Henning Mankell — Omul din Beijing

Mankell 


virtual-project.eu 


Henning Mankell 


OMUL DIN BEIJING 


Titlu original: Kinesen - 2008 
Traducere din limba engleză: 
BOGDAN NICOLAE MARCHIDANU 


. 
t 
e 
LS 


FO 


CCA 


editura rao 
— 2010 - 


PARTEA ÎNTÂI 
Tăcerea (20060) 


Eu, Birgitta Roslin, declar solemn că mă angajez cu 
tot ceea ce știu și în conformitate cu conștiința mea, ca să 
judec fără teamă sau favoruri, indiferent că acuzatul e sărac 
sau bogat, și în conformitate cu legile și regulamentele din 
Suedia; ca niciodată să nu pervertesc legea și nici să nu o 
aplic greșit pe motiv de legături de familie, prietenie, 
gelozie, răutate sau teamă, sau ca răspuns la mituiri sau 
cadouri, sau din oricare alt motiv, indiferent de natura lui; 
ca niciodată să nu dau verdict de vinovăţie atunci când 
descopăr nevinovăție sau să dau verdict de nevinovăție 
atunci când descopăr vinovăţie. Nu voi dezvălui niciodată 
celor care își fac apariţia în instanţă, nici înainte și nici 
după încheierea procesului, ce deliberări au avut loc în 
spatele ușilor închise. Ca judecător onest și sincer, mă 
angajez să respect întotdeauna acest jurământ solemn. 


Codul de Procedură Juridică, cap. 4, art. 11 
Jurământul de judecător 


Epitaful 


1 


Zăpadă îngheţată, ger cumplit. Miezul iernii. 

La începutul lui ianuarie 2006, un lup 
singuratic traversează granița nemarcată și intră în 
Suedia dinspre Vauldalen, în Norvegia. Un bărbat 
aflat pe un snowmobil crede că îl zărește chiar 
lângă Fijăllnăs, dar lupul se face nevăzut printre 
copaci, înspre est, înainte ca omul să îl poată vedea 


mai bine. Undeva, în îndepărtaţii munţi norvegieni 
Osterdalama, lupul a dat peste un rest de carcasă 
îngheţată de elan, cu bucăţi de carne încă atârnând 
de oase. Însă asta s-a întâmplat cu mai bine de două 
zile în urmă. Acum începe să fie chinuit de foame și 
caută disperat de mâncare. 

Este un mascul tânăr, plecat să-și găsească un 
teritoriu al lui. Își continuă drumul spre est. La 
Năvjarna, la nord de Linsell, găsește o altă carcasă 
de elan. Rămâne acolo o zi întreagă ca să mănânce, 
după care își continuă peregrinarea spre est. Când 
ajunge la Kârbâle trece peste apa îngheţată a râului 
Ljusnan, apoi merge de-a lungul albiei șerpuitoare 
către mare. Într-o noapte lipsită de lună traversează 
tăcut podul de la Järvsö, după care se îndreaptă 
spre codrii deși care se întind înspre coastă. 

În zorii zilei de 13 ianuarie, lupul ajunge la 
Hesjovallen, un sătuc aflat la sud de lacul 
Hansesjon, în Hälsingland. Se oprește și adulmecă 
aerul. Simte miros de sânge. Privește în jur. În case 
trăiesc oameni, dar din coșuri nu se ridică fum. 
Auzul lui fin nu detectează nici un sunet. 

Însă lupul nu are îndoieli în privinţa sângelui. 
Se învârte puţin pe la marginea codrului, cu nasul 
în vânt. Apoi înaintează, tăcut, prin stratul de 
zăpadă. Mirosul vine dinspre una dintre casele de la 
celălalt capăt al așezării. Acum e cu toate simţurile 
în alertă - cu oameni în jurul lui trebuie să fie 
prudent și să aibă răbdare. Se oprește din nou. 
Mirosul vine din spatele casei. Așteaptă. Apoi se 
pune din nou în mișcare. Când ajunge acolo dă 
peste o altă carcasă, își trage prada bogată înapoi 
spre adăpostul copacilor. Nu a fost descoperit. Nici 
măcar câinii din sat nu au dat vreun semn de viaţă. 


Liniștea este desăvârșită în această dimineaţă 
îngheţată. 

Când ajunge la liziera copacilor, se apucă de 
înfulecat. Mănâncă lesne, ca și cum carnea nu ar fi 
îngheţat încă. I se face tot mai foame. După ce 
scoate cu colții un pantof de piele, începe să roadă 
cu poftă o gleznă. 

A nins în cursul nopţii, dar ninsoarea s-a oprit 
înainte de ivirea zorilor. În vreme ce lupul se 
ospătează cu prada lui, fulgii de nea își încep iarăși 
dansul lor lent către sol. 


2 


Când se trezi, Karsten Hoglin își aminti că 
visase ceva despre o fotografie. Rămase nemișcat 
pe pat și simţi imaginea revenindu-i încet în minte, 
ca și cum negativul din vis ar fi transmis o copie în 
mintea conștientă. Recunoscu poza. Era în alb- 
negru și prezenta un bărbat șezând pe un pat vechi 
de fier, cu o pușcă de vânătoare atârnată pe perete 
și o oală de noapte la picioare. Când zărise acea 
imagine pentru prima dată, fusese surprins de 
zâmbetul misterios al bătrânului. Avea un aer evaziv 
și temător. Karsten descoperise mult mai târziu și 
fundalul. Cu câţiva ani înainte, omul își împușcase 
din greșeală fiul, ucigându-l, în vreme ce vânau 
păsări marine. Din acel moment, pușca nu mai 
fusese dată jos de pe perete, iar omul devenise un 
pustnic. 

Hoglin își zise că dintre toate miile de fotografii 
și de negative pe care le văzuse la viaţa lui, aceasta 
era cea pe care nu avea să o uite niciodată. Şi-ar fi 
dorit să facă el însuși acea fotografie. 


Ceasul de pe noptieră arăta ora șapte și 
jumătate. De obicei, Hoglin se trezea foarte 
devreme, dar în acea noapte dormise prost, din 
pricina patului și a saltelei. Se hotări să depună o 
plângere în privinţa lor la plecarea din hotel. 

Era cea de-a noua și ultima zi a călătoriei lui. 
Totul fusese posibil datorită unei burse care îi 
permitea să studieze sate părăsite și alte așezări 
depopulate în timp. Ajunsese până la Hudiksvall și 
mai avea un singur sătuc de pozat. Îl alesese fiindcă 
un bătrân care încă locuia acolo citise despre 
proiectul lui și îi trimisese o scrisoare. Hoglin fusese 
impresionat de misivă și decisese să-și încheie 
studiul în acel loc. 

Se ridică în picioare și dădu draperiile la o 
parte. Ninsese în cursul nopţii, iar dimineaţa era 
încă cenușie, fără soare. O femeie încotoșmănată 
bine pedala pe bicicletă pe stradă. Karsten se uită 
îndelung la ea și se întrebă cât de frig putea fi 
afară. Cinci grade Celsius cu minus, poate chiar 
șapte. 

Se îmbrăcă și luă ascensorul lent până jos, la 
recepţie. Își parcase mașina în curtea închisă din 
spatele hotelului. Acolo era în siguranţă. Chiar și 
așa, își cărase toate echipamentele foto în cameră, 
așa cum se obișnuise. Ar fi fost o adevărată tragedie 
dacă s-ar fi dus într-o zi la mașină ca să descopere 
că aparatele lui dispăruseră. 

Recepţionera era o tânără abia ieșită din 
adolescență. Hoglin observă machiajul neglijent al 
fetei și renunţă la ideea de a se mai plânge de pat. 
În definitiv, n-avea de gând să se mai întoarcă la 
acel hotel. 


Câţiva clienţi ai hotelului erau absorbiți de 
lecturarea ziarelor de dimineaţă în sala de mese. 
Pentru o clipă, fu tentat să ia un aparat și să le facă 
o poză. Scena îi dădea impresia că Suedia fusese 
dintotdeauna așa. Oameni tăcuţi, citindu-și ziarele 
la o ceașcă de cafea, absorbiți de propriile gânduri 
și de propriile destine. 

Rezistă tentaţiei. Își turnă singur cafea, unse 
două felii de pâine cu unt și alese un ou fiert moale. 
Fără un ziar la dispoziție, mâncă în grabă. Ura să ia 
masa singur, fără să aibă ceva de citit alături. 

leși din hotel și descoperi că afară era mai frig 
decât crezuse. Se ridică pe vârfuri ca să vadă cât 
indica termometrul din fereastra recepţiei. Minus 
unsprezece grade. Probabil în scădere. Iarna fusese 
mult prea blândă până atunci. Acum venea valul de 
frig mult așteptat. Își puse cutiile cu aparate pe 
bancheta din spate a mașinii, porni motorul și se 
apucă să curețe gheaţa de pe parbriz. Pe locul 
pasagerului din dreapta se găsea o hartă. Cu o zi 
înainte, după ce fotografiase un sat nu departe de 
lacul Hassela, descoperise cum să ajungă la ultima 
lui destinaţie: să o ia pe drumul principal spre sud, 
să vireze înspre Sorforsa în apropiere de Iggesund, 
după care să urmeze malul estic sau cel vestic al 
unui lac numit Storsjön în unele locuri și Långsjön 
în altele. Tipul de la benzinăria de pe drumul către 
Hudiksvall îl avertizase că șoseaua estică era 
proastă, dar Hoglin decisese să meargă pe ea. Așa 
economisea timp. lar lumina era excelentă în acea 
dimineață de iarnă. Vedea deja cu ochii minţii 
fuioarele de fum ridicându-se drept spre cer din 
coșuri. 


Avu nevoie de patruzeci de minute ca să ajungă 
acolo. Pe drum reuși să greșească un viraj, intrând 
pe un drum care ducea spre sud, către Näcksjö. 

Hesjovallen se găsea într-o vâlcea, lângă un lac 
cu un nume pe care Hoglin nu și-l mai amintea. 
Poate Hesjon? Codrii deși se întindeau pe ambele 
laturi ale văii, până la cătun, de o parte și de alta a 
drumului îngust care urca mai sus, spre Hărjedalen. 

Karsten opri mașina la marginea sătucului și se 
dădu jos. Pe cer apăruseră spărturi în stratul de 
nori. Lumina avea să fie greu de prins, iar pozele 
probabil vor ieși nu prea reușite. Privi în jur. Totul 
părea încremenit. Casele lăsau impresia că sunt 
acolo dintotdeauna. De undeva, din depărtare, se 
auzea vag zgomotul traficului de pe șoseaua 
principală. 

Se simţi brusc neliniștit. Își tinu respiraţia, așa 
cum proceda întotdeauna când se confrunta cu ceva 
ce nu înţelegea pe deplin. 

Apoi pricepu - coșurile caselor. Erau reci. Nici 
un fuior de fum, amănuntul esenţial al fotografiilor 
pe care spera să le facă. Privirea i se plimbă încet 
de la casă la casă. Cineva curăţase zăpada deja. Dar 
să nu fie nici un foc aprins? Își aminti de scrisoarea 
primită de la omul care îi povestise despre sat. 
Acesta se referise anume la coșuri și la felul cum 
casele păreau, ca într-un joc copilăresc, să-și trimită 
mesaje una alteia prin fuioarele de fum. 

Oftă. Oamenii nu scriu adevăruri, ci ceea ce 
cred ei că vrei să citești tu. Oare să facă poze acum 
cu coșurile reci sau să abandoneze totul? Nimeni nu 
îl obliga să facă poze cu satul și cu locuitorii lui. 
Avea deja o mulțime de fotografii cu vechea Suedie 
aflată pe moarte: ferme părăginite și sate izolate ale 


căror singure speranţe de supravieţuire se legau de 
posibilitatea ca danezii și germanii să cumpere 
casele și să le transforme în reședințe de vară. 
Hotări să plece de acolo. Se întoarse la mașină, dar 
nu porni motorul. Ajunsese până acolo. Putea măcar 
să încerce să facă niște portrete localnicilor - avea 
nevoie de chipuri. Odată cu trecerea anilor, Karsten 
Hoglin devenise tot mai fascinat de oamenii în 
vârstă. Voia să scoată un album: poze care să 
descrie frumuseţea pe care doar chipurile femeilor 
foarte bătrâne, cu pielea lor care spunea povestea 
vieților lor și a greutăților îndurate, ca un strat de 
sedimente așezate pe coama unui deal, reușesc să o 
transmită. 

Se dădu iarăși jos din mașină, își trase căciula 
de blană pe urechi, luă un aparat Leica M6 pe care 
îl folosea de mai bine de zece ani și porni spre cel 
mai apropiat grup de case. Erau zece clădiri cu 
totul, cele mai multe din bârne vopsite în roșu, 
unele cu verande mici în faţă. Se vedea o singură 
casă modernă. Asta dacă mai putea fi numită 
modernă o casă din anii 1950. Când ajunse la 
poartă, se opri și își ridică aparatul de fotografiat. 
Tăblița indicatoare spunea că acolo locuiește familia 
Andrén. Trase câteva cadre, variind timpul de 
expunere și deschiderea și încercând diverse 
unghiuri, deși era limpede că, din pricina luminii 
încă insuficiente, nu avea să obţină altceva decât 
niște imagini neclare. Însă nu se știa niciodată. 
Uneori fotografii scot la iveală secrete neașteptate. 

Hoglin își folosea mult intuiţia la lucru. 
Evident, se deranja să măsoare nivelurile de lumină 
atunci când era nevoie, dar altfel reușea să obţină 
rezultate surprinzătoare fără să acorde o atenţie 


prea mare unor timpi calculaţi de expunere. 
Fotografia însemna și multă improvizație. 

Poarta era înțepenită. Fu nevoit să împingă cu 
forță ca să o deschidă. Pe zăpada proaspăt 
așternută nu se vedeau urme de pași. Tăcerea din 
jur continua să fie deplină. Nici măcar un lătrat de 
câine. „E părăsit, își spuse el. Ăsta nu e un sat; e un 
Olandez Zburător." 

Ciocăni în ușa de la intrare, așteptă, apoi 
ciocăni din nou. Nimic. Începu să se întrebe ce se 
petrecea acolo. Ceva era în mare neregulă. Ciocăni 
din nou, cu mai multă putere și pentru mai mult 
timp. Apoi încercă broasca. Încuiată. „Bătrânii se 
sperie ușor, își zise el. Își încuie ușile și își fac griji 
că toate grozăviile alea despre care citesc în ziare o 
să li se întâmple și lor“. 

Se apucă să bată cu pumnul în ușă. Nimic. Își 
închipui că nu era nimeni acasă. 

Se întoarse pe unde venise și trecu la 
următoarea casă. Începea deja să se lumineze mai 
bine afară. Casa era zugrăvită în galben. Tencuiala 
din jurul ferestrelor părea crăpată - probabil că 
înăuntru era curent. Înainte de a ciocăni, încercă 
broasca ușii. Din nou încuiată. Ciocăni cu putere în 
ușă, apoi bătu cu pumnii. Din nou, nimeni. 

Dacă se întorcea atunci la mașină, putea 
ajunge acasă, în Piteă, la începutul după-amiezii. 
Nevastă-sa ar fi fost mulțumită. Părea convinsă că 
el era prea bătrân ca să se mai aventureze în astfel 
de călătorii, în ciuda faptului că avea doar șaizeci și 
trei de ani. Numai că fusese diagnosticat cu angină. 
Doctorul îl sfătuise să aibă grijă ce mănâncă și să se 
străduiască să facă exerciţii fizice cât mai des. 


O ultimă încercare. Se duse în spatele casei și 
apăsă clanţa de la o ușă care părea să ducă spre o 
anexă din spatele bucătăriei. Şi aceea era încuiată. 
Se duse la cea mai apropiată fereastră, se ridică pe 
vârfuri și privi înăuntru. Printr-un spaţiu dintre 
draperii se putea vedea o încăpere cu un televizor. 
Continuă cu următoarea fereastră. Aceeași 
încăpere, cu același televizor. O tapiserie atârnată 
de perete îl informa că ISUS E CEL MAI BUN 
PRIETEN AL TĂU. Vru să treacă la următoarea 
fereastră când ceva de pe podea îi atrase atenţia. În 
prima clipă crezu că era vorba de un sul de lână. 
Apoi își dădu seama că era un ciorap de lână, un 
ciorap care încălţa un picior. Se depărtă de 
fereastră. Inima începu să-i bată cu putere. Să fi 
fost cu adevărat un picior? Se întoarse la prima 
fereastră, dar nu putea vedea încăperea la fel de 
bine de acolo. Reveni la a doua fereastră. Acum 
putea fi sigur. Chiar era un picior. Un picior 
nemișcat. Nu avea de unde să știe dacă aparținea 
unui bărbat sau unei femei. Posesorul piciorului 
putea ședea pe un scaun. Era greu să-și dea seama - 
dar dacă asta era situaţia, de ce nu se mișca acea 
persoană? 

Ciocăni în geam cât de tare putu fără să-l 
spargă, dar nu primi răspuns. Își scoase telefonul 
mobil și formă numărul de la urgenţe. Nici un 
semnal. Alergă la a treia casă și bătu în ușă. Nimic. 
Parcă trăia aievea un coșmar. Ridică de jos un 
ștergător metalic de picioare, sparse broasca și 
intră în casă. Trebuia să găsească un telefon. Pe 
podeaua de la bucătărie zăcea o femeie în vârstă. 
Capul îi fusese aproape complet despărţit de gât. 
Lângă ea se afla leșul unui câine tăiat în două. 


Hoglin ţipă și se întoarse să o ia la fugă. În 
vreme ce străbătea holul zări trupul unui bărbat 
întins pe podeaua livingului, între masă și o canapea 
roșie cu o cuvertură albă. Bătrânul era gol. Spatele 
îi era acoperit de sânge. 

leși din casă. Nu știa cum să se îndepărteze 
mai repede. Scăpă aparatul foto din mână când 
ajunse la drum, dar nu se mai opri ca să-l ridice de 
pe jos. Era convins că cineva sau ceva nevăzut avea 
să-l înjunghie în spate. Întoarse mașina și apăsă cu 
putere pedala de acceleraţie. 

Se opri când ajunse la șoseaua principală, apoi 
formă numărul de la urgenţă, cu mâinile 
tremurându-i incontrolabil. Când ridică telefonul la 
ureche, simţi o durere ascuţită în piept. Ca și cum 
cineva îl prinsese din urmă și îi înfipsese un cuţit. 

Auzea pe cineva vorbind cu el la telefon, dar 
era incapabil să articuleze vreun cuvânt. Durerea 
era atât de mare încât nu reuși decât să scoată un 
șuierat. 

— Nu vă aud, rosti o voce de femeie. 

Încercă din nou. Alt şuierat nedeslușit. Murea. 

— Puteţi vorbi un pic mai tare? întrebă femeia. 
Nu înţeleg ce spuneți. 

Făcu un efort suprem și îngăimă câteva 
cuvinte. 

— Mor, icni el. Pentru numele lui Dumnezeu, 
mor. Ajutaţi-mă. 

— Unde sunteţi? 

Însă femeia nu mai primi răspuns. Karsten 
Hoglin pornise deja pe drumul întunericului fără 
sfârșit. Intr-o încercare disperată de a scăpa de 
durerea cumplită, ca un om care se îneacă, dar 
dorește în van să revină la suprafaţa apei, apăsă 


pedala de acceleraţie. Mașina ţâșni pe contrasens. 
Un camion care căra mobilier înspre Hudiksvall nu 
mai avu cum să evite ciocnirea frontală. Şoferul sări 
din cabină și veni în fugă spre mașina care intrase 
în el. Höglin zăcea inert peste volan. 

Şoferul de camion, un bosniac, vorbea prost 
suedeza. 

— Cum ești tu? întrebă el. 

— Satul, îngăimă Karsten Hoglin. Hesjovallen. 

Ultimele lui cuvinte. Când poliţia și ambulanţa 
ajunseră acolo, Karsten Hoglin murise deja din 
pricina infarctului masiv. 

Nu era deloc clar ce se întâmplase acolo. 
Nimeni nu avea nici o bănuială cu privire la motivul 
infarctului subit suferit de bărbatul de la volanul 
Volvo-ului albastru. Un ofiţer de poliţie catadicsi să- 
l asculte pe șoferul bosniac abia după ce trupul 
fotografului fu luat de acolo și oamenii de la 
descarcerare începură să desprindă cele două 
mașini accidentate. Ofiţerul se numea Erik Hudden. 
Nu-i plăcea să discute cu persoane care vorbeau 
prost suedeza decât dacă era obligat. Ca și cum 
cuvintele unor asemenea oameni ar fi fost mai puţin 
importante dacă ei nu le puteau exprima și corect. 
Evident, ofițerul își începu treaba cu un test de 
alcool. Însă șoferul era curat, iar permisul lui de 
conducere părea în regulă. 

— A încercat să spună ceva, zise șoferul. 

— Ce? întrebă Hudden într-o doară. 

— Ceva de Hero. Un loc, poate? 

Hudden făcea parte din poliţia locală, așa că 
începu să clatine iritat din cap. 

— Pe aici nu există nimic cu numele Hero. 


— Poate aud eu prost? Poate era ceva cu un 
„S“? Poate Hersjo? 

— Hesjovallen? 

Şoferul dădu din cap. 

— Da, asta spus. 

— Şi la ce se referea? 

— Nu știu. El murit. 

Hudden își puse la loc carneţelul de notițe. Nu 
scrisese nimic din cele spuse de șofer. Jumătate de 
oră mai târziu, după plecarea mașinii de la 
descarcerare și după ce o altă mașină de poliţie îl 
luă pe șofer la secţie pentru continuarea anchetei, 
Hudden se urcă în automobilul propriu, gata să se 
întoarcă la Hudiksvall. Îl însoțea colegul său, Leif 
Ytterstrom, care era la volan. 

— Hai să o luăm prin Hesjovallen, rosti Hudden 
pe neașteptate. 

— De ce? Ai mai primit un apel de urgenţă? 

— Vreau doar să verific ceva. 

Din cei doi, Erik Hudden era cel mai în vârstă. 
Era recunoscut pentru încăpățânare și firea sa 
necomunicativă. Ytterstrom viră pe drumul spre 
Sörforsa. Când ajunseră în Hesjovallen, Hudden îl 
rugă să meargă încet prin sat. Încă nu-i explicase 
colegului de ce hotărâse să o ia pe acolo. 

— Pare pustiu, zise Ytterstrom în vreme ce 
treceau încet de case. 

— Stai. Dă cu spatele, exclamă Huddân. Încet. 

Apoi îi ceru colegului să oprească. Îi atrăsese 
atenţia ceva în zăpadă, lângă una din case. Se dădu 
jos din mașină și se duse să cerceteze. Încremeni 
brusc și își scoase arma din toc. Ytterstrom sări și el 
din mașină cu arma pregătită. 

— Ce e? 


Hudden nu răspunse. Merse cu mare prudenţă 
mai departe. Apoi se opri din nou și se lăsă în jos, ca 
și cum l-ar fi apucat brusc durerea de piept. Când 
se întoarse la mașină, era alb ca varul la faţă. 

— Acolo zace un mort, rosti el. A fost omorât în 
bătaie. Şi îi lipsește ceva. 

— Cum adică? 

— Îi lipsește un picior. 

Rămaseră holbându-se unul la celălalt, fără să 
vorbească. Apoi Hudden intră în mașină, luă staţia 
radio și o ceru la dispecerat pe Vivi Sundberg, 
despre care știa că era de serviciu în acea zi. 
Femeia răspunse imediat. 

— Erik sunt. Sun din Hesjovallen. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu. Dar e un mort care zace în zăpadă. 

— Repetă. 

— Un mort. În zăpadă. Pare că a fost omorât în 
bătaie. Îi lipsește un picior. 

Cei doi se cunoșteau bine. Sundberg știa că 
Erik Hudden nu exagera niciodată, indiferent cât de 
incredibil părea ce spune el. 

— Ajungem imediat, spuse Sundberg. 

— Ia-i și pe criminaliști din Gävle. 

— Cine mai e cu tine? 

— Ytterstrom. 

Femeia se gândi câteva secunde. 

— Există vreo explicaţie plauzibilă pentru cele 
întâmplate? 

— N-am mai văzut așa ceva până acum. 

Ştia că ea va înţelege. Era poliţist de atât de 
multă vreme, încât nu exista limită a suferinţei și 
violenţei pe care el să nu le fi văzut în viaţa lui. 


Trecură treizeci și cinci de minute până ce 
auziră sirenele în depărtare. Hudden încercase să-și 
convingă colegul să îl însoţească la cea mai 
apropiată casă, ca să poată discuta cu vecinii, dar 
acesta refuzase să se miște din loc până la sosirea 
întăririlor. Cum nici Hudden nu voia să intre singur 
în casă, rămăseseră amândoi la mașină, fără a mai 
schimba vreo vorbă între ei. 

Vivi Sundberg sări iute din primul vehicul care 
trase lângă mașina lor. Era o femeie robustă, în 
vârstă de cincizeci și ceva de ani. Cei care o 
cunoșteau știau foarte bine că, în ciuda trupului 
masiv, Sundberg era extrem de agilă și poseda o 
rezistență de invidiat. Cu doar câteva luni în urmă 
fugărise și prinsese doi hoţi de douăzeci și ceva de 
ani fiecare. Cei doi râseseră de ea când o luaseră la 
fugă. După o goană de câteva sute de metri, când ea 
le pusese cătușele, nici unul nu mai râdea. 

Vivi Sundberg era roșcată. De patru ori pe an 
vizita salonul de coafură al fiicei ei ca să-și 
reîmprospăteze nuanţa părului. 

Se născuse la o fermă în apropiere de 
Harmânger și avusese mare grijă de părinţii ei până 
la moartea acestora. Apoi își completase studiile și 
după câţiva ani se înscrisese la academia de poliţie. 
Nu-i venise să creadă că fusese acceptată. Nimeni 
nu înțelegea prea bine cum de o admiseseră, date 
fiind dimensiunile trupului, însă nimeni nu punea 
întrebări, iar ea nu vorbea despre asta. 

Vivi Sundberg era un ofiţer de poliţie meticulos 
și muncitor. Era perseverentă și foarte eficientă 
când se punea problema analizării și urmăririi 
indiciilor. 


Acum ea își trecu o mână prin păr și îi aruncă o 
privire dură lui Erik Hudden. 

— Ei bine, îmi arăţi și mie? 

Se duseră împreună spre cadavru. Sundberg 
făcu o grimasă, apoi se lăsă pe vine. 

— Medicul a venit? 

— E pe drum șie o ea. 

— O ea? 

— Hugo are o înlocuitoare. El o să fie operat. 
Tumoare. 

Vivi Sundberg își pierdu pe moment interesul 
faţă de cadavru. 

— E grav? 

— Are cancer. Nu știai? 

— Nu. Unde? 

— La stomac. Se pare că nu s-a răspândit. 
Oricum, are o înlocuitoare din Uppsala. Se numește 
Valentina Miir. Dacă am pronunţat corect numele. 

Hudden strigă la Ytterstrom, care bea cafea 
lângă una dintre mașinile de poliție. Acesta le 
confirmă că doctorul avea să sosească dintr-o clipă 
în alta. 

Sundberg se apucă să examineze îndeaproape 
cadavrul. De fiecare dată când avea de-a face cu un 
leș se simţea copleșită de același sentiment de 
inutilitate. Nu mai putea învia mortul și singurul 
lucru pe care îl putea face era să descopere motivul 
crimei și să trimită ucigașul într-o celulă sau într-un 
azil de nebuni. 

— Cineva a luat-o razna, comentă ea. Cu un 
cuţit lung. Sau o baionetă. Posibil cu o sabie. Văd 
cel puţin zece răni, aproape toate cu potenţial letal. 
Dar nu pricep ce e cu piciorul lipsă. Cunoaștem 
identitatea acestui om? 


— Nu încă. Toate casele par pustii. 

Sundberg se ridică și privi în jurul ei. Casele 
păreau că îi întorc aceeași privire cercetătoare. 

— Ai ciocănit pe la uși? 

— Mi-am zis că e mai bine să aștept. Făptașul 
ar putea fi încă prin preajmă. 

— Ai dreptate. 

Sundberg îi făcu semn lui Ytterstrom, care își 
aruncă paharul de carton, golit de cafea, în zăpadă. 

— Hai să intrăm, zise ea. Trebuie să mai fie 
oameni pe aici. Ăsta nu e un sat-fantomă. 

— N-am zărit nici un semn de viaţă. 

Sundberg privi iarăși spre case, spre grădinile 
acoperite de zăpadă, spre şosea. Își scoase pistolul 
și porni spre cea mai apropiată casă. Cei doi bărbaţi 
o urmară. Ceasul arăta unsprezece și câteva 
minute. 

Ceea ce descoperiră cei trei ofițeri suedezi de 
poliție nu avea precedent în analele criminalităţii 
din Suedia și avea să intre în istoria criminalistică a 
ţării. În fiecare casă se găseau cadavre. Câinii și 
pisicile fuseseră înjunghiate, ba chiar și unui 
papagal i se tăiase capul. În total descoperiră 
nouăsprezece morţi, cu toţii oameni în vârstă, cu 
excepţia unui băiat care nu putea avea mai mult de 
doisprezece ani. Unii fuseseră omorâţi în somn, în 
patul lor; alții zăceau pe podea sau ședeau pe 
scaunele de la bucătărie. O bătrână murise cu 
pieptenul în mână, iar un bătrân își dăduse sufletul 
lângă o sobă, cu un ibric de cafea răsturnat alături 
de el. Într-una dintre case, dădură peste doi oameni 
îmbrăţișaţi și legaţi unul de altul. Cu toţii fuseseră 
victime ale unor violenţe inimaginabile. Ca și cum 
un uragan aducător de sânge se abătuse asupra 


satului exact la ora când locuitorii se trezeau. Cum 
la ţară bătrânii obișnuiesc să se scoale devreme, 
Sundberg bănuia că toate aceste crime se 
petrecuseră cam pe la răsăritul soarelui. 

Vivi Sundberg avea sentimentul că tot capul îi 
era năclăit de sânge. Încercă să scape de senzaţie, 
dar era extrem de frig. Era ca și cum ar fi văzut 
trupurile desfigurate ale morților printr-un telescop, 
ceea ce însemna că nu trebuia să se apropie prea 
mult de ele. 

Pe urmă mai era și mirosul. Deși corpurile abia 
apucaseră să se răcească, ele emanau deja un iz 
dulce-acrișor. Cât stătea în case, Sundberg încerca 
să respire pe gură. De îndată ce ieșea afară își 
umplea plămânii cu aer proaspăt. Trecerea de la o 
casă la alta devenea tot mai greu de suportat. 

Tot ce vedea, cadavru după cadavru, purta 
amprenta aceleiaşi nebunii și acelorași răni 
provocate de o armă foarte ascuţită. Lista întocmită 
de ea mai târziu în cursul zilei, o listă pe care nu o 
arătă nimănui, cuprindea scurte însemnări legate 
de cele văzute: 

„Casa numărul unu. Bătrân mort, pe jumătate 
gol, în pijama, papuci, pe jumătate zăcând pe 
treptele scării. Capul aproape desprins de trup, 
degetul mare de la mâna stângă aruncat la un 
metru distanţă. Bătrână moartă, cămașă de noapte, 
stomacul despicat, cu intestinele atârnând pe afară, 
proteza dentară sfărâmată în bucăţi. 

Casa numărul doi. Bărbat și femeie morți, 
amândoi de cel puţin optzeci de ani. Cadavrele 
găsite pe un pat dublu la primul etaj. Femeia posibil 
ucisă în somn cu o lovitură începând de la umărul 
stâng, prin sân, înspre șoldul drept. Bărbatul a 


încercat să se apere cu un ciocan, dar are un braţ 
desprins de restul trupului și gâtul tăiat. Se 
remarcă faptul că trupurile au fost legate împreună. 
Lasă impresia că bărbatul trăia când a fost legat, 
dar femeia murise. Evident, nici o dovadă, doar o 
reacţie imediată. Băiat mort într-un mic dormitor. 
Posibil să fi dormit când a fost ucis. 

Casa numărul trei. Femeie singură, moartă pe 
podeaua bucătăriei. Câine de rasă necunoscută 
înjunghiat de moarte, alături de ea. Femeia pare să 
aibă șira spinării ruptă în mai multe locuri. 

Casa numărul patru. Bărbat mort în hol. 
Îmbrăcat cu pantaloni și cămașă; picioarele goale. 
Probabil a încercat să se opună. Trupul aproape 
tăiat în două în dreptul stomacului. Bătrână zăcând 
moartă în bucătărie. Două, posibil trei răni în 
creștetul capului. 

Casa numărul șapte. Două bătrâne și un bătrân 
morţi în paturile lor de la etaj. Impresie: erau treji, 
conștienți, dar n-au avut timp să reacționeze. Pisică 
omorâtă prin înjunghiere în bucătărie. 

Casa numărul opt. Bătrân zăcând mort afară, 
cu un picior lipsă. Doi câini decapitaţi. Femeie 
moartă pe scară, tăiată în bucăţi. 

Casa numărul nouă. Patru oameni morţi în 
livingul de la primul etaj. Pe jumătate îmbrăcaţi, cu 
cești de cafea în faţă, cu radioul pornit pe postul 
naţional. Trei bătrâne, un bătrân. Toţi cu capetele 
pe genunchi. 

Casa numărul zece. Doi oameni foarte bătrâni, 
bărbat și femeie, morti în paturile lor. Imposibil de 
spus dacă au conștientizat ce li se întâmplă.“ 


Către sfârșitul listei, poliţista nu mai avu tăria 
mentală să noteze toate detaliile. Cu toate astea, ce 
văzuse era de neuitat, ca o imagine a iadului însuși. 

Numerotase casele în funcţie de ordinea 
descoperirii cadavrelor. Însă aceasta nu 
corespundea cu ordinea așezării lor de-a lungul 
drumului. Când ajunseră la cea de-a cincea casă, 
descoperiră semne de viaţă. Se auzea muzică 
dinăuntru. Lui Ytterstrom i se păru că era Jimi 
Hendrix. 

Înainte de a intra, chemară în ajutor alţi doi 
polițiști ca întăriri. Se apropiară de ușa de la intrare 
- cu pistoalele scoase. Hudden bătu cu putere în ea. 
Ușa fu deschisă de un bărbat pe jumătate gol, cu 
păr lung. Omul se trase îngrozit înapoi când zări 
toate acele arme îndreptate spre el. Când îl văzu 
neînarmat, Vivi Sundberg își cobori ţeava pistolului. 

— Sunteţi singur în casă? 

— E și soţia mea, răspunse omul, cu voce 
tremurândă. 

— Nimeni altcineva? 

— Nu. Ce se petrece? 

Sundberg își vâri arma în toc și le făcu semn 
celorlalți să procedeze la fel. 

— Să mergem înăuntru, rosti ea înspre 
bărbatul pe jumătate gol, care tremura de frig. Cum 
vă numiţi? 

— Tom. 

— Doar atât? 

— Hansson. 

— Haideţi, Tom Hansson, să intrăm. Să nu mai 
stăm în frig. 

Muzica era dată la maximum. Sundberg avea 
impresia că existau boxe în fiecare cameră. Îl urmă 


pe bărbat într-un living aglomerat, unde o femeie 
îmbrăcată în cămașă de noapte ședea ghemuită pe o 
canapea. Hansson închise muzica și își puse o 
pereche de pantaloni care atârnau pe spătarul unui 
scaun. El și femeia de pe canapea aveau în jur de 
șaizeci de ani. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă femeia, în mod clar 
speriată, vorbind cu accent puternic de Stockholm. 

Probabil că cei doi erau hippioţi din anii 
șaizeci. Sundberg hotări că n-avea sens să piardă 
vremea cu asta - era posibil ca vinovatul de 
carnagiu să se îndrepte chiar atunci către comiterea 
unui alt masacru. 

— Mulţi dintre vecinii voştri sunt morţi, zise 
Sundberg. În noaptea asta, în acest sătuc au avut 
loc crime monstruoase. Este foarte important să-mi 
răspundeţi la întrebări. Dumneavoastră cum vă 
numiți? 

— Ninni, răspunse femeia. Herman și Hilda 
sunt morţi? 

— Unde locuiesc? 

— În casa din stânga. 

Sundberg încuviinţă. 

— Da, mă tem că da. Au fost uciși. Dar nu sunt 
singurii. 

— Dacă așa credeţi dumneavoastră că puteţi 
glumi, vă înșelaţi, rosti Tom Hansson. 

Sundberg făcu o grimasă de iritare. 

— Îmi cer scuze, dar nu avem timp decât 
pentru a-mi răspunde la întrebări. Înţeleg că vi se 
pare incredibil ce vă spun, dar e adevărat - oribil, 
dar adevărat. Aţi auzit ceva noaptea trecută? 

Bărbatul se așeză pe canapea alături de femeie. 

— Am dormit. 


— Aţi auzit ceva în această dimineaţă? 

Dăduseră amândoi din capete. 

— Nici măcar n-aţi observat că satul se umple 
de mașini de poliţie? 

— Când dăm muzica tare nu auzim nimic. 

— Când v-aţi văzut vecinii ultima dată? 

— Dacă vă referiți la Herman și la Hilda, ieri, 
zise Ninni. De obicei ne întâlnim când ieșim afară 
cu câinii. 

— Aveţi câine? 

Tom Hansson dădu din cap în direcţia 
bucătăriei. 

— E cam bătrân și cam leneș. Nici măcar nu se 
deranjează să se scoale când avem musafiri. 

— N-a lătrat deloc în cursul nopţii? 

— Nu latră niciodată. 

— La ce oră v-aţi văzut vecinii? 

— Ieri după-amiază pe la ora trei. Dar numai pe 
Hilda. 

— Şi totul părea să fie ca de obicei? 

— O durea spatele. Herman era probabil în 
bucătărie, rezolvând cuvinte încrucișate. Pe el nu l- 
am văzut. 

— Dar pe ceilalţi săteni? 

— Totul a fost la fel ca întotdeauna. Pe aici 
locuiesc doar oameni în vârstă. Când e frig afară, 
stau în case. Îi vedem mai des primăvara și vara. 

— Atunci nu sunt copii pe aici? 

— Nici unul. 

Sundberg se opri, gândindu-se la băieţelul 
mort. 

— Chiar e adevărat? întrebă femeia de pe 
canapea. 

Era înspăimântată. 


— Da, răspunse Sundberg. S-ar putea ca toţi 
ceilalţi din sat să fi murit. În afară de voi doi. 

Hudden stătea la fereastră. 

— Nu chiar toată lumea, rosti el încet. 

— Cum adică? 

— Nu chiar toată lumea a murit. Pe drum e 
cineva. 

Sundberg se repezi la fereastră și zări o femeie 
pe drum. Era bătrână și purta un halat de baie, iar 
în picioare avea cizme negre de cauciuc. Mâinile îi 
erau împreunate într-o rugăciune. 

Sundberg îşi ţinu respiraţia. Femeia era 
nemișcată. 


3 


Tom Hansson veni la fereastră și se postă lângă 
Vivi Sundberg. 

— E Julia, zise el. Uneori o găsim afară, în frig, 
fără haină pe ea. De obicei Hilda și Herman o ţin 
sub supraveghere când cei de la asistenţa socială 
nu sunt aici. 

— Unde locuiește? întrebă Sundberg. 

Hansson arătă înspre penultima casă de la 
marginea satului. 

— Când ne-am mutat noi aici, continuă el, Julia 
era măritată. Soţul ei, Rune, era șofer pe vehicule 
forestiere, până ce i-a plesnit o arteră și a murit la 
volanul camionului. După asta ea a devenit un pic 
ciudată - a început să se plimbe aiurea, cu pumnii 
strânși în buzunare, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. 
Presupun că am crezut mereu că ea ar trebui să 
moară aici. Are doi copii care vin să o vadă o dată 


pe an. Ăștia abia așteaptă să moștenească puţinii ei 
bani și nu le pasă deloc de ea. 

Sundberg și Hudden ieșiră. Femeia ridică 
privirea când Sundberg se postă în faţa ei, dar nu 
spuse nimic. Nici nu protestă când Hudden o apucă 
de braţ ca să o conducă înapoi acasă. Liocuinţa era 
curată și aranjată. Pe un perete se vedeau fotografii 
cu soţul ei mort și cu cei doi copii cărora nu le păsa 
de soarta ei. 

Sundberg își scoase pentru prima dată 
carnețelul. Hudden se apucă să examineze un 
document cu ștampile oficiale găsit pe masa de la 
bucătărie. 

— Julia Holmgren, rosti el. Are optzeci și șapte 
de ani. 

— Spune cuiva să sune asistenţa socială. Nu-mi 
pasă care e programul lor de lucru normal, adu-i 
aici imediat. 

Bătrâna se așeză la masa de bucătărie și se uită 
afară pe fereastră. Pe cer apăruseră nori grei. 

— Să încercăm să-i punem câteva întrebări? 

Sundberg scutură din cap. 

— N-are sens. Ce ne-ar putea spune? 

Îi făcu semn lui Huddân să le lase singure. 
Polițistul ieși în curte. Sundberg se duse în living, se 
postă în centrul încăperii şi închise ochii. Încercă să 
priceapă tot ceea ce se petrecuse acolo. 

Bătrâna îi amintea de ceva poliţistei. Însă nu-și 
putea da seama precis de ce anume. Continuă să 
stea acolo, deschise ochii și încercă să gândească. 
Ce se întâmplase, de fapt, în acea dimineaţă de 
ianuarie? Mai mulţi oameni fuseseră uciși într-un 
sătuc izolat. Plus câteva animale de companie. Totul 
indica o dezlănţuire de nebunie. Putea comite toate 


faptele un singur atacator? Să-și fi făcut apariţia 
mai mulți ucigași în toiul nopţii, care după 
săvârșirea masacrului să fi dispărut? Era prea 
devreme pentru a trage o concluzie. Sundberg nu 
avea răspunsuri, ci doar câteva circumstanţe și 
multe cadavre. Mai avea un cuplu care încă trăia și 
care se retrăsese în pustietatea de acolo, cu câţiva 
ani în urmă, din Stockholm. Şi o bătrână senilă care 
avea obiceiul de a sta în mijlocul drumului 
îmbrăcată doar în cămașă de noapte. 

Însă acesta părea un punct de pornire. Nu 
toată lumea din sat murise. Cel puţin trei oameni 
supravieţuiseră. De ce? Coincidenţă sau exista 
vreun sens ascuns? 

Sundberg rămase  nemișcată alte câteva 
minute. Văzu pe fereastră că sosise echipa de 
criminalişti din Gävle, împreună cu o femeie despre 
care presupunea că e medicul poliției. Inspiră 
adânc. Se afla încă la conducerea anchetei - cel 
puţin deocamdată, dar avea urgent nevoie de ajutor 
de la Stockholm. 

Își scoase telefonul mobil și îl sună pe 
Robertsson, procurorul districtual, ca să-i explice 
situaţia. 

Sundberg se întrebă cum avea el să 
reacționeze. „Nici unul dintre noi n-a mai văzut așa 
ceva până acum“, își zise ea. 

leși afară, unde așteptau cei doi criminaliști și 
medicul legist al poliţiei. 

— Trebuie să vedeţi cu propriii ochi. O să 
începem cu bărbatul care zace în zăpadă. Apoi o să 
trecem din casă în casă. Voi veţi decide dacă mai 
aveţi nevoie de ajutoare. Este o imensă scenă a 
crimei. 


Sundberg nu le mai dădu alte explicaţii. Era 
nevoie ca ei să vadă totul cu ochii lor. Îi conduse pe 
oameni de la o scenă macabră la alta. Când 
ajunseră la a treia casă, Lonngren, unul dintre 
experții criminaliști, fu de părere că trebuia să 
cheme imediat întăriri. La a patra casă, medicul 
poliţiei spuse același lucru. Ca atare, se apucară cu 
toții să dea telefoane. Parcurseră pe rând și 
celelalte case, apoi se adunară în drum. În scurt 
timp sosi și primul ziarist. Sundberg îi ceru lui 
Ytterstrom să ia măsuri ca nimeni să nu discute cu 
el. Avea să o facă ea însăși de îndată ce va găsi 
timpul necesar. 

Oamenii care stăteau în jurul ei pe drumul 
acoperit cu zăpadă erau tăcuţi și albi la față. Nici 
unul nu-și putea da exact seama de implicaţiile 
celor văzute. 

— Ei bine, asta e, zise Sundberg. Priceperea și 
experiența noastră o să fie puse la încercare. 
Ancheta asta o să ţină capul de afiș în mass-media, 
și nu doar în Suedia. O să ne aflăm sub o enormă 
presiune să oferim niște răspunsuri până mâine. În 
cel mai rău caz. Să sperăm că făptașul a lăsat indicii 
pe care să le putem găsi repede ca să îl prindem. 
Trebuie să rămânem calmi și să cerem ajutor ori de 
câte ori e nevoie. Procurorul districtual Robertsson 
e și el pe drum încoace. Vreau să vadă totul cu ochii 
lui și să preia conducerea anchetei. Întrebări? Dacă 
nu, hai la treabă. 

— Cred că am eu o întrebare, se auzi Lönngren. 

Era un bărbat scund și uscăţiv. Sundberg îl 
considera un tehnician foarte eficient, însă punctul 
lui slab putea fi considerat faptul că avea tendinţa 


de a lucra prea încet pentru cei care voiau cu 
disperare răspunsuri urgente. 

— Zi. 

— Există vreun risc ca acest maniac, dacă 
despre asta e vorba, să lovească din nou? 

— Da, răspunse Sundberg. Cum nu știm nimic, 
trebuie să presupunem că se poate întâmpla orice. 

— O să se instaleze panica, replică Lânngren. 
Măcar de data asta mă simt ușurat că locuiesc la 
oraș. 

Grupul se despărți de îndată ce la faţa locului 
sosi Sten Robertsson. Reporterul care aștepta 
dincolo de zona marcată cu bandă de protecţie se 
năpusti către procuror imediat ce acesta se dădu jos 
din mașină. 

— Nu acum, strigă Sundberg. Va trebui să 
aștepți. 

— Ei, haide, Vivi! Nu poţi spune nimic? De 
obicei nu ești așa imposibilă. 

— Acum sunt. 

Nu-i plăcea deloc de acel reporter, care lucra 
pentru Hudiksvalls Tidning. Individul scria adesea 
articole în care critica modul de lucru al poliţiei, dar 
și mai mult o irita faptul că de cele mai multe ori 
acesta chiar avea dreptate să critice. 

Robertsson părea să resimtă frigul - haina lui 
era mult prea subţire. „E vanitos“, își spuse imediat 
Sundberg. 

— Ei, să auzim despre ce e vorba, zise 
Robertsson. 

— Nu. Vino cu mine. 

Pentru a treia oară în acea dimineaţă, Vivi 
Sundberg parcurse scena crimei de la un capăt la 
celălalt. De două ori Robertsson se văzu nevoit să 


iasă afară, cât pe ce să vomite. Sundberg îl așteptă, 
plină de răbdare. Nu era deloc sigură că individul 
își va putea îndeplini misiunea. Însă știa la fel de 
bine că era cel mai bun dintre procurorii disponibili. 

Când reveniră afară, ea îi propuse să intre în 
mașina ei de poliţie. Reușise să înșface un termos 
cu cafea înainte de a părăsi secţia. 

Robertsson era răvășit. Mâna cu care ţinea 
cana cu cafea îi tremura vizibil. 

— Ai mai văzut până acum așa ceva? întrebă el. 

— Niciodată. 

— Oare chiar nimeni altcineva în afara unui 
lunatic nu putea comite grozăvia asta? 

— Cine știe? Le-am cerut criminaliștilor să 
apeleze la resurse suplimentare dacă au nevoie. La 
fel și doctoriţei. 

— Cine e? 

— O înlocuitoare. Probabil e pentru prima dată 
la scena unei crime. A sunat după ajutor. 

— Şi tu? 

— Cum adică? 

— Tu de ce ai nevoie? 

— În primul rând, de o indicație din partea ta 
dacă ar trebui să ne concentrăm pe ceva anume. 
Apoi va trebui, evident, să aducem aici 
Departamentul Naţional de Investigaţii. 

— Pe ce ar trebui să ne concentrăm? 

— Tu conduci ancheta, nu eu. 

— Tot ce contează e să-l găsim pe nemernicul 
vinovat de toate astea. 

— Sau pe nemermnicii. Nu putem exclude 
posibilitatea să fie mai mulţi. 

— De obicei nebunii nu operează în grup. 

— Dar nu putem exclude posibilitatea. 


— Putem exclude ceva? 

— Nu. Nimic. Nici măcar posibilitatea de a se 
repeta. 

Robertsson dădu din cap. Rămaseră amândoi 
adânciţi în propriile gânduri. Oamenii se mișcau pe 
drum și printre case. Din când în când se vedea 
bliţul aparatului de fotografiat al criminaliștilor. 
Între timp, mai mulţi fotografi și reporteri 
ajunseseră la faţa locului. Şi o primă echipă de 
televiziune. 

— Vreau să iei parte la prima conferință de 
presă, zise Sundberg. Nu mă pot descurca de una 
singură. Şi va trebui să o ţinem astăzi. Ceva mai 
târziu, în cursul după-amiezii. 

— Ai vorbit cu Ludde? 

Tobias Ludwig era șeful poliţiei din Hudiksvall. 
Era un om tânăr și nu fusese niciodată poliţist de 
stradă. Studiase dreptul, după care urmase un curs 
pentru viitori șefi de poliţie. Nici Sten Robertsson și 
nici Vivi Sundberg nu-l plăceau. Bărbatul habar n- 
avea ce însemna efectiv munca de poliţist și își 
petrecea majoritatea timpului  îngrijindu-se de 
administrarea treburilor interne ale poliţiei. 

— Nu, încă n-am vorbit cu el, răspunse ea. Nu 
va face decât să ne îndemne la maximă prudenţă în 
completarea rapoartelor și a documentelor. 

— Nu-i chiar așa de rău, protestă Robertsson. 

— Nu, e și mai rău. Daro să-l sun. 

— Fă-o acum. 

Sundberg sună la secţia de poliție din 
Hudiksvall, dar Tobias Ludwig era plecat cu treburi 
oficiale la Stockholm. Ceru dispecerei de serviciu să 
îl contacteze pe telefonul mobil. 


Robertsson discuta cu experţii criminaliști nou- 
sosiți din Gävle. Sundberg stătea alături de Tom și 
de Ninni Hansson în curtea lor. Cei doi Hansson se 
îmbrăcaseră cu haine groase și acum observau cu 
interes ce se petrecea. “Începe cu cei încă în viaţă“, 
își zise Vivi Sundberg. Era posibil ca Tom și Ninni 
Hansson să fi zărit ceva fără să-și fi dat seama. 

Un ucigaș decis să elimine un întreg sat trebuie 
să își fi întocmit un soi de plan, chiar dacă e 
complet sărit de pe fix. 

Sundberg se duse până la marginea drumului și 
privi în jur. Lacul îngheţat, codrul, munţii 
îndepărtați cu văile și piscurile lor. „Oare de unde a 
venit? se întrebă ea. Cred că pot spune cu siguranţă 
că n-a fost o femeie. Dar el, sau ei, trebuie să fi 
venit de undeva, și trebuie să fi plecat undeva.“ 

Tocmai voia să intre din nou în curte când o 
mașină cu unul dintre câinii polițiști după care 
trimiseseră trase pe dreapta. 

— Doar unul? întrebă Sundberg, fără să-și 
ascundă iritarea. 

— Bonzo nu se simte bine, răspunse ofițerul 
responsabil de câini. 

— Vrei să îmi spui că și câinii polițiști se pot 
îmbolnăvi? 

— Evident. De unde vreţi să încep? Ce s-a 
întâmplat? 

— Vorbește cu Hudden. 

Ofițerul vru s-o întrebe altceva, dar ea îi 
întoarse spatele și îi luă pe Tom și pe Ninni Hansson 
înapoi în casă. În vreme ce se așezau, sună telefonul 
ei mobil. 

— Am auzit că ai încercat să mă contactezi, 
zise Tobias Ludwig. Ştii că nu-mi place să fiu 


deranjat când am ședințe la Consiliul Naţional al 
Poliţiei. 

— Mă tem că de data asta nu mai contează. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Avem mai multe cadavre în Hesjovallen. 

Îi descrise pe scurt situaţia. Ludwig nu scoase 
nici o vorbă. Sundberg așteptă. 

— Înţeleg. O să pornesc la drum de îndată ce 
va fi posibil. 

Vivi Sundberg aruncă o privire la ceasul de la 
mână. 

— Trebuie să convocăm o conferință de presă, 
rosti ea. O s-o fixăm pentru ora șase. Până atunci 
am să declar doar că a avut loc o crimă. Nu voi 
dezvălui numărul de victime. Vino cât de repede 
poţi. Dar să nu omori mașina. 

— O să văd dacă pot face rost de o mașină de 
intervenţie care să mă aducă. 

— E preferabil un elicopter. Vorbim de 
nouăsprezece oameni care au fost uciși, Tobias. 

Încheiară convorbirea. Cei doi Hansson 
auziseră fiecare cuvințel rostit de ea. Sundberg 
remarcă uluiala de pe fețele lor. 

Iar coșmarul devenea tot mai mare. Realitatea 
era mai hidoasă ca orice închipuire. 

Sundberg se așeză pe un scaun, după ce gonise 
de pe acesta o pisică somnoroasă. 

— Toţi cei din sat sunt morți. Voi doi și Julia 
sunteţi singurii care aţi rămas în viaţă. Au fost 
omorâte și animalele de casă ale oamenilor. Înţeleg 
că sunteţi șocați. Cu toţii suntem. Dar trebuie să vă 
pun câteva întrebări. Vă rog să răspundeţi cât mai 
corect. Mai vreau să încercaţi să vă gândiţi la 


lucruri despre care nu vă întreb. Orice fleac de care 
vă aduceţi aminte poate fi important. Înţelegeţi? 

Cei doi răspunseră dând tăcuţi din cap, cu 
expresii îngrijorate pe chipuri. Sundberg decise să 
procedeze cu prudenţă. Începu discutând despre 
acea dimineaţă. Când se treziseră? Auziseră ceva? 
Dar în cursul nopţii? Se întâmplase ceva? Fusese 
ceva diferit față de restul zilelor? Le ceru să-și 
răscolească, amintirile. 

Cei doi răspunseră pe rând. Unul continua 
atunci când celălalt se oprea. Era limpede că se 
străduiau din răsputeri să ajute. 

Sundberg merse înapoi în timp, ca un soi de 
excursie printr-un ţinut necunoscut. Se întâmplase 
ceva aparte în seara precedentă? Nimic. „Totul a 
fost ca de obicei”, deveni aproape laitmotivul 
răspunsurilor celor doi. 

Fură întrerupţi de Erik Hudden. Ce să facă cu 
ziariștii? Continuau să apară, și cei strânși deja 
acolo deveneau agitati. 

— Mai rezistă puţin, zise Sundberg. Vin și eu în 
scurt timp. Spune-le că se va ţine o conferinţă de 
presă în Hudiksvall în seara asta, la ora șase. 

— Vom fi gata la timp? 

— Trebuie să fim. 

Hudden plecă. Sundberg reluă întrebările. Un 
alt pas înapoi, către dimineaţa și după-amiaza zilei 
precedente. De această dată răspunse Ninni. 

— Totul a fost ca de obicei ieri, zise ea. Am fost 
un pic răcită. Tom și-a petrecut ziua tăind lemne. 

— Aţi vorbit cu vreun vecin? 

— Tom a schimbat câteva vorbe cu Hilda, dar 
deja v-am spus asta. 

— Aţi văzut și pe altcineva? 


— Da, presupun că da. Ningea. Oamenii ies 
întotdeauna să dea la lopată și să elibereze aleile. 
Da, i-am zărit pe câţiva fără să le dau prea multă 
atenţie. 

— Aţi mai văzut pe cineva? 

— Cum adică, „pe cineva”? 

— Cineva care să nu locuiască aici? Sau poate o 
mașină pe care să nu o mai fi văzut? 

— Nu, pe absolut nimeni. 

— Dar alaltăieri? 

— Presupun că a fost cam la fel. Pe aici nu prea 
se întâmplă nimic. 

— Nimic neobișnuit? 

— Absolut nimic. 

Vivi își scoase carnetul și un creion. 

— Acum mă tem că trebuie să vă cer ceva 
dificil, zise ea. Trebuie să vă cer numele tuturor 
vecinilor. 

Rupse o foaie din carnet și o puse pe masă. 

— Desenaţi o hartă a satului, ceru ea. Cu casa 
dumneavoastră și toate celelalte. Apoi vom da câte 
un număr fiecărei case. Vreau să aflu numele 
tuturor celor care locuiau în fiecare dintre case. 

Femeia se ridică și aduse o foaie mai mare de 
hârtie. Făcu o schiţă a satului. Sundberg își dădu 
seama că era pricepută la desen. 

— Din ce trăiţi? întrebă politista. 

— Tranzacţionăm pe piaţă - valute și acţiuni. 

Vivi Sundberg își spuse că trebuia să ţină minte 
să nu se mai lase surprinsă de nimic. În definitiv, de 
ce să nu se ocupe un cuplu de hippioţi în vârstă 
dintr-un sătuc izolat din Hälsingland de tranzacţii 
cu valute și acţiuni? 


— Şi vorbim mult, adăugă Ninni. Ne spunem 
unul altuia povești. De obicei în zilele noastre 
oamenii nu mai fac asta. 

Sundberg simţi că discuţia se îndepărta de 
subiect. 

— Numele, vă rog, rosti ea. Preferabil și 
vârstele. Luaţi-o încet ca să nu greșiţi. 

Îi urmări pe cei doi cum stăteau aplecaţi 
asupra foii de hârtie, mormăind fiecare. Prin minte 
îi trecu un gând - poate că de masacru era 
responsabil unul dintre săteni. 

Cincisprezece minute mai târziu, avea lista în 
mână. Cifrele nu se potriveau. Lipsea un nume. 
Probabil al băiatului. Sundberg se duse la fereastră 
și parcurse lista cu privirea. Practic, în satul acela 
păreau să fi trăit trei familii mari: Andersson, 
Andren și doi oameni cu numele Magnusson. În 
vreme ce stătea acolo, cu lista în mână, se gândi la 
toți copiii și nepoţii care plecaseră în alte părți și 
care peste câteva ore aveau să afle cumplita veste. 
Aveau să fie afectaţi mulţi, foarte mulţi oameni. 

Se gândi la prenumele de pe listă: Elna, Sara, 
Brita, August, Herman, Hilda, Johannes, Erik, 
Gertrud, Vendela...  Încercă să-și imagineze 
chipurile lor, dar nu reuși să obţină decât imagini 
ceţoase. 

Apoi îi veni brusc o idee; trecuse complet cu 
vederea peste asta. Se duse afară și îl strigă pe Erik 
Hudden, care discuta cu unul dintre criminaliști. 

— Erik, cine a descoperit toate astea? 

— Ne-a sunat un tip - a făcut infarct și a intrat 
într-un camion condus de un șofer bosniac. 

— Ar putea fi el făptașul? 


— Poate. Mașina lui era plină cu aparate foto. 
Probabil era fotograf. 

— Află ce poţi despre el. Apoi va trebui să ne 
improvizăm un soi de punct de lucru în casa aceea 
de colo. Trebuie să parcurgem lista cu nume și să le 
găsim rudele. Ce s-a întâmplat cu șoferul de 
camion? 

— A fost testat cu fiola, dar nu băuse. Vorbea 
atât de prost suedeza, că l-au dus la Hudiksvall, în 
loc să-l ancheteze la faţa locului. Dar nu părea să 
știe ceva. 

Hudden plecă. În vreme ce Sundberg se 
întorcea în casă, zări un ofiţer de poliţie alergând pe 
drum înspre sat. Se duse la poartă ca să-l aștepte. 

— Am găsit piciorul, anunţă polițistul, vizibil 
marcat. Câinele l-a descoperit cam la cincisprezece 
metri distanţă, în pădure. 

Arătă spre liziera pădurii. După expresia de pe 
chipul omului, mai urma ceva. 

— Asta e tot? 

— Cred că ar fi mai bine să arunci o privire, 
zise el. 

După care polițistul se întoarse și vomă. 
Sundberg îl lăsă în pace și porni spre copaci. Pe 
drum alunecă și căzu de două ori. 

Când ajunse, văzu imediat ce îl răvășise pe 
ofițer. În mai multe locuri, carnea fusese smulsă de 
pe picior până la os. Laba piciorului fusese roasă 
până la dispariţie. 

Se uită la Ytterstrom și la polițistul care se 
ocupa de câine. Amândoi stăteau lângă 
descoperirea macabră. 


— Un canibal, zise Ytterstrom. Asta căutăm? 
Oare când am ajuns noi aici l-am deranjat de la 
masă? 

Ceva atinse mâna lui Sundberg. Femeia tresări, 
dar era doar un fulg de nea, care imediat se topi. 

— Un cort, zise ea. Avem nevoie de un cort aici. 
Nu vreau ca urmele de pași să dispară. 

Închise ochii și văzu marea albastră și un șir de 
case albe cocoţate pe o pantă de deal, în aerul cald. 
După aceea, redeschise ochii și se întoarse în casa 
celor doi brokeri. Se așeză la masa din bucătărie cu 
lista de nume în faţa ei. 

Își zise că trebuia să existe ceva, undeva, care 
îi scăpa. 

Începu să parcurgă lista de nume. Se simţea ca 
și cum ar fi pășit pe un câmp minat. 


4 


Vivi Sundberg avea senzaţia că studiază 
memorialul victimelor unei catastrofe majore 
provocate de un accident de avion sau de 
scufundarea unui vapor. Însă cine să înalte un 
memorial în onoarea oamenilor din Hesjovallen care 
fuseseră uciși într-o singură noapte din ianuarie 
2006? 

Dădu la o parte lista de nume și se uită la 
propriile mâini, care tremurau. Nu le mai putea 
controla. 

Se scutură de un fior, după care luă iarăși lista. 

Erik August Andersson 
Vendela Andersson 
Hans-Evert Andersson 


Elsa Andersson 
Gertrud Andersson 


Viktoria Andersson 
Hans Andrén 

Lars Andrén 

Klara Andren 

Sara Andrén 

Elna Andren 

Brita Andren 
August Andrén 
Herman Andren 
Hilda Andren 
Johannes Andrén 
Tora Magnusson 
Regina Magnusson 


Optsprezece nume, trei familii. Se ridică și se 
duse în camera unde cei doi Hansson ședeau pe 
canapea, șoptindu-și ceva unul altuia. Cei doi tăcură 
la intrarea ei. 

— Aţi spus că nu erau copii în acest sat? E 
corect? 

Dădură amândoi din cap. 

— Şi n-aţi zărit nici un copil în ultimele zile? 

— Când vin în vizită fiii și fiicele bătrânilor, 
uneori își aduc copiii cu ei. Dar asta nu se întâmplă 
des. 

Sundberg ezită înainte de a continua. 

— Din nefericire, printre morţi se numără și un 
băieţel, zise ea. 

Arătă spre una din case. Femeia de pe canapea 
făcu ochii mari. 

— Adică e și el mort? 

— Da, e mort. Dacă ceea ce aţi scris pe listă e 
corect, era în casa cu Hans-Evert și Elsa Andersson. 
Sunteţi siguri că nu știți cine e? 

Cei doi se priviră, apoi scuturară din cap. 
Sundberg se întoarse în bucătărie. „El e ciudăţenia 
aici, își zise ea. El și cuplul care locuiește în casa 


asta, și Julia care suferă de demenţă și habar n-are 
de catastrofă. Însă oricum aș lua-o, băiatul e cel 
care nu se potrivește deloc.“ 

Împături foaia de hârtie, o băgă în buzunar și 
se duse afară. Din cer cădea o ninsoare slabă. În 
jurul ei domnea tăcerea. Deranjată doar de câte o 
voce ocazională, de câte o ușă închisă sau de 
țăcănitul vreunui instrument al criminaliștilor. De 
ea se apropie Erik Hudden. Era alb la faţă. Toată 
lumea arăta îngrozitor de palidă. 

— Unde e doctorita? întrebă Sundberg. 

— Examinează piciorul. 

— Cum se simte? 

— E şocată. Primul lucru pe care l-a făcut a fost 
să dispară la toaletă. Apoi a izbucnit în plâns. Însă 
alți medici legiști sunt pe drum. Ce vom face cu 
reporterii? 

— O să vorbesc eu cu ei. 

Scoase lista de nume din buzunar. 

— Băiatul n-are nume. Trebuie să aflăm cine e. 
Copiază lista asta, dar n-o da mai departe. 

— Nu-mi vine să cred, exclamă Hudden. 
Optsprezece oameni. 

— Nouăsprezece. Băiatul nu e trecut acolo. 

Vivi scoase un pix și adăugă „băiat 
neidentificat“ la sfârșitul listei. 

După aceea strânse mulțimea de reporteri 
înghetati în semicerc chiar în mijlocul drumului. 

— Vă voi da o scurtă declaraţie, rosti ea. Puteţi 
pune întrebări, dar în acest moment nu avem 
răspunsuri. Ceva mai târziu va fi organizată o 
conferinţă de presă în Hudiksvall. Probabil în jurul 
orei șase. Deocamdată nu vă pot spune decât că în 


cursul nopţii trecute aici au fost comise câteva 
crime extrem de grave. Nu vă pot oferi alte detalii. 

O tânără cu chipul acoperit de pistrui ridică 
mâna. 

— Cu siguranţă ne mai puteţi spune ceva. Ne-a 
fost clar că s-a întâmplat ceva groaznic atunci când 
aţi înconjurat tot satul cu un cordon. 

Sundberg nu o recunoscu pe fată, dar emblema 
de pe jacheta ei indica numele unui mare ziar 
naţional. 

— Puteţi pune câte întrebări vreţi, dar mă tem 
că din motive tehnice legate de continuarea 
anchetei deocamdată nu vă pot spune mai multe. 

Unul dintre reporterii de televiziune îi înfipse 
un microfon sub nas. Sundberg îl mai întâlnise de 
multe ori până atunci. 

— Puteţi repeta ce aţi spus? 

Sundberg se conformă, dar când reporterul 
încercă o întrebare suplimentară îi întoarse spatele 
și plecă. Nu se opri din mers până ce nu ajunse la 
ultimul dintre corturile care fuseseră între timp 
instalate. Se simţea brusc foarte rău. Se dădu într-o 
parte și inspiră adânc de câteva ori. Reveni la cort 
abia când nu mai simţi nevoia de a vomita. 

Odată, în cursul unuia dintre primii ei ani de 
poliție, leșinase când ea și un coleg intraseră într-o 
casă și dăduseră peste un om care atârna spânzurat 
acolo. Prefera ca astfel de evenimente să nu se mai 
repete în viaţa ei. 

Femeia care studia partea laterală a piciorului 
ridică privirea când ea intră. O lampă extrem de 
puternică  încălzea serios interiorul cortului. 
Sundberg se prezentă. 

— Ce îmi puteţi spune? 


Valentina Miir, o femeie cam de patruzeci de 
ani, vorbi cu un pronunţat accent străin. 

— N-am mai văzut așa ceva până acum. Mai dai 
peste membre smulse sau tăiate, dar ăsta... 

— A încercat cineva să-l mănânce? 

— Cel mai probabil un animal, evident. Dar 
există aspecte care mă îngrijorează. 

— Cum ar fi? 

— Animalele mănâncă și rod oasele într-un 
anume fel. De obicei poţi fi mai mult sau mai puţin 
sigur despre ce fel de animal a fost vorba. În cazul 
de faţă cred că a fost un lup. Dar ar trebui să vedeţi 
ceva. 

Întinse mâna după o pungă transparentă din 
plastic. Punga conţinea un bocanc din piele. 

— Putem presupune că bocancul se găsea pe 
picior, reluă doctoriţa. Evident că un animal ar fi 
putut să îl scoată ca să ajungă la carne. Dar pe mine 
mă îngrijorează faptul că șireturile erau desfăcute. 

Sundberg își aminti că celălalt bocanc era bine 
legat de celălalt picior al victimei. Piciorul îi 
aparținuse lui Lars Andren. 

— Aţi mai stabilit și altceva? 

— Nu încă, e prea devreme. 

— Puteţi veni cu mine? Am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

Plecară împreună din cort și se duseră în casa 
unde băiatul necunoscut zăcea alături de alte două 
victime, probabil Hans-Evert și Elsa Andersson. 
Tăcerea din casă era de-a dreptul asurzitoare. 

Băiatul zăcea în pat, pe burtă. Încăperea era de 
mici dimensiuni, cu tavanul în pantă. Sundberg 
strânse din dinţi ca să nu înceapă să plângă. Viaţa 
nefericitului abia începuse și deja se sfârșise. 


Rămaseră acolo, tăcute. 

— Nu înţeleg cum poate cineva să atace cu 
atâta sălbăticie un copilaș, rosti în cele din urmă 
Valentina. 

— Vă puteţi da seama câte răni are pe corp? 
întrebă Sundberg. 

Doctoriţa se aplecă și îndreptă lampa de pe 
noptieră spre trup. Trecură mai multe minute 
înainte de a răspunde. 

— Se pare că e o singură rană. A murit 
instantaneu. 

— Îmi puteţi da mai multe detalii? 

— Totul trebuie să se fi desfășurat repede. 
Măduva spinării i-a fost retezată în două. 

— Aţi avut timp să examinati celelalte cadavre? 

— Așa cum am spus, aștept întăriri. 

— Dar puteţi spune la o primă aproximare câte 
din celelalte victime au murit în urma unei singure 
lovituri? 

La început, Valentina păru să nu înţeleagă 
întrebarea. Apoi încercă să-și aducă aminte ce 
văzuse. 

— Nici una, cred, rosti ea încet. Dacă nu mă 
înșel prea tare, toate celelalte au fost înjunghiate de 
mai multe ori. 

— Şi nici una dintre răni nu ar fi fost fatală de 
una singură? 

— E prea devreme să afirm asta cu certitudine, 
dar probabil că nu. 

— Mulţumesc. 

Doctoriţa plecă. Sundberg se apucă să caute 
prin cameră și cercetă hainele băiatului în speranţa 
de a descoperi identitatea victimei. Nu găsi nimic, 
nici măcar un permis de călătorie. Cobori la parter 


și ieși în curte, înspre partea din spate a casei, de 
unde se vedea lacul îngheţat. Încercă să-și dea 
seama de semnificaţia celor aflate. Băiatul murise în 
urma unei singure lovituri, dar toate celelalte 
victime fuseseră supuse unor violențe repetate. Ce 
însemna asta? În minte îi veni o singură explicaţie 
plauzibilă: cine îl ucisese pe băiat nu avusese 
intenţia ca victima să sufere. Toţi ceilalți fuseseră 
supuși violenţelor ca un soi de tortură îndelungată. 

Privi spre munţii din depărtare, învăluiţi în 
ceaţă, dincolo de lac. „A vrut să-i tortureze“, își 
spuse ea. Oricine mânuise sabia sau cuțitul 
intenționase să le facă pe victime să-și dea seama că 
vor muri. 

De ce? Habar n-avea. Fu distrasă de sunetul de 
rotor al unui elicopter care se apropia. Se duse în 
partea din față a casei. Elicopterul cobora peste 
dealurile împădurite. În scurt timp ateriză pe un 
teren, stârnind un nor de zăpadă. Din el sări Tobias 
Ludwig, după care elicopterul decolă imediat, 
îndreptându-se spre sud. 

Sundberg îi ieși în întâmpinare. Ludwig era 
încălțat cu pantofi de oraș. Porni prin zăpada care îi 
trecea cu mult de glezne. Se uită la Vivi ca o insectă 
nedumerită prinsă în zăpadă, care dădea violent din 
aripi ca să scape de acolo. 

Se întâlniră pe drum; Ludwig se scutura de 
zăpadă. 

— Încerc să mă gândesc, rosti el. La ceea ce 
mi-ai spus. 

— Trebuie să le vezi. Sten Robertsson e aici. 
Am făcut tot ce am putut din punct de vedere al 
resurselor. De-acum depinde de tine ca să primim 
tot ajutorul de care avem nevoie. 


— Încă nu-mi vine să cred. O mulţime de 
bătrâni morţi? 

— E și un băiat printre ei. E un băiat mic. 

Sundberg făcu turul locuinţelor pentru a patra 
oară în acea zi. Ludwig gemu încontinuu în vreme 
ce o însoțea de la casă la casă, până ce ajunseră la 
cortul unde era studiat piciorul de om. Doctoriţa nu 
se vedea nicăieri. Ludwig clătină neajutorat din cap. 

— Ce naiba s-a petrecut aici? Cu siguranţă doar 
un nebun putea comite așa ceva. 

— Nu știm dacă a fost unul singur. S-ar putea 
să fi fost mai mulţi. 

— Nebuni? 

— Nimeni nu știe. 

Ludwig o privi lung. 

— Ştim ceva? 

— Nu chiar. 

— Chestia asta ne depășește. Avem nevoie de 
ajutor. 

Robertsson veni de-a lungul drumului spre ei. 

— Chestia asta este oribilă, sinistră, zise 
Ludwig. Mă îndoiesc că s-a mai întâmplat vreodată 
așa ceva în Suedia. 

Robertsson scutură din cap. Sundberg le 
aruncă o privire celor doi. Simţi și mai intens 
senzaţia că se putea întâmpla ceva și mai rău dacă 
nu acționau suficient de rapid. 

— Dă-i drumul cu numele alea, îi spuse ea lui 
Tobias Ludwig. Am mare nevoie de ajutorul tău. 

După care îl luă pe Robertsson de braț și o 
porni cu el de-a lungul drumului. 

— Ce crezi? 

— Sunt speriat. Tu nu? 

— N-am timp să mă gândesc la asta. 


Sten Robertsson strânse din ochi. 

— Dar ai dat de ceva, nu? Întotdeauna dai. 

— Nu și acum. E posibil să fi fost zece ucigași, 
nu avem cum să știm în acest moment. N-avem 
absolut nimic de care să ne agățăm. Apropo, va 
trebui să fii prezent la conferinţa de presă. 

— Urăsc să vorbesc cu ziariștii. 

— Păcat. 

Robertsson plecă. Sundberg vru să se ducă în 
mașina ei, când observă că Hudden îi făcea semn. 
Colegul ei se apropia și ţinea ceva în mână. 
„Probabil că a găsit arma crimei, își zise ea. „Ăsta 
da noroc chior.“ 

Însă Hudden nu ducea o armă. Îi dădu o pungă 
de plastic. Înăuntru se vedea o panglică subţire, 
roșie. 

— Câinele a găsit-o. În pădure. Cam la treizeci 
de metri de picior. 

— Ceva urme de pași? 

— Caută - dar când a găsit panglica, câinele n-a 
dat vreun semn că ar fi vrut să urmărească vreo 
urmă. 

Sundberg ridică punga și se zgâi îndeaproape 
la ea. 

— E subţire, zise ea. Pare să fie din mătase. Aţi 
mai găsit și altceva? 

— Nu, asta-i tot. Părea să scânteieze pe 
zăpadă. 

Sundberg îi dădu punga înapoi. 

— Măcar avem ceva, rosti ea. La conferința de 
presă putem anunţa că avem nouăsprezece cadavre 
și un indiciu constând dintr-o panglică roșie de 
mătase. 

— Poate mai găsim ceva. 


După plecarea colegului, Sundberg urcă în 
mașină ca să se gândească. Prin parbriz o vedea pe 
Julia cum era condusă de o femeie de la asistenţa 
socială. „Fericiţi cei săraci cu duhul“, își zise ea. 

Închise ochii și parcurse în minte lista de 
nume. Încă nu putea lega diversele nume de 
chipurile pe care până atunci le văzuse de patru ori. 
„De unde a început totul?“ se întrebă ea. Una dintre 
case fusese prima și o alta ultima. Indiferent că 
acţionase singur sau nu, ucigașul știuse foarte bine 
ce face. Nu alesese casele la întâmplare, nu 
încercase să pătrundă prin forță în casa celor doi 
brokeri sau în cea a femeii senile. 

Deschise ochii și privi dincolo de parbriz. 
„Totul a fost planificat“, își spuse ea. Trebuia să fi 
fost. Dar oare poate planifica un nebun o asemenea 
faptă? Cu siguranţă că lucrurile nu se potriveau. 

Își turnă ultimele picături de cafea din termos. 
„Motivul”, se gândi în sinea ei. Chiar și un nebun 
trebuia să aibă un motiv. Poate că vocile interioare 
îl îndemnau să omoare pe oricine îi ieșea în cale. 
Dar l-ar fi îndemnat aceste voci să vină tocmai în 
Hesjovallen dintre toate locurile posibile? Dacă da, 
de ce? Cât de mare era rolul coincidenţei în această 
dramă? 

„Poate că băiatul e cheia, își zise ea. Nu 
locuiește în sat, dar moare în ciuda acestui fapt. Doi 
oameni care locuiesc în sat de douăzeci de ani sunt 
încă în viaţă”. Apoi în mintea ei sclipi o luminiţă - 
ceva ce spusese Erik Huddén. Își amintea oare 
corect? Care era numele de familie al Juliei? 

Casa Juliei nu era încuiată. Se duse acolo și citi 
documentul găsit de Hudden pe masa din bucătărie. 
Răspunsul pe care îl găsi îi făcu inima să bată mai 


rapid. Se așeză și încercă să-și pună ordine în 
gânduri. 

Concluzia la care ajunse părea improbabilă, 
deși putea fi corectă. Formă numărul de telefon al 
lui Hudden. Acesta răspunse imediat. 

— Mă aflu în bucătăria Juliei. Femeia care 
stătea pe drum în cămașă de noapte. Vino imediat 
aici. 

— Vin. 

Hudden se așeză de cealaltă parte a mesei. 
Apoi se ridică și privi spre scaun. Îl mirosi, după 
care schimbă scaunul. Sundberg se uită nedumerită 
la el. 

— Urină, explică el. Probabil că bătrâna s-a 
scăpat pe ea. Ce voiai să-mi spui? 

— Vreau să verific ceva. Pare puţin plauzibil, 
dar este întru câtva logic. Am sentimentul că există 
o rațiune în evenimentele petrecute aici azi-noapte. 
Vreau să mă asculti, și apoi să-mi spui dacă greșesc. 
Are de-a face cu numele, începu ea. Încă nu știm 
numele băiatului, dar dacă îmi amintesc bine, e 
rudă cu familia Andersson care a locuit și a murit în 
casa unde l-am descoperit. O cheie pentru tot ce s-a 
întâmplat aici azi-noapte e dată de nume. Numele 
de familie. Oamenii din acest sat par să se fi chemat 
Andersson, Andren sau Magnusson. Numele de 
familie al Juliei este Holmgren. Julia Holmgren. Este 
încă în viaţă. Apoi îi avem pe Tom și pe Ninni 
Hansson. Şi ei sunt încă în viaţă și au un alt nume 
de familie. S-ar putea trage o concluzie din toate 
astea. 

— Că oricine a comis faptele, oricare ar fi fost 
motivul, ieșise să vâneze oamenii cu aceste nume, 
replică Hudden. 


— Gândeşte cu un pas înainte! Ăsta este un 
sătuc izolat. Probabil că oamenii nu s-au mișcat de 
aici. E foarte probabil să fi existat căsătorii între 
familii. Nu mă refer la incest, ci doar că avem 
motive întemeiate să credem că nu avem de-a face 
cu trei familii, ci poate doar cu două. Sau poate cu 
una singură. Asta ar putea explica de ce Julia 
Holmgren și cei doi Hansson sunt încă în viaţă. 

Sundberg se opri ca să aștepte reacţia lui 
Hudden. Nu-l considera din cale afară de inteligent, 
dar îi respecta capacitatea de a-și folosi intuiţia. 

— Dacă e adevărat, înseamnă că oricine a făcut 
toate astea îi cunoștea foarte bine pe acești oameni. 
Cine să facă așa ceva? 

— Poate vreo rudă? 

— O rudă nebună? De ce ar fi vrut să comită 
grozăviile? 

— Nu știm. 

— Cum explici piciorul tăiat? 

— Nu-mi explic. Dar cred că avem un punct de 
început. Piciorul și panglica roșie de mătase sunt 
singurele lucruri de care dispunem. 

— Vreau să te întorci în Hudiksvall, zise 
Sundberg. 'Tobias ar trebui să delege niște ofiţeri 
care să cerceteze cine sunt rudele apropiate ale 
victimelor. Vreau să te asiguri că se întâmplă asta. 
Şi caută legături între cele trei familii. Dar 
deocamdată povestea asta să rămână doar între noi 
doi. 


La scurt timp după ora cinci și jumătate, câţiva 
ofițeri superiori de poliţie se strânseră în biroul lui 
Tobias Ludwig ca să discute despre conferinţa de 
presă. Se decise să nu se facă publică lista cu 


numele morților, ci doar să anunţe câţi morți 
existau și să recunoască faptul că până în acel 
moment poliția nu deţinea nici un indiciu. Orice 
informaţie primită de la public avea să fie apreciată. 

Ludwig urma să ofere amănuntele preliminare, 
după care Sundberg avea să preia controlul. 

Înainte de a intra în încăperea plină ochi cu 
reporteri, Sundberg se opri câteva secunde într-o 
toaletă. Își examină faţa în oglindă. „Dacă m-aș 
putea trezi din coșmar, gândi ea. Şi să descopăr că 
toată nenorocirea asta a dispărut”. 

leși, lovi cu pumnul, cu putere, în zidul 
coridorului de câteva ori, apoi intră în camera 
ticsită de oameni și mult prea încălzită de răsuflări 
și aparate. Se duse la micul podium și se așeză 
lângă Tobias Ludwig. 

Tobias se uită la ea. Sundberg dădu din cap. 
Puteau începe. 


Judecâtoarea 


5 


O molie se ivi din întuneric și se agită în jurul 
lămpii de birou. Birgitta Roslin lăsă jos pixul, se 
rezemă de spătarul scaunului și urmări încercările 
deșarte ale moliei de a pătrunde prin abajurul de 
porțelan. Zgomotul scos de aripile insectei îi 
amintea de ceva din copilărie, dar nu-și putu da 
seama exact de ce anume. 

Când era obosită, ca acum, memoria ei dădea 
întotdeauna semne de creativitate aparte. La fel ca 
atunci când dormea și când în visul ei puteau 


apărea ca din senin amintiri altfel inaccesibile, 
venite din vremuri de demult. 

Ca și molia. 

Închise ochii și își masă tâmplele cu vârfurile 
degetelor. Era cu puţin trecut de miezul nopţii. Îi 
auzise pe paznici făcându-și rondul dublu prin 
coridoarele răsunătoare ale tribunalului. Îi plăcea 
să muncească noaptea târziu, când clădirea era 
pustie. Cu ani de zile înainte, când era asociat la un 
birou de avocatură din Värnamo, se ducea adesea 
seara târziu în sala de judecată a tribunalului, unde 
aprindea câteva lumini, se așeza și asculta liniștea. 
Își închipuia că se află într-o sală pustie de teatru. 
Pereţii adăposteau ecouri, iar vocile șoptite 
continuau să fie vii după dramele proceselor care 
avuseseră loc. Acolo fuseseră condamnaţi ucigași, 
criminali violenţi, hoţi. Iar bărbaţii își clamaseră 
nevinovăția într-un șir fără de sfârșit de cazuri 
dezolante de paternitate. Alţii fuseseră declaraţi 
nevinovaţi și își recăpătaseră statutul de oameni 
onorabili. 

După ce își terminase stagiul și i se oferise 
postul din Värnamo, Birgitta Roslin intenţionase să 
ajungă asistent de procuror, între timp însă, își 
schimbase preferința și începuse să se specializeze 
în ceea ce avea să devină cariera ei. În mare parte 
acest lucru se datorase lui Anker, bătrânul 
judecător districtual, care își lăsase amprenta 
personalităţii asupra ei. Omul manifesta aceeași 
răbdare în ascultarea tinerilor care rosteau în mod 
evident minciună după minciună ca să evite 
asumarea responsabilităţii în cazurile de paternitate 
ca și atunci când se confrunta cu indivizi duri și 
violenţi care nu arătau nici un fel de remușcare 


pentru faptele lor brutale. Bătrânul judecător îi 
insuflase parcă un nou respect faţă de sistemul 
juridic, pe care până atunci ea îl socotise de 
neschimbat. Acum trăia pe propria piele 
sentimentele de atunci. Justiţia însemna acţiune. 
Înainte de a părăsi Värnamo se decisese să devină 
judecător. 

Se ridică și se duse la fereastră. Dedesubt, pe 
stradă, un bărbat urina la zid. În cursul zilei ninsese 
în Helsingborg și strada era îmbrăcată acum într-un 
strat subţire de zăpadă. În vreme ce îl urmărea 
nonșalantă din priviri pe individ, mintea ei continua 
să fie preocupată de cazul pe care îl avea de 
rezolvat. Își permisese să cumpănească lucrurile 
până a doua zi, dar până atunci trebuia să tragă o 
concluzie fermă. 

Bărbatul de jos plecă în treaba lui. Roslin se 
întoarse la birou şi apucă un creion. Întotdeauna 
lucra cu creionul până ce își finaliza munca. 

Se aplecă peste foile de hârtie cu toate 
modificările și adăugirile de pe ele. Părea un caz 
simplu, iar dovezile împotriva acuzatului erau 
copleșitoare; cu toate astea, întâmpina greutăţi în 
tragerea unei concluzii ferme. 

Ar fi vrut să stabilească o pedeapsă, dar nu era 
capabilă de așa ceva. 

Un bărbat și o femeie se întâlniseră într-unul 
dintre restaurantele din Helsingborg. Femeia era 
tânără, abia dacă trecuse de douăzeci de ani, și 
băuse prea mult. Bărbatul era trecut de patruzeci și 
se oferise să o conducă pe tânără acasă, după care 
fusese invitat în apartamentul ei la un pahar de vin. 
Femeia adormise pe canapea. Bărbatul o violase, 
fără ca măcar să o trezească din somn, după care 


plecase. A doua zi tânăra își amintise doar vag de 
cele întâmplate pe canapea. Se dusese la spital, 
unde fusese examinată, și unde se stabilise că ea 
avusese contact sexual. Bărbatul fusese acuzat. 
Cazul ajunsese în instanţă abia la un an de zile după 
incident. Birgitta Roslin prezidase completul de 
judecată și o observase cu atenţie pe tânără. Citise 
în însemnările preliminare despre caz că tânăra își 
câștiga existența lucrând în calitate de casieră 
temporară în diverse magazine alimentare. În urma 
unei declaraţii date de femeie, reieșise clar că 
aceasta avea obiceiul de a bea prea mult. Totodată, 
tânăra fusese condamnată pentru furturi mărunte și 
o dată fusese concediată pentru neglijenţă în 
serviciu. 

Din multe puncte de vedere, acuzatul era exact 
opusul tinerei. Lucra ca agent imobiliar, specializat 
în proprietăți comerciale. Toată lumea îi dăduse 
referințe bune. Era necăsătorit și câștiga bine. Nu 
avea cazier, dar Birgitta Roslin avusese senzația că 
poate vedea prin el când individul stătuse în faţa ei, 
în costumul lui scump și bine călcat. Roslin nu se 
îndoia deloc că el o violase pe tânăra care adormise 
pe canapea. Testele ADN stabiliseră dincolo de 
orice îndoială că avusese loc un contact sexual, dar 
el nega violul. Susţinea că femeia își dorise actul. La 
fel susținea și apărătorul bărbatului, un avocat din 
Malmo cu care Roslin mai avusese de-a face. Era un 
caz clar de cuvânt al unei părţi contra cuvântului 
celeilalte părţi, un intermediar de proprietăţi 
imobiliare cu o conduită ireproșabilă versus o 
casieră  beţivă, care îl mai și invitase în 
apartamentul ei în toiul nopţii. 


Pe Roslin o irita faptul că nu îl putea condamna 
pe individ. Nu se putea dezbăra de senzaţia că de 
această dată un vinovat avea să scape basma 
curată. Nu se putea face nimic. 

Ce-ar fi făcut bătrânul Anker în locul ei? Ce sfat 
i-ar fi dat? „Cu siguranţă ar fi fost la fel de îngrijorat 
ca și mine, își zise Roslin. Un vinovat e pe punctul 
de a pleca liber. Bătrânul Anker ar fi fost la fel de 
iritat ca și mine. Şi ar fi avut la fel de puţine de spus 
ca și mine. Asta-i problema cu noi, judecătorii: 
trebuie să ne supunem legii chiar dacă știm că 
eliberăm un criminal fără a-l pedepsi. Poate că 
femeia nu e un înger, dar va trebui să trăiască toată 
viaţa cu nedreptatea care i se face acum.“ 

Se ridică de pe scaun și se duse să se întindă 
pe canapea. Plătise canapeaua din banii ei și și-o 
amplasase în birou în locul fotoliului inconfortabil 
oferit de Administraţia Naţională a Tribunalelor. 
Învăţase de la Anker să învârtă un lanţ cu chei pe 
degete și să închidă ochii. Când cheile îi cădeau din 
mână, venea timpul să se trezească. Însă avea 
nevoie de o scurtă odihnă. După aceea avea să 
termine de scris hotărârea, pe care avea s-o treacă 
pe curat a doua zi, apoi să plece acasă la culcare. 
Întorsese problema pe toate părţile posibile și îi 
confirmase că nu se putea pune problema unui 
verdict de vinovăţie. 

Aţipi și îl visă pe tatăl ei, un om despre care nu 
avea amintiri personale. Fusese inginer naval. În 
cursul unei furtuni teribile de la mijlocul lui ianuarie 
1949, vasul cu aburi Runskâr se scufundase în 
Găvlebukteni!, cu toţi membrii echipajului la bord. 
Trupul lui nu fusese niciodată recuperat. Pe atunci 
Birgitta Roslin avea doar patru luni. Imaginea pe 


care și-o formase despre tatăl ei se datora exclusiv 
fotografiilor găsite acasă. Poza pe care și-o amintea 
cel mai bine îl înfățișa stând lângă balustrada unei 
nave, zâmbind, cu părul răvășit de vânt și cu 
mânecile cămășii suflecate. Mamă-sa îi spusese că 
un alt marinar făcuse poza, dar Birgitta Roslin își 
imaginase întotdeauna că el îi zâmbise chiar ei, în 
ciuda faptului că fotografia data dinainte ca ea să se 
fi născut. Tatăl apărea ca o constantă în visele ei. 
Acum îi zâmbea, la fel ca în fotografie, dar în scurt 
timp se făcu nevăzut, ca și cum ar fi fost înghiţit de 
o ceaţă groasă. 

Se trezi tresărind. Își dădu imediat seama că 
dormise prea mult. Trucul cu cheile nu funcţionase. 
Le dăduse drumul fără să-și dea seama. Se ridică în 
capul oaselor și se uită la ceas: era deja ora șase. 
Dormise mai mult de cinci ore. „Sunt epuizată, își 
zise ea. Ca majoritatea celor mai mulţi oameni, nu 
dorm suficient. Mă îngrijorează prea multe lucruri 
din viața mea.“ 

Își sună soţul, care începuse să se întrebe unde 
se afla. Nu era ceva ieșit din comun ca ea să-și 
petreacă noaptea pe canapeaua din birou după o 
ceartă zdravănă acasă, dar acum nu era vorba de 
așa ceva. 

Staffan Roslin fusese cu un an mai mare ca ea 
la Lund, unde studiaseră amândoi dreptul. Se 
întâlniseră prima oară la o petrecere dată de niște 
prieteni comuni. Birgitta știuse imediat că el era 
omul potrivit, cucerită de ochii, înălțimea, mâinile 
mari și felul în care roșea din orice. 

Numai că, după terminarea studiilor, Staffan 
nu se dedicase domeniului juridic. Decisese să 
urmeze alte cursuri, de conductor de tren, așa că 


într-o dimineaţă își făcuse apariția în living 
îmbrăcat în uniformă roșu cu albastru și anunţase 
că în acea zi, la ora 12.19, avea să devină 
responsabilul trenului 212 care pleca din Malmo la 
Alvesta, și de acolo mai departe la Vâxjo și Kalmar. 

Devenise un om mult mai fericit. Când decisese 
să abandoneze cariera juridică, ei doi aveau deja 
patru copii: mai întâi un fiu, apoi o fiică și, în cele 
din urmă, alte două fiice, gemene. Cei patru copii 
sosiseră în succesiune rapidă, iar Roslin era mereu 
uimită când se gândea la acele zile. Cum reușiseră 
să răzbească? Patru copii în decurs de șase ani. 
Plecaseră din Malmö și se mutaseră în Helsingborg, 
unde ea fusese numită judecător districtual. 

Copiii erau mari acum. Gemenele părăsiseră 
cuibul cu un an în urmă și se duseseră în Lund, 
unde împărțeau un apartament, însă Roslin era 
mulțumită că nu studiau același lucru și că nici una 
din ele nu nutrea ambiția de a deveni avocat. Siv, 
care era cu nouăsprezece minute mai mare decât 
sora ei, Louise, hotărâse în cele din urmă, după 
multe ezitări, să devină medic veterinar. Louise, 
care dispunea de un temperament mai impetuos 
decât sora ei geamănă, încercase mai multe lucruri, 
apoi vânduse o vreme haine bărbătești într-un 
magazin, iar în cele din urmă decisese să-și ia 
diploma în studii politice și religioase. Birgitta 
încercase adesea să o descoasă să vadă ce voia să 
facă în viaţă, dar Louise era cea mai retrasă dintre 
cei patru copii și rareori le împărtășea celorlalţi 
ceva din gândurile care o frământau. Mama ei 
bănuia că Louise era cea care îi semăna cel mai 
mult. Fiul ei, David, care lucra pentru o mare 
companie farmaceutică, semăna aproape perfect cu 


tatăl lui. Fiica cea mare, Anna, își uluise părinţii 
când plecase într-o lungă călătorie prin Asia, o 
călătorie despre care ei nu știau mare lucru. 

„Familia mea, își zise Birgitta. Griji mari și 
bucurii mari. Fără asta, mare parte din viaţa mea s- 
ar fi irosit.“ 

Pe coridorul din afara biroului ei se găsea o 
oglindă mare. Birgitta își examină îndeaproape 
chipul și trupul. Părul ei brunet începuse să 
încărunţească pe la tâmple. Obiceiul de a-și ţuguia 
buzele îi asprea trăsăturile. Dar cel mai tare o 
îngrijora faptul că se îngrășase în ultimii ani. Trei, 
patru kilograme, nu mai mult. Însă destul cât să se 
observe. 

Nu-i plăcea ce vedea. Ştia că rămânea o femeie 
atrăgătoare, însă începea să-și piardă farmecul. Şi 
nu făcea nici o încercare de a se opune acestui fapt. 

Lăsă o notă pe biroul secretarei, spunând că 
avea să vină mai târziu în acea zi la birou. Afară se 
încălzise puţin, așa că zăpada începea deja să se 
topească. Porni spre mașina ei, parcată pe o stradă 
laterală. 

Imediat însă se răzgândi. Nu de somn avea ea 
nevoie mai presus de orice. Mai important era să-și 
odihnească mintea și să se gândească la altceva. Se 
răsuci pe călcâie și porni spre port. În aer nu se 
simţea nici o adiere de vânt. Cerul acoperit de nori 
din ziua precedentă începuse să se limpezească. Se 
duse până la cheiul de unde feriboturile plecau spre 
Elsinore. Traversarea dura doar câteva minute. Ei 
însă îi plăcea să se așeze la bordul vasului, cu o 
ceașcă de cafea sau cu un pahar de vin în faţă, și să- 
i urmărească pe ceilalți pasageri cum își 
inventariază sacoșele cu băuturi ieftine cumpărate 


în Danemarca. Se așeză la o masă lipicioasă, din 
colț. Se înfioră de scârbă și strigă la fata care 
curăța mesele. 

— Am de făcut o plângere, zise ea. Masa asta a 
fost debarasată, dar nu și ștearsă cu cârpa. Este 
foarte lipicioasă. 

Fata ridică din umeri și șterse masa. Birgitta 
Roslin privi dezgustată cârpa jegoasă pe care o 
folosea fata, dar nu mai adăugă nimic. Cumva, acea 
fată îi aducea aminte de tânăra violată. Habar n- 
avea de ce. Poate din pricina lipsei de entuziasm cu 
care-și făcea treaba? Sau poate că era vorba de un 
soi de neajutorare pe care Roslin nu o putea defini 
cu precizie? 

Vasul începu să vibreze. Îi dădea lui Roslin o 
stare de bine. Își aminti prima dată când plecase în 
străinătate. Avea nouăsprezece ani. Călătorise în 
Anglia cu o prietenă pentru un curs de limbi străine. 
Călătoria începuse pe un feribot, din Gothenburg 
până la Londra. Birgitta Roslin n-avea să uite 
niciodată ce simţise în vreme ce stătea pe punte, 
știind că se îndrepta spre necunoscut și libertate. 

Aceeași senzaţie de libertate o încerca adesea 
când traversa înainte și înapoi strâmtoarea îngustă 
dintre Suedia și Danemarca. Datorită acestei 
senzaţii, din mintea ei dispărură acum toate 
gândurile legate de verdictul final la care trebuia să 
ajungă în cadrul procesului. 

„Nici măcar nu mai sunt la vârsta de mijloc, 
reflectă ea. Am trecut de punctul pe care oamenii 
nici măcar nu-și dau seama că îl trec. Pentru mine 
nu prea mai sunt multe decizii dificile de luat în 
viaţă. Dar o să rămân judecător până mă pensionez. 


Cu puţin noroc, mă voi putea bucura de nepoți până 
ce se va sfârși totul.“ 

Gândurile i se îndreptară spre soț și dispoziţia 
sufletească i se schimbă. Căsătoria ei începea să se 
ofilească și să moară. Încă erau prieteni buni și își 
puteau conferi reciproc un sentiment confortabil de 
securitate. Însă iubirea și plăcerea senzuală de a fi 
unul în apropierea celuilalt dispăruseră. 

Peste patru zile avea să se împlinească un an 
de când se mângâiaseră reciproc și făcuseră 
dragoste înainte de a merge la culcare. Cu cât se 
apropia acea aniversare neplăcută, cu atât se 
simțea ea mai neputincioasă. lar acum aproape 
totul căzuse în seama ei. De mai multe ori încercase 
să-i spună lui Staffan cât de singură se simţea. Însă 
el nu era pregătit să discute, se retrăgea în cochilia 
lui, încerca să amâne discuţia finală despre care știa 
că e importantă. Insista că nu era atras de nimeni 
altcineva, că era doar vorba de o stare temporară 
care fără îndoială avea să revină. Nu aveau nevoie 
decât de răbdare. 

Birgitta regreta lipsa sentimentului de 
comuniune pe care îl împărtășise cândva cu soțul ei, 
impozantul conductor de tren cu mâini mari și 
impulsul permanent de a roși. Însă n-avea nici o 
intenţie să cedeze. Nu avea deloc chef ca relaţia lor 
să ajungă doar o prietenie intimă și atât. 

Se duse la bar ca să-și umple la loc ceașca și se 
așeză la o altă masă, mai puţin lipicioasă. Un grup 
de tineri cam beti, în ciuda orei matinale, se certau 
dacă Hamlet sau Macbeth fuseseră închiși în 
castelul Kronborg, care se înălța pe culme chiar 
lângă Elsinore. Le ascultă discuţia cu interes și 


amuzament și se simţi tentată să se alăture 
dezbaterii. 

La o altă masă ședea un grup de băieţi. Nu 
puteau avea mai mult de paisprezece sau 
cincisprezece ani și probabil chiuleau de la ore. Şi 
de ce să nu o facă, în condiţiile în care nimănui nu 
părea să-i pese dacă ei mergeau sau nu la școală? 
Roslin n-avea absolut nici un fel de nostalgie legată 
de școala autoritară pe care o urmase, însă își 
aminti de un incident petrecut cu un an în urmă. 
Ceva care o făcuse să se îndoiască de eficiența 
sistemului juridic suedez și să-și dorească mai mult 
ca oricând sfatul mentorului ei, judecătorul Anker, 
care era deja mort de treizeci de ani. 

Pe un teren de la periferia Helsingborgului, o 
femeie de aproape optzeci de ani suferise un infarct 
și se prăbușise pe o alee publică. Doi puști, unul de 
treisprezece, celălalt de paisprezece ani, se 
nimeriră să treacă pe lângă victimă. În loc să o 
ajute, fără pic de ezitare furaseră mai întâi poșeta 
femeii, apoi încercaseră să o violeze. Dacă nu ar fi 
apărut un bărbat care ieșise la plimbare cu câinele, 
fără îndoială că tinerii ar fi reușit în tentativa lor. 
Poliția îi depistase și îi arestase pe cei doi, dar, cum 
nu ajunseseră la vârsta majoratului, fuseseră 
eliberaţi. 

Birgitta Roslin auzise despre incident de la un 
procuror, care la rândul lui fusese informat de un 
polițist. Roslin se înfuriase și încercase să afle de ce 
infracțiunea nu fusese raportată serviciilor sociale. 
Atunci își dăduse seama că, în fiecare an, în 
Helsingborg erau comise circa o sută de infracţiuni 
grave de către tineri sub vârsta majoratului, fără să 
existe repercusiuni. Nimeni nu le spunea nimic 


părinţilor, nimeni nu informa serviciile sociale. Nu 
era vorba doar de cazuri de furturi mărunte, ci și de 
jafuri și tâlhării cu violenţă, care puteau ușor sfârși 
cu crime. 

Sistemul juridic suedez începea s-o exaspereze. 
În fond, pe cine slujea ea? Slujea legea sau 
indiferența oamenilor? Şi care aveau să fie 
consecinţele dacă tot mai multor copii li se îngăduia 
să comită infracțiuni fără ca să se deranjeze cineva 
să reacționeze? Cum de se ajunsese la o asemenea 
situaţie în care însăși esența democraţiei era 
ameninţată de un sistem juridic idiot? 

Își bău cafeaua și reflectă la faptul că probabil 
mai avea să lucreze vreo zece ani. Oare avea să aibă 
suficientă tărie de caracter ca să mai profeseze 
atâta? Puteai fi oare un judecător bun și corect dacă 
începeai să te îndoiești de legile ţării? 

Ca să uite de întrebările la care nu putea 
răspunde, traversă încă o dată strâmtoarea. Când 
debarcă pe ţărmul suedez, se făcuse ora nouă 
dimineaţa. O luă pe strada principală care șerpuia 
prin centrul Helsingborgului. Când dădu un colţ al 
străzii, observă din întâmplare un panou mare pe 
care erau postate titluri de articole ale unuia dintre 
marile ziare naţionale de seară: titlurile abia 
fuseseră afișate. Literele mari și bolduite îi atraseră 
atenţia. Se opri și citi: „EXECUŢIE ÎN MASĂ ÎN 
HÄLSINGLAND. CRIME ORIBILE. POLIŢIA FĂRĂ 
INDICII. NUMĂR NECUNOSCUT DE MORŢI. 
CRIMĂ ÎN MASĂ“. 

Își continuă drumul spre mașină. Rareori 
cumpăra ziarele de seară. Îi repugnau și uneori se 
simțea ofensată din pricina atacurilor frecvente ale 
ziariştilor împotriva polițiștilor. Chiar dacă era de 


acord cu multe dintre cele scrise, nu avea nici un fel 
de simpatie față de senzaţionalul cu orice preţ. 
Ceea ce scriau acei reporteri adesea dăuna criticii 
autentice, chiar dacă intenţiile lor erau onorabile. 

Birgitta Roslin locuia în Kjellstrop, o zonă 
rezidenţială din nordul Helsingborgului. În drum 
spre casă se opri la un mic magazin, deţinut de un 
imigrant pakistanez care întotdeauna o întâmpina 
cu un zâmbet generos pe chip. Bărbatul știa că ea 
era judecător districtual și îi acorda întotdeauna un 
respect deosebit. Roslin se întrebase uneori dacă 
existau judecători femei în Pakistan, dar nu 
prinsese niciodată ocazia ca să-l descoasă pe acel 
om. 

După ce intră în casă, făcu o baie înainte de a 
se duce la culcare. Se trezi la ora unu, simțindu-se 
în sfârșit pe deplin odihnită. După două sandviciuri 
și o ceașcă de cafea, se întoarse la munca ei. Câteva 
ore mai târziu termină de redactat verdictul prin 
care îl achita pe vinovat. Se înapoie la tribunal și 
lăsă decizia pe biroul secretarei. Probabil că 
secretara participa la vreun curs de instruire, însă 
Birgitta Roslin nu fusese înștiințată despre asta sau, 
mai probabil, uitase complet. Când se întoarse 
acasă încălzi în cuptorul cu microunde o portie de 
tocană de pui rămasă de la cina din seara 
precedentă și lăsă restul în frigider pentru Staffan. 

Se așeză pe canapea cu o nouă ceașcă de cafea 
și porni teletextul televizorului. Dădu iarăși peste 
titlurile de articole pe care le zărise de dimineaţă. 
Poliția nu avea nici o pistă de urmat și refuza să 
dezvăluie câte persoane fuseseră ucise sau cum se 
chemau victimele, căci nici rudele lor nu fuseseră 
contactate încă. 


„Un nebun, trase Roslin concluzia. Un nebun 
care fie suferă de mania persecuției, fie se 
consideră nedreptăţit de restul lumii.“ 

Anii de experienţă ca judecător o învăţaseră că 
existau multe forme diferite de nebunie care puteau 
împinge oamenii la comiterea de crime oribile. În 
același timp, învățase că psihologii criminaliști nu 
reușeau întotdeauna să demaște ucigașii care doar 
pretindeau că suferă de nebunie. 

Închise televizorul și cobori în pivniţă, unde își 
construise o mică cramă de vinuri roșii, cu câteva 
liste complete de produse cumpărate de la diverși 
importatori. Cu câţiva ani în urmă își dăduse seama 
că, odată cu plecarea copiilor de acasă, finanţele 
familiei se îmbunătăţiseră considerabil. Acum avea 
sentimentul că își poate permite să cheltuie bani pe 
ceva aparte, așa că decisese să cumpere lunar 
câteva sticle de vin roșu. Îi plăcea să studieze listele 
cu produse și să aleagă mereu ceva nou. Plata unei 
sume de circa cinci sute de coroane pentru o sticlă i 
se părea aproape o plăcere interzisă. 

În pivniţă era răcoare. Verifică temperatura, 
care trebuia să fie de paisprezece grade Celsius, 
apoi se așeză pe un scaun între rafturile cu sticle. 
Acolo, printre toate acele sticle, se simţea complet 
împăcată cu lumea. Dată fiind alternativa de a 
transpira abundent într-o piscină caldă, prefera să 
șadă în pivniţa ei, înconjurată de o sută paisprezece 
sticle care se odihneau pe rafturile lor. 

Însă oare era autentică acea senzaţie de pace 
pe care o putea trăi în pivniţa ei? Pe când era 
tânără, dacă i-ar fi sugerat cineva că într-o bună zi 
va ajunge un colecţionar de vinuri, nici n-ar fi putut 
să conceapă așa ceva. Nici măcar n-ar fi negat o 


astfel de posibilitate, ci s-ar fi supărat de-a binelea. 
Ca studentă la Lund, simpatizase cu radicalii de 
stânga care, la sfârșitul anilor 1960, puseseră în 
discuţie validitatea educaţiei universitare și înseși 
fundamentele societăţii în care ea avea să activeze. 
Pe atunci colecţionarea de vinuri era socotită o 
pierdere de timp și de efort, un obicei tipic burghez 
și, deci, controversat. 

Încă ședea acolo, pierdută în gândurile ei, când 
îl auzi pe Staffan deplasându-se pe podea la parter. 
Lăsă lista de vinuri deoparte și se întoarse sus. El 
tocmai scotea tocana de pui din frigider. Pe masă se 
vedeau câteva ziare de seară pe care le adusese cu 
el din cursă. 

— Ai văzut astea? 

— Bănuiesc că s-a întâmplat ceva oribil în 
Hälsingland. 

— Au fost omorâţi nouăsprezece oameni. 

— Pe teletext scria că numărul morţilor este 
încă necunoscut. 

— Astea sunt ultimele știri. Au omorât practic 
întreaga populaţie a unui cătun de acolo. E 
incredibil. Cum a mers cu hotărârea la care lucrai? 

— Am terminat-o. L-am achitat. N-am avut de 
ales. 

— Ziarele sunt pline cu vești despre masacru. 

— Slavă Domnului pentru asta. 

— O să ai și tu parte de împunsături. 

— Fără îndoială. Dar aș sugera ca reporterii să 
verifice mai întâi ce spune legea și abia după aia să 
decidă dacă vor să se apuce să linșeze sistemul 
juridic din Suedia. 

— Crimele alea în masă o să deturneze atenţia 
publicului de la cazul tău. 


— Evident. Cum se poate compara un viol 
amărât cu un masacru brutal? 

În acea seară se duseră devreme la culcare. El 
trebuia să plece dis-de-dimineaţă la serviciu a doua 
zi, iar ea nu reuși să găsească nimic interesant la 
televizor. Totodată, hotărâse ce vin să mai cumpere. 
O cutie de Barolo Arione din 2002, la 252 de 
coroane sticla. 

Se trezi tresărind la miezul nopţii. Staffan 
dormea buștean alături de ea. Adesea o trezea câte 
un junghi de foame în toiul nopţii, își îmbrăcă 
halatul de casă, cobori în bucătărie și își prepară un 
ceai și câteva sandviciuri. 

Ziarele de seară se aflau tot pe masă. Se apucă 
absentă să răsfoiască unul - era greu să îţi dai clar 
seama ce se petrecuse în sătucul acela izolat din 
Hälsingland. Însă nu exista nici o îndoială că 
fuseseră omorâţi cu brutalitate mulţi oameni. 

Tocmai voia să lase ziarul jos când tresări. 
Printre morţi se numărau câteva persoane cu 
numele Andren. Se apucă să citească articolul cu 
atenţie, apoi verifică totul în alt ziar. Aceeași 
poveste. 

Se uită lung la pagina din faţa ei. Să fie oare 
adevărat? Sau își amintea ea greșit? Se duse la 
biroul ei și scoase dintr-un sertar un dosar cu 
documente legat cu panglică roșie. Aprinse lampa 
de birou și deschise dosarul. Cum nu-și adusese 
ochelarii jos, cu ea, împrumută o pereche de la 
Staffan. Nu erau la fel de puternici ca ai ei, dar 
puteau fi folosiți. 

Dosarul conţinea toate documentele legate de 
părinţii ei. Mama ei era moartă de mai bine de 


cincisprezece ani. Fusese diagnosticată cu cancer 
de pancreas și murise în decurs de trei luni. 

În cele din urmă găsi fotografia pe care o căuta 
într-un plic maro. Își scoase lupa din alt sertar și se 
apucă să examineze poza. În ea era înfățișat un 
grup de oameni îmbrăcaţi cu haine demodate și 
stând în fața unei case. 

Luă fotografia cu ea în bucătărie. Într-unul 
dintre ziare se găsea o imagine de ansamblu a 
satului unde avusese loc tragedia. O examină cu 
atenţie cu ajutorul lupei. Se opri la a treia casă și 
începu să compare cele două poze. 

Își amintise bine. Sătucul distrus de acel rău 
neașteptat nu era un loc oarecare. Era satul în care 
crescuse mama ei. Totul se potrivea - era adevărat 
că mama ei se numise Lööf ca domnişoară, dar, din 
pricină că ambii ei părinţi fuseseră alcoolici, ea 
fusese încredinţată unei familii pe nume Andren. 
Mama Birgittei rareori menţiona ceva despre acea 
perioadă din viața ei. Fusese bine îngrijită, dar 
tânjise întotdeauna să revină la părinţii ei adevăraţi. 
Oricum, aceștia muriseră înainte ca ea să 
împlinească cincisprezece ani, așa că se văzuse 
nevoită să rămână în acel sat până ce fusese 
considerată suficient de matură ca să își găsească o 
slujbă și să-și poarte singură de grijă. Când îl 
cunoscuse pe tatăl Birgittei, numele Lööf și Andrén 
dispăruseră din peisaj. Acum însă, unul dintre 
aceste nume învia cu mare tam-tam. 

Fotografia care zăcea printre alte hârtii ale 
mamei ei fusese făcută în fața uneia dintre casele 
din sat unde avuseseră loc crimele în masă. Fațada 
casei, ornamentele din jurul ferestrelor erau la fel în 
poză ca și în imaginea din ziar. 


Nu încăpea nici o îndoială. Cu câteva nopţi 
înainte fuseseră uciși oameni în casa în care 
crescuse mama ei. Oare să fi fost uciși chiar părinţii 
adoptivi ai mamei ei? Ziarele spuneau că 
majoritatea morţilor erau bătrâni. 

Părinţii adoptivi ai mamei ei ar fi avut mai mult 
de nouăzeci de ani acum. Poate. 

O scutură un fior când se gândi la asta. Rareori 
se mai gândea la părinţii ei. Îi venea greu să-și 
amintească până și cum arătase mama ei. Însă 
acum trecutul o năpădi în mod cu totul neașteptat. 

În bucătărie veni și Staffan. Ca de obicei, abia 
dacă scoase vreun sunet. 

— Mă sperii dacă nu știu când apari, rosti ea. 

— De ce te-ai trezit? 

— Mi-era foame. 

Staffan se uită la ziarele întinse pe masă. 
Birgitta îi spuse la ce concluzie ajunsese și că era 
din ce în ce mai convinsă că bănuiala ei reprezenta, 
de fapt, adevărul. 

— Dar legătura e cam îndepărtată, rosti el după 
ce o ascultă. Ce te leagă pe tine de acel sătuc este 
extrem de subţire. 

— Subţire, dar de luat în seamă. Trebuie să 
recunoști asta. 

— Poate. Dar și tu trebuie să dormi. 

Birgitta rămase trează vreme îndelungată 
înainte de a aţipi. Acea legătură îndepărtată și 
subţire se întinse în mintea ei până aproape de 
punctul de rupere. Dormi agitat, cu somnul 
întrerupt de amintiri legate de mama ei. Încă îi era 
greu să găsească urme ale propriei persoane în 
mama ei. 


În cele din urmă renunţă la somn și se trezi. Îl 
găsi pe Staffan stând în picioare la piciorul patului, 
cu părul ud de la duș, îmbrăcându-se cu uniforma 
de conductor. „Sunt generalul tău, îi spunea el. 
Fără armă în mâini, doar cu un pix de anulare a 
tichetelor.“ 

Birgitta se prefăcu încă adormită și așteptă ca 
ușa să se închidă în urma lui. După aceea sări din 
pat și dădu drumul computerului din biroul ei. 
Navigă prin câteva motoare de căutare, căutând 
informaţii. Evenimentele petrecute în Hälsingland 
continuau să pară învăluite în incertitudine. 
Singurul lucru care părea clar era acela că arma 
folosită fusese probabil un cuţit mare sau ceva 
similar. 

„Vreau să aflu mai multe, își zise ea. Cel puţin 
să aflu dacă părinţii adoptivi ai mamei mele s-au 
numărat printre cei uciși.“ își continuă cercetările 
până la ora opt, când lăsă deoparte orice gând legat 
de acea crimă în masă pentru a se concentra asupra 
procesului din acea zi, în care doi cetăţeni irakieni 
erau acuzaţi de trafic de persoane. 

Trecură alte două ore până ce reuși să-și adune 
hârtiile, aruncând o privire peste notele preliminare 
de anchetă, și să își ocupe locul de judecător în 
instanță. „Ajută-mă, bunule Anker, să trec și peste 
această zi“, se rugă ea în gând. După aceea bătu 
ușor cu ciocănelul în birou și ceru procurorului de 
caz să își înceapă pledoaria de deschidere. 

În spatele ei se aflau niște ferestre înalte. 

Chiar înainte de a se așeza, observase că razele 
soarelui începuseră să străpungă stratul gros de 
nori care acoperise Suedia pe parcursul nopții. 


6 


Două zile mai târziu, înainte de încheierea 
procesului, Roslin știa deja ce verdict va da. Cei doi 
erau vinovaţi, iar cel mai în vârstă dintre ei, Abdul 
ibn Yamed, șeful bandei, avea să primească o 
sentință de trei ani și două luni de închisoare. 
Asistentul lui mai tânăr, Yassir al-Habi, avea să 
primească un an. După eliberare amândoi aveau să 
fie expulzați. 

Sentinţele erau similare cu cele date anterior. 
Multe dintre persoanele aduse ilegal în Suedia 
fuseseră amenințate și agresate când se aflase că 
nu puteau plăti pentru actele de emigrare false și 
pentru lunga călătorie efectuată. Roslin simţea o 
aversiune aparte pentru cel mai vârstnic dintre 
inculpaţi. Individul făcuse apel la ea și la procuror 
cu argumente sentimentale, susţinând că nu 
reținuse nici un ban plătit de refugiaţi, ci donase 
totul organizaţiilor de caritate din ţara lui. În cursul 
unei pauze procedurale, procurorul băuse o ceașcă 
de cafea cu ea și îi spusese în trecere că Abdul ibn 
Yamed obișnuia să se dea mare la volanul unui 
Mercedes în valoare de aproape un milion de 
coroane. 

Procesul fusese epuizant. Şedinţele duraseră 
mult, așa că Roslin nu avusese timp pentru altceva 
în afară de mâncat, dormit și studiat însemnările 
legate de proces înainte de a se întoarce pe fotoliul 
de judecător. O sunaseră fiicele ei gemene ca s-o 
invite în Lund, dar Roslin n-avea timp de asta. 
Imediat după terminarea cazului curent, urma să se 
confrunte cu un altul, tot complicat, în care erau 
implicaţi hoţi de carduri de credit români. 


N-avea deloc timp ca să ţină pasul cu ceea ce 
se mai întâmpla în sătucul din Hälsingland, să 
citească ziarele de dimineaţă sau să urmărească 
emisiunile de știri seara la televizor. 

În dimineaţa în care se pregătea să înceapă 
procesul hoţilor din România, Roslin descoperi în 
jurnalul personal că avea o programare pentru 
controlul medical anual de rutină. Se gândi să 
amâne întâlnirea câteva săptămâni. Dincolo de 
faptul că se simţea obosită și nu prea în formă, iar 
din când în când suferea de atacuri de anxietate, 
nu-și putea imagina că ar suferi de ceva. Era o 
persoană sănătoasă, care ducea o viață potolită și 
răcea extrem de rar. Însă nu anulă programarea. 

Cabinetul doctorului se găsea nu departe de 
teatrul municipal. Birgitta își lăsă mașina pe strada 
laterală unde era parcată și se duse pe jos la 
cabinet de la tribunal. Era o vreme rece, dar 
frumoasă, fără pic de vânt. Zăpada căzută cu câteva 
zile înainte se topise complet. Se opri în dreptul 
unei vitrine și admiră o rochie. Avu un șoc când 
văzu eticheta cu preţul, așa că plecă mai departe. 

În sala de așteptare găsi un ziar a cărui primă 
pagină era plină cu știri despre masacrul din 
Hälsingland. Birgitta abia apucă să ia ziarul în mână 
că fu anunţată să intre în cabinet. Medicul era un 
bărbat în vârstă care îi amintea Birgittei de 
judecătorul Anker. Roslin era pacienta lui de zece 
ani. Îi fusese recomandat de un coleg de-al ei. 
Doctorul o întrebă cum se simte, dacă avusese 
dureri, după care, notându-și răspunsurile ei, o lăsă 
în grija unei asistente, care îi recoltă sânge din 
buricul unui deget. După aceea, Birgitta reveni în 
sala de așteptare. Un alt pacient luase ziarul. Roslin 


închise ochii și așteptă. Se gândi la familia ei, la ce 
făcea fiecare din ei sau măcar unde erau în acel 
moment. Staffan era într-un tren care se îndrepta 
spre Hallsberg; n-avea să ajungă acasă decât târziu. 
David muncea în laboratorul AstraZeneca, lângă 
Gothenburg. Nu era deloc sigură unde se afla acum 
Anna: ultima dată luase legătura cu ea cu o lună în 
urmă, din Nepal. Gemenele se găseau în Lund și ar 
fi vrut ca mama lor să le viziteze. Birgitta atipi și fu 
trezită de asistentă, care o scutura de umăr. 

— Acum vă puteţi duce la domnul doctor. 

„Doar nu sunt atât de epuizată ca să adorm în 
sala de așteptare a unui medic“, își zise Roslin 
intrând din nou în cabinet și așezându-se pe un 
scaun. 

Zece minute mai târziu, Birgitta Roslin stătea 
afară, pe trotuarul străzii, încercând să accepte 
faptul că n-avea să mai muncească în următoarele 
două săptămâni. Doctorul stârnise pe neașteptate 
furtuna în viaţa ei. Birgitta avea tensiune mult prea 
mare, iar acest lucru, împreună cu atacurile ei de 
anxietate îl făcuseră pe doctor să insiste să-și ia 
concediu medical două săptămâni. 

Se întoarse la tribunal și vorbi cu Hans 
Mattsson, judecător-șef și superiorul ei imediat. 
Găsiră împreună o modalitate de a rezolva problema 
celor două cazuri la care lucra. Apoi Birgitta discută 
cu secretara, trimise prin poștă câteva scrisori, 
sună la farmacie ca să-și ridice medicamentele 
prescrise de doctor, după care se duse acasă. O 
paraliza deja faptul că nu avea nimic de făcut. 

Găti de prânz, apoi se întinse pe canapea cu 
ziarul în brațe. Nu toate numele morţilor din 
Hesjovallen fuseseră făcute publice. Un detectiv pe 


nume Sundberg făcuse o declaraţie și îndemnase 
publicul să contacteze poliţia în caz că deţinea 
informaţii de orice fel. Încă nu existau indicii, dar 
polițiștii erau siguri, oricât ar fi fost de greu de 
crezut, că aveau de-a face cu un singur ucigaș. 

Pe o altă pagină a ziarului, un procuror pe 
nume Robertsson susţinea că ancheta înainta cu 
mare viteză. Poliţia din Hudiksvall primise ajutorul 
solicitat autorităţilor centrale. 

Robertsson părea să fie încrezător în privinţa 
succesului: “Îl vom prinde pe cel care a comis 
această faptă. Nu vom renunţa”. 

Un alt articol se referea la agitația care 
apăruse în zona Hälsingland. Numeroase sate din 
regiune aveau puţini locuitori. Se vorbea despre 
săteni care începuseră să-și cumpere arme, despre 
câini de pază, alarme și uși baricadate. 

Birgitta Roslin puse ziarul deoparte. Casa era 
pustie și tăcută. Se trezise din senin pe cap cu timp 
liber, nedorit. Cobori în pivniţă și luă una dintre 
listele cu vinuri. Se hotărî să comande online cutia 
de Barolo Arione. Era mult prea scumpă, dar 
Birgitta simţea nevoia să se răsfeţe. Îi trecu prin 
cap să facă un pic de curăţenie prin casă, o 
activitate aproape complet neglijată în gospodăria 
ei. Se răzgândi însă exact când era pe punctul de a 
se duce după aspirator. Se așeză la masa din 
bucătărie și încercă să evalueze situaţia în care se 
afla. Intrase în concediu medical, deși nu era cu 
adevărat bolnavă. Oare tensiunea crescută însemna 
boală? Oare chiar era epuizată, iar asta îi afecta 
capacitatea de judecată în instanţă? 

Se uită la ziarul de pe masă și se gândi iarăși la 
mama ei și la copilăria acesteia în Hälsingland. Îi 


veni o idee. Ridică telefonul, sună la secţia locală de 
poliţie și ceru să vorbească cu inspectorul-șef Hugo 
Malmberg. Se cunoșteau de ani buni. La un moment 
dat, el încercase să-i înveţe pe Birgitta și pe Staffan 
bridge, fără să le stârnească acestora cine știe ce 
entuziasm. 

Auzi vocea blândă a lui Malmberg la celălalt 
capăt al liniei. Cei mai mulţi oameni și-i imaginează 
pe ofiţerii de poliţie ca având voci aspre; Hugo 
putea convinge pe oricine de contrariu. Părea mai 
degrabă un pensionar amabil stând pe o bancă în 
parc și hrănind păsărele. 

Îl întrebă cum se mai simţea și dacă avea timp 
să se vadă cu ea. Răspunsul fu afirmativ. Birgitta 
avea să facă o plimbare până acolo. 

O oră mai târziu, intră în biroul lui Hugo 
Malmberg, cu masa lui de lucru curată și aranjată. 
Malmberg vorbea la telefon, dar îi făcu semn, 
invitând-o să ia loc. Convorbirea telefonică avea 
legătură cu un atac care se petrecuse în ziua 
precedentă. 

Malmberg închise și îi zâmbi Birgittei. 

— Vrei o ceașcă cu cafea? 

— Mai bine nu, mulţumesc. 

— Ce vrei să spui? 

— Cafeaua din secţiile de poliţie e la fel de 
proastă ca spălătura pe care o servesc în tribunalele 
districtuale. 

Malmberg se ridică. 

— Hai să mergem în sala de conferinţe, rosti el. 
Telefonul ăsta sună non-stop. Îmi dă o senzaţie pe 
care o au toţi ofiţerii de poliție suedezi decenti - că 
sunt singurul care muncește din greu. 


Se așezară la masa ovală, plină cu căni de 
cafea goale și sticle de apă. Malmberg clătină 
dezaprobator din cap. 

— Oamenii nu fac niciodată curăţenie după ei. 
Își ţin ședințele, iar după ce au terminat dispar și 
lasă toate gunoaiele în urma lor. Cu ce te pot ajuta? 
Te-ai răzgândit în privinţa lecţiilor de bridge? 

Brigitta îi povesti ce descoperise și îi spuse de 
legătura ei cu masacrul. 

— Sunt curioasă, zise ea. Din ziare și din 
buletinele de știri nu-mi pot da seama decât că au 
murit mulți oameni și că poliția nu dispune de 
indicii. 

— Nu mă deranjează să admit că mă bucur că 
nu lucrez în zona aceea acum. Probabil că viaţa lor 
e un iad. Nu s-a mai pomenit niciodată o asemenea 
grozăvie. Într-un fel e la fel de senzaţională ca și 
asasinarea lui Palme?. 

— Ce știi tu și nu a fost scris în ziare? 

— Nu există un singur poliţist în lungul și în 
latul acestei ţări care să nu se întrebe ce s-a 
întâmplat acolo. Toţi au câte o teorie. Este un mit 
ideea că polițiștii sunt raţionali și duc lipsă de 
imaginaţie. Putem începe imediat să speculăm în 
privinţa celor petrecute acolo. 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat? 

Malmberg ridică din umeri și se gândi câteva 
clipe înainte de a răspunde. 

— Nu știu mai mult decât tine. Sunt o mulţime 
de cadavre și moartea a survenit cu brutalitate. Dar 
dacă am înţeles bine lucrurile, nimic nu s-a furat de 
acolo. Există posibilitatea ca responsabil de toate 
acestea să fie un individ bolnav psihic. Ce se 
ascunde dincolo de asta, doar Dumnezeu știe. 


Presupun că acum poliţia locală îi caută pe 
infractorii violenţi cunoscuţi ca având probleme 
psihice. Fără îndoială că au luat deja legătura cu 
Interpolul și cu Europolul în speranţa de a găsi 
vreun indiciu, dar astfel de lucruri au nevoie de 
timp. Asta e tot ce știu. 

— Cunoști polițiști din întreaga Suedie. Ai vreo 
relaţie în Hälsingland? Cineva căruia să-i pot da un 
telefon? 

— L-am cunoscut pe șeful poliţiei de acolo, 
răspunse Malmberg. Un tip pe nume Ludwig. Ca să 
fiu sincer, n-am fost deloc impresionat de el. Așa 
cum știi, nu prea înghit ofiţerii de poliţie care nu şi- 
au făcut stagiul în lumea reală. Dar îl pot suna ca să 
văd ce are de spus. 

— Promit să nu-l deranjez în mod inutil. Vreau 
doar să aflu dacă printre morţi se numără părinţii 
mamei mele adoptive. Sau copiii lor. Sau dacă am 
înţeles eu greșit totul. 

— Un motiv destul de rezonabil pentru a suna 
acolo. O să văd ce pot face. Mă tem însă că acum va 
trebui să mă scuzi. Trebuie să interoghez un individ 
extrem de violent și neplăcut. 

În acea seară, Birgitta îi povesti lui Staffan ce 
se întâmplase. Reacţia lui imediată fu aceea de a 
aproba decizia doctorului. Îi sugeră Birgittei să 
plece într-o excursie în sud, la soare. Lipsa lui de 
interes o irită pe Birgitta, dar se mulțumi să tacă. 

A doua zi, cu puţin înainte de prânz, când 
stătea în faţa computerului și studia ofertele de 
vacanţă, sună telefonul mobil. 

— Am un nume pentru tine, o informă Hugo 
Malmberg. Există o polițistă pe nume Sundberg. 


— I-am văzut numele în ziare, dar nu știam că e 
femeie. 

— Prenumele ei e Vivian, dar toată lumea îi 
spune Vivi. Ludwig îi va da numele tău, ca ea să știe 
despre cine e vorba când o vei căuta. Am și un 
număr de telefon. 

— Mulţumesc de ajutor. E posibil să plec în sud 
pentru câteva zile. Ai fost vreodată în Tenerife? 

— Niciodată. Mult noroc. 

Roslin formă imediat numărul primit. Îi 
răspunse un robot care o invită să lase un mesaj. 

Se duse iarăși să ia aspiratorul, dar nu se putu 
hotărî să-l folosească. În loc de asta, se întoarse la 
computer și în mai puţin de o oră se decise să plece 
într-o excursie în Tenerife, care avea să pornească 
din Copenhaga peste două zile. Scoase un atlas 
școlar vechi și începu să viseze la ape calde și la 
vinuri spaniole. 

„Poate că de asta am nevoie, își zise ea. O 
săptămână fără Staffan, fără procese, fără treburi 
zilnice. Nu sunt obișnuită să-mi analizez emoţiile și 
nici chiar viața. Dar la vârsta mea ar trebui să mă 
pot privi obiectiv, să îmi văd slăbiciunile și să 
schimb lucruri dacă e nevoie. Odată, când eram 
tânără, visam să devin prima femeie care va naviga 
de una singură în jurul lumii. Nu s-a întâmplat. Cu 
toate astea, poate că mi-ar prinde bine câteva zile 
de mers cu barca până în Danemarca sau să mă 
plimb pe o plajă din Tenerife. Oricare dintre astea 
ar merge dacă bătrâneţea începe deja să mă ajungă 
sau dacă mă ajută să ies din prăpastia în care mă 
afund. M-am descurcat destul de bine cu 
menopauza, dar nu sunt deloc sigură ce mi se 
întâmplă acum. Mai întâi trebuie să stabilesc clar 


dacă tensiunea crescută și atacurile de panică au 
vreo legătură cu Staffan. Trebuie să înțeleg că nu 
ne vom simţi niciodată mulțumiți dacă nu ieşim 
singuri din starea asta de indiferență.“ 

Fără alte ezitări, începu să-și planifice 
călătoria. O problemă de computer o împiedică să-și 
finalizeze achiziția online, așa că trimise prin e-mail 
numele și numărul ei de telefon, specificând 
pachetul turistic de care era interesată. Primi 
imediat un răspuns în care i se spunea că va fi 
contactată peste o oră. 

Telefonul sună aproape o oră mai târziu. Însă 
nu era agenţia de turism. 

— Aici Vivi Sundberg. Aș dori să vorbesc cu 
Birgitta Roslin. 

— La telefon. 

— Ah. Mi s-a spus cine sunteţi, dar nu prea știu 
ce doriți. După cum probabil știți, suntem supuși 
unor mari presiuni acum. Greșesc când spun că 
sunteţi judecător? 

— Nu, deloc. Nu vreau să stârnesc prea mare 
agitaţie, dar mama mea - care a murit acum câţiva 
ani - a fost adoptată de o familie pe nume Andren. 
Am văzut fotografii care m-au făcut să cred că eaa 
locuit într-una din casele din Hesjovallen. 

— Contactarea rudelor nu cade în sarcina mea. 
V-aș sugera să discutati cu Erik Hudden. 

— Dar am dreptate să cred că există victime cu 
numele Andren? 

— De vreme ce întrebaţi, vă pot spune că 
familia Andren era cea mai numeroasă din sat. 

— Şi sunt morţi cu toţii? 


— Nu vă pot confirma asta. Cunoașteţi 
prenumele părinţilor adoptivi ai mamei 
dumneavoastră? 

Birgitta avea dosarul pe birou în faţa ei; 
desfăcu panglica și începu să răsfoiască prin hârtii. 

— Mă tem că n-am timp să aştept, zise Vivi 
Sundberg. Sunaţi-mă când le-aţi găsit. 

— Le am chiar aici. Brita și August Andrén. 
Trebuie să aibă peste nouăzeci, poate chiar 
nouăzeci și cinci de ani. 

Se lăsă tăcerea înainte ca Sundberg să 
răspundă. Roslin auzi foșnet de foi. Apoi Sundberg 
reveni la telefon. 

— Sunt pe listă. Mă tem că au murit amândoi, 
iar cel mai vârstnic avea nouăzeci și șase de ani. Vă 
rog să nu transmiteţi această informaţie vreunui 
ziar. 

— De ce aș vrea să fac așa ceva? 

— Sunteţi judecător. Sunt convinsă că știți ce 
se poate întâmpla și de ce vă cer să păstraţi 
amănuntele confidenţiale. 

Birgitta Roslin știa foarte bine la ce se referea 
politista, deși uneori discutase cu colegii ei despre 
faptul că jurnaliștii asaltau extrem de rar judecătorii 
cu întrebări - știau și ei că un judecător n-avea cum 
să ofere informaţii care ar fi trebuit să rămână 
secrete. 

— Mă interesează cum decurge ancheta. 

— Nici eu și nici vreunul dintre colegii mei nu 
avem timp să dezvăluim informaţii specifice. Aici 
suntem asediați de mass-media. Vă recomand să 
sunati în Hudiksvall și să discutaţi cu Erik Hudden. 

Vivi Sundberg părea impacientată și iritată. 


— Vă mulţumesc pentru că aţi sunat. Nu vă mai 
deranjez. 

Birgitta Roslin închise și reflectă la cele auzite. 
Cel puțin acum era suficient de sigură că părinţii 
adoptivi ai mamei sale se numărau printre morţi. Ca 
toată lumea, trebuia să aibă și ea răbdare până ce 
poliţia își definitiva ancheta. 

Se gândi să sune la sediul poliţiei din 
Hudiksvall și să vorbească cu acest Erik Hudden. 
Dar ce-ar mai fi putut adăuga individul? Decise să n- 
o facă. În schimb, începu să citească mai atent 
hârtiile din dosarul dedicat părinţilor ei. Trecuseră 
mulţi ani de când îl deschisese ultima dată. Își dădu 
seama că, de fapt, nici măcar nu citise unele 
documente până atunci. 

Sortă conţinutul dosarului gros în trei teancuri. 
Primul cuprindea istoricul vieţii tatălui ei, al cărui 
cadavru zăcea pe fundul mării la Găvlebukten. Apa 
din Marea Baltică era atât de sărată că scheletele 
nu se dezintegrau prea rapid. Undeva în mâlul de 
pe fund odihneau oasele și craniul lui. Al doilea 
teanc cuprindea viața dusă împreună de mama și 
tatăl ei. Acolo se regăsi și pe ea, atât înainte, cât și 
după naștere. Al treilea teanc era cel mai voluminos 
și conţinea hârtii care aveau legătură cu Gerda 
Lööf, mama ei, care devenise o Andrén. Citi totul pe 
îndelete, mai ales atunci când ajunse la documente 
care se refereau la perioada când mama ei fusese 
dată spre adopţie familiei Andren. Multe hârtii 
aveau scrisul de pe ele aproape șters și erau greu 
de descifrat, în ciuda faptului că Birgitta folosea 
lupa. 

Își luă un carnet și începu să-și noteze nume și 
vârste. Ea se născuse în primăvara anului 1949. 


Mama ei avea pe atunci șaptesprezece ani, fiind 
născută în 1931. Dădu și peste datele de naștere ale 
lui August și Brita Andren: ea se născuse în august 
1909, iar el în decembrie 1910. Așadar, avuseseră 
douăzeci și doi, respectiv douăzeci și unu de ani 
atunci când se născuse Gerda, și sub treizeci de ani 
când ea intrase în familia lor din Hesjovallen. 

Nu dădu peste nimic care să indice că 
Hesjovallen era satul în care locuiseră, dar poza pe 
care o compară încă o dată cu cea din ziar o 
convinse. Nu putea exista vreo greșeală. 

Se apucă să cerceteze persoanele care stăteau 
ţepene în poza veche. Se vedeau doi oameni mai 
tineri, un bărbat și o femeie, stând de-o parte și de 
alta a cuplului mai în vârstă din centrul imaginii. Să 
fi fost ei Brita și August? Nu exista nici o dată, nimic 
scris pe spatele fotografiei. Încercă să-și dea 
singură seama când fusese făcută. Ce indicau 
hainele purtate? În mod clar acei oameni se 
îmbrăcaseră special pentru ocazie, dar erau ţărani 
pentru care un costum putea dura o viaţă întreagă. 

Lăsă fotografiile la o parte și își întoarse 
atenţia asupra documentelor și scrisorilor. În 1942, 
Brita suferise de o problemă cu stomacul și fusese 
tratată în spitalul din Hudiksvall. Gerda îi scria o 
carte poștală, în care îi ura să se facă repede bine. 
Pe atunci avea unsprezece ani și un scris stângace. 
Câteva cuvinte erau scrise greșit, iar în partea 
laterală a cărţii desenase o floare cu petale 
neregulate. 

Birgitta se simţi mișcată citind cartea poștală și 
surprinsă că nu o observase înainte. Zăcuse în 
interiorul altei scrisori. Dar de ce n-o deschisese 
niciodată? Să fi fost din pricina durerii resimtite la 


moartea Gerdei, ceea ce însemna că nu avusese 
chef să atingă nimic din ceea ce îi putea aminti de 
mama ei? 

Se lăsă pe spătarul scaunului și închise ochii. 
Mamei ei trebuia să-i mulțumească pentru tot. 
Gerda nici măcar nu-și terminase școala, dar 
întotdeauna o îndemnase pe fiica ei să-și continue 
studiile. „Acum e rândul vostru, îi spunea ea mereu. 
Acum e vremea ca fiicele clasei muncitoare să 
primească o educaţie." Iar Birgitta Roslin exact asta 
făcuse. În 1960, când nu doar copiii din clasa 
mijlocie începuseră să urmeze cursuri universitare, 
i se păruse firesc să se alăture grupărilor politice 
radicale de stânga. Viaţa nu reprezenta doar o 
chestiune de înţelegere, ci și de provocare a 
schimbării. 

Își continuă, metodic, cercetarea 
documentelor. Descoperi o altă scrisoare. Plicul era 
albastru-deschis şi avea ștampilă poștală de 
America. Hârtia subţire era plină cu un scris 
mărunt. Potrivi lumina lămpii de birou și cu ajutorul 
lupei încercă să descifreze ce scria acolo. 
Scrisoarea era în suedeză, dar conţinea o mulțime 
de cuvinte englezești. Cineva pe nume Gustaf își 
descria munca de crescător de porci. Un copil pe 
nume Emily tocmai murise, iar gospodăria era 
„cuprinsă de amărăciune". Omul se întreba cum mai 
mergeau lucrurile acasă, în Hälsingland, ce mai 
făcea restul familiei, cum mai erau recoltele și 
animalele. Epistola era datată 19 iunie 1896. Adresa 
destinatarului era August Andren, Hesjovallen, 
Suedia. „Însă bunicul din partea mamei nici măcar 
nu se născuse la acea dată", își zise Birgitta. 
Probabil că scrisoarea Îi fusese adresată 


străbunicului ei, de vreme ce fusese păstrată de 
familia Gerdei. Dar de ce îi fusese dată ei? 

În partea de jos, chiar sub semnătură, se găsea 
o adresă: „Dl Gustaf Andrén, Oficiul Poștal 
Minneapolis, Minnesota, SUA". 

Birgitta îşi verifică iarăși vechiul atlas 
geografic. Minnesota era un stat agricol. Așadar, un 
membru al familiei Andrén din  Hesjovallen 
emigrase acolo cu mai bine de un secol în urmă. 

Dădu peste o altă scrisoare din care reieșea că 
un alt membru al familiei Andren ajunsese într-o 
altă zonă a Statelor Unite. Omul se numea Jan 
August și în mod clar lucrase la calea ferată care 
unea estul de vestul Americii. În scrisoare punea 
întrebări despre rude, vii și moarte, deși o mare 
parte din scris era ilizibil. Timpul îl făcuse de 
necitit. 

Adresa acestui Jan August era: „Oficiul Poștal 
Reno, Nevada, SUA". 

Birgitta continuă lectura, dar nu mai descoperi 
nimic în teancurile de documente în privinţa 
conexiunii dintre mama ei și familia Andren. Puse 
hârtiile înapoi în dosar, reveni la computer și, fără 
prea multe speranțe de succes, încercă să afle 
adresa poștală din Minneapolis oferită de Gustaf 
Andren. Așa cum se așteptase, ajunse într-o 
fundătură. Încercă adresa din Nevada și fu trimisă 
la o legătură spre ziarul Reno Gazzette-Journal. În 
acea clipă sună telefonul: era agenţia de turism. Un 
tânăr amabil cu accent danez îi prezentă toate 
amănuntele pachetului turistic ales și îi descrise 
hotelul. Birgitta nu mai ezită. Făcu o rezervare și 
promise să confirme cel mai târziu a doua zi de 
dimineaţă. 


Se întoarse la computer și accesă din nou 
pagina Reno Gazzette-Journal. Tocmai voia să 
treacă la o altă pagină când își aduse aminte că ea 
căuta ceva cu privire la numele Andren, nu doar o 
adresă poștală. Așadar, ar fi trebuit să existe niște 
referinţe legate de nume într-un număr mai recent 
al ziarului. Începu să parcurgă lista de articole și 
subiecte, navigând de la o pagină la alta. 

Tresări când, în cele din urmă, în faţa ochilor ei 
apăru pagina căutată. La început citi fără să 
realizeze implicaţiile. Pe urmă reciti, mai lent, și 
începu să se întrebe dacă putea să creadă ceea ce 
vedea. Se ridică și se îndepărtă de computer. Însă 
textul și imaginile nu dispărură de pe ecran. 

Tipări articolul de pe ecran și luă hârtiile cu ea 
în bucătărie. Citi totul de la capăt, cu mare luare- 
aminte. 


Pe data de patru ianuarie a avut loc o crimă brutală în 
orășelul Ankersville, la nord-est de Reno. Proprietarul unui 
atelier mecanic și întreaga lui familie au fost găsiți morți în 
acea dimineaţă de către un vecin, care intrase la bănuieli 
când văzuse că atelierul nu se deschide la ora obișnuită. 
Poliţia n-are nici un indiciu încă. Dar este clar că toţi 
membrii familiei Andrén - Jack, soţia lui, Connie, și cei doi 
copii ai lor, Steven și Laura - au fost uciși cu un soi de cuțit 
sau de sabie. Nimic nu indică jaful sau tâlhăria. Nu există 
nici un motiv evident; familia Andren era respectată și nu 
avea dușmani. Legat de această crimă oribilă, poliția caută 
acum un infractor cu tulburări psihice sau poate un 
dependent de droguri disperat. 


Birgitta rămase nemișcată. De jos, din stradă, 
se auzi zgomotul unui camion de gunoi. 

Pentru prima dată simţea cum o cuprinde 
teama. Ca și cum era observată de cineva 
necunoscut. 


Se duse să verifice dacă ușa de la intrare era 
încuiată. După aceea reveni la computer și începu 
să navigheze printre articolele mai vechi ale ziarului 
american. 

Camionul de gunoi plecase mai departe. Afară 
începea să se întunece. 


7 


Mult mai târziu, după ce amintirea celor 
petrecute avea să se estompeze, Birgitta avea să se 
întrebe uneori ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi plecat 
în acea vacanţă în Tenerife, după care s-ar fi întors 
acasă și ar fi revenit la serviciu cu tensiunea 
scăzută și mult mai odihnită. Soarta vru însă 
altceva. A doua zi, dis-de-dimineaţă, sună la agenţia 
de turism și își anulă vacanţa. Cum fusese suficient 
de înțeleaptă ca să-și ia măsuri de precauţie, asta o 
costă doar câteva sute de coroane. 

Staffan veni târziu acasă în acea seară, din 
pricină că locomotiva pe care lucra se defectase și 
trenul avusese întârziere. Fusese obligat să-și 
petreacă două ore consolând pasagerii nemulţumiţi, 
inclusiv o doamnă în vârstă căreia i se făcuse rău. 
Când ajunse era deja extrem de obosit și de iritat. 
Birgitta îl lăsă să-și savureze în liniște cina. După ce 
el termină de mâncat însă, se apucă să-i 
povestească despre evenimentele petrecute în 
îndepărtata  Nevadă și cum, după toate 
probabilitățile, evenimentul de acolo avea legătură 
cu masacrul din Hälsingland. Observă că el avea 
dubii, dar nu își dădea seama dacă din pricina 
oboselii sau a faptului că teoria ei nu-l convingea. 
Când el se duse la culcare, Birgitta reveni la 


computer și își continuă cercetările alternative 
despre Nevada și Hälsingland. La miezul nopții 
scrise câteva însemnări într-un carnet, așa cum 
proceda când pregătea un proces. Indiferent cât de 
improbabil părea, ea era convinsă că trebuia să 
existe o legătură între cele două incidente. 
Totodată, era conștientă că, într-un fel, și ea era o 
Andren, chiar dacă acum se numea Roslin. 

Oare se afla în pericol? Rămase ore întregi 
aplecată asupra carneţelului. După aceea ieși afară, 
în noaptea senină de ianuarie, și privi stelele. Mama 
ei îi spusese odată că tatăl ei privea cu pasiune 
stelele de pe cer. Din când în când, cu intervale 
lungi de timp între ele, primea scrisori de la el în 
care îi povestea cum stătea pe punte noaptea în tot 
felul de locuri îndepărtate, studiind stelele și 
diversele constelații. "Tatăl ei nutrise ciudata 
convingere că morţii erau transformați în stele. 
Birgitta Roslin se întrebă la ce se gândise atunci 
când Runskăr se scufunda în Găvlebukten. Nava 
încărcată până la refuz cu mărfuri se răsturnase în 
timpul unei furtuni puternice și se scufundase în 
mai puţin de un minut. Un singur semnal SOS 
fusese trimis înainte ca staţia radio să amuţească 
definitiv. Oare avusese timp să-și dea seama că era 
pe punctul de a muri? Sau apa rece ca gheaţa îl 
surprinsese atât de repede încât el nu mai avusese 
timp să se gândească la nimic? Resimţise doar 
groaza bruscă, apoi o răceală de gheaţă, apoi 
moartea. 

Cerul părea foarte aproape; în acea noapte 
stelele străluceau. „Pot să văd la suprafaţă, își 
spuse ea. Există o conexiune, niște fire subţiri care 
se împletesc unele de altele.“ Dar ce se ascundea în 


spatele acestor lucruri? Care să fi fost motivul 
uciderii a nouăsprezece oameni în nordul Suediei și 
al exterminării unei familii din deșertul din Nevada? 
Probabil că același ca de obicei: răzbunare, lăcomie, 
gelozie. Dar ce fel de nedreptate putea genera o 
asemenea răzbunare drastică? Cine avea de 
câștigat financiar din omorârea mai multor 
pensionari dintr-un sătuc nordic, aflaţi deja cu un 
picior în groapă? Cine le purta atâta ură? 

Intră la loc în casă când începu să resimtă 
frigul. De obicei se culca devreme pentru că se 
simțea mereu obosită seara și îi displăcea să se 
ducă a doua zi la serviciu fără să doarmă bine peste 
noapte, mai ales atunci când avea un proces. Se 
întinse pe canapea și dădu drumul la muzică, 
suficient de încet ca să nu-l trezească pe Staffan. 
Era o suită de balade suedeze modeme. Birgitta 
Roslin visase în secret să compună o piesă pop care 
să reprezinte Suedia la concursul Eurovision. Se 
simţea jenată de o asemenea dorință, dar în același 
timp mulţumită. Chiar avea câteva cântece pe care 
le ţinea încuiate în biroul ei. Poate că era cu totul 
nepotrivit ca un judecător activ să compună muzică 
pop, însă, din câte știa ea, nu exista nici o lege care 
să interzică așa ceva. 

Ceasul arăta ora trei noaptea când se duse la 
culcare. Îl scutură pe Staffan căci acesta sforăia. 
După ce el se întoarse pe o parte și tăcu, reuși și ea 
să adoarmă. 

A doua zi, de dimineaţă, își aminti un vis pe 
care-l avusese în cursul nopţii. O văzuse pe mamă- 
sa, care îi vorbise fără ca Birgitta să poată desluși 
ce i se spune. Ca și cum s-ar fi aflat în spatele unui 
panou de sticlă. Visul păruse să nu se mai 


sfârșească, mama fiind din ce în ce mai supărată 
pentru că fiica nu înţelegea ce-i spunea, iar fiica 
întrebându-se ce anume le separa. 

„Memoria e ca o sticlă, își zise ea. O persoană 
care a murit este încă vizibilă, foarte apropiată. Dar 
nu mai putem avea contact una cu alta. Moartea 
este mută; exclude conversațiile și îngăduie doar 
tăcerile”. 

Birgitta Roslin se dădu jos din pat. Îi venise o 
idee. Luă o hartă rutieră a Suediei. Când copiii ei 
erau mici, în fiecare vară, în vacanţă, familia 
închiria câte o vilă, de obicei pentru o lună. Foarte 
rar mergeau cu avionul, așa cum se întâmplase în 
cele două veri petrecute pe insula Gotland. Însă nu 
luaseră niciodată trenul, iar pe atunci lui Staffan 
nici nu-i trecea prin gând că într-o bună zi avea să 
schimbe existenţa lui de avocat pe una de conductor 
de tren. 

Găsi o hartă a Suediei. Hălsingland era mult 
mai la nord decât își imaginase ea. Nu găsea 
Hesjovallen. Era un sătuc atât de nesemnificativ, că 
nici măcar nu fusese însemnat undeva. 

Când lăsă harta jos din mână, luase deja o 
decizie. Avea să ia mașina și să se ducă până în 
Hudiksvall. Nu neapărat pentru că voia să vadă 
scena crimelor, ci mai ales ca să vadă sătucul în 
care crescuse mama ei. 

În tinereţe își dorise ca într-o zi să facă un tur 
imens al Suediei. Îl numea „Călătoria acasă“. Avea 
să se ducă în Treriksröset, în nordul îndepărtat, 
unde se uneau graniţele Suediei, Norvegiei și 
Finlandei, după care să coboare spre sud, până pe 
coasta de la Skâne, unde s-ar fi aflat cel mai 
aproape de continent, lăsând în urmă restul Suediei. 


Pe drumul înapoi spre nord ar fi urmat linia coastei, 
dar la întoarcerea spre sud ar fi luat-o prin centrul 
țării. Oricum, acea călătorie nu avusese niciodată 
loc. De câte ori îi pomenea despre asta lui Staffan, 
acesta nu arăta nici o urmă de interes. Şi, oricum, 
așa ceva nu fusese posibil câtă vreme copiii 
locuiseră cu ei. 

Însă acum avea ocazia să facă acea călătorie, 
măcar și parțial. 

După ce Staffan își termină micul dejun și se 
pregătea să plece în cursa de Alvesta, ultima înainte 
de a-și lua și el câteva zile libere, Birgitta îi vorbi 
despre planul ei. Bărbatul nu obiectă, ci se mulțumi 
s-o întrebe cât va lipsi și dacă doctorul ei era de 
acord ca ea să facă un drum așa de lung cu mașina. 

Birgitta se supără abia când el ajunse în hol, cu 
mâna pe clanţă, își luaseră la revedere în bucătărie, 
însă acum ea porni spre el și aruncă cu ziarul de 
dimineaţă în soţul ei. 

— Ce naiba faci? 

— Nu te interesează deloc de ce vreau să fac 
acest drum? 

— Dar mi-ai spus de ce. 

— Nu ti-a trecut prin minte că poate am și 
nevoie de timp ca să mă gândesc la relaţia noastră? 

— Nu putem reîncepe cu asta acum. O să pierd 
trenul. 

— Din punctul tău de vedere nu există 
niciodată un moment potrivit! Nu e bine seara, nu e 
bine dimineața. Nu vrei să vorbești niciodată cu 
mine despre viaţa noastră? 

— Ştii că nu mă deranjează atât de mult ca pe 
tine. 


— Deranjează? Numești deranj faptul că mă 
întreb de ce n-am făcut dragoste de mai bine de un 
an de zile? 

— Nu putem discuta despre asta acum. N-am 
timp. 

— O să ai în curând o mulțime de timp. 

— Adică? 

— Poate că nu mai am eu răbdare. 

— Este o ameninţare? 

— Tot ce știu este că nu putem continua așa. 
Pleacă, du-te la nenorocitul tău de tren. 

Se răsuci pe călcâie, porni spre bucătărie și 
auzi ușa de la intrare trântindu-se. Se simţea 
ușurată că spusese ceea ce voia să spună de atâta 
vreme, dar era și curioasă care avea să fie reacţia 
lui. 

Staffan o sună în acea seară. Nici unul nu 
aduse vorba despre cele întâmplate de dimineaţă în 
hol. Însă Birgitta își dădu seama după tonul lui că 
era extrem de tulburat. Poate că atunci, și nu 
altădată, era momentul ca ei să discute despre ceea 
ce nu mai putea fi trecut cu vederea? 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, se urcă la volan, 
gata să plece din Helsingborg spre nord. Staffan, 
care ajunsese acasă în toiul nopţii, îi duse geanta de 
voiaj la mașină și o puse pe bancheta din spate. 

— Unde o să stai? 

— E un hotel mic în Lindesberg. O să petrec 
noaptea acolo. Promit să te sun. Apoi cred că o să 
găsesc ceva în Hudiksvall. 

El o mângâie ușor pe obraz și îi făcu semn cu 
mâna în vreme ce mașina se îndepărta. 


O zi mai târziu se afla la zece sau douăsprezece 
kilometri distanță de Hudiksvall. Dacă mai mergea 
puţin spre nord avea să treacă prin Hesjovallen. 
Ezită câteva clipe, simțindu-se ca o hienă, apoi 
respinse ideea. În definitiv avea un motiv foarte bun 
pentru a se duce acolo. 

La Iggesund viră stânga, apoi făcu iarăși 
stânga când ajunse la o bifurcaţie la Olsund. Trecu 
pe lângă o mașină de poliţie mergând în sens invers, 
apoi pe lângă alta. Copacii înșiraţi pe marginea 
drumului făcură brusc loc unui lac. Mai multe case 
se aliniau de-a lungul drumului, toate înconjurate de 
benzile în alb și roșu ale poliției. Ofiţeri de poliţie 
mergeau pe jos de-a lungul șoselei. 

Văzu un cort ridicat la marginea copacilor și un 
altul în cea mai apropiată curte. Cercetă cu privirea 
tot satul printr-un binoclu pe care îl adusese cu ea. 
Oameni în uniformă sau combinezoane de poliţie se 
mișcau printre case sau fumau în grupuri la porti. 
Câteodată Birgitta vizita scenele crimelor ca parte a 
muncii ei și cunoștea fundalul - deși nu la o 
asemenea scară. Ştia că procurorii și alte tipuri de 
oameni ai legii nu erau bine-veniţi acolo, din pricină 
că polițiștii se săturaseră de critici. 

Un poliţist în uniformă ciocăni în parbrizul 
mașinii ei, întrerupându-i gândurile. 

— Ce căutaţi aici? 

— Nu mi-am dat seama că am oprit înăuntrul 
zonei marcate de cordoane. 

— Nici n-aţi oprit acolo. Dar supraveghem pe 
oricine vine aici. Mai ales dacă persoana are 
binoclu. În caz că nu știți, conferințele de presă se 
ţin în Hudiksvall. 

— Nu sunt ziarist. 


Tânărul poliţist o privi bănuitor. 

— Atunci ce sunteţi? O ahtiată după crime? 

— De fapt, sunt o rudă. 

Polițistul își scoase imediat carneţelul. 

— A cui? 

— Brita și August Andrén. Mă îndrept spre 
Hudiksvall, dar nu-mi amintesc numele persoanei cu 
care ar trebui să mă întâlnesc. 

— Erik  Hudden. El e responsabil de 
contactarea rudelor. Vă rog să acceptaţi 
condoleanţele mele. 

— Mulţumesc. 

Ofiţerul o salută. Birgitta se simţi ca o idioată. 
Întoarse mașina și plecă de acolo. Când ajunse în 
Hudiksvall își dădu seama că îi era imposibil să 
găsească o cameră de hotel liberă, și nu doar din 
pricina batalionului de reporteri prezenţi. O 
recepționeră amabilă de la First Hotel Statt îi spuse 
că tot acolo se desfășura o conferință cu delegaţi 
din întreaga Suedie, unde „se discuta despre 
păduri“. Birgitta își parcă mașina și începu să se 
plimbe prin orășel. Încercă la două hoteluri și la o 
pensiune, dar peste tot era plin. 

Căută un loc unde să ia prânzul și dădu peste 
un mic restaurant chinezesc. Localul era destul de 
plin, dar Birgitta găsi o măsuţă lângă o fereastră. 
Încăperea semăna cu toate restaurantele chinezești 
în care mai fusese ea. Aceleași vaze, lei de porțelan 
și lămpi cu panglici colorate pe post de abajururi. 

O chinezoaică veni cu meniul la ea. Birgitta 
comandă cu mare dificultate; tânăra nu vorbea 
aproape deloc suedeza. 

După un prânz frugal, continuă să caute o 
cameră și în cele din urmă reuși la hotelul 


Andbacken din Delsbo. Şi acolo se desfășura o 
conferință, de această dată a unei firme de 
publicitate. Toată lumea din Suedia părea să circule 
între hoteluri și săli de conferinţe. 

Hotelul se dovedi a fi o clădire mare și albă de 
pe malul unui lac acoperit cu zăpadă. În vreme ce 
aștepta la recepţie, Birgitta citi pe un avizier că 
oamenii din publicitate aveau un seminar în acea 
după-amiază. Seara urma o cină de gală, în cursul 
căreia aveau să fie acordate premii. „Doamne, te 
rog, fa să nu fie o noapte zgomotoasă, cu beţivi 
alergând pe coridoare și uși trântite”, își zise ea. 

De la fereastra camerei se vedeau lacul 
îngheţat și dealurile împădurite. Birgitta se întinse 
puţin pe pat și închise ochii, apoi se ridică, își puse 
jacheta groasă și plecă cu mașina până în 
Hudiksvall. Sediul poliţiei gemea de reporteri și 
echipe de filmare. În cele din urmă, Birgitta se trezi 
faţă în față cu o tânără recepțţionistă epuizată, 
căreia îi explică ce dorea. 

— Vivi Sundberg nu are timp. 

Răspunsul categoric o surprinse. 

— Nici măcar nu mă întrebaţi de ce vreau să o 
văd? 

— Bănuiesc că vreţi să îi puneţi întrebări, ca 
toată lumea. Va trebui să așteptați până la 
următoarea conferinţă de presă. 

— Dar nu sunt ziaristă. Sunt rudă cu una dintre 
familiile din Hesjovallen. 

Tânăra își schimbă imediat atitudinea. 

— Îmi cer scuze. Trebuie să vorbiţi cu Eric 
Hudden. 

Formă un număr și îl anunţă pe Eric că avea un 
vizitator. Era clar că nu trebuia să mai adauge 


nimic. „Vizitator' era un cuvânt cifrat pentru 
„rudă". 

— O să coboare ca să vă ia de aici. Așteptaţi 
acolo, lângă ușile din sticlă. 

Birgitta se trezi asaltată de un tânăr. 

— Dacă nu mă înșel prea mult, cred că v-am 
auzit spunând că sunteţi rudă cu una dintre 
victimele crimelor. Pot să vă pun câteva întrebări? 

Birgitta Roslin își ţinea de obicei ghearele 
ascunse. Nu și acum. 

— Nu. Habar n-am cine sunteți. 

— Eu scriu. 

— Pentru cine? 

— Pentru oricine e interesat. 

Birgitta scutură din cap. 

— N-am ce să vă spun. 

— Îmi pare rău pentru pierderea 
dumneavoastră. 

— Nu, replică ea. Nu vă pare deloc rău. Vorbiți 
încet ca să nu atrageţi atenţia - ca alţii să nu-și dea 
seama că aţi descoperit o rudă. 

Ușile de sticlă se deschiseră, și un bărbat cu un 
ecuson pe care se putea citi numele Erik Hudden își 
făcu apariţia. Cei doi își strânseră mâinile. În ușile 
de sticlă care se închideau licări fulgerul unui blit. 

Se vedeau oameni pretutindeni. Ritmul de aici 
era cu totul altfel decât cel din Hesjovallen. Se 
duseră într-o sală de conferințe, unde exista o masă 
acoperită cu dosare și liste. Hudden o invită pe 
Birgitta să ia loc și se așeză de cealaltă parte a 
mesei, în faţa ei. Birgitta îi povesti întreaga istorie 
de la început, despre cele două schimbări de nume 
și despre modul în care descoperise că era înrudită 
cu victimele. Observă că Hudden era dezamăgit 


dându-și seama că prezenţa ei n-avea cum să-l 
ajute. 

— Înţeleg că dumneavoastră aveţi nevoie de alt 
fel de informaţii, rosti ea. Lucrez în domeniul juridic 
și procedurile din astfel de cazuri nu-mi sunt 
străine. 

— În mod evident, vă sunt recunoscător că aţi 
venit să ne vedeţi. 

Hudden își lăsă jos pixul și miji ochii spre ea. 

— Chiar aţi făcut atâta drum din Skâne doar ca 
să ne spuneţi asta? Puteaţi da un telefon. 

— Am o informaţie care are relevanţă pentru 
anchetă. Aș dori să discut cu Vivi Sundberg. 

— Nu-mi puteţi spune mie? Este extrem de 
ocupată. 

— Am început deja o discuţie cu ea și ar fi mai 
bine să o continuăm de unde am întrerupt-o. 

Hudden ieși pe coridor și închise ușa în urma 
lui. Birgitta trase spre ea dosarul etichetat BRITA ŞI 
AUGUST ANDREN. O îngrozi ce văzu acolo. Erau 
fotografii din interiorul casei. Abia în acel moment 
își dădu și ea seama de dimensiunea măcelului. Se 
holbă la pozele trupurilor ciopârțite. Femeia era 
aproape imposibil de identificat după ce fusese 
tăiată de o lovitură care aproape o despicase în 
două. Unul din braţele bărbatului atârna doar de 
câteva firișoare de carne. 

Închise dosarul și îl împinse departe de ea. 
Imaginile continuară însă să-i bântuie mintea. Nu 
avea să le mai poată uita vreodată. În cursul anilor 
petrecuţi în instanţă fusese adesea obligată să 
privească imagini ale violenţei sadice, dar niciodată 
nu văzuse ceva comparabil cu ceea ce se afla în 
dosarele lui Erik Hudden. 


Polițistul se întoarse și îi făcu semn să îl 
urmeze. 

Vivi Sundberg ședea la un birou încărcat cu 
documente. Pistolul și telefonul ei mobil zăceau 
peste un dosar gros. Poliţista îi indică Birgittei să ia 
loc pe un scaun. 

— Aţi dorit să discutaţi cu mine, zise Sundberg. 
Dacă am înţeles eu bine, aţi venit aici tocmai din 
Helsingborg. Probabil că simţiţi că aveţi de spus 
ceva important. 

În acea clipă îi sună telefonul mobil. Sundberg 
îl închise și își privi întrebător musafira. 

Roslin îi spuse povestea, fără să insiste asupra 
detaliilor. Adesea, stând pe scaunul de magistrat, se 
gândise la modul în care ar fi trebuit să se exprime 
un procuror sau un avocat al apărării, un acuzat sau 
un martor, așa că devenise expertă în exprimare. 

— Poate că aţi aflat deja despre incidentul din 
Nevada, zise ea în încheiere. 

— Subiectul nu a apărut încă în discuţie la 
ședințele noastre informative. 

— Ce credeţi? 

— Încă nu am ce să cred. 

— Ar putea însemna că ucigașul pe care îl 
căutaţi nu e un nebun. 

— Voi evalua informaţia dumneavoastră așa 
cum procedez cu orice sugestie sau pont. Credeţi- 
mă când vă spun că apar cu miile, prin telefoane, 
scrisori, mesaje electronice. Sunt de tot felul. Cine 
știe, poate din toate astea va ieși ceva până la urmă. 

Întinse mâna după un carneţel și îi ceru 
Birgittei Roslin să își repete povestea. După ce 
termină de luat notițe, se ridică și își escortă 
musafira spre ieșire. 


Se opriră chiar înainte de a ajunge la ușile de 
sticlă. 

— Vreţi să vedeţi casa unde a crescut mama 
dumneavoastră? De-asta aţi venit aici? 

— Se poate? 

— Cadavrele au fost ridicate. Dacă vreţi, vă pot 
lăsa înăuntru. O să merg acolo în jumătate de oră. 
Dar trebuie să-mi promiteţi că nu veţi lua nimic din 
casă. Există unii oameni care ar fi extrem de 
mulțumiți să pună mâna fie și pe bucata de 
pardoseală unde a zăcut un cadavru. 

— Eu nu sunt așa. 

— Dacă mă așteptați în mașină, puteţi veni 
după mine. 

Vivi Sundberg apăsă un buton și deschise ușile 
de sticlă. Birgitta Roslin se grăbi să iasă pe stradă 
înainte ca vreunul dintre reporterii care continuau 
să umple holul de la intrare să o abordeze. 

În vreme ce aștepta cu mâna pe cheia de 
contact, îi trecu prin minte că încercarea ei nu avea 
sorţi de izbândă. Sundberg nu o luase în serios. Era 
puţin probabil ca poliția suedeză să investigheze 
indiciul legat de Nevada, iar dacă ar fi făcut-o, 
probabil că n-ar fi dat dovadă de prea mult 
entuziasm. 

Şi cine i-ar fi putut învinovăţi? Distanţa dintre 
Hesjovallen și Nevada era pur și simplu prea mare. 

Lângă ea își făcu apariţia o mașină neagră, fără 
însemne de poliţie. Vivi Sundberg îi făcu semn cu 
mâna. 

Când ajunseră în sat, polițista o conduse spre 
casă. 

— Vă las aici, ca să puteţi fi singură o vreme. 


Birgitta Roslin inspiră adânc și păși înăuntru. 
Toate luminile din casă erau aprinse. 

Se simţi ca și cum ar fi pășit din umbră pe o 
scenă intens luminată. Iar ea era singura actriță din 
piesă. 


8 


Birgitta Roslin se opri în hol și ascultă. “În 
toate casele pustii există un soi unic de liniște, 
gândi ea. Oamenii au plecat și au luat tot zgomotul 
cu ei. Nu se aude nici măcar un ticăit de ceas.“ 

Intră în living. Răzbăteau mirosuri de lucruri 
vechi dinspre mobilier, tapiserii și vazele de 
porțelan îngrămădite pe rafturi și printre flori în 
ghivece. Atinse cu un deget pământul dintr-un 
ghiveci, apoi se duse la bucătărie, găsi un ibric și se 
apucă să ude toate plantele pe care le găsi. Se 
așeză pe un scaun și privi în jurul ei. Oare câte din 
toate acele lucruri fuseseră acolo atunci când mama 
ei locuia în acel loc? Bănuia că majoritatea lor. 
Totul de acolo era vechi. „Mobila îmbătrânește 
împreună cu oamenii care o folosesc", își zise ea. 

Podeaua pe care zăcuseră cadavrele era încă 
acoperită cu folii de plastic. Birgitta urcă la etaj. 
Patul din dormitorul matrimonial era nefăcut. Un 
papuc zăcea pe jumătate ascuns sub pat. Perechea 
lui nu se zărea nicăieri. La acest etaj existau alte 
două încăperi. În cea cu faţa spre vest tapetul de pe 
perete era plin cu imagini copilărești de animale. 
Birgitta își amintea vag că mama ei menţionase 
cândva acel tapet. Se vedeau un pat, un dulap de 
haine, un scrin, un scaun și un maldăr de carpete 
strânse lângă unul dintre pereţi. Deschise dulapul 


de haine: rafturile erau acoperite cu pagini de ziar. 
Una dintre pagini era din 1969. La acea dată, mama 
ei plecase de acolo de mai bine de douăzeci de ani. 

Se așeză pe scaunul din faţa ferestrei. Afară se 
întunecase deja, astfel că malul împădurit de pe 
cealaltă parte a lacului nu se mai vedea. Un poliţist 
se mișca la liziera pădurii, luminat de lanterna unui 
coleg. Omul se oprea mereu și se apleca pentru a 
examina solul, ca și cum ar fi căutat ceva. 

Birgitta Roslin simțea prezența mamei sale. 
Stătuse chiar în acel loc cu mult înainte de ao 
concepe pe Birgitta. Stătuse acolo, în aceeași 
cameră, dar într-o altă perioadă de timp. Cineva 
scrijelise ceva în pervazul alb al ferestrei. Poate că 
mama ei. Poate că fiecare desen reprezenta o 
expresie a dorinţei de a pleca de acolo, de a 
descoperi un nou început de viaţă. 

Birgitta se ridică și se întoarse la parter. Din 
bucătărie se ajungea într-o cameră cu un pat, unde 
erau câteva cârje sprijinite de un zid și un scaun 
vechi cu rotile. Pe podea, lângă noptieră, se găsea o 
oală de noapte din metal. Încăperea lăsa impresia 
că nu mai fusese folosită de foarte multă vreme. 

Reveni în living, pășind pe vârfurile picioarelor, 
ca și cum s-ar fi temut să nu deranjeze pe cineva. 
Sertarele unui birou de scris erau pe jumătate 
deschise. Unul era plin cu fețe de masă și cu 
șervete, un altul cu sculuri de lână colorată. În cel 
de-al treilea sertar, cel de jos, se vedeau câteva 
legături de scrisori și carneţele cu coperte maronii. 
Birgitta scoase un carneţel și îl deschise. Nu se 
vedea nici un nume pe el. Era acoperit cu un scris 
de mână mărunt. Își scoase o pereche de ochelari și 
încercă să citească din ceea ce părea a fi un jurnal. 


Scrisul era în mod clar demodat, însemnările de 
acolo se refereau la locomotive, vagoane, șine de 
cale ferată. 

Apoi observă un cuvânt care o făcu să tresară: 
Nevada. Sări în picioare și își ţinu respiraţia. Ceva 
începuse brusc să se schimbe. Casa aceea mută și 
pustie îi transmisese un mesaj. Încercă să 
descifreze ce scria mai departe, dar auzi ușa de la 
intrare deschizându-se. Puse carneţelul la loc și 
închise sertarul. În încăpere intră Vivi Sundberg. 

— Fără îndoială că aţi văzut unde au zăcut 
cadavrele, rosti ea. Nu mai e nevoie să vă arăt eu. 

Birgitta Roslin încuviinţă. 

— Noaptea încuiem casele. Trebuie să plecaţi 
acum. 

— Aţi dat peste vreo rudă apropiată a cuplului 
care a trăit aici? 

— Este exact ceea ce voiam să vă spun. Se pare 
că Brita și August nu au avut copii și nici alte rude 
în afara celor care trăiau în acest sat și care sunt, 
de asemenea, decedate. Lista cu victime va fi făcută 
publică mâine. 

— Şi după aceea ce se va întâmpla cu ei? 

— Poate că ar trebui să vă gândiţi la asta, de 
vreme ce sunteţi rudă cu ei. 

— De fapt nu le sunt rudă. Dar oricum îmi pasă 
de soarta lor. 

leșiră amândouă din casă. Sundberg încuie 
casa și atârnă cheia de un cui. 

— Nu ne așteptăm să dea cineva vreo spargere, 
zise ea. În acest moment, satul ăsta este la fel de 
bine păzit ca și familia regală suedeză. 

Își luară la revedere chiar pe drum. Unele case 
erau străbătute de fascicule puternice de lumină de 


la lanterne. Pe Birgitta Roslin o încercă aceeași 
senzaţie că se afla pe scena unui teatru. 

— Mâine vă întoarceţi acasă? întrebă Vivi 
Sundberg. 

— Presupun că da. V-aţi mai gândit la ceea ce 
v-am spus? 

— O să transmit mai departe informaţiile 
dumneavoastră în cursul ședinței de mâine- 
dimineaţă. 

— Dar trebuie să fiți de acord că este posibil, 
ca să nu spun chiar probabil să existe o conexiune. 

— E prea devreme să răspundem la această 
întrebare. Dar cred că acum cel mai bun lucru pe 
care îl puteţi face este să lăsaţi lucrurile să se 
desfășoare de la sine. 

Birgitta Roslin o urmări pe Vivi Sundberg cum 
se urcă în mașina ei și pleacă. „Nu mă crede, își 
spuse în sinea ei, în întuneric. Nu mă crede și, 
evident, înţeleg de ce.“ 

Pe de altă parte însă, acest lucru o irita. Dacă 
ea ar fi fost ofiţer de poliţie, ar fi acordat prioritate 
unei informaţii care sugera o legătură cu un 
incident similar, chiar dacă acest incident se 
petrecuse pe un alt continent. 

Se hotări să discute cu procurorul de caz. 

Conduse în viteză până în Delsbo. Ajunse la 
hotel încă iritată, în sala de mese cina festivă a 
celor care lucrau în publicitate era în plină 
desfășurare, așa că Birgitta se văzu nevoită să 
mănânce în barul pustiu. Comandă și un pahar de 
vin. Era un Shiraz australian, foarte gustos, dar 
Birgitta avu impresia că are o tentă de ciocolată sau 
de cicoare, sau poate de amândouă. 


După masă, se duse în camera ei. Starea de 
iritare îi mai trecuse. Înghiţi o tabletă cu fier și se 
gândi la jurnalul pe care apucase să îl răsfoiască. Ar 
fi trebuit să-i menţioneze descoperirea și lui Vivi 
Sundberg. Însă din cine știe ce motiv, n-o făcuse. 
Exista riscul ca acel jurnal să devină doar un alt 
detaliu lipsit de importanţă în cadrul unei 
investigaţii pe scară largă, debordând de dovezi. 

Ofițerii de poliţie buni dispuneau de un talent 
aparte de a desluși legături între diverse probe care 
pentru alţii păreau hazardate sau haotice. Oare ce 
fel de ofițer era Vivi Sundberg? O femeie 
supraponderală de vârstă mijlocie, care nu lăsa 
deloc impresia că ar fi prea ageră la minte. 

Birgitta renunţă imediat la o asemenea 
judecată. Nu era drept. Nu știa nimic despre Vivi 
Sundberg. 

Se întinse pe pat, dădu drumul la televizor și 
simţi vibraţiile produse de bașii boxelor din sala de 
mese. 


Soneria telefonului mobil o trezi pe Birgitta. 
Aruncă o privire la ceas și constată că dormea de 
mai bine de o oră. La telefon era Staffan. 

— Unde naiba ești? Unde am sunat acum? 

— În Delsbo. 

— Habar n-am unde e. 

— La vest, lângă Hudiksvall. Dacă nu-mi joacă 
feste memoria, pe vremuri fermierii din Delsbo erau 
celebri pentru bătăile cu cuțite. 

Birgitta Îi povesti despre vizita ei în 
Hesjovallen. Auzea muzică de jazz în fundal. 
„Probabil se simte bine singur, își zise ea. Ascultă 
cât vrea de mult jazzul ăla care mie nu-mi place.“ 


— Şi acum ce se va întâmpla? întrebă Staffan. 

— Voi hotări asta mâine. Acum te poţi întoarce 
la muzica ta. 

— E Charlie Mingus. 

— Cine? 

— Vrei să spui că ai uitat cine e Charlie 
Mingus? 

— Uneori am impresia că toţi muzicienii tăi de 
jazz au același nume. 

— Acum mă jignești. 

— N-am vrut. 

— Eşti absolut sigură de asta? 

— Adică? 

— Adică nu simţi altceva decât dispreţ pentru 
muzica pe care eu o îndrăgesc așa de mult. 

— De ce aș face asta? 

— La întrebarea asta doar tu poţi răspunde. 

Conversaţia se sfârși brusc. Staffan trânti 
telefonul în furcă. Gestul o înfurie pe Birgitta, care 
îl sună înapoi, fără să primească vreun răspuns. 
Renunţă. „Nu sunt singura cu sufletul greu, își zise 
ea. Fără îndoială că și el crede despre mine că sunt 
rece și distantă așa cum cred și eu despre el.“ 

Se pregăti iarăși de somn. Trecu ceva vreme 
până ce reuși să adoarmă. Dis-de-dimineaţă, câtă 
vreme afară era încă beznă, fu trezită de o ușă 
trântită undeva. Rămase întinsă în întuneric, 
amintindu-și ce visase. Fusese în casa Britei și a lui 
August. Cei doi discutaseră cu ea, șezând amândoi 
pe canapeaua roșu-închis, în vreme ce ea stătea în 
picioare în faţa lor. Își dăduse brusc seama că era 
goală pușcă. Încercase să se acopere cu ceva și să 
plece, dar nu putuse. Picioarele ei păruseră 


paralizate. Când se uitase în jos, văzuse că tălpile îi 
intraseră în dușumeaua podelei. 

Acela fusese momentul în care se trezise. 
Ascultă în beznă. Voci puternice, ale unor persoane 
ameţite de băutură, se apropiară, apoi se 
estompară. Aruncă o privire la ceas. Cinci fără un 
sfert. Mai era mult până la ivirea zorilor. Se foi pe 
pat chinuindu-se să adoarmă la loc, dar prin minte îi 
trecu un gând. 

Cheia atârna de un cui. Se ridică în capul 
oaselor. În mod clar era un lucru interzis. Să se 
ducă și să ia ce se găsea în sertarul cu jurnale. Fără 
să aștepte ca vreun poliţist să se îndure din 
întâmplare ca să acorde vreun interes lucrurilor 
care se aflau acolo. 

Se dădu jos din pat și se duse la fereastră. 
Strada era pustie. „O pot face, își zise ea. Dacă am 
noroc, poate reușesc să mă asigur că ancheta asta 
nu se va împotmoli precum cel mai nenorocit caz de 
care am avut parte, cel al asasinării primului nostru 
ministru. Dar asta ar însemna să iau legea în 
mâinile mele, iar cine știe ce procuror zelos ar 
putea atunci convinge vreun judecător stupid că m- 
am amestecat într-o investigaţie de crimă.“ 

Mai rău era faptul că băuse vin. Ar fi fost un 
dezastru să fie arestată pentru conducere sub 
influenţa alcoolului. Calculă câte ore trecuseră de la 
ora mesei. Alcoolul trebuia să se fi evaporat până la 
acea oră. Însă nu era deloc sigură de asta. 

„N-ar trebui să fac asta, își zise ea. Chiar dacă 
polițiștii aflaţi acolo la datorie dorm. N-o pot face.“ 

Se îmbrăcă și ieși din cameră. Coridorul era 
pustiu. Auzea sunete din diverse încăperi unde 


continuau petrecerile în cadru restrâns. Avu chiar 
impresia că aude un cuplu făcând dragoste. 

La recepţie nu se găsea nimeni. Zări spatele 
unei femei blonde în încăperea din spatele tejghelei. 

Când ieși din hotel, frigul o izbi în plin. Nu 
bătea deloc vântul, iar cerul era limpede, așa că 
gerul era mai năprasnic faţă de noaptea 
precedentă. 

În mașină, Birgitta începu să aibă îndoieli. Însă 
tentaţia era pur și simplu prea mare. Dorea să 
citească mai multe. 

Pe drum nu circula nici o mașină. La un 
moment dat, frână brusc când avu impresia că 
zărește un elan lângă troienele de zăpadă de la 
marginea drumului, dar era doar o buturugă. 

Când ajunse la ultimul deal dinainte de drumul 
în pantă care ducea spre sat, opri și stinse farurile. 
Avea o lanternă în torpedou. Porni pe jos, pășind cu 
atenţie pe marginea drumului. Din când în când se 
oprea ca să asculte. Vârfurile copacilor erau înfoiate 
de o briză ușoară. Când ajunse pe culmea dealului, 
constată că în sat două lanterne erau încă aprinse, 
iar în fața casei celei mai apropiate de copaci era 
parcată o mașină de poliție. Putea să ajungă la casa 
Britei și a lui August fără să fie zărită. Prinse bine 
lanterna în mână, pătrunse pe poarta unei locuinţe 
învecinate în curtea casei ţintă, după care se furișă 
spre intrare venind din spate. Dinspre mașina de 
poliție nu se zărea nici un semn de viaţă. Pipăi în 
jurul intrării până ce dădu peste cheie. 

Odată intrată în casă, Birgitta începu să 
tremure. Scoase o sacoșă de plastic din buzunarul 
hainei și deschise cu mare prudenţă sertarul. 


Lanterna i se stinse. O scutură bine, dar nu 
reuși să o readucă la viaţă. Atunci începu să umple 
sacoșa la nimereală cu scrisori și jurnale. Una din 
legăturile de scrisori îi alunecă din mână, făcând-o 
să piardă minute bune căutând pe orbecăite pe 
podea până ce o regăsi. 

După aceea ieși în grabă și se înapoie la 
mașină. Când ajunse înapoi la hotel, recepţionera o 
privi uluită. 

Fu tentată să înceapă lectura imediat, dar 
decise că era mai bine dacă reușea să doarmă o oră 
sau două. La ora nouă împrumută o lupă de la 
recepţie și se așeză la masa din cameră, pe care o 
mutase la fereastră. Participanţii la conferinţă își 
luau rămas-bun afară înainte de a se înghesui în 
autoturisme și microbuze. Birgitta atârnă semnul 
NU DERANJAŢI pe clanţa ușii, apoi își îndreptă 
atenţia asupra jurnalului pe care începuse să-l 
citească în ziua precedentă. Lectura mergea greu - 
erau cuvinte, ba chiar propoziţii întregi pe care nu 
reușea să le descifreze. 

Autorul jurnalului nu oferea nici un nume. Doar 
inițialele J.A. Din cine știe ce motiv nu folosea 
niciodată persoana întâi atunci când se referea la 
sine, ci întotdeauna doar acele iniţiale: J.A. Birgitta 
își aminti de a doua scrisoare pe care o descoperise 
printre hârtiile mamei ei. Jan August Andrén. El 
trebuia să fie. Un maistru în construcţii de căi 
ferate, deplasându-se încet spre est prin deșertul 
Nevada, care descria cu detalii meticuloase rolul 
jucat de el. Cum se supunea mereu celor aflaţi 
deasupra lui în ierarhie, cei care îl impresionau cu 
puterea pe care o deţineau. Bolile lui, inclusiv o 


febră persistentă care îl împiedicase să muncească 
o perioadă lungă de timp. 

În unele locuri scrisul lui devenea tremurat. 
J.A. descria o „temperatură mare, și sânge în 
accesele frecvente și dureroase de vomă care mă 
afectează". Birgitta Roslin aproape că simţea frica 
de moarte care emana din paginile jurnalului. Cum 
J.A. nu-și datase cele mai multe intrări, Birgitta nu 
reuși să calculeze cât durase boala. Pe una dintre 
paginile care urmau el își scrisese ultima dorinţă și 
testamentul: „Prietenului meu Herbert îi las cele 
mai bune cizme și celelalte haine, iar domnului 
Harrison pușca și revolverul meu, și îl implor să 
informeze rudele mele din Suedia că m-am dus. Daţi 
bani preotului de la căile ferate ca el să poată 
aranja funeralii decente pentru mine, cu cel puţin 
două imnuri. N-am crezut că viaţa mea se va 
termina așa curând. Dumnezeu să mă ajute." 

Însă J.A. nu murise. Brusc, fără să pomenească 
de vreo perioadă de convalescenţă, se face bine și 
revine. 

Așadar, J.A. pare să fi fost un maistru în cadrul 
Central Pacific Company, care construia o cale 
ferată de la Oceanul Pacific până într-un punct din 
mijlocul continentului de întâlnire cu calea ferată 
dinspre Coasta de Est. Uneori se plânge că 
muncitorii sunt „excesiv de leneși“ dacă nu sunt 
supravegheați de el. Cei care îl irită cel mai tare 
sunt irlandezii, căci beau mult și întârzie la lucru 
dimineţile. Socotește că va fi obligat să renunţe la 
câte unul din fiecare patru muncitori irlandezi, fapt 
care va isca probleme mari. Este imposibil să 
angajezi indieni americani, care refuză să 
muncească așa cum li se cere. Cu negrii e mai 


simpli, dar foștii sclavi care fie au fost eliberaţi, fie 
au fugit nu sunt dispuși să se supună ordinelor lui. 
J.A. scrie că „un grup de muncitori compus din 
țărani suedezi cu bun-simţ ar fi fost mult mai de 
preferat tuturor acelor muncitori chinezi în care nu 
se poate avea încredere și acelor beţivani irlandezi”. 

În scurt timp, Birgitta descoperi că descifrarea 
și interpretarea textului îi obosea peste măsură 
ochii. Simţea tot mai des nevoia de a se întinde pe 
pat, de a închide ochii și de a se odihni. Își mută 
atenţia asupra uneia din legăturile de scrisori. Din 
nou era vorba de J.A. Același scris greu descifrabil. 
Omul le scrie părinţilor și le povestește cum îi mai 
merge. Se vede clar o diferenţă între ce scrie J.A. în 
jurnal și ce scrie în epistolele pentru acasă. Dacă 
ceea ce se găsește în jurnal reprezintă adevărul, 
atunci scrisorile sunt pline de minciuni. În jurnal 
scria că salariul lui lunar e de unsprezece dolari. 
Într-una din primele scrisori pe care le trimite acasă 
spune că „șefii sunt atât de mulţumiţi de mine, că 
acum câștig 25 de dolari pe lună, ceea ce înseamnă 
aproape cât câștigă un inspector de taxe acasă“. 

„Simte nevoia să se laude“, își zise Birgitta. 

Citi alte scrisori și dădu peste alte minciuni, 
una mai mare ca alta. Descoperi că J.A. își face rost 
subit de o logodnică, o bucătăreasă pe nume Laura 
care provine dintr-o „familie bine situată în înalta 
societate din New York“. Judecând după data 
scrisorii, lucrurile se petreceau atunci când el se 
găsea în pragul morții și își scria ultimele dorinţe și 
testamentul. Poate că Laura apăruse în vreunul 
dintre visele lui delirante. 

Omul pe care Birgitta Roslin încerca să-l 
descifreze era alunecos, un personaj care 


întotdeauna reușea să se fofileze. Începu să 
răsfoiască scrisorile și jurnalele cu tot mai multă 
nerăbdare. 

Printre jurnale dădu de un document despre 
care Birgitta bănuia că era un cec. În aprilie 1864, 
Jan August Andren fusese plătit cu unsprezece 
dolari pentru munca depusă. Acum Birgitta era 
sigură că el era aceeași persoană cu cea care 
scrisese scrisoarea găsită printre hârtiile mamei ei. 

Privi afară, pe fereastră. Un bărbat dădea 
zăpada cu lopata. „Cu multă vreme în urmă, un alt 
bărbat singuratic pe nume Jan August Andren a 
emigrat din Hesjovallen, gândi ea. Omul a ajuns în 
Nevada și a lucrat la calea ferată. A devenit maistru 
și pare să fi fost nemulțumit de cei din subordinea 
lui. Logodnica inventată de el putea fi una dintre 
acele «femei ușuratice care se strâng pe lângă 
șantierele de construcţie a căii ferate», cum scria el 
la un moment dat. Bolile venerice făceau ravagii 
printre lucrători. Târfele care urmau muncitorii 
aduceau belele mari. Muncitorii infectați cu boli 
venerice erau concediaţi, iar bătăile violente pentru 
câte o femeie reprezentau surse constante de 
întârzieri în realizarea lucrărilor." 

La un moment dat, J.A. descrie cum un irlandez 
pe nume O'Connor este condamnat la moarte 
pentru uciderea unui muncitor scoţian. Cei doi se 
îmbătaseră și sfârșiseră încăierându-se pentru o 
femeie. O'Connor trebuia acum să fie spânzurat. 
Judecătorul care venise la șantierul de lucrări 
pentru a conduce procesul fusese de acord ca 
spânzurarea să nu aibă loc în cel mai apropiat oraș, 
ci să fie dusă la îndeplinire pe un deal din preajma 
șantierului. Jan August Andrén scrie: “Îmi place 


ideea ca toată lumea să poată vedea la ce pot duce 
beţia și violenţa". 

Îl descrie pe irlandez ca fiind tânăr, cu doar 
„câteva tuleie în loc de barbă". 

Execuţia trebuie să aibă loc devreme, înainte 
de începerea schimbului de dimineaţă. Nici măcar o 
spânzurare nu trebuie să întârzie începerea 
lucrului. Maistrului i se ceruse să aibă grijă ca toată 
lumea să asiste la execuţie. Afară bate vântul cu 
putere. Jan August Andren își leagă o cârpă peste 
nas și gură și se apucă să verifice dacă echipele de 
muncitori pe care le conduce au plecat din corturile 
unde dorm pentru a se duce pe dealul unde avea loc 
execuţia. Spânzurătoarea a fost înălțată pe o 
platformă construită din traverse de cale ferată 
proaspăt confecţionate. De îndată ce O'Connor va fi 
mort, spânzurătoarea va fi demontată și traversele 
duse înapoi la locul unde se întind șinele. Sosește și 
condamnatul, înconjurat de paznici înarmaţi. Este 
acolo și un preot. Andren descrie scena: „Dinspre 
adunarea de oameni se putea auzi un mârâit de 
nemulțumire. Inițial se putea presupune că 
nemulțumirea era îndreptată împotriva călăului, 
însă în scurt timp îţi dădeai seama că toţi cei de față 
erau, de fapt, încântați peste măsură că nu ei aveau 
să atârne în ștreang. Îmi închipui că mulţi dintre cei 
care urau corvoada zilnică se simțeau acum 
extaziaţi la perspectiva de a mai putea căra șine de 
fier, de a nivela pietrișul și de a așeza traverse și în 
acea zi“. 

„Andrén scrie ca un reporter la locul unei 
crime, își zise Birgitta. Dar oare scria pentru el 
însuși sau poate pentru vreun cititor necunoscut din 


viitor? Altfel de ce să folosească termeni precum 
«încântați peste măsură»? 

O'Connor se târâie în lanţuri, ca în transă, până 
ce brusc se trezește la viaţă la piciorul spânzurătorii 
și începe să urle și să se zbată pentru viaţa lui. 
Neliniștea din rândul celor adunaţi acolo crește în 
intensitate, iar Andren scrie că „e groaznic să-l 
urmărești pe acest tânăr luptându-se pentru viaţa 
pe care știe că o va pierde în curând. Este condus, 
dând din picioare și urlând, până la ștreang, unde 
continuă să urle până ce se deschide trapa și funia îi 
rupe gâtul“. În acel moment, mârâielile încetează și, 
potrivit spuselor lui Andren, peste întreaga adunare 
„se lasă tăcerea, ca și cum cei prezenţi ar fi fost 
loviți de apoplexie și și-ar fi simţit propriile gâturi 
frânte“. 

„Se exprimă bine, își zise Roslin. Un om plin de 
emoții, care știe să scrie.“ 

Spânzurătoarea este demontată, cadavrul și 
traversele sunt duse de acolo în direcţii diferite. 
Urmează o bătaie între mai mulţi chinezi care vor să 
pună mâna pe frânghia cu care a fost spânzurat 
O'Connor. 

În acea clipă sună telefonul. Era Sundberg. 

— V-am trezit? 

— Nu. 

— Puteţi cobori? Sunt la recepţie. 

— Despre ce e vorba? 

— Veniţi jos și o să vă spun. 

Vivi Sundberg aștepta lângă căminul în care 
ardea focul. 

— Haideţi să ne așezăm, zise ea, arătând înspre 
câteva scaune și o canapea din jurul unei mese 
aflate în colțul încăperii. 


— Cum aţi știut că stau aici? 

— Am făcut cercetări. 

Roslin începu să se teamă de ce era mai rău. 
Polițista era rezervată și rece. Intră imediat direct 
în subiect. 

— Să știți că nu suntem complet lipsiţi de ochi 
și de urechi, începu ea. Chiar dacă suntem doar 
polițiști de provincie. Fără îndoială că știți la ce mă 
refer. 

— Nu. 

— Ne lipsește conţinutul unui sertar de dulap 
din casa în care am fost suficient de amabilă să vă 
permit să intraţi. V-am rugat să nu atingeţi nimic. 
Dar aţi făcut-o. Probabil că v-aţi întors acolo cândva 
în cursul nopţii. În sertarul pe care l-aţi golit erau 
jurnale și scrisori. O să aștept aici câtă vreme vă 
duceţi sus ca să le aduceţi. Să fi fost cinci sau șase 
jurnale? Câte legături de scrisori? Aduceţi-le pe 
toate jos. După ce faceţi asta, voi fi iarăși suficient 
de amabilă ca să uit întreaga poveste. Puteţi fi, de 
asemenea, recunoscătoare că m-am deranjat să vin 
până aici. 

Birgitta Roslin simţi cum roșește. Fusese prinsă 
în flagrant delict, cu degetele în borcanul cu miere. 
Nu putea face nimic. Judecătoarea fusese dată de 
gol. 

Se ridică și se duse în camera ei. Preţ de o 
fracțiune de secundă fu tentată să păstreze jurnalul 
din care apucase să citească, însă habar n-avea cât 
de multe știa Sundberg. Aparenta ei nesiguranță 
legată de numărul de jurnale nu însemna neapărat 
ceva - putea doar să fi testat onestitatea 
judecătoarei. Duse tot ce luase din casă jos, în 


recepţie. Vivi Sundberg avea la ea o pungă de 
hârtie, în care așeză toate jurnalele și scrisorile. 

— De ce aţi făcut-o? întrebă ea. 

— Eram curioasă. Pot doar să-mi cer iertare. 

— Mai e ceva ce nu mi-aţi spus? 

— N-am nici un motiv ascuns. 

Sundberg o privi critic. Roslin simţi că roșește 
din nou. Poliţista se ridică. În ciuda staturii masive, 
se mișca cu mare lejeritate. 

— Lăsaţi poliţia să se ocupe de afacerea asta, 
zise ea. Nu voi face tam-tam pe tema pătrunderii 
dumneavoastră în casă în cursul nopţii. O să uităm 
totul. Acum duceţi-vă acasă, iar eu o să-mi văd mai 
departe de treabă. 

— Îmi cer scuze. 

— Aţi mai spus asta. 

Sundberg ieși din hotel și se urcă în mașina de 
poliţie care aștepta afară. Birgitta Roslin o urmări 
cum demarează în trombă. Urcă în camera ei, luă o 
jachetă și ieși la o plimbare de-a lungul țărmului 
lacului îngheţat. Vântul sufla cu rafale reci. Își 
înclină capul. Se simţea ușor rușinată. 

Înconjură complet lacul și ajunse înapoi la hotel 
încălzită și transpirată. După ce făcu un duș și își 
schimbă hainele, începu să se gândească la cele 
întâmplate. 

Acum văzuse camera mamei ei și știa că 
părinţii adoptivi ai acesteia fuseseră omorâţi. Sosise 
clipa să plece acasă. 

Cobori la recepţie ca să ceară să mai păstreze 
camera pentru o noapte. Apoi se duse cu mașina 
până în Hudiksvall, unde găsi o librărie și cumpără 
o carte despre vinuri. Se întrebă dacă să mănânce 
iarăși la restaurantul chinezesc unde fusese în ziua 


precedentă, însă alese un local italian. Își prelungi 
mult masa și răsfoi ziarele, fără să se mai preocupe 
de ceea ce se scria despre Hesjovallen. 

Se înapoie la hotel, citi câteva pagini din cartea 
cumpărată, apoi se culcă devreme. 

Fu trezită de sunetul telefonului mobil. În 
cameră era beznă. Când răspunse, nu auzi nici o 
voce. Pe afișaj nu se vedea nici un număr. 

Se simţi brusc neliniștită. Cine o sunase? 

Înainte de a se culca la loc, verifică dacă ușa 
era închisă. Apoi privi pe fereastră. Nici un semn de 
viaţă pe drumul înspre hotel. Reveni în pat, 
gândindu-se că a doua zi trebuia să facă singurul 
lucru rezonabil care îi rămăsese. 

Să se întoarcă acasă. 


9 


La ora șapte era în sala de mic dejun. 
Ferestrele dădeau înspre lac, așa că putea vedea 
foarte bine că afară începuse să bată vântul tare. 
Zări un bărbat care trăgea o sanie pe care ședeau 
doi copii înfofoliţi bine. Își aminti zilele când 
cheltuise timp și efort ca să-și tragă propriii copii cu 
sania pe diverse pante pe care apoi ei să coboare 
chiuind. Fusese una dintre cele mai remarcabile 
perioade din viaţa ei - când se juca în zăpadă cu 
copiii ei întrebându-se în același timp ce sentinţă să 
dea în diverse procese complicate. Chiotele și 
râsetele copiilor contrastau atât de mult cu scenele 
înspăimântătoare ale crimelor... 

Odată calculase că în decursul carierei ei 
trimisese la închisoare trei asasini și șapte indivizi 
vinovaţi de omor prin imprudenţă. Asta dacă nu-i 


lua în consideraţie pe cei și mai mulţi condamnaţi 
pentru diverse vătămări corporale și care se puteau 
socoti norocoși că infracțiunile lor nu degeneraseră 
în crimă. 

Gândul o îngrijoră. Măsurarea activităţii și 
eforturilor ei prin numărul de oameni trimiși la 
închisoare - oare asta să fie cu adevărat sinteza 
muncii ei de o viaţă? 

Mâncă evitând să citească ziarele, care evident 
urmăreau desfășurarea evenimentelor din 
Hesjovallen. Se mulțumi să aleagă un supliment de 
afaceri și se apucă să răsfoiască paginile cu pieţe de 
capital și discuţii despre procentajul femeilor 
reprezentate în consiliile de administraţie ale 
companiilor suedeze. În sală nu se găseau mulţi 
oameni. Își umplu la loc ceașca de cafea și se 
întrebă dacă nu ar fi fost o idee bună să aleagă o 
altă rută de întoarcere acasă. Poate un drum mai 
spre vest, prin codrii din Värmland? 

Fu întreruptă din gândurile ei de cineva care i 
se adresa. Un bărbat șezând singur la o masă aflată 
la câţiva metri depărtare. 

— Cu mine vorbiţi? 

— Mă întrebam ce voia Vivi Sundberg. 

Nu-l cunoștea pe individ și nu înţelese pe 
deplin ce o întreba acesta. Înainte de a apuca să 
răspundă, omul se ridică şi veni la masa ei. Își trase 
un scaun și se așeză. 

Era un bărbat de șaizeci și ceva de ani, cu fața 
roșie,  supraponderal, cu o respiraţie urât 
mirositoare. 

— Aș vrea să-mi mănânc micul dejun în liniște. 

— Aţi terminat de mâncat. Voiam doar să vă 
pun câteva întrebări. 


— Nici măcar nu știu cine sunteți. 

— Lars Emanuelsson. Jurnalist liber- 
profesionist. Nu sunt reporter. Sunt mai bun decât 
un reporter. Nu sunt un ticălos. Îmi fac temele și 
scriu cu stil, după cercetări amănunțite. 

— Asta nu vă dă dreptul să mă împiedicaţi să- 
mi termin în liniște micul dejun. 

Lars Emanuelsson se ridică și se așeză pe un 
scaun de la o masă învecinată. 

— E mai bine așa? 

— Un pic. Pentru cine scrieţi? 

— Încă nu m-am decis. Mai întâi trebuie să fac 
rost de poveste, apoi voi decide cui s-o ofer. Nu-mi 
vând munca oricui. 

Birgitta fu iritată de aroganta tipului. Totodată, 
îi repugna felul cum mirosea - probabil că trecuse 
foarte multă vreme de când nu mai făcuse un duș. 
Individul părea o caricatură a unui reporter 
băgăcios. 

— Am observat că aţi avut o discuţie ieri cu Vivi 
Sundberg. Aș spune că nu a fost un schimb cordial 
de păreri. Mai degrabă a semănat cu o dispută între 
două fiinţe care își marchează teritoriile. Am 
dreptate? 

— Vă înșelaţi. N-am ce să vă spun. 

— Dar nu puteţi nega că aţi discutat cu ea? 

— Bineînţeles că nu pot. 

— Mă întreb ce caută aici un judecător dintr-un 
alt oraș. Trebuie să aveţi o legătură cu ancheta. Se 
petrec niște lucruri oribile într-un sătuc din nord și 
iată că Birgitta Roslin dă o fugă aici tocmai din 
Helsingborg. 

Birgitta deveni și mai prudentă. 

— Ce doriţi? De unde știți cine sunt? 


— Totul se reduce la metodă. Ne petrecem 
viaţa întreagă căutând cea mai bună modalitate de 
a obţine rezultate. Înţeleg că asta se aplică și la 
judecători. Aveţi reguli și regulamente. Dar 
metodele vi le alegeţi singuri. Nici nu mai știu 
despre câte anchete criminalistice am scris. Mi-am 
petrecut un an întreg - sau, ca să fiu mai exact, trei 
sute șaizeci și șase de zile - urmărind desfășurarea 
anchetei în cazul Palme. Mi-am dat seama foarte 
repede că ucigașul nu va fi niciodată descoperit, 
pentru că ancheta s-a împotmolit înainte de a 
începe ca lumea. Era evident că vinovatul nu va 
compărea niciodată în instanță, pentru că polițiștii 
și procurorii nu încercau să rezolva crima, ci erau 
mai interesaţi să apară la televiziune la orele de 
vârf. Mulţi oameni au presupus atunci că vinovatul 
este Christer Pettersson. Asta în afară de câţiva 
anchetatori cu capul pe umeri, care și-au dat seama 
că acuzaţia era complet greșită. Însă nimeni nu le-a 
acordat atenţie. Eu prefer să stau la periferie și să 
privesc lucrurile de pe margine. Așa observ lucruri 
care altora le scapă. Cum ar fi un judecător care 
primește vizita unui anchetator care nu poate avea 
timp pentru nimic altceva decât pentru cazul la care 
lucrează de dimineaţa până seara. Ce anume i-aţi 
dat? 

— Nu voi răspunde. 

— Interpretez asta ca însemnând că sunteţi 
profund implicată în cele petrecute. Văd deja titlul: 
„Judecător scandinav implicat în drama din 
Hesjovallen". 

Birgitta își termină cafeaua și se ridică. El o 
urmă până la recepţie. 


— Dacă îmi daţi un pont, vă pot ajuta și eu cu 
informaţii. 

— N-am absolut nimic să vă spun. Nu pentru că 
aș deţine secrete, ci pentru că nu știu absolut nimic 
care să fie de interes pentru un reporter. 

Lars Emanuelsson păru dezolat. 

— Nu reporter, jurnalist independent. Haideţi 
să fim corecţi, eu nu vă fac pe dumneavoastră 
lipsită de scrupule. 

— Dumneata m-ai sunat azi-noapte? 

— Cum? 

— Deci dumneata ai fost. Cel puţin acum știu. 

— Vreţi să spuneţi că a sunat telefonul mobil? 
În toiul nopţii? Când dormeaţi? E vreun pont pe 
care ar trebui să-l urmăresc? 

Birgitta nu-i răspunse. Apăsă butonul de 
chemare a liftului. 

— Ar trebui să știți un lucru, continuă Lars 
Emanuelsson. Poliţia omite un detaliu important. 
Dacă o persoană se poate numi detaliu. 

Ușile liftului se deschiseră și Birgitta păși 
înăuntru. 

— N-au murit doar bătrâni. Într-una din case 
era și un băiat. 

Ușile se închiseră. Când ajunse la etajul ei, 
Birgitta apăsă butonul de coborâre. Individul o 
aștepta. Nu se mișcase nici un centimetru din loc. 
Se așezară. Lars Emanuelsson își aprinse o ţigară. 

— N-aveti voie să fumati aici. 

—  Spuneţi-mi ceva de care să-mi pese cu 
adevărat. 

Pe masă se găsea un ghiveci cu o plantă, pe 
care el îl folosi drept scrumieră. 


— Întotdeauna trebuie să cauţi ceea ce nu-ţi 
spune poliția. Ceea ce este ascuns poate dezvălui 
modul în care gândesc ei și unde cred ei că ar putea 
da peste infractor. Printre toţi acei morți s-a aflat și 
un băiat de doisprezece ani. Poliţiștii știu care sunt 
cele mai apropiate rude ale lui și de ce băiatul se 
afla în sat. Dar nu spun nimic publicului larg. 

— De unde știți toate astea? 

— E secretul meu. Într-o anchetă ca aceasta 
există mereu scurgeri de informaţii. Este doar o 
problemă de a identifica scurgerea și apoi de a 
asculta cu atenţie. 

— Cine e acest băiat? 

— Deocamdată e un factor necunoscut. Îi știu 
numele, dar nu vi-l spun. Își vizita rudele. Ar fi 
trebuit să fie la școală, dar era în convalescenţă 
după o operaţie la ochi. Bietul puști avea un ochi 
mai leneș. Acum însă ochiul fusese pus la locul 
potrivit, adică înapoi în orbită, cum s-ar spune. 
După care a fost omorât. Ca și bătrânii la care 
stătea. Dar nu chiar în același fel. 

— Ce a fost altfel? 

Emanuelsson se lăsă pe spătarul scaunului. 
Burta i se revărsa peste cureaua pantalonilor. 
Roslin îl socotea total respingător. Individul era 
conștient de asta, dar nu-i păsa. 

— Acum este rândul dumitale. Vivi Sundberg, 
cărțile, scrisorile. 

— Sunt rudă îndepărtată cu câţiva dintre cei 
uciși. I-am dat lui Sundberg niște materiale pe care 
mi le-a cerut. 

Individul își ridică ochii spre tavan și rânji spre 
ea. 

— Şi vreţi ca eu să cred asta? 


— Puteţi crede ce vreţi. 

— Ce cărţi? Ce scrisori? 

— Se refereau la circumstanţe de familie. 

— Care familie? 

— Brita și August Andren. 

Bărbatul dădu gânditor din cap, apoi își stinse 
ţigara cu o energie neașteptată. 

— Casa numărul doi sau șapte. Poliţia a dat 
fiecărei case câte un cod. Casa numărul doi este 
numită doi pe trei - ceea ce evident înseamnă că au 
găsit trei cadavre acolo. 

Continuă să se uite cu atenţie la ea, în vreme 
ce scoase o altă ţigară, pe jumătate fumată, dintr-un 
pachet boţit. 

— Asta nu explică răceala din schimbul vostru 
de cuvinte. 

— Se grăbea. Ce a fost diferit la moartea 
băiatului? 

— N-am reușit să aflu toate amănuntele. 
Trebuie să recunosc că poliția din Hudiksvall și cei 
chemaţi de la Stockholm sunt neașteptat de 
discreţi. Dar cred că am dreptate când spun că 
băiatul nu a fost supus unor violenţe inutile. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Asta poate însemna că a fost ucis fără să 
treacă mai întâi prin suferințe, tortură și frică. 
Puteţi trage diverse concluzii din acest lucru, 
probabil una mai falsă decât cealaltă. Dar o să vă 
las să faceţi asta singură. Dacă vă interesează. 

Se ridică, după ce își strivi și a doua ţigară în 
ghiveciul de plante. 

— Ar fi bine să mă pun în mișcare, rosti el. 
Poate ne vom mai ciocni unul de celălalt. Cine știe? 


Birgitta îl urmări ieșind pe ușă. Pe lângă ea 
trecu o recepţioneră, care se opri când simţi miros 
de tutun. 

— N-am fost eu, se apără Birgitta Roslin. Mi-am 
fumat ultima ţigară când aveam treizeci și doi de 
ani, adică probabil cam în vremea când v-aţi născut 
dumneavoastră. 

Urcă în camera ei ca să-și facă bagajul. Se opri 
însă la fereastră, ca să-l urmărească pe acel tată 
care continua să-și plimbe copiii cu sania. Ce anume 
spusese acel individ nesuferit? Şi oare era chiar așa 
de nesuferit precum îl socotea ea? Fără îndoială că 
își făcea doar meseria. lar ea nu fusese din cale 
afară de cooperantă. Dacă l-ar fi tratat altfel, poate 
că el i-ar fi spus mai multe. 

Se așeză la biroul micut și începu să scrie. Ca 
de obicei, gândea mai limpede cu un pix în mână. 
Nu citise nicăieri că fusese omorât și un băieţel. 
Fusese singura persoană de vârstă fragedă ucisă, în 
afara cazului că mai existau și alte victime de care 
publicul nu avea habar. Ceea ce afirmase Lars 
Emanuelsson despre violența excesivă putea 
însemna doar că ceilalți din casă fuseseră bătuţi, 
poate chiar torturați înainte de a fi omorâţi. De ce 
fusese scutit băiatul de așa ceva? Să fi fost vorba 
doar de faptul că era mic și ucigașul ţinuse cont 
cumva de asta? Sau exista un alt motiv? 

Nu existau răspunsuri evidente. Oricum, nu era 
problema ei. Încă se simţea rușinată de cele 
petrecute în ziua precedentă. Comportamentul ei 
fusese  incalificabil. Nici nu îndrăznea să se 
gândească ce s-ar fi întâmplat dacă vreun jurnalist 
ar fi aflat de isprava ei. Întoarcerea ei acasă, în 
Skâne, ar fi însemnat în cel mai bun caz o umilinţă. 


Își împachetă lucrurile și se pregăti să plece 
din cameră. Mai întâi însă porni televizorul ca să 
prindă prognoza meteo, pentru a se decide pe ce 
drum să o ia spre casă. Tocmai se transmitea o 
conferință de presă de la sediul poliției din 
Hudiksvall. Se vedeau trei oameni stând pe o mică 
platformă. Singura femeie de acolo era Vivi 
Sundberg. Inima Birgittei tresări un pic - dacă 
Sundberg avea să anunţe că o judecătoare din 
Helsingborg se dovedise a fi hoaţă? Se așeză pe 
marginea patului și dădu sonorul mai tare. Vorbea 
un bărbat, Tobias Ludwig. 

Birgitta bănuia că era o transmisiune în direct. 
După ce Tobias Ludwig termină ce avea de spus, 
cea de-a treia persoană - procurorul Robertsson - 
trase microfonul spre el și afirmă că poliţia avea 
mare nevoie de orice informaţie relevantă de la 
public. Mașini în trecere, străini observați prin 
preajmă, orice detaliu care părea nelalocul lui. 

După ce procurorul termină, veni rândul lui 
Vivi Sundberg. Polițista ridică o pungă de plastic. 
Obiectivul camerei video se focaliză pe obiect. 
Înăuntru se vedea o panglică roșie. Sundberg 
anunță că poliția aștepta apeluri de la oricine 
recunoștea acea panglică. 

Birgitta Roslin se aplecă spre ecran. Nu văzuse 
ea o panglică de mătase precum cea din punga de 
plastic? Se lăsă pe vine ca să vadă mai bine. Cu 
siguranţă că panglica îi amintea de ceva. Își forță 
creierul să-și aducă aminte, dar nu reuși. 

Conferinţa de presă continuă cu întrebări din 
partea jurnaliștilor. Imaginea dispăru de pe ecran. 
Încăperea de la sediul poliţiei fu înlocuită cu o hartă 


meteo. Pe coasta de est aveau să se abată nori 
aducători de ninsoare dinspre Golful Finlandei. 

Birgitta Roslin hotări să meargă pe ruta de 
interior. Plăti și îi spuse recepţionerei de serviciu că 
șederea acolo fusese plăcută. În drum spre mașină 
simţi din plin rafalele puternice de vânt. Își puse 
geanta pe bancheta din spate, studie harta și decise 
să o ia printr-o zonă împădurită spre Järvsö, iar de 
acolo să-și continue drumul spre sud. 

Când ieși pe șoseaua principală, trase în prima 
parcare. O obseda acea panglică roșie de pe ecranul 
televizorului. Își aminti că văzuse o panglică 
identică, dar nu-și dădea seama când sau unde. 
Aproape că o putea identifica, dar nu putea face 
pasul final. „Dacă am ajuns până aici, cu siguranţă 
că voi putea să descopăr", își zise ea, după care 
telefonă la sediul poliției. Pe lângă ea treceau 
camioane cu bușteni, stârnind nori mari de zăpadă 
care îi obstrucţionau vederea. Trecu ceva vreme 
până ce răspunse cineva la telefon. Dispecera păru 
grăbită din cale afară. Roslin ceru să vorbească cu 
Erik Hudden. 

— E în legătură cu ancheta, explică ea. Din 
Hesjovallen. 

— Cred că e ocupat. O să-i transmit un mesaj. 

Până la venirea poliţistului la telefon, Roslin 
începu să aibă îndoieli. Hudden părea la fel de 
nerăbdător și de preocupat. 

— Hudden aici. 

— Nu știu dacă vă amintiţi de mine, zise 
Birgitta. Sunt judecătorul care insista să discute cu 
Vivi Sundberg. 

— Îmi amintesc. 


Birgitta se întrebă dacă Sundberg pomenise 
cuiva despre cele întâmplate în acea noapte. Avea 
însă senzaţia că Hudden nu știa absolut nimic. 
Poate că Sundberg ţinuse totul pentru sine, așa cum 
promisese? „Poate că mă ajută faptul că ea a 
încălcat prima regulile permițându-mi accesul în 
acea casă?“ 

— E în legătură cu panglica roșie pe care aţi 
arătat-o la televiziune, zise ea. 

— Hmmm, se pare că a fost o mare greșeală să 
o arătăm, răspunse polițistul. 

— De ce? 

— Dispeceratul nostru practic a înnebunit din 
pricina oamenilor care sună să ne anunţe că au 
văzut-o. De obicei înfășurând cadourile de Crăciun. 

— Amintirile mele spun altceva. Cred că am 
văzut-o. 

— Unde? 

— Nu știu. Dar n-avea nimic de-a face cu 
cadourile de Crăciun. 

La celălalt capăt al liniei polițistul trase adânc 
aer în piept și părea să-i vină greu să ia o hotărâre. 

— Vă pot arăta panglica, rosti el în cele din 
urmă. Dacă veniţi chiar acum. 

— În jumătate de oră? 

— Puteţi sta două minute, nu mai mult. 

O întâmpină la recepţie, tușind și strănutând. 
Punga de plastic cu panglica roșie se găsea pe masa 
de lucru din biroul lui. Hudden scoase panglica și o 
așeză pe o foaie de hârtie albă. 

— Are exact douăzeci de centimetri lungime, 
rosti el. Cam un centimetru lăţime. Într-un capăt 
există o gaură care indică faptul că a fost prinsă de 
ceva. Este fabricată din bumbac și poliester, dar 


lasă impresia că e făcută din mătase. Am găsit-o în 
zăpadă. Unul dintre câini a dat peste ea. 

Birgitta era sigură că o recunoaște, dar încă 
nu-și amintea de unde anume. 

— Am văzut-o, rosti ea. Pot să jur. Poate că nu 
exact pe aceasta, dar una identică. 

— Unde? 

— Nu-mi amintesc. 

— Dacă aţi văzut așa ceva în Skâne, nu ne e de 
nici un ajutor. 

— Nu, rosti ea cât se poate de serios. Era 
undeva prin zonă. 

Se uită fix la panglică, iar polițistul se sprijini 
de perete, așteptând. 

— Încă nu vă daţi seama? 

— Nu, mă tem că nu. 

Puse panglica înapoi în pungă și o conduse pe 
Birgitta la recepţie. 

— Dacă vă revine memoria, sunaţi-ne, zise el. 
Însă dacă se dovedește că e vorba de o panglică de 
la un cadou de Crăciun, nu vă mai deranjati. 

Lars Emanuelsson stătea afară și o aștepta. 
Purta o căciulă de blană trasă bine peste frunte. Fu 
iritat când își dădu seama că ea îl văzuse. 

— De ce mă urmăriţi? 

— N-o fac. Circul, cum am mai spus. Din 
întâmplare v-am observat intrând în sediul poliției și 
am zis că e bine să aștept ca să văd ce se mai 
întâmplă. Acum mă întreb despre ce a fost vorba în 
foarte scurta dumneavoastră vizită. 

— Nu veţi ști niciodată. Şi acum lăsaţi-mă în 
pace, înainte de a mă supăra foarte tare. 

Birgitta se răsuci pe călcâie și plecă, dar îl auzi 
rostind în urma ei: 


— Nu uitaţi că pot să scriu. 

Se întoarse furioasă la el. 

— Mă ameninţaţi? 

— Absolut deloc. 

— V-am spus de ce mă aflu aici. Nu aveţi nici 
un motiv să mă amestecati în ceea ce se întâmplă. 

— Publicul citește ce se scrie, indiferent că e 
adevărat sau nu. 

Acum fu rândul lui Lars Emanuelsson să se 
răsucească pe călcâie și să plece. Birgitta se uită 
dezgustată după el, sperând că n-avea să-l mai vadă 
niciodată. 

Se întoarse la mașină. Abia se așezase în 
spatele volanului când îi pică fisa și își aminti unde 
mai văzuse o panglică roșie. Amintirea se ivi din 
senin, fără nici un avertisment. Oare se înșela? Nu, 
revedea totul cu ochii minţii, la fel de limpede ca 
lumina zilei. 

Așteptă două ore, căci locul pe care voia să-l 
viziteze era închis, își omori timpul plimbându-se 
fără ţintă prin orășel, nerăbdătoare să-și confirme 
cât mai repede ceea ce credea că descoperise. 

Restaurantul chinezesc se deschise la ora 
unsprezece. Birgitta Roslin intră și se așeză în 
același loc ca data precedentă. Se apucă să studieze 
lămpile care atârnau deasupra meselor. Erau 
confecţionate din materiale transparente, plastic 
subţire menit să lase impresia de lampadare din 
hârtie. Erau lungi și subţiri, în formă de cilindru. De 
fundul fiecăruia atârnau patru panglici roșii. 

După vizita la sediul poliţiei știa că fiecare 
panglică avea douăzeci de centimetri lungime. Erau 
atașate de lampă prin mici cârlige care pătrundeau 
printr-o gaură din capătul fiecărei panglici. 


Tânăra care vorbea prost suedeza veni cu 
meniul. Zâmbi când o recunoscu pe Birgitta Roslin. 
Birgitta alese un meniu complet, în ciuda faptului că 
nu-i era foarte foame. Farfuriile pe care le avea în 
faţă îi ofereau posibilitatea să cerceteze pe îndelete 
încăperea. Curând descoperi ce căuta la o masă 
pentru două persoane, într-un colţ din spatele 
încăperii. O panglică lipsea de la lampă. 

Tresări și își ţinu respiraţia. 

Își zise că acolo stătuse cineva. În spate, în cel 
mai întunecat colţ. După aceea, acel cineva se 
ridicase, părăsise localul și se îndreptase spre 
Hesjovallen. 

Privi de jur-împrejur, prin restaurant. Tânăra îi 
zâmbi din nou. Auzea voci dinspre bucătărie, 
vorbind în chineză. 

Își dădu seama că nici ea și nici polițiștii nu 
aveau habar ce se întâmplase. Întreaga poveste era 
mult mai amplă, mai profundă și mai misterioasă 
decât și-ar fi putut imagina vreunul dintre ei. 

Nu știau absolut nimic. 


PARTEA A DOUA 
Calea ferată (1863) 


TRECĂTOAREA LOUSHAN 


Vântul de vest șuieră ascuţit, 

lebede sălbatice ţipă pe cer, luna dimineţii îngheţate. 
Îngheţată e luna dimineţii, 

copite de cai răsună zgomotos, 

Înfundat e sunetul trompetei... 


Mao Zedong, 1935 


Drumul spre Canton 


10 


Era cea mai fierbinte perioadă a anului 1863. 
Cea de-a doua zi a lungii călătorii a lui San și a celor 
doi fraţi ai lui spre coastă și spre orașul Canton. 
Dis-de-dimineaţă ajunseră la o răspântie de 
drumuri, unde trei capete de om erau înfipte pe 
țepușe de bambus fixate în sol. Nu-și dădeau seama 
de câtă vreme zăceau capetele acolo. Wu, cel mai 
mic dintre fraţi, credea că de cel puţin o săptămână, 
căci ochii și bucăţi din obraji fuseseră deja smulse 
de către ciori. Guo Si, cel mai vârstnic dintre fraţi, 
susținea că acele capete fuseseră tăiate cu doar 
câteva zile înainte. După el, gurile strâmbe 
dovedeau groaza victimelor pentru ceea ce avea să 
li se întâmple. 

San nu spuse nimic. Veneau dintr-un sat 
îndepărtat din provincia Guangxi. Capetele retezate 


păreau mai degrabă un avertisment asupra 
pericolului care continua să planeze asupra vieților 
lor. 

Părăsiră ceea ce San numi Răscrucea Celor 
Trei Capete. În vreme ce Guo Si și Wu discutau 
dacă acele capete aparținuseră unor bandiți 
executaţi sau unor ţărani care îl nemulţumiseră pe 
preaputernicul lor stăpân, San se gândi la 
evenimentele care îi determinaseră pe ei să plece la 
drum. Fiecare pas pe care îl făceau îi purta mai 
departe de vieţile lor anterioare. Undeva în sufletul 
lor, probabil că fraţii lui sperau să revină într-o 
bună zi în Wei Hei, satul unde crescuseră. San nu 
prea știa ce să spere. Poate că ţăranii săraci ca ei 
nu se puteau rupe niciodată de mizeria care le 
marca vieţile. Ce îi aștepta în Canton, orașul spre 
care se îndreptau? Se spunea că acolo te poţi 
strecura la bordul unei nave pentru a traversa 
oceanul spre est, către o ţară unde râurile erau 
pline cu pepite sclipitoare de aur de dimensiunea 
unui ou de găină. Chiar și într-un sat îndepărtat 
precum Wei Hei ajunseseră zvonuri despre un 
pământ mare, populat cu oameni ciudaţi și albi, un 
pământ așa de bogat că până și niște oameni simpli 
din China își puteau croi acolo drum pe scara 
socială către puteri și averi de neînchipuit. 

San nu știa ce să creadă. Săracii visau 
întotdeauna la o viaţă în care să nu mai fie oprimaţi 
de stăpâni. El însuși visase la așa ceva încă de mic, 
după ce fusese obligat să stea pe marginea 
drumului cu capul plecat, în vreme ce diverși 
stăpâni treceau prin sat purtaţi în jilțurile lor cu 
coviltir. Se întrebase întotdeauna cum de era posibil 
ca oamenii să ducă vieţi atât de diferite. 


Odată îl întrebase pe tatăl lui despre acest 
lucru și primise drept răspuns un pumn peste cap. 
Nu era voie să întrebe despre lucruri inutile. Zeii 
din copaci, din râuri și din munţi creaseră lumea în 
care trăim noi, fiinţele umane. Ca în acest univers 
misterios să existe un echilibru divin, trebuie să 
existe bogaţi și săraci, ţărani care își conduc plugul 
cu boii și stăpâni care rareori pășesc pe solul din 
care ei înșiși s-au născut. 

Ca atare, San nu-și mai iscodise niciodată 
părinţii la ce visau în vreme ce îngenuncheau în fața 
idolilor lor. Își trăiau vieţile într-o stare de servitute 
totală. Oare mai existau oameni care să muncească 
așa de mult și să primească așa de puţin în 
schimbul muncii lor? El, unul, nu dăduse peste 
nimeni căruia să-i pună întrebarea, de vreme ce 
toată lumea din sat era la fel de săracă și la fel de 
înfricoșată de stăpânul ai cărui vătafi, înarmaţi cu 
biciuri, îi forțau pe ţărani să-și îndeplinească zilnic 
corvezile. Îi urmărise pe oameni de la naștere și 
până la moarte, împovăraţi permanent de greutatea 
sarcinilor zilnice de îndeplinit. Ca și cum spinările 
copiilor s-ar fi gheboșat înainte ca ei să înveţe să 
meargă. Oamenii din sat dormeau pe rogojini 
întinse în fiecare seară pe dușumelele reci de 
pământ. Își odihneau capetele pe legături tari 
făcute din tulpini de bambus. Zilele treceau în 
ritmul monoton dictat de anotimpuri. Arau solul cu 
pluguri trase de niște boi apatici, plantau orezul. 
Nădăjduiau doar ca anul următor și recolta 
următoare să fie suficiente pentru a-i hrăni. Dacă 
recolta era proastă, nu mai aveau aproape nimic din 
ce să trăiască. Când nu le mai rămânea orez, 
oamenii mâncau frunze. 


Sau se întindeau pe jos și mureau. Nu exista 
alternativă. 

Se trezi din gândurile lui. Soarele se apropia de 
asfinţit. Privi în jur după un loc potrivit unde să 
doarmă. Lângă drum se vedea un pâlc de copaci, 
alături de bolovani care păreau desprinși din șirul 
de munţi care se proiecta pe orizontul vestic. Își 
scoaseră rogojinile umplute cu iarbă uscată și 
împărţiră între ei orezul rămas, care trebuia să le 
ajungă până în Canton. San aruncă o privire spre 
fraţii lui. Oare aveau să reușească? Ce avea să facă 
el dacă se îmbolnăvea vreunul dintre ei? El însuși se 
simţea puternic. Însă dacă era nevoie, n-avea să fie 
în stare să îl care pe vreunul din ceilalți doi în spate 
fără ajutor. 

Nu își vorbiră prea mult. San spuse că n-ar 
trebui să-și cheltuie rezervele minime de energie pe 
care le mai aveau cu discuţii și certuri. 

— Fiecare cuvânt pe care îl rostiţi vă fură 
energia unui pas. Nu cuvintele sunt importante, ci 
pașii pe care trebuie să-i faceţi ca să ajungeţi în 
Canton. 

Nici unul din fraţi nu obiectă. San știa că aveau 
încredere în el. Acum, că părinţii lor nu mai trăiau 
și ei își luaseră zborul, erau obligaţi să creadă că 
San lua deciziile corecte. 

Se ghemuiră pe rogojini, își potriviră coamele 
de păr pe spate și închiseră ochii. San auzi cum Guo 
Si adormi primul, urmat de Wu. „Deși amândoi au 
împlinit douăzeci de ani și îi desparte mai puţin de 
un an, încă sunt ca niște copilași, își spuse el. Eu 
sunt tot ce le-a mai rămas." 

În jurul lui mirosea a noroi și a frică. Se întinse 
pe spate și privi stelele. 


Mama lui îl dusese adesea afară după lăsarea 
întunericului pentru a-i arăta cerul. În astfel de 
ocazii, pe chipul ei îmbătrânit de griji înflorea 
zâmbetul. Stelele reprezentau un soi de consolare 
pentru viaţa grea pe care ea o ducea. În mod 
normal, își ducea traiul cu privirea lipită de sol, 
cuprinzând mlădiţele de orez ca și cum acestea o 
așteptau să li se alăture într-o bună zi. Când se uita 
la cer, fie și pentru câteva clipe, nu mai avea nevoie 
să privească pământul maroniu de sub ea. 

San rătăci cu privirea pe cerul nopţii. Mama lui 
pusese nume câtorva stele. Pe una dintre ele, 
extraordinar de strălucitoare și aflată într-o 
constelație care semăna puţin cu un dragon, o 
botezase San. 

— Aia ești tu, îi spusese ea. De acolo vii tu și 
acolo te vei întoarce într-o bună zi. 

Ideea de a fi venit dintr-o stea îl speriase. Însă 
nu spusese nimic, căci observase cât de încântată 
era mama lui de acest gând. 

Reflectă asupra incidentelor violente care îi 
obligaseră pe cei trei fraţi să-și ia lumea în cap. 
Unul dintre noii vătafi ai stăpânului, un individ pe 
nume Fang, cu o strungăreață imensă între dinţii 
din faţă, se plânsese că părinţii lui San nu-și făceau 
treaba cum trebuie. San știa că tatăl lui suferea de 
dureri atroce de spate și nu mai putea să facă faţă 
muncii dure. Îl ajuta maică-sa, dar nu îndeajuns ca, 
împreună, cei doi să nu rămână în urmă cu norma. 
Fang se postase în faţa cocioabei lor de chirpici, 
șerpuindu-și limba prin strungăreaţă dintre dinţi ca 
un șarpe periculos. Fang era tânăr, cam de aceeași 
vârstă cu San, dar venea dintr-o cu totul altă lume. 
Vătaful se stropșise la părinţii lui San, care stăteau 


în faţa lui cu capetele plecate și cu pălăriile de paie 
în mâini; Fang părea să-i socotească a fi niște 
insecte pe care le poate strivi sub călcâi oricând 
dorește. Dacă părinţii nu-și făceau norma, atunci 
aveau să fie dați afară din casă și obligaţi să devină 
cerșetori. 

În cursul acelei nopţi, San își auzise părinţii 
discutând în șoaptă. Cum era o raritate ca ei să nu 
adoarmă în clipa în care puneau capul jos, San 
ascultase — fără să deslușească ceea ce își 
spuneau. 

A doua zi de dimineaţă văzuse că rogojina de 
dormit a părinţilor săi era goală. Prima lui reacţie 
fusese de teamă. Toată lumea din acea cocioabă 
amărâtă se trezea în același timp. Probabil că 
părinţii lui se furișaseră afară în tăcere, ca să nu-și 
trezească fiii. Se ridicase cu băgare de seamă și își 
pusese pe el pantalonii jerpeliţi și singura cămașă 
pe care o avea. 

Când ieșise din cocioabă, văzuse că soarele 
încă nu răsărise pe cer. Orizontul era scăldat într-o 
lumină trandafirie. Undeva, în apropiere, cânta un 
cocoș. Locuitorii satului abia se trezeau. Cu 
excepţia părinţilor lui. Aceștia atârnau spânzurați 
de copacul mare care oferea umbră tuturor în cea 
mai fierbinte perioadă a anului. Trupurile lor se 
legănau ușor în adierea vântului de dimineaţă. 

Ţinea vag minte ce se întâmplase după aceea. 
Nu dorise ca fraţii lui să fie obligaţi să-și vadă 
părinţii atârnând de funii, cu gurile deschise. Tăiase 
funiile cu secera pe care o folosea tatăl lui la munca 
câmpului. Trupurile căzuseră greoaie peste el, ca și 
cum ar fi încercat să-l ia și pe el în moarte. 


Vecinii îl chemaseră pe înțeleptul satului, pe 
bătrânul Bao, care era pe jumătate orb și tremura 
așa de tare că abia se mai putea ţine pe picioare. 
Bao îl luase pe San deoparte și îi spusese că ar fi 
fost cel mai bine dacă el și fraţii lui fugeau de acolo. 
Fang voia să se răzbune și probabil că i-ar fi aruncat 
pe toţi trei în închisoare. Sau i-ar fi executat. În sat 
nu exista judecător; singura lege care se aplica era 
cea a stăpânului, iar Fang vorbea și acţiona în 
numele lui. 

Porniseră la drum numaidecât după funeraliile 
părinţilor. Acum ședea întins acolo, sub stele, cu 
fraţii lui dormind alături de el. Habar n-avea ce-i 
aștepta înaintea lor. Bătrânul Bao îi sfătuise să se 
îndrepte spre coastă, înspre orașul Canton, unde își 
puteau căuta de lucru. San încercase să-l întrebe pe 
Bao cam ce fel de munci erau disponibile, dar 
bătrânul nu știa. Pur și simplu întinsese un deget 
tremurând spre est. 

Merseseră pe jos până ce picioarele începuseră 
să le sângereze, iar gurile li se uscaseră de sete. 
Fraţii plânseseră din pricina morţii părinţilor și a 
sorții necunoscute care îi aștepta. San încercase să-i 
liniștească, în același timp îndemnându-i să nu 
încetinească pasul. Fang era un individ periculos. 
Dispunea de cai și de oameni cu lăncii și săbii 
ascuţite, care îi puteau ajunge oricând din urmă. 

San continuă să privească stelele. Se gândi la 
stăpân, care trăia într-o lume complet diferită, una 
în care săracilor nu le era îngăduit accesul. Nu se 
ivea niciodată în sat, dar plana mereu ca o umbră 
amenințătoare, de nedeslușit, din întuneric. 

În cele din urmă, San adormi. În vis, cele trei 
capete retezate veneau în fugă spre el. Simţea lama 


ascuţită a sabiei lipită de propriul gât. Fraţii lui 
erau deja morți, iar capetele li se rostogoliseră în 
nisip, cu sângele curgând în valuri din cioturile care 
fuseseră gâtlejurile lor. San se trezi de mai multe 
ori din coșmar, dar visul reveni de fiecare dată când 
adormea la loc. 

Porniră la drum devreme, după ce băură restul 
de apă strânsă într-o ploscă atârnând de o curea în 
jurul gâtului lui Guo Si. Aveau nevoie de apă 
proaspătă cât mai repede cu putinţă. Merseră în 
ritm alert pe drumul pietros. Din când în când, se 
întâlneau cu oameni care se duceau la muncă pe 
câmp sau cărau greutăţi mari pe cap și umeri. San 
începu să se întrebe dacă acel drum avea să se 
sfârșească vreodată. Poate că la capătul lui nu se 
găsea nici un ocean. Poate că nici nu exista vreun 
oraș cu numele Canton. Însă nu le spuse nimic 
fraţilor săi. Şi așa le era greu să își vadă mai 
departe de drum. 

La un moment dat, li se alătură un căţel negru, 
cu o pată albă pe piept. San habar n-avea de unde 
venise; apăruse din senin. Încercă să îl alunge, dar 
cățelul nu se lăsă dus de lângă ei. Aruncară cu 
pietre în el, însă animalul insistă să se ţină pe 
urmele lor. 

— Haideţi să numim câinele Dayang Bi An De 
Dachengshi, „marele oraș de pe cealaltă parte a 
oceanului”, propuse San. Îl putem striga Dayang. 

La prânz, când căldura ajunse aproape de 
nesuportat, se odihniră sub un copac dintr-un sătuc. 
Sătenii le dădură apă cât să-și astâmpere setea și 
să-și umple plosca. Căţelul se așeză la picioarele lui 
San, gâfâind din pricina căldurii. 


San se uită la el cu atenţie. Căţelul avea ceva 
aparte. Să fi fost trimis de mama lor pe post de 
mesager din regatul morţilor? Nu știa. Îi venise 
întotdeauna greu să creadă în toţii zeii ăia în care 
credeau părinţii lui și ceilalţi săteni. Cum se putea 
ruga cineva la un copac incapabil să ofere 
răspunsuri, fără urechi și fără gură? Sau la un câine 
fără stăpân? Dar dacă zeii chiar existau, acum 
sosise timpul ca ei să-l ajute pe el și pe fraţii lui. 

Își continuară călătoria după-amiază. Drumul 
șerpuia înaintea lor, părând fără sfârșit. 

După alte trei zile de mers, începură să dea 
peste tot mai mulţi oameni. Cărucioare treceau pe 
lângă ei pline cu legume și saci de porumb, în 
vreme ce alte cărucioare, goale, se îndreptau în 
direcţie opusă. San își adună curajul și strigă spre 
un om care ședea într-unul din cărucioarele goale. 

— Cât de departe e marea? 

— Două zile. Nu mai mult. Mâine vei începe să 
miroși Cantonul. N-ai cum să dai greș. 

Omul râse și se apucă să împingă căruciorul. 
San îl urmări cum se micșorează în depărtare. Ce 
însemna oare că vor putea mirosi orașul? 

În aceeași după-amiază se loviră brusc de un 
nor dens de fluturi. Insectele erau transparente și 
galbene, iar aripile lor sunau ca un fâșâit de hârtii. 
San se opri în mijlocul norului, vrăjit. Parcă intrase 
într-o casă cu ziduri confecţionate din aripi de 
fluturi. „Mi-ar plăcea enorm să stau aici, își zise el. 
Mi-aș dori ca această casă să nu aibă uși. Aș putea 
sta aici, ascultând aripile de fluture, până ce va veni 
ziua în care să cad pe jos, mort.“ 

Însă fraţii lui erau și ei acolo. Nu-i putea 
abandona. Se folosi de mâini ca să-și croiască drum 


prin zidul de fluturi și le zâmbi fraţilor săi. N-avea 
să-i părăsească. 

Își petrecură o altă noapte sub un copac, după 
ce terminară și ultimele resturi de orez pe care le 
mai aveau. Se ghemuiră cu toţii ca să doarmă, încă 
flămânzi. 

A doua zi ajunseră în Canton. Căţelul continua să 
vină în urma lor. San era tot mai convins că fusese 
trimis de maică-sa din împărăţia morților pentru a-i 
ține sub supraveghere și a-i proteja. Niciodată nu 
fusese în stare să creadă în astfel de aberaţii. Însă 
acum, în vreme ce stătea la porțile orașului, începu să 
se întrebe dacă lucrurile stăteau așa chiar în realitate. 

Intrară în orașul imens care își anunţase din 
timp prezenţa printr-un șir de mirosuri neplăcute, 
așa cum fuseseră avertizaţi. San se temu să nu-și 
piardă fraţii în mulţimea de oameni necunoscuţi 
care umplea străzile. Își legă o funie lungă în jurul 
mijlocului și o prinse într-un mod similar și de 
mijlocurile celorlalți doi. Acum nu se mai puteau 
rătăci, în afară de eventualitatea că funia ar fi fost 
tăiată de cineva. Își croiră încet drum înainte prin 
masa de oameni, uluiţi de casele și templele 
enorme, dar și de mărfurile oferite peste tot spre 
vânzare. 

Funia care îi lega împreună se încordă brusc. 
Wu arătă cu degetul. San văzu imediat de ce se 
oprise fratele lui. 

Un bărbat ședea într-un palanchin. De obicei 
laturile palanchinului erau acoperite de draperii, 
care ascundeau persoana astfel transportată, dar în 
acest caz draperiile erau date la o parte. Nimeni nu 
se putea îndoi că omul era pe moarte. Era alb, ca și 
cum cineva îi văruise obrajii cu pudră albă. Sau 


poate că era un individ malefic? Diavolul trimitea 
mereu demoni cu feţe albe ca să terorizeze 
pământul. În plus, omul nu avea coadă și era 
posesorul unui chip prelung, urât, cu un nas mare și 
coroiat. 

Wu și Guo Si se apropiară de San și-l întrebară 
dacă era un om sau un demon. San nu știa. Nu mai 
văzuse niciodată așa ceva, nici măcar în cele mai 
cumplite coșmaruri ale lui. 

Brusc, draperiile fură lăsate în jos și 
palanchinul dispăru. Un bărbat care stătea lângă 
San scuipă în direcţia lui. 

— Cine era ăla? întrebă San. 

Omul se uită dispreţuitor la el și îi ceru să 
repete întrebarea. San își dădu seama că vorbeau 
dialecte diferite. 

— Omul de pe scaun. Cine e? 

— Un alb care deţine multe din navele care vin 
în portul nostru. 

— E bolnav? 

Omul râse. 

— Arată cu toţii așa. Albi ca niște cadavre care 
ar fi trebuit îngropate de secole. 

Fraţii își continuară drumul prin orașul murdar, 
mirosind urât. San se uita la toţi oamenii din jurul 
lui. Mulţi erau bine îmbrăcaţi. Nu purtau haine 
ponosite ca ale lui. Începu să bănuiască faptul că 
lumea nu era chiar așa cum își imaginase el. 

După ce hoinăriră mai multe ore prin oraș, 
zăriră apă la capătul străzilor. Wu se smulse din 
legătură și o luă la fugă spre ea. Sări în apă și 
începu să bea - dar se opri imediat și scuipă totul 
când își dădu seama că e sărată. Pe lângă el trecu 
plutind cadavrul unei pisici. San observă imediat 


mizeriile, nu doar acel cadavru, ci și fecalele umane 
și de animale. I se făcu rău. Acasă la ei foloseau 
fecalele ca să fertilizeze micile dâre de pământ unde 
cultivau legume. Aici se părea că oamenii își goleau 
pur și simplu intestinele în apă, în ciuda faptului că 
pe acolo nu creștea nimic. 

Privi peste întinderea de apă fără să poată zări 
celălalt mal. Își zise că ceea ce oamenii numeau 
mare sau ocean trebuia să fie ca un râu într-adevăr 
extrem de lat. 

Se așezară pe un ponton de lemn înconjurat de 
atât de multe vase că le era imposibil să le numere. 
De pretutindeni se auzeau oameni strigând și 
ţipând. Ăsta era un alt amănunt care deosebea viaţa 
la oraș de cea din sat. În oraș oamenii păreau 
incapabili să tacă, mereu având ceva de spus sau 
vreo plângere de făcut. San nu putea simţi nicăieri 
liniștea cu care se obișnuise. 

Mâncară niște orez și băură ultimele picături 
de apă din ploscă. Wu și Guo Si se uitau la el cu 
speranţă. San trebuia să le îndeplinească 
așteptările. Însă cum să le găsească de lucru în acel 
vârtej uman asurzitor și haotic? Unde puteau găsi 
de mâncare? Unde aveau să doarmă? Se uită la 
căţel, care ședea întins cu o labă peste nas. „Ce să 
fac acum?“ 

Simţea nevoia de a fi singur pentru a evalua 
bine situaţia. Se ridică și le ceru fraţilor săi să-l 
aștepte acolo, împreună cu cățelul. Ca să-i 
liniștească și să-i convingă că n-avea să dispară în 
mulţime, le spuse: 

— Gândiţi-vă că ne leagă o frânghie invizibilă. 
Mă întorc repede. Dacă vi se adresează cineva câtă 
vreme sunt plecat, răspundeţi politicos, dar nu 


plecaţi de aici. Dacă o faceţi, nu vă voi mai putea 
găsi niciodată. 

Cercetă toate aleile înconjurătoare, întorcându- 
se mereu spre locul de plecare ca să memoreze 
traseul. Una dintre acele străduţe înguste se vărsă 
brusc într-o piaţă străjuită de un templu. Oamenii 
făceau plecăciuni și mergeau cu capetele plecate 
înspre un altar încărcat cu ofrande și tămâie. 

„Mama ar fi alergat spre altar și ar fi 
îngenuncheat acolo, își zise el. Tata s-ar fi apropiat 
și el de altar, dar cu ezitări. Nu-mi amintesc să fi 
pus vreodată un pas în faţa celuilalt fără să ezite.“ 

Acum însă el era cel care trebuia să decidă ce 
avea de făcut. 

Pe jos se vedeau câteva pietre împrăștiate după 
ce căzuseră din zidul templului. Se așeză pe una 
dintre ele, simțindu-se oarecum confuz din pricina 
căldurii, a mulțimii de oameni și a foamei pe care 
încercase să o ignore cât putuse de mult. 

După ce se odihni suficient, reveni la Râul 
Perlat și la toate docurile care se aliniau de-a lungul 
malului. Oameni încovrigaţi din pricina greutăților 
de pe umeri urcau, clătinându-se, pasarele de acces 
în vase cu un aspect șubred. Mai încolo în susul 
râului San vedea nave mari cu catarge coborâte 
cum erau trase de remorchere pe sub poduri. 

Se opri și îi cercetă cu privirea pe oamenii care 
cărau poveri, una mai mare decât cealaltă. În capul 
pasarelelor stăteau diverși indivizi care marcau 
toate încărcăturile aduse pe vase sau duse de pe 
vase la țărm. Oamenii strecurau din când în când 
câteva monede cărăușilor, care se făceau apoi 
imediat nevăzuţi pe alei. 


Îi veni o idee. Ca să supravieţuiască, era nevoie 
să devină cărăuși. „Putem face asta, își zise el. Eu și 
frații mei suntem cărăuși. Aici nu există pajiști și 
terenuri de orez. Dar putem căra lucruri. Suntem 
puternici”. 

Se întoarse la Wu și Guo Si, care ședeau 
ghemuiți pe ponton. Rămase acolo o vreme în 
picioare, uitându-se cum cei doi se ţineau unul de 
celălalt. 

„Suntem ca niște câini, își spuse el. Toată 
lumea ne lovește și trebuie să trăim din ce aruncă 
alții.“ 

Căţelul observă sosirea lui și veni în fugă ca să- 
l întâmpine. 

San nu-l lovi. 


11 


Își petrecură noaptea pe ponton, căci San nu 
găsi nici o altă soluţie mai bună. Căţelul îi păzi, 
mârâind în direcţia oricăror pași tăcuţi care se 
apropiau prea mult. A doua zi, când se treziră, 
descoperiră că cineva reușise să le fure plosca de 
apă. San se înfurie și căută cu privirea în jurul lui. 
„Săracii fură de la săraci“, își zise el. Chiar și o 
ploscă goală devine o tentaţie de furat pentru cel 
care n-are nimic. 

— E un câine bun, dar nu prea bun de câine de 
pază, zise San. 

— Ce facem acum? întrebă Wu. 

— Încercăm să găsim de muncă, răspunse San. 

— Mi-e foame, se plânse Guo Si. 

San clătină din cap. Guo Si știa la fel de bine ca 
și el că nu mai aveau nimic de mâncare. 


— Nu putem fura, zise San. Dacă o facem, am 
putea sfârși ca oamenii ăia ale căror capete stau 
înfipte în ţepușe la răscruce de drumuri. Trebuie să 
găsim de lucru, după care o să ne putem cumpăra 
ceva de mâncare. 

Își duse fraţii la locul unde cărăușii se deplasau 
încoace și încolo cu poverile lor. Căţelul continua să 
se ţină după ei. San rămase pironit locului o bună 
bucată de vreme, uitându-se la oamenii care dădeau 
ordine pe pasarelele vaselor. În cele din urmă, decise 
să se apropie de un individ scund și îndesat care nu îi 
admonesta pe cărăuși, chiar dacă aceștia se mișcau 
încet. 

— Suntem trei fraţi, zise el. Suntem buni la 
cărat. 

Individul se uită urât la el, continuând să 
verifice cărăușii care ieșeau din navă cu încărcături 
grele pe umeri. 

— Ce caută ţăranii ăștia în Canton? ţipă el. De 
ce veniţi aici? Sunt mii de ţărani care caută de 
lucru. Deja am mai mulţi decât îmi trebuie. Plecaţi. 
Nu mă mai deranjati. 

San continuă să ceară de lucru de la un doc la 
altul, dar primi mereu același răspuns. Nimeni nu-i 
dorea. Nu erau nimănui de folos în Canton. 

În acea zi nu mâncară decât resturile murdare 
ale unor legume călcate în picioare de oameni pe o 
stradă alăturată unei pieţe. Băură apă de la o 
cișmea înconjurată de oameni flămânzi. Îşi 
petrecură încă o noapte ghemuiţi pe ponton. San nu 
putu să doarmă. Își ţinu pumnii puternic apăsaţi pe 
stomac în încercarea de a-și alina chinurile foamei. 
Se gândi la roiul de fluturi în care intrase. Se simțea 
ca și cum toţi acei fluturi îi pătrunseseră în trup și 


se apucaseră să-i zgârie intestinele cu aripile lor 
ascuţite. 

Trecură alte două zile fără să găsească pe 
nimeni la docuri care să încuviinţeze și să le spună 
că avea nevoie de spinările lor. Spre sfârșitul celei 
de-a doua zile, San își dădu seama că n-aveau să 
mai reziste mult. De la găsirea legumelor călcate în 
picioare nu mai puseseră absolut nimic în gură. 
Acum trăiau doar cu apă. Pe Wu îl apucase între 
timp febra și zăcea la umbra unei stive de butoaie, 
tremurând din tot corpul. 

Când soarele începu să coboare la asfinţit, San 
se decise. Mâncau sau mureau. Își duse fraţii și 
cățelul într-un spaţiu deschis unde săracii stăteau în 
jurul unor focuri, mâncând ceea ce reușiseră să 
găsească. 

Acum înțelegea de ce mama lor le trimisese acel 
câine. Luă o piatră de pe jos și zdrobi craniul 
căţelului. Oamenii din jurul unui foc din apropiere se 
apropiară ca să vadă despre ce era vorba. Pielea le 
era întinsă ca un burduf peste chipurile emaciate. San 
împrumută un cuţit de la unul dintre ei, măcelări 
cățelul și puse bucăţile de carne într-o oală. Erau cu 
toţii atât de flămânzi, încât nu mai putură aștepta ca 
bucăţile de carne să se prepare ca lumea. San tăie 
carnea astfel încât fiecare din jurul focului să 
primească o porție egală. 

După masă, se întinseră cu toţii pe jos și 
închiseră ochii. San era singurul care continua să 
stea în picioare, uitându-se fix la flăcări. A doua zi 
nu mai aveau nici un câine de mâncat. 

Își văzu părinţii cu ochii minţii, atârnând de 
copac în acea dimineaţă îngrozitoare. Oare cât de 
departe de propriul gât se găseau ramurile și 
frânghia? Habar n-avea. 


Dintr-odată, avu senzaţia că era urmărit. Miji 
ochii în întuneric. Era cineva acolo, cu albul ochilor 
licărind în noapte. Individul se apropie de foc. Era 
mai în vârstă decât San, dar nu foarte bătrân. Îi 
zâmbi. San își zise că e unul dintre fericiţii care nu 
trebuie să umble toată ziua de colo-colo, simțind 
permanent durerea foamei. 

— Eu sunt Zi. Te-am văzut mâncând un câine. 

San nu răspunse. Așteptă să vadă ce avea să 
mai urmeze. Ceva din aerul acelui străin îl făcea să 
nu se simtă în siguranţă. 

— Sunt Zi Quan Zhao. Tu cine ești? 

San privi neliniștit în jurul lui. 

— V-am încălcat teritoriul? 

Zi râse. 

— Absolut deloc. Întreb doar cine ești. 
Curiozitatea reprezintă o virtute umană. Cine nu e 
curios nu are șanse să ducă o viaţă satisfăcătoare. 

— Mă numesc Wang San. 

— De unde vii? 

San nu era obișnuit să i se pună întrebări. 
Începu să fie suspicios. Poate că individul care își 
spunea Zi era unul dintre puţinii care aveau dreptul 
să interogheze și să pedepsească? Poate că el și 
fraţii lui încălcaseră vreo lege nescrisă care îi 
guverna pe cei loviți de sărăcie? 

San făcu un gest înspre întunericul din jur. 

— Dintr-acolo. Eu și frații mei mergem pe jos 
de multe zile. Am traversat două râuri mari. 

— E minunat să ai fraţi. Ce căutaţi aici? 

— Căutăm de muncă, dar nu găsim nimic. 

— E greu. Foarte greu. Mulţi oameni sunt 
atrași de oraș ca furnicile de borcanul cu miere. Nu 
e deloc ușor să-ţi croiești un trai. 


San avea o întrebare pe limbă, dar decise să se 
stăpânească. Zi părea capabil să vadă prin el. 

— Te întrebi cu ce îmi câștig existenţa, pentru 
că nu sunt îmbrăcat în zdrenţe? 

— Nu vreau să par obraznic faţă de cei 
superiori mie. 

— Asta nu mă deranjează absolut deloc, rosti 
Zi, așezându-se pe jos. Tatăl meu deţinea câteva 
bărci și naviga cu mica lui flotă de vase comerciale 
în susul și în josul râului de aici. După ce a murit, eu 
și fratele meu am preluat afacerea lui. Cel de-al 
treilea și cel de-al patrulea frate au emigrat pe 
pământurile din cealaltă parte a oceanului, în 
America. Au făcut avere spălând hainele murdare 
ale oamenilor albi. America e un ţinut foarte ciudat. 
Unde altundeva te poţi îmbogăţi din murdăria 
făcută de alţi oameni? 

— M-am gândit la asta, mărturisi San. Să mă 
duc în ţara aia. 

Zi îl măsură cu privirea. 

— Pentru asta ai nevoie de bani. Nimeni nu te 
trece un asemenea ocean imens pe gratis. În fine, îţi 
urez noapte bună. Sper să găsești de lucru. 

Zi se ridică, se înclină și dispăru în beznă. San 
se întinse pe jos și se întrebă dacă nu cumva își 
imaginase scurta conversație. Poate că vorbise doar 
cu propria umbră? Visând că se afla altundeva? 

Fraţii își continuară încercările zadarnice de a 
găsi de muncă și hrană, mergând ore în șir prin 
orașul aglomerat. San hotărâse să se lege cu 
frânghia de cei doi fraţi ai lui, așa că ajunse să se 
simtă ca un animal cu doi pui care îl împingeau de 
la spate prin mulțime. Căutară de lucru pe la docuri 
și pe străduţele pline de oameni. De fiecare dată 


când ajungeau în fața vreunei persoane impozante, 
care le-ar fi putut oferi de lucru, San își înghiontea 
frații să stea drepți. 

— Trebuie să părem puternici, le spuse el. 
Nimeni nu dă de lucru unor oameni fără vlagă în 
braţe și în picioare. Chiar dacă sunteţi obosiţi și 
înfometați, trebuie să lăsaţi impresia că sunteţi 
foarte puternici. 

Reușea să mănânce doar ceea ce le aruncau 
alți oameni. Când ajunseră să se bată cu câinii 
pentru câteva oase aruncate pe jos, San se gândi că 
erau pe cale să ajungă niște animale. Maică-sa îi 
spusese o poveste despre un om care devenise 
animal, cu coadă și patru picioare, dar fără braţe, 
pentru că fusese leneș și nu voia să muncească. Însă 
nu pentru că erau leneși nu aveau ei de lucru. 

Continuară să doarmă pe ponton în căldura 
umedă. Uneori, în cursul nopţii, peste oraș se 
abătea dinspre mare câte o ploaie zdravănă. Atunci 
se adăposteau sub ponton, ghemuindu-se printre 
lemnele ude, dar chiar și așa erau udaţi până la 
piele de apa din cer. San observă că Guo Si și Wu 
începeau să devină apatici. Pofta lor de viaţă se 
diminua cu fiecare zi care trecea, cu fiecare zi de 
foamete, de ploi torențiale, cu fiecare nouă dovadă 
a faptului că nimeni nu-i lua în seamă și nimeni nu 
avea nevoie de ei. 

Într-o seară, San îl văzu pe Wu ghemuit și 
murmurând diverse rugăciuni confuze către zeii la 
care se rugau și părinţii lor. Pe moment, acest lucru 
îl îngrijoră tare. Zeii părinţilor nu-i ajutaseră 
niciodată. În acel moment însă, dacă Wu găsea 
consolare în rugăciuni, San nu avea nici un drept să 
judece nevoile lui. 


Pe zi ce trecea San devenea tot mai convins că 
acel oraș era unul al groazei. În fiecare dimineaţă, 
când porneau în căutarea lor nesfârșită de a găsi de 
lucru, observau din ce în ce mai mulți oameni 
zăcând morţi prin șanțuri. Uneori cadavrele aveau 
feţele mâncate de câini și de șobolani. În fiecare 
dimineaţă avea sentimentul neplăcut că și el avea 
să-și încheie viaţa în șanțul de la marginea uneia 
dintre multele străduţe din Canton. 

După o nouă zi petrecută în căldura umedă, San 
se trezi că începe și el să-și piardă speranţa. Îi era atât 
de foame, că se simțea ameţit și incapabil de a mai 
judeca limpede. În vreme ce zăcea pe ponton alături 
de fraţii lui adormiţi, se gândi pentru prima dată că 
poate ar fi fost mai bine să adoarmă și să nu se mai 
trezească niciodată. 

Nu mai avea nici un motiv pentru care să 
trăiască. 

În cursul acelei nopţi visă din nou cele trei 
capete retezate. Capetele începură brusc să-i 
vorbească, fără ca el să înţeleagă ce îi spun. 

Când se deșteptă, la revărsatul zorilor, îl văzu 
pe Zi stând pe un lemn și fumând din pipă. Individul 
zâmbi când îl văzu pe San treaz. 

— Nu dormeai bine, zise el. Mi-am dat seama 
că visai despre ceva de care voiai să fugi. 

— Visam niște capete retezate, răspunse San. 
Poate că unul dintre ele era al meu. 

Zi se uită gânditor la el înainte de a replica. 

— Cei care au de ales aleg. Nici tu și nici fraţii 
tăi nu păreţi din cale afară de puternici. Este clar că 
sunteţi înfometați. Nimeni dintre cei care au nevoie 
de oameni pentru corvezi nu alege pe cineva care 
moare de foame. Cel puţin nu atâta vreme cât există 


mereu nou-veniţi care mai au încă vlagă în ei și ceva 
hrană prin straiţele lor. 

Înainte de a continua, Zi își goli pipa. 

— În fiecare dimineaţă pe râu apar cadavre 
care plutesc. Oameni care nu mai au forţa de a mai 
încerca. Oameni care nu mai văd sensul existenţei. 
Își umplu cămășile cu pietre sau își leagă bolovani 
de picioare. Cantonul a devenit un oraș plin de 
fantome rătăcitoare, suflete ale oamenilor care și-au 
luat singuri zilele. 

— De ce îmi spuneţi toate astea? Şi-așa am 
destule de îndurat. 

Zi ridică imediat mâna. 

— N-o spun ca să te îngrijorez. N-aș fi spus 
nimic dacă nu aș mai fi avut ceva de adăugat. Vărul 
meu deţine o fabrică și mulţi dintre muncitorii lui 
sunt acum bolnavi. Poate că reușesc să vă ajut pe 
tine și pe fraţii tăi. 

Lui San nu-i venea să creadă ce auzea. Însă Zi 
repetă oferta. Nu voia să promită ceva, dar poate 
reușea să le găsească de lucru. 

— De ce ne ajutaţi tocmai pe noi? 

Zi ridică din umeri. 

— De ce faci una sau alta? De ce faci ceva? 
Poate că m-am gândit că meritati un ajutor. 

Zi se ridică. 

— Mă întorc când o să știu, rosti el. 

Lăsă câteva fructe pe jos în faţa lui San, după 
care plecă. San îl urmări mergând de-a lungul 
pontonului și dispărând în mulţimea de oameni. 

Ţinându-se de cuvânt, Zi se întoarse în aceeași 
seară. 

— Trezește-ţi fraţii, îi ceru el. Trebuie să 
mergem. Am de lucru pentru voi. 


— Wu e bolnav. Nu poate aștepta până mâine? 

— Până atunci altcineva va primi slujba. Fie 
mergem acum, fie nu mai mergem deloc. 

San se grăbi să-i trezească pe Wu și pe Guo Si. 

— Trebuie să mergem, le spuse el. Mâine vom 
avea în sfârșit de muncă. 

Zi îi conduse pe străduţele întunecate. San 
observă că se împiedica de oameni care dormeau pe 
trotuare. Îl ţinea pe Guo Si de mână, care la rândul 
lui îl sprijinea pe Wu cu braţul. 

În scurt timp, după miros, San își dădu seama 
că ajunseseră aproape de apă. Totul părea mai ușor 
acum. 

Apoi lucrurile se petrecură cu repeziciune. Din 
întuneric ieșiră mai mulţi necunoscuţi, care îi 
prinseră pe fraţi de braţe și începură să le tragă 
saci peste cap. San încasă un pumn care îl îndoi, 
dar continuă să se zbată. Când fu iarăși împins în 
jos mușcă un braţ cât de tare putu și reuși să se 
elibereze parţial. Fu însă prins din nou imediat. 

San îl auzi pe Wu urlând de groază la mică 
distanţă. În lumina tremurândă a unui felinar își 
văzu fratele zăcând pe spate. Un individ scoase un 
cuţit din pieptul lui, apoi aruncă leșul în apă. Wu fu 
luat și purtat încet de curent. 

În acel moment adevărul crunt lovi năprasnic: 
Wu murise, iar San nu reușise să-l protejeze. 

Primi o lovitură dură în ceafă. Căzu imediat în 
nesimţire, la fel ca și Guo Si, în vreme ce amândoi 
erau urcați pe o barcă cu vâsle și duși spre o navă 
mare, ancorată la distanţă de țărm. 

Toate astea se întâmplau în vara anului 1863. 
Un an în care mii de ţărani chinezi au fost răpiți și 
duși peste mări în America, pământul care îi înghiţi 


hulpav între fălcile lui insaţiabile. Îi aștepta acolo 
aceeași sclavie de care fiecare sperase înainte să 
scape. 

Fură cu toţii duși peste un vast ocean. Însă 
sărăcia continua să-i însoţească permanent. 


12 


La data de 9 martie 1864, Guo Si și San 
începură să sape muntele care se ridica în faţa căii 
ferate ce avea în cele din urmă să străbată întreg 
continentul american. 

Era una dintre cele mai dure ierni din Nevada, 
în care zilele erau atât de friguroase că îţi simţeai 
răsuflarea ca un șir de cristale de gheaţă. 

Înainte de asta, Guo Si și San lucraseră ceva 
mai departe spre vest, unde le fusese mai ușor să 
pregătească terenul și să așeze șinele. Fuseseră 
duși acolo la sfârșitul lui octombrie, direct de pe 
navă. Împreună cu mulţi alţii aduși în lanţuri din 
Canton, fuseseră primiţi de chinezi care își tăiaseră 
cozile, purtau haine de occidentali și aveau ceasuri 
cu lanţ la piepturi. Fraţii fuseseră întâmpinați de un 
om cu același nume ca și ei, Wang. Spre groaza lui 
San, Guo Si - care în mod normal nu spunea nimic - 
începuse să protesteze. 

— Am fost atacați, legaţi și înghesuiți la bord. 
Nu noi am cerut să venim aici. 

San crezuse că acela va fi sfârșitul lungii lor 
călătorii. Omul din faţa lor n-ar fi acceptat niciodată 
să i se adreseze cineva în acest fel. Avea să scoată 
pistolul care îi atârna de centură și avea să-l 
împuște. 


Însă San se înșelase. Wang izbucnise în râs, ca 
și cum Guo Si tocmai spusese o glumă bună. 

— Voi nu sunteţi altceva decât niște câini, le 
spusese el. Zi mi-a trimis niște câini vorbitori. 
Sunteţi proprietatea mea până ce îmi veţi plăti 
datoria pentru traversare, hrana și drumul de la San 
Francisco până aici. Îmi veţi plăti muncind pentru 
mine. Peste trei ani veţi putea face ce vreţi, dar 
până atunci îmi aparțineţi. Aici, în deșert, nu aveţi 
unde să fugiţi. Sunt lupi, urși și indieni care vă vor 
tăia gâtlejurile, vă vor despica ţestele și vă vor 
mânca creierele ca pe niște jumări de ouă. Dacă și 
așa încercaţi să evadați, am câini care vă vor da de 
urmă. După aia îmi voi pune biciul să danseze pe 
voi, iar pe urmă va trebui să munciţi încă un an 
pentru mine. Așadar, acum știți cum stau lucrurile. 

San se uită la oamenii din spatele lui Wang. 
Indivizii ţineau câini în lesă și puști în mâini. Era 
surprins că acești albi cu bărbi lungi erau gata să 
asculte ordinele unui chinez. Ajunseseră într-o ţară 
extrem de diferită de China. 

Fuseseră băgaţi într-o tabără de corturi de la 
poalele unei râpe adânci, prin mijlocul căreia 
curgea un pârâu. De o parte a cursului de apă se 
găseau muncitorii chinezi, de cealaltă parte un 
amestec de irlandezi, nemți și alţi europeni. Între 
cele două tabere exista o mare tensiune. Pârâul 
reprezenta o graniță pe care nici un chinez nu o 
trecea dacă nu era nevoie. Adesea bețţi, irlandezii 
înjurau tare și aruncau cu pietre în tabăra 
chinezească. San și Guo Si nu înțelegeau spusele 
lor, dar pietrele care zburau prin aer erau cât se 
poate de dure; n-aveau nici un motiv să creadă că 
vorbele erau mai puţin dure. 


Se treziseră trăind alături de alți doisprezece 
chinezi. Nici unul dintre aceștia nu călătorise cu ei pe 
navă. San bănuia că Wang prefera să amestece 
muncitorii nou-veniţi cu cei care munceau la calea 
ferată de ceva vreme și care îi puteau instrui pe 
boboci în privința regulilor și rutinelor de lucru. 
Cortul în care locuiau era mic; când toată lumea se 
ducea la culcare se trezeau cu toţii striviți unii de 
alții. Asta îi ajuta să se încălzească, dar le și crea 
senzația demoralizantă că nu sunt în stare să se miște, 
că sunt legaţi unii de alţii. 

Şeful cortului se numea Xu. Era un individ slab 
și avea dinţii stricaţi, dar era privit cu mare respect. 
Xu le arătase lui San și lui Guo Si unde puteau 
dormi. Îi întrebase de unde vin, pe ce navă 
călătoriseră, dar nu le povestise nimic despre el 
însuși. Alături de San dormea Hao, care îi spusese 
că Xu fusese implicat în construcţia căii ferate încă 
de la început. Venise în America la începutul anilor 
1850 și începuse cu munca în minele de aur. 
Conform unor zvonuri, Xu nu reușise să găsească 
cine știe ce aur în râuri și mine, dar cumpărase o 
baracă  părăginită unde  locuiseră mai mulţi 
prospectori de succes. Nimeni nu înţelegea cum de 
Xu fusese atât de idiot încât să plătească douăzeci și 
cinci de dolari pe o dărăpănătură în care acum nu 
mai putea locui nimeni. Însă Xu curăţase cu mare 
grijă podeaua de mizerie, înlocuise dușumelele 
putrezite și măturase praful și mizeria acumulate 
sub ele. În cele din urmă, reușise să treacă prin site 
suficient praf aurifer cât să se întoarcă în San 
Francisco cu o mică avere. Decisese să se întoarcă 
în Canton și chiar își cumpărase bilet pentru 
călătorie. În vreme ce aștepta ca nava să ridice 
pânzele, intrase într-o sală de jocuri de noroc în 


care mulţi chinezi își pierdeau timpul. Jucase și 
pierduse. Sfârșise prin a-și juca și biletul de drum. 
Atunci intrase în legătură cu Central Pacific și 
devenise unul dintre primii angajaţi chinezi ai 
companiei. 

San nu-și putea da seama cum de aflase Hao 
toate astea fără ca Xu însuși să-i fi povestit despre 
trecutul lui. Însă Hao insista că fiecare cuvinţel pe 
care li-l spusese era adevărat. 

Xu știa engleza. Prin intermediul lui, cei doi 
fraţi aflară ce anume se striga peste firul de apă 
care separa cele două tabere. Xu vorbea 
disprețuitor despre oamenii din cealaltă tabără. 

— Ne fac gălbejiţi, zisese el. Este un termen 
foarte rușinos pentru noi. Când irlandezii se îmbată 
uneori ne spun porci, ceea ce înseamnă că noi 
suntem gau. 

— De ce nu ne plac? întrebase San. 

— Suntem muncitori mai buni, răspunsese Xu. 
Muncim mai mult, nu bem, nu ne facem de cap. Şi 
arătăm altfel - pielea și ochii noștri. Nu le plac 
oamenii care nu arată la fel ca ei. 

În fiecare dimineaţă, San și Guo Si urcau panta 
abruptă pe care se ieșea din râpă, fiecare ducând cu 
el un felinar. Uneori se întâmpla ca un muncitor să 
alunece pe suprafața înghețată și să se 
rostogolească până în fundul râpei. Doi oameni care 
îşi rupseseră picioarele ajutau la prepararea hranei 
pe care cei doi frați o mâncau la revenirea după 
orele îndelungate de muncă. Chinezii și muncitorii 
din cealaltă parte a pârâului lucrau la distanţă unii 
de alţii. Fiecare grup folosea o cărare proprie de 
acces în râpă. Supraveghetorii erau în permanenţă 
atenţi ca aceste două grupuri să nu se apropie prea 


mult. Uneori izbucneau bătăi în mijlocul pârâului 
între chinezii cu bâte și irlandezii cu cuțite. Când se 
întâmpla așa ceva, paznicii cu bărbi veneau călare, 
în fugă, și separau cele două tabere. Din când în 
când, cineva o încasa rău de tot și murea. Un chinez 
care zdrobise ţeasta unui irlandez fusese împușcat; 
un irlandez care înjunghiase un chinez fusese dus 
de acolo în lanţuri. Xu le cerea tuturor din cortul lui 
să nu se implice în bătăi sau aruncări cu pietre. Le 
amintea mereu că sunt doar niște oaspeţi în acea 
țară. 

— Trebuie să așteptăm, le spunea Xu. Într-o 
bună zi își vor da seama că n-ar fi existat nici o cale 
ferată dacă nu ar fi fost construită de chinezi. Într-o 
bună zi totul se va schimba. 

Ceva mai târziu în acea seară, când ședeau 
întinși în cort, Guo Si își întrebase în șoaptă fratele 
la ce anume se referise Xu, însă San nu găsise nici 
un răspuns satisfăcător. 

Veniseră dinspre coastă către interiorul 
continentului, înspre deșert, unde soarele devenise 
tot mai rece. Când erau treziți dimineaţa de 
strigătele lui Xu erau obligaţi să se grăbească 
pentru a fi siguri că supraveghetorul nu avea să se 
supere și să-i forţeze să muncească mai mult decât 
cele douăsprezece ore obișnuite. Frigul era 
năprasnic. Ningea aproape în fiecare zi. 

Din când în când îl zăreau pe temutul Wang, 
care le spusese că îi are în proprietatea lui. 
Individul își făcea apariţia, din senin, după care 
dispărea la fel de repede. 

Treaba celor doi fraţi consta în pregătirea 
terenului pe care aveau să fie așezate șinele și 
traversele. Se vedeau focuri arzând pretutindeni, 


parţial ca ei să vadă ce fac, parţial ca să mai 
înmoaie solul înghețat. Erau permanent 
supravegheați de bărbaţi călare, niște albi înarmaţi 
cu puști și îmbrăcaţi în haine din blană de lup cu 
eșarfe legate peste pălării ca să fie cât mai puţin 
afectaţi de frig. Xu îi învățase să spună întotdeauna 
„Da, șefu'“ când li se adresa cineva, chiar dacă nu 
înțelegeau ce li se spune. 

Se vedeau focuri arzând pe o distanţă de câţiva 
kilometri. Acolo irlandezii așezau traverse și șine. 
Câteodată auzeau șuieratul locomotivelor care 
eliberau abur. San și Guo Si priveau acele 
monstruozităţi negre ca pe niște dragoni. Chiar 
dacă monștrii care scoteau foc din poveștile mamei 
lor erau colorați, probabil că ea se referise la 
monștrii de acum, negri și lucitori. 

Corvoada lor părea să nu se mai sfârșească. Când 
se terminau zilele lungi de muncă, abia dacă mai 
aveau suficientă putere să se târască înapoi în fundul 
râpei, să mănânce, după care să se prăbușească în 
cort. De nenumărate ori, San încercase să-și 
determine fratele să se spele în apa rece a pârâului. 
Când era murdar, San era dezgustat de propriul trup. 
Spre surprinderea lui, se trezea aproape întotdeauna 
singur în firul de apă curgătoare, gol și tremurând de 
frig. Singurii care se mai spălau în mod regulat erau 
cei nou-veniţi. Voința de a se menţine curat era din ce 
în ce mai slăbită de munca grea. Nu peste multă 
vreme sosise și ziua când și el se prăbușise pe locul lui 
în cort, fără să se mai spele. În cort se instaură treptat 
duhoarea trupurilor murdare ale oamenilor. San 
simțea ca și cum treptat se transforma într-o ființă 
fără demnitate, fără vise și fără dorinţe. Îi revedea cu 
ochii minţii pe maică-sa și pe taică-său în vreme ce 
moțăia și nutrea din ce în ce mai des sentimentul că 


schimbase iadul de acasă pe un altfel de iad, mai rău. 
Acum erau forțați să muncească precum sclavii, în 
condiții mai proaste decât cele îndurate vreodată de 
mama și de tatăl lui. Oare la asta speraseră să ajungă 
atunci când fugiseră înspre Canton? Nu exista nici o 
cale de ieșire pentru cei loviți de sărăcie? 

În acea seară, chiar înainte de a adormi, San 
decise că singura șansă de supravieţuire consta în 
evadare. Vedea zilnic cum câte unul dintre 
muncitorii subnutriţi se prăbușește și este dus de 
acolo într-o direcţie necunoscută. 

A doua zi discută despre planurile lui cu Hao, 
care stătu întins lângă el, ascultând cu mare atenţie 
spusele lui San. 

— America este o ţară mare, spuse Hao, dar nu 
așa de mare ca niște chinezi ca tine sau ca fratele 
tău să puteţi dispărea pur și simplu. Dacă vorbești 
serios, trebuie să faceţi tot drumul înapoi spre 
China. Altfel vă vor prinde mai devreme sau mai 
târziu. Nu e nevoie să-ți spun ce veţi păţi după 
aceea. 

San se gândi mult la cele spuse de Hao. Încă nu 
sosise vremea să evadeze și nici măcar să-i 
dezvăluie planul fratelui său. 

Spre sfârșitul lui martie un viscol puternic lovi 
deșertul Nevada. Căzu mai bine de un metru de 
zăpadă în mai puţin de douăsprezece ore. După 
trecerea furtunii scăzu dramatic și temperatura. A 
doua zi, de dimineaţă, se văzură nevoiţi să-și sape 
un șanț pentru a ieși din cort. Irlandezii din cealaltă 
parte a pârâului scăpaseră mai ieftin, căci cortul lor 
nu stătuse direct în calea furtunii. Acum ședeau 
acolo, râzând de chinezii care se chinuiau să își 
croiască poteci de ieșire din cort și de urcat râpa. 


„Nu primim nimic gratis, își zise San. Nici 
măcar zăpada nu cade peste tot la fel.“ 

işi dădea seama că Guo Si era tot mai obosit. 
Uneori abia mai avea putere să-și ridice lopata. Însă 
San se hotărâse. Până la următorul An Nou 
sărbătorit de omul alb, ei doi aveau să se ţină 
reciproc în viaţă. 

La sfârșitul lui martie apărură primii negri în 
satul de muncitori feroviari. Oamenii își ridicară 
corturile de aceeași parte a pârâului cu chinezii. Nici 
unul dintre cei doi frați nu mai văzuse un negru până 
atunci. Amărâţii purtau niște gioarse pe post de haine 
și sufereau inimaginabil de mult de pe urma frigului. 
Mulţi dintre ei muriră în primele zile petrecute în râpă 
și la calea ferată. Erau atât de slabi, că picau în 
zăpadă pe întuneric, unde rămâneau zile întregi până 
să fie descoperiţi, abia odată cu începutul dezgheţului. 
Negrii erau trataţi și mai rău decât chinezii, iar 
termenul de „negrotei“ era pronunţat cu o intonaţie 
mult mai disprețuitoare decât termenul de „gălbejiţi”. 
Chiar și Xu, care mereu susținuse că e nevoie de 
stăpânire de sine atunci când vorbeşti despre alţi 
muncitori de la calea ferată, nu se ferea să-și ascundă 
disprețul faţă de negri. 

— Albii le spun îngeri decăzuţi, le spuse Xu. 
Negroteii sunt animale fără suflet și nimeni nu le 
duce lipsa când mor. În loc de creiere au bucăţi de 
carne putrezită. 

Gerul neașteptat de aspru se întinsese peste 
râpă și peste corturi ca o pătură de fier. Într-o 
seară, când ședeau împreună și luau masa lor de 
seară în jurul unui foc mic și mult prea plăpând, Xu 
îi anunţă că a doua zi aveau să se mute într-o tabără 
nouă și aveau să înceapă să lucreze în altă parte, la 


muntele pe care trebuiau să-l sape și să-l excaveze 
ca să facă loc căii ferate. 

Porniră la drum foarte devreme. San nu-și 
amintea să mai fi trecut vreodată printr-un ger ca în 
acea dimineaţă. Îi ceru lui Guo Si să meargă în faţa 
lui, căci dorea să se asigure că fratele lui n-avea să 
cadă și să fie lăsat în urmă. Urmară șinele până ce 
ajunseră într-un loc unde calea ferată se termina. 
La câteva sute de metri mai încolo se termina și 
patul de susţinere a șinelor. Xu îi mână însă mai 
departe. Lumina pâlpâitoare a felinarelor mușca din 
întunericul înconjurător. San știa că erau acum 
foarte aproape de șirul muntos denumit Sierra 
Nevada. Acolo aveau să sape tunele și să taie roca 
muntelui pentru a permite căii ferate să-și continue 
drumul. 

Xu se opri când ajunseră la cea mai joasă 
culme muntoasă. Se vedeau corturi deja ridicate și 
focuri arzând. Oamenii care parcurseseră pe jos 
drumul de la râpă se prăbușiră lângă flăcările calde. 
San îngenunche și își întinse mâinile îngheţate, 
înfășurate în cârpe, în același moment, auzi o voce 
în spatele lui. Se întoarse și zări un alb stând în 
picioare, cu părul lung până la umeri și cu o eșarfă 
înfășurată în jurul feţei care îl făcea să semene cu 
un bandit mascat. Omul ţinea o pușcă în mână. Era 
îmbrăcat cu haină de blană și avea o coadă de vulpe 
atârnată de căciula îmblănită. Privirea lui îi amintea 
lui San de cea pe care Zi o aţintise asupra lui cu 
atâta vreme în urmă. 

Albul își înălţă brusc pușca și trase un foc în 
beznă. Oamenii care se încălzeau în faţa focurilor se 
ghemuiră imediat în poziţie fetală. 


— Ridicaţi-vă! urlă Xu. Scoateţi-vă tot ce aveţi 
de pe capete! 

San se holbă, surprins, la el. Erau nevoiţi să-și 
scoată de pe cap căciulile în care înghesuiseră iarbă 
și bucăţi de cârpe ca să le fie mai cald? 

— Jos cu ele, strigă Xu, care părea înfricoșat de 
individul cu pușca. Fără acoperăminte pentru cap. 

San își scoase căciula și îi făcu semn lui Guo Si 
să procedeze la fel. Omul cu pușca își trase în jos 
eșarfa,  dezvăluindu-și chipul. Avea o mustață 
stufoasă. Deși stătea la câţiva metri depărtare, San 
simţi iz de băutură. Numaidecât deveni foarte 
precaut. Albii mirosind a alcool erau întotdeauna 
mai imprevizibili decât cei treji. 

Individul începu să vorbească cu o voce 
ascuţită. San avu impresia că aude o femeie 
furioasă. Xu făcu eforturi imense ca să traducă 
spusele individului. 

— A trebuit să vă daţi jos căciulile ca să auziţi 
mai bine, zise el. 

Vocea lui era aproape la fel de ascuţită ca a 
omului cu pușcă. 

— Urechile voastre sunt așa de pline de rahat 
că nu m-aţi fi auzit dacă n-aţi fi făcut-o, se auzi 
versiunea lui Xu din spusele individului. Sunt 
cunoscut sub numele de J.A., dar voi trebuie să-mi 
spuneţi simplu: Şefu'. Când vă vorbesc, vă scoateţi 
căciulile. Răspundeţi la întrebările mele, dar nu 
puneţi niciodată vreuna. Înţeles? 

San mormăi ceva împreună cu ceilalţi. Era clar 
că omul din faţa lor nu-i avea pe chinezi la inimă. 

Omul cunoscut sub numele de J.A. continuă să 
tipe și să urle. 


— Aveţi în faţa voastră un perete de stâncă. 
Treaba voastră este să despicaţi acest munte în 
două, suficient de mult ca să permită trecerea căii 
ferate. Aţi fost aleși pentru că aţi dovedit că puteţi 
munci din greu. N-avem nevoie de nenorociţii ăia de 
negrotei sau de beţivii ăia de irlandezi. Ăsta e un 
munte potrivit pentru oameni din China. De-asta 
sunteţi aici. lar eu sunt aici ca să mă asigur că 
faceţi ceea ce trebuie. Cine nu-și va folosi întreaga 
energie și îmi va arăta că e leneș va dori să nu se fi 
născut vreodată. Înţeles? Vreau un răspuns de la 
fiecare dintre voi. După aia vă puteţi pune căciulile 
la loc pe cap. Vă puteţi lua târnăcoapele de la 
Brown. Îi place să mănânce chinezi de vii. Alteori e 
blând ca un mielușel. 

Răspunseră fiecare dintre ei printr-un mormăit. 

Se treziră stând cu târnăcoape în mâini în faţa 
peretelui stâncos, care se ridica ameninţător 
aproape perpendicular, în vreme ce cerul începea 
să se lumineze. Pe guri le ieșeau nori de aburi. J.A. 
îi dădu lui Brown pușca sa pentru câteva clipe, puse 
mâna pe un târnăcop și înfipse două repere în 
partea de jos a stâncii. San văzu că lăţimea 
canalului pe care erau obligaţi să-l sape depășea opt 
metri. 

Nu se vedeau nicăieri semne de bucăţi căzute 
de stâncă și nici mormane de pietriș. Muntele avea 
să opună o rezistență extrem de dură. Fiecare 
fragment de stâncă desprins avea să ceară eforturi 
cumplite, de necomparat cu ceea ce făcuseră până 
atunci. 

Probabil că îi provocaseră pe zei, de acum 
ajunseseră să fie supuși la asemenea încercări 
înfiorătoare. Erau obligaţi să-și sape drum prin 


munte ca să devină oameni liberi și să nu mai fie 
niște „gălbejiţi“”  dispreţuiţi din  pustietatea 
americană. 

San se simţea copleșit de un sentiment de 
disperare. Singurul lucru care îl mai ţinea în 
picioare era gândul că într-o bună zi el și Guo Si 
aveau să evadeze de acolo. 

Încercă să-și imagineze că muntele din faţa lui 
era de fapt un zid care îl despărțea pe el de China. 
Câţiva metri de săpături și frigul avea să dispară, 
iar prunii aveau să reapară, înfloriţi, în faţa ochilor 
lui. 

În acea dimineaţă începură lucrul la faţa 
muntelui. Noul lor supraveghetor îi veghea ca un 
uliu. Chiar și atunci când se întorcea cu spatele la 
ei, părea capabil să vadă dacă vreunul dintre 
muncitori își lăsa jos târnăcopul pentru câteva clipe. 
Își înfășurase fâșii de piele în jurul pumnilor, ca să 
poată sfâșia pielea de pe obrajii oricărui suflet 
nefericit care îl deranja. În scurtă vreme, toată 
lumea îl ura pe acest individ cu pușcă. Toţi începură 
să viseze că-l omoară. San se întrebă care era 
relația dintre acest J.A. și Wang. Oare Wang era 
stăpânul lui J.A. sau viceversa? 

J.A. părea la fel de sinistru precum acei munţi, 
care cedau cu maximă dificultate orice așchie de 
granit din corpul lor. Oamenii avură nevoie de 
aproape o lună ca să sape o deschidere de 
dimensiunile cerute. Între timp, un muncitor muri. 
În cursul unei nopţi, omul se dăduse în tăcere jos 
din pat și se furișase afară pe ușa cortului. Se 
dezbrăcase de haine și se întinsese pe zăpadă ca să 
moară. Când J.A. îl descoperise pe chinezul mort, se 
înfuriase cumplit. 


— Nu aveţi nici un motiv să plângeţi această 
sinucidere, urlase el cu vocea lui ascuţită. Ar trebui 
să vă pară rău doar că acum tot voi va trebui să 
spargeţi stânca pe care trebuia să o spargă el. 

În acea zi, când reveniseră de la lucru, 
cadavrul dispăruse. 


Oamenii începură să moară odată cu atacarea 
muntelui de granit prin intermediul exploziilor cu 
nitroglicerină. Atunci San își dădu seama că sosise 
vremea evadării. Indiferent ce îi aștepta în 
pustietate, nu putea fi mai rău decât ceea ce aveau 
ei de înfruntat acum. Aveau să evadeze și să nu se 
mai oprească din fugă până în China. 

Își luară zborul patru săptămâni mai târziu. 
leșiră tăcuţi din cort în toiul nopţii, urmară traseul 
căii ferate, furară doi cai de la un depozit, apoi se 
îndreptară spre vest. Făcură o pauză în jurul unui 
foc abia când avură impresia că s-au depărtat 
suficient de Sierra Nevada. După aceea porniră din 
nou la drum. Ajunseră la un râu și călăriră o vreme 
prin apele puţin adânci de la mal, ca să-și acopere 
urmele. 

Se opreau adesea și cercetau împrejurimile. N- 
aveau nimic de văzut; nu-i urmărea nimeni. 

Treptat, San începu să creadă că aveau să 
reușească până la urmă. Însă speranţele lor erau 
extrem de fragile. 


13 


San visă că fiecare traversă pusă pe patul căii 
ferate, sub șine, era o coastă de om, poate chiar o 
coastă de-a lui însuși. Își simţea pieptul micșorându- 


se și nu putea inspira aer în plămâni. Încercă să se 
elibereze de greutatea care îl apăsa, dar nu reuși. 

Deschise ochii. Guo Si se rostogolise peste el 
ca să se încălzească. San îl împinse cu blândeţe într- 
o parte și îi acoperi trupul cu pătura. Se ridică în 
capul oaselor, își frecă încheieturile înțepenite, apoi 
puse câteva lemne în plus pe focul care ardea în 
interiorul unui cerc de pietre adunate de pe jos. 

Își întinse mâinile înspre flăcări. Era cea de-a 
treia noapte de când evadaseră din munţi. San nu 
uitase ce le spusese Wang că vor păţi cei suficient 
de neghiobi ca să evadeze. Aveau să fie condamnaţi 
să muncească la acel munte atât de mult timp, încât 
n-aveau nici o șansă de supravieţuire. 

Încă nu depistaseră nici un semn că ar fi fost 
urmăriţi. San bănuia că supraveghetorii 
presupuseseră că fraţii erau prea proști ca să se 
folosească de cai în tentativa lor de fugă. Uneori se 
întâmpla ca bande de hoţi să fure cai din depozite, 
astfel că, dacă fraţii aveau noroc, urmăritorii lor 
continuau să se concentreze pe împrejurimile 
taberei de muncă. 

Din nefericire, le muri unul din cai. Poneiul 
indian pe care îl călărea San părea la fel de puternic 
precum murgul pătat pe care se ţinea Guo Si. Pe 
neașteptate însă, poneiul se împiedică și se prăbuși. 
Muri înainte de a atinge solul. San nu știa nimic 
despre cai, așa că presupuse că inima bietului 
animal încetase pur și simplu să mai bată, așa cum 
încetau să mai bată uneori și inimile oamenilor. 

Abandonară poneiul după ce își tăiară mai întâi 
o halcă mare de carne din partea din spate a lui. Ca 
să genereze confuzie în rândurile posibililor 
urmăritori, schimbaseră direcţia înspre sud. Preţ de 


câteva sute de metri, San mersese pe jos în urma lui 
Guo Si, trăgând cu mâinile de ramuri de copac cu 
care să acopere urmele lăsate de ei. 

Fu trezit de o pocnitură care aproape că îi făcu 
ţăndări capul. Deschise ochii, cu urechea stângă 
pulsându-i de durere, și se trezi privind drept la 
chipul de care se temea cel mai mult. Afară era încă 
întuneric, chiar dacă deasupra îndepărtatei Sierra 
Nevada se zărea un licăr rozaliu. J.A. stătea în 
picioare, cu pușca fumegându-i în mână. Trăsese un 
foc chiar pe lângă urechea lui San. 

Nu era singur. Alături de el se găseau Brown și 
mai mulţi indieni cu ogari ţinuţi de zgardă. J.A. îi 
dădu pușca lui Brown și își scoase revolverul de la 
șold. Ţinti capul lui San. Apoi ţinti în lateral și trase 
un foc chiar lângă urechea dreaptă a lui San. Când 
se ridică în picioare, San văzu că J.A. strigă ceva, 
dar nu auzi o vorbă. Capul îi vuia. Apoi J.A. aţinti 
revolverul spre capul lui Guo Si. San zări groaza de 
pe chipul fratelui său, dar nu-l putea ajuta cu nimic. 
J.A. trase două focuri, câte unul pe lângă fiecare 
ureche. San zări imediat lacrimile de durere din 
ochii lui Guo Si. 

Evadarea lor se sfârșise. Brown le legă fraţilor 
mâinile la spate și le puse zgărzi în jurul 
grumazului. Porniră cu toţii înapoi spre est. 

Când ajunseră în tabăra de la poalele muntelui, 
J.A. defilă cu evadaţii în fața celorlalţi muncitori. 
Fraţii continuau să aibă mâinile legate la spate și 
zgărzile în jurul gâtului. San îl căută cu privirea pe 
Wang, dar nu-l văzu. Cum nici unul dintre fraţi nu-și 
recuperase auzul, abia dacă ghiceau ce spune J.A. 
de la înălțimea oblâncului șeii. După ce termină de 
vorbit, J.A. descălecă și, în faţa adunării de 


muncitori, îi lovi pe cei doi fraţi cu brutalitate peste 
feţe. San se prăbuși. Pentru câteva clipe avu 
senzaţia că n-avea să se mai ridice de jos. 

În cele din urmă însă, se ridică. Încă o dată. 

După eșecul tentativei de evadare se întâmplă 
exact ceea ce San se aștepta să se întâmple. Cei doi 
fraţi nu avură parte de spânzurătoare, însă de 
fiecare dată când se folosea nitroglicerină pentru a 
arunca în aer bucăţi mari și încăpăţânate de stâncă, 
San și Guo Si se trezeau băgaţi în coșurile mortii, 
cum erau denumite echipamentele de montare a 
explozibililor de către muncitorii chinezi. În decurs 
de o lună, cei doi fraţi erau aproape surzi. San 
începu chiar să creadă că avea să-și petreacă tot 
restul vieţii cu un uruit permanent în creier. 

Treptat intrară în vara lungă și fierbinte. Cu 
costuri fizice enorme, muncitorii pătrunseră tot mai 
adânc în carnea muntelui, croindu-și drum în 
aglomerarea de stânci care nu ceda nici măcar un 
centimetru fără depunerea unui efort colosal. În 
fiecare dimineaţă, San se scula cu senzaţia că n- 
avea să mai prindă sfârșitul zilei. 

San îl ura pe J.A. O ură care se intensifica 
odată cu trecerea timpului. Ura nu provenea din 
brutalitate fizică și nici măcar din atârnarea 
permanentă în acele coșuri potenţial fatale. Se 
datora mai ales faptului că ei doi fuseseră obligaţi 
să stea în faţa celorlalţi muncitori cu zgărzile în 
jurul grumazului, ca niște animale expuse privirilor 
tuturor. 

— O să-l omor pe omul ăla, îi spuse San lui Guo 
Si. Nu voi pleca de pe acest munte fără să-l omor 
mai întâi pe el. Îl voi ucide. 


— Asta înseamnă că vom muri și noi, îi replică 
Guo Si. 

Însă San era perseverent. 

— O să-l omor când va veni vremea. Nu înainte, 
ci atunci. 

Vara părea tot mai fierbinte. Lucrau sub 
soarele arzător de la ivirea zorilor și până la lăsarea 
asfințitului. Orele de muncă li se măreau pe măsură 
ce creștea durata zilei. Mai mulţi muncitori fură 
loviți de insolaţie; alţii muriră de epuizare. Însă în 
permanenţă părea că sunt tot mai mulţi chinezi care 
să ia locurile morților. 

Soseau în șiruri nesfârșite de căruţe. De fiecare 
dată când vreun nou-venit apărea în cortul lor, era 
bombardat cu întrebări. De unde venea, ce navă îl 
transportase peste ocean? Foamea de vești despre 
China părea insaţiabilă. 

În cursul acelor luni de vară, în vreme ce 
fraţilor le revenea treptat auzul, J.A. fu lovit de 
febră și nu mai apăru la locul de muncă, într-o 
dimineaţă apăru Brown, care le spuse celor doi frați 
că atâta vreme cât supraveghetorul era bolnav ei 
doi n-aveau să mai fie singurii urcați în coșurile 
morţii. Omul nu încercă deloc să explice de ce îi 
scutea pe cei doi de acea muncă extrem de 
periculoasă. Poate că totul se datora faptului că 
supraveghetorul îl trata adesea pe Brown la fel de 
urât ca pe oricare dintre chinezi. San încercă, 
prudent, să îl cunoască mai bine pe Brown. 

Își pusese adesea întrebări în privinţa 
oamenilor cu piele roșcat-maronie și cu părul lung, 
negru, pe care ei îl purtau împodobit cu pene: 
trăsăturile lor faciale aminteau de propriile lui 
trăsături. 


Într-o seară îl întrebă despre toate acestea pe 
Brown, care știa un pic de chineză. 

— Indienii roșii ne urăsc, răspunse Brown. La 
fel de tare ca voi. Este singura asemănare pe care o 
văd. 

— Dar chiar și așa, ei sunt cei care ne păzesc. 

— Noi îi hrănim. Noi le dăm puști. Îi lăsăm să 
fie cu un pas deasupra voastră. Şi cu doi pași 
deasupra negroteilor. Cred că au putere. De fapt, 
sunt sclavi ca toţi ceilalți. 

— Ca toţi ceilalţi? 

Brown clătină din cap. San nu avea să mai 
primească răspuns la ultima întrebare. 

Rămaseră așa, în întuneric. Din când în când, 
licărul pipelor aprinse le lumina feţele. Brown îi 
dăduse lui San una dintre vechile lui pipe și niște 
tutun. San era în permanenţă alert. Încă nu știa ce 
voia Brown în schimbul atenţiilor. Poate că își dorea 
doar niște companie ca să mai atenueze solitudinea 
cumplită a deșertului, acum, că supraveghetorul se 
îmbolnăvise. 

În cele din urmă, San îndrăzni să-l întrebe 
despre J.A. 

Cine era acel om care nu renunțase să-i 
urmărească pe San și pe fratele lui, distrugându-le 
speranţele de evadare? Cine era acel om care găsea 
plăcere în torturarea altor oameni? 

— Am auzit unele lucruri, răspunse Brown, 
mușcând tare din muștiucul pipei lui. Povestea 
spune că oameni bogaţi din San Francisco, cei care 
au investit bani în această cale ferată, i-au dat o 
slujbă de paznic. Era bun - îi urmărea pe fugari și 
era suficient de deștept ca să se folosească de 
indieni și de câini. Așa că l-au făcut supraveghetor. 


Uneori însă, ca în cazul vostru, revine la urmărirea 
fugarilor. Se spune că nimeni n-a scăpat de el, dacă 
nu pui la socoteală pe cei care au murit în deșert. În 
acele cazuri el le-a tăiat mâinile fugarilor și i-a 
scalpat, așa cum fac indienii, ca să demonstreze că 
i-a găsit în ciuda tuturor. Mulţi oameni cred că e un 
supraom. Indienii spun că poate vedea în întuneric. 
De-asta îi spun Barba-Mare-Care-Vede-în-Noapte. 

San se gândi la cele auzite. 

— Nu vorbește ca voi. Ce spune el sună altfel. 
De unde vine? 

— Nu știu sigur. De undeva din Europa. Dintr-o 
ţară din nordul îndepărtat, spunea cineva, dar nu 
sunt sigur. 

— Spune vreodată ceva despre el însuși? 

— Niciodată. Chestia aia despre ţara din nordul 
îndepărtat s-ar putea să nu fie adevărată. 

— Este englez? 

Brown scutură din cap. 

— Omul ăla vine din iad. Şi acolo se va întoarce 
într-o bună zi. 

San ar fi vrut să pună și alte întrebări, dar 
Brown ezită. 

— Gata cu el. O să se întoarcă în curând. Febra 
i-a scăzut și apa nu-i mai curge direct prin stomac. 
Când o să vină înapoi aici, n-o să mai pot face nimic 
ca să vă scutesc de la dansul mortii în coșuri. 

Câteva zile mai târziu, J.A. reveni la lucru. Era 
mai palid și mai slab decât înainte, dar și mai 
violent. În prima zi de lucru îi lovi cu brutalitate pe 
doi chinezi care lucrau împreună cu San și Guo Si 
doar pentru că avusese impresia că cei doi nu îl 
salutaseră suficient de politicos la ivirea lui călare 


pe cal. Nu părea deloc mulțumit cu progresele 
făcute câtă vreme fusese bolnav. 

Cei doi fraţi fură trimiși înapoi în coșurile 
morții. Nu se mai puteau baza pe sprijin din partea 
lui Brown. 

Își croiră mai departe drum spre inima 
muntelui, aruncând în aer stânci și săpând, mutând 
bolovani și modelând nisipul tare pentru a construi 
patul pe care aveau să fie întinse șinele. Cu niște 
eforturi  supraomenești  reușiră să cucerească 
muntele, metru după metru. În depărtare puteau 
vedea locomotivele care aduceau șine, traverse și 
echipe mari de muncitori. 

Pe măsură ce nopţile se răceau și toamna se 
instaura peste tot, Guo Si se îmbolnăvi. Într-o 
dimineaţă se trezi cu dureri atroce de stomac. leşi 
în fugă din cort și abia reuși să-și dea pantalonii jos, 
că intestinele lui explodară. 

Colegii lui de muncă se temeau ca el să nu se fi 
infectat cu ceva, așa că îl lăsară singur în cort. San 
îi aduse apă și un negru bătrân pe nume Hoss se 
apucă să-i umezească permanent sprâncenele și să 
șteargă mizeria apoasă care se scurgea din trupul 
lui. Hoss își petrecuse atâta vreme cu îngrijirea 
bolnavilor, că nimic nu părea să-l mai ameninte. 
Omul avea un singur braţ; pe celălalt și-l pierduse 
într-o alunecare de teren. 

J.A. era nerăbdător. Se uită dezgustat la omul 
care zăcea în mijlocul propriilor materii fecale. 

— Ai de gând să mori sau nu? întrebă el. 

Guo Si încercă să se ridice, dar nu avea forţa 
necesară. 


— Am nevoie de cortul ăsta, spuse J.A. De ce 
voi, chinezii, aveţi mereu nevoie de atâta vreme ca 
să muriţi? 

Zilele se scurtau. Pe măsură ce toamna făcu loc 
iernii, Guo Si începu, ca prin miracol, să se simtă 
mai bine. 


După patru ani de sclavie, fraţii putură pleca 
de la calea ferată ca oameni liberi. San află despre 
un alb pe nume Samuel Acheson, care intenţiona să 
conducă un convoi de căruţe spre est. Omul avea 
nevoie de cineva care să-i prepare mâncarea și să-i 
spele hainele, și promise să plătească pentru toate 
astea. Scosese o avere din filtrarea nisipurilor 
aurifere de pe râul Yukon. Acum voia să traverseze 
continentul ca să-și viziteze sora, singura lui rudă în 
viaţă, care locuia în New York. 

Acheson fu de acord să-i angajeze pe fraţi. Nici 
unul nu avea să regrete că se alătura expediției. 
Samuel Acheson își trata bine oamenii, indiferent de 
culoarea pielii lor. 

Traversarea întregului continent, cu câmpiile 
lui nesfârșite, dură mult mai mult decât ar fi putut 
prevedea San. Acheson se îmbolnăvi de două ori și 
fu obligat să zacă la pat câteva luni. Nu părea lovit 
de vreo maladie fizică; mintea lui era cea care se 
afunda într-un întuneric așa de mâlos, încât 
Acheson se ascundea în cortul lui și nu mai ieșea de 
acolo până la trecerea stării de depresie. San îi 
ducea de două ori pe zi mâncare și, de fiecare dată, 
îl vedea pe Acheson cum zace în spatele cortului, cu 
faţa întoarsă de la restul lumii. 

Își reveni de ambele dăţi, cu starea de depresie 
mult ameliorată, astfel că își putură relua lunga lor 


călătorie. Acheson și-ar fi putut permite să 
călătorească cu trenul, dar prefera boii lui și 
inconfortabilele căruţe cu coviltir. 

De multe ori, în mijlocul preriilor imense, San 
stătea treaz până seara târziu și se uita la cerul 
nesfârșit. Îi căuta acolo pe mamă-sa, pe tată-său și 
pe Wu, dar nu-i găsea niciodată. 

Într-un târziu ajunseră în New York. Acheson 
își revăzu sora. San și Guo Si își primiră banii și 
începură să caute o navă care să-i ducă în Anglia. 
San știa că era singura rută posibilă pentru ei de 
vreme ce nu existau vase care să meargă direct 
spre Canton sau spre Shanghai din New York. 
Reușiră să găsească locuri pe puntea unui vapor 
care pleca spre Liverpool. 

Asta se întâmpla în martie 1867. În dimineaţa 
în care părăsiră New Yorkul, portul era învăluit în 
ceaţă groasă. Sirene de ceaţă scoteau sunete 
ciudate din toate părțile. San și Guo Si stăteau pe 
punte. 

— Mergem acasă, zise Guo Si. 

— Da, răspunse San. Acum suntem pe drumul 
spre casă. 


Pana și piatra 


14 


Pe 5 iulie 1867, cei doi fraţi plecară din Liverpool 
la bordul unui vas care se numea Nellie. 

San descoperi în scurtă vreme că el și Guo Si 
erau singurii chinezi de la bord. Li se alocaseră 
locuri de dormit chiar în partea din faţă a provei 
bătrânei nave, care mirosea a putreziciune. La 


bordul lui Nellie se aplicau aceleași reguli ca în 
Canton: nu existau ziduri, dar fiecare pasager ţinea 
la propriul spaţiu intim. 

Chiar înainte de plecarea navei din port, San 
observă doi pasageri discreţi, cu păr blond, care 
îngenuncheau adesea pe punte ca să se roage. 
Păreau complet detașaţi de tot ce se petrecea în 
jurul lor - marinari care împingeau și trăgeau 
lucruri, ofiţeri care îi mânau de la spate lătrând 
ordine. Cei doi bărbaţi păreau complet cufundaţi în 
rugăciunile lor până ce se ridicau din nou în 
picioare. 

Cei doi bărbaţi se întoarseră cu fața spre San și 
se înclinară. San făcu un pas înapoi, ca și cum ar fi 
fost ameninţat de ceva. Niciodată un alb nu se mai 
înclinase în faţa lui. Albii nu se înclinau în fața 
chinezilor; îi loveau. Se grăbi să se întoarcă în locul 
unde el și Guo Si aveau să doarmă, întrebându-se 
cine puteau fi cei doi. 

Târziu în acea după-amiază, parâmele fură 
dezlegate, nava fu trasă afară din port și pânzele 
fură ridicate pe catarge. Dinspre nord sufla un vânt 
răcoritor. Vasul porni înspre est cu viteză mărită. 

San se ţinu de balustradă și lăsă vântul rece să- 
i răcorească faţa. Cei doi frați mergeau în sfârșit 
acasă, completându-și voiajul în jurul lumii. Era 
esenţial să rămână sănătoși în cursul călătoriei. San 
habar n-avea ce-i aștepta la întoarcerea în China, 
dar era hotărât să nu mai cadă iarăși în ghearele 
sărăciei. 

La câteva zile după ce părăsiseră portul și 
ajunseră să navigheze în ape adânci, cei doi bărbaţi 
blonzi veniră la San. Îi însoțea un membru mai în 
vârstă al echipajului, care vorbea chineza. San se 


temea ca el și Guo Si să nu fi comis vreo greșeală, 
dar marinarul, un oarecare domn Mott, le explică 
numaidecât că cei doi bărbaţi blonzi erau misionari 
suedezi în drum spre China. Îi prezentă pe cei doi 
ca fiind domnul Elgstrand și domnul Lodin. 

Chineza vorbită de domnul Mott era greu de 
înțeles, dar San și Guo Si pricepură îndeajuns încât 
să descopere că tinerii blonzi erau preoţi care își 
dedicaseră viețile pentru a face munca de 
misionariat în China. Acum mergeau spre Fuzhou ca 
să construiască acolo o comunitate în cadrul căreia 
puteau începe să-i convertească pe chinezi la 
adevărata credință. Aveau să lupte împotriva 
păgânismului și să arate calea spre împărăţia lui 
Dumnezeu, destinaţia finală a tuturor fiinţelor 
umane. 

Oare San și Guo Si îi puteau ajuta pe acei 
domni să-și îmbunătăţească vorbirea în chineză, o 
limbă așa de dificilă? Ştiau deja câteva cuvinte, dar 
erau dispuși să muncească din greu în cursul 
călătoriei ca să fie bine pregătiţi atunci când aveau 
să debarce pe pământul Chinei. 

San se gândi câteva clipe. Nu găsi nici un motiv 
să nu accepte remuneraţia pe care blonzii erau gata 
să le-o ofere. Banii aveau să le ușureze întoarcerea 
în China. 

Se înclină. 

— Mie și lui Guo Si ne va face o enormă plăcere 
să-i ajutăm pe acești domni să cunoască mai bine 
limba chineză. 

Începură lucrul chiar de a doua zi. Elgstrand și 
Lodin ar fi vrut să-i invite pe San și pe Guo Si în 
partea lor de navă, dar San refuză. Prefera să 
rămână la prova. 


San deveni învățătorul misionarilor. Guo Si își 
petrecea majoritatea timpului stând lângă ei și 
ascultând. 

Misionarii suedezi îi tratau pe fraţi ca pe niște 
egali. San fu surprins să constate că cei doi nu 
făceau acea călătorie ca să-și găsească de lucru sau 
pentru că fuseseră obligaţi să fugă. Pe tineri îi 
anima o dorinţă autentică și hotărârea de a salva 
suflete de la damnarea veșnică. Elgstrand și Lodin 
erau pregătiţi să-și sacrifice vieţile pentru credința 
lor. Elgstrand provenea dintr-o familie simplă de 
ţărani, în vreme ce tatăl lui Lodin fusese un preot 
de țară. Cei doi arătară pe o hartă de unde veneau. 
Vorbeau deschis, fără să încerce să-și ascundă 
originile modeste. 

Când văzu harta lumii, San își dădu seama de 
dimensiunile călătoriei lor. 

Elgstrand și Lodin erau niște studenţi dornici 
să înveţe. Munceau mult și asimilau repede. Nici nu 
ajunse nava în golful Biscaya, că cei patru 
stabiliseră deja o rutină de lucru, însemnând lecţii 
dimineața și după-amiaza târziu. San începu să 
pună întrebări despre credinţa tinerilor și despre 
Dumnezeul lor. Voia să înţeleagă lucruri despre 
mama lui care se situaseră dincolo de înţelegerea 
lui. Ea nu știa nimic despre Dumnezeul creștin, dar 
se ruga la alte puteri invizibile. Cum putea fi o 
persoană pregătită să-și sacrifice viaţa ca să-i facă 
pe alți oameni să creadă în Dumnezeul pe care acea 
persoană îl adora? 

Elgstrand era cel care vorbea cel mai des, 
întărind mereu mesajul că toţi oamenii sunt 
păcătoşi, dar pot fi mântuiţi, astfel ca după moarte 
să ajungă în paradis. 


San se gândi la ura pe care o resimțea faţă de 
Zi, față de Wang (care probabil murise) și faţă de 
J.A. Elgstrand susţinea că Dumnezeul creștin 
considera că uciderea unei alte ființe umane 
constituia cel mai mare păcat pe care îl poate 
săvârși un om. 

Lui San nu-i plăcea deloc ideea; bunul lui simţ 
îi spunea că Elgstrand și Lodin nu puteau avea 
dreptate. Vorbeau mereu despre ceea ce urma după 
moarte, dar habar n-aveau cum se putea schimba 
viața unui om câtă vreme el trăia încă. 

Elgstrand revenea adesea la ideea că toate 
fiinţele umane sunt egale. În ochii Domnului toţi 
oamenii sunt doar niște bieţi păcătoşi. Însă San nu 
putea pricepe cum puteau fi evaluaţi la fel el, Zi și 
J.A. odată cu venirea Zilei Judecăţii de Apoi. 

Avea dubii mari. În același timp, era plăcut 
surprins de amabilitatea și de răbdarea aparent fără 
limite cu care cei doi oameni din Suedia îi tratau pe 
el și pe Guo Si. Totodată, își dădea seama că fratele 
lui, care adesea discuta mult cu Lodin, părea 
impresionat de ceea ce auzea. În consecinţă, San nu 
deschise niciodată vreo discuţie cu Guo Si despre 
opiniile acestuia legate de Dumnezeul albilor. 

Elgstrand și Lodin își împărțeau hrana cu San 
și Guo Si. Când venea vorba despre Dumnezeul 
celor doi, San nu-și dădea seama ce era adevărat și 
ce nu, dar nu avea nici o îndoială că tinerii trăiau în 
concordanţă cu ceea ce spuneau. 

După treizeci și două de zile pe mare, Nellie se 
opri la Cape Town ca să-și împrospăteze proviziile, 
după care navigă la umbra muntelui Table înainte 
de a continua să se îndrepte spre sud. La Capul 
Bunei Speranţe îi lovi o furtună puternică. Nellie 


pluti în derivă patru zile cu velele strânse, călărind 
valurile ca să nu fie răsturnată. Pe San îl îngrozea 
gândul că nava s-ar fi putut scufunda și își dădu 
seama că și echipajul era speriat. Singurii oameni 
de la bord care rămaseră complet calmi fură 
Elgstrand și Lodin. Sau poate că ei reușeau să-și 
ascundă mai bine frica. 

Dacă San era speriat, fratele lui era de-a 
dreptul panicat. Lodin stătu alături de Guo Si cât 
timp dură furtuna. După ce stihia se potoli, Guo Si 
îngenunche și spuse că vrea să-și mărturisească 
credința în Dumnezeul pe care oamenii albi voiau 
să-l prezinte semenilor lui chinezi. 

San era plin de admiraţie faţă de misionarii 
care se comportaseră cu atâta calm în timpul 
furtunii. Însă nu putu defel să repete ceea ce făcuse 
Guo Si, adică să îngenuncheze ca să se roage la un 
Dumnezeu care pentru el continua să fie prea 
misterios și evaziv. 

Înconjurară Capul Bunei Speranțe și 
numaidecât vânturi prielnice umflară pânzele navei 
înspre Oceanul Indian. Vremea deveni mai caldă și 
mai ușor de suportat. San continuă să-i înveţe pe cei 
doi chineză, iar după aceea Guo Si se îndepărta 
alături de Lodin pentru a purta cu acesta 
conversații intime, șoptite. 

San n-avea nici cea mai vagă idee ce îi rezerva 
viitorul. Într-o bună zi, Guo Si se îmbolnăvi brusc. Îl 
trezi pe San în cursul nopţii și îi șopti că începuse 
să tușească cu sânge. Guo Si era alb ca varul și 
tremura. San îi ceru unui marinar aflat de veghe să- 
i aducă pe misionari. Omul, care venea din America 
și era născut din mamă negresă și tată alb, se uită 
la Guo Si. 


— Vrei să trezesc niște domni doar pentru că 
un chinezoi zace acolo și sângerează? 

— Dacă n-o faci, mâine te vor pedepsi. 

Marinarul se încruntă. Până la urmă îi aduse pe 
Elgstrand și pe Lodin. Cei doi îl duseră pe Guo Si în 
cabina lor și îl întinseră pe un prici. Lodin părea să 
știe câte ceva despre îngrijirea bolnavilor, îi dădu 
lui Guo Si mai multe medicamente. San se lipi de 
peretele cabinei înguste. Lumina pâlpâitoare a 
felinarului arunca umbre pe pereţi. Nava își 
continua încet drumul printre valuri. 

Sfârșitul veni repede. Guo Si muri la ivirea 
zorilor. Înainte de a-și da ultima suflare, Elgstrand 
și Lodin îi promiseră că va fi iertat de Dumnezeu 
dacă își mărturisea păcatele și își afirma credinţa. Îl 
ţinură amândoi de mâini și se rugară împreună. San 
rămase singur în colțul cabinei. Nu putea face 
absolut nimic. Îl părăsise și al doilea frate. Însă nu 
se putu abține să nu observe că misionarii reușiseră 
să-i ofere lui Guo Si un sentiment de împăcare și de 
liniște cum fratele lui nu mai trăise niciodată până 
atunci în viaţa lui. 

San nu înţelese întru totul ultimele cuvinte pe 
care i le spuse Guo Si. Însă îi era limpede că Guo Si 
nu se temea de moarte. 

— Te părăsesc acum, îi spuse Guo Si. Pășesc pe 
apă, ca omul pe care ei îl numesc Isus. Mă îndrept 
spre o lume diferită și mai bună. Wu mă așteaptă 
acolo. Vei veni și tu să ni te alături într-o zi. 

După ce Guo Si își dădu ultima suflare, San 
rămase cu capul pe genunchi și cu palmele peste 
urechi. Clătină din cap când Elgstrand încercă să-i 
vorbească. Nimeni nu-i putea alina sentimentul de 
neputinţă și singurătate care îl copleșise. 


Se întoarse la locul lui, în partea din faţă a 
navei. Doi marinari cusură trupul lui Guo Si într-o 
pânză veche de velă, împreună cu câteva zale 
ruginite de fier pe post de greutăți. 

Elgstrand îi spuse lui San că peste două ore 
căpitanul avea să ţină o scurtă ceremonie funerară 
pe navă, înainte de a arunca trupul fratelui său în 
mare. 

— Vreau să fiu împreună cu fratele meu, zise 
San. Nu vreau să zacă singur acolo, pe punte, 
înainte de a fi aruncat în mare. 

Elgstrand și Lodin duseră trupul cusut în 
giulgiul de pânză în cabina lor și îl lăsară pe San 
singur cu fratele lui. Guo Si n-avea să se mai 
întoarcă niciodată în China, dar tradiția spunea că 
este esenţial ca o parte a trupului său să fie 
înmormântată în pământ natal. San luă un cuţit de 
pe o măsuţă și deschise cu grijă partea de jos a 
giulgiului. Tăie laba piciorului stâng al lui Guo Si. 
Avu grijă ca nici o picătură de sânge să nu cadă pe 
podea, apoi legă o cârpă peste ciot, o altă bucată 
mare de pânză în jurul labei piciorului și băgă laba 
sub propria cămașă. După aceea repară gaura din 
giulgiu. Nimeni nu putea să spună că giulgiul fusese 
profanat. 

Căpitanul și echipajul se adunară pe puntea 
navei. Giulgiul care conţinea trupul lui Guo Si fu 
depus pe o traversă montată pe niște capre. 
Căpitanul își scoase șapca. Se apucă să citească din 
Biblie, după care începu să intoneze un imn religios. 
Elgstrand și Lodin i se alăturară cu vocile lor 
puternice. Când căpitanul vru să dea semnalul ca 
marinarii să arunce cadavrul peste bord, Elgstrand 
ridică mâna. 


— Acest chinez simplu, Wang Guo Si, a văzut 
lumina înainte de a muri. Chiar dacă trupul lui va 
ajunge în curând pe fundul oceanului, sufletul lui 
este liber și va pluti mereu deasupra capetelor 
noastre. Să ne rugăm Domnului, care are grijă de 
morți și le eliberează sufletele. Amin. 

Când căpitanul dădu semnalul, San închise 
ochii. Auzi un pleoscăit puternic la contactul 
trupului fratelui său cu apa. 

San se întoarse acolo unde el și fratele lui 
stătuseră în cursul călătoriei. Încă nu putea accepta 
faptul că Guo Si murise. Tocmai atunci când 
ajunsese că creadă că voinţa fratelui său de a trăi se 
întărise, nu în ultimul rând datorită întâlnirii cu cei 
doi misionari, Guo Si fusese doborât de o boală 
necunoscută. 

În noaptea care urmă încredinţării trupului lui 
Guo Si apelor mării, San începu neplăcuta muncă 
de a îndepărta pielea, tendoanele și mușchii de pe 
laba piciorului mortului. Singura unealtă de care 
dispunea era un șurub de fier pe care îl găsise pe 
puntea navei. Aruncă toate bucăţile de carne peste 
bord. Când reuși să curețe complet oasele de carne, 
le înveli într-o cârpă ca să le usuce și le ascunse în 
bagaj. 

Își petrecu săptămâna care urmă într-un 
priveghi solitar prelungit. Uneori se trezea cuprins 
de ideea că lucrul cel mai bun pe care îl avea de 
făcut era să se cațere tăcut peste balustrada 
bordului la adăpostul întunericului și să se arunce 
în mare. Însă trebuia să ducă oasele fratelui său 
mort înapoi acasă. 

Când își reîncepu lecţiile cu misionarii își dădu 
seama cât de mult însemnaseră aceștia pentru Guo 


Si. Fratele lui nu ţipase deloc în pragul morţii, ci 
fusese senin. Elgstrand și Lodin îi dăruiseră lui Guo 
Si cel mai misterios lucru cu putinţă: curajul de a 
muri. 

Pe parcursul restului călătoriei, mai întâi până 
în insula Java, unde nava își reîmprospăta proviziile, 
apoi pe ultima bucată de drum până în Canton, San 
puse o mulțime de întrebări despre Dumnezeul care 
putea aduce alinare muribunzilor și care oferea 
paradisul tuturor, indiferent dacă erau bogaţi sau 
săraci. 

Însă întrebarea-cheie era de ce îngăduise acest 
Dumnezeu ca Guo Si să moară exact atunci când el 
și San se întorceau acasă după toate încercările 
prin care trecuseră. Nici Elgstrand și nici Lodin nu 
îi oferiră un răspuns satisfăcător. Elgstrand 
susținea că Dumnezeul creștin lucra în moduri 
misterioase. Oare ce însemna asta? Că viaţa nu 
reprezenta altceva decât o așteptare pentru ceea ce 
avea să vină după aceea? Că orice credinţă 
reprezenta, de fapt, o șaradă? 

Pe măsură ce nava se apropia de Canton, San 
devenea tot mai agitat. N-avea să uite niciodată 
toate chinurile prin care trecuse. Acum voia să 
înveţe să scrie, ca să poată înregistra pentru alţii ce 
i se întâmplase în viaţă lui și fraţilor săi morti, 
începând cu dimineaţa când își descoperise părinţii 
atârnând spânzurați de o creangă de copac. 

Cu câteva zile înainte de a ajunge să vadă 
coasta Chinei, Elgstrand și Lodin veniră să se așeze 
lângă el pe punte, vrând să afle ce planuri avea 
după ce ajungeau în Canton. 

San nu știa ce să le răspundă. 


— Nu vrem să pierdem legătura cu tine, zise 
Elgstrand. Ne-am apropiat de tine în cursul acestei 
călătorii. Fără tine, n-am fi ajuns să cunoaștem cât 
de cât chineza. Ne-ar face mare plăcere să ni te 
alături. Îţi vom plăti un salariu, iar tu ne vei ajuta să 
ridicăm acea mare comunitate creștină la care 
visăm. 

San rămase o vreme tăcut, înainte de a 
răspunde. Când se decise, se ridică în picioare și se 
înclină de două ori înspre misionari. 

Avea să meargă împreună cu ei. Poate că într-o 
bună zi avea să ajungă și el la seninătatea lui Guo Si 
din ultimele zile de viaţă. 

La 12 septembrie 1867, San păși pe ţărmul 
Cantonului. În straiță avea oasele labei piciorului de 
la fratele său mort. Era singurul lucru pe care îl 
putea arăta oricui ca dovadă a lungii sale călătorii 
prin viaţă. 

Privi în jurul lui pe chei. Îl căuta cu privirea pe 
Zi sau pe Wu? Habar n-avea. 

Câteva zile mai târziu, San îi însoțea pe cei doi 
misionari pe o navă fluvială către orașul Fuzhou. 
Cercetă cu privirea peisajul care se desfășura alene 
în faţa ochilor săi. Căuta un loc unde să îngroape 
rămășițele lui Guo Si. 

Era ceva ce trebuia să facă singur. Era o 
chestiune de reglementat între el, părinţii lui și 
spiritele strămoșilor lui. 

Vasul înainta încet către nord. De pe maluri 
răsunau orăcăieli de broaște. 

San ajunsese acasă. 


15 


În toamna anului 1868, San începu, cu un efort 
imens, să scrie povestea vieţii sale și pe cea a celor 
doi frați morți. Trecuseră cinci ani de când el și Guo 
Si fuseseră răpiți de Zi, și un an de când se 
întorsese în Canton cu laba piciorului lui Guo Si în 
bagaj. În cursul acelui an îi însoţise pe Elgstrand și 
pe Lodin în Fuzhou, fusese în slujba lor ca servitor 
personal și, mulţumită unui învăţător pe care i-l 
angajase Lodin, reușise să înveţe să scrie. 

În noaptea în care San se așeză la masă și 
începu să-și scrie povestea vieţii un vânt puternic 
zguduia ferestrele casei unde el avea o odaie. Se 
așeză cu creionul în mână, ascultând zgomotele de 
afară și imaginându-și că se află iarăși pe mare. 

Abia acum începea să priceapă pe deplin 
semnificaţia tuturor evenimentelor prin care 
trecuse. Se hotărî să încerce să-și amintească 
fiecare amănunt și să noteze totul, fără să treacă cu 
vederea ceva. 

Dar cine avea să-i citească povestea? 

Nu avea pe nimeni pentru care să scrie. Cu 
toate astea, voia să o facă. Dacă exista cu adevărat 
un Creator care domnea peste viață și moarte, fără 
îndoială că acesta avea să aibă grijă ca tot ce scria 
San să ajungă în mâna cuiva care ar fi vrut să 
citească povestea. 

Începu să scrie, încet și meticulos, în vreme ce 
vântul zguduia zidurile casei. Se legăna încet 
înainte și înapoi pe scaunul pe care stătea. Odaia se 
transformă repede într-o navă, cu podeaua 
mișcându-se sub picioarele lui. 


Pusese câteva teancuri de hârtie pe masă în 
faţa lui. Ca un crab ascuns pe fundul unei ape, 
intenţiona să meargă înapoi cu povestea până în 
punctul în care își văzuse părinţii atârnând de 
capetele frânghiilor și legănându-se în bătaia 
vântului. Voia însă să înceapă cu călătoria până în 
locul unde se găsea acum. Era cea mai vie amintire 
din memoria lui. 

Elgstrand și Lodin fuseseră emoţionaţi și 
agitaţi când debarcaseră în Canton. Masele haotice 
de oameni, mirosurile ciudate și incapacitatea lor de 
a înţelege dialectul Hakka vorbit în acel oraș îi 
făcuseră să se simtă nesiguri. Erau așteptați - 
fuseseră întâmpinați de un alt misionar suedez, pe 
nume Tomas Hamberg, care lucra pentru o 
societate biblică germană dedicată răspândirii de 
traduceri în chineză ale textelor biblice. Hamberg 
se dovedi un om ospitalier și îi lăsă să stea în casa 
legaţiei germane unde el își avea biroul și 
apartamentul. San intră imediat în rolul servitorului 
tăcut pe care singur decisese să și-l asume. Se 
ocupa de chinezii însărcinaţi să care bagajele 
misionarilor, spăla hainele angajatorilor săi și se 
îngrijea de nevoile lor la orice oră din zi și din 
noapte. Deși nu spunea nimic și nu ieșea absolut 
deloc în evidenţă, asculta cu mare atenţie tot ce se 
spunea. Hamberg vorbea chineza mai bine decât 
Elgstrand și Lodin, și adesea discuta cu ei ca să le 
îmbunătăţească fluenţa limbajului. Prin 
deschizătura unei uși, San îl auzi la un moment dat 
întrebându-l pe Lodin cum îl cunoscuseră pe el. Fu 
surprins să-l audă pe Hamberg avertizându-l pe 
Lodin să nu se încreadă prea mult într-un servitor 
chinez. 


Era pentru prima dată când San auzea un 
misionar spunând ceva negativ la adresa unui 
chinez. Avea însă încredere că nici Elgstrand și nici 
Lodin nu aveau să ajungă la aceeași concluzie ca 
Hamberg. 

După câteva zile de pregătiri intense, plecară 
din Canton, navigând mai întâi de-a lungul coastei, 
apoi în amonte pe râul Min Jiang către Fuzhou, 
Orașul Pagodelor Albe și Negre. Hamberg le dăduse 
o scrisoare de recomandare către mandarinul-șef al 
orașului, care anterior se dovedise binevoitor față 
de misionarii creștini. Spre uimirea lui, San îi 
văzuse pe Elgstrand și pe Lodin cum îngenunchează 
și ating solul cu frunţile înaintea mandarinului. 
Acesta le îngădui să activeze în orașul lui, iar după 
o cercetare minuțioasă reușiră să găsească un loc 
potrivit scopurilor lor. Era un complex împrejmuit 
de ziduri și care cuprindea câteva clădiri. 

În ziua în care se mutară acolo, Elgstrand și 
Lodin îngenuncheară și binecuvântară complexul 
care avea să reprezinte casa lor în viitor. San se 
lăsă și el într-un genunchi, dar fără să rostească 
vreo binecuvântare. Își aduse aminte că încă nu 
reușise să găsească un loc potrivit unde să îngroape 
piciorul lui Guo Si. 

Trecură mai multe luni până să descopere un 
loc în apropiere de râu unde soarele la asfinţit 
trecea peste vârfurile copacilor încet, până ce solul 
era treptat înghiţit de umbră. San vizită locul de 
mai multe ori și se simţi mereu împăcat cu sine 
stând acolo, cu spatele sprijinit de un bolovan. Râul 
curgea leneș la poalele pantei blânde dinaintea 
ochilor lui. Chiar și acum, deși venise toamna, pe 
malul râului înfloreau plante. 


Acolo putea zăbovi ca să discute cu fraţii lui. 
Acolo puteau ei veni ca să fie cu el. Puteau fi 
împreună. Linia de demarcaţie dintre viaţă și 
moarte dispărea acolo. 

Săpă o groapă adâncă în sol, în care puse 
oasele fratelui său. O umplu cu mare grijă cu 
pământ, șterse toate urmele și deasupra așeză o 
piatră pe care o adusese cu el din deșertul 
american. 

San își zise că poate ar fi fost bine să recite una 
dintre rugăciunile învăţate de la misionari; dar cum 
Wu, care era și el cumva prezent acolo, nu-l 
cunoscuse pe Dumnezeul către care s-ar fi înălţat 
rugile, se mulţumi să le rostească numele. În mintea 
lui le atașă aripi sufletelor fraţilor și le îmboldi să 
zboare cât mai departe. 

Elgstrand și Lodin stârneau o energie uluitoare 
prin prezenţa lor. San nutrea un respect tot mai 
mare pentru eforturile lor neprecupeţite de a 
înlătura bariere și de a convinge oameni să-i ajute la 
construirea misiunii. Evident, dispuneau și de bani. 
Aveau nevoie de bani ca să-și înfăptuiască lucrarea. 
Elgstrand avea un aranjament cu o companie 
englezească de transport maritim, ale cărei nave 
treceau regulat prin Fuzhou ca să aducă sume de 
bani din Suedia. San constată cu surprindere că 
misionarii nu păreau să-și facă niciodată probleme 
în legătură cu potenţialii hoţi, care n-ar fi ezitat să-i 
omoare ca să pună mâna pe bogăţiile lor. Elgstrand 
păstra banii și biletele de valoare sub pernă. Când 
nici el și nici Lodin nu erau acolo, San răspundea de 
bani. 

O dată, San numără în secret banii, care erau 
păstraţi într-o pungă mică de piele. Fu surprins să 


vadă cât de mulţi erau. Pentru o fracțiune de 
secundă fu tentat să ia banii și să fugă. Avea destul 
acolo cât să meargă în Beijing și să trăiască doar 
din dobânzi ca un bogătaș. 

Însă tentaţia îl părăsi când se gândi la Guo Si și 
la duioșia și grija pe care misionarii i-o arătaseră 
fratelui său în ultimele lui zile de viață pe acest 
pământ. 

San ducea o viață cum nu-și închipuise 
niciodată. Avea o odaie proprie cu pat, haine curate, 
mâncare din belșug. De la capătul de jos al scării 
sociale ajunsese acum responsabil peste toţi 
servitorii din casă. Devenise strict și hotărât în 
comportament, dar nu recurgea niciodată la 
pedepse fizice atunci când cineva comitea vreo 
greșeală. 

La doar câteva săptămâni după ce ajunseseră 
în Fuzhou, Elgstrand și Lodin deschiseră tuturor 
ușile complexului. Curtea se umplu imediat. San 
rămase undeva în spate și-l ascultă pe Elgstrand 
vorbind, în chineza lui poticnită, despre preamăritul 
Dumnezeu care își trimisese unicul Fiu la răstignire. 
Lodin le oferi oamenilor imagini colorate, pe care 
aceștia le trecură de la unii la alţii. 

Când Elgstrand termină, curtea se goli rapid. A 
doua zi însă, se petrecu același lucru, iar oamenii 
veniră din nou, unii dintre ei însoţiţi de prieteni și 
de cunoscuţi. Întreg orașul începu să vorbească 
despre acei albi remarcabili care veniseră să 
trăiască în mijlocul lor. Chinezii înțelegeau cel mai 
greu faptul că Elgstrand și Lodin nu gestionau o 
afacere. N-aveau nimic de vânzare și nu doreau să 
cumpere nimic. Pur și simplu stăteau acolo și 


vorbeau într-o chineză stricată despre un Dumnezeu 
care trata toate ființele umane ca pe niște egali. 

În acele zile de început misionarii nu 
precupeţiră nici un efort. Prinseră niște caractere 
mari chinezești de arcada de la intrarea în curte, 
anunțând astfel lumea că acolo se găsea Templul 
Unicului Dumnezeu Adevărat. Cei doi tineri păreau 
să nu doarmă nici o clipă și să fie permanent în 
mișcare. Uneori San îi auzea folosind o expresie 
chinezească însemnând „idolatrie degradantă” și 
afirmând că trebuie să opună rezistenţă acesteia. Se 
întrebă cum de misionarii îndrăzneau să creadă că îi 
pot convinge pe chinezii de rând să renunţe la idei 
și credinţe cu care trăiau de generaţii. Cum putea 
oferi un Dumnezeu, care îngăduise ca unicul lui fiu 
să fie răstignit pe o cruce, liniște spirituală sau 
voinţă de a trăi unui ţăran chinez obișnuit? 

La câteva săptămâni după ce ajunseseră în 
Fuzhou, într-o dimineaţă devreme, San ridică drugii 
și deschise poarta grea de lemn a complexului. Se 
trezi în faţă cu o tânără care înclină din cap și îl 
anunţă că se numea Lou Qi. Venea dintr-un sătuc de 
pe malul râului Min, nu departe de Shuikou. Părinţii 
ei erau țărani săraci, iar ea evadase din sat după ce 
tatăl ei hotărâse să o vândă drept concubină unui 
bărbat în vârstă de șaptezeci de ani din Nanchang. 
Își implorase tatăl să o scutească de o asemenea 
obligaţie, căci umbla zvonul că mai multe dintre 
concubinele anterioare ale individului fuseseră 
omorâte după ce el se plictisea de ele. Însă tatăl 
refuzase să asculte protestele ei, așa că tânăra 
fugise. Un misionar german situat în avanpostul din 
Gou Sihan îi spusese că exista o misiune în Fuzhou 


unde oricine căuta mila creștină se putea bucura de 
ea. 

După ce tânăra își încheie povestea, San o 
măsură cu privirea de sus până jos. Îi puse câteva 
întrebări legate de ceea ce știa ea să facă, apoi o 
lăsă să intre. Avea să vadă dacă putea ajuta femeile 
și bucătarul care erau responsabili de hrănirea 
celor care locuiau la misiune. Dacă lucrurile 
mergeau bine, poate că San reușea chiar să-i ofere 
o slujbă. 

Fu mișcat de bucuria care lumină chipul tinerei 
la auzul acestor cuvinte. 

Qi se descurcă bine, așa că San îi mări 
atribuţiile. Tânăra locuia cu celelalte servitoare de 
sex feminin și era plăcută de toată lumea pentru că 
părea mereu calmă și nu încerca să se eschiveze 
când i se dădea vreo treabă. San o supraveghea în 
vreme ce muncea în bucătărie sau fugea prin curte 
ca să îndeplinească câte o sarcină. Din când în când 
privirile li se întâlneau, dar San nu o trata niciodată 
altfel decât pe ceilalţi servitori. 

Într-o zi, la scurt timp după Crăciun, Elgstrand 
îi ceru lui San să închirieze o barcă și câţiva vâslași. 
Aveau să meargă în avalul râului ca să viziteze o 
navă englezească ce tocmai ajunsese de la Londra. 
Consulul britanic din Fuzhou îl informase pe 
Elgstrand că nava adusese un pachet pentru 
misiune. 

— Ar fi bine să vii cu noi, îi spuse Elgstrand, 
zâmbind. Am nevoie de cel mai bun om al meu 
atunci când mă duc să ridic o geantă plină cu bani. 

San găsi o echipă de vâslași în port. A doua zi, 
Elgstrand și San se urcară în barcă. Chiar înainte 
de a urca, San îi șoptise șefului său că probabil ar fi 


fost cel mai bine dacă nu pomenea nimic despre 
conţinutul pachetului pe care aveau să-l ridice de la 
bordul navei englezești. 

Elgstrand zâmbi. 

— Fără îndoială că sunt credul, dar nici pe 
departe așa de naiv cum crezi tu, răspunse 
suedezul. 

Vâslașii avură nevoie de trei ore ca să ajungă la 
navă și să tragă de-a lungul ei. Elgstrand urcă 
pasarela de acces împreună cu San. Îi întâmpină un 
căpitan chel, care se numea John Dunn. Omul se 
uită la vâslași cu multă neîncredere. Apoi se uită cu 
aceeași privire la San și făcu un comentariu pe care 
San nu-l înţelese. Elgstrand clătină din cap și îi 
explică lui San că onor căpitanul Dunn nu dădea 
prea mulţi bani pe chinezi. 

— Crede că sunteţi cu toţii hoţi și trădători, 
zise Elgstrand, râzând. Într-o bună zi își va da 
seama cât de mult se înșeală. 

Dunn și  Elgstrand dispărură în cabina 
căpitanului. În scurt timp Elgstrand ieși de acolo cu 
o geantă de piele, pe care i-o dădu ostentativ lui 
San. 

— Căpitanul Dunn crede că sunt nebun pentru 
că mă încred în tine. Mă întristează să spun că acest 
căpitan este o persoană extrem de vulgară, care 
fără îndoială știe multe despre nave, vânturi și 
oceane, dar nu cunoaște nimic în privinţa 
oamenilor. 

Coborâră la loc în barcă și se întoarseră la 
misiune. Când ajunseră se lăsase deja întunericul. 
San îl plăti pe șeful vâslașilor. În vreme ce mergeau 
pe străduţele întunecate, San începu să se simtă 
neliniștit. Nu se putea abţine să nu-și aducă aminte 


de acea seară din Canton când Zi îi ademenise în 
capcană pe el și pe fraţii lui. De această dată însă 
nu se petrecu nimic rău. Elgstrand se duse în biroul 
lui cu geanta, în vreme ce San puse drugul la poartă 
și îl trezi pe paznicul de noapte, care adormise cu 
spatele sprijinit de zidul exterior. 

— Eşti plătit ca să stai de pază, nu ca să dormi, 
îl muștrului San pe om. 

Rosti totul cu un ton prietenos, deși știa că 
paznicul era leneș și avea să adoarmă în curând la 
loc. Însă omul avea o mulţime de copii de îngrijit și 
o nevastă mutilată rău cu apă clocotită, accident de 
pe urma căruia era obligată să stea la pat de mulţi 
ani, adesea zvârcolindu-se de durere. 

„Sunt un supraveghetor cu ambele picioare pe 
pământ, își zise San. Nu stau pe șaua unui cal, 
precum J.A. Şi dorm ca un câine de pază, cu un ochi 
deschis.“ 

Se duse în odaia lui. Pe drum observă o lumină 
în camera unde dormeau servitoarele. Se încruntă. 
Era interzis ca noaptea să ardă lumânări, din 
pricina riscului imens de a se stârni un incendiu. Se 
duse la fereastră și privi cu mare atenţie printr-o 
spărtură dintre draperiile subţiri. În încăpere se 
vedeau trei femei. Una dintre ele, cea mai bătrână 
slujnică din complex, dormea, dar Qi și o altă tânără 
cu numele de Na stăteau în capul oaselor pe patul 
pe care îl împărțeau și discutau. Pe măsuţa de lângă 
ele se vedea un felinar aprins. Cum afară era o 
noapte caldă, Qi își desfăcuse partea de sus a 
cămășii de noapte, dezvăluindu-și sânii. San se uită 
vrăjit la trupul ei. Nu le auzea vocile și bănuia că 
șușoteau ca să n-o trezească pe femeia mai în 
vârstă. 


Qi se întoarse brusc și privi spre fereastră. San 
se făcu mic. Oare îl văzuse? Se retrase în întuneric 
și aşteptă. Însă Qi nu veni să aranjeze draperiile. 
San se întoarse la fereastră și rămase acolo să se 
uite până ce Na suflă în lumânare, lăsând încăperea 
în întuneric. 

San nu se mișcă. Unul dintre câinii lăsaţi liberi 
în complex pe durata nopţii ca să sperie posibilii 
hoţi veni la el și îi adulmecă mâinile. 

— Nu sunt hoţ, șopti San. Sunt un bărbat 
obișnuit care dorește o femeie ce într-o zi ar putea fi 
a mea. 

Din acea clipă, lui San i se aprinseră călcâiele 
după Qi. Avu grijă cu sentimentele lui, căci nu dorea 
s-o sperie pe tânără. În același timp, n-avea deloc 
chef ca interesul lui pentru ea să devină prea 
evident pentru ceilalţi servitori. Gelozia era un 
sentiment care se putea aprinde și răspândi oricând 
cu iuțeală. 

Trecu multă vreme până ce Qi înţelese 
semnalele prudente pe care San i le transmitea 
constant. Începură să se întâlnească în întuneric, în 
afara camerei ei, după ce Na promisese că nu va 
vorbi cu nimeni despre asta. În schimbul acestui 
favor, Na primi o pereche de pantofi noi. În cele din 
urmă, după aproape un an, Qi începu să-și petreacă 
o parte a fiecărei nopţi în camera lui San. Când 
făceau dragoste, pe San îl încerca o senzaţie de 
bucurie care alunga toate umbrele și amintirile 
dureroase. 

San și Qi ajunseră să își dorească să petreacă 
restul vieţii împreună. 

San decise să discute cu Elgstrand și Lodin, ca 
să le ceară permisiunea de a se căsători. San se 


duse la cei doi misionari într-o dimineaţă, după ce 
se termină micul dejun, înainte ca suedezii să își 
îndrepte atenţia asupra sarcinilor din acea zi. Le 
explică ce dorea. Lodin nu spuse nimic; Elgstrand fu 
cel care vorbi. 

— De ce vrei să te căsătorești cu ea? 

— E drăguță și politicoasă. Muncește mult. 

— E o femeie foarte simplă, care nu poate face 
la fel de multe lucruri ca tine. Şi nu arată nici un fel 
de interes pentru mesajul nostru creștin. 

— E încă foarte tânără. 

— Sunt unii care spun că e hoaţă. 

— Servitorii bârfesc mereu. Nimeni nu scapă 
atenţiei lor. Toată lumea acuză pe toată lumea de 
diverse. Eu știu ce e adevărat și ce nu. Qi n-a fost 
niciodată hoaţă. 

Elgstrand se întoarse spre Lodin. San habar n- 
avea ce vorbiră între ei într-o limbă pe care el n-o 
înţelegea. 

— Noi credem că ar trebui să aștepți, zise 
Elgstrand. Dacă te vei căsători, vrem să fie o 
căsătorie creștină. Prima pe care o slujim aici, la 
misiune. Dar nici unul dintre voi nu este încă 
suficient de matur. Vrem să aștepți. 

San se înclină și ieși din încăpere. Era extrem 
de dezamăgit, însă Elgstrand nu îl refuză categoric. 
Într-o zi el și Qi aveau să devină un cuplu. 

Câteva luni mai târziu, Qi îi spuse lui San că 
era însărcinată. San fu din cale afară de bucuros și 
decise imediat că, dacă pruncul avea să fie băiat, să 
îl cheme Guo Si. În același timp însă, își dădu seama 
că vestea avea să creeze probleme - religia creștină 
insista asupra mariajului cuplurilor înainte de 
apariţia copiilor. Relațiile sexuale înainte de 


căsătorie erau considerate un păcat major. Lui San 
nu-i veni nici o idee. Burta care creștea putea fi 
ascunsă o vreme, dar în scurt timp San trebuia să 
anunţe ceva, înainte de descoperirea adevărului. 

Într-o zi, San fu informat că Lodin avea nevoie 
de o echipă de vâslași pentru o călătorie de câţiva 
kilometri în amontele râului, până la o misiune 
germană. Ca întotdeauna când era vorba de voiajuri 
cu barca, trebuia să meargă și San. Cu o seară 
înainte de plecare, San își luă rămas-bun de la Qi și 
promise că avea să rezolve totul la întoarcere. 

Patru zile mai târziu, când se întoarse 
împreună cu Lodin, San fu chemat la Elgstrand, 
care dorea să-i vorbească. Misionarul ședea la 
biroul lui. De obicei îl invita pe San să ia loc, dar de 
această dată n-o făcu. San bănuia că se întâmplase 
ceva. 

Elgstrand vorbi cu o voce mai blândă decât de 
obicei. 

— Cum a fost drumul? 

— Așa cum ne-am așteptat. 

Elgstrand dădu gânditor din cap și îi aruncă o 
privire cercetătoare lui San. 

— Sunt dezamăgit, zise el. Am sperat până în 
ultima clipă că zvonul care a ajuns la urechile mele 
nu e adevărat. Dar până la urmă am fost obligat să 
acţionez. Înţelegi la ce mă refer? 

San înțelegea, dar răspunse că nu. 

— Asta mă dezamăgește și mai mult, continuă 
Elgstrand. Când cineva spune o minciună, înseamnă 
că diavolul a găsit o cale de a pătrunde în mintea 
lui. Mă refer, evident, la faptul că femeia cu care ai 
vrut să te căsătorești e gravidă. Îţi mai ofer o ocazie 
de a-mi spune adevărul. 


San înclină din cap, dar nu spuse nimic. Își 
simţea inima bătând cu putere. 

— E pentru prima dată de când ne-am întâlnit 
pe nava care ne-a adus aici că mă dezamăgești, 
continuă Elgstrand. Ai fost unul dintre oamenii care 
ne-a dat mie și fratelui Lodin sentimentul că până și 
chinezii se pot ridica la un nivel spiritual mai înalt. 
Ultimele zile au fost foarte dificile. M-am rugat 
pentru tine și am decis că îţi pot îngădui să rămâi. 
Dar trebuie să-ţi dedici și mai mult timp și efort ca 
să înaintezi spre momentul în care îţi vei putea 
declara supunerea față de Dumnezeul în care 
credem noi. 

San rămase acolo, cu capul plecat, așteptând 
să vadă ce avea să urmeze. Nu urmă nimic. 

— Asta e tot, rosti Elgstrand. Întoarce-te la 
treburile tale. 

Când ajunse la ușă, auzi vocea lui Elgstrand în 
spatele lui. 

— Înţelegi, desigur, că nu e posibil pentru Qi să 
mai rămână aici. Ea ne-a părăsit deja. 

San ieși devastat în curte. Se simţea la fel ca 
atunci când murise fratele lui. Era din nou pus la 
podea. O găsi pe Na, o prinse de păr și o trase afară 
din bucătărie. Era pentru prima dată când San se 
comporta violent faţă de un servitor. Na strigă și se 
aruncă pe jos. San își dădu repede seama că nu ea 
bârfise. Cealaltă femeie, bătrâna, o auzise pe Qi 
mărturisindu-i situaţia în care se afla lui Na. San 
reuși să se stăpânească și să nu o atace și pe 
bătrână. Ar fi însemnat că trebuia să părăsească și 
el misiunea imediat. O duse pe Na în camera lui și o 
așeză pe un scaun. 

— Unde e Qi? 


— A plecat acum două zile. 

— Unde s-a dus? 

— Nu știu. Era foarte supărată. A fugit. 

— Trebuie să fi spus ceva în legătură cu locul 
unde se duce. 

— Nu cred că știa. Dar poate că s-a dus la râu 
ca să te aștepte acolo. 

San se ridică instantaneu, ieși ca o furtună din 
încăpere, apoi pe poarta principală și alergă spre 
port. N-o găsi pe Qi. Își petrecu cea mai mare parte 
a zilei căutând-o și întrebând pe toată lumea cu care 
se întâlnea, dar n-o văzuse nimeni. Vorbi cu vâslașii, 
iar aceștia îi promiseră că-i vor da de veste dacă 
tânăra avea să-și facă apariţia. 

Când se întoarse la misiune și se întâlni iarăși 
cu Elgstrand, acesta se comportă ca și cum uitase 
totul. Se pregătea pentru slujba de a doua zi. 

— Nu crezi că ar trebui să fie mai curat prin 
curte? întrebă Elgstrand pe un ton prietenos. 

— O să mă asigur că se face la prima oră a 
dimineţii, înainte de sosirea oaspeţilor. 

Elgstrand dădu din cap, iar San se înclină. Era 
limpede că Elgstrand considera păcatul lui Qi atât 
de grav, încât nu-i acorda nici o șansă de mântuire. 

San nu putea pricepe în ruptul capului că 
puteau exista oameni cărora nu li se putea acorda 
graţia divină doar pentru că înfăptuiseră păcatul de 
a iubi o altă ființă umană. 

Îi urmări pe Elgstrand și Lodin cum discută pe 
veranda din faţa oficiului principal al misiunii. 

Se simţi ca și cum acum îi vedea pentru prima 
dată în adevărata lor lumină. 

Două zile mai târziu, primi un mesaj de la unul 
dintre amicii lui din port. Se grăbi să ajungă acolo. 


Fu nevoit să-și croiască drum cu coatele printr-o 
mare de oameni. Qi zăcea pe o pasarelă. În ciuda 
lanţului greu de fier din jurul mijlocului, se înălțase 
din adâncurile apei. Lanţul se încurcase de o cârmă 
care ridicase trupul la suprafaţă. Pielea ei devenise 
albă-albăstruie, iar ochii îi erau închiși. San era 
singurul de acolo care știa că burta ei ascundea un 
copil. 

San era iarăși singur. 

Dădu bani omului care trimisese mesajul de 
informare. Suma ajungea ca trupul lui Qi să fie 
incinerat. Două zile mai târziu, îngropă cenușa în 
același loc în care se odihnea Guo Si. 

„Așadar, asta am făcut cu viața mea, își zise el. 
Îmi creez propriul cimitir, pe care apoi îl umplu. 
Deja aici se odihnesc patru suflete, dintre care unul 
nici n-a apucat măcar să trăiască.“ 

Îngenunche și se lovi de nenumărate ori cu 
fruntea de sol. Se simţea cuprins de o imensă 
amărăciune. Nu-i putea rezista defel. Urlă ca un 
animal. Nu se simţise niciodată atât de neajutorat 
ca în acel moment. Odinioară se simţise în stare să 
aibă grijă de fraţii lui: acum ajunsese doar o umbră 
de om, care se destrăma și ea. 

Târziu în acea seară, când se întoarse la sediul 
misiunii, paznicul de noapte îl înștiinţă că fusese 
căutat de Elgstrand. San ciocăni la ușa biroului 
suedezului și îl găsi pe misionar stând la birou și 
scriind ceva la lumina lămpii. 

— Ţi-am simţit lipsa, zise Elgstrand. Ai fost 
plecat toată ziua. M-am rugat lui Dumnezeu să nu 
păţești nimic. 


— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse San, 
înclinându-se. Doar că m-a durut puţin un dinte, pe 
care l-am vindecat cu ajutorul unor ierburi. 

— Bine. Nu ne putem descurca fără tine. Du-te 
să dormi. 

San nu le spuse celor doi misionari de 
sinuciderea lui Qi. În misiune apăru o nouă fată. 
San închise durerea în sufletul lui și continuă vreme 
de multe luni să fie servitorul de neînlocuit al 
misionarilor. Nu dezvălui nimic din ce gândea și nici 
despre atitudinea cu care ajunsese să asculte 
predicile celor doi. 

În tot acest timp, San simţi tot mai mult că 
stăpânește suficient de bine arta scrisului ca să 
înceapă să scrie povestea lui și a fraţilor săi. Încă nu 
avea habar pentru cine o scria. Poate doar pentru 
vântul de afară. Însă dacă așa stăteau lucrurile, 
atunci el era dispus să facă vântul să o asculte. 

Scria până noaptea târziu și dormea tot mai 
puţin, dar fără ca asta să-i afecteze îndatoririle. Era 
mereu prietenos, gata să ajute, să ia decizii, să 
gestioneze servitorii și să le faciliteze celor doi 
misionari convertirea chinezilor la creștinism. 

Trecu așa aproape un an de la venirea lui în 
Fuzhou. Era perfect conștient că pentru construirea 
împărăției Domnului, la care visau misionarii, era 
nevoie de extrem de mult timp. Într-un interval de 
douăsprezece luni, nouăsprezece persoane se 
convertiseră și acceptaseră credinţa creștină. 

San continua să scrie mereu, gândindu-se mai 
ales la motivele pentru care părăsise satul lui natal. 

Una dintre sarcinile lui San era să facă 
curăţenie în biroul lui Elgstrand. Nimeni altcineva 
nu avea voie acolo. Într-o zi, în vreme ce ștergea cu 


atenţie biroul de praf și îndrepta teancurile de hârtii 
de pe el, San observă o scrisoare scrisă de 
Elgstrand în chineză. Mesajul era adresat unuia 
dintre prietenii misionari din Canton - cei doi 
încercau să facă împreună exerciţii de limbă. 

lată ce mărturisea Elgstrand prietenului său: 
„După cum știi, chinezii sunt incredibil de muncitori 
și pot îndura sărăcia la fel cum catârii și asinii 
îndură loviturile de bici. Însă nu trebuie să uităm că 
acești chinezi sunt în același timp încăpăţânaţi, 
vicleni, mincinoși și trădători; sunt aroganțţi, lacomi 
și au o senzualitate perversă care uneori mă 
dezgustă. În ansamblul lor, sunt un popor lipsit de 
valoare. Putem doar spera că, într-o bună zi, 
dragostea lui Dumnezeu le va putea distruge 
asprimea și cruzimea lor oribile”. 

San citi scrisoarea și a doua oară. Apoi termină 
curăţenia și ieși din încăpere. 

Continuă să lucreze ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, scriind în fiecare noapte și 
ascultând predicile misionarilor ziua. 

Într-o seară din toamna anului 1868 părăsi 
misiunea fără ca să observe cineva. Își împachetase 
toate lucrurile într-o traistă simplă de pânză. Afară 
ploua și bătea vântul în rafale. Paznicul de noapte 
dormea lângă poartă. Nu-l auzi pe San cum se 
caţără peste poartă. Când ajunse sus, San smulse 
indicatorul care anunţa că acolo se găsea poarta de 
intrare în Templul Unicului Dumnezeu Adevărat. 
Aruncă indicatorul jos, în noroi. 

Strada era pustie. Din cer turna cu găleata. 

San fu înghiţit repede de întuneric și dispăru. 


16 


Lui Ya Ru îi plăcea să stea singur serile în 
biroul lui. În astfel de clipe, zgârie-norul din centrul 
Beijingului, unde Ya Ru ocupa întreaga mansardă, 
cu ferestre imense, din podea până în tavan, care 
ofereau o panoramă splendidă asupra orașului, era 
aproape pustiu. În clădire se mai găseau doar 
paznicii de la parter și echipele de curăţenie. 
Secretara lui, domnișoara Shen, era la datorie în 
anticameră: rămânea întotdeauna oricât avea el 
nevoie de ea - uneori până în zorii zilei următoare. 

În această zi de decembrie 2005, Ya Ru 
împlinea treizeci și opt de ani. Era perfect de acord 
cu filosoful occidental care scrisese odată că la acea 
vârstă un bărbat se găsea la mijlocul vieţii. Avea 
mulţi prieteni care, pe măsură ce se apropiau de 
patruzeci de ani, resimțeau bătrâneţea ca pe o 
boare slabă, dar rece, suflându-le în ceafă. Ya Ru n- 
avea astfel de griji; încă din vremea studenţiei 
decisese să nu-și piardă niciodată timpul și energia 
făcându-și griji în privinţa unor lucruri pe care nu le 
putea influenţa. Trecerea timpului însemna o bătălie 
permanentă și capricioasă, un război pe care toţi 
oamenii îl pierdeau în cele din urmă. Singura formă 
de rezistenţă pe care o putea opune cineva era să 
profite la maximum de timp, să exploateze fiecare 
secundă fără să încerce să împiedice trecerea lui. 

Ya Ru își lipi nasul de geamul rece al ferestrei. 
Păstra întotdeauna temperatura la nivel scăzut în 
vasta lui suită de birouri, în care mobilierul avea 
nuanţe plăcute de negru și roșu  sângeriu. 
Termometrul se menținea constant la șaptesprezece 
grade Celsius, atât în perioada sezonului rece, cât și 


vara, când Beijingul era lovit de furtuni de nisip și 
rafale puternice de vânt fierbinte. O asemenea 
temperatură i se potrivea. Întotdeauna apreciase 
gândirea la rece. Afacerile și deciziile politice 
reprezentau un soi de război, în cadrul căruia nu 
conta decât calculul raţional, la rece. Doar nu de 
pomană era el renumit ca fiind Tou Nao Leng - „Cel 
cu Sânge Rece“. 

Fără îndoială că existau oameni care îl 
socoteau periculos. Era adevărat că de mai multe 
ori, în tinereţe, își pierduse cumpătul și făcuse rău 
fizic oamenilor, dar așa ceva era acum de domeniul 
trecutului. Nici nu-i păsa de faptul că multora le era 
frică de el. Mai important era să nu-și piardă 
controlul și să se lase pradă furiei care îl cuprindea 
uneori. 

Din când în când, dimineaţa foarte devreme, Ya 
Ru își părăsea apartamentul printr-o ușă dosnică 
secretă. Se ducea într-un parc din apropiere și 
executa mişcările concentrate de gimnastică 
devenite celebre sub numele de tai chi. Îl făceau să 
se simtă ca o părticică minusculă și insignifiantă a 
imensei mulțimi anonime de chinezi. Nimeni nu știa 
cine e el sau cum îl cheamă. După aceea, când 
revenea în apartament și își relua identitatea, se 
simţea întotdeauna mai puternic. 

Se apropia miezul nopţii. În acea noapte 
aștepta doi vizitatori, îl amuza să ţină întruniri în 
toiul nopţii sau la ivirea zorilor. Controlul asupra 
timpului îi conferea un avantaj: într-o cameră rece, 
în lumina palidă a zorilor, îi era mai ușor să obţină 
ce dorea. 

Privi pe deasupra orașului. În 1967, în toiul 
Revoluţiei Culturale, se născuse într-un spital aflat 


undeva printre luminile sclipitoare de sub el. Tatăl 
lui nu fusese de față; ca profesor universitar căzuse 
victimă epurărilor Gărzii Roșii și fusese exilat la 
țară ca să aibă grijă de porcii ţăranilor. Ya Ru nu se 
întâlnise niciodată cu el. Dispăruse și nu se mai 
auzise nimic de el. Ceva mai târziu în cursul vieţii 
lui, Ya Ru trimisese câţiva dintre colegii lui mai 
apropiaţi în locul unde se credea că fusese exilat 
tatăl lui, dar fără succes. Nimeni nu-și amintea de 
el. În haosul din arhivele acelei perioade de timp nu 
se putea găsi nici o urmă. Tatăl lui Ya Ru pur și 
simplu se înecase în imensul val de epurare politică 
declanșat de Mao. 

Fuseseră vremuri grele pentru mama lui, 
rămasă singură cu fiul și cu fiica ei mai mare, Hong 
Qiu. Prima amintire a lui Ya Ru era cu mama lui 
plângând. Era o amintire mai degrabă ceţoasă, dar 
pe care n-o uitase niciodată. Ceva mai târziu, pe la 
începutul anilor 1980, când situaţia lor se 
îmbunătăţise și mama lui își recăpătase slujba de 
lector în fizică teoretică la Universitatea din Beijing, 
Ya Ru înţelesese mai bine haosul care domnise la 
vremea nașterii lui. Mao încercase să creeze un nou 
univers. În același fel în care fusese creat acel 
univers, o nouă Chină avea să se nască acum din 
furtuna generată de Mao. 

Ya Ru își dăduse seama de foarte tânăr că 
singura garanţie a succesului consta în cunoașterea 
locului în care se găsea centrul de putere în orice 
moment. Aprecierea diverselor tendințe din viaţa 
politică și economică era esenţială ca să urce pe 
scara socială până la poziţia pe care o ocupa el 
acum. 


„Am fost pregătit când piaţa s-a liberalizat aici, 
în China, își spuse Ya Ru. Am fost una dintre pisicile 
alea despre care vorbea Deng - cele despre care nu 
contează că sunt cenușii sau negre câtă vreme 
vânează șoareci. Acum sunt unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din generaţia mea. Mi-am asigurat 
poziţia graţie contactelor profunde din Orașul 
Interzis al noii ere, acolo unde domnesc cele mai 
înalte cercuri de putere ale Partidului Comunist. Le 
plătesc excursiile în străinătate; aduc designeri 
străini pentru rochiile nevestelor lor. Aranjez locuri 
la universități americane de vârf pentru 
progeniturile lor și construiesc case pentru părinţii 
lor. În schimbul tuturor acestora, am libertate.“ 

Își întrerupse șirul de gânduri și se uită la ceas. 
Aproape miezul nopţii. Se duse la birou și apăsă un 
buton. Domnișoara Shen răspunse imediat. 

— Aştept o musafiră, zise el. Cam peste zece 
minute. Fă-o să aștepte o jumătate de oră. Apoi o 
să-i dau drumul să intre. 

Ya Ru se așeză la birou. Era întotdeauna gol 
când pleca de acolo seara. Fiecare nouă zi trebuia 
întâmpinată într-o stare de curăţenie pentru a putea 
face faţă noilor provocări. 

În acel moment, pe birou zăcea o carte veche, 
cu coperte uzate, care se vedea că fusese citită de 
multe ori. Uneori Ya Ru își zicea că ar fi fost bine să 
angajeze un expert în legătorie care să repare 
volumul înainte ca acesta să se destrame complet. 
Până la urmă decisese să îl lase așa cum era; 
conţinutul era încă intact, chiar și după ce trecuseră 
atâţia ani de la scrierea cărții. 

O puse cu grijă într-o parte și apăsă un buton 
de sub birou. Imediat se ivi un ecran de computer. 


Tastă câteva caractere și pe ecran apăru arborele 
genealogic al lui Ya Ru. Avusese nevoie de mult 
timp și de mulţi bani ca să alcătuiască arborele sau 
cel puţin ramurile de care putea fi sigur. În cursul 
istoriei pline de violenţe și de vărsări de sânge a 
Chinei nu se pierduseră doar comori culturale; 
multe arhive fuseseră distruse. În arborele la care 
se uita acum Ya Ru existau goluri pe care el n-avea 
să le poată umple niciodată. 

Chiar și așa, avea acolo numele-cheie. Inclusiv, 
și asta era cel mai important, numele omului care 
scrisese jurnalul care zăcea pe biroul lui. 

Ya Ru căutase casa în care strămoșul lui 
stătuse și scrisese la lumina chioară a unei 
lumânări. Însă nu rămăsese nimic din ea. Acolo 
unde locuise Wang San se întindea acum o reţea de 
autostrăzi. 

San notase în jurnal că scrierea lui era 
destinată vântului și copiilor lui. Ya Ru nu înţelesese 
niciodată care era semnificaţia ca vântul să citească 
jurnalul. Probabil că San fusese un romantic în 
adâncul sufletului său, în ciuda vieţii dure pe care 
fusese obligat să o ducă și a nevoii de răzbunare 
care nu îl părăsise niciodată, însă copiii veniseră, 
iar mai presus de toţi fusese un fiu pe nume Guo Si. 
Acesta se născuse în 1882. Guo Si fusese unul 
dintre primii conducători ai Partidului Comunist și 
fusese ucis de japonezi în războiul cu China. 

Ya Ru se gândea adesea că jurnalul lui San era 
scris anume pentru el. Deși trecuse mai bine de un 
secol de la scrierea jurnalului, în seara când Ya Ru 
se apucase să-l citească, parcă San ar fi vrut să-i 
vorbească direct lui. Ura resimţită de strămoș cu 
atâta amar de vreme în urmă continua să trăiască în 


Ya Ru. Mai întâi San, apoi Guo Si, iar în cele din 
urmă el însuși. 

Exista și o fotografie cu Guo Si, fiul lui San, 
datând de la începuturile anilor 1930, în care Guo 
Si poza alături de alţi bărbaţi într-un peisaj montan. 
Ya Ru o scanase și, de câte ori se uita la ea, i se 
părea că e foarte aproape de Guo Si, care stătea 
chiar în spatele oamenilor cu un zâmbet pe chip și o 
aluniţă pe obraz. „A fost atât de aproape de puterea 
absolută, gândi Ya Ru. Şi eu, ruda lui, am ajuns 
aproape de putere în timpul vieţii mele.“ 

Se auzi un bâzâit ușor dinspre dispozitivul de 
comunicaţii. Sosise primul lui musafir, dar Ya Ru 
intenționa să-l facă să aștepte. Cu multă vreme 
înainte citise despre un lider politic care făcuse o 
mare artă din ierarhizarea prietenilor sau 
dușmanilor politici în funcţie de timpul cât aceștia 
erau obligaţi să aștepte întâlnirea cu el. După aceea 
oamenii își puteau compara timpii de așteptare ca 
să-și dea seama cât de departe se găseau de cercul 
de putere al liderului. 

Ya Ru închise computerul, care dispăru sub 
birou cu același simţ discret cu care se ivise. Își 
turnă un pahar cu apă dintr-o carafa de pe birou. 
Apa provenea din Italia și era produsă special 
pentru el de către o firmă deţinută parţial de una 
dintre întreprinderile lui. 

„Apă și petrol, își zise el. Mă înconjor de 
lichide. Astăzi e petrolul, mâine va fi poate dreptul 
de a extrage apă din diverse râuri și lacuri.“ 

Se duse iarăși la fereastră și privi spre zona în 
care se găsea Orașul Interzis. Îi plăcea să se ducă 
acolo ca să-și viziteze prietenii. Se îngrijea de banii 
acestor prieteni și avea grijă să-i înmulțească. Azi 


tronul împăratului era gol. Însă puterea continua să 
fie concentrată în interiorul zidurilor orașului 
imperial antic. Deng spusese odată că vechea 
dinastie imperială ar fi invidiat puterea Partidului 
Comunist. Nu exista nici un alt ţinut din lume cu o 
bază de putere pe măsură. Acum fiecare al cincilea 
pământean era dependent de ceea ce decidea 
liderul de tip împărat al partidului. 

Ya Ru știa că e un om norocos. Nu uita 
niciodată asta. În clipa în care ar fi socotit că are 
drepturi și-ar fi pierdut influenţa și prosperitatea. El 
era eminenţa cenușie din spatele elitei care poseda 
puterea. Era membru al Partidului Comunist; avea 
legături solide chiar la centrul cercurilor interioare 
ale puterii, unde se luau cele mai importante 
decizii. Totodată era și consilier de partid. Își 
cerceta mereu drumul care îl aștepta în faţă, atent 
să evite capcanele și să găsească mereu rutele 
sigure de înaintare. 

Astăzi, cu ocazia zilei sale de naștere, știa că se 
găsește în miezul celei mai importante perioade 
pentru China de la Revoluţia Culturală încoace. 
Preocupată de secole doar de sine, China intrase în 
plin proces de inspectare a restului lumii. Chiar 
dacă în biroul politic se ducea o luptă dramatică 
legată de direcţia care trebuia aleasă, Ya Ru nu se 
îndoia defel care va fi rezultatul. Drumul pe care 
China deja apucase era imposibil de schimbat. Cu 
fiecare zi care trecea, tot mai mulţi compatrioți de- 
ai lui Ya Ru aveau sentimentul că o duc mai bine ca 
înainte. Chiar dacă prăpastia dintre locuitorii 
orașelor și ţărani se adâncea, o mică parte din noua 
prosperitate se revărsa asupra regiunilor celor mai 
lovite de sărăcie. Tentativa de stopare a acestei 


dezvoltări într-un mod care aparținea trecutului ar 
fi însemnat pură nebunie. Ca atare, vânătoarea 
pentru pieţe străine și materii prime trebuia să se 
intensifice tot mai mult. 

Își zări chipul reflectat în geamul imens al 
ferestrei. Probabil că și Wang San arătase cam la 
fel. 

„Au trecut mai bine de 135 de ani, își zise Ya 
Ru. San nu și-ar fi putut imagina niciodată viaţa pe 
care o duc eu azi. Dar eu îmi pot imagina viaţa pe 
care a dus-o el și îi pot înţelege furia. China 
întreagă a fost umbrită de nedreptăţile trecutului." 

Ya Ru se uită iarăși la ceas; deși nu trecuse 
încă o jumătate de oră, era gata să-și primească 
primul musafir. 

O ușă ascunsă în zid se deschise în lateral, 
permițându-i să intre în încăpere lui Hong Qiu, sora 
lui Ya Ru. Femeia părea o adevărată frumuseţe. 

Se întâlniră în mijlocul încăperii. 

— Bună, frăţiorul meu mai mic, zise ea. Eşti un 
pic mai bătrân ca ieri. Într-o bună zi o să mă prinzi 
din urmă. 

— Nu, replică Ya Ru. N-o voi face. Dar nici unul 
dintre noi nu știe exact care îl va îngropa pe 
celălalt. 

— De ce spui asta acum? La urma urmei e ziua 
ta de naștere! 

— Dacă ai avea o urmă de bun-simt în tine ai ști 
că moartea ne pândește pe toți. 

Ya Ru o conduse către un șir de scaune din 
capătul încăperii. Cum ea nu bea alcool, Ya Ru o 
servi cu ceai dintr-un ceainic placat cu aur. El 
continuă să bea apă. 


Hong Qiu îi zâmbi. După care deveni brusc 
serioasă. 

— Am un cadou pentru tine. Dar mai întâi 
vreau să aflu dacă zvonul pe care l-am auzit e 
adevărat. 

Ya Ru își deschise larg braţele. 

— Sunt înconjurat în permanenţă doar de 
zvonuri. La fel ca toţi bărbaţii proeminenţi, ca să nu 
mai menţionez femeile. Cum ești tu, draga mea 
soră. 

— Vreau să știu dacă e adevărat că s-a dat mită 
pentru contractul de construcţie la Olimpiadă. Hong 
Qiu trânti cu zgomot ceașca de ceai pe masă. 
Înţelegi implicaţiile? Mită și corupţie? 

Ya Ru își pierdu răbdarea. Găsea adesea 
conversațiile lor ca fiind distractive, căci Hong Qiu 
era inteligentă și caustică în felul de a se exprima. 
În același timp, el se bucura de ocazia de a-și 
modela mai bine argumentele prin discutarea lor cu 
ea. Hong Qiu era susţinătoarea abordărilor de modă 
veche bazate pe idealuri care nu mai însemnau 
nimic. Solidaritatea reprezenta o marfă ca oricare 
alta. Comunismul clasic nu reuşise să 
supraviețuiască rigorilor impuse de o realitate pe 
care vechii teoreticieni nu reușiseră niciodată să o 
accepte. Faptul că marele Karl Marx avusese 
dreptate în privinţa multor fundamente ale 
economiei politice sau că Mao demonstrase că până 
și ţăranii săraci se pot elibera de vieţile lor mizere 
nu însemna că marile provocări la adresa Chinei de 
acum puteau fi rezolvate apelând la metode clasice. 

Hong Qiu se postase cu spatele pe șaua calului 
care ducea spre viitor. Ya Ru știa că ea avea să cadă 
în curând de pe acea șa. 


— Nu vom fi niciodată dușmani, zise el. 
Membrii familiei noastre au fost pionieri atunci 
când au decis să se elibereze de decadenţă și 
mizerie. Doar că avem viziuni diferite asupra 
metodelor care ar trebui folosite. Bineînţeles că nu 
mituiesc pe nimeni, așa cum nu mai îngădui 
nimănui să cumpere favoruri de la mine. 

— Nu te gândești decât la tine. La nimeni 
altcineva. Îmi vine greu să cred că îmi spui 
adevărul. 

Ya Ru se înfurie. 

— Tu la ce te gândeai cu șaisprezece ani în 
urmă, când i-ai aplaudat pe bătrânii care conduceau 
partidul și care au ordonat tancurilor să îi 
zdrobească pe protestanții din piaţa Tienanmen? Ce 
gândeai atunci? Ţi-a trecut prin minte că puteam fi 
unul dintre protestanți? Aveam douăzeci și doi de 
ani pe atunci. 

— Era nevoie de măsuri. Era ameninţată 
stabilitatea întregii ţări. 

— De o mie de studenţi? Fii serioasă, Hong Qiu. 
Te temeai de cu totul altceva. 

— De ce anume? 

Ya Ru se aplecă în faţă și șopti: 

— De ţărani. Te temeai că îi vor sprijini pe 
studenţi. În loc să începeţi să vă gândiţi la noi 
modalităţi de progres pentru ţara noastră, aţi 
recurs la arme. În loc să rezolvaţi o problemă, aţi 
încercat să o ascundeţi. 

Hong Qiu nu răspunse. Își privi fratele drept în 
ochi. Ya Ru se gândi în acea clipă că amândoi 
proveneau dintr-o familie care cu doar două 
generaţii înainte n-ar fi îndrăznit niciodată să se 
uite drept în ochii unui mandarin. 


— N-ar trebui să zâmbești niciodată unui lup, 
replică Hong Qiu. Dacă o faci, lupul crede că vrei să 
ataci. 

Se ridică și puse un pachet legat cu panglică 
roșie pe masă. 

— Mă îngrijorează să văd încotro te îndrepţi, 
frăţioare. Voi face tot ce pot ca să mă asigur că ţara 
noastră nu se transformă în ceva de care să ne fie 
rușine. Marea luptă de clasă se va întoarce. Tu de 
partea cui ești? De partea ta, nu a poporului. 

— Deocamdată eu mă întreb care dintre noi 
este lupul, ripostă Ya Ru. 

Se ridică și porni spre sora lui, dar aceasta se 
întoarse cu spatele și plecă. Se opri în faţa zidului. 
Ya Ru se duse la birou și apăsă butonul care 
deschidea ușa ascunsă. 

Se întoarse la masă și desfăcu pachetul dăruit 
de Hong Qiu. Acesta conţinea o cutiuţă din jad. 
Înăuntrul cutiuţei se găsea o pană albă și o piatră. 

Nu reprezenta ceva neobișnuit ca el și Hong 
Qiu să facă schimb de cadouri care includeau 
șarade sau mesaje ascunse, înţelese imediat 
semnificaţia cadoului ei. Se referea la un poem de 
Mao. Pana simboliza o viaţă irosită, iar piatra o 
viaţă - și o moarte - cu însemnătate. 

„Sora mea mă avertizează, își zise Ya Ru. Sau 
poate că mă provoacă. Ce drum voi alege să urmez 
pentru tot restul vieţii?“ 

Zâmbi și hotări ca la următoarea aniversare a 
zilei ei de naștere să angajeze un artist care să-i 
sculpteze un frumos lup din fildeș. 

Îi respecta încăpăţânarea. Hong Qiu era cu 
adevărat sora lui din punct de vedere al tăriei de 
caracter și al voinţei. Era clar că ea avea să 


continue să i se opună lui și celor din guvern care 
urmau aceeași cale ca el. Însă greșea când 
condamna progresele pe care le sprijinea el, cele 
care aveau să facă iarăși din China cea mai 
puternică ţară din lume. 

Ya Ru se așeză la birou și aprinse lampa. Își 
puse cu mare grijă o pereche de mănuși albe din 
bumbac pe mâini. Apoi reîncepu să răsfoiască 
jurnalul scris de Wang San și transmis în cadrul 
familiei din generaţie în generaţie. Hong Qiu îl 
citise și ea, dar nu îl înţelesese în același mod cum îl 
înţelesese fratele ei. 

Ya Ru întoarse ultima pagină a jurnalului. 
Wang San ajunsese la optzeci și trei de ani, era 
foarte bolnav și avea să moară în scurt timp. 
Ultimele lui cuvinte exprimau grija că va muri fără 
să înfăptuiască toate lucrurile pe care le promisese 
fraţilor lui. 

„Mor prea repede. Dar chiar dacă aș fi trăit o 
mie de ani, tot aș fi murit prea repede, căci n-aș fi 
reușit să restaurez onoarea familiei noastre. Am 
făcut ce am putut, dar n-a fost suficient.” 

Ya Ru închise jurnalul și îl puse într-un sertar, 
pe care îl încuie, își scoase mănușile. Deschise un 
alt sertar și scoase de acolo un plic gros. Apoi apăsă 
pe butonul de comunicaţii. Domnișoara Shen 
răspunse imediat. 

— A sosit oaspetele meu? 

— Da, e aici. 

— Roagă-l să intre. 

Se deschise iarăși ușa ascunsă în zid. Omul 
care intră în cameră era înalt și slab. Se mișca cu 
lejeritate și aproape plutind peste covorul gros. Se 
înclină în faţa lui Ya Ru. 


— A sosit vremea să pleci, Liu Xin, rosti Ya Ru. 
Începutul Anului Nou occidental este cel mai bun 
moment ca să-ţi îndeplinești sarcina. În acest plic se 
găsește tot ce ai nevoie. Te vreau înapoi aici în 
februarie, pentru Anul Nou chinezesc. 

Ya Ru îi dădu plicul. Omul îl luă și se înclină. 

— Liu Xin, continuă Ya Ru. Sarcina pe care ti- 
am dat-o e mai importantă decât tot ce ţi-am cerut 
să faci până acum. Are legătură cu viaţa mea și cu 
familia mea. 

— Voi face ce cereti. 

— Ştiu asta. Dar dacă dai greș, te implor să nu 
te mai întorci aici. Altfel va trebui să te omor. 

— Nu voi da greș. 

Ya Ru încuviință. Conversaţia se încheiase. Liu 
Xin plecă și ușa se închise discret în urma lui. Ya Ru 
vorbi pentru ultima dată în acea seară cu 
domnișoara Shen. 

— Un bărbat tocmai a ieșit din biroul meu, zise 
el. 

— Era taciturn, dar amabil. 

— Dar n-a fost aici în această seară ca să mă 
vadă. 

— Bineînţeles că nu. 

— Aici a fost doar sora mea, Hong Qiu. 

— N-am văzut pe nimeni altcineva. Şi nici nu 
am notat alt nume în registru în afară de Hong Qiu. 

— Poţi pleca acasă acum. Eu voi mai rămâne 
câteva ore. 

Discuţia luă sfârșit. Ya Ru știa că domnișoara 
Shen avea să rămână până la plecarea lui. N-avea 
familie și nici vreo altă viaţă în afara muncii depuse 
pentru el. Era demonul care îi păzea lui ușa. 


Ya Ru reveni la fereastră și privi de sus orașul 
adormit. Era trecut bine de miezul nopţii. Se simţea 
emoţionat. Trecuse cu bine de ziua sa de naștere, 
chiar dacă discuţia cu Hong Qiu nu decursese 
conform așteptărilor lui. Sora lui nu mai înţelegea 
ce se întâmpla în lume. Refuza să accepte că 
vremurile se schimbau. Îl întrista să-și dea seama că 
ei doi aveau să se îndepărteze tot mai mult. Dar era 
un lucru necesar. De dragul ţării. Poate că într-o 
bună zi ea avea să înţeleagă, în ciuda tuturor 
piedicilor. 

Mai important însă era faptul că acea seară 
reprezenta sfârșitul tuturor pregătirilor, al tuturor 
căutărilor și planificărilor complicate. Ya Ru 
avusese nevoie de zece ani ca să stabilească ce se 
întâmplase în trecut și să-și întocmească planul de 
acţiune. De multe ori fusese pe punctul de a 
renunţa. De câte ori citea jurnalul lui Wang San 
însă, reușea să regăsească energia necesară pentru 
a merge mai departe. El avea puterea de a înfăptui 
ceea ce San n-ar fi reușit niciodată să înfăptuiască. 

La sfârșitul jurnalului existau câteva pagini 
goale. Acolo avea să scrie Ya Ru ultimul capitol 
după ce se termina totul. Alesese ziua lui de naștere 
pentru a-l trimite pe Xiu Lin în lume ca să facă ce 
trebuia făcut. Acum se simţea ușurat. 

Ya Ru rămase multă vreme nemișcat la 
fereastră. După aceea stinse luminile și plecă printr- 
o ușă dosnică pe unde se ajungea la liftul lui privat. 

Când se urcă în mașină, care îl aștepta în 
parcarea subterană, îi ceru șoferului să oprească în 
piața Tienanmen. Prin geamurile fumurii văzu piața, 
pustie acum, cu excepţia prezenţei permanente a 
soldaţilor de pază în uniformele lor verzi. 


Acolo proclamase Mao nașterea noii Republici 
Populare. Pe atunci Ya Ru nici nu se născuse măcar. 

Evenimentele măreţe care aveau să se petreacă 
în curând nu vor fi aclamate în această piaţă din 
timpul Imperiului de Mijloc. 

Noua ordine mondială avea să se desfășoare în 
tăcerea cea mai deplină. Până ce nimeni nu avea să 
mai poată împiedica ceea ce urma să se întâmple. 


PARTEA A TREIA 
Panglica roșie (2006) 


Oriunde se duc bătălii există victime, iar moartea 
reprezintă o prezenţă banală. Mai aproape de inimile 
noastre sunt însă interesele oamenilor și suferințele marii 
majorităţi, iar când murim pentru popor, avem parte de o 
moarte onorabilă. Cu toate astea, trebuie să facem totul ca 
să evităm victimele inutile. 


Mao Zedong, 1944 


Rebelii 


17 


Birgitta Roslin găsi ce căuta chiar în spatele 
restaurantului chinezesc, într-un colţ. Lipsea una 
dintre panglicile roșii de la lampadarul care atârna 
deasupra mesei. 

Rămase nemișcată și își ţinu respiraţia. 

„Cineva a stat aici, își zise ea. Apoi, din acest 
loc s-a îndreptat spre Hesjovallen.“ 

Trebuia să fi fost un bărbat. În mod clar un 
bărbat. 

Privi în jurul ei prin restaurant. Tânăra 
chelneriță îi zâmbi. Dinspre bucătărie se auzeau 
voci puternice în chinezește. 

Îi trecu prin minte că nici ea și nici poliţia nu 
reușiseră să înțeleagă scopul celor petrecute. Era 
un scop mai mare, mai profund și mai misterios 
decât cel la care ei s-ar fi putut gândi. 

De fapt, nu știau nimic. 


Rămase la masă, ciugulind absentă din 
mâncarea așezată în faţa ei. Continua să fie singurul 
client din restaurant. Îi făcu semn chelneriţei și îi 
arătă lampadarul de deasupra. 

— Lipsește o panglică, zise ea. 

La început, chelneriță păru să nu înţeleagă 
vorbele ei. Birgitta arătă din nou spre lampadar. 
Chelneriţa dădu surprinsă din cap. Habar n-avea de 
panglica lipsă. Se aplecă și se uită sub masă, în caz 
că panglica căzuse acolo. 

— Dusă, zise ea. Nu văd. 

— De câtă vreme lipsește? întrebă Birgitta. 

Chelneriţa o privi nedumerită. Roslin repetă 
întrebarea, zicându-și că tânăra nu înţelesese. 

Chelneriţa scutură în grabă din cap. 

— Nu știu. Dacă masa nu e bună, vă rog 
schimbaţi. 

Înainte ca Birgitta să poată răspunde, 
chelnerița se repezi ca să se ocupe de un grup de 
clienţi care tocmai intrase în restaurant. Roslin 
bănui că era un grup de autorităţi locale. Când îi 
auzi vorbind, își dădu seama că erau delegaţi la o 
conferinţă, discutând despre nivelul mare al 
șomajului din Hälsingland. Continuă să mănânce 
încet din felurile de pe masa ei, în vreme ce 
restaurantul se umplea de clienţi. Tânăra chelneriţă 
ajunse repede să nu se mai poată descurca singură. 
În cele din urmă, din bucătărie ieși un bărbat, care 
începu să o ajute cu tacâmurile și cu ștersul 
meselor. 

După circa două ore, lucrurile începură să mai 
lâncezească. Roslin continua să se joace cu 
mâncarea ei. Comandă o ceașcă de ceai verde și își 


omori timpul gândindu-se la tot ce i se întâmplase 
de când sosise în Hälsingland. 

Chelneriţa reveni la ea și întrebă dacă doamna 
mai dorea și altceva. 

— Aș vrea să vă pun câteva întrebări, răspunse 
Roslin. 

În restaurant mai existau încă alţi consumatori. 
Chelnerița vorbi cu bărbatul care o ajutase, după 
care se întoarse la masa Birgittei. 

— Dacă vreţi cumpăraţi lampa, pot aranja, zise 
ea cu un zâmbet. 

Birgitta Roslin zâmbi la rândul ei. 

— Nu vreau nici o lampă, zise ea. Aţi avut 
deschis de Anul Nou? 

— Avem mereu deschis, răspunse chelnerița. 
Ore lucru chinezești. Mereu deschis când alţii 
închis. 

— Vă amintiţi de clienţii pe care îi aveţi? 

— Tu fost aici înainte, zise chelnerița. Ţin minte 
clienţi. 

— Îţi amintești dacă a stat cineva la masa asta 
de Anul Nou? 

Chelneriţa clătină din cap. 

— E masă bună. Mereu client aici. Stai aici 
acum. Mâine altcineva stă aici. 

Birgitta Roslin își dădu seama că era inutil să 
meargă mai departe cu astfel de întrebări vagi. 
Trebuia să fie mai precisă. După câteva secunde de 
gândire, își dădu seama cum să procedeze. 

— Cu ocazia Anului Nou, începu ea, aţi avut 
vreun client pe care să nu-l mai fi văzut înainte? 

— Niciodată? 

— Niciodată. Nici înainte, nici după. 


Putea constata cu propriii ochi cum chelneriță 
își scotocea mintea. 

Ultimii clienţi de prânz se ridicau să plece. 
Sună telefonul de pe tejghea. Chelneriţa răspunse și 
notă o comandă de livrare mâncare. Apoi se 
întoarse la masa lui Roslin. Între timp, cineva din 
bucătărie începuse să intoneze o melodie. 

— Muzică frumoasă, zise chelneriţă, zâmbind. 
Muzică chinezească. Îţi place? 

— Drăguţă, răspunse Birgitta. Foarte drăguță. 

Chelneriţa ezită. În cele din urmă dădu din cap, 
mai întâi cu ezitări, apoi cu mai multă fermitate. 

— Bărbat chinez, zise ea. 

— Care a stat aici? 

— Pe același scaun cu tine. El mâncat cină. 

— Când s-a întâmplat? 

Chelneriţa se gândi câteva secunde. 

— Ianuarie. Dar nu Anul Nou. Mai târziu. 

— Cât de târziu? 

— Nouă, zece zile poate? 

Roslin își mușcă buza. Se potrivea. Violenţele 
din Hesjovallen se petrecuseră în noaptea dintre 12 
și 13 ianuarie. 

— Putea să fi fost două zile mai târziu? 

Chelnerița aduse un registru în care erau 
înregistrate toate rezervările. 

— Doisprezece ianuarie, zise ea. Atunci a stat 
aici. Nu a închiriat masă, dar ţin minte alţi clienţi 
care erau aici. 

— Cum arăta? 

— Chinez. Subţire. 

— Ce a spus? 

Chelnerița răspunse imediat, surprinzând-o. 

— Nimic. Arăta ce voia. 


— Dar era în mod sigur chinez? 

— Încercat să vorbesc chinezește cu el, dar a 
spus doar „tăcere“. Şi arăta. Cred că voia singur. A 
mâncat. Supă, pachetele de primăvară, nasi goring și 
desert. Era foarte foame. 

— A băut ceva? 

— Apă și ceai. 

— Şi n-a spus nimic de la început până la 
sfârșit? 

— Voia singur. 

— După aia ce s-a întâmplat? 

— A plătit. Bani suedezi. Apoi a plecat. 

— Şi nu s-a mai întors? 

— Nu. 

— Ela luat panglica roșie? 

Chelneriţa râse. 

— De ce face asta? 

— Are vreo semnificaţie aparte panglica roșie? 

— E panglică roșie. Ce să însemne? 

— S-a mai întâmplat și altceva? 

— Cum adică? 

— După ce a plecat? 

— Pui multe întrebări ciudate. Ești de la Fisc? 
El nu muncește aici. Noi plătim taxe. Toţi care 
muncesc aici au hârtii. 

— Mă întrebam doar. L-ai mai văzut vreodată? 

Chelneriţa arătă spre fereastră. 

— S-a dus în dreapta. Ningea. Apoi dispărut. 
Nu s-a întors. De ce întrebi? 

— S-ar putea să îl cunosc, replică Birgitta 
Roslin. 

Plăti consumaţia și plecă. După ce ieși din 
restaurant făcu la dreapta. Ajunse la o intersecţie și 
se opri să privească în jurul ei. Pe una dintre 


străzile laterale se vedeau niște buticuri și o 
parcare. Cealaltă stradă era o fundătură. În capătul 
ei se zărea un mic hotel cu o firmă luminoasă în 
spatele unui geam de sticlă crăpat. Birgitta privi 
încă o dată în toate direcţiile, apoi studie din nou 
firma hotelului. 

Se întoarse la restaurantul chinezesc. 
Chelnerița şedea pe un scaun și fuma. Ţâșni imediat 
de pe loc când auzi ușa deschizându-se și își stinse 
instantaneu ţigara. 

— Mai am o întrebare, rosti Roslin. Omul care a 
stat la masa din colţ - purta palton sau ceva care să 
semene cu haine groase? 

Chelnerița se gândi câteva clipe. 

— Nu, nu haină, răspunse ea. Cum știi asta? 

— N-am știut. Termină-ţi ţigara. Îţi mulțumesc 
pentru ajutor. 

Ușa hotelului era ruptă. Cineva încercase să o 
spargă și încuietoarea arăta ca și cum ar fi fost 
reparată doar provizoriu. Făcu câţiva pași până la 
recepţie, o simplă tejghea în faţa unei uși. Nu era 
nimeni acolo. Descoperi o sonerie și vru să apese pe 
ea când brusc își dădu seama că stătea cineva în 
spatele ei. Era un bărbat străveziu de slab ce era, 
ca și cum ar fi fost grav bolnav. Omul purta ochelari 
cu dioptrii mari și mirosea a alcool. 

— Vreti o cameră? 

Birgitta sesiză numaidecât un ușor accent de 
Gothenburg în vocea lui. 

— Vreau doar să pun câteva întrebări. Despre 
un amic de-al meu care cred că a stat aici. 

Omul se îndepărtă. Papucii cu care era încălţat 
scoteau un pleoscăit la fiecare pas. În cele din urmă 
ajunse în spatele tejghelei. Cu mâinile tremurând, 


scoase un registru de hotel. Roslin nu și-ar fi putut 
niciodată închipui că existau și hoteluri precum cel 
în care se găsea acum. Avea senzaţia că făcuse un 
salt înapoi în timp, într-un film din anii 1940. 

— Cum se numește oaspetele? 

— Ştiu doar că e chinez. 

Individul dădu registrul la o parte, se uită dur 
la Birgitta și clătină din cap. Roslin avu impresia că 
nefericitul suferă de maladia Parkinson. 

— E normal să îţi cunoști prietenii după nume. 
Chiar dacă sunt chinezi. 

— E prietenul unui prieten. 

— Şi când se presupune că a stat aici? 

„Câţi oaspeţi chinezi aţi avut aici? întrebă ea în 
gând. Dacă a existat vreunul, ar trebui să ai habar 
de el.“ 

— La începutul lui ianuarie. 

— Eram în spital atunci. Cât am fost plecat, de 
hotel a avut grijă un nepot de-al meu. 

— L-aţi putea suna? 

— Mă tem că nu. În acest moment e plecat într- 
o excursie spre Arctica. 

Individul se apucă să studieze îndeaproape 
paginile registrului. 

— De fapt am avut un bărbat din China care a 
stat aici, rosti el brusc. Un oarecare domn Wang 
Min Hao din Beijing. A stat aici o noapte. Pe 
douăsprezece ianuarie. Ăsta e omul pe care îl 
căutaţi? 

— Da, răspunse Birgitta, abia reţinându-și 
emoția. Ele. 

Omul întoarse registrul, ca să poată citi și ea. 
Birgitta luă o hârtie din geantă și își însemnă 


amănuntele. Nume, număr de pașaport și ceva care 
semăna cu o adresă din Beijing. 

— Vă mulţumesc, zise ea. M-aţi ajutat enorm. A 
lăsat ceva în urma lui în hotel? 

— Numele meu este Sture Hermansson, rosti 
omul. Eu și soţia mea avem acest hotel din 1946. Ea 
a murit. În curând voi muri și eu. Ăsta e ultimul an 
de existenţă al hotelului. Clădirea o să fie demolată. 

— E trist când lucrurile stau așa. 

Hermansson gemu dezaprobator. 

— Ce să fie trist? Locul ăsta e o ruină. Şi eu 
sunt o ruină. Nu e nimic ciudat când bătrânii mor. 
Dar cred că acest chinez chiar a lăsat ceva în urma 
lui. 

Bătrânul dispăru în încăperea din spatele 
tejghelei. Birgitta Roslin așteptă. 

Tocmai începea să se întrebe dacă individul nu 
murise când acesta reapăru. |inea o revistă în 
mână. 

— Când m-am întors de la spital am găsit asta 
într-un coș de gunoi. O rusoaică îmi face curăţenie 
pe aici. Cum am doar opt camere, se descurcă de 
una singură. Însă e neglijentă. Când m-am întors de 
la spital am verificat tot hotelul. Asta era încă în 
camera chinezului. 

Sture Hermansson îi dădu revista. Era în 
chinezește şi descria exterioare chinezești și 
oameni. Birgitta bănui că era vorba mai degrabă 
despre o broșură de relaţii publice a unei companii 
decât de o revistă ca atare. Pe spatele publicaţiei 
erau scrise cu cerneală, neglijent, câteva caractere 
chinezești. 

— O puteţi lua, rosti Hermansson. Nu știu 
chineză. 


Birgitta o băgă în poșetă și se pregăti să plece. 

— Vă mulțumesc mult pentru ajutor. 

Hermansson zâmbi. 

— Pentru nimic. Sunteţi mulțumită? 

— Mai mult decât atât. 

Se îndrepta spre ieșire când auzi vocea lui 
Hermansson în urma ei. 

— S-ar putea să mai am ceva pentru 
dumneavoastră. Dar păreţi grăbită - poate că nu 
aveţi timp? 

Birgitta Roslin se întoarse la tejghea. 
Hermansson zâmbi. Apoi arătă spre ceva din spatele 
capului. La început Roslin nu-și dădu seama despre 
ce era vorba. Se vedea un ceas atârnând de perete 
și un calendar cu un service auto care promitea 
servicii prompte şi eficiente pentru toate 
autovehiculele Ford. 

— Nu înţeleg la ce vă referiţi. 

— Cred că aveţi vederea mai proastă ca a mea, 
zise Hermansson. 

Scoase un băț de lemn de sub tejghea. 

— Ceasul merge prost, explică el. Folosesc 
băţul ca să potrivesc limbile. Unui trup bătrân și 
șubred ca al meu nu i-ar prinde deloc bine să se 
urce pe o scară pentru așa ceva. 

Arătă mai sus pe perete, alături de ceas. 
Birgitta văzu un ventilator. Continua să nu priceapă 
ce vrea el să-i arate. Apoi își dădu seama: nu era un 
ventilator, ci o deschidere în perete pentru 
obiectivul unei camere de luat vederi. 

— Putem afla cum arăta omul acela, zise Sture 
Hermansson, părând mulţumit de sine. 

— E o cameră de supraveghere? 

— Cu siguranţă. Eu am construit-o. 


— Deci faceţi poze tuturor celor care stau în 
hotel? 

— Filme video. Nici măcar nu știu dacă e legal. 
Dar am un buton sub tejghea pe care îl apăs. 
Camera îi filmează pe toţi cei care stau acolo. 

O privi cu un zâmbet amuzat. 

— De exemplu, tocmai v-am filmat, zise el. Staţi 
exact în locul potrivit pentru o poză bună. 

Roslin îl însoţi în încăperea din spatele 
tejghelei. În mod clar camera servea drept dormitor 
și birou pentru bătrân. Printr-o ușă deschisă se 
vedea o bucătărie de modă veche, unde o femeie 
stătea în picioare și spăla vase. 

— E Natasha, zise Hermansson. Numele ei 
adevărat e altul, dar eu cred că toate rusoaicele ar 
trebui să se numească Natasha. 

Se uită la Roslin și o umbră îi trecu peste chip. 

— Sper că nu sunteţi ofițer de poliţie, rosti el. 

— Cu siguranţă, nu. 

— Nu cred că are toate documentele în ordine. 
Dar din câte am înţeles, chestia asta e valabilă în 
cazul celor mai mulți muncitori ilegali din ţara 
noastră. 

— Nu cred că e adevărat, replică Birgitta. Dar 
nu sunt ofiţer de poliţie. 

Bătrânul se apucă să răsfoiască prin teancul de 
casete video. Toate aveau date pe ele. 

— Să sperăm că nepotul meu și-a amintit să 
apese butonul, zise el. N-am verificat filmele de la 
începutul lui ianuarie. Nu prea am avut oaspeţi de 
atunci încoace. 

După multe căutări care o făcură pe Birgitta să 
vrea să-i smulgă casetele din mâini, bătrânul o găsi 


pe cea potrivită și porni televizorul. Natasha trecu 
prin încăpere ca o umbră tăcută, după care dispăru. 

Hermansson apăsă butonul PLAY. Roslin se 
aplecă în faţă. Imaginea era surprinzător de clară. 
Un bărbat cu o căciulă mare de blană stătea la 
tejghea. 

— Lundgren din Järvsö, zise Hermansson. Vine 
o dată pe lună ca să stea aici pentru a fi lăsat să bea 
ca prostul în camera lui. Când se îmbată cântă tot 
felul de imnuri. Apoi se întoarce acasă. Un om 
drăguţ. Negustor de mărunțişuri. Vine să stea la 
mine de aproape treizeci de ani. Îi ofer o reducere. 

Ecranul televizorului tremură. Când imaginea 
se limpezi din nou, în fața tejghelei stăteau două 
femei de vârstă mijlocie. 

— Prietenele Natashei, zise Hermansson cu 
solemnitate. Vin din când în când. N-aș vrea să mă 
gândesc din ce își câștigă existenţa. Dar nu au voie 
să distreze oaspeţii din acest hotel. Oricum, 
bănuiesc că fac asta când eu dorm. 

— Şi ele primesc reducere? 

— Toată lumea primește reducere. Nu am 
preţuri fixate. Hotelul merge pe pierdere de la 
sfârșitul anilor 1960. Eu trăiesc, de fapt, dintr-un 
mic portofoliu de acţiuni și stocuri. Îmi pun baza în 
industria lemnului și în industria grea. Prietenilor 
mei de încredere le dau un singur sfat. 

— Care ar fi acela? 

— Acţiuni industriale suedeze. Sunt imbatabile. 

Pe ecran apăru o nouă imagine. Birgitta Roslin 
se îndreptă de spate și observă imaginea cu mare 
atenţie. Bărbatul se vedea clar. Un chinez, îmbrăcat 
cu o haină groasă, de culoare închisă. Omul își 
ridică privirea spre camera de filmat. Ca și cum s-ar 


fi uitat drept în obiectivul ei. „Tânăr, își zise Roslin. 
Nu mai mult de treizeci de ani, în afara faptului că 
imaginea minte.“ Individul își luă cheia de la 
cameră și dispăru de pe ecran, care se înnegri. 

— Ochii mei nu văd prea bine, zise 
Hermansson. Ăsta este omul pe care îl căutaţi? 

— S-a întâmplat pe douăsprezece ianuarie? 

— Cred că da. Dar pot verifica cu registrul ca 
să văd dacă s-a cazat după prietenele noastre 
rusoaice. 

Omul se ridică și se duse la tejgheaua recepțţiei. 
În vreme ce el era plecat, Birgitta Roslin reuși să se 
joace de mai multe ori cu imaginile chinezului. 
Îngheţă imaginea în momentul în care acesta se 
uitase drept spre camera de filmat. „A observat-o, 
își zise ea. După aceea individul se uită în jos și își 
întoarce fața. Ba chiar își schimbă poziţia, ca să nui 
se vadă faţa.“ Totul se desfășura cu repeziciune. 
Birgitta dădu înapoi și urmări iarăși secvenţa. Acum 
văzu că individul era permanent în alertă, căutând 
din priviri camera de filmat. Îngheţă iarăși 
imaginea. Un bărbat cu păr tuns scurt, privire 
intensă și buze strâns lipite. Mișcări iuți și alerte. 
Poate chiar mai în vârstă decât la prima ei impresie. 

Hermansson se întoarse. 

— Se pare că avem dreptate, zise el. S-au cazat 
două doamne rusoaice, folosind nume false, ca de 
obicei. Apoi a venit acest bărbat, domnul Wang Min 
Hao din Beijing. 

— E posibil să fac o copie? 

Hermansson ridică din umeri. 

— Puteţi lua caseta. Mie la ce să-mi folosească? 
Am instalat camera și echipamentul video doar 


pentru propriul amuzament. Şterg casetele la 
fiecare șase luni. Luaţi-o. 

Hermansson băgă caseta în carcasa ei și i-o 
dădu  Birgittei. Se întoarseră amândoi în hol. 
Natasha curăța globurile becurilor care iluminau 
intrarea în hotel. 

Sture Hermansson o strânse amical de braţ pe 
Birgitta Roslin. 

— Acum îmi spuneţi de ce vă interesează așa 
de mult acest chinez? Vă datorează bani? 

— De ce să-mi datoreze? 

— Toată lumea datorează ceva cuiva. Dacă 
cineva începe să pună întrebări despre oameni, de 
obicei e vorba de bani. 

— Cred că acest om poate furniza răspunsuri la 
anumite întrebări, răspunse Roslin. Dar mă tem că 
nu vă pot dezvălui care sunt aceste întrebări. 

— Şi nu sunteţi ofițer de poliţie? 

— Nu. 

— Dar nu veniţi de prin părţile astea, nu? 

— Nu. Mă numesc Birgitta Roslin și vin din 
Helsingborg. V-aș fi recunoscătoare dacă mă sunati 
în cazul că individul apare din nou. 

Scrise adresa și numărul ei de telefon pe o 
bucată de hârtie, pe care i-o dădu lui Sture 
Hermansson. 

Când ajunse înapoi în stradă constată că asuda. 
Privirea chinezului continua s-o urmărească. Puse 
caseta în poșetă și privi în jurul ei, neștiind exact ce 
avea să facă în continuare. Ar fi trebuit să fie pe 
drumul de întoarcere spre Helsingborg - era deja 
după-amiază târziu. Intră într-o biserică din 
apropiere și se așeză pe o strană din faţă. Era 
răcoare înăuntru. Un bărbat ședea în genunchi 


lângă unul din zidurile groase și repara tencuiala. 
Birgitta încercă să judece la rece. În Hesjsvallen 
fusese descoperită o panglică roșie. Aceasta zăcea 
în zăpadă. Printr-o pură coincidenţă, ea reușise să 
meargă pe urma panglicii până într-un restaurant 
chinezesc. Un chinez mâncase acolo în seara zilei 
de 12 ianuarie. Ulterior în cursul acelei nopţi sau 
devreme în dimineața următoare un număr mare de 
oameni muriseră în Hesjovallen. 

Se gândi la imaginea de pe caseta lui Sture 
Hermansson. Oare era normal să creadă că un om 
singur înfăptuise toate acele crime? Să fi fost 
implicaţi și alţii, despre care ea n-avea încă habar? 
Sau panglica roșie ajunsese în zăpadă în 
Hesjovallen din cu totul alte motive? 

Nu găsi nici un răspuns. Scoase din poșetă 
broșura care fusese abandonată în coșul de gunoi 
din camera de hotel. Broșura îi întărea îndoiala 
legată de legăturile posibile între acel Wang Min 
Hao și tot ce se petrecuse în Hesjovallen. Ar fi lăsat 
un asasin astfel de indicii evidente în urma lui? 

Interiorul bisericii era slab luminat. Birgitta își 
puse ochelarii și răsfoi broşura. Într-un loc se vedea 
imaginea unui zgârie-nor din Beijing, alături de care 
era un text cu caractere chinezești. Pe alte pagini se 
găseau coloane cu cifre și poze cu chinezi zâmbind. 

Cel mai mult o interesa scrierea în chineză de 
pe spatele broșurii. Scrierea o apropia foarte tare 
de Wang Min Hao. Probabil că el însuși o scrisese. 
Ca amintire a ceva anume? Sau din alt motiv? 

Cine era în stare să citească așa ceva? Își dădu 
seama de răspuns aproape instantaneu. În minte îi 
reveni brusc trecutul ei revoluţionar roșu și 
îndepărtat. leși din biserică și rămase în curtea 


lăcașului cu telefonul mobil în mână. Karin Wiman, 
o prietenă din zilele studenţiei petrecute în Lund, 
era expert în limba chineză și lucra la Universitatea 
din Copenhaga. Nu-i răspunse nimeni la apel, dar 
Birgitta lăsă un mesaj prin care o ruga pe Karin să o 
sune înapoi. După aceea reveni la mașina ei și găsi 
un hotel mare din centrul Hudiksvallului, care avea 
și camere libere. Primi o cameră spațioasă, la 
ultimul etaj. Dădu drumul la televizor și citi pe 
teletext că în acea noapte se prognoza ninsoare. 

Se întinse pe pat și așteptă. Auzi un bărbat 
râzând într-una din camerele învecinate. 

Sunetul telefonului o trezi. Era Karin Wiman, 
care părea oarecum uimită. Când Birgitta îi explică 
despre ce era vorba, Karin îi ceru să găsească un 
fax și să-i transmită pagina cu înscrisul în chineză. 

Birgitta reuși să folosească aparatul de la 
recepţie, după care se întoarse în camera ei ca să 
aștepte. Afară se întunecase bine. În curând avea să 
sune acasă ca să explice că, din pricina înrăutăţirii 
vremii, trebuia să mai stea o noapte acolo unde era. 

Karin Wiman o sună la ora șapte și jumătate. 

— Caracterele sunt desenate neglijent, dar 
cred că îmi pot da seama ce înseamnă. 

Birgitta Roslin își ţinu respiraţia. 

— Este numele unui spital. Am dat de urma lui. 
Se află în Beijing. Se numește Longfu. Este în 
centrul orașului, pe o stradă numită Mei Shuguan 
Hutong. Nu e departe de cea mai mare galerie 
chinezească de artă. Îţi pot trimite o hartă dacă 
vrei. 

— Te rog. 


— Bun, acum spune-mi de ce vrei să știi toate 
astea. Sunt foarte curioasă. Ţi s-a trezit iarăși 
vechiul tău interes pentru China? 

— Poate că da. Îţi voi spune mai multe mai 
încolo. Îmi poţi trimite harta pe numărul de fax al 
aparatului folosit de mine? 

— O primești în câteva minute. Dar ești prea 
secretoasă. 

— Ai răbdare o vreme. O să-ţi povestesc totul. 

— Ar trebui să ne vedem. 

— Ştiu. Ne vedem prea rar. 

Birgitta Roslin cobori la recepţie și așteptă. 
Harta cu centrul Beijingului sosi în câteva minute. 
Karin marcase locul cu o săgeată. 

Roslin își dădu seama că i se făcuse foame. 
Hotelul nu avea restaurant, așa că își luă din 
cameră paltonul și ieși. Avea să studieze harta la 
întoarcere. 

În oraș era întuneric. Se vedeau puţine mașini 
și nu prea existau pietoni. Omul de la recepţie îi 
recomandase un restaurant italian din apropiere. 
Birgitta se duse acolo și mâncă într-o încăpere 
aproape goală. 

Când ieși din restaurant văzu că începuse să 
ningă. Porni înapoi spre hotel. 

Se opri brusc. Din cine știe ce motiv avea 
sentimentul că era urmărită. Când privi în jurul ei, 
nu văzu pe nimeni. 

Mări pasul și încuie camera de la hotel, 
asigurând-o cu lanţul. După aceea se postă în 
spatele draperiei și privi spre stradă. 

La fel ca înainte. Nimeni. Doar fulgii de nea, 
care cădeau tot mai deși. 


18 


În acea noapte, Birgitta Roslin dormi prost. Se 
trezi de mai multe ori și se duse la fereastră. 
Continua să ningă. Vântul arunca troiene înalte de-a 
lungul zidurilor caselor. Străzile erau pustii. În jurul 
orei șapte se trezi de tot din pricina plugurilor de 
zăpadă care intraseră în acţiune. 

Înainte de a se culca sunase acasă ca să-i dea 
soţului detalii despre hotelul la care se cazase. 
Staffan o ascultase fără să spună prea multe lucruri. 

Era furioasă și dezamăgită în același timp 
pentru că el nu se arătase deloc surprins de faptul 
că ea nu era deja în drum spre casă. „A fost o vreme 
când am învăţat fiecare să nu săpăm prea adânc în 
vieţile emoţionale ale celuilalt, își zise ea. Oricine 
are nevoie de puţină intimitate. Însă asta nu trebuia 
să se transforme în indiferenţă. Într-acolo ne 
îndreptăm? Am ajuns deja acolo?“ 

În camera ei se găsea un fierbător electric. Își 
făcu un ceai și se așeză pe scaun, cu harta pe care i- 
o trimisese Karin Wiman. Încăperea era în 
semiîntuneric, singura lumină provenind de la o 
lampă de citit și de la ecranul mut al televizorului. 
Harta era greu de citit, dar Birgitta găsi pe ea 
Orașul Interzis și piața Tienanmen. Asta îi trezi 
amintirile. 

Lăsă harta jos și se gândi la fetele ei și la 
generaţia lor. Conversaţia cu Karin îi amintise de 
persoana care fusese ea însăși odinioară. „Atât de 
aproape și totuși atât de departe, își zise ea. 

Zilele alea au fost cruciale. Cu tot haosul și 
naivitatea care mă cuprinsese, eram convinsă că 
drumul spre o lume mai bună însemna solidaritate 


și eliberare. N-am uitat niciodată acel sentiment de 
a fi în centrul lumii, într-un moment în care era 
posibil să schimbi orice. 

Dar niciodată nu am reușit să trăiesc conform 
acelor sentimente. În cele mai proaste momente ale 
mele m-am simţit ca un trădător. Nu în ultimul rând 
faţă de mama, care m-a încurajat să mă răzvrătesc. 
Dar dacă e să fiu sinceră cu mine, presupun că 
voinţa mea politică nu a fost decât un soi de poleială 
cu care mi-am spoit existenţa. Singurul lucru care 
mi-a zguduit întreaga ființă a fost hotărârea mea de 
a deveni un judecător onest. E ceva ce nu-mi poate 
fi luat de nimeni”, trase ea concluzia în gând. 

Își bău ceaiul și își făcu planul de acţiune 
pentru acea zi. Avea să se ducă iarăși la poliție ca să 
le povestească celor de acolo ce descoperise. De 
această dată erau obligaţi să o asculte. Până acum 
poliția nu reușise să descopere nimic important. 
Când se cazase la hotel îi auzise pe mai mulţi 
germani din hol discutând despre cele petrecute în 
Hesjovallen. Evenimentele constituiau o ştire 
importantă în străinătate în aceeași măsură ca și 
acasă. „O pată pe imaginea de inocenţă a Suediei, 
își spuse ea. Crimele în masă nu au ce căuta în 
această ţară. Astfel de lucruri se petrec doar în 
Statele Unite sau uneori în Rusia, dar nu și aici, 
într-un sătuc pașnic și izolat din adâncurile codrilor 
suedezi.“ 


Afară continua să ningă când Birgitta Roslin 
ajunse din nou la sediul poliţiei. Temperatura 
scăzuse. Termometrul de pe zidul hotelului arăta 
minus șapte grade Celsius. Trotuarele încă nu 


fuseseră curățate. Ca atare, Birgitta merse cu 
atenţie pe jos ca să evite alunecușurile. 

În zona de recepţie a sediului poliţiei era 
liniște. Un ofiţer citea mesajele de pe un panou de 
avertizare. Femeia de la  dispecerat şedea 
nemișcată, privind în gol. 

Roslin avu impresia că masacrul din 
Hesjövallen nici nu se petrecuse, că întreaga 
poveste fusese o fantezie închipuită a cuiva. 

— O caut pe Vivi Sundberg. 

— E în ședință. 

— Erik Hudden? 

— Tot acolo. 

— Toată lumea e la ședință? 

— Toată lumea. În afară de mine. 

— Şi cât va dura? 

— Imposibil de spus. Poate întreaga zi. 

Femeia de la recepţie deschise ușa ca să îl lase 
să intre pe ofițerul care citise panoul cu mesaje. 

— Cred că s-a descoperit ceva, rosti ea cu voce 
coborâtă, după care plecă. 

Birgitta Roslin luă un loc și se apucă să 
răsfoiască un ziar. Din când în când apăreau 
polițiști care dispăreau în spatele ușii de sticla. 
Ajunseră acolo și mai mulţi ziariști, și o echipă de 
televiziune. Birgitta se aşteptă într-o oarecare 
măsură să îl vadă și pe Lars Emanuelsson. 

Nouă și un sfert. Închise ochii și se sprijini de 
perete. Tresări auzind o voce cunoscută. Vivi 
Sundberg stătea în faţa ei. Părea extrem de obosită 
și avea cearcăne negre în jurul ochilor. 

— Aţi vrut să vorbiţi cu mine. 

— Dacă nu vă deranjez. 


— Bineînţeles că mă deranjaţi. Dar presupun că 
e important. Cunoașteţi deja procedurile. 

Birgitta Roslin o urmă prin ușa de sticlă, într- 
un birou pustiu. 

— Ăsta nu este biroul meu, zise Sundberg. Dar 
putem vorbi. 

Roslin se așeză pe un scaun deloc confortabil 
destinat vizitatorilor. Vivi Sundberg rămase în 
picioare și se sprijini de un stativ plin cu dosare cu 
coperte roșii. 

Roslin se îmbărbătă, zicându-și că situaţia era 
hilară. Sundberg luase deja o decizie, indiferent de 
ceea ce avea ea de spus, așa că vorbele ei n-aveau 
nici o relevanţă pentru anchetă. 

— Cred că am dat peste ceva, zise ea. Presupun 
că îi pot spune un indiciu. 

Chipul poliţistei rămase imobil. Roslin se simţi 
provocată să meargă mai departe. 

— Ceea ce am de spus este important, așa că ar 
trebui să cereţi să mai fie și altcineva prezent. 

— De ce? 

— Sunt convinsă de acest lucru. 

Vivi Sundberg ieși din încăpere și se întoarse în 
scurt timp cu un bărbat care se prezentă drept 
procurorul districtual Robertsson. 

— Eu conduc ancheta preliminară. Vivi mi-a 
spus că aveţi ceva să ne comunicaţi. Sunteţi 
judecător în Helsingburg, corect? 

— Corect. 

— Procurorul Halmberg mai este încă acolo? 

— S-a pensionat. 

— Dar încă locuiește în Helsingborg, nu-i așa? 

— Cred că s-a mutat în Franţa. În Antibe. 


— Norocosul. Acum se bucură de trabucuri de 
calitate. Juraţii leșinau adesea când își aprindea 
câte un trabuc în camerele din spate în cursul 
pauzelor de la procese. A început să piardă procese 
atunci când s-a interzis fumatul. Şi-a zis că e de la 
melancolie și de la opreliștea de a se simţi bine 
fumând. 

— Am auzit și eu astfel de povești. 

Procurorul se așeză la birou. Sundberg își 
reluase poziția lângă stativul cu dosare. Birgitta 
descrise cu amănunte ceea ce descoperise. Cum 
recunoscuse panglica roșie, cum mersese pe urmele 
ei până la restaurant, cum aflase apoi că un chinez 
vizitase Hudiksvall. Așeză caseta video pe birou 
împreună cu broșura în chineză și explică ce 
însemnau caracterele de pe coperta din spate. 

Robertsson o privi lung. Vivi Sundberg își 
examina mâinile. Apoi Robertsson puse mâna pe 
caseta video și se ridică în picioare. 

— Hai să ne uităm la asta. Acum, imediat. 

Se duseră într-o sală de conferinţe unde o 
femeie de origine asiatică strângea cești de cafea și 
pungi de hârtie. Birgitta Roslin tresări auzind felul 
brutal în care Vivi Sundberg îi porunci femeii de 
serviciu să părăsească încăperea. După ce 
întâmpină câteva dificultăți şi trase câteva 
înjurături, Robertsson reuși să facă 
videocasetofonul să funcţioneze. 

Cineva ciocăni la ușă. Robertsson își ridică 
vocea și spuse că nu putea fi deranjat. Pe ecran 
apărură rusoaicele, dar dispărură repede. Imaginea 
clipi. Wang Min Hao ocupă spaţiul central, se uită la 
camera de filmat, apoi pleacă. Robertsson dădu 
banda înapoi și o opri în clipa în care Wang se uita 


la cameră. Acum devenise și Sundberg interesată. 
Poliţista trase draperiile de la cea mai apropiată 
fereastră, astfel că imaginea de pe ecran deveni mai 
limpede. 

— Wang Min Hao, zise Birgitta Roslin. 
Presupunând că ăsta e numele lui real. Apare din 
senin aici, în Hudiksvall, pe data de douăsprezece 
ianuarie. Își petrece noaptea la un mic hotel, după 
ce a smuls mai întâi o panglică roșie de la un 
lampadar care atârna deasupra unei mese de 
restaurant. Panglica este ulterior descoperită la 
locul crimelor din Hesjovallen. 

Robertsson se postase în faţa ecranului de 
televizor, aplecat spre acesta. Se așeză iarăși pe 
scaun. Vivi Sundberg deschise o sticlă de apă 
minerală. 

— Ciudat, rosti Robertsson. Să înțeleg că aţi 
verificat că panglica roșie provine chiar de la acel 
restaurant? 

— Sunt sigură de asta. 

— Ce se petrece aici? întrebă Vivi Sundberg pe 
un ton ridicat. Desfășuraţi cumva un soi de anchetă 
particulară? 

— Nu vreau să vă stau în cale, replică Birgitta 
Roslin. Ştiu că sunteţi foarte ocupați. 

Sundberg părăsi brusc încăperea. 

— Le-am cerut oamenilor să aducă lampadarul 
acela de la restaurant, zise poliţista când reveni. 

— Nu e deschis înainte de ora unsprezece, zise 
Roslin. 

— E un oraș mic, ripostă Sundberg. Mergem la 
proprietar și îi ordonăm să deschidă. 

— Asigură-te că haita de reporteri nu află 
despre asta, o avertiză Robertsson. Imaginează-ţi 


titlurile din ziare: „Un chinez în spatele masacrului 
din Hesjovallen?” 

— Cu greu să apară așa ceva după conferinţa 
noastră de presă de după-amiază, replică Sundberg. 

„Așadar, fata de la intrare a avut dreptate, își 
spuse Roslin. S-a întâmplat ceva, și acest ceva va fi 
făcut public astăzi. De-asta sunt interesaţi doar pe 
jumătate de ce le arăt eu.“ 

Robertsson începu să tușească. Un atac violent, 
care îi înroși obrajii. 

— 'Ţigările, mărturisi el. Am fumat la viața mea 
atât de multe ţigări încât dacă ar fi așezate de la un 
capăt la altul s-ar întinde din centrul Stockholmului 
până undeva la sud de Södertälje. Cam de la 
Botkyrka încolo ar avea și filtru. Nu că filtrele ar fi 
îmbunătăţit lucrurile cu ceva. 

— Haideţi să terminăm cu povestea asta, rosti 
Vivi Sundberg, așezându-se pe un scaun. Aţi creat 
destule necazuri și nemulțumiri în clădirea asta. 

„Acum o să ridice chestiunea jurnalelor, gândi 
Roslin. Ziua de azi se va sfârși cu Robertsson 
căutând un motiv ca să mă acuze. Obstrucţionarea 
justiţiei nu prea merge, dar sunt și alte posibilităţi.” 

Însă Sundberg nu făcu nici o referire la jurnale, 
lăsând-o pe Roslin cu senzaţia că există în mod cert 
o înţelegere între ele, în ciuda atitudinii poliţistei. 
Ce se petrecuse între ele reprezenta ceva despre 
care colegul care tușea al lui Sundberg nu trebuia 
neapărat să afle. 

— În mod clar vom cerceta pista, zise 
Robertsson. Nu avem idei preconcepute, dar nu 
există nici un alt indiciu care să ne îndrepte spre 
implicarea unui chinez. 


— Cum rămâne cu arma? întrebă Roslin. Aţi 
găsit-o? 

Nu-i răspunse nimeni. „Au găsit-o, își zise 
Roslin. Asta o să anunţe după-amiază. Bineînţeles 
că asta e.” 

— Deocamdată nu putem face nici un 
comentariu, răspunse Robertsson. Să așteptăm 
sosirea lampadarului și să comparăm panglicile. 
Dacă sunt la fel, atunci informaţiile furnizate vor 
deveni dovezi care merită să fie urmărite. Evident 
că vom păstra caseta. 

Întinse mâna după un carnet și începu să scrie 
în el. 

— Cine l-a văzut pe acest chinez? 

— Chelnerița din restaurant. 

— Mănânc des acolo. E cea tânără sau cea 
bătrână? Sau nenorocitul ăla bătrân din bucătărie? 
Cel cu neg pe frunte? 

— Cea tânără. 

— Uneori e foarte modestă și timidă, alteori 
flirtează cu impertinenţă. Cred că e plictisită de 
moarte. Altcineva? 

— Altcineva care să facă ce anume? 

Robertsson oftă. 

— Stimată colegă de breaslă, ne-ai surprins pe 
toţi cu acest chinez care a răsărit din senin. Cine l-a 
mai văzut? Întrebarea nu putea fi mai directă. 

— Un nepot al proprietarului hotelului. Nu-i 
știu numele, dar Sture Hermansson spunea că e 
plecat în Arctica. 

— Cu alte cuvinte, ancheta începe să capete 
dimensiuni geografice nemaiauzite. Mai întâi scoţi un 
chinez misterios. Acum ne spui că există un martor, 
dar care e în Arctica. Se scrie despre povestea asta în 


Time și Newsweek, cei de la Guardian m-au sunat de 
la Londra, iar Los Angeles Times și-a manifestat 
interesul. A mai văzut cineva această persoană de 
origine chineză? Sper că oricine ai menţiona nu se află 
în acest moment în deșertul australian. 

— Există o cameristă la hotel. E rusoaică. 

Robertsson ripostă aproape cu triumf în voce: 

— Ce v-am zis? Acum e implicată și Rusia. Cum 
o cheamă? 

— E cunoscută drept Natasha. Dar după 
spusele lui Sture Hermansson numele ei adevărat 
este altul. 

— Poate că stă ilegal aici, interveni Vivi 
Sundberg. Uneori dăm peste ruși și polonezi care n- 
ar trebui să se afle aici. 

— Dar asta nu prea contează în acest moment, 
replică Robertsson. L-a mai văzut cineva pe acest 
chinez? 

— Nu știu, răspunse Birgitta Roslin. Dar cumva 
trebuie să fi venit și să fi plecat de aici. Cu 
autobuzul? Cu taxiul? Cu siguranţă că l-a observat 
cineva. 

— O să cercetăm, zise Robertsson, lăsându-și 
jos pixul. Presupunând că informaţiile astea devin 
importante. 

„Ceea ce tu nu crezi, își spuse Roslin. Crezi că 
sunt mai importante pistele tale, oricare ar fi alea.“ 

Sundberg și Robertsson ieșiră din cameră. 
Roslin se simțea obosită. Probabilitatea ca 
descoperirile ei să aibă vreo legătură cu cazul erau 
mici şi continuau să se micșoreze. Experienţa 
profesională îi spunea că faptele ciudate se 
dovedeau adesea indicii moarte. 


În vreme ce aștepta, tot mai nerăbdătoare, 
începu să se plimbe prin sala de conferinţe. Se 
ciocnise de enorm de mulţi procurori precum 
Robertsson în cariera ei profesională. Sundberg era 
și ea un exemplu tipic de polițistă care depune 
mărturie la procese, chiar dacă prea puţine aveau 
părul atât de roșu ca ea. 

Sundberg se întoarse, urmată la scurt timp de 
Robertsson și de Tobias Ludwig. Ultimul ducea cu el 
punga de plastic în care se găsea panglica roșie, iar 
Vivi Sundberg căra lampadarul din restaurant. 

Cele două panglici fură comparate. Fără 
îndoială, erau identice. 

Se așezară cu toţii iarăși la masă. Robertsson 
întocmi un scurt rezumat al celor spuse de Birgitta 
Roslin. „Se pricepe la prezentări eficiente", observă 
Roslin în gând. 

După ce procurorul termină de vorbit, nimeni 
nu puse nici o întrebare. Tobias Ludwig fu singurul 
care vorbi. 

— Schimbă povestea asta cu ceva subiectul 
conferinţei de presă pe care o vom ţine mai târziu 
azi? 

— Nu, răspunse Robertsson. O să cercetăm 
noua pistă. Dar la momentul potrivit. 

Robertsson declară întâlnirea încheiată. Le 
strânse mâinile tuturor și plecă. Când se ridică în 
picioare, Birgitta Roslin sesiză ceva în privirea lui 
Vivi Sundberg pe care o interpretă ca pe o cerere 
de a mai rămâne. 

Rămase singure, Vivi Sundberg închise ușa și 
trecu direct la subiect. 

— Mă surprinde că în continuare vă implicaţi în 
această anchetă, în mod clar aţi descoperit ceva 


remarcabil. Vom cerceta mai amănunţit. Cred însă 
că deja v-aţi dat seama că în acest moment avem 
alte priorităţi. 

— Îmi puteţi dezvălui câte ceva? 

Sundberg scutură din cap. 

— Absolut nimic? 

— Nimic. 

— Aveţi un suspect? 

— Așa cum am spus, o să facem un anunţ în 
cadrul conferinţei de presă. Am vrut să rămâneţi din 
cu totul alt motiv. 

Se ridică și părăsi încăperea. Se întoarse cu 
jurnalele pe care Roslin fusese nevoită să le 
înapoieze cu două zile înainte. 

— Le-am parcurs, zise Vivi Sundberg. Am decis 
că n-au relevanță pentru anchetă. Așa că m-am 
gândit că îmi pot demonstra bunăvoința 
permițându-vă să le luați cu împrumut. Va trebui să 
semnaţi pentru ele. Singura condiție este să le 
înapoiați atunci când vi le vom cere înapoi. 

Preţ de o clipă, Roslin se întrebă dacă nu era 
pe punctul de a cădea într-o capcană. Sundberg 
proceda în mod nepermis, chiar dacă nu comitea o 
infracțiune. Birgitta Roslin n-avea nici o legătură cu 
ancheta. Ce s-ar fi putut întâmpla dacă accepta 
jurnalele? 

Vivi Sundberg sesiză ezitarea ei. 

— Am discutat cu Robertsson, zise ea. N-are 
nimic împotrivă, dacă semnaţi de primire. 

— Din câte am citit până acum, acolo sunt 
informaţii despre chinezii care au muncit la calea 
ferată transcontinentală din Statele Unite. 

— În anii 1860? Asta înseamnă aproape o sută 
și cincizeci de ani în urmă. 


Sundberg puse jurnalele într-o pungă de plastic 
de pe masă. În buzunar avea procesul-verbal de 
primire, pe care Roslin îl semnă. 

Sundberg o însoţi până în zona recepţiei. Își 
strânseră mâinile în dreptul ușii de sticlă. Roslin o 
întrebă când era programată conferinţa de presă. 

— La ora două. Peste patru ore. Dacă aveţi 
legitimaţie de presă puteţi intra. Va fi plin de 
oameni. Este o crimă mult prea mare pentru un 
orășel ca al nostru. 

— Sper să fi făcut o descoperire importantă. 

Vivi Sundberg ezită înainte de a răspunde. 

— Da, zise ea în cele din urmă. Cred că suntem 
pe cale să ajungem la un rezultat. 

Dădu încet din cap, ca pentru a întări cele 
spuse. 

— Ştim că toţi locuitorii satului erau înrudiţi, 
continuă ea. Mai exact, toţi cei care au murit. Există 
o conexiune familială. 

— Toată lumea cu excepţia băiatului? 

— Şi el era înrudit. Însă venise acolo doar în 
vizită. 

Birgitta Roslin părăsi sediul poliţiei, gândindu- 
se intens la ceea ce avea să fie anunţat public 
câteva ore mai târziu. 

Un bărbat o prinse din urmă pe trotuarul 
acoperit de zăpadă. 

Lars Emanuelsson îi zâmbi. Birgitta Roslin 
simţi impulsul de a-l plesni. În același timp, se simţi 
impresionată de insistența individului. 

— Iată că ne întâlnim din nou, zise el. Veniţi 
mereu la sediul poliției.  Judecătoarea din 
Helsingborg se ţine cu îndârjire la periferia 
anchetei. Trebuie să îmi înțelegeti curiozitatea. 


— Adresaţi-vă întrebările poliţiei, nu mie. 

Lars Emanuelsson deveni serios. 

— Staţi liniștită. Am făcut-o deja. Însă n-am 
primit încă nici un răspuns, fapt care mă irită. Sunt 
obligat să fac speculaţii. Ce caută o judecătoare din 
Helsingborg în Hudiksvall? Care este implicarea ei 
în lucrurile oribile care s-au petrecut aici? 

— N-am nimic de spus. 

— Spuneti-mi de ce manifestaţi atâta repulsie și 
mă concediaţi atât de categoric. 

— Pentru că nu vreţi să mă lăsaţi în pace. 

Lars Emanuelsson dădu din cap în direcţia 
pungii de plastic. 

— Ceva mai devreme, când aţi intrat în sediul 
poliției, am observat că nu aveaţi nimic în mână. 
Acum ieșiţi cu o pungă grea de plastic. Ce-i acolo? 
Documente? Dosare? Altceva? 

— Nu e treaba dumneavoastră. 

— Niciodată să nu mai vorbiţi așa unui 
jurnalist. Treaba mea înseamnă tot ce se întâmplă. 
Ce e în pungă, ce nu e. De ce nu vreţi să 
răspundeţi? 

Când vru să se îndepărteze, Birgitta Roslin 
alunecă și căzu în zăpadă. Unul din jurnale ieși din 
pungă. Lars Emanuelsson se grăbi să o ajute, dar ea 
îi respinse mâna și băgă jurnalul înapoi. Se înroșise 
la față de furie. 

— Cărţi vechi, strigă Emanuelsson în urma ei. 
Mai devreme sau mai târziu voi afla ce e cu ele. 

Roslin nu se opri până la mașină ca să se 
scuture de zăpadă. Porni motorul și apăsă butonul 
de încălzire a habitaclului. Începu să se calmeze 
abia când ieși pe șoseaua principală. Îi alungă din 
minte pe Lars Emanuelsson și pe Vivi Sundberg, 


apucă pe șoseaua de interior, se opri în Borlänge ca 
să mănânce, apoi opri într-o parcare mare de lângă 
orașul Ludvika cu puţin înainte de ora două. 

Buletinul de știri de la radio fu scurt. 
Conferinţa de presă abia începuse. Conform celor 
aflate de ziarişti, poliţia arestase un bărbat 
suspectat de crimă în masă în Hesjovallen. Erau 
promise informații suplimentare în următorul 
buletin de știri. 

Birgitta Roslin își reluă călătoria, dar se opri 
din nou o oră mai târziu. Coti cu prudenţă pe un 
drum forestier, temându-se ca stratul de zăpadă să 
nu fie prea adânc și să-i împotmolească mașina. 
Porni radioul. Primul lucru pe care îl auzi fu vocea 
lui  Robertsson. Poliţia ancheta un suspect. 
Robertsson se aștepta ca acesta să fie pus sub 
acuzare În acea după-amiază sau seară. 
Deocamdată nu putea spune mai multe. 

De îndată ce el termină de vorbit, izbucni un 
vacarm de întrebări, dar procurorul refuză să facă 
alte comentarii. 

După ce buletinul de știri se încheie, Roslin 
închise radioul. Dintr-un pin aflat lângă mașina ei 
căzură câteva bucăţi grele de zăpadă îngheţată. Își 
desfăcu centura de siguranță și se dădu jos din 
mașină. Afară temperatura continua să scadă. O 
apucă tremuratul. Ce spusese Robertsson? Un 
suspect de sex masculin. Nimic mai mult. Păruse 
încrezător, așa cum Sundberg lăsase impresia că e 
încrezătoare în existența unei descoperiri majore. 

„Nu e vorba de chinez“, își zise Roslin. 

Porni iarăși motorul mașinii și își continuă 
drumul. Uită cu totul de următorul buletin de știri. 


Se opri în Orebro și luă o cameră pentru acea 
noapte. Lăsă punga cu jurnale în mașină. 

Înainte de a adormi, o apucă un dor nespus de 
o altă ființă umană. Staffan. Însă el nu era acolo. 
Abia își mai amintea senzaţia mâinilor lui pe trupul 
ei. 

A doua zi, ajunse în Helsingborg în jurul orei 
trei după-amiaza. Puse punga de plastic cu jurnale 
în biroul ei. 

Deja aflase că un bărbat în jur de patruzeci de 
ani, cu identitatea încă nedezvăluită, fusese pus sub 
acuzare de către procurorul Robertsson. Alte detalii 
nu existau — iar presa înnebunise din pricina lipsei 
de informaţii. 

Nimeni nu știa cine era acel individ. Toată 
lumea aștepta. 


19 


În acea seară, Birgitta Roslin urmări știrile la 
televizor alături de bărbatul ei. Procurorul 
Robertsson vorbi despre un punct de cotitură în 
anchetă. Vivi Sundberg stătea în fundal. Conferinţa 
de presă se desfășurase haotic. Tobias Ludwig nu 
reușise să-i țină pe reporteri sub control, iar aceștia 
aproape că năvăliseră peste podiumul pe care 
stătea Robertsson. Procurorul era singurul care 
rămăsese calm. În cele din urmă, apăru singur în 
fața camerei de luat vederi și explică ce se 
întâmplase. Un bărbat cu vârsta de patruzeci și 
cinci de ani fusese arestat în casa lui de la periferia 
orașului Hudiksvall. Nu existaseră incidente, dar ca 
să nu apară surprize, fuseseră chemate întăriri. 
Omul fusese acuzat pe baza suspiciunii de implicare 


în masacrul din Hesjovallen. Din raţiuni tehnice, 
Robertsson nu-i putea dezvălui identitatea. 

— De ce nu vrea să facă asta? se miră Staffan. 

— Ar putea fi avertizaţi alţi oameni implicaţi și 
ar putea fi distruse probe, răspunse Birgitta, 
făcându-i semn să tacă. 

Robertsson nu dezvălui amănunte, dar 
arestarea survenise ca urmare a mai multor indicii 
oferite de public. Poliția verifica acum mai multe 
piste și ținuse deja o anchetă preliminară. 

Reporterul îl încolți pe procuror cu mai multe 
întrebări. 

— Acuzatul a mărturisit? 

— Nu. 

— A recunoscut ceva? 

— Nu pot comenta. 

— De ce nu? 

— Ne aflăm într-un moment crucial al anchetei. 

— A fost surprins de arestare? 

— Nu comentez. 

— Are familie? 

— Nu comentez. 

— Dar locuieşte lângă Hudiksvall. 

— Da. 

— Cu ce se ocupă? 

— Nu comentez. 

— În ce fel este el legat de oamenii uciși? 

— Vă dați seama că nu pot comenta acest 
lucru. 

— Dar trebuie să înțelegeți că telespectatorii 
noștri sunt interesaţi de cele petrecute. Este a doua 
mare izbucnire de violenţă din istoria Suediei. 

Robertsson îşi ridică sprâncenele de 
surprindere. 


— Care a fost prima? 

— Baia de sânge din Stockholm. 

Robertsson nu se putu abţine să nu 
izbucnească în râs. Birgitta Roslin gemu auzind 
impertinenţa reporterului. 

— Cele două incidente nu pot fi comparate. Dar 
n-am de gând să intru în dispută cu dumneavoastră 
pe această temă. 

— Ce urmează să se întâmple? 

— Vom interoga din nou suspectul. 

— Cine este avocatul care îl apără? 

— L-a cerut pe Thomas Bodström, dar probabil 
că nu-l va obţine. 

— Sunteţi siguri că aţi arestat pe cine trebuie? 

— E prea devreme pentru asta. Deocamdată 
însă, sunt mulțumit de faptul că a fost pus sub 
acuzare. 

Interviul luă sfârșit. Birgitta dădu sonorul mai 
încet. Staffan se uită la ea. 

— Ei bine, ce are de zis judecătorul în legătură 
cu toate astea? 

— În mod clar dispun de ceva dovezi, altfel n-ar 
fi permis arestarea omului. Însă este băgat la 
răcoare pe temei de suspiciune. Fie Robertsson este 
extrem de prudent, fie nu dispune de ceva mai 
concret. 

— Toate crimele alea au fost comise de un 
singur om? 

— Nu înseamnă neapărat că a fost singur dacă 
doar el este arestat. 

— Poate fi vorba de altceva în afara acţiunii 
unui nebun? 

Birgitta nu răspunse imediat. 


— Un act de nebunie poate fi planificat cu 
meticulozitate? Răspunsul tău e la fel de bun ca al 
meu. 

— Deci va trebui să așteptăm și să vedem. 

Băură ceai și se duseră devreme la culcare. El 
întinse mâna și o mângâie pe Birgitta pe obraz. 

— La ce te gândești? întrebă Staffan. 

— Mă gândeam cât de multe păduri sunt în 
Suedia. 

— Credeam că poate te gândești că a fost bine 
să te rupi de toate. 

— De ce anume? De tine? 

— De mine. Şi de toate procesele. Un pic de 
criză de mijlocul vieţii. 

Ea veni mai aproape de el. 

— Uneori îmi zic: Ce se petrece? Nu-i drept, 
știu. Tu, copiii, slujba, ce altceva să mai cer? Dar 
sunt și alte lucruri. Lucruri care ne însuflețeau 
atunci când eram mai tineri. Nu voiam doar să 
înţelegem, ci și să facem ceva important. Dacă 
privești în jurul tău, lumea n-a făcut decât să 
decadă. 

— Nu din toate punctele de vedere. Fumăm mai 
puţin, avem computere, telefoane mobile. 

— E ca și cum întreaga lume se destramă. Iar 
tribunalele noastre sunt inutile când vine vorba 
despre conservarea oricărui gen de decență morală 
în ţara asta. 

— La asta te-ai gândit cât ai fost plecată în 
nord? 

— Presupun că da. Sunt un pic deprimată. Dar 
poate că e nevoie să fii un pic deprimat câteodată. 


Rămaseră amândoi  întinși, fără să mai 
vorbească. Birgitta se aștepta ca el să vină spre ea, 
dar nu se întâmplă nimic. 

“Încă n-am ajuns acolo“, gândi ea, dezamăgită. 
În același timp, nu înţelegea de ce nu se simţea ea 
în stare să facă primul pas. 

— Ar trebui să plecăm o vreme, rosti el într-un 
târziu. Unele conversații e mai bine să fie purtate la 
lumina zilei decât cu câteva minute înainte de 
culcare. 

— Poate că ar trebui să plecăm în pelerinaj, 
replică ea. Să facem ce ne spune tradiţia și să 
mergem la Santiago de Compostela. Ne băgăm 
bolovani în rucsaci, fiecare reprezentând o 
problemă cu care ne luptăm. Apoi, după ce găsim 
soluţii, scoatem bolovanii și îi așezăm pe marginea 
drumului, unul după altul. 

— Vorbești serios? 

— Bineînţeles. Dar nu știu dacă mă ţin 
genunchii. 

— Dacă duci lucruri prea grele, ai putea face 
pinteni calcaneeni. 

— Ce-s ăștia? 

— Ceva urât la călcâie. A păţit-o un bun prieten 
de-al meu. Ture, veterinarul. Are niște dureri 
sinistre. 

— Ar trebui să devenim pelerini, mormăi ea. 
Dar nu încă. Trebuie să dorm puţin. La fel și tu. 

A doua zi, Birgitta Roslin își contactă doctorul 
pentru a confirma întâlnirea cu el de peste cinci 
zile. După aceea făcu curăţenie prin casă, abia 
aruncând câte o privire la punga cu jurnale. Vorbi 
cu copiii ei despre organizarea unei petreceri- 
surpriză pentru ziua de naștere a lui Staffan. Toată 


lumea fu de acord că era o idee excelentă, așa că 
Birgitta sună și la prietenii lor comuni. Din când în 
când ascultă buletinele cu știri din Hudiksvall. 
Dinspre sediul de poliţie veneau informaţii reduse la 
număr, asta dacă venea ceva. 

Se așeză la birou și scoase jurnalele abia la 
sfârșitul după-amiezii. Acum, că un bărbat fusese 
acuzat de crime, propriile teorii păreau mai puţin 
importante. Răsfoi printre jurnale până ce ajunse la 
ultima pagină pe care o citise. 

Sună telefonul. Era Karin Wiman. Aranjară o 
oră a doua zi la care Birgitta să o viziteze. 

În însemnările sale de jurnal, J.A. continua să 
se plângă de aproape toată lumea cu care trebuia să 
lucreze și de care era responsabil. Irlandezii erau 
beţivi leneși, cei câţiva negri angajaţi de compania 
feroviară erau puternici, dar nedispuși să facă nici 
cel mai mic efort. J.A. duce dorul sclavilor din 
Caraibe despre care auzise. Doar plesniturile de bici 
îi mai puteau determina pe acei oameni puternici să 
își folosească așa cum trebuia forța. Ar vrea să fie în 
stare să-i biciuiască așa cum erau biciuiţi boii sau 
măgarii. Birgitta Roslin nu reuși să discearnă pe 
cine dispreţuia J.A. mai tare. Poate că pe „indienii 
roșii“, americanii nativi de care el își bătea joc atât 
de mult. Reticenţa lor de a pune osul la treabă și 
viclenia lor erau mai rele decât orice altceva se 
confrunta el în rândul nenorociţilor pe care era 
obligat să-i lovească și să-i bată pentru a i se 
supune în efortul lui de a asigura progresul căii 
ferate spre est. Totodată, J.A. scria regulat despre 
chinezi: ar fi fost extrem de mulţumit să-i azvârle 
înapoi în Oceanul Pacific și să-i lase să aleagă 
singuri între înec și înotul înapoi până în China. Însă 


J.A. nu poate nega că acești chinezi sunt muncitori 
buni. Nu beau tării, se menţin curaţi și se supun 
regulilor. Singura lor slăbiciune o constituie 
predilecţia pentru jocuri de noroc și ciudatele lor 
ceremonii religioase. J.A. încearcă permanent să-și 
justifice motivele pentru  dispreţuirea acestor 
oameni care, de fapt, îi ușurează lui munca. Unele 
rânduri erau imposibil de descifrat, dar Birgitta 
Roslin își zise că acolo el probabil sugera doar că 
muncitorii chinezi erau potriviţi pentru o astfel de 
muncă și nimic altceva. Ajunseseră la un nivel care 
nu mai putea fi depășit, orice s-ar fi întreprins 
pentru ajutorarea lor. 

Oamenii pe care J.A. îi stimează cel mai mult 
sunt cei care provin din Scandinavia. Armata de 
muncitori care construiește calea ferată include o 
colonie mică de lucrători din Nord: câţiva 
norvegieni și danezi, mai mulţi suedezi și finlandezi. 
„Am încredere în acești oameni. Nu încearcă să mă 
păcălească, câtă vreme îi supraveghez. Şi nu se tem 
de munca grea. Dar dacă mă întorc cu spatele la ei, 
se transformă în aceeași gașcă de bandiți ca toţi 
ceilalți.“ 

Birgitta Roslin dădu jurnalul deoparte și se 
ridică. Oricine ar fi fost acest supraveghetor de cale 
ferată, i se părea din ce în ce mai respingător. Un 
om cu rădăcini simple care emigrase în America. 
Acolo se trezise brusc cu o putere enormă asupra 
altor oameni. Un individ brutal care devenise un 
mic tiran. Birgitta se îmbrăcă și făcu o lungă 
plimbare prin oraș ca să mai scape de dezgustul 
care o cuprinsese. 

La ora șase dădu drumul radioului din 
bucătărie. Buletinul de știri începu cu declaraţia lui 


Robertsson. Birgitta încremeni pe loc, ascultând. În 
fundal se auzea zgomot de bliţuri și scârţâit de 
scaune. 

Ca și în precedentele ocazii, procurorul vorbea 
precis și limpede. Individul arestat cu o zi înainte 
mărturisise că el, și doar el, comisese toate crimele 
din Hesjovallen. La ora unsprezece dimineaţa 
ceruse, prin intermediul avocatului său, ca să 
vorbească din nou cu poliţista care îl anchetase la 
început. Totodată, ceruse prezența procurorului. 
Omul declarase că motivaţia sa consta în răzbunare. 
Era nevoie de alte câteva interogatorii înainte de a 
se stabili cu exactitate la ce se referea acea nevoie 
de răzbunare. 

Robertsson încheie cu detaliile așteptate de 
toată lumea: 

— Acuzatul se numește Lars-Erik Valfridsson. 
Este burlac și e angajat la o firmă care se ocupă cu 
excavații din cariere de piatră. A fost condamnat de 
câteva ori în trecut pentru jaf armat. 

Blițurile continuau să sclipească. Robertsson 
începu să răspundă tirului de întrebări adresate de 
mulțimea de jurnaliști. Prezentatoarea ştirilor 
estompă vocea lui Robertsson și se lansă într-o 
sinteză a celor întâmplate până atunci. Roslin lăsă 
aparatul deschis, dar își îndreptă atenţia spre 
teletext. Nimic nou acolo. Doar un sumar al celor 
declarate de Robertsson. Închise televizorul și 
radioul și se întinse pe canapea. Din vocea lui 
Robertsson își dădu seama că procurorul era sigur 
că puseseră mâna pe asasin. Ascultase destui 
procurori la viaţa ei ca să poată trage concluzii 
asupra celor declarate. Omul era convins că avea 
dreptate. Iar procurorii onești nu-și bazau niciodată 


afirmaţiile pe dezvăluiri sau presupuneri, ci pe 
fapte. 

Era prea devreme pentru tragerea unor 
concluzii. Cu toate astea, Roslin o făcu. Individul 
arestat și acuzat de crimă cu siguranţă nu era un 
chinez. Se întoarse la biroul ei și puse la loc 
jurnalele în punga de plastic. N-avea nevoie să mai 
studieze acele însemnări neplăcut de rasiste și de 
mizantrope, vechi de mai bine de o sută de ani. 

Seara, ea și Staffan luară o cină târzie. Se 
referiră la cele întâmplate doar în treacăt. Ziarele 
de seară aduse de el nu adăugau nimic la cele 
cunoscute deja. Într-una din fotografiile de la 
conferinţa de presă, Roslin îl observă pe Lars 
Emanuelsson cu mâna ridicată, vrând să pună o 
întrebare. Se înfioră amintindu-și de întâlnirea lor. 
Îi spuse lui Staffan că avea să o viziteze pe Karin 
Wiman ziua următoare și probabil avea să rămână 
la aceasta peste noapte. Staffan o cunoștea pe Karin 
și îl cunoscuse și pe răposatul ei soţ. 

— Du-te, zise el. Îţi va face bine. Când trebuie 
să te vezi iarăși cu doctorul? 

— Peste câteva zile. Probabil va spune că sunt 
pregătită să mă întorc la muncă. 

A doua zi, de dimineaţă, telefonul sună la scurt 
timp după ce Staffan plecă la serviciu, tocmai când 
Birgitta își făcea bagajul. Era Lars Emanuelsson. 

— Ce doriţi? Cum aţi obţinut acest număr? E 
dat la secret. 

Emanuelsson pufni. 

— Un jurnalist care nu poate face rost de un 
număr de telefon, oricât ar fi el de secret, ar trebui 
să se apuce de altă meserie. 

— Ce vreţi? 


— Un comentariu. În Hudiksvall se petrec 
evenimente catastrofice. Un procuror care nu pare 
deloc încrezător în sine se uită drept în ochii 
tuturor. Cum comentaţi asta? 

— N-am nimic de spus. 

Tonul prietenos, artificial sau nu, din vocea lui 
Emanuelsson dispăru. Vocea lui deveni mai ascuţită 
și mai nerăbdătoare. 

— Haideţi să trecem peste prostii. Răspundeţi- 
mi la întrebări. Altfel voi începe să scriu despre 
dumneavoastră. 

— Nu deţin absolut nici o informaţie legată de 
cele anunţate de procuror. Sunt la fel de surprinsă 
ca și restul naţiunii. 

— Surprinsă? 

— Folosiţi ce cuvânt doriţi. Surprinsă, ușurată, 
indiferentă, alegeţi dumneavoastră. 

— Acum o să vă pun câteva întrebări simple. 

— Iar eu am să închid. 

— Dacă o faceţi, voi scrie că o judecătoare din 
Helsingborg care recent a plecat în grabă din 
Hudiksvall refuză să răspundă la întrebările mele. 
V-aţi trezit vreodată cu casa asaltată de paparazzi? 
Se poate întâmpla foarte ușor. Pe vremuri, în 
această ţară câteva zvonuri atent plasate puteau 
duce la ridicarea mulțimilor. O gașcă de jurnaliști 
excitaţi seamănă perfect cu o astfel de mulțime. 

— Ce vreţi? 

— Răspunsuri. De ce aţi venit în Hudiksvall? 

— Sunt înrudită cu una dintre victime. Nu o să 
vă spun cu care anume. 

Birgitta îl auzea respirând cu greutate în vreme 
ce rumega informaţia sau poate că o nota. 

— Probabil că e adevărat. De ce aţi plecat? 


— Pentru că am vrut să mă întorc acasă. 

— Ce era cu acele cărţi vechi din punga de 
plastic pe care aţi scos-o din sediul poliţiei? 

Roslin se gândi câteva clipe înainte de a 
răspunde. 

— Sunt jurnale care au aparţinut uneia dintre 
rudele mele. 

— E adevărat? 

— E adevărat. Dacă veniţi până în Helsingborg, 
o să aduc unul din ele la ușă ca să îl vedeţi. Abia 
aștept să vă văd. 

— Vă cred. Trebuie să înţelegeţi că îmi fac doar 
meseria. 

— Asta-i tot? 

— Da, asta-i tot. 

Birgitta Roslin trânti telefonul în furcă. Apelul o 
făcuse să nădușească. Însă răspunsurile oferite 
fuseseră adevărate și lipsite de echivoc. Lars 
Emanuelsson nu avea despre ce să scrie. Birgitta 
era însă impresionată de insistența lui. 


Deși i-ar fi fost mai ușor să ia feribotul către 
Elsinore, Birgitta conduse până în Malmö, apoi o luă 
pe podul lung pe care obișnuia să-l traverseze doar 
cu autocarul. Karin Wiman locuia în Gentofte, la 
nord de Copenhaga. Birgitta rătăci de două ori 
drumul înainte de a intra în cele din urmă pe 
autostrada corectă, apoi pe șoseaua de coastă spre 
nord. Era frig și bătea vântul, dar cerul era limpede. 
Ajunse în faţa casei atrăgătoare a lui Karin la ora 
unsprezece. Era casa în care Karin locuia de când 
se măritase, și tot acolo murise soţul ei cu zece ani 
în urmă. Era albă, avea două etaje și era înconjurată 
de o grădină mare. Birgitta își aminti că de la etajul 


superior se putea vedea în depărtare marea, peste 
acoperișurile caselor din preajmă. 

Karin Wiman ieși pe ușa din faţă ca să o 
întâmpine. Slăbise și era mai palidă decât și-o 
amintea Birgitta. Poate era bolnavă? Se îmbrăţișară 
și intrară în casă. Birgitta își lăsă bagajul în camera 
unde avea să doarmă, după care făcură amândouă 
turul casei. Nu se schimbaseră prea multe de la 
ultima vizită a Birgittei. În mod clar Karin dorise să 
lase totul așa cum fusese la moartea soţului ei. Oare 
ce-ar fi făcut Birgitta într-o asemenea situaţie? 
Habar n-avea. Însă ea și Karin Wiman erau foarte 
diferite. Însăși prietenia lor se bazase pe acest fapt. 
Își construiseră amândouă armuri sufletești care să 
absoarbă sau să devieze loviturile metaforice pe 
care uneori și le dădeau reciproc. 

Karin pregătise prânzul. Se așezară într-o seră 
plină de plante și miresme. Aproape imediat după 
primele cuvinte introductive începură să discute 
despre anii lor de studenţie din Lund. Karin, ai cărei 
părinţi aveau o fermă de cai în Skâne, se înscrisese 
la facultate în 1966, iar Birgitta în anul următor. Se 
cunoscuseră în cadrul Uniunii Studenţilor, la un 
cenaclu de poezie, și se împrieteniseră în ciuda 
diferențelor dintre ele. Dat fiind mediul din care 
provenea, Karin avea enorm de multă încredere în 
sine. Birgitta, pe de altă parte, era nesigură și 
ezitantă. 

Se implicaseră în activităţile Frontului Naţional 
de Eliberare (NLF), stând tăcute ca doi șoricei și 
ascultând vorbitorii, în principal tineri care păreau 
să știe totul și care vorbeau despre necesitatea de a 
se revolta și de a isca tulburări. Cel mai mult le 
inspirase însă senzaţia fantastică de a fi în stare să 


creeze o nouă ordine mondială, o nouă realitate - 
erau implicate în modelarea viitorului. Şi nu doar 
NLF-ul le oferea un temei pentru a se implica 
politic. Existau multe alte organizaţii care își 
exprimau solidaritatea cu mișcările de eliberare 
care se înmulțeau precum ciupercile după ploaie în 
țările sărace din lumea a treia și luptau să scape de 
vechile puteri coloniale. O atitudine similară domina 
și politica locală. Tinerii suedezi se revoltau 
împotriva a orice era de modă veche. Era o vreme 
minunată în care să trăiești. 

Amândouă se alăturaseră unui grup radical 
suedez de stânga, cunoscut sub numele de Rebelii. 
Timp de câteva luni duseseră o existență de tip 
sectar, în cadrul căreia principala preocupare era 
autocritica brutală și aderarea dogmatică la 
interpretările date de Mao Zedong teoriei revoluţiei. 
Se desprinseseră de toate celelalte alternative 
politice de stânga, pe care ajunseseră să le 
privească cu dispreţ. Făcuseră praf vechile lor 
discuri cu muzică clasică, își goliseră rafturile 
bibliotecilor și duseseră o viață modelată după viaţa 
dusă de Garda Roșie din China. 

Karin o întrebă pe Birgitta dacă își amintea de 
celebra lor vizită din stațiunea Tylösand. Birgitta își 
amintea, evident. Celula lor ţinuse o ședință. 
Tovarășul Moses Holm, care ulterior devenise 
medic, dar se trezise că i se interzise practica 
medicală din pricină că folosea droguri în scop 
personal și vindea droguri și altora, propusese ca 
membrii celulei să se „infiltreze în rândurile 
grupurilor sexuale ale decadențţilor burghezi care își 
petreceau verile făcând băi de soare și marine la 
Tylösand“. După discuţii îndelungate căzuseră cu 


toții de acord asupra acţiunii și întocmiseră o 
strategie. Duminica următoare, la începutul lunii 
iulie, nouăsprezece tovarăși închiriaseră un autobuz 
și se duseseră în Halmstad și apoi în Tylösand. 
Ţinând în faţa lor un portret al lui Mao înconjurat 
de drapele roșii, mărșăluiseră până la plajă, trecând 
pe lângă toţi cei care făceau plajă acolo și care îi 
priviseră uluiţi. Intonaseră sloganuri, fluturaseră 
Cărţulia Roșie a lui Mao, apoi înotaseră în apa mării 
ţinând portretul lui Mao ridicat deasupra capetelor. 
După aceea se adunaseră pe plajă, cântaseră 
„Drapelul Roșu“, condamnaseră Suedia fascistă 
într-un discurs scurt și îi îndemnaseră pe muncitori 
să se unească, să se înarmeze și să se pregătească 
pentru revoluția iminentă. După aceea se 
întorseseră acasă și își petrecuseră următoarele 
câteva zile evaluând „atacul” lor. 

— Ce-ţi amintești despre toate astea? întrebă 
Karin. 

— Îmi amintesc de Moses. Care susținea că 
invazia noastră din Tylösand va fi consemnată în 
analele revoluţiei iminente. 

— Eu îmi amintesc doar că apa era foarte rece. 

— Dar nu-mi amintesc la ce ne gândeam în acel 
moment. 

— Nu ne gândeam la nimic. Aici e și problema. 
Ne-am supus gândurilor altor oameni. Nu ne-am dat 
seama că trebuia să acționăm ca niște roboţi pentru 
a elibera omenirea. Karin scutură din cap și izbucni 
în râs. Eram ca niște copilași. Ne luam atât de în 
serios. Pretindeam că marxismul e o știință, la fel de 
adevărată ca tot ce spuseseră Newton, Copernic sau 
Einstein. Dar eram și creduli. Cărţulia Roșie a lui 
Mao era Biblia noastră. Nu ne-am dat seama că noi 


nu ne afișăm cu cuvântul Domnului, ci cu o colecţie 
de citate dintr-un mare revoluționar. 

— Îmi amintesc de îndoieli, zise Birgitta. 
Îndoieli profunde. Așa cum am simţit când am 
vizitat Germania de Est. Îmi amintesc că mă 
gândeam: „E absurd, nu poate funcţiona prea multă 
vreme“. Dar n-am spus nimic. M-am temut mereu să 
nu se vadă că mă îndoiesc. Așa că am strigat 
întotdeauna sloganuri mai tare decât oricine 
altcineva. 

— Trăiam într-o stare de autoamăgire fără egal, 
chiar dacă intenţiile noastre erau bune. Cum am 
putut să credem vreo clipă că muncitorii suedezi 
care se bucurau de un pic de soare erau pregătiţi să 
se înarmeze ca să răstoarne sistemul actual pentru 
a construi unul nou? 

Karin Wiman își aprinse o ţigară. Birgitta își 
aduse aminte că fusese mereu fumătoare și 
întotdeauna se căuta ca să vadă unde avea pachetul 
de ţigări și cutia cu chibrituri. 

Continuară să vorbească până la căderea serii 
despre prieteni comuni și despre ce se întâmplase 
cu ei. Apoi ieșiră la o plimbare prin orășel. Birgitta 
își dădu seama că atât ea, cât și Karin simțeau 
nevoia să facă o incursiune în trecut pentru a 
înţelege mai bine viaţa lor actuală. 

— Cu toate astea, n-a fost vorba doar de 
naivitate și nebunie, zise Birgitta. Ideea unei lumi 
bazate pe solidaritate trăiește în mine și astăzi. Îmi 
place să cred că, în ciuda tuturor, noi am luat 
poziție, am pus la îndoială convenţii și tradiţii care 
ar fi împins omenirea și mai mult spre dreapta. 

— Eu am încetat să mă mai duc la vot, spuse 
Karin. Nu-mi place, dar nu dau peste nici un adevăr 


politic la care să subscriu. Încerc să sprijin mișcări 
în care cred. Ele încă există, în ciuda tuturor, la fel 
de puternice și de greu de depistat ca în trecut. Câţi 
oameni din ziua noastră ai crede că sunt interesaţi 
de sistemul feudal dintr-o ţărișoară precum 
Nepalul? Eu sunt. Semnez petiţii și trimit bani. 

— Nici nu știu unde e Nepalul, mărturisi 
Birgitta. Trebuie să recunosc că am devenit leneșă. 
Uneori însă mi se face dor de sentimentul ăla de 
bine care domnea pretutindeni. Nu eram doar niște 
studenţi nebuni care se credeau în centrul lumii și 
unde nimic nu era imposibil. Chiar exista un lucru 
precum solidaritatea. 

Karin izbucni în râs. 

Luară cina împreună. Karin menţionă că 
săptămâna care urma avea să plece în China ca să 
ia parte la o conferință importantă despre dinastia 
Qin timpurie, al cărei prim împărat pusese bazele 
Chinei sub forma unui regat unificat. 

— Cum a fost când ai vizitat pentru prima dată 
tărâmul viselor tale? întrebă Birgitta. 

— Aveam douăzeci și nouă de ani când m-am 
dus acolo pentru prima dată. Mao dispăruse și totul 
era în schimbare. A fost o mare dezamăgire, ceva 
greu de digerat. Beijing era un oraș rece și umed. 
Mii și mii de biciclete care răsunau ca un val imens 
de greieri, dar apoi mi-am dat seama că, oricum, se 
petrecuse o mare schimbare. Oamenii erau 
îmbrăcaţi cu haine. Aveau pantofi în picioare. N-am 
văzut pe nimeni să moară de foame în Beijing sau să 
cerșească. Îmi amintesc că m-am simţit rușinată. 
Zburasem în acea ţară ca un om care socotește căi 
se cuvin toate bogăţiile; n-aveam nici un drept să 
privesc ceea ce se petrecea în China cu dispreţ sau 


aroganță. Am început să mă îndrăgostesc de ideea 
că poporul chinez învinsese în bătălia rezistenţei în 
care se angajase. Atunci m-am hotărât ce să fac cu 
viaţa mea: să devin sinolog. Înainte de acel moment 
aveam alte idei. 

— Cum ar fi? 

— N-o să-ţi vină să crezi. 

— Pune-mă la încercare! 

— M-am gândit să devin soldat profesionist. 

— Pentru ce? 

— Tu ai devenit judecător. Cum ia o persoană 
astfel de decizii? 

După cină reveniră în sera casei. Lumina 
dinăuntru făcea zăpada de afară să sclipească. 
Karin îi împrumutase Birgittei un pulover, căci 
seara adusese cu ea un frig și mai pătrunzător. 
Băuseră vin la masa de seară, așa că Birgitta începu 
să se simtă un pic somnoroasă. 

— Vino cu mine în China, zise Karin. Zborul 
până acolo nu mai costă o avere. Mi s-a spus că mi 
se va da o cameră mare de hotel. O putem împărți. 
Am mai făcut asta și înainte. Îmi amintesc taberele 
de vară când eu, tu și alte trei fete împărţeam un 
cort. Stăteam mai mult sau mai puţin unele peste 
altele. 

— Nu pot, răspunse Birgitta. Probabil că voi 
primi acceptul de a mă întoarce la serviciu. 

— Vino cu mine în China. Munca mai poate 
aștepta. 

— Mi-ar plăcea. Dar o să te mai duci cândva 
acolo, nu? 

— Bineînţeles. Dar când ajungi la vârsta 
noastră, n-ar trebui să amâni lucruri pe care le poţi 
face. 


— Mai avem încă mult de trăit. Vom trăi până 
la adânci bătrâneţi. 

Karin nu răspunse. Birgitta își dădu seama că 
atinsese un punct sensibil. Soţul lui Karin murise la 
vârsta de patruzeci și unu de ani. De atunci ea era 
văduvă. 

Karin înțelese la ce se gândea prietena ei. 
Întinse mâna și mângâie genunchiul Birgittei. 

— E-n regulă. 

Continuară să vorbească. Aproape se făcuse 
miezul nopții când se retraseră în camerele lor. 
Birgitta se întinse pe pat cu telefonul în mână. 
Staffan trebuia să ajungă acasă la miezul nopţii și 
promisese să sune. 

Aproape adormise când mobilul din mâna ei 
începu să vibreze. 

— Te-am trezit? 

— Aproape. 

— A mers totul bine? 

— Am vorbit întruna mai bine de douăsprezece 
ore. 

— Vii mâine acasă? 

— O să dorm cât pot de mult. Apoi pornesc 
spre casă. 

— Presupun că ai auzit ce s-a întâmplat? A spus 
cum a făcut totul. 

— Cine? 

— Bărbatul din Hudiksvall. 

Birgitta se ridică imediat în capul oaselor. 

— Nu știu nimic. Povestește-mi! 

— Lars-Erik  Valfridsson. Bărbatul acuzat. 
Poliţia caută chiar acum arma crimelor. În mod clar 
le-a spus unde a îngropat-o. O sabie de samurai 
artizanală, după cum se spune la știri. 


— Chiar așa? 

— De ce ţi-aș spune ceva neadevărat? 

— Bineînţeles că n-ai avea de ce. Oricum... A 
spus și de ce? 

— Nimeni n-a spus altceva decât că a fost 
vorba de răzbunare. 

După ce convorbirea se încheie, Birgitta 
rămase în capul oaselor. 

Pe parcursul întregii zile nu se gândise nici o 
clipă la evenimentele din Hesjovallen. Acum tot ce 
se petrecuse acolo reveni cu forţă în mintea ei. 

Poate că panglica roșie avea o explicaţie 
neprevăzută de nimeni? 

Să fi fost imposibil ca Lars-Erik Valfridsson să 
fi mâncat și el la acel restaurant chinezesc? 

Se întinse la loc și stinse lumina. Avea să se 
ducă acasă a doua zi. Avea să-i trimită jurnalele 
înapoi lui Vivi Sundberg și să-și reia munca. 

Era imposibil să plece în China împreună cu 
Karin, chiar dacă ar fi vrut să facă acest lucru mai 
presus de orice altceva. 


20 


A doua zi, când Birgitta Roslin se trezi, 
descoperi că prietena ei plecase deja la Copenhaga, 
căci avea un curs la prima oră. Îi lăsase un mesaj pe 
masa de la bucătărie. 


Birgitta. Uneori cred că am un drum în interiorul 
capului meu. Cu fiecare zi care trece se face mai lung și 
pătrunde mai adânc într-un peisaj necunoscut unde se va 
pierde într-o bună zi. Drumul șerpuiește însă și înapoi. 
Uneori mă întorc, așa cum am făcut ieri în timpul acelor ore 
de discuţii, și văd lucruri de care uitasem sau pe care le 
împiedicasem să mai iasă la suprafaţă. Vreau să continuăm 


aceste conversații. Până la urmă, nu rămânem decât cu 
prietenii. Sau, mai degrabă, prietenii sunt ultima linie de 
apărare pentru care ne putem lupta să o păstrăm. Karin. 


Birgitta vâri misiva în poșetă, bău o ceașcă cu 
cafea și se pregăti să plece. Când fu pe punctul de a 
închide ușa de la intrare, observă câteva bilete de 
avion pe o măsuţă din hol. Constată că prietena ei 
era programată să zboare cu Finnair de la Helsinki 
la Beijing. 

Luă feribotul de la Elsinore. Vântul bătea cu 
putere. Pe malul celălalt opri în faţa unei vitrine de 
magazin în care era montat un banner cu știri și 
unde se anunţa că Lars-Erik  Valfridsson 
mărturisise. Cumpără câteva ziare și plecă mai 
departe acasă. În hol o aștepta femeia ei de 
serviciu, o poloneză rezervată și taciturnă. Birgitta 
uitase că era ziua în care femeia era programată să 
vină la lucru. Schimbară câteva cuvinte în engleză 
și Birgitta o plăti pentru munca ei. Când rămase în 
sfârșit singură în casă, se așeză ca să citească 
ziarele. Ca de obicei, fu uimită să constate cât de 
multe pagini puteau dedica ziarele de seară unor 
evenimente bazate pe fapte prea puţin cunoscute. 
Ceea ce îi povestise Staffan în cursul scurtei lor 
conversații telefonice din seara precedentă 
reprezenta din punct de vedere al informațiilor cel 
puţin la fel de mult ca înșiruirea imensă de vorbe 
din paginile acelor ziare. 

Singura noutate era dată de poza individului 
despre care se presupunea că ucisese. Imaginea 
reprezenta probabil o fotografie mărită de paşaport 
sau de carnet de șofer și înfățișa un bărbat cu un 
chip cu trăsături şterse, cu o gură îngustă, cu o 


frunte înaltă și cu părul rărit. Cu greu și l-ar fi putut 
imagina Birgitta pe acest om comițând acele crime 
barbare din Hesjovallen. „Arată mai degrabă a 
pastor de ţară, își spuse ea. Absolut deloc a individ 
diabolic.” Birgitta își dădu însă seama că o apucă pe 
o pantă eronată cu judecata. Văzuse mulţi criminali 
în sala de judecată a căror aparenţă sugera 
imposibilitatea de a fi comis crimele de care 
fuseseră acuzaţi. 

Interesul îi reveni abia după ce lăsă ziarele din 
mână și dădu drumul la teletextul televizorului. 
Principala știre era despre descoperirea de către 
poliție a ceea ce părea să fie arma crimei. Nu fusese 
dezvăluit locul exact, dar obiectul fusese dezgropat 
după indicațiile oferite de către Lars-Erik 
Valfridsson. Era vorba de o copie artizanală mai 
degrabă prost executată a unei săbii japoneze de 
samurai. Un obiect cu o lamă foarte ascuţită. Arma 
era în acel moment examinată în speranţa de a se 
descoperi pe ea amprente și, mai presus de toate, 
urme de sânge. 

Ceva nu era în regulă. Birgitta avea în poșetă 
un fluturaș publicitar pentru restaurantul chinezesc. 
Sună la numărul de acolo și recunoscu vocea 
chelneriței cu care discutase. Îi explică cine era. 
Chelnerița avu nevoie de câteva secunde ca să-și 
aducă aminte. 

— Aţi citit ziarele? Aţi văzut poza individului 
care i-a omorât pe toţi acei oameni? 

— Da. Groaznic om. 

— Vă amintiți dacă a mâncat vreodată la 
restaurantul dumneavoastră? 

— Nu, niciodată. 

— Sunteţi sigură? 


— Niciodată cât sunt de serviciu. Dar, alte zile 
lucrează sora mea sau vărul meu. Locuiesc în 
Söderhamn. Au restaurant acolo. Facem cu 
schimbul. Firmă de familie. 

— Vreţi să faceţi ceva pentru mine? întrebă 
Birgitta Roslin. Rugaţi-i să se uite la poza din ziare. 
Dacă îl recunosc, vă rog să mă sunati. 

Chelneriţa își notă numărul de telefon al 
Birgittei. 

— Cum vă numiţi? întrebă Roslin. 

— Li. 

— Eu mă numesc Birgitta. Vă mulțumesc 
pentru ajutor. 

— Nu ești aici, în Hudiksvall? 

— Sunt acasă, în Helsingborg. 

— Helsingborg? Avem restaurant acolo. Tot 
familie. Se numește Shanghai. Mâncare bună ca 
aici. 

— O să mă duc acolo să mănânc. Dacă mă 
ajutaţi. 

Birgitta așteptă. La un moment dat, telefonul 
sună. Era fiul ei. Birgitta îl rugă să revină mai 
târziu, căci aștepta un apel. O jumătate de oră mai 
târziu, telefonul sună din nou. 

— Poate, rosti Li. 

— Poate? 

— Vărul crede că poate omul a fost în 
restaurant. O dată. 

— Când? 

— Anul trecut. 

— Dar nu e sigur? 

— Nu. 

— Îmi puteţi spune cum îl cheamă? 


Birgitta își notă numele și numărul de telefon al 
restaurantului din Söderhamn, după care închise. 
După o scurtă pauză de gândire, sună la sediul 
poliţiei din Hudiksvall și ceru să vorbească cu Vivi 
Sundberg. Se aşteptă să i se ceară să lase un mesaj, 
așa că fu surprinsă când poliţista veni la telefon. 

— Cum merge cu jurnalele? întrebă Sundberg. 
Tot le mai găsiţi interesante? 

— Nu sunt lesne de citit. Dar am timp la 
dispoziţie. Oricum, felicitări pentru descoperire. 
Dacă am înţeles eu bine, dispuneţi de o mărturisire 
și de o posibilă armă a crimei. 

— Nu cred că de asta m-ati căutat. 

— Bineînţeles că nu. Am vrut să vă atrag din 
nou atenţia asupra restaurantului chinezesc. 

Îi povesti poliţistei despre vărul chelneriţei din 
Soderhamn și despre faptul că era posibil ca Lars- 
Erik Valfridsson să fi mâncat la restaurantul din 
Hudiksvall. 

— Asta ar putea explica panglica roșie, 
concluzionă Birgitta. O pistă. 

Vivi Sundberg păru doar vag interesată. 

— Deocamdată nu ne preocupă panglica. Cred 
că înţelegeţi asta. 

— Totuși, am vrut să vă informez despre asta. 
Vă pot da numele chelnerului care e posibil să-l fi 
servit pe individ și numărul lui de telefon. 

— Vă mulțumesc că ne-aţi dat de știre. 

După ce închise, Birgitta îl sună pe șeful ei, 
Hans Mattsson. Fu nevoită să rămână pe fir o vreme 
înainte ca el să preia apelul, îi spuse că se aștepta 
să i se permită să revină la lucru peste câteva zile, 
după ce avea să se vadă cu doctorul ei. 


— Ne înecăm, zise Mattsson. Sau poate ar fi 
mai corect să spun că suntem sufocaţi. Instanţele 
suedeze sunt toate afectate de reducerile de 
fonduri. N-am crezut niciodată că voi trăi să văd așa 
ceva. 

— Ce anume? 

— Că un stat de drept ţine cont de costuri. Nu 
credeam că e posibil să se dea democraţiei o 
valoare monetară. Dacă nu există un stat care să 
funcţioneze în baza legii, n-ai democraţie. Am fost 
îngenuncheaţi. Societatea noastră scârţâie din toate 
încheieturile. Sunt extrem de îngrijorat. 

— Îmi vine greu să mă gândesc la toate 
lucrurile despre care vorbești, dar promit să mă 
ocup de ele după ce revin la procesele mele. 

— Ești mai mult decât bine-venită. 

Mâncă singură în acea seară, căci Staffan era 
nevoit să petreacă noaptea în Hallsberg, între două 
schimburi. Continuă să frunzărească jurnalele. 
Singurele pasaje asupra cărora se opri mai atent 
fură cele de la sfârșitul ultimului volum. Era iunie 
1892. J.A. era de-acum un om bătrân. Trăia într-o 
căsuţă din San Diego și suferea de dureri de spate 
și de picioare. După multe ezitări, se hotărâse să 
cumpere poţiuni și ierburi de la un vraci indian 
bătrân; descoperise că erau singurele leacuri care îl 
ajutau. Scria despre singurătatea lui amarnică, 
despre moartea soţiei și despre copiii care 
plecaseră la așa mare depărtare - unul din băieţi 
locuia în sălbăticia canadiană. Nu menţiona absolut 
nimic despre calea ferată. 

Jurnalul se încheia la mijlocul unei propoziţii. 
19 iunie 1982. J.A. notează că a plouat în cursul 


nopţii. Spatele îl doare mai tare ca de obicei. A avut 
un vis. 

lar însemnările se opreau acolo. Nici Birgitta 
Roslin și nici altcineva din această lume nu mai 
puteau să afle ce visase el. 

Se întoarse la începutul jurnalului. Nimic nu 
indica faptul că el ar fi fost conștient de apropierea 
sfârșitului și nimic nu prevestea ceea ce avea să se 
întâmple în scurtă vreme. „O viaţă, își zise ea. 
Moartea mea ar putea fi la fel, cu jurnalul personal, 
dacă aș ţine vreunul, rămas neterminat. Şi dacă am 
ajuns la asta, oare cine reușește să-și încheie 
povestea vieţii, să scrie o concluzie înainte de a se 
întinde ca să moară?“ 

Puse jurnalele înapoi în punga de plastic și 
decise să le trimită înapoi prin poștă a doua zi. Avea 
să urmărească evenimentele care se petreceau în 
Hudiksvall la fel ca tot restul lumii. 

Parcurse cu privirea o listă cu judecătorii-șefi 
din diverse regiuni ale Suediei. La tribunalul 
districtual Hudiksvall,  judecător-șef era Tage 
Porsen. „Ăsta o să fie procesul vieţii lui, își spuse 
ea. Sper că e un judecător căruia îi place 
publicitatea.“ Birgitta știa prea bine că unii dintre 
colegii ei urau și se temeau de confruntările cu 
jurnaliștii și cu camerele de televiziune. 

Cel puţin, așa stăteau lucrurile în cazul 
colegilor de vârsta ei și al celor mai bătrâni ca ea. 
Habar n-avea ce gândea generaţia tânără despre 
publicitate. 

Un termometru aflat în afara ferestrei de la 
bucătărie indica o răcire a vremii. Deschise 
televizorul ca să urmărească știrile de seară. După 
aceea avea să se ducă la culcare. Ziua petrecută 


împreună cu Karin Wiman fusese palpitantă, dar și 
foarte obositoare. 

Ratase începutul buletinului de știri, dar era 
limpede că se petrecuse ceva dramatic în legătură 
cu cazul din Hesjovallen. Un reporter lua un 
interviu unui criminalist care vorbea mult, dar pe 
un ton serios. Birgitta încercă să deslușească ce 
anume se petrecea. 

După ce expertul criminalist termină de vorbit, 
ecranul televizorului se umplu cu imagini din Liban. 
Birgitta înjură, trecu pe teletext și descoperi 
imediat ce se întâmplase. 

Lars-Erik Valfridsson se sinucisese. În ciuda 
faptului că era verificat din sfert în sfert de oră, 
reușise să sfâșie o cămașă, să facă un laţ și să se 
spânzure. Deși fusese descoperit aproape imediat, 
toate manevrele de resuscitare fuseseră zadarnice. 

Birgitta Roslin închise televizorul. O apucase 
ameţeala. Oare individul nu mai putuse suporta 
sentimentul de vinovăţie? Sau fusese bolnav psihic? 

„Ceva nu se leagă, gândi ea. E imposibil ca el 
să fie făptașul. De ce s-a sinucis, de ce a mărturisit 
și de ce a condus polițiștii spre o sabie de samurai 
îngropată?” 

Pur și simplu nu avea sens. 

Se prăbuși pe fotoliul pe care îl folosea pentru 
citit, dar stinse lampa. Încăperea se cufundă în 
semiobscuritate. Cineva râdea afară, pe stradă. 
Birgitta se așeza adesea acolo ca să mediteze 
asupra problemelor de serviciu. 

Se întoarse la începuturi. „Prea mult, își spuse 
ea. Poate nu prea mult pentru descifrarea unui 
individ obsedat și lipsit de scrupule. Dar prea mult 
pentru un om din Hälsingland care avea la cazier 


doar câteva cazuri de jaf. Individul mărturisește o 
faptă pe care n-a comis-o. Apoi oferă poliţiei o armă 
confecţionată de el însuși, după care se spânzură în 
celulă. Evident, pot să greșesc, dar nu cred că se 
leagă. L-au arestat mult prea repede. Şi ce naiba 
însemna acea răzbunare despre care el pretindea că 
reprezintă motivul acţiunilor lui?“ 

Se făcuse miezul nopţii când Birgitta se ridică, 
în fine, de pe fotoliu. Se întrebă dacă ar fi fost cazul 
să-l sune pe Staffan, dar era posibil ca el să doarmă 
la acea oră. Se duse la culcare și stinse lampa de pe 
noptieră. În mintea ei începu să hălăduie din nou 
prin sat. Revăzu de nenumărate ori panglica roșie 
descoperită în zăpadă și imaginea chinezului 
surprinsă de camera de luat vederi a hotelului. 
„Poliţia trebuie să știe ceva ce eu nu știu: de cea 
fost arestat Lars-Erik Valfridsson și care putea fi 
motivul plauzibil. Însă polițiștii comit o mare 
greșeală încăpăţânându-se să urmeze o singură 
pistă.“ 

Nu-i venea somnul. După ce se sătură de cât se 
perpelise în pat, își luă halatul și cobori din nou la 
parter. Se așeză la birou și scrise o sinteză a 
evenimentelor care o legau de Hesjovallen. Avu 
nevoie de aproape trei ore ca să descrie în amănunt 
toate lucrurile pe care le știa. În vreme ce scria, 
începu să o obsedeze ideea că îi scăpa ceva, o 
conexiune pe care n-o observase. Pixul i se păru ca 
o drujbă care taie un drum printr-o pădure deasă, 
iar ea trebuia să fie atentă să nu ucidă vreo 
vieţuitoare care s-ar fi ascuns acolo. Când în sfârșit 
își îndreptă spatele și își ridică braţele deasupra 
capului văzu că se făcuse ora patru dimineaţa. Își 
luă însemnările la fotoliul de citit, potrivi lumina 


lămpii și începu să citească, căutând înţelesuri 
printre cuvinte sau mai degrabă dincolo de cuvinte, 
căutând ceva ce trecuse cu vederea. Nu-i atrase 
atenţia nimic neobișnuit, nici un indiciu pe care ea 
ar fi trebuit să-l observe mai devreme. 

Era convinsă: crimele nu puteau fi opera unui 
nebun. Totul fusese prea bine plănuit și executat cu 
prea mult sânge rece ca să fi fost rezultatul acţiunii 
altcuiva în afara unui asasin perfect calm și 
metodic. Își notă că ar trebui să întrebe dacă 
individul mai fusese vreodată la faţa locului. În sat 
era întuneric deplin la momentul crimelor, dar era 
posibil ca el să fi avut o lanternă puternică. Ușile 
erau încuiate. Trebuia să fi știut exact cine unde 
locuia, și probabil avusese și chei potrivite. Probabil 
că fusese mânat de motive extrem de serioase, 
pentru că nu ezitase nici o secundă. 

Îi veni brusc o idee, ceva ce nu-i trecuse prin 
minte înainte. Oare individul care săvârșise crimele 
își arătase faţa celor asupra cărora ridicase sabia 
sau ce armă o fi avut? Oare dorise ca victimele să îl 
vadă? 

„La întrebarea asta trebuie să răspundă Vivi 
Sundberg”, își zise ea. În încăperile unde fuseseră 
descoperite cadavrele lumina fusese aprinsă? 
Priviseră victimele chipul morții înainte ca arma să 
cadă asupra lor? 

Își lăsă însemnările deoparte; ceasul arăta 
aproape ora cinci. Verifică termometrul din afara 
ferestrei de la bucătărie și constată că temperatura 
scăzuse la minus opt grade Celsius. Bău un pahar 
cu apă și se băgă în pat. Tocmai era pe punctul de a 
aţipi când ceva o făcu să se dezmeticească. 
Neglijase ceva. Două cadavre fuseseră legate unul 


de altul. Unde mai văzuse ea acea imagine? Se 
ridică în capul oaselor în întuneric, complet trează. 
Văzuse undeva descrierea unei scene similare. 

Jurnalele. Cobori, le întinse pe toate pe masă și 
începu să caute. Găsi aproape imediat pasajul 
căutat. 


1865. Calea ferată se târâie spre est, iar fiecare 
traversă și fiecare bucată de șină montată e un chin. 
Muncitorii sunt loviți de boli. Cad ca muștele. Însă valul de 
înlocuitori care vin dinspre vest înseamnă continuarea 
muncii cu viteză, un lucru esenţial pentru ca proiectul 
gigantic de construire a căii ferate să nu intre sub spectrul 
colapsului financiar. La un moment dat, mai exact la data de 
9 noiembrie, J.A. află că un vas cu sclavi chinezi se apropie 
dinspre Canton. Este o navă comercială veche, folosită 
acum doar pentru a transporta chinezi răpiți până în 
California. La bordul acesteia izbucnește răzmeriţa atunci 
când proviziile de alimente și de apă încep să se împuţineze 
din cauza lipsei de vânt care face vasul să întârzie pe apele 
oceanului. Pentru a înăbuși revolta, căpitanul apelează la 
metode de o cruzime fără egal. Chiar și J.A., un individ care 
nu ezită să apeleze la pumni și bici pentru a-și face 
muncitorii să tragă mai tare, este tulburat de cele aflate. 
Căpitanul pune mâna pe câţiva dintre conducătorii revoltei, 
îi ucide, apoi îi leagă de alţi chinezi încă vii, câte doi. După 
aceea forţează oamenii să se întindă pe punte și să zacă 
acolo. Omul viu din pereche este lăsat să moară de foame, 
în vreme ce cadavrul se descompune. ].A. notează în jurnal 
că „pedeapsa este excesivă”. 


Să fi existat vreo legătură? Poate că una dintre 
victimele din Hesjovallen fusese obligată să zacă 
legată de un cadavru? Preţ de o oră, mai mult sau 
mai puţin? Înainte ca lovitura finală s-o elibereze? 

„Mi-a scăpat asta, își zise ea. Oare i-a scăpat și 
poliției din Hudiksvall? Ar fi fost imposibil ca ei să fi 
citit jurnalele cu atenţie înainte de a mi se permite 
să le împrumut.” 


În acel moment o altă întrebare se ivi, chiar 
dacă părea  neplauzibilă. Asasinul cunoştea 
evenimentele descrise în jurnalul lui J.A.? Exista 
oare o legătură care să fi traversat timpul și spaţiul? 

Poate că Vivi Sundberg era mai vicleană decât 
crezuse Roslin. 

Poate că Vivi Sundberg chiar aprecia 
încăpăţânarea ei. Era o femeie care probabil 
trecuse prin momente neplăcute cu colegii ei de sex 
masculin. 

Birgitta Roslin dormi până la ora zece, apoi se 
sculă și văzu pe orarul lui Staffan că trebuia să 
revină în Helsingborg în jurul orei trei. Tocmai voia 
să se așeze ca să o sune pe Sundberg când auzi 
soneria de la ușă. Răspunse și se trezi cu un chinez 
în pragul ușii ţinând în mână un ambalaj mare de 
plastic cu mâncare chinezească. 

— Dar n-am comandat nimic, rosti, surprinsă, 
Birgitta. 

— De la Li din Hudiksvall, explică bărbatul, 
zâmbind. Nu costă nimic. Vrea s-o sunaţi. Noi 
suntem afacere de familie. 

— Restaurantul Shanghai? 

Omul zâmbi din nou. 

— Restaurantul Shanghai. Mâncare foarte 
bună. 

Se înclină și îi dădu pachetul lui Roslin, apoi 
plecă. Birgitta desfăcu ambalajul, mirosi conţinutul 
și se declară mulţumită de arome. Puse totul în 
frigider. Apoi o sună pe Li. De această dată îi 
răspunse bărbatul urâcios. Birgitta presupuse că 
era tatăl temperamental, care se îngrijea de 
bucătărie. Strigă după Li, care veni imediat la 
telefon. 


— Mulţumesc mult pentru mâncare, zise 
Birgitta. A fost o surpriză încântătoare. 

— Aţi gustat-o? 

— Nu încă. Aștept să vină și soţul meu acasă. 

— Şi lui place mâncarea chinezească? 

— Da, îi place mult. Aţi vrut să vă sun. 

— Am vorbit cu mama despre lampă, zise Li. Că 
panglica roșie lipsește. 

— Nu cred că am cunoscut-o. 

— E acasă. Uneori vine aici să curețe. Dar scrie 
când e aici. Pe douăsprezece ianuarie a făcut curat. 
În dimineaţa înainte de a deschide. 

Birgitta Roslin își ţinu respiraţia. 

— Ea spune că în această zi a șters toate 
lămpile de hârtie din restaurant și e sigură că nici o 
panglică nu e lipsă. Ar fi observat. 

— Se putea înșela? 

— Nu mama. E important? întrebă Li. 

— S-ar putea să fie, răspunse Birgitta. 
Mulţumiri pentru ce mi-aţi spus. 

Lăsă receptorul în furcă. Telefonul sună 
aproape imediat. De această dată era Lars 
Emanuelsson. 

— Nu închideţi, ceru el. 

— Ce vreţi? 

— Părerea dumneavoastră despre cele 
întâmplate. 

— N-am nimic de spus. 

— Aţi fost surprinsă? 

— În legătură cu ce? 

— Că a apărut ca suspect? Lars-Erik 
Valfridsson? 

— Nu știu nimic despre el în afară de ceea ce 
am citit în ziare. 


— Dar acolo nu s-a tipărit totul. 

O testa. Birgitta era curioasă. 

— A avut două soţii pe care le-a supus la rele 
tratamente, zise Lars Emanuelsson. Prima a reușit 
să evadeze. Apoi a găsit o doamnă din Filipine și a 
atras-o aici cu tot felul de promisiuni false. După 
aceea a bătut-o de nenumărate ori până când niște 
vecini s-au sesizat și l-au reclamat la poliţie. A fost 
condamnat la închisoare. Însă a făcut lucruri și mai 
rele de atât. 

— Cum? 

— Crimă. În 1977. Pe atunci era tânăr. S-a iscat 
o bătaie din pricina unei motorete. L-a lovit pe 
celălalt tânăr în cap cu un pietroi, omorându-l pe 
loc. A fost examinat de un psihiatru care a decis că 
Lars-Erik are potenţialul de a recurge din nou la 
violenţă. Se presupune că aparţinea acelui grup mic 
de oameni socotiți potenţial periculoși pentru 
societate. Cred că polițiștii și procurorul au socotit 
imediat că au dat peste omul potrivit. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi asta? 

— Timpul va judeca. Dar puteţi ghici cam ce 
gândesc. Asta ar trebui să vă răspundă la întrebare. 
Mă întreb la ce concluzii aţi ajuns. Sunteţi de acord 
cu mine? 

— N-am acordat mai multă atenţie acestui caz 
decât oricare alt om obișnuit. Cu siguranţă că v-a 
trecut de multă vreme prin cap că mă deranjează 
aceste telefoane ale dumneavoastră. 

Lars Emanuelsson nu dădu vreun semn că ar fi 
auzit-o. 

— Spuneti-mi despre jurnale. Trebuie să aibă 
legătură cu acest caz. 


— Nu vreau să mai primesc vreun telefon de la 
dumneavoastră. 

Închise. Telefonul sună aproape imediat. Îl 
ignoră. După câteva minute de tăcere, sună la 
sediul poliției din Hudiksvall. Dură o veșnicie până 
ce ajunse la operatoare, a cărei voce o recunoscu 
imediat. Femeia părea obosită și  arțăgoasă. 
Sundberg nu era disponibilă. Birgitta își lăsă 
numele și numărul de telefon. 

— Nu pot promite nimic, zise operatoarea. Pe 
aici e un adevărat haos. 

— Înţeleg. Vă rog să îi spuneţi lui Vivi 
Sundberg să mă sune când are ocazia. 

— E important? 

— Ştie cine sunt. Cred că asta e suficient. 

Vivi Sundberg o sună a doua zi. Jurnalele TV 
abundau de știri despre ceea ce se petrecute în 
închisoarea din Hudiksvall. Ministrul justiţiei ieșise 
din starea de neutralitate ca să promită o anchetă a 
circumstanțelor sinuciderii şi pentru aflarea 
vinovaţilor. Tobias Ludwig se întrecea pe sine în 
cadrul întâlnirilor cu jurnaliștii și camerele de 
televiziune. Exista însă un consens general cu 
privire la faptul că acea sinucidere nu ar fi trebuit 
să aibă niciodată loc. 

Sundberg părea obosită. Roslin decise să nu o 
întrebe nimic legat de ultimele evenimente. În 
schimb, se apucă să explice povestea panglicii roșii 
și îi împărtăși gândurile pe care și le notase pe foile 
de hârtie. 

Sundberg o ascultă fără să comenteze. Birgitta 
auzea voci în fundal și n-o invidie deloc, conștientă 
de presiunea care se exercita probabil asupra 
poliției din Hudiksvall. 


Birgitta încheie întrebând dacă în camerele 
unde fuseseră descoperite cadavrele lumina fusese 
găsită aprinsă. 

— Suspiciunile dumneavoastră sunt, de fapt, 
justificate, zise Vivi. Ne-am pus și noi întrebări. 
Toate luminile erau aprinse. În toate încăperile, cu 
excepţia uneia. 

— Cea cu copilul mort? 

— Corect. 

— Aveţi vreo explicaţie? 

— Vă daţi seama că nu pot discuta despre acest 
lucru la telefon. 

— Bineînţeles. Vă cer scuze. 

— Nici o problemă. Dar aș vrea să vă rog ceva. 
Scrieţi tot ce știți și tot ce credeţi despre cele 
întâmplate în Hesjovallen. O să mă ocup personal 
de povestea cu panglica roșie. Dar scrieţi absolut 
tot. După aceea trimiteţi-mi însemnările. 

— Nu Lars-Erik Valfridsson a comis aceste 
crime, zise Birgitta Roslin. 

Cuvintele apăruseră din senin. Era și ea la fel 
de surprinsă cum, probabil, era Vivi Sundberg. 

— Scrieţi totul și trimiteţi-mi, repetă poliţista. 
Vă mulţumesc că m-ati căutat. 

— Cum rămâne cu jurnalele? 

— Presupun că acum ar fi cel mai bine să ni le 
trimiteţi înapoi. 

După ce convorbirea se încheie, Birgitta se 
simţi  ușurată. În ciuda tuturor opreliștilor, 
eforturile ei nu fuseseră zadarnice. Acum putea lăsa 
toate grijile ei în seama altcuiva. Cu puţin noroc, 
poliția avea să fie în stare să-l depisteze pe 
adevăratul asasin, indiferent că acesta lucrase 
singur sau avusese complici. Birgitta nu ar fi fost 


deloc surprinsă să afle că până la urmă fusese 
implicat și un chinez. 


A doua zi, Birgitta se duse la doctor. Era o zi 
vântoasă de iarnă, cu rafale puternice venind 
dinspre sud. Se simţea nerăbdătoare și abia aștepta 
să revină la serviciu. 

Fu nevoită să aștepte doar câteva minute până 
la consultaţie. Doctorul o întrebă cum se simţea, iar 
ea se declară complet refăcută. O asistentă îi luă 
mostre de sânge, după care Birgitta se văzu nevoită 
să ia din nou loc în sala de așteptare. 

Când fu rechemată în cabinetul de consultaţii, 
doctorul îi luă tensiunea și trecu direct la subiect. 

— Păreţi în formă bună, dar tensiunea este încă 
mult prea mare. Va trebui să continuăm cu testele 
pentru a afla cauza. Vă dau concediu medical 
pentru încă două săptămâni. Totodată, o să vă trimit 
la un specialist. 

Înţelese mai bine cele auzite abia când ajunse 
înapoi pe stradă și fu izbită de rafalele îngheţate de 
vânt. Posibilitatea de a fi grav bolnavă o îngrijoră, în 
ciuda asigurărilor date de doctor că nici nu se 
punea problema de așa ceva. 

Se postă în mijlocul pieţei, cu vântul bătând din 
spatele ei. Pentru prima dată după mulţi ani se 
simţea neajutorată. În vreme ce stătea nemișcată, 
simţi vibraţiile telefonului mobil în buzunarul 
hainei. Era Karin, care dorea să-i mulțumească 
pentru vizită. 

— Ce faci? o întrebă ea. 

— Stau în mijlocul unei pieţe, răspunse 
Birgitta. În acest moment habar n-am ce am să fac 
cu restul vieţii mele. 


Îi povesti lui Karin despre vizita la doctor. Era 
o recunoaștere a deznădejdii. Îi promise lui Karin să 
o sune înainte de plecarea acesteia în China. 

Când ajunse acasă și deschise poarta dinspre 
grădină, afară începu să ningă, iar vântul se întețţi. 


21 


În aceeași zi se duse la tribunalul districtual și 
discută cu Hans Mattsson. Își dădu seama că șeful 
ei se arătă îngrijorat și abătut din clipa în care îi 
spuse că i se prelungise concediul medical. 

El o privi intens pe deasupra ochelarilor. 

— Nu sună deloc bine. Încep să-mi fac griji în 
privinţa ta. 

— N-ai de ce, din ce am înţeles de la doctorul 
meu. Analizele nu au ieșit prea bine, iar tensiunea e 
prea mare. M-a trimis la un specialist. Dar nu mă 
simt rău, doar un pic obosită. 

— Nu suntem cu toţii așa? replică Hans 
Mattsson. Mă simt obosit de treizeci de ani. Acum 
cea mai mare plăcere la care pot spera este să pot 
dormi ceva mai mult. 

— O să lipsesc alte două săptămâni. După 
aceea va trebui să sperăm că lucrurile s-au rezolvat. 

— a-ţi liber cât ai nevoie. O să vorbesc la 
Administraţia Naţională a Tribunalelor ca să văd cu 
ce ne pot ajuta. După cum știi, nu ești singura care 
lipsește. Klas Hansson și-a luat concediu pentru a 
prezida o anchetă UE la Bruxelles. Mă îndoiesc că 
va mai veni vreodată înapoi. Dintotdeauna am 
bănuit că e atras de lucruri mai importante decât de 
a împărţi dreptatea într-un tribunal oarecare. 

— Îmi pare rău că îţi fac probleme. 


— Nu-mi faci nici o problemă. Tensiunea ta dă 
probleme. Odihnește-te. Îngrijește-ţi trandafirii și 
vino înapoi când te însănătoșești. 

Birgitta îl privi surprinsă. 

— Nu cresc trandafiri. Cu siguranţă nu am o 
seră unde să o fac. 

— Așa spunea bunica mea. Când ţi se cerea să nu 
mai muncești așa de mult, ea se gândea imediat că ar 
trebui să te concentrezi la cultivarea unor trandafiri 
imaginari. Cred că e o imagine drăguță. Bunica s-a 
născut în 1879. În același an în care Strindberg a 
publicat Camera roșie. Ce gând ciudat. În afară de a 
naște copii pe bandă rulantă, singurul lucru pe care ea 
l-a făcut în viaţă a fost să cârpească ciorapi. 

— Bine, o să fac asta, promise Birgitta. Mă duc 
acasă și o să am grijă de trandafirii mei. 

A doua zi, Roslin expedie prin poștă atât 
jurnalele, cât și însemnările ei către poliția din 
Hudiksvall. Când înmână pachetul și primi recipisa, 
avu senzaţia că închide o ușă peste evenimentele 
din Hesjovallen. Se simţea ușurată și gata să se 
dedice pregătirilor pentru aniversarea zilei de 
naștere a lui Staffan. 


După ce lucrase pe un tren de după-amiază de 
la Alvesta la Malmö, Staffan Roslin se întoarse 
acasă în Helsingborg și fu întâmpinat de cea mai 
mare parte a familiei și de câţiva prieteni. Rămase 
năuc în cadrul ușii, în uniforma lui, plus o căciulă 
veche de blană pe cap, în vreme ce gașca se apucă 
să-i cânte „La mulţi ani“. Birgitta se simţi bucuroasă 
să-i vadă pe toţi cei dragi așezați în jurul mesei. 
Ceea ce se întâmplase în Hälsingland, dar și 
problemele pe care le crea hipertensiunea păreau 
mai puţin importante acum când avea șansa să bea 


un pahar într-o atmosferă de tihnă pe care doar 
familia i-o putea oferi. Evident, și-ar fi dorit ca Anna 
să fi putut veni acasă din Asia, dar fata refuzase 
invitaţia când Birgitta reușise într-un final să dea de 
ea prin intermediul unei legături telefonice, în 
Thailanda. Oaspeţii plecară foarte târziu, iar în casă 
rămaseră doar membrii familiei. Birgitta avea copii 
comunicativi, cărora le plăcea să-și petreacă timpul 
împreună. Ea și soţul ei se așezară pe canapea, 
ascultând amuzaţi conversațiile. Din când în când, 
Birgitta umplea paharele tuturor. Gemenele, Siv și 
Louise, aveau să doarmă în camera liberă, însă 
David își luase o cameră la hotel, în ciuda 
protestelor Birgittei. Petrecerea se sfârși la ora 
patru dimineaţa. Rămaseră doar părinţii ca să 
strângă, să curețe, să umple mașina de spălat vase 
și să pună sticlele goale în garaj. 

— A fost cu adevărat o surpriză încântătoare, 
zise Staffan într-un târziu, când se așezară amândoi 
la masa din bucătărie. N-o s-o uit. Mă simt așa de 
bine. Mă săturasem să mă tot plimb dintr-un tren în 
altul. Îmi petrec timpul călătorind, dar nu ajung 
niciodată undeva. Ăsta e blestemul mecanicilor de 
tren și al conductorilor. Ne petrecem tot timpul în 
cuștile noastre de sticlă. 

— Ar trebui să facem mai des asta. Să fim 
serioși, în astfel de momente viaţa capătă un altfel 
de înţeles. Nu doar datorie și să facem ce trebuie 
făcut. 

— Şi acum? 

— Cum adică? 

— O să lipsești de la lucru alte două săptămâni. 
Ce o să faci? 


— Hans Mattsson tânjește să doarmă mai mult. 
Poate că asta ar trebui să fac și eu câteva zile. 

— Du-te o săptămână undeva unde e cald. Ia-ţi 
o prietenă cu tine. 

Birgitta scutură din cap. 

— Nu știu. Poate. Dar pe cine? 

— Karin Wiman? 

— Pleacă în China, la lucru. 

— Nu poţi ruga pe altcineva? Ai putea să pleci 
cu una din gemenele noastre? 

Ideea era tentantă. 

— O să văd ce au de spus. Dar mai întâi trebuie 
să aflu dacă chiar pot pleca undeva. Nu uita că 
trebuie să mă vadă un specialist. 

Staffan întinse o mână și o puse pe braţul ei. 

— Sper că îmi spui totul. Am motive de 
îngrijorare? 

— Nu. Doar dacă nu mă minte doctorul meu. 
Dar nu cred că o face. 

Rămaseră acolo încă o vreme înainte de a se 
duce la culcare. Când se trezi, Birgitta văzu că 
Staffan plecase deja. Plecaseră și gemenele. 
Dormise până la ora unsprezece și jumătate. „O 
dimineaţă pe placul lui Hans Mattsson“, își spuse 
ea. 

Vorbi la telefon cu Siv și cu Louise după prânz, 
dar nici una din gemene nu avea timp de călătorii, 
deși amândurora le-ar fi plăcut să plece într-o 
vacanță cu mama lor. Birgitta primi un apel prin 
care era înștiințată că, datorită unei programări, se 
putea întâlni cu specialistul în ziua care urma. 

În jurul orei patru se auzi soneria. Birgitta se 
întrebă dacă era în stare să mai primească o masă 
chinezească gratuită. Însă când deschise ușa, se 


trezi faţă în faţă cu inspectorul-șef Hugo Malmberg, 
cu părul acoperit de nea și cu o pereche de șoșoni 
demodaţi încălțaţi peste pantofi. 

— Din întâmplare am dat peste Hans Mattsson. 
Mi-a spus că nu te simţi bine - ca un gest de 
încredere, căci știe că suntem vechi prieteni. 

Birgitta îi dădu drumul în casă. În ciuda staturii 
masive, Malmberg n-avu nici o problemă să se 
aplece ca să-și scoată șoșonii. 

Se duseră în bucătărie și băură cafea. Birgitta 
îi povesti despre problemele pe care le avea cu 
tensiunea şi despre rezultatele proaste ale 
analizelor de sânge, și îi spuse că așa ceva nu era 
neobișnuit pentru o femeie de vârsta ei. 

— Hipertensiunea ticăie în interiorul meu ca o 
bombă cu ceas, rosti Malmberg în spirit de glumă. 
lau medicamente, iar doctorul spune că analizele 
sunt bune; dar chiar și așa sunt îngrijorat. Nimeni 
din familia mea nu a murit de tumori. Toată lumea, 
femei și bărbaţi deopotrivă, a suferit accidente 
vasculare și infarcturi. În fiecare zi trebuie să fac un 
efort pentru a trece peste îngrijorare. 

— Am fost în Hudiksvall, zise Roslin. Tu ești cel 
care mi-a oferit numele lui Vivi Sundberg. Ştiai că 
m-am dus acolo? 

— Trebuie să recunosc că sunt surprins. 

— Iţi amintești circumstanţele? Am descoperit 
că sunt înrudită cu una din familiile ucise în 
Hesjovallen. De atunci mi-a fost limpede că toate 
victimele erau înrudite prin căsătorii. Ai ceva timp 
la dispoziţie? 

— Robotul meu telefonic spune că am plecat de 
la birou pentru restul zilei. Cum nu aștept nimic, 
pot sta aici toată noaptea dacă e nevoie. 


— Până ce vin vacile acasă? Nu așa se spune? 

— Sau până ce călăreţii Apocalipsei trec pe 
lângă noi și ne omoară pe toţi. În fine, distrează-mă 
cu toate acele grozăvii în care nu sunt nevoit să fiu 
implicat. 

— Eşti cinic? 

El se încruntă și mormăi. 

— Nu mă știi mai bine de atât? După atâţia ani? 
Mă simt ofensat. 

— Nu asta a fost intenţia mea. 

— Dă-i drumul. Ascult. 

Cum el părea sincer interesat, Birgitta îi 
povesti pe larg ce se întâmplase. El o ascultă cu 
atenţie, puse întrebări din când în când, părând 
convins de meticulozitatea ei. Când ea termină de 
vorbit, Malmberg rămase o vreme tăcut, uitându-se 
fix la mâinile lui. Birgitta știa că Hugo Malmberg 
era privit ca un ofițer de poliţie excepţional de 
competent. Omul combina răbdarea cu viteza de 
reacţie, abordarea metodică cu intuiţia. Birgitta 
auzise că Malmberg era unul dintre cei mai căutaţi 
profesori de la Academia Suedeză de Poliţie. Deși își 
desfășura activitatea în Helsingborg, era adesea 
chemat de autorităţi ca să ajute la rezolvarea 
cazurilor dificile din alte colțuri ale ţării. 

Birgittei îi trecu brusc prin minte că el nu 
fusese chemat să ajute la rezolvarea crimelor din 
Hesjovallen. 

Îi atrase atenţia asupra acestui fapt, iar el 
zâmbi. 

— De fapt, m-au rugat. Însă nimeni nu mi-a 
spus de implicarea ta și de faptul că ai făcut niște 
descoperiri remarcabile. 


— Cred că cei de acolo nu mă plac, replică 
Birgitta. 

— Ofițerii de poliţie tind să își apere cu 
strășnicie terenul propriu de joacă. Au fost foarte 
dornici ca eu să mă duc acolo și să le dau sfaturi, 
dar și-au pierdut interesul după arestarea lui 
Valfridsson. 

— Acum individul e mort. 

— Dar ancheta continuă. 

Malmberg oftă. 

— Cu toate astea, acum știi că nu ela făcut-o. 

— Chiar așa? 

— Ai auzit ce am avut de spus. 

Birgitta îl privi drept în ochi. 

—  Asocieri remarcabile, fapte plauzibile. 
Lucruri care ar trebui în mod evident anchetate. 
Însă principala direcţie de investigare, Valfridsson, 
nu își pierde din interes doar pentru că omul se 
sinucide. 

— Nu el a făcut-o. Ce s-a întâmplat în acea 
noapte dintre douăsprezece și treisprezece ianuarie 
a fost mult prea complex pentru un simplu individ 
cu câteva condamnări pentru jaf și o crimă veche. 

— Poate că ai dreptate. Dar e posibil și să te 
înșeli. Iarăşi se dovedește că peștii cei mai mari 
înoată în cele mai banale bălți. Hoţii de biciclete 
devin jefuitori de bănci; vagabonzii devin asasini 
profesioniști gata să omoare pe oricine pentru o 
sumă de bani. Atunci, de ce un tip care se îmbată și 
bate câţiva oameni și poate chiar omoară pe cineva 
să nu o ia razna și să nu comită o crimă oribilă 
precum cea din Hesjovallen? 

— Dar nu există un motiv, insistă Birgitta. 

— Procurorul spune ceva despre răzbunare. 


— Pentru ce? Ce ar putea justifica răzbunarea 
împotriva unui întreg sat? Pur și simplu nu are sens. 

— Dacă nu există un sens al crimei, atunci nici 
motivul nu trebuie să aibă sens, replică Malmberg. 

— Mă rog. Eu cred că Valfridsson era o 
momeală. 

— Este o momeală. Ce ţi-am spus? Ancheta 
continuă chiar dacă el e mort. Să-ţi pun o întrebare. 
Este mai plauzibilă ideea ta despre implicarea unui 
chinez misterios? Cum ai putea lega un sătuc din 
nordul Suediei de motivele unui chinez? 

— Nu știu. 

— Va trebui să așteptăm și să vedem. lar tu 
trebuie să te asiguri că te faci bine repede. 

Când el se pregătea de plecare, afară ningea și 
mai abitir. 

— De ce nu-ţi iei o vacanţă? Să te duci undeva 
unde e cald? 

— Toată lumea îmi spune asta. Va trebui să văd 
mai întâi ce spune doctorul meu. 

Birgitta îl urmări cum dispare în vârtejurile de 
zăpadă. Era mișcată de gestul lui de a o vizita. 

Până a doua zi, ninsoarea se mutase pe alte 
meleaguri. Birgitta se prezentă la întâlnirea cu 
specialistul. I se recoltă sânge și fu anunţată că 
avea să dureze o săptămână sau mai mult până la 
aflarea rezultatelor. 

— Sunt lucruri pe care nu am voie să le fac? 
întrebă ea. 

— Să evitaţi oboseala nejustificată. 

— Am voie să plec în vacanţă? 

— V-ar prinde bine. 

— Încă o întrebare. Ar trebui să mă tem? 


— Nu. Cum nu aveţi alte simptome, nu aveţi 
motive de îngrijorare. 

— Deci nu voi muri? 

— Bineînţeles că veţi muri. În cele din urmă. Şi 
eu o să mor. Dar vă veţi simţi bine câtă vreme vă 
veţi păstra un nivel scăzut al tensiunii. 

Când ieși pe stradă, Birgitta admise în sinea ei 
că fusese neliniștită, ba chiar înfricoșată. Acum se 
simţea ușurată. Hotări să facă o lungă plimbare. 
Abia făcu câţiva pași, că se opri. 

Ideea îi veni din senin. Sau poate că ajunsese 
deja la o decizie fără să o conștientizeze. Intră într-o 
cafenea și o sună pe Karin Wiman. Linia era 
ocupată. Așteptă cu nerăbdare, comandă o cafea, 
răsfoi un ziar. Încercă din nou. Același ton de 
ocupat. Obţinu un răspuns abia la al cincilea apel. 

— Merg cu tine la Beijing. 


Birgitta nu găsi bilete la același zbor - avea să 
ajungă o zi mai târziu. Lui Staffan îi plăcu ideea, ba 
chiar fu mulţumit pentru soţia lui. 

În seara dinaintea plecării, Birgitta scotoci 
printr-o cutie mare de carton din garaj. La fundul ei 
dădu peste ceea ce căuta: vechiul ei exemplar din 
Cărțulia Roșie a lui Mao. Pe partea interioară a 
copertei din plastic roșu scrisese o dată: „19 aprilie 
1966“. 

„Eram o fetiță pe atunci, își zise ea. Inocentă 
cam din toate punctele de vedere. Fusesem o 
singură dată împreună cu un tânăr, Tore, din 
Borstahusen, care visa să devină existențialist și 
regreta că nu are cine știe ce barbă. Mi-am pierdut 
virginitatea cu el într-un șopron friguros de grădină, 
care mirosea a gunoi de grajd, îmi amintesc doar că 


era îngrozitor de stângaci. După aceea, toată 
chestia lipicioasă de pe trupurile noastre ne-a 
stingherit atât de tare, că n-am știut cum să ne 
despărțim mai repede și nu ne-am mai privit 
niciodată în ochi. Mă întreb și acum ce le-o fi 
povestit prietenilor lui. După aia a apărut furtuna 
politică, cea care m-a luat cu ea. Însă niciodată n- 
am reușit să mă ridic la nivelul lumii în care 
intrasem. După o vreme petrecută cu Rebelii, m-am 
ascuns. N-am reușit niciodată să îmi dau seama de 
ce am îngăduit să mă las atrasă în ceea ce semăna 
cu un cult religios. Karin s-a alăturat Partidului 
Comunist. Eu m-am legat de Amnesty International, 
iar acum n-am nici un fel de conexiuni politice." 

Se așeză pe o grămadă de cauciucuri vechi și 
răsfoi Cărțulia Roșie. Dădu peste o poză între două 
pagini: o înfățișa pe ea și pe Karin Wiman. Își 
amintea ocazia când fusese făcută. Se înghesuiseră 
într-o cabină telefonică din gara din Lund - fusese 
ideea lui Karin, ca de obicei. Râse când văzu poza, 
dar se și îngrozi la gândul atâtor ani scurși de 
atunci. 

„Vântul rece, își zise ea. Bătrâneţea se 
furișează pe la spatele meu.“ Băgă cărțulia cu citate 
în buzunar și plecă din garaj. Staffan tocmai 
ajunsese acasă. Se așeză vizavi de el în bucătărie, în 
timp ce el lua cina pregătită de ea. 

— Deci, este soţia mea din Garda Roșie gata de 
plecare? întrebă el. 

— Tocmai mi-am adus Cărţulia Roșie. 

— Mirodenii, zise el. Dacă vrei să oferi un 
cadou, vino înapoi cu ceva mirodenii. Mereu am 
susţinut că în China există mirosuri și gusturi pe 
care nu le găsești nicăieri altundeva. 


— Ce altceva mai vrei? 

— Pe tine, sănătoasă și fericită. 

— Cred că îţi pot aduce așa ceva. 

Staffan se oferi să o însoţească până la 
Copenhaga a doua zi, dar Birgitta îi spuse că era 
suficient să o conducă la gară. 

Afară era o zi frumoasă și limpede de iarnă 
când Staffan Roslin își conduse soţia la gară și îi 
făcu semn cu mâna în vreme ce trenul se îndepărta 
de peron. La aeroportul Kastrup, Birgitta trecu de 
poartă fără probleme și se așeză pe locul de pe 
mijlocul avionului pe care și-l dorise pentru ambele 
curse, spre Helsinki și apoi spre Beijing. În vreme 
ce avionul decola, dându-i senzaţia că evadează 
dintr-o încăpere încuiată, Birgitta îi zâmbi 
finlandezului în vârstă care ședea lângă ea. Închise 
ochii, refuză să mănânce sau să bea înainte de a 
ateriza la Helsinki și se gândi la momentele când 
socotise China drept paradisul ei, atât pe pământ, 
cât și în vise. 

Se trezi când avionul începu coborârea spre 
Helsinki. Roţile se așezară pe pista de beton a 
aeroportului. Avea două ore la dispoziţie înainte de 
plecarea spre Beijing. Se așeză pe o bancă, sub 
macheta unui vechi avion care atârna de tavanul 
sălii de plecări. Era rece în încăpere. Prin ferestrele 
mari care dădeau spre piste putea zări răsuflările 
personalului de la întreţinerea avioanelor. Se gândi 
la ultima ei conversaţie cu Vivi Sundberg, avută cu 
două zile în urmă. Birgitta întrebase dacă polițiștii 
realizaseră instantanee după imaginile luate de 
camera de luat vederi din hotel. Făcuseră, iar 
Sundberg nici măcar nu întrebase de ce îi trebuie 
atunci când Birgitta ceruse o copie după poza 


chinezului. A doua zi, se trezise în cutia poștală cu o 
imagine mărită după film. Acea poză se găsea acum 
în poșeta ei. O scoase din plicul în care o păstra. 

„Deci tu ești unul dintre cele peste un miliard 
de chipuri de chinezi, își zise Birgitta. Nu te voi găsi 
niciodată. Şi nu voi afla dacă numele pe care l-ai 
oferit e autentic. Şi, mai presus de toate, ce ai 
făcut.“ 

Porni încet către poarta de plecări spre Beijing. 
Acolo se forma deja o coadă. „Aici începe Asia, își 
zise ea. Granițele sunt alterate de aeroporturi, 
venind mai aproape, dar fiind în același timp extrem 
de departe.“ 

Avea locul 22C. Alături de ea stătea un bărbat 
cu piele închisă la culoare care lucra pentru o firmă 
britanică în capitala Chinei. Schimbară câteva 
amabilităţi, dar nici unul nu dorea să se lase angajat 
într-o discuţie serioasă. Până la urmă, Birgitta se 
cuibări sub pătură. Emoţiile resimţite înainte lăsară 
loc senzaţiei că se lansase într-o aventură fără să fie 
bine pregătită. Ce avea să facă, de fapt, în Beijing? 
Să se plimbe pe străzi, să se uite la oameni și să 
viziteze muzee? Era aproape sigură că prietena ei 
nu va avea prea mult timp la dispoziţie pentru ea. 
Se întrebă dacă nu cumva supraviețuise în ea ceva 
din rebela din tinereţe. 

Pe la jumătatea zborului, imediat după ce 
intrară în spaţiul aerian al Chinei, căpitanul anunţă 
pasagerii că o furtună de nisip făcea imposibilă 
aterizarea în Beijing. Aveau să aterizeze într-un 
oraș pe nume Taiyuan și să aștepte îmbunătăţirea 
condiţiilor meteo. După aterizare, pasagerii fură 
îngrămădiţi într-un terminal friguros, unde mulţi 
chinezi bine  înfofoliți așteptau la rândul lor. 


Diferenţa de fus orar o făcea pe Birgitta să se simtă 
obosită și nesigură asupra primelor impresii legate 
de China. Peisajul era acoperit de zăpadă, 
aeroportul era înconjurat de dealuri, iar pe o șosea 
din apropiere se vedeau autobuze și căruţe cu boi. 

Două ore mai târziu, furtuna de deasupra 
Beijingului se potoli. Avionul decolă, apoi ateriză 
din nou. După ce trecu pe la toate punctele de 
control, Birgitta o găsi pe Karin așteptând-o. 

— Rebela a aterizat, zise Karin. Bun venit în 
Beijing! 

— Mulţumesc. Încă nu-mi vine să cred că sunt 
aici. 

— Eşti în Regatul de Mijloc. În centrul lumii. În 
centrul vieţii. 

În acea seară, Birgitta se afla la etajul 
nouăsprezece al hotelului, 

În camera pe care o împărțea cu Karin. Admiră 
panorama orașului gigantic și plin de lumini și simţi 
un fior de anticipare. 


În același moment, într-un alt zgârie-nori, un 
bărbat admira același oraș și aceleași lumini ca 
Birgitta Roslin. 

În mână ţinea o panglică roșie. Când auzi un 
ciocănit discret în ușa din spatele lui, bărbatul se 
răsuci încet pe călcâie ca să-l întâmpine pe 
vizitatorul pe care îl aștepta cu nerăbdare. 


Jocul chinezesc 


22 


În prima ei dimineaţă în Beijing, Birgitta Roslin 
ieși devreme în oraș. Luase micul dejun în imensa 
sală de mese a hotelului împreună cu Karin Wiman, 
care imediat după aceea se grăbise să plece la 
conferinţa ei, după ce îi explicase Birgittei că abia 
aștepta să audă ce avea să spună despre vechii 
împărați chinezi. Pentru Karin Wiman istoria era din 
multe puncte de vedere mai vie decât lumea reală în 
care ea trăia. 

O tânără de la recepţie, foarte frumoasă și 
vorbind aproape perfect engleza, îi dăduse Birgittei 
o hartă a orașului. Birgitta își aduse aminte de un 
citat. „Actualul avânt al revoltei țăranilor are o 
enormă semnificaţie”. Era una dintre declaraţiile lui 
Mao care apărea mereu în cadrul dezbaterilor 
aprinse din primăvara anului 1968. 

„Actualul avânt al revoltei ţăranilor are o 
enormă semnificaţie.“ Cuvintele îi răsunară în minte 
în vreme ce ieși din hotel și trecu de tinerii tăcuţi, 
îmbrăcaţi în verde, care păzeau intrarea. Strada din 
faţa ei era largă, cu multe benzi de mers pe sens. 
Mașini pretutindeni și din când în când câte o 
bicicletă. Strada era încadrată de sedii impozante 
de bănci. Se mai vedea și o librărie înaltă de cinci 
etaje. Oamenii stăteau în faţa librăriei cu saci mari 
de plastic plini cu sticle de apă. După doar câţiva 
pași, Birgitta simţi cât de poluat era aerul, dar și 
gust de metal în gură. În locurile încă neocupate de 
clădiri, macarale înalte se agitau încontinuu. Era 


clar că Birgitta ajunsese într-un oraș care suferea o 
transformare fundamentală și haotică. 

Un bărbat trăgea de un căruţ supraîncărcat, cu 
ceva care semăna a carcase de pui fără carne pe 
ele; omul părea din alt secol. În afară de acest 
amănunt, Birgitta s-ar fi putut găsi în oricare alt 
mare oraș din lume. 

„Când eram tânără, își zise ea, în închipuirea 
mea vedeam o mulțime nesfârșită de ţărani chinezi 
îmbrăcaţi în salopete identice și înarmaţi cu ciocane 
și târnăcoape, înconjurați de revoluționari cântând 
și fluturând drapele roșii, luptându-se să transforme 
munţii stâncoși în câmpuri fertile. Mulţimile încă 
sunt aici, dar cel puţin în Beijing, pe strada pe care 
mă aflu eu acum, oamenii nu sunt așa cum mi i-am 
imaginat. Nici măcar nu sunt pe biciclete; au 
mașini, iar femeile poartă pantofi eleganţi cu toc 
înalt.“ 

În acele vremuri, când grupuri numeroase de 
suedezi se pregăteau să se adune în pieţele orașelor 
și să scandeze vorbele marelui lider chinez, în 
imaginaţia Birgittei toți chinezii erau îmbrăcaţi cu 
uniforme identice cenușii-albastre, purtau șepci 
identice, aveau aceeaşi tunsoare și aceleaşi 
sprâncene încruntate. 

Din când în când, pe parcursul anilor 1960, 
când mai primea câte un exemplar din revista 
ilustrată China, fusese surprinsă să vadă oameni cu 
un aer sănătos, cu obrajii roșii și ochi strălucitori, 
ridicându-și braţele către zeul care pogorâse din 
ceruri, Marele Cârmaci, învățătorul Veșnic și toate 
celelalte  apelative cu care era  idolatrizat 
misteriosul Mao. Numai că Mao nu fusese deloc 
misterios. Asta devenise tot mai clar cu trecerea 


timpului. Era un politician înzestrat cu o mare 
viclenie, care simţea perfect ce se întâmpla în 
giganticul imperiu chinezesc. Până la declararea 
independenţei din 1949, fusese unul dintre acei 
lideri unicat pe care istoria îi scoate din când în 
când la iveală. Dar după venirea la putere, individul 
adusese cu el mari suferinţe, haos și confuzie. Cu 
toate astea, nimeni nu putea nega faptul că, 
asemenea unui împărat modem, Mao retrezise la 
viață China, care acum era pe cale să devină o 
putere mondială. 

Stând în fața hotelului cu intrarea lui de 
marmură și recepţionerele elegant îmbrăcate și 
vorbind o engleză fără cusur, Birgitta se simţi ca și 
cum ar fi fost transportată într-o lume despre care 
nu știa absolut nimic. Oare chiar asta era societatea 
în care revolta ţăranilor reprezentase un eveniment 
atât de important? 

„Asta s-a petrecut cu patruzeci de ani în urmă, 
își spuse ea. Mai bine de o generaţie. Am fost 
ademenită ca o insectă înspre o oală cu miere de 
către ceva care aducea cu oferta de mântuire a unui 
cult religios. Nu eram îndemnați să ne sinucidem în 
masă, pentru că nu exista Ziua Judecăţii, ci să 
renunțăm la individualitatea noastră în beneficiul 
unei intoxicări colective, în centrul căreia se găsea 
o Cărțulie Roșie care înlocuise oricare alte forme de 
iluminare spirituală. Conţinea toată înţelepciunea, 
răspunsurile la toate întrebările, expresiile tuturor 
viziunilor sociale și politice de care omenirea avea 
nevoie pentru a progresa din starea ei curentă și 
pentru a instaura odată pentru totdeauna raiul pe 
pământ în loc de un rai în cine știe ce împărăție 
îndepărtată a cerului. Dar noi nici măcar nu am 


început să înțelegem faptul că acele citate ale 
liderului conţineau cuvinte vii. Nu erau înscrise în 
piatră. Descriau realitatea. Le-am citit fără să le 
interpretăm. Ca și cum Cărţulia Roșie era un 
catehism mort, o liturghie revoluţionară." 

Birgitta Roslin avu nevoie de mai bine de 
jumătate de oră ca să ajungă în piaţa Tienanmen - 
Piaţa Păcii Cerești. Era cea mai mare piață pe care 
o văzuse vreodată. Se apropie de ea pe o stradă 
pietonală pe sub Jianguomennei Dajie. Locul era 
plin de lume. Oriîncotro privea se vedeau oameni 
fotografiind, fluturând steguleţe, vânzând sticle cu 
apă și ilustrate poștale. 

Se opri și privi în jurul ei. Cerul de deasupra ei 
era ceţos. Ceva lipsea. Trecură câteva minute 
înainte de a-și da seama despre ce era vorba. 

Nu se vedea nici o pasăre. Însă oamenii o 
înconjurau din toate părţile, oameni care nici n-ar fi 
observat dacă ea stă acolo sau pleacă brusc. 

Își aminti imagini din 1989, când tinerii 
studenţi demonstraseră, cerând să gândească și să 
vorbească liber, și când soluţia finală venise odată 
cu tancurile care intraseră în piaţă și masacraseră 
mulţi dintre demonstranți. „Aici a stat un tânăr cu o 
sacoşă de plastic albă în mână“, își spuse ea. ÎI 
văzuse întreaga lume la televizor și oamenii își 
ținuseră respiraţiile. Tânărul stătuse în faţa unui 
tanc și refuzase să se dea la o parte. Ca un soldat 
mărunt de tinichea, el personificase întreaga 
rezistență de care e capabilă o ființă umană. Când 
încercaseră să treacă pe lângă el, tânărul se 
deplasase în lateral. Birgitta nu știa ce se 
întâmplase în final. Nu văzuse niciodată imagini cu 
deznodământul. Însă toţi cei zdrobiţi de șenilele 


tancurilor sau împușcați de soldaţi fuseseră oameni 
în carne și oase. 

Acele evenimente însemnaseră un al doilea 
început al relaţiei Birgittei cu China. O mare parte a 
vieţii ei era concentrată în perioada dintre 1968, 
anul când fusese o rebelă care îl invoca pe Mao 
Zedong ca să proclame în mod absurd că revoluţia 
începuse deja în rândul studenţilor suedezi, și 1989, 
cu imaginea tânărului stând în faţa tancului. În ceva 
mai mult de douăzeci de ani, Birgitta evoluase din 
studenta tânără și idealistă în mamă a patru copii și 
judecător districtual. China ca și concept făcuse 
mereu parte din ea. Mai întâi ca un vis, apoi ca un 
lucru pe care își dăduse seama că nu-l înţelege 
deloc, căci era atât de mare și de plin de 
contradicții. Descoperise cum copiii ei aveau idei 
complet diferite față de China. Asociau această ţară 
cu posibilităţile enorme ale viitorului, la fel cum 
visul american caracterizase generaţia Birgittei și a 
părinţilor ei. Spre surprinderea ei, David îi 
mărturisise nu cu multă vreme în urmă că atunci 
când va avea copii avea să încerce să angajeze o 
bonă chinezoaică, astfel ca micuţii să înveţe limba 
din pruncie. 

Se plimbă prin piaţa Tienanmen, uitându-se la 
oamenii care își făceau poze și la polițiștii 
omniprezenţi. În fundal se înălța clădirea de unde, 
în 1949, Mao proclamase nașterea Republicii. Când 
începu să i se facă frig, Birgitta se întoarse pe jos 
spre hotel. Karin îi promisese să sară peste prânzul 
oficial și să ia masa cu ea. 

La ultimul etaj al zgârie-norului unde stăteau 
se găsea un restaurant. Li se dădu o masă la 
fereastră cu vedere asupra orașului. Birgitta îi 


povesti prietenei ei despre lunga plimbare până în 
piața enormă și despre gândurile ei legate de 
tinereţe. 

Mâncară câteva feluri ușoare chinezești și 
încheiară masa cu ceai. Birgitta scoase broșura cu 
caractere chinezești scrise de mână pe care Karin le 
tradusese și care reprezentau numele spitalului 
Longifu. 

— Vreau să-mi petrec după-amiaza vizitând 
acest spital, zise ea. 

— De ce? 

— Întotdeauna e bine să ai ceva anume de făcut 
atunci când te plimbi printr-un oraș pe care nu-l 
cunoști. Merge absolut orice. Dacă n-ai un plan, 
picioarele îţi obosesc repede. N-am pe nimeni de 
vizitat și nu vreau să văd nimic anume. Dar, cine 
știe, poate că  descopăr vreun indicator cu 
caracterele astea pe el. Mă întorc aici ca să-ți spun 
că ai avut dreptate. 

Se despărţiră în faţa lifturilor. Karin trebuia să 
se grăbească înapoi la conferinţă. Birgitta se duse 
în camera lor de la etajul nouăsprezece și se întinse 
pe pat ca să se odihnească. 

Începuse să simtă acest lucru în cursul 
plimbării de dimineaţă - un sentiment de neliniște 
pe care nu îl putea identifica precis. Înconjurată de 
oameni, sau singură în acel hotel anonim din orașul 
imens, simţea că identitatea ei începe să se piardă. 
Cine avea să-i simtă lipsa dacă se pierdea? Cine 
avea măcar să-i remarce existenţa? 

Mai avusese o experienţă similară când era 
foarte tânără. Simţise brusc că încetează să mai 
existe, că își pierde identitatea proprie. 


O încercă un sentiment de nerăbdare, așa că se 
sculă și se duse la fereastră. La mare distanţă sub 
ea se găsea orașul cu toată suflarea de pe cuprinsul 
lui, fiecare dintre acești oameni având vise despre 
care Birgitta nu știa absolut nimic. 

Strânse hainele care erau împrăștiate prin 
încăpere și încuie ușa în urma ei. Nu făcea decât să 
se lupte cu sentimentul de neliniște pe care și-l 
putea tot mai greu înăbuși. Trebuia să se miște, să 
apuce să cunoască orașul. Karin promisese să o 
ducă în acea seară la un spectacol al operei Peking. 

Potrivit hărţii, până la Longfu era ceva de 
mers. Însă Birgitta avea mult timp la dispoziţie. 
Parcurse străzile drepte și aparent nesfârșite până 
ce ajunse într-un târziu la spital, după ce trecuse de 
o imensă galerie de artă. 

Longfu consta din două clădiri. Birgitta numără 
șapte etaje, toate zugrăvite în alb și gri. Ferestrele 
de la parter aveau zăbrele. Jaluzelele erau trase, iar 
pe pervazurile ferestrelor se vedeau ghivece vechi 
de flori pline cu frunze veștejite. Copacii din 
preajma spitalului erau goi; pajiștile maronii erau 
acum acoperite cu excremente de câine. La prima 
impresie, Longfu semăna mai degrabă cu o 
închisoare decât cu un spital. Intră pe poartă. Pe 
lângă ea trecu o ambulanţă, apoi o alta. Lângă 
intrarea principală se vedea o notificare scrisă în 
chineză. Compară înscrisul cu ceea ce găsise în 
broșură - ajunsese la locul potrivit. Un doctor 
îmbrăcat cu o haină albă stătea în faţa intrării, 
fumând și vorbind tare la un telefon mobil. 

Se întoarse pe stradă și se plimbă în jurul 
imensei zone rezidenţiale. Oriiîncotro privea, vedea 


bătrâni șezând pe trotuare și jucând diverse jocuri 
pe tăblițe. 

Când ajunse la colţul complexului spitalicesc 
ceva îi atrase atenţia. De cealaltă parte a străzii se 
ridica un zgârie-nori nou. Birgitta scoase broşura 
chinezească din buzunar. Clădirea era și ea acolo. 
N-avea nici o îndoială. La ultimul etaj se afla o 
terasă, așa cum ea nu mai văzuse niciodată. Se 
proiecta pe partea laterală a clădirii ca prova unei 
nave. Fațada zgârie-norului era acoperită cu 
panouri de sticlă în culori închise. Paznici înarmaţi 
stăteau în fața intrării principale. Era de presupus 
că în acea clădire se găseau mai degrabă birouri 
decât apartamente de locuit. Birgitta se postă lângă 
un copac, unde era parţial protejată de bătaia 
necruțătoare a vântului îngheţat. Câţiva oameni 
ieșiră prin ușile înalte ale intrării, care păreau 
făcute din cupru, și se urcară în mașini negre care îi 
așteptau. O idee năstrușnică îi trecu prin minte. Se 
uită dacă încă mai are poza lui Wang Min Hao în 
buzunar. Dacă individul avea vreo legătură cu acea 
clădire, poate că vreunul dintre paznici l-ar fi 
recunoscut. Dar ce-ar mai fi avut ea de zis dacă ei 
dădeau din cap și confirmau că omul era într-adevăr 
înăuntru? 

Nu se putea hotărî ce să facă. Înainte de a 
arăta cuiva acea fotografie, trebuia să inventeze un 
motiv pentru a vrea să-l vadă pe individ. În mod clar 
nu putea menţiona crimele din Hesjâvallen. Însă 
trebuia să scornească un motiv plauzibil. 

Un tânăr se opri lângă ea. Rosti ceva de 
neînțeles pentru Birgitta. După aceea, Birgitta își 
dădu seama că tânărul i se adresase în engleză. 

— V-aţi rătăcit? Vă pot ajuta? 


— Mă uit la clădirea aia impozantă de acolo. 
Aveţi idee cine o deţine? 

Tânărul clătină surprins din cap. 

— Eu studiez ca să fiu veterinar. Nu știu nimic 
despre clădiri înalte. Vă pot ajuta cu ceva? Încerc să 
mă învăţ să vorbesc mai bine engleza. 

— Vorbiţi foarte bine engleza. Birgitta arătă 
înspre terasa ieșită în afară. Mă întreb cine 
locuiește acolo? 

— Cineva care e foarte bogat. 

— Mă puteţi ajuta? întrebă ea. Scoase 
fotografia lui Wang Min Hao. Vă puteţi duce la 
paznici ca să-i întrebaţi dacă îl cunosc pe acest om? 
Dacă vă întreabă de ce vreţi să știți, spuneţi că v-a 
rugat cineva să-i transmiteţi un mesaj. 

— Ce mesaj? 

— Spuneţi-le că-l veţi aduce. Veniţi înapoi aici. 
O să aștept la intrarea din spital. 

— De ce nu-i întrebaţi dumneavoastră? se 
interesă tânărul. 

— Sunt prea timidă. Nu cred că o femeie din 
Occident ar trebui să întrebe tot felul de lucruri un 
bărbat chinez. 

— Îl cunoașteţi? 

— Da. 

Birgitta încercă să pară cât mai naturală, dar 
începea deja să regrete micul ei complot. Oricum, 
tânărul luă fotografia și dădu să plece. 

— Încă un lucru, zise ea. Întrebaţi-i cine 
locuiește acolo sus, la ultimul etaj. Pare un 
apartament cu o terasă mare. 

— Eu mă numesc Huo, zise tânărul. Voi 
întreba. 


— Eu mă numesc Birgitta. Prefaceţi-vă doar 
interesat. 

— De unde sunteţi? SUA? 

— Suedia. Cred că în chineză i se spune 
Ruidian. 

— Nu știu unde e. 

— E aproape imposibil de explicat. 

În vreme ce el se întoarse ca să traverseze 
strada, ea se răsuci pe călcâie și o porni în grabă 
spre intrarea în spital. 

Un bătrân cu cârje ieșea încet pe ușile deschise 
ale spitalului. Birgitta avu brusc senzaţia că se 
expusese unui pericol. Se calmă singură uitându-se 
la strada plină de oameni. Poate că un individ care 
omoară mai mulți oameni în nordul izolat al Suediei 
putea scăpa neobservat. Însă nimeni care ar fi ucis 
o turistă occidentală nu ar fi avut cum să scape de 
pe o stradă aglomerată. În plină lumină a zilei. 
China nu-și putea permite așa ceva. 

Bărbatul cu cârje se împiedică brusc și căzu. 
Tânărul ofiţer de poliţie de la intrare nu schiţă nici 
un gest de ajutor. Birgitta ezită, dar până la urmă îl 
ajută pe amărât să se ridice în picioare. Omul rosti 
o grămadă de cuvinte, pe care Birgitta nu le 
înţelese. Nici măcar nu-și dădu seama dacă erau 
cuvinte de mulțumire sau de mânie. Bătrânul 
mirosea puternic a mirodenii - sau alcool. Omul își 
continuă drumul până ajunse pe stradă. 

Huo se întoarse. Părea calm și nu arunca priviri 
furișe în jurul lui. Birgitta ieși în întâmpinarea lui. 

Tânărul scutură din cap. 

— Nimeni nu a văzut acest om. 

— Nimeni nu știe cine e? 

— Nimeni. 


— Cui i-aţi arătat poza? 

— Paznicilor. A mai venit și un alt om. Din 
clădire. Avea ochelari de soare. Am pronunţat bine? 
„Ochelari de soare“? 

— Foarte bine. Cine locuiește la ultimul etaj? 

— N-au răspuns la asta. 

— Dar locuiește cineva acolo? 

— Cred că da. Nu le-a plăcut întrebarea. 

— De ce? 

— Mi-au spus să plec. 

— Şi ce aţi făcut? 

Tânărul o privi surprins. 

— Am plecat. 

Birgitta scoase o bancnotă de zece dolari 
americani din poșetă. La început tânărul nu vru s-o 
accepte. Îi înapoie Birgittei fotografia lui Wang Min 
Hao și o întrebă la ce hotel stătea, ca să se asigure 
că știa drumul de întoarcere acolo. După aceea 
înclină politicos din cap și își luă la revedere. 

Pe drumul de întoarcere spre hotel, Birgitta fu 
din nou cuprinsă de senzaţia imperioasă că ar putea 
fi oricând înghițită de mulţimea din jurul ei fără să 
mai fie găsită vreodată. Se simţi atât de ameţită, 
încât se văzu obligată să se sprijine de un zid. Nu 
departe de ea se vedea o ceainărie. Intră acolo, 
comandă ceai și prăjiturele, după care încercă să 
inspire adânc. O copleși din nou senzaţia de panică 
teribilă care o chinuia din când în când în ultimii 
ani. Lunga călătorie până la Beijing n-o ajutase să 
scape de stres. 

Se gândi iarăși la Wang. „L-am putut urmări 
până aici, dar nu pot merge mai departe.” 


Achită nota de plată, surprinsă de cât de mare 
era, apoi se îmbărbăta încă o dată pentru 
confruntarea cu vântul amarnic de rece de afară. 

În acea seară se duseră la sala de spectacole 
situată în interiorul imensului hotel Qianmen 
Jianguo. La dispoziţia lor se găseau căști cu 
traducere, dar Karin Wiman aranjase ca ele să aibă 
parte de serviciul unui translator. Pe parcursul 
spectacolului de patru ore, Birgitta șezu aplecată 
într-o parte și ascultă sintezele adesea de neînțeles 
ale tinerei de lângă ea despre ceea ce se petrecea 
pe scenă. Atât ea, cât și Karin erau dezamăgite, căci 
în scurt timp își dădură seama că spectacolul consta 
în scene din diverse opere clasice Peking, fără 
îndoială de cea mai înaltă clasă, dar destinate 
exclusiv turiștilor. Când spectacolul se încheie și ele 
putură în sfârșit să plece din sala friguroasă, își 
simțeau amândouă nasurile îngheţate bocnă. 

În faţa sălii de spectacole așteptară mașina pe 
care organizatorii conferinței o puseseră la 
dispoziţia lui Karin. La un moment dat, Birgitta avu 
impresia că îl zărește pe tânărul Huo, cel care ceva 
mai devreme i se adresase în engleză în mijlocul 
străzii aglomerate și agitate. 

Totul se petrecu așa de repede, că Birgitta nu 
reuși să privească mai bine acel chip înainte ca el să 
dispară. 

Când ajunseră la hotel, Birgitta se uită peste 
umăr, dar nu văzu pe nimeni - cel puţin pe nimeni 
cunoscut. 

Se înfioră. Frica pe care o resimțea părea să fi 
apărut din senin. Însă în mod cert îl văzuse pe Huo 
în faţa sălii de spectacole; era sigură de asta. 


Karin o întrebă dacă avea chef să bea ceva, iar 
Birgitta acceptă. 

O oră mai târziu, Karin dormea deja. Birgitta 
stătea la fereastră, privind la luminile de neon de 
afară. 

Încă era îngrijorată. De unde știuse Huo că ea 
va fi acolo? De ce o urmărise? 

Când în fine se furișă în pat alături de prietena 
ei, Birgitta începu să regrete că scosese la iveală 
fotografia lui Wang Min Hao. 

Se simţea înfrigurată. Rămase trează multe 
ore. Răcoarea nopţii de iarnă din Beijing o învălui 
cu totul. 


23 


A doua zi afară ningea viscolit. Karin se trezise 
de la ora șase ca să-și revadă prezentarea pe care 
avea să o susţină la conferinţă. Birgitta se deșteptă 
și își văzu prietena șezând pe un scaun în apropiere 
de fereastră și citind la lumina unei veioze; afară 
era încă întuneric. O încercă un vag sentiment de 
invidie. Karin alesese o viață care presupunea 
călătorii și contacte cu numeroase culturi străine, în 
schimb, viaţa ei se desfășura în instanţă, într-un 
duel constant între adevăr și minciună, decizii 
arbitrare și dreptate: rezultatele erau de obicei 
nesigure și adesea frustrante. 

Karin observă că prietena ei se trezise. 

— Ninge, zise ea. Nu prea tare. În Beijing nu 
cad niciodată ninsori abundente. E ca o făină, dar 
cu grăunţe ascuţite, ca firicelele de nisip din deșert. 

— Eşti ca o albinuţă harnică. Te-ai sculat așa 
devreme. 


— Sunt nervoasă. Mă vor asculta mulți oameni 
care vor căuta cele mai mici greșeli. 

Birgitta se ridică în capul oaselor și își mișcă 
gâtul. 

— Am gâtul înţepenit. 

— Operele Peking cer un nivel ridicat de 
rezistenţă fizică. 

— Nu m-ar deranja să mai văd o reprezentaţie. 
Dar fără translator. 

Karin plecă la scurt timp după ora șapte. 
Stabiliră să se revadă în acea seară. Birgitta dormi 
încă o oră. Când își termină micul dejun, ceasul 
arăta ora nouă. Uită de grijile din ziua precedentă. 
Chipul pe care ea crezuse că îl recunoaște în fața 
sălii de spectacole trebuia să reprezinte o festă pe 
care i-o jucase propria imaginaţie. Uneori era 
surprinsă de mulțimea fanteziilor pe care le avea, 
deși ar fi trebuit să se obișnuiască de mult cu ele. 

Se așeză în zona mare a recepțţiei, unde 
angajaţi tăcuţi înarmaţi cu perii curățau coloanele 
de marmură. Se simţea iritant de lipsită de 
preocupări, așa că decise să caute un supermarket 
de unde să cumpere o tăbliță de jocuri chinezești. Îi 
mai promisese lui Staffan niște mirodenii. Un 
receptioner tânăr îi arătă pe hartă drumul către un 
mall comercial de unde ea putea să procure ce voia. 
Birgitta schimbă niște bani la hotel, apoi ieși. Nu 
era la fel de frig ca înainte. Fulgi rari de nea 
pluteau în aer. Își trase eșarfa peste nas și gură și 
porni la drum. 

Avu nevoie de aproape o oră ca să ajungă la 
magazin. Acesta se găsea pe o stradă numită 
Wangfuijing Dajie și ocupa o întreagă clădire. Când 
Birgitta intră pe ușile impunătoare, avu senzaţia că 


pătrunde într-un labirint gigantic. Fu imediat prinsă 
în mulţime. Observă oameni de jur-împrejurul ei 
aruncându-i priviri curioase și comentând în 
privinţa hainelor și aspectului ei. Căută în zadar 
vreun indicator în engleză. În vreme ce își croia 
drum către una din scările rulante, mai mulţi 
vânzători o apelară într-o engleză stricată. 

La etajul trei găsi un magazin unde se vindeau 
cărți, birotică și jucării. Vorbi cu o vânzătoare 
tânără. Din nefericire, spre deosebire de personalul 
hotelului, aceasta nu înţelegea ce-i cerea Birgitta. 
Vânzătoarea spuse ceva într-un dispozitiv de 
comunicare interioară, după care, în câteva 
secunde, lângă Birgitta apăru un bărbat în vârstă, 
care îi zâmbi. 

— Tăbliţe de joc, spuse Birgitta. Unde le 
găsesc. 

— Mahjong? 

Omul o conduse la un alt etaj, unde Birgitta se 
trezi brusc înconjurată de rafturi pe care se găseau 
tot felul de jocuri. Alese două dintre ele, îi mulțumi 
bărbatului pentru ajutor și se duse la una din casele 
de marcat. După ce jocurile fură ambalate și puse 
într-o pungă mare și colorată de plastic, Birgitta își 
croi drum către magazinul alimentar. Putea 
adulmeca aroma de mirodenii. În scurt timp, 
descoperi o mulţime de mirodenii în pacheţele mici 
și frumos ambalate, din hârtie. După ce cumpără 
câteva, se așeză la un bufet din apropierea intrării. 
Bău ceai și mâncă o prăjitură chinezească, atât de 
dulce, încât abia o putu înghiţi. Doi copilași veniră 
să se holbeze la ea, până ce fură chemaţi cu 
severitate înapoi de mama lor, care ședea la o masă 
învecinată. 


Chiar înainte de a se ridica să plece, Birgitta 
avu senzaţia că era urmărită. Privi în jurul ei, 
încercă să se concentreze asupra mai multor 
chipuri, însă nu recunoscu pe nimeni. Era iritată de 
toate aceste fantasme. leși din mall. Cum punga de 
plastic era grea, luă un taxi înapoi până la hotel, 
întrebându-se ce putea să mai facă în acea zi. Pe 
Karin avea să o vadă abia seara târziu - aceasta 
trebuia să participe la o cină la care nu ar fi vrut să 
se ducă, dar pe care trebuia să o onoreze cu 
prezenţa. Birgitta decise să viziteze galeria de artă 
pe lângă care trecuse în ziua precedentă. Cunoștea 
drumul până acolo. Își aminti că văzuse mai multe 
restaurante unde putea lua masa dacă i se făcea 
foame. Afară ninsoarea încetase, iar stratul gros de 
nori se spărsese. Birgitta se simţea mai tânără, mai 
plină de energie decât fusese de dimineaţă. „Acum 
sunt acel animal liber la care visam să devenim 
când eram tineri, își zise ea. Un animal liber, cu 
gâtul înțepenit.” 

Clădirea principală a galeriei arăta ca un turn 
tipic chinezesc, cu mici platforme și elemente de 
acoperiș ieșite în afară. Vizitatorii intrau prin două 
uși impozante. Cum galeria era așa de mare, 
Birgitta decise să se limiteze la parter. Acolo era o 
expoziţie despre modul în care Armata Populară de 
Eliberare folosise arta ca instrument de 
propagandă. Cele mai multe picturi erau realizate în 
stilul familiar pe care și-l amintea din revistele 
chinezești ilustrate ale anilor 1960. Existau însă și 
tablouri abstracte, care descriau războiul și haosul 
în culori strălucitoare. 


Oriunde se ducea, era înconjurată de paznici și 
ghizi, în principal tinere în uniforme albastru-închis. 
Nici una dintre ele nu vorbea engleza. 

Petrecu câteva ore în galeria de artă. Plecă de 
acolo aproape de ora trei, iar la ieșire aruncă o 
privire spre spital și spre zgârie-norul cu terasa 
ieșită în afară. Destul de aproape de galerie se 
găsea un restaurant fără pretenţii; primi un loc la o 
masă pe colț, după ce arătase cu degetul înspre 
diverse platouri cu mâncare de pe mesele altor 
consumatori. Arătă și spre o sticlă de bere și își 
dădu seama cât era de însetată abia când începu să 
bea. Mâncă mult, prea mult chiar, după care bău 
două cești de ceai tare ca să depășească starea de 
somnolenţă și se uită la câteva ilustrate pe care le 
cumpărase din galerie. 

În acel moment își dădu seama. Se săturase de 
Beijing, deși era acolo doar de două zile. Se simţea 
agitată, ducea dorul muncii ei și avea senzaţia că 
timpul i se scurgea pur și simplu printre degete. Nu 
mai putea continua să se plimbe fără sens pe străzi. 
Avea nevoie de ceva anume de făcut, mai ales acum, 
că achiziţionase jocurile și mirodeniile. Mai întâi 
trebuia să se întoarcă la hotel și să se odihnească, 
după care să își facă un plan - mai avea de stat trei 
zile, dintre care două urma să le petreacă singură. 

Când reveni pe stradă, văzu că soarele se 
ascunsese iarăși în spatele norilor. Părea mult mai 
frig. Își strânse mai bine haina în jurul trupului și își 
legă eșarfa peste gură și peste nas. 

De ea se apropie un bărbat cu o bucată de 
hârtie și o foarfecă în mână. Într-o engleză stricată, 
o imploră să-i permită să-i decupeze silueta din 
bucata de hârtie. Omul scoase un dosar cu 


buzunare de plastic în care se vedeau alte siluete de 
hârtie confecţionate de el. Prima ei reacţie fu să 
refuze, însă până la urmă se răzgândi. Își scoase 
căciula de lână, își desfăcu eșarfa și se postă în 
profil. 

Individului îi reuși o siluetă uimitor de bună. Îi 
ceru Birgittei cinci dolari, dar ea îi dădu zece. 

Bărbatul era în vârstă și avea o cicatrice pe 
obraz. Birgittei i-ar fi plăcut să asculte povestea 
vieţii lui dacă ar fi fost posibil. Băgă silueta de 
hârtie în poșetă, după care cei doi se înclinară 
respectuos și își văzură fiecare de drum. 

Birgitta nu avu nici cea mai mică idee ce se 
petrece când se întâmplă atacul. Simţi cum i se 
înfășoară un braţ în jurul gâtului, trăgând-o pe 
spate, apoi cum cineva îi smulge poșeta. Când ţipă 
și încercă să strângă bine poșeta, braţul din jurul 
gâtului își înteţi strânsoarea. Primi un pumn în 
stomac și rămase fără aer. Se prăbuși pe trotuar. 
Totul se petrecuse așa de repede și dură doar zece 
sau cincisprezece secunde. Un biciclist care trecea 
pe acolo se opri și încercă să o ridice în picioare, 
împreună cu o femeie care își lăsă jos pungile grele 
cu produse alimentare ca să poată fi de ajutor. 
Birgitta nu se putea ridica. Se prăbuși înapoi în 
genunchi și leșină. 

Când își recăpătă cunoștința se găsea pe o 
targă, într-o ambulanţă care gonea cu sirena 
pornită. Un doctor apăsa un stetoscop pe pieptul ei. 
Totul i se părea învăluit în ceaţă. Își aminti că i se 
furase poșeta. Dar ce căuta în ambulanţă? Încercă 
să-l întrebe pe doctorul cu stetoscopul. Acesta îi 
răspunse însă în chineză. Din gesturile lui, Birgitta 
deduse că dorea ca ea să tacă și să nu se miște. O 


ustura gâtul extrem de tare. Poate că fusese rănită 
grav? Îngheţă de spaimă. Putea fi ucisă. Cine o 
atacase nu ar fi ezitat să facă asta, în ciuda faptului 
că totul se petrecuse în plină zi. 

Începu să plângă. Doctorul reacţionă imediat 
luându-i pulsul. În vreme ce el făcea asta, 
ambulanța se opri. Se deschiseră portierele din 
spate. Birgitta se trezi transferată pe o altă targă, 
apoi transportată de-a lungul unui coridor cu lumini 
puternice. Plângea nestăpânit și nici nu observă 
când i se administră un tranchilizant. Parcă ar fi 
plutit pe valuri, înconjurată de feţe chinezești care 
păreau să înoate în aceleași ape: capetele lor, 
săltând în sus și în jos pe valuri, se pregăteau să-l 
accepte pe Marele Cârmaci în vreme ce acesta se 
apropia de mal, epuizat după înotul îndelungat. 

Când își recăpătă cunoștința se găsea într-o 
încăpere slab luminată și cu draperiile trase. Un 
bărbat în uniformă ședea pe un scaun lângă ușă. 
Când omul văzu că ea deschide ochii, se ridică și 
ieși din încăpere. La scurt timp după aceea, în 
încăpere intrară alţi doi bărbaţi în uniformă, însoţiţi 
de un doctor care i se adresă Birgittei într-o engleză 
cu puternic accent american. 

— Cum vă simţiţi? 

— Nu știu. Sunt obosită. Mă ustură gâtul. 

— V-am examinat cu atenţie. Aţi supravieţuit 
acelui incident nefericit fără răni serioase. 

— De ce mă aflu aici? Vreau să mă întorc la 
hotelul meu. 

Doctorul se aplecă mai aproape de faţa ei. 

— Mai întâi trebuie să discutaţi cu poliția. Nu 
ne place deloc atunci când turiștii străini sunt 


maltrataţi în ţara noastră. Ne este rușine. Oricine v- 
a atacat trebuie găsit. 

— Dar n-am văzut nimic. 

— Nu cu mine trebuie să vorbiti. 

Doctorul se ridică și dădu din cap înspre cei doi 
bărbaţi în uniformă, care își luară imediat scaunele 
și veniră lângă pat. Unul din ei, translatorul, era 
tânăr, dar cel care punea întrebările părea trecut de 
șaizeci de ani. Avea ochelari fumurii, ceea ce 
însemna că Birgitta nu-i putea vedea ochii. Începu 
să pună întrebări fără ca vreunul din cei doi să se 
prezinte. Birgitta avu impresia că individul în vârstă 
nu o plăcea deloc. 

— Trebuie să știm ce aţi văzut. 

— N-am văzut nimic. Totul s-a petrecut foarte 
repede. 

— Toţi martorii au fost de acord că cei doi nu 
erau mascaţi. 

— Nici măcar nu am știut că au fost doi. 

— Ce vă aduceţi aminte? 

— Am simţit un braţ în jurul gâtului. M-au 
atacat de la spate. Mi-au smuls poșeta și m-au lovit 
în stomac. 

— Trebuie să știm tot ce ne puteţi spune despre 
acești doi oameni. 

— Dar nu am văzut nimic. 

— Nici un chip? 

— Nu. 

— Le-aţi auzit vocile? 

— Nici măcar nu mi-am dat seama că ar fi spus 
ceva. 

— Ce s-a întâmplat chiar înainte de a fi 
atacată? 


— Un bărbat mi-a decupat silueta. L-am plătit 
și voiam să plec. 

— Când v-a fost decupată silueta - aţi văzut 
ceva atunci? 

— Cum ar fi? 

— Pe cineva așteptând? 

— De câte ori să vă spun că n-am văzut absolut 
nimic? 

După ce translatorul traduse răspunsul ei, 
polițistul în vârstă se aplecă spre ea și ridică tonul: 

— Punem aceste întrebări pentru că vrem să-i 
prindem pe cei care v-au atacat și v-au furat poșeta. 
De-asta ar trebui să răspundeţi fără să vă pierdeţi 
cumpătul. 

Cuvintele o durură. 

— Eu vă povestesc doar cum a fost. 

— Ce aveati în poșetă? 

— Ceva bani, nu mulţi, chinezești, și câţiva 
dolari americani. Un pieptene, o batistă, câteva 
tablete, un pix, nimic important. 

— V-am găsit pașaportul într-un buzunar 
interior al hainei. Bănuiesc că sunteţi suedeză. De 
ce vă aflaţi aici, în China? 

— Am venit în vacanţă cu o prietenă. 

Polițistul în vârstă făcu un gest de încheiere. 
Chipul lui era imobil. 

— N-am găsit nici o siluetă, rosti el în cele din 
urmă. 

— Era în poșetă. 

— Nu aţi spus asta când v-am întrebat. Aţi mai 
uitat și altceva să ne spuneţi? 

Birgitta se gândi câteva clipe, apoi scutură din 
cap. Interogatoriul luase sfârșit. Polițistul în vârstă 
rosti ceva, apoi părăsi încăperea. 


— Când vă veţi simţi mai bine, o să vă ducem 
înapoi la hotel. O să ne întoarcem la dumneavoastră 
mai târziu ca să vă mai punem câteva întrebări 
pentru anchetă. 

Translatorul menţionă numele hotelului ei fără 
ca Birgitta să-l fi rostit. 

— De unde știți numele hotelului la care stau? 
Cheia e în poșeta mea. 

— Cunoaștem astfel de lucruri. 

Individul se înclină și părăsi la rândul lui 
încăperea. Înainte ca ușa să se închidă, în cameră 
intră doctorul care vorbea engleza cu accent 
american. 

— Mai avem nevoie de dumneavoastră câteva 
minute, zise el. Câteva analize de sânge și o 
evaluare a radiografiilor. 

„Ceasul meu“, își zise ea. Infractorii nu îl 
luaseră. Se uită la el. Cinci fără un sfert. 

— Când mă pot întoarce la hotel? 

— În curând. 

— Prietena mea va fi foarte îngrijorată dacă nu 
mă găsește acolo. 

— O să aranjăm să fiţi transportată înapoi la 
hotel. Vrem să ne asigurăm că turiștii din 
străinătate nu sunt dezamăgiţi de ospitalitatea 
noastră, în ciuda faptului că uneori se petrec și 
incidente nefericite. 

Birgitta rămase singură în încăpere. Undeva, în 
depărtare, auzi pe cineva ţipând, un strigăt 
singuratic care ricoșă de pereţii coridorului. 

Se gândi la cele întâmplate. Întregul episod 
părea suprarealist - șocul brusc de a fi prinsă de la 
spate, lovitura în stomac și oamenii care o 
ajutaseră. 


“Însă acei oameni trebuie să fi văzut ceva, își 
zise ea. Oare poliţia i-a întrebat? Erau încă acolo la 
sosirea ambulanţei? Sau poliţia a ajuns prima?“ 

Nu mai fusese tâlhărită niciodată în viaţa ei. 
Fusese ameninţată, dar niciodată atacată fizic. Era 
pentru prima dată că ajungea în postura de victimă. 

Se temea, dar știa că era normal după ce o 
persoană fusese agresată. Frică, dar și mânie, 
sentimentul de umilire și tulburare profundă. Şi 
dorința de răzbunare. Cum stătea acum întinsă în 
pat, nu ar fi protestat deloc dacă cei doi indivizi 
care o tâlhăriseră ar fi fost forţaţi să îngenuncheze 
pentru a primi fiecare câte un glonţ în ceafa. 

În încăpere intră o asistentă, care o ajută să se 
îmbrace. Simţea o durere în stomac și o usturime la 
genunchi. Când asistenta îi dădu un pieptene și îi 
ridică o oglindă în faţă, Birgitta văzu că era teribil 
de palidă. „Deci așa arăt când sunt speriată, își zise 
ea. Nu voi uita asta.“ 

Doctorul reveni când ea se așeză pe marginea 
patului, gata să se întoarcă la hotel. 

— Durerea de la gât va trece, probabil până 
mâine, zise el. 

— Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut 
pentru mine. 

Trei ofițeri de poliţie o așteptau pe coridor. 
Unul avea la el o armă automată cu un aspect 
înfricoșător. Birgitta îi însoţi la ascensor, după care, 
ajunsă jos, se urcă într-o mașină de poliţie. Habar n- 
avea unde se găsea și nici măcar nu cunoștea 
numele spitalului în care fusese îngrijită. La un 
moment dat crezu că recunoaște o latură a Orașului 
Interzis, dar nu fu deloc sigură. 


Sirena fusese oprită. Era recunoscătoare că nu 
avea să se întoarcă la hotel într-o mașină cu 
luminile albastre pornite. Recunoscu intrarea 
hotelului și se dădu jos din mașină. Poliţiștii țâșniră 
din loc înainte ca ea să aibă timp să le 
mulțumească. Birgitta continua să se întrebe de 
unde știa poliţia unde se cazase ea. 

Explică la recepţie că își pierduse cheia și 
imediat primi o alta fără nici o întrebare. Se petrecu 
așa de repede, încât Birgitta își dădu seama că totul 
fusese pregătit dinainte. Femeia din spatele 
tejghelei îi zâmbi. „Ştie, își spuse Birgitta. Poliţia a 
fost aici, i-a informat pe angajaţi despre atac și că 
mă voi întoarce fără cheie.“ în vreme ce se îndrepta 
spre ascensoare, își zise că ar fi trebuit să fie 
recunoscătoare. În loc de asta, se simţea neliniștită. 
Senzaţia nu-i dispăru nici când intră în cameră. 
Văzu imediat că fusese cineva acolo. Însă camerista 
venise mai devreme în cursul zilei. Evident, era 
posibil să fi trecut și Karin pentru scurt timp, ca să 
ia ceva sau să își schimbe hainele. Însă cum ar fi 
putut fi împiedicată poliţia să efectueze o mică 
inspecție discretă? Sau altcineva, dacă stătea să se 
gândească mai bine? 

Ceea ce  trăda prezența vizitatorului 
necunoscut era punga de plastic în care se aflau 
jocurile. Birgitta observă imediat că aceasta nu se 
afla acolo unde o lăsase ea. Privi prin încăpere, 
încet, ca nimic să nu-i scape. Dar numai punga 
fusese mutată, fără să fie pusă la loc. 

Se duse la baie. Geanta cu obiecte de toaletă se 
găsea exact unde o lăsase de dimineață. Nimic nu 
lipsea dinăuntru. 


Se întoarse în cameră și se așeză pe un scaun 
la fereastră. Geamantanul zăcea la locul lui, cu 
capacul desfăcut. Se apucă să examineze 
conţinutul, ridicând fiecare obiect de îmbrăcăminte, 
unul câte unul. Dacă îi cercetase cineva valiza, 
făcuse totul cu mare grijă pentru a nu fi sesizat 
deranjul. 

Încremeni abia când ajunse la fundul valizei. 
Acolo trebuia să se afle o lanternă și o cutie cu 
chibrituri. Birgitta le lua întotdeauna în călătoriile 
ei, încă din anul de dinaintea căsătoriei cu Staffan, 
când vizitase Madeira și se trezise cu o pană 
generală de curent care durase mai bine de o zi. 
Tocmai ieșise la o plimbare pe pantele abrupte de la 
periferia Funchalului, când totul se cufundase în 
beznă. Avusese nevoie atunci de ore întregi ca să 
ajungă înapoi la hotel. Din acel moment căra mereu 
o lanternă și o cutie de chibrituri în bagaj. Lanterna 
se găsea acolo, dar nici urmă de chibrituri. Cutia 
avea o etichetă verde cu emblema unui restaurant 
din Helsingborg. 

Inspectă încă o dată hainele, fără să găsească 
acea cutie. Oare o pusese în poșetă? Făcea uneori 
asta, dar acum nu-și amintea să o fi scos din valiză. 
Însă cine să ia o cutie de chibrituri dintr-o încăpere 
percheziționată? 

Se reașeză pe scaunul de la fereastră. „Acea 
ultimă oră petrecută la spital, își zise ea. Chiar și 
atunci am avut senzaţia că sunt ţinută acolo fără să 
fie nevoie de asta. Care au fost rezultatele testelor 
pe care le așteptau? Oare motivul real pentru care 
mă reţineau acolo să fi fost percheziţionarea 
camerei mele de către poliţie? În definitiv, eu am 
fost cea tâlhărită.” 


Se auzi un ciocănit în ușă. Birgitta tresări. Văzu 
prin vizor trei polițiști așteptând pe coridor. 
Deschise iritată ușa. Erau niște polițiști noi, nu cei 
pe care îi văzuse la spital. Unul dintre polițiști era o 
femeie scundă, cam de aceeași vârstă cu Birgitta. 
Ea fu cea care conduse discuţia. 

— Vrem doar să ne asigurăm că totul este în 
regulă. 

— Vă mulțumesc. 

Poliţista făcu un gest indicând că ar vrea să 
intre în cameră. Birgitta se dădu într-o parte. Un 
polițist se postă în faţa ușii, celălalt intră cu colega 
lui. Femeia se duse până la scaunele de la fereastră 
și puse o geantă diplomat pe masă. Ceva din 
comportamentul ei o surprindea pe Birgitta, fără ca 
ea să-și dea seama exact ce anume. 

— Aș vrea să studiaţi câteva poze. Avem 
informaţii de la niște martori și chiar bănuim cine v- 
a tâlhărit. 

— Dar n-am văzut nimic. Poate un braţ? Cum 
să identific un braţ? 

Polițista n-o asculta. Scoase mai multe 
fotografii și le puse pe masă, în fața Birgittei Roslin. 
Toate pozele înfățișau tineri. 

— Poate că aţi văzut ceva fără să vă daţi 
seama. 

În mod evident, n-avea rost să protesteze. 
Birgitta răsfoi fotografiile. Îi trecu prin minte că 
oamenii din poze erau tineri care puteau comite 
infracţiuni ce puteau duce la pedeapsa capitală. 
Evident, nu recunoscu pe nimeni. Scutură din cap. 

— N-am văzut pe nici unul în viaţa mea. 

— Sunteţi sigură? 

— Sigură. 


— Pe nici unul? 

— Pe nici unul. 

Poliţista vâri fotografiile la loc în geantă. 
Birgitta observă că femeia avea unghiile îngrozitor 
de roase. 

— Îi vom prinde pe cei vinovaţi de atac, zise 
polițista. Cât mai rămâneţi în Beijing? 

— Trei zile. 

Poliţista dădu din cap, se înclină și părăsi 
încăperea. 

„Ştiai asta, gândi Birgitta în vreme ce prindea 
lanţul de siguranţă la ușă. Ştiai că mai stau trei zile. 
De ce să mă întrebi ceva ce știi deja? Nu mă poţi 
păcăli chiar așa de ușor.“ 

Închise ochii și își zise că ar fi trebuit să sune 
acasă. 

Când se trezi, afară se întunecase. Durerea de 
la gât începea să o mai lase. Însă atacul asupra ei 
părea chiar mai ameninţător acum. Nutrea strania 
senzaţie că încă nu se întâmplase ce era mai rău. Își 
scoase telefonul mobil și sună în Helsingborg. 
Staffan nu era acasă și nici nu răspunse la telefonul 
lui mobil. Îi lăsă un mesaj, apoi se gândi să-și sune 
copiii, dar în cele din urmă se răzgândi. 

Parcurse iarăși în minte conţinutul poșetei. 
Pierduse șaizeci de dolari. Însă cea mai mare parte 
a banilor lichizi era încuiată în seiful micut din 
garderobă. Se ridică și se duse să verifice seiful. Era 
încuiat. Tastă codul de acces și inspectă conţinutul. 
Nu lipsea nimic. Închise ușa și tastă din nou codul. 
Continuă să rumege în minte ce anume i se păruse 
bizar din comportamentul poliţistei. Se postă lângă 
ușă și încercă să retrăiască scena. Degeaba. Se 


întinse iarăși pe pat. Se gândi din nou la fotografiile 
scoase de polițistă din geanta diplomat. 

Se ridică brusc în capul oaselor. Deschisese 
ușa. Poliţista indicase că vrea să intre și Birgitta se 
dăduse la o parte. Apoi individa se dusese drept 
spre scaunele de la fereastră. Nu aruncase nici 
măcar o privire spre ușa deschisă a băii sau spre 
partea din încăpere cu patul dublu. 

Birgitta Roslin nu găsea decât o singură 
explicaţie. Poliţista mai fusese în acea încăpere. N- 
avea nevoie să cerceteze împrejurimile. Deja știa 
unde se afla totul. 

Birgitta privi spre masa unde fuseseră puse 
geanta și fotografiile. Nu recunoscuse nici unul 
dintre chipurile care îi fuseseră arătate. Dar oare 
asta dorise poliţia să verifice? Că nu poate identifica 
pe nimeni din poze? Nu se punea problema ca ea să 
fie în stare să recunoască pe vreunul din atacatori. 
Dimpotrivă. Poliţia dorea să se asigure că ea chiar 
nu văzuse nimic. 

Dar de ce? Se postă la fereastră. În minte îi 
reveni o idee la care reflectase puţin la Hudiksvall. 

„Ce se petrece e mult, prea mult pentru mine.“ 

O copleși frica, pe nepregătite. Trecu mai bine 
de o oră înainte ca ea să-și adune curajul de a 
părăsi camera pentru a cobori în sala de mese. 

Înainte de a trece de ușile de sticlă, privi în 
jurul ei. Nu văzu pe nimeni. 


24 


Birgitta Roslin plânsese în somn. Karin Wiman 
se ridică în capul oaselor și atinse cu blândeţe 
umărul Birgittei pentru a o deștepta. 


Karin se întorsese foarte târziu în acea seară. 
Ca să se asigure că nu rămâne trează ore întregi cu 
gândurile ei, Birgitta luase unul dintre somniferele 
pe care le utiliza extrem de rar, dar pe care le avea 
mereu asupra ei. 

— Probabil ai avut un coșmar, zise Karin. Ceva 
trist, care te-a făcut să plângi. 

Birgitta nu-și amintea de nici un vis. 

— Cât e ceasul? 

— Aproape cinci. Sunt obosită, trebuie să mai 
dorm puţin. De ce plângeai? 

— Nu știu. Probabil că am visat, chiar dacă nu 
îmi amintesc ce anume. 

Karin se întinse la loc. Adormi în scurt timp. 
Birgitta se dădu jos din pat și trase un pic colţul 
draperiei. Traficul de dimineaţă se pornise deja. 
Câteva steaguri care fluturau îi dădură de înţeles că 
urma o nouă zi vântoasă în Beijing. 

Sentimentul de teamă care o încercase după ce 
fusese tâlhărită o încolţi din nou. Se hotărî să lupte 
cu el, așa cum proceda când primea numeroase 
ameninţări ca judecător. Parcurse din nou în minte 
cele petrecute, de această dată fiind cât se poate de 
critică, în cele din urmă, rămase cu senzaţia 
stânjenitoare că imaginaţia îi juca feste. Bănuia câte 
o conspirație la fiecare pas, un lanţ de evenimente 
plăsmuit de mintea ei, acolo unde, în realitate, 
întâmplările nu aveau legătură între ele. Fusese 
tâlhărită; i se furase poșeta. Motivul pentru care 
poliția ar fi fost implicată în atac părea acum de 
domeniul purei fantezii - fără îndoială că oamenii 
legii făceau tot ce le stătea în puteri ca să fie de 
ajutor. Poate că plânsese în somn pentru ea însăși și 
pentru fanteziile ei? 


Aprinse veioza și o orientă pe spate ca lumina 
să nu ajungă pe partea de pat ocupată de Karin. 
După aceea, începu să răsfoiască ghidul turistic al 
orașului Beijing pe care și-l adusese cu ea. Îndoi 
colţurile la locurile pe care voia să le viziteze în 
zilele care îi mai rămăseseră. În primul rând dorea 
să viziteze Orașul Interzis, despre care citise atât de 
multe și de care fusese atrasă din primul moment 
când începuse să fie interesată de China. O altă zi 
voia să o petreacă vizitând unul dintre templele 
budiste din oraș. Ea și Staffan căzuseră de multe ori 
de acord că, dacă vreunul din ei ar fi simţit nevoia 
de a se apropia mai tare de lumea spirituală, doar 
budismul le-ar fi putut împlini aspiraţiile. Staffan 
evidenţiase faptul că era singura religie care nu 
propovăduia războiul și nici nu recurgea la violenţă 
ca să-și răspândească mesajul. Pentru Birgitta era 
foarte important că budismul recunoștea doar zeul 
suprem din interiorul fiecărui om. Înțelegerea 
mesajului budist însemna trezirea lentă a acelui zeu 
interior. 

Se întoarse în pat și dormi câteva ore, după 
care se trezi și o văzu pe Karin goală, întinzându-se 
și căscând în centrul încăperii. „O veche rebelă cu 
un trup încă bine conservat”, își zise ea. 

— Iată o priveliște faimoasă, rosti ea. 

Karin tresări, ca și cum ar fi fost prinsă făcând 
ceva rău. 

— Credeam că dormi. 

— Am dormit până acum un minut. De această 
dată m-am trezit fără să mai plâng. 

— Ai visat? 

— Cred că da. Dar nu-mi amintesc nimic. Visele 
mi s-au furișat din minte și s-au ascuns. Fără 


îndoială că eram o adolescentă nefericită în 
dragoste. 

— Eu nu visez niciodată despre tinereţea mea. 
Dar uneori mă imaginez foarte bătrână. 

— Nu suntem departe de asta. 

— Nu încă. Mă concentrez pe lecturi care sper 
să fie interesante. 

Karin se duse în baie și ieși de acolo complet 
îmbrăcată. 

Birgitta încă nu-i pomenise nimic despre 
tâlhărie. Se întrebă dacă era mai bine să păstreze 
totul pentru sine. Printre emoţiile stârnite de 
eveniment se număra și o senzaţie de stinghereală, 
ca și cum ar fi trebuit să fie capabilă să evite 
singură cele întâmplate. În mod normal era o 
persoană foarte alertă. 

— În seara asta voi întârzia la fel de mult, 
anunţă Karin. Dar totul se va termina mâine. După 
aceea va fi rândul tău. 

— Am o listă lungă, replică Birgitta. Astăzi o să 
fie Orașul Interzis. 

— Mao a locuit acolo, zise Karin. Unii susţin că 
el a încercat în mod conștient să-l imite pe unul 
dintre vechii împărați. Cel mai probabil pe Qin, cel 
despre care discutăm zilnic la conferință. Dar eu 
cred că astea sunt bârfe răutăcioase. Bârfe politice. 

— Fără îndoială că spiritul lui plutește asupra 
întregii conferințe, replică Birgitta. Hai, pleacă; 
muncește din greu și arată-le cât ești de inteligentă. 

Karin plecă, plină de energie. În loc să fie 
invidioasă, Birgitta sări din pat, făcu fără prea mare 
tragere de inimă câteva genuflexiuni, apoi se 
pregăti să-și petreacă ziua în Beijing fără alte 
conspirații sau priviri îngrijorate aruncate peste 


umăr. Își dedică dimineaţa explorării misteriosului 
labirint care era Orașul Interzis. Deasupra porții de 
mijloc din zidul colorat în roz aprins, folosită 
odinioară exclusiv de împărați, atârna un portret 
imens al lui Mao. Birgitta observă că toţi chinezii 
care treceau prin porțile roșii atingeau cadrele lor 
aurii de prindere. Presupuse că era vorba de un soi 
de superstiție. Poate că reușea Karin să-i explice 
despre ce era vorba. 

Se plimbă peste pietrele tocite care pavau 
curtea interioară a palatului și își aminti că atunci 
când fusese o Rebelă Roșie citise că Orașul Interzis 
cuprindea 9 999 de încăperi și jumătate. Cum Zeul 
Divin avea 10 000 de încăperi, evident că Fiul Divin 
nu putea avea mai multe. Birgitta se îndoia că 
acesta e adevărul. 

În ciuda vântului rece, numărul de vizitatori 
era mare. Cei mai mulţi păreau chinezi, deplasându- 
se reverenţioși prin încăperile în care strămoșilor 
lor li se interzisese accesul timp de multe generaţii. 
„Ce mai revoluţie gigantică a fost, își zise Birgitta. 
Când un popor se eliberează, fiecare individ 
dobândește dreptul de a avea propriile vise și are 
acces la încăperile interzise unde s-a născut 
opresiunea.” 

„Fiecare al cincilea om de pe planetă este 
chinez. Dacă familia mea ar reprezenta omenirea, 
când ne-am aduna cu toţii laolaltă, unul dintre noi 
ar fi chinez. Așadar, la urma urmei aveam dreptate 
când eram tineri. Profeţii noștri revoluționari Roșii, 
fără să-l uit pe Moise, care în teorie erau cei mai 
educați, ne-au amintit la nesfârșit că nu se poate 
discuta despre viitor fără să se ţină cont de China.“ 


Când era pe punctul de a pleca din Orașul 
Interzis, spre surprinderea ei, descoperi o cafenea 
dintr-un lanț american de cafenele. Indicatorul de 
pe un zid de cărămidă roșie îi atrase atenţia. Se uită 
să vadă cum reacţionează chinezii aflaţi în trecere. 
Unii se opreau și arătau spre indicator, alţii chiar 
intrau, dar cei mai mulţi păreau să nu se 
sinchisească de ceea ce Birgitta considera un 
sacrilegiu ordinar. China se transformase într-un 
altfel de mister față de acele prime daţi când 
încercase să înţeleagă Regatul de Mijloc. “Însă asta 
nu e drept, își spuse ea. Trebuie să existe o cale de 
a înţelege cum de există o cafenea americană în 
Orașul Interzis după modul în care evoluează 
întreaga lume.“ 

Luă prânzul la un restaurant mic și fu din nou 
surprinsă să constate cât de mare era nota de plată. 
După aceea, decise să caute un ziar de limbă 
engleză la hotel și să bea o cafea la barul din 
recepţia imensă. Găsi un exemplar din Guardian la 
chioșcul de ziare și se așeză într-un colț, unde un 
foc ardea vesel într-un cămin. Mai mulţi turiști 
americani se ridicară în picioare și anunţară cu voci 
puternice că aveau să se caţere pe Marele Zid 
Chinezesc. Birgitta simţi instinctiv aversiune față de 
ei. 

Ea când avea să se ducă să vadă Zidul? Poate 
că în ultima zi înainte de plecarea spre casă își 
găsea și Karin timp? Cum era posibil să vizitezi 
China și să nu vezi Zidul care, conform legendelor 
moderne, era una dintre puţinele construcții umane 
vizibile din spaţiul cosmic? 


„Chiar trebuie să văd Zidul, își zise ea. Fără 
îndoială Karin a fost acolo. Însă va trebui să meargă 
din nou, de dragul meu.“ 

O femeie își făcu brusc apariţia în faţa mesei ei. 
Era cam de aceeași vârstă cu Birgitta și avea părul 
drept strălucitor. Femeia zâmbi, lăsând o impresie 
de supremă demnitate. I se adresă Birgittei într-o 
engleză ireproșabilă. 

— Doamna Roslin? 

— Eu sunt. 

— Vă deranjează dacă iau loc lângă 
dumneavoastră? Am o misiune de îndeplinit. 

— Vă rog. 

Femeia era îmbrăcată cu un costum bleumarin 
care trebuia să fi fost extrem de scump. 

Luă loc. 

— Mă numesc Hong Qiu, zise ea. N-aș fi 
îndrăznit să vă deranjez dacă nu aș fi avut ceva 
foarte important de discutat cu dumneavoastră. 

Făcu un gest discret către un bărbat care 
aștepta la oarecare distanță. Omul veni la masa lor 
și puse pe masă poșeta Birgittei, ca și cum ar fi fost 
un dar extrem de valoros, după care se înclină 
politicos și se retrase. 

Birgitta o privi surprinsă pe Hong Qiu. 

— Poliţia v-a găsit poșeta, zise Hong Qiu. 
Pentru noi este o mare umilință să admitem că unul 
dintre oaspeţii noștri a putut fi expus unui incident 
nefericit, așa că am fost rugată să vă înapoiez ceea 
ce vă aparține. 

— Sunteţi ofițer de poliţie? 

Hong Qiu continuă să zâmbească. 


— Cu siguranţă că nu. Dar uneori sunt rugată 
să fac anumite servicii pentru autorităţi. Vă lipsește 
ceva? 

Birgitta își deschise poșeta. Era totul acolo, cu 
excepţia banilor. Spre surprinderea ei, descoperi că 
tot în poșetă se găsea și cutia buclucașă de 
chibrituri pe care o căutase. 

— Lipsesc banii. 

— Avem încredere că vom prinde infractorii. 
Vor fi aspru pedepsiţi. 

— Dar nu vor fi condamnaţi la moarte, sper? 

Pe chipul chinezoaicei apăru o reacţie 
indescifrabilă preţ de o fracțiune de secundă, pe 
care Birgitta o observă. 

— Avem legi foarte stricte. Dacă au mai comis 
infracțiuni serioase înainte, este posibil să fie 
condamnaţi la moarte. Dar dacă dau semne de 
îndreptare, ar putea scăpa cu închisoarea. 

— Dar ce se întâmplă dacă nu-și exprimă 
regretele? 

Birgitta primi un răspuns evaziv. 

— Legile noastre sunt clare și lipsite de 
ambiguitate. Însă nimic nu e sigur. Fiecare caz se 
judecă în funcţie de aspectele lui particulare. 
Niciodată nu pot fi justificate pedepsele date doar 
conform unor rutine. 

— Eu lucrez în sistemul juridic - sunt judecător. 
Doar un sistem juridic extrem de primitiv poate 
apela la pedeapsa capitală, care foarte rar are un 
efect preventiv, asta dacă a avut vreodată. 

Birgitta Roslin regretă numaidecât remarca. 
Hong Qiu o ascultă cu atenţie, dar zâmbetul îi 
dispăru de pe faţă. De ele se apropie o chelneriţă, 
dar Hong Qiu o concedie cu un simplu gest din cap. 


Birgitta Roslin avu impresia clară că se repeta un 
anumit tipar. Hong Qiu nu reacţionase la vestea că 
ea era judecător - deja știa asta. 

„În ţara asta se știe totul despre mine, își zise 
ea. Sau e doar imaginaţia mea?“ 

— Evident, mă bucur să primesc înapoi poșeta. 
Dar trebuie să înţelegeţi că mă surprinde modul în 
care s-a petrecut asta. Mi-o aduceţi dumneavoastră, 
dar nu sunteți ofițer de poliţie - nu știu cine sau ce 
sunteţi. Au fost arestaţi indivizii care mi-au furat 
poșeta sau am înţeles eu greșit ce aţi spus? A găsit- 
o cineva după ce tâlharii au fugit? 

— Nimeni nu a fost arestat, dar poliţia are 
bănuielile ei. Poșeta a fost găsită nu departe de 
locul de unde a fost furată. 

Hong Qiu dădu să se ridice. Birgitta Roslin o 
opri. 

—  Spuneţi-mi cine sunteți. O femeie 
necunoscută apare din senin și îmi înapoiază 
poșeta. 

— Lucrez în domeniul securităţii. Cum vorbesc 
engleză și franceză, uneori mi se cere să îndeplinesc 
anumite sarcini. 

— Securitate? Deci sunteţi ofiţer de poliţie. În 
ciuda a ceea ce aţi spus. 

Hong Qiu scutură din cap. 

— Securitatea e mai presus de 
responsabilitatea poliţiei. Merge mai profund, până 
la rădăcina societăţii. Sunt sigură că e la fel și în 
țara dumneavoastră. 

— Cine v-a cerut să mă căutaţi și să-mi 
înapoiaţi poșeta? 

— Un ofițer de gardă de la biroul central de 
obiecte pierdute din Beijing. 


— Obiecte pierdute? Cine i-a dat poșeta mea? 

— Nu știu. 

— De unde știa acel ofițer că poșeta îmi 
aparţine mie? Nu conţine nici un act de identitate 
sau obiect cu numele meu. 

— Presupun că a fost informat de autorităţile 
polițienești care anchetează acest caz. 

— Vreţi să spuneţi că sunt mai mulţi care se 
ocupă de actele de tâlhărie? 

— Este firesc ca ofițeri de poliţie cu diverse 
specializări să lucreze împreună. 

— Pentru a găsi o poșetă pierdută? 

— Pentru a rezolva problema serioasă a unui 
atac asupra unui oaspete în ţara noastră. 

„lar o dă cotită, gândi Birgitta. N-o să obţin 
niciodată un răspuns clar de la ea.“ 

— Eu sunt judecător, repetă Birgitta. Voi mai 
rămâne în Beijing câteva zile. Cum păreţi să 
cunoașteţi totul despre mine, nu e nevoie să vă spun 
că am venit aici cu o prietenă care își petrece zilele 
discutând despre primul vostru împărat la o 
conferinţă internaţională. 

— Cunoașterea dinastiei Qin este importantă 
pentru înțelegerea țării mele. Dar greșiți dacă aveţi 
impresia că am habar cine sunteţi sau de ce aţi 
venit la Beijing. 

— De vreme ce mi-ati înapoiat poșeta care mi-a 
fost furată, o să vă cer un sfat. Ce trebuie să fac 
pentru a fi primită într-un tribunal chinezesc? Nu e 
nevoie să fie un proces răsunător. Vreau doar să 
văd care sunt procedurile și poate să pun câteva 
întrebări. 

— Pot aranja asta pentru mâine. Vă pot însoți. 

Răspunsul prompt o ului pe Birgitta. 


— Nu vreau să vă incomodez. Păreţi a avea 
multe lucruri de făcut. 

— Eu decid ce e important să fac. Hong Qiu se 
ridică. Vă voi contacta după-amiază ca să vă spun 
unde ne putem întâlni mâine. 

Birgitta vru să-i spună numărul camerei, dar își 
dădu seama că Hong Qiu îl știa deja. 

O urmări pe Hong Qiu traversând barul spre 
intrare. Omul care adusese poșeta și un alt bărbati 
se alăturară, după care toţi trei dispărură din raza 
vizuală a Birgittei. 

Se uită la poșetă și izbucni în râs. „Există o 
intrare și o ieșire, își zise ea. O poșetă este furată și 
regăsită. Dar habar n-am ce se întâmplă între 
aceste două momente. Există riscul să nu mai pot 
face diferenţa între ceea ce se petrece în mintea 
mea și ce se întâmplă în realitate.” 

Hong Qiu sună o oră mai târziu, imediat după 
ce Birgitta revenise în camera ei. Nimic nu o mai 
surprindea. Ca și cum niște oameni nevăzuţi 
observau fiecare mișcare a ei și puteau raporta 
exact unde se găsea în fiecare clipă. Ca și acum. 
Abia intrase în încăpere, că telefonul începu să 
sune. 

— Ora nouă mâine-dimineaţă, zise Hong Qiu. 

— Unde? 

— Vă iau eu. Vom vizita un tribunal dintr-o 
suburbie a Beijingului. L-am ales pentru că mâine 
de dimineaţă va prezida o femeie judecător. 

— Vă sunt foarte recunoscătoare. 

— Vreau să fac tot ce se poate ca să ne 
revanșăm pentru acel incident nefericit. 

— Aţi făcut deja. Mă simt înconjurată de îngeri 
păzitori. 


După ce încheie convorbirea, Birgitta își goli 
poșeta pe pat. Încă îi venea greu să accepte că acea 
cutie de chibrituri se găsise în poșetă, și nu în 
valiză. Deschise cutia. Era pe jumătate goală. 
„Cineva a fumat, își zise ea. Cutia era plină când am 
pus-o în valiză.” Scoase chibriturile și se uită în 
cutie. Habar n-avea ce se aștepta să descopere 
acolo. “În definitiv e o cutie de chibrituri”, gândi ea. 
Se simţea iritată. Puse chibriturile la loc și băgă 
cutia în poșetă. Mergea iarăși prea departe. 
Imaginaţia îi juca feste. 

Își dedică restul zilei unui templu budist și unei 
cine prelungite într-un restaurant aflat nu departe 
de hotel. Adormise deja când Karin intră în vârful 
picioarelor în cameră și se întoarse pe cealaltă 
parte când prietena ei aprinse lumina. 

A doua zi se sculară amândouă la aceeași oră. 
Cum Karin dormise prea mult, Birgitta nu reuși să 
obţină de la ea decât confirmarea că în acea zi 
conferința se va termina la ora două. După aceea 
avea să fie liberă. Birgitta îi menţionă vizita pe care 
urma să o facă la un tribunal chinezesc, însă nu-i 
spuse nimic despre tâlhărie. 

Hong Qiu o aștepta la recepţie. Era îmbrăcată 
cu o haină albă de blană; Birgitta se simți 
stânjenitor de dezbrăcată stând lângă chinezoaică. 
Însă Hong Qiu observă că Birgitta se îmbrăcase cu 
haine călduroase. 

—  Tribunalele noastre pot fi destul de 
friguroase, zise ea. 

— La fel ca sălile de spectacole? 

Hong Qiu zâmbi. „N-are de unde să știe că am 
văzut o operă Peking cu câteva seri în urmă, își zise 
Birgitta. Sau știe?“ 


— China este încă o ţară foarte săracă. 
Abordăm viitorul cu umilință și muncă asiduă. 

„Nu toată lumea e săracă, îi replică Birgitta cu 
cinism, în gând. Chiar și ochii mei nepricepuţi pot 
vedea că haina ta de blană este autentică și extrem 
de scumpă.“ 

În faţa hotelului aștepta o mașină cu șofer. 
Birgitta ezită vag. Ce știa ea, de fapt, despre femeia 
pe care o urma spre mașina la volanul căreia 
aștepta un bărbat necunoscut? 

Își spuse că nu se afla în nici un pericol. Oare 
de ce nu putea fi doar recunoscătoare pentru 
amabilitatea și consideraţia care îi erau arătate? 
Hong Qiu se așeză, tăcută, într-un colţ al banchetei 
din spate, cu ochii pe jumătate închiși. Străbătură 
cu mare viteză o stradă foarte lungă. După câteva 
minute de mers, Birgitta constată că habar n-are în 
ce parte a Beijingului ajunsese. 

Se opriră în faţa unei clădiri joase din beton, a 
cărei intrare era păzită de doi ofiţeri de poliţie. 
Deasupra ușii se vedea un șir de caractere 
chinezești vopsite în roșu. 

— E numele tribunalului, zise Hong Qiu, care 
observase la ce se uita Birgitta. 

Când urcară treptele de la intrare, cei doi 
polițiști le prezentară onorul. Hong Qiu nu păru să 
reacționeze. Birgitta se întrebă cine era în realitate 
însoţitoarea ei. Părea greu de crezut că ar fi putut fi 
un simplu mesager, a cărui treabă era să înapoieze 
poșetele furate turistelor din străinătate. 

Intrară și parcurseră un coridor pustiu, după 
care ajunseră la ușa sălii de judecată, o ușă austeră, 
din lemn. Înăuntru, pe o platformă înaltă de pe una 
din laturile scurte ale sălii, stăteau doi bărbaţi în 


uniformă. Locul dintre ei era gol. În sală nu se 
găsea nimeni din partea publicului. Hong Qiu o luă 
înainte până la bancheta din faţă, pe care fuseseră 
așezate două perne. „Totul a fost pregătit, își zise 
Birgitta. Spectacolul poate începe. Sau de vină este 
doar faptul că sunt primită cu consideraţie chiar și 
în această sală de tribunal?” 

Abia se așezaseră când în sală își făcu apariţia 
acuzatul, escortat de doi gardieni. Era un bărbat de 
vârstă mijlocie cu părul tuns scurt și îmbrăcat într-o 
uniformă bleumarin de deţinut. Omul își ţinea capul 
plecat. Alături de el stătea avocatul apărării. La o 
altă masă ședea un om pe care Birgitta îl bănuia a fi 
procurorul. Era un individ chel, în vârstă, cu un chip 
zbârcit, îmbrăcat cu haine civile. Femeia judecător 
intră în sală printr-o ușă din spatele podiumului. 
Avea aproximativ șaizeci de ani și era mică și 
îndesată. Când luă loc, păru aproape ca o copilă 
șezând la o masă. 

— Shu Fu a fost conducătorul unei bande 
criminale specializate în furtul de mașini, rosti 
Hong Qiu cu voce joasă. Ceilalţi au fost deja 
condamnați. Cum Shu este conducătorul bandei și 
recidivist, probabil va primi o pedeapsă aspră. În 
trecut a fost tratat cu blândeţe, dar pentru că a 
trădat încrederea acordată și și-a continuat 
activitatea infracţională, curtea este obligată să îi 
dea o pedeapsă mai aspră. 

— Dar nu pedeapsa cu moartea? 

— Bineînţeles că nu. 

Lui Hong Qiu nu-i plăcuse întrebarea. 
Răspunsul sunase nerăbdător, aproape dispreţuitor. 
„Chestia asta i-a șters rânjetul de pe faţă, își zise 
Birgitta. Dar oare ăsta e un proces real sau un 


spectacol regizat în care sentința a fost deja 
hotărâtă?” 

Vocile erau ascuţite și stârneau ecouri în sala 
de judecată. Singurul care nu scotea nici o vorbă 
era acuzatul, care stătea pe loc și se uita drept în 
podea. Din când în când, Hong Qiu traducea ce se 
spunea. Avocatul apărării nu depunea cine știe ce 
eforturi ca să-și sprijine clientul - „dar așa cevanu e 
neobișnuit nici pentru instanţele suedeze", gândi 
Birgitta. Întregul proces se transformă într-un 
dialog între procuror și judecător. Birgitta nu-și 
dădea seama de rolul celor doi asistenţi care ședeau 
pe podium. 

Procesul se încheie în mai puţin de jumătate de 
oră. 

— O să primească circa zece ani de muncă 
silnică, o informă Hong Qiu. 

— Nu am auzit-o pe judecătoare pronunţând 
ceva care să semene a sentinţă. 

Hong Qiu nu comentă. Când judecătoarea se 
ridică, toată lumea de acolo îi urmă exemplul. 
Condamnatul fu scos din sală. Birgitta nu reuși 
deloc să se uite în ochii lui. 

— Acum ne vom întâlni cu judecătoarea, zise 
Hong Qiu. Ne-a invitat să luăm ceaiul în biroul ei. 
Se numește Min Ta. Când nu muncește, își petrece 
timpul având grijă de cei doi nepoți ai ei. 

— Ce reputaţie are? 

Hong Qiu nu înţelese întrebarea. 

— Toţi judecătorii au o reputaţie, mai mult sau 
mai puţin exactă. Rareori reputaţia se dovedește 
neadevărată. Eu sunt recunoscută drept un 
judecător blând, dar ferm, explică Birgitta. 


— Min Ta urmează litera legii. E mândră că e 
judecătoare. Prin asta este o reprezentantă 
adevărată a ţării noastre. 

Trecură prin ușa joasă din spatele podiumului 
și fură primite de Min Ta în biroul ei sordid și rece 
ca o peșteră. Un salariat al instituţiei le servi ceai. 
Se așezară. Min Ta începu imediat să vorbească cu 
aceeași voce ascuţită pe care o folosise în sala de 
judecată. După ce termină, Hong Qiu traduse 
vorbele ei. 

— Este o mare onoare să cunoască o colegă din 
Suedia. A auzit multe comentarii pozitive despre 
sistemul juridic suedez. Din nefericire, o așteaptă în 
scurt timp un alt proces, altfel i-ar fi plăcut să 
discute despre sistemul suedez cu dumneavoastră. 

— Vă rog să-i mulţumiţi pentru invitaţie, zise 
Birgitta Roslin. Întrebaţi-o care crede că va fi 
sentința. Aţi avut dreptate să ghiciţi că e vorba de 
zece ani? 

— Nu intru niciodată în sala de judecată fără să 
mă pregătesc temeinic înainte, răspunse Min Ta 
după ce auzi traducerea întrebării. Este de datoria 
mea să folosesc eficient timpul meu și al celorlalţi 
ofițeri ai legii. În acest caz nu a existat nici o 
îndoială. Omul a mărturisit; este recidivist; nu au 
existat circumstanțe atenuante. Cred că îi voi da 
între șapte și zece ani de închisoare, dar voi cântări 
cu mare atenţie înainte de a decide. 

Fu singura întrebare pe care Birgitta avu 
posibilitatea să o pună. Numaidecât Min Ta începu 
să-i pună o serie de întrebări. Birgitta ar fi vrut să 
știe ce anume traducea de fapt Hong Qiu. Poate că 
ea și Min Ta duceau, de fapt, o conversaţie despre 
cu totul altceva? 


După douăzeci de minute, Min Ta se ridică și 
anunţă că trebuie să se întoarcă în sala de judecată. 
În birou intră un bărbat cu un aparat foto. Min Ta 
se postă alături de Birgitta Roslin pentru o poză de 
grup. Hong Qiu se păstră undeva în lateral, în afara 
obiectivului aparatului. Cele două judecătoare își 
strânseră mâinile și ieșiră împreună pe coridor. 
Când Min Ta deschise ușa, Birgitta observă că sala 
se umpluse între timp. 

Se întoarseră la mașină, care ţâșni de pe loc cu 
mare viteză. Vehiculul nu se opri la hotel, ci în faţa 
unei ceainării în formă de pagodă, pe o insulă de pe 
un lac artificial. 

— E frig, zise Hong Qiu. Ceaiul vă va încălzi. 

Hong Qiu o conduse spre o încăpere izolată 
faţă de restul localului. Două cești așteptau deja pe 
o masă, lângă care stătea o chelneriţă cu un ceainic 
în mână. Tot ce i se întâmpla Birgittei în acea zi 
fusese planificat cu minuţiozitate. De la un simplu 
turist, ea devenise un vizitator important în China. 
Încă nu știa de ce se petrecea așa ceva. 

Hong Qiu începu brusc să vorbească despre 
sistemul juridic suedez. Lăsa impresia că se 
documentase foarte bine. Puse întrebări despre 
crimele comise împotriva lui Olof Palme și a Annei 
Lindh. 

— Intr-o societate deschisă nu se poate garanta 
sută la sută securitatea unei persoane, zise Birgitta 
Roslin. În fiecare gen de societate se plătește un 
preţ. Libertatea şi securitatea sunt într-o 
permanentă luptă. 

— Dacă chiar vrei să ucizi pe cineva, nimic nu 
te poate împiedica să o faci, replică Hong Qiu. Nici 
măcar un preşedinte american nu poate fi protejat. 


Birgitta Roslin detectă un subînţeles în cele 
spuse de Hong Qiu, dar nu-și dădu seama exact 
despre ce era vorba. 

— Noi nu auzim prea multe despre Suedia, 
continuă chinezoaica. Însă de curând în ziarele 
noastre au apărut știri despre o oribilă crimă în 
masă. 

— Din întâmplare știu câte ceva despre ea, zise 
Birgitta. Chiar dacă personal n-am fost implicată. A 
fost arestat un suspect, dar acesta s-a sinucis. lar 
asta înseamnă un scandal în sine, indiferent cum s-a 
petrecut. 

Cum Hong Qiu afișa un interes politicos, 
Birgitta îi descrise cele petrecute cât de detaliat 
putu. Hong Qiu ascultă cu atenţie, fără să pună 
întrebări, însă cerând din când în când să i se 
repete câte ceva. 

— Un nebun, rosti Birgitta ca o concluzie. Care 
a reușit să-și ia singur viaţa. Sau un alt nebun pe 
care poliția n-a reușit încă să-l găsească. Sau ceva 
cu totul diferit, cu un motiv și un plan brutal, 
executat cu sânge rece. 

— Care la ce anume s-ar referi? 

— Cum se pare că nimic nu a fost furat, trebuie 
să fie vorba de o combinaţie de ură și de răzbunare. 

— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Adică pe cine ar trebui să caute poliția? Nu 
știu. Dar îmi vine greu să accept teoria unui nebun 
singuratic. 

Birgitta detalie ceea ce ea numea „pista 
chinezească". Începu chiar de la început, când 
aflase că era înrudită cu unele victime, după care 
relată următoarea fază uimitoare în care era 
implicat vizitatorul chinez din Hudiksvall. Când 


observă că Hong Qiu chiar asculta cu interes, nu se 
mai putu opri. În cele din urmă, scoase poza și i-o 
arătă lui Hong Qiu. 

Chinezoaica dădu încet din cap. Pentru o clipă 
păru pierdută în propriile gânduri. Brusc, Birgitta 
avu impresia că Hong Qiu recunoaște acel chip. Dar 
era puţin probabil. Un chip dintr-un miliard de 
chipuri posibile? 

Hong Qiu zâmbi, înapoie poza și o întrebă pe 
Birgitta ce intenţiona să facă cu timpul pe care îl 
mai avea de petrecut în Beijing. 

— Mâine sper ca prietena mea să mă poată 
duce să văd Marele Zid Chinezesc. Apoi, a doua zi, 
plecăm acasă. 

— Mă tem că voi fi ocupată și nu vă pot ajuta. 

— Deja aţi făcut mai multe decât v-aș fi putut 
cere vreodată. 

— Oricum, o să vin să-mi iau rămas-bun înainte 
să plecați. 

Se despărţiră în faţa hotelului. Birgitta Roslin 
urmări mașina cum pleacă și trece prin porţile de 
acces ale hotelului. 

Karin se întoarse la ora trei și, cu un oftat de 
ușurare, aruncă cea mai mare parte a materialelor 
primite la conferinţă în coșul de gunoi. Când 
Birgitta propuse o călătorie până la Marele Zid 
Chinezesc a doua zi, Karin fu imediat de acord. 
Înainte de asta însă, voia să se ducă la cumpărături. 
Birgitta o însoţi prin magazine, apoi în pieţele 
semiclandestine de pe străzile laterale și în buticuri 
prost luminate și pline cu tot felul de chilipiruri, de 
la lămpi vechi până la sculpturi de lemn înfățișând 
demoni. Încărcate cu pachete şi pacheţele, opriră 
un taxi la vremea înserării. Karin se simţea obosită, 


așa că mâncară la hotel. Birgitta vorbi la recepţie și 
aranjă o excursie până la Zid pentru ziua 
următoare. 

Karin adormi numaidecât, însă Birgitta se 
cuibări pe un scaun și urmări televiziunea chineză 
cu sonorul închis. Din când în când se înfiora 
gândindu-se la evenimentele prin care trecuse în 
ziua precedentă. Se decisese să nu povestească 
nimănui despre ele, nici măcar lui Karin. 

A doua zi se duseră la Marele Zid Chinezesc. În 
aer nu se simţea nici o adiere de vânt, astfel că 
frigul uscat părea mai puţin pătrunzător. Se 
plimbară pe lângă Zid, impresionate, și își făcură 
reciproc fotografii sau dădură aparatul câte unui 
localnic amabil care era bucuros să le pozeze 
împreună. 

— Deci, am ajuns și aici în cele din urmă, zise 
Karin. În mâini cu un aparat foto și nu cu Cărţulia 
Roșie a lui Mao. 

— În ţara asta trebuie să se fi petrecut un 
miracol, replică Birgitta. Nu adus de zei, ci de 
oameni cu un curaj uluitor. 

— Cel puţin în orașe. Dar se pare că la ţară 
sărăcia este încă larg răspândită. Ce vor face când 
sute de milioane de ţărani vor decide că s-au 
săturat? 

— „Actualul avânt al revoltei ţăranilor are o 
enormă semnificaţie." Poate că acest laitmotiv 
conţine un adevăr fundamental, în ciuda tuturor 
evidenţelor? 

— Pe atunci nimeni nu mi-a spus că în China 
poate fi așa de frig. Aproape că mi-au îngheţat 
oasele. 


Se întoarseră la mașină. Când cobora treptele 
zidului, Birgitta aruncă o privire peste umăr, ca să 
se mai uite o ultimă dată la Zid. 

În schimb, îl văzu pe unul din oamenii lui Hong 
Qiu citind un ghid turistic. N-avea nici o îndoială. 
Era cel care venise la masă cu poșeta ei. 

Karin îi făcu nerăbdătoare semn din mașină. Îi 
era frig și voia să plece de acolo. 

Când Birgitta se uită din nou înapoi, bărbatul 
se făcuse nevăzut. 


25 


În ultima lor seară în Beijing, Birgitta Roslin și 
Karin Wiman rămaseră în hotel. Stătură în bar și 
băură cocteiluri pe bază de votcă, discutând căi 
posibile de a-și încheia apoteotic vizita în China. 
Însă votca le ameţi și le obosi suficient de mult încât 
să decidă să ia și cina la hotel. După aceea, 
petrecură mai multe ore discutând despre felul cum 
evoluaseră vieților lor. Amândouă aveau impresia că 
lucrurile fuseseră predeterminate de visele lor 
revoluţionare din tinereţe legate de China Roșie. 
Acum efectuaseră în sfârșit călătoria până acolo și 
descoperiseră o ţară care trecuse prin transformări 
fundamentale, dar care probabil nu devenise așa 
cum își imaginaseră ele că va deveni. Zăboviră în 
sala de mese până ce nu mai rămase nimeni în afară 
de ele. Mai multe panglici albastre atârnau de 
lampadarul de deasupra mesei lor. Birgitta se 
aplecă spre Karin și îi șopti că poate ar fi fost 
indicat să ia fiecare dintre ele câte o panglică drept 
suvenir din călătoria lor. Karin folosi o foarfecă 


mică de unghii pentru a tăia două panglici când nici 
un chelner nu se uita la ea. 

După ce terminară de făcut bagajele, Karin 
adormi. Conferinţa se dovedise foarte obositoare. 
Birgitta se așeză pe canapea, cu aproape toate 
luminile stinse. Dintr-odată se simţi bătrână. 
Ajunsese până în acel moment; mai avea încă puţin 
de parcurs din viaţă, după care drumul avea să se 
curme brusc, iar ea avea să se piardă în întuneric. 
Începuse deja să observe cum drumul o lua în jos, 
cu o pantă lină; până la urmă însă, conta doar că ea 
nu putea face nimic pentru a-i schimba direcţia. 
„Gândește-te la zece lucruri pe care încă mai vrei să 
le obţii, își spuse ea. Zece lucruri pe care le mai ai 
încă de făcut.“ Se așeză la biroul micut și începu să 
scrie într-un carneţel. 

Oare ce-i mai rămânea cu adevărat de 
încercat? Unul dintre lucrurile la care spera era să- 
și vadă și să se bucure măcar de un nepot, poate de 
mai mulţi. De asemenea, ea și Staffan discutaseră 
adesea despre vizitarea unor insule. Singurele pe 
care le văzuseră până atunci fuseseră Islanda și 
Creta. Una dintre excursiile din visele lor era în 
Galâpagos, o alta în insula Pitcairn, unde sângele 
revoltaţilor de pe Bounty continua să curgă prin 
venele locuitorilor actuali. Să mai înveţe câteva 
limbi străine? Sau măcar să-și îmbunătăţească 
nivelul de cunoaștere al francezei, o limbă pe care, 
pe vremuri, o stăpânea destul de bine. 

Însă cel mai important lucru era ca ea și 
Staffan să-și trezească la viaţă relaţia. Uneori se 
întrista profund când îi trecea prin minte că era 
posibil ca ei să îmbătrânească fără ca din vechea lor 
pasiune să mai rămână ceva. 


Nici o călătorie nu era mai importantă decât 
relaţia lor. 

Rupse foaia de hârtie, o făcu bucățele și o 
aruncă la coșul de gunoi. De ce să scrie pe o hârtie 
ceea ce era deja întipărit limpede și imposibil de 
interpretat altfel în sufletului ei? 

Se dezbrăcă și se furișă în pat. Karin respira 
profund în celălalt pat. Avu brusc senzaţia că venise 
vremea să se ducă acasă, să termine cu povestea 
legată de sănătate și să se reapuce de lucru. Fără 
rutina ei zilnică n-avea să-și îndeplinească niciodată 
vreunul dintre visele care așteptau să fie transpuse 
în realitate. 

Ezită câteva clipe, apoi întinse mâna după 
telefonul mobil și trimise un mesaj soţului ei. “În 
drum spre casă. Fiecare călătorie începe cu primul 
pas înainte. La fel începe și călătoria spre casă.“ 

Birgitta se trezi la ora șapte. Deși nu dormise 
mai mult de cinci ore, se simţea pe deplin odihnită. 
O ușoară durere de cap îi amintea de cocteilurile pe 
bază de votcă îngurgitate în seara precedentă. 
Karin dormea încă, înfofolită în pătura ei, cu o mână 
atârnând până la podea. Birgitta îi băgă cu mare 
grijă mâna înapoi sub pătură. 

Sala în care se servea micul dejun era deja 
plină, în ciuda orei matinale. Birgitta privi în jur ca 
să vadă dacă recunoaște vreun chip. N-avea nici o 
îndoială că bărbatul pe care îl văzuse la Marele Zid 
făcea parte din anturajul lui Hong Qiu. Poate că 
statul chinez o luase pe Birgitta sub aripa lui 
ocrotitoare, ca să se asigure că nu mai aveau loc 
alte incidente? 

Își mâncă micul dejun, răsfoi un ziar de limbă 
engleză și tocmai voia să se întoarcă în camera ei 


când se trezi brusc la masă cu Hong Qiu. 
Chinezoaica nu era singură. Lângă ea se găseau doi 
bărbaţi pe care Birgitta nu îi mai văzuse până 
atunci. Hong Qiu dădu din cap înspre bărbaţi, care 
se retraseră, iar ea se așeză la masă. Îi spuse ceva 
unei chelneriţe și la scurt timp după aceea primi un 
pahar cu apă. 

— Sper că totul e bine, rosti Hong Qiu. Cum a 
fost călătoria la Zid? 

— Marele Zid este impresionant. Dar a fost 
frig. 

O privi pe Hong Qiu provocator drept în ochi, 
sperând să-și dea seama după reacţia ei dacă Hong 
Qiu pricepea că iscoada trimisă de ea fusese 
deconspirată. Însă chipul chinezoaicei rămase 
impasibil. Femeia juca tare. 

— Vă așteaptă un bărbat într-o cameră 
alăturată, zise Hong Qiu. Se numește Chan Bing. 

— Ce vrea? 

— Vrea să vă informeze că poliţia a arestat un 
bărbat care a fost implicat în atacul în urma căruia 
v-aţi pierdut poșeta. 

Birgitta simţi cum îi crește pulsul. Ceva din 
tonul chinezoaicei suna sinistru. 

— De ce nu vine el aici, dacă vrea să îmi 
vorbească? 

— E în uniformă. Nu vrea să vă tulbure micul 
dejun. 

Birgitta Roslin își dădu mâinile în lateral într- 
un gest de capitulare. 

— N-am nici o problemă să vorbesc cu oameni 
în uniformă. 

Se ridică și își lăsă șervetul pe masă. În aceeași 
clipă, în sală intră Karin, care se uită surprinsă la 


ele două. Birgitta fu nevoită să-i explice prietenei ei 
ce se întâmplase, după care o prezentă pe Hong 
Qiu. 

— Nu prea știu ce se întâmplă, îi zise ea lui 
Karin. Este clar că poliția a prins pe unul din 
indivizii care m-au tâlhărit. la-ţi liniștită micul 
dejun. Mă întorc după ce voi asculta ce are de spus 
acel ofițer de poliţie. 

— De ce nu mi-ai spus nimic despre asta până 
acum? 

— N-am vrut să îţi faci griji. 

— Dar mă îngrijorezi acum. Cred că o să mă 
supăr. 

— Nu-i nevoie. 

— Trebuie să plecăm spre aeroport la ora zece. 

— Mai sunt două ore. 

Birgitta o urmă pe Hong Qiu. Cei doi bărbaţi se 
postaseră undeva în spate. Parcurseră coridorul 
care ducea spre lifturi și se opriră în faţa unei uși 
întredeschise. Când intră, Birgitta își dădu seama că 
era o sală mică de conferinţe. În capătul mesei 
ovale ședea un bărbat în vârstă, care fuma o ţigară. 
Omul era îmbrăcat cu o uniformă bleumarin, plină 
de fireturi. Cascheta i se odihnea în faţa lui, pe 
masă. Bărbatul se ridică și se înclină, arătând spre 
un scaun de lângă el. Hong Qiu se postă lângă o 
fereastră. 

Chan Bing avea ochii injectaţi și părul rar 
pieptănat pe spate. Birgitta Roslin avu impresia că 
individul alături de care se așezase era foarte 
periculos. Polițistul trase cu sete din ţigară. În 
scrumieră se vedeau deja trei chiștoace. 

Hong Qiu rosti ceva. Chan încuviinţă. Birgitta 
încercă să-și amintească dacă mai văzuse vreodată 


pe cineva cu mai multe stele roșii pe epoleţi ca 
acest poliţist. 

Chan Bing vorbi cu o voce răgușită. 

— L-am arestat pe unul din cei doi oameni care 
v-au atacat. Vă cerem să îl identificaţi. 

Chan Bing vorbea engleza cu ezitări, dar se 
făcea înţeles fără probleme. 

— Dar n-am văzut nimic. 

— Întotdeauna vezi mai mult decât crezi. 

— Au fost în spatele meu tot timpul. N-am ochi 
la ceafa. 

Chipul lui Chan rămase imobil. 

— De fapt, aveţi. În situaţii-limită, periculoase, 
oamenii văd cu ceafa. 

— O fi adevărat în China, dar nu și în Suedia. 
N-am auzit niciodată de vreun acuzat care să fie 
găsit vinovat pentru că l-ar fi văzut cineva cu ochi 
aflaţi la ceafa. 

— Sunt alţi martori. Nu doar dumneavoastră îl 
veţi indica pe atacator. Alţi martori îl vor identifica 
și ei. 

Birgitta se uită rugător la Hong Qiu, care 
privea fix undeva sus. 

— Trebuie să zbor spre casă, zise Birgitta. Eu și 
prietena mea trebuie să părăsim acest hotel peste 
cel mult două ore ca să ajungem la aeroport. Am 
primit  poșeta înapoi. Am primit un ajutor 
extraordinar de la poliţia din această ţară. Aș putea 
chiar să scriu un articol pentru o revistă juridică 
suedeză în care să descriu experiența și 
recunoștinţa pe care le datorez Chinei. Însă nu voi fi 
în stare să identific un posibil atacator. 

— Cererea noastră legată de cooperarea 
dumneavoastră este rezonabilă. Legile acestei țări 


spun că aveţi datoria să fiți la dispoziţia poliţiei 
când este vorba despre rezolvarea unei infracţiuni 
serioase. 

— Dar sunt pe punctul de a pleca acasă. Cât va 
dura? 

— N-aș crede că mai mult de o zi. 

— Imposibil. 

Hong Qiu se apropiase fără ca Birgitta să 
observe. 

— Evident vă vom ajuta să vă schimbaţi 
rezervarea de bilet, zise ea. 

Birgitta Roslin lovi masa cu palma. 

— Plec acasă astăzi. Refuz să-mi prelungesc 
șederea cu încă o zi. 

— Chan Bing este un ofiţer de poliţie cu un 
rang foarte înalt. Ce spune el se face. Vă poate sili 
să rămâneţi în China. 

— Atunci cer să vorbesc la ambasada ţării 
mele. 

— Bineînţeles. 

Hong Qiu puse un telefon mobil pe masă, în 
faţa Birgittei, și o bucată de hârtie cu un număr de 
telefon. 

— Ambasada se deschide peste o oră. 

— De ce să fiu forțată să mă supun? 

— Nu vrem să pedepsim un nevinovat, dar nici 
nu vrem să eliberăm un posibil vinovat. 

Birgitta Roslin se uită fix la ea și își dădu 
seama că va fi obligată să rămână în Beijing cel 
puţin încă o zi. Oamenii aceia se deciseseră să o 
țină acolo. „Cel mai bun lucru este să accept 
situaţia, își zise ea. Dar nimeni n-o să mă oblige să 
identific un atacator pe care nu l-am mai văzut în 
viața mea.“ 


— Trebuie să vorbesc cu prietena mea, 
răspunse ea. Ce se va întâmpla cu bagajul meu? 

— Camera va continua să fie rezervată pe 
numele dumneavoastră, răspunse Hong Qiu. 

— Să înţeleg că aţi aranjat deja asta. Când s-a 
decis că va trebui să rămân? Ieri? Alaltăieri? 
Noaptea trecută? 

Nu primi nici un răspuns. Chan Bing își aprinse 
altă ţigară și îi spuse ceva lui Hong Qiu. 

— Ce a zis? întrebă Birgitta. 

— Că trebuie să ne grăbim. Chan Bing este un 
om ocupat. 

— Cine e el, de fapt? 

Hong Qiu îi explică în vreme ce străbăteau 
împreună coridorul. 

— Chan Bing este un detectiv cu foarte multă 
experienţă. Este responsabil de incidente care 
afectează oameni ca dumneavoastră, oaspeţi în ţara 
noastră. 

— Nu mi-a plăcut. 

— De ce? 

Birgitta Roslin se opri. 

— Dacă trebuie să mai stau o zi, vreau să fiţi 
alături de mine. Altfel nu părăsesc acest hotel până 
la deschiderea ambasadei și până nu discut cu cei 
de acolo. 

— O să fiu acolo. 

Își continuară drumul spre sala de mic dejun. 
Karin Wiman tocmai voia să se ridice de la masă 
când ajunseră ele. Birgitta îi povesti ce se 
petrecuse. Karin o privi cu o curiozitate și mai 
mare. 


— De ce n-ai spus nimic despre asta până 
acum? Ne-am fi putut pregăti pentru așa ceva, 
pentru eventualitatea că trebuie să mai stai aici. 

— Cum am zis, n-am vrut să te îngrijorez. N-am 
vrut să îmi fac nici eu griji. Credeam că s-a terminat 
totul. Îmi primisem poșeta înapoi. Acum însă va 
trebui să mai rămân până mâine. 

— Chiar e nevoie? 

— Polițistul cu care abia am vorbit nu părea 
genul de om care să se răzgândească. 

— Vrei să rămân și eu? 

— Nu, tu pleacă. Vin și eu mâine. O să sun 
acasă ca să explic ce s-a întâmplat. 

Karin șovăia. Birgitta o împinse către ieșire. 

— Du-te. Eu rămân ca să rezolv chestiunea 
asta. Se pare că legea din țara asta spune că nu pot 
pleca până ce nu îi ajut. 

— Dar ai spus că nu l-ai văzut pe cel care te-a 
atacat. 

— Exact asta o să le spun din nou și o să-mi 
menţin opinia. Acum pleacă! Când ajung acasă va 
trebui să ne revedem ca să ne uităm la pozele de la 
Zid. 

Birgitta privi cum Karin se îndreaptă spre 
lifturi. Cum își luase paltonul cu ea, la micul dejun, 
era gata și ea de plecare. 

Merse în aceeași mașină cu Hong Qiu și Chan 
Bing. Motocicliști cu sirenele pornite le deschideau 
calea prin traficul intens. Trecură prin piaţa 
Tienanmen și își continuară drumul de-a lungul 
uneia dintre străzile centrale largi, până ce cotiră 
spre intrarea într-un garaj subteran, păzit de ofiţeri 
de poliţie. Luară un lift până la etajul paisprezece, 
apoi străbătură un coridor trecând pe lângă oameni 


în uniformă care se uitau curioși la Birgitta. Acum 
lângă ea mergea Chan Bing, nu Hong Qiu. „Eanue 
cea mai importantă persoană din această clădire, își 
spuse Birgitta. Aici domnul Chan face jocurile.“ 

Ajunseră în anticamera unui birou mare, în 
care ofițerii de poliţie săriră imediat în poziţie de 
drepţi. În spatele lor se închise ușa de la ceea ce 
Birgitta presupuse că era biroul lui Chan. Pe perete, 
în spatele mesei de lucru, atârna portretul 
președintelui Chinei. Birgitta văzu că Chan 
dispunea de un computer modem și de mai multe 
telefoane mobile. Polițistul îi indică să ia loc pe un 
scaun. Birgitta se așeză. Hong Qiu rămăsese în 
anticameră. 

— Lao San, rosti Chan Bing. Așa se cheamă 
omul pe care îl veţi vedea în curând și-l veţi alege 
dintre alţi nouă oameni. 

— De câte ori trebuie să repet că nu l-am văzut 
pe cel care m-a atacat? 

Brusc, Birgitta simţi frică. Îi veni prea târziu în 
minte ideea că atât Hong Qiu, cât și Chan Bing știau 
că ea îl căuta pe Wang Min Hao. De-asta se afla 
acolo. Într-un fel, devenise un pericol. Întrebarea 
era: pentru cine? 

„Ştiu amândoi, își zise ea. Hong Qiu nu e aici 
pentru că știe deja ce vrea Chan Bing să discute cu 
mine.“ 

Avea încă fotografia în buzunarul interior al 
hainei. Se întrebă dacă ar fi fost bine să o scoată și 
să-i explice lui Chan Bing de ce se dusese în locul 
unde fusese atacată. Ceva o opri însă. Acum rolul 
motanului era jucat de Chan Bing, iar ea era doar 
un șoricel. 


Chan răsfoi câteva hârtii de pe birou - nu 
pentru că avea de gând să le citească, iar Birgitta 
își dădu imediat seama de asta, ci pentru a ocupa cu 
ceva răgazul de care avea nevoie ca să spună ce 
avea de spus. 

— Câţi bani s-au furat? întrebă el. 

— Şaizeci de dolari americani. Şi ceva mai 
puţin în bani chinezești. 

— Inele? Bijuterii? Carduri de credit? 

— Toate celelalte mi-au fost înapoiate. 

Bâzâi un telefon de pe birou. Chan răspunse, 
ascultă, apoi închise. 

— Sunt pregătiţi, zise el. Acum vedeţi omul 
care v-a atacat. 

— Credeam că au fost mai mulţi. 

— Doar unul dintre cei care v-au atacat mai 
poate fi interogat. 

„Așadar, celălalt e mort“, își zise Birgitta, 
simțind că i se face rău. Își dorea să nu se fi găsit 
acolo, în Beijing. Trebuia să fi insistat să plece 
acasă, împreună cu Karin Wiman. Intrase într-un soi 
de capcană. 

Străbătură un alt coridor, coborâră câteva 
trepte, apoi trecură printr-o ușă. Lumina din 
încăpere era sărăcăcioasă. Un ofițer de poliţie 
stătea lângă o draperie. 

— Vă las singură, zise Chan Bing. După cum 
înţelegeţi, oamenii nu vă pot vedea. Vorbiţi în 
microfonul de pe masă dacă vreţi ca vreunul să 
pășească înainte sau să se întoarcă în profil. 

— Cu cine o să vorbesc? 

— Vorbiţi cu mine. Nu vă grăbiţi. 

— N-are sens. Nu știu de câte ori trebuie să 
spun că n-am văzut feţele atacatorilor. 


Chan Bing nu-i răspunse. Draperia fu trasă 
într-o parte, iar Birgitta Roslin se trezi singură în 
cameră. De cealaltă parte a oglinzii unidirecționale 
se vedeau mai mulţi bărbaţi, toţi în jurul vârstei de 
treizeci de ani, îmbrăcaţi simplu, unii dintre ei 
extrem de slabi. Feţele lor nu-i spuneau nimic 
Birgittei. Nu recunoștea pe nimeni - chiar dacă 
pentru o fracțiune de secundă avu impresia că omul 
din capătul din stânga semăna puţin cu individul 
surprins pe camera de supraveghere a lui Sture 
Hermansson din Hudiksvall. Dar nu era el. Faţa 
acestui om era mai rotundă, iar buzele mai groase. 

Dintr-un difuzor nevăzut se auzi vocea lui Chan 
Bing. 

— Nu vă grăbiţi. 

— Nu i-am văzut niciodată pe acești oameni. 

— Lăsaţi impresiile să se coacă. 

— Chiar dacă stau aici până mâine, nici una 
dintre impresiile mele nu se va schimba. 

Chan Bing nu răspunse. Birgitta apăsă iritată 
butonul microfonului. 

— N-am mai văzut pe nici unul dintre acești 
bărbaţi până acum. 

— Sunteţi sigură? 

— Da. 

— Acum uitaţi-vă cu atenţie la acesta. 

Al patrulea bărbat dinspre stânga în șir făcu un 
pas înainte. Purta o jachetă matlasată și pantaloni 
peticiţi. Faţa lui slabă era nebărbierită. 

Vocea încordată a lui Chan Bing se auzi. 

— L-aţi mai văzut pe acest bărbat? 

— Niciodată. 

— Este unul din cei care v-au atacat. Lao San, 
douăzeci și nouă de ani, condamnat anterior pentru 


numeroase infracțiuni. Tatăl lui a fost executat 
pentru crimă. 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

— A mărturisit tâlhăria. 

— Deci nu mai aveţi nevoie de mine? 

Un poliţist care stătuse în umbră în spatele 
Birgittei făcu un pas înainte și trase draperia. Omul 
îi făcu semn să-l urmeze. Se întoarseră amândoi în 
biroul în care aștepta Chan Bing. Hong Qiu nu se 
vedea nicăieri. 

— Vrem să vă mulțumim pentru ajutor, zise 
Chan. Acum rămân doar niște formalităţi. Se va 
scrie un raport. 

— Un raport despre ce anume? 

— Despre confruntarea cu infractorul. 

— Ce se va întâmpla cu el? 

— Nu sunt judecător. Ce s-ar întâmpla cu el în 
țara dumneavoastră? 

— Depinde de circumstanţe. 

— Evident că sistemul nostru juridic 
funcționează la fel. Judecăm infractorul, dorinţa lui 
de a mărturisi și circumstanţele speciale. 

— Există riscul ca el să fie condamnat la 
moarte? 

— Nu prea, replică Chan, ușor amuzat. Există 
prejudecata occidentală că în ţara noastră hoţii de 
rând sunt condamnaţi la moarte. Dacă ar fi făcut uz 
de armă, ar fi fost altceva. 

— Dar complicele lui e mort? 

— S-a opus arestării. Cei doi polițiști atacați de 
el sunt la terapie intensivă. 

— De unde știți că era vinovat? 

— S-a opus arestării. 

— Poate că avea alte motive să o facă. 


— Omul pe care abia l-aţi văzut, Lao San, a 
mărturisit că era vorba de complicele lui. 

— Dar nu există dovezi clare? 

— Există mărturisirea. 

Birgittei îi era limpede că n-avea cum să-l 
scoată pe Chan din calmul lui. Hotări să facă ce i se 
cerea, apoi să plece din China cât mai repede 
posibil. 

În încăpere intră o femeie poliţist cu un dosar. 
Femeia evită cu grijă să se uite la Birgitta. 

Chan Bing citi cu glas tare ce scria în raport. 
Birgittei i se păru că individul se grăbea acum. „A 
ajuns la capătul răbdării, își zise ea. Sau e vorba de 
altceva. Poate a obţinut ce a vrut.“ 

Printr-un document lung, Chan Bing confirma 
faptul că doamna Birgitta Roslin, cetăţean suedez, 
nu reușise să-l identifice pe Lao San, care era 
făptuitorul unei tâlhării grave căreia doamna Roslin 
îi căzuse victimă. 

Chan Bing termină de citit și îi dădu 
documentul Birgittei. Documentul era redactat în 
engleză. 

— Semnati, zise Chan Bing. După aceea puteţi 
pleca acasă. 

Birgitta Roslin citi cu atenţie ambele pagini, 
după care le semnă. Chan Bing își aprinse o ţigară. 
Părea să fi uitat complet de prezenţa ei. 

În încăpere intră Hong Qiu. 

— Putem pleca acum, anunţă ea. S-a terminat. 

În drum spre hotel, Birgitta nu scoase nici o 
vorbă. 

— Presupun că astăzi nu mai există un zbor 
convenabil pentru mine? 

— Mă tem că va trebui să așteptați până mâine. 


La recepţie, pe Birgitta o aștepta un bileţel în 
care era anunţată că i se făcuse o nouă rezervare 
pentru Finnair în ziua următoare. Birgitta vru să-și 
ia la revedere de la chinezoaică, dar Hong Qiu se 
oferi să o scoată mai târziu la cină. Acceptă imediat. 
Să fie singură în Beijing era ultimul lucru pe care și- 
l dorea în acea clipă. 

Păși în lift și se gândi la Karin, care zbura deja 
spre casă, un punct invizibil undeva pe cer. 

Sună acasă, dar nu-și dădu seama de diferenţa 
de fus orar. Când Staffan răspunse, realiză că îl 
trezise din somn. 

— Unde ești? 

— Încă în Beijing. 

— De ce? 

— Am fost reţinută. 

— Cât e ceasul? 

— Aici este unu după-amiaza. 

— Şi nu ești în drum spre Copenhaga? 

— Îmi cer scuze dacă te-am trezit. Voi sosi 
mâine, la aceeași oră la care ar fi trebuit să ajung 
azi. Doar cu o zi mai târziu. 

— E totul în regulă? 

— Totul e bine. 

Legătura telefonică se întrerupse. Birgitta 
încercă să sune din nou, dar nu reuși. Trimise un 
sms prin care confirma schimbarea de plan. 

După ce termină, privi în jurul ei și avu 
senzaţia că fusese cineva în cameră în timp ce ea 
era reţinută la poliţie. Valiza era deschisă. Hainele 
nu stăteau așa cum le împachetase ea. Cu o noapte 
înainte, verificase să vadă dacă se închidea valiza. 
Încercă şi acum același lucru, dar nu reuși. 


Atunci îşi dădu seama - identificarea 
atacatorului nu fusese decât un pretext pentru a o 
scoate din camera ei de hotel. Totul se desfășurase 
cu mare repeziciune după ce Chan Bing îi citise 
raportul. Probabil că fusese informat că persoana 
care îi percheziţionase camera își terminase treaba. 

„Nu e vorba de cazul meu, își zise ea. Poliţia 
mi-a percheziționat camera din cu totul alte motive. 
Exact așa cum Hong Qiu a apărut din senin la masa 
mea.“ 

Exista o singură explicaţie posibilă. „Cineva 
vrea să știe ce caut eu cu fotografia unui bărbat 
necunoscut în fața unui zgârie-nori din apropierea 
unui spital. Poate că acel om nu e chiar un mister.“ 

O copleși din nou frica pe care o simţise ceva 
mai devreme, începu să caute microfoane și camere 
ascunse de filmat, uitându-se în spatele tablourilor, 
examinând  lampadarele şi  veiozele, dar nu 
descoperi nimic. 

La ora convenită, se întâlni cu Hong Qiu în 
holul hotelului. Hong Qiu propuse să meargă la un 
restaurant faimos, dar Birgitta nu intenţiona să 
părăsească hotelul. 

— Sunt obosită, zise ea. Domnul Chan Bing 
este un om care te stoarce de vlagă. Vreau doar să 
mănânc ceva frugal, apoi să mă culc. Mâine plec 
acasă. 

Ultima propoziţie sună ca o întrebare. Hong 
Qiu dădu din cap. 

— Da, mâine plecaţi acasă. 

Se așezară lângă una din ferestrele înalte. Un 
pianist cânta pe o mică scenă din centrul imensei 
încăperi, care conţinea acvarii și fântâni. 


— Recunosc melodia, zise Birgitta Roslin. Este 
un cântec englezesc din al Doilea Război Mondial. 
We “ll meet again, don 't know where, don 't know 
when?. Poate se referă la noi? 

— Am vrut mereu să vizitez țările nordice. Cine 
știe? 

Birgitta comandă vin roșu. O ameţea pe 
stomacul gol. 

— S-a terminat totul acum, zise ea. Mă pot 
duce acasă. Mi-am recuperat poșeta și am văzut 
Marele Zid Chinezesc. M-am convins că revolta 
ţăranilor chinezi a însemnat un imens salt înainte. 
Ce s-a întâmplat în ţara asta ţine de un miracol 
uman. Când eram tânără, îmi doream să fiu una 
dintre cele care mărșăluiesc cu Cărţulia Roșie a lui 
Mao în buzunar, înconjurată de alte mii de tineri. 
Eu și dumneavoastră suntem cam de aceeași vârstă. 
La ce visaţi în tinereţe? 

— Eu mărșăluiam. 

— Din convingere? 

— Cu toţii eram convinși. Aţi văzut vreodată un 
circ sau un teatru plin de copii? Ţipă de o bucurie 
sinceră. Nu neapărat din pricina a ceea ce văd, ci 
pentru că sunt alături de o mie de alţi copii într-un 
cort sau într-o sală. Fără profesori, fără părinţi. Ei 
stăpânesc lumea. Dacă sunt destui astfel de oameni, 
pot fi convinși de absolut orice. 

— Ăsta nu e un răspuns la întrebarea mea. 

— Sunt pe cale să o fac acum. Eram precum 
copiii din cort. Dar mai eram convinsă că fără Mao 
Zedong China n-ar fi ieșit niciodată din starea ei de 
sărăcie. A fi comunist înseamnă a lupta împotriva 
sărăciei și a disperării. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 


— Ceea ce ne-a avertizat mereu Mao. Agitaţia 
și insatisfacţia vor exista mereu. Însă insatisfacția 
era provocată de așteptări diferite. Doar un nebun 
poate crede că poţi intra de două ori în același râu. 
Astăzi îmi pot da seama cât de mult din viitor a 
prezis Mao. 

— Sunteţi încă o comunistă? 

— Da. Până acum nimic nu m-a convins că 
există o altă cale de a combate sărăcia, care este 
încă larg răspândită în ţara noastră. Singura cale 
este de a lucra împreună cu tovarășii mei. 

Birgitta mișcă din braţ și răsturnă accidental 
paharul ei cu vin, vărsând câteva picături pe faţa de 
masă. 

— Hotelul ăsta. Dacă privesc în jurul meu, aș 
putea fi oriunde în lume. 

— Mai avem încă o cale lungă de străbătut. 

Le fu adusă mâncarea. Pianistul se oprise din 
cântat. Birgitta se lupta cu propriile gânduri. În cele 
din urmă, lăsă jos cuțitul și furculița și se uită la 
Hong Qiu, care se opri imediat din mâncat. 

— Spuneţi-mi adevărul acum. Sunt pe cale de a 
pleca acasă. Nu mai e nevoie să jucaţi diverse jocuri 
cu mine. Cine sunteţi? De ce am fost ţinută sub 
supraveghere permanent? Cine e Chan Bing? Cine 
era acel om pe care ar fi trebuit să-l identific? Nu 
cred toate prostiile alea legate de poșeta mea și de 
străina care a devenit victima unui atac nefericit. 

Se așteptase ca Hong Qiu să reacționeze 
cumva, să lase jos câteva scuturi de apărare în 
spatele cărora se ascunsese tot timpul. Chinezoaica 
rămase însă nemișcată. 

— Despre ce altceva ar putea fi vorba, în afară 
de atac? 


— Cineva mi-a percheziționat camera. 

— Lipsește ceva? întrebă Hong Qiu. 

— Nu. Dar știu că a fost cineva acolo. 

— Dacă doriţi, pot discuta cu șeful securităţii 
de la hotel. 

— Vreau să-mi răspundeţi la întrebări. Ce se 
petrece? 

— Nimic, în afară de faptul că vrem ca oaspeţii 
noștri să se simtă în siguranţă în țara noastră. 

— Şi eu chiar ar trebui să cred așa ceva? 

— Da, zise Hong Qiu. Vreau să credeţi ce vă 
spun. 

Ceva din vocea chinezoaicei o determină pe 
Birgitta să-și piardă cheful de a mai pune întrebări. 
Ştia că nu va obţine răspunsuri. N-avea să știe 
niciodată dacă Hong Qiu sau Chan Bing fuseseră cei 
care o supravegheaseră permanent. Exista o intrare 
și o ieșire, iar Birgitta alerga pe un coridor înainte 
și înapoi între cele două puncte, cu un bandaj care o 
orbea peste ochi. 

Hong Qiu o însoţi înapoi până la camera ei. 
Birgitta o apucă de încheietura mâinii. 

— Fără alte interferenţe? Fără alţi tâlhari? 
Fără alți oameni cu feţe cunoscute care să se 
ivească brusc? 

— Vin să vă iau la ora douăsprezece. 

Birgitta Roslin dormi iepurește în acea noapte. 
Se sculă la ivirea zorilor și luă un mic dejun frugal 
în restaurant. Nu recunoscu nici un chelner și nici 
un client din sala de mese. Înainte de plecarea din 
cameră, atârnase semnul NU DERANJAŢI pe ușă și 
împrăștiase niște săruri de baie pe covorașul de la 
intrare. Când se întoarse văzu că nimeni nu-i mai 
cercetase camera. 


Așa cum stabiliseră, Hong Qiu veni să o ia. 
Când ajunseră la aeroport, Hong Qiu o conduse 
printr-o poartă specială de securitate, ca Birgitta să 
nu mai aștepte la coadă. 

Își luară la revedere la ghișeul de control al 
pașapoartelor. Hong Qiu îi dădu un pacheţel. 

— Un cadou din China. 

— Din partea dumneavoastră sau a ţării? 

— A amândurora. 

Birgitta se întrebă dacă până la urmă nu se 
dovedise incorectă față de Hong Qiu. Poate că 
femeia făcuse doar tot ce îi stătuse în puteri ca să 
ajute un oaspete din străinătate să uite de tâlhărie. 

— Să aveţi un zbor lin, îi ură Hong Qiu. Poate 
că ne vom revedea într-o bună zi. 

Birgitta trecu prin ghișeul de control al 
pașapoartelor. Când se răsuci pe călcâie, Hong Qiu 
dispăruse. 

Deschise pacheţelul abia după ce se așezase pe 
scaunul ei și avionul decolase. Era o miniatură din 
porțelan a unei tinere care flutura Cărţulia Roșie a 
lui Mao deasupra capului. 

Birgitta puse bibeloul în poșetă și închise ochii. 
Se simțea ușurată că în sfârșit se îndrepta spre 
casă, dar și foarte obosită. 

Când ajunse în Copenhaga, fu întâmpinată de 
Staffan. În acea seară, Birgitta se așeză alături de el 
pe canapea și îi povesti cum decursese călătoria. 
Nu-i pomeni nimic despre tâlhărie. 

O sună Karin Wiman. Birgitta promise să o 
viziteze în Copenhaga cât de curând posibil. 

A doua zi după întoarcere, se duse la medic. 
Presiunea sanguină îi scăzuse. Dacă rămânea 
stabilă, se putea întoarce la serviciu în câteva zile. 


Când ajunse iarăși pe stradă, fulguia. Abia 
aștepta să revină la lucru. 

A doua zi era la birou la ora șapte dimineaţa. 
Începu să răsfoiască printre hârtiile care se 
adunaseră stivă pe biroul ei, chiar dacă oficial ea nu 
revenise la lucru. 

Afară fulguiala începea să se transforme în 
ninsoare, așezându-se în strat tot mai gros pe 
pervazul ferestrei de la birou. 

Așeză statueta primită de la Hong Qiu, bibeloul 
cu obraji roșii și un imens zâmbet victorios, alături 
de telefon. Scoase din buzunarul hainei fotografia 
chinezului surprins de camera de supraveghere și o 
puse la fundul unui sertar al biroului. 

Când închise sertarul avu impresia că în sfârșit 
totul se terminase. 


PARTEA A PATRA 
Coloniștii (2006) 


În cadrul luptei voastre pentru eliberarea deplină a 
popoarelor oprimate, bazaţi-vă în primul rând pe eforturile 
proprii și abia după aceea-și doar după-aceea -, pe ajutorul 
internaţional. Popoarele care au reușit în revoluțiile lor ar 
trebui să ajute popoarele care încă luptă pentru libertate. 
Asta este datoria noastră internaţională. 


Mao Zedong, discuţie cu prieteni africani, 
8 august 1963 


Scoarța jupuită de elefanţi 
26 


La circa cincizeci de kilometri nord-vest de 
Beijing, nu departe de ruinele palatului împăratului 
Galben, se găseau câteva clădiri cenușii înconjurate 
de ziduri înalte. Erau uneori folosite de conducătorii 
Partidului Comunist Chinez. Clădirile arătau prea 
puţin impunătoare din exterior și cuprindeau mai 
multe săli mari de conferinţe, o bucătărie și un 
restaurant, și erau înconjurate de terenuri unde 
delegaţii își puteau dezmorţi picioarele sau puteau 
purta conversații private. Doar cei din cercurile de 
la vârf ale Partidului Comunist aveau habar de 
faptul că aceste clădiri, denumite generic împăratul 
Galben, erau folosite pentru a găzdui cele mai 
importante discuţii despre viitorul Chinei. 


Exact asta se petrecea într-o zi de iarnă din 
anul 2006. Dis-de-dimineaţă, mai multe mașini de 
culoare neagră pătrunseră cu mare viteză prin 
porțile din zidul înalt. Porţile se închiseră imediat 
după trecerea mașinilor. Un foc ardea vesel în 
șemineul din cea mai mare sală de conferinţe. Se 
adunaseră acolo nouăsprezece persoane, bărbaţi și 
femei. Cei mai mulţi aveau vârste de peste șaizeci 
de ani, iar cea mai tânără persoană avea cam 
treizeci și cinci. Toată lumea cunoștea pe toată 
lumea. Ca și grup, cei de acolo formau elita care 
conducea practic China, atât din punct de vedere 
politic, cât și economic. Preşedintele și 
comandantul-șef al forţelor armate lipseau. Însă 
delegaţii aveau să le raporteze totul după 
încheierea conferinței și aveau să le prezinte 
propunerile asupra cărora se căzuse de acord. 

Pe agenda zilei exista un singur punct de 
discutat. Obiectivul fusese formulat ca o chestiune 
strict secretă, și toţi cei prezenţi fuseseră obligaţi 
să jure că vor păstra tăcerea. Oricine încălca acel 
jurământ avea fără îndoială să dispară fără urmă 
din viaţa publică. 

Intr-una din încăperile mai mici, un bărbat în 
vârstă de patruzeci și ceva de ani se plimba nervos 
de colo-colo. Ţinea în mână discursul la care lucra 
de luni de zile și pe care trebuia să-l ţină în acea 
dimineaţă. Ştia că era vorba de unul dintre cele mai 
importante documente prezentate vreodată cercului 
interior de putere al Partidului Comunist de când 
China devenise independentă, în 1949. 

Yan Ba, expert futurolog la Universitatea din 
Beijing, primise însărcinarea de la președintele 
Chinei cu doi ani înainte. Din acea zi fusese eliberat 


de toate îndatoririle profesionale și primise un 
număr de treizeci de asistenţi care să-l ajute. 
Întregul proiect fusese învăluit într-un secret deplin 
și supervizat de serviciul personal de securitate al 
președintelui. Discursul fusese redactat pe un 
singur computer, la care doar Yan Ba avea acces. 
Nimeni altcineva nu văzuse textul pe care el îl ţinea 
acum în mână. 

De dincolo de ziduri nu răzbătea nici un sunet. 
Se zvonea că încăperea fusese pe vremuri un 
dormitor folosit de nevasta lui Mao Zedong, Jiang 
Qing; după moartea lui Mao aceasta fusese arestată 
împreună cu alte trei femei, așa-numita Gașcă a 
celor Patru, fusese judecată și ulterior se sinucisese 
în închisoare. Jiang Qing ceruse liniște absolută în 
oricare dintre încăperile în care dormea, 
întotdeauna când ea făcea călătorii, înainte veneau 
constructori și decoratori ca să-i izoleze dormitorul. 
Totodată, erau trimiși soldaţi care să ucidă toţi 
câinii care ar fi putut lătra în zona în care individa 
decidea să își stabilească temporar reședința. 

Yan Ba se uită la ceasul de la mână. Nouă fără 
zece. Avea să-și înceapă discursul exact la ora nouă 
și un sfert. La ora șapte luase o pastilă prescrisă de 
medicul lui personal. Pastila trebuia să-l calmeze 
fără să-l facă somnoros. Simţea deja că nervozitatea 
începea să-l părăsească. Dacă ceea ce era scris pe 
hârtiile din mâna lui devenea realitate, consecinţele 
aveau să fie covârșitoare nu doar pentru China, ci 
pentru întreg mapamondul. Însă nimeni nu avea să 
știe vreodată că el era persoana care concepuse și 
formulase propunerile care fuseseră puse în 
practică. El, unul, avea să revină pur și simplu la 
catedră și la studenţii lui. Avea să-i fie mărit 


salariul. Deja se mutase într-un apartament mai 
mare din centrul Beijingului. Angajamentul de 
păstrare a tăcerii pe care îl semnase avea să-l 
afecteze pentru tot restul vieţii. Responsabilitatea, 
criticile și poate laudele pentru ceea ce avea să se 
întâmple urmau să cadă pe umerii politicienilor 
cărora el, ca toţi ceilalți cetăţeni, le datora 
supunere. 

Se postă la fereastră și bău un pahar cu apă. 
„Marile schimbări nu se petrec pe câmpul de 
bătălie, își zise el. Se petrec în spatele ușilor 
închise. Alături de conducătorii Statelor Unite și ai 
Rusiei, președintele Chinei este unul dintre cei mai 
importanţi oameni din lume. Acum trebuie să ia 
niște decizii cruciale. Oamenii adunaţi azi aici sunt 
urechile lui. Vor asculta ceea ce are de spus Yan Ba 
și vor judeca. Rezultatul se va propaga încet dinspre 
împăratul Galben către restul lumii.“ 

Yan Ba își aminti de o călătorie pe care o 
făcuse cu câţiva ani înainte împreună cu un prieten 
geolog. Se duseseră în zona muntoasă îndepărtată 
de unde izvora fluviul Yangtze. Urmaseră râul 
șerpuitor și tot mai îngust până într-un punct unde 
acesta era doar un biet firicel de apă. 

Prietenul lui își înfipsese călcâiul în sol și 
spusese: 

— Acum am ajuns să-l blochez pe puternicul 
Yangtze cu piciorul meu. 

Amintirea acelei întâmplări persistase în 
mintea lui Yan Ba în cursul lunilor îndelungate pe 
care le petrecuse muncind la proiectul lui despre 
viitorul Chinei. Acum el era persoana care putea 
schimba cursul puternicului fluviu. 


Yan Ba se uită peste lista de delegaţi care 
începuseră să se strângă în sala de conferințe. Se 
găsea acolo un grup format din cei mai puternici 
oameni din China: politicieni, câţiva militari, 
economiști, filosofi și, nu în ultimul rând, așa-numiții 
mandarini cenușii, care întocmeau strategii politice 
care erau permanent evaluate prin confruntare cu 
realitatea. Se mai găseau și câţiva comentatori de 
frunte ai ţării pe probleme de afaceri externe și 
reprezentanţi ai organizaţiilor responsabile cu 
securitatea naţională. Cu toţii făceau parte dintr-un 
grup ingenios care alcătuia centrul de putere al 
Chinei, ţara cu o populaţie de peste un miliard de 
locuitori. 

O ușă se deschise cu discreţie și o chelneriţă se 
strecură înăuntru cu ceaiul comandant de Yan Ba. 
Femeia era foarte tânără și foarte frumoasă. Fără a 
scoate o vorbă, tânăra lăsă tava jos și ieși din 
încăpere. 

Când se făcu în sfârșit ora, Yan Ba își examină 
chipul în oglindă și zâmbi. Era gata să își înfigă 
călcâiul în sol ca să oprească fluviul în loc. 


În sală era o tăcere mormântală în vreme ce 
Yan Ba se urca la pupitru. Bărbatul își potrivi 
microfonul, își aranjă hârtiile și privi spre audienţă, 
în lumina slabă din încăpere. 

Începu prin a vorbi despre viitor: motivul 
pentru care el stătea acolo, motivul pentru care 
președintele și biroul politic al partidului apelaseră 
la el ca să explice ce schimbări majore se impuneau. 
Le spuse celor care îl ascultau ceea ce îi zisese 
președintele atunci când îi dăduse însărcinarea. 


— Am ajuns într-un moment în care este nevoie 
de o schimbare dramatică de direcţie. Dacă nu 
efectuăm această schimbare sau dacă facem o 
mutare greșită, există un mare risc de izbucnire a 
unei imense revolte. Nici măcar forțele noastre 
armate loiale nu ar putea sta în calea sutelor de 
milioane de ţărani furioși răzvrătiți. 

Așa își văzuse Yan Ba însărcinarea. China se 
confrunta cu o ameninţare care trebuia îndepărtată 
prin măsuri îndrăzneţe și pline de discernământ. 
Dacă nu, ţara se putea prăbuși în aceeași stare de 
haos prin care mai trecuse de atâtea ori în decursul 
istoriei sale. 

Ascunse în spatele bărbaţilor și celor câteva 
femei care ședeau în faţa lui în semiobscuritate se 
găseau sutele de milioane de ţărani care așteptau 
nerăbdători o viață nouă, asemănătoare vieţii de 
care se bucura clasa mijlocie în expansiune din 
zonele urbane. Răbdarea ţăranilor începea să se 
apropie de sfârșit și să se transforme în furie 
nemărginită și chemare la acțiune imediată. Sosise 
vremea; mărul copt avea să pice în curând pe 
pământ și să intre în descompunere dacă nimeni nu 
se repezea să-l culeagă de pe jos. 

Yan Ba își începu discursul imaginând cu 
mâinile sale o răscruce simbolică pe un drum. 

— Aici ne aflăm acum, zise el. Marea noastră 
revoluţie ne-a condus aici, într-un punct la care 
părinţii noștri nu ar fi putut visa niciodată. Ne 
putem opri pentru câteva momente la această 
răscruce de drumuri ca să ne întoarcem și să privim 
înapoi. În depărtare se văd umilinţele și suferinţele 
pe care le-am îndurat. Sunt încă destul de recente 
ca generaţia dinaintea noastră să-și amintească 


bine cum era să trăiești ca un șobolan. Proprietarii 
bogaţi de pământuri și vechile oficialități publice se 
uitau la oameni ca la niște viermi lipsiţi de suflet, 
buni doar ca să muncească până la moarte. Putem 
cu toţii și ar trebui să fim uimiţi de cât de mult am 
progresat faţă de atunci, graţie măreţului nostru 
partid și a conducătorilor care ne-au adus pe 
drumul drept. Ştim că adevărul se schimbă mereu, 
că decizii noi trebuie permanent luate ca să ne 
asigurăm că vechile principii ale socialismului și 
solidarităţii vor supravieţui. Viaţa nu se oprește din 
loc ca să aștepte; noi lucruri se cer în permanenţă 
de la noi, și trebuie să căutăm cunoștințele necesare 
ca să găsim soluţii la aceste probleme. Ştim că nu 
putem atinge niciodată un paradis veșnic pe care 
să-l numim al nostru. Dacă vom crede asta, 
paradisul va deveni o capcană. Nu există realitate 
fără luptă și nici viitor fără bătălii. Am învăţat că 
diferenţele de clasă se vor manifesta întotdeauna, 
așa cum se schimbă mereu și circumstanţele 
mondiale. Țările trec de la putere la slăbiciune și 
înapoi la putere. Mao Zedong a spus că sub bolta 
cerului agitația este constantă, iar noi știm că a 
avut dreptate - ne aflăm pe o navă care ne cere să 
navigăm prin canale a căror adâncime nu poate fi 
niciodată calculată dinainte. Căci însuși fundul 
mării se schimbă mereu: există ameninţări la adresa 
existenţei noastre, iar viitorul nu poate fi văzut. 


Yan Ba întoarse o pagină. Simţea concentrarea 
tuturor celor prezenţi din încăpere. Nimeni nu 
mișca; toată lumea aștepta să vadă ce urmează. 
Plănuise să vorbească cinci ore. La asta se așteptau 
delegaţii. Când îl anunţase pe președinte că 


scrisese discursul, acesta îi spusese că nu vor exista 
pauze. Delegații erau obligaţi să rămână pe locurile 
lor de la început până la sfârșit. 

— Trebuie să vadă întreaga imagine de 
ansamblu, spusese președintele. Întregul nu trebuie 
divizat. Fiecare pauză aduce cu ea riscul de apariţie 
a îndoielilor, breșe în înţelegerea coerentă a ceea ce 
considerăm că e nevoie să facem. 

Își dedică următoarea oră unei treceri în 
revistă a istoriei Chinei, care cunoscuse o serie de 
schimbări dramatice nu doar în ultimul secol, ci de- 
a lungul acelor multe secole de când împăratul Qin 
pusese pentru prima dată bazele unei ţări unite. Ca 
și cum în interiorul acestui Regat de Mijloc fuseseră 
amplasate lanţuri întregi de explozibili ascunși. 
Doar conducătorii de frunte, cei cu viziunea cea mai 
cuprinzătoare, puteau prezice momentele când 
exploziile aveau să se petreacă. Câţiva dintre acești 
oameni, inclusiv Sun Yat-sen și nu în ultimul rând 
Mao, posedaseră ceea ce populaţia ignorantă 
socotea o abilitate aproape magică de a interpreta 
vremurile în care trăiau - și de a anunţa exploziile 
pe care altcineva, un soi de nemesis divina a 
istoriei, le amplasase de-a lungul drumului invizibil 
pe care trebuia să călătorească națiunea chineză. 


În mod evident, Yan Ba dedică cea mai mare 
parte a discursului său lui Mao și epocii acestuia. 
Mao fondase prima dinastie comunistă chineză. Nu 
se folosea termenul de „dinastie" - ar fi stârnit 
ecouri ale regimului anterior de teroare dar toată 
lumea știa că așa îl socotiseră pe Mao ţăranii din 
fruntea revoluţiei. Mao era un împărat, în ciuda 
faptului că permitea oamenilor obișnuiți să intre în 


Orașul Interzis și nu-i forţa să se dea la o parte, din 
pricina riscului de a fi decapitaţi dacă nu o făceau, 
atunci când Marele Conducător, Marele Cârmaci, 
trecea pe lângă ei. Yan Ba le spuse că venise 
vremea ca să recurgă din nou la Mao și să accepte 
cu umilință că el avusese dreptate în privinţa 
evoluției viitorului, chiar dacă era mort de treizeci 
de ani. Vocea lui continua să fie vie; el avusese 
capacităţile unui profet și ale unui om de știință de 
a vedea în viitor, de a-și proiecta propria lumină în 
bezna decadelor viitorului. 

Dar în ce privinţă anume avusese Mao 
dreptate? Se  înșelase în multe privinte. 
Conducătorul primei dinastii comuniste nu își 
tratase mereu contemporanii așa cum ar fi trebuit. 
Fusese în fruntea mișcării de eliberare a ţării, iar 
visul de libertate, însuși conţinutul spiritual al luptei 
de eliberare, potrivit lui Yan Ba, se referea la 
dreptul celui mai sărac ţăran de a spera la un viitor 
mai bun, fără a risca să fie decapitat de cine știe ce 
stăpân mizerabil de pământuri. În schimb, acum 
proprietarii de pământuri ajunseseră să fie 
decapitaţi; sângele lor îmbogăţea acum solul, și nu 
cel al țăranilor săraci. 

Mao greșise atunci când crezuse că va exista 
un progres economic imens pentru China în doar 
câţiva ani. El susţinuse că o fierărie ar trebui să fie 
întotdeauna suficient de aproape de o alta ca 
muncitorii uneia să vadă fumul de pe coșul celeilalte 
pentru a se lua la întrecere. Marele Salt înainte, 
care ar fi trebuit să proiecteze China atât în 
prezent, cât și în viitor, reprezentase o uriașă 
eroare, în loc de producţie pe scară largă, mulţi 
oameni se apucaseră să-și topească în curţile din 


spate vechile furci și tigăi în furnale improvizate. 
Marele Salt înainte eșuase; muncitorii chinezi nu 
reușiseră să treacă de ștachetă pentru că liderii lor 
ridicaseră ștacheta prea sus. Acest lucru nu mai 
putea fi acum negat de nimeni, deși istoricii chinezi 
erau nevoiţi să evite adevărul atunci când descriau 
perioadele dificile în care milioane de oameni 
muriseră de foame. Existase o perioadă de câţiva 
ani când domnia lui Mao semănase destul de mult 
cu primele dinastii imperiale. Mao se încuiase în 
propriile încăperi din Orașul Interzis și nu 
recunoscuse niciodată că Marele Salt înainte fusese 
un eșec. Nimeni nu avea voie să vorbească despre 
asta. În scrierile Marelui Cârmaci exista mereu o 
zonă bizară prin absenţă: Mao își ascundea cele mai 
intime gânduri personale. Nimeni nu știa dacă Mao 
se scula vreodată la ora patru dimineaţa, cea mai 
nenorocită oră a zilei, ca să se întrebe ce făcuse. 
Oare stătea treaz ca să vadă umbrele tuturor celor 
înfometați, oameni pe moarte care fuseseră 
sacrificați pe altarul visului său imposibil, Marele 
Salt înainte? 

În schimb, Mao contraatacase. 

— Ce anume a contraatacat? întrebă retoric 
Yan Ba, oprindu-se pentru câteva secunde înainte 
de a răspunde. Şi-a contraatacat propria înfrângere, 
propriile politici eșuate și pericolul care pândea 
permanent în umbră, o lovitură de stat dată pe la 
spate. Insistenţa lui Mao de a „bombarda sediul 
central” - un nou gen de încărcătură explozivă, s-ar 
putea spune - a reprezentat reacția lui la ceea ce 
vedea în jur. Mao a mobilizat tinerii, așa cum 
procedează oricine în stare de război. Mao i-a 
exploatat pe tineri așa cum au procedat Franţa, 


Anglia și Germania atunci când și-au trimis tineretul 
la moarte pe câmpurile de bătălie din Primul Război 
Mondial, cu visele lor înecate în glodul mocirlos. Nu 
mai exista nevoia continuării Revoluţiei Culturale - 
asta a fost a doua greșeală a lui Mao, însemnând o 
vendetă aproape în întregime personală împotriva 
forțelor sociale care i se opuneau. 

Însă Mao începuse deja să îmbătrânească. 
Problema succesorului său reprezentase 
întotdeauna o prioritate pe agenda personală. Când 
următorul la rând, Lin Biao, se dovedise un trădător 
și pierise într-un accident de avion în vreme ce 
zbura spre Moscova, Mao a început să-și piardă 
controlul. Cu toate astea, până la sfârșitul vieţii 
continuase să emită provocări la adresa celor care 
aveau să-l urmeze. Urma să apară o nouă luptă de 
clasă; grupuri noi aveau să încerce să obţină 
beneficii pe seama altora. Sau, așa cum Mao 
ajunsese să repete ca pe o mantră, „fiecare individ 
va fi înlocuit de opusul lui“. Doar proștii, naivii și cei 
care refuzau să vadă își puteau imagina că viitorul 
Chinei fusese pus la adăpost pentru totdeauna. 

— Acum, zise Yan Ba, Mao - marele nostru 
conducător - este mort de treizeci de ani. Ne putem 
da seama că a avut dreptate. Însă nu a fost capabil 
să identifice exact conflictele prezise de el. Nici nu 
a încercat așa ceva, căci știa că e imposibil. Istoria 
nu ne poate oferi niciodată cunoașterea a ceea ce se 
va întâmpla în viitor: mai degrabă, ea ne arată că 
abilitatea noastră de a ne pregăti pentru schimbare 
este limitată. 


Yan Ba observă că audiența continua să se 
concentreze puternic asupra fiecărui cuvânt rostit 


de el. Acum, că își încheiase introducerea istorică, 
știa că avea să fie ascultat cu și mai mare atenţie. 
Fără îndoială că mulţi aveau o premoniţie legată de 
ceea ce urma. Yan Ba era conștient că i se acordase 
șansa unuia dintre cele mai importante discursuri 
din istoria noii Chine. Într-o bună zi, cuvintele lui 
aveau să fie repetate de președinte. 

Lângă lampa de pe pupitru era plasat, discret, 
un mic ceas. Yan Ba își începu cea de-a doua oră a 
discursului cu descrierea situaţiei curente din China 
și a schimbărilor care erau necesare. Descrise 
prăpastia crescândă dintre diversele grupuri de 
cetățeni, care acum ajunsese să amenințe orice 
dezvoltare pe viitor. Întărirea zonelor de coastă și a 
marilor aglomerări industriale, aflate în centrul 
progresului economic, constituise o necesitate. 
După moartea lui Mao, Deng decisese în mod corect 
că exista o singură cale de urmat: ieșirea din 
izolaționism și deschiderea porturilor chinezești 
către lumea largă. Yan Ba cită din faimosul discurs 
al lui Deng, care declarase că „ușile noastre se 
deschid acum și nu vor mai putea fi niciodată 
închise”. Viitorul Chinei putea fi modelat doar prin 
cooperare cu restul lumii. Deng înţelesese cât de 
ingenios lucrau împreună capitalismul și forțele 
pieţei libere și asta îl convinsese că se apropia 
momentul culegerii mărului copt; China putea să-și 
asume din nou, cu convingere, rolul de Regat de 
Mijloc, o mare putere a lumii, și să devină, într-o 
perioadă de treizeci sau patruzeci de ani, cea mai 
importantă naţiune din lume, atât din punct de 
vedere politic, cât și economic. În ultimii douăzeci 
de ani, China avusese o dezvoltare economică fără 
precedent. Deng se exprimase odată spunând că 


saltul de la situaţia în care fiecare cetăţean deţine o 
pereche de pantaloni la situaţia în care fiecare 
cetăţean poate alege să dobândească o a doua 
pereche este mai mare decât cel de la nimic la o 
singură pereche. Cei care înțelegeau modul de 
exprimare al lui Deng știau că el se referea la ceva 
esenţial: nu toată lumea se putea afla în postura de 
a dobândi o a doua pereche în același moment. Așa 
ceva nu fusese posibil nici în vremea lui Mao: 
ţăranii cei mai săraci, care locuiau în zone izolate, 
în satele lor amărâte, erau ultimii la rând, mult 
după ce locuitorii orașelor aruncaseră deja hainele 
lor învechite. Deng știa că progresul nu poate avea 
loc simultan peste tot. Așa ceva ar fi contrazis toate 
legile economiei. Progresul semăna cu un mers pe 
sârmă, în încercarea de a asigura că nici bogăţia, 
dar nici sărăcia nu creșteau atât de rapid încât 
Partidul Comunist și cercurile sale de putere, care 
constituiau grupurile de acrobaţi pe sârmă, să 
ajungă în situaţia de a aluneca de pe sârmă și dea 
se prăbuși în abis. 

— Deng nu mai e cu noi, dar momentul de care 
el se temea și despre care ne-a avertizat, momentul 
când echilibrul este în pericol de a fi pierdut, ne-a 
ajuns din urmă, zise Yan Ba. 


Yan Ba ajunsese la secţiunea din discurs în 
care predominau două cuvinte: unul era 
„ameninţare”, celălalt „necesitate”. Cea mai mare 
ameninţare provenea din prăpastia creată între 
standardele de viaţă - în vreme ce locuitorii zonelor 
de coastă observau că viaţa lor se îmbunătățește, 
țăranii din zonele rurale constatau că nu se 
schimbase nimic și că abia supraviețuiesc din 


agricultură. Singura cale pentru ei era aceea de a 
migra în zonele urbane în speranţa de a găsi de 
lucru. Autorităţile încurajau acest lucru, mai ales în 
cazul industriilor care produceau bunuri pentru 
Occident, jucării şi haine. Însă ce avea să se 
întâmple atunci când aceste orașe industriale, 
aceste locuri de efervescenţă a construcţiilor, aveau 
să nu mai poată face față influxului masiv de 
oameni? Cum puteau fi împiedicaţi sute de milioane 
de oameni, care n-aveau nimic de pierdut în afara 
sărăciei lucii, să se revolte? Mao declarase că era 
întotdeauna corect să te revolti. Ca atare, de ce ar fi 
fost o greșeală ca aceia care erau acum la fel de 
săraci ca și cu două decenii în urmă să se revolte? 


Yan Ba știa că mulţi dintre cei care îi ascultau 
discursul se gândiseră mult la această problemă. 
Mai știa că fuseseră tipărite câteva exemplare ale 
unui plan care includea o soluţie extremă. Nimeni 
nu vorbea despre asta, dar toată lumea care 
cunoștea modul de gândire al Partidului Comunist 
Chinez ştia ce conţinea planul. Evenimentele 
petrecute în 1989 în piața Tienanmen puteau fi 
socotite ca un prolog care dovedea existenţa 
planului. Partidul n-ar fi îngăduit niciodată apariţia 
haosului. Dacă se ajungea la ce era mai rău, dacă 
nu se găsea altă soluţie, atunci avea să intervină 
armata. Indiferent cât de mare ar fi fost scara 
confruntărilor - zece sau cincizeci de milioane de 
oameni partidul trebuia să-și păstreze puterea 
asupra cetățenilor și a ţării. 

— În ultimă instanţă, întrebarea care se pune 
este simplă, rosti Yan Ba. Există vreo altă soluţie? 
Tot el furniză și răspunsul: Da, dar această soluţie 


cerea gradul cel mai înalt de gândire strategică 
pentru transpunerea în practică. Dar, doamnelor și 
domnilor, continuă Yan Ba, aceste pregătiri au 
început deja, chiar dacă par a fi concentrate pe cu 
totul altceva. 

Până atunci vorbise doar de China, de istorie și 
de prezent. Acum, pe măsură ce se apropia a treia 
oră de discurs, lăsă China la o parte și vorbi despre 
Africa. 

— Haideţi să facem acum o călătorie, zise Yan 
Ba. O călătorie pe un continent complet diferit, în 
Africa. În ultimii ani, pentru a ne asigura surse 
suficiente de materii prime, nu în ultimul rând de 
petrol, am stabilit relaţii tot mai puternice cu multe 
state africane. Am fost generoși cu împrumuturi și 
cadouri, dar nu ne amestecăm în politica internă a 
acestor ţări. Suntem neutri; facem afaceri cu toată 
lumea. În consecinţă, pentru noi n-are nici o 
importanţă dacă ţara cu care tratăm este Zimbabwe 
sau Malawi, Sudan sau Angola. Așa cum noi 
respingem orice amestec străin în afacerile interne 
sau în sistemul nostru juridic, recunoaștem că 
aceste ţări sunt independente și că nu putem emite 
petenţii în privinţa modului în care sunt ele 
conduse. Suntem criticaţi pentru această abordare, 
dar asta nu ne îngrijorează, pentru că noi știm că în 
spatele unor asemenea critici se află teama și 
invidia, pe măsură ce Statele Unite și Rusia încep 
să-și dea seama că ţara noastră nu mai este acea 
nonentitate imensă pe care și-au imaginat-o atâta 
amar de vreme. Oamenii din Occident refuză să 
înţeleagă că naţiunile africane preferă să coopereze 
cu noi. China nu le-a oprimat niciodată și nici nu le- 
a colonizat. Din contră, noi le-am sprijinit atunci 


când au început luptele proprii de eliberare în anii 
1950. Prietenii noștri din Africa se îndreaptă spre 
noi atunci când Fondul Monetar Internaţional sau 
Banca Mondială le resping cererile de împrumuturi. 
Noi nu ezităm să-i ajutăm. O facem conștient, 
pentru că și noi suntem o ţară săracă. Încă facem 
parte din așa-numita Lume a Treia. Pe măsură ce 
înregistrăm succese tot mai mari cu aceste ţări, a 
devenit clar că, pe termen lung, este posibil ca 
acolo să găsim o parte a soluţiei la ameninţarea 
despre care am vorbit mai devreme în cursul 
dimineţii. Pentru mulţi dintre dumneavoastră, poate 
chiar și pentru mine, explicaţia pe care o ofer 
pentru modul meu de gândire va fi un paradox 
istoric. Daţi-mi voie să vă propun o paralelă pentru 
a arăta cum era situaţia în acele ţări acum cincizeci 
de ani. La acea vreme, Africa era constituită 
aproape în exclusivitate din colonii care sufereau 
din pricina opresiunii imperialismului occidental. 
Noi am stat umăr la umăr alături de aceste popoare; 
le-am sprijinit mișcările de eliberare prin furnizarea 
de consiliere și arme. Nu degeaba Mao și generaţia 
lui au fost un exemplu despre modul cum o mișcare 
de gherilă bine organizată poate zdrobi un inamic 
superior, așa cum o mie de furnici care rod piciorul 
unui elefant îl pot dobori la pământ. Sprijinul nostru 
a contribuit la eliberarea unei ţări după alta. Am 
văzut cum coada ridicată a imperialismului începe 
să se pleoștească tot mai mult. Când tovarășul 
nostru Nelson Mandela a fost eliberat din 
închisoarea de pe insula unde și-a petrecut atâţia 
ani, imperialismul occidental mascat sub forma 
colonialismului a primit lovitura finală. Eliberarea 
Africii a mutat axele planetei în direcţia despre care 


noi credem că indică faptul că libertatea și 
dreptatea vor învinge până la urmă. Acum putem 
vedea cum terenuri mari, adesea foarte fertile, zac 
nefolosite. Spre deosebire de continentul nostru, 
Continentul Negru este slab populat. lar acum noi 
ne-am dat seama că acesta ne oferă cel puţin o 
parte a soluţiei la circumstanţele care ne ameninţă 
stabilitatea. 


Yan Ba luă o gură de apă din paharul care se 
afla alături de microfon. După aceea continuă să 
vorbească. Se apropia de punctul despre care știa 
că va conduce la discuţii animate nu numai printre 
ascultătorii săi, ci și printre membrii Partidului 
Comunist și ai Biroului Politic. 

— Trebuie să fim conștienți ce facem, zise el, 
dar trebuie să fim conștienți și de ceea ce nu facem. 
Ceea ce vă propunem noi vouă și africanilor nu este 
un alt val colonialist. Nu venim ca niște cuceritori, 
ci ca prieteni. Nu avem nici o intenţie de a repeta 
ororile devenite inseparabile de colonialism. Ştim ce 
înseamnă opresiunea pentru că mulţi dintre 
strămoșii noștri au trăit în condiţii de sclavie în 
Statele Unite în cursul secolului al nouăsprezecelea. 
Noi înșine am fost supuși barbarismului adus de 
colonialismul european. Faptul că la suprafaţă, la 
fel ca o reflexie a luminii soarelui, par să existe 
similarități nu înseamnă că noi vom impune din nou 
regimuri coloniale pe continentul african. Pur și 
simplu vom rezolva o problemă, în paralel cu 
oferirea de asistenţă acestor popoare. Pe câmpurile 
pustii, în văile fertile prin care curg marile fluvii 
africane, vom cultiva pământul deplasând acolo 
milioane din ţăranii noștri, care, fără îndoială, vor 


începe să exploateze solul care acum zace nefolosit. 
Nu ne vom descotorosi pur și simplu de acești 
oameni; vom umple un gol și toată lumea va 
beneficia de pe urma acestui fapt. Există zone în 
Africa, în special în sud și în sud-est, unde teritorii 
imense ar putea fi populate de oamenii săraci din 
ţara noastră. Vom face Africa rodnică și în același 
timp vom elimina o ameninţare cu care ne 
confruntăm. Ştim că vom întâmpina opoziţie, mai 
ales la nivel mondial, acolo unde se va spune că 
națiunea chineză a trecut de la sprijinirea mișcărilor 
de eliberare la a deveni o naţiune colonizatoare. 
Vom întâmpina rezistență și în cadrul propriului 
Partid Comunist. Motivul pentru care ţin acest 
discurs este acela al lămuririi acestei opoziții. Vor 
exista multe opinii divergente în rândurile liderilor 
iluminati din țara noastră. Dumneavoastră, cei care 
v-aţi adunat azi aici, dispuneţi de bunul-simț și 
clarviziunea necesare pentru a vă da seama că o 
mare parte din amenințarea la adresa stabilităţii 
noastre poate fi eliminată în modul descris de mine. 
Noile moduri de gândire nasc întotdeauna opoziţie. 
Nimeni nu a fost mai conștient de asta decât au fost 
Mao și Deng. Au fost fraţi în sensul în care nu s-au 
temut niciodată de idei noi și au căutat permanent 
căi de a oferi săracilor acestei lumi o viață mai 
bună, în numele solidarităţii. 


Yan Ba continuă timp de încă o oră și patruzeci 
de minute să explice în detaliu care avea să fie 
politica externă a Chinei în viitorul apropiat. Când, 
în cele din urmă, încheie, era așa de epuizat, că 
simţea cum îi tremură picioarele. Însă fu răsplătit 
cu aplauze furtunoase. Când se așternu tăcerea și 


se reaprinseră luminile, se uită la ceas și descoperi 
că aplauzele duraseră nouăsprezece minute. Își 
încheiase misiunea. 

Părăsi podiumul la fel cum venise și se grăbi 
spre mașina care îl aștepta în faţa ușilor de la 
intrare. Pe drumul înapoi spre universitate încercă 
să-și imagineze discuţiile care aveau să urmeze. Sau 
poate că delegaţii aveau să se disperseze imediat, 
fiecare dintre ei grăbindu-se înapoi la teritoriul 
propriu pentru a începe să se pregătească pentru 
monumentalele evoluţii care aveau să se petreacă în 
politica chineză în următorii ani. 

Yan Ba nu știa, și din pricina acestui fapt 
nutrea un oarecare sentiment de pierdere, acum că 
părăsise scena. Își făcuse treaba. Nimeni nu avea 
să-i menţioneze numele când istoricii din viitor 
urmau să examineze evenimentele revoluţionare 
care își vor fi avut originea în China anului 2006. 
Legendele vor spune că la împăratul Galben a avut 
loc o întrunire importantă, dar amănuntele precise 
vor rămâne obscure. Cei care participaseră la 
întrunire primiseră instrucţiuni stricte - nimeni nu 
avusese voie să-și ia notițe. 

Când ajunse înapoi în biroul său, Yan Ba 
închise ușa, aruncă discursul în mașina de tocat 
hârtie, apoi duse gunoiul la sala cazanelor din 
subsolul universităţii. Un om de serviciu deschise 
ușa unuia dintre boilere. Yan Ba aruncă bucăţelele 
de hârtie și se uită cum se transformă în cenușă. 

Şi cu asta se încheie totul. Își petrecu restul 
zilei lucrând la un articol despre semnificaţia 
cercetărilor din domeniul ADN. La scurt timp după 
ora șase părăsi biroul și plecă spre casă. Se simţi un 
pic emoţionat în vreme ce se apropia de noua lui 


mașină japoneză, primită ca parte a remuneraţiei 
pentru discursul livrat. 

larna mai avea mult până să se termine. Lui 
Yan Ba îi era dor de primăvară. 


În aceeași seară, Ya Ru stătea la fereastra 
biroului său spaţios de la ultimul etaj al zgârie- 
norului pe care îl deţinea. Se gândea la discursul pe 
care îl auzise în acea dimineaţă. Cel mai mult nu îl 
intriga conţinutul discursului. Era de ceva vreme 
conștient de strategiile care se întocmeau în cadrul 
cercurilor înalte de putere pentru contracararea 
marilor provocări care urmau să vină. Îl surprinsese 
însă prezenţa surorii lui, Hong Qiu, și faptul că ea 
fusese invitată să facă parte din audienţă. Chiar 
dacă ea ocupa un loc de consilier de rang înalt 
pentru membrii cercurilor superioare ale Partidului 
Comunist, Ya Ru nu se așteptase să o vadă acolo. 

Nu-i plăcea situația. Era convins că Hong Qiu 
era genul de comunistă de modă veche, gata să 
protesteze împreună cu alții asemenea ei împotriva 
a ceea ce, fără îndoială, aveau să numească 
neocolonizarea rușinoasă a Africii. Cum el era unul 
dintre cei mai fervenţi suporteri ai acestei politici 
noi, nu se gândea deloc cu plăcere la perspectiva 
unei confruntări cu sora lui. Situaţia putea genera 
probleme și îi putea ameninţa lui poziția de forță. 
Dacă exista un lucru pe care să-l dezaprobe liderii 
de partid și cei care guvernau ţara, acela era 
reprezentat de conflictele dintre membrii aceleiași 
familii, aflaţi în posturi de influență. Nimeni nu 
uitase amarnica dușmănie dintre Mao și soţia lui, 
Jiang Qing. 


Jurnalul lui San zăcea deschis pe biroul lui Ya 
Ru. Încă nu reușise să umple paginile goale de 
acolo. Ştia că Liu Xan se întorsese din misiune și 
avea să vină în curând ca să-și prezinte raportul. 

Un termometru de pe perete indica faptul că 
temperatura era în scădere. 

Ya Ru zâmbi și alungă gândurile legate de sora 
lui și de vremea rece. În schimb, se gândi la faptul 
că în foarte scurt timp avea să scape de frig căci, în 
calitate de membru al unei delegaţii de politicieni și 
oameni de afaceri, avea să viziteze patru ţări din 
sudul și estul Africii. 

Nu mai fusese în Africa până atunci. Acum 
însă, când Continentul Negru avea să devină tot mai 
important pentru dezvoltarea Chinei - și, poate, pe 
termen lung, chiar un continent satelit al Chinei - 
era important ca el să fie prezent atunci când se 
stabileau contacte de afaceri fundamentale. 

Următoarele săptămâni aveau să fie intense, 
implicând multe călătorii și multe întâlniri. Însă el 
aranjase deja să părăsească delegaţia câteva zile 
înainte de întoarcerea la Beijing. Avea să se 
aventureze în savană, cu speranţa de a vedea un 
leopard. 

Beijingul se întindea în faţa lui. Ştia despre 
leoparzi faptul că aceștia căutau adesea punctele 
cele mai ridicate de pe care să-și caute prada. 

„Aceasta este movila mea de inspecţie a zonei, 
își zise el. Creasta mea. De aici, de sus, nimic nu 
scapă privirii mele.“ 


27 


În dimineaţa zilei de 7 martie 2006, omul de 
afaceri Shen Weixian primi confirmarea sentinţei de 
condamnare la moarte din partea Curţii Supreme de 
Justiţie a Poporului din Beijing. Primise deja o 
condamnare la moarte cu suspendare în anul 
anterior. În ciuda faptului că își petrecuse ultimele 
douăsprezece luni exprimându-și regretul că 
acceptase mită în valoare de milioane de yuani, 
instanţa nu-i putuse schimba sentinţa în închisoare 
pe viaţă. Protestele populare faţă de oamenii de 
afaceri corupți cu legături solide în Partidul 
Comunist se intensificaseră dramatic în ultima 
vreme. Partidul își dăduse seama că spaima faţă de 
pedeapsa cu moartea devenise de o importanţă 
crucială în încercarea de a opri avântul celor care 
își făceau averi prin intermediul mitei. 

Shen Weixian avea cincizeci și nouă de ani 
când i se confirmase sentinţa. Individul urcase de la 
un om simplu la poziţia de șef peste un lanţ de 
abatoare care se specializaseră în produse din 
carne de porc. I se oferise mită ca să trateze 
preferenţial anumiţi furnizori și în scurt timp 
începuse să accepte astfel de șpăgi. La început, în 
primii ani de după 1990, fusese prudent și 
acceptase doar sume mici, atent să nu adopte un 
stil de viaţă evident peste mijloacele lui de trai. Însă 
către sfârșitul deceniului, când aproape toţi colegii 
lui ajunseseră să accepte șpăgi, bărbatul devenise 
tot mai neglijent, cerând sume tot mai mari și 
încetând de a-și mai disimula stilul opulent de viaţă. 


Nu și-ar fi închipuit niciodată că va ajunge 
țapul ispăşitor pentru ca soarta lui să-i sperie pe 
alţii. Până la ultima lui apariţie în boxa acuzaților, 
fusese convins că sentința de condamnare la moarte 
avea să fie redusă la câţiva ani de închisoare și că el 
avea să scape ieftin. Când judecătorul dăduse 
sentința, adăugând că execuţia trebuia să aibă loc 
în termen de patruzeci și opt de ore, Shen rămăsese 
perplex. Nimeni din sala de judecată nu îndrăznise 
să-l privească în ochi. Când polițiștii îl luaseră de 
acolo, începuse să protesteze, dar era prea târziu. 
Nimeni nu-l mai asculta. Fusese mutat imediat în 
celulele condamnaților la moarte, unde deţinuţii 
erau ţinuţi sub observaţie non-stop înainte de a fi 
conduși afară, singuri sau alături de alți 
condamnaţi, către un teren unde erau obligaţi să 
îngenuncheze, cu mâinile legate la spate, după care 
erau împușcați cu un glonţ în ceafa. 

În circumstanţe normale, prizonierii 
condamnaţi la moarte pentru crime, violuri, jaf sau 
infracțiuni similare erau duși direct de la sala de 
judecată la locul execuţiei. Până la mijlocul anilor 
1990, societatea chineză își demonstrase sprijinul 
pentru condamnarea la moarte prin transportarea 
condamnaților în spatele unui camion deschis 
vederii. Execuţiile aveau loc în fața unei mari 
mulțimi, căreia i se oferea ocazia să ia o decizie de 
ultim moment dacă un deţinut urma să fie împușcat 
sau viaţa avea să-i fie cruţată. Însă mulțimile care 
se adunau în astfel de ocazii nu manifestau 
niciodată milă. În ultimii ani, astfel de evenimente 
se desfășuraseră cu mai multă discreţie. Toți 
fotografii sau  cameramanii care participau la 
execuţii trebuiau să primească acum un permis din 


partea statului. Ziarele relatau despre moartea 
condamnaților abia după ce execuțiile aveau loc. 
Pentru a evita ceea ce liderii politici socoteau a fi 
oprobriul ipocrit al străinătăţii, nu se mai efectuau 
anunţuri publice de confirmare a execuțiilor. 
Nimeni în afara autorităţilor chineze nu știa acum 
câţi condamnaţi la moarte își așteptau execuţia. 
Publicitatea era îngăduită doar în cazul unor 
infractori precum Shen  Weixian, cu scopul 
transmiterii unor avertismente dure oficialităților de 
rang înalt și oamenilor de afaceri și, în același timp, 
de a calma opinia publică, tot mai critică la adresa 
societăţii în care fusese posibil să înflorească o 
asemenea corupție. 

Vestea despre confirmarea sentinţei la moarte 
în cazul Shen Weixian se răspândi ca focul în 
cercurile politice din Beijing. Hong Qiu află despre 
asta la doar câteva ore după comunicarea sentinţei. 
Se întâlnise pentru scurt timp cu Shen Weixian cu 
câţiva ani în urmă la o recepţie de la Ambasada 
Franţei și îl antipatizase instantaneu, bănuind 
instinctiv că era un individ corupt și lacom. În orice 
caz, Shen Weixian era prieten bun cu fratele ei, Ya 
Ru. Evident, Ya Ru se distanţase de Shen și negase 
că ei doi erau altceva decât niște cunoștințe 
întâmplătoare, însă Hong Qiu știa că altul era 
adevărul. 

Hong Qiu văzuse mulţi oameni murind. Fusese 
prezentă la execuţii prin decapitare, spânzurare sau 
împușcare. A fi executat pentru că ai înșelat statul 
reprezenta cea mai dezonorantă moarte pe care ea 
și-o putea imagina. Cine ar fi putut dori să intre în 
istorie cu un glonţ în ceafa primit pentru astfel de 
motive? Se înfioră gândindu-se la asta. Însă nu se 


opunea pedepsei cu moartea. Hong Qiu privea astfel 
de pedepse ca pe o armă necesară a statului în 
lupta sa de apărare; infractorilor de top trebuia să li 
se ia dreptul de a trăi într-o societate pe care 
încercaseră să o submineze. 

Cu toate astea, decise să-i facă o vizită lui 
Shen. Îl cunoștea pe guvernatorul închisorii, așa că 
își zise că avea o șansă de a discuta cu deţinutul. 

Mașina trase în faţa portii închisorii. Înainte de 
a deschide portiera, Hong Qiu cercetă cu privirea 
trotuarul prin geamurile fumurii. Văzu câţiva 
oameni despre care presupuse că erau ziariști sau 
fotografi. Apoi ieși din mașină și se grăbi spre ușa 
din zid aflată lângă poarta înaltă. Un gardian 
deschise și o lăsă să intre. 

Trecu aproape o jumătate de oră până ce un 
gardian o însoți mai departe prin labirintul 
închisorii până la directorul Ha Nin, al cărui birou 
se afla la ultimul etaj al clădirii. Hong Qiu nu-l 
văzuse de mulţi ani și fu surprinsă să constate cât 
de mult îmbătrânise. 

— Ha Nin, rosti ea, întinzând ambele braţe. Au 
trecut atâţia ani! 

El îi luă mâinile și le strânse cu putere. 

— Hong Qiu. Văd vreo două fire albe în părul 
tău, așa cum vezi și tu în părul meu. Îţi amintești 
când ne-am văzut ultima dată? 

— Când Deng și-a ţinut discursul despre 
necesitatea de a raţionaliza industriile noastre. 

— Timpul trece repede. 

— Trece cu atât mai repede cu cât 
îmbătrânești. Cred că moartea se apropie cu mare 
viteză, atât de repede încât e posibil ca noi să nu ne 
dăm seama ce se întâmplă. 


— Ca o grenadă cu cuiul scos? Moartea ne va 
exploda în față? 

Ea își retrase mâinile. 

— Ca zborul unui glonţ din ţeava unei puști. Am 
venit ca să vorbesc cu tine despre Shen Weixian. 

Ha Nin nu păru surprins. Se așezară la o masă 
dărăpănată. Ha Nin își aprinse o ţigară. Hong Qiu 
trecu direct la subiect. Voia să-l vadă pe Shen, să-și 
ia rămas-bun de la el și să afle dacă mai putea face 
ceva pentru el. 

— Ce ciudat, zise Ha Nin. Shen îl știe pe fratele 
tău. L-a implorat pe Ya Ru să încerce să-i salveze 
viața. Dar Ya refuză să discute cu Shen și spune că 
sentința de condamnare la moarte este corectă. 
După aia apari tu, sora lui Ya. 

— Un om care merită să moară nu merită 
neapărat ca nimeni să nu-i facă o ultimă favoare sau 
să nu-i asculte ultimele cuvinte. 

— Am primit permisiunea să te las să-l vizitezi. 
Dacă vrea și el. 

— Vrea? 

— Nu știu. În acest moment doctorul închisorii 
e la el în celulă și vorbește cu el. 

Hong Qiu dădu din cap, apoi se îndepărtă de 
Ha Nin, dându-i de înţeles că nu mai dorea să 
discute despre acest subiect. 

Trecu altă jumătate de oră până ce Ha Nin fu 
chemat în anticamera biroului. Când se întoarse, 
Hong Qiu primi vestea că Shen era pregătit să o 
primească. 

Shen se găsea în cea mai îndepărtată celulă, la 
capătul coridorului. În mod normal, omul avea părul 
negru și des, dar acum fusese ras în cap. Purta o 
uniformă albastră de deţinut, cu pantalonii prea 


largi și haina prea strâmtă. Ha Nin se dădu înapoi și 
ordonă unuia din gardieni să deschidă ușa celulei. 
Când păși înăuntru, Hong Qiu simţi că în încăperea 
micuță domneau furia și groaza. Shen o prinse de 
mână și căzu în genunchi. 

— Nu vreau să mor, șopti el. 

Hong Qiu îl ajută să se așeze pe patul pe care 
se găseau o saltea și o pătură. Ea își trase un 
taburet și se așeză în faţa lui. 

— Trebuie să fii tare, zise ea. De-asta își vor 
aminti oamenii. De faptul că ai murit cu demnitate. 
Datorezi asta familiei tale. Dar nimeni nu te poate 
salva. Nici eu, nici altcineva. 

Shen se uită cu ochii măriţi la ea. 

— Am făcut doar ceea ce fac toti. 

— Nu chiar toţi. Mulţi. Trebuie să accepţi 
responsabilitatea faptelor tale și să nu te înjosești și 
mai mult prin minciună. 

— De ce trebuie să mor eu? 

— Putea fi oricine altcineva. Dar ești tu. În cele 
din urmă, toţi cei care dovedesc că nu se pot 
schimba vor sfârși în mod similar. 

Shen își privi degetele tremurânde și clătină 
din cap. 

— Nimeni nu vrea să discute cu mine. E ca și 
cum nu numai că am să mor, dar parcă aș fi complet 
singur pe lume. Nici măcar familia mea nu vrea să 
vină aici ca să-mi vorbească. Sunt deja mort. 

— Nici Ya Ru nu a venit. 

— Nu înţeleg la ce te referi. 

— Din cauza lui mă aflu aici. 

— N-am nici o dorinţă să-l ajut. 

— M-ai înţeles greșit. Ya Ru nu are nevoie de 
ajutor. Îşi ţine capul plecat și neagă orice fel de 


legătură cu tine. În parte, soarta ţi se datorează 
faptului că toată lumea te vorbește de rău. Ya Ru nu 
face excepţie. 

— E adevărat? 

— Îţi spun care sunt faptele. Pot face un singur 
lucru pentru tine. Te pot ajuta să te răzbuni dacă 
îmi povestești modul în care ai lucrat împreună cu 
Ya Ru. 

— Dar e fratele tău. 

— Legătura de familie dintre noi s-a destrămat 
de mult. Ya Ru este periculos pentru ţara noastră. 
Societatea chineză a fost construită pe baza 
onestității indivizilor. Socialismul nu poate trăi și nu 
se poate dezvolta dacă cetăţenii nu sunt onești și nu 
se comportă decent. Cei ca tine și ca Ya Ru se corup 
nu doar pe sine, ci societatea în întregul ei. 

Shen înţelese în sfârșit motivul vizitei lui Hong 
Qiu. Păru să-l mai revigoreze și pentru câteva clipe 
reuși să  contrabalanseze teama care pusese 
stăpânire pe el. Hong Qiu știa că în orice moment 
Shen putea ceda din nou și putea redeveni paralizat 
de teama de moarte, suficient de tare cât să nu-i 
mai poată răspunde la întrebări. Așa că îl îmboldi 
mai tare, îl puse sub presiune, ca și cum el ar fi avut 
din nou de a face cu o anchetă a poliţiei. 

— Eşti închis într-o celulă, așteptând să mori. 
Ya Ru stă în biroul lui din zgârie-norul pe care îl 
denumește Muntele Dragonului. Ți se pare corect? 

— Putea sta foarte ușor aici, în locul meu. 

— Circulă multe zvonuri în privinţa lui. Dar Ya 
Ru e inteligent. Nimeni nu-i poate depista urmele în 
locurile pe unde a trecut. 

Shen se aplecă spre ea și își cobori glasul. 

— Urmărește banii. 


— Şi unde mă vor conduce? 

— La oamenii care i-au împrumutat sume mari 
de bani ca să-și poată construi castelul. De unde 
altundeva a făcut el rost de milioanele de care avea 
nevoie? 

— Din investiţiile sale de afaceri. 

— Efectuate în fabrici dărăpănate care fac rațe 
de plastic cu care să se joace în baie bebelușii din 
Occident? În ateliere dosnice unde se fac tricouri și 
pantofi? N-ar fi putut câștiga atâţia bani nici măcar 
din cărămidăriile lui. 

Hong Qiu se încruntă. 

— Ya Ru are interese în fabrici de cărămizi? 
Tocmai ce am aflat că oamenii muncesc acolo ca 
niște sclavi și sunt arși drept pedeapsă că nu 
muncesc suficient de mult. 

— Ya Ru a fost avertizat despre ceea ce urma 
să se întâmple. S-a lepădat de toate angajamentele 
înainte să apară marile razii ale poliţiei. Asta e 
puterea lui. Primește mereu ponturi înainte. Are 
spioni pretutindeni. 

Shen se apucă brusc de stomac, ca și cum l-ar 
fi lovit o durere acută. Hong Qiu îi citea disperarea 
pe faţă. Pentru o clipă aproape că simţi milă pentru 
el. Omul avea doar cincizeci și nouă de ani, își 
construise o carieră strălucitoare și acum era pe 
cale să piardă totul: banii, viața confortabilă, oaza 
pe care o construise pentru familia lui în mijlocul 
sărăciei înconjurătoare. Când Shen fusese arestat și 
acuzat, ziarele se umpluseră cu detalii șocante, dar 
suculente despre modul în care cele două fete ale 
lui zburau în mod regulat la Tokio sau Los Angeles 
ca să-și cumpere haine. Hong Qiu ţinea și acum 
minte un titlu care fără îndoială fusese ticluit de 


serviciile de securitate și de Ministerul de Interne: 
“Își cumpără haine cu economiile crescătorilor de 
porci“. Acel titlu apăruse de mai multe ori. Fuseseră 
publicate scrisori către editor - fără îndoială 
compuse de angajaţii ziarului înșiși și verificate de 
funcţionari cu rang înalt, având responsabilităţi pe 
linie politică pentru rezultatul procesului lui Shen. 
În acele scrisori se propunea ca trupul lui Shen să 
fie măcelărit și dat ca hrană la porci. Singura 
modalitate dreaptă de a-l pedepsi pe Shen era ca el 
să devină nutreţ pentru porcine. 

— Nu te pot salva, repetă Hong Qiu. Dar îţi pot 
oferi ocazia de a-i dobori și pe alţii împreună cu 
tine. Mi s-a dat permisiunea să vorbesc cu tine timp 
de treizeci de minute. Timpul aproape a expirat. 
Spuneai să urmăresc banii? 

— Uneori i se spune Mâini-de-Aur. 

— Ce mai înseamnă și asta? 

— Poate însemna altceva decât un singur 
lucru? El este intermediarul de aur. Albește banii 
negri; scoate bani afară din China; pune bani în 
conturi fără ca autorităţile fiscale să aibă nici cea 
mai vagă idee despre ceea ce se petrece. Taxează 
cu cincisprezece la sută toate tranzacţiile de care 
are grijă. Una dintre cele mai profitabile activităţi 
ale lui este să dijmuiască banii care au inundat 
acum Beijingul: casele, arenele sportive și toate 
celelalte lucruri care se construiesc acum pentru 
Jocurile Olimpice care vor avea loc peste doi ani. 

— Poţi dovedi ceva din toate astea? 

— E nevoie de două mâini, explică Shen, încet. 
O mână ia. Dar trebuie să mai existe o altă mână, 
gata să dea. Cât de des sunt astfel de mâini 
condamnate la moarte? Cealaltă mână, cea 


pregătită să dea bani ca să-și asigure un avantaj? 
Niciodată. De ce unul e un escroc mai mare decât 
celălalt? De aceea trebuie să urmărești sursele de 
bani. Începe cu Chang și Lu, antreprenorii în 
construcţii. Sunt speriaţi și vor vorbi ca să-și 
asigure protecţia. Au cele mai uluitoare povești de 
spus. 

Shen tăcu. Hong Qiu se gândi la bătălia din 
spatele titlurilor ziarelor, bătălie care avea loc între 
cei care doreau să conserve vechiul district 
rezidenţial din centrul Beijingului și cei care sperau 
să vadă totul demolat pentru a face loc noilor 
construcţii pentru Jocurile Olimpice. Hong Qiu 
aparținea celor care apărau cu pasiune vechea zonă 
rezidențială și adesea respingea cu furie acuzaţia că 
proceda așa din motive sentimentale. N-avea nimic 
împotriva construirii de clădiri noi și a renovării de 
clădiri vechi, dar nu ar fi trebuit ca niște interese pe 
termen scurt, așa cum erau cele legate de Jocurile 
Olimpice, să dicteze asupra înfățișării orașului. 

Hong Qiu își dădu seama că întrebările pe care 
le pusese îl făcuseră pe Shen să uite aproape 
complet de execuţia care urma în scurt timp. Omul 
reîncepu să vorbească: 

— Ya Ru este o persoană răzbunătoare. Se 
spune că nu uită niciodată o nedreptate la care el 
crede că a fost supus, indiferent cât de minoră ar fi 
fost. El mi-a spus că își socotește familia ca pe o 
dinastie unicat, a cărei amintire trebuie conservată 
cu orice preţ. Ar fi mai bine să fii atentă și să te 
asiguri că el nu te privește ca pe o trădătoare a 
onoarei familiei. Shen se uită cu duritate la Hong 
Qiu. Va ucide pe oricine îi aţine calea. Ştiu sigur 
asta. Va ucide mai ales oamenii care își bat joc de 


el. Dispune de oameni la care poate apela oricând 
este nevoie. Indivizii se târăsc afară de sub pietre și 
dispar sub ele la fel de rapid. Recent am auzit că și- 
a trimis unul dintre oameni în Statele Unite. Circulă 
zvonul că în urma omului care s-a întors la Beijing 
au rămas multe cadavre. Se spune că individul a 
fost și în Europa. 

— Statele Unite? Europa? 

— Asta spune zvonul. 

— Şi zvonul acesta este adevărat? 

— Zvonurile sunt întotdeauna adevărate. După 
ce dai la o parte minciunile și exagerările, în urmă 
rămâne întotdeauna un sâmbure de adevăr. Asta 
trebuie să cauţi. 

— De unde știi toate astea? 

— Puterea care nu se bazează pe cunoștințe și 
pe un flux constant de informaţii va ajunge în cele 
din urmă imposibil de păstrat. 

— Asta nu te-a ajutat pe tine. 

Shen nu replică. Hong Qiu se gândi la cele 
relatate de el. Individul o surprinsese. 

Se mai gândi și la cele spuse de judecătoarea 
suedeză. Hong Qiu îl recunoscuse pe bărbatul din 
fotografia pe care i-o arătase Birgitta Roslin. Chiar 
dacă imaginea era puţin ceţțoasă, fără îndoială că 
acel bărbat era Liu Xin, garda de corp a fratelui ei. 
Să fi existat o conexiune între ceea ce îi povestise 
Birgitta Roslin și cele aflate de la Shen? Să fi fost 
posibil așa ceva? 

Paznicul  reapăru pe coridor. Timpul se 
scursese. Chipul lui Shen deveni brusc alb. Omul o 
prinse de braţ. 

— Nu mă părăsi, rosti el. Nu vreau să fiu singur 
când mor. 


Hong Qiu se eliberă din mâna lui. Shen începu 
să urle. Ca și cum Hong Qiu s-ar fi trezit brusc în 
faţa unui copil înspăimântat. Gardianul îl aruncă cu 
brutalitate la podea. Hong Qiu părăsi celula și porni 
pe coridor cu pași repezi. Urletele disperate ale lui 
Shen o urmară. Răsunară în urechile ei până ce 
ajunse înapoi în biroul lui Ha Nin. Abia atunci se 
decise. N-avea să-l lase pe Shen singur în ultimele 
lui clipe. 


A doua zi de dimineaţă, la puţin timp după ora 
șapte, Hong Qiu apăru în dreptul terenului păzit 
folosit pentru execuţii. Conform celor auzite de ea, 
acela era locul unde se instruiseră militarii înainte 
de lansarea atacului asupra pieţei Tienanmen cu 
mai bine de un deceniu în urmă. Acum urmau să fie 
executaţi nouă oameni. Alături de rudele înfrigurate 
și plângând, Hong Qiu își ocupă poziţia din spatele 
unei bariere. Tineri soldaţi cu puști în mâini stăteau 
de pază. Hong Qiu îl observă pe tânărul cel mai 
apropiat de ea. Abia dacă avea nouăsprezece ani. 

Nu-și putea imagina la ce se gândea acel tânăr. 
Era cam de aceeași vârstă cu fiul ei. 

Pe teren își făcu apariţia un camion hodorogit. 
Cei nouă deţinuţi condamnaţi fură daţi jos din 
vehicul de către niște soldaţi nerăbdători. Hong Qiu 
fusese întotdeauna surprinsă de rapiditatea cu care 
se desfășurau lucrurile în astfel de ocazii. Nu exista 
nici o urmă de demnitate ca să mori pe un astfel de 
câmp rece și ud. Îl văzu pe Shen căzând atunci când 
fu împins jos din camion - omul nu scoase nici un 
sunet, dar pe obraji i se prelingeau lacrimile. Una 
dintre femei tipa. Un soldat lătră un ordin în 
direcţia ei, dar femeia continuă să ţipe până ce un 


ofițer făcu un pas înainte și o plesni peste faţă cu 
patul unui pistol. Femeia tăcu și fu trasă la locul ei 
în șirul condamnaților. Toţi deţinuţii fură obligaţi să 
îngenuncheze. În spatele fiecărui deţinut se postă 
un soldat cu pușcă. Ţevile armelor se găseau la 
câteva zeci de centimetri de cefele nefericiţilor. 
Apoi totul se petrecu într-o fracțiune de secundă. 
Un ofițer dădu un ordin, se auziră focuri de armă și 
deţinuţii căzură înainte, cu feţele îngropate în noroi. 
Când ofiţerul o luă de-a lungul șirului de executaţi și 
le dădu fiecăruia dintre ei lovitura de graţie, Hong 
Qiu se uită în altă parte. Acum nu mai avea nevoie 
să mai vadă ceva. Cea mai apropiată rudă a fiecărui 
mort avea să fie taxată pentru costul reprezentat de 
cele două gloanţe trase. Oamenii trebuiau să 
plătească pentru moartea rudelor lor. 

În următoarele câteva zile, Hong Qiu se gândi 
la ceea ce îi spusese Shen. În minte îi răsunau 
cuvintele lui Shen despre răutatea lui Ya Ru. Ştia că 
în trecut el nu ezitase să recurgă la violenţă. 
Recursese la ea cu brutalitate, aproape cu sadism. 
Uneori, Hong Qiu își zicea că fratele ei era în esenţă 
un psihopat. Mulțumită lui Shen, care acum era 
mort, poate că reușea să descifreze în sfârșit cine 
era în realitate el, acest frate al ei. 

Sosise clipa. Avea să discute cu unul dintre 
procurorii care se dedicaseră exclusiv acuzațiilor de 
corupție. 

Nu putea ezita. Shen rostise adevărul. 


Trei zile mai târziu, seara, Hong Qiu ajunse la 
un aeroport militar de lângă Beijing. Două dintre 
cele mai mari avioane cu reacţie ale Chinei așteptau 
acolo, scăldate în lumină artificială, ca la bordurile 


lor să urce delegaţia de aproape patru sute de 
persoane care pleca în Zimbabwe. 

Hong Qiu îndeplinea rolul de a conduce 
discuţiile în vederea întăririi cooperării dintre 
serviciile de securitate din Zimbabwe și cel din 
China - chinezii aveau să transmită cunoștințe și 
tehnici colegilor lor africani. 

Ca pasager privilegiat, i se alocase un loc în 
partea din faţă a aeronavei, unde scaunele erau mai 
mari și mai confortabile. Hong Qiu adormi imediat 
ce se servi masa și luminile fură stinse. 

Se trezi când cineva se așeză alături de ea, pe 
scaunul gol. Deschise ochii și zări chipul zâmbitor al 
lui Ya Ru. 

— Surprinsă, draga mea surioară? Nu ai găsit 
numele meu pe lista participanţilor pentru simplul 
motiv că pe ea nu au fost trecute toate persoanele 
de la bord. Evident, eu știam că vei fi aici. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu vei lăsa 
să-ţi scape printre degete o asemenea oportunitate. 

— Africa face parte din lume. Acum că puterile 
occidentale părăsesc acel continent, a venit vremea 
pentru China să apară din senin acolo. Anticipez un 
mare succes pentru patria noastră mamă. 

— Eu văd China îndepărtându-se tot mai mult 
de idealurile ei. 

Ya Ru ridică mâinile în semn de defensivă. 

— Nu acum, nu în mijlocul nopţii. La mare 
distanță sub noi, restul lumii doarme. Poate că 
acum zburăm chiar deasupra Vietnamului sau poate 
am trecut mai departe de asta. Dar să nu ne certăm. 
Mai bine să dormim un pic. Întrebările pe care vrei 
să mi le pui mai pot aștepta. Sau poate ar trebui să 
le numesc plângeri? 


Ya Ru se ridică și porni de-a lungul intervalului 
către scara care ducea la puntea superioară, aflată 
direct în spatele botului avionului. 

Hong Qiu închise ochii la loc. „Va fi imposibil 
să evit asta, își zise ea. Se apropie momentul în care 
nu va mai putea fi ascunsă imensa prăpastie dintre 
noi și nici nu va mai trebui ascunsă. Așa cum nu 
trebuie ascunsă imensa falie care străbate Partidul 
Comunist. Interesele noastre personale spun multe 
despre bătălia pe care trebuie s-o poarte ţara.“ 

În cele din urmă izbuti să adoarmă. N-ar fi 
reușit niciodată să se bată cu fratele ei fără un 
somn bun înainte. 


Deasupra ei, Ya Ru stătea treaz, cu o băutură 
în mână. Își dăduse seama că o ura pe sora lui, 
Hong Qiu. Trebuia să scape de ea. Nu mai aparţinea 
familiei pe care el o adora. Se amesteca în prea 
multe lucruri care nu erau de nasul ei. Cu doar o zi 
înainte, Ya Ru auzise de la contactele lui că Hong 
Qiu făcuse o vizită unuia dintre procurorii 
specializaţi în cazuri de corupţie. N-avea nici o 
îndoială că tocmai el fusese subiectul principal de 
discuţie. 

Mai mult, prietenul lui, ofiţerul de poliţie Chan 
Bing, îi spusese că Hong Qiu manifestase interes 
față de o judecătoare suedeză care vizitase 
Beijingul. Ya Ru avea să discute cu Chan Bing la 
întoarcerea din Africa. Își spuse că soră-sa avea să 
piardă bătălia înainte ca aceasta să înceapă ca 
lumea. 

Ya Ru constata cu surprindere că nu avea nici o 
ezitare. Nu își permitea să lase ceva să-i aţină calea. 


Nu-i putea îngădui asta nici măcar dragii lui surori, 
aflate acum sub el, în același avion. 
Ya Ru se tolăni mai bine pe un scaun care 
putea fi transformat în pat. Curând adormi și el. 
Dedesubt se întindea Oceanul Indian, iar în 
depărtare așteptau coastele Africii, încă învăluite în 
beznă. 


28 


Hong Qiu ședea pe veranda bungalow-ului 
alocat drept reședință pe parcursul vizitei în 
Zimbabwe. Iarna aspră din Beijing părea extrem de 
îndepărtată, înlocuită de noaptea caldă africană. 
Ascultă zgomotele întunericului, în special sunetele 
înalte scoase de cicade. În ciuda căldurii, purta o 
bluză cu mâneci lungi, căci fusese avertizată de 
pericolul ţânţarilor purtători de malarie. l-ar fi 
plăcut să se dezbrace la piele, să scoată patul pe 
verandă și să doarmă direct sub cerul liber al nopții. 
Nu mai încercase niciodată o asemenea căldură 
copleșitoare ca atunci când pășise din avion pe 
pământ african, dimineața devreme. Fusese ca o 
eliberare. „Frigul ne bagă în cătușe, își zise ea. 
Căldura este cheia care ne eliberează.” 

Bungalow-ul ei era înconjurat de copaci și de 
tufișuri într-o construcţie de sat artificial destinat 
oaspeţilor de seamă ai guvernului din Zimbabwe. 
Fusese construit în epoca lui lan Smith, când 
minoritatea albă proclamase unilateral 
independenţa faţă de Anglia pentru a menţine un 
regim rasist al albilor în fosta colonie britanică, 
denumită în acele vremuri Rhodezia. Pe atunci, 
acolo exista doar o casă mare de oaspeţi cu un 


restaurant și un bazin de înot. lan Smith folosea 
adesea acel loc ca refugiu de weekend unde el și 
miniștrii lui puteau discuta problemele majore cu 
care se confrunta statul, din ce în ce mai izolat de 
comunitatea internațională. După 1980, când 
regimul de apartheid se prăbușise, ţara fusese 
eliberată și la putere venise Robert Mugabe. Zona 
în care se găsea Hong Qiu fusese extinsă pentru a 
include câteva bungalow-uri, o reţea de alei rurale 
și o verandă lungă cu deschidere spre râul Logo, de- 
a lungul căruia se puteau vedea turme de elefanţi 
venind la asfinţit pe malul apei pentru a se scălda. 

Hong Qiu putea zări un paznic patrulând pe 
aleea care șerpuia printre copaci. Nu mai trăise nici 
odată senzaţia unui întuneric atât de compact 
precum cel al nopţii africane. Oricine se putea 
ascunde prin preajma ei - un animal de pradă, cu 
două sau patru picioare. 

Ideea că fratele ei o putea supraveghea, 
așteptând în beznă, îi dădea fiori. În vreme ce stătea 
în întuneric, simţi pentru prima dată o teamă 
copleșitoare de el. De parcă abia acum și-ar fi dat 
seama că el era capabil de orice pentru a-și 
satisface dorinţa de putere, de creștere a avuţiei 
personale, de răzbunare. 

Se înfioră din pricina ideii. Tresări violent când 
pe faţă i se așeză o insectă. Un pahar care se 
odihnea pe masa de bambus căzu pe dalele de 
piatră și se sparse. Cicadele tăcură câteva clipe, 
apoi își reîncepură joaca. 

Hong Qiu își mută scaunul ca să evite să stea 
pe cioburile de sticlă. Pe masă se găsea programul 
ei. Își petrecuse prima zi urmărind și ascultând un 
șir nesfârșit de soldaţi și fanfare militare. După 


aceea, numeroasa delegaţie fusese înghesuită într-o 
caravană de mașini, escortată de motocicliști și 
dusă la un prânz la care miniștrii locali ţinuseră 
discursuri lungi și propuseseră toasturi. Conform 
programului, ar fi trebuit să fie prezent și 
președintele Mugabe, dar acesta nu își făcuse 
apariţia. După încheierea prânzului prelungit, se 
duseseră fiecare în bungalow-ul lui. Tabăra se găsea 
la câteva zeci de kilometri distanță de Harare, 
înspre sud-vest. Prin geamurile mașinii, Hong Qiu 
zărise peisajul golaș și satele cenușii. Îi trecuse prin 
minte gândul că sărăcia arăta peste tot la fel, 
indiferent unde o vedeai. Bogaţii își pot exprima 
oricând opulenţa diversificându-și vieţile. Case, 
haine, mașini diferite. Sau gânduri și vise diferite. 
Săracii nu dispuneau însă de altceva decât de 
cenușiul obligatoriu, singura formă de exprimare 
îngăduită pentru sărăcie. 

După-amiaza târziu avusese loc o ședință 
pentru stabilirea obiectivelor de îndeplinit în zilele 
următoare, însă Hong Qiu preferase să rămână în 
camera ei și să parcurgă ea însăși materialul. După 
aceea făcuse o lungă plimbare pe malul râului și 
urmărise elefanții care se mișcau leneși prin tufișuri 
și capetele hipopotamilor ivindu-se la suprafaţa 
apei. Fusese aproape singură acolo; o însoţiseră 
doar un chimist de la Universitatea din Beijing și un 
economist, adept radical al economiei de piaţă, care 
se instruise în perioada lui Deng. Hong Qiu știa că 
bărbatul, al cărui nume îl uitase, avea legături 
strânse cu Ya Ru. La început se întrebase dacă 
fratele ei nu îl trimisese pe post de iscoadă ca să 
supravegheze activităţile ei. Însă în cele din urmă 


respinsese ideea ca pe o simplă festă a imaginaţiei 
ei - Ya Ru era mult mai viclean. 

Oare discuţia pe care intenţiona să o aibă cu 
fratele ei era fezabilă? Oare nu cumva prăpastia 
care diviza Partidul Comunist Chinez trecuse deja 
de punctul în care se mai putea repara ceva? Nu era 
vorba despre diferenţe acute, dar negociabile legate 
de cea mai bună strategie politică. Era vorba de 
diferențe fundamentale, de idealuri vechi versus 
idealuri noi care doar în aparenţă puteau fi socotite 
drept comuniste, bazate pe tradiţia care crease 
republica populară, cu cincizeci și șapte de ani 
înainte. 

Dacă oamenilor precum fratele ei li se permitea 
să ia hăţurile în mâini, aveau să fie demolate 
ultimele repere fixe ale societăţii chinezești. Un val 
imens de iresponsabilitate de inspiraţie capitalistă 
avea să măture toate resturile instituţiilor și 
idealurilor construite pe bază de solidaritate. Hong 
Qiu socotea ca un adevăr imposibil de negat faptul 
că fiinţele umane erau în esenţă creaturi cu rațiune, 
că solidaritatea umană ţinea de bun-simţ și nu în 
principal de emoţii, și că, în ciuda tuturor 
obstacolelor, omenirea se îndrepta spre un punct în 
care raţiunea avea să învingă definitiv. În același 
timp, era convinsă că nu exista nimic imuabil, că 
nimic din societatea umană nu se petrecea în mod 
automat. Nu existau legi naturale care să cuantifice 
comportamentul uman. 

Iarăşi Mao. Ca și cum chipul lui ar fi strălucit 
acolo, în întuneric. „El știa ce se va întâmpla, își 
zise ea. Viitorul nu este niciodată sigur, odată 
pentru totdeauna. Mao tot repeta acest lucru, iarăși 
și iarăși, dar noi nu l-am ascultat. Grupări noi vor 


apărea întotdeauna ca să pună labele pe privilegii, 
și noi revoluții vor izbucni permanent.” 

Stătu pe verandă și își lăsă gândurile să zboare. 
Aţipi. Fu trezită de un zgomot. Ascultă. Zgomotul se 
auzi din nou. Cineva ciocănea la ușa ei. Se uită la 
ceas. Miezul nopţii. Oare cine voia să o viziteze așa 
de târziu? Se întrebă dacă să deschidă ușa sau nu. 
Iarăşi un ciocănit. „Cineva știe că nu dorm, își zise 
ea. Cineva care m-a văzut pe verandă.” Intră în 
cameră și se uită prin vizorul ușii. Afară aștepta un 
african, îmbrăcat în uniforma hotelului. Curiozitatea 
puse stăpânire pe ea, și Hong Qiu deschise ușa. 
Tânărul îi dădu o scrisoare. După numele de pe plic, 
Hong Qiu își dădu seama că era scrisul lui Ya Ru. Îi 
dădu tânărului câţiva dolari zimbabwieni, neștiind 
dacă îi dăduse prea mult sau prea puţin, apoi se 
întoarse pe verandă. Citi mesajul scurt: 

Hong Qiu, 

Ar trebui să păstrăm pacea, de dragul familiei și al 
naţiunii, îmi cer scuze pentru lipsa de scrupule de care 
uneori mă fac vinovat. Hai să ne uităm iarăși unul în ochii 
celuilalt. În ultimele zile dinaintea întoarcerii acasă, dă-mi 
voie, te rog, să te invit să mă însoțești într-o excursie, ca să 
vedem natura în elementul ei și animalele. Putem discuta 


acolo. 
Ya Ru 


Hong Qiu reciti cu atenţie textul, ca și cum s-ar 
fi așteptat la un mesaj ascuns dincolo de rânduri. 
Nu descoperi nimic, și nici nu-și putu da seama de 
ce el îi trimisese mesajul în toiul nopții. 

Privi bezna din jur și se gândi la prădătorii care 
își aţintesc prada, fără ca victimele să aibă nici cea 
mai vagă idee ce le așteaptă. 

— Te pot vedea, șopti ea. Indiferent de unde ai 
veni, te voi descoperi cu timpul. Niciodată nu vei 


mai fi în stare să te așezi lângă mine fără ca eu să te 
văd venind. 


A doua zi, Hong Qiu se trezi devreme. Dormise 
prost, visând umbre care se furișau peste ea, 
amenințătoare și lipsite de chip. Acum se găsea pe 
verandă și urmărea zorii de zi africani, cu soarele 
răsărind pe deasupra tufișurilor nesfârșite. Un 
cormoran cu ciocul lung ateriză pe balustrada 
verandei, după care își luă imediat zborul. Roua 
lăsată în urmă de noaptea umedă scânteia în iarbă. 
De undeva, din depărtare, se auzeau voci de 
africani, cineva strigând și altcineva râzând. Hong 
Qiu era înconjurată de mirosuri puternice. Se gândi 
la scrisoarea pe care o primise în toiul nopţii și se 
îndemnă singură să fie în permanenţă în alertă. 
Cumva se temea de Ya Ru și mai tare în acea ţară 
străină. 

La ora opt dimineaţa, un grup select de 
delegaţi, conduși de un oficial al Ministerului 
Comerţului și de primarii din Shanghai și Beijing, se 
adunase deja în sala de conferințe de lângă foaierul 
hotelului. Chipul lui Mugabe îi privea de pe mai 
mulți pereţi cu un zâmbet pe care Hong Qiu nu-l 
putea descifra prea bine: Era un zâmbet de 
amabilitate sau unul strâmb? Cu voce tare, 
secretarul de stat de la Comerţ solicită atenţia 
participanţilor la ședință. 

— Acum ne vom întâlni cu președintele 
Mugabe. Președintele ne va primi la palatul lui. 
Vom intra în șir, păstrând distanţa obișnuită între 
oficiali, primari și ceilalţi delegaţi. Ne vom saluta 
reciproc, vom asculta imnurile noastre naţionale, 
apoi ne vom așeza la masă pe locurile care ne vor fi 


indicate. Președintele Mugabe și oficialii noștri vor 
schimba  saluturi prin intermediul interpreţilor, 
după care președintele Mugabe va ţine un scurt 
discurs. Nu ni s-a oferit o copie a discursului în 
avans. Ar putea dura oricât, între douăzeci de 
minute și trei ore. Se recomandă cu căldură vizitele 
înainte la toaletă. Discursul va fi urmat de o sesiune 
de întrebări şi răspunsuri.  Aceia dintre 
dumneavoastră care au primit întrebări pregătite 
dinainte vor ridica mâna, se vor prezenta când li se 
va permite să vorbească și vor rămâne în picioare în 
vreme ce preşedintele Mugabe răspunde. Nu sunt 
permise întrebări suplimentare, după cum nimeni 
altcineva din delegație nu va avea voie să 
vorbească. După întâlnirea cu președintele, cea mai 
mare parte a delegaţiei va vizita o mină de cupru 
numită Wandlana, în vreme ce ministrul și delegaţii 
selectaţi vor continua discuţia cu președintele 
Mugabe și cu un număr necunoscut de miniștri de- 
ai lui. 

Hong Qiu se uită la Ya Ru, care stătea sprijinit, 
cu ochii pe jumătate închiși, de o coloană în spatele 
sălii de conferinţe. Stabiliră un contact vizual abia 
când ieșiră din sala de conferinţe. Ya Ru îi zâmbi 
înainte de a se urca într-una dintre mașinile 
destinate oficialilor, primarilor şi delegaților 
selectați special. Hong Qiu se așeză într-unul dintre 
autocarele care așteptau în fața hotelului. 

Îngrijorarea i se intensifica permanent. 
„Trebuie să discut cu cineva, își zise ea. Cineva care 
să-mi înţeleagă temerile.“ Privi prin autocar. Îi 
cunoștea de multă vreme pe mulţi dintre delegaţii 
mai în vârstă. Majoritatea îi împărtășeau opiniile 
legate de evoluţiile politice din China. “Însă sunt 


obosiţi, își zise ea. Au îmbătrânit atât de mult, că nu 
mai reacţionează în faţa amenințărilor.” 

Își continuă cercetările, dar în zadar. Nu vedea 
pe nimeni acolo în care să aibă încredere. După 
întâlnirea cu președintele Mugabe, avea să mai 
parcurgă o dată întreaga listă de participanţi. Cu 
siguranţă că trebuia să fie acolo cineva în care să 
poată avea încredere. 

Autocarul se îndreptă în viteză spre Harare. 
Hong Qiu privea pe geam praful roșu stârnit de 
picioarele oamenilor care mergeau pe marginea 
drumului. 

Autocarul se opri brusc. Un bărbat care ședea 
de cealaltă parte a intervalului central îi explică: 

— Nu putem ajunge toţi simultan. Primele 
trebuie să ajungă mașinile cu cei mai importanţi 
oameni. Apoi vom sosi noi, membrii baletului 
economic și politic care vom asigura un fundal 
frumos. 

Hong Qiu zâmbi. Uitase numele omului care îi 
vorbise, dar știa că în timpul Revoluţiei Culturale 
fusese un profesor de fizică la care autorităţile 
apelaseră de multe ori. Când revenise din multele 
lui peregrinări prin ţară, fusese imediat numit la 
conducerea a ceea ce urma să devină Institutul de 
Cercetări Spațiale al Chinei. Hong Qiu bănuia că 
individul împărtășea convingerile ei legate de 
direcţia în care ar fi trebuit să se îndrepte China. 
Era un membru al școlii vechi, capabil încă să stea 
în picioare, și nu unul dintre tinereii care nu 
înțelegeau niciodată cum e să trăieşti o viaţă în care 
există ceva mai important ca propria persoană. 

Se opriseră aproape de o piaţă de mici 
dimensiuni care se întindea de ambele părţi ale 


drumului. Hong Qiu știa că Zimbabwe era o ţară în 
pragul colapsului. Era unul dintre motivele pentru 
care o delegaţie așa de numeroasă făcea această 
vizită. Deși un asemenea fapt nu avea să fie 
niciodată făcut public, președintele Mugabe fusese, 
de fapt, cel care implorase guvernul chinez să ajute 
Zimbabwe să depășească severa criză economică 
prin care trecea ţara lui. Sancţiunile impuse de 
către Occident însemnau că infrastructura de bază 
a ţării era aproape de colaps. Cu doar câteva zile 
înainte de a pleca din Beijing, Hong Qiu citise într- 
un ziar că inflaţia din Zimbabwe se apropia acum de 
cinci mii la sută. Oamenii care mergeau pe jos pe 
lângă drum o făceau cu pași extrem de lenți. Hong 
Qiu avea impresia că erau cu toţii înfometați sau 
obosiţi. 

Hong Qiu observă brusc o femeie care 
îngenunchea. Ducea un copil într-un coș pus pe 
spate și avea pe cap un soi de coroană din cârpe 
împăturite pentru purtarea greutăților mari. Doi 
bărbaţi din apropiere se ajutară reciproc pentru a 
ridica un sac greu de ciment și pe care îl așezară 
apoi în echilibru pe capul femeii. Apoi o ajutară pe 
femeie să se ridice. Hong Qiu o urmări 
îndepărtându-se cu pași împleticiţi. Fără să se 
gândească, sări în picioare, străbătu în goană 
intervalul autocarului și vorbi cu interpreta: 

— Te rog să vii cu mine. 

Interpreta, o femeie tânără, deschise gura ca 
să protesteze, dar Hong Qiu o împiedică să scoată 
vreo vorbă. Şoferul deschisese ușa din față ca să 
permită intrarea aerului în autocarul care începuse 
deja să se încingă din pricină că instalaţia de aer 
condiționat nu funcţiona. Hong Qiu o trase pe 


interpretă de cealaltă parte a drumului, unde cei doi 
bărbaţi se așezaseră la umbră și își împărțeau o 
țigară. Femeia cu greutatea de pe cap dispăruse 
deja în pâcla stârnită de praful roșu. 

— Află cât cântărește sacul pe care l-au pus pe 
capul femeii. 

— Cam cincizeci de kilograme, o informă 
interpreta după ce primi răspunsul. 

— Dar asta e oribil. Femeia aia n-o să mai aibă 
spate la treizeci de ani. 

Bărbaţii izbucniră în râs. 

— Noi ne mândrim cu femeile noastre. Sunt 
foarte puternice. 

Hong Qiu citea în ochii lor că nu-și dădeau 
seama care era problema de fapt. „Femeile de aici 
suferă aceleași greutăţi cu care se confruntă și 
bietele noastre ţărănci din China, își zise ea. 
Femeile cară mereu greutăţi mari pe cap, dar și mai 
rele sunt greutăţile pe care trebuie să le care în 
interiorul minţilor lor.“ 

Se întoarse la autocar, însoţită de interpretă. 
La scurt timp după aceea, porniră iarăși la drum - 
acum aveau și escortă de motociclete. Hong Qiu 
lăsă vântul venind dinspre geamul deschis să-i bată 
în faţă. 

N-avea s-o uite pe femeia cu sacul de ciment pe 
cap. 


Întâlnirea cu președintele Mugabe dură patru 
ore. Când intră în sală, președintele avea mai 
degrabă aerul unui director amabil de școală. Când 
strânse mâna lui Hong Qiu, o făcu privind dincolo 
de ea, ca un om aflat în altă lume care se ciocnise în 
trecere de altă ființă. După întâlnire n-avea să-și 


mai amintească nimic despre ea. Hong Qiu știa că 
acest om mic de statură, care radia forță în ciuda 
faptului că era bătrân și fragil, era descris de unii 
ca un tiran însetat de sânge, care își chinuia 
propriul popor prin distrugerea caselor și alungarea 
oamenilor de pe pământurile lor ori de câte ori îi 
venea cheful. Alţii îl socoteau însă un erou care nu 
renunţa niciodată la lupta împotriva rămășițelor 
puterii coloniale despre care el insista cu 
încăpățânare să creadă că se află în spatele tuturor 
problemelor ţării. 

Ce credea Hong Qiu? Ştia prea puţine despre 
politică pentru a-și forma o opinie bine definită, dar 
Robert Mugabe era un om care din multe puncte de 
vedere merita admiraţia și respectul ei. Chiar dacă 
nu tot ce făcea el era bine, Mugabe era convins că 
rădăcinile colonialismului erau extrem de adânci și 
trebuiau retezate, nu o singură dată, ci de câte ori 
se iveau la suprafață. Nu în ultimul rând, Hong Qiu 
îl respecta pentru că citise cât de constant și de 
brutal era Mugabe atacat în mass-media 
occidentală. Hong Qiu trăise destul ca să știe că 
protestele puternice venite dinspre moșieri și 
ziarele lor erau adesea menite să înăbușe tipetele 
de durere ale celor care încă sufereau de pe urma 
relelor aduse de colonialism. 

Zimbabwe și Robert Mugabe se aflau sub 
asediu. Indignarea Occidentului ajunsese la extrem 
cu câţiva ani înainte, când Mugabe luase cu forţa 
pământurile deţinute de moșierii albi care încă erau 
dominanţi în ţară și care, prin ceea ce făceau, 
lipseau sute de mii de locuitori ai ţării de o bucată 
de pământ pentru nevoi personale. Ura faţă de 
Mugabe crescuse cu fiecare moșier alb rănit de 


pietre sau de gloanţe în cadrul confruntărilor 
deschise cu negrii revoltați și lipsiţi de orice bunuri. 

Hong Qiu mai știa că în anii 1980, când 
Zimbabwe, pe atunci numită Rhodezia, se eliberase 
de sub regimul fascist al lui lan Smith, Mugabe le 
oferise moșierilor albi posibilitatea unor negocieri 
deschise prin care să se găsească o soluţie pașnică 
la problema vitală a posesiei pământurilor. 
Încercările lui de dialog fuseseră întâmpinate cu 
tăcere de-a lungul celor cincisprezece ani care 
urmaseră proclamării independenței statului. 
Mugabe îşi repetase de nenumărate ori oferta de 
negociere, dar nu primise nici un răspuns, ci doar o 
tăcere disprețuitoare. În cele din urmă, răbdarea lui 
ajunsese la o limită, aşa că multe ferme fuseseră 
date din partea statului celor lipsiți de pământuri. 
Acest fapt fusese imediat condamnat de Occident și 
protestele începuseră să curgă din toate părţile. 

În acel moment, imaginea lui Mugabe se 
transformase din cea a unui luptător pentru 
libertate în cea a clasicului tiran african. Fusese 
zugrăvit așa cum antisemiţii îi zugrăveau pe evrei 
și, până la urmă, acest om care se aflase în fruntea 
luptei de eliberare a ţării ajunsese defăimat fără 
nici un fel de scrupule. Nimeni nu mai scotea o 
vorbă despre faptul că foștii conducători ai 
regimului lan Smith, în frunte cu Smith însuşi, 
primiseră permisiunea de a rămâne în Zimbabwe. 
Mugabe nu-i trimisese în instanţă și apoi la galere, 
așa cum obișnuiau să procedeze britanicii cu negrii 
revoltați în colonii. Însă un alb refractar la 
schimbare nu era totuna cu un negru refractar. 

Hong Qiu ascultă discursul lui Mugabe. Omul 
vorbea încet, cu voce blândă, pe care n-o ridica 


niciodată atunci când menţiona sancțiunile 
internaţionale care duseseră la creșterea ratei 
mortalităţii infantile, la răspândirea foametei și la 
tot mai multe emigrări ilegale în Africa de Sud. 
Mugabe vorbi despre opoziţia din Zimbabwe. 

— Au existat incidente, recunoscu el. Dar 
ziarele străine nu relatează niciodată nimic despre 
atacurile împotriva mea și a partidului meu. Noi 
suntem mereu cei care azvârle cu pietre sau 
confecționează încărcături explozive din dinamită, 
iar ceilalți nu aruncă niciodată cu bombe 
incendiare, nu-și schingiuiesc și nici nu-și bat până 
la moarte oponenții. 

Mugabe vorbi mult, dar bine. Hong Qiu își 
aduse aminte că omul avea mai bine de optzeci de 
ani. Ca atâţia lideri africani, petrecuse multă vreme 
în închisoare în cursul anilor de represiune, când 
puterile coloniale încă erau convinse că vor face 
față atacurilor la adresa supremaţiei lor. Hong Qiu 
știa că Zimbabwe era o ţară coruptă. Drumul pe 
care-l avea de străbătut era încă extrem de lung. 
Însă ar fi fost prea simplu și prea nedrept ca vina să 
fie aruncată în întregime în seama lui Mugabe. 
Adevărul era mult mai complicat. 

Îl văzu pe Ya Ru stând de cealaltă parte a 
mesei, aproape de oficialul de la comerţ și de 
tribuna de unde vorbea Mugabe. Își ţinea privirea 
aţintită asupra carneţelului propriu de însemnări și 
mâzgălea ceva. Făcea așa ceva încă din copilărie, 
schițând siluete umane, de obicei mici drăcușori 
neastâmpăraţi, înconjurați de focuri aprinse, în 
vreme ce medita sau asculta pe cineva. „Cu toate 
astea, își zise Hong Qiu, probabil că acum ascultă 
cu mai mare atenţie ca oricine altcineva. Soarbe 


fiecare vorbă pentru a vedea ce avantaje va putea 
dobândi din afacerile viitoare dintre cele două ţări, 
motivul adevărat al vizitei noastre aici. De ce 
materii prime dispune Zimbabwe și de care să avem 
noi nevoie? Cum să avem acces la ele la cel mai mic 
preţ?“ 

Când întâlnirea luă sfârșit și președintele 
Mugabe părăsi marea sală de conferințe, Ya Ru și 
Hong Qiu se întâlniră în dreptul ușilor. Fratele ei o 
așteptase acolo. Își luă fiecare o farfurie, pe care o 
umplu cu mâncare de pe tejgheaua bufetului. Ya Ru 
bău vin, însă Hong Qiu se mulţumi cu un pahar cu 
apă. 

— De ce îmi trimiţi scrisori în toiul nopţii? 

— M-a încercat sentimentul irezistibil că e ceva 
important. N-am mai putut aștepta. 

— Omul care mi-a ciocănit la ușă știa că sunt 
trează. De unde știa asta? 

Ya Ru ridică surprins din sprâncene. 

— Există moduri diferite de a ciocăni într-o ușă, 
depinzând dacă persoana din spatele ușii este 
trează sau doarme. 

Ya Ru dădu din cap. 

— Sora mea e foarte abilă. 

— Şi nu uita că văd în întuneric. Azi-noapte am 
stat multă vreme pe verandă. Chipurile licăresc în 
lumina lunii. 

— Dar azi-noapte n-a fost lună? 

— Stelele dau o lumină pe care eu o pot 
intensifica. Lumina stelelor poate deveni lumina 
lunii. 

Ya Ru se uită gânditor la ea. 

— Mă provoci la o întrecere? Asta vrei să faci? 

— Nu asta faci tu? 


— Trebuie să vorbim. În liniște și pace. Aici se 
petrec lucruri revoluţionare. Am atacat Africa cu o 
armată mare, dar prietenoasă. Acum suntem 
implicaţi în crearea de capete de pod. 

— Azi am văzut doi bărbaţi ridicând un sac de 
peste cincizeci de kile de ciment pe capul unei 
femei. Întrebarea pe care ţi-o adresez e foarte 
simplă. De ce am venit aici cu o armată? Vrem să-i 
ușurăm povara femeii? Sau vrem să ne alăturăm 
celor care îi pun saci pe cap? 

— E o întrebare importantă, pe care aș fi fericit 
să o discut. Dar nu acum. Președintele ne așteaptă. 

— Nu și pe mine. 

— Petrece-ţi seara pe verandă. Dacă nu îţi bat 
în ușă până la miezul nopţii, te poţi duce la culcare. 

Ya Ru își lăsă paharul jos și o părăsi cu un 
zâmbet pe soră-sa. Hong Qiu constată că scurta 
conversaţie dintre ei o făcuse să asude. O voce 
anunţă că autocarul ei avea să plece în treizeci de 
minute. Hong Qiu își umplu din nou farfuria cu 
sandviciuri mici. Când simţi că mâncase îndeajuns, 
se duse înspre spatele palatului, unde aștepta 
autocarul. Afară era deja arșiţă, cu soarele 
reflectându-se de zidurile din piatră albă ale clădirii. 
Hong Qiu își puse ochelarii de soare și o pălărie 
albă pe care o adusese cu ea în bagaj. Tocmai voia 
să urce în autocar când i se adresă cineva. Se răsuci 
pe călcâie. 

— Ma Li? Ce cauţi aici? 

— ÎI înlocuiesc pe bătrânul Zu. A fost doborât 
de tromboză și n-a reușit să vină. Am fost chemată 
ca să-l înlocuiesc. De-asta nici nu sunt pe lista de 
participanţi. 


— Nu te-am observat de dimineaţă, pe drumul 
încoace. 

— Cineva mi-a atras atenţia că m-am urcat într- 
una din mașinile mici, ceea ce a încălcat protocolul. 
Acum am venit să-mi ocup locul. 

Hong Qiu întinse mâna și prinse încheieturile 
mâinilor lui Ma Li. Femeia întruchipa exact 
speranţele lui Hong Qiu. Era cineva cu care putea 
discuta. Ma Li îi era prietenă încă din studenţie, 
după Revoluţia Culturală. Hong Qiu își aminti de o 
împrejurare, devreme într-o dimineaţă, când o 
găsise pe Ma Li dormind într-una din sălile de curs 
ale universităţii. Când Ma Li se trezise, ele două 
începuseră să discute. 

Păreau prietene predestinate. Hong Qiu încă își 
mai amintea una dintre primele lor conversații. Ma 
Li spusese că venise vremea să înceteze cu 
„bombardarea sediilor centrale". Fusese unul dintre 
lucrurile pe care Mao îi îndemnase pe revoluționari 
să le facă. Nici măcar oficialităţile de vârf din 
Partidul Comunist nu trebuiau scutite de critica 
necesară. Ma Li susţinea, în schimb, că devenise 
necesar să „bombardeze golul din capul meu, toată 
lipsa de cunoștințe împotriva căreia trebuie să 
lupt". 

Ma Li se instruise pentru a deveni analist 
economic și era angajată la Ministerul Comerţului 
ca membră a unui grup de experţi a căror sarcină 
consta în verificarea permanentă a cursurilor 
valutare de pe tot mapamondul. Hong Qiu ajunsese 
consilier al ministrului responsabil de securitatea 
naţională, cu sarcina de a coordona opiniile 
conducătorilor militari de vârf privind apărarea 
internă și externă a ţării, în special protecţia 


liderilor politici. Hong Qiu fusese la nunta lui Ma Li, 
dar după nașterea celor doi copii ai acesteia, 
întâlnirile lor deveniseră tot mai rare. 

Acum se întâlneau din nou, într-un autocar, în 
spatele palatului lui Robert Mugabe. Discutară fără 
întrerupere pe durata călătoriei înapoi spre 
camerele lor. Hong Qiu observă că Ma Li era cel 
puţin la fel de încântată ca și ea de revedere. Când 
ajunseră la hotel, hotărâră să facă o plimbare spre 
veranda mare, cu priveliștea ei magnifică către râu. 
Nici una din ele nu avea programată vreo întâlnire 
importantă până în ziua următoare, când Ma Li 
urma să viziteze o fermă experimentală, iar Hong 
Qiu trebuia să participe la o discuţie cu un grup de 
lideri militari din Zimbabwe, lângă cascada Victoria. 

Porniră spre râu într-o căldură sufocantă. Se 
vedeau fulgere în depărtare și se auzeau slab serii 
de tunete. Nici urmă de animale în jur. Parcă tot 
locul devenise brusc pustiu. Hong Qiu tresări când 
Ma Li o apucă de braţ. 

— Ai văzut? întrebă Ma Li, arătând cu mâna. 

Hong Qiu se uită, dar nu sesiză nici o mișcare 
în tufișurile dese care mărgineau apa. 

— În spatele copacului unde scoarţa a fost 
jupuită de elefanţi, lângă bolovanul care se ridică 
din sol ca o suliță. 

Acum Hong Qiu văzu. Coada leului se legăna 
încet, ștergând solul roșu. Printre frunze se zăreau 
din când în când coama și ochii bestiei. 

— Ai o privire ageră, remarcă Hong Qiu. 

— M-am antrenat să observ lucruri. Altfel 
împrejurimile pot fi periculoase. Chiar și într-un 
oraș sau într-o sală de conferinţă pot exista capcane 
în care poţi să cazi dacă nu ești atent. 


Păstrând o tăcere aproape respectuoasă, îl 
urmăriră pe leu cum coboară la râu și începe să 
bea. În mijlocul apei, câteva capete de hipopotam 
săltară în sus și în jos. Un cormoran la fel de colorat 
precum cel de pe verandă se lăsă pe balustradă, cu 
o insectă mare în cioc. 

— Liniște și pace, rosti Ma Li. Cu cât 
îmbătrânesc, cu atât mi le doresc mai tare. Poate că 
e primul semn de bătrâneţe? Nimeni nu vrea să 
moară înconjurat de zgomot de mașini și de 
radiouri. Progresul pe care ni-l construim singuri ne 
costă mult din punct de vedere al liniștii. Oare chiar 
poate o persoană trăi fără genul de liniște de care 
avem noi parte acum? 

— Ai dreptate, replică Hong Qiu. Dar cum 
rămâne cu amenințările invizibile la adresa vieților 
noastre? Ce facem cu ele? 

— Presupun că te gândești la poluare? La 
otrăvuri? Viruși care suferă încontinuu mutații și își 
schimbă aspectul? 

— Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, 
acum Beijingul este cel mai murdar oraș din lume. 
Măsurători recente au descoperit până la o sută 
patruzeci și două de micrograme de particule de 
praf în metrul cub de aer. În New York cifra 
echivalentă este de douăzeci și șapte, iar în Paris de 
douăzeci și doi. Așa cum știm amândouă prea bine, 
diavolul se ascunde în detalii. 

—  Gândește-te la toţi acei oameni care 
descoperă că pentru prima dată în viaţă își pot 
cumpăra o motoretă. Cum îi poţi convinge să n-o 
facă? 


— Prin întărirea controlului partidului asupra 
dezvoltării. Asupra a ceea ce este produs prin 
mijloace materiale și ce este produs prin idei. 

Ma Li mângâie cu blândeţe mâna prietenei 
sale. 

— Mă simt așa de bucuroasă de fiecare dată 
când descopăr că nu sunt singură. Nu mi-e rușine să 
afirm că baoxian yundong este ceea ce poate salva 
țara noastră de la dezintegrare și descompunere. 

— O campanie de păstrare a dreptului 
Partidului Comunist de a conduce, rosti Hong Qiu. 
Sunt de acord cu tine. Dar în același timp, știm 
amândouă că pericolul ne ameninţă din interior. Pe 
vremuri nevasta lui Mao era exponentul noii clase 
superioare, în ciuda faptului că flutura drapelul roșu 
mai puternic decât oricine altcineva. Astăzi sunt 
alții care se ascund în partid și care nu vor decât să- 
| submineze și să înlocuiască stabilitatea de care ne 
bucurăm cu un soi de libertate capitalistă pe care 
nimeni nu o va putea controla. 

— Am pierdut deja stabilitatea, replică Ma Li. 
Ca analist care știe căile pe care curg banii în ţara 
noastră, cunosc multe detalii de care nici tu și nici 
altcineva nu au habar. Dar, evident, nu am voie să 
spun nimic. 

— Suntem singure. Leul ăla nu ne ascultă. 

Ma Li o măsură din cap până în picioare. Hong 
Qiu știa exact la ce se gândea - pot să am încredere 
în ea sau nu? 

— Nu spune nimic dacă ai dubii, zise Hong Qiu. 
Dacă îţi alegi greșit oamenii în care să ai încredere, 
rămâi neajutorată și lipsită de apărare. Asta e 
marea idee pe care ne-a oferit-o Confucius. 


— Am încredere în tine, zise Ma Li. Cu toate 
astea, nu poţi nega faptul că instinctul de 
conservare al individului întotdeauna încurajează 
prudenta. 

Hong Qiu arătă spre malul râului. 

— Leul a plecat. N-am observat plecarea lui. 

Ma Li încuviinţă. 

— Anul acesta, guvernul a crescut cheltuielile 
militare cu aproape cincisprezece la sută, continuă 
Hong Qiu. Privind lucrurile din perspectiva faptului 
că nu există inamici reali în apropierea Chinei, în 
mod firesc Pentagonul și Kremlinul se întreabă ce 
se petrece. Analiştii lor își pot da seama fără cine 
știe ce efort că statul și forţele noastre armate se 
pregătesc împotriva unei revolte interne. În plus, 
cheltuim aproape zece miliarde de yuani pe 
sistemele noastre de supraveghere a internetului. 
Sunt cifre imposibil de ascuns. Dar mai există o 
statistică de care foarte puţini oameni au habar. 
Câte revolte și proteste de masă crezi tu că au avut 
loc în ţara noastră anul trecut? 

Ma Li se gândi câteva clipe. 

— Cinci mii, poate? 

Hong Qiu clătină din cap. 

— Aproape nouăzeci de mii. Calculează tu câte 
se petrec zilnic. Este o cifră care aruncă o imensă 
umbră asupra tuturor eforturilor biroului politic. Ce 
a făcut Deng cu cincisprezece ani în urmă - 
liberalizarea economiei - a fost suficient pentru a 
calma cea mai mare parte a agitaţiei civile din ţară. 
Însă acum asta nu mai ajunge. Mai ales atunci când 
orașele nu mai pot găsi spaţii și locuri de muncă 
pentru sutele de milioane de țărani care își așteaptă 


cu nerăbdare rândul ca să se bucure de viaţa bună 
la care visăm cu toţii. 

— Ce se va întâmpla? 

— Nu știu. Nimeni nu știe. Grijile și starea de 
alertă sunt pe deplin justificate. În interiorul 
partidului are loc o luptă pentru putere mai acerbă 
chiar decât a fost pe vremea lui Mao. Nimeni nu 
poate prevedea care va fi rezultatul. Armata se 
teme de un haos care nu mai poate fi controlat. Noi 
două știm că singurul lucru pe care îl putem face și 
pe care trebuie să-l facem este să restaurăm 
principiile de bază care se aplicau înainte. 

— Baoxian yundong. 

— Singura cale. Singura noastră cale. Nu este 
posibil să scurtcircuităm această cale către viitor. 

O turmă de elefanţi își croia încet drum spre 
râu ca să se adape. Când pe verandă își făcu 
apariția un grup de turiști occidentali, cele două 
prietene se întoarseră în holul hotelului. Hong Qiu 
intenţionase să propună ca ele să mănânce 
împreună, dar Ma Li i-o luă înainte spunând că avea 
o întâlnire în acea seară. 

— O să stăm aici două săptămâni, zise Ma Li. 
Vom avea destul timp ca să discutăm despre tot ce 
s-a întâmplat. 

— Tot ce s-a întâmplat și se va întâmpla, 
replică Hong Qiu. Despre toate lucrurile la care nu 
avem încă un răspuns. 

Hong Qiu o urmări pe Ma Li plecând pe lângă o 
latură a piscinei mari. „O să discut cu ea mâine, își 
zise ea. Exact atunci când aveam nevoie disperată 
ca să discut cu cineva, una dintre cele mai vechi 
prietene ale mele apare din senin.“ 


Mâncă singură în acea seară. Un grup mare, 
făcând parte din delegaţia chineză, se strânsese în 
jurul a două mese lungi, dar Hong Qiu preferă 
singurătatea. 

Moliile dansau în jurul lămpii de deasupra 
capului ei. 

După ce termină de mâncat, stătu o vreme la 
barul de lângă piscină și bău o ceașcă de ceai. 
Câţiva delegaţi chinezi se îmbătară și se apucară să 
facă avansuri chelneriţelor tinere și frumoase care 
serveau la mese. Pe Hong Qiu o irită spectacolul 
ieftin, așa că plecă. “Într-o altă Chină, așa ceva nu 
ar fi fost permis, își zise ea, furioasă. Gărzile de 
securitate ar fi intervenit deja până acum. Oricine s- 
ar fi îmbătat și ar fi început să se dea mare nu ar 
mai fi avut voie să reprezinte China. Poate că ar fi 
ajuns chiar și la închisoare. Dar în zilele noastre 
nimănui nu-i mai pasă.“ 

Se așeză pe verandă și se gândi la aroganţa cu 
care fusese îmbrăţișată convingerea nefericită că un 
sistem al economiei de piaţă mai puţin reglementat 
ar face bine dezvoltării ţării. Ţelul lui Deng fusese 
acela de a face ca roţile care puneau în mișcare 
economia chineză să se învârtă mai rapid. Astăzi 
însă, situația era alta. „Trăim cu riscul 
supraîncălzirii, nu numai din perspectiva 
industriilor noastre, ci și din cea a creierelor 
noastre, își spuse ea. Nu vedem ce preț plătim, sub 
forma râurilor poluate, al aerului care ne sufocă și 
al milioanelor de oameni care caută cu disperare să 
fugă din zonele rurale. 

Odinioară am venit în ţara care se numea 
Rhodezia pentru a sprijini o luptă de eliberare 
naţională. Acum, la aproape treizeci de ani după 


dobândirea independenţei, revenim sub forma unor 
coloniști prost deghizați. Propriul meu frate este 
unul dintre cei care trădează vechile noastre 
idealuri. Dar el nu are nici un pic din credinţa 
sinceră în forța și prosperitatea poporului care pe 
vremuri ne-a eliberat propria ţară.“ 

Închise ochii și ascultă zgomotele nopţii. Toate 
gândurile legate de Ma Li și de conversaţia lor 
dispărură încet din mintea ei obosită. 

Aproape că adormise când auzi un zgomot mai 
puternic decât sunetele cicadelor. O ramură care 
trosnise. 

Deschise ochii și se ridică pe scaun. Cicadele 
tăcură. Ştia că undeva, în apropiere, se afla cineva. 

Intră repede în camera ei și încuie ușa de 
sticlă. Stinse toate luminile. 

Inima îi bătea cu putere. I se făcuse frică. 

Cineva era afară, în întuneric. Oricine ar fi fost, 
călcase pe o creangă și o rupsese sub picior. 

Se aruncă pe pat, temându-se ca nu cumva 
cineva să intre cu forța în camera ei. 

Însă nimeni nu apăru din beznă. După ce 
așteptă aproape o oră, trase draperiile, se așeză la 
birou și se apucă să scrie o scrisoare pe care o 
întocmise în minte în cursul zilei. 


29 


Hong Qiu avu nevoie de câteva ore ca să scrie 
rezumatul celor întâmplate în ultima vreme, 
începând cu fratele ei și cu bizarele informaţii 
primite de la judecătoarea suedeză, Birgitta Roslin. 
Făcea asta ca să se protejeze pe sine. Decisese 
odată pentru totdeauna că fratele ei era corupt și 


făcea parte din grupul de indivizi pe cale de a pune 
mâna pe China. În plus, el și garda lui de corp, Liu 
Xin, puteau fi implicaţi în câteva crime brutale 
petrecute la mare distanţă de graniţele Chinei. Nu 
porni aparatul de aer condiţionat pentru a putea 
auzi orice sunete de afară. Insectele nopţii bâzâiau 
în jurul lămpii în încăperea sufocant de fierbinte și 
picături grele de sudoare se prelingeau de pe faţa ei 
pe birou. Avea toate motivele să se simtă 
îngrijorată. Trăise suficient de mult ca să poată face 
deosebirea între pericolele reale și cele imaginare. 
Ya Ru era fratele ei, dar mai presus de asta era 
un om care nu ezita să folosească orice mijloace 
pentru a-și atinge scopurile. Hong Qiu nu se opunea 
unor dezvoltări în direcţii noi. Așa cum întreaga 
lume se schimba, liderii chinezi erau obligaţi să 
conceapă strategii noi pentru a rezolva problemele 
prezentului și pe cele ale viitorului. Însă Hong Qiu 
și mulţi alţii ca ea nu priveau cu ochi buni faptul că 
liderii nu combinau fundamentele socialiste ale ţării 
cu dezvoltarea către o economie în care pieţele 
libere să joace un rol major. Oare era alternativa 
imposibilă? O ţară puternică, precum China, nu 
avea nevoie să-și vândă sufletul în căutarea de 
petrol, materii prime și pieţe noi pentru desfacerea 
produselor industriale. Oare marea provocare nu 
consta tocmai în demonstrarea faptului că 
imperialismul brutal și colonialismul nu reprezentau 
o consecinţă inevitabilă a dezvoltării unei ţări? 
Hong Qiu fusese martoră la felul în care 
lăcomia punea stăpânire pe tineri care, prin 
intermediul contactelor stabilite, al rudelor și nu în 
ultimul rând al lipsei de scrupule, reușiseră să-și 
construiască averi fabuloase. Indivizii se simțeau 


intangibili, iar acest fapt îi făcea și mai brutali, și 
mai cinici. Hong Qiu ar fi vrut să li se opună, lor și 
lui Ya Ru. Viitorul nu însemna o concluzie deja 
trasă: totul era încă posibil. 

Când termină de scris, citi scrisoarea, efectuă 
câteva corecţii și clarificări, apoi sigilă plicul, scrise 
numele lui Ma Li pe el, după care se întinse pe pat 
ca să se culce. Deși era foarte obosită, trecu o 
vreme până să adoarmă. 

Se sculă la ora șapte și urmări răsăritul de 
soare de pe verandă. Când ajunse în sala de mese, 
Ma Li se găsea deja acolo. Hong Qiu i se alătură, 
comandă ceai chelneriţei, apoi privi în jurul ei. La 
cele mai multe mese ședeau membri ai delegaţiei 
chineze. Ma Li o anunţă că intenţiona să se ducă 
până la râu ca să privească animalele. 

— Vino în camera mea peste o oră, rosti Hong 
Qiu cu voce coborâtă. Stau la numărul douăzeci și 
doi. 

Ma Li încuviință, fără să întrebe nimic. „Ca și 
mine, a dus o viaţă care ne-a învăţat cu prezenţa 
constantă a secretelor”, își spuse Hong Qiu. 

Își termină micul dejun, apoi se retrase în 
cameră ca s-o aștepte pe Ma Li. Plecarea spre 
ferma experimentală era programată abia la ora 
nouă și jumătate. 

După exact o oră, Ma Li ciocăni la ușă. Hong 
Qiu îi dădu scrisoarea pe care o redactase în cursul 
nopţii. 

— Dacă mi se întâmplă ceva, zise ea, scrisoarea 
asta va deveni importantă. Dacă voi ajunge să mor 
de bătrâneţe în patul meu, poţi să o arzi. 

Ma Li se uită intens la ea. 

— Să-mi fac griji în privinţa ta? 


— Nu. Dar chiar și așa scrisoarea este 
importantă. De dragul altora. Şi de dragul ţării 
noastre. 

Hong Qiu văzu surpriza pe chipul celeilalte 
femei. Însă Ma Li nu întrebă nimic, ci se mulțumi să 
bage scrisoarea în poșetă. 

— Ce ai astăzi pe agendă? întrebă Ma Li. 

— O discuţie cu membrii serviciului de 
securitate ai lui Mugabe. Le vom oferi asistenţă. 

— Arme? 

— Partial. Dar în primul rând îi vom ajuta să-și 
instruiască oamenii, îi vom învăţa luptele corp la 
corp și arta de a supraveghea oamenii. 

— La asta suntem experți. 

— Detectez cumva o critică ascunsă în ceea ce 
ai spus? 

— Bineînţeles că nu, replică Ma Li, surprinsă. 

— Ştii că am susţinut mereu cât de importantă 
este pentru ţara noastră protecţia atât față de 
dușmanii din interior, cât și faţă de cei din exterior. 
Multe ţări din Occident ar fi încântate să vadă cum 
Zimbabwe se prăbușește într-un haos sângeros. 
Anglia n-a admis niciodată pe deplin că această ţară 
s-a eliberat în 1980. Mugabe este înconjurat de 
dușmani. Ar fi o prostie din partea lui să nu ceară ca 
serviciul lui de securitate să opereze la capacitate 
maximă. 

— Şi presupun că nu e prost? 

— Robert Mugabe e suficient de deștept ca să- 
și dea seama că trebuie să reziste tuturor 
tentativelor fostei puteri coloniale de a reteza 
picioarele partidului de guvernământ. Dacă pică 
Zimbabwe, multe alte ţări o vor apuca pe același 
drum. 


Hong Qiu o însoţi pe Ma Li la ușă și o urmări 
dispărând de-a lungul aleii pavate care șerpuia pe 
sub vegetaţia luxuriantă. 

Chiar lângă bungalow-ul lui Hong Qiu se găsea 
un arbust jacaranda. Privi spre florile de un 
albastru-deschis și încercă să găsească, în zadar, 
ceva cu care să compare acea culoare. Culese o 
floare care căzuse pe jos. O puse între paginile 
jurnalului ei pentru a o presa și conserva. Hong Qiu 
își lua jurnalul cu ea oriunde se ducea, dar rareori 
își găsea timp ca să scrie în el. 

Tocmai voia să se așeze pe verandă ca să 
studieze un raport despre opresiunea politică din 
Zimbabwe, când se auzi un ciocănit în ușă. Afară 
era unul dintre ghizii chinezi, un bărbat de vârstă 
mijlocie pe nume Shu Fu. Hong Qiu observase mai 
devreme că omul păruse speriat de moarte că 
lucrurile puteau decurge prost din punct de vedere 
al organizării. Părea complet nepotrivit ca ghid 
pentru un grup așa de mare, mai ales că engleza pe 
care o vorbea era departe de a fi satisfăcătoare. 

— Hong Qiu, rosti Shu Fu. A apărut o 
schimbare de program. Ministrul comerțului vrea să 
viziteze o ţară vecină, Mozambic, și vrea să faceţi 
parte din grupul care îl însoțește. 

— De ce? 

Hong Qiu era complet surprinsă. Nu avusese 
niciodată o legătură strânsă cu oficialul de la 
minister, Ke, și abia dacă îi strânsese mâna înainte 
de a decola spre Harare. 

— Ministrul m-a rugat doar să vă informez că 
veţi călători cu el. Va fi o delegaţie mică. 

— Când vom pleca? Şi încotro? 


Shu Fu își șterse sudoarea de pe sprâncene, 
apoi își desfăcu braţele în lateral. Arătă spre ceas. 

— Nu vă pot spune mai multe amănunte. 
Mașinile pleacă spre aeroport în patruzeci și cinci 
de minute. Nu se acceptă întârzieri. Toată lumea 
implicată trebuie să ia bagaje ușoare și să fie 
pregătită pentru ședere peste noapte. Dar e posibil 
să vă întoarceţi chiar din seara asta. 

— Unde mergem? Ce sens are? 

— Ministrul Ke va explica toate astea. 

— Dar măcar îmi puteţi spune numele orașului 
unde mergem? 

— Orașul Beira de la Oceanul Indian. Potrivit 
informaţiilor de care dispun, zborul va dura mai 
puţin de o oră. 

Hong Qiu nu avu ocazia să mai pună și alte 
întrebări. Shu Fu se grăbi să dispară. 

Hong Qiu rămase nemișcată în cadrul ușii. 
„Există o singură explicaţie, își zise ea. Ya Ru mă 
vrea acolo. Evident va fi unul dintre cei care îl 
însoțește pe Ke. Şi mă vrea și pe mine acolo.“ 

Își aminti de ceva ce auzise pe drumul spre 
Africa. Președintele Kaunda al Zambiei ceruse ca 
linia aeriană naţională, Zambia Airways, să 
investească bani în cumpărarea unuia dintre cele 
mai mari avioane de pasageri ale epocii, un Boeing 
747. Nu exista o piaţă care să justifice zboruri 
regulate între Lusaka și Londra ale unui asemenea 
gigant. În scurt timp se aflase însă că scopul 
adevărat al președintelui Kaunda era acela de a 
folosi avionul pentru călătoriile lui frecvente în alte 
țări. Nu pentru că dorea să călătorească luxos, ci 
pentru a avea loc suficient pentru membrii opoziţiei, 
membrii guvernului sau conducătorii militari în care 


nu avea încredere. Își umplea avionul cu cei care 
erau gata să comploteze împotriva lui sau chiar să 
conceapă o lovitură de stat, pentru a-i avea sub 
supraveghere în timp ce lipsea din ţară. 

Încerca Ya Ru ceva similar? O voia pe sora lui 
aproape de el ca să o poată supraveghea? 

Hong Qiu se gândi la creanga care trosnise în 
întuneric lângă camera ei. Cu greu și l-ar fi 
închipuit pe Ya Ru stând acolo, în umbră. Mai 
degrabă fusese cineva trimis să o spioneze. 

Cum nu voia să i se opună lui Ke, Hong Qiu își 
pregăti pentru drum valiza mai mică din cele două 
cu care venise. Cu câteva minute înainte de plecare 
se duse la recepţie. Nici urmă de Ke sau de Ya Ru. 
Pe de altă parte, avu impresia că îl zărește pe Liu 
Xin, garda de corp a lui Ya Ru, deși nu fu sigură. 
Shu Fu o escortă spre una dintre limuzinele care 
așteptau. În mașină se mai găseau doi bărbaţi 
despre care ea știa că lucrau la Ministerul 
Agriculturii din Beijing. 

Aeroportul se afla la doar câţiva kilometri în 
afara capitalei Harare. Cele trei mașini din convoi 
merseră rapid, cu o motocicletă în faţă drept 
escortă. Hong Qiu observă polițiști la fiecare colţ de 
stradă, oprind traficul de pe alte străzi. Pătrunseră 
direct prin porţile aeroportului și fără alte opriri se 
suiră direct la bordul unui avion al forțelor aeriene 
locale. Hong Qiu urcă pe la ușa din spate și observă 
un ecran care separa partea din faţă a cabinei 
pasagerilor de cea din spate. Presupuse că era 
avionul privat al lui Mugabe, pe care președintele îl 
împrumutase delegaţiei chineze. După doar câteva 
minute de așteptare, avionul decolă. Lângă Hong 
Qiu se așezase una dintre secretarele lui Ke. 


— Unde mergem? întrebă Hong Qiu după ce 
ajunseră la altitudinea de zbor și pilotul anunţă că 
zborul va dura cincizeci de minute. 

— Spre valea fluviului Zambezi, răspunse 
femeia de alături. 

Tonul femeii o determină pe Hong Qiu să nu-i 
mai pună și alte întrebări. Avea ea să afle până la 
urmă care era scopul acelei călătorii neașteptate. 

Sau nu era chiar așa de neașteptată? Îi trecu 
prin minte ideea că nici măcar de asta nu putea fi 
sigură. Poate că totul făcea parte dintr-un plan 
despre care ea n-avea habar. 

Când începu pregătirile de coborâre, aeronava 
trecu peste mare. Hong Qiu văzu apa verzuie- 
albăstrie scânteind dedesubt și mici bărci de pescuit 
cu vele simple, triunghiulare, săltând pe valuri. 
Orașul Beira lucea alb în lumina soarelui. În jurul 
centrului din beton al orașului se  zăreau 
nenumărate așezări părăginite, posibil pline de 
magherniţe. 

Când ieși din avion, căldura o lovi ca un ciocan. 
Îl văzu pe Ke îndreptându-se spre prima mașină din 
convoi, care de data asta nu mai era o limuzină 
neagră, ci un Land Cruiser alb, cu drapelul 
mozambican pe capotă. Hong Qiu îl văzu pe Ya Ru 
urcând în aceeași mașină. Nu se întoarse nici o 
secundă spre ea. “Însă știe clar că sunt aici“, își zise 
Hong Qiu. 

Porniră spre nord-vest. Alături de Hong Qiu în 
mașină se găseau aceiași doi bărbaţi de la 
Ministerul Agriculturii. Oamenii cercetau niște hărți 
topografice de mici dimensiuni, comparându-le cu 
atenţie cu peisajul pe care îl zăreau prin geamurile 
mașinii. Hong Qiu continua să se simtă la fel de 


iritată ca atunci când Shu Fu își făcuse apariţia la 
ușa ei, anunțând schimbarea de program. Ca și cum 
ar fi fost forţată să se implice într-un eveniment 
împotriva căruia experienţa acumulată și intuiţia ei 
emiteau semnale puternice de avertizare. „Ya Ru 
mă vrea aici, își zise ea. Dar ce motive i-a oferit lui 
Ke ca eu să mă aflu acum într-o mașină japoneză 
care stârnește nori groși de praf roșiatic? În China 
solul e galben; aici este roșu, dar se ridică la fel de 
ușor în aer și îţi intră în ochi și în fiecare por al 
pielii.” 

Singurul motiv plauzibil al prezenţei ei în 
cadrul acestei vizite-fulger era acela că ea făcea 
parte dintre acei mulţi membri ai Partidului 
Comunist care se arătau sceptici față de politicile 
curente ale partidului și nu în ultimul rând faţă de 
politicile lui Ke. Însă se găsea acolo ca ostatică sau 
în speranţa că ea își va schimba părerile despre 
politicile pe care le găsea atât de nepotrivite? 
Prezenţa unor oficialități de rang înalt din 
Ministerul Agriculturii și a unui ministru al 
comerțului în cadrul unei călătorii lipsite de confort 
prin inima Mozambicului nu putea însemna altceva 
decât că scopul călătoriei avea o importanţă majoră. 

Peisajul care se înșira dincolo de geamurile 
mașinii era monoton - copaci pitici și tufișuri, din 
când în când întrerupte de râuri și pâraie, precum și 
de pâlcuri de colibe și mici terenuri bine îngrijite. 
Hong Qiu era surprinsă că un asemenea sol rodnic 
era atât de depopulat. În imaginaţia ei, continentul 
african era precum China sau India, o parte a lumii 
a treia lovite de sărăcie, unde mase enorme de 
oameni se călcau în picioare în efortul de a 
supravieţui. „Dar ceea ce mi-am imaginat eu e doar 


un mit, își zise ea. Marile orașe africane nu diferă 
prea mult de ceea ce vedem în Shanghai sau în 
Beijing. Sunt culmea dezvoltărilor catastrofale care 
sărăcesc atât oamenii, cât și natura. Dar nu știam 
absolut nimic despre zonele rurale africane până 
acum, când le văd și le străbat cu mașina.“ 

Își continuară drumul spre nord-vest. În unele 
locuri drumul era atât de prost încât mașinile 
încetineau până la o viteză echivalentă unei 
plimbări pe jos. Ploaia penetrase prin pământul dur 
și roşu,  înmuind suprafața drumului și 
transformând-o într-o clisă moale. 

Într-un târziu ajunseră într-un loc numit 
Sachombe. Era un sat mare, cu colibe, câteva 
magazine și mai multe clădiri părăginite din beton 
rămase din perioada colonială, când administratorii 
portughezi și corespondenţii lor locali, assimilados, 
sau „asimilaţii", conduseseră diversele provincii ale 
ţării. Hong Qiu își aminti că citise cum descria 
dictatorul portughez Salazar vastele întinderi de 
pământ din Angola, Mozambic și Guineea-Bissau, pe 
care el le conducea cu o mână de fier. În universul 
lui literar, aceste ţări îndepărtate erau denumite 
„Teritoriile de peste mări ale Portugaliei". Aici își 
trimitea el toţi ţăranii săraci, adesea analfabeți, în 
parte pentru a rezolva o problemă demografică 
internă portugheză și în același timp pentru a 
construi o structură de putere colonială concentrată 
în zonele de coastă și care durase până în anii 1950. 
„Suntem noi pe cale să facem ceva similar? se 
întrebă Hong Qiu. Repetăm nedreptatea, dar ne-am 
îmbrăcat cu alte costume.” 

Când ieșiră din mașini și își șterseră feţele de 
transpirație și de praf, Hong Qiu descoperi că 


întreaga zonă era încercuită de vehicule militare și 
de soldaţi înarmaţi. În spatele barierelor putea 
vedea băștinași curioși care se uitau la ciudaţii 
străini. „Săracii sunt întotdeauna prezenţi, își zise 
ea. Cei cărora noi pretindem că le susţinem 
interesele.” 

Două corturi mari fuseseră înălțate pe 
întinderea plată de nisip din faţa clădirilor albe. Un 
număr mare de limuzine negre și două elicoptere 
ale forțelor aeriene mozambicane se adunaseră 
acolo înainte de sosirea convoiului. „Nu știu ce ne 
așteaptă, își zise Hong Qiu, dar orice ar fi este 
important. Ce l-o fi determinat pe ministrul Ke să fie 
brusc de acord cu vizita într-o ţară care nici măcar 
nu se află pe agenda noastră?” O mică parte a 
delegaţiei trebuia să petreacă o zi în Malawi și în 
Tanzania, dar nu se menţionase nicăieri de vreo 
vizită în Mozambic. 

Apăru o fanfară, cântând. În același timp, dintr- 
unul din corturi ieșiră mai mulţi bărbaţi. Hong Qiu îl 
recunoscu imediat pe mărunţelul din frunte. Avea 
părul cărunt, purta ochelari și era solid. Omul care 
îl saluta acum pe ministrul Ke nu era nimeni 
altcineva decât preşedintele nou ales al 
Mozambicului, Guebuza. Ke își prezentă delegaţia 
președintelui și însoţitorilor acestuia. Când îi veni 
rândul la strânsul mâinii, Hong Qiu se trezi privind 
drept în niște ochi prietenoși, dar scrutători. „Fără 
îndoială că Guebuza e un om care nu uită niciodată 
un chip”, își zise ea. După introduceri, fanfara cântă 
cele două imnuri naţionale. Hong Qiu luă poziţie de 
drepţi. 

În vreme ce asculta imnul naţional al 
Mozambicului, privi în jur după Ya Ru dar nu-l zări 


nicăieri. Nu-l mai văzuse de când ajunseseră în 
Sachombe. Continuă să cerceteze grupul de chinezi 
prezenţi și descoperi că erau și alţii care se 
făcuseră nevăzuţi după aterizarea la Beira. Scutură 
din cap. N-avea sens să se întrebe ce plănuia Ya Ru. 
Mai important acum era să încerce să înțeleagă ce 
avea să se petreacă acolo, în valea pe unde curgea 
fluviul Zambezi. 

Fură conduși într-unul din corturi de către un 
grup de negri tineri, bărbaţi și femei. Un alt grup de 
femei mai în vârstă dansa în jurul lor în ritmul 
persistent al tobelor. Hong Qiu stătea în rândul din 
spate. Solul din cort era acoperit cu covoare. 
Fiecărui membru al delegaţiei i se alocase un 
fotoliu. Când toată lumea se așeză confortabil, 
președintele Guebuza se duse la podium. Hong Qiu 
își puse căștile la urechi. Portugheza era tradusă 
perfect în chineză. Hong Qiu bănuia că translatorul 
provenea de la principala școală din Beijing care 
instruia în mod exclusiv translatori pentru a-i 
acompania pe președinte, pe membrii guvernului și 
pe cei mai importanţi oameni de afaceri în cadrul 
negocierilor. Hong Qiu auzise că nu exista nici o 
limbă de pe planetă, indiferent cât de 
nesemnificativă, care să nu dispună de translatori 
calificaţi în China. Povestea asta o făcea să se simtă 
mândră. Nu existau limite pentru concetăţenii ei - 
poporul care, până cu doar o generaţie în urmă, 
fusese condamnat la ignoranță și mizerie. 

Hong Qiu se răsuci către intrarea în cort, care 
flutura ușor în adierea brizei. Îl zări pe Shu Fu 
stând afară, zări câţiva soldaţi, dar nici urmă de Ya 
Ru. 


Președintele vorbi puţin. Ură bun venit 
delegaţiei chineze şi rosti câteva cuvinte 
introductive. Hong Qiu ascultă cu atenție, ca să-și 
dea seama ce se petrecea acolo. 

Tresări când simți o mână pe umăr. Ya Ru se 
strecurase neobservat în cort și se lăsase pe vine în 
spatele ei. Dădu la o parte una din căștile de pe 
urechile ei și se apucă să-i șoptească la ureche: 

— Ascultă cu atenţie, draga mea soră, și vei 
înţelege ceva din evenimentele majore care vor 
schimba ţara și lumea noastră. Așa va arăta viitorul. 

— Unde ai fost? 

Hong Qiu roși când își dădu seama cât de 
idioată fusese întrebarea. Ca atunci când el era 
copil și venea târziu acasă. Hong Qiu își asumase 
adesea rolul mamei atunci când părinţii lor erau 
plecaţi la vreuna dintre desele lor ședințe politice. 

— Eu merg pe drumul meu. Dar vreau acum să 
asculţi și să înveţi ceva. Despre modul în care 
vechile idealuri sunt schimbate cu unele noi, fără a- 
și pierde însemnătatea. 

Ya Ru lăsă la loc casca pe urechea ei și ieși în 
grabă din cort. Hong Qiu îl zări și pe Liu Xin și se 
întrebă din nou dacă într-adevăr el omorâse toţi 
acei oameni despre care vorbea Birgitta Roslin. Se 
decise ca imediat ce avea să ajungă înapoi în 
Beijing să vorbească cu unul dintre prietenii ei din 
poliție. Liu Xin nu făcea nimic de capul lui, fără să 
primească un ordin clar de la Ya Ru. În cele din 
urmă, Hong Qiu avea să aibă o confruntare cu Ya 
Ru, dar mai întâi trebuia să afle mai multe despre 
cele petrecute în realitate. 

Președintele dădu microfonul președintelui 
comitetului care se ocupase din partea 


mozambicană de pregătirea întâlnirii. Omul era 
izbitor de tânăr, chel, și purta o pereche de ochelari 
fără ramă. Hong Qiu își amintea că individul fusese 
prezentat cu numele de Mapito, sau poate Mapiro. 
Vorbea cu entuziasm, ca și cum ceea ce spunea îl 
motiva cu adevărat. 

Atunci Hong Qiu înţelese. Circumstanţele 
deveniră treptat limpezi; se lămuri și scopul 
întâlnirii, și secretul din jurul ei. Undeva, adânc în 
jungla mozambicană, un proiect imens era pe cale 
să demareze. Un proiect care implica două dintre 
cele mai sărace ţări în lume - una din ele o mare 
putere, cealaltă o mică țară din Africa. Hong Qiu 
ascultă ce se spunea, cu vocea chineză molcomă 
traducând după fiecare pauză. Înţelese de ce Ya Ru 
dorise ca ea să fie prezentă. Hong Qiu se opunea cu 
înverșunare la tot ceea ce putea transforma China 
în putere imperială - și, de aici, așa cum spunea 
Mao, într-un tigru de hârtie care să fie, mai 
devreme sau mai târziu, zdrobit de rezistența 
populară unită. Poate că Ya Ru nutrea speranţa 
vagă că Hong Qiu putea fi convinsă de faptul că 
lucrurile care se petreceau acum puteau aduce 
avantaje pentru ambele ţări? Mai important însă era 
faptul că grupul de care aparţinea Hong Qiu nu se 
temea de cei aflaţi la putere. Nici Ke și nici Ya Ru 
nu se sinchiseau de Hong Qiu și de cei care 
împărtășeau opiniile ei. 

Când Mapito se opri ca să ia o gură de apă, 
Hong Qiu gândi că acum auzea exact ceea ce o 
speria cel mai tare: China revenise la o societate 
stratificată pe clase. Ba, chiar mai rău decât 
avertizase Mao, China avea să devină o ţară divizată 
între elite puternice și o clasă inferioară blocată în 


sărăcie. Iar ca tacâmul să fie complet, China avea 
să-și permită să trateze restul lumii așa cum 
procedaseră întotdeauna imperialiștii. 

Mapito continuă să vorbească: 

— Ceva mai încolo, în cursul zilei de azi, vom 
merge cu elicopterul de-a lungul fluviului Zambezi, 
până la Bandar, apoi până la Luabo, unde începe 
imensa deltă care unește fluviul cu marea. Vom 
zbura peste câmpuri fertile slab populate. Conform 
calculelor făcute de noi, în următorii cinci ani vom 
putea găzdui patru milioane de ţărani chinezi care 
pot cultiva terenurile care astăzi stau necultivate. 
Nici o singură persoană nu va fi obligată să se mute. 
Nimeni nu-și va pierde mijloacele de subzistență. 
Dimpotrivă, concetăţenii noștri vor beneficia de pe 
urma acestor mari schimbări. Toată lumea va avea 
acces la șosele, școli, spitale, electricitate, toate 
acele lucruri care înainte erau disponibile doar 
pentru puţine persoane din zonele rurale și 
constituiau un privilegiu pentru locuitorii orașelor. 

Hong Qiu auzise deja zvonuri despre 
autorităţile chineze care începuseră să mute forţat 
țărani din pricina construirii unor baraje imense, 
promițând celor afectaţi că într-o zi vor putea duce 
o viață prosperă de fermier în Africa. Cu ochii minţii 
vedea deja migraţia pe scară mare. Cuvintele 
îmbărbătătoare rostite de Mapito creau o imagine 
idilică a ţăranilor chinezi săraci - analfabeți și 
ignoranti -, așezându-se imediat în acel spaţiu străin 
și îndepărtat de China. N-aveau să apară probleme, 
graţie prieteniei și dorinţei de cooperare; nici un 
conflict n-avea să se işte între nou-veniţi și cei care 
locuiau deja de generaţii pe malurile fluviului. Însă 
nimeni nu o putea convinge că vorbele pe care le 


auzea acum nu reprezentau altceva decât prima 
etapă a transformării Chinei într-o naţiune de 
prădători care n-ar fi ezitat să înșface pentru sine 
orice resursă de petrol și de materii prime necesare 
menţinerii dezvoltării economice în ritm rapid. 
Uniunea Sovietică furnizase arme - adesea vechi și 
depășite moral - în timpul războiului de eliberare 
care dusese la retragerea colonizatorilor portughezi 
din Mozambic în 1974. În schimbul acestui ajutor, 
sovieticii își arogaseră dreptul de a pescui în apele 
teritoriale pline de pește ale Mozambicului. Oare 
China avea acum să urmeze aceeași tradiţie bazată 
pe un singur imperativ suprem: interesul propriu 
primează întotdeauna? 

Ca să nu atragă atenţia asupra ei, aplaudă 
politicos alături de toţi ceilalţi când vorbitorul luă 
loc. Apoi ministrul Ke începu să vorbească 
delegației. Asigură audiența că nu existau pericole: 
toată lumea avea să beneficieze în mod egal și 
reciproc. 

Ke vorbi puţin. După aceea, oaspeţii fură 
conduși în celălalt cort, unde îi aștepta un bufet. 
Hong Qiu primi un pahar de vin rece ca gheaţa. Se 
uită după Ya Ru, dar nu era nici urmă de el. 

O oră mai târziu, elicopterele decolară înspre 
nord-vest. Hong Qiu privi în jos la impresionantul 
fluviu. Cele câteva locuri unde locuiau oameni, 
acolo unde solul fusese curăţat și cultivat, 
contrastau puternic cu zonele imense rămase 
neatinse de mâna omului. Hong Qiu se întrebă dacă 
nu cumva greșea ea. Poate că într-adevăr China 
ajuta Mozambicul nu doar pe baza prezumţiei că 
ajutorul ei avea să aducă recompense înmiite. 


Zgomotul motoarelor de elicopter o împiedica 
să-și urmărească gândurile până la capăt. 
Întrebarea pe care și-o pusese singură rămase fără 
răspuns. 

Înainte de a urca în elicopter, primise o mică 
hartă. O recunoscuse. Cei doi oameni de la 
Ministerul Agriculturii studiaseră una la fel în 
timpul călătoriei cu mașina de la Beira. 

Ajunseră în cel mai nordic punct al traseului, 
după care virară spre est. Când ajunseră în Luabo, 
elicopterele efectuară un ușor ocol pe deasupra 
mării înainte de a se întoarce și de a ateriza într-un 
loc pe care, cu ajutorul hărţii, Hong Qiu îl identifică 
drept Chinde. La sol îi așteptau mașini care să-i 
ducă de-a lungul altor drumuri făcute din același sol 
roșu bătătorit, prezent pretutindeni. 

Intrară în savană și se opriră când ajunseră la 
un mic afluent al fluviului Zambezi. Mașinile se 
opriră într-un loc curăţat de tufișuri și lăstăriș. 
Câteva corturi fuseseră ridicate în semicerc cu fața 
spre râu. Când ieși din mașină, Hong Qiu văzu că 
era așteptată de Ya Ru. 

— Bun venit la Kaya Kwanga. Asta înseamnă 
„Casa mea“ într-unul din dialectele locale. Vom 
petrece noaptea aici. 

Arătă spre cortul cel mai apropiat de apă. O 
negresă tânără îi luă geanta. 

— Ce căutăm aici? întrebă Hong Qiu. 

— Ne bucurăm de liniștea Africii după o zi de 
muncă. 

— Aici o să văd leopardul? 

— Nu. În cea mai mare parte, viaţa sălbatică de 
aici e compusă din șopârle și șerpi. Plus furnici- 


vânător de care se teme toată lumea. Dar nu sunt 
leoparzi. 

— Şi ce se va întâmpla acum? 

— Nimic. Munca s-a terminat. Vei descoperi că 
nu totul e așa de primitiv precum pare. În cortul tău 
există chiar și un duș. Şi un pat confortabil. Mai 
târziu în cursul serii vom lua cina. După aceea, 
oricine vrea să se așeze în jurul focului de tabără 
este bine-venit; cei care vor pot să se ducă la 
culcare. 

— Noi doi trebuie să lămurim niște lucruri, zise 
Hong Qiu. Este esențial. 

Ya Ru zâmbi. 

— După cină. Putem sta lângă cortul meu. 

Nu avea nevoie să arate care era acel cort. 
Hong Qiu își închipuise deja că era cel de lângă 
cortul ei. 

Hong Qiu se așeză în faţa cortului ei și urmări 
soarele asfințind rapid pe după tufișuri. Un foc 
fusese deja aprins în zona liberă din mijlocul 
semicercului format de corturi. Îl vedea și pe Ya Ru 
acolo. Fratele ei era îmbrăcat într-un smoching alb. 
Îi aducea aminte de o fotografie pe care o văzuse cu 
mult timp înainte într-o revistă chinezească, 
ilustrând un articol mare care descria istoria 
colonială a Africii și Asiei. Doi albi îmbrăcaţi în 
smochinguri ședeau în savana africană și mâncau la 
o masă cu faţă de masă albă, folosind tacâmuri 
scumpe și bând vin alb de la gheaţă. Chelnerii 
africani stăteau nemișcaţi, în spatele scaunelor 
celor doi, fiind gata să servească. 

Hong Qiu fu ultima care se așeză la masa 
întinsă lângă foc. 


Se gândi la scrisoarea pe care o scrisese în 
noaptea precedentă. Şi la Ma Li - și brusc avu 
sentimentul că nu se mai poate baza pe prietena ei. 

„Nu mai e sigur nimic, își zise ea. Absolut 
nimic.“ 


30 


După cină, învăluiţi de umbrele nopţii, oaspeţii 
fură distraţi de o trupă de dansatori. Hong Qiu, care 
nici măcar nu gustase vinul servit la masă din 
dorința de a-și păstra mintea limpede, se uită la 
dansatori cu un amestec de admiraţie și 
reminiscenţe ale unui vechi alean. Pe vremuri, când 
era foarte tânără, visase la un viitor de artistă într- 
un circ chinezesc sau poate chiar la clasica Operă 
Peking. 

Hong Qiu îl observă pe Ya Ru șezând pe 
scaunul lui pliant, cu un pahar de vin în echilibru pe 
genunchi, cu ochii pe jumătate închiși, și se gândi 
cât de puţine cunoștea despre visele lui din 
copilărie. Ya Ru trăise mereu într-un mic univers 
doar al lui. Hong Qiu reușise să se apropie de el, 
dar nu suficient de mult încât să discute vreodată 
despre visele nutrite de fiecare. 

Un translator chinez le explica semnificaţia 
dansurilor. „Nu e nevoie", își spuse Hong Qiu. Şi-ar 
fi dat seama și singură că dansurile tradiționale au 
rădăcini în viaţa de zi cu zi sau în întâlniri simbolice 
cu diavoli, demoni sau spirite benigne. „Ritualurile 
populare provin din aceeași sursă, indiferent cărei 
ţări îi aparţii sau ce culoare de piele ai. Clima joacă 
un rol și ea - cei obișnuiți cu frigul în general 
dansează complet îmbrăcaţi. Când se intră însă în 


transă, că e vorba de ceea ce a fost sau de ceea ce 
va fi, chinezii și africanii au mai mult sau mai puţin 
aceleași credinţe.” 

Hong Qiu continuă să privească în jurul ei. 
Președintele Guebuza și suita lui plecaseră. Singurii 
rămași în tabăra unde aveau să înnopteze erau 
membrii delegaţiei chineze, chelnerii și chelnerițele, 
bucătarii și un mare număr de oameni de la 
serviciile de securitate, care se ţineau în umbră. 
Mulţi dintre cei care ședeau și urmăreau dansurile 
animate păreau cufundaţi în gânduri legate de alte 
probleme. “În această noapte africană se plănuiește 
un mare salt înainte, își zise Hong Qiu. Însă eu refuz 
să accept că asta e calea pe care trebuie să o 
urmăm. Nu se poate petrece așa ceva: patru 
milioane sau poate chiar mai mulţi dintre cei mai 
săraci ţărani de-ai noștri migrând spre sălbăticia 
africană - fără ca noi să cerem recompense 
substanţiale de la ţara care îi primește.” 

O femeie începu brusc să cânte. Translatorul 
chinez îi informă pe ascultători că era vorba de un 
cântec de leagăn. Hong Qiu ascultă și fu convinsă 
că melodia putea foarte bine potoli și un copil 
chinez. Își aminti povești despre bebeluși pe care le 
auzise cu mulţi ani înainte. În ţările sărace, femeile 
își cărau întotdeauna copiii în săculeţi prinși de 
spate pentru că aveau nevoie de mâini libere la 
muncă, mai ales la câmp - în Africa la lucrul cu 
săpăliga, în China la lucrul în apă până la genunchi 
ca să planteze orez. Cineva comparase ritmul 
melodiei cu leagănele mișcate cu piciorul, comune 
în multe ţări, inclusiv în unele părţi ale Chinei. 
Ritmul piciorului care mișca leagănul era același cu 


ritmul mișcărilor șoldurilor femeilor aflate în mers. 
Iar bebeluşii dormeau, indiferent cum. 

Hong Qiu închise ochii și ascultă. Femeia 
încheie pe o notă care rămase suspendată câteva 
clipe în aer înainte de a cădea ca o pană spre sol. 
Spectacolul se încheiase și oaspeţii aplaudară. 
Câţiva membri ai delegaţiei își apropiară scaunele și 
începură să discute pe tonuri coborâte. Alţii se 
ridicară, se înapoiară la corturile lor sau se învârtiră 
pe la periferia zonei luminate de foc, ca și cum ar fi 
așteptat să se întâmple ceva, fără să știe exact ce 
anume. 

Ya Ru își făcu apariţia și se așeză pe un scaun 
de lângă Hong Qiu care rămăsese vacant. 

— O seară remarcabilă, zise el. Libertate și 
calm absolut. Nu cred că am fost vreodată mai 
departe de marile orașe ca acum. 

— Cum rămâne cu biroul tău? întrebă Hong 
Qiu. Mult deasupra oamenilor obișnuiți, de mașini și 
de zgomote. 

— Nu e același lucru. Aici stau pe pământ. 
Pământul mă ţine bine. Mi-ar plăcea să deţin o casă 
în ţara asta, un bungalow pe o plajă, ca să pot înota 
seara înainte de a mă duce direct la culcare. 

— Fără îndoială că ai putea să ceri așa ceva. O 
bucată de teren, un gard și cineva care să-ți 
construiască acea casă exact așa cum vrei? 

— Poate. Dar nu încă. 

Hong Qiu observă că rămăseseră singuri. 
Scaunele din jurul lor se goliseră. Hong Qiu se 
întrebă dacă nu cumva Ya Ru le sugerase limpede 
celorlalți că dorea să aibă o discuţie privată cu sora 
lui. 


— Ai văzut-o pe femeia care dansa ca o 
vrăjitoare pe rug? 

Hong Qiu se gândi câteva clipe. Femeia 
emanase forță, și se mișca extrem de ritmat. 

— Dansul ei a fost plin de forță. 

— Cineva mi-a spus că e grav bolnavă. Va muri 
în curând. 

— Din ce cauză? 

— O boală de sânge. Nu SIDA, poate că e 
cancer. Mi s-a mai spus că dansează tocmai pentru 
a stârni forţa. Dansul înseamnă lupta ei pentru 
viaţă. Amână moartea. 

— Dar chiar și așa va muri. 

— Ca o rocă dură, nu ca o pană fragilă. 

„Iarăşi Mao, își spuse Hong Qiu. Poate că Mao 
sălășluiește în gândurile lui Ya Ru mai des decât îmi 
dau eu seama. Ştie că este unul dintre membrii noii 
elite, îndepărtate mult de oamenii de care ar fi 
trebuit să aibă grijă." 

— Cât o să coste toate astea? se interesă ea. 

— Tabăra asta? Întreaga vizită? Ce vrei să 
spui? 

— Strămutarea a patru milioane de oameni din 
China într-o vale africană prin care curge un fluviu 
lat. Şi după aia, poate, zece sau douăzeci sau chiar 
o sută de milioane dintre cei mai săraci ţărani ai 
noștri în alte ţări de pe acest continent. 

— Pe termen scurt, o groază de bani. Pe 
termen lung, absolut nimic. 

— Să înţeleg, replică Hong Qiu, că totul e deja 
pregătit. Procesele de selecţie, transportul și 
armata de nave de care e nevoie, casele simple pe 
care coloniștii și le pot ridica, hrana, echipamentele, 
magazinele, școlile, spitalele. Contractele dintre 


cele două ţări sunt deja întocmite și semnate? Ce 
obţine Mozambicul din toate astea? Ce obţinem noi 
în afară de ocazia de a ne descotorosi de o parte din 
săracii noștri către o altă ţară săracă? Ce se 
întâmplă dacă se va dovedi că această migraţie 
imensă o ia razna? Ce se află în spatele întregii 
tărășenii, dincolo de dorinţa de a ne descotorosi de 
o problemă care scapă de sub control în China - și 
ce o să faci tu cu toate celelalte milioane de ţărani 
care amenință să se revolte împotriva actualului 
guvern? 

— Vreau să vezi cu ochii tăi. Să-ţi foloseşti 
bunul-simţ și să înţelegi cât de importantă este 
popularea văii fluviului Zambezi. Fraţii noștri vor 
produce aici un surplus de alimente care poate fi 
exportat. 

— Faci totul să sune de parcă facem lumii o 
favoare aducându-ne oamenii noștri aici. Cred că 
am apucat pe aceeași cale pe care au folosit-o 
mereu imperialiștii. Pune presiune pe colonii și 
transferă profiturile către noi. Noi pieţe pentru 
produsele noastre, o cale de a oferi capitalismului 
noi puteri. Ăsta e adevărul din spatele vorbelor tale 
frumoase, Ya Ru. Ştiu că noi construim un nou 
minister de finanţe pentru Mozambic. Îi spunem 
cadou, dar eu socotesc asta drept mită. Am mai 
auzit și că șefii chinezi de echipă bat băștinașii 
atunci când nu muncesc suficient de mult. Evident, 
totul e ţinut în secret. Dar mi-e rușine să aud astfel 
de lucruri. Şi mi-e teamă. Nu te cred, Ya Ru. 

— Începi să îmbătrânești, Hong Qiu. Ca toţi 
bătrânii, te sperie tot ce e nou. Vezi conspirații 
împotriva vechilor idealuri oriunde te uiţi. Crezi că 
tu susţii calea cea dreaptă când, de fapt, ai început 


să devii lucrul de care te temi mai mult decât de 
orice altceva. O conservatoare, o reacționară. 

Hong Qiu se aplecă rapid și îl plesni peste faţă. 
Ya Ru se dădu în spate și se holbă surprins la ea. 

— Ai mers prea departe. Nu-ţi dau voie să mă 
insulţi. Putem discuta lucruri asupra cărora nu 
suntem de acord. Dar nu-ţi permit să mă lovești. 

Ya Ru se ridică fără vreo altă vorbă și dispăru 
în beznă. Nimeni altcineva nu păru să fi observat 
cele întâmplate. Hong Qiu își regreta deja ieșirea. 
Ar fi trebuit să dea dovadă de răbdare și de abilităţi 
verbale ca să continue să încerce să-l convingă pe 
Ya Ru că greșește. 

Ya Ru nu se întoarse. Hong Qiu se duse la 
cortul ei. Lămpi cu kerosen luminau zona din afara 
ca și pe cea dinăuntrul cortului. Plasa contra 
ţânţarilor era deja la locul ei și patul îi era pregătit 
de somn. 

Hong Qiu se așeză în faţa cortului. Era o seară 
nefericită. Cortul lui Ya Ru era gol. Hong Qiu știa că 
el se va răzbuna pentru palma primită. Însă asta n-o 
speria. Înţelegea și putea accepta faptul că el era 
furios pe sora care îl lovise. Când îl va revedea, 
avea să-și ceară imediat scuze. 

Cortul ei se găsea atât de departe de focul 
mare încât zgomotele naturii erau mai limpezi decât 
sunetele vocilor și conversaţiilor. Adierea ușoară a 
vântului aducea cu ea miros de sare, nisip ud și 
ceva imposibil de recunoscut. 

Hong Qiu dormi prost. Mai mult rămase trează 
pe tot parcursul nopţii. Zgomotele întunericului 
reprezentau ceva străin pentru ea. Îi pătrundeau în 
vise și o deșteptau. Când soarele răsări la orizont, 
era deja trează și îmbrăcată. 


Ya Ru apăru brusc în faţa ei. Zâmbi. 

— Ne trezim amândoi devreme, zise el. Nici 
unul din noi nu poate dormi mai mult decât este 
absolută nevoie. 

— Îmi pare rău că te-am lovit. 

Ya Ru ridică din umeri și arătă înspre un jeep 
vopsit în verde, parcat pe drum în apropiere de 
cort. 

— Ăla e pentru tine, zise el. Un șofer te va duce 
într-un loc la doar câţiva kilometri depărtare de aici. 
Când vei ajunge acolo, vei fi martora unui 
remarcabil spectacol care se petrece în fiecare loc 
de adăpat odată cu ivirea zorilor. Preţ de câteva 
momente, prădătorii și victimele lor potenţiale 
încheie un armistițiu cât timp beau apă. 

Lângă jeep aștepta un negru. 

— Se numește Arturo, zise Ya Ru. Este un șofer 
de încredere, care vorbește și engleza. 

— Îţi mulţumesc pentru grijă, zise Hong Qiu. 
Dar trebuie să discutăm. 

Ya Ru ignoră ultimul ei comentariu. 

— Putem face asta mai târziu. Zorii de zi nu 
durează mult în Africa. Ai cafea și ceva de mâncare 
într-un COȘ. 

Hong Qiu își dădu seama că Ya Ru încerca o 
împăcare. Ceea ce se petrecuse în seara precedentă 
nu avea voie să se interpună între ei. Se duse la 
jeep, îl salută pe șofer, un bărbat subţiratic, de 
vârstă mijlocie, și se așeză pe bancheta din spate a 
vehiculului descoperit. Drumul care șerpuia printre 
tufișuri era aproape inexistent, doar o dâră slabă pe 
solul uscat. Hong Qiu fu nevoită să se apere de 
crengile cu spini ale copacilor mici care se înșirau 
de-a lungul drumului. 


Când ajunseră la locul de adăpat, Arturo parcă 
mașina lângă marginea unei pante abrupte care 
cobora spre fluviu și îi dădu lui Hong Qiu un 
binoclu. Mai multe hiene și câţiva bivoli beau apă. 
Arturo arătă înspre o turmă de elefanţi. Animalele 
cenușii și masive se apropiau de adăpătoare 
aproape ca și cum ar fi ieșit drept din soare. 

Hong Qiu avu senzaţia că așa trebuia să fi 
arătat lumea la începutul timpurilor. Animalele 
veneau și plecau de la acea adăpătoare de 
nenumărate generaţii încoace. 

Arturo o servi cu o ceașcă de cafea fără să 
scoată nici o vorbă. Elefanții se apropiau tot mai 
mult, stârnind nori de praf în jurul trupurilor lor 
enorme. 

Apoi liniștea se sparse. 

Arturo muri primul. Glonţul îl lovi în frunte și îi 
crăpă capul în două. Hong Qiu n-avu timp să 
priceapă ce se petrece înainte de a fi și ea lovită de 
un glonţ care îi izbi maxilarul și fu deviat în jos şii 
se înfipse în șira spinării. Zgomotele puternice 
făcură animalele să-și ridice capetele pentru câteva 
clipe ca să asculte. După aceea își reluară adăparea. 

Ya Ru și Lin Xin se apropiară de jeep, își 
folosiră forţa combinată ca să-l răstoarne și îl 
trimiseră  rostogolindu-se de-a lungul pantei 
abrupte. Liu Xin turnă benzină peste jeep, se dădu 
într-o parte, apoi aruncă o cutie de chibrituri 
aprinsă înspre vehicul, care izbucni cu un tunet în 
flăcări. Animalele o luară la fugă din dreptul 
adăpătoarei. 

Ya Ru aștepta pe locul din spate al jeepului lor. 
Garda lui de corp se urcă la volan și se pregăti să 
pornească motorul. Ya Ru îl lovi cu putere pe Liu 


Xin cu o vergea de oţel. Continuă să-l lovească până 
ce Liu Xin rămase nemișcat, apoi împinse corpul 
omului în focul care continua să ardă cu vâlvătăi. 

Ya Ru duse jeepul la adăpostul vegetației dese 
și așteptă. După o jumătate de oră se întoarse în 
tabără și dădu alarma în privinţa unui accident care 
se petrecuse la adăpătoare. Jeepul căzuse peste 
marginea crestei și se  rostogolise până la 
adăpătoare, unde luase foc. Sora lui și șoferul 
muriseră amândoi. Când Liu Xin încercase să-i 
salveze, fusese și el cuprins de flăcări. 

Toţi cei care îl văzură pe Ya Ru în acea zi 
discutară despre cât de tulburat era. În același 
timp, oamenii păreau impresionați de stăpânirea de 
sine de care dădea dovadă. Ya Ru insistă asupra 
faptului că acel accident nu trebuia să împiedice 
desfășurarea treburilor lor importante. Ministrul Ke 
își exprimă condoleanţe și negocierile continuară 
conform programului. 

Cadavrele fură luate în saci de plastic negri și 
duse la crematoriul din Harare. În ziare nu apăru 
nimic despre incident, nici în Mozambic, nici în 
Zimbabwe. Familia lui Arturo, care locuia în orașul 
Xai-Xai din sudul Mozambicului, primi o pensie de 
urmaș. Pensia permitea tuturor celor șase copii ai 
familiei să studieze la școală și soţiei victimei, 
Emilda, să-și cumpere o casă și o mașină nouă. 

Când se întoarse la Beijing cu restul delegaţiei, 
Ya Ru ducea cu el două urne cu cenușă umană. Într- 
una din primele seri după sosirea acasă, ieși pe 
terasa imensă de deasupra orașului și lăsă cenușa 
din urne să plutească în întuneric. 


Deja începea să-i fie dor de sora lui și de 
conversațiile lor. În același timp, știa că făcuse ceva 
absolut esenţial. 

Ma Li acceptă vestea într-o tăcere 
neîncrezătoare. În străfundurile sufletului ei nu 
crezu nici o clipă povestea legată de accidentul de 
mașină. 


31 


Pe masă era o orhidee albă. Ya Ru își plimbă un 
deget peste petalele moi. 

Se întâmpla dimineaţa devreme, la o lună după 
întoarcerea din Africa. Pe masă, în faţa lui, se 
găseau planurile unei case pe care el decisese să o 
construiască la marginea plajei de lângă orașul 
Quelimane din Mozambic. Ca bonus pentru marile 
afaceri convenite de cele două ţări și la un preţ 
avantajos, Ya Ru reușise să cumpere o zonă mare de 
plajă virgină. Pe termen lung intenţiona să 
construiască acolo o staţiune estivală exclusivistă 
pentru chinezii bogaţi care începeau în număr tot 
mai mare să se aventureze în excursii în restul 
lumii. 

Ya Ru se urcase pe o dună înaltă de nisip, 
privind la apele Oceanului Indian. Se întâmpla în 
aceeași zi în care muriseră Hong Qiu și Liu Xin. 
Alături de el se găseau guvernatorul provinciei 
Zambezi și un arhitect sud-african care fusese 
chemat special pentru proiect. Brusc, guvernatorul 
arătase înspre reciful aflat cel mai departe de țărm. 
O balenă se odihnea acolo, aruncând jeturi de apă 
în aer. Bărbatul îi explicase că nu era deloc ceva 


neobișnuit ca balenele să apară de-a lungul acelei 
porţiuni de coastă. 

— Dar cum e cu aisbergurile? murmurase Ya 
Ru. A plutit vreodată în derivă vreo bucată de 
gheaţă din Antarctica tocmai până aici? 

— Există o legendă, răspunsese guvernatorul. 
Cu multe generaţii în urmă, chiar înainte ca primii 
albi - marinarii portughezi - să debarce pe țărmurile 
noastre, se spune că de pe această coastă a fost 
zărit un aisberg. Oamenii care s-au urcat în bărcile 
lor ca să investigheze apariţia au fost înspăimântați 
de frigul răspândit de gheaţă. Mai târziu, când albii 
au venit la țărm de pe navele lor mari, oamenii au 
început să creadă că aisbergul fusese un 
avertisment al evenimentelor care aveau să se 
întâmple. Albii erau de aceeași culoare cu aisbergul, 
iar gândurile și acţiunile lor, la fel de reci și de 
dure. Nimeni nu știe dacă legenda e adevărată sau 
nu. 

— Vreau să construiesc aici, spusese Ya Ru. Pe 
plaja asta nu vor apărea niciodată aisberguri 
galbene. 

După o zi de măsurători frenetice, o suprafaţă 
mare de teren fusese marcată și transferată pe 
numele uneia dintre firmele lui Ya Ru. Preţul plătit 
pentru teren și pentru plajă fusese mai degrabă 
simbolic. Pentru o sumă asemănătoare, Ya Ru 
cumpărase și aprobările din partea guvernatorului 
și a celor mai importante oficialități pentru a obţine 
documentele de ratificare a afacerii și toate avizele 
de construcţie necesare fără nici o întârziere. 
Instrucţiunile pe care le lăsase arhitectului sud- 
african aveau deja drept rezultat un set de planuri 
și o schiță colorată a modului în care avea să arate 


palatul lui, cu două piscine cu apă pompată direct 
din ocean și înconjurat de palmieri și o cascadă 
artificială. Clădirea urma să aibă unsprezece 
camere, plus un dormitor cu un acoperiș rabatabil 
care putea aluneca pe suporţi pentru a lăsa să se 
vadă cerul înstelat. Guvernatorul promisese să aibă 
grijă ca proprietatea izolată a lui Ya Ru să se bucure 
numaidecât de tot ce era nevoie în materie de 
electricitate și cabluri de telecomunicaţii. 

Acum, în vreme ce ședea și contempla viitoarea 
lui casă africană, Ya Ru hotări să aranjeze una 
dintre camere pentru Hong Qiu. Ya Ru dorea să 
onoreze amintirea ei. Avea să mobileze încăperea cu 
un pat pregătit pentru un oaspete care nu avea să 
vină niciodată acolo. Indiferent de ceea ce se 
petrecuse, ea avea să rămână un membru al 
familiei. 

Sună telefonul. Ya Ru se încruntă. Cine ar fi 
dorit să vorbească cu el atât de devreme? Ridică 
receptorul. 

— Sunt aici doi oameni de la serviciile de 
securitate. 

— Ce vor? 

— Sunt oficiali de rang înalt de la Secţia de 
Informaţii Speciale. Spun că e o urgenţă. 

— Dă-le drumul exact peste zece minute. 

Ya Ru lăsă receptorul în furcă. Își tinu 
respirația. Cei de la SIS aveau de a face doar cu 
chestiuni care implicau oameni din fruntea 
guvernului sau, ca în cazul lui Ya Ru, oameni care 
trăiau între centrele de putere politică și economică 
- constructorii moderni de poduri aleși de Deng 
pentru a dobândi o importanţă crucială în 
dezvoltarea ţării. 


Oare ce doreau? Ya Ru se duse la fereastră și 
privi orașul în ceața dimineţii. Să fi avut de-a face 
cu moartea lui Hong Qiu? Se gândi la toţi dușmanii 
cunoscuţi și necunoscuţi pe care îi avea. Încerca 
vreunul dintre ei să exploateze moartea lui Hong 
Qiu pentru a-i distruge lui reputaţia și renumele? 
Sau era vorba de ceva ce trecuse cu vederea, în 
ciuda tuturor măsurilor de precauţie pe care și le 
lua? Aflase că Hong Qiu luase legătura cu un 
procuror, dar acesta aparţinea unei cu totul alte 
autorităţi statale. 

Evident că Hong Qiu ar fi putut discuta și cu 
alți oameni de care el n-avea habar. 

Nu se putea gândi la nici o explicaţie în minte. 
Nu avea altceva de făcut decât să asculte ce aveau 
oamenii de spus. 

După trecerea celor zece minute, vâri planurile 
într-un sertar și se așeză la birou. Cei doi bărbaţi pe 
care doamna Shen îi introduse în încăpere erau 
trecuţi de șaizeci de ani. Acest fapt spori 
disconfortul lui Ya Ru. De obicei, ofițerii trimiși la el 
erau mai tineri. Vârsta celor doi arăta că oamenii de 
acum erau experimentați și că doreau să discute 
ceva foarte serios. 

Ya Ru se ridică, se înclină și îi invită să ia loc. 
Nu le ceru numele, căci știa prea bine că doamna 
Shen le verificase cu mare atenţie actele de 
identitate. 

Cei doi se așezară pe niște fotolii din jurul unei 
mese joase aflate în fața ferestrei. Ya Ru le oferi 
ceai, dar cei doi îl refuzară. 

Vorbi individul care părea cel mai vârstnic. Ya 
Ru detectă un accent inconfundabil de Shanghai. 


— Am primit informaţii, rosti omul. Nu putem 
dezvălui de unde provin aceste informaţii, dar sunt 
atât de detaliate că nu le putem ignora. 
Instrucţiunile noastre sunt mai stricte în ultima 
vreme atunci când avem de a face cu crime 
împotriva statului și a constituţiei. 

— M-am implicat în acţiuni puternice împotriva 
corupţiei, replică Ya Ru. Nu pricep de ce sunteţi 
aici. 

— Am primit informaţii care sugerează faptul 
că firmele dumneavoastră de construcţii se bucură 
de avantaje prin folosirea de metode interzise. 

— Metode interzise? 

— Schimburi interzise de favoruri. 

— Cu alte cuvinte, mită și corupţie? Prin luare 
de mită? 

— Am primit informaţii foarte detaliate. 
Suntem îngrijoraţi. 

— Deci aţi venit aici la o asemenea oră atât de 
matinală ca să îmi spuneţi că anchetați nereguli în 
activitatea companiilor mele? 

— Am prefera să spunem că vă informăm 
asupra suspiciunilor. 

— Ca să mă avertizaţi? 

— Dacă vreţi. 

Ya Ru înţelese. Era un om cu prieteni influenţi, 
chiar și în rândul autorităţii statale anticorupţie. Ca 
atare, i se acorda un avantaj la pornire. Ca să 
șteargă urmele, să se descotorosească de dovezi 
sau să pretindă explicaţii dacă nu era implicat 
personal în cele ce se petrecea. 

Se gândi la glonţul primit recent în ceafa de 
Shen Weixian. Avea impresia că cei doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în cenușiu din faţa lui răspândeau un soi 


de boare îngheţată, așa cum făcuse, conform 
legendei, aisbergul din Africa. 

Ya Ru se întrebă din nou dacă nu cumva fusese 
neglijent. Poate că în cine știe ce ocazie se simţise 
prea sigur pe el și își permisese să se lase purtat de 
aroganţa lui. Dacă așa stăteau lucrurile, făcuse o 
greșeală. Astfel de greșeli sunt întotdeauna 
pedepsite. 

— Trebuie să aflu mai multe, zise el. Ce îmi 
spuneţi este prea vag, prea general. 

— Instrucţiunile primite nu ne permit să 
dezvăluim mai mult. 

—  Acuzaţiile, chiar și anonime, trebuie să 
provină de undeva. 

— Nu putem răspunde nici la asta. 

Ya Ru se întrebă câteva clipe dacă nu era 
posibil să-i plătească pe cei doi indivizi ca să-i ofere 
mai multe informaţii. Nu îndrăzni să-și asume un 
asemenea risc. Unul din ei, sau poate amândoi, 
puteau avea microfoane ascunse care înregistrau 
discuţia. Evident, mai exista șansa ca ei să fie 
cinstiţi și să nu aibă un preţ propriu - spre 
deosebire de atâţia oficiali guvernamentali. 

— Aceste acuzaţii vagi sunt complet nefondate, 
zise Ya Ru. Vă sunt recunoscător pentru că am aflat 
de zvonurile care în mod evident circulă în legătură 
cu mine și cu firmele mele. Însă anonimatul 
constituie adesea o sursă de fals, invidie și insinuări 
mincinoase. Eu, unul, mă asigur ca firmele mele să 
se afle mai presus de orice posibilă culpă. Am 
încredere în guvern și în partid și nu ezit nici o 
secundă să susţin că deţin suficient control ca să 
știu că directorii mei îmi urmează directivele. 
Evident, nu pot pretinde că nu există nici un fel de 


nereguli minore; am în subordine mai bine de 
treizeci de mii de angajaţi. 

Ya Ru se ridică, dând de înţeles că, din punctul 
lui de vedere, întrevederea luase sfârșit. Cei doi 
bărbaţi se înclinară și părăsiră încăperea. După 
plecarea lor, o sună imediat pe doamna Shen. 

— Găsește-l pe cel care se ocupă de securitatea 
mea și spune-i să afle cine sunt cei doi indivizi care 
au venit la mine, ordonă el. Află cine sunt șefii lor. 
Apoi convoacă-i pe cei nouă directori ai mei în 
ședință peste trei zile. Toată lumea este obligată să 
participe și nu se admit scuze. Cine nu apare acolo 
va fi concediat pe loc. Chestia asta trebuie 
rezolvată. 

Ya Ru era furios. Ce făcea el nu era diferit de 
ceea ce făceau toţi ceilalţi. Indivizii precum Shen 
Weixian mergeau adesea prea departe. În plus, 
omul fusese nepoliticos cu oficialităţile statului care 
îi pavau drumul înainte. Fusese un tap ispăşitor 
perfect și nimeni nu avea să-i simtă vreodată lipsa. 

Ya Ru lucră intens timp de câteva ore la un 
plan pentru ceea ce urma să facă în viitorul imediat 
și medită asupra persoanei din cadrul echipei lui 
manageriale care ar fi putut deschide cutia cu 
secrete ca să ofere informaţii despre afacerile lui 
necurate și despre înțelegerile secrete. 


Trei zile mai târziu, directorii lui Ya Ru se 
adunară la un hotel din Beijing. Ya Ru alesese cu 
grijă locaţia. Obișnuia să convoace acolo o ședință o 
dată pe an ca să concedieze pe câte unul dintre 
directori pentru a demonstra că nimeni nu era în 
siguranță. Grupul de oameni se strânse în sala de 
conferinţe la puţin timp după ora zece dimineaţa. 


Erau cu toţii palizi. Nici unul nu fusese informat 
exact asupra mottoului ședinței. Ya Ru îi tinu în 
așteptare mai bine de o oră înainte de a-și face 
apariţia. Strategia lui era simplă. Mai întâi le 
confiscă telefoanele mobile, ca să nu poată 
comunica între ei sau cu lumea exterioară, apoi îi 
dădu afară din încăpere. Fiecare dintre directori se 
văzu obligat să aștepte într-o cămăruţă, împreună 
cu un om de la forțele de securitate, convocat de 
doamna Shen. Apoi Ya Ru se apucă să-i interogheze 
pe rând, informându-i fără menajamente despre 
ceea ce aflase cu câteva zile înainte. Ce aveau 
oamenii de spus? Vreo explicaţie? Exista ceva ce Ya 
Ru ar fi trebuit să știe? Le studie chipurile cu mare 
atenţie și încercă să detecteze dacă vreunul dintre 
ei părea să fi pregătit dinainte ce să spună. Dacă 
descoperea o asemenea persoană, atunci Ya Ru 
putea fi sigur că descoperea și sursa scurgerii de 
informaţii. 

Însă toţi directorii manifestară în aceeași 
măsură surprindere și indignare. La sfârșitul zilei, 
Ya Ru fu obligat să tragă concluzia că nu dăduse 
peste nici un vinovat. Îi lăsă pe directori să plece 
fără să concedieze pe nimeni. Însă cu toţii primiră 
instrucţiuni stricte de a cerceta securitatea în 
cadrul firmelor de care se ocupau. 


Își dădu seama că urmase o pistă falsă abia 
câteva zile mai târziu, când doamna Shen îi raportă 
ce descoperiseră oamenii lui despre indivizii de la 
securitatea statului care îl vizitaseră. Când 
secretara intră la el, Ya Ru studia iarăși planurile 
casei din Africa. O invită să ia loc și ajustă lumina 
lămpii de birou astfel ca faţa lui să rămână în 


umbră. Îi plăcea să asculte vocea ei. Indiferent ce îi 
spunea, că era vorba de un raport financiar sau de 
sinteza unor noi directive lansate de vreo autoritate 
guvernamentală, Ya Ru avea mereu senzaţia că ea îi 
spunea o poveste. Ceva din vocea ei îi amintea de 
copilăria de care uitase de mult sau de care fusese 
văduvit - încă nu se hotărâse care era adevărul. 

— Într-un fel sau altul totul pare legat de 
răposata dumneavoastră soră, Hong Qiu. Ea a 
păstrat legături strânse cu câţiva oameni de la 
vârful Biroului Securităţii de Stat. Numele ei apare 
permanent de câte ori încercăm să legăm oamenii 
care au venit în vizită la noi acum câteva zile de alţii 
care stau în umbră. Credem că informaţiile au 
început să circule cu foarte puţin timp înainte ca ea 
să-și piardă într-un mod atât de tragic viaţa. Cu 
toate astea, cineva de la cel mai înalt nivel pare să 
le fi acordat credibilitate. 

Ya Ru observă ezitarea doamnei Shen. 

— Ce nu îmi spui? 

— Nu sunt sigură. 

— Nimic nu e sigur. A autorizat cineva de la 
nivelul cel mai de sus investigarea activităţilor 
mele? 

— Nu pot spune dacă e adevărat sau nu, dar 
umblă zvonul că oamenii de la vârf nu sunt 
mulțumiți de rezultatul sentinței date lui Shen 
Weixian. 

Ya Ru simţi un fior pe șira spinării. Înţelese 
implicaţiile înainte ca doamna Shen să mai adauge 
ceva. 

— Un alt ţap ispăşitor? Vor să condamne un alt 
bogătaș ca să demonstreze că avem de-a face cu o 


campanie și nu doar cu un semnal că încep să-și 
piardă răbdarea? 

Doamna Shen încuviință. Ya Ru se ascunse și 
mai mult în umbră. 

— Altceva? 

— Nu. 

— Poţi pleca. 

Doamna Shen părăsi încăperea. Ya Ru nu se 
mișcă din loc. Se forță să gândească, deși cel mai 
mult ar fi vrut să o ia la goană. 

Când luase dificila decizie de a o ucide pe Hong 
Qiu și de a pune în practică acest lucru în Africa, 
fusese convins că ea îi era încă loială. Evident, 
aveau opinii diferite și adesea se certau. Chiar în 
acea încăpere, cu ocazia zilei lui, îl acuzase că ia 
mită. 

Atunci își dăduse el seama că, mai devreme sau 
mai târziu, Hong Qiu avea să-i creeze mari 
probleme. Acum își dădu seama că ar fi trebuit să 
acționeze mai devreme. Hong Qiu îl abandonase 
deja. 

Ya Ru scutură lent din cap. Acum își dădea 
seama de ceva la care nu se gândise până atunci. 
Hong Qiu fusese pregătită să-i facă același lucru pe 
care el i-l făcuse ei. Nu intenţionase să folosească 
ea însăși o armă - Hong Qiu prefera să procedeze 
prin intermediul legilor. Dar dacă Ya Ru ar fi fost 
condamnat la moarte, ea s-ar fi numărat printre cei 
care ar fi susținut că măsura era corectă. 

Ya Ru se gândi la prietenul lui Lai Changxing, 
care cu câţiva ani înainte fusese obligat să fugă din 
ţară într-o dimineaţă, când poliția se apucase să-i 
cerceteze simultan toate firmele. Omul reușise să se 
salveze pe sine și să-și salveze familia doar pentru 


că deţinea un avion particular gata de decolare în 
orice clipă. Lai zburase în Canada, care nu avea un 
acord de extrădare încheiat cu China. Era fiul unui 
țăran care își construise singur o carieră uluitoare 
după ce Deng crease o piaţă liberă în China. 
Începuse prin săparea de puțuri, dar ulterior 
devenise contrabandist și investise tot ce câștigase 
în firme care în decurs de câţiva ani îi aduseseră o 
avere fabuloasă. Ya Ru îl vizitase odată la Reședința 
Roșie pe care și-o construise în districtul lui natal 
din Xiamen. Totodată, Lai își  asumase 
responsabilități sociale majore prin construirea de 
case bătrânilor și ridicarea de școli. Chiar și atunci, 
Ya Ru fusese bulversat de opulenţa și aroganţa lui 
Lai Changxing și își avertizase prietenul că era în 
pericol mare de a se prăbuși. Petrecuseră o seară 
întreagă discutând despre invidia resimţită de mulţi 
oameni față de noii capitaliști, a Doua Dinastie, așa 
cum le spunea Lai cu ironie - dar doar atunci când 
vorbea în particular cu oameni de încredere. 

Ya Ru nu fusese surprins atunci când giganticul 
castel din cărţi de joc se prăbușise și Lai fusese 
forțat să fugă din ţară. După fuga lui fuseseră 
executaţi mai mulţi dintre cei implicaţi în afacerile 
lui. Alţii - numărându-se cu sutele - fuseseră trimiși 
la închisoare. În același timp însă, Lai fusese socotit 
în districtul lui natal și sărac drept un om plin de 
generozitate. Lăsa averi întregi șoferilor de taxi sub 
formă de bacșișuri sau oferea cadouri generoase 
familiilor împovărate de greutăţi, al căror nume nici 
măcar nu-l știa, fără să facă toate astea dintr-un 
motiv evident. Ya Ru mai știa că Lai își scria acum 
memoriile - fapt care îngrijora multe oficialități de 
rang înalt și mulţi politicieni din China. Lai cunoștea 


multe adevăruri și, cum acum locuia în Canada, 
nimeni nu îl putea cenzura. 

Dar Ya Ru nu avea nici o intenţie să fugă din 
țară. 

În mintea lui începu să prindă contur o altă 
idee. Prietena lui Hong Qiu, Ma Li, făcuse și ea 
parte din delegaţia care vizitase Africa. Ya Ru știa 
că cele două femei obișnuiau să converseze 
îndelung. Mai mult, Hong Qiu obișnuia mereu să 
scrie scrisori. 

Poate că Ma Li se găsea în posesia vreunei 
scrisori incriminatorii scrise de Hong Qiu? O 
scrisoare pe care Ma Li să o fi dat anumitor oameni 
care, la rândul lor, informaseră serviciile de 
securitate ale statului? 


Trei zile mai târziu, când Beijingul era cuprins 
de o furtună severă de nisip tipică pentru perioada 
de iarnă, Ya Ru se duse la biroul lui Ma Li, aflat nu 
departe de Ritan Gongyuan, parcul Zeului Soare. 
Ma Li lucra în cadrul unui departament 
guvernamental consacrat analizelor financiare și nu 
avea o poziţie suficient de înaltă ca să-i creeze 
probleme serioase. Doamna Shen și asistentele ei o 
cercetaseră pe Ma Li și nu descoperiseră legături 
ale femeii cu cercurile interioare de putere din 
guvern și din partid. Ma Li avea doi copii. Soţul ei 
actual era un birocrat lipsit de importanţă. Cum 
primul ei soţ murise în războiul cu vietnamezii din 
anii 1970, nimeni nu se opusese ideii ca ea să se 
recăsătorească și să mai facă un copil. Amândoi 
copiii erau acum pe picioarele lor: fiica era consilier 
educaţional la un colegiu de instruire a profesorilor, 
iar fiul, chirurg la un spital din Shanghai. Nici unul 


din ei nu dispunea de contacte care să-l îngrijoreze 
pe Ya Ru. Însă Ya Ru avusese grijă să nu uite că Ma 
Li avea doi nepoti cărora le dedica o mare parte din 
timpul ei. 

Doamna Shen fixă o întâlnire cu Ma Li. Nu 
menţionase motivul întâlnirii, ci doar că era o 
urgenţă și avea probabil legătură cu vizita în Africa. 
„Asta ar trebui s-o îngrijoreze puţin“, își zise Ya Ru 
în vreme ce ședea pe canapeaua din spate a mașinii, 
privind orașul pe care îl străbăteau. Cum avea timp 
la dispoziţie, ceruse șoferului să facă un ocol pe la 
câteva dintre șantierele de construcţii unde avea 
interese financiare. Principala lui prioritate o 
constituiau Jocurile Olimpice. Unul dintre marile 
contracte ale lui Ya Ru prevedea demolarea unei 
zone rezidenţiale care trebuia curățată în vederea 
construirii de șosele de acces către noile arene 
sportive. Ya Ru se aștepta să câștige miliarde, chiar 
și după ce se despărțea de banii mulţi pe care 
trebuia să-i plătească funcţionarilor civili și 
politicienilor. 

Mașina trase în faţa unei clădiri banale, unde 
lucra Ma Li. Femeia îl aștepta pe scări. 

— Ma Li, zise Ya Ru. Faptul că te văd mă face 
să cred că excursia noastră în Africa, sfârșită cu 
asemenea tragedie cumplită, s-a petrecut cu multă 
vreme în urmă. 

— Mă gândesc la draga mea prietenă Hong Qiu 
zilnic, replică Ma Li. Dar mi-am permis să las Africa 
să se scufunde în trecut. Nu mă voi întoarce 
niciodată acolo. 

— După cum știi, zilnic semnăm contracte noi 
cu multe ţări de pe continentul african. Construim 
poduri care vor dura multă vreme. 


În timp ce vorbeau, parcurseră un coridor 
pustiu până la biroul lui Ma Li, ale cărui ferestre 
dădeau înspre o grădiniţă înconjurată de ziduri 
înalte. În mijlocul acesteia se afla o fântână 
arteziană care fusese închisă pe perioada iernii. 

Ma Li își închise telefonul și îl servi cu ceai. Ya 
Ru auzi pe cineva râzând în depărtare. 

— A căuta adevărul e ca și cum te-ai uita la un 
melc care urmărește alt melc, zise Ya Ru, gânditor. 
Se deplasează lent, dar cu insistenţă. 

Ya Ru o privi drept în ochi, dar Ma Li nu-i evită 
privirea. 

— Circulă niște zvonuri care nu-mi plac deloc, 
continuă Ya Ru. Zvonuri despre firmele mele și 
despre caracterul meu. Mă întreb de unde provin. 
Trebuie să întreb cine ar dori să-mi facă rău. Nu 
gloata obișnuită care mă invidiază, ci altcineva, cu 
motive pe care nu le pricep. 

— De ce aș dori eu să-ţi stric reputaţia? 

— Nu la asta mă refer. Întrebarea mea este 
alta. Cine știe, cine dispune de această informaţie, 
cine răspândește zvonurile? 

— Vieţile noastre sunt complet diferite. Eu sunt 
funcţionar public; tu faci afaceri mari despre care 
citim în ziare. Prin comparaţie cu viața mea 
neînsemnată, tu duci o viaţă pe care nici nu mi-o pot 
imagina. 

— Dar o cunoșteai pe Hong Qiu, zise Ya Ru. 
Sora mea, care era foarte apropiată de tine. După 
ce nu v-aţi mai văzut de secole, tu și cu ea v-aţi 
întâlnit în Africa. Aţi discutat mult, iar ea te-a vizitat 
în mare grabă într-o dimineaţă. Când m-am întors în 
China, au început și zvonurile să se răspândească. 

Ma Li se făcu palidă. 


— Mă acuzi că te defăimez în public? 

— Trebuie să înţelegi, și sunt sigur că o faci, că 
în situaţia mea n-aș spune așa ceva fără să fi făcut 
niște cercetări înainte. Am eliminat o posibilitate 
după alta. În cele din urmă am rămas cu o singură 
explicaţie. Şi cu o singură persoană. 

— Eu? 

— Nu chiar, nu. 

— Te referi la Hong Qiu? Sora ta? 

— Nu-i nici un secret că nu eram de acord în 
chestiuni fundamentale legate de viitorul Chinei: 
evoluţii politice, economie, viziunile noastre despre 
istorie. 

— Dar eraţi dușmani? 

— Dușmănia se poate dezvolta în timp foarte 
îndelungat, aproape invizibil, așa cum se ridică 
încet pământul din mare. Dintr-odată descoperi că 
ai un dușman despre care nu știai nimic. 

— Îmi vine greu să cred că Hong Qiu ar fi 
folosit anonime ca armă. Nu era genul acesta de 
persoană. 

— Ştiu. De aceea te întreb pe tine. Despre ce 
aţi discutat voi două? 

Ma Li nu răspunse. Ya Ru continuă fără a-i da 
un răgaz de gândire: 

— Poate că e vorba de o scrisoare, rosti el 
încet. Poate că în acea dimineaţă ţi-a dat o 
scrisoare. Am dreptate? O scrisoare? Sau un soi de 
document? Trebuie să aflu ce ţi-a spus și ce ţi-a dat. 

— A fost ca și cum ar fi simţit că are să moară, 
răspunse Ma Li. M-am gândit mult la asta, dar nu 
înţeleg intensitatea grijilor care trebuie să o fi 
măcinat. Mi-a cerut doar să am grijă ca trupul ei să 
fie incinerat după moarte. Dorea să-i fie împrăștiată 


cenușa peste Longtanhu Gongyuan, lăculeţul din 
parc. Totodată, mi-a mai cerut să am grijă de 
bunurile ei, de cărţile ei, să-i dăruiesc de pomană 
hainele și să-i golesc casa. 

— Nimic altceva? 

— Nu. 

— A spus sau a scris ceva anume? 

— A fost o scrisoare. Am memorat-o. Apoi am 
ars-o. 

— Deci a fost doar o scrisoare scurtă? 

— Da. 

— De ce ai ars-o? Puteai să o socotești ca pe un 
testament. 

— Mi-a zis că nimeni nu va pune la îndoială ce 
spun eu. 

Ya Ru continuă să-i observe chipul în vreme ce 
reflecta la cele auzite. 

— Nu ţi-a mai dat și vreo altă scrisoare? 

— Ce fel de scrisoare? 

— Poate că o scrisoare pe care n-ai ars-o. Dar 
pe care să o fi înmânat altcuiva? 

— Am primit o scrisoare. Îmi era adresată. Am 
ars-o. Asta-i tot. 

— N-ar fi deloc bine dacă nu mi-ai spus 
adevărul. 

— De ce aș minţi? 

Ya Ru își desfăcu braţele. 

— De ce mint oamenii în general? De ce 
dispunem de abilitatea asta? Pentru că în anume 
circumstanțe ne aduce niște avantaje. Minciunile și 
adevărul sunt arme, Ma Li, pe care cei talentați știu 
cum să le folosească, așa cum alţi oameni sunt 
îndemânatici la mânuirea sabiei. 


Continua să o sfredelească cu privirea, dar ea 
nu se clinti. 

— Nimic altceva? Nu mai vrei să-mi spui nimic? 

— Nu. Nimic. 

— Îţi dai seama, evident, că mai devreme sau 
mai târziu o să aflu tot ce vreau să aflu? 

— Da. 

Ya Ru dădu gânditor din cap. 

— Eşti o ființă bună, Ma Li. La fel sunt și eu. 
Dar pot deveni extrem de rău și de crud dacă cineva 
nu e onest faţă de mine. 

— Nu există nimic de care să nu-ţi fi spus. 

— Bine. Ai doi nepoti, Ma Li. Îi iubești mai mult 
ca orice altceva în lume. 

Observă tresărirea ei. 

— Mă ameninţi? 

— Deloc. Îţi ofer doar ocazia de a-mi spune 
adevărul. 

— Ţi-am spus totul. Hong Qiu mi-a dezvăluit 
temerile pe care le avea privind evoluţiile din China. 
Dar fără ameninţări și fără zvonuri. 

— Atunci te cred. 

— Mă sperii, Ya Ru. Chiar merit așa ceva? 

— Nu eu te-am speriat. Hong Qiu a făcut asta, 
cu scrisoarea ei secretă. Vorbește cu sufletul ei 
despre asta. Cere-i să te elibereze de grijile pe care 
le ai. 

Ya Ru se ridică. Ma Li îl conduse până în 
stradă. El îi strânse mâna, apoi se urcă în mașină. 
Ma Li se întoarse în birou și se apucă imediat să 
vomite în chiuvetă. 

După aceea se așeză la birou și memoră cuvânt 
cu cuvânt scrisoarea primită de la Hong Qiu, care 
zăcea ascunsă într-unul din sertare. 


„Era furioasă când a murit, își zise Ma Li. 
Indiferent cum s-a întâmplat asta. Nimeni nu a 
reușit încă să-mi ofere o explicaţie satisfăcătoare 
despre modul în care s-a petrecut accidentul de 
mașină.“ 

În acea seară, înainte de a pleca de la serviciu, 
rupse scrisoarea în bucățele pe care le aruncă în 
toaletă și trase apa după ele. 


Ya Ru își petrecu seara într-unul dintre 
cluburile lui din cartierul de distracţii al Beijingului, 
Sanlitun. Într-o încăpere dosnică se relaxă pe un pat 
și îi permise lui Li Wu, una dintre animatoare, să-i 
maseze ceafa și gâtul. Erau de aceeași vârstă și pe 
vremuri fuseseră amanți. Ea continua să aparţină 
micului grup de oameni în care Ya Ru avea 
încredere. Oricum, Ya Ru era foarte precaut, așa că 
nu-i mărturisise niciodată acest lucru fostei iubite. 
Însă știa că ea era o ființă loială. 

Li Wu îl masa întotdeauna goală. Prin pereţi se 
auzea, înfundat, muzica din clubul de noapte. În 
încăperea cu tapet roșu lumina era difuză. 

Ya Ru parcurse din nou în minte conversaţia pe 
care o avusese cu Ma Li. „Totul a început cu Hong 
Qiu, își zise el. A fost o mare eroare din partea mea 
să mă încred atâta vreme în loialitatea ei faţă de 
familie.“ 

Li continua să-i maseze spatele. Brusc, el o 
prinse de mână și se ridică. 

— Te-am lovit? 

— Trebuie să rămân singur, Li. O să te strig 
când am nevoie iarăși de tine. 

Femeia părăsi încăperea. Ya Ru se înfășură 
într-un  cearșaf. Se întrebă dacă nu cumva 


raţionamentul lui fusese greșit. Poate că întrebarea- 
cheie nu consta în conţinutul scrisorii pe care Hong 
Qiu i-o dăduse lui Ma Li. 

„Dacă Hong Qiu a discutat cu cineva? se 
întrebă el. Cineva despre care a presupus că n-o să- 
mi fac niciodată griji.“ 

Își aduse aminte ce-i spusese Chan Bing despre 
judecătoarea suedeză faţă de care manifestase 
interes Hong Qiu. Ce-ar fi împiedicat-o pe Hong Qiu 
să discute cu acea femeie? Să-i transmită informaţii 
confidentiale? 

Ya Ru se întinse la loc pe pat. Își simțea ceafa 
deja mai puţin dureroasă după ce fusese masată de 
degetele experte ale lui Li. 


A doua zi, de dimineaţă, îl sună pe Chan Bing. 
Intră direct în subiect. 

— Ai spus ceva despre o judecătoare suedeză 
cu care sora mea a intrat în contact. Despre cea 
fost vorba? 

— Femeia se numește Birgitta Roslin. A fost 
tâlhărită, un incident de rutină. Am adus-o la sediu 
ca să identifice atacatorul. N-a recunoscut pe 
nimeni, dar în mod clar discutase cu Hong Qiu 
despre mai multe crime din Suedia despre care 
bănuia că au fost comise de un chinez. 

Situaţia era mai rea decât crezuse Ya Ru și 
posibil mai periculoasă decât orice acuzaţie de 
corupţie. Ya Ru încheie politicos conversaţia. 

Începu deja să se îmbărbăteze pentru o sarcină 
pe care trebuia să o ducă personal la îndeplinire, 
acum că Liu Xin nu mai era în preajmă. 

Încă un lucru de terminat. Hong Qiu încă nu 
fusese înfrântă odată pentru totdeauna. 


Chinatown, Londra 
32 


Ploua în dimineaţa de la începutul lunii mai 
când Birgitta Roslin își însoţi familia în Copenhaga, 
unde trebuiau să prindă un zbor spre Madeira. 
După o lungă introspecţie și multe discuţii cu 
Staffan, Birgitta hotărâse să nu plece alături de 
restul familiei în vacanţă. Concediul medical pe care 
și-l luase la începutul acelui an o punea în 
imposibilitatea de a cere alte zile libere. Pur și 
simplu nu putea efectua călătoria. 

Când ajunseră în Copenhaga turna cu găleata. 
Staffan, care beneficia de gratuitate pe căile ferate 
suedeze, ar fi preferat să ia trenul până la Kastrup, 
unde așteptau copiii lor, dar Birgitta insistase să-l 
ducă la aeroport cu mașina. Își luă la revedere de la 
toți în terminalul de plecări, apoi se așeză la o 
cafenea și urmări cu privirea mulțimile de oameni 
care își cărau bagajele și visau la călătorii în ţări 
îndepărtate. 

Cu câteva zile înainte o sunase pe Karin Wiman 
și îi spusese că avea să vină în Copenhaga. Deși 
trecuseră câteva luni de la întoarcerea din Beijing, 
cele două încă nu găsiseră ocazia de a se revedea. 
Birgitta se afundase în muncă după ce fusese 
declarată aptă de lucru. Hans Mattsson o primise cu 
braţele deschise, îi pusese o vază cu flori pe birou și 
îi pasase imediat un număr imens de cazuri. În acel 
moment, la sfârșitul lui martie, se desfășura o 
dezbatere aprinsă în ziarele locale din sudul Suediei 


despre timpii de așteptare din tribunale, care 
deveniseră extrem de lungi. Potrivit colegilor 
Birgittei Roslin, Hans Mattsson, care nu putea fi 
nici pe departe socotit o fire războinică, nu reușise 
să fie suficient de explicit atunci când informase 
despre situația disperată în care ajunseseră 
tribunalele din pricina Administraţiei Judiciare 
Naţionale și mai ales a guvernului, care erau puse 
pe economii. În vreme ce colegii ei mârâiau 
nemulțumiți de sarcinile care le căzuseră pe umeri, 
Birgitta se simţise extrem de bucuroasă că se 
întorsese la lucru taman în mijlocul scandalului. 
Stătea adesea în biroul ei până la ore atât de 
înaintate, încât Hans Mattsson, cu felul lui blând de 
a fi, o avertizase să nu exagereze ca să nu se 
îmbolnăvească din nou. 

Așa că ea și Karin vorbiseră doar la telefon. 
Aranjaseră de două ori să se vadă, dar de ambele 
dăţi intervenise ceva. Oricum, acum, în această zi 
ploioasă în Copenhaga, Birgitta era liberă. Nu 
trebuia să apară în instanţă în acea zi și avea să-și 
petreacă noaptea acasă la Karin. Avea pozele din 
China în geantă și aștepta cu un soi de nerăbdare 
copilărească să vadă la rândul ei fotografiile făcute 
de Karin. 

Conveniseră să se întâlnească la prânz într-un 
restaurant aflat pe una dintre străduţele din 
apropiere de Strøget. Birgitta intenţionase să 
hălăduiască prin magazine, căutând o rochie pe 
care s-o poată purta la tribunal, dar ploaia 
torențială transforma o astfel de activitate într-o 
corvoadă. Rămase la Kastrup până aproape de ora 
întâlnirii, când luă un taxi spre oraș, căci nu 


cunoștea prea bine locul. Când intră în restaurantul 
aglomerat, Karin îi făcu veselă cu mâna. 

— Au decolat cu bine, sper? 

— Te lovește abia după ce pleacă. 
Evenimentele oribile care se pot petrece atunci 
când întreaga ta familie se găsește într-un singur 
avion. 

Karin scutură din cap. 

— Nu se va întâmpla nimic, zise ea. Dacă vrei 
să călătorești în siguranţă, avionul este cel mai bun 
mijloc. 

Mâncară, se uitară la poze și își aduseră aminte 
de momente din călătoria lor. În vreme ce Karin 
vorbea, Birgitta se trezi gândindu-se pentru prima 
dată după atâta vreme la atacul căruia îi căzuse 
victimă. La Hong Qiu care apăruse brusc la masa ei. 
La poșeta furată care apoi fusese găsită. La ciudata 
și înfricoșătoarea afacere în care se trezise 
implicată. 

— Mă asculţi? întrebă Karin. 

— Bineînţeles că te ascult. De ce întrebi? 

— Nu pari să fii aici. 

— Mă tot gândesc la familia mea care acum e 
acolo sus, pe cer. 

Comandară cafea ca să încheie cum se cuvine 
masa. Karin propuse ca fiecare să bea un coniac în 
semn de protest faţă de vremea rece de primăvară. 

— Bineînţeles că vom comanda câte un coniac. 

Luară un taxi până acasă la Karin. Când 
ajunseră acolo, afară ploaia se opri și norii începură 
să se împrăștie. 

— Trebuie să-mi întind picioarele, rosti 
Birgitta. Petrec mult prea mult timp șezând la birou 
sau pe scaunul din instanţă. 


Merseră de-a lungul plajei pustii, unde câţiva 
oameni în vârstă își plimbau câinii. 

La un moment dat se opriră și urmăriră un iaht 
care naviga spre nord. 

— Nu crezi că a sosit vremea să îmi spui? 
întrebă Karin. 

— Ce să îţi spun? 

— Ce s-a petrecut cu adevărat în Beijing. Ştiu 
că adevărul a fost altul decât ceea ce mi-ai spus tu. 
Sau, cel puţin, nu mi-ai spus adevărul complet și 
doar adevărul, așa cum se spune la tribunal. 

— Am fost atacată. Şi mi-a fost furată poșeta. 

— Asta știu. Dar circumstanţele, Birgitta. Nu 
cred ce ai zis. Ceva lipsește. Chiar dacă nu prea ne- 
am întâlnit în ultimii ani, te cunosc. Eu n-aș încerca 
niciodată să-ţi spun un neadevăr. Sau să te 
prostesc, așa cum spunea tata. Ştiu că ai vedea prin 
mine. 

Vorbele ei o făcură pe Birgitta să simtă o 
imensă ușurare. 

— Nici eu nu înţeleg, zise ea. Nu înţeleg de ce 
am ţinut ascunsă jumătate din poveste. Poate 
pentru că tu erai prea ocupată cu Prima ta Dinastie. 
Poate pentru că n-am înţeles nici eu cu adevărat ce 
s-a întâmplat. 

Continuară să se plimbe și își dădură hainele 
jos la ivirea primelor raze calde de soare. Birgitta îi 
povesti despre fotografia făcută după camera de 
supraveghere din micul hotel din Hudiksvall și 
despre încercarea ei de a da de bărbatul surprins în 
poză. Explică totul cu detalii precise, ca și cum s-ar 
fi aflat în boxa martorilor, sub privirea scrutătoare a 
unui judecător. 


— N-ai suflat nici o vorbă despre toate astea, 
zise Karin când Birgitta ajunse la momentul crucial. 

Se răsuciseră deja pe călcâie și începuseră 
plimbarea înapoi. 

— Când ai plecat, eram speriată, zise Birgitta. 
Credeam că am să putrezesc undeva într-o temniţă 
subterană. lar după aceea poliția avea să spună pur 
și simplu că am dispărut. 

— lau asta ca pe o lipsă de încredere în mine. 
Ar trebui să fiu furioasă pe tine. 

Birgitta se opri și se răsuci cu fața spre Karin. 

— Nu ne cunoaștem chiar așa de bine, rosti ea. 
Poate doar credem că da. Sau ne-am dori să fie așa. 
Când eram tinere, relaţia noastră era diferită de cea 
de acum. Suntem prietene. Dar nu chiar așa de 
apropiate. Poate că n-am fost niciodată. 

Karin dădu din cap. Își continuară plimbarea 
de-a lungul plajei. 

— Întotdeauna vrem să rămânem la fel, vrem 
ca totul să fie ca înainte, replică Karin. Pe măsură 
ce îmbătrânim însă, trebuie să evităm să cădem în 
sentimentalisme. Dacă prieteniile vor să reziste, 
trebuie să se lase mereu cercetate și înnoite. Poate 
că iubirile vechi nu ruginesc niciodată. Dar 
prieteniile vechi o fac. 

— Faptul că vorbim despre asta este un pas în 
direcţia corectă. E ca și cum am da jos rugina cu o 
perie de oţel. 

— Şi ce s-a întâmplat apoi? Cum s-a sfârșit 
totul? 

— M-am dus acasă. Poliţia, sau cineva de la 
serviciile secrete, îmi percheziționase camera. 
Habar n-aveam ce credeau ei că găsesc acolo. 

— Dar trebuie să te fi întrebat. Un jaf? 


— Totul se leagă, evident, de fotografia de la 
hotelul din Hudiksvall. Cineva a încercat să mă 
împiedice să-l caut pe acel bărbat. Dar cred că 
Hong Qiu spunea adevărul. China nu dorește ca 
vizitatorii străini să plece acasă și să vorbească 
despre așa-numitele incidente nefericite. Nu acum, 
când ţara se pregătește de Jocurile Olimpice. 

— O întreagă ţară cu peste un miliard de 
locuitori care așteaptă să-și facă intrarea triumfală 
pe scena lumii. Ce idee remarcabilă. 

— Sute de milioane de oameni, iubiții noștri 
ţărani săraci, probabil că nici nu realizează ce 
înseamnă această Olimpiadă. Sau, poate, își dau 
seama că nimic nu se va schimba în bine pentru ei 
doar pentru că tinerii lumii se adună la Beijing 
pentru niște jocuri. 

— Îmi amintesc vag de ea - de femeia pe nume 
Hong Qiu. Era foarte frumoasă. Avea un aer evaziv 
și părea foarte încordată. 

— Se poate. Eu mi-o amintesc altfel. M-a ajutat. 

— Servea oare la mai mulţi stăpâni? 

— M-am gândit mult la asta. Nu știu. Dar 
probabil că ai dreptate. 

leșiră de pe plajă în dreptul unui dig. Era 
aproape pustiu. O femeie ședea într-o barcă veche, 
din lemn, și dădea la vâsle. Femeia le salută din cap 
cu un zâmbet și rosti ceva într-un dialect pe care 
Karin nu-l înţelese. 

Mai târziu băură cafea în camera de zi. Karin 
vorbi despre munca ei curentă, care implica 
studierea câtorva poeţi chinezi și a operelor lor de 
la eliberarea din 1949 până în ziua de azi. 


— Nu-mi pot dedica întreaga viaţă unor imperii 
care au murit de mult. Poemele reprezintă o 
schimbare plăcută. 

Birgitta fu cât pe-aci să-și dezvăluie micul 
secret despre versurile pe care le compusese pentru 
piese de muzică pop, dar se abţinu. 

— Mulţi dintre ei au avut curaj, zise Karin. Mao 
și ceilalți din vârful piramidei politice tolerau 
extrem de rar criticile. Însă Mao îi tolera pe poeti. 
Cred că se poate spune că făcea asta pentru că el 
însuși scria poezie. Eu cred însă că știa că artiștii 
puteau prezenta marea scenă politică din China 
într-o lumină nouă. Când alţi lideri politici voiau să 
pună  botniță artiştilor care scriau cuvinte 
nepotrivite sau pictau tablouri în nuanţe întunecate, 
Mao bătea întotdeauna din picior și îi oprea. A 
făcut-o până în ultima clipă. Ce s-a întâmplat cu 
artiștii în timpul Revoluţiei Culturale a reprezentat 
evident responsabilitatea, dar nu și intenția lui. 
Chiar dacă ultima revoluţie pe care a pus-o în 
mișcare a avut nuanţe culturale, în esenţă a fost o 
mișcare politică. Când Mao și-a dat seama că unii 
dintre rebelii tineri mergeau prea departe, a apăsat 
frânele. Chiar dacă nu a putut exprima asta în 
atâtea cuvinte, cred că a regretat agitația stârnită 
în cursul acelor ani. Însă el știa foarte bine că 
oricine vrea să mănânce omletă trebuie să spargă 
mai întâi ouă. Nu așa se spune? 

— Sau că revoluţia nu a însemnat o invitaţie la 
ceai. 

Izbucniră amândouă în râs. 

— Ce crezi acum despre China? întrebă 
Birgitta. Ce se petrece acolo mai exact? 


— Sunt convinsă că e un război în plină 
desfășurare. În interiorul partidului, în interiorul 
ţării. Partidul Comunist încearcă să demonstreze 
lumii, oamenilor ca tine și ca mine, că e posibil să 
combini dezvoltarea economică cu un stat 
nedemocratic. Chiar dacă toți gânditorii liberali din 
Occident neagă asta, dictatura unui singur partid se 
poate împăca cu dezvoltarea economică. lar acest 
lucru agită spirite în partea noastră de lume. De 
aceea se scrie și se vorbește așa de mult despre 
drepturile omului în China. Lipsa de libertăţi și de 
transparenţă, lipsa drepturilor omului atât de 
importante pentru valorile occidentale, toate au 
devenit ţinta atacurilor vesticilor împotriva Chinei. 
Mi se pare o ipocrizie, de vreme ce partea noastră 
de lume este plină de ţări - nu în ultimul rând 
Statele Unite și Rusia - unde drepturile omului sunt 
zilnic încălcate. În plus, chinezii știu că vor să facem 
afaceri cu ei, cu orice preţ. Ne-au citit foarte bine în 
secolul al nouăsprezecelea când am decis să-i 
etichetăm drept dependenţi de opiu și ne-am luat 
singuri dreptul de a face afaceri cu ei după regulile 
noastre. Chinezii au învăţat lecţiile și nu vor repeta 
greșelile noastre. Așa văd eu lucrurile și, evident, 
sunt conștientă că nu deţin niște concluzii perfecte. 
Ceea ce se petrece are dimensiuni mult mai mari 
decât pot eu cuprinde. Nu putem aplica acestui stat 
modul nostru de a vedea lucrurile. Dar indiferent ce 
am crede despre toate astea, trebuie să respectăm 
ce se întâmplă. Astăzi doar idioţii mai pot crede că 
ceea ce se petrece acolo nu ne va afecta și nouă 
viitorul. Dacă astăzi aș mai avea copii mici, aș 
angaja o doică chineză ca să mă asigur că învaţă 
limba chineză. 


— Exact asta spune și fiul meu. 

— E un vizionar. 

— Am fost copleșită de vizita în China, 
mărturisi Birgitta. Ţara este atât de mare... Mă 
plimbam pe acolo cu senzaţia permanentă că m-aș 
putea pierde oricând. Şi nimeni nu ar întreba nimic 
despre un individ anume atunci când sunt atâţia 
oameni în jur. Aș fi vrut să pot discuta mai multe cu 
Hong Qiu. 

În acea seară mâncară, după care se afundară 
din nou în amintiri despre trecut. Birgitta simţea tot 
mai mult că nu vrea să mai piardă legătura cu 
Karin. Nu mai exista nimeni altcineva cu care să fi 
împărtășit tinereţea ei, nimeni care să înţeleagă 
bine ce dorea ea să spună. 

Stătură treze până la o oră înaintată, iar înainte 
de a se duce la culcare își promiseră să se vadă mai 
des pe viitor. 

— Comite o infracţiune minoră de trafic în 
Helsingborg, propuse Birgitta. Nu recunoaște nimic 
când poliţia te va ancheta la locul faptei. Așa vei 
ajunge în boxă. După ce îţi dau eu sentința, mergem 
să luăm masa undeva. 

— Îmi vine greu să mi te imaginez în instanţă. 

— Şi mie. Dar acolo îmi petrec cele mai multe 
zile. 

A doua zi, Karin se duse împreună cu Birgitta 
la gara principală. 

— Păi ar fi bine să mă întorc la poeţii mei 
chinezi, zise Karin. Tu ce o să faci? 

— O să-mi petrec după-amiaza citind despre 
câteva procese care mă așteaptă. Te invidiez cu 
poeţii tăi. Dar prefer să nu mă mai gândesc la asta. 


Erau pe punctul de a se despărți, fiecare cu 
drumul ei, când Karin o prinse de braţ pe Birgitta. 

— Nu te-am întrebat deloc despre evenimentele 
din Hudiksvall. Ce se petrece acolo? 

— Poliția e convinsă că, indiferent de alte 
opinii, bărbatul care s-a sinucis a comis crimele. 

— Pe cont propriu? Atâţia morţi? 

— Poate. Dar încă n-au reușit să descopere și 
un motiv. 

— Nebunie? 

— N-am crezut asta la momentul respectiv și 
nu o cred nici acum. 

— Păstrezi legătura cu poliția? 

— Absolut deloc. Doar citesc ce se scrie în 
ziare. 

Birgitta o urmări pe Karin cum se îndepărtează 
grăbită prin sala centrală a gării, apoi prinse un 
tren spre Kastrup, unde își găsi mașina în parcare, 
și porni spre casă. 

“Îmbătrânirea înseamnă un soi de retragere, 
gândi ea. Nu te mai arunci cu capul înainte. Ca în 
cazul conversaţiilor dintre mine și Karin. Încercăm 
amândouă să ne descoperim, să vedem cine suntem, 
atât acum, cât și în trecut.“ 

Sosi înapoi în Helsingborg pe la ora 
douăsprezece. Se duse direct la birou, unde citi un 
memorandum de la Administrația  Judiciară 
Naţională, după care își îndreptă atenţia spre cele 
două cazuri pe care trebuia să le pregătească. 

Se simţi brusc fericită. Închise ochii și inspiră 
profund. „Nimic nu e prea târziu, își zise ea. Acum 
am văzut Marele Zid Chinezesc. Mai sunt și alte 
ziduri și mai ales insule pe care vreau să le vizitez 
înainte ca viaţa mea să se încheie și capacul 


coșciugului să fie lăsat peste mine. Ceva îmi spune 
că eu și Staffan vom reuși să depășim situaţia în 
care ne aflăm." 

Ajunse acasă la ora unsprezece seara și începu 
imediat să se pregătească de culcare. Se auzi 
soneria de la intrare. Se încruntă, dar se duse să 
deschidă: nimeni. leși și privi în sus și în jos de-a 
lungul străzii. O mașină trecu prin faţă, dar în afară 
de asta totul era pustiu. Poarta era închisă. „Copii, 
își zise ea. Apasă butonul soneriei, după care o iau 
la fugă.“ 

Intră la loc în casă și adormi înainte de miezul 
nopţii. Se trezi la puţin timp după ora două fără să 
știe exact ce o deranjase. Nu-și amintea să fi visat 
ceva. Ascultă în întuneric fără să audă ceva. Tocmai 
voia să se întoarcă pe cealaltă parte și să se culce la 
loc când se ridică brusc în capul oaselor. Aprinse 
veioza de pe noptieră și ascultă. Se dădu jos din pat 
și deschise ușa spre coridor. Nu auzi nimic. Își puse 
halatul pe ea și cobori scara. Toate ferestrele și 
ușile erau închise. Se opri la o fereastră dinspre 
stradă și dădu draperia la o parte. Crezu că zărește 
o umbră care aleargă pe trotuar, dar dădu imediat 
vina pe imaginaţia ei bogată. Nu se temuse 
niciodată de întuneric. Poate că se trezise de foame. 
După un sandvici și un pahar de apă se întoarse în 
pat și curând adormi la loc. 

De dimineaţă, când să-și ia geanta diplomat, 
avu senzaţia că în biroul ei fusese cineva. Era 
același gen de senzaţie pe care o încercase în 
legătură cu valiza din camera de hotel din Beijing. 
Cu o seară în urmă, la culcare, își pusese toate 
documentele în geantă. Acum marginile de la mai 
multe documente ieșeau în afară. 


Deși se grăbea, verifică pivniţa. Nu lipsea 
nimic; nu fusese atins nimic. „Imaginaţia mea o ia 
razna, își spuse ea. Mi-a fost de ajuns cât am suferit 
de mania persecuției în Beijing - n-am nevoie de 
același lucru aici, în Helsingborg.“ 

Birgitta Roslin încuie ușa de la intrare și cobori 
pe jos dealul către oraș și către tribunalul 
districtual. Când ajunse, se duse la biroul ei, își 
închise telefonul, se lăsă pe spătarul scaunului cu 
ochii închiși și se gândi la cazul care o aștepta, 
despre o bandă de vietnamezi acuzaţi de 
contrabandă cu ţigări. Revăzu cele mai importante 
părţi ale cazului împotriva celor doi fraţi Twan, care 
duseseră la arestarea lor de trei ori înainte de a fi 
acuzaţi. Acum îi aștepta cu procesul și 
condamnarea. În cursul anchetei fuseseră arestaţi 
alți doi vietnamezi, Dang și Phan. 

Birgitta Roslin era mulțumită că în sala ei de 
judecată acuzarea era reprezentată de procurorul 
Palm. Era un bărbat de vârstă mijlocie, care își lua 
în serios îndatoririle profesionale. Pe baza 
materialelor la care Birgitta avusese acces, Palm 
insistase asupra unei anchete amănunțite a poliţiei, 
un lucru care nu se întâmpla mereu. 

Când ceasul arătă ora zece, Birgitta intră în 
sala de judecată și se așeză pe scaunul ei. Grefierii 
și asesorii curţii erau deja la locul lor. Zona 
rezervată publicului era arhiplină. La datorie se 
găseau atât ofițeri de poliţie, cât și paznici de 
securitate. Tuturor celor prezenţi li se ceruse să 
treacă prin detectoarele de metale. Birgitta 
deschise procedurile, își însemnă nume, verifică 
prezenţa tuturor celor implicaţi în proces, apoi dădu 
cuvântul procurorului. Palm vorbi rar și clar, 


adresând din când în când remarcile sale publicului 
prezent. Acolo se găsea și un număr mare de 
vietnamezi, cei mai mulţi foarte tineri. Birgitta 
Roslin recunoscu și jurnaliști și un grafician care 
lucra pentru mai multe ziare naţionale. Același 
artist îi făcuse și ei o schiță de portret, pe care 
Birgitta o decupase din ziar. Pusese desenul într-un 
sertar al biroului, căci nu avea nici un chef ca 
vizitatorii ei să o considere vanitoasă. 

Era o zi grea. Deși ancheta poliţiei evidenţiase 
modul de comitere a infracţiunilor, cei patru acuzaţi 
începură să se învinuiască reciproc. Doi vorbeau 
suedeză, dar fraţii Than aveau nevoie de translator. 
Roslin se văzu obligată să sublinieze de câteva ori 
că traducerea nu era suficient de clară — ajunse 
chiar să se întrebe dacă translatoarea înțelegea ce 
spuneau cei doi fraţi. În același timp, se văzu 
nevoită să ceară unora dintre oamenii din public să 
păstreze tăcerea și ameninţă să-i dea afară din sală 
dacă aceștia nu se linișteau. 

În timp ce își lua prânzul, Hans Mattsson veni 
la ea ca să o întrebe cum mergea procesul. 

— Mint, zise Birgitta. Dar cazul împotriva lor e 
solid. Singura întrebare este dacă translatoarea 
face faţă. 

— Are o bună reputaţie, replică Mattsson, 
surprins. Se presupune că e cea mai bună de care 
dispunem în Suedia. 

— Poate că are o zi proastă. 

— Dar tu? 

— Nu. Dar e nevoie de timp. Mă îndoiesc că 
vom termina până mâine. 

În cursul ședinței de după-amiază, Birgitta 
continuă să privească oamenii din public. Observă o 


vietnameză de vârstă mijlocie care ședea de una 
singură într-un colț al sălii, pe jumătate ascunsă de 
cei din faţa ei. De fiecare dată când Birgitta se uita 
într-acolo, femeia părea să o privească direct, în 
vreme ce restul vietnamezilor păreau să se uite mai 
ales la prietenii lor acuzaţi sau la membrii familiilor 
acestora. 

Birgitta își aduse aminte cum stătuse cu câteva 
luni înainte într-o sală de judecată din China. „Poate 
că sunt sub observaţia unei colege vietnameze, își 
zise ea, cu ironie. Dar, cu siguranță, mi-ar fi 
pomenit cineva despre asta. În plus, femeia n-are un 
traducător care să stea lângă ea.“ 

Când termină ședința din acea zi, Birgitta n- 
avea nici cea mai vagă idee de cât timp mai era 
nevoie pentru închiderea cazului. Rămase în biroul 
ei și evaluă ce anume mai era de făcut. Poate că 
ajungea doar încă o zi, dacă nu apărea ceva 
neașteptat. 

Dormi profund în acea noapte, fără a mai fi 
deranjată de zgomote ciudate. 

A doua zi, la reluarea procesului, femeia se 
găsea în același loc. Ceva din atitudinea ei o 
neliniștea pe Birgitta. În cursul unei pauze scurte, 
chemă la ea un aprod și îi ceru să verifice dacă 
femeia era singură și în afara sălii de judecată. 
Chiar înainte de reînceperea ședinței, grefierul veni 
și raportă că femeia era singură - nu vorbise nimic 
cu nimeni. 

— Te rog să o supraveghezi, îi ceru Birgitta 
Roslin. 

— Pot să o dau afară dacă vreţi. 

— Cu ce temei? 

— Că vă îngrijorează. 


— Nu, te rog doar să o supraveghezi. Atâta tot. 

Deși avu dubii până în ultima clipă, reuși să 
încheie procedurile târziu în acea după-amiază. 
Anunţă că sentinţa va fi dată pe data de 20 iunie și 
declară cazul închis. Ultima fiinţă pe care o văzu 
înainte de a se retrage în biroul ei, după ce le 
mulțumi celor care o asistaseră în cursul procesului, 
fu femeia vietnameză, care se postase astfel încât să 
o urmărească pe Birgitta părăsind sala de judecată. 

Hans Mattsson trecu pe la ea. Ascultase 
pledoariile de închidere ale procurorului și 
avocaţilor prin sistemul interior de difuzoare al 
tribunalului. 

— Palm a avut câteva zile fructuoase. 

— Singura mea problemă este cum să împart 
sentințele. Nu există nici un dubiu că fraţii sunt 
conducătorii bandei. Ceilalţi doi sunt și ei vinovaţi, 
bineînţeles, dar par să se teamă de fraţi. E greu de 
evitat bănuiala că pe umerii lor planează o vinovăţie 
mai mare decât în realitate. 

— Dă-mi de știre dacă vrei să discutăm vreun 
aspect. 

Birgitta își adună însemnările și se pregăti să 
plece spre casă. Staffan îi lăsase un mesaj pe 
telefonul mobil ca s-o anunţe că totul decurgea 
bine. Birgitta tocmai era pe punctul de a părăsi 
biroul când sună telefonul. Ezită. Apoi ridică 
receptorul. Era aprodul. 

— Am vrut să vă comunic că aveţi un vizitator. 

— Cine? 

— Femeia pe care mi-aţi cerut să o 
supraveghez. 

— E încă acolo? Ce vrea? 

— Nu știu. 


— Dacă e înrudită cu vreunul dintre 
vietnamezii acuzaţi, n-am voie să discut cu ea. 

— Nu cred că e rudă. 

Birgitta începea să devină iritată. 

— Cum adică? 

— Adică nu e din Vietnam. Vorbește engleza 
excelent. E chinezoaică. Şi vrea să discute cu 
dumneavoastră. Spune că e foarte important. 

— Unde e? 

— Așteaptă afară. O văd de aici. Tocmai a 
smuls o frunză dintr-un copac. 

— Are și un nume? 

— Sunt sigur că da. Dar n-a vrut să mi-l spună. 

— Vin acum. Spune-i să aștepte. 

Birgitta se duse la fereastră. O văzu pe femeie 
așteptând pe trotuar. 

Câteva minute mai târziu ieși din tribunal. 


33 


Femeia, care se numea Ho, putea fi foarte bine 
sora mai mică a lui Hong Qiu. Birgitta era uluită de 
asemănare, nu doar în privința părului drept 
strălucitor, ci și postura plină de demnitate. 

Ho se prezentă într-o engleză fără cusur, așa 
cum procedase și Hong Qiu. 

— Am un mesaj pentru dumneavoastră, zise 
Ho. Dacă nu vă deranjez. 

— Tocmai mi-am terminat treaba pe ziua de 
azi. 

— N-am înţeles nici o iotă din ce s-a vorbit în 
sală, mărturisi Ho, dar am văzut cât respect vi se 
arată. 


— Cu câteva luni în urmă am participat la un 
proces în China. Judecător era tot femeie. Şi ea era 
tratată cu un mare respect. 

Birgitta o întrebă pe Ho dacă ar vrea să 
meargă la o cafenea sau la un restaurant, dar Ho 
arătă simplu spre un parc din apropiere în care se 
vedeau câteva bănci. 

Se așezară. Nu departe de ele, un grup de 
beţivani bătrâni se certa zgomotos. Birgitta îi 
văzuse de multe ori. Își amintea vag că îl găsise pe 
unul dintre ei vinovat de o infracțiune minoră, dar 
nu ţinea minte exact despre ce fusese vorba. Își 
spunea adesea că beţivanii din parcuri și 
singuraticii care strângeau frunzele moarte din 
curţile bisericilor reprezentau esenţa societății 
suedeze. Dacă aceștia dispăreau, ce mai rămânea? 
Observă că unul dintre betivi era un bărbat cu piele 
închisă la culoare. Noua Suedie își proclama 
identitatea chiar și acolo. Zâmbi. 

— A venit primăvara, zise ea cu glas tare. 

— Mă aflu aici ca să vă spun că Hong Qiu a 
murit. 

Birgitta nu știuse la ce se așteptase - dar în nici 
un caz la o asemenea veste. Simţi cum i se strânge 
inima. Dar nu de tristeţe, ci de spaimă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A murit într-un accident de mașină în Africa. 
Şi fratele ei era acolo. Însă el a supraviețuit. Poate 
că nu a fost în aceeași mașină. Nu cunosc toate 
detaliile. 

Birgitta se holbă tăcută la Ho, rumegând în 
minte vestea și încercând să înțeleagă. Primăvara 
plină de culoare deveni brusc ameninţată de umbre. 

— Când s-a întâmplat? 


— Acum câteva luni. 

— În Africa? 

— Draga mea prietenă Hong Qiu făcea parte 
dintr-o delegaţie mare care s-a deplasat în 
Zimbabwe. Ministrul comerţului de la noi, Ke, 
conducea delegaţia, considerată un eveniment 
extrem de important. Accidentul s-a întâmplat într-o 
excursie în Mozambic. 

Cei doi beţivi începură brusc să ţipe și să se 
înghiontească. 

— Haideţi să mergem, propuse Birgitta, 
ridicându-se în picioare. 

O duse pe Ho într-o cafenea din apropiere, 
unde văzură că se numără printre foarte puţinii 
clienţi ai localului. Birgitta îi ceru fetei din spatele 
tejghelei să dea muzica încet. Ho își luă o apă 
minerală, iar Birgitta o cafea. 

—  Povestiţi-mi, ceru Birgitta. Cu amănunte, 
încet și cât puteţi de limpede. În cele câteva zile în 
care am stat cu Hong Qiu mi-a devenit aproape 
prietenă. Dar cine sunteţi dumneavoastră? Cine v-a 
trimis aici tocmai din Beijing? Şi, mai presus de 
toate, de ce? 

Ho scutură din cap. 

— Vin de la Londra. Hong Qiu avea o mulțime 
de prieteni care acum îi deplâng moartea. Ma Li, 
care a mers cu Hong Qiu în Africa, mi-a dat trista 
veste. Şi tot ea mi-a cerut să vă contactez. 

— Ma Li? 

— O altă prietenă de-a lui Hong Qiu. 

— Începeţi cu începutul, zise Birgitta. Încă îmi 
vine greu să cred că e adevărat ce spuneți. 

— Tuturor ne vine la fel. Dar e adevărat. Ma Li 
mi-a scris și mi-a descris cele întâmplate. 


Birgitta așteptă. Avea impresia că exista un 
mesaj ascuns în acea tăcere. Ho ţesea parcă un 
spaţiu în jurul lor, în care să fie doar ele incluse. 

— Informaţiile nu sunt prea consistente, zise 
Ho. Versiunea oficială a morţii lui Hong Qiu pare să 
fi fost serios periată. 

— Cine i-a povestit lui Ma Li despre asta? 

— Ya Ru, fratele lui Hong Qiu. Conform celor 
spuse de el, Hong Qiu decisese să plece într-o 
excursie în savană, ca să vadă animale sălbatice. 
Şoferul mergea prea repede, mașina s-a răsturnat și 
Hong Qiu a murit pe loc. Mașina a luat foc după 
scurgerea benzinei din rezervor. 

Birgitta clătină din cap. În același timp se 
scutură de un fior. Pur și simplu nu și-o imagina pe 
Hong Qiu moartă, ca victimă a unui banal accident 
de mașină. 

— Cu câteva zile înainte de a muri, Hong Qiu a 
avut o lungă discuţie cu Ma Li, continuă Ho. Nu știu 
despre ce a fost vorba; Ma Li nu e genul de om care 
să trădeze încrederea unui prieten. Dar Hong Qiu i- 
a lăsat instrucţiuni clare. Dacă i se întâmpla ceva, 
trebuia să fiți înștiinţată. 

— De ce? Abia dacă o cunoscusem. 

— Nu pot răspunde la asta. 

— Dar cu siguranţă că Ma Li v-a explicat? 

— Hong Qiu voia să știți unde pot fi găsită în 
Londra dacă aveţi nevoie de ajutor. 

Birgitta simțea cum crește teama în sufletul ei. 
„Sunt atacată pe o stradă din Beijing; Hong Qiu are 
un accident în Africa. Cele două evenimente sunt 
cumva legate între ele.“ 


Mesajul o speria cel mai tare. „Dacă veţi avea 
vreodată nevoie de ajutor, trebuie să știți că există o 
femeie în Londra, pe nume Ho.“ 

— Dar nu înţeleg... Aţi venit aici ca să-mi 
transmiteţi un avertisment? Ce s-ar putea întâmpla? 

— Ma Li nu mi-a oferit amănunte. 

— Dar orice ar scrie în mesaj a fost îndeajuns 
ca să vă facă să veniţi aici. Ştiaţi unde locuiesc, 
știaţi cum să intraţi în legătură cu mine. Ce a scris 
Ma Li? 

— Hong Qiu i-a spus despre o judecătoare 
suedeză numită doamna Roslin care fusese prietenă 
apropiată cu ea timp de mulţi ani. l-a descris 
tâlhăria regretabilă și ancheta minuțioasă a poliţiei. 

— Chiar a spus așa ceva? 

— Citez din scrisoare. Cuvânt cu cuvânt. Hong 
Qiu i-a mai spus și despre o fotografie pe care i-aţi 
arătat-o. 

Birgitta tresări. 

— Zău? O fotografie? A mai spus și altceva? 

— Că era poza unui chinez despre care credeaţi 
că are legătură cu incidentele care au avut loc în 
Suedia. 

— Ce a spus despre acel bărbat? 

— Era îngrijorată. Descoperise ceva. 

— Ce? 

— Nu știu. 

Birgitta nu mai spuse nimic. Încercă să 
descifreze care erau implicaţiile mesajului de la 
Hong Qiu. Putea fi vorba doar despre un strigăt de 
avertisment de dincolo de moarte. Bănuise Hong 
Qiu că Birgitta ar fi putut păţi ceva? Sau știa că 
Birgitta era deja în primejdie? Descoperise Hong 


Qiu identitatea bărbatului din poză? Dacă da, de ce 
nu-i spusese nimic? 

Birgitta se simţea tot mai neliniștită. Ho 
rămase tăcută, uitându-se la ea și așteptând. 

— Am o întrebare la care trebuie să primesc 
răspuns. Cine sunteţi? 

— Trăiesc în Londra de la începutul anilor 
1990. Prima dată am ajuns acolo ca secretar la 
ambasada chineză. Apoi am fost numită șef al 
Camerei de Comerţ Anglo-Chineze. Acum sunt 
consultant independent pentru firmele chinezești 
care vor să se stabilească în Anglia. Dar nu numai 
acolo. Sunt, de asemenea, implicată într-un mare 
complex expozițional care va fi construit în 
apropierea orașului suedez Kalmar. Munca mea mă 
poartă prin toată Europa. 

— Cum aţi ajuns să o cunoașteţi pe Hong Qiu? 

Răspunsul o surprinse pe Birgitta. 

— Suntem rude. Verișoare. Hong Qiu era cu 
zece ani mai în vârstă ca mine, dar ne cunoaștem de 
mici. 

Birgitta se gândi la faptul că Hong Qiu afirmase 
cu tărie că ea și Birgitta erau prietene de multă 
vreme. Aici se ascundea un mesaj. Birgitta 
interpreta asta în sensul că timpul scurt pe care îl 
petrecuseră Împreună lăsase urme adânci. 
Încrederea putea apărea oricând. Sau, poate, era 
mai degrabă necesară? 

— Ce spunea în scrisoare? Despre mine? 

— Hong Qiu voia să fiți informată cât mai 
repede posibil. 

— Altceva? 

— Cum am mai spus. Trebuie să știți unde 
locuiesc, în caz că se întâmplă ceva. 


— Ce s-ar putea întâmpla? 

— Nu știu. 

Ceva din vocea lui Ho o puse pe Birgitta în 
gardă. Până în acel moment, Ho spusese adevărul. 
Acum însă devenise evazivă. „Ho știe mai multe 
decât recunoaște”, se gândi Birgitta. 

— China este o ţară mare, zise Birgitta. Pentru 
un occidental este ușor de confundat mărimea ei cu 
impresia că e un ţinut al secretelor. Lipsa de 
cunoaștere este transformată în mister. Eu sunt 
sigură pe ceea ce fac. Așa am perceput-o pe Hong 
Qiu. Indiferent ce îmi spunea, n-am putut niciodată 
înţelege la ce se referea anume. 

— China nu are mai multe secrete decât 
oricare altă ţară. Există mitul occidental al 
imposibilității de înţelegere a Chinei. Europenii n-au 
acceptat niciodată faptul că pur și simplu ei nu 
înţeleg cum gândim noi. Nici că noi am făcut atâtea 
descoperiri și invenţii cruciale înainte ca voi să 
dobândiţi aceleași cunoștințe. Praful de pușcă, 
busola, tiparnița, toate au origini chinezești. N-aţi 
fost primii nici măcar în arta de a măsura timpul. 
Cu mii de ani înainte ca voi să începeţi fabricarea 
de ceasuri mecanice, noi aveam orologii de apă și 
clepsidre. lar pentru asta nu ne puteţi ierta. 

— Când aţi întâlnit-o pentru ultima dată pe 
Hong Qiu? 

— Acum patru ani. A venit la Londra. Am 
petrecut câteva seri împreună. Era într-o vară. 
Dorea să facă plimbări lungi pe Hampstead Heath și 
să mă chestioneze în legătură cu percepțiile 
englezilor despre evoluţiile din China. Întrebările ei 
erau directe și se enerva dacă răspunsurile mele 


erau neclare. A mai vrut să meargă la meciuri de 
crichet. 

— De ce? 

— Nu mi-a spus. Pe Hong Qiu o interesau multe 
lucruri surprinzătoare. 

— Eu nu prea sunt interesată de sporturi, 
crichetul mi se pare absolut imposibil de înţeles - e 
imposibil să-ţi dai seama cum câștigă o echipă și 
cum pierde cealaltă. 

— Cred că entuziasmul ei provenea din faptul 
că dorea să priceapă modul de acţiune al englezilor 
prin studierea sportului lor naţional. Hong Qiu era o 
persoană extrem de perseverentă. 

Ho se uită la ceas. 

— Trebuie să plec spre Londra din Copenhaga 
mai târziu în cursul zilei de azi. 

Birgitta se întrebă dacă era cazul să pună 
întrebarea care i se întipărise în minte. 

— Nu cumva aţi fost în casa mea alaltăieri 
noapte? În biroul meu? 

— Am stat la un hotel. De ce aș fi vrut să mă 
furișez în casa dumneavoastră ca un hoţ? răspunse 
Ho, amuzată. 

— Era doar o idee. Am fost trezită de un 
zgomot. 

— A intrat cineva la dumneavoastră? 

— Nu știu. 

— Vă lipsește ceva? 

— Am avut impresia că cineva mi-a deranjat 
hârtiile. 

— Nu, zise Ho. N-am fost acolo. 

— Şi aţi venit aici pe cont propriu? 


— Nimeni nu știe că sunt în Suedia. Nici măcar 
soțul și copiii mei. Ei cred că am plecat la Bruxelles. 
Mă duc adesea acolo. 

Ho scoase o carte de vizită și o puse pe masă în 
faţa Birgittei. Pe ea se afla numele complet, Ho Mei 
Wan, adresa și mai multe numere de telefon. 

— Unde locuiţi în Londra mai exact? 

— În Chinatown. Vara e zgomot mult pe străzi 
toată noaptea, însă chiar și așa îmi place să locuiesc 
acolo. Este o Chină de mici dimensiuni în mijlocul 
Londrei. 

Birgitta vâri cartea de vizită în poșetă. O însoţi 
pe Ho la gară, ca să se asigure că prinde trenul. 

— Soţul meu este conductor de tren, zise 
Birgitta. Cu ce se ocupă soţul dumneavoastră? 

— E chelner, răspunse Ho. De-asta locuim în 
Chinatown. Muncește într-un restaurant de la 
parterul clădirii unde locuim. 

Birgitta se uită după trenul de Copenhaga până 
ce acesta dispăru într-un tunel. Apoi se duse acasă, 
își pregăti de mâncare și începu să resimtă 
oboseala. Decise să se uite la știri, dar adormi la 
scurt timp după ce se întinsese pe canapea. Fu 
trezită de o sonerie de telefon. Era Staffan, care o 
suna din Funchal. Legătura era extrem de proastă. 
Staffan trebuia să ţipe ca să se audă peste fundalul 
de pârâituri. Birgitta înţelese că totul era bine și că 
ei se bucurau de vacanţă. După aceea legătura se 
întrerupse. Birgitta așteptă ca el să sune din nou, 
dar nu se întâmplă nimic. Se întinse la loc pe 
canapea. Îi venea greu să accepte ideea că Hong 
Qiu murise. Însă chiar din clipa în care Ho îi dăduse 
vestea, avusese senzaţia că ceva nu se lega. 


Începea să regrete că nu o întrebase mai multe 
pe Ho. Însă fusese pur și simplu prea obosită după 
procesul complicat și nu se simţise în stare să o 
facă. lar acum era prea târziu. Ho era pe drumul de 
întoarcere spre casa ei din Chinatownul londonez. 

Birgitta aprinse o lumânare în memoria lui 
Hong Qiu și căută prin hărțile din casă una despre 
Londra. Restaurantul soţului lui Ho se găsea destul 
de aproape de Leicester Square. Birgitta fusese o 
dată cu Staffan în părculeţul de acolo, urmărind 
oamenii cum vin și pleacă. Se întâmplase toamna 
târziu, iar ei făcuseră călătoria în urma unei 
inspiraţii de moment. În timp, discutaseră adesea 
după aceea despre acea călătorie ca despre un 
moment unic, dar extrem de preţios. 

Birgitta se culcă devreme, căci a doua zi o 
aștepta tribunalul. Cazul, în care era implicată o 
femeie care își bătuse mama, nu era la fel de 
complicat precum cel al vietnamezilor, dar Birgitta 
nu-și putea îngădui să fie obosită atunci când își 
ocupa locul pe scaunul de judecător. Nu-i îngăduia 
respectul de sine. Ca să se asigure că n-avea să stea 
trează toată noaptea, luă o jumătate de pastilă de 
somnifer înainte de a stinge luminile. 

Cazul se dovedi mai simplu decât se așteptase. 
Femeia acuzată își schimbă brusc mărturia și 
recunoscu toate acuzaţiile împotriva ei. lar 
apărarea nu veni cu nici o surpriză care ar fi 
prelungit ședința. La ora patru fără un sfert, 
nesperat de devreme, Birgitta Roslin ajunse la 
sinteză și anunţă că sentința avea să fie făcută 
publică pe data de 1 iunie. 

Când se întoarse la birou, sună la poliţia din 
Hudiksvall, în urma unei inspiraţii de moment. 


Crezu că recunoaște vocea tinerei care îi răspunse. 
Părea mai puţin iritată și epuizată decât astă-iarnă. 

— O caut pe Vivi Sundberg. Este cumva la 
birou? 

— Am văzut-o trecând pe aici acum câteva 
minute. Cine întreabă? 

— Judecătoarea din Helsingborg. E suficient. 

Vivi Sundberg veni aproape imediat la aparat. 

— Birgitta Roslin. Nu ne-am auzit de multă 
vreme. 

— Mi-am zis să văd ce se mai întâmplă. 

— Ceva chinezi noi? Ceva teorii noi? 

Birgitta sesiză ironia din glasul poliţistei și fu 
tentată să spună că putea scoate o groază de 
chinezi noi din pălărie dacă voia. Se mulțumi însă să 
răspundă că era doar curioasă să audă ce se mai 
întâmpla. 

— Continuăm să credem că omul care din 
nefericire a reușit să se sinucidă este ucigașul, o 
lămuri Vivi. Dar chiar dacă el e mort, ancheta 
merge mai departe. Nu putem condamna un mort, 
dar putem oferi celor care încă trăiesc o explicaţie 
în privinţa celor întâmplate și, nu în ultimul rând, 
asupra motivelor. 

— Veţi reuși? 

— E prea devreme de spus. 

— Vreun indiciu nou? 

— Nu pot comenta. 

— Nici un alt suspect? Nici o altă explicaţie 
posibilă? 

— Nu pot comenta nici asta. Suntem încă 
angajaţi într-o anchetă pe scară mare, cu o mulțime 
de detalii complicate. 


— Dar continuaţi să credeţi că de vină e 
bărbatul pe care l-aţi arestat? Şi că el chiar a avut 
un motiv să omoare nouăsprezece persoane? 

— Așa se pare. Ce vă pot spune este că am 
primit ajutor de la tot soiul de experţi - criminologi, 
psihologi,  criminaliști, cei mai experimentați 
detectivi și tehnicieni din ţară. Nu-i nevoie să 
ascund că profesorul Persson are dubii extrem de 
mari. Dar când n-are el dubii? Mai sunt încă multe 
de elucidat. 

— Cum rămâne cu băiatul? întrebă Birgitta. 
Victima care a murit, dar nu s-a încadrat în tipar. 
Cum explicaţi asta? 

— Nu avem o explicaţie în sine. Dar bineînţeles 
că ne-am făcut o imagine asupra modului în care s-a 
petrecut totul. 

— O întrebare mă frământă de ceva vreme, zise 
Birgitta. Cumva vreuna dintre victime părea mai 
importantă decât celelalte? 

— Cum adică? 

— Cineva care să fi fost expus unui tratament 
de o brutalitate aparte? Sau poate cel care a fost 
ucis primul? Sau ultimul? 

— Sunt întrebări la care nu pot oferi 
comentarii. 

— Spuneţi-mi doar dacă aceste întrebări vă 
surprind. 

— Nu. 

— Aţi găsit o explicaţie pentru panglica roșie? 

— Nu. 

— Am fost în China, anunţă Birgitta. Am văzut 
Marele Zid Chinezesc. Am fost tâlhărită și mi-am 
petrecut o zi întreagă cu niște ofiţeri de poliţie 
foarte scrupuloși. 


— Zău? făcu Vivi. Aţi fost rănită? 

— Nu, doar speriată. Dar am primit înapoi 
poșeta furată. 

— Deci până la urmă aţi fost norocoasă? 

— Da, răspunse Birgitta. Am fost norocoasă. Vă 
mulțumesc pentru timpul acordat. 

După ce puse receptorul în furcă, Birgitta 
rămase la biroul ei. N-avea nici o îndoială că 
specialiștii care fuseseră aduși ar fi avut ceva de 
spus dacă ar fi simţit că ancheta se învârtea în gol. 

În acea seară făcu o lungă plimbare și petrecu 
mai multe ore răsfoind broșuri de vinuri. Își 
însemnă câteva vinuri din Italia pe care voia să le 
comande, apoi se uită la televizor la un film vechi, 
pe care îl văzuse cu Staffan când ei doi începuseră 
să iasă împreună. Jane Fonda juca rolul unei 
prostituate, culorile erau șterse și estompate, 
intriga ieftină, iar Birgitta nu se putu abţine să nu 
zâmbească văzând hainele ciudate, mai ales 
pantofii-platformă vulgari care făceau furori în acele 
vremuri. 

Aproape că aţipise când sună telefonul. Ceasul 
de pe măsuţa de lângă pat arăta douăsprezece fără 
un sfert. Soneria se opri. Dacă ar fi fost Staffan sau 
unul dintre copii, ar fi sunat-o pe telefonul mobil. 
Stinse lumina. Telefonul reîncepu să sune. Birgitta 
sări în picioare și răspunse de la telefonul de pe 
birou. 

— Birgitta Roslin? Îmi cer scuze că vă sun la o 
asemenea oră. Îmi recunoașteţi vocea? 

Birgitta o recunoscu, dar nu o localiză imediat. 
Era un bărbat, un bărbat în vârstă. 

— Nu, nu chiar. 

— Sture Hermansson. 


— Vă cunosc? 

— „Cunosc“ poate că e un cuvânt prea mare. 
Dar acum câteva luni mi-aţi vizitat micul hotel Eden 
din Hudiksvall. 

— Acum îmi aduc aminte. 

— Vreau să-mi cer scuze că vă sun așa de 
târziu. 

— Deja v-aţi cerut. Să înţeleg că aveţi un motiv 
special ca să mă sunati? 

— S-a întors. 

Hermansson își coborâse vocea când rostise 
ultimele cuvinte. Birgittei îi căzu fisa și își dădu 
seama la ce se referea el. 

— Chinezul? 

— Exact. 

— Sunteţi sigur? 

— A sosit de puţin timp. Nu și-a făcut rezervare 
în avans. Abia ce i-am dat cheia. E în aceeași 
cameră ca data trecută. Numărul doisprezece. 

— Sunteţi sigură că e același bărbat? 

— Filmul e la dumneavoastră. Dar pare să fie 
același om. Cel puţin folosește același nume. 

Birgitta încercă să se gândească ce avea de 
făcut. Inima îi bătea cu putere. 

Şirul de gânduri fu întrerupt de Hermansson: 

— Încă ceva. 

— Ce anume? 

— A întrebat de dumneavoastră. 

Birgitta își ţinu respiraţia. O năpădi un val 
imens de frică. 

— Nu se poate. 

— Engleza mea nu e bună. Ca să fiu sincer, mi- 
a luat ceva vreme înainte de a-mi da seama despre 


cine întreabă. Dar sunt sigur că era vorba de 
dumneavoastră. 

— Ce i-aţi spus? 

— Că locuiţi în Helsingborg. Părea surprins. 
Cred că a presupus că sunteţi din Hudiksvall. 

— Ce altceva i-aţi mai spus? 

— l-am dat adresa dumneavoastră pentru că 
mi-ați lăsat-o și mi-aţi spus să vă contactez dacă se 
întâmplă ceva. 

„Nătărău bătrân", înjură Birgitta în minte. O 
năpădi brusc o senzaţie de panică. 

— Faceţi-mi o favoare, rosti ea. Sunaţi-mă când 
pleacă. Chiar dacă e în toiul nopţii. Sunaţi-mă. 

— Să înţeleg că vreţi să-i spun că am luat 
legătura cu dumneavoastră? 

— Ar fi bine să nu-i menţionaţi asta. 

— Bine, n-o voi face. Nu voi spune nimic. 

Apelul se termină. Birgitta nu înţelegea nimic 
din ce se petrecea. 

Hong Qiu murise. Însă omul cu panglica roșie 
se întorsese. 


34 


După o noapte fără somn, Birgitta Roslin dădu 
un telefon la hotelul Eden chiar înainte de ora șapte 
dimineaţa. Sună îndelung, dar nu răspunse nimeni. 

Încercase să-și stăpânească teama. Dacă n-ar fi 
apărut Ho de la Londra ca s-o anunţe de moartea lui 
Hong Qiu, n-ar fi reacţionat așa de prompt la apelul 
lui Sture Hermansson. Presupuse însă că, deoarece 
Hermansson nu o mai sunase în cursul nopţii, nu se 
mai întâmplase nimic. Poate că omul încă dormea. 


Așteptă o jumătate de oră. Avea câteva zile fără 
procese și spera să poată parcurge stivele de 
documente care o așteptau și să petreacă o vreme 
chibzuind asupra deciziei finale în privinţa sentinţei 
pe care urma să o dea celor patru infractori 
vietnamezi. 

Sună telefonul. Era Staffan, din Funchal. 

— Facem o excursie, anunţă el. 

— Peste munţi? În adâncurile văilor? Vă 
plimbaţi pe potecile alea frumoase printre flori? 

— Am luat bilete pe o navă mare care ne va 
duce în larg. S-ar putea să nu avem semnal la 
telefoane pentru vreo două zile. 

— Unde vă duceţi? 

— Nicăieri. A fost ideea copiilor. Vom fi niște 
marinari necalificaţi, împreună cu un căpitan, un 
bucătar și doi marinari adevăraţi. 

— Când plecaţi? 

— Suntem deja pe mare. Este o vreme superbă. 
Dar, din nefericire, nu avem nici pic de vânt. 

— Aveţi bărci de salvare? Aveţi veste de 
salvare? 

— Ne subestimezi. Spune-mi că ne dorești 
vreme bună. Dacă vrei, pot să-ţi aduc ca suvenir o 
sticluță cu apă de mare. 

Legătura era proastă. Aproape că ajunseră să 
strige câteva cuvinte de despărțire. Când lăsă jos 
receptorul, Birgitta își dori brusc să se fi dus la 
Funchal cu restul familiei, cu riscul de a-l dezamăgi 
pe Hans Mattsson și de a-i irita pe colegii ei. 

Sună iarăși la hotelul Eden. Acum linia era 
ocupată. Așteptă, încercă din nou peste cinci minute 
- încă ocupată. Văzu pe geam că vremea frumoasă 
de afară continua. Era îmbrăcată prea gros, așa că 


își schimbă hainele. Încă ocupat la hotel. Decise să 
încerce de jos, din birou. După ce se uită în frigider 
și își făcu o listă de cumpărături, formă încă o dată 
numărul din Hudiksvall. 

Îi răspunse o femeie într-o suedeză stricată. 

— Eden. 

— Pot să vorbesc cu Sture Hermansson, vă 
rog? 

— Nu puteti, ţipă femeia. 

După care femeia strigă ceva isteric, într-o 
limbă străină despre care Birgitta presupuse a fi 
rusă. 

Se auzi un zgomot ca și cum telefonul ar fi 
căzut pe jos. Cineva îl ridică. Acum îi răspunse un 
bărbat. Omul vorbi cu accent de Hälsingland. 

— Alo? 

— Pot să vorbesc cu Sture Hermansson, vă 
rog? 

— Cine întreabă? 

— Dar eu cu cine vorbesc? Hotelul Eden? 

— Da. Dar nu puteţi vorbi cu Sture. 

— Mă numesc Birgitta Roslin și sun din 
Helsingborg. Am fost sunată pe la miezul nopţii de 
către Sture Hermansson. Am convenit să vorbim din 
nou de dimineaţă. 

— E mort. 

Birgitta inspiră adânc. Câteva clipe de 
amețeală. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știm. Se pare că s-a tăiat singur cu un 
cuţit și a sângerat până la moarte. 

— Cu cine vorbesc? 

— Mă numesc Tage Elander. Nu fostul prim- 
ministru, căci prenumele meu nu are un rînainte de 


1. Conduc o fabrică de tapete în clădirea de alături. 
Camerista hotelului, rusoaica, a venit în fugă la 
mine acum câteva minute. Acum așteptăm poliţia și 
ambulanta. 

— A fost omorât? 

— Sture? Cine naiba să vrea să-l omoare pe 
Sture? Pare să se fi tăiat singur cu un cuțit de 
bucătărie. Cum a fost singur în hotel azi-noapte, 
nimeni nu i-a auzit strigătele de ajutor. E o tragedie. 
Era un om așa de prietenos. 

Birgitta nu era sigură că Îînțelesese bine. 

— Nu putea fi singur în hotel. 

— De ce nu? 

— Pentru că avea oaspeți. 

— Din ce spune camerista, hotelul era pustiu. 

— Avea cel puţin un client plătitor. Mi-a spus 
asta azi-noapte. Un chinez în camera numărul 
doisprezece. 

— E posibil să fi înţeles eu greșit. O s-o întreb. 

Birgitta auzi o conversaţie în fundal. Camerista 
continua să fie în stare de șoc. 

Elander reveni la telefon. 

— Insistă că azi-noapte n-au fost clienţi. 

— Nu trebuie decât să verificaţi registrul de 
oaspeţi. Camera numărul doisprezece. Un bărbat cu 
nume chinezesc. 

Elander lăsă iarăși telefonul jos. Birgitta auzi 
cum camerista care s-ar fi putut numi Natasha 
începe să plângă. Mai auzi o ușă trântită și diverse 
voci discutând în fundal. Elander luă din nou 
receptorul. 

— Trebuie să mă opresc aici. Au sosit poliţia și 
ambulanța. Dar nu există nici un registru al 
hotelului. 


— Cum adică? 

— A dispărut. Camerista spune că stă mereu pe 
tejghea. Dar nu mai e. 

— Sunt sigură că azi-noapte exista un registru 
în hotel. 

— Ei bine, acum nu mai e. Poate că e cel carea 
furat registrul? 

— S-ar putea să fie mai rău de atât, zise 
Birgitta. Poate că e cel care a ţinut cuțitul de 
bucătărie care l-a omorât pe Sture Hermansson. 

— Nu pricep ce spuneţi. Poate că ar fi mai bine 
să vorbiţi cu un ofiţer de poliţie. 

— O s-o fac. Dar nu în acest moment. 

Birgitta lăsă jos receptorul. Stătuse în picioare 
în timp ce vorbise la telefon, dar acum trebuia să se 
așeze. Inima îi bubuia în piept. 

Totul începea să se potrivească acum. Dacă se 
întorsese individul despre care ea credea că îi 
omorâse pe locuitorii din Hesjovallen și întrebase de 
ea, după care dispăruse cu registrul hotelului, 
lăsând în urma lui pe proprietarul clădirii mort, 
atunci nu exista decât o singură concluzie. Se 
întorsese ca s-o ucidă pe ea. Când Birgitta îi ceruse 
tânărului chinez să arate paznicilor poza după filmul 
făcut de camera lui Sture Hermansson nu-și putuse 
imagina consecinţele. Din motive evidente, asasinul 
presupusese că ea locuia în Hudiksvall. Acum acea 
greșeală fusese corectată. Hermansson îi dăduse 
adresa corectă. 

Senzaţia de panică i se intensifică. Tâlhăria, 
moartea lui Hong Qiu, poșeta furată și apoi 
recuperată, vizita în camera ei de hotel - totul se 
lega. Dar ce avea să se întâmple acum? 


Formă numărul de telefon al soțului ei, 
simțindu-se disperată. Fără semnal. Înjură printre 
dinţi decizia lui de a pleca pe mare. Încercă 
numărul uneia din fete, același rezultat. 

O sună pe Karin Wiman. Nici un răspuns nici 
aici. 

Panica o făcea să nu mai poată respira. Trebuia 
să plece de acolo. 

Odată ce ajunse la o asemenea decizie, acţionă 
ca întotdeauna în situaţii dificile: rapid și ferm, fără 
ezitare. Îl sună pe Hans Mattsson și insistă să 
vorbească cu el chiar dacă acesta era într-o ședință. 

Îi spuse că luase un virus și încheie conversaţia 
abrupt. 

Se duse sus și își împachetă o valiză mică. 
Ascunse printre paginile unei cărţi vechi din zilele 
ei de studenţie se găseau câteva bancnote de cinci 
și zece lire sterline pe care le avea dintr-o călătorie 
anterioară în Anglia. Era convinsă că individul care 
îl omorâse pe Sture Hermansson o pornise deja spre 
sud. Dacă mergea cu mașina poate că pornise chiar 
din cursul nopţii. Nimeni nu îl văzuse plecând. 

Îi trecu prin minte că uitase de camera de 
supraveghere din hotel. Sună iarăși la hotelul Eden. 
De această dată îi răspunse un bărbat care tușea. 
Birgitta nu se mai obosi să-i explice cine era. 

— În hotel există o cameră de supraveghere. 
Sture Hermansson obișnuia să-și filmeze oaspeţii. 
Nu e adevărat că hotelul a fost gol azi-noapte. A 
existat cel puţin un oaspete. 

— Cu cine vorbesc? 

— Sunteţi ofițer de poliţie? 

— Da. 

— Aţi auzit ce am spus. Nu contează cine sunt. 


Lăsă receptorul în furcă. Ceasul arăta ora opt 
și jumătate. Plecă din casă, opri un taxi și ceru să 
fie dusă la gară. În scurt timp se afla în trenul de 
Copenhaga. Panica începea să se transforme în 
justificare a acţiunilor ei. Era convinsă că nu-și 
imagina pericolul. Acum singura ei speranţă era să 
profite de ajutorul pe care i-l oferise Ho. 

În sala de așteptare de la Kastrup văzu pe un 
ecran că peste două ore pleca un avion spre Londra. 
Cumpără un bilet fără dată de întoarcere. După ce 
trecu de ghișeul de îmbarcare, se așeză la o ceașcă 
de cafea şi o sună pe Karin Wiman. Închise înainte 
ca prietena ei să apuce să răspundă. Ce i-ar fi putut 
spune? Karin n-ar fi înțeles, în ciuda celor 
dezvăluite de Birgitta cu ocazia recentei lor 
întâlniri. Genul de lucruri care i se întâmplau 
Birgittei Roslin nu se petreceau în universul lui 
Karin Wiman. La o adică, nu se întâmplau nici în 
lumea Birgittei, dar un lanţ de evenimente complet 
imprevizibil o dusese în situaţia în care se afla 
acum. 

Ajunse la Londra cu o oră întârziere: în 
aeroport era haos din pricina unei alerte cu bombă 
după ce fusese descoperită o geantă abandonată 
într-una dintre sălile de plecări. Se făcuse după- 
amiaza târziu când reuși să ajungă în centrul 
Londrei și să-și găsească o cameră la un hotel de 
două stele de pe o stradă din apropiere de 
Tottenham Court Road. După ce se cază și după ce, 
cu ajutorul unei bluze, reuși să astupe geamul prin 
care sufla vântul și care dădea înspre o curte 
mizeră, se întinse pe pat, simțindu-se epuizată. 
Aţipise câteva minute în cursul zborului, dar fusese 
trezită de un bebeluș care ţipase întruna până ce 


roţile avionului atinseseră pista de pe Heathrow. 
Mama, care părea mult prea tânără pentru o 
asemenea sarcină, izbucnise în cele din urmă în 
lacrimi ea însăși din pricina bebelușului urlător. 

Când se trezi, tresărind, Birgitta descoperi că 
dormise trei ore. Afară se însera deja. Intenţionase 
să o caute pe Ho la adresa din Chinatown în aceeași 
zi, dar acum decise să aștepte până a doua zi. Se 
plimbă prin Piccadilly Circus și intră într-un 
restaurant. La scurt timp după aceea, în local intră 
un grup mare de chinezi. Birgitta îi privi panicată, 
dar reuși să-și ţină firea. După masă, se întoarse la 
hotel și se așeză la bar cu o ceașcă de ceai. Când 
luă cheia de la cameră de la recepţie, observă că 
hotelul avea un portar de noapte chinez. Se întrebă 
dacă chinezii abia acum începeau să-și facă apariţia 
peste tot în Europa sau era vorba despre o evoluţie 
anterioară pe care ea n-o băgase de seamă. 

Se gândi la cele întâmplate, la revenirea 
chinezului la hotelul Eden și la moartea lui Sture 
Hermansson. Era tentată să o sune pe Vivi 
Sundberg, dar rezistă  tentaţiei. Dacă lipsea 
registrul hotelului, o imagine de pe camera de 
supraveghere nu prea avea cum să impresioneze 
poliţia. Mai mult, dacă polițiștii socoteau moartea 
ca un accident, n-avea nici un sens să sune. Formă 
însă numărul hotelului. Nu exista nici măcar un 
robot care să anunţe că locul era închis - nu doar 
pentru restul sezonului, ci probabil pentru 
totdeauna. 

Incapabilă de a se descotorosi de senzaţia de 
teamă, baricadă ușa cu un scaun și verifică cu grijă 
încuietoarea de la fereastră. Se băgă în pat, se uită 
la televizor, însă în loc să vadă imaginile de pe 


ecran, văzu o barcă cu pânze care venea spre ea pe 
mare dinspre Madeira. 

Se trezi în toiul nopţii și descoperi televizorul 
aprins. Pe ecran rula un film vechi de gangsteri, în 
alb și negru, cu James Cagney în rolul principal. 
Închise lampa care îi bătea drept în ochi și încercă 
să adoarmă din nou. Nu reuși. Rămase trează 
pentru tot restul nopţii. 

Afară burnița când se ridică din pat. Bău cafea 
fără să mănânce ceva. După ce împrumută o 
umbrelă de la recepţie, unde acum era de serviciu o 
tânără cu aspect asiatic, poate din Filipine sau 
Thailanda, Birgitta ieși pe străzile Londrei. Cele mai 
multe restaurante încă nu deschiseseră. Hans 
Mattsson, care călătorea prin lume în căutare de 
noi senzaţii, afirmase odată că cel mai sigur mod de 
a găsi restaurante bune, indiferent că erau 
chinezești, iraniene sau italiene, consta în 
descoperirea celor deschise dimineaţa, pentru că 
era clar că acelea nu serveau doar turiști. La adresa 
dată de Ho la parter se afla un restaurant. Era 
închis. Clădirea era construită din cărămidă roșie, 
cu câte o alee pe fiecare latură a ei. Birgitta decise 
să sune la soneria de la ușa care ducea spre zona de 
apartamente a clădirii. 

Ceva însă o determină să ezite. Traversă strada 
spre o cafenea - deschisă dimineaţa - și comandă o 
ceașcă de ceai. Ce știa ea, de fapt, despre Ho? Şi 
dacă tot ajunsese aici, ce știa despre Hong Qiu? 
Într-o bună zi, Hong Qiu apăruse din senin la masa 
ei din restaurant. Cine o trimisese? Să fi fost Hong 
Qiu cea care trimisese unul dintre bodyguarzii ei 
morocănoși după Karin Wiman și după Birgitta cu 
ocazia vizitei la Marele Zid? Birgitta nu putea evita 


un fapt cert: atât Hong Qiu, cât și Ho știau multe 
despre ea. Iar toate astea se întâmplau din pricina 
unei fotografii. 

Erau suspiciunile ei exagerate? Apăruse Hong 
Qiu ca s-o atragă departe de hotel? Poate că nu era 
adevărat că Hong Qiu murise într-un accident de 
mașină. Poate că Hong Qiu și individul care își 
spunea Wang Min Hao erau într-un fel sau altul 
implicaţi în ceea ce se petrecuse în Hesjovallen. 
Venise Ho la Helsingborg din același motiv? Să fi 
știut deja că un bărbat se îndrepta din nou spre 
micul hotel Eden? 

Încercă să-și amintească ce-i spusese lui Hong 
Qiu în cursul celor câteva discuţii pe care le 
purtaseră. Își dădu acum seama că prea multe. O 
surprindea faptul că nu se dovedise mai prudentă. 
Hong Qiu fusese cea care deschisese vorba. O 
remarcă în treacăt despre faptul că omorurile din 
Hesjovallen ajunseseră şi în mass-media 
chinezească? Să fi fost plauzibil? Sau o atrăsese 
Hong Qiu intenţionat pe Birgitta pe o pantă 
alunecoasă pentru a vedea cum se rostogolește, ca 
apoi să o ajute să revină pe teren sigur după ce 
aflase ce dorea? 

De ce petrecuse atâta vreme Ho în zona 
publicului din sala de judecată a Birgittei? Nu 
pricepea suedeza. Sau poate că da? Şi pe urmă 
fusese nevoită brusc să se întoarcă la Londra. Dacă 
Ho venise acolo doar ca s-o supravegheze pe 
Birgitta? Poate că Ho avea un complice care stătuse 
ore întregi în casa Birgittei ca s-o percheziţioneze în 
timp ce ea se afla la tribunal? 

„Acum am nevoie de cineva cu care să vorbesc, 
își spuse ea. Nu cu Karin Wiman, ea n-ar înţelege. 


Cu Staffan sau cu copiii mei. Dar ei sunt pe mare și 
nu pot fi contactaţi.” 

Birgitta vru să plece din cafenea, dar văzu 
deschizându-se ușa de pe cealaltă parte a străzii. 
Apăru Ho, care porni pe jos spre Leicester Square. 
Birgitta avu impresia că Ho era cu ochii în patru. 
Ezită înainte de a ieși ca s-o urmărească. Când 
ajunseră în piață, Ho intră în părculeţ, apoi coti 
spre Strand. Birgitta se aștepta ca Ho să se 
răsucească brusc pe călcâie ca să vadă dacă nu era 
urmărită. O făcu abia când ajunse la Zimbabwe 
House. Birgitta avu timp ca să-și coboare umbrela 
pentru a-și acoperi fața, dar aproape că o pierdu pe 
Ho, până ce zări iarăși haina ei galbenă de ploaie. 
În apropiere de hotelul Savoy, Ho deschise poarta 
grea a unei clădiri mari de birouri. Birgitta așteptă 
câteva minute înainte de a se duce să citească pe 
tăblița de alamă că acolo se găsea sediul Camerei 
de Comerţ Anglo-Chineze. 

Se înapoie pe unde venise și alese o cafenea de 
pe Regent Street, imediat lângă Piccadilly. În timp 
ce stătea cu o ceașcă de cafea în faţă, formă unul 
din numerele de pe cartea de vizită lăsată de Ho. 
Un robot telefonic o invită să lase un mesaj. Închise, 
pregăti ce voia să spună în engleză, apoi formă 
numărul din nou. 

— Am făcut cum mi-aţi spus. Am venit în 
Londra pentru că am senzaţia că sunt urmărită. 
Acum sunt în Simon's, o cafenea de lângă casa de 
modă Rawson de pe Regent Street, aproape de 
Piccadilly. Este ora zece. Voi rămâne aici o oră. 
Dacă nu luaţi legătura cu mine până atunci, vă voi 
suna mai târziu. 


Ho își făcu apariţia patruzeci de minute mai 
târziu. Haina de ploaie galbenă ieșea în evidenţă 
printre balonzaidele cenușii purtate de cei mai mulţi 
oameni. Birgitta avu impresia că și acest lucru avea 
o anumită semnificaţie. 

— Ce s-a întâmplat? 

O chelneriţă luă comanda lui Ho de ceai înainte 
ca Birgitta să poată răspunde. Îi explică în detaliu 
despre bărbatul care se dusese la hotelul din 
Hudiksvall, același bărbat despre care îi mai 
povestise lui Ho, și că proprietarul hotelului fusese 
ucis. 

— Sunteţi sigură? 

— N-am venit până la Londra ca să vă spun 
ceva despre care nu sunt sigură. Am venit aici 
pentru că toate astea s-au petrecut în realitate, iar 
eu sunt speriată. Omul ăsta a întrebat anume 
despre mine. I s-a dat adresa mea, casa în care 
locuiesc. Acum mă aflu aici. Fac ceea ce Ma Li sau 
mai exact Hong Qiu v-a spus să fac și ce mi-ați 
transmis să fac. Mi-e teamă, dar sunt și furioasă 
pentru că am impresia că nici dumneavoastră, și 
nici Hong Qiu nu mi-aţi spus adevărul. 

— De ce aș minţi? Aţi făcut un drum lung până 
la Londra, dar nu uitaţi că drumul meu ca să vă 
vizitez a fost la fel de lung. 

— Nu mi s-a dezvăluit tot ce se întâmplă. Nu 
aud nici un fel de explicaţii, deși sunt convinsă că 
ele există. 

— Aveţi dreptate, zise Ho. Dar uitaţi că e 
posibil ca nici Hong Qiu, și nici Ma Li să nu fi știut 
mai multe decât au spus. 

— Când aţi venit să mă vizitaţi în Suedia n-am 
văzut limpede, dar acum văd, zise Birgitta. Hong 


Qiu părea îngrijorată că era posibil să fiu omorâtă 
de cineva. Asta i-a spus lui Ma Li. lar mesajul v-a 
fost transmis, trei femei la rând pentru a o avertiza 
pe o a patra că e în pericol. Dar nu în orice fel de 
pericol. Pericol de moarte. Nimic mai puţin. Fără 
să-mi dau seama, m-am expus singură riscului, ale 
cărui dimensiuni abia acum încep să le înţeleg. Am 
dreptate? 

— De aceea am venit să vă văd. 

Birgitta se aplecă în faţă și apucă mâna lui Ho. 

—  Ajutaţi-mă să pricep. Răspundeţi la 
întrebările mele. 

— Dacă pot. 

— Puteţi. Nu a venit nimeni cu dumneavoastră 
la Helsingborg, nu-i așa? În acest moment nu ne 
supraveghează nimeni, nu-i așa? Puteaţi chema pe 
cineva înainte de a veni aici. 

— De ce aș fi făcut asta? 

— Nu e un răspuns, ci o nouă întrebare. Vreau 
răspunsuri. 

— Nu era nimeni cu mine când am venit în 
Helsingborg. 

— De ce aţi stat două zile în sala mea de 
judecată? În definitiv nu înţelegeaţi o iotă din ce se 
vorbea acolo. 

— Nu. 

Birgitta o dădu pe suedeză. Ho se încruntă și 
scutură din cap. 

— Nu înţeleg. 

— Sunteţi sigură? Sau de fapt înţelegeţi 
suedeza foarte bine? 

— Dacă așa ar fi stat lucrurile, cu siguranţă că 
v-aș fi vorbit în suedeză. 


— Trebuie să pricepeţi că nu mai sunt sigură 
de aproape nimic. Poate că există avantaje în a 
pretinde că nu înţelegeţi limba mea. Mă întreb chiar 
dacă nu purtaţi o haină de ploaie galbenă ca să fiţi 
mai ușor reperată de cineva. 

— De ce? 

— Nu știu. În acest moment, nu mai știu nimic. 
Cel mai important lucru, evident, este acela că 
Hong Qiu a vrut să mă avertizeze. Dar de ce să 
apelez la dumneavoastră pentru ajutor? Ce puteţi 
face? 

— Să încep cu ultima întrebare, răspunse Ho. 
Chinatown este o lume în sine. Chiar dacă mii de 
englezi și de turiști se plimbă pe străzile noastre - 
Gerrard Street, Lisle Street, Wardour Street, toate 
celelalte alei - noi îngăduim să se vadă doar ce e la 
suprafață. Ascuns sub Chinatownul vostru se află 
Chinatownul meu. Acolo e posibil să dispari, să-ţi 
schimbi identitatea, să supraviețuiești luni și chiar 
ani de zile fără să fii descoperit. Chiar dacă cei mai 
mulți oameni care trăiesc aici sunt chinezi 
naturalizaţi drept cetățeni englezi, ideea e că noi 
toți simţim că ne aflăm în propriul nostru univers. 
Vă pot ajuta oferindu-vă intrarea în Chinatownul 
meu, un loc în care altfel nu aţi putea pătrunde. 

— De ce anume ar trebui să mă tem? 

— Ma Li nu a fost deloc limpede când mi-a 
scris. Dar nu trebuie să uitaţi că și Ma Li era 
speriată. Nu a spus ea multe, dar eu mi-am dat 
seama. 

— Toată lumea e speriată. Dumneavoastră 
sunteţi? 

— Nu încă. Dar aș putea fi. 


Lui Ho îi sună telefonul mobil. Chinezoaica 
verifică ecranul și se ridică. 

— Unde v-aţi cazat? întrebă ea. La care hotel? 
Trebuie să mă întorc la lucru. 

— Sanderson. 

— Ştiu unde e. La ce cameră? 

— Unu trei cinci. 

— Ne putem întâlni mâine? 

— De ce trebuie să așteptăm atât? 

— Nu pot pleca de la serviciu până atunci. Am 
o întâlnire în seara asta de la care nu pot lipsi. 

— E adevărat? 

Ho prinse mâna Birgittei. 

— Da, răspunse ea. O delegaţie chineză va 
discuta afaceri cu șefii câtorva companii britanice 
mari. Trebuie să fiu acolo. 

— În acest moment sunteţi singura la care pot 
apela. 

— Sunaţi-mă mâine-dimineaţă. O să încerc să 
îmi iau liber. 

Ho ieși în ploaie, cu haina galbenă fluturând în 
jurul ei. Birgitta Roslin mai rămase acolo o vreme, 
simțindu-se incredibil de obosită, după care se 
întoarse pe jos la hotel, care evident nu era 
Sanderson. Încă nu avea încredere în Ho, mai ales 
că în acele zile nu se încredea în nimeni cu un 
aspect cât de cât asiatic. 

În acea seară mâncă la restaurantul hotelului. 
Când își termină cina, văzu că ploaia se oprise. 
Decise să iasă în parc și să stea o vreme pe aceeași 
bancă pe care stătuse cândva împreună cu Staffan. 

Urmări oamenii venind și plecând. Un cuplu de 
tineri se așeză pentru puţin timp pe banca ei, 
sărutându-se și mângâindu-se, apoi veni un bărbat 


care ducea cu el ziarul din ziua precedentă, scos 
probabil dintr-un tomberon de gunoi. 

Încercă din nou să-l sune pe Staffan pe barca 
lui, deși știa că își pierde vremea. 

Observă cum tot mai puţini oameni vin să se 
plimbe prin parc. În cele din urmă se ridică pentru a 
se întoarce la hotel. 

Atunci îl zări. Venea pe una dintre alei, 
diagonal faţă de locul unde stătuse ea. Era îmbrăcat 
în negru și nu putea fi altcineva decât bărbatul care 
apăruse pe filmul camerei de supraveghere a lui 
Sture Hermansson. Venea drept spre ea, ducând 
ceva sclipitor în mână. 

Ţipă și se dădu cu un pas înapoi. În timp ce el 
se apropia, Birgitta căzu pe spate și se lovi cu capul 
de marginea de fier a băncii. 

Ultimul lucru pe care îl văzu fu chipul lui; ca și 
cum ochii ei înregistraseră o nouă poză a lui. După 
aceea totul se  estompă într-un întuneric 
atotcuprinzător și tăcut. 


35 


Ya Ru îndrăgea umbra. Acolo se putea face 
invizibil, la fel ca animalele de pradă pe care le 
admira și de care se temea. Dar alţii dispuneau de 
aceeași abilitate. Îi trecuse adesea prin minte că 
tinerii întreprinzători se găseau în plin proces de 
preluare a economiei și, din această cauză, nu avea 
să treacă mult timp până ce ei vor cere un loc la 
masa unde se luau deciziile politice. Toată lumea 
începe din umbră, unde se poate observa și se poate 
urmări totul fără să fii văzut. 


Însă umbra în care se ascundea în această 
seară anume din Londra bătută de ploaie avea un 
alt scop. O urmări pe Birgitta Roslin, șezând pe o 
bancă dintr-un părculeţ în apropiere de Leicester 
Square. De unde se afla o vedea doar din spate. Însă 
nu îndrăznea să se deconspire. Observase deja că 
ea era cu ochii în patru, ca un animal neliniștit. Ya 
Ru nu o subestima. Dacă Hong Qiu avusese 
încredere în Birgitta Roslin, atunci și el era obligat 
să o ia foarte în serios. 

O urmărise întreaga zi, încă din clipa când ea 
apăruse în faţa clădirii unde locuia Ho. Se amuzase 
știind că el deţinea restaurantul unde muncea Wa, 
soțul lui Ho. Evident că cei doi nu aveau habar de 
asta - Ya Ru foarte rar lua ceva în posesie în nume 
propriu. Restaurantul Ming aparţinea Chinese Food 
Inc., o societate pe acţiuni înregistrată în 
Liechtenstein, unde Ya Ru își plasase portofoliul de 
acţiuni legate de restaurante. Supraveghea cu 
atenţie registrele contabile şi rapoartele 
trimestriale întocmite de chinezi tineri și talentați 
pe care el îi recrutase din cele mai bune universităţi 
englezești. Ya Ru ura tot ce era englezesc. N-avea 
să uite niciodată lecţiile istoriei. Era încântat să 
jefuiască acea ţară de tineri oameni de afaceri 
talentaţi care profitaseră de educaţia primită la cele 
mai bune universităţi. 

Ya Ru nu mâncase niciodată la restaurantul 
Ming. Nu intenţiona să o facă nici acum. De îndată 
ce avea să-și îndeplinească misiunea va pleca înapoi 
la Beijing. 

Existase o perioadă în viaţa lui când privise 
aeroporturile cu un soi de emoție aproape 
religioasă. Acestea reprezentau echivalentul modem 


al porturilor de altădată. În acele zile, Ya Ru nu 
pleca nicăieri fără un exemplar din Călătoriile lui 
Marco Polo cu el. Îl inspira dorinţa neînfricată a 
acelui om de a investiga necunoscutul. Astăzi 
socotea tot mai mult că o călătorie reprezenta o 
corvoadă, chiar dacă deţinea un avion particular și 
de obicei era scutit de așteptările agonizante și 
triste din aeroporturi. Sentimentul revigorant pe 
care ţi-l dădeau toate aceste schimbări neașteptate 
de peisaj împreună cu oboseala plăcută de a 
schimba fusurile orare erau anulate de timpul 
pierdut inutil în așteptarea plecării sau a bagajelor. 
Magazinele iluminate cu neoane din aeroporturi, 
benzile rulante orizontale, coridoarele care 
stârneau ecouri, cuștile de sticlă tot mai mici în 
care erau împinși laolaltă fumătorii, toate acestea 
nu erau locuri propice apariției unor gânduri sau 
idei filosofice noi. Reflectă la vremurile când 
oamenii călătoreau cu trenul sau cu nave 
transatlantice. Pe atunci discuțiile intelectuale şi 
controversele erau socotite fireşti, ca parte a 
ambientului luxos și confortabil. 

De aceea își dotase avionul lui particular, un 
Gulfstream, cu rafturi de cărți, în care păstra cele 
mai importante opere ale literaturii chineze şi 
universale. 

Se simțea ca o rudă îndepărtată - fără să existe 
vreo legătură de sânge, ci doar una mistică - a 
căpitanului Nemo, cel care călătorea în nava lui 
submersibilă ca un împărat singuratic, fără un 
imperiu, dar împreună cu o bibliotecă imensă și o ură 
devastatoare pentru oamenii care îi distruseseră viaţa. 
Se credea că Nemo avusese drept model un prinț 
indian dispărut care se opusese Imperiului Britanic. 
Ya Ru simțea o mare afinitate față de acest amănunt, 


însă el mai degrabă simpatiza cu figura sumbră și 
plină de amărăciune a lui Nemo însuși, inginerul plin 
de inspiraţie și filosoful erudit. Își botezase avionul 
Nautilus II. Pe peretele de lângă intrarea pe puntea 
de zbor se găsea o reproducere mărită a uneia dintre 
schițele din carte, în care Nemo era înfățișat alături 
de vizitatorii lui șovăielnici în mijlocul bibliotecii 
imense de pe Nautilus. 

Acum însă totul se reducea la umbră. Se 
ascundea cu eficienţă și o sfida pe femeia pe care 
trebuia să o ucidă. Un alt lucru pe care îl avea în 
comun cu Nemo era credinţa lui în răzbunare. 
Nevoia de răzbunare își lăsase amprenta în istorie 
ca un soi de laitmotiv. 

Curând totul avea să se termine. Acum, că se 
găsea în Chinatownul din Londra, cu ploaia udându- 
i gulerul hainei, îi trecu prin minte că sfârșitul 
acestei povești avea ceva remarcabil în faptul că se 
petrecea în Anglia. De aici fraţii Wang își 
începuseră drumul înapoi spre China, din ţara pe 
care doar unul dintre ei avea s-o mai revadă 
vreodată. 

Pe Ya Ru nu îl deranja să aștepte atunci când 
controla timpul de care avea nevoie, spre deosebire 
de aeroporturi. O astfel de atitudine îi surprindea 
adesea pe prietenii lui, care priveau viaţa ca fiind 
prea scurtă, creată de un zeu care putea fi asemuit 
unui mandarin bătrân și mizerabil ce nu dorea ca 
bucuria existenței să dureze prea mult. Ya Ru 
susținuse adesea că, din contră, zeii responsabili de 
crearea vieţii știuseră exact ce fac. Dacă oamenilor 
le era îngăduit să trăiască prea mult, nivelul lor de 
cunoștințe ar crește atât de mult încât ar ajunge să 
vadă dincolo de mandarini și și-ar uni forţele ca să-i 


extermine pe aceștia. O durată scurtă de viață 
împiedică multe revoluţii, așa cum susţinea Ya Ru. 
lar prietenii lui erau de obicei de acord, deși nu-i 
înțelegeau de prea multe ori modul de gândire. 

Ya Ru se uita întotdeauna la animale atunci 
când dorea să-și înţeleagă propriul comportament, 
dar și comportamentul altora. El era leopardul și tot 
el era armăsarul care se lupta cu toţi competitorii 
pentru a deveni singurul împărat. 

Dacă Deng fusese pisica gri care vâna șoareci 
mai bine decât oricare alta, Mao fusese bufnița, 
pasărea înțeleaptă, dar și răpitorul cu sânge rece 
care știa exact când să coboare în picaj pentru a-și 
înșfăca, în tăcere, prada. 

Gândurile îi fură întrerupte când Birgitta Roslin 
se ridică de pe bancă. Își petrecuse ziua urmărind-o 
și observase că era speriată. Privea mereu în jurul 
ei și nu era niciodată liniștită. Grijile curgeau ca un 
șuvoi neîncetat prin mintea ei. Ya Ru putea folosi 
acest lucru, deși nu decisese încă exact cum anume. 

Acum însă ea se ridicase. Ya Ru rămase ascuns 
în umbră. 

Apoi se petrecu ceva cu totul neașteptat. 
Femeia tresări, ţipă, după care se împiedică și căzu 
lovindu-se cu capul de bancă. Un chinez se opri și 
se aplecă pentru a cerceta ce se întâmplase. Mai 
mulţi oameni o înconjurară. Ya Ru ieși de la 
adăpostul umbrei și se apropie de grupul din jurul 
femeii căzute. Doi polițiști veniră în fugă. Ya Ru își 
făcu loc cu coatele ca să vadă mai bine. Birgitta 
Roslin se trezi și se ridică în capul oaselor. În mod 
clar își pierduse cunoștința pentru câteva secunde. 
Ya Ru îi auzi pe polițiști întrebând dacă avea nevoie 
de o ambulanţă, însă femeia refuză. 


Era pentru prima dată că Ya Ru îi auzea vocea. 
O memoră - o voce profundă, expresivă. 

— Probabil că m-am împiedicat, o auzi el 
spunând. Am crezut că vine cineva spre mine. Eram 
speriată. 

— Aţi fost atacată? 

— Nu. De vină a fost doar imaginaţia mea. 

Bărbatul care o speriase era încă acolo. Ya Ru 
observă o anumită asemănare între Liu Xin și acel 
individ, care printr-o pură coincidenţă fusese 
amestecat într-o poveste cu care nu avea nimic de-a 
face. 

Ya Ru zâmbi în sinea lui. Femeia era cu 
adevărat speriată și în gardă. 

Ofițerii de poliţie o escortară pe Birgitta Roslin 
înapoi la hotel. Ya Ru rămase ascuns în umbră. 
Acum aflase unde stătea. După ce verificară încă o 
dată că femeia se ţinea bine pe picioare, polițiștii 
plecară la treburile lor, în vreme ce femeia intră în 
hotel. Ya Ru văzu cum i se dă cheia de la cameră de 
către un receptioner care o luă de pe unul dintre 
rândurile de sus ale panoului. Ya Ru mai așteptă 
câteva minute înainte de a intra în holul hotelului. 
Recepţionerul era chinez. Ya Ru se înclină și întinse 
o foaie de hârtie. 

— Doamna care abia a intrat a scăpat asta pe 
stradă. 

Recepţionerul luă hârtia și o puse în cutia goală 
pentru mesaje de la camera 614, aflată la ultimul 
etaj al hotelului. 

Evident că foaia de hârtie era goală. Ya Ru 
bănuia că Birgitta avea să întrebe la recepţie cine i- 
o lăsase. Avea să i se spună că un chinez. Iar atunci 


ea avea să devină și mai încordată. Ya Ru nu risca 
nimic. 

Ya Ru se apucă să citească o broșură a 
hotelului în vreme ce se gândea cum să afle cât 
avea să stea Birgitta Roslin acolo. Ocazia se ivi 
atunci când recepţionerul chinez dispăru într-o 
încăpere din spate și în locul lui apăru o tânără 
englezoaică. Ya Ru se duse din nou la recepţie. 

— Doamna Birgitta Roslin, zise el. Din Suedia. 
Trebuie s-o iau și s-o conduc la aeroport. Dar nu e 
limpede dacă vrea să fie luată mâine sau poimâine. 

Fără a scoate vreo vorbă, femeia de la recepţie 
tastă ceva la computer. 

— Doamna Roslin are rezervare pentru trei 
zile, zise ea. Să o chem pentru a vă lămuri când 
trebuie să veniţi ca să o luaţi? 

— Nu, o să rezolv asta cu cei de la firmă. Nu ne 
place să deranjăm clienţii dacă nu e nevoie. 

Ya Ru părăsi hotelul. Afară reîncepuse burniţa. 
Își ridică gulerul hainei și merse către Gower Street 
pentru a găsi un taxi. Acum nu mai trebuia să-și 
facă griji în privinţa timpului pe care îl avea la 
dispoziţie. „A trecut foarte multă vreme de când au 
început toate astea, își spuse el. Alte câteva zile 
până ce se va ajunge la sfârșitul inevitabil nu mai au 
nici o importanţă.” 

Chemă un taxi și dădu șoferului adresa din 
Whitehall unde compania lui din Liechtenstein 
deținea un apartament pe care el îl folosea ori de 
câte ori se afla în Anglia. Simţise adesea că trăda 
memoria strămoșilor stând la Londra când putea să 
se ducă la Paris sau la Berlin. În vreme ce mergea 
cu taxiul, se decise să vândă apartamentul din 
Whitehall și să caute un altul în Paris. 


Venise vremea să închidă și acest capitol din 
viaţa lui. 

Se întinse pe pat și ascultă liniștea. Izolase toţi 
pereţii când cumpărase apartamentul. Acum nu mai 
auzea nici măcar zumzetul îndepărtat al traficului 
rutier. Singurul sunet era bâzâitul discret al 
aparatului de aer condiţionat. lar acest lucru îi 
dădea senzaţia că se găsea la bordul unei nave. Se 
simțea extrem de împăcat cu sine. 

— Cât a trecut de atunci? întrebă el cu glas 
tare. Cât a trecut de când a început povestea care 
acum se apropie de sfârșit? 

Efectuă calculele în minte. În 1868, San intrase 
prima dată în cămăruţa lui de la misiunea creștină. 
Acum era anul 2006. O sută treizeci și opt de ani. 
San stătuse la lumina lumânării și scrisese cu 
meticulozitate povestea lui și a celor doi fraţi ai lui, 
Guo Si și Wu. Totul începuse în ziua în care își 
părăsiseră cocioaba natală și porniseră în aventură 
spre Canton. Acolo fuseseră expuși unui diavol 
nenorocit întruchipat de Zi. Din acel moment, 
moartea îi urmase oriunde se duceau. În cele din 
urmă, singurul rămas în viaţă fusese San, cu 
hotărârea lui încăpățânată de a-și scrie povestea 
vieţii. 

„Au murit în cea mai cumplită stare de 
umilință”, își zise Ya Ru. Şirul de împărați și de 
mandarini de la conducerea Chinei urmaseră sfatul 
lui Confucius de a ţine populaţia într-un laţ atât de 
strâns, încât revolta să nu fie niciodată posibilă. Dar 
exact așa cum englezii maltrataseră băștinașii din 
coloniile lor, frații fuseseră chinuiți de americanii 
care își construiau calea lor ferată. În același timp, 
englezii afișau un dispreţ de gheaţă faţă de chinezi 


și încercau să-i facă pe toţi dependenţi de droguri 
inundând pieţele din China cu opiu. „Așa îi văd eu 
pe acei englezi brutali, ca pe niște traficanţi de 
droguri stând la colțurile străzilor și vânzându-și 
porcăriile unor oameni pe care îi urăsc și pe care îi 
socotesc drept creaturi inferioare. Nu a trecut prea 
mult timp de când chinezii erau descriși în desenele 
animate englezești și americane ca niște maimuțe 
cu cozi. Însă caricaturile conţineau și adevăr în ele: 
Noi ne nășteam pentru a fi umiliți și transformați în 
sclavi. Nu eram umani. Eram animale. Aveam cozi.“ 

Când se plimba pe străzile Londrei, Ya Ru se 
gândea la numărul de clădiri care îl înconjurau și 
care erau construite cu banii oamenilor aduși în 
sclavie, cu chinurile și suferinţele lor, cu spinările și 
morţile lor. 

Ce scrisese San? Că ei construiseră calea 
ferată prin deșertul american folosindu-și propriile 
coaste drept traverse sub șine. În mod similar, 
tipetele și durerile sclavilor impregnau podurile de 
fier care traversau Tamisa sau zidurile groase de 
piatră ale clădirilor enorme din minunatul district 
financiar al Londrei. 

Şirul gândurilor lui Ya Ru se opri când el aţipi. 
La trezire se duse în living, unde tot mobilierul și 
toate corpurile de iluminat erau chinezești. Pe masa 
din fața canapelei de un roșu-închis se găsea o 
pungă mică din mătase bleu. O deschise, după ce 
mai întâi puse o foaie de hârtie pe masă. Apoi 
scoase dinăuntru o grămăjoară de sticlă fin pisată. 
Era o metodă străveche de a ucide, prin 
amestecarea particulelor aproape invizibile de sticlă 
într-un castron cu supă sau într-o cană de ceai. Nu 
exista scăpare pentru persoana care bea conţinutul. 


Miile de cioburi microscopice de sticlă perforau 
intestinele victimei și le făceau fărâme. În vremurile 
de demult metoda era cunoscută cu numele de 
moartea invizibilă pentru că survenea subit și nu 
putea fi explicată. 

Sticla pisată avea să aducă sfârșitul poveștii lui 
San. Ya Ru băgă cu grijă sticla înapoi în punga de 
mătase, pe care o legă cu un nod. După aceea, 
stinse toate lămpile, cu excepţia uneia care avea un 
lampadar din material textil roșu cu dragoni aurii. 
Se așeză pe un fotoliu comod care pe vremuri 
aparținuse unui moșier bogat din provincia 
Shandong. Respiră tot mai lent, astfel că în scurt 
timp se afundă într-o stare de liniște în care putea 
gândi limpede. 

Avu nevoie de o oră ca să decidă cum avea să 
încheie acest ultim capitol al poveștii prin uciderea 
Birgittei Roslin, care după toate probabilitățile îi 
furnizase surorii lui, Hong Qiu, informaţii care îi 
puteau dăuna lui. Informaţii pe care ea le-ar fi putut 
transmite și altora fără ca el să știe. După ce se 
decise, apăsă un buton de pe masă. Câteva minute 
mai târziu, o auzi pe bătrâna Lang cum începe să 
pregătească cina în bucătărie. 

Lang obișnuia să facă curăţenie în biroul lui Ya 
Ru din Beijing. Noapte de noapte îi observase 
mișcările silențioase. Era o femeie de serviciu mai 
bună decât celelalte care mențineau curăţenia în 
zgârie-norul lui. 

Când aflase că, pe lângă curăţenie, ea pregătea 
mâncăruri tradiționale pentru nunţi și 
înmormântări, Ya Ru îi ceruse să-i gătească o cină 
pentru seara următoare. După aceea o numise 
bucătarul lui personal și începuse să-i plătească un 


salariu la care femeia nici nu îndrăznise vreodată să 
viseze. Avea un fiu care emigrase în Londra, așa că 
Ya Ru aranjase ca ea să se mute în Europa pentru a 
avea grijă de el în timpul numeroaselor lui vizite 
acolo. 

În acea seară, Lang îl servi cu mai multe feluri 
ușoare. Fără ca Ya Ru să-i fi cerut ceva, femeia își 
dădea mereu seama ce dorea el. Îi puse ceaiul pe un 
mic încălzitor cu kerosen din living. 

— Micul dejun mâine? întrebă ea înainte de a 
pleca. 

— Nu, o să am singur grijă de asta. Dar la cină 
- pește. 

Ya Ru se culcă devreme. Nu prea reușise să 
doarmă neîntrerupt de la plecarea din Beijing. Mai 
întâi fusese zborul spre Europa, apoi conexiunile 
complicate spre orașul din nordul Suediei, apoi 
vizita la Helsingborg, unde intrase prin efracţie în 
biroul Birgittei și găsise cuvântul „Londra” subliniat 
pe o bucată de hârtie lângă telefonul ei. Zburase 
până la Stockholm cu avionul lui particular, apoi la 
Copenhaga, după care la Londra. Presupusese că 
Roslin plecase ca să se vadă cu Ho. 

Își însemnă ceva în jurnal, stinse lampa și în 
curând adormi buștean. 


A doua zi, Londra era învăluită într-o ceaţă 
groasă. Ya Ru se sculă, ca de obicei, la ora cinci, și 
ascultă vești din China pe undele ultrascurte ale 
radioului. După aceea verifică pieţele bursiere pe 
ecranul unui computer, vorbi cu doi dintre directorii 
lui despre diverse proiecte în derulare și își încropi 
un mic dejun simplu, din fructe. 


La ora șapte plecă din apartament, cu punga de 
mătase în buzunar. Planul lui avea un singur 
neajuns potenţial. Nu știa la ce oră lua Birgitta 
Roslin micul dejun de obicei. Dacă se afla deja în 
sala de mese atunci când sosea el acolo, trebuia să 
amâne totul până a doua zi. 

Se opri câteva minute ca să asculte un 
violoncelist cerșetor care cânta pe trotuar cu o 
pălărie întoarsă în sus la picioare. Îi aruncă omului 
câteva monede, după care își văzu de drum. Coti pe 
Irving Street și ajunse la hotel. La recepţie dădu 
peste un bărbat pe care nu-l mai văzuse. Se duse la 
tejghea și luă una dintre cărţile de vizită ale 
hotelului. În acest timp, observă că foaia de hârtie 
dispăruse din căsuţa pentru mesaje a Birgittei 
Roslin. 

Ușa de la sala de mese era deschisă. O reperă 
numaidecât pe Birgitta Roslin. Şedea la o masă de 
lângă fereastră. Era evident că abia venise și un 
chelner tocmai o servea cu cafea. 

Ya Ru își tinu respiraţia și gândi cu 
repeziciune. Decise să nu mai aștepte. Sosise 
momentul. Își scoase haina de ploaie și se apropie 
de șeful de sală. Explică faptul că nu era oaspete al 
hotelului, dar dorea să ia micul dejun. Şeful de sală 
era din Coreea de Sud. Îl conduse pe Ya Ru lao 
masă situată în diagonală în spatele celei unde 
Birgitta Roslin stătea aplecată deasupra farfuriei. 

Ya Ru privi în jur. În peretele apropiat de masa 
lui se vedea o ieșire de urgenţă. Se duse să ia un 
ziar și încercă ușa, descoperind că nu era încuiată. 
Se întoarse la masa lui, comandă ceai și așteptă. 
Multe mese erau încă goale, dar Ya Ru observase că 


cele mai multe chei lipseau din panoul de la 
recepţie. Hotelul era aproape plin. 

Își scoase telefonul mobil și cartea de vizită a 
hotelului. Formă numărul și așteptă. Când i se 
răspunse de la recepţie, spuse că avea un mesaj 
important pentru una dintre clientele hotelului, 
Birgitta Roslin. 

— Vă fac legătura cu camera ei. 

— La ora asta e în sala de mese, zise Ya Ru. La 
ora asta își ia mereu micul dejun. V-aș fi 
recunoscător dacă puteţi să o găsiţi. De obicei stă la 
o masă aproape de ferestre. Probabil că e îmbrăcată 
cu o rochie albastră; are părul negru și tuns scurt. 

— O s-o rog să vină ca să preia apelul. 

Ya Ru tinu telefonul în mână, cu linia deschisă, 
până ce-l văzu pe recepţioner intrând în sala de 
mese. Apoi închise, strecură telefonul în buzunar și 
în același timp scoase punguţa cu sticlă pisată. 
După ce Birgitta Roslin se ridică și îl însoţi pe 
recepţioner afară din sală, Ya Ru se duse la masa ei. 
Luă ziarul ei și privi în jur, ca și cum ar fi vrut să se 
asigure că turista care șezuse acolo plecase 
definitiv. Așteptă ca un chelner să umple ceștile de 
cafea la o masă învecinată, menţinând în același 
timp sub supraveghere ușa dinspre recepţie. Când 
chelnerul plecă mai departe, Ya Ru deschise punga 
și vărsă conţinutul ei în ceașca de cafea, pe 
jumătate golită. Birgitta Roslin se întoarse în sala 
de mese. Ya Ru se răsucise deja pe călcâie și tocmai 
pornea spre masa lui. 

În acel moment se sparse geamul de la 
fereastră și se auzi un zgomot cumplit de foc de 
armă, combinat cu sticlă spartă. Ya Ru n-avu timp 
să-și dea seama că se petrecuse ceva îngrozitor, 


catastrofal. Glonţul îl lovi în tâmpla dreaptă și îl 
ucise instantaneu. Toate funcţiile importante ale 
corpului îi încetaseră deja atunci când căzu peste o 
masă și răsturnă o vază de flori. 


Birgitta Roslin rămase nemișcată pe loc, la fel 
ca toţi ceilalți oaspeţi din sala de mese, alături de 
chelnerii și de chelnerițele care serveau. Tăcerea fu 
spartă de ţipătul cuiva. 

Roslin se holbă la cadavrul care zăcea pe fața 
de masă albă. Încă nu-i trecuse prin gând că totul 
avea legătură cu ea. Îi trecu vag prin minte că 
Londra devenise ţinta unui atac terorist. 

Apoi simţi o mână prinzând-o de umăr. Încercă 
să se elibereze în vreme ce se răsucea pe călcâie. 

Ho stătea în spatele ei. 

— Nu scoateţi o vorbă, zise Ho. Urmaţi-mă. Nu 
putem rămâne aici. 

O împinse pe Birgitta în holul hotelului. 

— Daţi-mi cheia. Vă fac eu bagajul în timp ce 
achitati nota de plată. 

— Ce se petrece? 

— Nu puneţi întrebări. Faceţi ce vă spun. 

Ho o strângea atât de tare, încât pe Birgitta o 
duru braţul. În hotel izbucnise haosul. Oamenii 
tipau și strigau, alergând încoace și încolo. 

— Insistaţi să plătiţi, rosti Ho. Trebuie să ieşim 
de aici. 

Birgitta înţelese. Nu ceea ce se petrecuse, ci 
ceea ce îi spusese Ho. Se duse la recepţie și strigă 
la unul dintre recepţionerii uluiţi că dorește să 
achite nota de plată. Ho dispăru într-unul din lifturi 
și se întoarse zece minute mai târziu cu bagajul 


Birgittei. Între timp, holul hotelului se umpluse deja 
cu polițiști și paramedici. 

Birgitta își achitase nota de plată. 

— Acum o să ieșim calme pe ușă, zise Ho. Dacă 
încearcă cineva să vă reţină, spuneţi că trebuie să 
prindeţi avionul. 

Merseră umăr lângă umăr spre ieșire și 
ajunseră în stradă fără să fie împiedicate de cineva. 
Birgitta se opri și privi înapoi. Ho o trase din nou de 
braţ. 

— Nu vă întoarceţi. Mergeţi normal. Vorbim 
mai târziu. 

Ajunseră la clădirea unde locuia Ho și urcară la 
apartamentul ei, situat la etajul doi. Acolo se găsea 
un bărbat, în vârstă de aproximativ douăzeci de ani. 
Era palid și se apucă imediat să vorbească 
emoţionat cu Ho. Birgitta își dădu seama că Ho 
încerca să-l calmeze. Ho îl duse într-o încăpere 
alăturată, unde conversaţia agitată dintre cei doi 
continuă. Când se întoarseră, bărbatul ducea cu el o 
legătură de pânză în care s-ar fi putut ascunde un 
tac de biliard. Tânărul plecă din apartament. Ho se 
duse la fereastră și privi spre stradă. Birgitta se 
prăbuși pe un scaun. Abia în acea clipă realiză că 
omul ucis căzuse pe masa de lângă cea la care 
șezuse ea. 

Se uită la Ho, care plecase de la fereastră. Ho 
era și ea extrem de palidă. Birgitta văzu că tremura. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Aţi fi putut muri, zise Ho. Voia să vă ucidă. 
Trebuie să spun lucrurilor pe nume. 

Birgitta scutură din cap. 

— Va trebui să fiți mai explicită, rosti ea. Altfel 
nu știu ce voi face. 


— Omul care a murit era Ya Ru, fratele lui 
Hong Qiu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A încercat să vă omoare. Am reușit să-l 
oprim în ultima clipă. 

— „Am? 

— Puteaţi muri pentru că mi-aţi dat informaţii 
false despre hotelul în care v-aţi cazat. De ce aţi 
făcut asta? Credeaţi că nu puteţi avea încredere în 
mine? Sunteţi atât de confuză încât nu mai 
distingeţi între prieteni și oameni care vă vor răul? 

Birgitta ridică mâna. 

— Vorbiţi prea repede. Nu vă pot urmări. 
Fratele lui Hong Qiu? De ce ar fi vrut să mă 
omoare? 

— Pentru că știaţi prea multe despre cele 
întâmplate în ţara dumneavoastră. Despre toţi 
oamenii care au murit acolo. Ya Ru s-a aflat probabil 
în spatele tuturor - sau cel puţin așa credea Hong 
Qiu. 

— Dar de ce? 

— Nu pot spune. Nu știu. 

Birgitta gândea. Când Ho vru să vorbească din 
nou, Birgitta ridică mâna ca s-o oprească. 

— Aţi spus „am“, rosti ea după un timp. Omul 
care tocmai a ieșit din apartament ducea ceva. Era 
o pușcă? 

— Da. Hotărâsem ca San să vă supravegheze. 
Dar la hotelul la care mi-aţi spus că staţi nu era 
nimeni cu numele dumneavoastră. San a fost cel 
care și-a dat seama că acest hotel era cel mai 
apropiat. V-am văzut prin fereastră. Când Ya Ru a 
venit la masa dumneavoastră după ce aţi fost 
chemată în altă parte, mi-am dat seama că o să vă 


omoare. San și-a scos pușca și l-a împușcat. Totul s- 
a petrecut așa de repede, că nimeni de pe stradă nu 
s-a prins de mișcare. Cei mai mulţi oameni probabil 
au crezut că e un pocnet de eșapament de la o 
motoretă. San își ţinea pușca ascunsă într-o haină 
de ploaie. 

— San? 

— Fiul lui Hong Qiu. Ea l-a trimis la mine. 

— De ce? 

— Hong Qiu nu se temea doar pentru viaţa ei și 
a dumneavoastră. Se temea la fel de mult și pentru 
fiul ei. San era convins că Ya Ru i-a ucis mama. Așa 
că n-avea nevoie de cine știe ce imbold pentru a se 
răzbuna. 

Birgitta simţea că i se face rău. Începea treptat 
să-și dea seama despre ce era vorba. Ca și cum ar fi 
bănuit totul mai devreme, dar ar fi respins 
posibilitatea pentru că i se părea prea sinistră. Ceva 
din trecut declanșase decesele tuturor acelor 
oameni din Hesjovallen. 

Întinse mâna și o prinse pe Ho. Avea lacrimi în 
ochi. 

— S-a terminat acum? 

— Cred că da. Vă puteţi întoarce acasă. Ya Ru e 
mort. Nici eu și nici dumneavoastră nu știm ce va 
urma. Dar cel puţin nu veţi mai fi implicată în 
poveste. 

— Cum voi putea să trăiesc fără să știu cum se 
sfârșește totul? 

— O să încerc să vă ajut. 

— Ce se va întâmpla cu San? 

— Fără îndoială că polițiștii vor găsi martori 
care să spună că un chinez a împușcat alt chinez. 
Dar nimeni nu-l va putea identifica pe San. 


— Mi-a salvat viaţa. 

— Probabil că și-a salvat propria viaţă 
ucigându-l pe Ya Ru. 

— Dar cine era acest om de care se temeau 
toţi? 

Ho clătină din cap. 

— Nu știu dacă pot răspunde la asta. Din multe 
puncte de vedere el reprezenta China nouă, cu care 
nici eu, nici Hong Qiu, nici Ma Li și nici măcar San 
nu voiam să avem ceva de-a face. În ţara noastră se 
dau bătălii importante pentru ceea ce urmează să se 
întâmple. Cum va arăta viitorul. Nimeni nu știe; 
nimic nu e sigur. Poţi face doar ceea ce crezi că e 
drept. 

— Cum ar fi să-l omori pe Ya Ru? 

— A fost nevoie. 

Birgitta se duse la bucătărie și bău un pahar cu 
apă. Când lăsă paharul jos își dădu seama că 
trebuia să plece acasă imediat. Tot ce-i era încă 
neclar putea să mai aștepte. Voia doar să se ducă 
acasă, să plece din Londra și să se distanţeze de tot 
ce se întâmplase acolo. 

Ho o însoţi cu taxiul până la Heathrow. După o 
așteptare de patru ore, Birgitta reuși să găsească 
un loc la un zbor spre Copenhaga. Ho vru să 
rămână până la plecarea avionului, dar Birgitta o 
rugă să plece. 

Când ajunse înapoi în Helsingborg, deschise o 
sticlă de vin și o goli pe toată în acea noapte. Dormi 
cea mai mare parte a zilei următoare. Fu trezită de 
apelul lui Staffan care o sunase să o anunţe că 
excursia lor nautică luase sfârșit. Birgitta nu se mai 
putu abtine și izbucni în lacrimi. 

— Ce e? S-a întâmplat ceva? 


— Nu, nimic. Sunt obosită. 

— Să împachetăm și să venim acasă? 

— Nu. Nu-i nimic. Dacă vrei să mă ajuţi, crede- 
mă când îți spun că nu e nimic. Povestește-mi 
despre aventura ta pe mare. 

Vorbiră mult. Ea insistă ca el să-i descrie cu lux 
de amănunte excursia, să-i povestească ce planuri 
aveau pentru acea seară și pentru ziua următoare. 
Când terminară de vorbit, Birgitta constată că 
reușise să se calmeze. 

A doua zi se declară iarăși aptă de muncă și se 
întoarse la serviciu. Totodată, o sună pe Ho. 

— În curând voi avea multe să vă spun, o 
anunţă Ho. 

— Promit să ascult. Cum se simte San? 

— E agitat, speriat și îi e dor de mama lui. Dar 
e puternic. 

După ce închise, Birgitta rămase în continuare 
la masa din bucătărie. 

Închise ochii. 

Imaginea omului care zăcea prăbușit peste 
masă în sala de mese a hotelului începea treptat să 
se estompeze și în curând dispăru aproape cu totul. 


36 


Cu câteva zile înainte de solstițiul de vară, 
Birgitta Roslin prezidă ultimul ei proces înainte de 
vacanţă. Ea și Staffan închiriaseră o cabană pe 
insula Bornholm. Urmau să stea acolo trei 
săptămâni, iar copiii aveau să vină în vizită, unul 
după altul. Procesul, pe care Birgitta îl estimă să 
dureze două zile, avea de-a face cu trei femei și un 
bărbat care jefuiau oameni în parcări și locuri de 


camping de lângă șosele. Două din femei proveneau 
din România; bărbatul și cea de-a treia femeie erau 
din Suedia. Birgitta era surprinsă cel mai mult de 
brutalitatea manifestată de acuzaţi, mai ales de cea 
mai tânără dintre femei, în două ocazii, când banda 
atacase oameni din campinguri. Tânăra lovise una 
dintre victime, un bărbat în vârstă din Germania, 
atât de puternic în cap cu un ciocan, încât îi crăpase 
craniul. Bărbatul supravieţuise, dar dacă ciocanul 
ar fi izbit la distanță de un centimetru în lateralul 
zonei de impact victima probabil ar fi sucombat. În 
cea de-a doua ocazie, tânăra înjunghiase o femeie 
cu o șurubelniţă care ratase inima victimei cu câţiva 
milimetri. 

Procurorul, Palm,  descrisese banda ca 
„întreprinzători activi în diverse ramuri de 
activitate criminală". În afară de a-și petrece nopţile 
făcând turul parcărilor între Helsingborg și 
Varberg, acuzaţii își umpleau zilele furând din 
magazine, în special din buticuri de modă și 
showroomuri specializate în echipamente 
electronice. Folosind valize special pregătite, ale 
căror căptușeli fuseseră îndepărtate și înlocuite cu 
folie metalică, astfel ca alarmele să nu se 
declanșeze la plecarea lor din magazin, infractorii 
furaseră bunuri în valoare de aproape un milion de 
coroane suedeze înainte de a fi prinși. Comiseseră 
însă greșeala de a reveni în același butic din 
apropiere de Halmstad și fuseseră recunoscuţi de 
personalul magazinului. Își mărturisiseră cu toţii 
faptele, iar bunurile furate fuseseră recuperate. 
Spre surprinderea polițiștilor, împărtășită și de 
Birgitta, nu se certaseră și nu se învinovăţiseră 


reciproc atunci când venise vremea să se 
investigheze faptele fiecăruia dintre ei în parte. 

În dimineaţa în care porni pe jos spre tribunal 
era răcoare și ploua mărunt. Dimineţile erau 
momentele în care Birgitta continua să fie tulburată 
de evenimentele care culminaseră cu drama din 
hotelul londonez. 

Vorbise de două ori cu Ho la telefon. De ambele 
dăţi se simţise dezamăgită pentru că avusese 
impresia că Ho fusese evazivă, nedorind să-i spună 
ce se întâmplase după evenimentele din sala de 
masă a hotelului. Însă Ho insistase ca Birgitta să 
aibă răbdare. 

— Adevărul nu e niciodată simplu, îi explicase 
Ho. Doar aici, în Occident, lumea crede că se poate 
ajunge rapid și lesne la cunoaștere. Cunoașterea 
are nevoie de timp. Adevărul nu se grăbeşte 
niciodată. 

Însă Ho îi dăduse o informaţie care o 
înspăimântase aproape mai mult ca orice altceva. 
Poliția descoperise în mâna lui Ya Ru o punguţă de 
mătase conţinând resturi ale unei pulberi extrem de 
fine de sticlă pisată. Detectivii britanici nu reușiseră 
să-și dea seama despre ce era vorba, dar Ho îi 
spusese Birgittei că sticla pisată reprezenta o 
metodă chinezească veche și sofisticată de a ucide 
oameni. 

Fusese la un fir de păr de moarte. Uneori, și 
doar când era singură, Birgitta suferea de atacuri 
violente de panică. Nici măcar nu-i vorbise despre 
asta lui Staffan. De când se întorsese de la Londra 
țţinuse totul închis în ea. Staffan habar n-avea cum 
se simţea ea în realitate. 


La o săptămână după moartea lui Ya Ru, 
Birgitta primi un apel de la cineva cu care ar fi 
preferat să nu mai vorbească niciodată: Lars 
Emanuelsson. 

— Timpul trece, zise el. Ceva vești? 

Pentru o fracțiune de secundă, se temu că Lars 
Emanuelsson aflase că ea, Birgitta Roslin, fusese 
ținta evenimentelor de la hotelul londonez. 

— Absolut nimic, răspunse ea. Presupun că 
polițiștii din Hudiksvall nu s-au răzgândit, nu-i așa? 

— Despre mortul care ar fi comis crimele? Un 
individ mărunt, insignifiant, presupus bolnav mintal 
care comite cea mai brutală crimă în masă din 
istoria  criminalistică a Suediei? Ar putea fi 
adevărat, evident. Dar eu știu că mulţi se îndoiesc. 
Ca mine, bunăoară. Şi ca dumneavoastră. 

— Eu nu mă gândesc la asta. Am lăsat totul în 
urmă. 

— Nu cred că e chiar adevărat. 

— Credeţi ce vreţi. Ce doriţi? Sunt destul de 
ocupată. 

— Cum mai stau lucrurile cu contactele 
dumneavoastră din Hudiksvall? Mai vorbiţi cu Vivi 
Sundberg? 

— Nu. Acum vreţi să mă lăsaţi în pace? 

— În mod clar vreau să luaţi legătura cu mine 
când veţi avea ceva de relatat. Din experienţă știu 
că sunt încă multe surprize ascunse în spatele 
evenimentelor teribile petrecute în sătucul acela 
izolat din nord. 

— O să închid acum. 

Se întrebă cât avea Lars Emanuelsson să 
continue să o agaseze, însă poate că avea să ducă 


dorul insistențelor lui atunci când totul avea să se 
termine. 

În acea dimineaţă, cu puţin înainte de solstiţiu, 
ajunse la birou, strânse laolaltă toate documentele 
care aveau legătură cu cazul în speţă, vorbi cu una 
dintre  secretarele tribunalului despre o dată 
posibilă în toamnă pentru anunţarea sentinţei, apoi 
porni spre sala de judecată. În momentul în care 
intră, o observă pe Ho șezând în spatele zonei 
pentru public, în același loc unde șezuse și ultima 
dată când venise în Helsingborg. 

Ridică o mână în semn de salut și văzu că Ho Îi 
zâmbește. Scrise câteva rânduri pe o bucată de 
hârtie, explicându-i lui Ho că urma o pauză de prânz 
la amiază. Îi făcu semn unuia dintre aprozi și arătă 
spre Ho. Omul luă biletul; Ho îl citi și dădu din cap 
în semn că a înţeles. 

Apoi Birgitta își întoarse atenţia spre grupul cu 
aspect jalnic din boxa acuzaților. Când se făcu 
vremea pauzei de prânz, ajunseseră într-un stadiu al 
procedurilor care indica faptul că nu aveau să 
întâmpine nici o problemă în încheierea procesului 
a doua zi. 

Se întâlni cu Ho pe stradă, unde chinezoaica 
aștepta sub un copac înflorit. 

— Să înţeleg că s-a întâmplat ceva și că de 
aceea aţi venit aici? întrebă ea. 

— Nu. 

— Ne putem vedea diseară. Unde staţi? 

— În Copenhaga. Cu niște prieteni. 

—  Greșesc dacă presupun că aveţi ceva 
important să-mi spuneţi? 

— Totul e mai limpede acum. De aceea sunt 
aici. Şi v-am adus ceva. 


— Ce anume? 

Dar Ho scutură din cap. 

— Putem vorbi diseară despre asta. Ce au 
făcut? Cei care sunt acuzaţi în proces? 

— Jafuri. Atacuri armate. Dar nu și crime. 

— lam observat. Se tem cu toţii de 
dumneavoastră. 

— Nu cred. Dar știu că eu sunt cea care le va 
decide sentinţele. Date fiind necazurile provocate 
de ei, cred că au motive serioase să se teamă. 

Birgitta propuse să ia prânzul, dar Ho refuză, 
spunând că are altceva de făcut. După aceea, 
Birgitta se întrebă ce ar fi putut avea de făcut Ho 
într-un orășel precum Helsingborg, care îi era 
complet necunoscut. 

Procesul continuă lent, dar fără oprire. Când 
Birgitta încheie ședința de zi, ajunseseră la un 
stadiu pe care ea sperase să îl atingă. 

Ho aștepta în faţa tribunalului. Cum Staffan 
conducea un tren spre Gothenburg, Birgitta sugeră 
ca Ho să meargă acasă cu ea. Își dădu seama că Ho 
ezita. 

— Sunt singură. Soţul meu e plecat. Copiii 
locuiesc în alte orașe. Așa că nu trebuie să vă temeţi 
că vă veţi întâlni cu altcineva. 

— Dar eu nu sunt singură. San e cu mine. 

— Unde e? 

Ho arătă de cealaltă parte a străzii. San se 
sprijinea de un zid. 

— Chemaţi-l aici, zise Birgitta. După aceea 
mergem toţi trei acasă la mine. 

San părea mai puţin tulburat acum decât 
fusese în circumstanţele tulburi ale primei lor 
întâlniri. Birgitta văzu că semăna tot mai mult cu 


mama lui: avea chipul lui Hong Qiu și ceva din 
zâmbetul ei. 

— Câţi ani ai? Îl întrebă ea. 

— Douăzeci și doi. 

Engleza lui era la fel de bună ca a lui Hong Qiu 
și a lui Ho. 

Se așezară în living. San vru cafea, în vreme ce 
Ho preferă ceaiul. Pe masă se găsea jocul cumpărat 
de Birgitta din Beijing. Pe lângă poșetă, Ho ţinea și 
o pungă de hârtie. Scoase dinăuntru câteva pagini 
scrise de mână în chineză. De asemenea, un carnet 
cu o traducere în engleză. 

— Ya Ru avea un apartament în Londra. Una 
dintre prietenele mele o cunoaște pe Lang, cea care 
avea grijă de casa lui. Lang îi pregătea de mâncare 
și îi asigura liniștea de care el avea nevoie. Ne-a dat 
drumul în apartament și am găsit un jurnal, de unde 
provin aceste extrase. Am tradus în parte ce scria 
acolo, fapt care explică oarecum de ce s-a întâmplat 
totul. Nu în întregime, dar toate aspectele pe care 
le putem înţelege. Există unele motive pe care doar 
Ya Ru le-ar fi putut explica. 

— Era un om puternic, din câte mi-aţi spus. 
Asta înseamnă că moartea lui a stârnit mare agitaţie 
în China? 

Răspunse San, care până atunci fusese tăcut. 

— Absolut nimic. Nici un fel de agitaţie, ci doar 
tăcere - genul de tăcere despre care scrie 
Shakespeare. „Restul e tăcere.“ Ya Ru era așa de 
puternic, încât alţii care sunt la fel de puternici au 
reușit să înăbușe cele întâmplate. Ca și cum Ya Ru 
n-ar fi existat niciodată. Noi credem că mulţi 
oameni au fost mulţumiţi sau ușuraţi de moartea lui, 
chiar și dintre cei socotiți ca fiindu-i prieteni. Ya Ru 


era periculos. Strângea informaţii pe care le folosea 
ca să-și distrugă dușmanii sau pe cei pe care îi 
considera drept concurenţi primejdioși. Acum toate 
firmele lui sunt lichidate, tăcerea este cumpărată, 
totul este înăbușit și transformat într-un zid de 
beton care să-l separe pe el și soarta lui de istoria 
oficială și de noi, ceilalţi, care mai suntem în viaţă. 

Birgitta răsfoi hârtiile de pe masa ei. 

— Să le citesc acum? 

— Nu. Mai târziu, când veţi fi singură. 

— Şi nu trebuie să mă tem? 

— Nu. 

— Voi înţelege ce s-a întâmplat cu Hong Qiu? 

— El a ucis-o. Nu cu propriile mâini; cineva a 
comis crima pentru el. Cineva care a fost la rândul 
lui ucis de Ya Ru. O moarte a acoperit-o pe cealaltă. 
Nimeni nu ar putea crede că Ya Ru și-a ucis sora - în 
afară de observatorii atenţi, cei care știau ce 
gândea Ya Ru despre sine și despre alţii. Este însă 
remarcabil și oarecum de neînțeles cum de și-a 
putut omori sora și în același timp preţui familia, 
strămoșii, mai presus de orice altceva. Există o 
mare contradicţie aici, o șaradă pe care n-o vom 
dezlega niciodată. Ya Ru era puternic. Era temut 
pentru inteligenţă și pentru lipsă de scrupule. Dar 
poate că era și bolnav. 

— În ce sens? 

— ÎL poseda o ură care îi distrugea 
personalitatea. Poate că își ieșise cu adevărat din 
minţi. 

— Un lucru mă nedumerește. Ce căutau mai 
exact în Africa? 

— Există un plan care implică trimiterea de 
către China a milioane de ţărani săraci în diverse 


țări africane. Actualmente se înființează structuri 
politice și economice care să facă unele dintre 
aceste ţări africane sărace dependente de China. 
Pentru Ya Ru, toate astea însemnau o repetiţie 
cinică a colonialismului occidental. Pentru el era o 
soluţie cu bătaie lungă. Însă pentru Hong Qiu, 
pentru mine și pentru Ma Li, ca și pentru mulţi alţii, 
totul nu este decât un atac la adresa structurii de 
bază a societăţii chineze la construcţia căreia și noi 
am pus umărul. 

— Nu pricep, zise Birgitta. China este o 
dictatură. Libertatea este extrem de limitată; 
justiţia e slabă. Ce încercaţi mai exact să apăraţi? 

— China este o ţară săracă. De dezvoltarea 
economică despre care vorbește toată lumea au 
beneficiat doar o mică parte din locuitorii ei. Dacă 
va continua acest mod de a duce China spre viitor, 
cu o prăpastie tot mai mare căscându-se între 
bogaţi și săraci, totul se va sfârși printr-o imensă 
catastrofa. China va fi aruncată iarăși într-un haos 
deznădăjduit. Sau vor deveni dominante structuri 
de tip fascist. Noi apărăm sutele de milioane de 
țărani care, la urma urmei, sunt cei a căror muncă 
produce bogăţia pe care se bazează dezvoltarea. O 
dezvoltare de pe urma căreia ei beneficiază tot mai 
puţin. 

— Dar tot nu pricep. Ya Ru pe de o parte, Hong 
Qiu de cealaltă parte? Brusc discuţia se termină și 
el își omoară propria soră? 

— Actualmente bătălia între voinţele oamenilor 
se duce în China pe viaţă și pe moarte. Săraci 
versus bogaţi, cei lipsiţi de putere versus cei 
atotputernici. Este vorba despre oameni care devin 
tot mai furioși pe măsură ce văd cum se distrug 


toate rezultatele luptei lor și oameni care văd doar 
ocazii pentru a face averi personale și pentru a 
dobândi poziţii de putere la care n-ar fi visat 
niciodată înainte. În astfel de momente mor oameni. 

Birgitta se întoarse spre San. 

— Povestește-mi despre mama ta. 

— N-o cunoșteaţi? 

— Am întâlnit-o, dar nu pot spune că o 
cunoșteam. 

— N-a fost ușor să-i fiu copil. Era puternică, 
hotărâtă, adesea rezervată; dar putea fi la fel de 
bine mânioasă și dispreţuitoare. Recunosc fără jenă 
că mă temeam de ea. Dar o iubeam pentru că 
încerca să se vadă pe sine ca parte a unui lucru mai 
mare. Pentru ea era la fel de firesc să ajute un beţiv 
să revină pe picioare după ce cade pe stradă și să 
poarte discuţii aprinse despre politică. Pentru mine 
era un model de urmat și nu doar mamă. Nimic nu 
era simplu. Dar mi-e dor de ea și știu că de-acum 
trebuie să trăiesc cu acest dor în mine. 

— Ce vei face? 

— Voi fi doctor. Dar îmi iau un an de pauză. Ca 
să jelesc. Să încerc să pricep ce înseamnă viaţa fără 
ea. 

— Dar tatăl tău? 

— A murit de mult. Scria poezii. Tot ce știu 
despre el e că a murit la scurt timp după nașterea 
mea. Mama nu povestea niciodată prea multe 
despre el, în afară de faptul că era un om bun și un 
revoluționar. Singurul lucru care mi-a rămas de la 
el este o poză cu el ţinând un căţel în braţe. 

Vorbiră îndelung despre China în acea seară. 
Birgitta recunoscu faptul că atunci când era tânără 
ar fi vrut să fie o Gardă Roșie în Suedia. În tot acest 


timp însă, aștepta cu nerăbdare clipa când avea să 
poată citi hârtiile pe care i le adusese Ho. 

În jurul orei zece chemă un taxi ca să-i ducă pe 
Ho și pe San la gară. 

— Există vreun sfârșit al acestei povești? 

Ho se gândi câteva clipe înainte de a răspunde. 

— Există întotdeauna un sfârșit, admise ea. 
Chiar și în acest caz. Dar un sfârșit înseamnă mereu 
un început pentru altceva. Perioadele pe care ni le 
înscriem în vieţile noastre sunt întotdeauna 
provizorii, într-un fel sau altul. 

Birgitta urmări taxiul îndepărtându-se, apoi se 
așeză cu traducerea după jurnalul lui Ya Ru. Staffan 
trebuia să se întoarcă acasă abia ziua următoare. 
Până atunci Birgitta spera să termine de citit. Nu 
avea mai mult de douăzeci de pagini de lecturat, 
dar scrisul lui Ho era greu de descifrat din pricina 
literelor mici folosite. 


Ce era mai exact acest jurnal pe care îl citea? 
Mai târziu, când avea să se gândească la acea seară 
petrecută singură în casă, adulmecând urme ale 
parfumului folosit de Ho, își dădu seama că ar fi 
trebuit să deslușească singură cea mai mare parte a 
celor întâmplate. Sau, mai degrabă, ar fi trebuit să 
înţeleagă, dar refuzase să accepte ceea ce chiar 
înţelesese. 

În mod firesc, se întreba tot timpul ce nu-i 
spusese Ho. Ar fi trebuit s-o întrebe, dar știa că n-ar 
fi primit răspuns. Existau secrete pe care ea n-avea 
să le priceapă niciodată, încuietori pe care n-avea 
să le descuie niciodată. Existau referiri la oameni 
din trecut, la un alt jurnal care părea să fi fost scris 
ca un soi de contrapondere la cel scris de J.A., omul 


care devenise supraveghetor pe șantierele de 
construcţie ale căii ferate  transcontinentale 
americane. 

Ya Ru revenea mereu în jurnalul lui la 
frustrarea resimţită din pricină că Hong Qiu nu 
înţelegea faptul că drumul urmat acum de China 
reprezenta singura posibilitate, și că oamenii 
precum Ya Ru trebuiau să devină factorii de 
influenţă decisivi. Birgitta începu să-și dea seama că 
Ya Ru avusese multe trăsături de psihopat despre 
care, citind printre rânduri, chiar el însuși păruse 
conștient. 

Nu găsea nicăieri vreo trăsătură meritorie a 
caracterului său. Nici o expresie de îndoială, nici 
urmă de conștiință vinovată cu privire la moartea 
lui Hong Qiu, care, la urma urmelor, fusese sora lui. 
Birgitta se întrebă dacă Ho nu cumva redactase 
textul ca să-l descrie pe Ya Ru ca pe un om brutal. 
Se întrebă chiar dacă Ho nu inventase ea însăși acel 
jurnal. Însă nu putea crede așa ceva. San ucisese. 
Exact ca în epopeile islandeze, el răzbunase cu 
sânge pentru moartea mamei lui. 


Se făcuse aproape miezul nopţii când termină 
de parcurs a doua oară traducerea lăsată de Ho. 
Existau multe obscurităţi în cele scrise de Ho, multe 
detalii care rămâneau neexplicate. Panglica roșie - 
care era semnificaţia ei? Doar Liu Xin ar fi putut 
explica asta, dacă ar mai fi trăit. Existau lucruri 
care aveau să rămână necunoscute, probabil pentru 
totdeauna. 

Dar ce se mai putea face? Ce putea sau ar fi 
trebuit ea să facă pe baza informaţiilor de care 
dispunea acum? Avea să-și petreacă o parte din 


vacanţă gândindu-se la asta. De pildă, când Staffan 
era plecat la pescuit - o activitate pe care ea o 
găsea  ucigător de plictisitoare. Şi  dimineţile 
devreme, când el își citea romanele istorice sau 
biografiile muzicienilor de jazz, iar ea pleca pe cont 
propriu la plimbare. Avea să dispună de timp 
suficient ca să compună scrisoarea pe care urma să 
o trimită poliţiei din Hudiksvall. După ce termina și 
cu asta, putea pune la loc sigur cutia care conţinea 
amintiri despre părinţii ei. Din punctul ei de vedere, 
totul avea să se încheie. Hesjovallen avea să se 
estompeze încet din conștiința ei, să se transforme 
într-o amintire vagă. Chiar dacă ea n-avea să uite, 
bineînţeles, niciodată cele întâmplate. 


Se duseră la Bornholm, avură parte de vreme 
schimbătoare și se bucurară de pitorescul cabanei 
pe care o închiriaseră. Copiii veniră și plecară, iar 
zilele trecură într-o atmosferă în general 
caracterizată de o stare de amorţeală și bine. Spre 
surprinderea lor, apăru și Anna, care își încheiase 
lunga ei călătorie prin Asia, ca să-i uimească și mai 
tare prin anunţul că avea să se înscrie la științe 
politice în Lund de la începutul toamnei. 

În câteva rânduri Birgitta decise că sosise 
vremea să-i povestească lui Staffan cele petrecute, 
atât în Beijing, cât și ulterior în Londra. Dar n-o 
făcu - n-avea nici un sens să-i spună câtă vreme nu 
era sigură că el va putea să treacă peste faptul că 
ea îi ascunsese ceva. Avea să se simtă rănit și să 
interpreteze totul ca pe o lipsă de încredere și de 
înţelegere. Nu merita riscul, așa că ea continuă să 
tacă. 


Nu-i spuse nimic nici lui Karin Wiman despre 
vizita de la Londra și despre evenimentele de acolo. 

Rămase totul încuiat în sufletul ei, ca o 
cicatrice pe care nimeni altcineva n-o putea vedea. 

Pe data de 7 august, într-o zi de luni, ea și 
Staffan reveniră la lucru. În seara precedentă 
stătuseră în sfârșit de vorbă despre viaţa lor 
împreună. Ca și cum amândoi, fără să fi menţionat 
asta în avans, își dăduseră seama că nu puteau 
începe un alt an de muncă fără ca măcar să discute 
despre declinul căsniciei lor. Birgitta socotea drept 
un imens pas înainte faptul că soţul ei ridică 
problema vieţii lor sexuale aproape inexistente în 
propriii lui termeni, fără ca ea să-i sugereze. Staffan 
regreta situaţia și era îngrozit de ideea că nu mai 
dispune de dorinţă sau de abilităţi. Ca răspuns la 
întrebarea ei directă răspunse că nu era atras de 
nimeni altcineva. Era pur și simplu o chestiune de 
lipsă de dorinţă, fapt care îl îngrijora, dar la care 
prefera să nu se gândească. 

— Ce-o să faci în privinţa asta? întrebă ea. Nu 
mai putem trăi un an fără să ne atingem unul pe 
altul. Pur și simplu nu mai suport. 

— O să încerc să caut ajutor. Nu-mi vine mai 
ușor să mă confrunt cu asta decât îţi vine ţie. Dar în 
același timp mi-e greu să vorbesc despre asta. 

— Vorbești acum. 

— Pentru că îmi dau seama că trebuie. 

— Nu prea mai știu ce gândești. Uneori te 
privesc dimineaţa și cred că ești un străin. 

— Tu te exprimi mai bine decât aș putea eu 
vreodată. Dar uneori simt exact același lucru. Poate 
nu la fel de puternic. 


— Te-ai putea împăca oare cu ideea că ne-am 
putea trăi așa tot restul vieţii? 

— Nu. Dar am evitat să mă gândesc la asta. 
Promit să sun un terapeut. 

— Vrei să vin cu tine? 

El scutură din cap. 

— Nu de prima dată. Ulterior, dacă va fi nevoie. 

— Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine? 

— Sper că da. 

— Nu va fi ușor. Dar cu puţin noroc o să trecem 
peste. Seamănă un pic cu o aventură în deșert. 


Staffan își începu ziua de lucru pe 7 august 
urcându-se la bordul unui tren spre Stockholm la 
ora 8.12 dimineaţa. Birgitta ajunse la birou abia în 
jurul orei zece. Cum Hans Mattson era încă în 
vacanţă, Birgitta răspundea pentru toată activitatea 
tribunalului districtual, așa că începu cu o ședință 
cu funcționarii și personalul juridic. Odată ce se 
convinse că totul era sub control, se retrase în 
biroul ei și se apucă să scrie lunga scrisoare pentru 
Vivi Sundberg la conceperea căreia mintea ei 
lucrase întreaga vară. 

Evident că se întrebase ce dorea sau cel puţin 
ce spera să obţină cu asta. Adevărul, firește; 
speranţa că toate acele evenimente din Hesjovallen 
aveau să fie explicate, inclusiv uciderea bătrânului 
proprietar de hotel. În același timp însă, Birgitta 
căuta oare un soi de răzbunare pentru neîncrederea 
pe care i-o arătaseră polițiștii din Hudiksvall? Cât 
din toate însemna vanitatea personală și cât 
tentativa autentică de a convinge echipa de anchetă 
că omul care se sinucisese, în ciuda mărturisirilor 
făcute, n-avea nimic în comun cu crimele? 


Într-un fel, lucrurile aveau de-a face și cu 
mama ei. În căutarea adevărului, Birgitta își dorea 
să aducă un omagiu părinţilor adoptivi ai mamei ei, 
care avuseseră parte de un sfârșit atât de atroce. 

Avu nevoie de două ore ca să scrie scrisoarea. 
O reciti de mai multe ori înainte de a o vâri într-un 
plic și de a o adresa poliţiei din Hudiksvall, în 
atenţia lui Vivi Sundberg. Apoi puse plicul în tava cu 
corespondenţă și deschise larg ferestrele din biroul 
ei în speranţa de a se elibera de toate gândurile 
legate de victimele din acele case izolate din 
Hesjovallen. 

Își petrecu restul zilei citind un document de la 
Departamentul de Justiţie privitor la ceea ce părea 
un proces fără sfârșit de reorganizare care afecta 
toate aspectele sistemului juridic suedez. 

Își făcu însă timp și ca să scoată la lumină unul 
dintre cântecele ei pop neterminate și să mai 
compună câteva versuri. 

Ideea îi venise în cursul verii. Cântecul avea să 
se cheme „O plimbare pe plajă". Descoperi însă că 
nu are inspiraţie, mai ales în acea zi. Adună 
încercările ei eșuate și le aruncă la gunoi înainte de 
a încuia textul neterminat într-un sertar al biroului. 
Cu toate astea, era hotărâtă să nu renunțe. 

La ora șase își închise computerul și părăsi 
biroul. 

În drum spre ieșire, observă că tava cu 
corespondenţă era acum goală. 


37 


Liu Xin se ascunse printre copacii de la 
marginea pădurii: în sfârșit ajunsese. Nu uitase că 


Ya Ru îi spusese că era cea mai importantă misiune 
care avea să-i fie încredințată vreodată. Cădea în 
sarcina lui să tragă o concluzie finală după toate 
acele evenimente șocante care debutaseră cu mai 
bine de o sută de ani înainte. 

În vreme ce stătea acolo, Liu Xin se gândi la Ya 
Ru, cel care îi dăduse misiunea pe care urma să o 
execute, îi dăduse echipamentele necesare și îi 
ceruse maximă eficienţă. Ya Ru îi explicase tot ce se 
întâmplase în trecut. Călătoria continuase mulți ani, 
înainte și înapoi peste oceane și continente, drumuri 
pline de temeri şi moarte, de persecuții 
insuportabile - iar acum sosea sfârsitul necesar, 
răzbunarea. 

Cei care făcuseră călătoria muriseră de mult. 
Unul zăcea pe fundul mării; alții în morminte 
nemarcate. În toti acești ani, din toate aceste locuri 
de odihnă se inălțase un murmur neîntrerupt de 
suferinţă. Acum el primise sarcina de a pune capăt 
acelui vaiet de durere. 

Liu Xin stătea acum cu picioarele în zăpadă 
respirând aerul rece. Era 12 ianuarie 2006. Mai 
devreme în cursul zilei observase un termometru 
care indica minus nouă grade Celsius. Își mișca 
picioarele pe loc în încercarea de a nu degera. Era 
seara devreme. De unde se afla, vedea în câteva 
case luminile aprinse, iar în alte ferestre zărea 
licărul albăstrui al televizoarelor. Își ciuli auzul, dar 
nu auzi nici un sunet. Nici măcar un lătrat de câine. 
Liu Xin credea că oamenii din această parte de lume 
aveau câini pentru a fi păziți în timpul noptii. 
Văzuse urme prin zăpadă, dar bănuia că animalele 
erau acum ținute în case. 


Se întrebase dacă animalele din case aveau să-i 
creeze probleme, dar respinsese ideea. Nimeni nu 
bănuia ce avea să se întâmple; nici un câine nu l-ar 
fi putut opri pe el. 

Își scoase o mănușă și se uită la ceas. Nouă 
fără un sfert. Mai avea timp până la stingerea 
luminilor. Își puse mănușa înapoi și se gândi la Ya 
Ru și la toate poveștile lui despre mortii care 
călătoriseră atât de departe. Fiecare membru al 
familiei lui Ya Ru fusese implicat într-o etapă a 
călătoriei. Printr-o stranie coincidenţă, cel care era 
destinat să pună capăt tuturor lucrurilor era Liu 
Xin, care nici măcar nu era rudă. lar acest fapt îl 
umplea de mândrie. Ya Ru avea încredere în el ca 
într-un frate. 

Auzi o mașină în depărtare, dar mașina nu se 
apropie. Mergea pe șoseaua principală. “În ţara 
asta, îşi zise el, în timpul nopților tăcute de iarnă 
sunetul călătorește foarte departe - ca și cum ar 
călători peste apă. “ 

Continuă să-și miște picioarele. Cum avea să 
reacționeze după ce totul se va fi încheiat? În ciuda 
tuturor, exista oare o părticică a conștiinței sale cu 
care să nu fie familiar? În Nevada totul se 
desfășurase conform planului. Dar nu se știa 
niciodată, mai ales că sarcina de acum era mult mai 
complexă. 

Gândurile i-o luară razna. Și-l aminti brusc pe 
propriul tată, care fusese o oficialitate de partid de 
rang inferior, și de modul în care fusese el chinuit și 
batjocorit în cursul Revoluţiei Culturale. Tatăl lui îi 
spusese cum el și celălalt „porc capitalist" se 
treziseră cu fețele vopsite în alb de către Gărzile 
Roșii. Pentru că diavolul era mereu de culoare albă. 


Acum încercă să se gândească la oamenii din 
casele tăcute de peste drum. Cu toții aveau fețe 
albe; erau diavolii din iad. 

Luminile se stinseră treptat. Două dintre case 
se  cufundaseră în întuneric.  Așteptă. Mortii 
așteptau de mai bine de un secol, iar el mai avea 
nevoie acum doar de câteva ore. 

Își scoase mănușa dreaptă și pipăi sabia care îi 
atârna într-o parte a trupului. Otelul era rece ca 
gheata; tăișul lamei i-ar fi putut străpunge cu 
ușurință pielea. Era o sabie japoneză peste care 
dăduse din întâmplare în cursul unei vizite în 
Shanghai. Cineva îi povestise despre un colecționar 
bătrân care mai deţinea câteva săbii mult dorite în 
urma ocupaţiei japoneze din anii 1930. Găsise 
drumul până la magazinul mic și ascuns, și nu 
ezitase nici o clipă după ce luase sabia în mână. O 
cumpărase pe loc și o dusese la un fierar, care îi 
reparase mânerul și îi ascuţise lama până ce ajunse 
să taie ca un bisturiu. 

Tresări. Se deschise ușa unei case. Se ascunse 
mai bine printre copaci. Pe treptele casei ieși un 
bărbat cu un câine. O aplică montată deasupra ușii 
lumina curtea acoperită de zăpadă. Liu Xin prinse 
bine mânerul sabiei, miji ochii și observă cu atenţie 
mișcările câinelui. Ce s-ar fi întâmplat dacă îi 
adulmeca mirosul? I-ar fi distrus toate planurile. N- 
ar fi ezitat dacă ar fi fost obligat să omoare 
animalul. Dar ce-ar fi făcut omul, bărbatul care 
acum sedea în ușa casei și fuma? 

Câinele înțepeni brusc și adulmecă aerul. 
Pentru o fracțiune de secundă, Liu Xin crezu că 
animalul îl descoperise. Însă câinele reîncepu 
imediat să alerge prin curte. 


Bărbatul strigă la câine, care fugi imediat în 
casă. Ușa se închise. La scurt timp după aceea se 
stinse lumina de deasupra ușii. 

Continuă să aștepte. La miezul nopții, când 
singura lumină rămasă provenea de la un ecran de 
televizor, observă că începuse să ningă. Fulgii 
cădeau ca niște pene ușoare pe mâna lui întinsă. 
„Ca niște flori de prun, îşi zise el. Dar zăpada nu 
miroase; nu are parfum ca o floare.“ 

Douăzeci de minute mai târziu televizorul se 
stinse. Continua să ningă. Își scoase din buzunarul 
hanoracului un binoclu mic dotat cu dispozitiv de 
vedere nocturnă și inspectă încet toate casele din 
sat cu vederea. Nu se vedea nici o lumină. Băgă 
binoclul înapoi și inspiră adânc. Cu ochii minţii văzu 
imaginea pe care Ya Ru i-o descrisese de atâtea ori. 

O navă. Oameni pe punte ca niște furnici, 
făcând semne cu batistele si pălăriile. Însă nu vedea 
nici un Chip. 

Fără chipuri, doar brațe și mâini care fluturau. 

Mai așteptă puțin. Apoi traversă încet drumul. 
Într-o mână ducea o mică lanternă, iar în cealaltă 
sabia. 

Se apropie de casa de la marginea satului, cea 
cu fața spre vest. Se opri să asculte pentru ultima 
dată. 

Apoi intră în casă. 

Vivi, 

Textul de mai sus se găsește într-un jurnal scris de un 
bărbat pe nume Ya Ru. Tocmai i se dăduse raportul oral de 
către o persoană care se deplasase mai întâi în Nevada, 
unde omorâse mai mulţi oameni, după care-și continuase 


treaba în Hesjovallen. Vreau să citiți jurnalul ca să puteţi 
înţelege tot ce v-am scris în scrisoare. 


Nici unul dintre acești oameni nu mai trăiește. Dar 
adevărul despre cele petrecute în Hesjovallen este mai 
complex și diferit de ceea ce am crezut cu toţii. Nu sunt 
convinsă că tot ce am scris poate fi dovedit. Probabil că nu e 
posibil. Cum ar fi, de exemplu, faptul că nu pot explica de ce 
panglica roșie a ajuns în zăpadă la Hesjovallen. Ştim cine a 
dus-o acolo, dar asta e tot. 

Lars-Erik Valfridsson, bărbatul care s-a spânzurat în 
celula secției de poliţie, nu a fost vinovat. Cel puţin rudelor 
lui ar trebui să li se spună asta. Putem doar să facem 
speculaţii privind motivul pentru care și-a asumat vinovăția 
pentru crime. 

Înţeleg că această scrisoare vă va da ancheta peste 
cap. Dar, până la urmă, cu toţii căutăm, bineînţeles, 
limpezimea. Sper ca rândurile scrise de mine să contribuie 
la asta. 

Am încercat să includ tot ce știu despre caz în această 
scrisoare. În ziua în care încetăm să mai căutăm adevărul, 
care niciodată nu e obiectiv, ci, în cele mai bune 
circumstanţe, este clădit din fapte, sistemul nostru judiciar 
se va prăbuși definitiv. 

Acum m-am întors la lucru. Sunt în Helsingborg și mă 
aştept să mă căutaţi, căci sunt multe întrebări, cele mai 
multe extrem de dificile. 

Cu cele mai bune urări, 

Birgitta Roslin 

7 august 2006 


Epilog 


În aceeași zi de august, pe drumul spre casă de 
la serviciu, Birgitta Roslin se opri să facă niște 
cumpărături la magazinul ei obișnuit. În timp ce 
aștepta la rând la casă, scoase un cotidian de seară 
din standul de ziare și-l răsfoi. Pe o pagină citi în 
trecere că un lup singuratic fusese împușcat într-un 
sat la nord de Gävle. 

Nici ea și nici altcineva nu știa că același lup 
intrase în Suedia din Norvegia prin Vauldalen într-o 


zi de ianuarie. Era înfometat și nu mâncase nimic 
după ce terminase resturile unui elan mort din 
Osterdalarna. 

Lupul își continuase drumul spre est, trecuse 
de Năvjarna, traversase apele îngheţate ale râului 
Ljusnan pe la Kärböle, după care se făcuse iarăși 
nevăzut în pădurile dese. 

Acum zăcea mort pe terenul unei ferme din 
apropiere de Gävle. 

Nimeni nu știa că în dimineaţa zilei de 13 
ianuarie lupul ajunsese în dreptul unui sat izolat din 
Hälsingland cu numele de Hesjovallen. 

Atunci totul era acoperit de zăpadă. Acum vara 
era pe sfârșite. 

Sătucul Hesjovallen era pustiu. Nimeni nu mai 
locuia acolo, în grădini scorușele luceau deja roșii, 
fără ca nimeni să admire superbul spectacol de 
culoare. 

Toamna se lăsa peste Norrland. Oamenii 
începeau să se pregătească pentru o altă iarnă 
lungă. 


Nota autorului 


Acesta este un roman. Asta înseamnă că cele 
scrise de mine au un fundal real, dar nu toate 
părţile sunt reproduceri realiste ale unor 
evenimente care au avut loc. Nu cred că există un 
loc cu numele de Hesjovallen - sper că am cercetat 
hărţile cu destulă meticulozitate, însă faptul că la 
momentul scrierii acestui roman președintele 
statului Zimbabwe era Robert Mugabe este de 
necontestat. 


Cu alte cuvinte, am scris despre ceea ce s-ar fi 
putut întâmpla și nu despre ceea ce s-a petrecut în 
realitate. În universul ficţiunii acest lucru nu 
reprezintă doar o posibilitate, ci chiar o cerință de 
bază. 

Însă chiar și într-un roman, cele mai 
importante detalii trebuie prezentate corect, 
indiferent că ele se referă la prezența păsărilor în 
Beijingul zilelor noastre sau la faptul că un 
judecător dispune sau nu la biroul lui de o canapea 
pusă la dispoziție de către Administrația Judiciară 
Naţională. 

M-au ajutat mulți oameni la scrierea acestei 
cărti. În primul rând, evident, Robert Johnson, care 
încă o dată a muncit cu meticulozitate și 
perseverenţă pentru a stabili clar faptele. Însă sunt 
mulți cei care, dacă ar fi numiţi, ar lungi enorm 
această listă. Nu în ultimul rând, sunt oameni din 
Africa cu care am discutat acest roman. 

Nu voi menţiona pe nimeni altcineva, dar îmi 
exprim aici recunoștința sinceră tuturor celor 
implicaţi. În mod firesc, povestea din carte 
reprezintă doar responsabilitatea mea și a nimănui 
altcuiva. 

HENNING MANKELL 
Maputo, Mozambic 
Ianuarie 2008 


lanuarie 2006: Nouăsprezece oameni sunt ucişi în sătucul sued 


Hesjovallen. Singurul indiciu legat de asasin este o panglică 


descoperită la locul faptei 


Judecătoarea Birgitta Roslin are motive personale 


pentru 
cată: printre victime se numără bunicii ei, familia Andrén, iar 


Birgitta află la putin timp după comiterea crimelor că o altă familie 


Andren a fost măcelărită în Nevada, Statele Unite. Judecătoarea 
descoperă jurnalul din secolul nouăspr 
liei Andren 


zece al unui strămos al fami- 
un supraveghetor de echipă la construcția căii ferate 
transcontinentale americane — unde este descris tratamentul brutal 
aplicat muncitorilor sclavi chinezi. Poliţia insistă că doar un nebun 
putea comite crimele din Hesjovallen, dar Birgitta este hotărâră să 
dezvăluie un adevăr pe car îl bănuieste a fi mult mai complicat 


Ancheta duce către cele mai înalte esaloane ale puterii din Beijin- 


gul zilelor noastre, dar si către destinatii precum Zimbabwe si 


Mozambic. Totodată, intriga îl poartă pe cititor cu 150 de ani în urmă, 


în vremurile comertului cu sclavi dintre China și Statele Unite 


Istorie care se va ovedi t mai sinistră pe măsură ce rezol 


crimelor din Hesjovallen se apropie de final 


Cărtile lui Henning Mankell au fost traduse 


în 40 de limbi si vândute în 30 de milioane de exemplar 


Este primul câştigător al distincției Ripper Award 
A câștigat numeroase premii prestigioase: Glass Key, Golden 


Dagger, Premiul Academiei Suedeze a Scriitorilor de Thriller 


remiul pentru „Cel mai bun thriller suedez 
P P 


Premiul Nils Holgersson, Deutscher Jugendliteraturpr 


Premiul Gumshoe pentru „Cel mai bun thriller european 


ÎN 138 


www.rao.ro 
www.raobooks.com 


Notes 

[<1] 

Golf la Marea Baltică, în apropiere de orașul industrial Gävle, 
în partea de est a Suediei, (n.tr.) 
[<2] 

Olof Palme, lider al Partidului Social-Democrat din Suedia și 
de două ori prim-ministru al țării, asasinat în 1986 (n.tr.) 
[<3] 

„Ne vom reîntâlni, nu știu unde, nu știu când.“ 
[<4] 

Om de stat rhodezian care a declarat independența statului 
Zimbabwe față de Marea Britanie. (n.tr.)