Guy Kay — Pamantul iubit de zei

Vua etetăau) 


Ruani N 


FANTASY 


„Realmente tot ce şi-ar putea dori un cititor de la o 
carte: o aventură plină de suspans, o poveste de dragoste, 
un bildungsroman, o cronică militară, o tragedie... şi lista 
poate continua. Este un festin narativ, o povestire frumos 
scrisă care va frânge inimile cititorilor şi le va aduce 
lacrimi în ochi până la sfârşit. ” 


The Globe and Mail 


„Pământul iubit de zei al lui Guy Gavriel Kay este cartea 
pe care o vei pune în topul preferințelor în vacanţa de 
vară.” 


The Washington Post 


„O problemă recurentă în proza fantasy şi science-fiction 
este absenţa personajelor feminine puternice şi plauzibile. 
La Kay însă acestea sunt desăvârşit construite şi credibile, 
nefiind doar banale prezenţe care să umple spaţiul.” 


Winnipeg Free Press 


„În Pământul iubit de zei, Kay explorează dinastia Tang 
din China secolului al VIll-lea. Romanul este amplu, 
convingător şi puternic.” 


Telegraph-Journal (Saint John) 
„O scriere magnifică, măiestrită fără cusur, care îl 
atrage pe cititor într-un vârtej şi nu-i mai dă drumul... O 


aventură palpitantă care include personaje strălucitoare, 
violenţă, intrigi şi trădare.” 


The Huffington Post 


12> 


GUY GAVRIEL KAY 
— Under Heaven #1 — 
PĂMÂNTUL IUBIT DE ZEI 


Original: Under Heaven (2010) 


Traducere din limba engleză şi note: 
LAURA CIOBANU 


y 


virtual-project.eu 


ALADIN 


— 2018 — 


13> 


Lui Sybil, cu dragoste 


14> 


A 
ro „ap 
DIS 


In 


"1 PPppz, 
= 
a) à 


LISTA PERSONAJELOR PRINCIPALE 


Familia imperială şi mandarinii din palatul Ta- 
Ming 


Taizu, Fiul Cerului, împărat al Kitaiului 

Shinzu, cel de-al treilea fiu, moştenitorul împăratului 

Xue, cea de-a treizeci şi una fiică a împăratului 

Wen Jian, Nepreţuita Consoartă, numită şi Preaiubita 
Parteneră 

Chin Hai, fost prim-ministru, decedat 

Wen Zhou, prim-ministru al Kitaiului, vărul lui Wen Jian 


Familia Shen 


Generalul Shen Gao, decedat, cândva Comandant al 
Flancului de Sud al Vestului Pacificat 

Shen Liu, cel Dintâi Fiu, principal sfătuitor al prim- 
ministrului 

Shen Taji, cel de-al doilea fiu 

Shen Chao, cel de-al treilea fiu 

Shen Li-Mei, fiica generalului 


Armata 


An Li („Roshan”), guvernatorul militar al districtelor 
Şapte, Opt şi Nouă 

An Rong, fiul cel mare al guvernatorului 

An Tsao, un fiu mai mic 

Xu Bihai, guvernatorul militar al districtelor Doi şi Trei, 
în Chenyao 

Xu Liang, fiica cea mare a lui Xu Bihai 


<6» 


Lin Fong, comandantul fortăreței Poarta de Fier 
Wujen Ning, soldat al Porții de Fier 
Tazek Karad, ofiţer de pe Zidul cel Lung 


Războinicii Kanlini 


Wan-si 
Wei Song 
Lu Chen 
Ssu Tan 
Zhong Ma 


Artişti 


Sima Zian, poet, numit şi „Nemuritorul Surghiunit” 
Chan Du, poet 


În capitala Xinan 


Ploaie de Primăvară, curtezană din districtul de Nord, 
numită mai târziu Lin Chang 

Chou Yan şi Xin Lun, studenţi, prieteni cu Shen Tai 
Feng, santinelă aflată în serviciul lui Wen Zhou 

Hwan, servitor al lui Wen Zhou 

Pei Qin, cerşetor 

Ye Lao, majordom 


Dincolo de graniţele Kitaiului 


În Vest 


Sangrama Leul, domnitorul imperiului Tagur 

Cheng-wan, Prinţesa Jadului Alb, una dintre soțiile sale, 
cea de-a şaptesprezecea fiică a împăratului Taizu 

Bytsan sri Nespo, ofiţer din armata tagurană 

Nespo sri Mgar, tatăl lui Bytsan, ofiţer superior 

Gnam şi Adar, soldaţi tagurani 


În Nord 
Dulan, Mare Han al tribului bogu din stepă 
<7> 


Hurok, cumnatul lui, devenit apoi Mare Han 
Meshag, fiul cel mare al lui Hurok 
Tarduk, cel de-al doilea fiu al lui Hurok 


18> 


Cel ce ia bronzul drept oglindă poate să-şi îndrepte 
înfăţişarea; 

cel ce ia istoria drept oglindă poate înţelege 

mărirea şi decăderea unei ţări; cel ce-şi ia oameni 
buni 

drept oglindă poate să deosebească binele de rău. 


- Li Shimin, împăratul Taizong din dinastia 
Tang 


19> 


PARTEA ÎNTÂI 


<10> 


CAPITOLUL I 


În vâltoarea a zece mii de zgomote, înconjurat de jad şi 
aur şi de praful neostoit al Xinanului!, stătuse adesea treaz 
întreaga noapte alături de prieteni, bând vin aromat în 
compania curtezanelor din Districtul de Nord. 

Ascultau muzică de flaut sau de lăută şi recitau poezii, 
se puneau la încercare unii pe alţii cu glume sau citate şi 
uneori găseau drumul către o cameră privată împreună cu 
o femeie parfumată, cu pielea ca mătasea. Se întorceau 
clătinându-se acasă, după ce tobele anunţaseră venirea 
dimineţii, dormind apoi toată ziua în loc să înveţe. 

Aici, singur în inima munţilor, în aerul rece şi curat de 
lângă apele Kuala Norului, mult mai la vest de oraşul 
imperial, dincolo chiar şi de graniţele imperiului, Tai se 
culca în patul lui îngust odată cu lăsarea întunericului, sub 
strălucirea celor dintâi stele, şi se trezea la răsărit. 

Primăvara şi vara îl deşteptau păsările. Cuibăreau 
zgomotos cu miile în acest loc, egrete şi cormorani, gâşte 
sălbatice şi cocori. Gâştele îl duceau cu gândul la prietenii 
aflaţi departe. În poezie şi în viaţă, gâştele sălbatice erau 
simbolul absenței. Cocorii însemnau fidelitate, ceea ce era 
cu totul altceva. 

În timpul iernii, gerul era atât de cumplit că-ţi tăia 
răsuflarea. Când se stârnea, vântul dinspre nord se simţea 
peste tot, atât afară, cât şi prin pereţii colibei. Dormea 
îngropat sub straturi de blănuri şi piei de oaie şi în zori nu- 
l mai trezea niciun glas de pasăre dinspre terenurile de 
cuibărit, acum îngheţate, aflate de cealaltă parte a lacului. 

Nălucile erau afară indiferent de anotimp, şi în nopţile 
cu lună, şi în nopţile cu beznă, de îndată ce apunea 
soarele. 

După atâta timp, Tai recunoştea unele voci, pe cele 


1 Cadrul istoric al romanului este bazat pe evenimente din timpul 
dinastiei chineze Tang. Xinanul este oraşul Xian (Sian), capitala 
imperiului din acea perioadă, astăzi unul dintre megalopolisurile 
Chinei. 

<11> 


furioase şi pe cele pierdute şi pe cele în al căror vaiet 
subţire şi prelung nu mai exista decât durerea. 

Nu-l mai înspăimântau de mult. La început, în cele dintâi 
nopţi petrecute singur alături de cei morţi, crezuse că avea 
să moară şi el de groază. 

Uneori, în nopţile de primăvară, vară sau toamnă, se 
putea întâmpla să arunce o privire printr-una dintre 
ferestrele lui neoblonite, dar nu ieşea niciodată afară. Sub 
lumina lunii şi a stelelor, lumea de lângă lac le aparţinea 
nălucilor, sau cel puţin aşa înţelesese el că stau lucrurile. 

Îşi stabilise de la început o rutină ca să facă faţă 
singurătăţii, spaimei şi enormităţii locului în care se afla. 
Sfinţii şi sihastrii, aciuaţi în munţii şi pădurile lor, ar fi 
procedat cu bună intenţie taman pe dos, trecând de la o zi 
la alta ca frunzele purtate de vânt, definindu-se prin 
absenţa voinţei sau a dorinţei. Insă el avea o fire diferită şi 
nici sfânt nu era. 

Îşi începea fiecare dimineaţă rugându-se pentru tatăl 
său. Era încă în perioada de doliu obligatoriu şi datoria pe 
care şi-o impusese singur aici, lângă acest lac îndepărtat, 
era întru totul legată de respectul faţă de memoria tatălui 
său. 

După ce-şi termina rugăciunile, pe care presupunea că şi 
fraţii săi şi le făceau în casa părintească, Tai ieşea în 
poiana muntoasă (în nuanţe de verde presărate cu flori 
sălbatice sau acoperită cu zăpadă care îi scârţâia sub paşi) 
şi, dacă nu era furtună, îşi făcea exerciţiile kanlin. Fără 
sabie, apoi cu o sabie, apoi cu amândouă săbiile. 

Contempla apele reci ale lacului şi insula mică din 
mijloc, apoi îşi ridica privirea către munţii impunători, 
învăluiţi în zăpadă, care îl înconjurau, îngrămădindu-se 
unii într-alţii. Dincolo de piscurile nordice, terenul cobora 
în pantă pe o distanţă de sute de 1? înspre dunele prelungi 
ale deşerturilor ucigaşe, ocolite de o parte şi de alta de 
Drumurile Mătăsii ce aduceau atâta bogăţie Curţii şi 


2 Li sau mila chinezească, unitate de măsurare a lungimii care a variat 
de-a lungul istoriei între trei sute şi şase sute de metri. În prezent este 
stabilită la cinci sute de metri. 


<12 > 


imperiului Kitaiului. Poporului său. 

Iarna îşi hrănea şi îşi adăpa căluţul lăţos în grajdul de 
lângă colibă. Când se schimba vremea şi reapărea iarba, 
lăsa calul să pască în timpul zilei. Era liniştit din fire şi nu 
avea să fugă. Nu avea unde fugi. 

După ce-şi făcea exerciţiile, încerca să lase liniştea să-l 
pătrundă, să se lepede de haosul vieţii, de ambiţie şi de 
aspirații, să devină demn de sarcina pe care şi-o alesese. 

Apoi se apuca să îngroape morţii. 

Niciodată, încă din prima zi a sosirii sale, nu se străduise 
să-i separe pe soldaţii Kitaiului de soldaţii tagurani:. Erau 
amestecați, cranii şi oase albe împrăştiate sau strânse 
grămadă. Carnea se făcuse una cu ţărâna sau hrănise 
animalele şi păsările hoitare cu mult timp în urmă sau, în 
cazul morţilor din cea mai recentă campanie, nu cu atât de 
mult timp în urmă. 

Cea din urmă bătălie fusese un triumf, însă unul amar, 
obţinut cu greu. Patruzeci de mii de morţi într-o singură 
luptă, aproape în egală măsură kitai şi tagurani. 

Tatăl său luase parte la acel război, un general onorat 
după încetarea ostilităţilor cu un titlu măreț, Comandantul 
Aripii Stângi a Vestului Pacificat. Răsplătit cu generozitate 
de Fiul Cerului pentru această victorie: o audienţă 
personală în Sala Strălucirii din palatul Ta-Ming, la 
revenirea sa în est, panglica purpurie ce-i fusese oferită, 
cuvintele de laudă rostite direct, o bijuterie de jad primită 
din mâna întinsă a împăratului, printr-un singur 
intermediar. 

Membrii familiei sale erau beneficiarii incontestabili ai 
întâmplărilor de lângă acest lac. 

Mama lui Tai şi a Doua Mamă arseseră tămâie împreună 
şi aprinseseră lumânări în semn de recunoştinţă faţă de 
strămoşi şi zei. 

Pentru generalul Shen Gao însă, amintirea luptei purtate 
aici fusese, până la moartea sa, cu doi ani în urmă, o sursă 
de mândrie amestecată cu întristare, marcându-l pentru 
totdeauna. 


3 Kitaiul este China, iar Tagurul este Tibetul. 
<413> 


Prea mulţi oameni îşi pierduseră vieţile pentru un lac 
aflat la graniţa cu nicăieri şi care, în cele din urmă, nu 
avea să aparţină niciunuia dintre cele două imperii. 

Tratatul care urmase - ratificat după complicate 
schimburi de daruri şi ritualuri şi, pentru prima dată, 
printr-o prinţesă a Kitaiului oferită regelui taguran - 
stabilise acest fapt. 

În copilărie, Tai auzise că totalul victimelor acelei bătălii 
fusese de patruzeci de mii de morţi, dar nici măcar nu 
reuşise să-şi imagineze cum trebuie să fi fost. Nu mai era 
cazul acum. 

Lacul şi poiana se aflau între două forturi singuratice, 
fiind supravegheate de ambele imperii de la o distanţă de 
câteva zile de mers - dinspre sud de Tagur, dinspre est de 
Kitai. Acum era mereu linişte, cu excepţia vântului, a 
ciripitului păsărilor şi a nălucilor. 

Generalul Shen le vorbise despre durerea şi vinovăția lui 
numai fiilor săi mai mici (niciodată celui mare). Din partea 
unui comandant de oşti, asemenea sentimente ar fi putut fi 
privite ca o ruşine, ca o trădare chiar, ca o negare a 
înţelepciunii împăratului ce conducea fără greşeală prin 
mandatul cerului“. Împăratul nu putea să greşească fără a- 
şi pune în pericol tronul şi chiar imperiul. 

Însă aceste gânduri fuseseră rostite cu voce tare, şi nu 
doar o dată, după ce Shen Gao se retrăsese pe 
proprietatea familiei aflată pe malul pârâului ce curgea 
spre sud, în apropiere de râul Wai, de obicei după ce băuse 
vin în câte o zi liniştită, în timp ce frunze sau flori de lotus 
cădeau în apă şi erau purtate de curenţi. Şi amintirea 
vorbelor lui era principalul motiv pentru care cel de-al 
doilea fiu al său îşi petrecea perioada de doliu aici, şi nu 
acasă. 

S-ar fi putut spune că tristeţea profundă a generalului 


4 Conform concepţiei chineze, cerurile încredinţau mandatul de a 
călăuzi națiunea unui conducător drept, împăratul, putând să i-l 
retragă dacă se dovedea nedemn. Foametea sau epidemiile puteau fi 
considerate un semn că zeii, nemulţumiţi, i-au retras mandatul unui 
împărat. 

<14> 


fusese o greşeală, o rătăcire. Că bătălia ce se dusese aici 
fusese necesară pentru apărarea imperiului. Era important 
de ţinut minte că armatele Kitaiului nu triumfaseră 
întotdeauna asupra taguranilor. Regii Tagurului, pe 
podişul lor îndepărtat şi complet adăpostit, erau de o 
ambiţie nesfârşită. Victoria şi cruzimea fuseseră când de o 
parte, când de alta în cei o sută cincizeci de ani de lupte 
purtate pe malul Kuala Norului, dincolo de trecătoarea 
Poarta de Fier, care era ea însăşi cea mai izolată 
fortăreață a imperiului. 

O mie de mile de raze de lună cad la est de Poarta de 
Fier, scrisese Sima Jian, Nemuritorul Surghiunit. Nu era 
chiar aşa, dar oricine fusese vreodată la Poarta de Fier ştia 
ce voise să spună poetul. 

Iar Tai se afla la vest de fort, la distanţă de câteva zile 
călare, dincolo de cel din urmă avanpost al imperiului, 
împreună cu morţii: cu sufletele pierdute care plângeau 
noaptea şi cu oasele albe a peste o sută de mii de soldaţi, 
care zăceau ninse de lumina lunii sau bătute de soare. 
Uneori, în pat, în întunericul muntelui, îşi dădea seama 
uluit că o voce a cărei cadență o ştia amuţise şi înţelegea 
că le adusese acelor oase odihna. 

Erau prea mulţi. Nu putea spera să termine vreodată 
această sarcină. Era o muncă pentru zeii coborâţi din cele 
nouă ceruri, nu pentru un singur om. Dar dacă nu puteai 
face totul, însemna oare că tot ce făceai nu conta? 

De doi ani, Shen Tai îşi răspunsese singur la această 
întrebare, în amintirea vocii tatălui său cerând încet o altă 
ceaşcă de vin, în timp ce privea peştii aurii, mari şi greoi, 
şi florile ce pluteau în eleşteu. 

Morţii erau pretutindeni aici, până şi pe insulă. Cândva, 
acolo fusese un fort, unul mic. Acum era doar o ruină. Tai 
încercase să-şi imagineze bătălia abătându-se înspre 
acesta. Bărci construite cu iuţeală pe ţărmul pietros, din 
lemn tăiat de pe pantele muntelui, apărătorii disperaţi şi 
prinşi în cursă ai unei armate sau ai alteia, în funcţie de 
an, trăgându-şi ultimele săgeți înspre duşmanii implacabili 
care traversau şi lacul, aducând cu ei moartea. 


< 15) 


De acolo decisese să înceapă cu doi ani în urmă, vâslind 
în micuța ambarcaţiune pe care o găsise şi o reparase. 
Fusese o zi de primăvară în care lacul oglindea cerul 
albastru şi munţii. Insula era un teren definit, limitat, mai 
puţin copleşitor. Pe uscat, în poiană şi pătrunzând până 
departe în pădurea de pini, morţii zăceau împrăştiaţi pe 
distanţă de o zi lungă de mers. 

Săpase mai mult de jumătate de an sub cerul acela înalt 
şi arzător, îngropând arme frânte şi ruginite laolaltă cu 
oasele. Era o muncă grea şi brutală. Tai devenise uscăţiv, 
musculos, plin de bătături. Noaptea îl durea tot corpul şi 
cădea ostenit în pat după ce se spăla cu apă încălzită la 
focul vetrei sale. 

Incepând de toamna târziu, pe durata întregii ierni şi 
până la începutul primăverii, pământul era îngheţat, 
imposibil de săpat. Putea să-ţi plesnească inima încercând 
să sapi un mormânt. 

În cel dintâi an, lacul îngheţase şi, timp de câteva 
săptămâni, putuse să se ducă pe jos până pe insulă. Cea 
de-a doua iarnă fusese mai blândă şi apa nu îngheţase. 
Infofolit în blănuri, cu glugă şi mănuşi, în pustietatea albă 
şi încremenită, văzându-şi aburii răsuflării lui de muritor, 
simțindu-se mic în vastitatea copleşitoare şi ostilă din jur, 
Tai lua barca atunci când vremea şi valurile o permiteau. 
Cu o rugăciune, îi oferea pe cei morţi apelor întunecate, ca 
să nu mai zacă pierduţi, nesfinţiţi, pe solul erodat de 
vânturi, aici, pe malul îngheţat al Kuala Norului, printre 
fiare sălbatice, departe de casă. 

Q 


Războiul nu fusese continuu. Niciun război nu e 
continuu, niciodată şi nicăieri, cu atât mai puţin într-o 
depresiune muntoasă atât de îndepărtată, unde 
aprovizionarea constantă a armatei era o problemă pentru 
ambele ţări, oricât de războinici sau de ambiţioşi le-ar fi 
fost regii şi împărații. 

Ca urmare, existaseră colibe construite de pescari sau 
de păstorii care îşi păşteau oile şi caprele pe aceste pajişti 
alpine în răstimpul în care soldaţii nu veneau aici să se 

<16 > 


omoare unii pe alţii. Multe dintre colibe fuseseră distruse, 
însă câteva rămăseseră în picioare. Tai locuia într-una 
dintre ele, aşezată la nord, la poalele unei pante acoperite 
de pini, la adăpost de asprimea vântului. Coliba era veche 
de aproape o sută de ani. Când se mutase acolo, Tai o 
reparase cât de bine putuse: acoperiş, uşă, cadre pentru 
ferestre, obloane, vatra de piatră în care-şi făcea focul. 

Apoi primise ajutor, pe neaşteptate şi fără să-l fi cerut. 
Lumea putea să-ţi ofere otravă într-o cupă bătută cu 
nestemate sau să-ţi facă daruri surprinzătoare. Uneori nu 
ştiai care dintre cele două era. Pornind de la această idee, 
o cunoştinţă de-a lui scrisese un poem. 

Acum şedea treaz, în toiul unei nopţi de primăvară. 
Strălucea luna plină, ceea ce însemna că pe la sfârşitul 
dimineţii următoare aveau să-şi facă apariţia taguranii, o 
jumătate de duzină de inşi care îi aduceau provizii într-o 
căruţă trasă de boi, coborând panta dinspre sud şi urmând 
malul neted al lacului până la coliba sa. Dimineaţa de după 
luna nouă era cea în care veneau oamenii lui, dinspre est, 
prin trecătoarea care ducea către Poarta de Fier. 

Fusese nevoie de ceva timp, după sosirea lui, dar în cele 
din urmă se stabilise un protocol care permitea ambelor 
părţi să-l viziteze fără să dea ochii una cu alta. Să moară 
oameni numai fiindcă venise el aici nu era în concordanţă 
cu țelul său. Acum era pace, o pace parafată chiar, şi se 
făcuse schimb de daruri, care includeau o prinţesă, dar 
asemenea realităţi nu aveau întotdeauna câştig de cauză 
când tineri soldaţi puşi pe harţă se întâlneau în locuri 
uitate de lume - iar tinerii bărbaţi puteau declanşa 
războaie. 

Cele două tabere îl tratau pe Tai ca pe un om sfânt sau 
ca pe un nebun care alesese să trăiască printre năluci. Prin 
intermediul lui, purtau un război tăcut, aproape amuzant, 
fiecare străduindu-se să-i arate mai multă generozitate în 
fiecare lună, să-i fie mai de ajutor. 

În cea dintâi vară, cei din neamul lui Tai îi puseseră 
duşumele în colibă, transportând cu căruţa scândurile 
tăiate şi lustruite. Taguranii se ocupaseră de repararea 


<417> 


hornului. Cerneală, pene şi hârtie (solicitate) veniseră 
dinspre Poarta de Fier. Vinul sosise mai întâi dinspre sud. 
Oamenii din ambele fortărețe îi tăiau lemne ori de câte ori 
veneau. li aduseseră blănuri ca să se încălzească iarna şi 
piei de oaie pentru aşternuturi şi haine. Primise o capră 
care să-i dea lapte, apoi o a doua, din tabăra cealaltă. In 
prima toamnă, îi aduseseră o căciulă tagurană excentrică, 
dar foarte călduroasă, cu clape pentru urechi şi o panglică 
cu care s-o înnoade sub bărbie. Soldaţii Porții de Fier îi 
construiseră un grajd mic pentru căluţul său. 

Încercase să-i oprească, dar nu reuşise nici pe departe 
să convingă vreuna dintre tabere şi, în cele din urmă, 
înţelesese: nu era vorba să-i arate bunătate unui nebun sau 
să se ia la întrecere unii cu alţii. Cu cât petrecea mai puţin 
timp îngrijindu-se de mâncare şi lemne sau de întreţinerea 
colibei, cu atât mai mult se putea devota îndatoririi sale, 
una pe care nimeni nu şi-o mai asumase până atunci şi 
care - odată ce acceptaseră că de aceea se afla acolo - 
părea să conteze la fel de mult pentru tagurani ca şi 
pentru oamenii lui. 

Era ceva ironic în toate astea, îşi spunea Tai adesea. 
Erau în stare să se întărâte şi chiar să se omoare unii pe 
alţii, până şi acum, dacă s-ar fi nimerit să sosească în 
acelaşi timp. Numai un prost sadea putea să creadă că 
războaiele din vest se terminaseră o dată pentru 
totdeauna, dar cele două imperii onorau gestul său de a-i 
îngropa pe morţi, asta până când aveau să producă alţii. 

Intr-o noapte blândă, întins în pat, asculta vântul şi 
nălucile, trezit din somn nu de ele (de data asta), ci de 
strălucirea albă a lunii. Nu vedea steaua Fecioarei Care 
Ţese, exilată departe de iubitul ei muritor de cealaltă parte 
a Râului Ceresc. Mai devreme fusese suficient de 
strălucitoare ca să se distingă limpede în fereastră în ciuda 
lunii pline. Îşi aminti un poem care-i plăcuse când era mai 
tânăr, construit în jurul imaginii lunii purtând mesaje între 
cei doi iubiţi, de o parte şi de alta a Râului. 

Gândindu-se la el acum i se părea artificial, de o falsitate 
ostentativă. Multe versuri vestite din perioada timpurie a 


< 18» 


celei de-a Noua Dinastii erau astfel, dacă le examinai mai 
îndeaproape țesătura complicată de cuvinte. Era oarecum 
trist că se putea întâmpla una ca asta, îşi zise Tai: să nu 
mai iubeşti un lucru care te-a definit cândva. Sau chiar pe 
oamenii care te-au format? Dar dacă nu te schimbai măcar 
puţin, ce sens mai avea curgerea vieţii? Să înveţi, să te 
schimbi nu însemna uneori să te desprinzi de ceea ce 
odinioară crezuseşi că-i adevărat? 

Camera era puternic luminată. Aproape suficient cât să-l 
facă să coboare din pat şi să meargă la fereastră, ca să 
privească iarba înaltă şi nuanțele pe care argintul luminii 
le dădea verdelui ei. Însă era prea obosit. Întotdeauna era 
obosit la capătul unei zile şi niciodată nu ieşea din colibă 
noaptea. Nu se mai temea de năluci - de-acum ele îl 
priveau ca pe un emisar, credea el, nu ca pe un intrus din 
lumea celor vii dar, după ce soarele apunea, le lăsa lor 
această lume. 

Iarna trebuia să închidă obloanele reparate şi să astupe 
crăpăturile din pereţi cu cârpe şi piei de oaie ca să se 
apere de vânt şi zăpadă. Coliba se umplea de fum, 
luminată de foc şi de lumânări sau de una dintre cele două 
opaițe ale lui dacă se chinuia să compună poezii. Încălzea 
vin pe un vas cu mangal (primit şi acesta de la tagurani). 

Când sosea primăvara, deschidea obloanele, lăsând 
înăuntru soarele sau lumina stelelor şi a lunii şi apoi 
ciripitul păsărilor, în zori. 

Când se trezise prima oară în această noapte fusese 
dezorientat, confuz, încâlcit într-un ultim vis. Crezuse că 
era încă iarnă, că strălucirea argintie pe care o vedea era 
sclipirea gheții sau a chiciurii. După o clipă, devenind 
conştient, zâmbise ironic, amuzat. În Xinan avea un prieten 
care ar fi savurat acest moment. Nu se întâmpla prea des 
să trăieşti ilustrarea unor versuri celebre: 


La picioarele patului meu lumina-i atât de vie 
Că pare un strat de chiciură. 

Săltându-mi capul contemplu luna, 

Mă culc la loc şi gându-mi zboar-acasă. 


< 19» 


Dar poate că se înşela. Poate, dacă un poem era 
suficient de autentic, mai devreme sau mai târziu unii 
dintre cei care îl citeau avea să trăiască ilustrarea sa, cum 
i se întâmpla lui acum. Sau poate că unii cititori aveau 
această imagine în minte încă dinainte să citească poemul 
şi o găsiseră aşteptându-i acolo, ca o confirmare? Poetul, 
exprimând în cuvinte gânduri pe care cititorii le avuseseră 
deja. 

Şi uneori poezia te ducea către idei noi, periculoase. 
Uneori oamenii erau exilați sau ucişi din pricina a ceea ce 
scriau. Puteai să camuflezi o critică periculoasă plasând 
acţiunea unui poem în timpul celei Dintâi sau al celei de-a 
Treia Dinastii, cu sute de ani în urmă. Uneori această 
convenţie funcţiona, alteori nu. Mandarinii de rang înalt 
din serviciul public nu erau proşti. 

Mă culc la loc şi gându-mi zboar-acasă. Acasă însemna 
proprietatea de lângă Wai în a cărei livadă era îngropat 
tatăl său, alături de părinţii lui şi de cei trei copii care nu 
apucaseră să crească. Unde încă mai locuiau mama lui Tai 
şi concubina lui Shen Gao, cea căreia îi spuneau a Doua 
Mamă, unde cei doi fraţi ai săi se apropiau, ca şi el, de 
sfârşitul perioadei de doliu. Cel mai mare avea să revină în 
scurt timp în capitală. 

Nu era sigur unde se afla sora lui. Femeile erau obligate 
să ţină doliul numai nouăzeci de zile. Li-Mei era probabil 
din nou alături de împărăteasă, oriunde se va fi aflat ea. 
Era posibil ca împărăteasa să nu fie la Curte. Încă de acum 
doi ani se zvonea că timpul ei în Ta-Ming se apropia de 
sfârşit. Altcineva stătea acum în palat alături de împăratul 
Taizu. O persoană care strălucea ca o nestemată. 

Erau mulţi care dezaprobau asta. Nu era însă nimeni, 
din câte ştia Tai, care să fi spus aşa ceva în mod deschis 
înainte ca el să fi plecat acasă şi apoi să fi venit aici. 

Descoperi că gândurile îi zburau înapoi către Xinan, 
departe de amintirea locuinţei familiei sale de lângă pârâu, 
unde în fiecare an frunzele de paulownia” cădeau de-a 


5 Specii de copaci cu flori tubulare şi cu frunze mari, în formă de 
< 20 > 


lungul aleii ce pornea de la poarta din faţă, toate deodată, 
într-o singură noapte de toamnă. Unde piersici, prune şi 
caise creşteau în livadă (cu florile lor roşii primăvara) şi 
unde simţeai mirosul cărbunelui ars venind dinspre 
marginea pădurii şi vedeai fumul ridicându-se din vetrele 
satului aflat dincolo de castani şi duzi. 

Acum îşi amintea capitala: toată numai strălucire şi 
culoare şi zgomot, unde viaţa se desfăşura cu intensitate, 
în toată nimicnicia şi tumultul ei, unde erupea, chiar şi 
acum, în mijlocul nopţii, luând simţurile cu asalt clipă de 
clipă. Două milioane de oameni. Centrul lumii, pământul 
iubit de zei. 

Acolo nu era întuneric acum. Nu în Xinan. Acolo luminile 
oamenilor aproape că ascundeau lumina lunii. Erau torţe şi 
felinare fixe, fie purtate în cadre de bambus, fie atârnate 
de litiere cărate pe străzi, transportându-i pe cei de neam 
şi pe puternicii zilei. Erau lumânări roşii la ferestrele de la 
etaj şi lămpi atârnând de balcoanele împodobite cu flori 
din Districtul de Nord. Lumini albe, la palat, şi opaițe largi 
şi puţin adânci cu ulei aşezate în curţile sale, pe stâlpi de 
două ori cât înălţimea unui om, arzând noaptea întreagă. 

Acolo existau muzică şi glorie, inimi frânte şi inimi pline 
de bucurie, cuțite şi săbii scoase uneori din teci pe alei şi 
străduţe. Şi, odată cu venirea dimineţii, puterea, pasiunea 
şi moartea îşi reîncepeau lupta în cele două mari pieţe 
pline de o larmă asurzitoare, în prăvăliile cu vinuri şi în 
sălile de clasă, pe străzile şerpuite (făcute anume pentru 
iubiri secrete şi pentru crime) şi pe bulevardele uimitor de 
largi. În dormitoare şi în curţi, în grădini private 
complicate şi în parcuri publice pline de flori, unde sălciile 
atârnau deasupra pâraielor şi a lacurilor artificiale adânci. 

Îşi aminti Parcul Lacului Lung, la sud de zidurile din 
pământ bătătorit ale oraşului, îşi aminti cu cine fusese 
acolo ultima oară, când înfloriseră piersicii, înainte de 
moartea tatălui său, într-una dintre cele trei zile din lună 
în care ei i se permitea să iasă din Districtul de Nord. Opt, 
optsprezece, douăzeci şi opt. Era departe de el acum. 
inimă. 

<21> 


Gâştele sălbatice erau simbolul despărțirii. 

Se gândi la Ta-Ming, la palatul de lângă zidul de nord al 
oraşului, la Fiul Cerului care nu mai era tânăr şi la cei 
care-i stăteau alături sau îl înconjurau: eunuci şi nouă 
ranguri de mandarini, unul dintre ei fiind fratele mai mare 
al lui Tai, prinți şi alchimişti şi căpetenii ale armatei şi 
aceea care, în mod sigur, dormea lângă el în această 
noapte, sub această lună, cea care era tânără şi aproape 
dureros de frumoasă şi care schimbase imperiul. 

Tai aspirase să fie unul dintre acei funcţionari publici cu 
acces la palat şi la Curte, „înotând odată cu curentul”, cum 
se zicea. Studiase un an în capitală (printre întâlniri cu 
diverse curtezane şi tovarăşi de băutură) şi intenţionase să 
dea examenele de trei zile pentru a intra în serviciul 
imperial, testul care îţi determina viitorul. 

Apoi tatăl lui murise lângă pârâul acela liniştit şi doi ani 
şi jumătate de doliu oficial veniseră şi trecuseră, ca un 
vânt aducător de ploaie în josul râului. 

Un bărbat fusese bătut - douăzeci de lovituri cu un 
baston din lemn tare - pentru că nu se retrăsese şi nu 
îndeplinise ritualurile datorate părinţilor la moartea lor. 

Ai fi putut spune (unii vor fi şi spus-o) că aflându-se aici, 
în munţi şi nu acasă, nici el nu respectase ritualurile, dar 
înainte să plece călare pe drumul său lung către vest 
vorbise cu subprefectul şi primise permisiunea lui. Şi era şi 
departe - chiar copleşitor de departe - de societate, de 
orice formă de ambiţie sau deşertăciune lumească. 

Ceea ce făcuse implica un risc. Intotdeauna exista un 
pericol legat de ceea ce s-ar fi putut şopti la Ministerul 
Ceremonialului, care superviza examenele. Eliminarea 
unui rival într-un fel sau altul era o tactică esenţială, dar 
Tai era sigur că se protejase. 

Fireşte, nu puteai fi niciodată complet sigur. Nu în 
Xinan. Miniştri erau numiţi, apoi exilați. Generali şi 
guvernatori militari erau promovați, apoi demişi sau siliţi 
să se sinucidă. Curtea se afla într-un proces rapid de 
schimbare dinainte ca el să plece. Dar Tai nu ocupase încă 
nicio poziţie. Nu era ca şi cum şi-ar fi riscat funcţia sau 


< 22 > 


rangul. Şi credea că putea supravieţui bătăii, dacă se 
ajungea la asta. 

Acum, în coliba luminată de lună, învăluit în singurătate 
ca un vierme de mătase în coconul său, încercă să decidă 
cât de mult ducea dorul capitalei. Dacă era pregătit să se 
întoarcă şi să ia lucrurile de unde le lăsase. Sau dacă era 
vremea pentru o nouă schimbare. 

Ştia ce aveau să spună oamenii dacă intenţiona să facă o 
schimbare, ştia ce se spunea deja despre cel de-al doilea 
fiu al generalului Shen. Cel Dintâi Fiu, Liu, era cunoscut şi 
înţeles. Ambiţia şi realizările lui se potriveau într-un tipar 
anume. Cel de-al treilea fiu era încă prea tânăr, abia mai 
mult decât un copil. Tai, cel de-al doilea, era cel care ridica 
mai multe întrebări. 

Perioada de doliu urma să se termine în mod oficial 
odată cu luna plină a celei de-a şaptea luni. Atunci avea să 
fi încheiat ceremonialul, în maniera sa personală. Putea să- 
şi reia studiile şi să se pregătească pentru următoarele 
examene. Asta făceau bărbaţii. Invăţăceii dădeau testele 
de intrare în serviciul civil de cinci ori, de zece ori, de 
nenumărate ori. Unii mureau chiar fără să le fi trecut. 
Între patruzeci şi şaizeci de oameni reuşeau în fiecare an, 
dintre miile care începuseră procesul dând testele 
preliminare în propria prefectură. Examenul final începea 
în prezenţa împăratului, cu roba lui albă, pălăria neagră şi 
centura galbenă, ţinuta celui mai înalt ceremonial: era un 
ritual complicat de iniţiere, în care interveneau mita şi 
corupţia, ca întotdeauna în Xinan. Cum ar fi putut fi altfel? 

Capitala părea să fi pătruns în coliba sa argintată de 
lună, alungându-i şi mai tare somnul cu amintirea 
tumultului ei nestăvilit, zgomotos, care nu se domolea 
niciodată cu totul, indiferent de oră. Vânzători şi 
cumpărători strigând în pieţe, cerşetori, acrobaţi şi 
ghicitori, bocitoare profesioniste urmând o procesiune 
funerară cu părul despletit, cai şi căruţe hurducăind 
noapte şi zi, purtători musculoşi de lectici ţipând la 
trecători să facă loc şi lovindu-i cu toiege de bambus. 
Gărzile Păsării de Aur cu propriile lor bastoane, la fiecare 


< 23 > 


răspântie importantă, aveau grijă ca străzile să se golească 
la lăsarea întunericului. Mici prăvălii în fiecare incintă, 
deschise toată noaptea. Curăţitorii de Scârnă treceau cu 
strigătul lor plângăreţ de avertisment. Buşteni se ciocneau 
şi se rostogoleau pe sub zidurile exterioare ale Xinanului 
până în eleşteul imens de lângă Piaţa de Est unde erau 
vânduți şi cumpăraţi la răsărit. Bătăile şi execuțiile ce 
aveau loc dimineaţa în cele două pieţe principale. Artiştii 
stradali se iveau în număr şi mai mare după o decapitare, 
cât timp mulţimea încă mai era adunată. Clopote sunau zi 
şi noapte şi tobele băteau prelung anunțând închiderea 
zidurilor şi a porţilor de pază la apus şi deschiderea lor în 
zori. Florile primăvăratice din parcuri, fructele verii, 
frunzele toamnei, praful galben care  pătrundea 
pretutindeni, adus de vânt dinspre stepe. Praful lumii. 
Jadul şi aurul. Xinanul. 

Îl auzi şi-l văzu şi aproape că-i simţi mirosurile, ca pe o 
amintire a haosului şi neliniştii unui suflet, apoi îl trimise 
la locul lui, departe, sub lumina lunii, şi ascultă din nou 
nălucile de afară, plânsetul cu care fusese silit să se 
deprindă ca să poată trăi aici fără să înnebunească. 

În lumina argintie îşi privi măsuţa joasă de scris, 
călimara şi hârtia, rogojina împletită dinaintea ei. Săbiile 
lui se aflau pe peretele din spate. Mirosul de pin pătrundea 
prin ferestrele deschise, odată cu vântul nopţii. Cicadele 
ţărâiau, într-un duet cu morţii. 

Venise pe malurile Kuala Norului dintr-un impuls, dorind 
să onoreze tristeţea tatălui său. Rămăsese însă, în egală 
măsură, pentru el însuşi, lucrând zi de zi ca să ofere câtă 
uşurare putea unui număr oricât de mic dintre cei ce 
zăceau aici neîngropaţi. Munca unui singur bărbat, nici 
nemuritor, nici sfânt. 

Trecuseră doi ani, cu anotimpurile perindându-se odată 
cu stelele. Nu ştia cum avea să se simtă revenind în 
agitația capitalei. Dacă era să fie cinstit cu el însuşi. 

Ştia însă de cine anume îi fusese dor. Văzu cu ochii 
minţii una dintre aceste persoane, aproape că-i auzi vocea, 
mult prea aievea ca să-i permită somnului să revină, şi îşi 


< 24 > 


aminti când se culcase cu ea ultima oară. 

— Şi dacă o să mă ia cineva de-aici cât timp eşti plecat? 
Dacă ar veni cineva şi mi-ar cere... dacă mi-ar propune să 
fiu curtezana lui personală, poate chiar concubina lui? 

Tai ştiuse la cine se referea ea, fireşte. 

Îi luase mâna cu unghii lungi şi vopsite în auriu şi inele 
cu pietre preţioase şi o lipise de pieptul lui dezgolit, ca ea 
să-i simtă bătăile inimii. 

Ea râsese şi în râsul acela era o undă de amărăciune. 

— Nu! Mereu faci asta, Tai. Inima ta nu-şi schimbă 
ritmul niciodată. Asta nu-mi spune nimic. 

În Districtul de Nord, unde se aflau - într-o cameră de la 
etaj a casei de plăceri Pavilionul Razei de Lună - i se 
spunea Ploaie de Primăvară. Nu-i ştia adevăratul nume. Nu 
le întrebai niciodată cum le chema cu adevărat. Ar fi fost o 
dovadă de lipsă de politeţe. 

Vorbind rar, pentru că era un moment dificil, el spusese: 

— Doi ani sunt un timp îndelungat, Ploaie. Ştiu. Multe se 
pot întâmpla în viaţa unui bărbat sau a unei femei. Este... 

Ea îşi întinsese mâna şi-i acoperise gura, fără blândeţe. 
Nu era întotdeauna blândă cu el. 

— Încă o dată, nu. Ascultă-mă. Dacă începi să vorbeşti 
despre Cale, despre înţelepciunea şi echilibrul cursului 
vieţii, o să-ţi tai bărbăţia cu un cuţitaş pentru fructe. M-am 
gândit c-ai vrea să ştii asta înainte să continui. 

Îşi aminti vocea ei mătăsoasă, dulceaţa năucitoare cu 
care putea rosti asemenea lucruri. Sărutase palma care-i 
apăsa buzele, apoi, când ea şi-o depărtase uşor, spusese 
încet: 

— Trebuie să faci cum crezi că e mai bine pentru tine. 
Nu vreau să fii una dintre acele femei care aşteaptă la o 
fereastră în noapte, la capătul unor scări de jad. Lasă-le pe 
altele să trăiască poeziile astea. Ceea ce vreau eu este să 
mă întorc în casa familiei mele, să îndeplinesc ritualurile 
pentru tatăl meu şi apoi să revin. Asta-ţi pot spune. 

N-o minţise. Chiar aşa avusese de gând să facă. 

Dar lucrurile se petrecuseră altfel. Ce om ar îndrăzni să 
creadă că tot ce a plănuit se va îndeplini? Nici măcar 


< 25 > 


împăratul, care avea mandatul cerului, nu putea face asta. 

Nu ştia ce se întâmplase cu ea, dacă acel cineva chiar o 
luase din districtul curtezanelor ca să-i aparţină numai lui 
între zidurile de piatră ale unei reşedinţe aristocratice din 
oraş, oferindu-i ceea ce era, mai mult ca sigur, o viaţă mai 
bună. La vest de trecătoarea Poarta de Fier nu sosise nicio 
scrisoare, pentru că el nu scrisese niciuna. 

Nu trebuia neapărat să aleagă între aceste două 
extreme, îşi spuse el. Nu era neapărat Xinanul de o parte 
şi singurătatea acestui ţinut al nimănui de cealaltă parte. 
Lunga poveste a înţelepciunii Căii te învăţa despre 
echilibru, nu? Cele două jumătăţi ale sufletului unui om, 
viaţa lui interioară. Echilibrai cupletele într-o poezie 
clasică, elementele într-o pictură - râu, pantă, cocor, barcă 
de pescuit - tuşele subţiri şi groase de pensulă în 
caligrafie, pietrele, copacii şi apa într-o grădină, tiparele 
schimbătoare în viaţa ta. 

Plecând de aici, putea, de pildă, să se întoarcă în casa 
lor de lângă pârâu, şi nu în capitală. Ar fi putut să 
locuiască acolo, să scrie, să se căsătorească cu o tânără 
aleasă pentru el de mama sa şi de a Doua Mamă, să cultive 
grădina, livada - flori primăvara, fructe vara - să 
primească şi să facă vizite, să îmbătrânească şi să-şi lase o 
barbă albă, în linişte, dar nu în singurătate. Să privească 
frunzele de paulownia căzând sau peştii aurii din iaz. Şi-l 
amintea pe tatăl său făcând acelaşi lucru. Ar fi putut chiar, 
într-o bună zi, să fie considerat un înţelept, Ideea îl făcu să 
zâmbească în lumina lunii. 

Ar fi putut să călătorească spre est pe cursul Waiului sau 
chiar pe Marele Râu, prin defilee, până la mare şi îndărăt: 
luntraşii vâslind împotriva curentului sau remorcând 
bărcile înapoi spre vest cu funii groase, urmând cărări 
lunecoase tăiate în pante când aveau să ajungă din nou în 
defileul neîmblânzit. 

Putea să meargă chiar mai departe înspre sud, unde 
imperiul se schimba, devenind straniu: câmpii unde orezul 
era cultivat în apă şi unde se găseau elefanţi şi giboni, 
mandrili, păduri de palisandru, arbori de camfor, perle 


< 26 > 


aşteptându-i în mare pe cei ce se puteau scufunda după ele 
şi tigri cu ochi galbeni ce ucideau oameni în jungle de 
întuneric. 

Avea o descendență onorabilă. Numele tatălui său 
deschidea multe uşi. Tai era binevenit printre prefecţi şi 
perceptori şi chiar printre guvernatorii militari din întregul 
Kitai. De fapt numele celui Dintâi Fiu s-ar fi putut dovedi 
mai folositor acum, deşi asta era o problemă care avea 
propriile ei complicaţii. 

Dar toate astea erau posibile. Putea să călătorească şi să 
mediteze, să viziteze temple şi pavilioane, pagode aflate pe 
dealuri învăluite în ceţuri şi temple din munţi, scriind în 
timp ce călătorea. Putea face asta, aşa cum probabil o 
făcea chiar acum, pe undeva, poetul cu versurile căruia se 
trezise în minte. Deşi sinceritatea (şi ironia) îl siliră să 
adauge că Sima Zian părea să se fi îndeletnicit mai 
degrabă cu băutul decât cu orice altceva în toţi acei ani 
petrecuţi în bărci şi pe drumuri, în munţi şi în temple sau 
în luminişuri de bambus. 

Era şi asta o opţiune, nu? Un vin bun, nopţi albe cu 
prietenii. Muzică. Nu era o alegere demnă de dispreţ sau 
lesne de respins. 

Tai adormi cu acest gând în minte şi cu speranţa bruscă 
şi fierbinte că taguranii îşi vor aminti să aducă vin. 
Aproape îl terminase pe cel pe care i-l aduseseră ai lui cu 
două săptămâni în urmă. Amurgurile prelungi ale verii îi 
ofereau unui bărbat mai mult timp în care să bea, înainte 
de a merge să se culce odată cu soarele. 

Dormi şi o visă pe femeia care îşi ţinuse palma pe inima 
lui, apoi peste gură, sprâncenele ei pensate şi vopsite, 
ochii verzi, gura roşie, lumina lumânărilor, acele de jad 
scoase unul câte unul din părul ei auriu şi parfumul pe 
care-l folosise. 

QW 


Îl treziră păsările de dincolo de lac. 

Cu câteva nopţi în urmă, încercase să scrie o poezie cu 
formă fixă din şase versuri, în care compara stridentele lor 
ciripituri matinale cu cele două pieţe din Xinan, dar nu 

<27 > 


reuşise să facă paralela să funcţioneze în cupletul final. Ca 
poet, abilităţile lui tehnice erau probabil peste medie, 
destul de bune pentru partea de versificaţie din timpul 
examenelor, însă, din punctul lui de vedere, nu era 
suficient de talentat ca să creeze ceva care să rămână în 
istorie. 

Faptul că ajunsese să creadă asta, în cea mai mare parte 
a timpului, era unul dintre rezultatele celor doi ani 
petrecuţi în singurătate. 

Se îmbrăcă şi făcu focul, se spălă, apoi îşi prinse părul la 
spate în timp ce fierbea apa pentru ceai. Se privi în oglinda 
de bronz pe care o primise şi se gândi că era probabil 
cazul să-şi radă obrajii şi bărbia, dar se hotări să nu se 
chinuie de bunăvoie în această dimineaţă. Taguranii 
puteau să-l vadă şi neras. Nu avea vreun motiv întemeiat 
nici să-şi prindă părul, dar când şi-l lăsa liber pe umeri se 
simţea ca un barbar al stepei. Işi amintea, şi-i amintea. 

Inainte să bea sau să mănânce, cât timp se infuzau 
frunzele de ceai, stătu la fereastra dinspre est rostind 
către răsărit o rugăciune pentru spiritul tatălui său. 

Ori de câte ori se ruga, îşi chema dinaintea ochilor 
amintirea lui Shen Gao hrănind cu pâine rațele sălbatice 
din pârâul lor. Nu ştia de ce şi-l amintea în acest fel, dar 
aşa stăteau lucrurile. Poate din pricină că era o imagine 
tihnită într-o viaţă ce nu ştiuse tihna. 

Işi pregăti şi-şi bău ceaiul, mâncă nişte păstramă şi grâu 
măcinat în apă fiartă, îndulcit cu miere de trifoi, apoi îşi 
recuperă pălăria ţărănească din cuiul de lângă uşă şi îşi 
trase cizmele. Incălţările de vară erau aproape noi, primite 
în dar de la Poarta de Fier, înlocuind perechea roasă pe 
care o avusese. | 

Observaseră. Îl examinau cu atenţie ori de câte ori 
veneau, înţelesese Tai la un moment dat. IÎnţelesese, de 
asemenea, în acea primă iarnă grea, că aproape sigur ar fi 
murit aici fără ajutorul celor două forturi. Puteai trăi într-o 
singurătate deplină în anumiţi munţi, în anumite 
anotimpuri - era visul legendar al poetului-sihastru - însă 
nu în Kuala Nor pe timp de iarnă, nu atât de sus şi atât de 


< 28 > 


izolat atunci când veneau ninsorile şi sufla vântul dinspre 
nord. 

Proviziile, sosind la fiecare lună nouă şi la fiecare lună 
plină, îl ţinuseră în viaţă, parvenindu-i de vreo câteva ori 
numai după eforturi extraordinare, când furtuni 
dezlănţuite se năpustiseră asupra pajiştii îngheţate şi a 
lacului. 

Mulse cele două capre, duse găleata înăuntru şi o 
acoperi, păstrând-o pentru mai târziu. Îşi luă cele două 
săbii, ieşi din nou şi îşi făcu exerciţiile kanlin. 

Duse săbiile la loc şi, ieşind iar, rămase un moment în 
bătaia soarelui de sfârşit de primăvară, ascultând 
hărmălaia stridentă a păsărilor şi privindu-le cum se rotesc 
țipând pe deasupra lacului, albastru şi frumos în lumina 
dimineţii, neamintind nicicum de gheaţa iernii sau de 
numeroşii morţi presăraţi de jur-împrejur pe țărmurile lui. 

Până când îţi desprindeai privirea de la păsări şi de la 
apă şi, uitându-te în iarba înaltă a poienii, zăreai, în lumina 
clară, oasele răspândite pretutindeni. Tai vedea movilele 
unde le îngropase, la est de colibă, la nord de pini. Erau 
deja trei şiruri lungi de morminte adânci. 

Se întoarse să-şi ia hârleţul şi să treacă la treabă. De 
asta se afla aici. 

O strălucire dinspre sud îi atrase atenţia: soarele, 
reflectându-se într-o armură la jumătatea celui din urmă 
cot al celei din urmă pante. Uitându-se mai bine, văzu că 
astăzi taguranii sosiseră devreme sau - verifică din nou 
soarele - că el se mişca mult prea încet după o noapte albă 
sub lumina lunii. 

Îi privi coborând alături de căruţa cu roţi masive, trasă 
de un bou. Se întrebă dacă în fruntea trupei cu provizii se 
afla Bytsan însuşi. Se pomeni sperând că aşa era. 

Era oare o greşeală să aştepte cu nerăbdare sosirea unui 
bărbat ai cărui soldaţi i-ar fi violat sora şi cele doua mame 
şi i-ar fi jefuit şi incendiat cu încântare proprietatea 
familiei dacă ar fi invadat Kitaiul? 

Oamenii se schimbau în timpul războaielor şi 
conflictelor, devenind uneori de nerecunoscut. Tai 


< 29 > 


observase asta la el însuşi, în stepele de dincolo de Zidul 
cel Lung, printre nomazi. Oamenii se schimbau, şi nu 
întotdeauna în moduri pe care să vrei să ţi le aminteşti, 
deşi curajul merita să fie rememorat. 

Nu credea că Bytsan s-ar fi purtat ca un sălbatic, dar n- 
avea de unde şti. Şi îşi putea imagina cu uşurinţă taman 
contrariul despre unii dintre taguranii care veniseră aici 
de-a lungul celor doi ani, cu arme şi armuri, de parcă ar fi 
mărşăluit în ritmul neabătut al tobelor pe un câmp de 
luptă, în loc să-i aducă provizii unui nebun singuratic. 

Nu erau simple şi uşor de gestionat aceste întâlniri cu 
războinicii imperiului de pe platou când coborau până la 
el. 

Chiar era Bytsan, observă el când taguranii ajunseră în 
poiană şi începură să dea ocol lacului. Căpitanul îşi 
îndemnă înainte murgul sardian. Animalul era magnific şi- 
ţi tăia răsuflarea. Aşa erau toţi caii din vestul îndepărtat. 
Căpitanul nu avea decât unul în toată compania sa. Cai 
Celeşti, aşa li se spunea în ţara lui Tai. Legenda spunea că 
sudoarea lor era de sânge. 

Taguranii îi obțineau din Sardia, aflată dincolo de locul 
unde Drumurile Mătăsii deveneau din nou unul singur, în 
vest, după ce ocoleau deşertul. Acolo, îndărătul altor 
trecători muntoase aspre, se aflau terenurile joase şi 
luxuriante unde creşteau aceşti cai, iar poporul lui Tai 
tânjea după ei cu o patimă care îi modelase politicile 
imperiale, războaiele şi poezia vreme de secole. 

Caii erau importanţi, foarte importanţi. Ei erau motivul 
pentru care împăratul, Stăpânul Suprem al Celor Cinci 
Direcţii şi al Celor Cinci Munţi Sfinţi, era aliat cu nomazii 
din neamul bogu, susţinând lideri aleşi dintre băutorii de 
cumâs, trăitori în corturi la nord de Zid, în schimbul cailor 
lor, chiar dacă aceştia le erau inferiori celor din Sardia. 
Nici pământul bogat în argilă din nordul Kitaiului, nici 
junglele şi câmpiile cu orez din sud nu permiteau 
păşunatul şi creşterea unor cai cât de cât buni de ceva. 

Pentru Kitai era o tragedie care dura de o mie de ani. 

Multe mărfuri soseau în Xinan în timpul acestei a Noua 


< 30 > 


Dinastii, de-a lungul bine păzitelor Drumuri ale Mătăsii, 
făcându-l mai bogat decât în orice închipuire, însă caii din 
Sardia nu se numărau printre ele. Nu puteau îndura lunga 
călătorie prin deşert. În est soseau femei, muzicanți şi 
dansatori. Ajungeau jad, alabastru şi pietre preţioase, 
ambră şi parfumuri şi pulbere din corn de rinocer pentru 
alchimişti, păsări vorbitoare, mirodenii şi mâncăruri, spade 
şi fildeş şi atâtea altele, însă nu şi Caii Celeşti. 

Aşa încât Kitaiul se văzuse silit să recurgă la alte căi de 
a face rost de cai cât mai buni, pentru că, atunci când 
forţele erau egale, puteai câştiga un război datorită 
cavaleriei. De când taguranii aveau prea mulţi asemenea 
cai (căci trăiau acum în pace cu sardienii şi făceau comerţ 
cu ei), forţele nu mai erau egale. 

Când Bytsan trase frâiele armăsarului, Tai se înclină de 
două ori în chip de salut, cu palma stângă acoperindu-i 
pumnul drept. Avusese cunoştinţe - inclusiv un frate mai 
mare - care ar fi considerat că-i umilitor să te închini atât 
de oficial dinaintea unui taguran. Pe de altă parte, ei nu 
fuseseră protejaţi şi ţinuţi în viaţă de acest bărbat şi de 
fluxul statornic de provizii ce sosea de aproape doi ani la 
fiecare lună plină. 

Tatuajele albăstrii ale lui Bytsan se vedeau în lumina 
soarelui, pe amândoi obrajii şi pe partea stângă a gâtului, 
deasupra gulerului tunicii. Descălecă şi se înclină la rândul 
lui de două ori, cu pumnul strâns în palmă, adoptând 
maniera kitailor. 

— Înainte să mă întrebi, da, am adus vin, spuse el 
zâmbind scurt. 

Vorbea kitana, ca mai toţi taguranii. Era limba negoţului 
de pretutindeni, atunci când oamenii nu se omorau între 
ei. În Kitai se credea că în cele nouă ceruri ale lor zeii 
înşişi vorbeau în kitană şi că îl învăţaseră această limbă pe 
cel dintâi Tată al Împăraţilor, în timp ce acesta stătea cu 
capul plecat pe Muntele Dragonului, în vremuri de mult 
trecute. 

— De unde ştiai c-o să te întreb? 

Tai se simţea stânjenit, dat în vileag. 


<31> 


— Amurguri mai lungi. Ce altceva să facă un bărbat? 
Cupa-i un tovarăş de nădejde, aşa zice un cântec de-al 
nostru. Merge treaba? 

— Merge. M-a ţinut treaz lumina lunii şi în dimineaţa 
asta am început mai încet. 

Îi cunoşteau rutina, întrebarea nu fusese întâmplătoare. 

— Numai luna? 

Şi cei din neamul lui Tai îi puneau această întrebare în 
diverse formulări ori de câte ori veneau. Curiozitate şi 
frică. Oameni foarte curajoşi, inclusiv acesta, îi spuseseră 
cu sinceritate că ei n-ar fi putut face ce făcea el aici, 
printre aceşti morţi neîngropaţi şi mânioşi. 

— Luna, încuviinţă Tai. Şi nişte amintiri. 

Privind peste umărul căpitanului, zări un tânăr soldat în 
armură completă care sosise călare. Nu era dintre cei pe 
care-i cunoştea. Acesta nu descălecă, mulţumindu-se să-l 
privească de sus pe Tai. Nu avea decât un singur tatuaj, 
purta un coif inutil şi nu zâmbea. 

— Gnam, ia toporul din colibă şi ajută-l pe Adar să taie 
lemne de foc! 

— De ce? 

Tai clipi nedumerit. Îl privi pe căpitanul taguran. 

Expresia lui Bytsan nu se schimbă. Căpitanul nici nu se 
uită la soldatul aflat pe cal în spatele lui. 

— Pentru că asta facem noi când venim aici. Şi pentru 
că, dacă n-o faci, o să-ţi iau calul şi armele, o să te descalţ 
de cizme şi-o să te las să te întorci pe jos de unul singur 
prin toate trecătorile astea pline de pume. 

Cuvintele fuseseră rostite cu calm. Urmă o clipă de 
tăcere. Tai îşi dădu seama, descumpănit, cât de mult se 
dezobişnuise de asemenea schimburi de replici, de această 
tensiune subită. „Aşa-i lumea”, îşi spuse el. „Invaţă-te din 
nou cu ea. Începând de-acum. Asta te aşteaptă când te vei 
întoarce.” 

Cu un aer absent, ca să nu-i ruşineze nici pe căpitan, 
nici pe tânărul soldat, se întoarse şi privi către păsările 
aflate de cealaltă parte a lacului. Cocori cenuşii, rândunici 
de mare şi un vultur auriu, undeva foarte sus. 


< 32 > 


Tânărul soldat - înalt, bine clădit - nu descălecase încă. 

— Asta nu poate să taie lemne? zise el. 

— Ba cred că poate, dat fiind că sapă morminte pentru 
morţii noştri de mai bine de doi ani. 

— Ai noştri sau ai lui? In timp ce soldaţilor noştri le 
pângăreşte osemintele? 

Bytsan râse. 

Tai se răsuci rapid, înainte să se poată abţine. Simţea 
ceva ce nu mai simţise de mult. Recunoştea sentimentul. 
De când îşi putea aminti, furia fusese mereu o parte din el, 
mereu la îndemână. Partea celui de-al doilea frate? Unii ar 
fi spus că da. 

Zise cât de calm putu: 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă ai arunca o privire în jur şi 
mi-ai spune care dintre osemintele astea de-aici le aparţin 
alor tăi, în caz că aş vrea să le pângăresc. 

Se lăsă o tăcere diferită. Tăcerea era de mai multe 
feluri, gândi Tai în treacăt. 

— Gnam, eşti un mare prost. la toporul şi taie lemne. 
Acum! 

De data asta Bytsan îl privi pe soldat şi de data asta 
celălalt descălecă: fără grabă, dar supunându-se. Boul se 
apropiase trăgând căruţa. Mai erau alţi patru oameni. Tai 
îi cunoştea pe trei dintre ei şi îi salută. 

Cel pe nume Adar, care purta o tunică roşu-închis prinsă 
cu o centură pe deasupra unor pantaloni largi, cafenii şi 
nici urmă de armură, se apropie de colibă împreună cu 
Gnam, ducând caii de căpestre. Ştiind ce aveau de făcut 
aici, ceilalţi mânară căruţa mai aproape şi începură să care 
proviziile în colibă. Se mişcau vioi, ca de obicei. Descarcă, 
stivuieşte, fă orice ai de făcut, inclusiv curăţenie în micul 
grajd, apoi urcă panta şi dispari. 

Se temeau să rămână aici după lăsarea întunericului. 

— Uşurel cu vinul omului! strigă Bytsan. Nu vreau să 
aud cum plânge un kitai. Sunetu-i mult prea neplăcut. 

Tai zâmbi forţat, iar soldaţii râseră. 

Dinspre o latură a colibei se auzi bufnetul securilor 
răsunând în aerul de munte. Bytsan îi făcu semn lui Tai săi 


< 33» 


se alăture. Păşeau prin iarba înaltă, sărind sau ocolind 
oasele. Tai evită să calce pe un craniu, lucru care de-acum 
îi devenise un instinct. 

Fluturi de toate culorile zburau de pretutindeni şi cosaşii 
le ţâşneau de sub picioare, sărind prin iarbă şi 
împrăştiindu-se care-ncotro. Auzeau albinele zumzăind 
printre florile poienii. Ici şi colo se zărea metalul ruginit al 
unei spade, chiar şi pe nisipul cenuşiu de la marginea apei. 
Trebuia să fii atent pe unde păşeai. În nisip se vedeau 
pietre trandafirii. Păsările erau gălăgioase, descriind 
cercuri şi plonjând, spărgând suprafaţa lacului în căutare 
de peşti. 

— Apa-i tot rece? întrebă Bytsan după o clipă. 

Stăteau pe malul lacului. Aerul era foarte limpede: în 
depărtare se vedeau crevasele munţilor şi cocorii de pe 
insulă, din ruinele fortăreței. 

— Intotdeauna. 

— A fost o furtună în trecătoare, acum cinci zile. A ajuns 
şi-aici, jos? 

Tai clătină din cap. 

— Doar ceva ploaie. Probabil a dus-o vântul spre est. 
Bytsan se aplecă şi luă un pumn de pietricele. Incepu să 
arunce cu ele după păsări. N 

— Arde soarele, zise el în cele din urmă. Înţeleg de ce 
porți chestia aia pe cap, deşi te face să arăţi ca un bătrân 
şi-un cerşetor. 

— Şi una, şi alta? 

Taguranul zâmbi. 

— Şi una, şi alta. 

Aruncă încă o piatră. 

— O să pleci? 

— În curând. Odată cu luna plină din miezul verii, 
perioada noastră de doliu se termină. 

Bytsan încuviinţă din cap. 

— Aşa le-am zis şi eu în scrisoare. 

— Le-ai scris? 

— La Curte. In Rygyal. 

Tai îl fixă cu privirea. 


< 34 > 


— Ştiu despre mine? 

Bytsan încuviinţă din nou. 

— Ştiu de la mine. Fireşte că ştiu. 

Tai se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Nu cred că Poarta de Fier a anunţat că îngroapă 
cineva morţii de la Kuala Nor, dar s-ar putea să mă înşel. 

Taguranul ridică din umeri. 

— Probabil că te-nşeli. Totul e urmărit şi cântărit în 
zilele noastre. La orice Curte, pacea-i vremea celor 
calculaţi. La Rygyal au fost unii care au privit venirea ta 
aici ca pe o dovadă a aroganţei kitailor. Au vrut să fii ucis. 

Tai nu ştiuse nici asta. 

— Ca soldatul de mai devreme? 

În depărtare se auzeau loviturile regulate ale celor două 
securi, fiecare dintre ele cu un sunet pur, subţire. 

— Gnam? Nu, el e pur şi simplu tânăr. Vrea să-şi facă un 
nume. 

— Să omoare un duşman cât mai iute? 

— Şi să scape de-o grijă. Ca atunci când te culci prima 
dată c-o femeie. 

Cei doi schimbară un zâmbet scurt. Erau amândoi încă 
tineri. Însă niciunul dintre ei nu se simţea astfel. 

După o clipă, Bytsan zise: 

— Am primit ordin să nu fii ucis. 

Tai pufni. 

— Mă bucur s-aud asta. 

Bytsan îşi drese vocea. Părea deodată stânjenit. 

— În schimb ţi-am adus un dar, în semn de recunoştinţă. 

Tai îl privi din nou: 

— Un dar? De la Curtea tagurană? 

— Nu, din partea iepurelui din lună, răspunse Bytsan 
ironic. Da, fireşte că de la Curte. Mă rog, din partea unei 
persoane de acolo, cu permisiune. 

— Permisiune? 

Strâmbătura se transformă într-un zâmbet. Taguranul 
era ars de soare, cu fălci pătrăţoase şi-i lipsea un dinte de 
jos. _ 

— În dimineaţa asta eşti cam încet. 


435 > 


— Nu mă aşteptam la asta, atâta tot, zise Tai. Cine e 
persoana? 

— Află singur. Am o scrisoare. 

Bytsan căută într-un buzunar al tunicii şi scoase un sul 
gălbui, cu sigiliul casei regale tagurane: un cap de leu din 
ceară roşie. 

Tai rupse pecetea, derulă scrisoarea, îi citi conţinutul 
care nu era lung şi află astfel ce anume îi dădeau ei, ce 
recompensă primea pentru timpul petrecut aici, printre 
morţi. 

Respirația deveni deodată un exerciţiu complicat. 

Gândurile începură să-i vină prea iute, necontrolate, 
incoerente, învârtejindu-se ca o furtună de nisip. Acest 
lucru îi putea defini viaţa sau îi putea aduce moartea încă 
dinainte să ajungă acasă, chiar şi pe proprietatea familiei, 
darămite în Xinan. 

Înghiţi în sec. Privi munţii care se înlănţuiau şi se 
îngrămădeau în jurul lui, înălțându-se tot mai sus, şi lacul 
albastru înconjurat de inelul lor maiestuos. Învățăturile 
Căii spuneau că munţii însemnau compasiune, iar apa, 
înţelepciune. Munţii nu se schimbau, îşi zise Tai. 

Ceea ce făceau oamenii sub privirea lor se putea 
schimba mai iute decât putea cineva să priceapă. 

— Nu înţeleg, zise el. 

Bytsan nu răspunse. Tai îşi cobori privirea spre scrisoare 
şi citi din nou numele din josul ei. 

„O persoană, cu permisiune.” 

O persoană. Prinţesa Jadului Alb, Cheng-wan: cea de-a 
şaptesprezecea fiică a veneratului şi slăvitului împărat Tai- 
zu. Trimisă în vest, într-o ţară străină, cu douăzeci de ani 
în urmă, părăsind lumea ei luminoasă şi strălucitoare. 
Trimisă cu flautul şi lăuta ei, cu o mână de servitori şi 
paznici şi o gardă de onoare tagurană, pentru a deveni cea 
dintâi mireasă imperială pe care Kitaiul o oferise vreodată 
Tagurului, una dintre soțiile lui Sangrama Leul, în oraşul 
sfânt Rygyal. 

Făcuse parte din tratatul ce urmase celei din urmă 
campanii purtate aici, la Kuala Nor. Ilustrând prin tânăra 


< 36 > 


ei persoană (avea paisprezece ani pe-atunci) cât de 
barbară - şi de indecisă - fusese lupta şi cât era de 
important să se încheie. Simbolul zvelt şi grațios al păcii 
durabile dintre cele două imperii. Ca şi cum pacea ar fi 
putut dura, ca şi cum vreodată vreo pace ar fi durat, ca şi 
cum trupul şi viaţa unei fete ar fi putut garanta un 
asemenea lucru. 

În acea toamnă în Kitai plouase cu poeme, ca petalele de 
flori căzute din pomi, compătimind-o pe prinţesă în 
comparații rimate: măritată cu zarea-ndepărtată, căzută 
din cer, pierdută pentru lumea civilizată (a versurilor şi 
rimelor) dincolo de bariera ninsă a munţilor, printre 
barbari, pe platoul lor aspru. 

Fusese moda literară a momentului, o temă facilă, până 
când un poet fusese arestat şi bătut cu bastonul cel greu în 
piaţa dinaintea palatului - şi cât pe ce să moară - din 
pricina unui vers care sugera că nu era numai o situaţie 
demnă de plâns, ci o nedreptate. 

Asemenea lucruri pur şi simplu nu se spuneau. 

Tristeţea era una - regretul politicos şi cultivat faţă de o 
viaţă tânără care se schimba, părăsind gloria lumii -, dar 
nu spuneai niciodată că vreo decizie a palatului Ta-Ming ar 
putea fi greşită. Asta însemna să negi că mandatul cerului 
era îndeplinit cu corectitudine şi în totalitate. In această 
lume prinţesele erau monede de schimb, ce alt rol puteau 
avea? Cum altfel puteau să servească imperiul, să-şi 
justifice naşterea? 

Tai încă mai privea cuvintele de pe hârtia gălbuie, 
chinuindu-se să-şi adune cât de cât gândurile învălmăşite. 
Bytsan tăcea, lăsându-l să-şi vină în fire sau măcar să 
încerce. 

Dăruieşte-i unui bărbat un cal sardian şi-o să-l 
răsplăteşti cu generozitate. Dăruieşte-i patru sau cinci şi-o 
să-l ridici şi vei stârni invidia posibil ucigaşă a celor care 
călăreau pe caii mai mici născuţi în stepe. 

Prinţesa Cheng-wan, consoartă regală în Tagur pe 
timpul a douăzeci de ani de pace, tocmai îi dăruise, „cu 
permisiune”, două sute cincizeci de cai. 


< 37 > 


Acesta era numărul. Tai îl mai citi o dată. 

Era scris pe sulul pe care-l avea în mâini, în kitană şi cu 
caligrafia fină, dar îngrijită a unui scrib taguran. Două sute 
cincizeci de Cai Celeşti. Dăruiţi lui şi numai lui. Nu era un 
dar pentru palatul Ta-Ming, pentru împărat. Nu. Oferiţi lui 
Shen Tai, cel de-al doilea fiu al generalului Shen Gao, 
fostul Comandant al Aripii Stângi a Vestului Pacificat. 

Ai lui, să-i folosească sau să dispună de ei cum credea de 
cuviinţă, spunea scrisoarea, ca o recunoaştere de către 
casa regală din Rygyal a curajului şi pietăţii lui şi a 
respectului acordat morţilor din Kuala Nor. 

— Ştii ce scrie aici? 

Propria voce suna straniu în urechile lui Tai. 

Căpitanul încuviinţă din cap. 

— O să mă omoare pentru ei, zise Tai. O să mă facă 
bucăţi ca să obţină caii ăştia dinainte să mă apropii de 
Curte. 

— Ştiu, zise calm Bytsan. 

Tai îl privi. Ochii căprui-închis ai celuilalt erau imposibil 
de citit. 

— Ştii? 

— Păi, există o probabilitate destul de mare. Este un dar 
valoros. 

Un dar valoros. 

Tai râse năucit. Clătină uluit din cap. 

— În numele celor nouă ceruri, nu pot să pătrund pur şi 
simplu prin Poarta de Fier cu două sute cincizeci... 

— Ştiu, îl întrerupse taguranul. Ştiu că nu poţi. Le-am 
propus câteva idei când mi-au spus ce voiau să facă. 

— Serios? 

Bytsan dădu din cap. 

— Nu prea ar fi cine ştie ce dar, dacă ai fi... ucis din 
greşeală pe drumul către est şi caii s-ar împrăştia sau şi i- 
ar însuşi altcineva. 

— Nu, nu-i aşa? Nu prea ar mai fi un dar! 

Tai se auzi ridicând tonul. Ce viaţă simplă dusese până 
cu câteva clipe în urmă! 

— Districtele din Ta-Ming erau în fierbere când am 


< 38 > 


plecat. Sunt convins că acum e mai rău! 

— Sunt sigur că ai dreptate. 

— A, da? Serios? Ce ştii despre asta? 

Calmul celuilalt bărbat, decise el, era de-a dreptul 
enervant. 

Bytsan îi aruncă o privire. 

— Prea puţine ajung până în micul fort cu a cărui 
comandă m-a onorat regele meu. Pur şi simplu eram de 
acord cu tine. 

Tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Vrei sau nu să auzi ce am propus? 

Tai îşi cobori privirea. Se simţea prost. Făcu semn din 
cap că da. Fără să ştie de ce, îşi scoase pălăria de pai, 
stând descoperit în lumina soarelui puternic, aflat în 
crugul cerului. În depărtare, securile îşi continuau munca. 

Bytsan îi povesti ce spusese în scrisoarea pe care o 
trimisese la curtea sa regală şi ce anume se decisese ca 
răspuns. S-ar părea că aplicarea propriei sugestii îl costase 
pe celălalt poziţia la conducerea fortăreței din trecătoarea 
de deasupra. Tai nu putea spune dacă era sau nu o 
promovare. 

Era posibil, îşi zise Tai, ca asta să-l ţină în viaţă. Cel 
puţin pentru o vreme. Îşi drese vocea, încercând să se 
gândească ce anume să spună. 

— Îţi dai seama, zise Bytsan cu o mândrie pe care nu şi-o 
putea ascunde, că acesta e darul lui Sangrama. 
Generozitatea regelui. Prinţesa i-o va fi cerut, pe scrisoare 
este numele ei, totuşi Leul e cel care ţi-a trimis acest dar. 

— Înţeleg, zise Tai încet, privindu-l. Sunt onorat că Leul 
din Rygyal a auzit măcar de numele meu. 

Bytsan se îmbujoră. După o scurtă ezitare, făcu o 
plecăciune. 

Două sute cincizeci de cai sardieni, îşi zise Tai, din 
mijlocul furtunii care era viaţa lui schimbată pentru 
totdeauna. Aduşi de el la curtea unui imperiu care se 
mândrea cu fiecare armăsar-dragon care sosise vreodată 
dinspre vest. Care visa la aceşti cai cu o patimă arzătoare, 
modelând porţelanul, jadul şi fildeşul după chipul lor, 


< 39 > 


legând cuvintele poeţilor de tunetul copitelor mitice. 

Lumea putea să-ţi ofere otravă într-o cupă bătută cu 
nestemate sau să-ţi facă daruri surprinzătoare. Uneori nu 
ştiai care dintre ele era. 


< 40 > 


CAPITOLUL II 


Bytsan sri Nespo era furios pe el până în pragul 
umilinţei. Ştia ce ar fi zis tatăl lui şi pe ce ton, dacă ar fi 
fost martorul ruşinii sale. 

Tocmai se înclinase - mult prea respectuos - când 
kitaiul, după ce-şi scosese din cine ştie ce motive pălăria 
caraghioasă, se declarase onorat că Leul, în gloria 
îndepărtată a Rygyalului, îi ştia numele. 

Însă vorbele lui fuseseră pline de curtenie şi, înainte să 
se poată opri, Bytsan se pomenise înclinându-se, cu mâna 
înfăşurată în jurul pumnului, cum era obiceiul neamului 
celuilalt (şi nu al propriului său popor). Poate că se 
întâmplase tocmai din cauza pălăriei, a acelui gest 
deliberat de expunere. 

Kitaii puteau avea un asemenea efect asupra oamenilor 
sau cel puţin acesta putea. 

Tocmai când decideai încă o dată că nu era nimic de 
capul lor în afară de aroganţa de a se crede buricul 
pământului, spuneau sau făceau ceva de acest fel, izvorât 
din buna creştere şi politeţea pe care le purtau ca pe o 
mantie, şi asta în timp ce strângeau în mâini o pălărie de 
paie cum nu se poate mai caraghioasă. 

Ce puteai să faci când se întâmpla una ca asta? Să nu-i 
acorzi atenţie? Să tratezi asta drept decadenţă, caracter 
slab, falsă politeţe nedemnă de luat în seamă pe acest 
tărâm unde luptaseră şi muriseră soldaţi tagurani? 

Bytsan nu se simţea în stare de aşa ceva. Poate era o 
slăbiciune a sa. Poate că avea chiar să-i afecteze cariera. 
Deşi promovarea în rândul armatei în aceste zile - în care 
războaiele erau limitate la nişte hărţuieli ocazionale - avea 
mai mult de-a face cu cei de rang înalt pe care îi cunoşteai 
şi cu care te îmbătaseşi o dată sau de două ori sau de care 
te lăsaseşi sedus când erai prea tânăr ca să ştii ce faci (sau 
te prefăceai ca atare). 

Ca să poţi fi judecat în funcţie de curajul tău sau de 
abilitatea de a lupta trebuia mai întâi să existe o luptă, nu? 


<41> 


Pacea era benefică pentru Tagur, pentru graniţe şi 
comerţ, pentru drumuri şi ridicarea de noi temple, pentru 
recolte şi hambare pline, pentru că puteai să-ţi vezi fiii 
crescând în loc să afli că zăceau printre grămezi de 
cadavre, ca aici pe malul Kuala Norului. Dar aceeaşi pace 
era o catastrofă pentru un soldat ambițios care spera să-şi 
folosească curajul şi iniţiativa ca metode de a avansa în 
grad. 

Nu c-ar fi avut de gând să discute despre asta cu un 
kitai. Existau limite: graniţe interioare, adăugându-se celor 
pe care le apărau fortărețele. 

Insă, dacă voia să fie cinstit, numele său era cunoscut 
acum la Curtea din Rygyal datorită acestui Shen Tai, a 
acestui om cu înfăţişare modestă, voce politicoasă şi ochi 
înfundaţi în orbite. 

Bytsan îl examină pe furiş. Nu mai puteai spune despre 
kitai că era un învățăcel molâu de la oraş: doi ani de 
muncă grea într-o poiană montană rezolvaseră asta. Era 
zvelt şi musculos, cu pielea arsă de soare şi cu mâinile 
zgâriate şi bătătorite. lar Bytsan ştia că acest bărbat 
fusese şi soldat un timp. La un moment dat - acum mai 
bine de un an - îşi dăduse seama că era posibil ca acesta 
să ştie chiar să lupte. In coliba lui se aflau două săbii. Dar 
n-avea importanţă. Kitaiul avea să plece în curând, 
întreaga viaţă fiindu-i schimbată de scrisoarea pe care o 
ţinea în mână. 

Şi la fel şi viaţa lui Bytsan. Când kitaiul pleca acasă, 
urma să-şi părăsească şi el postul. Fusese repartizat în 
fortăreaţa Dosmad, de la graniţă, la sud-est, cu unica 
îndatorire - în numele prinţesei Cheng-wan - de a-şi pune 
în aplicare propunerea privind darul ei. 

Să ai iniţiativă, decisese el, putea să însemne şi altceva 
decât să conduci o manevră de învăluire în fruntea unei 
trupe de cavalerie. Mai existau şi alte manevre de 
învăluire: unele care te puteau scoate dintr-un fort izolat 
aflat într-o trecătoare montană, deasupra a o sută de mii 
de năluci. 

Asta era o altă treabă care nu-i plăcea şi odată chiar o 


< 42 > 


recunoscuse faţă de kitai: nălucile îl îngrozeau la fel de 
tare ca pe soldaţii de rând care veneau cu el însoţind 
căruţa cu provizii. 

Shen Tai nu ezită să-i spună că şi oamenii lui, din 
fortăreaţa Poarta de Fier, erau la fel: când veneau din vale, 
poposeau peste noapte undeva la est, în siguranţă, îşi 
potriveau sosirea dimineaţa târziu la fel ca Bytsan, 
munceau în grabă descărcând proviziile şi îndeplinind 
orice însărcinări mai luau asupra lor şi plecau cât de 
repede puteau. Departe de lac şi de oasele albe înainte de 
lăsarea întunericului, până şi iarna, când noaptea venea 
mai repede. Într-un caz, chiar şi în plină furtună, îi 
povestise Shen Tai. Refuzând să se adăpostească în coliba 
lui. 

Şi Bytsan procedase la fel. Prefera să înfrunte gheaţa şi 
zăpada într-o trecătoare montană decât prezenţa şi 
vaietele încrâncenate ale morţilor neîngropaţi, care-ţi 
puteau otrăvi sufletul, seca de viaţă orice copil pe care l-ai 
fi zămislit şi împinge mintea spre nebunie. 

Kitaiul de alături nu părea nebun, dar asta era explicaţia 
pe care o preferau soldaţii lui Bytsan din fort. Probabil şi 
cei de la Poarta de Fier. Era acesta un lucru asupra căruia 
soldaţii din cele două avanposturi puteau cădea de acord? 
Sau era calea cea mai simplă când aveai de-a face cu 
cineva mai curajos ca tine? 

Desigur, puteai să-l provoci la luptă ca să verifici această 
ipoteză. Gnam asta voia, ardea de nerăbdare s-o facă încă 
dinainte să coboare din trecătoare. Pentru scurt timp, 
Bytsan cochetase cu gândul nedemn că i-ar fi plăcut să 
vadă aşa ceva. Dar numai pentru scurt timp. Dacă ar fi 
murit kitaiul, s-ar fi zis şi cu manevra lui de învăluire 
menită să-l ducă de aici. 

Shen Tai îşi puse din nou pălăria caraghioasă, în timp ce 
Bytsan îi explica cum aveau să procedeze pentru a-l ţine în 
viaţă suficient cât să ajungă în Xinan şi să decidă ce va 
face cu caii. 

Căci bărbatul avea dreptate - sigur c-avea - dacă ar fi 
încercat să mâne pur şi simplu atâţia cai sardieni către est, 


< 43 > 


ar fi fost ucis de cel puţin zece ori. 

Era un dar absurd, de o nemaipomenită extravaganţă, 
totuşi să fii absurd şi extravagant era privilegiul regilor, 
nu? 

Se gândi să-i spună asta celuilalt, însă se înfrână. Nu era 
sigur de ce, poate din cauză că Shen Tai părea cu adevărat 
zguduit, citind din nou sulul, vizibil tulburat pentru prima 
oară de când venea Bytsan aici. 

Se  întoarseră la colibă.  Bytsan  supraveghe 
despachetarea şi stocarea proviziilor: cufere de metal şi 
lăzi înguste de lemn ca să ţină şoarecii departe de 
mâncare. Făcu încă o glumă despre vin şi serile lungi. 
Gnam şi Adar începuseră să stivuiască lemnele de foc 
lângă unul dintre pereţii colibei. Gnam muncea cu 
înflăcărare,  transpirând în armura lui inutilă, 
direcţionându-şi furia într-acolo, ceea ce căpitanul său găsi 
că e în regulă. La un soldat, mânia putea fi de folos. 

Îşi terminară treaba destul de repede. Soarele era încă 
sus pe cer, abia pornind către apus. Era evident că 
apropierea verii făcea coborârea către lac mai uşoară. 
Bytsan mai rămase suficient cât să bea cu Shen Tai o cupă 
de vin (încălzit după moda kitailor), apoi îşi luă un rămas- 
bun zorit. Soldaţii dădeau deja semne de nelinişte. Tai era 
în continuare distrat, tulburat. Bytsan vedea dincolo de 
masca lui mereu curtenitoare şi înţelegea prin ce trece. 

Două sute cincizeci de cai, decretase Prinţesa Jadului 
Alb. Era acel soi de înşelătorie complicată pe care numai 
cineva care-şi trăise toată viaţa într-un palat o putea pune 
la cale. Însă împăratul fusese de acord. 

Nu era înţelept să subestimezi influenţa femeilor la 
Curte, decisese Bytsan pe drumul dinspre fort. 

Se gândise să spună asta în timp ce-şi beau vinul, dar se 
hotări să tacă. 

Peste o lună urma să facă o ultimă călătorie de 
aprovizionare, apoi vieţile amândurora aveau să se 
schimbe. S-ar fi putut să nu se mai vadă niciodată. 
Probabil aşa avea să se întâmple. Era mai bine să nu facă 
vreo prostie, cum ar fi fost să se încreadă în celălalt sau să- 


< 44 > 


şi permită mai mult decât o doză de curiozitate şi un 
respect măsurat. 

La întoarcere căruţa era mai uşoară, fireşte, şi boul mai 
zorit să ajungă acasă. La fel şi soldaţii, dornici să lase în 
urmă lacul şi morţii. 

Trei dintre oamenii lui începură să cânte în timp ce 
părăseau pajiştea, urcând pe cărarea şerpuită. În lumina 
după-amiezii, Bytsan poposi la cotitura unde obişnuia să se 
oprească de fiecare dată şi privi în jos. Primăvara târziu 
Kuala Nor putea să ţi se pară frumos, asta cu condiţia să 
nu ştii nimic despre el. 

Privirea lui se plimbă peste suprafaţa albastră a apei 
până la păsările care cuibăreau, absurd de numeroase. 
Puteai să tragi cu săgeata la întâmplare şi să omori trei 
dintr-o lovitură. Dacă săgeata avea loc să cadă. Işi permise 
un zâmbet. Nu putea să nege, şi el era bucuros să plece. 

Privi pe deasupra adânciturii poienii, spre nord, către 
munţii care-l înconjurau. Legendele neamului său spuneau 
că demoni cu chipuri albastre, uriaşi şi răuvoitori, trăiseră 
pe acele culmi îndepărtate încă de la începutul lumii şi că 
numai zeii îi împiedicaseră să pătrundă pe platoul Tagur, 
ridicând dinaintea lor alţi munţi, impregnaţi de magie. 
Lanţul muntos unde reveneau acum, unde se afla mica lor 
fortăreață, era unul dintre aceştia. 

Zeii înşişi, în toată strălucirea şi violenţa lor, trăiau mult 
mai la sud, dincolo de Rygyal, deasupra piscurilor care 
atingeau poalele cerurilor şi pe care niciun om nu le suise 
vreodată. 

Privirea lui Bytsan căzu asupra movilelor funerare aflate 
dincolo de lac, în partea cea mai îndepărtată a poienii. Se 
întindeau lângă pădurea de pini, la vest de coliba kitaiului, 
pe trei şiruri lungi, osuare săpate timp de doi ani în 
pământul întărit. 

Shen Tai săpa deja, observă el, lucrând la capătul de jos 
al celui de-al treilea şir. Nu aşteptase ca taguranii să 
părăsească poiana. Bytsan urmări silueta lui micşorată de 
distanţă: aplecându-se, golind lopata, aplecându-se, golind 
lopata. 


< 45 > 


Privi coliba aflată la poalele aceleiaşi pante nordice, 
văzând ţarcul pe care chiar ei îl construiseră pentru cele 
două capre şi lemnele de foc proaspăt stivuite lângă un 
perete. Îşi termină examinarea întorcându-se către est, 
către valea prin care acest kitai ciudat şi însingurat venise 
la Kuala Nor şi de-a lungul căreia avea să plece. 

— Ceva se mişcă acolo, zise Gnam de lângă el, uitându- 
se în aceeaşi direcţie şi arătând cu degetul. 

Bytsan privi mijindu-şi ochii şi văzu şi el. 

QW 


Continuase să sape mormântul pe care îl începuse în 
urmă cu două zile, la capătul celui de-al treilea şir de la 
lizieră, fiindcă asta venise să facă aici. Şi fiindcă simţea că, 
dacă nu se ţinea ocupat, dacă nu muncea până la epuizare 
în această zi, haosul gândurilor lui - aproape febrile după 
îndelungata perioadă de linişte - l-ar fi copleșit. 

Mai era, fireşte, şi vinul pe care i-l adusese Bytsan, o 
altă cale de acces - ca o alee strâmbă şi luminată de 
felinare din Districtul de Nord al Xinanului - către 
graniţele ceţoase ale uitării. La sfârşitul zilei vinul avea să 
fie acolo, aşteptându-l. N-avea să vină nimeni să i-l bea. 
Sau cel puţin aşa îşi spusese el în timp ce se ducea cu 
lopata în mână să-şi înceapă munca. Numai că ziua de azi 
nu voia să se înscrie în rutina statornică a ultimilor doi ani. 

Ridicându-se ca să-şi întindă spatele şi dându-şi jos 
pălăria cea atât de dispreţuită pentru a-şi şterge fruntea, 
Tai zări nişte siluete apropiindu-se dinspre est prin iarba 
înaltă şi verde. 

leşiseră deja din canion în spaţiul deschis al pajiştii. Asta 
însemna că fuseseră vizibile de ceva vreme, dar că el pur şi 
simplu nu le observase. De ce să le fi observat? De ce să se 
fi uitat? Aici nu venea nimeni cu excepţia celor două trupe 
dinspre forturi, una odată cu luna nouă, cealaltă odată cu 
luna plină. Erau două persoane, văzu el, călărind pe cai 
micuţi, iar un al treilea cal venea în urmă cărându-le 
bagajele. Se mişcau încet, fără grabă. Obosiţi poate. 
Soarele îşi începuse drumul spre apus şi razele lui cădeau 
asupra lor, împrumutându-le o strălucire vie în văpaia zilei 

< 46 > 


târzii. 

Nu era vremea proviziilor dinspre Poarta de Fier. Abia 
îşi luase rămas-bun de la Bytsan şi de la soldaţii tagurani. 
Şi oamenii care soseau de obicei erau mai mulţi de doi şi 
aveau o căruţă. Şi cu certitudine nu ajungeau la lac în cea 
de-a doua parte a zilei, când ar fi fost siliţi să rămână peste 
noapte la el sau să se afle afară printre morţi după lăsarea 
întunericului. 

În mod limpede ziua asta era înscrisă în stele ca una a 
schimbării. 

Călătorii erau încă la o oarecare depărtare. Tai îi mai 
privi o clipă, apoi îşi puse lopata pe umăr, îşi luă arcul şi 
tolba cu săgeți - pe care le purta ca să se apere de lupi şi 
să vâneze câte o pasăre pentru cină - şi porni către colibă 
ca să-i aştepte acolo. 

Era un gest de politeţe elementară, de respect arătat 
celor care-ţi călcau pragul casei, oriunde pe lume s-ar fi 
aflat aceasta, chiar şi aici, dincolo de graniţe. In timp ce 
mergea îşi simţi pulsul iuţindu-se, zorit să prindă din urmă 
ritmul accelerat al lumii care revenea la el. 

axă 


Chou Yan se aşteptase ca prietenul lui să se fi schimbat, 
şi la înfăţişare, şi în purtări, asta dacă mai era în viaţă 
după doi ani petrecuţi aici. Se pregătise pentru nişte veşti 
teribile şi chiar discutase despre asta cu tovarăşa sa de 
drum, deşi ea nu îi răspunsese. 

Apoi, în trecătoarea Poarta de Fier - fortăreaţa aceea ca 
vai de ea de la capătul lumii - i se spusese că Tai era încă 
printre cei vii sau cel puţin fusese cu puţin timp în urmă, 
când se duseseră ei la lac să-i ducă provizii. Ca să 
sărbătorească, Yan băuse pe dată câteva cupe de vin Râul 
Somonului (pe care îl adusese pentru Tai, mai mult sau 
mai puţin). 

Până atunci nu fusese sigur. 

Nimeni nu fusese. La plecarea din Xinan, presupusese că 
avea să călătorească zece zile pe drumul imperial, apoi 
prin regiuni civilizate până la locuinţa familiei prietenului 
său, cu veştile pe care avea să i le dea. Nu fusese aşa. Pe 

<47 > 


proprietatea de lângă râul Wai, unde reuşise să păstreze o 
discreţie necaracteristică în privinţa veştilor al căror 
purtător era, cel de-al treilea frate, tânărul Shen Chao - 
unicul copil care încă se mai afla acasă - îi spusese încotro 
plecase Tai cu doi ani în urmă. 

Mai întâi lui Yan nu-i venise a crede, apoi, gândindu-se 
la prietenul său, crezuse. 

Tai fusese întotdeauna oarecum diferit, ca o țesătură cu 
prea multe fire: un amestec neliniştitor de soldat şi savant, 
ascet şi tovarăş de băutură în compania cântăreţelor. Şi 
iute la mânie pe deasupra. Nu era de mirare, spusese 
prietenul lor comun, Xin Lun, că Tai vorbea mereu despre 
nevoia de echilibru după ce băuse prea mult vin. Lun 
făcuse glume despre greutatea de a-ţi păstra echilibrul pe 
ulițele  noroioase, bălăbănindu-te spre casă după ce 
băuseşi prea multe cupe. 

Era un drum lung până acolo unde se dusese Tai. De 
când plecase, familia nu mai primise nicio veste de la el. 
Putea să fi murit. Nimeni nu se putea aştepta ca Chou Yan 
s-o ia pe urmele lui, dincolo de graniţele imperiului. 

Yan îşi petrecuse două nopţi în compania femeilor 
clanului Shen şi a fiului mai mic, împărtăşind ritualurile 
strămoşilor lor şi mesele (mâncare foarte bună, dar, din 
păcate, nu ţineau vin în casă în perioada doliului). Dormise 
într-un pat confortabil, înconjurat de o plasă împotriva 
ţânţarilor. Îşi făcuse propriile libaţii la mormântul 
generalului Shen Gao, îi admirase monumentul funerar şi 
inscripţia de pe el, se plimbase cu tânărul Chao prin livadă 
şi de-a lungul pârâului. Nefericit, încercase să decidă ce să 
facă. 

Cât de departe puteai merge din prietenie pentru 
cineva? Cât de departe, la propriu? 

În final, făcuse ceea ce se temuse că va face încă de 
când i se spusese despre plecarea lui Tai. Îşi luase rămas- 
bun de la familie şi îşi continuase drumul către vest, înspre 
graniţă, cu unica gardă pe care fusese sfătuit s-o ia cu el la 
plecarea din Xinan. 

Când îi spusese unde anume plecase prietenul lui, ea 


< 48 > 


zisese că era o călătorie destul de uşoară. Yan n-o crezuse, 
dar reacţia ei indiferentă îl făcuse, în mod straniu, să se 
simtă mai liniştit. 

Cât timp o plătea, ei n-avea să-i pese, îşi zisese Yan. 
Angajai un războinic kanlin şi acesta îţi stătea alături până 
când îi făceai plata finală. Sau până nu plăteai, deşi, 
invariabil, asta se dovedea a fi o idee foarte proastă. 

Ca să fie sincer, Wan-si părea a nu fi o companie tocmai 
plăcută, mai ales pentru cineva sociabil ca el, căruia-i 
plăcea să vorbească, să râdă, să se contrazică, să se audă 
recitând poezie, fie că erau versurile lui sau ale altcuiva 
Yan trebuise să-şi reamintească tot timpul că ea nu 
însemna decât protecţie pe parcursul drumului şi nişte 
mâini pricepute care să ridice tabăra noaptea, când 
dormeau sub cerul liber, lucru mult mai necesar acum 
decât se aşteptase el la plecare. Nu era prietena lui şi nici 
nu erau intimi în vreun fel. 

Nu era, mai ales, cineva la care să te gândeşti ca la o 
tovarăşă de pat pe timpul nopţii. Yan nu ştia ce reacţie ar 
fi avut ea dacă ar fi abordat subiectul şi nu se îndoia că 
fata i-ar fi rupt vreun os-două dacă ar fi încercat să îşi 
pună în practică dorinţa care începuse să-i dea târcoale, 
conştient de trupul ei zvelt culcat alături de al lui sub cerul 
înstelat sau arcuindu-se şi întinzându-se când îşi făcea 
exerciţiile rituale, acele mişcări lente şi elegante de la 
fiecare răsărit. Kanlinii erau faimoşi pentru disciplina lor şi 
pentru eficienţa cu care ucideau la nevoie. 

Nu fusese nevoie să omoare pe nimeni cât timp 
călătoriseră pe drumul ce urma cursul râului până la casa 
familiei lui Shen Tai. Doar o întâlnire în amurg, pe o ploaie 
uşoară, cu trei bărbaţi cu un aer dur, care probabil ar fi 
luat în calcul o tâlhărie dacă n-ar fi dat cu ochii de un 
kanlin în veşminte negre, purtând două săbii şi un arc. Se 
retrăseseră cu iuţeală pe o cărare, pierzându-se în 
tufişurile picurânde. 

Odată ce porniseră spre vest însă, lui Yan totul începuse 
să i se pară altfel. Işi dăduse osteneala să aprindă lumânări 
sau să ardă tămâie şi să lase donaţii tuturor templelor şi 


< 49 > 


tuturor zeilor, din dimineaţa în care părăsiseră moşia 
familiei Shen şi o porniseră pe drumul prăfuit spre nord- 
vest, apoi către vest, către pustietate. 

La nord, paralel cu ruta pe care o urmau, se afla drumul 
imperial care străbătea oraşul-prefectură Chenyao şi, 
dincolo de el, partea estică a Drumului Mătăsii, care ducea 
dinspre Xinan înspre Poarta de Jad şi garnizoanele din 
culoarul Kanshu. 

Drumul imperial era presărat cu sate pline de viaţă şi 
hanuri confortabile aflate în staţii de poştă. 

S-ar fi găsit vin bun şi femei frumoase. Poate chiar şi 
dansatoare blonde din Sardia, lucrând în casele de plăceri 
sau aflându-se în drum spre capitală. Cele care-şi puteau 
arcui trupurile pe spate până când atingeau pământul 
simultan cu mâinile şi cu picioarele, deşteptând imagini 
captivante în mintea unui bărbat cu imaginaţie. 

Dar Shen Tai nu se afla în vreunul dintre aceste sate, 
nu? Nu făcuse şi el o chestie de bun-simţ. Şi n-avea sens să 
meargă cinci sau şase zile spre nord ca să iasă pe drumul 
principal, când calea lor îi ducea către Poarta de Fier de 
lângă Kuala Nor şi nu către Poarta de Jad. 

Aşa ajunsese Yan, prietenul său loial, să simtă până şi 
cea mai mică mişcare a căluţului său lăţos, cu oase grele, 
la capătul unei zile în care călărise tăcut prin ţinutul 
năpădit de primăvara târzie. Nu avea să bea vin sau să 
asculte muzică în hanurile acelea şi nici să le înveţe pe 
femeile parfumate cum anume îi plăcea să fie atins. 

Wan-si era cea care decidea cât de departe călăreau în 
fiecare zi, indiferent dacă ajungeau într-un sat unde aflau 
un acoperiş sub care să doarmă sau dacă îşi făceau tabăra 
în câmp. În fiecare dimineaţă în care se trezea pe 
pământul îmbibat de rouă, pe Yan îl dureau oasele de 
parcă ar fi fost un bunicuţ. Şi nici paturile de prin sate nu 
erau cu mult mai bune. 

Să nu fi fost veştile pe care le aducea, n-ar fi făcut una 
ca asta, îşi spunea el. Pur şi simplu n-ar fi făcut-o, oricât de 
drag îi era prietenul lui, oricâte versuri de despărţire şi 
îmbrăţişări schimbaseră la Hanul Sălciilor, lângă poarta de 


< 50 > 


vest a Xinanului, în ziua când Tai plecase acasă să-şi 
jelească tatăl. Yan şi Lun şi ceilalţi îi dăduseră crenguţe 
rupte de salcie, în semn de rămas-bun şi ca să se întoarcă 
cu bine. 

Ceilalţi? O jumătate de duzină dintre ei veniseră la 
Hanul Sălciilor, faimos pentru despărţirile la care fusese 
martor. Dar niciunul nu era pe drum alături de Yan, nu-i 
aşa? Fuseseră încântați să se îmbete şi apoi să-i aducă 
laude lui Yan, să improvizeze poeme şi să-i dăruiască şi lui 
rămurele de salcie în curtea aceluiaşi han când pornise la 
drum, doi ani mai târziu, însă niciunul nu se oferise să-l 
însoţească, nu? Nici măcar când se aşteptase la o călătorie 
de doar zece zile până la moşia familiei lui Tai. 

„Ha”, îşi zisese Chou Yan, aflat la multe zile de drum 
anevoios de moşia aceea. În acel moment, decisese, el 
însuşi putea fi considerat pe drept un erou, o dovadă a 
profunzimii şi destoiniciei prieteniei pe vremea glorioasei 
Dinastii a Noua. La întoarcerea lui, toţi aveau să fie siliţi s- 
o recunoască. Se terminase cu glumele făcute la un pahar 
despre moliciunea şi indolenta lui. Era un gând prea plăcut 
ca să-l păstreze doar pentru sine. I-l mărturisise lui Wan-si 
în timp ce călăreau. 

Îşi irosise atât răsuflarea, cât şi cuvintele. Haine negre, 
ochi negri, un calm cum nu mai întâlnise, aşa era femeia 
asta războinică. Era enervantă. Degeaba i se dăduse o 
limbă. Lucru valabil şi pentru frumuseţea ei, dacă te 
gândeai bine. Nu-şi aducea aminte s-o fi văzut zâmbind 
vreodată. 

În acea noapte, fata ucisese un tigru. 

El habar n-avusese până dimineaţă, când văzuse 
cadavrul animalului străpuns de două săgeți, la marginea 
înverzită a unui crâng de bambuşi, la douăzeci de paşi de 
locul unde dormiseră. 

Rămăsese cu gura căscată. 

— De ce n-am...? bâiguise el. Nici măcar n-am... 

Îl trecuseră transpiraţiile, mâinile-i tremurau. Se tot 
uitase la fiara moartă, ferindu-şi de fiecare dată privirea. 
Mărimea ei teribilă! Frica îl făcuse să ameţească. Se 


<51> 


aşezase pe jos. O văzuse pe fată ducându-se să-şi 
recupereze săgețile: trăgea de cozile lor, cu piciorul 
încălţat în cizmă, proptit de corpul tigrului. 

Aşternuturile şi bagajele lor fuseseră deja împachetate 
pe cel de-al treilea cal. Ea încălecase şi-l aşteptase 
nerăbdătoare, întinzându-i frâiele. El reuşise să se ridice în 
picioare, să urce în şa. 

— Nici măcar nu mi-ai spus noaptea trecută, zisese Chou 
Yan fără să mai poată de-acum să-şi ia ochii de la tigru. 

— Te văicăreşti mai puţin când dormi toată noaptea, 
zisese fata, ceea ce era, după standardele ei, o propoziţie 
lungă. 

Porniseră, cu soarele răsărind în urma lor. 

Două seri mai târziu, ajunseseră la trecătoarea Poarta 
de Fier. 

Comandantul îi hrănise timp de două seri (tocană de 
berbec şi tocană de berbec), îl lăsase pe Chou Yan să-l 
amuze cu bârfe din capitală şi-i trimisese spre vest, 
sfătuindu-i să petreacă trei nopţi pe drumul către Kuala 
Nor, ca să ajungă la lac de dimineaţă. 

Yan fusese cum nu se poate mai mulţumit să urmeze 
acest sfat, pentru că nu era curios să întâlnească năluci de 
niciun fel, mai ales unele mânioase şi în numerele 
(improbabile) pe care i le raportaseră soldaţii din fort. Dar 
Wan-si dispreţuia credinţele de acest soi şi nu voise să 
petreacă degeaba o noapte în canion printre pume, îi 
zisese ea brutal. Dacă prietenul lui era în viaţă, acolo, 
lângă lac, şi se afla acolo de doi ani... 

Continuaseră timp de două zile lungi şi ameţitoare (Yan 
descoperise că îi era dificil să respire la altitudinea aceea), 
trecând pe lângă locurile de popas sugerate de comandant, 
în cea de-a treia după-amiază, cu soarele înaintea lor, 
urcaseră ultimul defileu dintre stânci şi ieşiseră dintr- 
odată din umbre la marginea unei pajişti de o frumuseţe 
care-ţi putea frânge inima. 

Şi acum, înaintând prin iarba înaltă, Chou Yan îşi zări în 
sfârşit prietenul cel drag stând în uşa unei mici colibe şi 
aşteptând să-l salute şi bucuria din sufletul lui fu mai 


< 52 > 


presus de versurile tuturor poeţilor, iar călătoria cea lungă 
i se păru o nimica toată, aşa cum par aceste încercări 
atunci când s-au sfârşit. 

Ostenit, însă mulţumit, îşi opri căluţul în faţa colibei. 
Shen Tai purta o tunică albă de doliu, dar aceasta şi 
pantalonii săi largi erau pătate de sudoare şi ţărână. Era 
nebărbierit, bronzat, cu pielea înăsprită ca a unui ţăran şi-l 
privea pe Yan cu o uimire măgulitoare. 

Yan se simţi ca un erou. Chiar era un erou. Mai devreme 
îi cursese sânge din nas din pricina altitudinii, însă nu avea 
să pomenească despre asta. Îşi dorea numai ca veştile lui 
să nu fi fost atât de proaste. Totuşi, dacă n-ar fi fost aşa, n- 
ar mai fi venit aici, nu? 

Tai se înclină de două ori, ceremonios, cu pumnul în 
palmă. Politeţea lui era aşa cum şi-o amintea: impecabilă, 
aproape exagerată atunci când nu era mânios din vreo 
pricină. 

Yan, încă pe cal, îi zâmbi fericit. Rosti ceea ce plănuise 
cu mult timp în urmă să spună, cuvintele cu care adormise 
în gând în fiecare noapte: 

— La vest de Poarta de Fier, la vest de Trecătoarea 
Porții de Jad / Nu vor exista vechi prieteni. 

Tai îi zâmbi şi el ca răspuns. 

— Înţeleg. Ai făcut tot drumul pân-aici ca să-mi spui că 
poeţii se pot înşela? Asta ar trebui să mă umple de 
încântare şi uimire? 

Auzind acel glas ironic pe care şi-l amintea atât de bine, 
Yan îşi simţi inima dând pe dinafară. 

— Ăăă, păi, nu tocmai. Salutare, vechi prieten! 

Descălecă ţeapăn. Îl îmbrăţişă pe celălalt şi ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Când se desprinseră şi se priviră unul pe altul, expresia 
lui Tai era stranie, ca şi cum Yan ar fi fost şi el o nălucă. 

— Nu m-aş fi gândit vreodată... începu el. 

— Că tocmai eu o să fiu cel care va veni la tine? Sunt 
convins că nu te-ai aşteptat. Toată lumea mă 
subestimează. Asta ar trebui să te umple de uimire. 

— Aşa şi este, prietene, zise Tai fără să zâmbească. Cum 


< 53 > 


de-ai ştiut unde...? 

Yan se strâmbă. 

— Nu m-am gândit c-o să ajung atât de departe. Am 
crezut că eşti acasă. Toţi am crezut. Ai tăi mi-au spus 
încotro ai plecat. 

— Şi tu ai continuat? Tot drumul până aici? Ă 

— S-ar zice c-aşa am făcut, nu? zise Yan fericit. Iți 
adusesem chiar două poloboace de Râul Somonului pe care 
mi le-a dat Chong în persoană, dar mă tem că pe unul l-am 
băut cu fratele tău, iar pe celălalt la Poarta de Fier. Dar le- 
am băut în numele şi în cinstea ta. 

Zâmbetul acela ironic. 

— Atunci îţi mulţumesc. Oricum, am vin, zise Tai. 
Probabil că eşti foarte obosit şi însoţitoarea ta la fel. Vreti 
să-mi faceţi cinstea de a intra? 

Yan îl privi, dorindu-şi să fie fericit, dar simțind că i se 
face un gol în stomac. În fond, venise aici cu un motiv 
anume. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, zise el. 

— M-am gândit că despre asta-i vorba, spuse prietenul 
său cu voce gravă. Totuşi, lasă-mă mai întâi să vă ofer apă 
de spălat şi o cupă de vin. Aţi bătut cale lungă. 

— Dincolo de cea din urmă graniţă a imperiului, câtă 
Yan. 

li plăcea cum suna. N-avea să lase pe nimeni să dea 
uitării această călătorie a lui. Il crezuseră un fricos? Un 
viitor mandarin dolofan? Nu, Chou Yan nu mai era aşa. 
Ceilalţi, care studiau pentru examene sau se aflau în 
Districtul de Nord râzând cu dansatoarele în timp ce ziua 
de primăvară se apropia de sfârşit, ascultând muzică de 
lăută, bând din pocale lăcuite... de-acum ei erau cei fricoşi. 

— Dincolo de cea din urmă graniță, îl aprobă Tai. 

De jur împrejurul lor, munţii se îngrămădeau unii într- 
alţii, înveşmântaţi în zăpezi. Pe o insulă aflată în mijlocul 
lacului, Yan zări un fort ruinat. 

Îşi urmă prietenul în colibă. Obloanele erau ridicate, 
lăsând să pătrundă aerul şi lumina limpede. Unica 
încăpere era micuță şi ordonată. Îşi aminti că aşa era Tai. 


< 54 > 


Zări o vatră şi un pat îngust, o măsuţă joasă pentru scris, o 
călimară de lemn, cerneală, hârtie, pensule, rogojina 
dinaintea lor. Zâmbi. 

În urma lui o auzi pe Wan-si intrând. 

— Ea e paznicul meu, zise el. Războinica mea kanlină. A 
omorât un tigru. 

Se întoarse să facă prezentările aşa cum se cuvine şi 
văzu că ea îşi scosese săbiile, îndreptându-le spre ei. 

EX 


Instinctele i se tociseră în singurătate, în cei doi ani 
petrecuţi departe de orice ar fi putut aduce, fie şi vag, cu 
două săbii îndreptate spre el. Păzirea de lupi sau de pume 
sau asigurarea că noaptea caprele erau în ţarcul lor nu te 
pregăteau pentru confruntarea cu un asasin. 

Dar simţise ceva nefiresc în privinţa gărzii încă de când 
Yan apăruse călare, însoţit de ea. N-ar fi putut spune în ce 
anume consta senzaţia. Era firesc şi prudent din partea 
unui călător să îşi asigure protecţia, iar Yan era suficient 
de neexperimentat în materie de călătorii (şi familia lui era 
suficient de bogată) ca să facă efortul de a angaja un 
kanlin, chiar dacă nu intenţiona decât s-o ia puţin către 
vest şi apoi spre râul Wai. 

Nu asta era. Fusese ceva în privirea şi în postura ei, 
decise Tai privind săbiile. De fapt, ambele erau îndreptate 
către el, nu către Yan: ea ştia care dintre ei doi era 
periculos. 

Când sosise călare şi îşi oprise calul dinaintea colibei, n- 
ar fi avut de ce să fie atât de alertă şi să-l măsoare din 
priviri. Fusese angajată să ducă un om într-un loc şi 
ajunseseră în acel loc. O sarcină îndeplinită, sau cel puţin 
prima ei parte. O parte din bani deja câştigată. Dar 
privirea pe care i-o aruncase ea lui Tai fusese una care-l 
cântărea, nici mai mult, nici mai puţin. 

Genul de privire pe care i-o arunci unui om cu care te 
aştepţi să lupţi. 

Sau să-l omori pur şi simplu, dat fiind că săbiile lui Tai 
erau acolo unde se aflau de obicei, pe perete, şi că nu 
exista nicio speranţă să apuce să înstruneze o săgeată 

<55> 


înainte ca ea să-l taie în două. 

Oricine ştia ce puteau face săbiile kanline în mâinile 
unui kanlin. 

Yan pălise de oroare. Rămăsese cu gura căscată, ca un 
peşte. Sărmanul! Sabia dezgolită a trădării nu făcea parte 
din lumea pe care o ştia el. Săvârşise un gest nespus de 
curajos venind aici, se depăşise pe sine în numele 
prieteniei... şi asta era singura lui răsplată. Tai se întrebă 
ce veşti avea, ce anume îl îndemnase să facă asta. Îşi dădu 
seama că era posibil să nu mai apuce să afle. 

Asta îl mânie şi-l tulbură în egală măsură. Rosti, punând 
lumea din nou în mişcare: 

— Presupun că eu sunt ţinta care ţi-a fost desemnată, că 
prietenul meu nu ştie de ce ai venit cu adevărat aici. Nu 
trebuie să moară şi el. 

— Ba da, zise ea încet. 

Ochii ei rămăseseră aţintiţi asupra lui, cântărind orice 
mişcare pe care el o făcea sau ar fi putut-o face. 

— De ce? Fiindcă o să te dea de gol? Crezi că atunci 
când vor veni aici cei de la Poarta de Fier n-o să-şi dea 
seama cine m-a ucis? Ai fost înregistrată când ai sosit în 
fortăreață. Ce-ar mai avea el de adăugat? 

Săbiile nu se clintiră. Femeia zâmbi uşor. Un chip 
frumos, rece. La fel ca lacul, ascundea moartea înăuntrul 
lui, gândi Tai. 

— Nu de asta, zise ea. M-a insultat cu privirea. Pe drum. 

— Te-a privit ca pe-o femeie? Asta da insultă, zise Tai 
deliberat. 

— Ai grijă, zise ea. 

— Sau ce? O să mă omori? 

Mânia îl umplea de-acum mai mult decât orice altceva. 
Era însă un bărbat pe care furia îl ajuta, călăuzindu-l către 
reflecţie, către acţiuni hotărâte. Încerca să vadă ce efect 
avea furia asupra ei. 

— Kanlinii sunt deprinşi cu simţul proporţiilor şi cu 
stăpânirea de sine. În mişcări şi-n fapte. O să omori un om 
numai fiindcă ţi-a admirat trupul şi chipul? Dacă-i aşa, eşti 
o dezonoare pentru mentorii tăi de pe munte. 


< 56 > 


— Îmi spui tu mie care-s învăţăturile kanlinilor? 

— Dacă trebuie, zise Tai cu răceală. Ai de gând să 
procedezi în mod onorabil şi să-mi îngădui să-mi iau 
săbiile? 

Fata clătină din cap. Tai simţi că se scufundă. 

— Aşa aş prefera, dar instrucţiunile mele au fost precise, 
zise ea. Mi s-a spus să nu-ţi permit să lupţi la sosirea 
noastră aici. Nu trebuie să aibă loc o luptă. 

O urmă de regret, o explicaţie pentru privirea aceea 
scrutătoare: cine era acest om? Ce fel de om era, de i se 
spusese să se teamă de el? 

Tai reţinuse, însă, altceva. 

— La sosirea voastră aici? Ştiai că sunt la Kuala Nor şi 
nu acasă? De unde ştiai? 

Ea nu zise nimic. Făcuse o greşeală, îşi dădu el seama. 
Nu că avea să conteze. Trebuia să continue să vorbească. 
Tăcerea însemna moarte, era sigur de asta. 

— Au crezut că, dacă ne-am fi luptat, te-aş fi ucis. Cine a 
hotărât asta? Cine te apără de mine? 

— Eşti foarte sigur pe tine, murmură asasina. 

li veni o idee. Una proastă, aproape lipsită de speranţă, 
însă din vâltoarea acestor momente nu răsărise niciuna 
mai bună. 

— Sunt sigur numai că viaţa toată e incertitudine, zise 
el. Dacă mi-e scris să sfârşesc aici, lângă Kuala Nor, şi nu 
vrei să lupti cu mine, vrei să mă ucizi afară? O să-mi ofer 
ultima rugăciune apei şi cerului şi o să zac printre cei pe 
care i-am îngropat. Nu cer mare lucru. 

— Nu, zise ea şi Tai nu-şi dădu seama la ce se referea 
până ce nu adăugă: nu ceri mult. 

Asasina tăcu o clipă. Nu i-ai fi putut spune ezitare. 

— Aş fi luptat cu tine, dacă n-aş fi primit ordine atât de 
precise. 

Ordine. Ordine precise. Cine făcuse una ca asta? 
Trebuia să modeleze timpul, să-l creeze, să găsească o cale 
de a ajunge la săbiile lui. Ideea de mai devreme era 
complet inutilă, decise el. 

Trebuia s-o facă să se mişte, să se deplaseze, să-şi 


4 57 > 


desprindă ochii de el. 

— Yan, cine ţi-a dat ideea să angajezi un kanlin? 

— Taci! se răsti fata înainte să apuce Chou Yan să 
deschidă gura. 

— Ce contează? o întrebă Tai. Te pregăteşti să ne ucizi 
fără nicio luptă, ca un copil speriat care se teme de 
propria-i neîndemânare. 

Era posibil - deşi puţin probabil - ca ea să facă o nouă 
greşeală dacă o irita suficient de tare. 

Săbiile lui vârâte în teci se aflau îndărătul asasinei, 
lângă masa lui de scris. Încăperea era mică, iar distanţa o 
nimica toată, cu condiţia să nu ţii neapărat să mai fii în 
viaţă când ajungeai la ele. 

— Nu. Ca un războinic care-şi acceptă ordinele, îl 
corectă ea cu calm. 

Părea din nou senină, de parcă batjocura lui, în loc s-o 
provoace, îi reamintise disciplina. Tai ştia cum anume 
decurgea un asemenea proces. Dar nu-i era de niciun 
folos. 

— Xin Lun a fost cel care mi-a sugerat asta, zise vitejeşte 
Yan. 

Tai auzi cuvintele, văzu ochii duri ai femeii şi ştiu ce 
urma să se petreacă. Scoase un strigăt de avertisment. 

Sabia din mâna ei dreaptă îl nimeri pe Yan într-o parte, 
o lovitură în rever îndreptată în sus ca să pătrundă printre 
coaste. 

Lovitura şi retragerea fuseseră precise, elegante, 
încheietura flexată, lama revenind cu iuţeală pentru a se 
aţinti din nou asupra locului unde se aflase Tai. Nu părea 
să fi trecut nici măcar o clipă: timpul oprit în loc şi 
controlat. Aşa erau învăţaţi kanlinii. 

El însă ştia asta şi timpul totuşi trecuse, un timp ce 
putea fi folosit. Atemporalitatea era o iluzie şi Tai nu se 
afla unde fusese mai-nainte. 

Cu inima plângându-i şi ştiind că nu putea face nimic ca 
să oprească lovitura, ţâşnise pe uşă încă din clipa în care 
ea se întorsese către Yan, pentru a-l ucide fiindcă rostise 
un nume. 


< 58 > 


Tai strigă din nou, mai mult de furie decât de frică, deşi 
se aştepta ca acum el însuşi să moară. 

O sută de mii de morţi aici, plus încă doi. 

Ignoră săbiile în tecile lor, erau prea departe. Ţâşni pe 
uşa deschisă şi-o luă la dreapta, către stiva de lemne de 
foc de lângă ţarcul caprelor. Işi sprijinise lopata de perete. 
O lopată de gropar împotriva a două săbii kanline. Ajunse 
la unealtă. O apucă şi se răsuci s-o înfrunte. 

Femeia alerga în urma lui. Apoi, deodată, se opri. 

Căci ideea vagă, prostească, disperată pe care o avusese 
el înainte să iasă în lumea însorită de afară deveni 
realitate. 

Vântul stârnit în acea clipă se deşteptă de nicăieri, fără 
de veste. Din calmul unei după-amiezi de primăvară irupse 
o forţă înspăimântătoare. 

Răsună un țipăt: ascuţit, feroce, nenatural. 

Nu era vocea lui, nici a femeii, nici a vreunei alte făpturi 
vii. 

Vântul nu aplecă iarba pajiştii şi nu agită ramurile 
pinilor. Nu mişcă apele lacului. Nu-l atinse pe Tai, deşi el 
auzi ce anume urla înăuntrul lui. 

Cum stătea aşa înfruntând-o pe femeie, vântul îl 
înconjură, descriind două arcuri de o parte şi de alta. O 
înşfăcă pe asasină, o ridică şi o azvârli prin aer ca şi cum 
ar fi fost o crenguţă, zmeul unui copil, o floare 
dezrădăcinată de potop. O izbi de zidul colibei şi o ţintui 
locului, nepermiţându-i să se mişte. 

Ca şi cum ar fi fost bătută în cuie de perete. Ochii ei 
erau măriţi de oroare. Încerca să strige, gura îi era 
deschisă, dar ceea ce o luase pe sus şi o înrobise nu-i 
permise nici asta. 

Una dintre săbii încă se mai afla în mâna ei, lipită de 
peretele colibei. Cealaltă îi fusese smulsă din strânsoare. 
Tai observă că fusese ridicată complet de la pământ, cu 
picioarele atârnându-i în aer. Era suspendată, cu părul şi 
hainele răsfirate pe lemnul întunecat al peretelui. 

Din nou, iluzia unui moment aflat în afara timpului. Apoi 
Tai văzu două săgeți lovind-o, una după alta. 


< 59 > 


Veneau dintr-o parte, trase dinspre colţul opus al colibei, 
de dincolo de uşă. Iar acel sălbatic vânt-fantomă nu făcu 
nimic ca să le tulbure zborul, ci doar o ţinu locului pentru 
a fi ucisă ca o victimă destinată unui sacrificiu. Cea dintâi 
săgeată o nimeri în gât într-o inflorescenţă stacojie, iar 
cealaltă pătrunse la fel de adânc sub sânul ei stâng. 

În clipa morţii ei, vântul muri de asemenea. 

Urletele se stinseră în poiană. 

În tăcerea dureroasă ce urmă, fata se prelinse lent pe 
zid, se prăbuşi pe o parte şi rămase nemişcată în iarba 
strivită de lângă uşa colibei. N 

Tai trase aer în piept, o respirație şuierată, chinuită. Ii 
tremurau mâinile. Privi înspre partea opusă a căsuţei. 

Acolo se aflau Bytsan şi tânărul soldat pe nume Gnam, 
cu frica în priviri. Ambele săgeți fuseseră trase de bărbatul 
mai tânăr. 

Şi, deşi urletul sălbatic al vântului pierise, Tai încă îi mai 
auzea vaietul în mintea lui, încă o mai vedea pe fată 
ţintuită de ceea ce fusese acesta, ca un fluture în robe 
negre. 

Morţii din Kuala Nor veniseră la el. De dragul lui. În 
ajutorul lui. 

Dar la fel făcuseră şi cei doi bărbaţi muritori şi 
înfricoşaţi, călărind îndărăt şi lăsând în urmă cărarea 
sigură, chiar dacă soarele era acum la apus şi amurgul se 
apropia, chiar dacă pe întuneric, aici, lumea nu aparţinea 
celor vii. 

Privind-o pe fata care zăcea la picioarele lui, Tai mai 
înţelese un lucru: că şi la lumina zilei - dimineaţă şi după- 
amiază, primăvara şi iarna, muncind - trăise aici cu 
îngăduinţa lor, în tot acest timp. 

Privi în direcţia opusă, către albastrul lacului şi către 
soarele jos, şi îngenunche în iarba verde-închis. Îşi atinse 
fruntea de pământ, plecându-se adânc de trei ori. 

Un învăţător de pe vremea celei Dintâi Dinastii, cu mai 
bine de nouă sute de ani în urmă, scrisese că atunci când 
un om se întorcea viu din pragul uşilor înalte ale morţii, 
după ce tocmai fusese pe punctul de a traversa spre 


< 60 > 


întuneric, pe umerii lui avea să apese pentru totdeauna o 
povară: aceea de a-şi trăi viaţa ce i se acordase în aşa fel 
încât să fie demn de această reîntoarcere. 

Alţii, de-a lungul secolelor, susţinuseră altceva: a 
supravieţui astfel însemna că nu aflaseşi încă ceea ce 
fuseseşi trimis să afli în unica viaţă ce-ţi fusese dată. Deşi 
acest lucru putea fi privit ca o altfel de povară, îşi zise Tai 
îngenuncheat în iarbă. Avu deodată o viziune a tatălui său 
hrănind rațele din pârâu. Privi dincolo de lac, un albastru 
mai închis în aerul munţilor. 

Se ridică. Se întoarse către tagurani. Văzu că Gnam se 
apropiase de femeia moartă. O trăsese de lângă perete şi îi 
smulgea săgețile din trup, aruncându-le nepăsător peste 
umăr. Părul ei se desfăcuse în bătaia acelui vânt, eliberat 
din acele de păr împrăştiate. Gnam se aplecă şi-i depărtă 
picioarele, aranjând-o. 

Incepu să-şi scoată armura. 

Tai îl privi neputând să-şi creadă ochilor. 

— Ce faci?! 

Sunetul propriei voci îl înspăimântă. 

— Încă-i caldă, zise soldatul. E recompensa mea. 

Tai îl privi pe Bytsan. Celălalt îşi întoarse privirea. 

— Nu-mi spune că soldaţii tăi nu fac niciodată aşa ceva, 
zise căpitanul taguran, însă contempla munţii, evitând 
privirea lui Tai. 

— Niciunul dintr-ai mei n-a făcut aşa ceva, zise Tai. Şi n- 
o s-o facă nimeni în timp ce eu stau cu mâinile în sân. 

Făcu trei paşi şi luă cea mai apropiată dintre săbiile 
kanlin. 

Trecuse mult timp de când ţinuse una în mână. 
Echilibrul ei era fără egal, o greutate fără greutate. O 
aţinti asupra tânărului soldat. 

Mâinile lui Gnam şovăiră pe chingile armurii. Părea 
chiar surprins. 

— A venit aici să te omoare. Tocmai ţi-am salvat viaţa! 

Nu era complet adevărat, dar era pe-aproape. 

— Pentru asta ai recunoştinţa mea. Şi sper ca într-o zi să 
te pot răsplăti. Asta însă nu se va întâmpla, dacă te omor 


<61> 


acum, şi o s-o fac dacă te atingi de ea. Dacă nu cumva vrei 
să te lupţi cu mine. 

Gnam ridică din umeri. 

— Asta se poate. 

Începu din nou să-şi strângă chingile. 

— O să mori, zise Tai încet. Trebuie să ştii asta. 

Tânărul taguran era viteaz. Trebuia să fie ca să se fi 
întors aici. 

Tai se luptă să găsească nişte cuvinte care să-i scoată 
din încurcătură, o cale de a salva obrazul tânărului. 

— Gândeşte-te, zise el. Vântul care s-a stârnit. Aia erau 
morţii. Sunt... sunt de partea mea. 

Îl privi din nou pe Bytsan, care părea, deodată, ciudat de 
pasiv. Tai continuă pe un ton vehement. 

— Am petrecut aici doi ani încercând să-i onorez pe cei 
morţi. Dacă o dezonorezi pe ea, îţi baţi joc de tot ce-am 
făcut eu. 

— A venit aici să te omoare, repetă Gnam de parcă Tai 
ar fi fost greu de cap. 

— Toţi morţii din poiana asta au venit aici ca să omoare 
pe cineva! se răsti Tai. 

Cuvintele plutiră prin aerul rarefiat. Era mai răcoare 
acum, soarele coborâse pe cer. 

— Gnam, zise Bytsan în cele din urmă, n-avem vreme de 
luptă dacă vrem să plecăm de-aici înainte să se lase 
noaptea şi, crede-mă, după tot ce am văzut, vreau. 
Încalecă! Mergem. 

Dispăru după colibă. O clipă mai târziu se întoarse, 
călare pe magnificul său sardian, ducând de căpăstru calul 
soldatului. Gnam continua să-l fixeze pe Tai cu privirea. Nu 
se clintise şi pe chipul lui se citea dorinţa de a lupta. 

— Tocmai ţi-ai câştigat cel de-al doilea tatuaj, zise Tai cu 
blândeţe. 

Îi aruncă o privire lui Bytsan, apoi se uită din nou la 
soldatul din faţa sa. 

— Bucură-te de momentul ăsta. Nu te grăbi să ajungi pe 
lumea cealaltă. Primeşte admiraţia şi mulţumirile mele. 

Gnam îl mai privi o clipă, apoi se întoarse deliberat şi 


< 62 > 


scuipă în iarbă, aproape de trupul femeii moarte. Se 
îndepărtă cu paşi furioşi, luă frâul şi încălecă. Intoarse 
calul, dând să se îndepărteze. 

— Soldatule! zise Tai chiar înainte să-şi dea seama c-o va 
face. 

Celălalt se întoarse din nou spre el. 

Tai trase aer în piept. Unele lucruri nu erau uşor de 
făcut. 

— Ia-i săbiile, zise el. Sunt făcute de kanlini. Nu cred că 
e vreun soldat în Tagur care să poarte unele pe potriva lor. 

Gnam nu se clinti. Bytsan scoase un râset scurt. 

— Dacă nu le vrea el, le iau eu. 

Tai îi zâmbi obosit căpitanului. 

— Nu mă îndoiesc. 

— E un dar generos. 

— Poartă în el recunoştinţa mea. 

Aşteptă, neclintit. Existau limite până la care să mergi 
fie şi ca să satisfaci mândria unui tânăr. 

Şi în spatele lui, dincolo de uşa deschisă a colibei, un 
prieten zăcea mort. 

După un moment îndelungat, Gnam îşi îndemnă calul să 
se apropie şi întinse mâna. Tai se răsuci, se aplecă, 
desfăcu tecile de umăr de pe trupul moartei şi vâri în ele 
cele două săbii. Una dintre teci era pătată de sângele ei. I 
le înmână taguranului. Se aplecă din nou, recuperă cele 
două săgeți şi i le dădu şi pe acestea tânărului. 

— Nu te grăbi să ajungi pe lumea cealaltă, repetă el. 

Chipul lui Gnam era inexpresiv. 

— Mulţumesc, zise el în cele din urmă. 

O spusese. Măcar atât. Chiar şi aici, dincolo de graniţe 
şi fruntarii, puteai trăi într-un anumit fel, îşi zise Tai, 
amintindu-şi de tatăl lui. Sau măcar puteai încerca. Privi 
către vest, dincolo de păsările ce se roteau, către soarele 
roşu învăluit de nori joşi, apoi din nou către Bytsan. 

— Va trebui să călăriţi rapid. 

— Ştiu. Bărbatul dinăuntru...? 

— E mort. 

— L-ai ucis tu? 


< 63 > 


— Nu. Ea. 

— Dar era cu ea. 

— Mi-a fost prieten. Este o mare durere. 

— E posibil oare să-i înţelegi pe kitai? întrebă Bytsan 
clătinând din cap. 

— Probabil că nu. 

Se simţi brusc foarte obosit. Şi îşi dădu seama că avea 
două cadavre de îngropat şi încă iute, pentru că în zori 
avea să plece. 

— A condus un asasin până la tine. 

— Mi-a fost prieten, repetă Tai. A fost înşelat. A venit să- 
mi aducă nişte veşti. Ea sau acela care a plătit-o n-au vrut 
să le aud sau să trăiesc şi să iau măsuri. 

— Un prieten, repetă Bytsan sri Nespo. 

Vocea lui nu trăda nimic. Se răsuci să plece. 

— Căpitane! 

Bytsan privi îndărăt fără să-şi întoarcă armăsarul. 

— La fel eşti şi tu, cred. Mulţumirile mele. 

Tai îşi prinse pumnul închis în palmă. 

Celălalt bărbat îl privi îndelung, apoi încuviinţă. : 

Era pe punctul de a da pinteni calului, văzu Tai. In 
schimb, făcu altceva. Vedeai că-i trece o idee prin minte, i- 
o puteai citi pe chipul cu bărbia pătrată. 

— Ţi-a spus? Ce venise să-ţi spună? 

Tai clătină din cap. 

Gnam îşi făcu calul să joace, deplasându-se mai spre 
sud. Era gata de plecare. Purta cele două săbii încrucişate 
pe spate. 

Chipul lui Bytsan se întunecă. 

— O să pleci acum? Ca să afli ce s-a petrecut? 

Taguranul acesta era deştept. Tai încuviinţă din nou. 

— În zori. Cineva a murit ca să-mi aducă nişte veşti. 
Altcineva a murit ca să mă împiedice să le aflu. 

Bytsan încuviinţă. Privi şi el spre vest, contemplând 
soarele ce cobora, întunericul ce se apropia. Păsările în 
aer, neliniştite, de cealaltă parte a lacului. Nici urmă de 
vânt, pentru moment. 

Taguranul trase adânc aer în piept. 


< 64 > 


— Gnam, ia-o înainte. Eu o să rămân cu kitaiul în 
noaptea asta. Dacă pleacă de dimineaţă, înseamnă că noi 
doi avem de discutat nişte lucruri. O să-mi pun soarta la 
încercare stând înăuntru cu el. Se pare că spiritele de aici 
nu-i vor răul. Spune-le celorlalţi că o să vă ajung din urmă 
mâine. Mă puteţi aştepta în mijlocul trecătorii. 

Venise rândul lui Gnam să se holbeze. 

— Rămâneţi aici? 

— Asta am spus. 

— Căpitane! Asta-i... 

— Ştiu. Pleacă! 

Bărbatul mai tânăr încă ezita. Deschise gura şi o închise 
la loc. Chipul tatuat al lui Bytsan era aspru, fără nici cel 
mai mic semn de slăbiciune. 

Gnam ridică din umeri. Dădu pinteni calului şi plecă. Ei 
rămaseră locului amândoi şi-l priviră îndepărtându-se în 
lumina ce se stingea, îl văzură galopând pe malul lacului 
de parcă spiritele ar fi fost pe urmele lui, dorindu-i 
răsuflarea şi sângele. 


< 65 > 


CAPITOLUL III 


Armatele imperiului se schimbaseră în ultimii cincizeci 
de ani, iar schimbările continuau. Vechiul sistem fupei al 
oştii ţărăneşti de strânsură, chemată să slujească o parte 
din an şi revenind apoi la fermele sale la vremea recoltei, 
devenise din ce în ce mai nepotrivit nevoilor unui imperiu 
aflat în expansiune. 

Granițele fuseseră extinse spre vest, nord şi nord-est şi 
chiar spre sud, dincolo de Marele Râu, traversând 
tropicele bântuite de boli până la marea culegătorilor de 
perle. Sporiseră ciocnirile cu taguranii, la vest, şi cu 
diversele facţiuni tribale ale neamului bogu la nord, la fel 
ca şi nevoia de a proteja fluxul de produse de lux ce 
veneau pe Drumurile Mătăsii. Necesitatea înfiinţării de 
forturi şi garnizoane de graniţă aflate din ce în ce mai 
departe pusese capăt sistemului oştii de strânsură, cu 
soldaţii ei aflaţi într-un permanent du-te-vino. 

Acum soldaţii erau profesionişti sau aşa ar fi trebuit să 
fie. Din ce în ce mai des, ei şi ofiţerii lor erau recrutaţi 
dintre nomazii de dincolo de Zidul cel Lung, supuşi şi 
cooptați de kitai. În aceste vremuri, până şi guvernatorii 
militari erau adesea străini. Cel mai puternic dintre ei 
sigur era. 

Asta reprezenta o schimbare. O schimbare de proporţii. 

Soldaţii serveau în oaste tot anul şi, de ani întregi, erau 
plătiţi din trezoreria imperială şi sprijiniți de o adevărată 
armată de ţărani şi muncitori care construiau forturi şi 
ziduri şi care le furnizau hrană şi arme, haine şi distracţii 
de tot soiul. 

Rezultatul erau nişte luptători bine instruiți şi 
familiarizați cu teritoriul, dar o armată permanentă de 
asemenea dimensiuni presupunea un anumit preţ, şi una 
dintre cele mai evidente consecinţe erau taxele mărite. 

În anii şi regiunile în care domnea o relativă pace, fără 
secetă sau inundaţii, cu bogăţiile revărsându-se cu o viteză 
inimaginabilă în Xinan, Yenling şi alte mari oraşe, costul 


< 66 > 


noilor armate era uşor de suportat. În anii grei însă, 
devenea o problemă. Şi alte probleme, mai greu de 
observat, se agravau. Dacă priveşti înapoi cu un ochi 
vigilent, în momentele de restrişte din viaţa unei persoane 
sau a unei naţiuni pot fi uneori observate cele dintâi 
seminţe ale gloriei viitoare. Iar pe culmile succesului, dacă 
nopţile sunt destul de liniştite, poţi auzi carii ronţăind pe 
dinăuntru cel mai costisitor lemn de santal. 
axă 


Noaptea era destul de liniştită. Ceva mai devreme, lupii 
urlaseră în interiorul canionului, dar acum amuţiseră. 
Pentru cei ce stăteau de pază pe meterezele fortului 
Poarta de Fier, întunericul ceda, lăsând locul unui răsărit 
aproape văratic. Lumina palidă împingea îndărăt cortina 
umbrelor - ca la un spectacol de marionete într-o zi de târg 
- dezvăluind spaţiul îngust dintre pereţii ravinei. 

Deşi comparaţia nu era tocmai corectă, îşi zise Wujen 
Ning din postul său de pe metereze. Cortinele teatrelor 
stradale se trăgeau în lături, văzuse el în Chenyao. 

Ning era unul dintre nativii kitai de aici şi intrase în 
armată urmându-şi tatăl şi fraţii mai mari. El nu avea o 
fermă a familiei care să-i asigure mijloacele de trai sau 
unde să meargă în vizită. Nu era căsătorit. 

Îşi petrecea permisia pe care o primea la fiecare 
jumătate de an în oraşul aflat între Poarta de Fier şi 
Chenyao. Se găseau acolo vinării, vânzători de mâncare şi 
femei cu care să-şi cheltuiască banii. Odată, într-o permisie 
de două săptămâni, se dusese chiar la Chenyao, aflat la 
cinci zile de mers. Până acasă drumul era prea lung. 

Chenyao fusese de departe cel mai mare oraş pe care-l 
văzuse. Îl înspăimântase, aşa că nu se mai întorsese. Nu-i 
credea pe ceilalţi, care îi spuneau că nici nu era atât de 
mare comparativ cu alte oraşe. 

Aici în trecătoare, în tăcerea ei, se strecura lumina 
zorilor. Cădea mai întâi pe vârfurile pantelor, smulgându-le 
din întuneric, apoi îşi croia drum către fundul încă 
întunecat al văii, pe măsură ce soarele răsărea deasupra 
măreţului imperiu aflat în spatele lor. 

< 67 > 


Wujen Ning nu văzuse marea niciodată, însă îi plăcea să- 
şi imagineze pământul vast al Kitaiului întinzându-se către 
est până la ocean şi la insulele unde trăiau nemuritorii. 

Îşi cobori privirea către curtea întunecată şi prăfuită. Îşi 
potrivi mai bine coiful. Comandantul de-acum avea o 
obsesie cu coifurile şi uniformele purtate cum se cuvine, 
de parcă în orice clipă o hoardă de tagurani ar fi putut 
năvăli urlând în josul văii, cucerind zidurile fortăreței 
numai pentru că tunica sau centura cuiva stăteau strâmb. 

„Ce să zic”, îşi spuse Ning. Scuipă dincolo de zid prin 
gaura unde-i lipsea un dinte din faţă. De parcă puterea 
Imperiului Kitai în vremea strălucitoarei Dinastii a Noua şi 
cei trei sute de soldaţi aflaţi acum în fortul care controla 
trecătoarea ar fi fost nişte țânțari sâcâitori. N 

Plesni un asemenea ţânţar care i se aşezase pe gât. În 
sud erau mult mai răi, dar ora aceasta de dinaintea zorilor 
scotea din ascunzători destui băutori de sânge cât să-l 
enerveze. Îşi ridică ochii. Nori împrăştiaţi, un vânt dinspre 
vest suflându-i în faţă. Cele din urmă stele aproape stinse. 
La următoarea bătaie de tobă avea să iasă din post şi 
putea să coboare ca să ia micul dejun şi să doarmă. 

Mătură din priviri ravina pustie şi observă că nu mai era 
aşa. 

Ceea ce văzu ieşind din ceața ce se împrăştia lent îl făcu 
să strige după un mesager care să-i dea de veste 
comandantului. 

Un bărbat singur apropiindu-se înainte de răsărit nu era 
o ameninţare, dar era un lucru suficient de neobişnuit ca 
să necesite prezenţa unui ofiţer pe zid. 

Apoi, ajungând mai aproape, călăreţul ridică o mână, 
făcând semn să i se deschidă porţile. Mai întâi Ning fu 
uluit de aroganţa gestului, apoi văzu calul pe care călărea 
bărbatul. 

Privi calul şi omul înaintând, căpătând contururi mai 
clare, ca nişte spirite care pătrundeau în lumea reală 
venind dinăuntrul ceţii. Ce gând ciudat. Ning scuipă din 
nou, de data asta printre degete, un gest menit să-i asigure 
protecţie. 


< 68 > 


Îşi dorise calul din clipa în care-l zărise. Orice bărbat de 
la Poarta de Fier avea să-şi dorească animalul acela. Pe 
oasele onoraţilor săi strămoşi, îşi zise Wujen Ning, orice 
bărbat din imperiu l-ar fi vrut. 

Q 


— De ce eşti atât de sigur că nu celălalt a adus-o pân’ la 
tine? întrebase Bytsan. 

— Păi, a adus-o. Sau ea l-a adus pe el. 

— Nu mai face pe deşteptul, kitaiule. Ştii la ce mă refer. 

O uşoară iritare, lucru de înţeles. Erau probabil la a opta 
sau a noua ceaşcă de vin: printre studenţii din Xinan se 
considera o dovadă de proastă creştere să ţii socoteala. 

Se lăsase noaptea afară, dar coliba era luminată de 
razele argintii ale lunii. 

Tai aprinsese şi lumânări, gândindu-se că lumina îl va 
face pe Bytsan să se simtă mai în siguranţă. Nălucile erau 
afară, ca întotdeauna. Le auzeai vocile, ca întotdeauna. Tai 
era obişnuit cu ele, dar se simţea neliniştit ştiind că 
aceasta era cea din urmă noapte a sa aici. Se întrebă dacă 
ele ştiau asta, cumva. 

Bytsan nu era - nu putea fi - obişnuit cu nimic din toate 
astea. 

Vocile morţilor exprimau mânie şi tristeţe şi, uneori, o 
suferinţă întunecată, cumplită, ca şi cum ar fi fost pentru 
eternitate prizonierii momentului în care muriseră. 
Sunetele se  învolburau prin ferestrele colibei, se 
prelingeau pe acoperiş. Unele veneau de mai departe, 
dinspre lac sau dintre copaci. 

Tai încercase să-şi amintească groaza sufocantă pe care 
o încercase în primele sale nopţi, cu doi ani în urmă. Era 
greu să retrăiască sentimentele respective după atâta 
vreme, dar îşi amintise cum transpirase şi tremurase, vârât 
în pat, cu mâinile încleştate pe mânerul uneia dintre săbii. 

Dacă vreo câteva ceşti de vin de orez încălzit aveau să-l 
ajute pe taguran să facă faţă celor o sută de mii de năluci, 
mai puţin cele îngropate de Shen Tai timp de doi ani... 
atunci aşa să fie. Era în regulă. 

Îi înmormântaseră pe Yan şi pe asasină în groapa pe 

< 69 > 


care o începuse Tai în acea după-amiază. Nu fusese încă 
suficient de adâncă pentru oasele pe care plănuia să le 
îngroape în ea, ceea ce o făcuse numai bună pentru doi 
kitai proaspăt ucişi, unul de sabie şi altul de săgeți, trimişi 
în noaptea celuilalt tărâm. 

li înfăşuraseră în pieile de oaie pe care el nu le mai 
folosea (şi nu avea să le mai folosească niciodată) şi îi 
transportaseră în josul şirurilor de morminte, în cea din 
urmă lumină a zilei. 

Tai sărise în groapă şi taguranul îi dăduse trupul lui Yan, 
iar el îşi culcase prietenul în pământ şi ieşise din mormânt. 

Apoi o azvârliseră pe asasină alături de Yan şi 
aruncaseră pământul de lângă groapă înapoi în ea, 
bătătorindu-l zdravăn deasupra şi de jur-împrejur cu 
lopeţile împotriva animalelor ce puteau veni, după care Tai 
rostise o rugăciune din învăţăturile Căii şi turnase o 
ofrandă de vin peste mormânt, în timp ce taguranul şedea 
alături, cu chipul întors înspre sud, către zeii lui. 

Se făcuse deja aproape întuneric, aşa că reveniseră 
grăbiţi în colibă, în timp ce steaua înserării, cea pe care 
kitaii o numeau Marea Albă, apărea la răsărit, urmând 
soarele în coborârea lui. Stea a poeţilor seara, stea a 
soldaţilor în zori. 

Nu avuseseră hrană proaspătă. Într-o zi obişnuită, Tai ar 
fi prins peşte, ar fi adunat ouă, ar fi săgetat o pasăre şi ar 
fi jumulit-o ca s-o gătească la sfârşitul zilei, dar azi nu 
avusese timp pentru asta. 

Fierseseră nişte carne uscată şi sărată de porc şi o 
mâncaseră cu napi şi alune, în boluri de orez. Taguranii 
aduseseră piersici timpurii, care erau delicioase. Şi 
avuseseră noul vin de orez. Băuseră în timp ce mâncaseră 
şi continuaseră şi după terminarea mesei. 

Odată cu stelele, apăruseră şi nălucile. 

— Ştii ce vreau să zic, repetase Bytsan, puţin cam tare. 
De ce ai atâta încredere în el? În acest Chou Yan? Ai 
încredere în oricine spune că-ţi e prieten? 

— Nu-s încrezător din fire, spusese Tai, clătinând din 
cap. Dar Yan era prea mândru de el când a dat cu ochii de 


< 70 > 


mine şi prea uluit când a scos ea săbiile. 

— Şi un kitai nu poate să mintă? 

Tai clătinase din nou din cap. 

— Îl cunoşteam, zisese el sorbind din vin. Dar se pare că 
altcineva mă cunoştea pe mine, dacă ei i s-a cerut să nu 
lupte. Ea a spus că ar fi preferat să mă omoare în luptă. Şi 
ştia că sunt aici. Yan nu ştia. Ea l-a lăsat să meargă mai 
întâi la locuinţa tatălui meu. Nu i-a spus unde mă aflam, 
altfel el ar fi bănuit ceva. Poate. Nu era un ins suspicios. 

Bytsan îl privise pe Tai cu ochi mijiţi, gândindu-se. 

— Ce motive ar avea un războinic kanlin să se teamă de 
tine? 

Deci nu era chiar atât de beat. Tai nu văzuse însă de ce 
să nu-i răspundă. 

— M-am antrenat cu ei. Pe Muntele Toba de Piatră, timp 
de aproape doi ani, spuse el urmărind reacţia lui Bytsan. 
Mi-ar fi trebuit ceva timp ca să-mi recapăt vechea 
îndemânare, dar probabil cineva n-a vrut să-şi asume 
riscul. 

Taguranul se holbase la el. Tai îi mai turnase nişte vin 
din plosca aflată pe vasul cu mangal. Îşi golise propria 
ceaşcă şi o umpluse. Un prieten murise în acest loc. 
Aşternutul era pătat de sânge. În lume era o nouă gaură pe 
unde pătrundea tristeţea. 

— Toţi ştiau despre asta? Despre timpul pe care l-ai 
petrecut la kanlini? 

Tai clătinase din cap: 

— Nu. 

— Te-ai antrenat să devii un asasin? 

Obişnuita presupunere eronată şi enervantă. 

— M-am antrenat ca să înţeleg cum gândesc, care le 
sunt disciplinele şi cum mânuiesc armele. De obicei sunt 
gărzi sau garanţi ai unui armistițiu, nu asasini. Plecarea 
mea dintre ei a fost destul de bruscă. Unii dintre dascălii 
mei s-ar putea să se mai gândească încă la mine cu drag. 
Alţii nu. S-a întâmplat cu ani în urmă. Lăsăm lucruri în 
urma noastră. 

— Mda, asta-i adevărat. 


<471> 


Tai sorbise din vin. 

— Oare cred ei că i-ai folosit? Că i-ai înşelat? 

Tai începuse să regrete că-i pomenise. 

— Pur şi simplu îi înţeleg ceva mai bine acum. 

— Şi lor nu le convine asta? 

— Nu. Pentru că nu-s kanlin. 

— Dar ce eşti? 

— În clipa asta? Mă aflu la graniţa dintre lumi, servindu- 
i pe cei morţi. 

— Da, bine. Fă din nou pe deşteptul în stilul kitai. Eşti 
soldat sau curtean, ce naiba? 

Tai reuşise să zâmbească. 

— Nici una, nici alta. Ce naiba! 

Bytsan îşi întorsese iute privirea, dar Tai îl zărise 
ascunzându-şi un zâmbet. Era greu să nu-l placi pe acest 
bărbat. 

Adăugase, mai calm: 

— Ăsta-i adevărul, căpitane. Am părăsit armata cu ani în 
urmă şi nu mi-am dat examenele de admitere în serviciul 
civil. Nu fac pe deşteptul. 

Înainte să răspundă, Bytsan îi întinsese din nou ceaşca 
goală. Tai o umpluse, apoi o completase şi pe a sa. Totul 
începuse să-i amintească de nopţile din Districtul de Nord. 
Cine putea să bea mai mult, soldaţii sau poeţii? O 
întrebare la care numai timpul sau înţelepţii puteau 
răspunde. 

După o clipă taguranul zisese, la fel de calm: 

— N-aveai nevoie să te salvăm noi. 

Afară se auzise un țipăt. 

Nu fusese un sunet despre care să poţi pretinde că 
aparţinea unui animal sau vântului. Tai cunoştea acea voce 
anume. O auzea noapte de noapte. Se pomenise dorindu-şi 
să-l fi găsit pe posesorul ei şi să-l fi îngropat înainte de 
plecare. Dar nu aveau cum să afle unde zăceau nişte 
oseminte anume. Măcar atâta învățase în aceşti doi ani. 
Doi ani care se terminau în acea noapte. Trebuia să plece. 
Cineva fusese trimis cale lungă ca să-l ucidă. Trebuia să 
afle de ce. Îşi golise din nou ceaşca. 


< 72 > 


— Nu ştiam c-o s-o atace, zisese el. Nici voi, când v-aţi 
întors. 

— Păi fireşte, altfel nu ne-am fi întors. 

Tai clătinase din cap. 

— Nu, asta înseamnă că aţi dovedit un curaj care merită 
să fie onorat. 

Îi venise o idee. Uneori vinul îţi trimitea gândurile pe 
cărări pe care altminteri nu le-ai fi aflat, aşa cum trestiile 
unui râu ascund şi-apoi dezvăluie un nou curs printr-o 
mlaştină. 

— De aceea l-ai lăsat pe tânărul acela să tragă el cele 
două săgeți? 

În lumina neclară, privirea lui Bytsan fusese neliniştitor 
de directă. Tai începuse să simtă vinul făcându-şi efectul. 
Taguranul zisese: 

— Era lipită de peretele colibei. Urmau să-i soarbă viaţa 
din ea. De ce să irosesc o săgeată? 

Asta nu fusese decât cel mult o jumătate de adevăr. 

— De ce să iroseşti o şansă de a-i oferi unui soldat un 
tatuaj şi un prilej de laudă? spusese Tai ironic. 

Bytsan dăduse din umeri. 

— Şi asta. În fond, s-a întors odată cu mine. 

Tai încuviinţase. 

— Când ai fugit afară ştiai că te vor ajuta? întrebase 
Bytsan. 

Cu asprime în glas. Şi de ce nu? Ascultau chiar atunci 
plânsetele de afară. Şi tipetele. 

Tai îşi trimisese mintea îndărăt către clipele disperate 
de după moartea lui Yan. 

— Fugeam să iau lopata. 

Bytsan sri Nespo izbucnise în râs, un sunet brusc, 
surprinzător. 

— Împotriva unor săbii kanlin? 

Tai se pomenise la rândul său râzând. În parte din cauza 
vinului. Şi ca efect al fricii rememorate. Se aşteptase să 
moară. 

Ar fi devenit una dintre nălucile din Kuala Nor. 

Mai băuseră. Vocea care ţipa amuţise. Se pornise una şi 


<73 > 


mai rea, una dintre acelea care păreau să moară încă, 
insuportabil, undeva în noapte. S-o auzi îţi rănea inima şi-ţi 
destrăma graniţele minţii. 

— Te gândeşti la moarte? întrebase Tai. 

— Toţi soldaţii o fac, îi spusese Bytsan, privindu-l atent. 

Fusese o întrebare necinstită. Acest om era un străin, 
aparţinând unui popor duşman până nu demult şi care 
probabil avea să le fie duşman din nou în anii ce urmau. 
Un bărbat cu tatuaje albastre care trăia dincolo de 
graniţele lumii civilizate. 

Tai băuse din nou. Vinul taguran nu putea înlocui vinul 
de struguri aromat şi pregătit cu mirodenii al celor mai 
bune case din Districtul de Nord, dar fusese suficient de 
bun pentru acea noapte. 

Deodată, Bytsan murmurase: 

— Am zis că avem de discutat. l-am spus lui Gnam, ti- 
aduci aminte? 

— Păi, n-am discutat destul? Păcat... mare păcat că Yan 
e îngropat afară. Ţi-ar fi vorbit pân-ai fi adormit numai ca 
să scapi de vocea lui. 

„Îngropat afară.” 

Ce loc nepotrivit de odihnă pentru bărbatul acela blând 
şi vorbăreţ. Yan bătuse atâta drum până acolo. Cu ce 
veşti? Tai nu ştia. Îşi dăduse seama că nu ştia nici măcar 
dacă prietenul lui trecuse examenele. 

Bytsan se uitase în altă parte. Privind lumina lunii prin 
fereastră, zisese: 

— Cine a trimis un asasin poate să trimită un altul, după 
ce te întorci sau cât eşti pe drum. Ştii asta. 

Ştia. 

— Poarta de Fier i-a văzut trecând. O să te întrebe unde 
sunt, spusese Bytsan. 

— O să le spun. 

— Şi ei o să trimită veste în Xinan. 

Tai aprobase. Fireşte că aveau să trimită veste. Un 
războinic kanlin venind atât de departe în vest, în calitate 
de asasin? Era o informaţie valoroasă. Nu una care să 
cutremure imperiul - Tai nu era atât de important - dar în 


< 74 > 


mod cert merita un mesaj expediat dintr-un fort somnolent 
de pe graniţă. Ar fi fost trimis cu poşta militară, care era 
foarte rapidă. 

— Doliul tău s-a terminat, aşadar? întrebase Bytsan. 

— Până ajung în Xinan va fi pe sfârşite. 

— Într-acolo pleci? 

— Trebuie. 

— Pentru că ştii cine a trimis-o? 

Nu se aşteptase la asta. 

„Xin Lun mi-a sugerat asta.” Ultimele cuvinte rostite de 
Yan în această viaţă, pe acest pământ, sub cele nouă 
ceruri. 

— S-ar putea să ştiu de unde să încep să întreb. 

Era posibil să ştie mai mult de-atât, dar nu fusese 
pregătit să se gândească la asta în acea noapte. 

— Atunci mai am o sugestie, zisese taguranul. Două 
sugestii. Care să te ţină în viaţă. 

Răsese scurt şi îşi golise din nou ceaşca. 

— Viitorul meu pare legat de al tău, Shen Tai, şi de darul 
pe care l-ai primit. Trebuie să trăieşti suficient cât să 
trimiţi după caii tăi. 

Tai cugetase. Avea sens, din punctul de vedere al lui 
Bytsan: nu trebuia să te gândeşti prea mult ca să vezi cât 
era de adevărat. 

Ambele sugestii ale taguranului se dovediseră bune. 

Tai nu s-ar fi gândit la niciuna dintre ele. Trebuia să-şi 
recapete subtilitatea înainte să ajungă în Xinan, unde 
puteai fi exilat pentru o plecăciune în plus sau în minus 
sau pentru că te înclinaseşi mai întâi în faţa cui nu trebuia. 
Acceptase amândouă ideile bărbatului, cu un adaos care i 
se păruse cuvenit. 

Terminaseră ultima ploscă, stinseseră luminile şi se 
duseseră la culcare. 

Către ceea ce avea în curând să devină dimineaţă, când 
luna era deja la apus, taguranul spusese încet din locul de 
pe podea unde îşi făcuse culcuşul: 

— Dacă aş fi petrecut doi ani aici, m-aş fi gândit la 
moarte. 


< 75 > 


— Da, zisese Tai. 

Lumina stelelor. Vocile de afară, suind şi coborând. 
Steaua Fecioarei Care [ese fusese vizibilă ceva mai 
devreme, strălucind la fereastră. De cealaltă parte a Râului 
Ceresc, departe de dragostea ei. 

— Cei mai mulţi dintre cei de-afară sunt trişti, nu? 

— Da. 

— Dar ar fi ucis-o. 

— Da. 


[0.0] 


Tai îl recunoscu pe paznicul ce veghea deasupra porţii. 
Venise la lac cel puţin de două ori cu proviziile ce-i 
fuseseră trimise. Nu-şi amintea cum îl chema. Numele 
comandantului era Lin Fong, asta ştia. Un bărbat mărunţel 
şi îngrijit, cu o faţă rotundă şi o atitudine care sugera că 
fortăreaţa Poarta de Fier era pentru el doar un loc de 
trecere, un interludiu în cariera lui. 

Pe de altă parte, la câteva luni de la sosirea sa în fort, 
toamna trecută, comandantul venise la Kuala Nor ca să-l 
vadă cu ochii lui pe bărbatul cel straniu care îngropa 
morţii. 

Se înclinase de două ori în faţa lui înainte să plece cu 
soldaţii şi cu căruţa, şi Tai se putuse baza în continuare pe 
proviziile trimise. Li Fong era un om ambițios. Pe 
parcursul vizitei sale la lac, păruse în mod evident 
conştient cine anume fusese tatăl lui Tai. Oarecum 
arogant, dar cu simţul onoarei, apreciase Tai, şi dând 
senzaţia că ştia istoria acestui câmp de luptă dintre munţi. 

Nu era chiar un ins pe care să ţi-l alegi ca prieten, însă 
nu ăsta-i era rolul aici, la Poarta de Fier. 

Stătea, impecabil în uniforma sa, de cealaltă parte a 
porţii ce se deschidea. Zorii abia mijiseră. În prima noapte 
de călătorie Tai dormise, dar în cea de-a doua fusese trezit 
de lupi. Nu erau periculos de aproape şi nici flămânzi din 
câte-şi dăduse el seama, totuşi preferase să-şi facă 
rugăciunile pentru tatăl său pe întuneric şi să călărească la 
lumina stelelor, în loc să stea lungit pe pământul tare al 
înălțimilor fără să pună geană pe geană. Niciun kitai nu se 

< 76 > 


simţea în largul lui în preajma lupilor, nici în legende, nici 
în viaţă, şi Tai nu făcea excepţie. Se simţea mai în 
siguranţă călare şi era deja îndrăgostit de murgul sardian 
al lui Bytsan sri Nespo. 

Caii Celeşti nu transpirau sânge - era numai o legendă, 
o imagine poetică -, dar dacă s-ar fi găsit cineva care să 
recite unele dintre versurile sofisticate scrise despre ei, 
Tai ar fi fost cum nu se poate mai fericit să le asculte şi să 
le aprobe. Călărise nesăbuit de iute toată noaptea, cu luna 
pe urme, purtat de iluzia că armăsarul cel uriaş n-ar fi 
putut călca greşit, că goana însemna doar bucurie, nu şi 
primejdii în bezna din canion. 

Desigur, gândind în felul ăsta puteai să mori. Nu-i 
păsase, goana era o beţie mult prea dulce. Călărea un 
armăsar sardian către casă, prin noapte, şi inima i se 
înălţase chiar dacă numai cu această unică ocazie. Li 
păstrase numele taguran - pe limba lor, „Dynlal” însemna 
„Sspirit” - care i se potrivea în multe privinţe. 

Schimbul de cai fusese cea dintâi propunere a lui 
Bytsan. Tai urma să aibă nevoie de o dovadă a favorii de 
care se bucura, subliniase el, ceva care să-l legitimeze şi 
care să-i facă pe oameni conştienţi că darul pe care îl 
primise era real. Un cal, ca simbol al celor două sute 
cincizeci ce urmau să vină. 

În plus, Dynlal avea să-l ducă mai iute încotro mergea. 

Ideea ca numai el să poată cere caii sardieni promişi l-ar 
fi putut ţine în viaţă, i-ar fi putut determina pe alţii să i se 
alăture în căutarea celor care, în mod evident, doreau să-l 
omoare, şi l-ar fi putut ajuta pe Tai să afle de ce. 

Avusese logică. La fel cum avusese, pentru Tai, 
modificarea pe care o propusese el. 

O scrisese în zori, înainte să se despartă: un document 
care-i acorda lui Bytsan sri Nespo, căpitan în oastea 
tagurană, dreptul să aleagă trei cai dintre cei două sute 
cincizeci, în schimbul propriului său armăsar cedat la 
cerere, într-un moment de cumpănă, şi drept recunoştinţă 
pentru curajul arătat în faţa trădării sosite la Kuala Nor 
dinspre Kitai. 


< 77 > 


Această ultimă frază avea să-l ajute pe comandant în 
faţa propriilor superiori şi o ştiau amândoi. Taguranul nici 
nu se împotrivise. Odată cu marele armăsar murg renunţa 
în mod evident la ceva ce era foarte important pentru el. 
La câteva clipe după ce pornise spre răsărit, călărind la 
întrecere cu vântul, Tai începuse să înţeleagă de ce. 

Cea de-a doua sugestie a lui Bytsan fusese de a face 
explicit ceea ce altminteri ar fi putut fi periculos de neclar. 
Taguranul pusese la rândul lui mâna pe condei şi hârtie la 
măsuţa lui Tai, scriind în limba kitană cu un scris lent şi 
pretenţios: 

Sus-numitul căpitan al armatei Tagurului a fost 
însărcinat să se asigure că dând sub forma cailor sardieni 
din partea onoratei şi mult iubitei prințese Cheng-wan, 
oferit prin bunăvoința ei şi cu binecuvântarea lui 
Sangrama Leul din Rygyal, va fi transferat kitaiului Shen 
Tai, fiul generalului Shen Gao, şi nimănui altcuiva. Caii, 
care în prezent sunt în număr de două sute cincizeci, vor fi 
hrăniţi şi întreţinuți... 

Mai fuseseră şi altele, prevăzând locul - pe pământ 
taguran, lângă graniţă, aproape de oraşul Hsien din Kitai, 
ceva mai la sud de locul unde se aflau acum - şi detaliind 
cu exactitate împrejurările în care aveau să-i fie predaţi 
caii. 

Condiţiile fuseseră concepute pentru a se asigura că 
nimeni nu-l putea sili pe Tai să semneze ordine împotriva 
voinţei sale. În Xinan existau bărbaţi pregătiţi şi adesea 
înzestrați de natură cu talentul de a smulge asemenea 
semnături. Mai erau şi alţii la fel de înzestrați care le 
produceau chiar ei. 

Această scrisoare avea să-l însoţească pe Tai pentru a fi 
înmânată comandantului Porții de Fier spre a fi copiată, 
copia urmând să pornească înaintea lui către Curte, cu 
poşta militară. 

Asta putea conta. Sau putea să nu conteze, fireşte, dar 
păgubirea imperiului de aceşti cai ar fi constituit un foarte 
probabil motiv ca orice alt asasin (şi cei care-l plăteau pe 
el sau ea) să fie vânat, torturat pentru informaţii şi 


< 78 > 


eviscerat în mod creativ înainte să i se permită să moară. 

Încă de când pornise către est şi cu atât mai mult acum, 
când îl făcea pe Dynlal să pătrundă în trap pe poarta 
deschisă a fortului, oprindu-l apoi în curtea principală 
dinaintea lui Lin Fong, Tai fusese conştient că i-ar fi putut 
fi trimis un al doilea asasin, după aflarea veştii despre 
eşecul celui dintâi. 

Nu se gândise însă că va găsi unul aşteptându-l chiar 
aici, în fortăreaţa Poarta de Fier, păşind în urma 
comandantului, în veşminte negre şi purtând două săbii 
kanlin încrucişate pe spate, în tecile lor. 

Era mai scundă decât cealaltă femeie, dar avea aceleaşi 
mişcări agile. Kanlinii ieşeau aproape întotdeauna în 
evidenţă prin mersul lor. Îţi însuşeai acele mişcări, ba 
chiar şi o postură specifică, pe Muntele Toba de Piatră. 
Acolo te puneau să dansezi în echilibru pe o minge. 

Tai privi femeia. Părul ei negru era desfăcut, căzându-i 
până la mijloc. Îşi dădu seama că de-abia se deşteptase. 

Asta n-o făcea mai puţin periculoasă. Îşi trase arcul din 
teaca de pe şa şi puse o săgeată în el. În munţi îţi ţineai tot 
timpul la îndemână arcul şi săgețile, din pricina lupilor şi a 
pumelor. Nu descălecă. Ştia să tragă din şa. Făcuse parte 
din cavaleria nordului, dincolo de Zidul cel Lung, şi apoi se 
antrenase la Toba de Piatră. Puteai vedea ironia din asta, 
dacă erai într-o anumită stare de spirit. Kanlini trimişi 
după el. De cineva. 

— Ce faci? întrebă comandantul. 

Femeia se oprise la o distanţă de cincisprezece paşi. 
Avea ochi depărtaţi şi o gură cu buze pline. Ţinând cont de 
ce anume era, cincisprezece paşi însemnau prea aproape, 
mai ales dacă avea vreun pumnal. Tai îşi jucă armăsarul 
îndărăt. 

— A venit să mă omoare, zise el destul de calm. A mai 
încercat un kanlin, sus la lac. 

— Ştim asta, zise comandantul Lin. 

Tai clipi nedumerit fără să-şi desprindă însă ochii de la 
femeie. Cu mişcări lente, ea lepădă curelele de piele întâi 
de pe un umăr, apoi de pe celălalt, ţinându-şi tot timpul 


< 79 > 


mâinile la vedere. Săbiile căzură în spatele ei, în praf. Ea 
zâmbi. Era un zâmbet în care el nu se încrezu. 

O mulţime de soldaţi se adunase în curte. O dimineaţă 
plină de evenimente. Nu erau prea multe asemenea aici, la 
marginea lumii. 

— De unde ştiţi? întrebă Tai. 

Comandantul îi aruncă o privire rapidă femeii de lângă 
el. Ridică din umeri. 

— Ea ne-a spus, noaptea trecută. A sosit urmărind-o pe 
cealaltă. A ajuns la apus. Ar fi pornit călare noaptea către 
tine. I-am spus să aştepte până dimineaţă, căci dacă era să 
se întâmple ceva neplăcut la Kuala Nor, atunci deja se 
întâmplase, întrucât cealaltă avea un avans de câteva zile. 

Ezită înainte să adauge: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Da. 

Chipul comandantului era inexpresiv. 

— Au murit? Învăţăcelul cel grăsan şi femeia? 

— Da. 

— Amândoi? 

Femeia vorbise pentru prima oară. Vocea-i era joasă, dar 
clară în curtea luminată de zori. 

— Îmi pare rău s-aud. 

— Îţi pare rău de tovarăşa ta? zise Tai, încercând să-şi 
înfrâneze mânia. 

Ea clătină din cap. Zâmbetul îi pierise. Avea un chip 
inteligent şi alert, cu pomeţi proeminenţi. Părul despletit 
continua să-i distragă atenţia lui Tai. 

— Am fost trimisă s-o ucid. Îmi pare rău pentru celălalt. 

— Pentru învăţăcelul cel grăsan, repetă Lin Fong. 

— Învăţăcelul îmi era prieten, zise Tai. Chou Yan a bătut 
un drum lung, venind din lumea lui ca să-mi spună ceva de 
mare însemnătate. 

— Şi? Ţi-a spus? întrebă femeia. 

Se apropie. Tai ridică iute mâna, cea în care nu ţinea 
arcul. Ea se opri. Zâmbi din nou cu gura ei generoasă. Un 
zâmbet din partea unui războinic kanlin era neliniştitor în 
sine, îşi zise Tai. 


< 80 > 


Ea clătină din cap. 

— Dacă aş fi venit să te ucid, ai fi deja mort. Nu m-aş fi 
ivit aşa pur şi simplu. Ar trebui să ştii asta. 

— S-ar putea să vrei să ţi se răspundă mai întâi la 
întrebări, zise el cu răceală. Şi-o ştii şi tu. 

Era rândul ei să ezite. Asta-l mulţumi. Fusese prea 
sigură pe ea. La Toba de Piatră erai învăţat cum să 
dezarmezi o persoană cu ajutorul cuvintelor, cum s-o 
năuceşti sau s-o îndupleci. Nu se reducea totul la săbii, 
arcuri şi piruete aeriene încheiate cu o lovitură în piept 
sau în cap şi, adesea, cu moartea cuiva. 

Prietenul lui era mort, ucis de unul dintre aceşti 
războinici. Păstra asta înăuntrul său, cu o furie cumplită. 

Ea îl cântărea din priviri, însă nu aşa cum o făcuse 
cealaltă femeie. Nu-l măsura cu gândul la o confruntare. 
Sau trăgea de timp, dezavantajată pe moment, sau spunea 
adevărul referitor la motivul pentru care se afla aici. 
Trebuia să ia o decizie. Putea să tragă în ea pur şi simplu, 
îşi zise. 

— De ce ai fost trimisă să ucizi un alt kanlin? 

— Pentru că nu era kanlin. 

Comandantul fortăreței se întoarse s-o privească. 

— S-a rupt de noi acum o jumătate de an, zise femeia. Şi- 
a părăsit sanctuarul de lângă Xinan unde fusese 
repartizată şi s-a făcut nevăzută în oraş. A început să ucidă 
pentru bani, apoi a fost angajată de cineva să călătorească 
până aici în acelaşi scop, din câte am aflat noi. 

— Cine a angajat-o? 

Fata clătină din cap. 

— Nu mi s-a spus. 

— Era un războinic kanlin, spuse Tai. Ar fi vrut să se 
lupte cu mine şi a spus că singurul motiv pentru care n-o 
face sunt ordinele stricte pe care le-a primit. 

— Şi tu crezi că asemenea ordine ar fi putut fi date de 
cineva care încă mai serveşte Muntele, maestre Shen Tai? 
Serios? Ai fost la Toba de Piatră. Ar trebui să ştii mai bine. 

Tai se uită de la ea la Lin Fong. Expresia comandantului 
era una alertă. Toate astea erau o noutate pentru el, 


< 81 > 


desigur, şi atât de departe în vest noutăţile erau ca nişte 
monede strălucitoare. 

Tai chiar nu voia să-şi vadă viaţa pusă în discuţie în plină 
curte. Probabil că femeia ştia asta, îşi zise el. li ignorase 
întrebarea privind motivul pentru care fusese trimisă aici. 
Asta putea fi o dovadă de discreţie sau un mod de a-l 
atrage într-un loc mai strâmt. 

Cu numai câteva zile în urmă viaţa lui fusese atât de 
simplă. 

— Comandantul poate să pună pe cineva să mă 
controleze, zise ea cu vocea ei joasă şi precisă, de parcă i- 
ar fi citit gândurile. Am un pumnal în cizma dreaptă. Nimic 
altceva. Pot să mă şi lege la mâini ca să putem discuta 
undeva în linişte, cu comandantul de faţă sau nu, după 
cum ţi-e voia. 

— Nu, zise Lin Fong încruntat. 

Nu-i plăcea să vadă o femeie atât de hotărâtă. Niciunui 
ofiţer al armatei nu i-ar fi plăcut. 

— O să fiu de faţă. Nu pui tu condiţii aici. Amândoi 
sunteţi sub jurisdicţia mea şi se pare că au fost ucişi nişte 
oameni. Am şi eu întrebări de pus şi rapoarte de 
completat. 

Întotdeauna erau rapoarte de completat. Imperiul s-ar fi 
putut îneca în rapoartele completate, îşi zise Tai. 

Femeia ridică din umeri. Tai avu senzaţia că ea 
anticipase sau poate chiar dorise asta. Trebuia să ia o 
decizie. 

Puse deoparte arcul şi săgeata. Privi spre dreapta. 
Paznicul cel chel şi ştirb de un dinte era încă pe zid, 
privind în jos. Tai făcu semn. 

— Cel de acolo să aibă grijă de calul meu. Să-l plimbe, 
să-i dea apă, să-l hrănească. Îmi amintesc că se pricepe la 
cai. 

În nişte vremuri mai uşoare, bucuria de pe chipul omului 
ar fi fost o răsplată. 

axă 


Avu parte de câteva momente de singurătate, cât să se 
spele şi să-şi schimbe hainele. Inlocui cizmele de călărie cu 
< 82 > 


papucii din brocart pe care i-i oferiseră. Un servitor, unul 
dintre locuitorii de la graniţă care îi slujeau pe soldaţi, îi 
luă hainele şi cizmele ca să le curețe. 

Cu mulţi ani în urmă, Tai înţelesese că oamenii se 
aşteptau ca deciziile importante să răsară în urma unui 
proces de gândire lung şi complicat. Uneori aşa şi era. Dar 
alteori te puteai trezi de dimineaţă (sau în timp ce-ţi 
ştergeai mâinile şi faţa într-o fortăreață prăfuită de la 
graniţă) dându-ţi seama brusc că alegerea fusese deja 
făcută. Şi că nu-ţi mai rămânea decât s-o pui în practică. 

În privinţa asta, Tai nu vedea un model clar în viaţa lui. 
Nici n-ar fi putut spune, în acea dimineaţă, de ce era 
deodată atât de sigur de ceva. 

Un soldat care-l aştepta îl conduse străbătând două curţi 
până la pavilionul de primire al comandantului, aflat la 
capătul estic al incintei. Anunţă prezenţa lui Tai şi trase în 
lături perdeaua de pânză care acoperea intrarea, 
împiedicând vântul să pătrundă. Tai intră. 

Lin Fong şi femeia kanlin erau deja acolo. Tai se înclină, 
apoi li se alătură pe platforma înălţată din centrul 
încăperii. Se aşeză pe o rogojină cu picioarele încrucişate. 
În mod neaşteptat, lângă el se găsea ceai, pe o tăviţă 
albastră, lăcuită, decorată cu ramuri de salcie pictate şi cu 
două versuri dintr-un poem de Chan Du despre sălcii. 
Pavilionul era decorat cu zgârcenie. 

Era totodată cea mai frumoasă încăpere în care 
pătrunsese Tai de doi ani încoace. In spatele 
comandantului, pe o măsuţă joasă, se afla o vază verde 
palid. Tai o privi îndelung. Poate prea îndelung. Expresia 
lui, îşi spuse el amuzat, aducea probabil cu aceea a 
soldatului de pe zid când se uitase la calul său. 

— Foarte frumoasă piesă, zise el. 

Lin Fong zâmbi mulţumit, fără să se poată abtine. 

Tai îşi drese vocea şi se înclină din talie, fără să se 
ridice. 

— Dezleag-o, te rog. Sau n-o ţine legată din cauza mea. 

La prima vedere, o nebunie. Se simţea alarmant de sigur 
că nu era aşa. 


< 83 > 


O privi pe femeie ale cărei încheieturi şi glezne fuseseră 
legate strâns. Stătea calmă de cealaltă parte a platformei. 

— De ce? 

Era evident că, oricât de fericit ar fi fost să i se 
complimenteze bunul gust, comandantului Lin nu-i plăcea 
să facă schimbări. 

— N-o să mă atace în prezenţa ta. 

Îşi dăduse seama de asta în timp ce se spăla pe faţă. 

— Kanlinii există pentru că sunt demni de încredere, 
atât la Curte, cât şi în rândurile armatei. Au supravieţuit 
şase sute de ani datorită acestui fapt. Dar această 
încredere ar fi serios şubrezită dacă unul dintre ei l-ar 
ucide pe comandantul unui fort sau pe cineva aflat sub 
protecţia lui. Sanctuarele şi imunitatea lor ar putea fi 
distruse. Şi, în plus, cred că spune adevărul. 

Femeia zâmbi iarăşi, coborându-şi ochii mari ca şi cum 
amuzamentul ei ar fi fost unul privat. 

— Comandantul ar putea fi părtaş la complotul meu, zise 
ea, privind în jos. 

În intimitatea încăperii, departe de curtea bătută de 
vânt, vocea ei joasă era tulburătoare. Trecuseră doi ani de 
când nu mai auzise o asemenea voce, îşi zise Tai. 

— Dar nu este, zise el înainte să apuce comandantul Lin 
să-şi exprime indignarea. Nu-s destul de important. Sau n- 
am fost mai-nainte. 

— Mai-nainte de ce anume? zise celălalt bărbat, distras 
de la ceea ce voise să spună. 

Tai aşteptă. Lin Fong îl privi o clipă, apoi făcu un semn 
brusc din cap către soldat. Bărbatul înaintă şi începu s-o 
dezlege pe femeie. Era atent să nu calce pe platformă; în 
acest loc se păstra disciplina. 

Tai privi până când bărbatul termină, apoi continuă, 
politicos, să aştepte. După o clipă, comandantul înţelese 
aluzia şi îi expedie pe cei doi soldaţi. 

Femeia îşi încrucişă picioarele cu agilitate, odihnindu-şi 
mâinile pe genunchi. Purta o tunică neagră cu glugă şi 
pantaloni negri de călărie, ambele din pânză simplă de 
cânepă. Se folosise de răgaz ca să-şi prindă părul. Nu-şi 


< 84 > 


frecă încheieturile, deşi funiile, bine strânse, probabil o 
roseseră. Tai observă ce mâini mici avea. Nu te-ai fi gândit 
că putea fi războinică. Însă Tai ştia că aparențele înşală. 

— Cum te cheamă? o întrebă. 

— Wei Song, zise ea, înclinându-se uşor. 

— Vii de pe Muntele Toba de Piatră? 

Ea scutură nerăbdătoare din cap. 

— Nici vorbă, altfel n-aş fi ajuns atât de repede aici. 
Sunt din sanctuarul de lângă Ma-wai. Acelaşi de care 
aparţinea şi Renegata înainte să-l părăsească. 

La scurtă distanţă călare de Xinan, lângă un han de 
poştă şi o faimoasă staţiune cu ape termale, cu pavilioane, 
piscine şi grădini pentru împărat şi pentru favoriţii săi. 

Tai spusese o prostie. Toba de Piatră, unul dintre Cei 
Cinci Munţi Sfinţi, se afla mult mai departe spre nord-est. 

— Te rog, maestre Shen, înainte de ce? repetă 
comandantul. Nu mi-ai răspuns. 

Făcea un efort să nu i se simtă iritarea din voce, însă 
fără succes. Un bărbat energic, fără astâmpăr. O persoană 
importantă pentru Tai în acest moment. Tai se răsuci către 
el. 

Era limpede că sosise clipa. 

Avu senzaţia intensă a unor poteci bifurcându-se, a unor 
râuri ramificându-se, a unuia dintre acele momente în 
urma cărora viaţa nu mai poate fi ceea ce ar fi putut, 
altminteri, să fie. 

— Am primit un dar din partea taguranilor, zise el. De la 
Curte, din partea prinţesei noastre. 

— Prinţesa Cheng-wan în persoană ţi-a oferit un dar? 

Abia îşi ţinu uimirea în frâu. 

— Da, comandante. 

Era evident că Lin Fong avea o minte ageră. 

— Pentru că le-ai îngropat morţii? 

Omul o fi fost într-un post neînsemnat, însă nu era prost. 

Tai încuviinţă. 

— Cei din Rygyal mi-au făcut o onoare mult prea mare. 

— Mult prea mare? Sunt nişte barbari, zise brutal 
comandantul Lin. Îşi ridică ceaşca de porțelan şi sorbi din 


< 85 > 


ceaiul fierbinte şi aromat. Ei nu înţeleg ce-i onoarea. 
— Poate, zise Tai grijuliu, pe un ton neutru. 
Apoi le povesti despre cai şi le privi reacţiile. 


< 86 > 


CAPITOLUL IV 


— Unde-s acum? Caii ăştia? 

Era, fireşte, o întrebare ce trebuia pusă. Comandantul 
pălise şi, în mod limpede, gândea intens, luptându-se cu 
agitația ce-l cuprinsese. Experienţa nu te putea ajuta când 
erai confruntat cu asemenea informaţii. Două linii adânci, 
orizontale, îi brăzdau fruntea. Lin Fong părea înfricoşat. 
Tai nu înţelegea prea bine de ce, dar de văzut vedea. Prin 
contrast, femeia kanlin părea să fi intrat într-o stare de 
repaus, atentă, totuşi netulburată. i 

Tai însă fusese pe Muntele Toba de Piatră. Işi dădea 
seama că aceasta era doar o poză, un mod de a atinge 
calmul în timp ce părea calmă. Ceea ce însemna că nu era 
nici pe departe aşa. Wei Song era foarte tânără, înțelese el 
brusc. Mai tânără decât fusese asasina, probabil de o 
vârstă cu sora lui. 

— Nu-i am, zise el simplu. 

Ochii lui Lin Fong aruncară fulgere. 

— Te-am văzut când ai venit. Atâta lucru ştiu şi eu. 

La unii bărbaţi, iritarea era reacţia firească în situaţii 
tensionate. 

— N-o să ajungi la Curte în viaţă cu caii sardieni decât 
dacă vei avea o escortă armată, zise femeia. Şi atunci ai fi 
îndatorat armatei. 

Tânără, dar cu o minte iute. 

Comandantul se încruntă. 

— Toţi sunteţi îndatoraţi armatei. Şi-ai face bine să-ţi 
aminteşti asta, kanlino. 

„Începe”, îşi zise Tai. 

Eterna poveste a poporului Kitaiului şi a rivalităţilor 
sale. Pe vremuri, regate neînsemnate luptându-se unele cu 
altele; acum, bărbaţi şi femei cu ambiţie, la curtea 
imperială. Guvernatori militari,  prefecţi, mandarini 
avansând în sistemul celor nouă ranguri, reprezentanţi ai 
clerului, eunuci ai palatului, consilieri pe probleme 
juridice, împărătese şi concubine şi aşa mai departe... toţi 


< 87 > 


luptându-se pentru întâietate în jurul împăratului, care era 
soarele. 

Şi nici măcar nu trecuse o dimineaţă de când revenise în 
imperiu. 

— Caii vor fi ţinuţi într-un fort de peste graniţă, lângă 
Hsien, zise Tai. Am scris câteva scrisori pe care le voi 
trimite la Curte cu poşta militară, explicând toate astea. 

— Cine-i ţine? 

Comandantul încerca să înţeleagă. 

— Căpitanul taguran al fortului din trecătoarea de 
deasupra Kuala Norului. El e cel care mi-a adus vestea 
despre acest dar. _ 

— Însă atunci îi pot lua îndărăt! Îi pot păstra! 

Tai clătină din cap. 

— Numai dacă mor eu. 

Scotoci în buzunarul tunicii şi scoase scrisoarea iniţială 
din Rygyal. Îşi aminti deodată cum o citise pe malul 
lacului, în timp ce auzea păsările sfădindu-se. Aproape că 
simţea vântul. 

— Prinţesa  Cheng-wan în persoană a  semnat-o, 
comandante. Trebuie să avem grijă să n-o jignim sugerând 
că i-ar putea lua îndărăt. 

Lin Fong îşi drese glasul nervos. Fu cât pe ce să întindă 
mâna după scrisoare, dar se opri: ar fi fost o insultă faţă de 
Tai să-l verifice. Era un ins iritabil şi rigid, însă nu complet 
străin de politeţea obligatorie până şi aici, în sălbăticie. 

Tai privi către femeie. Zâmbea uşor la vederea 
încurcăturii lui Lin Fong, fără să-şi dea osteneala să se 
ascundă. 

— O să-i păstreze, dacă nu mă duc chiar eu după ei, 
adăugă Tai. 

Asta puseseră la cale el şi Bytsan sri Nespo la capătul 
unei nopţi lungi petrecute în colibă. 

— Aha, zise Wei Song ridicând ochii. Aşa ai de gând să 
rămâi în viaţă? 

— Aşa am de gând să încerc. 

Ea îl privi îngândurată. 

— Un dar problematic, care-ţi pune viaţa în pericol. 


< 88 > 


Era rândul comandantului să clatine din cap. Dispoziţia 
părea să i se fi schimbat. 

— Dificil? E mai mult de-atât! E... e o stea cu coadă 
arzând de-a curmezişul cerului. Un semn bun sau rău, 
depinde ce constelații traversează. 

— Şi depinde cine citeşte semnele, zise Tai încet. 

Din întâmplare, nu-i plăceau alchimiştii şi astrologii. 

Comandantul Lin încuviinţă şi spuse: 

— Caii ăştia ar trebui să fie un prilej de bucurie. Pentru 
tine şi pentru noi toţi. Dar te întorci în nişte vremuri 
tulburi. Xinanul e periculos. 

— Totdeauna a fost, zise Tai. 

— Acum mai mult ca oricând, zise comandantul. Toţi o 
să-ţi vrea caii. S-ar putea să te sfâşie în bucăţi de dragul 
lor. 

Sorbi din ceai, apoi adăugă: 

— Am o idee. 

În mod limpede gândea intens. Lui Tai aproape că-i 
părea rău de el: erai postat într-un fort liniştit de la 
graniţă, te străduiai să te descurci bine, să menţii ordinea, 
să fii eficient şi să avansezi când venea momentul. 

Apoi îşi făceau apariţia nici mai mult, nici mai puţin de 
două sute cincizeci de Cai Celeşti. 

O stea cu coadă, într-adevăr. O cometă, traversând 
dinspre vest. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai împărtăşi gândurile 
domniei tale, zise el. 

Simţea că devenea aşa protocolar ca un mod de a face 
faţă neliniştii. Trecuse mult de când făcuse parte din 
această lume complexă. Din orice lume în afară de lac, de 
pajişte şi de morminte. Credea că ştia ce urmează. Într-un 
joc, anumite mişcări puteau fi anticipate. 

— Tatăl tău a fost un mare conducător, jelit de noi toţi, 
mai ales în vest. Fiu al generalului Shen, ai armata în 
sânge. Acceptă aceşti armăsari-dragon în numele celei de 
a Doua Provincii Militare! Cea mai apropiată de Kuala Nor! 
Guvernatorul nostru militar este la Chenyao. O să-ţi ofer o 
escortă, o gardă de onoare. Înfăţişează-te guvernatorului 


< 89 > 


Xu şi oferă-i Caii Celeşti. Poţi să-ţi imaginezi ce rang ţi se 
va oferi? Onorurile şi gloria? 

Cum era de aşteptat. _ 

Şi asta explica teama omului. In mod limpede, Lin Fong 
era conştient că, dacă nu făcea măcar o încercare să 
păstreze caii pentru armata aflată la faţa locului, acest 
lucru ar fi fost o pată neagră în cariera lui, pe drept sau pe 
nedrept. Tai îl privi. Într-un fel ideea era ispititoare, 
oferind o soluţie imediată. Într-altul... 

Clătină din cap. 

— Şi să fac asta, comandante Lin, înainte să apar la 
Curte? Înainte să-i povestesc seninului şi gloriosului nostru 
împărat sau consilierilor săi despre onoarea pe care mi-a 
făcut-o prinţesa, fiica lui? Inainte să-i spun prim- 
ministrului? Îmi închipui că prim-ministrul Chin Hai va 
avea şi el nişte idei în această privinţă. 

— Şi înainte să afle şi ceilalţi guvernatori militari despre 
aceşti cai? zise femeia kanlin încet, dar foarte clar. Armata 
nu e unită, comandante. Nu crezi că, de exemplu, Roshan 
din nord-vest va avea şi el nişte păreri cu privire la locul 
cailor? E comandantul Grajdurilor Imperiale acum, nu? Nu 
crezi că opiniile lui ar putea avea importanţă? Nu e posibil 
ca maestrul Shen, după doi ani de izolare, să aibă nevoie 
să afle ceva mai multe înainte să cedeze un asemenea dar 
celui dintâi care i-l cere? 

Privirea pe care i-o aruncă comandantul era plină de 
venin. 

— Tu, izbucni el, n-ai niciun statut în această încăpere! 
Eşti aici numai ca să fii întrebată despre asasină, iar 
momentul ăla va veni. 

— Da, va veni, sper, se arătă de acord Tai, apoi trase aer 
în piept. Însă aş dori să-i ofer un statut, dacă îl acceptă. 
Vreau s-o angajez ca gardă de acum încolo. 

— Accept, zise iute femeia. 

Privirea ei o întâlni pe a lui. Nu-i zâmbi. 

— Dar credeai c-a venit să te ucidă! protestă 
comandantul. 

— Aşa credeam. Acum cred contrariul. 


< 90 > 


— De ce? 

Tai o privi din nou pe femeie. Şedea graţioasă, cu 
privirea coborâtă din nou, părând calmă. Nu credea că era 
aşa. 

Îşi cumpăni răspunsul. Apoi îşi permise un zâmbet. Lui 
Chou Yan i-ar fi plăcut acest moment, îşi zise el, l-ar fi 
savurat de-a dreptul, apoi ar fi spus povestea la nesfârşit, 
înfrumuseţând-o în mod diferit de fiecare dată. Gândindu- 
se la prietenul lui, zâmbetul lui Tai se ofili. 

— Pentru că şi-a prins părul înainte să vină aici, zise el. 

Expresia comandantului era amuzant de privit. 

— Ce... pentru că...? : 

Tai îşi păstră vocea serioasă. Incă o vreme, pentru el 
acest bărbat rămânea o persoană importantă. Demnitatea 
lui Lin Fong trebuia protejată. 

— Are mâinile şi picioarele libere şi are cel puţin două 
arme în păr. Kanlinii sunt antrenați să ucidă cu ele. Dacă 
mă voia mort, aş fi deja mort. La fel şi domnia ta. Dacă ar fi 
o altă renegată, nu i-ar păsa de consecințele pe care le-ar 
îndura Toba de Piatră în caz că te-ar ucide pe tine. Ar fi 
putut chiar să scape. 

— Trei arme, zise Wei Song. 

Îşi desprinse unul dintre acele de păr şi-l puse jos. 
Acesta rămase, scânteind, pe platformă. 

— lar scăparea este considerată preferabilă, însă nu şi 
subînţeleasă în cazul anumitor misiuni. 

— Ştiu, zise Tai. 

Îl privea pe comandant, aşa că văzu schimbarea. 

Era ca şi cum omul s-ar fi împăcat cu sine, recunoscând 
că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă şi fiind de-acum capabil 
să îndure şi să abată orice critici din partea superiorilor. 
Această problemă îl depăşea, era mult prea mare pentru o 
fortăreață de la graniţă. Curtea fusese invocată. 

Lin Fong sorbi din ceai şi, calm, îşi mai turnă o porţie 
din vasul de lut verde-închis aflat pe tava lăcuită de lângă 
el. Tai procedă la fel cu vasul lui. O privi pe femeie. Acul 
de păr se odihnea în continuare dinaintea ei, lung ca un 
cuţit. Măciulia lui era argintie, având forma păsării 


<91 > 


phoenix. 

— Vrei măcar să-l întâlneşti pe guvernatorul Xu Bihai în 
Chenyao? 

Expresia lui Lin Fong era sinceră. Aceasta era o simplă 
întrebare. Pe de altă parte, comandatul nu-i sugerase să-l 
viziteze pe prefectul din Chenyao. Nesfârşitul conflict 
dintre armată şi serviciul civil. An după an şi anotimp după 
anotimp, unele lucruri nu se schimbau nicicând. 

Nu era nimic de obiectat. lar dacă se ducea să-l vadă şi 
pe prefect, asta îl privea numai pe el. 

— Fireşte că-l voi întâlni, spuse Tai, dacă guvernatorul 
Xu va avea bunăvoința să mă primească. Ştiu că l-a 
cunoscut pe tatăl meu. Sper să primesc sfaturi de la el. 

Comandantul încuviinţă. 

— O să-i trimit şi eu o scrisoare. Cât despre sfaturi... ai 
fost destul de rupt de lume, nu? 

— Foarte, zise Tai. 

Luni răsărind şi apunând deasupra pajiştii montane, 
lumină argintie deasupra unui lac rece. Ninsoare şi gheaţă, 
flori sălbatice, furtuni. Vocile morţilor răsunând în vânt. 

Lin Fong avea din nou un aer nefericit. Pe neaşteptate, 
Tai se pomeni că începea să-i placă omul. 

— Trăim vremuri grele, Shen Tai. La graniţe este pace, 
imperiul se extinde, Xinanul este cel mai glorios oraş din 
lume. Însă uneori o asemenea glorie... 

Femeia rămânea neclintită, ascultând. 

— Tatăl meu spunea că vremurile sunt întotdeauna grele 
pentru cei care le trăiesc, murmură Tai. 

Comandantul cugetă la asta. 

— Sunt grade şi grade, polarităţi. Stelele se aliniază sau 
nu. 

Era un citat dintr-un text de pe vremea celei de-a Treia 
Dinastii. Tai îl studiase pentru examene. Lin Fong ezită. 

— Mai întâi şi cel mai important lucru, onorata 
împărăteasă nu se mai află la palatul Ta-Ming. S-a retras 
într-un templu aflat la vest de Xinan. 

Tai trase aer în piept. Era o veste importantă, deşi nu-l 
surprindea. 


< 92 > 


— Şi doamna Wen Jian? întrebă el încet. 

— A fost proclamată Nepreţuită Consoartă şi instalată în 
aripa palatului ocupată mai înainte de împărăteasă. 

— Înţeleg, zise Tai. Apoi, fiindcă pentru el era important: 
Şi doamnele care o serveau pe împărăteasă? Ce s-a ales de 
ele? 

Comandantul ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Presupun că au urmat-o. Unele dintre ele cel 
puţin. 

Sora lui Tai plecase la Xinan cu trei ani în urmă ca să-i 
servească drept doamnă de onoare împărătesei. Un 
privilegiu acordat fiicei lui Shen Gao. Trebuia să afle ce se 
întâmplase cu Li-Mei. Fratele lui mai mare ar fi trebuit să 
ştie. 

Fratele lui mai mare era o problemă. 

— După cum ai spus, asta e într-adevăr o schimbare. Ce 
altceva ar trebui să mai ştiu? 

Lin Fong întinse mâna după ceaşca lui de ceai, apoi o 
puse jos. 

— Ai rostit numele prim-ministrului, zise el pe un ton 
grav. A fost o greşeală. Din păcate, prim-ministrul Chin 
Hai a murit toamna trecută. 

Tai clipi zguduit. Nu fusese deloc pregătit pentru asta. 
Preţ de o clipă avu senzaţia că lumea se clatină, ca şi cum 
un copac de o mărime colosală s-ar fi prăbuşit şi 
reverberaţiile căderii lui ar fi zguduit fortul. 

— Varianta oficială, deşi nouă ni s-a dat de înţeles 
altceva, este că a murit de o boală contractată odată cu o 
răceală de toamnă, spuse Wei Song. 

Comandantul o privi cu ochii mijiţi. 

„Nouă ni s-a dat de înţeles altceva.” 

Aceste cuvinte puteau fi considerate trădare. 

Comandantul Lin nu zise însă nimic. Nu s-ar fi putut 
spune că armata îl iubea pe strălucitul şi autoritarul prim- 
ministru al împăratului Taizu. 

Chin Hai, înalt, cu o bărbuţă subţire, cu umeri înguşti, 
renumit pentru firea lui bănuitoare, condusese din umbra 
împăratului timp de un sfert de secol de bogăţie sporită şi 


< 93 > 


de expansiunea fabuloasă a Kitaiului. Autocrat, de o 
loialitate feroce faţă de Taizu şi de Tronul Celest, avusese 
spioni pretutindeni, putând exila - sau executa - un om 
pentru că vorbise prea tare într-o prăvălie de vinuri şi 
fusese auzit de cine nu trebuia. 

Un bărbat detestat, cumplit de temut şi posibil de 
neînlocuit. 

Tai aşteptă, privindu-l pe comandant. Un alt nume urma 
să fie pomenit dintr-o clipă în alta. Trebuia să fie. 

Comandantul Lin îşi sorbi ceaiul şi spuse: 

— Noul prim-ministru, numit de împărat în marea sa 
înţelepciune, este Wen Zhou din... dintr-o casă distinsă. 

Pauza, fireşte, fusese intenţionată. 

— E un nume pe care-l cunoşti? 

Era. Sigur că era. Wen Zhou era vărul Nepreţuitei 
Consoarte. _ 

Insă nu despre asta era vorba. Tai închise ochii. Işi 
amintea un parfum, ochii verzi, părul blond, o voce: 

„Şi dacă ar veni cineva şi mi-ar cere... dacă mi-ar 
propune să fiu curtezana lui personală, poate chiar 
concubina lui?” 

Deschise ochii. Ceilalţi îl priveau amândoi curioşi. 

— Íl cunosc, zise el. 

axă 


Comandantul Lin Fong de la Poarta de Fier nu se 
considera un filosof. Era militar de carieră şi făcuse 
această alegere când era foarte tânăr, urmându-şi fraţii 
mai mari în armată. 

Totuşi, de-a lungul anilor, în timp ce urca (oarecum) în 
rang deasupra originii sale modeste, ajunsese să înţeleagă 
(cu umilinţa cuvenită) că era mai înclinat către anumite 
moduri de a gândi şi, poate, către o apreciere a frumosului 
care era mai înrădăcinată în el decât în majoritatea 
camarazilor săi, soldaţii, şi apoi a camarazilor săi ofiţeri. 

Printre alte lucruri, îi plăcea nespus conversaţia 
civilizată. În timp ce bea vin de unul singur, în camera sa, 
în toiul nopţii, Lin Fong recunoscu că-l ţinea treaz o 
anumită senzaţie tulburătoare, care ar fi putut fi numită 

< 94 > 


încântare. 

Shen Tai, fiul răposatului general Shen, era genul de 
persoană pe care Lin Fong şi-ar fi dorit s-o reţină la Poarta 
de Fier zile sau chiar săptămâni în şir, atât de 
scânteietoare era mintea omului şi atât de neobişnuit 
cursul vieţii sale. 

Discuţia lor de la cină îl făcuse să-şi dea seama, cu 
mâhnire, cât de sărăcuţe erau rutina lui zilnică şi 
compania din acest loc. 

Îi pusese omului o întrebare al cărei răspuns era evident 
(pentru el). 

— Ai petrecut deja, în două rânduri, lungi perioade de 
timp dincolo de graniţe. Străvechii maeştri ne învaţă că 
asemenea fapte sunt un pericol pentru suflet. 

Zâmbise ca să alunge orice critică sau insultă din 
cuvintele lui. 

— Unii susţin asta. Nu toţi. 

— Aşa e, murmurase Lin Fong, făcându-i semn unui 
servitor să mai toarne vin. 

Nu era chiar în largul său când venea vorba despre 
diferitele învățături ale vechilor maeştri. Soldaţii nu aveau 
timp să înveţe asemenea lucruri. 

Shen Tai păruse însă să cadă pe gânduri, ochii lui ciudat 
de adânci trădând o minte care cugeta la această 
întrebare. 

— Prima oară, comandante, eram un foarte tânăr ofiţer, 
spusese Tai curtenitor. Am fost la nord, printre bogu, 
fiindcă aşa mi s-a ordonat, asta-i tot. Cu tot respectul, mă 
îndoiesc că ai fi ales să vii la Poarta de Fier dacă s-ar fi 
ţinut cont de dorinţele domniei tale. 

Deci observase! Fong râsese cam stânjenit. 

— Este o poziţie onorabilă, protestase el. 

— Fireşte. 

După o scurtă tăcere, Fong spusese: 

— Ai dreptate, fireşte. Totuşi, dacă prima oară te-ai aflat 
dincolo de graniţele imperiului fără să ai de ales, a doua 
oară...? 

Fără grabă, netulburat, un om de o bună-creştere 


< 95 > 


evidentă. 

— A doua oară mi-am onorat tatăl. De aceea m-am dus la 
Kuala Nor. 

— Nu existau şi alte căi de a-l onora? 

— Sunt sigur că existau, fusese tot ce-i răspunsese Shen 
Tai. 

Fong îşi dresese glasul, stânjenit. Era prea flămând după 
asemenea discuţii, îşi dăduse el seama, prea însetat de 
conversații inteligente. Asta te putea face să încalci 
regulile etichetei. Se înclinase. 

Shen Tai părea a fi un tânăr complex, dar pleca în zori 
pe un drum care era puţin probabil să-i mai aducă 
vreodată faţă în faţă. Fără tragere de inimă, însă conştient 
că aşa se cuvenea, comandatul abătuse conversaţia către 
problema taguranilor din fortăreaţa de la nord de lac şi 
către ceea ce îi putea spune Shen Tai despre subiect. 

În fond, taguranii intrau în sfera responsabilităţilor lui 
actuale şi aşa aveau să rămână până când avea să fie 
mutat altundeva. 

Unii oameni păreau capabili să se strecoare înăuntrul şi 
în afara societăţii. Bărbatul acesta părea să fie unul dintre 
ei. Lin Fong ştia că el nu-i aşa şi nici n-avea să fie 
vreodată. Simţea prea acut nevoia de siguranţă, de rutină, 
ca să îndure asemenea incertitudini. Dar Shen Tai îl făcea 
să fie conştient că existau sau ar fi putut exista şi alte 
moduri de a trăi. Probabil era util să-l ai pe Comandantul 
Aripii Stângi ca tată. 

Mai târziu în acea noapte, bău vin singur în camera lui. 
Se întrebă dacă celălalt remarcase măcar că băuseră ceai 
mai devreme şi cât de neobişnuit era lucrul acesta aici. Era 
o nouă extravaganţă, care abia începuse să fie adoptată în 
Xinan, preluată din sud-vestul îndepărtat. Incă o 
consecinţă a păcii şi a comerţului sub domnia împăratului 
Taizu. 

Auzise despre această băutură de la corespondenţi şi 
ceruse să i se trimită şi lui. Se îndoia că acest obicei fusese 
adoptat de mulţi alţi comandanţi în fortărețele lor. 
Ordonase până şi ceşti şi tăvi speciale pe care le plătise 


< 96 > 


chiar el. 

Nu era sigur că-i plăcuse gustul băuturii, chiar şi 
îndulcită cu miere sălbatică, însă îi plăcuse să se 
imagineze drept un om la curent cu cultura oraşului şi a 
Curţii, până şi aici, la graniţa dezolantă unde era aproape 
imposibil să găseşti pe cineva cu care să merite să stai de 
vorbă. _ 

Ce era de făcut când asta era viaţa ta? Iți aminteai, 
mereu şi mereu, că erai un om civilizat, în cel mai civilizat 
imperiu pe care-l cunoscuse lumea. 

Vremurile se schimbau. Moartea prim-ministrului, noul 
prim-ministru, până şi natura şi componenţa armatei, atât 
de diferite, cu toate aceste trupe străine, de momentul în 
care se înrolase Lin Fong. Între guvernatorii militari 
tensiunile erau mari şi crescânde. Şi având în vedere că 
împăratul însuşi îmbătrânea şi urma să se retragă, cine 
ştie ce avea să urmeze? Comandantului Lin nu-i plăceau 
schimbările. Era un defect al său, probabil, dar un bărbat 
putea să se agaţe de anumite certitudini de bază ca să 
supravieţuiască unui asemenea defect, nu? Nu asta trebuia 
să faci? 

Q 


La Poarta de Fier exista o singură cameră pentru 
oaspeți. 

Fortul nu primea de obicei vizitatori distinşi. Rutele 
comerciale se aflau la nord. Trecătoarea Poarta de Jad, 
demnă de acest nume, era cea care le veghea şi locul pe 
unde trecea bogăţia. Acolo erau cele mai strălucite posturi 
din această parte a lumii. 

Camera de oaspeţi era mică, o încăpere interioară aflată 
la al doilea cat al clădirii principale, fără ferestre şi fără 
curte dedesubt. Tai regreta că nu alesese să împartă o 
cameră comună unde, cel puţin, ar fi fost aer. Gândindu-se 
însă mai bine, asta nu era o opţiune. Trebuia să faci alegeri 
conforme cu statutul tău, ca să nu-i zăpăceşti pe cei ce 
aveau de-a face cu tine. 

Trebuise să opteze pentru camera privată. Era un om 
important. 

< 97 > 


Suflase în lumânare cu ceva timp în urmă. Camera era 
caldă, sufocantă, întunecată. Nu reuşea să adoarmă. 
Gândurile i se întorceau spre Chou Yan, care murise. 

În bezna de aici nu răsunau voci fantomatice, ci doar 
strigătele îndepărtate ale gărzilor de noapte de pe ziduri. 
Nici în canion, în cele două nopţi petrecute pe drum, nu 
fuseseră  năluci. Nu era obişnuit ca după apus să 
domnească liniştea. Nu era obişnuit să nu vadă luna sau 
stelele. 

Sau, dacă tot venea vorba, nu era obişnuit să aibă o 
tânără femeie de cealaltă parte a uşii, stând de pază pe 
coridor (după ce insistase cu fermitate). 

N-avea nevoie de o gardă aici, îi spusese Tai. Ea nici nu 
se ostenise să-i răspundă. Expresia ei sugera că, după 
părerea sa, cel care îi solicitase serviciile era un nătâng. 

Nu discutaseră despre plată. Tai cunoştea preţurile 
practicate în mod obişnuit de kanlini, dar avea senzaţia că 
ştia deja ce ar fi spus ea dacă ar fi venit vorba despre asta: 
că, dat fiind eşecul ei de a ajunge la Kuala Nor la timp ca 
să-l salveze, onoarea îi impunea să-l servească acum. 
Trebuia să afle mai multe despre cea dintâi femeie, cea de 
lângă lac, şi mai ales cine o trimisese şi de ce. 

Tai aflase un nume - Yan îl pomenise pe prietenul lor, 
învăţăcelul Xin Lun - şi avea o bănuială din ce în ce mai 
mare cu privire la un altul. 

Plata lui Wei Song nu era din cale-afară de importantă, 
oricum. Acum îşi putea permite o gardă. Sau douăzeci. 
Putea să angajeze un dui privat de cincizeci de călăreţi şi 
să-i îmbrace în ce culori poftea. Putea împrumuta orice 
sumă ar fi vrut în contul cailor sardieni. 

Nu putea formula altfel ideea şi n-avea sens s-o evite: 
era un om bogat de-acum. Dacă supravieţuia până în Xinan 
ca să rezolve problema cailor. Dacă îi venea vreo idee cum 
să rezolve problema cailor. 

Familia lui fusese întotdeauna înstărită, însă Shen Cao 
fusese cadru activ, comandant pe câmpul de bătălie, nu 
unul ambițios de la Curte, luptând pentru recunoaştere şi 
pentru recompensele ce veneau odată cu aceasta. Fratele 


< 98 > 


mai mare al lui Tai era altfel, dar nu era pregătit să se 
gândească la Liu în acea noapte. 

Mintea lui reveni la femeia de dincolo de uşă. Nici asta 
nu-l ajuta să adoarmă. Puseseră o saltea pe hol pentru ea. 
Erau probabil obişnuiţi cu asta. Oaspeţii cât de cât 
importanţi păstrau probabil servitori fie afară, fie chiar 
înăuntrul camerei. Numai că el nu se vedea pe sine ca pe 
un oaspete important. 

Cealaltă kanlină - rebela, conform lui Wei Song - 
dormise probabil acolo, afară, în timp ce Yan era în acelaşi 
pat, cu câteva nopţi în urmă. 

Puteai să consideri că era vorba de o simetrie, ca două 
versuri simetrice dintr-o poezie, sau de ceva mai sinistru. 
Aceasta era viaţa reală şi nu un poem şi Yan, loial, blând, 
râzând aproape tot timpul, zăcea într-un mormânt aflat la 
trei zile călare prin ravenă. 


La vest de Poarta de Fier, la vest de trecătoarea Poarta 
de jad, 
Nu vor fi prieteni vechi. 


Pentru Tai, de-acum, avea să fie unul acolo, pentru 
totdeauna. 

Ascultă, dar nu auzi niciun zgomot dinspre coridor. Nu- 
şi amintea dacă zăvorâse uşa. Era un obicei pe care nu-l 
mai avusese de ceva vreme. 

De asemenea, nu mai avusese de mai bine de doi ani 
prilejul de a se afla în apropierea unei femei, cu atât mai 
puţin în liniştea de după lăsarea întunericului. 

Împotriva voinţei sale, se pomeni imaginându-şi-o: faţă 
ovală, gură generoasă, ochi vioi, plini de amuzament sub 
sprâncene arcuite. Sprâncenele ei naturale, nu desenate 
după moda din Xinan. Sau după ceea ce constituise moda 
cu doi ani mai înainte. Probabil se schimbase. Moda se 
schimba în permanenţă. Wei Song era zveltă, cu mişcări 
iuți şi păr lung şi negru. De dimineaţă, când o zărise 
pentru prima oară, părul ei fusese desfăcut. 

Această ultimă imagine era prea mult pentru un bărbat 


< 99 > 


care fusese singur atâta timp ca el. 

Mintea lui părea să navigheze pe canale luminate de 
lună, atrasă spre marea amintirilor. Deloc surprinzător, se 
pomeni gândindu-se la părul auriu al lui Ploaie de 
Primăvară, la rândul lui desfăcut, apoi, pe neaşteptate, 
dinaintea lui se ivi imaginea unei cu totul alte femei. 

Ceea ce aflase în această după-amiază, bănuia el, era 
cauza pentru care se pomenise în faţa ochilor cu amintirea 
limpede a Nepreţuitei Consoarte, concubina preaiubită a 
împăratului. 

Wen Jian, în unica ocazie în care o zărise de aproape: o 
splendoare în jad şi aur, într-o după-amiază de primăvară, 
în parcul Lacului Lung. Călare, râzând (un tril în aer, ca un 
cântec de pasăre), înconjurată de o strălucire ca o aură. 
Dezirabilă dincolo de orice închipuire. De neatins. De 
nevisat chiar, cu ochii închişi sau deschişi. 

Şi vărul ei cel chipeş, lunecos ca mătasea, despre care 
Tai aflase astăzi că era prim-ministrul imperiului. Încă din 
toamna trecută. 

Nu era bine să ai un asemenea om ca rival pentru 
grațiile unei femei. 

Dacă era măcar pe jumătate inteligent, posedând măcar 
instinctele de autoconservare primare, îşi spuse Tai, 
trebuia să-şi ia gândul de la Ploaie de Primăvară şi de la 
mirosul şi pielea şi vocea ei cu mult înainte de a ajunge în 
apropierea Xinanului. 

Nu era uşor. 

Ea era din Sardia, ca şi caii. Obiecte ale dorinţei, venind, 
aşa cum părea să fie cazul cu multe lucruri de preţ, din 
vest. 

Această lume compusă din bărbaţi, femei şi dorinţă 
aparţinea unei cu totul alte existenţe, îşi spuse Tai, culcat 
în întuneric la graniţa imperiului. Incepea să-şi 
reamintească acest adevăr, laolaltă cu multe altele. Incă 
un aspect al lumii la care se întorcea. 

Era un gând tulburător, care-i alunga somnul, 
împletindu-se în mintea lui cu celelalte nelinişti ale sale ca 
nişte fire de mătase toarse neglijent. Şi era încă la graniţă, 


< 100 > 


într-o fortăreață ascunsă. Ce urma să se întâmple când 
avea să călărească spre est pe murgul său sardian, către 
lumea strălucitoare şi ucigaşă a Curţii? 

__ Se foi agitat şi auzi salteaua şi stâlpii patului scârţâind. 
Işi dori ca încăperea să fi avut o fereastră. Ar fi putut sta în 
faţa ei, trăgând în piept aerul proaspăt, privind stelele 
verii, căutând pe cer ordine şi răspunsuri. „Precum în cer, 
aşa şi pe pământ, vieţile noastre sunt o oglindă a celor 
nouă ceruri.” 

Se simţea prizonier înăuntru şi se luptă cu teama unei 
captivităţi definitive, a limitării mişcărilor, a morţii. Cineva 
încercase să-l ucidă dinainte să se ştie despre cai. De ce? 
Ce-l făcea atât de important încât să fie ucis? 

Se ridică brusc şi-şi cobori picioarele peste marginea 
patului. Somnul se pierdea în depărtări. 

— Pot să-ţi aduc apă sau vin, se auzi vocea ei de afară. 

Probabil că avea un auz extraordinar de ascuţit şi 
probabil că nici nu adormise. 

— Eşti gardă, nu slujnică, zise el prin uşa închisă. 

O auzi râzând. 

— Am fost în serviciul unor oameni care nu vedeau 
deosebirea. 

— Eu nu-s unul dintre aceia. 

— Aha. O să-i aprind o lumânare unui străbun de-al meu 
drept mulţumire. 

Zei din ceruri! Nu era pregătit pentru asta. 

— Culcă-te, zise Tai. Pornim devreme. 

Un alt râset. 

— O să fiu trează, zise ea. Dar dacă nu poţi să dormi în 
noaptea asta din cauza grijilor, o să ne încetineşti mâine. 

Chiar nu era pregătit pentru asta. 

Urmă o tăcere. Tai era mult prea conştient de prezenţa 
ei dincolo. După o clipă, o auzi spunând: 

— Iartă-mă, a fost o obrăznicie. Mă înclin dinaintea ta. 
Cu tot respectul însă, nu puteai refuza darul prinţesei? 

Şi el se gândise la asta în ultimele trei zile. Nu însemna 
că îi venea mai uşor când îl întreba altcineva. 

— Nu puteam, zise el. 


< 101 > 


Era ciudat să vorbească prin perete şi prin uşă. Cineva 
ar fi putut asculta fără mare greutate. Totuşi se îndoia că 
era cazul. Nu aici. 

— Mi i-a oferit un membru al casei regale. Nu puteam 
refuza aşa ceva. 

— Ştiu şi eu? E foarte probabil ca darul ăsta al ei să te 
omoare. 

— Sunt conştient, zise Tai. 

— E groaznic să-i faci cuiva una ca asta. 

Tinereţea i se simţea acum în voce, în acel sentiment al 
unei acute nedreptăţi, totuşi spusele ei erau adevărate 
până la un punct. Prinţesa nu dorise să i se întâmple asta. 
Probabil nici nu-i trecuse prin minte că un asemenea lucru 
s-ar fi putut petrece. 

— Ei nu ştiu nimic despre echilibru, zise Wei Song de pe 
coridor. 

Era kanlină. Echilibrul era esenţa învăţăturii lor. 

— Te referi la tagurani? 

— Nu. La casele regale. De pretutindeni. 

Tai se gândi la spusele ei. 

— Cred că atunci când aparţii unei case regale nu eşti 
silit să gândeşti aşa. 

Altă tăcere. Tai avu senzaţia că fata cugeta. 

— Suntem învăţaţi că împăratul din Xinan e vocea 
cerului, conducându-ne cu binecuvântarea sa, zise ea. 
Echilibrul de sus este reflectat jos, altminteri imperiul s-ar 
prăbuşi. Nu? 

Erau propriile lui gânduri cu numai câteva clipe mai- 
nainte. 

Erau femei în Districtul de Nord - nu multe, dar erau - 
cu care putea vorbi astfel după ce băuseră sau făcuseră 
dragoste. Nu se aşteptase la asta aici, din partea unei 
gărzi kanline. 

— M-am referit la altceva, spuse el. La felul în care 
gândesc. De ce ar trebui prinţesa noastră din Rygyal sau 
orice alt prinţ să ştie ce i s-ar putea întâmpla unui om de 
rând dacă ar primi un dar atât de extravagant? Ce anume 
din vieţile lor i-ar face să-şi poată imagina una ca asta? 


< 102 > 


— Ah. Da. 

Tai aşteptă ca ea să continue. 

— Păi, în primul rând, asta înseamnă că darul are 
legătură cu ei, nu cu tine, zise ea. 

El dădu din cap, apoi îşi aminti că ea nu-l putea vedea. 

— Du-te la culcare, o îndemnă din nou, cam brusc. 

O auzi râzând, un sunet muzical în beznă. 

Şi-o închipui aşa cum o zărise prima oară, cu părul 
căzându-i pe spate în curtea luminată de zori, abia sculată 
din pat. Alungă imaginea. În Chenyao avea să găsească 
femei şi muzică, îşi zise el. Peste cinci zile. 

Poate patru? Dacă mergeau repede? 

Se culcă din nou pe perna de lemn*. 

Uşa se deschise. 

Tai se ridică în capul oaselor mai brusc decât prima 
oară.  Strânse la piept  aşternuturile, acoperindu-şi 
goliciunea, deşi în încăpere era beznă. Nicio lumină nu 
răzbătu dinspre coridor odată cu ea. Mai degrabă o simţi 
decât o văzu înclinându-se. Plecăciunea era aşa cum se 
cuvenea, deşi nimic altceva din această situaţie nu era. 

— Ar trebui să-ţi zăvorăşti uşa, zise ea încet. 

Vocea părea să i se fi schimbat sau era doar imaginaţia 
lui? 

— M-am dezvăţat. 

Işi drese glasul şi continuă: 

— Ce-i asta? O inspecţie a camerei? Trebuie să mă 
aştept la asta în fiecare noapte? 

Ea nu râse. 

— Nu. Eu... trebuie să-ţi spun ceva. 

— Păi tocmai vorbeam. 

— E o chestiune privată. 

— Crezi că ascultă cineva? Aici? În toiul nopţii? 

— Nu ştiu. Armata foloseşte iscoade. Nu trebuie să-ţi 
faci griji în privinţa virtuţii tale, maestre Shen. 

O undă de asprime, sarcasmul îi revenise în voce. 

— Nu te temi pentru a ta? 


* În China antică erau folosite pernele tari, din lemn, bronz sau 
porțelan, care ţineau gâtul drept în timpul somnului. 


< 103 > 


— Sabia-i la mine. 

Ştia ce glume deocheate ar fi urmat în Districtul de Nord 
drept replică la aşa ceva. Aproape că auzea vocea lui Yan. 
Rămase tăcut, aşteptând. Era excitat şi asta-l distrăgea. 

— Nu m-ai întrebat cine m-a plătit să iau urma asasinei, 
zise ea încet. 

Dintr-odată atenţia lui nu mai era distrasă. 

— Kanlinii nu spun cine-i plăteşte. 

— Ba da, dacă primim instrucţiuni în acest sens când 
suntem angajaţi. Ştii asta. 

De fapt, nu ştia. În cele douăzeci de luni petrecute 
printre ei nu ajunsese până la acest nivel. Îşi drese din nou 
vocea. O auzi apropiindu-se de pat, o formă în beznă, 
sunetul respirației ei şi o aromă în cameră, acum că se afla 
mai aproape. Se întrebă dacă purta părul desfăcut. Işi dori 
să fi avut o lumânare, apoi decise că era mai bine aşa. 

— Trebuia să-i ajung pe cei doi şi s-o ucid pe ea, apoi să-l 
conduc pe prietenul tău la tine. Le-am luat urma până la 
tine acasă. Nu ştiam unde erai, altminteri m-aş fi dus 
direct spre drumul imperial şi i-aş fi aşteptat acolo. 

— Ai fost la casa tatălui meu? 

— Da, dar eram cu prea multe zile în urma lor. 

Tai auzi cuvintele căzând în beznă ca apa picurând de pe 
frunze după o ploaie. Simti furnicături stranii în vârfurile 
degetelor şi-şi imagină un alt sunet: bătaia îndepărtată a 
clopotului unui templu printre pini. 

— Nimeni din Xinan nu ştia unde m-am dus, spuse el 
încet. Cine ţi-a spus? 

— Mama ta şi fratele tău mai mic. 

— Nu Liu? 

— Nu era acolo, răspunse ea. 

Clopotul părea să-i răsune clar în minte: se întrebă dacă 
ea îl putea auzi. Un gând copilăros. 

— Îmi pare rău, zise femeia. 

Tai se gândi la fratele său mai mare. Era momentul să 
înceapă s-o facă. 

— Nu poate fi Liu, zise el cu disperare. Dacă s-ar fi aflat 
în spatele întregii poveşti, i-ar fi trimis pe asasină şi pe Yan 


< 104 > 


direct la Kuala Nor. 

— Poate nu voia să se afle că el este în spatele loviturii. 
Doar ştia unde sunt. 

Ea avusese mai mult timp să se gândească la toate, îşi 
dădu el seama. 

— Şi oricum... ezită femeia. 

— Da? 

Glasul lui suna straniu de-acum. 

— Mi s-a cerut să-ţi spun că nu-i sigur că fratele tău a 
angajat-o pe asasină. E posibil ca el doar să fi dat 
informaţia, iar alţii să fi acţionat în baza ei. 

„Mi s-a cerut să-ţi spun.” 

— Prea bine. Atunci cine te-a angajat? Vreau să ştiu. 
Cine ţi-a spus toate astea? 

Şi-atunci, pe un ton oficial, aproape invizibilă în 
încăpere, doar o voce în beznă, ea zise: 

— Mi s-a cerut să-ţi transmit respectul şi prea umilele 
salutări ale celei mai noi dintre concubinele casei ilustrului 
Wen Zhou, prim-ministrul Kitaiului. 

Tai închise ochii. Ploaie de Primăvară! 

Se întâmplase. Ea crezuse că s-ar fi putut întâmpla. Îi şi 
spusese asta. Dacă Zhou îi oferise proprietăresei ei preţul 
cerut, Ploaie de Primăvară practic nici nu avusese de ales. 
În privat, o curtezană putea refuza să se lase cumpărată de 
cineva, dar, dacă şi-ar fi păgubit proprietăreasa de atâţia 
bani, viaţa ei în Districtul de Nord ar fi fost distrusă, şi aici 
era vorba de prim-ministru. 

Tai era sigur că suma oferită fusese mai mare decât ar fi 
putut câştiga Ploaie de Primăvară după ani întregi 
petrecuţi cântând în fiecare noapte sau strecurându-se în 
sus pe scări alături de candidaţi la examene. 

Sau ajungând să-i iubească. 

Respira adânc încercând să se calmeze. Tot n-avea sens. 
Nici fratele său, nici prim-ministrul nu aveau vreun motiv 
să-şi dorească - darămite să considere necesară - moartea 
lui Tai. Nu era suficient de important. Putea să nu-ți placă 
un bărbat, un frate, să-l priveşti ca pe un rival - în multe 
sensuri -, însă crima era un gest extrem şi un risc. 


< 105 > 


Trebuia să mai fie şi altceva. 

— Mai e ceva, zise ea. 

Tai aşteptă. Nu vedea decât un contur, silueta fetei 
înclinându-se din nou. 

— Fratele tău se află în Xinan. Este acolo încă din 
toamnă. 

Tai clătină din cap de parcă astfel şi l-ar fi putut limpezi. 

— Nu se poate. Nu ni s-a terminat încă perioada de 
doliu. 

Liu era funcţionar civil la Curte, de rang superior, dar 
tot ar fi fost bătut cu bastonul cel greu şi exilat din capitală 
dacă ar fi fost reclamat că întrerupsese perioada de 
venerare cuvenită strămoşilor, iar rivalii săi s-ar fi pretat la 
una ca asta. 

— Pentru ofiţerii armatei doliul e de numai nouăzeci de 
zile. Ştii asta. 

— Fratele meu nu-i... 

Tai se opri. Trase aer în piept. 

Fusese oare o greşeală? Să plece pentru doi ani, să nu 
trimită nicio vorbă acasă, să nu primească veşti? 
Concentrându-se asupra doliului, a singurătăţii şi a unor 
fapte săvârşite discret, sub influenţa nesfârşitei tristeţi a 
tatălui său? 

Sau poate că, de fapt, se concentrase să evite mult prea 
complexa lume a Xinanului, a Curţii, a bărbaţilor şi a 
femeilor, a prafului şi a zgomotului, în care nu fusese 
pregătit să decidă ce voia sau ce avea să devină. 

Toamnă? Ea zisese toamnă? Ce se întâmplase toamna 
trecută? Azi tocmai i se spusese că... 

Asta era. Se lega. Piesele puzzle-ului se potriveau ca 
rima unui cuplet. 

— E sfetnicul lui Wen Zhou, zise el inexpresiv. E aliat cu 
prim-ministrul. 

Nu o vedea decât ca pe o siluetă în întuneric. 

— Da. Fratele tău este principalul lui sfătuitor. Prim- 
ministrul Wen l-a numit pe Shen Liu comandant peste o 
mie de oameni din Armata Dragonului Zburător din Xinan. 

Un grad simbolic, peste soldaţi simbolici. O gardă de 


< 106 > 


onoare a palatului, fii sau veri de aristocrați sau de 
mandarini cu rang superior. Expuşi în haine superbe la 
parade şi la meciuri de polo, la ceremonii şi la festivaluri, 
de o incompetenţă notorie într-o luptă adevărată. Dar o 
cale de a scurta doliul printr-un grad militar, aducând în 
capitală un om pe care-l voiai. 

— Îmi pare rău, repetă ea. 

Tai îşi dădu seama că tăcuse mult timp. 

— Este o mare onoare pentru familia noastră, spuse el, 
clătinând din cap. Totuşi asta tot nu mă face demn de ucis. 
Wen Zhou are putere, iar Ploaie de Primăvară îi aparţine 
acum. Fratele meu ocupă o poziţie alături de el şi un grad, 
oricare ar fi acela. Nu e nimic ce eu aş putea face - sau aş 
face - în privinţa oricăruia dintre aceste lucruri. Mai e o 
piesă lipsă aici. Trebuie să fie. Tu... Ploaie de Primăvară 
mai ştia şi altceva? 

— Doamna Lin Chang a spus c-o să mă întrebi asta, zise 
ea prudentă. Trebuie să-ţi spun că este de aceeaşi părere, 
dar că nu ştia despre ce anume ar fi putut fi vorba atunci 
când a aflat despre planul de a te ucide şi a trimis după un 
războinic kanlin. 

Lin Chang? 

Nu putea să mai poarte un nume din Districtul de Nord. 
Nu în calitate de concubină în casa de la oraş a prim- 
ministrului imperiului. Într-un asemenea loc nu ţi se 
spunea Ploaie de Primăvară. Se întrebă câte femei erau 
acolo. Cum era viaţa ei? 

Îşi asumase un risc colosal de dragul lui. Să-şi angajeze 
propriul ei războinic kanlin. N-avea nicio idee cum reuşise. 
Lor nu le-ar fi fost greu să-şi dea seama cine ar fi putut-o 
trimite pe această femeie pe urmele celeilalte dacă... 

— Poate e mai bine că nu ai ajuns la mine la timp, zise el 
Acum nu mai e aşa uşor să facă legătura între voi. Eu te- 
am găsit pe drum şi te-am angajat. Asasina a fost ucisă de 
soldaţii tagurani. 

— Şi eu m-am gândit la asta, spuse ea. Deşi faptul că am 
eşuat este o pată pe numele meu. 

— N-ai eşuat, zise Tai iritat. 


< 107 > 


— Aş fi putut să aflu cumva şi să vin direct aici. 

— Şi s-o dai pe ea de gol? Ai zis-o chiar tu. Onoarea unui 
kanlin e una, nesăbuinţa e alta. 

O auzi schimbându-şi greutatea de pe un picior, pe altul. 

— Înţeleg. Şi o să decizi tu care-i una şi care-i alta? Dacă 
aş fi fost mai rapidă, prietenul tău ar fi încă în viaţă. 

Era adevărat. Era un adevăr trist. Dar atunci viaţa lui 
Ploaie de Primăvară ar fi fost în pericol. 

— Nu cred că trebuie să-mi vorbeşti în felul ăsta. 

— Scuzele mele preaumile, zise ea pe un ton care-i 
contrazicea cuvintele. 

— Se acceptă, murmură Tai ignorându-i tonul, simţindu- 
se brusc sătul de toate. Am multe la care să mă gândesc. 
Poţi să pleci. 

Pentru o clipă, rămăsese nemişcată. Aproape c-o simţea 
privindu-l. 

— Ajungem în Chenyao în patru sau cinci zile. O să-ţi 
găseşti o femeie acolo. Sunt sigură c-o să-ţi prindă bine. 

Tonul era mult prea condescendent, o trăsătură kanlin 
pe care şi-o reamintea. Wei Song se înclină - văzu asta - şi 
ieşi făcând podeaua să scârţâie. A 

Auzi uşa închizându-se în urma ei. Încă mai ţinea strânse 
cearceafurile, acoperindu-şi goliciunea. Îşi dădu seama că 
rămăsese cu gura căscată. O închise. 

Printre năluci îi fusese mai uşor, se gândi el cuprins de o 
vagă disperare. 


< 108 > 


CAPITOLUL V 


Pentru un ofițer obişnuit să ia decizii, unele hotărâri nu 
erau dificile, mai ales când avusese la dispoziție o noapte 
în care să mediteze asupra situaţiei. 

Comandantul fortăreței Poarta de Fier îl făcu pe 
oaspetele său să înţeleagă că cele cinci gărzi care-i 
fuseseră repartizate nu trebuiau privite ca opţionale. 
Moartea lui prematură, dacă ar fi survenit, ar fi fost, fără 
urmă de îndoială, aruncată pe umerii incompetentului 
comandant de fortăreață care îi permisese să pornească 
spre est însoţit numai de o singură (micuță şi de sex 
feminin) gardă kanlin. 

În curte, imediat după micul dejun, comandantul îi 
comunică, politicos, dar fără urmă de zâmbet, că nu era 
pregătit încă să comită o sinucidere la ordin şi să distrugă 
perspectivele copiilor săi dacă lui Shen Tai i s-ar fi 
întâmplat vreun accident tragic pe drum. Maestrul Shen 
urma să aibă o escortă cum se cuvine, staţiile militare de 
poştă urmau să-i stea la dispoziţie ca să înnopteze pe 
drumul către oraşul-prefectură Chenyao, iar vestea despre 
cai - aşa cum se discutase - avea să îl preceadă către 
Xinan. 

Era posibil ca guvernatorul militar să desemneze la 
rândul său alţi soldaţi ca escortă când Shen Tai avea să 
ajungă la Chenyao. Fireşte, în acel moment era liber să 
decidă dacă era cazul să-i trimită pe cei cinci călăreţi 
înapoi la Poarta de Fier, însă comandantul Lin îndrăznea 
să-şi exprime speranţa că îi va păstra, ajungând până 
atunci să se convingă de loialitatea şi competenţa lor. 

Ideea nerostită era că prezenţa lor în capitală putea 
reaminti de întâietatea Porții de Fier în problema cailor şi 
a eventualei lor sosiri tefere cândva în viitor. 

Oaspetele era vizibil nemulţumit de toate acestea. Dădu 
semne de mânie. 

Probabil avea legătură cu faptul că fusese singur atâta 
vreme, îşi zise comandantul Lin, dar dacă asta era, omul 


< 109 > 


trebuia să se lepede de această stare de spirit şi cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. Dimineaţa asta era un bun 
moment să înceapă. 

Când garda kanlin spuse limpede că ea nu putea fi 
responsabilă de una singură cu paza lui Shen Tai, mai ales 
dat fiind că armăsarul sardian pe care îl călărea el era în 
sine o invitaţie evidentă la furt şi crimă, fiul răposatului 
general acceptă. O făcu cu o graţie şi o curtenie demne de 
admiraţie. 

Rămânea totuşi un ins ciudat şi greu de înţeles. 

Lin Fong înţelegea de ce părăsise acest bărbat armata 
cu ani în urmă. Armata îi prefera - invariabil - pe cei pe 
care era uşor să-i defineşti, să-i înţelegi, să le atribui roluri 
şi să-i controlezi. 

Acest individ ascuns şi atent, o apariţie mai degrabă 
frapantă decât atrăgătoare în sensul convenţional, avusese 
parte de un scurt serviciu militar într-un post de cavalerie 
dincolo de Zidul cel Lung. Apoi urmase o perioadă printre 
kanlinii de pe Muntele 'Toba de Piatră (şi sigur era şi aici o 
poveste). Când murise tatăl său, studia pentru examenele 
de admitere în serviciul civil din Xinan. Erau deja nişte 
cariere mai mult decât suficiente pentru un bărbat încă 
tânăr, ar fi zis Lin Fong. Poate asta semnala o fire oarecum 
excentrică. 

De asemenea - şi asta era important - avusese în mod 
evident de-a face cu noul prim-ministru şi nu neapărat în 
împrejurări plăcute. Asta era o problemă sau ar fi putut fi. 
Cuvintele „îl cunosc” nu explicau prea multe, dar tonul pe 
care fuseseră rostite ele era edificator pentru cineva 
înclinat să surprindă nuanțele. 

În timpul nopţii, cumpănind toate acestea, comandantul 
Lin Fong luase nişte hotărâri. 

Printre acestea, cea de a-i oferi celuilalt o sumă 
considerabilă din propriile fonduri. O numise împrumut - 
un gest menit să salveze obrazul - explicând că se aştepta 
să primească banii înapoi la un moment dat, dar subliniind 
că un om care călătorea purtând veştile pe care le purta 
Shen Tai nu putea să pornească în această călătorie sau să 


< 110 > 


ajungă la Curte fără să aibă bani. 

Ar fi fost nedemn şi i-ar fi şocat pe ceilalţi. Între 
actualele lui condiţii şi promisiunile lui viitoare ar fi existat 
un dezacord care i-ar fi neliniştit pe cei pe care urma să-i 
întâlnească. În vremuri tensionate era important să eviţi 
asemenea dezechilibre. 

Soluţia era evidentă. Shen Tai avea pe moment nevoie 
de fonduri, iar Lin Fong era onorat să se afle în postura de 
a-l ajuta. Ce mai era de discutat între doi oameni civilizaţi? 
„Viitorul va aduce ce va aduce”, zisese comandantul. 

Oamenii făceau tot timpul pariuri prin judecăţile, prin 
loialităţile şi prin resursele lor. Comandantul Lin făcea un 
pariu în această dimineaţă. Dacă Shen Tai murea pe drum 
sau în Xinan, ceea ce era destul de probabil, mai rămânea 
încă o familie distinsă căreia să i se adreseze pentru 
recuperarea banilor. 

Aceste lucruri nu trebuiau spuse, fireşte. Una dintre 
plăcerile de a trata cu oameni inteligenţi, decise Lin Fong, 
privind cum şapte persoane ieşeau pe poarta estică în 
lumina primei ore a dimineţii, era că atât de multe lucruri 
nu trebuiau rostite. 

Rolul celor cinci soldaţi era să-l protejeze pe Shen Tai şi 
interesele celei de-a Doua Provincii. Şiragurile de monede 
reprezentau investiţia personală a lui Fong. Era frustrant - 
şi aşa fusese de la început - să te pomeneşti blocat în acest 
loc izolat, dar când aşa stăteau lucrurile şi nu era nimic de 
făcut, trebuie să-şi arunce momelile ca un pescar în râu şi 
s-aştepte să vadă ce muşca. 

Mai făcuse ceva şi se mândrea în sinea lui că se gândise 
la asta. Acum Shen Tai avea documente - şi la fel şi curierii 
deja plecaţi - care anunțau decizia comandantului de la 
fortul Poarta de Fier de a-l numi ofiţer de cavalerie al celei 
de-a Doua Provincii Militare, aflat în prezent într-o 
permisie din motive personale. 

Dacă era ofiţer, perioada de doliu a lui Shen Tai se 
terminase. Era liber să revină în Xinan. Acesta, subliniase 
comandantul Lin, nu era un fleac. Dacă existau oameni 
care voiseră să-l ucidă chiar dinainte să existe caii, ei nu ar 


<111> 


fi ezitat să-l discrediteze invocând nerespectarea 
ritualurilor străvechi. Sau chiar să netezească astfel calea 
către confiscarea bunurilor lui, printre care ar fi figurat... 

Puteai să spui foarte multe alegând să taci în momentele 
potrivite, crezuse întotdeauna Lin Fong. 

Shen Tai ezitase. Avea pomeţi proeminenţi, ochii aceia 
neobişnuit de adânci (indiciul unui sânge străin?) şi un fel 
anume de a-şi strânge buzele când cugeta. În cele din 
urmă, se înclinase şi îşi exprimase mulţumirile. 

Un ins inteligent, fără îndoială. 

Comandantul stătu în curtea dinspre est urmărindu-le 
plecarea. Porţile se închiseră şi fură zăvorâte cu bârne 
grele de lemn. Nu era nevoie, nimeni nu venea dintr-acolo, 
nu pândea niciun pericol, dar aşa trebuia făcut şi Lin Fong 
credea în lucrurile făcute cum trebuie. Ritualurile şi 
regulile erau ceea ce împiedica viaţa să degenereze în 
haos. 

Întorcându-se să se ocupe de documentele sale (erau 
întotdeauna documente de care să se ocupe), auzi un 
soldat de pe zid începând să cânte, apoi şi pe alţii 
alăturându-i-se: 


Cinci ani de pază-ţi trecătoarea Poarta de Fier 
Am privit iarba verde schimbându-se-n ninsoare 
Vântul care vine de la mii de li distanță 

Bate în zidurile fortăreței... 


Tot restul zilei i se păru că aerul era nefiresc de 
nemişcat. Către seară se dezlănţui în cele din urmă o 
furtună, năvălind dinspre sud, cu fulgerele sfărâmând 
cerul. Căzu o ploaie grea, zgomotoasă, care umplu 
cisternele şi puţurile şi transformă curţile în lacuri 
noroioase, în timp ce tunetele răsunau şi bubuiau. Trecu, 
aşa cum trec furtunile întotdeauna. 

Işi continuă drumul spre nord, dispărând la fel de iute 
pe cât venise. Un soare jos şi târziu se ivi, revărsându-şi 
strălucirea roşie peste ravena ce ducea spre Kuala Nor. 
Furtuna explica de ce toată ziua simţise o anumită 


< 112 > 


încordare, decise comandantul Lin. Dându-şi seama de 
asta, se simţi mai bine. Prefera să existe explicaţii pentru 
orice se petrecea: în cer, pe pământ şi în singurătatea din 
suflet. 

2 


Drumul lor îi purtă printre dealurile de la poalele 
munţilor, printre lanuri de grâu şi cătune şi, în cele din 
urmă, printr-o mlaştină joasă aflată la sud de râu. Era 
ţinutul tigrilor. În singura noapte în care aleseră să facă 
popas între două staţii de poştă, puseră străji şi auziră 
răgete de tigri, însă nu văzură niciunul. 

Între soldaţi şi femeie exista o anumită tensiune, dar nu 
mai mult decât era de aşteptat. Wei Song era de obicei 
retrasă, călărind în frunte. Asta era una dintre probleme - 
faptul că ea preluase comanda -, însă odată ce Tai înţelese, 
transformă acest lucru într-un ordin pe care i-l dădu şi 
astfel oamenii din fort îl acceptară. _ 

Wei Song îşi ţinea părul bine strâns şi era alertă. Işi 
răsucea în permanenţă capul, supraveghind drumul 
dinaintea lor şi terenul din ambele părţi. Noaptea, lângă 
focul de tabără sau în hanuri, nu vorbea aproape deloc. 
Erau suficienţi - şapte, bine înarmaţi - aşa că nu le fusese 
teamă să aprindă un foc de tabără când făceau popas, deşi 
acesta era deopotrivă ţinutul bandiţilor. 

Pe măsură ce coborau călărind către est, lui Tai i se 
părea că aerul devenea din ce în ce mai apăsător. Stătuse 
prea mult în munţi. Într-o dimineaţă, o ajunse din urmă pe 
kanlină şi călări alături de ea. Femeia îi aruncă o privire, 
apoi se uită din nou înainte. 

— Ai răbdare, murmură ea. Ajungem la Chenyao în 
noaptea asta sau dacă nu, mâine dimineaţă. În mod sigur, 
soldaţii pot să-ţi spună care e cel mai bun loc unde să 
găseşti fete. 

Tai îi văzu amuzamentul pe chip: n-avea cum să-l rateze. 

Trebuia pusă la punct. Cel puţin aşa simţea el. 

— Dar ce satisfacţie ai avea tu, o întrebă el cu 
sinceritate, dacă eu mi-aş satisface pasiunile cu 
curtezanele, lăsându-te să plângi nealinată pe nişte trepte 

<113> 


de marmură? 

Ea roşi. Asta-l făcu să se simtă mai întâi mulţumit, apoi 
să aibă oarece mustrări de conştiinţă, dar numai puţin. Ea 
începuse, în camera lui de la fort. Ştia cine trebuie să se fi 
aflat în spatele a ceea ce spusese ea atunci cu privire la 
femei. Era normal ca Ploaie de Primăvară să-i povestească 
unei gărzi plătite lucruri intime despre persoana pe care o 
proteja? 

Nu credea asta. 

— Voi reuşi să-mi controlez dorinţele, zise femeia privind 
drept înainte. 

— Surit convins că vei reuşi. Pari suficient de bine 
antrenată. Deşi am putea să le cerem celorlalţi să aştepte, 
să călărim amândoi până în spatele copacilor de acolo... 

De data asta, Wei Song nu mai roşi. 

— 'Ţi-ar fi mai bine în Chenyao, spuse ea. 

Pătrunseseră în ţinuturi mult mai populate. Tai zări duzi 
şi o cărare care ducea spre sud, către o fermă de mătase. 
Clădirile erau ascunse de copaci, dar se vedea un stindard. 

Cu ani în urmă, petrecuse trei săptămâni într-o 
asemenea fermă, mânat de o curiozitate obscură. Sau, mai 
bine zis, neştiind încotro s-o apuce. Existase o perioadă din 
viaţa lui când fusese astfel. După timpul petrecut în nord, 
dincolo de Zidul cel Lung. Unde i se întâmplaseră anumite 
lucruri. 

Îşi amintea zgomotul din încăperea unde viermii de 
mătase erau ţinuţi pe tăvi supraetajate şi hrăniţi zi şi 
noapte, oră de oră, cu frunze de dud alb: un sunet 
nesfârşit, ca ropotul ploii pe un acoperiş. 

În tot acest timp în care perfecțiunea era necesară, 
crucială chiar, temperatura era controlată şi încăperea 
protejată de orice mirosuri sau curenţi de aer. Până şi în 
camerele din apropiere se făcea dragoste în tăcere, pentru 
ca viermii de mătase să nu fie înfricoşaţi sau tulburaţi. 

Se întrebă dacă femeia kanlină ştia asta. Se întrebă de 
ce-i păsa. 

La puţin timp după asta, o vulpe apăru la marginea 
copacilor, pe partea dreaptă a drumului. 


<114> 


Wei Song se opri, ridicând iute braţul. Se răsuci în şa şi 
privi animalul. Unul dintre bărbaţi râse, dar altul făcu un 
gest care să ţină pericolul la distanţă. 

Tai o privi pe femeie. 

— Nu-mi spune! exclamă el. Crezi că-i un daiji? 

— Taci! E o prostie să le spui pe nume, zise ea. Şi pentru 
care dintre noi crezi că s-ar ivi o femeie-vulpe aici? 

— Nu cred că s-ar ivi pentru nimeni, zise Tai. Nu cred că 
orice animal pe care-l vezi în pădure este o creatură a 
lumii spiritelor. 

— Nu orice animal, zise ea. 

— Ce urmează? Cel de-al cincilea dragon o să apară pe 
bolta însângerată şi cel de-al nouălea cer va cădea? 

— Nu, zise ea uitându-se în altă parte. 

Era o surpriză că această războinică kanlină atât de 
calmă şi de precisă credea în legendele despre femeia- 
vulpe. Ea continua să privească vulpea, o dâră de culoare 
la marginea pădurii. Tai văzu că şi vulpea îi privea la 
rândul ei, dar era firesc. Călăreţii puteau fi o ameninţare 
pentru ea şi trebuiau ţinuţi sub observaţie. 

— N-ar trebui să fii atât de imprudent, vorbind despre 
spirite şi spunându-le pe nume, zise Wei Song atât de încet 
că numai Tai o auzi. Nu putem înţelege tot ce e pe lumea 
asta. 

Şi ultima frază îl lovi din plin, purtându-l cu mult timp în 
urmă. 

Vulpea se retrase în pădure. Ei călăriră înainte. 

SO] 


Data trecută când mai comandase o trupă de cavalerie, 
se aflase la nord de Zid, în campanie printre nomazi. 
Condusese cincizeci de soldați, nu doar cinci călăreți ca 
acum. 

Comanda unui dui era mai mult decât merita, dar Tai 
fusese suficient de tânăr ca să simtă că faima şi rangul 
tatălui său îi deschiseseră o uşă, oferindu-i ocazia să arate 
ce poate, ce i se cuvenea pe drept. Salutase ocazia de a 
demonstra din ce material era croit. 

Acum, după atâţia ani, nu voia să stăruie asupra acestui 

< 115% 


fapt, dar aflându-se din nou printre soldaţi, călărind în 
câmp deschis către o viaţă schimbată, părea inevitabil ca 
gândurile să-i rătăcească. 

Perioada aceea petrecută printre bogu fusese începutul 
schimbărilor din viaţa lui. Până atunci crezuse că ştia care 
avea să-i fie drumul. După aceea fusese tulburat, nesigur. 
În derivă pentru o lungă perioadă de timp. 

Povestise cât de bine putuse ce anume se petrecuse şi 
cum se încheiase. Mai întâi, ofiţerilor lui superiori, apoi 
tatălui său când erau amândoi acasă. (Nu şi fraţilor săi: 
unul era prea tânăr, celălalt nu-i fusese niciodată 
confident). 

I se permisese să demisioneze onorabil şi să părăsească 
armata. Era un lucru neobişnuit. Muntele Toba de Piatră, 
unde ajunsese după un timp, fusese o etapă utilă, poate 
chiar necesară, deşi se îndoia că maeştrii kanlini de pe 
munte vedeau lucrurile astfel, dat fiind că şi pe ei Îi 
părăsise. 

Dar nimeni nu fusese surprins că, după cele petrecute în 
acea toamnă în stepele din nord, un tânăr şi-ar fi putut dori 
să petreacă un timp căutând călăuzire spirituală, 
disciplină, austeritate. 

Tai îşi aminti ce surprins fusese că superiorii săi îi 
crezuseră povestea despre cele petrecute în nord şi, chiar 
mai mult, de scânteia de înţelegere pe care o întrevăzuse 
la ei. A fi înţelegător nu era considerată o dovadă de tărie, 
şi cu atât mai puţin o virtute, printre gradele superioare 
ale armatei kitailor. 

Abia mai târziu îşi dăduse seama că el şi oamenii lui nu 
erau probabil primii sau singurii care avuseseră de-a face 
cu lucruri stranii şi teribile printre cei din neamul bogu. 
De-a lungul anilor se întrebase ce alte poveşti mai existau. 
Nimeni nu-i dăduse niciun nume şi nu-i povestise ce se 
petrecuse. 

Nu fusese acuzat pentru cele întâmplate. 

Şi asta îl surprinsese. Încă-l mai surprindea. Un grad 
militar aducea cu sine responsabilităţi şi consecinţe. Dar 
poziţia oficială era, se pare, că anumite ciocniri între 


< 116 > 


oamenii civilizaţi şi barbarii din ţinuturile sălbatice nu 
puteau fi prevăzute sau controlate de niciun ofiţer. 
Disciplina soldaţilor de rând putea să cedeze în asemenea 
locuri. 

Kitaii simțeau o superioritate clară şi un dispreţ pe 
măsură pentru cei de dincolo de graniţele lor, însă ori de 
câte ori îşi părăseau casa se şi temeau, chiar dacă n-o 
recunoşteau. Asta făcea ca amestecul cu alţii să fie 
periculos. 

Timp îndelungat, armatele lor interveniseră printre 
nomazi ca să asigure succesiunea căpeteniei - Marelui 
Han - pe care o preferau. Odată ce ajungeai la nord de Zid 
şi de turnurile lui de pază, trăiai în câmp deschis sau în 
forturi izolate printre bogü şi shuoki, luptând alături de 
sau împotriva unor făpturi care cu greu puteau fi 
considerate umane. Era nerezonabil să te aştepţi ca 
oamenii să se comporte ca şi cum ar fi executat patrulări 
de rutină pe Marele Canal sau pe câmpiile de orez văratic, 
apărându-i pe ţărani de bandiți şi de tigri. 

Controlul asupra succesiunii bogu era important. Palatul 
Ta-Ming era foarte interesat cine anume îi conducea pe 
nomazi şi cât de dispus era acesta să asigure pacea de-a 
lungul frontierei şi să ofere caii lor cu coame dese în 
schimbul unor titluri onorifice insignifiante, a unor fâşii de 
mătase de calitate inferioară şi a sprijinului promis 
împotriva următorului uzurpator. 

Desigur, cu condiţia ca următorul uzurpator să nu facă 
nişte propuneri mai interesante. 

Păşunile nomazilor, împărţite între triburi rivale, se 
întindeau de la Zid până în nordul îngheţat, printre păduri 
de mesteacăn şi pin, dincolo de care se spunea că soarele 
dispărea pe durata întregii ierni şi nu apunea niciodată 
vara. 

Acele tărâmuri îndepărtate şi acoperite de gheţuri nu 
contau decât ca sursă de blănuri şi chihlimbar. Ce conta 
era că, la marginea lor cea mai apropiată, pământurile 
nomazilor se învecinau cu ale kitailor - şi se întindeau de-a 
lungul Drumurilor Mătăsii - din deşert şi până la marea 


< 117 > 


estică. Zidul cel Lung îi ţinea pe nomazi la distanţă - în 
majoritatea timpului. 

Dar bifurcația nordică a marilor rute comerciale cotea 
prin stepe, aşa că profitabilul val de produse de lux către 
gloriosul Imperiu Kitai depindea în mare parte de 
siguranţa caravanelor de cămile. 

Desigur, imperiul taguran aflat la vest era la rândul lui o 
ameninţare şi cerea altfel de soluţii, dar de un timp 
taguranii fuseseră potoliţi, făcând comerţ cu cei care o 
luau pe bifurcația sudică a drumului comercial, percepând 
taxe şi impozite în fortărețele îndepărtate pe care le 
conduceau. Obţinând cai sardieni. 

Xinanul nu era încântat, dar putea trece asta cu vederea 
sau aşa se decisese. Tagurul şi regele său fuseseră aduşi 
pe calea cea bună, printre altele, prin intermediul unei 
prințese zvelte a Kitaiului, după încheierea unor războaie 
care secaseră de puteri ambele imperii. 

Pacea la variatele sale graniţe putea reduce şansele unui 
împărat de a se acoperi de glorie, dar Taizu domnise un 
timp îndelungat şi câştigase suficiente bătălii. Bunăstarea 
şi confortul, construirea, la nord de Xinan, a unui viitor 
mormânt magnific (colosal dincolo de cuvinte, umbrindu-l 
pe al tatălui său), zilele de leneveală şi nopţile petrecute 
cu Nepreţuita sa Consoartă şi cu muzica ei... păreau toate 
compensaţii potrivite pentru un împărat care îmbătrânea. 

Zhou, vărul lunecos şi inteligent al lui Wen Jian, n-avea 
decât să fie prim-ministru dacă aşa voia el (şi mai ales 
dacă aşa voia ea). După patruzeci de ani de domnie, n- 
aveai decât să-l laşi să descâlcească el complicațiile Curţii, 
ale armatei şi ale barbarilor din nord. Te puteai sătura 
uşor de toate astea. 

Impăratul avea o femeie pentru eternitate, care să cânte 
şi să danseze numai pentru el. Avea ritualuri de urmat şi 
prafuri grijuliu măsurate pe care să le consume împreună 
cu ea în căutarea mult doritei nemuriri. S-ar fi putut să nu 
aibă nicicând nevoie de mormântul lui, dacă cele trei stele 
din Brâul Vânătorului, constelația Dinastiei a Noua, puteau 
fi aliniate de alchimişti în conformitate cu meritul şi 


< 118 > 


dorinţa împăratului. 

Cât despre tinerii ambiţioşi ai imperiului? Ei bine, bogü 
se războiseră constant cu rivalii lor din est, shuokii, şi îşi 
purtaseră propriile războaie tribale şi toate acestea 
continuau. 

Comandanții militari şi tinerii aristocrați (şi bărbaţii 
curajoşi de neam neînsemnat) fuseseră întotdeauna 
capabili să găsească un loc unde să-şi satisfacă setea de 
sânge şi de glorie obţinută cu spada în mână. Acum acesta 
era nordul, unde pustietatea stepelor putea face pe oricine 
să se simtă mic sau să-şi schimbe sufletul. 

Chiar acest din urmă lucru i se întâmplase lui Shen Tai, 
cel de-al doilea fiu al generalului Shen Gao, cu ani în urmă, 
pe parcursul unei toamne petrecute printre nomazi. 

axă 


Li se spusese că nişte spirite rele, trimise de triburi 
inamice, puseseră stăpânire pe sufletul lui Meshag, fiul lui 
Hurok. 

Hurok fusese Marele Han ales de Ta-Ming şi ei se aflau 
în ţinutul stepelor ca să-l susţină. 

Fiul său cel mare, un bărbat în plină putere, căzuse 
brusc foarte grav bolnav - inconştient, de-abia mai 
respirând - în plină campanie. Se stabilise că şamanii 
duşmani asmuţiseră asupra lui nişte spirite întunecate, sau 
cel puţin aşa le spuseseră nomazii soldaţilor kitai aflaţi 
printre ei. 

Ofițerii imperiali nu ştiau cum anume se ajunsese la 
această concluzie sau de ce magia în cauză fusese 
îndreptată asupra fiului, şi nu a tatălui (deşi unii credeau 
că aveau de-acum idee care dintre cei doi era mai bărbat). 
Toată povestea aceea cu magia bogii - şamani, totemuri 
animale, călătorii ale spiritului desprins de trup - era mult 
prea stranie şi prea barbară. 

Nu li se povestise despre asta decât în semn de politeţe, 
spunându-li-se totodată ce urma să fie întreprins într-un 
efort disperat de a-l vindeca pe bolnav. Această ultimă 
informaţie îi pusese pe gânduri pe conducătorii armatei 
trimise la nord de Kitai. 

< 119 > 


Hurok era important, deci şi fiul lui era important. În 
primăvară, tatăl trimisese pe ascuns la Zidul cel Lung un 
zălog al loialității sale şi daruri - cai buni şi blănuri de lup 
şi două tinere femei, despre care se spunea că sunt fiice 
de-ale lui, care să se alăture celor zece mii de concubine 
ale împăratului în aripa lor specială din palat. 

Se aflase că Hurok era dispus să ia în calcul o revoltă 
împotriva Marelui Han în exerciţiu, cumnatul său, Dulan. 

Dulan nu trimisese tot atâţia cai şi blănuri. În schimb, 
solii săi aduseseră la cotul nordic al Râului Auriu, unde se 
făceau aceste schimburi în fiecare primăvară, cai 
slăbănogi şi cu oase fragile, unii dintre ei bolnavi de colici. 

Când kitaii le arătaseră cusururile, trimişii Marelui Han 
ridicaseră din umeri şi se strâmbaseră, scuipaseră şi 
gesticulaseră. Pretinseseră că în acel an păşunile fuseseră 
sărăcite de numărul prea mare de gazele şi iepuri şi că în 
herghelii fuseseră boli. Dar caii lor păreau zdraveni şi 
sănătoşi. 

Mandarinii de rang înalt însărcinaţi de celestul împărat 
cu evaluarea acestor informaţii fuseseră de părere că 
Marele Han Dulan devenise puţin cam prea sigur pe sine şi 
chiar nemulţumit de obligaţiile anuale faţă de îndepărtatul 
Xinan. 

Se decisese că venise vremea să le reamintească tuturor 
cât de mare era puterea kitailor. Se abuzase de răbdarea 
lor. Încă o dată, împăratul fusese prea generos, prea 
indulgent faţă de oamenii inferiori şi de insolenta lor. 

Hurok fusese poftit, în mod discret, să contemple un 
viitor mai luxos. El se arătase fericit s-o facă. 

Cincisprezece mii de soldaţi kitai se deplasaseră spre 
nord în acea vară târzie, dincolo de cotul râului, dincolo de 
Zid. 

Marele Han Dulan, cu propriile lui forţe şi susţinători, se 
afla de atunci într-o retragere strategică, înnebunitor de 
greu de găsit în vastele ţinuturi ierboase, aşteptând 
sosirea aliaţilor din nord şi vest, precum şi venirea iernii. 

În stepă nu existau oraşe pe care să le poţi jefui sau 
arde, nici fortărețe duşmane pe care să le împresori şi să 


< 120 > 


le înfometezi până se predau, nici recolte pe care să le 
distrugi sau să le confişti şi, în plus, acționau ca 
reprezentanţi ai celui care trebuia apoi să le ceară 
nomazilor încrederea lor. Era un război cu totul diferit. 

Desigur, cheia succesului era să găsească forţele lui 
Dulan şi să se confrunte cu ele. Sau pur şi simplu să-l 
omoare într-un fel sau altul. Insă, după părerea din ce în 
ce mai răspândită printre ofiţerii forţei expediţionare a 
kitailor, Hurok se dovedea a fi un om cu o fire slabă, ca un 
vas fisurat de lut conţinând numai ambiţie. Bea cumâs de 
la prima geană a zorilor şi îşi petrecea mai toată ziua beat, 
vânând cu nepăsare lupi sau tolănit în iurta sa. Nu era o 
problemă dacă un bărbat bea, dar nu pe durata campaniei. 
Fiul său cel mare, Meshag, era un vas mult mai bine călit, 
raportaseră ei. 

În cele din urmă, Meshag, abordat cu prudenţă, nu 
păruse să aibă mari rezerve când i se sugerase că putea 
aspira la mai mult decât a fi cel mai puternic dintre fiii 
unui Mare Han marionetă. 

Aceşti nomazi ai stepei nu erau nişte oameni din cale- 
afară de subtili, iar imperiul kitailor avusese la dispoziţie, 
printre altele, de aproape o mie de ani şi nouă dinastii ca 
să se perfecţioneze în arta manipulării politice. 

Existau cărţi despre asta şi funcţionari civili competenţi 
le memoraseră. Erau parte din examene. 


Analizaţi şi evaluaţi doctrinele concurente care se 
desprind din scrierile celei de-a Treia Dinastii cu 
privire la comportamentul potrivit în cazul 
problemelor de succesiune ivite în statele plătitoare 
de tribut. Citarea pasajelor din texte este 
subințeleasă. Aplicati doctrina preferată în 
rezolvarea problemelor curente legate de sud-vest şi 
de popoarele aflate de-a lungul ţărmurilor Mării 
Perlei. Încheiaţi cu un poem conţinând şase rânduri 
de vers regulat care să rezume propunerile voastre. 
Includeţi în poem o referinţă la cele cinci păsări 
sacre. 


< 121 > 


Fireşte, evaluarea lucrării includea şi judecarea calităţii 
caligrafiei candidatului. Scriere oficială, nu cursivă. 

Cu cine credeau că aveau de-a face barbarii ăştia 
ignoranţi şi mânjiţi cu grăsime, cu piepturile lor cel mai 
adesea dezgolite, cu părul unsuros căzându-le până la 
mijloc, mirosind a lapte acru, fermentat, a căcăreze de oaie 
şi a cal? 

Dar înainte să poată fi pus în practică acest nou plan 
privind succesiunea bogiu, tânărul Meshag se îmbolnăvise, 
exact la apusul soarelui, în tabăra sa, într-o zi vântoasă de 
toamnă. 

Stătea lângă un foc în aer liber, cu o cupă de cumâs într- 
o mână, un bărbat grațios râzând la o glumă şi în clipa 
următoare cupa lui căzuse în iarba strivită, genunchii i se 
înmuiaseră şi se prăbuşise pe-o parte, cât pe ce să 
nimerească în foc. Închisese ochii şi nu-i mai deschisese. 

Femeile şi susţinătorii săi, cuprinşi de o disperare 
nemărginită, afirmau că fără îndoială aceasta era lucrătura 
unor forţe sinistre, că existau semne de neconfundat. 
Propriul lor şaman, mărunţel şi cu voce tremurândă, 
spusese şi el asta, dar recunoscuse, în zori, după o noapte 
petrecută cântând şi bătând la tobă la căpătâiul lui 
Meshag, că nu putea crea o contravrajă de natură să 
alunge spiritele rele din trupul bărbatului căzut în 
inconştienţă. 

Numai cineva cunoscut drept „şamanul cel alb de lângă 
lac” putea învinge bezna trimisă să revendice şi să 
răpească sufletul lui Meshag. 

Lacul acela se afla, se pare, la distanţă de multe zile 
spre nord. Aveau să pornească a doua zi, ziseseră bogi, 
purtându-l pe Meshag într-o litieră închisă. Nu ştiau dacă 
puteau să-i păstreze sufletul lângă trup un timp atât de 
îndelungat, dar nu exista altă cale. Şamanul cel mărunţel 
avea să călătorească împreună cu ei şi să facă tot ce putea. 

Orice va fi crezut forţa expediţionară a kitailor despre 
asta, nu prea avea ce face. Doi dintre medicii armatei, 
chemaţi să ia pulsul bărbatului şi să-i examineze aura, nu 


< 122 > 


ştiuseră ce să spună. Respira, inima îi bătea, însă nu 
deschidea ochii. Când îi erau ridicate pleoapele, ochii erau 
negri, neliniştitor de negri. 

La bine sau la rău, Meshag era acum o componentă a 
strategiei imperiale. Dacă murea, aceasta trebuia 
schimbată. Din nou. Se decisese ca un număr de călăreţi 
de-ai lor să pornească spre nord cu acest grup, ca o 
afirmare a prezenţei kitailor şi ca să raporteze imediat 
dacă omul murea. 

Moartea sa era singurul lucru la care se aşteptau. Un 
avertisment avea să plece de îndată către Xinan. Ofiţerul 
de cavalerie desemnat să călărească spre nord alături de 
bogiu trebuia să judece cum se pricepea mai bine dacă 
apăreau probleme. El şi oamenii săi aveau să se afle 
neînchipuit de departe, rupti de toţi ceilalţi. 

Shen Tai, fiul generalului Shen Gao, fusese ales să 
conducă contingentul acela. 

Dacă în această decizie va fi fost şi o pedeapsă nerostită 
pentru tânărul care primise un grad pe care nu-l merita, 
nimeni nu putea fi acuzat, ulterior, că-i dăduse 
însărcinarea respectivă. 

Era o onoare, nu? Să fii trimis în inima pericolului? Ce 
altceva îşi putea dori un tânăr ofiţer? Era o şansă la glorie. 
De ce se aflau aici dacă nu pentru asta? Nu te alăturai 
armatei ca să duci o viaţă de meditaţie. Dacă voiai să fii un 
sihastru al Căii, n-aveai decât să mănânci ghinde şi afine 
într-o peşteră pe cine ştie ce munte. 

Q 


Se închinau Zeului Cal şi Stăpânului Cerului. 

Fiul Cerului era zeul morţii. Mama lui locuia în Lacul 
Fără Fund aflat departe în nord. Acesta îngheţa iarna. 

Nu, nu era lacul către care călătoreau acum, acela era 
mult mai la nord şi era păzit de demoni. 

Pe lumea cealaltă, totul era pe dos. Râurile curgeau 
dinspre mare, soarele răsărea la apus, iarna era înverzită. 
Obiceiul era ca morţii să fie întinşi sub cerul liber, fără 
îngropăciune, pentru a fi devoraţi de lupi şi a reveni astfel 
în Cer. Lângă trup erau aşezate farfurii şi oale întoarse cu 

< 123 > 


fundul în sus sau sparte, mâncarea era vărsată, armele 
frânte, astfel ca morţii să le poată recunoaşte şi să-şi 
recapete drepturile asupra lor în lumea de dincolo. 

Craniile cailor sacrificați (sau, în nord, ale renilor 
cornuţi) erau spintecate cu securea sau cu spada. 
Animalele aveau să fie recompuse, întregi şi nevătămate, 
pe cealaltă lume, deşi cele albe aveau să devină negre, iar 
cele întunecate, deschise la culoare. 

În miezul verii, o femeie şi un bărbat erau tăiaţi în bucăţi 
în cadrul unor ritualuri la care numai şamanii aveau voie 
să ia parte, deşi mii şi mii de nomazi se adunau cu acest 
prilej sub cerul înalt, veniţi din toată stepa. 

În timpul ritualurilor lor, şamanii îşi prindeau pe trup 
oglinzi metalice şi clopoței pentru ca demonii să se 
îngrozească la auzul sunetelor sau la vederea propriei 
reflexii hidoase. Fiecare şaman avea o tobă pe care şi-o 
confecţionase după ce postise în singurătate în largul 
stepei. Şi tobele erau folosite tot ca să pună demonii pe 
fugă. Erau făcute din piele de urs, de cal sau de ren. Şi de 
tigru, deşi aceasta era rară şi conferea puteri mult mai 
mari. Niciodată din piele de lup. Relaţia lor cu lupii era 
una complexă. 

Unii şamani aspiranţi mureau pe parcursul acelui post. 
Alţii erau ucişi în timpul călătoriilor lor extra-corporale 
printre spirite. Demonii puteau să iasă biruitori, luând 
sufletul oricărui om şi ducându-l ca trofeu în regatul lor 
sângeriu. Asta era treaba şamanilor: să apere bărbaţii şi 
femeile de rând, să intervină când spiritele din cealaltă 
lume se apropiau cu intenţii necurate, fie mânate de 
propriile dorinţe întunecate, fie ca urmare a unei invocaţii. 

Da, puteau fi invocate. Da, călăreţii credeau că asta se 
petrecuse aici. 

Înaintând lent către nord alături de treizeci de membri 
ai propriului dui şi de cincisprezece nomazi, însoţind litiera 
cu perdele trase în care zăcea Meshag, Tai n-ar fi putut 
explica de ce punea atâtea întrebări sau de ce era atât de 
flămând după răspunsuri. 

Îşi spunea că de vină era îndelungata călătorie prin 


< 124 > 


pustietatea imensă. Călăreau zi după zi şi peisajul ierbos 
abia de se schimba. Dar nu era vorba numai de plictiseală 
şi Tai ştia asta. Încântarea pe care o extrăgea din 
crâmpeiele de informaţii oferite de călăreţi cu ţârâita 
mergea dincolo de alungarea plictisului. 

Zăriră gazele, turme enorme, aproape inimaginabil de 
mari. Urmăriră cocori şi gâşte zburând spre sud, val după 
val, pe măsură ce toamna înainta colorând frunzele în 
nuanţe de roşu şi chihlimbariu. leşiseră din zona stepei 
acum şi întâlneau în cale mai mulţi copaci şi mai multe 
dealuri, culmi blânde. Într-o seară, văzură lebede coborând 
din zbor pe suprafaţa unui lăcuşor. Unul dintre arcaşii lui 
Tai le arătă cu degetul, zâmbi şi-şi încordă arcul. Bogiu îl 
opriră cu strigăte amenințătoare şi alarmate. 

Ei nu ucideau niciodată lebede. Ele purtau sufletele 
celor morţi către lumea de apoi şi, abătut de la destinaţie, 
sufletul astfel transportat îi putea bântui pe ucigaş şi pe 
tovarăşii săi până la sfârşitul zilelor lor. 

Cum şi-ar fi putut explica Tai de ce, auzind acestea, 
inima lui îşi iuţise bătăile, iar gândurile i se învârtejiseră în 
faţa stranietăţii lucrurilor? 

Era aproape umilitor: kitaii erau faimoşi pentru 
atitudinea lor dispreţuitoare, nepermiţându-şi să simtă 
decât cel mult un amuzament indolent faţă de credinţele 
primitive ale barbarilor de la graniţele lor. Credinţe care 
nu făceau decât să confirme natura inferioară a acestora şi 
faptul că, într-o lume ordonată aşa cum trebuie, era 
potrivit ca ei, kitaii, să treacă dinaintea tuturor. Serios 
acum... un popor care-şi lăsa morţii să fie devoraţi de lupi? 

Îşi spuse că aduna informaţii pentru raport, că ar fi fost 
util să-i înţeleagă mai bine pe bogü pentru că asta i-ar fi 
făcut mai uşor de condus şi de controlat. Putea chiar să fie 
adevărat, dar asta nu explica ceea ce simţise când ei îi 
povestiseră, călărind pe lângă păduri cu frunze stacojii şi 
aurii de mesteacăn, despre demonii cu trei ochi aflaţi în 
nord, printre întinderile de gheaţă, despre cum locuitorilor 
de acolo le creşteau toamna blănuri ca de urs şi dormeau 
până trecea iarna cu nămeţii ei. Sau - din nou - despre 


< 125 > 


Sărbătoarea Soarelui Roşu din toiul verii, când în stepă 
înceta orice război în favoarea ritualurilor închinate zeului 
morţii, oficiate de şamanii tuturor triburilor în sunet de 
clopoței şi duruit de tobe. 

Şamanii bogu se aflau la baza sau în centrul multor 
poveşti. La unul dintre ei îl duceau pe Meshag. Dacă avea 
să trăiască până atunci. Era un şaman foarte puternic, îi 
spuseseră ei lui Tai. Locuia pe malul unui lac, era o 
persoană misterioasă şi departe de lume. Dacă era 
răsplătită cum se cuvine şi implorată cu înflăcărare, ar fi 
putut interveni. 

Era o ea. Şi asta era interesant. 

Călătoria îi purta prin teritorii controlate de actualul 
Mare Han, Dulan, duşmanul lor. Acesta era un alt motiv 
pentru care Tai şi cei treizeci de călăreţi ai săi însoțeau 
grupul, călărind printr-un peisaj de toamnă ruginie cu 
suişuri şi coborâşuri tot mai dese, pe lângă pâlcuri de zadă 
şi mesteceni strălucind ca nestematele, pe un frig din ce în 
ce mai mare. Erau interesaţi de soarta lui Meshag, de 
supraviețuirea lui, deşi aceasta părea tot mai puţin 
probabilă de la o zi la alta. 

Încă mai respira. Tai verifica asta uitându-se în litiera lui 
în fiecare dimineaţă, la prânz şi la apus, suportând privirile 
ostenite şi neprietenoase ale micului şaman care nu se 
depărta nicicând de Meshag. Pacientul zăcea neclintit, pe 
spate, sub o pătură din păr de cal, respirând superficial. 
Dacă ar fi murit, bogü l-ar fi lăsat sub cerul liber şi ar fi 
făcut cale întoarsă. 

Încălecând la prima geană de lumină, Tai îşi vedea 
aburii răsuflării. Ziua se încălzea pe măsură ce soarele 
urca, dar dimineţile şi nopţile erau reci. Erau de-acum 
foarte departe de imperiu, de orice loc civilizat, pe nişte 
tărâmuri tulburător de stranii. Se obişnuise deja cu 
urletele lupilor, deşi toţi kitaii - popor de fermieri - îi urau 
cu patimă din moşi-strămoşi. 

Unele dintre felinele mari ale căror răgete se auzeau 
noaptea erau tigri, animale despre care ştiau, dar altele 
aveau răgete diferite, mai sonore. Tai îşi privea oamenii 


< 126 > 


devenind din ce în ce mai neliniştiţi cu fiecare li cu care se 
îndepărtau de tot ceea ce cunoşteau. 

Kitaii nu erau mari călători. Rarele excepţii, pribegii 
care reveneau, erau sărbătoriţi ca eroi, iar relatarea scrisă 
a călătoriilor lor era copiată şi citită la scară largă, 
examinată cu fascinaţie şi neîncredere. Adesea, călătorul 
era privit, în particular, ca un ins puţin nebun sau chiar 
mai rău. De ce ar fi dorit un om întreg la minte să 
părăsească lumea civilizată? 

Drumurile Mătăsii existau pentru ca negustorii şi 
bogăţiile să vină la ei, nu pentru ca ei personal să poată 
pleca - sau măcar să-şi dorească să plece - înspre vestul 
îndepărtat. 

Sau înspre nordul îndepărtat, dacă tot veni vorba. 

Pădurile erau mai dese acum, culorile toamnei alarmant 
de strălucitoare în bătaia soarelui. Un şir de lacuri, ca 
mărgelele pe o salbă. Cerul însuşi mult prea departe. Ca şi 
cum, îşi zise Tai, aici cerurile n-ar fi fost la fel de apropiate 
de omenire. 

Unul dintre bogü îi spuse, lângă un foc aprins noaptea 
sub cerul presărat cu stele, că odată cu iarna se apropiau 
şi spiritele întunecate. De aceea, adăugase nomadul, lui 
Meshag îi fusese mai greu să facă faţă în acest anotimp 
magiei care îl atacase şi de aceea avea nevoie de un şaman 
puternic ca să-şi revină. 

Şamanii erau împărţiţi în albi şi negri. Cei negri îi 
linguşeau pe demonii din lumea spiritului, în care 
pătrundeau părăsindu-şi trupurile, cei albi încercau să se 
lupte cu ei şi să-i supună. Da, unii dintre ei erau femei. Da, 
aşa era şi cea de care se apropiau. Nu, niciunul dintre 
călăreţi n-o mai văzuse şi nu mai pătrunsese atât de adânc 
în nord. (Asta nu era de natură să-l liniştească pe Tai). 

Era cunoscută după reputaţie, nu se aliase niciodată cu 
niciun Mare Han sau trib. Avea o sută treizeci de ani. Da, 
se temeau. Nu exista fiinţă vie sau om care să bage în 
sperieţi un călăreț bogiu, ideea era demnă de râs, dar de 
spirite se temeau. Numai un prost ar fi susţinut altceva. Un 
bărbat care lăsa teama să-l oprească din drum nu era 


< 127 > 


bărbat. Nu la fel stăteau lucrurile şi printre kitai? 

Creatura care răgea cu o noapte în urmă? Era un leu. 
Erau mari cât tigrii, însă vânau laolaltă cu alţii de neamul 
lor, nu singuri. Şi urşii erau altfel în aceste păduri, de două 
ori mai înalţi ca omul când se ridicau în două labe, iar lupii 
din nord erau cei mai mari dintre toţi, dar aici, atât de 
departe de casă, membrii altor triburi rămâneau cea mai 
mare ameninţare. 

A doua zi de dimineaţă zăriră pentru prima oară alţi 
călăreţi. 

În jur de cincisprezece înaintea lor, pe o culme profilată 
în zare. Nu suficienţi cât să te temi. La apropierea lor, 
călăreţii fugiră, galopând spre vest până se făcură 
nevăzuţi. Tai se gândi să-i urmărească, dar nu n-ar fi avut 
niciun motiv. Călăreţii veniseră dinspre nord. El nu ştia ce 
însemna asta, de fapt nu ştia cu adevărat însemnătatea a 
nimic. Frunzele copacilor erau stacojii, chihlimbarii şi aurii 
şi începuseră să cadă. 

Acum vedeau tot timpul stoluri de gâşte săgetând pe 
deasupra lor, mulţimi nenumărate, de parcă ar fi fugit de 
ceva aflat în direcţia înspre care se îndreptau călăreţii, aşa 
cum fug animalele dintr-o pădure în flăcări. Mai văzură 
două lebede pe un alt lac, în amurg, plutind stranii şi albe 
pe apa tot mai întunecată pe măsură ce răsărea luna. 
Niciunul dintre oamenii lui Tai nu le ameninţă. 

Înăuntrul călăreţilor kitai creştea tot mai tare teama că 
săvârşesc o pângărire, ca şi cum ar fi încălcat cine ştie ce 
graniţă ascunsă. Tai îşi auzea oamenii izbucnind, 
încăierându-se în timp ce strângeau tabăra dimineaţa sau 
în timp ce călăreau pe durata zilei. Făcu tot ce putu ca să 
ţină situaţia sub control, fără să fie sigur de reuşită. 

Era greu să te simţi superior aici, îşi spuse el. Asta în 
sine îi tulbura pe kitai, schimbându-le felul în care 
interacţionau cu lumea, în care îi ieşeau în întâmpinare. Ar 
fi vrut să considere frumoase culorile pădurii şi peisajul de 
toamnă, dar cuvântul, ideea îşi croiau cu greutate drum la 
suprafaţă, dincolo de neliniştea lui lăuntrică. 

În cele din urmă îşi recunoscu frica, şi-o mărturisi în 


< 128 > 


sinea lui, în noaptea de dinainte să ajungă la lacul 
şamanului. 

Era o colibă, văzu el în timp ce opreau pe panta de 
deasupra, privind în jos în lumina după-amiezii: bârne 
neaşteptat de zdravene, bine îmbinate, o anexă, o curte 
îngrădită şi lemne stivuite pentru iarnă. Aceasta nu era o 
iurtă. Casele arătau diferit în funcţie de clima zonei unde 
erau construite, iar ei lăsaseră în urmă ţinutul păşunilor în 
favoarea altuia. 

Meshag era încă în viaţă. N 

Nu mişcase tot drumul spre nord. Era nefiresc. li 
schimbaseră din când în când poziţia corpului ca să 
prevină apariția rănilor, dar el nu făcuse altceva decât să 
respire abia simţit. 

Cineva ieşi din colibă şi rămase lângă uşă privind în sus 
către ei. 

— Servitorul ei, zise şamanul cel mărunţel. Haideţi! 

Porni să coboare iute, urmat de cei care-l cărau pe 
Meshag în litieră, flancaţi de patru dintre călăreţii hogii. 

Li se făcu un semn, chiar prea autoritar: escortei kitailor 
i se spunea să rămână pe culme. Tai ezită (îşi va aminti 
momentul), apoi clătină din cap. 

I se adresă adjunctului său, poruncindu-i discret să stea 
locului şi să privească, apoi cu o lovitură de căpăstru 
cobori singur panta, în urma bărbatului inconştient şi a 
escortei lui. Nomazii îl priviră încruntaţi, dar nu ziseră 
nimic. 

Venise să observe. Poporul lui avea un interes legat de 
acest bărbat şi de succesiunea bogu. Nu se cuvenea ca 
nişte păstori barbari să le nege lor dreptul de a merge 
oriunde voiau. Nu când cincisprezece mii de kitai 
sprijineau ascensiunea lui Hurok. Un număr atât de 
impresionant de soldati îţi asigurau nişte drepturi. 

Acesta era un fel de a privi lucrurile. Dintr-un alt punct 
de vedere, ei nu-şi aveau locul în mijlocul bătăliilor magice 
ale nomazilor, nu aveau ce căuta atât de departe de casă: 
un cer străin, strălucitor, lacul verde-albăstrui, pădurea cu 
labirintul ei de frunze întinzându-se la soare înaintea şi 


< 129 > 


îndărătul lor şi, în depărtările albăstrui, cea dintâi sugestie 
a munţilor aflaţi la nord. 

Se întrebă dacă cineva din neamul lui văzuse vreodată 
aceşti munţi. Sau frumuseţea rece, ca de nestemată, a 
acestui lac. O asemenea posibilitate ar fi trebuit să-l 
încânte. În acea clipă, în timp ce-şi îndemna calul să 
coboare panta, nu-l încânta. Il făcea să se simtă tare 
departe. 

Călăreţii se opriră dinaintea uşii. Cei care purtau litiera 
se opriră şi ei. Gardul nu ajungea până în faţa colibei, 
înconjurând numai partea din spate, unde se afla anexa. 
Tai presupuse că aceasta era un hambar sau un grajd. Sau 
poate acolo dormea servitorul? Mai erau şi alţii? Inăuntru 
nu se vedea nici urmă de şaman sau alt semn de viaţă. Uşa 
fusese închisă cu grijă după ce ieşise bărbatul. 

Conducătorul nomazilor descălecă, apoi el şi şamanul se 
apropiară de servitor, vorbindu-i încet, cu un respect ieşit 
din comun. Tai nu distingea cuvintele, rostite prea iute şi 
prea murmurat pentru puţina lui cunoaştere a limbii. 
Servitorul le răspunse tăios. 

Comandantul bogiu se întoarse şi făcu semn către pantă. 
Alţi doi călăreţi se desprinseră din ceată. Incepură să 
coboare, ducând de căpăstru doi cai ce purtau darurile pe 
care le aduseseră până aici. 

Magia şi tămăduirea aveau preţul lor. 

La fel era şi acasă, îşi zise Tai ironic şi, dându-şi seama 
de asta, parcă se mai linişti. Plăteai pentru tămăduire, fie 
că mergea, fie că nu. Era o tranzacţie, un schimb. 

O fi fost nemaipomenit de bizar, dar ceea ce urma să se 
petreacă era la fel ca atunci când te duceai la un alchimist 
din Xinan sau Yenling ca să te vindece de mahmureală sau 
când îl chemau pe medicul cel dolofan şi cu păr alb în casa 
lor de lângă pârâu, dacă a Doua Mamă nu putea dormi 
noaptea sau al treilea fiu avea o tuse uscată. 

In acel moment, în mintea lui se ivi o amintire de acasă. 
Foarte vie. Mirosul focurilor aprinse toamna, fumul 
plutind. Susurul pârâului, ca sunetul timpului ce trece. 
Frunzele de paulownia probabil căzuseră deja, îşi zise Tai. 


< 130 > 


Le şi vedea pe cărarea ce pornea din poarta lor şi aproape 
că auzea zgomotul pe care-l făceau sub paşi. 

În timp ce caii cu darurile se apropiau, servitorul 
şamanului grăi din nou. Tonul lui era nepotrivit, până şi 
Tai îşi dădea seama de asta, însă ştia că şamanii erau 
nespus de onoraţi în rândul triburilor bogü şi că ea mai 
ales avea o mare importanţă. Şi putere. La urma urmelor, 
bătuseră cale lungă până la femeie. 

Călăreţii descărcară darurile. Servitorul intră înăuntru 
cu unele dintre ele, ieşi, duse înăuntru altă încărcătură. 
Avu nevoie de patru drumuri. De fiecare dată închidea uşa 
după el. Nu se grăbea. 

După ce intră înăuntru pentru ultima oară, aşteptară cu 
toţii în lumina soarelui. Caii băteau din copite şi fornăiau. 
Oamenii erau tăcuţi, încordaţi şi temători. Neliniştea lor îl 
molipsi şi pe Tai, tulburându-l. Era posibil să fi venit tot 
drumul până aici numai ca să fie respinşi, trimişi înapoi? 
Se întrebă care ar fi trebuit să fie rolul lui dacă s-ar fi 
întâmplat asta. Era de datoria lui să o silească pe femeia 
şaman să-l vadă pe Meshag? Dacă kitaii şi-ar fi asumat 
asta, i-ar fi cruțat pe bogu de nevoia de a o face ei? Sau ar 
fi comis o impietate grosolană, de natură să le pericliteze 
relaţiile viitoare? 

Îşi dădu seama - uluit - că peste câteva clipe se putea 
pomeni silit să ia o decizie importantă şi că nu se gândise 
la ea deloc. Presupusese că Meshag avea să moară înainte 
să ajungă aici sau că orice avea să încerce şamanul va 
eşua. Nu se gândise că tratamentul ar fi putut fi refuzat. 

Privi în jur. Pe hornul colibei ieşea fum. Vântul abia adia 
şi fumul se ridica drept în sus înainte să plutească 
subţiindu-se înspre lac. Din locul său, uşor într-o parte, 
vedea două capre în ţarcul din dosul casei, ghemuite lângă 
gardul din spate, behăind încet. Nu fuseseră mulse încă. 
Asta nu-l făcu să-l aprecieze mai tare pe servitor. Poate că 
mai existau şi alţii, poate asta nu cădea în sarcina lui? 

În cele din urmă, bărbatul ieşi din nou, lăsând pentru 
prima oară uşa deschisă în urma lui. Făcu un semn din 
cap, gesticulând către litieră. Tai trase aer în piept. Uite o 


< 131 > 


decizie pe care n-avea să fie nevoit s-o ia. Era furios pe 
sine. Ar fi trebuit să fi luat în calcul toate posibilităţile, să 
fi găsit soluţii înainte să vină vremea. 

Propriu lor şaman părea nespus de uşurat, pe punctul de 
a plânge. Cu chipul încruntat, trase grăbit perdeaua 
litierei. Doi dintre bărbaţi îl scoaseră pe Meshag din ea. 
Unul îl luă în braţe ca pe un copil adormit şi-l căra în 
colibă. 

Şamanul dădu să-i urmeze. Servitorul scutură hotărât 
din cap şi făcu un gest categoric de refuz. Şamanul cel 
mărunţel deschise gura să protesteze, apoi o închise la loc. 
Rămase locului, cu capul plecat, fără să privească pe 
nimeni. Umilit, îşi zise Tai. 

Servitorul intră în colibă şi ieşi o clipă mai târziu, 
însoţindu-l pe bărbatul care-l cărase pe Meshag. Servitorul 
reveni înăuntru. Închise uşa. Tot n-o văzuseră pe bătrână, 
pe femeia-şaman de lângă lac. Fuseseră lăsaţi afară, în faţa 
colibei, în tăcerea unei după-amiezi de toamnă senine şi 
liniştite. 

Cineva tuşi nervos. Altcineva se încruntă la el, de parcă 
sunetul ar fi putut stânjeni ceea ce se petrecea înăuntru. 
Şamanul lor îşi ţinea în continuare ochii pironiţi în ţărâna 
de dinaintea uşii, de parcă n-ar fi vrut să întâlnească 
privirea nimănui. Tai îşi dori să fie înăuntru, apoi îşi dădu 
seama că nu, de fapt, nu dorea. Orice se va fi petrecut 
înăuntru, nu voia să vadă. 

Nomazii se îngrămădiră dinaintea colibei, părând mai 
nesiguri decât îi văzuse Tai vreodată. Ceilalţi călăreţi, 
inclusiv oamenii săi, rămăseseră în vârful pantei. Lacul 
scânteia. Deasupra lor, ca de obicei, păsările zburau spre 
sud. Unele pluteau pe apă. Nu văzu nicio lebădă. 

Neliniştit, agitat, descălecă lăsându-şi calul să pască 
iarba rară şi ocoli până în spate unde se aflau anexa şi 
ţarcul cu capre. Se gândise să le mulgă dacă reuşea să 
găsească o găleată. Era ceva de făcut. O treabă. Trase 
zăvorul porţii şi intră, închizând-o după el. 

Curtea îngrădită era măricică. Doi pomi fructiferi, un 
mesteacăn înalt pentru umbră. O grădină de legume în 


< 132 > 


capătul opus, dinspre est. Dincolo de ea, pe deasupra 
gardului, vedea lacul. Caprele se ghemuiau una într-alta în 
partea din spate a ţarcului, evident nefericite. 

Nu se vedea nici urmă de găleată. Probabil era înăuntru, 
însă nu avea de gând să bată la uşa din spate şi să ceară 
una. 

Traversă curtea către grădină şi către mesteacăn. 
Rămase sub copac, contemplând micul lac, strălucitor în 
bătaia soarelui. Era linişte, cu excepţia behăitului încet şi 
chinuit al celor două animale. Ar fi putut să le mulgă şi 
fără găleată, îşi zise. Las’ să sufere servitorul pentru lenea 
lui dacă şamanul nu avea să aibă lapte în acea zi. 

Tocmai se întorcea iritat, gata să treacă la fapte, când 
observă movila de pământ proaspăt săpat din fundul 
grădinii. 

Inima-i zvâcni o singură dată. 

Incă-şi mai amintea asta, după atâţia ani. 

Privi, neclintit, timp îndelungat. Apoi se apropie grijuliu 
de marginea grădinii ordonate, ordine tulburată - vedea 
acum - de urme de cizme şi de movila îngustă şi sinistră 
din fund, de lângă gard. Caprele amuţiseră deocamdată. 
Tai simţi vântul stârnindu-se şi propria lui teamă 
copleşindu-l. Movila nu avea o formă pe care s-o poţi lua 
drept altceva. 

Păşi în grădină, îngrijorat prosteşte să nu calce în 
picioare ceea ce creştea în ea. Se apropie. Observă, de 
cealaltă parte a gardului, un obiect ce fusese azvârlit 
acolo, lepădat. 

Văzu că era o tobă. 

Inghiţi în sec, simţindu-şi deodată gura uscată. Tăcerea 
era prea adâncă. Îngenunche tremurând, trase zdravăn aer 
în piept şi începu să sape cu mâinile movila de pământ. 

Dar ştia deja. Una dintre capre behăi brusc, făcând 
inima lui Tai să-i sară din piept de frică. Aruncă o privire 
zorită către uşa din spate a colibei. Era tot închisă. 
Continuă să sape, să lopăteze, răscolind cu degetele solul 
negru, afânat. 

Simţi ceva tare. Un mic țipăt îi scăpă de pe buze şi nu şi- 


< 133 > 


l putu opri. Îşi privi degetele şi văzu sânge. Privi ţărâna pe 
care o răscolise. 

În ţărână era un cap, ivindu-se în lumina puternică a 
soarelui ca dintr-un coşmar disperat sau din cealaltă lume, 
în care se duceau cei morţi. 

Avea o singură tăietură adâncă, de sus în jos, aproape 
despărţindu-i faţa în două, iar sângele din rana aceea 
îmbiba solul şi acum şi mâinile lui. 

Tai înghiţi din nou în sec. Se sili să răscolească în 
continuare pământul, dorindu-și din suflet să fi avut o 
unealtă şi să nu fie silit să lucreze numai cu degetele lui 
tremurânde. 

Totuşi o făcu. Şi în câteva clipe scoase la lumină faţa 
desfigurată de sabie a unei femei. O femeie foarte bătrână, 
cu ochii încă deschişi privind nimicul sau soarele. 

Îşi închise propriii ochi. Apoi îi deschise din nou şi, 
împingând şi scurmând mai iute pământul, dezgoli şi mai 
mult din trupul ei. Era îmbrăcată şi purta coliere de oase 
încâlcite şi o colecţie stranie de bucăţi de metal lustruite 
ca nişte... oglinzi pe trupul ei, îşi dădu seama. 

Oglinzi care să alunge demonii. Scurmând solul, 
degetele lui o mişcară puţin din loc. Prin pământul ud de 
sânge auzi un sunet înăbuşit de clopoței. 

Tai se ridică. O femeie foarte bătrână. O tobă, oglinzi, 
clopoței. 

Privi uşa grea a colibei, care dădea în curte. O rupse la 
fugă, cu soarele deasupra capului, cu bezna întinzându-se 
înainte şi îndărăt. 


< 134 > 


CAPITOLUL VI 


Câţiva ani mai târziu, în Xinan, după ce o descoperise pe 
Ploaie de Primăvară printre fetele din Districtul de Nord 
(sau, mai bine zis, după ce ea îl observase şi îl alesese 
dintre toţi ceilalţi învăţăcei) şi începuseră să discute sincer 
când erau singuri, înainte sau după ce cântau, înainte sau 
după ce făceau dragoste, ea îl întrebase într-o noapte de 
ce nu vorbea niciodată despre timpul pe care îl petrecuse 
la nord de Zid. 

— N-a durat foarte mult, zisese el. 

— Ştiu. Toată lumea ştie. Asta-i şi motivul pentru care se 
discută despre asta. 

— Se discută despre asta? 

Ea îşi scuturase părul auriu, aruncându-i o privire pe 
care el ajunsese deja s-o cunoască bine. „Sunt îndrăgostită 
de un idiot care n-o să facă nimic cu viaţa lui” era mai mult 
sau mai puţin sensul acelei priviri. 

Lui Tai i se părea amuzantă şi uneori îi spunea şi ei asta. 
Dar, auzindu-l, ea se enerva şi mai tare. Pe el îl amuza şi 
asta, fata o ştia prea bine. 

Ploaie de Primăvară era o splendoare şi-o minune şi Tai 
făcea eforturi să nu se gândească cu câţi bărbaţi o 
împărțea în Districtul de Nord... şi mai ales cu un bărbat 
anume. 

— ȚŢi s-a permis să te retragi din rândurile cavaleriei. Cu 
onoare şi cu distincţie, în timpul unei campanii. Aşa ceva 
nu se întâmplă, indiferent cine îţi este tată. Apoi te duci pe 
Muntele Toba de Piatră şi pleci de-acolo fără să devii 
kanlin... după care apari în Xinan, decis să studiezi pentru 
examene. Eşti foarte... misterios, Tai. 

— Trebuie să lămuresc misterul? 

— Nu! 

Ea pusese jos lăuta şi, înclinându-se în faţă, îl trăsese 
zdravăn pe Tai de părul desfăcut. El se prefăcuse că-l 
doare, iar ea îl ignorase. 

— Nu pricepi... e bine să fii misterios. E un mod dea te 


< 135 > 


face remarcat. Asta şi vrei! 

— Asta vreau? Aşa stau lucrurile? 

Fata dăduse să-l apuce din nou de păr, iar el îşi ridicase 
mâinile ca s-o oprească. Ea se aşezase la loc pe sofa şi mai 
turnase vin de orez din butelca de pe vasul cu mangal de 
alături, servindu-l mai întâi pe Tai. Educaţia şi manierele ei 
erau fără cusur, mai puţin când îl ataca astfel sau când 
făceau dragoste. 

— Dacă treci examenele în această primăvară şi speri să 
capeţi o poziţie de o oarecare însemnătate, ca să nu ajungi 
să le  trimiţi mici poeme  mandarinilor superiori 
implorându-i să te ajute... da, asta vrei. Încerci să obţii un 
rang la palat, Tai. Să înoţi odată cu curentul. La această 
Curte trebuie să ştii cum se joacă jocul, altminteri vei fi 
pierdut. 

El îi spusese să-l tutuiască. Insistase s-o facă ori de câte 
ori erau singuri. 

— Dacă o să mă pierd, o să vii să mă cauţi? 

Ea se încruntase. 

El îi zâmbise nonşalant şi spusese: 

— Dacă ai dreptate, înseamnă c-am fost norocos. Am 
reuşit să mă fac remarcat fără să mă străduiesc măcar. 
Ploaie, prefer pur şi simplu să nu discut despre perioada 
de dincolo de Zid. Nu este o amintire frumoasă. Nu m-am 
gândit la niciunul dintre lucrurile pe care le spui tu. 

— Trebuie să te gândeşti la ele. 

— N-aş putea să te las pe tine s-o faci în locul meu? 

Auzindu-l, ea se încordase şi se foise. Tai îşi regretase 
cuvintele de îndată ce le rostise. 

— Sunt o umilă cântăreaţă din Districtul de Nord, 
angajată cu ora pe timpul nopţii. Aparţin patroanei acestei 
case, zisese Ploaie de Primăvară. Nu se cuvine să i se ofere 
un asemenea rol unei persoane ca mine. Este o cruzime să 
spui una ca asta, chiar şi în glumă. Va trebui să stăpâneşti 
tu însuţi aceste subtilităţi. Despre viaţa ta vorbim acum. 

— Da? Numai despre viaţa mea? întrebase el. 

Ceea ce chiar era cam crud, dar îl rănise descrierea pe 
care şi-o făcuse ea şi ştia cel puţin un bărbat care, dacă ar 


< 136 > 


fi vrut, şi-ar fi putut permite s-o cumpere de la Pavilionul 
Razei de Lună plătind suma imposibilă cerută pentru ea. 

Fata se îmbujorase, blestemul celor cu pielea palidă din 
nord-vest, aşa cum era ea. 

După o clipă, îi zisese calmă: 

— Dacă treci examenele, o să intri în cercul celor mai 
ambiţioşi bărbaţi de pe faţa pământului. Te poţi hotărî să 
pleci din Xinan, să laşi în urmă încă o viaţă, însă dacă 
rămâi aici, la Curte, ăsta e genul de oameni cu care vei 
avea de-a face. O să te înghită la micul dejun, o să-ți 
arunce oasele la câini şi nici n-o să-şi dea seama că au 
mâncat. 

Ochii ei verzi, vestiţii ei ochi verzi ca jadul, deveniseră 
reci şi aspri. 

Tai îşi aminti că râsese puţin cam nervos. 

— Ăsta nu-i un limbaj poetic. 

— Nu, zisese ea. Dar nici eu nu-s poetă. Ai prefera o fată 
care să fie mai poetică, maestre Shen? Sunt câteva la 
parter şi în alte case. Pot să vă fac câteva sugestii, 
domnule. 

Un soi de răzbunare pentru remarca lui de mai devreme. 
Şi totuşi era vorba şi despre viaţa ei. Fireşte că da... 


O femeie netedă ca jadul, 

Aşteptând  noaptea-ntreagă deasupra scărilor de 
marmură, 

La o fereastrà din hârtie de orez pe care ploaia toamnei 
a udat-o. 


Tai clătinase din cap. Îşi aminti că o privise stând alături 
de el pe sofaua joasă, dorindu-şi să se poată bucura pur şi 
simplu de frumusețea, inteligența şi apropierea sa, dar 
revoltându-se Împotriva spuselor ei. 

— Femeile s-au priceput întotdeauna mai bine decât 
bărbaţii, nu? murmurase el. Să ţină cont de subtilităţile 
astea? 

— Femeile n-au de ales, trebuie să se priceapă, dacă vor 
să aibă vreun soi de influenţă sau măcar puţin control 


< 137 > 


asupra propriilor vieţi. 

— Asta am vrut să spun, zisese Tai, încercând s-o 
îmblânzească zâmbind. Capăt ceva pentru subtilitate? 

Ea nu răspunsese zâmbetului lui. 

— Atâta lucru ştie până şi un copil. Dacă o să te decizi să 
studiezi suficient şi să-ţi iei examenele, o să te trezeşti 
înconjurat de adulţi care folosesc cuvintele ca pe nişte 
săbii şi sunt încleştaţi, zi şi noapte, într-o luptă pe viaţă şi 
pe moarte pentru o poziţie cât mai bună. 

Tai îşi aminti că răspunse încet. 

— Vrei să spui bărbaţi ca fratele meu? 

Fata se mulţumise să-l privească. 

QW 


Îndepărtându-se în goană de mormântul şamanului prin 
iarba îngălbenită de toamnă, Tai se gândise mai întâi să 
scoată un strigăt de avertisment, apoi să dea ocol până în 
faţa casei şi să îi cheme pe ceilalţi. Dar nu făcu nici una, 
nici alta. Ulterior, n-ar fi putut spune cu certitudine că 
judecase limpede în acele momente. Se afla într-un loc 
izolat şi înspăimântător. Tocmai descoperise o crimă şi era 
foarte tânăr. 

Aceste adevăruri nu explicau în întregime de ce dăduse 
buzna de unul singur în colibă. 

Luat la întrebări - ceea ce ofiţerii săi superiori făcură 
ulterior - avea să spună că, dacă voiau să-l salveze pe 
Meshag, acesta fiind motivul pentru care se aflau unde se 
aflau, şansele s-ar fi redus dacă i-ar fi alertat pe cei 
dinăuntru strigând şi nu crezuse că avea timp să ajungă în 
faţa colibei. 

Părea o explicaţie neverosimilă. Chiar era adevărată, 
dacă stăteai să te gândeşti. Numai că nu-şi amintea să fi 
gândit ceva în clipa respectivă. Ai fi putut spune că 
instinctele preluaseră comanda. Tai habar nu avea dacă 
era adevărat sau nu. 

Sabia îi era prinsă de şa, la fel şi arcul. De peretele din 
spate al colibei era sprijinită o lopată. Avea deja idee la ce 
fusese folosită. 

Fără să se oprească să gândească, să plănuiască, să facă 

< 138 > 


ceva cât de cât logic, Tai apucă lopata, puse mâna pe 
clanţă şi împinse uşa, neştiind ce avea să găsească şi ce 
urma, practic, să facă înăuntru. 

Sau ce făceau ceilalţi, oricine vor fi fost aceşti oameni 
care uciseseră femeia-şaman, o îngropaseră în pământ, 
refuzându-i sufletului său accesul la ceruri şi îi induseseră 
pe ei în eroare dinaintea colibei. 

Uşa din spate nu era încuiată. Intră. 

În colibă era beznă. Afară fusese o zi strălucitoare, aşa 
că întunericul dinăuntru îl orbi. Se opri. Şi reuşi să 
desluşească în încăpere silueta cuiva care se întorcea către 
el. 

Tai înaintă şi lovi din toate puterile cu lopata. 

Simţi muchia ascuţită a uneltei muşcând din carne şi 
înfundându-se în ea. Silueta, în continuare doar pe 
jumătate vizibilă, îşi ridică mâna goală ca într-o rugăminte 
sau o încercare de a-l îmbuna, apoi se prăbuşi pe podeaua 
de lut. 

Fără zgomot. Ceea ce era bine. 

Până în acel moment, Tai nu ucisese pe nimeni. Nu avea 
timp să se gândească la ceea ce se petrecuse, la ce 
însemna, dacă va fi însemnat ceva. Clipi insistent, silindu- 
şi ochii să se adapteze la penumbră şi întuneric. 

Cu inima bubuindu-i în piept, distinse nu o uşă propriu- 
zisă, ci o arcadă acoperită cu o perdea. Coliba avea două 
încăperi. Păşi peste bărbatul căzut, apoi, cu întârziere, se 
întoarse şi schimbă lopata cu spada lui. 

Îngenunche şi verifică grijuliu trupul. Tai era suficient 
de lucid ca să-şi amintească să facă asta. Bărbatul murise. 
O altă idee îl tulbură preţ de o clipă: cât de uşor, de iute şi 
de tăcut putea o viaţă să fie acum prezentă, pulsând, şi 
apoi să se stingă. 

Gândul ăsta îl făcu să înainteze, cu paşi uşori, către 
perdeaua de pânză. [i ridică un colţ. 

În cealaltă încăpere ardeau lumânări, lucru pentru care 
Tai se simţi recunoscător. Trei bărbaţi. Doi lângă uşa din 
faţă, şuşotind animat. Tai văzu că uşa era zăvorâtă. N-ar fi 
reuşit să pătrundă în casă pe acolo. Bărbaţii dinăuntru l-ar 


< 139 > 


fi observat. 

Meshag zăcea pe o saltea, lângă vatră. Tai văzu că 
tunica îi fusese despicată, dezgolindu-i pieptul. Ochii îi 
erau în continuare închişi. Părea extrem de vulnerabil. Cea 
de-a treia siluetă, înaltă şi masivă, purtând coarne de 
animal pe cap, stătea aplecată deasupra lui. 

De îmbrăcămintea lui erau prinse oglinzi şi clopoței. 
Bătea încetişor dintr-o tobă, cântând şi legănându-se de la 
stânga la dreapta şi, din când în când, descriind un cerc 
complet. Un soi de dans. În încăpere se simţea un miros 
dulceag, greţos, emanat de ceva care ardea pe un vas cu 
cărbuni. Tai nu ştia ce anume. 

Dar nu crezu nici măcar pentru o clipă că acest al treilea 
bărbat - era un bărbat, femeia era moartă în grădină - 
făcea ceva benefic persoanei inconştiente. Uciseseră 
şamanul care trăia aici. Oamenii ăştia nu încercau să-l 
ajute pe Meshag. 

Nu-l omorâseră încă. Tai nu ştia de ce. De ce ar fi trebuit 
să înţeleagă ceva din toate astea? Insă, privind prin 
deschizătura perdelei şi respirând cu grijă, Tai avu 
senzaţia neliniştitoare că ceea ce se petrecea aici era 
menit să fie mai rău decât moartea. 

Se afla foarte departe de casă. 

Acesta fusese ultimul lui gând coerent înainte să urle din 
rărunchi şi să se năpustească prin perdea în încăperea din 
faţă. 

Se repezi direct la şaman, lucru pe care probabil că un 
soldat experimentat nu l-ar fi făcut (scoate întâi gărzile din 
luptă!), dar el nu era experimentat şi, în fond, datoria lui 
era să încerce să oprească orice înfăptuiau toba, 
incantaţiile şi puterile invocate asupra omului de pe targă. 

Nu fusese încă pe Muntele Toba de Piatră - timpul 
petrecut printre kanlini avea să fie rezultatul celor 
întâmplate în această zi de toamnă, în nord dar era fiu de 
soldat. De când se ştia fusese antrenat în diverse stiluri şi 
tehnici de luptă, mai ales de când fratele său mai mare, 
moale şi rotofei încă din copilărie, arătase limpede că 
propriile lui înclinații şi calea sa în viaţă nu implicau săbii 


< 140 > 


sau piruete şi fente împotriva altor bărbaţi înarmaţi. 

Spada nomadului mort era uşor curbată, mai scurtă 
decât a lui Tai şi de asemenea mai grea, făcută pentru 
lovituri de sus în jos din spinarea calului. Nu conta. 
Foloseai ce aveai. Apucă să-l vadă pe şaman răsucindu-se, 
să-i vadă ochii arzători deschizându-se, fulgerându-l cu o 
privire plină de mânie şi surprindere, înainte să lovească 
cu sabia oglinzile ce-i acopereau şi protejau trupul. 

Tai, rătăcit atât de departe de lumea cunoscută şi prins 
în mrejele vrăjitoriei, fu oarecum surprins când sabia 
sfâşie din carne, aşa cum era şi normal să se întâmple. 

O simţi scrâşnind în contact cu osul, văzu sângele, îl auzi 
pe şaman ţipând şi prăbuşindu-se (cu sunet de clopoței), 
lăsând toba şi toiagul să-i cadă pe podeaua bătătorită. N-ar 
fi trebuit să fie surprins. Bărbaţii ăştia o omorâseră pe 
femeia-şaman, nu? Cei care purtau oglinzi şi tobe erau 
sfinţi şi erau temuţi, însă nu erau nemuritori. 

Desigur, exista şi posibilitatea ca, dacă-l ucideai pe unul 
dintre ei, să fii blestemat pentru tot restul vieţii. Dar nu 
era o chestiune la care Tai să aibă timp să se gândească 
chiar atunci. 

Se răsuci şi se ghemui, cu mişcările iuţite de frică. Cel 
mai apropiat dintre paznici - acela care ieşise afară şi 
făcuse pe servitorul - îl văzu şi se repezi imediat către un 
arc rezemat de perete. Tai se năpusti asupra lui, ferindu-se 
de cuțitul aruncat de celălalt bărbat. De afară se auzeau 
strigăte. 

Tai ţipă din nou, de data asta spunând: 

— Trădare! Intraţi înăuntru! 

Falsul servitor se strădui să apuce arcul şi o săgeată, 
apoi se răsuci şi sări în lături ca să evite lovitura sabiei lui 
Tai. Sau ca să încerce s-o evite. 

Tai îl nimeri în umăr, nu în piept, şi auzi strigătul de 
durere al omului. Îşi eliberă lama cu o smucitură şi, 
instinctiv, se lăsă în jos şi se rostogoli, atent la arma pe 
care o ţinea. Se lovi de obiectele împrăştiate pe podea 
(darurile aduse de ei), iar sabia celui de-al doilea adversar 
îi trecu şuierând pe deasupra capului. 


< 141 > 


Întâlnea pentru prima oară acest sunet: al morţii abia 
evitate, trecând la un fir de păr de el. De afară se auzeau 
bubuituri şi ţipete sălbatice, în timp ce însoțitorii lui Tai 
încercau să intre, izbindu-se de uşa zăvorâtă din faţă. 

— Prin spate, le strigă el. E deschis! 

Dar în aceeaşi clipă îşi asumă un nou risc, repezindu-se 
spre uşă. Trase zăvorul imens de lemn. Se aplecă din nou, 
tocmai la timp, evitând o lovitură de sus în jos care se 
înfipse în lemnul de lângă el. 

Uşa se deschise şi-l lovi în spate, făcându-l să se 
împleticească, dar mândria, mânia şi teama, întreţesute ca 
firele de mătase, îl determinară să se îndrepte către 
ultimul bărbat rămas în picioare. Tai atacă şi pară o 
contralovitură zdravănă, în timp ce în spatele lui ceilalţi se 
năpusteau în cameră. 

— Au ucis şamanul! strigă el peste umăr. E moartă în 
spatele colibei! Meshag e aici! Vedeţi de cel de pe podea. 
E doar rănit! 

Bărbatul de pe podea fu apucat de trei bărbaţi şi ridicat 
în picioare, ţinut astfel ca o păpuşă de cârpă. Primi în 
obraz o lovitură care-i fractură osul, însă nu-l omorâră. Tai 
observă asta. Şi în aceeaşi clipă îl auzi pe unul dintre bogü 
spunând: 

— Lăsaţi-l în viaţă şi pe ultimul. O să ne fie de folos. 

Auzind aceste cuvinte, bărbatul care-l înfrunta pe Tai se 
schimbă subit la faţă. Tai avea să-şi amintească privirea 
lui. Avea s-o vadă uneori când închidea ochii, în nopţile 
care-l aşteptau. _ 

Omul dădu îndărăt către perdea. Îşi întorsese sabia, 
străduindu-se să-i apuce mânerul cu ambele mâini. Încerca 
să se înjunghie, înţelese Tai. Dar înainte s-o facă, două 
săgeți bine ţintite îl nimeriră în ambii umeri. Sabia căzu pe 
podea. 

Atunci bărbatul urlă. Un sunet teribil, care nu putea fi 
cauzat doar de durerea rănilor, îşi zise Tai. 

Puțin mai târziu avea să înceapă să înţeleagă. 

OO] 


Şi el ar fi tipat la fel, se pomeni gândind pe drumul de 
< 142 > 


întoarcere spre sud (plecaseră în aceeaşi seară, pentru că 
nu mai voiau să rămână lângă lac şi simțeau nevoia să se 
afle cât mai departe de locul acela). 

Şi el ar fi încercat să se sinucidă dacă ar fi ştiut ce îl 
aştepta înainte să i se dea voie să moară. lar bărbatul 
acela o ştiuse, în mod clar. Cumva, asta era cel mai oribil. 

Călăreţii kitai, oamenii lui Tai, năvăliseră în josul pantei 
când începuseră strigătele şi urletele, dar în colibă totul se 
terminase cu mult înainte să ajungă suficient de aproape 
ca să poată face ceva. 

La ieşire, Tai li se alăturase, înaintând prin iarbă. Era 
straniu să ieşi din nou în lumina blândă a soarelui şi să 
descoperi ce puţin timp trecuse. Lumea se putea schimba 
mult prea repede. 

Cei treizeci de călăreţi kitai stătuseră împreună mai la 
distanţă pentru a vedea ce aveau să facă nomazii. Au privit 
mai întâi într-o tăcere nepăsătoare, apoi cu o repulsie 
crescândă, copleşitoare. 

Bogii începură prin a recupera trupul bătrânei şamane 
din curtea din dos. Îl arseră pe un rug înălţat între colibă şi 
lac. O făcură respectuos, cu cântece şi rugăciuni. Omorul 
şi îngroparea în pământ o pângăriseră, se părea. Trebuia 
să fie redată cerului, lăsată în aer liber pentru a fi devorată 
de lupi şi alte fiare sau putea fi mistuită de flăcări, 
înălțându-se odată cu fumul. 

Aleseseră varianta focului pentru că era începutul unui 
rug mai mare. Aprinseră acareturile, apoi coliba, dar nu 
înainte de a-l scoate pe Meshag afară pe targa sa, 
aşezându-l în curte. Îi târâră afară pe cei doi bărbaţi ucişi 
de Tai, straja şi şamanul, şi în cele din urmă îi aduseră pe 
cei doi încă în viaţă. Pe atunci bogii beau deja: în colibă 
fusese cumâs. 

Clopoţeii şamanului sunau în timp ce cadavrul îi era 
târât prin iarba strivită. Oglinzile sclipeau, răsfrângând în 
ele lumina soarelui. Tai se întrebase dacă nu cumva 
comisese un sacrilegiu ucigându-l pe bărbatul acela. Nici 
vorbă, înţelegea el acum. Făcuse ceva care, în ochii 
nomazilor, îl transforma într-un erou. Urma să fie onorat, 


< 143 > 


după câte se părea. 

Il poftiră să li se alăture în ceea ce urma să li se 
întâmple celor doi morţi şi celor doi lăsaţi intenţionat în 
viaţă. Refuză. Rămase alături de oamenii lui, poporul său 
venit din lumea civilizată. 

Îl copleşi o greață răscolitoare când înţelese ce urma. La 
ce îl poftiseră să ia parte. Multora dintre membrii 
cavaleriei kitailor li se făcu rău şi se îndepărtară, 
împleticindu-se pe jos sau călare, ca să vomite în tufişuri. 

Imperiul kitailor nu fusese construit, vreme de nouă 
dinastii, de un popor de pacifişti inofensivi. Măreţia lor era 
una violentă, de cuceritori, întemeiată timp de aproape o 
mie de ani prin măcel, fie în propriile războaie interne, fie 
ducând războiul dincolo de graniţele lor schimbătoare sau 
apărându-şi-le. Aşa era istoria lor: incendii ca acestea sau 
unele şi mai grandioase, război şi săbii. 

Existau texte şi învățături datând încă din perioada 
primei dinastii despre utilitatea tactică a masacrelor, a 
uciderii copiilor, a mutilării şi a violului. Despre cât de 
utilă era spaima pe care acestea o puteau trezi printre 
duşmani, despre aglomerarea oraşelor asediate pe măsură 
ce refugiații îngroziţi fugeau dinaintea armatelor care 
mărşăluiau. Acestea erau lucruri pe care bărbaţii le 
săvârşeau în timpul războiului, iar războiul era unul dintre 
lucrurile pe care bărbaţii le săvârşeau în timpul vieţii. 

Dar kitaii nu-şi frigeau adversarii morţi şi nu le mâncau 
carnea înălţând invocaţii către cer. Şi nici nu tăiau felii din 
trupurile unor oameni încă vii, priponiţi goi pe pământ, 
făcându-i apoi să privească printre urlete cum părţi din ei 
erau consumate crude sau gătite. 

Era fum din belşug, înălțându-se gros în sus, acoperind 
soarele. O duhoare de ars cuprinsese locul odinioară 
liniştit de lângă lacul din nord. Trosnetul mai multor 
ruguri, urlete (omeneşti, nu de lup), cântece, rituale şi 
rugămintea disperată şi din ce în ce mai stinsă a cuiva care 
implora să fie ucis înlocuiseră zgomotele păsărilor şi 
foşnetul vântului prin frunziş. Urâţenia omului anulând 
singurătatea şi frumuseţea toamnei. 


< 144 > 


Toate astea durară o vreme. 

În cele din urmă, unul dintre nomazi se apropie de locul 
unde aşteptau kitaii, ţinându-se departe şi liniştindu-şi caii 
agitaţi. Avea pieptul dezgolit şi un rânjet larg şi flutura 
braţul tăiat al unui om. Sângele picura şi din braţul tăiat, şi 
de pe bărbia bărbatului. 

Nesigur pe picioare, îi întinse lui Tai bucata de carne de 
om, ca şi cum ar fi invitat un erou să ia parte la o 
recompensă fabuloasă. Dându-i kitaiului, străinului, încă o 
şansă. 

Nomadul primi o săgeată în piept chiar acolo, în faţa lor. 
Muri pe loc. 

Pentru o clipă, lui Tai nu-i veni să creadă ce se 
petrecuse. Era cum nu se poate mai greşit, şocant de 
greşit. Rămase împietrit de uluire. Ceea ce, oricât de puţin 
ar fi durat, însemna un răstimp mult prea lung din partea 
comandantului unor bărbaţi aflaţi într-un loc cum devenise 
acesta. 

Ca şi cum acea unică săgeată le-ar fi eliberat propriii 
demoni, soldaţii, într-o reacţie frenetică faţă de oroarea la 
care erau siliţi să asiste, încălecară toţi deodată, cu o 
iuţeală îndelung exersată, de parcă, ar fi primit un ordin. 

Desprinzându-şi de şei arcurile şi săbiile, se avântară 
înainte ca nişte spirite răzbunătoare, prin foc şi fum, 
pătrunşi de o furie cruntă, de senzaţia că această 
sălbăticie dezgustătoare nu putea fi alungată, anulată, 
decât printr-un act la fel de sălbatic. 

Tai ajunse abia mai târziu la modul lor de a înţelege cele 
petrecute. În acel moment nu gândea clar. 

Cavaleria sa pătrunse printre nomazii depăşiţi numeric, 
aflaţi pe jos, beţi de cumâs, printre oamenii nesiguri pe 
picioare şi plini de sânge pe care venise în nord să-i ajute 
şi-i măcelări pe loc, acolo, între ruguri. 

Şi când măcelul se încheie, când printre fumul negru şi 
rugurile roşii nu mai rămăsese niciun bogü în viaţă, în timp 
ce soarele invizibil apunea şi lacul devenea albastru-închis 
şi rece, se mai întâmplă ceva. 

Meshag, fiul lui Hurok, se ridică. 


< 145 > 


Contemplă tabloul profanării săvârşite de oameni în 
acest loc. Meshag fusese un bărbat plin de graţie. Acum nu 
mai era. Se schimbase, fusese schimbat. Se mişca 
stângaci, articulat parcă în mod nefiresc, silit să-şi schimbe 
poziţia trupului ca să-şi întoarcă privirea, răsucindu-se 
ţeapăn până când descrise un cerc complet. Un fum negru 
plutea între el şi locul unde Tai stătea împietrit, cu gura 
căscată de oroare. Văzând şi refuzând să-şi creadă ochilor. 

Meshag îi privi un moment pe călăreţii kitai. Ultimii 
oameni rămaşi în viaţă în acest loc. Apoi, mişcându-şi 
umerii de parcă ar fi încercat să-şi arunce capul pe spate, 
începu să râdă. Era un sunet surd, deformat. 

Nu se clintise şi nu-şi deschisese ochii de când se 
prăbuşise în nesimţire lângă un alt foc, în sud, cu 
săptămâni în urmă, până acum. 

Nu era râsul lui de odinioară. Felul în care stătea şi se 
mişca era înfiorător de schimbat, la fel şi ţinuta lui 
nefirească, împiedicată, cu membrele ţepene. Soldaţii 
kitai, aflaţi într-un loc străin, printre cei arşi şi cei morţi, 
încetară să-şi mai învârtă caii de colo-colo, încetară să mai 
tipe. Se îngrămădiră unul într-altul, apropiindu-se din nou 
de Tai ca pentru a căuta protecţie, ţinându-se la distanţă 
de Meshag. 

Privindu-l pe acel om - dacă mai era încă om - Tai 
înţelese că ororile zilei nu se încheiaseră încă. 

Auzi zgomote în jurul lui, săgeți trase din tolbe şi puse în 
arcuri. Tresări, şuieră un ordin şi descoperi că nu ştia dacă 
era bine ce făcea. Era posibil să moară fără să ştie, avea să 
decidă el pe drumul de întoarcere spre sud. 

— Opriţi-vă! strigă el. Nu trage nimeni! 

Ceea ce rămăsese din Meshag sau ceea ce devenise el se 
răsuci stângaci şi lent, urmând sunetul vocii, şi îl privi pe 
Tai. A 

Privirile lor se întâlniră prin fum. Tai se înfioră. În ochii 
aceia văzu pustietate, ceva de nepătruns. Ochi reci ca 
sfârşitul lumii. În aceeaşi clipă îi trecu prin minte că 
misiunea sa, datoria sa faţă de ceea ce fusese cândva un 
om era probabil de a-i acorda eliberarea oferită de săgeți. 


< 146 > 


Dar n-o făcu. Ştia - şi nu putea nega această convingere 
- că un lucru rău se petrecuse în colibă (încă arzândă, un 
haos roşiatic, vuind) înainte să dea el buzna înăuntru şi să- 
l ucidă pe şaman. Putea să fi fost un ritual întrerupt, 
incomplet, dar ce însemna, care erau consecinţele pentru 
silueta ţeapănă ce stătea dinaintea lui, susţinându-i 
privirea ca şi cum ar fi vrut să şi-l înregistreze pe Tai în 
memorie, era ceva ce nu ar fi putut niciodată să înţeleagă. 

— Ca lebedele, le zise el tare călăreţilor de sub comanda 
sa. Dacă îl omorâm s-ar putea să fim cu toţii blestemaţi. 
Asta nu e treaba noastră. Lăsaţi-l... lăsaţi-l să plece. O să-şi 
afle soarta fără ajutorul nostru. 

Spusese ultimele cuvinte cât de limpede putuse, privind 
silueta demnă de milă a lui Meshag. Dacă făptura s-ar fi 
apropiat de ei, soldaţii aveau să se panicheze şi Tai ştia 
asta. Avea să fie nevoit să lase săgețile să-şi ia zborul şi să 
trăiască apoi cu amintirea celor întâmplate. 

Nu credea în propria comparaţie legată de lebede. Nici 
măcar nu crezuse că uciderea unei lebede avea să le 
poarte ghinion... astea erau spaimele neamului bogu. Kitaii 
aveau propriile lor legende şi superstiții legate de animale. 
Dar cuvintele le puteau oferi oamenilor lui un motiv să-l 
asculte. De obicei nu aveau nevoie de motive. Soldaţii 
urmau ordinele şi cu asta basta. Însă călătoria asta spre 
nord şi finalul ei erau atât de îndepărtate de vieţile lor 
normale, de lumea lor, încât părea necesar să le ofere 
unul. 

Cât despre motivul pentru care el, în sinea lui, simţise că 
se cuvenea să-i dea făpturii cu ochi morţi, în mod incredibil 
înviată, şansa să părăsească acest loc şi să trăiască, dacă 
asta se putea numi viaţă, Tai credea că era vorba de milă. 

Se întrebă dacă mila i se simţea în voce sau în privirea 
pe care o schimbaseră. N-ar fi putut spune că privirea lui 
Meshag era în întregime umană, dar nici că nu era, că 
avea ceva demonic. Meshag era schimbat şi lui Tai i se 
părea că ar fi putut fi chiar pierdut, dar nu ştia sigur. 

După tot ce i se făcuse, a-l ucide ar fi putut fi reacţia 
corectă, oferindu-i favoarea eliberării, însă Tai n-o făcu şi 


< 147 > 


nici nu le permise soldaţilor săi s-o facă. Nu era sigur că 
făptura asta putea fi ucisă şi sincer nici nu voia s-o pună la 
încercare. 

După o tăcere îndelungată, în timpul căreia îşi ţinuse 
răsuflarea, îl văzu pe Meshag - sau ceea ce fusese Meshag 
- mişcând o mână într-un gest pe care nu-l putu interpreta. 
Silueta se întoarse cu spatele la el, la toţi, vii, morţi şi arşi. 
Meshag nu mai râse şi nu scoase niciun cuvânt. Se 
îndepărtă împleticindu-se, ocolind coliba în flăcări şi 
urmând malul lacului, către copacii pe care toamna îi 
colorase în nuanțele focului şi către munţii îndepărtați, pe 
jumătate ascunși. 

Tai şi oamenii lui rămaseră împreună, privindu-l pe 
Meshag prin perdeaua de fum până ce dispăru, apoi 
porniră în direcţia opusă, spre casă. 

[Co] 


Lăsaseră demult în urmă ferma de viermi de mătase şi 
flacăra ruginie a vulpii. 

Soarele apunea, portocaliu la rândul lui. Tai îşi dădu 
seama că se lăsase timp îndelungat pradă reveriei, urmând 
amintirile, rememorând cărările care-l aduseseră aici. 

Sau, mai bine zis, o cărare anume, acea călătorie către 
nord: dincolo de Zid, dincolo de cotul râului, dincolo de 
stepe, la marginea tărâmului iernii. 

Călărind acum alături de cei şase însoțitori ai săi, pe un 
magnific armăsar sardian, încă îl mai vedea cu ochii minţii 
pe Meshag, fiul lui Hurok - sau orice devenise el - 
îndepărtându-se singur, cu paşi împleticiţi. Tai înţelese că 
după ce văzuse aşa ceva, după ce trăise acea zi, n-ar fi 
trebuit să se grăbească să desconsidere credinţa altcuiva 
în femeile-vulpi. 

Sau poate ar fi trebuit s-o desconsidere tocmai din cauza 
propriei lui experienţe? Nu existaseră decât două persoane 
pe lume cărora şi-ar fi putut măcar imagina că le-ar fi 
împărtăşit acest sentiment. Una dintre ele se afla în Xinan 
şi cel mai probabil n-avea să-i mai poată vorbi niciodată. 
Cealaltă era Chou Yan, care murise. 


< 148 > 


Nu-i om care să-şi numere prietenii 

Și să spună că are destui. 

Am frânt crengi de salcie când ai plecat, 
Lacrimile mi-au căzut odată cu frunzele. 


Wei Song călărea în continuare în frunte. Pârâul pe 
care-l urmau se afla la stânga lor şi în jurul lui, pe ambele 
maluri, se întindea o vale largă, cu terenuri fertile. 
Pădurea care îi flancase la sud rămăsese în urmă. Treceau 
pe lângă ogoare. Vedeau bordeie ţărăneşti înghesuite în 
cătune şi sate, bărbaţi şi femei pe câmp, focurile 
cărbunarilor sub copacii întunecaţi. 

Tai mai trecuse pe aici cu doi ani în urmă, îndreptându- 
se spre vest, îndreptându-se spre Kuala Nor, dar atunci 
fusese într-o stare de spirit stranie - suferind, retras - şi nu 
acordase atenţie împrejurimilor. Privind în urmă, n-ar fi 
putut spune că începuse să se gândească limpede ce 
anume făcea, ce avea de gând să facă, până nu trecuse 
dincolo de fortul Poarta de Fier, străbătând ravena cea 
lungă şi ieşind din ea pentru a vedea lacul. 

Acum trebuia să devină un altfel de om. 

Ploaie de Primăvară îl avertizase de nenumărate ori cu 
privire la pericolele din Ta-Ming, lumea curtenilor şi a 
mandarinilor, şi acum mai avea de luat în calcul şi armata, 
guvernatorii militari. 

Cineva îl voia mort, încă de dinainte ca el să fi primit 
caii. Nu-i putea păstra, ştia asta. Nu în această lume, aşa 
cum era ea. Problema era ce anume va face cu ei şi, mai 
întâi de toate astea, cum putea să trăiască suficient ca să-i 
ceară de la graniţa cu Tagurul. 

Smuci frâiele lui Dynlal. Şi marele armăsar înaintă fără 
efort, ajungând-o din urmă pe femeia kanlină. Soarele era 
în spatele lor, strălucind de-a lungul câmpiei. Era aproape 
timpul să poposească pentru noapte. Puteau să doarmă din 
nou sub cerul liber sau să se apropie de vreun sat. Nu era 
sigur unde se afla următoarea staţie de poştă. 

Wei Song nu-şi întoarse capul spre el când Tai o ajunse 
din urmă. Zise doar: 


< 149 > 


— Aş fi mai mulţumită la adăpostul unor ziduri, dacă nu 
ai nimic împotrivă. 

Din cauza vulpii, îşi zise el. De data asta nu făcu nicio 
glumă. Încă purta povara amintirii întunecate a acelei zile, 
simțind încă mirosul de ars de pe malul lacului din nord. 

— Cum zici tu. 

De data asta Wei Song îl privi. Tai văzu furie în ochii ei. 

— Îmi faci mie pe plac! 

Tai clătină din cap. 

— Îţi dau ascultare. Te-am angajat ca să îmi asiguri 
protecţia. Ce rost are să-ţi iei un câine de pază dacă tot tu 
eşti cel care latră? 

Asta nu avea cum s-o îmbuneze, însă nici nu se simţea 
prea dispus la asemenea gesturi. Îl încercă un uşor regret 
că o angajase. Soldaţii din fort i-ar fi asigurat suficientă 
protecţie. Dar nu avusese de unde să ştie că i se va da o 
escortă militară. 

Fata asta avea mai multă personalitate decât se 
aşteptase. Fusese aleasă de Ploaie de Primăvară, deci ar fi 
trebuit să-şi închipuie că va fi aşa. Se părea că erau multe 
lucruri la care ar fi trebuit să se gândească. 

— Nu mi-ai spus în noaptea aia dacă Ploaie de Primăvară 
ştia ceva sau dacă ţi-a spus ceva despre motivele pentru 
care ar trimite cineva un kanlin să mă ucidă, zise Tai. 

Neinspirată întrebare... dacă fata ar fi ştiut, l-ar fi 
înştiinţat până acum. Se aşteptă la o remarcă de acest soi, 
dar aceasta nu veni. 

— Un fals kanlin, îi reaminti ea din reflex. 

Apoi adăugă: 

— Nu ştiu dacă doamna Lin Chang ştia sau nu. Nu cred 
că ştia. Prietenul tău îţi aducea nişte veşti şi se pare că nu 
trebuia să le afli. 

— Nu, zise Tai clătinând din cap. E mai mult de-atât. 
Altfel ar fi aranjat ca Yan să fie ucis dinainte să ajungă la 
mine. Ar fi fost mai uşor să-i provoace moartea pe drum. 
Erau singuri. 

— Nu m-am gândit la asta, zise ea privindu-l. 

— Nu voiau să fiu în viaţă şi să iau măsuri ca urmare a 


< 150 > 


ceea ce venea el să-mi spună, în caz că aş fi aflat pe alte 
căi. 

Ea încă-l mai privea. Brusc, Tai zâmbi şi spuse: 

— Ce-i? Te miră că mă pot gândi la un lucru la care tu 
nu te-ai gândit? 

Wei Song clătină din cap şi se uită în altă parte. Privind- 
o, Tai simţi că îi dispare buna dispoziţie. Glumele păreau 
superficiale. Fără să fie sigur ce-l făcea să aibă încredere 
în ea, îi zise: 

— Mi-a fost prieten şi-am ţinut la el. Nu ştiu să fi făcut 
vreun rău cuiva, în toată viaţa lui. Vreau să aflu de ce-a 
murit şi să fac ceva în privinţa asta. 

Ea se întoarse din nou să-l privească. 

— S-ar putea să nu poţi face nimic, depinde ce vei 
descoperi. 

Tai îşi drese vocea. 

— Ar fi mai bine să alegem un sat în curând, dacă vrei să 
găseşti adăpost. 

Fu rândul ei să zâmbească, parcă pentru sine. 

— Uită-te în faţă, îi spuse. 

Tai se uită. 

— O! exclamă el. 

Înaintea lor, terenul urca uşor. Drumul se lăţea, având 
trei culoare acum, cel din mijloc rezervat călăreţilor 
imperiali. În depărtare, în lumina asfinţitului, reuşi să 
zărească zidurile unui oraş destul de mare, cu stindarde 
fluturânde. 

Chenyao. Ajunseseră. Şi mai aproape de ei, pe marginea 
drumului, Tai observă un mic grup de bărbaţi în aşteptare. 
Aveau cai, dar descălecaseră respectuoşi. Unul dintre ei, în 
haine oficiale, ridică mâna în semn de salut, 

— Eşti întâmpinat în afara zidurilor, murmură Wei Song. 
E o onoare. Poarta de Fier ţi-a anunţat venirea prin curier. 

— Datorită cailor, zise Tai. 

— Fireşte, răspunse Song. Probabil va trebui să te 
întâlneşti cu guvernatorul militar şi cu prefectul înainte să 
poţi să-ţi cauţi o femeie. Imi pare foarte rău! 

Nu-i trecu nicio replică prin minte. 


< 151 > 


Îşi ridică braţul, întorcându-le salutul celor care-l 
aşteptau. Aceştia se înclinară deîndată cu toţii, ca 
marionetele unui teatru ambulant, de parcă gestul lui i-ar 
fi împins în jos. 

Tai trase aer adânc în piept. Începea. 


< 152 > 


CAPITOLUL VII 


S-ar fi putut crede că cele mai frumoase şi mai talentate 
cântărețe, curtezanele în stare să frângă inimile bărbaţilor 
sau să-i ducă la orgasm în feluri imposibil de imaginat 
trebuiau să se afle toate în Xinan, oraşul a cărui bogăţie 
fascina lumea-ntreagă, oraşul care adăpostea, lângă zidul 
dinspre nord, palatul. 

Ar fi fost o presupunere îndreptăţită, dar nu corectă. 
Târgurile sau oraşele aflate pe marginea canalului puteau 
deveni cunoscute sau faimoase din variate motive şi unul 
dintre acestea era graţia şi talentul femeilor lor. Sudul 
avea propriile sale tradiţii în arta de a face dragoste încă 
de pe vremea celei de-a Patra Dinastii, unele dintre ele 
atât de subversive că nu puteau fi discutate decât în şoaptă 
sau după prea multe cupe de vin. 

Din acest punct de vedere, nord-estul era, fireşte, un 
pustiu: soldaţi şi însoţitoarele lor în fortărețele bătute de 
vânturi de pe Zidul cel Lung şi oraşe asupritoare (bătute la 
rândul lor de vânturi), dominate de o aristocrație ascetică 
ce privea ultimele trei dinastii imperiale ca pe nişte arivişti 
care nu păreau demni de-a fi luaţi în seamă. 

Chenyao însă se afla la celălalt capăt al imperiului şi 
Drumul Mătăsii trecea prin el, devenind drum imperial şi 
aducând negustori şi mărfuri în pieţe şi în cartierul 
plăcerilor din acest oraş prosper şi plin de viaţă. 

Aflat atât de departe în vest, Chenyao mai era faimos şi 
pentru fetele sale sardiene: zeițele de dincolo de deserturi 
cu păr blond şi ochi albaştri sau verzi, socotite atât de 
atrăgătoare în Kitaiul celei de-a Noua Dinastii. 

Una dintre aceste femei, căreia i se spunea Ploaie de 
Primăvară, se afla în Xinan şi acum se pare că se numea 
Lin Chang, aparţinându-i în calitate de concubină noului 
prim-ministru al imperiului. 

Din câteva motive, îşi zise Tai, venise momentul să se 
îmbete zdravăn. N 

Unul era moartea prietenului său. li tot veneau în minte 


< 153 > 


imagini cu Yan: râzând până se înecase şi scuipase într-o 
întrecere la băutură în Districtul de Nord, studiind pe o 
bancă alături de Tai, concentrându-se intens şi repetând 
cu voce joasă un pasaj pe care voia să-l memoreze, sau 
cocoţându-se amândoi într-un turn, în afara zidurilor, în 
timpul Festivalului Crizantemelor, flori care simbolizau 
prietenia. Cel de-al doilea motiv pentru care avea nevoie 
de vin (un vin bun, preferabil) era faptul că cineva 
încercase să-l ucidă şi el nu ştia cine sau de ce. 

Al treilea motiv era Ploaie de Primăvară. 

Cu mai bine de doi ani în urmă, ea îşi prevăzuse 
plecarea din Districtul de Nord şi-l prevenise pe Tai. El nu 
crezuse că ar fi fost posibil sau se prefăcuse faţă de sine că 
nu crede. Nu era acelaşi lucru. 

Împotriva voinţei lui, se pomeni amintindu-şi o noapte 
din Pavilionul Razei de Lună. Ploaie de Primăvară şi alte 
trei fete îi distrau pe studenţi. Cea mai mare dintre camere 
răsuna de râsete şi muzică. 

Deodată se făcuse linişte. Tai era cu spatele la uşă. 

O văzuse pe Ploaie de Primăvară aruncând o privire, 
după care, fără nicio ezitare, se ridicase cu lăuta în mâini 
şi îi părăsise. Întorcându-se să se uite după ea, Tai îl zărise 
pe bărbatul care o aştepta în pragul uşii. 

Pe-atunci, Wen Zhou nu era prim-ministru. Dar era 
bogat, de familie bună... şi vărul favorit al concubinei 
favorite a împăratului, ceea ce era cel mai important. Era 
un bărbat înalt, elegant, chipeş şi conştient de asta. 

Ar fi putut să aibă orice femeie din Xinan. El o preferase 
pe Ploaie de Primăvară. Îl amuza să o viziteze în oraş şi 
nici nu se punea problema ca studenţii să ceară să aibă 
prioritate în faţa unui asemenea bărbat. Ideea în sine era 
ridicolă. 

Tai îşi amintea acea noapte, deşi nu fusese singura. 
Privirea lui Zhou se plimbase peste grupul de studenţi 
înainte să se întoarcă spre Ploaie de Primăvară şi să 
primească salutul ei plin de graţie. Ea îl condusese afară, 
către o încăpere privată. 

Tai încercă să înţeleagă de ce îi revenise în minte tocmai 


< 154 > 


amintirea aceea şi decise că era din cauză că privirea lui 
Zhou i-o reţinuse pe a lui preţ de un moment îndelungat, 
înainte să se întoarcă în altă parte. 

Exista un poem de Chan Du despre bărbaţii şi femeile de 
la Curte benchetuind în Parcul Lacului Lung, care dădea 
de înţeles că, în cazul unora aflaţi la putere, era de 
preferat ca ei să nu te remarce niciodată. 

In acea noapte el fusese remarcat. 

Nu voia o fată blondă din Chenyao. 

După un timp atât de îndelungat în singurătate, nu avea 
nevoie de femei. Şi, decise el, nălucile şi spiritele rele n- 
aveau decât s-o chinuie pe kanlina îngâmfată pe care o 
angajase, atât de neinspirat, la Poarta de Fier. 

Stabilise cu escorta care îl aşteptase în afara zidurilor că 
avea să-i viziteze pe prefect şi pe guvernatorul militar, în 
această ordine, de dimineaţă. Amândoi voiseră să-l vadă 
chiar în seara aceea, dar Tai îi refuzase politicos. 

Noaptea asta îi aparţinea. 

Se aflau într-un oraş patrulat de soldaţi, la adăpost de 
bandiții pribegi sau de femeile-vulpi venite din lumea 
spiritelor. O pusese pe Wei Song să facă rezervări pentru 
toţi şapte la cel mai bun han pe care-l putea găsi. 

Decisese, de asemenea, să-i păstreze pe călăreţii de la 
Poarta de Fier. Era un gest mărunt de recunoaştere faţă de 
comandantul Lin, care îi oferise bani pentru drum, inclusiv 
pentru plata hanului. Primi o cameră frumoasă, cu un pat 
măricel şi cu uşi glisante care dădeau într-o grădină. 

Cinci gărzi de la o fortăreață de graniţă nu aveau să-l 
lege prea strâns de cea de-a Doua Provincie Militară când 
avea să ajungă în capitală, dar prezenţa lor alături de Tai 
ar fi putut să-i fie de folos comandantului care-i trimisese. 

Pe drumul către oraş, Tai primi din partea celor care îl 
întâmpinaseră invitații concurente, cerându-i să fie 
oaspetele onorat al ambilor bărbaţi influenţi ai locului, o 
întrecere care îi uşurase demersul de a se caza pe cont 
propriu. Guvernatorul era mai puternic (aşa erau toţi în 
prezent), dar prefectul deţinea titlul cel mai important în 
materie de protocol şi Tai studiase suficient în Xinan ca să 


< 155 > 


ştie cum să gestioneze această problemă în dimineaţa 
următoare. 


< 156 > 


0.0) 


Erau fete la hanul lui, fireşte, într-un pavilion din dosul 
clădirii principale, cu felinare roşii atârnând de streşini. 
Una dintre femei, observă el traversând curtea şi uitându- 
se înăuntru, era fermecătoare. Sau poate că aşa o vedea 
pentru că nu mai fusese de doi ani în apropierea unei 
femei înveşmântate în mătăsuri? 

Dinăuntru se auzea muzică de lăută. O altă fată, cu 
mâneci largi, de culoare roşie, dansa. Tai stătu câteva 
momente în uşă, privind-o. Dar acesta era un han 
confortabil, nu districtul plăcerilor, iar el primise de la 
escorta trimisă în întâmpinarea lui recomandări entuziaste 
cu privire la casele de curtezane care ar fi putut satisface 
în mod mulţumitor un bărbat cu gust şi cu ceva rezerve 
băneşti. 

Părăsi hanul îndreptându-se într-acolo. 

Noaptea, străzile din Chenyao erau aglomerate, 
luminate doar de felinare agăţate de ziduri şi de torţe 
purtate de trecători. Acesta era un alt lucru pe care nu-l 
mai trăise de mult timp: oamenii ţinând bezna la distanţă, 
astfel încât nopţile să le poată oferi şi altceva decât frică. 
Anticipând momentul, Tai se simţea oarecum excitat. 

În Xinan, noaptea însemna ora stingerii, iar porţile 
oraşului şi uşile caselor erau încuiate până în zori, însă 
acesta era un târg aflat pe un drum comercial şi aici 
regulile erau, de nevoie, mai permisive. Bărbaţii, mulţi 
dintre ei străini, eliberaţi de greutăţile lungii traversări a 
deşertului, nu ar fi acceptat să li se limiteze mişcările 
tocmai când călătoria lor se încheiase şi ajunseseră în 
sfârşit într-un loc civilizat. 

Acceptau să-şi plătească taxele şi dările, să-şi supună 
bunurile inspecțiilor, să mituiască funcţionarii, inclusiv pe 
prefect, aşa cum li se ceruse, dar nu aveau de gând să stea 
locului după lăsarea întunericului. 

Erau suficienţi soldaţi în Chenyao, atât de aproape de 
graniţa tagurană, ca să asigure o relativă ordine chiar şi 


< 157 > 


când călătorii hoinăreau noaptea. Tai zări ici şi colo 
soldaţi, însă aveau un aer relaxat, deloc autoritar. Aici, 
chefuitul la lumina lunii era încurajat: bărbaţii care se 
ospătau şi beau cheltuiau bani, îi lăsau în oraş. 

Tai era pregătit să se numere printre ei. 

Muzică, dansul unor femei graţioase, mâncare bună şi 
vin bun, apoi alegerea unei fete cu ochii întunecaţi de 
promisiuni, parfumul aproape uitat al unei femei, picioare 
care se puteau înfăşura în jurul lui, gură şi degete abile 
provocând, explorând... şi o încăpere privată, luminată de 
lumânări, unde putea începe să simtă că se reîntoarce în 
lumea pe care o lăsase în urmă la plecarea spre Kuala Nor. 

Fusese distrat, avea să decidă el mai târziu. Gândurile i- 
o luaseră prea mult înainte pe străzile acelea gălăgioase, 
altminteri nu ar fi fost prins în cursă atât de uşor. 

Ar fi trebuit să intre în alertă când aleea scurtă pe care 
cotise, urmând indicaţiile primite, se dovedise a fi tăcută şi 
pustie. Era singur, îşi dădu el seama. 

La capătul aleii apărură câteva siluete, blocând ieşirea. 

La acel capăt nu erau felinare, aşa că era greu să-ţi dai 
seama de numărul lor. Tai se opri, înjurând cu voce joasă. 
Aruncă repede o privire în spate. Nu fu surprins să 
zărească alţi bărbaţi la capătul mai apropiat al aleii, pe 
unde intrase. Opt bărbaţi, îşi dădu el seama. Se afla în 
mijlocul unei străzi pustii. Uşile prăvăliilor şi caselor de pe 
ambele părţi erau, fireşte, zăvorâte. 

Nu avea la el decât una dintre săbii. Era considerată o 
dovadă de proastă creştere să intri cu două săbii într-o 
casă a plăcerilor, dar, pe de altă parte era o dovadă de 
prostie să umbli neînarmat noaptea pe străzi, indiferent în 
ce oraş te aflai. _ 

Probabil tocmai dăduse dovadă de prostie. Işi trase 
sabia. 

Pe Muntele Toba de Piatră, la primele niveluri de 
învăţătură, ţi se predau tactici pentru a face faţă unor 
asemenea situaţii. Lecţiile acelea erau considerate mai 
degrabă o formalitate. Era puţin probabil ca un ins să 
poate înfrânge opt oameni sau să poată scăpa de ei. De 


< 158 > 


patru era posibil. 

Tai respiră rapid de două ori şi se năpusti înainte, 
strigând din răsputeri după ajutor din partea gărzii 
oraşului. Auzi un strigăt în urma lui, dar preţ de câteva 
momente avea să fie singur în compania a jumătate dintre 
bărbaţii aceia, oricine vor fi fost ei. 

Şi, din întâmplare, ştia să lupte. 

Nu-şi folosise aceste talente de ani buni, însă cel de-al 
doilea fiu al generalului Shen Gao, antrenat de kanlini pe 
muntele lor sfânt, alergă către noua echipă de asasini 
simțind că în el se deşteaptă o mânie cum nu se poate mai 
utilă. O recunoscu, o lăsă să îl inunde şi o controlă. 

În timp ce se apropia de ei, întinse braţul şi mătură 
aerul cu sabia, descriind un cerc rapid ca să-i dezorienteze 
şi să-i facă să şovăie. Sări pe peretele ultimei case din 
dreapta, făcu trei sau patru paşi mici alergând în susul 
zidului, apoi se desprinse de el şi zbură pe deasupra 
capetelor bărbaţilor - doar trei, nu patru atacatori, ceea ce 
era bine - înjunghiindu-l pe unul şi tăindu-l pe altul în timp 
ce se afla încă în aer, cu lama ascuţită pătrunzând adânc 
de fiecare dată. 

Ateriză lângă ultimul rămas. Bărbatul se  răsuci, 
ridicându-şi sabia pentru a para o lovitură. 

Şi atunci Tai văzu că acesta purta uniformă: culorile 
armatei celei de-a Doua Provincii. Ca şi cei cinci călăreţi ai 
lui. Acestea era chiar gărzile după care strigase. Tai 
încremeni cu sabia întinsă înaintea lui. 

— Ce-nseamnă asta? strigă el. Sunt unul dintre ofiţerii 
tăi! Comandantul de la Poarta de Fier a trimis veste despre 
mine! 

Zăcând pe strada noroioasă, cel de-al doilea bărbat pe 
care-l rănise gemu. 

Cel care era încă în picioare vorbi repede, în ciuda 
şocului şi a fricii: 

— Ştim asta! Prezenţa voastră este dorită! S-a 
considerat că aţi putea refuza să veniţi. Am fost trimişi să 
ne asigurăm că ordinul va fi respectat. 

Se înclină ţeapăn. 


< 159 > 


Tai auzi un foşnet. Îşi ridică iute privirea şi zări pe 
cineva coborând în viteză de pe un acoperiş, în spatele 
celorlalţi patru soldaţi, care se apropiaseră în goană 
dinspre capătul îndepărtat al aleii. De mult nu mai luase o 
decizie cu atâta repeziciune. 

— Song, nu! Aşteaptă! Lasă-i în pace! 

Wei Song ateriză, se rostogoli şi se ridică. Ea nu avea de 
gând să intre în vreo casă a plăcerilor: cerinţele etichetei 
nu i se aplicau. Îşi trase ambele săbii din tecile de pe 
spate, ţinându-le întinse dinaintea ei. 

— De ce? întrebă ea. 

Tai trase aer în piept încercând să se calmeze. 

— Pentru că mai sunt alţi douăzeci aici, nu toţi 
incompetenţi, unii cu arcuri, şi pentru că vă aflaţi într-un 
oraş pe care-l controlez. 

Vocea care spusese asta era sigură pe sine şi amuzată. 
Venea din piaţa aflată în spatele lui Tai. Se întoarse încet. 

O jumătate de duzină de torţe înconjurau o litieră cu 
perdele. Cu excepţia ei, piaţeta era pustie şi soldaţii de pe 
marginile ei aveau grijă s-o păstreze astfel, blocând toate 
străzile. Cel puţin douăzeci de oameni. Pe o parte, 
perdelele litierei erau trase în lături, astfel ca bărbatul 
dinăuntru să poată vedea ce se petrecea şi să fie văzut în 
lumina aruncată de torţe. 

Tai simţea în continuare mânia înăuntrul lui, ca o piatră 
încinsă. Îl încerca acea senzaţie de greață care urmează 
violenţei. Cei doi bărbaţi căzuţi amuţiseră. Nu ştia dacă-i 
ucisese sau nu. Pe cel dintâi probabil că da. Se apropie 
încet de litieră şi de torţe. 

— De  ce-aţi făcut asta? întrebă el cu o voce 
poruncitoare, mult prea arogantă. 

Era conştient de tonul lui. Nu-i păsa. Era aproape sigur 
cu cine avea de-a face. 

— Semeni cu tatăl tău, zise bărbatul slab şi foarte înalt 
din litieră, ieşind şi privindu-l pe Tai. 

Folosea un baston, unul solid, ca să se sprijine. 

Asta îl făcu pe Tai să fie sigur cine era acest bărbat. „Un 
oraş pe care-l controlez.” 


< 160 > 


Se înclină. Era necesar s-o facă, oricât de furios s-ar fi 
simţit. Îşi drese vocea. 

— Domnule, le-am spus ofiţerilor dumneavoastră din 
afara zidurilor că voi fi onorat să vă vizitez de dimineaţă. 

— Şi n-am nicio îndoială că ai fi făcut-o. Dar eu sunt un 
om nerăbdător din fire şi nu prea înclin să-l las pe prefect 
să mi-o ia înainte într-o asemenea problemă. Ar fi trebuit 
să îl vizitezi pe el cel dintâi. 

„Într-o asemenea problemă.” 

De-acum avea să fie întotdeauna vorba numai despre 
cai, îşi spuse Tai. 

Guvernatorul Xu  Bihai, comandantul Provinciilor 
Militare Doi şi Trei, îi zâmbi. Era un zâmbet rece. 

Tai îşi vâri sabia în teacă. 

— Kanlina e în serviciul tău? întrebă guvernatorul cu o 
voce uscată ca hârtia. 

Nu pierdea vremea. Tai încuviinţă. 

— Da, seniore. 

— Şi era însărcinarea ei să te păzească în această 
noapte? 

— Este însărcinarea ei permanentă. 

Ştia despre ce era vorba. Deodată, Tai simţi din nou căi 
se face frică. 

— Nu te însoțea. 

— Kanlinii bat la ochi, seniore. Eu prefer să nu bat la 
ochi. Dar nu era departe. După cum vedeţi. 

Din nou acel zâmbet rece. Guvernatorul militar avea 
probabil şaizeci de ani, barba lungă şi părul în întregime 
albe, însă ţinuta şi comportamentul îi erau poruncitoare, în 
ciuda bastonului pe care-l purta. 

— În acest caz i se va permite să trăiască. Nu ai nimic 
împotrivă să fie bătută? Douăzeci de lovituri? 

— Ba am. Aş considera asta drept o insultă şi un 
prejudiciu aduse mie personal. 

O ridicare din sprânceană. Torţele pâlpâiră într-o pală 
de vânt. 

— A scos sabia împotriva soldaţilor în oraşul meu, 
maestre Shen. 


< 161 > 


— A scos sabia împotriva unor bărbaţi care păreau să 
mă atace pe întuneric, domnule guvernator. V-o spun cu 
tot respectul. M-aş fi văzut silit s-o concediez, dacă n-ar fi 
făcut-o. 

Tăcere. 

— O să-ţi fac pe plac în privinţa asta, zise în cele din 
urmă Xu Bihai. În amintirea tatălui tău, pe care l-am 
cunoscut. Am luptat sub comanda lui în vest. 

— Ştiu. A vorbit adesea despre dumneavoastră, zise Tai. 

Nu era tocmai o minciună. Ştia de unde avea 
guvernatorul rana la picior. 

— Vă mulţumesc, adăugă el, înclinându-se. 

Era dreptul guvernatorului, ba chiar datoria lui, să pună 
ca Song să fie executată sau bătută până ar fi betegit-o. 
Era un târg plin de străini beţi şi de inşi aflaţi în tranzit. 
Oameni aspri, care străbătuseră drumuri lungi. Soldaţii 
erau însărcinaţi să păstreze ordinea. De asta trebuiau să 
existe anumite reguli. 

— Wei Song, pune-ţi, te rog, armele în teacă! îi strigă 
Tai. 

Nu privi îndărăt. Auzi, cu uşurare, şuieratul dublu, semn 
că femeia se supusese. 

— Îţi mulţumesc, zise el, de data asta întorcându-se spre 
ea. 

Era o războinică, nu o servitoare care să primească 
ordine. 

Şi nici el nu era servitor. 

— Fireşte, zise Tai, sunt onorat mai mult decât se cuvine 
că guvernatorul a ieşit noaptea ca să stea de vorbă cu 
mine. Eram nerăbdător să primesc sfaturile şi veştile 
domniei voastre de dimineaţă. Şi încă mai sunt. Ce oră ar fi 
convenabilă? 

— Ora asta, zise Xu Bihai. Nu m-ai ascultat cu atenţie. 
Am spus că nu intenţionez să te văd după prefect. 

— V-am ascultat. Dar nu eu decid protocoalele glorioasei 
dinastii, stimate guvernator. Şi îmi displace să mi se facă 
programul zilei - sau al nopţii - de către alţii, oricât de 
mult i-aş respecta. 


< 162 > 


Guvernatorul cu barbă albă păru să cadă pe gânduri. 
Din depărtare se auzeau sunete, muzică şi râsete, o voce 
ridicându-se mânioasă, dar erau singuri în piaţă cu soldaţii 
şi cu Wei Song. 

— Nu mi se pare c-ai avea de ales, zise Xu Bihai, deşi iau 
în considerare nemulţumirea ta. N-o să-mi cer scuze că 
vreau să apăr interesele acestei provincii militare, dar îţi 
pot oferi un vin de struguri ţâţa-iepei la mine acasă şi apoi 
o escortă până în districtul plăcerilor. 

Tai trase aer în piept. Trebuia să îşi dea seama, rapid, 
cât de departe avea de gând să meargă el şi cât de departe 
avea să meargă guvernatorul. 

Incă mai era furios. Tatălui său îi plăcuse acest bărbat. 
Erau două lucruri de pus în balanţă. Ridică din umeri în 
sinea lui. O prinţesă din Rygyal îi schimbase viaţa. 
Momentele ca acesta făceau parte din schimbare. Cel mai 
probabil n-avea să fie ultimul. 

— N-am mai gustat vin de ţâţa-iepei de mai bine de doi 
ani, zise el. Aş fi onorat să vă fiu oaspete. Să-l invităm şi pe 
prefect să ni se alăture? 

Pentru o clipă, faţa suptă a guvernatorului îi trădă 
uluirea, apoi îşi dădu capul pe spate şi râse. Tai îşi permise 
un zâmbet. 

— Nu prea cred, zise Xu Bihai. 

[Co] 


În cele din urmă, Tai înţelese că guvernatorul dorise să-i 
spună un singur lucru, dar ţinuse neapărat să i-l spună cât 
mai repede. Voise s-o facă înainte ca altcineva să discute 
cu tânărul care controla în acest moment suficienţi cai 
sardieni ca să joace un rol în balanţa puterii, spre sfârşitul 
unei lungi domnii. 

Vinul era delicios. Era aromat cu şofran. Tai chiar nu-şi 
putea aminti când gustase ultima oară aşa ceva. 

Cele două tinere care-i serveau erau fiicele nemăritate 
ale lui Xu Bihai. Amândouă purtau haine de mătase fără 
cusur, una în verde-palid, cealaltă în albastru, foarte 
decoltate, după o modă care, evident, ieşise la iveală, ca să 
spunem aşa, după ce Tai părăsise Xinanul. 

< 163 > 


Parfumul lor era ameţitor, diferit pentru fiecare dintre 
ele. Ambele aveau sprâncenele pictate în formă de antene 
de molie”, vopsite în albastru-verzui, şi o pieptănătură cu 
părul curgând pe un umăr, prins cu ace extravagante. 
Purtau papuci închişi bătuţi cu nestemate, inele de aur şi 
cercei de jad şi aveau ochi amuzaţi şi încrezători. 

Nu era cinstit, îşi spuse el. 

Guvernatorul, aşezat cu picioarele încrucişate pe o 
canapea, îmbrăcat în robe duble de culoare neagră, cu o 
pălărie neagră şi o centură roşie, părea să nu-şi dea seama 
de efectul pe care îl aveau fiicele sale asupra oaspetelui, 
dar Tai era convins că vinul, încăperea luminată de lămpi 
şi cele două femei superbe, parfumate, fuseseră pregătite 
cu grijă. 

Wei Song se afla în curte, cu soldaţii. Cei doi bărbaţi pe 
care îi rănise Tai aveau şanse să trăiască. Se interesase la 
sosire. Erau veşti bune, desigur, dar îi aminteau că 
abilităţile sale nu mai erau ce fuseseră odinioară. El 
încercase să-i ucidă. 

Mâncară peşte de apă dulce preparat cu cinci arome şi 
trei feluri de sos şi fructe timpurii servite de fiice, nu de 
slujitori, în boluri de fildeş. Băură vinul cu şofran, ceştile 
fiindu-le umplute constant. Discutară despre recolta de 
primăvară aflată în afara zidurilor oraşului şi de-a lungul 
râului, despre furtuni, despre o stea cu coadă care fusese 
văzută în est la începutul acelei luni şi despre ce ar fi putut 
însemna aceasta. Cele două femei le aduseră apă şi 
prosoape cu care să-şi spele şi să-şi şteargă degetele pe 
durata mesei. Aplecându-se către Tai şi oferindu-i un bol 
lăcuit cu apă parfumată, cea în verde îşi lăsă părul (care-i 
atârna pe o parte într-o dezordine strategică) să-i atingă 
mâinile. Această coafură se numea cascada şi devenise 
populară în Xinan mulţumită Nepreţuitei Consoarte, Wen 
Jian. 

Chiar nu era cinstit. 


7 Modă populară în China antică, conform căreia sprâncenele erau 
rase, apoi erau desenate altele, dar mult mai sus şi deasupra colţului 
interior al ochiului, dând impresia antenelor de molie. 


< 164 > 


Fiica lui Xu zâmbi uşor îndreptându-se, de parcă i-ar fi 
simţit reacţia şi s-ar fi bucurat. Tatăl ei zise brusc: 

— Comandantul Lin scrie că ţi-a propus o poziţie de rang 
înalt în cavaleria celei de-a Doua Armate, un număr de cai 
sardieni care să-ţi rămână ţie şi dreptul de a-ţi alege 
ofiţerii care să servească sub comanda ta. 

Gata cu conversaţia politicoasă despre stele, despre 
pârgul meiului şi cel mai bun tip de sol. 

Tai îşi puse ceaşca jos. 

— Comandantul Lin a fost mult prea generos şi i-a arătat 
oaspetelui său o politeţe impecabilă în numele provinciei 
sale militare. 

— E ambițios şi suficient de deştept. Fireşte că s-a 
purtat aşa, zise Xu Bihai. 

— Presupun că îşi va servi bine provincia dacă va fi 
promovat. 

Tai îşi zise că măcar atâta îi datora comandantului. 

— Într-adevăr, zise cu indiferenţă Xu. Nu e foarte iubit şi 
nu e temut. Asta-i face ascensiunea mai dificilă. Tatăl tău 
ar fi fost de aceeaşi părere. 

— Aşa-i, zise Tai dezinteresat. 

De pe cealaltă sofa, singurul răspuns fu o privire. Cele 
două fiice se retrăseseră lângă uşă, de o parte şi de alta, 
foarte decorative. Îi plăcea foarte mult cea în verde. Ochii 
ei, zâmbetul acela atoatecunoscător, abia schiţat. 

— Poate că puţină insistenţă suplimentară din partea 
mea te-ar putea face să analizezi din nou oferta lui? 

— Sunt onorat până şi că mă consideraţi demn de a fi 
convins, murmură Tai. Dar i-am spus comandantului Lin, 
pe care se întâmplă să-l simpatizez, că ar fi o nesăbuinţă 
din partea mea să iau în calcul orice acţiune înainte să mă 
consult cu cei de la Curte. 

— Cu prim-ministrul Wen Zhou? 

— Într-adevăr, repetă Tai. 

— Cu fratele tău mai mare, care-l sfătuieşte? 

Tai încuviinţă, simțindu-se deodată tulburat. 

— Doi inşi pe care înţeleg că ai motive să nu-i placi. 

— Aş regreta nespus să continuaţi să credeţi asta, zise 


< 165 > 


Tai prudent, în timp ce pulsul îi creştea. În mod sigur 
datoria mea faţă de Fiul Cerului, fie să domnească o sută 
de ani, cere să mă sfătuiesc cu consilierii săi, în Xinan. 

Se făcu linişte. Această afirmaţie nu putea fi contestată 
şi o ştiau amândoi. Guvernatorul Xu îşi duse ceaşca la buze 
şi sorbi îngândurat. O lăsă jos. Îl privi pe Tai şi expresia i 
se schimbă. 

— Mai că mi-e milă de tine, zise el. 

— Aş regreta şi asta, zise Tai. 

— Ştii ce vreau să spun? 

Tai îi înfruntă privirea. 

— Poate că aş fi ales o viaţă mai simplă dacă decizia mi- 
ar fi aparţinut, dar, dacă acceptăm învăţăturile Căii Sacre, 
atunci trebuie să acceptăm şi... 

— Şi tu asta faci? Urmezi învăţăturile? 

Discuţia devenise inconfortabil de intimă. 

— Încerc, zise Tai. Echilibru. Bărbat şi femeie, cald şi 
rece, conştiinţa celor cinci direcţii”. Calm şi mişcare, poli 
diferiţi. Balansul între aceste stări se potriveşte mai bine 
firii mele decât certitudinile Maestrului Cho, oricât de 
înţelept ar fi. 

— Ai învăţat asta pe muntele Toba de Piatră? 

Era ciudat cât de mulţi oameni păreau să ştie despre 
timpul pe care-l petrecuse acolo. Şi-o aminti pe Ploaie de 
Primăvară spunându-i asta şi-şi aminti ce altceva îi mai 
spusese. Cum i-ar fi putut fi de folos. Construind un mister 
în jurul său... 

Clătină din cap. 

— Dinainte. Din propriile mele lecturi. A fost unul dintre 
motivele pentru care m-am dus acolo. 

Nu vedea de ce să nu fie cinstit până la un punct. Chiar 
fusese unul dintre motive. 

Xu Bihai aprobă, ca şi cum asta i-ar fi confirmat o idee. 

Îl mai privi pe Tai încă o clipă, apoi, ca şi cum ar fi vorbit 
din nou numai despre ogoare sau despre primele ploi de 
vară, zise încet: 


8 În China se considera că existau cinci direcţii (nord, sud, est, vest şi 
centru), asociate cu cele cinci elemente: metal, apă, lemn, foc, pământ. 


< 166 > 


— Înţeleg că trebuie să te consulţi cu Palatul înainte să 
acţionezi, dar prefer mai degrabă să te ucid în noaptea 
asta, să fac imperiul să piardă acei cai şi să fiu exilat în 
sudul ăla împuţit sau să mi se ordone să mă sinucid, decât 
să-ţi permit să i-i dai lui Roshan. Ăsta este un lucru pe care 
trebuia să-l afli, maestre Shen Tai. 

QW 


Escorta promisă Îl transportă spre cartierul plăcerilor în 
litiera guvernatorului. Nu se mai aflase într-una de mult 
timp. Avea pernuțe moi şi mirosea a aloe. Tai îşi dădu 
seama că era uşor ametit. 

Purtătorii litierei se opriră. Tai trase perdelele în lături, 
descoperind splendida intrare a pavilionului de plăceri 
Phoenixul Alb, care avea un acoperiş nou, un portic 
acoperit, felinare atârnate la intrare, trepte înalte ducând 
în sus şi uşi deschise către noaptea blândă. 

Conducătorul escortei lui Tai urcă şi discută cu o femeie 
mai în vârstă aflată la intrare. Tai ştia - şi nu avea ce face 
fără să încalce regulile de politeţe - că aici, în această 
noapte, nu avea să i se permită să plătească pentru nimic. 

Soldaţii îi făcură semn că îl vor aştepta. Voia să le dea 
liber, dar asta era imposibil dacă primiseră deja ordine de 
la guvernator, şi ştia că primiseră. Aveau să-l conducă 
înapoi la han în cele din urmă. Dacă Tai urma să-şi 
petreacă noaptea aici, soldaţii rămâneau afară, cu litiera, 
până în zori. Aşa urmau să se petreacă lucrurile de-acum 
încolo. Oamenii aveau să investească în el. Putea încerca 
să vadă partea amuzantă a situaţiei, însă era dificil. 

„Prefer mai degrabă să te ucid în noaptea asta. Ăsta e 
un lucru pe care trebuia să-l afli.” 

Crima ca alternativă la investiţie, îşi zise el ironic. Şi, 
date fiind consecinţele certe şi atât de severe, chiar şi 
pentru un guvernator - de vreme ce vestea pornise înainte 
spre Xinan şi cei de acolo aveau să afle în curând despre 
cai - declaraţia guvernatorului Xu conţinea propriul ei 
mesaj implacabil. 

Lui Roshan nu trebuia să i se permită să aibă aceşti cai. 

Roshan era o poreclă dată de soldaţi cu mult timp în 

< 167 > 


urmă şi adoptată şi la Curte. Adevăratul nume al 
bărbatului era An Li. Cândva cavalerist barbar, apoi ofiţer 
şi general, era acum guvernatorul militar care comanda 
armatele districtelor Şapte, Opt şi Nouă. Un bărbat pe 
care toţi stăteau cu ochii. Şi de care se temeau. 

Tai lipsise prea multă vreme. Existau elemente - 
echilibre - pe care trebuia să le deprindă şi nu avea prea 
mult timp. 

„Aproape că mi-e milă de tine” fusese celălalt lucru pe 
care-l spusese Xu Bihai. La Kuala Nor, printre năluci, 
taguranul cu tatuaje albastre îi spusese aproape acelaşi 
lucru. 

Îl văzuse o singură dată pe Roshan, în Parcul Lacului 
Lung, privindu-i pe prinții şi aristocrații care jucau polo. 
Generalul, venit în vizită de la baza sa din nord-est, aflat în 
Xinan pentru a primi o nouă onoare (şi un dar constând 
într-un palat în oraş) stătea alături de anturajul imperial. 
Fusese de neconfundat cu statura sa colosală, îmbrăcat în 
roşu-viu, copleşitor, cu râsul răsunându-i deasupra pajiştii. 

Nu fusese întotdeauna atât de gras, însă ar fi trebuit să 
fii mai vârstnic decât Tai ca să-ţi poţi aminti zilele de 
luptător ale lui An Li. Azi ar fi ucis un cal sub greutatea lui. 

Se spunea că râdea tot timpul, chiar şi când ucidea, că 
nu învățase să citească niciodată, că era sfătuit de un 
demon al stepei şi că îi oferise împăratului anumite poţiuni 
pentru a cunoaşte plăceri întunecate, în epoca în care 
Taizu îşi întorsese pentru prima oară ochii îmbătrâniţi şi 
inima către splendoarea tinerei Wen Jian. 

Se mai spunea că singurul om de care se temuse 
vreodată Roshan - şi se temuse enorm de el, la fel ca toţi 
ceilalţi - fusese infinit de subtilul, calculatul şi acum 
răposatul prim-ministru Chin Hai. 

După moartea lui Chin, venise la putere un nou prim- 
ministru şi, deşi Wen Zhou era vărul preferat al 
Nepreţuitei Consoarte, datorându-şi numirea mai ales 
acestui fapt, Roshan era şi el iubit de împărat şi de multă 
vreme se spunea că este la fel de apropiat şi de superba 
Jian... şi poate mai mult decât apropiat, depinde ce zvonuri 


< 168 > 


ascultai şi credeai. 

Pe strada întunecată, în faţa unei case de curtezane din 
districtul plăcerilor din Chenyao, Tai îşi aminti de o 
anumită zi de vară, într-un parc, şi cum, privind din 
depărtare silueta corpolentă a guvernatorului militar, se 
crispase în sinea sa imaginându-şi o asemenea făptură 
îmbrăţişând-o, strivind-o pe cea mai frumoasă femeie a 
epocii. 

Jian era deja numită în poeme - şi fusese pictată ca atare 
- una dintre Cele Patru Mari Frumuseţi ale Kitaiului, 
începând din vremea celei Dintâi Dinastii şi a împărătesei 
Perlă de Jad, care trecuse în lumea nemuritorilor. 

Tai îi spusese lui Xu Bihai, în această noapte, că avea să 
ceară sfatul cât mai multor persoane cu putinţă înainte să 
decidă ce va face şi îşi exprimase disponibilitatea de a 
reveni în vest şi a-l întâlni pe guvernator, pentru a bea şi a 
cina din nou, poate chiar în prezenţa fermecătoarelor lui 
fiice. 

Auzind acestea, una dintre ele chicotise de lângă uşa din 
faţă, nu cea în verde. Aceea se mulţumise să-l privească pe 
Tai cu o expresie deodată impenetrabilă. 

Gândul la cele două îi făcu mintea să revină din nou la 
casa dinaintea lui. După atâta vin cu şofran, Tai nu era în 
cea mai bună formă pentru a rezolva problemele legate de 
Curte şi de guvernatorii rivali. Oare nu puteau să amâne 
preţ de o noapte aceste chestiuni? Prima lui noapte într-un 
oraş, după doi ani? 

Uşile casei erau deschise larg. Văzu lumini înăuntru. 
Femeia care întâmpina oaspeţii zâmbea sub lumina a două 
felinare roşii. Fireşte că îi zâmbea de bun-venit. Asta era 
slujba ei şi probabil tocmai i se spusese că orice - absolut 
orice - voia tânărul trebuia să i se ofere, nota de plată 
urmând să-i fie trimisă guvernatorului. 

Pentru început, tânărul acesta mai voia nişte vin, decise 
el. Înţelepciunea e în vin, spun poeţii. Restul putea să 
urmeze pe măsură ce noaptea de primăvară înainta şi 
răsărea o lună târzie. 

Înăuntru auzi o voce recitând poezie. 


< 169 > 


Urcă trepte largi şi frumoase, trecu printre felinare şi 
pătrunse în Phoenixul Alb, dându-i un bănuţ femeii de la 
uşă. 


< 170 > 


CAPITOLUL VIII 


Adoraţia ridicolă a kitailor („adoraţia” e un cuvânt cât se 
poate de potrivit!) faţă de poezie şi faţă de poeţii beţivani 
care o declamă este un mister pentru Ambră şi o 
enervează crunt. Ambră vine din Sardia şi are părul blond 
ca mierea, de unde şi numele. Nu-i o dovadă de prea mare 
inventivitate, dar aşa-s numele curtezanelor. 

E frumoasă (cu ochii verzi!). Are picioare lungi, o piele 
perfectă şi e foarte tânără. De la sosirea ei aici, frumuseţea 
a fost de ajuns ca să-i asigure mulţi clienţi, unii chiar 
îndrăgostiţi de ea, deşi Ambră nu poate să cânte nici din 
gură, nici la vreunul dintre instrumentele lor, iar poezia o 
adoarme. 

Nu toţi negustorii de mătase sau soldaţii ieşiţi din gardă, 
aflaţi în căutarea unei femei cu care să-şi petreacă o după- 
amiază vântoasă sau o noapte de vară, vor ca fata să 
discute filosofie sau să le cânte „Bandiţii din defileu” la 
lăută înainte s-o ducă la etaj şi s-o trântească în pat. 

Ambră s-a obişnuit să chicotească atunci când ei se 
poartă astfel cu ea. Pe bărbaţi asta-i excită. N-o fi ea 
educată, dar înţelege anumite lucruri. 

În pat (sau alături, pe duşumea) ştie precis ce face, mai 
ales dacă bărbatul este tânăr şi n-o insultă nici prin 
comportament, nici prin aspect. 

Câteva dintre femeile care se află aici de mai multă 
vreme o tot îndeamnă să asculte mai cu atenţie poemele, 
să memoreze chiar unele dintre ele şi să exerseze mai 
sârguincios cântatul. Subliniază întotdeauna că bărbaţii cu 
adevărat bogaţi, cei care lasă o sumă în plus pentru fată 
(din care ele au voie să păstreze jumătate) sunt de obicei 
oameni de lume. Aşa stau lucrurile în întreg Kitaiul, până 
şi într-un târg din vest. 

Ambră Strălucitoare (întâmplător, chiar îi place numele 
pe care i l-au dat) nu e complet în dezacord cu ele, dar ştie 
totodată că un negustor abia venit de la drum lung va fi 
generos cu o fată drăguță, cu picioare netede, mereu gata 


< 171 > 


să râdă şi cu ochii verzi şi că mulţi dintre aceşti bărbaţi 
sunt complet indiferenți faţă de (sau, ca şi ea, plictisiţi de) 
discuţiile obsesive despre diferenţa dintre poezia ritmată 
cu opt rânduri şi oricare alta dintre formele complicate 
dincolo de orice speranţă pe care le ia poezia pe aceste 
meleaguri. 

Poezie! Pe numele zeului taur! Aici până şi ca să 
avansezi în serviciul civil trebuie să fii poet. Poate exista 
un semn mai limpede că o civilizaţie şi-a pierdut cârma? 
Ambră crede că nu, în rarele momente când se gândeşte la 
asta, deşi îi dă dreptate lui Floare de Jad care spune: 
„Dacă Kitaiul şi-a pierdut cârma, cum de controlează o 
parte atât de mare din lume?” 

Poate că lucrurile ar sta altfel într-o casă de plăceri din 
Xinan sau Yenling, unde sunt aristocrați. Poate acolo ar 
accepta că merită osteneala să-şi dezvolte şi alte talente. 
Dar Ambră e fericită în Chenyao şi are deja planuri cu 
privire la unul sau doi negustori şi un foarte chipeş ofiţer 
de cavalerie din Districtul Doi. 

Ar fi perfect mulţumită să petreacă un an sau doi la 
Phoenixul Alb, apoi să-l convingă prin linguşiri sau prin 
seducţie pe bărbatul potrivit să o cumpere pentru a-i fi 
concubină. Pentru o fată nici că există plan mai bun de 
viaţă. 

In fond, a avut o copilărie grea. Rămasă orfană într-o 
vară cu molimă, vândută la doisprezece ani de propria ei 
soră mai mare unui patron de bordel, remarcată de un 
neguţător pornit spre est care o cumpărase ca s-o vândă. 
Ăsta a fost norocul ei, fără-ndoială. În Kitai este cu totul 
deosebită, iar Phoenixul Alb este cea mai bună casă din 
Chenyao. Are mâncare şi propriul ei pat, un loc lângă foc 
iarna, două zile pe lună numai pentru ea şi la fel şi 
jumătate din zilele de sărbătoare. Viaţa nu i-a dat cărţi 
rele. 

Chenyao este distanţa maximă la care Ambră are 
intenţia să se aventureze în interiorul Kitaiului. Printre 
altele, în casele de plăceri din est se recită şi mai multă 
poezie. Trebuie să te prefaci că asculţi, c-o admiri, ba chiar 


< 172 > 


c-o înţelegi şi să o acompaniezi din lăuta ta, altminteri 
bărbaţii în mătăsuri fine vor râde de tine sau te vor ignora 
complet. Asta însemna să iroseşti o fată drăguță, după 
părerea Ambrei. 

Femeile mai vârstnice, care-şi petrec toată ziua 
ascunzându-şi ridurile, n-au decât să se chinuie să afle căi 
de a păstra atenţia clienţilor: să aplaude şi să zâmbească 
la auzul unor versuri bâiguite la beţie, plasând strategic o 
lăută astfel încât să le ascundă sânii căzuţi. Ambră a 
descoperit că e de ajuns să se aşeze într-o anumită poziţie 
şi apoi să privească prin încăpere către un bărbat anume. 

Însă în acest moment al unei nopţi când vara-i pe- 
aproape, în camera de primire spațioasă şi discret 
luminată a Phoenixului Alb, aglomerată de o mulţime de 
bărbaţi şi de câteva femei parfumate, lucrurile stau tocmai 
pe dos. 

Nimeni nu se uită la Ambră, deşi s-a instalat lângă lampa 
ei preferată şi ştie că în această seară părul îi stă minunat. 

Până şi unul dintre clienţii ei obişnuiţi, ofiţerul de 
cavalerie cu care are planuri, se află printre cei care se 
înghesuie pe platforma centrală. Pe acea platformă, un 
bărbat burtos, neîngrijit, într-o stare înaintată de ebrietate 
şi trecut demult de vârsta mijlocie recită un poem despre - 
din câte îşi dă seama Ambră - o nevastă şi soţul ei plecat. 

E jignitor de-a binelea, îşi spune ea furioasă. 

Poetul înaintează încet, în parte şi fiindcă la fiecare 
câteva versuri se opreşte să mai bea. Poemul nu este (din 
păcate!), una dintre poeziile lor scurte şi ritmate. Aceasta, 
a declarat el (cu o voce nu foarte groasă, dar sonoră) este 
o baladă, ce-o mai fi şi aia. 

Ei, Ambră ştie măcar un lucru despre blestemăţia asta: 
că e lungă. 

La gândul ăsta, se sileşte să zâmbească. Nu observă 
nimeni. Când şi-a făcut apariţia poetul, nu cu mult timp în 
urmă, una dintre celelalte fete, cu aerul că e pe culmile 
unei dorinţe de nestăvilit, a şoptit cuvântul „nemuritor”. 

Nemuritorul Surghiunit. 

E ridicol. Ambră ar vrea să râdă, dar ştie că ar da de 


< 173 > 


necaz dac-ar face-o. Pe meleagurile de unde vine ea, un 
nemuritor, exilat din ceruri indiferent din ce motiv, ar 
trebui să arate ca şi cum ar şti să mânuiască spada ce zace 
alături de poet în acest moment şi în mod sigur ar avea 
demnitatea de a nu fi atât de evident incapabil să se 
oprească din a bea ceşcuţă după ceşcuţă din cel mai bun 
vin de struguri al lor. 

Nu s-a întâmplat încă, dar ea se aşteaptă ca în curând 
vocea lui să înceapă să se împleticească, asta dacă va fi în 
stare să rămână în capul oaselor. Asta n-o să fie în stare să 
facă mare lucru nici cu el însuşi, nici cu fata pe care o va 
lua cu el sus, îşi zice Ambră. Uneori, când bărbatul e prea 
beat ca să se folosească de tine cum se cuvine, lasă o sumă 
mai mare de bani fetei, ca ea să nu pomenească despre 
ruşinea lui. 

Nu crede că acesta, nemuritorul cu hainele prăfuite şi 
pătate de vin, se va sinchisi de aşa ceva. 

El recită în continuare, în tăcerea nefirească aşternută 
în încăpere, şi continuă să dea pe gât câte o ceşcuţă la 
fiecare câteva versuri. Măcar în această privinţă e 
impresionant, trebuie să recunoască Ambră în sinea ei. 
Două dintre fete, care se aţin lângă platformă vizibil 
emoţionate, se zoresc să-i umple ceşcuţa, făcând cu 
rândul. Ambră se întreabă dacă li s-au întărit sfârcurile. 
Este atât de plictisită de acest spectacol că se simte 
ispitită să facă o criză de tuse sau să dărâme o lampă. 
Nimeni n-o priveşte, nimeni nu vorbeşte nici măcar în 
şoaptă cu altcineva, nimeni nu se duce cu vreuna dintre 
femei într-o altă cameră, însă patroanei nu pare să-i pese 
deloc. 

Uluită, Ambră observă că unele fete - şi mulţi dintre 
bărbaţi - au ochii plini de lacrimi. Lacrimi! Ambră 
Strălucitoare vine dintr-o ţară renumită pentru caii şi 
femeile sale şi pentru bărbaţii ei care luptă cu cuțite, cu 
piepturile dezgolite, şi se mândresc cu cicatricele lor. 

Are şaptesprezece ani şi jumătate şi se află la Phoenixul 
Alb de ceva mai mult de doi ani. Dar, cinstit vorbind, îşi 
spune ea, ar putea trăi printre aceşti kitai până ar ajunge 


< 174 > 


uscată ca un strugure la sfârşitul toamnei şi cocoşată ca o 
roată de căruţă şi tot nu i-ar înţelege, nici pe ei şi nici cum 
e posibil ca Imperiul Celest să domine lumea cunoscută. 

Cugeta la toate astea, scandalizată şi jignită, când un alt 
bărbat pătrunde discret în încăpere, urmând-o pe Lotus 
prin uşa deschisă. Prea bătrână ca să mai fie solicitată să 
meargă într-o cameră cu un bărbat, Lotus a ajuns numai să 
supravegheze intrarea, să-i întâmpine pe nou sosiți. 
Mâinile-i sunt deformate şi o dor în zilele cu ploaie şi vânt 
şi nici măcar la lăută nu mai poate cânta cum trebuie. 
Cândva, se pare, a fost cea mai bună dintre toate. 

Ambră o vede pe Lotus înclinându-se dinaintea 
bărbatului cât de adânc poate, de două ori, în timp ce se 
retrage cu spatele către portic. Acesta, fireşte, este un 
semnal către ele toate: omul este important, are bani. 

În afară de Ambră nimeni nu-i acordă atenţie bărbatului. 

Ea îşi trece iute mâna prin părul strălucitor, căutând 
acele care-l ţin locului. Se pregăteşte să zâmbească în 
clipa în care privirea lui o va descoperi lângă lampă. 

El n-o observă. Se opreşte locului. Rămâne cu gura 
căscată. Îl priveşte fix - şi asta e mult prea supărător - pe 
poetul aflat pe platforma înălţată. Expresia bărbatului este 
incredulă şi plină de venerație. 

Are bani de cheltuit, le-a semnalizat Lotus. E tânăr, 
prezentabil. Ai putea chiar să spui că-i chipeş (cu ochii lui 
adânci, stranii). Ambră vrea ca el să o privească pe ea cu 
aerul acela uluit, în timp ce ea îşi desface părul auriu, apoi, 
lent, cu gesturi menite să incite, îşi leapădă hainele de 
mătase într-o încăpere privată, îngenunchind graţioasă ca 
să-l servească. 

Înjură şi nu suficient de încet. Două dintre femeile mai 
vârstnice se întorc şi se încruntă la ea. Ambră le oferă 
singurul răspuns care are sens în acest moment: scoate 
limba. 

axă 


Tai ştia că, în conformitate cu învăţăturile Căii (credinţe 
la care încercase în felul lui nestatornic să adere), 
coincidenţele, întâlnirile întâmplătoare erau lucruri pe 

<175> 


care trebuia să le accepti cu seninătate. 

Dacă erau sumbre sau neplăcute, trebuia să înţelegi 
asemenea momente ca pe nişte însărcinări, nişte lecţii pe 
care un om era menit să le înveţe. Dacă erau benefice, 
erau daruri pe care trebuia să le primeşti cu umilinţă. 

Uneori balanţa nu înclina în mod evident într-o parte sau 
într-alta, era pur şi simplu un moment, o întâmplare al 
cărei neprevăzut surprindea. 

Printre învăţaţi avusese loc o dispută pe această temă. 
Unii spuneau că sarcina unui călător era să interpreteze 
sensul acelui moment după puterile lui şi să reacționeze în 
mod corespunzător. Alţii te învățau că existau totuşi 
anumite momente în viaţă care nu puteau fi înţelese decât 
după mult timp. Asemenea clipe, recomandau ei, nu puteai 
decât să le trăieşti, străduindu-te să le înţelegi la vremea 
potrivită. 

Faptul că Sima Zian, Nemuritorul Surghiunit, cel mai 
iubit poet al imperiului, se afla în camera de primire a 
casei de plăceri Phoenixul Alb din Chenyao, recitând unul 
dintre poemele favorite ale lui Tai păru - pe dată - să fie 
unul dintre acele momente al căror înţeles nu poate fi 
pătruns. 

Nici nu avea sens să încerce. „Fii prezent”, îşi zise Tai. 
„Fii conştient de toate astea. Tezaurizează momentul.” 

Înainte de orice altceva, însă, avea sens să închidă gura, 
care i se căscase ca a unui copil ce priveşte artificiile pe 
timpul Festivalului Crizantemelor. 

Înaintă prudent câţiva paşi. Într-o casă de lux, femeile, 

ca fluturii sau ca florile în mătăsurile lor multicolore, erau 
impecabil instruite. Parfumate delicios, îi făcură loc, 
stăruind în preajma lui în moduri mai mult sau mai puţin 
subtile pentru a vedea cum reacţiona, ce-i plăcea. 

Fete ca acestea, cu vinul pe care-l ofereau şi cu muzica 
lor din flaut şi lăută, fuseseră visul lui timp de doi ani. 
Acum aproape că nici nu contau. 

Mai înaintă puţin printre ceilalţi bărbaţi din jurul 
platformei. Negustori şi soldaţi, birocraţi provinciali în 
veşmintele lor încinse cu centuri. Nu şi studenţi, nu într-un 


< 176 > 


oraş de frontieră sau într-o casă atât de scumpă. 

Pe măsură ce se apropia, Tai începu să întâmpine 
rezistenţă în încercarea sa de a ajunge lângă poet. Zări o 
fată mlădioasă aplecându-se, cu părul alunecându-i cu 
eleganţă, arătându-şi curbele sânilor perfecţi, ca să-i 
toarne lui Sima Zian, care făcuse o pauză între versuri. El 
o aşteptă, zâmbi şi sorbi tot conţinutul ceşcuţei. Ezită, apoi 
reluă: 


Mi-amintesc vremurile fără griji ale fecioriei mele. 

Nu înțelegeam lumea şi căile ei 

Până nu m-am nuntit cu tine, bărbat de pe Marele Râu. 
Acum, pe nisipul râului aştept vântul să se schimbe. 


Iar când vara începe şi vântul e blând, 
Imi spun: bărbate, aici în curând tu vei fi. 
Toamna vine cu vântul din vest şuierând 
Și atunci ştiu că nu poți veni. 


Sima Zian se opri din nou şi îşi ridică ceşcuţa. Îi fu 
umplută din cealaltă parte, de o altă fată, la fel de 
mlădioasă ca prima, al cărei păr negru, într-o dezordine 
plăcută, mătură umărul marelui bărbat. 

El îi zâmbi şi Tai zări, pentru prima oară atât de 
aproape, faimoşii ochi de tigru ai poetului, depărtaţi unul 
de altul. 

Periculoşi, ai fi zis. Ochi care te-ar cunoaşte şi pe tine, şi 
lumea. Pe de altă parte... 

Poetul sughiţă, apoi chicoti. 

— Măi să fie, zise el. Am prieteni în Xinan... încă mai am 
prieteni în Xinan... care ar fi dezamăgiţi de mine văzând că 
o cantitate atât de neînsemnată de vin bun m-a făcut să-mi 
pierd şirul versurilor. Poate cineva...? 

Privi în jur cu speranţă. 

Inainte să-şi dea seama că vorbeşte, Tai se auzi 
spunând: 


Dar fie că pleci sau vii, tristeţea e mereu acolo, 


< 177 > 


Căci când ne întâlnim tu porni-vei iar, mult prea curând. 

Vei ajunge la vadul râului în cât de multe zile? 

Noaptea trecut-am visat că traversam valurile dusă de 
vânt 


Și te întâlneam şi plecam călare pe cai cenuşii 

Spre est unde cresc orhidee pe Insula Nemuritorilor. 
Am văzut o rață şi-un rățoi împreună-ntre verzile trestii 
Ca pictaţi pe un paravan de mătase. 


Mulțimea de pe platforma înălţată se despărţi şi oamenii 
se întoarseră să-l privească. Tai înaintă, conştient că nu 
era prea treaz nici el, simțindu-se ameţit de ceea ce făcea, 
copleşit de senzaţia de a se afla printre atâţia oameni, 
printre toate aceste femei, după ce petrecuse atât de mult 
timp singur. Ochi de tigru îi întâlniră şi-i susţinură 
privirea. 

Se opri. Ajunsese la ultima strofă. 

Sima Zian zâmbi. Nici urmă de pericol în acel zâmbet, 
numai o bună dispoziţie bonomă, de beţiv. 

— Asta era! exclamă el. Îţi mulţumesc, prietene. Şi mi-ai 
lăsat mie sfârşitul? 

Tai se înclină, cu pumnul în palmă. Nu credea c-ar fi fost 
în stare să vorbească. lubise cuvintele acestui bărbat şi 
legenda lui încă de când lăsase copilăria în urmă. 

Când se îndreptă, o fată înaltă în mătase stacojie i se 
alătură, lipindu-şi şoldul de al său, înconjurându-i uşor 
mijlocul cu un braţ lung, cu capul înclinat odihnindu-se pe 
umărul lui. El îi respiră parfumul şi simţi un val de dorinţă, 
mai presus şi dincolo de toate celelalte. 

Sima Zian, Nemuritorul Surghiunit, care nu ocupase 
niciodată vreo funcţie în serviciul civil al imperiului, care 
nu dăduse niciodată un examen, care fusese surghiunit din 
Xinan (şi din ceruri!) de trei ori şi asta numai din câte ştia 
Tai, despre care zvonuri demne de crezare spuneau că nu 
mai fusese complet treaz de decenii întregi şi care totuşi 
putea improviza un poem, scriindu-l pe loc cu o caligrafie 
impecabilă şi frângându-ţi inima, zise cu vocea joasă în 


< 178 > 


tăcerea ce se lăsase: 


Fie-va milă de mine acum. La cincisprezece ani 

Chipul şi trupul mi-erau coapte ca o piersică vara. 

De ce m-am măritat cu un negustor călător pe Marele 
Râu? 

Durerea mea e apă... durerea mea e vânt. 


Tăcerea se prelungi. După aşa ceva întotdeauna va urma 
o tăcere, oriunde, oricând. Mâna din jurul taliei lui Tai nu 
se desprinse. Parfumul ei conţinea mosc şi ambră. Ambele 
costisitoare. Dacă fetele foloseau asemenea parfumuri, 
înseamnă că într-adevăr aceasta era cea mai bună casă de 
plăceri din Chenyao. 

— Mulţumesc, maestre, rosti el. 

Trebuia s-o spună cineva, îşi zise. Mai întâi, Sima Zian 
nu-şi întoarse capul. Ridică o mână în care ţinea o ceşcuţă 
goală. Cea dintâi fată se apropie de el şi i-o umplu. Poetul 
o sorbi şi o ridică din nou. Refuzând să-şi cedeze 
drepturile, cea de-a doua femeie înaintă. 

Ochii poetului, palizi şi sclipind în lumina lămpii, se 
întoarseră în cele din urmă să-l privească pe Tai. 

— Ţine-mi companie, dacă ţi s-a terminat perioada de 
doliu, zise Sima Zian. Trebuie să se fi terminat, dat fiind că 
te afli printre noi. Putem să bem împreună. 

Tai deschise gura şi-şi dădu seama că nu ştia ce să 
spună. 

Fata de alături îşi apăsă uşor capul pe umărul lui, o 
reamintire a prezenţei ei, o promisiune, apoi se retrase. 
Tai urcă pe platformă, se înclină şi-şi scoase sabia, cu tot 
cu teacă, punând-o lângă cea a poetului. Se aşeză în faţa 
celuilalt cu picioarele încrucişate. I se dădu o ceşcuţă şi fu 
umplută cu vin. Ridică ceşcuţa în semn de salut. Se hotărî 
să aibă grijă cât bea. 

Nu avea idee cum de ştia Sima Zian cine era el. 

Văzut de aproape, poetul era mai solid decât şi-l 
imaginase Tai. Părul lui lung era în mare parte încărunţit, 
prins la spate cu o fâşie de pânză albastră, fără ace de păr. 


< 179 > 


Roba îi era pătată. Chipul îi era remarcabil de neted, 
rotund, îmbujorat şi binevoitor. Ochii săi strălucitori erau 
însă neliniştitori. Mâinile-i erau sigure, mari, cu degete 
lungi. 

— L-am cunoscut pe tatăl tău, fireşte. Moartea lui a fost 
o pierdere. Totdeauna am fost de părere că cei mai buni 
comandanţi de oşti sunt suflete blânde, care ştiu ce 
înseamnă războiul. Cred că aşa era şi Shen Gao. 

Îşi ridică ceşcuţa şi bău. Tai procedă la fel, cu precauţie. 

Tai îşi drese glasul. Era cazul să spună ceva, ca să nu fie 
considerat slab la minte. Cele două fete se retrăseseră în 
josul celor două trepte, asigurându-le intimitatea pe 
platformă. În încăpere fuseseră reluate ocupațiile de 
fiecare seară. Auzi cum începe o melodie la lăută, urmată 
apoi de un flaut şi de râsete. Văzu bărbaţi şi femei 
retrăgându-se prin uşi acoperite cu perdele. 

Tai îşi dori să fi fost mai treaz. 

— Familia noastră este onorată, fireşte, că ştii măcar 
cine a fost tata, zise Tai. Sau... cine sunt eu. 

Ochii palizi îi aruncară o privire tăioasă, apoi 
amuzamentul reveni. P 

— Chiar c-ai lipsit mult, zise poetul. Il cunosc şi pe 
fratele tău. Shen Liu este mult prea aproape de prim- 
ministru ca să nu fie cunoscut... şi judecat. 

— Judecat, dar nu admirat? întrebă Tai. 

Sima Zian zâmbi din nou. Zâmbetul părea să fie expresia 
lui naturală. 

— Nu de toţi. Lucru valabil, fireşte, şi pentru prim- 
ministru în persoană. Trăim vremuri de încercare. 
Judecăţile de valoare simt inevitabile. 

Tai aruncă o privire iute în jur. Numai cele două fete cu 
vinul erau suficient de aproape ca să poată auzi. 

Poetul râse. 

— Îţi faci griji pentru mine? Ce poate să-mi facă Wen 
Zhou? Să mă surghiunească din nou din Xinan? l-ar face 
plăcere, presupun. La fel şi altora. Prieteni cărora le pasă 
de mine au decis că această vară e numai bună să mă 
retrag departe de capitală. De aia beau acum într-o casă 


< 180 > 


de plăceri din vest. În parte. 

O pauză intenţionată, o invitaţie evidentă. Urmând-o, Tai 
murmură: 

— În parte? 

Acelaşi râs, neinhibat, contagios, deşi Tai nu era într-o 
dispoziţie care să-i permită să împărtăşească amuzamentul 
altcuiva. 

— Prefectul a avut amabilitatea de a mă informa despre 
sosirea ta în această seară, la cină. A menţionat că te-ai 
interesat unde-i cea mai bună casă de plăceri din oraş. O 
întrebare de bun-simt. Voiam să te întâlnesc. 

— Sunt... sunt umilul... se bâlbâi Tai. 

— Nu, zise Sima Zian. Nu după lacul acela de dincolo de 
graniţă. După tot ce-ai făcut acolo. 

Ochii lui depărtaţi erau deodată foarte direcţi. 

Tai încuviinţă, o singură înclinare stângace din cap. Se 
simţea  înfierbântat. Vinul şi căldura din încăpere, 
intensitatea privirii care-l ţintuia. 

Poetul murmură: 


Singur printre pini, 

El nu-i servitorul nimănui. 

Cum aş putea visa 

Să urc un asemenea munte? 

Sub lumina acelei stele îmi plec capul. 


Versurile erau celebre. Zian le scrisese el însuşi pentru 
un prieten, cu ani în urmă. Un alt poet, mai în vârstă, acum 
mort. 

Tai îşi cobori privirea. 

— Mă onorezi peste măsură. 

Sima Zian clătină din cap. 

— Nu, zise el din nou. Nu. Apoi, întrebă încet: Noaptea 
ai văzut năluci acolo? 

Era o întrebare sinceră. Surprins, Tai îl privi, apoi se 
uită în altă parte. Zian ridică ceşcuţa şi una dintre femei 
înaintă. Îi făcu semn şi lui Tai, dar el clătină din cap. 
Poetul se strâmbă. 


< 181 > 


Tai încercă să nu-l ia în seamă. 

— De văzut nu le-am văzut niciodată. La Kuala Nor. 

— Le-ai auzit? 

Tai aprobă, mai lent. 

— În fiecare noapte. O dată... o singură dată pe timpul 
zilei. 

Cu o după-amiază în urmă, la apus. Un vânt care nu era 
vânt. 

— Sunt furioase? 

Fata cu vinul se retrăsese din nou. 

Era dificil. 

— Unele, da. Altele sunt rătăcite. Sau în suferinţă. 

Fu rândul poetului să se uite în altă parte. In cele din 
urmă, clătină din cap. 

— Ai scris despre asta vreodată? 

— De unde ştii că eu...? 

Acelaşi zâmbet, mai blând acum. 

— Când a murit tatăl tău studiai pentru examene, din 
câte am înţeles. Toţi scrieţi poezii, fiu al lui Shen Gao. 

— Sau cel puţin încercăm, îl corectă Tai. Am avut hârtie 
şi cerneală. Puțin din ceea ce am scris mi s-a părut demn 
de păstrat. Nu-s pe măsura poveştii lor. 

— Probabil că niciunul dintre noi nu-i. 

Tai trase aer în piept. 

— Ce ţi-a mai spus prefectul? 

Voia din răsputeri să dea de un om în care să aibă 
încredere. Voia să fie acesta. 

Sima Zian ezită pentru prima oară. Apoi spuse: 

— M-a informat despre sardienii tăi, Caii Celeşti. Darul 
prinţesei. 

— Înţeleg, zise Tai. 

Era un secret prea mare ca să poată fi păstrat, îşi zise el. 
Oricine îl auzea avea să-l povestească mai departe. 

— Probabil că în curând se va afla şi în Xinan, adăugă 
poetul. 

— Sper că da. Am trimis de veste. 

Ochii lui Sima Zian erau îngânduraţi. 

— Pentru că...? 


< 182 > 


— Cineva ţine caii la frontieră până mă duc să-i ridic. 
Darul va fi revocat, dacă nu îl cer eu însumi. 

— Deşteaptă treabă, zise bărbatul după o clipă. S-ar 
putea să-ţi salveze viaţa. 

Acum nu mai zâmbea. 

— A fost ideea unui căpitan taguran, spuse Tai, deşi nu 
era sigur de ce spusese asta. 

— Un prieten, în mod clar. 

— Cred că da. Cât timp e pace. 

— Ah. Şi crezi că n-o să mai fie? 

Tai clătină din cap, neliniştit deodată. 

— Am lipsit doi ani. Nu am nicio informaţie. Ce ar trebui 
să ştiu? 

Sima Zian ridică brusc ceşcuţa. Se pare că mai voia o 
băutură. Poetul aşteptă până când o fată îi turnă şi apoi se 
retrase, zveltă şi tânără, în mătăsuri de culoarea vinului ce 
foşneau când se mişca. 

Privirea lui Sima Zian mătură încăperea aglomerată şi 
luminată de lămpi şi reveni la Tai. 

— Că tot veni vorba de salvarea vieţii tale, murmură el 
la adăpostul muzicii, nu te uita în altă parte, dar există 
vreo şansă ca în această încăpere să se afle persoane 
necivilizate cu intenţii rele la adresa ta? 

Vocea îi era relaxată, aproape leneşă, de parcă ar fi 
discutat despre poezie sau despre politica externă. 

— E posibil, zise Tai prudent. 

Îşi simţi inima iuţindu-şi bătăile. Îşi tinu privirea aţintită 
în ochii poetului. 

— În ciuda mesajului pe care l-ai trimis înainte? Că, dacă 
ar fi să mori, caii ar fi pierduţi? Desigur, ar putea să fi 
venit pentru mine. 

— Da? 

Poetul ridică din umeri. Avea umeri largi, deşi nu s-ar fi 
zis; moliciunea lui îi ascundea. 

— Puțin probabil. l-am insultat simultan pe prim- 
ministru şi pe eunucul şef, ceea ce e grav, dar nu cred că 
vreunul dintre ei s-a considerat jignit de moarte. 
Aminteşte-mi să-ţi zic povestea mai târziu. 


< 183 > 


— Aşa o să fac, zise Tai. 

„Mai târziu”. Asta însemna ceva, nu? 

Îşi drese vocea. Îi trebuia un efort să nu privească în jur. 
Luă o decizie. Ulterior avea să recunoască faptul că decizia 
îi fusese influenţată, în parte, de persoana care răzbătea 
de dincolo de poezie şi că aceasta nu era o bază foarte 
bună de plecare pentru a judeca un om. Însă zise: 

— Cineva a trimis un asasin după mine, în vest, încă 
dinainte să se ştie despre caii primiţi în dar. 

Expresia lui Sima Zian se schimbă din nou. Privindu-l, 
Tai zări curiozitate şi apoi - surprinzător - o undă de 
plăcere. 

— L-ai ucis? 

Se ştia bine că în tinereţea sa poetul fusese un războinic 
pribeag, cu doi cai, două săbii şi un arc, dormind în peşteri 
sau sub lumina stelelor, apărându-i pe ţărani împotriva 
proprietarilor şi a perceptorilor ca unul dintre eroii bandiți 
din basmele populare. Circulau poveşti - de fapt legende - 
despre faptele sale de-a lungul Marelui Râu, în ţinutul 
sălbatic din preajma defileelor. 

— Era o femeie, zise Tai. Dar nu, n-am ucis-o eu. A fost 
ucisă de tagurani... şi de năluci. 

Trebuia totuşi, în viaţa asta, să te încrezi în cineva. 

Poetul cugetă, apoi zise: N 

— Uită-te acum! Lângă uşă. li cunoşti? 

Tai se răsuci. La stânga intrării se aflau doi bărbaţi. 
Stăteau din profil, discutând cu trei fete. Niciunul dintre ei 
nu era îmbrăcat ca pentru o seară în districtul plăcerilor, 
cu atât mai puţin pentru standardele de aici, din cea mai 
bună dintre case. Cizmele şi hainele le erau prăfuite şi 
pătate. Fiecare purta câte două săbii. Chiar atunci unul 
dintre ei privi peste umăr, direct către Tai. Ochii li se 
întâlniră şi bărbatul îşi mută privirea. Dar fusese de-ajuns. 
Pentru el veniseră. 

Tai se întoarse spre poet. 

— Nu-i ştiu. 

— Te ştiu ei pe tine, zise Sima Zian. 

Poetul îi făcu un semn fetei căreia îi venise rândul să 


< 184 > 


toarne vin. 

— Bucuria mea dulce, cei doi de-acolo vin des pe-aici? o 
întrebă el, indicându-i cu bărbia. Sunt de-ai casei? 

Era o tânără femeie cu sânge rece. Probabil avea un 
statut printre celelalte fete dacă fusese aleasă să-l 
servească pe poet. Privirea pe care o aruncă spre uşă fu 
scurtă, evaluativă. Turnă vinul şi murmură: 

— Nu i-am mai văzut niciodată. 

Avea un aer dezaprobator când adăugă: 

— Nu sunt îmbrăcaţi cum se cuvine. 

— Chiar deloc, se arătă de acord Zian pe un ton vesel. 

Îl privi pe Tai şi în ochii aceia apăru o strălucire. Se 
întinse ca o felină. 

— Nu m-ar deranja o luptă. Să-i omoram împreună? 

— Aş putea să-i cer doamnei să fie escortaţi afară, dacă 
vă deranjează, domnule, zise iute fata. 

Era ceea ce trebuia să spună. Pentru o casă de plăceri, 
încăierările nu erau bune. Să ucizi pe cineva era în mod 
evident şi mai rău. Poetul se strâmbă, dar încuviinţă din 
cap, fără chef, cât pe ce să-şi dea acordul, când Tai vorbi. 

Îşi auzi mânia din voce, tăioasă ca ţepii unui berbec de 
luptă străpungând o poartă. Se săturase să fie ameninţat, 
atacat, să fie obiectul unor intenţii criminale - sau chiar al 
unei aparente bunăvoinţe - lipsit de resurse proprii. Fără 
nicio şansă să-şi aleagă singur calea. Dar în Chenyao, în 
această noapte, avea şi alte resurse în afară de sabia sa. 

— Nu, zise el. Fii drăguță şi du-te la lectica 
guvernatorului, care-i afară, în faţă. Spune-le soldaţilor că 
înăuntru se află doi bărbaţi care-mi doresc răul şi că acest 
lucru pune în pericol a Doua Provincie Militară, autoritatea 
guvernatorului şi siguranţa imperiului. Vreau să fie 
arestaţi şi luaţi la întrebări. Doresc să ştiu cine i-a trimis. 
Voi aştepta răspunsul guvernatorului în această noapte, la 
hanul meu. Poţi să faci asta? 

Fata zâmbi. Era un zâmbet cu o undă de cruzime în el. 
Puse plosca de vin pe o măsuţă joasă. 

— Fireşte că pot, domnul meu, murmură ea, înclinându- 
se dinaintea lui şi retrăgându-se. Scuzaţi-mi, vă rog, scurta 


< 185 > 


absenţă. 

Cobori cele două trepte şi se îndreptă către intrare. 
Mişcările ei erau graţioase, lipsite de grabă. 

— Cred, zise dus pe gânduri Sima Zian, că ar fi o 
parteneră memorabilă. 

Tai se pomeni aprobând. 

— L-ai cunoscut pe guvernatorul militar? Xu Bihai n-o să 
se poarte blând cu ei, zise poetul. 

— L-am cunoscut în noaptea asta, zise Tai. Nu de 
bunăvoie. Aşa că te cred. Dar fie şi-aşa, am nevoie de 
aceste răspunsuri. 

Şovăi, apoi continuă: 

— Asasina aceea care a venit la lac... Mi-a ucis un 
prieten pe care l-a însoţit spre vest sub pretext că-l 
slujeşte. L-am îngropat la Kuala Nor. 

— Era soldat? întrebă Sima Zian. 

Mânia stăruia, tristeţea revenea. 

— Nici pe departe. Un student care voia să dea 
examenele odată cu mine. Un om fără urmă de răutate. 

Poetul scutură din cap. 

— Îmi pare rău s-aud asta. Trăim vremuri zbuciumate. 

— Venise să-mi spună ceva, zise Tai. Bătuse tot drumul 
până acolo pentru asta. Ea l-a ucis înainte s-o facă. 

Dinspre uşă se auzi un zăngănit. Se răsuciră. Şase 
soldaţi intraseră în Phoenixul Alb. 

Se stârni o rumoare, dar nu una din cale-afară de 
supărătoare. Camera era mare şi aglomerată. Oamenii 
veneau şi plecau tot timpul. Fata, care se întorsese cu 
soldaţii, îi indică pe cei doi bărbaţi pe care îi observase 
Zian. 

Aceştia fură înconjurați. Urmă o discuţie scurtă, intensă. 
Unul dintre cei doi duse, cu nesăbuinţă, mâna la sabie. 

O clipă mai târziu era cărat afară în stare de 
inconştienţă. Celălalt bărbat fusese scos pe uşă încadrat de 
soldaţi. Nu durase decât un moment. În cealaltă parte a 
încăperii, muzica şi râsetele nici măcar nu se opriseră. 
Două fete dansau pe muzică de flaut. 

Asta era viaţa la oraş, se gândi Tai sumbru. Un atac 


< 186 > 


putea surveni într-un loc public fără ca măcar să fie 
remarcat. Trebuia să-şi amintească asta, să se 
reobişnuiască. Xinan avea să fie la fel, ba chiar infinit mai 
rău. Praful întregii lumi. 

Sima Zian se întorsese din nou spre el şi îl privea. 

— Mi-ar fi plăcut o încăierare, zise poetul. 

— Te cred, zise Tai zâmbind forţat. 

— E puţin probabil ca ăia doi să poată spune ceva. Ştii 
asta, nu? 

— Pentru că...? 

— Dacă ordinul vine din Xinan, din rândurile puterii, 
mulţi se vor fi aflat între acel ordin şi cei trimişi să-l 
execute. 

Tai scutură din cap. Era încă mânios. Prea mult vin, prea 
multă neajutorare şi amintirea, imaginea lui Chou Yan. 

— Poate că da, zise el. Sau poate că nu vor fi chiar atât 
de mulţi, dacă dintr-un motiv sau altul se doreşte discreţie. 

Zian zâmbi încântat. 

— Pentru cineva fără rang şi care şi-a petrecut doi ani 
departe de lume, ştii mai multe decât ar trebui despre 
asemenea lucruri. 

— De la tata, zise Tai ridicând din umeri. Şi, după cum ai 
subliniat, fratele meu mai mare e consilierul prim- 
ministrului. 

— Aşa-i, nu? zise poetul îngândurat. O onoare pentru 
familia ta. 

— O mare onoare. 

Ştia că tonul nu se potrivea cu vorbele sale şi că celălalt 
bărbat avea să audă asta. 

— Dacă aceştia doi au venit în Chenyao pe urmele tale, 
zise Sima Zian încet, înseamnă că au primit ordinele cu 
ceva timp în urmă. Să pândească întoarcerea ta în est. 
Probabil pentru cazul în care asasinul de la lac ar fi eşuat. 

Propriile lui gânduri. 

Îl privi pe celălalt. 

— Tot nu ştiu de ce mi-ar fi vrut cineva moartea. Înainte 
de cai. 

— Ştiu eu, zise poetul fără să zâmbească. 


< 187 > 


Sub bolta deasă a pădurilor ce se întindeau de-a lungul 
Marelui Râu, giboni săreau din creangă în creangă, 
chirăind către bărcile ce se legănau purtate de curenţi 
spre est sau erau trase în amonte prin defilee. Deasupra 
apei şi a stâncilor, păsări dădeau roată ţipând. Printre 
copaci trăiau tigri care ucideau oameni în beznă, dacă 
oamenii erau atât de nesăbuiţi încât să se afle noaptea pe 
uscat. 

Era uşor să te uiţi în ochii depărtaţi care-i susțineau 
privirea şi să vezi un tigru, îşi zise Tai. Cu toată 
înţelepciunea şi firea lumească a poetului, exista în el şi 
ceva neîmblânzit, o verigă care-l lega de sălbăticia aflată 
dincolo de oraşele fortificate şi păzite. Sima Zian fusese 
bandit pe drumuri şi pe apă, niciodată integrat pe deplin la 
Curte sau în districtul curtezanelor. 

Se vedea cu ochiul liber. 

Poetul zâmbi iarăşi şi pe chipul lui se ivi compasiunea. 
Tigrii nu erau aşa, îşi zise Tai. Tigrii nu păreau niciodată 
blânzi. „Trebuie să-ţi îmbunătăţeşti metaforele”, îşi zise el. 
Era prea multă complexitate în poet, pentru a-l compara cu 
o simplă felină din junglă. 

Celălalt bărbat zise cu blândeţe: 

— Îmi închipui că ai venit aici pentru o femeie. Trebuie 
să fi trecut multă vreme şi asta nu e bine pentru niciun 
bărbat, cu atât mai puţin pentru unul care are de luat nişte 
hotărâri dificile. Du-te sus, Shen Tai. O să fac şi eu la fel. 
Profită de noaptea asta, fiindcă poţi. Hai să ne întâlnim aici 
puţin mai târziu. O să ne simţim mai bine amândoi şi o să 
putem decide cum să procedăm în privinţa celor ce am a-ţi 
spune. 

„Cum să procedăm.” 

Tai îşi drese vocea. 

— Eu... indiferent despre ce-i vorba, în mod sigur nu 
este însărcinarea sau problema domniei tale. 

Zâmbetul poetului se accentuă. 

— Zi-i înţelepciunea beţivului, dacă vrei, care nu-i 
întotdeauna înţelepciune, după cum bine ştim. Dar mi-am 
trăit viaţa luând astfel de decizii şi acum sunt prea bătrân 


< 188 > 


ca să mă mai schimb. Poezie, prietenie, vin. Esenţialul în 
viaţa unui bărbat. Şi ar mai fi... 

Poetul se ridică cu o mişcare destul de fluidă, 
clătinându-se însă uşor odată ajuns în picioare. 

Privi în jos către Tai. Îşi depărtă uşor picioarele. Cu 
hainele şifonate şi pătate de mâncare, cu părul cărunt 
prins la nimereală. Dar ochii aceia depărtaţi ardeau. 

— Probabil ştii pasajul: Există o altă lume/ Care nu-i a 
bărbaților, zise el. 

Privi în jur, clătinându-se, după fata pe care o 
trimiseseră să ducă mesajul. Ea se şi afla lângă el. Se 
înclină, îi ridică sabia şi i-o înmână. 

— Deşi adevărul este că eu cealaltă sabie a domniei tale 
o doresc, domnul meu, zise fata, zâmbind lent la rândul ei. 

Sima Zian râse tare şi o însoţi, coborând cele două 
trepte, apoi părăsind camera prin cea mai apropiată dintre 
uşile cu perdea. 

Tai mai rămase o clipă aşezat, apoi se săltă nesigur în 
picioare, recuperându-şi, în timp ce se ridica, propria sabie 
aflată în teacă. 

În aceeaşi clipă, simţi un parfum lângă el: mosc, ambră. 
Un braţ zvelt îi înfăşură din nou mijlocul. O privi. Mătase 
stacojie. Avea părul prins cu ace de fildeş şi jad, cu şuviţe 
căzând artistic. 

— Am fost răbdătoare, murmură ea. Şi nu mi-a fost uşor. 

El o privi. În clipa aceea i se păru la fel de frumoasă ca 
lumina lunii pe o pajişte de munte, ca Fecioara Care ese, 
ca întruchiparea a tot ce-şi amintea despre graţia şi 
misterul feminin... şi nu avea părul auriu. 

— S-ar putea să nu fiu la fel de răbdător eu însumi, zise, 
auzindu-şi schimbarea din glas. 

Expresia ei se modifică, o notă şi mai întunecată în ochii 
ei negri. 

— Şi mie mi-ar plăcea asta, zise ea. 

Pulsul lui reacţionă. 

— Vă rog să-mi onoraţi dorinţa şi să urcați cu mine, 
domnul meu. 

O lăută cântând discret, flaute. Râsetele şi vocile din 


< 189 > 


încăperea luminată discret se stinseră în urma lui, în urma 
lor, în timp ce ea îl conducea pe scări către o cameră cu un 
pat foarte larg şi cu lămpi deja arzând, aprinse de 
servitori, luminile pâlpâitoare aşteptându-i pe ei (sau pe 
oricine ar fi fost cei veniţi), tămâie într-un vas, o fereastră 
deschisă pentru a prinde adierea primăverii târzii. Pe masă 
era o lăută. 

— Să vă cânt, stăpâne? 

— După, zise Tai. 

Şi o cuprinse în braţe cu foame şi dorinţă şi, în secret, 
cu teamă şi cu o grabă care izvora din toate astea şi-şi 
găsea alinare în roşul intens al gurii ei gustând-o pe a lui şi 
în alunecarea mătăsii pe care ea o lăsase să cadă, 
rămânând dinaintea lui numai cu bijuteriile de la urechi şi 
gât, de la încheieturi, degete şi glezne, cu lumina jucând 
pe frumuseţea trupului ei. 

Simti, chiar în timp ce ea începuse să-l dezbrace şi să-l 
tragă în pat, că după ce faptul va fi fost consumat, după ce 
se va fi întors la parter, viaţa lui avea să se schimbe încă o 
dată, la fel ca atunci când îi fuseseră oferiţi caii. Şi de aici 
venea frica. 

Ea era experimentată şi inteligentă, nu se grăbea. Părea 
extrem de versată în tot ce făceau aici femeile, în tot ce 
trebuia să ştie despre bărbaţi şi despre nevoile lor 
(ascunse sau nu) într-o casă atât de faimoasă. Il făcu să 
râdă şi de mai multe ori să-şi ţină răsuflarea surprins, să 
inspire brusc (atunci o văzu zâmbind) şi să strige tare în 
ambele împrejurări în care ea îl purtă către şi apoi prin 
lung amânatul crescendo al dorinţei. 

După aceea îl spălă, folosind apă dintr-un lighean aflat 
pe masă. În timpul ăsta, murmura versurile unui vechi 
poem popular şi mişcările îi erau languroase, satisfăcute, 
lente aşa cum trebuie să fie postludiul. li şi cântă după 
aceea, la lăuta lăsată în cameră, aducându-l prin toate 
acestea îndărăt, mişcare după mişcare, cu gura, degetele 
şi unghiile, cu şoapte şocante şi şoapte subtile şi, în cele 
din urmă cu muzică, din Kuala Nor înapoi în lume. 

In cele din urmă, Tai se sili să se ridice. Se îmbrăcă din 


< 190 > 


nou în timp ce ea îl privea, încă goală în pat, pozând cu 
abilitate astfel încât el s-o vadă cât mai bine în lumina 
difuză: sânii, pântecele, locul întunecat şi ispititor dintre 
coapse. Avea să se aranjeze şi apoi să coboare în urma lui, 
aşa cum se cuvenea. 

După ce se îmbrăcă, îşi găsi spada, apoi se înclină 
dinaintea fetei, acesta fiind un obicei pe care Chou Yan îl 
introdusese în cercul lor: un omagiu adus femeii, chiar 
dacă nu-i cunoşteai numele şi era posibil să n-o mai vezi 
niciodată, dacă ea se dăruise pe sine dincolo de aşteptări 
şi satisfăcuse nevoi adânc îngropate. Văzu că fata era 
surprinsă. 

leşi din cameră şi cobori scările către următoarea 
schimbare din viaţa sa. 

Poetul se afla pe platformă, în acelaşi loc, probabil cu 
aceeaşi ceaşcă în mână. Cele două fete erau din nou acolo. 
Se întrebă în treacăt dacă fuseseră amândouă sus cu el. 
Probabil că da, îşi zise. 

Acum era linişte în încăpere. Era târziu şi, deşi în 
districtele plăcerii din orice oraş munca nu se oprea 
niciodată cu totul, dispoziţia se putea schimba pe măsură 
ce noaptea înainta. Cele mai bune case lăsau câteva lămpi 
din camerele de primire să se stingă. Ambianţa devenea 
mai blândă, muzica mai înceată şi uneori chiar 
melancolică, pentru că bărbaţii găseau o anumită plăcere 
în tristeţe, în amintirea zilelor de odinioară sau a anilor 
tinereţii. Cineva cânta „Moara de lângă satul meu”, care 
nu era interpretat decât la ore târzii şi-i făcea pe unii 
ascultători să plângă. 

İşi puse sabia acolo unde o lăsase şi mai devreme şi se 
aşeză din nou în faţa poetului. Cea mai înaltă dintre cele 
două fete înaintă cu o ceaşcă pentru el, îi turnă vin şi se 
retrase. Tai bău. Îl privi pe poet, aşteptând. 

— E vorba despre sora ta, zise Sima Zian. 


< 191 > 


PARIEA A DOUA 


< 192 > 


CAPITOLUL IX 


Li-Mei are o iurtă numai a ei, ridicată în fiecare seară 
după ce şi-au încheiat călătoria şi demontată în fiecare 
dimineaţă când se trezesc pentru a porni din nou. 

Soarele este la apus acum, la capătul celei de-a patra 
zile dincolo de graniţele Kitaiului. Niciodată n-a mai ajuns 
atât de departe. Niciodată nu şi-a dorit să ajungă atât de 
departe. Are cu ea două doamne de onoare de la Curte. Nu 
le cunoaşte, ba nici măcar nu le place. Plâng tot timpul. 
Ştie că îi poartă pică fiindcă o slujesc pe ea şi nu pe 
adevărata prinţesă. 

Este prinţesă acum. Sau, cel puţin, aşa i se spune. Au 
primit-o în rândul familiei regale înainte să plece din Xinan 
în această călătorie spre nord. La palatul Ta-Ming a avut 
loc o ceremonie. Li-Mei, în mătase roşie şi aurie, cu o 
podoabă pe cap mult prea grea, decorată cu jad, baga şi 
perle din sud, abia dacă i-a acordat vreo atenţie. Era prea 
mânioasă. Fratele ei stătea în spatele prim-ministrului. Ea 
l-a privit fix pe tot parcursul ceremoniei, fără să-şi 
desprindă ochii de el. Asigurându-se că ştia precis cum se 
simţea ea, de parcă pentru Liu asta ar fi avut vreo 
importanţă. 

Şi acum simte mai degrabă mânie decât orice altceva, 
deşi îşi dă seama că acesta ar putea fi un mod în care îşi 
ascunde, faţă de ea însăşi şi faţă de alţii, teama. Mânia o 
împiedică să se poarte mai blând cu cele două femei care, 
acum, sunt în slujba ei. Sunt speriate. Sigur că sunt 
speriate. Ar putea fi mai blândă. Nu e vina lor. 

Tristeţea lor nu este ruşinoasă, se gândeşte ea. Nici 
groaza lor, care, în mod previzibil, a sporit de când au 
lăsat în urmă Shuquianul, ultimul oraş important din 
Xinan, ajungând apoi la marele cot al Râului Auriu şi la 
Zid. 

Shuquian a rămas de mult în urmă. Au ieşit de cealaltă 
parte a Zidului, pătrunzând în sălbăticie acum patru zile. 
Soldaţii i-au salutat de pe zid când alaiul lor a trecut 


< 193 > 


graniţa. 

Li-Mei numără, ţinând evidenţa zilelor atât cât poate. E 
un obicei de-al său. Tatăl ei spunea că-i place asta. Tatăl ei 
e mort, altminteri aşa ceva nu s-ar întâmpla. 

Comandantul escortei imperiale s-a înclinat de trei ori 
dinaintea prinţeselor, apoi el şi Armata Dragonului 
Zburător din Xinan s-au întors de la porţile grele ale 
Zidului Lung înapoi în lumea civilizată. Li-Mei şi-a părăsit 
lectica şi a stat în bătaia unui vânt stârnit parcă de 
dragonul galben? privindu-le plecarea. A văzut porţile lumii 
închizându-se în urma lor. 

Nomazii, barbarii, le-au preluat pe cele două mirese din 
Kitai, negociate - vândute - pentru blănuri, cămile şi 
ambră, dar mai ales pentru cai şi pentru sprijin militar. 

Este pentru prima oară când bogi au ţintit atât de sus 
sau li s-a oferit atât de mult. 

Adevărata prinţesă, cea de-a treizeci şi una fiică a 
Gloriosului împărat Taizu (fie să trăiască şi să domnească 
pentru totdeauna pe pământul iubit de zei!) va deveni, prin 
orice soi de ceremonie vor fi având ei în preerie, cea mai 
nouă dintre soțiile lui Hurok, Marele Han, stăpânul stepei 
sau al acestei părţi a ei, aliat (teoretic) loial al Kitaiului. 

Ciorile clămpănitoare în veşminte negre ce slujesc drept 
sfătuitori ai Tronului Imperial au fost de părere, după o 
judicioasă  cumpănire, că, având în vedere oastea 
momentan cam prea răsfirată şi problemele legate atât de 
costurile întreţinerii armatei, cât şi de dotarea cu cai, ar fi 
înţelept şi prudent să li se acorde barbarilor băutori de 
cumâs din stepe această onoare, altminteri de neconceput. 

Li-Mei n-ar trebui să se afle aici. Nu-şi doreşte - zeii ştiu 
bine! - să fie prinţesă. Dacă tatăl ei nu ar fi murit, 
impunând o pauză de doi ani tuturor ceremoniilor şi 
aniversărilor din familie, în mod sigur până acum ar fi fost 
măritată şi în siguranţă. Mama ei şi cea de-a Doua Mamă 
lucrau la căsătoria asta folosind căile potrivite. 

Nu este o adevărată membră a familiei regale, nici 
măcar pe departe, ci numai o domnişoară de onoare a 


° În mitologia chineză, dragonii puteau să aducă vântul sau ploaia. 
< 194 > 


împărătesei îmbătrânite şi exilate la ţară. Dar Li-Mei mai 
este şi sora unui frate ambițios şi cu o poziţie strălucită şi 
din această cauză e pe punctul de a deveni, destul de 
curând chiar, soţia numărul cine-ştie-cât a celui de-al 
doilea fiu al Marelui Han Hurok, Tarduk, actualul lui 
moştenitor. 

Desigur, în aceste stepe nu poţi fi foarte sigur că o să-ţi 
păstrezi statutul de moştenitor, dacă e adevărat ce 
vorbeşte lumea. Li-Mei e genul de persoană care ascultă 
ce se spune în jurul ei, aşa a fost întotdeauna, din copilărie 
- şi, cu ani în urmă, cel de-al doilea frate al ei, Tai, s-a 
întors din nord cu o poveste. 

Există, ca în cazul a tot ce se face în palatul Ta-Ming, 
precedente privind ridicarea unei femei de rang mai 
mărunt în rândurile familiei regale, special pentru 
asemenea scopuri. Este o festă subtilă jucată acestor 
barbari. Tot ce îşi doresc dintotdeauna popoarele supuse 
este să poată invoca o legătură cu familia regală a 
Kitaiului. Dacă unei femei i se spune „prinţesă”, pentru un 
nuntaş de rangul doi sau trei asta e mai mult decât 
suficient. Pentru un conducător străin (şi asta s-a mai 
petrecut de câteva ori, deşi nu cu poporul bogu) se... face 
rost de o prinţesă adevărată. 

Există fiice din belşug în cazul acestui împărat, după 
patruzeci de ani pe tron şi zece mii de concubine din toată 
lumea cunoscută. 

Li-Mei s-a gândit uneori la vieţile acestor femei. 
Ferecate dincolo de ziduri, porţi şi ferestre din hârtie de 
mătase, în aripa lor din palat, la capătul unei scări păzite 
de eunuci. Multe au îmbătrânit sau vor îmbătrâni fără să 
se fi aflat în aceeaşi încăpere cu împăratul. Sau cu vreun 
alt bărbat. 

Adevărata prinţesă, fiica împăratului, o pune fără 
încetare pe una dintre doamnele ei de onoare (are şase) 
să-i cânte din gură şi lăută „Măritată cu zarea-ndepărtată” 
de când au părăsit Shuquianul. Prinţesa Xue şi femeile ei 
plâng zi şi noapte. Văicăreli nesfârşite. 

Li-Mei nu se poate concentra. 


< 195 > 


Vrea o linişte mai profundă în jurul ei, în această 
sălbăticie, în bătaia acestui vânt, ca să-şi hrănească furia 
dinăuntru, să ţină groaza la distanţă, să se gândească la 
fratele ei. La ambii ei fraţi. Cel mai mic, Chao, aflat încă în 
casa de lângă pârâu, nu contează deocamdată. Să se 
gândească la casa părintească, să se lase copleşită de 
imaginile ei ar fi o greşeală acum, înţelege Li-Mei. 

Se concentrează cât de bine poate asupra fratelui pe 
care vrea să-l ucidă şi asupra celui care ar fi trebuit, 
cumva, s-o salveze de toate acestea. 

Deşi, ca să fim cinstiţi, Tai n-ar fi putut face nimic odată 
ce Liu - într-o clipă de inspiraţie şi urmărindu-şi propriile 
scopuri - îşi propusese sora drept cea de-a doua prinţesă 
pentru încheierea alianţei cu bogü şi reuşise să-i fie 
acceptată propunerea. Dar de ce să fie cinstită? De ce să 
fie înţelegătoare în acest ţinut al lupilor şi al ierburilor, 
când lasă în urmă tot ce a cunoscut vreodată în schimbul 
câmpurilor pustii şi al iurtelor primitive, al vântului care 
poartă praful galben al deşertului din vest şi al unei vieţi 
printre nişte barbari care nu-i vor vorbi niciodată limba? 

Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă ar fi trăit tatăl ei. 

Fiul cel Mare, Liu, a fost întotdeauna elocvent şi 
persuasiv, iar fiicele sunt nişte unelte. Mulţi taţi ar fi 
consimţit, văzând, la fel ca Liu, gloria adusă familiei lor, 
dar Li-Mei, singura fiică a familiei, este aproape sigură că 
generalul, chiar şi în retragere, şi-ar fi împiedicat cel 
Dintâi născut să se folosească astfel de sora lui. Liu n-ar fi 
îndrăznit nicicând să facă o asemenea propunere. Ambiţia 
pentru sine şi pentru familie era un lucru bun la un bărbat 
echilibrat, însă existau limite care făceau şi ele parte din 
acest echilibru. 

Vrea să creadă asta, dar a petrecut destulă vreme la 
Curte - unde a sosit cu un an înainte de exilul împărătesei 
- ca să-şi poată imagina contrariul. Aproape că aude vocea 
educată a lui Liu spunând pe un ton rezonabil: „Care-i 
diferenţa dintre a o oferi ca domnişoară de onoare 
împărătesei şi propunerea mea de a o ridica la rangul de 
prinţesă? Nu reprezintă ambele o onoare pentru familia 


< 196 > 


noastră? Are ea altă datorie, alt rol în viaţă decât acesta?” 

Până şi în imaginaţie îi este dificil să formuleze un 
răspuns zdrobitor. 

Tai ar fi putut-o face, la fel de inteligent, dar într-o 
manieră diferită. Însă cel de-al doilea frate al ei se află 
imposibil de departe acum, în vest, printre năluci. Este 
absolut sigură că Liu a luat în calcul şi această absenţă 
când şi-a croit planurile. Nici dulcea şi trista împărăteasă a 
lui Li-Mei, exilată din palat, cufundată în rugăciuni fără 
sfârşit şi cu memoria împuţinată, nu a putut face nimic ca 
s-o protejeze când a fost convocată în Sala Strălucirii. 

Li-Mei, purtată spre nord, se află acum ea însăşi dincolo 
de graniţe. Diferenţa este că Tai - dacă mai e în viaţă - se 
va întoarce în curând acasă. Ea nu. 

Este greu să trăieşti cu acest gând. Are nevoie de mânia 
ei. 

„Măritată cu zarea-ndepărtată” începe din nou, de data 
asta interpretată de cea mai netalentată dintre cele şase 
cântărețe la lăută. S-ar părea că fac cu schimbul. Li-Mei îşi 
permite să blesteme într-un mod cu totul neregesc. Deja 
urăşte cântecul. Măcar de-ar reuşi senzaţia asta s-o ajute 
să trezească în ea furia de care are nevoie. 

Priveşte afară din litieră (fireşte, n-are voie să 
călărească). Tocmai atunci trece unul dintre bogu, călărind 
spre fruntea coloanei. Are pieptul dezgolit şi părul 
desfăcut, acoperindu-i aproape în întregime spatele. Stă pe 
cal într-un fel în care niciun kitai n-a stat vreodată. Toţi 
sunt aşa, şi-a dat ea seama. Nomazii trăiesc călare. 
Trecând pe alături, el o priveşte. Ochii li se întâlnesc 
pentru o clipă, înainte ca Li-Mei să lase perdeaua să cadă. 

Are nevoie de câteva momente ca să decidă că expresia 
de pe chipul călăreţului nu este nici cuceritoare, nici 
triumfătoare, nici măcar una de poftă bărbătească, ci una 
de mândrie. 

Nu e sigură la ce-i foloseşte asta. 

După un timp trage din nou cu ochiul afară. Acum nu 
mai este niciun călăreț, omul şi-a văzut de drum. Peisajul 
este neclar. Vântul înserării răscoleşte praful, ca de obicei. 


< 197 > 


Aşa face de câteva zile. Îi înţeapă ochii. Soarele e jos, 
înceţoşat deasupra ierburilor nesfârşite. În ultimele două 
zile au văzut turme vaste de gazele. De când au lăsat în 
urmă Zidul, au auzit lupii în fiecare noapte. Kitailor le este 
frică de lupi, face parte din teama şi senzaţia de 
stranietate pe care o trezesc în ei aceste câmpii nordice. 
Cei postați în garnizoanele de dincolo de Zid probabil că-i 
urăsc de moarte, îşi spune ea. 

Mijind ochii către apusul portocaliu, Li-Mei se 
pomeneşte contemplând felurile în care şi-ar fi putut ucide 
fratele, pe Liu, înainte să se întâmple toate astea, 
trimiţându-l în ţinutul nopţii. 

Viziunile nu sunt satisfăcătoare decât pentru scurt timp. 

Este furioasă şi pe Tai, decide ea. Nu trebuie să fie 
corectă faţă de nimeni pe vântul ăsta. N-avea de ce să-i 
părăsească vreme de doi ani, nu când tocmai îngropaseră 
un tată şi un soţ. Era nevoie de el, fie şi pentru a-l 
contrabalansa pe Liu. Ar fi trebuit să ştie asta, s-o prevadă. 

Lasă perdeaua să cadă, se întinde pe perne şi se 
gândeşte la amândoi, plutind printre amintiri. 

Nu-i neapărat o idee bună. Înseamnă să-şi amintească 
din nou de casa ei, dar cât timp va putea să se abţină? In 
lipsă de altceva este măcar un mod de a o împiedica să se 
gândească la ce o aşteaptă când această călătorie dinspre 
lumea strălucitoare se va încheia, oriunde i-ar fi capătul 
aici, în pustietate. 

axă 


Cea de-a Doua Mamă, singura concubină a tatălui lor, nu 
avusese copii. O tragedie pentru ea, cauza multor insomnii 
şi tristeţi nocturne, dar - dificil cum e adevărul câteodată - 
un avantaj pentru cei patru copii Shen, pentru că îşi 
direcţionase considerabila sa afecţiune în întregime către 
ei şi cele două femei ale generalului nu avuseseră ca sursă 
de conflict competiţia între odrasle. 

Li-Mei avea şase ani, ceea ce însemna că Liu avea 
nouăsprezece şi se pregătea pentru cele dintâi examene, în 
prefectura lor. Tai era cu doi ani mai mic şi se iniţia în 
artele militare, fiind deja mai solid decât fratele său mai 

< 198 > 


mare. În acea toamnă, Chao, bebeluşul, făcea primii paşi 
prin curte, căzând cu încântare în grămezile de frunze. Îşi 
aminteşte asta. 

Tatăl lor era acasă, la capătul sezonului de campanie (alt 
motiv pentru care ştie că era toamnă, alături de frunzele 
de paulownia). Li-Mei, care studiase sârguincioasă dansul 
toată vara, cu un profesor ales de mamele ei, trebuia să 
ofere un spectacol familiei în dimineaţa senină, vântoasă a 
unei zile de sărbătoare, când toată lumea era acasă. 

Işi aminteşte vântul. Până în ziua de azi e convinsă că 
vântul a fost cel care i-a provocat necazurile. Dacă în 
această clipă viaţa ei n-ar fi sfărâmată, pierdută, ar reuşi 
să se simtă amuzată că încă se mai agaţă de asta ca să-şi 
explice căderea. 

Căci căzuse. Singura dată când i se întâmplase, după cel 
puţin o duzină de repetiţii în zilele precedente, în faţa 
profesorului şi a mamei sale. Dar cu amândouă mamele, 
tata şi fraţii ei mai mari privind-o şi cu toboşarul angajat s- 
o acompanieze, pe la jumătatea primului ei dans se 
învârtise prea repede, îşi pierduse echilibrul, încercase să 
şi-l regăsească, se împleticise în direcţia opusă şi căzuse - 
umilitor - în frunzele de pe marginea curţii, ca şi cum n-ar 
fi fost mai mare decât bebeluşul care se jucase în ele. 

Nu răsese nimeni. Îşi aminteşte asta. 

Liu ar fi putut să râdă, dacă ar fi fost într-o anumită 
dispoziţie, dar n-o făcuse. Li-Mei se ridicase în şezut, 
acoperită de frunze, şocată, palidă şi văzuse uşoara 
îngrijorare a tatălui ei, urmată de amuzamentul aproape 
mascat faţă de fetiţa lui cu picioruşe scurte. 

Şi asta o făcuse să sară în picioare şi să fugă din curte 
plângând în hohote. Voise să-i arate, să le arate tuturor, că 
ea crescuse, că nu mai era un bebeluş. Şi făcuse tocmai pe 
dos. Îi era peste puteri să îndure umilinţa dinăuntrul ei. 

Liu o găsise cel dintâi, în livadă, sub piersicul ei favorit, 
aflat la capătul cel mai îndepărtat al unui şir, lângă zidul 
de piatră. Era trântită pe jos, stricându-şi costumul de 
dans, cu faţa îngropată în braţe. Nu mai plângea, dar 
refuzase să-şi ridice ochii când îl auzise apropiindu-se. 


< 199 > 


Se aşteptase să fie a Doua Mamă sau poate (deşi mai 
puţin probabil) propria ei mamă. Tresărise auzind vocea 
aspră a Fratelui cel Mare spunându-i pe nume. Privind în 
urmă, şi-a dat seama de multă vreme că probabil Liu le 
ceruse celor două femei s-o lase în seama lui. Pe atunci ele 
trebuie că începuseră deja să-i dea ascultare. 

— Ridică-te! îi spusese el. 

Il auzise cum se ghemuia lângă ea gemând. Era deja 
durduliu, aşa că poziţia nu era una lipsită de efort. 

Să ignori un ordin direct de la cel Dintâi Frate era ceva 
ce pur şi simplu nu se făcea. În alte familii puteai fi biciuit 
sau lăsat să flămânzeşti pentru aşa ceva. 

Li-Mei se săltase în capul oaselor, amintindu-şi să încline 
respectuos din cap, cu mâinile împreunate, deşi nu se 
ridicase în picioare cum s-ar fi cuvenit. 

El lăsase să treacă de la sine. Poate că faţa ei mânjită de 
noroi şi urme de lacrimi îl făcuseră să fie indulgent. Cu Liu 
niciodată nu ştiai, încă de pe atunci. 

— Iată lecţia pe care o vei învăţa din asta, spusese el. 

Vocea lui fusese controlată, precisă, departe de tonul cu 
care s-ar fi adresat cineva unui copil. Avea să-şi 
amintească asta, pe urmă. Vorbise încet, însă o făcuse 
atentă. 

— Ne pregătim astfel încât să evităm greşelile şi nu ne 
prezentăm în faţa altora decât atunci când suntem convinşi 
că ne-am pregătit suficient de bine. Asta e prima lecţie. 
Înţelegi? 

Li-Mei făcuse semn că da, privind cu ochi mari faţa 
rotundă a celui mai mare dintre fraţi. In acel an el purta un 
început de mustață şi barbă. 

— Cu toate astea, continuase el, nefiind zei şi nici 
membri ai familiei imperiale, nu putem fi siguri că vom fi 
întotdeauna ireproşabili. Aşa ceva nu le este dat oamenilor 
de rând şi cu atât mai puţin femeilor. Aşadar, iată cel de-al 
doilea lucru pe care trebuie să ţi-l aminteşti: dacă suntem 
în public şi facem o greşeală, cădem în frunze, ne poticnim 
când ţinem un discurs sau ne înclinăm de prea multe ori 
sau de prea puţine... continuăm ca şi cum nu am fi greşit. 


< 200 > 


Ai înţeles? 

Ea încuviinţase din nou, dând din cap. 

— Dacă ne oprim, spuse Liu, dacă ne cerem scuze, dacă 
ne arătăm descumpăniţi, dacă fugim dintr-o curte sau 
dintr-o încăpere, ne forţăm audiența să ia act de greşeala 
noastră şi să vadă că ne-am umplut de ruşine. Dacă însă 
continuăm, atunci tratăm greşeala ca pe ceva ce stă în 
firea omenească şi arătăm că nu-i stăpâna noastră. Că nu 
are însemnătate. Şi, surioară, să-ţi aminteşti întotdeauna 
că, prin tot ce faci, tu reprezinţi această familie, nu numai 
pe tine. Ai înţeles? 

Şi aprobase pentru a treia oară. 

— Spune-o, îi poruncise fratele ei. 

— Am înţeles, zisese ea cât mai limpede cu putinţă. 

În vârstă de şase ani, cu faţa, mâinile şi hainele murdare 
de noroi şi de fructele răscoapte şi căzute. Reprezentându- 
şi familia prin tot ce făcea. 

El o privise un moment, apoi se ridicase gemând din nou 
şi părăsise livada mergând de-a lungul şirului de pomi. Era 
îmbrăcat în negru, îşi aminteşte ea. Neobişnuit lucru 
pentru un tânăr de nouăsprezece ani, la limita aroganţei 
(fără brâu roşu însă, important de precizat), dar se ştia 
dintotdeauna că Shen Liu avea să treacă examenele, toate 
cele trei niveluri, şi să devină mandarin în palatul din 
Xinan. Dintotdeauna. 

Tai apăruse în livadă puţin mai târziu. 

În mod sigur îl aşteptase pe Liu să vină şi apoi să plece, 
aşa cum trebuia să facă un al doilea frate. Imaginile acelei 
zile sunt nespus de clare, dureroase: privind îndărăt ea 
este de asemenea sigură că Tai ştia cu exactitate ce anume 
îi spusese Liu. 

Ea încă mai stătea în şezut, aşa că de data asta îşi 
văzuse fratele apropiindu-se. El îi zâmbise când ajunsese 
mai aproape, aşa cum Li-Mei ştiuse că va face. Nu se 
aşteptase însă să-l vadă aducând un lighean cu apă şi un 
prosop. Bănuise că ea se trântise pe pământul plin de 
noroi. 

Se aşezase alături, cu picioarele încrucişate, nepăsător 


< 201 > 


faţă de propriile haine şi papuci, şi aşezase lighenaşul între 
ei, punându-și grijuliu prosopul pe braţ, ca un servitor. Se 
aşteptase ca el să facă o strâmbătură ca s-o amuze şi era 
decisă să nu râdă (ca de aproape fiecare dată), însă Tai nu 
făcuse asta, mulţumindu-se doar să aştepte. 

După un moment, Li-Mei îşi scufundase în apă mâinile 
căuş şi îşi spălase faţa, braţele şi palmele. Pentru costumul 
ei de dans special croit nu putuse face nimic. 

Tai îi dăduse prosopul şi ea se ştersese. El luase 
prosopul şi îl pusese deoparte, apoi aruncase apa din 
lighean şi îl pusese şi pe acesta deoparte. 

— E mai bine, zisese el privind-o. 

— Mulţumesc, spusese ea. 

Îşi aminteşte o tăcere scurtă, dar plăcută. Era plăcut să 
fii prin preajma lui Tai. Îşi idolatriza amândoi fraţii mai 
mari, îşi aminteşte ea, însă pe Tai îl iubea. 

— Am căzut, zisese Li-Mei. 

El nu zâmbise. 

— Ştiu. Cred că te-ai simţit groaznic. Cred că de-abia 
aşteptai să dansezi. 

Ea încuviinţase din cap, neavând încredere în propria-i 
voce. 

— A fost foarte bine, Li-Mei, până s-a stârnit vântul. Am 
început să-mi fac griji de cum l-am simţit. 

Ea îl privise. 

— Poate... poate data viitoare, poate chiar în seara 
asta... ai putea să dansezi în casă? Cred că ăsta-i motivul 
pentru care dansatorilor nu le place să dea spectacole 
afară. Până şi cea mai mică briză poate să schimbe felul în 
care le unduiesc veşmintele şi... pot să cadă. 

— Nu ştiam asta... chiar preferă să danseze înăuntru? 

— Ştiu asta cu certitudine, zisese fratele ei. Ai fost foarte 
curajoasă s-o faci aşa, în curte, şi încă într-o dimineaţă de 
toamnă. 

Pentru scurt timp îşi permisese să pretindă că fusese 
într-adevăr curajoasă. Apoi clătinase cu hotărâre din cap. 

— Nu. Am dansat acolo unde au hotărât mama şi 
toboşarul. N-am fost curajoasă. 


< 202 > 


El zâmbise. 

— Li-Mei, chiar faptul c-o zici înseamnă că eşti cinstită şi 
curajoasă. Şi asta ar putea fi adevărat, va fi adevărat, când 
o să ai douăzeci şi şase de ani şi nu şase. Sunt mândru de 
tine. Şi tata la fel. L-am văzut cum te privea. Vrei să 
dansezi din nou pentru noi? Înăuntru? În seara asta? 

Buzele ei tremurau. 

— El... tata era cât pe ce să râdă. 

Tai căzuse pe gânduri, apoi spusese: 

— Ştii care-i treaba cu oamenii? Când cineva cade, dacă 
nu s-a lovit, e nostim, surioară. Nu ştiu de ce. Tu ai idee? 

Fetiţa clătinase din cap. Nu ştia de ce era nostim, dar îşi 
reaminti cum chicotise când Chao tropăia şi cădea în 
frunze. 

— Şi tata n-a râs, adăugase Tai. Mai întâi şi-a făcut griji 
pentru tine, apoi s-a temut că ţi-ar fi rănit mândria dacă ar 
fi zâmbit, aşa că n-a făcut-o. 

— L-am văzut. Se abţinea. Şi-a acoperit gura cu mâna. 

— Bravo ţie c-ai observat. Da. Pentru că a fost foarte 
mândru de tine. A zis că speră c-o să încerci din nou. 

Buza ei nu mai tremura. 

— Aşa a zis? Adevărat, Tai? 

Şi Tai făcuse semn că da. 

— Adevărat. 

Încă nu ştie, nici până azi, dacă această ultimă afirmaţie 
fusese adevărată, dar ieşiseră împreună din livadă, Tai 
ducând ligheanul şi prosopul, şi în noaptea aceea ea 
dansase din nou pentru ei (în costumul de dans curăţat la 
repezeală), în camera largă de primire, printre lampioane 
plasate grijuliu la distanţă, şi nu căzuse. Tata zâmbise tot 
timpul privind-o şi apoi, când se apropiase de el, o bătuse 
pe obraz, după care se ridicase şi-i făcuse o plecăciune 
oficială, fără să râdă vreun pic, şi-i dăduse un şirag de 
bănuţi de alamă, ca şi cum ar fi plătit un dansator 
adevărat, apoi o acadea scoasă dintr-un buzunar, fiindcă, 
până la urmă, ea avea numai şase ani. 

QW 


Dacă ar fi să înşire în gând - sau să-i explice cuiva care 
< 203 > 


ar întreba-o şi care ar avea vreun drept să i se răspundă - 
câteva dintre enormele deosebiri dintre fraţii ei mai mari, 
îşi spune Li-Mei, acele conversații care au avut loc cu mult 
timp în urmă, într-o grădină tomnatică, ar fi de ajuns. 

Liu îi spusese - în acea zi şi de nenumărate ori pe urmă, 
în persoană, dar şi în scrisorile trimise din Xinan - că ea 
reprezenta familia prin tot ce făcea. Acceptase asta ca pe 
un adevăr, valabil pentru ea şi pentru orice femeie sau 
bărbat. Aşa stăteau lucrurile în Kitai. Nu însemnai nimic în 
acest imperiu, dacă nu aveai în spate o familie. 

Dar acum se află dincolo de graniţele imperiului. 
Nomazii, cu şirurile lor de cai cu coame lungi, cu câinii 
ciobăneşti imenşi, cu iurtele lor primitive şi cu limba lor 
aspră... nu-i cunosc familia. Nu-l cunosc pe tatăl ei. Nu le 
pasă de asta nici cât negru sub unghie. Nici măcar nu ştiu 
- şi gândul ăsta o doare - că e parte din neamul Shen. A 
fost făcută membră a dinastiei imperiale. Aşa o privesc 
bogu, de aceea au un aer atât de mândru când îi aruncă 
ocheade în timp ce trec călare pe lângă ea. 

În acest moment, nu înţelege de ce ar trebui să 
considere că i s-a făcut o onoare. Este încarnarea unei 
înşelătorii abile şi a ambiţiei calculate a fratelui ei. Şi 
nimeni dintre cei de acasă, de lângă micul lor pârâu, n-o va 
mai vedea vreodată. 

Stăpânindu-şi tristeţea, se întreabă dacă o scrisoare ar 
putea ajunge măcar până la mama ei şi la a Doua Mamă, în 
caz că ar trimite una sau o duzină, în primăvară, prin 
călăreţii bogü, până la cotul râului, unde se face comerţ. 

Tai îi spusese că-i curajoasă şi în timp ce creştea îi 
repetase de mai multe ori cât de deşteaptă era şi cum 
aceste două însuşiri aveau s-o ajute în viaţă. Acum nu mai 
e atât de sigură de asta. Ştia că n-ar fi minţit-o, dar este 
posibil să se fi înşelat. 

Curajul poate să însemne numai că nu plânge noaptea 
sau că nu insistă să asculte aceeaşi melopee interminabilă 
pe parcursul călătoriei şi Li-Mei nu are nici cea mai mică 
idee la ce i-ar putea folosi deşteptăciunea celei de a doua 
sau a cincea soţii a moştenitorului unui Mare Han. 


< 204 > 


Nici măcar nu ştie a câta va fi. 

Nu ştie nimic despre bărbatul către care călătoreşte 
pentru a-i deveni soţie, cu care va împărţi patul, dacă el o 
va dori vreodată. Purtată în litiera ei, Li-Mei trage adânc 
aer în piept. 

S-ar putea sinucide. Multe femei măritate în acest fel au 
făcut-o. Desigur, un asemenea gest este considerat o 
ruşine. Nu-i sigură că-i pasă. Poate decide să plângă şi să 
jelească tot drumul spre nord, să continue şi după ce 
ajung. 

Sau poate alege să reprezinte amintirea măreaţă, 
strălucită a tatălui său şi acea versiune a ei pe care Tai i-a 
tinut-o dinainte toată viaţa ca pe o oglindă de bronz. Acea 
versiune a lui Shen Li-Mei pe care o bătrână împărăteasă a 
iubit-o şi în care s-a încrezut în exilul ei, după ce 
Nepreţuita Consoartă a venit şi, fermecând cu muzica, 
inteligenţa şi frumuseţea sa, a schimbat lumea. 

O femeie putea schimba lumea. 

Şi Li-Mei nu este cea dintâi femeie exilată departe de 
viaţa şi de căminul ei, prin căsătorie, prin sfârşitul unei 
căsătorii, prin moartea cuiva, prin naştere, prin 
imposibilitatea de a rămâne însărcinată... într-un fel sau 
altul, care mai de care mai dureros. 

Aude ordine răstite. Fiindcă a fost atentă, recunoaşte de 
acum câteva cuvinte. În sfârşit, poposesc pentru noapte. În 
stepă, apropierea verii înseamnă zile foarte lungi. 

S-a stabilit deja o rutină: cele două prințese rămân în 
litierele lor în timp ce le sunt ridicate iurtele. Ies atunci 
când sunt chemate şi se îndreaptă direct către iurte, unde 
li se aduce cina. După aceea sunt pregătite de culcare de 
femeile lor şi dorm. Se trezesc atât de devreme că, până şi 
acum, în preajma verii, uneori e chiciură pe iarbă sau se 
ridică ceţuri. 

În litiera care este lăsată jos, Li-Mei se strâmbă. Un gest 
cam copilăros, deşi nu i-ar plăcea să i se spună asta. Işi 
vâră picioarele goale în papuci. 

Trage singură perdeaua în lături - complet de data asta 
- şi iese afară, în lumina înserării şi în vântul prăfos al 


< 205 > 


stepei. 

Iarba şi tot ce o înconjoară este verde ca smaraldul. 
Inima îi bate iute. Speră că nimeni nu-şi va da seama. 

Surprins, unul dintre purtătorii litierei scoate o 
exclamaţie. La auzul ei, un călăreț se răsuceşte, o vede 
stând afară şi se întoarce galopând prin iarbă: este acelaşi 
care a privit-o mai devreme. Sare de pe cal înainte ca 
animalul să se oprească şi aterizează cu uşurinţă, alergând 
şi apoi încetinind, o acţiune pe care a făcut-o probabil de 
sute de ori, îşi zice Li-Mei. 

El se apropie cu mânia şi graba înscrise pe chip. 
Vorbeşte furios, făcându-i semn să intre din nou în litieră 
şi, deşi ea nu înţelege cuvintele, mesajul nu are nici urmă 
de ambiguitate. 

Ea nu se clinteşte. El o spune din nou, aceleaşi vorbe, 
mai răstite, aceleaşi gesturi bruşte, poruncitoare. Şi alţii s- 
au întors de-acum şi-i privesc. Alţi doi călăreţi vin în grabă 
dinspre fruntea coloanei, cu expresii posomorâte. Ar fi mai 
înţelept, îşi spune Li-Mei, să se întoarcă în litieră. 

Îl pălmuieşte cu putere pe bărbatul din faţa ei. 

Lovitura îi amorţeşte mâna. Nu-şi aminteşte când a lovit 
ultima oară pe cineva. De fapt, nu-şi aminteşte s-o fi făcut 
vreodată. 

Spune, pronunţând clar (el n-o să înţeleagă, dar nu 
contează): 

— Sunt fiica unui general kitai şi o membră a familiei 
imperiale a Celestului Împărat Taizu, Stăpân al Celor Cinci 
Direcţii, şi sunt viitoarea soţie a moştenitorului Marelui 
Han. Indiferent ce rang aveţi, toţi îmi veţi da ascultare de- 
acum. M-am săturat să stau într-o litieră sau într-o iurtă 
toată ziua şi toată noaptea. Aduceţi-mi pe cineva care să 
înţeleagă o limbă civilizată şi o s-o repet! 

Ştie că e posibil s-o ucidă. 

Poate că stă pe marginea prăpastiei către tărâmul nopţii 
acum, pe punctul de a trece dincolo. Probabil că e foarte 
ruşinos să fii lovit de o femeie. 

Însă vede nehotărârea din ochii lui şi o copleşeşte 
uşurarea. N-o să moară în bătaia vântului acestei seri, au 


< 206 > 


investit prea mult în venirea ei aici, în nord, pentru 
căsătorie. 

Cu câteva momente mai înainte, el avusese un aer atât 
de mândru călărind pe lângă ea, privind-o. Fără altă 
călăuză decât instinctul, Li-Mei face un pas înapoi, îşi 
lipeşte picioarele şi se înclină, cu mâinile încleştate oficial 
una într-alta în interiorul mânecilor largi ale robei. 

Apoi, îndreptându-se, zâmbeşte scurt, ca o figură regală 
care binevoieşte să detensioneze un moment dificil. 

Las’ să fie nedumeriţi, îşi spune. Las’ să fie nesiguri de 
ea. Mânie şi independenţă, apoi politeţe şi chiar graţie. 
Vede că perdelele litierei celeilalte prințese (adevărata 
prinţesă) sunt uşor despărțite. Foarte bine, să se uite. 
Măcar a încetat cântecul ăla prostesc. 

Li-Mei aude păsări. Trec pe deasupra lor în stoluri 
numeroase. În apropiere se află un lac. Probabil de aceea 
au ales acest loc de popas peste noapte. 

Arată către apă. 

— Ce lac e ăsta? Cum i se zice pe limba voastră? 

Îl priveşte pe bărbatul aflat dinaintea ei. Ceilalţi şi-au 
înfrânat caii, rămânând în şei, evident nesiguri cum să 
procedeze. 

— Dacă urmează să trăiesc printre bogu, trebuie să 
învăţ aceste lucruri, spuse ea. Adu-mi pe cineva care poate 
să-mi răspundă! 

Bărbatul din faţa ei îşi drege glasul şi, uimitor, 
răspunde: 

— Îi spunem Lacul Marmotei. Sunt multe acolo. 
Marmote, îşi fac vizuinile pe dealuri, de cealaltă parte. 

Vorbeşte kitana. Li-Mei ridică din sprâncene şi-i oferă 
favoarea - din nou foarte scurtă - a unui zâmbet. 

— De ce nu mi-ai spus că vorbeşti limba noastră? 

Bărbatul se uită în altă parte şi schiţează o ridicare din 
umeri care se vrea a fi dispreţuitoare, însă nu reuşeşte. 

— Ai învăţat-o făcând negoţ la cotul râului? 

El îşi întoarce iute privirea, surprins (deşi n-a fost o 
deductie dificilă). 

— Da, spune bărbatul. 


< 207 > 


— Atunci, zice ea, cu răceală de data asta, dacă ai ceva 
să-mi comunici, inclusiv cereri cu care aş putea sau nu să 
fiu de acord, de acum încolo o vei face în limba pe care o 
cunosc eu. Şi le vei spune şi celorlalţi ce am zis. M-ai 
înţeles? 

Şi, minune, după o scurtă ezitare, el face semn că da. 

— Spune-le, zice Li-Mei şi le întoarce spatele ca să 
privească lacul şi păsările. 

Vântul îi răvăşeşte părul, încercând să-i elibereze 
şuviţele din acele lungi. 

Există un poem pe această temă, vântul ca un iubit 
nerăbdător. 

Îl aude dregându-şi din nou vocea, apoi începând să le 
vorbească în propria limbă călăreţilor care s-au adunat. 

Îl aşteaptă să termine înainte să se întoarcă din nou şi 
decide să le ofere tuturor ceva. 

— O să încerc să vă învăţ limba. O să pun întrebări. 
Trebuie să mi-i arăţi pe călăreţii care vorbesc kitană. Ai 
înţeles? 

El încuviinţează din nou. Dar, şi mai important, unul 
dintre cei călare ridică o mână, ca şi cum ar cere voie să 
vorbească (aşa cum se cuvine!) şi spune: 

— Şi eu vă vorbesc limba, prinţesă. Mai bine decât el. 

Călărețul zâmbeşte, arătându-şi dinţii strâmbi. Un 
început de competiţie. E un ins mai solid. 

Şi Li-Mei vede, cu plăcere, că cel dinaintea ei îl priveşte 
pe noul pretendent cu mânie. Ea zâmbeşte, de data asta 
către cel care stă călare. 

— Am auzit, zice ea, deşi voi trage propriile mele 
concluzii cu privire la cine dintre cei de aici vorbeşte mai 
bine. O să vă anunţ după ce voi avea timp să judec. 

Trebuie jucaţi pe degete, îşi spune ea, ţinuţi în balanţă, 
bărbaţii ăştia. Orice femeie din Ta-Ming ştie câte ceva 
despre asta. În acelaşi timp, e ceva folositor, e cel dintâi 
lucru bun după cine ştie cât timp. Toată viaţa ei a fost 
renumită pentru faptul că punea întrebări şi acum, aici, ar 
putea căpăta nişte răspunsuri. 

Trebuie să afle cât mai multe cu putinţă despre bărbatul 


< 208 > 


cu care se va mărita şi despre viaţa femeilor în stepă. Dacă 
existenţa ei urmează să devină o teribilă oroare, îi va pune 
capăt chiar ea. Dar dacă zilele şi nopţile pot fi orânduite 
într-un fel aici, dincolo de Zid şi de lumea cunoscută, s-a 
decis să încerce. Încearcă chiar acum. 

Îl priveşte pe cel dinaintea ei. 

— Numele tău? 

Îşi păstrează un ton şi o postură poruncitoare. 

— Sibir, spune el, apoi adaugă: prinţesă. 

Şi îşi înclină capul. 

— Vino cu mine cât timp se ridică iurta, îi spune ea, 
oferindu-i asta ca pe un dar pe care ceilalţi să-l vadă şi să-l 
invidieze. Spune-mi unde suntem şi cât mai avem de 
călătorit, învaţă-mă numele lucrurilor. 

Se îndepărtează fără să-l aştepte şi pe el, îndreptându-se 
către apă, părăsind coloana destrămată de călăreţi, litiere 
şi iurte demontate. Soarele îi proiectează umbra dinaintea 
ei. „Fii regală”, îşi aminteşte Li-Mei, ţinând capul sus. 
Cerul, îşi spune ea, este enorm, iar zarea (zarea cu care e 
măritată) se află uluitor de departe. Sibir se dezmeticeşte 
şi o urmează zorit. 

Constată cu mulţumire că el nu merge lângă ea, 
rămânând cu jumătate de pas mai în urmă. E bine. E la fel 
de bine că inima ei şi-a încetinit bătăile. Mâna dreaptă, cu 
care l-a plesnit, o ustură. Nu-i vine să creadă c-a făcut-o. 

Terenul este denivelat: vizuini de iepure sau aparţinând 
celorlalte animale. Marmotelor. Iarba e uimitor de înaltă, 
ajungându-i aproape până la talie pe măsură ce se apropie 
de lac. Cosaşi sar dinaintea ei. Işi dă seama că o să aibă 
nevoie de încălțări mai trainice. Nu ştie ce haine i-au 
împachetat la palat. În acel moment a ignorat deliberat 
totul, scufundată în mânia ei. O s-o pună pe una dintre 
noile ei femei să-i deschidă cuferele şi lăzile pe care le 
transportă spre nord şi să caute. 

— Am de gând să fac asta în fiecare dimineaţă înainte de 
plecare şi în fiecare seară când aşezăm tabăra, spune ea 
privind în jur. La fel şi la amiază, când ne oprim să 
prânzim, în afară doar de cazurile în care crezi că e 


< 209 > 


periculos. Vreau să mă serveşti. Ai înţeles? 

„Ai înţeles?” Parcă ar fi fratele ei, Liu. Şi da, e o ironie 
aici. 

În mod surprinzător, cel numit Sibir nu-i răspunde. 
Neliniştită, ea priveşte peste umăr. Nu e atât de 
încrezătoare pe cât pare. Cum ar putea? El s-a oprit 
locului, aşa că face şi ea la fel. 

Privirea lui nu-i aţintită asupra ei. 

Spune ceva în limba lui. Un jurământ, o rugăciune, o 
invocaţie? Îndărătul lor, unde se află coloana de călăreţi, şi 
ceilalţi au amuţit. Nimeni nu mişcă. Neclintirea lor este 
nefirească. Toţi privesc în aceeaşi direcţie, către lac, dar 
dincolo de el, deasupra, înspre dealurile unde se 
presupune că-şi fac marmotele bârlogul. 

Li-Mei se întoarce să vadă. 

Vântul se stârneşte din nou. Ea îşi ridică amândouă 
mâinile, încrucişându-le protector la piept, devenind din 
nou nespus de conştientă că este singură şi foarte departe 
de casă. 

— O, tată! şopteşte ea, luându-se prin surprindere. De ce 
m-ai abandonat? 

Dintre toate făpturile vii, kitaii se tem cel mai tare de 
lupi. Ca popor de fermieri - orez şi cereale, irigaţii şi 
câmpuri cultivate cu răbdare - le-a fost întotdeauna frică 
de ei. Se spune că lupii din stepele din nord sunt cei mai 
mari din lume. 

Pe panta unui deal, dincolo de lac, se află o duzină 
dintre aceştia, conturându-se nemişcaţi pe cer, luminaţi de 
soarele în amurg, privind în jos către ei, către ea. 

Sibir vorbeşte în cele din urmă, cu vocea sugrumată de 
încordare. 

— Prinţesă, ne întoarcem. Repede! Asta nu-i normal. Se 
lasă văzuţi! Lupii nu fac niciodată aşa. Şi... 

Vocea îi amuţeşte, ca şi cum darul vorbirii, în orice 
limbă, i-ar fi fost smuls. 

Ea se uită în continuare către est. Vede ce văd toţi 
ceilalţi. 

Pe culmea dealului, printre lupi, a apărut un bărbat. 


< 210 > 


Fiarele îi fac loc. Chiar fac asta. 

În acel moment, Shen Li-Mei simte cu o certitudine 
bruscă şi năucitoare că, din nou, călătoria vieţii ei este pe 
punctul de a se schimba. Căci cărările se pot bifurca şi de 
obicei o fac, în moduri pe care oamenii nu le pot înţelege 
cu adevărat, fiindcă aşa a fost croită lumea. 


< 211» 


CAPITOLUL X 


În aceeaşi seară, în palatul Ta-Ming, aflat lângă zidul de 
nord al Xinanului, cu vastul parc interior al Cerbilor vizibil 
prin uşile deschise ale balcoanelor, o femeie cântă la un 
instrument cu coarde într-una dintre sălile de audiții de la 
etajele superioare, făcând muzică pentru împărat şi pentru 
câţiva curteni aleşi pe sprânceană. Moştenitorul lui, 
Shinzu, este şi el prezent. Prinţul ţine în mână o cupă de 
vin care este umplută cu regularitate. 

Împăratul Taizu, Luminatul Stăpân al Celor Cinci 
Direcţii, conducând cu binecuvântarea Cerului, nu-şi 
desprinde nicio clipă ochii de la femeia care cântă. Aceeaşi 
observaţie este valabilă pentru majoritatea celor aflaţi în 
încăpere. (Un mandarin urmăreşte, însă, cu coada ochiului, 
pe altcineva, pe un bărbat nespus de gras aşezat lângă 
împărat, încercând - şi nereuşind - să-i citească în suflet.) 

Wen Jian, Nepreţuita Consoartă, este obişnuită să fie 
tinta tuturor privirilor. Aşa stau lucrurile, aşa e ea. I se 
întâmplă indiferent dacă face muzică, ca acum, dacă intră 
pur şi simplu într-o încăpere sau dacă trece călare printr- 
unul dintre parcurile din palat sau din oraş, de-a lungul 
apei sau al pădurii. E un lucru care i se cuvine. Este deja 
considerată una dintre frumuseţile legendare ale Kitaiului. 

Are douăzeci şi unu de ani. 

Taie răsuflări şi face bătăile inimilor să-şi schimbe 
ritmul. Prima oară când o vezi şi de fiecare dată după 
aceea, ca şi cum amintirea s-ar şterge şi apoi ar fi 
reîmprospătată. Văzând-o pe Wen Jian, oricine s-ar duce cu 
gândul la un pârg desăvârşit, apoi la porțelan sau fildeş, 
apoi ar încerca să împace aceste două imagini şi ar eşua. 

În această seară, instrumentul la care cântă provine din 
Apus, o variantă de lăută la care se cântă cu degetele, nu 
cu un plectru. A cântat mai devreme, dar acum n-o mai 
face. Doar ecoul ultimelor note mai vibrează în încăperea 
în care alternează coloane de jad şi de alabastru, acestea 
din urmă atât de fin lucrate, încât felinarele plasate 


< 212 > 


înăuntrul lor răspândesc lumină. 

Un orb cu un flaut stă pe o rogojină alături de femeie. 
Într-un moment ales de ea, femeia lansează o ultimă notă, 
iar el recunoaşte semnalul şi începe să cânte. Ea se ridică 
şi se poate vedea că e desculţă, apoi traversează podeaua 
de marmură trandafirie, oprindu-se dinaintea tronului care 
a fost transportat în încăpere. 

Fiul Cerului zâmbeşte dincolo de fâşia îngustă a bărbii 
sale lungi, cărunte. Este îmbrăcat în alb. Brâul îi este 
galben, culoarea imperială. Poartă pe cap o pălărie moale, 
neagră, papuci de mătase neagră cu broderie de aur şi trei 
inele pe fiecare mână. Unul dintre inele înfăţişează un 
dragon din jad verde. Numai împăratul îl poate purta. 
Acum patruzeci de ani sau poate puţin mai mult, şi-a ucis 
mătuşa şi doi dintre fraţi. În săptămânile şi lunile care au 
urmat, şaizeci de mii de oameni au murit în timp ce el 
revendica şi ocupa tronul Phoenixului după moartea tatălui 
său. 

Îndrăzneţ şi priceput pe câmpul de luptă, învăţat, dăruit 
cu imaginaţie (mult mai mult decât fraţii care au murit), 
conducător experimentat, Taizu a consolidat cea de-a Noua 
Dinastie şi a modelat lumea cunoscută, folosind războiul ca 
să aducă expansiunea şi pacea, iar apoi acea pace - una în 
mare parte durabilă - pentru a abate un flux de bogăţie 
aproape inimaginabilă către Kitai, către acest oraş, către 
acest palat pe care l-a construit lângă acela mai mic ce i-a 
aparţinut tatălui său. 

Nu mai e tânăr. Afacerile de stat şi guvernarea îl 
obosesc lesne după atâtea decenii de grijă şi sârguinţă. Işi 
construieşte mormântul la nord-vest de Xinan, alături de 
mormintele tatălui şi bunicului, punându-le în umbră, dar 
ceea ce vrea el de fapt este să trăiască pentru totdeauna. 

Cu ea. Cu Jian, cu muzica şi tinereţea ei, cu frumuseţea 
ei. Această descoperire neaşteptată, mai prețioasă decât 
jadul, a zilelor sale din urmă. 

În încăperea înaltă, ea se mişcă dinaintea lor, începând 
să danseze în timp ce orbul cântă încet. Din rândurile 
privitorilor se ridică un sunet, o exclamaţie colectivă, ca a 


< 213 > 


unor muritori care au văzut în depărtare cel de-al nouălea 
cer, întrezărind astfel cum ar putea fi viaţa printre zei. 

Împăratul tace, privind-o. Ochii lui Jian sunt aţintiţi într- 
ai lui. Sunt întotdeauna aţintiţi într-ai lui când el se află în 
încăpere. Muzică de flaut, acel suspin colectiv de încântare 
când dansul ei începe şi deodată o voce exclamând, 
şocantă ca o şarjă: 

— O, minunat! O să dansezi pentru noi! Ce bine! 

Râde fericit. O voce ciudat de piţigăiată într-un trup de o 
masivitate stupefiantă. Un bărbat atât de gras că fesele şi 
coapsele i se revarsă dincolo de rogojina aşezată pentru el 
în apropierea tronului. I s-a permis să stea jos, sprijinit pe 
pernuţe, o recunoaştere a necesităţii şi o dovadă de 
cinstire. Nimeni altcineva nu mai stă aşezat, în afară de 
împărat şi de muzicantul orb, nici măcar moştenitorul lui 
Taizu. Shinzu stă în picioare lângă tatăl său, bând vin într- 
o tăcere prudentă. 

Prudenţa e o dovadă de înţelepciune din partea unui 
prinţ al Kitaiului. 

Bărbatul imens şi deloc prudent s-a născut ca barbar, în 
nord-vest. A fost arestat în tinereţe pentru că fura oi, dar 
în loc să fie executat i s-a permis să se alăture armatei 
Kitaiului. 

Acum este atât de puternic, încât îi îngrozeşte pe 
majoritatea celor aflaţi încăpere. Este guvernatorul militar 
a trei provincii din nord-est, un teritoriu enorm. O armată 
foarte mare. 

Un asemenea lucru nu s-a mai întâmplat până acum, un 
guvernator peste trei provincii. Nu s-a permis să se 
întâmple. 

Picioarele groase ale bărbatului sunt întinse înaintea lui. 
Îi este imposibil să le încrucişeze. Ochii sunt crăpături 
aproape complet ascunse în cutele unei feţe proaspăt rase. 
Sub o pălărie neagră, părul său se răreşte. Nu i-a mai 
rămas destul cât să şi-l prindă în coc. Când vine în Xinan 
sau când părăseşte capitala imperială reîntorcându-se în 
prefecturile sale din nord, doisprezece bărbaţi îi cară 
lectica. S-au dus zilele în care un cal l-ar fi putut purta, în 


< 214» 


luptă sau oriunde altundeva. 

Numele lui este An Li, dar e cunoscut de mult timp ca 
Roshan. 

Este un om urât de mulţi, însă există alţii care îl iubesc 
la fel de pasional, cu aceeaşi intensitate. 

Unul dintre cei care îl iubesc este împăratul, iar Jian, 
Nepreţuita Consoartă, l-a adoptat chiar ca fiu - deşi are de 
două ori vârsta ei - în joacă, într-o ceremonie făcută în 
glumă pe care unii o privesc ca pe o abominaţie. 

Mai devreme în această primăvară, femeile din anturajul 
ei, treizeci sau patruzeci la număr, chicotind printre nori 
de tămâie şi aromele parfumurilor amestecate, l-au 
dezbrăcat de haine în timp ce el zăcea pe podea în 
apartamentele femeilor, apoi l-au pudrat, l-au înfăşat şi l- 
au legat ca pe un bebeluş folosind ţesături vaste. Jian a 
intrat râzând şi bătând din palme şi l-a hrănit cu lapte - cu 
sânii dezgoliţi, spun unii - prefăcându-se că era al ei. 

Împăratul, se şoptea, intrase în încăpere în acea zi, în 
aripa femeilor, unde bărbatul cel corpolent care fusese - şi 
în multe feluri încă mai era - cel mai mare general al 
imperiului plângea şi ţipa ca un nou-născut, zăcând pe 
spate, frecându-şi ochii lui mici cu pumnii, în timp ce 
femeile zvelte şi parfumate din palatul Ta-Ming râdeau 
fermecate şi amuzate să-i vadă pe Jian şi Roshan atât de 
veseli şi puşi pe joacă în inima lumii. 

Toată lumea din Xinan cunoştea povestea asta. Despre 
cei doi se mai şopteau şi alte poveşti pe care era nespus de 
periculos să le rosteşti cu voce tare într-o companie 
nepotrivită. De fapt, în orice companie. 

Să vorbeşti aşa cum o face Roshan acum, tocmai când 
Wen Jian îşi începe dansul, este o încălcare grosolană a 
protocolului. Pentru cei ce înţeleg asemenea nuanţe este şi 
o demonstraţie agresivă de încredere. 

Este necivilizat şi analfabet - şi o declară cu mândrie - 
născut într-un trib de la marginea dunelor deşertului, 
printre oameni care au învăţat să supravieţuiască crescând 
oi şi vaci şi apoi jefuindu-i pe negustorii de pe Drumurile 
Mătăsii. 

< 215 > 


Tatăl lui a servit în armata Kitaiului la frontieră, unul 
dintre numeroşii călăreţi barbari care au jucat acest rol pe 
măsură ce armata imperială a evoluat. Au oprit atacurile, 
făcând drumurile cele lungi sigure pentru comerţ şi pentru 
dezvoltarea Xinanului şi a imperiului. Tatăl a avansat până 
la un rang mediu, deschizând drumul pentru un fiu care nu 
fusese întotdeauna atât de corpolent. 

An Li, la rândul lui, a fost soldat şi ofiţer, apoi ofiţer 
superior ai cărui soldaţi lăsau movile de capete duşmane 
pe câmpurile de luptă, la dispoziţia lupilor şi a păsărilor 
hoitare, supunând fâşii mari de teritoriu în numele 
Kitaiului. Ca urmare a acestor cuceriri a fost făcut general, 
apoi, după nu multă vreme, guvernator militar în nord-est, 
cu onoruri care le depăşeau pe cele ale oricărui alt 
guvernator. 

În consecinţă îşi permite să se comporte cum nimeni 
altul n-ar îndrăzni, nici măcar moştenitorul tronului. În 
niciun caz moştenitorul. Îl amuză pe Taizu. După părerea 
unora din această încăpere, se poartă astfel cu bună 
ştiinţă, întrerupând cu brutalitate, ca să le arate celorlalţi 
că poate. Că numai el poate. 

De aceeaşi părere e şi prim-ministrul, cel nou adică: 
Wen Zhou, vărul preferat al Nepreţuitei Consoarte, care a 
obţinut funcţia în urma intervenţiei ei. 

Fostul prim-ministru, cel slăbănog şi insomniac care a 
murit în toamnă - spre uşurarea multora şi teama şi 
durerea altora - era singurul om în viaţă de care Roshan se 
temea vizibil. 

Chin Hai, care l-a promovat în mod repetat pe barbarul 
cel masiv şi care l-a ţinut în frâu, li s-a alăturat strămoşilor 
săi şi de atunci palatul Ta-Ming este un loc cu totul diferit, 
ceea ce înseamnă că şi imperiul este. 

Eunucii şi mandarinii, prinții şi conducătorii militari, 
aristocrații, discipolii, atât cei ai Căii Sacre, cât şi cei ai 
Maestrului Cho - toţi stau cu ochii pe prim-ministru şi pe 
cel mai puternic guvernator militar şi nimeni nu face 
mişcări prea bruşte şi nu atrage atenţia asupra sa. Nu-i 
întotdeauna bine să fii remarcat. 


< 216 > 


Dintre cei care privesc cele dintâi mişcări lente, 
senzuale, ale lui Jian - cu fusta ei din mătase crem şi aurie 
măturând podeaua, apoi începând să se ridice şi să 
plutească pe măsură ce mişcările îi devin mai iuți şi mai 
ample - cel mai bănuitor în privinţa lui Roshan este 
principalul sfătuitor al prim-ministrului. 

Acesta stă în spatele lui Zhou în robele negre (cu brâu 
roşu şi cheie aurită atârnată de brâu) ale unui mandarin 
din cel mai înalt rang, al nouălea. 

Numele lui este Shen Liu şi sora sa, unica sa soră, se 
află acum la mare depărtare în nord, dincolo de Zidul cel 
Lung, servindu-i extrem de bine interesele. 

Nutreşte aprecierea unui om cult faţă de un asemenea 
dans, faţă de poezie, vin bun şi mâncare, pictură şi 
caligrafie, pietre preţioase şi brocart din mătase Jiao, ba 
chiar şi pentru arhitectură şi orientarea subtilă a 
grădinilor oraşului. Mai mult decât primul-ministru, în 
toate aceste privinţe. 

Firea sa are şi o latură senzuală, grijuliu ascunsă. Dar în 
cazul acestei femei, Liu trebuie să se lupte să-şi ţină 
imaginaţia în frâu. Se teme de el însuşi. Simplul fapt că nu 
poate să nu şi-o imagineze singură cu el într-o încăpere 
(mâinile acelea delicate înălțându-se, mânecile lungi 
alunecând şi dându-i la iveală braţele lungi şi netede, în 
timp ce îşi desface părul de culoarea nopţii) îl face să 
tremure, ca şi cum un duşman ar putea să pătrundă în 
lăcaşul gândurilor sale şi să-l expună, aducându-l pe 
marginea prăpastiei. 

Impasibil, calm la exterior, Liu stă în spatele prim- 
ministrului Wen, alături de şeful eunucilor palatului, şi 
priveşte o femeie dansând. Un observator întâmplător ar 
crede că se plictiseşte. 

Nu-i aşa. Îşi ascunde dorinţa şi este înspăimântat din 
pricina lui Roshan, neştiind ce ambiţii anume nutreşte 
omul. Lui Liu nu-i place să fie nesigur de ceva, nu i-a 
plăcut niciodată. 

Prim-ministrul se teme şi el şi amândoi cred că au 
motive pentru asta. Au discutat chiar anumite acţiuni, 


< 217 > 


inclusiv să-l provoace pe Roshan să facă un gest nesăbuit 
şi apoi să-l aresteze sub acuzaţia de trădare, dar bărbatul 
controlează trei armate, e iubit de împărat, iar poziţia lui 
Jian, a cărei părere contează, este ambiguă. 

Unul dintre fii lui Roshan se află aici, la palat, în calitate 
de curtean, însă totodată ca un soi de ostatic, dacă se va 
ajunge acolo. În sinea lui, Liu este de părere că Roshan nu 
va lăsa acest lucru să-l abată de la orice se va decide să 
facă. Doi dintre sfătuitorii guvernatorului au fost arestaţi 
în oraş, cu trei săptămâni în urmă, la îndemnul prim- 
ministrului, şi acuzaţi de consultarea unor astrologi după 
lăsarea întunericului, un delict grav. Au negat acuzaţiile. 
Rămân, în continuare, închişi. Roshan afişează o supremă 
indiferenţă faţă de această problemă. 

Discuţiile vor continua. 

Se aude un foşnet. Un cleric slăbănog al Căii, un 
alchimist, apare lângă tron purtând o cupă de jad bătută 
cu pietre preţioase pe o tavă rotundă de aur. Fără să 
piardă din ochi dansatoarea, ai cărei ochi nu-i părăsesc pe 
ai lui, împăratul bea elixirul care i-a fost prescris la 
această oră. Ea şi-l va lua pe al ei mai târziu. 

S-ar putea să nu aibă nevoie niciodată de mormântul lui. 
Ar putea trăi pentru totdeauna alături de ea, mâncând 
piersici aurii în pavilioane din lemn de santal, înconjurați 
de arbori îngrijiţi şi de crânguri de bambus, de grădini de 
crizanteme aflate pe malul unor heleştee în care plutesc 
nuferi şi flori de lotus, alunecând printre lampioane şi 
licurici ca amintirile unei vieţi muritoare. 

axă 


Tai îl privi pe poetul aflat de cealaltă parte a platformei, 
apoi îşi mută atenţia către o lampă şi către umbra pe care 
o arunca pe zid. Avea ochii deschişi, dar nu vedea decât 
umbre. 

Sima Zian îi povestise tot ce ştia. Spusese că aceste 
informaţii începuseră să se afle printre oamenii influenţi de 
la Curte şi cei din rândul serviciului civil. 

Era o poveste care ar fi putut ajunge uşor la viitorii 
învăţaţi, la urechile prietenilor lui Tai: două prințese 

< 218 > 


trimise ca soţii pentru bogi în schimbul cailor de care era 
nevoie urgent pentru reproducere şi călărie şi a unui 
număr mai mare de nomazi care să intre ca lefegii în 
armata kitailor. Una dintre prințese - o adevărată fiică a 
familiei imperiale, cealaltă, conform unui truc străvechi şi 
abil... 

„Este vorba despre sora ta”, spusese poetul. 

Multe deveniseră clare în această cameră de primire 
discret luminată a unui aşezământ de plăceri, într-o noapte 
târzie, într-un oraş provincial, departe de centrul puterii. 
Departe de locul unde fratele mai mare al lui Tai, confident 
de încredere şi principal sfătuitor al prim-ministrului Wen 
Zhou, realizase... ceea ce oamenii ar fi considerat o 
manevră strălucită, spectaculoasă, un dar făcut întregii 
sale familii, nu doar sieşi. 

Tai, cu privirea pierdută în umbre, văzu deodată 
imaginea unei fetiţe stând pe umerii lui şi întinzându-se să 
culeagă caise din... 

Nu.  Alungă imaginea.. Nu-şi putea permite 
sentimentalisme ieftine. Asemenea gânduri triste erau 
pentru poeţii neglijenţi care făceau improvizații la 
banchetul rural al vreunui prefect sau pentru studenţii 
care se luptau cu versurile care li se dăduseră la examen. 

Avea să-şi cheme în minte, în schimb, amintirea 
dimineţilor în care generalul Shen Gao fusese acasă, întors 
din campanii, imagini ale fetei încăpăţânate care asculta 
din uşă - lăsându-se văzută sau auzită, ca s-o poată izgoni 
dacă aşa voiau - în timp ce Tai discuta cu tatăl său despre 
lume. Sau, mai târziu, când generalul se retrăsese pe 
proprietatea lui ca să pescuiască în pârâu şi să jelească şi 
când Tai era cel care revenea acasă: din nordul îndepărtat, 
de pe Muntele Toba de Piatră sau în vizită pe perioada 
sărbătorilor în timp ce studia în Xinan. 

Li-Mei nu mai era o fetiţă entuziastă, cu feţişoara 
rotundă. Lipsise de acasă, slujindu-i împărătesei timp de 
trei ani şi se pregătea să se mărite când murise tatăl lor. 

O altă imagine: un lac nordic, o colibă în flăcări, focuri 
arzând. Miros de carne arsă, bărbaţi făcându-le lucruri de 


< 219 > 


nedescris morţilor şi celor încă vii. 

Amintiri pe care i-ar fi plăcut să le fi lăsat în urmă. 

Deveni conştient că îşi încleştase pumnii. Se sili să se 
oprească. Nu-i plăcea să fie evident, transparent, asta 
făcea un om vulnerabil. De fapt, Fratele cel Mare Liu 
fusese cel care îl învățase asta. 

Văzu că Sima Zian îl privea, îi privea mâinile, cu o 
expresie plină de compasiune. 

— Vreau să omor pe cineva, zise Tai. 

O pauză de gândire. 

— Cunosc dorința asta. Uneori funcţionează. Nu 
totdeauna. 

— Fratele meu, propriul ei frate, i-a făcut una ca asta, 
zise Tai. 

Femeile se retrăseseră, erau acum singuri pe platformă. 

Poetul încuviinţă. 

— Pare evident. Crezi că s-ar aştepta să-l lauzi pentru 
asta? 

— Nu, zise Tai privind în gol. 

— Serios? Ar putea să se aştepte. Având în vedere ce 
înseamnă asta pentru familia ta. 

— Nu, repetă Tai, uitându-se în altă parte. Probabil a 
făcut asta prin intermediul prim-ministrului. Aşa trebuie să 
fi fost. 

— Desigur, aprobă Sima Zian. 

Îşi mai turnă vin şi făcu semn către ceşcuţa lui Tai. 

Tai clătină din cap. Zise, cu cuvintele revărsându-i-se de 
pe buze: 

— Am mai aflat şi că prim-ministrul Wen a luat-o pentru 
el pe femeia pe care... pe curtezana mea preferată din 
Districtul de Nord. 

Poetul zâmbi şi spuse. 

— Iţe la fel de strânse ca în poezia clasică! Şi pe el ai 
vrea să-l omori? 

Tai roşi, dându-şi seama cât de banale îi păreau probabil 
toate astea cuiva atât de umblat prin lume ca poetul. O 
încăierare pentru o curtezană. Un student şi un înalt oficial 
guvernamental! Până la moarte! Soiul de poveste dubioasă 


< 220 > 


pe care o jucau teatrele de păpuşi ca să aibă ţăranii la ce 
căsca gura în pieţe. 

Era prea furios şi o ştia. 

Se întinse şi-şi mai turnă o ceaşcă. Privi din nou în jurul 
camerei. Numai vreo duzină de oameni mai erau încă treji. 
Era foarte târziu. Călărise toată ziua, încă de la primele 
raze ale dimineţii. 

Sora lui dispăruse. Yan murise lângă lac. Tatăl lui era 
mort. Fratele lui... fratele lui... 

— Există anumiţi oameni în Xinan şi în alte părţi care şi- 
ar dori ca prim-ministrul să... nu se mai numere printre cei 
vii, zise grav Sima Zian. Înseamnă că şi-a luat măsuri de 
precauţie. Oraşul imperial e un pericol mortal acum, Tai. 

— Atunci o să mă potrivesc în el numai bine, nu? 

Poetul nu zâmbi. 

— Nu cred. Cred că o să deranjezi oameni şi o să faci 
balanţe să se încline. Evident, cineva nu vrea să ajungi 
acolo. 

Evident. 

Era dificil, în ciuda a tot ce se întâmplase, să şi-l 
imagineze pe fratele său alegând un asasin. Era dureros ca 
o lovitură. Era o crăpătură, o crevasă, o falie în lume. 

Tai clătină încet din cap. 

— E posibil să nu fi fost fratele tău, zise poetul de parcă 
i-ar fi citit gândurile. 

Femeia kanlină, Wei Song, făcuse la fel cu câteva nopţi 
în urmă. Lui Tai nu-i plăcea asta. 

— Sigur că el a fost! zise Tai cu asprime. 

Dincolo de cuvintele lui domnea bezna. 

— Pentru că ştia ce aveam să cred despre ceea ce i-a 
făcut lui Li-Mei. 

— S-ar fi aşteptat să-l omori din cauza asta? 

Tai îşi încetini cavalcada sumbră a gândurilor. Poetul îi 
susţinu privirea cu ochii lui depărtaţi. 

În cele din urmă, Tai ridică din umeri. 

— Nu. Nu s-ar fi aşteptat. 

— Aşa credeam şi eu, zise Sima Zian, zâmbind. Că veni 
vorba, în portic este cineva care tot trece-ncolo şi-ncoace 


< 221 > 


şi se uită înăuntru, la noi. O persoană scundă. În haine 
negre. Poate fi un alt kanlin trimis după tine... 

Tai nici nu se osteni să se uite. 

— Nu. Aceea-i a mea. Kanlin, da. Mi-am angajat o gardă 
la Poarta de Fier. O războinică trimisă de cineva din Xinan 
să oprească asasinul. 

— Ai încredere în ea? 

Şi-o aminti pe Wei-Song pe alee, în aceeaşi noapte, când 
îl atacaseră oamenii guvernatorului. Chiar avea încredere 
în ea, îşi dădu el seama. 

Cândva l-ar fi iritat să aibă pe cineva care să se posteze 
atât de vizibil de strajă, pierderea intimităţii, presupunerea 
că nu e în stare să aibă grijă de el. Acum, după câte aflase, 
era altceva. Trebuia să se gândească şi la asta. 

Nu în noaptea asta. Era prea obosit şi nu-şi putea lua 
gândul de la Li-Mei. Şi nici de la Liu. Primul Fiu, fratele 
mai mare. Dormiseră în aceeaşi cameră ani de zile. 

Alungă şi acest gând. Altă dovadă de sentimentalism. Nu 
mai erau copii. 

— E femeie, zise el. Kanlinul. Probabil i-a văzut pe 
soldaţii guvernatorului plecând cu prizonierii şi a decis că 
trebuie să stea cineva de pază. Uneori e cam dificilă. 

— Toţi sunt. Femeile sunt dificile. Războinicii kanlini 
sunt dificili. Pune astea două la un loc şi... 

Poetul râse. Apoi întrebă, aşa cum Tai se cam aşteptase: 

— Cine e acel „cineva din Xinan” care a trimis-o? 

Decisese să aibă încredere în acest om, nu? 

— Curtezana de care vorbeam. Concubina lui Wen Zhou. 

De data asta poetul clipi uimit. După un moment, zise: 

— A riscat atâta? Pentru cineva care e plecat de doi ani? 
Shen Tai, eşti... 

Lăsă ideea neterminată. 

— Dar dacă prim-ministrul este cel care te vrea mort, s- 
ar putea să nu se răzgândească nici dacă asta ar costa 
imperiul caii tăi. 

Tai clătină din cap. 

— Dacă mă ucide acum, după ce a sosit vestea despre 
cai, Zhou sau fratele meu riscă să existe cineva - tu, Xu 


< 222 > 


Bihai sau chiar comandantul de la Poarta de Fier - care să 
facă legătura cu el. Pierderea atâtor cai sardieni va face 
moartea mea importantă. Duşmanii lui l-ar putea dobori 
folosindu-se de ea. 

Poetul cugetă. 

— Atunci despre ce-i vorba? Nu puteai face nimic pentru 
sora ta tocmai din Kuala Nor, nu? Erai prea departe, era 
deja prea târziu şi totuşi a fost trimis un asasin. Era vorba 
cumva să elimine un nou adversar înainte să revină? 

Şovăi, apoi adăugă: 

— Poate un rival? 

Era şi asta o variantă. 

Părul ei în lumina lămpii. 

„Şi dacă o să mă ia cineva de-aici cât timp eşti plecat?” 

— S-ar putea, spuse el. 

— O să-ţi continui drumul către Xinan? 

Tai zâmbi pentru prima oară de când coborâse scările. 

— Trebuie, nu-i aşa? spuse el cu tristeţe. Am trimis 
veste. Voi fi aşteptat cu nerăbdare! 

De data asta nu mai primi un zâmbet drept răspuns, 

— Aşteptat, poate chiar pe drum. Shen Tai, vrei să 
accepţi acest nedemn prieten şi tovarăş? 

Tai înghiţi cu greutate. La asta nu se aşteptase. 

— De ce? Ar fi o nesăbuinţă să te pui în pericol... 

— M-ai ajutat să-mi reamintesc o poezie, zise cel căruia i 
se spunea Nemuritorul Surghiunit. 

— Ăsta nu-i un motiv să... 

— Şi ai îngropat morţii de la Kuala Nor timp de doi ani. 

Urmă o nouă tăcere. Bărbatul ăsta, îşi zise Tai, spunea la 
fel de mult prin pauze, prin distanţele dintre cuvinte, ca şi 
prin cuvintele propriu-zise. 

De cealaltă parte a camerei, cineva începuse să 
ciupească discret strunele unei lăute şi notele pluteau prin 
lumina lămpilor şi prin întuneric, ca frunzele într-un pârâu 
luminat de lună. 

— Xinanul s-a schimbat. O să ai nevoie de cineva care 
cunoaşte oraşul aşa cum a devenit în lipsa ta. Care-l ştie 
mai bine decât un anume kanlin care umblă de colo-colo. 


< 223 > 


Sima Zian zâmbi larg, apoi râse, amuzat de un gând pe 
care preferă să-l păstreze pentru sine. 
Mâna poetului se întinsese să atingă sabia, observă Tai. 
„Prieten”, acesta fusese cuvântul pe care-l folosise. 
Q 


O călătorie nu se încheie când ajungi la destinatie. 

Această idee răsuflată îi răsare în minte în răcoarea 
nopţii, în timp ce aşteaptă singură în iurtă. Li-Mei nu e nici 
adormită, nici ghemuită sub aşternuturile din blănuri de 
oaie pe care i le întind ei noaptea. În stepă, sub cerul liber, 
poate fi foarte frig. Înăuntru, cu perdeaua trasă, e beznă 
ca într-un mormânt. Nu-şi vede nici măcar mâinile. Stă pe 
pat, complet îmbrăcată, strângând în mâini un cuţitaş. 

Tremură şi este nemulțumită de asta, deşi nu-i nimeni 
care să-i vadă slăbiciunea. 

Învățăturile Căii Sacre folosesc zicala asta despre drum 
şi destinaţie ca să te înveţe, printre altele, că moartea nu 
înseamnă sfârşitul călătoriilor cuiva prin timp şi printre 
lumi. 

Nu ştie, nu are de unde, dar credinţa neamului bogu e 
asemănătoare. Sufletul se întoarce la Tatăl Cer, trupul 
ajunge în pământ şi continuă într-o altă formă, şi apoi într- 
alta, şi într-alta până când cercul se rupe. 

Li-Mei înţelege altceva în noaptea asta. Ştie altceva. Şi 
asta s-a întâmplat în momentul în care a văzut lupii de pe 
pantă şi pe bărbatul care-i însoțea şi i-a privit pe nomazii 
din spatele ei căzând pradă panicii şi haosului, aceşti 
bărbaţi aspri şi feroce ai stepelor, a căror natură însăşi le 
porunceşte să nu-şi recunoască frica dinaintea nimănui şi 
nici faţă de sine. 

Ceva urmează să se petreacă. O călătorie, un soi de 
călătorie, se va încheia, poate chiar aici. 

E trează şi îmbrăcată, aşteptând. Cu un cuţit. 

Aşa că nu-i surprinsă când cel dintâi lup urlă. Chiar şi 
aşa, nu poate să nu tresară spasmodic la auzul acelui sunet 
însingurat, sălbatic, sau să-şi împiedice mâinile să-i 
tremure şi mai tare. Poţi să fii curajos şi totuşi să-ţi fie 
frică. Se teme că se va tăia cu lama şi o pune alături, pe 

< 224 > 


pat. 

E conducătorul unei haite, mai întâi singur, apoi i se 
adaugă şi alţii, umplând noaptea vastă cu larma lor. Dar 
câinii nomazilor - marii ciobăneşti - sunt tăcuţi, aşa cum 
au fost de când au zărit prima oară lupii, înainte de apus. 

Asta, mai mult ca orice, o face să fie sigură că se petrece 
ceva straniu. Câinii ar fi trebuit să îşi iasă din minţi la 
vederea lupilor şi mai înainte, şi auzindu-i acum. 

Nimic. Niciunul nu scoate un sunet. 

Aude într-adevăr mişcări afară, călăreţi urcând în şa. 
Sunt mai în largul lor călare, a înţeles asta de mult. Dar nu 
se aud strigăte, comenzi, urlete de război sau câinii. E 
nefiresc. 

Lupii din nou, din ce în ce mai aproape. Cel mai 
îngrozitor sunet din lume, aşa a numit cineva urletele lor 
într-un poem străvechi. Kitaii se tem de lupi mai rău decât 
de tigri. În legende şi în viaţă. Acum coboară. În întuneric, 
ea închide ochii. 

Li-Mei vrea să se întindă pe patul ei micuţ, să-şi tragă 
cuverturile din piei de oaie peste cap şi să-şi dorească să 
dispară totul în neființă. 

În oraşul de lângă casa părintească trăia un bătrân care 
avea obiceiul să spună o poveste, o fabulă, despre o fată 
care putea face asta. Îşi aminteşte cum i-a întins o monedă 
prima oară şi cum apoi şi-a dat seama că era orb. 

Îşi doreşte din răsputeri să fie acolo, să fie acasă, în 
propria ei cameră, legănându-se înainte şi-napoi în 
leagănul din grădină, pe o scară în livadă culegând fructele 
timpurii ale verii, ridicând privirea ca să vadă Fecioara 
Care ese pe cerul familiar al serii... 

Îşi dă seama că are lacrimi pe obraji. 

Iritată, cu un gest pe care cel puţin unul dintre fraţii ei l- 
ar recunoaşte, îşi strânge buzele şi îşi şterge obrajii cu 
dosul palmelor. În felul ei, deşi s-ar putea să nu vrea să 
recunoască, îi displace să-şi arate teama la fel de mult ca 
nomazilor aflaţi afară, pe caii lor. 

Se sileşte să se ridice şi se asigură că o ţin picioarele. 
Poartă cizme de călărie. Şi-a pus cele două femei să le 


< 225 > 


găsească în bagaje la apus, când s-a întors din acea 
plimbare. Ezită, apoi ia din nou cuțitul şi-l lasă să cadă 
într-un buzunar al tunicii. 

S-ar putea să aibă nevoie de el ca să-şi pună capăt 
zilelor. 

Trage aer în piept, ridică perdeaua grea a iurtei şi iese 
aplecându-se. Ca să fie un act de vitejie, trebuie să-ţi fie 
frică. Tatăl ei a învăţat-o asta, cu mult timp în urmă. 

Bate vântul. Este frig. E conştientă de strălucirea 
necruțătoare a stelelor, de panglica Râului Ceresc 
arcuindu-se de-a lungul cerului, simbolul etern al tuturor 
lucrurilor despărțite: Fecioara Care Ţese de iubitul ei 
muritor, vii de morţi, exilatul de casa lui. 

Bărbatul stă dinaintea iurtei ei. La început s-a gândit la 
el, la ce ar fi putut fi, dar se dovedeşte că s-a înşelat. Este 
greu să-i ghiceşti vârsta, mai ales noaptea, însă vede că e 
îmbrăcat la fel ca un călăreț bogu. 

Fără clopoței, fără oglinzi, fără tobă. 

Nu e şaman. A crezut că de aceea erau atât de 
înfricoşaţi călăreţii. Ştie despre asemenea oameni pentru 
că i-a povestit fratele ei, cu ani în urmă. Deşi, sincer 
vorbind, Tai i-a relatat tatălui lor, nu ei, iar Li-Mei a 
ascultat din apropiere. 

Dar mai contează asta? Acum? Ştie unele lucruri. lar ei 
ar fi putut s-o trimită la pârâu sau să închidă uşa, dacă ar fi 
vrut. Nu se chinuise foarte tare să rămână nevăzută. 

Bărbatul din faţa iurtei ei este cel de pe panta de lângă 
lac. I-a aşteptat venirea. De fapt, Li-Mei mai ştie ceva: ştie 
că ea este motivul pentru care se află el aici şi că din cauza 
lui tac câinii, deşi lupii sunt cu el în tabără acum, o 
jumătate de duzină. Li-Mei decide să nu se uite înspre ei. 

Călăreţii bogu sunt înţepeniţi, într-o tăcere aproape 
oficială. Stau călare în şiruri în jurul iurtei ei, însă niciunul 
nu mişcă, nu reacţionează faţă de intrusul aflat în mijlocul 
lor sau faţă de lupii lui. Sunt lupii lui, ce altceva ar putea 
fi? Nu se văd nicăieri săgeți puse în arc, nici săbii scoase 
din teci. Aceşti bărbaţi sunt aici ca să escorteze prinţesele 
din Kitai către marele lor han, să le apere cu propriile 


< 226 > 


vieţi. Dar nu se întâmplă asta. 

Stele, o lună care păleşte, focuri de tabără arzând 
printre iurte, scântei trosnind, dar nicio altă mişcare. De 
parcă toţi ar fi fost transformați în statui bătute de lumina 
lunii, omul şi lupii lui, călăreţii, cu caii şi câinii lor, ca într- 
o legendă străveche cu regi dragoni şi cu vrăjitori sau cu 
femei-vulpi ţesându-şi magia în pădurile de bambus de pe 
marginea defileelor Marelui Râu. 

Călăreţii bogu arată de parcă nu s-ar putea mişca, îşi 
spune Li-Mei. 

Poate că-i adevărat. Adevărul adevărat, nu o legendă. 
Poate că îi ţine încremeniţi locului altceva decât frica sau 
veneraţia. 

Nu-i aşa, decide ea privind în jur în bezna luminată de 
focuri. Un bărbat trage de frâie. Altul îşi plimbă cu 
nervozitate mâna pe coama calului. Un câine se ridică, 
apoi se aşază repede la loc. 

Poveştile şi legendele sunt cele de care ne îndepărtăm 
când ne revendică lumea adultă, îşi spune ea. 

Într-un scurt moment de nebunie îi trece prin minte să 
se apropie de bărbatul cu lupii şi să-l plesnească peste 
obraz. N-o face. Nu e aceeaşi situaţie ca mai devreme. Nu 
înţelege destule. Nu înţelege nimic. Până nu înţelege nu 
poate să acţioneze, nu poate să îşi pună pecetea (oricât de 
slabă) asupra evenimentelor. Poate numai să urmeze 
noaptea încotro o va purta, încercând să-şi înăbuşe groaza, 
pregătită să moară. 

Cuţitul se află încă în buzunarul hainei ei. g 

Bărbatul n-a scos o vorbă şi n-o face nici acum. In 
schimb, privind-o în ochi, ridică o mână şi arată ţeapăn 
către est, către lac şi către dealurile de dincolo de el, acum 
invizibile în întuneric. Ea decide să trateze gestul ca pe o 
invitaţie, nu ca pe o poruncă. 

Nu că ar conta. 

Lupii - şase dintre ei - se grupează imediat şi pornesc în 
salturi în acea direcţie. Unul trece aproape de ea. Femeia 
nu-l priveşte. Bărbatul nu se întoarce să-i vadă. Continuă s- 
o privească pe Li-Mei, aşteptând. 


< 227 > 


Călăreţii nu se clintesc. N-au de gând s-o salveze. 

Schiţează un pas prudent, testându-şi siguranța 
picioarelor. Făcând-o, aude un suspin dinspre călăreţi: un 
sunet ca vântul printr-un luminiş văratic. Îşi dă seama, 
uluită, că toţi aşteptaseră să vadă ce va face ea. Aşa se 
explică nemişcarea lor. 

Are sens, în măsura în care ceva are sens în noaptea 
asta, într-un ţinut străin. 

În fond, el după ea a venit. 


< 228 > 


CAPITOLUL XI 


Era obosit. Fusese o zi foarte lungă, resimțea asta în tot 
corpul. Tai era călit şi în formă după doi ani de săpat 
morminte pe malul Kuala Norului, dar puteau interveni şi 
alţi factori care să facă un om să se simtă epuizat la 
capătul unei zile. 

Ar fi fost de asemenea incorect să nu admită că o parte 
din toropeala lui era legată de o anumită întâlnire care 
tocmai avusese loc la etajul Phoenixului Alb. 

Era conştient că parfumul femeii încă îl mai învăluia şi 
că nu-i ştia numele. Asta nu era ceva neobişnuit. Şi orice 
nume i s-ar fi spus n-ar fi fost cel real. Nici adevăratul 
nume al lui Ploaie de Primăvară nu-l ştia. 

Dintr-odată, amintirea ei deveni un nou motiv de 
tristeţe, adăugându-li-se celorlalte. 

leşind afară alături de cel mai slăvit poet al imperiului, 
noul său tovarăş - mai avea nevoie de timp pentru a se 
obişnui cu realitatea acestui fapt -, Tai văzu pe cineva 
aşteptându-l şi îşi zise că ar fi fost mai fericit dacă recent 
angajata sa gardă kanlin nu ar fi avut un aer atât de 
amuzat şi de plin de sine. Observându-i expresia îşi dori să 
fi fost treaz. 

Wei Song se apropie. Şi se înclină. 

— Servitoarea domniei voastre speră că vă simţiţi mai 
bine, domnul meu. 

Vorbise cu o politeţe impecabilă... şi cu o inconfundabilă 
ironie. 

Pentru moment Tai o ignoră. O tactică utilă atunci când 
mintea nu-ţi oferea nicio replică valabilă. Privi în jurul 
pieţei întunecate. Văzu în spatele ei litiera guvernatorului. 
Alţi soldaţi îi înlocuiseră pe cei care plecaseră cu asasinii. 
Precauţia - altă noutate - îl făcu să şovăie. 

— I-ai văzut sosind pe aceşti oameni? o întrebă arătând 
către ei. 

Song făcu semn că da. 

— Am discutat cu conducătorul lor. Poţi merge cu ei în 


< 229 > 


siguranţă. 

Tonul ei era cuviincios, expresia ei, nici pe departe. Îşi 
dori ca ea să nu fi spus ceea ce spusese la Poarta de Fier 
despre femeile care-l aşteptau în Chenyao. 

Tai deveni conştient de extrema încântare ce se ivise pe 
faţa poetului şifonat de alături. Sima Zian o privea pe 
gardiana lui Tai în mod apreciativ în lumina felinarelor 
porticului. 

— Ea e Wei Song, războinica mea kanlină, zise el pe 
scurt. 'Ţi-am pomenit de ea înăuntru. 

— Mi-ai zis, admise poetul zâmbind. 

Song îi răspunse şi ea cu un zâmbet şi se înclină. 

— Sunt onorată, ilustre domn. 

Nu avusese nevoie de nicio prezentare. 

Tai se uită de la unul la altul. 

— Haideţi să mergem pe jos, zise el brusc. Cere-le 
soldaţilor să ne urmeze. Song, avem vreo veste de la 
guvernator? Despre bărbaţii pe care i-au arestat? 

— Ni se va trimite veste de îndată ce va fi ceva de spus. 

„Ni”. Se gândi să comenteze, dar decise că era prea 
obosit pentru o confruntare şi nu îndeajuns de treaz. Nu 
voia să se certe. Se gândea la sora lui. Şi la fratele lui. 

— Plecăm la răsărit, zise el. Şi vom călări mai repede 
acum. Te rog să-i anunţi pe soldaţii de la Poarta de Fier. 

— La răsărit? protestă Sima Zian. 

Tai îl privi, iar poetul zâmbi strâmb. 

— O să mă descurc, zise Sima Zian. Poţi s-o trimiţi pe ea 
să mă trezească? 

Wei Song râse. Râse de-a binelea, arătându-şi dinţii albi. 

— O s-o fac cu plăcere, domnul meu, zise ea. 

Nereuşind să găsească replică nici la asta, Tai se urni 
din loc. Sima Zian ţinu pasul cu el. Nu trăda niciun semn 
de oboseală sau vreun efect al vinului băut. Nu era cinstit. 
Song mergea în urma lor. Tai îl auzi pe unul dintre oamenii 
guvernatorului dând un ordin şi aceştia ridicară lectica 
goală, pornind-o în grabă după el. 

li veni un gând în minte. Fără să încetinească sau să 
privească înapoi, întrebă: 


< 230 > 


— Song, cum au intrat bărbaţii ăia doi înăuntru? 

— Şi eu m-am întrebat, stăpâne, zise ea. Eu stăteam de 
pază în spate. Am crezut că soldaţii guvernatorului Xu 
puteau să oprească pe oricine ar fi venit prin faţă. Am 
discutat cu ei despre acest eşec. l-am anunţat că voi 
menţiona asta şi comandantului lor. 

Era dificil s-o prinzi cu garda jos, îşi zise Tai. Aşa şi 
trebuia. În fond, era un kanlin. 

— N-o să le fii foarte dragă, zise poetul. 

Zian privi îndărăt către Song în timp ce mergeau. 

— Sunt convinsă c-aşa-i, zise ea, 

Apoi, după o pauză, murmură: A 

— Maestre Shen, am văzut din nou femeia-vulpe. În 
apropierea aleii unde te-ai luptat cu soldaţii. 

— Un spirit-vulpe? În oraş? 

Poetul o privi din nou. Tonul i se schimbase. 

— Da, zise ea. 

— Nu, se răsti Tai în aceeaşi clipă. A văzut o vulpe. 

Ceilalţi doi tăcură. Nu se mai auzeau decât paşii lor şi 
zgomotele îndepărtate de pe alte străzi. Oraşul, îşi zise Tai. 
Era din nou într-un oraş, noaptea. Lângă apele Kuala 
Norului nălucile plângeau probabil acum şi nimeni nu le 
auzea glasul. 

— A. Bun. Da. O vulpe. Mă întreb, zise Nemuritorul 
Surghiunit, dacă ar fi posibil să găsesc un vin acceptabil la 
hanul ăsta al tău. Sper că nu-i departe. 

EX 


Când ajunseră la han nu era niciun mesaj de la 
guvernator. Nici vreo cameră disponibilă pentru poet. 
Song vorbi cu slujitorul din pavilionului de primire şi lui 
Zian i se dădu camera ei. 

Ea avea să doarmă din nou în faţa camerei lui Tai. 
Personalul hanului era jenat de această situaţie neplăcută 
şi nerăbdător să instaleze o saltea în porticul acoperit. Nu 
era ceva neobişnuit ca gărzile să doarmă în pragul uşilor. 

În privinţa asta, Tai nu putea face mai nimic. Poetul o 
invită pe Song să împartă camera cu el. Ea îl refuză, cu 
mai multă drăgălăşenie decât s-ar fi aşteptat Tai. 

< 231 > 


O privi în timp ce servitorul pleca zorit să dea dispoziţii. 

— E din cauza celor doi? o întrebă el. 

Ea şovăi, apoi spuse: 

— Da, sigur. Şi prietenul tău are nevoie de o cameră. Se 
cuvine să... 

— E din cauza vulpii, nu? 

Nu putea spune de ce îl irita asta atât de tare. Mânia îi 
era prea la îndemână. Se dusese pe Muntele Toba de 
Piatră şi din cauza asta, printre altele. Plecase de-acolo din 
acelaşi motiv, printre altele. 

Sfidătoare, ea îi înfruntă privirea. Se aflau încă în 
pavilionul de primire, fără nimeni prin preajmă. 

— Da, zise ea. Şi din cauza asta. 

Kanlinilor, îşi aminti el, li se impunea să nu mintă. 

Ce putea să spună? Era surprinzător din partea ei, 
având în vedere cât de reţinută era altminteri. O 
superstiție din basmele populare, din legendele străvechi, 
deşi în mod cert nu era singura care o împărtăşea. 

Poetul plecase în explorare, traversând prima curte 
către pavilionul cel mai apropiat, unde încă mai cânta 
muzica. Când Tai privi într-acolo îl zări pe Zian reapărând, 
cu un zâmbet larg şi ducând o ploscă de vin şi două ceşti. 
Urcă din nou scările. 

— Vin Râul Somonului, să vezi şi să nu crezi! Sunt foarte 
fericit! 

Tai ridică o mână în apărare. 

— O să mă nenoroceşti. Nu mai beau în noaptea asta. 

Zâmbetul poetului deveni şi mai larg. Cită: 

— Pe fundul celei din urmă cupe, la capătul nopții, 
descoperi bucuria. 

Tai scutură din cap: 

— Se poate, dar vom descoperi şi răsăritul în curând. 

Sima Zian râse. 

— Şi eu m-am gândit la asta, aşa încât ce sens mai are 
să merg la culcare? 

Se întoarse către Wei Song: 

— Păstrează-ţi camera, micuța mea kanlină. O să fiu în 
compania muzicanţilor. Sunt sigur că o să-mi ofere cineva 


< 232 > 


o pernă dacă o să-mi trebuiască una. 

— Camera vă aparţine, domnule, spuse Song zâmbindu-i 
din nou. Poate că perna - sau acel cineva - se va dovedi 
nesatisfăcător. În noaptea asta am locul meu. 

Poetul îi aruncă o privire lui Tai. Dădu aprobator din 
cap. Nu părea deloc beat. 

— O să dau dispoziţie ca orice mesaj de la guvernator 
să-mi fie adus mie în noaptea asta. 

Song avu politeţea de a se înclina dinaintea lui Tai, şi 
adăugă: 

— Dacă e acceptabil. 

Probabil n-ar fi trebuit să fie, însă era epuizat. Avusese 
parte de prea mult din toate. „Este vorba despre sora ta.” 

Încuviinţă. 

— Mulţumesc, da. Trezeşte-mă, dacă crezi că e cazul. 

— Desigur. 

Lângă ei apărură doi servitori cărând o saltea rulată de 
paie, înaintând rapid şi reuşind să facă o plecăciune 
piezişă în timp ce treceau. leşiră grăbiţi în curte, pe lângă 
lampioane, apoi se îndreptară către o clădire aflată în 
stânga. Zian ieşi în urma lor, dar coti din nou spre dreapta, 
de unde se auzeau muzică de lăută şi flaut şi o revărsare 
de râsete nocturne. Pasul lui, observă Tai, era nerăbdător. 

Tai şi Song urmară salteaua în direcţia opusă. Aceasta fu 
aşezată în porticul acoperit al celei dintâi clădiri, în faţa 
uşii închise a camerei lui. Servitorii se înclinară din nou şi 
plecară zoriţi, lăsându-i singuri. 

Făclii ardeau din loc în loc pe verandă. Vag, dinspre 
partea opusă a curţii, se auzea muzică. Tai privi stelele. Se 
gândi cum fusese ultima oară când Song îşi petrecuse 
noaptea în faţa camerei lui. Se întrebă dacă avea zăvor la 
uşă. 

Îşi aminti că-şi propusese să verifice ce făcea Dynlal 
înainte să se retragă. l-ar fi putut cere lui Song să se ocupe 
de asta, dar nu i se părea corect. Fusese trează de tot 
atâta timp ca el. Probabil nici nu era necesar: unul dintre 
soldaţii de la Poarta de Fier, cel dintâi care-l văzuse pe Tai 
apropiindu-se, de pe zid, abia se despărţea de cal. Probabil 


< 233 > 


că dormea în grajd. 

Nu ştia unde erau ceilalţi soldaţi... cel mai probabil 
împărțeau una dintre camerele mai mari. Probabil că deja 
dormeau de mult. 


Norii nocturni, luna subţire, stelele, 
Dar şi promisiunea soarelui 
Reconstruind lumea, 

Aducând munţii înapoi. 


Într-un fel, Sima Zian avusese o idee bună. Pe vremuri, 
Tai obişnuia să-şi petreacă nopţi întregi bând. Cu Ploaie de 
Primăvară, cu Yan şi alţi studenţi şi cu femeile lor. In 
noaptea asta nu se simţea în stare. 

— O să-i trezeşti pe oameni? o întrebă el pe Wei Song. 

— O să vă trezesc pe toţi înainte de ivirea zorilor. 

— În cazul meu e suficient să ciocăneşti la uşă, zise el. 

Reuşi să zâmbească. 

Ea nu răspunse, mulţumindu-se să-l privească un 
moment, ezitând. Când stătea atât de aproape, Tai îşi 
dădea seama cât de micuță era. 

— Mă duc să le spun grăjdarilor să aibă caii hrăniţi şi 
adăpaţi înainte de răsărit, spuse ea. O să avem nevoie de 
un cal pentru maestrul Sima. Şi o să văd ce face Dynlal. 

Se înclină scurt şi cobori iute cele trei trepte către curte. 
Tai o privi traversând-o. 

Nici ea nu părea obosită, îşi zise el. 

Intră în cameră şi închise uşa. Apoi rămase în prag, 
complet nemişcat. 

După o clipă, deschise uşa din nou. 

— Aşteaptă aici, i se adresă el porticului gol. Vino, dacă 
te chem. 

Lăsă uşa deschisă şi reveni în cameră. 

Parfumul ei fusese cel care îi atrăsese atenţia. Parfumul 
şi strălucirea chihlimbarie din cameră: trei lămpi aprinse, 
ceea ce la o oră atât de târzie era o extravaganţă. 
Servitorii hanului n-ar fi făcut una ca asta. 

Mai era o a doua intrare, dinspre veranda acoperită 


< 234 > 


aflată pe cealaltă parte, un spaţiu privat de unde să poată 
contempla florile sau luna. Uşile glisante din şipci fuseseră 
date de perete şi încăperea se deschidea nopţii. Grădinile 
hanului se întindeau până jos, la râu. În deschizătură Tai 
zări o stea, foarte strălucitoare, pâlpâind. 

Ea îşi schimbase veşmintele. Acum era îmbrăcată în 
roşu, cu fir de aur, nu în verde ca mai-nainte. Îşi dori să nu 
fi fost roşu. 

— Bună seara, îi zise el încet fiicei lui Xu Bihai. 

Era cea mai mare, aceea care-i plăcuse lui: cu părul 
pieptănat în stil modern într-o parte, privirea inteligentă, 
conştiinţa efectului pe care-l avea asupra lui atunci când 
se apleca să toarne vin. Bijuteriile rămăseseră aceleaşi, 
inele pe majoritatea degetelor. 

Fiica guvernatorului stătea pe marginea patului lui cu 
baldachin, singură în încăpere. Purta sandale aurii care-i 
lăsau la vedere degetele. Unghiile picioarelor erau vopsite 
în roşu, observă Tai. Ea zâmbi, se ridică şi înaintă către el, 
desăvârşită. 

Tot nu era cinstit, din toate punctele de vedere. 

— Garda mea kanlin... e de partea cealaltă a uşii, minţi 
el. 

— Atunci n-ar fi mai bine s-o închidem? întrebă ea cu o 
voce joasă, amuzată. Vrei să fac eu asta? E periculoasă? 

— Nu. Nu! Tatăl tău ar fi... foarte nefericit dacă ar şti că 
fiica lui s-a aflat închisă într-un dormitor cu un bărbat. 

— Tata m-a trimis aici, murmură ea. 

Tai înghiţi în sec. 

Era posibil. Cât de mult, cu câtă disperare voia 
conducătorul militar al celor două provincii vestice să îl 
ţină pe Tai - şi caii lui - departe de rivalii săi? Cum ar fi 
Roshan? Acesta fiind cel mai bun exemplu. Ce ar fi făcut ca 
să obţină asta? 

Îi dăduse răspunsul mai devreme în seara aceea, nu? 
„Mai degrabă te omor”, zisese Xu Bihai la o ceaşcă de vin 
cu şofran. 

Era aceasta - o fiică mlădioasă trimisă să-l farmece - o 
alternativă la crimă? Ar fi păstrat caii pentru imperiu. Şi 


< 235 > 


pentru Provinciile Militare a Doua şi a Treia. Dacă Tai era 
ucis, caii erau pierduţi. Şi dacă s-ar fi aflat că el provocase 
asta, guvernatorul Xu ar fi fost cel mai probabil exilat sau i 
s-ar fi poruncit să-şi ia viaţa în ciuda puterii şi a realizărilor 
sale. 

Dar un bărbat putea fi sedus de o fiică elegantă, cu 
talentele mondene ale femeilor de neam din Kitaiul 
Dinastiei a Noua. Sau putea fi compromis, silit să se 
comporte onorabil după o noapte...  neonorabilă, 
caracterizată prin etalarea acestor talente. Exista şi 
posibilitatea asta. 

Iar fiicele - ca şi surorile - puteau fi unelte. 

Nu mai era obosit, îşi dădu el seama. 

Fiica guvernatorului, înaltă, suplă, se apropie lent. 
Parfumul ei era delicios, costisitor, tulburător, iar 
veşmântul roşu era la fel de decoltat cum fusese cel verde 
purtat mai devreme. O amuletă înfăţişând un dragon verde 
încă-i mai atârna între sâni pe un lanţ de aur. 

Cu mătasea atingându-l, fata pluti pe lângă el ca să 
închidă uşa pe jumătate deschisă. 

— Las-o! Te rog! zise Tai. 

Ea zâmbi din nou. Se întoarse către el, apropiindu-se 
foarte tare. Ochi mari priviră în sus, căutându-i pe ai lui. 
Sprâncenele ei pictate aveau forma aripilor de molie. Avea 
o piele fără cusur, cu o uşoară nuanţă de roşu în obraji. 

— Dacă lăsăm uşa deschisă, zise ea încet, războinica ta 
kanlină ar putea să devină invidioasă sau excitată. Ai vrea 
asta? Ți-ar spori plăcerea? Să ţi-o imaginezi privindu-ne 
din întuneric? 

Dacă făcea asta la ordinele tatălui ei, îşi zise Tai cu 
disperare, era o fiică nemaipomenit de îndatoritoare. 

— Am... am fost deja la casa de plăceri Phoenixul Alb în 
noaptea asta, bâigui el. 

Nu cel mai înţelept sau mai curtenitor lucru pe care să-l 
spui. Unghiile mâinilor ei erau de asemenea roşii şi aveau 
extensii aurii, o modă pe care şi-o aminti de acum doi ani, 
din Xinan. Moda ajunsese atât de departe în vest. Asta 
era... era interesant, îşi zise Tai. 


< 236 > 


De fapt nu era. Nu gândea prea limpede. 

Respirația ei era dulce, cu aromă de cuişoare. 

— Ştiu unde ai fost, zise ea. Se spune că fetele de acolo 
sunt foarte bine pregătite. Merită oricât ar plăti un bărbat. 

Işi cobori privirea cu un aer timid. 

— Dar, domnul meu, ştii prea bine, nu-i acelaşi lucru 
când eşti cu o femeie de familie bună, pe care n-ai 
cumpărat-o. O femeie care a riscat mult ca să vină la tine 
şi care aşteaptă s-o înveţi ceea ce ştii. 

Mâna ei dreaptă se mişcă şi una dintre acele unghii aurii 
îi mângâie dosul palmei, apoi, ca din întâmplare, urcă spre 
interiorul antebraţului. Tai se înfioră. Nu credea că femeia 
asta mai avea mare lucru de învăţat. Nici de la el, nici de 
la altcineva. 

Inchise ochii. Trase aer în piept ca să se calmeze şi zise: 

— Ştiu că-i o prostie, dar eşti... ar putea fi o daiji 
înăuntrul tău? 

— Ţi-a luat ceva până te-ai prins! 

Cuvintele fuseseră spuse de a treia voce, dinspre mica 
verandă ce dădea către grădină şi către râu. 

Tai şi fiica guvernatorului se răsuciră cu iuţeală. 

Wei Song stătea încadrată de uşile glisante. Una dintre 
săbiile ei era scoasă din teacă şi aţintită spre fată. 

— Pot fi oarecum periculoasă, spuse războinica lui 
kanlină pe un ton calm. 

Nu zâmbea. 

Cealaltă femeie îşi ridică sprâncenele modelate, apoi, cu 
un gest deliberat, îi întoarse spatele lui Song, ca şi cum 
aceasta n-ar fi avut nicio importanţă. 

— Numele meu este Xu Liang, îi zise ea lui Tai. Ştii asta. 
Tata ne-a făcut cunoştinţă în seara asta. Sunt măgulită că 
mă găseşti atât de frumoasă încât să pot fi un spirit daiji, 
dar faci o greşeală. O altă greşeală ar fi dacă slujnica ta m- 
ar răni. 

Toate astea fuseseră rostite cu un calm desăvârşit. Chiar 
însemna ceva, îşi zise Tai, să fii de familie bună. De 
exemplu, puteai să te referi la o războinică kanlină 
spunându-i „slujnică”. 


< 237 > 


„Faci o greşeală.” Aruncă o privire către verandă. Song 
îşi muşca buza de jos. Se îndoia că ea era conştientă de 
asta. Încercă să-şi amintească dacă o mai văzuse vreodată 
arătând atât de nesigură. În altă situaţie ar fi fost amuzant. 
Ea îşi păstrase sabia în aceeaşi poziţie, dar bărbatul 
observă că acum gestului îi lipseau forţa şi convingerea. 

Încă mai încerca să găsească o ţintă potrivită pentru 
indignarea lui crescândă. Nu mai exista intimitate în viaţa 
unui bărbat când călătorea cu o gardă? Sau, dacă tot veni 
vorba, când un lider militar întâlnit pe drum se decidea să- 
l ispitească cu fiica lui? Oricine putea intra în camera lui 
cum şi când voia, ziua sau noaptea, stârnind temeri 
ridicole privitoare la spirite care-şi schimbau forma? 

Fiica guvernatorului murmură, fără să binevoiască să se 
uite la Song: 

— Nu mi-ai văzut gărzile în grădină, kanlino? M-au adus 
aici cu barca până la poarta dinspre apă a hanului. Sunt 
surprinsă şi oarecum nemulțumită că niciunul dintre ei nu 
te-a ucis încă. 

— Le-ar fi greu s-o facă, doamnă. Zac inconştienţi lângă 
copaci. 

— I-ai atacat? N 

Se întoarse să se încrunte la Song. În mod evident, 
mânia ei nu era prefăcută, decise Tai. Mâinile i se 
încleştaseră rigide pe lângă trup. 

— Aşa i-am găsit, zise Wei Song după o ezitare. 

Doamna Xu Liang rămase cu gura căscată. 

— Nu sunt morţi, adăugă Song. N-am văzut nicio urmă 
de lovitură, nici ceşti sau butelci cu otravă şi respirau. 
Fiică a guvernatorului, dacă trupul nu ţi-a fost ocupat de 
un spirit-vulpe şi folosit pentru propriile sale scopuri s-ar 
putea să fie pentru că... ceva a ţinut-o pe daiji la distanţă. 

Tai nu ştia ce să înţeleagă de aici. Femeile-vulpi care-şi 
schimbau forma erau subiectul legendelor erotice încă din 
zorii primelor dinastii. Frumuseţea lor ademenitoare, 
nevoile lor fizice extreme. Puteau nimici un bărbat, dar 
într-o manieră atât de întreţesută cu dorinţă încât 
poveştile despre ele trezeau deopotrivă frica şi mugurii 


< 238 > 


ispitei. În plus, nu orice bărbat care devenise recipientul 
nocturn al poftei nesăţioase a unei daiji era nimicit. Unele 
poveşti sugerau, în mod memorabil, contrariul. 

Wei Song tot nu-şi coborâse sabia. Tai rosti cea dintâi 
dintre zecile de întrebări care se luptau în mintea lui: 

— Cum de ai ştiut că trebuie să te întorci? 

Războinica ridică din umeri. 

— N-ai simţit mirosul parfumului prin uşă? întrebă ea, 
aruncând o privire rece către fiica guvernatorului. Şi eram 
sigură că n-ai cerut o altă curtezană. Ai spus că erai obosit, 
îţi aminteşti, stăpâne? 

Cunoştea el tonul ăsta. 

Xu Liang îşi încrucişă braţele peste veşmântul ei 
decoltat. Dintr-odată părea mai tânără. Tai se hotărî. Nu 
era o fată posedată de un spirit-vulpe care decisese să facă 
uz de trupul ei - şi de al lui - pentru restul nopţii. Nici 
măcar nu credea în femei-vulpe. 

Asta însemna, dacă mintea îţi funcţiona suficient cât să 
analizeze problema, că fiica mai mare a guvernatorului era 
remarcabil de seducătoare şi cu un alarmant sânge rece. 
Urma să se ocupe mai târziu de problema asta. 

Sau, poate chiar mai bine, n-avea s-o facă deloc. 

Se concentră asupra gărzii lui înveşmântate în negru, nu 
cu mult mai vârstnică decât fiica lui Xu. 

— Aşa că te-ai dus...? 

Song alungă întrebarea, iritată. 

— M-am întors ocolind prin grădină. Am văzut cele două 
gărzi în iarbă. 

O privi pe Liang. 

— Nu i-am atins. 

Pentru prima oară, fiica guvernatorului păru nesigură. 

— Atunci ce? Cum de-au...? 

Zgomot de paşi pe verandă, în spatele lui Wei Song. 

— Sunt de acord că probabil a fost o daiji zise Sima 
Zian. 

Poetul urcă scările şi pătrunse în cameră. 

— Tocmai i-am examinat pe cei doi. 

Tai îl privi nedumerit, apoi scutură indignat din cap: 


< 239 > 


— Ce-ar fi, întrebă el caustic, să-i trezim pe soldaţii 
noştri şi să-i invităm înăuntru? A, şi poate că şi oamenii 
guvernatorului care-s de pază în faţă ar vrea să ni se 
alăture? 

— De ce nu? zâmbi larg Zian. 

— Nu! zise Xu Liang. Nu gărzile tatei! 

— De ce? Ai spus că soldaţii lui te-au adus aici. N-ar 
trebui să fie un secret, zise Song sarcastică. 

Cele două deciseseră să nu se placă, înţelese Tai. 

— Te înşeli din nou, kanlino. Prezenţa mea aici este un 
secret. Fireşte că este! Soldaţii din grădină sunt oameni în 
care am încredere, zise Liang. Mi-au fost gărzi toată viaţa 
mea. Dacă au fost ucişi... 

— Nu-s morţi, zise poetul. 

Se uită în jur. Probabil sperând să găsească vin, îşi zise 
Tai. 

— Dacă ar fi să fac speculaţii, şi mărturisesc că-mi place 
s-o fac, aş zice că kanlina noastră a avut dreptate şi că 
maestrul Shen a fost ţinta unei dajji. 

li zâmbi lui Song, apoi fiicei guvernatorului. 

— Sosirea ta, preagraţioasă doamnă, a fost cum nu se 
poate mai potrivită pentru spiritul-vulpe sau poate a fost 
dirijată de el. 

Se opri, lăsând ideea să plutească în aer. 

— Dar ceva de aici, poate din interiorul prietenului 
nostru, a ţinut spiritul la distanţă, atât de el, cât şi de tine. 
Dacă am dreptate, ai motive să fii recunoscătoare. 

— Şi ce ar putea fi acel ceva? întrebă Xu Liang. 

Sprâncenele ei pictate se arcuiseră din nou. Erau cu 
adevărat splendide. 

— Astea... astea nu-s decât speculaţii! izbucni Tai. 

— Aşa am şi zis, recunoscu calm Sima Zian. Dar, de 
asemenea, la Phoenixul Alb, în noaptea asta, te-am 
întrebat dacă ai văzut năluci când am vorbit noi doi prima 
oară. 

— Vrei să zici că tu ai văzut? 

— Nu. Accesul meu la lumea spiritelor este limitat, 
prietene. Dar e suficient ca să simt ceva în ceea ce te 


< 240 > 


priveşte. 

— Ceva din Kuala Nor vrei să zici? Nălucile? 

Vorbise Wei Song de data asta, încruntată. Îşi muşca din 
nou buza de jos. 

— Poate, zise Nemuritorul Surghiunit. N-am de unde şti. 

Îl privea pe Tai, aşteptând. 

Un alt lac, departe, în nord. O colibă. Un şaman mort în 
grădină, oglinzi, o tobă. Focuri, apoi un bărbat sau ceea ce 
fusese odinioară un bărbat... 

Tai clătină din cap. Nu avea de gând să vorbească 
despre asta. 

Când eşti la înghesuială, e o idee bună să pui o 
întrebare. 

— Ce ar putea însemna pentru o daiji faptul că am fost la 
Kuala Nor? 

Poetul ridică din umeri, acceptând să se schimbe 
direcţia discuţiei. 

— Poţi să atragi una pe lângă care ai trecut. Ar putea 
deveni conştientă de prezenţa ta, de cei care te protejează 
stăruind prin preajmă-ţi. 

— Există spirite care îl servesc pe maestrul Shen? 

Xu Liang nu părea înspăimântată. Dacă voiai, ai fi putut 
spune chiar că părea să găsească ideea intrigantă, 
atrăgătoare. Îşi descrucişase din nou braţele şi-l privea pe 
Tai. O privire prin care îl măsura din cap până în picioare, 
asemănătoare cu cele pe care i le aruncase din uşa 
camerei de primire a tatălui ei. 

Chiar că stătuse prea mult timp departe de femei. 

— Spiritele ne înconjoară pe toţi, zise Song de pe 
verandă, cam prea cu emfază. Fie că le vedem sau nu. 
Învățătura Căii Sacre ne spune asta. 

— Iar Dialogurile Maestrului Cho susţin că nu-i aşa, 
murmură femeia în veşmânt roşu. Numai strămoşii noştri 
sunt lângă noi şi asta doar dacă n-au fost trimişi cum 
trebuie în lumea următoare, la moartea lor. Acesta este şi 
motivul ritualurilor noastre. 

Sima Zian privea încântat de la o femeie la alta. Bătu din 
palme. 


< 241 > 


— Sunteţi amândouă splendide cum nu se poate spune! 
E o noapte minunată! Trebuie să găsim vin! exclamă el. 
Haideţi să continuăm discuţia peste drum, acolo e şi 
muzică! 

— Nu am de gând să pun piciorul în pavilionul 
curtezanelor! zise fiica lui Xu Bihai cu o promptă şi 
impresionantă decenţă. 

Faptul că se afla, parfumată şi împodobită, în dormitorul 
unui bărbat şi că fusese pe punctul de a închide uşa 
(pentru ca nimeni să nu devină gelos pe ceea ce ar fi urmat 
să se petreacă) părea să fie complet irelevant, îşi zise Tai 
cu admiraţie. 

— Fireşte! Fireşte că nu! murmură poetul. lartă-mă, 
graţioasă doamnă. O să aducem cântăreţul din lăută aici. 
Şi poate o singură fată, cu ceşti şi cu vin? 

— Nu cred, zise Tai. Cred că Wei Song o va conduce pe 
doamna Xu Liang înapoi la locuinţa tatălui ei. Te aşteaptă 
luntrea? 

— Desigur, zise Liang. Dar gărzile mele... 

Tai îşi drese glasul. 

— S-ar părea, dacă Sima Zian şi războinica mea kanlină 
nu se înşală, că au întâlnit o făptură din lumea spiritelor. 
Nu am altă explicaţie. Ni se spune că sunt în viaţă. 

— O să mă întorc şi o să veghez eu însămi asupra lor, 
zise Song, iar când se vor trezi o să le spun că stăpâna lor 
a ajuns cu bine acasă. 

— N-o să te creadă dacă nu sunt acolo, zise Xu Liang. 

— Sunt kanlin, zise Song cu simplitate. Noi nu minţim. 
Ei trebuie să ştie asta chiar dacă alţii, mai 
neexperimentați, n-o ştiu. 

Tai îşi zise că poetul părea ridicol de încântat de toate 
astea. 

Liang, îşi dădu el seama, îl privea din nou, ignorând-o pe 
cealaltă femeie. Pe Tai nu-l deranja asta chiar foarte tare. 
Preţ de o clipă, se simţi ispitit să fie de acord cu Zian şi să 
trimită după muzică şi vin. 

Dar nu cu adevărat. Sora lui era departe în nord, dincolo 
de Zid de-acum. Şi în noaptea asta... în Chenyao... nişte 


< 242 > 


bărbaţi... 

— Am spus mai devreme, murmură Xu Liang plecându-şi 
cu modestie ochii, că m-a trimis tata. Nu m-ai întrebat de 
ce. 
Într-adevăr. Ei bine, avusese o opinie ce păruse 
întemeiată în privinţa motivului. j 

— Îmi cer scuze, zise el înclinându-se. Îi este permis 
servitorului tău să întrebe acum? 

Ea încuviinţă. 

— Da. Tata dorea să te înştiinţeze în privat că, încurajați 
să discute despre comportarea lor aventuroasă din 
noaptea asta, cei doi bărbaţi au rostit numai un singur 
nume cu o potenţială importanţă înainte să moară, din 
nefericire, din pricina nivelului exigent al discuţiei. 

Îi privi semnificativ pe poet şi pe Song aflată pe verandă. 
Tai înţelese. 

— Unul e garda mea, zise el. Celălalt mi-e tovarăş. 

— Asasinii erau bandiți din pădurile de la sud de-aici, 
zise Liang, înclinându-şi capul într-o parte. Omul al cărui 
nume l-au rostit locuieşte în Chenyao. Invitat la rândul lui 
pentru o discuţie, a avut amabilitatea de a pronunţa un alt 
nume, al cuiva din Xinan, înainte să moară în chip 
regretabil. 

Tai asculta cu mare atenţie. 

— Înţeleg. Şi celălalt nume este? 

Era promptă şi eficientă. Zise: 

— Xin Lun - un funcţionar civil de la Curte, din câte am 
înţeles noi - acesta a fost numele. Onoratul meu tată îţi 
trimite regretele lui profunde pentru că nu a putut să fie 
de mai mult ajutor, dar îndrăzneşte să spere că acest lucru 
îi va fi de vreun folos maestrului Shen. 

Xin Lun. Din nou. Yan rostise acelaşi nume înainte de a 
muri. Fusese ucis în timp ce-l pronunţa. 

Lun. 'Tovarăş de băutură, student ca şi el, sociabil şi 
deştept. Se părea că nu mai era student. Dacă se afla în 
palat înseamnă că-şi luase examenele cât timp fusese Tai 
plecat. Cândva jucător de cărţi şi zaruri, cântăreţ de 
balade noaptea, iubitor al vinului Râul Somonului. Purta 


< 243 > 


acum roba unui mandarin. 

Mulțumită lui Yan, asta nu era o revelaţie, nu era vestea 
devastatoare a unei trădări. Era mai degrabă o confirmare, 
un ecou. Se aşteptase la un alt nume, la două chiar, în 
spatele asasinilor... şi se temuse nespus să-l audă pe unul 
dintre ele rostit cu voce tare. 

Spera că nimic din toate astea nu i se citea pe chip. 

Se înclină dinaintea fiicei guvernatorului. 

— Mulţumiri tatălui tău. Şi ţie, graţioasă doamnă, 
purtătoare a acestor veşti la o oră atât de târzie. Înţeleg de 
ce guvernatorul Xu nu le-a încredinţat altcuiva. 

— Sigur că nu, murmură ea. 

Spuse acestea privindu-l drept în ochi, apoi buzele i se 
arcuiră în zâmbetul acela lent al ei, ca şi cum garda şi 
poetul nu s-ar fi aflat în încăpere. Ca şi cum ea şi Tai ar fi 
continuat o conversaţie întreruptă mai devreme, într-un 
mod atât de neplăcut, de o altă fată cu o sabie în mână. 

Q 


Cealaltă fată o conduse afară pe uşile glisante şi apoi 
prin grădină. Sima Zian le însoți până la râu. Stând pe 
verandă, Tai îi privi pe tustrei îndreptându-se către copaci 
şi către apa dindărăt. li pierdu în întuneric, apoi, după 
puţin timp, îl văzu pe bărbat întorcându-se singur şi 
traversând curtea din nou în direcţia muzicii, ridicându-şi 
capul şi iuţind pasul la auzul ei. 

Tai aşteptă o vreme în tăcere, ascultând noaptea. Simţea 
o aromă de flori de portocal. Şi de bujor. O uşoară adiere 
dinspre nord către râu. Stelele care marcau sfârşitul nopţii 
în acest anotimp răsăreau. 

— Daiji? chemă el, nesăbuit în îndrăzneala sa. 

Nu putea spune de ce, însă avea senzaţia că afară, în 
grădină, ar fi putut exista un răspuns la ceva, la o parte din 
povestea asta. 

Nimic nu se clinti în beznă în afară de licurici. „Sclipind 
trec călătorii nopţii”. Vechiul cântec despre ei. Se gândi la 
povestea învățatului sărac care nu-şi putea permite ulei 
pentru opaiţ şi aduna în fiecare seară licurici într-un sac ca 
să studieze la lumina lor. În Xinan, studenţii obişnuiau să 

< 244 > 


facă glume despre asta. Chou Yan, Xin Lun, Shen Tai şi 
ceilalţi. 

Şi alţii călătoreau în noaptea asta. Se întrebă unde 
anume, în lumea asta mult prea mare, se afla sora lui. O 
greutate cumplită pe inimă. Tatăl lui era mort. Altminteri 
una ca asta nu s-ar fi întâmplat. 

Morţile, chiar şi cele discrete, aveau consecinţe. 

Trei bărbaţi muriseră în această noapte în Chenyao, sub 
interogatoriu. Pentru că încercaseră să-l ucidă. 

Nicio mişcare în grădină, nimeni nu răspunse chemării 
lui, nesăbuinţei lui. Nu credea că îl urmărise o creatură- 
vulpe, deşi era interesant că Wei Song părea să se teamă 
de ele. Nu remarcase până atunci că ea îşi muşca buza de 
jos. Avea o idee despre cum ajunseseră cei doi paznici să 
îşi piardă cunoştinţa. 

Vântul printre frunze. Muzică venind de departe. Steaua 
strălucitoare, joasă, pe care o zărise mai înainte era încă 
acolo. Avea senzaţia că trecuse foarte mult timp de când 
intrase în această cameră, dar nu era adevărat. 

Tai nu strigă încă o dată. Se răsuci şi reveni înăuntru. Se 
spălă şi se şterse folosind ligheanul plin cu apă şi un 
ştergar. Se dezbrăcă, stinse cele trei lumini care ardeau în 
încăpere, închise uşile glisante şi le încuie. Printre şipci 
pătrundea ceva aer, ceea ce era bine. Închise uşa 
principală, care rămăsese dată de perete. 

Se băgă în pat. 

Ceva mai târziu, plutind spre somn ca spre ţărmul unei 
alte ţări, se ridică brusc în capul oaselor şi înjură în gura 
mare. Aproape că se aştepta să o audă pe Song din portic, 
întrebându-l ce s-a întâmplat, însă nu avusese cum să 
revină încă de la locuinţa guvernatorului. 

Nu puteau pleca la răsărit. Tocmai îşi dăduse seama. 

Nu era posibil. Nu în imperiul Dinastiei a Noua. 

Trebuia să-l viziteze pe prefect a doua zi dimineaţă. Era 
obligat. Urmau să ia micul dejun împreună. Aranjamentele 
fuseseră deja făcute. Dacă nu se prezenta, dacă pleca pur 
şi simplu, acest lucru ar fi abătut o nesfârşită ruşine 
asupra lui şi a amintirii tatălui său. 


< 245 > 


Nici poetul, nici kanlina nu îl puteau opri. Nici măcar nu 
le-ar fi trecut prin cap să încerce. Era un adevăr al lumii 
lor, la bine şi la rău. Acest ceremonial ritualizat, inflexibil, 
definitoriu era parte din lumea lor la fel ca şi poezia, 
mătasea sau jadul sculptat, intrigile de la palat, studenţii şi 
curtezanele, Caii Celeşti, muzica de lăută sau zecile de mii 
de morţi neîngropaţi de pe un câmp de luptă. 


< 246 > 


CAPITOLUL XII 


Ei se îndreaptă spre răsărit prin noapte, urmând ţărmul 
micului lac, apoi urcând pantele dealurilor ce mărginesc 
malul opus. Nu i-a urmărit nimeni. Vântul bate dinspre 
nord. A 

Li-Mei priveşte îndărăt. Focurile de tabără scânteiază. În 
pustietatea ce se întinde în toate direcţiile, luminile par 
fragile, tremurătoare. Bărbaţii cu chipurile luminate de 
focuri (sunt şi unele femei printre ei, dar nu şi ea, ea nu 
mai e) par înconjurați de întreaga noapte şi de întreaga 
lume. 

În bătaia vântului e frig. Norii gonesc pe cer, apoi apar 
stelele. Cizmele de călărie din piele de cerb sunt mai bune 
decât papucii bătuţi cu pietre preţioase, dar nu sunt 
potrivite pentru mersul ăsta neîntrerupt. Lupii ţin pasul de 
o parte şi de alta a ei. Ea încearcă în continuare să nu-i 
privească. 

De când au părăsit tabăra, bărbatul n-a scos un cuvânt. 

Nu a reuşit încă să-l vadă bine. Are nevoie de mai multă 
lumină. Paşii lui sunt mari, acoperind rapid distanţele, deşi 
cumva stângaci, ţepeni. Se întreabă dacă asta-i din cauză 
că este obişnuit să umble călare, aşa cum sunt majoritatea 
celor din neamul bogu. El merge înainte, fără să se 
ostenească să verifice dacă ea ţine pasul sau dacă a 
încercat să fugă. N-are nevoie s-o facă. Are lupii. 

Nu ştie încotro merg sau de ce face el una ca asta. De ce 
a venit s-o ia pe ea şi nu pe adevărata prinţesă. E posibil ca 
asta să fie o greşeală din partea lui, una pe care paznicii 
lor au permis-o, au încurajat-o, ca să o apere pe mireasa 
Marelui Han. 

Loialitatea ar cere ca ea să continue înşelătoria, astfel 
ca prinţesa să ajungă cât mai departe cu putinţă, îşi zice 
Lii-Mei. Nu crede că el are de gând să o ucidă. Dacă de 
asta ar fi venit, ar fi făcut-o deja. Nu are nici senzaţia că 
este un ins care a văzut o ocazie de a se îmbogăţi răpind 
un membru al familiei regale din Kitai. Aşteptând în iurtă 


< 247 > 


pe întuneric, strângând în mână un cuţit, aşa crezuse. 
Desigur, răpirea nu-i ceva neobişnuit acasă, în ţinutul 
sălbatic din zona defileelor Marelui Râu. Dar nu crede că 
acest bărbat vrea bani. 

S-ar putea... s-ar putea să-i vrea trupul. E greu să-şi 
alunge acest gând. Farmecul unei femei  kitaie, 
stranietatea ei misterioasă, excitantă. Ar putea fi o 
asemenea răpire. Dar, din nou, nu crede asta. El abia dacă 
a privit-o. 

Nu, e altceva. Are legătură cu lupii şi cu tăcerea câinilor 
ciobăneşti când el a venit s-o ia. Altceva se petrece aici. 
Toată viaţa Li-Mei s-a mândrit (şi a fost lăudată de tatăl ei, 
deşi cu reţinere) că este mai curioasă şi mai înclinată spre 
reflecţie decât majoritatea femeilor. Decât majoritatea 
bărbaţilor chiar, a adăugat el odată. Işi reaminteşte 
momentul acela: unde erau, cum a privit-o el în timp ce 
vorbea. 

Li-Mei are talentul de a înţelege situaţiile noi sau în 
schimbare, de a distinge nuanțele din replicile subtile, 
voalate ale bărbaţilor şi femeilor. În perioada cât a stat 
alături de împărăteasă şi-a dezvoltat chiar o înţelegere a 
Curţii, a manevrelor de putere, înainte să fie exilate 
amândouă şi să îşi piardă importanţa. 

Tatăl ei n-a fost aşa. IÎnsuşirea asta o are, cel mai 
probabil, de la oricine o fi moştenit-o şi fratele ei cel mai 
mare. Deşi nu vrea să se gândească la Liu şi să recunoască 
vreo înrudire sau vreo trăsătură comună cu el. Vrea să-l 
vadă mort. 

Ceea ce mai vrea, ceea ce-i mai trebuie e să se 
odihnească, acum, pe loc, şi să-i fie mai cald. De când au 
urcat, ocolind cel mai abrupt dintre dealuri, dar 
continuând ascensiunea -, vântul o paralizează. Nu este 
îmbrăcată pentru un marş nocturn prin stepă şi nu şi-a luat 
nimic cu ea cu excepţia cuţitaşului din mânecă. 

Ia o decizie. Se resemnează în sinea ei. Sunt multe feluri 
de a muri. La fel de multe, spun învăţăturile, ca felurile de 
a trăi. Nu şi-a imaginat niciodată că va fi sfâşiată de lupi 
sau spintecată în mijlocul câmpiei ca parte a cine ştie ce 


< 248 > 


sacrificiu ritualic al neamului bogu, dar... 

— Opreşte! spune ea, nu tare, însă foarte clar. 

În tăcerea imensă a nopţii vorbele ei sună prea 
imperativ. De vină e mai ales frica, strecurându-i-se în 
voce. 

El n-o ia în seamă, continuând să înainteze. Aşa că, după 
ce mai face câţiva paşi ca să-şi examineze decizia, Li-Mei 
se opreşte. 

Incă din copilărie n-a acceptat niciodată să fie ignorată. 
Se află pe o culme. Lacul se întinde dedesubt, la stânga 
lor, i-l arată luna. Pentru un pictor de peisaje aici există 
frumuseţe. Nu şi pentru ea, nu acum. 

Cel mai apropiat lup se opreşte şi el. 

Se îndreaptă spre ea. O priveşte direct pe Li-Mei, cu 
ochii scânteind ca în poveşti. Unul dintre lucrurile care-s 
adevărate, îşi spune ea. Fălcile se deschid, dându-i la 
iveală colții. Mai face încă doi paşi tăcuţi apropiindu-se de 
ea. Prea aproape. E un lup. E singură. 

Nu plânge. Vântul îi face ochii să lăcrimeze, dar asta-i cu 
totul altceva. N-o să plângă decât dacă se va pomeni într- 
un abis mai adânc decât ăsta. 

Îşi reia mersul, trecând pe lângă animal. E adevărat că 
în clipa aceea închide ochii. Lupul i-ar putea sfâşia carnea 
dintr-o smucitură a capului. Vede că bărbatul a încetinit ca 
să le permită ei şi animalului să-l ajungă din urmă. Tot nu 
s-a uitat îndărăt. Însă pare să ştie ce s-a petrecut. 

Ea nu ştie nimic şi o asemenea situaţie poate fi numită 
intolerabilă. 

Li-Mei trage aer adânc în piept. Se opreşte din nou. La 
fel şi lupul, alături. Ea refuză să-l privească. 

— Dacă ai de gând să mă ucizi, fă-o acum! strigă ea. 

Niciun răspuns. Dar de data asta el se opreşte. Asta 
înseamnă că înţelege ce-i spune? 

— Mi-e foarte frig şi nu ştiu încotro ai de gând să mergi 
aşa şi cât de departe, zice ea. N-o să mai merg de bunăvoie 
decât dacă îmi spui ce-i asta. Sunt răpită pentru bani? 

El se întoarce. 

Ea îşi spune că a reuşit măcar atât. 


< 249 > 


Un moment stau aşa, în noapte, la zece paşi unul de 
altul. Tot nu-i poate distinge trăsăturile, lumina lunii nu-i 
îndeajuns de puternică. Ce contează? se întreabă ea. E 
înalt pentru un bogü, are braţe lungi. Are pieptul dezgolit 
până şi pe vântul care-i flutură în jurul obrazului părul 
despletit. Nu poate avea înţelegere faţă de faptul că ea se 
plânge de frig, îşi zice Li-Mei. O priveşte. Ea nu-i poate 
vedea ochii. 

— Shandai, spune el. 

Li-Mei e şocată. Vorbeşte! 

— Tu urmează. Adăpost. Cal. 

Rosteşte astea în kitană. Cu stângăcie, însă în limba ei. 

El s-a întors deja, iarăşi, ca şi cum aceste câteva cuvinte 
sunt tot ce se simte în stare sau tot ce vrea să spună. Un 
bărbat neobişnuit să vorbească, explicându-şi intenţiile. 
Păi, îşi zice ea privind lupii, cum altfel să fie? 

— Shandai? repetă fata. Asta-i... locul unde mergem? 

Inainte să plece nu s-a uitat pe nicio hartă. Acum regretă 
că n-a făcut-o. 

El se opreşte din nou. Se întoarce încet. Ea vede cât de 
ţeapănă îi e ţinuta. Bărbatul clatină nerăbdător din cap. 

— Shandai, zice el din nou, mai apăsat. De aia asta. De 
aia tu. Vino. Bogu urmează. Şaman. 

Ştie ce este un şaman. A crezut că el ar putea fi unul. 

El porneşte din nou şi ea la fel. Mintea îi lucrează, 
punând lucrurile cap la cap. Având ceva la care să se 
gândească nu mai simte că-i e chiar atât de frig, nu se mai 
simte obosită. Bărbatul nu vrea să fie prins de un şaman. 
Asta pare destul de limpede. Gărzile ei nu au avut niciunul 
şi se temeau de el. Un şaman... nu s-ar teme? 

Ceva mai târziu, drept în faţa lor, vede cea dintâi nuanţă 
de cenuşiu luminând cerul, apoi apare o dâră palidă care 
devine trandafirie. Dimineaţa. Priveşte în jur. Ceaţa se 
ridică. Iarba se întinde în toate direcţiile, de la picioarele 
lor şi până în zare. 

„Măritată cu zarea-ndepărtată.” 

Sau poate nu. Poate-i o altă poveste? 

Chiar înainte ca soarele să răsară în faţa lor, luminând 


< 250 > 


iarba înaltă şi pământul iubit de zei, înţelese cuvântul pe 
care l-a rostit el. 
EX 


Drumul imperial, care străbătea în linie dreaptă pe o 
lungime de optsprezece li centrul precis al Xinanului, de la 
poarta principală a palatului Ta-Ming şi până la zidul 
sudic, avea o lăţime de patru sute nouăzeci de paşi. 

Nu mai exista altul la fel de larg şi de măreț în tot 
imperiul sau în întreaga lume. Fusese creat ca să uluiască 
şi să intimideze, să fie o declaraţie a maiestăţii şi a puterii 
la o scară demnă de împărații ce domneau aici glorios şi cu 
mandatul zeilor şi să joace rolul unei ieşiri de incendiu de 
o eficienţă rezonabilă. 

Era dificil să-l traversezi după ce suna stingerea fără să 
fii zărit de Gărzile Păsării de Aur amplasate la fiecare 
răspântie. Ar fi trebuit să străbaţi în fugă o distanţă foarte 
lungă fără niciun loc unde să te ascunzi. La toate 
răscrucile importante erau câte treizeci de străjeri (existau 
paisprezece drumuri importante ce legau estul cu vestul), 
iar la cele mai mici câte cinci. Riscai treizeci de lovituri de 
baston dacă erai găsit pe o stradă importantă după ce 
tobele anunțau încuierea celor nouăzeci şi una de incinte. 
Paza de noapte era autorizată să ucidă dacă cineva îi 
ignora ordinul de a se opri. 

Ordinea în capitală era una dintre priorităţile Curţii. Cu 
două milioane de locuitori şi cu amintirea foametei şi a 
violenţei încă vie, era o idee de bun-simţ. Desigur, în 
interiorul incintelor - fiecare închisă între propriile ei 
ziduri de pământ bătătorit - te puteai afla afară după 
lăsarea întunericului. Altminteri tavernele, casele de 
plăceri şi restaurantele locale, vânzătorii ambulanți şi 
căruțele cu gustări şi bărbaţii care vindeau lemne de foc şi 
ulei pentru lămpi sau pentru gătit n-ar mai fi avut de 
muncă. Îşi făceau cele mai bune afaceri după închiderea 
celor două pieţe imense ale oraşului. Nu puteai să opreşti 
complet activitatea unui oraş pe timpul nopţii, dar îl puteai 
controla. Şi apăra. 

Masivele ziduri exterioare erau de patru ori cât un stat 

< 251 > 


de om. Turnurile de deasupra fiecărei porţi importante 
erau păzite zi şi noapte de câte o sută de Gărzi ale Păsării 
de Aur, iar cele mai puţin însemnate, de câte douăzeci. 
Existau trei porţi foarte largi tăiate în zidurile de est, sud 
şi vest şi o jumătate de duzină în cel de nord, patru dintre 
ele dând spre curţile palatului, birourile administraţiei 
aferente şi vastul Parc al Cerbului ce-i aparţinea 
împăratului. 

În oraş pătrundeau patru canale, abătute dinspre râu 
pentru a aduce apă de spălat şi de băut, pentru a iriga 
grădinile din oraş ale aristocraților (şi pentru a crea lacuri 
în cele mai mari dintre ele). Un canal era rezervat pentru 
transportul buştenilor necesari nesfârşitelor lucrări de 
construcţie şi de reparaţie şi pentru plutele plate care 
cărau cărbune şi lemn de foc. 

Dacă erai descoperit într-unul dintre canale după 
lăsarea întunericului, pedeapsa era de şaizeci de lovituri. 
Descoperit acolo pe timpul zilei fără să ai vreo muncă de 
făcut (cum ar fi să împingi buştenii dacă se aglomerau), 
pedeapsa consta în treizeci de lovituri. Se admitea că 
oamenii, beţi la răsărit după o noapte lungă, puteau să 
cadă în apă fără să aibă intenţii rele. Împăratul Taizu, 
Stăpânul celor Cinci Direcţii, era un conducător milos, 
care se gândea mereu la supuşii săi. 

Mai puţin de treizeci de lovituri cu bastonul rareori 
ucideau sau lăsau omul beteag pe viaţă. 

Fireşte, puţine dintre aceste legi şi restricţii li se aplicau 
aristocraților, curierilor imperiali sau mandarinilor în 
haine negre din Curtea Mirtului Purpuriu - ciorile - aflaţi 
în serviciul civil, cu cheile şi sigiliile lor. Porţile incintelor 
se deschideau şi se închideau dinaintea lor la poruncă dacă 
se aflau afară pe timpul nopţii, călare sau purtaţi în litiere. 

Districtul de Nord, adăpostind cele mai bune case de 
plăcere, era obişnuit cu musafirii întârziaţi veniţi din Ta- 
Ming şi din palatele sale administrative: funcţionari civili 
sârguincioşi de la Cenzorat!? sau de la Ministerul 


10 Instituţie care avea acces direct la împărat, responsabilă cu 


verificarea documentelor importante şi a procedurilor judiciare şi cu 
< 252 > 


Profitului, eliberaţi în sfârşit de memorandumurile şi 
caligrafia lor sau nobili elegant îmbrăcaţi, părăsindu-şi nu 
tocmai treji locuinţele din oraş (sau chiar palatul) şi care 
nu vedeau de ce nu şi-ar fi prelungit seara cu muzică şi 
fete în mătăsuri. 

Uneori putea fi o femeie, călătorind pe străzile largi într- 
o lectică discretă, cu perdelele lăsate, însoţită de un ofiţer 
în haine civile din gospodăria sa, care să discute cu Gărzile 
Păsării de Aur şi să vegheze asupra întâlnirii ei de taină. 

Ar fi fost corect să spui că o persoană aflată pe o stradă 
principală din Xinan după lăsarea nopţii - dacă nu era un 
membru al gărzilor - era fie în pericol, fie un membru al 
Curţii. 

De obicei, prim-ministrului Wen Zhou îi plăcea să 
călărească noaptea pe calul lui cenuşiu drept prin mijlocul 
drumului imperial. Se simţea de parcă ar fi fost stăpânul 
Xinanului, atât de evident în largul său, un aristocrat 
puternic, chipeş şi bine îmbrăcat înaintând către sud 
dinspre palat, îndreptându-se spre casă sub lumina lunii 
sau a stelelor. Avea gărzi cu el, fireşte, dar dacă acestea 
veneau în urma sa, de o parte şi de alta, îşi putea imagina 
că este singur în oraşul imperial. 

Pe marginile îndepărtate ale drumului fuseseră plantati, 
din ordinul tatălui actualului împărat, arbuşti de ienupăr şi 
salcâmi ca să ascundă şanţurile de scurgere. Intre 
posturile gărzilor, luminate de lămpi, se întindeau straturi 
de bujori - regele florilor - parfumând nopţile de 
primăvară. Sub lumina stelelor, drumul imperial era de o 
frumuseţe grandioasă. 

Dar în această noapte anume, prim-ministrul Wen nu 
găsea nicio plăcere în plimbarea sa nocturnă. Fusese 
năpădit de o asemenea nelinişte (refuza să o numească 
teamă) în această seară - după dansul verişoarei sale din 
încăperea aflată la etajele superioare ale Ta-Mingului - 
încât simţise o nevoie presantă de a se retrage din palat 
înainte ca vreunul dintre uluitor de perspicacii membri ai 
Curţii sau ai serviciului civil să-i observe îngrijorarea pe 


investigarea cazurilor de corupţie în rândul aparatului birocratic. 
< 253 > 


chip. Aşa ceva nu ar fi fost acceptabil. Nu din partea unui 
prim-ministru (şi şef peste alţi şapte miniştri) în primul lui 
an în funcţie. 

Ar fi putut să-i ceară lui Shen Liu să-l însoţească acasă şi 
Liu ar fi făcut-o, însă în această noapte nu şi-l dorea alături 
nici măcar pe sfetnicul său principal. Nu voia să privească 
faţa aceea netedă, inaccesibilă, nu când simţea că 
propriile-i trăsături dezvăluiau adânca sa indecizie. 

Avea încredere în Liu: omul îi datora totul lui Wen Zhou 
şi soarta sa era de acum legată inseparabil de cea a prim- 
ministrului. Dar uneori nu asta conta. Uneori nu voiai ca 
propriii consilieri să te citească prea bine, iar Liu îşi făcuse 
obiceiul de a părea că este capabil de aşa ceva fără să 
dezvăluie nimic din el însuşi. 

Prim-ministrul mai avea şi alţi sfetnici, desigur, o 
întreagă armată birocratică la dispoziţia sa. Işi făcuse 
propriile investigaţii şi aflase o mulţime de lucruri despre 
Liu - şi despre familia sa - unele complicate, altele 
neaşteptate. Subtilitatea lui Liu îl făcea să fie extrem de 
util, pentru că îi putea citi pe ceilalţi din palat cu precizie, 
însă asta însemna că erau anumite momente în care erai 
cum nu se poate mai mulţumit să-i soliciţi serviciile pentru 
a doua zi dimineaţă şi să-ţi petreci noaptea în compania 
altcuiva. 

Zhou trebuia să decidă dacă o voia pe Ploaie de 
Primăvară singură în acea noapte sau în combinaţie cu o 
altă femeie. Era mânios şi agitat şi asta îi putea influenţa 
dorinţele. Îşi aminti din nou să nu folosească, nici măcar în 
gând, numele ei din Districtul de Nord. In fond, el era cel 
care-l schimbase. 

Privi în jur. Nu se afla departe de porţile proprietăţii 
sale. 

Casa lui din Xinan, pe care i-o oferise împăratul, era 
situată în cea de-a cincizeci şi şaptea incintă, la est de 
drumul imperial, cam la jumătatea acestuia. Acolo se aflau 
multe dintre cele mai luxoase proprietăţi ale oraşului. 
Inclusiv, în conformitate cu proclamația făcută chiar în 
acea noapte de împărat, cea mai nouă locuinţă a 


< 254 > 


guvernatorului militar al celor de a Şaptea, a Opta şi a 
Noua Provincii: An Li, cunoscut de toţi ca Roshan. Wen 
Zhou îl ura, se temea de el şi îl voia mort - în toată 
corpolenţa lui puhavă - şi mâncat de creaturi oarbe, 
târâtoare şi fără nume. 

Mâinile i se încleştară pe frâie şi calul, extrem de 
sensibil, reacţionă călcând în lături agitat. Zhou îl linişti cu 
uşurinţă. Era un călăreț talentat, jucător de polo, savura 
viteza şi caii cei mai dificili. Îi plăceau mai mult decât, să 
zicem, demonstrațiile de caligrafie, peisagistica sau 
improvizaţiile poetice într-o încăpere de la palat. 
Recunoştea totuşi că dansul era relativ plăcut dacă 
dansatoarea era la fel de talentată - sau uluitor de 
dezirabilă - ca verişoara lui. Ea schimbase imperiul. Lui 
Jian îi datora tot ce era şi tot ce avea acum. Dar refuza, 
capricioasă, să îl susţină fără echivoc împotriva ambițiilor 
evidente ale unui anumit general monstruos. Mersese 
chiar până la a-l adopta pe Roshan ca fiu cu câteva luni în 
urmă! Ce joc - ce joc femeiesc - juca ea oare? 

Barbarul obez era cu vreo treizeci de ani mai bătrân ca 
ea. Fiii lui odioşi erau mai bătrâni ca ea! Zhou trebuia să 
presupună că adopţia fusese o frivolitate menită să amuze 
Curtea şi pe împărat. 

Prim-ministrul era printre cei care nu găsiseră situaţia 
amuzantă. Din clipa în care Chin Hai murise şi Zhou 
manevrase cu iuţeală să-i ia locul din poziţia lui de 
conducere a Ministerelor Profitului şi Pedepsei, fusese 
conştient că An Li era cel mai mare pericol dintre multe 
altele. 

Cu Chin Hai mort, Roshan era ca o fiară din junglă 
scăpată din cuşcă. Şi de ce, de ce nu vedeau asta 
împăratul şi superba sa concubină, dincolo de clovneriile 
pe care le făcea Roshan pentru ei? 

Zhou se sili să fie mai calm, fie şi de dragul calului. 
Ridică privirea către stele, către luna ce apunea, către 
norii aflaţi în întrecere. Următorul grup de gardieni îl 
salută când se apropie de postul lor. El înclină vag din cap 
către ei, un bărbat impozant, cu spatele drept şi umerii 


< 255 > 


largi. 

Subminându-i orice şansă de a găsi liniştea, îi veni ideea 
că dacă el plănuia - şi chiar plănuia - distrugerea sau 
uciderea duşmanului său, era posibil ca şi Roshan să facă 
planuri asemănătoare în ceea ce-l privea. 

Aceste plimbări nocturne călare dinspre palat puteau 
deveni periculoase în curând. Era un lucru de luat în 
calcul. De fapt... le făcu semn gărzilor să se apropie. li 
indică uneia să o ia înainte. Erau aproape la poarta incintei 
lui: cineva trebuia să ceară să li se dea drumul. 

Până şi în prezenţa împăratului, Roshan nu părea să ştie 
ce-s teama, inhibiţia sau reținerea: propria lui masivitate 
sugera asta. Însă se temuse de moarte de Chin Hai, atât de 
tare că îl treceau transpiraţiile ori de câte ori i se adresa 
prim-ministrul Chin sau când erau pur şi simplu în aceeaşi 
încăpere. Zhou observase asta şi nu doar o dată. Dar frica 
lui nu era surprinzătoare. Toată lumea se temuse de Chin 
Hai. 

Orice i s-ar fi putut imputa lui Zhou de când acceptase 
funcţia - cum ar fi faptul că alesese anumite persoane care 
să fie exilate sau eliminate, în mod oficial, la întâmplare 
sau din motive personale - nimeni nu putea să susţină că el 
era cel dintâi care să transforme asta într-o metodă de a 
guverna. Nu după tot ce făcuse Chin Hai în cea mai mare 
parte a domniei împăratului. 

Shen Liu, sfetnicul său inteligent, fusese cel care 
observase asta la scurt timp după ce Zhou fusese numit 
succesor al celui poreclit (între patru ochi) Păianjenul. Cu 
unii oameni trebuia să faci ceva, zisese Liu, dacă voiai să 
lichidezi vechile conturi şi să stabileşti tonul potrivit ca 
prim-ministru. Dacă erai nou şi relativ tânăr - şi Wen Zhou 
era şi una, şi alta - unii de la Curte, din vastitatea 
imperiului sau din străinătate s-ar fi putut aştepta la 
slăbiciune din partea ta, ar fi putut-o testa. Şi asemenea 
păreri greşite din partea lor trebuiau corectate de îndată. 

O doză de teroare eficient aplicată, sugerase Liu, este 
aproape întotdeauna utilă. S-ar fi putut chiar spune că era 
imperativă în vremuri grele. O fi fost Kitaiul bogat dincolo 


< 256 > 


de orice închipuire, dar asta îl putea face mai vulnerabil în 
faţa unor ambiţii distructive şi în mai mare trebuinţă de 
oameni loiali, cu ochi vigilenţi şi minţi suspicioase. Care să 
fie reci şi prudenţi în timp ce alţii jucau polo, scriau 
poeme, dansau pe muzică străină, mâncau piersici aurii 
aduse din colţuri îndepărtate ale lumii, construiau lacuri în 
grădini particulare sau foloseau lemn costisitor de santal 
pentru panourile pavilioanelor lor. 

Jocul de polo era sportul preferat al lui Wen Zhou. 
Santalul, credea el, era cum nu se poate mai potrivit dacă 
voiai să arăţi că erai bogat. Işi acoperise cu el pereţii 
dormitorului. Iar lacul artificial din spatele casei sale avea 
stânci de jad şi fildeş pe insula construită în centrul lui. 
Când avea musafiri la petreceri, curtezane angajate din 
cele mai bune case cântau pe acea insulă, îmbrăcate ca 
făpturile din legende. Odată purtaseră pene de pescăruş, 
rare şi mai scumpe chiar decât jadul. 

Dar noul prim-ministru înţelesese ideea principală a lui 
Liu: era nevoie de o mână fermă în relaţiile cu palatul Ta- 
Ming, cu serviciul civil şi cu armata. Poate mai ales cu 
armata. Temându-se de aristocrați în zilele lui de început, 
Chin Hai instalase treptat generali barbari în multe dintre 
provinciile militare. Asta îl făcuse să fie mai în siguranţă 
(ce putea aspira să devină sau să facă un străin analfabet 
care îi datora totul?), dar existau consecinţe. Cu atât mai 
mult cu cât împăratul celest (fie să trăiască o mie de ani!) 
era acum mai bătrân, distrat şi tot mai puţin atent la 
problemele imperiale, zi de zi, lună de lună. 

Noapte de noapte. 

Toată lumea ştia că Roshan îi trimisese împăratului o 
poţiune preparată de un alchimist, la scurt timp după ce 
Taizu îşi adusese foarte tânăra Nepreţuită Consoartă la 
palat, instalând-o acolo. Cu puţin timp înainte ca 
împărăteasa să fie convinsă cu blândeţe să îşi aleagă o 
nouă reşedinţă într-un Templu al Căii aflat în afara 
Xinanului. 

Wen Zhou îşi dorea - îşi dorea cu ardoare - să se fi 
gândit chiar el să trimită poţiunea. Trăinicie. Puteai face o 


< 257 > 


glumă despre trăinicie. 

Nu se simţea amuzat sau amuzant. Nu în această 
noapte. Palatul din oraş care tocmai îi fusese dăruit în 
această seară (un alt dar!) barbarului scrofulos era chiar 
fosta reşedinţă a lui Chin Hai, evident nelocuită în cele 
nouă luni de când murise. 

Ce însemna faptul că acum intrase, în toată splendoarea 
şi faima ei fără pereche (poveşti despre camere de 
interogatoriu aflate sub pământ, cu pereţi care înăbuşeau 
tipetele) în posesia guvernatorului militar a trei provincii şi 
al armatelor experimentate şi călite din nord-vest? A unui 
bărbat care, aflându-se arareori în Xinan, abia dacă avea s- 
o folosească? Nu-şi dădea seama împăratul, nu-şi dădea 
seama verişoara cea fără de minte a lui Zhou, nu-şi dădea 
nimeni seama ce mesaj transmitea asta? 

Sau poate - şi asta era şi mai înspăimântător - îşi 
dădeau seama? 

Gărzile incintei îi recunoscură, cum era firesc. Se auzi 
un strigăt şi un semnal fu dat de sus, de pe zid. Oamenii 
începură să descuie grăbiţi porţile în timp ce prim- 
ministrul şi oamenii săi se apropiau, tăind pieziş drumul 
imperial. Nu era cea mai bună securitate a incintei, dar 
promptitudinea şi teama cu care reacţionau la vederea lui 
îi oferiră o oarecare satisfacţie. 

Poate c-ar fi fost cazul să se fi obişnuit cu asta până 
acum, însă de ce ar trebui ca obişnuinţa cu un lucru să 
altereze plăcerea oferită de acesta? Putea vreun filosof să 
răspundă la această întrebare? Încă-i mai plăceau vinul cu 
şofran şi serviciile femeilor, nu? 

În timp ce trecea, întrebă nepăsător, adresându-se 
nopţii, fără să binevoiască să lase privirea să-i cadă măcar 
în apropierea unei persoane, cine mai trecuse prin poartă 
după anunţarea stingerii. Întotdeauna întreba. 

Cineva îi răspunse. Două nume. Din motive diferite, 
niciunul nu-i aduse lui Zhou plăcerea la care tocmai se 
gândise. Călări mai departe, auzind în urma lui ordine, 
trosnetul porţilor închise, bara grea alunecând la locul ei. 

Până şi aici, în incintă, strada principală dinspre est spre 


< 258 > 


vest, încadrată de porţi la fiecare capăt, avea o lăţime de 
şaizeci şi cinci de paşi. Ziduri lungi pe fiecare parte, 
felinare din loc în loc, copaci umbroşi plantați de posesorii 
caselor. În partea de nord a străzii zidurile erau întrerupte 
de intrările masive ale unor locuinţe ce puteau fi descrise 
cel mai bine drept palate. La dreapta se vedeau, din loc în 
loc, numai ieşirile servitorilor: porţile din spate ale 
proprietăţii cuiva. Uşile din faţă ale tuturor caselor erau 
orientate către sud, fireşte. 

Îl zări pe cel de-al doilea bărbat care trecuse mai 
devreme pe poartă aşteptând într-o litieră cu perdelele 
date deoparte, astfel încât să poată fi văzut şi recunoscut 
în lumina felinarelor atârnate la uşile locuinţei lui Zhou. 

Nu intenţionase şi nu-şi dorise să-l vadă pe acest om în 
această seară, şi sfătuitorul său probabil c-o ştia. Ceea ce 
însemna că, dacă Liu era aici, se întâmplase ceva. Ceva şi 
mai neplăcut decât veştile pe care le aflaseră în această 
seară sau darul oferit lui Roshan. 

Roshan însuşi era celălalt bărbat care trecuse pe poartă 
după lăsarea nopţii. Se dusese, fără îndoială, să 
huzurească plin de sine în noua şi extravaganta lui 
proprietate: un palat din oraş, mai mare şi mai încărcat de 
semnificaţii simbolice decât oricare altul din Xinan. 

Poate că, îşi zise Zhou, ar putea călări şi el într-acolo, ca 
să-i propună o băutură pentru sărbătorirea momentului şi 
să-i toarne otravă în vin. 

Roshan bea foarte puţin. Avea boala zahărului!!. Zhou îşi 
dori ca asta să-l fi ucis deja. Se întrebă brusc cine era 
medicul personal al guvernatorului. Era o idee... 

Fosta locuinţă a lui Chin Hai se afla la scurtă distanţă 
călare, după ce traversai două străzi şi coteai spre nord. 
Proprietatea era imensă chiar şi după standardele unui 
cartier aristocratic: se întindea până la zidul nordic al 
incintei - sau zidul sudic al celei de-a cincizeci şi treia. Se 
zvonea că pe sub zid era un tunel care pătrundea în cea de 
a cincizeci şi treia incintă. 


11 Denumire care acoperă mai multe boli, cum ar fi diabetul sau 
hipoglicemia. 
< 259 > 


Ştia că servitorii palatului fuseseră păstraţi pe banii 
Curţii regale, dat fiind că acolo nu mai locuise nimeni mult 
timp. Pavilioanele, încăperile şi mobilele, curţile, grădinile 
şi sălile de ospeţe, aripa femeilor, toate fuseseră probabil 
păstrate într-o stare impecabilă, aşteptând pe oricine ar fi 
urmat să aibă onoarea - cinstea - de a primi locuinţa prim- 
ministrului în urma unui capriciu al împăratului. 

Acum ştiau cine era acela. 

Zhou sări jos din şa şi-i aruncă frâiele unui servitor care- 
i ieşise înainte grăbit, înclinându-se. Uşile erau deschise 
suficient de larg pentru a trece prin ele o trăsură cu cai. 
Cea dintâi curte era puternic luminată, primitoare. 
Locuinţa lui era cu adevărat magnifică. Numai că nu era... 

Văzând că prim-ministrul descălecase, Liu ieşi din 
lectică. Drumul era noroios pentru că plouase cu o noapte 
în urmă. Sfătuitorul său călca atent, ca un ins pretenţios ce 
era. Lui Zhou i se păru amuzant. Prim-ministrul, încălţat cu 
cizme, obişnuit cu jocul de polo şi cu vânătoarea, nu se 
sinchisea deloc de murdărie şi noroi, aşa că se apropie de 
el cu paşi apăsaţi. 

— A trecut pe poartă chiar înaintea ta, zise el. 

Nu era nevoie să-i pronunţe numele. 

— Ştiu. Am întrebat, încuviinţă Shen Liu. 

— M-am gândit să mă duc să-i fac o vizită în noua lui 
casă. Să-i duc nişte vin otrăvit. 

Pe chipul lui Liu apăru o expresie chinuită, de parcă l-ar 
fi durut stomacul, acesta fiind unul dintre modurile în care 
trăda ceea ce gândea. Prudent, sfătuitorul său se abţinu să 
se uite în jur ca să vadă dacă gărzile sau servitorii ar fi 
putut să-i audă. Lui Zhou nu-i păsa. Barbarul cel corpolent 
n-avea decât să ştie ce gândea prim-ministrul Kitaiului 
despre el şi despre manevrele lui mult prea evidente. 

De parcă Roshan n-ar fi ştiut deja. 

— Ce faci aici? întrebă el. Ţi-am spus să vii mâine 
dimineaţă. 

— Am primit veşti, murmură Liu. Sau, mai bine zis, am 
aflat că la palat au venit veşti. 

— Şi eu trebuia să le aflu în noaptea asta? 


< 260 > 


Liu ridică din umeri. „Evident”, spunea gestul său. 

Era un individ enervant şi supărător de aproape de a 
deveni indispensabil. Wen Zhou se întoarse pe călcâie şi 
pătrunse pe uşile deschise în curte, plescăind printr-o 
băltoacă. Traversă şi intră în primul hol, apoi în încăperea 
privată de alături. Servitorii se puseră în mişcare. În scurt 
timp, papucii luară locul cizmelor, veşmintele de Curte se 
transformară într-o robă de mătase potrivită pentru o 
noapte acasă şi vinul din frunze de dafin fu pus la încălzit 
pe cărbuni. Liu aştepta în camera de alături. 

Se auzea muzică venind dinspre un pavilion aflat dincolo 
de o curte micuță, o cameră de primire mai intimă cu un 
dormitor alături. Ploaie de Primăvară cânta la lăută pentru 
el, după ce îi aşteptase sosirea aşa cum făcea de fiecare 
dată. El ştiu că era împodobită cu bijuterii, cu părul într-o 
pieptănătură superbă, cu obrazul pictat. Aşteptându-l. 
Aparţinându-i. 

Acum numele ei era Lin Chang, o schimbare făcută la 
porunca lui când o adusese aici. Era mai potrivit cu 
statutul ei de concubină a prim-ministrului Kitaiului. Nu 
reuşise însă, deocamdată, să se gândească la ea altfel 
decât cu numele pe care îl avusese în Districtul de Nord. 
Dar asta nu avea nicio importanţă. 

Ea îi aparţinea şi avea să-l aştepte. Acesta era rolul ei. 
Deşi, dacă privea lucrurile dintr-o altă perspectivă, el era 
cel care trebuia să aştepte până când Liu avea să-i 
împărtăşească orice va fi avut în minte. 

Prim-ministrul decise că cel mai probabil avea să 
rămână într-o dispoziţie proastă. Reveni în camera de 
primire şi i se dădu vin. Sorbi. Aruncă ceşcuţa pe podea. 
Aceasta ricoşă şi se rostogoli, oprindu-se într-un perete. 

Servitorul se aplecă speriat aproape până la podea, 
murmură cu disperare nişte scuze şi se grăbi către vasul 
cu cărbuni pentru a-i alimenta flacăra. Se târî şi ridică 
ceşcuţa aruncată. Îi tremurau mâinile. Pe covor erau pete. 

Prim-ministrul explicase destul de clar la ce temperatură 
voia să-i fie servit vinul noaptea (nicidecum aceeaşi ca 
dimineaţa sau pe timpul zilei). Servitorii aveau obligaţia să 


< 261 > 


ştie acest lucru sau să îndure consecinţele. Care, cel puţin 
într-un caz, duseseră la ologirea şi concedierea unui om. 
Acum acesta cerşea pe străzi, în spatele palatului. Zhou 
aflase de la cineva. 

Dincolo de curtea cea mică, muzica de lăută continua. 
Uşile glisante erau deschise, iar obloanele ferestrelor erau 
trase în lături, dezvăluind noaptea blândă. Ferestrele din 
hârtie de mătase nu reuşeau să ţină sunetul la distanţă. Se 
gândi să ceară să se facă linişte, dar muzica era frumoasă 
şi îi promitea o dispoziţie foarte diferită de cea în care se 
afla, odată ce avea să termine treaba cu Liu. 

La un semn al său, Shen Liu se aşeză pe o latură a 
platformei. Zhou se instală dinaintea lui, cu picioarele 
încrucişate. O adiere de vânt, muzică, o noapte târzie. Cei 
doi aşteptau. Servitorul, înclinându-se de trei ori fără să-şi 
desprindă ochii din podea, aduse din nou vinul şi i-l oferi la 
capătul ambelor braţe întinse. Wen Zhou gustă. 

Nu făcu niciun semn de aprobare, nu era nevoie. Faptul 
că păstrase ceşcuţa era suficient. Servitorul îi turnă lui Liu 
şi se retrase cu spatele, înclinându-se, până ajunse la 
marginea camerei. Se aştepta să fie bătut mai târziu. Vinul 
fusese prea rece. Zhou privi către sfetnicul său, făcându-i 
semn că poate să vorbească. 

— Ce crezi că se întâmplă când facem glume despre 
uciderea lui? întrebă Liu cu faţa lui rotundă placidă ca de 
obicei. 

Nu se aşteptase la o asemenea introducere. 

— „Noi” nu facem glume, zise cu răceală Zhou. Eu fac. 
Doar dacă n-ai devenit cumva umorist între timp. 

Liu clătină din cap. 

— Nici nu credeam. Ce se întâmplă este că mă amuz, 
zise prim-ministrul simțind că dispoziţia lui devine şi mai 
proastă. 

— Fireşte, seniore, zise Liu. 

Nu mai adăugă nimic. Îşi făcuse cunoscută afurisita lui 
de părere: uneori nu ţi-era permis nici măcar să te amuzi. 

Zhou era ispitit să nu fie de acord. Dacă voia o femeie 
sau un cal, îi aparţineau până se sătura de ele. Dacă voia 


< 262 > 


moartea unui om, putea pune să fie ucis. Altminteri ce sens 
avea să fie ce era? Asemenea lucruri veneau odată cu 
puterea, asta însemna puterea. 

— De ce-ai venit? mârâi el. 

Făcu un semn şi servitorul se zori să mai toarne vin. Liu 
refuză să fie servit a doua oară. Prim-ministrul plănuia de 
multă vreme să-şi îmbete sfetnicul. Încă nu se întâmplase. 

În celălalt capăt al curţii, muzica de lăută încetase. 

Probabil i se spusese că stăpânul ei era ocupat cu 
sfetnicul său principal. Ploaie - Lin Chang - avea o 
pregătire fără cusur şi era inteligentă. Nu voia să le 
distragă atenţia, şi el ştia. 

Sfetnicul său aşteptă până când slujitorul se retrase din 
nou lângă peretele cel mai îndepărtat. Zise: 

— În noaptea asta au sosit veşti din vest printr-un curier 
militar. De la fortăreaţa Poarta de Fier. 

— Ei bine, aia chiar că-i în vest, zise prim-ministrul uşor 
amuzat. 

Liu nu zâmbi. 

— Ştiai că... fratele meu a fost la Kuala Nor? M-ai 
întrebat acum un an despre familia mea şi ţi-am spus asta. 

Îşi amintea că-l întrebase. Se petrecuse înainte să ocupe 
funcţia pe care-o ocupa. Îşi amintea foarte bine informaţia 
asta. Şi pe bărbatul în cauză. Nu-i plăcuse deloc de 
maestrul Shen Tai. Nu-l cunoscuse deloc, dar asta nu 
conta. 

Prim-ministrul aprobă, mai prudent acum. Starea de 
spirit i se schimbase, însă nu voia să se observe asta. 

— Îngropa oase, zise el cu indiferenţă, fluturând din 
mână. O prostie, cu tot respectul datorat tatălui tău. Şi ce-i 
cu asta? 

— A plecat de acolo. Revine în Xinan. L-au făcut membru 
al armatei Celei de-a Doua Provincii Militare ca să-i reducă 
perioada de doliu şi să se poată întoarce. 

Cei doi bărbaţi din încăpere procedaseră la fel la puţin 
timp după moartea lui Shen Gao, ca să-i permită lui Liu să 
revină la palat şi să-i fie de folos ambiţiosului văr al femeii 
pe care împăratul o prefera tuturor celorlalte. 


< 263 > 


Prim-ministrul cugetă o clipă. 

— Mă întreb de ce? zise el cu prudenţă. Poarta de Fier 
ne-a spus? 

Liu făcu semn că da. 

— A stat acolo o noapte. A trimis un mesaj către Ta- 
Ming, împreună cu raportul oficial al comandantului 
fortăreței. 

„O noapte” însemna că nu pierdea vremea pe drum. Wen 
Zhou mimă un căscat. 

— Şi de ce deplasările fratelui tău - oricât de interesant 
ar fi subiectul pentru tine personal - ar prezenta vreun 
interes pentru mine sau vreo importanţă pentru imperiu? 

Îşi zise că formulase bine ideea. 

Liu părea stânjenit. Lucru extrem de rar. Se foi. Arăta ca 
un călăreț care petrecuse prea mult timp în şa. Ce 
interesant era! Prim-ministrul îşi păstră privirea aţintită 
asupra lui. 

— Ei? făcu el. 

Liu trase aer în piept. 

— El... fratele meu informează mai întâi că la Kuala Nor 
a fost ucis un asasin care fusese trimis să-l omoare. | 

— Înţeleg, zise Zhou păstrându-şi vocea calmă. Ăsta e 
primul aspect. De mică importanţă pentru noi, din câte 
văd. Ce altceva? 

Sfetnicul său îşi drese vocea. 

— Se pare că... se pare că Prinţesa Jadului Alb din 
Rygyal... Cheng-wan, prinţesa noastră... 

— Liu, ştiu cine e. 

Liu tuşi din nou. Era agitat. Asta în sine era neliniştitor. 

— I-a oferit un dar, zise Liu. În onoarea a ceea ce a făcut 
el la lac. Pentru cei morţi. 

— Ce bucurie pentru fratele tău, murmură Wen Zhou. 
Însă tot nu înţeleg... 

— Două sute cincizeci de cai sardieni. 

Pur şi simplu. Ca o lovitură în moalele capului. 

Zhou simţi că i se usucă gura. Înghiţi cu greutate. 

— Şi el... fratele tău vine călare de la graniţă cu două 
sute cincizeci de Cai Celeşti? 


< 264 > 


Imposibil, îşi zise el în gând. 

Chiar era imposibil, într-un fel. 

— Nu, zise Liu. A aranjat să i-i ţină taguranii. Trebuie să 
se întoarcă el însuşi să-i revendice. Numai el o poate face, 
după ce se va decide ce trebuie făcut cu ei. Acum vine să-l 
informeze pe cerescul împărat. Şi pe alţii. 

„Şi pe alţii”. 

Acum înţelegea de ce trebuia să aibă informaţia asta. 

Mai înţelese, brusc, şi altceva. Se strădui să-l împiedice 
să i se citească pe chip. Nesuferitul de frate mai mic al lui 
Liu le povestise soldaţilor din fortul Poarta de Fier şi 
scrisese o scrisoare despre un asasin trimis pe urmele lui. 
Acum, cu caii ăia, era o persoană importantă în mod 
aproape sigur urma să aibă loc o anchetă care altminteri n- 
ar fi fost făcută. 

Ceea ce însemna... 

Insemna că în Xinan exista o persoană de care trebuia să 
se ocupe cineva. În noaptea asta chiar, înainte ca veştile 
despre Shen Tai şi darul său - care cel mai probabil făceau 
chiar acum ocolul palatului şi al Curţii Mirtului Purpuriu - 
să se răspândească prea departe şi să ajungă la bărbatul în 
cauză. 

Era o situaţie nefericită. Persoana la care se gândea îi 
fusese folositoare. Însă, date fiind aceste veşti neaşteptate, 
ştia de asemenea prea multe pentru liniştea prim- 
ministrului. 

Încă mai era posibil, din anumite motive, ca extrem de 
enervantul Shen Tai să nu ajungă în Xinan, însă informaţia 
asta schimba totul. 

— Ce înseamnă că trebuie să revendice caii în persoană? 
Ai citit scrisorile? 

— Da. 

Prim-ministrul nu întrebă cum anume reuşise Liu una ca 
asta. 

— Dacă nu se întoarce el însuşi să-i ceară, darul e 
revocat. Este un dar pe care prinţesa i l-a făcut lui anume. 
Era... este şi o a treia scrisoare, din partea unui ofiţer 
taguran care lămureşte aceste aspecte. 


< 265 > 


Prim-ministrul Kitaiului începu să rostească în gând, cu 
ferocitate, cele mai crunte înjurături pe care şi le putea 
imagina. Simţi o dâră de sudoare alunecându-i pe obraz. 

Era mai rău decât îşi închipuise. Pentru că acum, dacă 
Shen Tai murea pe drum sau dacă murise deja, moartea lui 
avea să coste imperiul acei cai. 

Două sute cincizeci era un număr absurd, stupefiant. 
Omul se întorcea ca un erou, cu acces imediat la Curte. 
Mai rău de-atât nici că se putea. 

Şi cineva trebuia ucis pe dată. 

Tăcerea se prelungi. Peste drum nu mai cânta lăuta. Liu 
stătea neclintit, aşteptându-l să vorbească, în mod evident 
zguduit el însuşi. Ai fi putut crede că pentru el, pentru 
familia lui, era un lucru bun, dar numai dacă nu-i cunoşteai 
pe cei doi fraţi şi nu ştiai ce altceva fusese săvârşit. 

În timp ce gândea asta, Zhou zise cu voce tare: 

— Sora ta e dincolo de Zid, Liu. Nu poate face nimic în 
privinţa ei. 

Liu nici măcar nu-i întâlni privirea. Era un lucru rar, 
care-i spunea că ghicise îngrijorarea - sau una dintre ele - 
din mintea sfătuitorului său. 

— Tu eşti cel Dintâi Fiu, nu? adăugă prim-ministrul pe 
un ton tăios. Capul familiei. Era dreptul tău şi eu am 
aprobat şi am înaintat propunerea Curţii. Vă aduce onoare 
tuturor. 

Totodată îl îndatorase pe Liu şi mai mult faţă de el. 

Sfetnicul său încuviinţă, deşi cu mai puţină vioiciune ca 
de obicei. 

— Ce altceva mai trebuie să ştiu? întrebă prim-ministrul. 

Relaţiile din cadrul familiei Shen nu erau cea mai 
importantă problemă a sa. Trebuia să-şi trimită sfetnicul la 
plimbare. Trebuia să cheme pe altcineva la el în noaptea 
asta. 

— Cine o să mai afle despre asta? 

— Cine o să mai afle? Toată lumea, zise Liu ridicându-şi 
privirea. În noaptea asta sau până la jumătatea dimineţii. 
Există un raport militar în două copii, una la Secretariatul 
Central, una la Ministerul de Război, şi în Ta-Ming nimic 


< 266 > 


nu rămâne secret. 

Asta ştia. „In Ta-Ming nimic nu rămâne secret.” 

Sosea un bărbat care avea să-i aducă probleme, 
deţinătorul unui număr imposibil de cai sardieni şi al unui 
statut extrem de important datorită acţiunilor lui atât de 
pline de virtute din ultimii doi ani. 

Urma să fie primit de Fiul Cerului. 

Nu avea cum să împiedice asta. Şi, în funcţie de ceea ce 
voia, Shen Tai putea deveni un factor iminent şi 
imprevizibil într-un joc deja mult prea complex. 

Deşi existau şanse să fi fost deja ucis pe drumul dinspre 
Poarta de Fier. Dar, din cauza cailor, acest fapt avea alte 
implicaţii acum. Curtea avea să ceară fără îndoială o 
anchetă. Şi prim-ministrul Wen ştia mult prea multe 
despre aceste şanse de a muri pe drum. 

Când pusese lucrurile în mişcare fusese o problemă 
măruntă şi cu totul particulară. Mai degrabă un impuls, o 
demonstraţie degajată a puterii sale. Dar acum... dacă se 
descoperea că imperiul pierduse două sute cincizeci de cai 
sardieni din pricina nesăbuinţei cuiva care urmărise nişte 
interese personale... 

Şi asta s-ar fi putut întâmpla dacă îşi dădea cineva 
drumul la gură. 

Un anumit om trebuia neapărat să moară înainte să 
ajungă şi el la aceeaşi concluzie privind pericolul în care se 
afla şi să încerce să se protejeze. Vorbind cu cineva din 
palat, de exemplu. În această noapte. Poate chiar în acest 
moment. 

Sau - şi la acest gând prim-ministrul simţi că păleşte - 
ducându-se poate la un anumit guvernator militar cu 
povestea lui şi cerându-i călăuzire şi protecţie. 

Un scenariu prea îngrozitor ca să-l ia măcar în calcul. 

Îşi trimise sfetnicul acasă. 

Prea brusc poate, dat fiind că omul era atât de viclean, 
dar nu avea timp de subtilităţi acum şi nu avea de gând să- 
i împărtăşească lui Liu povestea asta. Trebuia să conteze 
pe faptul că Liu era distrat şi neliniştit. Din cauza a ceea 
ce-i făcuse surorii sale şi a reîntoarcerii fratelui său. 


< 267 > 


Toate din pricina aceluiaşi om, gândi cu amărăciune 
Zhou. Cel care revenea de dincolo de graniţă pe drumul 
imperial. Putea să aibă puterea - şi dorinţa - de a-i 
distruge pe amândoi. 

Când rămase singur, cu excepţia servitorului încă 
îngrozit care nu conta, Zhou începu să blesteme cu voce 
tare. Persoana pe care o înjura - fără a-i rosti numele, nu 
era nici pe departe atât de prost - era cea de-a 
şaptesprezecea fiică a celestului împărat cel senin şi 
splendid, Prinţesa Jadului Alb, Cheng-wan. 

Care, din îndepărtatul Rygyal de pe platoul său 
înconjurat de munţi, provocase în mod capricios şi 
iresponsabil atâtea probleme. Aşa cum numai o femeie 
poate face. 

Auzi muzica de lăută începând din nou. 

Probabil i se spusese despre plecarea lui Liu. 
Presupunea că Zhou era acum liber, lepădând de pe umeri 
poverile zilei. Nu era aşa. Nu le lepădase. Nu se putea 
duce la ea. Nu putea încă să îşi potolească, să-şi diminueze 
sau să-şi redirecţioneze frica şi mânia. Trebuia să se ocupe 
imediat de un anumit lucru şi asta însemna să aibă 
încredere în altcineva. Şi să spere că nu era deja prea 
târziu. 

Îl cunoştea pe bărbatul de care avea nevoie şi dădu 
ordine să-i fie adus. Cât despre încredere, până la urmă 
putea oricând să pună ca şi acesta să fie ucis. Aceste 
probleme produceau unde, îşi zise prim-ministrul, ca apa 
unui lac liniştit în care a căzut o piatră. 

lată. Iată ce imagine! Pân-la urmă era şi el un afurisit de 
poet! 

_ Îşi ridică ceaşca şi servitorul se grăbi să-i aducă vin. 
Incercă să nu-şi imagineze pe cineva părăsind călare sau 
într-o litieră Curtea Mirtului Purpuriu chiar acum şi 
traversând oraşul învăluit în noapte. Sosind dinaintea 
uşilor noii locuinţe a lui Roshan. Fiind primit. Spunându.-i... 

Fu anunţat soldatul pe care-l chemase. Zhou îi făcu 
semn să intre. Un ins solid. O cicatrice pe obrazul drept. Îl 
chema Feng. Se înclină din prag. 


< 268 > 


Wen Zhou îşi trimise servitorul afară, apoi spuse ce avea 
de spus. O făcu cu precizie, pe un ton calm. Feng acceptă 
ordinele cu o nouă plecăciune, fără să i se citească nicio 
reacţie pe chip. 

Făcea ce trebuie făcut. Nu puteai să conduci un imperiu 
atât de vast, cu atât de multe provocări interne şi externe, 
fiind genul de persoană cu suflet blând, demnă de a fi 
primită în rândul clerului. 

Şi orice om deschis la minte care ar fi evaluat vremurile 
ar fi fost de acord că asta se impunea cu atât mai mult cu 
cât împăratul nu mai era tânăr, nu mai era comandantul 
hotărât şi strălucit care fusese când preluase tronul 
(ucigându-şi fraţii, dacă e nevoie să reamintim) punând 
astfel bazele unei domnii glorioase. 

Dacă răposatul prim-ministru Chin Hai, care stătuse 
alături de împărat decenii întregi, îi învățase pe curteni 
ceva, acel lucru era că problemele întunecate, 
supărătoare, ale guvernării trebuiau uneori preluate de 
primul-ministru. De ce s-ar fi vorbit altminteri despre acele 
camere de sub pământ care înăbuşeau zgomotele sau 
despre tunelele secrete înspre şi dinspre palatul care îi 
aparţinea, începând cu noaptea asta, celui mai periculos 
om din Kitai? 

Şi dacă un prim-ministru hărțuit şi împovărat, direct 
responsabil de nu mai puţin de nouă ministere, 
abandonându-şi mult iubitele lui plăceri şi distracţii pentru 
a-şi sluji neobosit împăratul, şi-ar fi folosit puterile sale 
pentru a rezolva mărunta problemă a femeii pe care şi-o 
alesese şi a unui bărbat enervant pe care ea îl cunoscuse 
prea bine... ei, chiar nu existau beneficii care să vină odată 
cu toate aceste îndatoriri? Care să compenseze, de 
exemplu, toate orele de nesomn care i se aşterneau 
dinainte în noaptea asta, cât timp aştepta întoarcerea 
omului pe care îl trimisese cu treburi? 

Zeii, în cele nouă ceruri ale lor, ar fi înţeles, îşi zise Wen 
Zhou. 


0.0) 


N-a acceptat niciodată numele pe care i l-a ales el când 
< 269 > 


a cumpărat-o din casa de plăceri Pavilionul Razei de Lună 
şi a pus să fie adusă aici 

„Lin Chang” nu înseamnă nimic pentru ea, nu are nicio 
greutate. La fel stătuseră lucrurile la început şi cu Ploaie 
de Primăvară, dar în cele din urmă se obişnuise cu numele 
ei de curtezană şi, în plus, i se dăduse de ales când îi 
fusese propus, fusese întrebată dacă i se părea potrivit. 

Zhou nu procedase aşa. Desigur, nu era obligat, însă nici 
femeile din Pavilionul Razei de Lună nu fuseseră, la sosirea 
ei acolo. Nici măcar nu-i spusese de unde venea acest 
nume al ei, ce însemna - dacă însemna ceva - pentru el. În 
mod sigur nu era un nume sardian. Nu era o recunoaştere 
a originii ei. El dorise ceva mai demn decât un nume de 
curtezană din Districtul de Nord. 

Şi ăsta nu-i un motiv să urăşti pe cineva. Chiar nu-i. Asta 
e schimbarea din ea. Trebuie să hotărăşti ce contează şi să 
te concentrezi pe asta. Altminteri forţa ta vitală se va 
împrăştia în cele cinci direcţii, irosindu-se. 

Femeile trebuie să accepte câteva adevăruri pe lumea 
asta. 

Puterea lui Wen Zhou este incomensurabilă. Nu e crud 
cu servitorii şi cu femeile sale, cel puţin nu după 
standardele din Xinan. Sau din Sardia, că tot veni vorba. 

E tânăr şi nu e neplăcut să-i fii prin preajmă în 
majoritatea dispoziţiilor sale. Cât despre ceea ce vrea din 
partea femeilor, deşi lui îi place să se creadă decadent 
(aşa-s bărbaţii adesea) nu e nici pe departe astfel, mai ales 
pentru o fată din cartierul plăcerilor. 

Nu, dacă îl urăşte acum - şi îl urăşte - este din cu totul 
alt motiv. Intensitatea mâniei ei atinge paroxismul. 

Nu trebuia să pună să-i fie ucis rivalul. 

Tai nici măcar nu-i era rival în vreun fel care să conteze. 
Plecase pe durata anilor de doliu lăsând-o pe ea în urmă şi 
ce bărbat - ce student care nici măcar nu-şi dăduse 
examenele - se putea măsura cu prim-ministrul imperiului, 
ruda Nepreţuitei Consoarte? 

Puteai, dacă voiai, să-ţi reaminteşti cât de fragili erau 
bărbaţii, până şi cei mai puternici. Cât de mult puteau fi 


< 270 > 


modelaţi sau conduşi de femei şi de dorinţele pe care 
acestea le trezeau. Slăvitul împărat nu era el însuşi cea 
mai clară dovadă? 

Puteai înţelege că până şi unui om cu statutul lui Wen 
Zhou putea să-i displacă să-şi amintească de anumite nopţi 
din Pavilionul Razei de Lună, când sosea pe neaşteptate şi 
o descoperea deja cu altul şi poate bucurându-se prea 
vizibil de compania lui. Dar puteai de asemenea să tragi, în 
sinea ta, o linie dreaptă ca o strună cu privire la acţiunile 
acceptabile ce puteau deriva din acest fapt, iar omorul se 
afla de cealaltă parte a acestei linii. 

Nu fusese dificil să-şi facă un loc al ei când venise la 
palat. Reuşise să-i facă pe doi dintre servitori s-o iubească. 
Dacă n-ar fi fost în stare de una ca asta, n-ar mai fi meritat 
să fie dorită, nu? Se dedicase misiunii de a aduna 
informaţii de îndată ce sosise, fără niciun scop în minte. 
Pur şi simplu aşa trebuia făcut. 

Lămurise de la început (adică îi lăsase să creadă că 
ghiciseră singuri, truc care funcţiona cu toţi bărbaţii, de 
neam sau de rând) că motivele pentru care voia să 
cunoască stările de spirit, discuţiile, venirile şi plecările 
stăpânului lor erau inspirate de dorinţa de a-l mulţumi, de 
a-i cunoaşte nevoile la orice oră. 

Se purta - încă se mai poartă - impecabil, în casă sau 
când o părăseşte în litieră, sub pază, ca să facă 
cumpărături la una dintre pieţe sau să-l însoţească pe 
Zhou la banchete şi la jocurile de polo. 

Nimeni nu are motive s-o urască aici, cu excepţia 
celorlalte concubine, dar a fost atentă cu ele. Printre 
celelalte încă îşi mai spune Ploaie de Primăvară ca să nu 
lase impresia că îşi dă aere. 

Numele ei adevărat, cel de acasă, îi aparţine numai ei şi 
nu l-a mai rostit nimeni de mult timp. L-a lăsat deoparte cu 
ani în urmă, când a trecut graniţa prin Poarta de Jad. E 
posibil ca în tot Kitaiul să nu fie nimeni care să-l ştie. Ce 
gând tulburător. 

Soţia lui Zhou e aproape lipsită de importanţă, o femeie 
extrem de bine educată - aleasă din acest motiv - şi de o 


< 271 > 


pioşenie şi mai extremă, ceea ce înseamnă că ea şi soţul ei 
duc vieţi în mare parte separate. Una dintre concubine şi-a 
dat cu părerea că soţia ar fi fost mai puţin virtuoasă dacă 
ar fi fost mai atrăgătoare. Un gând lipsit de generozitate, 
dar nu neapărat greşit. Soţia prim-ministrului este adesea 
plecată la un templu sau altul. Generozitatea ei faţă de 
bărbaţii şi femeile sfinte este renumită. Soţul o 
încurajează. Ea frecventează şi astrologii, însă cu 
prudenţă. Şcoala Nopţii Nezăgăzuite ocupă un loc 
ambiguu la curtea împăratului Taizu, 

Ploaie de Primăvară ştie că în această noapte sfetnicul 
Shen a venit la uşa lor înainte ca Zhou să sosească acasă şi 
că era agitat dintr-o pricină anume. În mod obişnuit, Shen 
Liu ar fi fost primit să aştepte înăuntru, dar el refuzase 
invitaţia, rămânând în stradă, sub lumina felinarelor, cu 
ochii după Zhou. Agitaţia lui - despre care-i povestise 
Hwan, principala ei sursă de informare - era neobişnuită. 

Shen Liu nu cunoaşte legătura dintre ea şi fratele lui, 
Ploaie de Primăvară este aproape sigură. De alte lucruri 
care-l privesc este mai puţin sigură. Va trebui ca o anumită 
războinică kanlină să se întoarcă şi să dea raportul înainte 
să ştie, dacă o asemenea concluzie este posibilă. Shen Liu 
e un ins precaut. 

E puţin probabil să se dea de gol dacă ar fi părtaş la un 
plan de a-şi ucide fratele. 

Ploaie de Primăvară aşteaptă în pavilionul numărul doi, 
elegant îmbrăcată. Ca de obicei, nu s-a parfumat. În acest 
fel îi este mai uşor să traverseze curţile întunecate şi să 
stea ascunsă în porticuri. În fond, parfumul este un fel de 
a-ţi face simțită prezenţa. 

Numai când va şti că Zhou vine la ea, atunci îşi va folosi 
parfumul. E un gest pentru care a devenit cunoscută aici, o 
semnătură, ca trăsăturile de penel ale unui caligraf. Un alt 
fel în care cea mai nouă dintre concubine îşi onorează 
stăpânul. 

Asemenea strategii nu sunt dificile pentru o femeie care 
poate gândi şi este înconjurată de bărbaţi care nu-şi dau 
seama de asta. 


< 272 > 


I-a auzit pe cei doi intrând în camera de la celălalt capăt 
al curţii. Atunci a început să cânte din lăută, anunţându-l 
pe Zhou că este aici. Se opreşte când aude - deşi prea vag 
ca să distingă cuvintele - că bărbaţii au început să 
vorbească. Ştie că ei vor crede că e un gest politicos din 
partea ei. 

Traversează curtea udă, desculţă ca să-şi protejeze 
papucii, ducându-şi cu ea lăuta. Asta este scuza ei dacă o 
va vedea cineva: că stă în portic, nevăzută, gata să le ofere 
muzică stăpânului ei şi sfetnicului său dacă i se va cere. 
Aici, muzica e considerată domeniul ei. 

Uşile glisante sunt deschise către noaptea de primăvară 
şi ferestrele din hârtie de mătase abia înăbuşă sunetul. 
Aude, foarte clar, tot ce spun cei doi. 

Inima începe să-i bubuie în piept. De nelinişte şi de frică, 
dar s-a împăcat cu asta şi cu propriile decizii cu ceva timp 
în urmă. Trădare, aşa ar fi corect s-o numeşti. Aşa i s-ar 
spune dacă ceea ce face ea noaptea ar ieşi la lumina zilei. 

Însă el a trimis un asasin profesionist, un fals kanlin, şi a 
pregătit alţi doi, dintr-o pornire ucigaşă excesivă, doar aşa, 
fiindcă putea, şi Ploaie ar fi considerat că s-a trădat pe sine 
însăşi dacă nu ar fi făcut nimic. 

Tai nu se dusese acasă la tatăl lui, din câte se părea, nici 
măcar în perioada de doliu. Evident, Wen Zhou ştia unde 
se afla el. Ploaie de Primăvară nu ştia. Era înnebunitor. 
Era prea izolată aici. Oraşul, imperiul, lumea de dincolo de 
aceste ziduri de piatră erau învăluite toate în norii 
necunoaşterii. 

Făcuse, totuşi, tot ce putuse. Hwan, deja îndrăgostit de 
ea pe atunci, aranjase ca un kanlin, unul adevărat de data 
asta, să vină la ea din templul din Ma-wai. Femeia - Ploaie 
ceruse ca războinicul kanlin să fie femeie - sărise zidul din 
spate al proprietăţii pentru o întâlnire nocturnă în grădină. 

Ploaie de Primăvară îi spusese lui Hwan că era vorba 
despre o ameninţare de care trebuia să se ocupe discret şi 
asta, cel puţin, fusese adevărat. O plătise pe kanlină şi o 
trimisese la familia lui Tai, care era unicul loc de unde 
putea începe, în mod sigur acolo trebuia să se ştie unde 


< 273 > 


era el şi de ce. 

În această noapte, ascultând în portic, Ploaie de 
Primăvară află în cele din urmă unde se dusese Tai. 
Informaţia o surprinde. 

Revenind în pavilionul numărul doi, pune o servitoare 
să-i spele picioarele şi începe să cânte din nou pentru 
bărbatul care acum aşteaptă pe altcineva să revină în 
noaptea asta. Ploaie de Primăvară se întreabă dacă ea 
doreşte ca soldatul - pe nume Feng - să reuşească să-l 
ucidă pe Xin Lun. 

Şi-l aminteşte pe Lun: un ins isteţ şi ireverenţios, o 
companie plăcută în Pavilionul Razei de Lună. Voce bună 
de cântăreţ, râs sonor şi ascuţit, generos. Toate astea nu 
contează. Pe ea o preocupă dacă ar fi sau nu mai bine ca 
Tai să-l găsească pe om în viaţă când va reveni. Asta dacă 
va reuşi el însuşi să supravieţuiască. 

Încearcă să-şi facă inima să se liniştească. Acum nu e 
momentul pentru dorinţe sau visuri, deşi visurile sunt greu 
de controlat. Indiferent de ce mai este adevărat sau nu, 
cert este că ea nu poate fi a lui acum. 

N-ar fi trebuit să plece fără ea. L-a prevenit ce anume se 
putea întâmpla. Bărbaţii nu ascultă niciodată. Ăsta e unul 
dintre adevărurile acestei lumi. 

Dar... ce a făcut el la Kuala Nor... Ce a înfăptuit! 

Şi acum, două sute cincizeci de cai din propria ei ţară. E 
mai presus de cuvinte, mai presus de muzică şi poate 
schimba atâtea lucruri - deşi nu pentru ea. 

Este foarte târziu când Zhou vine la ea. Era sigură că va 
veni, dar nu şi în ce dispoziţie. Când Feng s-a întors acasă, 
Hwan şi servitoarele ei dormeau. 

Traversând curtea către ea, Zhou pare aproape vesel. 
Femeia crede că ştie de ce. 

O pătrunde cu o oarecare grabă. Mai întâi pe la spate, 
lipită de zid, apoi mai încet, faţă în faţă în patul larg, în 
timp ce ea îl mângâie aşa cum îi place lui. El nu trezeşte 
niciuna dintre celelalte femei ca să se joace cu ei sau să îi 
privească. 

După ce termină, ea îi spală trupul în timp ce el soarbe 


< 274 > 


vinul pregătit de camerista ei. E atentă cu vinul lui. 

Ea gândeşte intens, însă ascunde asta ca de obicei. 

Xin Lun e mort. Zhou probabil s-a protejat pe sine, 
eliminând riscul de a fi dat în vileag. Trebuie să se 
gândească la asta, îşi spune, cu mâinile alunecând pe 
trupul bărbatului, uşor, apoi mai apăsat, apoi din nou uşor. 

Probabil că unele dintre presupunerile şi concluziile ei 
se vor dovedi greşite. Există limite cu privire la ceea ce 
poate şti o femeie aflată în poziţia ei, oricât ar fi de 
inteligentă şi de devotată. Sunt prea multe constrângeri 
pentru cineva închis în aripa femeilor dintr-o incintă sau 
într-o litieră cu perdelele lăsate şi care se bazează pe 
informaţii aduse de servitori îndrăgostiţi. Asemenea limite 
au existat întotdeauna. Ăsta-i mersul lucrurilor şi nu toţi 
bărbaţii sunt nesăbuiţi, deşi uneori ai zice c-aşa este. 

În noapte asta ea se întreabă - în timp ce-l mângâie 
zâmbind uşor, ca pentru plăcerea ei (lui îi place asta) - 
dacă acum el va ordona ca şi soldatul să fie ucis. 

Probabil că mai întâi îl va trimite pe Feng altundeva, 
bănuieşte ea. În sud, unde se află familia şi baza puterii 
sale. Înălţat în grad chipurile ca recompensă, ca să nu se 
poată ghici adevăratul scop, apoi mort într-un accident 
într-o prefectură îndepărtată. 

Pe de altă parte, Zhou poate decide că are nevoie de un 
individ ca Feng în Xinan, dacă evenimentele vor evolua aşa 
cum s-ar părea. 

Ambele sunt posibile, îşi spune Ploaie de Primăvară, 
începând să-i cânte un cântec despre luna care se reflectă 
în Marele Râu, despre frunzele toamnei căzând în apă, 
lunecând pe lângă bărcile argintii legate la ancoră, plutind 
către mare. O poezie scrisă în tinereţe de Sima Zian, 
Nemuritorul Surghiunit, pusă pe muzică, un cântec pe care 
îl ştie toată lumea, cântat numai noaptea târziu, aducând 
pace, purtând cu el amintiri. 


< 275 > 


CAPITOLUL XIII 


Tai ştia că este posibil să dormi şi să visezi fiind totuşi 
conştient că visezi, captiv, incapabil să te trezeşti. 

După noaptea pe care o avusese - violentă şi apoi 
intensă la Phoenixul Alb - şi după veştile neliniştitoare pe 
care le primise, se pomeni singur într-un dormitor din 
Chenyao, visând că era întins pe spate, cu aşternuturile în 
dezordine în jurul lui, în timp ce era încălecat şi folosit de 
o femeie al cărei chip nu-l putea vedea. 

În vis auzea respiraţia ei precipitându-se şi-şi simţea 
propria excitație. Era conştient de mâinile lui pe coapsele 
ei în mişcare, în timp ce ea se înălța şi se cobora deasupra 
lui, dar oricât încerca, în întunericul din vis (mai dens 
decât cel din lumea reală) nu o putea vedea şi nu ştia cine 
era cea care deştepta în el o asemenea dorinţă arzătoare. 

Se gândi la spiritul-vulpe, sigur că se gândi la asta, până 
şi în vis. Sau tocmai fiindcă era un vis. 

Incercă din nou să pronunţe cuvântul: daiji. Dar 
cuvintele, până şi acest unic cuvânt, nu-i veniră pe buze, la 
fel cum îi era refuzat şi văzul. Numai mişcarea, atingerea, 
mirosul (nu parfumul) ei, respiraţia ei precipitată - mici 
gâfâituri acum - şi a lui. 

Voia să se întindă şi să-i atingă faţa ca un orb, să-i 
descopere părul, dar mâinile lui din vis nu se desprinseră 
de coapsele ei, de pielea mătăsoasă, de muşchii în mişcare. 

Se simţea învăluit şi ocrotit ca un vierme de mătase într- 
un cocon în acest spaţiu strâmt şi nedefinit dintre somn şi 
trezie. Se temea, era stârnit şi teribil de excitat, nu voia să 
mai plece de-acolo, nu voia ca ea să plece de lângă el. 

Ceva mai târziu auzi un zgomot cu totul diferit şi se 
trezi. 

Era singur în cameră, în pat. Fireşte. 

O dâră de lumină printre uşile cu şipci ce dădeau spre 
grădină. Aşternuturile de pe pat erau în dezordine. 
Probabil că le răvăşise în somnul lui agitat. Era confuz, 
obosit şi nu prea sigur ce anume îl trezise. 


< 276 > 


Apoi auzi din nou sunetul care răzbătuse până în visul 
lui: metal lovit de metal în porticul de dincolo de uşă. Ceva 
greu căzu afară, izbindu-se de perete. 

Tai sări din pat, îşi trase bâjbâind pantalonii şi nu se 
deranjă să şi-i lege, să-şi pună cămaşa şi cizmele sau să-şi 
prindă părul. Săbiile însă şi le luă. Deschise uşa cu 
violenţă, observând în treacăt că n-o încuiase în noaptea ce 
trecuse, deşi îşi amintea că intenţionase s-o facă. 

În prag zăcea un om. Era mort. O rană de sabie în 
partea dreaptă. 

Tai auzi zgomotul unei încăierări venind din dreapta, 
dinspre grădină. Păşi peste cadavru şi alergă spre 
zgomotul săbiilor, străbătând porticul desculţ, cu părul 
fluturându-i liber. Dus somnul, dus şi visul în cea dintâi 
lumină a dimineţii. Ajunse la capătul porticului şi sări 
peste balustradă fără să încetinească. 

Wei Song se afla în curte, răsucindu-se în stilul 
kanlinilor, în timp ce se lupta cu cinci bărbaţi. 

Fuseseră cel puţin şase cu cel pe care Tai îl lăsase în 
urmă. Fata lupta în tăcere, ca un vârtej ucigaş. Tai înjură 
sălbatic printre dinţi: ar fi putut şi ea să strige după ajutor! 
Bănuia motivul pentru care n-o făcuse. Nu-i plăcea să 
ceară ajutorul. 

Repezindu-se asupra lor, Tai urlă: era, mai mult ca orice, 
eliberarea unei mânii înăbuşite, îndreptate în acea clipă 
împotriva a toţi şi-a toate. Impotriva tuturor acestor 
oameni care acționau asupra lui, în numele lui şi chiar prin 
intermediul lui, din clipa în care Bytsan sri Nespo îi 
înmânase, la Kuala Nor, un sul conţinând un dar ce consta 
în mult prea mulţi cai. 

Se terminase cu pasivitatea, cu această acceptare, 
această asimilare a planurilor altora, fie ele binevoitoare 
sau nu. El nu era aşa şi nu avea să-şi permită să devină aşa 
sub cele nouă ceruri. Poate că putea declara asta cu câte o 
sabie în fiecare mână. 

Unul dintre bărbaţii care o înfrunta pe Song se întoarse 
la auzul strigătului neaşteptat al lui Tai. Pirueta aceea 
încheie pergamentul vieţii lui. 


< 277 > 


Sabia din mâna stângă a lui Song lovi din plin coastele 
pe care şi le lăsase descoperite. Lama ieşi din trup la fel de 
curat cum pătrunsese şi, odată cu ea, şi viaţa lui. 

Ea se lăsă la pământ şi se rostogoli peste un răsad de 
flori, strivind bujorii. Aceştia se înălţară la loc odată cu ea. 
O lovitură de sabie a celui mai apropiat dintre bărbaţi, 
menită s-o decapiteze, şuieră în gol. 

Tai era deja printre ei. 

Esenţa învăţăturii kanlin aşa cum o înţelegea el (deşi 
alţii puteau fi de altă părere) era repetiţia continuă, 
răbdătoare, precisă a mişcărilor folosite în luptă. Fără 
săbii, cu una singură, cu amândouă, din nou şi din nou, în 
mod ideal în fiecare zi a vieţii, până când mişcările 
deveneau atât de instinctive că nevoia de a gândi, de a 
analiza, de a plănui în timpul unei lupte dispărea. Trupul 
ştia ce trebuia făcut şi cum. 

Aşa că fără nicio clipă de ezitare, fără să calculeze cât 
trecuse de când nu mai făcuse asta, Tai îşi înfipse sabia din 
mâna dreaptă în pământ, lăsând-o să vibreze, şi se lansă 
într-un plonjon răsucit. O mişcare care - executată cum 
trebuie - făcea sabia din mâna stângă să alunece pe sub 
trupul aflat în zbor şi să măture aerul ca o coasă, paralel 
cu pământul, în direcţia cuiva care îl ataca sau se întorcea 
s-o facă. 

Sabia lui îl nimeri pe cel mai apropiat dintre bărbaţi, 
muşcând adânc chiar deasupra genunchiului şi făcând 
sângele să ţâşnească într-un soi de sacrificiu primitiv adus 
soarelui ce se înălța. 

Tai ateriză (moment periculos cu o sabie în mână) şi, din 
genunchi, îl ucise pe bărbatul rănit şi aflat în cădere cu o 
lovitură care-i străpunse pieptul. 

Mai rămăseseră trei. Toţi se întoarseră către Tai. 

— Pleacă! ţipă Wei Song. 

„Nici vorbă”, gândi Tai mânios. 

Când trei oameni luptau cu alţi doi, fiecare alegea unul 
dintre bărbaţii aflaţi în lateral, dacă făceau greşeala să se 
aşeze într-un rând. N 

Işi mută sabia în mâna dreaptă. Il alese pe bărbatul aflat 


< 278 > 


cel mai departe de Song: era o manevră de rutină. Pară o 
lovitură de-a banditului şi se răsuci din nou prin aer, spre 
stânga, o mişcare diferită, pe care nici nu-şi dăduse seama 
că şi-o amintea. Trebuia să ai grijă să nu te tai cu propria 
sabie executând-o - îşi aminti asta când era deja în aer -, 
dar încheie mişcarea înainte să aterizeze lovind în direcţia 
banditului şi simţi sabia sfâşiindu-i carnea. 

Bărbatul urlă şi se prăbuşi. Tai ateriză printre flori, se 
ridică dintr-o mişcare (aproape) fluidă şi-l ucise acolo, în 
ţărână. Aruncă o privire iute în jur, lăsându-se în jos 
pentru a preveni un atac, apoi făcu un pas îndărăt. 

Nu se afla în niciun pericol imediat. Silueta din mijloc 
era şi ea la pământ. ; 

Song se adaptase la ceea ce i se oferise. Işi folosise 
amândouă săbiile, lovind în timp ce bărbatul se întorcea 
către Tai. Puteai să numeşti manevra elegantă, deşi se 
vărsase mult sânge. 

Deloc surprinzător, cel din urmă dintre bandiți se 
întoarse să fugă. 

Din păcate pentru el, drumul era blocat de un poet cu 
hainele şifonate, un aer iritat şi părul cenuşiu desfăcut şi 
zburlit. Sima Zian aducea întru totul cu una dintre statuile- 
paznici plasate la uşa unei case sau la intrarea într-un 
mormânt ca să ţină demonii la distanţă. 

— M-ai deranjat de la prima mea ceaşcă de vin, zise el 
sumbru. Lasă arma! Fă-o şi o să ai o mică şansă să trăieşti. 
Altminteri n-ai niciuna. 

Banditul şovăi apoi, evident, decise că „mica şansă” nu 
era reală. Ţipă ceva care suna ca un nume şi se repezi cu 
toată viteza către poet învârtind sabia. Tai îşi tinu 
răsuflarea. 

Nu trebuia să-şi fi făcut griji. Doar auzise poveştile. Sima 
Zian fusese şi el bandit cândva, în ţinutul sălbatic al 
defileelor, şi sabia lui - unica pe care o purta - era 
faimoasă. 

Păşi în lături evitând şarja, se lăsă pe vine înclinându-se 
într-o parte şi întinse un picior. Fugarul se împiedică şi 
căzu. Înainte ca banditul să se poată ridica de lângă portic, 


< 279 > 


unde se prăbuşise, maestrul Sima era călare pe el şi îi 
pusese pumnalul la gât. 

Soarele răsărise deasupra unui pavilion dinspre est. 

Dintr-acolo se ivi un servitor ducând un lighean cu apă. 
Se opri locului. Gura i se căscă de uimire. 

— Cheamă-i pe oamenii guvernatorului! îi strigă Song. 
Sunt în faţă. 

Il privi pe Tai şi adăugă: 

— Şi sunt la fel de utili cum au fost la Phoenixul Alb. 

Se apropie şi-i înmână cea de-a doua sabie. Pe ale ei şi le 
vârâse deja în teci. 

— Au venit prin poarta dinspre apă? 

Song dădu din cap. 

Poetul răsucise zdravăn la spate mâna stângă a 
banditului. Încă puţină presiune şi avea să se frângă, 
observă Tai. Pumnalul rămânea la gâtul bărbatului. 

— Ce cauţi aici? întrebă încet Sima Zian. Ştii că oamenii 
guvernatorului te vor interoga fără milă. Răspunde-mi, şi-o 
să fac tot ce pot. 

— Cine eşti tu, ca să poţi oferi ceva în Chenyao? gâfâi 
bărbatul cu faţa în ţărână. 

— Va trebui să crezi că pot. O să sosească în curând. Ai 
auzit-o c-a trimis după ei. Vorbeşte! 

— Dacă vorbesc, o să mă omori? Înainte să vină ei... 

Tai se înfioră şi închise o clipă ochii. 

— Jur, zise poetul calm. De ce ai venit? 

— Omul pe care l-au torturat azi-noapte a fost fratele 
meu. După ce cei doi bărbaţi i-au dat numele. 

— Fratele tău a angajat oameni care să-l omoare pe 
Shen Tai? 

— I s-a spus că un bărbat cu acest nume ar putea să vină 
dinspre vest. Să se uite după el. Bani buni, dacă bărbatul 
soseşte în Chenyao şi nu mai pleacă. 

— Fratelui tău i s-au dat aceste instrucțiuni? 

— Da. A fost o scrisoare. N-am văzut-o. Doar mi-a 
povestit despre ea. 

— Cine i-a scris-o? 

— Nu ştiu. 


< 280 > 


— Atunci ce cauţi aici? Dacă era sarcina lui? 

Bărbatul din ţărână scoase un sunet. 

— De ce? L-au adus înapoi la nevastă-sa noaptea trecută. 
l-au aruncat cadavrul pe stradă. Pe mine m-a anunţat 
servitorul lui. Era gol în noroi. L-au castrat şi i-au îndesat 
organul în gură. l-au scos ochii şi i-au tăiat mâinile. Era 
fratele meu. Înţelegi? Am venit să-l omor pe cel care a 
pricinuit asta. 

Tai simţi că se clatină pe picioare în lumina tot mai vie a 
zilei. 

— Cei care au pricinuit asta nu-s aici, zise Sima Zian cu 
gravitate. 

De parcă s-ar fi aşteptat să audă aceste cuvinte, îşi zise 
Tai. 

— O ştii şi tu. Ei lucrează pentru guvernatorul Xu, care 
nu a vrut altceva decât să pună capăt violenţei şi 
omorurilor în oraşul lui, aşa cum trebuie să facă în slujba 
Fiului Cerului, pe care noi toţi cei din Kitai îl slujim. Nu-i... 
nu-i uşor să vindeci o lume sfărâmată. 

Ultima propoziţie era dintr-un poem, unul care nu-i 
aparţinea. 

Se auzi un clinchet. Soldaţi, o jumătate de duzină, 
pătrundeau în curte alergând. Unul dintre ei strigă un 
ordin. 

Sima Zian murmură ceva ce Tai nu auzi. 

Cuţitul poetului se mişcă. Banditul, cu faţa în jos în 
ţărână, printre flori, muri pe loc, înainte ca gărzile să 
ajungă şi să-i reclame trupul viu pentru a face ceea ce-i 
făcuseră şi fratelui său noaptea trecută. 

— Cum ai îndrăznit să-l ucizi? mârâi furios cel din 
fruntea gărzilor. _ 

Tai văzu că poetul era pe punctul să răspundă. Înaintă 
iute, ridicând un braţ. Zian tăcu curtenitor, dar rămase 
încordat ca un şarpe pregătit să muşte. 

— Cum aţi îndrăznit să lăsaţi asasini în curtea acestui 
han? se răsti Tai. Într-o grădină pe care trebuia s-o păziţi! 
Vreau să-i spuneţi kanlinei numele voastre, chiar acum. O 
să aştept să aud de la guvernatorul Xu ce despăgubiri 


< 281 > 


intenţionează să ofere pentru cele petrecute aici. 

Soldatul arăta ca un peşte scos din mediul lui, care se 
pomenise dintr-odată în imposibilitatea de a respira, îşi 
zise Tai. 

Era deja limpede că Xu Bihai nu era omul care să se 
mulţumească cu jumătăţi de măsură. Avea să privească 
acest al doilea eşec al gărzilor sale ca o pată pe onoarea 
lui. Era chiar posibil ca aceşti soldaţi să fie executaţi, îşi 
zise Tai. În acest moment nu era convins că asta l-ar fi 
deranjat. 

Trase aer adânc în piept. 

— Îmi pare rău că ţi-a fost tulburată dimineaţa, îi zise el 
lui Zian. 

Poetul îşi îndoi gâtul şi-şi mişcă umerii de parcă ar fi 
vrut să-i dezmorţească. 

— Nu-i vina ta. Şi oricum, nu dormeam. 

— Nu? 

— Ei, poate am moţăit un pic. Dar tocmai îmi beam 
prima ceaşcă de vin. Vrei să mi te alături? 

Tai clătină din cap. 

— Va trebui să mă scuzaţi. Trebuie să mă schimb pentru 
micul dejun cu prefectul. Am uitat de asta noaptea trecută. 

— Ah! exclamă poetul. Deci am fi ratat plecarea în zori şi 
fără diversiunea asta. 

— Da. 

Tai se întoarse către Song. Era palidă. Avea şi de ce. 

— Eşti bine? 

— Abia m-au atins. A 

Nu era adevărat, observă. Într-o parte, o dâră de sânge 
se zărea prin tunica spintecată. Expresia ei se schimbă. 

— Saltul ăla a fost o prostie din partea cuiva care n-a 
mai luptat de doi ani. Şi să ieşi afară a fost o nebunie. Ce-a 
fost în mintea ta? 

Tai o privi, micuță şi hotărâtă, rănită, încruntându-se la 
el furioasă. Întrebarea era enervantă. 

— Ce a fost în mintea mea? Cine se luptă cu şase bărbaţi 
fără să strige după ajutor? 

Ea se uită în altă parte, apoi ridică din umeri. 


< 282 > 


— Ştii răspunsul kanlinilor la asta, stăpâne. Servitoarea 
ta îşi cere iertare, dacă tu crezi c-a greşit. 

Se înclină. 

Tai fu cât pe ce să-i dea un alt răspuns tăios, dar se 
stăpâni. O analiză mai atent. 

— Eşti rănită şi la mână. 

Ea îşi privi rana cu indiferenţă. 

— Când m-am rostogolit am nimerit peste nişte pietre. O 
să le iau numele acestor soldaţi şi o să le trimit 
guvernatorului. Ai vreun mesaj? 

Făcu o pauză sugestivă, apoi adăugă: 

— Pentru altcineva? 

Tai ignoră aluzia. 

— Ce s-a întâmplat cu cei doi oameni din grădină, de 
noaptea trecută? 

— Şi-au revenit. Am discutat cu ei. Au plecat acasă pe 
râu. 

— Erai trează? 

Ea încuviinţă. Şovăi. 

— Aşa i-am văzut pe ceilalţi venind prin grădină. 

El se gândi o clipă, apoi întrebă: 

— Song, de unde ştiau în ce cameră sunt? 

— Cred că vom descoperi că le-a spus cineva. De bună 
voie sau cu sila. Dacă nu ai alte intenţii, putem să lăsăm 
cercetările în seama guvernatorului Xu. 

— Da, zise Tai. Plecăm de îndată ce mă întorc de la 
prefect. 

— De îndată ce ne întoarcem, zise ea. 

Îi înfruntă privirea. Gura îi era fermă, ochii decişi, 
îndărătnici. 

El îi susţinu privirea. Femeia tocmai înfruntase şase 
asasini în tăcere, pentru ca el să nu iasă afară şi să rişte să 
fie ucis în luptă. 

Trebuia să o întrebe, deşi nu chiar atunci, dacă ea 
credea că îl servea mai bine lăsându-l să zacă în pat şi să 
fie atacat - neînarmat şi fără apărare - în caz că o ucideau 
după ce îi înfruntase de una singură. 

— Servitoarea dumneavoastră vă va însoţi şi va aştepta, 


< 283 > 


murmură ea. Dacă consideraţi asta acceptabil, stăpâne. 

Îşi cobori privirea, stând dinaintea lui micuță, ordonată, 
letală, personificarea respectului şi datoriei într-o robă 
neagră de kanlin. 

— Da, oftă el. E acceptabil. 

Ce sens avea să spună altceva? 

QW 


— Shandai e fratele meu! 

Vocea lui Li-Mei este mai sonoră decât intenționase să 
fie. Însă, în fond, sunt singuri, înconjurați numai de lupi, pe 
întinderea vastă deasupra căreia soarele de-abia a răsărit. 
Dar inima ei galopează. 

— Asta încerci să spui? Numele lui? Shen Tai? 

El se întoarce şi o priveşte. O lumină palidă şi 
binevoitoare încălzeşte pământul, ceţurile se ridică, 
împrăştiindu-se. Îl vede clar pentru prima oară şi ştie cine 
este acest bărbat. 

Tai le povestise ce s-a întâmplat. Mă rog, îi povestise 
tatălui lor, în timp ce Li-Mei şedea printre sălciile din 
apropierea pârâului. 

Acest bărbat cu pasul larg şi ţeapăn şi cu ochii aceştia 
lipsiţi de strălucire este în mod sigur cel atacat cu magie 
şamanică cu mult timp în urmă, cel care aproape a murit. 
Sau a murit pe jumătate. Sau a fost transformat în... ceva 
suspendat între viaţă şi moarte. 

Tai nu putuse să-i spună tatălui său care dintre acestea, 
aşa că nici Li-Mei nu ştie sigur. Nici privindu-l acum nu-şi 
poate da seama. Dar identitatea, numele pe care şi-l 
aminteşte - Meshag, fiul lui Hurok - se potriveşte ca 
piesele jucăriilor de lemn pe care mama ei sau a Doua 
Mamă i le aduceau uneori în zilele de târg, cu mult timp în 
urmă. 

Ar trebui să fie îngrozită, îşi zice Li-Mei în sinea ei. Ar 
putea fi un spirit monstruos, un prădător la fel ca lupii săi, 
malefic, devorând-o. 

Însă nu este, aşa că nici ea nu se teme. N-a atins-o. Nici 
lupii n-au atins-o. „Cred că... cred că mă salvează”, îi vine 
un gând. Şi o salvează pe ea, nu pe adevărata prinţesă, 

< 284 > 


fiica împăratului, fiindcă... 

— M-ai luat de-acolo datorită a ceea ce a făcut Tai? 

El a privit-o în tot acest timp, acceptând să se lase 
examinat în lumina din ce în ce mai vie. După încă o clipă, 
cu părul lui desfăcut mişcându-se în bătaia vântului şi 
abătându-i-se pe obraz, dă din cap o singură dată, în jos şi- 
n sus. 

— Da, zise el. Shan... Shendai. 

Li-Mei începe să tremure, simțindu-se dintr-odată pe 
punctul de a izbucni în plâns. Nu-i place asta, dar una este 
să ai o bănuială aproape certă, şi alta să te afli aici cu un 
spirit şi cu lupii şi să ţi se spună că e adevărat. 

— De unde ai ştiut că eram cu ei? Cum ai ştiut că trebuie 
să vii? 

Întotdeauna a fost capabilă să găsească întrebări de pus. 
Vocea ei e timidă acum. Se teme de răspunsul lui, probabil 
din aceleaşi motive pentru care călăreţii bogiu s-au temut 
de el noaptea trecută. 

Magia, fie că este vorba de prezicătorii Şcolii Nopţii 
Nezăgăzuite din Xinan, de poţiunile şi incantaţiile 
alchimiştilor sau de lucrurile mai întunecate şi mai 
sângeroase săvârşite aici cu ajutorul oglinzilor şi tobelor... 
nu e un teren facil. 

Iar povestea pe care a spus-o fratele ei, cu atâţia ani în 
urmă, încă-i cea mai groaznică pe care a auzit-o vreodată. 

Poate că bărbatul simte asta? Sau poate că motive 
complet diferite îl fac să scuture din capul său masiv fără 
să răspundă. În schimb ia plosca de piele de la brâu şi i-o 
întinde cu braţul ţeapăn. _ 

Li-Mei nu repetă întrebarea. Ia apa şi soarbe din ea. Îşi 
toarnă în mâini şi se spală pe faţă, deşi e oarecum inutil. 
Se întreabă dacă el se va înfuria văzând atâta risipă, însă 
el nu spune nimic. 

Ochii lui sunt profund neliniştitori. Dacă se gândeşte 
cum anume au devenit atât de negri şi de pustii, o va 
cuprinde teama. „Nu-i mort”, îşi spune în sinea ei. O 
repetă ca pentru a întări ideea. S-ar putea să trebuiască 
să-şi reamintească asta tot timpul, înţelege ea. 


< 285 > 


El spune cu stângăcie, dar în limba ei: 

— Peşteră, nu departe. Tu odihnă. Eu găsesc cai. 

Ea priveşte câmpia care se întinde în toate direcţiile. 
Lacul a dispărut de mult în urma lor. Nu se vede decât 
iarba, foarte înaltă, luminată de soarele dimineţii. Ceaţa s- 
a risipit. 

— O peşteră? zice ea. Aici? 

O clipă crede că el se amuză. Gura i se arcuieşte, dar 
numai într-o parte. Nimic în ochi. Lumina e înghițită de 
ochii lui. Moare. 

Îi dă plosca. El îi pune dopul, şi-o atârnă de umăr, se 
întoarce şi porneşte. Ea îl urmează. 

Shandai. 

Lumea, decide Li-Mei, e un loc mai straniu decât spun 
învăţăturile înţelepţilor. Nu poţi să nu te întrebi de ce zeii 
din cele nouă ceruri au făcut-o astfel. 

Ajung destul de repede la peşteră. 

N-a observat depresiunea în peisajul dinaintea lor. De pe 
marginea ei, vede că este o vale puţin adâncă, având în 
centru un alt lac de mici dimensiuni. Pe malurile lui sunt 
flori sălbatice. Pe partea opusă, panta este mai abruptă. 

Coboară şi încep să traverseze. Dimineaţa e în toi de- 
acum şi aerul mai cald. Ajuns la lac, Meshag îşi umple 
plosca. Li-Mei se spală cum se cuvine pe faţă, îşi scutură 
părul şi-l prinde la loc. El o priveşte fără nicio expresie. 
„Nu-i mort”, îşi spune ea. 

Lupul din frunte îi conduce către peştera aflată la 
capătul dinspre răsărit. Intrarea ei este complet ascunsă 
de iarba înaltă. N-ar fi văzut-o niciodată. Nimeni n-ar 
observa-o, dacă n-ar şti că e aici. 

Li-Mei îşi dă seama că nu este prima dată când bărbatul 
şi animalele se află aici. El face un semn. Li-Mei se 
pomeneşte târându-se pe coate şi genunchi, înăbuşindu-şi 
frica, în sălaşul lupilor. 

Tunelul este îngust, ca un canal de naştere, miros de lup 
şi oscioare peste tot. Le simte sub palme şi sub genunchi. 
Panica începe să se facă simțită în beznă, apoi peştera se 
lărgeşte. Se află într-un spaţiu cu pereţi aspri de piatră şi 


< 286 > 


un tavan pe care nu reuşeşte să-l desluşească. Se ridică în 
picioare. Încă mai e întuneric, dar nu complet. Undeva mai 
departe pătrunde lumina, prin deschizături aflate în partea 
de sus a pantei. Poate vedea. 

Stranietatea lumii. 

Meshag vine prin tunel. Lupii nu i-au urmat. Stau de 
pază afară? Nu ştie. Cum ar putea? Se află într-un bârlog 
de lup, în stepele bogi de dincolo de graniţele lumii. Viaţa 
ei... viaţa ei a adus-o pân-aici. „Stranietatea...” 

El îi întinde un sac şi plosca. 

— Aici e mâncare. Nu pleci. Aşteaptă. Fratele meu va 
veni după noi, foarte curând. 

„Fratele meu”. Fratele lui e moştenitorul Marelui Han. 
Bărbatul cu care ar trebui să se mărite ea. Ea e o prinţesă 
din Kitai, o mireasă-prin-tratat. 

Îl priveşte pe bărbatul de alături. Vorbirea lui este deja 
mai clară, îşi spune ea. Pot oare morţii să înveţe lucruri 
noi? 

Nu-i mort, îşi reaminteşte în gând. 

— Unde te duci? întreabă ea încercând să-şi ascundă 
neliniştea din voce. 

Singură, într-o peşteră din sălbăticie, lupi. 

El pare nerăbdător. Este aproape o uşurare să vezi o 
expresie atât de normală pe faţa lui, asta dacă nu-i priveşti 
ochii. 

— Cai. Am mai zis. 

Aşa-i. Ea încuviinţează. Încearcă din nou să pună cap la 
cap nişte lucruri. N-ar putea spune de ce este important, 
dar este. 

— Fratele tău. I te opui? Pentru mine? Pentru... pentru 
Shen Tai? Pentru fratele meu? 

Este suficientă lumină ca să vadă că ochii lui rămân 
inexpresivi. Nu-i nimic de aflat în ei. Asta o face să cugete 
cât de mult din ceea ce a ştiut - sau a crezut că ştie - 
despre oameni venea din privirile lor. 

— Da, zice el într-un târziu. 

Însă i-a luat atât de mult, încât fata decide că acest 
răspuns nu e adevărul adevărat. Poate că greşeşte ea 


< 287 > 


undeva. Poate că el încă mai încearcă să decidă cât anume 
să-i spună. Dar simte, totuşi... 

— Ce ti-ar face? Fratele tău? 

Din nou, el o priveşte. Din nou, ezită, apoi spuse: 

— Vrea să fiu distrus. Nu m-a găsit niciodată. Acum va 
crede că poate. 

„Distrus”. Nu ucis. Dar s-ar putea să fie, iarăşi, numai o 
chestiune de limbaj. De cuvinte. Se gândeşte cu iuţeală. 

— Crede că te va putea găsi pe tine, dacă mă urmăreşte 
pe mine? 

El aprobă, o singură mişcare din cap. 

— Pe toţi. Lupii. M-am lăsat văzut. 

— Aha. Şi n-ai mai făcut asta? Inainte? 

— Nu atât de aproape de el. Sau de şamanii lui. Nu-i 
greu. Stepa e mare. 

Ţi-ai putea imagina c-ai zărit un zâmbet sau pe-aproape. 

Li-Mei îşi pleacă ochii, dusă pe gânduri. 

— Sunt recunoscătoare, spune ea, ridicându-şi din nou 
privirea. Ţi-ai asumat... îţi asumi un mare risc. Pentru 
mine. 

Se înclină. De două ori, cu pumnul drept cuprins în 
palma stângă. Nu s-a mai înclinat până acum dinaintea lui 
şi se cuvine s-o facă. I-or fi spunând ei „prinţesă”, dar nu 
este şi oricum asta nu contează. 

Meshag (trebuie să înceapă să-i folosească numele, îşi 
zice ea) se mulţumeşte s-o privească. Observă că nu e 
stingherit de gestul ei. „A fost moştenitorul Marelui Han”, 
gândeşte ea. 

E tare departe de casă. 

— Şi eu îl vreau distrus, spune el încet. 

Li-Mei clipeşte nedumerită. Bărbatul o priveşte, cu ochii 
morţi, cu pieptul gol, cu părul atârnându-i până la talie, 
nespus de straniu în această peşteră unde stau amândoi în 
lumina vagă ce se strecoară de afară. 

— El mi-a făcut asta. Fratele meu, spune Meshag. 

Şi, piesă cu piesă, lucrurile încep să se lămurească. 

QW 


Meshag nu s-a întors încă. E deja după-amiaza târziu, 
< 288 > 


calculează ea, deşi este greu să măsori trecerea timpului 
într-o peşteră. Lumina care coboară până la Li-Mei este 
mai puternică, soarele e mai sus pe cer. A mâncat, a şi 
dormit pe apucate, întinsă pe pământ şi pietriş, cu capul 
culcat incomod pe sac. În mod limpede nu-i o prinţesă 
adevărată, dacă poate face una ca asta. 

Trezită de ceea ce este probabil un zgomot imaginar, şi- 
a dezlegat şi şi-a legat din nou părul şi a folosit puţină apă 
ca să se spele iarăşi pe mâini. 

Nu are voie să iasă afară. Poate să ignore asta - aşa cum 
a ignorat atâtea porunci de-a lungul vieţii -, dar nu simte 
impulsul de a o face. Gândul la fugă nici nu-i trece prin 
minte. 

În primul rând, nu are idee încotro s-o apuce. Apoi, 
bărbatul pe care a fost trimisă să-l ia de soţ o caută. Nu se 
îndoieşte de asta şi nu vrea să fie găsită. Nu vrea să-şi 
petreacă viaţa în stepele astea. S-ar putea să nu aibă de 
ales (cu excepţia morţii), dar cel puţin pe moment parcă se 
întrevede un licăr de speranţă, ca licuricii într-o vâlcea 
întunecată sau într-o peşteră. 

Nu ştie ce are de gând să facă Meshag, însă o ajută să 
scape şi ăsta e un început, nu? S-ar putea să fie ucisă sau 
ca el să decidă să-i reclame trupul ca pe o pradă în 
războiul cu fratele lui şi s-o posede chiar aici, pe pământul 
pietros. Dar ce control are ea asupra evenimentelor? 

Ceea ce ar prefera (deşi cuvântul i se pare absurd) ar fi 
să se afle în continuare alături de împărăteasă, servind-o, 
chiar şi exilată din Ta-Ming. Sau, şi mai bine, să se afle 
acasă, acum, la începutul acestei veri. Poate să-şi 
imagineze asta mult prea bine. Nu este o direcţie prea 
folositoare pentru gândurile şi amintirile ei. 

Stă în capul oaselor, strângându-şi genunchii cu braţele, 
îşi dă voie să plângă (aici, unde nimeni n-o poate vedea), 
apoi se opreşte. 

Se uită în jur pentru probabil a cincea oară: tunelul jos 
şi îngust care face legătura cu lumea de afară, pereţii 
curbați ai peşterii înălțându-se către lumina ce se revarsă 
cu blândeţe prin deschizăturile de pe o latură. Pietre şi 


< 289 > 


pietricele, oase împrăştiate. Lupii avuseseră probabil 
nevoie să mănânce şi să-şi hrănească puii. Se înfioară. Mai 
există un tunel, mai larg decât intrarea, care duce înspre 
adâncul peşterii. L-a văzut de când a pătruns aici. 

N-ar putea spune de ce se hotărăşte acum să-l 
cerceteze. Din nelinişte, din dorinţa de a face ceva, de a 
lua o decizie oricât de măruntă. Răbdarea nu e una dintre 
însuşirile ei. Mama i-a tot atras atenţia în privinţa asta. 

Descoperă că în cel de-al doilea tunel poate sta în 
picioare, dacă se apleacă. lInaintează şi aerul pare 
respirabil. Nu este sigură cum anume şi-ar da seama dacă 
n-ar fi. Îşi ţine mâinile pe pereţii aspri, de o parte şi de 
alta, şi îşi forţează vederea, căci lumina a început să 
pălească. i 

De fapt, distanța e destul scurtă. Incă un canal de 
naştere, îşi spune, deşi nu ştie de ce i-a venit gândul ăsta 
deja pentru a doua oară. 

Se îndreaptă când pătrunde în cea de-a doua sală, care 
nu este nici atât de vastă, nici atât de înaltă. E mai 
răcoroasă. Aude vag zgomotul apei picurând. 

Mai e ceva diferit aici. Nu se simte miros de lup. Nu ştie 
de ce. N-ar trebui să-şi facă bârlogul cât mai departe în 
interior? Ca să protejeze puii? Ce anume i-a împiedicat să 
intre aici? Oare asta înseamnă că nici ea nu ar trebui să fie 
aici? Nu ştie. Nimic din viaţa pe care a cunoscut-o n-a 
pregătit-o pentru aceste răspunsuri. 

Apoi, când ochii ei se obişnuiesc cu lumina mai slabă, Li- 
Mei vede ce se află în sală. 

Ambele mâini i se ridică spre gură de parcă ar vrea să 
împiedice sunetele să iasă. Ca şi cum o exclamaţie sau un 
țipăt ar putea fi un sacrilegiu. Următorul ei gând este că, 
până la urmă, s-ar putea să fi aflat de ce animalele n-au 
intrat niciodată aici. Căci ăsta trebuie să fie - în mod sigur 
- un loc al puterii. 

Pe peretele dinaintea ei, vagi în întuneric, dar 
inconfundabili, Li-Mei vede cai. 

Nenumăraţi, într-o învălmăşeală haotică, îngrămădiţi 
unul într-altul până se pierd în umbră. Trupuri complete, 


< 290 > 


forme abia schiţate, unii numai capete, gâturi şi coame, 
gonind ca un tăvălug, revărsându-se în tumult. O 
herghelie, toţi privind în aceeaşi direcţie, înaintând în 
aceeaşi direcţie, tot mai în afund, ca şi cum ar galopa de-a 
lungul pereţilor curbi ai peşterii. Şi ştie, pur şi simplu ştie, 
din clipa în care-i vede, din clipa în care ei răsar din beznă 
acolo, pe zid, că aceste siluete pictate în galop sunt mai 
vechi decât ai crede. 

Se întoarce, în centrul unei cascade. Pe peretele opus 
este o altă herghelie, galopând în aceeaşi direcţie, caii 
desenaţi unii peste alţii cu o intensitate sălbatică, 
generoasă, atât de plini de viaţă, atât de vii chiar şi în 
lumina insuficientă, încât ea îşi imaginează zgomotul, 
bubuitul copitelor pe solul pietros. Caii stepelor bogu. 

Dar înainte să apară triburile de bogii, gândeşte ea. Pe 
pereţi nu sunt oameni, iar caii sunt neîmblânziţi, liberi, 
curgând ca un râu ieşit din matcă spre capătul dinspre 
răsărit al peşterii, tot mai adânc, unde se află un al treilea 
tunel, observă ea. 

În sufletul ei se deşteaptă ceva, ceva primitiv şi absolut, 
care-i spune că nu va pătrunde acolo. Nu e pentru ea. 
Locul fetei nu-i acolo şi o ştie. 

Mult deasupra deschizăturii înguste a acelei intrări se 
înalţă cel mai mare dintre caii pictaţi: un armăsar cu 
pieptul lat, de un cafeniu-roşcat, aproape stacojiu, cu sexul 
vizibil. Şi pretutindeni pe trupul lui - şi numai pe trupul lui 
- Li-Mei vede amprente de mâini umane cu o vopsea de 
culoare deschisă, ca şi cum acestea ar însemna sau ar 
tatua calul. 

Nu înţelege. 

Nu se aşteaptă să înţeleagă vreodată, în tot restul vieţii 
ei. 

Dar simte o forţă uimitor de străveche aici şi simte în 
sine un dor de a o revendica sau deţine. E sigură că cei 
care şi-au imprimat urmele palmelor pe perete, pe trupul 
pictat al acestui armăsar regal, fie că au făcut-o cu ere în 
urmă, fie au străbătut recent tunelurile astea, şi-au adus 
omagiul lor acestei herghelii, acestui cal. 


< 291 > 


Şi poate şi celor care au pus caii aici să deschidă drumul 
către adâncuri. 

Nu îi va urma într-acolo. Nu e acel gen de persoană şi se 
află prea departe de casă. În mintea ei există o barieră 
acolo unde începe cel de-al treilea tunel. Nu este un drum 
pe care să-l poată urma. Nu a dus o viaţă călăuzită de 
magie, îmbibată sau întreţesută cu ea. Nu-i place lumea 
asta şi nu i-a plăcut nici când era la Curte: alchimişti 
aşteptând prin preajmă, mângâindu-şi bărbile subţiri, 
astrologi mormăind aplecaţi deasupra hărților. 

Totuşi priveşte aceşti cai, fără să reuşească să se 
oprească din a se răsuci iar şi iar, conştientă că este 
ameţită, copleşită, mistuită de abundența, de bogăţia de 
aici. E atât de multă putere pe aceşti pereţi, umilind, 
trezind veneraţia, destul cât să facă un om să plângă. 

Simte că timpul se întinde tot mai tare îndărăt, atât de 
departe că nu poate fi pătruns. Nu de ea în tot cazul. Nu 
de Shen Li-Mei, unica fiică a generalului kitai Shen Gao. 
Se întreabă deodată ce ar spune tatăl ei dacă ar fi 
împreună cu ea în acest loc secret. Un gând trist, căci dacă 
el ar fi încă în viaţă, ea nu s-ar mai afla aici. 

Şi în aceeaşi clipă aude un zgomot care o face să se 
oprească din învârtit. Încremeneşte brusc, tăcută. Ascultă. 
Apa picurând. N-a fost asta. E aproape sigură că a auzit un 
cal. Odată cu asta vine şi frica. 

Apoi un alt zgomot: cineva se apropie direct către sala 
asta interioară. În loc să o înspăimânte, faptul o linişteşte. 
Meshag s-a dus să facă rost de cai. Ştie unde este ea. 
Zgomotul pe care l-a auzit - vag - e de afară. Provine de la 
un cal adevărat, n-a fost nechezatul supranatural al 
vreunui armăsar spirit de pe aceşti pereţi. 

Îl vede intrând. El se îndreaptă. Li-Mei este pe punctul 
de a vorbi, când el ridică o mână, ducându-şi trei degete la 
buze. Frica revine. De ce să tacă? Cine e afară? 

El îi face semn să-l urmeze şi se întoarce s-o conducă 
prin tunelul scurt către sala mai luminoasă, mai largă, cea 
dintâi. Ea aruncă o ultimă privire cailor care o înconjoară, 
armăsarului-rege cu mâinile omeneşti imprimate pe trup, 


< 292 > 


apoi iese. 

În sala mai largă, unde deschizăturile aflate sus lasă să 
pătrundă lumina, Meshag se întoarce iarăşi, cu degetele 
din nou la buze, cerându-i să tacă. Poartă acum o tunică 
lungă, întunecată şi o vestă de piele pe deasupra. Fata se 
întreabă ce soi de haine o fi găsit pentru ea. Îşi deschide 
gura să rostească o întrebare (pot vorbi în şoaptă, nu?), 
dar gestul pe care-l face el văzând-o e unul poruncitor. 
Ochii îi sclipesc, fulgerând-o mânioşi în lumina slabă ce 
cade de sus. p 

Ea observă asta şi nu spune nimic. Încet, trage aer în 
piept. 

Omul îi face din nou semn să-l urmeze şi se întoarce s-o 
conducă spre lumina zilei. 

Ea se apropie tot mai mult de el, pe la spate. Şi, la buza 
tunelului care îi va conduce afară, în clipa în care bărbatul 
se apleacă pentru a pătrunde în el, Li-Mei îl înjunghie în 
gât, dintr-o parte, cu cuțitul pe care l-a cărat până aici 
ascuns în mânecă. 

Înfige lama adânc, apoi o trage către ea cu toată forţa, 
conştientă că asta este singura şansă pe care o va avea, 
neştiind cum să ucidă un bărbat, unde trebuie să pătrundă 
cuțitul. Îl smulge din rană şi-l înjunghie din nou, apoi din 
nou, plângând. El scoate un singur geamăt, un sunet 
straniu care-i iese din piept. 

Cade cu un zăngănit chiar la intrarea tunelului. 

Plângând în continuare (şi ea nu este genul de femeie 
care să plângă), Li-Mei îl loveşte din nou cu cutitul, de 
data asta în spate. Lama se izbeşte de metal şi i se strâmbă 
în mână. Li-Mei e înnebunită, îngrozită, dar omul zace 
unde a căzut. Abia acum vede cât de mult sânge o 
înconjoară. 

Se târăşte departe de el, strângând cuțitul mânjit. Dă 
înapoi până se lipeşte de peretele peşterii, fără să-l scape 
din ochi. Dacă el se va ridica, dacă va face fie şi cea mai 
mică mişcare, ştie că va începe să ţipe şi nu va fi în stare 
să se oprească. 

Nimic, nicio mişcare. Răsuflarea ei rapidă, chinuită, îi 


< 293 > 


răsună prea tare în auz. Lumina din această încăpere cade 
ca mai-nainte. Lumina a salvat-o, lumina i-a spus. Dacă a 
avut dreptate. Mâinile încă-i mai tremură şi nu şi le poate 
opri. Lasă cuțitul lângă ea. A ucis un om. E aproape sigură 
că a ucis un om. 

Nu e Meshag. Nu-i el. 

O spune tare şi o şochează sunetul propriei voci, 
asprimea din ea. Nu poate, nu trebuie să fie el. 

Trebuie să ştie. Şi nu poate şti decât dacă se uită. Asta 
înseamnă să se întoarcă în locul unde zace el cu faţa în jos, 
în gura tunelului. Asta cere curaj. De fapt are, mai mult 
decât ştie. 

Luptându-se din răsputeri să nu-şi piardă controlul, se 
târăşte înapoi cu cuțitul strâmb în mână. Pe podeaua 
peşterii sunt pietre care-i rănesc genunchii. O doare 
încheietura de când i s-a strâmbat cuțitul. De ce s-a 
strâmbat? Crede că ştie răspunsul. Dar ca să fie sigură 
trebuie să-l atingă. 

Şi o face. Îl târăşte de picioare din gura tunelului. Acum 
e mai multă lumină acolo unde zace el. Gemând de efort, îl 
întoarce pe spate. În mintea ei străfulgera viziunea 
groaznică a omului ridicându-se în timp ce-o face. 
Ridicându-se ca să... 

E mort. Nu se va ridica. Şi nu e Meshag. 

Este un bărbat în vârstă, cu o faţă suptă şi păr rar, 
cărunt. Nu seamănă deloc cu Meshag, fiul lui Hurok. 
Acum. Dar a semănat mai-nainte. A arătat exact la fel, cu o 
singură excepţie. Şi asta îi spune ce anume este acest 
bărbat. Ce era, se corectează. Acum e mort. L-a ucis ea. 

Îi sfâşie tunica de la gât până la talie cu lama ei înroşită 
şi strâmbă. O desface cu ambele mâini. Se ivesc oglinzi de 
metal, prinse de jur împrejurul trupului, sclipind în lumina 
palidă de afară. 

QW 


Este în natura ființelor umane să căutăm - să cerem 
chiar - ordine şi rigoare în viețile noastre, în cursul 
curenților istoriei şi ai propriilor noastre vremuri. 

Filosofii au observat asta şi au cugetat. Sfătuitorii 

< 294 > 


prinților, împăraţilor şi regilor au propus ca această 
dorinţă, această nevoie, să fie folosită, exploatată, 
îndrumată. Să fie născocită o relatare, o istorisire, 
povestea unor vremuri, a unui război, a unei dinastii, 
pentru a direcţiona mintea unui popor încotro doreşte 
prinţul. 

Fără un tipar, în lipsa acestui simţ al ordinii, senzaţia de 
arbitrar, de a fi pierdut în lume fără direcţie sau scop îl 
poate descuraja până şi pe cel mai puternic om. 

Ţinând cont de astea, orice filosof sau sfetnic ar fi 
considerat semnificativ faptul că atât cel de-al doilea fiu, 
cât şi unica fiică a generalului Shen Gao, onorat în timpul 
vieţii în calitate de Comandant al Flancului Stâng al 
Vestului Pacificat, uciseseră fiecare câte un om în aceeaşi 
dimineaţă, la mare depărtare unul de altul. 

Fiul mai făcuse asta. Fiica, nu şi nici nu se aşteptase 
vreodată s-o facă. 

Cât despre semnificaţia ce ar fi trebuit acordată acestei 
coincidente, tiparul ascuns în această poveste... 

Cine de sub cele nouă ceruri poate număra observaţiile 
strălucitoare ca nestematele care ar putea fi extrase din 
asemenea momente? Cine va îndrăzni să spună că ştie cu 
certitudine care nestemată anume trebuie ridicată în 
lumina care străluceşte deasupra călătoriei noastre şi 
proclamată ca fiind cea autentică? 

EX 


În cele din urmă, Li-Mei începe să se gândească la 
nechezatul pe care l-a auzit: se teme că animalul o va da 
de gol, că va trăda existenţa peşterii dacă mai este încă 
afară. 

N-are cum să fie. Probabil că lupii l-au gonit. Sau l-au 
ucis. Gândul o face să se simtă ciudat de pasivă după 
oribila izbucnire de energie de mai-nainte: cineva zace nu 
prea departe, cu sângele închegându-se pe pietre. E ca şi 
cum rezervele ei de putere, abilitatea ei de a mai juca un 
rol în ceea ce urmează, de a se salva s-au epuizat. Nu 
poate decât să aştepte să vadă ce va urma. E o senzaţie 
neaşteptată de pace. 

< 295 > 


Stai rezemată de un perete cu picioarele întinse, 
înconjurată de pietre şi oase de animal, de mirosul de lup 
şi uneori de fâlfâitul unei păsări sau al unui liliac undeva 
deasupra şi aştepţi să vezi cine - sau ce - va veni după 
tine. Nu trebuie să faci nimic, nu pare să mai fi rămas 
nimic de făcut. _ 

Nu are rost să iasă şi să fie văzută. Încotro să meargă 
sau chiar să călărească de una singură? Nu are haine 
potrivite şi nici mâncare, iar lupii sunt acolo, afară. 

Aşa că, auzind zgomotul făcut de altcineva care 
pătrunde în peşteră prin tunel, în ea e o anumită doză de 
calm. Priveşte într-acolo, dar nu se ridică şi nici nu 
încearcă să se ascundă. Strânge în mâini cuțitul ei strâmb. 

Meshag intră, se îndreaptă de spate şi priveşte în jur. 

Îl vede înțelegând ce s-a petrecut. Îl examinează cu 
atenţie, fireşte, deşi este foarte sigură că de data asta nu e 
o înşelătorie. 

Meshag îngenunchează lângă bărbatul căzut, ocolind 
sângele de pe podeaua peşterii. Se ridică şi se apropie de 
Li-Mei. Ea îi priveşte ochii. 

— Era şaman? întreabă ea, deşi ştie răspunsul. 

El încuviinţează scurt. 

— S-a făcut să semene cu tine exact, aproape exact. Nu 
a scos o vorbă. Mă conducea afară când l-am... 

Lăsă fraza neterminată. 

— Ce nu era ca eu? i 

Inainte să-i răspundă, ea se ridică. Işi scutură pantalonii 
şi tunica, îndepărtând praful stâncilor. Sunt şi pete de 
sânge, observă fata. N-o să dispară la fel de uşor. 

— Ochii, zice ea. Ai lui... ai tăi n-ar fi putut să 
strălucească aşa. 

Se întreabă dacă el va fi rănit de implicaţii. 

Dar s-ar părea că Meshag zâmbeşte. Este aproape 
sigură că-i vede zâmbetul înainte să dispară. El spune: 

— Ştiu. Mi-am văzut ochii în apă. In... bălți. Asta-i 
cuvânt? 

— Da, bălți. Sunt aşa de când ţi s-a întâmplat ce ţi s-a 
întâmplat? 


< 296 > 


O întrebare stupidă, însă el se mulţumeşte să 
încuviinţeze din nou. 

— Da, de atunci. Ochii mei sunt morţi. 

— Nu, nu sunt! spune ea cu neaşteptată vehemenţă. 

El pare surprins. Şi Li-Mei e surprinsă. 

— Ai ochii negri, dar nu-s... nu eşti mort! 

De data asta el nu mai zâmbeşte. i 

— Nu. Dar mult prea aproape, spune el. Inainte să vină 
Shan... Shendai. Atunci. 

Atunci. 

— Şi fratele tău e cel care...? 

— Da. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur. 

— Şi ăsta? întrebă ea făcând semn către cadavru. A fost 
trimis de el? 

Surprinzător, bărbatul clatină din cap. Tocmai când ea 
credea că începe să înţeleagă. 

— Nu. Prea curând. Cred că el vede pe mine când eu 
plecat să caut cai. Sau înainte, când am sosit aici. 

— Şi a văzut o ocazie să mă răpească? 

— Pentru el sau pentru răsplată, poate. El mă vede ca să 
mă ştie. Cine sunt. Văzând lupii poate a înţeles. Apoi a 
durat până a făcut o vrajă ca să schimbe forma. 

Li-Mei încearcă din greu să înţeleagă. 

— Dar putea să fi intrat pur şi simplu şi să mă ia cât ai 
lipsit. Nu? 

Meshag se gândeşte. 

— Da. Aşa că probabil voia să te ducă la ei. Poate de 
teamă că te sinucizi s-a schimbat. 

Ea îşi drege glasul. Mâna o doare. 

— Trebuie plecăm acum, spune bărbatul. 

— Şi cu el cum rămâne? 

O priveşte surprins. Face semn către oasele ce-i 
înconjoară. 

— Lasă-l lupilor. Noi aşa facem. 

Şovăie, cu un aer stânjenit. Apoi adaugă: ; 

— Foarte bine, omorât el. A fost foarte curaj? Asta 


< 297 > 


cuvântul? 

Fata oftează. 

— Curajoasă. Cred că ăsta-i cuvântul. 

El şovăie din nou. li face semn cu braţul lui ţeapăn. 

— Tu văzut ce e în sala de alături? 

— Caii? l-am văzut. Nu am mers mai departe. M-am 
simţit... Nu prea curajoasă. 

— Nu, clatină el din cap. Avut dreptate. Să nu mergi. 
Pentru preoţi şi călători printre spirite. Foarte vechi. Dar 
ai văzut ultim cal? Deasupra? 

— L-am văzut. 

Meshag o priveşte şi pare să ia o hotărâre. 

— Vino. Facem un lucru şi plecăm. i 

Li-Mei şi-a epuizat toate rezervele şi nu se mai opune. Il 
lasă s-o conducă înapoi în penumbra sălii cu cai, cu toate 
acele animale pe pereţi, pictate unele peste altele cu mult 
timp în urmă. Şi îl urmăreşte pătrunzând în cea din urmă 
sală, în cea în care ea nu va intra. „Foarte vechi.” 

Meshag iese cu un vas de lut puţin adânc, toarnă în el 
apă din cea de-a doua ploscă pe care o poartă şi amestecă 
cu un băț de lemn, cu mişcări ţepene cum sunt toate 
mişcările lui. E complet lipsit de graţie în făptură şi-n 
mişcări. Li-Mei e uimitor de sigură că a fost altfel cândva. 

Bărbatul îi face semn să se apropie. Ea îi dă ascultare. El 
îi ia mâna dreaptă într-a lui - atingând-o astfel pentru 
prima oară - şi îi pune palma în castron. Înăuntru este un 
soi de vopsea, albă sau pe-aproape. 

În acel moment ea îşi dă seama ce se petrece. 

El o conduce ţinând-o de încheietură şi îi pune mâna pe 
flancul armăsarului-rege de deasupra tunelului ce duce 
către a treia sală, astfel încât o amprentă proaspătă apare 
acolo, printre celelalte, ceea ce înseamnă că existenţa ei, 
prezenţa ei, viaţa ei trecând prin acest loc au fost 
înregistrate, consemnate. Şi poate (deşi ea nu va şti 
niciodată) asta va juca un rol în ceea ce va urma. 

Este greu să vezi tiparele, să fii sigur că există. 

Părăsesc încăperea, apoi pe cealaltă şi ies afară, în 
lumina soarelui. Strălucirea zilei o face să clipească. 


< 298 > 


Meshag nu a găsit decât un cal, dar cel aparţinând 
şamanului mort este încă priponit aici, neameninţat de 
lupi, deşi înnebunit de frică, aşa că până la urmă au doi cai 
şi mâncarea şi hainele pe care Meshag le-a luat cine ştie 
de unde. 

O ajută să încalece pe calul mai mic, apoi încalecă pe 
calul şamanului şi-l linişteşte şi călăresc pe cărarea care-i 
poartă afară din vale şi spre est, cu soarele deasupra 
capului şi cu lupii alături. 

Li-Mei nu ştie, nu are nici cea mai vagă idee încotro o 
duce Meshag, dar măcar este în viaţă şi nu se îndreaptă 
pasivă către soarta care i-a fost hărăzită împotriva voinţei 
şi dorinţei ei şi, deocamdată, în această clipă, pe pământul 
iubit de zei, asta e de ajuns. 


< 299 > 


CAPITOLUL XIV 


Wujen Ning, membru al cavaleriei celei de-a Doua 
Provincii, fusese cel dintâi care îi zărise pe Maestrul Shen 
Tai şi calul său ieşind ca nişte năluci din zorii cenuşii, la 
vest de fortăreaţa Poarta de Fier. 

Acum, la puţin timp după întâmplare, era vag conştient 
că aceştia doi ar fi putut să-i schimbe - sau că poate îi 
schimbaseră deja - viaţa. 

Nu era firesc ca pălmaşii sau soldaţii de rând să sufere 
asemenea modificări ale cursului vieților lor. [Îţi lucrai 
ogorul, făceai faţă inundaţiilor sau foametei, te însurai, ţi 
se năşteau copii, unii dintre ei mureau (şi la fel şi 
nevestele). Undeva, departe, mari evenimente îşi urmau 
cursul, abia desluşite, şi poate auzeai de ele la un vin de 
orez, într-o tavernă, dacă mergeai la taverne. 

Sau te alăturai armatei şi te duceai unde te trimiteau (de 
obicei departe de casă, aşa se întâmpla zilele-astea). Săpai 
tranşee şi latrine, construiai şi reclădeai zidurile şi 
clădirile garnizoanelor, patrulai în căutare de bandiți şi 
animale sălbatice, făceai febră, trăiai sau mureai, 
mărşăluiai şi chiar ajungeai în taverne şi în bordeluri când 
primeai permisie şi mergeai în târg. Uneori luptai, unii 
cădeau în bătălie, iar alţii îşi pierdeau un ochi sau un braţ 
şi-şi doreau să fi murit. Ecourile întâmplărilor îndepărtate 
ce aveau loc printre cei mari puteau să-ţi ajungă ceva mai 
des la ureche, sub forma bârfei, dar aveau tendinţa să aibă 
la fel de puţin impact, afară doar dacă nu era vorba despre 
vreo campanie militară importantă sau poate de vreo 
rebeliune. 

Schimbarea nu făcea parte din viaţă aşa cum o înţelegea 
şi o trăise Wujen Ning. Acest adevăr era în prezent... 
supus revizuirii. 

Mai întâi, se afla şocant de aproape de Xinan, de 
momentul în care avea să vadă capitala pentru prima dată 
în viaţă. Era doar la o noapte sau două distanţă, aşa i se 
spusese. 


< 300 > 


Pe măsură ce călăriseră spre est din Chenyao, peisajul 
se schimbase. Ogoarele de grâu şi orz, presărate pe 
alocuri cu crânguri de dud (cu ferme de mătase ascunse în 
dosul lor, departe de larma drumului) făcuseră loc unor 
sate înşirate unul după altul şi unor oraşe mai mari, atât 
de dese, încât puteai spune că erau continue. Oameni şi iar 
oameni. Clopotele templelor nu răsunau într-o singurătate 
tulburătoare, ci abia se auzeau din pricina mulţimii 
zgomotoase. Mici ferme - de cartofi dulci, de fasole - era 
înghesuite între sate, îndesate acolo. 

Pe drumul imperial erau şiruri nesfârşite de căruţe cu 
mărfuri sau care ale tăietorilor de lemn, îndreptându-se în 
ambele direcţii, aglomerându-l, încetinindu-i. Se aflau la 
periferia extremă a Xinanului, i se spusese. Se apropiau. 

Era un lucru la care Ning nu se gândise şi pe care nu şi-l 
dorise vreodată. Capitala fusese ceva tot atât de îndepărtat 
de lumea lui ca marea. Sincer vorbind, îl îngrozea. Atâţia 
oameni! Deja. Încercase să nu lase asta să se vadă şi, dat 
fiind că nimeni din trupa lor nu îl băga în seamă şi că el 
vorbea foarte puţin, credea că-şi păstrase secretul. Uneori 
se surprindea însă fluierând nervos. 

În timp ce călătorea, se întreba care erau sentimentele 
celorlalţi soldaţi cu privire la sosirea în capitală. Erau 
acum treizeci de călăreţi, nu doar cei cinci care plecaseră 
de la Poarta de Fier ca să-l însoţească pe maestrul Shen. 
Guvernatorul Xu insistase ca Shen Tai, în calitate de ofiţer 
onorific al armatei celei de-a Doua Provincii, aducând veşti 
de o importanţă considerabilă (şi călărind pe un cal la fel 
de important), să fie însoţit şi protejat. 

În rândurile soldaţilor de la Poarta de Fier existaseră 
câteva răbufniri mânioase şi un oarecare amuzament (Ning 
nu vedea care era gluma, dar ştia că nu se pricepea), 
născute din convingerea că  neglijenţa gărzilor 
guvernatorului fusese cea care făcuse ca maestrul Shen 
Tai mai-mai să fie ucis în Chenyao. 

Unul dintre tovarăşii lui Ning de la Poarta de Fier, un 
ins care avea întotdeauna păreri despre orice şi le exprima 
cu o răsuflare duhnind a vin, spusese că nu credea că 


< 301 > 


vreunul dintre soldaţii care fuseseră de pază în faţa 
hanului în acea noapte mai era în viaţă. 

Guvernatorul Xu n-o mai fi fost în floarea tinereţii, zisese 
el, dar nu dădea niciun semn că ar fi avut de gând să se 
retragă lângă o livadă şi un eleşteu cu păstrăvi. Era bogat, 
nobil şi se cunoşteau rivalităţile dintre el şi alţi guvernatori 
militari. Una de proporţii mai ales, zisese el cu o privire de 
cunoscător, ca şi cum toţi cei de la masă ar fi trebuit să 
ştie la cine se referea. Ning nu ştia. Asta însă nu-l supăra. 

Dacă ar fi fost ucis Shen Tai (sau calul, se gândi Wujen 
Ning cu o groază sinceră) asta ar fi aruncat, pare-se, o 
lumină proastă asupra guvernatorului. Ning nu înţelegea 
asta şi nici nu-şi bătea capul prea tare, dar de când plecase 
din Chenyao îşi făcuse o îndatorire din a sta cât de 
aproape putea de maestrul Shen şi de Dynlal. Pe Shen Tai 
îl respecta. Pe cal îl iubea. Cum putea cineva să nu-l 
iubească? se întreba Wujen Ning. 

Femeia kanlină, de care toţi se temeau puţin (şi care era 
subiect de discuţii grosolane noaptea), părea să fi decis că 
Ning era de încredere. După o privire-două amuzate, 
acceptase ca el să ocupe un loc cât mai apropiat de ei când 
călăreau sau când făceau tabăra noaptea. 

(Ning nu înţelegea motivul privirilor ei. Nu pricepea ce 
anume era amuzant în toate astea, dar învățase să accepte 
că lucrurile care îi făceau pe ceilalţi să zâmbească puteau 
fi o sursă de nedumerire pentru el). 

Acum, la apus, trăgeau la hanuri mari, staţii ale poştei 
imperiale. Mese bune, cai schimbaţi. Aveau acte semnate 
de guvernator. 

La capătul unei zile de călărie, lui Ning îi era 
întotdeauna încredinţată îngrijirea lui Dynlal. Încerca să 
nu lase să se vadă cât de mândru era de asta, dar probabil 
că nu reuşea, îi vorbea calului noaptea, trezindu-se şi 
părăsind orice încăpere pe care o împărțea cu ceilalţi 
soldaţi şi ducându-se în grajd cu mere. Uneori dormea 
acolo. 

Maestrul Shen nu-l prea băga în seamă când călăreau, 
nici pe el, nici pe ceilalţi. Vorbea uneori cu garda sa 


< 302 > 


kanlină şi cel mai adesea cu poetul care li se alăturase pe 
drum (un alt mister). Era preocupat să înainteze cât mai 
iute. Niciunul dintre soldaţi nu ştia de ce, nici măcar acela 
care se purta de parcă ar fi ştiut tot. 

Dacă Wei Song şi poetul cunoşteau motivul, nu-l 
împărtăşeau. Numele poetului era maestrul Sima. Ceilalţi 
spuneau că era faimos. Nemuritor, declarase unul dintre 
ei. Ning nu ştia nimic despre asemenea lucruri, dar credea 
că nimeni nu era nemuritor. Poate doar împăratul să fi 
fost... 

Ştia însă că Shen Tai era tare grăbit să ajungă în Xinan. 

Ning nu se grăbea deloc, însă dorinţele şi părerile sale 
erau cele ale unui vierme de mătase care ţese în tăcere şi 
în penumbră şi trăieşte numai pentru asta. 

Q 


În cea de-a cincea zi de la plecarea din Chenyao, chiar 
înainte să traverseze un râu pe un pod cu arcade care lui 
Tai îi plăcuse dintotdeauna, ajunseseră la o răspântie unde 
drumul se ramifica spre sud, urmând cursul apei. 

Ştiuse că urma să ajungă aici, desigur. 

Avusese grijă să nu arunce nicio privire acelui drum 
când ajunseseră la răspântie şi nici nu-şi zorise armăsarul 
cu prefăcută indiferenţă când traversaseră podul pe 
deasupra apei scânteietoare. În apă se zăreau petale de 
flori de prun. 

Fusese dificil. Cunoştea drumul spre sud la fel cum şi-ar 
fi recunoscut chipul într-o oglindă de bronz. Fiecare 
cotitură, fiecare suiş şi coborâş. Ştia satele şi cătunele prin 
care trecea drumul, câmpurile şi crângurile de duzi şi 
fermele de mătase. Singura prăvălie de vin bun şi locurile 
unde puteai găsi o femeie şi un pat între drumul imperial 
pe care se aflau acum şi casa unde crescuse, unde erau 
mamele şi fratele lui mai mic şi mormântul tatălui său. 

Dar el nu se afla acolo. Nici Liu. Nici Li-Mei. 

Ei trei se aflau în lume, prinşi în vâltoarea ei. Înconjuraţi 
de praf şi zgomot, de jad şi aur. După doi ani pe malul 
lacului, nu ştia ce anume simţea în privinţa asta: se 
îndrepta spre est cu asemenea iuţeală că nu avusese timp 

< 303 > 


să se gândească. Asta, îşi zise el, era caracteristic prafului 
şi zgomotului lumii: nu aveai niciodată suficient timp. 

Pentru Li-Mei lucrurile stăteau mai rău. Tai îşi aminti 
furtunile de praf ale nordului. Unele adevărate, muşcând, 
orbind, periculoase, nu imagini poetice. Când se gândea la 
ea, îl copleşea mânia. 

Trecând pe lângă drumul spre sud se simţise atras într- 
acolo aproape fizic. Erau mai bine de doi ani de când 
fusese aici ultima dată, de când văzuse porţile din zidul de 
piatră, statuile roase şi lustruite de lângă ele (ca să 
izgonească demonii), cărarea mereu măturată, lacurile cu 
peşti aurii, veranda, grădina, pârâul. 

Piatra de mormânt a tatălui său era probabil înălţată 
acum, îşi zise el. Timpul cuvenit doliului trecuse. Mama lui 
făcuse totul aşa cum trebuie, ca de fiecare dată. Dar Tai nu 
văzuse piatra de căpătâi, nu se înclinase dinaintea ei, nu 
ştia care era inscripţia, ce vers fusese ales, ce cuvinte 
comemorative şi cine fusese desemnat să se ocupe de 
caligrafie. 

Fusese la Kuala Nor. Şi acum se ducea altundeva, 
călărind pe lângă drumul care l-ar fi purtat către casă. 
Acolo ar fi putut găsi pace noaptea, după doi ani în care 
ascultase vocile morţilor, îşi zise el. 

Ştia că graba lui era aproape fără sens. Părea un gest 
ostentativ, o manifestare demonstrativă a iubirii faţă de 
sora sa faptul că silea călăreţii şi caii să gonească cât 
puteau de repede către Xinan, şi asta fără niciun rost. 

Când Sima Zian părăsise capitala, ea era deja plecată. 
Aşa îi spusese poetul. Decizia fusese luată înainte ca 
sărmanul Yan să pornească înspre proprietatea familiei lui 
Tai, crezând că-l va găsi acolo pentru a-i spune ce i se 
făcuse ei. Dacă ar fi fost acasă, poate că ar fi fost timp să 
mai întreprindă ceva. 

Acum era prea târziu. Atunci de ce gonea atât de 
neînduplecat, trezindu-i pe toţi înainte de răsărit şi 
călărind până la căderea nopţii? Zilele deveniseră şi ele 
mai lungi, festivalul verii se apropia. 

Nimeni nu-şi arăta nemulţumirea prin cuvinte sau 


< 304 > 


priviri. Soldaţii oricum n-ar fi făcut-o (niciodată n-o 
făceau!), dar la fel proceda şi Wei Song, care în trecut 
dăduse nenumărate dovezi că era dispusă să-i corecteze 
purtările. Şi Sima Zian, mai în vârstă şi care s-ar fi 
presupus că suferea cel mai tare de pe urma ritmului lor, 
nu părea să sufere deloc. Poetul nu îi vorbise niciodată lui 
Tai despre graba cu care înaintau, despre nebunia ei, 
despre lipsa simțului măsurii. 

Poate, după o viaţă de observaţii asupra naturii umane, 
poetul înţelesese dintru început ceea ce Tai abia treptat 
ajunsese să priceapă: că nu galopa pe acest drum, pe 
minunatul său armăsar, într-o încercare nebunească de a- 
şi salva sora. 

Se îndrepta către fratele său. 

Faptul că acceptase acest adevăr, că-l recunoscuse, nu-i 
aducea nici pe departe calmul pe care se presupunea a-l 
aduce spulberarea incertitudinilor. În primul rând, mânia 
încă îl copleşea. Părea să-şi găsească noi căi de a-i 
pătrunde în suflet cu fiecare li pe care-l străbăteau, cu 
fiecare oră a fiecărei nopţi în care zăcea treaz, chiar şi 
după oboseala unei zile de călărie. 

Nu vorbea despre asta cu poetul şi cu atât mai puţin cu 
Song, deşi bănuia că amândoi ştiau oarecum ce îl 
frământă. Nu-i plăcea senzaţia de a fi înţeles atât de bine, 
chiar şi de noul său prieten cel atât de strălucit, şi cu atât 
mai puţin de o femeie kanlin al cărei singur rol era să-l 
păzească, şi asta numai din pricina hotărârii impulsive pe 
care o luase el la Poarta de Fier. Putea s-o fi concediat 
până acum. Avea treizeci de soldaţi. 

Dar n-o făcuse. Îşi amintise cum luptase ea la răsărit, 
într-o grădină din Chenyao. 

Q 


Ziua era spre final. Tai o simţea în picioare şi în spinare. 
Soarele era în urma lor, o zi blândă de vară, vântul adiind 
uşor. Pe drumul imperial era îmbulzeală. Era prea mare 
înghesuială şi prea multă gălăgie ca să încerci să apreciezi 
frumuseţea după-amiezii târzii şi amurgul ce se apropia. 

Trecuseră trei zile de când lăsaseră în urmă bifurcația 

< 305 > 


către casa lui, ceea ce însemna că erau la mai puţin de 
două zile de Xinan. Ar fi putut chiar să ajungă acolo a doua 
zi, în preajma stingerii. Cunoştea foarte bine bucata asta 
de drum, pe care o parcursese dus-întors de multe ori de-a 
lungul anilor. 

Cu toată înghesuiala, înaintau rapid. Dintre cele trei 
culoare, îl foloseau pe cel din mijloc, rezervat soldaţilor şi 
curierilor imperiali. Doi mesageri imperiali, galopând chiar 
mai repede decât ei, le strigară să facă loc şi ei se 
supuseră, împingând de pe drum în şanţul de scurgere 
căruțele câtorva fermieri şi nişte ţărani încărcaţi cu poveri. 
Curierii aveau desagi pline, în care în mod evident se 
găsea altceva decât suluri cu mesaje. 

— Litchi pentru Wen Jian! strigă peste umăr unul dintre 
ei, ca răspuns la o întrebare de-a poetului. 

Sima Zian râse, apoi se opri brusc. 

Tai se gândi să-i ajute pe fermieri să-şi redreseze 
căruțele şi bunurile, dar graba îl îmboldea prea tare. 
Aveau să se ajute unii pe alţii, îşi zise el şi, privind îndărăt, 
văzu că aşa şi era. Asta făcea parte din viaţa oamenilor de 
la ţară: probabil că ar fi fost înfricoşaţi şi nedumeriţi dacă 
soldaţii s-ar fi oprit să-i ajute. 

Îl privi pe poet. Calul lui Zian stătea alături de al lui. 
Dynlal i-ar fi putut lăsa cu uşurinţă în urmă pe toţi ceilalţi, 
dar ar fi fost o nesăbuinţă. Intr-o zi sau două s-ar fi putut 
să nu mai fie aşa o nechibzuinţă. Tai se gândise la asta, să 
o ia înainte şi să pătrundă în Xinan discret, la apus, înainte 
de închiderea porţilor. Trebuia să vadă pe cineva şi asta s- 
ar fi putut face mai uşor după lăsarea întunericului. 

În timp ce priveau curierii dispărând în praf înaintea lor, 
purtând cu ei o delicatesă pentru Nepreţuita Consoartă, 
expresia celuilalt era serioasă. Litchi. Poşta militară, 
obosindu-şi caii pentru a le căra. 

— Asta nu-i bine. Este... începu Sima Zian. 

Se opri. 

— Disproporţionat? zise Tai, imprudent. 

Zian privi în jur ca să se asigure că nu mai era nimeni 
prin preajmă. Făcu semn că da. 


< 306 > 


— E un cuvânt bun. Mă tem de haos, în ceruri şi pe 
pământ. 

Cuvinte pentru care puteai fi bătut şi exilat. Ucis chiar. 
Tai tresări, regretând că vorbise. Poetul îl văzu şi zâmbi. 

— Scuzele mele. Să discutăm mai bine despre poezia lui 
Chan Du? Hai să facem aşa. Îmi face întotdeauna plăcere. 
Mă întreb dacă-i în Xinan... Cred că este cel mai bun poet 
în viaţă. 

Tai îşi drese vocea şi acceptă noul subiect de discuţie. 

— După părerea mea, călăresc alături de cel mai bun 
poet în viaţă. 

Sima Zian râse din nou şi flutură nepăsător din mână. 

— Eu şi Chan Du suntem doi inşi foarte diferiţi. Deşi, 
sunt fericit s-o spun, şi lui îi place vinul. 

O scurtă tăcere, apoi adăugă: 

— A scris despre Kuala Nor când era mai tânăr. După 
campania tatălui tău. Ştii versurile acelea? 

— Sigur că le ştiu, încuviinţă Tai. 

Studiase poemele respective. 

Ochii lui Zian sclipeau ca ai unui tigru. 

— Poemele astea te-au trimis acolo? Lângă lac? 

Tai se gândi. 

— Nu. Tristeţea tatălui meu m-a trimis acolo. Un poem... 
putea să-mi fi dat o îndatorire. 

Poetul se gândi la asta, apoi zise: 


Da, domnule, i-adevărat: pe mal la Kuala Nor 
Oase albite zac de mulți ani. 

De nimeni strânse. Noile năluci, 

Sunt mânioase şi amare, cele vechi doar plâng. 
Sub ploaie, în inelul munţilor, 

Aeru-i plin de tipetele lor. 


— Ai crezut că era doar o metaforă? Versul despre 
năluci? 

Tai încuviinţă. 

— Îmi închipui că aşa cred toţi. Dacă n-au fost acolo. 

Urmă o scurtă tăcere, apoi poetul întrebă: 


< 307 > 


— Fiu al lui Shen Gao, ce trebuie să faci când vom 
ajunge? Cum te pot ajuta? 

Tai călări un timp în tăcere, apoi zise cu simplitate: 

— Nu ştiu. Sunt dornic de sfaturi. Ce ar trebui să fac? 

Dar Sima Zian se mulţumi să repete: 

— Nu ştiu. 

Călăriră înainte, în lumina vie a zilei ajunse la sfârşit, cu 
vântul suflând din urmă. Tai simţi adierile ciufulindu-i uşor 
părul. Se aplecă şi bătu calul pe grumaz. Îl iubea deja, îşi 
spuse. Uneori iubirea nu cerea timp. 

— Mi-ai spus că vrei să ucizi pe cineva, zise poetul. 

Tai îşi reaminti. Cu o noapte în urmă, în casa de plăceri 
Phoenixul Alb. 

— Aşa am zis. Încă mai sunt mânios, dar încerc să fiu 
mai înţelept. Tu ce ai face în locul meu? 

De data asta, răspunsul veni rapid: 

— Mai întâi aş avea grijă să rămân în viaţă. Eşti un 
pericol pentru mulţi. Şi ei ştiu că vii. 

Fireşte că ştiau. Tai trimisese mesaje, la fel şi 
comandantul de la Poarta de Fier, iar guvernatorul Xu 
expediase scrisori folosind mesageri care călăriseră şi 
noaptea. 

Dar Tai prinse sugestia sau ceea ce ar fi putut fi una 
dintre sugestiile unui bărbat subtil: nu ar fi fost înţelept să 
pătrundă de unul singur dincolo de ziduri pentru a face 
ceea ce voia, odată ce ar fi decis ce anume voia. 

Observă că Sima Zian, alături de el, trăgea frâiele 
calului. Făcându-l pe Dynlal să încetinească, Tai privi 
înainte, către marginea drumului, unde, dincolo de şanţ, se 
afla un spaţiu ierbos. Făcând-o, îşi dădu seama că orice 
idee de a se strecura discret în oraş la lăsarea 
întunericului era mai mult decât o simplă nesăbuinţă. 

Îşi opri calul. Ridică o mână pentru ca şi ceilalţi să facă 
la fel. Wei Song li se alătură şi, ţinându-se puţin în urma ei, 
la fel şi soldatul ştirb al cărui nume nu reuşea niciodată să 
şi-l amintească. Cel care avea tot timpul grijă de Dynlal. 

— Cine e? întrebă încet Song. 

— Nu-i evident? întrebă poetul. 


< 308 > 


— Pentru mine nu! se răsti ea. 

— Uită-te la trăsură, zise Zian. 

În vocea lui era o undă de mânie. Soarele din urma lor 
lumina drumul, iarba şi trăsura pe care o privea. 

— E împodobită cu pene de pescăruş. 

— Nu are cum să fie împăratul! zise Song. Nu mai fi atât 
de enigmatic. Trebuie să ştiu ca să decid ce... 

— Kanlino, uită-te la soldaţi! zise Sima Zian. La 
uniformele lor. 

Tăcere. 

— O! exclamă Song. 

Apoi repetă exclamaţia. 

Poetul îl privea pe Tai. 

— Eşti pregătit? 

Era o întrebare reală şi ochii săi mari erau gravi. 

— S-ar putea să nu mai ai timp să decizi ce vrei. Acest 
om nu poate fi ignorat, prietene. 

Tai zâmbi uşor. 

— Nici prin vis n-aş face asta, zise el. 

Il îndemnă pe Dynlal să înainteze către un grup strâns 
de patruzeci sau cincizeci de soldaţi care înconjurau o 
trăsură enormă, de o somptuozitate extravagantă. O 
trăsură atât de mare, încât Tai se întrebă cum anume o 
făcuseră să treacă peste podul micuţ de deasupra şanţului. 
Poate că mai spre est erau poduri mai largi? La vreo 
răspântie? 

Nu conta. Era ciudat asupra căror lucruri alegea să 
stăruie mintea cuiva în asemenea împrejurări. 

Auzi zgomot de copite. Privi în urmă. Un poet şifonat, un 
kanlin micuţ, feroce, în haine negre - până la urmă, nu era 
singur. 

Trase de frâu şi privi dincolo de şanţ, către trăsură. Era 
decorată cu pene de pescăruş, cum subliniase poetul. 
Conform codului strict care guverna aceste aspecte, 
penele erau rezervate casei imperiale, dar unii oameni 
suficient de apropiaţi de tron, care se bucurau de favoare, 
puteau să o anunţe lumii folosindu-le. 

Îşi aminti că toţi cei de la palat - din diferitele facţiuni 


< 309 > 


existente - voiau probabil să-l înroleze în slujba cauzei lor 
dacă ar fi putut, nu să-i pună capăt zilelor. 

Îl îndemnă pe Dynlal să traverseze drumul, apropiindu- 
se de peticul de iarbă de lângă şanţ. 

Portiera  trăsurii fu deschisă dinăuntru. O voce 
neaşteptat de subţire, cu un uşor accent străin şi obişnuită 
să comande, rosti direct: 

— Maestre Shen Tai? Vom sta de vorbă înăuntru. Vino 
încoace! 

Tai trase din nou aer în piept. Îl expiră. Se înclină şi 
spuse: 

— Voi fi onorat să discut cu domnia voastră, ilustre 
senior. Nu doriţi să stăm de vorbă la staţia de poştă aflată 
mai la est de noi? Servitorul domniei voastre trebuie să 
aibă grijă de nevoile soldaţilor şi ale prietenului său. Au 
călărit toată ziua. 

— Nu, zise bărbatul din trăsură. 

Complet inexpresiv. Tai tot nu-l vedea pe vorbitor, nu 
din locul în care se afla, la marginea drumului, călare pe 
Dynlal. Vocea adăugă: 

— Nu doresc să fiu zărit sau recunoscut. 

Tai îşi drese glasul. 

— Domnul meu, zise el, nicio persoană de oarecare 
importanţă care se află aici pe drum nu are cum să nu ştie 
cine este în această trăsură. Vă voi întâlni la hanul poştal. 
Poate vom cina împreună. Ar fi o mare onoare pentru 
mine. 

Un chip apăru la fereastra trăsurii. Enorm, rotund ca o 
lună, dedesubtul unei pălării negre. 

— Nu, repetă An Li, căruia i se spunea de obicei Roshan, 
guvernatorul a trei provincii şi fiu adoptiv al Nepreţuitei 
Consoarte. Treci înăuntru, altminteri voi pune ca soldaţii 
să-ţi fie ucişi, iar prietenul decapitat şi voi cere să fii adus 
aici oricum! 

În mod surprinzător, ţinând cont cât de aglomerat fusese 
drumul, în locul unde se aflau părea să se fi creat un spaţiu 
liber în ambele direcţii, atât spre est, cât şi spre vest. Tai 
privi înainte, apoi peste umăr şi văzu că restul călătorilor 


< 310 > 


se ţineau la distanţă. Dintr-odată se făcuse linişte. 

„E important”, îşi zise Tai în gând. „E important ce fac 
acum.” 

Aşa că zise, vorbind foarte clar: 

— Sima Zian, este o durere pentru mine - şi în mod sigur 
va fi la fel şi pentru imperiu - că prietenia noastră poate fi 
cauza sfârşitului ilustrei tale vieţi, dar sper că înţelegi de 
ce lucrurile trebuie să se petreacă astfel. 

— Sigur că înţeleg, spuse poetul. Ce prietenie este aceea 
care apare numai când cupele de vin au fost deja umplute? 

Tai încuviinţă. Se întoarse către kanlină. 

— Wei Song, fii drăguță să călăreşti înapoi şi să anunti 
escorta guvernatorului Xu că trebuie să se pregătească să 
fie atacați de... 

Le aruncă o privire călăreţilor de lângă trăsură şi 
întrebă: 

— Este Armata dumneavoastră a Opta sau a Noua, 
onorate guvernator? 

Dinăuntrul trăsurii nu veni niciun răspuns. 

Bărbatul probabil căzuse pe gânduri. Tai tocmai spusese 
un lucru sau poate două care nu aveau să treacă 
neobservate. Constată cu mulţumire că vocea îi rămăsese 
calmă, de parcă ar fi făcut aşa ceva în fiecare zi. 

— Cred că e a Noua, zise poetul. 

— Mă supun, stăpâne, zise în acelaşi moment Song. 

O auzi galopând îndărăt, către călăreţii lor, dar nu se 
întoarse să se uite. Tai privi trăsura şi chipul dinăuntru, 
rotund şi tăcut ca luna, abia vizibil. 

— Domnul meu, zise Tai încet, sunt ofiţer al celei de-a 
Doua Provincii Militare, chiar dacă e o funcţie onorifică, şi 
comandantul unor călăreţi care mi-au fost repartizaţi de 
guvernatorul Xu în persoană. Acţiunile mele trebuie să-mi 
fie dictate de reguli şi nu de impulsuri. Duc Curţii 
informaţii importante. Cred că ştiţi asta. Cred că de aceea 
îmi faceţi onoarea de a vă afla aici. Nu sunt în postura de a 
da curs propriilor mele dorinţe şi de a accepta privilegiul 
unei discuţii secrete cu domnia voastră. Un asemenea gest 
ar însemna prea multe cu atât de mulţi ochi privind o 


< 311 > 


trăsură care poartă pene de pescăruş pe ea. Sunt convins 
că veţi fi de acord cu mine. 

De fapt, era sigur tocmai de contrariu, dar dacă avea 
vreo speranţă să-şi păstreze libertatea de a face alianţe şi 
de a lua decizii, trebuia în mod cert să... 

Dinăuntru, An Li rosti cu răceală: 

— Acesta de lângă tine chiar e poetul beţivan? Cel 
căruia i se spune Nemuritorul? 

Tai îşi înclină capul. 

— Nemuritorul Surghiunit, da. Am onoarea de a mă 
bucura de compania şi de sfaturile sale. 

Sima Zian, călare lângă Tai, schiţă o plecăciune. Uluit, 
Tai văzu că zâmbea. „Poetul beţivan.” 

O clipă mai târziu, din trăsură răsună un şir de înjurături 
şocant de vulgare chiar şi pentru cineva care fusese soldat. 

In tăcerea care urmă, zâmbetul poetului se accentuă şi 
mai tare. 

— Acestea sunt nişte solicitări oficiale, domnule? întrebă 
Sima Zian. Recunosc că pe unele dintre ele le găsesc cam 
dificile la vârsta mea. 

Roshan îi ţintui pe amândoi cu privirea. Ochii 
generalului aproape că se pierdeau printre pliurile ridate 
ale feţei. Era greu să-i vezi şi să citeşti în ei ce anume 
gândea. Asta, îşi dădu seama Tai, îl făcea şi mai 
înfricoşător. 

Se spunea că pe vremuri, când lupta în nord-est, 
învinsese o armată a triburilor shuoki de dincolo de Zid, 
parte a unei răscoale de la graniţă. Le ordonase soldaţilor 
şi aliaţilor lor bogü să-i taie fiecăruia dintre prizonieri câte 
un picior, apoi el şi oastea sa plecaseră, luând şi caii 
duşmanilor şi lăsându-i pe shuoki să moară în iarbă sau să 
supravieţuiască cumva infirmi. 

Mai circulau şi alte poveşti. 

Acum, cu vocea sa piţigăiată şi cu accent ciudat, 
bărbatul zise: 

— Nu face pe deşteptul, poetule. Am foarte puţină 
răbdare cu cei care fac pe deştepţii. 

— Scuzele mele, zise Sima Zian şi Tai avu impresia că 


< 312 > 


fusese sincer. 

— Faptul că te afli aici îmi limitează mişcările. 

— Pentru asta trebuie să refuz să-mi cer scuze, zise 
poetul cu calm, dacă mişcările domniei voastre ar fi fost 
cele pe care le-aţi sugerat. 

Roshan se rezemă de spătar. Nu îl mai puteau vedea. Tai 
privi spre dreapta. Soarele apunea, silindu-l să mijească 
ochii. Wei Song aranja oamenii într-o formaţie defensivă. 
Nu-şi trăseseră încă armele din teacă. Traficul se oprise 
locului. Zvonul despre această întâlnire o luase deja 
înaintea lor, ştia asta. Avea să ajungă în Xinan înaintea lui. 

Ăsta era şi motivul pentru care se purta astfel. Însă 
exista riscul de a muri aici sau de a-i vedea pe alţii murind 
pentru el. Dacă n-ar fi avut cu ei un poet faimos... 

Dinăuntrul trăsurii se auzi: 

— Fiu al lui Shen Gao, acceptă regretele mele faţă de 
moartea onorabilului tău tată. Am auzit despre el, fireşte. 
M-am abătut cu două zile de la propria mea rută ca să 
vorbesc cu tine. Am motivele mele să nu mă întorc la hanul 
poştal. Nu sunt motive care să te privească pe tine. Dar 
dacă intri în trăsura mea, dacă... îmi vei face onoarea 
asta... voi începe prin a-ţi spune ce s-a întâmplat cu un 
bărbat pe care probabil îl cauţi şi îţi voi arăta o scrisoare. 

Tai înregistră schimbarea tonului. 

— Acest bărbat fiind...? întrebă el cu prudenţă. 

— Se numeşte Xin Lun. 

Tai îşi simţi inima zvâcnindu-i. 

— Lun? repetă el. 

— Da. El a făcut aranjamentele pentru asasinii trimişi să 
te ucidă. 

Tai înghiţi cu greutate. I se uscase gura. 

— De unde ştiţi asta? 

— Mi-a spus-o chiar el. 

— Când a... ce i s-a întâmplat? N 

Poate că era o greşeală că întrebase. li crea o obligaţie, 
dacă celălalt răspundea. 

— A fost ucis cu câteva nopţi în urmă, răspunse Roshan. 

— O, zise Tai. 


< 313 > 


— În aceeaşi noapte a sosit vestea că tu eşti pe drum 
către Xinan şi s-a aflat despre darul Prințesei Jadului Alb. 
Caii. Apropo, calul ăsta al tău e magnific. Presupun că nu 
vrei să-l vinzi? 

— În aceeaşi noapte? întrebă Tai cam prosteşte. 

Chipul lat şi nearmonios se ivi din nou la fereastră ca 
luna dintre nori. 

— Aşa am zis. Mi-a trimis o solicitare urgentă să-i ofer 
ocrotire, explicându-mi motivul. I-am oferit-o, dar a fost 
ucis pe drumul de la Ta-Ming către casa mea. 

Un deget gras se ivi, aţintindu-l pe Tai. 

— Maestre Shen, ştii că nu cu mine ai necazuri. Ci cu 
prim-ministrul. Viaţa ta depinde de înţelegerea acestui 
fapt. Wen Zhou este cel care încearcă să te ucidă. Ai 
nevoie de prieteni. 

Tai fu zguduit. Lun murise. 'Tovarăş de băutură, student 
ca şi el... şi un om pe care intenţionase să-l ucidă el însuşi, 
în numele lui Yan. Eliberându-se de o obligaţie faţă de o 
altă nălucă. S 

Avea cu o obligație mai puțin acum? Era o veste bună? Il 
elibera asta? 

Nu se simţea eliberat. Exista o scrisoare. Care îi putea 
spune celălalt lucru pe care trebuia să-l ştie şi de aflarea 
căruia se temea. 

— Urcă, zise Roshan, cu nerăbdare în voce, însă nu cu 
mânie. 

Deschise din nou portiera trăsurii. 

Tai trase aer în piept. Uneori pur şi simplu trebuia să te 
laşi purtat de vânt. Descălecă. li trecu frâiele lui Dynlal 
poetului, care nu zise nimic. Tai sări în şanţ şi acceptă 
mâna pe care i-o oferea un ofiţer ale celei de-a Noua 
Provincii ca să urce pe partea cealaltă. 

Intră în trăsură şi închise singur portiera după el. 

QW 


Ca o adaptare la realitățile principalelor drumuri 
imperiale, în majoritatea hanurilor poştale înşirate de-a 
lungul lor, grajdurile erau mai mari decât încăperile 
disponibile pentru călători. 

< 314 > 


Mesagerii din serviciul civil şi curierii militari, cei mai 
frecvenți clienţi ai hanurilor poştale, epuizau şi schimbau 
caii cu regularitate, adesea fără să rămână peste noapte. O 
masă şi înapoi în şa. Scopul lor era să călărească prin 
întuneric pe mijlocul drumului, nu să caute un pat de puf, 
darămite vin sau o fată. Într-un imperiu atât de întins, 
timpul conta. 

Pe drumuri se mai aflau şi neguţători sau ofiţeri, 
aristocrați venind sau ducându-se la proprietăţile lor de la 
ţară, mişcându-se cu mai puţină grabă, şi mai erau 
funcţionarii publici porniţi către sau revenind din posturile 
lor din diversele prefecturi sau plecaţi în inspecţie într- 
acolo. Pentru aceştia, desigur, era nevoie de camere 
adecvate şi de vin. 

Hanurile din apropierea Xinanului erau cu totul diferite. 
Vinul era de obicei excelent, la fel şi fetele şi muzica. 
Mandarinii de rang înalt plecaţi într-o scurtă călătorie din 
capitală nu aveau nevoie să li se schimbe caii de la trăsură, 
dar cereau încăperi şi hrană de mai bună calitate, dacă, de 
exemplu, doreau să-şi potrivească reîntoarcerea în oraş 
astfel încât să coincidă cu orele de dinainte de stingere. 

Casa de odihnă Crângul de Dud, aflată nu departe de 
Xinan, era unul dintre cele mai bine înzestrate locuri unde 
să-ţi petreci noaptea pe drumul principal dinspre est spre 
vest. 

Duzii dispăruseră de mult din preajma hanului, ca şi 
fermele de mătase asociate lor. Numele hanului evoca 
nişte zile mai liniştite, de acum câteva secole, dinainte ca 
Xinanul să se extindă devenind ceea ce era acum. În curtea 
principală se afla o placă inscripționată pe vremea celei 
de-a Cincea Dinastii: o poezie lăudând liniştea hanului şi a 
împrejurimilor. 

Era oarecum ironic. În momentul în care Tai şi compania 
sa pătrunseră călare în curte, cu mult după căderea nopţii, 
hanul era la fel de zgomotos şi de aglomerat pe cât fusese 
drumul. Doi călăreţi fuseseră trimişi înainte să se ocupe de 
găzduire, altminteri probabil că n-ar fi găsit camere. 

În curtea hanului ardeau torţe. Cât timp se apropiaseră, 


< 315 > 


noaptea fusese înstelată, Râul Cerului vizibil, o felie de 
lună. 'Toate se pierdeau în haosul zgomotos şi plin de fum 
al curţii principale. i 

Călăreţii lui Tai erau strânşi în preajma lui. În gardă, de 
o vigilenţă agresivă. El presupunea că ordinele plecaseră 
de la Song. Problemele legate de grad în cadrul companiei 
lor fuseseră rezolvate: luptătoarea lui kanlin vorbea în 
numele lui. Soldaţii n-aveau decât s-o urască, dar aşa se 
întâmpla de fiecare dată când era vorba despre o femeie. 
În tot cazul, Song nu părea să se sinchisească dacă soldaţii 
o plăceau sau nu. 

În timp ce pătrundeau călare în curte, Tai era prea 
pierdut în gânduri ca să se mai simtă nemulţumit văzând 
cât de protectori erau. De fapt, realiză cu o uşoară jenă că 
nici măcar nu-l mai deranja. Fusese înfricoşat în trăsura 
aceea de pe drum şi încă mai era agitat. 

Cei doi călăreţi trimişi înainte îi dădură raportul lui Song 
şi căpitanului lor. Compania lor avea trei camere, cu câte 
şapte sau opt oameni în fiecare. Exista o cameră pe care o 
împărțeau Tai şi Sima Zian. Ceilalţi soldaţi aveau să 
doarmă în grajd. Peste noapte aveau să fie puse străji; Tai 
o află ascultând fără prea mare atenţie ordinele date în 
numele lui. Probabil ar fi trebuit să fie mai atent. 
Descoperi însă că-i venea greu. 

Nu avea nicio problemă să doarmă în aceeaşi odaie cu 
poetul. Mai ales că în alte cazuri când se întâmplase asta, 
Sima nu revenise în camera lor din pavilioanele destinate 
plăcerilor. Era un bărbat care îşi câştigase un statut 
legendar în mai multe privinţe. Tai n-ar fi rezistat să stea 
treaz atâtea ore sau să bea cât bea poetul, deşi Sima Zian 
era probabil cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el. 

Descălecară în zornăitul armelor şi armurii, înconjurați 
de tropăitul şi fornăitul cailor obosiţi şi flămânzi. Servitorii 
alergau în toate direcţiile prin curte. N-ar fi fost greu să fie 
ucis aici, îşi zise Tai. Un servitor corupt, un asasin înarmat 
cu un cuţit sau pe acoperiş, cu un arc. Ridică privirea. 
Văzu fumul torţelor. Era foarte obosit. 

Se sili să nu se mai gândească la asta. Se agăţă de 


< 316 > 


adevărul care stătea la baza tuturor acestor lucruri: a-l 
ucide acum, când vestea despre caii sardieni ajunsese deja 
în Xinan, reprezenta un gest nesăbuit şi posibil sinucigaş 
din partea oricui. Chiar şi din partea unui enorm - şi 
enorm de puternic - guvernator militar a trei provincii. 
Chiar şi din partea prim-ministrului Kitaiului. 

Privi în jur, încercând să revină în prezent, să nu-şi lase 
gândurile să i-o ia prea mult înainte sau să stăruie în urmă. 
Song era alături. La fel fusese soldatul ştirb de la Poarta 
de Fier, când Tai descălecase, cu o clipă în urmă. 

Scutură din cap cuprins de o iritare subită. 

— Care-i numele ăluia care se ocupă mereu de Dynlal? 

Il zări pe om conducând calul către grajduri. 

— Ar trebui să-l ştiu până acum. 

Song îşi înclină capul uşor, surprinsă parcă. 

— Numele unui soldat de frontieră? Nu neapărat. Însă îl 
cheamă Wujen. Wujen Ning. 

Tai zări dinţii lui Song sclipind. 

— O să-l uiţi din nou. 

— Ba nu! zise Tai, blestemând în şoaptă. 

Luă măsuri imediate pentru a-şi fixa numele în memorie. 
O asociere: Ning era numele fierarului din satul de lângă 
moşia lor. 

O privi pe femeie în lumina pâlpâindă. Deasupra lor, pe 
verandă, ardeau făclii. Alte lumini se mişcau prin curte. 
Insectele ieşiseră afară după lăsarea întunericului. Tai 
plesni una care i se aşezase pe braţ. 

— Suntem la mai puţin de două zile de templul tău, 
murmură el. Vrei să te duci acasă, kanlino? 

Văzu că o luase prin surprindere. Nu era sigur de ce, 
întrebarea era evidentă. 

— Vrei să-ţi concediezi servitoarea, domnul meu? 

El îşi drese vocea. 

— Nu cred. Nu am motive să mă îndoiesc de competenţa 
ta. 

— Sunt onorată de încrederea ta, zise ea pe un ton 
oficial. 

Zian veni - previzibil - dinspre direcţia de unde răsuna 


< 317 > 


muzica, din partea dreaptă a celei dintâi curţi. 

— Am făcut rost de o masă, zise el vesel, şi am cerut să 
se încălzească cel mai bun vin cu şofran pe care îl au, dat 
fiind că am avut o zi atât de lungă şi de grea. 

Îi zâmbi lui Song şi adăugă: 

— Sper că aprobi cheltuiala? 

— Eu doar ţin banii, murmură ea. Nu aprob cheltuielile, 
decât pe cele pentru soldaţi. 

— Asigură-te că au vin, zise Tai. 

Poetul făcu semn cu o mână şi Tai îl însoţi prin mulţime. 
Song tinu pasul cu ei, alertă. Nevoia asta permanentă de 
vigilenţă îl epuiza. Nu era o viaţă pe care să şi-o fi dorit 
vreodată. 

Câtor oameni li se permitea să trăiască viaţa pe care şi- 
ar fi dorit-o? 

„Poate lui”, îşi zise el privindu-l pe poetul care mergea 
nerăbdător înaintea lui către locul de unde puteau auzi o 
lăută începând să cânte, într-o cameră aflată dincolo de 
curtea zgomotoasă. „Poate lui şi poate fratelui meu.” 

axă 


— Fratele tău, zisese Roshan fără altă introducere, după 
ce Tai închisese portiera trăsurii şi se aşezase dinaintea 
lui, nu este numit în scrisoare. Mi-a fost citită de câteva 
ori. Eu, unul, nu citesc. 

Asta se ştia. Era o sursă de dispreţ printre aristocrații şi 
mandarinii care trecuseră examenele. Acesta era 
considerat principalul motiv pentru care nespus de subtilul 
Chin Hai, cândva prim-ministru, cândva temut de toţi, 
acum plecat la strămoşii săi, permisese ca Roshan şi alţi 
generali barbari să acumuleze atâta putere la graniţe. Un 
analfabet nu avea nicio şansă să-l amenințe pe el, în 
centrul pânzei sale de păianjen din Ta-Ming, aşa cum ar fi 
putut-o face un aristocrat cu o armată. 

Cel puţin asta fusese părerea răspândită printre 
studenţii ce dădeau examenele sau se pregăteau să le dea. 
Şi, fireşte, dacă toţi căzuseră de acord trebuia să fie 
adevărat, nu? 

Instalându-se în trăsură, Tai se simţise imediat scos din 

< 318 > 


elementul său. Acesta fiind, era sigur, şi scopul remarcii lui 
Roshan. 

— De ce vă închipuiţi că aş lua în calcul o asemenea 
posibilitate? Ca fratele meu să poată fi acuzat de indiferent 
ce în privinţa mea? 

Trăgea de timp, încercând să-şi vină în fire. 
Guvernatorul se rezemase pe un munte de perniţe, fără să- 
l] piardă din ochi. Văzută de atât de aproape, enormitatea 
lui An Li era şi mai uluitoare. De proporţii mitice, o figură 
legendară. 

Pe vremea când nu fusese încă promovat la rangul de 
general, condusese trei companii de cavalerie ale celei de- 
a Şaptea Provincii pe parcursul a cinci zile şi cinci nopţi de 
călărie brutală, pentru a schimba cursul bătăliei împotriva 
invadatorilor din peninsula Koreini. Koreinii din estul 
îndepărtat, ambiţioşi sub conducerea noului lor împărat, 
aleseseră acea primăvară ca să pună la încercare dedicaţia 
cu care împăratul  Kitaiului construise  forturile 
garnizoanelor de dincolo de Zid. 

Îşi primiseră răspunsul şi plătiseră din greu pentru el, 
dar numai datorită lui Roshan. Asta se petrecuse cu 
douăzeci de ani în urmă. Tatăl lui Tai îi povestise despre 
acel raid. li povestise şi lui Liu, îşi amintea Tai. 

An Li îşi schimbase din nou poziţia pe perniţe. 

— Fratele tău este principalul sfetnic al prim-ministrului. 
Shen Liu şi-a ales calea de urmat. Scrisoarea, pe care o 
poţi citi, arată că prim-ministrul Wen avea motive să 
dorească să nu te mai afli printre noi sau în gândurile unei 
femei iubite. Sau, poate, să nu poţi strica planurile fratelui 
tău în legătură cu sora voastră. În fond, el este destul de 
dependent de Shen Liu. Prim-ministrul este cel care a 
propus înălţarea surorii tale la un rang atât de înalt. Ştiai? 

Tai clătinase din cap. Nu ştiuse, dar era logic. 

Guvernatorul oftase şi fluturase din mână. Degetele-i 
erau neaşteptat de lungi. Folosea un parfum dulce, floral, 
care umpluse trăsura. 

— Ploaie de Primăvară? întrebase guvernatorul. Ăsta-i 
numele acelei făpturi fermecătoare? Până o să-mi dau 


< 319 > 


ultima suflare tot n-o să înţeleg cum e posibil ca bărbaţii să 
se lase distruşi în halul ăsta de femei. 

Tăcuse, apoi adăugase îngândurat: 

— Nici cei mai mari dintre noi nu sunt imuni la nebunia 
asta. 

„Tot ce spune e premeditat”, îşi zisese Tai. Iar ultima 
remarcă fusese o trădare, pentru că prin „cei mai mari 
dintre noi” nu se putea referi decât la împărat. 

Tai spusese, făcând probabil o greşeală: 

— Eu mi-aş putea asuma un asemenea risc pentru o 
femeie. 

— Adevărat? Credeam că eşti altfel. Această Lin Chang - 
aşa o cheamă acum? - e chiar atât de atrăgătoare? 
Mărturisesc că sunt curios. 

— N-am ştiut-o niciodată sub acest nume. Noi îi 
spuneam Ploaie de Primăvară. Dar nu de ea vorbesc, 
domnul meu. Aţi pomenit două femei. 

Ochii lui Roshan erau ca două crăpături. Tai se întrebase 
cât de bine vedea omul. Guvernatorul aştepta. Se foise din 
nou pe bancheta lui. 

— Dacă îmi aduceţi sora înapoi din ţinuturile bogi 
înainte să apuce să se mărite, spusese Tai, voi cere caii 
mei sardieni şi apoi îi voi dărui armatelor Provinciilor a 
Şaptea, a Opta şi a Noua. 

Nu ştiuse că avea să spună asta. 

Una dintre mâinile lui An Li tresărise, un gest mic, 
involuntar. Tai înţelesese că îl luase prin surprindere. 
Generalul însă se mulţumise să spună: 

— Ia te uită, eşti mai direct decât fratele tău. 

— Avem puţine lucruri în comun, zisese Tai. 

— O soră, de exemplu? murmurase celălalt. 

— Şi un distins tată, după cum aţi avut amabilitatea de a 
sublinia. Dar când vine vorba despre sporirea onoarei 
familiei avem opinii diferite. V-am făcut o propunere 
oficială, domnule guvernator An. 

— Chiar ai face asta, mi i-ai da mie pe toţi pentru o fată? 

— Pentru sora mea. 

Tai începuse să audă din nou zgomote venind de afară: 


< 320 > 


traficul care fusese reluat, scârţâitul roţilor, râsetele, 
strigătele. Viaţa îşi urma cursul ca de obicei într-o zi de 
primăvară. Işi păstrase privirea aţintită asupra omului din 
faţa lui. 

Într-un final, Roshan clătinase din cap. 

— Aş face-o. Pentru două sute cincizeci de cai sardieni? 
Sigur c-aş face-o. Chiar aici, acum, mă gândesc cum aş 
putea-o face. Dar e imposibil. Cred că ştii asta. Aş putea 
chiar să te acuz că te joci cu mine. 

— N-ar fi adevărat, zisese Tai încet. 

Bărbatul din faţa lui îşi schimbase încă o dată poziţia, 
întinzându-şi în lături, cu un geamăt, un picior masiv. 

— Cinci cai ar fi fost un dar generos, zisese Roshan. 
Prinţesa Cheng-wan ţi-a dat viaţa peste cap, nu? 

Tai nu răspunsese. 

— Aşa-i, continuase guvernatorul. Ca o furtună care 
zgâlţâie un copac sau chiar îl smulge din rădăcini. Trebuie 
să alegi ce vei face. Ai putea fi ucis ca să fii împiedicat să 
alegi. Aş putea s-o fac eu, aici. 

— Numai dacă situaţia de faţă nu ar avea consecinţe, la 
Ta-Ming, asupra prim-ministrului ale cărui acţiuni ar costa 
imperiul aceşti cai. 

An Li îl privise cu ochii săi ca nişte crăpături. 

— li vreţi mult prea mult cu toţii, zisese Tai. 

— Nu şi dacă ajung în mâinile unui duşman, Shen Tai. 

Tai remarcase folosirea cuvântului „duşman”. Spusese: 

— Tocmai vi i-am oferit. 

— Am auzit. Dar nu se poate, fiindcă nu-i nimic de făcut. 
Sora ta s-a dus, fiu al lui Shen Gao. E de-a cum la nord de 
Zid. Se află printre bogiu. 

Roshan zâmbise brusc. Fusese un zâmbet răutăcios. Nu 
semăna deloc cu făptura amuzantă şi binevoitoare de la 
Curte care le lăsase pe femei să-l înfeşe ca pe un bebeluş. 

— S-ar putea să fie însărcinată cu fiul Marelui Han chiar 
acum, în timp ce noi stăm de vorbă. Sau cel puţin i-a aflat 
apucăturile. Am auzit poveşti. Mă întreb dacă fratele tău le 
ştia când a propus-o ca soţie pentru moştenitorul Marelui 
Han. 


< 321 > 


Deodată, dulceaţa parfumului devenise greţoasă. 

— Ce rost are să fiţi necivilizat? zisese Tai înainte să se 
poată stăpâni. N 

Se luptase să-şi ţină mânia în frâu. Işi amintise din nou 
că acest bărbat nu spunea toate astea - nu spunea nimic - 
fără motiv. 

Roshan păruse amuzat. 

— De ce-s necivilizat? Pentru că ăsta-s eu! Am fost 
soldat toată viaţa. Şi tribul tatălui meu s-a luptat cu bogü. 
Shen Tai, nu eşti singurul direct din fire. 

— Arătaţi-mi scrisoarea, zisese Tai. 

Cât se putea de direct. Scrisoarea îi fusese înmânată 
fără o vorbă. O citise repede. Era o copie, caligrafia era 
prea regulată. Liu nu era pomenit, aşa cum îi spusese 
Roshan. Dar... 

— Xin Lun vorbeşte limpede, zisese Tai. Spune că se 
aşteaptă să fie ucis în acea noapte. Vă imploră să-l apăraţi. 
De ce nu v-aţi trimis oamenii să-l conducă la domnia 
voastră? 

Expresia celuilalt îl făcuse să se simtă din nou scos din 
elementul său. Copilăros. 

An Li ridicase din umeri şi îşi răsucise capul într-o parte 
şi în alta, dezmorţindu-şi gâtul. 

— Presupun că aş fi putut. Doar mi-a cerut protecţia, 
nu? Poate că ai dreptate. 

— Poate? 

Tai era încordat şi îşi auzise încordarea în voce. 

Generalul dăduse atunci semne de nerăbdare. 

— Shen Tai, în orice bătălie este important să-ţi cunoşti 
puterea şi slăbiciunile şi să le înţelegi pe ale duşmanului. 
Tatăl tău te-a învăţat asta în mod sigur. 

— Ce are asta de-a face cu... 

— Probabil că Wen Zhou a aflat despre cai şi despre 
supraviețuirea ta de îndată ce vestea a ajuns la palat. De 
îndată ce a aflat-o cineva în noaptea aceea. De asta se ştia 
Xin Lun în pericol. Prim-ministrul nu-l putea lăsa să 
trăiască ştiind ceea ce ştia şi ţinând cont de ceea ce 
făcuse. Zhou e un prost, însă unul periculos. 


< 322 > 


— Şi de ce nu v-aţi trimis soldaţii după Lun? 

Generalul clătinase din capul său masiv de parcă 
ignoranţa celorlalţi l-ar fi întristat. 

— Unde s-au întâmplat toate astea, Shen Tai? Unde ne 
aflam cu toţii? 

— În Xinan. Dar nu... 

— Gândeşte-te! Nu am nicio armată acolo! Nu-mi este 
permis, nici mie, nici altcuiva. Sunt pe terenul inamicului, 
fără forţele mele. Dacă i-aş fi dat adăpost lui Lun în 
capitală, ar fi însemnat să-i declar război prim-ministrului 
în aceeaşi noapte, într-un loc unde el avea la dispoziţie 
toate armele, şi eu, nu. 

— Dar... dar sunteţi favoritul împăratului, favoritul 
Nepreţuitei Consoarte. 

— Nu. Amândoi suntem favoriţi. E o mişcare politică. 
Însă preagloriosul nostru împărat este imprevizibil în 
aceste momente, prea distrat, iar Jian e tânără şi e femeie, 
şi asta-i definiţia cuvântului imprevizibil. Fiu al lui Shen 
Gao, nu te poţi baza pe ei. N-aş fi putut să-l aduc pe Lun la 
mine acasă şi să am certitudinea că voi putea părăsi 
Xinanul nevătămat pe urmă. 

Tai îşi coborâse privirea către scrisoarea din mâna sa. O 
citise din nou, mai mult ca să tragă de timp. IÎncepuse să 
înţeleagă. 

— Aşadar... l-aţi lăsat pe Lun să creadă că îl veţi apăra. 
l-aţi oferit adăpost. Asta l-a făcut să pornească spre 
dumneavoastră. 

— Bine, zisese An Li. Nu eşti prost. Eşti la fel de 
periculos ca fratele tău? 

Tai clipise. 

— Aş putea fi periculos pentru el. 

Generalul zâmbise şi se foise din nou. 

— Bun răspuns. Mă amuză. Dar hai, continuă. Ce am 
făcut eu în noaptea aia? 

— Aţi trimis oameni, nu-i aşa? zisese Tai lent. Dar nu ca 
să-l escorteze pe Xin Lun. Ci ca să observe. 

— Bine din nou. Şi de ce? 

Tai înghiţise în sec. 


< 323 > 


— Ca să vadă când avea să fie ucis. 

— Când şi de către cine, spuse An Li zâmbind. 

— Au văzut ucigaşul? 

— Fireşte. L-au văzut chiar şi Gărzile Păsării de Aur. 
Oamenii mei s-au asigurat de asta. Gărzile au fost convinse 
să nu facă nimic deocamdată, însă au înregistrat ce au 
văzut în acea noapte. 

Tai îi privise ochii mici şi faţa roşie. 

— Unul dintre servitorii lui Wen Zhou l-a ucis pe Lun? 

— Desigur. 

Pur şi simplu. 

— Dar dacă Lun e mort...? 

— Asasinat, onorabilul Xin Lun îmi este la fel de folositor 
ca atunci când era viu. Mai ales că garda oraşului ştie cine 
a făcut-o. Tot ce-mi trebuia era scrisoarea şi să fie 
observată uciderea autorului scrisorii de către cineva 
cunoscut. Cu generozitate, prim-ministrul mi-a făcut pe 
plac. Dacă l-aş fi avut pe Xin Lun acasă, aş fi putut fi 
arestat. Xinan nu e locul potrivit în care să încep o bătălie. 

Tai simţise această ultimă frază pătrunzând în mintea lui 
ca o piatră într-un lac. 

— Dar aveţi de gând să începeţi o bătălie? 

Urmase o tăcere. Nu fusese foarte sigur că voia un 
răspuns. Auzise din nou zgomotele de afară. Obişnuitul du- 
te vino de pe drum. Un strigăt enervat, o înjurătură, alte 
râsete. Ziua apropiindu-se de sfârşit ca de obicei, apusul şi 
stelele. 

— Spune-mi, zisese bărbatul dinaintea lui, chiar ai 
îngropat soldaţi morţi la Kuala Nor timp de doi ani? 

— Da, zisese Tai. 

— Erau năluci? 

— Da. 

— Atunci a fost un act de curaj. Ca soldat, îl respect. Aş 
putea să te omor chiar aici, dacă aş decide că tu şi caii tăi 
aţi putea influenţa cumva cursul evenimentelor. 

— Nu credeţi că-l putem influenţa? 

— Ba s-ar putea. Dar am decis să mă comport ca şi cum 
n-ar fi aşa şi să te cruţ. 


< 324 > 


Se foise din nou. 

— V-aţi pierde... 

— Rangul, titlul şi toate pământurile care mi s-au dat. 
Posibil chiar şi viaţa. Şi deci, Shen Tai, ce-ţi spune asta, ca 
răspuns la întrebarea pe care mi-ai pus-o? 

„Ai de gând să începi?” se întrebase el. 

Tai îşi dresese vocea şi reuşise să zâmbească slab. 

— Îmi spune că trebuie să fiu recunoscător că aţi decis 
că aceşti cai ar putea să nu conteze la fel de mult pe cât 
par alţii să creadă. 

O clipă de tăcere, apoi trăsura se legănase din pricina 
râsului lui Roshan. Durase o vreme. 

Când în cele din urmă se potolise, guvernatorul spusese 
tuşind: 

— Nu vezi, nu-i aşa? Ai fost plecat prea mult timp. Sunt 
împins fie să accept distrugerea mea, fie să mă opun. Wen 
Zhou joacă zaruri, Asta-i firea lui. Dar nu pot şi nu o să mai 
stau în Xinan ca să văd ce va face împăratul şi dacă Jian îl 
va alege pe vărul ei sau pe... copilul ei adoptiv. 

Tai nu mai văzuse în viaţa lui un zâmbet atât de lipsit de 
veselie. 

Se înfiorase. Guvernatorul îi observase fiorul, fireşte. 
Ochi înguşti în pliuri de carne îl urmăreau. Roshan zisese: 

— Poţi să păstrezi copia asta, ţi-ar putea fi de folos. Şi 
poate şi mie, dacă vei alege să-ţi aminteşti cine ţi-a dat-o în 
cele din urmă. 

Îşi mişcase din nou picioarele întinse. 

„În cele din urmă.” Tot ce spunea avea straturi peste 
straturi de înţelesuri. 

Şi la fel şi mişcările lui, îşi dăduse seama Tai, într-o clipă 
de revelaţie şocantă. Nu aveau de-a face cu nerăbdarea. 
Omul suferea. Odată ce-ţi dădeai seama, era evident. 

Îşi mutase privirile, încercând din instinct să ascundă 
ceea ce înţelesese. Nu era deloc sigur cum anume ajunsese 
la intuiţia asta, dar nu se îndoia că avea dreptate. Şi că An 
Li ar fi fost nemulţumit să se vadă dat de gol. 

— Eu... nu am niciun amestec în toate astea, zisese el, 
pierdut în gânduri. 


< 325 > 


Se întreba despre parfum, mirosul acela prea dulce. Era 
atât de intens ca să ascundă vreun alt miros? 

— Mă tem că nu-i aşa. Dacă e să se întâmple, toată 
lumea va fi implicată. Asta te include şi pe tine, doar dacă 
nu vrei să te întorci la Kuala Nor, la morţi. Şi poate chiar şi 
acolo. Ţi-am spus, prinţesa din Rygyal a preluat controlul 
asupra vieţii tale. 

Gesticulase desfăcând larg braţele. 

— În locul tău aş fi precaut cu caii ăştia. S-ar putea să te 
pomeneşti prins între ciocan şi nicovală, cum zicem noi în 
nord-est. 

Lăsase o mână să-i cadă în poală, gesticulând cu 
cealaltă. 

— Poţi să pleci, fiu al lui Shen Gao. Am propriul meu 
drum de urmat. Fii cu ochii în patru în Xinan! 

— Nu vă întoarceţi? 

Roshan clătinase din cap. 

— A fost o greşeală să mă aflu la Curte în primăvara 
asta. Fiul meu cel mare mi-a spus asta, a încercat să mă 
oprească. L-am trimis înapoi în nord acum patru zile. Pe 
terenul nostru. 

Din nou acel zâmbet rece. 

— Ştie să citească, fiul ăsta al meu. Ba chiar scrie poezii. 
Nu le înţeleg. 

O altă piesă păruse să încerce să se strecoare la locul ei, 
ca unul dintre acele puzzle-uri care îi plăcuseră surorii lui 
când era mică. Tai încercase să-şi amintească ce anume 
ştia despre fiii generalului. 

— Dar aţi venit până aici în persoană ca să... 

— Ca să te întâlnesc şi să stabilesc dacă i-ai putea dărui 
caii tăi lui Wen Zhou. M-am convins că n-ai s-o faci. 

Tai simţise calmul coborând asupra lui. 

— Şi dacă v-aţi fi convins de contrariu? 

— Atunci, aici ar fi avut loc o luptă. O mică bătălie, cea 
dintâi. Cavaleria ta ar fi fost ucisă şi probabil şi poetul. Dar 
cu siguranţă tu ai fi murit primul. N-aş fi avut de ales. 

— De ce? 

O întrebare necugetată, la care însă nu primise răspuns. 


< 326 > 


Nu în cuvinte. Doar încă unul dintre zâmbetele acelea 
lipsite de veselie. 

Atunci, privind acea expresie, Tai se simţise copleşit de 
o senzaţie cum nu mai încercase vreodată. 

Inainte ca instinctul sau precauţia să-i poată opri 
cuvintele, zisese: 

— Guvernatorule An, preaonorate general, nu trebuie 
să-i lăsaţi o asemenea moştenire fiului domniei voastre. 
Încă o mai aveţi de definitivat pe a domniei voastre, 
seniore. Noi, cei care le urmăm unor părinţi măreţi, 
trebuie să facem propriile noastre alegeri şi să urmăm 
propriile noastre căi. Aţi apărat acest imperiu în toţi aceşti 
ani. În mod sigur vă puteţi permite să vă odihniţi? Să 
lepădaţi de pe umeri unele... poveri dureroase? 

Fusese prea direct, spusese prea mult. Privirea pe care o 
primise ca răspuns fusese cea mai sumbră şi mai 
înfricoşătoare din câte pomenise. Îl dusese cu gândul la 
lupi, la dinţi şi gheare înfigându-i-se în carne. Venind 
imediat după senzaţia ascunsă pe care o încercase mai 
înainte, un impuls ascuţit ca un ghimpe, aproape că-l 
făcuse să se simtă rău. An Li nu-i mai răspunsese. Tai nu 
mai zisese nici el nimic. 

Guvernatorul îi deschisese portiera trăsurii, înclinându- 
se pentru a o face. Un gest de politeţe din partea cuiva cu 
un asemenea rang. Tai se înclinase de pe loc, apoi ieşise în 
lumina zilei pe sfârşite şi în ceea ce părea, surprinzător, să 
fie lumea neschimbată de zi cu zi. 

QW 


Era enervant de conştient că Wei Song îl privea din 
cealaltă parte a camerei, de lângă uşa care dădea spre 
curte. Se afla într-un alcov retras în compania poetului, 
bând mult prea repede un vin bun. Se auzea o muzică 
discretă. 

Era şi mâncare. Nu-i era foame. Simţea nevoia să se 
îmbete, dar încă nu reuşise. Nu voia să aibă de-a face cu 
gândurile din mintea lui. Un râu mult prea adânc, cum 
scrisese cândva un prieten. 

Nu era un vers foarte bun, deşi îţi rămânea în minte. 

< 327 > 


Nu conta cât de adânc era un râu, ceea ce conta era cât 
de iute curgea apa, cât de rece era, dacă erau creaturi 
periculoase în ea, dacă avea curenţi repezi sau cascade. 

Tai dădu peste cap încă o ceşcuţă de vin cu şofran. 
Privind roată prin încăpere, o văzu pe războinica lui 
kanlină uitându-se la el de la o oarecare distanţă. 

Nu-i plăcea expresia gurii ei mult prea mari sau felul 
concentrat şi prudent în care îl măsura din priviri. 
Amestecul de dezaprobare şi îngrijorare din ochii ei. 

„Aşa, şi ce dacă beau?”, voia el să spună. „Am vreun 
motiv să n-o fac?” Song nu-i arunca niciodată soiul ăla de 
privire lui Sima Zian, deşi omul îşi petrecea fiecare noapte 
şi majoritatea zilelor îmbătându-se. 

Privind spre cealaltă parte a încăperii aglomerate, îşi 
dădu seama că n-o văzuse niciodată purtând altceva decât 
tunica şi pantalonii sau robele negre de kanlin şi că nici n- 
avea s-o vadă vreodată altfel. La acel prim răsărit, la 
Poarta de Fier, părul ei fusese despletit. El crezuse că era 
un alt asasin. Nu era. O trimisese Ploaie de Primăvară. 
Ploaie de Primăvară care dormea acum la distanţă de mai 
puţin de o zi călare. În casa lui Wen Zhou. În patul lui, 
poate. Sau poate era în patul lui, dar nu ca să doarmă. 

Ea încercase să-l prevină că se putea întâmpla una ca 
asta. 

Se simţi din nou iritat de felul mult prea evident 
profesional în care îl măsura kanlina lui. Kanlina lui. De 
aceea nu se alegea poetul niciodată cu o asemenea privire. 
Zian n-o angajase. El pur şi simplu... se bucura de prezenţa 
ei. 

Poetul era o companie plăcută. Putea să discute dacă 
voiai asta sau să stea tăcut dacă de asta aveai nevoie. Tai 
îşi scutură capul. Se pomeni amintindu-şi, împotriva 
voinţei sale, finalul întâlnirii din trăsura lui Roshan. 

Motivul pentru care bea. 

Lăuta încetă şi flautul preluă melodia. Aşezat în faţa lui 
pe platforma micuță, poetul, din câte îşi putea da Tai 
seama, se afla pentru prima oară cu câteva băuturi în urma 
lui. După felul în care îl privea, Zian nu părea să-l judece. 


< 328 > 


Însă nu era nici amuzat. Ai fi putut spune că, într-un fel, şi 
asta era o judecată. 

Tai nu voia s-o spună, nici s-o gândească, nici să-şi pună 
mintea la treabă în orice privinţă în noaptea asta. Făcu un 
semn vag şi o siluetă zveltă în mătase de un albastru-palid 
se ivi lângă ei şi-i umplu ceşcuţa. Era vag conştient de 
parfumul şi de decolteul ei. Moda sezonului în Xinan, îşi 
închipui el. Aproape ajunseseră. Lipsise doi ani. Aproape 
ajunseseră. 

— O femeie este în general mai bună decât vinul, dacă 
vrei să-ţi alungi gândurile. Şi aproape întotdeauna e mai 
bine pentru capul tău. 

Zian zâmbea blând, sub privirile lui Tai. 

Poetul adăugă repede: 

— În adâncurile pădurii aud numai păsări. Nu trebuie să 
spui nimic, însă eu ascult. 

Tai ridică din umeri. 

— Sunt aici. Suntem în viaţă cu toţii. Numele fratelui 
meu nu apărea în acea scrisoare. Aş zice că a fost o 
întâlnire bună. Respectuoasă. Lămuritoare. 

— Aşa ai zice? 

Mai mult decât cuvintele, privirea aceea calmă şi 
profundă ca pădurea puse capăt încercărilor lui de a fi 
ironic. 

„În adâncurile pădurii...” Răspunsul său fusese nedemn 
de acest bărbat, de ceea ce se întâmplase, de problema cu 
care se confrunta Tai. Lăuta reîncepu să cânte, alăturându- 
se flautului. Interpreţii erau foarte buni. 

— Îmi cer iertare, zise el. 

Îşi înclină capul. Ridică ochii. 

— Mai devreme mi-ai spus că aveai senzaţia că simţi 
ceva apropiindu-se. Haos i-ai spus. 

— Da. 

— Cred că ai dreptate. Cred că e aproape sigur. 

— Şi vrei să faci ceva? Asta te tulbură? Shen Tai, trebuie 
să ne amintim cine suntem, ce limite avem. 

Şi aşa ajunse în cele din urmă Tai să spună ceea ce 
gândise (sau încercase să nu gândească). 


< 329 > 


— L-aş fi putut ucide. În trăsură. Nu-i tânăr. Are dureri 
mari tot timpul. Aveam cuțitul la mine. Inţelegi? Eram 
acolo şi l-am ascultat vorbind şi mi-am zis: asta trebuie să 
fac! De dragul imperiului. Pentru noi toţi. 

Se uită în altă parte. 

— În viaţa mea n-am mai simţit aşa ceva. 

— Păi, în timp ce călăream încoace ai spus că vrei să 
ucizi pe cineva. 

Da, aşa spusese. Se referise la Xin Lun. 

— Atunci avea legătură cu moartea lui Yan. Ca reacţie. 
Acum a fost altceva. Am avut senzaţia că sunt dator cu 
moartea lui Roshan şi cu a mea... tuturor. Că asta mi se 
cerea să fac. Înainte să fie prea târziu. 

Văzu că, în cele din urmă, reuşise să-l tulbure pe celălalt 
bărbat. 

— Ce are de gând? 

— A părăsit Xinanul şi se întoarce în nord-est. Fiul lui a 
plecat deja. S-a temut să rămână în oraş. A spus că Wen 
Zhou îi forţează mâna. Are scrisoarea lui Xin Lun. Aceasta 
demonstrează că prim-ministrul a încercat să mă omoare. 

— O să creadă cineva asta? 

— Cred că da. Roshan are oameni, inclusiv membri ai 
Gărzii Păsării de Aur, care au văzut că Zhou a pus să fie 
ucis Lun. Fiindcă ştia prea multe. 

Nu-l mai văzuse niciodată pe poet cu o asemenea 
expresie pe chip. 

— Ce s-a dus să facă în nord-est? 

Tai se mulţumi să-l privească. 

— Ai fi fost ucis pe loc, zise Zian în cele din urmă. Sunt 
convins că ştii asta. 

— Sigur că ştiu! Dar uneori trebuie să accepţi asta, nu? 
Nu asta înseamnă curajul? La un soldat? Cred că azi am 
fost laş. 

Tai îşi goli din nou ceşcuţa. 

Poetul scutură din cap. 

— Nu. Să pui capăt unei vieţi, poate a două? Şi ale 
celorlalţi oameni de pe drum. Nu erai gata să te crezi zeu. 

— Poate. Sau poate nu eram gata să-mi accept moartea. 


< 330 > 


S-o ofer. Poate că asta a fost. 
Poetul îl fixă cu privirea. Apoi zise: 


Luna plină cade prin ceruri. 
Cocorii zboară printre nori. 
Lupii urlă. Nu-mi pot găsi pacea 
Fiindcă nu am puterea 

De-a vindeca o lume sfărâmată. 


Sima Zian adăugă: 

— Îl iubesc pe omul care a scris versurile astea, ţi-am 
mai spus-o, dar e atâta povară în poezia lui Chan Du. 
Datoria, asumarea tuturor poverilor, poate fi o dovadă de 
aroganță. Ideea că noi ştim ce trebuie făcut şi cum anume. 
Prietene, noi nu cunoaştem viitorul. E o pretenţie prea 
mare să ne imaginăm că putem. Şi lumea nu e mai 
sfărâmată decât a fost întotdeauna. 

Tai îl privi, apoi se uită spre cealaltă parte a încăperii. 

Wei Song dispăruse. Nu ştia unde. Muzica se auzea în 
continuare. Era nespus de frumoasă. 


< 331 > 


PARIEA A TREIA 


< 332 > 


CAPITOLUL XV 


Se deşteptă dintr-un alt vis care îi scăpa, ca un somon 
într-un pârâu rece alunecând printre degetele lui de copil. 
Deveni conştient că era dimineaţă. 

Nu fusese unul dintre visele cu femeia-vulpe, nu de data 
asta. Nici urmă de dorinţă, nici senzaţia dorinţei 
satisfăcute. Doar dor, o senzaţie de pierdere ca şi cum 
ceva, cineva pleca, dispăruse deja, odată cu visul însuşi. O 
cărare prin viaţă, o persoană, un mod de privi lumea? 
Toate la un loc? 

„Nu am puterea de-a vindeca o lume sfărâmată.” 

Pe jumătate adormit, îi trecu prin minte că felul în care 
Chan Du exprimase durerea asta atât de celebră sugera 
existenţa altor lumi în afară de aceasta. Lumi care ar fi 
putut avea nevoie să fie reparate sau vindecate. Cele două 
cuvinte nu erau unul şi acelaşi, îşi zise Tai, deşi se 
confundau unul cu altul aşa cum se întâmpla întotdeauna 
în poezia bună. 

Il părăsi şi acest gând când la uşa camerei răsună un 
ciocănit. Tai îşi dădu seama că îl auzise şi mai devreme, 
prin somn, şi că acest ciocănit îl trezise, alungând visul pe 
râul nopţii, pe urmele lunii. 

Privi în jur. Cel de-al doilea pat era gol şi nici nu fusese 
ocupat, ca de obicei, deşi poetul era într-o dispoziţie 
sumbră când îl părăsise Tai, după ultima lor discuţie de 
noaptea trecută. 

Wei Song şi doi dintre soldaţi se aflau în curte când o 
traversase el ca să meargă la culcare. Îl conduseseră până 
la uşa camerei. Era limpede că aveau de gând să rămână 
afară. Trei gărzi de-acum înainte. Roshan îl avertizase că 
trebuie să fie precaut. Tai nu-i spusese asta lui Song, dar 
ea făcuse oricum schimbările. Tai nu-i zisese nimic, nici 
măcar noapte bună. 

Alt ciocănit. Nu era grăbit sau poruncitor. Dar nici nu 
era - o ştia după politeţea lui - garda sa kanlină 
chemându-l. 


< 333 > 


De afară se auzi o voce, pe un ton grijuliu, extraordinar 
de cultivat: 

— Onorabile Shen Tai, aveţi graţia de a lua cunoştinţă 
de prezenţa şi solicitarea umilului dumneavoastră servitor. 

Tai se ridică în capul oaselor în pat. 

— N-ai făcut nicio solicitare şi nu ştiu de a cui prezenţă 
să iau act. 

— Cu ruşine mă înclin de două ori. Iertare, nobile domn. 
Numele meu e prea nedemn pentru a fi pronunţat. Dar mi 
s-a încredinţat funcţia de al doilea intendent în casa 
Strălucitei şi Preamăritei Consoarte. Sunteţi invitat să vă 
înfăţişaţi onorabila persoană dinaintea ei. 

— E aici? 

Intendentul spuse, cu o vagă urmă de asprime în voce: 

— Nu, nu, se află la Ma-wai. Am fost trimişi să vă 
conducem acolo cu toată politeţea. 

Tai începu să se îmbrace cât de iute putea. 

Incepea. Ai fi putut spune că începuse la Kuala Nor, 
când Bytsan sri Nespo îi adusese o anumită scrisoare. Sau 
la Chenyao, când guvernatorul celei de a Doua şi a Treia 
Provincii Militare încercase să pună stăpânire pe el şi pe 
caii lui şi chiar îşi trimisese o fiică la el noaptea. Un semn 
înveşmântat în mătase a ceea ce putea urma. 

Ai fi putut spune că nimic în viaţă nu avea un început 
precis, cu excepţia momentului în care trăgeai pentru 
prima oară aer în piept pe lumea asta. 

Sau ai fi putut spune că începea acum. 

Căci Strălucitei şi Preamăritei Consoarte i se mai spunea 
şi Nepreţuita Consoartă şi Preaiubita Parteneră şi numele 
ei era Wen Jian. Curtea nu avusese răbdare să-l aştepte 
până ajungea el la Xinan. Venise ea la el. 

Îşi stropi faţa cu apă din lighean. Îşi legă părul în grabă, 
apoi îl legă din nou, obţinând un rezultat ceva mai bun. Îşi 
frecă dinţii cu degetul. Folosi oala de noapte. Îşi prinse 
săbiile şi se încălţă. 

Se apropie de uşă. Chiar înainte s-o deschidă, îi veni o 
idee. 

— Wei Song, raportul, te rog! 


< 334 > 


Tăcere. Tai trase aer în piept. Chiar nu voia să aibă o 
confruntare aici, dar... 

— Intendentule, unde este garda mea kanlină? 

De cealaltă parte a uşii, intendentul îşi drese glasul. 
Vocea lui însă era la fel de mieroasă ca mai-nainte. 

— Strălucita şi Preamărită Consoartă nu e chiar atât de 
încântată de războinicii kanlini, seniore. 

— Nu tuturor le plac. Ce are asta de-a face cu situaţia de 
faţă? 

— Garda domniei voastre a încercat foarte insistent să 
ne împiedice să ciocănim la uşa dumneavoastră. A 

— Aşa cum era de datoria ei, dat fiind că dormeam. Încă 
o dată: unde e? 

O ezitare. 

— E aici, fireşte. 

— Atunci de ce nu-mi răspunde? 

— Nu... nu ştiu, domnule. 

Tai ştia. 

— Intendentule, până când Wei Song nu este eliberată 
din mâinile celor care o ţin şi până nu-mi vorbeşte, nu am 
de gând să vă deschid uşa. Nu am nicio îndoială că o puteţi 
sparge, dar ai pomenit despre respect şi politeţe. Mă 
aştept la amândouă. 

Ăsta nu era cel mai paşnic mod de a începe o zi. Auzi 
voci zorite şi joase de cealaltă parte a uşii. Aşteptă. 

— Maestre Shen, o auzi el pe Song în cele din urmă. 
Sunt ruşinată. Nu am reuşit să-i împiedic să vă tulbure 
odihna. 

Probabil că o ţinuseră legată. lar ea refuzase să 
vorbească până nu fusese eliberată. 

Tai deschise uşa. i 

Examină scena dinaintea lui. Intendentul se înclina. În 
lumina dimineţii, în curte se vedea o duzină de soldaţi. Doi 
dintre ei erau răniţi: unul zăcea la pământ şi i se acordau 
îngrijiri, iar altul era în picioare, dar îşi apăsa o mână pe 
coastele însângerate. Amândoi păreau că vor fi în regulă, 
observă el uşurat. Song stătea în mijlocul lor, fără cele 
două săbii ale ei. Acestea zăceau pe jos, lângă ea. Îşi ţinea 


< 335 > 


capul plecat. 

Era evident că se luptase cu soldaţii imperiali ca să-l 
protejeze. Văzu celelalte două gărzi care-l păziseră peste 
noapte, îngenuncheau un pic mai departe, nevătămate. 

Soldaţii lui Tai, care-i depăşeau numeric cu mult pe noii 
sosiți, stăteau în mijlocul curţii. Însă diferenţa de efective 
era neimportantă. Intendentul se afla în fruntea unor 
membri ai gărzii imperiale a împăratului Taizu (fie să 
domnească bucuros o mie de ani pe tronul Phoenixului). Ei 
erau soldaţii de elită ai palatului Ta-Ming. Nu te luptai cu 
ei şi nu îi refuzai decât dacă ardeai de nerăbdare să-ţi vezi 
capul într-o ţeapă la porţile oraşului. _ 

Printre soldaţii săi, Tai îl zări pe poet. In această 
dimineaţă, Zian nu părea amuzat sau curios. Arăta 
preocupat şi vigilent, dar şifonat ca de obicei: părul 
neprins, brâul strâmb. 

Dincolo de ei, o mulţime de oameni se adunase în curte. 
Lumea se strânsese dimineaţa devreme să vadă ce se 
întâmpla, de ce se afla aici o companie de la palat. Pe cine 
veniseră să aresteze, să convoace sau să onoreze. 

Cel de-al doilea fiu al generalului Shen Gao, cândva 
Comandant al Flancului Stâng al Vestului Pacificat, zise 
prudent: 

— Intendentule, e o onoare mult prea mare. 

Bărbatul aplecat se îndreptă cu o mişcare îndemânatică. 
Era mai în vârstă decât Tai şi avea un păr rar, doar câteva 
şuviţe pe părţi. Arbora o mustață subţire, cel mai probabil 
la modă. Nu avea sabie. Roba neagră a unui funcţionar 
civil, brâul roşu anunţându-i rangul, de care atârna cheia 
funcţiei. 

Intendentul se înclină din nou, de data asta cu pumnul în 
palmă, ca răspuns la cuvintele lui Tai. Procedau într-un 
mod foarte ceremonios, îşi zise Tai. Asta îl îngrijora. 

În minte i se ivi brusc o imagine, vie ca o pictură, a 
munţilor care înconjurau Kuala Norul, într-o zi de 
primăvară, ridicându-se tot mai sus şi mai sus. Nici ţipenie 
de om, doar păsările, caprele de munte şi oile de pe pante 
şi lacul de dedesubt. 


< 336 > 


Scutură din cap. Privi spre stânga şi zări o lectică 
aşteptându-l. Clipi. Era orbitoare. Strălucea în lumina 
soarelui. Pe lângă ea, trăsura lui Roshan pe care o văzuse 
cu o zi în urmă arăta precum căruţa de mărfuri a unui 
fermier. 

Cei patru stâlpi erau ornaţi cu aur. Barele pe care le 
ţineau purtătorii lecticii erau decorate cu fildeş şi onix şi 
era sigur până şi de la acea distanţă că lemnul era de 
santal. Perdelele erau din mătase grea, brodată cu 
simbolul phoenixului şi erau galbene, culoare pe care 
numai cei din casa imperială o puteau folosi. Pene de 
pescăruş se zăreau pretutindeni, iridescente, sclipitoare. 
Mult prea multe: o opulenţă aproape agresivă dacă ştiai 
cât de rare erau, de la ce distanţă veneau şi cât trebuia să 
fi costat. 

Văzu decoraţii de jad la îmbinările de sus şi de jos ale 
cabinei cu perdele purtată pe braţe. Jad alb şi verde-pal şi 
verde-închis. Barele erau suficient de lungi pentru opt 
purtători, nu patru sau şase, şi opt bărbaţi stăteau alături, 
aşteptând inexpresivi să-l poarte către Ma-wai. 

Încercase, zadarnic după cum se dovedise, să păstreze 
un control, o oarecare distanţă cu o zi în urmă, când An Li 
îl somase să oprească pe marginea drumului. Încercă din 
nou. 

— Wei Song, recuperează-ţi armele şi ai grijă să se pună 
şaua pe Dynlal. 

Îi aruncă o privire intendentului. 

— Prefer să călăresc. Vă voi fi însă recunoscător dacă 
mă escortaţi. 

Intendentul părea calm, cu o expresie de regret formal 
pe chip. 

— Mă tem că nu-i putem permite războinicei kanline să- 
şi recupereze armele. A ridicat sabia împotriva gărzilor 
familiei imperiale. Trebuie să fie pedepsită. 

— E inacceptabil, zise Tai clătinând din cap. A primit 
ordinul să nu-mi fie tulburate nopţile. După cum probabil 
că ştie şi stăpâna ta, au avut loc atentate asupra vieţii 
mele. Dacă mor, imperiul va suferi o mare pierdere. Şi nu 


< 337 > 


mă refer la nevrednica mea viaţă. 

Pe chipul neted al bărbatului se ivi o vagă umbră de 
nelinişte, semn că în spatele măştii impasibile aveau loc 
unele schimbări. 

— Chiar şi aşa, domnule, rămâne faptul că a... 

— A făcut întocmai ce i se ordonase să facă în interesul 
Kitaiului şi al actualului ei stăpân. Sunt curios, 
intendentule, soldaţii tăi i-au explicat scopul venirii lor? Au 
invitat-o să bată la uşă şi să-mi vorbească? 

Tăcere. Se întoarse către Song. 

— Wei Song, raportează-mi: s-au făcut aceste lucruri? 

Ea îşi ţinea capul sus acum. 

— Regret, dar nu, stăpâne. Au venit pe verandă şi n-au 
ţinut cont de cererile de a se opri. El, intendentul, s-a 
îndreptat direct spre uşa ta. 

— Dar ai văzut uniforma imperială, nu? 

— Domnule, o uniformă poate fi o deghizare. Este un 
truc cunoscut. Mulţi oameni au fost ucişi folosind 
stratagema asta. lar litiera nu a sosit decât după ce 
începuse lupta. Mă simt ruşinată şi regret că ţi-am 
provocat neplăceri. Voi accepta, desigur, orice pedeapsă 
mi se cuvine. 

— Nu ţi se cuvine nicio pedeapsă, zise Tai hotărât. 
Intendentule, îi voi da socoteală stăpânei tale pentru 
servitoarea mea, însă nu te voi însoţi de bună voie dacă va 
fi rănită sau împiedicată să mă păzească. 

— A rănit soldaţi, repetă intendentul. 

— Şi ea a fost rănită, zise Tai. 

Era adevărat. Văzu sânge pe umărul lui Song, printr-o 
sfâşietură a tunicii. Probabil se simţea mult mai nefericită 
pentru că fusese învinsă (de o duzină dintre cei mai buni 
soldaţi din Ta-Ming) decât din orice altă pricină, se gândi 
Tai. Lăsă răceala să i se simtă în voce. 

— Dacă mai este cineva care să poată confirma raportul 
ei, atunci aş zice că vina - şi pedeapsa - nu aparţin gărzii 
mele şi o să comunic asta la Ma-wai. 

Ridică glasul când adăugă: 

— Sima Zian, ai amabilitatea de a mă asista? 


< 338 > 


Uneori era util să ai un nume faimos la îndemână ca să-l 
aduci în discuţie şi să vezi ce rezulta. În alt timp, în alt loc, 
asta l-ar fi amuzat. 

Intendentul se răsuci, poticnindu-se, de parcă l-ar fi 
prins un vârtej. Îl zări pe poet, care înaintase îndatoritor 
ca să poată fi zărit. Intendentul reuşi să facă iute două 
plecăciuni, însă calmul lui fusese în mod limpede 
zdruncinat. 

— Spre marea mea nefericire, zise Zian zâmbind 
binevoitor, nu cred că doamna Wen Jian ţine prea tare la 
mine în primăvara asta. Aş fi onorat şi recunoscător să am 
o şansă de a-mi exprima respectul faţă de ea, dacă s-ar ivi 
prilejul. 

Făcuse aluzie la un asemenea episod şi în prima lor 
conversaţie, îşi aminti Tai. Ceva despre motivul pentru 
care plecase din Xinan. 

— Maestre Sima, se bâlbâi intendentul. Ce surpriză! Să 
vă găsesc în... în compania maestrului Shen Gao... ăăă. 
Shen Tai. 

— Poeţii au obiceiul să-şi facă apariţia în locuri 
neaşteptate. Am fost aici în dimineaţa asta şi i-am văzut pe 
soldaţii tăi refuzând cererea de a da explicaţii la uşa 
maestrului Shen. Cred că un kanlin trebuie să reacționeze 
faţă de un asemenea refuz aşa cum i-o cere codul ordinului 
său. Han Chung din cea de-a Şaptea Dinastie are un vers 
pe tema asta, în care le laudă devotamentul. Poemul a fost 
unul dintre favoritele ilustrului tată al gloriosului nostru 
împărat, aflat acum alături de zei şi de strămoşii săi. Poate 
chiar acum îl ascultă pe Han Chung recitând într-unul 
dintre cele nouă ceruri. 

Zian ridică o mână cu un aer pios. 

— Noi, aflaţi în lumea cu praful şi zgomotul ei, nu putem 
decât să sperăm că aşa este. 

Lui Tai îi veni să râdă văzând cât de dezorientat era 
intendentul. 

Îşi stăpâni expresia feţei. Zise cu toată seriozitatea de 
care era capabil: 

— Intendentule, sunt însoţit de ilustrul maestru Sima, de 


< 339 > 


o gardă kanlin şi de o companie de soldaţi repartizaţi sub 
comanda mea de însuşi guvernatorul Xu Bihai. Voi călări 
alături de ei. Sunt recunoscător pentru invitaţia stăpânei 
tale de a o vizita şi voi porni imediat către Ma-wai. Vrei să- 
mi faci onoarea de a călări alături de noi? 

O spuse tare, fiindcă voia ca oamenii să-l audă. 

De acum încolo, îşi zise el, o mare parte din ceea ce avea 
să se petreacă urma să fie demonstrativ: poziționări şi 
poze. Ştia măcar atâta despre Curte. 

Intendentul lui Wen Jian ştia, desigur, mult mai multe. 
Dar în acest moment omul părea cum nu se poate mai 
stânjenit. Işi drese vocea din nou, mutându-şi greutatea de 
pe un picior pe altul. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Părea 
să aştepte. Tai nu ştia ce anume. 

— Călăreşte alături de mine, repetă Tai. Aici a avut loc o 
mică încurcătură, fără mare importanţă. Voi fi fericit să-i 
spun stăpânei tale că ai manifestat zelul cuvenit în 
serviciul ei. 

— Maestre Shen, servitorul tău nedemn îţi cere iertare. 
Nu s-a luat în calcul ideea că ai putea refuza litiera. Se ştia 
că eşti ataşat de calul tău şi am dorit să fim siguri ca va 
veni cu noi în siguranţă. Câţiva dintre soldaţii noştri l-au 
luat deja de dimineaţă din grajd. Ne vom întâlni cu ei în 
Ma-wai. Desigur, niciun rău nu... 

— Mi-aţi luat calul? 

Tai simţi cum îi zvâcnesc tâmplele. Era conştient că în 
spatele lui, în curte, Wei Song îşi recuperase armele. 
Soldaţii imperiali nu făcură niciun gest s-o oprească. Zian 
înaintă, postându-se lângă ea. Chipul poetului era acum 
rece, cu vigilenţă în ochii săi depărtaţi. 

— Dynlal era păzit? o întrebă Tai pe Song. 

— Ca de obicei, stăpâne, zise ea. 

Intendentul îşi drese din nou glasul. Era evident că 
această întâlnire matinală nu decurgea cum se aşteptase 
el. 

— Doi dintre cei trei oameni care păzeau calul, din câte 
înţeleg, s-au retras de îndată, aşa cum se şi cuvenea având 
în vedere cu cine aveau de-a face. 


< 340 > 


— Şi cel de-al treilea? întrebă Tai. 

— Cel de-al treilea, spre marele meu regret, a ales să-şi 
scoată sabia împotriva ofiţerilor din garda palatului. 

— Apărând calul meu sardian, un dar din partea 
prinţesei Cheng-wan! Aşa cum i se ordonase să facă. 
Intendentule, unde este omul? 

O nouă tăcere. 

— Am fost informat că a avut ghinionul de a muri în 
urma rănilor primite, domnule. Pot să îmi exprim regretele 
mele? Şi să sper că moartea unui soldat anonim nu va... 

Cu o mişcare bruscă, Tai îşi ridică ambele mâini cu 
degetele răsfirate, cu palmele în afară, impunând tăcere. 
Era un gest de forţă, de aroganță, al unui superior 
reducând la tăcere un inferior în public. Chiar în timp ce îl 
făcea, încerca să-şi dea seama dacă într-adevăr îi era 
superior în rang acestui bărbat. Tai era un ofiţer de nivel 
mediu al armatei, cu un grad pur simbolic, însă şi fiul unui 
general onorat şi - mai important - fratele mai mic al 
principalului sfetnic al prim-ministrului. 

Dar acest intendent, în roba lui de mandarin de rangul al 
optulea, cu brâu roşu, cu o poziţie înaltă în casa 
Preaiubitei Partenere, îl depăşea ca rang în toate 
privinţele... 

Ba nu. Nu-l depăşea. Şi ăsta era motivul pentru care 
bărbatul se înclina acum din nou, în loc să îşi arate colții 
insultat de gestul lui Tai. Intendentul ştia. 

Dincolo de toate realităţile, alianțele şi rangurile, Tai era 
acum fratele cuiva din familia regală. Al lui Li-Mei. Al 
prinţesei Li-Mei, înălţată în rândurile familiei imperiale 
înainte să fie trimisă să se mărite în nord. 

In Kitai, în vremea celei de-a Noua Dinastii a împăratului 
Taizu, această relaţie conta. Conta foarte mult. De aceea şi 
făcuse Liu ce făcuse, sacrificând o soră pentru ambițiile 
sale. 

Şi de aceea putea Tai acum să stea aici cu braţele 
întinse ca să reducă la tăcere un alt bărbat şi să vadă un 
mandarin din palatul Ta-Ming înclinându-se spăşit 
dinaintea lui. 


< 341 > 


Luptându-se cu mânia (furia îl putea distruge în situaţia 
asta, trebuia să gândească limpede), Tai zise printre dinţii 
încleştaţi: 

— Nu e anonim. Îl chema Wujen Ning. Un soldat al 
armatei celei de a Doua Provincii, detaşat la fortăreaţa 
Poarta de Fier şi însărcinat de comandantul său să mă 
păzească pe mine şi calul meu, un om care îl servea pe 
împărat supunându-se ordinelor ofiţerilor săi, inclusiv ale 
mele. 

Încerca, chiar în timp ce vorbea, să-şi amintească omul, 
trăsăturile, glasul. Dar Wujen Ning nu spusese niciodată 
nimic din câte-şi amintea Tai. Pur şi simplu fusese acolo, 
întotdeauna în preajma lui Dynlal. li veniră în minte o faţă 
ştirbă cu o expresie îngrijorată, un păr rar expunând 
fruntea înaltă. Umeri lăsaţi sau poate nu... Tai se simţi 
uşurat că-şi amintise măcar numele. Că-l putuse rosti 
dinaintea celor adunaţi în curte şi a zeilor. 

— Intendentule, zise el, aştept un răspuns oficial cu 
privire la uciderea unui soldat şi furtul calului meu. 

„Furt” era un cuvânt cam tare. Era prea mânios. li văzu 
pe Zian aruncându-i o privire, cu buzele strânse, ca pentru 
a-l preveni să fie prudent. 

Apoi - o mişcare discretă într-o curte atât de aglomerată 
- văzu altceva. Oricât de discretă fusese mişcarea, se păru 
că toţi bărbaţii şi femeile (fetele din pavilionul de muzică 
ieşiseră şi ele afară) aflaţi în acel spaţiu deschis, în lumina 
dimineţii, văzuseră acelaşi lucru şi reacţionaseră cu toţii ca 
şi cum ar fi fost antrenați de un maestru de dans. 

Printre perdelele de mătase ale lecticii apăru o mână. 

Îi făcu semn intendentului îndoind uşor două degete. 

Erau inele pe degetele acelea, iar unghiile erau vopsite 
în roşu, observă Tai. În următorul moment, Tai se lăsă în 
genunchi, cu fruntea lipită de pământ. La fel ca toată 
lumea din curte, cu excepţia gărzilor ei şi a intendentului. 

Cu inima galopând şi mintea răvăşită, Tai îşi permise o 
privire precaută în sus. Intendentul se înclină de trei ori, 
apoi se apropie fără tragere de inimă de perdelele lecticii, 
ca şi cum s-ar fi îndreptat spre propria decapitare. 


< 342 > 


Tai îl privi pe bărbat ascultând ce i se spunea dinăuntru. 
Intendentul se retrase şi se înclină din nou inexpresiv. 
Mâna reapăru de după mătasea galbenă şi făcu semn din 
nou, în acelaşi fel, cu două degete, chemându-l de data 
asta pe Tai. 

Totul se schimbase. Până la urmă, ea venise aici în 
persoană. g 

Tai se ridică. li făcu o plecăciune triplă, ca intendentul. 
Le zise încet lui Song şi lui Zian: 

— Staţi cu mine, dacă puteţi. N-o să mergem prea 
repede în chestia aia. O să fac tot ce pot să vă garantez 
siguranța vouă şi soldaţilor. 

— Nu suntem în pericol, zise Sima Zian îngenuncheat în 
continuare. Într-un fel sau altul, vom ajunge la Ma-wai. 

— Maestre Shen, o auzi rostind pe kanlina lui. 

Se uita în sus, la el, cu o expresie stranie. 

— Fii atent! Este mai periculoasă decât o femeie-vulpe. 

Ştia că aşa era. Tai cobori treptele verandei, traversă 
curtea prăfuită prin mulţimea îngenuncheată şi se pomeni 
lângă perdelele lăsate ale lecticii. 

Zise cu glas tare, privindu-i pe intendent şi pe căpitanul 
escortei imperiale, care stăteau alături: 

— li încredinţez pe însoțitorii mei în grija voastră. Dacă 
armăsarul meu va fi pierdut sau rănit, o să vă socot 
răspunzători pe amândoi. 

Ofiţerul aprobă, stând ţeapăn ca prăjina unui steag. 
Intendentul pălise. 

Tai privi perdelele lăsate. I se uscase gura. Căpitanul 
indică printr-un gest săbiile şi cizmele lui Tai. Şi le scoase. 
Intendentul trase perdeaua în lături, exact cât trebuia. Tai 
intră. Perdeaua lecticii se închise cu un foşnet. Se pomeni 
învăluit de parfum şi de o lumină blândă, filtrată prin 
mătase, care părea să nu aparţină întru totul lumii pe care 
tocmai o părăsise. 

Nici nu-i aparţinea, fireşte. Aici nu era aceeaşi lume. 

O privi pe ea. Pe Wen Jian. 

Cunoscuse în viaţa lui femei fermecătoare, pe unele 
dintre ele chiar de curând. Falsa kanlină care venise la lac 


< 343 > 


să-l ucidă avusese o frumuseţe îngheţată, rece precum 
Kuala Norul. Fiicele lui Xu Bihai fuseseră superbe, cea mai 
mare chiar mai mult de-atât. Ploaie de Primăvară era aurie 
şi glorioasă şi faimoasă pentru asta. Curtezanele favorite 
ale celor mai bune case din Districtul de Nord erau 
frumoase ca florile: studenţii le scriau poeme, le ascultau 
cântând, le priveau dansând, le urmau în susul scărilor de 
jad. 

Niciuna dintre aceste femei, niciuna, nu era ce era 
aceasta în pârgul darurilor ei. Şi nici măcar nu dansa. 
Şedea în faţa lui, tolănită pe perniţe, măsurându-l pe Tai 
cu ochii ei enormi sub sprâncenele conturate. 

O mai zărise de departe, în Parcul Lacului Lung şi la 
ceremoniile din zilele de sărbătoare, stând alături de 
împărat şi de Curte la înălţime, pe un balcon din Ta-Ming, 
departe de oamenii obişnuiţi, deasupra lor, mai aproape de 
cer. 

Aici nu era departe de el, era nimicitor de aproape şi 
erau singuri. Şi un picioruş gol, arcuit, părea să-i atingă 
exteriorul coapsei foarte uşor, ca şi cum ar fi alunecat într- 
acolo din nebăgare de seamă. 

Tai înghiţi cu greutate. Jian zâmbi, examinându-l pe 
îndelete, în largul ei. 

O curte plină de oameni a unei staţii imperiale de poştă 
îl văzuse intrând în această lectică. Un bărbat putea fi ucis 
pentru că se afla singur cu iubita împăratului. Cu condiţia 
ca acel bărbat să nu fie un eunuc sau - o idee nouă - să nu 
fie transformat într-unul ca alternativă la a se pomeni cu 
gâtul tăiat. Tai căută un loc sigur către care să-şi îndrepte 
privirea. Lumina pătrundea blândă prin mătase. 

— Sunt mulţumită, zise ea. Eşti suficient de chipeş. E 
mai bine când oamenii sunt plăcuţi vederii, nu crezi? N 

El nu zise nimic. Ce puteai răspunde la una ca asta? Işi 
înclină capul. Piciorul ei se lipi de coapsa lui parcă din 
întâmplare, ca mânat de neastâmpăr. Işi mişcă degetele. El 
o simţi. Dorinţa îl năpădi. Se strădui din răsputeri s-o 
înăbuşe. Ţinând capul plecat pentru a evita ochii femeii, 
văzu că unghiile degetelor ei de la picioare erau pictate cu 


< 344 > 


roşu intens, aproape stacojiu. Nu exista niciun loc unde să 
se poată uita în siguranţă. Şi, cu fiecare răsuflare, simţea 
parfumul ei. 

Se sili să-şi ridice ochii. Gura ei era largă şi cu buze 
pline, faţa în formă de inimă, pielea fără cusur, iar mătasea 
chimonoului ei subţire de vară, cu un model galben dulce 
ca al perdelelor, era foarte decoltat. Zări un medalion de 
fildeş înfăţişând un tigru între curbele bogate ale sânilor 
ei. 

Avea douăzeci şi unu de ani şi provenea dintr-o familie 
binecunoscută din sud. Sosise în Xinan la şaisprezece ani, 
pentru a se mărita cu un prinţ din familia imperială, cel de- 
al optsprezecelea fiu. 

Insă veşnic gloriosul împărat Taizu, tatăl soţului ei, o 
văzuse într-o noapte dansând în palat pe muzică de flaut 
(povestea era bine cunoscută) şi, în clipa în care muzica şi 
dansul încetaseră, cursul vieţii ei şi cursul imperiului se 
schimbaseră deja pentru totdeauna. 

Cei pioşi declaraseră (între patru ochi) că tot ce urmase 
însemnase o profanare a ideii de căsătorie şi familie. Cel 
de-al optsprezecelea fiu acceptase o locuinţă mai mare, o 
altă soţie şi câteva concubine splendide. La Curte, timpul 
trecea în mod plăcut. În palat şi la Ma-wai era muzică şi o 
femeie dansa pentru împărat. Poeţii începuseră să scrie 
despre cele patru mari frumuseți ale tuturor timpurilor. 

Împărăteasa fusese invitată să-şi urmeze propria 
înclinaţie către credinţă şi să se retragă într-un loc aflat în 
afara palatului şi a Xinanului pentru a-şi trăi viaţa învăluită 
în rugăciune. 

Sora lui Tai plecase cu ea. Bărbatul folosi această 
imagine bruscă a lui Li-Mei - vitează şi inteligentă - pentru 
a se deştepta din ceea ce aducea mult prea mult a beţie. 
Nu exista vin pe lume care să se compare cu prezenţa 
acestei femei, îşi zise el. li trecu prin minte că undeva în 
asta se ascundea un poem. 

Probabil cineva îl şi scrisese. 

În timp ce lectica era ridicată şi începeau să se 
deplaseze, zise: 


< 345 > 


— Doamna mea, servitorului dumneavoastră i se face o 
prea mare onoare. 

— Fireşte că da, spuse ea râzând. N-o să fii ucis pentru 
că te afli aici, dacă la asta te gândeşti. I-am spus noaptea 
trecută împăratului că am de gând să vin şi să te aduc eu 
însămi dinaintea lui. Ţi-ar plăcea să serveşti un litchi? Pot 
să ţi-l decojesc eu, maestre Shen Tai. Am putea chiar să-l 
împărţim. Ştii care este cel mai plăcut mod de a împărţi un 
fruct de litchi? 

Se înclină către el, de parcă ar fi avut de gând să-i arate 
chiar atunci şi acolo. El nu zise nimic. Nu-şi găsea 
cuvintele, nu avea idee ce să spună. i 

Ea râse din nou, arcuindu-şi sprâncenele. Il mai privi o 
clipă. Încuviinţă din cap, de parcă i-ar fi fost confirmat un 
gând. 

— Mi-ai amintit de fratele tău mai adineauri, când i-ai 
tinut piept intendentului meu. Putere ascunsă în spatele 
curtoaziei. 

Tai o privi. 

— Nu semănăm prea mult, doamna mea. Credeţi că 
fratele meu dă dovadă de putere? 

— Liu? Fireşte că da. Însă cu prudenţă, zise Wen Jian, 
zâmbind. Spui că eşti cum nu se poate mai onorat. Dar eşti 
în acelaşi timp furios. Eşti mânios pe mine, domnul meu? 

Nu se cuvenea ca ea să-i acorde acest titlu. Piciorul ei se 
mişcă din nou, în mod voit, mai presus de orice îndoială. 

Era în stare să-şi folosească frumuseţea, dorinţa pe care 
orice bărbat ar fi simţit-o pentru ea ca pe un mijloc, ca pe 
o armă, îşi zise el. Gâtul ei lung era scos în evidenţă de 
cerceii de aur împodobiţi cu perle, care-i ajungeau până la 
umeri, greutatea lor făcând-o să pară şi mai delicată. Părul 
îi era prins în coc, alunecând însă într-o parte în acel stil 
faimos. Moda inventată chiar de ea, „cascada”, imitată 
acum pretutindeni în imperiu. Acele de păr erau 
împodobite cu nestemate variate şi Tai nici nu cunoştea 
numele tuturor pietrelor preţioase pe care le vedea. 

Wen Jian îşi puse o mână pe coapsa lui, ca din greşeală. 
Lui Tai i se tăie respiraţia. Ea zâmbi iarăşi. li urmărea 


< 346 > 


reacţiile, înţelese el. 

— De ce eşti atât de furios? întrebă ea din nou şi vocea-i 
deveni brusc cea a unui copil întristat că fusese pedepsit. 

El spuse cu prudenţă: 

— Unul dintre soldaţii mei a fost ucis în dimineaţa asta, 
ilustră doamnă. Cred că aţi auzit. Un soldat al împăratului. 
Garda mea kanlin a fost rănită şi la fel şi doi dintre 
oamenii domniei voastre. lar armăsarul meu sardian... 

— Ştiu. S-a procedat necivilizat. În prezenţa mea au avut 
loc acte de violenţă, ceea ce nu este niciodată permis. 

Îşi ridică mâna de pe piciorul lui. 

— I-am cerut subintendentului meu să se sinucidă când 
ajungem la Ma-Wai. 

Tai clipi uluit, nefiind sigur că auzise bine. 

— Aţi... el...? 

— Această dimineaţă nu a decurs aşa cum mi-am dorit, 
zise Preaiubita Parteneră. Asta m-a făcut să fiu nefericită. 

Îşi coborî colţurile gurii. 

Te puteai cufunda în femeia asta, îşi zise Tai, până te 
înecai şi nu mai erai găsit nicicând. Oamenii spuneau că, în 
palatul său, împăratul se afla în căutarea nemuririi, 
recurgând la alchimişti şi la Şcoala Nopţii Nezăgăzuite 
care studia stelele şi constelaţiile cerului pentru a afla 
secretele lumii. Brusc, Tai înţelese mai bine dorinţa lui. 

— Fratele tău nu seamănă cu tine, spuse ea. 

— Nu, zise Tai. 

Înţelese că aşa avea să procedeze Wen Jian: să schimbe 
subiectul, să-l silească să ţină pasul cu ea, să-l testeze în 
acest fel. 

— E sfătuitorul vărului meu, zise. 

— Ştiu, ilustră doamnă. 

— Nu-mi place de el, zise ea. 

Tai păstră tăcerea. 

— Dar ţie? întrebă Jian. 

— E fratele meu. 

— Are ochi care te cântăresc şi nu zâmbeşte niciodată, 
zise Wen Jian. Oare de tine o să-mi placă? Tu râzi? 

El trase aer în piept şi îi răspunse cu mai multă 


< 347 > 


seriozitate decât crezuse c-o va face. 

— Mult mai rar de la moartea tatălui meu. De când am 
fost la Kuala Nor. Dar da, servitorul dumneavoastră aici de 
faţă obişnuia să râdă, ilustră doamnă. 

— În Districtul de Nord? Aşa mi s-a spus. Se pare că, 
acolo, tu şi vărul meu aţi nutrit admiraţie faţă de aceeaşi 
femeie. 

Teren periculos, îşi zise Tai. lar ea făcea asta 
intenţionat. 

— Da, zise el. 

— Acum e a lui. 

— Da. 

— Ştii cât a plătit pe ea? 

— Nu, ilustră doamnă. 

De unde să fi ştiut? 

— O sumă foarte mare. Mai mare decât era cazul. A vrut 
să facă o declaraţie despre sine. 

— Înţeleg. 

— Am văzut-o după aceea. E foarte... fermecătoare. 

El se întrebă ce însemna acea pauză din replica ei. 

— Nu există vin în Kitai la fel de ameţitor ca doamna 
Wen Jian, zise el. 

Zâmbetul pe care îl căpătă fu o răsplată. Cât pe ce să 
creadă că era măgulită, ca orice fată reacţionând la auzul 
unui compliment bine plasat. 

Cât pe ce. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebarea despre fratele tău, aşa- 
i? spuse ea. Eşti deştept. Ai putea să supravieţuieşti la 
Curte. Ei au încercat să te ucidă? 

„Ei”... ce cuvânt periculos. 

El încuviinţă printr-o mişcare a capului, pentru că nu 
avea încredere în propria voce. 

— De două ori? 

Tai făcu din nou semn că da. La palat trebuie să se fi 
aflat asta de câteva nopţi. Xu Bihai scrisese, iar 
comandantul Porții de Fier trimisese şi el de ştire. Ce se 
ştia la Ta-Ming ştia şi Wen Jian. 

— De două ori din câte ştiu eu, zise el. 


< 348 > 


— A fost Roshan? 

Înspăimântător de directă. Nu era o femeie-copilă 
sedusă de o întorsătură dibace de frază. Dar îi simţi 
nerăbdarea în timp ce îi aştepta răspunsul. Exista un motiv 
pentru care venise să-i vorbească, îşi spuse el. Ăsta trebuia 
să fie. 

— Nu, zise Tai. Sunt convins că nu el a fost. 

— Te-a convins ieri? 

Devenise un interogatoriu precis, printre mătăsuri şi 
parfumuri, cu un picior descult lipit de coapsa lui. 

Fusese sigur că raportul despre întâlnirea avută cu o zi 
în urmă în trăsură, la marginea drumului, avea să ajungă 
la Curte, însă viteza cu care se întâmplase asta îl făcu să 
înţeleagă, uluit, un lucru: ca să fie acum aici, ea trebuia să 
fi călătorit vreme de jumătate din noapte dinspre Ma-wai. 
Calculă iute distanţele. Probabil plecase aproape imediat 
ce sosise vestea despre întâlnirea lui cu An Li. 

Nu ştia ce să înţeleagă din asta. Nu făcuse niciodată 
parte dintre curteni, nici măcar prin preajmă nu se aflase. 
Se întorcea după doi ani de singurătate petrecuţi dincolo 
de Poarta de Fier. 

— M-a convins, într-adevăr, ilustră doamnă. 

— Crezi că-i adevărat ce ţi-a spus? 

— Da. 

Ea suspină. Nu ştiu cum să interpreteze asta. Putea să fi 
fost uşurare. 

Ceea ce el nu-i zisese, deocamdată, era că ştiuse că 
Roshan îi spunea adevărul pentru că ştia deja cine 
încercase să-l ucidă în vest: pentru ca el s-o afle, Ploaie de 
Primăvară îşi riscase viaţa. 

Trebuia s-o vadă. 

— Pentru că An Li poate ordona uciderea cuiva fără să 
stea pe gânduri, zise Jian. 

— Nu am motive să mă îndoiesc de asta, ilustră doamnă. 

Îşi alesese cuvintele cu grijă. 

Ea zâmbi uşor, cu buzele strânse, observându-i 
precauţia. 

— Dar tot te-a făcut să-l crezi. 


< 349 > 


Tai încuviinţă din nou. 

— Da, doamna mea. 

Nu ştia dacă ea voia ca Tai să mai spună şi altceva. Se 
întreba în sinea lui de ce acest interogatoriu îi era luat aici 
şi astfel, de o femeie, dansatoarea şi iubita împăratului, 
aspiraţia spre eternitate a amurgului vieţii lui. 

Tai înţelese că acesta era în parte motivul pentru care 
cea de-a Noua Dinastie era pe cât de strălucitoare, pe atât 
de fragilă. De ce Sima Zian spusese cu o zi în urmă: „Simt 
haosul apropiindu-se”. 

Făptura minunată care stătea dinaintea lui, 
fermecătoare ca o legendă, era verişoara prim-ministrului 
şi susţinătoarea (mama adoptivă!) a rivalului acestuia şi se 
bucura de încrederea şi iubirea pătimaşă a unui împărat 
care voia să trăiască pentru totdeauna ca să fie alături de 
ea. 
Echilibrul Kitaiului - al lumii cunoscute - se rezema 
probabil pe perne dinaintea lui. Era o povară imensă 
pentru nişte umeri atât de delicati, îşi zise Tai. 

Stătu în litiera ce înainta în ritm susţinut pe drum, 
respirând parfum într-un loc închis, intim, departe de 
lumea cu cele zece mii de zgomote ale ei şi aşteptând 
următoarea întrebare. Cea care îi putea arunca pe el şi pe 
ei toţi în haosul de care se temea Zian. 

„N-a fost Roshan? Atunci cine-a fost?” avea să-l întrebe 
ea. 

Insă n-o făcu. Fie deja ştia, fie se temea să afle sau să 
audă răspunsul rostit cu glas tare. Să fie adus la lumină, 
impunând o reacţie. Mâna ei se ridică de pe coapsa lui, 
unde poposise din nou. Alese un litchi dintr-un castron de 
lângă ea şi îl descoji cu gesturi experte. 

I-l întinse. 

— Te rog, zise Wen Jian. 

Tai luă dintre degetele ei fructul copt, alunecos. Avea 
gustul sudului şi al verii, ca amintirea dulceţii pierdute. 

Asta era ceea ce simţea el. Ceva sfârşindu-se, aproape 
dispărut. Întâlnirea de ieri, de la marginea drumului, şi 
acum asta. Amândoi ieşindu-i în întâmpinare pe drum. 


< 350 > 


Întâlniri complet deosebite dar, în miezul lor, identice. 
Reprezentanţi ai puterii, abordându-l pentru a afla ce 
intenţiona să facă. Aveau nevoie s-o ştie, pentru că cei 
aflaţi la putere aveau întotdeauna nevoie de asta: 
cunoaşterea era felul în care se menținea puterea sau 
încerca să se menţină. 

Părăsise o vale muntoasă, un câmp de luptă pe care tatăl 
său nu reuşise să-l lase niciodată în urmă, decis să ajungă 
în Xinan şi să facă... ce anume? 

Nu apucase să decidă, se deplasase prea repede. 

Să ucidă un om, aşa îi spusese ieri poetului, ca răsplată 
pentru moartea lui Yan. Dar Xin Lun murise deja. Nu 
mulţumită lui Tai, nu prin eforturile sale, deci n-ar fi putut 
să se laude cu asta dinaintea nălucii lui Yan de pe malul 
lacului. Şi Lun fusese numai un instrument. 

Ce altceva? Pentru ce altceva mai gonise într-acolo pe 
drumul imperial, neabătut, trecând pe lângă bifurcația 
către sud care l-ar fi putut duce acasă? Să scape de cai 
cumva, să scape de acel dar care pusese stăpânire pe viaţa 
lui. 

Pusese stăpânire pe viaţa lui. Gândul îi trimise 
reverberaţii stranii în minte. Tai nu trăise o viaţă în care 
duşmanii, cei cu aplecări criminale, să fi jucat vreun rol. 
Însă prim-ministrul îl voia mort. Dintr-un capriciu, cel mai 
probabil. Pentru că putea. Wen Zhou, care era rudă cu 
această femeie şi-şi ocupa funcţia datorită ei. 

O privi pe Jian, aşezată în faţa lui. Ea îşi descojise un 
litchi şi, sub privirea sa, îl prinse delicat între dinţii din 
faţă şi muşcă din el. Tai îşi scutură capul şi zâmbi. Trebuia 
să zâmbească, atât era de evident că ea glumea pe seama 
dorinţei pe care o inspira. 

— O, ce bine! zise ea, lingându-şi buzele care luceau de 
zeama fructului. O să fie o călătorie plictisitoare dacă ai de 
gând să fii tot timpul serios. j 

Suişuri şi coborâşuri, îşi zise el. Intrebări dure, fructe 
coapte muşcate, o limbă trasând lent conturul unor buze 
umede, un picioruş sau degetele unei mâini atingându-l, 
deşteptând în el dorinţa. Apoi, din nou, întrebările. 


< 351 > 


În acea clipă, Tai ajunse la o hotărâre. Părea evidentă şi 
avea meritul simplităţii. Nu trebuise decât să înţeleagă 
ceva, în cele din urmă: că nu va putea fi niciodată atât de 
subtil, încât să fie pe potriva celor care îl aşteptau. Nu 
avea timp să afle destule sau să descâlcească relaţiile la un 
nivel care să-i permită să danseze laolaltă cu aceşti bărbaţi 
şi femei pe muzica lor. Nici măcar nu ar fi auzit notele pe 
care le auzeau ei. 

Nu avea abilitatea de a încerca terenul ca să înţeleagă 
ce voiau sau ce ştiau, să joace jocul cuvintelor rostite sau 
nerostite la Curte şi cu înalții funcţionari civili sau chiar cu 
unii dintre guvernatori, înăuntrul şi în preajma palatului 
Ta-Ming şi a împăratului. 

Avea să ajungă printre ei chiar astăzi. Şi nu putea învăţa 
acea melodie, nu în timpul pe care-l avea la dispoziţie. Aşa 
că nici nu avea de gând să încerce. Avea să o apuce pe un 
alt drum, ca un pribeag sfânt al Căii Sacre care alege o 
potecă la o răspântie, urmându-şi propriul adevăr, un 
sihastru râzând în munţi. 

Tai respiră adânc. 

— Ieri i-am oferit caii guvernatorului An, zise el. 

Ea îi aruncă o privire şi se aşeză mai dreaptă. Puse 
grijulie deoparte un litchi nedescojit pe care tocmai îl 
luase din castron. 

— Pe toţi? 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— Însă i-am pus o condiţie şi el a refuzat. 

— An Li a refuzat două sute cincizeci de cai sardieni? 

— l-am spus că erau ai lui dacă mi-o aducea înapoi pe 
sora mea, care a fost trimisă neamului bogiu. A spus că n-o 
poate face. Caii vă aparţin, ilustră doamnă, dacă puteţi 
înfăptui asta. 

— Toți? 

El încuviinţă iarăşi. Se vedea că ea era zguduită. Şi 
Roshan fusese. 

— Eu nu... Sora ta îţi e iubită? 

Nu-şi putea permite să se simtă insultat. Aşa era la 
Curte. Oamenilor le treceau prin minte asemenea idei. 


< 352 > 


Clătină din cap. 

— Nicidecum. Îmi doresc numai să-mi cinstesc tatăl. El 
nu l-ar fi lăsat niciodată pe fratele meu să facă una ca asta. 
În perioada noastră de doliu, a fost o lipsă de respect. 

Ea îl privea uluită. Şi femeia din această lectică nu era o 
simplă concubină sau dansatoare, oricât de splendidă. Era 
cineva care modela viaţa din Ta-Ming în acest moment, 
care îi dădea formă şi echilibru în aceste vremuri 
periculoase. 

Începuse să înţeleagă cât de periculoase cu o zi în urmă, 
odată cu acel gând pe care-l avusese: la cuțitul pe care-l 
purta, la a săvârşi un omor în acea trăsură de pe marginea 
drumului. 

— Nu sugerezi că a fost greşit s-o căsătorim pe sora ta şi 
s-o trimitem în nord, nu? 

Trebuia să fie prudent. 

— Fiul Cerului nu poate greşi, spuse Tai. 

— Nu, nu poate. 

Vocea ei era emfatică. 

— Asta este o cerere personală, doamna mea, nimic mai 
mult. 

— Înţelegi, zise ea, controlându-şi acum vocea, la cât de 
multe se poate aştepta la Curte eroul din Kuala Nor şi 
fratele unei proaspete prințese? Te-ai gândit că împăratul 
nu poate fi mai puţin generos decât Leul Tagurului fără să 
se facă de râs? Trebuie să-ţi ofere daruri care le depăşesc 
pe cele ale lui Sangrama. 

La asta nu se gândise. Deloc. Nu se gândise până în 
dimineaţa asta la legătura sa cu Li-Mei şi cât de mult 
însemna pentru el ridicarea ei în rang. O spuse cu voce 
tare. 

Jian scutură nerăbdătoare din cap. Cerceii ei scoaseră 
un clinchet. 

— Fiu al lui Shen Ga o, eşti furios pe fratele tău pentru 
ceea ce a făcut. Eşti rivalul vărului meu din pricina unei 
femei. Prea bine. Crezi că rangurile şi onorurile lor sunt 
săpate în jad, hărăzite lor pentru totdeauna? Nu crezi că s- 
ar putea să se teamă puţin de venirea ta? 


< 353 > 


Era rândul lui Tai să fie descumpănit. 

— Nu ştiu destul cât să judec asemenea chestiuni. Am 
prea puţină experienţă sau călăuzire. Poate pe a lui Sima 
Zian. 

Femeia se strâmbă. 

— Nu e cel mai sigur sfătuitor, maestre Shen. N-a 
ocupat niciodată vreo funcţie şi îmi e dator cu un poem 
mai drăguţ decât ultimul pe care mi l-a compus. 

— Poate mai târziu în cursul zilei? zise Tai. Dacă i se 
permite să... 

— Am alte planuri pentru azi. Anumiți oameni au fost 
invitaţi la Ma-wai. Este prea important ca să mai rămână 
nerezolvat. 

— Ce anume? 

— Tu, fiu al lui Shen Gao! Tu eşti prea important. De ce 
crezi că sunt aici? 

— Pentru... pentru cai? 

Un zâmbet lent, ca mierea turnată ca să îndulcească o 
băutură. O mână scânteind de inele îi atinse piciorul 
desculţ pe care şi-l ţinuse grijuliu lipit de peretele lecticii. 

— Ţi se permite să crezi că numai ăsta e motivul. Dar 
gândeşte-te la ceea ce am spus. Aş fi dezamăgită dacă te-ai 
dovedi lipsit de inteligenţă. Sau indecis. 

Unghiile ei urcară pe piciorul lui. 

— Ilustră doamnă, nu doriţi caii? zise Tai, oarecum 
disperat. 

— Zece dintre ei, zise ea prompt. Dacă vrei să-mi oferi 
un dar în schimbul faptului că ţi-am ţinut companie pe 
drum şi ţi-am curăţat litchi. Vreau să-i învăţ să danseze, mi 
s-a spus că se poate. Însă ce să fac cu mai mulţi? Să-i 
conduc la război? 

— Atunci... atunci desigur că împăratul...? O să-i ofer 
caii sardieni direct Fiului Cerului. 

— Chiar eşti nerăbdător să scapi de ei, nu? Nu. 
Gândeşte-te, Shen Tai. Măritului nostru împărat nu-i este 
permis să fie îndatorat unuia dintre supuşii săi. E de 
datoria sa să dea dovadă de supremă generozitate. Ar 
trebui să-ţi ofere mai mult decât i-ai oferit tu, altminteri s- 


< 354 > 


ar face de ruşine în faţa întregii lumi. Ai sub stăpânirea ta 
mai mulţi dintre aceşti cai decât a primit vreodată Kitaiul. 
Fiul Cerului trebuie să te onoreze de îndată ce soseşti. Şi 
dacă în plus îi mai şi oferi caii...? 

Brusc, Tai îşi dori să o fi luat pe bifurcația către sud, 
astfel încât acum să călărească spre casă pe un drum pe 
care îl cunoştea. În mod sigur nu era nevoie ca toţi oamenii 
să fie parte a celor zece mii de zgomote, a prafului în 
vârtejit, a luptelor de la palat, a conducerii lumii? 

Îşi închise ochii. Nu era cel mai înţelept lucru. Piciorul ei 
înaintă imediat, de parcă atât ar fi aşteptat. Degetele ei se 
mişcară pe coapsa lui. Dacă alegea să mai înainteze 
puţin... Tai deschise ochii în grabă. 

— Ai făcut vreodată dragoste într-o lectică? îl întrebă 
Wen Jian cu nevinovăție. 

Ochii ei imenşi, sub sprâncenele perfecte, pictate, îi 
întâlniră pe ai lui. 

— Se poate face, adăugă ea mişcându-şi piciorul. 

Tai scoase un mic sunet involuntar. 

Abordare directă. Aşa hotărâse. 

— Doamna mea, îmi faceţi inima să bată tare, zise el. Mi 
s-a uscat gura de dorinţă. Ştiu că vă jucaţi cu mine ca o 
pisică şi tot ce-mi doresc este să vă cinstesc şi pe domnia 
voastră, şi pe împărat. 

Din nou acel zâmbet. 

— Ştii tu că aşa fac... că mă joc cu tine? 

El încuviinţă mult prea repede. 

— Şi ai hotărât că acesta este unicul meu scop? 

El o privi ţintă. Nu putea vorbi. 

— Săracul de tine... Te-ar ajuta un litchi? Ca să nu-ţi mai 
simţi gura uscată? 

Tai izbucni în râs. Nu se putu abţine. Expresia de pe 
chipul ei era nespus de poznaşă. Cu o clipă în urmă îi 
explica serioasă afacerile de stat ale imperiului şi ale lumii, 
iar acum îşi savura frumuseţea şi puterea pe care i-o 
conferea aceasta. Ea luă un alt fruct şi-l descoji fără să-i 
mai aştepte răspunsul. I-l întinse. Degetele ei le atinseră 
pe ale lui. 


< 355 > 


Femeia zise încet: 

— După cum ţi-am spus, împăratul, fie să trăiască o 
eternitate plină de bucurii, ştie că sunt aici, ştie că eşti cu 
mine. La Ma-wai el mă va întreba dacă te-ai purtat 
respectuos şi eu îi voi spune că da, pentru că, într-adevăr, 
aşa te-ai purtat. Te face asta să te simţi mai bine? 

În ultimul timp Tai încuviinţa sau clătina o mulţime din 
cap. Incuviinţă din nou. 

— Am angajat să i se plătească nişte compensaţii 
familiei soldatului tău, zise ea. l-am ordonat 
subintendentului meu să facă asta înainte să-şi încheie 
propriile socoteli şi să-şi pună capăt zilelor. 

Tai uitase de asta. Işi drese vocea. 

— Pot să vă rog, graţioasă doamnă, să-i permiteţi 
intendentului să trăiască? Wujen Ning, soldatul meu, şi 
războinica mea kanlină au fost în mod sigur agresivi în 
apărarea mea şi a calului. 

Sprâncenele ei se arcuiră din nou. 

— Poţi să mă rogi. Eu însă înclin să te refuz. Această 
dimineaţă a fost gestionată greşit. Asta aruncă o lumină 
proastă asupra mea şi a tronului. 

Alese un alt litchi. 

— În scurt timp vom ajunge la o trăsură care aşteaptă 
împreună cu însoțitorii tăi. Vei călări către Ma-wai 
escortându-mă. Imi place lectica asta, însă nu pentru 
călătorii lungi. Ţie îţi place? 

El încuviinţă din nou. Apoi zise: 

— Ilustră doamnă, cred că mi-ar plăcea orice loc unde vă 
aflaţi şi dumneavoastră. 

Din nou acel zâmbet lent: o plăcere sinceră sau cel puţin 
aşa părea (deşi, de fapt, nu putea fi sigur de asta). 

— Ai o limbă suficient de mieroasă, Shen Tai. După cum 
am zis, s-ar putea să supravieţuieşti la palat. 

— O să mă ajutaţi? întrebă el. 

Nu ştiuse că avea să întrebe asta. 

Expresia ei se schimbă. Îl privi. 

— Nu ştiu, zise Wen Jian. 

axă 


< 356 > 


După puţin timp, opriră într-un loc unde - când 
perdeaua de mătase galbenă fu trasă în lături - Tai zări o 
trăsură care, într-adevăr, aştepta. Şi aceasta era 
împodobită cu pene de pescăruş. 

Lângă trăsură, pe drum (nu drumul imperial, căci se 
abătuseră de la el către nord-est), Tai îi văzu pe Zian, pe 
Song şi pe soldaţii săi călare şi silueta neastâmpărată, 
magnifică, a lui Dynlal. 

Îi dădu calului său un litchi în chip de scuze şi încălecă. 

Nici vorbă de viteză acum, căci escortau o trăsură. 
Vântul sufla dinspre vest. Soarele se înălţă şi păsările 
începură să cânte. Înaintea lor zăriră dealuri înverzite. 
Călăreau către ele. Erau pantele împădurite unde se 
găseau cele mai extravagante proprietăţi de la ţară ale 
aristocraților din Xinan. Se numea Districtul celor Cinci 
Morminte şi se afla lângă locul unde erau înmormântați 
răposatul împărat şi strămoşii săi şi lângă mormântul mult 
mai mare pe care împăratul Taizu (fie să mai trăiască o 
mie de ani) îl construia pentru sine. 

Chiar înainte să ajungă la poalele primului deal, trecură 
pe lângă un han poştal spaţios pe drumul dinspre nord-est 
către sud-vest, apoi ajunseră la un mic lac înconjurat de 
copaci, un loc faimos pentru izvoarele lui termale şi apele 
vindecătoare. În partea vestică a lacului se aflau o fermă 
de mătase şi un sanctuar al kanlinilor, iar de cealaltă parte 
se întindea Ma-waiul. 


< 357 > 


CAPITOLUL XVI 


Li-Mei nu mai ştie de cât timp călăresc ei. De cinci 
nopţi? Peisajul este neschimbat, nemilos. Apropierea verii 
a făcut iarba să crească foarte înaltă şi prin ea sunt puţine 
cărărui sau poteci. Timpul se învălmăşeşte. Ei nu-i place 
asta. Şi-a trăit viaţa anticipând posibilităţi, ştiind ce se 
petrece, încotro merge. Determinând încotro merge într-o 
măsură cât de mică. 

În privinţa asta îi seamănă fratelui ei mai mare, dar nu-i 
place să recunoască asta. 

Ştie să călărească, a fost învățată în copilărie pentru că 
tatăl ei a crezut că e important chiar şi pentru o fată, dar îi 
este greu să petreacă atâta timp călare, zi după zi, iar 
Meshag nu obişnuieşte să facă popasuri prea dese. 

Are dureri la sfârşitul fiecărei zile, iar a doua zi 
dimineaţă călăreşte epuizată pentru că nopţile petrecute 
dormind sub cerul liber nu sunt odihnitoare. Sperase că 
neplăcerea asta va trece. 

Nu spune niciun cuvânt despre asta, dar îşi dă seama că 
el ştie. Li-Mei simte că de fapt călătoresc mult mai încet 
decât ar vrea el, şi asta din cauza ei. A încercat să scurteze 
perioadele de odihnă fiind cea dintâi care se ridică în 
picioare, însă Meshag s-a mulţumit să o ignore ori de câte 
ori a făcut-o. Nu se urneşte decât când este el pregătit să 
se urnească sau, mai probabil, când decide că ea este gata. 

Dar în peşteră (o altă lume, unde ea a ucis un om) 
Meshag a spus că fratele lui îi va urmări cu şamanii săi şi 
fata înţelege limpede că orice va fi devenit Meshag, fiul lui 
Hurok, orice legătură sinistră va fi existând între el şi lupi, 
sălbăticie sau spirite, nu vrea ca şamanii să-i prindă. În 
mod sigur de dragul ei, probabil şi al lui. 

Şi-a evitat propriul neam, nu? A păstrat distanţa faţă de 
fratele lui în toţi anii de când fratele ei i-a salvat viaţa 
(poate i-a salvat viaţa). Dar acum, pentru ea - pentru Shen 
Li-Mei, o femeie din Kitai - Meshag s-a apropiat de bogu 
din nou, a răpit-o şi acum sunt urmăriţi. Aşa i-a spus el. Li- 


< 358 > 


Mei nu are cum să afle adevărul. Asta o face să fie 
neliniştită, mânioasă chiar. Cu ceva timp în urmă, îl 
întrebase de ce nu au fost deja prinşi, dat fiind că nu 
călătoresc foarte iute. 

— Mai întâi trebuie să ne găsească, zisese el. Au o altă 
prinţesă pe care s-o ducă în nord. Nu ştiu încotro am 
apucat-o. Ela trebuit să-l aştepte pe şaman să revină. 

Un răspuns lung pentru unul ca el. 

Li-Mei are doar o foarte vagă idee unde se află. Au 
călărit către est. Astea sunt pământurile shuokilor, dar, 
dacă-şi aminteşte ea corect, aceştia au obiceiul să se 
deplaseze mai spre nord pe măsură ce vremea se 
încălzeşte. Shuokii sunt duşmanii neamului bogu. Undeva 
în direcţia asta se află forturi ale kitailor, avanposturile 
nordice. Zidul cel Lung este, desigur, la sud de ele. Nu ştie 
cât de departe, dar probabil că se înalţă şi coboară odată 
cu peisajul, ca un şarpe, ieşind în întâmpinarea mării. Dacă 
shuokii sunt într-adevăr în nord, înaintea lor nu ar trebui 
să se afle decât preria. Cei din neamul bogi nu-şi pasc 
turmele atât de departe în est şi nu se află nici pe aproape 
de peninsula Koreini. 

Meshag o duce în inima pustiului. 

Au trecut două zile de când au văzut ultimul semn al 
unei prezenţe umane: un foc, dimineaţa, pe malul unui lac 
îndepărtat. Meshag decisese să nu se îndrepte într-acolo 
după apă, deşi începuseră deja să şi-o raţionalizeze pe a 
lor. Către seară găsise un lăcuşor. Făcuseră tabăra acolo, 
cu lupii stând de pază. 

Are totuşi o idee vagă a timpului, îşi spune ea. O 
băltoacă de apă cu două nopţi în urmă, o uşoară înălţare a 
terenului noaptea trecută, petrecută sub cerul liber. 
Niciun adăpost adevărat de când au părăsit peştera cu cai 
pe pereţi. 

Noaptea nu au aprins un foc. El n-a atins-o decât ca s-o 
ajute să urce pe cal. Ea s-a gândit la asta. S-a gândit mult. 

S-a aşteptat să fie violată până acum, s-a pregătit pentru 
asta încă de când aştepta în iurtă, pe întuneric. E o femeie 
singură cu un bărbat în mijlocul unei întinderi pustii; de 


< 359 > 


obicei asta atrage de la sine anumite lucruri. 

Meshag însă este prea diferit, în moduri vizibile şi 
neliniştitoare. Ea nu ştie ce să mai creadă. 

N-a făcut niciodată dragoste cu un bărbat, doar s-a jucat 
cu celelalte fete de la Curte, explorări presărate cu 
chicoteli şi şoapte, lipsite de importanţă. Alte fete au mers 
mai departe - între ele, cu curtenii (sau cu vreunul dintre 
prinții) din Ta-Ming -, dar Li-Mei, nu. Împărăteasa, chiar şi 
pe vremea când încă se mai aflau la palat, era pioasă şi 
severă: se aştepta ca femeile ei să respecte regulile bunei- 
creşteri care erau foarte clare în privinţa asta. 

Odată, moştenitorul desemnat al împăratului, prinţul 
Shinzu (un caz special, desigur) se aşezase în spatele lui 
Li-Mei la un spectacol muzical din Min-Tan, Sala Luminii. 

În timp ce muzicienii cântau, iar dansatorii începuseră 
să danseze, simţise pe gâtul ei. O respiraţie aromată, apoi 
o mână mângâindu-i şalele prin mătase, alunecând în jos, 
apoi din nou în sus, apoi iar în jos. Shinzu era privit ca un 
ins complet iresponsabil, fermecător şi arareori treaz. Pe 
seama lui circulau la nesfârşit zvonuri despre cât timp va 
rămâne moştenitorul tronului sau de ce, dintre atâţia fii, 
Taizu îl alesese tocmai pe el să-i fie succesor. 

Işi aminteşte extrem de bine acea zi, îşi aminteşte cum 
stătea cu privirea aţintită înainte, către dansatori, 
nemişcată, respirând cu grijă, suspendată între 
scandalizare, excitație şi neajutorare în timp ce el o 
atingea pe la spate, nevăzut. 

Nu făcuse nimic altceva. Nici măcar nu-i vorbise lui Li- 
Mei după aceea, atunci sau oricând înainte ca ea să 
părăsească palatul însoţind-o pe împărăteasă în exil. 

De îndată ce se terminase muzica, el se îndepărtase 
murmurând o frază (ale cărei cuvinte ea nici nu le 
desluşise). După aceea, îl văzuse vorbind cu o altă doamnă 
de la Curte, râzând, cu o nouă cupă de vin în mână. 
Femeia râdea de asemenea. Li-Mei îşi aminti sentimentele 
împărţite cu care privise scena. 

Nu se considera soiul de frumuseţe care să scoată un om 
din minţi de dorinţă sau să-l împingă la fapte necugetate. 


< 360 > 


Nici nu era genul de femeie care ar fi atras în mod normal 
până şi o atenţie trecătoare într-o după-amiază de toamnă 
în Sala Luminii. 

Dacă tatăl ei ar fi trăit, până acum ar fi fost măritată, 
fără îndoială, şi ar fi ştiut mai multe despre această latură 
a lumii. Bărbaţii şi femeile. Este pregătită de câtăva vreme 
să afle despre asta. Dacă Shen Gao ar mai fi în viaţă, fiica 
sa nu s-ar afla acum singură în compania lupilor şi a unui 
călăreț barbar în câmpiile ierboase din nord. 

Meshag doarme la mică distanţă de ea. Lupii stau la 
posturi ca santinelele, formând un cerc larg în jurul lor. 
Stelele sunt tot mai strălucitoare cu fiecare noapte, pe 
măsură ce luna descreşte. Vede Fecioara Care [ese 
apunând în fiecare seară, apoi Râul Ceresc apărând 
deasupra pe măsură ce întunericul se adânceşte, apoi pe 
iubitul muritor cel pierdut răsărind în est, pe cealaltă parte 
a Râului. 

Nu se simte niciodată în largul ei în prezenţa lupilor şi 
încă mai încearcă să nu-i privească, dar acum ştie că n-au 
să-i facă rău datorită lui Meshag. In fiecare zi, el se 
îndepărtează călare înainte de răsărit, când ceața încă se 
mai înalţă din iarbă. A silit-o să călărească singură, înspre 
soare, de îndată ce acesta s-a ridicat şi ceața s-a evaporat. 
Lupii o călăuzesc şi o păzesc. 

Incă-i mai urăşte. Nu poţi să-ţi schimbi în câteva zile 
felul în care ai gândit, ai simţit şi te-ai temut o viaţă 
întreagă, nu? 

De fiecare dată, Meshag i-a ajuns din urmă înainte de 
amiază, aducând mâncare. Vânează la ora vânătorului, 
înaintea zorilor. Aduce chiar şi lemne de foc, surcele pe 
care le cară în spinare. Calcă iarba în picioare formând un 
spaţiu şi aprinde grijuliu un foc jos, un foc diurn. 

Mănâncă iepuri sau, mai nou, adică de astăzi, marmote 
jupuite şi gătite cu un băț descojit trecut prin ele. El îi dă 
un fruct să-l curețe. Nu-i ştie numele. Este amar, dar îl 
mănâncă. Bea apă. Se spală pe mâini şi pe faţă, 
întotdeauna, un gest mai degrabă simbolic. E kitaie şi e 
fiica tatălui ei. Se ridică în picioare şi se întinde înainte să 


< 361 > 


apuce Meshag s-o facă. 

Apoi călăresc cu soarele deasupra capului, cu sau fără 
nor, zilele blânde, serile răcoroase, nopţile reci. Câmpia se 
întinde în toate direcţiile şi nu seamănă cu nimic din ce a 
mai văzut ea. Iarba e atât de înaltă că aproape îi ascunde 
până şi când o străbat călare. Pe lupi îi ascunde cu totul, 
aşa că Li-Mei poate să uite că sunt acolo. 

Aproape îşi poate imagina că vor călări astfel la 
nesfârşit, în tăcere, prin iarba înaltă, însoţiţi de lupi. 

QW 


Nimic nu durează la nesfârşit, nu de când lumea s-a 
schimbat ca urmare a războiului din ceruri. 

Mai târziu în acea zi, cu soarele în urma lor. Li-Mei este 
obosită şi încearcă s-o ascundă, bucurându-se că Meshag 
călăreşte înaintea ei şi se uită doar arareori îndărăt. A 
lăsat pe seama conducătorului haitei misiunea de a se 
asigura că ea ţine pasul. Fata a recitat poezii, nu pe vreo 
temă sau cu vreo coerenţă anume, numai pentru a-şi 
distrage atenţia şi a se sili să călărească până când va 
decide el că e timpul să se oprească. 

Apoi, în sfârşit, Meshag se opreşte, prea brusc. Li-Mei n- 
a fost atentă şi calul ei este cât pe ce să se ciocnească de 
al lui. Se retrage repede, smuceşte frâiele şi îl ocoleşte. 

El priveşte cerul. 

Câţiva nori înaintea lor, alţii spre nord, trandafirii şi 
gălbui în lumina soarelui jos, alungit. Nici urmă de ploaie 
sau de furtună. Vântul abia adie. Nu despre asta-i vorba. 

Ea zăreşte o lebădă. Vede că asta urmăreşte bărbatul cu 
privirea. Chipul lui a devenit foarte calm. „Nu-i decât o 
pasăre”, vrea ea să spună. Dar a petrecut suficient timp în 
mijlocul stranietăţii ca să ştie că el nu s-ar uita aşa, n-ar 
arăta aşa, dacă ar fi doar o pasăre trecând în zbor. 

Îl vede desprinzându-şi din şa arcul său scurt şi solid în 
stilul bogu. 

Când venise s-o ia nu avusese arc. A făcut rost de el 
când a furat calul. Li-Mei îşi sileşte propriul cal să se 
îndepărteze, făcându-i loc. Lebăda zboară spre sud, în 
direcţia lor. 

< 362 > 


E primăvară. Până şi ea ştie că primăvara o lebădă nu ar 
trebui să zboare spre sud. Poate că s-a pierdut, rătăcită pe 
căile norilor? Nu crede asta cu adevărat. Nu când îl 
priveşte pe bărbatul de alături, care de-acum şi-a pus 
săgeata în arc şi l-a ridicat. E departe, apucă ea să-şi 
spună. 

Aude săgeata eliberată din arc. „Cântecul roşu al 
săgeţilor de război, soarele roşu”. În Kitai există atâtea şi 
atâtea poeme despre cântecul arcurilor în război, unele 
datând de o mie de ani, de când imperiul a prins contur 
pentru prima oară. 

Meshag n-a avut aerul acela stingher şi rigid, îşi dă ea 
seama. Nu când şi-a luat arcul, a potrivit săgeata în strună 
şi a făcut-o să-şi ia zborul. 

Lebăda se prăbuşeşte din cer. Atât de albă pe fundalul 
albastru şi printre culorile norilor. Dispare în iarbă. 

Vede doi lupi plecând după ea, iuți, avizi. Urmează o 
tăcere. 

— De ce? întreabă ea în cele din urmă. 

El priveşte îndărăt către vest. Cer şi iarbă. Lasă arcul 
deoparte. 

— M-a găsit, spune el. Ghinion. 

Li-Mei şovăie. 

— Fratele tău? 

Meshag face semn că da. Vântul îi flutură părul. 

— Aceea... lebăda era o iscoadă? 

El încuviinţează din nou, de data asta neatent. E clar că 
se gândeşte. Plănuieşte. 

— Acum, când şamanii o vor striga, nu vor primi 
răspuns, spune el. Ei ştiu în ce direcţie a fost trimisă 
fiecare pasăre. Vor şti că am ucis-o. 

Ea simte din nou frica. Stranietatea lucrurilor o 
înspăimântă cel mai tare. Ucideai o pasăre din ceruri aşa 
cum ucideai iepurii sau marmotele în pâcla dimineţii şi 
asta însemna... 

— N-ar fi putut s-o vâneze altcineva? Drept hrană? 

Bărbatul o priveşte. Ochii aceia negri. 

— Cei din neamul bogi nu ucid niciodată lebede. 


< 363 > 


— Oh! exclamă ea. 

El continuă s-o privească, mai lung decât a mai fost 
privită vreodată. Ochii lui primesc lumina şi o înghit. 

— Fratele meu ţi-ar face rău, spune el. 

Fata nu se aştepta la asta. 

— Să-mi facă rău? 

— Aşa e el. 

Ea cugetă preţ de un moment. 

— Şi în Kitai sunt unii bărbaţi ca el. 

Meshag pare să se gândească la ceva, apoi spune: 

— Când eram... Nu eram ca el. 

„Când eram.” Când era om? Li-Mei nu vrea să urmeze 
această cale a gândurilor, e prea întunecată. 

Ca să umple tăcerea şi fără să aibă neapărat nevoie de 
un răspuns, spune: 

— De ce să-mi facă rău? Unei prințese din Kitai care-i 
aduce glorie? 

El ridică dintr-un singur umăr, cu stângăcie. 

— Prea multe întrebări. Mereu întrebi. Necuviincios din 
partea unei femei. 

Ea se uită în altă parte. Apoi îl priveşte. 

— Atunci trebuie să-ţi mulţumesc din nou şi să fiu 
recunoscătoare că nu sunt cu el. O să ne prindă? Incotro 
mergem? Ce te-ai hotărât să faci? 

Într-un fel, aceste întrebări rapide, directe, sunt un test. 
Ea e aşa cum e. 

Vede pe chipul lui acea expresie pe care a decis să o 
numească zâmbet. 

Există căi de a ţine la distanţă frica, stranietatea, 
senzaţia de a fi complet pierdută în largul lumii. 

QW 


Călăresc până ce întunericul aproape că acoperă 
complet pământul şi mănâncă fără să coboare din şa carne 
rece şi restul fructelor. Luna în descreştere a apus. Li-Mei 
suferă, dar continuă să nu spună nimic. Probabil sunt 
urmăriţi, încearcă s-o salveze. Nu este o plimbare 
primăvăratică prin Parcul Cerbilor ca să vadă animalele 
hrănindu-se sau adăpându-se în amurg. 

< 364 > 


Meshag o aduce din nou lângă o apă. Ea nu ştie cum 
reuşeşte, având în vedere cât de departe se află de 
ţinuturile bogu. Probabil lupii găsesc apa. 

El îi spune că se pot odihni doar puţin şi că trebuie să 
adoarmă pe loc. Vor călări pe întuneric de-acum, aşa vor 
face în fiecare noapte. Dar apoi, privind-o în lumina 
aproape stinsă a asfinţitului care face trăsăturile lui greu 
de distins, îi porunceşte să se culce cu faţa în jos în iarba 
scurtă de lângă lac. 

Li-Mei se supune. „Acum începe”, îşi spune ea, în timp 
ce inima i-o ia la galop împotriva voinţei ei. (Dar cum poate 
cineva să-şi controleze bătăile inimii?) 

Dar se înşală încă o dată. Meshag se apropie de ea, însă 
nu mânat de nevoie sau de foame. Îngenunchează alături şi 
începe să-i maseze muşchii spatelui; durerea şi alinarea 
durerii se împletesc sub degetele lui. Când ea se 
încordează tresărind, o plesneşte uşor, aşa cum ai plesni 
un cal neastâmpărat. Li-Mei încearcă să se hotărască dacă 
este sau nu jignită. Apoi se sileşte să se lase pe mâna lui. O 
să călărească din nou în curând şi nu e locul sau momentul 
să fie mândră. Ce sens are aici cuvântul jignit? Mişcările 
lui rămân ţepene, dar foarte puternice. La un moment dat 
ea ţipă de durere, apoi îşi cere scuze. El nu spune nimic. 

Fata se întreabă brusc - o revelaţie, poate - dacă 
stăpânirea de care dă el dovadă, indiferența lui fizică faţă 
de ea ca femeie, este cauzată de ceea ce i s-a întâmplat cu 
ani în urmă. Poate că asta l-a făcut incapabil de dorinţă 
sau de satisfacerea ei? 

Ştie atât de puţine despre asta, însă trebuie să fie 
posibil. Şi ar explica... 

Apoi, la un moment dat, mâinile lui încetinesc, apoi 
încetinesc din nou, şovăind în preajma şoldurilor ei şi ea 
devine conştientă că ritmul răsuflării lui s-a schimbat. Deja 
nu mai poate vedea nimic, cu faţa în jos în iarbă, nu poate 
decât să fie conştientă de atingerile lui. 

Şi deşi Shen Li-Mei, unica fiică a unei case onorabile, nu 
a împărţit niciodată un pat sau o sofa cu vreun bărbat şi nu 
s-a aventurat prea departe nici măcar pe cele dintâi cărări 


< 365 > 


ale artei de a face dragoste, ştie - cu o certitudine 
instinctivă - că acest bărbat nu e indiferent faţă de ea ca 
femeie, de faptul că ea se află pe întuneric singură cu el. 
Ceea ce înseamnă că dacă se stăpâneşte, nu este pentru că 
nu poate simţi... 

Şi în acea clipă ea înţelege un alt aspect a ceea ce se 
petrece. Acum şi din clipa în care el a venit după ea printre 
focurile taberei, atunci, în vest. Închide ochii. Respiră, la 
rândul ei, lent. 

Gestul lui este unul care vine dintr-o mărinimie pentru 
care ea n-a fost pregătită. Aceşti oameni sunt barbari. Toţi 
cei ce trăiesc dincolo de graniţa Kitaiului sunt barbari. Nu 
te puteai aştepta din partea lor la... bunăvoință. Nu puteai 
să te aştepţi, nu? 

li ascultă răsuflarea, îi simte atingerea prin haine. Sunt 
singuri pe lume. Fecioara Care ese, singură la rândul ei, 
străluceşte la apus. Li-Mei îşi dă seama ca bătăile inimii i 
s-au potolit în cele din urmă, deşi este conştientă că 
înăuntrul ei e ceva nou. 

Crede că înţelege mai multe acum. Asta o calmează, ca- 
ntotdeauna. Asta schimbă totul. Şi, până la urmă, 
„Shandai” a fost cel dintâi cuvânt pe care i l-a spus el. 
Numele acela. 

— Mulţumesc, spune încet. Cred că acum o să dorm. O 
să mă trezeşti când se face timpul să plecăm? 

Işi schimbă poziţia, întorcându-se pe o parte, apoi 
săltându-se în genunchi. El se ridică în picioare. Li-Mei îl 
priveşte profilându-se în lumina stelelor. Nu-i poate vedea 
ochii. Lupii nu se zăresc. Ştie însă că nu-s departe. 

Incă în genunchi, se înclină dinaintea lui, atingând 

pământul cu mâinile şi spune: 
__— ţi mulţumesc pentru multe lucruri, fiu al lui Hurok! 
În numele nevrednicei de mine, în numele tatălui meu şi în 
numele fratelui meu, Shen Tai, pe care îl cinsteşti prin... 
felul în care ai grijă de mine. 

Nu spune mai mult. Unele lucruri nu pot fi rostite, nici 
chiar pe întuneric. 

Boarea nopţii. El nu spune nimic, dar îl vede înclinând o 


< 366 > 


dată din cap. Meshag se îndepărtează, nu mult, dar 
suficient, ducându-se mai aproape de cai. Li-Mei se culcă 
din nou şi închide ochii. Simte vântul, aude sunetele făcute 
de animale prin iarbă şi de apa lacului. Cu surprindere îşi 
dă seama că plânge pentru prima oară de când a părăsit 
peştera. În cele din urmă, adoarme. 

QW 


De când a părăsit Sardia, cu ani în urmă, Ploaie de 
Primăvară nu s-a mai gândit la sine folosind numele pe 
care i l-a dat mama ei. 

A sosit în Kitai ca parte a unei mici trupe de muzicanți şi 
dansatori trimişi ca tribut lui Taizu, Fiul Cerului. Sardienii 
erau un popor prudent, oferind anual daruri Kitaiului şi 
Tagurului şi chiar şi puterilor în ascensiune aflate la vest 
de ei. Când ţara ta micuță se întinde într-o vale fertilă 
dintre munţi, asta trebuie să faci. Uneori (nu mereu) nici 
nu trebuie să faci mai mult de atât. 

Nu fusese făcută sclavă, nu fusese răpită, însă nici nu 
avusese cine ştie ce cuvânt de spus în privinţa asta. Te 
trezeai într-o dimineaţă şi conducătorul grupului tău îţi 
spunea că trebuie să-ţi părăseşti casa pentru totdeauna. 
Avusese cincisprezece ani, ieşind deja în evidenţă datorită 
înfăţişării ei şi a talentului de a cânta din voce şi la lăută, 
toate cele douăzeci şi opt de acorduri în maniera kitailor, 
ceea ce constituia probabil motivul pentru care fusese 
aleasă. 

Rămăsese timp de doi ani în Xinan alături de trupă, 
resemnându-se toate douăsprezece cu faptul că marele şi 
gloriosul împărat avea douăzeci de mii de muzicanți. Toţi 
locuiau într-o incintă vastă la est de palat, care era ca un 
oraş în sine, mai mare ca oricare oraş din Sardia. 

În doi ani fuseseră chemate să cânte de trei ori, de două 
ori la nişte nunţi neimportante de la Curte şi o dată la un 
banchet de bun venit dat în cinstea unor trimişi din sud. În 
niciuna dintre aceste ocazii Fiul Cerului nu fusese de faţă. 

Era posibil să ai ochii verzi şi părul auriu, să fii 
fermecătoare şi suplă şi cu adevărat înzestrată cu talent 
muzical şi totuşi să-ţi vezi viaţa cum se iroseşte an după 

< 367 > 


an. Să fii nevăzută şi neauzită printre artiştii din palatul 
Ta-Ming. 

Pentru membrii Curţii poate, dar nu pentru cei care 
căutau un anumit tip de femeie. Se pare că Ploaie de 
Primăvară fusese observată în timpul celei de-a doua 
nunţi. Pe atunci împlinise şaptesprezece ani. Sosise timpul 
să înceapă să realizeze ceva pentru sine, îşi spusese. O 
viaţă, dacă nu altceva. 

Acceptase invitaţia de a se alătura cartierului plăcerilor 
şi de a fi instruită într-una dintre cele mai bune case ale 
lui, pregătită în multe privinţe, în nişte condiţii (ştia asta 
deja, fiindcă fusese atentă) mai bune decât cele de care 
aveau parte majoritatea fetelor. Iată că ochii verzi şi părul 
blond chiar însemnaseră ceva până la urmă. Reuşise să 
părăsească districtul muzicanţilor mituind eunucii care îi 
controlau pe artiştii din 'Ta-Ming. Se întâmpla tot timpul. 

Urma să devină curtezană şi nu nutrea iluzii cu privire la 
ce însemna asta. Fusese pregătită să fie amfitrioană, cel 
mai înalt rang printre femeile din cartierul plăcerilor. Ele 
erau cele angajate de aristocrați sau de mandarinii 
importanţi să cânte la banchete. Şi să ofere şi altfel de 
spectacole, mai intime, după ce ospăţul se încheiase. 

Chiar dacă în unele seri în Pavilionul Razei de Lună nu 
se aflau curteni bogaţi, studenţii erau întotdeauna acolo, 
învățând pentru examene sau nu chiar învățând (nu dacă 
se aflau în Districtul de Nord), dar aspirând la rangul pe 
care aveau să-l obţină odată ce treceau examenele. 

Ploaie de Primăvară avea tendinţa să-i placă pe studenţi 
mai mult decât pe curteni, ceea ce nu era cel mai isteţ 
lucru pentru o fată. Dar entuziasmul lor, visele lor se 
adresau unei părţi din ea pe care extravaganţa şi măreţia 
aristocraților din Ta-Ming nu o atingeau... şi adesea ei o 
făceau să râdă. Oaspeţii veniţi de la palat îi ofereau daruri 
mai bogate. 

Îţi puteai câştiga existenţa aşa, cel puţin atâta timp cât 
erai tânără. Avea o viaţă mai bună - cel mai probabil, deşi 
nimeni n-ar fi putut spune asta cu certitudine - decât cea 
pe care ar fi dus-o acasă. Xinanul, sub împăratul Taizu, era 


< 368 > 


centrul lumii. Uneori, ea se întreba dacă centrul lumii era 
într-adevăr cel mai potrivit loc unde să te afli. 

Îşi aminteşte momentul, cu ani în urmă, când, în timp ce 
pătrundeau în Kitai prin fortăreaţa Poarta de Jad, luase 
decizia de a-şi lăsa numele în urmă. 

Fata care se născuse cu acel nume nu mai exista, 
decisese ea. În mod sigur nu avea să se mai întoarcă - 
acasă, la familia ei, la imaginea munţilor ce se întindeau 
spre nord, şir după şir, până la ceruri. Fata care călătorea 
spre răsărit avea să-şi lase în urmă numele odată cu 
amintirile. 

La cincisprezece ani, acesta păruse un mod de a 
progresa, de a supravieţui. 

Dar chiar dacă numele primit la naştere a rămas demult 
în urmă, asta nu înseamnă că trebuie să-l accepte, în 
mintea ei, pe cel pe care i l-a ales Wen Zhou, ca şi cum ar 
fi ales o stofă sau un cal pentru jocul de polo. 

În incinta casei lui, Ploaie de Primăvară răspunde la 
numele de Lin Chang fiindcă aşa trebuie şi o face zâmbind 
cu o graţie lipsită de efort, însă nu are de gând să meargă 
mai departe de atât. Suprafaţa unui lac. 

El nu poate vedea ce simte şi ce gândeşte ea. A căpătat 
talentul de a-i înşela pe bărbaţi. A avut vreme să înveţe. E 
o îndemânare ca oricare alta dintre cele pe care le poate 
deprinde o femeie: muzică, conversaţie, arta de a face 
dragoste simulând patima şi clocotul dorinţei. 

Ar trebui să fie mai recunoscătoare, îşi spune ea de mai 
multe ori pe zi sau noaptea, când stă culcată, singură sau 
alături de el. Destinul ei este, mulţumită lui Zhou, unul 
care marchează ca un jalon culmea visurilor fiecărei 
curtezane din Districtul de Nord. 

El este cel de-al doilea om din imperiu - ceea ce 
înseamnă practic cel de-al doilea om din lume. Femeia 
locuieşte pe o proprietate vastă, cu servitori gata să-i 
răspundă la orice chemare şi să-i satisfacă orice dorinţă. [i 
amuză oaspeţii cu muzică sau conversaţie inteligentă, îl 
priveşte jucând polo în Parcul Cerbilor şi în multe nopţi 
împarte perna cu ei. Îi cunoaşte toanele şi unele dintre 


< 369 > 


spaime. Poartă mătăsurile cele mai fin ţesute şi bijuterii 
care îi pun ochii în evidenţă sau îi scânteiază la urechi şi în 
părul ei auriu în lumina lămpii. 

Desigur, el o poate concedia în orice clipă. Să o alunge, 
cu sau fără resursele necesare pentru a supravieţui; şi asta 
li se întâmplă, tot timpul, concubinelor când îmbătrânesc. 
Atunci când utilizarea abilă a oxidului de plumb, a 
onycha!?, a aluniţelor făcute cu beţişoare de indigo, a 
busuiocului dulce, a sprâncenelor pensate sau pictate, a 
pudrei şi a parfumului şi a părului splendid împodobit nu 
mai este de ajuns pentru a asigura standardul necesar de 
frumuseţe. 

E datoria ei să se asigure că el nu are motive s-o 
îndepărteze din prezenţa lui, acum sau atunci când va veni 
ziua în care oglinda ochilor bărbaţilor îi va spune o poveste 
mai sumbră. 

Caz în care nu se comportă deloc prudent. Angajând în 
secret războinici  kanlini. Trăgând cu urechea prin 
porticuri. 

În ultimele zile a fost preocupată şi tulburată şi se teme 
că asta s-ar putea observa. Mai sunt şi alţi ochi în afară de 
ai lui în palat. Neatenţia soţiei lui faţă de alte femei este 
faimoasă, dat fiind că privirea ei este întoarsă către ceruri 
şi către misterele alchimiei, dar celelalte concubine nu-i 
sunt prietene şi fiecare dintre cele importante are 
servitorii ei devotați. 

O casă ca asta poate fi un câmp de luptă. Unii poeţi care 
au observat lucrul ăsta, l-au trăit şi au scris despre el. 

Evenimentele par să se mişte cu mai mare repeziciune 
acum. Azi dimineaţă târziu a sosit un mesager de la Ma- 
wai. La puţin timp după aceea, Wen Zhou şi soţia sa au 
părăsit casa în trăsură. Pe tot parcursul pregătirilor zorite 
de plecare, Zhou a blestemat, îmbujorat şi mânios. 

În mod evident verişoara lui le-a solicitat prezenţa pe 
parcursul după-amiezii şi serii. Cu excepţia necesităţilor 
impuse de război sau de vreo criză, asta nu este o invitaţie 
care să poată fi refuzată, nici măcar de către prim- 


12 Substanţă folosită ca parfum. 
< 370 > 


ministru. 

În fond, ocupă funcţia asta mulţumită ei. 

S-ar putea pleda, şi ea ştie că Zhou şi-ar dori s-o poată 
face, că astea sunt vremuri de criză, dar tensiunile tot mai 
mari dintre el şi Roshan nu reprezintă genul de motiv pe 
care l-ar putea oferi ca scuză ca să-i prezinte regretele sale 
lui Jian. Nu până nu este gata să dea totul pe faţă 
dinaintea împăratului, şi Ploaie de Primăvară ştie că el nu 
e gata. Nu încă. 

Sunt prea multe pericole şi trebuie să li se dea de capăt. 

Zhou i-a trimis deja de veste principalului său sfetnic. 
Liu îl va urma către Ma-wai în propria lui trăsură. Zhou 
vrea întotdeauna să-l aibă prin preajmă când există 
posibilitatea să dea ochii cu împăratul şi în Ma-wai există 
această posibilitate. 

Prim-ministrul este din ce în ce mai dependent de Liu. O 
ştie toată lumea din casă. 

Dar Ploaie de Primăvară nu ştie încă, deşi a făcut tot ce 
a putut pentru a afla, dacă Liu este implicat sau dacă este 
chiar mesagerul anumitor ordine referitoare la bărbatul 
care acum se întorcea (s-ar părea) din vestul îndepărtat, 
după ce supravieţuise unor tentative de a i se lua viaţa. 

După ce supravieţuise, foarte posibil, datorită ei. 

Asta, fireşte, este dovada supremă a nesăbuinţei ei. 
Zhou ar ucide-o dacă ar afla, şi ea ştie asta. Cel puţin un 
om din Xinan amestecat în această chestiune a murit în 
ultimele câteva zile: Xin Lun, după ce a sosit vestea că Tai 
plecase la drum. 

Lun a fost ucis pentru a păstra un secret. Dacă Tai va 
alege să-l dea în vileag, prim-ministrul va fi expus. Ea s-a 
împăcat cu ideea. Orice loialitate faţă de bărbatul care a 
adus-o aici se opreşte când vine vorba de asasinat. O 
femeie are, la fel ca un bărbat, dreptul să-şi stabilească o 
conduită corectă pe lumea asta. 

Nu, adevărata ei frică este de ea însăşi. 

Veştile din Chenyao au sosit printr-un curier. Asta s-a 
întâmplat cu câteva zile în urmă. Călătorind cu o viteză 
normală, un călăreț plecat din acel oraş ar putea ajunge 


< 371 > 


aici mâine sau poate în această noapte. Iar Tai călăreşte, 
dacă e să crezi ce se povesteşte, pe un armăsar sardian. 
Un Cal Celest din ţara ei. 

Ploaie de Primăvară este prea calmă, prea stăpână pe 
sine (şi aşa a fost mereu) ca să acorde semnificaţie sau 
importanţă acestui ultim aspect. Nici nu este poetă, ca 
unele curtezane. Cântă cântecele scrise de alţii. Şi totuşi... 
cai sardieni? 

Şi el e în viaţă, undeva foarte aproape de aici. După doi 
ani. 

Trece dimineaţa, apoi masa de prânz, apoi o scurtă 
odihnă în încăperile ei, o plimbare prin grădină pe lângă 
crângul de bambuşi. Timpul se târăşte ucigător de încet. 

Stând pe o bancă de piatră pe malul lacului artificial, 
adăpostită de soare de frunzele unui arbore de santal, îşi 
dă seama că, dacă Zhou a fost invitat să-şi petreacă după- 
amiaza la Ma-wai şi să rămână şi la ospăţul ce urmează, nu 
va ajunge acasă în noaptea asta. 

Tocmai atunci soseşte cel de-al doilea mesager. 
Intendentul casei se iveşte în grădină în căutarea doamnei 
Lin. Nu crede că el o place, însă lui nu-i place nimeni, aşa 
că n-are importanţă. 

Se pare că a sosit un nou mesaj de la Ma-wai, de data 
asta pentru ea. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Se 
întreabă dacă este cumva chemată să le cânte... dar nu, ar 
fi deja prea târziu pentru asta. Şi cu greu se poate spune 
că la Ma-wai s-ar duce lipsă de cântăreţi. 

Curierul este condus prin înşiruirea de încăperi publice 
şi de curţi până în grădină, precedat de intendent şi de un 
avertisment trimis ei ca să poată fi găsită şezând cuviincios 
pe una dintre bănci, calmă. Este, sau dă impresia că ar fi 
aşa. g 

Curierul se înclină. In fond, ea este noua concubină 
favorită a prim-ministrului Wen şi asta o poate transforma 
într-o femeie puternică. El îi înmânează un sul. Ea îl 
deschide rupându-i pecetea. 

Şi acest mesaj este tot de la Wen Jian, Nepreţuita 
Consoartă. Este foarte scurt. 


< 372 > 


Nu te retrage devreme în această seară decât dacă eşti 
foarte obosită. Nu toate ferestrele care dau către o scară 
de jad trebuie să fie privite printre lacrimi. 

Cel de-al doilea rând este o parafrază a unui faimos 
poem despre o femeie lăsată singură prea multă vreme. 
Jian a schimbat trei cuvinte. Ţi-o poţi imagina zâmbind 
când le-a scris sau le-a dictat. 

De fapt, asta nu-i chiar adevărat: este dificil să ţi-o 
imaginezi pe femeia asta. Îţi scapă prea uşor şi tocmai de 
aceea e înspăimântătoare. 

Poţi, în schimb, să-ţi simţi propria inimă bătând prea 
repede, în timp ce studiezi cuvintele de pe sul, dai liber 
curierului cu o expresie gravă şi ordoni să i se ofere 
mâncare şi băutură înainte să pornească din nou către Ma- 
wai. 

Mai întâi de toate, de unde ştie Wen Jian de existenţa ei? 
Apoi, de ce ar fi ea dispusă s-o sprijine pe Ploaie de 
Primăvară indiferent în ce privință, dacă într-adevăr asta 
face? Dacă nu cumva este o capcană sau un test. 

Ploaie se simte ca un copil, e copleșită de complexitatea 
lumii. 

Intendentul îl conduce pe curier dincolo de salcâmi. 
Servitoarea ei se aține prin preajmă, gata să răspundă la o 
chemare. Ploaie de Primăvară stă singură, privind pe 
deasupra apei către insula pe care el a făcut-o pe lacul pe 
care tot el l-a făcut. Adierea uşoară ciufuleşte frunzele de 
deasupra şi îi mângâie pielea şi părul. 

În copilărie îi plăcuseră chihlimbarul, caisele şi muzica. 
Şi caii, ceva mai târziu, dar numai să-i privească. li era 
frică de ei. Ochii ei atrăseseră atenţia încă de când era 
foarte tânără. La naştere, mama ei o numise Saira. Un 
nume duios, pe care şi-l schimbase cu mulţi ani în urmă. 


< 373 > 


CAPITOLUL XVII 


— Mi-ar plăcea să mă distreze cineva, zise Wen Jian. 
Vere, vrei să-mi compui o poezie? 

Vărul ei, prim-ministrul, zâmbi. Era exact aşa cum şi-l 
amintea Tai din Districtul de Nord sau cum îl întrezărise în 
Parcul Lacului Lung... un bărbat înalt, chipeş şi conştient 
de asta. Purta mătase albastră cu dragoni argintii. Pe 
mâna stângă avea un inel cu lapis-lazuli. 

Prin fereastra deschisă pătrundea o boare, care făcea să 
fâlfâie stindardele de afară. Era după-amiază târziu. Se 
aflau în Ma-wai, unde, de secole, izvoarele termale alinau 
osteneala împăraţilor, loc faimos de tot atâta vreme pentru 
jocurile decadente ale variatelor curţi imperiale. Mai la 
nord, nu prea departe, se aflau mormintele celei de-a Noua 
Dinastii. 

Poeţii  scriseseră despre această convergenţă a 
simbolurilor, deşi aşa ceva implica nişte riscuri şi trebuia 
procedat cu prudenţă. 

Tai nu se simţea tocmai prudent în aceste momente, 
ceea ce nu era prea înţelept din partea lui şi o ştia. Era 
tensionat ca o coardă de arc prea întinsă. Wen Zhou era de 
faţă şi la fel şi fratele lui Tai. 

Ei nu ştiau că el se afla în încăpere. 

Pentru amuzamentul ei (sau poate nu numai) Jian 
aranjase ca Tai să intre înaintea invitaţilor ei şi să se aşeze 
pe o băncuţă de fildeş în spatele unuia dintre cele două 
paravane pictate din încăpere (cocori în zbor, un râu larg, 
munţi înălțându-se, silueta micuță a unui pescar în barca 
sa). 

El nu voise să facă asta. Se simţea prea pasiv, prea docil. 
Dar, pe de altă parte, nu ştia ce-şi dorea de la acest loc. 
Sosise. Aia era Curtea. Avea decizii de luat, alianţe de ales 
sau de respins. O persoană de aici încercase să-l ucidă. 

Cel puţin o persoană. 

Pentru moment avea să se supună dorințelor Preaiubitei 
Partenere. Putea să înceapă aşa, măcar. Servitoarele lui 


< 374 > 


Jian îl îmbăiaseră la sosire şi îi spălaseră părul (cu 
gravitate, cuviincios, fără urmă de imoralitate, cum se 
zvonea). După aceea, într-o cameră cu vedere spre lac, îi 
pregătiseră veşminte de mătase mai fine decât purtase 
vreodată. Mătase liao: comparată cu cea obişnuită, într-un 
poem de odinioară, era ca o cascadă strălucitoare faţă de 
un pârâu noroios secat de căldura verii. 

şi amintise de comparaţie în timp ce se îmbrăca. Roba 
lui era o țesătură scânteietoare în tonuri de verde, 
culoarea unui crâng de bambuşi într-o lumină 
schimbătoare. Pantofii, centura şi pălăria moale erau de 
culoare neagră, cu dragoni într-o nuanţă de galben-palid. 
Acul de pălărie era împodobit cu un smarald. 

Două femei îl conduseseră în tăcere, cu mâinile vârâte în 
mânecile robelor, cu ochii plecaţi, de-a lungul coridoarelor 
de marmură şi jad, apoi de-a curmezişul unei curţi şi prin 
alte coridoare până în camera unde Wen Jian intenţiona să 
primească nişte oaspeţi anume. i 

Tai n-o mai văzuse de când sosiseră. În lectică, ea îi 
spusese că făcuse un plan pentru această după-amiază. El 
nu avea idee care ar fi putut fi sau care era rolul lui. 

La Kuala Nor, noapte de noapte, privind cum răsăreau şi 
apuneau stelele sau luna, ştiuse ce trebuia să facă în 
fiecare clipă. Ce venise să facă acolo. Aici era un dansator 
într-o mulţime de alţi dansatori şi nici nu cunoştea paşii. 

Işi dorea ca Zian să fi fost cu el. Wei Song primise liber 
în acea după-amiază pentru a se duce la propriul ei 
sanctuar kanlin aflat ceva mai departe pe malul lacului. El 
se gândise că acum, odată ce ajunseseră aici, datoriile ei 
puteau fi considerate îndeplinite. Când Song îi făcuse o 
plecăciune şi plecase, el se simţise ciudat de expus. 

Poetul se afla undeva în Ma-wai. Mai fusese oaspete aici 
şi cu altă ocazie. Nu avuseseră timp să vorbească înainte 
să fie conduşi fiecare în altă direcţie. Zian aproape sigur 
gusta din cine ştie ce vin faimos. Tai se întrebă dacă 
femeile se purtaseră la fel de cuviincios cu Nemuritorul 
Surghiunit cum o făcuseră cu el. 

Cele două însoţitoare ale sale îl conduseseră în 


< 375 > 


încăperea pentru audienţe, îi arătaseră paravanele (pictate 
de Wang Shao) şi bancheta joasă aflată în spatele unuia 
dintre ele. Îl invitaseră cu drăgălăşenie să se aşeze. Ar fi 
putut refuza. Dar nu ştia ce ar fi obţinut făcând asta. Părea 
mai înţelept, pe moment, să afle ce făcea Jian. Ce joc 
anume juca, dacă era un joc. 

Descoperi că putea vedea destul de bine prin micuţele 
găuri din paravan. De pe partea pictată nu le zărise. Era 
sigur că aceste găuri şi posibilitatea de a observa 
încăperea rămânând nevăzut nu erau întâmplătoare. 
Tavanul, constată el uitându-se în sus cu uimire, era 
acoperit cu foiţă de aur. Pe el erau modelate flori de lotus 
şi cocori. Pereţii erau din lemn de santal, iar podeaua, din 
marmură. 

Jian aruncă un zâmbet către paravanul lui când intră 
însoţită de intendentul ei, un alt bărbat, nu cel de 
dimineaţă. (Cel de dimineaţă era probabil deja mort.) Nu 
era zâmbetul pe care i-l adresase când fuseseră singuri pe 
drum, îşi zise Tai. 

Chiar înainte să iasă din lectică şi să-l încalece pe Dynlal 
pentru a parcurge restul drumului, o întrebase dacă îl va 
ajuta aici, la Curte. „Nu ştiu”, îi răspunsese ea. 

Ce se petrecea aici nu era menit să-l ajute pe el, decise 
Tai. Poate că se înşela, dar nu credea asta. Se simţea ca un 
laş stând ascuns. Voia să-i înfrunte pe Wen Zhou şi pe 
fratele său. Prin minte îi străfulgeră o imagine în care 
încrucişa sabia cu ei. Liu era neajutorat cu o spadă în 
mână. Zhou era cel mai probabil pe măsura lui Tai sau 
chiar mai bun. Era doar un gând trecător: aici nu erau 
permise armele. Fusese silit să le predea pe ale lui când 
sosise. 

Văzută din dosul paravanului, Jian părea foarte diferită: 
mai rece, mai senină, cu o gravitate care nu existase (nu 
putuse exista) cât timp stătuse tolănită într-o lectică 
parfumată, descojind litchi şi lipindu-şi piciorul dezgolit de 
coapsa lui. 

Şi ea era îmbrăcată în verde, cu un imprimeu cu 
phoenicşi imperiali de acelaşi galben-palid ca dragonii lui. 


< 376 > 


Se întrebă dacă asta avea vreo semnificaţie. Părul ei era 
pieptănat ca mai-nainte, alunecând într-o parte în acel stil 
imitat pe scară largă. Simplul fapt de-a o privi putea avea 
efect asupra unui bărbat. 

Îndărătul lui se afla o uşiţă discretă. Ar fi putut să se 
ridice pe loc şi să plece, dacă uşa nu era încuiată. Se 
întrebă dacă era. Se întrebă dacă exista o uşă şi în dosul 
celuilalt paravan pictat, amplasat în faţa aceluiaşi perete, 
în partea opusă, ambele încadrând un spaţiu destinat lui 
Jian şi prietenilor ei din Ma-wai, în zilele de primăvară. 

Încetă să se mai gândească la toate astea când o văzu pe 
Jian aşezându-se pe o platformă în centrul camerei. Femeia 
acceptă o cupă din partea intendentului şi făcu semn ca 
oaspeţii să fie lăsaţi să intre. 

Uşile înalte se deschiseră. Pătrunseră câţiva bărbaţi şi 
nicio femeie. Jian era singura femeie din încăpere. Până şi 
servitorii care turnau vin în cupe de jad erau bărbaţi. Nu 
existau muzicanți. 

Printre cei sosiți se număra şi Sima Zian. O surpriză. 
Poetul era îmbrăcat cuviincios şi ferchezuit, cu o pălărie 
neagră şi cu părul prins îngrijit. Avea o expresie alertă şi 
amuzată ca de obicei. Tai înregistra faptul, dar nu-l privi 
prea mult timp. Atenţia îi fu atrasă în altă parte. Nu către 
prim-ministru, deşi Wen Zhou intrase şi el în cameră. 

Ascuns, tăcut, înspăimântat şi luptându-se cu mânia, Tai 
îşi privi fratele mai mare pentru prima oară după doi ani. 

Liu mai câştigase în greutate, lucru care i se vedea pe 
chip, dar altminteri era neschimbat. Mai scund decât Tai, 
mai moale. În mătasea neagră, sobră, a mandarinilor, cu 
cingătoarea roşu-închis al celui mai înalt rang şi cu cheia 
simbolică la brâu, intră discret, făcu o plecăciune 
ceremonioasă şi se aşeză în spatele lui Wen Zhou, puţin 
mai la o parte. 

Tai îi ţintuia cu privirea. Nu se putea abţine. Mânie şi 
frică. 

Recunoscu încă o persoană printre cele care intraseră: 
moştenitorul imperial. O altă surpriză, dacă Jian avea 
planuri serioase pentru acea zi. Prinţul Shinzu era faimos 


< 377 > 


pentru destrăbălarea sa, deşi era rareori văzut în oraş şi 
niciodată în Districtul de Nord. 

Prințului i se aduceau femei. Nu mergea el la ele. Era şi 
mai înalt decât prim-ministrul, purtând o barbă scurtă, dar 
mai lată decât cea purtată de mandarini. Avea deja o cupă 
de vin în mână, observă Tai. Cercetând încăperea din locul 
pe care îl ocupase lângă o fereastră deschisă, prinţul îi 
surâse lui Zian, care făcu o plecăciune şi îi zâmbi vesel ca 
răspuns. 

Jian aşteptă până când toţi oaspeţii ei fură serviţi cu vin, 
apoi rosti primele ei cuvinte, adresate vărului ei. li ceru un 
poem, ceva care s-o distreze. 

De după paravanul său, Tai îl văzu pe Zhou 
răspunzându-i cu zâmbetul lui leneş şi încrezător: 

— Noi angajăm oameni care să compună poezii, 
verişoară. Îi ceri asta singurului om de aici ale cărui 
strădanii în mod sigur nu ţi-ar fi pe plac. 

— Dar desigur că vei face un efort? Măcar de dragul 
meu? 

Tai îi simţea zâmbetul viclean în voce. 

— Te iubesc prea mult ca să fac una ca asta, zise Zhou. 

Un bărbat râse aprobator. Tai nu putea să vadă cine era. 

Wen Zhou adăugă: 

— Şi se pare că, dintr-un motiv sau altul, avem un poet 
printre noi. Lasă-l pe el să te amuze, verişoară. Pentru ce 
alt motiv se află aici? 

Bună întrebare. Poetul părăsise oraşul sub unul dintre 
obişnuiţii săi nori de furtună şi asta avusese ceva de-a face 
cu Jian şi cu un poem. Nemuritorul Surghiunit, în cer şi pe 
pământ. Aşa spuneau zvonurile. 

Jian se mulţumi să zâmbească. Avea mai mult de o 
duzină de feluri de a zâmbi, înţelese Tai. Acest zâmbet era 
apropiat de jocul de-a şoarecele şi pisica pe care îl 
experimentase şi el în lectică. Înţelese că ea nu urmărea să 
se amuze pur şi simplu. Tai se întrebă dacă Zhou îşi 
dăduse seama de asta. 

Îl scutură un fior neaşteptat. Nu era sigur de ce. Doica 
lui obişnuia să spună că dacă te înfiori astfel, înseamnă că 


< 378 > 


cineva păşeşte chiar atunci pe pământul unde avea să se 
afle într-o zi mormântul tău. Dacă nu te înfiorai niciodată, 
spunea ea, însemna că erai condamnat să mori înecat sau 
să zaci neîngropat. 

Fratele său ştia şi el aceleaşi poveşti, din aceeaşi sursă. 
Liu avusese parte de aceleaşi fructe din livadă, de acelaşi 
leagăn dintr-un copac aflat în cea mai îndepărtată grădină, 
de acelaşi pârâu pentru a pescui sau înota, de frunzele de 
paulownia acoperind cărarea toamna, toate deodată, de 
aceiaşi profesori, apusuri, păsări revenind la sfârşitul 
fiecărei ierni, de aceleaşi furtuni de vară brăzdate de 
fulgere în copilărie, într-o cameră pe care o împărțeau 
amândoi ascultând tunetul. 

— Mă tem să-i cer maestrului Sima să ne compună vreun 
vers după ultimele pe care ni le-a dedicat la Ta-Ming, zise 
Nepreţuita  Consoartă. Un poem despre un împărat 
decrepit şi iubita lui. 

Îl privi pe poet şi nu-i zâmbi. 

— Sufletul meu suferă şi va suferi până la capătul zilelor 
mele dacă umilul vostru servitor a scris ceva ce să vă 
aducă vouă şi Fiului Cerului altceva decât plăcere, zise cu 
onestitate Sima Zian. 

— Ei bine, zise prim-ministrul zâmbind, unele dintre ele 
nu mi-au adus nici mie vreo plăcere, asta pot să-ţi zic. 

Un alt hohot de râs din partea cuiva, probabil a aceleiaşi 
persoane. 

Zian îl privi, apoi se înclină. 

— Cu anumite suferinţe omul învaţă să trăiască, zise el. 

De data asta, Jian fu cea care râse. Bătu din palme. 

— Vere, vere, exclamă ea, nu te întrece niciodată în 
cuvinte cu un poet! Nu ştii asta? 

Wen Zhou se îmbujoră. Tai se luptă să-şi înăbuşe un 
zâmbet. 

— Eu credeam că un poet în dizgrație, fără rang sau 
funcţie, este cel care trebuie să fie precaut, zise el cu 
răceală. 

Tai îşi privi instinctiv fratele. Îşi petrecuse o bună parte 
din copilărie privindu-l pe Liu şi încercând să-i citească 


< 379 > 


gândurile. Chipul lui Liu era impasibil, dar ochii lui 
cercetători se mişcau de la femeie la poet, apoi iute către 
bărbatul care - în mod neaşteptat - sparse tăcerea ce 
ameninţa să se instaureze. 

— Sunt multe feluri de a măsura rangul cuiva, după cum 
ne-a învăţat Maestrul Cho, zise încet prinţul Shinzu. Cât 
despre chestiunea precauţiei, aş avea şi eu o întrebare 
pentru prim-ministru. Deşi mă tem să nu-i stric plăcerea 
dragei noastre Jian. 

— Dintre toţi oamenii, tu nu trebuie să te temi niciodată 
de aşa ceva, zise Wen Jian cu drăgălăşenie. 

Tai nu ştia cum să interpreteze asta. Sau atitudinea 
prinţului, rezemat de perete lângă o fereastră, ţinând cupa 
cu atâta neglijenţă încât aproape că vărsa vinul din ea. 
Vocea lui Shinzu era mai limpede decât se aşteptase Tai. 
De fapt, nu-l auzise niciodată pe prinţul moştenitor 
vorbind. Ştia numai poveştile despre el. 

— Sunt, desigur, în serviciul înălţimii voastre, ilustre 
domn, spuse Wen Zhou făcând o plecăciune. 

Trebuia să se încline, desigur. Dar nu părea să-i facă 
plăcere. În ascunzătoarea sa, Tai se simţea deja obosit 
încercând să înţeleagă legăturile şi tensiunile din încăpere, 
să citească înțelesurile de suprafaţă, fără a se mai gândi şi 
la cele ascunse. 

— Îţi sunt recunoscător, spuse prinţul. 

Sorbi din vin. Făcu semn către un servitor şi aşteptă să-i 
fie umplută cupa. Cei din sală aşteptară odată cu el. Când 
servitorul se retrase, Shinzu se rezemă din nou de perete, 
relaxat şi îl privi pe Wen Zhou. 

— Ce ai făcut în privinţa lui An Li? întrebă el. 

Dincolo de paravan, Tai se pomeni ţinându-şi răsuflarea. 

— Domnul meu, doriţi să discutăm politică de stat aici? 

Zhou aruncă o privire grăitoare către poet, apoi către 
alţi doi-trei bărbaţi din încăpere. 

— Da, doresc, zise calm Shinzu. Printre altele, aş dori să 
ştiu despre care dintre politicile statului este vorba aici? 

Urmă o nouă tăcere. Avea moştenitorul împăratului 
dreptul să-l întrebe asta pe prim ministru? Tai nu ştia. 


< 380 > 


— Verişoară... începu Zhou, întorcându-se către singura 
femeie din încăpere. În mod sigur o adunare plăcută într-o 
seară de primăvară nu este... 

— Adevărul este, îl întrerupse destul de blând Jian, că şi 
mie mi-ar plăcea să ştiu asta, recunosc. Cu privire la An Li. 
În fond - şi oferi încăperii un zâmbet splendid - este 
copilul meu adoptiv! O mamă e mereu îngrijorată, doar 
ştii. Pentru eternitate. 

De data asta, tăcerea era aproape dureroasă. Zhou se 
uită peste umăr la Liu. Fratele lui Tai înaintă puţin (doar 
puţin). Se înclină dinaintea lui Jian, apoi dinaintea 
prinţului. 

— Iubite prinţ, ilustră doamnă, din câte ştim noi, 
guvernatorul An a părăsit capitala. 

Ceea ce era adevărat, după cum ştia Tai, dar nu 
constituia un răspuns. 

— Aşa-i, zise imediat Shinzu. Acum trei zile, pe înserat. 

— Iar fiul său cel mare a plecat înaintea lui, adăugă Jian, 
fără să mai zâmbească. An Rong a pornit către nord-est cu 
o mică trupă, pe cai buni. 

— Roshan, însă, a pornit către vest, zise Liu. 

Fratele său îi îndepărta de orice întrebare pe care ar fi 
avut-o prinţul, înţelese Tai. 

Însă nu reuşea. 

— Ştim asta, zise prinţul. S-a întâlnit cu fratele tău pe 
drumul către Chenyao. 

Lui Tai i se tăie răsuflarea. 

— Cu fratele meu? zise Liu. 

Părea zguduit şi probabil că nu se prefăcea. Liu era abil 
în a-şi ascunde simţămintele, nu în a le mima. 

— Cu Shen Tai! exclamă în aceeaşi clipă prim-ministrul. 
De ce a făcut asta? 

— Îmi imaginez că a fost vorba despre caii sardieni, zise 
nepăsător Shinzu. Dar nu despre asta voiam să discut. 

— Ar trebui! exclamă prim-ministrul. Este evident că 
Roshan... 

— Este evident că Roshan este interesat ce anume se va 
întâmpla cu ei. Este comandantul Grajdurilor Imperiale, 


< 381 > 


printre alte funcţii. E datoria lui să se intereseze, nu? 

Prinţul se desprinse de zid. 

— Nu, întrebarea mea este pentru tine, prim-ministrule 
Wen, şi pentru sfetnicul tău, desigur, dat fiind că se 
dovedeşte atât de bine informat. Spuneţi-mi, vă rog, de ce 
v-aţi angajat în acţiuni menite să-l alunge din oraş sau 
chiar mai rău? 

Tai înghiţi cu noduri şi se sili să respire din nou, cu 
prudenţă. 

— Fiul Cerului l-a invitat aici, vere. Ştim cu toţii asta, 
spuse Jian clătinând din cap. Chiar eu i-am cerut-o, mă 
amuză ori de câte ori vine la Curte. 

Abia în acea clipă Tai înţelese că ea şi prinţul lucrau 
împreună şi că nimic nu se petrecea în mod spontan. 

— Să-l alung din oraş? repetă Wen Zhou. Cum aş fi putut 
face asta? 

Prinţul sorbi din vin, apoi spuse: 

— Răspândind în Ta-Ming şi în Curțile mandarinilor 
zvonuri despre intenţiile sale. Şi făcând asta în timp ce el 
se afla în Xinan, departe de soldaţii săi şi simțindu-se 
vulnerabil din pricina asta. 

Din cameră dispăruse orice urmă de relaxare. 

Tai îi văzu pe doi sau trei dintre cei prezenţi începând să 
bată în retragere, ca şi cum ar fi luat distanţă de o 
încăierare. Ochii depărtaţi ai lui Sima Zian săreau de la un 
vorbitor la altul, absorbind totul cu lăcomie la fel cum 
absorbeau lumina. 

— Uneori, zise încet fratele lui Tai, zvonurile care se 
răspândesc pot fi adevărate. 

Shinzu îl privi, apoi spuse: 

— Da, pot. Dar există anumite căi de a te purta cu un om 
puternic ca An Li. Acestea nu includ să-l faci să se simtă 
pus cu spatele la zid sau ameninţat cu distrugerea în 
mâinile unui prim-ministru. 

— Distrugerea? MNu de către mine, zise Zhou 
recăpătându-şi calmul. Nu sunt decât un servitor al 
imperiului. Gloriosul nostru împărat, fie să trăiască pentru 
totdeauna, este cel care ar trebui să decidă aşa ceva! 


< 382 > 


— În acest caz, zise prinţul cu o voce fină ca mătasea, n- 
ar fi fost mai înţelept să-l pui la curent pe gloriosul împărat 
şi poate şi pe alţii cu privire la intenţiile tale? Acesta este, 
adăugă el, un joc atât de periculos, că nu poate fi descris 
în cuvinte. 

— Nu e un joc, înălţimea voastră! zise Wen Zhou. 

— Cred că aici nu-s de acord cu tine, spuse prinţul. 

Nu era nici urmă de indolenţă sau de beţie în 
comportarea lui, îşi zise Tai. Ce însemna acest moment? 
Ce se petrecea aici? 

Îl văzu pe prinţ punându-şi cupa pe o măsuţă lăcuită. 
Shinzu adăugă: 

— Îmi pare rău s-o spun, dar mi se pare că aici este 
vorba mai degrabă de doi oameni care se luptă pentru 
putere decât de imperiu sau de împărat, fie să mai 
domnească încă o mie de ani. 

— Simt nefericit să aflu că asta credeţi, murmură Zhou. 

— Sunt convins că eşti, se arătă de acord prinţul. La fel 
a fost şi tata. 

Rostise acestea foarte calm. 

— Aţi... aţi vorbit despre asta cu împăratul? întrebă 
Zhou roşind din nou. 

— Ieri-dimineaţă. În Grădina Salcâmilor de aici. 

— Iubite prinţ, permiteţi? spuse fratele lui Tai. Nu 
înţelegem. Vă rog, luminaţi-ne pe toţi. Spuneţi că sunt căi 
de a te purta cu Roshan. Aceasta sugerează să sunteţi de 
acord că trebuie făcut ceva în privinţa lui, dacă umilul 
vostru servitor o poate spune. Domnul prim-ministru şi toţi 
cei care lucrăm în mod umil pentru a-l ajuta în 
însărcinările sale dificile vă vom fi recunoscători pentru 
călăuzire. Cum poate fi îndepărtat pericolul pe care 
generalul An îl reprezintă pentru Kitai şi pentru această 
dinastie? 

Acum nu mai era nimic, dar absolut nimic amuzant în 
încăpere, îşi zise Tai. 

Prinţul, moştenitorul lui Taizu, zise, vorbind la fel de 
încet ca Liu. 

— Oferindu-i onoruri şi putere. Invitându-l aici pentru ai 


< 383 > 


se oferi şi mai multe onoruri, şi mai multă putere, ceea ce 
au şi făcut Nepreţuita Consoartă şi măritul meu tată. 
Oferindu-i un banchet după altul, în Ta-Ming sau aici, în 
Ma-wai, şi apoi privindu-l cum moare de boala zahărului, 
ceea ce oricum se întâmplă deja. 

Wen Zhou deschise gura, dar Shinzu ridică o mână. 

— Şi, după ce marele şi gloriosul An Li se duce, din 
păcate, să-şi întâlnească strămoşii, oferindu-i cea mai 
luxoasă înmormântare pe care a avut-o vreodată vreun 
conducător militar barbar în toată istoria Kitaiului. 

Tăcu. Toţi cei din încăpere erau fascinaţi. 

— Apoi aducându-l la Curte pe fiul său cel mare şi 
oferindu-i toate plăcerile şi tot luxul pe care şi-l doreşte. 
Făcându-l pe acel fiu comandant suprem al armatei sau 
lider al Celor O Mie de Călăreţi sau ambele! Şi făcând 
acelaşi lucru şi pentru fii mai mici. Ţinându-i pe toţi aici, 
pe viaţă. Oferindu-le orice femeie din Xinan pe care ar 
putea s-o placă. Orice cal pe care şi-ar dori să-l călărească. 
Dându-le palate, jad şi locuinţe la ţară, valuri nesfârşite de 
vin şi veşminte mai fine decât au purtat în viaţa lor, în timp 
ce trei guvernatori noi preiau controlul armatelor şi 
provinciilor din nord-est. 

Îl privi pe Zhou. 

— Asta faci, prim-ministrule Wen, dacă te gândeşti la 
binele imperiului şi nu la un război privat dintre doi 
bărbaţi care se urăsc şi se tem unul de altul. Disputele 
private, Wen Zhou, pot deveni mult mai mult de-atât. 

Urmă o tăcere. Nimeni nu se grăbi s-o umple. 

— Orice femeie? zise Jian ducând o mână la piept. Vai de 
mine! 

Prinţul Shinzu râse în gura mare. 

Tai îşi dădu seama că uitase din nou să respire. 
Reîncepu cât de discret putu. 

— Nu e atât de simplu! zise Wen Zhou apăsat. Nu când 
omul în cauză, aşa bolnav cum o fi sau nu, rămâne un ins 
nespus de ambitios. 

— La Curte nimic nu-i simplu, zise Jian înainte să apuce 
prinţul să vorbească. Vere, eşti însărcinat să călăuzeşti un 


< 384 > 


imperiu. An Li este unul dintre cei însărcinaţi să-l extindă 
şi să-l apere. Dacă vă petreceţi zilele şi nopţile dându-vă 
ocol unul altuia ca nişte cocoşi de luptă cu gheare de 
metal, ce se va alege de Kitai? O să ne mulţumim să vă 
urmărim şi să facem pariuri? 

Din ascunzătoarea sa, Tai nu putu să nu se întrebe în 
tăcerea minţii lui: „Şi împăratul ce face în privinţa asta? 
Aici, pe pământul iubit de zei, nu e datoria lui să rezolve 
aceste probleme, în numele supuşilor lui?” 

Apoi îi veni o idee şi i se tăie din nou răsuflarea. 

— Cocoşi de luptă? repetă Wen Zhou cu capul sus. 

Shinzu încuviinţă. 

— O descriere potrivită. Cine să fie stăpânul ringului de 
luptă, împingându-i deoparte pe ceilalţi, indiferent de 
costuri. Prim-ministrule Wen, odată cu poverile ce-ţi apasă 
pe umeri vin şi mari privilegii. A fost valabil şi pentru Chin 
Hai înaintea ta. El era - şi o ştim cu toţii - un om puternic 
şi temut. Roshan a ales să te pună la încercare în primul 
tău an în funcţie. E cineva surprins? Că un conducător 
militar testează puterea şi voinţa palatului Ta-Ming? Cum 
crezi că i-ai răspuns, prim-ministru al tatălui meu? 

Vocea lui Wen Zhou era fermă. 

— L-am prevenit în mod repetat pe măritul împărat. Am 
avertizat Cenzoratul, Trezoreria şi pe miniştri, inclusiv pe 
cei care supervizează armatele. Am avertizat-o pe 
fermecătoarea mea verişoară. Dacă v-aţi fi exprimat 
interesul pentru aceste chestiuni înainte de ziua de azi, v- 
aş fi avertizat şi pe domnia voastră! Sunteţi nedrept, 
seniore. Verişoară, v-am prevenit pe toţi în privinţa lui 
Roshan. 

— Dar şi el ne-a prevenit în privinţa ta, zise Jian zâmbind 
cu blândeţe. In ce situaţie îl pune asta pe Fiul Cerului, 
vere? 

— El... An Li te-a prevenit în privinţa mea? 

— Îl crezi prost, vere? 

— Sigur că nu. Altminteri nu ar mai fi aşa periculos. 

— Nu neapărat, zise prinţul. Prostia poate fi la rândul ei 
periculoasă. 


< 385 > 


Clipă de clipă, cuvânt cu cuvânt, Tai se vedea silit să 
revizuiască tot ce crezuse vreodată că ştia despre Shinzu. 

— Vere, zise Jian, până de curând s-ar fi părut că nu vă 
puneaţi în pericol decât unul pe altul, nu şi imperiul. Dar 
dacă ura dintre doi bărbaţi pune în pericol Kitaiul... 

Lăsă ideea neterminată. 

— l-ai arestat doi dintre sfetnici în această primăvară. 
Pentru că se duseseră la astrologi. 

Sprâncenele prinţului se încruntară. 

Fratele lui Tai spuse repede: 

— Ancheta a stabilit că era adevărat, iubite prinţ. 

— Ancheta a stabilit şi că asta era o problemă foarte 
importantă? replică la fel de iute prinţul. Sau a fost pur şi 
simplu o provocare? Spune-mi, sfetnic al prim-ministrului! 

Zhou ridică o mână, un gest discret care opri răspunsul 
lui Liu. 

Apoi Wen Zhou se înclină dinaintea prinţului şi a lui Jian 
şi spuse cu demnitate. 

— Este posibil să mă fi înşelat. Niciun servitor al 
împăratului nu trebuie să se considere infailibil. Nu doresc 
decât să servesc Kitaiul şi tronul cât de bine îmi stă în 
putinţă. Sunt pregătit să primesc sfaturi. 

— Bine, zise Jian. 

— Bine, într-adevăr, zise Shinzu. Şi în mod sigur nu mai 
este necesar să continuăm să discutăm acest subiect într-o 
fermecătoare după-amiază la Ma-wai. Dar înainte să ne 
întoarcem la amuzamentele noastre, spune-mi, prim- 
ministrule, unde pot să îl găsesc pe unul dintre soldaţii tăi? 
Feng îl cheamă, din câte mi s-a spus. 

— Cum? zise Zhou. Onorabilul... prinţul întreabă despre 
un membru al gospodăriei mele? 

— Da, zise prinţul afabil. 

Îşi recuperase cupa de vin. O întinse să-i fie umplută. 

— Am trimis câţiva dintre oamenii mei la tine acasă 
pentru a-l aduce la Ta-Ming. Dar se pare că a părăsit 
Xinanul. Unde ar putea fi acest om? 

Tai îşi privi fratele. Şi de astă dată tot din instinct. 
Chipul lui Liu exprima perplexitate. Indiferent despre ce-o 


< 386 > 


fi fost vorba, Liu nu ştia. 

— Garda mea? întrebă Wen Zhou. Vreţi să vorbiţi cu un 
membru al gărzii mele? 

— Aşa am spus, murmură prinţul. Am mai spus şi că 
pare să fi dispărut. 

— Nicidecum, zise Zhou. A fost trimis la familia mea. 
Părinţii mei sunt într-un pericol sporit de când cu toate 
aceste tulburări şi m-am gândit că ar trebui să aibă un 
paznic experimentat care să le supravegheze personalul 
casnic. 

— Tulburări, repetă prinţul. Deci acum ar trebui să se 
afle acolo? 

— Încă pe drum, a plecat abia acum câteva zile. 

— De fapt nu-i aşa, omul se află aici, în Ma-wai, zise Jian. 

Glasul îi era blând. Toţi cei din încăpere se întoarseră 
către ea. 

— Poate ar fi trebuit să vă informez pe amândoi, vere şi 
dragul meu prinţ. Am pus ca omul să fie urmărit şi întors 
din drum după ce am primit anumite informaţii. 

— Ştiai că a plecat? 

Expresia prinţului era una admirativă. 

— Părea o presupunere rezonabilă că avea s-o facă. 

— Mi-ai oprit omul din drum? întrebă Zhou cu o voce 
ciudată. 

— Mult prea stimată doamnă, vă rog, ce informaţie? o 
întrebă Liu. 

Tai nu ştia dacă să se amuze de confuzia fratelui său sau 
să-l compătimească. Chiar mai mult decât Tai, Liu nu 
putea suferi să nu înţeleagă ce se petrecea. 

— Ni s-a sugerat, zise Jian tot cu blândeţe, că e posibil 
ca omul să fi comis un omor înainte să plece. Dragă vere, 
sunt convinsă că asta-i o noutate pentru tine. 

Fireşte că nu era o noutate. Tai îşi reaminti: se afla 
printre dansatori şi nu cunoştea muzica. 

— Fireşte că-i o noutate! exclamă prim-ministrul. Omor? 
Cine susţine aşa ceva? 

— Gărzile Păsării de Aur au înaintat un raport privitor la 
o crimă care s-a petrecut cu câteva nopţi în urmă. 


< 387 > 


Fuseseră alertate că urma să aibă loc un act violent şi 
câteva se aflau acolo când s-a petrecut. Nu au făcut nicio 
arestare, cerând mai întâi sfat de la palat. Îţi dai seama de 
ce au făcut-o: ucigaşul era soldatul tău. 

— Sunt şocat! Cine le-a dat de veste despre acest lucru 
teribil? 

Prim-ministrul, observă Tai, nu întrebase cine fusese 
ucis. 

Ţinând cont de toate, calmul lui Zhou era remarcabil. 
Educaţia aristocratică într-adevăr era altceva, îşi zise Tai. 
Familiile Wen din sud nu se numărau printre cele mai 
bogate din dinastie, dar aveau o genealogie care cobora 
mult înapoi în timp. 

Aşa se face că Jian ajunsese soţia unuia dintre prinții 
mai puţin importanţi înainte de a se înălța mult deasupra 
acestei poziţii. 

— Cine ne-a dat de veste? Roshan, din întâmplare, zise 
prinţul Shinzu. 

— Pe cine e acuzat că ar fi ucis? întrebă Liu, în sfârşit. 

— Un funcţionar civil fără importanţă, zise prinţul. Mi s- 
a spus că era unul dintre tovarăşii de băutură ai fratelui 
tău. Îl chema Xin. Xin Lun, parcă... 

— Şi... şi spuneţi că An Li le-a spus Gărzilor Păsării de 
Aur că acest lucru era pe punctul de a se petrece? se 
bpâlbâi Liu. 

— Ei bine, zise Jian cu regret în voce, acest om, maestrul 
Xin, părea să se teamă că-i în pericol ca urmare a anumitor 
veşti sosite la Ta-Ming dinspre vest. I-a scris lui Roshan ca 
să-i ceară ocrotire. 

Tai îl privea pe prim-ministru. Zhou era impresionant în 
acel moment, netrădând nimic din ceea ce trebuie să fi fost 
o nelinişte extremă. 

— Şi guvernatorul An...? întrebă Liu. 

— ...a alertat Gărzile Păsării de Aur, aşa cum se 
cuvenea. Se pare că au sosit prea târziu ca să poată 
împiedica omorul. Este o problemă tare neplăcută, zise 
Jian. 

— Cum nu se poate mai neplăcută, murmură prim- 


< 388 > 


ministrul. 

— Îmi imaginez cât de tare trebuie să te supere, dragă 
vere, faptul că ai trimis un individ atât de violent să aibă 
grijă de dragii tăi părinţi. Propriul meu unchi şi draga mea 
mătuşă. Spiritele să-i protejeze! zise Jian. Desigur, vom 
afla mai multe când acest Feng va fi interogat. 

— Nu... nu s-a întâmplat încă? 

În vocea lui Wen Zhou se simţea o uşoară încordare. 
Deodată, Tai se pomeni savurând momentul. 

Asta însă nu dură mult. 

— Îl aşteptam pe maestrul Shen Tai, zise Jian pe un ton 
practic. Ca să aflăm ce mai are de adăugat la povestea 
asta. Am discutat eu însămi cu el mai devreme. 

— Cu... aţi discutat cu fratele meu? zise Liu. 

— Da, dat fiind că totul pare a avea cumva de-a face cu 
el. 

Jian îşi privi vărul şi nu mai zâmbea deloc. 

— Cred că-mi place de el, continuă ea. Am decis că ar 
trebui să aibă ocazia să asculte înainte să vorbească el 
însuşi. 

Liu fu cel care înţelese. 

Privi, pe rând, cele două paravane. Chipul îi era aproape 
de necitit. Aproape. Dacă-l cunoşteai bine, existau indicii. 
Jian privi, ca din întâmplare, către locul unde se ascundea 
Tai. 

Şi ăsta era, îşi zise Tai, cel mai clar semnal de a se 
alătura dansului pe care avea să-l primească. 

Se ridică şi-şi îndreptă hainele. Apoi ocoli paravanul, 
ştergând în treacăt peretele de santal şi ieşi la vedere. 
Urmă o anumită uimire care, presupuse el, i-ar fi putut 
face plăcere Nepreţuitei Consoarte. Nu şi lui. 

Nu ştia ce se aştepta din partea lui. Se înclină dinaintea 
moştenitorului şi a lui Jian. Nu şi dinaintea prim- 
ministrului sau a fratelui său mai mare. S-ar fi cuvenit să 
facă şi una, şi alta, desigur. Reuşi să-i arunce un zâmbet 
scurt lui Sima Zian. Poetul zâmbea cu gura până la urechi, 
savurând în mod evident spectacolul. 

Tai îşi drese vocea. O încăpere plină de persoane de 


< 389 > 


rang înalt îl ţintuia cu privirile. 

— Vă mulţumesc, mărită doamnă, zise el. Recunosc, am 
fost nefericit la gândul de a mă ascunde, dar servitorul 
dumneavoastră se înclină dinaintea înţelepciunii domniei 
voastre. 

— Vai de mine! zise ea râzând. Mă faci să par atât de 
bătrână! IÎnţelepciune? Voiam doar să văd ce feţe o să facă 
atunci când o să ieşi! 

Ceea ce nu era adevărat şi el o ştia. Toţi o ştiau. Dar Tai 
începea să înţeleagă că asta făcea parte din felul în care 
dansa Jian la această Curte. Din felul în care îi făcea pe 
alţii să danseze. Asta se ascundea dedesubtul mătăsurilor 
şi parfumului. Nu trebuia să te afli mult timp în compania 
ei până să înţelegi. 

Acum că se afla printre ei, faptul că el şi ea purtau 
aceleaşi culori nu putea trece neobservat. Tai se întrebase 
dacă era intenţionat. Fireşte că era. 

Mai înainte luase o decizie, îşi aminti sieşi. Dacă nu 
putea să ţeasă intenţii subtile pentru a obţine un model 
cunoscut, trebuia să facă lucrurile altminteri. Nu prea avea 
de ales, nu? Fie accepta rolul de marionetă, o bucată de 
lemn într-un potop, fie căpăta un anume control asupra a 
ceea ce se întâmpla. 

Şi aici nu putea face asta decât într-un fel. 

Se întoarse către Wen Zhou. 

— De unde aţi aflat că eram la Ruala Nor? 

Ar fi putut să recurgă la o formulare politicoasă, 
precedată de plecăciuni şi de un salut respectuos. N-ar fi 
trebuit să pună întrebarea deloc. 

Zhou îl privi posomorât. Nu scoase o vorbă. 

— Frate al doilea, zise Liu, puţin cam tare. Fii binevenit 
printre noi! Ai adus mare onoare familiei noastre. 

Liu se înclină şi nu era numai salutul minimal impus de 
politeţe. 

Nu putea înainta pe aici decât direct, îşi zise Tai. 

— Iar tu ai adus ruşine amintirii tatălui nostru, Frate 
Dintâi. Nu te-ai gândit ce ar fi simţit el la gândul de a o 
trimite pe Li-Mei în nord, printre barbari? 


< 390 > 


— Dar fireşte! exclamă prinţul Shinzu. Uitasem: cea mai 
nouă dintre prinţesele noastre face parte din această 
familie! Ce interesant! 

Tai se îndoia că prinţul uitase cu adevărat. Liu nu-i 
răspunse. Asta mai putea să aştepte. 

Se întoarse către Zhou. 

— Nu mi-aţi răspuns. 

Nu putea să procedeze altfel decât direct. Sau să 
accepte să fie o ţandără dusă de curenţi. 

— Nu ştiu să existe, în orice dinastie, vreun protocol 
care să oblige un prim-ministru să răspundă la o întrebare 
formulată în asemenea termeni, zise Wen Zhou cu răceală. 
Cred că se impune o bătaie cu bastonul. 

Tai îl văzu pe Zian făcându-i semn din ochi, îndemnându- 
l] la prudenţă. Decise să-l ignore. El era aici. Li-Mei 
plecase. Yan murise pe malul unui lac rece. Iar tatăl său 
zăcea mort sub o piatră funerară pe care Tai nici nu o 
văzuse. 

— Înţeleg, zise el.. Roshan m-a prevenit că s-ar putea să 
evitaţi întrebarea. 

Zhou clipi uluit. 

— Ai vorbit cu el? 

Era rândul lui Tai să ignore o întrebare. 

— O bătaie cu bastonul, aţi zis? Câte lovituri? Oamenii 
mor câteodată după o asemenea bătaie, domnule prim- 
ministru. Asta ar putea să coste imperiul două sute 
cincizeci de cai sardieni. 

Dacă tot făcea asta, îşi zise Tai, măcar s-o facă până la 
capăt. Se simţea încântat să aibă ocazia asta, să iasă din 
ascunzătoare, să stea dinaintea acestor oameni şi să 
spună: 

— Nu credeţi că putem face o excepţie de la protocol 
când e vorba de o crimă? Vă întreb din nou, de unde ştiaţi 
că mă aflam la Kuala Nor? 

— Crimă? Pari destul de sănătos. Eşti o nălucă şi tu, 
Shen Tai? 

Sosise momentul, îşi zise Tai. Poetul încetase să mai 
încerce să-i atragă atenţia. Prinţul se desprinsese din nou 


< 391 > 


de zid. Numai Jian părea calmă, stând (singura persoană 
aşezată) pe platforma ei, în mijlocul tuturor. 

— Nu, domnule prim-ministru, nu sunt mort. Dar 
învățatul Chou Yan a murit de mâna asasinei trimise după 
mine. Sunt persoane care au recunoscut asta. Falsa 
kanlină care mi-a ucis prietenul. Ceilalţi doi asasini, care 
şi-au mărturisit motivele dinaintea guvernatorului Xu din 
Chenyao. 

Făcu o pauză, lăsându-i să înregistreze numele acestuia. 

— Aceştia din urmă au fost de asemenea văzuţi de Sima 
Zian şi însăşi fiica guvernatorului ne-a adus numele pe 
care le-au mărturisit ucigaşii. Aşa că mai sunt şi alţii care 
pot vorbi despre asta. Şi apoi, domnule prim-ministru, 
Roshan mi-a oferit o copie a scrisorii pe care i-a trimis-o 
Xin Lun spunându-i că se temea să nu fie ucis fiindcă ştia 
prea multe. 

— Copia unei scrisori? De la Roshan? Nici nu ştie să 
citească! 

Zhou reuşi chiar să râdă. 

— După toate câte am auzit în această după-amiază, unii 
dintre noi ascunşi după un paravan, despre uneltirile lui? 
Doar nu crezi că e altceva decât un fals grosolan menit să- 
mi facă rău mie? Unicului om care i se opune în mod 
deschis? Doar nu eşti chiar atât de... 

— Nu e un fals, zise Tai. Lun a murit în noaptea aia. 
Exact aşa cum se temea. Şi Gărzile Păsării de Aur au văzut 
cine a făcut-o. 

Se răsuci către tratele său, ignorându-l pe Zhou, ca şi 
cum n-ar mai fi avut nimic să-i spună. Îl privi pe Liu. Inima 
îi bubuia în piept. 

— Cineva a încercat să te ucidă la Kuala Nor? întrebă 
Liu. O spusese încet. Punând informaţiile cap la cap sau 
dând impresia c-o făcea. 

— Şi în Chenyao. 

— Înţeleg. Ei bine. Eu am ştiut unde eşti, zise Liu. 

— Ai ştiut. 

Era ciudat să-i vorbească din nou fratelui său, privindu-l, 
încercând să-i ghicească gândurile. Tai îşi reaminti că Liu 


< 392 > 


era suficient de abil în privinţa asta ca să se poată preface. 

— Am încercat să te conving să nu pleci, îţi aminteşti? 

— Aşa-i, spuse Tai. I-ai spus prim-ministrului unde eram? 

Întrebarea pe care aştepta s-o pună de când părăsise 
lacul şi munţii. 

Liu încuviinţă. 

— Cred că da, am pomenit despre asta într-o discuţie. 

I-o spuse pur şi simplu, fără nicio ezitare. Şi el putea să 
fie direct sau să dea impresia că este. 

— Ar trebui să-mi verific notițele. Iau notițe despre tot. 

— Despre absolut tot? întrebă Tai. 

— Da, spuse fratele său. 

Era probabil adevărat. 

Chipul lui Liu, antrenat cu grijă din copilărie, nu trăda 
nimic, iar încăperea era mult prea publică pentru ceea ce 
voia Tai să spună, din nou, de data asta faţă în faţă, cu o 
mână înfiptă zdravăn în gulerul robei lui Liu. Voia să-i 
spună că umpluse de ruşine amintirea tatălui lor prin ceea 
ce-i făcuse lui Li-Mei. 

Nu era însă locul sau momentul. Se întrebă dacă aveau 
să fie vreodată locul şi momentul. Şi îşi mai dădu seama şi 
că, din motive care treceau dincolo de propria lui poveste, 
această întâlnire nu putea aduce o rezolvare decisivă cu 
privire la tentativele de omor. Erau alte probleme mult mai 
complexe. 

Nu era singurul care gândea astfel sau gândurile îi 
fuseseră anticipate. Se aflau în prezenţa unei dansatoare. 

— Poate ar trebui să aşteptăm ca soldatul vărului meu să 
răspundă la nişte întrebări, zise Jian. Poate putem discuta 
despre altele? Nu mi se pare atât de amuzant pe cât 
crezusem. 

Un ordin de a înceta, nici mai mult, nici mai puţin. 

Tai o privi. Era rece şi poruncitoare. El trase aer în piept 
înainte să spună: 

— Iertare, ilustră doamnă. Un prieten drag mie a fost 
ucis într-un loc aflat dincolo de graniţă. A murit încercând 
să mă prevină cu privire la sora mea. Supărarea m-a făcut 
să mă comport într-un fel de neiertat. Servitorul 


< 393 > 


dumneavoastră vă cere iertare. 

— Şi o ai! zise ea imediat. Trebuie să ştii că o vei primi - 
de la toţi cei din Ta-Ming - pentru onoarea pe care ne-a 
adus-o tuturor. 

— Şi pentru cai! zise Shinzu vesel, ridicând o cupă în 
direcţia lui Tai. Orice întrebări sau necazuri am avea, 
oricare dintre noi, datoria noastră este să ne amuzăm 
gazda. Altminteri cum am mai putea să ne numim oameni 
civilizaţi? 

Un servitor apăru alături de Tai aducându-i vin. Luă 
cupa. Era vin cu aromă de piper şi era delicios. Cum să nu 
fie? 

— Am cerut un poem, zise Jian pe un ton plângăreţ. 
Acum o jumătate de viaţă! Vărul meu a refuzat, poetul 
nostru rătăcitor a refuzat. Nu există aici niciun bărbat în 
stare să-i facă o plăcere unei femei? 

Sima Zian înaintă. 

— Graţioasă şi măreaţă doamnă, murmură el, frumuseţe 
a  strălucitelor noastre vremuri, poate servitorul 
dumneavoastră să facă o propunere? 

— Fireşte, zise Jian. S-ar putea chiar să-ţi câştigi 
iertarea, dacă este o propunere bună. 

— Trăiesc numai cu această speranţă, zise Zian. Propun 
să aleagă cineva două teme, iar cei doi fraţi ai noştri, fii lui 
Shan Gao, să compună fiecare câte o poezie. 

Tai se crispă. Jian bătu din palme încântată. 

— Ce idee isteaţă! Chiar aşa vom face! Şi cine altul să ne 
ofere subiectele dacă nu Nemuritorul nostru cel 
Surghiunit? Insist! Tu o să alegi, iar fiii generalului Shen 
vor improviza. Sunt fericită din nou! Are toată lumea vin? 

Fratele lui, din câte ştia Tai, trecuse examenele 
imperiale printre primii trei din anul său. Se pregătise 
toată viaţa pentru ele. Poezia sa era impecabilă, precisă, 
perfectă. Aşa fusese dintotdeauna. 

Tai petrecuse doi ani la Kuala Nor încercând să devină 
poet în coliba sa singuratică, noaptea, cu prea puţin succes 
după propria lui estimare. 

Îşi spuse că era doar un amuzament, o distracţie de 


< 394 > 


după-amiază la Ma-wai, unde oamenilor le plăcea să se 
joace, nu o competiţie cu vreo semnificaţie specială. li 
venea să-l blesteme pe poet. De ce îi făcea Zian asta? 

Îl văzu pe Liu înclinându-se dinaintea lui Jian cu 
gravitate, fără să zâmbească. „Nu zâmbeşte niciodată”, 
spusese ea în lectică. Tai se înclină la rândul său şi reuşi 
să-i ofere un zâmbet strâmb. Probabil că părea îngrijorat, 
îşi zise el în sinea lui. 

— Xinan şi luna acestei nopţi, spuse Sima Zian. Orice 
format poetic doriţi. 

Prinţul chicoti. 

— Maestre Sima, oare trebuia să ne mai întrebăm? 
Întotdeauna alegi luna? 

Zian zâmbi cu o bună dispoziţie de zile mari. 

— Destul de des, înălţimea voastră. Am urmat-o în 
fiecare zi a vieţii mele. Mă aştept să mor la lumina lunii. 

— Peste mulţi ani, să sperăm, zise prinţul cu graţie. 

Tai se întreba - printre multe alte lucruri - cum de se 
înşelase atât de tare toată lumea cu privire la acest bărbat. 
Avea un răspuns sau o parte dintr-unul: de-a lungul anilor, 
pentru moştenitorii imperiali, orice semn de ambiţie se 
dovedise un pericol fatal, iar competenţa, inteligenţa şi 
profunzimea puteau foarte uşor să fie considerate 
asemenea semne. Era mai sigur să bei zdravăn şi să te 
bucuri de compania femeilor. Ceea ce ridica o altă 
întrebare: ce făcea Shinzu acum? 

Zian murmură: 

— Ştiţi... ei bine, nu, nu aveţi de unde şti pentru că nu 
am spus nimănui... dar uneori am visat despre o a doua 
lună despre care să scriu.!* N-ar fi un dar? 

— Mi-ar plăcea un asemenea dar, zise încet Jian. 

Tai îşi aminti (uneori trebuia să-ţi aminteşti asta) că era 
foarte tânără. Era mai tânără decât sora lui. 

Jian se întoarse să-l privească întâi pe el, apoi pe Liu. 

— Cel Dintâi Fiu trebuie să înceapă primul, indiferent ce 
protocoale încălcăm. 


13 Aluzie la faptul că acţiunea mai multor romane ale lui Guy Gavriel 
Kay are loc într-un univers unde există două luni. 


< 395 > 


Wen Zhou se retrăsese când începuse acest joc nou. Îl 
privea însă, cu un zâmbet subţire. Tai avea senzaţia că 
simţurile sale deveniseră nefiresc de ascuţite, ca şi cum ar 
fi văzut şi auzit mai mult ca oricând. Aşa era viaţa la 
Curte? Asta implica faptul de a face parte din dans? 

Liu îşi vâri meticulos mâinile în mânecile lui negre, 
ample. Asta făcuse toată viaţa, se pregătise pentru 
momente ca ăsta, şi Tai o ştia. Xinan şi luna din această 
noapte, îşi reaminti el. În asemenea concursuri se obişnuia 
să cuplezi două imagini. 

Liu spuse, fără să privească pe nimeni, accentuând 
silabele: 


Nimeni nu se odihneşte nicicând în Xinan. 

Sub luna plină sau sub cârligul lunii din noapte 
Când primăvara către vară un chip palid întoarce. 
Un loc pentru onor şi faimă, de-s meritate, 

Și nestemate şi podoabe valoroase. 

Oraşul e viu toată noaptea şi-i încă mai mult 
De la tobele care deschid marile porți 

Pe când soarele alb pune ceața pe fugă. 

Aici Fiul Cerului 

Îşi întoarce chipul său de jad strălucind 
Asupra iubitului său popor şi astfel 

Aici lumea e tot ce lumea poate-oferi. 


Tai simţi în piept o durere stranie, provocată de amintiri 
şi împletită cu amintiri. Acesta era fratele său, se aflau 
amândoi în inima Curţii, în inima imperiului şi Liu putea 
face una ca asta fără urmă de efort. „Tot ce lumea poate 
oferi.” 

Dar ce altceva făcuse, ce altceva putea el face cu 
aceeaşi uşurinţă? 

Toată lumea din încăpere părea să-l privească pe Tai. Nu 
existase nicio reacţie faţă de splendidul poem al lui Liu şi 
asta era exact cum se cuvenea. Când doi sau mai mulţi 
oameni erau puşi să se întreacă în versuri, aşteptai până 
când termina şi ultimul dintre ei. Făcuseră asemenea 


< 396 > 


întreceri în Districtul de Nord, adesea foarte beţi, adesea 
la ore foarte târzii. 

Tai sorbi din vin. Era incredibil de treaz. Se gândi la 
Yan, la sora lui. Îl privi pe Liu. 

— „De-s meritate”, murmură el. Mi-a plăcut asta. 

Buzele fratelui său se strânseră. Tai nu se aşteptase la o 
reacţie. Nici nu se aşteptase să fie silit să compună un 
poem în acest decor. Era la Curte, nu într-o casă de plăceri 
alături de alţi studenţi ca el. Mai luă o înghiţitură. Inţelese 
că nu putea aduce în această încăpere decât un singur 
lucru pe care aceşti dansatori eleganti să nu-l fi avut. 

Îl privi pe Zian. Faţa poetului avea o expresie atentă. 
Aşa şi trebuia dat fiind că era vorba de poezie, îşi spuse 
Tai. Poezia era viaţa lui, aerul şi apa lui. 

Tai se gândi la primul vers, apoi la o încheiere care să 
contrasteze cu a fratelui său şi începu, vorbind rar, 
alegându-şi cărarea ca printr-o pădure luminată de lună. 
Şi, odată cu cuvintele, sosiră şi imaginile printre care 
trăise: 


La sud de-aici Xinan se-ntinde sub secera lunii. 

În curând lampioanele vor străluci în noaptea de 
primăvară. 

Răâsul şi muzica şi vinul dulce vor curge. 

Departe în vest, unde toate drumurile se termină 

Stele reci strălucesc deasupra oaselor albe 

De lângă malurile pietroase ale unui lac. 

Mii de li de pustietate se-ntind dintr-acolo 

Spre est şi spre vest şi munţi se ridică. 

Păsări dau roată pe cer la apus 

Și noaptea se aud năluci îndurerate. 

Cum putem trăi o viaţă curată? 

Unde-i cumpăna pe care-o caută un suflet? 


Îl privi mai întâi pe Liu, în tăcerea care urmă după ce 
încheie, o tăcere care pătrunsese în cameră ca adierea de 
afară. Îşi petrecuse o parte atât de mare a copilăriei 
căutând să obţină aprobarea fratelui său. Liu se întoarse 


< 397 > 


cu spatele, din reflex, apoi - şi trebuie să-i fi fost greu, îşi 
zise Tai - se răsuci către fratele său mai mic. 

— O țesătură luminoasă, zise el. 

Era o expresie străveche. Poezia şi mătasea. 

— E mai mult de-atât, zise încet Sima Zian. 

Răsună un hohot de râs. 

— Ei, nu i-a luat prea mult, nu? zise Wen Zhou sarcastic. 
Shen Tai abia a ieşit de câteva minute din ascunzătoare şi 
se şi grăbeşte să ne reamintească de eroismele sale din 
vest. 

Tai îl privi. Şi în acea clipă înţelese două lucruri. Că 
putea face asta, putea dansa măcar pe anumite acorduri 
ale muzicii de aici, dacă voia, şi că altcineva din încăpere 
era mai furios chiar şi decât el. 

Privi faţa chipeşă a prim-ministrului. El era bărbatul 
care i-o luase pe Ploaie de Primăvară. Care îl ucisese pe 
Yan. 

Tai nu se grăbi. Ei aveau să-l aştepte, înţelese el. 

— Acolo zăceau neîngropaţi peste o sută de mii de 
oameni, zise Tai. Jumătate dintre ei au fost ai noştri. N-aş 
fi crezut că trebuie să vi se reamintească asta, având în 
vedere că sunteţi prim-ministrul Kitaiului. 

Îşi văzu fratele tresărind, ceea ce însemna că el ştia cât 
de adânc lovise Tai... şi nu reuşise s-o ascundă. 

— Dacă vă certati, o să-mi stricaţi plăcerea, zise Jian. 

Îşi făcuse vocea să sune bosumflată. Tai o privi: colţurile 
acelei guri frumoase, pictate, erau lăsate în jos în mod 
exagerat. Se juca din nou cu ei, însă cu un scop anume. 

Se înclină. 

— Iertare din nou, ilustră doamnă! Dacă voi petrece un 
timp la Curte, va trebui să dau dovadă de stăpânire, chiar 
atunci când alţii n-o fac. 

O văzu înăbuşindu-şi un zâmbet. 

— Nu avem de gând să te lăsăm să ne părăseşti, Shen 
Tai. Îmi imaginez că împăratul va dori să-ţi ofere o primire 
oficială foarte curând. Unde o să locuieşti în Xinan? 

Nu se gândise la asta. Era ceva amuzant aici. 

— Nu mai am nicio locuinţă acolo, graţioasă doamnă. O 


< 398 > 


să închiriez o cameră undeva şi o să.. 

Ea păru sincer uimită. 

— Să închiriezi o cameră? 

Prinţul Shinzu înaintă. 

— Nepreţuita Consoartă are dreptate, ca întotdeauna. Ar 
fi o neglijenţă şocantă din partea Curţii să ţi se permită să 
faci una ca asta. Vrei să accepţi în dar una dintre 
locuinţele mele din Xinan? Până când tata şi sfetnicii săi 
vor avea timp să se gândească la cel mai potrivit mod de a 
te onora. 

— Nu am... Nu am nevoie de onoruri, iubite prinţ. Am 
făcut ceea ce am făcut la Kuala Nor numai... . N 

— ...numai din respect față de tatăl tău. Ințeleg. Insă 
lumii îi este permis să te cinstească pentru asta, nu? 

Prinţul zâmbi larg. Îşi goli cupa, apoi adăugă: 

— Şi mai sunt şi caii aceia. Unul dintre oamenii mei te 
va vizita astă-seară pentru a face aranjamentele necesare. 

Mai erau, într-adevăr, şi caii aceia, îşi zise Tai. Se 
întrebă din nou dacă prinţesa Cheng-wan, în Rygyal, pe 
platoul său îndepărtat, avusese cât de cât idee ce-i făcuse 
când decisese să-i ofere acel dar. 

Cealaltă femeie care pătrunsese în viaţa lui şi i-o 
schimba acum, cea care părea să ştie precis ce făcea, 
declară că reuniunea se încheiase. 

Oaspeţii se înclinară dinaintea ei şi începură să iasă pe 
uşă. Shinzu rămase în încăpere. Tai privi paravanul în 
dosul căruia se ascunsese. Găurile de spionat erau 
invizibile. 

Privi celălalt paravan. 

leşi cel din urmă. Intendentul închise uşile. Superbele şi 
delicatele însoţitoare ale lui Tai erau acolo, cu mâinile 
vârâte cu modestie în mâneci. li văzu pe Zhou şi Liu 
plecând împreună. Se întrebase dacă fratele său avea să 
rămână în urmă pentru a-i vorbi. Nu ştia dacă că era 
pregătit pentru asta. 

Sima Zian îl aşteptase. 

— Poţi să-ţi petreci câteva momente cu mine? îl întrebă 
Tai. 


< 399 > 


— Aş fi onorat, zise poetul cu gravitate şi fără urmă de 
ironie. 

O apucară pe primul dintre lungile coridoare împreună 
cu cele două femei. Soarele pătrundea dinspre apus prin 
ferestrele pictate din hârtie de mătase, revărsând din loc 
în loc lumina blândă a după-amiezii. O traversară în 
drumul lor: lumină şi umbră, apoi din nou lumini şi umbre. 


< 400 > 


CAPITOLUL XVIII 


Soarele este jos şi roşiatic, aerul a căpătat o nuanţă 
întunecată. Ziua a fost mai răcoroasă şi vântoasă. Li-Mei 
poartă o cămaşă bogi peste tunică şi o vestă din blană de 
cămilă pe deasupra. Nu are idee cum a făcut Meshag rost 
de aceste lucruri pentru ea în mijlocul pustietăţii. Ea nu a 
văzut semne ale prezenţei umane, nici măcar fum purtat 
de vânt. 

În refugiul luxos şi cu izvoare termale de la Ma-wai, la 
sud-vest, dincolo de stepe, de Zid şi de râul lat, periculos, 
fraţii ei mai mari recită poeme în faţa membrilor Curţii din 
Kitai, într-o încăpere împodobită cu lemn de santal şi aur. 
Ascultătorii lor beau vin aromat cu piper şi o uşoară adiere 
îndulceşte aerul primăverii. 

Li-Mei se tot uită peste umăr. Face gestul ăsta nervos de 
când a răsărit soarele, oferindu-i suficientă lumină ca să 
poată vedea. Au început să călărească la lumina stelelor, 
cu luna subţire jos pe cer, făcând lupii invizibili. Zgomote 
nocturne. Un animal mic a murit în întuneric, s-a auzit un 
țipăt scurt. 

Meshag nu se uită niciodată îndărăt. Nu a permis decât 
două opriri scurte în această zi foarte lungă. Pe parcursul 
celei dintâi i-a spus că nu aveau să fie prinşi în acea zi sau 
în următoarea. 

— Probabil au fost siliţi să aştepte, să afle încotro ne 
îndreptăm. Acum ştiu, însă este o furtună de praf. Asta o 
să-i coste o parte din zi. 

— Şi pe noi? 

El clatină din cap. 

— Furtuna? Nu ajunge până aici. Numai vânt. 

Numai vânt şi ierburi nesfârşite şi un cer aflat mult mai 
sus decât îl ştia ea. Sub acest cer e dificil să simţi că viaţa 
ta are vreo însemnătate. Oare aici cerurile sunt mai 
departe de omenire? 

Rugăciunile şi sufletele trebuie să parcurgă o distanţă 
mai mare? 


< 401 > 


Către seară, Meshag face o altă oprire. Ea s-a aşteptat la 
asta. Apusul este celălalt moment al zilei în care el 
vânează. Descalecă. El o salută scurt din cap, în felul lui 
stângaci, şi se îndepărtează călare, de data asta către est, 
de-a lungul drumului pe care au venit. 

Fata nu ştie cum anume îşi alege el direcţia. Dacă a 
înţeles bine ieri, astea sunt pământuri pe unde poporul lui 
rareori se aventurează. Shuokii de aici le sunt duşmani şi 
au fost şi cam agitaţi în ultimul timp, tulburaţi în 
supunerea lor faţă de autoritatea kitailor. Li-Mei nu ştie 
prea multe despre shuoki. Işi aminteşte o poveste despre 
generalul An Li care a înăbuşit o rebeliune, despre o 
cavalcadă eroică sau ceva de acest fel. 

N-au zărit pe nimeni. Ea are senzaţia că nici nu ar fi bine 
să se întâmple una ca asta, să fie descoperiţi aici. Câmpiile 
sunt vaste însă, necrezut de vaste. Probabil că asta îi 
salvează, îşi spune ea. 

De data asta, în locul ales pentru popas nu e apă. Ea 
spera să dea de un eleşteu. Îşi doreşte foarte tare să fie din 
nou curată. Face parte din felul în care se concepe pe sine. 
Această făptură acoperită de praf şi cu părul unsuros, pe 
un cal bogü, în haine de bogu (cămaşa e mult prea largă şi 
miroase a untură) nu este cine sau ce se consideră Li-Mei 
a fi. Este conştientă că acest mod de a gândi se dovedeşte 
tot mai inadecvat cu fiecare zi ce trece, cu fiecare li pe 
care îl parcurge. Persoana care a fost este deja schimbată, 
distrusă de decizia de a o face prinţesă şi de a o trimite în 
nord. 

Dacă ar fi cu adevărat puternică, îşi spune ea, ar 
declara-o moartă pe fata care a fost crescută lângă un 
pârâu din preajma râului Wai, pe femeia care i-a servit 
împărătesei la Curte şi în exil. 

Ar lăsa-o în urmă, odată cu amintirile, ca pe o nălucă. 

Asta e greu de făcut. Mai greu decât s-a aşteptat. Poate 
n-ar trebui să fie surprinsă. Cine poate renunţa atât de 
uşor la obiceiurile şi imaginile de o viaţă, la felul său de a 
gândi şi de a înţelege lumea? 

Dar e mai mult de-atât, decide Li-Mei întinzându-şi 


< 402 > 


spinarea îndurerată. Trăieşte - şi călăreşte - cu o speranţă 
fragilă, însă imposibil de negat, şi asta schimbă lucrurile. 

Meshag, fiul lui Hurok, este nespus de ciudat, uneori 
abia uman, totuşi o ajută mulţumită lui Tai. Şi ochii lui 
morţi nu îi diminuează şi nu-i anulează calmul şi 
experienţa. A ucis o lebădă cu o singură săgeată. Şi are şi 
lupii. 

Meshag se întoarce înainte să se înnopteze complet. 

Li-Mei stă aşezată în iarba înaltă, privind către vest. 
Vântul s-a stins. Secera lunii a apus. Vede steaua Fecioarei 
Care ese. Există un cântec despre luna care pluteşte pe 
lângă ea, apoi pe dedesubtul lumii, toată noaptea, şi se 
ridică din nou purtând un mesaj pentru iubitul ei aflat de 
cealaltă parte a cerului. 

Bărbatul aduce apă în ploşti şi o desagă plină cu afine 
roşii şi galbene. Nimic altceva. Ea ia apa şi foloseşte o 
parte ca să se spele pe faţă şi pe mâini. Vrea să întrebe 
despre iepuri sau despre vreun alt soi de carne. Nu o face. 

El se ghemuieşte alături punând desaga de piele între ei. 
Ia un pumn de afine. Spune, de parcă ea ar fi vorbit cu glas 
tare: 

— Ai mânca marmotă negătită? 

Li-Mei îl priveşte. 

— Nu... nu încă. De ce...? 

— Fără foc. Shuoki. Alte lebede, poate chiar noaptea. 

În căutarea lor. El i-a spus că pune prea multe întrebări. 
Nu-i gata să lase partea asta din ea să moară sau să se 
piardă. Gustă câteva afine. Cele galbene sunt amare. 

— Se poate... pot să întreb încotro mergem? 

Buzele lui zvâcnesc. 

— Tocmai ai întrebat, spune el. g 

Ea vrea să râdă, însă e prea dificil. Işi trece o mână prin 
părul pleoştit, prins la ceafă. Aşa făcea tatăl ei când 
încerca să gândească. La fel şi cei doi fraţi mai mari. Nu-şi 
aminteşte (cu întristare) dacă şi fratele ei mai mic face la 
fel. 

— Mi-e frică, spune ea. Nu-mi place să-mi fie frică. 

— Uneori frica e firească. Ce facem, asta contează. 


< 403 > 


Nu s-ar fi aşteptat ca un călăreț din neamul bogii s-o 
recunoască. 

— Îmi e de ajutor să ştiu ce va urma, spune fata. 

— Cine poate şti asta? 

Li-Mei se strâmbă. Îşi dă seama că ei doi poartă o 
conversaţie în toată regula. i 

— Vreau doar să ştiu ce anume vrem noi. Încotro 
călărim. 

Trăsăturile lui sunt deja mai greu de desluşit. S-a 
întunecat repede. Îl aude pe liderul haitei în iarbă, nu 
departe de ei. Priveşte cerul. Se uită după lebede. 

— Nu departe e o garnizoană kitai, spune Meshag. Acum 
dormim, la noapte călărim. O vedem mâine. 

Ea a uitat de garnizoană. Soldaţii postați dincolo de 
graniţe - aici, în nord, în sud-vest sau în vest, de-a lungul 
Drumurilor Mătăsii de dincolo de Poarta de Jad - arareori 
figurează în gândurile kitailor. Şi mulţi dintre ei sunt 
barbari recrutaţi, ştie, strămutați de pe pământurile natale 
pentru a-l servi pe împărat într-un loc îndepărtat. 

Dar nu la asta se gândeşte ea acum. 

O mână i se ridică din nou către păr. Spune: 

— Dar nu mă pot duce la ei! Când vor afla cine sunt, mă 
vor trimite înapoi la fratele tău. Trebuie să înţelegi. 

Se aude ridicând vocea şi încearcă să şi-o controleze. 

— Dacă n-ar face-o, împăratul ar fi dezonorat. Am fost... 
am fost dată de soţie. Comandantul garnizoanei va fi 
îngrozit de sosirea mea! O să... osă mă ţină prizonieră şi o 
să ceară instrucţiuni. lar ei îi vor spune să mă conducă 
înapoi! Asta nu-i... 

Se opreşte pentru că, în întuneric, el a ridicat o mână. 
Când ea amuţeşte, noaptea e foarte tăcută în jurul lor, 
singurul sunet fiind cel al vântului prin ierburi. 

Meshag clatină din cap. 

— Toate femeile kitai vorbesc mult, nu ascultă? 

Li-Mei îşi muşcă buzele. Tace cu încăpățânare. 

— Am spus că vedem garnizoană, îi zice el încet. Nu 
mergem acolo. Ştiu că ei te duc înapoi în vest. Ştiu că ei 
aşa trebuie. Vedem ziduri şi de acolo o luăm spre sud. 


< 404 > 


Fortăreaţa kitai ne apără de shuoki, ei nu se apropie de ea. 

— O, zice Li-Mei. 

— Eu te duce... El se opreşte şi clatină din cap. Grea 
limbă. Te duc la Zidul Lung, numai trei zile călărind 
repede. 

Dar la Zid, îşi spune ea, soldaţii de pe Zid vor face 
acelaşi lucru, indiferent la care dintre turnurile de veghe 
vor sosi. Rămâne tăcută, aşteptând. 

El continuă: 

— Soldaţii de acolo te trimit şi ei înapoi. Ştiu. Intrăm în 
Kitai prin Zidul cel Lung. 

— Dar cum? 

Nu s-a putut abţine să nu întrebe. 

Îl vede ridicând dintr-un umăr. 

— Nu e dificil pentru doi oameni. Tu vezi atunci. Nu. Tu 
o să vezi atunci. 

Ea păstrează tăcerea eroic. Apoi aude un sunet 
neobişnuit şi îşi dă seama că el râde. 

— Încerci din greu să nu mai întrebi, spune Meshag. 

— Aşa-i! zice Li-Mei. N-ar trebui să râzi de mine. 

El se opreşte. Apoi spune: 

— O să te trec Zidul tău, soră a lui Shendai. Aproape de 
el e munte plat. Muntele Tobă îi ziceţi voi? Noi merge... noi 
mergem acolo. 

Ea face ochii mari şi şopteşte: 

— Muntele Toba de Piatră. 

O duce la războinicii kanlini. 

QW 


În dreptul uşilor înalte ale camerei lui Tai, cele două 
femei se înclinară. Una dintre ele deschise uşa. Tai îl lăsă 
pe Sima Zian să intre primul. Femeile rămaseră pe coridor. 
De data asta nu-şi coborâră ochii. Era limpede că, dacă el 
le-ar fi invitat, ar fi intrat. Era la fel de limpede că erau 
puţine lucruri pe care el şi poetul puteau să le ceară şi să 
nu le primească. Zian îi zâmbi celei mai micuţe şi mai 
drăguţe dintre ele. Tai îşi drese glasul. 

— Vă mulţumesc amândurora. Acum trebuie să vorbesc 
cu prietenul meu. Cum să vă chem, dacă am nevoie de voi? 

< 405 > 


Ele îl priviră nedumerite. Zian fu cel care răspunse. 

— O să fie amândouă chiar aici, Shen Tai. Sunt ale tale 
până când părăseşti Ma-waiul. 

— O, făcu Tai. 

Reuşi să zâmbească. Amândouă femeile îi zâmbiră la 
rândul lor. Tai închise uşa cu delicateţe. Cele două ferestre 
mari erau deschise, cu paravanele strânse. Afară încă mai 
era lumină. Nu-şi imagina că aici putea exista cu adevărat 
intimitate, dar nu credea că l-ar spiona cineva pe el. 

Pe o măsuţă lăcuită se afla vin, pus la încălzit pe 
cărbuni. Văzu că ceşcuţele aşezate alături erau din aur. Se 
simţea copleşit. Zian se apropie de masă şi umplu două 
ceşcuţe. li întinse una lui Tai. O ridică pe a lui în chip de 
salut şi o dădu pe gât, apoi îşi mai turnă încă una. 

— Ce-a fost asta? întrebă Tai. 

Işi puse jos băutura. li era teamă să mai bea. Tensiunea 
adunării pe care tocmai o părăsiseră îl ajungea din urmă. 
Ştia că aşa se întâmpla şi în război. 

Această după-amiază fusese o bătălie. Fusese folosit în 
chip de ambuscadă, se angajase într-o luptă corp la corp. 
Nu neapărat cu adevăratul său duşman. Duşman. Din nou 
acest cuvânt. 

Zian ridică din sprâncene. 

— Ce s-a întâmplat? Ai compus un poem splendid, ca şi 
fratele tău. O să fac copii după ambele. 

— Nu. Mă refer la... 

— Ştiu la ce te referi. Pot să judec calitatea poemelor. La 
cealaltă întrebare nu-ţi pot răspunde, 

Zian se apropie de fereastră şi privi afară. De unde 
şedea, Tai vedea că grădinile erau superbe. Era în Ma-wai. 
Aşa şi trebuiau să fie. Puțin mai la nord de aici se găseau 
mormintele celei de a Noua Dinastii. 

— Cred că împăratul se afla îndărătul celuilalt paravan, 
zise Tai. 

— Ce?! exclamă Zian întorcându-se iute către el. De ce? 
De unde ai...? 

— Nu ştiu sigur. Cred doar. Două paravane pictate şi 
felul în care doamna Jian şi prinţul au lucrat împreună... 


< 406 > 


am avut senzaţia că totul era destinat unui public anume şi 
că acela nu eram eu. 

— Se putea să fi fost tu. 

— Nu cred. N-am auzit niciodată că prinţul Shinzu se 
poartă aşa... că vorbeşte atât de... 

Nu găseau niciunul cuvântul potrivit. 

— Atât de ferm? 

— Da. 

— Nici eu, zise Sima Zian aproape şovăielnic. 

— İl provoca pe Zhou. Şi nu putea s-o facă şi să nu ştie - 
în mod sigur! - că tatăl său va afla despre asta. Deci mie 
mi se pare... 

— Că se poate s-o fi făcut pentru împărat? 

— Da. 

Ecoul ultimului cuvânt al lui Zian stărui în încăpere şi 
odată cu el şi implicaţiile sale, cele evidente şi cele 
nebănuite. 

Adierea care intra prin ferestre era blândă, aducând cu 
ea parfumul florilor. 

— Puteai să ne vezi? De unde te aflai? 

Tai făcu semn că da. 

— A avut ea grijă de asta. Deci ce s-a întâmplat acolo? 
Am nevoie de ajutor. 

Poetul oftă. Îşi umplu din nou ceaşca. Făcu un semn şi 
Tai şi-o bău pe a lui fără tragere de inimă. Zian traversă 
încăperea şi îi mai turnă. Zise: 

— Mi-am petrecut viaţa între un oraş şi altul, prin munţi, 
pe râuri şi pe drum. Ştii prea bine. N-am avut niciodată o 
poziţie la Curte. Nu am dat niciodată examenele. Shen Tai, 
nu-s eu omul care să-ţi poată spune ce se petrece. 

— Dar asculţi. Priveşti. Ce-ai auzit în încăperea aia? 

Ochii lui Zian străluceau. Lumina după-amiezii năvălea 
înăuntru. Camera era spațioasă, elegantă, ispititoare. Un 
loc unde să te relaxezi, să cauţi seninătatea inimii. Acesta 
fusese întotdeauna rolul Ma-waiului: 

— Cred că prim-ministrul Wen a primit un avertisment, 
zise poetul. Nu cred că îl va costa poziţia. 

— Nici dacă a pus la cale un omor? 


< 407 > 


Sima Zian clătină din cap. 

— Nu. Nici măcar dacă ar fi reuşit să te omoare. Ce rost 
mai are să ai asemenea putere, vor spune ei, dacă nu poţi 
s-o foloseşti ca să te descotoroseşti de cineva care-ţi 
displace? 

Tai îl privi fără să spună nimic. 

Zian continuă: 

— l-ar fi permis cu dragă inimă să te ucidă înainte de 
povestea cu caii. Ar fi fost o întâmplare fără urmări. 
Indiferent dacă a făcut-o din pricina unei femei sau ca să 
te împiedice să fii o ameninţare pentru sfetnicul său, 
fratele tău. Dacă ai fi murit la Kuala Nor sau pe drum 
încoace, nimeni nici n-ar fi clipit. Caii au schimbat asta. 
Dar cred că întâmplările de azi au avut legătură cu 
Roshan. Prezenţa ta a jucat rolul unui avertisment pentru 
Wen. E în pericol. l-au transmis asta. 

Mai turnă vin. Zâmbi din nou. 

— Mi-a plăcut foarte tare partea cu stelele reci 
strălucesc deasupra oaselor albe. 

— Mulţumesc, zise Tai. 

Existau doi poeţi remarcabili printre miile pe care îi 
număra Kitaiul celei de-a Noua Dinastii. Bărbatul acesta 
era unul dintre ei. Te puteai alătura fericit strămoşilor tăi 
după ce Sima Zian lăudase nişte versuri scrise de tine. 

— Până la urmă mi-ai oferit călăuzire, zise Tai. 

— Trateaz-o cu precauţie, zise poetul. Nu pretind că 
sunt în posesia înţelepciunii. 

— Cei care o pretind sunt cei cărora le lipseşte, zise Tai. 

Era un citat pe care poetul nu avea cum să nu-l ştie. 

Zian şovăi, apoi spuse: 

— Shen Tai, nu sunt un om umil din fire. Sunt doar onest 
faţă de tine. Mă tot întorc printre jad şi aur, mă atrage. 
Santal şi fildeş, murmurul şi parfumul femeilor. Dar numai 
ca să vizitez, ca să degust. Nu e casa mea. Simt nevoia să 
fiu aici şi, odată ajuns, simt nevoia să plec. Pentru a 
înţelege Curtea, trebuie s-o priveşti drept casa ta. 

Tai deschise gura să răspundă, însă îşi dădu seama că 
nu ştia ce voia să spună. 


< 408 > 


Zian continuă: 

— Există mai multă frumuseţe în Ta-Ming sau aici, în 
Ma-wai, decât în orice alt loc unde şi-au mai construit 
oamenii palate şi grădini. E posibil ca acum, aici să fie mai 
multă frumuseţe ca oricând. Cine ar nega minunea sau 
gloria acestui lucru? Sau, văzându-le, le-ar putea rezista? 

— Sau nu s-ar teme că s-ar putea sfârşi? întrebă Tai. 

— Asta este una dintre... temeri, într-adevăr. Uneori mă 
bucur că nu mai sunt tânăr, spuse Zian punând cupa jos. 
Prietene, sunt aşteptat. Există două femei care mi-au 
promis muzică de flaut şi vin cu şofran când va apune 
soarele. 

Tai zâmbi. 

— Niciun bărbat nu ar trebui să-l oprească pe cel aflat în 
drum spre asta. 

— Aşa-i. Vii şi tu? 

Tai clătină din cap. N 

— Trebuie să mă gândesc. Imi închipui că în noaptea 
asta va fi şi un ospăț? N-am idee cum să mă comport. 

— Din pricina lui Wen Zhou? 

— Da. Nu. Din pricina fratelui meu. 

Poetul Îl privi. 

— Nu ar fi trebuit să facă ce-a făcut. 

— E capul familiei noastre, zise Tai dând din umeri. Va 
spune că Li-Mei ne aduce onoare şi un alt rang în lume. 

— Aici are dreptate. 

Ochii îi străluceau din nou, un efect al luminii. 

— Totuşi aş înţelege dacă l-ai ucide din pricina asta. Dar 
eu nu sunt un om iscusit când vine vorba despre asemenea 
lucruri. 

— Nu-s sigur că eu aş fi, zise Tai. 

Zian zâmbi cu răceală. Te făcea să-ţi aminteşti că, la 
vremea lui, fusese un războinic. 

— Poate. Însă acum trebuie să fii iscusit, Tai. Pentru 
puţin timp sau chiar pentru mai multă vreme. Acum eşti 
important. 

— Lumea poate să-ţi ofere daruri sau otravă într-o cupă 
bătută cu nestemate, cită Tai. 


< 409 > 


Expresia poetului se schimbă. 

— Nu ştiu versul ăsta. Cine l-a scris? 

— Fratele meu, zise Tai încet. 

— Ah, zise Sima Zian. Înţeleg. 

Tai se gândi la furtuni de vară urmărite de la fereastra 
unui dormitor comun. 

Se apropia de uşă ca să i-o deschidă poetului când 
răsună ciocănitul. Nu venea dinspre holul de afară. 

Tai şi Zian încremeniră. O clipă mai târziu, bătăile se 
auziră din nou. Tai se întoarse către peretele din spatele 
patului splendid. 

Sub ochii lui, un panou în formă de uşă se deschise către 
penumbră, urmat de un al doilea. Uşi duble, mascate în 
perete. Nu apăru nimeni. De unde stătea, Tai nu putea 
vedea în interiorul ascunzătorii. Un coridor? O altă 
cameră? 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire. 

— Nu e momentul să mă aflu aici, zise încet Zian. 

Expresia poetului era gravă. Îi murmură la ureche lui 
Tai: 

— Fii isteţ, prietene. Nu te pripi. Povestea asta nu se va 
termina într-o zi şi o noapte. 

Îşi deschise singur uşa ce dădea în hol. Călăuzele lui Tai 
erau încă acolo, de-o parte şi de alta a ferestrei. Coridorul 
era acum luminat de felinare pe toată lungimea, anticipând 
amurgul. 

Le zâmbiră celor doi bărbaţi. Zian ieşi, Tai închise uşa în 
urma lui şi reveni în cameră. 

Şase soldaţi pătrunseră zoriţi, aproape alergând. 

Luară poziţie, doi câte doi, lângă cele două ferestre şi 
lângă uşă, trecând pe lângă Tai fără să-l ia în seamă, cu 
chipurile impasibile. Aveau săbii, coifuri şi armuri de piele. 
Cei patru aflaţi la ferestre priviră prudenţi afară, dar nu le 
închiseră. Lumina ce pătrundea prin ele era minunată în 
acel moment al zilei. 

Unul dintre soldaţi îngenunche şi se uită sub pat. Se 
ridică şi făcu semn către pasajul ascuns. 

Wen Jian intră în cameră. 


< 410 > 


Nici ea nu-l privi pe Tai. Se îndreptă către fereastra din 
partea opusă a camerei, apoi se întoarse cu faţa către uşile 
duble, cu o expresie sobră pe chip. Purta în continuare 
roba de mătase verde decorată cu phoenicşi într-o nuanţă 
de galben-palid. 

Inima lui Tai îi bubuia în piept. Acum era înspăimântat. 

Pe uşile din zid intrară alţi şase soldaţi, purtând un jilţ 
cu perdele aşezat pe două prăjini. Perdelele ascundeau 
silueta pe care o purtau soldaţii. Dar ştiai. Ştiai cine era. 

Jilţul fu aşezat în mijlocul încăperii. 

Tai se lăsă în genunchi, cu fruntea la podea, cu braţele 
întinse dinaintea sa. Nu-şi ridică privirea. Îşi închise ochii 
o clipă şi încercă să nu tremure. Rămase prosternat. 

Asta făceai când Seninul şi Măritul Împărat al Kitaiului, 
domnind glorios cu mandatul cerului, pătrundea într-o 
încăpere. In orice încăpere, cu atât mai mult când 
pătrundea în propriul tău dormitor, venind la tine în secret 
printr-un pasaj ascuns în ziduri. 

— Ai permisiunea să te ridici, fiu al lui Shen Gao. 

Jian fusese cea care vorbise. 

Tai se ridică clătinându-se. Se înclină de trei ori către 
jilţul ascuns de perdele. Apoi de două ori dinaintea femeii 
de la fereastră. Ea dădu din cap fără să zâmbească. 
Soldaţii care aduseseră jilţul în încăpere se postară de-a 
lungul zidului, cu capetele sus, privind fix înaintea lor. 

Perdelele care învăluiau jilţul erau roşii, împodobite cu 
sori galbeni. Tai observă că pe partea sa erau nouă 
asemenea sori şi presupuse că şi pe partea cealaltă se 
aflau tot nouă, de dragul legendei. Prea multă strălucire 
pentru ochii muritorilor. Asta era semnificaţia. 

Il văzuse pe împăratul Taizu de trei ori în viaţă, de 
departe. 

Împăratul stătuse la un balcon al Ta-Mingului, aflat la 
înălţime, privind mulţimea din piaţa de dinaintea palatului 
pe durata celor trei zile ale unui festival. Suita imperială se 
aflase atât de departe şi atât de sus încât unul dintre 
studenţi spusese că puteau la fel de bine să fi fost oameni 
angajaţi să pozeze îmbrăcaţi în culorile imperiale, sub 


<411> 


stindarde, în timp ce adevărații membri ai Curţii se aflau la 
vânătoare sau se relaxau în Parcul Cerbilor, de dincolo de 
palat. 

— Preamăritul păstor al poporului nostru vrea să-i 
răspunzi la o întrebare, murmură Jian. 

Tai se înclină din nou în direcţia perdelelor. Transpira. 

— Servitorul dumneavoastră este onorat mai presus de 
meritele sale, se bâlbâi el. 

Din spatele perdelelor roşii răsună o voce mai puternică 
decât se aşteptase Tai: 

— Chiar ai auzit vocile celor morţi la Kuala Nor? 

Tai căzu din nou în genunchi, cu fruntea la podea. 

— Ai permisiunea să te ridici, zise din nou Jian. 

Tai se ridică. Nu ştia ce să facă cu mâinile. Şi le încleştă 
dinaintea taliei, apoi le lăsă să-i cadă pe lângă trup. 
Palmele i se umeziseră. 

— Servitorul dumneavoastră le-a auzit, preagraţiosul şi 
măritul meu stăpân, zise el. 

— 'Ţi-au vorbit? 

Era un interes real în acea voce. Nu puteai să nu-l auzi. 

Cu un efort, Tai se înfrână să îngenuncheze din nou. 
Încă mai tremura, deşi se străduia să se stăpânească. 

— Mărite stăpân, nu mi-au vorbit, zise el. Servitorul 
dumneavoastră nu le-a auzit decât plânsetele noaptea, de 
la apus până la răsărit. 

— Plânsetele. De mânie sau de tristeţe, fiu al lui Shen 
Gao? 

Tai se uită în podea. 

— Şi una, şi alta, mărite stăpân. Când... când oasele îi 
erau îngropate, năluca înceta să mai plângă. 

Urmă o tăcere. Cu coada ochiului, Tai privi către Jian. 
Stătea lângă fereastră, cu ultimele raze de soare jucându-i- 
se în păr. 

— Suntem mulţumiţi, zise împăratul Kitaiului. Ne-ai 
onorat şi pe noi, şi pe tatăl tău. S-a luat act de asta. 

Tai îngenunche din nou. 

— Mărite stăpân, servitorul dumneavoastră nu este 
demn de asemenea cuvinte. 


< 412 > 


De dincolo de perdea se auzi un chicotit. 

— Vrei să spui că m-am înşelat în cele ce am spus? 

Tai îşi apăsă fruntea de podea, rămas fără grai. Auzi 
râsul lui Jian. _ 

— Iubirea mea, e o cruzime, murmură ea. Il îngrozeşti 
pe bietul om. 

„Iubirea mea.” 

Împăratul Taizu, nevăzut şi râzând şi el, zise: 

— Pe un om care a trăit doi ani printre morţi? Sper că nu 
e aşa. 

Tai nu se mişcă, nu vorbi. 

— Ţi se permite să te ridici, zise din nou Wen Jian, şi de 
data asta în vocea ei se simţea exasperarea. 

Tai se ridică. 

Auzi foşnetul perdelei, dar pe cealaltă parte, departe de 
el. Trecu o clipă, apoi foşnetul se auzi din nou. 

— Te vom primi în mod oficial după ce aceste aspecte 
vor fi puse la punct, zise împăratul. Am dorit să ne 
exprimăm aprobarea într-un cadru privat. Avem 
întotdeauna nevoie de bărbaţi bravi în palatul Ta-Ming. E 
bine că te afli aici. 

— Servitorul vostru vă mulţumeşte, mărite stăpân, 
murmură Tai. 

Îl trecuseră toate transpiraţiile. 

Împăratul zise, mai încet de data asta: 

— Onoarea e compusă din trei părţi, fiu al lui Shen Gao: 
O parte - stăpânire. O parte - gândire justă. O parte - 
cinstirea strămoşilor. O să te părăsim acum. 

Nu conta ce îi spusese de trei ori femeia; Tai căzu din 
nou în genunchi şi îşi lipi fruntea de podea. Auzi soldaţii 
mişcându-se, un scârţâit când jilţul fu ridicat, apoi 
trosnetul podelelor în timp ce îl transportau înapoi prin 
uşa ascunsă. 

Tai se gândea încă la ultimele cuvinte ale împăratului, 
încercând fără succes să-şi amintească dacă le auzise sau 
studiase cândva. Apoi, în mod nepotrivit, complet 
nepotrivit, îi trecu prin minte gândul că bărbatul nevăzut 
care le rostise o luase pe tânăra soţie a fiului său să-i fie 


< 413 > 


concubină, se străduia să atingă nemurirea interzisă cu 
ajutorul unor alchimii secrete şi în acelaşi timp îşi 
construia un mormânt menit să le umilească pe cel al 
tatălui său şi pe cele ale tuturor strămoşilor săi. 

Uneori propriile gânduri pot fi înspăimântătoare. 

Auzi paşii celorlalţi soldaţi traversând din nou camera 
aproape în fugă. După o clipă îşi ridică privirea. 

Jian se afla lângă uşile duble, singură, zâmbindu.-i. 

— A mers destul de bine, zise ea. Mărturisesc că, în ceea 
ce mă priveşte, mi se pare că se pune prea mult preţ pe 
stăpânirea de sine. Nu eşti de acord cu mine, Shen Tai? 

Era prea mult. Prea multe direcţii diferite pentru un om, 
într-o singură zi. Tai se mulţumi s-o privească. Nu avea 
idee ce trebuia să spună. 

În mod limpede ea citi asta pe chipul lui. Râse, nu fără 
blândeţe. 

— Eşti scuzat de la ospăţul meu din această noapte, zise 
ea. 

El se îmbujoră. 

— V-am jignit, ilustră doamnă? 

— Nicidecum, zise femeia clătinând din cap. Pe pat sunt 
daruri din partea Tronului Phoenixului. Sunt de la împărat, 
nu de la mine. Darul meu este faptul că eşti liber în 
această noapte. Micuța kanlină care te serveşte cu atâta 
fervoare aşteaptă la uşa camerei, alături de alţi nouă 
războinici. Vei avea nevoie de ei în noaptea asta când vei 
merge în Xinan. 

— Mă duc în Xinan? 

— Şi ai face mai bine să pleci curând. O să te prindă 
întunericul pe drum. 

— Eu... şi ce-o să...? 

— Vărul meu, zise Jian cu un zâmbet care-l putea face pe 
un bărbat să-şi piardă controlul asupra membrelor, e aici 
cu mine în noaptea asta. Mâine dimineaţă va fi cu alţii, 
discutând despre Roshan. 

— Înţeleg... zise Tai, deşi nu înţelegea. 

— Ea a fost anunţată că vei veni, zise Wen Jian. 

Tai înghiţi cu greutate. Descoperi că nu putea spune 


< 414 > 


niciun cuvânt. 

— Acesta este darul meu. Kanlina ta ştie în ce grajd se 
află calul tău. Şi ai un intendent acum, pentru casa din 
oraş pe care împăratul tocmai ţi-a oferit-o. O să îţi 
trebuiască un intendent. 

— Un intendent? repetă Tai prosteşte. 

— Era al meu azi-dimineaţă. M-am răzgândit în privinţa 
deciziei pe care o luasem. Îţi datorează viaţa. Mă aştept să 
te servească bine. 

Zâmbetul deveni mai pronunţat. Nu exista femeie pe 
pământ care să arate ca ea, îşi zise Tai. 

Insă exista o altă femeie, în Xinan, cu păr auriu. Care îşi 
pusese viaţa în pericol pentru el, care îl avertizase, şi nu 
doar o dată, ce anume s-ar fi putut întâmpla dacă el pleca. 
Tot ea îi spusese că trebuia să fie mai subtil dacă voia să 
aibă o speranţă cât de mică de a supravieţui în lumea 
Curţii, îşi aminti Tai. 

— Îţi vor da de veste când vei fi chemat, zise Wen Jian. 
Va fi o audienţă şi apoi, desigur, va trebui să te întorci în 
vest ca să-ţi aduci caii. 

— Fireşte, graţioasă doamnă, zise Tai. 

— Mi-ai promis zece dintre ei, îi reaminti ea. 

— Aşa-i, zise el. Ca să danseze? _ 

— Ca să danseze, încuviinţă ea. Incă un dar. 

Se întoarse şi puse ceva pe pat, apoi ieşi pe uşile din zid. 
Cineva le închise. Camera era aşa cum fusese. Afară încă 
mai era lumină. 

Pe pat se afla o cheie grea. Lângă ea era un inel 
împodobit cu cel mai mare smarald pe care îl văzuse Tai în 
toată viaţa lui. 

Mai era şi un al treilea obiect, văzu el. 

Un fruct de litchi, nedescojit. 

Luă fructul, luă cheia - a casei lui din Xinan probabil. Le 
puse într-un buzunar al robei. Luă inelul şi îl puse pe 
inelarul mâinii stângi. Îl contemplă pentru un moment, 
gândindu-se la tatăl şi la mama sa. Apoi îl scoase şi îl vâri 
şi pe acesta în buzunar. 

Trase chinuit aer în piept şi îl eliberă. Fără vreun motiv 


< 415» 


întemeiat, îşi scoase pălăria. 

Traversă încăperea şi deschise uşa. 

— Mă bucur să te văd, îi zise el lui Wei Song. 

Stătea dinaintea lui dreaptă, micuță, fără să zâmbească, 
feroce ca un lup de stepă. 

Wei Song se strâmbă. Nu zise nimic. Dar înclină din cap, 
ca să fim drepţi. Indărătul ei se aflau, aşa cum i se 
promisese, alţi războinici kanlini în haine negre. 

Alături de Song, în genunchi, se afla intendentul de 
dimineaţă, de la han. Bărbatul căruia Jian îi ordonase să se 
sinucidă când aveau să ajungă la Ma-wai. „M-am răzgândit 
în privinţa unei decizii.” 

— Ridică-te, te rog, zise Tai. 

Intendentul se ridică. În mod stânjenitor, obrajii îi 
şiroiau de lacrimi. Tai se prefăcu că nu observă. Scoase 
cheia. 

— Presupun că ţi s-a spus ce poartă sau ce casă din 
Xinan descuie asta? 

— Mi s-a spus, stăpâne bun, zise intendentul. Se află în 
cea de-a cincizeci şi şaptea incintă, cea mai bună. O 
proprietate frumoasă. Este aproape chiar de locuinţa prim- 
ministrului! 

Părea mândru să spună toate astea. 

Tai clipi. Aproape că auzea râsul lui Jian. 

— Vreau să iei un cal sau o trăsură, cum ţi-e mai uşor, şi 
să-mi pregăteşti casa astă-seară, zise el. Sunt servitori 
acolo? 

— Desigur! A fost o casă care i-a aparţinut împăratului, 
fie să trăiască o mie de ani. Vă aşteaptă, stăpâne. Şi vor fi 
onoraţi şi recunoscători să vă servească, la fel ca... ca 
mine. 

Tai se încruntă. 

— Bine, zise el. Ne vedem în Xinan. 

Intendentul luă cheia care i se întindea, se înclină, se 
întoarse pe călcâie şi se îndepărtă zorit de-a lungul holului. 

Un bărbat care avea din nou un ţel limpede şi luminos 
într-o viaţă despre care crezuse că s-a sfârşit. 

— İl cheamă Ye Lao, zise Song. Ai uitat să întrebi. 


< 416 > 


El o privi. Silueta ei îngrijită şi calmă în veşminte negre. 
Expresia ei concentrată. Ucisese pentru Tai şi fusese 
rănită din nou în dimineaţa asta. 

— Ye Lao. Mulţumesc. L-ai fi preferat mort? 

Song nu se aşteptase la întrebarea asta. Scutură din 
cap. 

— Nu. 

Şovăi. 

— Aici este o altă lume, zise ea. 

Tai îşi dădu seama că nu era atât de calmă pe cât părea, 
încuviinţă. 

— Este. Va fi. 

Ea îl privi. El îi văzu zâmbetul, gura aceea generoasă. 

— Şi coapsele tale o să se transforme în carne vie, 
stăpâne, dacă o să încerci să călăreşti un armăsar sardian 
către Xinan purtând mătase liao. Ai haine de călărie? 

Tai privi către fereastră, apoi către perete. Cele două 
femei ale sale erau încă acolo, părând înspăimântate, dar 
mândre. 

— Am haine de călărie? le întrebă el. 

Graţioase, femeile se grăbiră să intre în cameră pe lângă 
el. Le auzi deschizând un cufăr, auzi foşnete şi chicoteli. 

Intră şi el un moment mai târziu. Se pare că avea haine 
de călărie, pe măsura lui, iar cizmele îi fuseseră curățate. 
Se schimbă. Observă că niciuna dintre femei nu-şi ferise 
privirile. 

Păstră la el inelul şi, fără vreun motiv anume, fructul de 
litchi. leşi din nou, alăturându-i-se lui Song şi celorlalţi 
kanlini care-i fuseseră repartizaţi. Il conduseră către 
grajduri, unde se aflau Dynlal şi cai pentru toţi ceilalţi. 
Ziua era pe sfârşite când ieşiră călare din Ma-wai, 
îndreptându-se către oraşul prafului şi al zgomotului, al 
celor două milioane de suflete, unde, în momentul sosirii 
lor, luminile aveau să fie aprinse, urmând să strălucească 
toată noaptea. 

Nimeni nu se odihneşte nicicând în Xinan, tocmai 
spusese fratele său, Liu, într-un poem. 

Iar Ploaie de Primăvară fusese anunţată de venirea lui. 


< 417 > 


CAPITOLUL XIX 


Lângă zidul din spate al proprietăţii se află un foişor din 
lemn de trandafir. Este amplasat printre pomi fructiferi şi 
straturi de flori, mult dincolo de lacul artificial şi insula din 
mijlocul lui, dincolo de spaţiul ierbos destinat 
spectacolelor pentru oaspeţi, de crângul de bambus cu 
cărările lui trasate cu grijă şi de zona deschisă unde 
gărzile lui Wen Zhou îşi fac antrenamentele cu spada şi 
arcul. 

Pentru Ploaie de Primăvară, foişorul este unul dintre 
locurile favorite. Are mai multe motive. Lemnul de 
trandafir nu se numeşte aşa datorită culorii, ci a 
parfumului său pe care ea îl adoră. Lemnul însuşi este 
închis la culoare, străbătut de linii care par să încerce să 
ajungă la suprafaţă, să evadeze. Poţi să vezi asta sau să-ţi 
imaginezi c-o vezi, în lumina zilei. Lemnul de trandafir 
ajunge în Xinan din pădurile sudului îndepărtat. Este 
importat pe uscat şi apoi de-a lungul râurilor şi pe Marele 
Canal cu nişte costuri la care te doare inima să te 
gândeşti. 

Uneori sunt şi privighetori aici, la o asemenea distanţă 
de camerele şi pavilioanele locuinţei. (Strada de dincolo de 
zid este una tăcută noaptea, dintr-o incintă liniştită, locuită 
de oameni foarte avuţi). Cântecul privighetorilor se aude 
mai ales vara; e prea devreme ca să te aştepţi să auzi 
vreuna în noaptea asta. 

Şi-a făcut drum până aici fără grabă, cu lăuta în braţe, 
ciupindu-i corzile în timp ce se plimba pe înserat. A 
observat că atunci când are instrumentul cu ea, oamenii 
nu o mai privesc cu aceeaşi atenţie. E ca şi cum ar fi parte 
din decor, fără să se mai facă remarcată. Şi fără să mai fie 
supravegheată cu atenţie. 

Acum s-a întunecat. L-a pus pe Hwan, servitorul care o 
iubeşte puţin cam prea mult, să-i aprindă unul dintre 
felinarele foişorului, apoi i-a spus să plece. Nu vrea să dea 
impresia că se ascunde, de data asta a vrut să aibă lumina 


< 418 > 


aprinsă. Deşi ar trebui să pătrunzi adânc în grădină şi să te 
uiţi printre copaci ca s-o vezi. Mai devreme, în acea seară, 
Hwan a îndeplinit o altă însărcinare pentru ea, în afara 
casei. Ea a făcut tot ce putea face şi acum e aici. 

Ploaie cântă câteva note ale unei vechi melodii în care 
luna este mesager între doi iubiţi despărțiți de soartă. Apoi 
decide că nu este muzica potrivită pentru această noapte. 

Se află aici singură. E sigură de asta. Le-a dat liber 
servitoarelor ei peste noapte. Una va rămâne în 
apartamentele stăpânei, aşteptându-i sosirea, dar Ploaie 
de Primăvară a mai stat şi altădată în grădină până târziu 
cu lăuta ei. O uşoară excentricitate, care acum îi prinde 
bine. 

lar Wen Zhou nu-şi spionează femeile. Nu aşa îi 
funcţionează lui mintea. El nu poate concepe ideea că nu i- 
ar fi devotate şi supuse, crede Ploaie de Primăvară. Unde 
şi cum ar putea ele să ducă o viaţă mai bună? Nu, spaimele 
lui se întind, ca o umbră, dincolo de aceste ziduri. 

El şi soţia lui au fost plecaţi toată ziua. Convocaţi la Ma- 
wai pe neaşteptate. Lui nu i-a plăcut graba asta. Pe de altă 
parte, niciun ins înzestrat cu prudenţă nu prea avea cum s- 
o refuze pe Jian când îl chema. Ploaie de Primăvară vede 
licurici printre copaci şi îi priveşte o vreme. Fluturii de 
noapte zboară în jurul felinarului. 

Proprietatea este tăcută de azi-dimineaţă, de la plecarea 
stăpânului, sau cel puţin de la sosirea celui de al doilea 
mesaj de la Ma-wai. Cel care i-a fost trimis ei. „Nu toate 
ferestrele aflate deasupra unei scări de jad trebuie privite 
printre lacrimi.” 

Aici nu-s scări de jad. Nici jad adevărat, nici simboluri 
poetice. Stă cu lăuta ei pe o bancă dintr-un foişor din lemn 
de trandafir, cu acoperiş, însă deschis nopţii pe toate 
laturile. 

Parfumul lemnului, parfumul văzduhului. E aproape 
vară. Nici urmă de jad şi nici urmă de lacrimi, decide 
Ploaie de Primăvară, deşi ştie că ar fi posibil să ajungă să 
plângă. N-o să facă asta. Se gândeşte prea intens. 

Cel mai mult se gândeşte la Wen Jian. 


< 419 > 


0.0) 


Nimeni nu ştie acest munte unde-mi duc zilele. 

Lui Tai i se părea o ironie, una complicată, că atunci 
când apropierea Xinanului se făcuse simțită - o strălucire 
difuză, vastă, la orizontul sudic - îi venise în minte un vers 
dintr-un poem despre singurătate. 

Yan ar fi făcut un comentariu despre asta, îşi spuse el. 

La fel şi Xin Lun, de fapt. Unul blând, amuzat, celălalt de 
o inteligenţă caustică. Amândoi erau morţi acum. lar 
amintirile pe care le invoca el erau vechi de mai bine de 
doi ani. 

La fel şi amintirea, strălucitoare ca smaraldul pe care îl 
avea cu sine (deşi nu-l purta), a femeii pe care se ducea s-o 
vadă călărind prin noapte. 

Nu era sigur din ce motiv nu îşi pusese inelul. Nu era 
pregătit încă, decise el, ca oamenii să îl privească aşa cum 
priveai pe cineva care afişa o asemenea bogăţie. Nu voia 
ca Ploaie de Primăvară să-l vadă astfel, deşi n-ar fi putut 
spune de ce. Nu era ca şi cum n-ar fi fost obişnuită cu 
opulenţa în casa prim-ministrului. 

Chiar şi când se afla în Pavilionul Razei de Lună, ea se 
mişcase printr-o lume care includea oameni incredibil de 
bogaţi. Asta nu păruse s-o afecteze niciodată. Era la fel de 
fericită - sau aşa îi făcuse pe ei să creadă - printre 
studenţi, cântându-le, tachinându-i, ascultând noaptea 
târziu filosofii şi versuri şi planuri de a reconstrui lumea. 

Desigur, aşa proceda o curtezană abilă: făcea orice 
bărbat să creadă că el era cel pe care l-ar fi ales dacă ar fi 
avut libertatea de a-şi urma dorinţele cele mai intime. 

Însă el ştia, Tai ştia că a gândi astfel despre ea ar fi 
însemnat să nege un adevăr mai profund despre femeia cu 
păr auriu din spatele zidurilor (din spatele atâtor ziduri). 
Zidurile Xinanului se înălţau acum nu prea departe, 
dincolo de podul pe care galopau. Podul era luminat de 
felinare şi păzit de soldaţi. 

Cu doi ani în urmă, Ploaie de Primăvară îi spusese - îl 
prevenise chiar - că Wen Zhou, aristocratul elegant din 
sud, văr cu iubita împăratului, ar fi putut avea de gând să o 

< 420 > 


ia din Districtul de Nord. _ 

Amândoi văzuseră asta întâmplându-se de multe ori. In 
general curtezanele visau la o asemenea întâmplare. O uşă 
deschisă către o viaţă mai bună. 

Tai, absorbit de studiile şi prieteniile sale şi încercând să 
stabilească ce însemna pentru el o viaţă trăită cum se 
cuvine, fusese dureros de conştient că spusele ei se puteau 
adeveri, dar un student care se pregătea de examene, cel 
de-al doilea fiu ai unui general în retragere, nu putea face 
mare lucru dacă un aristocrat cu avere şi conexiuni voia o 
femeie din Districtul de Nord numai pentru el. 

Apoi tatăl său murise. 

Noaptea târziu, când ajunseră în faţa zidurilor oraşului, 
se gândea la ea, la ochii ei verzi, la părul auriu şi la vocea 
ei. Tai îşi ridică privirea către turnul enorm, multietajat de 
deasupra porţii. Acum sclipeau lumini, ascunzând stelele. 
Porţile, fireşte, erau închise. Întunericul se lăsase. 

Asta nu părea să conteze: Jian trimisese vorbă despre 
venirea lor. 

Conducătorul escortei sale de kanlini (nu Wei Song, ci 
un bărbat mai în vârstă) înmână un sul printr-o ferestruică 
glisantă şi, o clipă mai târziu, la auzul unui strigăt, Gărzile 
Păsării de Aur care vegheau această intrare din zidul de 
nord le deschiseră porţile. 

Apoi, în timp ce el şi kalinii săi treceau călare, gărzile 
oraşului - atât cele de pe sol, cât şi cele din turn sau aflate 
în apropiere pe zid - se înclinară de două ori dinaintea lui 
Tai. 

Chiar nu era pregătit pentru aşa ceva. Privi către Song, 
care se ţinuse aproape de el de-a lungul orelor cât durase 
drumul. Ea nu-i întâlni privirea: se uita ţintă înainte, cu 
gluga ridicată, cercetătoare şi alertă. Fusese rănită de 
dimineaţă. Nu dădea semne că s-ar fi resimţit. 

Porţile se închiseră în urma lor. El se întoarse în şa şi le 
privi, bătând neatent cu palma grumazul lui Dynlal. Tai se 
întrebă cum de nu se simţea epuizat. Călătoriseră cea mai 
mare parte din zi, cu excepţia popasului de la Ma-wai care 
probabil avea să-i schimbe viaţa. 


< 421 > 


Se afla din nou în Xinan. În inima lumii. 

Tot nu înţelegea de ce făcea Jian asta. Cea mai bună 
presupunere a lui era că asta reprezenta doar o mică parte 
din nesfârşitul balans pe care îl executa ea la palat: Wen 
Zhou şi Roshan, mandarinii ambiţioşi, moştenitorul, ceilalţi 
guvernatori, eunucii, ceilalţi prinți (şi mamele lor)... 

Şi acum încă un bărbat, sosit din vest. Fratele unui 
sfetnic influent şi al unei proaspete prințese. Un bărbat 
care dispunea de un număr absurd de mare de cai 
sardieni, 

Pentru o femeie în poziţia lui Jian era firesc să încerce să 
capete un ascendent asupra acestui bărbat. Aşa că atunci 
când ieşise la iveală, în urma unei investigaţii de rutină, că 
el avusese o relaţie cu o cântăreaţă din Districtul de Nord, 
o fată care ar fi putut chiar să constituie motivul pentru 
care vărul lui Jian pusese la cale uciderea sa... 

Ei bine, în asemenea împrejurări puteai să iei anumite 
măsuri, să pui lucrurile în mişcare, dacă erai o femeie 
inteligentă care avea de gestionat o Curte infernal de 
complicată. Şi un împărat îmbătrânit, obosit de protocol şi 
de conflicte, de finanţe şi de barbari, obsedat de tine şi de 
viaţa fără de moarte în timp ce îşi construia cel mai 
opulent mormânt care fusese clădit vreodată, în caz că 
dorinţa lui de a fi nemuritor nu ar fi devenit realitate, 
nefiind voinţa zeilor. 

Lui Tai îi fuseseră deschise anumite porţi, nu numai 
simbolic, ca într-o poezie, ci porţi concrete, masive şi 
intimidante, înălțându-se în lumina torţelor şi a felinarelor. 

Nu mai făcuse niciodată asta: să intre în oraş după 
lăsarea întunericului. 

Dacă te apropiai de Xinan spre sfârşitul zilei, găseai un 
han sau o fermă cu un hambar (dacă erai student şi grijuliu 
cu banii) şi ascultai din afara zidurilor îndelungata 
ceremonie a tobelor care marcau închiderea porţilor. Apoi 
intrai înăuntru de dimineaţă, odată cu mulţimea ce venea 
la piaţă, pătrunzând în haosul unei noi zile printre cele 
două milioane de suflete. 

Nu acum. Acum porţile tocmai se deschiseseră larg. 


< 422 > 


Patru dintre Gărzile Păsării de Aur chiar îi însoţiseră, 
pentru a-i scuti să-şi mai arate sulul pe durata drumului 
prin oraş. 

Străzile erau nefiresc de liniştite. Pe aleile şi străduţele 
anumitor incinte, viaţa se desfăşura chiar şi acum 
zgomotoasă şi violentă, Tai ştia asta prea bine. Dar nu şi 
pe drumurile principale. Imediat ce intrară pe poartă o 
luară către est, trecând prin faţa curţii vaste a palatului, 
până ce cotiră spre sud pe artera principală. Cea mai largă 
stradă din lume, îndreptându-se dinspre Ta-Ming către 
poarta sudică, dreaptă ca un vis virtuos. 

În ultima lor noapte petrecută împreună, ea îşi apăsase 
degetele pe gura lui ca să-l împiedice să mai facă pe 
deşteptul, îşi reaminti el. Odinioară fusese un bărbat care 
se mândrea cu deşteptăciunea lui. Îşi aminti parfumul ei, 
palma ei lipită de faţa lui. Îşi aminti că-i sărutase mâna. 

Privi în jur. Nici asta nu mai făcuse, să călărească pe 
bulevardul principal după lăsarea întunericului. Nu-i 
plăcea să se afle în mijlocul străzii largi. Era ca şi cum ar fi 
ridicat pretenţii de vreun soi. Nu era aşa. l-ar fi plăcut să 
ridice pretenţii la o cupă de vin în Pavilionul Razei de 
Lună, dacă ea s-ar mai fi aflat acolo. 

— Mai pe margine, te rog, îi zise el încet lui Song. Aici 
semănăm prea mult a procesiune. 

Ea îi aruncă o privire rapidă. Se aflau lângă un post de 
pază luminat de felinare. Observă îngrijorarea din ochii ei, 
apoi ieşiră din lumină şi el nu-i mai putu vedea faţa. Song 
lovi calul cu căpăstrul, înaintă şi discută cu cel care îi 
conducea. Începură să se îndrepte spre sud-est de-a 
curmezişul vastului spaţiu deschis, pentru a continua 
drumul mai aproape de una dintre margini. 

În jurul lor pe stradă se mai afla doar o mână de oameni 
şi niciun grup atât de mare ca al lor. Cei de cealaltă parte, 
cea dinspre vest, se aflau atât de departe că erau aproape 
invizibili. În centrul drumului, din loc în loc, erau posturi 
de gardă, mai numeroase la intersecțiile importante. Văzu 
o lectică transportată către nord. Purtătorii ei se opriră 
când compania lor trecu pe alături. O mână trase îndărăt 


< 423 > 


perdelele pentru a vedea cine erau. Tai întrezări un chip 
de femeie. 

Îşi continuară drumul, zece războinici kanlini, patru 
gărzi ale Păsării de Aur şi cel de-al doilea fiu al generalului 
Shen Gao, urmând strada principală din Xinan sub lumina 
stelelor. 

Toate călătoriile se încheie într-un fel sau altul. Ajunseră 
la poarta celei de-a cincizeci şi şaptea incinte. 

2 


Se născuse în sud, dincolo de Marele Râu, în ţinuturi 
obişnuite cu tigrii şi cu ţipătul gibonilor. Membrii familiei 
sale munceau pământul de generaţii, de mai multă vreme 
decât ar fi putut să socotească vreunul dintre ei. El însuşi - 
pe numele său Pei Qin - fusese cel mai tânăr din şapte 
fraţi, un copil mărunţel şi isteţ. 

La şase ani, tatăl său îl dusese dinaintea 
subintendentului uneia dintre moşiile clanului Wen. 
Familia Wen avea trei ramuri care controlau majoritatea 
pământului (şi a orezului şi sării) din împrejurimi. 
Întotdeauna era nevoie de servitori capabili care să fie 
instruiți. Qin fusese acceptat de intendent pentru a fi 
crescut şi educat. Asta se petrecuse cu treizeci şi şapte de 
ani în urmă. 

Devenise un servitor de încredere şi la locul său. Când 
fiul cel mai mare al familiei decisese să îşi croiască un 
drum în Xinan şi la Curte, cu nici patru ani în urmă 
(remarcând uimitoarea şi utila ascensiune a tinerei lui 
verişoare), Qin fusese unul dintre servitorii pe care îi luase 
în nord, pentru a-l ajuta să-i aleagă şi să-i instruiască pe 
cei care urmau să fie angajaţi în capitală. 

Qin se ocupase de asta cu competenţă şi discreţie. 
Fusese un copil liniştit şi nu se schimbase nici ca bărbat. 
Nu se căsătorise. Fusese unul dintre cei trei servitori 
însărcinaţi să pregătească hainele stăpânului, să-i facă 
ordine în camere, să-i încălzească vinul sau ceaiul. Dacă l- 
ar fi întrebat cineva, oricând, ar fi spus că asta era o viaţă 
privilegiată, pentru că ştia în ce condiţii trăiau fraţii lui în 
ţinutul orezului şi al sării. 

< 424 > 


Într-o seară - o seară nepotrivită, din motive pe care le 
hotărâseră cerurile - fusese distras de la muncă de 
prezenţa pe proprietate a unei duzini de fete din districtul 
plăcerilor, necorespunzător supravegheate.  Probau 
costume pentru o ceremonie pe care Zhou o organiza pe 
lacul său. (Lacul fusese pe atunci o noutate.) 

Ascultând râsul lor dezlănţuit şi întrebându-se dacă le 
supraveghea cineva, Qin încălzise prea tare vinul de seară 
al stăpânului. 

Evident, vinul îl fripsese la limbă pe Wen Zhou. 

Treizeci şi cinci de ani petrecuţi alături de familie nu 
însemnaseră nimic, avea să-şi spună apoi Qin. Deceniile de 
serviciu valorau mai puţin decât nimic. 

Fusese bătut. Asta în sine nu era ceva neobişnuit. 
Asemenea lucruri făceau parte din viaţa unui servitor, iar 
unui membru superior al personalului i se putea cere să-i 
administreze o bătaie unuia mai mic în grad. Qin făcuse şi 
el asta. Lumea nu era un loc al blândeţii. Nimeni nu credea 
una ca asta după ce-şi văzuse un frate schilodit de tigru. Şi 
după o scurtă perioadă în Xinan, ajungeai să înţelegi că şi 
aici existau tigri, chiar dacă nu aveau dungi şi nu colindau 
prin păduri şi pe câmpuri după lăsarea întunericului. 

Problema era că Wen Zhou ordonase ca lui Qin să i se 
administreze şaizeci de lovituri cu bastonul cel greu. 
Probabil că îşi arsese limba rău de tot, spusese cu 
amărăciune, după aceea, unul dintre ceilalţi servitori. 

Sau poate că în noaptea aceea altceva îl înfuriase foarte 
tare pe stăpân. Nu conta. Şaizeci de lovituri de baston 
puteau ucide un om. 

Asta se petrecuse acum doi ani şi jumătate, în ziua de 
dinaintea Festivalului Hranei Reci. Qin nu murise, dar 
fusese cât pe ce. 

Intendentul casei (care nu era rău la suflet pentru un 
intendent) trimisese după doi doctori care să-l vegheze cu 
rândul, zi şi noapte, în încăperea mică unde îl aduseseră 
după bătaia publică din cea de-a treia curte. (Era 
important ca toţi servitorii să vadă care erau consecinţele 
neglijenţei). 


< 425 > 


Supravieţuise, însă nu mai putuse niciodată să meargă 
cum se cuvine. Nu-şi putea ridica braţul drept. In acea 
parte, torsul îi era diform precum copacii de deasupra 
defileelor Marelui Râu care crescuseră aplecaţi către 
terenul în pantă pentru a se feri din calea vântului şi a 
absorbi umezeala din solul sărac. 

Fusese dat afară, fireşte. Proprietatea unui aristocrat nu 
era un loc pentru cei inutili. Ceilalţi servitori îşi luaseră 
sarcina de a se îngriji de el. Nu se aşteptase la asta, era 
ceva ce în mod normal nu se petrecea. De obicei, un om 
atât de diform ca el ar fi fost lăsat într-una dintre pieţe, 
unde ar fi făcut tot ce îi stătea în putinţă ca să 
supravieţuiască din cerşit. 

Ar fi fost bine dacă ar fi putut cânta sau spune poveşti 
sau să fi servit ca scrib... dar nu avea voce. Era un bărbat 
mărunţel şi timid, iar mâna cu care scria (fusese învăţat să 
scrie de intendentul tatălui lui Wen Zhou) era tocmai aceea 
care rămăsese strâmbă şi inutilă ca urmare a bătăii. 

Mult timp, Qin îşi spusese că ar fi fost mai bine să fi 
murit. Contempla aceste gânduri pe strada din spatele 
locuinţei lui Wen, unde îl instalaseră ceilalţi servitori după 
ce fusese dat afară. Nu era o arteră ocupată, deci nu era 
un loc bun pentru un cerşetor, dar ceilalţi spuseseră că vor 
avea grijă de el şi aşa şi făcuseră. 

Vara, Qin şchiopăta sprijinit în cârja lui până pe partea 
umbrită a străzii, traversând-o îndărăt când soarele se 
muta şi se adăpostea într-o firidă de ploaie sau de vântul 
iernii. Cerşetoria nu-i aducea mare lucru, dar din locuinţă 
soseau în fiecare dimineaţă şi în multe seri mâncare şi vin 
de orez. Dacă hainele i se zdrenţuiau, descoperea că, într-o 
zi, persoana care îi aducea hrana venea şi cu nişte haine 
noi. Iarna îi dăduseră o mantie cu glugă şi avea chiar şi 
cizme. Deveni priceput în a alunga cu cârja câinii şi 
şoarecii care puneau ochii pe proviziile lui. 

Toamna trecută, viaţa lui se schimbase în bine, ceea ce 
Pei Qin nu crezuse că mai era posibil. 

Într-o dimineaţă rece şi senină, pe strada unde se 
instalase lângă zidul proprietăţii se iviseră patru dintre 


< 426 > 


servitorii casei, după ce străbătuseră lungul drum ocolit 
dinspre ieşirea din faţă. Aveau lemn, cuie şi unelte şi se 
apucaseră să-i construiască un adăpost discret, în spaţiul 
dintre un stejar şi zidul de piatră, greu de văzut din stradă, 
astfel încât să nu deranjeze pe nimeni. 

Ca răspuns la întrebările lui, ei îi povestiseră că noua 
concubină, Lin Chang, auzise povestea lui Qin de la una 
dintre celelalte femei ale lui Zhou, pare-se pentru a putea 
trage învăţăminte. Făcuse cercetări şi aflase unde era el. 
Dăduse ordin să i se ofere un adăpost şi de atunci raţia lui 
de mâncare devenise mai substanţială. Se părea că îşi 
asumase răspunderea pentru el, eliberându-i pe servitori 
de obligaţia de a-l hrăni din propriile lor simbrii. 

N-o văzuse niciodată. I se spusese că era frumoasă şi, în 
cinci ocazii (pe care şi le amintea perfect), o auzise 
cântând din lăută în partea din spate a grădinii. Ştiuse că 
era ea chiar înainte ca alţii să-i confirme că, dintre toate 
femeile, doamna Lin era cea care cânta cel mai frumos din 
gură şi din lăută şi căreia îi plăcea să stea singură în 
foişor. 

Qin decisese că ea cânta pentru el. 

Deja pe atunci ar fi fost în stare să ucidă sau să moară 
de dragul ei. Era evident că Hwan, servitorul care îi 
aducea cel mai adesea hrană şi mâncare, simţea acelaşi 
lucru. Hwan fusese cel care îi spusese că ea fusese 
cumpărată din Districtul Plăcerilor şi că acolo i se spunea 
Ploaie de Primăvară. Îi mai spusese lui Qin cât plătise 
stăpânul pentru ea (fapt care era o sursă de mândrie). Lui 
Qin, suma i se păru, în acelaşi timp, inimaginabilă şi totuşi 
nu îndeajuns. Hwan fusese cel care îi spusese, la începutul 
primăverii, că un războinic kanlin avea să vină să se 
întâlnească între patru ochi cu doamna Lin. Hwan - care îi 
dăduse de înţeles că vorbea în numele doamnei - îi ceruse 
lui Qin să-i arate acestui războinic cum să treacă dincolo 
de zid folosindu-se de stejarul care-i slujea de adăpost şi 
să-i dea instrucţiuni pentru a ajunge la foişor (care se afla 
în partea de vest a proprietăţii). 

Trupul chinuit şi inima palpitândă a lui Qin fură 


< 427 > 


copleşite de o bucurie intensă când văzu că i se oferă 
prilejul de a-i face un asemenea serviciu. li zise asta şi lui 
Hwan, implorându-l să i-o spună doamnei Lin şi să se 
încline de trei ori dinaintea ei în numele lui Qin. 

Kanlinul sosi în acea noapte (o femeie, lucru la care nu 
se aşteptase, dar care nu schimba nimic). Îl căuta pe Qin 
pe întuneric, fără să aibă o torţă. N-ar fi reuşit să-l vadă 
dacă el n-ar fi stat cu ochii în patru după ea. Elo strigase 
şi-i arătase drumul peste zid, spunându-i unde se afla 
foişorul. Îşi amintea că fusese o noapte rece. Femeia 
escaladase zidul cu o uşurinţă pe care Qin n-ar fi reuşit s-o 
egaleze nici măcar pe vremea când îşi putea folosi 
picioarele şi avea spinarea dreaptă. Dar kanlinii erau aleşi 
pentru aptitudinile lor de acest soi şi antrenați. 

Qin fusese ales pentru inteligenţa lui, dar într-o noapte 
încălzise prea tare vinul. 

Puteai să spui că lumea nu era dreaptă sau să iei ce 
puteai de la viaţă. Le era recunoscător servitorilor, era 
îndrăgostit de o femeie pe care nu avea să o vadă niciodată 
şi intenţiona să trăiască suficient de mult ca să 
sărbătorească moartea lui Wen Zhou. 

O urmărise pe femeia kanlină dispărând dincolo de zid şi 
ceva mai târziu o văzuse revenind. Ea îi dăduse o monedă - 
una de argint, ceea ce era o dovadă de generozitate. O 
păstra pentru vreun capriciu. Acum, în sud, unde se 
născuse, era sezonul fructelor de litchi. La Curte probabil 
că aveau deja şi în curând aveau să sosească şi în pieţele 
din Xinan. Qin avea de gând să ceară cuiva să-i cumpere 
un coş întreg, ca să-şi amintească de copilărie. 

O dată, vara trecută, se dusese la piaţa cea mai 
apropiată, cea din est, numai ca să le vadă din nou. Fusese 
un gest prostesc, necugetat. li luase cea mai mare parte 
din zi numai să ajungă acolo, şchiopătând şi cu dureri 
mari, bătaia de joc a copiilor. Căzuse de câteva ori, fusese 
călcat în picioare şi riscase ca la sfârşitul zilei să nu apuce 
să ajungă înapoi la adăpostul său la ora când băteau 
tobele. 

Gărzile de la poartă aveau dreptul să te bată într-un 


< 428 > 


asemenea caz. 

O să ceară cuiva să-i cumpere litchi. Erau câţiva 
servitori în care avea încredere şi avea să le împartă cu ei. 
In fond, ei îi salvaseră viaţa. Şi viaţa avea valoare, până şi 
una ca a lui. 

În acea zi, ceva mai devreme, Hwan sosise din nou 
făcând lungul ocol pentru a-l anunţa că altcineva va veni 
pe strada lui Qin în acea noapte şi va avea nevoie să i se 
arate copacul şi cum să urce pe zid, precum şi direcţia în 
care se găsea foişorul. 

— E pentru ea? întrebase Qin. 

— Sigur că pentru ea, răspunsese Hwan. 

— Te rog, înclină-te de trei ori. Spune-i că servitorul ei, 
cel mai umil de pe pământul iubit de zei, se va asigura că 
totul se va face. 

În acea noapte se ivi un bărbat însoţit de cinci kanlini. 
Unul dintre ei, observă Qin, era femeia care venise şi mai- 
nainte. Ştiu asta pentru că nu trebui să-i strige, întrucât ea 
se apropie direct de copacul lui. Dat fiind că era aceeaşi 
femeie care mai fusese pe aici, nu aveau nevoie de 
instrucţiuni. Bărbatul îşi cobori privirea către Qin, în beznă 
(nu aveau torţe). Văzu micul adăpost construit pentru el. 

li dădu lui Qin două monede chiar dinainte să treacă 
dincolo de zid. Trei dintre kanlini îl însoţiră, iar doi 
rămaseră de pază în stradă. 

Qin vru să le spună că ar fi servit el drept strajă, dar nu 
era nătâng din fire. Erau kanlini, cu săbii de-a curmezişul 
spatelui. Purtau haine negre, ca întotdeauna, şi se 
contopeau cu noaptea. După un timp, nici nu mai ştia unde 
anume erau, dar ştia că se aflau acolo. 

QW 


Lăuta se odihneşte pe balustrada netedă, largă, înaltă 
până la talie. Ea stă lângă unul dintre stâlpii din lemn de 
trandafir ai foişorului, sprijinindu-se de el. Este răcoare, 
dar are o jachetă scurtă, verde ca frunza, cu broderie 
aurită, care Îi acoperă corsajul auriu. Fusta ei verde până 
la glezne are dungi verticale, aurite la rândul lor. Mătasea 
e una oarecare. S-ar fi observat dacă ar fi purtat o mătase 

< 429 > 


mai fină când stăpânul e plecat. 

Nu s-a parfumat din acelaşi motiv. 

E în picioare fiindcă a auzit pe cineva venind dinspre 
partea de est a grădinii, unde se află stejarul pe care se 
poate urca. N 

Unicul felinar aruncă o lumină chihlimbarie. Işi 
imaginează că foişorul trebuie să pară o cabană într-o 
pădure întunecoasă, un refugiu, un sanctuar pentru un 
călător rătăcit. Nu este aşa, îşi spune ea. Aici nu există 
niciun sanctuar. 

Paşi urcă cele două trepte şi el e aici. 

Îngenunchează imediat, cu capul plecat, înainte ca ea să 
apuce să-i vadă faţa sau să înţeleagă că-i aici. Nu s-a 
aşteptat ca el să facă aşa ceva. N-a avut nici cea mai mică 
idee la ce să se aştepte. „Fără scări de jad”, îşi aminteşte 
sieşi. „Fără lacrimi vărsate sprijinită de pervaz.” 

Tai îşi ridică privirea. Chipul acela, şi-l aminteşte. 
Observă prea puţine schimbări, însă aici nu este suficientă 
lumină ca să poată vedea bine şi doi ani n-ar trebui să 
schimbe prea tare un bărbat. 

— Nu merit asta, stăpâne, murmură ea. 

— Eu nu merit ceea ce ai făcut pentru mine, Ploaie, îi 
spune el. 

Şi glasul lui şi-l aminteşte, mult prea bine chiar. De ce şi 
cum reuşesc o anume voce, o anume persoană să-ţi facă 
sufletul să vibreze ca un instrument la care se cântă? De 
ce un anume bărbat şi nu un altul sau un al treilea? Nu e 
nici pe departe suficient de înţeleaptă ca să răspundă la 
această întrebare. Nu este sigură că există cineva atât de 
înţelept. 

— Maestre Shen, spune ea pe un ton formal. Te rog, 
ridică-te. Servitoarea ta este onorată că ai venit s-o vezi. 

El se ridică. În clipa în care o priveşte, chipul său, 
luminat de felinar, are aceeaşi expresie intensă pe care ea 
şi-o aminteşte. Alungă amintirile. Trebuie s-o facă. 

— Eşti singur, seniore? îl întrebă. 

El clătină din cap. 

— Trei kanlini sunt cu mine, stând de strajă. Alţi doi se 


< 430 > 


află în stradă. Nu-mi mai e permis să fiu singur, Ploaie. 

Ea crede că a înţeles. Spune: 

— Cea pe care ţi-am trimis-o este...? 

— Da, Wei Song e aici. Este o persoană foarte capabilă. 

Ploaie de Primăvară îşi permite să zâmbească. Vede că 
el a observat. 

— Am crezut c-aşa va fi. Dar a... cum ai supravieţuit? 

El şovăie. S-a schimbat totuşi, decide ea. Acum îşi 
cântăreşte cuvintele. 

— Ştii unde am fost? 

Femeia face semn că da. Este recunoscătoare pentru 
stâlpul din spatele ei, de care se sprijină. 

— N-am ştiut mai înainte. Am fost silită s-o trimit să-ţi 
găsească locuinţa şi să înceapă de acolo. Nici nu ştiam 
unde se află proprietatea tatălui tău. 

— Îmi pare rău, spune el cu simplitate. 

Ea nu-l ia în seamă. Spune: 

— Ştiu că Wen Zhou l-a pus pe Lun să angajeze o femeie 
care să te ucidă. 

— A trimis-o împreună cu Yan. 

— Da. El e bine? 

— E mort, Ploaie. Ea l-a ucis. Pe mine numai... numai 
nălucile m-au salvat. Şi taguranii care mi-au sărit în ajutor 
când au văzut călăreţii sosind. 

„Nălucile”. Nu este pregătită să întrebe despre asta, să 
afle despre asta. Yan a murit. Tristă veste. Era un bărbat 
atât de cumsecade! 

— Îmi pare rău, spune ea. 

El tace şi o priveşte. Este obişnuită să fie privită de 
bărbaţi, însă de data asta e altfel. El e altfel. 

În cele din urmă, Tai spune: 

— Cred că a fost mort din clipa în care ea a devenit 
garda lui. 

Ploaie îşi doreşte să fi avut nişte vin. Ar fi trebuit să 
aducă. 

— Deci n-am realizat nimic? spune ea. 

El clatină din cap. _ 

— A mai fost o încercare. În Chenyao. Wei Song s-a 


< 431 > 


luptat de una singură cu câţiva bărbaţi în faţa camerei 
mele. 

— O femeie foarte capabilă, aşadar. 

Nu e sigură de ce a spus-o astfel. 

Tai se mulţumeşte să încuviinţeze. 

— După cum am zis. 

Şovăie din nou. Nu este vorba de stângăcie, îşi spune ea, 
doar îşi alege cuvintele. Asta e o schimbare faţă de cum 
era mai-nainte. 

— Ploaie, dacă s-ar fi aflat despre asta, ai fi fost ucisă. 

Este o afirmaţie, nu o întrebare. 

— Era puţin probabil să fiu descoperită, spune ea. 

El nu s-a clintit din lumina felinarului, nici ea din locul 
de lângă stâlp. Vede licurici îndărătul lui. Aude greierii 
cântând în grădină. Nici urmă de kanlinii de care a 
pomenit el sau de oricine altcineva. Urmează o tăcere. 

— A trebuit să plec, spune Tai în cele din urmă. 

Acum urmează partea dificilă, îşi spune ea. 

— Ştiu, îi răspunde. Tatăl tău a murit. 

— Când te-a... când te-a adus aici? 

Ea îi zâmbeşte, zâmbetul a fost întotdeauna un 
instrument la îndemâna ei. 

— La puţin timp după numirea în funcţie. 

— Aşa cum ai încercat să-mi spui. 

— Aşa cum ţi-am spus, Tai. 

N-a avut de gând să i-o spună atât de iute. Sau să-i 
rostească numele. Îl vede zâmbind la rândul lui. El se 
apropie. Ea îşi doreşte să închidă ochii, însă n-o face. 

— Fără parfum? întreabă el. Mi l-am tot amintit vreme 
de doi ani. 

— Adevărat, seniore? spune ea aşa cum ar fi făcut-o în 
Pavilionul Razei de Lună. 

El o priveşte în lumina care cade pe trăsăturile ei, 
sclipindu-i în părul auriu. Nu e o poză, ci pur şi simplu un 
loc lângă un stâlp de care să se poată sprijini. Ca să stea în 
picioare la venirea lui. 

— Înţeleg, spune Tai. Nu te parfumezi decât pentru el, 
iar el nu-i aici. 


< 432 > 


Ea păstrează un ton nonşalant: 

— Nu-s sigură dacă-mi place că ai devenit atât de 
pătrunzător. 

El zâmbeşte, dar vag. Nu spune nimic. 

— Şi pot să trec mai uşor neobservată când nu mă 
parfumez, spune femeia. 

Însă e descumpănită că el a înţeles atât de repede. 

— E chiar atât de important? 

Acum o întreabă altceva şi ea ştie asta. 

Ridică din umeri. 

— A fost crud cu tine? întreabă el. 

Ea aude tensiunea din vocea lui. Cunoaşte bine bărbaţii, 
pe acesta chiar foarte bine. 

— Nu. Niciodată, îi răspunde. 

Tăcere. El se află foarte aproape de ea. 

— Pot să te sărut? o întreabă. 

Acesta e momentul. Ea se sileşte să-i înfrunte privirea. 

— Nu. Niciodată, îi spune. 

Şi vede pe chipul lui tristeţe. Nu mânie, nu dorinţă 
refulată. Tristeţe, ceea ce este - probabil - felul şi motivul 
pentru care vocea sau sufletul altcuiva îşi pot găsi ecoul 
într-al tău, îşi spune ea. 

— Niciodată? întreabă el. 

Nu se mai apropie. Ea ştie că sunt bărbaţi care ar face-o. 
Cunoaşte mulţi de acest soi. 

„Fără scări de jad”, îşi spune. 

— Mă întrebi care-i părerea mea despre eternitate sau 
despre alegerile unei vieţi? spune ea pe un ton vesel. Ne- 
am întors la discuţiile noastre despre Calea Sacră? 

Tai aşteaptă. Bărbatul pe care şi-l aminteşte ea ar fi fost 
nerăbdător să continue ironia ei cu o glumă proprie. Sau 
să ducă discuţia mai în profunzime în ciuda tachinărilor ei. 

Ca să amâne momentul, îi spune: 

— Te-ai schimbat în aceşti doi ani. 

— Locul unde am fost m-a schimbat, spune el. 

Ea îşi ridică o mână spre obrazul lui. N-a vrut să facă 
asta. Ştie exact ce a avut de gând să facă în această 
noapte, printre licurici. Nu asta. 


< 433 > 


El îi ia mâna într-a lui şi-i sărută palma. Inspiră adânc, 
ca şi cum ar încerca să se umple din nou de ea după atâta 
vreme. 

Femeia închide ochii. 

Q 


„Nu s-a schimbat”, îşi zise Tai, dându-şi seama că fusese 
o copilărie din partea lui să-şi imagineze că ea se va ivi în 
fața lui ca o prințesă neajutorată, răpită şi supusă unei 
captivităţi nemiloase. 

Ceea ce i se întâmplase lui Ploaie de Primăvară, înţelese 
el în cele din urmă, nu era totuna cu soarta surorii sale. 
Era un adevăr dificil de acceptat. Le contopise el cumva în 
minte, în călătoria spre est? 

Cu ce anume ar fi fost mai bună viaţa de cântăreaţă în 
Pavilionul Razei de Lună? Unde trebuia să servească orice 
bărbat care avea bani şi o dorea? Cum să compari asta cu 
viaţa ei din locuinţa asta, alături de cineva puternic, pe 
care ea ştia - în mod sigur ştia - cum să-l farmece şi să-l 
ispitească? Şi era la fel de dar ca lumina lunii pe zăpadă că 
atunci când avea să îmbătrânească aici avea şanse mai 
bune să ducă o viaţă protejată. Acest destin era cel pe care 
încercau să-l împlinească toate fetele din Districtul de 
Nord. 

Se simţi copleşit de regrete şi de tristeţe. 

Apoi ea îi atinse obrazul, închizând ochii. 

Tai se aplecă şi o sărută pe buze. O făcu cu blândeţe, 
încercând să înţeleagă ce se întâmplase, realitatea acestui 
lucru şi faptul că fusese plecat timp de doi ani. Gura ei era 
moale, buzele i se desfăcuseră. Inchise şi el ochii. 

Se sili să se retragă. Spuse: 

— Ploaie, niciodată n-a existat femeie care să îmi 
pătrundă mai adânc în suflet. 

Ea deschise ochii. Foişorul era luminat de un singur 
felinar aşa că era greu să-i vadă ochii verzi, dar îi ştia, şi-i 
amintea. Se întrebă - şi gândul îl şocă - dacă avea să mai 
vadă aceşti ochi vreodată. 

Căci într-acolo ducea această noapte, înţelese el. 

— Regret asta, seniore, spuse ea. Şi sunt mulţumită. Mi 

< 434 > 


se permite să fiu şi una, şi alta? 

— Desigur, spuse el. 

Ploaie revenise fără efort la acel amestec de ceremonial 
şi intimitate care îi caracteriza purtările în Pavilionul Razei 
de Lună. Încercă să ţină pasul cu ea. Nu reuşi. 

Întrebă: 

— De ce-ai venit în noaptea asta? N 

Femeia clătină din cap, pierzându-şi brusc răbdarea. Îşi 
reamintea şi asta. 

— Neinspirată întrebare. Vrei să mă umplu de ruşine 
dându-ţi un răspuns? 

El o privi. 

— Îmi pare rău. 

Acum ea se mâniase şi Tai putea vedea asta. 

— Am venit pentru că Preaiubita Parteneră mi-a trimis 
un bileţel sfătuindu-mă să nu mă duc la culcare şi citând 
din poemul despre scările de jad. 

— Înţeleg, spuse el, gânditor. Mi-a spus că ai fost 
prevenită de venirea mea. L-a reţinut pe Wen Zhou la Ma- 
wai. Mi-a oferit gărzi şi un permis de intrare în oraş după 
lăsarea întunericului. 

— Aşadar amândoi servim nevoilor ei? 

El îl auzi amuzamentul de sub amărăciunea vocii. 

— Câtă supuşenie din partea noastră. 

Bărbatul zâmbi. 

— Aş spune că atingerea gurii tale, gustul tău, serveşte 
nevoilor mele şi încă foarte bine. 

Ploaie îl privi îndelung. Apoi îşi întoarse privirile către 
întunericul nopţii şi zise hotărâtă: 

— Nu pot fi iubita ta, Tai. Nu există nicio soluţie decentă 
pentru aşa ceva. Nu de asta ţi-am trimis un războinic 
kanlin. 

— Ştiu, zise el. 

Tristeţe în tăcerea nopţii. Uimitoarea realitate a acestei 
femei: mândră şi seducătoare şi mai subtilă decât el. Fiind 
silită să fie mai subtilă, dată fiind viaţa pe care o ducea, îşi 
spuse Tai. 

— Aş putea să-l acuz pe Zhou că a încercat să mă ucidă, 


< 435 > 


zise el. Aproape că s-a pomenit de asta azi, la Ma-wai, şi nu 
de către mine. Yan a fost ucis din cauza lui şi la fel şi Lun. 
Asta ţi-ar putea schimba... 

— Ai de gând să-l acuzi pe prim-ministrul Kitaiului, care 
conduce imperiul, că a ucis nişte studenţi sau nişte 
funcţionari civili neînsemnaţi? Şi ce ai obţine astfel? Cui i- 
ar păsa? Cum ai dovedi-o? 

— O s-o facă alţii. Wen Jian îl are pe bărbatul care l-a 
ucis pe Lun. 

— Ce? Pe Feng? 

Văzu că asta o şocase. 

— Se îndrepta spre sud, către familia lui Wen Zhou. Ea 
ne-a spus tuturor că a pus mâna pe el. Erau persoane 
importante în încăpere, inclusiv prinţul Shinzu. 

Nu-l pomeni pe împărat. Nu era genul de lucru despre 
care să povesteşti. Spuse: 

— Cred... credem... că îi dă un avertisment vărului ei. El 
se află într-o situaţie dificilă, în special din pricina lui 
Roshan. 

Ploaie se apropie de bancă şi se aşeză, contemplându-l 
cu o privire de această dată îngândurată. Fluturi de noapte 
roiau în jurul unicei lumini. Aerul era răcoros. El îşi aminti 
că aşa era ea, că mintea îi putea deveni brusc cu totul 
absorbită de ceva. 

— Ce înseamnă „noi”? întrebă femeia. 

Nu întrebarea la care se aşteptase. 

— M-am împrietenit cu cineva pe drum. Sima Zian m-a 
însoţit încă din Chenyao. 

Ea îl privi fix. Apoi înclină capul într-un gest respectuos. 

— Nemuritorul Surghiunit? Vai de mine! Cum ar putea o 
fată simplă, o cântăreaţă din Districtul de Nord, să spere 
să menţină interesul unui bărbat care are nişte legături 
atât de ilustre? 

Tai râse încet. 

— În primul rând, nu e simplă deloc fata aceea. Şi 
propriile ei legături sunt mai importante decât ale lui. 

Zâmbi. 

— Cu ce-ţi mai pot fi de folos? 

< 436 > 


De data asta o văzu răspunzând zâmbetului lui. 

— Dacă ţi-aş zice „poţi să mă săruţi din nou” ar fi o 
greşeală, nu? 

El făcu unicul pas necesar şi procedă ca atare. Gura ei 
se ridică în întâmpinarea lui. De data aceasta, Ploaie fu cea 
care se retrase. Se uită în altă parte. 

— A fost o greşeală, zise ea. lartă-mă. 

Tai se aşeză alături pe bancă. Era conştient că femeia îi 
făcuse loc. 

— Ploaie, viaţa ta s-a schimbat. Mi-am făcut visuri 
prosteşti. 

— Cei mai mulţi dintre noi ne facem visuri prosteşti, zise 
ea continuând să se uite în altă parte. Problemele apar 
când încercăm să transferăm nebunia visurilor în realitate. 

— Ascultă-mă! Dacă am dreptate, dacă Jian i-a dat un 
avertisment vărului ei şi asta are de-a face cu mine... 
înseamnă că tu eşti în pericol? 

Ea se gândi la asta. 

— Nu cred. Există un servitor care m-ar putea distruge, 
dar n-o s-o facă. Dacă ai fi văzut aici, aş fi ucisă. 

Spusese asta pe un ton practic. 

— Dar acum Wen Zhou îşi face griji din pricina lui 
Roshan, nu a ta. An Lia părăsit oraşul acum câteva zile, şi 
la fel şi fiul lui cel mare. 

— Ştiu, spuse Tai. Am stat de vorbă cu el pe marginea 
drumului în timp ce veneam încoace. 

Văzu că o şocase din nou. Era suficient de tânăr ca să 
simtă o undă de mândrie şi destul de matur ca să ştie că 
asta era o meschinărie. 

— Tai, ce se întâmplă? zise ea. Eşti purtat de un curent 
rapid. 

— Da, zise el. Din pricina cailor. Doar de aia. 

— Şi a nălucilor. A ceea ce ai făcut. 

— Caii i-am primit pentru ceea ce am făcut. E acelaşi 
lucru. 

Ea tăcu, pe gânduri, apoi zise: 

— Cai sardieni. 

— Al doilea lucru venit din ţara aceea care mi-a 


< 437 > 


schimbat viaţa. 

Femeia zâmbi. 

— Eu nu ţi-am schimbat viaţa. 

— Ai putea să mi-o schimbi, zise el. Ploaie, nu putem şti 
ce ne vor aduce următoarele zile. Sima Zian crede că se 
petrece ceva grav. 

O văzu cântărind ideea. 

— Acum am o casă în oraş, continuă Tai, chiar în incinta 
asta. Dacă trebuie să-mi trimiţi de veste, ai pe cineva care 
s-o facă? 

— Dacă trebuie? Sau dacă vreau? 

Ea se întoarse să-l privească. 

Era rândul lui să zâmbească. Cu fiecare cuvânt pe care îl 
rosteau, ceva din vechile deprinderi revenea, ca paşii unui 
alt dans. Era tulburător. 

El zise: 

— Te-ai priceput întotdeauna mai bine decât mine să 
judeci asemenea lucruri. O să ştii tu dacă eşti în pericol 
sau dacă trebuie să mi se spună ceva. 

Ploaie îi luă mâna. Privi degetele lor împletite. 

— Cred că nu mai sunt cu mult mai pricepută decât tine, 
Tai. Dacă am fost vreodată. 

— Ai fost. Eşti. Şi ţi-ai riscat viaţa. Ce pot să fac pentru 
tine? Cere-mi, te rog! 

Se întrebă câţi bărbaţi îi spuseseră „te iubesc” acestei 
femei noaptea târziu. Se întrebă ce îi spunea Zhou. 

Ea continua să-şi ţină capul plecat, ca şi cum ar fi fost 
fascinată de degetele lor împletite ce se odihneau în poala 
ei. Nu se parfumase. Înţelesese pe loc de ce, însă exista un 
miros al ei, pe care îl simţea stând aproape după atâta 
timp, un miros care deştepta dorinţa şi o aţâţa. 

— O să pun pe cineva să afle unde este locuinţa ta, rosti 
Ploaie. Poţi să încredinţezi mesaje omului de lângă zid. O 
să ajungă la mine. Servitorul căruia trebuie să i te adresezi 
se numeşte Hwan. Nimeni altul. 

Amuţi, strângându-i în continuare mâna. Când vorbi din 
nou, glasul i se schimbase. 

— Cred... Trebuie să pleci, Tai, altfel o să-mi abandonez 


< 438 > 


orice urmă de mândrie. E mai dificil decât m-am aşteptat. 

El trase aer în piept. 

— Şi pentru mine. Îmi pare rău. Dar... Ploaie, sunt şi 
mulţumit. Mi se permite să fiu şi una, şi alta? 

Ca răspuns la asta, ea îi strânse mâna cu putere. Era 
dureros pentru că unul dintre inelele ei îi intrase în carne. 
Ştia că voise să-i provoace durere pentru că îi copiase 
întocmai exprimarea de mai devreme. 

— Ce inteligent, zise ea. Aşa sunteţi toţi, voi studenţii. 

Îi eliberă mâna. Şi le împreună pe ale ei în poală. 
Privirea îi rămase coborâtă, ca în semn de supunere. El 
ştia că femeia nu era deloc supusă. Îşi dădu seama că nu 
voia să plece. 

Dinspre copaci se auzi un foşnet, apoi un glas de dincolo 
de cercul de lumină: 

— Graţioasă doamnă, maestre Shen, cineva a trecut de 
lac. Putem să-l ucidem, dar nu ar fi înţelept. 

Era conducătorul kanlinilor. 

— Unde e Wei Song? întrebă Tai imediat. 

— Mai adânc în grădină, aşteptând ordinele domniei 
voastre. 

— Kanlinule, omul acela aduce vin? întrebă Ploaie. 

— Da, graţioasă doamnă. 

Ea se ridică. 

— E Hwan. Nu-i faceţi niciun rău. Tai, vorbesc serios... 
trebuie să pleci. 

El şovăi, apoi făcu ceva ce nici ea, nici kanlinul nu 
puteau vedea. Se ridică şi o privi în lumina felinarului. 

Ploaie îşi împreună mâinile dinainte şi făcu o plecăciune 
oficială. 

— Domnul meu, aţi fost mult prea amabil s-o vizitaţi pe 
servitoarea domniei voastre. 

— O să te mai văd? 

Tai descoperi că îi era greu să vorbească. 

— Mi-ar face plăcere, dar e greu să ştii încotro se vor 
bifurca potecile. După cum ai zis, seniore. În noaptea... nu 
te-am întâmpinat aşa cum aş fi vrut. 

Ea tot mai ştia exact ce să spună ca să-i facă inima s-o ia 


< 439 > 


la galop. 
— Nici eu pe tine, zise el. 
— Îmi face plăcere s-o aud, zise Ploaie de Primăvară cu 
ochii plecaţi cu modestie. 
— Veniti, seniore! spuse kanlinul. 
Tai se întoarse şi o părăsi. 
QW 


Ea îl priveşte coborând treptele şi dispărând în 
întuneric. Nici măcar nu l-a zărit pe kanlin, a auzit doar o 
voce în beznă. Aruncă o privire către lăuta ei aflată pe 
balustradă şi zăreşte fluturii de noapte fâlfâind. 

Apoi vede ce a lăsat el în urmă pe banca pe care au stat. 
Ridică obiectul. Îl priveşte în lumină. Mâna începe să-i 
tremure. 

Înjură cu voce tare, într-un fel care i-ar şoca pe cei care 
odinioară, în Pavilionul Razei de Lună, au preţuit-o pentru 
graţia ei liniştită. 

Îşi ridică privirea. Străjerul a spus... 

Strigă: 

— Wei Song? Mai eşti aici? 

O clipă niciun sunet, nicio femeie ivindu-se din întuneric. 
Apoi: 

— Sunt, doamna mea. Cum poate servitoarea voastră să 
vă fie de folos? 

— Vino aici. 

Femeia răsare din întunericul grădinii. Cea pe care a 
întâlnit-o aici mai devreme în acest an, a angajat-o şi a 
trimis-o în vest. Femeia kanlină se înclină. 

— Servitorul va ajunge aici în curând, spune ea. 

— Ştiu. Te-a mai văzut. 

— Îmi amintesc. 

Ploaie de Primăvară o priveşte. O femeie mărunţică, 
ascunsă sub glugă. Îi întinde inelul pe care i l-a lăsat Tai. 

— Ia ăsta! Dă-i-l înapoi maestrului Shen. Spune-i că n-aş 
putea niciodată să-l vând sau să-l port sau chiar să pun să 
fie dată jos piatra pentru a o vinde fără să risc. Pe banda 
inelului e un înscris. Este din partea împăratului, nu-i aşa? 

— Nu l-am văzut niciodată, spune cealaltă femeie. Nu l-a 

< 440 > 


purtat pe drum încoace. 

Vocea ei sună straniu, dar Ploaie de Primăvară nu are 
timp să se gândească ce înseamnă asta. 

— Cred că împăratul a fost cu... 

— Aşa este. Inelul sugerează că a fost sau că a trimis pe 
cineva. Spune-i lui Tai că trebuie să-l aibă şi să fie văzut 
că-l are. Trebuie să-l poarte. O să-l protejeze. Trebuie să 
înveţe genul ăsta de lucruri. Nu poate să umble de colo- 
colo dând asemenea cadouri. Ia-l! 

Inelul e uimitor de frumos, chiar şi în această lumină 
slabă. S-ar potrivi cu ochii ei. Crede - de fapt este sigură - 
că Tai s-a gândit la asta. Nu-i ăsta motivul pentru care a 
făcut-o, însă e parte din dorinţa lui de a i-l da. 

Kanlina şovăie, apoi se înclină din nou şi ia inelul. 

— Îmi pare rău că am dat greş, spune ea. Nu am ajuns la 
Kuala Nor şi... 

— Maestrul Shen mi-a povestit, i-o taie Ploaie de 
Primăvară. Mi-a mai povestit şi cum te-ai luptat cu cei care 
l-au atacat. Şi e în viaţă. Nimeni nu a dat greş. Trebuie să 
te mai plătesc ca să continui să îl păzeşti? 

Kanlina, care e mai scundă decât şi-o amintea Ploaie de 
Primăvară, se îndreaptă. 

— Nu, spune ea. Nu mai trebuie. 

— De ce nu? întreabă Ploaie de Primăvară. 

— Am fost angajaţi de doamna Wen Jian. Zece dintre noi. 
Este bine apărat. 

— A făcut ea asta? Înţeleg. Atunci problema nu mai e în 
mâinile mele, spune Ploaie de Primăvară. Nu-i sigură de ce 
s-a exprimat aşa. O priveşte mai atent pe femeie, dar 
lumina nu e puternică şi kanlina poartă glugă. 

Cealaltă pare pe punctul de a spune ceva. N-o face. 
Coboară scările şi se îndreaptă către răsărit prin grădină, 
în direcţia în care au plecat ceilalţi. _ 

Ploaie este singură. Nu pentru mult timp, şi o ştie. Îşi ia 
lăuta şi o acordează, apoi îl aude pe Hwan strigând-o 
pentru a o anunţa, aşa cum se cuvine, că se apropie de 
foişor. 

El pătrunde în pavilion purtând o tavă rotundă cu un mic 


< 441 > 


vas cu cărbuni pe care se încălzeşte nişte vin şi cu o 
ceaşcă pentru ea. 

— De ce eşti aici? întreabă ea cu răceală. 

El se opreşte, zguduit de tonul acela. Se înclină, ţinând 
tava grijuliu. 

— Doamna mea. S-a făcut frig. M-am gândit că aţi putea 
dori... 

— Am dat anumite ordine, nu, Hwan? 

Ştie de ce e el aici. Şi în privinţa asta, ca în toate 
celelalte, trebuie menţinut un echilibru. Are nevoie ca el 
să-i fie devotat, dar nu trebuie să i se permită să facă 
presupuneri, să aibă îndrăzneli. Sunt anumite limite care 
trebuie menținute, nu depăşite. 

— Doamna mea, spune el îngrozit. Iertare! Servitorul 
dumneavoastră s-a gândit numai că... 

— C-aş putea dori nişte vin. Foarte bine. Lasă-l şi pleacă. 
Nu vei fi pedepsit, dar ştii bine că stăpânul a ordonat ca 
servitorii care nu respectă ordinele să fie bătuţi. A spus că 
este însărcinarea noastră să ne asigurăm de asta. 

Ştie că nu asta este reacţia pe care o aştepta Hwan. E 
bine, îşi spune. El se înclină din nou şi tava se clatină uşor. 

— Pune-o jos şi du-te, spune din nou Ploaie de 
Primăvară, îndulcindu-şi glasul. A fost un gând amabil. 
Spune-le femeilor că mă întorc în curând. O să vreau un 
foc să mai domolească răcoarea nopţii. 

— Desigur, doamna mea, spune el şi se retrage. Doriţi... 
doriţi o escortă la întoarcerea din grădină? 

— Nu, spune ea. Tocmai ţi-am transmis ordinele mele, 
Hwan. 

— Da... da, doamnă. 

Ea zâmbeşte, asigurându-se că el o vede. E în lumină. 

— N-o să spun nimănui despre asta, Hwan. Eşti un 
servitor loial şi te preţuiesc. 

— Doamna mea, repetă el şi pleacă după ce s-a înclinat 
de două ori. 

Să se descurce cu bărbaţi de toate stările şi rangurile, să 
le descopere nevoile şi temerile... nu asta-i ceea ar trebui 
să poată face o fată din Districtul de Nord, în special dacă 


< 442 > 


provine dintr-una dintre cele mai bune case? 

De fapt, chiar vrea vinul adus de el. Scoate capacul 
butelcii încălzite şi îşi toarnă singură. Fetele instruite ştiu 
cum să toarne, e o altă artă care li se predă. 

Se pare că, totuşi, plânge. 

Soarbe din vinul aromat şi pune jos ceşcuţa. Ia lăuta şi 
începe să cânte, ca pentru ea, dar ştiind că există cineva 
care va asculta şi căruia i-o datorează. 

Un inel de smarald, îşi spune ea. De la împărat. Poate 
chiar din mâna lui. Tai n-a precizat. Din delicateţe. Lumea 
e uneori surprinzător de stranie, îşi spune femeia. Apoi, 
fără să ştie de ce, se gândeşte la casa ei pierdută din vest. 

QW 


Qin îl văzu pe bărbat întorcându-se peste Zid însoţit de 
gărzile sale. Era mai greu de escaladat din cealaltă parte. 
Trebuia să te salte cineva, iar cel din urmă trebuia să fie 
extraordinar de iscusit la căţărat. Cel din urmă kanlin era 
femeia şi Qin observă că părea să se descurce fără efort. 

Bărbatul părea distrat, nesigur încotro s-o apuce. 
Kanlinii îl conduseră, inclusiv cei doi care aşteptaseră aici, 
în stradă. Bărbatul - în mod limpede un aristocrat de vreun 
soi, deşi nu era îmbrăcat ca unul - se opri suficient cât să-i 
dea lui Qin încă două monede de argint. Asta însemna 
patru cu totul, mai mulţi bani decât îi oferise oricine de 
când se afla în stradă. 

O văzu pe cea din urmă dintre kanlini ajungându-l pe 
bărbat şi trăgându-l deoparte. li văzu vorbind şi observă că 
ea îi înmâna un obiect micuţ. Îşi continuară drumul prin 
incintă şi el îi pierdu din vedere în josul străzii. 

Când primise banii, Qin reuşise să se salte în picioare şi 
să facă ceea ce trecea drept o plecăciune în cazul lui, dar 
nu era sigur că omul observase. Se aşeză din nou şi privi 
cele patru monede. Argint! Se porni o adiere, stârnind 
praful. Se gândi la litchi şi la momentul în care vor ajunge 
în pieţe. Apoi nu se mai gândi la asta. 

Din grădină începu să răsune muzică de lăută. Se auzea 
doar vag, fiindcă ea se afla la o oarecare distanţă de locul 
unde el stătea lipit de zid, în micuța colibă pe care femeia 

< 443 > 


i-o oferise ca adăpost. 

Cânta pentru el. Qin ştia că aşa făcea. Muzica era mai 
prețioasă decât orice monedă pe care i-ar fi oferit-o cineva. 
Auzi tristeţea coardelor ciupite încet şi cu dulceaţă şi se 
gândi la femeia aceea frumoasă, din viaţa ei protejată şi 
comodă în mijlocul luxului şi al puterii, oferindu-şi tristeţea 
nopţii de primăvară în numele a ceea ce suferise el. _ 

Qin ascultă, prizonier al iubirii necondiționate. Işi 
imagină că până şi stelele amuţiseră şi ascultau deasupra 
ceţii şi luminilor Xinanului. În cele din urmă, muzica încetă 
şi pe strada învăluită în noapte se făcu linişte. Undeva 
departe lătră un câine. 


< 444 > 


CAPITOLUL XX 


Ei zăresc fortăreaţa kitailor înainte de răsărit, aşa cum i- 
a promis el. Chiar şi pe întuneric, de la distanţă, tot pare 
impunătoare. 

Este un nou moment tulburător pentru Li-Mei, printre 
atâtea altele: să privească în lumina stelelor ceva ce 
propriul ei popor a construit aici, această structură greoaie 
şi pătrăţoasă răsărind din iarbă. Ceva cu temelii solide şi 
cu ziduri înalte. O afirmare a permanenţei într-o lume în 
care prezenţa oamenilor era trecătoare, neapăsând 
pământul. În care îţi duceai totul cu tine, oriunde mergeai. 

Ce însemna dorinţa asta de afirmare a permanenţei? Era 
mai bine sau mai înţelept - un gând nou pentru ea - să fii 
un popor care ştia că aşa ceva nu există? 

De parcă, îşi spune fata privind fortăreaţa pe care a 
ridicat-o poporul ei, un uriaş funcţionar civil din ceruri şi-a 
luat sigiliul - acela care semnala că citise un document - l- 
a aruncat în iarbă şi l-a lăsat acolo. 

Fortul înconjurat de ziduri are ceva atât de nefiresc, atât 
de străin de acest loc, încât Li-Mei nu vede cel mai 
important lucru. 

Însă, de lângă ea, Meshag observă. Murmură ceva pe 
sub mustață, în propria lui limbă, apoi, mai clar, rosteşte: 

— E gol. 

Ea îi aruncă o privire rapidă. 

— De unde ştii? 

— Nici urmă de torţe. Nimeni pe ziduri. Pe păşuni ar 
trebui să fie gărzi de noapte, pentru cai. S-a întâmplat 
ceva. 

Priveşte înainte. Ei se află pe un deal, iar fortăreaţa e 
aşezată într-o vale puţin adâncă. 

Meshag scoate un sunet, îndemnându-şi calul. 

— Vino, îi spune el. Trebuie să văd. 

Înfricoşată şi urându-şi frica, ea îl urmează în jos pe 
pantă. 

Fortăreaţa este chiar mai mare decât crezuse, ceea ce 


< 445 > 


înseamnă că se află mai departe. Când în sfârşit se 
apropie, cerul are o uşoară nuanţă de cenuşiu. Li-Mei 
priveşte la stânga şi la dreapta şi de data asta poate zări 
lupii. 

De aproape, vede cât de straniu arată fortăreaţa, lucru 
pe care el l-a înţeles pe loc. Nu e picior de om aici. Nici pe 
coama zidului, nici în turnurile pătrate de deasupra 
porţilor. E o construcţie pustie, fără viaţă. Li-Mei se 
înfioară. 

Meshag  descalecă. Se îndreaptă către păşunea 
împrejmuită din faţa lor. Se apropie de poartă, care e 
deschisă, nezăvorâtă. Scârţâie în vânt, izbindu-se din când 
în când de stâlp. Un zgomot firav. Îl vede îngenunchind, 
apoi făcând câţiva paşi spre sud şi îngenunchind din nou. 
Se ridică şi se uită într-acolo. 

Se întoarce şi se apropie de poarta principală a fortului. 
Se află atât de departe încât ea îl pierde din ochi pe 
fundalul zidurilor copleşitoare, în întunericul de dincolo de 
păşune. Li-Mei rămâne călare, lângă lupi, şi simte spaima 
pătrunzându-i până în oase ca un vânt. 

În cele din urmă îl vede întorcându-se, cu mersul lui 
săltat şi ţeapăn. Incalecă. Chipul lui nu-i niciodată uşor de 
citit, însă Li-Mei crede că, pentru prima oară, distinge 
îngrijorare. 

— Când au plecat? îl întreabă. 

Ştie că asta a încercat el să stabilească. 

— De numai două zile, răspunde Meshag. Către Zid. Nu 
ştiu de ce. Trebuie să călărim repede de-acum. 

Călăresc repede. Tocmai îşi îndeamnă caii la galop în 
susul văii, de-a lungul pantei sudice, în timp ce soarele stă 
să răsară, când sunt atacați. 

În stepă, asta se cheamă ora bandiţilor, deşi Li-Mei nu 
are de unde şti. În beznă, un atac poate deveni confuz, 
haotic, întâmplător. Lumina zilei anulează efectul 
surprizei. Amurgul şi zorii sunt, pentru vânătorii de orice 
soi, cele mai bune momente. 

Li-Mei nu va reuşi să pună cap la cap ce s-a petrecut 
decât mai târziu şi cu mare greutate. Atacul îl trăieşte într- 


< 446 > 


o străfulgerare de imagini, urlete frânte brusc şi nechezat 
de cai. 

Se pomeneşte trântită la pământ încă dinainte să-şi dea 
seama că sunt atacați. Inţelege că, probabil, el a împins-o 
din şa. Îşi ridică privirile, cu o mână la gură, din iarba 
înaltă. Trei, ba nu, deja patru atacatori se prăbuşesc 
înainte să apuce să se apropie de ea. 

Mişcările lui Meshag sunt agile, ca atunci când a ucis 
lebăda. Săgetează oameni acum, dar e acelaşi lucru. 
Ocheşte, lansează săgeata, pune una nouă în arc şi trage. 
Îşi ţine calul în permanentă mişcare, silindu-l să se 
răsucească. Năvălitorii au şi ei arcuri, vede ea, de aceea a 
împins-o Meshag din şa. Sunt cel puţin o duzină sau au 
fost. Încă unul se prăbuşeşte, chiar sub ochii ei. Ceilalţi se 
apropie, scoțând strigăte, însă cu caii lor se petrece ceva 
ciudat, se cabrează şi se întorc, greu de ţinut sub control. 

Li-Mei este ascunsă în iarbă. Pot să-i vadă calul, dar nu 
şi pe ea. Nu ştie cine sunt. Shuoki? Sau urmăritorii bogiu, 
ajungându-i din urmă? Aşa este o bătălie, apucă ea să 
gândească. Asta a fost lumea în care tatăl ei şi-a trăit 
întreaga viaţă. Bărbaţii mor în lupte. La fel şi femeile, dacă 
se află în locul nepotrivit. 

Doi călăreţi îşi biciuiesc caii, ca să-i asculte, şi se reped 
spre ea în tunet de copite, ghidându-se după calul ei. 
Simte tremurul pământului. Sunt aproape. li vine să ţipe. 
Nu sunt bogu. Au părul scurt, ras pe ambele părţi ale 
capului şi lung la mijloc şi feţele vopsite în galben. Sunt 
suficient de aproape pentru ca ea să observe toate astea şi 
să înţeleagă că aceste trăsături vopsite ar putea fi ultimul 
lucru pe care îl va vedea sub cele nouă ceruri. 

Şi-atunci lupii se ridică. 

Se ridică din ierburile care le-au aparţinut şi peste care 
au domnit înainte să vină oamenii cu familiile şi turmele 
lor, fie călcând cu grijă, fie încercând - în van? - să înalțe 
construcţii de lemn durabile, ca un sigiliu pus asupra 
pământului. 

Şi când lupii ies din ascunzători, Li-Mei îşi dă seama că 
erau cu mult mai mulţi decât a crezut ea pe parcursul 


< 447 > 


călătoriei. Nu i-a văzut decât pe cei aflaţi mai aproape: pe 
liderul haitei şi alţi câţiva. Dar sunt cincizeci sau chiar mai 
mulţi, ridicându-se în lumina zorilor ca o moarte cenuşie. 
Au fost ascunşi în iarba înaltă, însă acum nu se mai 
ascund. 

Se reped drept spre caii shuokilor, răspândind printre ei 
o panică nebună, însoţită de nechezături şi opriri bruşte. 
Caii se agită şi lovesc din picioare, dar în zadar, căci au 
rămas mai puţin de zece călăreţi şi de cinci ori pe-atâţia 
lupi şi un bărbat (dacă e bărbat) care îi săgetează 
neîntrerupt, cu lovituri mortale, iar şi iar. lar lupii sunt ai 
lui. 

Li-Mei vede un shuoki cu chipul vopsit în galben căzând 
foarte aproape de ea. Aude ceva trosnind când omul se 
loveşte de pământ. El urlă de durere, cu o groază care 
parcă-i sfârtecă gâtlejul. Patru lupi se reped asupra lui. Ea 
îşi întoarce privirea, lipindu-şi obrazul de pământ. Aude 
tipetele bărbatului încetând, dar nu se uită la ceea ce se 
petrece. Pufăituri, mârâieli. Apoi un alt sunet pe care nu-l 
va uita niciodată: zgomotul cărnii sfâşiate, smulse de pe 
oase. 

De nimic altceva nu se teme cum se teme de lupi. 

Ar fi moartă sau prizonieră dacă n-ar fi fost ei aici. 

Lumea nu poate fi înţeleasă. E o vanitate, o iluzie până şi 
să încerci s-o înţelegi. 

Stă trântită la pământ, tremurând din tot trupul. Nu şi-l 
poate controla. Apoi, la fel de brusc ca primele ţipete şi 
înspăimântătoarea apariţie a acelor călăreţi, este din nou 
linişte. Lumina dimineţii. Vântul zorilor. Uimitor, Li-Mei 
aude triluri de pasăre. 

Se sileşte să se ridice în capul oaselor şi-şi doreşte să n- 
o fi făcut. 

Alături de ea, mult prea aproape, shuokiul mort este 
devorat. E numai carne şi sânge. Lupii clănţăne din fălci şi 
mârâie, muşcând, rânjind unii la alţii. 

Se teme că o să i se facă greață şi, odată ce-i vine 
gândul, se pomeneşte în genunchi pe iarbă, golindu-şi 
spasmodic stomacul. 


< 448 > 


O umbră cade asupra ei. Îşi ridică iute privirea. 

Meshag îi întinde una dintre ploştile cu apă. Li-Mei se 
îndreaptă. O ia şi-i scoate dopul. Soarbe şi scuipă, apoi mai 
face asta o dată, nesinchisindu-se de demnitate, de graţie 
sau de alte asemenea concepte aparţinând altei lumi. 
Soarbe din nou şi de data asta înghite. Apoi îşi toarnă apă 
în palmă şi se spală pe faţă. Repetă gestul, aproape 
sfidătoare. Nu-i totul pierdut, îşi spune. Doar dacă permiti 
să se piardă. 

— Vino, îi spune Meshag. Luăm patru cai. Putem 
schimba, călărim mai repede. 

— O să... o să mai fie şi alţii? 

— Shuoki? Se poate. Soldaţii au plecat. Shuokii venit să 
vadă de ce. 

— Noi ştim de ce? 

El clatină din cap. 

— Vino, repetă apoi, întinzându-i mâna. 

Ea îi dă plosca cu dopul pus, dar deşi o ia şi şi-o pune pe 
umăr, el întinde mâna din nou şi fata înţelege că o ajută să 
se ridice. 

Q 


Meshag alege alți doi cai pentru fiecare. Caii shuokilor 
s-au împrăştiat, dar sunt bine dresați şi nu s-au îndepărtat 
prea tare. Li-Mei aşteaptă alături de calul ei, privindu-l. 
Mai întâi el îşi recuperează săgețile, apoi se apropie de 
unul dintre caii shuokilor, îl cercetează şi îl lasă, ia un 
altul. Ea nu are idee cum face alegerea asta. 

În jurul ei, spectacolul hidos al lupilor hrănindu-se din 
trupurile morţilor. 

Şi-l aminteşte ca dintr-o altă viaţă pe Tai povestindu-i 
tatălui lor (ea se ascundea printre copaci, ascultând) cum 
îşi lasă cei din neamul bogi morţii în iarbă, departe de 
tribul lor, ca să fie devoraţi sub cerul liber, trimiţându-le 
sufletele înapoi de unde au venit. 

Azi cerul este foarte albastru şi vântul e mai blând. 

Meshag i-a lăsat o ploscă. Ea bea din nou, dar numai 
puţin, ca să-şi alunge gustul neplăcut din gură. 

Il priveşte întorcându-se călare. Are patru cai legaţi unul 

< 449 > 


de altul şi de al lui. Nu pare să spună nimic, dar deodată 
lupii se ridică şi se îndepărtează în salturi, pierzându-se în 
iarbă. 

Li-Mei ia frâiele şi face săritura (lipsită de graţie) pe 
care a deprins-o ca să urce pe cal fără ajutorul lui. Când îţi 
pierzi majoritatea motivelor de mândrie, oare o poţi găsi în 
alte lucruri? 

— N-ar trebui să legi doi cai în spatele meu ca să fie mai 
uşor? întreabă ea. 

— Nu mai uşor. Trebuie să plecăm. 

— Aşteaptă! Te rog! 

El aşteaptă. Soarele scaldă ţinutul în lumina dimineţii. 
Ochii lui sunt întunecaţi, ceea ce pătrunde în ei nu se mai 
întoarce. 

— Ilartă-mă, spune ea. i-am spus că, atunci când nu 
înţeleg, mi se face frică. Mi-e mai bine când ştiu. 

Meshag nu spune nimic. 

— Poţi să, adică tu controlezi lupii? Îţi dau ascultare? 
spune ea. 

El îşi întoarce privirile către nord, de unde au venit. Nu 
spune nimic pentru un timp atât de îndelungat, încât ea 
crede că s-a decis să nu-i răspundă, însă bărbatul nu s-a 
clintit încă. Li-Mei aude cântecul păsărilor. Se uită, 
aproape fără să vrea, după vreo lebădă. 

Meshag spune: 

— Nu toţi. Numai o haită. Asta. 

Liderul haitei este din nou lângă ei. Stă mereu aproape 
de Li-Mei. Ea îl priveşte. Înfruntând spaime vechi şi noi. 

Se întoarce către Meshag, către ochii lui negri. Ai 
lupului sunt mult mai strălucitori. Bărbatul aşteaptă. Li- 
Mei nu spune decât: 

— Mulţumesc. 

El smuceşte frâiele şi ea îl urmează către sud, lăsând 
morţii sub cerul liber şi sub ochii păsărilor. 

EX 

În aceeaşi noapte, la lumina stelelor. Au călărit toată 
ziua, cu numai două opriri scurte. Fără focuri de gătit, 
doar afine, dar de data aceasta s-au oprit lângă un lac. Li- 

< 450 > 


Mei îşi dă jos hainele şi se scaldă pe întuneric: o nevoie de 
a se curăța de amintirea cărnii sfâşiate, a sunetului pe care 
l-a scos. 

După ce se îmbracă la loc, îl întreabă: 

— Ce-ai spus tu mai devreme... despre lupi... E din cauza 
a ceea ce ţi s-a făcut? 

E mai uşor să întrebi pe întuneric. : 

El stă ghemuit în iarbă, după ce a adăpat caii. Il vede 
privind în depărtare. 

— Îmi pare rău. Nu trebuie să... spune ea. 

— Şaman din nord mă făcea un suflet-lup, zise Meshag. 
Legat de el. La comanda lui. Magie grea, magie rea. Nu... 
nu se face. Lupul e creatura lui totemică. A chemat un lup. 
Fratele tău l-a ucis pe şaman în timp ce făcea asta. Am 
fost... sunt prins la mijloc. 

— La mijloc? 

În eleşteu sunt broaşte. Le aude orăcăind în noapte. El 
spune: A 

— Între bărbat şi lup. Între trupul acesta şi celălalt. 

Celălalt. Fără să vrea, priveşte într-acolo. Liderul haitei 
stă în iarbă ca o umbră cenuşie. La răsărit l-a văzut 
sfâşiind carnea, cu fălcile picurând de sânge. 

Animalul îi întoarce calm privirea. De-abia îl desluşeşte, 
dar ochii lui, spre deosebire de ai lui Meshag, par să 
strălucească. Li-Mei se simte năpădită de teamă şi de 
senzaţia că ar fi o greşeală, o mare greşeală din partea ei 
să insiste, să mai pună întrebări. 

Lasă capul în jos. Părul îi este ud şi îl simte picurându-i 
pe spate, dar noaptea e blândă. 

— Îmi pare rău, spune ea. Poate ar fi fost mai bine ca Tai 
să nu... 

— Nu! spune el cu vehemenţă. 

Ea îşi înalţă privirea surprinsă. Meshag se ridică, o 
siluetă profilată pe orizontul presărat cu stele. 

— Mai bine aşa decât ceea ce aş fi devenit. Sunt... Am 
de ales. Dacă şamanul ăla mă lega, eram numai al lui şi 
apoi muream. Shandai mi-a oferit asta. 

Ea îl priveşte. 


< 451 > 


— Am ales să vin după tine, spune el. Ca să-l onorez pe 
Shan... Shendai. 

— Şi apoi? După asta? 

Tocmai decisese să nu mai pună întrebări. 

El ridică dintr-un singur umăr ca de obicei. 

Ea priveşte din nou către lup. E mai mult o umbră decât 
o creatură desluşită. Există o întrebare pe care nu o poate 
pune. 

— Călărim acum? 

El a formulat-o ca pe o întrebare. 

— Mulţumesc, spune ea. 

Se ridică, se îndreaptă către unul dintre cai şi îl încalecă 
fără ajutor. Schimbă caii la fiecare oprire. Inainte de 
răsărit el ucide o a doua lebădă, dar o a treia, care venea 
în urma ei, coteşte către vest, mult prea sus, în tării. 

Unii au un lup ca totem, îşi spune ea. Alţii au o lebădă. 

Q 


Poţi ațipi pe un cal, însă nu când galopează. Li-Mei cade 
pradă unui somn chinuit şi agitat ori de câte ori Meshag 
îngăduie o oprire. Ştie de ce se grăbeşte atât de tare de 
când a săgetat cea de-a doua lebădă, dar trupul şi mintea 
ei au propriile necesităţi. 

Acum e întinsă pe spate într-o iarbă ceva mai scurtă. 
Conştiinţa îi revine, apoi se pierde din nou. A visat că se 
dădea în leagăn, în leagănul din grădina de acasă, 
înălțându-se din ce în ce mai sus printre mugurii 
primăvăratici, înainte şi-napoi. Nu ştie cine o împinge, nu 
se uită, însă nu i-e frică. 

Cel care o împinge este Meshag, care o scutură de 
umăr. 

Deschide ochii. O lumină palidă. Dimineaţă. El îi întinde 
plosca de apă şi face semn către desagii de lângă ea. Din 
nou afine. Încă vreo câteva zile fără altceva de mâncat, îşi 
zice Li-Mei, şi un iepure crud ar putea să devină apetisant. 
Apoi îşi aminteşte de lupi şi de shuoki şi gândul i se 
spulberă. 

Bea şi se stropeşte cu apă pe mâini şi pe faţă. Ia un 
pumn de afine, apoi încă unul. A învăţat că trebuie să le 

< 452 > 


evite pe cele necoapte şi le dă deoparte. Doar e o prinţesă 
a Kitaiului, nu? 

Este prea ostenită ca s-o amuze propria ei ironie. 

Se ridică. O dor picioarele şi spatele. Meshag e deja 
călare, cercetând cerul care se luminează. Face şi ea la fel. 
Nu se vede nimic. O nouă zi, nori pe cer. Se apropie de 
calul pe care bărbatul l-a eliberat din şir pentru ea. Îşi 
flexează membrele ţepene şi suie în şa. A devenit mai 
pricepută la asta, se gândeşte. 

Il priveşte pe Meshag. 

— O să se schimbe acum, spune el. 

— Ce anume? 

— Terenul. O să vezi. Părăsim stepa. Zidul tău nu-i 
departe. 

Asta-i face inima să bată mai iute, aşa obosită cum este. 
Cuvintele au efectul ăsta asupra ei. Zidul înseamnă Kitaiul 
şi întoarcerea din exil dacă reuşesc să treacă de cealaltă 
parte. El a spus că se poate. 

„Părăsim stepa.” 

Priveşte îndărăt, răsucindu-se în şa. Cât poate vedea cu 
ochii, sub soarele care a răsărit şi sub cerul înalt, iarba se 
întinde, verde-gălbui, verde-închis, înaltă, mişcată de o 
adiere. Legănatul ei este însoţit de un foşnet şi acesta a 
făcut parte din existenţa fetei de când au revendicat-o cei 
din neamul bogu. L-a auzit până şi în litiera ei, neîncetat. 
Murmurul stepei. 

Uitându-se spre nord, umplându-şi ochii cu priveliştea, 
imaginându-şi cât de departe se întinde, Li-Mei îşi spune: 
„În zorii lumii, dacă vor fi existat vreodată, aşa trebuie să fi 
arătat lucrurile”. Şi acesta nu este un gând firesc pentru 
poporul ei. 

Pornesc spre sud. Li-Mei se uită la stânga şi la dreapta şi 
îl vede alături pe liderul haitei. Ceilalţi sunt prin preajmă, 
ştie. Dar lupul acesta este mereu aproape. 

Q 


Pe la prânz terenul începe să se înalțe, iarba devine mai 
scurtă, diferită la atingere şi mai întunecată, iar ici şi colo 
apar tufişuri verzui sau de un verde-argintiu, apoi petice 

< 453 > 


de stâncă goală. Când zăreşte un pâlc de plopi, priveliştea 
este aproape şocantă. Işi dă seama că nu mai e obosită. 

Traversează un râu puţin adânc. Pe malul opus, Meshag 
se opreşte, lăsând caii să se adape. Umple ploştile cu apă. 
Li-Mei descalecă şi îşi dezmorţeşte picioarele îndurerate. 
Continuă să privească cerul. Azi vântul bate mai tare şi 
norii se deplasează spre est. Uneori trec pe dinaintea 
soarelui şi o umbră alunecă de-a lungul ținutului, apoi 
dispare. 

— Ştii cât de aproape sunt de noi? 

El pune dopurile ploştilor. Ia funia care ţine legaţi în 
urma lui cei patru cai şi face schimbările necesare aşa 
încât amândoi să aibă câte un cal odihnit. Se urcă în şa şi 
Li-Mei face la fel. 

— Cam cu o zi, spune el. Cred că avem suficient avans. 

Ea se teme să-l întrebe cum de ştie asta. Insă crede, de 
asemenea, că ştie răspunsul: nu toţi lupii sunt aici, cu ei. 

— Mulţumesc, spune Li-Mei. 

Incep din nou să călărească spre sud, sub cerul înalt, cu 
lumina şi umbra  perindându-se peste peisajul în 
schimbare, încă o oprire, la jumătatea amiezii. El schimbă 
din nou caii. 

Mai târziu, văd o lebădă zburând prea sus pentru a o 
ajunge cu o săgeată. La puţin timp după asta sunt pe 
creasta pantei prelungi şi statornice pe care au urcat-o. 
Dinaintea lor e un povârniş. 

Dincolo de el, întinzându-se cât vezi cu ochii la vest şi la 
est, luminat de soarele târziu, se află Zidul. 

Meshag a adus-o acasă. 

Q 


Tazek Karad nu făcuse niciodată vreo deosebire între 
nomazii stepei, indiferent cât de tare se urau aceştia între 
ei. Acum contempla tinuturile tribului shuoki, după ce 
fusese mutat subit cu două sute de Ji mai la est de poarta 
lui obişnuită din Zid. 

Pentru el, atât shuoki şi cât şi bogü erau nişte păstori de 
oi domesticiţi şi nişte mucoşi. Femeile lor îi dominau în 
iurte, ziua şi noaptea. De aceea, atâţia oameni ai stepei se 

< 454 > 


culcau cu oile lor, obişnuia să spună tovarăşul său kislik în 
glumă. 

S-or fi lăudat ei cu caii lor cu coame dese, cu luptele 
împotriva lupilor de stepă şi cu vânătoarea de gazele, dar 
ce însemnau asemenea lucruri pentru un kislik? El se 
trăgea dintr-un popor al deşertului unde oamenii ucideau 
pentru o jumătate de cană cu apă şi uneori beau şi sângele 
victimei. Unde trebuia să-ţi trânteşti cămila la pământ şi să 
te adăposteşti lipit de ea, înfăşurându-ţi complet faţa ca să 
încerci să supravieţuieşti unei furtuni de nisip. 

Deşertul ucidea. Stepele astea abundau de viaţă. Puteai 
să-ţi dai seama care dintre cele două ţinuturi producea 
bărbaţi mai aspri şi mai valoroşi, nu? 

Dacă i-ar fi zis cineva că-i copleşit de invidie, Tazek ar fi 
negat. Totuşi, dacă venea vorba despre valoare, ai fi putut 
spune că, după doisprezece ani petrecuţi pe Zid sau la 
nord de el, să ai în subordine numai cincizeci de oameni ai 
celei de-a Şasea Armate a Kitaiului nu demonstra nici pe 
departe respectul cuvenit. Un dui nu era nimic. Până acum 
ar fi trebuit să aibă două sute sau mai mulţi. 

E adevărat, Kitaiul şi imperiul său îl hrăniseră şi îl 
îmbrăcaseră încă de când avea cincisprezece ani şi 
făcuseră ca femeile şi vinul (sau mai adesea cumâsul) să le 
fie accesibile soldaţilor aflaţi de-a lungul Zidului. E 
adevărat, nu murise în nisipul deşertului, ca tatăl şi cei doi 
fraţi ai săi. 

Să-l serveşti pe împăratul Kitaiului era un mod de a-ți 
duce traiul, şi nu cel mai rău. Însă, desigur, cineva demn 
să se numească bărbat voia să se înalțe, să se apropie mai 
mult de centru. Ce fel de om ar fi ajuns atât de aproape, s- 
ar fi uitat în jur şi ar fi spus: „Ce am îmi ajunge şi nu-mi 
trebuie mai mult”? 

Oricum, Tazek Karad nu putea fi acel gen de om. 

Să adăugăm şi faptul - care era în dosarul său - că în 
trei rânduri acceptase fără să se plângă schimburi duble 
de câte şase luni în avanposturi din stepă şi trebuia să 
ajungi la concluzia că ofiţerii din cea de-a Şasea Provincie 
fie îi purtau pică, fie erau pur şi simplu prea incompetenţi 


< 455 > 


ca să recunoască un bărbat gata să fie promovat. 

Nu că ar fi simţit vreo urmă de ranchiună. 

Parte din problemă era faptul că placizii iubitori de oi 
din stepă erau prea liniştiţi în aceste zile. Membrii tribului 
bogü deveniseră supuşi ai împăratului, vânzându-i cai la 
adunarea de primăvară de la cotul râului, cerând 
intervenţia kitailor în toate micile lor gâlcevi, dar 
neîncăierându-se suficient de tare ca să le dea ocazia unor 
soldaţi competenţi să se angajeze în acel soi de acţiuni 
care puteau aduce o avansare în grad. 

Cei din tribul shuoki erau mai cârcotaşi, iar forturile de 
pe pământurile lor - Fortul de Aproape şi Fortul de 
Departe, aşa le spuneau soldaţii - avuseseră parte de ceva 
lupte. Nomazii de acolo chiar încercaseră să străpungă 
părţile mai slabe ale Zidului în timpul raidurilor lor. O 
greşeală, şi plătiseră pentru ea. Dar cele două avanposturi 
şi Zidul din spatele lor fuseseră apărate de soldaţii celei de 
a Şaptea Armate a lui Roshan, aşa că gloria (şi citarea prin 
ordin de zi) pentru acea luptă nu se apropiase de Tazek 
Karad sau de tovarăşii săi din Armata a Şasea. 

Cei din Armata a Şasea supravegheau negoţul cu cai, 
ascultau plângerile despre oile prădate de vreun trib cu 
miros rânced de la vreun altul şi le dădeau drumul 
înăuntru călăreţilor bogü cu părul lung ce duceau blănuri 
şi chihlimbar destinate pieţelor din Xinan sau Yenling. 

Era previzibil, fără pericole şi nemaipomenit de 
plicticos. 

Până acum patru zile, când comandantul de dui Tazek 
Karad primise ordine urgente să-şi conducă cei cincizeci 
de oameni spre est pentru a ocupa poziţie la poarta şi 
turnurile aflate imediat la sud de Fortul de Aproape. 

li însoţiseră şi alţi ofiţeri şi trupe, unii oprindu-se mai 
înainte din drum, alţii continuându-şi înaintarea către est, 
rândurile subţiindu-se pe măsură ce fiecare ajungea la 
postul său de gardă. Pe parcursul drumului, pe unii îi 
ajunseseră din urmă ordine schimbate care provocaseră 
nedumerire. Era, se pare, nevoie să se mişte iute. 

Rapoartele care soseau anunțau că soldaţii Armatei a 


< 456 > 


Şaptea detaşaţi de-a lungul zidurilor fuseseră retraşi. Toţi. 
Dispăruseră. Porţile şi turnurile de veghe dintre porţi 
rămăseseră neapărate. Era aproape de neconceput. 

Nimeni nu le spusese de ce. Niciun ofiţer superior (cel 
puţin în Armata a Şasea) nu s-ar fi deranjat să-i explice 
ceva comandatului de rang umil a cincizeci de oameni. 

Nici nu le explicase nimeni de ce, cu doar două zile în 
urmă, soldaţii armatelor a Şaptea şi a Opta detaşaţi în 
Fortul de Aproape şi în Fortul de Departe făcuseră cale 
întoarsă mărşăluind sau călărind, ambele armate la un loc, 
mii şi mii de oameni pătrunzând prin secţiunea de Zid 
controlată acum de Tazek. Dispăruseră spre sud într-un 
nor de praf căruia îi trebuise mai toată dimineaţa ca să se 
aşeze, lăsând în urmă o tăcere stranie, pustie. 

În timp ce membrii garnizoanei treceau, soldaţii îi 
întrebaseră pe soldaţi ce se întâmpla. Soldaţii nu ştiau. 
Niciodată nu ştiau. 

Şi deşi viaţa în armată era întotdeauna trăită în 
ignoranță şi te puteai obişnui cu asta, erau momente în 
care asemenea ordine bruşte şi contradictorii îl puteau 
nelinişti până şi pe cel mai mohorât şi mai serios dintre 
ofiţerii de rang minor, chiar şi pe unul cu deşertul vestic în 
sânge. 

Vederea soldaților Armatelor a Șaptea şi a Opta 
apropiindu-se de poarta lui şi trecând prin ea ca să dispară 
către sud avusese acest efect asupra lui Tazek Karad. 

Privind către nord, se simţea expus. Comanda o poartă 
importantă, care nu-i era familiară, avea prea puţini 
oameni şi se afla acum deasupra teritoriilor tribului shuoki. 
Un om putea să-şi dorească şansa de a se lupta cu barbarii 
şi de a-şi câştiga o anumită reputaţie, dar dacă nomazii 
dădeau năvală acum, cu efective oricât de mici, el şi ai lui 
s-ar fi putut trezi că au probleme serioase. 

Şi cu ambele forturi golite, chiar exista şansa ca shuokii 
să vină, măcar pentru a vedea ce se întâmpla aici. Tazek 
nici nu voia să se gândească ce aveau să facă ei cu cele 
două forturi. Nu era problema lui până când n-o 
transforma cineva într-o problemă. 


< 457 > 


La apus, stătea în turnul de lemn al porţii şi privea către 
est şi vest de-a lungul suişurilor şi coborâşurilor Zidului 
Lung al Kitaiului, până unde se pierdea în ambele direcţii. 
Pentru a-l înălța aici, deasupra stepelor, folosiseră pământ 
bătătorit presat în cadre de lemn şi amestecat cu calcar şi 
pietriş cărate spre nord. I se povestise că, acolo unde Zidul 
urca spre munţi, pe teren stâncos, folosiseră piatră. 

Era o realizare copleşitoare, greu de cuprins cu mintea. 
Se spunea că se întindea pe şase mii de li. Se spunea că 
patru sute de mii de oameni muriseră clădindu-l şi 
reclădindu-l de-a lungul secolelor. Pe asta din urmă Tazek 
o credea. _ 

Ura Zidul. Îşi petrecuse doisprezece ani din viaţă 
apărându-l. 

Unul dintre oamenii săi zise ceva. Arăta spre nord. 
Tazek privi în lungul degetului întins. 

Veneau doi neguţători, aflaţi încă departe, cu un şir de 
cai în urma lor. Aici, pe pământul shuokilor, era ceva 
neobişnuit. Membrii tribului bogu erau cei care treceau 
încoace şi încolo, care ţineau târgul de primăvară la cotul 
Râului de Aur unde mii de cai erau aduşi, cumpăraţi şi 
conduşi către sud pentru a satisface nevoia nesfârşită a 
armatei kitailor. 

Shuokii făceau mai rar negoţ. De multe ori bunurile pe 
care le ofereau erau cai furaţi, adesea de la cei din neamul 
bogiu. Tazek n-ar fi fost surprins ca lucrurile să stea şi 
acum la fel. Când cei doi se apropiară, văzu patru cai pe 
lângă cei pe care se aflau călăreţii. Teoretic îi putea aresta 
pe cei doi aşa-zişi negustori, reţinându-i pentru a-i preda 
justiţiei tribale (care nu era niciodată blândă) şi păstrând 
caii cu riscul de a le provoca neplăceri soldaţilor kitai. 

În realitate, se obişnuia să-i lase pe negustori să treacă. 
Era politica standard a armatei, în aceste zile: caii erau 
prea importanţi, se dorea ca nomazii să continue să-i 
aducă şi ei ar fi încetat s-o facă dacă ar fi riscat să fie luaţi 
prizonieri. De obicei, comandantul porţii accepta o 
compensație discretă pentru a se uita în altă parte în timp 
ce bunurile de furat pătrundeau în Kitai. 


< 458 > 


Aşteptă ca shuokii cei hoţi să se apropie. Avea întrebări 
de pus. Avea nevoie de informaţii mai mult decât de calul 
sau de pumnul de monede pe care urmau, cel mai probabil, 
să i-l ofere. Caii lor erau obosiţi, observă el, până şi cei 
conduşi de funie. Fuseseră călăriţi din greu, ceea ce era 
probabil confirmarea faptului că fuseseră furaţi. Caii 
obosiţi se vindeau mai ieftin. 

Tazek privi cu o expresie împietrită călăreţii care se 
apropiau. Nu era un ins fericit. 

Cei doi ajunseră la poarta sa şi se opriră dedesubt. 

Nu erau shuoki. Cel dintâi semn al neprevăzutului. 

— Cerem permisiunea să intrăm cu cai de vânzare, zise 
cel mai solid dintre ei. 

Era din neamul bogü, îţi puteai da seama după păr. 
Vorbea kitana ca un barbar ce era. Cel mai scund purta o 
glugă. Uneori făceau asta, de frică, în prezenţa soldaţilor 
kitai. 

Se şi cuvenea să le fie frică. 

Erau un tată şi fiul său, împreună la furat, decise Tazek. 
Dar era o surpriză să vadă bogi atât de departe în est, mai 
ales numai doi. Nu era problema lui. El avea alte 
probleme. 

— Ce-ai văzut în nord, bogi hoţoman? întrebă el. 

— Ce vrei să spui? 

Nicio reacţie la insulta lui, observă Tazek. 

— Garnizoana! 

— Fortăreaţa pustie, admise bărbatul cel solid. 

Avea pieptul dezgolit şi-şi ţinea ochii plecaţi. Şi asta era 
normal, aşa se cuvenea. Erau barbari care i se adresau 
unui ofiţer al Armatei a Şasea a Kitaiului. 

— Urme de cai şi oameni se îndreaptă spre aici, zise 
bărbatul. Nu venit încoace? 

Asta nu era treaba lui, nu? 

— Dar celălalt fort? 

— Nu mers aşa departe. Dar mulţi soldaţi mers încoace. 
Mai mult de un fort. Două zile, poate? 

Nu-şi ridică privirea, însă o nimerise. Nomazii ştiau cum 
să citească în iarbă. 


< 459 > 


— S-a întâmplat ceva acolo? 

— Întâmplat? 

— Aţi văzut shuoki? 

— Nu, zise cel solid. 

— Vreau un răspuns mai bun! mârâi Tazek. 

— Nu, onorate domn, zise bărbatul, ceea ce în alte 
împrejurări ar fi fost amuzant. 

— Vreo urmă de mâncătorii ăia de căcat venind încoace? 
I-ai văzut? 

— Nu shuoki. Sunt bogu pe urmele noastre. 

— De ce? 

— Suntem... suntem exilați din tribul nostru, onorate 
domn. 

Aşa se explica de ce se aflau aceştia doi atât de departe 
în est. Era interesant că erau urmăriţi, dar nu suficient. 
Triburile aveau legile lor. Dacă rămâneau la nord de Zid şi 
nu deranjau garnizoanele, nu era treaba Kitaiului. Sau a lui 
Tazek Karad dintr-a Şasea. 

Lucrurile puteau însă să se complice dacă bogii soseau 
şi el era văzut lăsându-i pe cei doi să intre. Trebuiau luaţi 
în calcul şi caii. Caii contau. Tazek se uită spre nord. 
Pustiu. 

Îi făcu semn bărbatului de alături. 

— Deschide-le. 

Se uită în jos spre călăreţi. 

— Unde-i duceţi pe ăştia? 

— Caii au fost ceruţi de kanlini, zise bărbatul cel solid. 

Surpriză. 

— Ai de gând să străbaţi tot drumul până la Muntele 
Toba de Piatră cu ăştia? 

— Ceruţi de kanlini. Trei cai mai mici. Unii kanlini sunt 
femei. 

Fie ca zeii să trimită furtuni de nisip ca să-i orbească pe 
proşti! De parcă Tazek n-ar fi ştiut că printre robele negre 
se aflau şi femei! Şi că te puteau ucide cu aceeaşi uşurinţă 
ca bărbaţii. 

— În cazul ăsta avem o problemă, amicul meu fără 
cămaşă. Toba de Piatră este la o distanţă de cât... şase 


< 460 > 


zile? Nu las eu nişte hoţi de cai din neamul bogu să 
călărească de capul lor atât de departe prin Kitai. 

— Sunt numai patru zile, comandantule de dui. Faci bine 
că eşti prevăzător, dar e în regulă, suntem aici ca să-i 
însoţim. 

Vocea venea din spatele lui. Vorbind într-o kitană fără 
cusur. 

Tazek se răsuci iute şi văzu trei războinici kanlini călare 
pe cai de cealaltă parte a porţii sale. 

I se mai întâmplase şi altă dată. Kanlinii puteau să cadă 
asupra ta, să se infiltreze printre ai tăi înainte să-ţi dai 
seama că se apropiau. Văzu doi bărbaţi şi o femeie. Îşi 
coborâseră glugile în lumina  înserării, purtau săbii 
încrucişate pe spinare şi aveau arcuri prinse de şa. 

Tazek se uită în jos. Dacă până atunci fusese 
nemulţumit, era o nimica toată pe lângă ce simţea acum. 

— De unde aţi ştiut că vin? întrebă el. 

Cel dintâi kanlin zâmbi. Părea să se amuze. 

— Am făcut un aranjament, zise el. Nu e greu să te uiţi 
după călăreţi din anumite locuri de pe Zid. 

„Să ţi-o fut pe mă-ta cu ora”, se abţinu să înjure Tazek. 

— Ştiţi ceva despre soldaţii din garnizoane? Cei care au 
trecut prin poartă? 

— Armatele a Şaptea şi a Opta, zise kanlinul prompt. 
Toţi înaintează spre sud. Ai suficienţi oameni ca să te 
descurci pe porţiunea asta de Zid? 

— Sigur că da! se răsti Tazek. 

De parcă ar fi recunoscut el ceva dinaintea unuia cu 
robă neagră. 

— Bine, zise liniştit bărbatul. Ai bunăvoința de ne lăsa 
caii să intre? Şi acceptă, te rog, pentru tine şi soldaţii tăi, 
nişte vin de orez pe care l-am adus ca pe un umil dar 
pentru apărătorii noştri de aici. S-ar putea să fie mai bun 
decât cel pe care-l aveţi voi. 

„S-ar putea să fie mai bun?” N-avea cum să nu fie mai 
bun, pentru că afurisiţii de soldaţi dintr-a Șaptea, cei 
detaşaţi aici înaintea lor, cei care plecaseră spre sud, 
luaseră cu ei tot vinul şi majoritatea alimentelor din 


< 461 > 


magazii. 

Trimisese vorbă despre golirea magaziilor de cum 
sosiseră. Aştepta provizii dinspre vest, cel mai devreme 
mâine, cu ceva noroc. Pe de altă parte, apunea soarele şi 
înaintea lor se întindea o noapte aridă. 

Le făcu semn celor trei robe negre, apoi soldatului de 
lângă el, care lătră nişte ordine. 

Zăvoarele fură trase. Cu încetineală, porţile grele se 
deschiseră înspre interior. Cei doi bogü, tatăl şi fiul, 
aşteptară, apoi călăriră prin ele cu caii lor cu tot. Tazek 
văzu că trei dintre cai erau mai mici. 

Tot nu pricepuse cum trimiseseră kanlinii un mesaj, 
cerându-le cai, exilaţilor bogi de dincolo de Zid. Partea 
asta nu se lega. Încercă să decidă dacă avea importanţă. 

Hotări că nu avea. Nu era problema lui. 

Privi în jos şi văzu că cei trei kanlini descălecaseră şi 
transferau ploştile din spinarea calului lor de povară în 
mâinile extrem de nerăbdătoare ale soldaţilor săi. 

— Nu le destupaţi până nu cobor! strigă el. 

Trebuia să le numere şi să facă o estimare ca să-şi dea 
seama cum să procedeze. Însă vinul de orez însemna că azi 
se întâmplase măcar un lucru bun. Probabil singurul lucru 
bun. 

Se întorcea să coboare treptele când, cu coada ochiului, 
zări o formă cenuşie ţâşnind prin poartă. 

— Ce căcat a fost aia? urlă el. 

— Un lup cred, zise conducătorul kanlinilor ridicând 
privirea spre el. 

— Tocmai a intrat prin Zidul meu! strigă Tazek. 

Kanlinul ridică din umeri. 

— Trec încoace şi încolo. O să-l săgetăm noi, dacă-l 
găsim. Se oferă recompensă în primăvara asta? 

Uneori se oferea, depinzând cât de mulţi lupi erau. 
Tazek de-abia ajunsese aici. Nu avea suficienţi oameni, nici 
destulă mâncare sau apă şi nicio idee ce se petrecuse cua 
Şaptea şi a Opta. 

— Nu, zise el cu acreală. 

Din câte ştia putea să fi existat vreo recompensă, dar îi 


< 462 > 


făcu plăcere să spună „nu” cuiva. 

— Omorâţi-l oricum. 

Kanlinul încuviinţă şi se întoarse cu spatele. Se 
îndepărtară călare toţi cinci, caii suplimentari înşirându-se 
în urma bogiului solid şi cu pieptul gol. 

Tazek îi privi o vreme nemulţumit. Ceva încă îl mai 
sâcâia, un gând care se ascundea la marginea minţii lui, 
tachinându-l. Apoi îşi reaminti de vin şi cobori iute scara. 
Nu mai încercă să urmărească gândul acela răzleţ. 

În dimineaţa următoare, când apăru un grup de călăreţi 
bogii, le ordonă oamenilor săi să înceapă să tragă de 
îndată ce aceştia intrară în raza săgeţilor. Nu avea destui 
soldaţi. Nu voia ca nomazii să se apropie suficient de mult 
ca să-şi dea seama de asta. 

Era evident că îi căutau pe hoţii de cai. Ei bine, el 
decisese să-i lase pe cei doi să treacă. Un ofiţer din armata 
kitaiului nu putea să arate niciodată nesiguranţă sau 
îndoieli dinaintea barbarilor sau a oamenilor săi. Aşa nu 
erai promovat, iar soldaţii îşi pierdeau încrederea în tine. 
Aveau voie să te urască, dar nu trebuia să se îndoiască de 
competenţa ta. 

Îi privi pe bogü care se retrăseseră din raza săgeţilor şi 
rămăseseră pe loc, ciorovăindu-se între ei. Erau însoţiţi de 
câini ciobăneşti, observă el. Nu avea idee care era motivul 
certei. Nu-i păsa. Îi privi cu satisfacția calmă a celui care 
şi-a îndeplinit bine însărcinarea primită, până când se 
întoarseră şi se îndepărtară. 

Două lebede apărură, apropiindu-se în zbor de Zid. 
Tazek le permise oamenilor săi să se amuze trăgând în ele. 
Doborâră una. 

Cealaltă viră, la mai mare înălţime, făcând cale întoarsă 
spre stepă. 

axă 


Ea a ajuns din nou în Kitai. Kanlinii, tăcuţi, curtenitori, îi 
conduc la un han la lăsarea întunericului. Li-Mei vede 
lumina torţelor şi a felinarelor, aude muzică. Este condusă 
de servitori care se înclină într-o încăpere cu pereţi şi pat 
şi se scaldă într-o sală de baie încălzită cu un vas cu 

< 463 > 


cărbuni, cu apă fierbinte şi cu slujnice care se ocupă de ea, 
iar când o spală pe cap izbucneşte în plâns. 

li tremură mâinile. Fetele scot exclamaţii 
compătimitoare când îi văd unghiile şi degetele şi una 
dintre ele petrece timp îndelungat cu o perie şi o pilă, 
făcând ce se poate face pentru ele. Şi de data asta, Li-Mei 
plânge tot timpul. 

Ele o tachinează cu blândeţe, încercând s-o facă să 
zâmbească. li spun că dacă se încăpăţânează să plângă nu- 
i pot vopsi sprâncenele sau obrajii. Ea clatină din cap şi ele 
o lasă cu chipul nepictat în această primă noapte. Aude 
vântul afară şi gândul că în noaptea asta ea va dormi într- 
un adăpost, o învăluie ca o promisiune, ca un vin cald. 

Coboară neîmpodobită, însă purtând robe curate şi 
sandale şi se aşază alături de războinicii kanlini în 
pavilionul unde se cinează. Ei îi vorbesc politicos şi cu 
graţie. Unul îi spune pe nume. 

Kanlinii ştiu cine e ea. 

Pentru o clipă o săgetează o teamă paralizantă, până 
când înţelege că, dacă voiau s-o dea de gol, să-i dezvăluie 
adevărata identitate, ar fi făcut-o la Zid. 

— Mă duceţi la Muntele Toba de Piatră? întreabă ea. 

Conducătorul, un bărbat în vârstă, încuviinţează. 

— Pe amândoi, spune el. Doamnă. 

— De unde ştii cine sunt? 

O mică ezitare. 

— Ni s-a spus, răspunde el. 

— Ştiţi cine e cu mine? Cine e el? 

O încuviinţare. 

— Cei de la Toba de Piatră vor să-l vadă şi pe el 
deopotrivă. 

Li-Mei îşi dă seama că dinaintea ei a apărut nişte vin. 
Soarbe prudentă. A trecut mult de când n-a mai băut vin 
de orez. 

— De ce? întreabă ea. 

Kanlinii schimbă o privire. Femeia e foarte drăguță, îşi 
spune Li-Mei. În această seară şi-a prins părul cu ace de 
argint. 


< 464 > 


Bărbatul mai vârstnic răspunde: A 

— ȚŢi se va spune când vei ajunge acolo. Întrebările vor 
primi răspunsuri. Dar ştii că fratele tău a fost printre noi 
cândva. 

Deci e vorba de Tai, îşi zice ea. Iarăşi e vorba de Tai, 
până şi aici, departe. Un frate a exilat-o, altul o atrage 
către casă. 

— Ne-a spus că atunci când a părăsit Muntele Toba de 
Piatră unii dintre voi... unii n-au fost... 

— Unii n-au fost încântați, aşa-i, spune conducătorul 
kanlinilor, zâmbind. 

— Nu toţi cei care vin pe Munte devin războinici, spune 
femeia. 

Soarbe din vin. Umple trei ceşcuţe. Face semn cu plosca 
spre Li-Mei, care clatină din cap. 

— Unde e Meshag? întreabă ea. 

Afară, desigur. Pereţi de lemn, un acoperiş de lemn, o 
încăpere plină de oameni, de kitai. Fireşte că preferă să se 
afle afară, în noaptea pe care o cunoaşte, chiar dacă 
terenul nu-i mai este familiar. Lui Li-Mei îi vine deodată un 
gând. 

— Nu trebuie să ucideţi lupul, spune ea. 

— Ştim asta, răspunde conducătorul kanlinilor. Lupii 
sunt motivul pentru care cei de pe Munte vor să-i 
vorbească. 

Li-Mei îl priveşte şi îi vine o idee. 

— Un lup v-a anunţat de sosirea noastră, nu? Nu v-aţi 
uitat după noi de pe Zid. 

I se pare imposibil chiar din clipa în care o spune. Dar 
bărbatul încuviinţează. 

— Semeni mult cu fratele tău, spune el. 

Li-Mei începe din nou să plângă. 

— L-ai cunoscut? 

— I-am predat o vreme lui Shen Tai. Am fost trist când a 
plecat. Am cerut să fiu eu cel trimis să-i aducă sora. 

Li-Mei nu este genul de femeie care plânge. Ei aşteaptă 
răbdători, chiar amuzaţi. Ea se şterge la ochi cu mâneca. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea, privindu-l pe 


< 465 > 


conducător. Armatele au părăsit complet garnizoanele, 
Zidul? De ce? 

Ei se privesc din nou. Cel mai vârstnic spune: 

— Cred că e mai bine să ţi se spună toate astea pe 
Munte. 

— E ceva de spus? 

El face semn că da. 

Ea nu mai pune alte întrebări. Mănâncă alături de ei, 
ascultă o cântăreaţă (nu foarte talentată, dar se află într- 
un loc izolat), apoi Li-Mei se duce în camera ei şi doarme 
într-un pat şi visează lupi. 

Urmează alte trei nopţi de călătorie. Meshag rămâne cu 
ei. Li-Mei nu a fost sigură că o va face. E retras, dormind 
afară în fiecare noapte. Nu zăreşte lupul, deşi l-a văzut 
ţâşnind prin poarta din Zid. 

În cea de-a doua zi vede pentru prima oară Muntele 
Toba de Piatră, înălțându-se pe terenul plat din jur într-o 
singurătate magnifică, cu pantele verzi ca jadul în lumina 
soarelui, unul dintre Cei Cinci Munţi Sfinţi. 

Ajung la el în cea de-a patra după-amiază. Kanlinii îi 
conduc pe o cărare leneşă, şerpuită, pe panta împădurită, 
până când în cele din urmă ajung în vârful plat care îi dă 
muntelui numele, unde se află sanctuarul şi unde este 
primită cu curtoazie mulţumită fratelui ei. Şi în acea seară 
i se povesteşte, aşa cum i s-a promis, ce s-a întâmplat - la 
Zid şi în alte locuri - şi ce înseamnă asta pentru imperiul şi 
pentru vremurile în care s-au născut. 

QW 


Cel puțin trei istorici ai unei dinastii viitoare, lucrând în 
Sala Înscrisurilor (după ce a fost reconstruită) aveau să 
exprime opinia că zeci de milioane de oameni ar fi fost 
cruţaţi de foamete, război, surghiun şi moarte dacă cineva 
ar fi oprit trăsura cu pene de pescăruş a guvernatorului An 
Li în acea primăvară, în timp ce gonea spre nord-vest 
revenind pe teritoriile sale. Şi la armatele sale. 

Soldaţii posturilor de gardă pe lângă care trecea trăsura 
nu avuseseră motive să facă una ca asta, căzură de acord 
istoricii. Nu-i condamnau pe ofiţerii sau pe oamenii care o 

< 466 > 


priviseră trecând, în timp ce hurducăia zdravăn pe 
parcursul zilelor şi nopţilor blânde pe drumurile Kitaiului. 

Nu făceau decât să sublinieze un adevăr, scriseră 
istoricii. 

Alţii din aceeaşi perioadă sau din altele mai târzii nu 
fură de acord. Aceştia sugerară că adevărul, atunci când 
examinai evenimente şi documente din trecut, era 
întotdeauna vag, incert. Nimeni nu putea spune cu 
certitudine cum ar fi curs râul timpului, revărsându-se sau 
retrăgându-se, aducând inundaţii sau irigând cu blândeţe 
câmpurile, dacă un singur eveniment sau chiar mai multe 
s-ar fi petrecut în mod diferit. 

Este în firea lucrurilor pe acest pământ iubit de zei, 
scriseră savanții aflaţi în dezacord, să nu putem şti 
limpede asemenea lucruri. Nu putem să trăim de două ori 
sau să privim anumite momente din trecut desfăşurându-se 
ca evantaiul de mătase al unei curtezane. Râul curge, 
dansatorii îşi încheie dansul. Dacă muzica începe din nou, 
dansul e altul, nu se repetă. 

Subliniind acestea, formulându-şi contraargumentele cât 
mai grijuliu (şi, într-unul dintre cazuri, cât mai liric) cu 
putinţă, aceşti istorici, fără excepţie, par să fi căzut de 
acord că patruzeci de milioane de vieţi reprezintă o cifră 
rezonabilă când e vorba despre consecinţele rebeliunii lui 
An Li. 


< 467 > 


CAPITOLUL XXI 


An Tsao, cel de-al doilea fiu al generalului An Li, locuia 
în palatul Ta-Ming şi aşa făcuse de trei ani încoace, 
bucurându-se de numeroasele plăceri ale vieţii de la Curte 
şi de onorurile cuvenite fiului unui tată vestit. 

Ocupa un rang oficial de comandant printre alţi o mie 
din garda Dragonului Zburător, dar, ca majoritatea 
celorlalţi ofiţeri ai acestei armate mai degrabă simbolice, 
îşi petrecea zilele vânând în Parcul Cerbului sau mai 
departe, pe câmpii, jucând polo sau călărind de colo-colo în 
căutarea distracţiilor alături de fii de aristocrați, mandarini 
şi ofiţeri superiori ai armatei. 

Nopțile lui erau dedicate plăcerii, în diverse case din 
Districtul de Nord sau printre femeile mlădioase şi zvelte 
invitate în locuinţe din oraş sau chiar la palat pentru a-i 
amuza pe cei bogaţi şi puternici cu muzica şi trupurile lor. 

În aceeaşi zi în care la Ta-Ming ajunse vestea despre 
rebeliunea din nord-est a tatălui său, Roshan proclamându- 
se împărat al Kitaiului şi fondatorul celei de-a Zecea 
Dinastii, An Tsao fu decapitat în grădina palatului. 

Sabia gravată care făcuse asta fusese mânuită de prim- 
ministrul Wen Zhou, în persoană. Un bărbat solid, priceput 
în meşteşugul armelor şi cam impulsiv din fire. 

Printre mandarinii de rang înalt, această acţiune a fost 
considerată o greşeală din primul moment. În viaţă, fiul ar 
fi fost util ca ostatic sau ca o garanţie a bunei-credinţe în 
negocierile de pace. Mort era lipsit de valoare, ba chiar 
mai rău decât atât, dacă s-ar fi dovedit că tatăl voia să-l 
răzbune. 

De altfel, Wen Zhou însuşi era motivul invocat de 
generalul An pentru rebeliunea sa trădătoare: trebuia să 
salveze imperiul de administrarea  nesăbuită şi 
incompetentă a unui prim-ministru corupt, a cărui 
ascensiune la putere demonstra că bătrânul împărat îşi 
pierduse calea - şi mandatul cerurilor. 

Aceasta era declaraţia trimisă la Ta-Ming printr-o 


< 468 > 


scrisoare adusă de un curier kanlin. În vremuri de conflict 
kanlinii erau importanţi: ambele tabere îi puteau angaja şi 
se puteau încrede în ei. 

Dat fiind motivul declarat al războiului, faptul că Wen 
Zhou îl ucisese personal pe fiu era privit de mulţi - cu 
frângeri de mâini şi clătinări din cap - ca fiind îngrijorător. 

Unii observaseră însă că deciziile şi reacţiile celor din 
serviciul civil în acele prime zile ale rebeliunii nu puteau fi 
numite calme sau echilibrate, şi cu atât mai puţin 
înțelepte. Într-adevăr, la palat şi în afara lui se răspândise 
panica. 

Încercarea de a împiedica împrăştierea veştii despre 
rebeliune se dovedise, în mod previzibil, un eşec. Xinanul 
nu era locul unde veştile să poată fi ascunse. Şi odată ce 
capitala prinse de ştire, informaţia începu să circule 
pretutindeni. 

Cineva spunea că pe cer, la nord, se văzuse cu o 
săptămână în urmă o minge roşie de foc. Că astrologii din 
Şcoala Nopţii Nezăgăzuite primiseră veste despre asta. 

Adevărat sau nu, în nord exista o armată, una 
numeroasă, care părea să se deplaseze către cel de-al 
doilea oraş al imperiului, locul de pornire cel mai evident. 
Yenlingul se afla la est de Xinan, mai aproape de Marele 
Canal, de cealaltă parte a trecătorii Teng. Înaintarea lui 
Roshan punea în pericol aproape un milion de supuşi 
iubitori ai împăratului aflaţi între zidurile oraşului. 

Cel mai probabil aveau să se predea. 

Câteva oraşe aflate la nord de Râul Auriu făcuseră deja 
asta din câte se părea. Sosi vestea că Roshan îi trata pe 
dregătorii prefecturilor cu politeţe şi că mulţi treceau în 
tabăra lui. Era dificil să-ţi dai seama cât adevăr era aici. 

Distanţele erau mari şi comunicarea devenise nesigură. 

Anumite adevăruri erau evidente: armatele care i s-ar fi 
putut opune lui Roshan se aflau în sud, în vest şi în nord- 
vest şi nu puteau ajunge în Yenling la timp ca să-l apere. 
Cel mai bun lucru pe care-l puteau face - şi aceasta deveni 
strategia militară prioritară - era să apere trecătoarea 
Teng. 


< 469 > 


Se căzu de acord că în luarea acestor decizii prim- 
ministrul Wen Zhou dăduse dovadă de hotărâre şi 
siguranţă de sine. Printre liderii militari şi mandarinii aflaţi 
în diverse stadii de teroare şi nesiguranţă, el îşi exprimă 
opinia constantă că An Li va da greş în curând, că revoltele 
izbucnite îi vor opri înaintarea. 

Kitaiul, declarase el, nu va accepta şi nu va susţine 
niciodată ca împărat un barbar analfabet. De îndată ce 
oamenii se vor fi gândit mai bine la asta, evenimentele 
aveau să-şi urmeze cursul firesc. 

Armata a Şasea fu retrasă de la cotul râului şi din 
posturile sale de-a lungul Zidului şi trimisă în est pentru a 
întrerupe aprovizionarea lui Roshan, pentru a face nord- 
estul să intre în joc şi pentru a-i sili pe unii dintre soldaţii 
rebeli să se retragă într-acolo. 

Armatele a Doua, a Treia şi a Cincea primiră ordinul să 
înainteze cât de iute puteau şi să ocupe trecătoarea Teng. 
Cinci mii dintre gărzile Dragonului Zburător fură expediate 
pe dată din Xinan. Nu erau ei cine ştie ce soldaţi, dar 
trecătoarea era îngustă, faimoasă chiar pentru asta, şi 
putea fi apărată o vreme chiar şi de un grup puţin 
numeros, dacă avea ceva curaj şi comandanţi pe măsură. 
Se întâmplase de mai multe ori în istoria Kitaiului. 

Yenlingul primi ordin să reziste cât de mult putea. Era 
important ca rebelii să fie întârziaţi. 

Armatele Întâia şi a Patra fură lăsate pe loc de-a lungul 
graniţelor de vest şi de nord-vest. Ar fi fost un dezastru 
dacă Kitaiul ar fi pierdut controlul fortăreţelor de pe 
Drumul Mătăsii şi al coridoarelor comerciale, iar de la 
graniţa cu taguranii se considera neînţelept să te retragi, 
indiferent de moment. 

Alte trei armate urmau să vină dinspre sud, dar 
mesagerii aveau un drum lung de parcurs pentru a le 
convoca şi aceste forţe nu aveau să apară decât peste ceva 
vreme. 

Wen Zhou prevestea o campanie scurtă. 

Alţii nu erau la fel de siguri de asta. Roshan avea 
comanda armatelor a Şaptea, a Opta şi a Noua şi le 


< 470 > 


contopise. Erau soldaţii cei mai căliţi în bătălii din întreg 
Kitaiul şi întrucât generalul An nu fusese mutat dintr-o 
provincie într-alta - odinioară o regulă în cazul 
guvernatorilor militari - loialitatea lor faţă de el era totală. 
Dacă treceau Râul Auriu şi asediau Yenlingul, însemna că 
deciseseră de partea cui erau. 

Roshan mai fusese, vreme de ani buni, şeful Grajdurilor 
Imperiale şi distribuise cavaleriei sale cei mai buni dintre 
caii obţinuţi de la bogü la cotul râului în fiecare primăvară. 

Privind retrospectiv, nici încredințarea acestei poziţii nu 
fusese cea mai inteligentă decizie. 

Dincolo de toate (de parcă acestea nu ar fi fost suficiente 
ca să-i facă pe funcţionarii civili să se panicheze) 
îmbunarea nord-estului fusese întotdeauna o problemă 
delicată pentru dinastie. Nord-estul era regiunea de 
baştină a mai multor familii puternice, legate între ele prin 
căsătorii, cu descendenţe despre care pretindeau (cu temei 
sau nu) că datau din urmă cu o mie de ani, de la cea Dintâi 
Dinastie. În nord-est erau mulţi care priveau cea de-a 
Noua Dinastie ca pe nişte intruşi dintr-un neam de rând. 
Măsurile luate de Xinan pentru a reforma în favoarea 
fermierilor sistemul de taxe şi regimul proprietăţii 
pământurilor nu fuseseră bine primite în nord-est. 
Aristocraţii regiunii se autointitulau Cele Cinci Familii şi 
reacţia lor faţă de rebeliune nu putea fi prevăzută cu 
certitudine. 

Era foarte posibil să considere că un general grăsan şi 
analfabet cu o sănătate precară le-ar fi putut servi mai 
bine scopurile, pentru că în mod sigur avea să fie o putere 
tranzitorie şi uşor de manipulat. Odată ce procesul de 
schimbare se declanşa, oamenii inteligenţi puteau să 
dirijeze cu uşurinţă direcţia în care evolua. 

Şi din întâmplare, atât Chin Hai, prim-ministrul care 
instituise mult-urâtele reforme, cât şi Wen Zhou, acum, 
erau din familii din sud, aşadar rivali. 

Un asemenea lucru putea conta. 

Un alt element putea fi de asemenea important, 
subliniase cineva din Ta-Ming (prinţul moştenitor fusese 


<471 > 


cel care-o spusese). Dată fiind mărimea imperiului, 
distanţele vaste care trebuiau parcurse pentru a transmite 
mesaje şi importanţa crucială pe care o avea întotdeauna 
cavaleria, două sute cincizeci de cai sardieni deveniseră 
brusc chiar mai importanţi decât fuseseră până acum. 

Cel de-al doilea fiu al generalului Shen Gao fu convocat 
la palat. 

axă 


Mesajul de la Curte veni după două săptămâni de 
frustrare intensă, care fuseseră aşa chiar dinainte ca 
zvonul despre rebeliune să fi început să circule prin Xinan. 

Tai auzise poveşti despre lentoarea cu care se mişcau 
rotiţele din Ta-Ming când venea vorba despre acordarea de 
audienţe sau despre deciziile luate în rândurile 
multistratificate ale funcţionarilor civili. In Xinan existau o 
sută patruzeci de mii de mandarini, ocupând nouă ranguri. 
Iuţeala nu era unul dintre punctele lor forte. 

Tai nu fusese niciodată atât de important, încât să 
experimenteze direct problema asta. Nu fusese niciodată o 
persoană care să aştepte să fie convocată la Curte, cu 
nerăbdare sau cu teamă. 

Situaţia se schimbase. Purta inelul împăratului. Nu voise 
asta, nu voise nici măcar să-l păstreze, crezând că era mai 
important să-l aibă Ploaie de Primăvară. Ca pe o sursă 
secretă de fonduri în caz că... 

În caz că ce? Şi oare îşi pierduse orice urmă de 
înţelegere a lumii de-şi imaginase că ea nu putea găsi ce 
bijuterii să vândă, dacă avea nevoie? În locuinţa aceea? Ea, 
concubina prim-ministrului? Cum altfel reuşise ea să 
angajeze un războinic kanlin întâi şi-ntâi de toate, îşi zise 
el cu tristeţe. _ 

O întrebase despre asta pe Wei Song. În mod previzibil, 
ea îi aruncase o privire dispreţuitoare. Ca şi cum un kanlin 
ar fi răspuns vreodată la o asemenea întrebare... 

Nu ea era cea care-l făcuse să poarte inelul, deşi i-l 
dăduse înapoi, în stradă, în noaptea în care escaladaseră 
zidul, cu două săptămâni în urmă. N-o mai văzuse pe 
Ploaie de Primăvară de-atunci. Nu mai văzuse prea mulţi 

< 472 > 


oameni. lar invitaţia din partea palatului nu sosise. 

Kanlinii săi îi spuseseră că nu putea merge în Districtul 
de Nord. Era prea periculos după lăsarea întunericului, 
explicaseră ei, cu toate aleile şi ulițele acelea. El cunoştea 
extraordinar de bine acele alei. 

— Nimeni nu mă poate ataca acum! se răstise Tai 
mânios. Caii sunt protecţia mea, vă amintiţi? 

— Numai dacă se cunoaşte asasinul, îi replicase calm 
conducătorul kanlinilor, pe nume Lu Chen. Nu şi dacă nu 
se ştie cine te-a atacat, dacă apucă să fugă. 

— Şi cum ai de gând să mă împiedici să mă duc? 
întrebase Tai. 

Song fusese de faţă în acea seară, în spatele 
comandantului ei, cu capul plecat, cu părul prins îngrijit, 
cu mâinile în mânecile robei. El îşi amintise deodată 
împrejurările în care o întâlnise prima oară, traversând 
curtea fortăreței Poarta de Fier, abia deşteptată din somn, 
cu părul desfăcut. Nu trecuse chiar atât de mult timp, îşi 
zisese. De-acum o cunoştea suficient ca să-i interpreteze 
postura. Pentru un kanlin nu reuşea să-şi ascundă prea 
bine sentimentele. Era furioasă. Văzuse asta. 

— Nu te putem opri, maestre Shen, zisese Lu Chen 
încet. Dar însărcinarea noastră, primită de la Nepreţuita 
Consoartă şi de la Moştenitorul Imperial, este să te păzim, 
iar Xinanul este un loc nesigur. Înţelege că, dacă ţi se va 
întâmpla vreun rău, vieţile noastre vor fi în joc. 

Atunci Song îşi ridicase ochii. El îi citise furia din 
privire. 

— Dar... dar nu-i corect, zisese Tai. 

Lu Chen îl privise clipind, ca şi cum ar fi fost o remarcă 
lipsită de vreo semnificaţie imediată. 

Tai nu se dusese în Districtul de Nord. Nu încercase nici 
să-şi vadă fratele, deşi de câteva ori pe zi îi trecea prin 
minte gândul că ar putea să se ducă pur şi simplu la Liu 
acasă şi să-l înfrunte. 

Ştia că Liu îşi petrecea multe nopţi în Ta-Ming, în Curtea 
Mirtului Purpuriu, ocupată de mandarini, însă ar fi fost 
uşor să pună un servitor să-i urmărească deplasările. Avea 


< 473 > 


servitori acum şi un intendent care părea eficient şi 
alarmant de devotat. Avea o locuinţă în oraş. Putea să iasă 
călare sau chiar purtat într-o lectică şi să aibă o 
confruntare cu Liu. 

Ce fals suna cuvântul. O confruntare în care să-i spună 
ce anume? Că era o ruşine pentru memoria tatălui lor ceea 
ce făcuse Liu cu sora lor? I-o spusese deja la Ma-wai. Liu s- 
ar fi mulţumit să-şi arate din nou dezacordul, în felul lui 
alunecos. Şi adevărul neplăcut era că majoritatea 
bărbaţilor - şi a femeilor - din pătura superioară de la 
Curte ar fi fost de acord cu sfetnicul Liu, consilierul de 
încredere al prim-ministrului, şi nu cu neexperimentatul 
său frate mai mic. 

Cum ar fi putut fi o greşeală să-ţi faci o soră să fie 
primită în rândul familiei imperiale? Cum ar fi putut să nu 
fie acesta un lucru glorios pentru descendenţii familiei 
Shen? Nu însemna aproape o insultă adusă Tronului 
Phoenixului până şi să sugerezi că ai fi fost altfel decât 
extaziat? 

Ofensa, natura greşelii, era valabilă numai pentru 
familia sa, pentru tatăl lor şi felul în care privise el lumea. 
Şi poate, ca să fim sinceri, numai pentru generalul Shen 
Gao aşa cum devenise în ultimii săi ani de viaţă. După 
Kuala Nor. 

Pe de altă parte, Tai îşi putea acuza fratele că încercase 
să-l ucidă. Putea s-o facă. Discuţia, în acest caz, era şi mai 
previzibilă. Şi, de fapt, nici nu era sigur de asta. Dacă ar fi 
căpătat vreodată certitudinea, ar fi fost de datoria lui să-şi 
ucidă fratele. Nu era încă pregătit s-o facă. 

Într-o noapte târziu, luptându-se să scrie un poem, privi 
pe fereastră stelele şi strălucirea lunii aproape pline şi îşi 
dădu seama că probabil niciodată n-avea să fie pregătit să- 
l ucidă. Unii ar fi spus că era un semn de slăbiciune. 

Pe Wen Zhou îl evita. Fără mare greutate. Nu te 
întâlneai cu prim-ministrul la piaţă sau călărind dincolo de 
ziduri. 

Sima Zian venea destul de des în vizită, împărțind cu el 
vinul şi conversaţia şi o bună-dispoziţie de pahar. In 


< 474 > 


funcţie de toane, îi recomanda fie răbdare, fie nepăsare în 
perioada de aşteptare. 

Tai se asigură că poetul avea la dispoziţie în locuinţa lui 
camere, cerneală şi hârtie de calitate, vin aromat ţinut cald 
şi orice altceva ar mai fi vrut. Zian venea şi pleca. Işi 
petrecea unele nopţi cu Tai, altele, altundeva. 

Lui nu-i fusese interzis Districtul de Nord. 

Tai îl plimba pe Dynlal prin Parcul Lacului Lung. 
Întinderea verde de mari dimensiuni din sud-vestul 
oraşului era deschisă pentru toată lumea şi mult iubită. 
Urma cărarea din jurul lacului pe sub prunii în floare. 

Locul era plin de amintiri, parcă aşteptându-l într-o 
ambuscadă. Adunări cu prietenii acum trei ani de zile sau 
mai puţin. Ploaie şi celelalte fete cărora li se permitea să 
părăsească Pavilionul Razei de Lună trei zile pe lună şi cu 
prilejul festivalurilor. Tai îşi aminti chiar şi de Xin Lun de 
pe vremea când erau cu toţii studenţi şi visau ce vor 
deveni. Lun, care era jucăuş şi sclipitor şi, după părerea 
generală, avea cele mai mari şanse dintre ei toţi să-şi 
treacă examenele cu onoruri şi să se înalțe în rang, 
acoperit de distincţii, la Curtea Mirtului Purpuriu. 

Părerea generală nu se dovedise prea de nădejde, se 
pomeni Tai gândind în timp ce călărea. 

Wei Song îl însoțea în timpul acestor partide de călărie, 
împreună cu alţi patru kanlini. Toţi cu ochii în patru şi 
alerţi încă dinainte să se răspândească vestea despre 
revolta lui Roshan şi să înceapă panica. 

Atunci când treceau călare, capetele se întorceau după 
ei. Cine era acest bărbat care nu zâmbea, călare pe un cal 
sardian magnific şi păzit de robele negre? 

Chiar aşa, cine era? 

axă 


Nu intrase niciodată până acum în palat. Nu ajunsese 
decât până în mijlocul mulţimii adunate la festivaluri 
pentru a primi binecuvântarea împăratului. De fiecare 
dată, Xin Lun făcea aceeaşi glumă: cum ştiau ei că acela 
aflat sus, atât de departe, în alb şi auriu, era chiar 
gloriosul împărat Taizu? 

< 475 > 


În timpul festivalului, piaţa putea adăposti trei sute de 
mii de oameni, o înghesuială zdrobitoare, periculoasă în 
spaţiul vast de dinaintea zidului interior al palatului Ta- 
Ming. Oamenii chiar mureau: striviţi, rămaşi fără aer, 
uneori înjunghiaţi cu prilejul unei certe şi ţinuţi în picioare 
de masa densă de oameni chiar şi după ce muriseră, în 
timp ce ucigaşul se îndepărta pe furiş. Hoţii cu degete 
agile se puteau lăsa de meserie cu ceea ce furau în 
asemenea momente. Un alt lucru pe care Lun obişnuia să-l 
spună adesea. 

În această dimineaţă, când Tai sosi călare însoţit de 
kanlini, nu era adunată nicio mulţime. Gărzile Păsării de 
Aur erau prezente în număr mare, făcând traficul să se 
desfăşoare rapid prin piaţă şi pe străzi. Nimănui nu-i era 
permis să stea locului şi să privească palatul. Nu când era 
în desfăşurare o rebeliune. Imperativul îl constituia 
păstrarea ordinii şi a fluidităţii sau cel puţin simularea lor, 
iluzia calmului, înţelese Tai. Aparenţele contau. 

Propria lui apariţie era una ceremonială. Intendentul său 
se dovedise neînduplecat Chiar dădea semne că putea fi un 
tiran. Tai purta mătase liao de culoare albastră, în două 
straturi de nuanţe diferite, un brâu lat, negru, pantofi 
negri şi o pălărie moale de fetru, tot neagră. Acele care o 
fixau, amplasate grijuliu de însuşi intendentul, erau din 
aur, decorate cu elefanţi de fildeş. Tai habar nu avea cum 
de ajunsese să aibă ace de pălărie din aur, cu elefanţi. 

Purta inelul de la împărat. 

Smaraldul fu observat, îşi dădu el seama, de toţi cei din 
încăperea în care fu condus în cele din urmă. Străbătuse, 
sub escortă, cinci curţi enorme şi apoi, după ce 
descălecase şi-l lăsase pe Dynlal cu kanlinii săi (cărora nu 
li se permisese să meargă mai departe), o scară monstruos 
de mare cu cincizeci de trepte şi două încăperi spaţioase, 
înainte să ajungă în aceasta, al cărei tavan era susţinut de 
stâlpi masivi de marmură trandafirie şi gălbuie. 

Doisprezece bărbaţi şedeau cu picioarele încrucişate pe 
canapele, cu sfetnicii în picioare îndărătul lor şi cu 
servitori în colţurile îndepărtate ale încăperii. 


< 476 > 


În fruntea adunării se afla Wen Zhou. 

Tai se ambiţionă să-i înfrunte privirea, aşa că urmări 
ochii prim-ministrului în timp ce se apropia de el. Îi luă 
ceva timp căci încăperea era ridicol de mare. Trebui să 
traverseze un pod de marmură arcuit deasupra unui lac. 
Balustradele podului erau împodobite cu perle. 

Pentru că privea ţintă, refuzând să-şi abată ochii în altă 
parte, văzu expresia prim-ministrului schimbându-se de la 
un calm glacial la nelinişte în clipa în care privirea lui se 
opri asupra inelului de smarald. 

Sima Zian prevăzuse că aşa avea să se întâmple. 

Era foarte simplu, spusese el cu o noapte în urmă, bând 
cel dintâi vin cu aromă de litchi al sezonului. Tai nu 
avusese încă parte de o primire oficială. Nou-sosiţii la 
Curte nu erau văzuţi de împărat decât cu stricta 
respectare a protocolului şi a priorităţilor. Nimeni nu ştia 
despre vizita pe care i-o făcuse împăratul prin zidurile de 
la Ma-wai cu două săptămâni în urmă. 

Inelul era o semnătură, se ştia că îi aparţinea lui Taizu. 
lar a doua zi un nou-sosit, un ins care nici măcar nu-şi 
dăduse examenele, darămite să le fi şi trecut, care nu avea 
un grad militar important şi niciun drept în virtutea 
naşterii, avea să pătrundă în Ta-Ming purtând inelul 
împăratului. 

Poetul îşi exprimase regretul că nu putea fi de faţă. 

Tai îşi desprinse privirea de la prim-ministru şi se uită 
dincolo de el, către fratele său aflat în spatele lui Wen 
Zhou. Pentru prima oară în viaţă - asta era tulburător - 
văzu o anxietate extremă pe chipul lui Liu când acesta îi 
întoarse privirea. 

Tai se opri, odată cu escorta sa de la palat, în faţa sofalei 
dinaintea prim-ministrului, cea rezervată în mod evident 
pentru el. Se înclină, întorcându-se uşor de fiecare dată ca 
să-i cuprindă pe toţi cei prezenţi. 

La jumătatea uneia dintre laturi îl zări pe Shinzu, 
moştenitorul tronului. Prinţul ţinea o cupă de vin, fiind 
singurul din încăpere care avea una. li zâmbi lui Tai. Dacă 
observase inelul, dacă fusese surprins, nu dădu niciun 


< 477 > 


semn. 

Tai se întrebase în treacăt dacă Jian avea să fie acolo, 
dar fusese un gând fugar. Femeile făceau ceea ce făceau în 
spatele unor scene ca aceasta, nu în mijlocul unui consiliu 
însărcinat să conducă un imperiu confruntat cu o rebeliune 
armată. 

Dacă nu ar fi fost atât de naiv, ar fi ştiut că împăratul nu 
avea să fie prezent. Cândva ar fi putut fi. Dar nu acum. 
Gloriosul împărat al Kitaiului urma să primească un raport 
- sau mai mult de unul - la timpul cuvenit. Deşi... 

Tai privi în jur încercând să pară nepăsător. În spatele 
lui Zhou se aflau nişte paravane înalte, situate între el şi 
ieşirile din dos. Pentru cineva care voia să observe fără să 
fie văzut nu ar fi fost nicio dificultate. Servitorii l-ar fi zărit 
pe el sau pe ea, însă servitorii nu contau. 

— Ia loc, fiu al lui Shen Gao, zise Zhou pe un ton 
aproape familiar. Am discutat mişcările Armatei a Şasea. 
Asta nu te priveşte pe tine. Prezenţa ta a fost solicitată de 
moştenitorul imperial într-o chestiune de mică importanţă. 

Tai încuviinţă şi se înclină din nou înaintea prinţului. Îşi 
adună robele şi se aşeză în faţa prim-ministrului. Era ceva 
aproape prea direct aici. Shinzu se afla între ei, la dreapta 
lui Tai. 

Wen Zhou continuă: 

— Nu am văzut niciun motiv, ca de obicei, să nu 
îndeplinim dorinţa ilustrului nostru prinţ de a te convoca 
aici. 

„Noi” îşi zise Tai. Nu era sigur ce însemna asta. 

Înclină din nou din cap. 

— Sunt nerăbdător să mă fac util într-o companie atât de 
aleasă. 

— Ei bine, zise Zhou nepăsător, cred că ştiu la ce anume 
s-a gândit excelența sa. De fapt, problema e deja rezolvată. 

— Într-adevăr? Cum anume, prim-ministrule Wen? 
întrebă Shinzu. 

Şi, deşi încă îşi mai ţinea cupa de vin cu un gest leneş, 
nepăsător, vocea sa nu era deloc leneşă. Instinctiv, Tai îi 
aruncă din nou o privire fratelui său: chipul lui oglindea o 


< 478 > 


nefericire evidentă. 

Tulburat deodată el însuşi, Tai îşi întoarse ochii către 
prim-ministru. Zhou zise cu un gest nepăsător: 

— Fireşte, este vorba despre caii aceia din vest, alteţă. 
Cum altfel ar putea acest individ să aibă vreo importanţă? 
În consecinţă, am trimis ieri douăzeci de oameni ca să-i ia 
de la tagurani. Cred că veţi fi mulţumit. 

Zâmbi. 

Tai se ridică în picioare. 

Era în mod sigur o barbarie să se comporte astfel la o 
asemenea adunare. Poate era chiar o ofensă. Existau 
reguli precise cu privire la felul în care li te adresai celor 
care deţineau puterea în Ta-Ming, mai ales dacă nu aveai 
rangul potrivit. Nu-i păsa. 

Era uluitor cât de calm devenise deodată. Numai când îţi 
păsa, îşi zise el, atunci te simţeai în pericol. Rosti, fără 
nicio introducere: 

— Înainte să faceţi asta v-aţi întrebat sfetnicul, pe 
fratele meu? Chiar v-a lăsat Liu să faceţi un lucru atât de 
prostesc? 

Urmă o tăcere şocată. Wen Zhou înţepeni. 

— Ai grijă, maestre Shen! Te afli în această încăpere 
numai... 

— Se află în această cameră la invitaţia mea, prim- 
ministrule. După cum ai menţionat mai devreme. Ce erai 
pe punctul de a spune, maestre Shen, în timp ce porți 
inelul veneratului meu tată în semn de mare onoare? 

Deci observase. Prinţul îşi puse jos băutura. 

Tai nu se putu abţine: aruncă din nou o privire 
paravanelor din spatele lui Zhou. Era imposibil să-ţi dai 
seama dacă era cineva îndărătul lor. 

Se înclină din nou, înainte să răspundă. 

— Slăvite stăpân, am pus doar o întrebare. Poate că 
fratelui meu i se poate permite să răspundă el, dacă 
domnul prim-ministru nu doreşte s-o facă? 

— Consilierii mei nu vorbesc în locul meu! se răsti Wen 
Zhou. 

Shinzu încuviinţă pe dată. 


< 479 > 


— O politică înţeleaptă. Dacă ar face-o, asta ar submina 
şi mai tare încrederea în prim-ministru. Aşa că spune-ne, ai 
făcut asta după ce ţi-aţi consultat sfătuitorii? 

„Şi mai tare.” N-avea cum să-ţi scape asta. 

— Procedurile prim-ministrului nu reprezintă un subiect 
de interes pentru acest consiliu. Deciziile se iau în moduri 
extrem de variate. Orice persoană cu experienţă într-ale 
guvernării ştie asta. 

Un răspuns aruncat ca o săgeată în direcţia unui prinţ 
desfrânat. 

— Poate, zise Shinzu. Dar trebuie să-ţi spun că aş 
concedia orice sfetnic care m-ar fi îndemnat să trimit 
oamenii aceia. 

— Ah! Prinţul doreşte acum să punem în discuţie 
personalul prim-ministrului? 

— Ar fi mult prea plicticos, în toate modurile posibile, 
spuse Shinzu zâmbind subţire. 

Wen Zhou nu răspunse acestui zâmbet. 

— Iubite prinţ, acest ins nu a fost primit încă de împărat. 
Este plasat pe lista de aşteptare. Nu poate părăsi oraşul 
până nu se înfăţişează dinaintea Tronului Phoenixului. Caii 
sunt importanţi, după cum aţi spus-o chiar domnia voastră. 
Aşa că am trimis după ei. Ce anume doriţi să spuneţi că e 
nepotrivit în ceea ce am făcut, alteţă? 

Raționamentul suna impecabil. Nu era aşa. Tai dădu să 
spună ceva, însă prinţul i-o luă înainte. 

— Vreau să te anunţ că oamenii au fost opriţi pe drumul 
imperial noaptea trecută, la prima staţie de poştă. 

De data asta, Zhou fu cel care se ridică. 

Protocolul era călcat în picioare în toate felurile posibile, 
îşi zise Tai. Inima i-o luase la galop. 

— Nimeni n-ar îndrăzni aşa ceva! se răsti Wen Zhou. 

— Câţiva dintre noi am crezut că aşa e necesar, dar 
numai unul a îndrăznit asta. Ai aproape dreptate, prim- 
ministrule! Călăreţii tăi au fost opriţi de soldaţii celei de a 
Doua Provincii Militare, care din întâmplare încă se mai 
aflau la Ma-wai după ce l-au însoţit pe maestrul Shen către 
vest. 


< 480 > 


— Ce înseamnă asta? Cum ne putem apăra împotriva lui 
Roshan dacă... 

— Dacă ignorăm informaţii foarte explicite cu privire la 
condiţiile în care vor fi predaţi caii aceia! Taguranii cer ca 
maestrul Shen să se ducă el însuşi după ei. Sunt ai lui! 

Zhou clătină din cap. Era ţeapăn de furie. 

— Caii sardieni sunt un dar către Kitai din partea fiicei 
preaiubite a măritului împărat. Taguranii nu se vor face de 
râs refuzând un dar numai din cauza unui aspect minor 
privind transferul... 

— Vă rog! zise Tai. 

Zhou se opri. Toţi îl priviră. 

— Stimate prim-ministru, permiteţi-i sfetnicului domniei 
voastre să vorbească. În numele lui, nu al dumneavoastră. 
Frate, tu ai îndemnat la această acţiune? 

Liu îşi drese glasul şi toate privirile se aţintiră asupra 
lui. Era un vorbitor talentat, cu un real talent de a-şi 
adapta volumul şi tonul vocii în funcţie de împrejurări. 
Muncise la asta toată viaţa, de dinainte să-şi poată lăsa 
barbă. 

Acum era vizibil stânjenit. Se uită de la Wen Zhou la 
prinţ. Zise: 

— Graţioasa sa alteţă, prinţul, a avut dreptate fără 
îndoială când a spus că avem nevoie de caii aceia mai mult 
ca oricând, dată fiind nevoia noastră de a comunica la 
distanţă mare. 

— Şi de asta l-am invitat pe fratele tău să ni se alăture, 
zise Shinzu. Caii sunt o onoare oferită unui om. Dacă 
douăzeci de soldaţi se vor înfăţişa pur şi simplu la graniţă 
cerându-i, vom insulta Tagurul ignorând condiţiile lui. Ne- 
am face de râs cu asemenea acţiuni! 

— Cine mi-a oprit oamenii? zise Wen Zhou, ignorând 
spusele prinţului. 

În vocea lui se simţea asprimea. Un lup încolţit sau 
crezând că ar putea fi încolţit, îşi zise Tai. 

Tai ştia deja răspunsul la întrebare. Zhou probabil că-l 
ştia şi el. 

— Verişoara ta a dat ordinele, zise încet Shinzu. Doamna 


< 481 > 


Wen Jian mi-a zis că pot să-ţi spun asta, dacă sunt întrebat. 

Da, trebuie să fi fost ea, îşi zise Tai. Şi faptul că făcuse 
asta, că îşi urmărea îndeaproape vărul, însemna foarte 
mult. Imperiul era confruntat cu o revoltă deschisă şi cei 
doi bărbaţi pe care ea îi favorizase, între care încercase să 
menţină un echilibru, erau în centrul ei. Unul în încăperea 
asta, altul deplasându-şi armatele chiar acum. 

Prinţul făcu o pauză, apoi adăugă, încă şi mai încet: 

— Mi s-a mai spus să-ţi comunic că a discutat cu omul 
acela al tău, cel care a fost oprit acum câteva săptămâni în 
drum spre sud. 

Cel care îl ucisese pe Xin Lun. 

— O conversaţie despre care m-aş bucura să aflu mai 
multe, zise Zhou cu un calm autentic, impresionant. Însă 
problema asta este mult mai importantă! 

— Stimate prim-ministru, zise Tai şi de data asta o spuse 
pe un ton oficial. Slăvitul prinţ are dreptate. Riscăm să 
pierdem două sute cincizeci de cai sardieni. Condiţiile 
acestui dar de o supremă generozitate, mult peste ceea ce 
aş merita eu, au fost comunicate. Am scris eu însămi 
despre asta, la fel şi taguranii şi comandantul fortăreței 
Poarta de Fier. 

— Câtă vulgaritate şi vanitate să te consideri atât de 
important, fiu al lui Shen Gao! Şi ia seama: daruri de o 
„supremă generozitate” poate oferi numai împăratul 
Kitaiului, nu nişte naţiuni vasale, plătitoare de tribut, care 
ne imploră să le dăm fiice ale împăratului de soţii, în semn 
de favoare celestă. 

Tai ştiu ce trebuia să facă. Nu îi stătea în fire şi îşi dădea 
seama de asta cu fiecare secundă ce trecea. Ăsta nu era 
locul unde îşi dorea să se afle, nu acum şi poate niciodată. 
Dar putea să danseze şi el puţin. 

Îşi înălţă mâna cu inelul. 

— Cunosc mult prea bine generozitatea supremă pe care 
iubitul nostru împărat, fie să trăiască şi să domnească o 
mie de ani, o poate arăta celui mai puţin demn dintre 
servitorii săi. 

Urmă o scurtă tăcere. 


< 482 > 


— Fie aceasta voinţa cerurilor, zise fiul şi moştenitorul 
împăratului. 

Zhou nu scoase un cuvânt. 

Tai se întoarse către prinţ: 

— Iubite prinţ, doriţi să iau nişte oameni şi să pornesc 
spre vest după cai? Sunt la dispoziţia acestei Curți. Caii se 
află dincolo de graniţă, aproape de Hsien. 

— Aşa am înţeles şi noi. 

— Sunt pregătit să plec pe dată. 

Prinţul clătină din cap. Zhou încă se mai afla în picioare, 
văzu Tai. Înfruntă privirea prim-ministrului de-a lungul 
spaţiului rezervat consiliului în camera vastă, plină de 
ecouri. Dacă Zhou ar fi obţinut caii printr-un mijloc sau 
altul, îşi zise el, nimic nu l-ar fi împiedicat să pună să fie 
ucis un anumit al doilea fiu. Absolut nimic 

— Se întâmplă însă ca prim-ministrul să aibă dreptate 
într-o privinţă, spuse prinţul. Nu poţi părăsi Xinanul în 
timp ce aştepţi să fii primit în audienţă. Numele tău a fost 
mutat mai sus pe listă. 

Tai îl privi. 

— Aş prefera să-l servesc pe împărat cât de bine pot în 
loc să apar la Curte. 

Shinzu zâmbi. Putea să farmece fără efort. Era posibil ca 
ăsta să fi fost unul dintre lucrurile care-l ţinuseră în viaţă 
în tot acest timp, îşi zise Tai. Asta şi faima - care se 
spulbera de la un moment la altul - a totalei sale nepăsări 
faţă de problemele imperiale. 

Prinţul clătină din nou din cap. 

— Evenimentele trebuie să decurgă aşa cum s-a decis 
sub cele nouă ceruri, maestre Shen. În caz contrar, palatul 
şi întreg imperiul ar cădea pradă dezordinii. După cum ne 
învaţă Maestrul Cho, când periferia este instabilă, centrul 
trebuie să se menţină ferm. Vei fi primit de tatăl meu. Aşa 
cum se cuvine, ţi se vor acorda onoruri care le vor depăşi 
pe cele acordate de Sangrama din Rygyal. Aşa 
funcţionează lumea. Apoi, dacă asta va fi dorinţa Tronului 
Phoenixului, s-ar putea să ţi se ceară să pleci după caii tăi. 

— Alteță, timpul ar putea conta. 


< 483 > 


— Şi de aceea am trimis eu după ei! exclamă Wen Zhou. 

— Oare? întrebă prinţul Shinzu, apoi îl privi pe Tai. 
Timpul întotdeauna contează. Dar ordinea, comportarea 
corectă, gândirea dreaptă au contat întotdeauna mai mult. 
Asta-i calea noastră. 

Tai îşi înclină capul. Se simţea jenat stând atât de 
ostentativ în picioare. 

— Înţeleg, excelenţă. Dar dacă e aşa, de ce mă aflu aici? 
Aţi spus că aţi solicitat prezenţa mea... 

O scânteiere de amuzament în ochii lui Shinzu. Tai se 
gândi deodată că acesta era fiul unui bărbat faimos pentru 
inteligenţa şi stăpânirea sa. Dacă împăratul îmbătrânise şi 
obosise (gânduri de nerostit), aceste calităţi nu erau 
pierdute pentru neamul său. 

— Am solicitat prezenţa ta de îndată ce am aflat că au 
fost trimişi călăreţi după cai, spuse prinţul. Acei bărbaţi ar 
fi fost respinşi la frontieră. Toţi ştim asta sau ar fi trebuit s- 
o ştim. Vei fi invitat aici, apoi caii îţi vor fi ceruţi de 
imperiu dacă, desigur, vei avea bunătatea de a ni-i pune la 
dispoziţie. În consecinţă, am cerut să fii aici, în prezenţa 
prim-ministrului, pentru că avem nevoie de considerabila 
sa putere. 

Tai clipi nedumerit. Îl privi pe Zhou. 

Şi abia acum Shinzu se întoarse în acea direcţie. 

— Prim-ministrule Wen, mi-aş dedica persoana şi 
abilităţile mele limitate protejării acestui bărbat, de dragul 
Kitaiului şi al tatălui meu, dar vremurile sunt periculoase, 
iar resursele mele, sărace. Îţi cer, în prezenţa acestui 
consiliu, să te legi cu funcţia şi viaţa că-l vei păzi în locul 
nostru. Numai cineva cu înţelepciunea şi puterea ta îi 
poate garanta siguranţa în aceste vremuri tulburi şi ştim 
că Roshan are cunoştinţă despre cai. 

Expresia chipului lui Zhou era cum nu se poate mai 
interesantă. Se citea pe el înfrângerea, inconfundabilă, 
însă lui Tai i se păru că vede în dosul ei o străfulgerare de 
ironie aristocratică: aprecierea faţă de un joc bine jucat, de 
parcă ar fi fost un meci pe un teren de polo şi o lovitură 
elegantă tocmai ar fi trimis mingea în poartă. 


< 484 > 


Fireşte, îşi dădu acordul. 
axă 


Nu avea cum să nu îşi dea acordul, zise în acea seară 
Sima Zian la o cupă de vin Râul Somonului. 

Luna, trecută de crugul ei, strălucea deasupra lor. 
Stăteau pe o bancă curbă de piatră, luminată de felinare, 
în grădina locuinţei lui Tai. Grădina nu se compara nici pe 
departe, ca mărime sau sofisticare, cu cea a lui Wen Zhou, 
însă avea un mic eleşteu, un crâng de bambuşi, cărări 
şerpuite şi o livadă. Mirosul florilor îi învăluia. 

— Prinţul, zise Tai. S-a schimbat. 

Zian cugetă. 

— Îi lasă pe oameni să vadă ceea ce a fost dintotdeauna. 

— Se ascundea? 

Zian făcu semn că da. 

— De ce acum? 

— Poate c-a sosit momentul. 

Fu rândul lui Tai să cadă pe gânduri. 

— Şi din cauza asta e în pericol? 

— Shinzu? 

— Da. 

Poetul sorbi din vin. O servitoare îi umplu ceaşca şi se 
retrase. 

— Poate. Dar nu mai mult ca oricare dintre noi. Există 
un sfert de milion de soldaţi care se îndreaptă către 
Yenling. 

Îl privi pe Tai, apoi îşi mută privirea şi murmură: 


Vântul amar aduce fumul bătăliei. 
Gâşte sălbatice şi cocori îşi iau zborul. 
Mai târziu, discul lunii pe ape. 

Flori de prun oglindite în râu, 

Până ce cad. 


El însuşi scrisese aceste versuri în timpul ultimului 
război taguran. Războiul tatălui lui Tai. 
Tai tăcu un timp, apoi spuse: 
— Prim-ministrul pare să creadă că se va termina 
< 485 > 


repede. Că nord-estul nu va accepta ambițiile lui Roshan, 
că se va răscula în urma lui şi că Armata a Şasea îi va 
întrerupe aprovizionarea. 

Ochii uriaşi ca de tigru ai lui Sima Zian îi întâlniră pe ai 
lui Tai. 

— Să sperăm, murmură el, că prim-ministrul are 
dreptate. 

aa 


În noaptea aceea, Tai visă că revenise în nord. Lângă 
coliba de dincolo de stepe, privind cum oameni ardeau şi 
erau devoraţi pe malul unui lac albastru, strălucitor ca o 
nestemată. Era un vis care nu-l mai vizita prea des, însă 
amintirea nu dispărea niciodată cu totul. 

Fumul se risipea şi prin el se năpusteau feţe rânjite, 
oameni bogu cu piepturile dezgolite apropiindu-se 
ameninţător, fluturându-i pe sub nas membre omeneşti 
tăiate, oferindu-i-le ca pe nişte daruri, apoi îndepărtându- 
se. Sângele picura din braţe şi din bucăţile tăiate din 
coapse. Cabina ardea vuind. Tai simţea groază şi o durere 
copleşitoare. Avu senzaţia că plângea tare, atât în vis, cât 
şi în Xinan. 

Deveni conştient ca prin ceaţă, pe jumătate adormit, de 
o voce care îl liniştea. Încercă să vadă. Căuta un păr auriu. 
O mână îi mângâie fruntea sau aşa i se păru. Cineva stătea 
lângă patul său cu baldachin şi perdele, în toiul nopţii. Se 
simţi zbătându-se să se deştepte, apoi cedă şi alunecă 
înapoi în somn, un somn mai uşor, fără imaginile 
îngrozitoare din amintire. 

Dimineaţa, trezindu-se la răsărit, nu pomeni nimic 
despre noaptea care trecuse şi nici altcineva n-o făcu. 

Q 


La nouă zile după asta, cel de-al doilea fiu al generalului 
Shen Gao fu invitat la palatul Ta-Ming şi primit în Sala 
Strălucirii de către împăratul Taizu, în prezența celor mai 
iluştri membri ai Curţii, inclusiv a Nepreţuitei Consoarte. 

Tai, pe care intendentul său îl îmbrăcase în alb pentru 
această ocazie, se apropie de Tronul Phoenixului 


< 486 > 


executând de trei ori întreita plecăciune, aşa cum fusese 
instruit. Se opri la distanţa prevăzută faţă de prezenţa 
imperială, cu privirea plecată, cum se cuvenea. 

I se oferi apoi, în semn de admiraţie şi recunoştinţă din 
partea întregului imperiu, o proprietate pe dealurile 
Mingzhen, terenul de vânătoare şi călărie al aristocraților, 
aflat la nord de Xinan. Mai primi o altă proprietate şi o 
suprafaţă considerabilă de pământ în sud, lângă Marele 
Râu, ce aparținuse cândva unui ministru condamnat 
pentru că furase din Trezorerie. 

Ministrul cel corupt fusese executat, iar proprietatea, 
confiscată. Acum îi revenea unui bărbat curajos care trăise 
printre nălucile din Kuala Nor şi le adusese alinare. 

Mai primi o sumă copleşitor de mare de bani, obiecte 
ceremoniale, jad, coral, perle, fildeş şi pietre preţioase, 
precum şi două săbii de ceremonie care îi aparținuseră 
unui împărat din cea de-a Cincea Dinastie. 

Fără să vorbească (era interzis) Tai se ridică la un semn 
discret cu mâna făcut de un eunuc înalt şi se înclină din 
nou de nouă ori, în timp ce se retrăgea încet, cu faţa către 
tron. 

Afară, ameţit, dar trăgându-şi sufletul într-o curte 
luminată de soare, se aştepta să sosească ordine care să-l 
trimită pe dată să revendice caii. Însă nu se întâmplă aşa. 
Interveniră alte întâmplări. 

În aceeaşi seară sosi vestea că Yenlingul, cel de-al doilea 
oraş al imperiului, aflat la est de ei, de cealaltă parte a 
trecătorii Teng, i se predase lui Roshan. Acesta îl 
proclamase capitala celei de-a Zecea Dinastii. 

Se spunea că soldaţii lăsaseră populaţia în mare parte 
nevătămată, dar că ucideau orice funcţionar civil sau 
soldat care nu apucase să fugă când rebelii apăruseră 
dinaintea zidurilor. 

Alte năluci, îşi zise Tai. Şi mai multe urmau. 


< 487 > 


CAPITOLUL XXII 


Deşi nu s-a gândit niciodată la asta, Li-Mei nu se urcase 
în viaţa ei pe un munte. Nici măcar pe dealurile aflate la 
est de locuinţa lor. Femeile nu făceau una ca asta. şi 
aminteşte că visa să vadă marea. Un altfel de gând. 

În primele ei zile aici, fără nicio însărcinare, fără nevoia 
de a se deştepta pe întuneric pentru a călări într-o direcţie 
sau alta, savurând luxul inimaginabil de a avea timp pentru 
ea, străbate vârful lat al muntelui şi terasele verzi de 
dedesubt. Nici măcar nu există cineva care s-o însoţească. 
Nu, aici nu e nevoie. 

Toba de Piatră, unul dintre Cei Cinci Munţi Sfinţi, iese în 
evidenţă din pricina amplasării sale, înălțându-se deasupra 
terenului altminteri plat în toate direcţiile. Vârful arată de 
parcă un zeu ar fi luat o sabie şi l-ar fi retezat, creând 
astfel culmea netedă. Poate vedea până departe indiferent 
în ce direcţie se uită. Uneori îşi imaginează că poate vedea 
până şi Zidul, însă ştie că e o iluzie. 

Nu are restricţii, poate hoinări pretutindeni. Poartă 
robele cenuşii ale unui acolit kanlin, deşi nu este unul 
dintre ei. li priveşte cum fac antrenamente de luptă sau cu 
arcul sau repetând mişcări care aduc mai degrabă a dans 
decât a luptă. Priveşte cum bărbaţii şi femeile urcă ziduri 
în fugă, parcurg dintr-un salt îndărăt spaţiul deschis, 
coborând pe un alt zid şi apoi o iau de la capăt. 

Aude clopotele care îi cheamă pe kanlini la rugăciune şi 
se lasă purtată într-acolo printre siluetele cenuşii şi negre 
de pe muntele înverzit. 

li place sunetul clopotelor aici, la înălţime. Stă în spatele 
templului şi urmăreşte ritualurile, lumânările înalte 
arzând, ascultă imnurile înălțându-se şi coborând şi se 
simte mai împăcată ca oricând. 

La fel şi în amurg, când găseşte un loc liniştit pe una 
dintre terase şi priveşte cerul întunecându-se şi apariţia 
celor dintâi stele. 

Se simte puţin vinovată. Să te laşi învăluit de pace într- 


< 488 > 


un asemenea moment este în mod sigur un act egoist, 
poate chiar ruşinos. Au aflat de-acum de ce au fost 
abandonate Zidul cel Lung şi garnizoanele de dincolo de 
el. Ştiu încotro s-au dus, se duc armatele lui Roshan. 

Chiar şi aşa - sau poate că tocmai de aceea - în seara 
celei de-a treia zile petrecute pe Muntele Toba de Piatră, 
Li-Mei se hotărăşte că vrea să rămână acolo pentru tot 
restul vieţii, antrenându-se să devină kanlin sau pur şi 
simplu slujindu-i. 

Devreme în dimineaţa următoare, chemată dinaintea 
celor trei înţelepţi care administrează sanctuarul, află că 
nu i se va permite asta. De fapt, trebuie să plece pe dată. 

Nu par soiul de oameni care să-şi schimbe hotărârile 
odată ce le-au luat, îşi spune ea stând dinaintea lor. Au 
chipuri aspre. Doi sunt foarte înalţi, al treilea are o singură 
mână. Poartă robe negre şi fără ornamente ca toţi kanlinii 
pe care i-a văzut ea. Stau pe pernuţe aşternute pe 
platforme, într-un pavilion care lasă să intre lumina şi 
vântul. Răsare soarele. 

Fata are întrebări de pus. 

Se lasă în genunchi. Nu e sigură că aşa se cuvine să 
facă, însă are senzaţia că procedează corect. 

— Sunt atât de puţin potrivită să devin kanlin? întreabă 
ea privind de la unul la altul. 

Pe neaşteptate, cel din centru, cel cu o singură mână, 
râde tare, un sunet vesel, strident. Nu e chiar atât de 
distant până la urmă, îşi zice ea. Nici ceilalţi nu sunt: 
zâmbesc. 

— Nepotrivită? Eşti fără speranţă! spune cel care a râs, 
legănându-se înainte şi-napoi pradă veseliei. La fel ca 
fratele tău! 

Ea îl priveşte fix. 

— L-aţi cunoscut pe fratele meu? 

— I-am predat! Am încercat. Şi el a încercat. 

Se linişteşte şi îşi şterge ochii cu mâneca. O priveşte, de 
data asta mai gânditor. 

— Nu avea un spirit menit să se dezvolte în cadrul unui 
grup mai mare, al unei credinţe împărtăşite. Nici tu nu-l ai, 


< 489 > 


fiică a lui Shen Gao. 

Vocea lui este chiar blândă. 

— Acest lucru nu trebuie privit ca un eşec. 

— Dar aşa se simte, spune ea. 

— Însă nu este. Fratele tău avea conştiinţa prea 
puternică a ceea ce era. La fel şi tu. E un fel de a fi, nu un 
defect. 

— Nu vreau să plec. 

Se teme că se poartă ca un copil. 

— Îţi place Muntele pentru că ai sosit aici trecând prin 
multe pericole şi acesta este un loc liniştit. Este firesc să 
vrei să mai stai. 

— Nu pot? Fie şi ca servitoare? 

Unul dintre cei înalţi se foieşte. Este în continuare 
amuzat, observă ea. 

— Doamna mea, sunteţi o prinţesă a Kitaiului, murmură 
el. În lumea de afară lucrurile s-au schimbat şi este 
aproape sigur că nu vă veţi întoarce în nord. Nu puteţi fi 
servitoare. Asta ar acoperi de ruşine palatul Ta-Ming şi pe 
noi. Prea mulţi oameni ştiu unde vă aflaţi. 

— N-am cerut eu să fiu făcută prinţesă. 

De data asta râd tustrei, deşi râsul lor e destul de blând. 

— Cine îşi alege soarta? zice cel de-al treilea, cel mai 
înalt. Cine cere să se nască în vremurile sale? 

— Şi cine acceptă lumea exact aşa cum îi iese ea în 
întâmpinare? răspunde ea, prea iute. 

Cei trei amuţesc. 

— Nu cunosc pasajul ăsta, spune cel din mijloc. E dintr- 
un discipol al Maestrului Cho? 

Fără să-şi înăbuşe un fior de mândrie, ea spune: 

— Nu. E al generalului Shen Gao. Tata l-a spus tuturor 
copiilor săi. 

Şi-l aminteşte spunându-i-l chiar ei, fiica lui, şi nu doar o 
dată. Nu este ceva ce a auzit doar trăgând cu urechea. 

Cei trei schimbă priviri. Cel mai înalt dintre ei înclină 
din cap. 

— Este un gând provocator şi pune poveri pe umerii 
celor ce-i dau curs. Dar, iertaţi-mă, asta nu face decât să 


< 490 > 


sublinieze şi mai clar de ce nu puteţi fi kanlin. Avem minţi 
şi firi diverse, însă calea noastră este de a afla împlinire şi 
armonie într-o identitate mai largă. Ştiţi asta. 

Li-Mei vrea să se împotrivească, dar e dificil. 

— Fratele meu nu a reuşit să facă asta? 

— Nu, la fel cum nu a putut găsi armonia în rândurile 
armatei, spune cel din dreapta. S-ar părea că tatăl vostru a 
reuşit să sădească independenţa în copiii lui. 

— Kanlinii nu pot fi independenţi? 

— Sigur că pot! răspunde cel mai scund, din centru. Dar 
numai într-o anumită măsură şi numai după ce acceptă că 
sinele este definit de robele noastre şi de datoriile pe care 
le implică acestea. 

Ea se simte naivă, tânără. Sunt lucruri pe care ei s-au 
aşteptat probabil ca fata să le ştie. 

— Atunci de ce mă ajutaţi? întreabă Li-Mei. 

Par surprinşi. Cel din mijloc, care pare să fie liderul, 
gesticulează cu unicul său braţ, spunând: 

— De dragul fratelui tău, fireşte. 

— Pentru că a fost aici? 

Trei zâmbete. Cel înalt, din stânga, spune: 

— Nu, nu de asta. Nu. Sigur că nu de asta. Din pricina 
Kuala Norului, doamna mea. 

Aşa că ea întreabă, pentru că nu a aflat niciodată ce 
anume a făcut Tai după ce a părăsit casa părintească, 
îndreptându-se către vest pe durata perioadei de doliu. 

Şi, pe acel munte îndepărtat, ei îi spun. li povestesc 
despre cai şi despre atentatele la viaţa lui, unul comis de o 
femeie deghizată în kanlin, antrenată de fapt chiar aici, 
înainte să părăsească Ordinul, deşi purta în continuare 
robele negre, inducând oamenii în eroare. Ceva ce toţi 
regretă profund, spune cel mai înalt dintre ei. O povară pe 
care trebuie s-o poarte. 

Sunt multe informaţii de absorbit. 

Li-Mei are senzaţia că lumea pe care a lăsat-o în spate 
când a plecat către Xinan într-o litieră, călătorind spre 
nord, către bogu, o ajunge din urmă într-o năvală de 
cuvinte şi gânduri. 


< 491 > 


— De ce să fi vrut cineva să-l ucidă? 

Este prima întrebare care îi vine în minte. 

Ei clatină din cap. Nu răspund. Aleg să nu răspundă. 

— E teafăr? întreabă ea. 

— Se află în Xinan din câte ni s-a spus. Şi este păzit. De 
kanlini, aşa cum se şi cuvine. Caii sunt şi mai importanţi 
acum, şi îi aparţin lui. Sunt o bună garanţie, zice cel mai 
înalt. 

Acum niciunul nu mai zâmbeşte, observă ea. 

O bună garanţie. Scutură din cap. 

Totul este atât de straniu, de ajuns ca să-ţi schimbe felul 
în care înţelegi lucrurile. Dar s-ar părea că al doilea frate 
al ei a făcut ceva uimitor şi că, până şi aşa de departe, ela 
fost alături şi a protejat-o într-un fel. Aici, la Toba de Piatră 
şi înainte, în stepă, din cauza... 

— Dar Meshag? întreabă ea deodată. Cel care m-a adus 
aici. El poate să rămână? Puteţi face ceva pentru el? 
Înţelegeţi ce i s-a întâmplat? 

De data aceasta răspunde cel din stânga: 

— Învățăturile şi înţelegerea noastră nu ajung până atât 
de departe în nord. 

Li-Mei îl priveşte ţintă. Au fost cum nu se poate mai 
amabili cu ea. Totuşi nu-i place să i se spună un neadevăr. 
Au dreptate, desigur, ea nu are o fire de kanlin. Ei sunt 
bătrâni, înţelepţi şi respectaţi. 

— Iertaţi-mă, dar asta nu-i corect, spune ea. Cineva de 
aici a înţeles un lup mesager. Nu de aceea au venit trei 
dintre voi să ne întâmpine la Zid? 

A avut la dispoziţie câteva zile în care să se gândească la 
asta. 

— Kitailor nu le plac lupii, spune cel din mijloc, cel care 
i-a fost profesor lui Tai. 

Nu e un răspuns. 

— E legat de liderul haitei, nu-i aşa? întreabă fata. 
Meshag. Asta i s-a întâmplat, nu? Dacă lupul moare, viaţa 
lui se încheie şi ea? 

Şi la asta a avut timp să se gândească. i 

— Poate, zice bătrânul din dreapta. Insă ar fi o 


< 492 > 


îndrăzneală din partea noastră sau a oricui să credem că 
înţelegem asta. 

„Din partea oricui.” Adică a ei. Şi, din nou, ştie că el îi 
spune adevărul. Cum ar putea înţelege cineva ce s-a 
petrecut pe malul acelui lac îndepărtat din nord? 

— N-o să-i permiteţi să rămână. 

N-o formulează ca pe o întrebare. 

— Nu doreşte să rămână, o corectează cu blândeţe cel 
din mijloc. 

Nu l-a mai zărit pe Meshag - sau pe lup - din seara în 
care au sosit. Desigur, îşi spune Li-Mei, el şi-ar fi luat 
rămas-bun înainte să se întoarcă. Nu este o convingere 
întru totul întemeiată. Nu are... garanţii în ceea ce-l 
priveşte. 

Işi spune că un asemenea lucru nu ar trebui să conteze. 
Lumea îţi ieşea înainte şi tu încercai s-o faci să fie aşa cum 
doreai. Dacă te spărgeai de stânci, ca valurile în picturile 
de pe paravane pe care le văzuse la Curte, măcar te 
spărgeai cu mândrie. 

Dar nimănui nu-i era permis să-şi aleagă vremurile în 
care se năştea. Şi tatăl ei, şi bătrânii aveau dreptate. Cele 
două învățături nu erau cu adevărat în contradicţie. 

Se ridică şi se înclină. 

— Unde mă trimiteţi, domnii mei? 

Cel mai scund are un chip blând, se gândeşte ea. Este o 
blândeţe ascunsă de cicatrici, de capul său chel, de 
severitatea întunecată a robelor kanline. Dar în ciuda 
acestora are un chip blând şi la fel îi e şi vocea. 

El îi explică, vorbind pentru toţi trei, ce se va întâmpla 
cu ea. Ascultându-l Li-Mei simte un fior de frică, asemeni 
primei flăcări când e făcut focul, dar o înăbuşă. 

În fond este o prinţesă a Kitaiului şi fiica tatălui ei şi 
acum vede cu limpezime că ar însemna să caute o falsă 
simplitate dacă şi-ar petrece viaţa pe acest munte 
pretinzând contrariul. 

EX 

Când părăseşte pavilionul şi pe cei trei bătrâni, pleacă în 
căutarea lui Meshag şi a lupului său. 

< 493 > 


Nu se aşteaptă să-i găsească decât dacă va dori el, dar 
este în continuare sigură că nu ar fi plecat înainte să-i 
vorbească. 

În timp ce rătăceşte în josul teraselor înverzite, în după- 
amiaza târzie, departe de ceilalţi, printre pini, învăluită de 
mirosul lor, îşi aminteşte de peştera unde şi-a lăsat 
amprenta pe trupul regelui-armăsar de pe perete, înaintea 
intrării în ultima sală, în care i-a fost teamă să pătrundă. 

El, Meshag, intrase înăuntru. 

Li-Mei priveşte soarele apunând. 

Noaptea, târziu, stă întinsă în patul îngust pe care i l-au 
oferit, într-o încăpere simplă cu o vatră, o măsuţă cu un 
lighean pentru spălat, un cufăr în care să-şi pună lucrurile 
şi nimic altceva, iar Meshag vine la ea. 

O bătaie în uşă, apoi încă una. Atât de uşoară, încât ar 
putea crede că şi-a imaginat-o. 

— Aşteaptă, spune ea. 

Nu dormea. 

Se ridică şi îmbracă roba ei cenuşie, se duce la uşă şi o 
deschide. Lumina lunii şi o noapte rece, senină. E desculţă. 
Dar nu-i pasă. lese afară şi se apropie de locul unde stă el, 
la mică distanţă de pragul ei. 

Fără surprindere, observă nu prea departe lupul 
cenuşiu, vede galbenul-auriu al ochilor lui. Pe vârful 
muntelui este o linişte dureroasă. Nimeni nu mişcă. In 
orele de întuneric nu sună clopotele. Luna face să pălească 
stelele, cu excepţia celor mai strălucitoare. Suflă vântul. 

— Mulţumesc, spune ea. 

Meshag este luminat de razele lunii, dar, aşa cum se 
întâmplă mereu noaptea, ea nu-i vede ochii. El poartă 
pantalonii şi cizmele pe care le-a avut pe durata călătoriei 
lor. 

Lupul se aşază. E vigilent, însă calm, îşi spune ea. Nu-i 
înţelege totuşi pe lupi. S-ar putea prea bine să se înşele. 

— Mă căutai mai devreme? întreabă Meshag. 

Kitana lui s-a îmbunătăţit, îşi spune fata. După câteva 
zile în care a vorbit cu kanlinii. Spaţiul deschis şi clădirile 
sunt argintii în lumina lunii, ca dintr-o altă lume. 


< 494 > 


— Mă temeam că ai plecat. 

— Te temeai? Dar acum eşti în siguranţă. 

S-a gândit că el ar putea să spună asta. Se simte 
mulţumită să aibă dreptate, fie şi în chestiuni mărunte. E 
un mod de a nu fi pierdut. 

— Are loc o revoltă. Mă întreb dacă mai este cineva în 
siguranţă. 

— N-o să te trimită înapoi. Mi-au spus. 

— Nu, nu ei. Altcineva m-ar putea trimite. Nu ştiu. 

Aude vântul. Lupul se ridică, se mişcă puţin şi se 
linişteşte. 

Meshag, stând neclintit, spune: 

— Nu cred. Prea multe se vor schimba acum, kitaii şi 
bogii şi ceilalţi. Dar dacă... dacă fac asta, voi şti. Şi o să vin 
din nou după tine. 

Şi, auzind asta, Li-Mei începe să plângă. 

Vede lupul ridicându-se din nou când începe să plângă, 
deşi ea nu scoate niciun sunet şi numai lacrimile i se 
preling pe obraz. Meshag nu se clinteşte. Şi fiindcă nu-i 
place să plângă - îşi va spune mai târziu - numai din cauza 
asta, fata face un pas înainte, se întinde, îi prinde capul în 
ambele mâini şi-l sărută. Prima oară când a făcut aşa ceva 
în afara viselor ei. 

Aici, pe munte, în lumina argintie, pare un vis. Îşi ţine 
ochii deschişi cât de mult poate, aşa că vede când se închid 
ochii lui întunecaţi şi numai atunci şi-i închide şi ea pe ai 
ei, ştiind că, în cele din urmă, el nu este chiar atât de rupt 
de lume şi de nevoile bărbaţilor. 

Gura lui e neaşteptat de moale, dar braţele lui nu o 
cuprind. Când ea se retrage, ameţită, uşor nesigură pe 
picioare, cu inima bătându-i mult prea repede, el spune cu 
gravitate: 

— Nu te-am luat de la fratele meu ca să te păstrez 
pentru mine. 

— Ştiu! spune ea prea tare. Sigur că ştiu. 

Mica tresărire a gurii lui, pe care Li-Mei a decis s-o 
considere zâmbet. 

— Eşti atât de sigură? 


< 495 > 


Ea se simte roşind. Descoperă că nu ştie ce să spună. 

— Dacă te iau acum, gestul meu îşi pierde orice valoare, 
murmură Meshag. 

— Înţeleg. 

O tăcere, vântul. Deodată ea devine conştientă că lupul 
a plecat. În cele din urmă, el spune încet: 

— Într-o altă viaţă... 

Lăsă ideea neterminată. Nu trebuie s-o termine. 

— Înţeleg, repetă fata. 

În cele din urmă, adaugă: 

— Acum o să pleci? 

— Da. 

Se aştepta la asta. În noapte, simte lacrimi pe obraz. 
Reuşeşte să zâmbească. 

— Am nişte întrebări, spune ea. 

Aude acel sunet pe care îl face el când râde. 

— Ca-ntotdeauna. 

Un alt sunet, la dreapta ei. Lupul s-a întors şi a mârâit, 
deşi foarte încet. Meshag îi spune ceva în propria lui 
limbă. O priveşte din nou. Dă din cap ţeapăn, pentru 
ultima oară. Ridică o mână - nu e mişcarea graţioasă a 
unui iubit - şi îi atinge obrazul. 

Apoi pleacă, fugind după lupul care aleargă. 

Calul său aşteaptă probabil prin apropiere, ştie ea. 
Probabil doi sau trei cai, fiindcă bogiu arareori călăresc un 
singur cal când au un drum lung de străbătut. 

Se gândeşte să meargă până în locul de unde poate privi 
pantele şi câmpia care se întinde dedesubtul lor către 
nord. l-ar putea vedea plecând. Însă e frig şi nu are niciun 
motiv să se ducă să privească. _ 

Stă în lumina lunii, singură pe munte. Îşi şterge obrajii 
cu mâneca robei. Lumea, îşi spune Li-Mei, este imposibil 
de cântărit. 

QW 


Două dimineţi mai târziu pleacă la rândul ei, însoțită de 
un grup numeros de kanlini, îndreptându-se spre sud. Este 
îmbrăcată în negru, cu o glugă, ca şi cum ar fi una de-a lor. 

Călăresc înspre trecătoarea Teng. 

< 496 > 


Înţelepţii, cugetând şi discutând, au decis că acolo este 
necesară prezenţa  kanlinilor. Aşa s-a întâmplat în 
trecătoarea aceea, se pare, cu ani în urmă, şi mai înainte 
de asta, şi mai înainte. 

axă 


În timpul războiului există momente de grabă frenetică 
şi de violenţă în care pământul răscolit se îmbibă de sânge 
şi perioade în care totul pare să încetinească sau să se 
oprească. 

Armatele rebele ocupaseră Yenlingul cu o uşurinţă 
alarmantă şi cu ceva brutalitate. Cavaleria bine înzestrată 
cu cai a lui An Li galopase dinspre nord, traversase Râul 
Auriu şi se ivise în faţa zidurilor Yenlingului înainte ca 
orice forţă adversă să poată sosi în apărarea celui de-al 
doilea oraş al imperiului. 

La palatul Ta-Ming această evoluţie fusese anticipată. 
Mandarinii imperiali de rang înalt din Curtea Mirtului 
Purpuriu acceptaseră că aşa va fi. 

În est aveau să existe şi victime, din păcate. Cum se 
putea altfel? Era o rebeliune armată şi nimeni nu ignora 
totala lipsă de scrupule a lui An Li. 

Trecătoarea Teng, care proteja Xinanul, era ocupată şi 
păzită. Iniţial, nu de cei mai buni soldaţi. Dacă ar fi plecat 
imediat din Yenling, Roshan şi-ar fi putut croi eventual 
drum prin luptă, dar trecătoarea era faimoasă ca fiind 
strâmtă şi uşor de apărat. lar să o ocoleşti pe la sud, 
printre dealuri, sau să traversezi şi să retraversezi râul pe 
la nord era nespus de nesigur (mai ales pentru călăreţi). 
Armate întregi fuseseră nimicite de-a lungul secolelor 
încercând aceste manevre. Trecătoarea Teng era o căsuţă 
importantă pe tabla de joc a Kitaiului. 

Cu alte cuvinte, războiul putea fi şi el un dans şi, adesea, 
ambele tabere cunoşteau bine şi paşii, şi muzica. 

Avangarda rebelilor, care acum se autointitulau „A 
Zecea Dinastie a Kitaiului”, îşi consolidă stăpânirea asupra 
Yenlingului, ucise pe oricine decise să ucidă, preluă 
controlul porturilor apropiate de pe Marele Canal şi 
aşteptă ca infanteria să supună nordul şi să i se alăture. 

< 497 > 


Supunerea nordului se dovedi însă o chestiune dificilă, 
fiind complicată şi mai tare de sosirea forţelor imperiale 
ale Armatei a Şasea, care atacară convoaiele cu provizii. 
Trupele rebele fură silite să rămână în nord-est ca să 
împiedice oraşele să fie reocupate sau chiar să-şi deschidă 
porţile înaintea trupelor împăratului. 

Roshan şi generalii săi nutriseră speranţa că Cele Cinci 
Familii, nemulţumite de multă vreme de anumite măsuri 
privind taxele şi drepturile asupra pământului, s-ar fi putut 
alătura rebeliunii sau că, măcar, nu i s-ar fi împotrivit. Intr- 
un final, asta nu se întâmplă, deşi în rândurile aristocrației 
nordice avură loc discuţii. 

În schimb, aproape de la început, la nord de râu 
izbucniră revolte, în ceea ce ar fi trebuit să constituie 
inima nou-proclamatei Dinastii a Zecea. 

Putea să nu-ţi placă actuala familie imperială, să-i 
găseşti obraznici, de origine modestă şi prea înclinați să-şi 
consolideze puterea în Xinan, dar prin comparaţie cu un 
barbar şi cu fiii şi generalii săi vulgari? Păi, nici nu prea 
aveai ce să alegi, ca să fim drepţi. Şi nimeni dintre cei din 
nord-est, care trăiseră ani de zile avându-l pe Roshan pe 
post de guvernator, nu nutrea impresia că acesta ar fi 
putut fi uşor de manipulat odată ajuns la putere. 

Pe deasupra, mândrii conducători ai Celor Cinci Familii 
îşi cunoşteau istoria şi geografia mai bine ca oricine. 

Roshan ratase probabil o şansă, căzuseră ei de acord 
prin misive scrise elegant pe hârtie de mătase sau 
întâlnindu-se pe o proprietate sau alta în jurul fructelor 
văratice şi al cupelor de vin. Greşise aşteptând în Yenling 
să fie încoronat, apoi punând bazele unei Curți, în loc să se 
mişte rapid, profitând de avantajul de a-şi fi adus primul 
armata pe câmpul de luptă. 

Era de înţeles încercarea lui de a-şi asuma mantia 
legitimităţii, aceea de nou împărat. Un erou al poporului 
kitai aflat în suferinţă, dornic să distrugă un prim-ministru 
corupt şi să ia locul unui împărat bătrân, neajutorat şi 
orbit de dragoste. 

Aceasta era povestea aşa cum îi convenea lui Roshan să 


< 498 > 


fie spusă. Dar să-şi păstreze armata pe teren, departe de 
cazarme şi familii, în timp ce vara se pârguia şi recoltele 
toamnei soseau - şi rămâneau neculese - ei, asta avea să 
fie o provocare. 

Odată ce asigurau trecătoarea Teng şi ocroteau Xinanul, 
forţele împăratului puteau să se adune fără grabă din toate 
direcţiile, să se alinieze în rânduri şi regimente şi în cele 
din urmă să îi strângă pe rebeli dinspre nord şi sud, aşa 
cum ar strânge un bărbat între degete o boabă de 
strugure. 

Aceasta era opinia aproape universal acceptată printre 
istorici cu privire la felul în care ar fi trebuit să se petreacă 
lucrurile. 

axă 


Deşi se eschiva mereu spunând că nu a avut niciodată 
vreo funcţie la Curte, că nu şi-a dorit nicicând una şi că nu 
are pretenţia de a-i înţelege manevrele, Sima Zian 
continuase să prevadă evenimentele care aveau să 
constituie începutul schimbării lumii. 

Nu Zian a scris „Cântecul eternei tristeţi”. Acela a fost 
un poet mai tânăr, după mulţi ani. Dar, la un vin de litchi 
în grădina locuinţei din oraş a lui Tai, într-o seară de vară, 
Nemuritorul Surghiunit indicase ce anume credea el că 
urma să se petreacă. În acel moment, Armata a Doua a 
guvernatorului Xu Bihai se afla în trecătoarea Teng tăind 
drumul rebelilor. 

Aveau loc conflicte, dar nu lupte importante. 
Pretutindeni în Kitai, atât armatele rebelilor, cât şi cele ale 
imperiului se aflau în mişcare. „Lăcuste traversând un 
ogor distrus”, scrisese un poet în timpul altui război, cu 
multă vreme în urmă. 

O a doua stea în flăcări fusese observată căzând în est. 

Teama era de vină, spusese Zian în acea noapte, învăluit 
de licurici. 

— Marile evenimente încep adesea din pricina fricii. Şi 
la 'Ta-Ming este multă frică acum. Aşa se pot face greşeli. 

Tai îşi va aminti că se uitase de jur împrejur, deşi se afla 
în propria grădină, ca să se asigure că nu-i putea auzi 

< 499 > 


nimeni. Erau singuri, cu excepţia a doi dintre kanlinii săi, 
aflaţi la o oarecare distanţă. Acum erau întotdeauna în 
preajma lui. Încetase să mai fie nemulţumit din pricina 
asta. 

Zian, nici pe departe treaz, îi prezentase ceea ce se 
aştepta să se petreacă în viitorul nu prea îndepărtat. 
Citase două poeme şi un pasaj din Maestrul Cho. 

Tai îl ascultase şi-l privise la lumina celor două felinare 
aprinse, iar când poetul terminase, spusese: 

— Fratele meu nu va permite una ca asta. Aşa ceva n-o 
să se întâmple. 

Zian râsese atunci, Tai îşi amintea asta. Amuzamentul 
dezinhibat îi era întotdeauna la îndemână poetului. O 
abilitate de a descoperi bucuria în lumea din jur. 

— Nu va permite? zisese poetul odată ce se potolise. Te- 
ai gândit că influenţa fratelui tău s-ar putea să nu mai fie 
ce-a fost odată? 

— Nu mai este? spusese Tai, punând jos ceaşca. De ce 
nu? 

— Pentru că te-ai întors tu în Xinan! Liu îi reaminteşte 
prim-ministrului de tine. Gândeşte-te la asta! 

— La ce să mă gândesc? 

— La cei douăzeci de călăreţi pe care i-a trimis după caii 
tăi. Crezi că fratele tău a aprobat asta? 

Tai ştia răspunsul la întrebare. Văzuse chipul lui Liu în 
acea zi. 

— Nu, zisese el. Ştia că e o imensă nesăbuinţă. 

— O imensă nesăbuinţă. Asta-i bună! Dar, cu toate astea, 
Wen Zhou a continuat, nu? Crezi că Liu a fost măcar 
prevenit? 

— Mă îndoiesc. 

— Vezi? Vorbesc cu înţelepciunea vinului! Mai toarnă-mi 
din vinul tău cel bun, prietene. 

Aşteptase să i se umple ceaşca, apoi adăugase încet: 

— Ne vom găsi calea printre cioburile lucrurilor 
sfărâmate pe care nebunia le lasă în urma ei. Şi unele 
dintre cele ce se vor sparge vor fi foarte frumoase. 

Tai avea să-şi amintească şi asta. 


< 500 > 


0.0) 


A fost întotdeauna în stare să-şi dea seama când 
bărbatul de lângă ea este neliniştit. Face parte din 
pregătirea şi din natura ei. Abilitatea de a citi dispoziţia 
unui om este de o importanţă crucială în Districtul de 
Nord. Este unul dintre talentele de bază ale cântăreţelor. 

În cazul lui Wen Zhou - spre deosebire de alţi bărbaţi 
faptul că nu manifestă nicio înclinaţie spre a face dragoste 
nu e un semnal important. Poate s-o ia în patul lui sau s-o 
lipească de perete într-un mod absent, când este tulburat, 
cu atenţia concentrată altundeva. Sau poate să lenevească 
relaxat, lăsând-o să-i cânte, într-o seară în care gândurile 
şi spiritul îi sunt perfect calme. 

Poate, adesea, să-i ghicească gândurile lui Zhou după 
felul în care răspunde când ea îi vorbeşte. Sau după felul 
în care nu-i răspunde. În anumite nopţi, Ploaie de 
Primăvară aproape că simte vârtejul gândurilor lui şi ştie 
că, deşi el este cu ea, deşi e posibil să fie chiar înăuntrul 
ei, abia dacă-i prezent, ba chiar este înfricoşat (cu toate că 
bărbatul s-ar mânia dacă ea ar face vreodată prostia să-i 
spună asta). 

Dar e înfricoşat. De câteva nopţi, când soseşte de la Ta- 
Ming seara târziu şi vine s-o viziteze, Ploaie îi simte 
neliniştea care, în această noapte, este chiar mai 
puternică. 

Deşi nu înţelege ce i s-a întâmplat, este conştientă că 
Shen Liu, cel mai de încredere sfetnic al său, nu şi-a mai 
făcut apariţia de zile întregi. 

Probabil că se întâlnesc la palat, bănuieşte ea. 

Există un lucru din Districtul de Nord care-i lipseşte 
foarte tare: acolo soseau tot felul de veşti, într-un flux 
statornic, neîntrerupt, ca un râu. Trebuia să ai abilitatea 
de a separa ceea ce era adevărat (sau ar fi putut fi 
adevărat) de ceea ce era numai trăncăneala străzii sau a 
pieţelor, dar într-o casă ca Pavilionul Razei de Lună auzeai 
lucruri, te simţeai legat de lume. 

În mod ironic, aici, în casa celui mai important bărbat 
din Kitai dacă era să te iei după unii, Ploaie de Primăvară 

< 501 > 


este complet izolată de cursul evenimentelor şi de veştile 
despre ce se întâmplă. În privinţa asta, celelalte femei sunt 
inutile, iar servitorii oscilează între o apatie lipsită de 
curiozitate şi o credulitate infinită. 

Ştie că rebelii au cucerit Yenlingul şi că forţele 
împăratului ocupă trecătoarea Teng. Acum e vară, 
anotimpul luptelor, dar când va sosi toamna, urmată de 
iarnă, rebelii aflaţi pe teren ar trebui să aibă dificultăţi 
serioase. Forţele imperiale ar putea la rândul lor să aibă 
probleme, dat fiind că aprovizionarea pe Marele Canal va fi 
întreruptă, însă vestul este al lor, iar Roshan este izolat în 
nord-est şi în Yenling, capitala sa declarată. 

Pe de altă parte, Zhou este în mod evident neliniştit, aşa 
că trebuie să fie ceva ce ea nu ştie. Işi lasă lăuta deoparte 
şi spune, asumându-şi un oarecare risc: 

— Eşti tăcut, stăpâne. 

El nu răspunde. 

După o clipă, ea îşi ia din nou instrumentul şi începe să 
cânte. Se află în camera ei şi e foarte târziu. Uşile glisante 
sunt deschise, lăsând vara să intre. 

Privind afară, bărbatul spune încet, ca şi cum nici nu ar 
fi auzit-o: 

— Ploaie, am fost vreodată crud cu tine? 

Ea e sincer surprinsă şi o ascunde cât de bine poate. 

— Stăpâne, servitoarea ta ştie... toţi servitorii tăi ştiu cât 
de bun eşti cu noi! 

Expresia lui e stranie. 

— Dar am fost vreodată crud? Faţă de tine? 

Ploaie de Primăvară găseşte un zâmbet. 

— Niciodată, stăpâne. Nici măcar o dată. 

El o priveşte îndelung. Se ridică, îşi termină vinul şi lasă 
ceşcuţa jos. 

— Îţi mulţumesc, spune apoi şi pleacă. 

Îl aude dând ordine. Îşi vrea calul şi gărzile. Se întoarce 
la palat. La ora asta? 

Şi... „Ploaie”. I-a spus pe numele ei din Districtul de 
Nord. Nu a mai făcut asta niciodată. Şi să-şi exprime 
mulţumirile? E tulburător. 


< 502 > 


A doua zi, ea le dă liber servitorilor la mijlocul după- 
amiezii, spunând că are nevoie de odihnă după o noapte 
obositoare cu stăpânul, şi se apucă să-şi pună discret cele 
mai valoroase bijuterii într-un săculeţ. 

Mai târziu, plimbându-se singură, obicei pe care şi l-a 
stabilit cu grijă, către capătul grădinii, nu departe de 
pavilionul din lemn de trandafir, îngroapă bijuteriile la 
rădăcina unui cireş. 

Florile copacului s-au deschis şi s-au trecut deja: 
frumoase pentru scurt timp, apoi s-au scuturat. 

SO] 


În palatul Ta-Ming şi în Ma-wai, atunci când doreşte să 
se afle acolo, o femeie dansează pentru împăratul Kitaiului. 


< 503 > 


PARTEA A PATRA 


< 504 > 


CAPITOLUL XXIII 


Au mai fost şi-nainte rebeliuni în Kitai, războaie civile pe 
vremea când cele dintâi dinastii ale imperiului erau 
făurite, sfărâmate şi remodelate. 

Într-unul dintre aceste conflicte, se ştie, o armată a celei 
de-a Şasea Dinastii a fost nimicită prin trădare, printr-un 
fals ordin trimis generalilor ei, venit chipurile de la palat. 
De atunci au fost luate măsuri care să le garanteze 
comandanților aflaţi pe câmpul de luptă că ordinele lor 
provin cu adevărat de la Curte. 

Intr-un mic cuptor aflat în incinta oricărui palat folosit în 
acel moment de împărat, se fabrică sub pază un anumit 
număr de sigilii imperiale. Pe aceste sigilii sunt diverse 
modele cu dragoni. Pe spatele sigiliilor sunt numere într-o 
succesiune prestabilită. 

În prezenţa comandanților militari şi a mandarinilor din 
Curtea Mirtului Purpuriu, aceste sigilii sunt frânte cu mare 
ceremonie în două. Se consideră o onoare să fii cel căruia i 
se încredinţează această sarcină. 

Inainte să-şi ducă armatele pe câmpul de bătălie, 
comandanții primesc un anumit număr de asemenea sigilii 
sau, ca să fim mai precişi, de jumătăţi de sigilii. Ordinele 
care le sunt trimise de la Curte sunt însoţite de o jumătate 
corespunzătoare de sigiliu. De câteva sute de ani, 
mesagerii care le transportă sunt războinici kanlini. Toate 
părţile implicate, indiferent de conflict, au încredere în ei 
şi această încredere îi face intangibili. 

Comandantul armatei trebuie să se asigure că piesa pe 
care i-o aduc kanlinii se potriveşte ca formă şi număr cu 
aceea pe care o deţine el. 

Dacă se potriveşte, trebuie să accepte aceste ordine, 
altminteri moartea şi ruşinea (şi ruina completă a averii) 
urmează invariabil, aşa cum lupii urmează oile prin iarba 
verii. 

axă 
Dintre cei doi bărbaţi care se întâlniră într-o dimineaţă 


< 505 > 


de vară la capătul estic al trecătorii Teng, unul sosi călare, 
aşa cum, după părerea lui, trebuia s-o facă întotdeauna un 
general activ. Avu însă nevoie de ajutor ca să descalece şi 
se folosi de un baston pentru a înainta, târându-şi piciorul 
ţeapăn. 

Celălalt se apropie de umbra trecătorii dinspre câmpul 
deschis aflat la est, cărat într-o lectică enormă de opt 
bărbaţi voinici. Numărul lor era o concesie făcută 
împrejurărilor: de obicei erau doisprezece. 

Din urmă veneau alţi doi soldaţi purtând un scaun după 
modelul vestic, foarte larg, cu pernute şi rezemătoare din 
pânză galbenă. Văzut de aproape era un tron sau trebuia 
să fie considerat unul. Culoarea o indica. 

Îl puseră pe terenul plat, fără să fi înaintat prea adânc în 
trecătoare. Lectica fu şi ea lăsată jos. Perdelele fură trase 
în lături. Cu ajutor, o siluetă de dimensiuni fabuloase ieşi, 
înaintă spre scaunul-tron şi se afundă în el. 

Celălalt aşteptă, proptit în baston. Purta o sabie de luptă 
(nu una decorativă). Urmărea toate astea cu interes, 
zâmbind uşor. Păsări se roteau deasupra lor în curenţii 
ascendenți. Jos nu bătea vântul. O zi fierbinte, deşi mai 
răcoroasă în umbra trecătorii Teng. 

Fiecare dintre cei doi bărbaţi avea alţi cinci pe post de 
escortă (cu excepţia celor cărora li se permisese, de comun 
acord, să care lectica şi tronul şi să ţină calul generalului), 
în afară de general, nimeni nu era înarmat. Sabia sa era, 
de fapt, o încălcare a regulilor, la fel de simbolică în felul 
ei cum erau tronul şi penele de pescăruş ce împodobeau 
lectica. 

În trecătoare se mai aflau şi cincizeci de războinici 
kanlini care supravegheau tratativele, aşa cum făcuseră 
kanlinii de sute de ani pe parcursul unor asemenea 
întâlniri. 

Cinci dintre ei şedeau cu picioarele încrucişate dinaintea 
unor măsuţe de scris, cu pensule, hârtie şi cerneală 
neagră. Sosiseră înaintea tuturor. Aveau să consemneze cu 
precizie şi verificându-se unii cu alţii tot ce se spunea în 
această dimineaţă. 


< 506 > 


Câte un sul avea să fie înmânat fiecărei părţi prezente 
după ce întâlnirea lua sfârşit. Trei urmau să fie păstrate şi 
arhivate de kanlini ca dovadă al oricărui acord la care s-ar 
fi ajuns aici. 

Niciuna dintre părţi nu nutrea mari aşteptări cu privire 
la negocierea unui acord, astăzi, în trecătoarea Teng. 

Celelalte robe negre erau desfăşurate în jurul 
canionului, şi aceşti bărbaţi şi femei erau înarmaţi până în 
dinţi. Două duzini dintre ei aveau arcuri şi se aflau la o 
oarecare distanţă în susul pantelor, de o parte şi de alta a 
trecătorii. Erau aici ca să supravegheze - sau să menţină - 
pacea acestei întâlniri şi siguranţa tuturor celor care 
veniseră să participe la ea. 

Kanlinii, chiar şi cei care se pregăteau să scrie, purtau 
glugi. Identităţile lor erau neimportante. Aici reprezentau 
ordinul lor şi istoria lui. Nu mai mult de-atât, însă cu 
siguranţă nici mai puţin. 

Generalul Xu Bihai, comandantul armatelor imperiale 
din trecătoarea Teng, aşteptă până când celălalt bărbat se 
instală în scaunul imens. Asta dură ceva. Zâmbetul subţire 
al lui Xu Bihai nu şovăi nicio clipă, dar te-ai fi înşelat 
crezând că în ochii săi era altceva decât răceală. 

În majoritatea împrejurărilor de acest soi, se obişnuia ca 
una dintre persoanele din spatele liderilor să vorbească 
prima, adresându-li-se kanlinilor şi cerându-le oficial să 
înceapă transcrierea. Acum, asta nu se întâmplă. 

În schimb, generalul Xu zise: 

— Am o propunere personală pentru tine, An Li. 

Fără niciun titlu. Fireşte. 

— Aştept cu nerăbdare! zise celălalt bărbat. 

Dacă o auzeai pentru prima oară, vocea lui era 
neaşteptat de piţigăiată. Cu un vag accent, chiar şi după 
atâţia ani. 

— Ce-ar fi ca tu şi eu să punem capăt conflictului printr- 
o luptă corp la corp, chiar aici, cum se făcea în zilele de 
odinioară? zise Xu Bihai. 

Toţi cei adunaţi în acest loc unde nu pătrundea soarele 
părură să încremenească, abia respirând. Roshan îl privi 


< 507 > 


pe celălalt bărbat. Ochii lui înguşti se măriră, apoi începu 
să se zgâlţâie din tot corpul: burta sa impresionantă, 
umerii, cutele feţei şi ale bărbiei. Un râs strident, gâfâit şi 
precipitat, răsună în trecătoarea îngustă. Speriată, o 
pasăre se ridică în zbor. 

Păstrându-şi privirea aspră, Xu Bihai îşi lăsă propriul 
zâmbet să se lărgească. Un om este întotdeauna mulţumit 
când o glumă, fie şi caustică, este întâmpinată cu 
entuziasm. 

Gâfâind şi zguduindu-se, Roshan ridică o mână 
tremurândă de parcă ar fi cerut îndurare. În cele din urmă 
îşi recăpătă controlul. Îşi şterse ochii mici, înlăcrimaţi, cu 
mâneca robei sale din mătase Jiao. Tuşi. Işi şterse din nou 
obrazul. 

— Ce luptă demnă de poeţi ar fi! Tu mi-ai trage şuturi 
mortale cu un singur picior sau eu m-aş aşeza pe tine! Aş 
stoarce viaţa din tine! 

— Cu totul, fu de acord celălalt bărbat. 

Făptura sa subţire, aspectul său zvelt şi auster păreau 
să fi fost modelate de o zeitate glumeaţă ca să ofere cel 
mai mare contrast posibil cu An Li. Zâmbetul lui se stinse. 

— Aş putea să mă lupt cu fiul tău? 

Fiul, zdravăn şi în formă, stătea lângă scaunul tatălui. 

Bărbatul de pe jilt nu mai râdea. Ochii săi, aproape 
pierduţi în pliurile feţei lui ca luna, deveniră la fel de reci 
ca ai lui Xu Bihai. 

— Te-ar ucide, zise el. Ştii şi tu asta. Ta-Mingul nu ar 
permite niciodată o asemenea înţelegere şi nu ar onora-o. 
Nu suntem copii. Nu mai trăim în vremurile de odinioară. 
Ai cerut o întâlnire. Robele negre consemnează. Spune ce 
ai venit să spui şi dispari din ochii mei! 

Direct, aspru, brutal. Toate la un loc şi totul deliberat. 

Venise rândul celui care stătea în picioare să fie amuzat 
sau să se prefacă a fi. 

— Ah, prea bine. Dar de fapt tu ar trebui să piei din ochii 
mei, nu? Ţinând cont că armata mea este cea care ocupă 
trecătoarea. De ce nu ataci, Roshan? Sau îţi place să-ţi faci 
tabăra pe câmpia aia fierbinte? Îţi mai alină suferinţele? 


< 508 > 


— Eu controlez Marele Canal, zise An Li sumbru. 

— Controlezi doar porturile lui din nord. Dar n-ai aflat? 
Vremea în sud-vest a fost splendidă. Avem mari speranţe 
cu privire la recolta viitoare. Şi nici pe asta n-ai auzit-o? 
Armata a Douăsprezecea e pe drum încoace chiar în timp 
ce noi ne bucurăm împreună de această frumoasă 
dimineaţă. lar Cele Cinci Familii se agită în spatele tău sau 
aşa spun veştile. 

Roshan zâmbi. 

— Ah. Cele Cinci Familii. Veştile tale ţi-au spus şi care a 
fost soarta lui Cao Chin şi a familiei sale... în spatele meu, 
cum spui tu? Sau vestea asta nu a ajuns la Ta-Ming? Fii tu 
primul care o află! Castelul i-a fost ars din temelii. Soţiile 
şi fiicele sale au fost luate de soldaţii mei. La fel şi 
nepoatele, am impresia. Oamenii aveau şi ei nevoie de 
distracţie, la urma urmelor. Cao Chin spânzură gol şi 
castrat ca hrană pentru hoitari de un cârlig fixat pe un 
stâlp, dinaintea ruinelor casei sale. 

Când se făcea linişte, ca acum, deveneai şi mai conştient 
că nu sufla vântul. Era limpede pentru toţi privitorii că Xu 
Bihai nu ştiuse asta, şi la fel de clar că el credea ceea cei 
se spusese. 

— A fost un nume mare, zise el încet. Asta aduce şi mai 
multă ruşine asupra ta. 

Roshan ridică din umerii săi imenşi. 

— Era un trădător al celei de a Zecea Dinastii. Trebuia 
ca familiile să înţeleagă că există consecinţe când schimbă 
scrisori elegante şi cugetă la o cupă de vin în ce direcţie să 
se orienteze în timp ce armata mea se află printre ele. Mă 
îndoiesc că nord-estul mai este la fel de agitat pe cât îl 
crezi tu. 

Xu Bihai îl privi fix. 

— Timpul şi iarna ne vor spune dacă poţi să hrăneşti 
armata aia care îi face să stea liniştiţi. Eşti prins aici şi o 
ştii. Poate ai prefera să te retragi în Yenling? Mie unul îmi 
plac asediile. Când vine toamna, fără recolta din est eşti 
terminat, Roshan. 

Cântecul păsărilor. Nicio adiere în trecătoare. 


< 509 > 


— Pot să-ţi spun ceva? zise bărbatul de pe scaun. Nu te 
plac. Nu mi-ai plăcut niciodată. O să-mi facă plăcere să te 
ucid. O să încep prin a-ţi tăia piciorul olog şi o să ţi-l arăt, 
apoi o să las propriul tău sânge să-ţi picure în gură. 

Chiar şi în nişte împrejurări ca acelea, era o afirmaţie 
suficient de brutală ca să atragă o nouă tăcere. 

— Mă înfior, zise în cele din urmă Xu Bihai. Înainte să 
încep să mă bâlbâi ca un copil îngrozit, ascultă cuvintele 
împăratului Kitaiului. Eşti declarat ca fiind blestemat de 
zei şi de oameni. Ţi-ai pus în joc viaţa ta şi vieţile fiilor 
tăi... 

— Mi-a ucis fiul, zise An Li. 

— Unul dintre fii. Un ostatic, garant al bunei tale 
purtări. A fost executat când purtarea ta a devenit 
trădătoare. În ce constă nedreptatea? Spune-mi! 

Bărbatul cel zvelt, cu barba lui subţire, avea ceva 
magnific stând acolo proptit în bastonul său gros. 

— Nu era ostatic! Nu spune minciuni numai ca să fie 
scrise! Era ofiţer în Armata Dragonului Zburător şi un 
membru al Curţii. A fost ucis de un prost care a acţionat 
mânat de frică. Pretinzi că ai fost de acord cu una ca asta? 

— Eram în Chenyao, zise Xu Bihai. 

Era într-un fel o recunoaştere. 

— Ăsta nu-i nici pe departe un răspuns! Dar ştiu care-i 
răspunsul tău. Oricât de tare m-ai urî, guvernatorule Xu, 
pariez pe vieţile fiilor mei contra vieților fiicelor tale că îl 
dispreţuieşti cel puţin la fel de mult pe Wen Zhou! 

Nu primi niciun răspuns. 

Roshan continuă, cu vocea ca un ciocan: 

— În tot timpul ăsta ţi-a fost teamă să-l înfrunţi! Ai 
rămas în vest şi i-ai permis unui jucător de polo vanitos, al 
cărui singur drept este acela că are o verişoară în patul 
împăratului, să transforme Kitaiul în propriul fief, în timp 
ce Taizu bea poţiuni care să-i întărească bărbăţia şi altele 
care să-l facă să trăiască pentru totdeauna! 

Îl privi încruntat pe celălalt. 

— Guvernatorule Xu, a fost purtarea ta cea a unuia care 
îşi face datoria faţă de stat? Il accepţi pe nătângul a cărui 


< 510 > 


cauză o serveşti? Îl vreau pe Wen Zhou la picioarele mele, 
orb şi implorându-mă să-l omor! 

— De ce? Eşti cel dintâi om care a pierdut o luptă pentru 
putere? 

— Nu valorează nimic! 

— Atunci nici tu nu eşti cel dintâi care a pierdut 
dinaintea unui om inferior! O să ucizi atâţia, o să distrugi 
un imperiu din cauza asta? 

— De ce nu? zise An Li. 

Cuvintele lipsite de înflorituri atârnară în aer. 

— Fiindcă nu-l poţi învinovăţi pe Wen Zhou pentru asta. 
Tu eşti cel care s-a ridicat împotriva tronului şi fiul tău a 
murit din cauza asta. Sigur ai ştiut că se putea întâmpla 
aşa ceva. Şi pe lume mor în fiecare zi fii. 

— La fel şi fiice, zise Roshan. 

Xu Bihai scutură din cap. Apoi zise, cu gravitate de data 
asta. 

— Miniştrii imperiului vin şi pleacă, lăsând amintiri sau 
doar urme pe nisip. Tronul Phoenixului înseamnă mai mult 
decât omul care îl ocupă sau decât cei care îl servesc, bine 
sau prost. Am părerea mea despre prim-ministru. Nu mă 
simt tentat s-o împărtăşesc unui rebel şi unui trădător 
blestemat. 

— Dacă câştig, nu sunt nici una, nici alta, zise Roshan. 

— Eşti şi una, şi alta, acum şi până la moarte şi cuvintele 
astea vor fi lipite pentru totdeauna de numele tău, oriunde 
îţi va zace trupul. 

Xu Bihai se opri, apoi zise: 

— Ascultă oferta mea. 

— Ascult, zise An Li. 

— Tu şi fiul tău cel mare v-aţi pus vieţile în joc. Vi se va 
permite cu mărinimie să vă sinucideţi şi să fiţi îngropaţi, 
dar fără monumente funerare. Am numele a cinci dintre 
comandanții tăi care trebuie, la rândul lor, să-şi accepte 
moartea. Tuturor celorlalţi din armata ta, fie ei aici, în 
nord-est, fie în Yenling, li se oferă iertarea în numele 
gloriosului împărat Taizu, ofertă care va fi consemnată pe 
dată de kanlini, cu numele şi onoarea mea ca garanţie. 


< 511 > 


Adăugă pe o voce mai scăzută: 

— Eşti pe moarte. O ştii. O ştie oricine se uită la tine. Cu 
viaţa ta, care oricum se sfârşeşte, şi cu alte şase îi poţi 
salva pe cei care te urmează şi Kitaiul. 

Încheie. Cinci scribi kanlini înmuiară pensulele şi 
desenară cuvintele. În afară de ei, nimic nu se clintea în 
trecătoare. 

— De ce aş face asta? întrebă Roshan. 

Părea sincer nedumerit. Îşi scărpină dosul palmei. 

— El m-a împins la asta. Wen Zhou nu mi-a dat de ales, 
otrăvind mintea împăratului împotriva mea, nimicind orice 
le-aş fi putut oferi fiilor mei. Ce-ar trebui să facă în acest 
caz un om care se mândreşte cu ceea ce lasă în urmă? 

— Despre asta-i vorba? zise Xu Bihai. Despre moştenirea 
ta? 

— Pentru tine-i altceva, tu nu ai decât fiice, zise Roshan 
dispreţuitor, foindu-se în scaunul lui. Dacă asta-i tot ce ai 
să-mi spui, am irosit amândoi o dimineaţă. Afară doar dacă 
nu e important pentru tine să afli că ştiu despre fiicele tale 
şi că le voi găsi, spre marea lor părere de rău. Poţi să mă 
crezi pe cuvânt. 

Bărbatul cel subţire nu păru tulburat. 

— Îţi mulţumesc, zise el. Transformi datoria de a te 
distruge într-o plăcere, una rară şi delicată. 

Ultimul cuvânt, „delicată”, se înălţă în aer şi fu 
consemnat, aşa straniu cum suna în acest loc, pe hârtie 
pală de mătase de cinci pensule mişcându-se constant, 
înmuiate şi trasând linii - cu delicateţe de fapt. 

Tronul cu spătar galben fu cărat afară din trecătoarea 
Teng. Roshan aşteptă în lectica lui cu pene de pescăruş, cu 
perdelele trase, respectând - în mod surprinzător poate - 
ceremonialul. Era posibil ca acum, după ce se proclamase 
împărat, asta să conteze mai mult pentru el decât 
odinioară. 

În cele din urmă, trei kanlini cu glugi pe cap se 
apropiară, doi dintre ei escortându-l pe cel care ducea 
sulul ce consemna tot ceea ce fusese spus. Kanlinul întinse 
sulul. O mână apăru prin perdea şi îl luă. 


< 512 > 


Lectica fu ridicată şi se îndepărtă în lumina soarelui. 
EX 


Li-Mei e profund tulburată şi nici nu a apucat să 
înţeleagă toate cauzele. Una dintre ele, însă, este desigur 
ferocitatea intensă a ceea ce tocmai s-a petrecut în 
trecătoarea Teng, cuvintele rostite, violenţa din spatele lor 
şi cea care avea să urmeze. Care în mod sigur de-acum 
avea să urmeze. 

Un alt motiv, la o scară infinit mai mică, ruşinos, 
aproape nedemn de a fi recunoscut, este că încă îşi mai 
revine de pe urma mirosului prea dulceag emanat dinspre 
lectica lui An Li când l-a însoţit pe kanlinul care i-a 
înmânat sulul. Fusese următoarea la rând când lui i se 
dăduse consemnarea discuţiei. Îi făcuseră semn ei şi încă 
unuia să înainteze. 

Dulceaţa unui parfum acoperind din belşug un miros 
mult mai sumbru, de putreziciune. Se simte rău în urma lui 
şi, când încearcă să respire adânc, aerul din trecătoarea 
Teng este prea nemişcat, prea dens. Trebuie să fie foarte 
cald afară din trecătoare, unde rebelii şi-au aşezat tabăra 
în soare. 

Este încă zguduită de un gând care i-a venit în minte în 
timp ce se apropia de Roshan, stătea lângă el şi privea cum 
îi era întins sulul. 

Nu este nici pe departe capabilă să mânuiască o sabie 
sau un cuţit, dar în mod sigur exista o şansă ca, înarmată 
fiind - în chip de kanlin - să-l fi putut înjunghia, punând 
capăt la toate. 

Punând capăt totodată siguranţei, tradiţiei şi respectului 
de care se bucură războinicii kanlini, să nu uităm. 

Sute de ani în care fuseseră găsiţi demni de încredere 
distruşi într-o clipă de Shen Li-Mei, unica fiică a 
generalului Shen Gao, şi asta după ce ei o primiseră pe 
Muntele Toba de Piatră, îi oferiseră adăpost şi călăuzire şi 
chiar o cale de a ajunge acasă în mijlocul unui război civil. 
O idee de neconceput. Sau, dacă gândurile nu pot fi 
stăvilite, una căreia nu trebuie să i se permită să devină 
mai mult de atât. 

< 513 > 


Oricum, Roshan e pe moarte. Ăsta-i mirosul pe care l-a 
simţit. Bărbatul cu barba subţire care l-a înfruntat (ştie 
cine este el, şi-l aminteşte pe tatăl său pomenindu-l) a 
spus-o fără menajamente. În cuvinte pe care ea le-a privit 
fiind consemnate cu caligrafia rapidă a scribilor. 

Uciderea lui, îşi spune ea, nu ar fi pus neapărat capăt la 
toate. Fiii - cel aflat aici şi ceilalţi doi în viaţă (crede ea) - 
şi probabil cei cinci bărbaţi ale căror nume sunt trecute pe 
un al doilea sul, cei ale căror morţi au fost cerute, vor 
continua chiar dacă An Li ar muri. 

O rebeliune nu este întotdeauna legată de voinţa şi viaţa 
unui singur om. Poate că, după ce este atins şi depăşit un 
anumit punct critic, rebeliunile capătă o forţă proprie. Poţi 
să dai înapoi, şi înapoi, după care deodată, nu mai poţi. 

Asta se petrecuse aici? 

Şi-ar dori să întrebe pe cineva, însă nu poate. E 
deghizată în kanlin, nimeni nu trebuie să ştie cine este şi 
un războinic nu ar pune asemenea întrebări nimănui. 

Au silit-o să care săbii gemene în spate pe parcursul 
drumului spre sud, ca să nu pară stângace şi nepricepută 
atunci când va fi fost nevoită să le poarte în public. La 
început săbiile fuseseră grele, apăsându-i dureros spinarea 
în tecile lor negre. Acum s-a mai obişnuit cu ele. 

O persoană - o femeie - se poate adapta la mai multe 
decât ar fi crezut. Nu este sigură însă când anume 
încetează asta să mai fie o virtute şi devine altceva, 
lăsându-te prea schimbată, nedefinită, neancorată ca o 
barcă goală de pescar plutind pe un râu fără nicio şansă să 
se poată întoarce unde-i e locul. 

Cugetând astfel şi ruşinată că mai nutreşte gânduri 
despre propria-i viaţă în asemenea momente, Li-Mei vede 
trei călăreţi gonind către ei prin trecătoare dinspre capătul 
vestic. 

Cel din frunte poartă un stindard cu însemnele 
imperiale. Sunt curieri, a văzut destui în vremurile 
petrecute alături de împărăteasă. Cel de-al doilea călăreț 
este kanlin. El e cel care descalecă de pe calul său năduşit, 
înainte chiar ca animalul să se fi oprit complet. Se apropie 


< 514 > 


de generalul Xu şi se înclină. Transpiră din cauza căldurii. 
Robele sale negre sunt îmbibate de sudoare. Întinde un 
obiect micuţ. E o jumătate de sigiliu. Li-Mei ştie ce 
înseamnă, deşi nu a văzut niciunul până acum. Curierul îi 
mai întinde generalului un sul. 

Xu Bihai le acceptă pe amândouă. Îi înmânează 
jumătatea de sigiliu unuia dintre ofiţerii săi. Acesta bagă 
mâna într-un săculeţ pe care-l are la el şi scoate un obiect 
similar, îl dă deoparte şi scoate un altul. Nimeni nu 
vorbeşte. Ofiţerul alipeşte cea de-a doua piesă de cea 
adusă de curier. Examinează potrivirea, examinează şi 
spatele, apoi încuviinţează. 

Abia atunci, Xu Bihai desface sulul şi îl citeşte. 

Li-Mei îl vede îmbătrânind dinaintea ochilor ei. El se 
sprijină o clipă în baston. Apoi se îndreaptă. 

— Când v-a fost înmânat? îi întreabă el pe curieri. 

Vocea îi e stinsă. La auzul ei, lui Li-Mei i se face brusc 


frică. 

Curierul se înclină înainte să vorbească. Este evident 
epuizat. 

— Cu trei nopţi în urmă, seniore. Am plecat în toiul 
nopţii. 


— Şi vine de la? 

— De la domnul prim-ministru în persoană, seniore 
general. Din mâna lui direct într-a mea, şi sulul, şi 
jumătatea de sigiliu. 

Pe chipul lui Xu Bihai se iveşte furia, este imposibil să n- 
o vezi. Trage aer adânc în piept, apoi expiră lent. 

— Se teme, spune el foarte desluşit. A hotărât că, cu cât 
îi ţinem mai mult pe loc pe rebeli, cu atât este mai probabil 
ca altcineva să decidă că totul se poate încheia dându-l pe 
el pe mâna lui An Li. 

În trecătoarea Teng nimeni nu scoate o vorbă. Li-Mei îşi 
mai aminteşte ceva din această dimineaţă: „Il vreau pe 
Wen Zhou la picioarele mele, orb şi implorându-mă să-l 
omor!” 

După o clipă, generalul Xu spune, de data asta clar, 
adresându-se parcă aerului încremenit şi nu cuiva de 


< 515 > 


alături: 

— Dacă aş fi fost un altfel de om şi dacă şi Roshan ar fi 
fost altfel, poate chiar aş fi făcut-o. 

Ceea ce simte Li-Mei, aflată în apropiere, la auzul 
acestor cuvinte, e frică. Frica alungă toate gândurile 
despre propriul ei destin, aşa cum alungă vântul frunzele 
căzute. Aici se petrec lucruri mult mai importante acum. 

axă 


La puţin timp după asta, opt kanlini părăsesc 
trecătoarea călărind spre vest, printre armatele adunate 
ale Provinciilor Militare a Doua şi a Treia. Armatele 
freamătă. S-au dat anumite ordine. 

Odată ieşiţi din canion, cei opt călăreţi gonesc iute, cu 
râul lat la dreapta şi cu dealurile la stânga, acel peisaj care 
face trecătoarea Teng ceea ce este, vitală de atâta timp 
pentru Kitai. 

Doi dintre aceşti călăreţi se îndreaptă către sanctuarul 
kanlin de la Ma-wai cu trei dintre documentele 
consemnând întâlnirea de dimineaţă. De acolo, două suluri 
vor fi trimise altor sanctuare pentru mai multă siguranţă. 

Doi dintre ceilalţi călăreţi vor merge tocmai până în 
Xinan, cu sulul destinat palatului Ta-Ming, alături de unele 
noi: cuvintele proaspăt dictate de generalul Xu Bihai către 
moştenitorul imperial şi către Preaiubita Pereche, dar nu şi 
către prim-ministru. 

Alţi trei călăreţi îl însoțesc pe cel din urmă dintre ei mai 
departe către vest şi apoi spre sud, datorită unei 
promisiuni făcute pe Muntele Toba de Piatră. Aceştia patru 
se vor despărţi de restul la jumătatea drumului către 
Xinan. 

Cel din urmă, călărind învăluit în teamă şi îndoială, este 
chiar fiica generalului Shen Gao. 

axă 

Există multe cronici despre războaiele Kitaiului, încă din 
timpul primei dinastii. 

Pretutindeni în aceste texte găseşti, deloc surprinzător, 
dezacorduri cu privire la strategie şi tactici şi, ca parte a 


< 516 > 


examenelor pentru intrarea în serviciul civil, studenţii 
trebuie să analizeze două sau trei asemenea scrieri şi să-şi 
exprime preferința pentru una dintre ele, argumentându-şi 
alegerea. 

Victoria sau înfrângerea în luptă pot fi atribuite multor 
aspecte diferite. Unii scriitori subliniază faptul (oarecum 
evident) că, dacă toate celelalte condiţii sunt egale, 
superioritatea numerică poate de obicei să decidă soarta 
unei bătălii şi că un general prudent va aştepta să obţină o 
asemenea superioritate, refuzând să se angajeze în luptă 
altminteri. 

Alţii subliniază că arareori toate celelalte condiţii sunt 
egale. 

Dotarea cu arme, de exemplu, poate face diferenţa. Un 
exemplu adesea citat îl constituie soarta pe care a suferit-o 
o armată în nord-est, cu ceva timp în urmă, în timpul unei 
incursiuni în peninsula Koreini: nimicită înaintea bătăliei 
cruciale de o furtună neaşteptată care a înmuiat corzile 
arcurilor, împiedicând arcaşii să mai joace vreun rol şi 
ducând la o înfrângere cumplită. 

Acest incident era pomenit şi în contextul pregătirilor. 
Faptul că liderii unei expediţii nu fuseseră în stare să 
anticipeze că ar putea ploua fusese considerat 
semnificativ. Toţi generalii care supravieţuiseră fuseseră 
executaţi ulterior sau li se poruncise să se sinucidă. 

Alţi autori subliniau importanţa terenului, a poziționării 
trupelor. Armata aflată pe teren mai înalt sau pe un 
teritoriu protejat de formele de relief avea un avantaj 
semnificativ. Un comandant capabil trebuia să caute un 
astfel de teren. 

Liniile de aprovizionare jucau şi ele un rol. Hrană, haine. 
Cai. Chiar şi cizme, în cazul unei armate aflate în marş. La 
fel şi raportul dintre infanterie şi cavalerie şi măiestria 
într-ale călăriei. Experienţa, în general. Soldaţii căliţi în 
războaie erau mai valoroşi decât cei proaspăt recrutaţi. 

Surpriza, constând fie într-un atac neaşteptat (noaptea, 
pe vreme rea, mai devreme decât se aştepta), fie într-o 
bătălie purtată cu noi tactici de luptă, putea schimba totul. 


< 517 > 


Existau exemple din istorie. Se aştepta din partea celor 
care dădeau examenele să le cunoască. 

Moralul şi pasiunea erau considerate importante, în 
legătură directă cu abilitatea de a conduce. 

Exista o poveste străveche despre un comandant care îşi 
angajase armata în luptă având în spate un râu, refuzând 
să se îndepărteze de malul apei pe un teren mai bun, 
aşteptându-şi inamicul chiar acolo. Soldaţii săi nu aveau 
nicio posibilitate de a se retrage. Aşa că nu s-au retras. În 
acea zi, au câştigat o victorie faimoasă, împotriva unei 
armate cu mult mai mari. Când oamenii nu aveau cale de 
scăpare, spunea lecţia, aveau să lupte cu mai multă vitejie 
şi, adesea, să învingă. La fel şi soldaţii care erau conştienţi 
că, pentru ei, înfrângerea era decisivă şi însemna, cel mai 
probabil, moartea. 

Pe de altă parte, o armată care ştie că nu trebuie să-şi 
găsească sfârşitul pe un anume câmp de bătălie, că are 
posibilitatea de a fugi, nu va ataca probabil adversarul cu 
aceeaşi ferocitate. 

Această ultimă distincţie, se căzu de acord ulterior cu un 
anumit grad de consens, era cea mai bună explicaţie 
pentru victoria rebelilor lui An Li împotriva forţelor 
Armatelor a Doua şi a Treia în bătălia purtată la est de 
trecătoarea Teng. 

Armata imperială avea avantajul numeric şi îi luase prin 
surprindere pe rebeli, care nu crezuseră că generalul Xu 
Bihai îşi va conduce forţele afară dintr-o trecătoare de 
necucerit, pe un câmp de bătălie încins de soare. 

Mai întâi, ivirea trupelor imperiale provocă o 
consternare extremă în rândurile rebelilor. Generalul Xu o 
amplificase deplasându-şi majoritatea oamenilor pe poziţii 
din afara trecătorii pe timpul nopţii, aşa că la trezire 
rebelii îşi zăriră inamicii adunaţi şi se văzură siliţi să facă 
faţă unui atac. 

Surpriza se schimbă însă cu iuţeală în altceva. Ceva ce 
ar fi putut fi descris ca speranţă sau chiar ca bucurie. Fără 
un asemenea atac (o asemenea greşeală) ar fi fost 
condamnaţi aproape cu certitudine să se retragă şi să se 


< 518 > 


confrunte cu o toamnă şi o iarnă pline de incertitudini, cu 
prea puţin teren câştigat, cu o armată imensă de hrănit şi 
de încartiruit pe parcursul lunilor reci şi cu tulburări pe 
propriul teritoriu. Primind în permanenţă veşti despre 
adunarea armatelor imperiale în număr din ce în ce mai 
mare, pregătindu-se pentru reluarea luptelor în primăvară. 

Atacul din afara trecătorii, odată depăşit şocul iniţial, le 
apăru lui An Li şi forţelor sale drept ceea ce era: un cadou, 
o ocazie neaşteptată. Era un cadou de care nu ezitară să 
profite. 

În acea zi ambele tabere suferiră mari pierderi. Erau 
mai numeroase în rândul armatei imperiale. Când morţii şi 
răniții ajunseră la un anumit număr (pentru orice armată 
există o limită), soldaţii generalului Xu Bihai cedară şi o 
luară la fugă. 

Goniră îndărăt în trecătoarea Teng, croindu-şi drum prin 
ariergarda lăsată să o apere, călcând-o în picioare, 
urmăriţi cu o ferocitate triumfătoare de cavaleria rebelă 
mai întâi în trecătoare, apoi de-a lungul ei, printre umbre, 
şi afară la celălalt capăt, din nou în lumină. 

La sfârşitul acelei zile, mai mult de jumătate din 
efectivele Armatelor a Doua şi a Treia zăceau moarte la est 
de trecătoare sau în interiorul ei sau copleşite în timp ce 
fugeau spre vest. 

Majoritatea celorlalţi se împrăştiaseră în disperarea de a 
scăpa, lăsându-i pe alţii să poarte povara de a li se opune 
acestor rebeli şi de a sluji o Curte care dădea ordine lipsite 
de sens şi-i silea să părăsească o poziţie sigură pentru a 
purta o bătălie inutilă. 

Generalul Xu Bihai fusese unul dintre cei care scăpaseră 
din ruinele acelui câmp de luptă şi se îndreptase spre vest, 
călărind cu toată viteza însoţit de gărzile sale către Xinan, 
care se deschidea acum lipsit de apărare în faţa lui 
Roshan. 

Xu Bihai fusese văzut plângând în timp ce călărea, deşi 
nimeni nu putea să spună dacă era lacrimi de furie sau de 
durere. 

Această bătălie se dovedi o catastrofă pentru Kitai, 


< 519 > 


declanşând un haos care avea să dureze multă vreme. 
Coşmarul care urmă se încheie într-un final (căci toate 
lucrurile se sfârşesc), dar nu înainte de a schimba imperiul 
şi lumea. 

Frumuseţea nu era uşor de păstrat în aceste zile, nici 
muzica, nici orice avea legătură cu graţia şi seninătatea. 
Asemenea lucruri nu sunt uşor de păstrat nici în cele mai 
bune dintre timpuri. 'Tristeţea durează mai mult. 

axă 


Vestea dezastrului ajunse la Ta-Ming trei zile mai târziu, 
în toiul nopţii. 

Gloriosul împărat a fost trezit din somn şi informat cu 
privire la cele petrecute. Taizu cel iubit de ceruri trebuia 
să fie salvat cu orice preţ. Xinanul mai căzuse şi în trecut. 
Putea fi pierdut şi recucerit. Dar nu şi dacă dinastia se 
prăbuşea. 

Având la dispoziţie prea puţin timp pentru luarea 
deciziilor, cu soldaţii căliţi în bătălii ai lui Roshan 
apropiindu-se şi cu Xinanul larg deschis dinaintea lor - şi 
cu panica certă a doua zi de dimineaţă, când aceste veşti 
aveau să se răspândească - o mică trupă imperială însoţită 
de câţiva membri ai Armatei a Doua care rămăseseră cu ei 
se furişă pe o poartă dinspre nord a palatului în întunericul 
Parcului Cerbilor, apoi, printr-o altă poartă din zidul 
parcului, pe drumul către Ma-wai, sub lumina stelelor, în 
timp ce se stârnea vântul. 


< 520 > 


CAPITOLUL XXIV 


Wei Song îl trezi în toiul nopţii. 

Kanlinii nu-i permiteau lui Tai să zăvorască uşa camerei 
lui din Xinan. În dormitorul său se pătrundea prin uşi 
glisante dinspre porticurile aflate pe două dintre laturi. 
Erau păzite, dar trebuia ca gărzile să poată intra la nevoie, 
sau cel puţin aşa îi spuseseră. Se gândise să facă o glumă 
despre genul de nevoi care se puteau ivi într-un dormitor, 
însă n-o făcuse. _ 

Fusese cufundat într-un somn adânc, fără vise. li luă 
ceva timp să se deştepte complet auzindu-i vocea kanlinei 
şi simţindu-i atingerea pe umăr. Ea stătea lângă pat cu o 
lumânare în mână. Avea părul desfăcut. Dormise şi ea, îşi 
dădu el seama. 

— Ce se întâmplă? 

— Eşti convocat la palat. Te aşteaptă o escortă. 

— Chiar acum? 

Ea făcu semn că da. 

— Ce s-a întâmplat? 

Era gol sub cearceafuri. 

— Sunt probleme în est sau aşa credem noi. 

Estul însemna rebeliunea. N-ar fi trebuit să fie nicio 
problemă acolo în acest moment, cu două armate blocând 
u-l pe Roshan în trecătoarea Teng. 

— Cine a trimis după mine? 

— Nu ştiu. 

li înmână sulul pe care îl avea. Asta ar fi trebuit să facă 
de la început, îşi zise el. Niciodată nu făcea lucrurile cum 
se cuvenea. 

Tai luă sulul. Se ridică în capul oaselor. 

— Ştii ce spune aici? 

Ea făcu semn că da. 

— L-a adus un kanlin. De aceea îţi permitem să te duci. 

li „permiteau”. Ar fi trebuit s-o corecteze, dar n-avea 
rost. Dacă i s-ar fi întâmplat vreun rău, kanlinii lui ar fi 
murit. 


< 521 > 


Desfăcu sulul şi îl citi la lumina lumânării. Nu lămurea 
nimic. Conţinea pur şi simplu ordinul de a veni imediat şi 
un permis pentru a trece prin porţile incintei şi a porni 
spre 'Ta-Ming. Permisul era semnat de un mandarin de 
rang, cu un nume pe care nu-l recunoştea. 

— Pregăteşte-l pe Dynlal! 

— Se face. 

El o privi. Uneori, nu prea des, îţi aminteai cât de micuță 
era pentru cineva atât de feroce. 

— Atunci du-te şi prinde-ţi părul şi lasă-mă să mă 
îmbrac. 

Femeia păru stânjenită. Acum îi trecu prin minte că 
Song ar fi putut fi la fel de neliniştită ca el de această 
convocare venită în toiul nopţii. Cu armatele pe câmpul de 
luptă, vremurile erau profund neliniştitoare. Ea lăsă 
lumânarea pe masa pe care se afla ligheanul lui de spălat 
şi se îndreptă către uşă. 

Dintr-un impuls, Tai adăugă: 

— Maestrul Sima e aici? 

Nu ştia niciodată dacă poetul se întorsese târziu sau 
rămăsese pe oriunde îşi petrecuse noaptea. 

Ea se întoarse din prag şi făcu semn că da. 

— Te rog să-l trezeşti, Song. Spune-i că mi-ar plăcea să 
mă însoţească. 

„Te rog” şi numele ei erau o scuză. 

În curte îi veni o altă idee. Şovăi. Era posibil să facă 
mare lucru dintr-o nimica toată, dar „probleme în est” şi o 
convocare pe timp de noapte însemnau ceva, nu? 

Îl zări pe poet pătrunzând în curte, şifonat ca de obicei, 
însă mişcându-se zorit, alert. Zian purta sabia de-a 
curmezişul spatelui. La vederea lui, Tai simţi o undă de 
uşurare. 

Îl chemă pe Lu Chen, comandantul gărzilor sale, şi 
aranjă ca doi dintre kanlini să ducă un mesaj. Ceru hârtie 
şi cerneală şi scrise în grabă mesajul, la lumina torţelor, pe 
o măsuţă adusă în fugă în curte. Apoi îi trimise pe cei doi 
kanlini să i-l dea lui Ploaie de Primăvară, prin intermediul 
cerşetorului infirm care locuia pe strada din dosul 


< 522 > 


proprietăţii lui Wen Zhou. 

Cele două gărzi mai fuseseră acolo înainte, în noaptea 
când el o întâlnise în grădină, aşa că aveau să ştie cum să 
dea de bărbat. Le recomandă să se poarte cu respect, să-i 
solicite ajutorul, apoi să aştepte până primeau răspuns. 
Dacă o vedeau pe doamna Lin Chang (aşa o chema acum), 
trebuiau să-i apere viaţa la fel de straşnic cum li se 
poruncise s-o protejeze pe a lui. 

Putea să dea acest ordin. li putea trimite unde dorea. Nu 
avea timp să conceapă un plan mai bun. Posibil] pericol 
scrisese el cu o caligrafie zorită şi lipsită de graţie. Fii 
foarte atentă. Doi kanlini pe stradă în spatele grădinii 
aşteaptă veşti de la tine. 

Nu se iscălise, ca s-o protejeze, deşi referirea la kanlini 
probabil că anula această precauţie, dacă ar fi văzut cineva 
mesajul. Nu avea timp să gândească mai limpede. Niciunul 
dintre gânduri nu-i mai era acum limpede. 

leşi pe poartă călare pe Dynlal, fermecat din nou - ca de 
fiecare dată când urca în şa - de senzaţia de a se afla pe un 
asemenea cal, pe murgul lui sardian. 

Străbătură strada cufundată în noapte a incintei, apoi 
ieşiră pe poartă şi continuară spre nord, către Ta-Ming, de- 
a lungul străzii principale a Xinanului, luminată de stele. 
Tai văzu gărzile Păsării de Aur patrulând la posturile lor. 
Apoi o mână de oameni aflaţi pe cealaltă parte a străzii 
largi, sporind senzaţia de pustietate. Tropotul cailor lor era 
singurul zgomot. 

Kanlinul care adusese convocarea îi însoțea. La poarta 
dinspre oraş a Ta-Mingului îl aştepta un altul. La un 
semnal, porţile se deschiseră, lăsându-i să intre. Tai auzi 
zăvorul solid închizându-se în urma lor. 

Işi continuară drumul spre nord prin vastul complex de 
clădiri cu sutele sale de imobile şi curţi. Aici nu existau 
drumuri drepte, pentru ca demonii (care nu pot călători 
decât în linie dreaptă) să fie împiedicaţi indiferent ce 
planuri răuvoitoare vor fi ţesut împotriva împăratului drag 
cerurilor în palatul său. 

Împăratul, află Tai, nu mai era în Ta-Ming. Era pe drum, 


< 523 > 


îndreptându-se spre nord-vest. 

Schimbă o privire cu poetul. 

Ajunseră la zidul de nord al palatului, pătrunseră printr- 
o altă poartă în Parcul Cerbului şi îl străbătură călare. 
Dacă ar fi ţinut-o tot spre nord, ar fi ajuns în cele din urmă 
la zidul de piatră de lângă râu. În schimb cotiră către vest, 
conduşi de însoţitorul lor kanlin. Tai observă că Song era 
chiar lângă el, cu părul prins cu meticulozitate şi cu săbiile 
încrucişate pe spinare. 

Trecură pe lângă un crâng de bambuşi aflat la dreapta 
lor, străbătură un spaţiu deschis, o livadă, apoi ajunseră la 
o poartă din zidul de vest al parcului şi ieşiră prin ea. 
Acum, pe teren deschis, începură să călărească mai 
repede. 

La puţin timp după asta, văzură escorta imperială 
înaintea lor pe drum. Torţe sub razele lunii. 

Teama şi stranietatea îl copleşiră pe Tai când îi ajunseră 
din urmă pe ceilalţi. Îl văzu pe prinţul Shinzu în coada 
micuţei procesiuni. Era şocant de mică de fapt: două 
trăsuri, câţiva curteni călare, douăzeci sau treizeci de 
călăreţi din Armata a Doua care îi păzeau. Doar atât. 

În mod normal, împăratul ar fi călătorit spre Ma-wai 
însoţit de două sau trei duzini de trăsuri, precedat de o 
armată de servitori şi de cinci sute de soldaţi şi escortat de 
alţi cinci sute. 

Auzindu-le apropierea, prinţul privi îndărăt. La vederea 
kanlinilor încetini. Îl salută pe Tai, care îi făcu o plecăciune 
din şa. Pe dată, fără niciun fel de avertisment sau 
preambul, Shinzu le povesti despre dezastrul care avusese 
loc în est. 

Sau despre cel dintâi dezastru. 

După căderea trecătorii Teng aveau să mai urmeze 
multe altele. _ 

Tai simţi că i se usucă gura. Înghiţi cu greutate. Aici 
ajunsese lumea, lumea lor? Împăratul, li se spuse, se afla 
în trăsura din faţa lor, cea fără pene de pescăruş. Jian îl 
însoțea. Prim-ministrul călărea în fruntea trupei. 

— E bine că eşti aici, zise prinţul. 


< 524 > 


Era călare pe un armăsar arătos, dar cu aproape un cap 
mai scund decât Dynlal. 

— Nu înţeleg, zise Tai. Ce pot să fac? 

Se simţea pierdut. Călătoria asta călare pe timp de 
noapte părea un vis, ca şi cum ar fi străbătut o lume 
înstelată care nu era a lor. 

— Avem nevoie de caii tăi, Shen Tai. Mai mult ca 
oricând. Pentru cavalerie sau pentru curieri. O să fim siliţi 
să ne întindem foarte mult forţele. Distanţele trebuie 
acoperite cât mai iute. Când vom ajunge la următoarea 
staţie de poştă, o să propun să ne îndreptăm spre nord, 
spre Shuquian. Majoritatea trupelor Armatei a Cincea sunt 
încă acolo şi vom chema Armata Întâia din vest. Cred că îl 
putem opri pe Roshan în Xinan în timp ce celelalte forţe 
sosesc din sud. Noi... trebuie să facem asta, nu-i aşa? 

„Nu-i aşa?” De ce îl întreba un prinţ una ca asta? 
Aştepta un răspuns bine cumpănit? O dezaprobare? Ce se 
aştepta să ştie Tai? 

În mod evident, prinţul era tulburat. Cum să nu fie? Era 
toiul nopţii. Fugeau din capitală, din palat, cu douăzeci sau 
treizeci de oameni şi îndărătul lor se afla o armată de 
rebeli, apropiindu-se de Xinan fără să întâmpine 
împotrivire. Oare cerurile îşi retrăgeau mandatul? Putea să 
se schimbe forma lumii într-o singură noapte? 

— Trebuie să vă însoțesc la Shuquian? 

Era el însuşi confuz. Prinţul clătină din cap. 

— O să conduci un grup de călăreţi spre sud-vest, până 
la graniţă. Trebuie să-ţi recuperezi caii, Shen Tai, apoi să-i 
aduci cât mai iute oriunde ne vom afla. 

Tai trase aer în piept. Instrucţiunile precise erau 
binevenite, îl scuteau de nevoia de a gândi. 

— Alteță, sunt o mulţime de cai sardieni. 

— Ştiu câţi sunt, se răsti prinţul. 

Pe cer strălucea semiluna, însă era greu să-i distingi 
ochii prinţului. 

O altă voce spuse: 

— Domnii mei, lăsaţi asta în seama kanlinilor. la 
cincizeci dintr-ai noştri, maestre Shen, din sanctuarul de 


< 525 > 


care ne apropiem. 

Era Wei Song, în continuare alături de el (îi fusese tot 
timpul alături, îşi va aminti el mai târziu). Spusele ei erau 
logice. 

— Sunteţi suficienţi? În sanctuar? Vor permite să plece 
atât de mulţi? 

Tai calcula iute. 

— Dacă se pricep la cai, putem s-o facem cu şaizeci, 
cinci cai în spatele fiecărui călăreț, zece care să ne 
păzească. 

— Sunt suficienţi, zise ea. Şi se pricep la cai. 

Prinţul încuviinţă. 

— Ocupă-te de asta, kanlino! 

— De aceea aţi trimis după mine, înălţimea voastră? 

Tai era în continuare copleşit de stranietatea situaţiei, 
Cchinuindu-se să creadă că ce se petrecea era real. 

— N-am trimis eu după tine, zise prinţul. 

Le trebui doar o clipă. Priviră amândoi înainte, către cea 
mai apropiată dintre trăsuri. 

Nu putea să fi fost împăratul. Odinioară poate, în 
tinereţea lui strălucitoare, când abia preluase tronul sau 
când se pregătea s-o facă, dar nu acum. Nici vorbă. 

Jian fusese cea care-l chemase, îşi dădu seama Tai. 
Trezită ea însăşi în toiul nopţii, în mijlocul panicii, 
pregătindu-se să fugă departe de tot ceea ce cunoscuse, se 
gândise la asta. 

O întrebare i se ivi în minte. Ar fi trebuit să fie cea 
dintâi, îşi zise el. 

— Alteță, iertare, dar nu înţeleg. Cum de a avut loc o 
bătălie? Generalul Xu ocupa trecătoarea. Niciodată n-ar 
— I s-a ordonat s-o părăsească, zise Shinzu inexpresiv. 

Apoi, în mod deliberat, privi înainte, către un călăreț 
chipeş, luminat de lună, care călărea în fruntea micului lor 
alai. 

— În numele celor nouă ceruri! exclamă Sima Zian. Nu 
se poate. Nu se poate să fi făcut una ca asta! 

— Dar a făcut-o, zise prinţul, zâmbind fără urmă de 


< 526 > 


veselie. Uite unde ne aflăm, poetule. 

Părea gata să spună mai multe, însă n-o făcu. Prinţul 
smuci frâiele şi înaintă până lângă trăsura care gonea 
purtându-l pe tatăl său, apoi îl văzură depăşind-o şi 
călărind alături de soldaţii care îi păzeau. 

Chiar în clipa în care răsărea soarele dimineţii de vară, 
ajunseră la staţia de poştă de lângă lacul din Ma-wai. 

Q 


Tai fusese prevenit că soldații începuseră să şuşotească 
între ei pe măsură ce noaptea se apropia de sfârșit. 

Lu Chen, un bărbat viclean şi experimentat, se 
amestecase un timp printre membrii escortei călare. Apoi 
kanlinul se strecură înapoi, către Tai, care, Împreună cu 
Zian şi Song, se ţinuseră la coada coloanei. 

Chen îi vorbi mai întâi lui Song, apoi îşi apropie căluțul 
bogu cel iute de Dynlal. 

— Stăpâne, zise el, nu sunt sigur cum s-a întâmplat asta, 
dar soldaţii ştiu lucruri pe care n-ar fi trebuit să le afle. 

— Ce vrei să spui? 

— Cineva le-a povestit despre trecătoarea Teng. Vestea 
se răspândeşte chiar acum, în timp ce călărim. Armata a 
Doua era în trecătoare, stăpâne. Oamenii vor fi îndureraţi 
şi mânioşi. 

Zian înaintă. Song schimbă poziţia calului, făcându-i loc. 
Drumul era lat. Călăreau câte patru prin noapte. 

— Ştiu şi cine i-a dat ordinul lui Xu Bihai? întrebă poetul. 

— Cred că da, seniore. 

Lu Chen era întotdeauna curtenitor în faţa poetului. 

— Crezi că s-a întâmplat intenţionat? Faptul că au aflat? 

Vocea lui Zian era sumbră. Tai îi aruncă o privire rapidă. 

— Nu ştiu, seniore. Dar cred că ar trebui să fim precauţi 
când vom ajunge la staţia de poştă. 

Îl privi pe Tai şi adăugă: 

— Seniore, am aflat că onorabilul dumneavoastră frate 
se află în cealaltă trăsură. M-am gândit că aţi dori să ştiţi. 

Onorabilul frate al lui Tai nu fusese niciodată cine ştie 
ce călăreț, spre regretul tatălui lor. Cu atât mai puţin 
acum, fără îndoială. Însă era extrem de inteligent, 

< 527 > 


muncitor, ambițios, precis, cu capacitate de previziune şi 
disciplinat. 

Nu l-ar fi lăsat niciodată pe Wen Zhou să trimită acel 
ordin către trecătoarea Teng. 

Tai ştia asta cu certitudine. La fel de limpede cum 
înţelegea de ce fusese Liu în stare s-o trimită pe sora lor 
printre barbari, ştia că nu i-ar fi poruncit lui Xu Bihai să 
iasă din trecătoare şi să se angajeze în luptă. j 

Kanlinii săi se adunaseră strâns în jurul lui. In mod 
evident, cineva le dăduse ordine. Privi către trăsura 
dinaintea lor. Împăratul Kitaiului era înăuntru, călătorind 
prin noapte, fugind prin noapte. Oare chiar putea lumea să 
permită aşa ceva? 

Tai ştia că putea, că se mai întâmplase şi înainte. Doar 
studiase o mie de ani de istorie, nu-i aşa? Pregătindu-se 
pentru examene. Cunoştea moştenirea poporului său, şi pe 
cea întunecată, şi pe cea strălucitoare. Ştia despre 
războaiele civile, asasinatele de la palat, măcelurile de pe 
câmpurile de luptă, oraşele jefuite şi incendiate. Nu se 
gândise că va trăi asemenea vremuri. 

Îşi dădu brusc seama, cu uimire, că aproape toţi 
membrii Curţii şi ai familiei imperiale - copii, nepoți, 
sfetnici, concubine - fuseseră abandonaţi în această 
noapte, lăsaţi să scape cum vor putea sau să se confrunte 
cu Roshan când avea să sosească. 

lar în Xinan se aflau două milioane de oameni fără 
apărare. 

Inima îi zvâcni. „Fii foarte atentă”, îi scrisese el lui 
Ploaie de Primăvară. De mare ajutor... Ce avea să facă ea? 
Ce putea face? Avea măcar să-i parvină mesajul prin fiinţa 
aia schiloadă din stradă? Lăsase în urmă doi kanlini pentru 
ea, măcar atâta lucru făcuse. 

Gura i se uscase din nou. Scuipă în praful de pe 
marginea drumului. Zian îi întinse o ploscă cu vin. Tai bău 
fără o vorbă. Doar puţin. Mai presus de orice, trebuia să 
aibă mintea clară. 

Privi înainte. Wen Zhou se afla în continuare printre cei 
din frunte. Era uşor de văzut, luminat de torţe, pe un cal 


< 528 > 


negru splendid, cu o ţinută de invidiat în şa. Născut să 
călărească, aşa se spunea despre el. 

Pe măsură ce înaintau, se lumina tot mai mult. Toate 
stelele dispăruseră, mai puţin câteva dintre cele mai 
strălucitoare, apoi pieriră şi ele. Copacii începură să se 
desluşească unul câte unul la dreapta lor, iar pe partea 
cealaltă a drumului, câmpii cu grâne coapte de soarele 
verii. 'Torţele fură stinse şi lepădate. 

Sfârşitul nopţii. Dimineaţa, blândă şi senină. Tai privi 
îndărăt. Nori subţiri în est, luminaţi pe dedesubt, roz-pal, 
galben-pal. Surprinse o scânteiere albastră printre copaci, 
apoi o văzu din nou: lacul, înainte şi la dreapta. 

Ajunseră la bifurcația care i-ar fi purtat de-a lungul 
malului către luxurianţa izvoarelor termale ale Ma-waiului. 
Acolo erau jad şi aur, alabastru şi fildeş de pe Drumurile 
Mătăsii, porțelan, mătase fără cusur, podele şi coloane de 
marmură, pereţi din lemn de santal, paravane pictate cu 
măiestrie, mâncăruri rare din ţări îndepărtate, preparate 
impecabil. Muzică. 

Nu astăzi. Işi continuară drumul pe lângă bifurcația ce 
ducea spre lac şi nu după mult timp ajunseră la hanul şi 
grajdurile staţiei poştale. 

Călăreţi fuseseră trimişi înainte. Erau aşteptaţi. Ofițerii 
şi personalul staţiei se adunaseră în curte, unii înclinându- 
se de trei ori, alţii deja culcaţi în ţărână, toţi vizibil 
îngroziţi de apariţia neaşteptată a împăratului în mijlocul 
lor. 

Se auzi huruitul roţilor unei trăsuri, tropotul cailor, 
ordine răstite, apoi o tăcere stranie, adâncă, în clipa în 
care se opriră. Tai avea să-şi amintească de cântecul 
păsărilor. Era o dimineaţă de vară. 

Trăsura imperială se opri drept în faţa uşilor staţiei. 
Hanul poştal din Ma-wai era frumos, fiind amplasat atât de 
aproape de Xinan şi mult mai aproape de izvoarele 
termale, de proprietăţile de la ţară ale aristocraților şi de 
mormintele familiei imperiale. 

Portiera trăsurii fu deschisă şi îl zăriră pe împărat 
coborând. 


< 529 > 


Măritul şi Gloriosul Împărat Taizu purta veşminte albe, 
fără podoabe, cu un brâu şi o pălărie de culoare neagră. 
Inapoia lui, într-o robă de călătorie de un albastru 
strălucitor, decorată cu flori mici, aurii, cobori Jian. 

Cei doi urcară cele trei trepte către veranda staţiei. Era 
nespus de tulburător să-l vezi pe împărat mergând. De 
obicei era cărat de alţii. Picioarele lui arareori atingeau 
pământul până şi în palat, darămite aici, în curtea prăfuită 
a unui han. Tai privi în jur şi văzu că nu era singurul 
tulburat de această privelişte. Wei Song îşi muşca buzele. 

Prea multe se schimbaseră prea iute, într-o singură 
noapte. Lumea era un loc cu totul diferit faţă de ceea ce 
fusese când se duseseră la culcare noaptea trecută, îşi 
spuse el. 

Ajuns pe verandă, împăratul se întoarse - Tai nu crezuse 
că o va face - şi îi privi cu gravitate pe cei din curte. Îşi 
ridică o mână, un gest scurt, apoi se răsuci şi intră 
înăuntru. Tai văzu că se ţinea foarte drept, nesprijinit de 
nimeni. Nu arăta ca un om aflat pe fugă, care pierduse 
călăuzirea cerurilor. 

Jian intră în urma lui. Prim-ministrul şi prinţul îi urmară, 
încredinţându-şi caii servitorilor şi urcând iute treptele. Nu 
se priviră unul pe altul. Un servitor deschise portiera 
celeilalte trăsuri. Tai îşi văzu fratele coborând şi intrând la 
rândul lui în staţie. Alţi trei mandarini coborâră şi ei şi îl 
urmară. 

Uşile staţiei de poştă fură închise. 

În curte urmă un moment de nelinişte. 

Nimeni nu părea să aibă idee ce să facă. Tai încredința 
frâiele lui Dynlal unui grăjdar, ordonându-i să hrănească şi 
să adape calul, apoi să-l buşumeze. Nesigur, urcă treptele 
verandei acoperite, aşezându-se într-o parte. Zian îl însoţi, 
apoi Song şi alţi cinci kanlini, ţinându-se aproape. Song 
avea cu ea arcul şi purta tolba cu săgeți la şold. La fel şi 
ceilalţi cinci. 

În partea dinspre apus a curţii, Tai zări o companie de 
soldaţi, cincizeci, un întreg dui ca acela pe care îl 
comandase el odată. Păreau să fi sosit chiar atunci. 


< 530 > 


Stindardele şi culorile indicau că şi ei făceau parte din 
Armata a Doua. O unitate mixtă: patruzeci de arcaşi 
escortaţi de zece călăreţi. Prezenţa lor nu era neobişnuită. 
Când drumul principal de la est la vest era aglomerat, 
trupele obişnuiau să se abată pe această rută. În întregul 
imperiu, staţiile de poştă erau folosite de soldaţii în tranzit 
ca să-şi schimbe caii, să mănânce, să doarmă şi să 
primească noi ordine. Aceşti oameni veneau din vest, cel 
mai probabil trimişi spre capitală, sau poate că se 
îndreptaseră chiar către trecătoarea Teng pentru a li se 
alătura camarazilor de acolo. 

Nu mai era cazul, îşi zise Tai. 

Unii dintre soldaţii care însoţiseră convoiul lor puteau fi 
zăriţi traversând curtea pentru a discuta cu ceilalţi. Toţi 
erau membri ai Armatei a Doua. Şi aveau veşti de 
împărtăşit. 

— Asta nu-i bine, zise încet Sima Zian. 

Cele două companii de soldaţi se amestecară, discutând 
cu o intensitate crescândă, în mici grupuri. Tai se uită 
după ofiţerii lor, întrebându-se dacă aveau de gând să 
impună ordinea. Se părea că nu era cazul. 

— Comandantul dui-ului tocmai şi-a scos sabia din teacă, 
zise Song. 

Tai văzuse şi el. O privi. 

— Am trimis doi dintre oamenii noştri după cei şaizeci 
de călăreţi de la sanctuar, zise Lu Chen. Nu pot ajunge aici 
decât spre sfârşitul zilei. 

O spusese ca pe o scuză. 

— Sigur că nu, zise Tai. 

— N-o să ajungă la timp ca să ne ajute, spuse Chen. 

Păşise în faţa lui Tai şi a poetului, cu arcul în mână. Se 
aflau la un capăt al verandei, departe de uşi. 

— Nu noi suntem ţinta mâniei lor, zise Tai. 

— Nu contează, murmură Sima Zian. O asemenea stare 
de spirit îşi va găsi ţintele pe parcurs. 

Şi, la auzul acestor cuvinte, Tai se gândi la o colibă din 
nord, cu mult timp în urmă, când mânia se transformase în 
flăcări şi chiar în ceva mai rău. Scutură din cap ca pentru a 


< 531 > 


alunga amintirea. 

— Staţi laolaltă, zise el. Fără agresivitate. Ei sunt mai 
mult de şaptezeci. Situaţia asta nu poate degenera în 
violenţă, împăratul e aici. 

„Împăratul e aici.” Chiar spusese asta, îşi aminti mai 
târziu. Invocând prezenţa imperială ca pe un talisman, o 
protecţie, ceva magic. Poate că aşa ar fi fost odinioară, 
însă prea multe se schimbaseră până în clipa când răsărise 
soarele acestei zile. 

O săgeată zbură prin lumina dimineţii. 

Nimeri una dintre uşile staţiei de poştă şi se înfipse în ea 
vibrând. Tai tresări de parcă ar fi fost lovit el însuşi, atât 
de şocante erau priveliştea şi zgomotul pe care-l făcuse 
săgeata lovind lemnul. 

Urmară încă trei săgeți, apoi alte zece, în succesiune 
rapidă. Arcaşii Armatei a Doua erau renumiţi pentru 
abilitatea lor şi acum ţinta o constituiau doar nişte uşi 
aflate la o distanţă nu prea mare. Era o dovadă de 
solidaritate, dui-ul acţionând laolaltă. Nu se lăsau unii pe 
alţii să înfrunte singuri consecinţele. Tai îl căută din nou 
din priviri pe comandantul dui-ului sperând că el putea 
opri cele ce se petreceau. 

O speranţă zadarnică, complet greşită. Comandantul, 
nicidecum un tinerel, cu barba scurtă presărată cu argintiu 
şi cu o mânie îngheţată în priviri, înaintă până în faţa 
treptelor ce duceau către verandă şi strigă: 

— Unde este prim-ministrul? Cerem să-i vorbim lui Wen 
Zhou! 

„Cerem să-i vorbim.” Cerem. 

Ştiind că gestul său putea să-i pună capăt zilelor, 
conştient de ceea ce puteau face nişte oameni ajunşi într-o 
asemenea stare (cu gândul, probabil, la tovarăşii lor din 
trecătoarea Teng), Tai înaintă. 

— Nu! o auzi pe Song spunând cu o voce joasă, 
sugrumată. 

El însă nu simţea că ar fi avut de ales. 

— Comandant de dui, zise el cât de calm putu. Este 
scandalos. Ascultă-mă, te rog! Mă numesc Shen Tai şi sunt 


< 532 > 


fiul generalului Shen Gao, un nume onorat printre soldaţi, 
pe care s-ar putea să-l cunoşti. 

— Ştiu cine eşti, zise bărbatul. 

Doar atât. Totuşi schiţă o plecăciune. 

— Mă aflam în Chenyao când guvernatorul ţi-a dat 
escortă şi un grad în Armata a Doua. 

— Aparţinem aceleiaşi armate aşadar, zise Tai. 

— În acest caz, spuse comandantul, ar trebui să ne stai 
alături. N-ai auzit ce s-a întâmplat? 

— Am auzit, zise Tai. Altminteri, de ce am fi aici? 
Gloriosul nostru împărat se consultă chiar acum cu 
sfătuitorii săi şi cu prinţul. Trebuie să fim pregătiţi să 
servim Kitaiul când vor ieşi cu ordine pentru noi. 

— Nu, zise ofiţerul din faţa lui. Nicidecum. Nu până când 
Wen Zhou nu apare dinaintea noastră. La o parte, fiu al lui 
Shen Gao, dacă nu vrei să cobori alături de noi! Nu avem 
nicio duşmănie faţă de cel care a fost la Kuala Nor, dar nu 
trebuie să ne stai în cale. 

Dacă acest bărbat ar fi fost mai tânăr, lucrurile ar fi 
putut să se desfăşoare cu totul altfel, avea să-şi spună Tai 
mai târziu. Dar ofiţerul, oricât de mărunt i-ar fi fost rangul, 
era militar de multă vreme. Probabil avusese tovarăşi şi 
prieteni în trecătoarea Teng şi probabil aflase chiar în acel 
moment ce li se întâmplase. 

Comandantul dui-ului făcu semn către uşi. 

Alte săgeți se înfipseră zgomotos în ele, toate deodată. 
Probabil că pentru cei dinăuntru răsunaseră ca o lovitură 
de ciocan, îşi spuse Tai. O lovitură de ciocan venind dintr-o 
lume schimbată. Se gândi la Jian mai mult ca la oricare 
dintre cei aflaţi înăuntru, mai mult chiar decât la împărat. 
Nu era sigur de ce. 

— Vino la noi sau venim noi la tine! strigă ofiţerul. Prim- 
ministrule Wen, comandant al armatelor Kitaiului, soldaţii 
tăi te aşteaptă! Avem întrebări la care trebuie să ne 
răspunzi! 

„Irebuie.” Aşa i se adresa comandantul a cincizeci de 
oameni prim-ministrului Kitaiului. Tai se întrebă cum de se 
mai înălța soarele pe cer şi de ce cântecul păsărilor răsuna 


< 533 > 


la fel ca-ntotdeauna. 
Uşa staţiei poştale se deschise. 
Wen Zhou, pe care îl ura, ieşi afară. 
QW 


După mulți ani, când rebeliunea devenise doar o parte 
oarecare a trecutului - o parte devastatoare, dar care se 
încheiase şi era din ce în ce mai îndepărtată - istoricii 
însărcinaţi să examineze înscrisurile (câte mai rămăseseră 
din acele vremuri tulburi) şi să recompună povestea acelor 
zile fură aproape unanim necruţători în timp ce se 
întreceau, în scrierile lor, să descrie natura coruptă (încă 
din copilărie!) şi trădarea josnică a blestematului An Li, 
cunoscut ca Roshan. 

Fără nicio excepţie, vreme de sute de ani, Roshan fu 
descris, cu fiecare text nou, drept cea mai dezgustătoare 
făptură, acoperit de bube, emanând pofte depravate şi 
ambiţie. 

În aceste scrieri, opinia generală era că numai eroicul şi 
înțeleptul prim-ministru Wen Zhou văzuse dincolo de 
schemele sinistre ale mârşavului barbar - aproape de la 
început - şi făcuse tot ce putuse ca să le împiedice. 

Existau variaţiuni de la o scriere la alta, complicate de 
anumite aspecte ale înscrisurilor şi de nevoia (până în 
vremea unor dinastii mai târzii) de a nu fi foarte critici faţă 
de Marele şi Gloriosul Împărat Taizu în persoană. 

Ca urmare, cea mai frecventă explicaţie a evenimentelor 
de la începutul rebeliunii lui An Li implica incompetenta şi 
frica răspândite printre generalii şi ofiţerii însărcinaţi să 
apere trecătoarea Teng şi Xinanul aflat dincolo de ea. Un 
anumit general Xu Bihai, altminteri o figură lipsită de 
importanţă, era de obicei descris, cu dispreţ, ca un infirm 
şi un laş. 

Problema de a găsi explicaţii pentru ceea ce se 
petrecuse avea o soluţie evidentă, de vreme ce istoricii 
oficiali sunt funcţionari civili slujind la curtea oricărei 
dinastii şi deci pot fi foarte uşor concediaţi sau mai rău. 

Ar fi fost profund neînţelept să sugerezi, darămite să 
susţii deschis existenţa vreunei erori sau a vreunui eşec 

< 534 > 


din partea cerescului împărat sau a miniştrilor săi 
conştiincios numiţi. Era mai uşor şi mai sigur să-ţi întorci 
privirea şi condeiul către soldaţi. 

Chipeşul, aristocraticul şi deosebit de înțeleptul prim- 
ministru mai era şi parte a unei legendare tragedii, una 
iubită atât de oamenii de rând, cât şi de artiştii din Kitai, şi 
desigur că şi asta jucase un rol în redactarea versiunii 
oficiale. 

Când dorinţele Curţii şi poveştile populare se contopesc 
cu viziunea marilor artişti, cum ar putea un cronicar 
prudent al trecutului să le reziste? 

axă 


Fără să arate vreo urmă de nelinişte, prim-ministrul se 
opri pe verandă, în faţa celor trei trepte care duceau spre 
curte. 

Asta îl făcea să privească dispreţuitor în jos, către 
comandantul duiului şi soldaţii lui, constată Tai. Wen Zhou 
nu avusese de ales decât să iasă afară, însă această 
întâlnire trebuia gestionată cu grijă şi parte din ea, în mod 
cert, era să evidenţieze distanţa, mai vastă decât Marele 
Râu la vremea potopului, dintre el însuşi şi cei de 
dedesubt. 

Inalt şi măreț, Zhou privi curtea scăldată în soare. Purta 
haine de călărie: nu mătasea veşmintelor curteneşti, ci 
pânză şi piele croite perfect pe măsura lui. Cizme. Fără 
pălărie. Adesea se lipsea de pălărie, îşi aminti Tai din zilele 
când îl zărise de departe în Parcul Lacului Lung. 

De la o distanţă mult mai mare ca asta. 

Zhou îşi întinse braţul şi făcu un gest lent, cu arătătorul 
întins, descriind un arc de cerc larg, cuprinzând curtea 
hanului. Zise, cu o voce poruncitoare: 

— Toţi cei de aici şi-au pus vieţile în joc făcând ceea ce 
au făcut. Ofițerii ar trebui executaţi primii. 

— Nu, murmură Sima Zian. Nu aşa. 

Wen Zhou continuă: 

— Dar infinit de milosul nostru împărat, conştient că 
trăim vremuri greu de înţeles de către oamenii de rând, a 
ales să treacă acest moment cu vederea, aşa cum treci cu 

< 535 > 


vederea comportamentul obraznic al unor copii mici. 
Lăsaţi armele deoparte şi formaţi rândurile! Niciunul 
dintre voi nu va fi pedepsit. Aşteptaţi-ne ordinele când vom 
ieşi! Va fi nevoie de voi în apărarea Kitaiului. 

Şi, uimitor, se întoarse să intre înăuntru fără să aştepte 
să vadă ce aveau să facă, de parcă orice altceva în afară de 
supunerea imediată ar fi fost de neconceput. 

— Nu, zise comandantul dui-ului. 

Tai văzu că acest unic cuvânt îl costase mult. Omul 
transpira în bătaia soarelui, deşi dimineaţa era răcoroasă. 

Wen Zhou se întoarse. 

— Ce-ai zis? întrebă el. 

Vocea şi înfăţişarea sa, se gândi Tai, te puteau îngheţa. 

— Cred că m-ai auzit, zise ofiţerul. 

Alţi doi oameni i se alăturară. Un arcaş şi unul dintre 
comandanții unui grup de zece. 

— Am auzit trădare, zise Wen Zhou. 

— Nu, zise unul dintre arcaşi. Noi tocmai ce-am aflat 
despre trădare! 

— De ce i s-a ordonat armatei să iasă din trecătoarea 
Teng?! exclamă comandantul cu barba căruntă şi Tai îi 
auzi durerea din glas. 

— Ce?! se răsti Zhou. O să se deschidă cerurile deasupra 
capetelor noastre? O să se prăbuşească soarele? Au ajuns 
soldaţii de rând să ia la întrebări Ta-Mingul? 

— Nu trebuia să lupte! strigă comandantul durului. 
Toată lumea o ştie! 

— Şi fugiţi din Xinan, lăsându-l la mila lui Roshan! strigă 
arcaşul, un bărbat mărunt şi feroce. De ce ai făcut toate 
astea? 

— Se spune că ordinele au venit direct de la tine! zise 
ofiţerul grupului de zece. 

Pentru prima oară, Tai îl văzu pe Wen Zhou şovăind. I se 
uscase gura din nou. Nu se mişcă. Nu se putea mişca. 

Zhou se îmbăţoşă. 

— Cine spune asta? 

— Cei care au călărit cu voi ne-au spus-o! strigă arcaşul. 
Propriile voastre gărzi au aflat asta pe drum! 


< 536 > 


Tai se răsuci spre Sima Zian. Chipul poetului era 
îndurerat. Tai se întrebă cum arăta el însuşi. Il auzi din 
nou pe Wen Zhou. 

— Întâlnirea asta s-a terminat. Soldaţi! Arestaţi-i pe 
aceşti oameni! Comandantul dui-ului vostru este eliberat 
din funcţie. Legaţi-i şi păziţi-i până vor fi executaţi, la 
ieşirea noastră! Kitaiul se va prăbuşi dacă vom permite un 
asemenea haos. Soldaţi ai Armatei a Doua, faceţi ce vi se 
ordonă! 

În curtea hanului niciun om nu se clinti. 

O pală de vânt stârni praful. Cântecul păsărilor, din nou, 
ca întotdeauna. 

— Nu. Trebuie să ne răspunzi, zise arcaşul. 

Vocea i se schimbase. Îndărătul lui, Tai o auzi pe Song 
trăgând aer în piept. Îl văzu pe Wen Zhou privind în jos, 
înspre curtea hanului, cu disprețul nimicitor pe care unul 
ca el îl nutrise toată viaţa faţă de cei inferiori. Se întoarse 
să intre înăuntru. 

Aşa că săgeata care îl ucise îl lovi pe la spate. 

Sima Zian, Nemuritorul Surghiunit, cel mai mare poet al 
vremii sale, care s-a aflat atunci la hanul de poştă din Ma- 
wai, nu a scris un singur cuvânt despre acea dimineaţă. 

De-a lungul secolelor, o mie de alţi poeţi şi-au ales ca 
subiect evenimentele respective, începând cu moartea lui 
Wen Zhou. Poeţii, ca şi istoricii, au multe motive ca să 
modifice sau să corecteze ceea ce se va fi petrecut. Adesea 
pur şi simplu nu ştiu adevărul. 

Înainte ca prim-ministrul să cadă, trupul lui fusese deja 
străpuns de cinci săgeți. 

Arcaşii Armatei a Doua nu l-ar fi lăsat pe unul dintr-ai lor 
să poarte singur povara acestei fapte. 

În momentul când elegiile poetice urmau să se reverse 
ca râurile, unii versificatori aveau să vorbească despre 
douăzeci şi cinci de săgeți (cu pene negre ca noaptea) 
ieşind din spatele prim-ministrului care zăcea pe verandă 
într-o băltoacă roşie din propriul lui sânge. Poeţii se 
străduiseră să aibă patos şi forţă, orbi la excesele propriei 
imaginaţii. 


< 537 > 


Tai înaintă. Săbiile lui rămăseseră în teci. Mâinile îi 
tremurau. 

— Nu, stăpâne! strigă Song. Shen Tai, te rog! Opreşte! 

— Opriţi! repetă şi comandantul dui-ului, privindu-l cu 
ochi îngustaţi, vizibil înspăimântat. 

Oamenii înspăimântați erau periculoşi. 

Tai văzu că şi bărbatului îi tremurau mâinile. 
Comandantul era singur acum, expus, în curtea prăfuită a 
hanului. Arcaşul nu mai era alături de el şi nici ofiţerul. Se 
retrăseseră, amestecându-se printre camarazii lor. Tai era 
aproape sigur că l-ar fi putut recunoaşte pe arcaş, cel care 
trăsese primul. 

Toţi arcaşii din curte aveau săgeți în arcuri. La fel şi 
Song şi ceilalţi kanlini, observă el privind înapoi peste 
umăr. Aceştia înaintară, înconjurându-l. Ar fi fost ucişi 
înaintea lui. 

— Toate astea trebuie să înceteze! strigă el cu o notă de 
disperare în glas. 

Inaintă trecând de Song. Privi în jos către ofiţerul dui 
ului. 

— Ştii şi tu că trebuie să înceteze. 

— Ştii ce-a făcut, zise comandantul, cu vocea gâtuită de 
încordare. l-a trimis pe toţi bărbaţii aceia, o armată 
întreagă, la moarte, a lăsat Xinanul pradă distrugerii şi 
asta numai fiindcă se temea pentru persoana lui, în caz că 
ofiţerii din trecătoare ar fi decis că el era cauza rebeliunii. 

— Nu ştim asta! exclamă Tai. 

Se simţea epuizat şi îngreţoşat. Şi îngrozit. Alături de el 
zăcea un om mort, iar împăratul se afla înăuntru. 

— Nu exista niciun motiv ca armata noastră să iasă din 
trecătoare! Cel de aici a trimis ordinul în toiul nopţii, 
laolaltă cu jumătatea de sigiliu. L-a dat el însuşi! Întreabă-i 
pe cei care v-au escortat încoace. 

— De unde ştii asta?! exclamă Tai lângă el. De unde ştiu 
ei asta? 

Şi atunci, ofiţerul aflat dedesubtul său în curte, 
nicidecum un tinerel, zise încet: 

— Întreabă-l pe prinţul cu care ai venit aici. 


< 538 > 


La auzul acestor cuvinte, Tai închise ochii. Se simţi 
deodată pe punctul de a se prăbuşi. Pentru că totul se 
potrivea. Se potrivea într-un mod cumplit. Cu un război în 
plină desfăşurare şi cu un tată atât de fragil, prinţul se 
pregătea probabil să preia comanda. Şi dacă prim- 
ministrul era cel care crease acest coşmar neaşteptat... 

Îl văzuseră pe Shinzu călărind înaintea lor în întuneric, 
pe drum, pentru a se alătura escortei compuse din soldaţi 
ai Armatei a Doua şi vorbindu-le. 

Acţiunile unui om puteau avea uneori consecinţe 
neaşteptate. Puteau reveni să te bântuie, chiar dacă erai 
prim-ministru al Kitaiului. Şi poate şi dacă erai un prinţ al 
Kitaiului. 

Tai deschise ochii şi se pomeni incapabil să scoată vreo 
vorbă. Aşa că, în schimb, în lumina strălucitoare şi limpede 
a acelei dimineţi de lângă Ma-wai şi lacul său albastru, 
auzi un alt bărbat grăind, înălţându-şi vocea din mijlocul 
soldaţilor adunaţi: 

— Încă o persoană mai trebuie să moară acum, 
altminteri vom fi ucişi cu toţii. 

Tai nu înţelese, cel puţin nu la început. Primul lui gând 
fu: „Oricum o să muriţi cu toţii.” 

Nu-l rosti. Era prea zguduit ca să vorbească. Foarte 
aproape de el, cu sângele întinzându-se lent pe lemnul 
verandei, zăcea Wen Zhou. 

— O, nu, vă rog, nu! zise Sima Zian, cu o voce firavă, 
abia o şoaptă. Nu asta. 

Tai avea să-şi amintească şi asta. Că poetul fusese cel 
dintâi care înţelesese ce se petrecea. 

Se răsuci iute să-l privească, apoi se întoarse din nou 
către curte. 

Şi cu o tristeţe care nu avea să-l mai părăsească 
niciodată, care avea să-i stăruie în amintire în toate zilele 
vieţii lui, la fel de puternică în felul ei ca imaginile teribile 
ale acelor bogu de pe malul lacului din nord, Tai îi văzu pe 
soldaţi înaintând, împreună, bine antrenati, şi îl auzi pe cel 
care vorbise grăind din nou, şi acest bărbat - al cărui chip 
Tai nu-l zări niciodată limpede printre cei şaptezeci şi ceva 


< 539 > 


de inşi - zise, foarte clar: 

— A fost prim-ministru dintr-un singur motiv. O ştie tot 
Kitaiul! Vom fi ucişi drept răzbunare - de către ea. A 
nimicit voinţa împăratului cu puterile ei întunecate şi ne-a 
adus pe toţi aici prin vărul ei. Trebuie să iasă dinaintea 
noastră, altfel asta nu se va încheia. 

Dansatoare desăvârşită.  Strălucitoare ca zorii. 
Fermecătoare cum sunt frunzele verzi după o ploaie, jadul 
verde sau steaua Fecioarei Care Ţese, pe cer, după apusul 
soarelui. 


< 540 > 


CAPITOLUL XXV 


— Una ca asta n-o să se întâmple! zise Tai. 

Vorbise cât mai ferm, mânat de un impuls disperat de a 
se opune întorsăturii pe care o lua această dimineaţă. O 
dâră de sudoare i se prelinse pe coaste. Teama creştea 
înăuntrul lui, îl răscolea. Zise: 

— Ea se străduia să-şi controleze vărul. Wen Zhou a 
încercat chiar să mă ucidă, la Kuala Nor. Ea aduna 
informaţii despre asta. Impotriva lui! 

Se simţea stânjenit spunându-le asta soldaţilor, însă în 
acest moment erau lucruri mai importante decât ruşinea 
sau discreţia. 

Ascuns printre ceilalţi, arcaşul (a cărui voce o 
recunoscu) strigă: 

— Această familie a distrus Kitaiul şi ne-a adus la război 
civil! Ne vor otrăvi câtă vreme va trăi ea! 

Era o mişcare inteligentă, gândi o parte a minţii lui Tai. 
Cu o clipă în urmă erau preocupaţi de siguranţa lor, a 
celor care îl uciseseră pe Wen Zhou, iar acum era vorba 
despre altceva. 

— Aduceţi-o afară! strigă comandantul dui-ului. 

Lui Tai îi veni să-l blesteme. Se abţinu. Nu era momentul 
să lase mânia să-l copleşească. Zise cât mai calm cu 
putinţă: 

— N-o să permit încă o moarte. Comandante, 
controlează-ţi oamenii! 

Bărbatul clătină din cap. 

— Aşa o să fac. Dar numai după ce otrava familiei Wen 
va fi eliminată din rândurile noastre. Tovarăşilor noştri li s- 
a cerut să iasă din trecătoarea Teng. O să pui în balanţă 
două vieţi faţă de atât de multe? Ai fost soldat. Ştii câţi 
oameni au murit acolo. Ta-Mingul nu recurge la execuţie 
când cineva aflat la putere a făcut greşeli mari? 

— E doar o femeie. O dansatoare. 

Mintea acum, o strategie a disperării. 

— Şi femeile n-au controlat niciodată puterea în Kitai? 


< 541 > 


Tai deschise gura şi o închise. Îl privi pe bărbatul de 
dedesubt. 

Colţurile gurii ofițerului zvâcniră. 

— Am dat examenele de două ori, zise el. Am studiat opt 
ani înainte să accept că n-o să le iau niciodată. Ştiu câte 
ceva despre Curte, seniore. 

Mai târziu, Tai avea să se gândească şi la asta. Oare 
lumea, aşa cum avea să devină începând din acea zi, ar fi 
putut fi diferită dacă un alt comandant şi nu acesta ar fi 
fost trimis, alături de cei cincizeci de oameni ai lui, către 
ruta nordică de pe drumul aglomerat înspre Xinan? 

Intotdeauna cărările se ramifică. 

— N-o să permit asta, repetă Tai cât de rece putu. 

Comandantul îi măsură din priviri. Nu părea triumfător 
şi nici însetat de răzbunare, îşi zise Tai. Bărbatul spuse, 
aproape cu regret: 

— Câţi sunteţi... opt? Noi avem mai bine de şaptezeci de 
oameni. De ce vrei să-ţi ucizi kanlinii sau pe tine însuţi? Nu 
ai îndatoriri în acest război care ne ajunge din urmă? 

Tai clătină din cap, conştient că îl copleşea mânia. Se 
luptă s-o înăbuşe. Comandantul nu spunea decât adevărul. 
În această clipă, Tai s-ar fi putut face vinovat de moartea 
multor oameni dacă zicea sau făcea ce nu trebuia. Chiar şi 
aşa, spuse: 

— Nu am îndatoriri mai importante decât să împiedic 
asta. Dacă doreşti să intri în această staţie de poştă, va 
trebui să mă ucizi, pe mine şi gărzile mele şi să lipseşti 
Kitaiul de două sute cincizeci de cai sardieni. 

Era dispus să joace şi cartea asta. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Dacă trebuie, zise comandantul dui-ului. Alte opt 
morţi nu vor schimba ceea ce urmează şi nici câţi dintre 
noi vor cădea, inclusiv eu. Eu nu contez. Ştiu destule ca să- 
mi dau seama de asta. lar caii sunt îndatorirea ta, nu a 
noastră. Dă-te la o parte, seniore! Atât îţi cer. 

— Tai, zise Sima Zian încet de alături, n-o să se oprească 
de dragul tău. 

— Nici eu de dragul lor, zise Tai. Vine un moment în 


< 542 > 


care viaţa nu mai poate fi îndurată dacă dai înapoi. 

— Sunt de acord, maestre Shen. 

O voce de femeie, din uşa deschisă a staţiei de poştă. 

Ea ieşise afară. 

Tai se întoarse şi o privi. Ochii li se întâlniră. El 
îngenunche, chiar lângă locul unde sângele vărului ei se 
răspândea pe verandă. Şi, înfiorat, observă că nu numai 
kanlinii lui şi poetul îngenuncheaseră, ci şi toţi soldaţii din 
curte. 

Clipa trecu. Soldaţii se ridicară. Şi Tai văzu că arcaşii 
aveau în continuare arcurile pregătite, cu săgeți proptite 
în corzi. Abia atunci acceptă că acest lucru avea să se 
întâmple şi că nu-l putea împiedica. 

Mai ales pentru că văzuse în ochii ei că asta voia. 

— Poetule, zise ea privindu-l pe Sima Zian cu acel 
zâmbet ironic pe care Tai şi-l amintea, sunt încă îndurerată 
că ai ales să fii ironic în cele din urmă versuri pe care le-ai 
scris despre mine. 

— Nu mai mult ca mine, ilustră doamnă, zise Sima Zian. 

Tai observă că poetul nu se ridicase din genunchi şi că îi 
şiroiau lacrimi pe obraz. 

— Ai adus strălucire vremurilor noastre. 

Zâmbetul ei se accentuă. Părea mulţumită şi atât de 
tânără. 

Tai se ridică. Zise: 

— De ce nu iese împăratul? El poate opri asta în mod 
sigur. 

Ea îl privi pentru ceea ce păru un timp îndelungat. Cei 
din curte aşteptau neclintiţi. Lui Tai i se părea că staţia de 
poştă din Ma-wai era centrul imperiului, al lumii, tot 
restul, toţi ceilalţi, încremeniţi în jurul său fără să ştie. 

— E alegerea mea, zise ea. l-am spus că nu trebuie să 
iasă. 

Şovăi, cu ochii într-ai lui Tai. 

— Oricum, nu mai este împărat. I-a dat inelul lui Shinzu. 
Este... este corect aşa. Urmează un război greu şi iubitul 
meu nu mai e tânăr. 

— Dar tu eşti, zise Tai. E prea devreme, doamna mea. 


< 543 > 


Nu ne lipsi de strălucirea ta! 

— Alţii vă lipsesc de ea, nu eu. Însă unii şi-o vor aminti. 

Făcu un gest grațios, de dansatoare. 

— Shen Tai, îmi amintesc că am împărţit litchi cu tine pe 
acest drum. Îţi mulţumesc pentru asta. Şi pentru că... eşti 
aici în acest moment. 

Era îmbrăcată în albastru, cu mici bujori aurii (regii 
florilor) brodaţi pe mătasea robei. Acele de păr îi erau 
împodobite cu lapis-lazuli şi două dintre inelele ei, observă 
el, erau din aceeaşi piatră. In acea dimineaţă nu purta 
cercei. Papucii îi erau de mătase, aurii şi împodobiţi cu 
perle. Stătea suficient de aproape de ea ca să-şi dea seama 
că nu părăsise Ta-Mingul în mijlocul nopţii fără să se dea 
cu parfumul ei obişnuit. 

Şi îşi amintise de caii sardieni aflaţi la graniţă, trimițând 
un mesager prin oraşul întunecat după sigurul om care-i 
putea obţine pentru Kitai. 

— Trebuie să mă lăsaţi să plec, zise Jian încet. Toţi. 

El o lăsă să plece. Avea să viseze acel moment şi să-l 
vadă cu ochii minţii pentru tot restul vieţii. 

O privi întorcându-se calmă, fără grabă şi păşind uşoară 
pe lângă vărul ei prăbuşit care îi adusese pe toţi în această 
situaţie. Cobori scările singură - ridicându-şi roba ca să nu 
se împiedice - până în curte, unde continuă să înainteze 
prin lumina dimineţii, oprindu-se dinaintea soldaţilor care 
o chemaseră afară ca s-o ucidă. Era curtea prăfuită a unui 
han, plină de luptători, nu un loc potrivit pentru mătase. 

Ei îngenuncheară. Îngenuncheară din nou în faţa ei. 

„E prea tânără”, îşi zise Tai. În camera pe care ea o 
părăsise, un fost împărat şi unul nou nu se lăsau zăriţi. Tai 
se întrebă dacă ei priveau. Dacă puteau vedea. 

Cu o uşoară surprindere văzu lacrimi şi pe chipul lui 
Song. Şi le ştergea cu gesturi furioase. Nu crezuse că ea 
avusese încredere vreodată în Jian sau că o plăcuse. 

Poate că uneori, cu unii oameni, nu era important dacă-i 
plăceai sau nu. Dansatorii erau ca stelele verii. Nu spuneai 
că-ţi place una dintre stelele de pe cer. 

Înaintă către capătul scărilor care duceau în curte. Nu 


< 544 > 


ştia de ce o făcea, se mişca în interiorul unei tristeţi 
imense. 

Jian zise, cu o voce limpede precum clopotul unui templu 
răsunând peste ogoare: 

— Am o cerinţă, comandante de dui. 

Ofiţerul încă stătea îngenuncheat. Privi o clipă în sus, 
apoi îşi lăsă din nou ochii în pământ. 

— Doamnă? zise el. 

— Nu mi-aş dori să mor ca vărul meu, cu trupul sau 
poate chiar cu faţa desfigurată de săgeți. Se află aici un 
bărbat destul de bun la suflet încât să mă ucidă fără să mă 
sluţească? Poate... poate cu un cuţit? 

O ezitare, prima de când ieşise afară. 

Comandantul îşi ridică privirea din nou, dar nu se uită 
direct la ea. 

— Doamna mea, un asemenea bărbat ar fi în mod clar 
condamnat la moarte. Nu se cuvine să desemnez eu pe 
cineva din compania mea să facă asta. 

Jian păru să cugete la asta. 

— Nu, zise ea. Înţeleg. Imi pare rău că te-am tulburat cu 
o asemenea cerere. A fost... o copilărie din partea mea. Fă 
ceea ce trebuie să faci, comandante! 

„O copilărie.” Tai auzi paşi în spatele lui. Apoi o voce 
răsunând de alături. 

— O s-o fac eu, zise vocea. Eu sunt oricum condamnat. 

Tonul era precis. Nu frumos precum clopotul unui 
templu, însă ferm, fără urmă de nesiguranţă. 

Tai îşi privi fratele. 

Liu îl privea pe comandantul aflat în curte, cu o postură 
şi o expresie care exprimau autoritate, fiind un bărbat 
obişnuit să se facă ascultat fără să ridice vocea. Purta ca 
de obicei roba lui de mandarin şi o pălărie moale, alături 
de brâul şi cheia rangului său. Omul pe care-l slujise zăcea 
la picioarele lui într-o baltă de sânge. 

Asta era, desigur. Adaugă moartea lui Wen Zhou la 
abdicarea împăratului şi la venirea unui nou împărat pe 
tronul Kitaiului. Ia în calcul poziţia lui Liu ca principal 
sfetnic al prim-ministrului şi... 


< 545 > 


„„.Şi ajungeai aici, îşi zise Tai. Adăugând asta celorlalte 
momente ce se succedaseră unul după altul, compunând 
povestea acestei dimineţi. 

Comandantul durului încuviinţă smucit. Părea, pentru 
prima oară, copleşit de ceea ce pusese în mişcare. Nu atât 
cât să bată în retragere (soldaţii săi deja nu i-ar mai fi 
îngăduit-o), dar apăsat de povara şi de implicaţiile celor ce 
se petreceau. 

Liu ridică o mână într-un gest ades repetat. 

— Atunci aşteaptă o clipă, comandante, şi mă voi 
alătura. 

Jian se întorsese şi îi privea pe cei doi fraţi. 

— Doamnă, zise Liu şi se înclină dinaintea ei. 

Apoi se răsuci către Tai. 

— Trebuie să se întâmple aşa, zise el încet, dar clar. Am 
fost omul prim-ministrului. Există un preţ pentru un 
asemenea eşec. 

— Ai avut de-a face cu ordinul acela? Privind trecătoarea 
Teng? 

Liu îi aruncă privire dispreţuitoare. Tai i-o cunoştea. 

— Aşa de nătâng mă crezi? 

— Nu ţi-a vorbit niciodată despre asta? 

— A încetat să-mi mai ceară sfatul cu privire la anumite 
lucruri din clipa în care ai revenit în Xinan, frate al doilea. 

Zâmbetul subţire, superior al lui Liu. 

— Ai putea spune că întoarcerea ta a provocat toate 
astea. 

— Eşecul meu de a muri la Kuala Nor vrei să zici? 

— Sau în Chenyao, dacă am înţeles eu bine. 

Tai clipi. Îl privi. Mânia i se risipi. 

Şi zâmbetul lui Liu se stinse. Cei doi fii ai lui Shen Gao 
se priviră unul pe altul. 

— Doar n-ai crezut cu adevărat că am avut ceva de-a 
face cu asta? 

Era o senzaţie atât de stranie. Uşurarea ca un val, apoi 
un alt val, de tristeţe. 

— M-am întrebat, zise Tai. Ştiam că ordinul fusese dat 
de Wen Zhou. 


< 546 > 


Liu clătină din cap. 

— N-ar fi avut logică. Ştiam cât de departe te aflai, asta 
dacă mai erai în viaţă. Nu puteai face nimic în privinţa lui 
Li-Mei, chiar dacă ai fi fost atât de prost încât să vrei una 
ca asta. La ce mi-ar fi folosit moartea ta? 

— Dar lui? întrebă Tai coborându-şi privirea către 
bărbatul mort de alături. 

— La nimic. Acesta fiind şi unul dintre motivele pentru 
care nu mi-a pomenit niciodată asta. N-a fost altceva decât 
aroganță. A făcut-o din cauza femeii şi pentru că putea. 

— Şi trecătoarea Teng? 

— Se temea de Xu Bihai. Se temea că generalul va 
decide că rebeliunea era din vina lui Zhou şi va ajunge la o 
înţelegere cu rebelii. Cred că îi era frică de toţi soldaţii. 

Un zâmbet uşor. 

— Asta face această dimineaţă mai amuzantă, nu? 

— Nu aş alege cuvântul ăsta ca s-o descriu, zise Tai. 

Liu flutură dispreţuitor din degete şi spuse: 

— N-ai pic de simţ al ironiei. Acum ascultă-mă, şi- 
ascultă-mă bine! 

Aşteptă ca Tai să încuviinţeze, ca un profesor urmărind 
dacă elevul său e atent. 

— Caii îţi vor salva viaţa, spuse Liu. Lasă să se 
răspândească zvonul - de către kanlini, dacă reuşeşti - că 
eu am încercat să te ucid. Vor refuza să mintă, deci va 
trebui să-i convingi că tu asta crezi. 

— De ce? De ce trebuie să... 

Privirea aceea familiară, nerăbdătoare. 

— Pentru că Shinzu e mai deştept decât ar fi bănuit 
oricare dintre noi şi, dacă crede că ai vreo legătură cu 
mine... 

— Am o legătură cu tine, Frate Mai Mare! 

Liu îl privi din nou cu nerăbdare. 

— Gândeşte-te. În această familie imperială, înfrăţirea 
poate însemna ură şi asasinat la fel de bine ca orice 
altceva. Shinzu ştie asta. Tai, există un drum clar către 
putere pentru tine, pentru familia noastră. Prinţul te 
cinsteşte deja. Va avea nevoie de sfătuitori, de propriii lui 


< 547 > 


oameni, asta dincolo de faptul că îi vei aduce caii. 

Tai nu zise nimic. Liu nu-i aşteptă răspunsul. 

— Mai sunt şi pământurile care ţi s-au oferit, pe malul 
Marelui Râu. O proprietate foarte bună, însă nu tocmai 
sigură în următoarea perioadă. Nu ştiu încotro o s-o apuce 
Roshan, dar s-ar putea s-o ia spre sud. După ce ocupă 
Xinanul şi se termină cu omorurile de acolo. 

— Va îngădui omoruri în oraş? 

O clătinare uşoară din cap, ca şi cum Liu ar fi suferit 
văzând că alţii nu pricepeau asemenea lucruri. 

— Sigur că va îngădui. Wen Zhou i-a ucis fiul, iar soldaţii 
rebeli sunt oameni duri, mai mult de jumătate dintre ei 
barbari. Aproape întreaga familie imperială se află încă în 
oraş. Când o să-i găsească o să fie ca şi morţi. Cel puţin 
pentru restul verii, Xinanul va fi un loc foarte nepotrivit în 
care să te afli. Panica îi va face pe oameni să-l părăsească, 
începând de azi chiar. 

Vocea îi era grăbită, joasă, nimeni altcineva nu-l putea 
auzi. Soldaţii aşteptau. Jian aştepta, îşi zise Tai. 

Liu păru să-şi dea şi el seama de asta: 

— Nu pot să mai stau să te învăţ, zise el. Proprietatea 
noastră va fi probabil un loc sigur pentru mamele noastre, 
dar ai grijă de ele oriunde ai fi. Ai grijă ca Shinzu să fie 
mulţumit şi stai cât mai aproape de el. Dacă rebeliunea va 
dura mult timp, aşa cum cred eu, în Hangdu, lângă 
proprietatea noastră, e un om. Îl cheamă Pang şi are un 
singur picior, aşa că nu poţi să nu-l găseşti în piaţă. A 
cumpărat şi a depozitat grâu pentru mine, pentru familia 
noastră, într-un hambar secret care a fost construit mai 
demult la cererea mea. Trebuie să i se plătească trei mii pe 
lună, la mijlocul fiecărei luni. Eşti bogat acum, însă în 
curând mâncarea va începe să lipsească. Încearcă să 
cumperi în continuare. Acum tu trebuie să te ocupi de 
toate astea. Inţelegi, frate al doilea? 

Tai înghiţi cu greutate. 

— Înţeleg, zise el. Pang, în Hangdu. 

Liu îl privi. Nici afecţiune, nici frică, aproape nimic nu se 
citea pe chipul lui neted şi moale. 


< 548 > 


— Îmi pare rău pentru asta, frate, spuse Tai. Sunt... 
mulţumit ştiind că nu tu ai trimis asasinii. 

— Aş fi putut s-o fac, dacă aş fi crezut că era prudent, 
dintr-un motiv sau altul, răspunse Liu ridicând din umeri. 

— Nu cred, Liu. 

Un zâmbet superior, pe care şi-l amintea bine: 

— Ai crezut până acum. 

— Ştiu. Am greşit. Iţi cer iertare. 

Fratele său se uită în altă parte, apoi ridică din umeri. 

— Te iert. Ce am făcut pentru familia noastră făcând-o 
prinţesă pe Li-Mei aş face din nou. Tai, a fost o lovitură de 
geniu. 

Tai nu zise nimic. Fratele său îl privi, apoi se uită înspre 
curte. 

— La fel a fost şi Kuala Nor, adăugă Liu încet. 

Dintr-odată era greu să vorbeşti. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Ştiu că nu te-ai gândit, zise Liu. Dacă poţi, îngroapă- 
mă lângă tata, în livadă. 

Un alt zâmbet subţire, în timp ce îşi întorcea privirea. 

— În fond te pricepi să reduci nălucile la tăcere, nu? 

Şi odată cu asta cobori treptele în curtea luminată de 
soare, scoțând un pumnal curtenesc împodobit cu 
nestemate din mâneca robei. 

Tai îl văzu apropiindu-se de Jian şi înclinându-se 
dinaintea ei. Comandantul dui-ului era singurul aflat în 
preajma lor şi acum se retrase, dând îndărăt vreo zece paşi 
de parcă, uluit, ar fi încercat să se depărteze de ceea ce se 
petrecea. 

Tai îşi văzu fratele spunându-i ceva lui Jian, prea încet 
ca să audă altcineva. Dar o văzu zâmbind, ca şi cum ar fi 
fost surprinsă şi mulţumită de ceea ce auzise. Îi murmură 
ceva lui Liu şi acesta se înclină din nou. El îi vorbi iarăşi şi, 
după ce rămase o clipă nemişcată, ea încuviinţă. Făcu o 
piruetă de dansatoare, una finală, dintre cele care încheie 
un spectacol,  dezlănţuind aprobarea şi aplauzele 
publicului. 

Când o încheie se afla cu spatele la Liu şi la staţia de 


< 549 > 


poştă. Privi către sud (neamul ei era din sud), către 
chiparoşii înşiraţi pe marginea drumului şi către câmpurile 
văratice de dincolo de ei, strălucind în lumina dimineţii, iar 
fratele lui Tai îi cuprinse mijlocul cu braţul stâng, ca să 
stea amândoi nemişcaţi, şi îşi înfipse cuțitul între coastele 
ei, pe la spate, drept în inimă. 

Liu o tinu în braţe, cu grijă şi blândeţe, până muri. Apoi 
o mai ţinu un timp şi o întinse pe spate în praful curţii, 
pentru că nu avea ce altceva să facă!?. Îngenunche alături 
de ea un moment, aranjându-i hainele. Unul dintre acele ei 
de păr se desprinsese. Tai îşi privi fratele potrivindu-l la 
loc. Apoi Liu lăsă jos pumnalul bătut cu nestemate, se 
ridică şi se îndepărtă de ea, apropiindu-se de arcaşii 
Armatei a Doua. Se opri. 

— Faceţi-o! zise el. 

Transformând asta într-o comandă. Şi stătea foarte 
drept în clipa în care aceştia trimiseră o duzină de săgeți 
către el. 

Tai nu avea de unde şti dacă fratele său îşi ţinuse ochii 
deschişi sau închişi înainte să moară. După un timp deveni 
conştient că Sima Zian era alături de el, tăcut, dar prezent. 

Cuprinse din priviri curtea. Se uită la Liu, care zăcea cu 
faţa în jos, şi la Jian întinsă pe spate, cu roba albastră 
răsfirată în jurul ei. I se păru că era nepotrivit ca soarele 
să-şi reverse razele peste ceea ce reprezenta acest 
moment, a ceea ce avea să reprezinte întotdeauna, oricât 
de îndepărtat în timp. Strălucirea acestei dimineţi, păsările 
ridicându-se şi săgetând prin aer, cântecele lor. 

[i zise poetului: 

— Ar trebui oare să mai cânte păsările? 

— Nu şi da, spuse Zian. Indiferent de ce facem noi, 
lumea îşi vede de drum. Altundeva un copil s-a născut şi 
părinţii săi încearcă o bucurie cum nu şi-au imaginat. 


14 Scena este inspirată din rebeliunea lui An Lushan împotriva dinastiei 
Tang, izbucnită în anul 755. Aflat pe fugă şi confruntat cu revolta 
propriilor gărzi, împăratul Xuanzong a fost silit să ordone uciderea 
concubinei sale favorite, Yang Guifei, după ce soldaţii îl uciseseră deja 
pe vărul ei, prim-ministrul Yang Guozhong. 


< 550 > 


— Ştiu, zise Tai. Dar aici? Ar trebui să fie atât de multă 
lumină aici? 

— Nu, zise Sima Zian. Nu aici. 

— Domnilor? 

Era Song. Tai se întoarse către ea. N-o mai văzuse 
niciodată arătând ca acum. 

— Domnilor, solicităm permisiunea domniilor voastre, 
zise ea. Dorim să-i ucidem pe doi dintre ei ceva mai târziu. 
Pe comandant şi pe cel dintâi arcaş, cel mărunţel. Numai 
pe ei doi. Dar asta e ceva ce trebuie făcut. 

Işi şterse obrajii. 

— Ai permisiunea mea, zise Zian, privind curtea. 

— Ai permisiunea mea, zise Tai. 


Părul ei ca o cometă, 
Petala obrazului ei, 

Aurul şi jadul bijuteriilor ei 
când dansa... 


Un alt poet, mai tânăr, avea să scrie asta. Ca parte a 
unui poem foarte lung, unul care avea să rămână în 
memorie printre multele (pe merit) uitate despre acea 
dimineaţă din Ma-wai. 

axă 


Ceva mai târziu, pe veranda umbrită a staţiei de poştă 
doi oameni se înfăţişară stând dinaintea soldaţilor. 

Cel mai vârstnic, cu mâinile tremurând, nemaiţinându-se 
la fel de drept ca înainte, îi oferi oficial celui mai tânăr, fiul 
său, inelul cu phoenix, de data asta în public, făcându-l 
împărat al Kitaiului. 

Soldaţii, toţi, servitorii hanului de poştă, kanlinii de pe 
verandă, Shen Tai, cel mai mare dintre fii în viaţă ai 
generalului Shen Gao, şi poetul Sima Zian, toţi 
îngenuncheară cu feţele în praful curţii sau lipite de 
lemnul verandei, devenind astfel cei dintâi care să-i 
prezinte omagiile Gloriosului şi Măritului Împărat Shinzu 
al celei de-a Noua Dinastii a Kitaiului, în cel dintâi an al 
rebeliunii lui An Li, cu puţin înainte de căderea Xinanului. 

< 551 > 


0.0) 


Ordinele noului împărat fură precise, cumpănite şi 
corecte. Muriseră trei oameni. Kanlinilor li se ceru să se 
ocupe de ei, cu ajutor din partea sanctuarului lor. 

Jian avea să fie transportată către mormintele familiei 
imperiale aflate în apropiere. După o scurtă consultare cu 
fratele lui, trupul fiului cel mare al generalului Shen Gao fu 
încredinţat tot kanlinilor, cu cererea de a-l îmbălsăma şi a-l 
duce să fie înmormântat pe moşia familiei sale. Aceasta 
avea să fie înştiinţată dinainte. 

Trupul fostului prim-ministru Wen Zhou urma să fie ars 
de kanlini pe un rug în propriul lor sanctuar, înfăşurat în 
giulgiu şi cu oficierea riturilor, dar fără onoruri din partea 
Curţii. Cenuşa avea să fie împrăştiată, nu păstrată. 
Absența oricărei ceremonii era în mod evident - şi 
inteligent - gândită pentru a potoli frica soldaţilor care îl 
uciseseră. 

Impăratul-tată, Taizu, care se deşteptase în miezul nopţii 
trecute ca suveran al Kitaiului, fragil, îndurerat şi năucit în 
lumina zilei, urma să fie escortat la loc sigur în sud-vestul 
îndepărtat, dincolo de Marele Râu. Cu timpul, se spera că 
avea să-şi recapete puterile şi hotărârea şi avea să fie 
readus cu demnitate la Curtea împrospătată a fiului său, în 
Xinan. 

Impăratul Shinzu, în schimb, pleca spre nord. Avea să-şi 
stabilească baza la Shuquian, la cotul Râului Auriu. Oraşul 
mai servise acestui scop şi altă dată. Xinanul nu putea fi 
păstrat, dar putea fi recucerit. 

axă 


Noul împărat nu dădu niciun semn că ar fi vrut să facă 
vreo concesie rebelilor, nicio străfulgerare de îndoială sau 
de cedare. Un ministru făcuse o greşeală. Omul acela (şi 
sfetnicul său) erau morţi, aşa cum se cuvenea, aici, în 
această dimineaţă. 

Femeia care zăcea în praf putea fi privită ca o sursă de 
regret, şi acum, şi mai târziu, însă nimeni dintre cei care 
judecau lucrurile cu mintea limpede nu putea nega că 


< 552 > 


familia ei se afla la baza acestui dezastru. Dacă femeile din 
Kitai puteau culege roadele faptelor bărbaţilor pe care îi 
cunoşteau, atunci nu puteau rămâne imune când aceşti 
bărbaţi se prăbuşeau. 

Un mic incident, observat numai de o mână de oameni 
din acea curte, se petrecu chiar înainte ca Taizu să reintre 
în trăsură pentru a părăsi Ma-waiul. Un alchimist, un cleric 
slăbănog al Căii Sacre, se ivi prudent din cea de-a doua 
trăsură unde în mod evident rămăsese ascuns pe parcursul 
întâmplărilor violente ale dimineţii. Se apropie de Taizu 
aducându-i ceea ce era cu certitudine elixirul matinal care 
să-l ajute să obţină nemurirea. 

Împăratul, fostul împărat, îl alungă pe acest om. 

La puţin timp după asta, maestrul Shen Tai, o persoană 
de o oarecare greutate acum, fu chemat de noul împărat 
înăuntrul staţiei poştale. Acolo îngenunche şi îi fu oferit un 
alt inel, de jad pal, cel dintâi dar al lui Shinzu ca împărat al 
Kitaiului, 

Shen Tai primi ordin să plece odată cu împăratul abdicat 
de la staţia de poştă pe drumul imperial către Chenyao. De 
acolo, de îndată ce soseau cei şaizeci de războinici kanlini 
ai săi din sanctuarul lor, trebuia să se îndrepte cu iuţeală 
către graniţa cu Tagurul pentru a cere caii şi a-i aduce în 
siguranţă la Shuquian. Împăratul ceruse oficial ca sardienii 
să fie puşi la dispoziţia imperiului. Shen Tai îşi dăduse 
acceptul la fel de oficial, exprimându-şi bucuria de a putea 
fi de folos Kitaiului. 

QW 


Xinanul era pe punctul de a deveni unul dintre cele mai 
teribile locuri de pe pământ. Tai îşi dăduse seama de asta 
la un moment dat pe parcursul cavalcadei nocturne către 
Ma-wai şi apoi fratele său, Liu, îi spusese acelaşi lucru. Liu 
era - fusese - de o inteligenţă strălucită când venea vorba 
despre Curți, armate şi mersul lumii. 

Şi dacă era aşa, dacă un val roşu de violenţă se apropia 
dinspre est, dacă praful se ridica chiar acum sub paşii 
armatei aflate în marş şi a copitelor cailor acesteia, atunci 
exista o femeie care trebuia neapărat să fie scoasă din 

< 553 > 


oraş. 

Mai ales că femeia fusese concubina bărbatului care era 
în mod cert cel mai detestat om din Xinan, chiar şi înainte 
de venirea rebelilor. Dorinţa de răzbunare putea da 
naştere unor orori despre care era mai bine să nu vorbeşti. 
La fel şi teama. 

O femeie care le oferise tuturor muzică (şi mai mult de- 
atât) murise în această dimineaţă în floarea tinereţii şi a 
graţiei sale. Tai nu era pregătit să mai piardă încă una din 
cauza lui Wen Zhou. 

Ştiuse dintotdeauna că acţiunile pot avea consecinţe 
nedorite, acţiunile oricărui om, indiferent de rang. Dar 
uneori cursul evenimentelor putea fi dirijat. Moştenitorul 
imperial le vorbise soldaţilor pe drumul dinspre palat. 
Acest fapt avusese consecinţe. 

Wen Zhou. Jian. Fratele lui Tai. Şi împăratul, cedându-şi 
în aceeaşi dimineaţă tronul fiului său. Tai îngenunchease 
dinaintea Seninului şi Măritului Împărat Shinzu, domnind 
acum prin voia cerului, şi îşi dăduse seama că nu ştia cât 
anume prevăzuse sau intenţionase acest om. Nu se aştepta 
să ştie vreodată cu certitudine. 

Avea să-şi facă datoria. Kitaiul era un imperiu în război, 
asediat din interior. Dar kanlinii din sanctuar nu puteau 
ajunge la hanul aflat pe drumul imperial decât cel mai 
devreme la lăsarea serii. Aşa că avea puţin timp la 
dispoziţie, deşi trebuia să se mişte repede şi probabil din 
nou la vreme de noapte, în funcţie de ceea ce avea să 
găsească în Xinan. 

Părăsi curtea hanului aşa cum i se ordonase, alături de 
propriii săi kanlini, de trăsura lui Taizu şi de soldaţii care 
escortaseră grupul lor noaptea trecută, dinspre palat. 

Ceilalţi cincizeci de oameni ai Armatei a Doua plecau în 
nord însoţindu-l pe noul împărat. Era o mare onoare. 
Comandantul duiului îi aliniase drepţi, în rânduri 
ordonate, în curte, aşteptând comanda de a pleca. Tai o 
văzuse pe Wei Song urmărind totul. Se gândi că aceşti 
oameni erau onorati. Nu zise nimic. Uneori era mai bine să 
nu ştii detaliile a ceea ce avea să urmeze. Şi el avea 


< 554 > 


propria lui însărcinare acum. 

La mică distanţă de Ma-wai trase frâiele oprindu-l pe 
Dynlal şi, în mijlocul drumului, le spuse lui Song, lui Zian şi 
lui Lu Chen ce plănuia. Nu le prezentă problema ca pe una 
supusă discuţiei. 

Toţi deciseră să-l însoţească. Ceilalţi kanlini ai săi 
rămaseră cu Taizu şi cu soldaţii. Urmau să aştepte la han 
sosirea celorlalţi şaizeci de călăreţi de la sanctuar. 

Tai şi cei trei însoțitori o porniră de-a curmezişul 
câmpurilor, tăindu-le către sud pentru a ieşi pe drumul 
imperial. Călăriră pe parcursul dimineţii de sfârşit de vară, 
apoi al unei după-amiezi care ar fi trebuit să fie socotită 
frumoasă. Cu nori albi pe cer şi o adiere dinspre apus. 

Se gândea la moarte, în urma lor şi în trecătoarea Teng, 
tot mai conştient pe măsură ce călăreau că urma să fie şi 
mai multă moarte în zilele ce-i aşteptau. 

Reţeaua de drumuri din apropierea Xinanului era 
excelentă. Erau rare cazurile în care călăreţii se pomeneau 
siliţi să traverseze ogoare sau să ocolească pe la marginile 
micilor crânguri de bambus rămase din loc în loc. Găsiră o 
cărare care ducea spre est, apoi o alta care se desprindea 
din ea către sud, către drumul principal, lăsând în urmă 
sat după sat ca într-o ceaţă. 

Oamenii ieşeau din case sau se opreau din ceea ce 
făceau ca să-i privească trecând în galop. Călăreţii care se 
deplasau atât de rapid erau o privelişte neobişnuită. Ceva 
despre care să vorbeşti într-o zi liniştită. Dynlal era o 
minune, alerga fără efort. Ceilalţi trei îşi schimbaseră caii 
la staţia de poştă. Chiar şi aşa, i-ar fi putut lăsa în urmă 
dacă ar fi vrut. Tai fu cât pe ce s-o facă, dar ştia că avea să 
aibă nevoie de ei când va intra în oraş. 

Nu reuşi să intre în oraş. Nu ajunse nici măcar pe- 
aproape. 

Auziră zgomotul, ca o furtună dezlănţuită sau ca o 
cascadă, încă dinainte să vadă ceva: un vuiet, în timp ce 
goneau în susul unei pante a micuţului lor drum, în 
apropierea drumului principal. Apoi ajunseră pe culme şi 
văzură ce se petrecea dedesubt. 


< 555 > 


Oraşul se golea pradă panicii. Cu inima strânsă, Tai văzu 
drumul imperial aglomerat de locuitorii Xinanului care 
înaintau spre vest într-o masă tumultuoasă ce se revărsa în 
şanţurile de scurgere şi dincolo de ele, pe terenul 
accidentat al ogoarelor de lângă drum. 

Oamenii se împleticeau purtându-şi bunurile în spinare 
sau trăgând cărucioare în care se aflau copiii, bătrânii şi 
avutul lor. Zgomotul era cumplit. Din când în când, un 
țipăt sau un plânset se înălța deasupra lui, când cineva era 
împins în şanţ sau cădea şi era călcat în picioare. Dacă te 
prăbuşeai, cel mai probabil mureai. Tai observă că 
înaintarea era chinuitor de înceată, iar masa de oameni se 
întindea în urmă cât vedeai cu ochii. 

Nici măcar nu putea întrezări porţile, erau prea departe. 
Dar şi le putea imagina. Toate porţile. Vestea despre 
dezastru sosise. Se pare că locuitorii Xinanului nu erau 
înclinați să aştepte venirea lui Roshan. 

— O să flămânzească aici, zise Sima Zian încet. Şi asta 
nu e decât avangarda de dimineaţă. E doar începutul. 

— Unii o să rămână, spuse Lu Chen. Unii rămân 
întotdeauna, de dragul caselor, al familiilor. O să-şi ţină 
capul plecat şi o să spere că vărsarea de sânge se va 
încheia. 

— În cele din urmă, probabil că se va încheia, zise Tai. În 
fond, el vrea să domnească, nu? 

— În cele din urmă, da, încuviinţă Lu Chen. Dar pân- 
atunci poate părea o eternitate. 

— Războiul ăsta o să dureze la nesfârşit? 

Tai se uită la Song, care pusese întrebarea privind 
mulţimea ce se târa înainte pe drum. Ea îşi muşca buza de 
jos. 

— Nu, zise el. Dar multe se vor schimba. 

— Totul? întrebă ea privindu-l. 

— Multe, zise el. Nu totul. 

— Tai, nu putem intra în oraş, zise Zian. Trebuie să 
sperăm că ea a primit avertismentul tău şi a luat măsuri. 
Insă nu e chip să înoţi împotriva acestui curent. 

Tai îl privi cu sufletul pustiu. Apoi clătină din cap. 


< 556 > 


— Ba da, putem. Înotul e o idee bună. O să pătrundem 
înăuntru prin canale. 

Chiar era o idee bună, dar în final se dovedi că nu mai 
conta. Uneori aşa se întâmplă. 

Îşi petrecură restul după-amiezii traversând din nou 
ţinutul de-a latul câmpurilor şi străbătând drumuri înguste, 
înaintând către est. Pe parcursul zilei, până şi drumurile 
lăturalnice şi cărările bătătorite de căruţe se umpluseră de 
mulţimi care fugeau spre vest. Înaintarea deveni dificilă. 
Oamenii îi blestemau pe tuspatru, cu caii lor cu tot. Dacă 
nu ar fi fost kanlinii, cu respectul şi teama pe care o 
inspirau, ar fi putut chiar să fie atacați. Tai se lupta cu 
mânia şi panica, conştient că timpul nu curgea în favoarea 
lor. 

Când în cele din urmă ajunseră pe o înălţime, silind caii 
obosiţi să urce o movilă de unde puteau privi zidurile 
Xinanului, Tai auzi o voce suduind şi îşi dădu seama că îi 
aparţinea. 

În lumina înserării, Xinanul, capitala imperiului şi gloria 
lumii, se întindea dedesubtul lor. Oraşul arăta ca un stup 
din care îşi luau zborul toate insectele, revărsându-se prin 
fiecare poartă, de-a lungul fiecărui drum. Iar dintre ziduri 
se vedea ridicându-se fum. 

Roshan se afla la zile distanţă, şi Xinanul deja ardea. 

— Uitaţi-vă la Ta-Ming, zise Sima Zian. 

Palatul era în flăcări. 

— Probabil că îl jefuiesc, zise Tai. 

— Unde sunt gărzile?! exclamă Song. 

— Ele îl jefuiesc, zise Tai ostenit. 

— Ştiu că împăratul a fugit, murmură Zian. Ce să 
înţeleagă oraşul decât că l-a abandonat? Că i-a abandonat? 

— A plecat să se regrupeze! Să adune armatele! Dinastia 
va lupta! Tonul lui Song trăda o mare suferinţă. 

— Noi o ştim, răspunse poetul cu blândeţe. Dar cum îi 
ajută asta pe cei de jos, cu An Li care se apropie? 

Tai privea canalele prin care apa curgea leneş în oraş, 
pe sub arcade deschise în ziduri, purtând, într-o zi 
obişnuită, lemne de foc şi cherestea, marmură şi alte soiuri 


< 557 > 


de piatră, mărfuri grele şi hrană. Dacă erai găsit într-un 
canal, pedepsele erau severe, pentru că se ştia că 
reprezentau o vulnerabilitate în apărarea oraşului. 

Văzu că mii de oameni aleseseră ca, în acea zi, să-şi 
asume riscul unei bătăi cu bastonul. In apă erau mulţi 
oameni,  împingându-se,  croindu-şi drum cu forta, 
purtându-şi bunurile pe cap şi copiii în spinare sau fiind 
împovăraţi numai de groază şi de nevoia de a scăpa. 

„Unii o să se înece”, îşi zise el. 

Lu Chen întinse braţul, arătând ceva. Tai văzu o nouă 
limbă de foc ridicându-se din interiorul palatului Ta-Ming. 

Ceilalţi stăteau pe culme călare, alături de el. Nu 
scoteau un sunet. Tai ştia că îşi arătau respectul faţă de 
durerea lui, lăsându-l pe el s-o spună. Să abandoneze 
misiunea lipsită de speranţă din această zi. Veniseră cu el 
şi rămăseseră cu el. 

Stătu în şaua lui Dynlal privind acel coşmar sau 
începutul coşmarului. Soarele apunea aruncându-şi razele 
prelungi peste Xinan şi făcând zidurile să pară de aur. Se 
gândi la Ploaie de Primăvară, la ochii verzi şi la părul ei 
auriu, la mintea mai iscusită ca a lui chiar şi în zilele în 
care el era scufundat în studii, încercând să desluşească 
tainele unor Curți străvechi şi ale unor înţelepţi de mult 
morţi, dar şi formele ritmului şi poeziei. Şi-o aminti 
cântându-i, mâinile ei în părul lui, ei doi într-un pat, într-o 
încăpere luminată de o lampă. 

În atâtea sute de ani se scriseseră multe poeme despre 
curtezane, tinere sau femei nu tocmai tinere, la ferestre ce 
dădeau către trepte de jad sau de marmură, în amurg sau 
în lumina lunii, aşteptându-şi iubiții să se întoarcă. 
Noaptea vine şi cu ea stelele, străzile sunt luminate de 
felinare agățate de ziduri de piatră. Privighetoarea plânge 
în grădină. Dar sub fereastra mea deschisă nu răsună 
tropot de cal. 

— Nu putem s-o facem, zise Tai. Trebuie să ne 
întoarcem, îmi pare rău. 

Se simţea, din atâtea motive, ca o lungă zi de vară care 
se abandona în final pradă întunericului. Se întoarseră din 


< 558 > 


nou către vest, lăsând focurile în urmă. 
Q 


Le trebui cea mai mare parte din noapte ca să ajungă la 
hanul de pe drumul imperial. Acelaşi han în care se 
deşteptase într-o dimineață, în primăvară, descoperind-o 
pe Song rănită şi imobilizată de soldați şi pe Wen Jian 
aşteptând să-l ia cu ea la Ma-wai. 

Pentru că erau călare, chiar dacă pe nişte cai obosiţi, şi 
departe de drumurile principale, depăşiră în cele din urmă 
avangarda epuizată a refugiaților din Xinan. Apoi ieşiră la 
drumul mare. Se întindea liber dinaintea lor, în lumina 
lunii, liniştit şi frumos. 

Kanlinii din sanctuar, şaizeci cum i se promisese, îi 
aşteptau la sosirea la han. Taizu dormea, îi raportară ei. 

Tai îl lăsă pe Dynlal să fie luat pentru a fi adăpat, 
buşumat şi hrănit. Toţi aveau nevoie de odihnă, ştia asta, 
dar el nu putea dormi. Era ostenit până în măduva oaselor 
şi avea inima grea. 

Song şi Lu Chen li se alăturară celorlalţi kanlini. Văzând 
cât de nefericită era Song, Tai se gândise s-o invite să stea 
cu el. Nu se simţea însă în stare să ofere alinare. Ei avea 
să-i fie mai bine printre războinici, îşi zise. Sau poate că 
nu. Nu ştia. Nu gândea prea limpede în această noapte. 
Ma-wai şi ceea ce se petrecuse acolo. Şi Xinanul în flăcări, 
cu Ploaie de Primăvară între zidurile lui. Sau poate blocată 
alături de zeci de mii de oameni pe un drum sau altul. Nu 
ştia. 

Străbătu camera de primire a hanului. Văzu oameni 
înfricoşaţi, neştiind ce să spună, ce să creadă. Toţi se 
înclinară dinaintea lui. El ieşi în curte, apoi în grădină. 

Puțin mai târziu, Zian ieşi şi îl găsi. Tai şedea pe o bancă 
sub un dud. Poetul avea vin şi două ceşcuţe. Se aşeză şi 
turnă vin, iar Tai goli o ceşcuţă, apoi i-o întinse din nou. 
Zian i-o umplu a doua oară şi Tai o goli din nou. 

Poetul era o prezenţă liniştitoare, reconfortantă. În 
această noapte părea cumva nepermis să găseşti orice fel 
de alinare. În prietenie, în lumina stelelor. În adierea 
nopţii. 

< 559 > 


— Trebuie să te odihneşti, îi spuse Zian. 

— Ştiu. 

— O să pleci de dimineaţă? 

— Înainte de răsărit. Trebuie să rămânem înaintea celor 
care fug din oraş. 

Tai îl privi pe poet. Era ca o umbră alături de el. 
Frunzele de deasupra capului lor blocau lumina lunii. 

— Vii cu noi? 

O scurtă tăcere. Apoi Zian scutură din cap. 

— S-ar putea să fie o aroganță din partea mea, o 
amăgire, dar cred că pot fi de mai mare folos alături de 
împărat. De... împăratul-tată. 

— Taizu nu poate ţine pasul cu noi. 

— Sigur că nu. Dar va fi îndurerat şi nu-i are alături de 
el decât pe nătărăul ăla de alchimist şi pe soldaţi. Are un 
drum lung de străbătut şi drumurile sunt grele. Calea 
cerului e curbă ca un arc acum. Poate că un bătrân poet ar 
putea fi de folos. 

— Nu eşti bătrân. 

— In noaptea asta sunt. 

În grădină se aşternu tăcerea, apoi Tai îl auzi pe poet 
grăind din nou, oferindu-i un dar: 


Împreună spiritele noastre s-au înălţat către cele nouă 
ceruri, 

Dar în curând ne vom împrăştia ca stelele înainte să 
plouă. 

Peste dealuri şi râuri urmez un dragon ce se stinge. 

Tu trebuie să călătoreşti spre-ndepărtate fruntarii. 

Poate că într-o zi vei merge acasă, prietene, 

Traversând un ultim pod peste râul Wai. 


Un timp, Tai nu zise nimic. Era tulburat şi foarte obosit. 
Vinul, cuvintele, tăcerea. 

— O să ne mai vedem? 

— Dacă o îngăduie cerul. Eu sper că da. O să bem un vin 
bun într-o altă grădină, ascultând cântecul lăutei. 

Tai trase aer în piept. 


< 560 > 


— Sper că da. Unde... unde o să fii? 
— Nu ştiu. Tu unde vei fi, Shen Tai? 
— Nu ştiu. 


< 561 > 


CAPITOLUL XXVI 


Ye Lao, odinioară subintendent al Preaiubitei Consoarte 
Wen Jian, era acum intendentul principal al onoratului şi 
distinsului maestru Shen Tai (fiu al faimosului general). 
Asta însemna, fireşte, că era  împovărat cu 
responsabilitatea oficială de a se îngriji de proprietatea de 
dimensiuni considerabile deţinută de maestrul Shen în 
Xinan în nişte timpuri nespus de incerte. Intendenţii, fără 
excepţie, preferau certitudinea. 

Ye Lao nu se confruntase niciodată cu o rebeliune de 
proporţii sau cu sosirea unor soldaţi mânioşi în vreun oraş 
sau palat unde se aflase el. Auzeai poveşti despre 
asemenea vremuri, dar nu le trăiai dacă zeii din cele nouă 
ceruri erau mărinimoşi. 

Desigur, zeii nu erau întotdeauna mărinimoşi. 

Fiind priceput în meseria sa şi mândrindu-se cu asta, 
Lao refuză să-şi permită să fie excesiv de înfricoşat sau de 
nervos (şi, mai ales, să permită ca personalul domestic să 
vadă vreun semn că el ar fi nutrit asemenea sentimente) 
până ce armata lui An Li nu fu zărită la porţile estice ale 
oraşului, la şapte zile după ce împăratul şi o mână de 
curteni fugiseră. 

În acel moment, pe măsură ce soldaţii rebeli începură să 
se reverse în Xinan şi veşti despre comportarea lor şocantă 
ajunseră la locuinţa maestrului Shen, Ye Lao se simţi uşor 
tulburat. $acalii sunt în oraş, cită cineva, dragonii sunt în 
sălbăticie. 

Xinanul era deschis în faţa lui Roshan, fireşte: numai 
proştii ar fi închis porţile oraşului când nu era nici picior 
de soldat care să le apere. Dar acest gest de politeţe nu 
atrăsese o înfrânare imediată a violenţelor. 

Te puteai aştepta, ca întotdeauna când soldaţii ajungeau 
într-un loc civilizat, la un anumit număr de betii, 
distrugeri, jafuri, ba şi omoruri, chiar dacă nevoia nu o 
impunea. 

Neîndoielnic, cel mai înţelept lucru era să ţii femeile 


< 562 > 


ascunse şi să speri că bietele fete din districtul plăcerilor 
se vor dovedi la înălţimea sarcinii de a domoli o armată de 
beţivi. 

Dacă veştile erau cât de cât adevărate, în jur de o 
jumătate de milion de cetăţeni ai Xinanului aleseseră să 
fugă din calea rebelilor. Se revărsaseră în toate direcţiile, 
călcându-se în picioare în graba lor. Unii chiar se 
îndreptaseră spre est, direct în braţele furtunii ce se 
apropia, probabil către locuinţe de la ţară sau către familii, 
sperând să se strecoare pe la nord şi pe la sud din faţa 
armatei ce înainta şi să revină la rădăcinile lor de la ţară. 

Mulţi dintre cei care fugiseră o luaseră spre vest sau 
spre sud. Se spunea că unii dintre ei fugiseră spre nord, 
odată ce sosise vestea că noul împărat, Shinzu (ideea unui 
nou împărat era dificilă) aduna acolo trupele celei de a 
Noua Dinastii. 

După părerea lui Ye Lao, majoritatea celor care fugeau 
făceau o greşeală. 

Pentru cei ce nu aveau la ţară o familie care să poată să- 
i primească sau un loc concret unde să se ducă, exista 
posibilitatea reală de a flămânzi odată plecaţi din Xinan. 
De fapt, cu atâţia oameni în mişcare, era greu să-ți 
imaginezi cum puteau să fie toţi adăpostiţi şi hrăniţi, chiar 
dacă aveau o familie care îi aştepta. 

Cei care rămăseseră presupuneau că An Li şi fiii săi 
intenționau să se stabilească în palatul Ta-Ming şi că aveau 
aşadar să se comporte într-o manieră potrivită unei noi 
dinastii autoproclamate. 

Aveau să se înregistreze cazuri de comportament 
indisciplinat, însă în mod sigur aveau să fie aduse sub 
control şi viaţa în capitală urma să-şi reia cursul într-o 
manieră acceptabilă. 

Dat fiind acest raţionament răspândit printre cei din 
Xinan şi pe care el însuşi îl împărtăşea, Ye Leo a fost 
profund şocat să afle despre măcelul absurd declanşat în 
palat în cele dintâi ore ale dimineţii şi care continua. 

În piaţa din faţa Ta-Mingului avură loc execuţii publice. 
Se spunea că inimile morţilor familiei imperiale erau 


< 563 > 


smulse din piept şi oferite ca sacrificiu stafiei fiului ucis al 
lui An Li. Se spunea că unii fuseseră executaţi smulgându- 
li-se creştetul cu nişte gheare de fier. 

Cadavrele fuseseră stivuite în piaţă şi era interzis să le 
iei şi să le înmormântezi. Erau construite ruguri uriaşe pe 
care bărbaţi şi femei ardeau cu mult fum negru şi cu o 
duhoare năucitoare. După părerea lui Ye Lao asta era o 
barbarie. 

Toţi mandarinii care fură găsiţi, până şi cei de rang 
inferior, proaspăt promovați, fură ucişi în Curtea Mirtului 
Purpuriu, dacă nu-şi luaseră măsura de precauţie de a-şi 
lepăda robele şi brâiele, ascunzându-se în oraş sau fugind. 

Zvonurile anunțau că femeile din palat erau abuzate în 
mod cumplit. Multe dintre concubinele sau cântăreţele lui 
Taizu erau trimise cu căruțele, ca sclave, înapoi către 
Yenling şi către soldaţii rebeli rămaşi pe loc. Roshan ştia 
ce trebuie făcut ca să-şi păstreze armata fericită. 

Se  înregistrară numeroase spargeri ale porţilor 
locuinţelor private, aproape la întâmplare, de către soldaţi 
beţi care dădură buzna înăuntru răspândind distrugere şi 
moarte. Nu toate soțiile şi fiicele din Xinan - sau băieţii 
mai tineri - fuseseră ascunse bine. 

În acele prime zile erau incendii pretutindeni. 

Îţi riscai viaţa ieşind pe stradă după mâncare. Pieţele 
erau închise. Printre gunoaie zăceau cadavre şi animale 
sălbatice, fum şi praf galben şi miros de ars. 

Curieri militari răspândiră în tot oraşul anunţul că 
oricine le-ar fi oferit iluştrilor lideri ai noii dinastii 
informaţii despre locul unde se aflau copiii sau nepoţii lui 
Taizu - fostul împărat, demascat acum drept un laş care 


pierduse mandatul cerului - aveau să primească o 
recompensă şi garanţia oficială că locuinţele lor vor fi în 
siguranţă. 


Urmă un spectacol dezgustător, pe măsură ce 
ascunzătorile multora dintre vlăstarele lui Taizu şi ale 
copiilor acestora (de multe ori foarte tineri) fură 
dezvăluite, iar deghizările lor, date în vileag. Neajutoraţii 
şi nefericiţii prinți şi prințese fură aduşi cu toţii dinaintea 


< 564 > 


rugurilor din faţa Ta-Mingului şi decapitaţi. 

Dezgustul intendentului Ye Lao faţă de comportarea asta 
era mai presus de cuvinte. Şi acest ins, An Li, se 
proclamase împărat? Urmaşul a nouă dinastii glorioase ale 
Kitaiului? Oamenii, îşi zise Lao sumbru, nu erau cu nimic 
mai buni decât animalele, erau lupi sau tigri. 

Îşi tinu capul sus şi urechile ciulite, adună orice 
informaţie şi se asigură că gospodăria maestrului Shen 
rămânea cât de ordonată se putea în aceste vremuri de 
grea încercare. O parte din personal fugise în primele zile, 
dar mulţi nu aveau unde să se ducă şi, înfricoşaţi, 
rămăseseră pe loc. 

În cea de-a doua curte din dreapta a proprietăţii era o 
fântână privată, un semn clar al importanţei sale. Lao puse 
ca fiecare găleată şi hârdău din casă să fie umplut cu apă 
şi păstrat la îndemână pentru cazul în care flăcările care se 
vedeau pretutindeni ar fi ajuns până la ei. Punea în fiecare 
dimineaţă să se înmoaie rufăria în apă. 

Mâncarea era greu de găsit, însă nu imposibil. După 
zece zile, Roshan permise pieţelor să se redeschidă pentru 
cei suficient de curajoşi încât să se aventureze în ele fie ca 
să cumpere, fie ca să vândă. După asta începură să-şi facă 
apariţia, şovăielnic, unii fermieri cu lapte şi ouă, legume şi 
păsări, mei şi orz, alegându-şi drumul printre cadavre, 
copii plângând abandonaţi şi ruine fumegânde. Preţurile 
erau mari. Puteai să le numeşti scandaloase, numai că în 
situaţia dată nu-ţi venea s-o faci. Ye Lao se aştepta să 
crească şi mai mult. 

Într-o dimineaţă căzu pe gânduri şi-i veni o idee, o 
amintire: maestrul Shen se întâlnise cu Roshan când se 
întorcea în Xinan venind dinspre vest. Dacă îl ajuta pe el 
memoria, asta se petrecuse chiar cu o zi înainte ca Ye Lao 
însuşi (şi fosta lui stăpână) să-l întâlnească pe Shen Tai la 
hanul de poştă de pe drumul imperial. 

Nu cunoştea amănunte şi nimeni din gospodărie nu ştia 
nimic (îi întrebase) dar, dintr-un impuls - instinctul unui 
intendent bazându-se pe firea stăpânului său -, Ye Lao 
compuse un bilet scurt şi precaut şi îl trimise printr-un 


< 565 > 


servitor îngrozit (de care credea că se putea dispensa) la 
Ta-Ming, odată ce Roshan ordonă încetarea omorurilor. 
Ocupa el însuşi palatul acum şi probabil îşi dăduse seama 
că avea nevoie de nişte oameni care să-l administreze. 

(Un intendent experimentat i-ar fi putut spune asta de la 
început.) 

Se zvonea că Tronul Phoenixului fusese sfărâmat în 
bucățele, iar nestematele cu care era ornat fuseseră 
smulse de unii membri ai familiei imperiale înainte să fugă. 
Asta pentru a împiedica un uzurpator barbar să-şi instaleze 
trupul imens pe acel tron. 

În tăcere, Ye Lao aproba gestul. 

Nu avea să afle niciodată dacă biletul său ajunsese la 
destinaţie. Nu primise niciun răspuns. În el, înştiinţase pur 
şi simplu palatul şi pe oricine îl slujea pe Respectatul şi 
Măreţul Împărat An Li al celei de a Zecea Dinastii cine era 
proprietarul acestei locuinţe anume. 

În zilele şi săptămânile ce urmară, remarcă, îngăduindu- 
şi o mică doză de satisfacţie, că soldaţii nu se iviră la 
porţile lor, că nimeni nu le sparse ca să facă ce făceau în 
alte părţi. 

Era tulburător să afle - şi aflaseră - ce se întâmplase în 
locuinţa din oraş a răposatului prim-ministru, care se afla 
în aceeaşi incintă, nu prea departe. 

De parcă acei sărmani bărbaţi şi femei ar fi avut vreun 
rol în crimele care i se atribuiseră lui Wen Zhou. Prim- 
ministrul era mort, o nălucă, i se refuzase o înmormântare 
onorabilă. De ce mai simţiseră unii nevoia să abată o 
răzbunare brutală şi sângeroasă asupra servitorilor, a 
concubinelor, a intendenţilor? 

Ye Lao era mânios, un sentiment tulburător pentru un 
om care se mândrea cu calmul unui intendent bine instruit. 

Continuă să administreze locuinţa cât de bine putu pe 
parcursul verii târzii (care în acel an fu fierbinte şi uscată, 
sporind riscul incendiilor). Pe măsură ce treceau zilele, 
oraşul era încet adus sub control. Cadavrele fură strânse 
de pe străzi. Viaţa în capitală fu reluată, într-un ritm 
domol, şovăielnic. Tobe la răsărit, tobe la apus. Majoritatea 


< 566 > 


soldaţilor rebeli plecară spre câmpuri de bătălie aflate la 
nord sau la sud. Se pare că Shinzu adunase forţele celei 
de-a Noua Dinastii împotriva lor. 

În Xinan, omorurile şi jafurile se împuţinară, chiar dacă 
nu încetară cu totul. Ye Lao ştia că de acum unele dintre 
ele erau pur şi simplu tâlhării, nelegiuiţi care se foloseau 
de haos pentru propriile lor scopuri. Din când în când, câte 
un membru al familiei lui Taizu era descoperit într-o 
ascunzătoare şi ucis. 

Ye Lao aşteptă orice fel de ordine, fără să creadă sincer 
că aveau să sosească. Nici măcar nu ştia dacă maestrul 
Shen mai era în viaţă. Ştia că părăsise oraşul, îl văzuse 
plecând în toiul nopţii. Îşi spunea, cu prea multă încredere 
poate, că ar fi aflat dacă ar fi murit, chiar dacă imperiul 
era fărâmiţat de război. Aflaseră despre morţile altora, de 
exemplu, inclusiv despre cea a prim-ministrului şi a 
doamnei Wen Jian. 

Vestea morţii ei sosise chiar la început, după ce 
împăratul fugise, cu mult înainte de venirea lui Roshan. 
Din mai multe motive, îi provocase multă tristeţe lui Ye 
Lao. 

Cu timpul, avea să audă că se scriau poeme despre 
moartea ei. O strălucire stingându-se în lume, o stea 
revenind în ceruri şi alte asemenea versuri. 

Ye Lao nu avea talent la poezie. Însă, mult mai târziu în 
ceea ce avea să se dovedească o viaţă foarte lungă, avea să 
povestească despre ea, încălzindu-se în nopţile de iarnă la 
strălucirea ce apărea în ochii oamenilor când înțelegeau că 
o slujise pe Wen Jian, că îngenunchease dinaintea ei, că ea 
îi vorbise şi că el îi sărutase poala robei. 

Pe atunci ea devenise deja o legendă. 

Însă în acea vară când veniseră rebelii, datoria sa aşa 
cum ajunsese să o înţeleagă era una simplă: să menţină 
ordinea într-un mic loc, într-o gospodărie, într-o lume care 
îşi pierduse orice urmă de ordine şi orice pretenţie de a fi 
civilizată. 

Nu se gândi prea mult la asta, prins de însărcinările sale 
de zi cu zi, dar într-o dimineaţă, toamna, îşi dădu seama 


< 567 > 


brusc că bărbaţii şi femeile din locuinţa maestrului Shen 
Tai îi acordau o încredere totală, se bazau pe el şi făceau 
orice le poruncea din motive care treceau dincolo de rang 
sau de respect. 
El era cel care îi ţinea în viaţă. 
axă 


De multe nopţi la rând, Ploaie de Primăvară se trezeşte 
înfricoşată, tulburată de zgomote care se dovedesc a nu 
exista, fie că se află în vreun han micuţ de pe drum, fie 
într-unul mare, dintr-un oraş, ca acum. 

Nu-i place că-i atât de fricoasă, nu-i stă în fire, însă 
vremurile sunt din cale-afară de periculoase şi ştie că nu e 
singura care se simte astfel. 

Este în viaţă - şi e foarte conştientă de asta - numai 
datorită unui bilet trimis în toiul nopţii şi a doi bărbaţi care 
s-au dovedit a fi loiali dincolo de toate aşteptările ei. 

Şi datorită kanlinilor, fireşte. 

Poate şi datorită firii ei hotărâte, deşi, când priveşte 
înapoi, către acea noapte, nu i se pare că se simţise foarte 
hotărâtă. Dacă fusese într-un fel, atunci fusese panicată, 
acţionând dintr-un impuls, din instinct. De frică. 

Lucruri mărunte, o altă dispoziţie a ei în acea noapte, un 
mesaj netrimis sau pierdut sau adus abia de dimineaţă 
(moment în care i-ar fi fost imposibil să mai scape). 
Diferențe mărunte: a trăi, a muri. Asemenea gânduri te 
puteau ţine trează noaptea. 

Aici în vest, în Chenyao, s-a aflat câte ceva despre cele 
petrecute în Xinan după plecarea lor. Cei doi kanlini, care 
încă se află alături de ea, au căi de a afla informaţii chiar şi 
pe timp de război. Un timp în care scrisorile se rătăcesc, 
caii de poştă sunt rechiziţionaţi de armată şi veştile de 
orice fel valorează o avere. 

Au aflat mai ales ce s-a întâmplat în locuinţa din oraş a 
recent decedatului prim-ministru Wen Zhou, când armata 
rebelă a sosit în capitală. 

E oare chiar atât de surprinzător că se trezeşte pe 
întuneric la orice zgomot neliniştitor sau că nici măcar nu 
reuşeşte să adoarmă? 

< 568 > 


Această supravieţuire de ultim moment, faptul că se află 
aici şi că e în viaţă o tulbură mai tare ca orice. Asta, şi 
faptul că ştie cât de mulţi au fost ucişi şi cu câtă sălbăticie. 
Ştie nume, îşi reaminteşte chipuri. Este imposibil să nu se 
gândească ce i-ar fi făcut ei în calitate de concubină 
favorită. Poveştile sunt dezgustătoare, mai rele decât tot 
ce a auzit vreodată despre barbarii de dincolo de graniţele 
Kitaiului. 

Ea se trage de dincolo de aceste graniţe. Sardia este un 
mic regat asediat care a avut întotdeauna parte de război 
şi s-a confruntat cu invazii. Chiar aşa, Ploaie de Primăvară 
n-a mai auzit niciodată poveşti ca acelea care sosesc acum 
dinspre Xinan. 

Xinan, care se află în urma ei numai fiindcă Tai i-a trimis 
un bilet în toiul nopţii. Fusese chemat la palat, a înţeles 
asta de la kanlini. Şi Wen Zhou primise o asemenea 
convocare. 

Asta o neliniştise în noaptea aceea. Când sosise mesajul, 
el era cu ea. Stând în capul oaselor în pat şi privindu-l cum 
îl citeşte la lumina unei lămpi aprinse în grabă, Ploaie de 
Primăvară înţelesese că nu era o invitaţie oarecare la Ta- 
Ming. Acestea nu soseau la o asemenea oră şi nu-l lăsau 
atât de zguduit. 

El se îmbrăcase în grabă şi plecase imediat însoţit de 
gărzi, fără să spună nimic - absolut nimic - ei sau oricui 
altcuiva. La fel de îngrijorător. Arsese biletul, altminteri ea 
l-ar fi recuperat şi l-ar fi citit de îndată ce rămăsese 
singură. 

Ceva mai târziu - trecerea timpului în acea noapte este 
înceţoşată - Hwan venise cu un alt mesaj, de data asta 
adresat ei. Ar fi putut la fel de bine să fi aşteptat până 
dimineaţă. Asta ar fi schimbat totul. Sau ar fi fost posibil ca 
biletul nici să nu ajungă vreodată la ea. 

Fusese adus de Qin, cerşetorul schilod din stradă. 

Ea înţelesese - şi asta o face să se simtă copleşită până 
şi acum - că el nu îl încredinţase nimănui. Plătise un 
meşteşugar beat (şi de ce se afla acela oare în trecere pe 
stradă la o oră atât de târzie?) să-l care - să-l care! - tot 


< 569 > 


drumul lung şi ocolit până la porţile din faţă ale locuinţei. 
Şi stătuse acolo pe picioarele lui îndurerate, lovind în 
poartă şi strigând până când cineva, somnoros şi mâniat, 
îşi făcuse apariţia. Şi atunci ceruse cu voce fermă, intensă, 
fără să dea îndărăt, să-i fie adus Hwan şi nimeni altul decât 
Hwan. 

Şi incredibil (o altă sursă de teamă când ea îşi 
imaginează momentele acelea) ei nu-l bătuseră şi nu-l 
goniseră. Hwan, treaz de când stăpânul plecase călare, 
venise să vadă ce era cu larma aia. 

Larma. 

Acceptase biletul din mâna celuilalt şi i-l adusese ei. 
Imediat, fără să mai aştepte dimineaţa. Poate ştiuse că ea 
va fi trează. Poate se temuse. Nu l-a întrebat niciodată, 
deşi el a urmat-o până aici, în Chenyao. La fel şi Qin. 

Nu poate spune cu certitudine de ce i-a păstrat alături 
de ea, dar i se păruse că aşa se cuvine, i se păruse... 
necesar. Citind biletul lui Tai, Ploaie simţise un soi de 
necesitate imperioasă preluând controlul. 

Posibil pericol. Fii foarte atentă, îi scrisese el. 

Atentă însemna să-şi reamintească expresia lui Zhou în 
timp ce citea mesajul de la palat, îl ardea şi pleca. Fără 
„noapte bună” sau „la revedere”. 

L-ai fi putut descrie în multe feluri pe prim-ministru, dar 
laş nu fusese niciodată şi în acea noapte păruse 
înspăimântat. lar Ploaie de Primăvară avusese deja o 
senzaţie suficient de intensă de pericol ca să-şi ascundă 
bijuteriile în grădină. 

Toate acestea fuseseră de ajuns, îşi aminteşte ea acum, 
în Chenyao, în toiul unei alte nopţi, la sfârşitul verii. Toate 
acestea laolaltă şi un instinct (pe care îl avusese şi mama 
ei) de a simţi când trebuia întreprins ceva decisiv. 

Decisiv. Nu era decât un singur lucru pe care-l putea 
face. Ca un jucător aruncând zarurile, noaptea târziu în 
districtul plăcerilor, mizând tot ce avea. 

Nu fusese tocmai amabilă cu Hwan atunci, profitând de 
dragostea lui pentru ea, dragostea pe care ea o aţâţase din 
anumite motive. Pe de altă parte, aproape sigur ea îi 


< 570 > 


salvase viaţa. 

Ordinele ei fuseseră precise, pe un ton mult mai sigur 
decât se simţea. În sinea ei, fusese îngrozită. li poruncise 
să iasă singur pe porţi. Trebuia să găsească pe străzile 
incintei o lectică - mereu erau una sau două, chiar şi 
noaptea târziu, purtători gata să transporte pe cineva la o 
întâlnire de taină sau acasă venind de la una. 

Trebuia să-l ia pe cerşetor, Qin, în lectică şi s-o îndrume 
către partea din spate a proprietăţii. 

Hwan făcuse ochii mari, îşi aminteşte asta. 

Trebuia să facă asta imediat, îi zisese ea cu răceală, sau 
nu avea să se mai bucure niciodată de vreo trecere în ochii 
ei. Dacă făcea asta, zisese ea ţintuindu-l cu privirea în 
lumina felinarului, purtând roba ei de noapte, avea să se 
bucure de o foarte mare favoare. 

Hwan plecase să facă ceea ce îi poruncise. 

Ea se ridicase şi se îmbrăcase fără ajutor, mişcându-se 
repede acum că luase o decizie, ca şi cum graba ar fi putut 
să ţină la distanţă orice posibilitate de a se răzgândi. 
Numai zeii ştiau ce avea să urmeze, dar dacă se înşela în 
privinţa asta, nu avea şanse să supravieţuiască acestei zile. 

Luase şi alte bijuterii din cufărul aflat în cameră. Nu 
avea rost să le lase. Străbătuse singură grădina vastă, 
tăcută, pe lângă lac şi insulă şi bărcuţele trase la mal, pe 
lângă crângul de bambus şi spaţiul acoperit cu iarbă unde 
Wen Zhou jucase jocuri în compania altor curteni. Cărarea 
şerpuia printre florile nocturne. Le respirase aroma. 

Ajunsese la foişor şi găsise copacul unde ascunsese 
săculeţul. Il recuperase (murdărindu-se pe mâini), apoi 
escaladase ea însăşi zidul, folosindu-se de ulmul din 
capătul dinspre răsărit. 

Invăţase cum să se cocoaţe în copaci când era copilă, în 
Sardia, şi se dovedise mai pricepută decât mulţi dintre 
băieţi, tratând juliturile din genunchi şi coate ca pe nişte 
însemne ale onoarei. Încă mai are o cicatrice pe 
genunchiul stâng. Nu prea fusese nevoie de abilităţile ei de 
căţărător în Districtul de Nord sau acolo, în palat, însă 
trupul îşi aminteşte anumite lucruri. 


< 571 > 


Cei doi kanlini se iviseră din umbre când ea sărise jos în 
stradă. Nu se îndoise nicio clipă că vor fi acolo. 

— O să plec acum, zisese ea. Din cauza mesajului pe 
care mi l-aţi adus. O să veniţi cu mine? 

Au venit. 

Au făcut chiar mai mult de-atât pe parcursul fugii lor 
către vest. În primul rând, kanlinii fuseseră cei care îi 
scoseseră în acea noapte din incintă. Niciun ofiţer al porţii 
nu-i putea refuza. Asta i-ar fi adus cel puţin ghinion. Se 
subînţelegea că dacă robele negre se aflau undeva 
însemna că aveau un motiv şi la fel şi cei pe care îi 
escortau. Aşa mergeau lucrurile. 

Datorită acestui fapt, traversaseră tot Xinanul până la 
poarta dinspre apus şi se aflau acolo când se ridicase 
stingerea şi oraşul îşi deschisese porţile. Cât timp 
aşteptaseră răsăritul şi tobele, Ploaie şi Hwan făcuseră 
rost de o trăsură şi de doi cai buni pentru kanlini. 

Odată cu venirea dimineţii, ieşiseră din Xinan înaintând 
pe drumul spre vest, împotriva curentului de oameni veniţi 
cu marfă la piaţă. Cumpăraseră mâncare din mers, vin, 
mei, prăjituri, păstramă, piersici. Hwan luase cu el bani. 
Ea nu întrebase de unde îi avea. Bijuteriile ei nu puteau să 
le fie de folos decât când aveau să ajungă într-un târg. Nu 
puteai să cumperi ouă fierte sau prăjituri de ovăz cu nişte 
cercei de chihlimbar cu montură de aur. 

Mai târziu avea să înţeleagă că reuşiseră să părăsească 
oraşul numai fiindcă se mişcaseră atât de repede, ieşind şi 
pornind spre vest înainte să se răspândească vestea despre 
dezastrul din trecătoarea Teng. Şi, odată cu aceasta, şi 
vestea fugii împăratului. 

Mai târziu în cursul zilei, în capitală şi la Ma-wai se află 
despre aceste întâmplări şi în oraş izbucni panica, blocând 
toate porţile şi drumurile cu oameni îngroziţi, care 
încercau să fugă. 

Pe atunci, Ploaie de Primăvară şi însoțitorii ei părăsiseră 
deja drumul imperial. Ea decisese că în hanurile mari de 
poştă de pe drum erau prea mulţi oameni care ar fi putut 
s-o recunoască. Acesta era folosit de curteni, inclusiv de 


< 572 > 


oameni care ar fi putut frecventa Pavilionul Razei de Lună. 

Schimbaseră direcţia, găsiseră un alt drum dinspre est 
spre vest şi continuaseră să meargă toată ziua. În cea 
dintâi noapte se opriseră la un mic han aflat lângă o fermă 
de viermi de mătase. 

Ploaie de Primăvară nu avea s-o ştie, nimeni nu poate şti 
vreodată asemenea lucruri, dar dacă ar fi rămas pe drumul 
imperial şi s-ar fi oprit la hanul poştei în acea primă 
noapte, viaţa ei şi vieţile multora ar fi fost diferite de 
atunci înainte. 

Există un motiv pentru care simţim uneori că viaţa este 
fragilă, precară, că un vânt suflând la întâmplare ar putea 
schimba totul. Ar fi putut să se îndrepte către hanul de pe 
drumul imperial - ideea de a părăsi drumul fusese un 
impuls. Neputând dormi era foarte posibil să fi ieşit la o 
plimbare târzie prin grădină şi să vadă doi bărbaţi stând de 
vorbă sub un dud... 

Q 


Kanlinii îi făcuseră să înainteze cu iuțeală, alegând 
numai drumuri secundare. Schimbaseră caii în fiecare zi 
până când caii deveniseră greu de găsit. Într-o seară, cel 
mai vârstnic dintre kanlini începuse politicos o discuție. Il 
chema Ssu Tan. Doreau să ştie dacă ea intenționa să 
continue către vest sau avea de gând să se îndrepte spre 
sud sau chiar spre nord. O întrebare foarte bună. 

Dar asta însemna că ea trebuia să decidă încotro o ia. 

Alesese Chenyao şi le-o spusese în acea noapte, mai 
mult ca să aleagă o destinație decât din alte motive. Era 
deja aproape şi suficient de mare ca să le permită să se 
piardă în oraş şi să vândă unele dintre bijuterii. Avea 
drumuri care duceau în toate direcţiile şi era obişnuit să 
fie străbătut de călători adesea veniţi de foarte departe. 

Oamenii aveau poveşti în Chenyao, aşa că nu trebuia să 
le-o spună pe a lor. 

Când ajunseseră, Hwan se târguise şi închiriase o casă 
de dimensiuni respectabile, cu un personal care să se 
ocupe de ea. Se părea că se pricepea la asemenea târguri, 
dar Ploaie ştia că fusese de folos şi faptul că cei doi kanlini 

< 573 > 


îl însoţiseră şi stătuseră pe aproape. Nimeni nu îndrăznea 
să-i jignească în vreun fel pe cei în veşminte negre şi 
cineva care avea doi dintre aceştia în serviciul său nu 
trebuia deranjat. 

Din clipa în care ocupaseră casa din oraş, Ploaie se 
simţise copleşită de o lipsă de energie şi de voinţă 
necaracteristice ei. O ştia, o ştie şi în această noapte, 
săptămâni mai târziu, stând trează. 

Nu are nicio idee clară (sau măcar una vagă) ce să facă 
mai departe. Împreună cu ceilalţi - Chenyao este acum 
aglomerat cu refugiaţi din Xinan şi de pretutindeni - 
urmăresc şi ei mişcările trupelor dinspre vest şi nord-vest, 
trecând prin oraş, călare sau mărşăluind, cu feţe sumbre. 
Lui Ploaie de Primăvară unele dintre aceste feţe i se par 
foarte tinere. 

În această vară, armatele se deplasează prin întreg 
Kitaiul. 

Se agaţă de veşti sau de zvonuri. Qin îşi petrece 
dimineţile la piaţă, cerşind bani deşi nu este nevoie s-o 
facă. Dar a descoperit că oamenii îi vorbesc unui cerşetor 
schilod, aşa că află aproape la fel de multe cât află kanlinii 
prin propriile lor canale. 

Ploaie de Primăvară nu a întrebat niciodată care sunt 
aceste canale. Le este prea recunoscătoare pentru 
prezenţa lor şi nu vrea să-i deranjeze. Noaptea se strâng şi 
împărtăşesc ceea ce ştiu. 

Ştiu că la palatul Ta-Ming s-a dezlănţuit un măcel 
cumplit, la fel şi în Xinan. Că în capitală lucrurile s-au mai 
liniştit acum, dar că atmosfera e stranie, tensionată, de 
oraş sub ocupaţie. Ghemuit în aşteptarea unei noi lovituri, 
a spus cineva. 

Ştiu că împăratul Taizu este acum împăratul-tată şi că se 
îndreaptă către sud-vest, dincolo de Marele Râu. Shinzu 
este conducătorul lor acum, deşi Xinanul şi Yenlingul sunt 
ocupate de rebeli, ceea ce ridică întrebarea de bun-simţ 
dacă în prezent se poate spune că Kitaiul e condus de 
cineva. 

În nord-vest a avut loc o luptă, nu departe de Zidul cel 


< 574 > 


Lung. În funcţie de cine spune povestea, a fost o victorie 
împotriva rebelilor sau o victorie pentru ei. 

Ştiu aproape de la începutul călătoriei lor că Zhou e 
mort şi Jian ia fel. 

Trezită în toiul nopţii de ţipătul unui animal de pe 
stradă, Ploaie de Primăvară se gândeşte la război, la 
chipurile băieţilor zăriţi în rândurile armatei, la Kitai, 
această ţară unde a sosit cu ani în urmă cu lăuta ei, cu 
părul ei blond şi ochii ei verzi, atât de tânără. 

În întunericul nopţii de vară, cu stelele strălucind prin 
fereastra ce dă spre sud, în inima ei se ia - sau este 
acceptată - o hotărâre. Odată cu ea sosesc din nou frica şi 
tristeţea, dar neliniştea şi tensiunea se mai domolesc şi 
acesta este darul pe care se spune că-l aduce cu ea 
acceptarea, nu? 

Odată cu asta, i se pare că mintea ei îşi recapătă 
claritatea, acel simţ care îi permite să analizeze lucrurile, 
să facă planuri, o alegere şi apoi alta. De această dată, 
niciunul dintre cei patru bărbaţi ce o însoțesc nu va fi 
împovărat de asta. E decizia ei şi numai a ei, îşi spune ea. 

Adoarme. 

QW 


De dimineață, când bărbații pleacă la ale lor, în piață, 
cumpărând bunuri pentru casă sau căutând informații, 
Ploaie de Primăvară pune unul dintre servitori să-i cheme 
o lectică şi se duce singură la prăvălia unui negustor. 

Acesta o înşală aproape sigur cu preţul pe care i-l oferă 
pentru un colier de jad şi o broşă de aur în formă de 
dragon, însă nu crede că a fost scandalos de necinstit, 
intimidat poate de comportamentul ei şi de o referire 
accidentală la kanlinii care o aşteaptă acasă. 

Mai face o oprire şi mai poartă încă o negociere şi 
ajunge acasă înaintea celorlalţi. 

În acea seară, în camera ei, cere pensule, cerneală şi 
hârtie şi, ceva mai târziu, la lumina felinarului, scrie un 
singur mesaj adresat tuturor. 

Sugerează că Chenyao e un loc bun pentru Hwan pe 
moment. El şi Qin vor avea bani (scopul celei dintâi 

< 575 > 


tranzacţii a dimineţii) ca să păstreze casa, să cumpere de 
mâncare, să trăiască... dacă războiul nu va dura o 
eternitate. 

Kanlinii, ştie bine, nu vor primi bani de la ea. Au fost 
angajaţi şi plătiţi de Wen Jian. E o altă ciudăţenie pentru 
Ploaie de Primăvară faptul că pe aceştia doi - care au 
însemnat atât de mult pentru ea în vara asta, care i-au 
salvat viaţa - nu îi datorează numai lui Tai (pe care îl va 
părăsi acum), ci şi Nepreţuitei Consoarte, care e moartă. 

Le mulţumeşte nominal lui Ssu Tan şi celui mai tânăr, 
Zhong Ma. Le cere să accepte recunoştinţa ei şi să o 
transmită conducătorilor sanctuarului lor. Şi, dacă vor 
avea amabilitatea, să-i transmită aceeaşi recunoştinţă şi un 
rămas-bun maestrului Shen Tai, care i-a trimis la ea, dacă 
îl vor întâlni vreodată. 

Este tristă şi nu scrie această ultimă parte iute sau cu 
uşurinţă. Dar cărei femei i s-a promis o viaţă lipsită de 
suferinţă? Ce femeie a trăit o viaţă fără tristeţe? Şi cel 
puţin nu stă deasupra unor trepte de jad în bătaia lunii 
aşteptând, aşteptând, în timp ce viaţa trece. 

Tai îi ceruse să nu facă asta când plecase acasă după 
moartea tatălui său. El ajunsese la Kuala Nor printre 
năluci. Ea ajunsese alături de Wen Zhou. 

Ba nu, îşi zice ea. Ajunsese aici. 

Termină de scris şi lasă pensula deoparte, apoi suflă 
deasupra scrisorii până când se usucă cerneala. O lasă pe 
măsuţa de scris, se ridică, ia banii pe care i-a primit în 
acea zi şi pune cea mai mare parte a lor pe măsuţă. 

O să le fie bine, îşi zice ea. Dacă războiul nu durează 
prea mult. 

Priveşte pe fereastră. Vede stelele verii. A sosit timpul. 
Nu s-a schimbat în roba de noapte. Nu are de gând să 
doarmă. Va trebui să fie discretă când pleacă, însă lectica 
pe care a angajat-o ar trebui să se afle deja în faţa uşii, iar 
personalul casei e obişnuit cu firea ei agitată. Ar trebui să 
fie în regulă. 

Ia banii pe care i-a păstrat pentru ea şi săculeţul cu 
bijuterii de care va avea nevoie pe timpul călătoriei. O 


< 576 > 


călătorie lungă. O călătorie grea. A angajat două gărzi şi 
le-a plătit o treime din suma negociată şi a aranjat să se 
alăture unui grup consistent care pleacă la răsărit. Cele 
două gărzi sunt contribuţia ei la siguranţa drumului. Aşa 
se procedează. 

Din Chenyao pleacă mereu grupuri de un soi sau altul. 
Conducătorii acestuia păreau să ştie ce fac atunci când a 
discutat cu ei în această dimineaţă, ceea ce este bine. 
Planul nu-i complet lipsit de pericole, fireşte, mai ales 
acum şi mai ales pentru o femeie, dar aşa-i lumea. Işi 
doreşte, distrată, să fi avut lăuta cu ea. 

Poate va găsi una pe drum. E vremea să plece. 
Traversează podeaua în tăcere şi deschide uşa ce dă spre 
coridorul întunecat. Işi aminteşte că va trebui să sară 
peste a treia treaptă de sus, cea care scârţâie. A verificat 
scara azi, ceva mai devreme. 

Din întâmplare, nu contează. 

Tuspatru sunt pe coridor: Hwan, Qin şi amândoi kanlinii. 
Poartă haine de călătorie. 

— Ce bine, zice Ssu Tan. Tocmai hotărâserăm să te 
trezim. Lectica aşteaptă afară de ceva vreme. Trebuie să 
mergem, dacă vrem să ne alăturăm caravanei înainte să 
plece. 

Ea rămâne cu gura căscată. Hwan ţine o lumânare, 
protejând-o cu palma. Le vede chipurile. E uimitor, dar 
zâmbesc cu toţii. 

— Nu se poate... nu e o călătorie pe care să vă cer s-o 
faceţi! spune Ploaie de Primăvară. 

— Nu ne-ai cerut tu, zice Qin. 

Când are un perete de care să se sprijine, poate sta un 
timp în picioare. 

— Aşa am decis noi. 

— Nu puteţi! repetă ea. Ştiţi măcar unde merg? 

— Sigur că ştim, spune Ssu Tan. Ne-am gândit acum 
ceva timp că o să iei hotărârea asta. Am discutat despre 
ea. 

— Aţi... aţi discutat despre ce o să decid eu? 

Ar vrea să fie mânioasă. 


< 577 > 


Hwan zice încet: 

— Am discutat despre ceea ce urma să facem noi, 
doamnă, odată ce luai decizia. 

Cel mai tânăr kanlin, Zhong Ma, nu a spus un cuvânt. 
Privirea lui n-a părăsit-o nicio clipă şi încă mai zâmbeşte. 

— Dar eu merg în Sardia! exclamă ea. 

— Te duci acasă, spune Ssu Tan. 

— Dar nu este şi casa voastră. _ 

— Nu este, se arată el de acord. Însă ai fost lăsată în 
grija mea şi a lui Zhong Ma şi ne-am umple de ruşine dacă 
te-am lăsa să ne scapi printre degete. 

— Dar nu mai aveţi nicio datorie odată ce părăsesc 
Kitaiul! spune ea. 

A început însă să plângă, ceea ce îi îngreunează opoziţia. 

— Nu-i aşa, spune încet Zhong Ma. 

Tan zâmbeşte. 

— Ne putem certa cu privire la îndatoririle kanlinilor 
odată ce pornim la drum. O să avem mult timp, cred. 

— E deşertul Tarkan, spune cu disperare Ploaie de 
Primăvară. Oamenii mor acolo! 

— Încă un motiv să fim cu tine, spune Hwan. 

Apoi adăugă: 

— Ţi-am cumpărat o lăută de la piaţă, de dimineaţă. 
Pentru drum. 

[Co] 


Călătoria durează mai mult de jumătate de an, pe 
Drumurile Mătăsii, prin deşert şi apoi în susul trecătorilor 
înguste către Sardia. Nu moare niciunul dintre ei. Cu 
siguranţă ar fi murit fără ei. Qin poate călări pe cămile, 
descoperă ei. 

Sunt atacați de două ori, însă atacatorii sunt puşi pe 
fugă. Întâlnesc furtuni de nisip. Cea de-a doua îl costă pe 
Ssu Tan ochiul drept, dar au cu ei un medic (conducătorul 
grupului este experimentat) şi acesta aplică o alifie şi un 
pansament şi Tan supravieţuieşte. După asta poartă un 
petic peste ochi. Ploaie de Primăvară îi spune că arată ca 
un bandit din vechime. 

El şi Zhong Ma nu mai poartă robele lor negre. Şi le-au 

< 578 > 


scos după ce au trecut de cea de-a treia şi ultima 
garnizoană din coridorul Kanshu. În acel moment se poate 
spune cu adevărat că au lăsat imperiul în urmă. 

Cam în acelaşi timp, Ploaie de Primăvară ia încă o 
decizie. 

— Mă cheamă Saira, le spune ea. 

Rostindu-şi numele, simte în gură un gust ca de cireşe 
de mai. De atunci, surprinzător de repede toţi îl folosesc 
sau se refera la ea astfel. 

La sfârşitul unui drum foarte lung, arşi de soare şi 
epuizați, ajung la capătul nisipului şi al stâncii, pe nişte 
păşuni verzi, înalte, înconjurate de munţi. Când vede 
pentru întâia oară caii, Caii Celeşti (de care încă se mai 
teme puţin), ea ştie că e acasă. 

Au trecut nouă ani. Mama şi tatăl ei sunt în viaţă. La fel 
şi fraţii şi surorile ei cu o excepţie. Aici e mai puţină 
strălucire sau jad, însă şi mai puţin praf şi zgomot. 
Neguţătorii trec în ambele direcţii, spre est şi adesea şi 
spre vest (unde se ridică noi puteri). Cu timpul reuşeşte să- 
şi vândă bijuteriile, bucată cu bucată. Lucrătura kitailor 
este la mare preţ în vest, află ea. Cerul e albastru şi aerul 
montan complet diferit de cel cu care s-a obişnuit să 
trăiască în Xinan, cu vântul lui galben şi cu cele două 
milioane de suflete. 

În mod uimitor, în familia ei sunt copii mici. E muzică. 
Se deprinde să nu se mai teamă de cai şi în cele din urmă 
călăreşte unul, un moment pe care şi-l va aminti mereu. 
Există tristeţe, există amintiri. 

Qin rămâne, fiind binevenit mai întâi în casa tatălui ei, 
apoi într-a ei. Hwan rămâne. Saira e suficient de bogată ca 
să aibă nevoie de un intendent care să-i conducă 
gospodăria. 

Zhong Ma pleacă acasă. E tânăr şi mândru de călătoria 
lui şi de faptul că este kanlin. Ea îi dă o scrisoare la 
plecare. Îi ia mult s-o scrie. Tristeţe, amintiri. 

Ssu Tan rămâne. Îl ia de soţ. Unul dintre copiii lor, o fată 
cu ochi verzi, dar cu părul mai întunecat decât al mamei ei, 
este nespus de talentată la muzică. Stăpâneşte cele 


< 579 > 


douăzeci şi opt de acorduri ale lăutei înainte să 
împlinească doisprezece ani. 

Lumea, îşi va zice Saira pe parcursul vieţii sale, îţi poate 
aduce daruri surprinzătoare. 


< 580 > 


CAPITOLUL XXVII 


Bytsan sri Nespo nu fusese fericit în micuțul fort de 
deasupra Kuala Norului, însă nu putea spune cu 
sinceritate că ceea ce descrisese în mintea sa drept 
„manevra de învăluire” menită să-l scoată de acolo i-ar fi 
îmbunătăţit viaţa deocamdată. 

Ideea lui despre felul în care trebuia procedat cu caii 
dăruiţi kitaiului fusese aprobată. Fusese promovat şi se 
ştia că avusese comunicare directă cu palatul din Rygyal, 
ceea ce era util, desigur. Se afla într-o fortăreață mult mai 
mare acum. 

Pe de altă parte, nu avea un rol limpede în ierarhia 
locală, ceea ce era stânjenitor şi-l făcea să fie antipatizat. [i 
depăşea în rang pe ofiţerii cu state vechi de serviciu, dar 
se afla aici numai ca să aştepte o anumită persoană sau un 
mesaj de dincolo de graniţă. 

Mai ştia, în fiecare dimineaţă, pe durata întregii zile şi în 
fiecare seară lungă de vară, ce părere avea tatăl lui despre 
toate acestea. 

În special pentru că tatăl lui era comandantul fortăreței 
Dosmad, unde Bytsan fusese detaşat pentru a aştepta 
posibila sosire a unui kitai care primise un număr absurd 
de mare de cai sardieni. 

Când venise cu sugestia sa isteaţă privind caii sardieni, 
Bytsan nu ştiuse cine anume tocmai fusese numit 
comandant al acestei fortărețe. Era unul dintre (multele) 
aspecte nefericite ale faptului că se aflase într-un fort atât 
de izolat. 

Fusese o surpriză neplăcută. 

Tatăl său dezaproba darul regal în întregime şi fără 
rezerve. Credea că e o dovadă de nebunie şi decadenţă. 
Dar întrucât în Tagur era imposibil, până şi pentru un 
ofiţer de rang înalt, să spună una ca asta, comandantul de 
fortăreață Nespo îşi descărca întreaga mânie asupra 
nevrednicului său fiu, care din întâmplare ajunsese sub 
comanda lui şi care în mod evident propusese modificări 


< 581 > 


de natură să facă şi mai posibilă ajungerea darului la 
destinaţie. 

Caii se aflau aici, în Dosmad, în nişte ţarcuri mari aflate 
în afara zidurilor. Trebuia să fie hrăniţi şi adăpaţi, călăriţi 
regulat, iar sănătatea lor, verificată permanent. Să trimită 
cai bolnavi în est ar fi pus Tagurul într-o lumină proastă, 
fusese silit să înţeleagă comandantul Nespo, iar asta ar fi 
avut consecinţe pentru el tocmai când era pe punctul de a 
se retrage. 

Odată cu caii sosise o mică armată de oameni care să se 
ocupe de aceste însărcinări, adăugându-se poverilor 
obişnuite ale unui comandant de fortăreață. Il pusese pe 
fiul său la conducerea lor. Asta era sub demnitatea noului 
grad primit de Bytsan, dar sardienii erau unicul motiv al 
promovării fiului, aşa că acesta nu avea decât să se asigure 
că se ocupa cineva de copitele şi de dieta lor şi că erau 
periaţi de bălegar şi de noroi după ce se tăvăleau prin ele. 
Din partea lui Nespo, n-avea decât s-o facă personal. De 
fapt ar fi preferat s-o facă personal. li zisese asta şi lui 
Bytsan. 

Era uşor să-şi învinovăţească fiul pentru toate: Bytsan 
fusese cel care propusese Curţii ca armăsarii să fie ţinuţi 
aici. 

După părerea lui Nespo sri Mgar, era o idee prostească 
adăugată unui dar prostesc. Ceea ce trebuia făcut, dacă 
erai cel care trebuia s-o scoată la capăt cu asta, era să i-i 
duci plocon pe toţi două sute cincizeci kitaiului, la Kuala 
Nor, şi să-l laşi să-i mâne el cum se pricepea ori încotro ar 
fi vrut. Dacă animalele erau furate sau se împrăştiau, dacă 
se îmbolnăveau sau mureau pe drum, cu atât mai bine 
pentru Tagur, după părerea lui Nespo. Nu dădeai cai 
sardieni de călărie unui fost duşman care putea deveni un 
viitor duşman. Pur şi simplu nu se făcea. Şi nu avea de 
gând să asculte pe nimeni - şi cu atât mai puţin pe nerodul 
său de fiu - explicându-i despre tratatul încheiat după 
Kuala Nor sau despre respectarea dorințelor atât de 
fermecătoarei prințese pe care cu atâta bunăvoință le-o 
oferiseră kitaii cei veşnic nedemni de încredere. 


< 582 > 


De fapt, Nespo îi declarase fiului său, într-o seară mai pe 
la începutul verii, că toată afacerea asta cu prinţesa şi cu 
caii putea să facă parte din vreun complot complicat de-al 
kitailor. 

Bystan, care avea o gândire mult prea modernă şi o 
înclinare mult prea mare de a nu fi de acord cu tatăl său, 
chiar şi când acesta constata că soarele străluceşte la 
amiaza unei zile senine, spusese: „După douăzeci de ani? E 
vreme lungă să cloceşti un complot. Cred că te temi prea 
tare de ei.” 

La auzul acestora, Nespo îl dăduse afară din 
apartamentele sale. _ 

Făcea asta adesea, îl dădea afară pe Bytsan. Il chema 
înapoi în noaptea următoare sau în cea de după aceea dacă 
se mâniase foarte tare, pentru că... păi, pentru că era fiul 
lui, nu? Şi pentru că nu spunea numai prostii. 

Era posibil, la limită, ca un ofiţer cu state vechi al 
Tagurului să accepte că lumea se schimba. Nu trebuia să-i 
şi placă, să fim înţeleşi. Şi nu era deloc sigur ce anume 
simţea când, pe la sfârşitul verii, sosiră mesageri de peste 
graniţă, doi călăreţi purtând un steag de pace care 
anunţară că kitaiul din Kuala Nor venise să-şi ia caii, ceea 
ce însemna că fiul său cel deştept avusese dreptate. 

EX 


Se întâlniră, fiecare cu o suită de doisprezece oameni, 
pe un teren deschis aflat în apropierea unui pâlc de ulmi. 
Ţinutul deluros dintre fortăreaţa Dosmad şi oraşul- 
prefectură Hsien era unul dintre terenurile relativ deschise 
dintre Kitai şi Platoul Taguran. 

Călărind către locul unde celălalt aştepta deja, văzu că 
Shen Tai avea războinici kanlini pe post de escortă. Bytsan 
fu uşor surprins de plăcerea pe care o simţi la vederea lui. 

Nespo voise ca fiul său să poarte armură - era nespus de 
mândru de armura din zale a Tagurului, mai bună decât 
orice aveau kitaii - însă Bytsan refuzase. Era o zi fierbinte 
şi umedă, nu mergeau la luptă şi s-ar fi simţit prost dacă 
kitaiul ar fi crezut că îşi pusese armura ca să facă pe 
grozavul. 

< 583 > 


Shen Tai descălecă cel dintâi, de pe Dynlal. Bytsan fu 
mişcat văzându-şi din nou calul, care părea să fi fost bine 
îngrijit. 

Kitaiul înaintă. Se opri şi se înclină cu palma 
acoperindu-i pumnul. Bytsan îşi reaminti că aşa făcea. Sări 
din şa şi procedă la fel, fără să-i pese ce credeau soldaţii 
lui. Shen Tai o făcuse primul, nu? Şi amândoi petrecuseră 
o noapte în colibă, printre morţi. 

— Nu te-ai săturat de kanlini? zise Bytsan în kitană, 
zâmbind larg. 

Shen Tai îi răspunse cu un zâmbet uşor. 

— Aceea era o impostoare, aceştia nu-s. Mă bucur să te 
revăd. 

— Eu mă bucur c-ai supravieţuit. 

— Mulţumesc. 

Făcură câţiva paşi împreună, depărtându-se de escorte. 
Era o zi încărcată, cu şanse de ploaie, care era necesară. 

— Dynlal e mai mult decât magnific. L-ai vrea îndărăt? 
zise Shen Tai. 

Kitaii aveau efectul ăsta asupra ta, unii dintre ei cel 
puţin. Bytsan clătină din cap: 

— A fost un dar. Sunt onorat că îţi place. 

— "Ţi-ai ales trei cai din herghelie? 

Bytsan o făcuse, desigur. Şi nu se jenase. 

— Mă tem că am luat trei dintre cei mai buni, zise el. 

Shen Tai zâmbi din nou, deşi Bytsan avu senzaţia stranie 
că îi era greu s-o facă. Îl privi mai atent, pus pe gânduri. 

Celălalt îi observă privirea şi zise, pe un ton mult prea 
voit de glumă: 

— Ei, ce ştie un taguran despre caii buni? _ 

Bytsan îşi permise să-i zâmbească şi el. Insă acum că 
observase era evident, în ciuda abilității kitailor de a-şi 
ascunde gândurile, că Shen Tai se schimbase de când 
părăsise lacul. 

Şi de ce nu? 

— Ai aflat cine a încercat să te ucidă? întrebă el. 

Îl văzu pe celălalt înţepenind, şovăind. 

— Păi ai fost acolo, zise Shen Tai prea uşuratic. Falsa 


< 584 > 


kanlină, cine altcineva? 
Era o respingere. Bytsan simţi că roşeşte de umilinţă. Se 
răsuci încercând s-o ascundă. 
QW 


Tai îşi regretă cuvintele de îndată ce le rosti. Şovăi din 
nou: era dificil. Celălalt era taguran, iar Kitaiul se afla în 
plină rebeliune. 

Trase aer în piept. Pe vremuri, lângă lac, se hotărâse să 
aibă încredere în acest om. Zise: 

— Iertare! A fost un răspuns ruşinos. Dar nu am vorbit 
cu nimeni despre asta. 

— Nu te sili să... 

— Wen Zhou, prim-ministrul l-a trimis pe asasin. Şi mă 
mai aşteptau alţii şi pe drum. Aşa cum ai zis tu că s-ar 
putea întâmpla. 

Îl văzu pe taguranul lat în umeri şi ars de soarele verii 
întorcându-se să-l privească. Nu se afla nimeni prin 
apropiere, ceea ce era bine. Tai auzi tunetul bubuind în 
depărtare. Avea să plouă. 

— Prim-ministrul Kitaiului te urăşte atât de tare? 

— Mă ura atât de tare, zise Tai. 

— Şi-acum nu te mai urăşte? 

— Acum e mort. 

Şi dacă în felul ăsta taguranii aflau ceva ce nu ştiuseră, 
asta era. Oricum urmau s-o afle şi de ce să nu fie acest 
om... ei bine, prietenul său, cel care ducea vestea? 

Bytsan îl ţintuia cu privirea. 

— Este posibil ca în Rygyal să se ştie asta, dar nu sunt 
sigur. 

— Au fost tulburări în nord-est, zise Tai. Prim-ministrul 
Wen Zhou a acceptat vina de a le fi îngăduit. 

Deocamdată ajungea atât, îşi zise el. 

— Şi a fost ucis? 

Tai făcu semn că da. 

— Deci... nu eşti în pericol? 

— Nu mai mult decât orice om în vremuri de restrişte. 

— Dar ai... ai fost cinstit de împărat? Aşa cum meritai să 
fii? 

< 585 > 


— Am fost. Îţi mulţumesc c-ai făcut posibil acest lucru. 

Era adevărat. Tai deţinea avere, o mulţime de 
proprietăţi şi acces la putere, dacă îşi dorea. Deşi 
împăratul care i le dăduse călătorea chiar acum undeva la 
sud de aici, către Marele Râu, şi nu mai domnea peste 
Kitai. 

Nu trebuia să spui tot adevărul, nu când armatele erau 
în mişcare. 

— Şi tu? întrebă el. Nu mai eşti în fortăreaţa ta. E bine 
aici? 

— În linii mari, da. Sunt la Dosmad, evident. Tatăl... tatăl 
meu e comandant aici. 

Tai îl privi. 

— Ştiai că...? 

— Par atât de prost? De-abia fusese transferat când am 
venit eu aici. 

— Şi asta nu-i bine? 

Bytsan sri Nespo clătină din cap cu un aer atât de 
sumbru, încât Tai râse. 

— Îmi pare rău, zise el. Taţii şi fiii... 

— E vina ta, zise taguranul ironic. 

Şi deodată totul între ei fu ca în acea lungă noapte de pe 
malul lacului. 

— Sunt prietenul tău, zise Tai cu o seriozitate exagerată. 
Este rolul prietenilor să accepte asemenea învinovăţiri fără 
să se plângă. 

Glumea, însă celălalt nu zâmbi. 

După o clipă, Tai adăugă: 

— Ştiu că toate astea ţi-au schimbat şi ţie viaţa. 

Celălalt încuviinţă. 

— Mulţumesc, zise Bytsan, privind norii de deasupra. 
Pot să aduc sardienii azi mai târziu sau mâine dimineaţă, 
dacă-ţi convine mai mult. 

— Mâine e foarte bine. O să fiu însoţit de şaizeci de 
kanlini. Vor purta arme, mereu poartă, dar se află aici 
numai pentru a mâna şi a păzi caii. Spune-le, te rog, 
oamenilor tăi să nu se alarmeze. 

— De ce s-ar alarma un soldat taguran la vederea unui 


< 586 > 


kitai? 

Tai zâmbi larg. 

Bytsan zâmbi şi el ca răspuns. 

— Dar o să-i anunţ. 

Taguranul şovăi din nou. Apoi întrebă: 

— Ce faci cu caii? 

Date fiind circumstanţele pe care le ştiau, era o 
întrebare bună. Tai ridică din umeri. 

— Singurul lucru de bun simţ în cele din urmă... i-am 
oferit împăratului. 

Nu trebuia să spună cărui împărat, îşi zise. Dar brusc şi-l 
imagină pe Bytsan peste câteva săptămâni, aflând adevărul 
şi înțelegând că Tai... 

— Ştiţi, nu, zise el deodată, că împăratul Taizu a abdicat 
de la Tronul Phoenixului în favoarea fiului său? 

Nu aveau de unde să ştie. Nu aici, în tot cazul. 

Bytsan rămase cu gura căscată, arătându-şi dintele 
lipsă. 

— Care fiu? întrebă el încet. 

— Cel de-al treilea. Shinzu din cea de-a Noua Dinastie 
este acum împăratul Kitaiului, fie să domnească o mie de 
ani. 

— A... a pornit vreun mesaj către Rygyal? 

— Nu ştiu. Poate. Dacă trimiţi veste cât mai iute, s-ar 
putea să afle de la tine. Totul s-a întâmplat de curând, am 
venit aici în grabă. 

Bytsan îl privi din nou fix. 

— E posibil ca acesta să fie un dar pe care mi-l faci. 

— Unul neînsemnat, cel mult. 

— Nu chiar atât de neînsemnat, dacă sunt cel care le va 
da de veste despre schimbarea lumii. 

— Poate, repetă Tai. Dacă-i aşa, mă bucur pentru tine. 

Bytsan încă îl mai privea cu atenţie. 

— Eşti mulţumit de schimbare? 

Aproape de ţintă de data asta. 

— Un om în poziţia mea sau a ta... cine suntem noi ca să 
fim fericiţi sau nefericiţi cu privire la ceea ce se petrece în 
palate? 


< 587 > 


Tai îşi dori brusc o ceaşcă de vin. 

— Dar suntem, zise Bytsan sri Nespo. Avem întotdeauna 
o părere despre aceste schimbări. 

— În cele din urmă, poate, zise Tai. 

Celălalt se uită în altă parte. 

— Deci îi vei duce sardienii noului împărat? O să îl 
slujeşti alături de ei? 

Şi în acea clipă - într-o poiană de la graniţa cu Tagurul, 
sub un cer de vară încărcat, cu tunetul răsunând înspre 
sud - tocmai când deschidea gura să răspundă, Tai înţelese 
ceva. 

Asta îi făcu inima să bată în galop, atât de bruscă şi de 
intensă fusese clipa aceea de înţelegere. 

— Nu, zise el încet, apoi repetă. Nu. N-o să-l slujesc. 

Bytsan îşi întoarse privirea spre el, aşteptând. 

— O să mă duc acasă, zise Tai. 

Apoi adăugă altceva, un gând pe care nici nu fusese 
conştient că-l nutrea până nu-şi auzi vocea rostindu-l. 

Taguranul ascultă, susţinând privirea lui Tai. După o 
clipă încuviinţă şi zise, la fel de încet, ceva în aceeaşi 
măsură de neaşteptat. 

Se înclinară unul înaintea celuilalt şi se despărţiră, până 
a doua zi, când, se conveni: Caii Celeşti din vest - darul 
Prințesei Jadului Alb - aveau să fie conduşi dincolo de 
graniţă, în Kitai. 

Q 

Privind în urmă, Tai avea să considere acea zi ca fiind 
una dintre cele care îi schimbaseră viaţa. Cărări ce se 
bifurcă, decizii luate. Uneori chiar aveai de ales, îşi spunea 
el. 

Întorcându-se călare de la întâlnirea cu Bytsan înțelese, 
din nou, că luase deja o decizie în sinea sa şi că nu avusese 
nevoie decât s-o recunoască, s-o rostească, s-o aducă pe 
lume. În timp ce călăreau se simţi învăluit de linişte. Nu se 
mai simţise aşa de când părăsise Kuala Norul, îşi dădu el 
seama. 

Dar această realizare a faptului că tot ce-şi dorea acum 
era să se ducă acasă la cele două mame ale sale, la fratele 

< 588 > 


lui mezin, la mormântul tatălui său şi acum şi la cel al lui 
Liu nu avea să fie singurul lucru ce urma să iasă la iveală 
în acea zi şi noapte petrecute la frontieră. 

Furtuna veni în după amiaza aceea. 

Aerul greu şi neclintit, tăcerea păsărilor o prevestiseră. 
Când se dezlănţui deasupra lor, cu fulgerul sfâşiind cerul 
spre sud, cu tunetul bubuind ca mânia zeilor, se aflau din 
fericire sub acoperişul hanului şi punctului de schimb aflat 
între Hsien şi graniţă. 

În vremuri de pace, şi de-acum se împliniseră douăzeci 
de ani de pace, Tagurul şi Kitaiul făceau comerţ între ele şi 
acesta era unul dintre locurile unde se întâmpla asta. 

În vreme ce ploaia duruia pe acoperiş, iar tunetul bubuia 
şi vuia, Tai bea ceaşcă după ceaşcă dintr-un vin deloc ieşit 
din comun şi se apăra cum putea de un asalt verbal. 

Wei Song era ţeapănă de furie şi îl cooptase şi pe Lu 
Chen să se alăture atacului ei, iar foarte experimentatul 
conducător al kanlinilor lui Tai, oricât de respectuoasă îi 
rămânea comportarea, nu avusese rezerve în a fi de acord 
cu ea. N 

Song era mai puţin respectuoasă. li spusese că-i un 
nătărău. Făcând ceea ce se dovedise o greşeală, el le 
mărturisise celor doi intenţiile sale. Avea să plece acasă. 
Kanlinii urmau să-i ducă împăratului caii. 

— Tai, nu poţi face una ca asta! Mai târziu, da. Sigur că 
da. Dar nu până nu i-ai dus sardienii tu personal. Pe tine 
trebuie să te vadă! 

Tocmai îi spusese pe nume, lucru pe care ea nu-l făcea 
niciodată. 

Un alt indiciu că era cu adevărat necăjită. De parcă ar fi 
avut nevoie de alte dovezi. ÎImpinse o ceaşcă de vin de-a 
lungul mesei, către ea. Femeia o ignoră. Ochii îi ardeau. 
Era foarte furioasă. 

— Sunt mişcat că o războinică kanlin se sinchiseşte atât 
de tare de alegerile stăpânului ei, zise el încercând un ton 
de glumă. 

Ea înjură. Nici asta nu făcea de obicei. Lu Chen o privi 
uluit. 


< 589 > 


— Tu nu eşti stăpânul meu! se răsti Song. Am fost 
tocmiţi de Wen Jian sau ai uitat? 

Tunetul se rostogoli din nou, însă era undeva la nord 
acum, furtuna trecea. 

— Ea a murit, zise Tai. 

Îşi dădu seama că era puţin beat. 

— Au omorât-o la Ma-wai. 

li privi pe cei doi kanlini aflaţi de cealaltă parte a mesei. 
Erau singuri în sala de ospeţe a hanului, aşezaţi pe nişte 
bănci lungi la o masă din lemn nelăcuit. Mâncaseră deja. 
Soarele era probabil la apus, dar nu-l puteai vedea. Căzuse 
o ploaie grea, însă acum părea să se mai domolească. Lui 
Tai îi părea rău de kanlinii care se întorseseră în Hsien ca 
să aducă restul trupei. Urmau să ia caii de dimineaţă şi să 
pornească spre nord. 

Şaizeci de kanlini aveau s-o facă. Nu şi Tai. 

El se ducea acasă. „Traversând un ultim pod peste râul 
Wai.” 

Se gândi un moment. 

— Stai. Dacă sunteţi angajaţi de Jian, asta înseamnă că 
nu mai sunteţi plătiţi. Nu-mi mai datoraţi nici... 

Se întrerupse pentru că Song căpătase, deodată, un aer 
nespus de ameninţător. Lu Chen ridică o mână, în semn de 
scuză. 

li făcu semn lui Chen să vorbească şi acesta spuse: 

— Nu-i adevărat, seniore. Doamna Wen Jian a oferit 
sanctuarului nostru o sumă care să-ţi asigure o gardă de 
zece kanlini timp de zece ani. 

— Ce?! Asta... asta n-are sens! 

Se simţi din nou zguduit. 

— De când trebuie ca femeile de la Curte să se poarte în 
aşa fel încât să aibă sens? zise Song cu răceală. 
Extravaganţa e ceva atât de uimitor din partea lor? Aş fi 
crezut c-ai învăţat lecţia asta până acum! 

Chiar nu-i vorbea cu respectul cuvenit. Prea mânioasă, 
îşi zise Tai. Se hotări totuşi s-o ierte. 

— Mai bea nişte vin. 

— Nu vreau vin! izbucni ea. Vreau să ai un minim bun- 


< 590 > 


simţ! Nu eşti încă membru al Curţii! Trebuie să fii mai 
prudent! 

— Nu vreau să fiu membru al Curţii, asta-i toată... asta-i 

ideea! 
_ — Ştiu! exclamă ea. Dar mai întâi du-i caii împăratului! 
Înclină-te de nouă ori şi acceptă mulţumirile sale. Abia 
apoi refuză să ocupi o poziţie la Curte fiindcă simţi nevoia 
să te duci acasă să-ţi aperi familia, ca un fiu îndatoritor ai 
cărui tată şi frate mai mare au murit. O să respecte asta. 
Trebuie să respecte asta. Poate să te facă prefect sau 
altceva şi-apoi să-ţi dea drumul. 

— Nu trebuie să facă nimic, zise Tai. 

Ceea ce era adevărat şi o ştia şi ea. 

— Dar o va face! 

— De ce? De ce s-o facă? 

Şi în ochii ei, dincolo de furie şi de ceea ce, în mod clar, 
era frică, Tai văzu o scânteie de amuzament. Song clătină 
din cap. 

— Pentru că, Tai, nu-i eşti de prea mare folos într-un 
război odată ce capătă caii tăi. 

li spusese din nou pe nume. Stătea foarte dreaptă şi-l 
privea. Lu Chen se prefăcea interesat de petele de vin de 
pe masă. 

Mânie pentru o clipă, apoi regret, apoi altceva. Tai îşi 
ridică mâinile în semn că se predă şi începu să râdă. Vinul 
era vinovat, în principal, deşi vinul te putea împinge şi 
spre mânie. Un alt tunet, îndepărtându-se. 

Song nu-i împărtăşi amuzamentul. li răspunse cu o 
căutătură mânioasă. 

— Gândeşte-te bine, zise ea. Maestre Shen, te rog să te 
gândeşti bine. 

Măcar revenise la un mod corect de a i se adresa. 

— Împăratul ştie că fratele tău era cu Wen Zhou, 
continuă ea. Asta te face suspect. 

— Ştie şi că Zhou a încercat să mă omoare. 

— Nu contează. Nu de Wen Zhou este vorba, ci de 
fratele tău, de moartea lui. De ceea ce simţi tu în privinţa 
asta. Şi a lui Jian. Ştie că ea ţi-a plătit gărzile. Pe noi. 


< 591 > 


Tai o privi fix. 

Song adăugă: 

— O să-şi aducă aminte că erai cu el pe drumul dinspre 
Xinan când le-a vorbit soldaţilor despre trecătoarea Teng 
şi a provocat cele ce s-au petrecut la Ma-wai. 

— Nu ştim că el a făcut-o! exclamă Tai. 

Privi în jur ca să se asigure că erau singuri. 

— Ba da, ştim, zise Lu Chen încet. Şi mai ştim că era în 
mod sigur ceea ce trebuia făcut. Era necesar. 

— Şi Sima Zian era de aceeaşi părere, zise Song. Dacă 
ar fi aici, ar spune-o şi pe el l-ai asculta! Shinzu avea 
nevoie de moartea lui Zhou şi ar fi putut să prevadă ce 
avea să i se întâmple lui Wen Jian după aceea şi poate şi 
reacţia tatălui său la moartea ei. Imperiul avea nevoie de 
un împărat mai tânăr care să lupte cu Roshan. Cine poate 
să nege asta? 

— Nu vreau să cred că a intenţionat să se petreacă toate 
astea, zise Tai apucându-şi ceaşca cu vin. 

Problema, adevărata problemă, era că i se părea posibil. 
Se gândise el însuşi la asta pe parcursul acelei zile teribile. 
Şi gândul nu-l părăsise de atunci. 

Îi privi pe cei doi kanlini. Trase aer în piept şi zise calm: 

— Aveţi dreptate. Dar acesta este unul dintre motivele 
pentru care nu merg în nord. Accept că spusele voastre ar 
putea fi adevărate. Accept chiar că acestea sunt soiul de 
fapte pe care oamenii le fac la o Curte, la putere, dacă vor 
să conducă imperiul, mai ales în vreme de război. Dar 
este... nu accept ca viaţa mea să fie aşa. 

— Ştiu asta, zise Song mai calmă. Dar dacă vrei să te 
retragi, să rămâi în siguranţă şi nu suspectat, trebuie mai 
întâi să-i aduci caii şi să fii văzut înclinându-te dinaintea lui 
şi purtând inelul pe care ţi l-a dat. Împăratul trebuie să 
vadă că nu te ascunzi de el. Să te audă cerându-i să-ţi dea 
drumul. Să decidă că are încredere în tine. 

— Are dreptate, seniore, zise Lu Chen. 

— Maestrul Sima ar fi de acord cu mine, repetă Song. 

Tai o privi încruntat. 

— Maestrul Sima n-a ocupat în viaţa lui o poziţie la... 


< 592 > 


— Ştiu, îl întrerupse ea, cu blândeţe de data asta. Dar 
tot ar fi de acord cu mine. Shen Tai, condu-ţi caii către 
nord, apoi, drept răsplată, roagă-l să te lase să mergi 
acasă. 

— Şi dacă refuză? 

Femeia îşi muşcă buza. Deodată păru din nou tânără. 

— Nu ştiu. Dar ştiu că am dreptate, zise ea sfidătoare. 

Q 


Ceruse o masă de scris, cerneală şi hârtie, pensule şi 
lămpi care să-i lumineze camera. 

Furtuna trecuse. Fereastra lui dădea spre sud, ceea ce 
însemna noroc. Ocupa cea mai bună cameră, la capătul 
lungului culoar de la etaj. Dăduse obloanele în lături. Aerul 
era dulce şi plăcut, furtuna împrăştiase fierbințeala. Tai 
auzi apa picurând de pe streşinile ieşite în afară. Când se 
apucă să scrie, soarele aproape apusese. 

Era o scrisoare dificilă. Începu cu o formulă de salut 
impecabil de protocolară, amintindu-şi tot ce învățase 
despre asta când studia pentru examene. Cea dintâi 
scrisoare către noul împărat, explicându-i de ce nu se 
întorcea aşa cum i se poruncise. Pentru că mica lui gardă 
kanlină nu era singura persoană încăpăţânată din acest 
han. 

Folosi toate titlurile imperiale pe care şi le aminti. Făcu 
uz de caligrafia lui cea mai îngrijită. Această scrisoare îi 
putea hotărî viaţa. 

Din această cauză, o invocă pe Li-Mei, mulţumind 
familiei imperiale, Dinastiei a Noua, pentru marea onoare 
pe care i-o făcuseră unicei fiice a tatălui său. Desigur, 
exprimându-şi recunoştinţa reamintea totodată că familia 
Shen era legată de această dinastie şi putea fi considerată 
loială. Nu-l pomeni pe fratele său. Liu murise în mod 
onorabil, cu curaj, dar era mai înţelept să nu amintească 
de vreo legătură cu Wen Zhou. Sugeră, la fel de vag, că 
mama şi multiubita concubină a tatălui său locuiau 
singure, având alături de ele numai un fiu mai mic aflat în 
plin proces de maturizare şi că fuseseră în această situaţie 
de multă vreme. Sublinie că el însuşi nu văzuse piatra 

< 593 > 


funerară a onorabilului său tată şi inscripţia de pe ea. Nu 
avusese ocazia să îngenuncheze dinaintea ei sau să aducă 
libaţii în memoria strămoşilor. Fusese la Kuala Nor. Caii 
sardieni îi parveneau împăratului mulţumită acestui fapt, îi 
parveniseră deja dacă Shinzu citea scrisoarea. 

Toţi Caii Celeşti cu excepţia a zece dintre ei (păstrase 
zece fiindcă avea oameni pe care trebuia să-i cinstească şi 
să-i răsplătească pentru ajutorul lor) îi erau cu umilinţă 
oferiţi de Shen Tai măritului împărat Shinzu, pentru a-i 
folosi aşa cum considerau potrivit Fiul Cerului şi sfătuitorii 
săi. Era un prilej de mare mândrie pentru Shen Tai, fiu al 
lui Shen Gao şi cel mai nevrednic dintre servitorii 
gloriosului împărat, să poată fi astfel de folos Kitaiului. În 
acest loc din scrisoare folosi toate funcţiile şi titlurile 
deţinute de tatăl său. 

Scrise şi despre propriul devotament faţă de a Noua 
Dinastie şi faţă de împărat, mai ales că acela care ocupa 
acum Tronul Phoenixului (şi care avea să se ridice asemeni 
phoenixului din cenuşa războiului!) îl ajutase el însuşi pe 
Tai, binevoind să intervină într-o zi, la Ma-wai, şi încă o 
dată la palat împotriva planurilor criminale ale unui bărbat 
al cărui nume nedemn Tai refuza să-l scrie. 

Se gândise o vreme la partea asta în timp ce afară se 
înnopta, dar era bine, în mod sigur, să sublinieze că Wen 
Zhou dorise moartea lui Tai. 

Şovăi din nou, sorbind din vin, recitind ceea ce scrisese, 
apoi pomeni despre inelele pe care slăvitul şi ilustrul 
împărat şi fostul împărat, fie ca zeii din cele nouă ceruri 
să-i apere şi să le dea pace, le oferiseră nedemnului, dar 
devotatului Shen Tai cu propriile lor mâini. 

Examina acest paragraf întrebându-se dacă nu putea fi 
cumva interpretat ca sugerând că tatăl, şi nu fiul, ar fi 
trebuit să se afle pe tron, când auzi uşa camerei 
deschizându-se. 

Nu se întoarse, ci rămase pe saltea în faţa măsuţei de 
scris, cu faţa spre fereastra deschisă. Adia vântul şi 
răsăriseră stelele, dar cele trei lămpi luminau încăperea 
prea tare pentru ca acestea să se vadă limpede. 


< 594 > 


— Dacă voia cineva să te omoare, ai fi deja mort, zise ea. 

Tai puse pensula jos. 

— Ăsta a fost unul dintre cele dintâi lucruri pe care mi 
le-ai spus la Poarta de Fier. 

— Mi-aduc aminte, zise ea. De unde ai ştiut că sunt eu? 

Bărbatul clătină din cap cu nerăbdare, privind pe 
fereastră. 

— Cine altcineva să fie? 

— Serios? Nu un asasin din Tagur? Încercând în ultima 
clipă să împiedice caii să treacă graniţa? 

— Am gărzi kanline, zise Tai. N-ar fi ajuns în apropierea 
camerei mele. 'Ţi-am recunoscut paşii, Song. Ţi-i ştiu de- 
acum. 

— O, zise ea. 

— Credeam că de data asta am zăvorât uşa. 

— Ai zăvorât-o. Dar ăsta e un han vechi. Lemnăria joacă, 
este prea mult spaţiu între uşă şi perete. Poţi ridica 
zăvorul cu o sabie. 

El privea în continuare pe fereastră. 

— N-ar fi trebuit s-aud asta? 

— Probabil, zise ea, deşi cineva bine antrenat poate s-o 
facă în tăcere. De aceea ai nevoie de gărzi. 

Tai era obosit însă, în egală măsură, amuzat. 

— Serios? De ce şi-ar bate un asasin capul cu mine? S-ar 
părea că la vreme de război nu-s de folos nimănui. 

Femeia tăcu un moment. 

— Eram furioasă. Nu vorbeam serios. 

— Dar e adevărat. Odată ce împăratul capătă caii. 

— Nu... nu cred că-i adevărat. Incercam să fiu 
convingătoare. 

Paşii ei, înaintând prin cameră. 

O clipă mai târziu una dintre lămpi fu stinsă. Cea aflată 
mai aproape de el, care îi luminase măsuţa de scris. Şi 
pentru că Song venise mai aproape, Tai simţi o adiere de 
parfum. Ea nu folosea niciodată parfum. 

Se întoarse. 

Ea se apropiase deja de cea de-a doua lampă. Se aplecă 
şi suflă şi în aceasta, lăsând-o numai pe cea de lângă pat. 


< 595 > 


Se răsuci spre el. 

— Încă mai încerc să fiu convingătoare, zise Wei Song şi 
lăsă tunica să-i alunece de pe umeri pe podea. 

Tai se ridică repede. Privi o clipă în altă parte, apoi ochii 
îi fură atraşi din nou către ea. Silueta ei zveltă. Într-o parte 
avea o tăietură lungă, superficială, de-a curmezişul 
coastelor. El ştia cum anume căpătase rana aceea. 

— Te rog să-mi ierţi timiditatea în privinţa luminii, 
murmură ea. 

— Timiditate? reuşi să spună Tai. 

Unica lampă aflată alături de ea îi lumina un sân mai 
mult decât pe celălalt şi partea stângă a feţei. Lent, femeia 
îşi ridică ambele braţe şi începu să-şi desfacă părul. 

— Song, ce... asta-i ca să mă convingi să merg în nord? 
Nu trebuie să... 

— Nu de asta, zise ea cu braţele ridicate, expunându-şi 
trupul privirii lui. N-a fost adevărată partea cu 
persuasiunea. Dar părea o replică deşteaptă. Una ca în 
districtul plăcerilor? Sunt deştepte fetele de-acolo, ştiu. Şi 
frumoase. 

Puse un ac lung de păr pe masa de lângă pat, apoi 
desprinse şi puse jos un altul, mişcându-se încet, cu lumina 
căzându-i pe trup. 

— Este de rămas-bun, zise ea. S-ar putea să nu ne mai 
vedem niciodată, dacă nu vii în nord. 

Tai era fascinat de mişcările ei. Song ucisese pentru el, 
o văzuse făcând-o într-o grădină din Chenyao. Acum era 
desculţă şi nu purta decât pantalonii veşmântului de kanlin 
şi nimic de la brâu în sus. 

Ultimul ac de păr se desprinse şi ea îşi scutură pletele. 

— De rămas-bun? zise Tai. Ai fost angajată pentru zece 
ani! Eşti a mea până atunci. 

Incerca să fie ironic. 

— Numai dacă trăim, zise ea. 

Se uită în altă parte şi el o văzu muşcându-şi buza. 

— Vreau să fiu a ta, zise ea. 

— Ce spui? 

Femeia îl privi din nou şi nu răspunse. Însă ochii ei 


< 596 > 


depărtaţi erau aţintiţi într-ai lui, neşovăitori, şi el se gândi 
din nou cât de curajoasă era. 

Şi apoi, pentru a doua oară în acea zi, Tai îşi dădu seama 
că în el ceva se petrecuse deja, poate chiar cu câtva timp 
în urmă, şi că acum, în această clipă de după furtună, în 
lumina unei lămpi, nu făcea decât să ia act de asta. Clătină 
din cap uluit. 

— Pot să plec, zise kanlina, şi să dispar până dimineaţă, 
să mă duc după cai. 

— Nu. Trebuie să fiu de faţă, îţi aminteşti? zise Tai. 

Trase aer în piept. 

— Nu vreau să pleci, Song. 

Ea părea tânără, micuță, aproape insuportabil de 
vulnerabilă. 

El zise cu vocea răguşită: 

— Nu vreau să mai pleci niciodată. 

Brusc, ea îşi mută din nou privirea. O văzu trăgând aer 
în piept de data asta şi eliberându-l lent. Apoi zise: 

— Vorbeşti serios? Nu e pentru că am fost atât de... 
pentru că am făcut asta? 

— Song, am mai văzut femei dezbrăcate. 

Ea îşi ridică ochii spre el. 

— Ştiu. Şi eu sunt slabă şi am rana asta recentă care o 
să-mi lase o nouă cicatrice. Şi mai am una pe picior şi ştiu 
că nu sunt suficient de respectuoasă şi... 

Nu era deloc departe. El înaintă şi îşi puse cu blândeţe 
palma pe gura ei. Apoi şi-o îndepărtă şi o sărută, tot cu 
blândeţe de această primă dată. Apoi din nou, cu totul 
altfel. 

O privi în unica lumină care mai ardea. Cu ochii într-ai 
lui, femeia spuse: 

— Sunt cam neexperimentată în domeniul ăsta. 

Q 


Ceva mai târziu. Piciorul ei stâng de-a latul trupului lui 
în timp ce zăceau în pat, capul ei pe umărul lui, părul 
răsfirat. Lampa fusese stinsă cu ceva timp în urmă. Ploaia 
încetase să mai picure din streşini. Vedeau razele lunii şi 
auzeau cântecul unei păsări nocturne. 

< 597 > 


— Neexperimentată? zise Tai. 

Mai mult îi simţi decât îi văzu zâmbetul. 

— Mi s-a spus că bărbaţilor le place să audă asta de la o 
femeie. Că îi face să se simtă puternici. 

— Serios? 

— Aşa mi s-a spus. 

Una dintre mâinile ei se juca pe pieptul lui, alunecând 
către pântece şi înapoi. 

— Ai fost pe Muntele Toba de Piatră, Tai. Ar trebui să-ţi 
aminteşti ce se petrece acolo noaptea. Sau niciuna dintre 
femei n-a...? 

— Cred că n-o să răspund la întrebarea asta. 

— Nu încă, poate, murmură ea. 

Luna aşternea o cărare de lumină pe podeaua încăperii. 

— Se pare că mereu intri peste mine în cameră, zise el. 

— Odată te-am salvat de o femeie-vulpe, îţi aminteşti? 

— Nu era o femeie-vulpe. 

— Era o capcană. Una tare drăgălaşă. 

— Tare drăgălaşă, se arătă el de acord. 

Ea pufni. 

— Chiar dacă nu era o daiji, Sima Zian şi cu mine am 
căzut de acord că nu erai în stare să-i rezişti în noaptea 
aia, şi să te culci cu fata guvernatorului te-ar fi pus într-o 
poziţie foarte delicată. 

— Înţeleg, zise Tai prudent. Tu şi poetul aţi căzut de 
acord în privinţa asta? 

— Da. Desigur, ei te voiau într-o poziţie delicată. Xu 
Bihai voia caii. 

— Nu crezi că e posibil ca ea să se fi îndrăgostit pur şi 
simplu de mine? 

— Presupun că era o posibilitate, zise Song. 

Tonul ei sugera contrariul. 

— Era foarte drăguță, zise Tai. 

Song nu zise nimic. 

— Dar şi tu eşti, adăugă el. 

— Ah. Asta sigur o să mă facă să mă îndrăgostesc. Ea 
râse din nou. Dacă ai fi intrat în camera mea cât eram pe 
drum, te-aş fi atacat. 


< 598 > 


— Asta cred. 

— Acum n-aş mai face-o, zise ea cu o falsă căinţă. 

Venise rândul lui să râdă. 

— Mă bucur s-o aud. 

După o clipă, adăugă: 

— Eu te-am dorit din prima noapte, la Poarta de Fier, 
când ai intrat în camera mea. 

— Ştiu, zise Song. 

O simţi ridicând din umeri. Cunoştea de-acum acest 
gest. 

— Nu mă simt flatată. Fuseseşi singur timp de doi ani. 
Orice femeie... 

— Nu. Pe tine. Cred că te-am dorit de când ai apărut în 
curte. 

— Cu părul desfăcut, zise ea. Bărbaţii sunt tare 
previzibili. 

— Aşa suntem? Aşa sunt? 

Tăcere. 

— Tu nu chiar. 

Ascultară păsările de afară. 

— O să merg în nord, zise el. 

Ea clătină cu hotărâre din cap. 

— Nu. Ai luat deja decizia, Tai, şi aduce ghinion să 
începi o călătorie după asta. Termină scrisoarea. O s-o 
luăm cu noi. Ne-am hotărât că sora ta şi faptul că Zhou a 
încercat să te ucidă te vor ţine în siguranţă. Asta şi caii. 

— Aţi stabilit voi asta? 

— Da, eu şi Lu Chen. 

— Şi dacă eu decid... 

— Tai, tu deja te-ai decis. A fost o alegere onorabilă. 
Numai că eu mă temeam. 

— Şi acum o să mă tem eu pentru tine. E război şi ai un 
drum lung de mers. 

Ea râse uşor. 

— Sunt un războinic kanlin, călărind alături de alţi 
şaizeci. Asta este o teamă pe care ar fi înţelept să n-o ai. 

— De când este teama înţeleaptă? 

Mâna ei se oprise din mângâieri, odihnindu-se pe pieptul 


< 599 > 


lui. 

— Şi după aceea? întrebă el. După ce ajungeţi la 
împărat? 

Femeia şovăi. 

— Mai e un lucru pe care trebuie să-l fac. 

Tai stătu întins, amintindu-şi: „Dorim să-i ucidem pe doi 
dintre ei mai târziu.” 

O strânse de braţ. 

— Song, dacă îi ucizi pe aceia doi şi dacă cineva face 
legătura cu mine... 

— Ştiu, murmură ea. Nu despre asta-i vorba. Cei doi din 
Armata a Doua sunt probabil deja morţi. Ne-au făcut de 
ruşine şi cei din sanctuarul nostru n-o vor permite. Cred că 
împăratul ştie asta. Nu cred că va fi nemulţumit. Nu la asta 
mă refer. 

— Atunci la ce...? 

— Trebuie să cer permisiunea de a mă retrage din 
rândul kanlinilor. Trebuie să fac asta la propriul meu 
sanctuar. 

El nu spuse nimic. Era profund mişcat. 

Ea îi înţelese greşit tăcerea. 

— Nu cer nimic, Tai. Dacă e vorba numai despre noaptea 
asta, o să... 

Bărbatul îşi puse din nou palma pe gura ei. 

— Trebuie să te întorci, Song. Am nevoie de tine ca să 
mă înveţi un alt fel de a trăi. 

— N-am fost niciodată altceva decât kanlin, zise ea când 
el îşi îndepărtă mâna. 

— N-am putea să ne învăţăm unul pe altul? 

O simţi încuviinţând din cap. 

— Însă nu cred că lumea te va lăsa să stai pentru tot 
restul zilelor pe malul pârâului tău. 

— Poate că nu. Dar nu vreau să mă înghită zgomotul şi 
praful. Să devin ce a devenit Liu. În Ta-Ming. 

— Dacă reuşesc să recupereze Ta-Mingul. 

— Da. 

— Crezi... crezi c-o să reuşească? 

Tai stătu întins în întuneric, gândindu-se. 


< 600 > 


— Da. S-ar putea să dureze, însă noul împărat e mai 
înţelept decât Roshan şi cred că Roshan va muri în curând. 
Acesta nu este sfârşitul celei de-a Noua Dinastii. 

— Lucrurile se vor schimba. 

El îşi trecu o mână prin părul ei: posibilitatea de a o face 
era un dar de neimaginat. 

— Asta e o schimbare, Song. 

— Înţeleg. Mă preferi aşa? Supusă şi umilă? 

Mâna ei începu să se mişte din nou. 

— Supusă? Aşa cum erai neexperimentată mai înainte? 

— Mai am multe de învăţat, ştiu bine, murmură ea. Ştiu 
asta. 

Apoi îşi săltă capul de pe umărul lui şi alunecă în jos, 
către locul unde se afla mâna ei. 

Ceva mai târziu, Tai reuşi să spună, cu ceva efort: 

— Asta ai învăţat pe Muntele Toba de Piatră? 

— Nu, zise ea mai din josul patului. 

Apoi, cu un ton cu totul diferit, adăugă: 

— Dar nu-s o concubină, Tai. 

— Nici vorbă, murmură el. 

O simţi ridicând capul. 

— Ce înseamnă asta? Că îmi lipsesc talentele cu care 
eşti tu obişnuit? 

— Ar fi posibil să le dobândeşti, zise el pe un ton 
judicios. Cu efort şi cu timpul... 

Tai scoase un sunet ascuţit, sugrumat. 

— N-am auzit ce-ai zis, şopti Song cu drăgălăşenie. 

El făcu un efort să-şi revină. 

— O, Song. O să supraviețuiesc oare unei vieţi alături de 
tine? 

— Nu văd de ce nu, dacă eşti mai atent ce spui, zise 
femeia pe un ton meditativ. Dar nu sunt concubina 
nimănui, Shen Tai. _ 

— Am zis că ştiu asta, protestă el. Înainte să mă muşti. 

Îşi drese glasul. Se simţea uimitor de sigur pe sine. 
Sigur pe lume sau pe această mică parte din ea. 

Zise: 

— Ar fi o mare onoare, doamnă Wei Song, dacă înainte 


< 601 > 


să porneşti spre nord cu caii mei mi s-ar permite să cunosc 
numele tatălui şi al mamei tale şi adresa lor, pentru ca 
mama mea să poată coresponda cu ei despre posibilităţile 
de viitor. 

Ea nu se mai mişca. El intui că-şi muşca buza de jos. 

— Servitoarea ta va fi mulţumită dacă onorabila ta 
mamă ar dori să iniţieze o asemenea corespondenţă, spuse 
ea. 

Formalitate care, dat fiind unde se afla ea acum şi ce 
anume reîncepuse să facă, era remarcabilă. 

Tai se întinse şi o trase către el (era atât de mică), o 
întinse pe spate şi trecu deasupra ei. La scurt timp după 
asta, femeia începu să scoată mici exclamaţii, apoi unele 
mai intense, apoi, după un timp, în vreme ce păsările încă 
mai cântau afară, ea zise, între un geamăt şi un țipăt: 

— Ai învăţat asta în Districtul de Nord? 

— Da, spuse el. 

— Bine. Îmi place. 

Şi, răsucindu-şi trupul aşa cum o văzuse făcând atunci 
când escaladase un zid în Chenyao sau când înfruntase 
asasinii singură, înarmată cu două săbii, ea ajunse din nou 
deasupra lui. Gura ei o găsi pe a lui şi făcu ceva cu dinţii, 
şi-atunci Tai îşi dădu brusc seama că nu femeia-vulpe 
fusese cea pe care o visase atât de intens în acele nopţi pe 
drumul dinspre Chenyao. Fusese Song. 

Lumea era un loc straniu. 

În el se aprindea o lumină, vie ca prima floare ieşită din 
zăpadă, o senzaţie că toate acestea erau nemeritate, că nu 
era demn de un asemenea dar. 

În sinea lui mai simţea încă - deşi nu voia să-şi întoarcă 
privirea spre trecut - că îşi ia un rămas-bun dureros, 
adresat unor ochi verzi, muzicii şi curajului ei. 

În mod sigur ţi se permitea să-ţi aminteşti aceste lucruri. 
Ar fi fost o greşeală să nu ţi le aminteşti, îşi zise Tai. 

Cărări ce se bifurcă. Succesiunea zilelor, a anotimpurilor 
şi a anilor. Viaţa îţi oferea uneori iubire şi adesea 
supărare. Prieteni adevăraţi, dacă erai foarte norocos. 
Uneori izbucnea războiul. 


< 602 > 


Făceai ce puteai ca să-ţi afli propria pace, înainte să 
treci pe tărâmul nopţii lăsând lumea în urmă, aşa cum 
făceau toţi oamenii, pentru a fi uitat sau rememorat, după 
cum o voiau timpul şi dragostea. 


< 603 > 


EPILOG 


Cel de-al doilea fiu al generalului Shen Gao traversă un 
pod peste râul Wai şi ajunse acasă în aceeaşi zi în care An 
Li, cunoscut ca Roshan, muri în staţiunea cu ape termale 
de la Ma-wai, nu departe de Xinan. 

Roshan, despre care se ştia că nu se simţea bine, nu 
muri de boala zahărului. Fu ucis de un servitor în timp ce 
se odihnea după ce se scăldase în apele vindecătoare. 
Servitorului i se poruncise să facă asta şi primise o armă 
din partea fiului cel mare al lui An Li. An Rong dezaproba 
anumite politici ale tatălui său şi nu era răbdător din fire. 

Servitorul fu executat. De dragul unei recompense, unii 
oameni acceptă să comită crime violente. Răsplata însă nu 
soseşte întotdeauna. 

Mult mai departe în nord, în aceeaşi zi, la ora cenuşie de 
dinaintea răsăritului, Tarduk, fiul şi moştenitorul Marelui 
Han al neamului bogu, fu ucis de un lup în propria iurtă. 

Niciun câine nu lătrase, niciunul nu anunţase în vreun 
fel că ar fi pătruns un lup în tabăra unde se aflau 
moştenitorul şi însoțitorii săi, plecaţi la vânătoare. Tarduk 
apucase să strige înainte să-i fie sfâşiată beregata. Fugind 
prin ceața ce se împrăştia, lupul fusese lovit de cel puţin 
două săgeți. 

Dar niciun câine nu pornise în urmărirea lui. 

Coincidenţele de acest soi - evenimente care se petrec 
în acelaşi timp atât de departe unele de altele - sunt 
arareori percepute de cei care trăiesc (sau mor) pe 
parcursul respectivelor momente şi zile. Numai un istoric 
răbdător şi cu acces la însemnări are şansa să descopere 
asemenea legături, parcurgând încet texte păstrate din 
vremea unor dinastii şi vremuri trecute. Ar putea să simtă 
o plăcere intelectuală sau să cadă pe gânduri examinându- 
le. 

Coincidenţele descoperite nu înseamnă întotdeauna 
ceva.  Suprapunerea acestor momente nu schimbă 
neapărat cursul istoriei şi nu aruncă o lumină asupra 


< 604 > 


trecutului şi a motivelor pentru care oamenii au făcut ceea 
ce au făcut. 

Opinia predominantă printre istorici era că ar merita să 
subliniezi asemenea conexiuni din trecut numai dacă s-ar fi 
putut demonstra că evenimentele izvorâseră dintr-un 
impuls comun sau că o personalitate importantă ar fi aflat 
ce se petrecuse altundeva într-un moment anume. 

Unii susțineau altceva. După părerea lor, trecutul era un 
sul pe care, derulându-l, înţelepţii puteau descifra evoluţia 
unor tipare complicate, create de timp, soartă şi zei, iar 
aceste tipare se puteau repeta. 

Totuşi, până şi cei care împărtăşeau această opinie ar fi 
căzut de acord că Shen Tai - fiul generalului Shen Gao, 
care se întorsese acasă - nu era suficient de important în 
aceste dintâi zile ale rebeliunii lui An Li pentru ca 
mişcările lui să facă parte dintr-un model de vreo oarecare 
importanţă. 

Numai un povestitor, nu un adevărat savant - cineva 
depănând o poveste la palat sau la piaţă - ar fi remarcat 
aceste coincidenţe şi le-ar fi considerat demne de relatat, 
iar povestitorii nu erau nici ei importanţi. Asupra acestui 
lucru mandarinii istorici puteau cădea cu siguranţă de 
acord. 

În momentul acela, Shen Tai nici nu-şi dăduse 
examenele! Nu avea un statut oficial, de fapt, deşi orice 
cronicar onest trebuia să-i acorde preţuire pentru curajul 
dovedit la Kuala Nor şi pentru rolul pe care caii săi 
sardieni îl jucaseră în cele din urmă. 

Q 


Mama sa şi cea de-a Doua Mamă se aflau în Hangdu, 
oraşul-prefectură. Luaseră cu ele o căruță ca să cumpere 
provizii, îl informă pe Tai intendentul casei. Intendentul se 
tot înclina în faţa lui şi îi zâmbea în timp ce vorbea. Ai fi 
putut spune că strălucea de bucurie, îşi zise Tai. 

Da, zise intendentul, fiul cel mic, Chao, le însoțea în 
Hangdu, alături de câţiva servitori mai solizi, înarmaţi cu 
pari zdraveni. 

Nu, în târguşorul lor nu apăruseră încă probleme 

< 605 > 


serioase, însă era întotdeauna mai bine să fii prudent, nu, 
domnule? 

Da, se arătase Tai de acord. 

Intendentul şi servitorii care se adunaseră în jurul lui în 
curtea care în curând deveni neîncăpătoare erau în mod 
evident mişcaţi de întoarcerea celui de-al doilea fiu. Tai se 
simţea şi el la fel. Scârţâitul porţii era un sunet care l-ar fi 
putut face să izbucnească în plâns, dacă nu era atent. 

Paulowniile ce umbreau aleea încă mai aveau toate 
frunzele. Toamna nu se instalase pe deplin. Piersicile şi 
prunele fuseseră culese toate, fu informat. Familia se 
ocupa de asta cu mare atenţie în acest an. Doamna şi cea 
de-a Doua Doamnă supravegheau conservarea fructelor 
peste iarnă, luând în calcul o posibilă lipsă a hranei. 

Tai îşi reaminti că trebuia să meargă şi el la Hangdu. Un 
om pe nume Pang, cu un singur picior. Căruia i se datorau 
bani pentru că supraveghea un depozit secret de grâne. 
Liu îi spusese asta. 

Probabil că Liu era deja înmormântat aici. 

Străbătu curtea către grădină, ducând vin într-o cupă 
din agat. Trecu pe lângă lacul unde petrecuse atâta timp 
alături de tatăl său, privindu-l pe Shen Gao cum le aruncă 
pâine peştilor aurii. Peştii erau mari şi lenți. Banca de 
piatră era încă acolo. Sigur că era. De ce să se schimbe 
asemenea lucruri numai pentru că un om fusese plecat? 
Doi ani însemnau oare un timp chiar atât de îndelungat? 

Pentru oameni, da. În doi ani lumea se putea schimba. 
Pentru pietre, pentru copacii care îmbrăcau frunze noi 
primăvara şi le lepădau toamna, doi ani erau neimportanțţi. 
O piatră aruncată în lac face unde, apoi undele dispar şi nu 
mai rămâne nimic. 

Când cei iubiţi dispar, rămân amintiri. 

Tai străbătu livada şi ajunse pe bucata de teren mai 
ridicat unde se aflau mormintele, nu departe de locul în 
care pârâul lor curgea spre sud pentru a întâlni râul Wai şi 
a se pierde în acesta. 

Apăruse o nouă movilă, pentru Liu. Fără piatră deasupra 
ei deocamdată, fără o inscripţie cumpănită şi cioplită în 


< 606 > 


piatră. Acestea aveau să vină după trecerea unui an. Un an 
nu însemna mare lucru pentru copaci sau pentru soarele 
aflat pe drumul său circular. Dar cine ştie ce le putea 
aduce un an bărbaţilor şi femeilor de pe pământul iubit de 
zei? 

Tai nu ştia. El nu avea darul previziunii. Nu era şaman, 
se gândi el brusc. Tresări, întrebându-se de unde îi venise 
acea imagine. 

Se opri în faţa mormântului tatălui său. Era pace. 
Clipocitul pârâului, păsările cântând, vântul prin frunziş. 
Copacii umbreau locul unde odihnea şi avea să odihnească 
familia sa, unde, într-o zi, şi el urma să doarmă. 

Puse jos cupa şi îngenunche. Îşi înclină capul, atingând 
iarba verde de lângă mormânt. Făcu asta de trei ori. Se 
ridică recuperând cupa şi turnă libaţia pe pământ, în 
cinstea tatălui său. 

Abia apoi citi cuvintele pe care mamele sale (sau poate 
fratele său, Chao, care nu mai era chiar atât de mic) le 
puseseră acolo. 

Nu era, chiar nu era o coincidenţă atât de mare că 
aleseseră versuri de Sima Zian. Nemuritorul Surghiunit 
era cel mai mare poet al vremii lor. Desigur că se 
gândiseră la cuvintele lui când aleseseră inscripţia. Dar 
chiar şi aşa... 

Tai citi: 


Când alegi un arc, alege unul puternic. 

Când tragi o săgeată, trage până departe. 

Ca să prinzi duşmanul, prinde-i conducătorul, 
Dar în sinea ta să ştii întotdeauna 

Că purtăm război ca să aducem pacea. 


Uneori, îşi zise Tai, simţeai prea multe lucruri deodată. 
Nici nu ştiai de unde să începi să le pui în ordine, să faci 
mai mult decât să-ţi constaţi preaplinul inimii. 

— Sunt bine alese, nu? zise cineva din spatele lui. 

Preaplinul inimii. 

Se răsuci. 


< 607 > 


— Chao a ales inscripţia. Sunt mândră de el, zise sora 
sa. 

Preaplinul se putea revărsa ca un râu primăvara. 
Văzând-o, auzind vocea atât de familiară, Tai izbucni în 
plâns. 

Li-Mei înaintă. 

— Frate, nu, altfel o să plâng şi eu! 

Plângea şi ea deja, observă el. Rămas fără cuvinte, o 
trase la pieptul său. Era îmbrăcată în robe de kanlin, lucru 
pe care el nu-l putea pricepe, la fel cum nu putea pricepe 
cum de era acolo ca s-o ţină în braţe. 

Li-Mei îşi puse capul pe pieptul lui, îl cuprinse cu braţele 
şi stătură astfel lângă mormântul şi piatra funerară a 
tatălui lor. 

axă 


Purta negrul kanlinilor din precauţie. Călătorise aşa. Era 
prea devreme ca să-şi facă prezenţa cunoscută şi altora. 
Familia şi servitorii gospodăriei ştiau, dar în sat se aflase 
doar că nişte kanlini veniseră din est pe proprietatea 
familiei Shen şi că apoi sosiseră alţii, purtând trupul Fiului 
Mai Mare pentru înmormântare şi că unul dintre 
războinici, o femeie, rămăsese în urmă pe post de gardă. 

Acum mai erau prezenţi alţi trei kanlini, veniţi cu Tai de 
la frontieră. 

— Mi-ai salvat viaţa, zise Li-Mei. 

Primele cuvinte după ce se mutaseră pe banca de piatră 
de lângă pârâu (locul preferat al lui Shen Gao) şezând unul 
lângă altul. 

Ea îi povestise tot şi, ascultând-o, Tai se simţise copleşit 
de uimire faţă de felul în care fusese gândită lumea. 

— M-a pus să-mi las amprenta pe un cal pictat pe 
peretele unei peşteri, zise ea. Şi, Tai, am ucis un om acolo. 
Meshag e pe jumătate lup, dar a făcut ce a făcut datorită 
ţie. 

(Şi din aceeaşi dimineaţă, ceva mai devreme, el nu mai 
era pe jumătate lup.) 

Apoi, spre sfârşit: 

— Am vrut să rămân pe Muntele Toba de Piatră, dar m- 

< 608 > 


au refuzat din acelaşi motiv din care au zis că te-au refuzat 
şi pe tine. 

— N-am fost refuzat, am plecat eu! 

Ea râse tare. Sunetul râsului ei aici, acasă, vindecă o 
rană a lumii. 

— Li-Mei, mi-am ales o femeie, zise Tai. O soţie. 

— Ce? Ce? Unde este? 

— Îi duce împăratului caii mei. 

— Nu înţeleg... 

— E kanlină. Îi duce spre nord, laolaltă cu alte şaizeci de 
gărzi. 

— Spre nord? Cu toate câte se-ntâmplă? Şi tu i-ai dat 
voie? 

Tai clătină din cap ruşinat. 

— Ăsta nu-i cel mai potrivit mod de a descrie lucrurile. 
Când o s-o cunoşti, o să înţelegi. Li-Mei, ea e... s-ar putea 
să fie pe măsura ta. 

Sora lui pufni dispreţuitor într-un fel pe care el îl 
cunoştea prea bine. Apoi zâmbi. 

— Dar pe măsura ta este? 

— Este, zise el. Ascultă şi o să-ţi spun şi eu o poveste. 

Începu de la Kuala Nor. În timp ce vorbea, soarele 
traversă cerul, ascunzându-se şi ieşind de după norii albi. 
Un servitor incapabil să se oprească din zâmbit veni şi zise 
că mamele sale şi fratele mai mic se întorseseră din 
Hangdu. Tai se ridică şi se duse să-i întâmpine în curtea 
principală, unde îngenunche, se ridică şi i se ură bun venit 
acasă. 

axă 


Privind puţin mai retrasă, fiindcă avusese deja parte de 
momentele ei cu el şi de propria ei primire acasă, Li-Mei 
constată cu enervare că plânge din nou. 

Tai i-a spus deja că intenţionează să stea aici, să nu se 
alăture noului împărat. Înţelege asta, desigur: în Kitai 
există o lungă tradiţie, începând chiar de la însuşi 
Maestrul Cho, ca un bărbat puternic să se străduiască să 
echilibreze dorinţa de a servi, de a fi parte din Curte, de a 
fi „în curent” cu înclinația opusă, către linişte, râuri, munţi 

< 609 > 


şi contemplaţie, departe de haosul palatului. 

Ştie asta, îşi înţelege fratele şi îşi dă seama că, în parte, 
ceea ce simte Tai are de-a face cu Liu. 

Dar are senzaţia - încă din prima zi în care el a sosit 
acasă - că propriile ei nevoi o împing în direcţia opusă. 
Imperiul este mult mai larg decât această proprietate 
liniştită de pe malul pârâului. A fost şi dincolo de graniţe 
de-acum. Şi se simte prea flămândă de cunoaştere, dar şi 
de agitația şi strălucirea lumii. 

Cu timpul, îşi spune Li-Mei. Nu se grăbeşte. 

Sunt paşi şi etape care trebuie urmate, capcane care 
trebuie evitate. Însă omul care este împărat acum, 
Gloriosul şi Măritul Shinzu, şi-a plimbat cândva o mână de- 
a lungul spatelui ei în timp ce urmărea un dans în palatul 
Ta-Ming. Se întreabă dacă el îşi aminteşte. Dacă poate fi 
făcut să-şi amintească. 

Priveşte în jur şi vede servitorii plângând şi zâmbind şi, 
pe neaşteptate, îşi aminteşte de un alt dans: aceasta este 
curtea unde a încercat odată, când era copilă, să dea un 
spectacol pentru tatăl ei şi a căzut într-o grămadă de 
frunze din pricina vântului. 

Tai îi spusese că de aceea căzuse. Liu... Liu îi spusese să 
nu întrerupă niciodată spectacolul, chiar dacă a făcut o 
greşeală. Să continue ca şi cum nu ar fi greşit, ca şi cum 
nici nu ar fi putut concepe ideea de a greşi. 

Tot nu şi-a vărsat libaţia pentru Fratele Dintâi. Nu e 
sigură că o va face vreodată. 

Mulţi ani mai târziu o va face - va vărsa o ofrandă în 
memoria lui Shen Liu -, dar numai după ce trecutul 
imediat va fi devenit trecutul îndepărtat. Felul în care ne 
reamintim schimbă felul în care am trăit. 

Timpul curge în ambele sensuri. Ne transformăm vieţile 
în poveşti. 

Q 


Sosi toamna. Frunzele de paulownia căzură toate într-o 
noapte şi erau aşternute pe pământ când se treziră. Le 
lăsară o zi pe cărare - o tradiţie a familiei apoi în 
dimineața următoare le măturară cu toții. 

< 610 > 


Iarna sosi un mesaj din partea împăratului Shinzu, de la 
curtea sa provizorie din Shuquian. 

Gloriosul şi măritul împărat confirma că primise mesajul 
trimis de servitorul său de încredere, Shen Tai. Confirma 
sosirea la Shuguian a aproape două sute cincizeci de cai 
sardieni, un dar făcut Kitaiului de acelaşi credincios 
servitor al imperiului. 

Preamilostivul împărat înţelegea că, după eforturile 
depuse în vest şi după necazurile din familia sa, maestrul 
Shen îşi putea dori să petreacă un timp cu mama lui şi să 
se ocupe de moşia familiei. Împăratul aproba devotamentul 
care reieşea din aceste acţiuni. 

Se aştepta în schimb ca maestrul Shen să fie de acord că 
în vremuri atât de frământate ca acestea Kitaiul avea 
nevoie de toţi bărbaţii cinstiţi şi capabili şi că prezenţa sa 
la Curte, în orice moment, avea să fie salutată de împărat 
la momentul oportun. 

Drept confirmare a  bunăvoinţei imperiale şi ca 
recunoaştere pentru serviciile aduse, împăratul considera 
potrivit să îi facă un dar în pământuri la est şi la sud, în 
afară de cele deja dăruite lui Shen Tai de slăvitul împărat- 
tată. Documentele erau ataşate. Era, de asemenea, 
plăcerea împăratului de a accepta solicitarea maestrului 
Shen Tai privind cei şapte cai sardieni. Împăratul mersese 
până la a-şi exprima părerea personală (lucru neobişnuit) 
că, ţinând cont de situaţie, era o cifră modestă. Aceşti 
şapte cai aveau să-i parvină curând, sub escortă, dacă şi 
zeii aveau s-o dorească. 

Tai respiră de câteva ori foarte adânc citind şi recitind 
asta. Se părea că reuşise. 

Pământul nu era al împăratului ca să-l dăruiască, îşi zise 
el. În est domnea instabilitatea. Totuşi documentele erau 
ale lui, Tai le ţinea în mână şi într-o bună zi norocul putea 
zâmbi din nou Kitaiului şi Dinastiei a Noua. Important era 
că absenţa lui de la Curte fusese acceptată. Sau aşa se 
părea. 

Şapte cai se întorceau la el. Era un număr pe care îl 
alesese foarte uşor: îi promisese zece lui Jian (care voise 


< 611» 


să-i înveţe să danseze); îi lăsase trei lui Bytsan; mai 
rămăseseră şapte. In afară de doi pe care îi oprise pentru 
el, existau persoane cărora voia să le dăruiască aceşti cai. 

Fratelui său mai mic, surorii lui. Unui comandant de 
fortăreață de la Poarta de Fier. Unui poet, dacă avea să-l 
mai vadă vreodată. Femeii pe care o iubea, ca dar de 
nuntă. 

Dacă avea s-o mai vadă vreodată. 

Caii sosiră, într-adevăr, la scurtă vreme după scrisoare, 
însoţiţi de douăzeci de soldaţi din Cea de-a Cincea 
Provincie Militară. Noii soldaţi rămaseră pe loc şi fură 
încartiruiţi în Hangdu. Fuseseră detaşaţi în Armata a 
Paisprezecea, care avea baza aici, dar mai specific îi 
fuseseră atribuiţi lui Tai în persoană. Sosiră cu documente 
care îl numeau ofiţer superior peste cavaleria Armatei a 
Paisprezecea, responsabil cu menţinerea ordinii în Hangdu 
şi în regiunea înconjurătoare. li dădea raportul direct 
guvernatorului. 

I se sugera să le facă o vizită prefectului şi 
guvernatorului de îndată ce aveau s-o permită 
circumstanţele. 

O pusese pe mama lui să le scrie părinţilor lui Song. 
Când aflase cine era tatăl ei, stătuse o zi pe gânduri. În 
cele din urmă, poate pentru a-l onora pe acesta, Tai 
sfârşise prin a râde în hohote pe malul pârâului. Când aflai 
cine era ea, totul se lega. Îi povesti lui Li-Mei, încercând s- 
o facă să vadă de ce era atât de amuzant, însă ea nu râse, 
ci păru îngândurată. 

Sosi un răspuns adresat mamei sale, anunțând acceptul 
oficial al tatălui lui Wei Song faţă de onorabila propunere a 
familiei Shen cu privire la căsătoria fiicei sale. 

Scrisoarea transmitea admiraţia personală faţă de 
generalul Shen Gao, dar sublinia şi că femeile kanline, 
conform codului ordinului, aveau întotdeauna dreptul să 
refuze asemenea oferte şi să rămână printre războinici. 
Tatăl lui Wei Song avea să-i comunice acesteia acordul lui, 
însă decizia îi aparţinea ei. 

Pe durata iernii, care în regiunea lor fusese 


< 612 > 


binecuvântat de blândă având în vedere alte evoluţii 
nefericite, Tai se dedică însărcinărilor sale din prefectură. 

Războiul nu ajunsese încă în această provincie, dar 
refugiații da, şi se iviră greutăţile. Bandiţii, fie mânaţi de 
nevoie, fie profitând de ocazie, deveniră o problemă şi 
soldaţii Armatei a Paisprezecea erau ocupați până peste 
cap cu ei. 

Tai mai luă o decizie (deloc dificilă) şi începu să împartă 
de pomană proviziile de grâne din hambarul ascuns al lui 
Liu. Îl puse pe fratele său Chao să se ocupe de asta, asistat 
de Pang, bărbatul din Hangdu. 

Familia lor era suficient de bogată. Averea lui Liu se 
aflase mai toată în Xinan şi probabil fusese confiscată la 
moartea sa, din cauza legăturii lui cu Wen Zhou. Era prea 
devreme să investigheze asta, dar Tai era acum el însuşi 
bogat, iar Li-Mei primise daruri considerabile când fusese 
făcută prinţesă. Acestea fuseseră trimise familiei, dat fiind 
că toată lumea credea că ea n-o să mai pună niciodată 
piciorul în Kitai. 

Tai îi dădu un cal ei, şi altul lui Chao. 

În serile când nu era cu cavaleria în patrulare, bea vin, 
scria poezie şi citea. 

Într-o după-amiază sosi o altă scrisoare, adusă de un 
curier din sud-vest: Sima Zian îi trimitea prietenului său 
salutările şi dragostea sa şi îl anunţa că era tot alături de 
împăratul-tată. Acolo unde se aflau ei trăiau tigri şi giboni. 
Poetul călătorise până la defileele Marelui Râu şi rămăsese 
la părerea că nu exista pe lume alt loc ca ele. Adăugase în 
scrisoare şi trei poezii pe care le scrisese. 

Sosi vestea că An Li murise. 

La auzul acestora speranţa se aprinse, însă nu dură 
mult. Rebeliunea căpătase o viaţă a ei sau mai multe care 
mergeau dincolo de omul care o declanşase. 

Ploua şi drumurile erau noroioase ca în fiecare iarnă. 

Nu sosi nicio veste de la Wei Song până în primăvară. 

În acel anotimp, când în livadă înfloreau piersicii şi 
caişii, când magnoliile se deschiseseră şi paulowniilor le 
creşteau frunze noi, începând să umbrească din nou aleea, 


< 613 > 


sosi în cele din urmă o scrisoare. 

Tai o citi şi calculă distanţa şi timpul. Mai erau şase zile 
până la luna plină. Plecă a doua zi în zori, cu doi dintre 
kanlinii rămaşi. Călărea pe Dynlal şi îi urma un al doilea 
cal sardian, cel mai mic dintre toţi. 

Merseră spre nord de-a lungul drumului de pe lângă râu, 
cel pe care îl străbătuse toată viaţa sa. Cunoştea fiecare 
han din cale, crângurile de dud şi fermele de mătase. 
Odată zăriră şi o vulpe la marginea drumului. 

Intâlniră o bandă de tâlhari, dar un grup mare ca al lor 
şi înarmat până în dinţi era prea intimidant şi bandiții se 
făcură din nou nevăzuţi în pădure. Tai îşi însemnă în minte 
unde erau. Avea să-şi trimită soldaţii mai târziu. Bandiţii 
reprezentau o ameninţare pentru cei ce trăiau aici. Putea 
să-ţi pară rău gândindu-te ce anume îi silea pe oameni să 
devină tâlhari, însă nu îi puteai tolera. 

În cea de-a cincea zi ajunseră la intersecţia cu drumul 
imperial. Înspre vest era un sat. La est se afla locul unde 
stătuse într-o trăsură decorată cu pene de pescăruş 
discutând cu An Li, cel care adusese Kitaiul în pragul 
distrugerii şi acum murise, lăsând în urmă ruine şi război. 

Dincolo de acel punct al drumului se afla hanul de poştă 
unde o întâlnise pe Jian. Unul dintre însoțitorii lui Tai de la 
Poarta de Fier, un bărbat pe nume Wujen Ning, murise 
acolo apărându-l pe Dynlal. 

Wei Song fusese rănită apărându-l pe el. 

Nu trebuia să meargă până acolo. Erau unde trebuiau să 
fie. În acea noapte avea să răsară luna plină. Aşteptă, 
alături de o companie de soldaţi şi de doi kanlini. Luară o 
cină soldăţească la marginea drumului. El reciti scrisoarea 
femeii. 


Am aflat de la tata că este de acord cu căsătoria mea. 
Am primit şi o scrisoare de la înţelepţii sanctuarului meu 
care îmi permit să mă retrag din rândul războinicilor 
kanlini şi am îndeplinit ritualurile cerute. O să pornesc 
spre sud, spre casa tatălui tău, dacă eşti de acord. Am stat 
dinaintea unor ferestre deschise pe parcursul toamnei şi al 


< 614» 


iernii şi am ajuns să înțeleg poemele pe această temă mai 
bine decât oricând. Uneori am fost mânioasă pe tine 
fiindcă m-ai făcut să simt astfel. Alteori nu-mi doresc decât 
să te văd şi să-mi amestec cenuşa cu a ta după ce vom 
muri. Mi-ar face mare plăcere, viitor soţ al meu, dacă mi-ai 
ieşi în întâmpinare pe podul de peste pârâul tău, acolo 
unde se întâlneşte cu drumul imperial ce leagă Xinanul de 
vest. O să fiu acolo la răsăritul celei de-a doua luni pline a 
primăverii. Poate că mă vei însoţi acasă dinspre Cho-fu-Sa? 


În timp ce el privea în lungul drumului spre est, răsări 
luna. 

Şi odată cu luna, exact la răsărit, sosi şi ea, călărind pe 
drumul imperial cu o duzină şi ceva de însoțitori şi gărzi. li 
trebui un moment s-o recunoască: nu mai purta negrul 
kanlinilor. N-o văzuse niciodată în altfel de veşminte. Nu 
purta nici vreo costumaţie elegantă de mireasă. Venea de 
la drum şi mai aveau o distanţă bună de călărit. Wei Song 
avea pantaloni de piele cafenie şi o tunică verde-deschis cu 
o jachetă verde-închis pentru că aerul era încă răcoros. 
Părul ei era prins cu grijă, observă el. 

Tai descălecă şi se îndepărtă de oamenii săi. 

O văzu adresându-se escortei sale, apoi descălecă şi 
femeia. Se apropie de el, astfel că se întâlniră singuri pe 
podul arcuit. 

— Îţi mulţumesc c-ai venit, stăpâne, zise femeia. 

Se înclină. 

El se înclină la rându-i. 

— Inima mea a gonit mai iute decât noi, cită el. Iarna a 
fost lungă fără tine. Ţi-am adus un cal sardian. 

Song zâmbi. 

— O să-mi placă. 

— De unde ai ştiut vechiul nume al podului? întrebă el. 

— Cho-fu-Sa? zise ea zâmbind din nou. Am întrebat, 
învățații din sanctuarul kanlin sunt foarte înţelepţi. 

— Ştiu asta, zise bărbatul. 

— Mă bucur să te văd, viitor soţ al meu. 

— Vrei să-ţi arăt ce bucuros sunt eu? o întrebă el. 


< 615 > 


Ea chiar roşi şi scutură din cap. 

— Nu suntem căsătoriţi încă, Shen Tai, şi se uită lumea 
la noi. Vreau să mă înfăţişez dinaintea mamei tale aşa cum 
se cuvine. 

— Şi a surorii mele, zise el. Şi ea te aşteaptă. 

Song făcu ochii mari. 

— Ce? Cum s-a...? 

— Avem câteva zile de mers. O să-ţi spun povestea. 

Ea şovăi, apoi îşi muşcă buza. 

— Mă găseşti acceptabilă aşa? Mi se pare ciudat să nu 
mai fiu îmbrăcată în negru. Parcă mi-aş fi pierdut... 
protecţia. 

Vântul se învârteji. Apa se învolbura dedesubt. Tai o 
privi în lumina amurgului. Ochii depărtaţi şi gura 
generoasă. Era mică şi letală. Ştia cât de grațios se mişca 
şi cât de curajoasă era. 

— Am la dispoziţie câteva zile de călătorie în care să-ţi 
răspund şi la asta, îi spuse el. Ca să te fac să înţelegi cât 
de plăcută eşti ochilor mei. 

— Adevărat? întrebă ea. 

El încuviinţă. 

— Mă faci să-mi doresc să-ţi fiu mereu alături. 

Femeia se apropie de Tai pe podul arcuit, oprindu-se 
chiar lângă el. 

— Vrei să-mi arăţi calul meu cel nou şi să mă duci 
acasă? îl întrebă ea. 

Călăriră împreună în lumina lunii, spre sud, de-a lungul 
râului, lăsând în urmă Cho-fu-Sa. 

Uneori, unica viaţă ce ne este dată e de ajuns. 

aa 


Poveştile au multe iţe, mai lungi sau mai scurte. O 
apariţie trecătoare într-o poveste îşi trăieşte drama şi 
pasiunile propriei vieţi şi morţi. 

În acele vremuri de tulburare extremă în Kitai, de 
violenţă alimentată de război şi foamete, un tânăr 
războinic kanlin se întorcea în aceeaşi primăvară din 
îndepărtata Sardia, cu o poveste cu care să se mândrească 
şi ducând o scrisoare de la o femeie către un bărbat. 


< 616 > 


Supravieţui călătoriei de întoarcere prin deşert, însă fu 
ucis pentru armele, calul şi şaua sa într-o ambuscadă la 
nord-vest de Chenyao, pe drumul dinspre fortăreaţa Poarta 
de Jad. 

Bandiţii îi răscoliră prin desagi, înhăţând şi împărțind 
între ei orice lucru de valoare. Se încăierară pentru săbiile 
sale magnifice. Se mai certară şi pentru a stabili dacă să 
vândă calul sau să-l ucidă şi să-l mănânce. În cele din urmă 
îl mâncară. 

Scrisoarea fu aruncată, rostogolindu-se pradă prafului şi 
vântului şi dispărând. 

Q 


Se poate să se fi crezut că moartea lui Roshan avea să 
pună capăt rebeliunii. Ar fi fost o speranță rezonabilă, dar 
nu tocmai conformă cu realitatea. 

Fiului său, An Rong, părea să-i surâdă ideea de a fi 
împărat. Continuă să impună voința celei de a Zecea 
Dinastii în est şi nord-est, cu incursiuni în sud. 

Moştenise curajul şi poftele tatălui său şi era pe măsura 
lui în privinţa brutalităţii, însă nu avea nici pe departe 
experienţa lui Roshan la Curte şi în preajma ei şi nici nu 
ştia să-şi ţină sub control soldaţii şi ofiţerii. 

Nu putea să aibă aceste talente la vârsta lui, ţinând cont 
de felul în care ajunsese la putere. Dar explicaţiile nu aduc 
decât lămuriri, nu şi soluţii. An Rong se dovedi incapabil să 
asigure disciplina sau coordonarea în rândul conducerii în 
curs de destrămare a rebelilor. Aceasta ar fi putut 
deschide drumul către înfrângerea lor şi reinstaurarea 
păcii în Kitai, numai că haosul dă naştere unui haos şi mai 
mare, iar rebeliunea lui An Li îi făcu pe alţii să-şi vadă 
şansa în această disoluţie. 

Câţiva guvernatori militari, prefecţi, căpetenii de bandiți 
şi anumite persoane de la graniţele de vest şi nord 
deciseră, independent unul de altul, că venise vremea 
propriei glorii: momentul să ajungă mai sus decât putuseră 
ajunge în deceniile de bogăţie şi putere ale domniei lui 
Taizu. 

Taizu se ruga şi jelea (se spunea) în sud-vest, dincolo de 

< 617 > 


Marele Râu. Fiul său purta război în nord, chemând 
soldaţii din forturile de la graniţă, negociind pentru a 
obţine aliaţi şi cai. 

Când dragonul nu-i acasă, lupii ies din vizuini. Când lupii 
războiului au ieşit din vizuini, foametea îi urmează. Anii 
rebeliunii - sau mai corect ai rebeliunilor - declanşară o 
foamete de proporţii nemaiîntâlnite în istoria Kitaiului. 

Cum toţi bărbaţii, de la tinereii fără barbă de 
paisprezece ani şi până la bunicii care abia se mai ţineau 
pe picioare, fuseseră înrolați cu forţa într-o armată sau alta 
de-a curmezişul imperiului, nu mai erau fermieri care să 
semene sau să recolteze meiul, orzul, ovăzul, orezul. 

Molimele făceau ravagii. Aproape nicio taxă pe produse 
sau pe pământ nu putea fi plătită, oricât de crude 
deveniseră metodele de a le obţine. Pe măsură ce războiul 
se deplasa când încolo, când încoace pe pământurile lor, 
unele regiuni se pomeniră taxate în două sau trei rânduri 
diferite de perceptori. Şi cu armatele având nevoie să fie 
hrănite - ca să nu se revolte ele însele - ce hrană îşi mai 
putea găsi drumul către femeile şi copiii rămaşi acasă? 
Dacă le mai rămăsese vreo casă. Sau copii în viaţă. În anii 
aceia, copiii erau vânduți pentru mâncare sau vânduți ca 
mâncare. Inimile se înăspreau, inimile se frângeau. 

O faimoasă lamentaţie despre fermierii-soldaţi luaţi cu 
forţa şi despre familiile lor a fost compusă de un poet 
mandarin care a trăit în acea vreme. Privea în urmă către 
această perioadă neagră după ce se retrăsese de la Curte 
pentru a treia şi ultima oară. 

Nu era considerat printre cei mai mari poeţi ai celei de-a 
Noua Dinastii, dar i se recunoştea talentul. Era cunoscut 
ca prieten al lui Sima Zian, Nemuritorul Surghiunit şi, mai 
târziu, al egal de gloriosului Chan Du. Scrisese: 


Femei curajoase încearcă să mâne pluguri 
Dar rândurile de grâne nu-s drepte. 

Iarna funcţionarii vin în satele noastre 
Cerând furioşi plata taxelor. 

Cum să faci asta pe pământul iubit de zei 


< 618 > 


În acest ținut sfărâmat? Să nu ai fii! 
Vor creşte numai ca să moară sub un cer îndepărtat. 


Cu timpul, rebeliunea încetă. Adevărul, după cum 
descoperă şi ne învaţă istoricii, este că majoritatea 
lucrurilor se termină în cele din urmă. 

Totuşi, acest fapt nu ar fi fost acceptat cu resemnare în 
cochiliile arse şi abandonate ale fermelor şi satelor din 
Kitaiul acelor ani. Morţii nu sunt împăcaţi sau aduşi 
îndărăt de aceste priviri filosofice asupra evenimentelor. 

Împăratul Shinzu reocupă Xinanul, îl pierdu pentru 
scurtă vreme, apoi îl reocupă pentru a doua oară şi nu-l 
mai pierdu. Generalul Xu Bihai reocupă trecătoarea Teng, 
oprind atacurile dinspre est. Palatul Ta-Ming fu restaurat, 
chiar dacă nu tocmai cum fusese înainte. 

Tatăl împăratului muri şi fu depus în mormântul său de 
lângă Ma-Wai. Nepreţuita Consoartă, al cărei nume fusese 
Jian, era deja acolo, aşteptându-l. La fel şi împărăteasa. 

Oamenii începură să revină în capitală şi în satele şi 
fermele lor sau în altele noi, căci, cu atâţia morţi, 
rămăseseră multe pământuri ale nimănui. 

Comerţul fu reluat încet, deşi nu de-a lungul Drumurilor 
Mătăsii. Erau prea periculoase acum, când garnizoanele de 
dincolo de Poarta de Jad fuseseră abandonate. 

Ca rezultat, în vest nu sosiră scrisori din locuri cum ar fi 
Sardia. Nu sosiră nici dansatoare sau cântărețe. 

Nici dinspre sudul îndepărtat nu mai sosiră litchi, aduse 
la începutul sezonului de curieri militari pe drumurile 
imperiale. Nu în acei ani. 

An Rong însuşi fu ucis, în mod poate previzibil, de doi 
dintre generalii săi. Cei doi împărţiră nord-estul între ei ca 
seniorii războinici de odinioară, abandonând ambițiile 
imperiale. Cea de-a Zecea Dinastie se sfârşi, pieri, ca şi 
cum nici nu existase. 

După aceasta, numărul zece fu privit ca aducător de 
ghinion o lungă perioadă în Kitai, de către generaţii care 
nu aveau habar de ce era aşa. 

Unul dintre cei doi generali rebeli acceptă o ofertă de 


< 619 > 


amnistie din partea împăratului Shinzu din Xinan şi se 
întoarse împotriva celuilalt, alăturându-se armatelor 
imperiale pentru o bătălie victorioasă purtată la poalele 
Zidului Lung, nu departe de Muntele Toba de Piatră. In 
această bătălie, două sute de călăreţi, patru dui-uri, călare 
pe cai sardieni, jucară un rol devastator, măturând câmpul 
de bătălie de la stânga la dreapta şi îndărăt, cu o iuţeală şi 
o forţă la care alţi călăreţi nu puteau decât visa. 

Trei bărbaţi, dintre care doi foarte înalţi şi cel de-al 
treilea ciung, priviră acea luptă de pe latura nordică a 
vârfului Muntelui Toba de Piatră. 

Rămaseră inexpresivi în cea mai mare parte a timpului, 
cu excepţia momentului când unul sau altul ridica un braţ 
arătând către caii sardieni ce goneau de-a lungul 
rândurilor, minunati în mijlocul măcelului. Când îi vedeau, 
cei trei bătrâni zâmbeau. Uneori râdeau cu blândeţe, 
minunându-se. 

— Mi-aş dori un cal dintr-ăsta, zise cel cu o mână. 

— Nici măcar nu mai călăreşti, spuse cel mai înalt dintre 
ei. 

— M-aş uita la el. L-aş privi cum aleargă. Mi-ar aduce 
bucurie. 

— De ce ţi-ar da el un cal sardian? întrebă celălalt 
bărbat înalt. 

Cel cu o singură mână rânji către el. 

— E însurat cu fata mea, nu? 

— Aşa am auzit. Deşteaptă fată. Nu suficient de supusă, 
după părerea mea. E mai bine pentru ea că ne-a părăsit. 

— Poate. Şi e posibil ca el să-mi dea un cal, nu crezi? 

— Ai putea să-i ceri unul. I-ar fi dificil să te refuze. 

Cel mai scund dintre bărbaţi îşi privi mai întâi un 
tovarăş, apoi pe celălalt. Clătină cu regret din cap. 

— Prea greu să mă refuze. De aceea nu i-l pot cere. 

Privi din nou câmpul de luptă. 

— S-a terminat, zise el. Se terminase dinainte să 
înceapă. 

— Crezi că acum o să fie pace? 

— Aici sus poate. Nu pretutindeni. S-ar putea să nu 


< 620 > 


apucăm să vedem Kitaiul în pace. 

— N-ai de unde şti, îl dojeni cel mai înalt. 

— Sunt mulţumit măcar că am apucat să aflu răspunsul 
în privinţa lupului, zise cel de-al treilea. A fost un gest 
onorabil din partea lui să ne trimită veste. Neaşteptat. 

— Ai crezut că o să moară odată cu lupul? 

— Da, aşa am crezut. lar acum el ne trimite mesaje. Asta 
arată că ne putem înşela. Că trebuie să fim umili. 

Cel mai scund îl privi şi râse. 

— Asta arată că tu te poţi înşela, zise el. 

Ceilalţi râseră şi ei. Este foarte posibil, susţin 
învăţăturile kanlinilor, să râzi în timp ce ţi se frânge inima 
de mila omenirii. 

Se întoarseră şi se îndepărtară de priveliştea câmpului 
de luptă. 

Q 


Generalul rebel care acceptase oferta de amnistie din 
partea Xinanului se aşteptase probabil la trădare, poate 
chiar se resemnase cu ideea, însă forțele imperiului erau 
atât de sleite, încât noii sfetnici ai Împăratului deciseră ca 
amnistia oferită să fie respectată. Generalului şi soldaţilor 
săi li se permise să trăiască şi să-şi reia posturile întru 
apărarea Kitaiului. 

Era o nevoie urgentă de soldaţi pe Zidul cel Lung şi în 
vest şi în sud, înainte ca toate graniţele să cedeze în faţa 
valurilor de invadatori barbari. 

Uneori osteneala, mai mult ca orice, poate pune capăt 
unui război. 

Se spunea că soţia favorită a împăratului, privită de unii 
istorici ca periculos de subtilă şi mult prea influentă, 
jucase un rol în a-l încuraja să respecte aceste înţelegeri, 
cu scopul de a apăra graniţa Kitaiului. 

Cel dintâi tratat negociat şi semnat a fost cel cu 
taguranii. 

Cel de-al doilea a fost cu neamul bogu. Noul lor Mare 
Han, urmaşul lui Hurok, era un bărbat pe care ai săi îl 
numiseră Lupul. Nu era limpede atunci sau mai târziu de 
ce, dar cum ar putea un popor civilizat să înţeleagă 

< 621 > 


numele, darămite ritualurile barbarilor? 

Unele zvonuri spuneau că aceeaşi prinţesă imperială, 
care era cea de-a doua soţie a lui Shinzu, înţelegea mai 
multe decât ar fi trebuit despre subiectul bogu, însă 
amănuntele despre aceasta - documentele atât de 
importante pentru istorici - s-au pierdut. 

Unii spun chiar că a fost un act intenţionat, dar adevărul 
este că frământările acelor ani, incendierea oraşelor şi 
târgurilor, deplasările oamenilor şi ale armatelor, apariţia 
bandiţilor, a seniorilor războinici, boala şi moartea 
atinseseră asemenea proporţii că nu era nevoie să 
bănuieşti o intenţie din partea cuiva dacă dispăreau 
anumite înscrisuri. 

Şi e întotdeauna dificil, chiar şi cu cea mai mare 
bunăvoință din lume, să priveşti de departe înapoi în trecut 
şi să distingi ceva care să aducă fie şi vag cu adevărul. 

EX 


Anotimpurile vin şi trec, la fel şi vieţile oamenilor şi 
dinastiile aflate la putere. Bărbaţii şi femeile trăiesc şi 
rămân în amintire - pe drept sau pe nedrept - din motive 
atât de variate că ar dura anotimpuri la rând să le înşirui 
pe toate. 

Fiecare poveste poartă în sine multe altele, remarcate în 
treacăt, sugerate sau complet neobservate. Fiecare viaţă 
are momentele ei când ajunge la o bifurcaţie importantă 
(chiar dacă numai pentru o singură persoană) şi fiecare 
dintre aceste ramuri ar fi oferit o cu totul altă poveste. 

Până şi munţii se erodează cu timpul, de ce nu şi 
imperiile? Cum ar putea poeţii şi versurile lor să nu ajungă 
ţărână? 

Adevărata minune nu e aceea că unele lucruri reuşesc să 
supravieţuiască? 

La Kuala Nor anotimpurile veneau şi plecau odată cu 
soarele şi stelele, iar luna lumina iarba verde sau arginta 
zăpada şi lacul îngheţat. Vreme de mai mulţi ani după 
evenimentele relatate aici (oricât de incomplet, cum e 
cazul cu toate poveştile de acest soi) doi bărbaţi se 
întâlniră acolo în fiecare primăvară, împărțind o colibă 

< 622 > 


aflată lângă lac şi muncind împreună să îngroape morţii. 

Dimineaţa, păsările strigau, desenând cercuri deasupra 
apei, iar noaptea plângeau nălucile. Uneori, un glas anume 
amuţea. Amândoi ştiau de ce. 

Apoi veni o primăvară când numai unul dintre ei sosi pe 
malul lacului. Acesta lucră singur în acel anotimp şi apoi în 
primăvara următoare şi în următoarea, însă în primăvara 
de după aceasta nimeni nu se mai ivi la Kuala Nor. 

Nălucile rămaseră. Plângeau noaptea sub lumina rece a 
lunii sau a stelelor, iarna, primăvara, vara, toamna. 

Anii treceau năvalnic. 

Şi, în cele din urmă, fiindcă nici morţii nu pot jeli la 
nesfârşit, uitaţi de toţi, veni o noapte luminată de lună în 
care nu mai fu niciun spirit pierdut care să plângă la Kuala 
Nor şi nimeni lângă lac care să audă ţipătul final al celui 
de pe urmă. Pluti în noapte deasupra lacului, în inelul 
munţilor, înălțându-se şi pierind. 


< 623 > 


MULȚIUMIRI 


„„„pace copiilor noştri când cad 
în războaie mărunte urmând războaie mărunte 
de-aici până-n eternitate... 


- ROBERT LOWELL 


A scrie aceste mulţumiri este în acelaşi timp o ocazie şi 
o provocare. Este valabil pentru fiecare carte, dar poate de 
data aceasta mai mult ca oricând, având în vedere că 
trăiesc pe Pământul iubit de zei de atâţia ani. 

Există persoane care m-au ajutat în feluri diverse şi 
anumite cărţi şi eseuri care au jucat un rol în crearea 
acestei variaţiuni pe tema dinastiei Tang. O listă prea mare 
de nume devine stânjenitoare şi (mă tem) riscă să pară 
exagerată şi pretențioasă. Să las oamenii deoparte parcă-i 
şi mai rău. 

O să încep acolo unde se încheie majoritatea acestor 
note: aceasta este o operă de ficţiune întreţesută cu 
istorie. Niciuna dintre persoanele numite aici nu are nici 
cea mai mică răspundere pentru ceea ce a făcut autorul cu 
timpul, locul şi povestea sa. Alte persoane însă mi-au 
aţâţat gândirea şi imaginaţia şi recunoştinţa mea faţă de 
acestea este considerabilă. 

Pe brightweavings.com am postat eseuri şi discursuri 
care oferă anumite lămuriri (sper) cu privire la motivul 
pentru care tratez istoria prin prisma fantasticului. Cei 
interesaţi vor afla răspunsuri pe acest site. 

Poarta mea către China dinastiei Tang a fost opera 
marilor ei poeţi: Du Fu, Li Bai („Nemuritorul Surghiunit”), 
Wang Wei, Bai Juyi şi mulţi alţii. Le-am citit operele (şi 
biografiile) în engleză în mai multe versiuni şi primele 
mulţumiri pe care vreau să le ofer aici sunt adresate 
poeţilor şi traducătorilor lor. Sunt îndatorat, printre alţii, 
lui David Hawkes, Burton Watson, Arthur Waley, David 
Young, Red Pine şi Arthur Cooper. Sunt zeci de 
reproduceri ale poeziei din epoca Tang pe care le-am citit 


< 624 > 


şi de care am profitat, dar aceste nume trebuie citate. 

La un nivel mult mai personal, bunul meu prieten Andy 
Patton - pictor, poet, admirator al dinastiei Tang - a avut 
un rol nespus de important în apariţia acestei cărţi prin 
anii de discuţii şi încurajări. 

Este dificil să aleg între istoricii a căror operă (şi în 
anumite cazuri comunicare personală) a fost de o 
importanţă vitală. O să-i numesc pe următorii: Susan 
Whitfield, Edward H. Schafer (mai ales minunata sa 
lucrare The Golden Peaches of Samarkand), Edwin 
G.Pulleyblank (pentru cadrul general al rebeliunii lui An- 
Lushan), Howard Levy, Patricia Ebrey, Edward 
Shaughnessy, Jonathan Tucker (cu splendida sa carte 
despre Drumul Mătăsii), Christopher Beckwith (istoric al 
perioadei Tibetului timpuriu), Rene Grousset (pe tema 
stepelor), Howard J. Wechsler, C. P. Fitzgerald, William 
Hung. 

Nepreţuitul Arthur Waley a scris biografiile lui Li Bai şi 
Bai Juyi (sub numele anglicizate de Li Po şi Po Chu-i). 
Istoria Chinei, ediţia Cambridge în mai multe volume, mi-a 
fost de un enorm ajutor, mai ales prin volumele care tratau 
perioada Tang. S-au scris destul de multe despre 
curtezanele şi studenţii din perioada Tang, care constituie 
unul dintre motivele romanului Pământul iubit de zei. 
Menţionez lucrarea lui Ping Yao, „The Status of Pleasure: 
Courtesan and Literati Connections in T'ang China (618- 
907).” 

Cititorul care vrea să-şi facă doar o idee despre acestea 
poate începe cu lucrarea lui Whitfield, Life Along the Silk 
Road, sau să arunce o privire pe lucrarea lui Charles Benn, 
China's Golden Age: Everyday Life in the Tang Dynasty, 
care este foarte amănunţită. Istoria ilustrată a Chinei, într- 
un volum, scrisă de Ebrey pentru Cambridge, este bine 
făcută, la fel şi cea a lui Shaughnessy pentru Oxford. 
Cartea lui Tucker despre Drumul Mătăsii are fotografii 
evocatoare. 

Cât despre artă, volumul cu autori multipli scos de Yale, 
Three Thousand Years of Chinese Painting, China: Dawn of 


< 625 > 


a Golden Age, al Muzeului Metropolitan din New York, 
China: At the Court of the Emperors, cumpărat în 2008 de 
la o expoziţie din Florenţa, The Art of the Horse in Chinese 
History de la o expoziţie din Kentucky şi lucrarea lui Hugh 
Scott, The Golden Age of Chinese Art (care se 
concentrează asupra perioadei Tang), sunt printre 
lucrările pe care le-am consultat spre folosul meu. 

In privinţa picturilor rupestre, Gregory Curtis şi mai ales 
Jean Clottes mi-au oferit idei fascinante cu care să lucrez. 
Colin Thubron, scriind despre China şi ţările de pe Drumul 
Mătăsii în ziua de azi invocă peisajele şi istoria. Cărţile lui 
sunt nişte comori. Câţiva dintre profesorii numiţi mai sus 
au fost generoşi cu timpul lor răspunzând la întrebări prin 
e-mail şi la fel şi alţii, prea numeroşi pentru a-i numi. 
Pentru asistenţa profesională în privinţa documentării pe 
diverse teme îi sunt îndatorat lui Sarah Johnson de la 
Eastern Illinois University. 

Cât despre persoanele din viaţa mea care m-au susţinut, 
trebuie să-i mulţumesc din nou lui Deborah Meghnagi 
Bailey de la brightweavings.com şi complicilor ei: Alec 
Lynch, Elizabeth Swainston şi Ilana Teitelbaum. Bright 
Weavings s-a dovedit o sursă de plăcere şi de ajutor în 
feluri pe care nu mi le-aş fi imaginat în 2000, când i-am dat 
lui Deborah acordul să-l lanseze, una dintre cele mai 
inteligente decizii din viaţa mea. 

În timp ce tastez numele agenţilor mei, îmi amintesc cât 
de norocos sunt să pot profita de inteligenţa şi experienţa 
celor care mi-au devenit prieteni de-a lungul anilor: Linda 
McKnight, Jonny Geller, Jerry Kalajian, John Silbersack şi 
Natasha Daneman. Este valabil şi pentru editorii mei din 
Toronto, New York şi Londra: Nicole Winstanley, Susan 
Allison şi Jane Johnson. Când un autor scrie cărţi care 
depăşesc genurile, categoriile şi convențiile are nevoie de 
editori dispuşi să facă asta alături de el şi eu am norocul 
de a-i avea. Martin Springett, un alt vechi prieten, şi-a 
asumat din nou rolul de cartograf, cu răbdare şi fler. 
Catherine Marjoribanks s-a ocupat de corectură cu grijă şi 
bună dispoziţie. 


< 626 > 


În încheiere şi cu dragoste, le mulţumesc suspecţilor 
mei de serviciu, Laura, Sam, Matthew, Rex şi Sybil, care 
merită să fie menţionată şi la început, şi la sfârşit. 


| VIRT UAL 


| 


L pa | 
PROJECT 


< 627 > 


Felul în care ne reamintim schimbă felul în care am trăit. 
Timpul curge În ambele sensuri. 
Ne transformărm viețile în poveşti. 


Două sute cincizeci de Cai Celeşti sunt o mare onoare, însă şi o 
povară, mai ales când soarta intregului Imperiu Kitai depinde de 
ei, Cinstirea memoriei tatălui şi a celor căzuți în luptă îi aduce lui 
Tai o răsplată umbrită de îndoială. Este un dar periculos care va 
schimba ritmul dansului puterii pe pământul iubit de zei. 


Lumea putea să-ţi ofere otravă într-o cupă bătută 
cu nestemate sau să-ţi facă daruri surprinzătoare. 
Uneori nu stiai care dintre cele două era. 


WWWEDTURAPALADINRO