţă. 

— Luaţi loc, vă rog, zise chinezul, arătând spre un şir de 
scaune jerpelite, din metal şi pânză, şi ridicând receptorul 
unui aparat telefonic. 

Zece minute mai târziu, spumegând de furie, se lăsa 
fotografiată cu un polaroid de către un alt poliţist chinez. 

— Asta-i realmente ceva necesar? întrebă ea, scrâşnind 


181 


din dinţi. 

— Securitate, explică scurt omul. 

Inălţă ochii spre cer, ca şi cum considera şi el că era o 
nebunie, şi puse poza într-un etui de plastic pe care i-l 
prinse de rochie. Dar pe urmă Ruth urcă direct la etaj şi 
intră într-o sală de conferinţe în care o aştepta Rumbelow. 
„Stai de vorbă cu vizitatorii într-o încăpere goală, în aşa fel 
ca ei să nu poată să vadă ce se află pe biroul tău şi pe 
pereţi”. In trecut făcuse şi ea destul de des acelaşi lucru, 
aşa că nu se simţi jignită.: 

— Bună ziua, doamnă Foo, o salută Rumbelow, zâmbind 
şi oferindu-i un fotoliu pe care îl trase mai aproape. V-ar 
face plăcere puţin ceai? 

— Nu, mulţumesc. Am să trec direct la subiect - ce s-a 
întâmplat cu soţul meu? 

Rumbelow luă loc de cealaltă parte a mesei şi ea observă 
cât de obosit şi de încordat părea. Haina lui dintr-un tweed 
era roasă la manşete, iar peticul de piele de la unul din 
coate atârna. Deşi venise cu gândul de a fi agresivă, 
aproape că îi fu milă de el. 

— Asta este o întrebare pentru poliţia din Macao, 
doamnă Foo. Regret profund cele întâmplate, dar nu sunt 
în măsură să vă dau vreun ajutor. Îmi pare rău. 

Ruth Foo îşi roti privirea prin cameră: pe perete se afla o 
fotografie decolorată a reginei, ferestrele dădeau spre o 
terasă cu câteva mese şi scaune ieftine, de plastic. 

— Nu cred că-i adevărat, replică ea calm, silindu-se să 
pară raţională. Soţul meu a fost implicat în mişcarea „Zece 
Octombrie” vreme de cel puţin doi ani, fără să fi existat 
vreodată o primejdie cât de mică. Pe urmă vă cere ajutorul 
şi într-un răstimp de câteva zile este răpit de China Roşie. 

— Nu există nici o dovadă în acest sens. E posibil să fi 
fost răpit de către una din Triade - eu, unul, nu ştiu nimic 
despre interesele de afaceri ale soţului dumneavoastră şi 
nici despre duşmanii lui. 

182 


Ruth aproape că-şi ieşi din fire. 

— Nu fi atât de al dracului de insultător - Ben nu are nici 
o legătură cu Triadele, ca preşedinte al societăţii Swirnes, 
el este un om de afaceri care respectă legea, şi dumneata 
ştii al naibii de bine toate astea! 

Rumbelow zâmbi, cerându-şi scuze. 

— Îmi pare rău, nu intenţionam să vă jignesc, dar fapt 
este că nici unul dintre noi nu ştie - nu ştie exact - cine l-a 
luat pe soţul dumneavoastră. 

— Bineînţeles că ştiţi! 

Ruth izbi cu pumnul în masă şi o carafă cu apă se 
cutremură. Ridică glasul: 

— El se află undeva în China Roşie şi ăia îl supun unor 
interogatorii ca să obţină mizerii referitoare la conducerea 
opoziţiei... şi la guvernul dumitale, domnule Rumbelow, la 
asta te-ai gândit? 

— Da, ca să fiu sincer, m-am gândit. 

— Ei bine, şi ce dracu” vei face în legătură cu ceea ce se 
întâmplă? Este soţul meu, pentru numele lui Dumnezeu! 
Are aproape şaizeci de ani. Dacă îl vor maltrata, va muri! 

— Nu-mi pot închipui că Republica Populară ar recurge 
la măsuri extreme... 

Ea izbi din nou cu pumnul în masă. 

— Sigur că o vor face... şi ştii şi dumneata asta al 
dracului de bine. Trase adânc aer în piept. Ascultă, 
domnule Rumbelow... pe vremuri lucram în serviciul 
dumitale, cunosc jocul. Dacă nu-l recuperezi pe Ben în 
câteva zile printr-o acţiune diplomatică - sau smulgându-l 
din mâinile răpitorilor - guvernul dumitale o să se aleagă 
cu obrazul foarte pătat. Şi s-ar putea foarte bine ca soţul 
meu să fie mort. Ei obţin totul de la el şi înscenează un 
proces-spectacol. Milionarul din Macao, care era de fapt 
spion britanic, fusese condamnat pentru plănuirea unor 
acte de terorism şi pentru acţiuni subversive! O scuză al 
naibii de bună pentru a reveni asupra tuturor promisiunilor 


183 


lipsite de însemnătate pe care le-am făcut referitor la 
intrarea în posesia acestor locuri cu începere din 1997. 
Arătă cu mâna zgârie-norii şi portul care se vedeau prin 
fereastră. Ei bine... negi acest lucru? 

— Nu, doamnă Foo, s-ar putea foarte bine să aveţi 
dreptate. Daţi-mi voie să vă încredinţez că sunt în strânsă 
legătură cu Londra şi că încercăm să-l localizăm pe soţul 
dumneavoastră. Dacă există ceva ce am putea face, 
credeţi-mă că se va face... necazul este că el nu are nici o 
relaţie esențialmente britanică. 

— Are un paşaport britanic şi o soţie englezoaică - oare 
asta nu-i de-ajuns acum? 

— Locuia în Macao - teritoriu chinezesc sub 
administraţie portugheză. Au trecut mai mult de 
doisprezece ani de când a lucrat pentru guvernul meu. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nu ne ajută cu nimic. Dar, vă rog, doamnă Foo... Avea 
ochi îngrozitor de speriaţi - cum Dumnezeu ajunsese să fie 
şef al unei baze SIS? Voi face tot ce-mi stă în puteri. O 
conduse până jos, la ieşire, şi îşi strânseră mâinile. Sunteţi 
foarte curajoasă în toată această situaţie. Voi ţine legătura 
cu dumneavoastră, vă făgăduiesc. 


În Anglia era ora şapte şi jumătate dimineaţa şi David 
Nairn îşi plimba câinele pe malul râului, la Chiswick. Făcea 
acest lucru aproape în toate dimineţile, când se afla la 
Londra, ieşind cu labradorul său galben din blocul de 
apartamente în care locuia, trecând pe lângă localurile de 
pe Strand-on-the-Green şi ajungând până pe Kew Bridge. 
Fluxul era scăzut şi Tamisa curgea leneş printre limbi de 
pământ noroioase, dezgolite în timpul refluxului; docul de 
lângă clubul de iahting era ticsit de şalupe, toate înclinate 
cuminte în aceeaşi direcţie, cu fungile zbătându-se de 
catarge sub suflul brizei. Pe râu, un remorcher vărsa fum, 
luptându-se să tragă în amonte un şir de barje încărcate cu 


184 


cărbune. 

Bărbatul înalt, îmbrăcat într-un costum ponosit, se afla 
singur pe potecă şi flutură voios mâna când un băiat pe 
bicicletă trecu pe lângă el cu o geantă doldora de ziare. 

— Hei, Wellington! îi strigă câinelui. Aport, băiete! 

Nairn aruncă un băț de-a lungul țărmului şi labradorul îl 
recuperă, trăgând de el şi gonind în jurul stăpânului său, 
gâfâind şi împroşcând cu noroi. Nairn luă băţul şi câinele 
lătră, legănându-şi limba trandafirie peste dinţii ascuţiţi şi 
albi, cerându-i să-l mai arunce o dată. 

Când se pregătea să azvârle băţul, Nairn remarcă două 
autobuze roşii care stăteau, unul după altul, pe podul Kew. 
Probabil că traficul era blocat, aşa cum se întâmpla adesea 
la această oră a dimineţii. Durerea se declanşă când ridică 
braţul: un junghi brusc şi intens în mijlocul pieptului. Până 
să-şi revină după primul şoc, suferinţa spori, devenind o 
tortură, de parcă un vătrai înroşit în foc i s-ar fi înfipt în 
inimă. Ultimul lucm pe care-l văzu înainte de a se prăbuşi 
fu câinele său, sărind în sus, spre el. 


Ruth Foo telefonă la biroul din Londra al lui Nairn din 
apartamentul avocatului ei, situat în centrul oraşului. 
Cândva, David fusese iubitul ei, motiv pentru care ezitase 
până acum să ia legătura cu el. Dar Rumbelow era deo 
inutilitate patentă, iar ea era disperată. Avocatul o lăsă 
singură şi Ruth formă numărul direct. După câteva 
pârâituri primi legătura cu celălalt capăt al lumii - oraşul 
pe care nu-l mai vizitase de cinci ani. Îi răspunse o voce de 
femeie. 

— Biroul lui sir David Nairn. 

— Pot vorbi, vă rog, cu sir David? Numele meu e Ruth 
Foo, este o convorbire personală. 

— Îmi pare rău, dar sir David nu se află la birou în 
dimineaţa aceasta. 

— Îl voi găsi după-amiază? 

185 


— Nu... nu sunt sigură. Înţelegeţi, nu se simte prea bine. 

— Este bolnav? E ceva grav? 

— Regret, realmente nu ştiu. 

— Ascultati... Telefonez din Hong Kong şi este ceva 
urgent. Va fi acasă dacă sun acolo? 

— Îmi pare rău, dar nu vă pot da numărul privat al lui sir 
David. 

— Îl am deja, mulţumesc. 

Ruth puse receptorul în furcă, scotoci cu degete 
nervoase în geantă şi formă un alt număr de la Londra. De 
astă dată apelul răsună îndelung, până când cineva ridică 
receptorul de la celălalt capăt al firului. Îi răspunse un alt 
glas de femeie. 

— Alo, aici Alison Nairn. 

Glasul acesta suna mai cald decât celălalt... şi îngrijorat. 

— Numele meu este Ruth Foo şi chem de la Hong Kong - 
aş putea, vă rog, să vorbesc cu sir David? 

În ciuda încordării, Ruth zâmbi - era un mod foarte 
protocolar de a vorbi cu femeia care era acum soţia lui 
David, femeia cu care făcuse el dragoste în locul ei. Ruth 
se întrebă cum o fi arătând acea femeie. S-a îngrăşat oare? 
îşi zise în gând. Şi e cumva o femeie blândă? După voce 
părea drăguță. 

— Nu, mă tem că nu puteţi, spunea cealaltă. David a 
avut azi-dimineaţă un atac de cord. 

— Oh, nu! Lui Ruth i se taie respiraţia. Este... grav? 

— E în viaţă, dacă asta vreţi să ştiţi. S-a întâmplat pe 
când plimba câinele, înainte de a se duce la lucru. Un 
vânzător de ziare a auzit câinele scâncind şi l-a găsit pe 
soţul meu zăcând fără cunoştinţă, lângă râu. A fost 
transportat în grabă la spital şi acolo mă duc şi eu acum. 

— Îmi pare foarte rău... Sper să se însănătoşească 
repede. Vă rog să-i transmiteţi toate... toate urările mele 
de bine, da? 

— Desigur. Cum aţi spus că vă numiţi? 

186 


— Ruth Foo. Din Hong Kong. „Nici un semn de 
recunoaştere - ce ciudat. Oare era posibil ca David să nu-i 
fi spus niciodată?” 

— Da, bineînţeles că-i voi transmite. lertaţi-mă, dar 
acum trebuie să plec. 


* 


Amiralul se afla la exerciţiile de tragere, în subsolul 
clădirii CIA. Nu era ceva necesar pentru slujba lui, dar îi 
făcea plăcere, poate în parte fiindcă niciodată nu 
participase la nici un fel de acţiune reală. Pentru un bărbat 
trecut de şaizeci de ani, avea un ochi bun şi o mână sigură. 
Când trase şase focuri dintr-un Magnum, silueta unui 
soldat chinez, decupată dintr-un carton, se dădu grotesc 
peste cap. Străbătând cu paşi repezi cei douăzeci de metri, 
numără toate cele şase găuri din forma neagră şi rânjită a 
capului. Când Gatti şi Roper intrară în sală, el stătea iar în 
poziţie de tragere, cu căştile amortizoare pe urechi, cu 
şapca albastră, de baseball, umbrindu-i ochii şi cu ambele 
braţe întinse şi ţinând zdravăn revolverul. Ei priviră cum 
alte şase gloanţe smulseră aşchii din ţintă, acoperindu-şi 
urechile în timp ce exploziile răsunau asurzitor în spaţiul 
acela închis. Erwin Smith le adresă un zâmbet. 

— Aveţi nevoie de mine, băieţi? întrebă, punând alte 
şase cartuşe în armă, închizând magazia cu un pocnet şi 
ţintind din nou. Încă o dată şi sunt al vostru. 

În vreme ce ecoul împuşcăturilor se potolea şi mirosul 
de cordită era absorbit de instalaţia de aer condiţionat, îi 
conduse pe cei doi înapoi, la etaj, în biroul lui. Erau 
primele ore ale serii, şi turnă bourbon în trei pahare. 

— Ţi-am citit raportul, Bob, îi spuse lui Gatti, instalându- 
se în fotoliul său de piele. 

Cu lambriurile de lemn şi cu rafturile pe care se 
înşiruiau cărţi legate în marochin, camera semăna cu un 


187 


ungher dintr-un club de gentlemeni, excepţie făcând 
drapelul american cu ciucuri aurii, pus la vedere, în colţ. 

— Am recepționat mesajul privitor la Devereux. Mai ai 
ceva de adăugat? 

— Nu, domnule. Mă simt pur şi simplu ca un nemernic. 

— Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să te 
simţi aşa. Şi tu, Nick? 

Roper sorbi puţin din bourbonul său. 

— Tang Tsin a dispărut, domnule. E clar că a fost 
arestat, aşa că tot ce primim de la el este gunoi, ales cu 
grijă pentru noi de către cei de la Tewu. 

— Eşti sigur? 

— Nu este de găsit la birou şi nici acasă la el, iar toţi cei 
din jur par speriaţi sau fac pe şmecherii... da, sunt foarte 
sigur. 

— La dracu'! Amiralul pufai din trabucul său un timp, în 
tăcere. Şi Scorpion... n-ai fost impresionat de tipul acela, 
Wainwright, specialistul în comunicaţii de pe Relentless, 
cel pe care l-a denunţat comandantul Thomas? 

— N-am fost impresionat de el ca om - este un mic 
ţărănoi căruia i se pot aduce critici -, dar nu există nici cel 
mai neînsemnat motiv pentru a ne îndoi de loialitatea lui. 
Thomas nu-l simpatizează şi nici lui nu-i place Thomas, dar 
faptul că se urăsc reciproc nu are nici o legătură cu 
problema noastră. Nici unul dintre ei nu este Scorpion, 
chiar dacă englezii ar proceda înţelept şi i-ar îndepărta pe 
amândoi de pe o navă cum este Polaris. 

Amiralul pufni pe nas şi mai turnă bourbon dintr-o 
carafă de cristal tăiat. 

— Asta-i problema lor, Nick. Am şi eu destule de-ale 
mele. Foo este la închisoare şi din clipă în clipă ne poate 
incrimina pe noi şi pe englezi că încercăm să ne 
amestecăm în treburile guvernului său. Tang Tsin este şi el 
închis, aşa că nu avem ce ajutor să aşteptăm din direcţia 
aceea, iar Cable a dispărut undeva în China. Formidabil! 

188 


Socotesc că ochii oblici ar putea să iasă câştigători, voi ce 
credeţi, prieteni? 

— Pentru moment. 

Cel care răspunse fu Roper. Gatti era pierdut în 
propriile-i gânduri, ca şi cum ar fi vrut să nu se afle acolo. 

— Sunt bine plasați pentru a găsi cel puţin câţiva dintre 
liderii mişcării „Zece Octombrie”... şi un proces-spectacol 
înscenat lui Foo şi lui Tang Tsin nu ne-ar face nici un bine. 

— Ne-ar face chiar şi mai puţin bine dacă în boxa 
acuzaților, împreună cu ei, ar fi şi Cable, un agent secret 
profesionist, aparţinând unei puteri occidentale presupusă 
prietenă. 

Discutară în jurul acestei probleme încă o jumătate de 
oră fără să ajungă la nici o concluzie. Gazda nu mai oferi 
nici un bourbon, şi în curând cei doi bărbaţi mai tineri 
plecară. Zece minute mai târziu, secretara amiralului 
apăru cu un plic sigilat. 

— Domnul Rumbelow a trimis asta prin curier, domnule. 

Erwin Smith rupse plicul şi îl deschise pe cel din 
interior, cu menţiunea SECRET, şi citi conţinutul. Era o 
copie a unei telegrame decodificate din partea lui Nairn şi 
amiralul păru nedumerit. 

— Deborah, zise gânditor, vezi dacă în clădire se mai 
află comandantul Gatti. 


189 


20 


După plecarea elicopterelor cu soldaţi, Sarah şi Cheng 
rămaseră culcate una lângă alta în despicătura din stâncă, 
fiecare mirându-se că cealaltă părea atât de îngrozită. 

— Trebuie să stăm ascunse până se întunecă, şopti cu 
glas răguşit chinezoaica, de parcă bărbaţii din elicopterele 
care nu se mai vedeau ar fi putut s-o mai audă. Pe 
dumneata şi pe mine ne voiau şi ei ştiu că nu putem fi prea 
departe. Se vor întoarce. 

Restul zilei trecu lent. Când se lăsă noaptea, erau 
înfometate şi sticlele cu apă aproape că se goliseră. Cele 
două femei ieşiră târâş din ascunzătoare şi se aşezară pe 
coasta dealului, întinzându-şi membrele înţepenite. 

— Ce facem acum? întrebă Sarah. În zori, vreau să fiu 
cât mai departe de aici cu putinţă. 

Răsărea luna plină, aruncând în întunericul din jurul lor 
umbre de un albastru închis. În afară de câteva puncte 
strălucitoare, care indicau existenţa unui sat departe, în 
vale, nu se vedea nici o altă lumină. Erau înconjurate de 
pustietate şi tăcere. 

— Îmi pare rău, Sarah, spuse Cheng Huiging pentru a 
suta oară. Nici odată nu te-aş fi adus aici dacă aş fi ştiut ce 
putea să se întâmple. 

— Ei bine, s-a întâmplat... aşadar, ce facem acum? 

— Avem nevoie de hărţi, lanterne, ceva de mâncare. O 
să mă duc înapoi, în peşteri, să văd ce pot să găsesc. Pe 


190 


urmă vom porni pe jos. 

Alunecară la vale pe grohotişul de şisturi argiloase şi îşi 
căutară drumul printre bolovani, la lumina lunii, până când 
picioarele lor nimeriră poteca ce urca şerpuind spre 
peşteri. Când luna se ascunse după un nor, întunericul 
deveni prea adânc ca să mai poată vedea ceva şi Sarah o 
auzi pe chinezoaică înjurând printre dinţi în clipa în care 
îşi lovi degetul de la picior şi alunecă. Dar lumina argintie 
a lunii reveni până ajunseră ele la intrarea în peşteri, şi 
Cheng Huiging cercetă plină de speranţă camionul nimicit. 

— Poate că nu-i chiar totul distrus? 

Scotocind printre rămăşiţele maşinii, scoase câteva 
obiecte şi le amncă spre Sarah. 

— Câteva hărţi, puţin arse pe la colţuri, dar uită-te la ele 
dacă poţi găsi o lumină. 

Scormoni în jur să mai recupereze câte ceva. 

— Iată o lanternă electrică, dar nu pare să funcţioneze. 

În curând ieşi de-a-ndăratelea din fierăria deformată, 
ocărând din nou când se tăie într-o margine ascuţită. 

— Dumneata rămâi aici, Sarah, spuse pe un ton energic. 
Eu cunosc amplasamentul dinăuntru... o să văd dacă a mai 
rămas ceva de mâncare sau apă. 

Dispăru în tunel, iar Sarah se aşeză pe jos, lângă un 
bolovan, ascultând cum zgomotul paşilor chinezoaicei se 
estompa treptat, pe măsură ce ea îşi căuta drumul pe 
întuneric. Acum, când ochii i se obişnuiseră cu întunericul 
nopţii, Sarah reuşi să distingă conturul negru şi crestat al 
vârfurilor muntoase din jur. Şi mai jos, în câmpie, existau 
într-adevăr destul de multe luminiţe. Poate că nu erau 
chiar atât de izolate cum îşi închipuise ea. 

Explozia neaşteptată o asurzi pe Sarah, trântind-o la 
pământ şi înjunghiindu-i dureros timpanele. Se auzi un 
muget fioros când flăcări şi spărturi de piatră ţâşniră din 
gura tunelului, urmate de trosnetul stâncii ce se despica şi 
se prăbuşea înăuntru. Coasta muntelui vibră sub trupul ei. 


191 


Ridicând capul plin de zgârieturi, auzi pocnetul focului şi 
văzu flăcările din tunel luminând stâncile din jur. 

Se ridică anevoie în picioare şi se îndreptă împleticindu- 
se către intrare. Flăcările se potoleau deja, dar lumina era 
suficientă pentru a lăsa să se vadă că tavanul tunelului se 
prăbuşise, formând un zid compact de rocă. Explozia o 
aruncase pe Cheng Huiging spre spate. Ochii ei deschişi 
priveau în sus, uluiţi, iar braţele îi erau larg desfăcute. Era 
îngropată până la piept în sfărâmăturile de piatră. Sarah 
îngenunche lângă trupul fetei, ocărându-se în sinea ei ar fi 
trebuit să se aştepte la o încărcătură explozivă ascunsă, 
menită să se declanşeze la intrarea cuiva în peşteră. 
Chinezoaica era evident moartă. Flăcările pâlpâiră şi se 
stinseră când ea păşi afară, în aer liber, simțindu-se dintr-o 
dată înspăimântată şi foarte singură. 


Vestea despre atacul de cord al lui Nairn se răspândi ca 
fulgerul în Century House. Pe la mijlocul dimineţii, în 
biroul şefului fu instalat Gerald Clayton. Ca adjunct al lui 
David Nairn, mişcarea era firească, dar schimbarea fu 
primită cu mai mult decât o uşoară teamă. În vârstă de 
patruzeci şi cinci de ani, cu păr argintiu, dur şi nemilos, 
Clayton avea două reputaţii: era eficient şi ticălos. În 
cursul  după-amiezei convocă o şedinţă a tuturor 
directorilor de secţii, emițând ordine şi cerând rapoarte 
parcă mitraliind cuvintele. Toată lumea se simţi teribil de 
uşurată când, în aceeaşi seară, el plecă spre Hong Kong, 
deşi urma să lipsească numai patruzeci şi opt de ore. 
Impecabilul costum Savile Row urcă pe bancheta din spate 
a Rover-ului oficial al lui Nairn şi porni spre aeroport. 


Benjamin Foo era extenuat, îl durea capul, iar ochii care 
priveau prin două fante cu margini umflate îl usturau din 
cauza luminilor orbitoare. Fusese legat cu chingi de scaun 
vreme de cel puţin opt ore, somat cu întrebări şi 


192 


ameninţări din partea mai multor anchetatori, trei bărbaţi 
şi o femeie; ea fusese cea mai iscusită. Acum se înapoiase 
primul bărbat. 

— Nu fi prost, Foo. Vorbea calm, raţional. Ai o soţie şi 
doi copii la Macao... spune-ne numele fiecărui contact pe 
care-l cunoşti în mişcarea „Zece Octombrie” şi după o zi 
sau două vei fi liber. Poţi pleca acasă. Da, oamenii aceia 
vor fi ridicaţi, dar vor fi trataţi numai conform legii, nimeni 
nu va muri decât dacă este vinovat de terorism. Făcu o 
pauză. Înţelegi? 

Foo îi întoarse privirea fără a scoate o vorbă. De când 
intrase în încăperea destinată interogatoriilor, nu vorbise. 
Era hotărât să nu spună nimic. Ştia că indiferent ce le-ar 
da, mai devreme sau mai târziu tot îl vor omori; şi o dată 
ce ar începe să vorbească, ar fi greu să se mai oprească. 
Tăcerea îl enervă pe celălalt. 

— Nu-ţi faci nici un bine, Foo! Trăim în anii de după 
1990, iar noi nu suntem nişte amatori - avem droguri care 
te vor face să spui adevărul, avem şi altele care îţi vor 
produce chinuri mai cumplite decât toate focurile iadului. 

Cum Foo continua să privească impasibil, anchetatorul 
schiţă un gest ameninţător. 

— Şi degeaba eşti bătrân, eu tot pot să-ţi aplic şocuri 
electrice intense prin penis şi prin fund! 

Il plesni cu palma peste faţă, mai întâi dintr-o parte, apoi 
din cealaltă. 

— Faptul că eşti bogat nu te poate ajuta, nu fi prost, 
bunicule! 

In spatele ferestrei cu geam cu vizibilitate într-un singur 
sens, Luther şi un chinez în uniformă cenuşie urmăreau 
scena cu atenţie. Germanul cel înalt strivi mucul unei 
ţigări Gitane şi aprinse o alta. Norul de fum albăstrui îl 
făcu pe chinez să strâmbe scârbit din nas. 

— Ne trebuie rezultate! zise Luther în dialect mandarin, 
pe un ton răstit. Imbecilii dumitale de la Kunming n-au 


193 


reuşit s-o aresteze pe Cable, în ciuda informaţiilor 
amănunțite pe care le-am furnizat... şi acum, prostul ăsta 
bătrân refuză să vorbească! Cu toate că aveam îndoieli 
serioase, m-am supus ordinului ministrului... dar dacă Foo 
continuă să tacă, ce obţinem? 

— Este un bunic, Luther. Omul lui Qiao Shi avea un glas 
şuierător ca al eunucilor de palat, dinainte de revoluţie. 
Dacă-i dăm droguri şi îl torturăm s-ar putea să moară. Şi 
atunci cum l-am mai putea aduce în faţa tribunalului? 
Ministrul pune la cale un „caz” de mare amploare. 

— Metodele tehnice sunt problema dumitale, Zhang. De 
murit, oricum o să moară, nu-i aşa? Dacă aş fi în locul 
dumitale, mi-aş asuma câteva riscuri, căci altminteri ar fi 
posibil să stăm tot aici când stăpânul dumitale va cădea 
din grațiile Comitetului Central... sau comitetul va fugi de 
furia mulţimii. 

— Stăpânul nostru. 

În ciuda manierelor lui efeminate, Zhang îl studie pe 
Luther cu ochi duri, ca un călău care îşi măsoară victima, 
apreciind distanţa căderii. 

— Bineînţeles, voi raporta ceea ce spui dumneata. 


194 


21 


— Cine-i tipul ăsta - Clayton? bombăni amiralul. 

— Clayton? repetă Roper, părând nedumerit. 

— Da, Clayton... din Marea Britanie. 

Felul în care amiralul imita batțjocoritor pronunția 
chinezească putea să devină enervant, la fel ca şi 
manierele lui dominatoare. 

— Vreţi să spuneţi Gerald Clayton... numărul doi la 
Londra, după Nairn? 

— Chiar el. 

— A fost în efectivul lor vreme de aproape douăzeci de 
ani. Cred că înainte de asta era un găgăuţă oarecare... are, 
indiscutabil, o înfăţişare foarte elegantă. Nu îşi ia 
costumele de la Armata Salvării, ca Nairn. 

— Dar cum este? 

— E bun. Atacă problemele de-a dreptul, se bucură de 
încrederea politicienilor. Ambiţios - are abia patruzeci şi 
cinci de ani şi a şi ajuns aproape de vârf. În calitate de 
conducător, poate fi un adevărat ticălos: dur cu personalul 
şi cu agenţii. Ar fi tocmai potrivit pentru SS dacă ăia ar 
mai fi şi acum activi. 

— Î-hî. Dintr-o zvâcnitură, amiralul îşi puse picioarele pe 
biroul din lemn de trandafir. Roper observă că, sub 
pantaloni, purta cizme de călărie. Fii atent, Nick. Nairn a 
avut un atac de cord şi acest Clayton îi ţine locul. Va veni 
aici pentru o zi sau două. 


195 


— Un atac de cord? E ceva grav... se simte bine? 

— Sigur că da, se însănătoşeşte. Tonul amiralului lăsa să 
se înţeleagă că indiferent dacă Nairn trăia sau murea 
urmările n-ar avea prea mare importanţă. Nairn este un tip 
al dracului de cumsecade, dar poate că acest Clayton e 
ceea ce ne trebuie acum? Se zice că există trei pretendenți 
pentru postul lui Nairn, dacă treaba asta cu inima l-ar sili 
să iasă la pensie - Clayton este unul dintre ei, dar dacă 
vrea să strălucească în ochii stăpânilor lui politici... 

— Este apreciat ca fiind tot atât de hotărât pe cât e de 
ticălos. 

— Da. Bine. Ce înţelegi tu din informaţia asta pe care a 
căpătat-o Nairn de la sovietici? 

— Enigmatică, foarte enigmatică. Să vedem cu ce se 
întoarce Gatti de la Lantau. Pleacă acolo în dimineaţa asta. 


Bob Gatti luă feribotul spre Peng Chau, unde se strecură 
prin mulţime căutând şampana de la Tai Shui Hang - 
Portul Trappistului?5. Corabia era amarată lângă o scară de 
beton cu trepte sfărâmate, ceva mai jos de o bătrână în 
tunică şi pantaloni negri care stătea pe vine alături de 
crustaceele şi peştii pe care-i vindea din nişte găleți: crabi, 
moluşte, ţipari şi alte soiuri de peşti ce se zvârcoleau în 
apa limpede. Când Gatti se apropie, femeia zâmbi, lăsând 
să i se vadă gingiile ştirbe, dar scuipă când bărbatul trecu 
pe lângă ea fără să cumpere. 

Şampana urma să traverseze către cealaltă insulă peste 
cinci minute, şi Bob porni cu paşi lenți să urce spre 
mănăstire. Drumeagul era pietruit şi umbrit de bananieri 
noduroşi; aripi fine de fluturi zburau ca săgeata printre 
tufişurile de pe laturile drumului, culorile lor - albastru 
intens şi portocaliu - ieşind în evidenţă faţă de verdele 


25 Membru al unui ordin călugăresc înfiinţat în 1664 la Rance, bazat pe 
stricta retragere din lume, tăcere şi practici religioase de câte şapte 
ore zilnic (n. t.). 


196 


frunzelor tari ca pielea; aerul era impregnat de mireasma 
copleşitoare de mimoză. Era ca un colţ de paradis, atâta 
doar că, în timp ce urca, Gatti transpira în căldura aceea 
înăbuşitoare. 

Ajunse sus, la clădirile albe şi simple, închise şi tăcute 
cu excepţia bisericii. Păşi înăuntru, găsind o răcoare 
primitoare, strane de lemn moderne şi un vitraliu în culori 
vii deasupra altarului. Un călugăr chinez aranja câteva 
broşuri pe o măsuţă instalată chiar lângă uşă. Veşmântul 
lui alb făcut din bumbac uşor era murdar de pământ în 
partea din faţă, de când lucrase îngenuncheat în grădină. 
Zâmbi şi îşi văzu mai departe de treabă. Gatti - catolic 
crescut în comunitatea italiană din Chicago - îndoi 
genunchii în faţa sfântului sacrament, sub lampa roşie şi 
pâlpâitoare, şi se întoarse către călugăr. 

— Mă poţi ajuta, părinte? Mă numesc Gatti şi am venit 
să-l văd pe fratele Bernard. 

Călugărul păru mirat. 

— Fratele Bernard? În mod normal el nu are vizitatori... 
Te aşteaptă? 

— Nu, nu mă aşteaptă, dar i-am adus o scrisoare. 

— O scrisoare de recomandare? 

— Nu, o scrisoare din partea mea. Vrei, te rog, să i-o dai 
şi să-l întrebi dacă ar fi atât de amabil să stea de vorbă cu 
mine? 

Chinezul luă cu oarecare reţinere plicul alb. Avea un 
chip blând, ridat, şi Gatti vedea bine că omul n-ar fi vrut 
să-i jignească sentimentele. 

— La ora aceasta fratele Bernard se roagă sau scrie, 
spuse, călugărul. li voi duce asta dacă vrei să aştepţi aici - 
sau în grădină - până mă întorc? 

Bătrânul ezită, la fel ca mai înainte. 

— Spune-mi, fiule... eşti ziarist? 

— Nu, sunt ofiţer în Marina Statelor Unite. 

— Ah... aşa era şi fratele Bernard înainte să depună 


197 


jurământul la noi. 

Gatti găsi un loc răcoros afară, pe o bancă, umbrită de 
copaci şi cu vedere spre portul îndepărtat. Călugărul lipsi 
cam o jumătate de oră. Reapăru apoi în pragul bisericii, se 
uită în jur căutându-l din ochi şi veni grăbit spre el. 

— Domnule comandant Gatti! îi spuse zâmbind. Am 
acest drept? Gatti dădu afirmativ din cap. Bun! Fratele 
Bernard a citi scrisoarea dumitale şi doreşte să cugete 
asupra ei. Dacă ai binevoi să revii mâine la aceeaşi oră, s- 
ar putea să te primească. Zâmbi din nou. Îmi pare rău, ştii, 
noi ne aflăm aici ca să muncim şi să ne rugăm; o mare 
parte din timp păstrăm tăcerea. Dar dumneata, fiule, pari 
profund tulburat... dacă te-ar ajuta să stai de vorbă cu 
Bernard, sper că el va face ceea ce-i ceri. 


Gerald Clayton sosi la Kai Tai în dimineaţa aceea şi fu 
întâmpinat de Rumbelow. Chiar şi după paisprezece ore de 
zbor, Clayton avea o înfăţişare proaspătă şi relaxată. Părul 
lui argintiu strălucea, costumul uşor - bleumarin cu 
dunguliţe albe ca creta - era impecabil. Cei doi bărbaţi se 
aşezară pe bancheta din spate a Daimler-ului oficial, 
închizând geamul care-i despărţea de şoferul chinez, dar 
vorbindu-şi foarte puţin. Ajunseră în biroul de pe Peak în 
douăzeci de minute şi Rumbelow îl conduse pe Clayton sus, 
în spatioasa lui cameră de lucru de la etajul întâi. 

— Ai mai fost aici, Gerry? 

— Da, dar au trecut câţiva ani de atunci. Adjunctul 
dumitale se află la birou în dimineaţa asta? 

— Barnie Mason? Da, este aici. 

— Bun, o să vreau să-l văd peste o jumătate de oră. 

Camera lui Rumbelow era mobilată cu un birou modern 
şi o masă de conferinţe din lemn uşor de stejar, precum şi 
cu câteva fotolii de piele, moi, în colţ. Spre surprinderea 
lui Rumbelow, Clayton intră de-a dreptul în încăpere şi se 
aşeză la birou - la biroul lui. Era pe punctul de a emite un 


198 


vag protest, când Clayton i-o luă înainte: 

— Închide uşa, Tom. Vino şi ia loc. 

Intrigat, Rumbelow se supuse. Clayton îl privi cu atenţie: 
faţa ridată şi obosită, ochii lipsiţi de strălucire, haina de 
tweed plină de scame şi cravata slinoasă a unui club de 
golf. Nu avură loc preliminarii politicoase. 

— Nu ai calităţile necesare pentru a fi şeful acestei baze. 

Fără să ridice vocea, pronunţă cu grijă fiecare cuvânt, ca 
şi cum nu intenţiona să mai repete vreunul. 

— Ai trimis o funcţionară a acestui serviciu în China, în 
condiţii imposibile, şi se poate ca ea să se afle în mare 
primejdie - a fost o acţiune absolut iresponsabilă. Şi 
Dumnezeu ştie ce-ai avut în cap în legătură cu Foo - ce 
încerci să faci, să işti un război? China este o putere 
prietenă şi avem cu ea un tratat prin care ne obligăm ca în 
1997 să înapoiem Hong Kong-ul, trecându-l sub jurisdicţia 
lor. Nu avem nimic de câştigat dacă ne amestecăm în 
treburile lor interne. 

După primul şoc, Rumbelow îşi reveni şi îndrăzni să-l 
întrerupă: 

— Ce dracu’ vrei să spui? Nu sunt absolut deloc de 
acord! 

— Gura! 

— Poftim? 

— Am zis să taci din gură - s-a ţinut seama de dezacordul 
tău. Dar nimic nu poate schimba faptul că ţi-ai pus 
guvernul într-o situaţie neplăcută şi că ţi-ai primejduit 
personalul. 

Rumbelow bâigui un protest, însă Clayton se ridică 
brusc în picioare. 

— Eşti suspendat din sarcini şi în termen de o lună vei 
părăsi serviciul. Îţi vei primi pensia. Totul se află aici. 
Împinse un plic albastru peste tăblia biroului. Acum ieşi 
afară! 

Rumbelow se holbă la el, cu gura căscată, orice urmă de 


199 


culoare pierindu-i din obraji. După treizeci şi cinci de ani, 
era imposibil să-şi vadă cariera distrusă aşa, în numai 
câteva secunde. 

— Lucrurile dumitale personale din biroul acesta vor fi 
împachetate şi diseară îţi vor fi aduse la locuinţa de aici. S- 
au rezervat bilete de călătorie până acasă pentru 
dumneata şi pentru soţia dumitale de azi în cinci zile. 

Rumbelow începea să-şi revină. 

— Nu poţi face asta! 

Se îneca rostind cuvintele. 

— Voi depune plângere la şeful serviciului. 

— Deocamdată eu sunt şeful serviciului. 

Pentru prima oară, Clayton ridică glasul. 

— leşi afară, prostu’ dracului! îi strigă. Fă ce-ţi spun sau 
vei fi concediat fără nici o pensie, cu nimic! Harababura pe 
care-ai făcut-o aici este aproape criminală. Dumnezeu ştie 
dacă voi reuşi să salvez ceva. 

Tom Rumbelow îşi văzu căsuţa din Suffolk primejdios de 
aproape de dispariţie şi îşi dădu seama că era înfrânt. 
Fusese izgonit din lumea care constituise întreaga lui 
viaţă. Niciodată nu avea să mai intre în clădirea asta sau în 
Century House. Toţi prietenii lui făceau parte din serviciul 
acesta - acum aveau să-l trateze ca pe un lepros. Se 
întoarse cu spatele spre birou şi părăsi încăperea fără un 
cuvânt. 

Polițistul de la uşă fu singura persoană care i se adresă 
în drumul spre ieşire. 

— Bună dimineaţa, domnule, zise tânărul chinez, aşa 
cum făcea întotdeauna când pleca şeful bazei. La revedere. 

Rumbelow trecu repede pe lângă el fără să-i răspundă. 
Nici măcar nu întoarse capul. Polițistul şi două secretare în 
trecere pe acolo se uitară miraţi la el în timp ce trântea 
uşa în urma lui. De obicei, domnul Rumbelow era foarte 
politicos. 


200 


22 


După moartea lui Cheng Huiging, Sarah se târî înapoi în 
tunel ca să-i verifice buzunarele. li displăcea profund să 
fac asta, însă era important să se încredinţeze că nu 
conţineau nimic incriminant, deoarece militarii aveau să 
revină destul de curând La lumina chibriturilor, pipăi 
cămaşa lui Huiging, dar cele două buzunare de la piept 
erau goale, cu excepţia unei mici lanterne electrice, pe 
care o luă. Se opri să sărute fruntea fetei - deja rece 
umedă şi lipicioasă, apoi îi întoarse spatele şi se depărtă. 
Nu era timp de jelit. 

Sarah ştia că localitatea Kunming se afla spre sud, iar 
valea cursului superior al fluviului Yangtze în stânga ei - 
într-acolo vedea ea uneori luminile acelea, departe, în jos. 
Când studie harta, sub fascicolul lanternei găsite, i se păru 
că direcţia în care trebuia plece era nordul, deoarece era 
mai uşor să se ascundă în munţi, dar către nord, încotro? 
Nu avea alimente, sticla de apă putea umplută la vreun 
pârâu, dar nu poseda veşminte impermeabile era încălţată 
doar cu nişte pantofi de pânză. Moartea printr-o mie de 
împunsături cu cuțitul era prea bună pentru ticălosul acela 
leneş de Rumbelow care o trimisese în văgăuna asta. Porni 
spre nord, folosindu-se de steaua polară în chip de ghid şi 
urmărind o creastă de stâncă la lumina lunii; acum nu se 
vedea nici un nor pe cer şi nu era greu să găsească o 
potecă. La început, luminile unor sate pâlpâiră sporadic în 


201 


valea râului, dar mai târziu, când aceasta se lărgi, nu mai 
văzu decât întuneric, liniştitor şi pustiu, atât deasupra, cât 
şi sub ea. 

După trei ore de mers se poticnea de oboseală şi ochii o 
dureau din cauza efortului de a vedea în întuneric. Lumina 
lunii părea să scadă, dar ea avea să se silească să-şi 
continue drumul încă o oră. O dată cu ivirea zorilor, va 
trebui să-şi găsească un ascunziş, căci o europeancă 
hoinărind prin munţi atât de departe de orice oraş ar 
atrage primejdios atenţia oricărui chinez cu care s-ar 
întâlni. Când primele raze de lumină începură să se 
strecoare deasupra orizontului, ea ieşi din poteca pe care o 
urma, croindu-şi cu greu drumul în susul pantei şi folosind 
doar când şi când lanterna. Îşi umpluse sticla cu apă de la 
un izvor pe lângă care trecuse cu o milă în urmă. Sarah 
găsi ce dorea după o jumătate de oră: o grămadă mare de 
bolovani care alcătuiau un fel de mică peşteră. Se strecură 
în spaţiul acela şi se culcă, sperând să apuce câteva ore de 
somn. 


Gatti reveni la mănăstire pe un alt traseu, luând un 
feribot matinal către Silvermine Bay. Stătu la pupa, lângă 
două şcolăriţe chineze care chicoteau uitându-se într-o 
revistă oarecum pornografică, până când nava fu amarată 
la noul terminal al feribotului. Aici era în curs de execuţie 
un surprinzător de mare volum de noi construcţii: vile albe, 
pătrăţoase, cu ferestre cu geamuri fumurii şi verande 
închise cu obloane portocalii. Un munte de nisip era 
transportat de pe chei către un şantier din apropiere, un 
hăţiş de pereţi de cărămidă şi din prefabricate înălțându-se 
în interiorul zăbrelelor unor schele de bambus. Nisipul se 
căra în coşuri, pe mici cărucioare; unii dintre muncitori 
erau băieţandri, dar erau şi perechi-perechi de fete 
îmbrăcate în blugi, femei mai în vârstă, pe cap cu basmale 
care să le ferească de praf, chiar şi o mamă cu fiul ei 


202 


micuţ, împingând împreună, cu încăpățânare, un cărucior. 
Coada înainta încet şi Gatti văzu că doi poliţişti verificau 
toate paşapoartele. Când ajunse la ei, o mână îl opri brusc 
în loc. 

— Aveţi un paşaport, o legitmaţie de identitate, vă rog? 

Gatti se scotoci în buzunar. 

— Asta-i legea. In Ho’ Hong’, toată lumea trebuie să aibă 
asupra sa legitimaţie de identitate din cauza unui refugiat 
ilegal. 

Dădu ocol golfului, trecând pe lângă locuinţe chinezeşti 
mai vechi şi mai umile, construite din foi de tablă prinse în 
cuie pe un schelet de lemn, uşile deschise lăsând să se 
vadă camere de zi aglomerate, cu familii care înfulecau 
tăieţei în jurul unor televizoare şi, mai în fund, altare 
taoiste iluminate de becuri electrice roşii. Zgomotul 
discuţiilor în dialect cantonez, sunetul televizoarelor cu 
volumul dat la maximum şi melodiile gălăgioase ale 
apăratelor de radio cu tranzistoare fură acoperite de 
tipetele de furie şi durere scoase de o chinezoaică grasă 
care ieşi în fugă din locuinţa ei, ameninţându-şi fiica 
micuță cu o lingură de lemn. 

Lui Gatti îi trebui o oră ca să ajungă la mănăstire pe 
poteci ce treceau prin lanuri de orez şi păduri. În faţa 
clădirii se afla un alt vizitator - un bărbat scund, cu umeri 
puternici, îmbrăcat într-o cămaşă cu carouri şi în pantaloni 
scurţi, de dril, cu faţa şi genunchii atât de bronzaţi de 
soare, încât deveniseră cafenii. Fuma pipă şi citea ziarul 
South China Morning Post. Şezând pe banca de lemn, 
ridică privirea spre noul venit. 

— 'Mneaţa. 

Gatti dădu din cap. 

— Salut. 

— Eşti Gatti? 

Bob păru mirat. 

— Păi, da... dumneata cine eşti? 


203 


— Bernard. 

Gatti nu reacţionă imediat. 

— Dar credeam...? 

Celălalt izbucni în râs. N 

— Credeai că sunt călugăr. Chiar sunt călugăr. In zilele 
astea de după sărbătoarea Vaticanului nu obişnuim să 
umblăm tot timpul în travesti... Am fost la lucru, la ferma 
de lapte. Îi făcu semn să se apropie. Vino cu mine, 
prietene. Să găsim un loc liniştit şi să stăm de vorbă. 

Mergând pe urmele personajului scund şi gras, Gatti ieşi 
printr-o uşă de pe una din laturile bisericii, care se închise 
după ei, ajungând într-o altă grădină, cu mai multă umbră. 
Un bărbat mai în vârstă, în veşmânt alb, şedea într-un colţ, 
mişcându-şi buzele în timp ce recita o slujbă din breviarul 
său. Bernard mergea fără să se uite înapoi: era aproape 
chel, cu un smoc de păr alb de fiecare parte a frunţii şi 
avea un nas vulturesc. Îi amintea lui Gatti de o fotografie, 
apărută recent în ziare, a nu ştiu cărui general israelit, în 
vârstă, dar într-o formidabilă formă fizică şi cu o alură 
războinică, şi care îl prezenta muncind pe jumătate 
dezbrăcat în crângul lui de portocali. Clădirile fermei nu se 
aflau la foarte mare depărtare - Gatti simţea mirosul 
bălegarului şi vedea cireada de vaci de rasă, tărcate în alb 
şi negru, păscând pe câmp. 

Neverosimilul călugăr se uită cu atenţie la faţa lui Gatti. 
Ochii lui erau adânciţi în orbite şi negri... plini de 
compasiune şi extrem de inteligenţi. Când vorbi, accentul 
lui încă îl mai trăda pe evreul din Brooklyn, dar nu se 
simţea nimic din asprimea new-yorkeză. Avea un glas 
blând şi rostea cuvintele cu grijă, ca şi cum i-ar fi lipsit 
puţin exerciţiul vorbirii. Poate că a face parte dintr-un 
ordin călugăresc tăcut însemna întocmai asta. 

— Care e numele dumitale de botez, domnule 
comandant? 

— Roberto, Bob. 


204 


— Eşti catolic, Bob? 

— Am fost crescut în credinţa catolică. 

— Ştiu ce vrei să spui. Eşti prea palid pentru un 
navigator, dar zici că aparţii Marinei Statelor Unite? Eşti 
agent secret, Bob? 

— Sunt ofiţer în cadrul serviciilor secrete. 

— Cum m-ai găsit, de unde ai ştiut că sunt aici? 

— Baza Serviciului Britanic de Investigaţii Speciale i-a 
spus şefului meu... habar n-am de unde au aflat ei. 

— Probabil de la ruşi. Cu vreo doi ani în urmă aveam aici 
un rus, asemănător cu tine. 

Zâmbetul îi era blând, dar cu o ridicare ironică a colţului 
gurii. 

— Aşa că nu eşti primul. Prin urmare, cum te pot ajuta, 
Bob? 

— Mi-ar plăcea să discutăm despre vremurile pe care le- 
ai petrecut în Coreea de Nord... când, acum doisprezece 
ani, ai fost arestat acolo. 

— Şi ia spune-mi, Bob, cum să-i fie aşa ceva de folos 
cuiva? Ce bine va rezulta din asta? În urmă cu doisprezece 
ani eram şi eu la fel ca tine, Bob, un slujitor credincios al 
Unchiului Sam, în serviciile secrete ale marinei. Acum fac 
parte din acest ordin călugăresc şi voi fi aici până la 
sfârşitul zilelor mele. M-am călugărit pe viaţă şi studiez 
pentru a deveni preot. Imi amintesc destul de bine de 
trecut, dar devin bănuitor dacă cineva mi-o cere. Presupun 
că dacă aş face acest lucru, undeva, afară, un biet suflet ar 
suferi. Am dreptate, Bob... pe cine încerci să tragi de 
limbă? 

Gatti oftă. 

— Nu mă vei crede, dar înţeleg ce simţi... S-ar putea ca 
nici eu să nu mai rămân mult timp în marină sau în 
serviciile secrete. Dacă îţi voi explica de ce, poate că vei 
înţelege pentru ce mă aflu aici. 

— Ai un chip de om cinstit, Bob. 


205 


Călugărul, despre care Gatti ştia că se născuse în 
Brooklyn, cu numele de Israel Zimmermann, îl privi iar 
drept în faţă, învârtind absent între degete un şirag de 
mătănii. 

— Spune-mi care e dedesubtul, de ce trebuie să te ajut. 
Pe urmă, dacă mi se pare corect, poate că te voi ajuta. 


În timp ce Gatti stătea de vorbă cu călugărul, regimul de 
teroare al lui Clayton continua. Rămase în biroul de pe 
Peak al lui Rumbelow toată ziua şi până târziu în noapte, 
îngropându-se în dosare, convocându-l pe Mason, 
adjunctul lui Rumbelow, şi pe toţi ceilalţi, câte unul pe 
rând, şi emițând un şir neîntrerupt de ordine. La ora nouă 
începu o discuţie secretă cu o membră cu grad superior 
din Wren şi cu căpitanul sub a cărui comandă se afla 
Tamar. La zece, o altă membră a Wren-ului sosi la 
apartamentul lui Mary Devereux, de lângă Deep Water 
Bay, împreună cu doi matrozi. Lumina slabă a felinarului 
de pe stradă sclipea pe chipiele lor cu partea de sus albă, 
pe cămăşile albe şi pe pantalonii albaştri vârâţi în ghete cu 
margini elastice. Când auzi soneria de la intrare, Mary era 
singură. Deschise uşa şi se uită la ei îngrozită, ştiind 
instantaneu pentru ce veniseră. 

— Ei bine, Cathy? Glasul ei era obosit, resemnat, de 
parcă i-ar fi aşteptat de săptămâni de zile. Vrei să intri? 

În mica şi eleganta cameră de zi, prietena lui Mary rosti 
cuvintele de arestare: 

— Comandant Devereux, mi s-a ordonat să vă arestez 
pentru comiterea unui act sexual interzis prin 
regulamentele stabilite de regină, contrar bunei ordini şi 
disciplinei. 

Trase adânc aer în piept, în timp ce Mary stătea în 
picioare, cu privirile aţintite în podea. 

— Ulterior vor fi precizate şi alte acuzaţii. Nu aveţi 
obligaţia de a declara ceva, dar dacă faceţi acest lucru... 


206 


— Pentru Dumnezeu, ajunge, ştiu formula pe dinafară! o 
întrerupse Mary, cu faţa albă ca varul, simțind că-i ard 
ochii şi pierzându-şi orice mândrie şi încredere în sine. 

— ...dacă faceţi acest lucru, declaraţiile vor fi preluate în 
scris şi vor putea fi folosite ca dovadă împotriva 
dumneavoastră. 

Ezită înainte de a adăuga: 

— Îmi pare rău, Mary. 

Părăsiră blocul de apartamente la scurt timp după 
aceea, cu Mary Devereux în uniformă, legată prin cătuşe 
de unul dintre marinari şi lăsându-şi capul în piept când 
urcă, împleticindu-se, în partea din spate a Land-Rover- 
ului care aştepta. 


207 


23 


Trei zile a durat, la mănăstirea de pe insula Lantau, 
până ce Bernard a fost pregătit să vorbească. În cea de-a 
doua îl ascultă cu mare atenţie pe Gatti prezentând 
elementele de bază ale situaţiei, punând din când în când 
câte o întrebare: în legătură cu Sarah, Foo, Mary Devereux 
sau Scorpion. Întrebările erau incisive, deoarece Bernard 
încă mai poseda talentele unui agent secret, dar, fără să 
ştie bine de ce, Gatti se simţi tentat să vorbească şi despre 
Sue şi băieţi. Pentru prima dată îşi împărtăşi cuiva 
durerea; îşi spunea întruna că era un agent secret 
neînduplecat, care punea întrebări unei surse 
încăpăţânate, dar treaba asta părea din ce în ce mai puţin 
relevantă. Era imposibil să se rețină şi să nu spună tot. 
Ceva în adâncul fiinţei lui îl obliga să mărturisească chinul 
cel mai profund - şi cea mai intensă iubire - pe care îl 
trăise vreodată; şi în timp ce făcea acest lucru, Gatti se 
simţea învăluit într-o caldă compasiune, ceva ce nimeni 
altul nu îi mai putuse oferi vreodată. Omul acesta, cu un 
trecut atât de neverosimil pentru un călugăr, avea ceva nu 
numai bun şi generos, ci şi aproape mistic, o profundă 
putere de a transforma disperarea în speranţă. 

Gatti reveni în casa pustie din Stanley fără să fi aflat 
nimic în legătură cu amiralul... dar după-amiaza aceea îl 
făcu să pornească înapoi pe vechiul său drum. 

Apelul telefonic veni târziu în seara aceea: 


208 


— Okay. Glasul cu accent evreiesc din Brooklyn se auzi 
tunând de-a lungul firului. M-am gândit la tine, Bob, şi m- 
am rugat. Cred că prea mulţi oameni pot avea de suferit 
dacă aş continua să mă ţin deoparte... Poţi fi aici mâine, pe 
la zece? 


Plouă în timpul traversării cu feribotul spre Peng Chau. 
Până să ajungă Gatti la mănăstire, ploaia încetase, dar nori 
negri şi ameninţători ascundeau soarele. Bernard aştepta 
în biserică, de astă dată purtând veşmântul lui alb, de 
călugăr trapist, şi o cruce făcută din două cuie sudate unul 
de altul. Il conduse pe Gatti până în grădină, unde se 
aşezară pe aceeaşi bancă, sub măslini. 

— Îţi voi povesti ce s-a întâmplat, zise Bernard. Nu ştiu 
cât îţi va fi de folos... şi bănuiesc că acesta-i motivul pentru 
care mă aflu aici, deşi este ceva profund personal, care 
explică reținerea mea... Oricum, îţi voi spune. Am 
încredere în dumneata. 

— Mulţumesc. 

— S-ar putea să nu-mi mulţumeşti, Bob, când voi ajunge 
la sfârşit. 

Bernard aşteptă să treacă un alt călugăr, care împingea 
o maşină zgomotoasă de tuns iarba, apoi se întoarse spre 
Gatti. 

— Lucrurile se petreceau în 1978. Eu mai eram încă 
Israel Zimmermann, locţiitor de comandant în Marina 
Statelor Unite, dar toată lumea îmi zicea Joe. Făcusem 
serviciul militar pe un portavion şi în serviciile de 
informaţii, dar atunci fusesem trimis în Coreea de Sud în 
calitate de consilier al agentului lor secret, instalat acolo 
pe doi ani. Ciudată ţărişoară - munţii şi lanurile sunt de o 
frumuseţe extraordinară, dar Seulul este o nenorocire: 
blocuri-turn  dărăpănate, străzi ticsite de maşini, 
prostituate  căutându-și insistente clienţii în toate 
hotelurile şi localurile de noapte. Oameni bizari - feţele lor 


209 


turtite, de asiatici, nu sunt la fel de atrăgătoare ca ale 
chinezilor şi japonezilor. Războiul se terminase de ani de 
zile, dar nu exista nici un tratat de pace şi toată lumea era 
cu nervii încordaţi la maximum. Obişnuiau să-şi organizeze 
câte o alarmă de raid aerian în fiecare săptămână - sirene 
care urlau, adăposturi în pivnițe, tot tacâmul - numai 
pentru cazul în care nord-coreenii ar fi atacat din nou. 

Deşi m-am născut evreu, nu am fost crescut într-o 
atmosferă evlavioasă. Cred că la vremea aceea eram 
agnostic. Dar, destul de straniu, la Seul s-a întâmplat să 
remarc cu adevărat, pentru prima oară, Biserica Catolică - 
mulţi coreeni sunt catolici, şi uneori mă duceam, în serile 
de duminică, la liturghia de la catedrală, întotdeauna plină 
până la refuz. După aceea treceam pe la bar cu câţiva 
prieteni de care mă legasem... În apropiere era un magazin 
în care se vindeau piane cu coadă, ţin minte şi acum. 
Întrebarea e cine dracu’ îşi dorea un pian cu coadă la Seul 
- dar presupun că existau unii care să vrea aşa ceva, 
deoarece marfa din vitrina aceea se schimba mereu. 

Vreme de şase luni am dus o activitate de informaţii de 
rutină, urmărind nordul. Tare monoton şi plictisitor. Pe 
urmă a apărut o problemă serioasă. Aveam un agent la 
Pyongyang?5, un anume Kang-Hong Cho. Era membru de 
partid şi ofiţer de armată - colonel, şi din câte se părea se 
bucura de încrederea lui Kim Il-sung”. Nu ştiu dacă acest 
Kim este nebun, cum susţin unii, dar, ştiu că are acel 
realmente absurd cult al personalităţii - toată afurisita aia 
de ţară e acoperită cu portrete ale „Stimabilului şi Mult- 
iubitului Conducător”, toată lumea poartă o insignă de 
tinichea, mică şi rotundă, pe care se află chipul ticălosului 


26 Capitala Coreii de Nord, a cărei denumire mai uzitată în lb. română 

este Phenian (n. t.). 

27 Kim Il-sung sau Kim Il-song, sau Kim Ir Sen; om politic nord- 

coreean, secretar general al C.C. al Partidului Muncii din Coreea şi 

ulterior preşedinte al Republicii Democrate Coreene (din 1972) (n. t.). 
210 


- şi, zău aşa, este un supravieţuitor. A tot fost la putere 
încă din 1945, nu se încrede aproape în nimeni, astfel încât 
colonelul Cho reprezenta o adevărată valoare. Acesta făcea 
parte din personalul general nord-coreean - sistemul 
nostru de alarmă preventivă, alcătuit dintr-un singur om, 
care ne avertiza împotriva oricărei pregătiri a unei noi 
invazii - şi pentru asta îl plăteam bine. 

Dar, pentru a scurta o poveste lungă, Cho a ajuns să 
trezească bănuieli, iar noi am fost de acord să-l scoatem 
din ţară, împreună cu familia lui. Era o operaţiune de 
rutină. Granița ţării este, desigur, strict închisă, dar 
ambarcaţiuni mici circulă tot timpul în susul şi în josul 
coastei, şi noi debarcam spioni în Coreea de Nord, tot aşa 
cum făceau şi ei în Sud. La început, eu am ţinut ca el să 
plece cu avionul în Japonia, dar colonelul se temea că l-ar 
opri la aeroport - nu putea afirma dacă se află sau nu sub 
continuă supraveghere - oricum, însă cu greu ar fi putut 
să-şi ia şi nevasta şi copiii fără să trezească bănuieli. 

În cele din urmă am hotărât că treaba se va face pe 
calea apei. Aveam un sistem sofisticat de comunicaţii prin 
radio, pe unde scurte - mesaje transmise pe bandă, în 
rafale de mare viteză, care sunt aproape imposibil de 
detectat şi cu siguranţă nu de către nord-coreeni, care au 
prea puţină tehnologie modernă. l-am ordonat să se 
prezinte într-un loc de pe coastă, în apropiere de 
Chungsan, la ora două noaptea, pe trei septembrie. În mod 
intenţionat n-am aranjat să fie luat de undeva, aproape de 
graniţa nord-sud, deoarece ambele tabere încă mai aveau 
forţe masive grupate acolo - ceea ce ar fi putut reduce 
riscurile din punctul nostru de vedere, dar el ar fi avut 
prea puţine şanse să ajungă la țărm înainte de a fi prins. 
Nord-coreenii nu se plimbă cu maşina în interes personal 
la două noaptea; şi-apoi, aproape nici unul dintre ei nu 
posedă o maşină. Pe de altă parte, Chungsan se află chiar 
la nord de capitală, destul de departe, în susul coastei, 


211 


pentru ca ei să nu se aştepte la vizitatori străini nepoftiţi, 
iar Cho putea să ajungă acolo foarte lesne atâta vreme cât 
n-ar fi fost realmente urmărit încă de acasă. 

Am ales ziua de trei septembrie fiindcă în noaptea aceea 
Cho se ducea la un banchet oferit de Kim Il-sung în cinstea 
unei delegaţii venite în vizită din Rusia. În calitatea lui de 
ofiţer cu grad superior, Cho avea propria maşină. Soţia şi 
copiii săi urmau să stea ascunşi în automobil, pe o stradă 
din apropiere, în timp ce el toasta în cinstea tovarăşilor 
sosiți în vizită; după aceea, el trebuia să plece cu maşina şi 
să meargă drept spre coastă. A doua zi dimineaţa aveau să 
fie la Seul. Lesne. 

Norii deveneau tot mai întunecaţi şi simţiră câteva 
picături de ploaie. 

— Hai să mergem puţin mai departe, zise călugărul. 
Există acolo un chioşc în care ne putem adăposti. Il 
folosesc deseori ca să citesc sau să scriu. 

Luară iarăşi loc în mica clădire de lemn, în timp ce 
ploaia se intensifica şi începea răpăiala pe acoperiş. Gatti 
auzi în depărtare bubuitul tunetului. 

— Ei, unde rămăsesem, Bob? 

— La scoaterea din ţară a unui coreean numit Cho de pe 
coastă, în apropiere de Chungsan. 

— Ah, da. Ei bine, coreenii nu prea erau amatori de 
astfel de treburi, fiindcă, dacă erau prinşi, fraţii lor nordici 
îi tratau cu o brutalitate neasemuită. Manichiură cu cleşti 
de oţel şi fără anestezie, care-i lăsa fără unghii, 
electricitate, douăzeci de ani într-un lagăr de muncă dacă 
erau norocoşi - cunoşti scenariul? 

Gatti dădu din cap afirmativ. 

— Aşa că m-am hotărât să fac treaba eu însumi, 
împreună cu un tânăr ofiţer britanic care îmi era subaltern. 
Era un băiat velş, din Valleys, dar, după Dartmouth, cu 
greu ai mai fi putut să-ţi dai seama. Ca şi mine, fusese pe 
mare, pe un submarin, şi făcea un stagiu în serviciul de 


212 


informaţii. Probabil că aveau o părere foarte bună despre 
el, deoarece în timp de doi ani fusese promovat în Marina 
Americană, şi asta însemna că se aşteptau ca el să ajungă 
într-un post înalt, când ar fi fost util să fim în termeni buni 
cu yancheii. 

— Cum îl chema? întrebă în şoaptă Gatti. 

— Thomas. Ivor Thomas. Bun marinar, dar un mic 
nemernic îngâmfat. 

— Ce vrei să spui? 

— Era inteligent, dar foarte confuz pe dinăuntru. 

Bernard părea să caute o modalitate mai limpede de a se 
face înţeles. 

— Vezi dumneata... eu sunt mândru de părinţii mei din 
Brooklyn. Erau săraci, dar mai mult sau mai puţin cinstiţi; 
cred că şi ai lui, în Ţara Galilor, erau la fel, dar el părea să 
se ruşineze cu ei. Nu reuşeam să împac prezentul cu 
trecutul lui. Era ceva ce se manifesta cumva ca o aroganță. 
Putea să se poarte răstit, neceremonios, fie se simţea 
dominat de alte persoane... fie le domina el, ba chiar le 
umilea. Nu era în stare să aibă o relaţie ca de la egal la 
egal. Avea cu el o soţie - totalmente înrobită. Dar mă 
depărtez de subiect, Bob, toate astea le-am înţeles mai 
târziu... La vremea aceea, principalul meu interes era ca el 
să mă poată duce cu o navă în susul coastei vestice a 
Coreii. Şi era un navigator al dracului de bun. 

— Ce grad avea pe atunci? 

— Locotenent. Aşadar, în noaptea din două septembrie 
am pornit de la Inchon de îndată ce s-a întunecat, doar noi 
doi, într-o barcă pescărească de lemn cu puterea şi viteza 
sporite cu ajutorul a două motoare diesel. Cred că am 
navigat în susul coastei la aproximativ douăzeci de mile în 
larg; era puţin probabil ca pe radarele lor să apară carcasa 
de lemn a bărcii, şi dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva am fi 
părut a fi ceea ce eram: o barcă pescărească. Nu era lună, 
dar aveam instrumente de navigaţie bune şi ştiam cu 


213 


precizie unde ne aflam, chiar dacă nu puteam să vedem 
ţărmul şi nici cum arăta fundul mării, sub noi. Motoarele 
erau echipate cu amortizoare de zgomot, iar marea - 
calmă. Totul părea foarte simplu. 

La sud de Chungsan m-am adăpostit în micul golf pe 
care-l alesesem. 'Ţineam cârma cu un ochi la sonar, iar Ivor 
Thomas stătea la prova, cu o cange pentru bărci, gata să 
îndepărteze ori ce epavă plutitoare. Am atins nisipul cu 
puţin înainte de ora două noaptea. Ivor a trecut peste 
copastie, a păşit plescăind pe uscat, trăgând o frânghie de 
amarare, şi lanterna lui ni i-a arătat, aşteptându-ne pe 
plajă: un coreean pirpiriu în uniformă, asemănător cu un 
soldat de jucărie, o femeie cu un geamantan şi doi copii. Şi 
atunci a căzut trăsnetul. 

— Ce s-a întâmplat? 

Gatti privea cu atenţie faţa lui Bernard, care îşi amintea 
totul - se vedea bine că amintirea continua să fie şi acum 
dureroasă. 

— Deodată, lumina unor reflectoare a inundat plaja, iar 
barca a început să se legene nebuneşte când un cuter al 
Pazei de coastă şi-a făcut apariţia de după promontoriu - 
un ticălos mare, plin de mitraliere, care învolbura marea. 
Coreenii de pe plajă au fost înconjurați de oameni înarmaţi 
şi cineva mi-a strigat să mă predau. Strigau printr-un 
megafon, în engleză, aşa că nu erau coreeni. 

— Te-ai predat? 

— Sigur că da, amândoi ne-am predat... ce altceva am fi 
putut să facem? 

— Şi ce s-a mai întâmplat pe urmă? 

— Am fost încărcaţi cu toţii într-un camion - Ivor, eu şi 
cei patru coreeni - şi duşi la Pyongyang. 


214 


24 


Când încetă ploaia, Gatti şi călugărul părăsiră chioşcul şi 
se plimbară prin grădină, printre tufişuri şi trandafiri pe 
care scânteiau picăturile de apă rămase după ploaie. În 
depărtare, o mică cireadă de vite se întorcea legănându-se 
de la păscut, după ce animalele fuseseră adăpostite o 
vreme sub arbori. 

— Ce s-a întâmplat la Pyongyang? întrebă Gatti. 

— Am fost despărțiți unii de alţii. Niciodată nu i-am mai 
văzut pe vreunul dintre ei. După ani de zile am aflat că 
Kang Hong Cho fusese torturat şi anchetat vreme de 
aproximativ şase luni, până când storseseră tot de la el. Pe 
urmă l-au spânzurat în faţa a circa cinci mii de soldaţi, 
pour encourager les autres”. 

Probabil că soţia şi copiii lui au fost ucişi la câteva zile 
după eşecul de pe plajă - ei nu prezentau nici un interes 
pentru autorităţi. 

— Şi cu dumneata ce s-a întâmplat? 

— Eu eram în uniformă. Nu a mea, ci una de matroz, 
având asupra mea un carnet de plată a  soldei 
corespunzătoare, pe un nume fals, Joe Burrows - ales 
pentru că răspundeam firesc la apelativul de Joe. M-au 
supus interogatoriilor zile de-a rândul, dar eu făceam pe 
mutul, pretinzând că nu înţelegeam nici un cuvânt în 
coreeană. Când au trecut la engleză, am spus că eu eram 


28 în Ib. fr. în original: pentru a-i încuraja pe ceilalţi (n. t.). 


215 


doar matrozul care conducea barca, susţinând asta până-n 
pânzele albe. 

— Ai fost torturat? 

— N-aş zice chiar aşa. M-au bătut de mai multe ori şi m- 
au ţinut zile întregi fără mâncare - îndeajuns de mult 
pentru ca până şi orezul fiert şi apa murdară să-mi pară un 
festin. Nu-i deloc amuzant să fii lovit în testicule de un 
individ mătăhălos, cu bombeuri de oţel - se purtau brutal, 
dar nu era nimic sistematic, şi după câteva săptămâni au 
părut să mă accepte ca fiind ceea ce susţineam. Nu 
contează. Am trăit ca un animal într-un lagăr din apropiere 
de Pyongyang - mă ţineau într-o gaură în pământ, 
acoperită cu un grilaj de bambus, sub cerul liber, aşa încât 
atunci când ploua mă udam leoarcă, dar puteam şi să văd 
stelele noaptea şi să mă gândesc la toate milioanele acelea 
de ani-lumină care mă ajutau să privesc lucrurile în 
perspectivă când suferinţa era prea mare sau când aş fi 
vrut să cedez. Pe urmă, într-o zi, am fost târât afară şi dus 
într-un birou la Pyongyang. Acolo se afla nu ştiu ce 
coreean de rang înalt şi doi europeni, care se dovediră a fi 
ruşi. Imi amintesc vag că unul dintre ei stătea ameninţător 
în spatele meu, când fusesem interogat cu o săptămână 
sau două în urmă. Imi cunoşteau adevăratul nume, 
adevăratul meu grad şi slujba pe care o îndeplineam în 
realitate. 

Bernard schiţă un uşor zâmbet. 

— A fost un moment tare neplăcut. Încă îmi mai debitam 
versiunea când m-au dus într-o curte - credeam că mă vor 
împuşca -, m-au legat cu lanţuri de un prizonier coreean, şi 
ne-au urcat într-un camion. Fără nici o explicaţie. Absolut 
nimic. Am mers vreme de două zile spre nord-est, 
înaintând în munţi, în apropiere de graniţa cu China. Pe 
măsură ce suiam, se făcea tot mai al dracului de frig. Pe 
creste era zăpadă şi eu eram îmbrăcat în continuare doar 
cu salopeta mea de matroz şi cu o flanelă de corp din 


216 


bumbac, aşa că sufeream foarte tare. Ne-au dus într-un 
lagăr situat sus, pe un platou pustiu: cabane construite din 
buşteni, înconjurate de două rânduri de garduri 
electrificate. Era plin de prizonieri americani şi britanici, 
care, din câte am aflat, fuseseră închişi acolo încă de pe 
vremea războiului coreean - mai mult de douăzeci şi cinci 
de ani, îţi poţi închipui aşa ceva? Pretutindeni duhnea a 
disperare. Sute, poate mii dintre ei muriseră de-a lungul 
anilor - de foame, din cauza tifosului sau a altor boli -, dar 
nenorociţii aceia încă se mai aflau acolo. Ştiau că toată 
lumea, în Statele Unite, credea că ei au murit, că niciodată 
nu se vor mai întoarce acasă. În fiecare zi erau duşi în 
marş să muncească într-o mină. Ne-au dat haine căptuşite, 
care ne ofereau o oarecare căldură, dar mâncarea era 
îngrozitoare. Orez fiert şi o zeamă apoasă care se scurgea 
din farfurii - prizonierii nu aveau decât unele întinse, 
capturate în cursul războiului, nici gând de farfurii adânci 
sau castroane. Tot timpul, jumătate din lagăr avea 
dizenterie. Tipii aceia erau ca nişte morţi vii, nişte cadavre 
ambulante, fantome care nu aşteptau decât să fie 
îngropate.  Paznicii erau adevărate reptile. Dacă te 
prăbuşeai la pământ, te izbeau cu picioarele până când 
izbuteai cu greu să te ridici de jos. Dacă nu reuşeai, te 
împuşcau pe loc. Te împuşcau şi dacă încercai să evadezi: 
nu puţini erau prizonierii care o luau la fugă ştiind că vor fi 
lichidaţi cu mitralierele. Era un mod de a scăpa mai uşor 
decât a te sinucide în colibe, cu condiţia ca împuşcătura să 
fie precisă şi să mori repede. Ca să fiu sincer, mă miră 
faptul că atât de mulţi continuaseră să lupte, rezistaseră în 
toţi anii aceia, deoarece nu se puteau aştepta la nimic, 
doar la boală şi moarte. 
— N-a evadat nimeni, niciodată? Dumneata cum ai 
scăpat de acolo? 
— Cei mai mulţi dintre indivizii aceia aveau între 
cincizeci şi şaizeci de ani - îşi petrecuseră jumătate din 
217 


viaţă ca prizonieri, renunţaseră. Eu aveam numai treizeci 
de ani şi eram hotărât să supraviețuiesc. Chiar şi aşa, mi- 
au fost necesari aproape zece ani. 

— Zece ani? _ 

— Sigur că da, Bob, zece ani. Îmi închipuiam că 
autorităţile americane mă vor scoate de acolo. În prima 
lună speram în fiecare zi să fiu eliberat, păstrându-mi apoi 
speranţa în primul an; chiar şi-n al doilea am continuat să 
trag nădejde. În cele din urmă am înţeles că probabil li se 
spusese că murisem, că eram şi eu unul dintre morţii aceia 
vii... Dar prin 1988, rămăseseră în lagăr doar cincizeci de- 
ai noştri. 1988, Bob. In Europa, Gorbaciov se afla deja de 
trei ani la putere, Zidul Berlinului pârâia, dar în Coreea de 
Nord nici vorbă de glasnost. Numai un adevărat iad. Două 
ierni aspre făcuseră ravagii şi coreenii obțineau din mină 
din ce în ce mai puţin. Într-o zi, tot fără nici o explicaţie, 
ne-au încărcat în două camioane şi ne-au luat de acolo. 
Circulau două zvonuri - unul că eram duşi într-un alt lagăr 
pe jumătate pustiu, celălalt că ne îndreptam spre o groapă 
comună pentru a fi împuşcaţi. Niciodată n-am aflat care 
dintre ele era adevărat, dar la prima oprire am luat-o cu 
toţii la fugă. Doi sau trei dintre noi ascunseseră în colibele 
noastre scule luate de la mină şi le prelucraseră, 
transformându-le în cuțite şi ferăstraie. Camionul era din 
cele închise, din lemn, cu o uşă glisantă pe una din laturi. 
În timpul mersului, am tăiat scândura rotund, în jurul 
şuruburilor, şi de îndată ce şoferul a oprit să-şi facă 
nevoile, cinci dintre noi ne-am croit drum afară, izbind cu 
picioarele. Vreme de câteva clipe, coreenii au fost luaţi 
prin surprindere, iar noi am deschis şi celălalt camion. Nu 
exista nici un plan. Cei mai mulţi dintre noi ne-am folosit 
de acel prilej, dar unii băieţi au explodat pur şi simplu 
după un sfert de secol de frustrare; s-au năpustit asupra 
coreenilor cu pietre şi cuțite, copleşindu-i, luându-le 
armele. Când am privit înapoi, trântiseră câţiva paznici pe 

218 


drum, cu membrele larg desfăcute, şi treceau cu camionul 
peste ei, dus şi întors, în timp ce ei ţipau. Pretutindeni 
erau cadavre şi sânge. Ceilalţi coreeni ne-au urmărit, 
împuşcând pe oricine vedeau. Eu am luat-o la fugă pur şi 
simplu, şi-am tot fugit - cred că eram singurul care făcea 
aşa ceva, ceilalţi erau prea bătrâni. 

— Nu te-au hăituit? 

— Bine-nţeles că da, însă m-am îndepărtat, m-am ascuns 
în noaptea aceea într-un şanţ, iar a doua zi dimineaţa am 
dat de câţiva coreeni care lucrau la câmp. Mi-am închipuit 
că mă vor preda, însă la vremea aceea eram atât de 
epuizat încât nici nu-mi mai păsa cine ştie cât. Dar ei îl 
urau pe Kim Il-sung şi m-au adăpostit până ar fi reuşit să 
mă încredinţeze unor prieteni. În decurs de o săptămână 
m-au ajutat să ajung în zona de graniţă, călătorind ascuns 
în camioane de la ferme şi într-o noapte mi-au dat un ghid 
care m-a trecut dincolo. 

— Ce s-a întâmplat cu Ivor Thomas? 

— Tocmai asta e problema, Bob. Revenit la Seul, am fost 
aproape la fel de bine primit ca ciuma bubonică. Nimeni nu 
voi să ştie de prizonierii din războiul coreean - tipii care 
mi-au ascultat raportul au declarat că pur şi simplu nu mă 
cred. Când am insistat, mi-au aplicat un tratament 
psihiatric. Dar lucrul care m-a tulbura cu adevărat a fost în 
legătură cu Thomas. Operaţiunea fusese trădată, Cho şi 
familia lui muriseră cu toţii, cineva mă dăduse pe mâna 
coreenilor şi eu îmi petrecusem zece ani într-un lagăr de 
muncă. Dar pe Ivor îl eliberaseră la numai trei luni după ce 
fusese prins. Ivor era cel care le spusese americanilor că 
eu murisem, aşa că nimeni să nu încerce să negocieze 
eliberarea mea. Britanicii îi dăduseră chiar un fel de 
decorație - cred că era un OBE” militar clasa întâi - şi l-au 


29 Officer (of the Order) of the British Empire: Ofiţer (al Ordinului) 
Imperiului Britanic (n. t.). 


219 


avansat. Ei, ce concluzie tragi din toate astea, Bob? 


220 


25 


La Beijing, Luther fusese convocat încă o dată ia 
minister. Il irita din ce în ce mai tare faptul că era 
amestecat în dezordinea pe care o crea omul acela în 
China. Planul iniţial al lui Luther fusese sofisticat şi el îl 
constituise pe Scorpion ca pe un agent pe termen lung, 
destinat să devină sursa plasată la nivel înalt de care avea 
nevoie China. Brutalitatea răpirii lui Foo nu era în stilul lui 
Luther - nu puteai înfrânge o opoziţie cu rădăcini adânci 
brutalizând un bătrân cumsecade. În timp ce, stând într-un 
birou din Zhongnanhai, stătea faţă-n faţă cu chipul acela 
rotund şi transpirat, era nevoit să-şi stăpânească mânia şi 
disprețul. 

— Ideea de a-l răpi pe Foo nu a fost a mea, tovarăşe 
ministru. V-am sfătuit să-l lăsaţi în libertate, să-i îngăduiţi 
să ne conducă la duşmanii noştri. Țara asta e mare cât 
toată Europa, inclusiv Rusia de Vest şi Uralii. Pe o 
asemenea întindere trebuie că există un miliard de oameni 
nemulţumiţi, nu ştiu cu exactitate cât de mulţi, nu ştiu cu 
certitudine nici măcar câte sate există. 

— Nu te-am convocat aici pentru o lecţie de geografie, 
băiete. 

— Ceea ce vreau să spun, domnule ministru, este că 
China e foarte mare şi opoziţia se poate ascunde relativ 
uşor; pentru a da de urma liderilor ei trebuie să pătrundem 
în interiorul mişcării - şi aşa am încercat să fac atât aici, 


221 


cât şi în Hong Kong. Foo constituia o parte din strategie. 
Dar la ce ne foloseşte el acum? Pe urmă, Cable a venit la 
Kunming, dar un idiot oarecare a încercat s-o aresteze 
înainte ca ea să ia legătura cu oamenii pe care-i vrem noi 
de fapt. 

— Unde-i ea acum? 

— Cum dracu' să ştiu eu? Poate că este în munţii de la 
nord de Kunming... A dispărut. 

— Vei lucra cu Zhang şi vei avea grijă să fie găsită! O 
vom aduce în faţa tribunalului, pe ea ca şi pe Foo şi pe 
Tang Tsin, pentru a arăta poporului cum încearcă ticăloşii 
de capitalişti occidentali să ne distrugă. 

În sinea lui, Luther era disperat. Un proces-spectacol nu 
avea să rezolve nimic, dar dacă bătrânii setoşi de sânge 
voiau aşa ceva, el va avea grijă ca şi Cable să fie predată, 
pentru a li se alătura lui Foo şi lui Tang Tsin. Aşadar, trei 
oameni cumsecade aveau să fie executaţi, Occidentul avea 
să fie şocat, iar liderii mişcării „Zece Octombrie” vor 
deveni mai puternici. Slavă Domnului că el începuse încă 
de acum doi ani pregătirile în vederea plecării sale. 
Ministrul apăsă un buton de pe biroul său, şi Zhang cel cu 
glas de eunuc se strecură printr-o uşă neagră cu 
ornamentaţii aurii. Qiao Shi îi făcu semn să ia loc. 

— Vei colabora cu Luther, tovarăşe Zhang. Găsiţi-o pe 
femeia Cable şi aduceţi-o aici, la Beijing. Aduceţi-l şi pe 
Foo şi aplicaţi măsuri severe; dacă este anchetat aici, ar fi 
posibil să se folosească excelentele noastre servicii 
medicale pentru a-l ţine în viaţă... Am nevoie de el pentru 
un proces public, dar nu-mi vine să cred că nu ne va da 
mai întâi, la subsol, numele contactelor lui. Dacă e 
necesar, aplicaţi-i metodele de convingere până la limita 
maximă. 

Ministrul se ridică şi-l concedie pe Zhang printr-un gest 
al mâinii. 

— Ne poţi lăsa singuri. 

222 


Chinezul se supuse, aruncându-i lui Luther o privire 
ucigătoare. După ce se închisese uşa, o fată într-o uniformă 
şleampătă aduse ceai şi două boluri delicate, de porțelan. 
Cu un zâmbet mieros, Qiao Shi îi oferi unul lui Luther. 

— Înţeleg, desigur, Luther, că asta nu va rezolva 
problema, dar trebuie să ţin cont de părerile conducerii. Le 
stimulez, însă ştiu că agenţii tăi de penetrare în China şi 
excelentul Scorpion din Hong Kong continuă să constituie 
adevărata cheie către distrugerea duşmanilor noştri. 


La mai puţin de două ore după aceea, Foo a fost mutat, 
încă înţepenit şi extenuat după orele de anchetare, moţăia 
pe apucate într-un colţ al celulei când un paznic îl trezi 
scuturându-l. 

— Deschide ochii, tataie! Pleci în călătorie. 

În mod neobişnuit, faţa tânără era prietenoasă, iar 
uniforma murdară, ceea ce sugera că paznicul acesta 
putea fi mai puţin fanatic în îndeplinirea sarcinilor. li dădu 
lui Foo un bol cu orez abia călduţ şi o cană cu apă, 
revenind după zece minute împreună cu un alt bărbat. Foo 
era hotărât să nu-şi arate oboseala, dar nu-şi putu 
împiedica picioarele legate în lanţuri să se târască de-a 
lungul coridorului; iar când urcă anevoie treptele de 
piatră, se împiedică şi căzu, julindu-şi faţa, deoarece nu-şi 
putea folosi mâinile încătuşate pentru a se feri. 

Clădirea se înălța pe cinci etaje, pe fiecare latură a unei 
curţi pietruite, în care, ca atare, nu pătrundea soarele. 
Toate acestea se petreceau pe la mijlocul dimineţii, dar 
când se îndreptară către duba verde a închisorii, lui Foo i 
se făcu frig. Urcă prin uşa de la spate. In interiorul 
camionului exista un coridor îngust cu câte cinci 
compartimente pe fiecare parte. Pe Foo îl împinseră într- 
unul dintre ele şi în urma lui se închise o uşă metalică, apoi 
se trase zăvorul. Mica celulă abia dacă avea şaizeci de 
centimetri, şi Foo se cocoţă cu greu pe strâmta bancă 


223 


metalică, încercând să-şi aşeze gleznele şi încheieturile 
mâinilor într-o poziţie care să micşoreze pe cât posibil 
lipsa de comoditate - era evident că îl aştepta o călătorie 
neplăcută. Când duba porni din loc, ieşind pe o stradă 
intens circulată, el se uită prin mica fereastră prevăzută cu 
bare de fier. 


Gatti şi Roper se îngroziră când aflară că Mary Devereux 
fusese arestată. La început, nici unul dintre ei nu crezu, 
dar câteva convorbiri telefonice confirmară ştirea. Vestea 
iscă o mare surescitare pe Tamar - membra Wren, 
deținătoarea a celui mai înalt rang în cadrul bazei, Mary 
cea frumoasă ca alabastrul, la închisoare? Acuzată de a fi 
lesbiană? Imposibil! Popota subofiţerilor răsună de râsete 
ironice şi glume de o grosolănie previzibilă. Se auzeau 
chicoteli înfundate şi printre membrele Wren, dar 
majoritatea acestora reacționară manifestându-şi 
neîncrederea. „Fir-ar al dracului, nu-i adevărat!” Lynne, 
secretara lui Mary, era în lacrimi: „Cum au putut s-o 
trateze în felul ăsta?”. 

Cei doi americani se duseră de-a dreptul la amiral. 

— Ce este, băieți? 

— Pentru ce a fost arestată doamna comandant 
Devereux, domnule? 

— Nu ştiam că a fost arestată, Bob. 

Era evident un neadevăr, dar cum să-i spui unui amiral 
că minte, când tu eşti doar un comandant? 

— Am făcut un raport, domnule. 

— Sigur că l-ai făcut, Bob. L-am citit - ai primit o 
informaţie, ai verificat-o şi ai spus că o socoteşti curată ca 
lacrima, întocmai ca întregul ei efectiv. Ai spus şi că este 
lesbiană. 

— Am menţionat acest lucru numai pentru că am avut 
impresia că mai fusese observat cândva - în fond, ea a 
făcut parte din marina lor vreme de cincisprezece ani - şi 


224 


fiindcă am tras concluzia că, şi dacă era adevărat, eu nu 
considerăm că faptul acesta o expunea vreunui şantaj. Am 
afirmat că este curată. 

— Asta este ceea ce ai spus, Bob. 

— Este un raport confidenţial, pe care trebuia să-l vedeţi 
numai dumneavoastră, domnule. 

— Şi asta ai spus, Bob. 

Chipul ca de vulpe se încordă în timp ce amiralul suflă 
spre tavan un inel de fum, mimând relaxarea. 

— Atunci, cum dracu' au aflat britanicii? 

— Fireşte, i-am transmis o copie lui Clayton. Asta este o 
operaţiune comună, SUA şi Marea Britanie, nu avem 
secrete unii faţă de alţii - bănuiesc că interpretarea lui este 
alta decât a dumitale. 

— Domnule, niciodată n-aş fi inclus acel comentariu 
dacă mi-aş fi închipuit că veţi proceda astfel. Nu 
recomandam absolut nici o măsură... În nici un caz aşa 
ceva. Este o barbarie! 

Deodată, doi ochi duri îi sfredeliră pe ai lui Gatti. 

— Termină cu prostiile astea de falsă moralitate, Bob. 
Nu te afli într-o grădiniţă de copii - suntem în căutarea 
unui important spion chinez, iar dumneata ai dat de înţeles 
că Devereux a minţit la toate interogatoriile de validare la 
care au supus-o vreodată - de cinci ori de când s-a angajat. 
De fapt, până acum nu se remarcase. Clayton n-a avut 
încotro, fiind obligat să facă ceva. 

— Dar ar fi putut să stea de vorbă cu ea între patru ochi, 
o confruntare discretă... nu era nici o nevoie să trimită 
poliţia navală s-o aresteze în mijlocul nopţii! 

— Pentru Dumnezeu, Bob, Clayton a avut dreptate - 
gândeşte-te bine. Dacă femeia asta e şantajată de chinezi, 
singura dovadă pe care am putea s-o obţinem este propria 
ei mărturisire. Cred că Clayton şi-a făcut socoteala că era 
posibil ca un şoc emoţional puternic - şi, pe cinstea mea, ea 
a avut unul - ar fi putut s-o convingă să vorbească. 


225 


— Şi a convins-o? întrebă Roper, clocotind şi el de furie. 

— Nu. A recunoscut că este lesbiană şi că a minţit la 
interogatoriile ei de validare, dar neagă cu tărie orice 
bănuială de neloialitate. 

— Aşadar, va fi eliberată? 

— Nu cred, Nick, nu încă. Mie mi se pare clar că este 
nevinovată şi că individul ăsta, Thomas, este suspect; el 
trebuie să dea câteva explicaţii valabile şi britanicii îl ţin 
sub o supraveghere de douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

— Şi atunci, de ce să nu fie eliberată Devereux? 

— Bănuiesc că toată agitația asta îi va crea lui Thomas 
un fals sentiment de siguranţă, nu? Dacă îşi închipuie că 
noi credem că Devereux este Scorpion, ar putea să se dea 
de gol. 

Roper păru înspăimântat. 

— Dar asta-i îngrozitor, domnule! Cariera bietei femei e 
terminată după cele întâmplate, dar nu văd pentru ce să fie 
ţinută închisă într-o celulă, umilită, pretinzând că o 
considerăm o trădătoare. 

— Jucăm pe mize mari, domnule Roper. Nu ne putem 
permite să lucrăm de mântuială. 


Sarah se trezi o dată cu zorile şi îşi continuă drumul 
spre nord, urmărind creasta sinuoasă a muntelui şi 
păstrând la vedere, în stânga ei, valea fluviului Yangtze. li 
era foame, dar reuşi să umple sticla de apă dintr-un pârâu 
în care apa scânteietoare sărea peste prundiş. Ca atare, 
când răsări soarele, moralul ei era mai ridicat. Aerul de 
munte era curat şi limpede, pustietatea din jur - de o 
nespusă frumuseţe. Pe peticele de muşchi de pe peretele 
stâncos creşteau flori micuţe, de o formă perfectă, colorate 
într-un roşu intens, un violet întunecat şi un galben pal, iar 
vârfurile muntoase din depărtare sclipeau de zăpadă. 

Vreme de şase ore continuă să meargă pe potecă fără să 


226 


vadă nici o altă fiinţă omenească şi nici vreun semn că ar 
exista vreo locuinţă. Singurele fiinţe vii pe care le întâlnea 
erau caprele de munte şi păsările ce se roteau în înaltul 
cerului... şi un uliu care descria cercuri deasupra 
cadavrului unui animal, devenit deja un amestec de 
nerecunoscut de coaste albe şi carne sfâşiată, pe care îl 
atacaseră alte jivine de pradă. Spre sfârşitul după-amiezii, 
văzu în vale un oraş mare. O locomotivă demodată, cu 
abur, trăgea un tren de marfă de-a lungul unei căi ferate, 
iar pe drumuri era circulaţie. Oare să coboare şi să încerce 
să călătorească luând trenul? Avea destui bani, dar nici o 
aprobare pentru a călători. Sarah se aşeză pe un bolovan, 
pe de o parte ca să se gândească la o decizie, pe de alta ca 
să-şi odihnească picioarele dureroase şi băşicile care i se 
formau pe tălpi. Moleşită de soare, aţipi, trezindu-se cu un 
sentiment de teamă când auzi scrâşnetul unor ghete pe 
pietrişul nebătătorit. 

Incă pe jumătate adormită, Sarah se ridică în picioare 
clătinându-se şi se întoarse brusc în direcţia din care 
venea zgomotul. Simţi un val de panică şi gura i se uscă de 
frică. Patru bărbaţi veneau spre ea. Purtau puşti AK-47 şi 
uniformă verde cu negru şi chipiele cu cozoroc ale poliţiei. 


227 


26 


Cu faţa apăsată chinuitor de fereastra prevăzută cu 
bare, Benjamin Foo se uită cu atenţie, căutând indicii din 
care să-şi dea seama unde se află. La început, duba 
parcurse străzi aglomerate: vedea chinezi în tunici şi 
pantaloni negri şi cu pălării de pai în formă de clopot, 
câţiva europeni, cârduri de biciclişti şi maşini vechi, 
ruginite. Când trecură pe lângă străzi secundare, prinse 
imaginea fugară a unor clădiri înalte, destinate birourilor, 
care sugerau Shanghai-ul. Dar în curând se aflară afară din 
oraş, într-o regiune rurală, şi văzu nesfârşite coline cafenii, 
întinderi de apă noroioasă care acopereau orezării şi spice 
de orez de un verde strălucitor. Trase concluzia că se 
duceau spre un aeroport, pentru a lua un avion către 
Beijing, dar se părea că asta dura foarte mult. Drumul era 
cu denivelări, şi Foo era hurducat încontinuu pe banca lui 
tare; soarele care bătea pe acoperişul metalic făcea ca 
spaţiul acela îngust să devină înăbuşitor şi el aţipi în 
curând. 


Chiar şi pe submarinele Polaris e posibil să apară avarii 
de ordin mecanic. O defecţiune a instalaţiei hidraulice 
care-i acţiona planurile de carenă de la prova fu 
diagnosticată când Relentless execută un scurt exerciţiu de 
scufundare. Fură aduşi tehnicieni de la Faslane, care 
raportară că reparaţiile aveau să dureze cel puţin o 


228 


săptămână. Echipajul urma oricum să plece în permisie, 
aşa că cei mai mulţi dintre membrii acestuia fură 
transportaţi acasă cu avionul; al doilea echipaj avea să vină 
atunci când nava va fi gata să părăsească Hong Kong-ul. 
Pentru Ivor Thomas schimbarea echipajului însemna 
sfârşitul postului său de comandă. În loc să se înapoieze în 
Anglia, i se dădu un apartament al marinei pe uscat şi un 
birou pe Ternar, unde începu să se iniţieze în noii sale 
îndatoriri profesionale. Spunea că, peste aproximativ o 
lună va pleca acasă într-o permisie de două săptămâni, dar 
că soţia şi copiii lui vor rămâne la Tavistock, aşa cum 
făcuseră pe vremea când el era comandant pe un Polaris. 
Toată lumea părea impresionată de promptitudinea cu care 
se arăta el dornic să se adapteze la noua slujbă. Şi era mult 
mai uşor să i se urmărească mişcările. El nu bănuia nimic. 

Gerald Clayton se întoarse şi el la Londra cu avionul 
făgăduind să revină peste o săptămână dacă va fi necesar 
şi lăsându-l pe Barnie Mason să rezolve problemele 
mărunte. Se alcătui o echipă de douăsprezece persoane 
care să-l ţină sub observaţie pe Thomas douăzeci şi patru 
de ore din douăzeci şi patru. Mason şi Roper se întâlneau 
în fiecare după-amiază ca să studieze rapoartele. Se părea 
că Thomas ducea o viaţă ireproşabilă, lucrând toată ziua la 
bază, mâncând la popota ofiţerilor de pe Tamar, 
petrecându-şi serile singur în apartament. Roper pregăti 
trei documente  categorisite STRICT SECRET care 
prezentau detalii plauzibile, dar false, referitoare la 
mişcările pe care intenționau să le facă englezii şi 
americanii în Marea Chine de Sud şi avu grijă ca nişte 
copii numerotate să-i fie trimise lui Thomas spre 
informare. Spera că, peste o săptămână sau două, fotocopii 
ale acelor documente să apară în China, furnizând dovezi 
concludente. 


Foo se trezi tresărind când duba închisorii se opri din 
229 


mers. Era încă doar pe jumătate conştient când auzi de 
afară strigăte mânioase, urmate de un zgomot de sticlă 
spartă şi de o explozie asemănătoare cu bubuitul unui 
tunet. Duba se clătină, azvârlindu-l pe podea; ambele 
urechi îi ţiuiau; cu auzul afectat, păcănitul unui pistol- 
mitralieră păru să i se reverbereze dureros în interiorul 
capului. Duba începu iar să se mişte, apoi se înclină într-o 
parte, în mijlocul unei formidabile ploi de împuşcături şi al 
şuieratului gloanţelor ce ricoşau. Cineva bătea în uşa ce 
dădea în afară, blestemând şi încercând s-o deschidă cu 
lovituri de ciocan care zguduiau întregul vehicul. Auzi un 
strigăt în dialect cantonez: 

— Mă poţi auzi, Foo? 'Ţine-te departe de uşă, culcă-te pe 
pardoseală, o vom deschide prin Împuşcături! 

Urmă o altă rafală de împuşcături, se auziră paşi în fugă, 
câteva şuruburi zăngăniră şi uşa celulei lui fu smulsă, 
deschizându-se cu un scrâşnet de metal îndoit. 

O siluetă de chinez, înconjurată de fum, cu trăsăturile 
feţei deformate de ciorapul tras peste cap, îi făcu semne 
imperioase. 

— Eşti teafăr? 

Era un glas de femeie, vorbind pe un ton apăsat în 
dialect cantonez. 

Foo se ridică anevoie în picioare, clătinându-se ametit şi 
simțind sânge cald care-i picura dintr-o tăietură la cap. 
Merse poticnindu-se către uşa din spate, alunecă atunci 
când încercă să coboare şi sfârşi prin a se rostogoli, până 
se opri, lovindu-şi spinarea de treapta de oţel. Femeia 
scoase un pistol. 

— E-n ordine... o să-ţi sfărâm lanţurile împuşcându-le 
pur şi simplu. Ai putea, te rog, să depărtezi picioarele? 

Foo se supuse, fiind iarăşi asurzit de explozie când 
femeia trase; fără să scoată o vorbă, schiţă o grimasă în 
clipa în care lanţul se despică şi fâşiile de metal îi jupuiră 
pielea de pe glezne - durerea era cumplită. Îşi oferi 

230 


încheieturile mâinilor şi scrâşni din dinţi când ea trase şi 
prin lanţul acela. 

Încă ametit, clătinându-se, o urmă pe femeie pe lângă 
duba care zăcea pe o rână, într-un şanţ. Frecându-şi 
încheieturile pentru a-şi restabili circulaţia, Foo constată 
că se aflau pe un drum pustiu, mărginit de arbori. Pe 
partea cealaltă a şoselei staţiona un jeep cu motorul în 
funcţiune. Toate geamurile de la cabina dubei fuseseră 
sfărâmate şi două persoane, pline de sânge şi cioburi de 
sticlă, stăteau acolo, răsturnate pe spate. Uşa atârna într-o 
balama, iar o altă siluetă mascată cu un ciorap se sprijinea 
de ea, verificând dacă cei doi erau cu adevărat morţi. 

Un al treilea bărbat în uniformă gemea într-o baltă de 
sânge, pe pământ. Femeia ridică pistolul şi-l împuşcă în 
cap. 

— Facem parte din mişcarea „Zece Octombrie”, spuse 
ea, scoţându-şi masca. 

Luă nişte tifon dintr-un buzunar al jeep-ului şi i-l întinse 
lui Foo. 

— Îţi sângerează capul... ţine asta pe rană şi cred că se 
va opri. 

Celălalt chinez era un bărbat. El îl împinse pe Foo să 
intre la spatele jeep-ului, azvârlind în urma lui puşca AK-47 
poliţienească, sări pe scaunul şoferului şi strigă peste 
umăr: 

— Te rog să te ţii bine! Avem doar aproximativ douăzeci 
de minute ca s-o ştergem. 

Roţile se învârtiră şi, într-un nor de praf galben, porniră 
ca glonţul de-a lungul şoselei. 


Luther părăsi Beijing-ul cu un sentiment de uşurare. 
Atmosfera din spatele uşilor închise ale birourilor 
Partidului şi guvernului era încordată şi încinsă. Presa 
oficială era plină de ştiri bune, dar toată lumea ştia că, sub 
pojghiţa superficială, fierbea revolta. Astăzi avuseseră loc 


231 


răzmeriţe pentru mâncare la Sian, studenţii de la Hainan 
ocupaseră un sediu al poliţiei - eliberând nişte prizonieri 
care îşi aşteptau procesul - şi avea să fie necesară 
evacuarea lor cu forţa; încercau fără îndoială să devină 
martiri şi aveau să moară cu toţii în cursul asediului. Ce va 
mai aduce ziua de mâine? Opoziția dădea dovadă de o 
putere mai mare decât şi-ar fi închipuit el vreodată. 

O maşină guvernamentală îl întâmpină la aeroport şi îl 
aduse înapoi, la casa de pe malul lacului şi la Josie. Ea îl 
primi cu o mulţime de sărutări şi făcură dragoste într-un 
colţ bine ascuns al grădinii. Apoi, tocmai când ea îi umplea 
un pahar cu bere, sună telefonul. Cu oarecare reţinere, ea 
îi dădu receptorul. Era Zhang şi în glas i se simţea bucuria 
triumfului în timp ce-i raporta veştile proaste. 

— Vrei să spui că au oprit camionul? 

Lui Luther i se opri respiraţia, nevenindu-i să creadă. 

— Au ucis paznicii şi au plecat cu el? Nu se poate! 

Josie, care-l urmărea cu ochi atenţi, se încruntă. 

— Nu, nu mă voi întoarce la Beijing - sunt acasă de zece 
minute - dar ţine-mă la curent. 

Trânti receptorul în furcă. 

Micuța vietnameză îl luă de mână şi îl conduse la soare, 
unde două pahare cu bere îi aşteptau pe o masă de lemn. 
Ochii ei păreau speriaţi. 

— Ce s-a întâmplat, Luther? 

— Milionarul Foo a evadat... şi ei n-au reuşit s-o 
găsească pe femeia aceea, Cable. Ticălosul ăla de Zhang 
face tot posibilul ca să mă discrediteze în ochii 
ministrului... Abia acum, după aproape douăzeci de ani, îmi 
dau seama că ei nu se pot încrede niciodată cu totul într-un 
străin. 

— Suntem în primejdie, Luther? 

— Da. Cei de la Beijing sunt cu toţii terorizaţi de opoziţie 
şi gata să dea vina pe altcineva. Ţinta firească sunt eu. 

— Mi-ar plăcea să-l ucid pe acel Qiao Shi. 

232 


Ochii ei deveniră două fante negre când schiţă gestul de 
a înjunghia pe cineva. 
— De ce să se poarte atât de rău cu tine? 


Când cei patru poliţişti se apropiară, Sarah se ridică în 
picioare, mintea ei străduindu-se să inventeze cât mai 
repede o poveste plauzibilă; dar ştia că, pur şi simplu, nu 
exista nici una. Primul bărbat îi strigă ceva într-un dialect 
ciudat, despre care ea crezu că era „putonghua” noua 
„vorbire obişnuită”, bazată pe dialectal mandarin, care se 
presupunea că va deveni limba vorbită la nivel naţional. Ea 
îşi recunoscu propriul nume, dar încercă să pară 
nedumerită şi răspunse în engleză: 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? 

— Dumneata eşti domnişoara Cable? De astă dată 
bărbatul acel a rosti cuvintele mai apăsat şi în engleză. 

Sarah ştia când era învinsă. Oare care era echivalentul 
chinezesc pentru „este o captură clară, şefu'?” Dădu 
afirmativ din cap. 

— Da, aşa mă numesc. 

Bărbatul zâmbi, vădit uşurat. 

— Slavă Domnului... eu sunt Cheng, din mişcarea „Zece 
Octombrie”. 

Era oare o cursă? Sarah continuă să se prefacă 
tulburată. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg. 

— Te rog... poţi avea încredere în noi. Cea care te-a 
întâmpinat la Kunming era nepoata mea. Îmi pare rău că 
toate au mers prost... am aflat că armata a găsit peşterile 
şi ne-am temut că ai fost prinsă. Pe urmă am auzit că ai 
scăpat de-acolo şi părea probabil să vii în direcţia asta. De 
douăzeci şi patru de ore te tot căutăm. 

— Dar de ce purtaţi uniformă poliţienească? 

— Pentru că trebuie să te conducem cale lungă şi în ţara 
asta uniformele de poliţie vor rezolva majoritatea 


233 


problemelor. 

Brusc, Sarah simţi că o apucă ameţeala. Oare să-l 
creadă? Ce altceva ar putea face? 

— Mai spuneţi-mi o dată cine ziceţi că sunteţi? 

Cheng o privi drept în ochi, fără şovăire. Avea un chip 
ridat şi cinstit, şi trebuie să fi fost foarte bătrân; ceilalţi 
trei erau tineri. 

— Te rog... poţi avea încredere în noi. Te asigur că 
facem parte din mişcarea „Zece Octombrie” şi începând 
din clipa asta vom avea grijă de dumneata. Vei părăsi ţara 
noastră în deplină siguranţă. 

Cu un oftat de resemnare, Sarah se aşeză iar jos. Toate 
astea erau un coşmar, harababură după harababură, 
punctate de chipuri zâmbitoare care o ademeneau spre noi 
primejdii. Spera că Tom Rumbelow se va prăji în iad. 

— Adevărat? întrebă cu un glas epuizat. Şi cum se 
presupune că aş ajunge din nou pe coastă? 

Cheng arătă cu mâna spre oraşul din vale. 

— Prima etapă va fi cu trenul. 

Sarah înălţă ochii spre cer. 

— Acum am mai auzit-o şi pe-asta! Nu se poate... aş fi 
arestată în cea dintâi gară. 

— Nu, în tren se vor afla şi alţi europeni, iar dumneata 
vei avea documente corecte. Este modalitatea cea mai 
rapidă şi mai sigură, zău aşa. Noi, toţi patru, vom călători 
fiecare separat, dar cu acelaşi tren. 

Perspectiva de a se mai întoarce vreodată vie la Hong 
Kong se îndepărta minut de minut - cum de o legase soarta 
de grupul acesta de revoluționari de operetă? 

— Okay, spuse Sarah în cele din urmă. Am încredere în 
voi. Acum explicaţi-mi la ce vă gândiţi... ce anume vom 
face. 


234 


27 


Sarah se simţi mai încrezătoare când în seara aceea, la 
ora nouă, lungul tren intră pufăind în gară. Cheng o ţinuse 
toată ziua ascunsă într-o încăpere din spatele magazinului 
aparţinând unui simpatizant. Poate că, la urma urmei, nu 
erau chiar nişte amatori, deoarece el îi făcuse o fotografie 
cu un aparat polaroid şi după o oră revenise cu ea aplicată 
în interiorul a ceva ce semăna cu un paşaport canadian 
autentic: numele ei era Jeanne Hart, o ziaristă din Toronto. 
Paşaportul era plin de ştampile de călătorie în întreaga 
lume şi Cheng îi înmână şi alte câteva documente care îi 
dădeau aprobarea de a călători. 

— Cum ai reuşit să obţii toate astea? îl întrebă ea. 

Pe faţa zbârcită a lui Cheng apăru un zâmbet 
şmecheresc. 

— Avem prieteni pretutindeni. 

Pielea lui bătută de vânturi şi soare nu-ți îngăduia să 
spui dacă are cincizeci sau şaptezeci de ani, şi Sarah se 
întrebă cum de îşi risca el viaţa în felul acesta. Avea 
maniere de om cu carte şi vorbea o engleză corectă, dar cu 
un accent săltăreţ - să fi fost oare un profesor universitar, 
un director de fabrică sau chiar vreun funcţionar de stat? 
Dar nu era acum timp să-l întrebe, aşa că se limită la 
problemele de ordin practic. 

— Unde ne ducem? 

— La Guiyang, apoi spre sud, la Liuzhou. O călătorie 


235 


lungă, de o noapte, aşa că în partea de tren în care te vei 
afla - călătoreşti cu clasa întâi - toată lumea va dormi. Faţa 
ridată zâmbi din nou. Vei fi în perfectă siguranţă, dar eşti 
extrem de costisitoare deoarece pentru un gwailo* trebuie 
să plătim şaizeci la sută din costul cel mai mare al 
călătoriei. 

— Îmi pare rău. 

— Nu... asta-i doar încercarea mea de a face o glumă 
englezească. Noi suntem cei cărora ne pare rău. Călătoria 
dumitale în China a fost irosită şi primejdioasă. Nu asta ne 
fusese intenţia. 

Locomotiva era neagră, cu cinci roţi de antrenare, uriaşe 
şi roşii, şi cu pistoane de alamă care scuipau abur. Era 
echipată cu un curăţitor de linie şi cu un reflector în faţa 
cazanului, precum o locomotivă dintr-un film vechi cu 
cowboy, iar pe platforma de bază se aflau trei bărbaţi cu 
şepci, îmbrăcaţi în salopete uleioase. Locomotiva aceea 
mătăhăloasa trăgea paisprezece vagoane vopsite în verde 
închis şi cu două benzi galbene pe laturi. Pe acoperiş erau 
montate ventilatoare. Când se opri, din tren începu să se 
reverse un şuvoi de chinezi, sărind afară atât pe ferestre, 
cât şi pe uşi, cu boccelele lor din pânză de bumbac, în timp 
ce alţii se luptau să urce în vagoane. 

Împreună cu cinci sau şase străini, Sarah îşi făcu drum 
cu coatele către vagonul de clasa întâi şi se pomeni într-o 
oază de aer condiţionat rece ca gheaţa, cu cuşete moi, 
cearşafuri albe şi paturi. Conductorul zâmbăreţ abia dacă 
se uită la biletul ei, îi lua paşaportul şi o conduse spre o 
cuşetă la etaj. Când trase perdelele, Sarah constată că era 
complet ascunsă. Poate că Cheng avea dreptate. Când auzi 
un şuierat prelung emis de fluierul cu abur al locomotivei, 
trenul începu să se mişte şi din difuzoarele montate în 
fiecare vagon izbucni asurzitor cântecul Estul e roşu. 


30 Denumire generică dată în China străinilor (n. t). 


236 


Sarah se lungi pe cuşetă şi deschise termosul cu ceai 
verde. Toată ţara asta era ţicnită, dar ea stătea confortabil 
şi se simţea relativ în siguranţă. 


Cu faţa trasă de extenuare, Mary Devereux şedea vizavi 
de bărbatul cu păr argintiu, îmbrăcat cu cămaşă, fără 
haină, la aceeaşi masă de discuţii la care o interogase el în 
noaptea precedentă timp de cinci ore. Se aflau într-o 
încăpere situată la colţul corpului de gardă de pe Tamar - o 
încăpere ale cărei ferestre nu se asemănau cu cele ale 
celulei sale, care nu avea decât un grătar ce dădea spre 
aerul de afară, şi mai era şi fixat la o înălţime de 
aproximativ doi metri şi jumătate deasupra pardoselii de 
beton. Toți ceilalţi de la baza SIS şi de la serviciul de 
securitate navală se abţinuseră s-o interogheze şi Brimson, 
căpitanul care comanda baza, îşi susţinuse personalul. 

— Nu am încotro şi o voi aresta dacă insişti, până voi 
primi alte ordine de la Londra, dar al dracului să fiu dacă 
voi face mai mult de-atât. Mă simt profund mânjit de ceea 
ce ai făcut în numele meu, Clayton. 

Clayton ar fi putut să-i ordone unuia dintre americanii 
lui să îndeplinească sarcina asta, dar nu aşa se obţin 
rezultate mulţumitoare. Sfârşi prin a se ocupa el însuşi de 
interogatoriu. 

In ciuda protestelor, comandantul Devereux se afla tot 
într-o celulă spoită cu văr, cu excepţia răstimpurilor în 
care era adusă pentru interogatorii. Ochii lui Clayton o 
sfredeliră, dar glasul său încercă să fie liniştitor. 

— Ai terminat-o cu marina, Mary. Ai comis două injurii 
grave, demne de curtea marţială - minţind la interogatoriul 
dumitale pentru validare în post, precum şi prin 
comportamentul dumitale sexual. Dacă îmi spui totul 
despre şantajul la care te-au supus chinezii, o să am grijă 
să nu fie nici un proces... Îţi făgăduiesc. Ţi se va îngădui 
să-ţi dai demisia fără nici o vâlvă... 

237 


Faţa lui Mary era palidă şi trasă, sub ochi avea cearcăne 
roşii, mersul îi era şovăielnic şi purta o salopetă albastră 
mototolită. 

— V-am mai spus, nu a existat nici un şantaj. Ceea ce 
încercaţi să-mi puneţi în cârcă este o imensă prostie. Sper 
că-ţi face plăcere treaba asta, ticălosule... nu-ţi ajunge cât 
m-ai chinuit? 

— Chiar te aştepţi să te cred? 

— Bineînţeles, fir-ar al dracului! 

— Nu-ţi faci nici un serviciu prin atitudinea asta, Mary. 

— Îţi spun adevărul... ce pot face mai mult? 

Clayton oftă. 

— Uite ce-i... hai să mai încercăm o dată. 

— Las-o baltă! M-am săturat. 

Sfidătoare, Mary se ridică şi-i întoarse spatele. 

— Pentru Dumnezeu, ia-mă de aici, mi-e greu să te 
privesc. 

Clayton dădu din cap către un chip ce se vedea prin 
ochiul de geam al uşii şi două membre Wren robuste 
intrară în încăpere. Între ele, Mary porni de-a lungul 
coridorului. 

— Aveţi nevoie de ceva, doamnă? întrebă una dintre 
însoţitoarele ei în timp ce descuia uşa celulei. 

— Aş vrea ceva lenjerie de corp curată şi nişte colanti. 

Subofiţerul Wren ezită, cunoscând prea bine 
regulamentul, apoi, când adjuncta ei se îndepărtă pe 
coridor, zăbovi puţin şi şopti: 

— Okay. Ştiţi că n-ar trebui, dar o să văd ce pot face. 


Sarah se trezi de câteva ori în timpul nopţii, când se 
oprea trenul, şi prin oblonul ferestrei de lângă cuşeta ei se 
uita la gările inundate de lumină şi mişunând de chinezi 
chiar la trei dimineaţa, în vreme ce difuzoarele urlau 
cântece de luptă şi Estul e roşu. Pe la ora opt se sculă din 
pat şi îşi umplu iar termosul cu apă de la maşina de gătit 

238 


cu cărbuni, bine încinsă, de la capătul vagonului. Luă micul 
dejun în vagonul-restaurant ce se legăna în mersul 
trenului, stând la aceeaşi masă - acoperită cu o pânză albă, 
scrobită cu o altă gwailo, o turistă din Franţa. Cheng şi 
ceilalţi trei „poliţişti” se aflau la o masă situată ceva mai 
departe, în acelaşi vagon. La Liuzhou, Sarah părăsi trenul 
şi găsi brutăria învecinată cu o farmacie în a cărei vitrină 
era atârnat un schelet: locul de întâlnire convenit cu 
Cheng. Când intră, o femeie cu un şorţ mânjit de făină 
înălţă privirea, păru s-o recunoască imediat pe Sarah şi îi 
făcu semn să treacă într-o încăpere din fundul prăvălioarei, 
unde câţiva buşteni ardeau sub un cuptor de cărămidă. 
Sarah stătu acolo sorbind ceai dintr-un bol, până când sosi 
Cheng, care acum purta îmbrăcăminte ţărănească şi o 
şapcă ponosită. 

— Până acum suntem victorioşi! 

Schiţă un uşor zâmbet crispat, făcându-i semn lui Sarah 
să-l însoţească într-o curte din spatele brutăriei, unde o 
pofti să se culce pe un maldăr de saci din remorca unui 
vechi camion; sacii miroseau ca şi cum ar fi conţinut nu se 
ştie ce soi de îngrăşământ. Cheng urcă în cabina şoferului 
şi se îndreptă spre coline. 


Ajunseră în sat seara târziu. Pe durata ultimelor 
cincizeci de mile, Sarah stătu lângă Cheng şi ascultă 
povestea vieţii lui, deşi observă că el trecea peste 
amănuntele mai deosebite - n-ar fi fost în stare să-l 
identifice dacă lucrurile ar fi mers prost şi ea ar fi căzut în 
mâinile guvernului. Cheng nu era numele lui adevărat, 
după cum nu fusese nici al lui Cheng Huiging, dar era 
originar din Shanghai şi cândva fusese membru al 
partidului. Soţia lui şi copiii adulţi erau încă înscrişi în 
partid şi supravieţuiseră declarând că el murise. Nu-i 
văzuse de zece ani. Sarah îi intui profunda tristeţe când îi 
spuse acest lucru. Bănuia că avea în jur de şaizeci de ani şi 


239 


zâmbetul lui dureros, prin care parcă îşi cerea scuze, îl 
făcea să-i fie simpatic. 

— Înţelegi, din punct de vedere oficial, eu nu exist. 

— Cu ce te ocupai înainte, Cheng? 

— Înainte? Mi se pare că a trecut atât de mult timp de- 
atunci, încât parcă ar fi fost precedenta încarnare. Predam 
fizică nucleară la Universitatea din Shanghai, dar vărul 
meu, care ne va adăposti câteva zile, este agricultor. A fost 
eliberat din comunitatea agricolă de reeducare şi acum are 
voie să-şi desfăşoare propria activitate productivă. 

Satul era o îngrămădire de construcţii din lemn, într-o 
depresiune înconjurată de dealuri. Vărul lui Cheng era un 
chinez gras, cu un aer rustic şi cu o mustață deasă, pe 
oală; cicatricea de pe faţa lui, ca şi cuțitul înfipt în brâul 
ce-i încingea mijlocul îl făceau să semene cu un bandit. 
Soţia lui era şi ea durdulie şi tare veselă. Amândoi râdeau 
mult şi îi primiră pe Cheng şi pe Sarah cu căldură. Se 
înserase şi Sarah socoti că nimeni altul nu o văzuse sosind 
pe europeancă. Fără îndoială, va pleca tot pe întuneric. 
Cheng parcase camionul fermei într-o curte împrejmuită 
de ziduri, în care se afla un jeep al armatei americane. 

— Vino, îi spuse lui Sarah. Am o surpriză pentru 
dumneata. A 

Porni înaintea ei, intrând în casă. Încăpătoarea cameră 
de zi era iluminată de lămpi de petrol - nu exista 
electricitate - şi fusese întinsă o masă ca pentru un 
banchet. Boluri şi perechi de beţişoare erau dispuse în 
jurul unor platouri aburinde, încărcate cu carne de porc, 
peşte şi orez. Un chinez îmbrăcat într-un chimono lung şi 
negru se ridică în picioare şi Sarah făcu un pas înapoi. 

— Ben! Cum Dumnezeu ai ajuns dumneata aici? 
exclamă, îmbrăţişându-l. 

— Am fost adus aici de prietenii noştri, ca şi tine. O 
sărută părinteşte. Îmi pare rău că lucrurile au ieşit atât de 
prost. După ce ne vom afla cu bine înapoi, în Hong Kong, 


240 


va trebui să încercăm din nou. 

Sarah îi zâmbi, dar nu spuse nimic. Ultimul lucru pe care 
avea intenţia să-l facă dacă ar scăpa teafără de acolo era 
„să încerce din nou”. 

— Amicul Cheng pare să fie în stare să tragă sfori 
pretutindeni... Este oare unul dintre lideri? 

— Nu, dar este în strânsă legătură cu ei. 

Din sticle de piatră se turnă mao-tai, şi Sarah luă 
paharul pe care i-l oferi rumenul văr al lui Cheng. Toţi 
ceilalţi beau în cinstea a ceva, şi ea li se alătură, simțind 
cum rachiul îi arde gâtlejul ca un diluant de vopsea. De jur- 
împrejurul ei, feţe de chinezi zâmbeau în lumina galbenă a 
lămpii, atmosfera era încărcată de fum şi plină de râsete. 
Probabil că zgomotul se răspândise în tot satul - de fapt, 
întregul sat părea să se afle în acea încăpere. Sarah luă 
încă un mao-tai ca să-şi ascundă disperarea, căci îndoielile 
ei în legătură cu echipa asta începeau să se adâncească şi 
să devină permanente: poate că ei urau Beijing-ul, dar erau 
oare nişte lideri credibili ai unei revoluţii? 


Când sună telefonul, Luther sări în Skoda lui bej şi se 
îndreptă cât putu de repede spre postul de poliţie aflat la o 
depărtare de cinci mile. Mesajul codificat transmis de 
Zhang îl aştepta. Se aşeză într-o încăpere înăbuşitoare, cu 
o foaie de hârtie divizată în pătrate pentru a descifra textul 
cifrat, punând fiecare filă a acestuia pe un geam, în aşa fel, 
încât să nu rămână nici o urmă pe vreun carnet. Era 
caracteristic pentru Zhang - ar fi putut să telefoneze, 
folosind un circuit sigur, dar profita de orice prilej ca să 
facă viața obositoare. Măcar nu fusese leneş cu 
informaţiile culese, şi Luther abia reuşi să-şi ascundă 
bucuria triumfului faţă de polițistul care îi aduse ceaiul. 

Dăduseră iar de urma lui Cable, care se îndrepta spre 
sud, călătorind cu trenul. Un ofiţer de poliţie care, într-o 
gară, făcea un control de rutină al paşapoartelor străinilor, 


241 


îi recunoscuse fotografia când aceasta le fusese transmisă - 
din nefericire cu o oră sau două mai târziu - de către 
Gonganbu. Îşi amintea că paşaportul îi aparținuse unei 
canadience cu numele de Hart, deşi nu reţinuse unde 
anume se ducea... dar asta ar fi trebuit să fie suficient. Nu 
exista decât o linie de cale ferată. În timp ce cerea o 
legătură telefonică prin care să-l contacteze pe şeful 
poliţiei din Liuzhou, Luther zâmbea în sinea lui. 


După şedinţa de dimineaţă cu Clayton, Mary Devereux 
rămase în celula ei, petrecându-şi o vreme citind. Trecu de 
la un roman poliţist de Ngaio Marsh la Pilgrim's Progress, 
dar nu se putea concentra asupra cuvintelor. Se simţea 
pustiită sufleteşte, zdrobită de toţi şi de toate. Viaţa ei se 
desfăşura foarte bine - serviciul era un succes, figura pe 
lista de avansări, şi era îndrăgostită de Chang Xhisin. 
Acum totul fusese distrus. După o judecată în faţa curţii 
marţiale, o vor da afară din Wren; Chang Xhisin nu se va 
învoi să plece în Anglia împreună cu ea după cele 
întâmplate, probabil că nu va mai voi s-o revadă vreodată 
pe Mary. Oriunde ar încerca să se ascundă, oamenii o vor 
depista şi vor râde de ea pe la spate. 

Nu ştia cum îl cheamă pe ticălosul cu păr argintiu care o 
anchetase, dar simţise imediat că el era cel care se afla în 
spatele a tot ce i se întâmplase şi cuprinsă un val de furie, 
îşi dori să-l poată strânge de gât. Apoi, când retrăi seria de 
lovituri din noaptea precedentă, mânia lăsă locul 
lacrimilor. Încercă să gândească raţional, dar umilirea era 
totuşi prea crudă pentru a putea s-o suporte. 

Nu luase o hotărâre bine definită, dar de cum scoase din 
plicul de plastic o pereche de colanţi, ştiu ce trebuia să se 
întâmple. Ca în transă, îmbrăcă lucrurile curate, îşi perie 
sistematic părul şi se rujă puţin, recăpătând un oarecare 
respect de sine, apoi legă un capăt al materialului negru 
de barele grilajului montat sus, pe peretele celulei; ajunse 


242 


la ele cu oarecare greutate, căci se aflau mult deasupra 
capului ei. Stând tot în picioare pe scaun, îşi înnodă 
zdravăn celălalt capăt în jurul gâtului. Când ajunse aici, 
totul deveni remarcabil de uşor. O clipă şovăi, amintindu-şi 
de o copilărie petrecută într-o atmosferă de intensă 
credinţă anglicană şi întrebându-se dacă ar trebui să spună 
o rugăciune, sau să-şi facă semnul crucii, sau ce altceva. 
Dar nu făcu nici una, nici alta, izbi tare cu piciorul în scaun 
şi se smuci cu o bufnitură, apoi începu să caşte gura, 
încercând să respire, când trupul îi căzu pe o distanţă de 
aproximativ o jumătate de metru. În ciuda şocului, rămase 
îndeajuns de conştientă ca să-şi dea seama că picioarele ei 
nu puteau atinge pardoseala şi să simtă cum fâşia de 
țesătură care o sufoca i se strângea în jurul gâtului. Trupul 
i se contorsionă şi se zbătu convulsiv, în timp ce plămânii 
ei se luptau instinctiv să inspire aer; durerea din gâtlej şi 
din piept spori, atingând o culme a chinului şi ochii fură 
gata să-i iasă din orbite, dar pe urmă apăsarea păru să 
scadă şi, cu un uşor suspin, Mary Devereux alunecă în 
inconştienţă. 


243 


28 


Mesagerul veni la Ruth Foo, în Macao, în zorii zilei 
următoare. Era un chinez în vârstă, îmbrăcat cu pantalonii 
scurţi albaştri şi flanela de corp ale unui marinar, cu 
picioare uscăţive cafenii ca lemnul de mahon, dar vorbind 
ca un om instruit. Amănuntul o făcu pe amabh*! să devină 
atât de bănuitoare încât, atunci când el îşi făcu apariţia la 
uşa bucătăriei, nu vru să-l lase să intre; dar bărbatul 
scoase la vedere un plic sigilat şi insistă, declarând că avea 
să aştepte până îi va fi dat doamnei Foo. Ruth era încă în 
dormitorul ei, silindu-se să se scoale şi să trăiască viaţa 
unei zile normale, aşa cum făcuse în fiecare dimineaţă de 
când dispăruse Ben. Recunoscu imediat sigiliile - pecetea 
imprimată în ceara roşie fusese gravată pe inelul cu sigiliu, 
pe care îl purta el încă din ziua în care îl întâlnise pentru 
prima dată - şi în timp ce deschidea plicul avu impresia că-i 
alunecă dintre degete. Cinci minute mai târziu se afla faţă 
în faţă cu bătrânul, afară, pe terasă, unde nu puteau fi 
auziţi de servitori. 

— De unde ai obţinut asta? 

Vocea îi tremură uşor când arătă spre hârtia crem, 
grosolană, şi pecetea de ceară ruptă. 

Bătrânul făcu o plecăciune. 

— Din însăşi mâna soţului dumneavoastră, doamnă. El şi 
englezoaica aceea tânăra Cable - avea dificultăţi cu numele 


31 Denumire dată în China unei doici sau guvernante (n. t.). 
244 


de familie al lui Sarah, pronunţându-l „Kabul” - se află 
acum în grija mişcării „Zece Octombrie”. Sunt în 
siguranţă, dar la trei sute de mile în interiorul ţării... iar 
zona de coastă e plină de trupe. Sperăm că prietenii 
dumneavoastră englezi şi americani să poată lua eventual 
măsuri în vederea transportului lor. 

— Transport? se miră Ruth, încruntându-se. 

— Poate un avion? 

— Oh, înţeleg. 

Chinezul se grăbi să explice: 

— Îndrăznesc să spun că i-am putea scoate de acolo pe 
soţul dumneavoastră şi pe domnişoara Kabul fără nici un 
ajutor, dar ar dura câteva săptămâni. Nu-i uşor să ascunzi 
o europeancă înaltă... şi e posibil ca timpul să nu ne ierte. 
Mă tem că există forţe puternice care îi hărţuiesc şi ei sunt 
ameninţaţi de mari primejdii. 

Ruth Foo trăise ca o chinezoaică îndeajuns de mult ca 
să-şi ascundă bucuria la aflarea veştii că Ben era în viaţă. 
Rămase în picioare, în capotul ei lung, privind grav o joncă 
motorizată care trecea pe sub podul ce se întindea peste 
port. Ar fi vrut să trateze situaţia aceasta într-o manieră 
chinezească. 

— Doreşti puţin ceai? 

Bătrânul înclină capul cu respect, şi ea intră în casă 
pentru câteva minute, strigându-l în dialect cantonez pe 
slujitorul familiei. Când reveni, îl pofti politicos pe chinez 
să ia loc lângă ea, pe banca din colţ, la umbra unor cireşi. 

— Cum te numeşti, prietene? 

— Vă rog să-mi spuneţi Ling Boda. Aşa sunt cunoscut în 
cadrul mişcării. 

Ceainicul de porțelan fusese pus pe o masă în faţa lor, şi 
Ruth umplu două boluri delicate, albastre cu alb. 

— Îţi mulţumesc, Ling, că mi-ai adus veşti despre soţul 
meu, dar ce-mi sugerezi să fac eu acum? 

— Credem că în interiorul serviciilor de informaţii din 


245 


Hong Kong lucrează un spion chinez, aşa că nu vrem să ne 
asumăm riscuri. Mă puteţi îndrepta către cineva într-un 
post foarte mare, cineva într-un post atât de important 
încât să fim siguri că nu este tocmai acel spion... şi să-l rog 
să mă ajute să-i scoatem de-acolo pe soţul dumneavoastră 
şi pe domnişoara Kabul? 

Ruth cugetă asupra propunerii, apoi îi zâmbi. 

— Desigur... chiar asta ar trebui să fac. 

Intră în casă şi luă un telefon portabil, apăsând tastele 
pentru a forma numărul de la birou pe care i-l dăduse 
Rumbelow. Tresări mirată când îi răspunse un glas 
necunoscut, un glas de bărbat, evident nu un secretar. 
Peste un minut vorbea cu cineva care spunea că se 
numeşte Clayton. 


În dimineaţa aceea, Foo şi Sarah fuseseră şi ei treziţi 
devreme. Cheng părea îngrijorat. 

— Pe vale urcă încoace vehicule militare - ale armatei şi 
ale poliţiei. Trebuie să plecăm pe dealuri. 

Nimeni nu irosi cuvinte de rămas-bun. Trecură în fugă 
prin vasta încăpere, încă plină de fumul şi mirosul de 
alcool din noaptea precedentă, urcând direct în vechiul 
jeep american. leşiră din sat ca din puşcă, într-un nor de 
praf, străbătând serpentinele strânse ale drumului noroios 
care pătrundea în munte pe o distanţă de trei mile, apoi 
Cheng îl părăsi, înaintând în zigzag printre bolovani până 
fu nevoit să se oprească. 

Duse jeep-ul într-o viroagă şi cei trei fugari coborâră. 
Dinspre vale nu puteau fi văzuţi, apăraţi fiind de o creastă 
de bolovani imenşi. Când se ghemuiră cu toţii în dreptul 
unei despicături, reuşiră să vadă satul - colibe mici, 
adunate ciorchine pe câmpie, ca nişte machete. Patru 
camioane vopsite în culori de camuflaj se opriseră la 
marginea satului şi în jurul clădirilor se formase un cerc de 
siluete - furnici negre care se strângeau lent spre centru, 


246 


soarele sclipind pe căştile de oţel şi pe arme. 

— Ce vor face când vor descoperi că am plecat? 

Sarah aproape că-şi auzea bătăile inimii, şi îşi simţea 
încordarea trupului. Cheng nu răspunse; stătea în picioare 
ca fascinat, cu chipul rigid, în timp ce ochii lui urmăreau 
cu atenţie evenimentele ce se desfăşurau în vale. 
Personajele acelea mici se îndreptară direct spre casa în 
care locuiseră Sarah şi Foo. Se auziră strigăte slabe şi o 
rafală de armă automată. Deodată, Sarah văzu bărbaţi şi 
femei care erau înşiraţi în stradă, şi fum înălțându-se din 
clădirea albă. Oare vărul lui Cheng dăduse foc propriului 
său cămin pentru a crea o diversiune sau era o răzbunare a 
armatei? _ 

Răspunsul veni când şi din alte case izbucniră flăcări. In 
curând ardea întregul sat, sătenii stând neajutoraţi alături, 
pe câmpurile lor, în timp ce soldaţii aruncau în foc grenade 
ca să contribuie la distrugere. Exploziile produceau jerbe 
de scântei roşii şi un pămătuf de nor dens şi negru se 
înălța încet spre cerul albastru. Sarah privea îngrozită: 
dacă ei le făceau aşa ceva unor oameni nevinovaţi care îi 
adăpostiseră, ce le-ar face lor, ei şi lui Foo? Şase sau şapte 
siluete mici erau mânate cu vârful puştii şi silite să urce 
într-un camion: distanţa prea mare nu-i îngăduia să vadă 
cine erau. Cheng continua să urmărească scena cu 
stoicism, folosind din când în când un binoclu. 

— Íl iau cu ei pe vărul meu, zise cu un glas dogit, care 
nu trăda nici o emoție. 

— Imi pare foarte rău. 

Foo arătă cu mâna în jos, spre satul incendiat. 

— Nu mi-am dat seama de riscul pe care şi-l asumau 
vărul dumneavoastră şi toţi ceilalţi. 

Cheng se întoarse cu spatele spre ea. 

— Erau conştienţi de pericol... şi răspunderea îmi revine 
mie. Dar în curând ticăloşii aceia vor fi aici, sus, căutându- 
ne pe noi. 

247 


Foo dădu aprobator din cap, fără a manifesta nici o 
teamă. 

— Putem risca să utilizăm jeep-ul? Nu vor auzi motorul? 

Cheng dădu din cap. 

— Nu, suntem mult prea departe. Veniţi repede, trebuie 
să ne mişcăm cât de iute putem. 


Ruth Foo şi bătrânul Ling făcură traversarea spre Hong 
Kong pe A-ma şi o maşină guvernamentală îi întâmpină la 
marginea cheiului; Roper şi Clayton, care se înapoiaseră 
de la Londra în seara precedentă, la o oră târzie, îi primiră 
într-un birou de pe Peak. Ruth îl simpatiză imediat pe Nick, 
după cum nu-i venea să se încreadă în Clayton. 

— Adică vreţi ca noi să ne ducem cu un elicopter sau cu 
un avion uşor şi să-i luăm de-acolo? reacţionă Roper 
îndată, în ciuda privirilor dezaprobatoare ale lui Clayton. 

— Întocmai. Domnul Ling zice că poate aranja o întâlnire 
şi mişcarea „Zece Octombrie” va avea grijă că Sarah şi 
soţul meu să aştepte acolo de acum în douăzeci şi patru de 
ore sau oricând propuneţi dumneavoastră. 

Clayton interveni pe un ton grav: 

— Nu-i chiar atât de simplu. Bineînţeles că vom ajuta 
dacă vom putea, doamnă Foo, dar se presupune că noi 
suntem o ţară prietenă... A zbura în spaţiul aerian al Chinei 
mână-n mână cu aceşti disidenţi ar putea avea drept 
consecinţă serioase probleme diplomatice. 

Roper înălţă din umeri. 

— Numai dacă suntem prinşi, Gerry. 

— Asta-i o posibilitate pe care nu o putem trece cu 
vederea. 

Dezaprobarea lui Clayton se simţea în atitudinea lui 
glacială: nu se vorbeşte aşa în faţa unor străini. 

„Dumnezeule, încrezut mai e omul ăsta!” gândi Roper. 
Se întoarse spre Ruth Foo. 

— IÎnţelegeţi, doamnă Foo, că toate acestea trebuie să le 


248 


discutăm între noi şi că e necesar să ne facem un mic 
calcul. Există vreun loc unde puteţi rămâne pe insulă... 
undeva unde vă voi contacta mai târziu? 

— Soţul meu posedă un mic apartament pe Shek 'Tong 
Tsui, în apropiere de universitate. Ne vom duce acolo şi vă 
voi lăsa numărul de telefon. 


În timp ce aceeaşi maşină neagră îi ducea pe Ruth şi pe 
Ling Boda înapoi pe Peak, Ivor Thomas trăgea chiulul. 
Vreme de câteva zile citise dosare în biroul lui provizoriu, 
situat pe chei, şi decise că, pe durata câtorva ore, nu i se 
va simţi lipsa. Aşa că se înapoie la apartamentul său şi îşi 
schimbă hainele, îmbrăcându-se civil - o cămaşă sport şi 
nişte pantaloni largi, demodaţi. Când ieşi din clădire şi 
făcu semn unui taxi Datsun care tocmai trecea, părea să nu 
fie conştient de cele patru perechi de ochi care îl urmăreau 
din diverse puncte de observaţie de pe stradă. Il urmăriră 
într-o Toyota albă, prăfuită, neremarcată în traficul acela 
intens, până când taxiul lui se opri în apropiere de 
debarcaderul Outlying Islands. Când îi plăti şoferului, Ivor 
Thomas nu părea să se grăbească; dar apoi, în mod 
inexplicabil, cei patru urmăritori experimentați ai Secţiei 
Speciale îl pierdură. 

Tot restul zilei nu mai fu văzut. Pe la şase seara, 
microfoanele din apartamentul lui şi telefonul începură să 
capteze vorbe, iar aparatele din apartamentul de deasupra 
porniră automat înregistrarea pe bandă. Cei doi poliţişti 
chinezi care moţăiseră acolo încă de dimineaţă îl sunară pe 
şeful lor, care îi raportă timid lui Clayton. Acesta se 
înfuriase când ei îl pierduseră pe Thomas, şi le strigă prin 
telefon că aveau să plătească din greu dacă se va mai 
întâmpla aşa ceva. Dar cu ce se îndeletnicise Thomas în 
cele şapte ore în care lipsise? 


Peste o jumătate de oră, Gatti şi Roper i se alăturară lui 
249 


Clayton în încăperea care fusese biroul lui Tom Rumbelow. 
Amiralul se înapoiase la Washington pentru câteva zile, 
lăsând serviciul în sarcina lui Gatti. Nu se schimbară 
politeţuri preliminare. 

— Ce facem în legătură cu Foo şi Cable? întrebă de-a 
dreptul Clayton, punându-şi picioarele pe măsuţa pentru 
cafea - deocamdată, acesta era teritoriul Jui şi îi plăcea să 
arate că putea face acolo tot ce poftea. 

— Nu am încredere în mişcarea „Zece Octombrie”, zise 
Gatti. Dacă trimitem la faţa locului un elicopter, probabil 
va constata că ei nu se află la întâlnire şi pe urmă se va 
pomeni antrenat într-un schimb de împuşcături cu Armata 
Populară de Eliberare. Nu-i vom scoate din China pe Foo şi 
pe Sarah... şi vom avea o dispută îndrăcită cu chinezii. 

Clayton bombăni şi se întoarse plin de speranţă spre 
Roper. 

— Tu ce zici, Nick? 

— Nu sunt de acord. Nu se poate să nu încercăm să-i 
salvăm. Amândoi sunt în primejdie, undeva în inima Chinei, 
şi se desfăşoară o hăituire masivă. Dacă acţionăm în 
următoarele douăzeci şi patru de ore, am putea să-i 
scoatem în ultima clipă.... după aceea, cine ştie? Dacă sunt 
arestaţi, mai devreme sau mai târziu vor spune atât unul, 
cât şi celălalt - mai multe decât ar trebui şi bănuiesc că 
chinezii vor aranja un proces demonstrativ pentru a-i da 
peste nas guvernului nostru... ca să ne înveţe să nu ne mai 
amestecăm în treburile interne ale Chinei. 

— Un vot pentru, unul împotrivă. 

Clayton şedea cu vârfurile degetelor împreunate, 
semănând cu un judecător. 

— În oricare dintre cazuri, oare putem avea încredere în 
individul acesta, Ling? Nu cumva e un impostor? 

— A adus o scrisoare scrisă de mâna lui Foo, cu sigiliul 
lui personal. 

— Asta nu-i foarte concludent, replică Gatti. 


250 


— Oh, nu ştiu... cred că pentru mine e destul de 
concludent. 

Clayton se aplecă înainte, studiind harta Chinei care 
acoperea masa, depăşind-o şi întinzându-se şi pe 
pardoseală. 

— Nu trebuie, desigur, să ne lăsăm judecata întunecată 
de considerente personale. li aruncă o uitătură urâtă lui 
Roper, al cărui chip se posomori: de unde dracu' ştia 
Clayton despre el şi Sarah? Dar, din punctul meu de 
vedere, cea mai rea situaţie ar fi ca ei să fie prinşi vii. 
Anchetă. Proces. Foarte dăunător. 

— Prin urmare, la ce concluzie ajungeţi? întrebă Gatti pe 
un ton îngheţat. 

— Stabiliţi o întâlnire şi vom trimite acolo un elicopter, 
noaptea, cu patru tipi duri de la SBS??. Ar trebui să fie 
capabili să-i scoată teferi de acolo pe încântătoarea Sarah 
şi pe octogenarul Foo. Dacă sunt probleme, vor putea cel 
puţin să se asigure că nici unul dintre ei nu supravieţuieşte 
arestării. 

Nick Roper ridică iute privirea, uitându-se la el îngrozit 
şi nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Dumnezeu ştie ce am face în acest caz cu elicopterul 
şi cu echipajul lui, dar îndrăznesc să afirm că diplomaţii ar 
putea găsi câteva minciuni pe care să le debiteze 
chinezilor. 

Gatti dădu energic din cap. 

— E prea periculos, mult prea periculos. 

— Eşti învins, Bob, şi depăşit prin numărul de voturi. Nu- 
i tocmai atrăgător, dar cea mai primejdioasă abordare 
constă în a-i lăsa să cadă în mâinile celor de la Gonganbu. 
Nu puteam risca aşa ceva. Clayton se ridică. Întocmiţi un 
plan împreună, da, Nick? Vorbeşte cu cei din echipa SBS. 
Până mâine la zece vreau să văd ceva pus pe hârtie. 


32 Special Brigade Service - Serviciul Special de Desant (n. t.). 
251 


29 


Sursa de informaţii dinspre Hong Kong către Luther 
părea să sece, dar el continua să fie convins că o vor 
prinde pe Sarah... şi presupunea că ea era împreună cu 
Foo, deoarece amândoi urmăreau probabil un traseu ilegal, 
organizat de opoziţia aceea nu prea bine închegată şi cu 
scurgeri de informaţii. Dar avea îndoieli serioase în 
privinţa loialității forţelor de securitate de la Liuzhou - în 
ultima vreme prea des fusese trădat de ineficienţa lor sau 
de-a dreptul prin piedicile pe care i le puneau. Aşa că 
Luther plecă el însuşi din Hanzhou spre sud-vest, îmbarcat 
de şuierătorul Zhang în avionul particular al ministrului. 
Acesta era un mic aparat cu reacţie, bine dotat cu 
lambriuri de lemn, fotolii de pluş roşu şi omniprezentele 
şervete de spătare. Dezavantajele erau lipsa la bord a 
alcoolului şi interzicerea fumatului. 

— Lui Qiao Shi nu-i place mirosul de tutun stătut, 
explică Zhang pe un ton plin de importanţă, abia 
ascunzându-şi încântarea la gândul că Luther se va enerva 
până la aterizare în lipsa uneia din dezgustătoarele lui 
Gitane. 


După incendierea satului, Cheng conduse camionul spre 
est, de-a lungul unor drumuri noroioase, printre dealuri. 
Sarah şedea lângă el în partea din faţă a jeep-ului, iar Foo 
se întinsese confortabil în spate. Tăcerea era încordată şi 


252 


în curând ea simţi că trebuie să-i pună capăt. 

— Ce li se va întâmpla vărului dumneavoastră şi soţiei 
lui? 

Cheng strânse cu putere volanul şi continuă să privească 
drept înainte. 

— Vor fi executaţi. Adăpostirea unui terorist constituie o 
crimă gravă. 

Se exprima pe un ton foarte detaşat, de parcă s-ar fi 
referit la nişte persoane total necunoscute. 

— Îmi pare rău. Vă asumaţi riscuri mari pentru mine şi 
pentru domnul Foo. 

— Amândoi v-aţi asumat un mare risc venind să ne 
ajutaţi. 

— Dar a fost inutil... n-am făcut absolut nimic folositor. 
Venirea mea aici n-a avut nici o valoare. 

Chipul cafeniu şi ridat se întoarse pe jumătate spre ea; 
părul rărit al lui Cheng flutura în vânt în timp ce el 
conducea. 

— Pentru noi a fost important că aţi vrut să veniţi... 
Avem o disperată nevoie să stabilim un contact cu 
guvernul dumneavoastră şi cu Statele Unite. Data viitoare, 
măsurile noastre de securitate vor fi mai bune, vă 
făgăduiesc; data viitoare va trebui să realizăm ceva... Zi de 
zi învăţăm câte ceva din greşeli. 

„Dar cu ce preţ?!”, gândi Sarah. Poate că în China 
existau atât de mulţi oameni, încât ei acordau o mai mică 
valoare vieţii? Alungă întrebarea aceasta şi scrută drumul 
din faţa lor: era pustiu până la orizont, o fâşie degradată 
de pământ bătătorit şi aşchii de lemn galbene, mărginită 
pe ambele laturi de coline joase. Departe, spre sud, vedea 
roşul intens şi auriul unei pagode. Jeep-ul trecu 
hurducându-se pe lângă o turmă de porci care păşteau, 
păziţi de un adolescent care asculta un radio cu tranzistori. 

— Încotro ne ducem de astă dată? întrebă ea. 

— Către alt sat. Sper să existe un răspuns la cererea 


253 


noastră. Oamenii dumneavoastră vor trimite un avion? 

— Habar n-am. S-ar putea să se teamă prea mult de o 
confruntare cu China. Cât de departe de Hong Kong ne 
aflăm acum? 

— Nu prea departe... la aproximativ trei sute de mile. 

— În cazul acesta e posibil să trimită. 


Tang Tsin ştia că membrii familiei lui muriseră. Nu-i 
spusese nimeni, dar în adâncul inimii lui pur şi simplu ştia. 
Se împlineau şapte zile de când nu mai fusese hărțuit: gata 
cu interogatoriile, gata cu tortura. Nu era nemulţumit de el 
însuşi. Le vorbise o mulţime despre Mark, dar nu pomenise 
nimic despre „Zece Octombrie” - rămăsese loial. O dată ce- 
l lăsară în pace în celula lui, se bucură de singurătatea 
aceea, mulţumindu-se cu regimul de orez şi apă. Avea timp 
să se gândească, să se roage şi să se pregătească de 
moarte. Celula lui se afla sub nivelul solului, dar avea o 
fereastră îngustă, foarte sus pe perete, şi în fiecare 
dimineaţă soarele pătrundea oblic în încăpere vreme de 
aproximativ o oră - când nu ploua. Tang Tsin se miră cât de 
mult putea el preţui ceva ce, cu o lună în urmă, ar fi 
considerat ca fiind de la sine înţeles. 


În Hong Kong, Gerald Clayton continua să se mişte cu 
viteza fulgerului. Roper îşi petrecu jumătate din noapte 
studiind cu atenţie hărţi împreună cu un tânăr locotenent 
de marină pe nume Carstens. Îşi prezentară concluziile lui 
Clayton şi lui Gatti la ora zece dimineaţa. 

— Nu-i nici pe departe atât de lesne pe cât ne 
închipuiam, declară Nick pe un ton categoric. 

— Ce vrei să spui? 

Poate că Clayton avea dubii în legătură cu recuperarea 
afurisiţilor ălora doi, dar dacă decidea să facă asta, nu se 
aştepta la piedici. 

— Foo şi Sarah tocmai au plecat dintr-un sat din 

254 


apropiere de locul acesta, spuse Nick, arătând pe hartă. La 
est de Liuzhou, la aproximativ două sute de mile depărtare 
de coastă şi la mai bine de trei sute de mile de aici. 

— Asta nu-i deloc departe. 

— Mă tem că este, domnule Clayton. Fapt e că acolo nu 
există nici un aeroport sau pistă de aterizare, aşa că nu 
putem utiliza un avion uşor. Prin urmare, va trebui să fie 
un elicopter... dar în Hong Kong nu există elicoptere altele 
decât Westland Lynx-uri, folosite de Corpul de Aviaţie al 
Armatei. În port se află o fregată şi multe dintre aceste 
nave au actualmente un elicopter, dar asta nu are. 

— Oh, zi-i înainte, îl îndemnă Clayton, căscând. Care-i 
problema? 

— Lynx-ul are o rază de zbor de numai aproximativ două 
sute de mile. Noi trebuie să acoperim o distanţă de mai 
bine de şase sute - dus şi întors. 

Înainte ca Clayton să apuce să explodeze, marinarul 
interveni: 

— Sunt Carstens, domnule, de la SBS. Există o soluţie, 
dar e complicată. 

— Da? Care? întrebă Clayton, uitându-se enervat la 
ostaş. 

— S-ar putea improviza o pistă de aterizare pe fregata 
care se află în port, domnule... până diseară. Pe urmă am 
putea naviga în josul coastei, la circa treizeci de mile în 
larg, cu unul din elicopterele armatei, până într-un punct 
situat în linie directă cu Liuzhou. 

— Vrei să folosim o fregată... Pentru numele lui 
Dumnezeu, asta ar trebui să fie o operaţiune secretă! 

— Nave vin şi pleacă tot timpul, domnule; până în 1997 
încă mai avem dreptul de a utiliza portul Hong Kong. Intr- 
un fel, folosirea unei nave de asemenea dimensiuni ar fi 
chiar o acoperire foarte bună... ar semăna cu o manevră de 
rutină. 

Buzele lui Clayton se strânseră într-o linie dură. Părea 

255 


pe jumătate convins. 

— Şi pe urmă? 

— Zburăm în interiorul ţării cu rezervoare de 
combustibil suplimentare, în aşa fel încât să mărim raza de 
zbor până la patru sute de mile, şi păstrând o altitudine 
joasă pentru a minimaliza riscul de a fi depistaţi. Cu puţin 
noroc, am putea intra şi ieşi într-un răstimp de patru ore. 

— Treaba asta s-ar putea face imediat, la noapte? 

— Dacă ambii comandanţi, al armatei şi al marinei, sunt 
de acord şi obţin de la forurile superioare toate aprobările 
necesare, da, s-ar putea. 

— Ralph - locotenentul Carstens - i-a sondat deja, 
domnule Clayton, adăugă Roper. Nu-i chiar atât de simplu 
cum mi-ar plăcea mie şi nu există nici o marjă pentru erori. 
Dar nu văd nimic mai bun. Singura alternativă este să-i 
lăsăm pe Foo şi pe Sarah să meargă pe jos sau să ia o 
căruţă cu boi. 

— Nu, zise Clayton, dând din cap. Asta chiar că nu-i 
posibil. Cable nici n-ar fi trebuit să se afle în China. Nu ştiu 
pentru ce a acceptat să ajungă în situaţia asta. 

— Pentru că Tom Rumbelow i-a ordonat să se ducă 
acolo. Barnie Mason, adjunctul lui Rumbelow, care stătuse 
tăcut într-un colţ, vorbi pentru prima oară. Ea a fost de 
părere că era o nebunie, şi tot aşa am considerat şi eu. 

Clayton pufni pe nas. 

— Nici unul dintre voi nu sunteţi copii - tot nu pricep de 
ce n-aţi protestat mai tare -, dar nu-i acum momentul 
pentru o anchetă. 

Îi aruncă lui Mason o privire aspră şi mâinile lui schiţară 
un gest ciudat ca şi cum ar fi rupt gâtul unui pui de găină. 

— O să vină şi asta, mai târziu. Deocamdată trebuie s-o 
scot de acolo - nu pot să-mi asum riscul ca un ofiţer din SIS 
să fie arestat şi dus în faţa tribunalului. Putem totodată să-l 
luăm şi pe Foo, de vreme ce este împreună cu ea. 

— Asta înseamnă că mergem înainte? întrebă Roper, 


256 


începând să ruleze hărţile cu zona de coastă. Dacă-i aşa, 
avem al dracului de multe de făcut... şi Ling Boda va trebui 
să le trimită prietenilor săi un mesaj pe unde scurte. 

— Într-un cod folosit o singură dată, sper, nu-i aşa? 
Sigur că da... mergeţi înainte. 

În timp ce grupul se împrăştia, Clayton atinse uşor 
braţul marinarului. 

— Mai stai doar o clipă, locotenente, după plecarea 
celorlalţi. 


* 


Cheng nu-i duse pe Sarah şi pe Foo în alt sat. Se opriră 
la o fermă izolată, spre sfârşitul după-amiezii, când alţi 
câţiva simpatizanți ai mişcării „Zece Octombrie” oferiră o 
masă frugală, constituită din orez şi carne de porc. Însă de 
data asta Cheng nu-şi asumă riscuri: gata cu alcoolul şi cu 
sărbătorile. Sarah intuia că era îngrijorat, că se aflau doar 
cu puţin înaintea urmăritorilor. În timp ce mâncau, el intra 
şi ieşea întruna din curtea fermei, ca o lăcustă, uitându-se 
în sus, spre cer. La un moment dat ieşi până la jeep, pe 
care-l ascunsese într-un şopron fără pereţi şi cu acoperiş 
de paie, şi îşi folosi aparatul de radio cu unde scurte, 
punând în funcţiune motorul ca să obţină suficient curent. 

— De ce face asta, Ben? întrebă ea. Pentru ce fac ei toţi 
asta? 

— Este ca în Europa de Est... E o formă de răzvrătire 
împotriva regimului de la Beijing. Într-o bună zi, Cheng şi 
prietenii lui îi vor da jos pe cei de la putere. 

— Dar e ceva foarte dezorganizat. Tot efortul acesta de 
acum, ca să ne ducem înapoi la Hong Kong, iar importanta 
întâlnire pentru care am venit nici măcar n-a avut loc! 

— Asta nu mi s-a mai întâmplat până acum, Sarah... 
Treburile care s-au încurcat s-au petrecut în altă parte în 
China, s-a creat o panică în organizaţie, nici însuşi Cheng 

257 


nu ştie ce anume a cauzat-o. 

— Hm... 

Sarah lăsă pe masă beţişoarele şi împinse deoparte 
farfuria cu carne de porc grasă, neputând să se silească s-o 
înghită, în ciuda foamei. 

— Cum apreciezi şansele noastre, Ben? 

— Cam cincizeci la cincizeci, răspunse el zâmbind voios. 
Dacă ne prind, pe mine mă vor împuşca, desigur. Şi pe 
Cheng. Tu ai putea să scapi cu un timp petrecut în 
închisoare sau într-un lagăr. 

— Splendid! 

Sarah schimbă subiectul - devenea prea deprimant. 

— Ţi-e dor de Ruth? 

— Bineînţeles, şi de copii. 

— Niciodată nu vorbeşti despre ei. 

— Mă gândesc la ei în permanenţă. Chinezilor nu le stă 
în obicei să discute despre rudele lor. 

— Nici chiar cu cineva care ar putea să aibă parte de 
acelaşi pluton de execuţie ca şi dumneata? 

Foo râse, dar Cheng se înapoie înainte ca el să apuce să 
răspundă. Afară începuse să plouă şi îmbrăcămintea udă 
leoarcă a lui Cheng îi accentua înfăţişarea posomorâtă. 

— Va fi în noaptea asta, în apropiere de locul în care ne 
aflăm. 

Vorbea ca şi cum ar fi încercat să se convingă pe el 
însuşi. 

— Marina voastră trimite un elicopter. 

Sarah îi simţi îngrijorarea. 

— Şi care e vestea cea proastă? 

— Armata şi poliţia se află de jur împrejurul nostru. 
Prietenii mei cred că Beijing-ul e hotărât să ne găsească... 
şi cei de-acolo mai dispun încă de douăsprezece ore în care 
să dea de noi. 


Amiralul se înapoie la Hong Kong în după-amiaza aceea, 
258 


în primul rând îi telefonă lui Clayton şi peste o jumătate de 
oră se întâlniră într-un loc în apropiere de rezervorul de la 
Upper Aberdeen, amândoi  conducându-şi personal 
maşinile. Clayton sosi primul şi parcă lângă apa cenuşie şi 
vălurită. Când ajunse şi americanul, Clayton veni să se 
aşeze pe scaunul din faţă al Chevrolet-ului. 

— Ai călătorit bine, Erwin? 

— Aşa şi-aşa. Cei de la Washington abia aşteaptă să 
utilizeze mişcarea „Zece Octombrie” ca sursă de 
informaţii. Nu sunt foarte dornici să le acordăm ajutor şi 
mângâiere... cel puţin nu înainte ca ei să fie oricum în 
pragul victoriei. 

— Oamenii mei sunt mai flexibili, dar e multă nervozitate 
la gândul de a-i supăra pe chinezi. 

— Mda. 

Erwin Smith îşi aprinse un trabuc şi arătă cu mâna spre 
coasta golaşă a dealului şi către cerul rece. 

— Un loc nenorocit, ăsta. 

Dintr-o pungă de piele fină scoase o bucată subţire de 
hârtie, de calculator. Purta antetul STRICT SECRET - 
UMBRA, urmat de o scrie de simboluri şi numere, după 
care textul se transforma în cuvinte cu mai multe spaţii 
libere. 

— Este copia unei interceptări făcute acum douăzeci şi 
patru de ore... o telegramă codificată din partea agenţiei 
de ştiri China Nouă de aici, către Beijing. 

Clayton fluieră încetişor. 

— Este texul materialului pe care l-am alcătuit împreună 
cu Nick Roper şi care a ajuns, printr-o scurgere de 
informaţii, la Thomas. 

— Intocmai. Mai ai oameni care-l ţin sub urmărire pe 
ticălosul ăla? 

— Desigur, dar el e tare iscusit în a-şi pierde urma. 

— Cred că în curând va fi timpul să-l arestăm? 

— De acord, Erwin... de îndată ce-i recuperăm pe Foo şi 


259 


pe Cable. 

— Rămâne pe noaptea asta? 

Clayton dădu afirmativ din cap. 

— Şi cine răspunde de operaţiune? 

— Pilotul este unul dintre marinarii noştri, pe nume 
Carstens. 

— Şi ştie că Foo şi Cable nu trebuie să fie lăsaţi în viaţă 
în China? Că trebuie făcute toate eforturile pentru a-i 
scoate pe cei doi de-acolo, dar că dacă apare vreo 
problemă... 

Clayton schiţă un mic zâmbet dur. 

— Are instrucţiuni în acest sens. 


Fregata ridică ancora de cum se întunecă, cu Lynx-ul 
fixat provizoriu pe puntea de la prova şi acoperit cu o 
pânză groasă. Ralph Carstens, un sergent şi alţi doi 
marinari stăteau pe bănci în jurul pereţilor despărțitori ai 
unei cabine din apropiere, îmbrăcaţi în blugi, cămăşi sport 
negre şi pantofi negri de pânză. Toate însemnele britanice 
fuseseră îndepărtate de pe elicopter, iar ei nu aveau să 
poarte nici unul. Primiseră ordine ca, dacă lucrurile nu s-ar 
desfăşura cum trebuie, să se înapoieze spre coastă pe jos; 
numai ca ultimă soluţie trebuiau să se predea şi să 
recunoască faptul că făceau parte din forţele speciale 
britanice. Purtau cu toţii cuțite cu teacă, dar în elicopter se 
aflau deja patru pistoale mitralieră „Heckler and Koch”, 
numeroase magazii de muniţie şi diverse grenade cu gaze 
paralizante, fumigene şi de luptă. 

O uşă de oţel ovală se deschise în peretele cabinei şi 
Nick Roper îşi făcu apariţia, ducând în echilibru o tavă cu 
ceşti aburinde. Oferi cafea tuturor celor de faţă şi se aşeză 
lângă Carstens. Cei doi bărbaţi studiară harta desfăşurată 
pe puntea de lemn. Treaba părea destul de uşoară. În timp 
ce trecea pe lângă insula Stonecutters şi se îndrepta spre 
larg, toate luminile exterioare ale fregatei, cu excepţia 


260 


celor de navigaţie, erau camuflate. Zgomotul motoarelor se 
auzea peste ape, dar silueta neagră şi dantelată a carcasei 
sale se contopea deja cu coasta Chinei. 


261 


30 


Mesajul codificat transmis pe unde scurte trecu de la 
Hong Kong în prăvălia unui măcelar din Hainan, la casa 
unui profesor din Liuzhou şi apoi purtat şi înmânat direct 
lui Cheng. Luarea de la sol a celor doi era programată să 
aibă loc între orele două şi trei noaptea. Cu un ceas înainte 
de miezul nopţii, Cheng îi duse cu maşina pe Foo şi pe 
Sarah la aproximativ zece mile depărtare de clădirea 
fermei aceleia primitive, farurile galbene luminând în 
zigzag un drumeag cu denivelări, în timp ce jeep-ul încerca 
să evite gropile; apoi el părăsi drumul şi se îndreptă către 
coama unui deal nu prea înalt - o pată mai întunecată ce se 
profila pe un cer fără lună. Motorul scrâşni chinuit când 
Cheng trecu în viteza întâi, roţile derapând pe pietrişul 
alunecos, apoi prinzând teren urcară încet. Cheng opri pe 
un mic platou, verificându-şi poziţia cu harta şi busola la 
lumina unei lanterne. Toţi trei coborâră înţepeniţi din 
maşină, uitându-se la marea de întuneric care-i înconjura 
din toate direcţiile. 

— Acesta-i locul corect? şopti Sarah. De unde ştii? 

— L-am mai folosit şi alteori şi o dată am fost aici pe 
lumină de zi. 

Cheng arătă către o altă pată de întuneric mai intens - 
un triunghi ce se contura în contrast cu cerul, la o 
depărtare de câteva mile. 

— Acela e Vârful celor şapte Dragoni şi noi trebuie să ne 


262 


aflăm la vest faţă de el. 

Foo apăru lângă ei, strângând un sac gol în jurul 
umerilor ca să se apere de frig. 

— Oare ne vor găsi? 

Cheng chicoti. 

— Cine? Gonganbu sau oamenii voştri? 

— Elicopterul de la Hong Kong. 

— Sper. Am o lanternă cu infraroşii cu care să-i ghidez. 
Mişcarea „Zece Octombrie” nu-i chiar o adunătură de 
amatori, aşa cum poate v-aţi închipuit. 

Scotoci într-un dulăpior din partea din spate a vechiului 
jeep al armatei americane şi scoase din el o valijoară. 
Incepu să sufle un vânt, şuierând straniu printre stânci şi 
sporind frigul. Sarah şi Foo reintrară în jeep, traseră în sus 
capota de pânză jerpelită şi se ghemuită unul lângă altul în 
întuneric, sorbind ceaiul verde abia călduţ dintr-un termos. 
Cheng se lăsă pe vine pe o movilă de pământ, la 
aproximativ zece metri departe de ei, meşterind cu 
lanternele lui. În întuneric, albul dinţilor îi strălucea sub 
buzele răsfrânte într-un zâmbet. 


Clayton şi amiralul sosiră cu o limuzină Lincoln lungă şi 
neagră chiar înainte de miezul nopţii. După o convorbire 
telefonică, marinarii de la poarta Tamar-ului lăsară maşina 
să intre şi-l îndrumară pe şofer spre o poartă bine 
iluminată, aflată la o depărtare de o sută de metri. Cei doi 
bărbaţi fură întâmpinați de către un subofițer Wren, care îi 
conduse în josul unor trepte de beton, până la o sală 
destinată echipamentului de comunicaţii. Membra corpului 
de femei al marinei britanice făcuse parte din echipa lui 
Mary Devereux şi ştia cine este Clayton: în ciuda salutului 
corect, antipatia de gheaţă a femeii era aproape tangibilă. 

În vasta încăpere subterană, atmosfera era tot atât de 
rece ca şi aerul condiţionat. Cu feţele reflectând lumina 
verzuie dată de ecranele calculatoarelor, toate cele 


263 


douăsprezece persoane - membre Wren şi matrozi - ştiau 
că Mary Devereux fusese incinerată în acea după-amiază la 
Cape Collinson, într-o capelă ticsită de lume, textul 
serviciului divin fiind citit de tatăl ei văduv - un bătrân 
gârbovit, trecut de şaptezeci de ani, care îşi plătise el 
însuşi biletul de avion pentru a veni până acolo. Se purtase 
cu o demnitate simplă, care, adăugându-se scurtei 
cuvântări ţinute de una dintre colegele-ofiţer ale lui Mary, 
storsese lacrimi multora dintre membrii de obicei duri ai 
congregaţiei navale. 

La capătul buncărului de beton, trei ofiţeri stăteau în 
picioare lângă o hartă de perete a Chinei luminată din 
spate. Un bărbat în cămaşă, pe umăr cu cele trei trese 
aurii ale gradului de comandant, dădu mâna cu amiralul şi 
cu Clayton. Arătă spre o linie roşie care apărea pe harta 
iluminată, trasată de un computer ascuns, şi care începea 
din Marea Chinei de Sud şi urca încet în ulteriorul Chinei. 

— Elicopterul a decolat acum o oră, domnule Clayton, şi 
ar trebui să ajungă la punctul de întâlnire peste 
aproximativ cincizeci şi cinci de minute. Zboară la mică 
altitudine, cu motoarele amortizate, şi nu comunică nimic 
prin radio. 

— Cum e vremea? 

— Înnorată... ceea ce este bine, deoarece înseamnă că 
nu se vede luna. Puțin vântoasă, dar în esenţă tocmai bună 
pentru această operaţiune. 

— Vor reuşi să găsească locul? 

— Ar trebui să fie foarte uşor. Locotenent-comandantul 
Roper s-a dus împreună cu ei, astfel că el şi Carstens să 
poată compara indicaţiile chinezilor în legătură cu 
configuraţia terenului atunci când vor fi în măsură s-o vadă 
efectiv. Ei doi au mai făcut un mic zbor până la coastă 
înainte de plecarea lui Carstens în misiunea reală. 

— Vor exista vreun fel de lumini care să-i ghideze la 
coborâre? 


264 


— Chinezii spun că au câteva lanterne cu infraroşii - 
imposibil de văzut în jur de la sol, dar băieţii noştri le vor 
depista cu ajutorul ochelarilor pentru infraroşii. 

— Pare perfect. 

Amiralul se uită întrebător la Clayton, şi cei doi bărbaţi 
se retraseră într-o discuţie secretă, ceva mai departe de 
ceilalţi. 

— Thomas a aflat ceva despre toate astea? 

— Doar că va avea loc o asemenea operaţiune, pentru a-i 
menţine credibilitatea dincolo... şi din volumul de 
comunicaţii militare prin radio dintre Liuzhou şi Beijing; ei 
oricum bănuiseră deja ce se întâmplă. Dar fără nici un 
detaliu... vreau ca treaba asta să izbutească. Avem o 
mulţime de alte lucruri cu care să-l prindem pe tovarăşul 
Ivor. 

— Oare este un „tovarăş”, Gerry? L-au convertit sau e 
vorba pur şi simplu de un şantaj? 

Clayton se încruntă, arătând semnificativ cu bărbia spre 
capetele înclinate deasupra ecranelor de calculator din 
jurul lor. 

— E doar un şantaj, cred eu. A cedat când a fost supus 
interogatoriilor, în Coreea, şi de atunci ei l-au ţinut sub 
puterea lor, dar nu putem discuta despre asta aici. 

— Să mai rămânem? 

— Numai până îi vor fi luat de la sol, zic eu... nu eşti de 
aceeaşi părere, Erwin? O să cer să ni se aducă puţină 
cafea. 


Pe coama de deal de la est de Liuzhou, Cheng şi cei doi 
fugari se ghemuiau lângă latura ferită de vânt a jeep-ului - 
capota de pânză li se părea prea ruptă pentru a le oferi cât 
de cât un adăpost. Cheng dispusese cele trei lanterne cu 
infraroşii într-un triunghi ce se întindea pe aproximativ 
douăzeci de metri, marcând 0 zonă plată de la sol: erau 
acţionate, dar fasciculele lor erau invizibile cu ochiul liber. 


265 


Un nor gros ascundea luna. Din când în când se ivea câte 
un petic de senin care lăsa să răzbată o rază de lumină 
cenuşie, ce contura în argintiu dealurile unduitoare. Dar în 
cea mai mare parte a timpului, în jurul lor era doar 
întuneric şi tăcere. 

Sarah se simţi înconjurată de braţul lui Foo şi se ghemui 
mai aproape. 

— Dumnezeule, tare-i frig! Chiar crezi că ne vor găsi? 

— Înainte de a muri cu toţii îngheţaţi? Sper al dracului 
de mult să ne găsească. Tăcerea asta şi lipsa unor lumini 
de jur-împrejur dau de bănuit... Trebuie să existe vreun sat 
sau două prin apropiere. 

Trupul lui Sarah se încordă. 

— Vrei să spui că armata e mai aproape de noi decât s-ar 
părea? 

— Sper să nu fie aşa, Sarah. 

Ea se ridică încet în picioare şi scrută cu atenţie 
întunericul, arătând apoi spre sud. 

— Presupun că marea se află într-acolo? Nu pot vedea 
nimic mişcându-se la sol. Dar nici elicopterul nu-l văd. Oh, 
Ben, oare vor veni cu adevărat? 


Ceasul de la mâna lui Sarah arăta ora două şi patruzeci 
şi şapte când, sub geamătul vântului, auzi zgomotul slab al 
unui motor. La început, şuieratul şi rafalele din jurul ei 
făcură ca zgomotul să se apropie şi apoi să dispară, dar pe 
urmă el deveni un zumzet continuu, înăbuşit. 

— Ei trebuie să fie! aproape strigă Sarah, cu un 
sentiment de uşurare. li auzi, Ben? 

Acum toţi trei se ridicaseră în picioare, continuând să 
stea strânşi unii într-alţii din cauza vântului, străduindu-se 
să vadă în întuneric. 

— Lanternele mai funcţionează? întrebă Foo, părând 
nervos. 

Cheng răspunse răstit ceva în dialect cantonez, ceva ce 


266 


evident însemna „bineînţeles”. Vreme de aproximativ cinci 
minute, zgomotul ritmic deveni tot mai puternic, dar în 
întunericul catifelat ei nu reuşeau să vadă nimic. Apoi norii 
lăsară să se strecoare câteva raze de lună şi Sarah se 
agăţă de mâna lui Foo, arătându-i o mică siluetă neagră 
care se deplasa pe cer. 


Ralph Carstens cerceta solul cu ajutorul binoclului cu 
infraroşii, lăsându-l pe sergentul său, care stătea pe 
scaunul din dreapta, al copilotului, să se ocupe de 
comanda elicopterului ce înainta smucit. Puternicele rafale 
de vânt le încetiniră zborul, făcând ca menţinerea cursului 
să fie dificilă; iar zgomotul elicelor nu le îngăduia 
membrilor echipajului să-şi vorbească decât prin 
microfoanele prinse de bărbiile lor şi prin căşti. Ceilalţi doi 
marinari sc aflau jos, în cală, legaţi cu chingi de pereţii 
acesteia pentru a rezista când podeaua de oţel sălta în sus 
şi-n jos după cum elicele pierdeau din forţa ascensională, 
regăsind-o în momentul următor. 

— Acolo, jos! Glasul lui Carstens se auzi insistent printre 
pârâiturile din căştile tuturor. La aproximativ zece grade 
spre babord. Ne fac semne cu lumini de pe coama unui 
deal. 

— Fir-ar al dracului, nu pot să văd nimic! Sergentul avea 
un pronunţat accent din Glasgow. Picături de sudoare îi 
brobonau fruntea în timp ce se lupta cu manetele de 
comandă. Iisuse, da’ puternic mai e vântul ăsta! Nu putem 
folosi de pe acum reflectorul? 

— Peste două minute, răspunse Carstens. Apoi se adresă 
caporalului de dedesubt. Duncan? Aşteptă să audă printre 
pârâituri confirmarea faptului că îl auzea celălalt. Când voi 
da ordinul, fii gata să concentrezi reflectorul asupra 
porțiunii plate a coamei, la circa zece grade spre babord. 
Pasagerii noştri ar trebui să ne aştepte acolo... am nevoie 
ca terenul să fie iluminat înainte de a putea să aterizez. 


267 


Peste douăzeci de secunde dădu ordinul, şi fasciculul de 
lumină albă trecu peste coasta colinei presărată cu 
bolovani şi brăzdată de umbrele întunecate ale unor 
viroage. Pata ovală de lumină se fixă pe un platou pustiu, 
pe creasta dealului, scoțând în evidenţă o siluetă neagră 
care trebuia să fie jeep-ul care-i aştepta. 

— lată-ne, prieteni! 

Ralph Carstens preluă comenzile şi aparatul plană în loc. 
Prin instalaţia de intercomunicaţie, dădu ordine cu glas 
încordat: 

— Deschideţi uşa! Pregătiţi armele! Coborâm. 

Lynx-ul începu să coboare, încă zgâlţâindu-se sub 
rafalele şuierătoare ale vântului... Reflectorul se legăna 
atât de mult încoace şi-ncolo, încât lui Carstens îi era 
aproape imposibil să concentreze pata de lumină pe 
terenul pe care şi-l alesese. 

— Vreau să decolez de aici peste douăzeci de secunde 
aşa că luaţi-i la bord pe pasagerii noştri de îndată ce 
atingem solul. Pe urmă stingem toate luminile şi ne 
înapoiem spre coastă cât se poate de repede. S-a înţeles? 

Ascultă cele trei confirmări mormăite, apoi reglă maneta 
şi continuă să coboare. 

Toţi cei patru bărbaţi se simțeau atât de încordaţi, încât 
coborârea părea să se desfăşoare cu încetinitorul, până 
când deodată, elicopterul se izbi uşor de coama dealului şi 
o explozie de praf alb şi lumină strălucitoare izbucni pe 
ferestrele carlingii. Uşa calei era deja deschisă, iar cei doi 
tineri marinari se ghemui lângă ea, unul lăsând în jos o 
scară scurtă, în timp ce celălalt se uita prudent afară, 
strângând în mâini pistolul-mitralieră. Carstens cobori 
treptele de la puntea de comandă şi veni lângă ei. 

— Unde sunt? Prin lumina orbitoare a reflectorului 
elicopterului nu reuşea să vadă nimic, aşa că-l stinse, sări 
jos, la sol, alergă câţiva paşi în întuneric. Domnişoară 
Cable? Domnule Fo strigă insistent. Sunteţi acolo? 

268 


Cuvintele îi fură smulse de vânt şuierător şi el strigă din 
nou, mai tare. Cable? Foo? Mă auziţi 

Unul din marinari se strecură după el, încălţămintea lui 
de pânză nefăcând nici un zgomot pe stâncă. 

— Unde dracu’ sunt, domnule? Ce nu-i în ordine? 

În răgazul dintre două rafale de vânt, cei doi oameni 
auziră semnalul ceasului digital al lui Carstens dând ora: 
trei fix. Norii goneau pe cerul întunecat când, deodată, se 
despicară lăsând să se vadă luna. O lumină cenuşie, palidă, 
scoase în evidenţă câţiva bolovani şi nişte siluete la o 
depărtare de aproximativ o sută de metri. 

— Dumneata eşti, Foo? strigă iar Carstens. Ce dracu’ vă 
reţine? Eşti rănit? Ai nevoie de ajutor ca să te mişti? 

Se auzi un fluierat uşor şi brusc fu orbit, întregul univers 
părând să explodeze într-o flacără albă. Silueta lui 
întunecată încremeni în loc, uluită, când trei fascicule de 
reflectoare se abătură în jos cu o precizie sălbatică. 

Carstens continua să stea fascinat, ferindu-şi ochii, când 
prima rafală de Împuşcături îl culcă la pământ. În timp ce 
cădea, auzi strigăte, păcănitul unor arme automate şi 
duduitul unei mitraliere de mare calibru. O lungă limbă de 
flacără galbenă ilumină marginea platoului când cineva 
trase cu un Kalaşnikov, dezvăluind prezenţa unor siluete 
cu capetele acoperite de căşti, strânse în grupuri printre 
stânci; focosul trecu şuierând pe lângă Carstens şi explodă 
în motorul principal al elicopterului, sfărâmând elicele şi 
ucigându-l pe loc pe copilot. Lynx-ul izbucni în flăcări care 
se  răspândiră  şovăielnic până când ajunseră la 
rezervoarele de combustibil. Urmă bufnitura a două 
explozii şi întregul aparat dispăru într-un glob de foc 
portocaliu, însoţit de un zgomot infernal. 

Ingenunchind lângă Ralph Carstens şi apărându-şi faţa 
înnegrită de fum de căldura arzătoare, caporalul de marină 
ştiu că era singurul supravieţuitor: cămaşa locotenentului 
era îmbibată de sânge, iar faţa îi fusese rănită de un glonţ. 

269 


Caporalul se ridică anevoie în picioare, aruncându-şi 
pistolul-mitralieră şi înălţând mâinile, dar focurile nu 
încetară. Scoase un ţipat de durere când o duzină de 
gloanţe îi sfâşiară pieptul şi abdomenul, azvârlindu-l pe 
spate, către infernul de flăcări, ca pe un manechin de 
cârpă. Îmbrăcămintea începu să-i fumege şi să se topească 
în vreme ce o cenuşă încinsă la roşu plutea în jurul lui. Dar 
în momentul acela el era deja mort. 


270 


31 


Trecuseră doar trei minute de la primele împuşcături 
când un fluierat răsună din nou şi focul încetă, lăsând în 
urmă un puternic miros de cordită şi vălătuci de fum 
albăstrui ce pluteau prin fasciculele de lumină ale 
reflectoarelor. Vâlvătaia din mijlocul platoului scădea deja 
în intensitate, carcasa neagră a elicopterului profilându-se 
pe limbile de foc ce se mai auzeau încă trosnind. Un 
european înalt şi un ofiţer chinez ieşiră din spatele unui şir 
de bolovani. Luther îşi împinse mai sus pe cască ochelarii 
speciali împotriva luminii prea puternice şi celălalt bărbat 
făcu acelaşi lucru. Înaintară prudent spre epavă, dar era 
clar că nu exista nici un supravieţuitor. Luther izbi cu 
cizma primul cadavru pe care-l întâlni, răsturnându-l cu 
faţa în sus. 

— Nici un fel de uniformă, dar evident sunt englezi sau 
americani. 

— Sper că filmul va ieşi bine la developare. 

Ofiţerul chinez era tot atât de prudent faţă de Luther pe 
cât era faţă de cenuşa fierbinte care plutea în aer. Se 
mirase când dăduse în Tewu de un european; şi fusese cu 
atât mai mirat aflând că trebuia să primească ordine de la 
Beijing prin intermediul lui. 

— Aşa va fi. 

Luther roti o privire triumfătoare peste scena operaţiunii 
îndeplinite, bucurându-se de acest nou succes care îl 


271 


apropia şi mai mult de evadarea lui finală. Dar faţa de 
celălalt jucă rolul slujitorului credincios al statului. 
— Te-ai descurcat bine tovarăşe! Voi avea grijă ca totul 
să fie adus la cunoştinţa comandantului diviziei dumitale. 
Vorbea ca şi cum ar fi avut într-adevăr această intenţie. 


Se făcuse ora şase dimineaţa până să admită Clayton că 
încercarea de salvare eşuase. Amiralul plecase cu paşi grei 
să se culce de îndată ce aflase că elicopterul nu raportase 
o decolare reuşită; luase Lincoln-ul, lăsându-l pe Clayton 
să-şi găsească taxi care să-l ducă înapoi la hotelul său. Dar 
Gerald Clayton rămase, continuând să spere. Chiar şi când 
speranţa muri, tot nu-i venea să creadă. Planul fusese 
foarte simplu - cum fusese posibil să dea greş o asemenea 
operaţiune care mai reuşise de sute de ori până atunci? 
Oare marinarii erau morţi sau în închisoare? Ce se 
întâmplase cu Foo şi cu Sarah? Nedumerit şi mânios, se 
uita fix la linia roşie care şi acum brăzda harta Chinei, 
conştient de ostilitatea din jurul lui. Toţi cei din sala de 
comunicaţii ştiau că patru marinari pieriseră într-o misiune 
imaginată de nişte nebuni incompetenţi. Tamar era un 
spaţiu îndeajuns de mic pentru ca bărbaţii şi femeile care 
şedeau la pupitre numai la vreo doi metri mai încolo să-i 
cunoască pe cei care se aflaseră în elicopter, chiar dacă se 
presupunea că operaţiunea fusese secretă: jucau tenis cu 
soțiile lor, îşi trimiteau copiii la aceleaşi şcoli. Trăsniţii de 
pe Peak atingeau un nou nivel de nepopularitate şi în 
fruntea lor afla trăsnitul cu păr argintiu care le era şef. 
Chiar şi Clayton, cu toată pielea lui groasă, nu se simţea în 
largul său. 

La şase şi jumătate plecă, fierbând de furie, după un 
scurt meci de strigăte cu Brimson, căpitanul Tamar-ului. 
Revenit la hotelul Mandarin, dădu drumul televizorului 
înainte de a se lungi pe pat ca să doarmă o oră. Ştirile 
dimineţii transmise din China arătau masive revolte pentru 


272 


hrană într-un oarecare oraş provincial de care el nu auzise 
niciodată - în Wuhan. Toate astea le mai văzuse: studenţi şi 
muncitori cu expresii de ură implacabilă, adolescenţi cu 
feţe tinere, nevinovate, strigând împotriva nedreptăţilor şi 
azvârlind cu sticle în clădiri oficiale - oficialităţile înseşi nu 
se vedeau nicăieri -, apoi ostaşi cu căşti măslinii repezindu- 
se la ei cu bastoane amenințătoare, retrăgându-se şi 
trăgând cu muniţie adevărată, nu pe deasupra capetelor 
răzvrătiţilor, ci de-a dreptul în trupurile lor. Cumplita 
violenţă manifestată de ambele părţi era urmată de o 
tăcere apăsătoare şi de imaginile unor pieţe pustii, 
presărate cu grămăjoare lipsite de viaţă, de un alb îmbibat 
cu sânge. 


Cearta lui Clayton cu Paul Brimson îşi arătă roadele 
câteva ore mai târziu, când Ivor Thomas sosi la biroul lui 
provizoriu pentru a-şi desfăşura activitatea zilnică. Părăsi 
uşurat autobuzul aglomerat, prezentă permisul de liberă 
trecere la poarta principală şi la scurt timp după ora opt şi 
jumătate trecu grăbit prin bază. Cabina de pe partea 
dinspre chei părea un sediu ciudat pentru un viitor căpitan 
cu responsabilităţi în domeniul serviciilor de informaţii, 
dar el nu se plânsese. Securitatea lui depindea în cea mai 
mare măsură de un masiv lacăt de aramă. Thomas fu 
surprins când găsi lacătul dispărut şi uşa deschisă, dar 
adevăratul şoc veni când păşi în încăpere. Cabina era deja 
ocupată de Brimson, în uniformă de gală, şi de un civil cu 
înfăţişare extenuată şi încărunţită înainte de vreme. 

Până să spună Thomas ceva, Brimson se ridică şi-i făcu 
semn să ia loc pe un scaun de lemn de lângă birou. 

— Bună dimineaţa, Ivor, dânsul este domnul Clayton, de 
la Londra. Doreşte să stea de vorbă cu dumneata. 

Abia acum remarcă Ivor Thomas un al treilea personaj, 
în colţ: un alt civil care, după îmbrăcăminte, putea fi un 
american. În timp ce se aşeza pe scaun, faţa lui Thomas 


273 


trădă brusca încordare: în ochi i se citea spaima, iar pe 
frunte i se zbătea o venă. 

— Nu înţeleg, Paul? Căpitanul nu reacţionă la prea 
evidenta utilizare a numelui său de botez, ci continuă să se 
uite drept prin Thomas. Ce dracu' înseamnă toate astea? 

Brimson se ridică şi civilul cu păr argintiu îi luă locul la 
birou. Îl sfredeli pe Thomas cu privirea până când velşul îşi 
feri ochii, stânjenit. 

— Ivor, băiete! zise civilul cu o ironie grosolană şi cu o 
intonaţie dispreţuitoare, imitând accentul galez. Vezi tu, 
vrem să stăm de vorbă cu tine. Credem că ai fost un băiat 
rău, Ivor. Credem că eşti un mic rahat ticălos care ne-a 
trădat pe toţi. 


— Nu pricep, spuse iar Sarah. De ce au aterizat unde nu 
trebuia? 

Toţi trei continuau să stea ghemuiţi lângă jeep, pe 
întuneric privind cum vâlvătaia se domolea cu încetul pe 
coama unui deal la o depărtare de aproximativ trei mile. 
Cu o jumătate de oră înainte văzuseră cu groază cum 
silueta neagră a elicopterului coborâse pe o altă colină 
decât a lor - mult prea departe pentru ca strigătele lor să 
poată fi auzite fiind imediat înconjurată de fulgerele roşii 
ale focurilor de armă. Peste câteva secunde urmase 
zgomotul exploziilor, apoi lumina aceea portocalie, când 
aparatul luase foc. 

Benjamin Foo îi înconjură umerii cu un braţ liniştitor. 

— Nici eu nu înţeleg. De ce au aterizat acolo? Pentru ce 
îi aştepta miliția? Doar dacă nu cumva noi ne aflăm unde 
nu trebuia? 

Se auzi un bombănit mânios dinspre Cheng, 

— Nu. Nu, sunt sigur că ne aflăm la locul corect... şi 
dacă am fi fost acolo, acum am fi fost cu toţii morţi. 

Sarah tremura de frig, de teamă şi de oboseală. 

— Ce dracu' facem acum? 


274 


Cheng se duse să stingă luminile de aterizare - o siluetă 
încovoiată, învinsă, tăcută şi nedumerită. Cel care luă 
hotărârea fu bătrânul Foo. 

— Trebuie să găsim ceva mai multă benzină şi să ne 
îndreptăm spre coastă. Dacă vedem semne de armată sau 
de poliţie, abandonăm jeep-ul şi mergem pe jos. 

li strigă ceva lui Cheng în dialect cantonez şi primi un 
răspuns înăbuşit. 

— Zice că în canistre avem destul combustibil pentru 
încă două sute de mile. Sper să aibă dreptate. Nu vreau să 
depind de englezi sau de mişcarea „Zece Octombrie”... În 
următoarele patruzeci şi opt de ore vom învinge sau vom 
pierde prin propriile noastre mijloace. 

Toţi trei urcară iarăşi în jeep. De astă dată, la volan 
trecu Foo; eliberă frâna de mână şi începură să alunece la 
vale. Norii se risipiseră şi luna dădea suficient de multă 
lumină pentru a le permite să înainteze ocolind bolovanii 
fără a aprinde farurile. Foo nu porni nici motorul, 
coborând coasta întunecată a dealului în tăcere. Cei trei 
fugari priveau încordaţi înainte, fără o vorbă. Văzuseră 
forţa urmăritorilor lor la o depărtare de numai trei mile: 
cât de aproape erau acum? 


Nick Roper se înapoie la Hong Kong în dimineaţa 
următoare, la ora zece. Îşi petrecu o jumătate de oră 
singur cu Clayton şi cu amiralul, dar el cunoştea chiar şi 
mai puţine amănunte decât ei. De îndată ce elicopterul se 
îndreptase spre uscat, fregata zăbovise în zonă, la 
douăzeci de mile în largul coastei chineze, rotindu-se într- 
un cerc cu rază mică până când cei de pe Tamar îşi 
recunoscuseră eşecul şi-i ordonaseră să se înapoieze. 
Baliza de localizare de pe coada elicopterului continuase 
să transmită semnale până după ora trei noaptea, apoi se 
oprise brusc. Din partea lui Carstens nu se primise nici un 
mesaj radio. 


275 


După un somn de două ore, Nick se duse la Gatti, la baza 
navală. Amândoi îşi petrecură o mare parte a după-amiezii 
într-un birou mic, urmărind interogatoriul lui Ivor Thomas 
printr-un sistem de televiziune în circuit închis. Thomas se 
afla într-o încăpere situată ceva mai departe, pe acelaşi 
coridor, împreună cu Barnie Mason şi un ofiţer de marină 
pe care nici unul dintre ei nu-l recunoscu. Cei trei bărbaţi 
stăteau în jurul unei mese, toţi în cămaşă, şi Thomas arăta 
ca un om hăituit. Ochii lui erau plini de spaimă, dar din 
procesul verbal al anchetei aveau să rezulte numai 
declaraţii categorice prin care nega că ar fi avut vreodată 
de-a face cu China Roşie. 

— Asta nu poate continua la nesfârşit, zise Gatti, 
căscând. Sunt îngrijorat în legătură cu Sarah. Ce crezi că li 
s-a întâmplat? 

— Sunt şi eu îngrijorat. Foo va trebui să fie al dracului 
de isteţ ca să găsească o cale de scăpare acum, când 
poliţia şi armata sunt atât de aproape pe urmele lor. Dar 
nu există nimic ce am putea face... nu ştim unde se află ei 
şi nu avem nici un mijloc dacă ei nu folosesc radioul 
prietenilor lor chinezi. 

— Foo şi Sarah sunt prea raţionali ca să rişte aşa ceva. 
Pun pariu că de acum înainte se vor ţine departe de 
revoluţia lui Fred Karno. 

— Şi el? întrebă Roper, arătând spre micul televizor alb- 
negru. 

Gatti înălţă din umeri. 

— Va ceda. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Posibil. E cam al dracului de târziu pentru Sarah şi 
Foo. 


276 


32 


Merseră cu maşina toată noaptea, fără oprire. Cheng 
conducea acum jeep-ul prin păienjenişul de drumuri pavate 
sau de pământ care alcătuiau reţeaua de comunicaţii a 
Chinei, îndreptându-se spre est şi nu spre sud, aşa cum ar 
fi trebuit ca să ajungă la mare. Spera că în felul acesta va 
reduce riscul de a fi depistaţi, deoarece armata avea să se 
aştepte ca ei să pornească spre sud, pe drumul cel mai 
scurt. În afară de această precauţie elementară, renunţară 
la orice altă încercare de a se ascunde. Simpatizanţii de la 
Beijing ştiau în linii mari unde se aflau ei - singura 
speranţă era să se deplaseze cât mai repede cu putinţă şi, 
să ajungă pe coastă chiar la est de Hong Kong. 

La volan era Cheng când ajunseră la o zonă întinsă de 
drum asfaltat, şi, pentru prima dată, putură să înainteze 
rapid, deşi cu nu mai mult de şaizeci de mile pe oră. Un şir 
de lămâi dintr-o specie umbroasă, care mărginea drumul, 
începu să treacă fulgerător pe lângă ei, în întuneric, cu o 
viteză tot mai mare. Şoseaua îngustă se desfăşura înainte 
în linie dreaptă, pustie, cu excepţia slabelor lumini roşii din 
spatele unui camion greu. După câteva minute depăşiră 
vehiculul acela hodorogit şi norul lui de gaze de 
eşapament, motorul jeep-ului gemând din cauza efortului; 
şi continuară goana printr-un sat adormit; cauciucurile 
huruiau pe caldarâmul cu denivelări, iar lumina galbenă a 
farurilor trecea repede peste siluetele lungi şi scunde ale 


277 


unor colibe sărăcăcioase. 

Mai tot timpul călătoreau în tăcere, deoarece urletul 
vântului care sfâşia capota de pânză era asurzitor. 
Curentul rece le fură căldura trupurilor, iar jeep-ul nu avea 
nici un sistem de încălzire. Sarah tremura de frig când 
ajunseră iar la o bucată de drum neasfaltat şi fură nevoiţi 
să reducă viteza. Pe o distanţă de câteva mile, drumul se 
desfăşura paralel cu o cale ferată. Un lung tren de marfă 
tocmai trecea zăngănind, tras de o locomotivă cu abur. 
Sarah îi invidie pe fochiştii care stăteau în picioare pe 
platformă, în lumina roşie a focului de la cazan. După trei 
ore, dâre de lumină violetă şi cenuşie începură să se 
ivească la orizont. Cheng încetini, ieşi de pe carosabil şi 
opri jeep-ul într-un pâlc de arbori. 

— Am parcurs aproape două sute de mile. Acum vom 
dormi până se întunecă iar. 

— Vrei să zici că e prea riscant să călătorim la lumina 
zilei? întrebă Sarah, pierzându-şi curajul. Sperase că vor 
ajunge la mare în noaptea aceea. De fapt, unde ne aflăm, 
Cheng? Cât mai avem de mers? 

Cheng căută cuvintele potrivite, părând nedumerit, apoi 
se întoarse spre Foo, adresându-i un torent de vorbe în 
chineză, atât de repede, încât Sarah nu reuşi să înţeleagă 
nimic. 

— Spune că mai sunt aproximativ o sută de mile, Sarah. 
Ne duce pe un drum în arc de cerc să traversăm râul Pearl 
la nord de Canton şi să pornim apoi către sud pentru a 
ajunge la coastă. Există o „celulă” a opoziției, între Swatow 
şi Hong Kong, şi el are de gând să le ceară celor de acolo 
să ne facă rost de o barcă pentru ultima bucată de drum. 

— Încă o sută de mile? 

Foo nu putea să vadă faţa lui Sarah în întuneric, dar ştia 
că femeia era uluită. 

— Cât va dura asta, Ben? 

Avu loc un alt schimb de cuvinte şi Sarah îşi dădu seama 


278 


că înţelegea chiar şi mai puţin, deoarece ei trecuseră la 
dialectul din Shanghai. 

— Zice că le putem face într-o zi. 

— Încă o zi în care ei să ne poată găsi! 

— Țara asta e mare... ceea ce constituie o problemă, dar 
şi un avantaj. Face să le fie greu să ghicească unde ne 
aflăm. 

— Totuşi, situaţia aceasta mă sperie, Ben şi unde vom 
găsi benzină - şi alimente - fără a ne da de gol? Acum nu 
mai suntem în munţi. 

— Cheng zice că există simpatizanți pe care ne putem 
baza şi care ne vor da tot ce ne este necesar. Socotesc că 
trebuie să avem încredere în el. 

Deodată, Sarah îşi aminti de Cheng Huiging, de aura lui 
de tristeţe şi curaj care o impresionase atât de puternic 
atunci când îl întâlnise prima oară. Amândoi erau oameni 
viteji, chiar dacă neobişnuita mărime şi complexitate a 
Chinei îi învingea adesea. 

— Bineînţeles că voi avea încredere în el, spuse ea pe un 
ton calm. 


În Hong Kong, ziua următoare fu un coşmar de 
suspiciuni şi temeri. Roper şi Gatti îşi petrecură o mulţime 
de timp împreună, frustraţi de faptul că nu aveau nimic util 
de făcut. Doborârea elicopterului în apropiere de Liuzhou 
nu fusese relatată în presa chineză, dar mesajele 
interceptate din comunicațiile radio ale Armatei Populare 
de Eliberare confirmau că toţi membrii echipajului 
fuseseră ucişi. De asemenea, lăsau să se înţeleagă că Foo 
şi Sarah scăpaseră prin fugă, deşi nu se preciza cum 
anume. 

Clayton se întorsese la Londra, lăsându-l pe adjunctul lui 
Rumbelow - pe cenuşiul Barnie Mason, omul pe care nu-l 
cunoştea nimeni - ca şef interimar al bazei. Mason avea 
treizeci şi cinci de ani şi un stagiu de numai şase luni în 


279 


Hong Kong, aşa că îi era greu să-l împiedice pe amiral să-l 
trateze ca pe un băiat de serviciu. Poate că acesta era 
motivul pentru care, între momentele în care lua parte la 
şedinţele de interogare a lui Ivor Thomas, dispărea în 
vastul şi noul său birou şi se îndeletnicea cu alte probleme 
în care CIA era mai puţin implicată. În cele din urmă 
convocă spre sfârşitul după-amiezii o şedinţă cu echipa 
care se ocupa de Scorpion. Nick Roper îl luă şi pe Gatti în 
Toyota lui închiriată. Strada periferică din Stanley era 
ticsită de amah care îşi aduceau copiii de la şcoală acasă 
sau se înapoiau de la cumpărături, neavând habar de 
dragonul care se trezea din somn în interiorul ţării şi de 
nefericiţii occidentali care erau târâţi implacabil într-un 
haos pe care nu-l puteau stăpâni. In timp ce străbăteau 
centrul insulei, Roper îi întinse lui Gatti un ziar - era 
Standard din ziua aceea, deschis la pagina şapte. 

Gatti aruncă o privire asupra scurtei informări care 
anunţa execuţia, la Beijing, a doi sabotori terorişti. O 
fotografie neclară arăta două siluete omeneşti - un bărbat 
şi o femeie - contorsionate, cu braţele legate la spate şi 
ridicate până la nivelul umerilor, stând în picioare într-un 
camion, împreună cu o jumătate de duzină de poliţişti 
înarmaţi. Fuseseră împuşcaţi în public - se spunea în 
articol - pe un morman de gunoi, la marginea oraşului. 

— Sunt sigur că cel din stânga este Tang Tsin, zise 
Roper. 

— Îmi pare rău. 

— Bănuiesc că a trăit clipe grele... probabil n-a regretat 
că moare. În fotografia aia pare foarte calm, deloc speriat. 
Dar aş vrea ca eu să-mi fi dat seama de primejdie. Aş fi 
putut să-l scot din ţară înainte să fie arestat. 

— Nu te învinovăţi, Nick. Era conştient de riscul pe care 
şi-l asuma... voia să facă asta. 

Gatti se uită în jos, la zgârie-norii albi de ia mijlocul 
coastei şi la portul ce strălucea în lumina asfinţitului. 

280 


— Sărman nenorocit... mă întreb ce le-a spus înainte să 
moară. 
— La fel mă întreb şi eu. 


Sarah şi Foo îşi petrecură o zi ce părea să nu se mai 
sfârşească ascunşi într-un şopron, undeva la nord de 
Canton: renunţaseră să se mai frământe în legătură cu 
locul exact în care se aflau. Jeep-ul era camuflat sub un 
maldăr de crengi şi paie. Nu se vedea nici o fermă şi nici 
un sat, dar Cheng plecase de lângă ei, lipsind câteva ore, şi 
se întorsese cu o canistră cu benzină şi o pungă cu orez 
fiert. Când se întunecă, porniră iar pe nişte drumuri mai 
circulate, trecând pe lângă biciclete care mergeau 
clătinându-se şi depăşind camioane încărcate cu produse 
agricole. 

Parcurseră aproximativ cincizeci de mile, când dădură 
de un deal şi zăriră în faţa lor o îngrămădire de lumini. 
Cheng reacţiona imediat, semnaliză la stânga şi coti pe un 
drum de pământ mărginit de bambuşi. Se opri când 
ajunseră destul de departe ca să nu mai poată fi văzuţi şi 
se înapoie la drum pe furiş, însoţit de Foo. Uitându-se cu 
precauţie printre tulpinile de bambus, reuşiră să vadă un 
şir de vehicule care stăteau în aşteptare, farurile lor 
luminând o barieră vărgată în alb şi roşu, precum şi 
oameni în uniformă şi două maşini cu faruri cu lumină 
albastră intermitentă, 

— Oare asta e acolo întotdeauna, sau ne caută pe noi? 
întrebă Foo, vorbind foarte încet, deoarece punctul de 
control se afla la o depărtare de numai o sută de metri. 

— E pentru noi. Trebuie să părăsim jeep-ul şi să mergem 
pe jos. 

Cheng adoptase dialectul din Shanghai, simțindu-se 
uşurat că nu mai era nevoit să depună eforturile 
chinuitoare de a-i vorbi în engleză lui Sarah, a cărei 
exprimare în dialect cantonez i se părea tot atât de 


281 


greoaie. 

— Vino. 

Se înapoiară la drumul nepavat şi conduseră vehiculul 
pe o distanţă de încă aproximativ o milă mai departe de 
şosea, apoi cotiră într-o zonă cu noroi mocirlos, trestie şi 
bambuşi. Jeep-ul se adânci până la osii şi ei îngrămădiră 
deasupra crengi şi frunze ca să-l ascundă. 

Toţi trei se traseră după aceea înapoi şi se uitară unii la 
alţii. 

— Poate că vreme de câteva zile nu îl vor găsi? zise Foo, 
părând că se îndoieşte. 

— Dar noi ce facem? întrebă Sarah. 

Incepuse să plouă şi cămaşa ei era deja udă leoarcă. 

— Cheng ne va conduce pe poteci depărtate de 
drumurile principale şi ne va găsi o barcă... trebuie să 
avem în continuare încredere în el. 

— Sigur că da. 

Sarah strănută tare. 

— Nu încrederea în ei este problema, Ben, ci senzaţia că 
din clipă-n clipă s-ar putea să mor din cauza intemperiilor 
la care sunt expusă. Nu ştiu cum reuşeşti tu să rămâi atât 
de vesel. In închisoare, ar fi măcar cald şi uscat. 

Simţi braţul bărbatului vârstnic în jurul ei, punându-i 
haina lui pe umeri. 

— Nu, nu trebuie să faci asta. 

În întuneric, el râse uşor. 

— O vom folosi amândoi. 

Cheng era deja o siluetă neagră, la vreo doi metri 
înaintea lor, conducându-i pe un alt drum de ţară, apoi 
strecurându-se, pe ocolite, de-a lungul făgaşului dintre 
câmpuri de orez pustii. 


Stând gârbovit la masa goală, într-o cămaşă murdară 
care duhnea a transpiraţie, Ivor Thomas era şi el tot atât 
de obosit. In orbitoarea lumină albă vedea dublu, extenuat 


282 


fiind de orele în care fusese interogat de diverse chipuri 
ascunse în umbră. Afară se întunecase şi el voia cu 
disperare să se întindă pe jos şi să doarmă. Deprimarea lui 
se transformă în deznădejde când văzu că echipa se 
schimbă din nou. Revenise bărbatul pe care el îl ştia cu 
numele de Mason. Ceilalţi părăsiră încăperea. 

— Probabil că eşti obosit. 

Torţionarul său îi oferi o ţigară. Thomas clătină din cap, 
dar pe urmă o luă şi trase un fum când Mason i-o aprinse 
cu bricheta lui. Fuma rareori, dar era ceva cu care să-şi 
ocupe mâinile tremurătoare. 

— Ascultă, Ivor, am o problemă... China Roşie a reuşit 
cumva să-şi strecoare aici un spion şi eu cred că tu eşti 
acela. 

Ridică o mână: 

— Nu, încă nu spune nimic. Indiferent ce s-a întâmplat în 
Coreea, cu mulţi ani în urmă, sunt sigur că nu tu ai vrut 
asta. Cred că au găsit ei o cale prin care să te preseze, 
asta-i tot, şi-ţi garantez că nu vei fi acuzat de nici o crimă 
dacă mărturiseşti totul. Ar fi putut să i se întâmple 
oricăruia dintre noi, Ivor, dar eu trebuie să ştiu... 

Thomas se prăbuşi pe spătarul scaunului, cu ochii opaci 
pe chipul cenuşiu. 

— V-am spus tuturor adevărul... Am cedat când m-au 
interogat... n-a fost nici o tortură sau ceva de felul ăsta, 
dar m-au ameninţat că o vor face şi mi-au spus că voi fi 
împuşcat. Eram mort de frică şi le-am spus totul despre 
încercarea de a-l salva pe Kang-Hong Cho... 

Ochii lui implorau o încurajare. 

— Dumnezeule, ei ştiau deja tot, ce rău am făcut cu 
asta? 

— Atunci de ce te-au eliberat, iar pe Joe Zimmermann l- 
au ţinut închis zece ani? 

Intrebarea lui Mason avea o nuanţă de asprime, deşi 
tonul continua să fie blând. 


283 


— Nu ştiu. 

— Tu l-ai turnat pe Zimmermann? 

— Am recunoscut că el era ofiţer în serviciile de 
informaţii a le marinei, nu un simplu matroz care se 
nimerea să navigheze cu nava aceea, dar am avut impresia 
că ei ştiau deja şi asta. 

— Când ai fost eliberat, de ce ai spus că Zimmermann 
murise? 

— Mi-au spus ei că murise. 

— Cum? Era în viaţă când aţi fost luaţi prizonieri. 

— Ei ziceau că el încercase să scape dintr-un lagăr şi că 
fusese împuşcat de paznici. 

— I-ai crezut? 

— Da. 

— Nu ţi-a trecut niciodată prin minte că el ar mai fi 
putut să fie în viaţă? Că tu l-ai abandonat pur şi simplu 
acolo? 

— Nu, nu m-am gândit la aşa ceva. Zău că nu m-am 
gândit. 

Pentru prima oară, Thomas începu să plângă. 

— E-n ordine, sunt un laş, după aceea îmi venea să mor 
de ruşine, nu eram în stare să recunosc nici măcar în sinea 
mea ce făcusem, mă uram pentru fapta mea. Îmi pare 
Tău... pur şi simplu nu ştiu cum s-a întâmplat. 

— Nu cred. 

Mason arătă cu mâna spre coridorul de afară. O femeie 
nevinovată s-a spânzurat acolo, Thomas, fiindcă am bănuit- 
o în locul tău. Expresia lui deveni amenințătoare, plină de 
dispreţ, în timp ce se sprijinea pe spătarul scaunului, 
aprinzându-și o altă ţigară, de astă dată fără a-i oferi una şi 
celuilalt. 

— Să ştii că nu-ți faci nici un serviciu. Dacă trebuie, eu 
pot să aştept toată noaptea, avem tot timpul din lume, dar 
vreau adevărul. 

Deodată ridică glasul, strigând: 


284 


— Adevărul, Ivor, adevărul! 

Thomas se prăbuşi înainte, pe masă, legănând capul pe 
braţe şi, zguduit de plâns, trăgându-şi cu zgomot nasul, 
spuse: 

— Ăsta este afurisitul de adevăr. Vocea lui sună dogit, 
înăbuşită de braţe, aproape de neauzit. Nu puteţi pricepe 
că şi eu sunt nevinovat? 


285 


PARIEA A TREIA 


HONG KONG 


286 


287 


33 


Sarah şi Foo parcurseseră ultimele cincizeci de mile 
mergând pe jos. În acea primă noapte, umblară aproape 
jumătate din timp sprijinindu-se unul de altul, extenuatţi, în 
spatele siluetei întunecate a lui Cheng. În zori se culcară 
într-un crâng de bambuşi foşnitori, la marginea unor 
orezarii plantate în tablă de şah - unele pătrate acoperite 
de apă, altele uscate - şi rămaseră toată ziua ascunşi. În 
cursul dimineţii, câteva femei îmbrăcate în chimonouri 
largi negre şi pantaloni veniră să planteze răsaduri de 
orez, încărcate pe o roabă, într-un maldăr de un verde 
intens, dar nimeni nu se apropie de crângul de bambuşi. 
Cei trei fugari nu aveau nimic de mâncare, dar în sticla lui 
Cheng mai era apă. Mai tot timpul zilei, Sarah moţăi fără 
a-şi găsi odihna. La un moment dat se trezi şi îl văzu pe 
Cheng, îngenuncheat cu trupul drept, clipind în vreme ce 
stătea de pază uitându-se când într-o parte, când în 
cealaltă. 

— Unde suntem? întrebă ea, somnoroasă. 

— Undeva la est de Canton. Dormi, Sarah. Te trezesc eu 
dacă apare vreo primejdie. 


* 


O dată cu lăsarea nopţii porniră iar la drum. Din fericire 
nu era lună - întunericul înconjurător le dădea un 


288 


sentiment de siguranţă în timp ce Cheng îi conduse milă 
după milă pe drumuri înguste şi de-a lungul unor canale de 
scurgere, printre orezării, apa mustind sub picioarele lor. 
După prima oră de mers începu să plouă, ceea ce făcea ca 
întâlnirea întâmplătoare cu patrule de frontieră să fie mai 
puţin probabilă, dar toţi trei fură udaţi până la piele. 
Incheiaseră călătoria plescăind prin noroi, cu hainele ude 
lipite de trupuri, poticnindu-se de oboseală în clipa în care 
Cheng aprinse fasciculul de lumină galbenă al lanternei lui 
pentru a găsi cărarea ce ducea spre o plajă pustie. 

— Unde suntem? întrebă iar Sarah. 

— Pe coastă, la vest de Swatow. 

— Şi cât e ceasul? şopti Foo. 

Clănţănea din dinţi şi părea gata să cadă din picioare; 
pentru prima dată îşi arăta vârsta. 

La lumina lanternei, Cheng se uită la ceasul de la mână, 
apoi o stinse. 

— Aproximativ cinci dimineaţa. 

— Eşti sigur că ne aflăm unde trebuie... că de aici ne vor 
lua prietenii tăi? 

Undeva, la nord de Canton, Cheng avusese o convorbire 
telefonică, sunând de la un post public de pe margine 
şoselei. Zicea că urma să-i ia o barcă, pentru a-i duce în 
Hon Kong, dar Foo era sceptic - tot ce atingea Cheng 
părea să se transforme în praf. Îndoiala din glasul lui nu 
putea fi ascunsă. 

— Vor reuşi să ne găsească? 

— Suntem la locul cel bun, se răsti Cheng, mânios. Dar 
bate un vânt puternic şi trebuie să ne adăpostim dacă nu 
vrem să murim. 

Toţi trei merseră cu greu pe nisip până ajunseră la un 
perete de stâncă şi se ghemuiră lângă el, ferindu-se de 
ploaie şi de vânt. Era îngrozitor de frig şi în întuneric nu 
vedeau decât sclipirea unui val alb spărgându-se din când 
în când pe mal. Lanterna nu mai fu folosită, iar ei nu-şi 


289 


vorbiră. Fuseseră extraordinar de norocoşi că, de la miezul 
nopţii, nu mai întâlniseră nici o fiinţă omenească, şi Cheng 
era hotărât să nu rateze şansa. Strângându-se lângă el în 
căutarea căldurii, Sarah simţi încordarea din trupul lui în 
timp ce se uita departe, spre mare. Indiferent ce-ar fi putut 
să aranjeze, dacă un pescar sau o patrulă de pază a coastei 
ar fi dat acum din întâmplare peste ei, acesta ar fi fost 
sfârşitul lor. 


Luther ştia că era terminat. Chiar dacă Scorpion ar 
supravieţui, chiar dacă Sarah şi Foo ar fi prinşi din nou, el 
pierduse încrederea ministrului. După ambuscada în care 
fusese atras elicopterul, se aşteptase ca Foo şi Cable să fie 
capturați în câteva ore. Când îşi dădu seama că ei 
scăpaseră, Luther ştiu că omuleţul acela abject nu va mai 
avea niciodată încredere în el - era un singur eşec, dar se 
adăuga celorlalte. Făcându-şi curaj pentru a supravieţui, o 
lăsase pe Josie în casa de pe malul lacului de la Hangzhou 
şi se înapoie direct la Beijing. 

Umblând încoace şi-ncolo prin apartamentul de la 
periferie, şi simţea că urăşte mica încăpere meschină, cu 
mobilierul ei simplu, de lemn; dar potenţialele opţiuni nu 
arătau prea rău. Avea fonduri băneşti în Hong Kong şi şase 
paşapoarte diferite cu care să poată călători. Nu trebuia 
decât să iasă din casă... şi să dispară. Pe chinezi îi va lovi 
apoplexia şi vor fi hotărâți să-l împiedice să stea de vorbă 
cu reprezentanţii unor servicii de informaţi i occidentale; 
nu vor ezita să trimită pe urmele lui un ucigaş. Dar el 
închiriase de ani de zile un apartament pe o stradă 
secundară din Causeway Bay, în chip de casă conspirativă 
personală: o noapte sau două se va ascunde, apoi... 
încotro? Prefera vestul Australiei. Va lua avionul până la 
Perth, va obţine la sosire viză pentru o lună şi după aceea 
va cere stabilirea definitivă - poseda aproape două sute de 
mii de dolari americani şi va declara că intenţionează să 


290 


înceapă o afacere pe cont propriu. De fapt, chiar avea să 
înceapă una - poate spionaj industrial sau pază împotriva 
spionajului industrial - care era aproape respectabilă. 
Singura problemă rămasă nerezolvată era Josie. Oare 
australienii o vor lăsa să intre în ţară? Tocmai decidea că - 
fir-ar al dracului! - bineînţeles că o vor lăsa, când sună 
telefonul. 

Era ministrul - legătura nu i-o făcu nici o secretară, la 
aparat fiind induşi individul acela, mânios şi vorbind 
bălmăjit. Luther îşi imagină ochii lui porcini holbându-se 
de furie în spatele lentilelor groase şi transpiraţia 
curgându-i pe faţă. Fără preliminarii, fără nimic din 
obişnuita politeţe, ci doar un ordin succint: 

— Trebuie să-ţi vorbesc, vino acum! 

Circuitul rămase mut şi Luther simţi un dezgustător 
tremur de teamă. Era o clipă de adevăr, un sfert de secol 
de încredere brusc spulberată, şi instinctiv înţelese că nu 
avea de ales decât între supravieţuire şi a se da la fund. 
Dacă s-ar duce la cartierul general al lui Qiao Shi, nu s-ar 
mai întoarce de-acolo. Oamenii lui l-ar aresta şi i-ar 
ancheta eşecurile, probabil l-ar acuza mai degrabă de 
trădare decât de incompetenţă. Dacă nu s-ar duce ei ar 
trimite în câteva ore un escadron de soldaţi să-l aresteze. 
Nu putea să-i telefoneze lui Josie, deoarece convorbirea i- 
ar fi ascultată; oricum, circuitele erau îngrozitor de 
proaste şi ar fi durat o oră până să capete o legătură. 
Trebuia să iasă din apartamentul acela şi din ţară acum, 
imediat, fără să fie recunoscut. Altă posibilitate de scăpare 
nu exista. 

Luther păstra un paşaport vest-german pe numele de 
Hans Richter, ascuns sub o scândură desprinsă de 
pardoseală dormitorului, împreună cu o sticlă cu vopsea de 
păr pentru a deveni brunet, ceea ce îl făcea să semene cu 
un cu totul alt om. Işi arse paşaportul suedez în soba din 
camera de zi, sfărâmând cenuşa cu vătraiul, ca să nu lase 


291 


nici o urmă - celelalte documente de călătorie ale lui se 
aflau în Hong Kong - şi îşi întinse pe cap vopseaua de păr. 
Când părăsi apartamentul, cobori scara ce ducea la uşa 
dinspre curtea din spate, unde se aflau conteinerele de 
gunoi, simțind că nu îl remarcă nimeni. Nici vreun 
urmăritor care s-ar fi aflat în faţa casei - unde luminile din 
apartamentul lui continuau să ardă şi unde era parcată 
Skoda lui. Cu puţin noroc, ei nu se vor aştepta ca el să se 
mişte atât de repede. Banii necesari îi erau distribuiţi în 
pachete de bancnote prin toate buzunarele şi când începu 
lungul drum pe jos până la staţia centrală de autobuze, nu 
purta nici un bagaj. Cu douăzeci şi patru de ore în urmă 
fusese luat de la Shoudu de o maşină guvernamentală cu 
şofer; acum nu era decât un fugar pe străzi. 


Pe plaja de lângă Swatow ploaia încetase, dar vântul 
rece ca gheaţa răzbătea prin veşmântul de bumbac ud şi 
Sarah nu putea să se oprească din tremurat. Foo şi Cheng 
stăteau ghemuiţi de o parte şi de alta a ei, privind spre 
mare, în întuneric. Nimeni nu se apropiase de ei; singurul 
semn de viaţă fuseseră luminile de navigaţie ale unor jonci, 
pâlpâind peste ape, pânzele lor, asemănătoare cu nişte 
aripi de liliac, fiind doar umbre puţin întunecate, profilate 
pe purpuriul de cerneală al cerului nocturn. De cum se 
iviră zorile, vântul căzu şi se lăsă o ceaţă groasă, 
împiedicându-i să mai vadă marea; fâşii de ceaţă cenuşie 
se învârteau în jurul lor ca nişte fantome. 

— Oare ne va mai găsi barca, în condiţiile astea? 

Sarah era prea înfrigurată şi nefericită pentru a-şi 
ascunde îngrijorarea. Cheng nu răspunse şi se cufundară 
iarăşi în tăcere. De când fugeau, lui Sarah nu-i fusese 
niciodată atât de teamă ca acum - dacă barca nu şi-ar face 
apariţia, ei ar fi ţinte fixe în lumina dură a dimineţii, o 
occidentală şi doi străini pe o plajă expusă vederii; şi toţi 
figurau în capul listei de persoane căutate de poliţie. 

292 


Luther adoptă calea de rezolvare cea mai îndrăzneață - 
un autobuz de noapte, gol, din centrul oraşului până la 
Shoudu, unde cumpără un bilet numai dus către Hong 
Kong. Holul de aşteptare era aproape pustiu - doar câţiva 
pasageri ghemuiţi pe bănci aşteptau primele zboruri din 
dimineaţa aceea. Mâinile îi transpirau şi gura îi era uscată 
când se apropie de postul de control al emigrației şi întinse 
sub geam paşaportul şi biletul, cât mai firesc cu putinţă. 
Oare erau mai mulţi paznici decât de obicei? La o 
depărtare de numai câţiva metri, doi soldaţi tineri căscau, 
îndreptând spre pardoseală ţevile Kalaşnikov-urilor lor, cu 
ochii obosiţi sub chipiele verzi, târşâindu-şi picioarele în 
papucii ieftini, de pânză, care în vremea din urmă dădeau 
întregii armate şi altor categorii militare o înfăţişare 
neglijentă. 

Tânărul plictisit din cabina de control răsfoi repede 
paginile paşaportului lui Hans Richter, fără să le vadă, şi 
aplică ştampila pe una dintre ele, la nimereală, Luther 
trecu mai departe, la următoarea barieră - controlul 
securităţii. Oare faptul că nu posedă nici un fel de bagaj va 
atrage bănuieli? 


Pe plajă, pe măsură ce se lumina mai mult, Cheng 
începu să devină neliniştit. Stătea la marginea apei, 
uitându-se intens în largul mării; mai sus de el, pe plajă, 
Sarah şi Foo stăteau ghemuiţi unul lângă altul, ca nişte 
piese de rezervă incapabile să facă ele însele ceva util, 
încă îngheţaţi în hainele lor ude. Calmul oriental al lui Foo 
i se părea lui Sarah liniştitor, braţul cu care el îi înconjura 
umerii o alină. Dar stresul din ultimele câteva zile îl 
costase. Faţa lui era cenuşie de oboseală. Uneori Cheng 
era ascuns în ceaţă, alteori apărea prin golurile dintre 
vălătucii lăptoşi, sărind încolo şi încoace ca o lăcustă. 
Sarah îşi dădea seama că şi el începea să fie speriat, 


293 


temându-se că şi acest plan dăduse greş. După ce 
călătorise străbătând jumătate din China, într-o continuă 
încordare şi cu nervii solicitaţi la maximum, simţea că-i 
vine să plângă. 

Când se auzi un uşor hârşâit, urmat de clipoceli şi de 
scrâşnetul unor ghete pe nisip, ţinea ochii întredeschişi şi 
la început nu observă nimic. Foo a trezit-o însă la realitate: 

— Iată-i, Sarah! Sări în picioare, trăgând-o după el, 
dintr-o dată revenit la viaţă. Mişcă! Pentru numele lui 
Dumnezeu, mişcă! Ceaţa asta ne poate oferi strict răgazul 
necesar ca să dispărem din vedere înainte de a se lumina 
de ziuă, dar se cheamă că vom scăpa ca prin urechile 
acului. 

Deodată ea văzu că pe plajă, împreună cu Cheng, erau 
trei persoane. Se aşteptase la o şampană sau la o barcă de 
pescuit, dar ei trăgeau din valuri o barcă mare de cauciuc 
gonflabilă. Când ceața se risipi în jurul ei, reuşi să distingă 
da motoare montate în afara bordului, rotite în sus în aşa 
fel încât elicele să nu se deterioreze; motoarele aveau o 
ciudată formă pătrată - trebuie că erau închise în cutii 
căptuşite cu scamă de bumbac pentru amortizarea 
zgomotului. Unul dintre personaj se apropie, îmbrăcat în 
întregime în negru, ca un diavol dintr-un miracol“: 
costumul ud, gluga care-i acoperea capul, până şi pielea 
din jurul ochilor şi al gurii, totul era negru. Numai ochii şi 
dinţii îi erau de un alb strălucitor. Straniul efect era 
diminuat de uşor accent din Yorkshire. 

— Sunteţi Foo şi Cable? 

Sarah se uită la el, uimită. 

— Ce dracu”, care-i problema? Am întrebat: voi sunteți 
Foo şi Cable? 

Sarah făcu un efort să-şi revină din uimire. 

— Da. Da, noi suntem... dar mă aşteptam la cineva de 


33 piesă de teatru în evul mediu (n. t.). 
294 


origine chineză? 

— Îmi pare rău că v-am dezamăgit. 

— Nu înţeleg. Foo o trăgea deja spre barcă, privind 
îngrijorat spre cer. 

— Prietenul nostru chinez a transmis un mesaj la Hong 
Kong. El a aranjat asta... nu v-a spus? Intraţi odată în 
barcă şi faceţi întocmai ce vă spun eu. Timpul ne presează 
al dracului. 

Cheng alerga pe lângă ei, zâmbind cu gura până la 
urechi. A 

— Vedeţi... suntem în stare s-o facem! Învăţăm din 
greşeli. Spuneţi-le celor din Hong Kong că învăţăm şi cum 
să distrugem comunismul. Spune-le, Sarah! 

Tulburată, Sarah dădu afirmativ din cap, agăţându-se de 
Foo. Stând în picioare, în valurile ce se spărgeau de mal, 
Cheng le strânse amândurora mâinile şi se înclină politicos 
în timp ce ei se căţărau în barcă. 

— Noroc! le strigă, încercând să acopere vântul. 
Spuneţi-le că suntem serioşi, spuneţi-le să ne ajute! 

Sarah şi Foo se ghemuiseră pe scândurile de pe fundul 
bărcii, simțind stropii de apă rece ca gheaţa în jurul lor şi 
un val repezindu-se pe sub învelişul de cauciuc: barca se 
cabră şi cei trei marinari o împinseră către larg, în mare, 
urcând apoi şi ei, rostogolindu-se peste bord printr-o 
manevră bine antrenată, începură să vâslească energic, iar 
unul dintre ei porni motoarele, ceea ce produse o serie de 
pocnete slabe - amortizarea funcţiona. 

— Sunt Cartwright, sergent în SBS, strigă bărbatul care 
le vorbise pe plajă. Aruncă spre ei două hanorace. 
Imbrăcaţi-le, aici, afară, e al dracului de frig. 

Când îşi trase peste cap obiectul acela, Sarah simţi o 
căptuşeală miţoasă şi călduroasă. Uitându-se în urmă, îl 
văzu pe Cheng care continua să stea în picioare la 
marginea apei, cu un braţ ridicat în semn de adio în timp 
ce-i privea cum dispar în ceaţă. Va reuşi oare să rămână în 

295 


libertate? 

li dădea o şansă de numai cincizeci la sută şi se simţi 
copleşită de un val de emoție. În felul lui liniştit şi hotărât, 
el le salvase viaţa... ei şi lui Foo. Plecaseră într-o asemenea 
grabă încât nu avuseseră nici măcar timp să-i 
mulţumească. 


296 


34 


Luther stătu timp de aproape trei ore în holul pentru 
plecări fără să fie deranjat în vreun fel, la început chinuit 
de teamă de fiecare dată când trecea o patrulă înarmată; 
dar îşi dădu treptat seama că fie că urmărirea încă nu 
ajunsese la aeroport, fie că deghizarea lui era bună. În cele 
din urmă, zborul lui decola de la Shoudu la ora şapte 
dimineaţa. Privind în jos, prin geamul oval al vechiului 
Iliuşin, văzu acoperişurile aurite ale Oraşului Interzis 
sclipind în soarele matinal, albastrul intens al Templului 
Cerului, parcul verde şi lacul din jurul Palatului de Vară de 
la Wanshou Shan. Toate erau nespus de frumoase şi 
făcuseră parte din viaţa lui vreme de treizeci de ani. 
Niciodată nu le va mai vedea. Cel puţin aşa spera. 


La cincisprezece minute depărtare de uscat, Marea 
Chinei de Sud era agitată de valuri mărunte. Barca se 
înclina neplăcut când aluneca în jgheabul dintre două 
valuri şi Sarah simţi că începe să-i fie greață. $Şedea 
ghemuită lângă Foo, în apa îngheţată care se scurgea într- 
o parte şi-n alta pe fundul bărcii, iar cei trei stăteau pe 
vine în jurul lor. Bărbatul originar din Yorkshire şi care 
purta numele de Cartwright se ocupa de cârmă. Poziţia lui 
Sarah era atât de incomodă, încât se simţi de-a dreptul 
uşurată când pârâitul slab al motoarelor se stinse şi 
mişcarea de continuă schimbare a direcţiei încetini treptat. 


297 


Îşi îndreptă trupul şi se întoarse spre Cartwright. 

— De ce ai oprit? 

— Culcă-te! îi şuieră el printre dinţi. 

— Dar ce...? 

În clipa în care-i simţi mâna pe cap, împingându-i-l în jos 
cu brutalitate, văzu şi copastia înaltă a joncăi de pescuit, la 
o depărtare de aproximativ o sută de metri. În ceaţă, 
aproape că se ciocniseră de ea, dar o rafală de vânt crease 
brusc un culoar liber între cele două ambarcaţiuni. Jonca 
se deplasa încet, trăgând în urma ei o lungă plasă de 
pescuit, şi la pupa înaltă stăteau două siluete omeneşti. 
Vorbeau într-un dialect hakka pe care ea nu-l înţelegea, 
dar îi auzea limpede. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă în şoaptă. Dacă se întorc 
spre noi, or să ne vadă! 

Cartwright se lăsă să cadă lângă ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, taci! 

Barca alunecă în spatele unui val şi jonca dispăru din 
vedere. 

— Dacă stăm cu toţii jos, s-ar putea să nu ne observe. 

Dar barca de pescuit reapăru legănându-se ca ameţită, 
stropindu-le feţele, şi Sarah îl văzu pe Cartwright ridicând 
liniştit siguranţa trăgaciului de la pistolul său mitralieră; 
acelaşi lucru îl făceau şi ceilalţi. 


* 


Spre amiază, Luther aterizase pe aeroportul Kai Tak şi 
ajunsese la Causeway Bay printr-o serie de călătorii 
încrucişate când cu taxiul, cu metroul sau cu minibuzele. 
Când închise în urma lui uşa micului apartament, era sigur 
că nu fusese urmărit. Apartamentul se afla la etajul şase al 
unui bloc vechi, în apropie de templul Tin Hau, ocupat de 
un larg spectru de europeni în continuă schimbare. Il 
închiriase cu cinci ani în urmă ca mijloc de scăpare pentru 


298 


situaţii de felul celei de acum, şi nimeni în afară Josie nu 
ştia de existenţa lui. 

Avea acolo o cameră de zi mobilată doar cu două fotolii 
un televizor, un dormitor cu un pat de o persoană, o baie şi 
bucătărie în care se afla un dulap plin cu cutii de conserve. 
Când nu era acolo, scotea frigiderul din priză, dar acum îl 
puse în funcţiune şi un zumzet liniştit umplu apartamentul. 
Când îşi aprinse o Gitane şi se duse să stea lângă 
fereastră, apărat de perdelele de plasă prăfuite, privind în 
jos spre mulţimea ticsită şi traficul aglomerat, se simţi 
anonim, în siguranţă. Suflând un inel de albăstrui cu miros 
pătrunzător, se întoarse spre televizor, apăsând tastele 
până când găsi un post la care se vorbea în engleză. 

Luther se lăsă pe spate într-un fotoliu şi îşi alcătui în 
minte o listă a lucrurilor pe care trebuia să le facă. Va 
telefonă la băncile lui pentru a transfera majoritatea 
depunerilor în Australia, cerând totuşi zece mii de dolari în 
bani lichizi, care să poată fi ridicaţi pe bază de trată 
bancară de la o filială a băncilor din Hong Kong şi 
Shanghai situată la o depărtare de două intersecţii. 
Obţinerea unui bilet de avion până la Perth nu constituia 
nici o problemă. Problema era Josie. Voia s-o aibă cu el, 
dar ea se afla în Hangzhou. Pentru prima dată îi trecu prin 
minte că era posibil ca ea să fi fost arestată, dar alungă 
acest gând. Ea va fi în siguranţă - era cetăţean cu drepturi 
depline, avea propriul palmares ca spion - dar cum ar 
putea el s-o contacteze fără să rişte? Cum ar putea s-o 
scoată din ţară? 

Sunetul televizorului era dat la volum minim. Se 
transmitea un buletin de ştiri şi prezentatorul, o femeie 
eurasiatică superbă, îşi mişca buzele către el, pe tăcute, ca 
un peştişor într-un acvariu. Luther se uita neatent la ecran, 
cu gândul la Josie. Crainica, stând la un birou din studio, fu 
înlocuită de un film despre o revoltă din China, imaginea 
înclinându-se ca beată dintr-o parte în alta, ca şi cum 


299 


cameramanul ar fi fost lovit de o rachetă. Prezentatoarea 
de ştiri apăru iar pe ecran, fiind apoi înlocuită brusc printr- 
o fotografie care-i păru cunoscută. Reflecţiile lui Luther 
fură întrerupte de senzaţia acută a unui şoc psihic. Se uită 
la propriul lui chip. Căzu în genunchi în faţa aparatului şi 
mări volumul sonorului. 


„„de origine germană Manfred Luther - 
prezentatoarea adoptase un ton grav - călătorind 
probabil cu un paşaport suedez falsificat, pe numele 
de Ulf Ericsson, fugit de sub custodia Beijing-ului în 
timp ce aştepta să fie judecat pentru acuzația de a fi 
făcut trafic cu heroină în valoare de trei milioane de 
dolari Hong Kong. El le este cunoscut autorităților 
chineze ca un vechi traficant de droguri şi se crede 
că acum s-ar afla în Hong Kong. Oricine care Íl va 
vedea va trebui să ia legătura cu Poliția Regală din 
Hong Kong, la... 


Vocea dădu un număr de telefon şi crainica eurasiatică 
apăru iar pe ecran. 

Luther se lăsă să cadă în fotoliu, respirând greu, uluit, 
mânios, dar mai ales speriat. Spaima îi era chiar mai mare 
decât cea pe care o simţise la Beijing. Ticăloşii! Cum 
descoperiseră detaliile privitoare la paşaportul lui fals? 
Cum Dumnezeu ştiau unde se află el? Apoi zâmbi strâmb la 
gândul ironiei sorții care făcea ca ei să încerce să 
folosească autorităţile din Hong Kong ca să le fie predat. 


O dată trecuţi de jonca de pescuit şi după ce motoarele 
suspendate fură pornite din nou, călătoria la Hong Kong 
decurse în linişte pentru Sarah şi Foo. La douăzeci de mile 
în larg erau uzi şi îngheţaţi, dar şalupa de patrulare a 
marinei se afla la locul de întâlnire prestabilit şi îi luă la 
bord. Se instalară fiecare în câte o cuşetă, sub punte, şi se 


300 


lăsară în voia somnului. Îi trezi un tânăr marinar, servindu- 
le o cafea fierbinte, în timp ce intrau în portul Hong Kong 
pe la mijlocul dimineţii. Soarele strălucea pe apă, 
feriboturile goneau ca săgeata între Central şi Kowloon, 
înălțimile Peak-ului sclipind de mulţimea blocuri-turn albe, 
dar cu un halou de ceaţă pe creştet. Cu un sentiment de 
imensă uşurare, Sarah îşi trecu picioarele peste marginea 
cuşetei şi fu condusă până sus, pe chei, împreună cu Foo. 

Îl sărută - „Am reuşit, Ben. Îţi mulţumesc” - şi se pomeni 
pe bancheta din spate a unei maşini, condusă de un 
matroz, care se îndreptă rapid către apartamentul ei de pe 
MacDonnell Road. Din nu se ştie ce motiv, Foo fusese luat 
în altă direcţie, dar ea se simţea şi acum prea extenuată ca 
să mai întrebe de ce. Nu dură decât câteva minute până 
ajunse la blocul ei, unde şoferul - care până la urmă se 
dovedi a nu fi un matroz, ci un subofițer, socotind după 
uniforma lui, cu o faţă cu trăsături inteligente - o conduse 
până sus, la apartamentul ei. O nedumeri faptul că el avea 
o cheie, apoi se enervă când văzu că omul părea să aibă de 
gând să rămână acolo. 

— Cineva de la biroul dumneavoastră vine încoace să 
stea de vorbă cu dumneavoastră, domnişoară, dar s-au 
gândit că v-ar plăcea ca mai înainte să aveţi timp să faceţi 
o baie şi să vă relaxaţi. În frigider e şi câte ceva de 
mâncare. Aţi vrea să vă fac o cafea? 

— O pot face şi eu, mulţumesc... asta e locuinţa mea, să 
ştii, replică ea, uitându-se cu înţeles spre uşă. 

El înţelese. 

— Îmi pare rău, domnişoară. Am ordin să rămân aici. 

— Să rămâi aici? De ce? 

— Ca să vă păzesc, domnişoară. 

— Aşadar mă ameninţă o primejdie? Sau făcea obiectul 
unor bănuieli? se întrebă ea. Poate era chiar în stare de 
arest? Ce dracu' se întâmpla? 

— Cred că este numai o chestiune de rutină, 


301 


domnişoară. 

Tânărul se instală pe o canapea de lângă uşă şi îşi 
scoase haina uniformei. Sarah văzu că purta un pistol într- 
un suport de umăr - nu avea de gând s-o părăsească până 
nu îi va da cineva ordin în acest sens. Intră în dormitor şi 
ridică receptorul telefonului, dar aparatul fusese 
deconectat. 


Ca şi pe Sarah, pe Benjamin Foo îl miră primirea care i 
se făcu. Fu îmbrâncit într-o altă maşină - condusă tot de un 
subofițer care, evident, nu era folosit de obicei ca şofer - şi 
se pomeni urcând în zigzag pe Peak. Îl irită faptul că era 
tratat astfel: după toate prin câte trecuseră el şi Sarah, era 
neplăcut să nu fie întâmpinat de prieteni şi colegi. Primirea 
de care avuseseră parte fusese rece, impersonală... şi 
planificată. Era ceva ca un fel de neîncredere, îi lăsa un 
gust amar. Încă mai căuta o explicaţie când maşina trecu 
printr-o intrare dintr-un zid înalt. Uitându-se în spate, văzu 
două porţi de oţel închizându-se în urma lui. 

Clădirea era o vilă albă, cu vedere spre port, cu o anexă 
modernă pe jumătate ascunsă printre copaci şi cu o antenă 
radio înaltă. Două femei tinere şedeau pe iarbă bând cafea 
din pahare de plastic. Foo îşi aminti că era una dintre 
clădirile de pe Peak folosite de CIA. Un bărbat scund şi 
îndesat, evident militar, dar în haine civile, deschise 
portiera maşinii şi îl conduse pe Foo înăuntru, printr-un hol 
răcoros pardosit cu mozaic, apoi într-un birou. Masă de 
lucru din lemn de trandafir şi masă de conferinţe, pereţi 
plini de rafturi cu cărţi, drapelul american cu franjuri aurii 
fixat într-un suport, în colţ - semnele distinctive, oriunde în 
lume, ale unui funcţionar american de rang înalt. Doi 
bărbaţi discutau cu glas scăzut lângă fereastră. Se 
întoarseră cu faţa spre el. Foo îl recunoscu pe unul dintre 
ei ca fiind şeful bazei CIA, amiralul Erwin Smith: scund, cu 
o faţă ca de vulpe, fără un zâmbet. Celălalt era un străin 


302 


înalt, cu părul argintiu, dar abia trecut de patruzeci de ani. 
Costumul cu dunguliţe fine era impecabil: un om care îşi 
dădea multă silinţă ca să aibă o înfăţişare distinsă. Ochii 
lui erau şi reci, şi vicleni - Foo simţi instinctiv că nici nu-l 
simpatizează, nici nu are încredere în el. 

— Vă rog să luaţi loc. 

Felul de a vorbi al amiralului, lent, cu accentul statului 
Carolina, era prietenos, liniştitor, dar nici el nu-i inspiră 
încredere lui Foo. 

— Ne pare rău că aţi trecut prin momente atât de grele. 

Se aşezară în fotoliile de piele dispuse în cerc, privind 
afară, spre o peluză udată de câteva stropitoare automate. 
Parcă s-ar fi aflat într-un colţ al unui confortabil club 
oriental. 

— Eu reprezint guvernul american şi mă numesc Smith. 
Nici o aluzie la adevărata lui funcţie. Dânsul este domnul 
Gerald Clayton, din Anglia. 

Bărbatul cu păr argintiu zâmbi cu toată sinceritatea unui 
crocodil. 

Deodată, Foo se simţi ameninţat. 

— Ce s-a întâmplat cu domnul Rumbelow? 

— Este în permisie. 

Era absolut absurd în momentul de vârf al unei crize. 

— Aş vrea să vorbesc cu sir David Nairn. 

— Nairn a avut un atac de cord. 

Clayton arboră o expresie gravă, adecvată. 

— Se află într-un spital din Londra. 

Bănuielile lui Foo sporiră. 

— Şi domnul Roper? Comandantul Gatti? 

— Roper este într-o misiune de două zile la Tokyo. Gatti 
ia şi el parte la aceeaşi misiune. 

Foo dădu din cap. Cei doi păreau să fi îndepărtat cu grijă 
orice alt membru englez sau american al echipei cu care 
avusese el de-a face... Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? 
Se petrecea ceva foarte ciudat. Dar păstră o atitudine 


303 


aparent relaxată. . 

— Îmi pare rău să aflu aşa ceva despre David Nairn. li 
voi telefona mai târziu soţiei sale. 

Se uită la ei, aşteptând. Clayton trebuia să aibă o funcţie 
foarte înaltă în SIS, iar micul amiral era şeful bazei CIA: 
lor le revenea sarcina de a da tonul. 

Clayton avea un comportament straniu, parte linguşitor, 
parte agresiv. 

— Regretăm profund că domnişoara Cable v-a pus într-o 
situaţie primejdioasă. A fost absurd din partea ei să 
întreprindă o călătorie în China sub o acoperire de turist 
atât de transparentă. De fapt, însuşi faptul de a se duce 
acolo a fost absurd din partea unei femei! 

Vorbea ca şi cum ar fi dictat un memorandum. 

Foo ridică o mână. 

— O clipă. Nu înţeleg ce se întâmplă, nu pricep ce 
spuneţi. Din câte ţin minte, Sarah însăşi avea dubii în 
legătură cu plecarea în China, unde, ca femeie de rasă 
albă, era clar că va atrage atenţia în provincii - dar i s-a 
ordonat să se ducă acolo de către Rumbelow. 

Clayton clătină din cap cu tristeţe. 

— Mă tem că nu. Insă asta este acum o problemă de 
disciplină internă. Ne ocupăm de ea. 

— Dar sunt sigur că domnişoara Cable nu a greşit cu 
nimic. Este o tânără foarte curajoasă... şi un excelent ofiţer 
de spionaj. 

Clayton îi adresă un zâmbet compătimitor. 

— Sunteţi generos că-i ţineţi partea. „Al dracului ticălos, 
face pe ocrotitorul!”, gândi Foo. Nici nu mă aşteptam la 
altceva... dar, din păcate, ştiu foarte bine care este 
adevărul. 

Inainte ca Foo să-şi poată reveni din mirare şi să 
riposteze în vreun fel, amiralul adăugă: 

— Să nu mai vorbim despre asta, domnule Foo. Avem de 
discutat altceva, mai important, mult mai important. 


304 


Foo îşi dădu seama că nu avea nici un rost să insiste - 
dacă Sarah era acuzată pe nedrept de tipii aceştia doi, el 
va trebui să se ducă în altă parte ca s-o apere. Acum 
trebuia să pară cooperant. Dădu din cap spre ei, cu o 
expresie impasibilă. 

— Cum aş putea să vă ajut eu? 

Urmă o lungă tăcere. 

— Scorpion, zise într-un târziu amiralul. L-am identificat 
pe Scorpion. 

Foo miji ochii. Brusc, simţi un nod în stomac. 

— Vreţi să spuneţi că de astă dată ştiţi într-adevăr? 
După încercările acelea neizbutite? 

În încăpere se lăsă tăcerea. Panorama portului, văzută 
prin fereastră, păru că încremeneşte brusc - feriboturile 
nemaimişcându-se pe apă, dârele de spumă albă din 
spatele lor aparent neclintite, ca şi fâşiile de vapori ale 
avioanelor cu reacţie din înaltul cerului albastru. 

Clayton îşi pironi ochii asupra lui. 

— Da, Foo. De data asta ştim. 


305 


35 


Sarah tăcu o baie prelungită, îşi puse nişte blugi şi un 
tricou, şi se aşeză pe balcon, cu o ceaşcă de cafea călduţă. 
Ca să economisească timp la şedinţa în care urma să-şi 
prezinte raportul, îşi făcu câteva însemnări cu privire la 
călătoria de coşmar întreprinsă în China împreună cu Foo, 
dar după ce trei ore se scurseră cu o încetineală 
supărătoare, începu să se întrebe dacă se va mai osteni 
cineva să treacă pe la ea. În cursul traversării mării, de la 
Swatow, se simţise extenuată - epuizată fizic şi vlăguită 
emoţional - dar îşi revenea repede. Ar fi vrut să-l vadă pe 
Nick, să-i raporteze cuiva de la Peak, să-i telefoneze lui 
Nairn, să iasă din apartamentul acela care-i provoca o 
stare de claustrofobie. Pe la amiază fierbea de frustrare. 
Intră cu paşi apăsaţi în camera de zi şi i se adresă de-a 
dreptul paznicului, care îi zisese să-i spună „Brad”. Părea 
un nume foarte nepotrivit pentru cineva care arăta ca un 
bunic jucător de rugbi şi cu convingeri de extremă 
dreaptă. 

— Uite ce-i! se răsti ea. Nu pot continua aşa. Există 
oameni cărora trebuie să le telefonez, ar trebui să-mi 
prezint raportul la birou. Oricum - tonul îi deveni aproape 
rugător o să înnebunesc închisă aici, sus. Trebuie să fac o 
plimbare. 

Brad clătină din cap. 

— Imi pare rău, domnişoară, nu puteţi părăsi 


306 


apartamentul. 

Avea ochi mici, duri şi umeri pătraţi care lăsau să se 
ghicească doar extrem de puţin din forţa ce se ascundea în 
el. 

— Vă rog să nu ne îngreunaţi sarcina. 

— Dar nu aveţi nici un drept să mă ţineţi aici. Nu-i legal. 
Eu nu fac parte din marină şi nu mă aflu în stare de arest 
sau mai ştiu eu ce. Ori poate că asta-i situaţia? 

— Din câte ştiu eu, nu, domnişoară. Ordinele mele sunt 
să vă ţin aici, atâta tot. 

Cu aceste cuvinte, se instală iar pe canapea. 

Sarah se prăbuşi într-un fotoliu, hotărându-se în sinea ei 
să se strecoare afară atunci când el va fi nevoit să se ducă 
la toaletă - şedea acolo de aproape patru ore şi cu 
siguranţă nu va putea să rabde la infinit! Când sosi 
momentul respectiv şi el dispăru în baie, ea se duse în 
vârful picioarelor la uşă şi desfăcu zăvorul, dar uşa de 
stejar masiv rămase neclintită. Izbi în lemn, dar uşa tot nu 
se deschise. Atunci văzu, mai jos, pe margine, o nouă 
broască de alamă - cineva montase în lipsa ei o broască de 
siguranţă. Oribilul Brad poseda o cheie, dar ea nu avea aşa 
ceva. 


Uşa celulei lui Ivor Thomas fu deschisă în dimineaţa 
aceea de un tânăr pe care nu-l mai văzuse niciodată. Avea 
un chip sincer, iar surâsul lui era destul de prietenos, dar - 
ca şi temnicerul lui Sarah - cineva îl alesese pentru forţa 
abia ascunsă de costumul lui bine croit. 

— Căpitanul Wells, domnule, se prezentă el pe un ton 
vioi. Marina militară. 

Când se ridică anevoie de pe cuşeta lui, duhnind a 
sudoare uscată, Thomas era îmbrăcat tot în salopetă lui 
mototolită. Căscând, întrebă: 

— Ce dracu' pofteşti? 

— Mi s-a ordonat să vă însoțesc până la Londra, 


307 


domnule. Avem locuri reţinute pentru mai târziu în după- 
amiaza aceasta, pe un avion RAF* cu plecare de la Kai 
Tak. Dacă mi-aţi da cuvântul dumneavoastră, în calitate de 
coleg ofiţer, să nu - păru stânjenit - să nu încercaţi să 
dispăreţi, domnule... ei bine, în cazul acesta ne-am putea 
lipsi de orice escortă. 

În timpul în care stătuse închis, faţa lui Thomas îşi 
pierduse culoarea sănătoasă, dar de astă dată tot se făcu 
stacojiu de mânie. 

— Pentru ce v-aş da cuvântul meu în legătură cu 
indiferent ce? Răspunde-mi la asta! Am fost închis aici 
Dumnezeu ştie de câtă vreme, fără nici o acuzaţie, fără a fi 
oficial în stare de arest. Am fost supus zile de-a rândul 
unor interogatorii umilitoare şi nici până acum nu am 
vreun indiciu referitor la ce se petrece în realitate. 

Se aşeză iar pe cuşetă. 

— Aşa cum am mai spus, cer să vorbesc la telefon cu sir 
John Rusbridger, la Londra. Este dreptul meu. 

Tânărul marinar luă loc lângă el. 

— Îmi pare rău, domnule, asta e cu neputinţă. 

Deşi era cu zece ani mai tânăr, schiţă gestul de a 
înconjura umerii celuilalt cu un braţ consolator, dar fu 
respins printr-o smucitură mânioasă. 

— Ordinele precizează că trebuie să reveniţi la Londra 
sub escortă. 

— Şi pe urmă ce se întâmplă? 

Dintr-o dată, ochii lui Thomas îl implorară să-l 
liniştească. Tresele de contraamiral, casa în stil georgian 
din Tavistock, cu imensa ipotecă rămasă nerezolvată, 
respectul la care râvnise întotdeauna, dar pe care nu şi-l 
câştigase niciodată - toate acestea dispăreau rapid. Ştia că 
îl aşteaptă dizgraţia şi simţi iarăşi frica intensă pe care o 
cunoscuse în Coreea şi în timpul interogatoriilor din aceste 


aa Royal Air Force (lb. engl.) = Aviația Militară Britanică (n. t.). 
308 


câteva zile din urmă. 

— Ce se întâmplă pe urmă, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

Stânjenit, marinarul îşi feri privirea: 

— Sincer să fiu, nu ştiu. 

De astă dată nu se mai osteni să folosească apelativul 
„domnule”. 

— Şi n-ar trebui să discut despre asta. Dar am lucrat o 
vreme la securitate... mă aştept să vă retragă din activitate 
cu o pensie redusă. 

Era ceea ce-i ordonase Clayton să spună: Vezi dacă 
înghite chestia asta. Vreau să fie atât de disperat încât, 
până ajunge la Londra, să accepte această soluţie pentru a 
evita ruşinea unei curţi marţiale. Bineînţeles, în realitate 
nu am putea să-l aducem în faţa tribunalului - de fapt nu a 
săvârşit nici o crimă - dar trebuie să-l scoatem din marină, 
să ne scăpăm de nenorocitul ăsta. L-am înhăţat pentru un 
motiv fals, dar nu mai prezintă credibilitate ca ofiţer, 
darmite in calitate de comandant; o pacoste. Pe un ton 
confidenţial, marinarul adăugă: 

— Eu, unul, n-aş opune rezistenţă, domnule. E mai bine 
decât o curte marţială. 

Thomas dădu din cap fără să spună nimic. Era speriat şi 
tulburat. 

— Pot să mă spăl şi să îmbrac nişte haine decente? 

Faţa lui era mânjită şi umflată. 

— N-aş vrea să fiu văzut aşa. 

Se aşeză iar pe cuşetă, cuprinzându-şi capul în mâini. 

— Nu-ţi face griji. 

Deodată, umerii i se zguduiră de un suspin, ca acela al 
unui copil. 

— N-o să-ţi fac nici un fel de necazuri. 


* 


309 


Sarah nu vorbise niciodată cu adjunctul lui Rumbelow, 
cenuşiul Mason, decât la telefon, aşa că fu surprinsă când 
îl văzu intrând în apartamentul ei, la trei după-amiaza. Dar 
îşi reveni repede şi se repezi la el, furioasă: 

— Ascultă - indiferent cine ai fi - ce dracu’ urmăreşti prin 
asta? Eu sunt un ofiţer în toată regulă în cadrul SIS, abia 
înapoiată după ce am fost pusă într-o situaţie intolerabil de 
primejdioasă de către un superior incompetent. Am de 
raportat lucruri de o importanţă vitală, am de rezolvat 
treburi personale şi nimeni nu are dreptul să mă închidă 
aici în felul acesta! 

Mason dădu să vorbească, dar ea i-o reteză scurt: 

— Nu, n-am terminat... ai face al dracului de bine să 
asculţi ce am de spus! Nu am nimic să vă declar înainte de 
a fi liberă să vin şi să plec de-aici aşa cum poftesc. Asta-i 
uşa mea de intrare şi afurisitul meu de apartament, sau aţi 
uitat cu toţii amănuntul ăsta? 

Mason trecu pe lângă ea, ieşi pe balcon şi se aşeză greoi 
pe un scaun. Încăperea prevăzută cu aer condiţionat era 
răcoroasă, dar afară atmosfera aproape că aburea de prea 
multă umiditate. 

— Okay, okay! Incetează să strigi, pentru numele lui 
Dumnezeu... sau vrei să audă tot blocul? 

— Putin mi-ar păsa! Sunt tratată ca un criminal - cum vă 
aşteptaţi să reacţionez? 

Cu un gest poruncitor, Mason arată spre scaunul de 
plastic de lângă el. 

— Taci odată din gură şi stai jos! E un ordin. 

Ea se supuse. 

— Bun, şi? 

— Îmi pare rău pentru toate misterele astea. Cât timp ai 
fost în China s-au întâmplat o mulţime de lucruri. Nairn a 
avut un atac de cord... 

Sarah se făcu albă ca varul. 

— Oh, Dumnezeule, nu! Cum se simte? Cumva a...? 


310 


— Nu, n-a murit. Se află la spitalul Charing Cross şi se 
reface bine. Îi enervează pe toţi cei din jurul lui. Dar 
Clayton este locţiitorul şefului de serviciu şi chiar acum se 
află aici, hotărât să pună capăt întregii situaţii. 

— Clayton? Ştiam că va ajunge în postul ăsta într-o bună 
zi. Îngrozitor! 

Mason înălţă din umeri şi îşi îngădui un foarte uşor 
zâmbet. 

— Bănuiesc că va primi din partea tuturor premiul 
pentru „Rahatul Anului”, dar deocamdată el este şeful şi 
cel puţin acţionează hotărât. Rumbelow a fost suspendat 
din funcţie şi s-a înapoiat în Anglia... nu cred că-l vom mai 
vedea vreodată. 

— Sfinte Dumnezeul! Bietul Tom! 

Mason ridică iar din umeri. 

— Un şef de bază neconvențional poate fi atât 
primejdios, cât şi incapabil... gândeşte-te la felul în care te- 
a vârât pe tine în buclucul ăla. 

„Tipul e tot atât de nemilos ca şi Clayton”, gândi Sarah. 
Spera să fie tot atât de inteligent. Cu glas tare, replică: 

— Totuşi, este o modalitate urâtă pentru a sfârşi... 
presupun că va fi dat afară cu un an mai devreme? 

— Aşa cred. Nu-i cine ştie ce pierdere. Dar dă-mi voie să- 
ţi explic. Este foarte simplu. Clayton e pornit să ducă până 
la capăt treaba cu Scorpion şi vrea pur şi simplu să te ţină 
în afara oricărei primejdii - ar fi venit el însuşi, dar mai 
întâi ascultă raportul lui Foo. 

— De ce nu poate asculta raportul amândurora deodată? 

— Chiar că nu ştiu. 

— Şi pentru ce aş fi eu ameninţată de vreo primejdie... 
ce li s-a întâmplat tuturor celorlalţi? Nick? Bob Gatti? 

— Nick a fost cel care a insistat să fii scoasă din China... 
şi care a organizat operaţiunea, atât încercarea ratată, cu 
elicopterul, cât şi pe cea reuşită, din noaptea trecută. 

— Da, a fost uimitor. Încă mai sunt nedumerită... Cum s- 

311 


a întâmplat? 

— În momentul de faţă, disidenţii au la Hong Kong un 
tip, pe unul Ling Boda. El a primit un mesaj în care se 
spunea că veţi fi pe plaja aceea în dimineaţa asta, la ora 
cinci... şi, pe Dumnezeul meu, chiar aţi fost. 

— Poate că i-am judecat greşit... credeam că erau o 
glumă. 

Mason dădu din cap. 

— Aşa am crezut şi eu, dar sunt din ce în ce mai convins. 

— Nick şi Bob sunt pe-aici? 

— Da, din câte ştiu eu. 

Sarah căpătă o expresie visătoare. 

— Dacă sunt obligată să rămân aici, ar fi plăcut să văd 
un chip prietenos. 

— O să le spun... nu există nici un motiv pentru care să 
nu primeşti vizitatori. 

Sarah îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— „Vizitatori”? Doar nu sunt în stare de arest, nu-i aşa? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Atunci pentru ce mi s-a tăiat linia telefonică? 

— Nu ştiu. Voi încerca să remediez situaţia. 

Sarah se uită cu atenţie la coasta colinei, mai jos de ei: 
tramvaiul de pe Peak urca anevoie pe şine, ieşind în soare 
după ce trecuse prin umbra copacilor; zgomotul circulaţiei 
şi zăngănitul tramvaielor umplea văzduhul, dar agitația de 
pe malul apei era ascunsă de blocurile-turn albe de unde 
nu se vedea nici un semn de viaţă omenească, ca în 
desenul unui arhitect. Se întoarse brusc către Mason: 

— Nu eşti sincer cu mine... îmi ascunzi ceva. 

El oftă. 

— Okay. Putem bea o bere sau altceva? 

— Nu, până nu-mi spui adevărul. 

— Foarte bine. Este extrem de simplu, Sarah. Ştim cine 
este Scorpion şi vrem să te ţinem în afara primejdiei până 
va fi arestat. 

312 


— Ştiţi? Este un el sau o ea? 

— N-a fost Mary Devereux, dacă la asta te referi. 

— Mary? Pentru ce pomeneşti de Mary? 

— Oh, desigur... asta s-a petrecut când erai în China. Am 
descoperit că întreținea o legătură amoroasă de natură 
lesbiană, şi asta nu era prima - minţise la toate 
interogatoriile ei de validare în post, deoarece n-ar fi fost 
acceptată şi ar fi dat-o afară din Wren. Ne-am gândit că 
era posibil ca ea să fie expusă şantajului şi am anchetat-o - 
doar o treabă de rutină, zău aşa. 

Sarah simţi brusc că-i vine greață. 

— Oh, Dumnezeule!... Sărmana, biata Mary. Cum se 
simte acum? 

— Situaţia asta a deprimat-o foarte mult. S-a spânzurat 
în celulă. 

Se lasă o lungă tăcere. Deodată, Sarah vorbi în şoaptă: 

— Ce mod de a muri... oribil şi inutil... 

Mason înălţă din umeri. 

— Toată treaba asta e putredă. O fi Clayton un ticălos, 
dar măcar este competent... şi încearcă să rezolve lucrurile 
până la capăt. 

Clipi misterios din ochi. 

— Piesa lipsă a venit din partea unei mici englezoaice. 
Copila a fost împuşcată în urmă cu circa şase luni, în timp 
ce încerca să treacă graniţa din partea cealaltă, şi a fost 
găsită de soldaţi nepalezi. Când şi-a revenit în simţiri, la 
spital, poliţia a interogat-o - rutina obişnuită - şi poliţista 
din WPE% a avut isteţimea de a-şi da seama că povestea ei 
putea să prezinte interes. După câteva săptămâni de 
birocraţie, raportul a sosit la noi de la filiala din Hong 
Kong a serviciului britanic de investigaţii speciale. 

Urmă o nouă tăcere. 


35 Women Police Corps (lb. engl.) = Corpul de Femei al Poliţiei 
Britanice (n. t.). 
313 


— Continuă! zise Sarah, pierzându-și răbdarea. 
Relatează-mi ce a avut fata aceea de spus. 

Barnie Mason zâmbi cu şiretenie. 

— Voi face ceva mai mult decât atât, Sarah. La subsol se 
află o maşină şi noi doi ne vom duce la plimbare. O s-o 
vizităm pe micuța Tang Ah Ming. Vei auzi totul cu urechile 
tale. 


— Nume, îi spuse amiralul lui Foo. De nume avem 
nevoie. 

Se aflau iarăşi în birou, după o scurtă călătorie cu 
maşina până la o casă conspirativă de pe cealaltă parte a 
colinei Peak, pe strada Mount Kellett. Lui Foo i se 
îngăduise să-i telefoneze lui Ruth, care acceptase cu greu 
ca înapoierea lui la Macao să fie amânată cu douăzeci şi 
patru de ore. În casa aceea bine păzită o ascultase pe fetiţa 
de origine chineză, în vârstă de paisprezece ani - numai 
parţial mirat de povestea ei, deoarece începuse el însuşi să 
întrevadă adevărul în cursul periplului său prin China. Nu 
resimțea nici un sentiment de triumf la descoperirea acelui 
adevăr. Era ceva posomorât, urât, tragic. 

— Ce fel de nume? întrebă. 

— Nume cu care să zăpăcim Beijing-ul. 

Clayton îşi permise un uşor zâmbet dur. 

— Principala sarcină a lui Scorpion este să dea Beijing- 
ului ordinul dumitale de luptă. Numele şi adresele unor 
lideri ai disidenţei, în aşa fel încât aceştia să poată fi 
arestaţi şi băgaţi la închisoare sau executaţi. 

— Ştiu, încuviinţă Foo, vorbind calm. Aş vrea să nu fie 
aşa. 

— Acum, că ştiu cine este Scorpion, vreau să-l alimentez 
cu o doză masivă de informaţii false. Să-i zăpăcim de-a 
binelea pe cei de la Beijing, să-i facem să aresteze pe cine 
nu trebuie, să distrugem şi mai mult credibilitatea 
guvernării lui Li Peng. Să creăm un infern, să-i facem 


314 


poporului dumitale o adevărată injecție de energie înainte 
de a-l aresta pe ticălos. Pe urmă, el poate continua o 
bucată de vreme... sub controlul nostru. 

— Aşadar, protejăm conducerea mea? Vreţi numele unor 
oficialități pe care opoziţia ar dori să le vadă înlăturate din 
calea ei? Să utilizăm Gonganbu-ul pentru a-i distruge pe 
duşmanii noştri? 

— Intocmai aşa. 

— Daţi-mi câteva ore. Ling Boda se mai află încă în Hong 
Kong şi mi-ar plăcea să mă consult cu el. Sunteţi de acord? 

Clayton şi amiralul schimbară o privire. 

— Absolut! zise Clayton, învârtind între degete un stilou 
cu o eleganţă studiată. Te va escorta cineva. 


315 


36 


Când se lăsă întunericul, Luther începu să se simtă mai 
în siguranţă. Afară, strada era intens luminată şi încă şi 
mai aglomerată. Se uită cu invidie la tinerele cupluri de 
chinezi şi europeni care alergau să-şi petreacă seara la 
cinema şi restaurante. Dar când se lăsă iar să cadă în 
fotoliu cu lămpile şi cu televizorul stinse, prin fereastră nu 
putea să vadă decât un cer ce se întuneca treptat, 
particule de praf ce reflectau lumina galbenă a lămpilor cu 
vapori de sodiu şi culorile firmelor cu neon în toate 
nuanțele curcubeului. Avea nevoie de Josie, dar cel puţin 
se simţea în siguranţă acolo, în întuneric - o vulpe ascunsă 
în vizuina ei. Apartamentul îl închiriase sub un nume fals, 
plătind întotdeauna chiria în avans din contul unei bănci 
locale deschis pe acelaşi nume - „D.V. Miller”, deoarece 
credea că era mai bine să sune a englez sau a american. 
Avusese atât de multă grijă să ascundă apartamentul - şi 
rarele vizite făcute pentru a strânge facturile de energie 
electrică, sau pentru a aduna rezerve de alimente - încât 
era convins că chinezii nu ştiu de existenţa lui. In ciuda 
sentimentului de frustrare cauzat de necesitatea de a sta 
zăvorât, era în siguranţă atâta vreme cât nu ieşea afară. 
Avea nevoie să facă acest lucru numai de două sau de trei 
ori; pentru a-şi lua banii lichizi de la bancă şi pentru a se 
sui într-un taxi până la aeroportul Kai Tak, spre a prinde 
zborul la care îşi rezervase deja un bilet către Australia. 


316 


Dar prima dată scopul avea să fie totuşi acela de a-i 
telefona lui Josie. Nu putea să rişte s-o sune din 
apartament, deoarece nu încăpea nici o îndoială că linia 
din Hangzhou era ascultată, ceea ce le-ar permite să dea 
de urma numărului de aici şi pe urmă de adresa din Hong 
Kong. 

La zece fix se duse în baie şi îşi lipi cu grijă puţin păr 
fals pentru a obţine o mustață pe oală gen „Viva Zapata”. 
Grosolană, dar de efect. Când adăugă o şapcă de dril şi o 
pereche de ochelari cu ramă groasă de baga, fu mai mult 
sau mai puţin de nerecunoscut. Fără nici un zgomot, ieşi 
din casă. Croindu-şi drum prin mulţime către staţia de 
metrou Tin Hau, traversă spre Kowloon, schimbând la 
staţia Amiralității, şi găsi, lângă hotelul Peninsula, o cabină 
telefonică pentru convorbiri internaţionale. Pentru 
numărul său din Hangzhou nu se puteau forma cifrele 
direct, aşa că fu nevoit să-i ceară operatoarei să-i facă 
legătura, punând în fantă monede Hong Kong cu duiumul 
în aşa fel încât să poată vorbi cât de mult ar fi necesar fără 
să fie întrerupt. Se decisese asupra unui mesaj rapid: Fu 
sunt. Vei ghici unde mă aflu. Vin mediat. Avea să-l repete, 
apoi va pune receptorul în furcă. Josie va înţelege. Chiar 
dacă era supravegheată, se pricepea să dispară şi să-şi 
găsească drumul către graniţa cu Hong Kong-ul. Ca şi 
Luther, poseda mai multe paşapoarte false şi, dacă avea 
cât de cât minte, va înfrunta canalizarea pentru ape uzate 
şi va parcurge ultima bucată a traseului traversând înot un 
colţ al portului, pentru a evita o cercetare atentă din 
partea oficialităților într-un punct de traversare. 

— Vă rog să aşteptaţi, domnu’ solicitant. 

Intonaţia cantoneză a operatoarei pârâi pe circuit şi 
Luther auzi un pocnet când se făcu legătura. Postul 
chemat începu să sune. Cabina de sticlă se afla pe o stradă 
cu circulaţie intensă şi procesiunea nesfârşită ce trecea pe 
lângă el nu-i dădea nici o atenţie. Numărul mare de oameni 


317 


care mişunau prin Central şi prin Kowloon oferea 
întotdeauna o bună acoperire. Semnalul de apel continuă 
să sune aproximativ două minute, apoi auzi iarăşi glasul 
cântat al operatoarei: 

— Îmi pare foarte rău, domnu' solicitant, nu răspunde, 
încercaţi mai târziu. 

Degetele lui Luther băteau darabana pe geamul ferestrei 
cabinei. 

— Nu... este urgent. Vă rog, încercaţi în continuare. 

Apelul continuă să sune vreme de încă două sau trei 
minute, după care operatoarea interveni din nou: 

— Imi pare foarte rău, domnu' solicitant, tot nu 
răspunde. 

Intrerupse legătura. Timp de câteva secunde, Luther 
rămase cu receptorul în mână cu o expresie de îngrijorare. 


Casa conspirativă era o vilă de periferie, pe strada 
Mount Kellett, solidă şi confortabilă. Poliţiştii în haine 
civile care păzeau locuinţa erau discreţi, dar clădirea avea 
totuşi aerul unei instituţii. Sarah şi Mason se duseră acolo 
cu Ford-ul lui Fiesta, şi parcară pe aleea circulară, 
aşternută cu pietriş, din faţa uşii de la intrare. Polițistul în 
cămaşă care îi pofti înăuntru făcu din examinarea 
legitimaţiei de securitate a lui Mason un adevărat 
spectacol, deşi trebuie să-l fi văzut de nenumărate ori. 
Fură conduşi în bucătărie - toată numai în plăci de faianţă 
albă şi oţel inoxidabil, semănând cu o cantină particulară - 
în care o tânără chinezoaică îmbrăcată în albastru şi cu un 
şort alb, de măcelar, pregătea prânzul. 

— Cum se simte Ah Ming astăzi? întrebă Mason. 

Chinezoaica îşi luă un aer solemn. 

— Exact la fel, domnule. Mă tem că e foarte deprimată. 
A trecut prin momente grele. 

— A fost în stare de inconştienţă mai mult de o 
săptămână, îi explică Mason lui Sarah. Chinezii au 

318 


împuşcat-o când încerca să treacă graniţa dinspre 
Guandong - a avut noroc că a scăpat cu viaţă. Gloanţele au 
nimerit-o în umăr şi-n coapsă, fără să atingă vreun organ 
vital. Şocul a ţinut-o în nesimţire o vreme atât de 
îndelungată. Când şi-a revenit, i-a istorisit povestea ei 
poliţistei Wu, aici de faţă, care de atunci a rămas mereu cu 
ea. 

— Încerca să evadeze după ce majoritatea membrilor 
familiei sale au fost arestaţi, adăugă poliţista Wu. Este fiica 
unui important funcţionar din Tewu, pe nume Tang Tsin. 

— Fiica lui? 

Sarah îşi trecu degetele prin păr şi înălţă privirea spre 
cer, aşa cum făcea când era nedumerită. 

— Aici, în Hong Kong? M-ai uluit... nu înţeleg. 

Mason se sprijini de masă din oţel inoxidabil, evitând cu 
grijă un tocător plin cu arpagic şi varză chinezească. 

— Fata care a încercat să fugă era Ah Ming - copilul mai 
mare al lui Tang Tsin. Credem că, din motive de securitate, 
el şi-a trimis familia într-un loc, la ţară, în afara Beijing- 
ului, acum aproximativ şapte luni, când a simţit pentru 
prima oară că era posibil să fie bănuit. Soţia lui, fiica Ah 
Ming şi fiul său Kwai-lan - au plecat cu toţii să locuiască la 
nişte rude, undeva în provincie. 

— Îmi amintesc. 

— Asta ştiam şi noi. Ceea ce nu ştiam a fost că temerile 
lui Tang erau îndreptăţite. Era într-adevăr bănuit şi se afla 
sub supraveghere, aşa că după câteva luni întreaga lui 
familie a fost arestată. Locuiau la o fermă izolată, nu într- 
un sat, aşa că nu prea exista riscul ca el să afle. Ferma nu 
avea telefon, iar cei de la Gonganbu i-au silit pe soţie şi pe 
copii să continue să-i scrie lui Tang săptămână de 
săptămână, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Nu s-a dus niciodată să-i vadă? 

Mason dădu din cap. 

— M-am gândit şi eu la asta... dar în majoritatea 


319 


timpului Tang credea că se află sub supraveghere. Trebuie 
să i se fi părut raţional să nu-i viziteze ca să nu-i conducă 
la ei pe cei care-l supravegheau. Voia ca ei să fugă dacă el 
ar fi fost arestat. 

Sarah îşi roti privirea prin bucătărie: liniştitor de banală 
- farfurii, cuțite, o rață nefericită pregătită pentru cuptorul 
electric. Prin fereastră vedea un aspersor care uda peluza. 

— Fata ştie ce s-a întâmplat cu ceilalţi membri ai familiei 
ei? Sau Clayton păstrează secretul în privinţa asta până va 
stoarce de la ea toate informaţiile posibile? 

Mason o privi în ochi. Până acum ea nu-i observase 
niciodată cu adevărat: erau de un albastru deschis, 
pătrunzători, dar surprinzător de plini de înţelegere. 

— Ştie. I-am spus eu că tatăl ei a fost un reprezentant 
curajos al celor care doresc să elibereze China... şi că a 
fost executat. Copila a avut o atitudine foarte 
„chinezească”, foarte stoică în faţa acestei situaţii. 

— Şi ce e cu ceilalţi? 

— Nu ştim cu certitudine, dar se prea poate ca şi soţia 
lui Tang să fi fost împuşcată... în China lucrurile se petrec 
într-un mod atât de tainic încât e posibil să nu aflăm 
niciodată. Ah Ming a fugit dintr-un lagăr, dar fratele ei mai 
e probabil acolo... I-am spus fetei - adăugă Mason după o 
scurtă tăcere - că nu cred că este probabil să-i mai vadă 
vreodată pe vreunul dintre ei. 

— Sărman copil! 

Câteva clipe, Sarah se simţi copleşită de tristeţea 
tuturor acestor întâmplări. Încă un şir de pierderi şi 
suferinţe pentru care Scorpion şi stăpânii lui trebuiau să 
răspundă. 

— Doar paisprezece ani şi singură pe lume! Ce se va 
întâmpla cu ea? 

— Vreun cămin pentru copii timp de un an sau doi, o 
şcoală sau un liceu tehnic, pe urmă va trebui să-şi câştige 
singură existenţa, la fel ca orice copil refugiat. De-a lungul 


320 


anilor au existat destul de mulţi dintr-ăştia. 

— Mergem sus? întrebă poliţista vioaie. Ah Ming 
aşteaptă şi după prânz vreau să continuu s-o învăţ să joace 
table - pare să-i placă puţin. 

Urcară toţi trei la primul etaj, intrând într-o încăpere 
mare, cu vedere spre grădina din spate. Era mobilată 
confortabil, cu fotolii moderne, iar uşile erau deschise 
către un balcon prevăzut cu o copertină vărgată în roşu şi 
alb. Printr-o arcadă, Sarah văzu două paturi de câte o 
persoană. 

— Dorm şi eu aici, sus, şopti poliţista Wu. Se teme să 
rămână singură noaptea. 

Ridicând glasul, îi vorbi lui Ah Ming în dialect mandarin, 
apoi în engleză. 

— Avem câţiva vizitatori, surioară. 

Micuța chinezoaică părea pierdută şi nefericită. Avea o 
constituţie fizică delicată, ca o păsărică, părând mai mică 
decât cei paisprezece ani ai ei. Şedea pe un scaun cu 
spetează dreaptă, picioarele neatingându-i prea bine 
pardoseală, cu mâinile împreunate în poală; privea în jos, 
şi părul lung, legat în coadă de cal, îi cobora peste umăr. 
Purta o pereche de blugi şi o cămaşă sport albastră. Când 
înălţă faţa spre poliţista Wu, păru mai puţin speriată, dar 
nu zâmbi. 

— Dă-i drumul, domnişoară Wu, zise Barnie pe un ton 
calm. Ca de obicei. 

Încordarea şi tăcerea mormântală a fetei părură să li se 
transmită tuturor celor din cameră. Nu se auzea nici un 
zgomot, în afară de cel al aspersoarelor pe peluza de un 
verde închis de afară. Poliţista chineză se aşeză pe un 
scaun, lângă Ah Ming, şi îi vorbi blând în dialect mandarin. 
După câteva fraze se întoarse, spre Barnie. 

— Acum, domnule Mason, o întreb despre călătoria până 
la ferma de la periferia Beijing-ului. 

Îi puse fetei o întrebare în dialect mandarin, aşteptă 


321 


răspunsul, rostit cu glas monoton şi posomorât, apoi 
traduse. 

— Era ferma unchiului meu. El cultiva orez şi creştea 
porci. 

Chestionarul de rutină fusese repetat de câteva ori. 

— Noi nu voiam să plecăm, dar tata ne-a forțat. Am 
călătorit cu trenul şi unchiul meu ne-a întâmpinat cu un 
camion al comunității... 

— Era un loc dezgustător, lipsit de confort şi cu closet de 
pământ, urât mirositor, în loc de toaletă. Singura apă 
curentă o găseam la o ţeavă verticală, nu exista nici un duş 
sau sală de baie... 

— Tata a rămas acolo o săptămână, cât timp ne-am 
instalat... 

— Da, îmi amintesc data. Ne-am dus acolo pe 
paisprezece octombrie, iar tata a plecat pe douăzeci. 

De data aceasta poliţista Wu repetă întrebarea în dialect 
mandarin, iar fata răspunse mai amănunţit: 

— Am plecat într-acolo pe paisprezece octombrie. Ţin 
minte pentru că era ziua mea de naştere. Implineam 
paisprezece ani şi tata tăgăduise să ne ducă la restaurantul 
Grădina cu Lotuşi din apropierea casei noastre din Beijing. 
A anulat promisiunea. 

Sarah se uită ţintă în ochii lui Mason. 

— De la paisprezece până pe douăzeci octombrie, repetă 
el calm. Tang Tsin se afla la ţară... la treizeci de mile în 
afara Beijing-ului, fără telefon, cu totul rupt de lume. Ții 
minte rapoartele? 

Şocul fu ca o lovitură de ciocan în piept, care aproape 
că-i opri bătăile inimii. Sarah simţi că îi vine ameţeală. 
Silueta ghemuită a lui Ah Ming părea să tremure ca un 
miraj. Simţi cum mâna lui Mason îi strânge cu putere 
braţul. 

— Oh, Dumnezeule! Gâtlejul îi era uscat şi cuvintele i se 
auziră ca o şoaptă. Doamne, fă să nu fie adevărat! 


322 


323 


37 


Lui Luther îi trebuise numai douăzeci de minute ca să 
facă traversarea la Kowloon, dar călătoria înapoi dură mai 
mult de o oră, deoarece, ca să-şi acopere urmele, trecu din 
metrou la minibuz, apoi la tramvai. Revenit în apartament, 
încuie de două ori uşa, îşi turnă un coniac şi se culcă pe 
pat. De ce nu răspunsese Josie la telefon? Unde era ea? 
Casa se afla într-un ghetou al Partidului şi nu avea nici un 
alt loc în care să se ducă. IÎncercă să fie calm, dar nu se 
putea împiedica să se simtă îngrijorat şi speriat în legătură 
cu ea... şi cu el. Instinctiv, ştia că ar fi trebuit să 
părăsească Hong Kong-ul imediat, să plece spre Australia, 
să pună încă trei mii de mile între el şi foştii lui stăpâni. 
Dar nu putea s-o părăsească în felul ăsta pe Josie. Prea 
multă loialitate îi dovedise ea, prea multă iubire 
necondiționată. În timp ce zăcea acolo, gândurile îi 
deveneau din ce în ce mai confuze - o senzaţie neobişnuită 
şi înspăimântătoare. În curând se cufundă într-un somn 
agitat, lăsând lumina aprinsă. 


În dimineaţa următoare se adună în biroul amiralului 
grupul de linşare: Erwin Smith, Gerald Clayton şi, 
împotriva voinţei lui, Benjamin Foo. Un steward îmbrăcat 
în alb servi o cană cu cafea aburindă, aroma pătrunzătoare 
umplând încăperea, şi amiralul îşi aprinse un trabuc mic, 
lăsându-se pe spate în fotoliul de piele, ca şi cum i-ar fi 


324 


plăcut să plănuiască distrugerea altei fiinţe omeneşti. 

— Mi-ai făcut rost de câteva nume, Foo? 

Chinezul părea şi acum extenuat după încercările prin 
care trecuse pe continent şi stânjenit de faptul că era 
amestecat treburile acestor doi bărbaţi duri. Îşi petrecuse 
noaptea în clădire şi încă nu o văzuse pe Ruth. 

— Intocmai aşa cum ai cerut, domnule amiral. Am ales 
şase - cinci sunt bărbaţi care ocupă posturi înalte în 
armată şi administraţie, celălalt este o femeie care e 
comandantul un circumscripţii de poliţie. Arestarea lor îi 
va ajuta pe prietenii mei din China, deoarece toţi aceştia 
ne fac greutăţi şi retragerea lor din circulaţie va produce 
multă zăpăceală. 

— Asta-i o treabă bună, Foo, zise Clayton, părând sincer 
recunoscător. Următoarea întrebare este cum înscenăm 
lucrurile. 

Foo ezită, sorbind o gură de cafea fierbinte. Băutura 
asta îi displăcea profund, dar nimeni nu-i oferise ceai. 

— Mă gândeam că eu aş inventa o întâlnire cu el - astăzi 
dacă nu vi se pare prea brusc - şi aş discuta despre cum ar 
putea stabili comunicaţii regulate cu oamenii aceştia? Cum 
evităm un alt eşec? Zâmbi trist. Cred că ar merge, nu? 

Amiralul îi întinse o mînă hotărâtă, de fermier. 

— Dă-mi să văd lista. 

Foo scoase din buzunarul interior foaie de hârtie albă, 
împăturită şi i-o oferi, Erwin Smith o studie gânditor. 

— E-n ordine, mi se pare perfect. 

I-o trecu lui Clayton. 

— Tu ce zici, Gerry? 

Clayton parcurse foaia cu privirea, până jos. 

— Excelent. Dar ai mai putea adăuga vreo două, nu-i 
aşa, Foo? Să profităm de prilej la maximum? 

— Dacă doriţi. 

Amiralul lansă în aer un inel de fum de ţigară. 

— Ia ascultă, Ben! Folosea în mod intenţionat numele de 


325 


botez al lui Foo, un gest de încredere, ca să-i arate că Foo 
era un amic. Cum se face că pari atât de al dracului de 
nefericit şi-aşa mai departe? 

Foo răspunse pe un ton posomorât, lipsit de orice 
emotie: 

— Oamenii aceştia sunt chinezi de-ai mei. Se împotrivesc 
mişcării noastre, dar nu sunt nişte monştri. S-ar putea ca 
unii dintre ei să moară în urma celor ce vom face - ceea ce 
este contrar tuturor principiilor pentru care luptăm noi. 

Se uită pe rând la cei doi bărbaţi, cu o expresie 
impasibilă. 

— Dar voi face ceea ce-mi cereti. 

— La dracu', Ben! Cred că înţelegem cum te simţi, dar 
ticălosul ăsta a creat un adevărat infern încercând să-şi 
acopere urmele - familia lui Gatti, târfa aceea din Wren, 
care s-a dovedit o lesbiană... 

Accentul tărăgănat din Carolina se stinse în timp ce 
amiralul căuta în minte numele femeii. 

— Comandantul Devereux, interveni Clayton, politicos. 

— Da, Devereux. Trist caz. Pe urmă, tipul ăsta, Thomas, 
nu poate fi prea încântat că e dat afară din maşinăria 
voastră, deşi nu pare să fie tocmai omul potrivit pentru a 
conduce o navă purtătoare de rachete. Şi Dumnezeu ştie 
pe câţi dintre prietenii tăi din China i-a trădat acest 
Scorpion. 

Un alt inel de fum albăstrui pluti spre tavan. 

— Nu crezi că nemernicul îşi merită pedeapsa? 

— Este un trădător, indiferent din ce motiv, şi trebuie să 
fie oprit. Cu asta sunt de acord. 

— Bun. Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, pune un 
pic de avânt în treaba asta. Fă-l pe Nicolas să creadă în 
aceste nume, Foo, fiindcă la Beijing nume se aşteaptă. 

— Hai, să vedem cum îl poţi întâlni fără a-i trezi bănuieli, 
propuse Clayton, abătându-i cu îndemânare de la 
supărătoarele probleme de principiu către probleme de 


326 


ordin practic, mai liniştitoare. 

O bătaie în uşă îi întrerupse. 

— Intră! mârâi amiralul, contrariat. 

În încăpere îşi făcu apariţia o tânără îmbrăcată în 
uniforma marinei americane. 

— Ce este, Deborah? Am spus să nu fim deranjati. 

Fata roşi puţin. 

— Îmi pare rău, domnule. Dar la telefon e domnul 
Mason, colegul domnului Clayton, şi cere să vorbească de 
urgenţă cu dânsul. 


Luther se trezi devreme, încă nervos şi leoarcă de 
transpiraţie. După ce se bărbieri, îşi aranjă deghizarea şi 
riscă iar să iasă în stradă, ascuns în spatele ochelarilor lui 
cu ramă groasă de baga şi cu lentile negre, cu şapca de 
pânză trasă mult pe frunte. La bancă era coadă, şi trebui 
să aştepte, târşâindu-şi picioarele înainte. Se simţea expus 
prin faptul că - înalt fiind - ieşea în evidenţă faţă de 
comercianții chinezi care plăteau depunând săculeţii cu 
încasările din noaptea precedentă. Momentul şi locul erau 
prost alese - ar fi trebuit să se ducă la o bancă din Central 
fiindcă acolo nu existau alţi europeni. Funcţionarul de la 
ghişeu avea cei zece mii de dolari americani gata pregătiţi 
pentru el şi nu-i ceru nici un document de identitate în 
afară de libretul de bancă. Aplică ştampila CONT INCHIS, 
pe fiecare pagină şi i-l înapoie. Luther înghesui teancurile 
de bancnote într-o geantă de piele îngustă. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. Următorul, vă rog! 

Pe trotuarul aglomerat, Luther şovăi. Orice minut în 
afara apartamentului său era un risc. Toţi poliţiştii din 
Hong Kong şi toţi spionii chinezi îl căutau. Trebuia să 
supravieţuiască până la zborul de a doua zi dimineaţa şi 
cel mai raţional lucru pe care îl avea de făcut era să se 
ducă de-a dreptul înapoi. Dar gândul la Josie nu-i dădea 


327 


pace. Se strecură prin mulţimea care se revărsa pe stradă, 
în timp ce clopoţelele tramvaielor răsunau furios că să-şi 
facă drum. Dincolo de templul Tin Hau găsi un şir de 
cabine telefonice şi intră într-una pentru convorbiri 
internaţionale. 

Lucrurile se petrecură exact ca în noaptea precedentă: 
chemarea operatoarei, ca să-i dea legătura, îndelunga 
aşteptare, sunetul soneriei, dar nici un răspuns. Nefericit, 
Luther părăsi cabină şi se depărtă în grabă. La câţiva metri 
în josul străzii simţi o mână înşfăcându-l de braţ. Poliţia? 
Cuprins de panică, se smulse din strânsoare şi repezi 
pumnul, simțind că se izbeşte de un os. 

Apoi văzu faţa bătrânei cu nasul sângerând şi cercul de 
chipuri chinezeşti revoltate, auzi strigătele furioase şi zări 
mâini agitându-se. 

— Sunt banii dumitale... i-ai lăsat în cabina telefonică. 
Asta-i toată mulţumirea cu care mă aleg? Eşti cumva 
nebun? 

Luther îşi reveni repede şi îi oferi batista să-şi şteargă 
sângele. Făcu o plecăciune adâncă şi îşi ceru scuze în 
dialect cantonez, dându-i câteva bancnote Hong Kong din 
buzunar. Ea le numără rapid, dădu din cap şi mulţimea 
începu să se împrăştie. Luther se grăbi să se îndepărteze, 
intrând pe o stradă secundară, respirând anevoie şi 
neputându-şi stăpâni tremurul mâinilor. Acesta era ultimul 
risc pe care şi-l putea asuma. Işi câştigase propria-i 
libertate, dar o pierduse pe Josie. Când văzu şuvoiul 
neîntrerupt de avioane care decolau de pe aeroportul Kai 
Tak, aflat în cealaltă parte a portului, aproape că-i venea 
să plângă de frustrare. 


328 


38 


Sarah petrecu o noapte agitată în apartament, cu Brad 
pe o canapea, lângă uşă. Lui părea să nu-i fie deloc greu să 
rămână treaz, deşi atunci când se sculă ea, în jur de şapte, 
constată că fusese înlocuit de un marinar mai tânăr şi mai 
prietenos. 

— Mă numesc O'Neill, doamnă. Avea un zâmbet larg şi 
un accent de Liverpool. O să-ncerc să nu vă stau în drum. 

Sarah înălţă din umeri - nu avea nici un rost să mai 
protesteze. Benjamin Foo sosi la opt şi ea îl strânse 
îndelung în braţe: pieptul lat şi chipul ridat, de chinez, 
erau liniştitoare când totul era atât de dat peste cap. Se 
instalară pe balcon, amândoi ocolind problemele care le 
stăpâneau în realitate gândurile. 

— Acum te simţi bine, Sarah? 

— Sunt okay, Ben, dar mă simt ai dracului de nefericită. 

El îi luă mâna şi i-o strânse cu putere. 

— Ştiu. După ce toate astea se vor termina, peste o zi- 
două, vrei să vii să stai la noi, în Macao? Câteva zile, sau 
mai mult dacă-ţi place. 

— E drăguţ din partea ta, Ben... dar încă nu s-a terminat. 

Simţi că i se umplu ochii de lacrimi şi, avându-l pe Foo s- 
o consoleze, părea firesc să le lase să curgă. 

— Pur şi simplu nu sunt în stare să fac faţă situaţiei. 

Nu peste mult timp, Foo se ridică şi-i bătu uşor braţul cu 
palma. 


329 


— Trebuie să plec, Sarah, dar mă voi întoarce ca să te 
iau cu mine la Macao. În curând, îţi făgăduiesc. 

După plecarea lui, Sarah intră în dormitor şi se uită în 
curtea, din faţa blocului până când apăru el. Il aştepta o 
maşină a marinei şi ea continuă să-l urmărească din ochi 
până ce vehiculul se depărtă şi se făcu nevăzut la colţul 
străzii. 


O oră şi jumătate mai târziu, Benjamin Foo sosi pe insula 
Lantau. Putea fi zărit de departe, depăşindu-i cu capul şi 
umerii pe ceilalţi chinezi din mulţimea care se revărsa 
coborând pasarela. Asta făcea ca poliţistului de la Secţia 
Specială care stătea ghemuit pe acoperişul unui depozit de 
mărfuri din apropiere să-i fie mai uşor să-şi focalizeze 
videocamera. În partea din spate a furgonetei ruginite ce 
se afla în celălalt capăt al cheiului, Clayton şedea pe o ladă 
de portocale, în faţa a două ecrane video. Îşi schimbase 
costumul Savile Row cu o pereche de pantaloni din piele 
de căprioară tot atât de impecabili şi o cămaşă din pânză 
de camuflaj. Ecranele erau legate prin radio la cele două 
camere de luat vederi, una care continua să-l urmărească 
pe Foo, cealaltă maturând suprafaţa golfului de pe o colibă 
aflată ceva mai departe, pe raza perimetrului său. O cască 
îi permitea să audă semnalul de la ieşirea unui mic 
microfon-nasture, cusut pe cămaşa lui Foo; semnalul era 
de asemenea înregistrat pe bandă. Câteva radio- 
emițătoare, radio de buzunar, obişnuite, îl legau de toţi cei 
care făceau parte din echipa de supraveghere. Mason se 
descurcase bine instalând toate astea doar în douăzeci şi 
patru de ore. 

Foo mergea acum de-a lungul potecii de beton care 
urmărea larga curbură a plajei - o semilună de nisip 
argintiu, spălată de valurile mării, ce se întindea în dreapta 
lui. Era o dimineaţă însorită, foarte călduroasă şi cerul 
albastru se reflecta pe suprafaţa apei. Golful era presărat 


330 


cu şampane. În stânga lui, Foo trecu pe lângă mici 
restaurante chinezeşti în aer liber, cu copertine din 
împletituri de trestie, câteva locuinţe părăginite şi o 
platformă de beton - construită ca un amvon - pentru Paza 
de coastă, acum pustie, clopotul ei de alarmă atârnând în 
jos, tăcut. Trei poliţişti chinezi era răspândiţi de-a lungul 
plajei - o fată şi doi tineri, toţi în blugi obişnuiţi şi în bluze 
sport. 

Uşa furgonetei se deschise fără zgomot şi Barnie Mason 
se strecură lângă Clayton. Spaţiul acela închis era 
înăbuşitor. Clayton dădu din cap în chip de salut, o 
broboană de transpiraţie picurându-i de pe nasul patrician. 

— Îmi pare rău că-i atât de strâmt aici, dar cel puţin am 
scăpat de nenorocitul ăla de Smith. 

Se uită atent la ecrane. Pe cel de-al doilea apăru un 
personaj singuratic, foarte mic, îndreptându-se de-a lungul 
plajei către Foo. 

— Se vor întâlni peste aproximativ cinci minute, şopti, ca 
şi cum cel pe care-l urmărea - aflat la o depărtare de cel 
puţin o milă - ar fi putut să audă. Foo îi va înmâna lista, iar 
el va fi în drum spre China peste o oră sau două. Şi vom 
avea dovezi cu duiumul. 

— Şi ce se va întâmpla pe urmă? 

Clayton nu răspunse - brusc, când cele două siluete se 
întâlniră, amândoi nu-şi mai dezlipiră ochii de pe ecrane. 

— Ilartă-mă... ce-ai zis? 

— Ce se întâmplă pe urmă? 

— Cred că-l vom aresta pe ticălos, nu eşti de aceeaş 
părere? O vreme, chinezii nu-şi vor da seama şi vreau să- 
ncep să storc de la el toate informaţiile posibile. 


Cam în acelaşi timp, Luther urmărea un desen animat cu 
pantera roz, în chinezeşte. Nu avea nimic altceva de făcut 
şi aci televizorul funcţiona permanent. Aerul din micul 
apartament îmbâcsit de fum albăstrui de Gitane şi de 


331 


vapori de coniac. Încercase a treia oară să-i telefoneze lui 
Josie, dar tot nu-i răspunsese nimeni şi se temea să mai 
încerce încă o dată înainte de lăsarea nopţii. De fiecare 
dată când ieşea din apartament îşi asuma un risc enorm. 
Reţinuse două locuri pentru zborul de două zi seara către 
Perth. Evită să se gândească la alegerea pe care va fi 
nevoit s-o facă dacă până atunci tot nu va fi vorbit cu Josie, 
dar în adâncul inimii lui ştia că o va abandona. Gândul 
acesta era dureros, fiindcă ţinea foarte mult la fată. Dar 
dacă trebuia să aleagă între Josie şi supravieţuire... alungă 
gândul acesta. 

Cei zece mii de dolari de la bancă se aflau într-o geantă 
diplomat, pe pat; celelalte fonduri ale sale erau deja în 
Australia. „De ce să nu pleci în seara asta?”, părea să 
spună absurdul personaj roz de pe ecran. Dar el avea să 
facă un ultim efort; avea nevoie de Josie şi Josie avea 
nevoie de el; voia ca ei doi să înceapă o nouă viaţă 
împreună. Luther era atât de adâncit în gândurile sale, 
încât nu auzi soneria la intrare. Deveni conştient de ea 
treptat - un zgomot mânios, care izbucnea în explozii 
prelungite. Îi trecu prin minte că, deoarece nu avusese nici 
un vizitator până acum, nu-l auzise niciodată... şi cine oare 
să-l viziteze acum? 

Străbătut de un fior de teamă, stinse televizorul şi, cu 
paşi nesiguri, în vârful picioarelor, intră în dormitor. În 
pistolul automat Luger pe care-l ţinea acolo încăpea o 
magazie cu treisprezece focuri. Îl cântări în mână şi 
eliberă siguranţa. Se simţi puternic tentat să nu deschidă 
pur şi simplu uşa, dar dacă vizitatorii nepoftiţi erau un 
grup de oameni de-ai lui Qiao Shi, oricum aveau s-o spargă 
cu lovituri de picioare. Se opri chiar în prag, dar alături de 
uşă şi strigă: 

— Cine e? 

Zgomotul soneriei încetă şi auzi un răspuns înfundat, 
ininteligibil. 

332 


— Cine e? întrebă din nou şi când ea îi răspunse, îi 
recunoscu imediat glasul. 

Scoase lanţul de siguranţă, răsuci zăvorul şi o văzu 
stând acolo, în picioare, cu părul său negru strălucitor, 
zâmbindu-i cu surâsul ei imens, de vietnameză. 

— Slavă Domnului! exclamă, cuprinzând-o în braţe. 

Ea râse uşor: 

— M-am gândit că nu crezi în el, Luther! 


Şi Sarah îşi petrecu o parte din zi uitându-se la televizor. 
Plictisită, după o vreme începu să nu-şi mai găsească locul 
şi O'Neill ieşi din locşorul de lângă uşă. Ca şi Brad, purta o 
uniformă de subofițer, dar el era mult mai tânăr şi avea 
acea înfăţişare proaspătă, curată pe care ea o mai văzuse 
şi alteori la marinari: un chip deschis şi păr negru ondulat. 
De asemenea, părea remarcabil de bine clădit, cu un piept 
lat şi bicepşi ce se umflau sub cămaşa aceea albă şi perfect 
scrobită. Ar fi putut s-o domine pe Sarah fără nici un efort 
şi ea ştia asta - de aceea se afla el acolo. 

— Pot să vă aduc o cafea, doamnă? 

Un zâmbet prietenos, dar şi siguranţă de sine dată de 
toţi muşchii aceia. 

— Nu, mulţumesc, O'Neill... Ascultă, nu pot continua să- 
ti spun aşa, care e numele dumitale de botez? 

— Patrick, doamnă. Prietenii mei îmi spun Pat. 

— Okay, Pat... Prietenii mei îmi spun Sarah. 

— Da, doamnă. Mai e ceva ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

In afară de a mă lăsa să plec din propriul meu 
apartament, ca orice alt membru obişnuit al societăţii care 
nu este închis în puşcărie sau într-un azil de nebuni? 

— Ţi-ai adus ceva de citit, Pat? Toate cărţile mele au fost 
distruse într-un incendiu pe Cheung Chan. 

O'Neill scotoci în buzunarul hainei de la uniformă, care 
atârna într-un cuier, dincoace de uşă. Nu scoase din el o 


333 


revistă uşor porno, ci un volum broşat, cam mototolit, al 
romanului „Mândrie şi prejudecată”. 

— Ăsta v-ar fi bun, doamnă? Mie îmi place Jane Austen. 

O vreme, Sarah stătu pe balcon, încercând să-şi 
concentreze atenţia asupra cărţii, dar se simţea prea 
nervoasă şi iritată. Cum ar fi putut să se relaxeze când 
secundele se scurgeau întruna fără să ştie când avea să se 
producă acel cataclism? In apartament nu rămăsese nimic 
de mâncare, dar spre seară sosiră câteva recipiente de 
plastic de la un restaurant chinezesc care servea preparate 
pentru acasă. O'Neill le răspândi pe toată masa din 
bucătărie. 

— Sper că vă plac abalonele** şi mugurii de fasole. 

În timp ce despacheta două perechi de beţişoare din 
plastic, îşi dezvălui iar toţi dinţii în zâmbetul acela larg al 
lui. Arăta formidabil de chipeş - ar fi putut să facă o avere 
ca playboy pentru femeile bogate de vârstă mijlocie şi 
disperate. Continuând să se simtă nervoasă, Sarah se 
aşeză pe un scaun lângă el. 

— Cu ce te ocupi în mod normal, Pat? 

— Sunt scriitor, doamnă. Conduc o secţie în cadrul 
biroului căpitanului, pe Tamar... doar administraţie de 
rutină, genul ăsta de treburi. 

— Securitate? 

— Şi ceva dintr-asta, doamnă, da. 

Sarah îşi roti privirea prin bucătărie. O folosise rareori, 
doar pentru a prepara o gustare de dimineaţă, şi abia dacă 
observase cât de prost finisată era: frontul de lucru scump, 
placat cu furnir de stejar, între care se vedeau goluri; 
crăpături în tencuiala de pe pereţi. Cu cinci ani în urmă n- 
ar fi arătat deloc aşa. Locuinţa aceasta fusese făcută ca să 
dureze aproximativ zece ani - întreprinzătorul voia să-şi 


3% Moluşte comestibile, cu o cochilie în formă de ureche, cu interior 
sidefiu (n. t.). 
334 


recupereze banii înainte de 1997. 

— De mult eşti aici, Pat? 

— De doi ani, doamnă. Ne place locul. 

— Aşadar eşti căsătorit? 

— Oh, da, doamnă. 

Sarah îşi zise în gând că o să tipe dacă el o să-i mai 
spună iarăşi aşa. 

— Avem doi puşti. Şi un apartament frumos în Kowloon. 

— De ce sunt ţinută închisă aici? 

Tânărul nu fu luat pe nepregătite. 

— Închisă, doamnă? Bineînţeles că nu. Acelaşi zâmbet 
copilăresc. Treaba mea este să vă păzesc până când se 
termină operaţiunea aceasta. 

— Aşadar pot ieşi afară, să mă plimb? 

— Aş prefera să n-o faceţi, doamnă. 

— Păcat. 

Sarah deschise frigiderul, scoase o sticlă de vin alb şi 
umplu două pahare mari. Credea că el avea să refuze să 
bea dacă l-ar întreba, dar bunele maniere şi firea lui 
deschisă îl vor face să accepte dacă apărea cu băutura în 
faţa lui. Avea dreptate. Lăsându-l pe O'Neill să-şi 
răsucească între degete paharul cu vin muscat, ieşi pe 
furiş din încăpere şi intră în dormitor, unde găsi sticla cu 
nembutal. După incidentul de pe Cheung Chan, medicul 
formaţiei Wren îi dăduse câteva pilule de somnifer uşor, 
dar adăugase şi micile capsule galbene, pentru cazul în 
care ar fi simţit nevoia să fie moleşită de-a binelea. Sarah 
nu folosise decât două din ele. 

Revenind în bucătărie, mai turnă vin, stând cu spatele 
spre O'Neill, şi adăugă în paharul lui conţinutul a cinci 
capsule. Pulberea se dizolvă aproape imediat. El păru să 
nu observe vreo diferenţă. Bău doar jumătate din pahar, ca 
şi Sarah, aşa că sticla era încă pe jumătate plină când 
trecură în camera de zi şi se aşezară pe canapea. Era în jur 
de ora zece. O'Neill se lăsă pe spate şi închise ochii. 


335 


— Drace, vinul ăsta e tare! 

După un sfert de oră de ştiri la televizor, el adormise şi 
începuse să sforăie. 

Sarah ştia că el ţinea cheile de la uşă pe un lanţ prins de 
centură, dar dacă ar încerca să le ia, era convinsă că el s- 
ar trezi. Aşa că intră în dormitor şi închise uşa cu zăvorul. 
Încalţă o pereche de pantofi de pânză, legă bine şireturile, 
cu dublu nod, şi îşi puse un tricou peste cămaşă. În 
buzunarul blugilor ei mai erau câţiva dolari în bancnote. 
Când stinse lumina şi deschise uşa spre balcon, constată 
că afară era frig - oare ar trebui să-şi ia şi un hanorac? 
Nu... ăsta ar putea s-o încurce în mişcări. 

Apartamentul se afla la etajul şaisprezece şi balconul 
îngust era înconjurat de o balustradă de oţel. Când se uită 
în jos, la felinarele de pe stradă şi la luminile roşii ale 
stopurilor maşinilor care treceau ca săgeata printre 
blocurile-turn, Sarah simţi că-i vine ameţeală şi se prinse 
cu mâinile de balustradă, să-şi recapete echilibrul. Soluţia 
consta în a nu se uita în jos. Îşi pironi privirea pe balconul 
identic al apartamentului următor. Distanţa dintre ele era 
de numai vreun metru, dar dacă ar fi căzut printre ele ar fi 
nimerit drept în curtea de beton din faţa blocului; şi până 
jos ar fi ajuns îngrozitor de vătămată, lovindu-se de toate 
celelalte balustrade de oţel. Încercând să respire regulat, 
stăpânindu-şi teama, Sarah trecu peste balustradă şi stătu 
cu picioarele vârâte la baza ei, ambele mâini ţinând atât de 
strâns bara superioară, încât i se umflară venele. O 
distanţă de nici măcar un metru, dar ea era absolut 
îngrozită. Cu faţa la perete, întinse braţul stâng, căutând 
pe pipăite şi cu nervozitate balustrada celuilalt balcon. 
Apoi piciorul stâng, ca să aibă câte o mână şi câte un picior 
pe fiecare parte, rămânând cu picioarele larg desfăcute, cu 
greutatea într-un echilibru instabil la o înălţime de aproape 
treizeci de metri deasupra solului. Acum mai lipsea doar ca 
cineva, dedesubt, s-o vadă şi să cheme poliţia, dar spera că 


336 


se află bine ascunsă în umbră. 

Continuă să se deplaseze, mutând mâna şi piciorul 
drept, mişcându-se încet şi cu mare grijă. Ştia cum să 
procedeze, dar gâfâia, transpirând din abundență, şi când 
în sfârşit se caţără peste balustradă şi ajunse teafără cu 
amândouă picioarele pe celălalt balcon, îşi simţea inima 
bătând nebuneşte. Uşurată, îngenunche cu capul şi braţele 
lipite de plăcile reci - în parte pentru a nu fi văzută, în 
parte ca să nu ameţească stând în picioare într-un spaţiu 
atât de îngust -, până când reîncepu să respire normal. Uşa 
cu geamuri către celălalt apartament părea să fie bine 
închisă şi se temu că va fi nevoită să se înapoieze, trecând 
iar peste golul acela. Dar când strecură o carte de credit în 
crăpătura dintre ochiul de geam şi cadrul, zăvorul sări 
înapoi cu un pocnet şi uşa se deschis cu uşurinţă. Ea se 
strecură înăuntru pe tăcute, dar dormitorul era pustiu; tot 
aşa şi restul apartamentului. Nu exista nici un mobilier - 
Sarah nu ştia că locuinţa aceea nu era ocupată. Luni de 
zile după aceea avea să aibă un coşmar în care, după 
groaza de afară, intra pe furiş în apartament, şi îl găsea un 
O'Neill aşteptând-o zâmbitor. Dar el nu se afla acolo, iar 
uşa de la intrare era închisă doar printr-o broască yale. O 
trase fără zgomot în urma ei, apăsă butonul de chemare a 
liftului şi cobori în goană spre garaj, evitând intrarea 
principală de la parter. Cine ştie ce paznici puteau fi acolo? 

După aceea totul decurse uşor. Urcă rampa, ieşind din 
garaj, şi chemă un taxi care tocmai trecea pe acolo. 

— Stanley, indică ea direcţia. 

Se strecură pe bancheta din spate şi se instală în colţ, în 
timp ce Datsun-ul ţâşni din loc, făcând să zăngăne pe 
panoul de bord toate mărunţişurile obişnuite: un ventilator 
electric, talismane taoiste şi un televizor miniatură. 


* 


337 


Sarah părăsi taxiul printre tarabele goale ale pieţei din 
Stanley şi parcurse pe jos restul drumului până la casa lui 
Gatti. Ştia că trebuia să se ducă acolo, dar habar nu avea 
ce urma să facă o dată ajunsă. Strada era întunecată. De o 
parte vedea marea cenuşie, dincolo de contururile 
fantomatice ale unor arbori; de cealaltă se înşiruiau case 
tăcute. La cea a lui Gatti se vedea o lumină slabă în spatele 
perdelelor de la parter. Sarah se opri, apoi deschise 
hotărât poarta şi apăsă butonul soneriei de la intrare. Nu 
Gatti fu cel care deschise uşa, ci Nick Roper. 


338 


39 


Sarah îşi aruncă braţele pe după gâtul lui Nick şi îl 
sărută, izbucnind în lacrimi de fericire şi teamă. 

— Oh, Nick, bietul meu iubit! 

El o strânse la piept, cu zâmbetul acela binecunoscut, 
patrician, parte vulnerabil, parte superior. 

— Slavă Domnului că te-au lăsat să ieşi... De când tu şi 
Foo v-aţi înapoiat din China, am tot încercat să te pot 
vedea. 

Ea se desprinse din îmbrăţişare. 

— Lasă asta, iubitule. Trebuie să stăm de vorbă. Unde e 
Bob? 

— A fost convocat la Peak acum o oră. (Păstra aceleaşi 
intonaţii elegante, bostoniene, deşi glasul îi trăda 
nervozitatea.) De atunci nu l-am mai văzut. 

— Aşadar suntem singuri? 

— Bineînţeles. O trase iar spre el şi o sărută. Oh, Sarah, 
mi-a fost dor de tine. 

Ţinându-se de mână, intrară în camera de zi, ale cărei 
uşi cu geam erau deschise spre balcon, perdelele fluturând 
la suflul brizei ca mişcate de nişte fiinţe nevăzute. 

— Stai jos, Nick. Am ceva să-ţi spun. 

Sarah stătea în picioare, cu spatele spre fereastră, 
rotindu-şi privirea prin încăpere, peste fotoliile albe, 
moderne, peste capacul de plastic fumuriu al combinei 
muzicale şi fotografiile soţiei lui Gatti şi ale copiilor. Locul 


339 


era nepotrivit, total nepotrivit, dar cu atât mai rău. Nick 
zâmbea, aşteptând: părea mai frumos ca niciodată, cu un 
profil bine cizelat, încărunţit la tâmple, cu ochii obosiţi, 
exprimând o oarecare îngrijorare. Bătu uşor cu palma 
canapeaua, lângă el. 

Sarah dădu din cap. 

— Nu, Nick. Trase adânc aer în piept. Ştiu totul. Vorbea 
lent dar cu multă hotărâre. Știu. 

În lungă tăcere care urmă, auzea ticăitul ceasului din 
alamă de pe polita şemineului, dar timpul stătea în loc. 
Înainte ca ea să mai poată spune ceva sau să-l atingă, Nick 
păli şi holbă ochii, uluit. Vreme de o clipă, ea îşi aminti de 
căţeluşul ei Oscar care fusese călcat de o maşină când ea 
avea nouă ani. Îl găsise în şanţ - scâncind, fără nici o rană 
vizibilă, dar distrus pe dinăuntru - şi îl alintase până când 
încetase să mai respire, un ghem mic cu ochi cafenii 
îndureraţi, care se uitau la ea la fel ca ai lui Nick acum, ca 
şi cum ea ar fi avut cumva posibilitatea de a-l salva. Apoi 
Nick îşi feri privirea şi capul îi căzu în piept. Se ofili sub 
ochii ei. Nu rezistă. Nu negă nimic. Abia dacă reacţionă. 
Când vorbi, glasul îi suna dogit, ca al unui străin. 

— De când ştii? 

— O zi sau două. Atâta tot. 

— Cine mai ştie? 

Înainte de a răspunde, Sarah tăcu câteva clipe. Asta era 
- trădarea încrederii ei, nesupunere faţă de lege, sfârşitul 
vieţii în cadrul serviciului. După aproape zece ani, nu îl va 
mai vedea niciodată pe Nairn. Era chiar posibil ca ea să 
sfârşească la închisoare. 

— Clayton şi amiralul. Toţi cei care contează. Eşti 
terminat, Nick. Îmi pare rău. 

Se uită la ea în tăcere. 

— Cum? Nu-mi vine să cred... Cum? 

— Tang Tsin. 

— Tang Tsin? 

340 


— Mai precis, fiica lui Tang Tsin - amicii tăi au dus-o 
într-un lagăr, dar ea a fugit spre Hong Kong în urmă cu 
aproximativ o lună. Ne-a spus o mulţime de lucruri, dar în 
special că între paisprezece şi douăzeci octombrie, anul 
trecut, tatăl ei se afla împreună cu familia lui la o fermă 
situată la treizeci de mile în afara Beijing-ului şi că în 
răstimpul acesta el n-a plecat deloc de acolo. Niciodată, 
nici măcar o singură dată. Iți aminteşti aceste date? A fost 
săptămâna în care tu ai raportat că ai avut două întâlniri- 
cheie cu el. Era o minciună, Nick, nu-i aşa? 

El nu făcu nici o încercare s-o contrazică sau să explice. 

— Tu n-ar trebui să te afli aici. 

În cele din urmă, Sarah se aşeză lângă el. 

— Nu, la naiba, sigur că n-ar trebui să fiu aici. Mă vor 
răstigni când vor descoperi asta - dar voiam să ai o şansă. 

El continua să se uite fix în pardoseală, ca un manechin 
de ceară, de parcă ar fi fost în transă. 

— De ce? 

— Ce întrebare a naibii de prostească! Fiindcă pentru 
mine eşti important. 

Îi înconjură umerii cu un braţ. Ar fi vrut foarte mult ca el 
să fie puternic - bărbatul pe care-l iubise ea -, dar, sub 
ochii ei, el se transformă într-o ruină umană. Ea era cea 
puternică, aşa fusese întotdeauna, de aceea rămăsese 
singură, de aceea avea să rămână mereu singură. 

— Nu înţeleg, Nick. Mă străduiesc să nu mă gândesc la 
tot răul pe care l-ai făcut. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce? Cum s-a întâmplat? Aveai totul - lumea 
la picioarele tale. De ce ai făcut asta? 

— Aş vrea şi eu să ştiu. 

Tonul de autocompătimire pasivă fu prea mult pentru ea. 
Îl plesni peste faţă cu toată puterea, lăsându-i pe obraz o 
urmă alb-roşie, apoi îi înşfăca umerii şi-l scutură violent. 

— Fir-ar al dracului, să nu-mi vorbeşti mie aşa! Nu ăsta 
eşti tu cel adevărat. Pentru numele lui Dumnezeu, Nick! 


341 


El o privi în sfârşit în ochi, părând ruşinat şi speriat. 

— M-ai ţinut în braţele tale, ai făcut dragoste cu mine, 
ştiu cum eşti. Cel puţin credeam că ştiu. Erai cel mai 
captivant bărbat din câţi am cunoscut vreodată... Acum nu 
ştiu cine eşti, Nick. Este o pierdere atât de a dracului de 
ruşinoasă! 

Îşi repezi mâinile spre cer. 

— Ca să te protejeze, cineva i-a înjunghiat pe copiii celui 
mai vechi prieten al tău, Nick. Doi băieţei nevinovaţi. 
Înjunghiaţi de moarte înainte să fi avut timp să trăiască 
realmente. 

Deodată începu să strige pătimaş: 

— Acolo sus, Nick, chiar în casa asta. Toată suferinţa şi 
groaza aceea... pentru tine, Nick! Nu înţeleg. De ce? 
Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? 

Ochii lui o implorau. 

— N-am vrut să se întâmple asta. 

Revenea la viaţă, dar era gata să izbucnească în lacrimi. 

— Jur că n-am vrut. N-am vrut ca ei să mă protejeze, nu 
în felul acesta, dar nu aveam nici o putere. Mă ignorau. 
Când i-au ucis pe Sue şi pe băieţi, am fost pe punctul de a 
mă preda, dar ei au zis că dacă fac aşa ceva, te vor lua pe 
tine... Au atacat cu bombe incendiare locuinţa de pe 
Cheung Chan, în chip de avertisment. Totul a fost un 
coşmar. 

— Nici pentru noi, ceilalţi, n-a fost foarte amuzant. 
Sărmana Mary Devereux... 

— Şi de ea mi-a părut rău. 

— Ţi-a părut rău? Dar nu-i de ajuns să-ţi pară rău. 

Brusc, Sarah încetă să mai strige la el şi se ridică în 
picioare, cu gândurile învolburate, confuze. O parte din ea 
nu suporta să-l atingă, o parte ar fi vrut ca el s-o posede 
atunci şi acolo, înainte de a fi prea târziu, o parte ar fi dorit 
să-l consoleze ca pe un copil. 

— Nick! 

342 


Se strădui să vorbească pe un ton calm, să-şi menţină 
glasul sigur, netremurat: 

— Te-am iubit. Încă te mai iubesc. Dacă încerci, ai putea 
pur şi simplu să pleci în China. Niciodată nu te voi mai 
vedea... dar asta e ceea ce trebuie să faci. 

Tăcu, aşteptând un răspuns care nu veni, şi repetă 
cuvintele şi mai insistent: 

— Asta este ceea ce trebuie să faci... înţelegi, Nick? 

Începu să plângă pe tăcute. 

— Oh, Dumnezeule, mă doare, mă doare foarte mult, 
ticălos ce eşti... Trebuie să ştiu de ce, de ce s-a întâmplat 
asta? Pentru ce? 


Când sosi Gatti, amiralul şi Clayton stăteau la intrarea în 
clădirea CIA. Biroul personal al lui Gatti fusese 
întotdeauna într-una dintre anexe şi el uitase cât de 
elegantă putea să arate clădirea principală. Fusese 
construită în anii douăzeci, de un negustor de ceai. Accesul 
era asigurat printr-un coridor de-a lungul căruia se 
înşiruiau coloane de marmură, lămpi ascunse scoteau în 
evidenţă bolta de piatră de deasupra lor. Paşii lui răsunau 
pe dalele pardoselii în timp ce cei doi bărbaţi se întoarseră 
spre el să-l salute. 

— Bob... îţi mulţumesc că ai venit. 

Amiralul îi făcu semn să intre într-o încăpere laterală în 
care, în afară de o masă simplă, pentru tratative, şi două 
fotolii cu spătar drept, nu exista nici un alt mobilier. 
Camera era folosită de membrii personalului care, 
deţinând posturi mai puţin importante, lucrau în birouri 
comune, pentru convorbiri cu agenţii de informaţii. 
Clayton rămase afară, iar cei doi americani se aşezară în 
fotolii, unul în faţa celuilalt. 

Nici un fel de preliminarii, nici o pregătire blândă, 
prealabilă. 

— Îmi pare rău că eu sunt cel care trebuie să-ţi spună, 

343 


Bob. 

Amiralul se uită ţintă în ochii lui Gatti. 

— Trădătorul este Roper. Va fi arestat în noaptea asta, la 
tine acasă. 

Gatti păru mai curând nefericit decât surprins. 

— Am început să mă tem că-i aşa încă de acum câtva 
timp, domnule. Dumneavoastră de când ştiţi? 

— Nu de mult, Bob. Trebuie să-ţi fie greu să accepţi... aţi 
fost multă vreme prieteni. 

— Mai mult decât prieteni - îmi era ca un frate. Nu-i 
numai greu de acceptat... este imposibil. Dar ştiu că e 
adevărat, începusem să intuiesc asta... fără nici un motiv, 
fără nici o dovadă, pur şi simplu un presentiment. Nu ştiam 
ce să fac. 

Buzele i se strâmbară într-un uşor zâmbet trist. 

— Acum nu trebuie să fac nimic, nu-i aşa? 

— Nu eşti înverşunat, Bob? 

Bărbatul mai vârstnic ştia că era timpul să plece, dar era 
intrigat şi îngrijorat. 

— Sue şi băieţii au fost ucişi pentru a-l proteja pe el, ştii 
bine. De aceea vreau să rămâi aici cât timp noi, ceilalţi, îl 
declarăm vinovat. O implicare personală are întotdeauna 
rezultate proaste. 

— Nu sunt înverşunat, ci doar nefericit şi tulburat. Ştiu 
că este adevărat, dar omul acesta nu e acel Roper pe care 
l-am cunoscut eu pe mare. Nu este acel Roper pe care îl 
cunoşteam cu un an sau doi în urmă. Nu înţeleg... trebuie 
să aflu de ce? 

— Cu toţii vrem asta, bătrâne prieten. Poate când vom 
discuta cu el... 

Gatti clătină din cap cu tristeţe. 

— Poate. Insă aş prefera să vin cu dumneavoastră acum, 
domnule. Nu voi face nici o nebunie, aveţi cuvântul meu. 
Ştiu că ne-a trădat pe toţi, dar nu-l învinovăţesc pentru Sue 
şi pentru băieţi... Sunt sigur că n-a ştiut. Omul ăsta e cu 


344 


siguranţă bolnav, iar eu i-am fost prieten. 

Buzele subţiri ale amiralului se strânseră. 

— Atunci vino, Bob. Asta-i un teritoriu nou pentru mine - 
niciodată n-am avut în echipaj un agent informativ duşman 
- şi presupun că tu ai putea fi de ajutor. 

Lincoln-ul lung, negru aştepta la treapta de jos a scării. 
După căldura dogoritoare a zilei, aerul nopţii părea rece. O 
rază de lumină a lunii se anină de un şir de conifere ce se 
legănau ameninţător în vânt. Gatti, Clayton şi amiralul 
urcară în partea din spate a maşinii, un ecran de sticlă, 
acum închis, izolându-i de şofer. 

— Arestarea o va face poliţia, explică Clayton, deoarece 
ne aflăm pe teritoriu britanic... dar va fi pus sub jurisdicție 
americană. Acum ei încep operaţiunea. 

Gatti văzu în minte o armată de Land-Rover-e din care se 
revărsau poliţişti chinezi înarmaţi ce-i înconjurau casa. 
Părea ceva ireal... dar sângele şi suferinţa aveau să fie 
îndeajuns de reale dacă Nick ar încerca să fugă. Se aşeză 
pe un scaun rabatabil, în faţa celorlalţi, bucuros că avea o 
scuză pentru a nu vorbi. În torsul lin al motorului, maşina 
porni pe alee şi porţile de oţel se deschiseră alunecând 
silențios. 


345 


40 


Statură mult timp în tăcere, în camera de zi a lui Gatti, 
însă nefăcând parte din ea. Ordinea specifică marinei era 
străină de emoţiile furtunoase ce treceau ca un fulger de la 
unul la celălalt. Fantomele copiilor lui Gatti încă mai ţipau 
de durere şi atât Nick, cât şi Sarah se temeau să le audă. 
Ea rămase pe marginea canapelei, iar el se lăsă să alunece 
pe pardoseală, rezemându-şi capul în poala ei şi 
întinzându-şi picioarele încrucişate către vatra rece a 
şemineului, ca şi cum s-ar fi simţit cât se poate de în largul 
său. Ea se aplecă să-i sărute fruntea şi îşi petrecu degetele 
prin părul lui. Încăperea se afla parţial în umbră, fiind 
luminată de două lămpi de masă făcute din vaze chinezeşti 
decorate cu dragoni verzi şi aurii. Sarah turnase whisky în 
două pahare mari. Ar fi putut să fie o pereche de 
îndrăgostiţi relaxându-se înainte de culcare, simțindu-se 
îndeajuns de bine unul în compania celuilalt pentru a nu 
simţi nevoia să vorbească. 

— De ce, Nick? întrebă ea iarăşi. Nu înţeleg. 

Vorbea blând, ca şi cum ar fi putut sta acolo, ghemuiţi, 
unul într-altul, toată noaptea, dar ea ştia că nu dispuneau 
de mult timp. 

— Nu avem destulă vreme, zise el, înălţând spre ea 
privirea plină de tristeţe. Oricum, am trăit atât de mult cu 
minciuna asta, încât m-am obişnuit să nu vorbesc despre 
ea. Nu ştiu dacă aş putea. 


346 


— Nu fi absurd, Nick, protestă Sarah, stăpânindu-şi 
iritarea. Vorbim despre întreaga ta viaţă. 

Aproape că adăugă şi s-ar putea să nu fi rămas mult din 
ea, dar îşi înghiţi cuvintele. 

Se lăsă din nou o lungă tăcere. 

— Okay. 

Nick sorbi din whisky-ul lui şi oftă. 

— Eu cred în dreptate... asta-i tot. Când eram copil, 
locuiam cu ai mei într-o casă mare din Boston şi vedeam 
adesea vagabonzi căutând mâncare în cutiile de gunoi de 
pe stradă. Ştiam că nu era bine, că societatea ar fi trebuit 
să fie altfel... cred că acela a fost începutul. O privi în ochi, 
sfidător. Ştiu că sună absurd, ridicol şi aşa mai departe - 
râzi! 

Ea îl mângâie iar pe păr. 

— Nici prin gând nu mi-ar trece să râd, Nick - cei mai 
mulţi dintre noi am simţit aşa ceva. 

Işi aminti de cursul de pregătire de la Edge la recrutarea 
agenţilor secreţi. Există trei motivații pe care le puteți 
exploata: una legată de ideologie, o alta de psihologie şi 
personalitate, iar o a treia de ordin financiar. În general, 
nu te poţi baza decât pe cea de-a doua şi cea de-a treia. 
Banii pot cumpăra aproape orice. Defectele de 
personalitate putând fi găsite întotdeauna - 
nerecunoaşterea talentului, abateri de la comportamentul 
sexual normal, spirit de aventură, resentimente împotriva 
unui şef care împiedică o avansare, o depresie interioară 
care se exteriorizează prin ură împotriva colegilor, a 
soțiilor sau a societății în general. Dar motivaţia ideologică 
trataţi-o întotdeauna cu suspiciune. Acest ultim sfat părea 
să-i răsune în creier. 

— Te rog iubitule, continuă; asta are o foarte mare 
importanţă. 

Atunci zăgazurile se deschiseră şi el vorbi fără 
întrerupere mai bine de o oră. Cheia părea să fie 


347 


amărăciunea - îşi ura familia, nu-l putea suferi pe fratele 
lui mai mare, lan -, dar totul se împletea cu teoria marxistă 
pe care o citise, adolescent fiind, la universitate. Accesele 
de autocompătimire o făceau pe Sarah să i se încreţească 
pielea, însă acum el redevenise vechiul Nick, sigur de sine 
şi încrezător, râzând de el însuşi, dar în fond foarte serios. 

— M-am gândit într-adevăr extrem de profund la toate 
astea, să ştii - simţeam că aveam de ales. 

Râse cu amărăciune. 

— Credeam sincer că Marx a prezis viitorul şi voiam să 
fac parte din el. Mă simţeam şi mândru, şi compătimitor, 
trecând de partea celor care urmau să câştige - oare asta 
ajută la mai buna înţelegere a situaţiei? 

Schiţă un zâmbet silit, apoi continuă însă să turuie, 
vorbind mult prea repede. 

— Inainte de Yale, m-am dus timp de un an la Princeton - 
ţi-am pomenit vreodată despre asta? - şi acolo se află acel 
student german pe care-l chema nu altminteri decât 
Luther. Manfred Luther. La prima vedere nu era un tip 
preocupat de politică, dar când a văzut că pe mine mă 
interesa, m-a dus la întruniri, m-a prezentat unor persoane. 

— Ce fel de persoane? 

La început doar studenţi cu vederi de extremă stângă. 
Mai apoi, diplomaţi chinezi de la Naţiunile Unite, ceea ce 
părea destul de firesc, deoarece ne aflam la New York, iar 
ei locuiau în acelaşi oraş. Erau, bineînţeles, slujbaşi în 
serviciile de informaţii. Chinezii păreau cumva mai 
acceptabili decât ruşii, care la vremea aceea reprezentau 
marele duşman. 

— Dar tu nu aveai nimic de oferit? 

— Nu. Şi nici n-am avut timp de doi ani de zile. Ei ţineau 
pur şi simplu legătura cu mine. Lucrul acesta trebuia să 
rămână secret, dar îmi erau adevăraţi prieteni. 

Inainte de a se putea controla, Sarah simţi că disprețul 
începe să i se citească pe faţă. 

348 


— Oh, pentru numele lui Dumnezeu... niciodată n-o să 
înţelegi! 

Ochii lui Nick se aprinseră de mânie şi sfidare. 

— Niciodată nu vei înţelege, repetă el. Impărtăşeam o 
aceeaşi credinţă în viitor... şi ei mă ajutau să mi-o păstrez, 
chiar dacă nu aveam nimic de oferit. Asta contează enorm 
când totul în jur este ostil lucrurilor în care crezi tu. 

Până acum, amândoi menţinuseră o atmosferă calmă, 
domolind vulcanul de patimi puternice care clocotea chiar 
sub suprafaţă. Dar de astă data Sarah explodă. 

— Împărtăşeaţi o credinţă în viitor? Tu şi o mână de 
spioni împărtăşeați o credință în viitor... aşa că tu îţi 
trădezi prietenii şi ţara? Te implici atât de profund încât e 
necesar să fie uciși oameni pentru a te apăra pe tine? 
Astea-s prostii, Nick! Prostii cu care te amăgeşti al 
dracului pe tine însuţi... şi tu ştii asta! Ei te foloseau pur şi 
simplu. 

El roşi - de mânie sau de ruşine? 

— N-a fost aşa. Eu am ales să ţin legătura cu ei pentru 
că credeam că, sub Mao, China pornise pe drumul cel bun. 
Luther era un adevărat prieten şi eu am păstrat contactul 
cu el - un alt occidental care făcuse aceeaşi alegere 
constituia un fel de linişte. Mai târziu am decis să-i ajut 
prin diverse modalităţi mărunte. Ca ofiţer în cadrul 
marinei, nu aveam nimic de oferit, aşa că m-am îndreptat 
către serviciile de informaţii deoarece... şi ziceau că aş 
avea mai multă influenţă, ceea ce era adevărat. 

— Mai multă influenţă? Ce vrei să spui? 

— Slujba asta de acum este prima în care le-am fost de 
un oarecare folos din punct de vedere al activităţii de 
spionaj. 

— Ştiu. 

Buzele lui Sarah se strânseră într-o linie dură. 

— Ţi-a îngăduit să ne dai, pe Foo şi pe mine, în mâinile 
lor. 

349 


— N-am vrut să... 

Dar ea îi reteză vorba, pufnind pe nas, şi continuă 
mânioasă: 

— Eşti mândru de tine, nu-i aşa, Nick? Să trădezi un 
bătrân cumsecade şi pe fata pe care o iubeai? 

Se întrerupse, furioasă. 

— Te-am iubit, ticălosule, am avut încredere în tine. 
Niciodată nu voi uita clipele în care erai în mine, când mă 
strângeai cu atâta putere încât aproape că mă durea. 
Niciodată nu m-am simţit atât de dorită... dar tu la ce te 
gândeai? Îţi imaginai cum ai fi simţit trupul meu când aş fi 
fost moartă? 

Era gata să izbucnească în lacrimi, dar ochii îi ardeau. 

— Ei bine... asta îţi imaginai? Ei ne-ar fi împuşcat pe 
amândoi... nu-ţi dai seama? 

Se uită la ea cu o expresie defensivă. 

— Dar tu nu-ţi dai seama că eu v-am salvat pe amândoi, 
în China? 

— Pentru Dumnezeu, nu-mi veni cu chestia asta! 

— Elicopterul a fost ideea mea, târfă proastă ce eşti! 
Ceilalţi v-ar fi abandonat, dar eu i-am convins să fie de 
acord şi am organizat totul. 

— Şi la ce dracu' a folosit? A fost un eşec, nu? 

El părea doar parţial prezent, privind în gol, vorbind cu 
un glas monoton. 

— Pe urmă, unul din contactele mele chineze, o 
vietnameză, insista mult să capete amănunte ca ei să vă 
poate prinde, pe tine şi pe Foo. Prietenii voştri stabiliseră 
un punct de aterizare în apropiere de Liuzhou şi ziceau că 
vor folosi balize cu infraroşii care să ne ghideze, aşa că eu 
le-am dat chinezilor alte coordonate, pentru un loc situat la 
o depărtare de trei sau patru mile, le-am spus să utilizeze 
lămpi cu infraroşii, şi am trimis elicopterul tot acolo. 

— Chinezii l-au spulberat şi patru oameni de pe Tamar 
au fost uciși, Nick. 


350 


— Dar tu, Sarah, ai rămas în viaţă. Dacă n-aş fi procedat 
aşa, acum te-ai fi aflat în închisoare, în China... Poate că ai 
fi fost deja moartă. Marinarii aceia pentru care îţi faci 
atâtea griji aveau ordin să vă împuşte, pe tine şi pe Foo, 
dacă s-ar fi ivit probleme, aşa încât să nu puteţi fi supuşi 
unor interogatorii şi aduşi în faţa tribunalului. 

Sarah se trase înapoi, oripilată. 

— Nu te cred. Asta-i ridicol - cine le-ar fi dat un 
asemenea ordin? 

— Clayton l-a dat. Voia să evite încurcături, probleme 
diplomatice. 

Se uită la el, nevenindu-i să creadă. 

— Nu-i doar o invenţie de-a ta? E chiar adevărat, nu-i tot 
o închipuire tâmpită? 

Deodată, încordarea păru să mai slăbească, în încăpere 
atmosfera deveni mai puţin tulbure - când îşi concentra 
atenţia asupra altcuiva, Nick mai reuşea încă să fie 
raţional; numai atunci când privea în propria-i minte o lua 
razna. 

— Este chiar adevărat, confirmă el calm. Dacă eu n-aş fi 
făcut să rateze operaţiunea, v-ar fi împuşcat. 

— În cazul acesta îţi mulţumesc. 

Cuvintele nu păreau deloc potrivite şi fură urmate de o 
lungă tăcere. Bineînţeles că era adevărat. Clayton ar fi 
făcut orice pentru a aplana lucrurile, pentru a rămâne 
„curat” şi pentru ca să capete postul lui Nairn. Nick se uita 
la ea cu un aer nefericit. Deodată ea vru să-l strângă în 
braţe, dar între ei există o prăpastie. 

— Mai e ceva, zise el într-un târziu. 

— Ce anume? 

El ezită şi când se întoarse spre ea, în lumina lămpii, 
faţa lui era palidă şi răvăşită. Parcă era de ceară. 

— Cu trecutul şi educaţia mea şi cu o carieră strălucită 
în marină, mi s-a sugerat ca peste un an sau doi să-mi dau 
demisia şi să candidez pentru Congres. 


351 


— Senatorul Roper? Preferatul tuturor, dar cu o legătură 
telefonică personală cu China Roşie? 

Sarah strâmbă din gură, dar imediat întrezări schema. 
Era posibil ca ei să-şi fi dat seama de potenţialul lui încă de 
pe când era student la Princeton - fatala combinaţie dintre 
înfăţişare, distincţie şi talent pe de o parte, şi o 
personalitate viciată, jumătate slabă, jumătate arogantă, 
pe de alta. Sărmanul Nick, îl manipulaseră tot timpul. Oftă. 

— Aşadar, tu credeai în Mao, iar ei păreau să creadă în 
tine? Oh, Nick, prostul naibii... Încă mai crezi? 

Brusc, pieri orice slăbiciune şi autocompătimire. Ea se 
afla din nou în prezenţa bărbatului de care se îndrăgostise 
- încrezător în sine, puternic, plin de compasiune, viril; 
chiar şi chipul lui părea mai puţin răvăşit. Nick vorbi foarte 
liniştit, cu calm, şi ea ştiu că de astă dată o făcea cu 
deplină sinceritate. 

— Da, încă mai cred. Niciodată n-am încetat să cred. 
Este singura modalitate pentru realizarea unei societăţi 
bazate pe dreptate. 

— Cum ai putut să trăieşti cu mine timp de un an şi să- 
mi ascunzi asta? 

— Bănuiesc că aveam grijă să ne ţinem departe de 
politică, nu? Tu eşti o femeie foarte atrăgătoare, Sarah... 
ne doream şi aveam nevoie unul de celălalt, aveam extrem 
de multe lucruri în comun. 

— Dar m-ai înșelat! 

— Îmi displăcea profund aspectul ăsta, mărturisesc 
sincer. 

Dar oare totul putea fi atât de simplu? 

— Ei ţi-au spus să te culci cu mine, Nick? Eram şi eu 
doar o altă sursă? 

— Nu, zău că nu, nimic de felul acesta. Zâmbi silit. Ca să 
fiu cinstit, n-am fost cine ştie ce spion pentru ei. Abia 
începusem să le transmit câteva copii ale unor documente, 
acum un an sau doi, când mi-am dat seama că nu prea 


352 


mulţi dintre ei mai erau marxişti convinşi. 

Apoi avu o bruscă izbucnire de amărăciune: 

— Eu credeam, dar oare credeau şi ei? Nu erau cumva 
doar amatori de putere care mă foloseau pentru scopurile 
lor personale? 

— Şi atunci, pentru ce dracu' ai făcut-o? 

— Am început ca simpatizant, nu ca spion. Eram gata să 
ajut prin mici servicii, dar nu voiam să fiu spion. 

Clătină din cap, nefericit. 

— Simţeam că făceam rău unor persoane din jurul meu, 
unor oameni pe care-i respectăm. Am încercat să mă 
opresc... şi atunci au acţionat ei agresiv. Ziceau că, dacă aş 
continua să cooperez, m-ar sprijini în carieră şi m-ar 
proteja, dar că altminteri m-ar distruge. 

Înălţă din umeri. 

— Am fost tulburat, ajungând pe punctul de a le cere 
încă de atunci să recunoască faptul că toate astea nu erau 
decât un bluf... dar ştiam că nu erau un bluf. 

Schiţă zâmbetul acela al lui uşor cinic, râzând iar de el 
însuşi. 

— Cred că aş fi putut accepta să mor pentru cauză, dar 
să mă duc pur şi simplu într-un penitenciar federal mi se 
părea cumva mai degrabă de prost gust... cu atât mai mult 
când cei care aveau să mă vâre la puşcărie erau aşa-zişii 
mei tovarăşi. 

— Vrei să spui că te-au şantajat? 

Sarah ar fi vrut să creadă asta, avea o imensă nevoie de 
un motiv ca să nu-l dispreţuiască. 

— Presupun că da, dar asta din cauză că la momentul 
acela nu aveau nişte lideri buni. Am ales să fiu alături de 
ei, Sarah. Aşa am ales şi nu îmi este ruşine. Sunt marxist, 
Sarah, şi sunt mândru de asta. Aş vrea doar să nu te fi 
dezamăgit... Întotdeauna am sperat că, în vreun fel, 
cândva, noi doi aveam să împărţim aceleaşi idealuri, să le 
realizăm împreună. 

353 


— Glumeşti, desigur, mormăi ea. 

— Nu, speram asta şi mă urăsc pentru faptul că te-am 
dezamăgit. Mă urăsc eu însumi mult mai mult decât m-ai 
putea uri tu vreodată. 

„Nu conta prea mult pe asta”, gândi ea, dar îl sărută iar 
şi îi mângâie tandră faţa răvăşită, însă, deodată, nu se ştie 
ce instinct o îndemnă să se ridice în picioare. Străbătu 
camera şi se uită cu prudenţă afară printr-o despicătură a 
perdelelor. Fereastra lăsa să se vadă doar o fâşie îngustă 
din grădina din faţa casei - cenuşie şi pustie. Dar ea lăsase 
deschisă poarta din zidul acela înalt şi prin ea văzu umbre 
mişcându-se. 

— Aşteaptă aici, şopti pe un ton imperios. 

Trecând pe coridor, închise uşa dinspre camera de zi şi 
stinse lumina, aşa că atunci când va deschide uşa de 
intrare în casă să nu poată fi văzută. Uşa se deschise fără 
zgomot şi Sarah se îndreptă cu grijă spre poartă, păşind 
silențios în picioarele goale. Uitându-se precaut afară, văzu 
forma întunecată a unei dube la aproximativ douăzeci de 
metri în josul străzii şi siluetele negre ale unor oameni 
înarmaţi, ale căror căşti luceau în lumina lunii, în timp ce 
ei se răspândeau pe teren fără să vorbească. 


354 


41 


Sarah numără şaisprezece siluete, fiecare cu câte o 
armă automată cu magazia de muniţie scurtă şi groasă şi 
cu țeava scurtă - poate un pistol-mitralieră Armalite sau 
Uzi? Închise fără zgomot uşa şi se înapoie în fugă în 
cameră. Nu era timp pentru sentimente sau explicaţii. Işi 
duse un deget la buze. 

— Să nu scoţi un sunet, Nick. Trebuie să pleci... poliţia e 
afară. 

— Ii aşteptam. 

Se uită la el cu ochi mari. 

— Doar nu vrei să spui că ai de gând să renunti pur şi 
simplu? N-aş suporta aşa ceva... eşti un om bun, Nick. Nu 
pricep cum poţi să crezi toate astea - poate că idealurile 
acestea se vor realiza cândva -, probabil că n-o să te mai 
văd niciodată, dar pleacă, pleci pur şi simplu, treci peste 
graniţă. Cu siguranţă ai un contact chinez aici? 

— Oamenii mei erau o fată vietnameză şi tipul acela, 
Luther, acelaşi care m-a recrutat la Princeton, însă am şi 
un contact pentru cazuri de urgenţă, un director de la 
Banca Chinei. 

— Atunci pleacă, Nick... ieşi prin spate, treci peste zid, 
apoi prin cimitir, până la terenul de joacă pentru copii. 
Dacă te somează, ai face mai bine să te predai - ei sunt 
înarmaţi. Dacă nu te somează, s-ar putea totuşi să reuşeşti. 

El se ridică în picioare, îşi scoase din buzunarul 


355 


pantalonilor un revolver mic şi-l învârti stângaci între 
degete, ca şi cum n-ar fi ştiut la ce să-l folosească, apoi şi-l 
înfipse în centură. Ea nu spuse nimic. 

— De ce faci asta, Sarah? 

— Pentru că te iubesc. 

Dar nu era adevărat... fuseseră împreună vreme de un 
an, însă el era deja un străin. i 

— [ţi mulţumesc, iubito. Iți mulţumesc pentru tot. Imi 
pare rău. Din nou acelaşi zâmbet uşor, trist şi plin de 
amărăciune. Ce al dracului de tâmpit sună să spui aşa 
ceva. Ce al dracului de tâmpit mod de a sfârşi! 

Apoi ieşi pe uşa bucătăriei şi dispăru din vedere, ascuns 
de tufişurile din grădină. Cu paşi lenți, Sarah reveni în 
camera de zi, îşi termină whisky-ul şi se aşeză într-un colţ, 
aşteptând poliţia. Cinci minute mai târziu auzi pietrişul 
scârţâind sub cizme grele şi bătăi puternice în uşa din faţă. 


În Causeway Bay, Josie se rostogoli mulţumită de pe 
trupul lui Luther, odihnindu-şi capul în îndoitura braţului 
acestuia. Micul şi atât de perfect cizelatul corp de 
anamită*” părea fragil, de parcă ar fi putut fi zdrobită de 
constituţia lui musculoasă, de saxon. Luther o ţinu strâns 
în braţe, în timp ce ea îi zâmbea, uitându-se în sus, spre el, 

— Eşti foarte puternic, chicoti ea, suspinând când mâna 
lui îi mângâie fesele mici. Eşti foarte puternic, repeta ea, 
chicotind, întoarce-te pe burtă, să te masez pe spate ca să 
adormi. 

El se execută, sprijinindu-şi capul pe braţe. Se simţea 
extenuat. Încheieturile degetelor lui Josie începură să-i 
frământe muşchii umerilor, degetele ei alunecând senzual 
de-a lungul spinării. Cu o mişcare scurtă, fără să se 
oprească, ea întinse braţul în jos, către veşmintele ei 
mototolite, şi trase mâna ţinând strâns un stilet subţire, 


37 Persoană originară din regiunea Anam, a Vietnamului (n. t.). 


356 


ascuţit ca un brici. Îngenunchind călare pe el, ridică arma 
cu amândouă mâinile şi, simțind că mişcările liniştitoare 
încetaseră, el dădu să întoarcă spre ea capul. Când Josie 
înfipse pumnalul cu toată puterea, el scoase un strigăt şi 
trupul îi zvâcni violent - o dată sub şocul tăieturii şi din nou 
când oţelul subţire îi pătrunse în inimă. Nu curse nici o 
picătură de sânge până când ea îşi apăsă genunchiul în 
şalele lui, ca să tragă afară lama... şi atunci ţâşni 
pretutindeni. 

Luther mai încercă să se întoarcă iar cu faţa în sus, să 
spună ceva, dar nu reuşi să scoată decât un gâlgâit 
înfundat, în timp ce şi mai mult sânge îi ieşea, spumos, din 
gură. Puterile îi scădeau rapid, ochii lui se holbau la ea, 
nedumeriţi şi plini de suferinţă; apoi deveniră opaci şi 
capul i se rostogoli peste marginea patului. Femeia sări jos 
şi îşi adună îmbrăcămintea înainte de a se îmbiba de 
sângele tot mai abundent. Apoi întoarse hotărâtă spatele şi 
reveni agale în încăperea principală... Uitându-se afară 
printre stinghiile oblonului, constată că dincolo de crestele 
acoperişurilor de vizavi se arătau deja semnele 
premergătoare zorilor. O lumină cenuşie îi scoase în 
evidență trăsăturile feței - de o netezime de alabastru, 
rigide, triste. Nu va plânge, deşi îl iubise atât de profund 
pe cât era ea în stare să iubească orice altă ființă. Se 
supusese... şi acesta era lucrul cel mai important. 

În urmă cu şase ani nu fusese nici o dificultate când 
„cadrul” în uniformă neagră o alesese dintr-o unitate 
militară vietnameză pentru a fi instruită în vederea muncii 
de spionaj. Tuyet era tot atât de inteligentă pe cât era de 
mlădioasă şi ucigătoare... şi încă plină de ură pentru că 
părinții şi toate rudele ei muriseră în infernul unui atac cu 
napalm, în timpul războiului împotriva americanilor. De la 
Hanoi fusese trimisă să joace rolul unei animatoare într-un 
bar din Hue, unde prinsese în capcană inşi care urmăreau 
să submineze guvernul şi „ademenise” cu entuziasm spioni 


357 


americani - mulţi dintre aceştia erau luaţi apoi pentru 
interogatorii îndelungate, dar pe unul sau doi îi ucisese ea 
însăşi. Când ofiţerul politic chinez îi ordonase să câştige 
încrederea şi afecțiunea lui Luther, la început totul nu 
fusese decât o nouă însărcinare. „Este un membru al 
Partidului şi un agent de informaţii pe care ne putem baza, 
Tuyet, dar nu este chinez. Niciodată nu ne putem încrede 
pe deplin într-un european, aşa că vei lucra împreună cu 
el, vei trăi cu el şi îl vei urmări.” Chinezul avea o pronunție 
foarte şuierătoare şi trăsături delicate, destul de frumoase, 
sub un păr cărunt. Se numea Zhang. „Vei şti întotdeauna 
cum să mă contactezi aici, şi mai târziu ne vom duce cu 
toţii în China, unde vom avea locuinţe la Beijing şi în 
Hangzhou. Îmi vei prezenta rapoarte din trei în trei luni 
sau imediat dacă el dă semne de neloialitate.” 

În seara aceea Luther intrase în bar pentru prima oară - 
înalt şi blond, cu o înfăţişare şi un miros mult mai plăcute 
decât ale europenilor cu care se obişnuise ea. Era atât de 
înalt şi de puternic încât putea s-o ridice în aer pe 
animatoarea Josie cu un singur braţ şi fără nici un efort 
vizibil. I se păru de o mie de ori mai atrăgător decât se 
aşteptase. Dar niciodată nu uitase prima ei loialitate faţă 
de Partidul care-i eliberase patria şi o scăpase pe ea de 
viaţa de ţărancă trudind pământul; Partidul care, într-o 
bună zi, avea să-i salveze pe toţi ţăranii de corvoada şi 
exploatarea lor. 

Cu gesturi pline de dispreţ adună documentele lui - 
bilete de avion, declaraţiile bancare şi scrisorile, îndesate 
toate în geanta subţire de piele care conţinea mai mulţi 
bani decât văzuse ea vreodată. Lista cu nume scrise în 
caractere chinezeşti nu însemna nimic pentru ea, aşa că o 
aruncă în vasul de toaletă şi trase apa. Ştia destule ca să 
înţeleagă că şi mai mulţi bani aşteptau în Australia şi că ea 
avea deja un bilet cu care putea să zboare acolo, dar 
gândul de a-l folosi nici nu-i trecu măcar prin minte. De 


358 


îndată ce-i va fi posibil, avea să ia avionul înapoi, spre 
Shanghai. Aproape că se luminase de ziuă când formă 
numărul de telefon al aeroportului. 


Sarah îşi îndreptă umerii şi deschise uşa de la intrare. 
Nici urmă de Clayton sau de amiral, ci doar un sergent din 
cadrul poliţiei chineze, flancat de doi poliţişti de grad 
inferior. 

— Domnu' Lopel, vă rog? 

Sergentul îşi prezentă legitimaţia, deşi toţi erau în 
uniformă - pantaloni scurţi kaki şi chipie negre cu cozoroc. 
Toţi fură corecţi, nici o aluzie în legătură cu faptul că toată 
casa era acum înconjurată de oameni cu veste antiglonţ şi 
arme automate. 

— Domnu Roper a fost aici, dar a plecat... cam acum o 
oră, minţi ea, mirată că vorbea atât de convingător. 

Chinezul păru nedumerit, apoi strigă către ceilalţi un 
ordin răstit, în dialect cantonez. Bărbaţii trecură pe lângă 
ea, un poliţist urcând în fugă spre etaj şi scoțând în acest 
timp la vedere un revolver; ceilalţi doi ridicară revolverele 
la nivelul umărului şi deschiseră uşa dinspre bucătărie 
izbind-o cu piciorul. De afară se auzeau zgomote de paşi ce 
alergau, un păcănit metalic când armau pistoalele- 
mitralieră şi dintr-o dată casa păru plină de siluete cu căşti 
pe cap. O ţeavă de revolver îi atinse obrazul când ea 
încercă să se ferească din calea lor. Sarah simţi o picătură 
de sânge prelingându-i-se pe faţă. 

În pragul uşii îşi făcură apariţia Clayton şi Gatti. 
Englezul se uită la ea cu o expresie de parcă ar fi vrut s-o 
ucidă. 

— Cable? Ce dracu' cauţi aici? 

Dar Gatti se repezi înainte şi o înconjură cu braţele, 
tamponându-i tăietura de pe obraz cu batista. 

— Ei, fetiţo, ce s-a-ntâmplat? Eşti sigură că nu te-a rănit? 

Ea se smuci, eliberându-se. 

359 


— La naiba, bineînţeles că nu m-a rănit... doar nu-i un 
monstru! 

— Presupun că l-ai avertizat? 

Clayton tremura de mânie şi nu-i aşteptă răspunsul. 

— Ne vom ocupa de tine mai târziu, fata mea. După ce 
vom termina, o să doreşti să-ţi fi pus singură capăt zilelor, 
ca Devereux. 

Poliţiştii chinezi se răspândeau afară, în grădină, 
strigând unul către celălalt în timp ce căutau. 

— Ştii unde s-a dus? 

Sarah îi înfruntă privirea. 

— Habar n-am. 

— De ce dracu” nu l-ai convins să se predea? 

— Am încercat. 

Nu se ştie ce instinct de autoconservare o îndemnă să 
mintă din nou şi de astă dată vorbele sunară chiar ca o 
minciună. 

— Dar n-am reuşit. 

Se prăbuşi pe aceeaşi canapea pe care îl consolase pe 
Nick, însă de data aceasta Bob Gatti o consolă pe ea, îi 
înconjură umerii cu braţele lui puternice şi ea închise 
ochii, recunoscătoare. 

— Oh, Bob, îţi mulţumesc. Ce se petrece? Mi-e atât de 
teamă pentru Nick! 

— Ai şi de ce. 

Oare ce însemna asta? Care erau adevăratele 
sentimente ale lui Gatti? Oare îl iubise şi el pe Nick? Se 
simţea oare chiar mai trădat, chiar şi mai pângărit decât 
Sarah? În casa aceasta, în care muriseră copiii lui? Nick le 
făcuse amândurora foarte mult rău. Sărmanul Nick... Apoi 
Gatti se ridică în picioare şi o conduse afară, în grădină. 
Poliţiştii plecaseră, dar unul din reflectoarele lor fusese 
lăsat într-un colţ, trimițând lumina pe tufişurile care se 
zbăteau în vânt ca nişte suflete chinuite. Dinspre coasta 
colinei, dinspre cimitir şi terenul de joacă al copiilor de 


360 


dincolo de zid se auzeau scrâşnete de cizme pe pietriş şi 
strigăte slabe. La casele din josul văii se aprindeau lumini, 
iar proprietarii ieşeau afară, curioşi. 

— Ce-ai vrut să spui, Bob? întreba ea, strângându-i mâna 
cu putere. 

— Ar fi trebuit să se predea. Asta ar fi iscat o mulţime de 
discuţii, însă ei ar fi fost nevoiţi să-l aducă în faţa 
tribunalului acolo, în America, şi să-l bage la închisoare pe 
câţiva ani. Dar amiralul nu-i de părerea asta. 

— Vrei să zici că ar prefera să nu-l prindă viu? întrebă 
Sarah, vorbind cu mare stăpânire de sine, uimită de lipsa 
de emoție cu care rostea cuvintele. 

— Bineînţeles. În felul acesta nu există nici o situaţie 
penibilă, nici un scandal, nici o agitaţie în Congres. În 
curând totul va fi muşamalizat şi uitat. 

Ea înghiţi cu greu. 

— Asta ar fi chiar cel mai bine pentru el. Acum s-a 
terminat cu minciuna - nu sunt sigură că ar putea să 
trăiască împăcat cu propria-i conştiinţă. 

— Aş vrea să aibă această şansă. 

— După tot ce s-a întâmplat? 

Stăteau unul lângă altul, în timp ce zgomotele vânătorii 
continuau să se audă în depărtare. 

— Pe tine te-a trădat mai mult decât pe oricine altul, 
Bob. 

— Nu, Sarah, el a fost folosit. Noi toţi am fost folosiţi. E 
greu de recunoscut, dar acesta-i adevărul. 

— Incotro se duc ei? 

— Către mare. 

— Crezi că într-acolo a plecat Nick? 

— Sper al dracului de tare că nu. Dacă s-a îndreptat 
către interiorul ţării, va avea o şansa, dar dacă-l prind în 
apropierea țărmului, s-a zis cu el. 


361 


42 


În timp ce fugea, groaza lui Roper fu înlocuită de un soi 
de euforie. Cine ştie de ce, poliţia nu înconjurase cu totul 
casa, aşa că atunci când sări peste zidul grădinii în cimitir, 
acesta era pustiu. Işi scoase pantofii şi goni fără zgomot 
printre pietrele funerare, julindu-şi genunchiul drept într- 
un colţ, pe întuneric, până când dădu de un zid masiv, de 
cărămidă, prea înalt ca să poată fi escaladat. Bezna prin 
care înainta îl făcea să se simtă mai în siguranţă, dar îl şi 
împiedica să-şi dea seama de împrejurimi, deşi acum 
vederea i se adaptase la întuneric. Înaintă puţin câte puţin 
de-a lungul zidului, pietrişul de pe potecă tăindu-i dureros 
picioarele încălţate numai în ciorapi, până când un 
dreptunghi de un cenuşiu mai pal îi arătă drumul de ieşire. 

Poarta metalică se deschise cu un scârţâit care-l făcu să 
încremenească, însă strigătele şi celelalte zgomote ale 
urmăririi se auzeau din stânga lui. Cu puţin noroc, îl 
căutau în direcţia greşită. Ajungând pe terenul de sport, îşi 
puse iar pantofii, fiindcă pe iarbă nu avea să facă zgomot, 
şi se rezemă de un copac ca să-şi revină după efortul 
primei goane. Trebuia să se depărteze întruna, dar în ce 
direcţie? Roper îşi făcu socoteala că ei se vor aştepta ca el 
să se îndrepte către drumurile ce duceau înapoi, spre 
centrul insulei, dar în satul Stanley peninsula se îngusta 
până la o lăţime infimă - dacă stăteai deasupra pieţei, 
puteai să vezi apă pe ambele laturi. Ei puteau să blocheze 


362 


cu uşurinţă trecerea pe acolo. Nu, calea de salvare consta 
în a se depărta de ei - poliţiştii făceau atâta zarvă încât era 
lesne să ştii unde se află - şi a găsi o ambarcaţiune. 
Zâmbind în sinea lui, pe întuneric, Nick Roper se simţea 
mai încrezător, aşa cum nu mai fusese de mult. Avea un 
obiectiv simplu - să plece în China - şi ştia cum să-l 
realizeze. Pornind peste câmp, se pomeni în faţă cu o vagă 
formă albă şi se izbi de un stâlp pentru ţintă; rezultatul fu 
că timp de câteva minute îi sângeră nasul, dar el continuă 
să alerge, economisindu-şi energia, până când ajunse la un 
drum pavat. În stânga lui se înălța, întunecată, o umbră 
mare şi amenințătoare. Trebuie să fi fost zidul închisorii 
din Stanley. Asta nu-l tulbură - nu acolo se ducea el. 

Coti la dreapta şi începu să alerge la vale, fără a părăsi 
iarba de pe marginea drumului. Strigătele şi fluierăturile 
care răsunau din când în când se auzeau acum de foarte 
departe. Era conştient de o zonă care strălucea de lumină - 
să fi fost reflectoare? lumini casnice, aprinse de locuitori 
intrigaţi? -, însă aceasta se afla la o depărtare de cel puţin 
o jumătate de milă. Nu se auzeau lătrături de câini - dacă 
ticăloşii ăia proşti ar fi folosit copoi, el n-ar fi avut nici o 
şansă, dar poate că nu se gândiseră la asta, poate că îşi 
închipuiseră că el va renunţa uşor? Dacă n-ar fi fost Sarah, 
poate că s-ar fi predat, dar acum îşi revenise după primul 
şoc. İşi alungă din minte sentimentul de vinovăţie şi 
tulburarea. Işi slujise cauza cu cinste, nu exista nimic de 
care să se ruşineze... şi va supravieţui. 

Marea clipocea calm pe St. Stephen Beach. Cele câteva 
clădiri cu vedere spre plajă erau cufundate într-un 
întuneric deplin. Roper porni la drum de-a lungul țărmului, 
se împiedică de o frânghie de amarat, până când găsi un 
şir de bărci trase pe o fâşie de nisip. Acum norii se mai 
destrămau din timp în timp, lăsând să treacă câte o rază de 
lună. Se uită pe furiş este umăr, dar pe toată plaja nu 
exista nici un semn de viaţă - continua să fie singur şi în 


363 


siguranţă. Avea exact atâta lumină cât să-i îngăduie să 
vadă bărcile: mici carcase din fibră de sticlă, folosite de 
gQwailos înstăriți pentru plimbări la a căror plăcere se 
adăuga pescuitul. Una din ele conţinea două vâsle, pe care 
şi le puse pe umăr în timp ce le cerceta pe celelalte. Căuta 
una cu motor suspendat, care să nu fie blocat sau legat cu 
lanţ pentru a-l face inutilizabil. 

Găsi aşa ceva într-o barcă de la capătul şirului. 
Briceagul lui reteză barbeta şi barca i se păru grea când se 
aplecă s-o lase la apă; dar când începu să alunece, în cele 
din urmă, se depărtă atât de repede că trebui să alerge ca 
să-i apuce pupa, intrând până la genunchi în valurile puţin 
adânci. O dată trecut peste bord, vâsli cu una dintre lopeţi 
până când ajunse să salte în sus şi-n jos la aproximativ 
două sute de metri de uscat. Roti în jos motorul suspendat 
şi trase de manivelă ca să-l pornească. Porni la a treia 
încercare - totul îi mergea bine în noaptea asta - şi se 
ghemui peste cârmă, îndreptând barca spre largul mării. 


După ce plecase poliţia, lăsând afară doar doi oameni 
înarmaţi, casa rămase tăcută. Clayton reveni pentru scurt 
timp, continuând să pară mânios, dar nu-i dădu nici o 
atenţie lui Sarah; iar Gatti plecă împreună cu el. Dintr-o 
dată singură, Sarah începu să simtă binevenita extenuare 
de după încordarea şi emoția dureroasă din ultimele 
câteva ore. Slavă Domnului, se terminase, încă se mai afla 
singură în camera pustie când auzi de afară trântindu-se 
portiera unei maşini şi paşi pe pietriş. Nu urmă nici o 
bătaie în uşă - probabil că poliţia lăsase deschisă uşa de la 
intrare - şi tresări surprinsă când îşi făcu apariţia Benjamin 
Foo. Trupul lui înalt se încovoie când privi cu atenţie în 
încăperea întunecată şi în ochi i se citi o profundă 
îngrijorare. 

— Imi pare rău, Sarah. Pot fi de folos cu ceva? 

Fără o vorbă, intrară în bucătărie pentru ca ea să facă o 


364 


cafea, apoi se aşezară amândoi la masa rotundă din lemn 
de brad, ţinând în mână două căni aburinde. Foo puse cu 
blândeţe mâna pe braţul ei; Sarah nu observă cum el îşi 
lăsă cana neatinsă şi o puse jos cu grijă, undeva unde să 
simtă mai puţin aroma care-i displăcea atât de mult. Urmă 
o lungă tăcere, dar ea se simţea alinată de prezenţa acelui 
bătrân înţelept şi puternic. Indiferent ce avea să aducă 
viitorul, deocamdată era nespus de bucuroasă că el se afla 
acolo. 

— Trebuie că te doare mult, Sarah... ştiu cum este să fii 
trădat. Tu eşti foarte curajoasă. 

— Oare? Sunt prea obosită ca să mai pot gândi. 

Se făcuse deja două noaptea, dar cum să poată dormi? 

Şi dacă-i vorba, unde ar fi putut să doarmă? Nu aici, în 
casa în care muriseră soţia şi copii lui Bob - aici n-ar putea 
dormi niciodată. Locul acesta îi făcea pielea de găină. 

— Sper să scape, zise Foo. 

— Aşa şi eu. 

O nouă tăcere. 

— Ce va face Clayton? întrebă el. Adică, în legătură cu 
tine. 

— O să mă concedieze, asta o să facă. Ar prefera să mă 
ardă de vie, dar cu siguranţă va avea grijă să fiu dată afară 
din serviciu. De fapt, nu pot să-l învinovăţesc, date fiind 
împrejurările. 

Foo îi cuprinse mâna într-a lui şi ochii i se umplură de 
compasiune. 

— O să văd ce pot face. Rumbelow aproape că te-a ucis 
trimiţându-te la Beijing, aşa că Clayton ar trebui să-ţi fie 
dator - deşi mă îndoiesc că el ar vedea lucrurile în felul 
acesta - însă tu n-ai greşit cu nimic şi ei nu au cum să nu 
ţină seama de tot ce-ai făcut în China. 

— Am avut o relaţie amoroasă cu un bărbat care s-a 
dovedit a fi un trădător... şi pe urmă l-am avertizat, 
îndemnându-l să plece înainte ca ei să-l poată aresta. 


365 


Probabil că prin asta am devenit complice sau aşa ceva. Şi- 
apoi, hotărât lucru, e ceva ce mă face total nefolositoare ca 
agent de informaţii - ştiam ce făceam, Ben. 

El oftă. 

— Cred că ar trebui să dormim puţin, Sarah. 

— Nu aici, Ben... sunt prea multe amintiri. 

— Da, cu siguranţă. O să te duc cu maşina înapoi, la 
apartamentul tău. 

— Nu cred că aş putea să dorm în noaptea asta - nu 
izbutesc să nu-mi fac griji în legătură cu Nick. 

— Afară domneşte o linişte ciudată... cred că el a reuşit. 

— Chiar crezi asta? 

Încercă să se ridice în picioare, dar se clătină. Foo o 
prinse în braţe şi o sărută pe frunte. 

— Trebuie să dormi, Sarah, eşti moartă de oboseală. 
Vino... maşina mea e în faţa casei. 


Roper întoarse barca spre est, ocolind pe la sud coasta 
peninsulei Stanley. Toate temerile îi dispăruseră. Se 
simţea euforic şi convins că putea să ajungă în China dacă 
ar urma o curbă care să treacă pe lângă Tung Lung Chau 
şi Tai Long Wan. Asta însemna aproximativ cincisprezece 
sau douăzeci de mile, pe o noapte întunecoasă. Cu cât se 
depărta de uscat, cu atât mai mari erau valurile, dar mica 
barcă aluneca peste ele cu uşurinţă, coborând în 
jgheaburile dintre ele şi împroşcându-i faţa cu stropi. 
Începu să fredoneze încetişor, doar pentru el, Estul e Roşu, 
zâmbind în noapte faţă de ironia situaţiei. Cine ştie peste 
ce avea să dea ca refugiat în China, însă era sigur că ei vor 
avea grijă de el. Încordarea i se risipise şi începu să se 
simtă de-a dreptul optimist. 


În ciuda tuturor celor întâmplate, Sarah aţipi în timp ce 
străbăteau insula cu maşina; se trezi o dată sau de două 
ori şi, după ce văzu faţa lui Foo luminată de beculeţele 


366 


albastre de pe panoul de bord, se ghemui din nou în 
pernele moi ale banchetei de piele. El parcă pe strada 
MacDonnell şi încercă s-o poarte pe braţe în blocul de 
locuinţe, dar ea dădu din cap, protestând cu glas 
somnoros: 

— Nu, Ben, nu este nevoie. Oricum, eu sunt prea 
corpolentă pentru aşa ceva. 

Ajunşi în apartamentul ei, Sarah îşi azvârli pantofii din 
picioare şi se lăsă să cadă pe pat, aşa îmbrăcată cum era. li 
trecu brusc un gând prin minte: 

— Cum am intrat aici? 

— Mi-au dat ei cheile tale... le voi pune pe masa asta de 
toaletă. 

Moţăind, ea se întoarse pe o parte şi mormăi: 

— Şi ce s-a întâmplat cu O'Neill? 

— Îşi îngrijeşte o mare mahmureală şi o şi mai mare 
lovitură dată cu piciorul în fund. 

În timp ce o învelea cu pledul, zâmbetul binecunoscut al 
lui Foo îi încreţi pielea în jurul ochilor. 

— Uită de O 'Neill... acum trebuie să dormi. 

Ea îl simţi cum îi cuprinde capul în căuşul palmelor, 
mângâindu-i apoi faţa şi părul. În pofida tumultului din 
mintea ei, a temerilor, a opţiunilor, a suferinţei, în câteva 
minute se cufundă în somn. 


Barca lui Roper înainta cu opt noduri pe oră când intră 
în canalul dintre Noile Teritorii şi insula Steep. Motorul 
suspendat emitea un sunet liniştitor, iar el găsise încă o 
canistră cu benzină într-un dulap de sub pupa. La patru 
spre ziuă, întunericul nopţii ajunsese la maximum de 
profunzime. Din experienţa a numeroase nopţi de veghe 
petrecute pe mare, ştia că aceasta era ora de minimă 
activitate, când dorm până şi suferinzii de insomnie, şi cei 
predispuşi spre sinucidere, când orice fiinţă face o pauză, 
simțindu-se extenuată, înainte de a se hotărî să lupte în 

367 


continuare vreme de douăzeci şi patru de ore. Luminile din 
Central şi Kowloon erau acum în afara razei vizuale, dar 
chiar şi în vibrantul Hong Kong deveniseră mai palide 
înainte de a dispărea în spatele promontoriului. 

Carcasa din fibră de sticlă se izbi pe neaşteptate de o 
epavă scufundată. Impactul îl azvârli cu capul înainte pe 
fundul bărcii, ceea ce-l făcu să se aleagă cu o julitură pe 
frunte. Când îşi reveni, lumina lunii era suficientă pentru a- 
i îngădui să vadă colţul unei grinzi de lemn, neagră şi 
smolită ca o traversă de cale ferată, trecând cu aproape 
treizeci de centimetri prin prova despicată. Înjură printre 
dinţi, tulburat, şi instinctiv îşi adună puterile ca s-o 
împingă înapoi, afară din barcă. Efortul îl făcuse să 
transpire, dar grinda se deplasă în cele din urmă, făcând o 
şi mai mare deschidere în copastie. Când obiectul care o 
astupase se depărtă plutind pe apă şi când apa rece a 
mării năvăli în barcă, Nick îşi dădu seama de greşeală. 

În câteva secunde barca se scufundă, dispărând sub el. 
Roper se îndepărtă înot, constatând că apa nu era chiar 
atât de îngheţată cum se aşteptase; îşi scoase pantofii şi îi 
vâri în buzunarele pantalonilor. După câteva mişcări de 
braţe, se descotorosi de haină, apoi porni cu toată puterea 
spre linia întunecată a țărmului. 


368 


43 


Sarah dormi agitat, frământându-se şi răsucindu-se, 
chinuită de coşmaruri. Din când în când se trezea pe 
jumătate, scăldată în sudoare, conştientă de propriul ei 
glas care striga de groază. O dată văzu lângă pat două 
siluete ceţoase, care se aplecau spre ea îngrijorate, şi îşi 
dădu seama că erau Ruth Foo şi soţul ei. Prinse crâmpeie 
de conversaţie: „Copiii sunt bine, Ben... i-am spus lui David 
ce se petrece şi el a primit lucrurile cu mult curaj... a avut 
mare grijă de mine, fiul lui taică-su... micuța Hannah era 
prea mică pentru a înţelege... nu, nu, rămâi aici atâta timp 
cât va avea ea nevoie de tine, sărmana copilă. Ai de plătit o 
datorie.” Sarah se strădui să se trezească de-a binelea, dar 
recăzu într-un delir de întuneric învolburat, un îngrozitor 
tărâm de gheaţă şi spaimă, care se transformă apoi într-un 
cimitir în care ea zăcea într-un sicriu, cu trupul 
contorsionat şi în putrefacție, dar deasupra ei plutea chipul 
lui Nick, zâmbitor, încrezător, cu ochi radioşi, însă pe urmă 
închişi strâns, când spinarea i se arcui şi capul îi zvâcni 
spre spate, clipele de stare - plăcută şi de perfectă linişte 
fiind brusc eclipsate de un râs, batjocoritor şi de ţipătul ei 
de groază la vederea capului lui Nick, acum cu o expresie 
feroce, înnebunită, sub o şapcă chinezească verde cu o 
stea roşie, rotindu-se ca într-un caleidoscop printre alte 
feţe - cea a lui Nairn, a lui Clayton, a tatălui ei, a lui Mary 
Devereux - cu trăsăturile schimonosite de durere, vânăt şi 


369 


înecându-se în timp ce se zvârcolea la capătul unei 
frânghii. 

Sarah fugea să scape, încercând să se depărteze de ei, 
dar o urmăreau cu toţii. Ea gâfâia de teamă, repezindu-se 
să se ascundă într-o clădire care izbucni în flăcări şi din 
care ieşi împleticindu-se pentru a se pomeni prinsă în 
capcana unui labirint de sârmă ghimpată, ţepii sfâşiindu-i 
carnea, îmbrăcămintea arzând încă în timp ce alerga dintr- 
o parte în alta, până când se împiedică şi căzu în 
întunericul nesfârşit al unei gropi adânci. Când scoase un 
țipăt, întunericul explodă, transformându-se într-o lumină 
strălucitoare din mijlocul căreia privea cu răutate faţa lui 
Nick, de o paloare cadaverică şi plină de sânge. 


— E-n ordine, Sarah, sunt aici, nu te teme! 

Era glasul lui Foo, scăzut şi calm, şi ea deschise ochii, 
simțindu-se uşurată. Lumina soarelui se strecură printre 
zăbrelele oblonului, proiectând pe pereţi un desen în 
dungi; auzea larma traficului de afară, şi zgomotul intens 
al unui avion care decola. Foo se aplecă spre ea, zâmbindu- 
i, şi Sarah văzu că el se schimbase - asta trebuie să se fi 
întâmplat în China, dar până acum ea nu observase. 
Aceiaşi ochi plini de umor, aceeaşi tărie sufletească, dar 
părul cărunt albise la tâmple, iar pe chipul lui ridurile se 
adânciră. 

— Cât timp am dormit? 

— Cam paisprezece ore - acum e cinci după-amiază. Cum 
te simţi? 

— Nu rău. Ezită. S-a întâmplat ceva? 

El se aşeză pe pat şi dădu din cap. 

— Nu. El pare să fi dispărut fără urmă. 

— Slavă Domnului! 

Foo prepară puţin ceai şi ea îl bău, dar nu era în stare 
nici măcar să se gândească să mănânce ceva. Încercă o 
baie fierbinte, aburind de uleiuri vegetale, însă nu reuşi să 


370 


se relaxeze. În curând se îmbrăcă şi Foo o duse cu maşina 
sus, pe Peak. Parcurseră poteca de picior ce ocolea vârful, 
privind în jos spre panorama portului, a cărui apă 
albăstruie era străbătută de-a lungul şi de-a latul de dârele 
lăsate de nenumăratele jonci cu motor şi feriboturi. Foo 
cumpără South China Morning Post, dar în paginile 
ziarului nu se pomenea nimic despre evenimentele ce 
avuseseră loc în noaptea precedentă în Stanley. La capătul 
vestic al Promenadei Guvernatorului, se opriră să se uite 
îndepărtări, spre conturul verde şi înceţoşat al insulei 
Lantau, şi el îi înconjură umerii cu braţul. 

— Îmi pare râu că lucrurile au luat întorsătura asta, 
Sarah... am văzut că te ataşaseşi foarte mult de el. 

— Eram îndrăgostită de el, dacă asta e ceea ce vrei să 
spui, dar uneori simţeam că există ceva ce nu era tocmai în 
ordine. 

Zâmbi cu amărăciune. 

— Acum îmi dau seama de ce. 

Merseră o bucată de vreme în tăcere. 

— Presupun că n-a avut încotro, dar m-a zguduit până în 
adâncul fiinţei. Treaba asta afurisită pare să atragă foarte 
mulţi oameni care nu se pot privi în faţă, care nu pot trăi 
decât apăraţi de o miasmă de minciuni şi închipuiri. Eu am 
nevoie de mai multă sinceritate în viaţa mea, Ben... de 
cineva în care să pot avea cu adevărat încredere, de un 
cămin aşa cum trebuie - un centru de linişte, în ciuda 
uraganului din jurul lui. Bănuiesc că sună caraghios ceea 
ce spun... 

— Bineînţeles că nu, asta e ceea ce dorim cei mai mulţi 
dintre noi - şi tu vei găsi acest lucru, Sarah, poate atunci 
când te vei aştepta mai puţin. 

— Oare îl voi găsi, Ben? 

Un brusc imbold o făcu să izbucnească în râs şi să-l 
sărute. 

— Să ştii că nu mă pot lămuri dacă eşti un escroc bătrân 

371 


sau cel mai bun şi mai înţelept om pe care l-am cunoscut 
vreodată. 

Creţurile din jurul ochilor lui Foo se adânciră, dar el nu 
răspunse, şi pe urmă lui Sarah îi reveni în minte faţa 
răvăşită a lui Nick şi se pomeni că arată dincolo de port, 
spre China. 

— Crezi că a reuşit? O fi pe undeva pe-acolo? 

— Aşa sper. 

— Ce vor face ei cu el? 

— Dacă sunt recunoscători, presupun că-i vor da un 
apartament mizerabil în Beijing şi vreo slujbă 
guvernamentală. E greu să mi-l imaginez trăind ca un 
chinez - fără confort, fără maşină, fără bani, indiferent ce 
îşi închipuie el că crede... şi nu va fi în siguranţă când vor 
cădea comuniştii. 

— Bănuiesc că nu, dar cât de mult va dura până atunci? 

— Probabil câţiva ani. Asta nu-i Europa şi armata mai 
are încă o mare putere într-o ţară în care omul cu o 
bicicletă este invidiat pentru „bogăţia” lui de către cel care 
nu are nici măcar o pereche de pantofi... dar acum nimic 
nu ne poate opri. Nimic. 

— De ce este asta atât de important, Ben - vreau să 
spun, pentru tine. Ştiu că, oarecum de neînțeles, tu simţi 
că aparţii acelei ţări, dar n-ai trăit în China de pe vremea 
când erai copil, iar blestematul acela de pământ a tot fost 
într-o continuă frământare încă dinainte de a te fi născut. 

El se uită o vreme spre continent, apoi dădu din cap şi se 
întoarse spre ea cu un zâmbet trist: 

— Presupun că tocmai din cauza asta este important, 
nu? 


Atrăgătoarea vietnameză fu printre primii pasageri care 
urcară la bordul avionului spre Shanghai al companiei 
aeriene Cathay Pacific. Zece minute mai târziu, avionul 
gonea de-a lungul pistei construite în port, cu valurile 


372 


mării clipocind pe o latură, înălțându-se apoi abrupt, 
pentru a evita colina Peak. Majoritatea pasagerilor erau 
turişti europeni. Josie refuză cu o fluturare a mâinii 
paharul cu şampanie rece şi pâinea prăjită garnisită cu 
creveţi pe care i le oferea stewardul. Survolau Causeway 
Bay şi faţa ei era lipsită de orice expresie. De data aceasta 
nu simţea nici o bucurie a victoriei, nici o senzaţie 
euforică, ci doar un amestec de uşurare şi de infinită 
tristeţe. 


La Londra era deja seară şi şuvoiul traficului rutier se 
scurgea peste podul ce traversa Tamisa în dreptul 
Parlamentului şi pe lângă lespedea de beton a clădirii 
Century House de pe Westminster Bridge Road. Cartierul 
general al Serviciului Secret Britanic era încă în plină 
activitate şi aceasta era prima vizită a lui Nairn după 
atacul lui de cord. Venise la ora trei, fiind adus de la 
Chiswick cu binecunoscutul Rover albastru închis, şi 
dictase câteva solicitări de rapoarte. Vorbise cu Clayton la 
telefon şi aflase că bănuielile lui cu privire la Roper 
fuseseră îndreptăţite. Acum stătea în picioare lângă 
fereastră, uitându-se în jos, la circulaţia de pe stradă, aşa 
cum mai făcuse de o mie de ori. Uşa către biroul secretarei 
era închisă şi el se afla singur în încăpere. Apăsă tastele 
interfonului, formând numărul şefului personalului. 

— Nairn la aparat. Am răsfoit câteva hârtii - sunt de 
acord cu următoarea numire în post a lui Goddard, la Cairo 
şi cu cea a lui Cable la Londra. Vei primi asta în scris, dar 
mi-ar plăcea să-i anunţi pe amândoi mâine. Okay? 

Aşadar, asta era o treabă făcută. Avea de condus un 
întreg serviciu, dar găsise câteva minute pentru Sarah. 
Printr-o trăsătură de condei, putea acum s-o depărteze de 
furia lui Clayton, să-i dea o şansă cinstită dacă ea prefera 
să lucreze în continuare în cadrul serviciului. Dar după ce 
el ar pleca şi Clayton ar rămâne la conducere? Dacă 


373 


Clayton ar rămâne la conducere... dar cine altul mai intra 
în discuţie în afară de el? Se simţea foarte obosit, iar când 
îşi aprinse pipa, tutunul avu un gust amar şi-l făcu să 
tuşească. Oftă - moartea este modalitatea prin care natura 
îţi spune s-o iei mai încetişor - şi luă o hotărâre. Ridică 
receptorul telefonului roşu, federal, şi formă numărul 
secretarului de cabinet. 

— Aici Nairn. Dânsul este la birou? 

După o pauză i se făcu legătura. 

— Robin? Sunt David Nairn... da, mă simt mult mai bine, 
mulţumesc. Uite ce-i, trebuie să vin să te văd în legătură 
cu problema succesorului meu. 

David ascultă o vreme. 

— Tot ce spui e foarte amabil din partea ta... da, poate 
mă vei convinge să rămân, dar între timp am face mai bine 
să rezolvăm treaba asta. Eu sunt bun de cimitir, iar tu ai 
nevoie aici de cineva în putere. Mulţumesc... mâine la 
unsprezece e perfect. 

Totuşi puse jos receptorul, trist. Oare luase într-adevăr o 
decizie? Muncise în acest serviciu atât de mult timp, fusese 
la conducerea lui atâta vreme, încât nu-şi putea imagina o 
viaţă fără el. Dar străbătu încăperea şi deschise uşa, 
cerând să i se pregătească maşina. Deocamdată, nu-şi 
dorea decât să doarmă. 


În noaptea aceea Foo rămase iar în apartament, moţăind 
pe canapea. Fură amândoi treziţi brusc din somn când, la 
cinci dimineaţa, telefonul începu să sune. Răspunse el şi 
Sarah ieşi din dormitor îmbrăcând capotul şi căscând. 

— Cine e, Ben? Ce Dumnezeu mai vor acum? 

În lumina ce venea prin uşa dormitorului, faţa lui părea 
încordată. 

— Este în legătură cu Nick. Aproape că a ajuns în China, 
cu o barcă, dar se pare că a dat de necaz şi a ieşit la mal la 
nord de golful Clear Water. A stat ascuns toată ziua într-o 


374 


colibă de pe țărm, dar când s-a înserat au apărut pescarii 
cărora le aparţinea şi el a intrat în panică. A tras în ei - 
oamenii şi-au închipuit că el făcea contrabandă, şi unul din 
ei a dat fuga la un post de poliţie. De atunci el stă pitit în 
colibă. Este înconjurat de poliţie, dar nu vrea să iasă. 

Sarah se aşeză greoi pe un scaun, cuprinzându-şi capul 
în mâini. 

— Nu, Ben, spune te rog că nu-i adevărat. Începu să 
plângă. Vrei să zici că se afla la doar câteva mile să fie în 
siguranţă? 

— Da. 

Expresia lui Foo era sumbră. 

— Aproape reuşise. 


375 


44 


Sarah şi Foo sosiră la şase dimineaţa; şuviţe fantomatice 
de ceaţă matinală se învălătuceau dincolo de geamurile 
maşinii.  Trecuseră prin două blocade rutiere şi 
remarcaseră că ultima milă de drum fusese nefiresc de 
tăcută şi că în cele câteva case nu se vedea nici o lumină. 
Probabil că fuseseră evacuate de poliţie - nu va exista nici 
un martor al acestui ultim act. Mercedes-ul lui Foo se 
hurducă în semiîntuneric de-a lungul drumului până când 
ajunseră la un dâmb înierbat care îl despărţea de mare. 
Aproximativ douăzeci de poliţişti chinezi stăteau prin 
preajmă, îmbrăcaţi cu veste antiglonţ şi înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră Armalite sau cu carabine mai vechi. 

— Fir-ar să fie! mormăi Sarah când îi văzu pe poliţişti, 
precum şi lungul şir de vehicule: o jumătate de duzină de 
maşini ale poliţiei, un camion cu echipament radio şi o 
ambulanţă. _ 

În ultima oră se petrecuseră o mulţime de lucruri. În 
timp ce Foo parcă, un european în uniformă de inspector 
de poliţie veni spre ei, ridicând o mână pentru a le impune 
să tacă. 

— Sunt Parker, se prezentă el scurt, cu un accent care 
amintea mai mult de periferiile Londrei decât de 
comitatele din jurul acesteia. Ofiţerul care răspunde de 
acest asediu. 

Sarah tresări. Asediu? Era nevoie de un asediu pentru a- 


376 


l aresta pe sărmanul Nick? 

— Cine sunteţi voi doi? Cine v-a dat voie să veniţi aici? 

— Eu sunt Sarah Cable, de la Serviciul Diplomatic. Işi 
prezentă legitimaţia. Şi dânsul este colegul meu, domnul 
Foo. 

Parker pufni pe nas. 

— Şi de ce dracu’ vă aflaţi aici? 

— Amândoi îl cunoaştem... ne-am gândit că am putea fi 
de ajutor, 

Parker îi fu antipatic din prima clipă lui Sarah - avea un 
aer arogant. Nu se îndoia deloc că el avea să-şi facă 
datoria fără milă sau remuşcare. Îl simţi pe Foo că-şi pune 
braţul în jurul umerilor ei, dar i-l dădu la o parte şi urcă 
dâmbul până ajunse să stea în picioare pe creastă, 
reflectând asupra conţinutului ordinelor lui Parker. Oare 
trebuia să-l prindă pe Nick viu, în aşa fel ca ei să poată 
stoarce de la el toate informaţiile posibile? Sau temerile lui 
Gatti erau îndreptăţite? Oare faptul de a-l aduce în faţa 
tribunalului ar fi provocat prea multe neplăceri? 

Deşi încă nu se luminase bine de ziuă, Sarah reuşi să 
vadă că se aflau la capătul unei peninsule golaşe din Noile 
Teritorii, nu departe de graniţa chineză. De la picioarele ei, 
terenul cobora către un țărm aflat la o depărtare de 
aproximativ o sută de metri. Coliba de piatră era mică, 
cocoţată pe o limbă de pământ stâncoasă care înainta în 
mare. Era tăcută, scăldată în lumina albă a lămpilor cu arc, 
şi în ceața de dincolo de ea Sarah abia desluşea forma 
cenuşie a unei şalupe poliţieneşti, stând lângă țărm, cu 
mitraliera de pe puntea de la pupă către mica clădire. 

— Dă-te jos! strigă Parker. Acolo eşti foarte expusă! 

Sarah nu-l luă în seamă, continuând să stea cu picioarele 
depărtate şi cu braţele încrucişate, privindu-l sfidător. Nu 
credea că Nick ar împuşca-o. Nu credea că Nick ar fi în 
stare să împuşte pe nimeni. Coliba era un fel de cutie 
pătrată cu un acoperiş ascuţit din tablă ondulată, ca într- 


377 


un desen de copil ce ar reprezenta o casă. Fasciculele 
orbitoare de lumină albă din jurul ei se reflectau de pe 
marea întunecată şi vălurită. La orizont, cerul trecea de la 
mov la un trandafiriu cu nuanţe portocalii. Avea să fie încă 
o zi foarte caldă. 

În afara cercului de lumină, Sarah nu vedea decât 
umbre, contururile întunecate ale unor ţevi de mitralieră şi 
oameni ghemuiţi în spatele unor bolovani de pe panta 
dâmbului. Nu se auzea nici un alt zgomot în afară de cel al 
valurilor clipocind pe stânci şi zumzetul unui generator din 
camionul cu aparatură radio; dar atmosfera era atât de 
încordată încât părea încărcată cu electricitate. Sarah 
simţea acea tensiune prin rigiditatea întregului ei trup, 
prin crampele care îi strângeau stomacul. Părea să fie al 
dracului de multă putere de foc adunată acolo împotriva 
unui singur om speriat. Părea ireal ca el să se afle acolo, 
singur în coliba aceea tăcută. Sărmanul, bietul Nick! Îşi 
amintea blândeţea mâinilor lui, ardoarea din ochii lui - 
prea dornici, prea nesiguri. Atât de mult de dăruit, atât de 
multă compasiune, atât de mult talent, dar nici un tăiş 
ascuţit. Totul era prea al dracului de nedrept. Ea îl văzuse 
aşa cum voia el să fie - cu ea fusese îndeajuns de bărbat -, 
dar în adâncul fiinţei lui exista slăbiciunea de care se 
folosise ticălosul acela de Luther. 

— Dă-te jos! şuieră iar printre dinţi inspectorul de 
poliţie, venit acum chiar sub ea, pe partea dâmbului opusă 
mării. Îţi ordon să cobori! 

Sarah îi aruncă lui Parker o privire aspră, apoi se 
retrase cu câţiva paşi şi îngenunche între el şi Foo. La 
orizont, cerul strălucea acum de o lumină roşie ca sângele 
- în curând avea să se facă ziuă. 

— Aşadar amândoi îl cunoaşteţi? 

Parker vorbea iritat, ridicând capul deasupra crestei şi 
îndreptându-şi binoclul spre colibă. Dumnezeu ştie de ce, 
gândi Sarah - clădirea era atât de aproape încât şi fără el îi 

378 


puteai vedea orice detaliu luminat de reflectoare. 

Sarah confirmă, dând din cap. 

— Aşa este. 

— Cum este înarmat? 

— Când a părăsit casa din Stanley avea un revolver, un 
Smith and Wesson obişnuit, calibrul 38, şi câteva cartuşe. 

Parker mormăi. 

— Este primejdios? 

— Primejdios?! Sarah explodă. Sfinte Dumnezeule, nu! 
Este blând şi... ezită, sfâşiata între loialitatea faţă de 
bărbatul care o ţinuse în braţele lui şi posibilitatea de a-i 
salva viaţa. În cele din urmă vorbi foarte calm: Şi, probabil, 
speriat de moarte în momentul de faţă. 

— M-aş aştepta ca el să se predea fără a opune 
rezistenţă. 

Glasul lui Foo suna dogit. 

— Atunci pentru ce dracu' n-a făcut-o? Trebuie să ştie că 
suntem aici... Sunt deja douăzeci şi patru de ore de când 
stă ascuns în coliba aia. 

— l-a mai rămas puţină mândrie, şopti Sarah. Doar 
puţină. 

— Mândrie? 

Parker aproape că scuipă, dispreţuitor. 

— Ticălosul ăla este un afurisit de trădător. Mi-ar plăcea 
să-l văd spânzurat. 

Se lăsă să alunece în josul dâmbului şi se îndreptă cu 
paşi apăsaţi către un grup de poliţişti şi civili adunaţi în 
apropierea camionului cu aparatură radio. 

Luând un portavoce, se întoarse spre mare. 

— Roper, aici este poliţia britanică din Hong Kong. Eşti 
înconjurat de oameni înarmaţi. 

Glasul era metalic şi, pentru mai multă claritate, el făcea 
câte o pauză între silabe. 

— Repet, eşti înconjurat de poliţişti înarmaţi. Aruncă 
afară, pe fereastră, orice arme de foc ai, apoi ieşi tu însuţi 


379 


cu mâinile ridicate deasupra capului! 

Vocea metalică se reverberă printre stânci, în timp ce 
fuioare de ceaţă veneau dinspre mare, trasând desene 
stranii în jurul clădirii de piatră. 

— Repet, ieşi cu mâinile ridicate deasupra capului şi nu 
ţi se va face nici un rău. 

Tăcere. Nimic nu se mişca în cercul acela ameninţător. 
În cele din urmă, culorile stacojii şi cenuşii ale zorilor 
lăsară locul unei slabe lumini solare care deveni tot mai 
intensă, ca luminile ce se aprind într-un teatru. Dar coliba 
rămase tăcută, în aparenţă goală - actorul principal nu 
avea de gând să apară. 


Către amiază, pe stâncoasa coastă nordică a golfului 
Clear Water era foarte cald. Parker se apropie de Foo şi 
Sarah, care găsiseră un petic de umbră lângă un bolovan. 

— Aşa nu se mai poate continua, spuse el supărat. Cum 
voi doi îl cunoaşteţi, nu vrea unul dintre voi să-i vorbească 
prin portavoce? 

Instinctul lui Sarah o îndemna să refuze. Era dreptul lui 
Nick să decidă el însuşi pentru sine: de ce să se alăture ea 
duşmanilor lui şi să intervină? 

— Ce vrei să-i spunem? întrebă ea prudent. 

— Aş fi crezut că e al dracului de evident. Spuneţi-i să 
iasă afară neînarmat şi să se predea. Dacă face asta, nu va 
păţi nimic. Dacă vom fi nevoiţi să intrăm noi şi să-l luăm.... 

Parker înălţă din umeri, lăsând fraza neterminată. 

Câteva minute mai târziu urcau amândoi pe dâmb şi 
Sarah luă portavocea. 

— Sunt Sarah, Nick. 

Tonul metalic nu putea să sune decât neprietenos. 

— Ascultă, te rog. Mă aflu aici, afară, împreună cu 
Benjamin Foo, şi amândoi vrem ca tu să ştii că dacă ieşi 
din casă cu mâinile ridicate, neînarmat, nu ţi se va face 
nici un rău. Nu vor trage, Nick, dacă ieşi acum afară. 


380 


Făcu o pauză, încurajată de mâna lui Foo pe braţul ei, şi 
încercă din nou: 

— Sunt Sarah, Nick. Ei nu vor să te rănească, aşa că, te 
rog, aruncă-ţi afară revolverul, dacă îl mai ai, şi ieşi din 
casă cu mâinile ridicate. Eu sunt aici, aşteptându-te. Te 
rog, fă asta acum! 

Ar fi vrut să adauge te iubesc, dar se bâlbâi în faţa 
bovinului Parker. Chiar înainte ca apelul ei să-şi fi stins 
ecoul departe, printre stânci, ştiu că era inutil. Şi iarăşi 
simţi îndoielile acelea sâcâitoare în legătură cu ordinele 
primite de Parker - poate că era gândit să fie inutil? 

In tăcerea înconjurătoare, din colibă se auzi un fel de 
hârşâit, o pauză şi apoi explozia unei Împuşcături. Glonţul 
şuieră sus, în aer - nu fusese ţintit spre ei -, dar toţi se 
ghemuiră instinctiv. Sarah zâmbi şi mormăi. 

— Bravo ţie, Nick. E rândul tău, Parker. 


x 


La cinci după-amiază, Clayton şi amiralul se instalară pe 
bancheta de piele din partea din spate a Lincoln-ului şi se 
tinură zdravăn de chingile laterale când maşina porni să 
coboare în goană serpentinele strânse de pe Peak către 
tunelul din port. 

— A durat destul de mult. 

Accentul lui Clayton suna iar precum cristalul, cămaşa 
lui în dungi, proaspătă, şi costumul tropical bleumarin fiind 
impecabile după o noapte ultraagitată. 

— Sper să cedeze înainte de a se însera. Am izgonit din 
zonă reporterii şi camerele de televiziune pe motiv că s-ar 
afla în primejdie, dar ei vor găsi un mijloc să se strecoare. 
Dacă povestea asta e sortită să sfârşească în chip de ştire 
de prima pagină, ne-ar fi fost mai bine dacă el ar fi reuşit 
să fugă în China. 

Amiralul bombăni - întotdeauna era greu să ştii ce 


381 


gândea. 

— Presupun - pronunția moale şi tărăgănată din Carolina 
îl făcea să pară aproape adormit - presupun că poliţiştii tăi 
pot să-i pună capăt repede dacă le dăm acest ordin? 

Până şi nemilosul Clayton fu luat puţin prin surprindere. 

— Acesta este un teritoriu britanic, spuse cu emfază. 
Individului trebuie să i se dea o şansă decentă pentru a se 
preda. 

— Da, desigur. (Dar era clar că amiralul voia să spună de 
ce?) O să-i dai şi lui Cable o şansă decentă? 

— Nu te înţeleg, Erwin. 

— Eşti sigur de asta, Gerry? Ea este un bun agent de 
informaţii. Ai fi de-a dreptul nebun dacă ai pierde-o. 

Pentru un om cu experienţă de viaţă, gândi Clayton, 
amiralul era incredibil de naiv dacă îşi închipuia că, 
exagerând accentul de ţărănoi, ar putea să dea impresia de 
onestitate simplă care să-i ascundă lipsa de sinceritate. 

— S-a purtat de o manieră absolut intolerabilă. 

— Haida-de, Gerry! I s-ar fi putut întâmpla oricui. Aş lua- 
o ca pe o mare amabilitate personală dacă i-ai trece-o cu 
vederea. De acord? 

— O să mă mai gândesc la asta. Care-s ultimele ştiri din 
China? 

— Revolte pentru mâncare, frământări, o răzvrătire a 
armatei la Shansi. Bănuiesc că prietenii lui Foo fac agitaţie 
cât pot... dar la Beijing domneşte o tăcere ciudată, circulă 
zvonuri despre ceva de amploare. Poate că Deng a murit în 
sfârşit? Se spune că o luptă pentru putere e pe cale să 
izbucnească între conservatori, adepţii unei politici de 
mână forte şi liberalii care vor să pornească pe calea 
Europei de Est. 

— E oare posibil să fie adevărat? 

— Dumnezeu ştie, Gerry... bănuiesc că vom afla destul 
de curând. Poate că, la urma urmei, ei nici nu vor avea 
nevoie de revoluţia lui Foo. Indiferent de ceea ce se 


382 


petrece, m-aş mira dacă echipa de la Beijing n-ar face pe 
ea de frică. Este al dracului de sigur că asta trebuie să fie 
situaţia. 


Coliba cea mică părea să sclipească în arşiţa după- 
amiezii. Orele se scurgeau încet. Pe la şase, soarele mai 
coborâse, dar era încă destul de fierbinte pentru a o face 
pe Sarah să se simtă epuizată. O durea spatele din cauza 
prea îndelungatei şederi într-o singură poziţie. $Şedea 
rezemată de un bolovan şi se mişca adesea, chinuindu-se, 
încercând să-şi frece zona trupului mai afectată, în timp ce 
urmărea cum o nouă echipă de trăgători de elită îi înlocuia 
pe poliţiştii care fuseseră de serviciu în ultimele patru ore. 
Cât despre ea însăşi, veghease acolo aproape 
douăsprezece ore şi i se părea că durase cât o viaţă de om. 
Încordarea, soarele arzător, supraviețuirea cu bucățele de 
hrană conservată şi cu apă călduţă - toate acestea lăsaseră 
urme. O usturau ochii de cât se uitase la colibă în lumina 
strălucitoare a soarelui şi mintea îi era epuizată de 
tensiunea emoţională. Cum Dumnezeu putea Nick să 
suporte toate astea atâta timp? Se afla acolo, înăuntru, de 
aproape treizeci şi şase de ore. Luptându-se să rămână 
treaz? Îngrozit? Fără nimic de mâncare? Probabil că avea 
puţină apă, căci altminteri ar fi leşinat până acum, dar 
mica clădire trebuie să fi devenit îngrozitor de urât 
mirositoare pe căldura asta. Încercă să-şi imagineze cum 
se simţea el. Oricât de singur, oricât de înspăimântat, era 
clar că până la sfârşit găsise în el însuşi un oarecare curaj. 
Voia ca el să se agaţe de acel curaj, să iasă afară, să 
trăiască... Chiar dacă va trebui să petreacă ani de zile în 
închisoare, într-o zi avea să-şi redobândească libertatea, să 
se uite dizgraţia - un nou început. Nu fi prost, Nick. 
Renunţă, pur şi simplu... acordă-ţi o şansă, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

Nu i se ceruse să mai încerce să folosească portavocea... 


383 


şi nici Parker nu o folosise de vreo două ore. Sarah văzu că 
el era prins într-o discuţie tainică cu Clayton şi cu amiralul. 
Când sosiseră, cei doi evitaseră să vorbească şi cu ea. Apoi 
observă mişcare în jurul camionetei cu echipament radio şi 
o dubă care sosi cu şi mai mulţi poliţişti înarmaţi. 
Pregătirile erau evidente. Îl vor aresta. Oh, Nick, 
afurisitule; prost afurisit ce eşti... ieşi afară înainte să fie 
prea târziu! Simţea că-i vine rău, dar privea cu o fascinaţie 
morbidă cum poliţiştii chinezi îşi fixau vestele antiglonţ şi 
îşi potriveau căştile de asalt. Inarmaţi cu pistoale- 
mitralieră când el nu avea decât un revolver mic - era 
absurd! Se concentra asupra lor cu atâta intensitate încât 
la început nu observă când uşa colibei se deschise brusc. 
Nu observă nici altcineva, deoarece uşa se afla în zona de 
umbră adâncă. Un strigăt slab scos de unul dintre poliţiştii 
chinezi îi atrase atenţia şi priveliştea de sub ochii ei o făcu 
să încremenească. 

Nick Roper stătea în picioare în pragul uşii, cu chipul 
cenuşiu, răvăşit, şi cu zece ani mai bătrân decât atunci 
când îl văzuse ea ultima oară, cu mai puţin de două zile în 
urmă. Purta o cămaşă albă murdară, descheiată până în 
talie, şi pantalonii mototoliţi ai costumului său gri. Se 
auziră păcănituri metalice când treizeci de arme bine unse 
se aţintiră asupra lui, cu treizeci de gloanţe pregătite de 
tragere, şi treizeci de oameni îşi repetară în minte 
obişnuitele ordine ale poliţiei: La comanda „foc” trageţi 
fără ezitare în mijlocul celei mai expuse zone a trupului. O 
tăcere amenințătoare, nici un zgomot în afară de uşorul 
clipocit al valurilor pe stânci; generatorul murise ca şi cum 
cineva l-ar fi deconectat, un sergent chinez în stânga ei 
tuşi pentru a scuipa flegmă. Apoi nimic. Tăcere. 

Nick stătu în picioare un timp ce păru foarte îndelungat 
- în realitate poate un minut: drept, mândru, ofiţer de 
marină din cap până-n picioare. Sarah era prea departe ca 
să-i vadă faţa, dar în timp ce se uita la cercul de oţel din 


384 


jurul lui, rotind lent capul, în atitudinea lui se simţea un 
oarecare dispreţ. Oh, bravo, Nick! şopti ea. Arată-le, arată- 
le, dar pe urmă, pentru numele lui Dumnezeu, renunţă! 

— Ridică mâinile, Roper! urlă Parker prin portavoce. 
Ridică mâinile şi nu ţi se va face nici un rău. 

Nick continuă să stea acolo, apoi făcu un pas înainte. 
Soarele coborâse pe bolta cerească, dar lumina lui îi căzu 
pe faţa a cărei expresie era un amestec de sfidare şi 
uimire. 

— Ridică mâinile! răcni iarăşi Parker, glasul devenindu-i 
un țipăt. Chiar deasupra capului, pe urmă mergi încet 
înainte! 

Dar în ciuda siluetei mânioase din josul dâmbului, 
ordinul era lipsit de orice convingere. 

Ulterior au existat multe dezbateri cu privire la ce 
anume strigase Roper în chip de răspuns. Era un strigăt 
slab, abia mai tare decât un geamăt. Cert este că era 
batjocoritor, plin de dispreţ. Dar nu există nici o 
controversă în legătură cu acţiunile lui. După lungă tăcere 
şi mişcările acelea lente, urmă un icnet de uimire care se 
auzi când Roper îşi smulse brusc revolverul din centură, se 
lăsă în genunchi şi îl îndreptă, ţinându-l cu ambele mâini, 
drept spre Parker. Sarah nu avea să uite niciodată 
imaginea lui, cu capul aplecat, cu ambele braţe întinse 
înainte, ţinând revolverul neclintit. 

— Nu, Nick, nu! Se auzi ea însăşi ţipând când traseră în 
el, asurzită de păcănitul sacadat al armelor automate, 
închizând ochii la vederea trupului lui răsucindu-se sub 
grindina de metal încins şi a micilor nori de fum ce 
apăreau acolo unde gloanţele ricoşau pe colibă şi pe 
stânci. 

Deschise ochii şi porni să fugă înainte, nedând atenţie 
strigătelor mânioase ale lui Parker. 

— Du-te înapoi, femeie, rămâi unde eşti! Stai pe loc, îţi 
zic! 

385 


Nick zăcea pe spate, zdrobit de peretele de piatră al 
colibei, cu pieptul - o hidoasă masă de un roşu întunecat. 
Pretutindeni era sânge. Sarah căzu în genunchi lângă el şi 
îi cuprinse capul în mâini. Un singur glonţ îi zgâriase 
pielea capului, altminteri faţa îi era neatinsă, dar în ochi şi 
în strâmbătura gurii nu exista decât uimire şi o acută 
durere. Era deja mort. 

— Oh, sărmanul meu iubit! 

Îl legănă uşor, plângând fără zgomot până când îl simţi 
pe Foo lângă ea. 

— Sărmanul, bietul meu iubit. 

Foo se aplecă să ridice revolverul, desfăcându-l cu un 
gest automat. Amândoi se holbară la cele şase spaţii 
întunecate. Nu era nici un glonte - magazia era goală. 

— Iisuse Hristoase... trebuie să fi ştiut şi el asta. De-a ce 
dracu' se juca? 

— Voia să cadă luptând, Sarah. 

Femeia continua să mângâie faţa lui Nick. 

— Cred că mă bucur... a fost mai bine pentru el, nu? 

Foo dădu din cap cu un aer grav. Şi el era gata să 
plângă, şi ea îl iubi pentru asta. 

— Aşa a fost cel mai bine. 

Nu se mai auzi nici un strigăt din partea lui Parker, iar 
poliţiştii chinezi stăteau uitându-se cu respect, încleştându- 
şi mâinile pe armele fumegânde. Sarah sărută fruntea lui 
Nick şi Foo o trase încet, ridicând-o în picioare. Îl sărută şi 
pe el, în timp ce o ţinea strâns la pieptul lui. 

— la-mă acasă, Ben. Pentru numele lui Dumnezeu, du- 
mă, te rog, acasă! 


386 


POSI-SCRIPTUM 


Toate personajele şi întâmplările din Anul Scorpionului 
sunt fictive, cu excepţia lui Kang Sheng. 

Kang Sheng s-a născut cu numele de Zhang Shaoging în 
1898, într-un orăşel de pe coasta provinciei Shandon. În 
tinereţe a călătorit prin Europa, a studiat la Universitatea 
Shangda din Shanghai şi s-a înscris în Partidul Comunist 
Chinez în 1924. Implicarea sa în mişcarea ilegală a dus la 
numirea lui la conducerea tuturor serviciilor de informaţii 
şi de securitate din China, post pe care din când în când l-a 
pierdut, când era în dizgrație, dar pe care l-a ocupat mai 
mult sau mai puţin continuu până la moartea lui, în 1975. 
Kang Sheng nu a fost numai un maestru în materie de 
spionaj, ci şi arhitectul programului de înarmare nucleară 
al Chinei, unul dintre instigatorii Revoluţiei Culturale, 
amantul lui Jiang Qing, soţia lui Mao, şi profund implicat, 
împreună cu ea, în luptele pentru putere din primii ani de 
după 1970. Deşi puţin cunoscut în Occident, el este una 
dintre  figurile-cheie în evoluţia Republicii Populare 
Chineze. Binecunoscuta ambiţie a lui Kang de a deveni 
succesorul lui Mao Tzedun a fost zădărnicită prin moartea 
lui (de cancer) în ziua de 16 decembrie 1975, cu nouă luni 
înainte de moartea lui Mao însuşi, în septembrie 1976. 

China posedă un uluitor sistem de servicii de securitate 
şi informaţii secrete, care pot fi departamente ale 


387 


Partidului, ministere guvernamentale sau incluse în 
Armata Populară de Eliberare. Tewu (Departamentul 
pentru Afaceri Speciale) a fost înfiinţat de către liderii 
Partidului, la Shanghai, în anii 1920 -1930. Condus la 
început de Ciu En-lai, a fost recunoscut de Kang Sheng, în 
1938, ca fiind serviciul secret universal al Partidului. Mai 
târziu i s-au adăugat Shehuibu (Departamentul Afacerilor 
Sociale), Diaochabu (Biroul de Investigaţii al Comitetului 
Central), Gonganbu (Ministerul Securităţii Publice), ale 
cărui responsabilități includ aşa-numitul Laogai sau 
gulagul chinez, şi Qingbao (Serviciul Secret Militar de sub 
conducerea Statului Major al Armatei Populare de 
Eliberare). Un nou Minister al Securităţii Statului, în stil 
KGB, numit Guojia anquanbu (Goanbu) a fost adăugat în 
1983. IÎnciuda suprapunerii liniilor de responsabilităţi ale 
acestor foruri şi a rivalităţii dintre agenţi, până la urmă 
toate îşi înaintează rapoartele către Comitetul Executiv al 
Partidului Comunist Chinez. 


CUPRINS 


PROLOG Nae r E EEE b ai 5 
CHINA = T950 zona dn iniaa a ac ba dle i uz 5 
PARTEA ÎN FAL inte zii sarac gel one aa Saten Sr cel Bulgar 7 
HONK KONG ŞI MACAC stea isaac tis panda tai 7 
EET APR RPR AIR RA EE A PNR A NORI PRD EE 9 

De tea cale Aita Bt datata tt a ae fac 086 ana sa Et Deci 22 

Se a a RR aan DURIN UR EN De UER O i Die ee TIE 29 
EE ama iale aa asi ad aaa ast at iaca e m atata 40 

E oua A Ac la ala a cutu e cl au ae 48 

Gea lenea lenta atenta aa oo dea eo di oala, af ot nasa 55 

Pate a Cina ae n at nai Sade asa acne dat ana 67 

(oile sd co AE fa a ol aaa m asasinat dădea 77 

(e ora înoată iai Bă lat dai aia ana lt lar tute 90 

TO 4 oaia etosul sotia (Aaaa A e ea ta 98 

[soc i ai 03 iat uitat tea e 107 

Îi d decided adulta iai du aid aa ala at 114 

oaie Ca dp ta Cealalta baia 30 123 


ADE ate tocate TENETE doza tt a Aa de it a dude Si 138 
PARTEA A DOUA se se acc alea tatea iat ia cada 146 
REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ... ceea nn 146 
(ut da a ls at Abu ETE aud d at vi 148 
i ca aut ba a able aia ti li iscate a 158 
TEMA tou Dita na NSE EE EASE a oaia du 165 
ÎE), ci BRA T au O au ci Bu 172 
P ATEA RR RARI ADE AR PRR AND PRD ANR RI RRC PN i AI 181 
Dude duca, saci duca ace alea ata aloca eta lu cae Razi lea cota aa totul ez 186 
Dai 0 a E ic da îi al a ii 192 
Dida la ar aaa al d au au 198 
DA urcate dal aiba o aia di aie Di ist e sania 205 
Doza) sula eta ue boa ului ta N an ali ani data iata 210 
Di As sp OA N tate 03 ai en 216 
e ARID PRI RANI PE ROI RA ARID ARI RE E e PAN IP IN PRICE 223 
DE RALAT ER AEE R AL NEEN AALER NIERLE ETAST AEEA 231 
PAEA i cat d Diaz addict EA AEEA OLEA A, 239 
10 AA La Di ll ot 0 e li 248 
SI MEREEN TE da ata aluat dedu ci ul irina i 256 


PARTEA:A TREIA iza petec as tai sait a N anias 270 
HONG KONG ass ceccar o ta o ate aaa da ae a aa ali 270 
3 tat 0 3 8 aaa ial 0 a aaa E a te 273 

PD isi ar at aaa cea tic 00 a a ata a aul cală 281 

El NBR IE EMAIL SITE E CIA PIINE NR IRAN IA NERA A AI NN PA AZ SRI SRR 289 

EI Citi A DEN ani 0 ol da Sa Ea ac Dica a bla ao iad dea 298 

7 AND Ie E E oca RE TRE CR a ROI II a OC Re RR e RSI ONE e PRI e 305 

Dia atei Aa ăi ai ata ara dr a TTE bit a it ate ala d 310 

E e DER PAE EAA CAR SEE a mine Ri DIS AA t e CIC A REA NR AARNEE E eset 319 

AU socaca nai Sea da Da 0 a ga 2 0 dai E i al pa i a ll 326 

A Lei fa up au arati tt aaa heat Al da 29 aa a a 334 

Aa dos aie ele aaa agate it 0 ada Da adu dea 8 da a 341 

DA 0 sole O A tr 00 E toaca lau 348 

AA ARIEI a a SR RR e SRI ORA PE N a a RI RN N MRI a ee N Pana 354 
POST-SCRIPPUIM: isa asaza ai oaia ia oa apa ga alde atăt 365 


391 


MICHAEL 
HARTLAND 


THE YEAR OF THE SCORPION