[RD] Lesley Downer_Ultima concubina

LESLEY DOWNER 


Ultima concubină 


Traducere din engleză de 
LIGIA CARANFIL 



Colecţia Raftul Denisei 
Editura HUMANITAS, 2009 


— 1 — 


Titlul original: 

LESLEY DOWNER 
THE LAST CONCUBINE 

Copyright O Lesley Downer, 2008 



Corectură [V1.0]:_2017 


— 2 — 











Lesley Downer s-a născut în 1959 la Londra. Mama ei era de 
origine chineză, iar tatăl preda chineza la University of London. 
Crescând într-o casă plină de cărţi despre cultura şi civilizaţia Asiei, 
Lesley este fascinată mai ales de Japonia. După studii la Oxford şi la 
London University, în 1978 câştigă o bursă în Ţara Soarelui-Răsare, 
unde rămâne cinci ani. De altfel, până în prezent, Lesley Downer şi-a 
petrecut cincisprezece ani din viaţă în Japonia, documentându-se 
pentru numeroasele lucrări dedicate acestei ţări exotice. Debutează 
în 1989 cu o carte de călătorie, On the Narrow Road to the Deep 
North, transformată ulterior într-un documentar de televiziune de 
WNET şi Channel 4, cu titlul Journey to a Lost Japan. The Brothers: 
The Hidden World of Japan’s Richest Family a fost declarată în 1995 
New York Times Book of the Year. 

Lesley Downer se apleacă apoi asupra lumii gheişelor, publicând 
Geisha: The Remarkable Truth Behind the Fiction (2000) şi Madame 
Sadayakko: The Geisha who Seduced the West (2004), biografia 
actriţei japoneze care a inspirat povestea operei Madama Butterfly de 
Puccini. Scriitoarea realizează pentru BBC2 o serie de emisiuni 
culinare dedicate Japoniei, A Taste of Japan, şi semnează două cărţi 
de bucate: Japanese Vegetarian Cookery şi At the Japanese Table: 
New and Tradiţional Recipes. Ultima concubină (The Last Concubine, 
2008) este prima carte de ficţiune a lui Lesley Downer. 


— 3 — 


Lui Arthur 



De n-ai fi tu, 
Cui i-aş mai putea arăta 
Floarea de prun? 
Cănd vine vorba de înflorire şi parfum, 
Numai ea ştie ce înseamnă cu adevărat. 


KI NO TOMONORI 



Partea I - SATUL 



— 6 — 












1 - Valea Kiso, 1861 



„ Oshikaraji 
kimi to tami to no 
tame naraba 
mi wa Musashino no 
tsuyu to kiyu tomo. ” 
Prinţesa Kazu, 1861 


„Fără niciun regret, 
de dragul tău, stăpâne, 
şi al neamului tău, 
Mă voi face nevăzută, odată cu rouă 
de pe câmpia din Musashi.” 


I 

— Shita ni iyo! Shita ni iyo! Shita ni... Shita ni... în genunchi! în 
genunchi!... Jos... Jos... 

Strigătul se auzi ca un ecou prin vale, atât de slab, de parcă ar fi 
fost doar foşnetul frunzelor bătute de vânt. La capătul trecătorii, 
acolo unde drumul cobora spre sat, patru copilaşi ciufuliţi, înfăşuraţi 
strâns în chimonouri peticite, ascultau cu atenţie. Era o zi de toamnă 
târzie, când totul părea că-ncremenise în aşteptare. Pinii care 
mărgineau drumul mare erau neobişnuit de nemişcaţi, iar cea mai 
uşoară adiere a brizei abia dacă mai ridica de pe jos frunzele galbene 
şi roşii, strânse în maldăre îngrijite, departe de borduri. Un erete se 
rotea alene şi, pentru o clipă, un cârd de gâşte sălbatice acoperiră 
cerul cu aripile lor. La o cotitură a drumului, mirosul familiar de 
lemn ars, amestecat cu duhoarea balegii de cal, a excrementelor 
omeneşti şi cu mireasma îmbietoare a supei miso, se răspândea în 
aer. La răstimpuri, un cocoş cânta, iar câinii satului îi răspundeau 
cu un cor de lătrături. De obicei drumul mare era înţesat de lume, de 
palanchine şi de cai, cât vedeai cu ochii. în acea zi era pustiu. 

Aşa-i rămăsese lui Sachi ziua aceea în amintire, pentru totdeauna, 


— 7 — 


aşa o retrăia după ani de zile: pinii atât de înalţi şi de întunecaţi, 
înălţându-se la nesfârşit, bolta cerului atât de albastră, încât părea 
aproape s-o poată atinge, mult mai aproape decât munţii palizi care 
licăreau la orizont. 

Sachi avea 11 ani, dar era micuţă şi slabă. Vara era la fel de 
pârlită de soare ca faimoasele castane porceşti din Kiso, însă, acum, 
pielea ei era izbitor de străvezie şi de palidă, aproape la fel de albă ca 
răsuflarea ei în aerul îngheţat. Adesea îşi dorea să fie măslinie şi 
voinică, la fel ca ceilalţi copii, deşi ei nu păreau să bage de seamă. 
Până şi ochii îi avea altfel decât toţi ceilalţi. în timp ce ai lor erau 
căprui sau negri, ai ei erau de un verde-întunecat, precum pinii în 
timpul verii sau muşchiul codrilor. Deşi îşi dădea seama că greşea, îi 
plăcea pielea ei albă. Uneori îngenunchea în faţa oglinzii înnegrite a 
mamei sale, contemplând feţişoara palidă ce sclipea în ea. Atunci îşi 
scotea pieptănul pe care-1 ţinea vârât în mânecă. Era talismanul său, 
amuleta ei, aducătoare de noroc. Era frumos şi strălucitor. Fusese al 
ei dintotdeauna, de când îşi putea aduce aminte, şi nimeni din sat nu 
mai avea unul ca al ei. încet, furată de gânduri, îşi pieptăna părul 
până când lucea, apoi şi-l strângea cu grijă la spate cu o bucată de 
mătase roşu-aprins. 

Cu câteva veri în urmă venise în sat o trupă de actori ambulanţi. 
Câteva zile jucase poveşti cu fantome pe o scenă improvizată, 
făcându-i pe toţi să se înfioare. Prichindeii, ghemuiţi laolaltă, 
îngheţaţi de spaimă, urmăriseră povestea unei soţii părăsite care 
moare de durere. La sfârşitul piesei, moarta se ivise deodată, plutind 
în aer, dinaintea necredinciosului ei soţ, albă la faţă ca o stafie. în 
vreme ce-şi pieptăna pletele lungi şi negre, părul a început să-i cadă 
în smocuri. Copiii au ţipat atât de tare, încât nimeni n-a mai putut 
auzi cuvintele rostite de actori. Acum, când ceilalţi doreau s-o 
necăjească pe Sachi, îi ziceau că şi ea trebuie să fie o fantomă. 

— Bolândo, o striga bunica ei. 

Uneori o auzea mustrând-o pe maică-sa. 

— Copila aia a ta, Sa, bombănea ea. O răsfeţi! Cum crezi c-o să-şi 
găsească un bărbat, aşa trasă la faţă şi bolnăvicioasă cum e? Şi-i atât 
de fudulă, toată ziulica-şi piaptănă păru ăla al ei. Nimeni nu vrea o 
soţie care şade tot timpul la oglindă. Ai nevoie de o fată trupeşă cu 
şolduri mari, roditoare, care să ştie ce-i munca, asta-i. Altfel ai să 
rămâi cu ea-n cârcă. 

— Este delicată, îi lua apărarea cu blândeţe mamă-sa, cu zâmbetul 
ei obosit şi răbdător. Nu-i ca ceilalţi copii. Dar măcar e drăgălaşă. 


— 8 — 



întotdeauna era de partea ei. 

— Drăgălaşă! se burzuluia bunică-sa. Foarte bine. La ce i-o folosi 
drăgălăşenia unei neveste de ţăran? 

Frecându-şi mâinile şi suflând peste ele, Sachi se lăsa când pe un 
picior, când pe celălalt. în ciuda straturilor de bumbac neprelucrat 
din jacheta groasă, vătuită, de care maică-sa îi făcuse rost, a fularelor 
în care îi era înfăşurat capul, tot îi era frig. Singurul lucru care o mai 
încălzea era bebeluşul legat la spatele ei cu o funie. Fetiţa dormea 
adânc, iar căpşorul îi atârna ca unei păpuşi din cârpe. Lângă Sachi, 
înfofolită bine, era prietena ei Mitsu. Cele două erau de nedespărţit 
din primii lor ani de viaţă. Mitsu era aproape opusul lui Sachi, atât 
de măslinie şi de bondoacă, încât semăna cu o maimuţică. Avea ochi 
mici şi nas cârn. 

Când s-a născut, maică-sa i-a spus moaşei s-o omoare. 

— Este aşa de urâtă, că niciodată nu-şi va găsi un bărbat, zisese. 
Şi atunci ce-o să ne facem cu ea? 

Moaşa a făcut semn din cap că era de acord. Era o rugăminte cu 
temei. Mulţi prunci erau ucişi la naştere. Femeia scuipă pe o bucată 
de hârtie, acoperind gura şi nasul fetiţei, apoi o înfăşură strâns în 
zdrenţe. Dar, tocmai când credeau că îşi dăduse duhul, a început să 
se zbată, apoi să urle şi să plângă. Se părea că zeii hotărâseră ca ea 
să trăiască. 

— Şi cine suntem noi să ne punem cu zeii? se întrebase maică-sa, 
deschizându-şi larg braţele asprite de muncă. 

Lăsa impresia că-şi iubea fiica mai abitir, graţie miraculoasei sale 
salvări de la moarte. Mitsu, o fetiţă veselă, cu capul pe umeri şi foarte 
mămoasă, nu-şi făcea niciun fel de griji în privinţa poveştii ei. La fel 
ca Sachi, îşi ducea în spinare unul dintre frăţiori. 

Sunetele din celălalt capăt al văii se auzeau tot mai tare. 
Ascultând cu atenţie, copiii desluşiră tropăitul paşilor, tropotul 
înfundat al copitelor cu potcoave de pai, scrâşnetul fierului frecat de 
fier şi al fierului lovit de piatră. Deasupra vacarmului se înălţa un cor 
de voci, la început o bâlbâială, după care tot mai clar şi mai clar li se 
auzeau vorbele, repetate iară şi iară pe un ton cântat: 

— Shita ni iyo! Shita ni iyo! Shita ni... Shita ni... 

Alaiul era încă departe, sus, în inima pădurii, ascuns de covorul 
gros de frunze care acoperea costişa. Totuşi, glasurile nu se opreau 
niciodată, nici măcar pentru o secundă. Era ca şi cum aşteptau să li 
se ofere toţi şi toate: copacii falnici cu frunzişul des ca nişte cuşme, 
buruienile, lupii, vulpile, căprioarele, somnoroşii urşi, negri ca 


— 9 — 



tăciunele, şi mistreţii de munte cu colţii lor ascuţiţi, să cadă cu toţii 
în genunchi. 

Genzaburo, şeful cetei de copii, se caţără într-un copac şi se 
întinse pe o ramură, până când începu să se clatine, periculos, 
deasupra drumului. Era un băietan ciolănos, înalt, cu pielea aproape 
neagră, atât de arsă era de soare, şi un zâmbet în care i se citea 
neastâmpărul; dădea mereu de belea, fugind la râu ca să pescuiască 
sau să se scalde, ori de câte ori venea vorba să muncească. Ştia să se 
furişeze în spatele unui cal, pentru a-i smulge câteva fire din coadă, 
după care o lua la sănătoasa, cu grăjdarul pe urmele lui. Firele 
cenuşii erau cea mai bună aţă de pescuit, pentru că peştii nu le 
vedeau, aşa încât nu pierdea nicicând prilejul să-şi facă rezerve, când 
se afla vreun cal sur prin preajmă. Genzaburo era faimos şi datorită 
faptului că ţinuse piept unui mistreţ sălbatic, care, într-o zi, atacase 
lumea din sat, terorizând-o, când el nu avea decât zece ani. L-a tot 
izbit cu pumnul şi cu piciorul, până ce fiara şi-a luat coada la 
spinare, întorcându-se în pădure. Uneori îşi arăta cicatricea, în locul 
în care colţii animalului îi străpunseseră braţul. Era „medalia lui de 
onoare”. 

Chobei, cel mai mic dintre copii, fratele lui Sachi, un băieţel 
şleampăt cu păr sârmos, înfofolit într-un chimono gros, cafeniu, nu 
dădea nicio atenţie hărmălaiei care se apropia. Se ghemuise lângă 
drum, zgâindu-se la o şopârlă care se târâse afară din pădure. 

Genzaburo se împinse şi mai departe pe ramură, mijindu-şi ochii, 
în strădania lui de a desluşi ce se întâmpla în depărtare. 

— Vin! Vin! strigă el. 

într-un minut, fiecare putu zări primele stindarde ivindu-se 
deasupra copacilor, roşii, purpurii şi galbene, fluturând ca nişte 
petale. Scântei de lumină ţâşneau de pe vârfurile metalice ale 
stindardelor şi lăncilor. Prichindeii erau numai ochi şi urechi, iar 
inima le bătea să le spargă pieptul. Toţi ştiau precis ce însemna: 
„Shita ni iyo!” Era prima lecţie pe care o învăţaseră vreodată de la 
viaţă. Toţi simţiseră apăsarea mâinilor mari şi aspre ale taţilor lor pe 
căpşoare, silindu-i să îngenuncheze şi să-şi plece capul, până când 
feţele le intrau în noroi. Aproape că le sunau în urechi vocile răstite 
ale părinţilor lor: 

— Jos, chiar acum! Altfel veţi fi omorâţi. 

Nimeni nu uitase ce soartă cumplită avusese Sohei, beţivul 
satului. Cu câţiva ani mai înainte, după câteva ceşti de sake în plus, 
ieşise împleticindu-se în calea unei procesiuni. înainte să apuce 


— 10 — 



vreunul dintre ei să-l tragă înapoi, câţiva samurai îşi scoseseră 
săbiile din teacă şi îl tăiaseră în bucăţi, chiar acolo în stradă. Sătenii 
i-au scos hoitul din drum într-o tăcere de moarte. îşi dăduseră seama 
astfel cât de uşor puteai să-ţi pierzi viaţa. Samuraii erau stăpânii lor. 
Aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşa fusese 
dintotdeauna şi avea să fie de-a pururea. 

însă stindardele erau încă departe. Copiii se tot uitau lung, uimiţi 
de fiorul plăcerii de a face ceva interzis şi primejdios. 

în depărtare, siluete minuscule, în negru şi albastru, ieşeau roind 
din codru. Ducându-şi mânuţele streaşină la ochi, ştrengarii 
desluşiră batalioane de soldaţi mărşăluind în şiruri strânse, cavaleri 
călare, cu coifuri sclipitoare, şiruri nesfârşite de hamali, cărând în 
spinare cufere lăcuite, strălucind în lumina zilei. Siluetele crescură, 
pe măsură ce se apropiau coloanele cortegiului. Zăngănitul inelelor 
metalice de la bastoanele străjerilor, hârşâitul paşilor, scrâşnetul 
copitelor şi corul ameninţător: „Shita ni iyo! Shita ni... Shita ni...” se 
apropiau tot mai mult. 

Deodată vraja se rupse. Apucându-se unul pe altul de mână, 
poticnindu-se speriaţi, copiii se întoarseră şi o luară la goană, 
coborând de-a valma costişa. Pruncii din spinarea fetiţelor săltau. 

Muntele care îşi arunca umbra asupra satului era atât de înalt şi 
de povârnit, încât primele raze de lumină abia începeau să străpungă 
aerul îngheţat, deşi era ceasul calului, iar soarele era aproape la 
zenit. Ajunşi la capătul străzii, micuţii se opriră ca să răsufle. Nu mai 
văzuseră niciodată atâta mulţime de oameni. Hanurile dărăpănate ce 
se aliniau pe fiecare margine a uliţei păreau să se prăbuşească sub 
puhoiul de lume. Hangiii dăduseră de perete uşile din stinghii. Nori 
de fum de la lemnul ars se învârtejeau din încăperile întunecate. 
Hamali crăcănaţi, în jachete vătuite de bumbac şi jambiere, se 
îmbulzeau, intrând şi ieşind, sorbind cu zgomot castroane umplute 
cu terci de orz. Grăjdarii se luptau cu caii nărăvaşi, deşi mărunţei, 
legându-le şei de spinări şi fixându-le de copite potcoave de pai. Alţii 
îşi croiau drum prin învălmăşeală în mantii împletite din paie, ca 
nişte căpiţe de fân mişcătoare. Mulţi aşteptau în picioare, 
mângâindu-şi pipele cu gâtul lung. Unii erau din satele învecinate şi 
se iveau de fiecare dată când era nevoie de hamali sau de grăjdari, 
din cătunele cuibărite adânc în inima munţilor. Merseseră o zi 
întreagă ca să se afle aici. 

în mijlocul gloatei stătea un bărbat înalt cu o faţă lată, privire 
calmă şi un smoc de păr des, negru, legat la spate într-o coadă de 


— 11 — 



cal. Răcnea, dând ordine, gesticulând cu braţele, trimiţând oamenii 
încoace şi încolo. Sachi şi ceilalţi înaintară, ascunşi prin mulţime. 
Ajungând până la el, i se cuibăriră sub braţe şi îl traseră de mâneci. 

— Vine prinţesa! Vine prinţesa! îi strigară în cor. 

El îşi coborî zâmbind privirea la ei şi îi mângâie uşor pe creştet, 
într-un gest de aprobare: 

— Bine, bine, mârâi el. Acum întoarceţi-vă acasă, la maicile 
voastre! 


II 

Jiroemon era tatăl lui Sachi şi căpetenia satului. Răspundea de tot 
ce se petrecea în sat, pentru că familia lui se aflase la conducerea lui 
de când se ştiau pe lume. Preluase acea sarcină cu zece ani în urmă, 
când tatăl său ajunsese un moşneag neputincios. în trecut, bărbaţii 
din familia lui obişnuiau să poarte două săbii la brâu, ceea ce-i 
distingea ca samurai, însă titlul le fusese revocat de veacuri, deşi 
Jiroemon încă mai purta o sabie ceremonială scurtă, ca să-şi arate 
rangul. 

Era un bărbat înalt, cel puţin pe lângă ceilalţi săteni, care erau 
scunzi şi măslinii, adevăraţi „maimuţoi de munte” din Kiso. Probabil 
nu împlinise încă patruzeci de ani. Puţini adulţi din sat îşi cunoşteau 
vârsta exactă. însă faţa lui era deja brăzdată de anii de mijlocire între 
săteni şi autorităţi. întregul ţinut Kiso aparţinea unui senior, iar 
sătenilor le era permis să taie numai o mică porţiune din pădure în 
folos propriu. Pedeapsa era „un copac retezat, un cap retezat”, deşi 
Jiroemon pledase întotdeauna din toate puterile pentru îndurare. 
Sătenilor nu le era vreodată permis să uite măcar pentru o clipă că, 
în ochii suzeranilor lor, nu erau mai presus decât dobitoacele. 

Principala obligaţie a lui Jiroemon era să asigure un trafic cât mai 
lin pe porţiunea marelui drum din Kiso, Nakasendo, sau Drumul 
Interior de Munte, ce trecea prin satul lor. De obicei, drumul mare 
era înţesat de călători, iar în aerul lui se simţea parfumul 
depărtărilor. Cete de pelerini, în robele lor albe, treceau agale, 
sunând din clopote, în calea lor spre îndepărtatele altare, deşi marea 
lor majoritate părea dornică să-şi petreacă timpul mai degrabă în 
zaiafeturi decât în închinări şi rugăciuni. Unii erau neguţători bogaţi, 
însoţiţi de alaiul lor de neveste, concubine, servitori, toţi îmbrăcaţi 
după ultima modă. Alţii erau ţărani nevoiaşi, ori cerşetori, trăind din 


— 12 — 


pomenile primite. Convoaiele de samurai treceau călare sau în 
palanchine, iar negustorii supravegheau transporturile mărfurilor 
vârâte în cufere şi cărate de convoaie de hamali. Poeţi rătăcitori 
adăstau câteva zile pentru a ţine seri de poezie, iar savanţii şi preoţii 
schimbau între ei ultimele noutăţi, controverse şi bârfe din cele trei 
mari oraşe, Osaka, Kyoto şi Edo. După aceea, mai erau poştaşii, 
oprindu-se doar cât să schimbe caii, precum şi anumiţi inşi, cu 
priviri insidioase, ştiuţi de toată lumea ca fiind spioni sau agenţi de 
poliţie, care nu-i slăbeau din ochi pe ceilalţi călători. 

Se mai adăugau la toţi aceştia samuraii renegaţi, tinichigiii, 
negustorii de mărunţişuri, bandiţii, cartoforii, actorii ambulanţi, 
magicienii, potlogarii şi vânzătorii de alifie de broască râioasă, care 
garantat vindeca orice boală de pe faţa pământului, o groază de lume 
cu care sătenii îşi făceau de lucru. în fiecare seară gheişele ieşeau în 
grup, târându-i după ele pe trecători. Sunetele muzicii, veselia şi 
dansul se revărsau din hanurile luminate de lămpi în străzile 
întunecate. 

Jiroemon avea şi el un han, dar al lui era splendid şi nu primea pe 
oricine. Era numai pentru daimyo care călătoreau în fiecare an pe 
Drumul Interior de Munte. în afara sezonului, doar oficialităţile şi 
alte personalităţi importante sau foarte bogate mai aveau voie să i 
ragă în hanul lui. 

Daimyo erau prinţi din provincie. Fiecare era rege peste micul său 
domeniu şi îşi ţinea propria armată. Ei strângeau dările şi aveau 
drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor. însă toţi datorau 
supunere shogunului din Edo şi erau obligaţi să facă drumul până 
acolo în fiecare an, ca să-i aducă omagiul, să-şi arate chipul la Curte 
şi să rămână acolo mai multe luni. Fiecare deţinea două sau trei 
palate în oraşul în care femeile din familiile lor locuiau în 
permanenţă, închise în colivii aurite. 

Existau treizeci şi patru de daimyo mai mari sau mai mici, care se 
foloseau de Drumul Interior de Munte. Unii o luau într-o direcţie, 
alţii, în cealaltă, la răsărit spre Edo sau la apus către Kyoto, oraşul 
sfânt şi capitala oficială a ţării, unde trăia împăratul. Erau 
întotdeauna însoţiţi de un cortegiu magnific, cu sute de servitori şi de 
străjeri. Era un spectacol care-ţi tăia răsuflarea. Ţăranii trebuiau să 
se ţină departe de drum, când treceau ei, ori măcar să se 
prosterneze. însă toţi se străduiau din cale-afară să tragă cu ochiul, 
pentru a vedea cât mai mult din procesiune. 

Toţi, cu excepţia purtătorilor de palanchine, erau îmbrăcaţi 


— 13 — 



elegant, în mătase neagră. Unii veneau călare, însă majoritatea 
mărşăluiau, în rânduri strânse. Rangurile inferioare, suliţaşii şi cei 
care cărau pălării, umbrele de soare şi cufere, îşi dădeau în petic 
pentru a face impresie ţăranilor aplecaţi până la pământ, fudulindu- 
se cu robele lor ridicate pe spinare, etalându-şi fesele strălucind în 
soare, acoperite doar de fâşii de pânză, legate în jurul şalelor. La fiece 
pas, îşi loveau aproape cu călcâiul câte o fesă şi îşi aruncau înainte 
braţul opus, ca şi cum ar fi înotat prin aer. Suliţaşii îşi învârteau 
suliţele, purtătorii de pălării, pălăriile, cei de umbrele de soare, 
umbrelele, toţi exact în acelaşi ritm. 

Procesiunile se opreau mereu în satul lui Jiroemon ca să se 
odihnească şi să schimbe caii şi hamalii. în timp ce slugile îşi făceau 
de lucru, palanchinele în care se aflau daimyo şi suita lui erau trase 
la hanul lui Jiroemon, unde luau ceaiul sau rămâneau peste noapte. 
Cei mai mulţi daimyo îl vizitau de când erau copii şi ajunseseră să-l 
cunoască pe hangiul cu educaţie aleasă, care ştia să-i distreze. Când 
luau o gură de sake şi venea clipa în care să-şi aducă gheişele 
favorite, unii chiar se destindeau îndeajuns pentru a-1 chema să 
schimbe o vorbă cu ei, deşi nimeni nu uita vreodată uriaşa diferenţă 
de rang. Jiroemon ştia foarte bine că, pentru ei, era doar un ţărănoi, 
chit că unul deştept. 

De câteva ori, Jiroemon însuşi se dusese până la Edo, acea 
fabuloasă metropolă din câmpia provinciei Musashi. Era un drum 
lung şi obositor, parcurs pe jos în paisprezece zile, prin munţi. 
Aducea veşti năucitoare. Acum vreo opt ani, patru Corăbii Negre - 
monştri în veşminte de fier - înţesate de tunuri şi scuipând aburi şi 
fum s-au ivit în zare. Au aruncat ancora la ţărm, lângă Shimoda. 
Curând după aceea, s-au întâmplat multe dezastre în lanţ, 
cutremure violente şi valuri uriaşe, iar o cometă şi-a făcut apariţia pe 
cer, prevestind numai lucruri rele. 

Vasele au scuipat din ele o delegaţie de barbari. Jiroemon n-a 
văzut niciunul cu ochii lui, dar i s-a povestit că aveau nasuri mari, o 
piele spălăcită şi aspră, acoperită cu o blană roşcovană, răspândind 
duhoarea mortăciunilor pe care le mâncau. Nu numai că 
îndrăzniseră să calce pământul sacru al Japoniei cu tălpile lor 
murdare, ba au mai şi zis că intenţionau să rămână, ca să înfiinţeze 
centre comerciale. 

Călătorii care se perindau prin hanul lui Jiroemon îi dăduseră de 
înţeles, înspăimântător de limpede, că ţara era la ananghie. Numai 
cu o primăvară în urmă, coborâseră în vale zvonuri cum că seniorul 


— 14 — 



Ii Naosuke, Marele Sfetnic şi conducătorul cu mână de fier al întregii 
ţări, fusese spintecat chiar în faţa porţii Castelului Edo, reşedinţa 
shogunului. Unii dintre asasini erau samurai din Mito, domeniul 
unuia dintre cei mai puternici şi mai de frunte prinţi de provincie, o 
rubedenie de sânge a shogunului. Alţii erau din sălbaticul domeniu 
Satsuma, din sud, unul dintre cei mai vechi duşmani ai shogunului. 
Viaţa sătenilor fusese dintotdeauna grea, plină de nedreptăţi şi de 
cruzimi, dar măcar ştiau care le era locul. Acum nu mai puteau fi 
siguri de nimic. Se temeau de ce s-ar mai putea întâmpla. Bătrânii 
mormăiau încruntaţi că lumea intrase în Era Mappo, ultima epocă 
descrisă în sfintele cărţi budiste. Poate se apropia sfârşitul lumii. 


III 

Primul an din Era Bunkyu, anul care avea să fie trecut în cărţile 
de istorie drept 1861, a fost neobişnuit de rece. Se apropia sezonul de 
semănat orzul, dar ţurţurii tot mai atârnau de streşini. Numai cei 
mai hotărâţi dintre drumeţi se mai aventurau să bată cu piciorul 
drumul mare, acoperit de omăt. Apoi, într-o zi, sosi poştaşul, 
zorindu-şi calul prin noroi şi zloată. Avea o scrisoare pentru 
Jiroemon din partea împuterniciţilor districtului răspunzători de 
transport. 

Jiroemon rupse pecetea cu un tremur, deschise caseta şi desfăcu 
scrisoarea strânsă în sul. Ce noi cerinţe mai visaseră ei peste noapte? 
O citi, se scarpină în cap, apoi o studie, până când reuşi să descifreze 
întortocheatul jargon oficial. împuterniciţii doreau să-i aducă la 
cunoştinţă, în calitate de primar al satului, că Excelenţa Sa prinţesa 
Kazu, sora mai mică a împăratului, avea să străbată Drumul Interior 
de Munte şi să treacă prin sat în a zecea lună a aceluiaşi an. Urma să 
înceapă neîntârziat pregătirile de întâmpinare. 

O prinţesă imperială de cel mai înalt rang, fiica răposatului 
împărat şi sora mai mică a Fiului Soarelui, să treacă prin satul lor!? 
Aşa ceva nu li se mai întâmplase până atunci. Alunecând şi 
clătinându-se pe potecile acoperite de gheaţă, Jiroemon se grăbi să se 
întoarcă la locuinţa înghesuită a familiei sale, într-un colţ îndepărtat 
al splendidului han în care trăgea daimyo- ul. Ieşi fum când 
întredeschise uşa. Toată lumea era îngrămădită în jurul vetrei, 
aşteptându-1 să se întoarcă. 

— N-am mai pomenit aşa vremuri, maică, de când trăiesc, mormăi 


— 15 — 


el, pe când dădea buzna în cameră. 

Mereu îşi striga nevasta, pe Otama, cu duiosul cuvânt folosit de 
ţărani pentru „mamă”, Kaachan. Chipul său, de obicei calm, era 
zbârcit de îngrijorare, ridurile de pe frunte se adânciseră mai mult ca 
niciodată, iar părul negru i se zbârlise. 

Mama lui, bunica odraslelor sale, îi puse cu polonicul o porţie de 
terci, apoi încă una. Faţa îi era la fel de cafenie şi de brăzdată ca o 
coajă de nucă, iar în spinare avea o cocoaşă dublă, după o viaţă de 
muncă grea. 

— Drumul şi aşa este prea plin, iar satele mărginaşe refuză să ne 
dea hamali, acu’ hop şi asta! constată el. Câţi călători avem pe zi, tu 
ce crezi? O mie? Numai atât, şi tot sunt prea mulţi pentru noi. Aicea 
zice că vor fi zece mii în alaiul Alteţei Sale, fără să mai punem la 
socoteală şi hamalii. O să le ia... cât?... Patru, cinci zile, până trec cu 
toţii. Şi trebuie să facem rost de două sau trei mii de hamali. Două 
sau trei mii! Şi de cinci sute de cai pe zi, cât timp vor trece ei. Ne 
trebuie şase mii de perne, orez, cărbuni, vase. Şi trebuie să le mai 
hrănim şi slujitorii de rând. Cum o să facem faţă? Nu se poate! 

Otama era o femeie uscăţivă şi sleită, pe al cărei chip se întretăiau 
riduri fine, cu părul strâns într-un coc neglijent. Mâinile îi erau 
umflate, crăpate şi bătătorite de la spălat, gătit, săpat şi plivit, iar 
spinarea începea să i se încovoaie după ani de zile de sădit lăstari de 
orez. Părinţii o trimiseseră să se mărite cu Jiroemon la o vârstă foarte 
fragedă, nu cu mult peste cât avea acum Sachi. I-a născut mai mulţi 
prunci, unul după altul, însă după ce le-au murit toţi au adoptat, 
până la urmă, o micuţă gracilă, cu tenul palid. I-au pus numele de 
Sachi, „fericire”, sperând ca măcar ea să supravieţuiască. 

Atât ştia Sachi. Nu mai pusese niciodată şi alte întrebări. Scurta ei 
viaţă era mult prea plină, pentru a se mai întreba de unde venea sau 
cine i-au fost adevăraţii părinţi. Jumătate dintre copiii din sat erau 
adoptaţi sau trecuţi din mână în mână, după cum o familie avea 
vreun copil bolnăvior sau avea nevoie de un fiu care să-i poarte mai 
departe numele, până când unii ajungeau să nu mai aibă habar cine 
le erau părinţii naturali. Nimănui nu-i prea păsa de asta. Prichindeii 
ţineau de familiile care-i adoptaseră. 

Câţiva ani mai târziu, Otama aduse pe lume un băieţel, pe micul 
Chobei. Acesta rămase în viaţă şi mai urmară şi alţii. Mama lor era 
puternică, sănătoasă, muncitoare, tăcută, tot ce-şi putea dori un 
bărbat ca Jiroemon de la o soţie, ba îi mai era şi devotată. Acum, că 
bunicuţa ajunsese bătrână şi neputincioasă, ea ţinea întreaga casă. 


— 16 — 



îl urmărise îndeaproape cât timp vorbise. în tăcere, îşi lăsă lângă 
vatră castronul şi beţişoarele, îngenunche în spatele lui, ca să-i 
maseze umerii cu degetele mari de la mâini. El se strâmbă, în vreme 
ce ea se ocupa de un nod mai rezistent. într-un târziu, îi zise: 

— îmi închipui că ţi-au pomenit ce mare privilegiu şi onoare ţi se 
fac! Mă îndoiesc că vei vedea un singur bănuţ de aramă ori vreun bob 
de orez. Ei ştiu foarte bine că noi nu avem mai mult de câteva sute de 
oameni, în cel mai bun caz, şi vreo cincizeci şi ceva de cai. Chiar dacă 
am da un ocol satelor din jur, tot n-am putea aduna atâţia. 

— în scrisoare se zicea ceva de un soi de recompensă în bani. Dar, 
fireşte, ei nu oferă niciun fel de garanţii. 

— Ai să găseşti tu o cale, îi spuse ca să-l liniştească, apăsându-şi 
degetele mari de la mâini pe umerii lui. întotdeauna te descurci. 

De obicei, Sachi nu prea stătea să-i asculte pe cei mari tăifăsuind. 
Aveau mereu tot felul de treburi de făcut, planuri, griji, bani, bârfe, 
rutina zilnică. Lăsa să-i treacă vorbele lor pe lângă urechi şi se 
adâncea în propriile gânduri. Dar astăzi era altceva. Părinţii ei 
fuseseră dintotdeauna prezenţe care o protejau, o dojeneau şi îi 
rezolvau problemele. Era convinsă că ei nu erau apăsaţi de griji şi de 
temeri, aşa ca ea. Acum îi vedea la fel de slabi şi de neajutoraţi ca şi 
ea. Asta o făcu să se simtă singură şi înfricoşată. 

Totuşi, în acelaşi timp, se simţea vrăjită. O prinţesă să poposească 
în satul lor... Nu-şi putea închipui o prinţesă. Uneori zărea neguţători 
bogaţi călătorind cu femeile lor, dintre care unele aveau o piele 
aproape la fel de pală ca şi a ei. Poate că şi prinţesa avea pielea albă. 

îşi trecu degetele prin pieptănul din mânecă, aşa cum făcea mereu 
când se gândea la ceva. Era aproape matură. Ştia că avea să plece de 
acasă într-un an sau doi. Observa cum dispăreau fetiţele mai mari. 
Una se dusese să stea la un văr ca să se deprindă cu lumea şi să 
devină o mireasă mai bună, două fuseseră angajate în gospodăria 
unui samurai, iar restul fuseseră trimise să se mărite. Curând avea 
să-i vină şi ei rândul. Ce altceva mai putea să urmeze? Cuvintele 
bunicii ei îi răsunau în minte ca un ecou: „Cum crezi c-o să-şi 
găsească un bărbat, aşa trasă la faţă şi bolnăvicioasă cum e? La ce i- 
o folosi drăgălăşenia unei neveste de ţăran?” Dacă era prea micuţă şi 
prea palidă la faţă ca să fie acceptată ca mireasă în sânul unei alte 
familii? Era posibil ca, atunci când toate celelalte fetiţe o să plece din 
casa părintească, ea să mai trăiască încă împreună cu părinţii ei, o 
ruşine şi o povară pentru ei, compătimită de toată lumea din sat. 

De parcă nu era de ajuns, gheişele din sat o tachinau zicându-i că 


— 17 — 



trebuia să intre în rândul lor. îşi acopereau feţele măslinii de ţărănci 
cu un strat gros de fard alb, ziceau ele, chicotind sfioase, în felul 
gheişelor. însă faţa ei era deja la fel de albă ca luna plină, ca floarea 
cireşului sălbatic, fără niciun fel de machiaj. Ba mai era şi frumuşică. 
Tot mai frumoasă pe zi ce trece. Auzindu-le vorbind aşa, se simţea şi 
mai ciudată. Când mama ei le auzea, surâdea ostenit şi o îndemna 
să-şi vadă de drum. 

în dimineaţa următoare zilei în care sătenii auziseră că prinţesa 
avea să treacă pe la ei, Sachi se aşeză în locul ei obişnuit, lângă 
ghergheful murdar, înfăşurând bumbacul pe suveici şi dându-i-le 
mamei, în timp ce bunica stătea într-un colţ, aplecată atât de mult 
asupra roţii de tors, încât i se freca nasul de ea. Un timp nu se auziră 
decât păcănitul ritmic al suveicii zburând încoace şi încolo, 
zbârnâitul gherghefului, scârţâitul şi zdrăngănitul roţii de tors. într- 
un târziu, Sachi trase aer în piept: 

— Kaachan, începu ea. Măicuţă. Prinţesa... Mi-ai putea spune?... 
Ce fel de?... 

Otama se opri cu suveica în mână, pentru a face sul o nouă 
bucată de pânză ţesută. Rămase o clipă pe gânduri: 

— Păi, micuţă Sa, îi răspunse ea, nu ştiu. Tatăl tău zice că e în 
drum spre Edo, unde urmează să fie mireasa shogunului. 

Să fie mireasa shogunului! îi aducea aminte de unul dintre 
basmele pe care bunica i le mai spunea câteodată. Să fi fost shogunul 
bătrân şi urât, se minuna ea, supt şi scofâlcit ca preotul satului? Sau 
era tânăr şi plin de viaţă? îi veni în minte imaginea trupului tânăr al 
lui Genzaburo sărind în apele râului. 

în zilele care urmară, călătorii aduceau cu ei zvon după zvon. în 
fiecare seară opaiţele din casa de întâlnire fumegau şi sfârâiau până 
noaptea târziu, iar familia îl aştepta tot mai mult pe Jiroemon să se 
întoarcă acasă la cină. Intra în grabă, vlăguit, înghiţea câteva 
castroane de terci, apoi se apleca peste o cratiţă aburindă de apă 
fiartă şi se arunca pe saltelele aspre de dormit din paie, lângă copii. 
Sătenii urmau să paveze drumul cu lespezi albe din piatră prin tot 
satul şi de fiecare parte a lui până la unu sau doi ri 1 . Drumul trebuia 
să măsoare în lăţime doisprezece shaku 2 , chiar dacă asta însemna să 
dărâme zidurile din faţă ale locuinţelor. 

în ziua în care dispăru şi ultima urmă de zăpadă, Sachi se încălţă 


1 Ri - unitate de măsură a distanţei (cea. 4 000 de metri), (n.tr.). 

2 Shaku - unitate de măsură a lungimii (cea. 30 de centimetri), (n.tr.). 


— 18 — 



cu o pereche de geta asemănători saboţilor, verifică dacă bătrâna 
găleată de lemn nu era cumva găurită şi se duse ţopăind să se 
alăture cozii de la fântână. Ca de obicei, femeile de acolo sporovăiau 
cu însufleţire. A aduce apă de la fântână era sarcina obişnuită a unei 
tinere. Era o scuză perfectă pentru a scăpa de răutatea soacrelor şi a 
bârfi între ele. 

— Ştiţi că n-are decât cincisprezece ani? ciripi Shige de la hanul de 
peste drum. Aşa zice socrul meu. 

Avea şi ea tot cincisprezece ani, era durdulie şi copilăroasă, cu 
obrajii arşi de soare şi o gură din care-i ieşeau dinţii încovoiaţi. Era 
nevasta primului născut din familia lui şi mama fiului şi 
moştenitorului său, aşa că se umfla în pene. Genzaburo era fratele 
mai mic al soţului ei. Sachi o admira. Nu se putea imagina atât de 
matură şi de plină de sine. 

— Chiar aşa? scânci Kume, o copilă luată de nevastă de fiul 
cizmarului. Se născuse cu un picior mai scurt decât celălalt şi 
mergea şchiopătat, dar putea toarce un fir tot atât de subţire ca 
femeia cea mai bătrână din sat. Dar ştiţi ce-am auzit eu? Se zice că 
ea nu vrea să... 

— Aşa-i, îi luă Shige vorba din gură. A refuzat de mai multe ori. 
închipuiţi-vă, o femeie să refuze şansa de a fi mireasă! 

Se auzi un cor de nechezaturi piţigăiate, semn că nu-şi credeau 
urechilor. 

— Era deja logodită, insistă Shige. Cu un prinţ imperial. îi fusese 
promisă ăluia de la şase ani. A zis că mai bine se călugăreşte decât 
să se mărite cu shogunul. 

— Socrul meu spune că nu se face să trimiţi o fată atât de tânără 
aşa departe! relată Kume, reuşind într-un final să se facă auzită. Edo 
este un ţinut soldăţesc. Nu un loc pentru o persoană crescută cu 
atâta delicateţe. 

— Cât de frumoasă trebuie să fie, şopti Oman de la hanul vecin cu 
cel al lui Sachi, care era venită numai de curând ca nevastă dintr-un 
sat învecinat, încă îngenuncheată şi gata să izbucnească în lacrimi. 
Am auzit că aduc apă de izvor pentru îmbăierea ei tocmai din Kyoto. 

— Nu se poate! oftară celelalte, înclinându-şi capetele în semn de 
neîncredere. 

— Ba-i adevărat, suspină Oman. Este prea delicată pentru apa 
noastră din Kiso. Ce n-aş da s-o pot vedea, măcar o clipă! 

Se auziră chicote tulburate faţă de îndrăzneala gândului ei. 

— Aşa-i, conchiseră tinerele, dând din cap. Mare păcat că niciuna 


— 19 — 



dintre noi n-are să vadă o prinţesă. Nimeni nu apucă să vadă o 
doamnă aşa de aleasă ca aia! 

Sachi asculta în tăcere. Aşadar prinţesa nu era cu mult mai mare 
decât ea. Câtă tristeţe trebuie să simtă, gonită de acasă şi silită să 
facă un drum lung până-ntr-un loc pe care nu-1 ştie, ca să se mărite 
cu cineva pe care nu-1 cunoaşte, o cununie nedorită de ea. în acest 
sens, viaţa prinţesei nu se deosebea de cea a celei mai sărmane fete 
din sat. Doar că, în cazul ei, cutezase să refuze, chiar dacă, până la 
urmă, dorinţa îi fusese nesocotită. Era una dintre cele mai de vază 
doamne, şi totuşi nici ea nu avea vreun cuvânt de spus în privinţa 
propriei vieţi. 

— îmi închipui că are pielea albă, mai albă decât a ta, micuţă Sa, 
presupuse Oman. 

— Poate că arată chiar ca tine, micuţă Sa, adăugă Kume. Cu faţa 
ta prelungă şi nasul în vânt. 

— Nu fi proastă, rânji Shige, cu aerul unei femei pricepute. 
Prinţesa este o frumuseţe. Nu seamănă cu niciuna dintre noi. 

Anul trecu într-un iureş de sărbători, zile cu noroc şi zile fără 
noroc. în primăvară, Sachi se scula cu noaptea în cap în fiecare 
dimineaţă, căţărându-se pe povârnişurile mai joase ale muntelui, 
culegând ferigi unduioase, cu margini încreţite, lăstari de coada- 
calului, rădăcină de brusture şi toate celelalte rădăcini şi muguri 
comestibili care creşteau pe acolo. Apoi veni Sărbătoarea Primăverii, 
urmată de Sărbătoarea Fetiţelor, după care se răsădiră lăstarii de 
orez. Vara, copiii îşi făceau de lucru muncind la drumuri sau pe 
ogoare, însă ori de câte ori puteau se furişau până jos, la râu. Acolo 
îşi aruncau hainele de pe ei şi se afundau, stropindu-se zglobii, în 
unda răcoritoare. Genzaburo organiza expediţii în codri, unde se 
urcau în copaci, jucau tot felul de jocuri şi vânau iepuri, vulpi, 
bursuci, tot ce vieţuia pe acolo. în luna a şaptea, când se făcea atât 
de cald încât îţi era greu să te mai mişti şi toată lumea era udă 
leoarcă de transpiraţie, venea Sărbătoarea Bon, când strămoşii se 
întorceau dintre cei morţi, iar sătenii dansau până noaptea târziu. 
Atunci, toamna, Sachi se urca iar pe dealuri, la cules de ciuperci. 

Otama curăţa, lustruia, mătura şi gătea, ca să fie sigură că hanul 
era mereu curat ca un pahar pentru fiecare dintre marii oaspeţi care- 
i treceau pragul. Războiul de ţesut zbârnâia, iar roata de tors a 
bunicii se învârtea. Totuşi, chiar dacă femeile se duceau zilnic la 
treburile lor, îşi dădeau prea bine seama de strădaniile lui Jiroemon 
pentru pregătirea marii procesiuni. Negocia fără încetare cu 


— 20 — 



căpeteniile unor sate tot mai îndepărtate, ca să se asigure că vor fi 
destui hamali şi cai. Nici nu era loc pentru „dacă”, trebuia să fie totul 
gata. 

Când veni şi luna a noua, un uriaş cortegiu de oficiali, demnitari, 
soldaţi, daimyo locali cu alaiurile lor se ivi deodată, îndreptându-se 
spre Kyoto, pentru a se întoarce cu prinţesa. Zi de zi drumul mare 
era blocat de oameni. Hamalii, cărăuşii şi soldaţii pedeştri mergeau 
atât de înghesuiţi, încât se călcau unii pe alţii pe picioare. Jiroemon 
făcuse rost de peste o mie de hamali suplimentari, însă aceştia erau 
cu totul depăşiţi, nu erau destui nici pe departe. 

într-o zi, apăru un şir de palanchine, mai împodobite şi mai 
minunate decât tot ce se văzuse până acum. Zvonurile se răspândiră 
ca vântul şi curând mulţimi de săteni se înghesuiau pe marginea 
drumului, lungindu-şi gâturile pentru a arunca o privire prin 
ferestrele lor, înainte ca gărzile să-i alunge din cale. 

— Doamnele din Marea Incintă! îl auzi Sachi pe Jiroemon 
spunându-i Otamei. Se opresc aici peste noapte. Ce să fac? Să ies şi 
să le întâmpin? Nu mi s-au dat niciun fel de instrucţiuni! 

— Marea Incintă? se miră Otama. 

— Palatul femeilor din Castelul Edo, o lămuri cu nerăbdare 
Jiroemon. 

— Doamne aşa de nobile la un drum atât de lung? continua 
Otama să se minuneze, clătinând din cap, parcă nevenindu-i a crede. 
Este ceva deosebit! Nu mai vezi aşa ceva! 

Era adevărat. Singurele femei pe care le văzuse Sachi erau ţărănci 
sau orăşence pornite în pelerinaj. Uneori mai zărea şi vreo nevastă 
elegantă de negustor - neveste care de obicei se tocmeau mai mult 
decât soţii lor. Câteodată, mai venea vreo poetesă, dar niciodată 
cineva de rang mai înalt. Alaiurile nobililor erau alcătuite numai din 
bărbaţi. Gărzile de la bariera satului îşi dădeau prea bine seama că 
cea mai importantă obligaţie a lor era să nu le scape printre degete 
niciuna dintre marile doamne care ar fi încercat să fugă din Edo, 
deghizate, spre provinciile lor de baştină. Orice altă greşeală le putea 
fi iertată, dar pentru aceasta plăteau cu capul. 

Forfota continuă timp de nouă zile. Apoi se aşternu liniştea. 
Sătenii făcură totalul stricăciunilor. Sala de primire fusese distrusă 
complet, iar uşile de hârtie din hanuri, sfâşiate, când samuraii beţi se 
luaseră la bătaie. Câţiva hamali fuseseră bătuţi, iar doi care 
încercaseră să scape cu fuga, împuşcaţi. Oamenii începură să 
găsească leşuri pe marginile drumului mare, zvârlite la o parte cu 


— 21 — 



piciorul din calea cortegiilor. Vreo douăzeci sau treizeci de hamali se 
prăbuşiseră sub poveri şi îşi dăduseră sufletul. Aşa se întâmpla 
mereu. Nu era nimic de făcut. Sătenii se apucară să facă reparaţii cât 
de repede puteau, înainte de a-i surprinde cavalcada cortegiului 
prinţesei. 

Apoi sosiră în persoană comisarii transporturilor, intrând în sat în 
ritmul hurducat al palanchinelor, însoţiţi de servitori, asistenţi şi 
gărzi. Păşeau ţanţoşi încoace şi încolo, în pantalonii lor bakama 
scrobiţi, legănându-şi plini de importanţă cele două săbii de la şold. 
Aveau să petreacă noaptea în luxosul han al lui Jiroemon, deşi îşi 
aveau propriii bucătari care să le fiarbă ceaiul şi să le pregătească 
cina. Erau mult prea de soi ca să mănânce ce avea mai bun Otama 
de pus pe masă. 

Făcându-şi vânt cu evantaiele, trasară planuri şi măsurară 
drumul. Când alaiul prinţesei avea să treacă, îl instruiră ei pe 
Jiroemon, femeile şi copiii urmau să rămână închişi în case, cu 
storurile trase, în genunchi, păstrând tăcerea. Oricine se nimerea 
afară trebuia să se prosterneze, cu faţa până la pământ. Pisicile şi 
câinii trebuiau legaţi, nu era voie să se facă niciun foc, iar bolovanii 
grei care ţineau locului ţiglele acoperişurilor trebuiau bine fixaţi, 
pentru a nu provoca niciun fel de accidente. Mişcarea călătorilor de 
pe drum urma să se oprească timp de trei zile, de-o parte şi de alta a 
locului de trecere al prinţesei. 

Deodată, peste drumul mare se aşternu o tăcere ciudată. 

Primul contingent al convoiului prinţesei se ivi în cea de-a 
douăzeci şi patra zi a celei de-a zecea luni. De două zile se perinda 
fără oprire o procesiune de hamali, clătinându-se sub greutatea 
coşurilor şi cutiilor îmbrăcate în brocarturi bogate, a cuferelor 
lăcuite, cu străluciri de aur. Jiroemon reuşise să adune în total 2.277 
de oameni din treizeci şi trei de sate învecinate. Ei lăsau bagajele în 
seama altor hamali în satul următor, pe urmă se întorceau să preia 
un alt rând. 

în cea de-a treia zi, urma să treacă prinţesa însăşi. Sachi era 
sculată încă dinainte de revărsatul zorilor, ca să-şi ajute mama. 
Otama aranjă ramuri de arţari înfrunzite într-o vază, în felul elegant 
preferat de daimyo, în vreme ce Sachi zorea încoace şi încolo, prin 
camerele tăcute, ca un rac, împingând o cârpă udă, până când 
spălăcitele rogojini tatami luciră, iar pe marginile lor de mătase nu 
rămase nicio pată. Lustruiră podelele de lemn şi pragurile pentru 
ultima oară, până când nu mai rămase niciun firicel de praf pe 


— 22 — 



nicăieri. Atunci Sachi alergă până la marginea satului cu alţi copii, să 
vadă procesiunea. Până să-i dea de veste lui Jiroemon, toată lumea 
putea auzi zdrăngănitul inelelor de fier din vârful bastoanelor 
gărzilor, trosnetul paşilor care se apropiau, tropotul copitelor şi 
strigătul neîntrerupt: 

— Shita ni iyo! Shita ni iyo! în genunchi! în genunchi! 

— Am să mă ascund sub streşini şi mă voi uita cum trece alaiul, 
şuieră Genzaburo. De ce nu vii şi tu cu mine, Sa? O să ne distrăm. 
N-o să ştie nimeni! 

Dar Sachi avea o sarcină mai urgentă. Ori de câte ori trecea vreo 
procesiune, Jiroemon trebuia să se ducă la intrarea în sat să-l 
întâmpine pe daimyo. Pe urmă alerga înapoi la han ca să-i mai ureze 
încă o dată bun venit în verandă, acolo unde trăgeau palanchinele. 
însă prinţesa prezenta o problemă. Mai întâi că era femeie. Nu numai 
atât, era cea mai de vază şi mai însemnată femeie din ţară. Era de 
neconceput pentru orice bărbat, nemaivorbind de un hangiu mărunt 
ca el, să-şi ridice măcar ochii la o musafiră atât de aleasă. Dar era de 
neconceput şi să n-o întâmpine la han. Pe măsură ce se lumina de 
ziuă, Jiroemon îşi făcea tot mai multe griji. Comisarii transporturilor 
nu catadicsiseră să-i dea niciun sfat. Până la urmă, se hotărî: avea 
să-i întâmpine palanchinul în felul său obişnuit, însoţit însă de soţie 
şi de fiică. Se trăgeau, la urma urmei, dintr-o familie de samurai, 
erau ceva mai presus de ceilalţi săteni. 

Sachi îşi puse noul chimono indigo pe care Otama i-1 păstra 
pentru Anul Nou. Bunica torsese firul, iar mama ţesuse pânza în 
pătrăţele mai luminoase şi mai întunecate. în colţul mânecii, îi 
prinsese cu aţă un săculeţ de farmece pentru amuleta care o proteja 
pe Sachi. Sachi îşi vârî pieptănul drag în mânecă şi îşi prinse în jurul 
taliei un obi roşu din mătase. Apoi se aşeză în genunchi lângă mama 
ei, la intrarea rezervată oaspeţilor de seamă. 

Hanul lui Jiroemon se găsea în inima satului, dar nu direct la 
stradă, ferit de zgomotele şi de neastâmpărul drumului, ascuns după 
un zid înalt. înăuntrul curţii se înălţa un al doilea zid, pentru a-i 
apăra pe oaspeţii de rang înalt de privirile sătenilor şi trecătorilor. 
Sachi auzi paşi tropăind pe drumul de afară, de se cutremura 
pământul, şi zări vârfurile lăncilor, stindardelor şi marilor umbrele 
roşii iţindu-se deasupra zidului într-o procesiune neîntreruptă. 
Dincolo de trosnetul paşilor şi al copitelor şi de strigătul insistent 
„Shita ni iyo! Shita ni iyo! Shita ni... Shita ni...” Afară era o tăcere 
mormântală. Nimeni nu mai scotea niciun cuvânt. 


— 23 — 



Deodată apărură câţiva bărbaţi în jurul zidului interior. Sachi se 
răsuci puţin şi îşi ridică capul doar atât cât să arunce o privire la 
ceea ce se petrecea. Era un şir de hamali cu fesele goale, cu feţele 
lucind de sudoare, cărând lângă intrarea din spate găleţi de apă, 
coşuri cu mâncare, cufere lăcuite şi o ladă ornată cu auriu şi cu 
negru, destul de mare încât să intre în ea o cadă de baie. Vlăjgani în 
chimonouri şi scurte, petrecute unele peste altele, şi jambiere, 
purtând pălării conice de pai şi două săbii de samurai, îşi ocupară 
poziţiile în jurul verandei, în rând cu cei care cărau banchete negre, 
lucioase. 

Atunci, un palanchin trase la intrarea în verandă. O femeie coborî 
din el, furişându-şi un picioruş, apoi şi pe celălalt, într-o pereche de 
saboţi care fuseseră aşezaţi anume pe scăriţă. Tot mai multe 
palanchine se opriră. Din fiecare se iviră femei salutându-se una pe 
cealaltă într-un gângurit subţire. Lui Sachi îi păru că glasurile lor 
aduceau cu trilurile şi ciripitul păsărilor şi îi era la fel de imposibil să 
le înţeleagă. Veranda fu acoperită de ţesături la fel de diafane şi de 
moi ca petalele de flori, la fel de colorate ca o pajişte primăvara. Aerul 
se umplu de miresme, atât de dulci şi de tari, încât o luă ameţeala. 
Deveni mai îndrăzneaţă, trăgând iar şi iar cu ochiul. Nu mai văzuse 
niciodată atâta eleganţă. Era o altă lume, care întrecea în splendoare 
tot ce şi-ar fi putut închipui. 

Sucindu-şi şi mai mult capul, zări pe fugă un palanchin magnific, 
ca un mic palat mobil, de un auriu roşiatic lucitor, cu mari canafuri 
roşii, legănându-se peste storurile ferestrei, şi un stindard roşu 
drapat peste acoperiş. Până şi parul pe care era purtat, ca şi 
stucaturile de la ferestre erau poleite cu aur. Pereţii erau acoperiţi cu 
motive ornamentale şi încrustaţi cu o crizantemă în relief, cu 
siguranţă blazonul imperial. Şase hamali îl cărau, trei în faţă şi trei 
în spate. Gărzile mărşăluiau în rând cu el şi slugi în livrea îl 
acopereau cu umbrele largi, de culoare roşie. Pe când hamalii aşezau 
palanchinul cu gingăşie pe suportul lui, femeile se lăsară în genunchi 
într-o graţioasă fluturare de mătăsuri. Jiroemon şi Otama îşi ţinură 
frunţile lipite pe podeaua lustruită, dar Sachi ardea de curiozitate. O 
secundă îşi ridică ochii. Sigur asta era prinţesa! Trebuia s-o vadă. 

Servitorii deschiseră uşa glisantă a palanchinului. O femeie se ivi 
din umbrosul interior aurit. Marginile chimonourilor puse unul peste 
altul, în nuanţe subtile de portocaliu, auriu şi verde, se distingeau la 
gât şi la încheieturile mâinilor. Purta o pălărie de călătorie cu un văl 
gros care-i cădea până la umeri. Pe când cobora însă, ridică o mână 


— 24 — 



albă şi îl dădu la o parte. Sachi reuşi să-i zărească chipul, înainte ca 
vălul să-i cadă la loc. 

într-o clipită Sachi îşi plecă fruntea. Nici măcar nu ştia la ce să se 
aştepte ori, pe bună dreptate, dacă să îndrăznească să se aştepte la 
ceva. Se gândise atâta la prinţesă! Se aşteptase să vadă ceva 
minunat, dar era nedumerită. Chipul pe care-1 văzuse nu aparţinea 
unei prinţese, sigur nu prinţesei din închipuirea ei. Fireşte, femeia 
era machiată ca o mare doamnă, cu faţa fardată în alb, buze micuţe 
şi roşii ca sângele, cu sprâncenele periate în sus, spre frunte. Dar 
lăsa impresia că tremură în chimonourile ei somptuoase. Cea mai 
stranie dintre toate era expresia care-i fulgerase pe chip, o privire 
înfricoşată, aşa cum Sachi mai surprinsese în ochii găinilor cărora 
urma să li se sucească gâtul. Se simţi stânjenită. Ceva nu era în 
regulă. 

Până şi o copilă cum era Sachi ştia că marii domni şi marile 
doamne aveau sosii. întotdeauna se găseau duşmani la pândă, din 
umbră, sperând să răpească, ba chiar să ucidă câte o doamnă. Prin 
urmare, iată ce putea să fie. Sau poate chiar era prinţesa. Probabil că 
prinţesele, la urma urmei, erau doar nişte persoane oarecare. în 
foşnetul poalelor de chimono, ce atârnau ca nişte clopote pe trupurile 
lor, femeile o conduseră pe prinţesă în han, alunecând pe lângă 
Jiroemon, Otama şi Sachi, încă îngenuncheaţi, ca şi cum nici n-ar fi 
existat. 

Palanchinele continuară să se oprească, iar din ele ieşiră mai 
multe femei. Acum doar câteva mai zăboveau pe verandă. Jiroemon şi 
Otama păreau împietriţi, cu feţele la pământ. După aceea, un 
palanchin mai puţin distins, cu pereţi simpli din lemn şi storuri de 
bambus, trase la intrare. Sachi avea impresia că visează, pe jumătate 
vrăjită de spectacolul acelei zile şi de senzaţia că lucrurile nu se 
petreceau aşa cum se cuvenea. îşi înălţă capul şi o urmări pe femeia 
care cobora din el. Aceasta, îmbrăcată mult mai simplu decât toate 
celelalte, arăta ca o servitoare. Preţ de o clipă, ochii ei îi întâlniră pe 
ai fetiţei. 

Femeia era şi ea tot o fetiţă, nu cu mult mai în vârstă decât Sachi 
ori decât tinerele soţii care se adunau la fântână. Nu era frumoasă, 
dar avea ceva în felul ei de a se purta care atrăgea atenţia oricui. Faţa 
îi era ovală şi cu rotunjimi copilăreşti, ochii îi erau mari, negri şi 
trişti, avea un năsuc drept, o bărbie ascuţită şi o guriţă strânsă într-o 
expresie de resemnare uimită. Pielea îi era atât de albă, încât aproape 
bătea în albastru. Ieşi cu stângăcie din palanchin şi rămase în 


— 25 — 



picioare într-o atitudine de nesiguranţă, ca şi cum nu ştia ce să mai 
facă. Celelalte femei se îngrămădiră în jurul ei, aruncându-i grăbite 
un văl peste cap. încercau să pară indiferente, ferindu-şi ochii de ea 
şi vorbind tare între ele. însă gesturile şi ţinuta lor trădau respectul, 
căci îşi plecau capetele în aşa fel încât să fie mai jos decât al ei. 

Sachi rămase cu gura căscată. Fata i se părea cunoscută. Undeva, 
într-un vis, negreşit, îi mai văzuse chipul. Nici Sachi nu-i era 
necunoscută celeilalte. Ceva luci în ochii ei, ca şi cum ar fi 
recunoscut-o. în vreme ce femeile îi aranjau voalul peste faţă, şopti 
ceva la urechea uneia. Deodată, toată lumea se întoarse şi se uită la 
copila îngenuncheată în pragul hanului, care îndrăznise să-şi ridice 
ochii la ele. Femeile începură să se apropie de ea, iar gărzile rămase 
în jurul verandei îşi puseră mâinile pe mânerele săbiilor. Auzind 
zarva, Jiroemon îşi înălţă privirea, îngrozit. 

Din instinct, Sachi îşi căută pieptănul ascuns bine în faldurile 
mânecii. Soarta lui Sohei, beţivul satului, şi a hamalilor lăsaţi să 
moară în drum îi fulgeră prin minte. Preţ de o clipă, scurta ei viaţă i 
se perindă prin faţa ochilor, iar ea îşi aminti de Genzaburo, ascuns 
sub streşini chiar peste drum, nu departe. însă un singur gând le 
alungă pe toate celelalte: „Am văzut-o pe prinţesă cu ochii mei!” 

începu să priceapă de ce chipul fetei i se părea familiar. Putea fi 
chiar figura pe care o văzuse licărind în oglinda întunecată a mamei 
ei, o versiune uşor mai matură a propriei sale feţe. 


— 26 — 



Partea a Il-a - PALATUL 
FEMEILOR 



— 27 — 




2 - Scoicile uitării, 1865 



I 

Sachi juca jocul de potrivire a scoicilor împreună cu prinţesa Kazu. 
îngenuncheată în faţa ei, cu mâinile în poală, cu ochii plecaţi cu 
modestie, auzi şoapta mătăsurilor, pe când prinţesa îşi trăgea alene 
mâneca lungă a robei şi îşi afunda mâna în caseta lăcuită, încrustată 
cu aur, în care erau ţinute scoicile. Se auzi un clinchet slab în timp 
ce-şi trecea degetele peste micile scoici uscate. Scoase una afară şi o 
întoarse cu faţa în sus pe tatami. Sachi se aplecă. înăuntru se găsea 
o lume pictată de nobili domni şi nobile domniţe în miniatură, pe 
fundal auriu. 

Mai multe scoici erau aşezate în rânduri ordonate cu faţa în jos 
între cele două tinere. Prinţesa luă una şi se uită înăuntrul ei. 

— De ce n-am niciodată noroc? suspină ea, azvârlind-o 
bosumflată. Măcar de-ar fi scoici ale uitării. M-ar ajuta să uit. 

Murmură un poem: 

„ Wasuregai 
Hiroi shi mo seji 
Shiratama o 
Kouru o dani mo 
Katami to omowan. ” 

[„Nu voi culege 
Scoici ale uitării, 

Ci perle, 

Mementouri ale iubitului de odinioară, 

Strălucitor ca o bijuterie.”] 

Sachi o privi pe furiş. Se gândi la poveştile pe care le auzise, cum 
fusese obligată prinţesa să vină în Edo, ca să se mărite cu shogunul 
împotriva voinţei sale şi cum fusese ea făgăduită odată unui prinţ 
imperial. Dar acestea se întâmplaseră cu multă vreme în urmă. Cât 


— 28 — 


îşi dorea ca înălţimea Sa să dea uitării trecutul şi să nu mai fie atât 
de tristă!... 

Prinţesa se uita la ea, aşteptând. Sachi îşi lăsă mâna să se plimbe 
deasupra scoicilor care erau aşezate cu faţa în jos. Culese una, îi 
aruncă o privire şi scoase un mic ţipăt ascuţit, după care o înhăţă pe 
cea scoasă din cutie de prinţesă. Se potriveau perfect. Izbucni veselă 
în hohote de râs, apoi, aducându-şi aminte unde se afla, se îmbujoră 
şi îşi acoperi gura cu mâinile. 

— Ce copilă! constată doamna Tsuguko, prima doamnă de onoare 
a prinţesei, zâmbind îngăduitoare. 

Doamna Tsuguko era cea mai puternică persoană din anturajul 
prinţesei şi răspundea de toate problemele importante ale 
protocolului. Era o femeie înaltă, aristocratică, ale cărei plete, lungi 
până la pământ, erau tărcate de fire sure. Majorităţii tinerelor din 
suită le era frică de ea, însă cu favoritele prinţesei era bunătatea 
întruchipată. 

Şi prinţesa schiţă un zâmbet discret: 

— Ar putea fermeca pe oricine cu ochii ăia verzi ai ei, murmură ea. 
Găseşte atâtea bucurii în viaţă. Aş dori ca toate zilele să fie aşa de 
senine ca asta... 

îi aruncă o privire doamnei Tsuguko: 

— Ne-a mai rămas prea puţin timp, încheie ea, cu o voce care se 
stinse încetul cu încetul. 

— Viaţa omului stă mereu sub semnul nestatorniciei, doamnă. 
Dar poate că zeii vor fi de partea noastră măcar de astă dată. 

— Nu dacă Cea Retrasă îşi va impune voia. Ştiu că înălţimea Sa 
pleacă urechea la spusele ei... 

Era a cincisprezecea zi din a cincea lună a primului an al Erei 
Keio, iar ploile întârziau să apară. Zilele erau tot mai toride, mai 
umede şi mai apăsătoare. Nori negri acopereau cerul. Uşile din hârtie 
care împărţeau camerele şi cele din lemn care formau zidurile 
exterioare ale clădirilor fuseseră scoase, transformând întregul palat 
într-un vast labirint de pavilioane. Dar nu se simţea nici cea mai 
uşoară adiere care să zgâlţâie storurile din lemn de bambus. 

în acea dimineaţă Sachi fusese scutită pentru câteva minute de la 
îndeplinirea îndatoririlor ei. Năvăli pe verandă şi îşi lăsă privirea să 
rătăcească prin grădinile palatului. Pajiştile, tufişurile tunse şi pinii 
ţepoşi din apropiere se întindeau dinaintea ei într-un ameţitor joc de 
petice verzi. Lacul elegant cu podeţele sale, în forma cornului de 
lună, era la fel de liniştit ca-ntr-un tablou. Lăstarele de bambus 


— 29 — 



răsăreau din pământ, iar ramurile noduroase gemeau sub greutatea 
mugurilor şi bobocilor proaspeţi. Luă o gură de aer umed, sorbind 
mireasma caldă a pământului, a frunzelor, a ierbii. 

Se auzi ţârâitul unui greier, rupând tăcerea. Zgomotul o smulse 
din visare. O clipă se văzu la poalele unui deal, printre trunchiuri 
groase de copaci. Sub ea se zărea un ciorchine de acoperişuri 
povârnite, fixate cu bolovani, înghesuite în vale. Aproape că simţea 
mirosul fumului lăsat de focurile de lemne şi aroma supei miso. 
Satul. Amintirea lui era atât de limpede, încât o podidiră lacrimile. 

Ca-n fiecare zi, se-ntoarse în timp la ziua de toamnă care îi 
pecetluise soarta, când prinţesa trecuse pe acolo. Sachi se găsea în 
holul de la intrare al marelui han, simţind răceala şi duritatea podelei 
de sub genunchii ei. Femeile mişunau în jurul ei ciripind cu glasurile 
lor subţiri. Părinţii ei se închinau, mama ei îşi ştergea lacrimile. 
Atunci tatăl ei grăise: 

— Te vei duce cu ele. Ai noroc. Nu uita niciodată. Orice-ar fi, nu 
plânge. Fii tare şi fă-ne să fim mândri de tine. 

în clipa următoare, se trezise mergând pe drum cu o doamnă de 
onoare care o ţinea strâns de mână. îşi amintea cum se luptase cu 
lacrimile, tot răsucindu-se îndărăt iar şi iar, încercând să nu scape 
satul din ochi. Multe zile după aceea, ajunseseră în marea cetate 
Edo. într-un târziu, zărise bastioanele de nea ale Castelului Edo 
acoperind cerul, în faţa ei. Pătrunseseră înăuntru, iar porţile se 
închiseseră în urma lor. 

Cât de singură fusese la început! Nu-şi închipuise niciodată că 
putea exista atâta tristeţe. Nici măcar nu fusese în stare să priceapă 
ce-i ziceau. Avusese atâtea lucruri de învăţat: cum să vorbească şi să 
meargă ca o doamnă, să scrie şi să citească. De atunci se scurseseră 
patru ierni şi trei veri. Dar în fiecare zi se mai gândea, încă, la mama 
şi la tatăl ei, întrebându-se ce mai făceau şi cum se mai descurcau. 

Acum se aşeză la locul ei obişnuit, lângă prinţesă, şi începu să-i 
facă vânt cu evantaiul, străduindu-se să păstreze aerul din jurul ei 
cât de răcoros şi de proaspăt putea. 

Un firicel de fum aromat se încolăci în aer, ieşind din beţişorul 
parfumat ce ardea într-un colţ. De cealaltă parte a paravanelor cu 
ornamente aurite care îngrădeau sectorul privat al prinţesei, grupuri 
de doamne de companie se tolăneau, sporovăind şi râzând, cu robele 
vălurindu-le în jur ca frunzele de nuferi pe undele unui lac. Numai 
câtorva privilegiate li se permitea accesul în spatele paravanelor. 


— 30 — 



Dacă Sachi n-ar fi fost atât de tânără, i s-ar fi părut ciudat că tocmai 
ea, dintre toate celelalte, se afla acolo. Dar prinţesa ţinea la ea. Găsea 
alinare în compania ei, mărturisise. 

Sachi îi aruncă o privire prinţesei. Ştia că trebuia să-şi ţină ochii 
plecaţi cu smerenie tot timpul, mai ales în prezenţa Alteţei Sale. Dar 
erau atât de multe reguli, atâtea de ţinut minte! Uneori avea impresia 
că era singura căreia îi păsa cu adevărat de prinţesa Kazu. Pentru 
Sachi ea întruchipa ideea de perfecţiune. Scrisul ei de mână era mai 
elegant decât al tuturor doamnelor ei de companie, poemele ei mai 
înduioşătoare, şi când cânta la koto 3 ascultătorii ei erau mişcaţi până 
la lacrimi. Când îndeplinea ceremonia ceaiului, mişcările ei erau 
poezie pură. Cu toate acestea, avea în ea ceva de sălbăticiune prinsă 
în plasa protocolului şi respectului cu care o înconjurau. Uneori lui 
Sachi i se părea că zăreşte o scânteie de panică în ochii ei negri, de 
căprioară speriată. Tânără şi fragilă cum era, Sachi tânjea s-o 
protejeze. 

De departe veni până la ele un zgomot înfundat de paşi, zorind de- 
a lungul coridorului, apropiindu-se de ele. Sachi auzi uşa sălii de la 
exterior alunecând pe şinele ei şi scândurile scârţâind, pe când 
vizitatorul se lăsa în genunchi. Se auziră un vacarm de voci, foşnetul 
mătăsurilor, apoi se ivi o doamnă de onoare, înclinându-se la o 
margine de paravan. Doamna Tsuguko se aplecă spre ea în felul ei 
rezervat, apoi se întoarse către prinţesă şi îi şopti ceva la ureche. 
Sachi surprinse cuvintele: 

— Se apropie momentul vizitei de dimineaţă. 

Prinţesa îngheţă. Apoi, pe neaşteptate, se uită la Sachi, care îndată 
îşi plecă ochii. Prinţesa respiră odată adânc, ca şi cum şi-ar fi amintit 
ce şi cine era. După aceea, se întoarse spre doamna Tsuguko şi îi 
porunci cu un calm studiat: 

— Spune-le doamnelor să înceapă pregătirile. 

Sachi se grăbi să strângă scoicile şi le aşeză înapoi în cutiile lor, 
legându-le cu grijă şnururile de mătase cu ciucuri. Când venise 
prima oară la palat, totul fusese atât de nou pentru ea, încât abia 
dacă ştiuse unde se află ori ce lux o înconjoară. Acum, după aproape 
patru ani, mânuia plină de reverenţă scoicile pictate şi cutiile lăcuite. 

Numai doamnelor de cel mai înalt rang le era vreodată dat să 
cunoască prezenţa shogunului. Viaţa întregului palat gravita în jurul 
lui. Când era absent parcă se lăsa întunericul. Toate femeile care 


3 Instrument cu coarde tradiţional, (n.tr.) 


— 31 — 



trebăluiau în palatul femeilor, de pe cele mai înalte trepte pe scara 
ierarhiei până pe cele mai de jos, mari doamne, doamne mai puţin 
însemnate, bătrâne, tinere, slujnice, servitoare ale slujnicelor, 
paznice cu halebarde, slujnice de la băi, slujnice pentru curăţenie, 
cele care cărau cărbuni şi apă, până şi fetele bune la toate, cărora 
lumea le zicea „lepădături”, rămâneau tăcute şi temătoare. Când se 
întorcea, parcă ar fi ieşit soarele din nori. Dar majoritatea femeilor 
care-şi puneau viaţa în serviciul acestei zeităţi nu sperau nicicând 
să-l vadă vreodată în toată strălucirea. 

într-adevăr, era cu totul extraordinar, aşa cum le auzise Sachi pe 
cele mai bătrâne vorbind între ele, pentru shogun să le văduvească 
de prezenţa lui. Cel de-al treilea shogun, seniorul Iemitsu, vizitase 
Kyoto în Era Kan’ei, acum mai bine de două sute de ani, dar de 
atunci niciun shogun nu-şi mai părăsise vreodată castelul. Shogunul 
de dinainte, seniorul Iesada, ca toţi înaintaşii lui, se născuse, trăise 
şi murise între zidurile lui. 

Pentru ce şi-ar fi dorit cineva să plece de acolo? Castelul era o 
lume în sine. Pe lângă palatul interior, cu birourile, sălile de gardă, 
marile bucătării, sufrageriile şi băile lui, clădirile pentru marile 
doamne şi labirinturile de săli unde locuiau femeile, toate ridicate în 
grădini splendide cu lacuri şi pâraie, cu cascade şi scene pentru 
jocuri şi dansuri, mai existau şi un palat intermediar, reşedinţa 
shogunului când nu se afla în palatul interior, precum şi palatul 
exterior, unde se desfăşurau acţiunile oficiale şi îşi avea birourile 
guvernul. 

Femeile, fireşte, nu se duceau niciodată acolo şi, teoretic, nu ştiau 
ce se petrece, deşi, practic, noutăţile şi bârfa păreau să pătrundă în 
palatul interior plutind prin aer, aşa încât, chiar dacă nu-i părăseau 
niciodată incinta, femeile ştiau ce se petrecea în lumea de afară. 
Toate aceste palate, cel interior, cel intermediar şi cel exterior, formau 
citadela principală. Dar mai exista şi o a doua citadelă, unde 
moştenitorul, în cazul în care exista vreunul, împreună cu mama lui 
îşi ţineau curtea, precum şi citadela de vest, unde văduvele, 
nevestele, consoartele şi concubinele shogunilor defuncţi trebuiau să 
locuiască, călugărindu-se. Fiecare dintre ele era o versiune mai mică 
a citadelei principale, avându-şi propriile palate exterioare, 
intermediare şi interioare. Marele şanţ cu apă şi zidurile înalte 
împresurau întinderile împădurite ale grădinilor Fukiage şi ale 
Colinei Momiji, unde femeile se puteau plimba în voie, bucurându-se 
de trecerea anotimpurilor, ca şi palatele familiilor Tayasu şi Shimizu, 


— 32 — 



rubedenii de sânge ale clanului Tokugawa. 

De fapt, tot ce-şi putea dori cineva se afla acolo. Odată intrate în 
castel, femeile ştiau că aveau să-şi petreacă între zidurile lui tot 
restul vieţii, în afară de cazul în care erau nefericite sau se purtau 
rău. Desigur, le era permis să-şi viziteze câteodată familiile. Sachi 
ştia că în curând şi ei avea să i se dea voie să-i vadă pe ai săi, deşi 
vechiul ei trai ţărănesc părea atât de îndepărtat în timp, încât abia o 
mai ţinea minte pe fetiţa care fusese, când locuise în sat. 

Altădată, când prinţesa făcea zilnic drumul ca să-i dea bineţe 
shogunului, Sachi rămânea în apartamentele regale. Dar astăzi ceva 
se schimbase. Poate, îşi zicea micuţa în gând, avea de-a face cu 
vârsta. Acum, că împlinise cincisprezece ani, ajunsese la maturitate 
şi începuse să sângereze în fiecare lună. Pletele ei erau încolăcite 
într-o coafură mai matură, iar acum purta un tip de chimono care 
marca faptul că intra în rândul tinerelor slujnice. îi dăduseră chiar 
un nou nume. 

în loc de Sachi, „fericire”, i se zicea acum în mod oficial Yuri, 
„crin”. îi plăcea noul ei nume. O făcea să se simtă delicată şi 
feminină, dar maiestuoasă, parte a unei lumi mai splendide decât 
înainte. Se schimba şi la trup, înmugurind aproape la fel de repede 
ca un lăstar de bambus în anotimpul ploios. Braţele şi picioarele i se 
făcuseră lungi şi subţiri, iar micii ei sâni rotunzi trebuiau să fie turtiţi 
ca să-i încapă în chimono. Până şi chipul îi părea de fiecare dată 
altul, când se uita în oglindă. 

Acesta era, poate, motivul pentru care, în acea dimineaţă, doamna 
Tsuguko i-a atras atenţia să se pregătească să asiste la întâmpinarea 
shogunului. Dar nu era treaba ei să pună întrebări. Femeile mai în 
vârstă îi aminteau, iar şi iar, că ea însăşi, cu tot ceea ce simţea, nu 
conta. Indiferent ce i se întâmpla, indiferent ce sentiment o încerca, 
trebuia să se străduiască să pară netulburată, ca un heleşteu ale 
cărui ape se linişteau după ce o piatră fusese aruncată în el. Soluţia 
era să-şi amintească care-i era locul, să fie supusă, să nu se facă 
niciodată de ruşine pe ea şi nici pe alţii. 

în miezul dimineţii, pe când se apropia ceasul calului, femeile se 
pregătiră să plece. Prinţesa se ridică în picioare şi, ţinându-şi la brâu 
evantaiul de ceremonie, din lemn de chiparos, ieşi, parcă plutind, din 
apartamentele ei. Mişcările îi erau atât de suave, încât fumul ce se 
încolăcea din beţişorul parfumat aproape că nu se clinti. Pantalonii 
roşii largi îi foşniră, iar mantoul din brocart se întinse ca un evantai 


— 33 — 



în spatele ei. Un parfum subtil o învăluia, ieşind din robele 
înmiresmate. Doamnele ei o urmară, ca într-un alai nesfârşit de 
corole uriaşe, în chimonourile albe şi subţiri, de vară, şi fustele 
pompoase, vişinii. De obicei, doamna Tsuguko s-ar fi găsit în capul 
coloanei, aşa cum se cuvenea rangului ei de mai-mare peste 
doamnele de companie. Astăzi însă ea rămase în spate, lângă Sachi, 
pentru a o supraveghea îndeaproape. 

Afară, culoarul de trecere era plin de femei în genunchi. Plecându- 
se iar şi iar, o salutară pe prinţesă. Sachi mergea de zor cu paşi 
mărunţi, atentă la nenumăratele straturi de ţesături ce-i acopereau 
trupul, învolburându-se la picioarele ei. Fiind mai scundă decât toate 
celelalte, trebuia aproape să alerge ca să nu rămână în urma lor. 
Odată se împiedică în trenă. 

— Paşii mai mici! o avertiză doamna Tsuguko, strecurându-i un 
deget elegant sub cot. Degetele de la picioare întoarse înăuntru! 
Mâinile pe lângă coapse, cu degetele drepte, degetele mari strânse-n 
palmă! Capul jos! Uită-te-n pământ! 

Precedate de uşieri, prinţesa şi doamnele ei plutiră infinit de alene, 
cu paşi măsuraţi, de-a lungul coridorului, rând pe rând. Robele lor 
foşneau blând, ca valurile sărutând malurile unui râu. Palatul era un 
labirint. Grăbindu-se cu paşi mărunţi, cu ochii aţintiţi asupra 
rogojinilor, Sachi se întreba cum avea să mai găsească drumul 
înapoi, dacă ar fi fost lăsată de capul ei. Ridicându-şi o clipă privirea, 
surprinse o imagine fugară a coridorului lung ce dispărea în 
depărtări, mărginit cu rânduri de uşi din lemn închise. în urma lor, 
ştia ea, rămâneau sălile aglomerate, unde locuiau sutele de doamne 
de companie, împreună cu slujitoarele lor. 

Când mai furişă iar o privire, tocmai înconjurau o vastă sală de 
audienţe. Cea mai mare parte a ei era cufundată în întuneric. Pe un 
şir de uşi, care abia se desluşeau în penumbră, pluteau cocori 
zugrăviţi şi înotau ţestoase. Pe un altul, se zăreau munţi şi cascade 
ce-i amintiră preţ de o clipă de casa părintească. Leoparzii şi tigrii 
pândeau din umbră, cu ochi lucitori. Dragonii se încolăceau de-a 
lungul pragurilor şi frizelor, iar tavanul arunca străluciri de aur. 
Până şi cuiele erau de aur, având modele complicate. Pe o latură a 
zidului se găsea o curte interioară cu un mic iaz şi un pătrăţel infim 
de văzduh cenuşiu. Flori albe licăreau pe stânci. Zăpuşeala era atât 
de mare, încât îţi venea greu să te mişti. Aerul era dens de atâta 
umezeală. 

— Capul jos! şuieră doamna Tsuguko. 


— 34 — 



Ajunseră pe o pasarelă care ducea în aripa privată a shogunului, 
ridicându-se ca un pavilion printre pajişti, sălcii, pâraie scânteietoare 
şi straturi de irişi purpurii. O mulţime de femei aşteptau în genunchi 
acolo. Ele se dădură înapoi la apropierea prinţesei. în faţă se aflau 
şapte femei smochinite, cu feţe ca pergamentul şi peruci elaborate 
din păr negru, lucios. Erau bătrânele care supravegheau fiecare 
detaliu al vieţii din palatul femeilor. Ele fuseseră, din câte se vorbea, 
frumuseţile de odinioară, dintre sutele de concubine ale seniorului 
Ienari, bunicul shogunului de astăzi. însă, în ceea ce o privea pe 
Sachi, ele erau dragoni ce scuipau foc pe nări. Tremura numai la 
gândul limbilor lor ascuţite şi al degetelor lor osoase. Ce-ar fi fost în 
stare să-i spună sau să-i facă, văzând o creatură atât de umilă ca ea 
care se străduia să urce atât de sus? îşi ridică ochii doar atât cât să 
le observe feţele, în vreme ce doamna Tsuguko o lăsă să treacă 
pragul. Fu uimită să vadă că o priveau cu bunătate. Una chiar îi 
zâmbi şi îi făcu din cap un semn de încurajare. 

Abia avu timp să se gândească la aceste lucruri ciudate, înainte ca 
prinţesa şi întregul ei anturaj să pătrundă, plutind, într-un pasaj 
lung şi întunecos. Storuri împletite din trestie, împodobite cu uriaşe 
canafuri roşii, formau un perete. Departe, în celălalt capăt, se găsea o 
uşă masivă de lemn. 

Acesta era faimosul Coridor al Clopoţeilor de Sus, intrarea în 
palatul femeilor dinspre palatele intermediar şi exterior, care ţineau 
de domeniul bărbaţilor. Numai shogunul o folosea. Era singurul 
bărbat care se ducea în apartamentele femeilor. Mai existau câţiva 
reprezentanţi ai sexului tare, angajaţi în pavilionul femeilor, preoţi 
stafidiţi, câţiva medici cu feţe netede, robuştii paznici de la porţile de 
afară, dar ei nu contau. Pentru femeile din palat, bărbaţii nici nu 
existau. 

La uşă atârna un ciorchine rotund din clopoţei de aramă care 
sunau atunci când shogunul urma să treacă pragul. Era o crimă 
groaznică să suni din ei fără motiv. O doamnă de companie 
îngenunchea în partea cealaltă, împreună cu câteva doamne 
preotese, bătrâne diforme cu scăfârlii rase, lucind în soare, care 
îmbrăcau, ca şi bărbaţii, rasa preoţească. Când Sachi le zărise prima 
oară, tresărise surprinsă, acum însă i se părea că făceau doar parte 
din populaţia obişnuită a palatului. 

Prinţesa şi anturajul ei purtau robe albe, pantaloni stacojii şi 
mantouri vişinii din brocart, costumul oficial al Curţii Imperiale din 
Kyoto. însă aristocratele ce umpleau pasajul erau îmbrăcate în robe 


— 35 — 



mai somptuoase decât tot ce văzuse Sachi până atunci. Unele erau 
brodate cu desene de irişi şi ramuri de glicină, altele cu evantaie din 
lemn de chiparos şi care cu boi. Pe unele, peisajele în miniatură în 
nuanţe de albastru se întindeau pe spinările curbate ale doamnelor. 
Prinţesa şi doamnele ei de companie îşi purtau pletele lungi şi drepte, 
curgând în valuri până la podea. însă capetele plecate până-n 
pământ erau împodobite cu cozi împletite, şuviţele răsucite le erau 
prinse în piepteni, agrafe şi funde. 

Marea văduvă Jitsusei-in, mama naturală a shogunului, 
îngenunchea la locul de onoare, lângă uşa închisă. Avea o faţă 
pământie, ciupită de vărsat. Ca văduvă, avea părul tuns, robe simple 
şi o sutană cu glugă, de călugăriţă. Sachi îi zicea în sinea ei „Cioara 
Bătrână”. în fiecare zi dădea buzna în apartamentele prinţesei în 
veşmintele sale negre, căutând nod în papură. Indiferent cât de tare 
se străduia cineva să-i facă pe plac, întotdeauna găsea ceva de 
reclamat. 

Prinţesa îşi luă locul pe perna din faţa ei. Dar, tocmai pe când îşi 
strângea cu grijă fustele sub genunchi, un roi de femei în robe cu 
broderii bogate înaintară încet, grandios, pe coridor. în fruntea lor 
păşea o femeie înaltă şi arogantă. Era îmbrăcată, ca şi Cioara 
Bătrână, în straie de călugăriţă, însă robele îi erau din cea mai fină 
mătase, de un cenuşiu bătând în vioriu, iar mantia îi era drapată cu 
iscusinţă, în aşa fel încât să dea la iveală o mică porţiune din pielea 
moale a gâtului ei alb ca neaua. Portul ei lăsa clar să se înţeleagă că, 
indiferent de costumul pe care-1 purta, era o prinţesă. 

Ridicându-şi privirea din locul ei de la capătul şirului, pe Sachi o 
cuprinse frica. Era Cea Retrasă, temuta văduvă Tensho-in. Toată 
lumea o lăuda. Se zicea că avea un temperament aprig şi cerbicia 
unui bărbat. Toată lumea ştia cum l-a ridicat odată în braţe pe 
răposatul shogun, soţul ei, şi l-a scos afară din palat în timpul unui 
cutremur. Mai era, şopteau femeile, o călăreaţă iscusită care putea 
mânui halebarda la fel de bine ca orice soldat, precum şi o expertă în 
dansul şi cântatul teatrului No. N-avea încă treizeci de ani, era în 
floarea frumuseţii. Un zâmbet atotştiutor îi lumina buzele de 
bijuterie, iar ochii îi ardeau cu o energie tumultuoasă. 

Toate capetele însă se întoarseră să o privească pe tânăra care se 
grăbea în spatele ei. Era de vârsta lui Sachi, cu un năsuc cârn şi 
tenul măsliniu al unei fete din Edo, total diferit de paloarea 
aristocratică a femeilor din Kyoto. Feţişoara ei copilăroasă, durdulie, 
era dibaci fardată în stilul Edo, cu buzele ei pline strălucind de luciul 


— 36 — 



verzui, cunoscut drept „roşu de bambus fraged.” Ea se legăna în paşi 
mărunţi, întorşi înăuntru, cu un picior aşezat cu grijă după celălalt, 
cu ochii plecaţi cu o sfială prefăcută. Dar felul în care-şi ţinea umerii 
arăta că ştia prea bine că toţi ochii erau aţintiţi asupra sa. 

Sachi oftă când o zări. Sub machiaj se ascundea Fuyu, renumita 
stea a domnişoarelor de companie. Sachi tânjea să fie la fel de sigură 
şi de stăpână pe ea. în prezenţa lui Fuyu, simţea apăsarea 
rădăcinilor ei umile şi a lipsei de educaţie aleasă. Cât despre Fuyu, 
nici nu catadicsea să-i adreseze vreun cuvânt lui Sachi, în afară de 
rarele ocazii din timpul antrenamentelor cu halebarda când Sachi 
reuşea să mai dea şi ea o lovitură cu prăjina. Atunci Fuyu îşi ridica 
bărbia, se uita de sus şi constata pufnind: 

— Nu-i rău... pentru o ţărancă! 

Era fiica unuia dintre căpitanii din gardă şi, la fel ca Sachi, 
slujitoare. Cu toate aerele ei, nu era mai îndreptăţită să-l întâmpine 
pe shogun decât era Sachi. 

Dar ceea ce stârni un murmur de admiraţie prin mulţimea de 
doamne era spectaculoasa ei vorbă. Pe ea era brodată o vedere 
răpitoare a oraşului Edo. Şerpuind în jurul tivului căptuşit era râul 
Sumida mărginit de magazii, cu podul Nihonbashi arcuindu-se peste 
el. Golful Edo era reprezentat printr-o curbă sinuoasă de albastru pe 
şale. Casele, templele, o pagodă, străzile punctate de minuscule 
figurine brodate i se răsfirau pe spinare şi pe mâneci, ca şi frunzişul 
strâns în grămezi, ba chiar şi turlele Castelului Edo. Toate acestea 
erau cusute în fir de aur. Era o operă de artă nepreţuită, făcută să-ţi 
ia ochii. 

în vreme ce doamnele îşi ocupau locurile de-a lungul coridorului, 
Cea Retrasă se năpusti în direcţia Ciorii Bătrâne şi a prinţesei, 
plecându-se adânc: 

— Complimentele mele Alteţei Voastre Imperiale, rosti ea, 
adresându-se prinţesei. 

Vorbea încet, însă vocea ei, neobişnuit de profundă şi de sonoră, 
se auzea până la capătul coridorului: 

— Sunteţi cât se poate de binevenită. Ce onoare să vă avem printre 
noi! Totuşi, sper c-aveţi foarte mare grijă de sănătatea 
dumneavoastră pe o vreme atât de caniculară. 

Pe coridor nu se mai auzi decât foşnetul evantaielor. Dogoarea era 
mai intensă ca niciodată. Sachi se mişcă în loc stingherită, simţindu- 
şi straiele grele lipindu-i-se de pielea umedă. îşi lăsă capul în jos, 
ascultând înfricoşată răspunsul prinţesei. 


— 37 — 



Ca una ce „trăia deasupra norilor”, fiind, la urma urmei, fiica 
răposatului Fiu al Cerului şi sora celui care domnea, prinţesa Kazu 
se aştepta la deferenţa ce i se datora în virtutea statutului său 
superior. Nu uita nicio clipă că renunţase la viaţa plină de rafinament 
de care se bucura la Curtea din Kyoto pentru a se coborî la nivelul 
acelor oameni de condiţie joasă. Cu toate acestea, departe de a-i 
arăta respectul cuvenit şi recunoştinţa pentru sacrificiul ei princiar, 
Cea Retrasă profita de orice prilej ca să se impună în faţa ei. în 
calitatea ei de văduvă a shogunului anterior şi mamă adoptivă a celui 
de-acum, Cea Retrasă fusese deţinătoarea incontestabilă a puterii în 
palat înainte de sosirea prinţesei şi era hotărâtă să-şi păstreze 
autoritatea. 

în intimitatea apartamentelor prinţesei, doamnele aristocrate care 
o însoţiseră pe prinţesa Kazu n-aveau decât dispreţ pentru Cea 
Retrasă şi slujitoarele ei. Erau nişte necioplite, ca să nu le spună 
chiar vulgare, şopteau ele. Cum îndrăzneau s-o trateze pe prinţesă cu 
o asemenea lipsă de respect? Cât despre stilul lor de a se îmbrăca, de 
a se adresa şi de a se purta, demn de nevestele unor samurai... mă 
rog, nu le stârnea decât mila, dacă nu râsul. Când doamnele 
prinţesei se întâlneau cu cele ale văduvei Tensho-in pe coridoare, 
treceau pe lângă ele, abia catadicsind să le salute cu o uşoară 
înclinare dispreţuitoare a capului. însă între servitoarele lor aveau loc 
încăierări dese. Se auzeau voci ridicate şi se ştia chiar că ajungeau să 
se zgârie, să se ciupească, să se muşte, să-şi smulgă hainele şi părul. 

Cele două mari doamne făceau tot ce le stătea în putinţă să se 
evite una pe cealaltă. Cu toate acestea, uneori ajungeau la înfruntări 
directe. Prinţesa era mult prea mândră, având parte de o creştere 
mult prea aleasă, ca să-şi ia singură apărarea, dar Sachi ştia ce 
suferinţe îi provocau aceste întâlniri. 

Când sosise prima oară la castel, prinţesa insistase să vorbească 
în dialectul arhaic al Curţii Imperiale. Acela era idiomul pe care l-a 
învăţat mai întâi Sachi. într-adevăr, prinţesa se aşteptase ca toată 
lumea din palatul femeilor să adopte graiul şi obiceiurile din Kyoto, 
căci aceasta fusese una dintre condiţiile căsătoriei sale. însă în 
această privinţă, ca şi în multe altele, fusese dezamăgită. 

Acum, în loc să zică: „Vă aduc mulţumire pentru bunătatea 
dumneavoastră” în graiul ei tărăgănat din Kyoto, aşa cum ar fi făcut 
odinioară, ea şopti cu o vocişoară ascuţită, ca un ciripit de pasăre: 

— Vă rămân îndatorată, Onorabilă Retrasă. 

Timp de câteva minute schimbară complimente, întrecându-se în 


— 38 — 



exprimări cât mai înflorite. Pe urmă, Cea Retrasă îşi îndreptă 
spinarea. 

— încă o dată vă aduc cele mai sincere mulţumiri, Alteţa Voastră 
Imperială, pentru că purtaţi atâta grijă înălţimii Sale, fiului meu 
adoptiv, spuse ea, uitându-se drept la prinţesă şi subţiindu-şi buzele 
în cel mai dulce şi mai veninos dintre surâsuri. Dar sunt stânjenită 
să văd că uşierii au făcut iar greşeala lor obişnuită. Ca de obicei, v-au 
aşezat în mod greşit în locul meu. în calitatea mea de soacră şi de 
primă doamnă a acestei gospodării, trebuie să fiu prima care-1 
întâmpină pe fiul meu la întoarcerea lui acasă. Sunt convinsă că 
sunteţi la fel de nerăbdătoare ca şi mine să îndreptăm împreună 
această scăpare. 

Se lăsă tăcerea. Toată lumea îşi ţinu respiraţia. Prinţesa Kazu 
rămase cu ochii în pământ, muşcându-şi buzele. 

— Dimpotrivă, eu ar trebui să-mi exprim recunoştinţa faţă de 
dumneavoastră, doamna mea, Tensho-in, murmură ea cu o politeţe 
de gheaţă. Sunt încântată să vă văd. Dar ştiţi destul de bine că, în 
calitatea mea de reprezentantă a Fiului Cerului şi ca umilă soaţă a 
înălţimii Sale, sunt obligată, aşa lipsită de însemnătate cum sunt, să 
ocup un loc superior. Sper că veţi fi atât de bună şi-mi veţi permite 
să rămân la locul meu cuvenit, măcar de această dată. 

— Am mai avut discuţia asta de nenumărate ori, noră, îi atrase 
atenţia cu nonşalanţă Cea Retrasă, în timp ce ochii ei negri aruncau 
flăcări. Vorbiţi întruna de tradiţie şi de reguli. însă uitaţi că ne aflăm 
la Castelul Edo. Aici, în Edo, avem propriile noastre tradiţii şi datini, 
stabilite de primul shogun, prinţul Ieyasu, vechi de veacuri. Ştiţi 
foarte bine că sunt văduva înălţimii Sale cel de-al treisprezecelea 
shogun, prinţul Iesada. Ca soacră a domniei voastre mă îngrozeşte 
numai faptul că vă puteţi gândi să nu-mi faceţi pe plac. Insistaţi să 
vă agăţaţi de titlul dumneavoastră caraghios, de coafura şi portul 
dumneavoastră provinciale. Foarte bine. Dar, când suntem silite să 
ne întâlnim, trebuie să-mi acordaţi respectul cuvenit. 

Sachi se înfioră, simţind umilinţa prinţesei ca şi cum ar fi fost în 
pielea acesteia. Prinţesa Kazu nu mai scoase un cuvânt, ci se dădu 
înapoi, îngenunchind pe podea, pe când Cea Retrasă îi luă locul pe 
perniţă. 


II 


— 39 — 


Clopoţeii de la capătul coridorului sunară. Clinchetul subţirel, 
slab, încă mai reverbera ca un ecou, când răsunară patru lovituri de 
tobă, una după alta, de pe meterezele castelului, marcând ceasul 
zilei. Bătrânele şi uşierii, doamnele de companie şi preotesele 
încărunţite se prosternară de fiecare parte a uşii. 

Sachi se aşezase şi ea în genunchi, cu ochii aţintiţi pe tatami. Auzi 
scrâşnetul zăvoarelor de fier, trase din locaşurile lor, şi vaietul marii 
uşi deschizându-se. Se lăsă tăcerea, spartă doar de zăngănitul 
înăbuşit al oţelului. Prin murmurul vocilor se distinse un timbru 
străin de glas bărbătesc, primul pe care-1 auzea Sachi după aproape 
patru ani. împreună cu tropăitul mărunt al paşilor de femei şi 
foşnetul mătăsurilor, pătrunse zgomot de picioare în încălţări moi 
păşind peste tatami cu o apăsare degajată de bărbat, aducând 
mireasma unui parfum exotic şi complicat. Timpul trecea cu o 
dureroasă încetineală. Glasul şi parfumul se apropiară. Sporovăială, 
complimentele, cozeria şi râsetele se auziră tot mai aproape. încet- 
încet, paşii hotărâţi de bărbat înaintară. Apoi se opriră, chiar în faţa 
ei. 

— Aceasta-i ea? întrebă vocea. 

Cuvintele sunau ciudat şi arhaic. Sachi nu mai auzise niciodată 
jargonul pe care numai shogunul îl putea folosi. Pricepu cu greu ce 
zicea el. 

— Ridică-ţi ochii, copilă, îi şuieră doamna Tsuguko, prima doamnă 
de companie a prinţesei, care şedea în genunchi chiar în spatele ei. 
Salută-1 pe înălţimea Sa! 

Sachi îşi înălţă capul numai atât cât să zărească o pereche de 
ciorapi albi din mătase. Atunci, preţ de o clipă, îşi ridică privirea. Se 
trezi uitându-se drept în doi ochi căprui, cercetători. îşi lăsă iute faţa 
în jos, atât de zăpăcită, încât se înroşi până-n vârful urechilor. Se 
lăsă tăcerea. 

— Cum o cheamă? se interesă glasul. 

Un murmur ca o adiere trecând printr-un câmp văratic susură de- 
a lungul coridorului. Doamna Tsuguko râse cristalin: 

— înălţimea Voastră, această umilă copilă este Yuri, din casa Sugi, 
stegari ai daimyo -ului din Ogaki, răspunse ea, folosind numele de 
protocol al lui Sachi. Se află sub protecţia mea. 

Sachi încă mai tremura mult după ce paşii se îndepărtaseră, 
ducând cu ei parfumul, şi după ce auzise uşile de la apartamentele 
personale ale shogunului deschizându-se şi închizându-se la loc. 

în tăcere, ea le urmă pe doamnele de companie înapoi în aripa 


— 40 — 



prinţesei. Gândurile i se învârtejeau în minte. încălcase regula cea 
mai importantă. îşi ridicase chipul în văzul unei fiinţe de rang mai 
înalt chiar decât bătrânele, sau doamna Tsuguko ori Cea Retrasă, 
sub privirea înălţimii Sale shogunul, care se asemăna mai mult cu 
un zeu decât cu un om. Prinţesa Kazu, fireşte, era de un rang mai 
înalt decât el. Dar era altfel. Sachi aparţinea prinţesei. Prinţesa o 
alesese şi o ţinea sub aripa ei. Să fi înţeles ea greşit? Doamna 
Tsuguko chiar voise ca ea să încalce protocolul? 

Lucru ciudat, înălţimea Sa era tânăr. întotdeauna crezuse că 
cineva atât de puternic şi de atotcunoscător, încât nu putea fi văzut 
nicicând de ochii muritorilor de rând, trebuia să fie mai bătrân, mai 
aspru şi mai de temut decât bătrânii sfetnici care uneori se mai iveau 
cu mesaje pentru ea, spre a le transmite mai departe uneia sau alteia 
dintre marile doamne. 

Pe urmă, mai era şi Fuyu. De ce mai venise ea acolo, îmbrăcată 
atât de bătător la ochi? Treaba era mult prea încurcată. Trecând 
dintr-un coridor în altul cu paşi mărunţi ca de pasăre, ţinându-şi 
umerii lăsaţi cu modestie în jos, aşa cum fusese învăţată, Sachi 
simţea că se sufocă de atâtea reguli şi protocol. De-ar fi putut să 
zvârle cât colo toate hainele în care era înfofolită şi să fugă, să sară, 
să ţopăie ca altădată! Trebuia să stea de vorbă cu Taki, prietena ei. 
Ea pricepea totul. Ea avea să ştie toate răspunsurile. 

Doamna Tsuguko păstră şi ea tăcerea, până când ajunseră în 
apartamentele prinţesei. Acolo o trase pe Sachi în spatele paravanelor 
şi o sili să îngenuncheze, cu faţa la ea: 

— Ei bine, draga mea, începu ea. Ce noroc pe tine! 

îi zâmbea binevoitoare, plină de încântare. Sachi n-o mai văzuse 
niciodată purtându-se astfel. De obicei dădea dovadă de o 
condescendenţă arogantă. 

— Te-ai descurcat foarte, foarte bine. Părinţii tăi vor fi mândri de 
tine. 

Uitând complet de educaţia primită, Sachi căsca gura la ea, 
înmărmurită. 

— Se pare că înălţimea Sa a acceptat oferta Alteţei Sale. Desigur, 
aranjamentele trebuie făcute în maniera cuvenită. înălţimea Sa şi-a 
făcut cunoscută dorinţa, după cum ai auzit, iar Alteţa Sa şi-a dat 
permisiunea. Se va redacta scrisoarea care va fi trimisă pe dată 
emisarului înălţimii Sale. Vino la mine în seara asta, când soarele va 
începe să apună, iar eu te voi instrui şi te voi pregăti. 

— Să mă pregătiţi? Pentru ce? 


— 41 — 



— Cât de inocentă-i copila! exclamă doamna Tsuguko, râzând pe 
înfundate. Ai fost promovată ca slujitoare de rang mijlociu. La cererea 
înălţimii Sale, Alteţa Sa te prezintă lui ca pe un dar de rămas-bun, 
spre a-i sluji drept concubină. 

— Concubină! repetă Sachi, plecându-şi faţa până la tatami. Nu 
sunt demnă de o asemenea onoare, se bâlbâi ea. 

Atunci, pe când începea să pătrundă înţelesul deplin al cuvintelor, 
oftă tulburată: 

— Doamnă... înălţimea Voastră... Asta-i o cinste prea mare pentru 
mine. Alteţa Sa mi-a arătat din totdeauna o bunătate mai mare decât 
merit. N-am nicio altă năzuinţă decât să slujesc Alteţei Sale. 

Cuvintele i se revărsară pe gură: 

— Vă rog, alegeţi pe altcineva. Nu pe mine, înălţimea Voastră. Vă 
rog, nu pe mine. Sunt sigură că n-o să mă descurc. N-o să ştiu ce să 
fac. Nu sunt pregătită. Nu ştiu nimic, înălţimea Voastră. Chiar nimic. 

— Copilă! Nu îndrăzni să pui sub semnul întrebării hotărârea 
noastră, se răsti doamna Tsuguko, apoi continuă pe un ton mai 
blând: ştiu că eşti încă tânără şi abia ai intrat în lume. Dar până şi 
tu trebuie să înţelegi că ţi se face cea mai mare onoare şi ţi se oferă 
cel mai bun prilej la care o fată ca tine ar putea visa. Mai ales una de 
stirpea ta. Totul s-a petrecut foarte repede. N-am avut destul timp să 
te învăţ chiar tot ce trebuie să ştii. Dar asta-i bine. Inocenţa este 
farmecul tău. înălţimea Sa pleacă mâine la Osaka, aşadar vom 
amâna ceremoniile oficiale ale uniunii până la întoarcerea lui. Numai 
dacă vei fi pe placul înălţimii Sale vei trece de-a binelea pragul 
palanchinului cu nestemate. Crede-mă, nu te vei mai întâlni a doua 
oară în viaţă cu o asemenea şansă. Contăm pe tine, încheie ea pe un 
ton sever. Te vei duce la înălţimea Sa chiar astă-seară. 

Sachi, încă ameţită, mai era în genunchi, când la uşă se auzi 
forfotă. Era Cea Retrasă. Nu se mai apropiase niciodată până într- 
atât de apartamentele prinţesei. Se auzi un foşnet de mătăsuri, pe 
când doamnele de companie se lăsau în genunchi. în clipa următoare 
ea se ivi din spatele paravanelor. Frumosul ei chip era de gheaţă, cu 
excepţia unei vene care-i zvâcnea la tâmplă. Se uită drept în ochii 
doamnei Tsuguko: 

— Aşa deci, începu ea, îndreptându-şi cu aroganţă ţinuta. Trebuie 
să fii mândră de tine! V-aţi descurcat foarte bine, tu şi cu stăpâna aia 
a ta, vârându-i creatura asta pe gât fiului meu, copilul ăsta găsit! 

Doamna Tsuguko era în genunchi. înălţându-şi privirea, îşi ridică 
sprâncenele, încreţindu-şi fruntea, cu o mină de smerenie 


— 42 — 



zeflemitoare: 

— Ce surpriză! se minună ea. Suntem extraordinar de onorate, 
doamna mea, că ne cinstiţi modestul sălaş cu nepreţuita 
dumneavoastră prezenţă. Vă mulţumim foarte mult pentru felicitările 
dumneavoastră. Nu trebuie să vă mai aduc aminte, negreşit, că 
doamna Yuri este fiica adoptivă a casei Sugi, stegari ai daimyo -ului 
din Ogaki. 

— O fi ea săltată, dar ştim noi bine de unde vine, se burzului Cea 
Retrasă, în timp ce sângele i se ridica în obraji. Este un animal, o 
nătângă analfabetă. Am văzut-o când aţi adus-o la Curte. Nici măcar 
nu putea vorbi omeneşte. 

— Liniştiţi-vă, doamna mea. înălţimea Voastră ştie prea bine cu ce 
disperare am tot căutat o concubină care să-i dea un fiu înălţimii 
Sale. Şi dumneavoastră vă făceaţi griji în privinţa asta. Ar fi groaznic 
pentru noi toate dacă regentul, seniorul Yoshinobu, ar fi în poziţie să 
preia puterea. De mai multe ori am pornit procedurile de selecţie, 
însă înălţimea Sa a respins fiecare doamnă de companie aleasă de 
noi. Cu toate acestea, continuă doamna Tsuguko pe acelaşi ton 
imperturbabil, dintr-un motiv oarecare această fetiţă umilă i-a aprins 
inima. Ar trebui să le mulţumim zeilor. 

— Aduci ruşinea asupra Casei Tokugawa, se răţoi Cea Retrasă. 

— Sunt sigură că n-aţi uitat nicicând, doamna mea, că doamna 
Iama, mama celui de-al cincilea shogun şi consoarta preaiubită a 
celui de-al treilea, prinţul Iemitsu, a văzut lumina zilei ca fiică de 
zarzavagiu, pe o treaptă mult prea joasă fie şi pentru a se afla în 
prezenţa înălţimii Sale, ripostă doamna Tsuguko mieros. Era, dacă vă 
mai amintiţi, o slujnică delegată să asiste la baia înălţimii Sale, când 
i-a aprins augusta inimă. Cel de-al şaselea shogun, prinţul Ienobu, a 
fost copilul unei femei de rând, pe o treaptă atât de joasă, încât nici 
măcar nu i se putea conferi statutul oficial de concubină. înălţimea 
Sa, dacă-mi daţi voie să vă reîmprospătez memoria, a trebuit să fie 
crescut în secret de către o servitoare. Apoi a mai fost doamna Raku, 
mama celui de-al patrulea shogun. Lăsaţi-mă să mă gândesc. N-a 
fost tatăl ei vânzător de haine la mâna a doua? 

— Destul, destul! 

— Oricum, noi nu mai putem face nimic, doamna mea. Aţi fost de 
faţă când însuşi înălţimea Sa a preferat-o pe candidata noastră, nu 
pe a dumneavoastră. 

— Este încă un copil, şuieră Cea Retrasă. Nu ştie nimic. L-aţi 
vrăjit. 


— 43 — 



— Ştiţi iarăşi foarte bine că stă în puterea Alteţei Sale să-i ofere în 
dar înălţimii Sale o concubină. Vedeţi, n-aveţi niciun motiv să vă 
plângeţi, o consolă ea, aşezându-şi mâinile cu palmele lipite de 
rogojina înmiresmată din paie de orez, cu degetele strânse şi cu 
vârfurile arătătoarelor aproape atingându-se. Vă mulţumesc foarte 
mult pentru c-aţi binevoit să ne faceţi această vizită, declară ea cu un 
aer de încheiere, atingându-şi mâinile cu fruntea. 

— Şi ai dresat-o deja, nu-i aşa, în artele dormitorului? Nu prea 
cred. Este o bădărancă. Nu va rezista prea mult! 

Acestea fiind zise, Cea Retrasă ieşi în goană din cameră. Când uşa 
se închise, iar foşnetul paşilor ei se îndepărtă, doamna Tsuguko se 
întoarse spre Sachi. Trăsăturile ei aristocratice erau răvăşite de 
îngrijorare: 

— Aşa cuvinte crude şi nesăbuite! spuse ea. 

Sachi n-o mai auzise niciodată punând atâta simţire în vorbele ei: 

— Toate trebuie să-i arătăm respect doamnei Tensho-in, însă 
merge prea departe. De astă dată a pierdut bătălia. Nu te întrista, 
draga mea. Nu te mai gândi la invidia ei. De când te-a văzut prima 
dată, Alteţa Sa a ştiut că nu te potriveai acelor locuri rustice. A ştiut 
că soarta-ţi rezervă altceva, că tu eşti ca noi. înălţimea Sa este tânăr 
şi crescut în spiritul blândeţii, nu-i interesat să se joace cu femeile. 
Doamna Tensho-in şi bătrânele i-au prezentat multe doamne 
frumoase, de sânge nobil, iscusite în arta cochetăriei, dar le-a respins 
pe toate. Alteţa Sa îl cunoaşte bine. A ştiut că tu, cu feţişoara ta 
frumoasă şi cu inima ta curată, vei fi pe gustul lui. Nu te teme. Alteţa 
Sa şi cu mine ne-am pus întreaga nădejde în tine. Bagă de seamă 
însă. Până diseară, rămâi aici în sălile regale. Cine ştie la ce-ar 
putea-o împinge gelozia pe o femeie? 

Sachi încă mai era în genunchi. De nenumărate ori în trecut, 
fusese ţinta unor înţepături la fel de crude ca ale Celei Retrase. 
Palatul femeilor, din câte aflase ea, era un loc plin de nisipuri 
mişcătoare, unde femeile îţi zâmbeau, apoi rosteau cuvinte ce tăiau 
în carne vie ca un pumnal. Nu conta că fusese adoptată în mod 
oficial de o familie de samurai, toată lumea ştia de unde venea. Multe 
dintre doamnele prinţesei şi dintre celelalte doamne din palatul 
femeilor fuseseră de faţă când Alteţa Sa o văzuse şi prinsese drag de 
ea. Pentru ele ea era o sălbăticiune, o jivină pe care prinţesa şi-o 
alesese, în mod inexplicabil, ca animal de companie. Chiar dacă le 
deprinsese graiul, mersul şi manierele, chiar dacă se învârtea printre 
ele zilnic, uşa lor avea să fie veşnic închisă pentru ea. Se purtau bine 


— 44 — 



cu ea, aşa cum te-ai purta cu un căţel. 

Era încă prea amorţită ca să pună la inimă vorbele grele. Cuvintele 
ce răsunau ca un ecou în mintea ei nu erau cele ale văduvei Jitsusei- 
in, ci ale doamnei Tsuguko: „...cu feţişoara ta frumoasă şi cu inima ta 
curată...” Ea nu se vedea deloc aşa. 

De-ar fi putut s-o vadă pe Alteţa Sa! De aceea o luase din sat şi o 
urcase pe aceste înălţimi? Numai pentru a-i aduce acest serviciu? 
Era convinsă că trebuia să mai afle un singur lucru, pentru ca totul 
să fie limpede. Prinţesa însă nu se mai întoarse. 

Cu toate acestea, Sachi îşi înţelegea îndatorirea. Indiferent ce avea 
să se întâmple, avea s-o slujească pe Alteţa Sa cât putea mai bine. 
Era gata să treacă prin orice încercare pe care i-ar fi pregătit-o zeii. 


III 

Sachi se duse în camera unde dormea, alături de alte slujitoare. îşi 
scoase chimonoul pentru ocazii speciale, aşezându-1 cu grijă pe un 
umeraş. Cu gesturi adormite, îşi puse pe ea straiele de fată, îşi luă 
ghergheful, ghemuindu-se într-un colţ. Privea pierdută în faţa ei, fără 
să se atingă de broderia din poală. Atunci se auziră paşi pe 
duşumeaua de lemn a coridorului de afară. Uşa se deschise larg şi o 
fată dădu buzna înăuntru, cu figura luminată toată de zâmbet. Era 
Taki. 

— L-ai văzut? o întrebă pe un ton poruncitor, cu o voce ca de 
şoricel. 

Taki, fiica unui samurai scăpătat din Kyoto, era servitoarea uneia 
dintre doamnele de companie ale prinţesei, doamna Kin. Doamna Kin 
o luase în serviciul ei când împlinise doisprezece ani şi o adusese cu 
ea la Edo. Ea şi cu Sachi intraseră în acelaşi timp în castel. Taki nu 
era o frumuseţe. Era chiar oarecare. Avea o feţişoară palidă, îngustă, 
ciupită de vărsat, cu dinţi ieşiţi în afară, ce o făceau să semene cu un 
iepure. La venirea lui Sachi, fetele mici, mai ales cele din Edo, care 
locuiau la castel de ceva vreme, o prigoniseră fără milă, 
maimuţărindu-i accentul şi rânjind satisfăcute ori de câte ori făcea 
greşeli de etichetă. Taki îi lua mereu apărarea, cu înverşunare, o 
ajuta să înveţe cum să vorbească şi să se poarte aşa cum se cuvine. 
Deveniseră prietene bune, chiar dacă Taki se trăgea dintr-o stirpe 
mult mai aleasă. Prietena ţopăia, bătând din palme. 

— Toată lumea numai despre asta vorbeşte! strigă ea. Toate sunt 


— 45 — 


geloase pe tine. Vei fi noua concubină! Dar spune-mi, i-ai aruncat 
măcar o privire? Cum arată? Este tânăr? Este bătrân? Este frumos? 
Am auzit că-i tânăr şi frumos. 

Se aşeză pe jos, lângă Sachi şi o luă în braţe, zâmbitoare, în 
aşteptarea unui răspuns. 

— Mă rog, îngăimă Sachi stânjenită, abia dacă l-am zărit. Părea 
chiar tânăr. S-ar putea să fie şi frumos. 

— Iar tu ai să devii o doamnă de rang mijlociu. Trebuie să fi făcut 
ceva tare bun la viaţa ta, ca să te bucuri de un asemenea noroc! Tu ai 
şi sărit în palanchinul cu nestemate! Zeii nu te-au înzestrat degeaba 
cu un asemenea chip. 

— Dar ce are de făcut o concubină? 

— Mă rog, din câte ştiu, domniţele de rang mijlociu lucrează în trei 
schimburi. Există schimbul de dimineaţă, schimbul de după-amiază 
şi schimbul de noapte. Trebuie ca domniţele să fie pregătite să-i 
slujească Alteţei Sale Imperiale la orice oră din zi şi din noapte. 

— Nu te mai ţine de glume. Ştii bine ce vreau să spun. Cum 
rămâne cu înălţimea Sa? 

— Mă rog... nu ştiu prea bine. Vei fi soţia lui numărul doi, regina 
întregului palat, cu condiţia să-i dăruieşti un copil. Dar sigur ai să i-1 
faci. Ai tăi vor ajunge bogaţi. Nu vor mai fi împovăraţi de griji. Vei 
avea nevoie de servitoare. Lasă-mă să-ţi fiu slujnică. Te rog, Sachi, te 
rog! Te rog, vorbeşte cu doamna Kin. 

— Dar... Urmează să mă duc la el diseară. 

— Nu-ţi face griji. Trebuie să fi văzut şi tu cărţile pernei şi acele 
picturi pe care le păstrează unele doamne, acele „imagini care te fac 
să râzi”. Nu trebuie decât să închizi ochii şi să rabzi. Probabil nici n-o 
să dureze mult. S-ar putea să te simţi bine. Lumea zice că ar fi chiar 
plăcut. Haide, nu te mai ascunde aici. Hai să mergem şi să ne 
alăturăm celorlalte doamne. 

Abia se întorseseră în sala principală, când se ivi Haru, 
învăţătoarea lui Sachi, făcând plecăciuni din dreptul uşii. Sachi se 
bucură la vederea ei. îi alergă în întâmpinare, împiedicându-se, în 
graba sa, în fuste. Doamnele de companie şi slujnicele lor, foindu-se 
prin cameră ca un roi de păsări colorate, nu-i aruncau nicio privire. 
Numai una îşi întoarse ochii în direcţia ei, când trecu pe lângă ea în 
fugă, fie în semn de milă, de invidie sau de altceva. Nu putea să-şi 
dea seama. 

Haru îi dădu bineţe cu o plecăciune adâncă, atingând podeaua cu 
fruntea. 


— 46 — 



— Felicitări din adâncul inimii! rosti ea solemn. 

Se ridică, sprijinindu-se pe călcâie, şi se uită la ea, apoi îşi duse o 
mână la gură şi zâmbi larg. 

— întregul palat este în forfotă, chicoti ea încântată. 

Sachi îi răspunse cu un surâs plin de sfială. Haru avea faţa 
rotundă, ce mai purta încă urmele frumuseţii de odinioară, deşi se 
îngrăşase. Obrajii îi erau plini şi trandafirii, iar ochii ei de pisică 
aproape îi dispăreau, când surâdea, ceea ce i se întâmpla deseori. 
Sachi o numea „soră mai mare”, deşi se apropia de treizeci de ani. De 
obicei, era plină de râsete şi de istorioare amuzante, dar în clipele în 
care nu se stăpânea chipul i se întrista. îşi dusese cea mai mare 
parte din viaţă în pavilioanele femeilor din Castelul Edo, cel mai 
opulent palat din toată ţara. Se obişnuise cu luxul inimaginabil 
pentru cei din afara zidurilor lui. Totuşi, mai purta un chimono 
obişnuit, ca al celor mai mărunte slujnice, şi îşi strângea pletele într- 
un coc simplu. în vreme ce altele se înălţau în rang, ea rămăsese o 
simplă dăscăliţă. Poate datorită priceperii ei, sau din cauza faptului 
că provenea dintr-o regiune nu foarte îndepărtată de ţinutul de 
baştină al lui Sachi, reuşind să desluşească câte ceva din dialectul 
vorbit de copilă la venirea ei, lui Haru i se poruncise să facă din ea o 
doamnă. 

Se retraseră în colţişorul lor obişnuit din sala cea mare. O vreme, 
încercară să se ocupe de lecţiile lor, însă lui Sachi gândurile îi zburau 
departe. Mai avea de învăţat, încă, atâtea lucruri, iar singura 
persoană căreia se încumeta să-i pună întrebări era Haru. în cele din 
urmă, îşi luă inima-n dinţi: 

— Te-ai culcat vreodată cu un bărbat? murmură ea în cea mai 
stinsă şoaptă. 

Haru se aplecă în faţă. Când îi prinse cuvintele, îşi apăsă gura cu 
mâinile, se legănă în spate pe călcâie şi pufni în râs. Doamnele care 
se adunaseră în cameră se uitară prin jur, uluite. 

— Toată lumea te invidiază, o asigură Haru, cu un surâs mai 
curând trist. Este o onoare pe care cele mai multe dintre noi n-o vom 
avea niciodată. Eu în niciun caz. 

Până şi Sachi ştia că foarte puţine dintre cele trei mii de femei ale 
palatului aveau norocul să fie alese drept concubine. Cu toate 
acestea, toate erau silite să-şi păstreze castitatea, pentru întreaga lor 
viaţă. 

— Fericirea asta ne este refuzată nouă, preciză Haru. Deşi am 
cunoscut odată o doamnă care şi-a forţat norocul. 


— 47 — 



— Ce s-a ales de ea? 

— A dispărut. Femeilor nu li se îngăduie să-şi aleagă singure 
soarta, mai ales dacă aparţin unui shogun. Era foarte frumoasă. 
Semăna mult cu tine. 

Sachi nu se putea gândi decât la un singur lucru. 

— Ce o să se întâmple? Ce trebuie să fac? 

— De unde să ştiu eu? ripostă Haru cu un alt hohot de râs. Nu 
uita să ţipi de durere, ca să se ştie că nu te-a mai atins niciodată alt 
bărbat. înălţimea Sa pleacă mâine, dar se va întoarce curând, după 
care îţi vei putea începe, cu adevărat, cariera de concubină. Pot să te 
învăţ în teorie ce anume face plăcere unui bărbat. Am studiat 
nenumărate „cărţi ale pernei”. Eşti foarte tânără şi ai şansa de a da 
naştere unui băiat sănătos. Ia seama să nu pui întrebări şi să faci 
întocmai cum ţi se porunceşte. Să nu uiţi niciodată că, de-acum, intri 
în rândul femeilor nobile. Păstrează-ţi demnitatea cu orice preţ. 
Indiferent ce se petrece, nu-ţi arăta niciodată adevăratele sentimente, 
nici măcar pentru o clipă. 

— Dar o să mă doară? 

— Să nu te-audă niciodată cineva spunând aşa ceva! Asta-i cea 
mai mare onoare la care poate aspira vreuna dintre noi! Tu eşti în al 
cincisprezecelea an al vieţii tale, soră mai mică. Mai toate fetele de 
vârsta ta sunt deja măritate. Este timpul să descoperi ce înseamnă să 
te culci cu un bărbat. Nu am căderea să-ţi spun asemenea lucruri, 
adăugă Haru în încheiere, coborându-şi vocea, dar ai noroc, 
înălţimea Sa este blând şi are o inimă bună. Predecesorii lui n-au fost 
toţi aşa. Mai este şi tânăr pe deasupra. 

Nervoasă, Sachi îşi trecu degetele peste dinţii pieptănului ei, 
ascuns sub brâu. 

— Ce ai acolo? o iscodi Haru. 

— Nimic... 

însă, cum ar fi fost o mare greşeală să-i ascundă ceva lui Haru, 
Sachi scoase la vedere pieptănul şi i-1 arătă. Haru se schimbă la faţă. 

— De unde l-ai luat? se răsti ea. 

De când venise la palat, Sachi dosise pieptănul prin cutele 
veşmintelor. Acum se uită la el îndelung. Era frumos, făcut din baga, 
cu incrustaţii din aur, iar pe margine, gravat în aur părea a fi 
blazonul vreunei familii de nobili. Capta lumina şi o răspândea în 
colţul întunecos al încăperii, în care şedeau ele. 

— L-am adus cu mine din sat, îi răspunse ea, nedumerită. Este 
pieptănul meu, care-mi poartă noroc. îl am de când eram mică. 


— 48 — 



— Lasă-mă să-l văd şi eu, îi ceru Haru. 

îl luă şi-l întoarse pe o faţă şi pe alta. Sachi o privea cu coada 
ochiului, întrebătoare. Haru se holba la ea, ca şi cum ar fi căutat 
ceva pe chipul ei. Surâsul însorit care, de obicei, îi lumina faţa îi 
dispăruse fără urmă. Atunci clipi şi păru să se dezmeticească. Sachi 
îi smulse pieptănul din mână. Şi-l îndesă la loc sub brâu. 

— Este un pieptăn foarte frumos, constată Haru, scuturându-şi 
capul, de parcă ar fi încercat să-şi alunge din minte o amintire 
personală. O piesă foarte fin lucrată. Nu ştiam că au aşa ceva la ţară. 


IV 

Cu mult înainte de căderea serii, Sachi se afla în sală, în spatele 
paravanelor din apartamentele personale ale prinţesei, aşteptând să 
primească instrucţiuni de la doamna Tsuguko. Prinţesa încă nu se 
afla acolo. Sachi nu-şi amintea să mai fi lipsit vreodată atâta timp. 
Ştia că prinţesa Kazu era stăpâna ei, iar Alteţa Sa alesese s-o dea în 
dar înălţimii Sale. Sachi îşi dorea ca, prin faptele ei, să-i alunge 
tristeţea, nu să i-o sporească. 

— Se apropie ceasul! 

O urmă pe doamna Tsuguko în camera principală pentru 
îmbrăcare. Opaiţe şi lumânări înalte luminau prin colţurile 
întunecoase, aruncând pâlpâiri de lumină peste păsările, arborii şi 
florile pictate meşteşugit pe paravanele de aur. Până şi cele mai umile 
obiecte, oglinzile rotunde pe suporturile lor, cuierele, trusele de 
machiaj cu periile, pieptenii, pensetele şi borcănaşele de farduri, 
aşezate în rânduri ordonate pe podea, în faţa lor, lighenele rotunde şi 
ibricele cu ciocuri lungi, erau aurite şi marcate cu blazonul imperial. 
Chimonouri brodate cu flori de vară atârnau pe umeraşe. 

Sachi îngenunche. Servitoarea din camera pentru îmbrăcare 
deschise micul vas din fier ce conţinea amestecul de coajă de oţetar 
cu gust amar, sake şi pilitură de fier, folosit la înnegrirea dinţilor 
prinţesei. Izul amărui umplu aerul. Cu foarte mare grijă, slujnica 
începu să coloreze dinţii lui Sachi, care urmărea în oglindă cum dinţii 
albi pe care-i ştia din copilărie, la fel de strălucitori ca cei ai unui 
animal sălbatic, dispăreau. Când surâse, zări gura cavernoasă a unei 
femei în toată puterea cuvântului, una care se culcase cu un bărbat. 

Femeia rase sprâncenele lui Sachi, smulgându-i cu penseta şi 
ultimul firicel rămas. îi masă faţa cu ceară, apoi întinse un fard alb şi 


— 49 — 


o dădu cu pudră. După aceea, îşi înmuie degetele mari în praf de 
cărbune şi apăsă cu grijă, exact cu un deget deasupra locului în care 
se aflaseră sprâncenele lui Sachi. Două ovale de negreală, ca vârfurile 
antenelor unei molii, îi apărură pe frunte. Servitoarea îi contură ochii 
cu negru, îi fardă obrajii şi îi pictă o micuţă petală cu roşu de şofran 
pe buze, prefăcându-i gura într-un mic boboc de trandafir, încă 
nedeschis. 

Din oglindă, o mască albă, fără cusur, o privea în ochi. Sachi 
devenise o păpuşă, asemenea celor aşezate pe policioară, de Ziua 
Fetiţelor. Alte slujnice, îngenunchind în jurul ei, îi despărţiră părul în 
mai multe cărări, trăgând de el şi descurcându-1, până când i se 
răsfiră pe podea, ca un evantai. îi unseră cu uleiuri parfumate fiecare 
şuviţă, apoi i le strânseră în sus şi în spate, scoţându-i feţişoara la 
vedere. Pletele îi curgeau acum pe spate, într-o coadă de cal, prinse 
în funde, la fel de negre şi lucioase precum lemnul lăcuit de abanos. 
Sachi rămase nemişcată în picioare, în vreme ce servitoarele o 
înfăşurau într-un chimono din mătase albă, ca un chimono de 
nuntă, sau ca un giulgiu. 

Umbre se perindau pe la colţurile cufundate în beznă ale 
culoarului de afară. Era pentru prima oară când Sachi părăsea 
apartamentele prinţesei, după venirea nopţii. Femeile ce se aliniau pe 
coridor se uitau la ea curioase, şuşotind, când trecea pe lângă ele. 
Sfeşnicele purtate de slujitori aruncau raze jucăuşe de lumină, iar 
lampioanele ce ardeau de-a lungul coridorului trosneau. Fumul îi 
înţepa nările. Umbre dansau de-a lungul pereţilor de lemn. Podelele 
lustruite scârţâiau sub paşii vătuiţi. 

Când ajunseră în Coridorul Clopoţeilor de Sus, doamna Tsuguko 
îngenunche în faţa uşii de la intrarea în apartamentele shogunului. 
îşi plecă fruntea la pământ şi anunţă: 

— V-o aduc pe smerita doamnă din camera de alături. Vă cer 
îndurare. Fă tot ce poţi, copilă, îi şopti ea lui Sachi. 

Sub veşmântul ei, fata simţi cum un strop de sudoare i se furişa 
din subsuoară, scurgându-i-se pe coaste. Se rugă în tăcere ca fragilul 
voal de mătase să nu se fi pătat ori şifonat. Se simţea îngrozitor de 
singură, totul părea să fie pedeapsa unei crime cumplite pe care o 
săvârşise. 

Se trezi într-o anticameră luminată de lampioane şi de uriaşe 
lumânări fumegânde, înfipte în candelabre înalte din aur. Mai-marea 
peste cele şapte bătrâne, doamna Nakaoka, subţire şi elegantă sub 
peruca ei neagră, lucitoare, se afla acolo, în genunchi. Slujitorii ei se 


— 50 — 



foiau plini de respect în jurul său. 

— Vino aici, copilă! i se adresă ea, nu fără bunătate. 

în lumina slabă, carnea ei gălbejită şi obrajii scofâlciţi îi dădeau un 
aer nepământean, ca al unei măşti de diavol. Ca-ntr-un vis, Sachi 
încremeni în picioare, în vreme ce slujitoarele îi scoteau hainele. 

— Depărtează picioarele, îi porunci doamna Nakaoka plină de 
vioiciune, arătându-i cu un gest salteaua desfăcută în faţa ei. 

Sachi se întinse, simţindu-se mică şi vulnerabilă. Bătrâna se 
aplecă peste ea, trăgând şi pipăind. Examinarea părea să nu mai ia 
sfârşit. într-un târziu, îşi împinse adânc un deget noduros în ea. 
Sachi îşi ridică ochii în tavan, studiind împletitura complicată din 
ramuri de bambus. 

Cuvintele lui Haru îi răsunau în urechi ca un ecou. Trebuia, 
cumva, să-şi păstreze demnitatea. Nu avea voie să arate ce simţea, 
indiferent cât de mari îi erau durerea şi umilinţa. Sachi se concentră 
asupra unei amintiri mai vesele, în vreme ce viaţa ei de odinioară i se 
perinda prin minte. Se gândi la casa mare de lemn, cu acoperiş din 
ţiglă, la ţârâitul greierilor şi la undele răcoroase ale râului Kiso. 
încercă să-şi mai aducă aminte de fetiţa care locuise în satul pierdut 
în munţi, dar nu-i mai rămăsese decât o urmă de amintire. Pe atunci 
ducea o viaţă lipsită de griji. Acum era schimbată. Nu se mai putea 
întoarce. 

Doamna Nakaoka încuviinţă, cu un semn din cap: 

— Bine, grăi ea. 

Sachi îngenunche, iar femeile îi desfăcură părul. Doamna Nakaoka 
i-1 despărţi şuviţă cu şuviţă, ca şi cum ar fi căutat ceva ascuns acolo. 

— Bine, repetă ea. 

Goală, Sachi fu condusă într-o cameră pentru îmbrăcare. 
Slujnicele forfoteau în jurul ei. Legându-i părul la spate, i-1 prinseră 
cu un pieptăn şi o ajutară să îmbrace un strai larg, de noapte, dintr- 
un damasc alb, fin. Doamna Nakaoka îi porunci să îngenuncheze în 
faţa ei. 

— Este prima oară pentru tine, copilă, prin urmare am să-ţi explic 
care-ţi sunt îndatoririle. Ascultă-mă cu cea mai mare atenţie. 
Doamna Chiyo şi una dintre preotese vor supraveghea totul 
îndeaproape. Eu însămi, împreună cu doamna Tsuguko vom aştepta 
într-o cameră de alături. Toate vom veghea şi nu vom închide un ochi 
toată noaptea. Este responsabilitatea noastră să ascultăm fiecare 
cuvinţel ce va fi schimbat între tine şi înălţimea Sa. Dimineaţa, îmi 
vei raporta toată conversaţia. Ţine bine minte tot ce vă veţi spune. 


— 51 — 



Doamna Chiyo şi doamna preoteasă vor raporta şi ele. Toate cele trei 
relatări trebuie să se potrivească. Fereşte-te să ceri vreo favoare de la 
înălţimea Sa. Şi nu uita să dormi numai cu faţa la înălţimea Sa. 


V 

în timp ce era anunţată ora prin patru lovituri de tobă, clopoţeii de 
pe Coridorul Clopoţeilor de Sus scoaseră un clinchet abia perceptibil. 
Se auziră paşi pe coridor, însoţiţi de hohotul unui râs de băieţandru. 
Uşa se deschise, iar în cameră se răspândi un parfum de mosc. 
Doamnele se prosternară. 

Timpul părea să stea pe loc. Sachi îşi ţinu faţa la podea. Straie 
înmiresmate trecură pe lângă ea. Auzi clipocitul safce-ului curgând, 
clinchetul adânc al holurilor, sunet de voci şi de râsete. Mirosul dulce 
al fumului de tutun se îmbina cu mireasma parfumului şi cu sunetul 
micilor pipe care se aprindeau, erau pufăite şi apoi curăţate cu mici 
ciocăni turi. 

— Vino, doamna mea! 

Cameristele o conduseră în dormitorul shogunului. Abia dacă 
observă splendidul mobilier, aşternuturile somptuoase, strălucirile 
roşii şi aurii, luciul cuverturii de mătase albă. La un braţ depărtare, 
la dreapta baldachinului unde i se aşternuse patul shogunului, se 
afla o saltea mai mică, mai subţire, cu o pernă lăcuită, cu truse de 
farduri şi un chimono de zi alături. Acolo urma ea să doarmă odată 
ce-şi îndeplinea obligaţiile. Puţin mai departe se aflau încă două 
saltele, una de fiecare latură. Salteaua de lângă patul shogunului era 
pentru doamna Chiyo, cealaltă, de lângă a ei, era pentru preoteasă. 

Sachi îngenunche, cu ochii în pământ. Slujnicele se foiau în jurul 
shogunului. Auzi clinchete înfundate pe măsură ce-i aşezau săbiile 
cu mare grijă în panoplia de la capul patului şi foşnetul mătăsurilor, 
pe când îi scoteau lui hainele şi îl ajutau să-şi pună roba de noapte. 

într-un târziu, el se întinse. La cap avea o pernă căptuşită din 
lemn, îmbrăcată în mătase, cu ciucuri roşii. încă neîndrăznind să-şi 
ridice ochii la shogun, Sachi îşi strânse roba în jurul trupului şi îşi 
luă locul, lângă el. Salteaua era atât de moale şi de adâncă, încât 
parcă plutea. Femeile stinseră lămpile, lăsând doar una aprinsă. Auzi 
foşnetul mătăsurilor, pe când doamna Chiyo şi preoteasa îşi ocupau 
poziţiile lângă ei. 

Stătea întinsă în întuneric, cu ochii închişi, strângând pleoapele, 


— 52 — 


abia îndrăznind să respire. Simţea căldura din trupul shogunului ca 
un tăciune aprins, lângă ea. Mirosul sudorii lui amestecat cu cel al 
parfumului era atât de puternic, încât simţi că se sufocă. Atunci, o 
mână se întinse şi îi desfăcu roba de noapte. 

— Frumoasă! murmură o voce de băieţandru. 

O vreme fu tăcere. Ochii lui îi cercetau trupul. Pe urmă o mână 
moale, ca de femeie, o mângâie pe pântec. Ea tremură la atingerea 
lui. Uşoară ca un fulg, mâna îi dezmierdă pieptul, se roti în jurul 
unui sân, cuprinzându-i-1 o clipă în palmă. 

— Frumoasă! şopti iar acelaşi glas. 

Cu blândeţe îi frecă un sfârc cu degetele, apoi îşi trecu mâna 
printre sânii ei până la buric, foarte încet, ca şi cum ar fi cercetat-o. 
Apoi îi desfăcu picioarele. îi simţi mâna caldă în timp ce-i mângâie o 
coapsă, apoi pe cealaltă. Simţea prin tot corpul furnicături ciudate, 
însă îi era prea frică să le dea atenţie. Se temea de ce i s-ar fi putut 
întâmpla mai apoi. Indiferent ce-i făcea el, ştia că trebuia să îndure. 

Simţi că o împinge blând, dar ferm. Ascultătoare, se lăsă întoarsă 
pe burtă. Tremura de frica ce-i alunga toate celelalte gânduri din 
minte. Mâna îi desfăcu larg picioarele. Sosise clipa: un trup greu se 
urcă pe ea. Strivită sub el, alunecând sub transpiraţia lui, se simţi ca 
ruptă în două. 

Sub puterea şocului şi a durerii, Sachi scoase un strigăt. Mişcările 
de du-te-vino păreau să nu mai contenească. Cu faţa lipită de pernă, 
se întrebă cât timp mai avea de răbdat. Atunci însă se petrecu ceva 
ciudat. O senzaţie necunoscută începu să i se răspândească în tot 
trupul. Mai întâi îi gâdilă burta, apoi i se urcă pe şira spinării. Avea 
impresia că membrele i se preschimbaseră în apă. Senzaţia i se urcă 
în gât. Nu era deloc neplăcută. De fapt, era o încântare. 

După aceea, totul dispăru. Uită de durere şi de spaimă. 
Cufundându-se în acea senzaţie, pierdută în mireasma lui, lăsă să-i 
scape un geamăt de pe buze. Shogunul mormăi şi se lăsă greu peste 
ea. 

Pentru o vreme rămaseră în tăcere. Venindu-şi în fire, Sachi se 
simţi cuprinsă de un mare val de uşurare. Se terminase, scăpase cu 
viaţă. însă ea nu făcuse nimic, habar n-avusese ce trebuia să facă. 
Dacă-1 dezgustase, iar el nu mai dorea ca ea să-i fie concubină? 

El se întinse. Un clopoţel sună. 

— Ei! ţipă el. 

O servitoare năvăli în cameră, lăsându-se în genunchi. îi aprinse o 
pipă cu gâtul lung, i-o dădu şi se strecură afară. 


— 53 — 



Sachi se întoarse şi-l privi pe furiş. în lumina pâlpâitoare a lămpii, 
pieptul lui neted avea albeaţa cuiva care nu trebuise niciodată să 
lucreze câmpul, sau chiar să se plimbe în soare, trăind toată viaţa lui 
deplin protejat de stihii. 

Pe măsură ce-şi furişa privirea în sus, desluşi o bărbie mică, apoi o 
gură delicată, conturându-se ca un arc curbat la colţuri. Pe urmă 
venea nasul, cu vârful uşor în sus, în mijlocul unei feţe ovale, apoi o 
pereche de ochi căprui sub sprâncenele subţiri. Albeaţa pielii lui se 
continua până-n creştetul capului ras în felul samurailor. Moţul 
pieptănat cu grijă se ciufulise, iar şuviţe lucioase de păr îi atârnau pe 
faţă. 

Nu semăna cu niciun bărbat pe care-1 văzuse ea. într-adevăr, nu 
era un muritor de rând. Era un zeu. Acesta era shogunul, 
conducătorul întregului ţinut de la soare-răsare. Mai era şi primul 
bărbat pe care-i era dat să-l vadă, de când intrase în palatul femeilor, 
în faţa ochilor ei orbiţi, părea că întruchipează toate nobilele calităţi 
pe care şi le putea imagina ea. Şi acum era întins lângă ea, cu roba 
lui de mătase desfăcută, răsfirată neglijent pe pat. 

Se uita la ea lung, cu o mină serioasă. Părea să-i studieze fiecare 
rotunjime a chipului. îşi trecu degetele peste obrazul şi bărbia ei, în 
jurul cefei ei. 

— O-yuri-no-kata ... rosti el, ca şi cum ar fi silabisit. 

Avea un glas cristalin şi subţire. 

— Doamnă Yuri? trase el din lulea, pe care, apoi, o scutură, mai 
adăugă o priză de tutun, luă cleştii cu care culese o bucată de 
tăciune şi trase iar în piept. Vrei să fim prieteni? o întrebă pe un ton 
aproape tânguios. 

Sachi gemu, tulburată şi înfricoşată de faptul că acest om de 
seamă i se adresa atât de firesc. Putea simţi încordarea urechilor 
treze de lângă ei, străduindu-se să le audă fiecare cuvinţel. Să 
îndrăznească ea, se întrebă, să-i răspundă? Trase adânc aer în piept. 

— înălţimea Voastră? şopti ea. 

— Spune-mi Kiku, o îndemnă el. Aşa-mi zic femeile mele. Kiku- 
chiyo este numele la care răspundeam când eram mic. 

Ştiu că trebuie să se supună, chiar dacă porunca lui încălca toate 
regulile de protocol. 

— înălţimea... vreau să zic, Kiku-sama, şopti ea nervoasă, 
bâlbâindu-se. 

Se auzi un foşnet slab din umbră. 

— Trebuie să ştii... doamnele... 


— 54 — 



Ea gesticulă neajutorată spre paturile de lângă ei. 

— Nu-ţi face griji în privinţa lor, o linişti el, cu un zâmbet până la 
urechi. Toate zidurile şi ferestrele au ochi şi urechi. N-am să zic nimic 
care să-ţi facă ţie rău. Prima oară când te-am văzut erai în grădini, 
adăugă el şăgalnic. N-ai ştiut, nu-i aşa? Alergai de colo-colo, râzând, 
lovind cu picioruşele florile de cireş căzute la pământ, cu pletele în 
vânt. Erai aşa de dulce, ca o fetiţă! 

Lui Sachi îi ardeau obrajii. Nu îndrăzni să spună nimic. El se uită 
la ea şi izbucni în hohote. Nu era un râs artificial, de politeţe, ca al 
doamnelor de la Curte când se simţeau jenate, ci unul deschis, 
sincer, vesel. 

— N-am mai întâlnit pe nimeni ca tine, continuă el, redevenind 
serios. Erai ca o căprioară, liberă şi graţioasă. Ai o faţă perfectă. 
Pielea-ţi este atât de albă, de netedă, de înrourată! Ca a unei flori de 
lotus! Şi buzele tale, îşi trecu el degetele peste ele. Iar ochii îţi sunt 
verzi, de un verde adânc, ca al unei păduri de pini din munţi. Femeile 
mele sunt toate alese pentru frumuseţea lor, dar niciuna nu-ţi 
seamănă, în afară, fireşte, de prinţesa Kazu, stăpâna ta. Sunteţi două 
scoici ce se potrivesc. Mi-a vorbit despre tine. Din clipa-n care te-am 
văzut, te-am tot pândit. Sunt convins că destinele ni se întrepătrund. 

Sachi rămase întinsă, în tăcere. încercă să nu-şi ridice ochii la el, 
din când în când, însă nu se putea abţine să nu arunce câte o privire 
sfioasă chipului său. 

El făcu o pauză, ca să-şi umple pipa, şi continuă, ca şi cum ar fi 
gândit cu voce tare: 

— Pe lumea asta totul se află în mâinile zeilor şi în puterea karmei. 
Niciunul dintre noi nu-şi alege destinul. Eu sunt prizonier, la fel ca 
tine. Am fost menit să fiu shogun. înaintaşii mei, seniorul Ieyoshi, 
seniorul Iesada, şi-au dus viaţa aici, la palat, lângă pajii şi 
concubinele lor. Au cântat la instrumente şi au scris versuri, au 
plecat să vâneze căprioare şi să prindă şoimi. Am crezut că şi traiul 
meu va decurge în acelaşi fel. Dar s-a dovedit a fi cu totul altfel. Eu 
am ieşit afară din castel. Am luat Drumul Mării de Est. Am văzut 
cincizeci şi trei de privelişti renumite. Am fost în capitală şi am dus 
tratative cu Fiul Cerului, şi nu doar o dată. Mi-am văzut şi poporul, 
miile de supuşi. Nu mai văzusem pe nimeni ca ei. Nu sunt ca 
samuraii, nu-şi ascund sentimentele. Poţi să-ţi dai seama ce viaţă 
duc după feţele lor. Tu eşti la fel. Aduci lumina soarelui în acest 
spaţiu întunecos. 

— înălţimea Voastră! făcu Sachi, oripilată. 


— 55 — 



Un bărbat nu trebuia să-şi pună sufletul pe tavă în faţa unei fete 
fără valoare cum era ea. Iar acesta nu era un bărbat oarecare, era 
shogunul. Faptul că arăta interes pentru netrebnicii înşiruiţi la 
marginea drumului putea fi o dovadă de slăbiciune în ochii celor 
care-1 ascultau din umbră. Iar s-o compare pe ea cu acei mojici ar fi 
putut trece drept o critică la adresa celor care se străduiau s-o 
cizeleze. Imperturbabil, el continuă: 

— Acum responsabilităţile mele sunt încă şi mai mari. Trebuie să 
mă arăt un adevărat conducător de generali care-i trece pe barbari 
prin tăişul săbiei sale, nu numai să port un titlu. Mâine voi pleca la 
Osaka, în fruntea trupelor mele, ca să înăbuş răscoala din Choshu. 

Ultimele cuvinte le rosti cu un mormăit, strâmbându-şi gura într-o 
încruntare de samurai, ca şi cum ar fi încercat să vadă cum arăta 
acea grimasă pe chipul său. Pe urmă, izbucni intr-un hohot de râs 
dezarmant: 

— Hai să ne bucurăm de ultima mea noapte la palat, o îndemnă el. 
Am atâtea să-ţi zic. Când am să mă întorc, ne vom cunoaşte unul pe 
altul cum se cuvine. Acum... lasă-mă să te privesc mai bine. 

îi ridică pletele, trecându-şi şuviţele ei netede printre degete. Apoi 
îi zvârli cât colo roba de noapte. Ea închise ochii, simţindu-i atingerea 
mâinii pe pântece. Simţea căldura pielii lui, îi respira mireasma. 

Cu blândeţe, el o mângâie, apoi începu să-şi coboare mâna tot mai 
mult. 

— Aşa de gingaşă, aşa de delicată... Ca petalele unei flori! 
murmură el. 


VI 

în noaptea aceea se dezlănţuiră ploile, izbind ca o cavalcadă de 
copite în galop acoperişurile îmbrăcate în ţiglă. Dimineaţa, stropii de 
ploaie scânteiau pe fiecare frunză, petală şi fir de iarbă din grădini. în 
adâncurile palatului, shogunul şi concubina lui simţeau cum piere 
umezeala din aerul proaspăt. 

Slujnicele care veniră să-i trezească din somn găsiră neatinsă mica 
saltea de lângă patul mai larg al shogunului, care plecase, 
strecurându-se afară înainte de răsăritul soarelui. Numai parfumul îi 
mai zăbovea în urmă. 

Cele patru femei care vegheaseră asupra lui Sachi în cursul nopţii, 
venerabila doamnă Nakaoka, doamna Tsuguko, doamna Chiyo şi 


— 56 — 


preoteasa rasă în cap, o aşteptau în anticameră. îngenunche în faţa 
lor. Aerul de dimineaţă se revărsa înăuntru. Simţindu-se pironită de 
patru perechi de ochi, ca nişte ulii urmărind un biet şoarece de 
câmp, încercă să-şi îndrepte părul ciufulit şi să-şi refacă machiajul. 
Ştia că avea obligaţia să repete fiecare conversaţie dintre ea şi 
shogun, însă cuvintele înălţimii Sale erau prea preţioase, şi dorea să 
le păstreze numai pentru ea, nu să le recite ca pe o lecţie învăţată pe 
dinafară. îi aruncă o privire timidă doamnei Nakaoka. Spre 
surprinderea ei, bătrâna zâmbi. 

— Bine, bine, draga mea, începu ea, înăbuşindu-şi un căscat. Te- 
ai descurcat foarte bine. Am auzit tot ce-am avut nevoie să auzim. 

Un roi de servitoare îi refăcu lui Sachi coafura şi machiajul, o ajută 
să-şi îmbrace chimonoul de zi, după care o conduse înapoi, pe 
coridoare, până la apartamentele prinţesei. Ea umbla ca prin vis, fără 
să observe încotro o duceau. Totul se schimbase. Se deşteptase într-o 
lume nouă, însă nu pricepea deocamdată ce putea să însemne, ori ce 
avea să se aleagă de ea. 

Doamna Tsuguko o introduse la prinţesa Kazu, care se găsea la 
masa ei de scris. îşi lăsă pensula jos. 

— Trebuie să fiţi obosită, rosti ea, folosind expresiile oficiale în 
care o stăpână mulţumea unei servitoare. M-aţi slujit frumos. 

Era prima oară când i se adresa lui Sachi direct. Tânăra îi aruncă 
o privire furişă. Preţ de o clipă, ochii li se întâlniră. Prinţesa Kazu îi 
dărui un surâs uşor întristat. 

— Mi-aţi făcut un mare serviciu, îi zise ea. Trebuie să ne rugăm 
zeilor ca dumneavoastră să-mi aduceţi un fiu pe lume. Doamna 
Tsuguko va avea grijă să fiţi răsplătită cum se cuvine. 

îşi reluă lucrul la masa de scris, iar Sachi i se înclină în tăcere, 
după care se retrase. înţelegea prea târziu că ascultând poruncile 
prinţesei punea la încercare afecţiunea acesteia pentru ea, însă nu 
avusese de ales. N-ar fi avut cum să facă altfel. 

încă mai cugeta la cuvintele prinţesei, când sosi emisarul 
shogunului, însoţit de un alai de servitoare încărcate cu daruri. 
Shogunul trimisese o trusă de chimonouri pentru prinţesă, minunat 
lăcuit în negru şi auriu, cu un desen de irişi şi vârtejuri de ape. Mai 
era şi o trusă de cosmetice pentru doamna Tsuguko, piepteni şi 
evantaie pentru celelalte doamne de companie. Lui Sachi îi dăruia o 
amuletă într-un săculeţ de mătase. 

Prinţesa îi acceptă darurile cu graţie şi le puse deoparte. Apoi luă o 
pensulă şi cu mâna ei graţioasă scrijeli un bilet pe un sul de hârtie. 


— 57 — 



După ce solul plecă, doamna Tsuguko se aplecă înainte: 

— Stăpână, se apropie ceasul... 

— Astăzi nu mă simt prea bine. I-am trimis vorbă înălţimii Sale că 
nu voi fi în stare să-l petrec la plecare. N-are niciun rost să le 
deranjez pe doamnele mele. 

Faţa îi era ca o mască. Lui Sachi i se păru mai greu ca niciodată să 
păstreze aparenţa de calm. Era aşa de nedrept! Tocmai când inima ei 
se deşteptase şi ea, shogunul pleca. Pe urmă, mai era şi prinţesa, 
iubita ei stăpână. De ce-şi nesocotea propriul soţ, refuzând să-şi ia 
rămas-bun de la el, când le părăsea, poate, pentru mai multe luni? 
Sachi nutrise speranţa că, fiind una dintre doamnele prinţesei, avea 
să-l vadă o ultimă oară. 

Încet-încet, deschise săculeţul amuletei. Era frumos, din mătase 
albă, cu un şnur tot de mătase. Sperase ca el să-i compună un poem 
în cinstea nopţii petrecute împreună. însă talismanul era mai preţios 
- o amuletă care să-i garanteze că rămăsese grea cu un fiu. Şi-o 
ascunse la brâu, alături de pumnal. 

Nu îndrăzni să se facă de ruşine, plângând în public. Nepăsându-i 
de ce gândeau altele despre ea, fugi în grădini, unde alergă în neştire, 
mânjindu-şi cu noroi sandalele din lemn. Fugi, până când 
pavilioanele palatului se văzură în depărtare ca nişte căsuţe de 
păpuşi. Pe urmă, îşi întoarse faţa la cer şi îşi lăsă lacrimile să se 
amestece cu stropii de ploaie. Taki o prinse din urmă, gâfâind. 
Deschise o umbrelă şi o ţinu deasupra capului ei, plină de 
solicitudine. 

— Nu-ţi face griji, o consolă ea, iar Sachi îşi găsi alinarea în 
chiţăitul ei familiar. O să se întoarcă repede. 


— 58 — 



3 - Doamna din camera de alături 



I 

în străfundurile palatului femeilor, Sachi asculta strigăte şi 
comenzi răstite ce răsunau printre pereţi, ecouri venite de undeva, 
foarte departe de castel. Bubuituri de rău augur zguduiau ferestrele 
şi uşile, făcându-le să zdrăngăne în ramele lor. încercă să-şi 
închipuie ce însemnau acele pocnete şi trosnete şi scârţâitul marilor 
porţi care se deschideau şi se închideau. Sunetul tunurilor masive, 
poate, scoase afară. Se auzeau tropotul paşilor în fugă, ecoul armelor 
de foc din depărtare. Desluşi bubuitul tobelor de război, tânguirea 
melancolică a concilor, bufnetul copitelor, nechezatul cailor. Apoi 
ajunse până la urechile ei tunetul miilor de paşi tropăind în 
depărtare, stingându-se încet în zare, până când nu se mai auzi 
decât un murmur. Rămase cu urechile ciulite, până ce orice zgomot 
încetă. 

Tăcerea se aşternu ca un giulgiu peste castel. Shogunul plecase, 
împreună cu jumătate din curtea şi sfetnicii săi, cu cea mai mare 
parte a regimentelor încartiruite acolo. 

în apartamentele prinţesei, femeile sporovăiau în surdină, 
prefăcându-se că nu s-a schimbat nimic. însăşi prinţesa rămase 
ascunsă în spatele paravanelor ei incrustate cu aur. Altădată, Sachi 
i-ar fi stat alături. Astăzi însă, prinţesa nu o mai chemă. în tăcere, 
tânăra se duse să le ajute pe Taki şi pe alte servitoare care-şi făceau 
de lucru periind şi pieptănând părul lung până la pământ al 
doamnelor de companie. Taki îi zâmbi: 

— Doamna Oyuri este onorabila doamnă din camera de alături, îi 
şopti ea. Nu mai este servitoare. Vino şi aşază-te aici. 

Astfel, Sachi îngenunche, în vreme ce slujnicele îi masau umerii, îi 
reîmprospătară vopseaua de pe dinţi şi îi îngrijiră unghiuţele 
trandafirii. După aceea, îi pieptănară şi îi unseră cu ulei lungile plete 
mătăsoase, ridicându-i-le şuviţă cu şuviţă, fluturând un beţigaş 
parfumat sub ele ca să le înmiresmeze, li machiară faţa şi o ajutară 


— 59 — 


să îmbrace un chimono subţire, din voal de mătase, de un alb pur cu 
fuste roşii deasupra. 

Doamna din camera de alături! Cu numai o zi în urmă, n-ar fi 
îndrăznit nici măcar să spere că-şi va înălţa vreodată ochii la o 
persoană atât de sus-pusă ca shogunul. Acum depăşise clipa de care 
se temuse atât de tare. Nici nu-i venea a crede că se petrecuse aievea. 
Pe când slujnicele se foiau în jur, ea rămase aşezată, visând cu ochii 
deschişi. încercă să refacă din amintire surâsul înălţimii Sale Kiku- 
sama, ochii lui scânteietori, pielea lui albă, mâinile sale. Dar deja 
chipul lui i se ştergea din minte. Cu cât se străduia mai mult să şi-l 
păstreze viu în amintire, cu atât parcă-i scăpa printre degete. 

Toată ziulica doamnele castelului se agitară. La prânz, cele şapte 
bătrâne se înfiinţară învolburate, în foşnetul mătăsurilor, şi se făcură 
nevăzute în sala de audienţe a prinţesei. Parfumurile grele ale robelor 
lor rămaseră în urmă, înmiresmând aerul. Din micile lor pipe cu 
gâtul lung ieşeau norişorii de fum. Umbrele se lungiră, iar zăpuşeala 
deveni mai suportabilă în momentul în care se ivi doamna Tsuguko. 
Doamnele de companie o împresurară. I se adresă direct lui Sachi: 

— De-acum vei dormi cu mine în cameră, o anunţă cu cel mai 
impozant ton de care era în stare, nu cu slugile. Bineînţeles, dacă vei 
avea un copil, vei primi o cameră proprie, cu un personal de patru 
cameriste şi trei servitoare care să te ajute la îmbrăcat. Ţi se va oferi 
un stipendiu în orez şi monede de aur, suficient pentru a-ţi hrăni şi 
plăti slujitoarele. Vei mai primi o alocaţie pentru îmbrăcăminte şi 
rezerve de gaz lampant, aluat din boabe de soia, sare şi lemne de foc, 
ca să-ţi încălzeşti apa de la baie. Dacă ai să rămâi grea, familiei tale i 
se vor acorda onoruri. Tatăl tău va fi promovat şi i se va oferi o leafă 
frumuşică. Voi avea grijă personal să primeşti toate aprobările. Şi 
înălţimea Sa te va proteja şi va veghea ca familia ta să fie cinstită 
cum se cuvine. 

După masa de seară, în vreme ce slujnicele strângeau tăvile, 
măturând prin camere şi pregătind paturile pentru culcare, Sachi se 
aşeză şi începu o scrisoare către mama şi tatăl ei. De când venise la 
palat, nu găsise niciun pic de timp să le scrie. Nici ei nu-i trimiseseră 
vreun rând. Tatăl ei, din câte ştia, se mândrea cu faptul că ştie să 
scrie. La urma urmei, era căpetenia satului. Şi, deşi mama ei nu ştia 
alfabetul, putea oricând apela la el sau la preotul satului, scribul 
local, când avea nevoie să scrie ceva. Poate că s-au crezut de-acum 
prea neînsemnaţi, de când fiica lor devenise o mare doamnă, sau 
poate habar n-aveau ce se alesese de ea. 


— 60 — 



Sachi alese o pensulă şi o coală goală din scoarţă de dud, se aşeză 
cu o lumânare lângă cotul ei şi începu să scrie în cuvinte cât mai 
simple putea, formând cu grijă literele în scrisul ei copilăresc de 
mână. 

„Salutări, începu ea. Nădăjduiesc că aveţi mare grijă de sănătatea 
voastră pe vremea asta umedă. Aici, în grădinile palatului, irişii sunt în 
plină floare. Eu sunt bine. Am muncit din greu, mi-am urmat studiile. 
Fac tot ce-mi stă în putinţă să nu vă fac de ruşine. Nu vă faceţi griji în 
privinţa mea. Au mare grijă de mine aici. De curând am fost 
promovată. Acum sunt slujitoare de rang mijlociu. ” 

Când îi zbură gândul la acoperişurile din ţiglă ale satului, la 
răsăritul soarelui peste creasta munţilor, i se umplură ochii de 
lacrimi ce i se prelinseră pe obrajii fardaţi. Nu mai putu scrie nimic 
altceva, încheie cu urările convenţionale, apoi îi dădu scrisoarea lui 
Taki. Aceasta din urmă ceruse deja ca ea să fie slujnica ei personală, 
doamna de companie oficială a noii concubine. 

Sachi reîncepu să lucreze la broderia ei, însă gândurile o purtau 
departe. în mintea ei se învârteau la nesfârşit întâmplările de peste 
noapte. încerca să-şi amintească de cuvintele shogunului, de 
gesturile şi atingerea lui. Taki şedea lângă ea într-o tăcere complice, 
făcându-şi de lucru cu acul. După o vreme, îşi întoarse feţişoara cu 
bărbie ascuţită spre Sachi, se uită la ea cu ochii ei mari şi o întrebă 
în cea mai suavă şi mai slabă dintre şoapte: 

— A fost groaznic? A durut? Este... frumos? 

Sachi aruncă o privire în jur. Doamnele de companie sporovăiau 
cu voce tare, lucrând la broderiile lor. Făceau tot ce puteau să se ţină 
la distanţă, însă din când în când una sau alta dintre ele arunca câte 
o ocheadă spre ea. Ştia că şi ele ardeau de curiozitate. Se gândi la 
shogun, la mâinile lui albe şi moi dezmierdându-i trupul. Preţ de o 
clipă, o fărâmă din senzaţiile pe care i le trezise el îi făcu stomacul să 
palpite. Fu cuprinsă de fericire la amintirea nopţii de dinainte şi la 
gândul că acest tânăr, cel mai puternic bărbat din ţară, o purta în 
inima lui. Apoi îşi aduse aminte că el plecase, iar ea nu ştia pentru 
câtă vreme. O copleşi tristeţea. 

întâlni ochii lui Taki. îi dărui un surâs tremurător. Taki îi întoarse 
zâmbetul. înţelese tot ce-ar fi dorit Sachi să-i spună. 

Slujnicele îi mutară lucrurile în camera doamnei Tsuguko şi 
întinseră două rânduri de aşternuturi sub baldachin. în comparaţie 


— 61 — 



cu încăperea înghesuită unde dormise înainte, camera părea 
înfricoşător de spaţioasă, plină de umbre la pândă şi colţuri 
cufundate într-un întuneric adânc. Sachi se întinse pe salteaua ei 
simţindu-se măruntă şi singură, ascultând respiraţia regulată a 
doamnei Tsuguko şi fâsâitul lui Taki şi al altor servitoare, care se 
foiau în somn. 

Atunci simţi o uşoară bătaie pe plapumă. Era Taki. Se furişă în 
linişte sub cuvertură şi se cuibări lângă ea. Cele două fete adormiră 
una în braţele albe şi subţiri ale celeilalte. 

A doua zi a avut loc ceremonia de numire oficială. După aceea 
doamna Tsuguko îi zâmbi lui Sachi şi îi zise: 

— Vino! Trebuie să mergem în vizitele oficiale. 

Sachi se înclină în tăcere. Nu se gândea decât la noaptea cu 
shogunul. însă îşi dădea seama că noua ei viaţă, ca doamnă din 
camera de alături, abia acum începea. 

— Mai întâi, îi vom face o vizită de curtoazie Celei Retrase, o 
informă doamna Tsuguko. Nu uita că ieri a fost ieri, iar azi este azi. 
Nu mai e nevoie să te temi. 

De această dată, Sachi se afla în fruntea alaiului care foşni cu paşi 
lenţi de-a lungul coridoarelor bântuite de umbre, însoţită de un roi de 
servitoare. Ploaia răpăia pe acoperişul din ţiglă al pasarelei, pe când 
străbăteau o secţiune a palatului unde nu mai fusese niciodată. 
Arşiţa apăsătoare se mai potolise puţin şi se putea din nou respira în 
voie. Mai multe coridoare duceau la apartamentele Celei Retrase, 
unde slujnicele fugeau din calea lor, deschizând un rând de uşi după 
altul. în fiecare cameră o mulţime de doamne de companie 
îngenuncheară, plecându-se cu graţie. Mâinile îngrijite le erau lipite 
de tatami. Robele simple ale lui Sachi, în stil imperial, păreau 
sărăcăcioase în comparaţie cu straiele lor minunat vopsite şi brodate. 

Cât despre încăperi, nu mai văzuse nicăieri asemenea opulenţă. 
Sălile Celei Retrase o făceau pe prinţesa Kazu să pară o cerşetoare. 
Până şi rogojinile tatami cu tivurile lor din fir aurit erau mai fine şi 
mai moi decât cele din apartamentele prinţesei. Dulapurile şi rafturile 
ticsite de truse de scris, ustensile pentru ceremonia ceaiului, 
suporturi de oglindă şi truse de cosmetice din cel mai fin lemn lăcuit 
acopereau pereţii. Chimonouri brodate, printre ele găsindu-se şi cel 
purtat de Fuyu în ziua precedentă, atârnau pe umeraşele lor. 
Paravanele care despărţeau camerele erau zugrăvite cu peisaje şi 
păsări şi flori pe un fundal auriu, iar alcovurile erau garnisite cu 


— 62 — 



aranjamente florale elegante, picturi şi mostre de caligrafie. Până şi 
mânerele, tecile halebardelor din mâinile gărzilor aveau ornamente 
din aur şi sidef. 

Totul era puţin prea grandios, prea splendid. Până şi mireasma 
care îmbălsăma aerul era puţin prea grea. 

Cea Retrasă le aştepta în ultima cameră, înconjurată de servitori. 
Fuyu se număra printre ei, îngenuncheată foarte aproape de marea 
doamnă. Sub sutană, Cea Retrasă purta un chimono din mătase 
deschisă, cu flori de glicină, cu totul nepotrivită pentru cineva care se 
călugărise. Chipul ei cu trăsături desăvârşite afişa cel mai inocent şi 
mai curtenitor dintre surâsuri, ca şi cum nimic pe lume nu i-ar fi 
putut oferi o plăcere mai mare decât vizita lui Sachi. Aceasta se plecă 
până la pământ, tremurând de încordare. 

— Aşadar, iat-o pe noua concubină, grăi Cea Retrasă cu glasul ei 
profund, răsunător, înclinându-şi cu graţie capul. Bine ai venit, 
draga mea. Azi zeii îţi surâd. Ai intrat în graţiile fiului meu. Toate ne 
rugăm să-i dai un moştenitor. 

Sachi crezuse că atotputernica Cea Retrasă avea s-o ignore şi să i 
se adreseze lui Tsuguko, ori să îi vorbească prin intermediul primei 
sale doamne de companie. Bineînţeles, nu se aşteptase să-i 
vorbească direct. Se prosternă în tăcere. Când îi zâmbea, Cea Retrasă 
era şi mai înspăimântătoare decât atunci când se încrunta. Avea o 
notă distinctă de răutate în ochii negri, impenetrabili. 

— Dar mă tem, doamnă Tsuguko, că tânăra ta protejată nu se va 
simţi bine aici, continuă nonşalantă marea doamnă. Traiul nostru 
este destul de sărman. Ea-i obişnuită cu bogăţia mult mai mare din 
apartamentele Alteţei Sale Imperiale. îmi pare rău că trebuie s-o 
privez de tot confortul de care se bucură acolo. 

Cutremurată, Sachi înţelese unde bătea. în calitatea ei de 
concubină a shogunului, era acum nora oficială a Celei Retrase. Era 
şi aşa o soartă amarnică să fii nora unei ţărănci, nemaivorbind de ce 
însemna să ai o asemenea soacră. Nu numai atât, era o noră de un 
rang mult inferior celui al soţiei shogunului, prinţesa Kazu. Chiar 
trebuia să trăiască în apartamentele Celei Retrase şi să i se supună? 
Tremura de frică. Servitoarele chicotiră linguşitor. Printre râsetele 
înfundate, ea putu desluşi tonul de batjocură al vocii lui Fuyu. Cea 
Retrasă se juca cu ea, aşa cum o pisică face cu un şoarece. 

— Această fiinţă demnă de dispreţ vă este foarte recunoscătoare 
pentru bunătatea pe care i-o arătaţi, recunoscându-i noul statut, 
răspunse doamna Tsuguko pe un ton sec, însă este, după cum bine 


— 63 — 



ştiţi, proprietatea Alteţei Sale Imperiale. Nu voi abuza de mărinimia 
Domniei Voastre obligându-vă să o luaţi sub oblăduirea 
dumneavoastră. Recunoştinţa noastră pentru bunăvoinţa arătată 
este veşnică. 

Sachi nu se linişti până când nu lăsară în urmă şi ultima cameră 
din apartamentele Celei Retrase, închinându-se adânc la fiecare pas. 

— Apartamentele doamnei Tensho-in sunt minunate, nu-i aşa? 
remarcă doamna Tsuguko, încreţindu-şi buza aristocratică, îndată ce 
se găsiră iar pe coridor, la adăpost. Aproape din cale-afară de 
luxoase, s-ar putea spune. Când Alteţa Sa Imperială a venit ca 
mireasă a înălţimii Sale, doamna Tensho-in a refuzat să se mute în 
aripa văduvelor. A insistat să rămână în apartamentele destinate 
consoartei înălţimii Sale. Datorită maşinaţiilor ei, Alteţa Sa a fost 
găzduită în aripa servitorilor. Aripa servitorilor! Ce ruşine! îţi poţi 
închipui aşa ceva? Iată de ce camerele noastre sunt umilitor de 
întunecoase şi de înghesuite! Alteţa Sa are două sute optzeci de 
doamne de companie. Fiecare dintre noi are personalul ei şi toate 
trebuie să trăim într-un spaţiu atât de restrâns. Acum poate ai să 
începi să înţelegi conflictul dintre doamna Tensho-in şi Alteţa Sa. 

Sachi n-o mai auzise niciodată vorbind cu atâta mânie. 
Continuară să meargă în tăcere o vreme. 

— Dacă vei rămâne grea, vei vedea că Cea Retrasă îţi va arăta o cu 
totul altă faţă, o linişti doamna Tsuguko după un timp. Dar acum îi 
vom face o vizită văduvei Honju-in. O să vrea să-ţi fie prietenă. 

Apartamentele doamnei Honju-in se găseau în străfundurile 
palatului, unde rareori pătrundeau razele soarelui. Când ochii lui 
Sachi se obişnuiră cu întunericul, văzu că treceau printr-un labirint 
de încăperi mai somptuoase decât cele ale doamnei Tensho-in. Zeci 
de doamne de companie îmbătrânite îngenuncheară, ieşindu-le în 
întâmpinare. într-un târziu, ajunseră în ultima cameră, unde, în 
mijlocul unor splendori, o micuţă siluetă imperială şedea 
îngenuncheată pe un jilţ, cu spatele drept şi cotul sprijinit de braţul 
lui. Chipul ei micuţ şi alb ieşea din cutele umbrite ale sutanei, 
luminat de pâlpâirea făcliei ce ardea lângă ea. Sachi nu mai văzuse 
nicio femeie atât de bătrână. 

— Ce feţişoară frumuşică! hârâi doamna Honju-in, întinzând un 
degeţel ca să-l frece de obrazul lui Sachi. Pielea îi era la fel de subţire 
ca a unei aripi de molii, ca o membrană întinsă peste falangă. Ce 
uşurare pentru noi că nepotului meu i s-au aprins călcâiele după 
tine. Ce băiat năzuros! Noi, toate, tragem nădejde şi ne rugăm să îi 


— 64 — 



porţi în pântece un fiu. 

Când auzi de shogun Sachi îşi simţi faţa arzând ca focul, de parcă 
doamna Honju-in i-ar fi smuls un cumplit secret pe care-1 tăinuia, 
îngrozită, îşi ţinu capul plecat. De ce toate aceste mari doamne 
ţineau să i se adreseze direct, ba chiar s-o şi atingă? Dacă s-ar fi 
terminat odată cu politeţea şi ceremonialul! Bătrâna chicoti: 

— Când am venit în palatul ăsta eram la fel de tânără ca tine, 
draga mea, continuă ea, iar glasul îi trosni ca frunzele toamnei sub 
tălpi. Ştii ce făceam? Ajutam în sala altarului şi la bucătării. Pe 
atunci eram frumoasă. La vremea aceea, domnul Ieyoshi, Toshi-sama 
cum îi ziceam eu, era moştenitorul tronului. Tatăl lui, domnul Ienari, 
mai era încă shogun, ce mai bărbat! Ştia cum se fac copiii. Cincizeci 
şi trei a avut. Stai să-mi amintesc: era prinţesa Toshi, cu mult înainte 
de a veni eu, apoi o fetiţă care n-a trăit decât trei zile... 

îi înşiră pe toţi cei cincizeci şi trei, unul după altul, numărându-i 
pe degete. 

— Apoi a fost prinţesa Yasu. A fost ultima născută. Asta a fost 
când bătrânul avea aproape şaizeci de ani. Ce bărbat! Cu femei, cu 
alţi bărbaţi, ba până şi cu câini, din câte am auzit. Şi-a împrăştiat 
sămânţa pretutindeni. în orice caz, într-o zi domnul Ieyoshi m-a 
văzut. Bătrânul se aprinsese şi el după mine, însă l-a lăsat pe 
domnul Ieyoshi să mă aibă. Şi asta a fost. în următoarea clipă, eram 
concubină. La vremea aia erau o mulţime. Unele aveau copii, altele, 
nu. Dar majoritatea pruncilor mureau. Eram tânără şi zdravănă, ca 
tine. Mi s-a zis că eşti ţărancă, deci trebuie să fii mai sănătoasă decât 
am fost eu! 

De pe buze îi scăpă un hohot hârâit, ca şi cum nişte burdufuri 
vechi s-ar fi deschis şi închis. Apoi îi aruncă o privire furişă lui Sachi 
cu ochii ei negri şi scânteietori. Sachi tresări când bătrâna îi apucă 
braţul cu o mână veştedă. 

— Este foarte greu să fii concubină, draga mea, îi atrase ea 
atenţia. Uită-te la tine, eşti tânără, aşa de sclipitoare, cu ochii ăia 
frumoşi şi strălucitori. Ţine minte că eşti doar una dintr-o mie, dacă 
nu acum, atunci destul de curând. Nu eşti decât un pântece de 
închiriat. Să nu uiţi asta niciodată. Asta-i soarta femeii. 

Sachi simţi cum un fior îi trecu prin şira spinării. 

— N-ai să fii niciodată samurai, dar cel puţin poţi trăi ca unul. 
Trebuie să te obişnuieşti să-ţi ascunzi sentimentele, fericirea şi 
tristeţea, chiar şi faţă de tine însăţi. învaţă să fii tare. Puţine femei 
din palat o să-şi poată închipui ce simţi. Dar eu voi şti. Vino să mă 


— 65 — 




vezi când te vei simţi nefericită. Zeii mi-au surâs, continuă ea 
visătoare. Băiatul meu, primul meu născut, Masanosuke, a avut zile. 
Alţi copii mi-au murit, fiii altora au răposat, dar el a trăit. Era o 
dulceaţă de băiat, a fost ca un copilaş toată viaţa lui. Toată lumea 
murea întruna, mulţi au mai răposat! Apoi şi-a dat sufletul şi domnul 
Ieyoshi, iar Masa a ajuns shogun. Gândeşte-te! Băiatul meu, pruncul 
meu, să devină domnul Iesada, al treisprezecelea shogun! Apoi până 
şi drăguţul de Masa a murit. Cât am mai plâns! Este groaznic să iei 
parte la funeraliile propriului tău fiu. Am fost blagoslovită. Dar acum 
am obosit. S-au petrecut prea multe lucruri groaznice. Acum las 
frâiele în mâinile norei mele. Ea conduce totul. Este tare. Poţi veni la 
mine dacă nu se poartă frumos cu tine. N-am uitat cum este să ai 
soacră. 

— Doamna Honju-in mai este încă o forţă în palat, îi spuse 
doamna Tsuguko cu gravitate, când ieşiră iar, alunecând, pe coridor. 
Ferice de tine că o ai de partea ta! Dacă zeii sunt cu tine şi nu vei 
călca strâmb, vei duce o viaţă aidoma cu a doamnei Honju-in. A fi 
mama moştenitorului shogunului, iar mai târziu, a tânărului shogun, 
este cea mai puternică poziţie din palat. Voi avea grijă ca toată lumea 
să te ştie sub aripa ei protectoare. Trebuie să fii cu mare băgare de 
seamă. Vei stârni gelozia multora. 

Mai urmau încă multe alte vizite. Foşnind solemn dintr-o cameră 
într-alta, doamna Tsuguko îi deschidea calea spre apartamentele 
văduvei Jitsusei-in, mama shogunului. însă, în loc să fie încruntat, 
chipul pământiu al Ciorii Bătrâne, încadrat de gluga sutanei sale 
negre, era numai zâmbet. 

Pe urmă, mai vizitară oficial încă trei doamne, mai-marea peste 
bătrâne, doamna Nakaoka, doamna Chiyo şi preoteasa, care o 
supravegheaseră pe Sachi în timpul nopţii ei cu înălţimea Sa. îi 
mulţumiră fiecăreia pentru ajutorul acordat şi pentru mărinimia lor, 
oferindu-le cadouri bogate. Mai trebuiră să le viziteze şi pe celelalte 
şase bătrâne, pe preotese şi pe toate doamnele destul de înalte în 
rang ca să se arate în prezenţa shogunului. 

Ziua se apropia de sfârşit în clipa în care se întorceau ostenite în 
aripa prinţesei. Ultimele vizite i se învălmăşeau lui Sachi în minte: 
labirintul camerelor, uşile deschise brusc, plecăciunile, feţele 
surâzătoare, corurile vocilor care-i urau bun venit, schimburile de 
politeţuri. Sachi îşi simţea picioarele grele, ca şi cum ar fi urcat 
munţii. Văzuse unghere ale palatului neştiute până atunci. O durea 
faţa de cât zâmbise. 


— 66 — 



— în următoarele zile vei vedea că va dori să se împrietenească cu 
tine cine cu gândul nu gândeşti, o atenţionă doamna Tsuguko. 
Fereşte-te de cei care-şi ascund duşmănia în spatele măştii 
mărinimiei. Alteţa Sa te-a protejat întotdeauna, însă acum, că-ţi 
surâde norocul, nu mai are cum s-o facă. Dacă vrei să 
supravieţuieşti, va trebui să înţelegi felul în care se lucrează în 
palatul femeilor. Este momentul să-ţi începi adevărata educaţie. 

Sachi spera ca prinţesa s-o cheme la ea, când se întoarseră în 
apartamentele ei. Dar prinţesa Kazu rămase ascunsă în spatele 
paravanelor ei. Poate că scria versuri sau doar se uita în gol, prin 
beznă, aşa cum i se mai întâmpla uneori. Sachi se întreba ce gândea 
ea în acele clipe. îşi dorea să-şi fi trăit viaţa altfel decât a făcut-o? 
Renunţase la orice pentru a se mărita cu shogunul, iar acum el nici 
măcar nu mai era acolo, cu ea. Poate că, dacă Sachi i-ar aduce pe 
lume un fiu, ar fi mai fericită! Apoi îşi aminti ce-i spusese bătrâna 
doamnă Honju-in: „Nu eşti decât un pântece de închiriat”. Cuvintele 
o făcură să se cutremure. 


II 

în zorii zilei următoare faţa rotundă şi zâmbitoare a lui Haru se ivi 
la uşa camerelor prinţesei: 

— Felicitări, doamna mea, îi zise lui Sachi, cu o adâncă 
plecăciune. Cum te simţi ca nouă concubină? 

Se retraseră în obişnuitul lor colţişor, unde-şi ţineau lecţiile: 

— Vai, soră mai mare, îi şopti Sachi, este aşa de greu să păstrezi 
tăcerea! Gândurile nu-mi mai aparţin. De când am petrecut acea 
noapte cu înălţimea Sa, tot plutesc ca o bucăţică de iarba-broaştelor. 
Număr zilele până la întoarcerea lui. 

Haru îşi acoperi gura cu mâneca şi râse până când ochii i se 
încreţiră atât de tare, încât dispărură în cutele obrajilor: 

— Parcă ţi-ar fi dat cineva praf de şopârlă uscată, remarcă ea. Ai 
mai auzit de aşa ceva? Aleg două şopârle, le lasă să se împerecheze 
şi, tocmai în clipa în care esenţele lor yin şi yang sunt pe cale să se 
reverse, le despart. Apoi le pun în cuptoare separate şi le coc. Dorinţa 
lor este atât de puternică, încât fumul uneia caută fumul celeilalte, 
indiferent cât de departe sunt cuptoarele. Apoi le macină până când 
se fac pulbere. Se spune că asta nu dă niciodată greş. 

— Bietele vieţuitoare, zise Sachi, acoperindu-şi gura cu mâinile, 


— 67 — 


neputându-se abţine să nu chicotească. 

Era o uşurare să fie iarăşi ea însăşi, chiar dacă numai pentru o 
clipă. Doamnele de companie şi slujnicele lor care umpleau 
încăperea, flecărind şi brodând, îşi dădeau coate şi râdeau pe 
înfundate. 

— în satul meu exista un bătrân care cocea vipere în acelaşi scop, 
scânci Sachi, ştergându-se la ochi cu mâneca. îi ziceam bunicul- 
viperă. Parcă-1 văd şi acum. Oamenii ziceau că, dacă vreo femeie 
ciugulea o bucăţică din fiertură, niciun bărbat nu mai era în 
siguranţă! 

— Toate poveştile astea sunt bune şi frumoase, reluă Haru cu 
seriozitate. Dar nu uita ce sens au toate aceste sentimente, niciunul, 
exact la fel dacă cineva ţi-ar fi dat praf de şopârlă sau viperă uscată. 
O să-ţi treacă destul de curând. De-acum eşti concubina numărul 
unu şi soţia numărul doi a înălţimii Sale. Te-ai legat de înălţimea Sa 
prin credinţă şi obligaţie. Asta-i important. Te poţi bucura de 
sentimentele astea prosteşti cât vrei, dar nu te lăsa condusă de ele. 
Nu le lăsa să-ţi guverneze viaţa. 

Povaţa lui Haru era întotdeauna înţeleaptă. Sachi însă nu se putu 
abţine să nu se întrebe cum de putea să ştie profesoara ei, de vreme 
ce n-avusese nici măcar o legătură cu un bărbat? Cel mai nimerit era 
să schimbe subiectul. De altfel, Sachi se mai gândea şi la altceva: 

— Soră mai mare, începu ea, să zicem că nu port în pântece niciun 
copil. Ce se întâmplă atunci? 

— Ne vom ruga şi vom aduce ofrande, o învăţă Haru. Nimic altceva 
nu ne mai rămâne de făcut. Zeii vor hotărî. Ai grijă, adăugă ea. Sunt 
femei aici care ar dori să cazi la pat bolnavă. 

— Soră mai mare, sunt atâtea pe care nu le ştiu încă, se rugă 
Sachi de ea. De?... 

Se opri. Până şi ea-şi dădea seama că nu era bine să întrebe de ce 
i-ar dori cineva răul. Trebuia să aibă răbdare, să aştepte şi să 
observe. 

— Ai grijă să nu rămâi niciodată singură, o sfătui Haru, 
încruntându-se şi luându-şi o mină foarte serioasă. Nici măcar o 
clipă. Trebuie mereu să fii înconjurată de femeile tale. Nu te atinge 
niciodată de bucate până când n-au fost gustate de altcineva şi stai 
departe de puţuri şi de locuri la înălţime. Prea multe concubine îşi 
pierd viaţa. Noi ţinem la tine şi te vom ajuta, dar mai există şi altele, 
pe care le roade gelozia. 

Sachi se uită lung la ea cu neîncredere. N-o mai văzuse nicicând 


— 68 — 



pe Haru atât de serioasă. Cuvintele ei îi dădură un fior pe şira 
spinării, însă era prea devreme pentru ea să-şi facă griji în privinţa ei 
însăşi. în minte n-o frământa decât un singur gând, la shogunul atât 
de tânăr şi de blând. 

— Multe lucruri groaznice s-au petrecut aici, de la venirea 
barbarilor şi chiar de mai înainte, continuă Haru cu gravitate. 
Oamenii din afara palatului nu ştiu nimic despre ce se petrece 
înăuntrul lui. Am să-ţi spun o poveste. S-a întâmplat chiar la 
începutul domniei sărmanului senior Iesada. Trebuie să fie vreo zece 
sau unsprezece ani de atunci. 

Sachi se aplecă înainte cu bărbia în palme, rezemându-şi coatele 
de măsuţa joasă dintre ele, străduindu-se din greu să şi-l alunge pe 
shogun din minte. 

— A fost în anul în care a răposat seniorul Ieyoshi, glăsui Haru. A 
avut douăzeci şi şapte de copii, dar numai un fiu a avut zile. Acela a 
fost seniorul Iesada, fiul doamnei Honju-in, bătrâna aia dulce pe care 
ai vizitat-o ieri. Nu era aşa de dulce pe atunci, poţi fi sigură. Cât 
despre el, era... Cum să-ţi zic? 

Se uită prin jur la doamnele de companie ale prinţesei. Toate îşi 
făceau de lucru cu broderiile lor, ciripind cu accentele lor ascuţite de 
Kyoto. Se apropie puţin mai mult de Sachi şi îşi coborî vocea: 

— Era... cum să-ţi spun? Mă rog, nu-1 interesau femeile, probabil 
nici bărbaţii. Era ca un băieţel. Primele lui două neveste şi-au dat 
duhul înainte să devină el shogun. Prima a fost doamna Nobuko, fiica 
unui nobil de la Curte, din Kyoto. Avea douăzeci şi cinci de ani când 
a fost răpusă de vărsat. Mi-o amintesc bine. Eram mică atunci când a 
murit. Tocmai sosisem la palat. Era o doamnă tare frumoasă şi bătea 
frumos la tobă cu mâinile. El obişnuia să se aşeze şi să asculte în 
timp ce exersa. Poate că el chiar a ţinut la ea, deşi toată lumea ştia 
că n-aveau să aibă vreun copil. Cea de-a doua soţie a sosit în anul 
următor. Era una dintre fiicele ministrului din stânga din Palatul 
Imperial de la Kyoto. Era o pitică zbârcită. Când s-a dat jos din 
palanchinul imperial, nu-1 întrecea în înălţime. Avea un picior mai 
scurt decât celălalt. Şontâcăia pe coridoare. Pe la spate ziceam toate 
că sărise în palanchinul cu nestemate. Nici că i-a păsat lui Iesada. A 
continuat cu jocurile lui şi ei nu i-a dat nicio atenţie. A rezistat un 
an, apoi s-a dus şi ea. Lumea începuse să-şi facă griji că tânărul era 
blestemat. „Dacă vrei să mori, mărită-te cu Iesada!”, iată ce se 
spunea. Şi tot nu se născuse un moştenitor, ceea ce nu conta atâta 
timp cât tatăl lui, seniorul Ieyoshi, mai era încă shogun. Dar apoi 


— 69 — 



înălţimea Sa îşi dădu duhul. A fost dureros de subit şi de ciudat, un 
lucru groaznic. N-a murit de moarte bună. Toate ne-am dat seama. 

Se opri preţ de o clipă, pe urmă se frecă la ochi cu mâneca şi 
continuă: 

— Aşadar seniorul Iesada a devenit shogun. Rămăsese fără 
neveste, fără concubine, fără copii. Când a venit la palatul femeilor, 
s-a dus în vizită la mama sa, doamna Honju-in. Era un băieţel 
bolnăvicios. Nu mai era băiat, era bărbat, trebuie să fi avut treizeci de 
ani pe atunci, însă tot mai arăta a copil. Tot timpul era bolnav. Avea 
o faţă palidă, ca o stafie înfometată, cu ochi mari, ce priveau în gol. 
Ce-i plăcea lui mai mult erau boabele de fasole prăjite, să le mestece 
în tigaie cu două beţe de bambus. Mai avea şi o armă de foc, dăruită 
de un neguţător olandez. îşi vâna cu ea curtenii. Râdea când îi vedea 
cum o iau la fugă. Sau doar şedea pe un scaun şi se holba în jur cu o 
privire goală. Aşa că, vezi tu, doamna Honju-in era cea mai puternică 
persoană din palatul interior, ba chiar ai putea spune că avea cea 
mai mare putere în tot ţinutul. Ori de câte ori şambelanii veneau cu o 
nouă lege care trebuia semnată, Honju-in era cea care-1 sfătuia pe 
înălţimea Sa dacă să-şi pună sau nu sigiliul pe ea. Toată lumea o 
ridica în slăvi. în palat intrau nenumărate brocarturi din mătase, 
vaze, ceainice, obiecte de lemn lăcuit, prăjituri, tot soiul de odoare. 
Daruri pentru ea, daruri pentru doamnele ei... Ce viaţă a avut! într-o 
zi, gărzile îşi făceau rondul de dimineaţă. în grajduri au văzut stropi 
de sânge scurgându-se într-unul dintre palanchine, din care atârnau 
un braţ şi un picior. Uşa fusese dată la o parte şi o femeie fusese 
vârâtă înăuntru, înfăşurată strâns într-o perdea. Când au desfăcut-o, 
era goală-puşcă şi moartă de-a binelea. Ne-am grăbit să ne uităm, 
după care am luat-o la goană ţipând. Toată lumea intrase în cea mai 
cumplită panică. S-a dovedit că era o oarecare doamnă Hitsu, una 
dintre persoanele de rang mai înalt de la aprovizionare. Fireşte, nu 
poţi cunoaşte chiar pe toată lumea într-un loc ca ăsta. Fusese 
înjunghiată. Toate ne-am gândit la un act de gelozie. Avusese legături 
cu mai multe dintre doamne. Una, o oarecare doamnă Shiga, era 
topită după ea, din câte se părea, aşadar bănuiala a căzut asupra ei. 
Dar după aceea s-a aflat că doamna Hitsu devenise o apropiată a 
seniorului Iesada. Avusese acces la bucătării şi obişnuia să-i aducă 
fasole coaptă şi să mai rămână în preajma lui, să stea împreună de 
vorbă, în timp ce el le mesteca. Exista un soi anume de peşte uscat 
care lui îi plăcea cu deosebire, iar ea i-1 procura. Poate că-şi pusese 
în gând să-l seducă. Dacă ar fi ajuns mama copilului lui, ar fi 


— 70 — 



înlăturat-o de la putere pe doamna Honju-in. Ea ar fi devenit puterea 
din spatele tronului. Nu s-au făcut niciun fel de investigaţii, 
bineînţeles. Nimeni n-a aflat cine a urât-o atât de tare pe doamna 
Hitsu încât s-o ucidă, din motive de gelozie sau pentru că a încercat 
să se ridice mai presus de propria condiţie. Nimeni n-a îndrăznit să 
sugereze că doamna Honju-in ar fi avut vreun amestec. Şi, chiar dacă 
a avut, era mult prea puternică pentru ca cineva să facă ceva în 
privinţa asta. 

Sachi se cutremură de groază. Mâinile împreunate i se încleştară 
atât de tare, încât palmele i se încleiară de sudoare. Aruncă o privire 
în jur, la doamnele de companie, închipuindu-şi că le vedea 
schimbând priviri între ele, complotând împotriva ei. Ştia foarte bine 
că, dincolo de aparenta lui seninătate, palatul femeilor clocotea de 
rivalităţi şi duşmănii. Dar ea crezuse întotdeauna că asemenea 
conflicte n-aveau să afecteze niciodată o fiinţă atât de neînsemnată 
ca ea. Acum poziţia ei se schimbase. Toată lumea se aştepta ca ea să 
ajungă mama moştenitorului shogunului. Trebuia, intr-adevăr, să 
aibă foarte mare grijă. 

Deodată, se gândi la Cea Retrasă. Trebuie să fi fost încă 
adolescentă, poate doar puţin mai mare decât era acum Sachi, când 
a intrat în palat ca cea de-a treia soţie a seniorului Iesada. Şi biruise, 
îi supravieţuise şi îi luase locul doamnei Honju-in. Dar, cu toate 
acestea, să împărţi patul cu un asemenea stăpân... în lumea aceasta, 
nimeni nu-şi putea alege calea în viaţă, iar femeile cu atât mai puţin, 
chiar şi o persoană atât de strălucită, de mândră şi de frumoasă ca 
Cea Retrasă. Şi apoi, la urma urmei, să ajungi o văduvă, aruncată la 
marginea vieţii, la numai douăzeci de ani! Sachi încercă să-şi 
imagineze tristeţea şi dezamăgirea ascunse în spatele înfăţişării ei 
oţelite. Era ceva la care nu s-ar fi gândit nicicând înainte. însă acum, 
când amintirea înălţimii Sale îi era încă atât de proaspătă în minte, 
lumea părea alta. 

— Ce s-a ales de seniorul Ieyoshi? întrebă ea stânjenită. Dar de 
seniorul Iesada? 

Haru se încruntă şi scutură din cap: 

— îţi spun altădată, încheie ea pe un ton funest. 


III 

Sachi era atât de îngândurată, încât era convinsă că n-avea să fie 


— 71 — 


în stare să se concentreze la lecţii. însă, în vreme ce copia poezii, 
încercând să-şi facă pensula să danseze pe hârtie cu aceeaşi 
fluiditate şi graţie ca ale lui Haru, simţi cum gândurile i se linişteau 
ca unda unui lac după ce trece adierea. Era mult în urma celorlalte 
tinere domnişoare, practic, în toate privinţele, la caligrafie, la clasicii 
chinezi, la scrierea versurilor, ceremonia ceaiului, la ghicitul în 
aroma beţişoarelor parfumate şi la multe alte arte curteneşti în care 
femeile trebuiau să exceleze, dar era hotărâtă să le ajungă din urmă 
cât de repede putea. 

După-amiază, se duse în sala de antrenamente. Slujnicele o 
urmară, cărându-i costumul. Taki îi ţinea halebarda. 

Mai multe tinere se aflau deja acolo, echipate în uniforma gărzilor 
palatului. Sachi se schimbă şi ea în fuste drepte, negre, despicate, şi 
o jachetă din mătase ţesută grosolan, cu blazonul familiei Tokugawa 
- trei frunze de nalbă - aplicat la spate. Ţesătura îi zgâria pielea cu 
asprimea ei. îşi puse o tichie neagră, pe care şi-o legă strâns cu o 
fundă albă, înfăşurată în jurul capului. 

Era prima oară când se vedea cu celelalte de la promovarea ei. Ele 
căscară, curioase, ochii la ea. Mai erau încă nişte copile, cu 
sprâncene negre şi groase, cu dinţi albi. Ea singură avea sprâncenele 
rase şi dinţii înnegriţi ai unei femei mature. îşi ţinu chipul plecat. 
Obrajii îi ardeau de ruşine, însă mai simţea şi o tainică mândrie. 

Colegele se strânseră în jurul ei, cu plecăciuni, ca s-o felicite. Fuyu 
se găsea printre ele, mai drăguţă şi mai impertinentă ca niciodată, cu 
un machiaj perfect, cu pletele strălucind de ulei. Chiar schiţă un 
surâs de gheaţă în timp ce scuipă cuvântul: „Felicitări!” 

Prima treabă era curăţarea rogojinilor. în timp ce ucenicele zoreau 
încoace şi încolo, trecând cârpe umezite peste tatami, Fuyu se 
împinse între Taki şi Sachi, umăr la umăr cu cea din urmă. 

— Mă rog, şuieră ea, ce mai surpriză! Presupun că Alteţa Sa l-a 
obligat pe înălţimea Sa s-o aleagă pe una dintre femeile ei. Singura 
care avea vârsta potrivită ai fost tu. Ce chin pentru înălţimea Sa să 
atingă o creatură ca tine! 

Sachi fu luată prin surprindere. Fuyu trebuie să fi uitat cu totul de 
sine, ca să-şi dezvăluie sentimentele în felul acela atât de nepoliticos. 

— Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi, de orice, adăugă Fuyu, 
gâfâind, iar vocea îi răsună mai tare. Trebuie să ai probleme cu 
orezul alb. O să-ţi fac rost de nişte orz, sau de mei. Ori de vreun 
nutreţ pentru animalele din grajduri. Acolo ar trebui să dormi. Te-ai 
simţi ca acasă! 


— 72 — 



Sachi rămase tăcută. Poate că Fuyu spera s-o facă de râs, 
scoţând-o din minţi. însă n-avea să reuşească. 

Când pe rogojini nu mai rămase nicio pată, ucenicele 
îngenuncheară la marginea sălii şi îşi scoaseră halebardele din saci. 
Cu un efort, Sachi îşi concentră atenţia asupra armei sale. Numai 
faptul c-o simţea în mână o liniştea. O scoase din teacă şi îi studie 
lama. Era frumoasă, din cel mai fin oţel, curbată cu eleganţă. Muchia 
convexă era atât de ascuţită, încât putea să taie un bărbat în două 
dintr-o singură mişcare. Mai avea un canal de-a lungul muchiei 
boante pentru a lăsa sângele să se scurgă în lături. La fel ca o sabie, 
era atât de puternică, încât putea străpunge o armură de două ori 
mai groasă decât degetul unui bărbat şi atât de unduioasă, încât să 
nu se rupă în bucăţi. Fusese făurită de un fierar a cărui familie se 
specializase de generaţii în această artă. Mânerul lung din lemn 
lăcuit era decorat cu un model floral. Avea încrustat în aur blazonul 
familiei Tokugawa. Cu muchia boantă întoarsă spre ea, Sachi presără 
pudră peste tăiş, îl curăţă şi îl unse. îi şterse mânerul cu o cârpă, 
apoi o băgă la loc în teacă şi vârî arma înapoi în sac. 

Pe urmă, apucă prăjina pentru antrenament de la marginea sălii. 

Când o ţinu dreaptă, era de două ori mai lungă decât ea. Era 
făcută din stejar alb. Era uşoară şi netedă, ascuţită la unul dintre 
capete. 

— Daţi ce-i mai bun din voi, le îndemnă cu un strigăt profesoara, 
doamna Masa, o femeie vânoasă, cu părul cărunt. Era aproape la fel 
de înaltă şi de zveltă ca o halebardă, bucurându-se de reputaţia unei 
uimitoare spadasine. Trăim vremuri primejdioase. Acum, că 
înălţimea Sa e plecat, trebuie să fim pregătite să ne apărăm castelul. 
Antrenaţi-vă din greu! 

Ucenicele exersară diverse mişcări: de lovire, de şfichiuire, de 
străpungere, de parare, de blocare. După ce îşi puseră coifurile şi 
hainele de protecţie, începură să se lupte între ele. Sala era plină de 
zgomote asurzitoare. 

Crescute în familii de samurai, colegele lui Sachi învăţaseră să 
mânuiască halebarda încă din fragedă pruncie, aşa încât erau 
pregătite să-şi apere vatra, când bărbaţii erau departe. în rândul 
samurailor, halebardele, naginata, „săbiile cu mânere lungi”, făceau 
parte din zestrea mireselor. Erau lungi şi uşoare, îndeajuns de 
uşoare pentru a fi mânuite de o femeie şi îndeajuns de lungi pentru 
a-i permite să-l pocnească bine peste picioare pe eventualul atacator, 
înainte ca acesta să se poată apropia prea mult ca s-o înşface, ori s-o 


— 73 — 



taie cu sabia lui. De mulţi ani, de douăsprezece generaţii de shoguni, 
de atâta amar de vreme, încât nimeni nu-şi mai putea aminti precis 
de când, Japonia trăia în pace. Dincolo de hoţii ori tâlharii puşi pe 
fugă la răstimpuri, femeile nu se aşteptau să fie nevoite să folosească 
o halebardă. Practica luptei cu halebarda devenise, în general, un soi 
de artă marţială, o disciplină a minţit şi a trupului. 

Dar în palatul femeilor practicarea luptei cu halebarda era o treabă 
serioasă. Palatul era căminul shogunului, care se ducea în palatul 
exterior, când se adunau bărbaţii, ca să pună la cale afacerile de stat, 
însă palatul femeilor era locul unde se destindea şi-şi petrecea 
nopţile. Bineînţeles că nu existau acolo bărbaţi care să stea de strajă. 
Toate femeile din palat erau obligate să mânuiască halebarda cu 
iscusinţă, aşa încât să-l poată apăra pe shogun, în cazul în care era 
atacat de vreun inamic. Toată lumea ştia că femeile din palatul 
shogunului erau luptătoare redutabile, iar ca să atingi o asemenea 
îndemânare trebuia să te supui unui antrenament strict şi unei 
practici zilnice. 

Lui Sachi îi lipseau anii de antrenamente, însă astăzi se simţea 
invincibilă. îşi simţea trupul uşor ca o flacără. Ţâşni înainte, 
cosindu-şi parcă rivala, apoi sări în lături, ca să nu fie atinsă de o 
perdea de lovituri fulgerătoare, ce căzură în gol. îşi simţea prăjina 
uşoară ca fulgul în mână, îi simţea tremurul vârfului, în vreme ce 
săgeta aerul. 

Dar, pe lângă Fuyu, era neîndemânatică. Fuyu era cea mai bună 
luptătoare din clasă. Ea şi prăjina ei păreau una, plutind cu graţie de 
la o mişcare rigidă la alta. Fura privirile. 

Nu exersau de prea multă vreme, când Fuyu se desprinse de 
partenera ei de antrenament. Cu coada ochiului, Sachi o observă 
cum se îndrepta spre ea. Se opri hotărâtă în faţa ei şi se uită lung la 
ea, cu ochii mijiţi, ca două lănci. Părea că-şi ieşise din fire cu totul. 

— Aşa o pielicică albă şi drăguţă! exclamă ea, rânjind, cu glas 
tremurător. Eşti aşa de ţanţoşă cu sprâncenele tale rase şi cu dinţii 
înnegriţi. Crezi că ne-ai dat gata, nu? Ştim ce eşti. Ei bine, ţăranco, ia 
hai să te vedem în luptă! 

Buzele i se subţiară. Sachi îşi aduse aminte atât de avertismentele 
doamnei Tsuguko, cât şi de cele ale lui Haru. Ştia că Fuyu era o 
luptătoare mult mai bună decât ea. N-avea să vadă niciun strop de 
îndurare din partea ei. O aştepta o bătaie zdravănă, cu siguranţă, dar 
nimic n-o putea scuti să accepte provocarea lui Fuyu. Nimic nu putea 
fi mai rău decât să fie luată drept laşă. îşi adună puterile, încercând 


— 74 — 



să arate un dispreţ pe măsura celui al duşmancei sale. Se gândi la 
ochii cuminţi ai shogunului şi la mângâierea lui răcoroasă. Avea să le 
dovedească tuturor că era demnă să-i fie concubină. 

Se înclină. Apoi se înfipse bine cu picioarele în pământ, larg 
desfăcute, ţinându-şi degajat prăjina cu ambele mâini, şi trase adânc 
aer în piept. „Concentrează-te! se îndemnă în sinea ei. Ţine-te bine!” 

în clipa următoare, Fuyu se năpustea asupra ei, cu ochii 
strălucind de furie şi fruntea îmbrobonată de sudoare. Sachi scânci 
ca un şoarece de câmp care vede un uliu plonjând din înaltul cerului, 
nemaifiind în stare să se mişte ca să-i scape din gheare. Şfichiuind 
aerul cu prăjina ei şi cu un ţipăt ascuţit, din gât, Fuyu dădu s-o 
lovească peste piept. 

Sachi simţi vârtejul de aer, pe când prăjina se mlădia spre ea. 
Rămase locului, cu picioarele desfăcute şi cu prăjina în poziţie de 
apărare. Pară lovitura, deşi forţa ei o trimise la perete, împleticindu- 
se. Prăjina încă îi mai vibra în aer, când Fuyu se răsuci pe călcâie şi 
îi trimise mai multe lovituri în piept, în cap, la fluierele picioarelor. 
Sachi sărea şi dansa, blocându-i şi parându-i asalturile. Era tot ce 
putea face, doar să-i respingă atacul. încercă să dea şi ea o lovitură, 
dar n-avea nicio şansă. 

Atunci Fuyu se opri, gâfâind, doar atât cât să-i permită lui Sachi 
să-şi recapete echilibrul. Când rivala ei se aruncă din nou spre ea, fu 
pregătită. Pară lovitura cu mânerul prăjinii, se răsuci pe vârfuri şi 
lovi cu vârful ascuţit. Fuyu se trase înapoi, lovind-o peste piept şi 
peste fluierele picioarelor, peste încheieturile mâinilor, încercând s-o 
facă să scape prăjina din mâini. 

Sachi nu mai putea respira. Preţ de o clipă, îşi pierdu concentrarea 
şi lăsă garda jos. Primi peste coaste o izbitură năprasnică ce o trimise 
la perete, clătinându-se pe picioare. Fuyu o atacă, snopind-o cu 
prăjina ei într-o droaie de lovituri. Apoi se lăsă în genunchi şi o 
împunse în stomac. Sachi se îndoi, gemând. Camera se învârtea cu 
ea. Sângele îi vuia în urechi. Fuyu se aplecă peste ea, cu faţa roşie ca 
focul, cu prăjina ridicată în aer. 

O imagine învie în mintea lui Sachi: chipul blând al shogunului şi 
al pruncului care poate îi creştea în pântece. Deodată, atenţia i se 
concentră la maximum. Gâfâind, îşi îndreptă spinarea. Cele două 
femei se urmăriră în cerc, nescăpându-se din ochi una pe cealaltă, 
ameninţându-se cu vârfurile ascuţite ale prăjinilor. Sachi nu mai 
vedea altceva decât faţa încărcată de ură a lui Fuyu şi pereţii sălii de 
antrenament, care se învârteau în jurul ei. 


— 75 — 



Atunci Fuyu făcu un pas înapoi. îşi ridică prăjina, care se curbă 
prin aer şi se prăvăli vibrând puternic. Sachi îi pară lovitura. Cele 
două prăjini se întâlniră în aer cu un pocnet zdravăn. 

Sachi sări înapoi, se roti pe vârfuri şi se avântă înainte, obligând-o 
pe Fuyu să se dea înapoi. Lovi cu un capăt al prăjinii, apoi cu 
celălalt, înainte ca adversara ei să aibă timp să-şi recapete echilibrul. 
O expresie de neîncredere trecu ca un fulger pe chipul lui Fuyu: 
Sachi o adusese în poziţie defensivă. Concubina shogunului era ca 
aerul, ca flacăra. Prăjina parcă făcea parte din trupul ei. Dansa 
înainte şi înapoi, punând greutate în fiecare lovitură, încercând să 
străpungă apărarea lui Fuyu. 

Faţa duşmancei era puhavă. Din privire i se citea că-i venea să 
plângă. îşi pierdea concentrarea. în clipa aceea, Sachi îşi prăvăli 
prăjina pe braţul ei. Fuyu urlă de durere, cu faţa schimonosită de 
furie. Sachi căzu în genunchi şi se năpusti la picioarele adversarei. 

Fuyu îşi reluă poziţia de atac. Obrajii îi erau vineţi. O lovi pe Sachi 
în stomac. Sachi încercă să pareze lovitura, dar simţi cum prăjina îi 
zboară din mână. Pierzându-şi echilibrul, se clătină pe picioare şi 
căzu la podea. înainte să se poată ridica, Fuyu îi cără o ploaie de 
lovituri, peste spinare, picioare şi braţe. Atunci duşmanca ei îşi 
aruncă departe prăjina şi sări peste ea, lovind-o cu pumnii. 

Sachi se răsuci pe spate, se zbătu şi lovi cu pumnii pe unde putu, 
însă duşmanca o ţintuia zdravăn la pământ. Se dădură de-a 
berbeleacul, lovindu-se cu pumnii, cu picioarele, zgâriindu-se cu 
unghiile. Sachi simţi mâinile celeilalte strângându-i-se în jurul 
gâtului. O apucă pe Fuyu de păr şi o cuprinse un fior de triumf când 
reuşi să-i smulgă un smoc. Fuyu scoase un ţipăt ascuţit şi îşi slăbi 
strânsoarea. Sachi se sculă în capul oaselor, se aruncă în faţă şi se 
lăsă în genunchi peste cealaltă. Fuyu se zbătea urlând. Sachi îi 
înşfacă braţul şi i-1 răsuci la spate până când Fuyu lovi duşumeaua 
cu mâna liberă, în semn de supunere. 

în sala de antrenament nu se mai auzeau decât icnetele lor. O 
umbră alungită le acoperi. Doamna Masa se oprise în picioare, 
deasupra lor. 

— Destul! răcni ea. Să nu vă mai prind în sala asta cu răfuieli 
personale. încălcaţi prima regulă din codul samurailor. 
Antrenamentul se face cu smerenie, aţi auzit? 

Cu băgare de seamă, Sachi îşi scoase coiful. Era plină de vânătăi 
pe tot corpul, dar nici că-i păsa. îi aruncă lui Fuyu o privire 
triumfătoare. Dar ştia de-acum că avea o duşmancă. 


— 76 — 



Tinerele se îngrămădiră la intrarea în sală, vârându-şi picioarele în 
sandalele de lemn. Fuyu se uită urât la Sachi. Faţa ei rotundă cu 
nasul cârn era mânjită de lacrimi, iar buzele îi erau strânse într-o 
grimasă mohorâtă. Se aplecă. Ridică de jos o sanda plină de noroi 
uscat, înainte ca cineva s-o poată opri, întinse braţul şi o lovi cu ea 
pe Sachi drept în cap. 

Clătinându-se în urma loviturii, aceasta îşi duse mâna la cap. Cu 
o încălţăminte murdară de glod. Era cea mai mare insultă. Durerea 
nu însemna nimic pentru ea, însă umilirea n-avea să rămână fără 
răspuns. în vremurile de odinioară, o femeie samurai, din câte ştia, s- 
ar fi sinucis în urma unui asemenea afront. Bineînţeles că ea n-avea 
să facă aşa ceva. Nu era samurai şi nici n-avea să fie vreodată. Avea 
să exerseze până când va reuşi s-o bată cu uşurinţă pe Fuyu de 
fiecare dată când se vor mai încăiera. Şi, într-o bună zi, avea să-i 
plătească cu vârf şi îndesat. 

— La urma urmei, o consolă Taki cu o şoaptă în care se citea 
triumful, încolăcindu-şi braţul subţire în jurul mijlocelului ei, 
înălţimea Sa te-a ales pe tine, nu pe Fuyu! 


IV 

La câteva zile după plecarea shogunului, sosiră scrisori pentru 
prinţesa Kazu, pentru Cioara Bătrână, mama lui, şi pentru Cea 
Retrasă, mama lui vitregă. Sachi primi şi ea una. O luă în camera pe 
care o împărţea cu doamna Tsuguko şi o ţinu în mână multă vreme, 
după care, încet, desfăcu sulul. Era scrisă pe hârtie din lemn de dud, 
uşor parfumată. Caligrafia, din câte vedea, era rafinată, blândă, însă 
înfocată, la fel ca înălţimea Sa. Şi-l închipui aşezat în palanchinul 
său, ori la o măsuţă într-unul dintre popasurile lui, înmuindu-şi 
pensula în cerneală, apoi coborând-o pe hârtie ca pescăruşul în zbor 
deasupra apei mării plină de peşti. Dacă majoritatea femeilor din 
clasa samurailor erau învăţate doar cu silabarul hiragana, creşterea 
aleasă pe care o primea în palatul femeilor îi permitea să înceapă şi 
învăţarea caracterelor chinezeşti kanji, specifice literaturii clasice. Nu 
învăţase încă destul de bine pentru a descifra chiar fiecare cuvânt din 
scrisoarea shogunului, dar pricepu că îi descria călătoriile sale. 
încheia cu un poem în care se referea la nu-ştiu-ce flori frumoase 
văzuse el şi care, din câte scria, îi treziseră dorul după chipul ei 
frumos. 


— 77 — 


Problema era că trebuia să-i răspundă. Sachi se pricepea de-ajuns 
cât să discearnă un scris rafinat. însă scrisul ei de mână era aşa de 
copilăros, încât cu siguranţă avea să-i facă shogunului o impresie 
urâtă, iar versurile ei erau încă rudimentare. 

Mai primi şi o scrisoare de la mama ei. Preotul satului i-o scrisese 
cu o caligrafie rotundă şi simplă. Pe când desfăcea sulul, pe Sachi o 
cuprinse un copleşitor dor de casă: 

„Suntem aşa de bucuroşi să primim veşti de la tine şi îţi purtăm 
recunoştinţă pentru că ne eşti o fiică atăt de devotată, îi scria Otama. 
Nu mai ştiam ce s-a ales de tine. Nu îndrăzneam să-ţi scriem la castel. 
Eram siguri că, dacă locuieşti acolo, o să-ţi fie ruşine cu noi. Te rugăm, 
ai grijă de sănătatea ta pe această vreme atăt de umedă. Ne bucurăm 
să aflăm că ai mult de lucru. Te rugăm să nu devii o povară pentru 
bunii oameni care te-au adoptat. Ne mândrim cu tine, acum, că ai 
devenit o slujitoare de rang mijlociu. După cum bine ştii, pe drum e 
mare neorânduială, dar nu-ţi face griji în privinţa noastră. Suntem toţi 
bine sănătoşi. ” 

Neorânduială pe drum? Sachi nu mai auzise până acum de aşa 
ceva. Chiar şi atunci când fusese foamete şi ţăranii se răsculaseră, 
drumul era întotdeauna curat şi în ordine. De acest lucru se îngrijea 
tatăl ei. Era ciudat şi neliniştitor. însă avea lucruri mai urgente la 
care trebuia să se gândească. Sachi citi mai departe: 

„Micuţa Omasa, pe care odinioară o cărai în spinare, s-a îmbolnăvit 
de stomac, pe când avea trei anişori, şi s-a prăpădit. Avem acum altă 
fiică, se numeşte Ofuki. Pănă acum, cu voia zeilor, este sănătoasă. 
Micul tău frăţior, Chobei, a împlinit nouă ani. S-a făcut vânjos. învaţă 
bine şi îşi ajută tatăl la han. îţi mai aminteşti de micuţa Mitsu, cea 
urâtă, de la hanul de peste drum? S-a măritat cu vărul ei de pe celălalt 
versant al dealului. I-a murit primul copil, dar are acum unul sănătos.” 

Sachi tăcu o vreme. în mintea ei se reîntorcea în vârful dealului, 
cu sora ei mai mică în spinare, împreună cu prietenul şi cu frăţiorul 
ei, într-o rece zi de toamnă, cu nori brăzdând cerul senin. Revăzu în 
gând şirul de hamali ieşind din codri în celălalt capăt al văii, mici ca 
insectele, revărsându-se într-un nesfârşit furnicar. Atâtea lucruri se 
schimbaseră de atunci! Se gândi la sora ei şi lacrimi îi curseră pe 
obraji. 

Dar mai era cineva acolo. Oare ce mai făcea Genzaburo, căpetenia 
copiilor, cu picioarele lui bronzate şi crăcănate, cu râsul lui nechezat 


— 78 — 



şi năzdrăvăniile lui? îi fusese ca un frate mai mare, tovarăş de joacă. 

îşi aduse aminte de nebuniile în care-i ademenea pe ceilalţi 
prichindei, de incursiunile lor în pădure, unde se căţărau în copaci şi 
vânau viezuri, de plimbările secrete până la râu ca să înoate. Ce se 
alesese de el? 

Măcină puţină cerneală şi începu să compună un răspuns. 
Vremea, scrise ea, se făcea frumoasă. Veniseră ploile în sfârşit, iar 
umiditatea se rarefiase. Hortensiile din grădinile palatului erau în 
plină floare. Mai întrebă de bunica ei, de hangiul de peste drum şi de 
femeile care obişnuiau să se adune la fântână. Apoi adăugă: „Şi, 
apropo, ce mai fac hangiul de alături şi familia lui?” îşi făcu 
scrisoarea sul, o sigilă şi o dădu uneia dintre slujitoarele ei. 

După aceea, se aşeză să se gândească la un poem pe care avea să-l 
trimită înălţimii Sale. 

Sachi trebuia să înveţe cum să se comporte ca o mare doamnă, 
găsindu-şi un locşor în ierarhia palatului şi descoperind cum se 
cuvenea să-i trateze pe cei de rang inferior. Până de curând se aflase 
pe o treaptă aproape la fel de joasă ca şi ei. Acum se aştepta de la ea 
să-i trateze ca şi cum ei nici n-ar fi existat. 

Exasperată, doamna Tsuguko îi atrăgea atenţia: 

— Când te adresezi lepădăturilor, nu le zici: „Mă scuzaţi!” Ţipă la 
ele: „Voi! Veniţi încoace!” Nu le rogi să facă ceva pentru tine, le 
porunceşti. Alea nu-s oameni. Nu contează. 

De dimineaţă până seara, Sachi învăţa pe rupte, în vreme ce Taki 
învăţa pe dinafară programul pe zile al shogunului, până în cele mai 
mici detalii: unde urma să-şi ia prânzul în cutare zi, unde avea să se 
odihnească şi unde avea să facă un popas pentru a admira o 
privelişte anumită sau a se închina la un sanctuar însemnat. 

în fiecare dimineaţă, când se scula Sachi, Taki o anunţa: 

— înălţimea Sa se află de-acum pe drum. 

Când tobele băteau solemne ora, ea grăia: 

— Al patrulea ceas. Va ajunge la Chigasaki, unde va lua masa de 
prânz! 

Sau: 

— Al şaselea ceas. Va poposi la marele han din Mishima, unde va 
mânca ţipari la cină. 

Apoi surâdea şi se uita la Sachi, ca să verifice dacă o impresiona 
cum se cuvine întinderea cunoştinţelor sale. Stăpâna ei îi întorcea 
zâmbetul. Era plăcut să ştie că în acest imens palat, plin de femei 


— 79 — 



şuşotind şi ţesându-şi intrigile în spatele ei, exista cineva în care 
putea să aibă deplină încredere. Asta îi alunga singurătatea. 

Numele locurilor prin care trecea shogunul aveau pentru ea prea 
puţină importanţă. Ştia doar atât: cu fiecare zi ce trecea, el mărea 
distanţa dintre ei. Aceasta era cea de-a treia călătorie a lui spre vest 
în mai puţin de doi ani. înainte, fusese prea micuţă ca să aibă habar 
de existenţa shogunului şi de activităţile lui. Acum, că-i era 
concubină, aştepta cu nerăbdare să-i sosească noi rapoarte. Solii 
galopau înainte şi înapoi, purtând depeşe către autorităţile 
guvernamentale din palatul exterior, iar de acolo veştile se infiltrau 
rapid în palatul femeilor. 

Dar călătoria lui părea bizar de şovăitoare. Cu alte ocazii, 
shogunul ajungea în capitală, în Kyoto, la câteva săptămâni după ce 
pleca din Edo. De această dată, acelaşi drum urma să-l facă într-o 
lună, cu nenumărate opriri pentru odihnă şi vizitarea împrejurimilor 
de pe traseu. Lui Sachi i se părea o manieră stranie de a se duce la 
război. 

într-adevăr, era greu să ţi-1 închipui prinzându-se în luptă. Sachi 
şi-l putea imagina ieşind din palanchinul lui ca să contemple o 
privelişte, compunând un poem, glumind cu curtenii lui ori cinând în 
vreun han de la ţară, precum cel al tatălui ei. Putea chiar să şi-l 
închipuie călare, arătând splendid în armură, cu coif pe cap şi chipul 
ascuns de o mască cu o mustaţă fioroasă, aşa cum mai văzuse ea la 
samuraii care treceau prin sat. Cu siguranţă că a lui ar fi mult mai 
frumoasă şi mai înfricoşătoare decât a lor. Dar să-şi conducă trupele 
într-o bătălie? Nici pe departe nu-şi putea imagina aşa ceva. 

în dimineaţa următoare, Sachi se trezi cu o durere surdă, parcă o 
sabie îi pătrundea încet în măruntaie. 

— Taki, Taki! o strigă ea în şoaptă pe slujitoarea ei, scuturând-o 
până când o trezi. 

— Ce-i? o întrebă prietena ei, speriată. 

— Nu ştiu ce mă fac. A început sângerarea de fiecare lună. 

— Deci n-ai rămas grea, trase Taki concluzia. 

Sachi începu să scâncească, ştergându-se la ochi cu mânecile, 
înşelase aşteptările shogunului, ale prinţesei, nu reuşise să ofere 
familiei Tokugawa un moştenitor. Se gândi la încăierarea pe care o 
avusese cu Fuyu şi se întrebă dacă nu cumva lovitura primită în 
abdomen i-a dăunat. Nu mai ştiuse vreodată cum era să ai duşmani. 

închisă în camera ei, îşi petrecu singură zilele următoare, numai 
cu Taki şi cu celelalte slujitoare ale ei, care să-i ţină de urât. Uneori 


— 80 — 



se plimba încoace şi încolo, alteori se juca cu broderia ei, fără să se 
poată gândi la nimic altceva decât la eşecul ei de a duce la îndeplinire 
această obligaţie, mult prea importantă. Nici nu îndrăznea să se uite 
la amuleta dăruită ei de către shogun, care ar fi trebuit să garanteze 
că va rămâne însărcinată. O ascunse în fundul unui sertar. 

— N-are niciun rost să te necăjeşti atâta, o consolă Taki a doua zi. 
Nu-i nimic de făcut. încă eşti concubina înălţimii Sale şi sunteţi 
amândoi încă foarte tineri. Destinele noastre se află în mâinile zeilor. 
Se vor ivi multe alte ocazii după întoarcerea lui. 

Sachi dădu din cap. începu să simtă o stranie uşurare, de unde 
până atunci fusese încercată de un sentiment nemaipomenit de 
apăsător. Dar acum ştia pe ce poziţie se afla. Se uită la ea în oglindă, 
îşi văzu faţa licărind palidă. îşi privi îndelung contururile netede, 
ochii verzi, alungiţi spre tâmple, buzele mici, trandafirii. Era tot ce- 
avea pe lumea aceasta. Chipul acela o adusese în palat şi în patul 
shogunului. Cum a fost posibil ca tocmai ea, o biată ţărăncuţă, să se 
fi născut cu un asemenea chip? De parcă însăşi prinţesa s-ar fi 
ascuns acolo, în apele oglinzii, o versiune a ei mai copilăroasă, mai 
lipsită de griji, însă. 

Surâse propriei sale reflexii în oglindă. Avea să înveţe tot ce trebuia 
ca să-l facă fericit pe înălţimea Sa: să cânte, să execute elegantele 
dansuri de curte, să cânte la koto şi la shamiserâ, să scrie frumos şi 
să compună versuri iscusite, să aibă la degetul mic nenumăratele 
varietăţi de ceremonie a ceaiului, să joace jocurile ştiute de femeile 
sofisticate, cum ar fi cel al ghicitului în aroma beţişoarelor parfumate 
şi cel al potrivirii scoicilor. Avea să fie o concubină desăvârşită. 

Când se hotărî să iasă din recluziunea ei, ploile încetară, iar vara 
îşi intră în drepturi. în apartamentele prinţesei, doamnele de 
companie se tolăneau, făcându-şi vânt alene cu evantaiele, prea 
istovite ca să mai brodeze. în timpul zilei, nu se auzeau nici măcar 
gâzele ori păsările. în faptul serii, ţânţarii bâzâiau înnebunitor în 
razele amurgului. Greierii ţârâiau, iar brotacii din iazurile de la palat 
orăcăiau şi fornăiau ca un grajd plin de cai bătrâni. 

Nu la multă vreme după reîntoarcerea lui Sachi în mijlocul lor, 
doamna Tsuguko intră solemnă în dormitorul pe care-1 împărţeau: 

— Alteţa Sa îţi cere s-o asişti, îi aduse ea la cunoştinţă, cu un 
zâmbet. 


4 Instrument cu coarde tradiţional, (n.tr.) 


— 81 — 



Trecuseră multe zile de când Sachi n-o mai văzuse pe prinţesa 
Kazu. Plină de bucurie, o urmă pe doamna Tsuguko prin 
apartamentele prinţesei. Sfioasă, alunecă prosternată până la 
marginea paravanelor şi se uită pe furiş prin jur. Pereţii capitonaţi în 
aur ai camerei din fund sclipeau în lumina lampioanelor şi a 
lumânărilor. 

Prinţesa Kazu şedea îngenuncheată la o măsuţă joasă de scris, cu 
pensula suspendată deasupra unui sul de hârtie. Pletele îi curgeau 
râu pe spate într-o cascadă de un negru lucitor, unduind în jurul ei 
pe duşumea. Slăbise şi pălise. Dincolo de fardul alb, pielea feţei era 
străvezie. Chipul ei prelung, melancolic, nasul acvilin şi guriţa ca un 
boboc de trandafir păreau să întrupeze tot ce putea fi mai nobil. în 
ochii lui Sachi, paloarea pielii îi dădea un aer şi mai regal, ca şi cum 
ar fi trăit, într-adevăr, deasupra norilor. 

Când se uită la Sachi faţa i se lumină. îi vorbi încetişor doamnei 
Tsuguko. 

— Alteţa Sa se bucură să te vadă, îi transmise tinerei bătrâna 
aristocrată. îi pare rău să afle că n-ai rămas grea, însă te imploră să 
nu te amărăşti. înălţimea Sa îi scrie deseori Alteţei Sale de 
consideraţia lui pentru tine. De-acum sunteţi surori. Şi-ar dori să o 
asişti în mod regulat, ca altădată. 

încântată şi recunoscătoare, plină de dragostea şi de veneraţia pe 
care întotdeauna le nutrise faţă de prinţesă, Sachi îşi reluă locul 
lângă ea. Ridică un evantai şi începu să-i facă vânt. Măcar această 
parte din viaţa ei se reîntorcea la normal. 

Dar de ce se ferise prinţesa, când ţinuse atât de mult la ea? Sachi 
aşteptă până când se găsi singură cu Taki pe un coridor, departe de 
cele mai ascuţite urechi. Atunci, în cea mai uşoară dintre şoapte, o 
întrebă pe ea. 

— Dacă ar fi fost o persoană oarecare, şi nu Alteţa Sa Imperială, 
m-aş întreba dacă n-a fost geloasă, îi răspunse hotărâtă Taki. 

— N-ai voie să spui asemenea lucruri! îi atrase atenţia Sachi, 
îngrozită de gândul că prinţesa ar fi putut avea şi sentimente mai 
puţin nobile. 

— Dacă ai fi rămas însărcinată, i-ai fi luat-o înainte, ceea ce ţi-ar fi 
conferit putere la palat. Acum toată lumea poate răsufla uşurată, 
măcar până la întoarcerea înălţimii Sale. 

— Nu-i de nasul nostru să speculăm asupra simţămintelor Alteţei 
Sale, o avertiză Sachi severă. Dar poate că... şi se opri să arunce iute 
un ochi prin jur, ca să verifice că nu trăgea nimeni cu urechea la 


— 82 — 



discuţia lor. Poate că s-a întristat pentru că nu şi-a luat rămas-bun 
de la înălţimea Sa. Poate că vederea mea i-ar fi adus aminte. 

— Nu crezi că uneori se mai satură şi ea de trăit deasupra norilor? 
Poate-şi doreşte şi ea să alerge, să ţopăie şi să râdă, la fel ca tine. 
Poate că vederea ta o face să simtă mai abitir viaţa cenuşie pe care o 
duce. Probabil că din cauza asta n-a vrut să te mai vadă. 

Sachi o luă pe Taki de mâna-i subţire. Cele două fete îşi încleştară 
degetele. 

— Este un lucru teribil ce-ai spus, constată ea, zâmbindu-i cu 
căldură. Alteţa Sa nu este ca noi. în orice caz, mă străduiesc să-mi 
cizelez comportamentul. De-acum sunt matură. 

însă în sinea ei se întreba dacă Taki n-avea cumva dreptate. 

— N-am putut să nu observ, continuă ea în surdină, că Cea 
Retrasă şi doamna Honju-in erau înconjurate de doamnele lor. Nu 
stăteau ascunse, după paravane. 

— Sigur că nu, se grăbi Taki să-i întărească spusele, cu nerăbdare. 
Sunt mari doamne, dar nu sunt os de rege. Prinţesa are sânge 
imperial. Aşa se fac lucrurile la Kyoto. Numai cele de rang foarte înalt 
se pot înfăţişa dinaintea ei, sau cele pe care ea le are la inimă. Cum 
eşti tu. Eu n-o s-o pot vedea niciodată la faţă. 

— Nu mi-ar plăcea să fiu atât de nobilă, îi şopti Sachi. Mă bucur 
să te am ca prietenă. 

Câteva zile mai târziu veni o altă scrisoare din satul lui Sachi, mult 
mai lungă decât cealaltă. Toată lumea din familie era bine, îi scria 
Otama: 

„Tuturor ne este foarte dor de tine, dar ne bucurăm de faptul că ai 
ajuns o doamnă aşa de aleasă. îţi mulţumim că-ţi mai aminteşti de noi. 
Aici trăim vremuri grele, adăuga ea. Auzim tot felul de vorbe despre 
haosul din capitală. Luptele n-au ajuns încă până la noi, însă 
supravegherea drumului nu mai este la fel de riguroasă ca altădată. S- 
au întâmplat multe despre care nu pot să-ţi scriu. Ţi-l mai aminteşti pe 
Genzaburo, mezinul de la hanul de vizavi? S-a făcut un flăcău 
zdravăn. Tac-su-şi punea mari speranţe în el. Dar, când au trecut pe 
aici forţele rebelilor din Mito, toate trăncănelile alea despre politică i-au 
sucit minţile. I-a zis lui tac-su c-a auzit el că până şi ţăranii se pot 
alătura miliţiilor. I-a cerut voie să se ducă să-şi apere domnul şi 
stăpânul. Tac-su a zis că nu. Atunci, într-o bună zi, s-a făcut nevăzut. 
Măcar a fugit el, nu fratele lui mai mare, Ichiro. Cel puţin Ichiro este un 
fiu ascultător. Mai este încă aici, având grijă de familia lui. ” 


— 83 — 



Cuvintele i se învălmăşiră în cap. Aşadar, Genzaburo s-a dus să 
lupte. Sachi nici măcar nu îndrăzni să se întrebe ce s-a ales de el. Şi 
toate discuţiile astea despre lupte... 

Când abia venise la palat, îşi aminti ea, auzise un bizar vaiet 
nepământean. Fusese un zgomot fără nimic omenesc în el, aşa că îl 
pusese pe seama stafiei unei concubine moarte demult. Taki îi 
povestise că fusese una dintre doamnele de companie ale prinţesei, al 
cărei frate a fost ucis în luptele din capitală. După aceea, la 
răstimpuri, auzi plânsete, uneori din apartamentele prinţesei, alteori 
prin coridoare, venind din vreun cotlon îndepărtat al palatului. 

Odată, îşi aduse aminte, prinţesa însăşi era cu ochii-n lacrimi, 
plângând încetişor în spatele paravanelor ei. Se întâmplase vara 
trecută, când canicula era la zenit. Sosise un roi de soli. Tulburată, 
prinţesa îi poruncise doamnei Tsuguko să-i poftească pe mesageri la 
ea îndată ce soseau şi să convoace preotesele, ca să pregătească 
rugăciunile şi ceremoniile de alungare a ghinionului. 

Cât şi-ar fi dorit să ştie mai multe despre ce se petrecea! Uneori 
clinchetul clopoţeilor de alarmă trecea prin pereţii castelului, iar ea 
auzea ţipete şi pocnetul armelor de foc, ca pietricelele ce se prăvăleau 
pe povârnişul unei coline. Odată, după plecarea shogunului, îi ajunse 
la urechi un urlet prelung, ca al unei haite de lupi. Mai târziu, 
bătrânele i-au povestit că izbucniseră revolte în oraş, din câte 
auziseră ele, dar să nu-şi facă nicio grijă, pentru că totul era sub 
control. Cu o toamnă înainte se auziseră bubuituri puternice, chiar 
în faţa şanţului. Pereţii fragili ai palatului femeilor se clătinaseră din 
temelii şi toate se gândiră la un cutremur. S-a aflat apoi că palatul 
seniorului din Choshu fusese dărâmat, scândură cu scândură. 

Când avea înălţimea Sa shogunul să-l atace pe seniorul din 
Choshu? Şi când avea să se mai întoarcă odată? Iată întrebările pe 
care toate şi le puneau în sinea lor. însă zilele treceau şi nimic nu 
părea să se întâmple. 


V 

Sosise toamna. Frunzele arborilor din grădinile palatului se 
coloraseră în roşu, portocaliu şi galben. în fiecare dimineaţă, 
slujnicele lui Sachi pregăteau cinci chimonouri din borangic 
necăptuşite, de îmbrăcat unul peste celălalt, în cafeniu şi verde. 


— 84 — 


Nopţile se lungiseră. Seara se lăsa atât de repede, încât lămpile 
începeau să fie aprinse încă din toiul după-amiezii. 

Măcar la suprafaţă, viaţa de la palat continua ca întotdeauna. Din 
când în când, mai veneau scrisori de la shogun, scrise în frumoasa 
lui caligrafie. Se găsea acum în Castelul Osaka. Frunzele arţarilor din 
grădini, îi scria el lui Sachi, erau deosebit de frumoase în acest an. îi 
mai spunea în fraze convenţionale că îi ducea dorul, dar nu-i dădea 
niciun indiciu privitor la ce se petrecea şi nu pomenea niciodată când 
avea să se întoarcă. 

Sachi nu mai putea de bucurie când îi primea scrisorile şi era 
fericită să se ştie aleasa lui. Făcea tot ce-i stătea în putinţă să-i 
păstreze vie amintirea. Dar ardoarea sentimentelor sale începuse să 
scadă. Până să vină el înapoi, indiferent când, avea să se străduiască 
să înveţe cât mai multe lucruri despre strania ei viaţă nouă. 

într-un anume sens, semăna puţin cu o închisoare, chiar dacă 
una opulentă. Acum, că Sachi era mare doamnă, era obligată să 
rămână închisă în camerele ei. Taki devenise mediatoarea ei, la fel ca 
şi doamna Isuguko pentru prinţesă. Uneori se mai prindea cu femeile 
ei în jocul potrivirii scoicilor sau al cărţilor de joc. Câteodată, una 
dintre doamnele de companie o mai invita la o ceremonie a ceaiului 
sau la o partidă de ghicit în aroma beţigaşelor parfumate. Cel mai 
adesea se ducea să stea cu prinţesa, care o ajuta la compunerea 
poeziilor. 

Aveau loc sărbătorile obişnuite care marcau trecerea 
anotimpurilor. Când însă femeile de la palat celebrară Sărbătoarea 
Morţilor în cea de a şaptea lună, Sachi descoperi că era de-acum prea 
nobilă pentru a mai lua parte la dansuri. Trebuia să şadă cu spatele 
drept, aruncând pe furiş câte o privire de după evantai, în vreme ce 
doamnele de rang inferior şi servitoarele se unduiau înăuntrul şi în 
afara verandelor, prin grădinile palatului, în chimonourile lor de vară, 
fluturându-şi evantaiele, bătând din palme în sunetele flautelor şi în 
bătaia tobelor. Era preţul pe care trebuia să-l plătească pentru că se 
ridicase la asemenea înălţimi. 

Dar, în ciuda a toate, era mulţumită. Singura persoană care i-ar fi 
putut tulbura pacea era Fuyu. De la păruiala lor, însă, din sala de 
antrenament, Sachi o ocolise. Uneori îşi mai încrucişau paşii la 
lecţiile de muzică sau de dans, ori în timpul unei ceremonii a ceaiului 
sau al unui exerciţiu de ceremonie a beţigaşelor parfumate, dar, când 
se întâmpla, Sachi se înclina mereu în faţa ei cu o politeţe 
scrupuloasă, după care se grăbea s-o ia din loc. Se ducea la lecţiile 


— 85 — 



de luptă cu halebarda la o altă oră. Şi n-o mai vizită deloc pe Cea 
Retrasă. 

Era dimineaţa devreme. Zgomot de paşi grăbiţi se auzi pe coridorul 
de la camerele pe care Sachi le împărţea cu doamna Tsuguko. Uşa fu 
dată în lături şi chipul subţiratic al lui Taki se ivi uitându-se prin jur. 

— Astăzi mergem la cules de ciuperci! anunţă ea cu vocea ei 
subţire ca de şoricel, zâmbind cu încântare. 

Lui Sachi îi plăcea să meargă la cules de ciuperci. Aşteptă 
nerăbdătoare ca slujitoarele să termine cu pieptănatul şi cu 
înmiresmatul pletelor ei. Apoi o fardară şi o înfăşurară în chimonouri, 
răsfrângându-i straturile la gât şi la mâneci, în aşa fel încât diferitele 
culori să fie puse frumos în evidenţă. Deasupra tuturor o îmbrăcară 
într-un mantou cu căptuşeală groasă şi glugă vătuită, cu frunze de 
toamnă, brodate în fir roşu şi auriu. înfăşurată în straturile ei de 
mătăsuri, era ca o uriaşă floare cu multe petale. 

Taki o conduse afară. Ţinând în mâini coşuri împletite din 
bambus, cele două fete scăpară de escorta celorlalte servitoare ale lui 
Sachi şi o luară la picior, chicotind. Peisajul grădinii în care se aflau 
era un loc perfect unde se puteau juca de-a v-aţi ascunselea. Uitând 
cu totul că trebuia să fie o mare doamnă, Sachi se ghemui în spatele 
unui stei înalt, pe care creşteau muşchi şi licheni, aşteptând ca Taki 
s-o găsească. Ţopăiră pe potecile ce şerpuiau de la stânci la heleşteie, 
la poduri şi la ceainărie, lovind cu piciorul frunzele de arţar în nuanţe 
de roşu, cafeniu şi auriu. 

Taki, care crescuse în mijlocul frumoaselor grădini din Kyoto, o 
învăţase pe Sachi numele tuturor stâncilor, iazurilor, podurilor şi 
ceainăriilor, precum şi ce anume reprezentau. 

— Acesta este Podul De Opt Ori, rosti ea solemnă, pe când se 
căţărau pe un pod arcuit peste un pârâu cu mici pietricele albe. 

Ochii ei negri scânteiau, iar faţa ei palidă, destul de banală, era 
îmbujorată. Pletele ei stufoase cădeau până-n pământ într-o lungă 
coadă de cal întunecată, legată ici şi colo cu funde. îşi prinsese în sus 
fustele chimonoului. Un picioruş alb şi subţire se iţea puţin 
necuviincios. 

— Nu, nu este, râse Sachi. Este Podul Pătrarului de Lună. Iar 
dincolo avem Heleşteul Lotusului, spuse ea, arătând cu un gest lacul 
din faţa lor, mărginit de verdeaţă, unde ţestoasele se îngrămădeau pe 
stânci, iar bărcile smălţuite în roşu stăteau la mal. 

îşi surprinse o reflexie fugară în apă, o doamnă de la curte în robe 
voluminoase, cu părul coafat impecabil. Pletele lucioase încadrau 


— 86 — 



acelaşi chip oval care licărise odinioară în oglinda mamei ei din Kiso. 
Iată-i ochii alungiţi spre tâmple, de un verde scânteietor. Şi buzele 
micuţe, şi nasul arcuit. Avu un şoc să se vadă acolo, ca şi cum ar fi 
văzut o stafie. 

— Nu, este Lacul de Vest, la fel ca şi Lacul de Vest din China, 
strigă Taki. Acela-i digul de piatră, acelea sunt Stâncile Corbului şi 
ale Ţestoasei, iar acolo, Cascada Firului Alb. 

Merseră agale în jurul iazului, ocoliră Pavilionul Vederii cu Lună şi 
se aşezară pe veranda Ceainăriei de Lapislazuli, legănându-şi 
picioarele sub fustele ca nişte clopote. Apoi trecură peste un pod într- 
o altă grădină, unde stânci imense şi pâraie argintii le făcură să-şi 
închipuie că se plimbau printre ameţitoare piscuri, defîlee repezi şi 
vâlcele presărate cu stânci negre. 

— Şi asta? o întrebă Taki, uitându-se la ea cu coada ochiului. 

— Kiso... îi răspunse Sachi cu respiraţia tăiată, tremurând uşor în 
aerul toamnei. 

Era ciudat cât de mult îi reamintea de casă. 

Femeile sporovăiau, strângând în mâini coşuleţele din bambus, cu 
ochii în pământ. în copilărie, Sachi se bucura în zilele de toamnă să 
culeagă ciuperci pe colinele din apropierea satului. Aici, le putea 
vedea ieşind de sub acele de pin ce acopereau pământul ca un covor, 
în locurile unde acestea erau răvăşite, era semn că exista o ciupercă 
sub ele. Ei îi era clar că ciupercile fuseseră cu grijă plantate, pentru 
ca doamnele să le poată găsi, nu puteau creşte pe acolo de la natură. 

— Nu văd niciuna, spuse Taki, care se plictisise. 

— Uite aici câteva, îi atrase atenţia Sachi, culegând două şi 
lăsându-le să cadă în coşuleţul ei. 

Important era să nu ai prea mare succes, să le mai laşi şi altor 
doamne plăcerea de a le culege. Haru veni în graba mare, înfăşurată 
în atâtea chimonouri încât aducea cu o găluşcă mare şi rotundă. 
Obrajii îi erau mai trandafirii ca de obicei, iar ochii îi erau aproape 
închişi din cauza frigului. întoarse ciuperca matsutake, cu pălăria ei 
cafenie largă şi turtită la vârf, pe care până atunci o ţinuse cu susul 
în jos, aşa încât tulpina grasă să stea dreaptă. 

— Uite ce-am găsit! se lăudă ea. 

Apoi aruncă o privire la coşul gol al lui Sachi: 

— Va trebui să te descurci mai bine cu ciupercile. 

îşi acoperi gura şi hohoti: 

— N-ai auzit niciodată versetul despre mireasa care nu ştia cum să 
smulgă o tulpină de ciupercă? Doar atâta ştie oricare dintre noi 


— 87 — 



despre ce înseamnă să te nunteşti, în afară de tine, doamnă din 
camera de alături! Numai tu ne poţi spune totul despre tulpinile de 
ciupercă! 

Sachi şi Taki se uitară una la alta. în fiecare an, Haru făcea 
aceeaşi glumă, dar în anul acesta, pentru prima oară, Sachi o 
înţelese. Arzând de ruşine, cele două fete îşi acoperiră feţele cu 
mâinile şi chicotiră. 

Pe urmă, Sachi desluşi trosnetul acelor de pini. Se auzeau paşi 
apropiindu-se printre copaci. O tânără îmbrăcată ca o slujnică se 
împiedică venind spre ele, cu ochii în pământ, muşcându-şi buza. 
Chipul ei frumos cu nas cârn era palid şi tras, iar ochii, umflaţi de 
plâns. Machiajul i se întinsese, părul încâlcit îi stătea răsucit într-un 
coc. Chimonourile îi erau aruncate cu neglijenţă pe ea. Mai presus de 
toate, era singură. Era Fuyu. 

Sachi se uită înjur grăbită, întrebându-se pe unde să scape. însă 
Fuyu ajunsese deja la ele. Ochii scânteietori se plecară, apoi se 
ridicară spre Sachi, ca şi cum Fuyu ar fi fost subit cuprinsă de o 
sfială ce nu-i stătea în fire. 

— Aşadar, tu eşti! constată cu o voce spartă. 

Sachi nu se îndură să-i arunce vreo privire. Nu uitase sălbaticul 
atac al lui Fuyu din sala de antrenamente, nici lovitura cu sandaua. 

— Te-ai descurcat bine, ţăranco, o complimentă Fuyu, căreia 
cuvintele i se revărsau pe gură ca-ntr-o cascadă. Steaua ta s-a 
înălţat, iar a mea a apus. Trebuie să ne unească acelaşi destin. 

Sachi se încruntă. Să fie vorba de un joc? Să se joace Fuyu cu ea? 
Nu ştia ce să-i răspundă. Taki o prinse de mânecă şi încercă s-o 
tragă de acolo. 

— Ştiu că mă urăşti... Eu am vrut să te văd, mormăi Fuyu, 
frecându-se cu mâneca la ochi. Acum pricep şi eu nişte lucruri. 
Indiferent ce auzi despre mine... Mi-aş fi dorit să putem sta de vorbă. 

Preţ de o clipă se uită drept în ochii lui Sachi. în privirea ei, 
aceasta surprinse o scânteie din aceeaşi spaimă crâncenă pe care 
uneori o observa în ochii prinţesei, ca-n ochii unei căprioare prinse 
într-o capcană. Atunci Fuyu se întoarse şi se îndepărtă în grabă cu 
un aer rătăcit, de parcă nu prea ştia unde se afla. 

Taki şi Sachi se uitară una la alta şi râseră stânjenite. Era un 
hohot în care se citea nedumerirea, nu amuzamentul. Ziua părea 
deodată să fie mai rece şi mai mohorâtă. 

Câteva zile mai târziu, Taki dădu buzna în camera în care Sachi 


— 88 — 



şedea brodând. 

— Ai auzit? o întrebă ea cu un oftat. 

— Sigur că nu, zise Sachi, prefăcându-se supărată. Nu mai aud 
nimic în ultima vreme până nu-mi aduci tu la cunoştinţă. 

— Hai să facem o plimbare, îi propuse Taki. 

Traseră pe ele câteva chimonouri şi se duseră în grădini. Era o 
dimineaţă răcoroasă de toamnă, iar soarele scălda într-o lumină 
palidă stâncile, iazurile şi pinii. Străbătură aleile în grabă, până 
ajunseră la Ceainăria din Lapislazuli, cât mai departe posibil de 
urechile curioaselor, şi se ghemuiră împreună într-un colţ adăpostit 
al verandei. 

— Ce s-a întâmplat? dori Sachi să ştie, zâmbind în aşteptarea 
unor veşti interesante. 

— E vorba de Fuyu, o lămuri Taki. A fugit. Tot palatul vuieşte. 

Sachi vru să râdă uşurată. Era adevărat? Să fi scăpat de 

duşmanca ei? Se putea plimba prin grădini şi se putea antrena cu 
halebarda după pofta inimii, fără să-şi mai facă griji c-ar putea s-o 
întâlnească? Cu toate acestea, undeva în sufletul ei nu se mira. Fuyu 
arăta jalnic cu o zi în urmă, ca şi cum nici nu şi-ar mai fi găsit locul 
în această lume. 

— S-a întâmplat ieri, când doamna Onkyo-in a ieşit să se roage la 
mormintele shogunilor, îi povesti Taki. Fuyu se găsea în suita ei. 
Când să plece de acolo, s-au trezit că nu mai era. Până la urmă au 
trebuit să se întoarcă fără ea. 

— Doamna Onkyo-in?... 

— Aşa îi zic toţi doamnei Shiga. Concubina răposatului senior 
Iesada, ştii, fiul bătrânei doamne Honju-in, cea care... A fost doamna 
Shiga înainte de a se călugări. 

Sachi trase aer în piept printre dinţi şi se înfăşură mai bine în 
chimonoul ei căptuşit de deasupra. Vântul zgâlţâia pereţii subţiri ai 
ceainăriei. Un bâtlan se ridică în zbor, tresărind, de pe celălalt mal al 
heleşteului şi se îndepărtă fâlfâind cu aripile lui albe. Undeva, 
cândva, mai auzise de doamna Shiga, dar nu-şi putea aminti ce mai 
era şi cu aceea. Avea senzaţia că nimic din ce era legat de ea nu era a 
bine. 

— Poate că Fuyu s-o fi rătăcit, sugeră ea încet. S-a purtat atât de 
ciudat. E periculos să te duci singură în oraş. Este posibil fi fost 
răpită. 

— I-a zis lui Yano, una dintre servitoarele Celei Retrase, că avea de 
gând să fugă. Uneori primea scrisori de la un bărbat. Când n-a reuşit 


— 89 — 



să fie aleasă ca doamnă din camera de alături, şi-a cam pierdut 
minţile. Unele dintre slujnice zic că s-ar putea să fie însărcinată. 

— Nu pot să cred! 

— Ieşea adesea în oraş cu doamna Onkyo-in. Găseşti mereu 
prilejuri dacă-ţi doreşti ceva cu destulă ardoare şi nu-ţi pasă de 
urmări. Poate aşa a simţit şi ea. Poate a reuşit să bage pe cineva 
înăuntru pe furiş, într-unul dintre acele cufere mari pentru bagaje. 
Aşa mai fac unele câteodată. 

— Şi au plecat s-o caute? 

— Probabil că se va întoarce acasă. Sau poliţia de la palat va da de 
ea şi o va duce acasă. Simt că vom auzi în curând că s-a îmbolnăvit 
subit şi a murit. Aşa s-a întâmplat cu o doamnă de companie care a 
fugit acum câţiva ani. 

Sachi oftă îngrozită. Spera ca toate aceste lucruri să nu se fi 
petrecut din cauza ei. îşi dorise cu atâta ardoare să scape de Fuyu, 
încât poate că ea făcuse să se ivească această situaţie. însă îşi dorise 
doar ca Fuyu să dispară, nu să moară. Nici măcar duşmanca ei nu 
merita o asemenea soartă. 

— N-o s-o mai aducă înapoi? întrebă, înspăimântată. 

Taki clătină din cap în semn că nu. 

— Tot uit că tu nu eşti neam de samurai. Sigur că nu. Femeilor nu 
le este dat să facă ce le place. Noi, cele din familii de samurai, ştim 
asta. Iar ea e proprietatea shogunului, ca şi noi. întreaga ei familie va 
avea necazuri foarte mari. Tatăl ei va trebui să discute cu ea imediat. 

Sachi, stupefiată, dădu din cap. îşi aminti acum de împrejurările 
în care auzise de doamna Shiga. Haru o pomenise, când îi spusese 
povestea cadavrului din palanchin. Doamna Shiga fusese amanta 
doamnei Hitsu, ba poate chiar trădătoarea şi ucigaşa ei. 

Dispariţia lui Fuyu ar fi trebuit să constituie o adevărată uşurare, 
însemna că Sachi se putea mişca în voie fără să se ciocnească de ea 
sau să se mai gândească vreodată la ea. Plecarea ei era învăluită într- 
un mister sumbru, la fel ca şi povestea lui Haru cu doamna Shiga şi 
doamna Hitsu. 

Toată lumea părea să ştie ceva de care ea habar n-avea şi nimeni 
nu-i spunea nimic. Păreau s-o creadă doar o copilă care n-ar 
înţelege... nu încercau să-i ascundă un anumit lucru? Auzea paşi pe 
coridor, nu alunecând într-un ritm lent şi distins, ci cuprinşi de 
panică, tropăind încoace şi încolo. Glasuri ascuţite ridicau tonul, dar, 
când îşi dădeau seama că ea era prin preajmă, amuţeau. Era ca şi 


— 90 — 



cum s-ar fi trezit din inocenţa copilăriei. Remarca acum spaima ce 
licărea în inima fiecărei femei din castel. Poate că fusese acolo tot 
timpul, dar nu o observase ea până atunci. 

După aceea sosiră veşti că shogunul, în sfârşit, îşi mobilizase 
trupele şi se pregătea să pornească în marş spre Choshu. într-o zi, 
doamna Tsuguko trânti de perete uşa de la camerele lui Sachi, care 
n-o mai văzuse niciodată atât de agitată. 

— Alteţa Sa vă solicită prezenţa de urgenţă, o anunţă cu respiraţia 
tăiată. N-aveţi nevoie de suită. Numai prima dumneavoastră doamnă 
de companie trebuie să vă însoţească. 

Le zori pe Sachi şi pe Taki de-a lungul coridoarelor, mişcându-se 
atât de iute, încât trebuiră să alerge ca să ţină pasul. Le deschise uşa 
camerei de audienţe a prinţesei Kazu, care şedea la locul ei obişnuit, 
sub baldachin, cu paravanele aşezate în faţa ei. Doamnele de 
companie s-ar fi înghesuit altădată înăuntru, însă astăzi spaţioasa 
încăpere era goală. 

Doamna Tsuguko îi arătă lui Sachi să se aşeze într-un loc în 
umbră, în spatele baldachinului, unde nu putea nimeni să-i zărească 
chipul. 

— N-aveţi voie să vorbiţi, o informă ea, însă prinţesa doreşte să fiţi 
de faţă. 

Sachi încă îşi mai aranja fustele, când se deschiseră uşile din 
celălalt capăt al sălii. Doi bărbaţi aşteptau acolo, în genunchi. Erau 
îmbrăcaţi în straie oficiale, în chimonou6ri negre şi pantaloni 
hakama cu pliuri largi, fără săbii la brâu. Se prosternară la unison, 
apoi alunecară înainte până ajunseră la baldachin. Fiecare aşeză 
dinainte un mic evantai pe duşumea, după care se prosternară iar şi 
rămaseră în genunchi cu frunţile lăsate pe mâini. 

Total uluită, Sachi se holba la cheliile lucioase şi la moţurile lor 
pomădate, de samurai. în afară de înălţimea Sa, erau primii bărbaţi 
la care se uita, de când trăia în palatul femeilor. Până şi mirosul lor, 
sudoarea trupurilor lor, parfumul cu care se dădeau, pomada lor îi 
erau nefamiliare. 

— Alteţa Sa Imperială a decis că Onorabila Doamnă din Camera de 
Alături trebuie să asiste la această întrunire, îi anunţă doamna 
Tsuguko. 

După o pauză plină de respect, unul dintre bărbaţi îşi înălţă capul 
şi vorbi, ţinându-şi ochii în podea. 

— Tadamasa Oguri, senior din Bungo, magistrat al oraşului, 
comisar al trezoreriei, al armatei şi al marinei, sluga voastră, rosti el 


— 91 — 



aproape în şoaptă, dar limpede. Mă bucur să o văd pe Alteţa Voastră 
Imperială sănătoasă. Vă implor clemenţa pentru felul necuviincios în 
care m-am introdus în apartamentele voastre personale. Vă rog să 
mă iertaţi că sunt obligat să mă prezint în faţa voastră fără suita 
cuvenită. După cum ştie şi Alteţa Voastră, am venit în taină. 

Se înclină iar. La început Sachi îşi ţinu ochii plecaţi cu modestie. 
Dar pe urmă, amintindu-şi că bărbaţii nu-i puteau vedea chipul, se 
uita la ei pe furiş, cu multă curiozitate. 

Cel care vorbea avea o piele de culoarea pergamentului, buze 
strânse şi alura rafinată a unui curtean. Mâinile lipite de tatami erau 
la fel de mici şi de moi ca ale unei femei, cu unghiile îngrijite. îi 
amintea de preotul satului, un învăţat palid la faţă, care-şi petrecea 
timpul în ungherele umbroase ale templului, aplecat peste sutre, 
citind, scriind şi psalmodiind. 

Celălalt avea umeri laţi şi musculoşi, iar încheieturile mâinilor îi 
erau vânjoase. Creştetul capului era ars de soare şi plin de cute. 
Când îşi ridică privirea îi văzu pentru o clipă faţa oacheşă, fălcoasă, 
ciupită de vărsat. Gura lui avea o expresie plină de dispreţ. în timp ce 
primul aducea cu o vulpe, acesta semăna cu un vultur. 

— Tadanaka Mizuno, guvernator al oraşului Tosa, senior al 
Castelului Shingu şi fiu al lui Tadahira Mizuno, şambelan al familiei 
Kii. Am onoarea să vă slujesc, Alteţa Voastră, mârâi el. După cum 
ştie Alteţa Voastră, familia mea are privilegiul să se găsească în 
slujba înălţimii Sale şi a înaintaşilor lui de mai multe generaţii. 

îşi lipi faţa de pământ. Primul bărbat luă din nou cuvântul. Sachi 
încerca să se concentreze, însă se lăsă păgubaşă. Când venise pentru 
prima oară la palat, învăţase gângavul dialect din Kyoto, vorbit de 
prinţesă şi de doamnele ei, împreună cu idiomul mai pragmatic din 
Edo, folosit de Cea Retrasă şi de alte femei. însă acelea erau graiuri 
femeieşti. Nu mai cunoscuse samurai în viaţa ei, nemaivorbind că nu 
le auzise niciodată graiul. Vorbirea bărbatului era plină de sunete 
aspre, guturale şi rostogolite într-un fel de neînţeles, garnisită cu 
sintagme şi expresii onorifice, complicate. 

Celălalt se uita în podea, clătinându-şi moţul, în timp ce mormăia 
aprobator. Părea să aibă un tic nervos. La răstimpuri, braţul lui drept 
i se smucea înapoi, ca şi cum ar fi tras din teacă o sabie imaginară, 
apoi ar fi aşezat-o hotărât pe duşumea. 

Atunci prinţesa şopti ceva în grabă doamnei Tsuguko, care se duse 
la marginea paravanului şi li se adresă celor doi: 

— De cât timp boleşte? îi întrebă, pe un ton asprit de frică. 


— 92 — 



Sachi tresări. Ciuli urechile. Seniorul Oguri se dădu mai aproape 
de paravan şi se aplecă: 

— Doamnă, răspunse el pe un ton confidenţial, suntem foarte 
îngrijoraţi. 

— Este îngrijit cum se cuvine? se auzi însăşi vocea prinţesei, un 
ciripit blând şi subţirel, ca o pasăre cântând. 

La sunetul glasului imperial, un tremur cuprinse întreaga 
încăpere. Toţi cei de faţă se prosternară în grabă. 

— Alteţă, mă găsesc aici întrucât am vrut să vă asigur c-aţi auzit 
adevărul, înainte să vă ajungă la urechi zvonurile. Nu daţi nicio 
atenţie spuselor celorlalţi. Doctori eminenţi, cei mai buni din câţi 
avem, unii specialişti în medicina occidentală şi câţiva în cea 
tradiţională chineză, îl veghează zi şi noapte. Ne rugăm pentru viaţa 
lui. însă boala îi este gravă. îl chinuie crampele la stomac, iar 
mădularele şi vintrele îi sunt umflate. Vomită adesea. Urinează cu 
mare greutate. I s-a dat fiertură de salcie şi face tratamente cu aburi. 
El... 

Sachi îşi acoperi urechile cu mâinile. Nu mai putea răbda să audă 
mai departe. Nu putea fi adevărat. 

— Oguri, aş dori să ştiu, vorbi prinţesa iar, cu glas tremurător. 
Boala lui este naturală? 

Oguri trase aer printre dinţi. Şuieratul i se auzi prin toată camera. 
Braţul lui Mizuno se smuci. 

— Mă rog... răspunse celălalt încet. 

— înţeleg. Nu mai există atunci nicio speranţă. Toţi trebuie... Toţi 
trebuie... 

în spatele paravanelor, prinţesa se prăbuşi înainte cu faţa ascunsă 
în mâini. Lacrimile i se rostogoleau printre degete, picurând peste 
tatami. Doamna Tsuguko îi termină propoziţia: 

— Toţi trebuie să ne rugăm şi să aducem ofrande. 

Chiar de-a doua zi vestea se răspândi în tot palatul şi, curând, 
toată lumea înălţa rugi pentru însănătoşirea grabnică a shogunului. 
Lumânări ardeau dinaintea fiecărui altar şi norişori parfumaţi 
şerpuiau până-n înaltul cerului. Preoţii psalmodiau sutre şi sunau 
din clopoţei prin faţa altarelor acoperite de ofrande. Mesageri galopau 
până la altarele din Edo ale sanctuarelor Kurume Suitengu şi 
Kompira Daigongen, lăcaşurile de cult ale celor doi mari zei ai 
tămăduirii, pentru a comanda rugăciuni şi a cumpăra farmece, 
trimise apoi prin poştă, în graba mare, la Osaka. Femeile murmurau 


— 93 — 



rugăciuni în timp ce-şi vedeau de treburile lor. Chipurile ce treceau 
prin coridoare erau umflate de plâns şi mânjite de lacrimi. 

Sachi şedea în camera ei, cu broderia în mână, încercând să se 
concentreze. Din oră în oră o trimitea pe Taki să vadă ce mai era nou. 
Desigur, shogunul trebuia de-acum să se întremeze. Se gândi la 
tânărul frumos, plesnind de sănătate, cu care se culcase. îşi imagină 
pielea lui sidefie, surâsul capricios, ochii strălucitori. Era de 
neconceput să nu se înzdrăvenească. 

încercă din răsputeri să uite ce auzise în camera prinţesei, dar nu 
era cu putinţă. Boala lui să nu fie naturală? Atâtea aluzii îi trecuseră 
pe la urechi despre ce păţiseră shogunii dinaintea lui, încât îi era 
mult prea frică să mai cugete la ele. Nici măcar nu îndrăznea să-şi 
închipuie că ceva rău se întâmplase şi cu înălţimea Sa. îi era teamă 
că, dacă s-ar fi gândit la aşa ceva, ar fi atras răul asupra lui. îşi tot 
repeta în sinea ei că în curând avea să se însănătoşească. 

Când trecură zilele şi nu sosiră veşti mai bune, se rugă la Amida 
Buddha, implorându-1 să nu-1 ia pe înălţimea Sa în Paradis, ci să i-1 
mai lase ei o vreme. Se oferi să-şi dea trei ani din viaţă, pentru ca el 
să mai trăiască tot atâţia. Se rugă la zeii arborilor şi munţilor, care 
vegheaseră asupra ei în sat. înfăşură amuleta primită în dar de la 
shogun într-o hârtie binecuvântată de un preot şi o zvârli cât colo, 
sperând ca ghinionul lui să se ducă odată cu ea. Prinţesa o chema 
adesea. N-o mai văzuse niciodată atât de tulburată. 

— Măcar dacă mi-aş fi luat rămas-bun de la el, tot repeta ea în 
şoaptă, frângându-şi mâinile. 

Pe urmă, într-o zi primiră o scrisoare. Era scrisă de mâna unui 
necunoscut. Semnătura era atât de tremurată, încât era aproape 
imposibil de descifrat. Arăta de parcă ar fi fost scrisă de cineva foarte 
bătrân. Cutremurându-se, ca şi cum ar fi simţit un deget de gheaţă 
trecându-i pe spinare, Sachi recunoscu scrisul înălţimii Sale: 

„Se pare că mă cheamă stăpânul Amida la el, îi scria. N-am să te 
mai văd niciodată. Mă gândesc la tine cu multă dragoste. Eşti tânără 
şi neprihănită. Ai viaţa înainte. Nu plânge pentru mine. Viaţa-i grea. 
învaţă să fii tare şi rezistentă ca o tulpină de bambus, care se îndoaie, 
dar nu se frânge, indiferent căt de puternic bate vântul. Roagă-te să ne 
întâlnim din nou în Paradis. ” 

Sachi se luptă să prindă înţelesul cuvintelor lui. îşi aduse aminte 
de gingaşul, curtenitorul tânăr pe care-1 cunoscuse, retrăi flecare 
clipă petrecută împreună. Voia să urle că nu accepta, că nu putea fi 


— 94 — 



adevărat, că era prea mult ca să îndure. Fugi în grădini, unde nu era 
nimeni s-o vadă, şi plânse pentru nedreptatea care se săvârşea. Erau 
amândoi atât de tineri! Ce se va alege de ea fără el? Cum rămânea cu 
ele? Fără înălţimea Sa, soarta tuturor era pecetluită. Se afla pe 
marginea unei prăpăstii, agăţându-se de tot ce-i cădea sub mână. Nu 
îndrăznea să se uite în jos, altfel s-ar fi prăvălit o dată pentru 
totdeauna. 

Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, sosi Haru, ca de obicei, cu un 
poem de copiat pentru Sachi. 

— Am deja o poezie, o lămuri eleva, care i-o citi cu glas tare: 

„ Yugure wa 

Kumo no hatate ni 
Mono zo omou. 

Amatsu sora naru 
Hito wo kou to te. ” 

[„La ceasul amurgului 

Norii se înşiră ca flamurile-n vânt, 

Iar gândul îmi zboară la 

Ceea ce înseamnă să-l iubeşti 

Pe cel care trăieşte dincolo de lumea mea.”] 

— îţi mai aminteşti? o întrebă. Tu mi-ai spus că „cel care trăieşte 
dincolo de lumea mea” înseamnă „cineva de un rang imposibil de 
atins”. Dar mai poate însemna şi „cineva care nu mai trăieşte deloc 
pe lumea asta”. 

îngenunchind la măsuţa ei, Sachi aşternu acele rânduri pe o coală 
de hârtie, având grijă ca tuşele de penel să fie atât de grăitoare, încât, 
atunci când avea să-i scrie următoarea scrisoare înălţimii Sale, să-l 
seducă prin pasiunea şi maturitatea caligrafiei ei. 

Atunci se auziră paşi uşori alunecând sprinten pe coridor. Era 
Taki. Două palanchine pentru femei veniseră la poartă, o anunţă ea 
cu respiraţia tăiată. Seniorul Oguri şi seniorul Mizuno coborâseră din 
ele, furişându-se înăuntru, trimişi într-o misiune secretă. Sachi 
trebuia să se ducă imediat la prinţesă. 

Concubina închise ochii şi încremeni în genunchi. Se simţea ca 
luată de un val uriaş. Cu grijă îşi curăţă piatra de cerneală şi îşi 
spălă pensulele. Puse băţul de cerneală înapoi în trusa de scris şi 
aşeză suporturile de hârtie peste coli, aşa încât cerneala să se poată 
usca. Un singur gând îi asalta porţile minţii. 


— 95 — 



— Negreşit, consimţi ea. Vin numaidecât. îţi mulţumesc pentru 
înştiinţare. 

Nu mai avea nevoie să întrebe nimic. Ştia deja. Shogunul murise. 


— 96 — 



4 - Fuga, 1867 



I 

Sachi îşi târşâi picioarele pe poteca de pământ, contemplându-şi 
apatică micii saboţi de lemn care i se iţeau, pe rând, de sub poalele 
chimonourilor ei voluminoase, de iarnă. Copacii dezgoliţi suspinau în 
bătaia vântului rece, iar ramurile lor noduroase se legănau ca braţele 
unui schelet în văzduhul senin şi îngheţat. 

Taki alerga în urma ei, pe când tivul vătuit al robei sale groase de 
deasupra făcea frunzele uscate să se ridice în aer învârtejindu-se. 
Ajunseră la Podul Pătrarului de Lună şi se căţărară în vârful lui. 
Unda Heleşteului Lotusului era tulbure. Bărcile roşii nu mai luceau 
în soare, fiind de-acum înnegrite. 

— Uită-te la ţestoasele alea, îi atrase atenţia Taki zglobie, arătând 
cu degetul o stâncă unde trei sau patru siluete în culorile pietrelor se 
înghesuiau unele în altele încremenite. Bietele făpturi! Lacul va 
îngheţa foarte curând. 

Sachi îşi înălţă capul şi încercă să surâdă. îşi dorea să fi putut 
opri caleidoscopul gândurilor şi al amintirilor care i se învârteau 
neîncetat prin minte. Lacrimi îi umplură ochii şi i se scurseră pe 
obraji. De la moartea shogunului nimic bun nu se mai întâmplase, 
chiar nimic. O vrajă rea părea să se fi abătut asupra palatului. 
Grădinarii încă mai aveau grijă de parcuri, slujnicele de rang inferior 
încă mai găteau, măturau şi ştergeau praful, doamnele de companie 
încă îşi mai pieptănau pletele, se fardau, brodau şi se exersau în 
lupta cu halebarda, însă voia bună le părăsise. Shogunul fusese 
inima şi sufletul palatului. Fără el, rămăsese ca o păstaie uscată, o 
crisalidă lăsată în urmă, după ce zburase fluturele. Nu mai era 
veselie. Nimănui nu-i mai venea să pună piese în scenă, să danseze 
sau să organizeze mascarade, fără ca el să le privească. 

Femeile începuseră să-şi găsească scuze, spunând că aveau pe 
cineva bolnav în familie. Părăseau palatul şi nu se mai întorceau. 

Trecuse mai mult de un an de la moartea shogunului. Sachi avea 


— 97 — 


de-acum şaptesprezece ani, era mai înaltă şi mai zveltă, ca o salcie, 
deşi, atunci când se uita în oglindă, încă mai zărea obrajii rotunzi şi 
moi ai unei copile. Pielea îi era mai albă ca niciodată, la fel de albă 
precum cireşii de munte în floare, la fel de albă ca razele lunii, chiar 
mai albă decât cea a nobilelor de care era înconjurată. Năsucul ei se 
arcuia delicat, iar buzele îi erau pline şi trandafirii. Ochii ei încă mai 
aveau acele străluciri de un verde întunecat, ca pădurile de pini din 
Kiso. în ei însă se citea tristeţea. Uneori, când se privea în oglindă, se 
gândea că o vedea acolo pe prinţesă, aşa cum fusese ea când se 
întâlniseră pentru prima oară la han. 

La fel ca şi prinţesei, pletele lucioase şi negre ale lui Sachi nu-i mai 
curgeau în valuri până la pământ, ci îi veneau până la umeri. 
Amândouă se călugăriseră, aşa cum fac văduvele marilor seniori. 
Sachi avea acum un nume buddhist: era Retrasa Doamnă Shoko-in. 
Dar cum putea fi ea deja o „doamnă retrasă”, când abia începuse să 
cunoască viaţa? 

în fiece clipă a zilelor ei gândul lui Sachi zbura la shogun. Uneori îi 
vedea figura atât de limpede, de parcă s-ar mai fi aflat încă acolo, îşi 
zugrăvea în minte surâsul lui, pielea moale a mâinilor lui, pieptul lui 
neted şi palid, îi simţea căldura trupului. Apoi îşi amintea că era 
mort şi, cutremurată, izbucnea într-un hohot de plâns. Când ieşea 
din camerele ei, îşi acoperea capul cu o glugă. Se îmbrăca în robe 
simple şi îşi petrecea timpul în rugăciuni. Lumea se îngustase într- 
atât, încât nu-i mai rămăsese aproape nimic din strălucirea de 
odinioară. 

Când închidea ochii şi încerca să adoarmă, îi revedea în minte 
chipul îmbălsămat, aşa cum zăcea încremenit, pudrat într-un alb de 
cretă, cu sprâncenele periate, sulemenit pe buze şi pe obraji. Arăta 
atât de mic şi de zbârcit, nu mai semăna nici pe departe cu nobilul 
tânăr de care-şi amintea. Iar şi iar se întorcea pe aripile amintirii în 
sala cea mare, îngenunchind lângă catafalcul înconjurat de sute de 
doamne de companie, toate înveşmântate în alb. Auzea murmurul 
preoţilor intonând rugăciuni şi simţea aroma şi mirosul prăfos ale 
miilor de crizanteme albe. Fusese atât de tânăr! Şi trebuise să aibă 
parte de o moarte atât de cruntă! 

— De ce, Taki, de ce? bombăni ea. 

— Dacă ai fi fost crescută ca fată de samurai, ai fi ştiut că nu se 
cuvine să pui astfel de întrebări, o puse Taki la locul ei, luând-o de 
braţ şi strângând-o tare. Trebuie să înduri, şi atât. 

Se auziră paşi în depărtare, tropăitul saboţilor de lemn de-a lungul 


— 98 — 



potecii. Le surprinse o boare de parfum de mosc şi se întoarseră. 
Doamna Tsuguko se apropia de ele în grabă. Pletele ei, încărunţite, 
erau legate la spate într-o lungă coadă de cal ce se legăna în urma ei. 
Coborâră în fugă podul ca s-o întâmpine. 

— Speram să vă găsesc aici, le zise ea. 

Sachi îşi putea da seama din felul agitat în care doamna Tsuguko 
îşi făcea vânt cu evantaiul că se petrecuse ceva îngrozitor. Indiferent 
de veştile pe care avea să i le dea, era cu siguranţă foarte important, 
de vreme ce o asemenea mare doamnă alerga prin grădini. 

— înălţimea Sa, shogunul... începu doamna Tsuguko, oprindu-se 
o clipă, ca şi cum i-ar fi fost peste puteri să mai continue. Pe fruntea 
încruntată îi apăru o cută. 

înălţimea Sa, shogunul... Nu seniorul Iemochi, fireşte, nu tânărul 
shogun, atât de plâns, ci noul shogun, seniorul Yoshinobu, vărul 
înălţimii Sale defuncte. Numai gândul la acela o făcea pe Sachi să 
simtă cum degete de gheaţă îi frângeau inima. Alături de toate 
femeile din palat, nutrea cele mai grave bănuieli în privinţa seniorului 
Yoshinobu. Nu-1 întâlnise niciodată, niciuna dintre el nu-1 văzuse la 
faţă, pentru că nu vizitase niciodată palatul. Locuia la Osaka încă 
dinainte de moartea seniorului Iemochi. Ca prinţ regent, guvernase 
ţara în timpul domniei lui Iemochi, pe perioada minoratului înălţimii 
Sale. Şi preluase frâiele puterii după moartea înălţimii Sale. Era 
acum capul familiei Tokugawa. Aşa ajunsese shogun. Nu mai 
avusese alt contracandidat. Seniorul Iemochi nu fusese binecuvântat 
cu niciun moştenitor. Chiar şi acum acel gând îi dădea lui Sachi un 
junghi de durere. Dacă ar fi reuşit să-i dea un copil, cine ştie cum s- 
ar fi petrecut lucrurile? 

Aruncă o privire fugară chipului împietrit al doamnei Tsuguko. 
Palele de vânt făceau să fluture mânecile femeilor, din care ieşeau 
norişori de parfum răspândindu-se în aer. Rafalele acopereau obrajii 
livizi ai lui Sachi cu firele pletelor ei tunse. Nori se perindau pe cer. 
Frunze galbene cădeau plutind. 

— Seniorul Yoshinobu, reluă doamna Tsuguko, a abdicat. Nu mai 
există shogun. 

Sachi şi Taki se uitară îngrozite la ea, cu ochii cât cepele, 
încercând să-i priceapă vorbele. 

— Dar... dar... tocmai devenise shogun, se bâlbâi Sachi. 

Fosta concubină nu mai destăinuise nimic despre cele auzite în 
sala de audienţe a prinţesei, despre amănuntele bolii shogunului, 
despre moartea hâdă de care avusese parte. Cu toate acestea, femeile 


— 99 — 



presupuseseră că fusese otrăvit. Cel mai probabil otrava îi fusese 
aplicată pe pensula de scris. Toată lumea îi cunoştea obiceiul de a-i 
îndrepta vârful cu limba când scria. în raportul oficial al decesului 
său se arătase că înălţimea Sa trecuse la cele veşnice în urma unui 
atac de cord provocat de o criză de beri-beri. Femeile zâmbiseră cu 
neîncredere. Beri-beri! Această boală mai fusese invocată atât la 
moartea shogunului anterior, cât şi a celui de dinaintea lui. Nimeni 
nu credea nicio clipă în aşa ceva. De altfel, era mult prea evident cine 
urma să profite de moartea lui. însă asta însemna... 

— Vrei să spui că a preluat titlul... doar ca să renunţe la el? Bine, 
dar... de ce? 

— De paisprezece generaţii familia Tokugawa a guvernat această 
ţară în pace şi prosperitate, îi răspunse doamna Tsuguko în cuvinte 
măsurate. Numai asprimea vocii îi trăda dezgustul: Acum seniorul 
Yoshinobu aruncă totul pe fereastră. S-a oferit să înapoieze puterea 
împăratului. 

Aşa cum exista un nou shogun, acum aveau şi un nou împărat. 
Bătrânul împărat răposase la începutul anului. Sachi îi aruncă iute o 
privire înspăimântată doamnei Tsuguko, pe urmă lui Taki. Nu ştia 
nimic despre defunctul împărat, în afară de faptul că fusese fratele 
prinţesei Kazu. Doamna Tsuguko şi Taki erau amândouă din Kyoto, 
unde se afla curtea imperială. Veniseră la Edo odată cu prinţesa. 
Alături de ea au plâns şi au jelit luni de zile moartea lui. 

împăratul: Temo-sama, Fiul Cerului. Până când n-a intrat în 
palatul femeilor, Sachi nici măcar n-a avut habar să fie vreun 
împărat pe lumea aceasta, care trăia retras în palatul său din Kyoto 
şi nu ieşea niciodată din perimetrul lui. Se zicea despre el că era 
sacru şi pur, o fiinţă divină bucurându-se de o legătură specială cu 
zeii, prezidând ritualuri care asigurau reuşita recoltelor şi bunăstarea 
omenirii. 

Noul împărat, fiul lui, avea numai cincisprezece ani. I se părea 
puţin probabil ca o asemenea făptură să fie interesată de puterea 
politică. Umerii doamnei Tsuguko se încovoiară, ca şi cum toată 
greutatea acestei lumi s-ar fi lăsat pe ei: 

— Aici, la palat ducem un trai ocrotit, suspină ea, suntem neatinse 
de impurităţile lumii de afară. Dar până şi tu, aşa tânără precum 
eşti, vei afla în curând adevărul. Sunt de-acum ani de zile de când în 
Kyoto se duc lupte grele, practic de când a plecat prinţesa de acolo. 
Toată lumea trăieşte cu frica în oase. Nimeni nu ştie ce se poate 
întâmpla în clipa următoare. în fiecare zi au loc încăierări, asasinate, 


— 100 — 



crime, uneori chiar lupte corp la corp. O mare parte din oraş a fost 
arsă până-n temelii, până şi Palatul Imperial a fost atacat. 

— De ronini, izbucni Taki, încruntându-se. Roninii din sud. 

Sachi oftă. Roninii. Ştia ce desemna acel cuvânt: samurai fără 

stăpân, bărbaţi cu două săbii care-şi părăsiseră clanurile şi nu mai 
aparţineau niciunei familii. N-aveau niciun senior căruia să-i dea 
socoteală, pe nimeni care să-şi ia răspunderea pentru faptele lor. 
Erau oameni fără nume, fără chip, sălbatici care acţionau în afara 
legii, ştiind că faptele lor nu aveau să aducă ruşinea asupra 
clanurilor lor. Departe de a forma o armată organizată, comiteau la 
întâmplare acte de violenţă, răpiri, tâlhării şi asasinate. Mânuiau cele 
două săbii fără nicio oprelişte. Pentru ei singura constrângere era 
moartea. 

— înălţimea Sa mi-a vorbit despre... despre rebelii din Choshu, 
şopti ea. Avea de gând să le înăbuşe răscoala. 

Doamna Tsuguko făcu un semn aprobator din cap: 

— Este adevărat, confirmă ea. La originea tuturor relelor din Kyoto 
sunt membrii clanurilor de pe domeniile sudice, ca Choshu, 
Satsuma, Tosa şi din alte mari feude din sud-vest. Seniorii lor s-au 
ridicat la luptă împotriva familiei Tokugawa şi încearcă să-i înlăture 
de la putere. Seniorii din nord au rămas loiali şi încearcă să-i tragă 
înapoi şi să păstreze pacea, dar cei din sud sunt bogaţi, puternici, 
înarmaţi de barbarii de englezi. 

— Dar de ce vrea shogunul, seniorul Yoshinobu, să cedeze puterea 
împăratului? dori să ştie Sachi. 

— Cei din sud au sfătuitori isteţi care au avansat ideea că 
shogunul îşi trage puterea de la împărat. Cu mai multe generaţii în 
urmă, împăratul l-a delegat pe shogun să guverneze ca reprezentant 
al său, o lămuri doamna Tsuguko. 

— Mă rog, bombăni Taki, am crescut în Kyoto şi n-am mai auzit de 
aşa ceva. 

— Acum, ei zic c-a venit timpul ca shogunul să dea înapoi puterea, 
insistă doamna Tsuguko pe un ton sec. Nu-i decât un pretext, fireşte. 
Răposatul împărat, fratele Alteţei Sale, n-ar fi acceptat aşa ceva. 
Poate din cauza asta... oricum, s-a dus pe lumea cealaltă. Fiul lui 
este foarte tânăr şi uşor de manipulat. Este doar un pion, o momâie. 
Problema e cine urmează să tragă sforile. Există bărbaţi puternici la 
Curtea Imperială, aliaţi ai celor din sud. Dar şi seniorul Yoshinobu 
este foarte deştept. S-a implicat într-un joc de culise extrem de 
complicat. Şi, chiar dacă a abdicat ca shogun, încă mai este capul 


— 101 — 



familiei Tokugawa. Nimic nu poate schimba asta. Clanurile din nord 
sprijină familia Tokugawa şi vor lupta până la moarte pentru ea. 
Toată lumea încă îi arată respect seniorului Yoshinobu, indiferent ce 
greşeli ar comite el. în ochii lor contează ceea ce simbolizează, nu 
firea lui. Cel mai groaznic dintre toate este faptul că inamicul se 
apropie. Chiar acum mişună în Edo bande de ronini din sud. 
Hoinăresc pe străzile noastre făcând prăpăd, tâlhărind, dând foc şi 
ucigând pe oricine bănuiesc ei că ar fi de partea shogunului. Orăşenii 
nici măcar nu mai îndrăznesc să iasă afară din casele lor. Până şi 
aici, la palat, trebuie să se fi auzit ecoul luptelor. Aici suntem în 
siguranţă, dar poate că nu pentru mult timp. Nu ştim ce se va mai 
întâmpla sau cât de mult mai avem de trăit. Mai devreme sau mai 
târziu, cei din sud vor încerca să pună stăpânire pe castel. Sunt 
nevoiţi să-l cucerească. Este ultimul bastion al familiei Tokugawa. 
Vor mai încerca să le captureze pe prinţesă şi pe Cea Retrasă, pentru 
a le păstra ca ostatice. Trebuie să ne pregătim pentru ce-i mai rău. 

Sachi simţi că împietreşte, ca una dintre stâncile din grădini. 
Trăise atâţia ani căznindu-se să deprindă regulile şi tradiţiile din 
palatul femeilor, străduindu-se să se deprindă cu acest străvechi 
mod de viaţă. Credea că nimeni şi nimic n-avea să-l schimbe. însă 
acum se grăbea spre un sfârşit năprasnic. Bezna le împresura 
universul fragil, ameninţând să-l înghită în orice clipă. 

— îmi voi da viaţa cu bucurie pentru prinţesă, declară ea încetişor. 
Ştiţi bine! 

— Pregăteşte-te, o îndemnă doamna Tsuguko. Ceasul jertfei s-ar 
putea să vină mai repede decât te aştepţi. 


II 

Sachi auzi dangătul clopotelor de incendiu de undeva, din 
depărtare. Păreau să fie multe, sunând slab la început, apoi tot mai 
tare. Cineva o scutura. 

— Trezeşte-te! Trezeşte-te! 

Era vocea lui Taki. Clopotele de incendiu sunau, intr-adevăr, nu 
departe, pe străzile oraşului, ci chiar acolo, în castel. Deodată, se 
trezi de-a binelea. îşi aruncă în lături păturile, tremurând în aerul 
îngheţat care-i pătrundea prin cămaşa de noapte. în jurul ei femeile 
săreau, împleticindu-se, în picioare. Straie grele foşniră, frecându-se 
de uşa închisă. Se auziră şoapte alarmate. Nemaiavând timp s-o 


— 102 — 


aştepte pe Taki s-o ajute la îmbrăcat, înşfăcă robele care-i erau mai 
la îndemână, şi le puse în mare grabă, apoi îşi trase gluga peste cap. 
îşi strecură pumnalul în obi, iar pieptănul, oglinjoara, amuletele şi 
batista, în mâneci. 

Taki împacheta câteva dintre cele mai valoroase chimonouri 
brodate, îngrămădindu-le într-un sac de drum, împreună cu cărţile 
preferate de poezie ale stăpânei sale. Până şi-n castel, cu bastioanele 
lui masive de piatră, cu zidurile groase din ghips, cu scândurile şi 
coloanele lui robuste din lemn, focul era o primejdie reală. Cu câţiva 
ani înainte, cel de-al doilea dintre cele trei palate fortificate din 
perimetrul castelului fusese doborât de flăcări. Mulţi pieriseră atunci. 
Porţiuni mari ale palatului fuseseră devastate. 

Căutând în jur cu privirea ce lucruri să-şi mai ia cu ea, Sachi 
observă un morman prăfuit azvârlit într-un colţ, pe care-1 adusese cu 
ea din sat. Din nu ştiu ce motiv, pânza zdrenţuită în care era învelită 
bocceaua îi păru dintr-odată mult mai preţioasă decât tot aurul şi 
brocarturile pe care le adunase de-a lungul anilor petrecuţi la palat. 
Şi-l luă sub braţ. Mai luă halebarda în sacul ei de mătase de pe 
cuierul din perete. 

Deodată se lăsă tăcerea. Se auziră paşi apropiindu-se grăbiţi şi 
oprindu-se afară, pe coridor, iar mulţimea de femei care se 
înghionteau pe lângă ea încremeni. Apoi se auzi o şoaptă ca 
freamătul vântului trecând printr-o pajişte cu fire lungi de iarbă, 
murmurul mai multor femei care nu mai îndrăzneau nici să răsufle. 
Uşa de la camera lui Sachi se deschise. în rând cu umbrele de afară 
aştepta în picioare o siluetă micuţă. Un chip livid se ivi din întuneric, 
pe jumătate ascuns de faldurile glugii care-1 încadra. 

Era prinţesa. Fără să mai aştepte să fie anunţată, ea se năpusti 
înăuntru şi se opri în mijlocul camerei. Mireasma subtilă a 
parfumului ei de iarnă, din esenţă de mosc, se răspândi prin jur. 
Gâfâia, iar pumnii şi-i ţinea atât de strâns, încât încheieturile i se 
albiseră. Doamna Tsuguko şi un roi de alte doamne se îngrămădiră 
în jurul ei. Tulburată, Sachi şi slujnicele ei scăpară din mâini 
boccelele, se aruncară la podea, pe mâini şi pe genunchi, lipindu-şi 
capetele de rogojini. 

— Doamna mea, Shoko-in, începu prinţesa, adresându-i-se lui 
Sachi pe numele ei oficial. 

Sachi îşi înălţă privirea. Era pentru prima oară când o vedea pe 
prinţesă nefardată. Cu ochii ei mari şi părul ciufulit, arăta ca un 
copil. Pielea îi era atât de străvezie, încât îi dădea un aer aproape 


— 103 — 




neomenesc, ca şi cum ar fi fost venită de pe alt tărâm. Dar mai era şi 
altceva. Era o lucire în privirea ei, o hotărâre necruţătoare în ea, pe 
care Sachi nu i-o mai văzuse înainte. 

— Doamnă Shoko-in, glăsui iar prinţesa, respirând adânc. Copilă. 
Sunt aici. Au intrat. Roninii din sud au dat foc palatului. Acum 
aleargă pe urmele mele, încercând să mă răpească. 

— Aici, în palat? Cei din sud? se bâlbâi îngrozită Sachi, încercând 
să priceapă ce-i spunea prinţesa. Dar... cum se poate? Cum au putut 
să pătrundă până aici? 

Cei din sud la castel? Era de neconceput. Castelul trebuia să 
rămână inexpugnabil, iar palatul femeilor era situat în străfundurile 
lui. Roninii trebuiau să treacă peste şanţurile cu apă, să escaladeze 
turnuri masive, să traverseze poduri mobile şi să fugă din calea 
detaşamentelor de gărzi. Dacă era adevărat, atunci ultimul bastion 
fusese străpuns. Iată pentru ce fuseseră femeile acelea antrenate 
toată viaţa lor, pentru a-şi apăra cu orice preţ universul de duşmani. 

— Am şi eu iscoadele mele, şuieră prinţesa printre dinţi. Trebuie 
să ne mişcăm repede. 

Doamna Tsuguko se afla la câţiva paşi în spatele prinţesei. Ochii ei 
negri străluceau. Părea mai înaltă. Era plină de un entuziasm tăcut, 
nerăbdătoare să preia comanda. Ridică o mână, îndemnând-o pe 
Sachi să asculte: 

— A sosit şi ceasul tău de jertfă, o anunţă prinţesa Kazu. Am să te 
rog să-mi faci un serviciu, cel mai mare pe care l-ar putea cere 
cineva. Urcă-te în palanchinul meu şi pleacă din castel. Am trimis 
ordine gărzilor mele. Trebuie să-i ademeneşti pe duşmanii mei să se 
îndepărteze de palat. 

— Eşti singura care poate face asta, se amestecă în vorbă şi 
doamna Tsuguko. Ştii prea bine. Este şansa ta de a-ţi plăti datoria 
faţă de Alteţa Sa. 

Clopotele dădeau alarma. Se auzeau paşi alergând pe lângă uşa 
închisă. Fumul începea să se strecoare prin cameră. Doamnele 
prinţesei aruncară prin jur priviri speriate. 

Sachi ştia foarte bine că era trimisă într-o misiune disperată. Dacă 
urma să fie momeala aruncată în calea inamicului, era foarte 
probabil că se ducea la moarte. însă îşi legase soarta de cea a 
prinţesei. Avea toate motivele să se sacrifice pentru ea. Prinţesa a fost 
cea care a luat-o din sat şi i-a oferit o viaţă de lux şi de privilegii, 
dăruindu-i-o shogunului drept concubină. Ştiuse întotdeauna că s-ar 
putea să vină momentul în care avea să i se ceară să-şi plătească 


— 104 — 



datoria. 

Mai existau şi motive practice pentru alegerea ei. Cei din sud n- 
aveau nicio idee cum arăta la faţă prinţesa Kazu. Nimeni, în afară de 
cele mai apropiate doamne de companie, împreună cu familia ei din 
Kyoto, n-o mai văzuse vreodată. Dar toată lumea ştia că era o 
aristocrată cu cea mai albă piele şi, în calitate de văduvă a înălţimii 
Sale, trebuia să fie o călugăriţă. Sachi semăna cu ea de parcă erau 
gemene, ba mai era şi ea călugăriţă. îşi purta părul tuns scurt, 
acoperit de o glugă. Părea născută să-i fie sosie. 

Dar să pornească la drum într-un singur palanchin, fără gărzi sau 
slujitori... Nimeni n-ar fi crezut vreodată că prinţesa ar călători astfel. 
Era un plan nebunesc, întocmit într-un moment de panică. Cu luate 
acestea, lui Sachi i se dăduse o misiune, iar ea trebuia s-o ducă la 
îndeplinire cât de bine putea. Dacă o scânteie de teamă îi străfulgera 
inima, trebuia s-o stingă. Respiră adânc. 

— Datoria mea faţă de Alteţa Sa este veşnică, răspunse încet, dar 
ferm. Nu voi putea niciodată s-o răsplătesc îndeajuns. Indiferent ce¬ 
rni cere Alteţa Sa, o voi face. îi sunt recunoscătoare pentru că-mi dă 
şansa să-mi dovedesc devotamentul. 

— întunericul s-a lăsat peste lume, grăi prinţesa. Prietenii noştri 
au devenit duşmanii noştri, iar inamicii noştri, aliaţii noştri. Seniorul 
Yoshinobu ne-a trădat, după cum ştii şi tu, prin abdicarea sa. Nu 
mai există niciun shogun. Seniorii din sud îl controlează deja pe 
bietul meu nepot, împăratul. Vieţile noastre nu mai contează. 
Suntem deja moarte. Orice s-ar întâmpla, avem o datorie faţă de 
familia Tokugawa. Ca mătuşă a Fiului Cerului şi văduvă a înălţimii 
Sale, aş putea fi o prizonieră însemnată. Trebuie să rămân aici, în 
palat. 

Sachi se străduia să priceapă ce se întâmplă. Singurul lucru pe 
care-1 înţelegea pe deplin era durerea ce o încerca pe prinţesă. 
Prinţesa Kazu fusese silită să renunţe la tot ce iubea pentru o 
căsătorie pe care nu şi-o dorise, iar acum familia imperială şi familia 
Tokugawa se aflau pe poziţii ireconciliabile. Tot ce-i mai rămânea era 
să-şi facă datoria. Era o membră a familiei Tokugawa de-acum şi aşa 
avea să rămână, până avea să-şi găsească amarnicul sfârşit. 

— Sunt pregătită să-mi dau viaţa oricând mi se cere, spuse Sachi. 
Sunt onorată să vă iau locul în palanchinul imperial. Nu vă voi 
dezamăgi. 

Prinţesa avea lacrimi în ochi. 

— Mi-ai fost ca o soră, mărturisi ea încet. Viaţa mea ar fi fost mai 


— 105 — 



tristă fără tine. Fie ca zeii să te aibă în paza lor. Mă rog să ne 
întâlnim iar în vremuri mai bune. 

îşi înclină capul. 

— Dă ce-i mai bun din tine, o îndemnă. 

Doamna Tsuguko aşteptă până când prinţesa, împreună cu 
doamnele ei de companie, se duse, după care se întoarse spre Sachi. 

— Grăbeşte-te, îi zise. Nu-i timp de pierdut. 

Deschise uşa. Sachi îşi înşfacă bocceaua şi halebarda. Inima îi 
bătea ciudat de tare. Nu simţea niciun fel de frică, era doar 
emoţionată. Era ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn lung. Aproape 
uitase cum era să se simtă vie. 

Coridorul gemea de femei, strângând într-o mână bocceaua, în 
cealaltă lumânări şi lampioane. în lumina tremurândă a flăcărilor, 
arătau ca o armată de stafii bătute de vânt, livide şi jigărite, în straie 
ciudate, aruncate alandala pe ele. Pletele le curgeau pe umeri în 
dezordine, ochii le erau măriţi de spaimă. Unele se împingeau şi se 
înghionteau, scâncind panicate. Dar majoritatea înaintau împiedicat, 
într-o tăcere sinistră. 

Când se iviră doamna Tsuguko şi Sachi, mulţimea se opri şi se 
dădu înapoi cu respect: 

— Faceţi loc! se răsti bătrâna nobilă. 

începu să-şi facă loc cu coatele prin înghesuială, în direcţia opusă 
grădinilor, spre sectorul palatului de unde ieşea fum. Dar era prea 
multă lume acolo, aşa încât se retrase într-una dintre marile săli de 
audienţă. Sachi o urmă, ştergându-se la ochi. Fumul le învăluia ca 
un giulgiu. Când se opri să-şi tragă răsuflarea, zări feţişoara palidă a 
lui Taki, cu bărbia ascuţită şi ochii mari, chiar în spatele ei: 

— Du-te înapoi, Taki, îi şuieră ea. Tu nu trebuie să vii. 

Doamna Tsuguko se răsuci brusc pe călcâie: 

— Lasă-ne, se răsti ea. Chiar acum. Numai doamna din camera de 
alături trebuie să vină. Du-te-n grădini cu celelalte slujnice. 

Taki nu scoase un cuvânt, ci le urmă cu încăpăţânare. 

— Du-te înapoi, ţipă doamna Tsuguko într-un acces de mânie. 
Cum îndrăzneşti să nu-mi asculţi poruncile? 

Nu mai era timp de stat la discuţii. O luară la fugă. Când ajunseră 
în aripa în care se găseau bucătăriile şi oficiile, fumul era atât de 
gros, încât abia mai puteau vedea. înaintară poticnindu-se, orbeşte, 
acoperindu-şi feţele cu mânecile. într-un târziu, se năpustiră în sala 
cea mare de la intrare. Uşile erau deschise. Acolo se opriră, oftând, 
umplându-şi plămânii cu aerul îngheţat al zorilor. 


— 106 — 



III 


Luna licărea la orizont ca o uriaşă oglindă rotundă, aruncând raze 
blânde. Hoarde de bărbaţi treceau pe lângă ea, cu răsuflarea alburie 
în aerul îngheţat. Majoritatea purtau uniformele gărzilor din palatul 
exterior şi cel de mijloc. Unii erau pompieri din oraş, slăbănogi cu 
haine cafenii de piele şi glugi groase, trase peste cap şi umeri. Se 
năpusteau înainte ca o armată de gândaci uriaşi. Unii cărau pompe 
şi furtunuri de apă pe suporţi de lemn prinşi de umeri, alţii cărau 
scări mobile din bambus şi pari lungi cu cârlige înfipte în vârf. 
Demnitari în robe de brocart fluturau bastoane, dirijând operaţiile. 

— Trage-ţi mai bine gluga peste faţă, murmură doamna Tsuguko, 
adresându-i-se lui Sachi. Şi să nu scoţi niciun cuvânt. 

Sachi se încălţă cu o pereche de şoşoni de pai şi o urmă pe 
doamna Tsuguko de-a lungul pasarelei acoperite, ţinându-şi robele 
strâns în jurul ei. Taki încă mai era cu ele, gâfâind în urma lor. 

Incendiul părea să se fi întins peste tot. Pereţii văruiţi în alb şi 
acoperişurile lunecoase, acoperite cu ţiglă cenuşie, scânteiau într-o 
lumină sinistră, pe măsură ce flăcările se revărsau pe ferestre şi 
săreau de pe un acoperiş pe altul, cu bubuituri şi trosnete cumplite, 
ce înăbuşeau toate celelalte zgomote. Pompierii se căţărau pe scările 
de bambus şi mişunau pe acoperişuri, smulgând ţiglele şi 
împrăştiind jeturi prea subţiri de apă. Jos, femeile încă mai ieşeau în 
goană din palatul cuprins de flăcări. 

Preţ de o clipă, Sachi rămase în picioare, păstrând tăcerea, 
contemplând clădirea care o adăpostise timp de atâţia ani. De ar fi 
fost un vis urât! însă frigul crâncen îi răspunse mult prea limpede că 
nu visa. Tremura. Nici măcar straturile de mătase matlasată nu-i 
erau de ajuns să-i ţină de cald. 

Doamnele de companie se înghesuiau pe la uşile halelor unde erau 
ţinute palanchinele. Se uitară la Sachi cu ochi mari, plini de invidie, 
pe când gărzile se plecară dinaintea ei şi o însoţiră până la grajdurile 
imperiale. 

Palanchinul prinţesei o aştepta. Sachi îl privi şi tresări 
recunoscându-1. Era acelaşi pe care-1 mai zărise cu ani în urmă, când 
prinţesa Kazu şi suita ei sosiseră în satul său. Totul arăta exact aşa 
cum îşi amintea ea, pereţii lăcuiţi de culoare roşie, încrustaţi cu aur 
şi însemnaţi cu crizantema imperială, acoperişul împodobit cu aur şi 


— 107 — 


storurile de bambus de la ferestre de care atârnau canaturi roşii. Era 
la mintea copiilor că, dacă prinţesa ar fi încercat să fugă, n-ar fi 
făcut-o niciodată într-un mijloc de transport atât de bătător la ochi. 

Imaginea femeii care ieşise din acest splendid vehicul, când Sachi 
mai era copilă în sat şi-l văzuse pentru prima oară în viaţa ei, îi trecu 
prin minte fulgerător. îşi aminti de ochii ei măriţi de groază. Chiar şi 
atunci, ghicise că femeia nu era decât sosia adevăratei prinţese, de 
acea îi era atât de frică. Venise acum şi rândul lui Sachi. Ea era o 
doamnă samurai, o luptătoare. N-avea să se teamă, iar dacă totuşi îi 
era frică, nimeni n-avea să observe. 

Se urcă în palanchin, îşi încrucişă picioarele sub ea şi îşi trase 
fustele sub genunchi. Afară se auzi zarvă. 

— Lăsaţi-mă să intru! ţipa glasul subţirel al lui Taki. Daţi-mi 
drumul! 

— Copilă prostuţă, ai să strici totul! se răsti vocea imperioasă a 
doamnei Tsuguko. 

Deodată, căpşorul lui Taki se ivi în palanchin. Ochii ei mari, uşor 
bulbucaţi, luaseră o căutătură de hotărâre încrâncenată. Braţele ei 
osoase se ţinură de portieră, iar ea încercă să se caţere înăuntru. 
Sachi oftă. O clipă fu copleşită de uimire şi bucurie şi nu îndrăzni să 
facă nicio mişcare. După aceea, cu inima bătându-i să-i spargă 
pieptul, o ţinu pe prietena ei de un braţ şi o trase înăuntru. Doamna 
Tsuguko scoase un ţipăt de furie. Braţe vânjoase o prinseră pe Taki şi 
o traseră afară. 

Lacrimi de dezamăgire ţâşniră din ochii lui Sachi. I se puse un nod 
în gât. Dacă Taki ar fi venit şi ea, ar fi putut suporta orice. Acum 
însă, nu mai era nimic de făcut decât să îndure totul singură. 

Portiera fu trântită. Parul de susţinere era deja fixat în stinghiile 
lui. Cu un icnet, purtătorii înălţară palanchinul pe umerii lor. în 
întunericul care se lăsă deodată, Sachi simţi cum micul cufăr se 
leagănă în aer. Luată prin surprindere, îşi pierdu echilibrul şi căzu la 
perete. Nu mai călătorise niciodată într-un palanchin, iar felul ciudat 
şi smucit în care înainta îi tăie respiraţia. Parcă s-ar fi găsit într-o 
bărcuţă pe undele agitate ale unui râu, ca bărcile în care plutise ea 
pe râul Kiso, sau ca feriboturile în care se urcase, când călătorise în 
procesiunea prinţesei spre Edo. Cu numai o oră în urmă, cine ar fi 
ghicit că o să ajungă într-un loc atât de nemaipomenit? 

Auzea tropotul copitelor şi scârţâitul paşilor înfăşuraţi în paie. 
Trase la o parte stinghiile storului de bambus. Lumina palidă a 
răsăritului mijea prin întuneric, licărind pe fundalul auriu al pereţilor 


— 108 — 



dinăuntru, şi luminându-i conturul mânuţei albe. Se afla într-un 
palat mobil în miniatură, pictat cu stânci, un pârâiaş şerpuitor şi 
pruni înfloriţi. 

Afara putea desluşi siluetele enorme ale luptătorilor călare şi 
gărzile alergând. Se aflau într-un convoi de palanchine, înaintând 
spre zidul interior al sectorului femeilor, apropiindu-se în pas grăbit 
de marea poartă. în toţi anii în care stătuse închisă între zidurile 
palatului, nu-i mai trecuse pragul nici măcar o dată. în urma ei 
flăcările urlau. Se auzeau bubuituri şi trosnete de la zidăria ce se 
prăvălea. Nu suporta să se gândească la prinţesă şi la celelalte femei. 
Şi Taki... Ce se alesese de ea? 

Atunci se adânciră în umbrele porţii. Trecură printre canaturile 
falnice de lemn cu drugi de fler şi zăvoare uriaşe. De cealaltă parte se 
întindeau terenurile. Ocoliră grădini îngrijite, lacuri ornamentale, 
pavilioane singuratice şi dumbrăvi de cedri japonezi. Pinii erau toţi 
înfăşuraţi pentru iarnă, cu ramurile legate strâns cu sfori. 

După multă vreme, ajunseră la o altă poartă, cu fortificaţii grele, 
cu contraforturi din granit, mai înalte decât statura unui om, cu 
acoperişuri din ţiglă, cu delfini de aur în vârf. Străjerii postaţi de o 
parte şi de alta a ei se înclinară când ieşiră prin ea. Dincolo de ea se 
găsea un pod lung. Primele raze ale soarelui scânteiau prin apele 
verzi ale unui şanţ larg, cu apă stătută. Câteva raţe înotau acolo. 
Sachi se răsuci înapoi, sperând să mai arunce o ultimă privire. Dar 
castelul rămânea invizibil în spatele perdelei de pini şi al blocurilor de 
granit ale meterezelor. O limbă de foc lipăia cerul, acolo unde ar fi 
trebuit să se înalţe palatul femeilor. 

Se găseau pe un bulevard larg, mărginit de ziduri ameninţătoare 
cu acoperişuri din ţiglă lucioase, ce se conturau în spatele lor. Strada 
era plină de bărbaţi păşind alene, alergând, sau purtaţi în lectici. 
Erau făpturi cu înfăţişare bizară, la fel ca mulţimile pe care le văzuse 
trecând prin sat, cu mulţi ani în urmă. Unii erau încovoiaţi şi 
noduroşi, alţii, voinici şi musculoşi. Unii se umflau în pene ca 
samuraii, alţii se furişau pe lângă ei, ca târgoveţii. Până şi înăuntrul 
palanchinului pătrundea mirosul trupurilor lor. Era ciudat să-şi 
închipuie că asemenea creaturi erau oameni. 

Dar de ce nu îngenuncheau? Unii păreau să se holbeze obraznici, 
lungindu-şi gâtul, încercând să arunce o privire înăuntru. Sachi îşi 
dădea seama cât de bătător la ochi era palanchinul, o ţintă în 
mişcare, părând să declare sus şi tare oricui i-ar fi păsat să-l asculte 
că o doamnă bogată, nobilă, călătorea înăuntrul lui. Inima îi bătea 


— 109 — 



mai tare. Să i se fi părut ei, sau în ochii celor de pe stradă sticlea 
duşmănia? Până şi cei care purtau palanchinul pe umeri păreau s-o 
zvârle dintr-un loc în altul, de parcă ar fi ştiut că nu cărau pe nimeni 
cu adevărat important. 

Zdruncinată întruna în cutiuţa ei, se simţea ca acei prizonieri pe 
care îi văzuse prin sat în cuşti împletite din răchită. Trânti oblonul 
ferestrei. Hurducăturile palanchinului o sleiau şi îi dădeau greţuri, 
dar nu îndrăzni să închidă ochii. Dacă cei din sud pătrunseseră atât 
de adânc în incinta castelului încât să dea foc palatului femeilor, 
atunci nu puteau fi prea departe în urma ei. Trebuia să fie vigilentă. 
Dacă urma să se întâmple ceva, ar fi trebuit să se petreacă acum, 
când se găseau dincolo de zidurile castelului. îşi îndreptă spatele, îşi 
netezi poalele chimonoului şi încercă să-şi adune gândurile. 

Să se fi dus totul, comorile, nepreţuitele chimonouri şi rafinatul 
mobilier lăcuit? Ce se alesese de femei, de Cea Retrasă, cu cele o sută 
optzeci de doamne de companie ale sale, fiecare cu suita ei de 
servitori, de bătrâna doamnă Honju-in, înconjurată de bătrânele ei 
doamne de companie? Sachi se gândise întotdeauna la sat ca la 
adevăratul ei cămin. Dar greşise. Palatul era căminul ei, iar toate 
acele femei, unele îngăduitoare, altele severe, îi deveniseră familie. 

De la moartea shogunului, zilele ei nu mai aveau sens. Acum avea 
o misiune, să fie o sosie, să-i ademenească pe rebelii din sud, 
îndepărtându-i de castel, aşa încât s-o urmărească pe ea, nu pe 
prinţesă. Propria ei viaţă, din câte ştia, nu valora nimic. Femeile 
trebuiau să se supună pe această lume fără să pună întrebări sau să 
cugete. Asta trebuia să facă: să nu se mai gândească. Murmură 
versurile de moarte compuse de poetul Narihira în Era Heian: 

„Tsui ni yuku 
Michi to wa kanete 
Kikishikado 
Kino kyo to wa 
Omowazarishi o. ” 

[„Că există un drum pe care, 
într-o bună zi, toţi îl parcurgem 
Mai auzisem şi înainte, 

Dar n-am crezut nicicând că ziua de azi 
Va aduce cu sine acel îndepărtat mâine.”] 

îşi pipăi plăselele pumnalului, vârât bine în obi, şi dezmierdă firele 


— 110 — 



mătăsoase ale legăturii. în anii în care trăise la palat, fusese învăţată 
să fie gata să-şi folosească pumnalul în apărarea stăpânului ei sau, 
la nevoie, să-şi curme zilele ca să nu cadă în mâinile duşmanilor. Dar 
privilegiul sinuciderii nu îi fusese acordat. Dacă şi-ar fi luat viaţa, nu 
şi-ar mai fi îndeplinit misiunea. Prinţesa nu mai avea pe alta care să-i 
semene. 

Mintea îi era calmă, însă trupul îi era înfricoşat. Inima îi bătea atât 
de puternic, încât abia mai putea să respire. O durere ascuţită, ca un 
cuţit ce i se răsucea în măruntaie, o mistuia. Nu putea să sufere 
ruşinea şi netrebnicia acelui simţământ. Trebuia să-şi alunge 
spaima. Indiferent cât de sus urcase ea în ierarhia palatului, 
aristocratele snoabe mereu şopteau pe la spate că nu era decât o 
ţărancă. Acum avea şansa să-şi dovedească nobleţea. Când avea să 
vină timpul, le va arăta ea tuturor de ce era în stare concubina 
seniorului Iemochi. 

încercă să respire mai rar. Trebuia să se gândească, să se 
concentreze, să se pregătească. Avea să fie luată ostatică? Cum este 
să mori? Povestea ei n-avea sfârşit. 

Gândurile ei zburară, ca-ntotdeauna, la înălţimea Sa. îşi aminti de 
zilele şi lunile de tristeţe, cele treizeci de zile de doliu, lunile de 
restricţii rituale, de incantaţiile din faţa plăcii lui comemorative în cea 
de-a şaptea, a paisprezecea, a douăzeci şi una, a treizeci şi cincea, a 
patruzeci şi noua şi a o suta zi de la înmormântarea lui. Zi şi noapte 
se rugase ca el să renască teafăr şi nevătămat în Paradis. Şi iat-o, în 
cel de-al şaptesprezecelea an al vieţii sale, văduvă şi călugăriţă, 
prizonieră în această cutiuţă, zorind înainte spre o soartă de 
neînchipuit. 

Era complet singură, fără cineva alături care s-o ajute sau s-o 
povăţuiască ce să facă. Dacă erau hotărâri însemnate de luat, trebuia 
să le ia de una singură. 


IV 

Sachi habar n-avea de cât timp călătoreau, când se iscă 
hărmălaie. Auzi învălmăşeală de paşi, apoi strigăte şi ţipete. Trase de 
stinghiile oblonului o clipă şi furişă o privire prudentă. 

Se găseau pe o alee îngustă între ziduri înalte. Zări pe fugă o 
siluetă ameninţătoare pândind din umbră, apoi încă una şi încă una. 
Erau înveşmântaţi în straie groase, vătuite. Văzu două săbii, una 


— lll — 


lungă şi alta scurtă, iţindu-se de sub hainele lor. Două săbii, deci 
erau samurai, însă nu erau îmbrăcaţi ca samurai. Chipurile le erau 
înfăşurate în eşarfe, care le ascundeau toate trăsăturile, cu excepţia 
lucirii din ochi. Erau ronini, probabil din sud. Aleea era plină de ei. 

Unul făcu un salt înainte. Se auzi un tânguit gutural care-ţi 
spărgea timpanul, se zări o fulgerare albăstruie, ceea ce aducea 
foarte mult cu un tăiş care trecea prin carne. 

Sachi gemu şi se smuci înainte, când palanchinul se opri brusc 
din mers. Auzi scrâşnetul săbiilor scoase din teacă şi clinchetul 
metalului lovind un alt metal. Zgomotul de săbii, zăngănitul şi 
clinchetul oţelului pe oţel, icnetele şi strigătele se apropiau tot mai 
tare, până când o asurziră, auzindu-se chiar lângă peretele 
palanchinului. Cu mâna încleştată pe pumnal, Sachi şedea 
neajutorată în fragilul ei vehicul, încercând să nu se mai gândească, 
ci doar să fie gata de acţiune. Sângele îi zvâcnea atât de tare în 
urechi, încât abia putea să mai audă ceva din ce se petrecea afară. 
Palanchinul se clătină, se smuci nebuneşte, se lăsă într-o rână, după 
care se prăbuşi la pământ. Se trezi ghemuită şi plină de vânătăi, 
trântită pe podea. în depărtare se auziră paşi. 

Voci aspre ţipau într-un dialect cântat. Sachi nu le putu desluşi 
cuvintele, recunoscu însă accentul. Era o versiune masculină a 
cadenţatei pronunţii din sud, pe care o mai auzise când doamnele 
Celei Retrase vorbeau între ele. Aşadar, avusese dreptate: erau rebeli 
din sud. 

Gâfâind, Sachi se ridică de pe jos. Se aşeză foarte dreaptă, îşi 
aranjă poalele, gulerul şi îşi trase gluga pe cap, apoi apucă strâns 
pumnalul de plăsele. Asta era. Venise clipa. Trebuia să îndure 
umilinţa capturării. Dar avea să lupte înainte să fie prinsă. Nimeni 
nu putea s-o împiedice să opună rezistenţă. 

Şedea împietrită, încercând să nu facă nicio mişcare şi nici să nu 
respire. în tăcerea care se lăsase, o mână zgâlţâi portiera 
palanchinului. 

Apoi auzi ceva la care nu se aşteptase: tropot de copite apropiindu¬ 
se din spate. Puteau fi alţi rebeli sudici. O surprinse o explozie 
zgomotoasă. Cunoştea sunetul. îl auzise reverberând dincolo de 
zidurile castelului, dar niciodată atât de aproape de ea, era focul 
muschetelor. Se auzi o altă salvă, apoi o alta. Mai auzi mormăituri şi 
ţipete, scrâşnetul oţelului muşcând din oase şi bufnete de trupuri 
prăbuşindu-se la pământ. Se lăsă o tăcere nepământeană. în bătaia 
îngheţată a vântului ciripea o pasăre singuratică. 


— 112 — 



Respiră adânc. Inima îi bătea atât de tare, încât nu-i venea să 
creadă că bărbaţii de afară n-o auzeau şi ei. Se reculese mândră, cu 
mâna pe pumnal. Avea să le arate ea că o fată de numai 
şaptesprezece ani - să fi ştiut ei că nu era decât o ţărăncuţă! - putea 
fi la fel de vitează ca orice samurai, dacă nu chiar mai curajoasă. 

Se auzi glasul unui bărbat. Era foarte aproape, chiar lângă pereţii 
din lemn ai palanchinului. Avea un grai cizelat, doar cu un uşor 
rârâit rural. Vorbea atât de clar şi de politicos, încât putu pricepe cea 
mai mare parte din ce zicea. îşi spuse numele: Toranosuke din 
familia Matsunobe, iar domeniul său, Kano. Părea s-o roage să se 
arate la faţă. 

Kano! Sachi îngheţă. Kano era aproape de Kyoto şi de satul ei. Dar 
n-avea nicio idee de partea cui era, dacă aceşti bărbaţi ţineau cu 
nordul sau cu sudul. Oricum stăteau lucrurile, trebuia să-i convingă 
că ea e prinţesa. Ce ar fi făcut prinţesa? Ar fi vorbit? Ar fi deschis 
portiera palanchinului? Sigur că nu. Nu s-ar fi arătat la faţă niciunui 
bărbat. 

Tăcerea nu se mai sfârşea. Apoi auzi un glas, o voce feminină, 
subţire şi ascuţită, ca de şoricel. 

— Daţi-vă la o parte, domnule! 

Sachi fu cât pe ce să scoată un strigăt de tulburare şi de 
neîncredere. Taki! Ce făcea acolo? însă uşurării îi luă iute locul 
groaza. Chiar dacă însemna să-şi calce cuvântul faţă de prinţesă, 
avea să sară din palanchin şi să lupte cot la cot cu ea. Avea să facă 
orice, indiferent ce preţ ar fi plătit, ca să se asigure că Taki nu păţea 
nimic. 

— Sunt doamna Takiko din suita imperială, slujitoare a 
shogunului, o însoţesc pe doamna care călătoreşte în acest 
palanchin, chiţăi glasul cu o dicţie foarte clară. Dacă doriţi să vă 
adresaţi ei, o puteţi face prin intermediul meu. 

în clipa următoare, ochii mari ai lui Taki se iviră de cealaltă parte 
a oblonului: 

— Eşti teafără? întrebă ea în şoaptă. 

— Taki, mă bucur aşa de mult să te văd. Cum ai ajuns aici? 

— îţi spun mai târziu. Am fost atacaţi de rebelii din sud. Ceilalţi au 
apărut şi i-au bătut. Cei din sud trebuie să fi plecat după întăriri. 

— Dar cine sunt ei? Cine sunt bărbaţii ăştia? 

— Nu ştiu. Mă duc să stau de vorbă cu ei. 

Sachi auzi glasul limpede al lui Taki discutând cu vocea 
bărbătească. Apoi, prietena ei se întoarse la fereastră: 


— 113 — 



— Sunt din Kano. Zic că ţin cu noi. Mai spun că trebuie să 
mergem cu ei, pentru siguranţa noastră. 

— Atunci ne răpesc. 

— Spun că n-o pot lăsa pe prinţesă să cadă în mâinile celor din 
sud, iar dacă ne lasă aici, asta se va întâmpla. Oricum, nu-ţi poţi 
abandona misiunea, întorcându-te la palat. 

— Dar ce ne dovedeşte nouă că ei sunt ceea ce spun? 

— Trebuie să ne bizuim pe ei. N-avem de ales. Gărzile ne-au fost 
ucise, iar purtătorii şi servitorii noştri au luat-o la sănătoasa. 

— Laşii! pufni Sachi, cu dezgust. 

— A fost nu ştiu ce complot şi am fost trădate. Rebelii din sud 
mişună pretutindeni. Trebuie să ne prefacem în continuare. Dacă 
aceştia cred că prinţesa fuge în munţi, ne vor urmări pe noi, în loc să 
se îndrepte spre palat. Este de datoria noastră. Oamenii ăştia au o 
garnitură de bagaje, au cărăuşi. 

— Dar cine sunt bărbaţii ăştia? insistă Sachi. 

— Ronini. 

Ronini. Sachi nu mai stătuse niciodată faţă-n faţă cu astfel de 
oameni. Bărbaţii de teapa lor erau nesăbuiţi, primejdioşi, nu dădeau 
nimănui socoteală. Probabil că treceau de o parte sau de alta după 
cum bătea vântul. Dar Sachi şi Taki se aflau în mâinile lor. N-aveau 
de ales decât să-i creadă pe cuvânt. 

— Vor să te vadă, grăi Taki. Vor să se asigure că nu-i un bărbat 
înăuntru. Voi deschide portiera. Nu spune nimic. Doar înclină-te. 
Apoi am s-o închid la loc. 

Sachi îşi trase în grabă gluga peste faţă, pe când portiera glisa. 
Lumina zilei se revărsă înăuntru, orbitoare. Adunându-şi puterile cu 
demnitatea de care mai era în stare, ea făcu un semn de salut 
curtenitor din cap, aşa cum observase că făcea prinţesa. Afară se 
zăreau trei siluete. Doi erau pe cai, celălalt pe jos, ţinând frâiele. 
Creştetele capetelor lor erau zbârlite şi nerase. Nici măcar nu aveau 
moţuri. Unuia părul îi atârna în smocuri dese, iar ceilalţi doi aveau 
cozi de cal ciufulite. Nu mai văzuse în viaţa ei bărbaţi care să arate ca 
nişte sălbatici. 

în urma lor ea mai văzu palanchine prăvălite într-o rână. Trupuri 
zăceau răspândite pe ici pe colo, încă şiroind de sânge. Unele se mai 
zbăteau, scuturate de convulsii. Pământul era atât de umed, încât 
părea că plouase, însă băltoacele aveau o nuanţă urâtă de roşu 
întunecat, deja închegat la margini. Pe jos se găseau împrăştiate 
obiecte ciudate, bolovănoase. Sachi îşi înăbuşi un geamăt, când îşi 


— 114 — 



dădu seama că aveau păr, urechi şi feţe. O duhoare îngrozitoare 
umplea aerul, miros de sânge şi de carne amestecat cu cel al 
excrementelor umane. Cum pătrundea şi în palanchin, ea vărsă şi-şi 
strânse mai tare gluga în jurul feţei. Apoi uşa glisantă se închise. 

Sachi încercă să nu se mai gândească la acea privelişte, însă 
imaginea i se întipărise în cuget. Vedea cu ochii minţii hidoasa scenă, 
îi răsunau în urechi zgomotele auzite, înspăimântătoarele mormăituri 
şi gemete. Se cutremură de groază. Bărbaţii aceia muriseră ca nişte 
samurai, unii încercând s-o captureze, alţii s-o apere. O parte trebuie 
să fi fost străjerii şi cei care o purtaseră şi o însoţiseră pe drum. 
Totuşi, în moarte erau toţi egali. 

Măcar Taki era cu ea. Ştiind-o pe aproape, Sachi nu se mai ducea 
la moarte cu aceeaşi uşurinţă. Data următoare când avea să mai fie 
chemată să-şi dea viaţa, avea să şi-o vândă scump, luptând din greu. 

Poate c-ar fi reuşit să scape. Dar unde să se ducă? Palatul femeilor 
nu mai era, se făcuse cenuşă. Nu mai exista decât un singur adăpost 
sigur, satul. O clipă Sachi se închipui înapoi în casa cu acoperiş de 
ţiglă, lângă râul care curgea mai jos şi munţii care se înălţau 
deasupra. Era ceva de care să se agaţe, singura realitate în mijlocul 
acestei nebunii. Dacă supravieţuia, dacă mai reuşea să iasă vie din 
cutiuţa ei, avea să găsească ea o cale de a se întoarce acolo. 

Undeva, în depărtare, era hărmălaie. Toate simţurile lui Sachi erau 
la pândă. Asculta cu urechile ciulite. Sudicii... însă zarva venea din 
faţă, nu din spate. De altfel, dacă cei din sud i-ar fi atacat, i-ar fi 
împresurat în tăcere. 

Se auzeau dangătul clopotelor şi al gongului, fluiere şi tobe. Se 
uită pe furiş, printre şipcile storului de bambus. Ieşiseră din 
bulevardele largi, străjuite de conacele nobililor daimyo şi îşi croiau 
drum pe aleile mărginite de cocioabe şubrede şi de prăvălii. Un şir de 
oameni încovoindu-se sub boccelele uriaşe, legate de spinările lor se 
grăbea în aceeaşi direcţie. 

Zgomotul crescu. La început, nu putu desluşi cuvintele. Apoi reuşi 
să le discearnă. Lumea cânta: 

— Eeja nai ka? Eeja nai ka? Cui îi mai pasă? Cui îi mai pasă? 

Apoi, urmară nişte versuri fără nicio noimă, ceva despre „fluturii 
care zburau dinspre apus”. Melodia era atât de atrăgătoare, încât se 
urzi fredonând-o. în ciuda tuturor celor întâmplate, nu se putu opri 
să nu zâmbească. Nu mai auzise un asemenea grai ca acela, de când 
plecase din sat. 


— 115 — 



Convoiul se opri. Strada din faţa lor era înţesată de oameni, atât 
de înghesuiţi unii într-alţii, încât era imposibil de trecut printre ei. 
Mulţimea se dădu înapoi pentru o clipă, ca şi cum s-ar fi speriat de 
intrarea palanchinului imperial, apoi se îngrămădi în jurul lui. Prin 
mulţimea îmbrăcată în veşminte roşii ca focul, cu tichii roşii în cap, 
bărbaţi în chimonouri femeieşti şi femei în surtucuri hapi şi jambiere 
bărbăteşti se zbenguiau. Unii dintre ei, atât bărbaţi, cât şi femei, se 
despuiaseră şi ţopăiau pe jumătate goi, iar pielea le lucea de sudoare. 
Se târâră până la palanchinul lui Sachi, uitându-se prin stor. 

— Hei, cucoană! Vino şi dansează cu noi, zbierau ei. Vino şi 
dansează cu noi! Cui îi mai pasă? Cui îi mai pasă? 

Unii aveau boluri cu sake, bucăţi de peşte şi turte de orez, pe care 
le aruncau în stor. Sachi se făcu mică, încreţindu-şi nasul din cauza 
mirosului de sudoare, amestecat cu cel al bucatelor şi al sakeului, 
din pricina ochilor care se zgâiau la ea. Participase la nenumărate 
festivităţi în sat, ca şi la palat. Se prinsese în dansuri de vară, pentru 
întâmpinarea spiritului morţilor. Exista însă o disperare dementă în 
aceste dansuri pe care nu le mai văzuse nicicând. Bucăţele de hârtie, 
ca invocaţiile pentru noroc vândute pe la temple, pluteau în bătaia 
vântului. Oamenii alergau după ele ca să le prindă cu mâna. 

— Grăbiţi-vă, mişcaţi-vă mai repede, se răsti roninul care călărea 
alături. 

— Faceţi loc, strigară gărzile, făcându-şi loc cu coatele. 

Mulţimea continua să dănţuiască, fluturându-şi braţele în aer şi 

legănându-se la unison, cântând cu voci piţigăiate. 

Când convoiul ajunse la postul de graniţă ce marca marginea 
oraşului, porţile erau larg deschise. Străjerii îi lăsară să treacă, fără a 
mai catadicsi să se încline. Toată lumea părea să-şi fi pierdut minţile. 

Treptat, mirosurile şi larma oraşului rămâneau în urma lor. Cerul 
se arcuia deasupra, de un albastru orbitor. Pâlcuri de copaci îşi 
aruncau umbrele prelungi. Ogoare cafenii, parcelate, se întindeau la 
orizont, până la munţii care străluceau în lumina alburie a soarelui 
de iarnă. Sachi începu să se destindă. Aici, printre aceste câmpii, nu 
mai avea unde să se ascundă. Dacă cei din sud îi urmăreau, atunci 
aveau să-i vadă de la o poştă. Respira savurând prospeţimea şi 
răcoarea aerului. 

— Cui îi mai pasă? Cui îi mai pasă? fredona ea pentru sine. 

Era ciudat de reconfortant. 

Palanchinul nu se opri până nu se depărtară bine de oraş. Taki se 
afla deja la portieră, ca s-o ajute pe Sachi să coboare. Concubina 


— 116 — 



shogunului îi privi cu luare aminte feţişoara subţire şi hotărâtă, 
bărbia ascuţită şi ochii mari, aprigi. Găsea ceva nou la ea, de parcă şi 
ea s-ar fi trezit la viaţă, ca şi cum se bucura că se găseşte în lumea 
largă. Taki îi salvase viaţa. Dacă n-ar fi fost ea, Sachi ar fi fost acum 
pe lumea cealaltă. Cu un gest impulsiv, îşi încolăci braţele în jurul ei, 
strângând-o la piept. 

— N-am cuvinte să-ţi spun cât mă bucur să te văd! exclamă ea în 
timp ce lacrimile îi ţâşneau din ochi. Ai riscat totul ca să vii cu mine. 

Taki o îmbrăţişă la rândul ei: 

— Sunt servitoarea ta, râse ea, ridicând din umeri. Doar mi-am 
făcut datoria. 

Se găseau la un mic han de la marginea drumului. Nu era defel 
genul de loc la care ar fi tras o prinţesă. Nu se vedea nici urmă de 
ronin sau de străin prin preajmă, aşadar lăsau impresia că aveau un 
oarecare respect pentru poziţia ei. 

O femeie scundă, cu spatele încovoiat, cu un chip rotund şi 
zâmbitor, le conduse înăuntru, plecându-se până la pământ. Intrară 
într-o cămăruţă sărăcăcioasă. De ani de zile nu mai călcase Sachi 
într-un asemenea loc. Aruncă o privire fugară pereţilor coşcoviţi, 
rogojinilor roase, întinse peste podeaua goală de lemn şi hârtiei 
peticite de la uşi. Mirosul fumului de lemne, al tutunului şi al 
bucatelor gătite îi amintea de casa părintească, de sat. Se aşeză 
împreună cu Taki, în vreme ce femeia le servea boluri aburinde cu 
tăiţei din hrişcă. Cu câteva ore în urmă, Sachi crezuse că nu va mai 
apuca să mai pună vreodată ceva în gură. Acum îi era o foame de 
lup. 

— Cum ai putut suporta, Taki? o iscodi ea. Ai văzut toate 
grozăviile. Ai fost în mijlocul lor. Nu ţi-a fost frică? 

— îţi râzi de mine, îi răspunse. Erau duşmanii noştri. M-am 
bucurat să-i văd morţi. Mi-ar plăcea să le văd capetele ţintuite de 
porţile castelului. 

Sachi înghiţi ultimele linguri de supă. I se părea ciudat s-o audă 
pe Taki vorbind în felul acela. Dar era samurai. Sachi trebuia să 
înveţe să fie ca ea, cu sânge rece şi cu capul pe umeri, chiar şi în 
toiul unei bătălii. Acum, când se aflau pe cont propriu, departe de 
castel, era cu atât mai multă nevoie să-şi păstreze cumpătul. 

— Mă rog, spuse ea într-un târziu, cel puţin suntem tefere. 

— Nu chiar, o contrazise Taki. 

— Ai dreptate, consimţi Sachi. în orice caz, am scăpat de cei din 
sud, pentru moment. Necazul este că nu ştim ce ne aşteaptă mai 


— 117 — 



departe. Iar oamenii ăştia cine sunt? Cum putem fi sigure că sunt de 
partea noastră? Nici măcar nu ţin de un senior căruia să-i dea 
socoteală. Cum putem fi sigure că nu ne iau ostatice? 

— Ai grijă ce spui, îi atrase Taki atenţia. Iscoade sunt peste tot. Nu 
putem face nimic. Trebuie doar să ne supunem. 

— Să ne supunem cui? se miră Sachi. Trebuia să-i momim pe cei 
din sud să se îndepărteze de castel. Asta trebuia să fac eu, de fapt. 
Tu deja ai călcat poruncile lor! Ţi s-a spus să nu vii şi tu. 

îi zâmbi prietenei sale. Taki, mofturoasă, îşi alegea tăiţeii. Probabil 
că nu mai avusese de-a face cu bucate ţărăneşti. Poalele voluminoase 
ale robelor ei de curteană umpleau pe jumătate cămăruţa. Era un 
samurai, o mare doamnă! 

— Dar îmi pare bine c-ai făcut-o, Taki. Sunt aşa de fericită. 

— Doamna Tsuguko şi-a dat seama că aveai nevoie de cineva care 
să-ţi ţină de urât, o lămuri Taki. Nimeni n-ar fi crezut niciodată că 
prinţesa călătoreşte fără o doamnă de companie, indiferent câţi 
slujitori ar fi avut prin preajmă. 

— Este cale lungă până la Kano, murmură Sachi. 

— Este o nebunie să faci tot drumul ăsta, bombăni Taki. Nu-mi 
pot închipui ce le trece oamenilor ăstora prin cap. 

Se uitară una la alta. 

— Dar n-avem de ales, constată Sachi. Nu le pot destăinui că nu 
sunt prinţesa, până când n-am să ştiu că este teafără. Şi nici nu mă 
mai pot întoarce la castel. Mi s-a dat o misiune şi trebuie s-o duc la 
îndeplinire. Poate că sudicii au văzut palanchinul imperial ieşind din 
oraş. S-ar putea să fie chiar acum pe urmele noastre. 

Se auzi un huruit. Uşa grea de lemn se întredeschise, alunecând 
pe şanţurile ei. Femeile tresăriră şi se uitară una la alta. Sachi îşi 
trase iute gluga peste faţă, în timp ce uşa se deschidea. Era bărbatul 
pe care-1 văzuse ţinând dârlogii calului. Intră în cameră târându-se 
pe genunchi. 

Ţinea în mâini două halebarde păstrate în saci de mătase cu 
broderii complicate. Cu ochii aţintiţi pe rogojinile grosolane de pai, li 
le întinse celor două tinere. 

— Poftiţi, croncăni el, iar vocea spartă abia dacă i se auzi. 

Uluită, Sachi căscă ochii la minunata mătase. Uitând că trebuie să 

joace rolul prinţesei, lăsă să-i cadă gluga pe umeri şi întinse mânuţa 
albă, ca să atingă oţelul tare dinăuntrul delicatului sac. 

îi aruncă bărbatului o scurtă privire. De fapt, nu era bărbat în 
toată puterea cuvântului. Mai avea încă zulufii lungi ai unui copil, 


— 118 — 



deşi erau ciufuliţi şi neîngrijiţi, nu pieptănaţi cu grijă şi unşi cu ulei 
parfumat. Sub pletele nepieptănate şi hainele prăfuite de drum, se 
ascundea un ştrengar. Chipul îi era atât de drăgălaş, obrajii atât de 
rotunzi şi de netezi, c-ar fi putut trece uşor drept fată, dacă nu i-ar fi 
mijit o mustăcioară deasupra buzelor. Urechile îi erau stacojii. 

— Ai avut multă grijă de noi, îi mulţumi ea. 

Simţi cum un zâmbet îi luminează faţa. Cu halebarda în mână 
putea face faţă oricărui duşman. 

Flăcăul se înroşi mai tare. Respiră o dată adânc. 

— De pe domeniul Kano, din familia Sato, bolborosi el, cu glas 
tremurător. Numele mi-e Tatsuemon. Sluga dumneavoastră! 

O scândură scârţâi în afara cămăruţei. 

— Stăpânii mei! îngăimă el. Dacă onorurile... Dacă onorabilele 
doamne... Dacă permiteţi... 

Sachi pricepu că acestui bărbat-copil, care tocmai se repezise cu 
sabia trasă într-o bătălie feroce, îi era mai frică de ea decât îi era ei de 
el. Atunci îşi aminti cum arătau, şi ea, şi Taki, cu pielea lor albă, cu 
feţele fine, în magnificele lor chimonouri de brocart, răspândind 
parfum oriunde se îndreptau. Până şi robele ei de călugăriţă trebuie 
să i se fi părut neînchipuit de opulente. Dacă acest băiat avea 
impresia că ea era Alteţa Sa Imperială, prinţesa, o credea mult 
deasupra norilor. Aceşti bărbaţi riscau să fie condamnaţi la moarte 
numai pentru că îndrăzniseră să respire acelaşi aer cu fiinţe atât de 
nobile, cu un statut mult mai înalt decât al lor. 

Taki dădu din cap cu aroganţă, pe când Sachi îşi trăgea din nou 
gluga peste faţă. Uşa se deschise iar şi doi bărbaţi intrară. Unul 
înaintă spre ele cu sfială, iar celălalt rămase la uşă, în genunchi. 

Aceştia erau bărbaţi. Nu copii, ca fragedul Tatsuemon, ci bărbaţi 
adevăraţi. Sachi avu un moment de panică oarbă. De ani de zile nu 
se mai aflase în preajma unor fiinţe atât de ciudate şi primejdioase. 
Aduceau cu ei un miros slab, sărat, ce se îmbina cu cel al fumului de 
tutun. Iar Taki? Se mai adresase ea oare vreunui bărbat, altfel decât 
atunci când se juca în copilărie cu frăţiorii ei? Taki rupse tăcerea: 

— Cum îndrăzniţi să veniţi în faţa noastră fără să ne cereţi 
permisiunea? pretinse ea, folosind graiul în care se adresau 
doamnele de la Curte celor de rând. V-am putea condamna la 
moarte, ca pe nişte criminali de rând, fără privilegiul sinuciderii, 
pentru fapte ce nu se cuvin rangului vostru. 

— Ofensa noastră este fără sfârşit, murmură primul bărbat, 
aţinând cu fruntea rogojinile zdrenţuite. 


— 119 — 



Avea glasul pe care Sachi îl auzise din palanchin, catifelat şi 
cizelat, în ciuda intonaţiei aspre de samurai. 

— Ne pare rău pentru neplăcerile create. Toranosuke din 
Matsunobe, sluga dumneavoastră, adăugă el, cu o plecăciune 
formală. 

— Shinzaemon din Nakayama, domeniul Kano, mârâi al doilea. 

— Unde ne duceţi? se răsti Taki la ei. 

— Ne scuzaţi, vorbi primul. Trebuie să ne hotărâm iute. Siguranţa 
Alteţei Sale are o importanţă capitală. Se zvoneşte că rebelii din sud 
sunt în căutarea prinţesei, hotărâţi s-o captureze. Nu putem lăsa să 
se întâmple aşa ceva. Ne cheamă treburi urgente în Kano, aşa că vă 
ducem acolo. Vom pregăti un adăpost sigur pentru şederea 
dumneavoastră, până când trece primejdia. Ne asumăm 
responsabilitatea pentru siguranţa dumneavoastră. Vă vom apăra cu 
preţul vieţilor noastre. 

— Şi dacă nu dorim să venim cu voi? Kano este aproape de Kyoto, 
nu-i aşa? Am auzit că pe acolo ar fi un cuib de viespi. 

— Noi răspundem pentru dumneavoastră, îi spuse bărbatul. 
Destinele noastre s-au întâlnit. 

Sachi se uită la el pe furiş, sub glugă. Era înfăşurat, ca un 
samurai, în straie groase de iarnă, însă pletele îi curgeau pe spate, 
murdare, strânse la ceafa într-o coadă neagră, lucioasă, legată cu o 
panglică lată, purpurie. Era ciudat să-i vadă creştetul acoperit de 
păr, acolo unde samuraii se râdeau. Mâinile cu palmele lipite de 
rogojinile aspre din pai erau moi, prea fine pentru un soldăţoi. Nu 
părea în stare să înfăptuiască măcelul întrezărit de ea din palanchin. 

Cel de-al doilea se ghemuia în tăcere, în spatele lui. îşi ridică 
deodată privirea şi, o clipă, ochii li se întâlniră. Sachi nu mai văzuse 
în viaţa ei un chip ca al lui, îngust, cu umerii obrajilor ieşiţi, cu ochi 
pătrunzători, oblici, ce se prelungeau spre tâmple, ca ai unei pisici. O 
cicatrice îi tăia obrazul smead în două. Avea un smoc de păr stufos 
ca o coadă de vulpe şi mâini late, puternice, mâini de spadasin. Simţi 
cum frica i se cuibăreşte în suflet, aşa că-şi întoarse iute privirea de 
la el. 

— Suntem în război, se răsti el. Toţi avem de suferit. Timpul trece 
repede. Dacă dumneavoastră, doamnelor, nu vreţi să veniţi cu noi, vă 
vom lăsa aici. 

— Nu te grăbi, Shin, bodogăni primul bărbat. 

Era ciudat, sau mai bine zis tulburător, să te găseşti în compania 
unor bărbaţi după atâta amar de vreme, să-i auzi discutând între ei, 


— 120 — 



în stilul lor brutal. 

— Nu putem face asta. Este datoria noastră s-o apărăm pe 
prinţesă. 

— Dar mai avem şi alte treburi. Toată vorbăria asta este pierdere 
de vreme. Repede. Spune-le! 

Primul bărbat se întoarse iar spre cele două femei: 

— Mă tem că doamnele vor trebui să îndure neplăceri şi mai mari, 
le informă el. Atragem prea mult atenţia. Trebuie să vă lăsaţi în urmă 
palanchinele. Aceşti sărmani le vor ţine în păstrare pentru 
dumneavoastră. Puteţi avea încredere în ei. 

— Poftim? izbucni Taki. Şi noi cum să mai călătorim? Doar nu 
vreţi să spuneţi că?... 

Vocea îi pieri. Bărbatul se înclină. Taki se uită îngrozită. îi aruncă 
o privire fugară lui Sachi, care făcu un semn de încuviinţare. Nu mai 
aveau ce face. Aşa luxos cum era, începuse să deteste palanchinul 
imperial. Bărbatul trase aer în piept, ca şi cum îşi cerea iertare. 

— Şi... scuzaţi-ne îndrăzneala... veşmintele dumneavoastră. Am 
vorbit cu doamna de la han. Vă va împrumuta haine de schimb. 
Straiele dumneavoastră vor fi transportate cu grijă. 

De afară, din drum, se auzea bine cunoscutul refren: „Ee ja nai 
ka? Eeja nai ka? Cui îi mai pasă? Cui îi mai pasă?” 


V 

Părul lui Sachi era deja îndeajuns de scurt pentru a putea fi strâns 
cu uşurinţă în tipul de coc pe care-1 purtau orăşenii. însă al lui Taki 
mătura pământul. Cu multă iscusinţă, minunându-se de frumuseţea 
lui, doamna de la han i-1 pieptănă, i-1 răsuci, i-1 îmbălsămă cu ulei şi 
îl strânse până când coafura ei începu să semene cu cea a unei 
târgoveţe oarecare. Taki împături cu grijă nepreţuitele lor chimonouri 
şi le legă într-o boccea, ce urma să fie cărată pe spinarea cailor de 
povară. O ţărancă devenită concubină, pretinzându-se prinţesă 
deghizată ca târgoveaţă, îşi făcu Sachi socoteala. Ea putea fi orice, tot 
ce-i trebuia era să-şi schimbe hainele. 

Pe câmpul de bătălie presărat cu leşuri, adresându-se unor 
războinici nemiloşi, care ameninţau să le ia prizoniere, Taki se 
arătase neînfricată. Totuşi, acum părea descumpănită, îngrozită 
chiar, de abrupta ei decădere. Era de viţă nobilă, din altă plămadă 
decât soldaţii neciopliţi şi târgoveţii de rând. într-adevăr, era 


— 121 — 


servitoarea unei doamne, însă în cel mai mare palat din ţinut. Nu mai 
purtase în viaţa ei altceva decât cele mai fine mătăsuri. Era obişnuită 
să îmbrace un chimono proaspăt spălat şi o pereche nou-nouţă de 
ciorapi albi tabi în fiecare zi. Mânuia consternată straiele din bumbac 
aspru. 

— Cei din sud n-o să ne găsească niciodată în hainele astea, îi zise 
Sachi. Nici măcar n-o să ne observe. Gândeşte-te la preferatul tău, 
Zeami, adăugă ea, încercând s-o mângâie. Lui Taki îi plăcea să 
intoneze versurile marelui dramaturg: „Dacă este ascunsă, este o 
floare. Dacă nu-i ascunsă, nu-i floare”. Eşti ca o floare, o floare unică. 
Sau ca un bol de ceai coreean. Da, eşti ca un pavilion de ceai, foarte 
simplu şi limpede, fără opulenţă ori splendoare, şi cu atât mai 
frumos. 

— Da, dar pavilionul de ceai este în grădina unui nobil şi este 
foarte ferit şi ales, nu la stradă, unde se freacă toţi nespălaţii de 
ziduri, suspină Taki. Pute aşa de groaznic! Şi roba asta îmi zgârie 
pielea! 

Sachi îi aruncă o privire fugară prietenei sale, zâmbindu-i. Cu 
siguranţă, arătau ca nişte orăşence aparte, făceau o pereche. 
Feţişoara palidă a lui Taki, cu bărbia ei ascuţită, ochii mari şi 
sprâncenele subţiri, nu se potrivea deloc cu pieptănătura unei 
târgoveţe, prinsă în piepteni şi agrafe. Trupul ei subţirel, de obicei 
ascuns între faldurile în formă de clopot ale robelor ei, arăta mai 
degrabă stângaci şi stingher în chimonourile sărăcăcioase ale 
târgoveţilor. 

Sachi se învârti în jur, bucurându-se să simtă fluturându-i la 
picioare greoiul tiv matlasat al chimonoului său de deasupra. 
Negreala de pe dinţi începuse să i se ducă şi se vedea o uşoară umbră 
deasupra ochilor, acolo unde sprâncenele începeau să-i crească la 
loc. Chipul ei, cu ovalul ca sămânţa unui pepene, năsucul arcuit şi 
buzele trandafirii erau mai ademenitoare acum, când nu mai erau 
ascunse de machiaj. Fără straturile de mătăsuri grele nu mai arăta 
ca o floare gigantică, lunecând lent cu paşi uşori. îşi putea sufleca 
poalele chimonoului, putea sări, ţopăi, alerga. Iar gâtul ei gingaş, de 
care era mândră, era mult mai bine pus în evidenţă de gulerele care îi 
cădeau mult pe spate. 

Cu toate acestea, aveau noroc că era iarnă. Ambele trebuiau să-şi 
îmbrobodească bine de tot capul şi chipul, altfel ar fi bătut la ochi că 
nu erau târgoveţe. 

Când mica ceată porni iar la drum, Toranosuke, roninul cel 


— 122 — 



frumuşel, care vorbea atât de bine, călărea în faţă, cu tânărul 
Tatsuemon, cel cu obrajii netezi, ca de fată, ţinându-i calul de 
dârlogi. Cele două femei păşeau la o oarecare distanţă mai în spate, 
încadrate de slugile bărbaţilor, care erau înarmate cu săbii şi 
bastoane, păzindu-le. Apoi veneau hamalii şi rândaşii care duceau de 
dârlogi caii de povară, pe cât de mulţi putuseră să angajeze. Cel de-al 
doilea ronin încheia alaiul, iar săbiile îi zăngăneau în timp ce călărea. 

Drumul şerpuitor străbătea o câmpie printre ogoarele singuratice 
de orez. Păreau să ocolească drumul principal şi să călătorească pe 
poteci înguste, lăturalnice. Treceau pe lângă dâmburi încoronate cu 
brazi pitici, marcând distanţa de la Edo. De câte ori lăsau în urmă 
unul, ştiau că au mai făcut alţi câţiva ri. Ce se mai întâmpla între 
timp pe acasă, la castel? întreaga ţară se prăbuşea în haos, iar ele 
umblau prin pustietate, îndreptându-se spre un oraş despre care nu 
ştiau nimic, fără nicio cale de scăpare. Chiar dacă fugeau, n-aveau 
unde să se ducă. Nu mai era nimeni să le salveze. Singura consolare 
era că gardienii erau de partea lor, sau cel puţin aşa părea. 

Deocamdată drumurile erau netede şi bine pietruite, deşi în 
depărtare se înălţau coline. însă femeile începeau deja să obosească. 
Taki nu mersese atâta în viaţa ei, iar Sachi uitase cum era să umbli 
de dimineaţă până seara. Tânjeau după un popas şi după odihnă, 
însă păstrau tăcerea. 

Vânturi aspre băteau peste câmpiile netede. îi împingeau cu 
încăpăţânare înapoi, iar ei îşi plecau capetele, luptându-se cu 
rafalele. Cârduri de gâşte zburau deasupra lor. La răstimpuri 
ajungeau la mici tarabe sub cerul liber, care ofereau ceai şi gustări. 
Proprietarii lor dădeau năvală, implorându-i să cumpere de la ei. 

Convoiul păstra un ritm alert. Din când în când mai răsărea câte 
un sat, ca o insulă pe o mohorâtă mare de culoare cafenie, spărgând 
monotonia. Fumul se răsucea în jurul acoperişurilor de stuf, ascunse 
în spatele pâlcurilor de copaci şi al crângurilor de bambus uscat. 
Vântul foşnea printre tulpinile veştede de orez. Treceau pe lângă 
grupuri de fermieri care trăgeau care după ei şi bătrâne atât de 
încovoiate, încât nasurile păreau să li se frece de pământ. Chiar dacă 
la Edo era răzmeriţă, la ţară viaţa părea să fie ca de obicei. Printre 
călători se găseau şi grupuri de refugiaţi din Edo, trăgând după ei 
care pline ochi cu bunuri. Din când în când, îndepărtatul refren „Cui 
îi mai pasă?” se mai auzea peste câmpii. 

— Nu-mi vine să cred, mormăi Taki. Chiar aici, în public, unde ne 
vede toată lumea, fără niciun slujitor, îmbrăcate în haine de 


— 123 — 



târgoveţ... Dacă m-ar vedea mama acum, ar plânge. 

— Nimeni nu ne aruncă nici măcar o privire, o domoli Sachi, 
uitându-se. Am dispărut. 

Nu-i displăcea să fie invizibilă. După o vreme, Taki se lumină la 
faţă: 

— Pentru nişte samurai fără senior, oamenii ăştia se poartă chiar 
civilizat, constată ea, scuturându-se de griji. Cel din faţă pare destul 
de cultivat. Şi hangiţa, ţăranca aia. S-a purtat aproape omeneşte! 

— Linişte, îi atrase atenţia Sachi. 

O încerca o fascinaţie ciudată faţă de aceste făpturi străine cu 
duhoarea lor ciudată, uşor respingătoare. Or fi fost ei bărbaţi, dar 
erau de un rang mult inferior, până într-atât, încât nici nu prea mai 
conta că ea era femeie, iar ei, bărbaţi. Lui Taki, o curteană şi samurai 
de rang înalt, trebuiau să li se pară fiinţe lipsite de orice valoare. La 
viaţa ei, Taki întâlnise foarte puţini bărbaţi în afara familiei sale, doar 
câte un neguţător de mătăsuri. Iar aceştia nu erau oameni de rând, 
ci ronini, cu totul în afara limitelor societăţii civilizate. Probabil că 
pentru Taki ei nici nu existau. Amândouă, ea şi Sachi, mergeau 
înainte într-un fel de vis, un coşmar din care sperau să se trezească 
cât de curând şi să se regăsească înapoi în palatul femeilor. 

Dar stăpâna ei nu vedea lucrurile în acelaşi fel. Ea nu era 
samurai. îmbrăcată în aceste straie făcute în casă, simţea că viaţa ei 
de altădată o ajunge din urmă, mai vie ca niciodată. Felul în care 
bumbacul aspru îi zgâria pielea nu i se părea deloc străin. O purta 
înapoi în timp, în acele zile de odinioară, când cutreiera prin păduri 
cu Genzaburo. Avea să lase în urmă tot ceea ce ştia, la fel ca atunci 
când fusese luată din sat. Probabil că aşa era viaţa. La fel ca gingaşii 
boboci trandafirii de cireş care înfloreau, iar apoi cădeau în cursul 
aceleiaşi zile de primăvară. Se putea sfârşi în orice clipă. Iată ce le 
dădea farmecul tulburător. 

Devenea tot mai greu să se prefacă a fi prinţesa. Când era 
hurducată în palanchin, nu era silită să-şi joace rolul. Dar pe drum, 
putând fi văzută clar de orişicine, i se părea ceva imposibil. Cu toate 
acestea, trebuia să încerce. 

Măcar mergeau cu toţii împreună. Drumeţia părea să ridice 
barierele, fie şi temporar. 

— Viaţa omului este o călătorie, murmură ea, amintindu-şi de 
cuvintele lui Basho. 

Bătrânul poet îşi trăise viaţa hoinărind dintr-un loc într-altul, 
schimbând versuri cu cele ale poeţilor locurilor pe unde mergea. Se 


— 124 — 



gândi la shogun şi la scrisorile pe care i le trimisese el, în care-i 
descria meleagurile pe care le văzuse în drumul său spre Osaka. 
întreaga viaţă ea şi-o petrecuse în sat, ori zăvorâtă în palat. E drept 
că palatul era o lume în miniatură, însă începea să-i placă faptul că 
ieşise din el. Nu era ca Taki. Ea era de acolo, ţinea de aceste câmpii, 
nu de o casă pentru păpuşi, mişunând de femei ce şuşoteau. 

După o vreme, tânărul Tatsuemon, cel cu obraji trandafirii, 
rămase mai în urmă: 

— Stăpânul vă roagă să-i luaţi calul, Alteţă, i se adresă în şoaptă, 
plecându-şi capul şi privind-o pe Sachi cu ochi mari şi sfioşi. 

— Asta-i de neconceput. Doamnele nu călăresc. 

— Mi-a zis că veţi spune aşa, dar tot vă mai roagă. Nimănui nu 
pare să-i mai pese. Sunteţi sigură că nu vreţi să mergeţi călare? 

îi răspunse cu un zâmbet. Băiatul era chiar frumuşel. Părea să fi 
ieşit din paginile acelor romane ale lui Saikaku, despre paji chipeşi 
care trezeau dragostea celorlalţi paji sau a stăpânilor lor samurai. 

— îl slujeşti pe seniorul Toranosuke? îl întrebă ea. 

— Da, Alteţa Voastră, confirmă el, roşind până la rădăcinile 
zulufului de pe frunte. 

— De cât timp te afli în slujba lui? 

— Toţi trei batem drumurile de când au început necazurile, o 
lămuri el, iar vocea i se stinse încet. 

îşi pironi ochii în pământ şi nu şi-i mai ridică, rămânând cu teamă 
în urma ei, având grijă să nu păşească în rând cu ele. Sachi nu-şi 
închipuise că, fiind femeie, ar fi păşit şi altfel decât la cel puţin trei 
paşi în urma unui bărbat. 

— Transmite-i stăpânului tău c-am dori să stăm de vorbă cu el, îi 
porunci ea. 

Taki se încruntă la stăpâna ei, care nu-i dădu însă nicio atenţie. 
Toranosuke se alătură femeilor, rămânând cu prudenţă un pas sau 
doi înapoia lor. 

— Seniore Toranosuke, începu Sachi după un timp. Cântecul 
acela... nu cântau ei ceva despre fluturii de la apus? 

Pe când pronunţa cuvintele pricepu deodată unde băteau acele 
stihuri: „Fluture” - „cho cho”. Desigur. Se refereau în cântec la 
domeniul Choshu, din sud. 

— Cho înseamnă Choshu, Alteţa Voastră, îi explică el îndatoritor. 

— Este adevărat? 

— Să n-aveţi nicio teamă. îi vom zdrobi, negreşit. Dar sunt buni 
luptători şi au arme străine. Ne-am înfruntat cu ei de multe ori pe 


— 125 — 



străzile din Kyoto. Iar acum s-au aliat cu clanul Satsuma... 

— La Kyoto? Aţi fost acolo? 

Vorbise Taki, cu vocea ei fragilă. Fireşte, doar ea era din Kyoto. 
Familia ei locuia acolo. Era acasă la ea în capitala imperială, la fel ca 
prinţesa. Era oraşul împăratului. 

— Da, doamnă. 

— Ni s-a spus că a fost un incendiu, bolborosi Taki pe nerăsuflate. 
Am auzit că oraşul a ars până-n temelii şi că cei din clanul Choshu 
au atacat Palatul Imperial. 

Se auzi un mormăit. Era cel de-al doilea tânăr, cel din spate. 
Uitându-se în jur, Sachi îi surprinse ochii. îşi întoarse privirea, 
aproape în silă. Deci o urmărea. Bineînţeles, o păzea. Dar... Să-i 
joace o festă imaginaţia, sau chiar observase ceva ciudat în căutătura 
lui? Poate că nu-i plăcea să ia cu ei la drum nişte femei slabe, care le 
încetineau paşii. Poate felul în care purta acele haine neobişnuite 
pentru ea, sau felul în care mergea, cu paşi mărunţi, ca o doamnă de 
la Curte, în loc să-şi bălăbăne picioarele crăcănate ca o ţărancă, îi 
atrăgea atenţia. Fireşte, o adevărată prinţesă ar prefera să moară pe 
loc decât să se târască-n aceeaşi ţărână cu o mână de samurai, care 
mai erau şi ronini pe deasupra. 

Pe măsură ce Sachi înainta, îi simţea ochii sfredelindu-i spinarea. 


VI 

în seara aceea au tras la un han. Sachi şi Taki erau vlăguite, 
picioarele li se umflaseră şi le dureau. După ce s-au îmbăiat şi au 
mâncat, s-au prăvălit pe saltelele joase. Auziră glasuri în camera de 
alături. Bărbaţii începuseră un schimb de poeme. Primul recita 
câteva versuri, după aceea venea rândul celuilalt. Apoi se auziră 
sunetele unui flaut, de o tristeţe nesfârşită, ce se alăturară vocilor 
bărbăteşti, care cântau încetişor. Era un refren fredonat adesea de 
drumeţi, în care se simţea din plin dorul de casă. 

Cu cât se depărtau mai mult de Edo, cu atât deveneau mai 
părăginite şi mai neîngrijite ogoarele. Dealurile răsăreau ca gheburile 
unui dragon îngropat în pământ, ţâşnind din ţărână, încâlcindu-se în 
pâlcurile de copaci. Micul grup era acum mai puţin apăsat de griji, 
deşi cei din sud puteau să fie pe urmele lor. 

într-un sat, reuşiră să închirieze o lectică împreună cu purtătorii 
ei, pentru a le duce pe Sachi şi pe Taki mai departe. Se urcau în ea 


— 126 — 


cu rândul, înfăşurate în cât de multe veşminte puteau. Nici nu le mai 
păsa cum arătau. Era strâmtă, mult mai strâmtă decât un palanchin, 
şi era groaznic de frig înăuntru, însă era mult mai bine decât să 
meargă pe jos. Picioarele lor delicate erau pline de bătături şi de 
crăpături. Până şi Taki uitase de grija pentru bunele maniere şi mai 
călărea uneori pe unul dintre cai. De-acum, negreala de pe dinţii lui 
Sachi se dusese cu totul. Ca şi Taki, avea iar dinţii albi ca laptele, de 
copilaş. Iar sprâncenele îi creşteau negre. De multă vreme nu mai 
purta gluga pe cap. 

Dar, pe măsură ce înaintau pe drum, Taki devenea tot mai tăcută. 
Sachi ghici că era disperată să afle ce se mai petrecuse în capitală, 
acolo unde trăia familia ei şi unde crescuse de copilă. Se ferea însă să 
discute cu bărbaţi de soiul acela. într-un târziu, curiozitatea învinse. 

— Bunul meu domn, începu ea. 

Era greu să-ţi păstrezi demnitatea în hurducăturile unei lectici, 
îmbrăcată ca un om de rând, însă lui Taki îi reuşi. 

Toranosuke se aşteptase ca ea să i se adreseze. Taki sporovăi cu 
jumătate de gură despre vreme şi despre renumitele temple pe lângă 
care treceau în drumul lor. După aceea, intră în subiect: 

— Ce se spune în Kyoto despre Maiestatea Sa Fiul Cerului?... 

La începutul acelui an, la numai cinci luni de la moartea 
shogunului, zvonuri ciudate şi înspăimântătoare ajunseseră la 
urechile femeilor despre împărat, fratele prinţesei Kazu. Se spunea că 
un paj făcuse vărsat de vânt. în tot imensul Palat Imperial, numai 
împăratul luase boala, nimeni altcineva. Era un bărbat în vârstă de 
treizeci şi cinci de ani, robust, plesnind de sănătate. Cei mai buni 
medici l-au tratat şi părea să se însănătoşească repede. Apoi boala i 
se agravase brusc. Veştile care au sosit a doua zi spuneau că plecase 
dintre cei vii. Fiul său, nepotul prinţesei, prinţul Mutsuhito, fusese 
proclamat Fiul Cerului. în public, prinţesa îşi păstrase o aparenţă de 
calm stoic. Dar Sachi nu-i putea uita sughiţurile convulsive din 
spatele paravanelor. Se aşternu o tăcere îndelungată. 

— Doamna mea, zise Toranosuke, toată lumea ştie că Maiestatea 
Sa Fiul Cerului a fost ucis... 

Femeile se cutremurară. Era aşa cum se gândiseră şi ele. 

— ...de către curtenii aliaţi cu familiile din sud. Maiestatea Sa era 
un om cu opinii şi principii de fier. Acum pot face tot ce le place. 
Tânărul Fiu al Cerului n-are decât cincisprezece ani, este uşor de 
ţinut sub control. 

— Mi-1 amintesc pe Maiestatea Sa, îi şopti Taki lui Sachi, 


— 127 — 



ştergându-se la ochi. Am fost prezentată la Curte înainte de a pleca 
din Kyoto. 

— Suntem slujitori loiali ai lui Tokugawa. Ne luptăm de ani de zile. 
Am apărat Palatul Imperial de atacurile celor din sud, care au 
încercat să-l captureze pe Fiul Cerului. Ne-am lăsat vetrele de când 
eram copii şi ne-am dus la luptă. Ne-am vărsat sângele. Majoritatea 
camarazilor noştri de arme au pierit. Şi pentru ce? Acum shogunul a 
abdicat. De ce? Spune-ţi-ne şi nouă. De ce? 

Sachi şi Taki se întoarseră pe călcâie, uluite. Vorbise cel de-al 
doilea bărbat, Shinzaemon. 

Nimeni nu mai scoase un cuvânt. Toţi simţeau că s-au spus prea 
multe. Când bărbaţii deschiseră din nou gura, nu făcură decât să le 
destăinuie femeilor numele templelor pe lângă care treceau şi al 
munţilor care mărgineau orizontul. Uneori cântau sau recitau poeme. 
Nimeni însă nu mai pomeni nimic de împărat, de shogun ori de 
război. 

Pe măsură ce drumul intra mai adânc în munte, peisajul devenea 
tot mai accidentat. Urcau deal după deal. De fiecare dată când 
ajungeau, gâfâind, în vârful unuia, zăreau altul, şi mai înalt, 
întinzându-se în faţa lor, acoperit cu păduri de nepătruns. Sachi era 
sleită, dar şi înviorată, în acelaşi timp, pe măsură ce înainta, 
respirând aerul curat de ţară. Vântul şuiera printre ierburile înalte. 
Iuţeau pasul tot mai tare, suflându-şi în pumni, încrucişându-şi 
braţele la piept şi încălzindu-şi mâinile la subsuori. 

Drumul urca tot mai abrupt, însă nu se încumetau să meargă mai 
încet ori să se oprească pentru odihnă. Trebuiau să ajungă în Kano. 
Dar ce-aveau să găsească la sosirea lor acolo? Sachi nici măcar nu 
îndrăznea să se gândească. 

Zece zile de mers anevoios trecură, până când ieşiră dintr-o 
pădure pe creasta unei coline. înaintea lor, în depărtare, răspândite 
pe un câmp, se zăreau acoperişurile cenuşii şi şerpuitoarele ziduri 
din Kano. Pe măsură ce se târau sleiţi spre el, văzură castelul 
ridicându-se deasupra oraşului, cu crenelurile şi acoperişurile lui de 
ţiglă, cu delfini de aur în vârfurile ascuţite, strălucind în soare, ca un 
Castel Edo în miniatură, magnific şi de temut. Bărbaţii grăbiră pasul, 
începură să vorbească însufleţiţi, povestindu-le femeilor despre 
renumitul râu al oraşului, Nagara, despre păstrăvii gustoşi care se 
pescuiau acolo. 

Dar, pe când treceau pragul marilor porţi şi pătrunseră pe străzile 
înguste, descoperiră conacele samurailor în paragină, cu uşile 


— 128 — 



zăvorâte şi sigilate, atât de întunecoase şi de mohorâte, încât păreau 
bântuite de stafii. Era ca un oraş al fantomelor. Bărbaţii tăcură. Ceva 
neobişnuit şi rău se întâmplase cât fuseseră departe. 

într-un târziu ajunseră la un conac mare dărăpănat. O femeie 
trebăluia pe afară, ştergându-şi mâinile de şorţ. Avea o faţă lată, cu o 
uitătură caldă, deschisă, cu pomeţii obrajilor cărnoşi şi un surâs 
mărinimos. Se tot pleca în semn de bun venit, radioasă, ca o mamă 
la întoarcerea fiilor risipitori. 

— Trebuie să fiţi aşa de osteniţi. Vă rog. Culcuşul meu este foarte 
umil, dar, vă rog, poftiţi înăuntru şi odihniţi-vă. 

Sachi şi Taki tocmai îşi scoteau sandalele de pai şi şosetele tabi şi 
îşi ştergeau picioarele de prag, când un curier îi ajunse din urmă 
gâfâind. Cutia neagră şi lucioasă i se legăna pe umăr. Toranosuke 
luă cutia şi o deschise, citi mesajul, apoi i-1 dădu lui Shinzaemon. 

— Este de la camarazii noştri din Edo, îl lămuri Toranosuke. 

Femeile tăcură. Erau curioase, însă nu îndrăzneau să întrebe. 

— Zic că a fost un incendiu la palatul femeilor, le povesti el, care a 
fost distrus în întregime. Principala reşedinţă a clanului Satsuma a 
ars până-n temelii în ziua următoare, drept represalii. Cei din sud 
care au dat foc la palat au fost prinşi. Şi-au mărturisit intenţia de a o 
captura pe prinţesa Kazu, dar au eşuat. Atât Alteţa Sa, cât şi Cea 
retrasă au scăpat vii şi nevătămate. 

— Slavă cerului! şopti Sachi. 

Bărbaţii se uitară la ea. Se lăsă o tăcere lungă. 

— Ai fost foarte curajoasă să iei locul prinţesei, aprecie 
Shinzaemon. 

Nu-1 mai auzise niciodată vorbind cu atâta gingăşie. 

— Ţi-ai primejduit viaţa. Acum nu mai este nevoie să-ţi ascunzi 
faţa. Spune-ne, care ţi-este numele? 

Sachi nu scoase o vorbă. Care-i era numele? Era Retrasa Doamnă 
Shoko-in, ori doamna Yuriko, ori... 

— Sachi, răspunse ea sfioasă. 

Apoi repetă cu fermitate: 

— Numele meu este Sachi. 

Din nou simţi privirea lui Shinzaemon aţintită asupra ei. înainte, 
nu observase la el decât părul ciufulit şi ochii sălbatici. Acum îi vedea 
fruntea înaltă, gura cu buze pline. Surâdea. 


— 129 — 



— 130 — 



Partea a IlI-a - LA DRUM 



— 131 — 




5 - Oraşul fantomelor 



I 

Prin urmare, prinţesa era în siguranţă. Sachi abia avu timp să 
înţeleagă vestea, când ieşiră o mulţime de oameni din casă în 
întâmpinarea rătăcitorilor. Ea şi cu Taki fură uitate în acea 
hărmălaie. 

— Eşti chiar tu, Shin, sub tot părul ăla? se miră femeia cu faţa 
lată. 

îi dădu un ghiont în coaste, râzând şi plângând în acelaşi timp. 
Shinzaemon zâmbi cu gura până la urechi şi se înroşi tot, ca un 
băieţel, dar arboră repede la loc încruntătura de samurai. 

Ameţită de oboseală, Sachi avea senzaţia stânjenitoare că ceva nu 
e în ordine. în ciuda primirii călduroase, toată lumea părea 
încordată. La răstimpuri cineva arunca priviri temătoare prin jur. Se 
înşela ea, ori o căutătură de spaimă fulgerase pe chipul femeii? 
Dispăru aproape instantaneu. Toţi vorbeau şi sporovăiau la fel ca 
înainte. 

— Hai, toată lumea! îi îndemnă femeia. înăuntru, repede! 

Lui Sachi i se păru că distinge o notă de îngrijorare, de panică 
aproape, în glasul ei. Nu era decât oboseala, se linişti ea în gând. 
Avea halucinaţii. 

O slujnică le zori pe Sachi şi pe Taki să intre în casă. Luminându- 
le calea cu o lumânare de ceară, le conduse printr-un labirint de 
camere întunecoase, până într-o sală cu tavan înalt din spatele casei. 
Se înclină şi închise uşa glisantă. Paşii ei se pierdură în tăcere. 

Cele două tinere se ghemuiră împreună, lângă tăciunii stinşi din 
vatră, fiinţe mărunte şi pierdute în uriaşa încăpere. Rogojinile tatami 
erau decolorate şi zdrenţuite, uşile de hârtie, peticite rău. Un singur 
lampion mai arunca o rază stingheră. Erau singure, fără nici un 
servitor sau vreo cameristă care să aibă grijă de ele. Sachi se gândea 
la expresia pe care o surprinsese pe chipul femeii. 

— Taki, o întrebă ea, n-ai observat nimic ciudat? 


— 132 — 


— Păreau cam nervoşi, îi răspunse cealaltă. La urma urmei, 
oamenii ăia sunt ronini. Este o crimă să-ţi părăseşti propriul clan. 
Este trădare. Vor da de bucluc, dacă atrag atenţia asupra lor. 

Sachi dădu din cap. Trebuie să fi avut motive temeinice ca să se 
întoarcă, îşi spuse. 

— Iată-ne iarăşi pe cont propriu, murmură ea. Mă obişnuisem cu 
ei. începusem să mă simt cu ei ca-ntr-o familie, parcă mi-ar fi fost 
fraţi. Mă simt singură fără ei. Nu-i ciudat? 

încă mai simţea ochii arzători ai lui Shinzaemon pironiţi asupra 
sa. Să fi avut ea altă halucinaţie, ori se întorsese el s-o mai privească 
pentru ultima oară, în vreme ce era târât înăuntru de familia lui? 

— Ce-o fi fost în mintea lui, de se holba aşa la tine? pufni Taki pe 
nas, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. îşi imagina c-ai fi de vânzare, ca 
o curtezană sau gheişă? Ronin sau nu, nu te poţi purta aşa faţă de o 
doamnă de la Curte. Câtă neobrăzare! N-are cei şapte ani de acasă? 
Ce bine c-am scăpat de el! Ştiu că ne este loial, dar ăsta-i singurul 
lucru care-1 salvează. 

Pe Sachi indignarea lui Taki o făcu să surâdă. Avea dreptate. Cu 
claia lui de păr, Shinzaemon arăta ca o sălbăticiune, ca un urs ori un 
lup. Complet diferit de singurul bărbat pe care-1 cunoscuse vreodată 
şi de care se simţea legată, blândul, nobilul Kiku-sama. 

Acela fusese un adevărat bărbat: atât de cultivat, de gingaş, de 
sensibil! Dac-ar fi avut zile! Şi-ar fi petrecut vremea în prezenţa lui, 
ca o concubină, prea onorata soţie numărul doi. Ce-i zisese el? „Fii ca 
o tulpină de bambus. îndoaie-te în bătaia vântului, dar nu te frânge.” 
Trebuia să fie tare. însă gândul la el şi la acea lume frumoasă, 
fragilă, acum pierdută, îi umplu ochii de lacrimi. 

— Suntem surghiunite, suspină ea. Pribege! 

Se gândi la prinţul Genji, Strălucitorul, din poveste, cântând cu 
tristeţe la flautul său, în vreme ce valurile loveau ţărmul din 
îndepărtatul Suma, la sute de ri distanţă de Curte. 

— „Mânecile lui ca valurile cenuşii ale mării”, murmură ea. 

Aproape uitase cum era să fie o concubină răsfăţată, care nu are 

nimic de făcut toată ziua decât să citească versuri, să cânte şi să 
danseze, înconjurată de un alai de cameriste şi de slugi, gata să o 
servească. Parcă n-ar fi dus nicicând o asemenea viaţă. 

Şi iat-o acum în Kano, într-un loc îngrozitor, pustiu, bătut de vânt. 
Până şi camera în care stăteau avea un iz de mucegai. Umezeala şi 
frigul îşi înfigeau colţii în oasele lui Sachi. Indiferent câte robe îşi 
punea pe ea sau cât de mult se apropia de foc, nu reuşea să se 


— 133 — 



încălzească. Dinţii îi clănţăneau. Picioarele, în şosete tabi, subţiri, din 
bumbac, îi erau îngheţate. 

— Măcar Alteţa Sa este în siguranţă, o consolă Taki, ţinându-şi 
mâinile subţiri deasupra spuzei, iar tu ţi-ai îndeplinit misiunea. Nu 
mai trebuie să te prefaci că eşti prinţesa. Acum cred c-ar fi bine să ne 
întoarcem la Edo şi să dăm raportul. Suntem aşteptate. 

Era adevărat. Sachi era liberă. Nu mai era obligată să rămână în 
acest oraş lugubru nicio clipă. în Edo însă, mişunau rebelii din sud, 
aşa cum le spusese doamna Tsuguko. Iar drumurile erau 
primejdioase, nu se puteau întoarce singure. De altfel, era frântă de 
oboseală. Simţea că nici Taki nu prea dorea să bată iar drumul 
înapoi. Acum, că se afla dincolo de palat, vedea totul într-o lumină 
diferită. 

— Alteţa Sa nici măcar nu ştie că sunt în viaţă, şopti Sachi. M-a 
trimis departe. Nu am altă stăpână, în afară de ea. Iar legăturile mele 
cu Alteţa Sa sunt rupte acum. Mi-am luat soarta în propriile mâini. 

Se opri să respire, tulburată de cuvintele-i de revoltă. La palat 
învăţase că trebuia întotdeauna să spună numai ce se cuvine. Ştia ce 
urma să zică, ba chiar şi să simtă în fiecare ceas al zilei. Dar acum 
era altceva. Taki o privi cu ochii ei mari. 

— Nu spune asta! o avertiză ea. 

Sachi vedea cum răzbate educaţia de samurai în vocea ei ascuţită: 

— Nu-ţi uita datoria. Nu ne aşteaptă nimic în locul ăsta groaznic. 
Aici este capătul lumii. Nu ne putem îndatora faţă de oameni ca 
ăştia. Trebuie să ne întoarcem la Edo, la ai noştri. 

— Dar, când prinţesa m-a lepădat, a rupt orice legătură cu mine, 
protestă Sachi. Ba nici tu nu te-ai mai supus poruncilor, atunci când 
m-ai urmat. Bărbaţii ăştia au promis să ne protejeze, iar acum s-au 
făcut nevăzuţi. Sper că nu vom sta prea multă vreme separate de ei. 

Sachi n-o mai văzuse niciodată pe Taki atât de îngrijorată ca 
acum. feţişoara îi era trasă şi palidă. 

— Nu putem rămâne aici, bombăni Taki, căscând ochii la rogojinile 
zdrenţuite. Atragem prea mult atenţia, după felul în care arătam, 
călcăm, după tot. Dar nici nu putem porni singure la drum. Suntem 
femei şi se apropie Anul Nou. Vine iarna. Toate hanurile îşi închid 
porţile. Şi, chiar dacă reuşim să ajungem la Edo, ce să facem acolo? 
Doar am văzut cum era pe străzi. 

— Trebuie să aşteptăm şi să aflăm ce se petrece acolo, hotărî 
Sachi. 

Cineva le adusese înăuntru boccelele şi le rânduise pe coridor. 


— 134 — 



Până şi cea mai măruntă dintre doamnele de la Curte ar fi avut cel 
puţin un cufăr şi, foarte probabil, un alai de soldaţi, cameriste, 
slujitori, bucătari, pantofari, împreună cu nenumărate bagaje. Tot ce 
aveau ele însă era un biet maldăr de lucruri, înfăşurate în mătase. 

— Va trebui să vindem o rochie, ca să ne plătim şederea, o anunţă 
Taki pe un ton posomorât. Nici măcar nu-mi amintesc ce-am luat cu 
mine. 

Cotrobăind prin maldăr, Sachi dădu peste un pachet zdrenţuit, pe 
care îl adusese cu ea din sat. Era rece şi umed. Şi-l aduse la nas şi 
închise ochii, trăgând în plămâni slabele miresme de lemn ars, miso 
şi baligă, mirosurile de acasă, din sat. Se întoarse înapoi, în timp, în 
ziua în care prinţesa poposise acolo. Şi-o amintea pe mama ei 
întorcându-se cu spatele, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, ştergându- 
şi-le cu mâna, supărată. Dar mai era şi un alt parfum ce răzbătea 
printre familiarele miresme ale satului, un misterios parfum mătăsos, 
ca eleganta aromă a vreunei mari doamne. 

Desfăcu nodul. Ţesătura era putrezită pe jumătate, iar maldărul se 
desfăşură dintr-o singură smucitură. 

în el se găsea un balot gros de brocart. Sachi se uită la el, năucă. 
Nu putea fi al ei. Nu-1 mai văzuse niciodată până atunci. îl scutură. 
Poate că mai era ceva înfăşurat în el. încetişor, ca un buştean mare, 
rostogolindu-se în râul Kiso, brocartul se desfăcu peste tatami. 

Era de culoarea cerului într-o senină zi de iarnă, brodat cu flori şi 
frunze micuţe, boboci delicaţi de prun, mănunchiuri de frunze 
ascuţite de bambus, rămurele zburlite de pin. Lumina încăperea ca 
un soare. 

— Pin, bambus, prun! exclamă Taki. O robă pentru Anul Nou! 

O păpuşă de cârpă se rostogoli dintre falduri. 

— Micul meu Bob de Fasole! strigă Sachi. 

O apucă grăbită. Era o păpuşă decolorată, zdrenţuită, făcută din 
doi săculeţi de crep roşu, umpluţi cu boabe de fasole şi prinşi cu aţă, 
cel mai mic în loc de cap, cel mai mare, drept corp gras şi rotund. 
Pânza era roasă acolo de cât o cocoloşise. Fusese cea mai dragă 
jucărie a ei. O legănă în braţe, simţindu-i în mâini greutatea moale. 
Mai erau şi câteva monede de aramă, legate cu sfoară de cânepă. 
Pentru cineva care trăise la palat nu valorau nimic, însă ea ştia cât 
de mult sacrificase mama ei ca să i le dăruiască. 

Taki examina brocartul: 

— Mătase fină, constată ea, trecându-şi degetele subţiri peste 
ţesătură. Pare să fie în stilul de la palat. Este roba unei nobile! 


— 135 — 



Trebuie să se destrame în mâini după atâţia ani! 

îl întinse mai bine pe rogojinile zdrenţuite. Mănunchiurile de 
frunze şi de flori formau un peisaj. Pe un umăr se desluşeau 
pridvoarele unui pavilion brodat, ascuns printre frunze. La şold era 
un gard de lemn, cu o poartă rustică, iar sub el o perdea din funii 
flutura în bătaia unei brize imaginare. Un pârâiaş argintiu curgea 
năvalnic, străbătând tot spatele robei. Aproape de tiv se găsea un car 
cu roţi, aşa cum ar fi folosit un nobil din Era Heian. Dârlogii se 
încolăceau într-un fel pitoresc, de parcă boii hoinăreau în voie, în 
timp ce stăpânul lipsea, aflându-se, poate, în vizită la doamna care 
locuia în grădină. 

— Este un suprachimono, murmură Sachi cu o voce pierită. Se 
pune pe deasupra. Este o comoară! A zăcut în bocceaua asta tot 
timpul şi noi n-am desfăcut-o niciodată! 

îl luă cu grijă, de teamă să nu se deşire la atingerea ei. Se ridică în 
picioare, şi-l trecu peste umeri, legându-1 la mijloc cu ofoi-ul ei 
zdrenţuit din bumbac. Apoi îl lăsă să cadă în jurul ei. I se revărsa 
peste şolduri într-un strat dublu, formând în spate o trenă ce i se 
învolbura la picioare. 

Se transformase. Nu mai era o pribeagă într-un chimono zdrenţuit 
de târgoveaţă, ci o doamnă de la Curte. Netezind poalele, ca să-i 
scoată garnitura în evidenţă, plutea parcă, plimbându-se prin 
cameră. Apoi îşi întinse braţele şi făcu câţiva paşi măsuraţi. Ţesătura 
grea se legăna şi sclipea, foşnind peste rogojinile tatami decolorate. 

— „Este o pelerină îngerească din pene de pasăre”, recită Taki, în 
surdină, pe un ton cântat. 

Era adevărat. Era la fel ca pelerina îngerului găsită de pescar în 
piesa No. 

— „O pelerină pe care niciun muritor n-are voie s-o poarte”, 
continuă Sachi pe acelaşi ton, amintindu-şi următorul vers. 

Cum era povestea? Nu era că, fără roba lui de pene, îngerul nu se 
putea întoarce în Paradis? Se tot rugase de pescar, până când acesta, 
în cele din urmă, se învoise. Dar mai întâi stăruise ca îngerul să 
danseze pentru el. 

Preţ de o clipă, Sachi se întorsese la palat, într-o vaporoasă seară 
de vară. Aerul era greu de arome şi de parfumul florilor. Greierii nu 
mai conteneau să le străpungă urechile cu ţârâitul lor. Făclii 
orbitoare scuipau flăcări, trosnind, luminând grădinile cu uriaşele lor 
văpăi aurii, în vreme ce restul doamnelor o urmăreau pe Sachi, care 
dănţuia, intrând şi ieşind din penumbră cu mişcări atât de lente, 


— 136 — 



încât erau aproape imperceptibile, uitând de toate, cuprinsă de 
patima poveştii, simţindu-şi trupul mişcându-se cu un control 
perfect. Cântăreţele cântau şi se tânguiau, iar toboşarii băteau din 
tobele lor. Amintirea era atât de vie, încât îi aduse lacrimi în ochi. 
întoarcerea la prezentul sumbru o tulbură profund. 

Ce era cu această robă? De unde venea? Avea ceva sinistru. Era 
prea frumoasă, prea ademenitoare, ca şi cum ar fi aparţinut uneia 
dintre acele zâne din basme care se prefăceau în vulpi malefice, sau 
care erau moarte de veacuri. 

— Probeaz-o, o îndemnă Sachi pe prietena ei, lepădând-o în grabă. 

— Nu pot, îi răspunse Taki. Este o robă de concubină. Numai tu 
poţi s-o porţi. 

— Dar nu înţeleg. Nu-i a mea. Nu ştiu cum a ajuns în bocceaua 
mea. 

îi ridică gulerul. La ceafa se găsea brodat un blazon în şase colţuri, 
format din trei frunze lunguieţe. Mai era unul pe celălalt umăr. 

— Blazonul ăla, observă ea. Nu l-ai mai văzut undeva? 

Taki îşi lăsă capul într-o parte: 

— Ba da, confirmă ea. Dar nu mai ştiu unde. 

— Nu-i al meu, repetă Sachi cu înverşunare. Trebuie să scăpăm de 
el. Trebuie să aflăm de unde e şi să-l înapoiem. 

Dar cum? Erau departe de palat, pierdute într-un oraş bizar, 
despre care nu ştiau nimic. Se uitară neajutorate una la alta. 

împăturiră robele la loc, când se auziră paşi mărunţi, apropiindu- 
se zoriţi de sală. Uşa glisantă se deschise. Un chip surâzător se ivi în 
prag. Era femeia care le ieşise în întâmpinare: 

— Ce lipsă de cuviinţă să vă las singure atâta vreme! se plânse ea, 
târându-se în genunchi. Trebuie să fiţi îngheţate. Vă rog, beţi puţin 
ceai şi gustaţi din aceste murături. Sunt făcute de mine. 

Avea o voce aspră, ca croncănitul unei ciori, şi vorbea cu aceeaşi 
pronunţie cadenţată de Kano, la fel ca şi cei trei bărbaţi. 

Le spuse că era mătuşa lui Shinzaemon, din familia Sato. Chipul 
ei cu umerii obrajilor ridicaţi şi căutătura scrutătoare semăna foarte 
mult cu al lui. Sachi se împrieteni cu ea pe dată. Era sprintenă, cu 
picioarele pe pământ, plină de bun-simţ. Deşi, evident, era samurai şi 
femeie de vază, îşi purta pletele într-un coc simplu, puţin ciufulit, ca 
şi cum şi l-ar fi făcut singură. De multă vreme Sachi nu se mai găsise 
în preajma unei prezenţe atât de liniştitoare şi de materne. Părea 
netulburată şi pricepută, parcă nimic n-ar mai fi putut-o surprinde, 
parcă zilnic misterioase doamne călătorind în travesti ar fi poposit în 


— 137 — 



camera ei de oaspeţi. 

— Bun venit, doamnelor. Vă rog să rămâneţi cât poftiţi, le îmbie 
mătuşa Sato, înclinându-se zâmbitoare. Nepotul meu, Shinzaemon, 
m-a rugat să am grijă de voi. Voi face tot ce-mi stă în puteri să vă 
simţiţi ca acasă şi în siguranţă, adăugă încetişor. Viaţa nu prea e 
sigură aici deocamdată. Ar fi mai bine dacă n-aţi ieşi din casă şi din 
curţile noastre. Sunt convinsă că mă înţelegeţi. 

Sachi îi aruncă o privire lui Taki. Avusese dreptate. Trebuiau să fie 
atente. 


II 

Toată ziua, casa fu întoarsă cu susul în jos. Femeile măturară, 
frecară şi spălară febril, convinse, parcă, de faptul că astfel puteau 
izgoni tot ghinionul din anul ce trecuse. Aerul era încărcat de colb în 
vreme ce scuturau afară rogojinile tatami şi le atârnau de ziduri 
pentru a le aerisi, apoi le prindeau iar în cadrele lor cu o bufnitură. 
Anul era pe sfârşite, cel de-al treilea din Era Keio, iar noul an bătea 
la poartă. însă nimeni nu îndrăznea să ghicească ce avea să le aducă. 

Sachi se retrase împreună cu Taki în camera lor, ascultând 
zgomotele îndepărtate. Sachi împinse obloanele de lemn, iar 
întunecoasa sală fu scăldată în lumina soarelui. Ieşi pe verandă. 

— Vino să vezi! îşi chemă ea prietena. 

Afară se afla o micuţă grădină unde se lua îndeobşte ceaiul. 
Probabil fusese frumoasă odinioară. Dar şerpuitoarele poteci 
pietruite, iazul, stâncile ornamentale plasate cu grijă dispăreau 
aproape sub buruieni şi muşchi, iar felinarul părăginit din piatră 
fusese dărâmat şi zăcea la pământ. întreaga grădină era acoperită cu 
un strat subţire de nea. 

— Frumos, nu-i aşa? îi ceru Sachi părerea. Wabi, n-ai zice? 

— N-am văzut niciodată un exemplu atât de bun la palat, fu de 
acord Taki. 

Profesoarele lui Sachi o învăţaseră cuvintele wabi, frumuseţea 
sărăciei, şi sabi, patina vremii, ce dădeau distincţie unui bol de ceai 
ori unui vechi ceainic de fier. La început, nu le vedea noima. în sat, 
toate lucrurile i se păreau vechi şi sărăcăcioase, dar nimeni nu le 
descoperise frumuseţea. însă acum, obişnuită cu bogăţiile de la 
palat, înţelegea cum o ungeau pe suflet acele lucruri simple. Aici, 
grădina aceasta era opera naturii şi a timpului, nu a omului. Ceea 


— 138 — 


ce-i sporea frumuseţea. 

Cele două se înfăşurară în pături şi, strângându-se una într-alta 
în tăcere, sorbiră cu nesaţ melancolia priveliştii. Părea să readucă 
ecoul tuturor întâmplărilor petrecute de când plecaseră din palatul 
femeilor. 

Trecuse o zi şi tot nu veni niciun semn de la bărbaţi. Sachi şi Taki 
începură să se împace cu ideea că aveau să mai rămână o vreme în 
conac. Era mai întunecos şi mai respingător ca niciodată, dar se 
obişnuiră cu grinzile care scârţâiau, cu vântul rece ce şuiera printre 
obloane, zgâlţâind uşile de hârtie în ramele lor. Când hoinăreau prin 
curţi, le tulburau mai puţin firele de iarbă răsărite printre olanele 
acoperişului de la poarta principală. Nu mai tresăreau când vreo 
vulpe ori vreun viezure alergau prin stufăriş. 

Pentru Taki, trăită doar în cercurile înalte ale samurailor, Kano era 
îngrozitor de provincial. Se simţea alungată, izgonită din sânul 
civilizaţiei. Ca nişte stafii înfometate, amândouă fuseseră înstrăinate 
de tot ce era mai de preţ pentru ele. Le era dor de castel, de marile 
săli înţesate de femei, de sporovăială şi neastâmpărul perpetue, de 
splendoarea pereţilor poleiţi cu aur, de tavanele boltite, de grădini, de 
pavilioanele cu vedere la lună. Tânjeau după spaţiul de acolo. Palatul 
Femeilor era de mărimea unui orăşel. 

Spre seară, se ivi iar faţa lată, îmbietoare, a mătuşii Sato. O urma 
o slujnică clătinându-se sub greutatea unui teanc de chimonouri pe 
care-1 ducea în braţe. 

— Daruri sărmane, dar vă rog să le acceptaţi, spuse ea cu glasul ei 
croncănitor, acoperindu-şi gura zâmbitoare în timp ce le făcea o 
plecăciune. Chimonouri noi de Anul Nou! 

Taki luă ţesătura între degete. Chimonourile erau din bumbac tors 
în casă, în tonuri cafenii, indigo, cenuşii şi albăstrui. Erau cele mai 
grosolane şi mai simple din câte văzuseră ele. Până şi robele 
ordinare, de târgoveţe, pe care le purtaseră până atunci aveau mai 
mult stil. 

— Diseară ne ducem să ne închinăm, le anunţă mătuşa Sato. 

Faţa ei, care până atunci iradiase bunătate, era schimbată. Din 

ochii ei ţâşneau flăcările mâniei, iar falca ieşită trăda o hotărâre 
încăpăţânată. 

— Nu putem să lăsăm să treacă Anul Nou fără să înălţăm o rugă, 
fie ce-o fi. Nu ne putem ascunde aici la nesfârşit. Trebuie să ducem o 
viaţă normală. Mai bine vă îmbrăcaţi la fel ca toţi ceilalţi, ca să vă 
puteţi pierde mai uşor prin mulţime. 


— 139 — 



Se uită la ele cu asprime, de parcă ar fi vrut să se convingă că o 
înţelegeau. Sachi îşi aminti de spaima care-i fulgerase pe chip când o 
văzuse prima oară. Crezuse că era doar o părere de-a ei, acum însă 
îşi dădea seama că nu fusese deloc aşa. 

Probă un chimono cenuşiu, banal. Avea stilul tradiţional al 
samurailor, însă nu era foarte deosebit de ceea ce purtase ea în sat, 
în afară de faptul că era nou şi apretat, nu vechi şi zdrenţuit. Se 
învârti în jur, bucurându-se de libertatea regăsită în mişcări. Chiar îi 
plăcea această nouă identitate modestă a ei. Cu o coafură simplă, 
fără ornamente, fără machiaj şi fără dinţi înnegriţi, avea chipul 
proaspăt al unui prunc. Se surprinse pe fugă în oglindă. Chiar şi în 
acest chimono lipsit de strălucire, nimeni n-ar fi luat-o drept o soţie 
oarecare de samurai. 

Mătuşa Sato o măsură din cap până-n picioare: 

— Nu ştiu ce făceaţi la Edo, mărturisi ea, dar pe aici nu se poate 
să umblaţi la vârsta dumneavoastră fără dinţi înnegriţi. Măritată sau 
nu, ar sări în ochi. Vă voi trimite îndată slujnica. 

Ceva mai târziu, în aceeaşi seară, destul de stânjenite în 
chimonourile lor lipsite de gust, Sachi şi Taki ieşiră din camera lor. 
Un foc ardea în vatra din mijlocul sălii celei mari. Fumul plutea ca o 
ceaţă joasă, umezindu-le ochii. 

Bărbaţii, în jachete haori şi în pantaloni hakama plisaţi, se 
învârteau în jurul vetrei deschise, suflând în mâini şi frecându-şi 
palmele. Toţi erau raşi în cap, având creştetele lucioase, iar moţurile 
de samurai le erau unse cu uleiuri înmiresmate. Nu se mai zărea prin 
preajmă niciun ronin cu părul zburlit. Femeile purtau nuanţe 
grosolane de cafeniu, cenuşiu şi indigo, aşa că Sachi şi Taki erau 
foarte potrivit îmbrăcate. Lucru tare ciudat, toată lumea părea să 
vorbească numai în şoaptă. Sporovăiau în linişte, ca şi cum totul era 
normal, din când în când însă ochii li se întâlneau, şi atunci se lăsa 
dintr-odată tăcerea. Numai copiii, în chimonouri scrobite, se 
hârjoneau prin jurul lor, ţipând veseli. Strigătele lor se răsfrângeau în 
grinzile înnegrite. 

La palat, o asemenea mulţime ar fi răspândit parfum, cu fiece 
mişcare a mânecilor, iar fiecare persoană ar fi avut mireasma ei 
aparte. Dar aici nu se simţeau în aer decât mirosul bumbacului 
proaspăt spălat, mireasma de camelii a pomadei care fixa părul 
bărbaţilor în coc şi izul amar al fumului, ce îneca totul. 

Cu un an în urmă sărbătoriseră Anul Nou altfel. Taki pregătise 


— 140 — 



pentru Sac hi un minunat chimono nou, din mătase albă, cu muguri 
de prun, de bambus şi de pin, brodaţi cu fir de argint, iar pe spate cu 
cocori şi ţestoase ce trăiau mult. Dimineaţa fuseseră în vizită la 
marile văduve, iar după-amiaza şezuseră cu prinţesa, scriind poeme 
şi distrându-se cu jocul de cărţi cu versuri. Acum erau în acest oraş 
înfricoşător, cu această ameninţare a necunoscutului ce atârna 
deasupra capetelor tuturor. Unde era prinţesa? Ce făcea? Sachi 
respiră adânc. Era mai bine să nu se mai gândească la asemenea 
lucruri! Dacă se putea să nu se mai gândească la nimic! 

La ceasul şobolanului, când noaptea era în toi, sună primul clopot, 
bubuind din templul ce se afla în vecinătatea lor. în cameră se 
aşternu tăcerea. Copiii începură să numere: 

— Unu. Doi. Trei... 

Ajunseră la o sută opt când clopotele se opriră. Din nou adulţii se 
priviră între ei. Urmă o tăcere lungă. Unul câte unul, oamenii 
începură să se îndrepte spre intrarea laterală a casei. Sachi şi Taki o 
urmară pe mătuşa Sato. îmbrăcară jachete vătuite şi îşi acoperiră 
capetele şi chipurile, lăsându-şi doar ochii la vedere. 

Afară, aleea îngustă şerpuia printre zidurile masive de pământ, pe 
care tronau ţiglele de lut. Oamenii clămpăneau în saboţi de lemn, 
îndreptându-se toţi în aceeaşi direcţie. Fumul de la opaiţele lor se 
împletea cu aburii respiraţiei lor, înălţându-se în aerul îngheţat. 

Ici şi colo mai strălucea câte un nimb de lumină gălbuie, 
întrerupând linia zidului, şi câte o poartă masivă mai ieşea din 
întuneric, marcând intrarea câte unei reşedinţe de samurai. 
Felinarele licăreau pe afară. Câte o funie sacră, cu o ghirlandă din 
ferigi şi o portocală, atârna peste streşini, iar pe fiecare stâlp al 
porţilor se găseau ciubere din lemn de bambus sau de pin. 

Apoi ajunseră la o poartă care era ferecată cu lacăt. Acolo nu 
ardeau felinarele şi nici nu se vedea vreo decoraţie de sărbătoare. 
Mormane de frunze veştede putrezeau pe la colţuri, de parcă nimeni 
nu mai trecuse pe acolo cu lunile. Locul era tăcut ca un mormânt. 
Toată lumea se grăbi să treacă pe lângă el, cu ochii plecaţi în 
pământ, ca şi cum şi-ar fi atras aceeaşi soartă înspăimântătoare doar 
privindu-1. 

O fetiţă cu o feţişoară rotundă şi durdulie, ca luna plină, cu ochi 
mari, nevinovaţi, tropăia pe lângă Sachi. îşi purta părul prins în două 
codiţe încolăcite, ce-i fluturau în creştet ca aripile unui fluture. O 
femeie neliniştită, slăbănoagă îşi târşâi picioarele în urma ei, cu 
capul plecat şi umerii lăsaţi. Sachi o văzuse mişcându-se în jurul 


— 141 — 



acelei case ca o fantomă, de parcă n-ar fi fost de prin partea locului şi 
dorea să rămână neobservată. Se gândi că trebuie să fie învăţătoarea 
copiilor. 

Deodată copila vorbi, rupând tăcerea: 

— Haha-ue! Mamă! rosti ea cu o voce subţire. Nu ne întoarcem 
acasă? Aş vrea să mă duc acasă! 

Apoi o trase de mânecă pe Sachi şi îi spuse pe un ton familiar: 

— Aia-i casa noastră. Vezi, scrie Miyabe la poartă. Ăsta-i numele 
nostru. Vom ajunge curând acasă. 

— Yu -chan! o potoli cu blândeţe femeia. 

De ani de zile Sachi nu se mai găsise în preajma copiilor şi nici nu 
mai auzise termenul de adresare, chan, plin de afecţiune, folosit 
pentru fetiţe. 

— Micuţă Yuki! Linişte! N-o deranja pe onorabila musafiră. 

îşi îndreptă spatele. Ridicându-şi capul, scoase la iveală un chip 
rafinat, frumos, cu obraji fini şi ochi mari, plini de tristeţe. 

— Este adevărat, adăugă încet, dar cu limpezime, iar glasul îi era 
plin de mândrie şi sfidare. Toată lumea o ştie. Este casa noastră. Sau 
mai bine zis... se opri ea din vorbă, apoi urmă: a fost casa noastră. 

— Prostii, verişoară, se amestecă grăbită în discuţie mătuşa Sato, 
uitându-se prin jur şi luând-o de braţ. Nu mai spune asemenea 
lucruri. 

Ceva mai departe, trecură de o altă poartă zăvorâtă. Câteva dintre 
ţiglele acoperişului zăceau în drum şi se vedeau găuri prin chirpiciul 
zidurilor. Acolo unde ar fi trebuit să se afle anexele nu se vedeau 
decât gropi negre. Dincolo de ele se zărea silueta întunecată a unui 
conac, tăcut şi încremenit, ca o casă a morţilor. Ajunseră la alta, apoi 
la încă una. Jumătate din casele de pe stradă erau întunecate şi 
încuiate. Erau ca ochii unui orb, ca o gură fără dinţi. Sachi se uită în 
jur cu spaimă, întrebându-se ce cataclism teribil se petrecuse aici. 

Curţile templului lui Hachiman, zeul războiului, erau înţesate de 
lume. Fum şi miresme suculente se încolăceau din micile tarabe, 
unde bărbaţi voinici, cu umeri tatuaţi şi capete înfăşurate în şaluri 
pregăteau tăiţei de Anul Nou şi turte de orez la grătar, prăjeau 
caracatiţă şi calamar, lăudându-şi marfa din rărunchi. Petrecăreţii 
râdeau, urlau, îmbrânceau şi loveau, întâmpinând noul an cu 
nenumărate ceşti de sake aburind. Câini jigăriţi se strecurau prin 
mulţime, adulmecând mâncarea. 

— Nu pot să-i sufăr pe oamenii ăştia, mărturisi Taki, încreţindu-şi 
năsucul şi trăgându-se înapoi cu dezgust, în vreme ce o ceată de 


— 142 — 



târgoveţi beţi mergeau pe mai multe cărări. Ştiu că sunt oameni de la 
ţară, dar nu se cade ca un samurai să se amestece cu nişte coate - 
goale ca ăştia, fie şi femei samurai! N-am mai întâlnit aşa ceva. N-au 
niciun strop de bună-cuviinţă? 

Sachi se uita şi ea printre cheflii, întrebându-se dacă n-ar putea 
zări vreun ronin cu părul vâlvoi. Aştepta veşti din Edo, îşi spunea în 
sinea ei. însă cei trei nu se aflau acolo. Nici nu se mira. Ar fi fost o 
nebunie pentru nişte proscrişi ca ei să fie văzuţi. 

Prichindeii se adunaseră în jurul mătuşii Sato. O trăgeau de 
mâini, de poale, de oriunde puteau ajunge. 

— Bunicuţo, bunicuţo! Dă-ne bani, strigau ei, intr-un glas. Vrem 
să mergem să ne rugăm pentru victorie. 

Se năpustiră pe treptele abrupte din piatră care urcau până la 
altar şi dispărură printr-o uriaşă poartă din lemn în bezna de sus. 
După o vreme se întoarseră, ţinând fiecare o săgeată cu pene albe în 
vârf. 

— Ca să ne poarte noroc, preciză pe un ton solemn un băieţel cu o 
faţă grăsuţă, fluturându-şi săgeata deasupra capului. 

— Şi să ne aducă victorie, strigă Yuki, cu glas subţirel, cu cozile ei 
încolăcite fluturându-i pe lângă urechi. 

— Nu de victorie avem noi nevoie, ci de pace, mormăi mătuşa Sato, 
clătinând din cap. 

Aruncă o privire fugară prin mulţimi, cu o expresie încordată. 
Mama lui Yuki dădu, fantomatic, din cap. 


III 

A doua zi de dimineaţă, prima zi din noul an, Sachi şi Taki se 
alăturară celorlalţi din sala cea mare. Bărbaţi, femei, adulţi şi copii se 
amestecau acolo. în acele zile deosebirile de rang şi de vârstă erau 
uitate. 

Bărbaţii se tolăneau ca la ei acasă, cu picioarele lor păroase 
iţindu-se din robele groase, de culoare indigo, fumând lulea după 
lulea. îşi lăsaseră săbiile lungi la uşă, însă şi le păstraseră pe cele 
scurte, vârâte în centurile lor. Erau destinşi, dar cu ochii în patru. 

Cineva scoase un pachet de cărţi cu versuri. Mătuşa Sato le aşeză 
deoparte, încruntându-se: 

— Verişoară, începu ea, nu mi-ai spus tu mie că ai un pachet de 
cărţi nemaipomenit? 


— 143 — 


Mama lui Yuki şedea în genunchi într-un colţ. Sări în picioare, ca 
un iepure speriat, şi se năpusti afară, după care se întoarse cu două 
pachete de cărţi. Mătuşa Sato amestecă unul şi-l aşeză cu faţa în sus 
pe tatami, în timp ce slujnica aşeza lumânări înalte în mijloc. Toată 
lumea se adună înjur, ca să se uite. Cărţile erau dintr-o hârtie tare, 
groasă, frumos granulată. Pe fiecare se zăreau două versuri 
caligrafiate cu o mână sigură, plină de graţie. 

— Un maestru caligraf! murmură Sachi. 

— Este scrisul lui tăticu’, preciză cu mândrie Yuki, cu vocea ei 
subţire, ridicându-şi ochii mari şi inocenţi la Sachi. 

în chimonoul ei în culori vii, cu mâneci lungi, vaporoase, arăta a 
fluturaş. 

— Tatăl lui Yu- chan este un caligraf foarte renumit, o lămuri 
mătuşa Sato. 

Se lăsă tăcerea. Uitându-se la capetele plecate şi la chipurile 
posomorâte, nu îndrăzni să-i întrebe de ce lipsea tocmai el din rândul 
lor. Yuki se ghemui lipindu-se de ea: 

— Ştii „O sută de poeme de o sută de poeţi”? o întrebă în şoaptă. 
Este jocul meu preferat. 

Unchiul Sato, soţul mătuşii Sato, şedea cu picioarele încrucişate, 
iar burtoiul i se răsfrângea atât de mult peste centură, încât aproape 
c-o ascundea. Avea un cap rotund, cu un creştet lucitor, ochii pe 
jumătate închişi, care aruncau priviri furişe şi atente printre 
zbârciturile din jurul orbitelor. 

Surâzându-i micuţei Yuki, luă cel de-al doilea pachet de cărţi şi le 
amestecă, apoi alese una. Cartea era mică în mâna lui mare. Cu un 
mormăit adânc, recită primele versuri ale unui poem: 

„Dacă doar de dragul visului 
Unei nopţi de primăvară 
îmi fac din braţul tău pernă... ” 

Toată lumea se aplecă înainte, studiind cu toată atenţia cărţile 
aşezate în şiruri ordonate pe tatami. Yuki îşi întinse braţul mic şi 
apucă una. 

— Doamna Suo! chiţăi ea. Este doamna Suo! 

Citi cu voce tare ultimele două versuri, cu glasul ei de flaut: 

„ Căt aş regreta numele meu 
Acoperit fără vreo vină de ruşine.” 

Odată ce ultimele silabe răsunară în sală, se aşternu iar tăcerea. 


— 144 — 



Cuvintele pluteau în aer. Adulţii păreau toţi stingheriţi, aşezaţi pe 
tatami. Sachi se uită în jur, întrebându-se dacă nu exista vreo 
legătură aici cu ceea ce se petrecuse în familia lui Yuki. 

După aceea, toată lumea începu să sporovăiască din nou, puţin 
prea grăbită. Ca şi cum ar fi dorit să-şi ascundă stânjeneala, unchiul 
Sato puse cartea pe care o ţinea în mânuţa lui Yuki. Ea i-o arătă lui 
Sachi. 

Sub versuri se afla un portret minuscul al poetei, doamna Suo, o 
frumuseţe din Era Heian, întinsă într-o poziţie languroasă, cu un 
căpşor iţindu-se din roba ei în culori vii, cu douăsprezece straturi. 
Faţa îi era un strop de alb cu puncte în loc de ochi şi gură. însă 
sprâncenele erau pictate sus pe frunte, dându-i o mină deosebit de 
dispreţuitoare. Robele luxoase, aerul de resemnare melancolică o 
făcură pe Sachi să-şi aducă aminte de prinţesă. Aceasta, împreună 
cu doamnele ei, la fel ca şi Sachi, se îmbrăca exact la fel. Sachi îşi 
aminti de gâlcevile cu Cea Retrasă şi doamnele ei, care arborau 
veşminte în încărcatul stil Edo. La vremea aceea, întreaga chestiune 
a stilului de îmbrăcăminte părea atât de importantă, însă acum totul 
se terminase. Palatul fusese ars până-n temelii. Sachi tânjea să ştie 
unde era prinţesa şi ce făcea în prima zi a Anului Nou. Yuki se uita la 
ea, de jos în sus: 

— Aşa obişnuiai să te îmbraci în Edo? o iscodi ea. 

— Nu, o minţi Sachi, cu un nod în gât. Vocea îi tremura. încercă 
să-i zâmbească fetiţei: Cam ca aici. 

Nimeni nu trebuia să afle ceva despre palat sau despre viaţa pe 
care o trăiseră acolo. Era secretul lor, comoara lor îngropată pe vecie. 

Unchiul Sato alese o altă carte şi recită prima jumătate din poezie 
cu vocea lui profundă. înainte să termine, Yuki ţipă şi-i înşfacă 
perechea ce conţinea a doua jumătate. O citi cu voce tare, pe un ton 
triumfător. Şi Taki era aplecată asupra cărţilor, cu mâna întinsă. Lua 
jocul în serios, la fel de mult ca şi Yuki. în curând, lângă fiecare 
dintre ele se strânse câte un teanc de cărţi. 

Mai rămaseră numai câteva de potrivit, când la intrarea laterală se 
auzi zarvă. Uşa masivă de lemn fu trântită de perete şi un vânt rece 
pătrunse înăuntru, făcând să curgă ceara topită a lumânărilor. 
Servitorii se năpustiră afară, luând mantalele şi săbiile nou-veniţilor. 
Apoi sala cea mare se umplu de lume. Toţi erau prosternaţi până la 
pământ. 

— Fratele meu şi familia lui, anunţă mătuşa Sato, zâmbitoare, 
făcând-o pe gazda politicoasă, dar Sachi simţi încordarea din glasul 


— 145 — 



ei: îl ştiţi pe Shinzaemon, desigur. 

Sachi îşi ridică evantaiul, ca să-şi acopere faţa, şi furişă o privire 
curioasă din spatele lui. îşi amintea surâsul acela pe care i-1 dăruise 
el. Shinzaemon arăta acum mai dichisit. Părul stufos îi era legat într- 
o coadă de cal, iar obrajii arşi de soare erau proaspăt raşi. Fără cal şi 
sabie, arăta stingher şi nelalocul său. Rămase în picioare, stânjenit, 
încruntându-se, de parcă şi-ar fi dorit să se afle în altă parte. 

Mătuşa Sato le prezentă pe Sachi şi pe Taki tatălui lui 
Shinzaemon, un bărbat aspru, voinic, mamei lui, o femeie măruntă, 
cu vorbă domoală, fratelui său mai mare, care purta ochelari, şi soţiei 
acestuia. Sachi nu-şi închipuise vreodată că un ins atât de rebel ca el 
avea o familie respectabilă. Dar sigur că avea. 

Shinzaemon era al doilea la părinţi. Sachi îngenunche lângă Taki, 
ţinându-şi ochii în pământ. Voia să se uite în sus, să vadă ochii aceia 
care o scrutaseră cu atâta insolenţă, să observe dacă nu ardea o 
scânteie în ei, dacă el nu se uita acum la ea. Voia să-i amintească: 
„Ai spus că ne vei proteja. Dar nici măcar nu te vedem la faţă”. 

însă, fireşte, nu făcu nimic din toate acestea. îşi ţinu ochii plecaţi 
şi murmură politicos: 

— Vă mulţumesc pentru c-aţi avut grijă de noi. 

Taki îşi lipi faţa de mâini în tăcere. 

— îmi pare rău, mormăi el. Aş fi dorit să pot face mai mult. 

Nu-i stătea în fire să fie atât de convenţional. Fiii mătuşii Sato se 
îngrămădiră în jurul lui cu mare zarvă. 

— Vere Shin, zbieră un glas gălăgios, care părea a fi al lui 
Gennosuke, primul născut. Nu te-am mai văzut de multă vreme. 

— Unde ai fost? întrebă un altul. Ce s-a întâmplat cu părul tău? 
Aşa se poartă la Edo? 

— Este timpul să te tunzi, tună primul glas. Avem nevoie de tine 
aici. Şi aici dăm lupte, să ştii. Cum rămâne cu duelul pe care mi l-ai 
promis? 

— Oricând doreşti, îi răspunse Shinzaemon, cu vocea lui guturală. 
N-ai nicio şansă. 

Se auzi un hohot de râs. 

— Nu te-ai schimbat deloc, nu-i aşa? constată al doilea glas. 

— Pe aici, vă rog, îi invită unchiul Sato, săltându-se pe picioare şi 
ducându-i pe bărbaţi în partea rezervată bărbaţilor. în vreme ce 
slujnicele pregăteau sake şi bucate pentru oaspeţi, femeile adunară 
cărţile ca să înceapă un alt joc. Copiii se lăsară curând prinşi în joc. 

Mama măruntă şi durdulie a lui Shinzaemon puse întrebări 


— 146 — 



politicoase, privitoare la nou-venite. Cu greu puteai distinge 
trăsăturile băiatului ei pe chipul drăgălaş şi trecut. Ca fiecare 
locuitor al oraşului, avea o expresie hăituită în ochi. Mătuşa Sato 
îngenunche lângă ea. 

— S-a făcut mare băiatul ăla al tău, croncăni ea, cu glasul său 
aspru. 

Sachi se aplecă peste cărţi, prefăcându-se absorbită de joc, dar nu 
se putu stăpâni să nu tragă cu urechea. Murea de curiozitate. 

— Nu mai este băiat de-acum, îi atrase atenţia mama lui 
Shinzaemon, care vorbea cu un puternic accent cadenţat de Kano. 

Părea tristă şi resemnată. 

— Şi-a mânjit sabia cu sânge. 

— Cât timp a trecut? Trei? Patru ani? 

— S-a întâmplat înainte de a da necazurile peste noi. Nici n-am 
crezut că se va mai întoarce vreodată. Măcar nu şi-a făcut familia de 
ruşine. Tatăl lui l-a certat bine, dar n-ai ce să discuţi cu el. Nu-1 
ascultă el pe tatăl său, ca să nu mai vorbim de mine. 

— Pe lumea asta nu-i loc pentru cei care nu se adaptează, zise 
mătuşa Sato, legănându-şi capul. Cuiul care iese ajunge să fie bătut 
cu ciocanul. 

Sachi mai auzise acel proverb de o mie de ori. în ziua aceea însă, îi 
trezi sentimentul unei presimţiri rele. Un ronin era, fără îndoială, un 
cui care ieşea. 

— A fost dintotdeauna un războinic, mereu alegea sabia în locul 
cărţilor, grăi mama lui cu un suspin. 

— Este un bun luptător, aprecie cu fermitate mătuşa Sato. Unul 
dintre cei mai buni. 

— Avem nevoie de asta, constată mama lui. Dacă vom supravieţui, 
atunci va veni vremea studiilor. Mi-e groază să mă gândesc ce se va 
întâmpla acum, când înălţimea Sa... 

Mătuşa Sato îi puse o mână pe genunchi, în semn de avertizare. 
Amândouă o priviră pe mama lui Yuki, care rămăsese îngenuncheată 
într-un colţ, frângându-şi mâinile subţiri, contemplând tăcută şi 
îngândurată cărţile cu versuri. 

Sachi nu era singura care trăsese cu urechea la conversaţie. Şi 
Taki ascultase. Sachi se aplecă spre ea şi îi şopti: 

— Trebuie să stau de vorbă cu Shinzaemon înainte să plece. 
Trebuie să aflu ce se petrece la Edo. Ei ne-au adus aici, ei trebuie să 
ne ajute s-o luăm din loc. Nu putem rămâne aici o veşnicie. 

Taki îşi ridică sprâncenele şi se uită la ea nedumerită. Se citea 


— 147 — 



dezaprobarea în ochii ei. Sachi ştia la fel de bine ca şi ea că o doamnă 
de rangul ei nu trebuia să i se adreseze unui bărbat. Dacă cineva 
urma să-i vorbească, aceea trebuia să fie Taki. Dar lui Sachi nu-i mai 
păsa. 

Servitoarele trăgeau obloanele şi aprindeau opaiţele, iar femeile se 
plictisiseră de cărţile cu versuri, când la urechi le ajunseră strigate 
mânioase. 

— Obraznicule! N-ai nici pic de simţ al datoriei? 

Era unchiul Sato. 

— Dacă n-ai fi băiatul fratelui meu, mi-aş încerca sabia pe tine. 

— Voi galopa spre nord când voi avea eu chef şi numai atunci, se 
auzi şi glasul lui Shinzaemon. Am o treabă de făcut aici. Ce n-aş fi 
dat să ne fi putut întoarce mai devreme! 

Sachi sări în picioare şi alergă în holul de la intrare. Shinzaemon 
îşi vârî supărat sabia lungă la brâu şi-şi aruncă o manta groasă pe 
umeri. 

— Domnule Shinzaemon, îl chemă ea încetişor. 

El se răsuci pe călcâie, speriat. 

— Mă scuzaţi, spuse ea. V-aş rămâne profund recunoscătoare, 
dacă ne-aţi putea onora cu o vizită, când aveţi veşti pentru noi. 
Trebuie să aflăm când se aşază lucrurile în Edo. Ne-aţi face un mare 
serviciu. 

Shinzaemon se opri din drumul lui. Se uită la ea, plimbându-şi 
ochii peste faţa şi părul ei. Părea să reţină flecare părticică din ea, 
năsucul, buzele trandafirii, pielea albă, ochii verzi. 

Cu un efort, Sachi rupse vraja, plecându-şi ochii şi muşcându-şi 
buzele. 

— Negreşit, îi răspunse el cu o plecăciune subită. Aşa voi face 

Apoi uşa se deschise, iar el ieşi în noapte. 


IV 

La început, Sachi şi Taki aşteptau nerăbdătoare venirea mătuşii 
Sato sau a servitoarei, ciulind urechile la zgomotul paşilor prin casa 
ce le-ar fi anunţat că Shinzaemon şi Toranosuke se afla la intrare. 
Ori de câte ori uşile se deschideau, îşi ridicau ochii pline de speranţă. 
Dar acest lucru se întâmpla doar pentru a li se aduce masa ori a li se 
face patul, sau fiindcă erau invitate în sala cea mare, la o discuţie 
între femei. 


— 148 — 


încetul cu încetul, se obişnuiau cu noua lor viaţă. Splendidele lor 
chimonouri, tot ceea ce le mai rămăsese ca să le amintească de raiul 
lor la palat, zăceau împăturite în maldăre peste care se aşternea 
colbul. Sachi încerca să nu se mai gândească la ciudata robă pe care 
o adusese cu ea din sat. Când mai arunca însă o privire cu coada 
ochiului la eşarfa de mătase în care era înfăşurată, i se părea c-o 
vede licărind înăuntrul boccelei, ca un tăciune. Era cu adevărat o 
mantie îngerească. Era prea frumoasă. O speria, de parcă ar fi fost 
fermecată. 

Ca să-şi umple zilele, o învăţa pe Yuki poeme din Noua colecţie a 
poeziilor antice şi moderne. O învăţa în felul în care o învăţase pe ea 
prinţesa, făcând-o pe fetiţă să recite fiecare poem iar şi iar, până 
când reuşea fără să se mai gândească. O uimea cât de iute învăţa 
copila. Lui Yuki îi plăceau mai ales poeziile călugărului Saigyo. 

— Sunt atât de triste! zicea ea. Mă fac să mă simt singură. 

Luând exemplu tot de la prinţesă, Sachi scria fiecare vers în cea 

mai cursivă caligrafie de care era în stare, pentru ca eleva ei să poată 
copia. La palat nu deprinsese numai hiragana, silabarul pe care toate 
femeile trebuiau să-l ştie, dar şi caracterele chinezeşti în care era 
scrisă toată literatura clasică. începu s-o înveţe şi pe Yuki, chiar dacă 
mătuşa Sato protesta zicând că, dacă micuţa primea o educaţie prea 
aleasă, nimeni n-avea să se mai însoare cu ea. 

— Unde ţi-este soţul? o întrebă Yuki, într-o zi, în felul ei tranşant, 
în vreme ce şedeau împreună. A plecat şi el, ca tăticul? 

— N-am soţ, îi răspunse Sachi, luată prin surprindere. 

— De aceea n-ai copii? insistă Yuki. 

Era adevărat. Era de neconceput pentru o femeie în toată firea ca 
Sachi să n-aibă copii, nemaivorbind că era nemăritată. Avea acum 
optsprezece ani. Ca toată lumea, mai îmbătrânise cu un an de Anul 
Nou. 

— Nu mă pot mărita, o lămuri Sachi cu blândeţe. Sunt prea 
departe de casă. Când mă voi întoarce în sânul familiei mele, tata va 
găsi o peţitoare. 

— Dar vei fi prea bătrână atunci, îi atrase atenţia Yuki. 

Sachi dădu din cap. Cuvintele copilei îi împovărau sufletul. Dar 
unde era ea acasă? Pe această lume, fiecare se trăgea de undeva. Dar 
ea şi cu Taki erau ca algele plutind pe un heleşteu, desprinse de 
rădăcinile lor, sau ca stafiile pizmaşe, suspendate între o lume şi 
cealaltă. Trebuiau să se întoarcă la palat, în Edo, sau, dacă nu, la 
familiile lor. Nu mai puteau continua să se ascundă, trăindu-şi de-a 


— 149 — 



pururi viaţa doar pe jumătate, indiferent cât de bune se arătau cu ele 
gazdele lor. 

în fiecare zi, uneori împreună cu Taki, alteori singură, Sachi îşi 
punea pe spate o haină groasă şi ieşea pe verandă. Şedea şi 
contempla grădina, meditând cu tristeţe la strania soartă care le 
adusese pe ea şi pe prietena ei acolo, încercând să-şi închipuie ce 
viitor le mai putea aştepta. 


V 

Nu la multă vreme după Anul Nou, când ornamentele de 
sărbătoare erau scoase şi arse, cerul se acoperi de nori grei şi 
cenuşii. Fulgi albi, uriaşi, începură să cadă, la început lin, apoi tot 
mai iute. Când Sachi ieşi pe verandă în acea după-amiază, copacii şi 
stâncile, felinarul de piatră dărâmat se prefăcuseră într-un misterios 
peisaj de un alb spectral, învelite într-o mantie groasă de omăt. Se 
înfăşură într-o pătură şi se lăsă absorbită de natura încremenită. 

Deodată se auzi un zgomot. Sachi tresări. Era sigură că nu fusese 
decât trosnetul bambuşilor, îndoindu-se sub greutatea zăpezii? Sau 
poate să fi trecut în fugă vreo jivină ori vreun duh. Nimeni nu venea 
în acea porţiune de curte. Acolo era locul ei secret, al ei şi al lui Taki. 

— Doamna mea, şuieră o voce. Nu vă temeţi. 

O siluetă se ivi din umbrele aruncate pieziş de casă, înfăşurat atât 
de strâns în haine groase, încât numai ochii i se mai vedeau. Paşii săi 
scârţâiră pe zăpadă în timp ce înainta spre ea, lăsând o dâră de urme 
însemnate de împletitura cizmelor de pai. Merse pe lângă gardul de 
nuiele, până când se apropie atât de tare, încât ea îi putu desluşi 
aburii respiraţiei în aerul îngheţat. îi ştia prea bine ochii negri, 
sfredelitori, glasul profund şi gutural. Era Shinzaemon. 

Sachi se ridică în picioare, dreaptă, înfăşurându-se mai strâns în 
hainele groase: 

— Domnule! Este o lipsă de cuviinţă! 

îi vorbea cu voce joasă, aruncând o privire grăbită peste umăr. 
Poate că Taki se afla în camera din spatele ei şi îi spiona. Dar 
înăuntru nu mai era nimeni. Nu era sigură dacă regretă sau se 
bucură de absenţa doamnei sale de companie. 

— Trebuie să vă văd între patru ochi, mormăi el pe un ton 
imperios. Toţi pereţii au urechi. 

O clipă rămase în picioare, stânjenit, mutându-se de pe un picior 


— 150 — 


pe altul, cu ochii aţintiţi în pământ, cu mâna pe mânerul săbiei. Fără 
nimeni altcineva prin jur, părea mai puţin sigur de sine. Era din cale- 
afară de neobişnuit pentru ei, ca bărbat şi femeie, să se afle singuri, 
împreună. Nu i se mai întâmplase niciodată. Chiar şi când se culcase 
cu shogunul, Sachi fusese supravegheată de doamne de companie. 

— Recunoştinţa noastră faţă de familia dumneavoastră este 
nesfârşită, domnule, îi mulţumi Sachi, căutându-şi cuvintele. 

— îmi pare rău, bodogăni el. N-a fost bine că v-am adus aici. A fost 
o greşeală groaznică. V-am promis c-am să vă apăr, dar n-am reuşit 
să mă ţin de cuvânt. Nu vă aflaţi în siguranţă, nimeni dintre noi nu-i 
în siguranţă. înălţimea Sa, daimyo- ul... Suntem slujitori devotaţi ai 
familiei Tokugawa. însă actualul daimyo... 

îşi coborî vocea şi mai mult, uitându-se de jur-împrejur. Până şi în 
această grădină, îngrădită de ziduri, cu fulgii mari de nea căzând 
necontenit, s-ar fi putut afla iscoade. Sachi se aplecă, ascultând cu 
încordare. Erau atât de apropiaţi, încât îi simţea căldura trupului şi îi 
vedea respiraţia încreţindu-i fularul sub care-şi ascundea chipul. 
Când inspiră, ea surprinse un uşor iz de transpiraţie, amestecat cu 
miros de tutun şi de praf. Era ceva legat de acea boare, era atât de 
crudă, de naturală, încât o gâdilă un fior pe spinare. 

— Seniorul nostru este... un om fără onoare. A refuzat să-şi 
trimită trupele, când shogunul i-a cerut-o. Aşteaptă să vadă din care 
parte bate vântul. Vrea să se asigure că este de partea învingătorilor. 
Vărul meu a fost... este unul dintre sfetnicii lui. îşi dă toată silinţa 
să-l convingă să facă ceea ce trebuie, să-l sprijine pe shogun, dar 
există oameni puternici printre consilierii seniorului nostru, care se 
pronunţă în favoarea taberei din sud. 

Vărul lui... Putea fi vorba de... 

— Şi de aceea vă aflaţi aici, pentru a sări în ajutorul vărului 
dumneavoastră? 

— A fost o prostie. Suntem ronini. Există bărbaţi aici care ne-ar 
vâna, dac-ar avea putinţa. Dar noi, toţi trei, atât Toranosuke, cât şi 
Tatsuemon, am căzut de acord că trebuie să ne întoarcem. 

— Drept urmare, iată încotro vă duceaţi... 

— ...când ne-am ciocnit de palanchinul dumneavoastră, confirmă 
el cu un semn din cap. Ca servitori ai înălţimii Sale, este de datoria 
noastră să vă protejăm. Dar, totodată, era obligaţia noastră să ne 
întoarcem aici cât mai repede. Credeam că aici mai puteaţi găsi un 
adăpost sigur. Dar... 

îşi ţinea ochii în pământ, încruntându-se. Deasupra streşinilor 


— 151 — 



suspendate fulgii de nea coborau plutind. 

— Vărul dumneavoastră... oftă Sachi, simţind un fior subit, când 
îşi dădu seama. Vreţi să ziceţi... tatăl lui Yuki? 

Cu strângere de inimă revăzu în minte feţişoara strălucind de 
speranţă a fetiţei. Nu mai îndrăzni să pună alte întrebări. Ochii negri 
ai lui Shinzaemon se îngustară. 

— Am crescut împreună. îmi este ca un frate. Este un om bun, un 
om de onoare. 

— Iar acum... 

— Este la închisoare. 

Sachi se cutremură de groază. 

— Seniorul nostru a ales să fie de partea sudului. Vărul meu a fost 
condamnat la moarte. Am încercat să-l scot de acolo. în fiecare zi 
verific porţile închisorii. Din câte ştiu, încă mai există o şansă. 

— Numai din pricina noastră, trase Sachi concluzia, cu ochii 
măriţi de spaimă, din pricina noastră a trebuit să vă încetiniţi pasul 
şi n-aţi putut ajunge la timp. 

El clătină din cap în semn că nu. 

— Ar fi fost oricum prea târziu, murmură el. Seniorul le-a dat celor 
din sud mână liberă. S-a făcut o epurare. Roninii din sud trec prin 
tăişul săbiei pe oricine bănuiesc ei că ar fi de partea nordului. O 
mulţime de oameni profită şi ei, plătind poliţe mai vechi. Mulţi au fost 
aruncaţi în puşcărie sau ucişi. Familii întregi au fost nimicite, iar 
numele lor, şters din registre. Până acum, familia mi-a fost lăsată în 
pace, dar nimeni nu ştie când ne va veni şi nouă rândul. 

Se opri, ca şi cum şi-ar fi adunat gândurile. 

— Ca doamne de la Curtea înălţimii Sale, aici sunteţi în mare 
pericol. Noi v-am adus şi siguranţa dumneavoastră este răspunderea 
noastră. Pentru nimic în lume să nu ieşiţi din casă. Vom pleca cât de 
curând vom putea. 

Prinsă în plasa cuvintelor lui, Sachi rămase cu privirea aţintită 
asupra singurei porţiuni vizibile din Shinzaemon, ochii lui. O mână 
voinică i se odihnea pe mânerul săbiei. Chiar şi aici se aştepta la 
orice. Pe spatele mantalei lui se aşternuse o pulbere fină de zăpadă, 
în spatele lui, grădina sclipea, albă şi misterioasă. Ramurile copacilor 
şi tulpinile înalte ale bambuşilor se legănau şi se îndoiau sub 
greutatea omătului. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

— Nu ştiu nimic despre dumneavoastră, mărturisi el. Nu-i treaba 
mea să vă iau la întrebări. Ştiu doar că sunteţi o doamnă de la 


— 152 — 



Curtea shogunului. Când am avut privilegiul să vă fim de folos, 
călătoreaţi în palanchinul imperial. Ca slujitori loiali ai înălţimii Sale, 
este datoria noastră să vă protejăm cât mai bine. 

Sachi făcu din cap semn că da. Se simţea vrăjită. 

— îndată ce plecăm de aici, ne luăm soarta în propriile mâini, 
constată ea, amintindu-şi cine era şi ce poziţie avea. N-aveţi nicio 
obligaţie să ne ajutaţi. Dar v-am mulţumi din toată inima dacă ne-aţi 
putea informa în privinţa stării în care se mai află drumurile. 

— Nu vă pot lăsa să plecaţi singure, protestă el. Este prea 
primejdios. Vă vom însoţi oriunde doriţi să mergeţi. 

Ochii lui se schimbaseră, iar Sachi putu observa că o priveau cu 
sinceritate, ba erau chiar surâzători. Ar fi trebuit s-o supere 
cutezanţa lui, în schimb se trezi că se topea sub privirea lui. 

— Ochii dumneavoastră, murmură el. Sunt prelungi ca frunza de 
salcie şi... verzi. Verde-întunecat. Mă iertaţi, nu sunt decât un ronin 
necioplit. N-aş fi crezut niciodată că voi privi în faţă pe cineva atât 
de... Nu mi-aş fi închipuit să întâlnesc pe cineva... 

îşi lăsă ochii în pământ şi răvăşi zăpada cu vârful cizmei lui de pai. 

— Mă scuzaţi, bombăni iar. Nu-i treaba mea să mă adresez cuiva 
ca dumneavoastră într-o asemenea manieră. Dar iată-ne împreună. 
Trebuie să fie destinul. Soarta ne-a adus laolaltă. Ne leagă karma. 

Se încruntă de parcă ştia că mersese prea departe. 

— Trebuie să mă duc, mormăi el, întorcându-se brusc, ca şi cum 
ceva îl trăgea de acolo, împotriva voinţei lui. Vă voi vizita din nou. 


VI 

Se apropia sărbătoarea aruncării boabelor de fasole, ceremonie 
care marca prima zi de primăvară, când mătuşa Sato smuci uşile 
camerei lor. Sachi şi Yuki, care citeau împreună, îşi ridicară privirile, 
tresărind. Mătuşa Sato era cu respiraţia tăiată, iar părul îi era mai 
ciufulit ca de obicei. 

— Shinzaemon şi seniorul Toranosuke sunt aici, doamnele mele, le 
anunţă ea gâfâind. Vor să vă vadă. Zic că este urgent. Pot să fiu 
mijlocitor, dacă doriţi, sau să stau de pază pentru dumneavoastră. 

Sachi îi răspunse cu fermitate: 

— îi vom vedea. Vă rog să ne însoţiţi. 

Cei doi bărbaţi şi mai tânărul Tatsuemon aşteptau în holul de la 
intrare, iar săbiile li se iţeau prin mantalele lor groase de iarnă. 


— 153 — 


Unchiul Sato era cu ei, în pantaloni hakama apretaţi, cu creştetul ras 
impecabil. Părul, uns cu uleiuri parfumate, îi era prins la spate într- 
un moţ rigid, de samurai de rang înalt. Pe lângă el, cei trei ronini, cu 
creştetele lor nerase şi cozile de cal lucioase, prinse în panglici 
purpurii, arătau ca nişte sălbatici. 

Erau încruntaţi. însă nu era doar obişnuita grimasă a 
samuraiului. Mai era ceva ce scânteia în ochii lor şi o făcea pe Sachi 
să stea ca pe ghimpi. 

Toranosuke făcu un pas înainte, înclinându-se. Sachi uitase ce 
bărbat frumos, cu trăsături fine, se ascundea sub barba lui ţepoasă. 

— Ce-aţi auzit? îl întrebă ea, sărind peste tradiţionalul schimb de 
politeţuri. Cum stau lucrurile în Edo? 

— Vă rugăm să ne scuzaţi obrăznicia, începu domol Toranosuke. 
Am primit rapoarte, dar veştile sunt confuze. S-ar putea să fi avut loc 
vreo bătălie la sud de Kyoto. 

— Kyoto? repetă Sachi, ţinându-şi răsuflarea. 

— Lângă oraşele Toba şi Fushimi. N-am aflat prea multe 
deocamdată. Am auzit că s-ar fi dat lupte încontinuu, timp de trei 
zile. Sute de oameni au fost ucişi şi răniţi. Batalioanele din nord s-au 
luptat cu vrednicie, dar... S-ar putea să fi existat acte de 
insubordonare. Oamenii noştri... 

Trei zile de lupte continue. Iar din tonul lui se deducea că cei din 
nord ar fi fost înfrânţi. Sachi îi aruncă o privire lui Shinzaemon, 
temându-se că s-ar putea să facă vreun gest prin care să le trădeze 
întâlnirea secretă, însă încruntarea i se adâncea pe chip. 

— Vreţi să ştiţi ce-am auzit? se amestecă el în vorbă, mormăind. 

Glăsuia în idiomul aspru al bărbaţilor, în clarul dialect din Kano. 

Era ciudat, cu totul extraordinar, să arunci o privire în lumea unor 
bărbaţi asemenea acestuia, să-i auzi discutând despre politică şi 
război în prezenţa unor doamne, chestiuni care de obicei nu 
ajungeau deloc la urechile femeilor. Preţ de o clipă, Sachi fu cuprinsă 
de o bucurie tainică, ca o fetiţă care trăgea cu urechea la convorbirile 
oamenilor mari. 

— Vă spun eu, răbufni el. în cea de-a treia zi, oamenii noştri s-au 
retras la Castelul Osaka, pentru a se replia. S-au adunat în sala cea 
mare şi l-au rugat în genunchi pe seniorul Yoshinobu să-i conducă 
personal în bătălie. 

Sachi ştia că seniorul Yoshinobu abdicase de la shogunat. Nu mai 
era conducătorul întregii ţări. Dar mai era totuşi capul familiei 
Tokugawa şi suzeranul tuturor clanurilor din nord, care luptau să-i 


— 154 — 



oprească pe cei din sud. 

— Cu el în frunte ştiau că aveau să fie invincibili, continuă 
Shinzaemon. Jumătate dintre ei aveau răni grave. Unii rămăseseră 
ologi. Dar toţi erau nerăbdători să se întoarcă pe câmpul de luptă şi 
să-i bată pe acei trădători din sud o dată pentru totdeauna. 

— Destul, Shin, se răsti Toranosuke. Nu uita unde te afli! 

— Lasă-mă să termin, bombăni Shinzaemon. Seniorul Yoshinobu 
s-ajurat că se va pune în fruntea armatei a doua zi. Pe urmă... 

Se opri, iar buza de jos i se răsfrânse cu dispreţ: 

— Pe urmă a fugit pe furiş, cu unii dintre aşa-zişii lui sfetnici. Se 
pare că există o trecere secretă până la port. Nici măcar nu şi-au mai 
putut găsi propriul vas, când au ajuns acolo, aşadar s-au ascuns pe 
o corabie de război barbară. 

— Pe o corabie barbară? se miră Sachi cu tremur în voce. 

— Un vas american. S-au dus la Edo în ziua următoare. 

— A fugit! constată Sachi. 

Era înfiorător. Acesta era omul care îi răpise tronul dragului ei 
senior şi stăpân, tron pe care şi-l dorise atât de mult, încât nu 
şovăise să-l otrăvească pe shogun. Asta să fi vrut în tot acest timp? 
Crezuse că se întrebase doar în sinea ei, dar, de fapt, vorbise cu voce 
tare. Shinzaemon se uită la ea. 

— A dezertat, mormăi el, confirmând cu un semn din cap. Ce 
ruşine! 

— Destul! urlă unchiul Sato, cu mâna pe mânerul săbiei. N-ai 
niciun pic de loialitate? Toate acestea nu sunt decât zvonuri. Cum 
îndrăzneşti să ni le prezinţi drept fapte reale? 

— S-ar putea să existe o explicaţie, preciză Toranosuke, încercând 
să-i împace pe amândoi. Se zice că seniorul Yoshinobu plănuieşte o 
ultimă bătălie în Edo. 

— Chiar acum e-n Edo, preciză Shinzaemon, cu un rânjet. Ştii şi 
tu, doar ai văzut rapoartele, unchiule Sato! Toată lumea râde de el: 
„S-a întors fugind, de frică să lupte, lăsându-şi oamenii în urmă”. 

Unchiul Sato părea gata să explodeze: 

— Şi tu chiar îi crezi pe coate-goale ăia? Cum cutezi să-ţi închipui 
că ghiceşti intenţiile seniorului Yoshinobu? 

— Nu este prietenul niciunuia dintre noi, unchiule Sato. Ştii foarte 
bine, îi atrase atenţia Shinzaemon. Dar voi lupta pentru el până la 
moarte. îmi cunosc datoria. 

— Deci cei din nord au fost înfrânţi... repetă Sachi. 

Avea nevoie de certitudine. Poate, dacă o spunea de mai multe ori, 


— 155 — 



reuşea să-i priceapă înţelesul, până la urmă. 

— Ceea ce înseamnă că cei din sud au cucerit Kyoto. Şi întreaga 
regiune de sud-vest, o lămuri Shinzaemon. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

— Şi Edo?... întrebă Sachi încet. 

— Haos total, o informă Toranosuke. Nimeni nu mai deţine 
controlul. Bandiţii şi hoţii mişună. 

— Trupele seniorului Yoshinobu vin încoace pe mare din Osaka şi 
clocotesc de furie pentru că n-au mai fost plătite, continuă 
Shinzaemon. 

— Cei din sud tot distribuie fluturaşi în care arată că va fi război, 
iar oamenii trebuie să evacueze oraşul, le povesti mai departe 
Toranosuke. Cetăţenii sunt pe străzi zi şi noapte, cărându-şi bunurile 
în căruţe la ţară. 

— Ce mai este pe la castel? întrebară Sachi şi Taki, aproape la 
unison. 

O imagine a palatului, a femeilor şi a prinţesei, a dragei sale 
stăpâne, fulgeră dinaintea ochilor fostei concubine. 

— Din cate ştim noi, cei din palat sunt în siguranţă. 

— Aveţi rapoarte? 

— Ca să vă spunem adevărul, n-avem niciun fel de rapoarte. Dar, 
dacă lucrurile ar fi stat altfel, am fi auzit şi noi. 

— Cei din sud îşi vor planifica înaintarea, grăi Shinzaemon. Au 
generali destoinici şi arme englezeşti. Dacă vor cuceri Edo, vor pune 
cizma pe gâtul întregii ţări. 

— Şi nimeni din Kano nu-i va împiedica, bodogăni unchiul Sato. 
Nu, dac-o să fie după voia înălţimii Sale. Singurul lucru care rămâne 
de făcut este să vă îndreptaţi pe cai spre nord, să încercaţi să le 
stăviliţi înaintarea. 

Le săgetă cu privirea pe femei, de parcă abia atunci ar fi băgat de 
seamă că se aflau acolo. 

— Ştiu că nu suntem decât nişte femei proaste, grăi mătuşa Sato, 
dar şi noi putem pune mâna pe arme. Nu uitaţi! 

— Seniorul Yoshinobu este lunecos ca un şarpe, mormăi 
Shinzaemon. Nimeni nu ştie de partea cui e cu adevărat şi ce va face 
în clipa următoare. 

După ce plecară bărbaţii, Taki mai rămase să stea de vorbă cu 
mătuşa Sato. Solii nu mai conteneau să vină. Sala cea mare vuia de 
voci ridicate şi de dispute furibunde. 


— 156 — 



Sachi se întoarse în cameră, luă o pătură şi ieşi pe verandă. 
Bulgării de muşchi verde întunecat şi contururile lespezilor de piatră 
străpungeau zăpada care se topea. Omătul încă mai acoperea 
felinarul de piatră dărâmat, pe care păsărelele lăsaseră mici urme, tot 
ţopăind deasupra. O cioară croncăni şi se lăsă greoaie pe ramura 
unui copac. O avalanşă de nea se rostogoli printre crengi şi se prăvăli 
la pământ. Sachi privea siluetele fantomatice ale copacilor, în timp ce 
văzduhul se întuneca şi se lăsa seara. 

Se auzi un zgomot slab. Cineva înfăşurat în haine groase, cu capul 
şi faţa ascunse într-un şal, călca plin de îndrăzneală pe lângă casă. 
înainta spre ea, iar zăpada scârţâi sub paşii lui. Se mişca agil ca o 
pisică. Două săbii îi ieşeau de sub manta. Se apropie de verandă. 
Spre disperarea ei, Sachi simţi că inima îi bate mai repede şi sângele 
îi năvăleşte în obraji. îşi puse vârful degetelor pe lemnul lustruit şi îşi 
înclină capul. 

— Seniore Shinzaemon, murmură ea pe un ton răstit, înciudată de 
propria ei zăpăceală. 

— Iertaţi-mi îndrăzneala, se scuză el, vorbind în surdină. 

Fu uşurată să simtă că obrajii i se răcoresc. 

— Doamna mea, trebuie să ne pregătim să plecăm imediat, o 
anunţă el. 

Ochii lui întunecaţi scânteiau deasupra cutelor pânzei care-i 
acoperea faţa, iar sprâncenele i se îmbinau într-o încruntare. 

— E război, doamna mea! Război adevărat! Cei din sud îşi 
mobilizează armatele. Cei din Edo se pregătesc de asediu. Seniorul 
Yoshinobu... Aveţi cunoştinţă de acţiunile lui, doamna mea, şi în ce 
degringoladă ne aruncă în felul ăsta pe noi şi cauza noastră. Iertaţi- 
mă că vă spun pe faţă lucrurile astea, doamna mea. Ştiu că sunteţi 
de la Curtea înălţimii Sale, dar... s-a apucat să ne distrugă. Face tot 
ce poate ca să ne împiedice să ne apărăm împotriva hoardelor din 
sud, a propriilor lui duşmani. Suntem în pierdere, doamna mea. 
Nimeni nu poate înţelege ce joc face el. însă onoarea ne obligă să 
luptăm de partea familiei Tokugawa. 

Sachi dădu din cap, încruntându-se îngândurată, deşi abia îi 
desluşea cuvintele. Era din pricina glasului său, atât de răguşit şi de 
aprig, de profund şi de răsunător, atât de diferit de cel al unei femei. 
Sunetul lui o umplea de o plăcere tainică şi îi făcea inima s-o ia 
razna. Ceilalţi se purtau aşa cum se cuvenea şi ziceau ceea ce se 
cuvenea. Nu şi el. Lui părea să nu-i pese de ce crede lumea. 

— Spuneţi-mi adevărul, îi ceru ea, apropiindu-se de el. Ce-aţi 


— 157 — 



auzit? 

— Oamenii spun că sudicii îl ţin sub control pe tânărul împărat şi 
emit edicte în numele lui. Am auzit că, în ultima zi a bătăliei, au 
mărşăluit sub stindardul imperial, autoproclamându-se armata 
imperială. L-au declarat pe seniorul Yoshinobu trădător şi duşman al 
împăratului. Iată de ce a refuzat el să lupte. Dar pentru noi nu mai 
are nicio importanţă ce face seniorul Yoshinobu. Noi ne-am legat prin 
jurăminte că vom rămâne loiali şi ne vom face datoria faţă de familia 
Tokugawa. Ne vom lupta pentru ei, fie ce-o fi. 

— Cei din sud sunt ticăloşi mai mari decât mi-am închipuit, şopti 
Sachi. 

— De când eram copil am înţeles să-mi slujesc seniorul până la 
moarte, mărturisi Shinzaemon. Dar acum nici măcar nu mai ştim 
care ne sunt conducătorii. Cum mai putem să fim slujitori devotaţi? 

— Ce-aveţi de gând? îl iscodi ea, coborându-şi ochii. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. încercă să-şi stăpânească vocea, 
să vorbească demn, impunător, aşa cum se cădea unei doamne de 
rangul ei. 

— Deocamdată drumurile sunt sigure, doamna mea, o informă el. 
La Edo nu este mai rău decât oriunde în altă parte. Castelul a fost 
consolidat după incendiu, de două ori întărit. Este inexpugnabil. Este 
înţesat cu soldaţi. Este cea mai mare fortăreaţă din ţară. Dacă există 
vreun adăpost sigur, acela este Castelul Edo. Camarazii mei şi cu 
mine ne-am săturat să tot aşteptăm fără rost. Trebuie să ne 
întoarcem pe front. Cu cât mai iute avem putinţa să ucidem câţiva 
duşmani, cu atât mai bine. Ne îndreptăm spre Edo, ca să ne 
alăturăm rezistenţei. Dacă doriţi şi dumneavoastră să vă întoarceţi, 
vă vom însoţi. Am locuit aici în copilărie, urmă el, ca pentru sine. 
Obişnuiam să mă furişez în grădina asta, ca să mă joc de-a duelul cu 
verii mei. Cât de ciudată mi se pare întoarcerea acasă! 

Ochii lui se plimbară pe faţa ei, dezmierdând-o, ca şi cum ar fi 
dorit să ia cu el imaginea ei pentru totdeauna. Ea îi zâmbi. Avea 
senzaţia că rătăceau iar peste coline, ca frate şi soră. Dar nu. Nu era 
aşa, nicidecum ca frate şi soră. 

El se uita în pământ. Se aplecă în jos şi aruncă ceva înspre ea. 
Fără să se gândească, ea se întinse şi îl prinse. Pentru o clipă, 
mâinile lor se atinseră în treacăt. îi simţi asprimea pielii de soldat, 
frecându-se de a ei. Apoi el se întoarse şi se îndepărtă cu paşi grăbiţi. 

în mâinile ei ţinea o micuţă floare albă, o orhidee sălbatică... 


— 158 — 



6 - Porţile închisorii 

9 



I 

Zăpada se topea, iar frunzele ascuţite ale bambuşilor şi peticele 
întunecate de muşchi se iţeau printre nămeţi. Pe ici, pe colo orhideele 
sălbatice străluceau ca nişte steluţe albe. Pe ramurile prunilor, 
mugurii erau gata să înflorească şi câţiva boboci cu cinci petale, de 
culoarea vinetelor, sclipeau pe crengile lor noduroase. 

De la ultima ei convorbire cu Shinzaemon pe verandă, Sachi îşi 
făcuse bagajul şi era gata de plecare. Taki o implorase pe mătuşa 
Sato să ia cea mai puţin valoroasă dintre robele ei de la palat, să se 
ducă la un negustor cu ea spre a o vinde sau amaneta. Dar mătuşa 
Sato o refuzase. Avea să le împrumute bani, îi mai spuse. La urma 
urmei, ele se duceau cu Shinzaemon, iar el le era rubedenie. Se 
puteau gândi să-i achite datoria după ce totul se reîntorcea la 
normal. Dar nu mai venea nicio ştire de la el. Tăcerea prevestea tot 
mai multe rele. 

în casă, viaţa continua ca mai înainte. Ceva totuşi se schimbase. 
Să fi fost faptul că lumea se grăbea ceva mai tare sau vorbea mai 
încet, tresărind ori de câte ori uşa principală se deschidea? Să fi fost 
faptul că toată lumea părea să stea cu urechile la pândă, ca şi cum 
ceva înspăimântător urma să se întâmple? Până şi pe mămoasa 
mătuşă Sato părea s-o îmbolnăvească aşteptarea. 

Dar Sachi se gândea la altceva. Iar şi iar îşi scotea din mânecă 
orhideea sălbatică dăruită de Shinzaemon. O dosise acolo pentru a o 
păstra cât mai bine. Se uita lung la ea, cum îi zăcea ofilită în palmă. 
Felul în care o privise el!... Ştia el cât de inacceptabil era să se poarte 
astfel cu o femeie respectabilă, nemaivorbind de un rang ca al ei? 
Trebuia să se simtă jignită, dar nu era. Fiecare cuvânt rostit de el îi 
răsuna în minte, ca un clopot ce bătea orele. Când închidea ochii, îi 
vedea chipul. 

A-şi petrece timpul singură, în compania unui bărbat era, ştia 
prea bine Sachi, de neconceput pentru orice femeie de onoare, nu 


— 159 — 


numai pentru ea, care era legată de răposatul shogun pentru tot 
restul zilelor sale. Se legase prin jurăminte sfinte. Nu exista 
nesăbuinţă mai mare decât să-şi închipuie că putea să nu se supună 
celor mai presus de ea, ori să aleagă orice altă cale decât cea care i se 
hărăzise. Celălalt drum ducea numai la dezastru. 

Cu toate acestea... era război. Situaţia era cu totul alta. Nimeni nu 
mai ştia cine sau ce era ea. Şi cine putea spune care dintre ei va mai 
trăi sau va muri? Sachi suspină. Ce n-ar fi dat să se mai vadă 
singură cu Shinzaemon măcar o singură dată, să-l întrebe ce voise 
atunci să spună! 

Se apropia ora şarpelui, iar slujnicele le luaseră de multă vreme 
tăvile cu micul dejun, totuşi Yuki încă nu apăruse pentru lecţia ei de 
poezie. încă de când se sculase, Sachi avea sentimentul că ceva nu 
era deloc în ordine. Zumzetele îndepărtate ale casei păreau diferite. în 
locul obişnuitei rutine de dimineaţă, auzea zarva oamenilor care 
fugeau încoace şi încolo, troncănituri şi voci ridicate. 

Un vaier melancolic răsuna ca un ecou din crângurile de falnici 
cedri japonezi care împrejmuiau casa. Tresări. Aducea cu tânguirea 
unei trâmbiţe din cochilie de concă ce chema soldaţii la război. O 
clipă se întoarse pe aripile gândului la Edo. Nu era însă decât ţipătul 
unei bufniţe. Apoi uşa se deschise. Yuki dădu buzna înăuntru şi se 
lăsă în genunchi. Colăceii ce-i fluturau în creştet i se aplecară în faţă, 
pe când se înclina. 

— îmi pare rău, şopti ea. 

— Ce-i? oftă Sachi. 

Ochii fetiţei se căscau aţintiţi asupra ei. Feţişoara ei rotundă, 
durdulie, era palidă şi trasă, de parcă ar fi fost chipul unei stafii. 

— Mama... a dispărut. S-a dus acasă, sunt sigură. N-o să mă lase 
să plec în căutarea ei. Vă rog, ajutaţi-mă! 

Se căznea să-şi păstreze cumpătul, ca orice samurai, muşcându-şi 
buzele ca să nu-i mai tremure. Ultimele cuvinte îi zburară din gură ca 
un sughiţ de plâns. Sachi se uită la ea cu groază. Să plece acasă? Ce 
putea să însemne? Apoi îşi aminti de conacul în ruină, pe lângă care 
trecuseră în ajunul Anului Nou. 

— De ce crezi tu că s-a dus acasă, Yu -chan? o întrebă pe un ton 
imperios. 

— Pur şi simplu ştiu. Azi-dimineaţă... 

Mătuşa Sato era chiar în spatele ei. Faţa îi era încremenită, ca o 
mască, la fel de impenetrabilă de parcă ar fi fost sculptată în piatră. 

— Destul, Yu -chan, se răsti ea pe un ton aspru. Aşteaptă. Se va 


— 160 — 



întoarce. 

Buzele îi erau strânse ca valvele unei scoici, ochii ei negri aveau o 
căutătură opacă. Nu mai era vesela mătuşă Sato pe care o ştia Sachi. 

— Trebuie s-o găsesc, ripostă copila cu înverşunare. Mă voi duce 
singură, nu-mi pasă! 

Sachi se uită la ea. 

— Vin şi eu cu tine, spuse. 

în tăcere, Sachi şi Yuki se înfofoliră în haine groase şi se încălţară 
cu saboţi. Era prima oară când Sachi ieşea afară, de la Anul Nou 
încoace. Omătul care se topea prefăcuse cărarea de pământ în zloată. 
Zăpada se aduna în troiene murdare de-a lungul zidurilor. Fetiţa o 
trăgea pe Sachi după ea, smucind-o de mână. Trecură de o poartă 
masivă, cu acoperiş, unde o mână de servitori făceau de pază afară, 
apoi de o alta. După aceea, ajunseră la o poartă cu o tăbliţă din lemn 
pe care se citea numele Miyabe. Era la o distanţă de numai câteva 
porţi, însă conacele erau atât de mari, iar zidurile atât de lungi, încât 
li se părea că merg de o veşnicie. 

De Anul Nou poarta fusese închisă cu zăvorul. Acum era larg 
deschisă. Fetiţa se smuci din mâna lui Sachi şi ţâşni peste prag, 
înainte s-o poată opri. 

Sachi o urmă în mare grabă. în locul unui prundiş îngrijit, ca la 
conacul lui Sato, curţile erau o junglă de copaci şi tufişuri care 
crescuseră în voie, pe jumătate îngropaţi sub nămeţi. O putea zări pe 
copilă înaintând printre hăţişurile crengilor, pe lângă casă. O urmă 
pe cât de iute putu, păşind peste crenguţe, trecând prin tufişuri şi 
călcând peste bolovani. Hainele i se agăţau de ramuri, de parcă 
arborii încercau s-o ţină în loc. Zăpada cădea de pe crengile lor, 
umezindu-i hainele. 

— Yu -chan! gâfâi ea. Aşteaptă. 

însă Yuki dispăruse deja prin intrarea din laterală. Uşa era 
putredă pe jumătate, iar câteva obloane erau căzute la pământ. 
Strângând din pumni atât de tare încât îşi simţea unghiile intrându-i 
în carne, Sachi respiră adânc şi o urmă înăuntru. 

Obloanele de ploaie erau trase. în bezna dinăuntru, Sachi desluşea 
paşii fetiţei şi ţipetele ei ascuţite: 

— Haha-ue! Haha-ue! Mama! Mama! 

Se împiedică în urma ei, iar din putredele tatami se ridicară nori 
de praf. Mormane de frunze îi trosniră sub picioare. Pânzele de 
păianjen se întindeau, gata s-o apuce de mâini şi de faţă. 
Pretutindeni se simţea un miros îmbâcsit de umezeală şi mucegai. Se 


— 161 — 



opri să asculte. Glasul şi paşii copilei nu se mai auzeau. 

în depărtare se zărea o geană de lumină. Sachi aruncă o privire 
temătoare prin jur, aşteptându-se să vadă o femeie fantomatică, 
alunecând ca un fum, tânguindu-se şi smulgându-şi pletele negre şi 
lungi. Trebuia să se poarte ca un samurai, îşi spuse, să nu se teamă 
de niciun duşman din rândul muritorilor. Dar niciun muritor n-ar fi 
adăstat într-un asemenea loc. 

— Yu -chan? 

îşi auzi vocea tremurând în tăcerea grea. în vârful picioarelor, se 
îndreptă spre cea mai îndepărtată dintre camere. Storurile păreau 
trase. Prin uşile de hârtie observă că acea încăpere era scăldată în 
lumină. Fâşii de mătase, la fel de curate şi de albe ca neaua proaspăt 
căzută, se vălureau în prag. 

Se mai uită o dată. O pată de un roşu întunecat mânjea mătasea. 
Chiar în mijloc se găsea o siluetă îmbrăcată în alb. Mama lui Yuki era 
pe jumătate în genunchi, pe jumătate întinsă cu faţa în jos. Părul 
negru îi era desfăcut şi se răsfira pe podea. Un pumnal mânjit de 
sânge zăcea lângă ea. 

Yuki se aruncase cu braţele în jurul mamei sale, agăţându-se de 
ea, de parcă nu voia s-o lase să plece. Se aşternu o tăcere de moarte. 
O duhoare dulceagă şi greţoasă umplea aerul. 

în ciuda educaţiei sale de samurai, pe Sachi o cuprinse un val de 
groază, ca şi cum ar fi fost lovită de un fulger. întoarse capul, închise 
ochii şi luă o gură de aer. 

Cu ochii minţii, o văzu pe mama lui Yuki frecând podelele până 
când nu mai rămânea nicio pată, curăţind cu grijă altarul, întinzând 
mătasea peste tatami şi rugându-se pentru ultima oară. îşi potolise 
iureşul gândurilor, îşi împăturise cu dragoste mânerul pumnalului în 
hârtie, apoi îngenunchease şi îşi legase gleznele, ca să se asigure că 
avea să-şi păstreze demnitatea şi după moarte. îşi înfipse tăişul în 
gât cu precizie, cu modestie şi pe tăcute, fără zarvă, cu un soi de 
bucurie liniştită. Era o sinucidere ca la carte, o moarte de care putea 
fi mândră. 

Sachi era plină de admiraţie, aproape de invidie. Ştia, ca samurai, 
că trebuia să fie gata să moară în orice clipă. Era foarte familiarizată 
cu procedeul. Spera că, atunci când îi sosea ceasul, avea să fie şi ea 
în stare să-şi ia viaţa astfel. 

Cu toate acestea, la vederea leşului din faţa ei, simţi o spaimă pe 
care niciun gând nu reuşi să i-o alunge. Cea care fusese o femeie 
blândă, frumoasă era acum o masă inertă de oase şi carne. Inima lui 


— 162 — 



Sachi bătea să-i spargă pieptul. Simţi cum greaţa i se ridica în gât. 

Ochii îi fură atraşi de un dagherotip de pe altarul de la marginea 
camerei. La palat mai văzuse câteva portrete pe sticlă, dar nu se 
aşteptase să vadă unul într-un loc atât de dărăpănat şi de dosnic. 
Doi oameni, un bărbat şi o femeie, stând în picioare, ţepeni, unul 
lângă altul, se uitau palizi la ea. Femeia era mama lui Yuki. Se uită 
lung la bărbat. Sigur nu! Să fie... Shinzaemon? Capul îi era ras după 
obicei, iar părul, uns cu uleiuri parfumate şi prins într-un moţ de 
samurai, dar cunoştea umerii obrajilor ieşiţi în afară şi ochii aprigi, 
expresia încăpăţânată a fălcii. Uluită, se uită mai îndeaproape. Nu 
era Shinzaemon, deşi era ciudat cât de mult aducea bărbatul acela 
cu el. 

Lângă tablou se mai găseau două suluri, legate cu panglică. Unul 
îi era adresat unchiului Sato, celălalt, lui Yuki. Când Sachi le ridică, 
bileţelul către Yuki se deschise. Era foarte scurt. 

„Copila mea, îi scrisese mama ei, trebuie să fii foarte curajoasă! 
Când te vei face mai mare, vei înţelege. Nu mai pot suporta ruşinea 
morţii tatălui tău. Locul meu este lăngă el. Fii o adevărată fiică de 
samurai şi poartă cu mândrie numele de Miyabe. ” 

Yuki zăcea atât de încremenită, încât lui Sachi i se făcu frică să nu 
fi murit şi ea. Apoi începu să plângă cu sughiţuri. 

încet, târându-şi picioarele, ele se înapoiară la conacul familiei 
Sato. Erau pline de praf, de pânze de păianjen, de sânge şi de 
murdărie. Shinzaemon le aştepta în holul de la intrare. Chipul îi era 
mohorât. Se uita în podeaua de pământ, iar umerii laţi îi atârnau, 
ochii îi erau lipsiţi de strălucire. 

îşi îndreptă spinarea la vederea lor. îşi coborî ochii asupra fetiţei şi 
îi spuse: 

— îmi pare rău! 

Yuki îşi ridică privirea la el. Bărbia îi tremura, iar ochii îi erau plini 
de lacrimi, însă faţa îi era ca de piatră. Sachi văzu că se străduia din 
răsputeri să nu-şi arate slăbiciunea şi lacrimile, fie ce-o fi. 

Sachi nu-1 mai văzuse niciodată pe Shinzaemon atât de blând. 
Tânjea să-l ia de mână şi să-i zică: „Nu-i vina ta. Ai făcut tot ce-ai 
putut!” Ochii lor se întâlniră. El era atât de viteaz, de puternic. Dacă 
ştia cineva ce trebuia făcut, el era acela. Trebuia să aibă încredere în 
el. 

— S-a terminat, le anunţă el. Sudicii au pornit, iar seniorul din 
Kano s-a hotărât să le dovedească loialitatea pentru cauza lor. Ca 


— 163 — 



doamne de la Curtea shogunului, vă aflaţi într-o mare primejdie. La 
fel ca şi noi. Vom pleca îndată. 

— Trebuie să mă ocup de înmormântarea mamei, glăsui Yuki, cu 
gândurile în altă parte. 

Erau primele cuvinte pe care le rostise, de când alergase la casa 
familiei sale. 

— Trebuie să am grijă de cenuşa ei şi să mă rog pentru sufletul ei. 
Sunt singura supravieţuitoare din casa Miyabe. 

Se uită în jur, ca şi cum ar fi uitat de ceva. Feţişoara i se zbârcise, 
ochii îi erau umflaţi şi roşii. Apoi îşi schimbă expresia. O mare linişte 
i se aşternu pe chip. 

— Trebuie să-mi răzbun tatăl, hotărî ea cu fermitate. 

— Te vor ucide dacă mai rămâi aici, o avertiză Shinzaemon cu 
blândeţe. Nu mai există nicio casă Miyabe. S-a terminat cu ea, când 
tatăl tău a fost arestat. Nu mai ai nici casă, nici bani, nimic. Poţi 
purta mai departe numele Miyabe dacă rămâi în viaţă. I-am promis 
tăticului tău să am grijă de tine. Trebuie să vii cu noi. 


II 

Plecară cu prima rază de lumină care străpunse cerul întunecat, 
topindu-se în umbrele aruncate de ziduri. îşi luaseră rămas-bun şi 
mulţumiseră pentru tot cu o noapte în urmă. Era mai prudent să se 
furişeze în linişte. Toată lumea ştia că era aproape sigur că nu se vor 
mai revedea. 

în vreme ce închidea uşa după ea pentru ultima oară, pe Sachi o 
săgetă tristeţea. O fi fost camera unde locuiseră în casa mătuşii Sato 
înghesuită şi rece, dar pentru ele fusese un soi de cămin. 

Sufla boarea îngheţată a zorilor. Femeile se înfăşurară mai strâns 
în straiele lor. Erau îmbrăcate cât mai puţin bătător la ochi, în 
veşminte grosolane de târgoveţe. îşi trăseseră peste chip pălăriile lor 
de călătorie, din pai, ca să-şi ascundă tenul palid şi trăsăturile 
distinse, de aristocrate. Luară cu ele doar câteva schimburi de 
îmbrăcăminte şi câte o robă pe care să o vândă, în cazul în care 
aveau nevoie de bani. Sachi mai împachetase şi misterioasa haină de 
brocart. îşi puseră halebardele în sacii lor. Bărbaţii călăreau cu cele 
două săbii vârâte la brâu. însă nu purtau niciun blazon. N-aveau 
nimic asupra lor care să indice clanul de care aparţineau ori cui le 
erau devotaţi. 


— 164 — 


Planul lor era să evite Drumul Mării de Est, ruta principală spre 
Edo. Cei din sud urmau să-şi trimită neîntârziat armatele pe acea 
cale, ce avea să fie înţesată de soldaţi. Bărbaţii se hotărâră să o ia pe 
cărări lăturalnice, mai liniştite, până când se îndepărtau bine de 
Kano, apoi aveau să intre pe Drumul Interior de Munte. Era o cale 
mult mai lungă, avea să-i poarte pe poteci abrupte şi sălbatice, dar 
era mult mai puţin probabil să se lovească de liftele din sud. Toţi cei 
din grupul lor ştiau că aveau să străbată teritoriul inamicului, să 
intre în gura dragonului. Unele dintre domeniile prin care urmau să 
treacă trebuiau să fie de partea lor, însă nimeni nu mai ştia cu 
siguranţă cine pe cine sprijinea. Clanurile păreau să treacă de o parte 
şi de alta, după cum bătea vântul. 

O porniră spre partea de nord-est a oraşului, direcţie din care 
veniseră spiritele rele, unde se aflau terenul de execuţie şi 
închisoarea. Shinzaemon şi Toranosuke tocmiseră hamali, cărăuşi şi 
cai de povară pentru primele ri, până ajungeau la următorul post de 
garnizoană, şi câteva litiere închise, ce cu greu se puteau numi 
palanchine, în care să călătorească femeile. Erau vehicule şubrede, 
cu pereţi subţiri, din paie împletite şi storuri ţepene din stuf, ca să le 
acopere găurile pătrate ce serveau drept ferestruici. Sachi şi micuţa 
Yuki se legănau şi săltau în linişte, strânse una într-alta. Amorţite, 
auzeau scârţâitul stâlpului din lemn şi scrâşnetul picioarelor 
încălţate în sandale de pai ale purtătorilor de palanchin, tropăind 
prin noroi. Vântul şuiera printre pereţii din paie şi prin straturile de 
căptuşeli ale veşmintelor lor de bumbac. 

Yuki trase în sus unul dintre storuri şi se uită la oraşul prin care 
treceau. Soarele nu răsărise încă, pe străzi însă lumea forfotea. La 
început, îşi croiră drum printre zidurile înalte de pământ ce 
îngrădeau pajiştile umbrite ale districtelor de samurai. Apoi 
miresmele înţepătoare ale fumului de lemne arse şi ale bucatelor 
gătite începură să pătrundă în litieră. Cocoşii cântau, câinii lătrau. 
Se auzeau ciocănituri şi păcănituri, de rindea şi de daltă. Simţiră 
mirosul lacului fierbinte, pe măsură ce treceau prin cartierele 
meşteşugarilor. 

Apoi un alt iz se strecură prin pereţii palanchinului, încet, dar 
neabătut, până când învălui totul ca o ceaţă. Era atât de bizar şi de 
neplăcut, încât Sachi se dădu înapoi. Trecuseră mulţi ani de când 
nu-1 mai simţise. Cu toate acestea, ştiu pe dată ce era. Preţ de o 
clipă, se văzu iar copilă, înapoi în sat, jucându-se cu alţi prichindei. 
Unii, îşi amintea ea, erau mai mici, piperniciţi, prost hrăniţi, iar 


— 165 — 



pielea le era permanent înnegrită de mizerie şi de soare. Aceeaşi 
miasmă slabă, greţoasă, le ieşea din hăinuţele zdrenţuite, din 
pălăriile lor ciudate, cu boruri mari. Sachi auzi, parcă, vocea mamei 
sale, răsunându-i în urechi: „Mirosul ăsta! îl simt la tine! Iar te-ai 
jucat cu proscrişii. De cate ori trebuie să-ţi spun? Sunt nişte 
nespălaţi. Părinţii lor fac negoţ cu moartea. Lumea se ţine departe de 
ei!” Şi ea învăţase să-i ocolească pe cei care făceau munci de care 
ceilalţi oameni se fereau, cum ar fi argăsitul pieilor, curăţarea 
carcaselor de animale şi execuţiile capitale. 

Taki se hurduca după ele, în cea de-a doua litieră. Cineva ca ea, 
care dusese un trai atât de protejat, cu siguranţă nu se apropiase 
niciodată de oameni ca aceia. Sachi îşi dădea seama că trebuia să fie 
zguduită de groază, înfricoşată de spurcăciune. 

Yuki se ghemuise la peretele litierei. Deodată sări în sus, dreaptă, 
şi ţipă: 

— Opriţi! Opriţi! 

în aceeaşi secundă, Shinzaemon se răsti şi el: 

— Opriţi! 

Purtătorii lăsară palanchinul pe pământ. Yuki se căznea deja să 
coboare din el. 

Sachi se aplecă înainte, apoi se dădu înapoi, ghemuindu-se, 
acoperindu-şi faţa cu vălul. Duhoarea era de neîndurat. Venea de la 
carnea în putrefacţie, izul osuarului. Prin uşa deschisă a litierei, zări 
o pereche de porţi uriaşe, din lemn. Ţintuite de scânduri prinse pe 
stâlpi se vedeau nişte obiecte rotunde. Unele aveau păr lung şi 
încurcat, ca stafiile. Altele, deşi ciufulite, mai aveau încă moţuri de 
samurai. Ochii le erau închişi, gurile căscate. Acolo unde trebuia să 
le stea trupurile, nu mai era decât aer. Un lichid întunecat încă se 
mai prelingea din gâturile tăiate. Erau capete omeneşti. 

Feţele le erau cenuşii, nemişcate, de parcă ar fi fost modelate din 
lut, dar până şi în moarte îşi păstrau nobleţea. Dedesubtul fiecăreia 
se găsea o tăbliţă din lemn pe care erau trecute în scris numele, 
vârsta, locul naşterii şi crima. Neluând seama la greaţa care i se 
ridica în gât, Sachi încercă să-şi dea seama care dintre ele semăna cu 
figura pe care o văzuse în dagherotip. Ce infamie! Era o moarte 
cumplită pentru un samurai. 

Yuki, în micul ei chimono de copil, cu părul împletit în cozile ei 
încolăcite în creştet, ca nişte aripi de fluture, şi Shinzaemon, vânjos 
şi înalt, cu părul său stufos prins la spate într-o coadă de cal, 
stăteau unul lângă altul, cu bărbiile ridicate, uitându-se lung la ele. 


— 166 — 



într-un târziu, Yuki dădu din cap. 

— Nu prea seamănă cu tăticul, constată ea. 

Se lăsă o tăcere lungă. 

— într-o bună zi am să te răzbun, adăugă ea, cu vocea ei 
subţirică, dar aprigă. 

— Eşti o adevărată fiică de samurai, o lăudă Shinzaemon. Tatăl 
tău ar fi mândru de tine! 


III 

Nu mai era timp de pierdut. Pe măsură ce zoreau în tăcere, Yuki 
şedea uitându-se drept în faţă, cu chipul ca de piatră, la fel ca acele 
figuri de la porţile închisorii. Sachi îşi puse braţele în jurul ei. Se 
temea că micuţa n-avea să mai scoată niciodată vreo vorbă. 

Shinzaemon şi Toranosuke călăreau laolaltă, discutând în surdină. 
Sachi le prinse cuvintele purtate de vânt: 

— Vine un punct de control. S-ar putea să fie soldaţi din sud. 

Ridică storul de la ferestruică şi aruncă un ochi pe-afară. Săltau şi 

se legănau de-a lungul unei uliţe înguste, mărginite de ziduri înalte 
de pământ. La capătul ei se găsea o poartă masivă din lemn. Lăsă 
storul să cadă şi se aşeză în tăcere, abia mai îndrăznind să respire. 
Unchiul Sato, ştia ea, le făcuse rost de permise de trecere: câte o 
tăbliţă din lemn pentru fiecare, cu semnătura şi sigiliul autorităţilor 
din Kano. Dar aveau să se mai afle vechile gărzi, loiale shogunului, la 
punctele de control, ori sudicii le luaseră deja locul? Dacă gărzile 
erau din sud, era foarte probabil să-i aresteze şi să-i escorteze înapoi 
în Kano. Sachi îşi dădu seama, cu o tresărire de spaimă, că ar putea 
sfârşi foarte bine ca tatăl lui Yuki, cu capul ţintuit de porţile 
închisorii. 

Paşi scârţâiră pe prundişul acoperit de zăpadă îngheţată. Săbii şi 
baionete se izbiră unele de altele, pe măsură ce soldaţii împresurară 
litierele. îi auzi pe Shinzaemon şi Toranosuke descălecând. Din 
depărtare venea tropăitul copitelor ce se apropiau. 

— Hei, Aoyama, tu eşti? Ce mai faci? 

Prin urmare, Shinzaemon le cunoştea pe gărzi. Erau tovarăşi de 
arme. Sachi scoase un suspin de uşurare. 

— Măi să fie, naiba să mă ia dacă nu-s Shin şi Tora. încotro vă 
duceţi? 

— Sus la munte, răspunse nonşalant Toranosuke. 


— 167 — 


— însoţiţi femei? Deşteaptă mişcare. Nimeni nu vă va bănui că 
sunteţi ronini, dacă luaţi cu voi femei la drum. Deci nu vă duceţi la 
Aizu? 

— Va trebui să mai aşteptaţi o vreme, mormăi o altă voce. Se 
apropie o miliţie. 

O trupă de călăreţi trecu la trap printre marile porţi din lemn. Mai 
mulţi dintre ei erau în armură din cap până-n picioare, vizibilă sub 
vestoanele lor din mătase în culori ţipătoare. Razele reci ale soarelui 
de iarnă scânteiau pe tecile, fanioanele şi lăncile lor. Unii purtau 
coifuri cu coarne feroce, iar chipurile le erau ascunse sub măşti de 
fier, mărginite de perciuni. Răsuflarea le ieşea aburindă, de parcă 
erau dragoni ce scuipau foc. Zulufi de păr negru şi alb le atârnau de 
brâie. Erau ca demonii dintr-un coşmar. 

Soldaţi, în drum spre front. Dar de care parte luptau? Sachi ghici 
că trebuiau să escorteze pe cineva nobil şi puternic, dar nu se vedea 
niciun palanchin, atâta doar că, în mijloc, un grup de călăreţi se 
strângeau laolaltă. La coada lor se vedea un şir de cai de povară, cu 
boccele uriaşe, legate în curele de spinările lor şi o ceată de ţărani 
nătângi, cu feţe tăbăcite de soare, cu braţe vânjoase, bronzate, 
înarmaţi cu puşti grosolane ce-i reaminteau de vechea flintă pe care 
tatăl ei o păstra ca să apere satul de bandiţi. 

— Shin, Tora, strigă un luptător. 

Deasupra platoşei sale strălucitoare avea chipul nerăbdător şi 
obrajii netezi ai unui adolescent. Prin urmare şi ei le erau prieteni. 
Oameni din Kano, devotaţi cauzei celor din nord. 

— Unde vă duceţi? Nu veniţi la Aizu? 

— O forţă pacificatoare a ieşit din Kyoto, le strigă un altul. Dacă 
aveţi de gând să o luaţi pe Drumul Interior de Munte, mai bine v-aţi 
grăbi, altfel veţi da nas în nas cu ei. Veniţi cu noi şi alăturaţi-vă 
rezistenţei. Noi ne adunăm la Aizu. Se va da o bătălie mare. O să-i 
ştergem de pe faţa pământului pe trădătorii din sud. Ne vom acoperi 
de glorie! 

Numai după ce întreaga procesiune de luptători, servitori, stegari, 
rândaşi, slugi, hamali şi cai de povară se făcu nevăzută prin porţi, 
trecând de celălalt capăt al punctului de control, Shinzaemon şi 
Toranosuke îşi arătară permisele de călătorie. Când fură în sfârşit 
gata de plecare, Sachi îi dădu tânărului Tatsuemon, cel cu chipul 
plin de prospeţime, pajul lui Toranosuke, ceva bani, ca să-i ofere 
străjerilor pentru soţiile lor. 

Trecuseră aproape de pragul marilor porţi, când una dintre gărzi, 


— 168 — 



cu ochi ageri, se răsti: 

— Târgoveţe, aţi zis? Cu o piele ca aia? Nu mi se par mie prea 
târgoveţe! 

Trebuie să fi zărit micuţa mână albă împingând la o parte peretele 
şubred al litierei. în tăcere, Sachi îşi pipăi pumnalul, vârât în obi. 

— S-au învârtit pe aici iscoade din Edo, în căutarea unor doamne 
de-ale shogunului. Cică ar fi dispărut, ziceau ei, vorbi tărăgănat şi 
celălalt dintre străjeri. 

— Nu ştiu nimic despre asta, bombăni Toranosuke. Ele sunt 
verişoarele noastre de la reşedinţa Kano din Edo. 

— Permisele noastre sunt în ordine, mormăi şi Shinzaemon. 
Vedeţi-vă de treabă. Situaţia se schimbă repede pe aicea. Ne mai 
vedem pe câmpul de bătălie din Aizu! 


IV 

Multă vreme Yuki şezu în tăcere, cu feţişoara ei rotundă, palidă şi 
crispată, cu codiţele prinse în creştet, ca aripile de fluture, nemişcate. 
Dar apoi păru să înţeleagă că-şi părăsea căminul o dată pentru 
totdeauna. Strecură iute o privire sub stor, în vreme ce oraşul Kano 
se făcea tot mai mic în spatele lor. Prea uşurată că, în sfârşit, 
părăseau acel oraş al fantomelor, Sachi nu se îndura să se uite... 

Drumurile erau mult mai periculoase decât fuseseră cu numai 
câteva săptămâni în urmă, când sosiseră în Kano. Erau pline de 
făgaşuri, găurite de obuze, înţesate de sandale de pai rupte. Nimeni 
nu se mai sinchisea să adune baligile de cal, care zăceau în grămezi 
pe jos. Smocuri de buruieni răsăreau pe la margini, iar distanţa era 
marcată de crengi rupte din copaci. Multe dintre sate erau 
înconjurate de baricade improvizate şi cete de ţărani stăteau de pază, 
în mâini cu puşti, lănci de bambus şi bâte. 

La început, trecură în grabă printre lanuri de orez şi grădini de 
legume, presărate cu petice cafenii de pământ îngheţat. Tulpini 
veştede de orez străpungeau nămeţii murdari. Şire de fân zdrenţuite, 
acoperite de nea, se ridicau răzleţe la marginea câmpurilor. Copacii 
mărgineau drumul şi, la răstimpuri, ajungeau în câte un sat sau la 
vreun popas cu acoperiş din stuf care oferea ceai şi gustări. La 
orizont, munţii răsăreau precum colţii din botul unei fiare. 

Pe la prânz, se opriră să se odihnească la un han. Hangiul îi 
măsură din cap până-n picioare. 


— 169 — 


— Mă rog, aduceţi foarte mult cu o ceată de tâlhari, dar, de vreme 
ce umblaţi cu femei... le aruncă el, lăsându-i să intre. 

Din câte se părea, era la fel de nimerit pentru bărbaţi ca şi pentru 
ele să călătorească împreună. Poate de aceea Shinzaemon o căutase 
pe Sachi. Gândul o umplu de dezamăgire. în orice caz, acum nu mai 
era nicio şansă să schimbe o vorbă cu el. Erau înconjuraţi de 
tovarăşii lor de drum, iar femeile stăteau în litiere. 

La început, Toranosuke şi Tatsuemon călăreau în faţă, în vreme ce 
Shinzaemon încheia convoiul, dar, odată ce se depărtară destul de 
mult de oraş, Toranosuke rămase mai în urmă. Din când în când, 
Sachi mai prindea cu urechea crâmpeie din conversaţia lor. Era 
important să ştie ce se petrecea, îşi spunea în sinea ei. Dar mai 
simţea şi o anumită încântare la auzul glasului profund al lui 
Shinzaemon, deşi nici măcar faţă de sine însăşi nu recunoştea asta. 

— Guvernatorul închisorii este un prost, zicea Shinzaemon. I-aş fi 
luat capul. Dar este prea târziu acum. Nici raţiunea şi nici mita, 
nimic nu l-a putut îndupleca. Trebuie să fi fost o cale de salvare. Aş fi 
dat eu iama acolo peste el şi l-aş fi adus eu însumi. 

Ghici că vorbeau despre tatăl lui Yuki. 

— Ai făcut tot ce-ai putut, Shin, îl consolă Toranosuke. Vei omorî o 
groază de duşmani. Trăim vremuri sângeroase. Haide să dăm tot ce-i 
mai bun din noi, ca să ne asigurăm că ne jertfim viaţa cu onoare pe 
câmpul de bătălie. 

Se lăsă tăcerea. Zăngănitul săbiilor, scrâşnetul potcoavelor de pai 
ale cailor, lovind ţărâna îngheţată, şi călcătura ritmică a purtătorilor 
de palanchine răsunau neaşteptat de tare în aerul rece ca gheaţa. 

— Te-ai prins despre ce se vorbea la punctul de control? îl iscodi 
deodată Toranosuke. 

— Nu s-a putut abţine. Aşadar, a fugit acum din Castelul Edo. 

Sachi era pe jumătate adormită, ghemuită de frig, în hurducăturile 

litierei. Dar se trezi tresărind, când auzi pomenindu-se de Castelul 
Edo. 

— Căuta sanctuarul de la Templul Kanei-ji. S-a călugărit. 

Surprinse amărăciunea şi dispreţul din vocea lui Shinzaemon. Nu 

puteau vorbi decât despre seniorul Yoshinobu. 

— S-a călugărit, nu-i aşa? Mai degrabă se ascunde în rasă de 
călugăr. A auzit că armata sudicilor a pornit în marş spre Edo. Se 
predă înainte ca ei să ajungă! Şi îşi mai zice samurai? Asta-i omul 
pentru care ne jertfim noi viaţa? 

— N-avem de ales, se răsti Toranosuke. Suntem de generaţii 


— 170 — 



slujitori ai familiei Tokugawa. Nu luptăm pentru el. Luptăm pentru 
casa Tokugawa şi pentru cauza celor din nord. Trebuie să ne gândim 
la onoarea noastră, Shin. Trebuie să luptăm, este de datoria noastră. 
Trebuie să ne ridicăm împotriva clanurilor din sud. Sunt lacomi de 
putere. Vor ucide, vor arde şi vor preface întreaga ţară în cenuşă, 
dacă ei consideră că aşa o vor căpăta. Ei spun că vor să-i scoată pe 
străini afară. Cu toate astea, luptă cu arme englezeşti. Trebuie să-i 
oprim. 

Conversaţia deveni tot mai greu de desluşit. Din câte se părea, ei 
trecuseră în faţă. Apoi vocile lor ajunseră iar la urechile ei, purtate de 
vânt. 

— Ştii că sudicii îşi zic armata imperială? se auzi glasul profund şi 
gutural al lui Shinzaemon. Acuma ei ne zic că împăratul este 
adevăratul nostru stăpân şi oricine i se opune este un trădător. 

— O mulţime de daimyo aşteaptă să vadă dincotro bate vântul. 
Unul câte unul se dau de partea sudului. Nimănui nu-i place să i se 
zică trădător. 

— Izbânda nu-i de partea noastră. Dacă ne păstrăm onoarea şi 
luăm partea stăpânului nostru, vom sfârşi prin a fi etichetaţi drept 
trădători! 

— Doar dacă familia Tokugawa pierde. Trebuie să facem tot ce ne 
stă în putinţă ca ei să învingă. Dacă se prăbuşeşte Tokugawa, cade şi 
guvernul. Cade întreaga ţară. Apoi străinii ăia blestemaţi îşi vor 
aduce armatele şi ne vor ocupa. Sunt ca muştele în jurul unui 
cadavru. 

Sachi se strădui să pătrundă sensul celor auzite. Dacă seniorul 
Yoshinobu fugise din castel, iar sudicii se apropiau, ce se întâmplase 
cu prinţesa şi cu Cea Retrasă? N-aveau să fugă niciodată ori să se 
lase prinse în viaţă. Fără îndoială că aşteptau, lustruindu-şi 
pumnalele. Şi ce doriseră să spună gărzile de la punctul de control 
când se referiseră la iscoadele în căutarea doamnelor shogunului? Nu 
putea să însemne decât că ea, concubina înălţimii Sale defuncte, era 
căutată. Tremură numai la gândul acela. Apoi îşi aduse aminte de 
instruirea primită. îşi linişti gândurile, îşi spuse că trebuie să fie 
oţelită. N-avea voie să uite vreodată că era o luptătoare, o femeie din 
gheaţă şi foc, o membră a casei Tokugawa. 

— Şi expediţia asta a ta nebunească, Shin, vorbi Toranosuke, 
coborându-şi glasul, dar urechea ei tot mai putu prinde ce zicea. 
Sigur că este un bun subterfugiu să călătoreşti alături de femei. Dar 
chiar în gura lupilor din sud, numai noi trei? Să ne lăsăm în voia 


— 171 — 



capriciilor unor doamne trândave? Ce anume de la ele ţi-a stârnit aşa 
deodată interesul? îţi pierzi vâna. Agaţă-te tu prea mult de muieri şi 
de ţânci şi vor face muiere din tine. Trebuie să scăpăm de ele până 
nu ne muiem cu toţii! 

în seara aceea se opriră la un han dărăpănat de la marginea unui 
sat. Până să se dea jos femeile din lectici, bărbaţii dispăruseră 
împreună cu hamalii. 

încet, Sachi îşi îndreptă spinarea şi îşi întinse picioarele, apoi îşi 
netezi poalele chimonoului. O dureau oasele şi muşchii după lunga zi 
în care mersese hurducată în litieră. îşi şterse faţa cu mâneca şi se 
uită în oglindă. Pielea ei de porţelan era murdară. Obrajii ei netezi 
erau stropiţi cu noroi, iar pletele negre îi erau zburlite şi pline de 
praf. 

Taki îşi freca gâtul subţire, întinzându-se. 

— Sunt aşa de amorţită, mormăi ea. 

Cu ochii ei mari, bărbia ascuţită şi trăsăturile de aristocrată, părea 
încă şi mai nelalocul ei în acea fundătură decât în Kano. Sachi îi 
aruncă un zâmbet. Scoase un pieptăn din mânecă şi începu să-i 
descâlcească părul lui Taki, aşezând la locul lor vârfurile rebele. 
Indiferent unde o purtau paşii, indiferent cât de îndepărtat şi de 
străin era locul în care se găseau, ştia că Taki avea s-o urmeze. Era o 
mare alinare să aibă alături o prietenă atât de credincioasă. 

Camera era întunecată, umedă, rece şi murdară, mult mai mică 
decât cămăruţa lor din Kano. O hangiţă de treabă îi servi cu frigărui 
de sturz, legume conservate şi carne de mistreţ. 

— O numim balenă, balenă de munte, mormăi femeia, în vreme ce- 
i servea cu mistreţ. Ca să-l putem mânca şi să rămânem buddhişti 
drept-credincioşi. 

însă femeile nu prea aveau poftă, mai ales de asemenea bucate 
atât de nefamiliare. 

— Mă întreb ce se mai petrece în Kano, mărturisi Yuki, iar 
feţişoara ei copilăroasă luase o mină gravă. Avea o privire nouă în 
ochi, ca şi cum s-ar fi maturizat dintr-odată. 

Femeile şedeau tăcute, jucându-se cu bucatele din farfurie. Acelaşi 
lucru gândeau cu toţii. 

Mai mult pentru liniştea ei sufletească, Sachi începu să-i 
povestească lui Yuki de satul ei, de râul năvalnic, de soarele ce 
răsărea peste munţi, de acoperişurile din ţiglă, de codrii unde 
obişnuia să se joace în copilărie. Prin minte îi trecură chipul mamei, 


— 172 — 



blând, ostenit, mâinile mari şi îndemânatice ale tatălui, casa cu 
podelele ei lustruite. Nici nu-şi dăduse seama ce dor îi era de toate 
aceste lucruri, de chipurile dragi ale familiei sale. 

Dar satul trebuia să fie foarte aproape, se gândi ea. Se afla pe 
Drumul Interior de Munte, undeva în munţii Kiso. Nu urmau să 
treacă chiar pe acolo? 

Deodată îi deveni foarte limpede, ca şi cum o ceaţă s-ar fi ridicat 
dinaintea ei. Nu voia să se întoarcă la Edo, cel puţin nu chiar atât de 
repede. Avea să se ducă în sat, împreună cu Taki şi cu Yuki. Puteau 
să se ascundă acolo. Aveau să fie în siguranţă, mult mai în siguranţă 
decât la Edo. Cei din sud n-aveau să-şi bată capul s-o caute intr-un 
cătun atât de neînsemnat. Ele trei aveau să-şi găsească un refugiu 
acolo, până când lucrurile se vor potoli. 

Era singurul ei prilej să se întoarcă acasă. Odată ce lucrurile se 
mai linişteau, avea să revină la palat, unde avea să rămână zăvorâtă 
pentru tot restul vieţii. Era concubina răposatului shogun. N-avea 
cum să scape de soarta ce o aştepta. 

Dar întoarcerea ei în sat nu era lipsită de primejdii, ştia şi ea. 
Habar n-avea ce se mai întâmplase cât se găsise printre străini, ori 
măcar dacă satul mai exista. Nici nu era prea sigură unde era. Ştia 
numai că acolo trebuia să ajungă. 


V 

Din oraşul Mitake o luară pe Drumul Interior de Munte. în faţa lor 
vedeau cum începeau colinele să urce. 

— De aici mergem pe jos, le anunţă Toranosuke. în curând va fi 
prea povârnit pentru litiere. Ba mai atrag şi atenţia. 

Drumul ducea direct în munţi, şerpuind în pantă printre colţi 
sfărâmicioşi de stânci vulcanice şi steiuri ascuţite, ce se înălţau până 
la nori. După-amiază, ajunseră la punctul de control de la Hosokute. 
Oraşul era împrejmuit cu o palisadă, iar gărzile erau postate la porţi, 
verificând actele călătorilor. Douăzeci de soldaţi înarmaţi cu puşti 
veniră la ei, tropăind pe pietriş. Femeile îşi înfăşurară bine feţele. 
Fură lăsate să treacă, fără prea multă zarvă, însă bărbaţii fură 
supuşi unor interogatorii îndelungate. 

Sachi aştepta în picioare mai la o parte, încercând să nu atragă 
atenţia asupra ei. 

— Kano, ziceţi? auzi ea un ofiţer răstindu-se. Ştim tot despre voi, 


— 173 — 


cei din Kano. Ne-am săturat de câte necazuri ne-aţi făcut. Şi 
permisele astea ale voastre sunt emise de autorităţile cuvenite? 

— N-am idee, nu mă pricep la politică, mormăi Shinzaemon în cel 
mai grosolan dialect din Kano. Tre’ să le escortez pe muierile astea. 
Au rude la ţară. Noi doară urmăm ordinele. 

— Chiar aşa? se îndoi ofiţerul, ridicând o sprânceană. Aţi face mai 
bine să fiţi cu ochii în patru. Trupele imperiale au pornit încoace. 
Dacă vă ajung din urmă, pregătiţi-vă să-i convingeţi că sunteţi de 
partea lor. 

— Gărzile astea se pleacă după cum bate vântul, bombăni 
Shinzaemon, când trecură teferi de punctul de control. Pot să pariez 
că erau oamenii shogunului acum câteva zile. Iar azi sunt cu toţii 
loiali cauzei imperiale. Vom continua să mergem cât putem. S-avem 
grijă să facem destul rău, înainte ca cineva să pună prea multe 
întrebări. 

Imediat după rândul de hanuri dărăpănate, munţii se înălţau cu 
un şir de piscuri ce se ridicau până la cer. Taki şi Yuki căscară ochii 
şi gura la ele, pentru Sachi însă nu erau mult deosebite de crestele ce 
umbreau satul ei. în copilărie, se căţărase pe culmi ca acelea la fel de 
nepăsătoare ca o maimuţă de munte. 

Drumul urca prin codri desfrunziţi pe latura costişei. Bolovanii 
plaţi ce formau poteca erau acoperiţi de gheaţă şi zăpadă. Taki şi 
Yuki înaintau împiedicat, alunecând, oprindu-se tot mai des, icnind, 
gâfâind, cu respiraţia tăiată. Se opriră într-un oraş de munte cu 
oficiu poştal, ca să cumpere cizme de pai, special împletite pentru a 
rezista la zăpadă, cu ţepi care să le ajute să nu mai alunece pe 
cărare, dar chiar şi aşa drumul se dovedi înşelător. 

La început Sachi se ţâra la fel de greu ca şi ele. Când se oprea să 
respire, le vedea şezând vlăguite pe cărare, mult înapoia ei. 
Toranosuke şi Tatsuemon rămâneau cu ele, aşteptându-le răbdători, 
în picioare, s-o pornească din nou la drum. 

Se întorcea în munţi după toţi aceşti ani! Aerul era curat şi 
proaspăt. începu să prindă iar gustul urcuşului. Călca ritmic, 
simţind cum aerul răcoros îi pătrunde în plămâni. 

Shinzaemon le deschidea drumul. Săltând neobosit de-a lungul 
potecii povârnite, aducea cu o vulpe, cu părul său stufos şi ochii lui 
negri, periculoşi, ori cu un urs. Nu mai părea ţinut în cuşcă, ca în 
lumea dichisită şi capricioasă a samurailor din Kano. Era iar pe 
drumuri, gata de acţiune. 


— 174 — 



Din câţiva paşi iuţi, Sachi îl ajunse din urmă. El se uită la ea, 
uluit, cu ochii oblici licărind sub sprâncenele stufoase. Faţa lui lată 
şi deschisă, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, se bronzase de când îşi 
petrecea zilele pe afară, în bătaia vântului de iarnă. Ţepi aspri îi 
răsăreau pe bărbie, iar sudoarea îi era acră şi sărată. Nu era 
parfumat ca un curtean. 

Sachi gâfâia şi se încălzise de la urcuş. Când se uită la el îşi simţi 
sângele năvălindu-i în obrajii care-i ardeau şi mai tare. 

— Avem mult de urcat, îi spuse el, încruntându-se la ea, ca la o 
copilă neastâmpărată. Patru ri, au zis cei din oraş. Şi abrupt tot 
drumul. Ia-o mai încet. Nu te grăbi prea tare. 

Sachi se uită în altă parte. Simţea cum i se zburleşte puful de pe 
ceafă şi un fel de panică îi răscolea măruntaiele. Inima îi bătea să-i 
spargă pieptul, însă nu din cauza aerului rarefiat. 

Erau singuri. îşi dădea seama cât de greşit era totul, fie şi numai 
pentru o clipă, dar era prea târziu acum pentru a-şi mai face griji 
despre ceea ce se cuvenea şi ce nu, prea târziu pentru tot. Aceasta 
era şansa după care tânjise. Avea atâtea întrebări să-i pună! Floarea 
aceea, i-o dăruise pur şi simplu pentru că el nu putea ajunge la ea? 
Sau era ceva mai mult la mijloc? 

îşi ridică ochii pe furiş la el. El o scruta cu privirea, de parcă 
pricepea dintr-odată semnificaţia acelui moment. Rămaseră pe loc, în 
vreme ce norii treceau pe lângă ei, iar umbrele muntelui se 
schimbau. 

El îi întinse mâna: 

— Hai să mergem împreună, o invită, într-un târziu. 

Era o pantă abruptă, greu de urcat, dar Sachi nici nu prea era 
atentă la drum. Simţea doar apropierea trupului lui, zgomotul 
respiraţiei lui. Aproape că-i simţea bătăile inimii în liniştea munţilor. 

Cu cât urcau mai sus, cu atât mai adânci erau nămeţii. Bătea un 
vânt năprasnic. Picioarele lui Sachi erau îngheţate, dar abia dacă le 
băga în seamă. Se opri şi se uită în jur. Câmpia se întindea sub ei, 
înnegurată şi cafenie, presărată cu petice de zăpadă. Ici şi colo se 
înălţau colinele. în depărtare, crestele munţilor străluceau albe 
deasupra norilor. 

— Muntele Hakusan, o informă Shinzaemon. 

îşi întinse mâna mare şi i-1 arătă cu degetul. Pielea îi era ca de aur, 
iar degetele, ferme şi puternice, cu perişori negri. 

— Şi muntele Ibuki. Iar acolo, vezi tu ce-i acolo? Marea. Şi încă 
mai departe, licărind în zare? Acolo-i Kyoto. 


— 175 — 



Sachi îşi puse mâna streaşină la ochi şi se uită cât de departe 
putu. într-un târziu, ajunseră în vârful trecătorii. La câţiva paşi, 
dincolo de creastă, era o ceainărie unde făcură un popas, ca să-şi 
încălzească mâinile deasupra vetrei descoperite. Fumul înţepător al 
lemnului de pin ce ardea le umplea nările. Micuţa colibă era înţesată 
de drumeţi. Focul trosnea şi scotea fum, ceştile de ceai clincheteau 
pe farfurioare, vocile sporovăiau în jurul lor. Dar totul i se părea atât 
de îndepărtat. Pentru câteva secunde preţioase, Sachi şi Shinzaemon 
fură liberi, eliberaţi de familii, de îndatoriri, de obligaţii, până şi de 
ranguri sociale. Fură numai ei doi, în vârful acestui munte, cu norii 
care se perindau sub ei. 

— Unde ai învăţat să umbli aşa? o întrebă Shinzaemon. îi 
dispăruse încruntarea şi un surâs i se lăţea pe faţă. Ochii o săgetau 
cu o privire plină de neastâmpăr, ca şi cum nimic nu mai conta: nu 
la Castelul Edo, fireşte. 

— Am şi uitat cât de vie mă simt în munţi, îi răspunse Sachi 
încetişor. 

El se întinse şi îi luă mâna mică în mâna lui mare şi aspră, ţinând- 
o ca pe o comoară rară. Ea şedea în tăcere, simţindu-i pielea 
frecându-se de a ei. Aşadar, şi el îşi dorea cu ardoare ca lucrurile să 
stea altfel. Şi el îşi dădea seama că n-aveau cum să fie vreodată 
împreună. 

Ce avea să-i aducă lui viitorul? Moartea, o moarte glorioasă pe 
câmpul de bătălie. Iar dacă mai avea zile, fără îndoială că părinţii lui 
se gândiseră deja la o partidă pentru el. El nu era decât o furnicuţă 
într-un muşuroi, o albină zburând în jurul unui stup. Nu-i era dat 
să-şi clădească singur destinul. Se înveşmântase în straie de ronin, 
de proscris, dar până la urmă aparţinea familiei lui, clanului său, 
oraşului natal. 

Cât despre ea... unde-i erau familia, clanul, oraşul? îşi putea 
imagina viaţa lui şi drumurile pe care urmau s-o apuce, însă el nu 
ştia nimic despre ea. 

— Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă Sachi? o iscodi el. 

O scruta cu ochii lui oblici, care păreau s-o pătrundă până-n 
adâncul inimii. Un zâmbet larg, maliţios, îi fulgeră pe chip. Părea să 
se mai lumineze, de când plecaseră din Kano, ca şi cum povara 
îngrozitoarelor evenimente din ultimele zile i se ridica treptat de pe 
umeri. 

— De ce ţi-aş spune? i-o întoarse, ironică. 

îşi simţea inima uşoară, în aerul rarefiat. Ce mai conta dacă el îi 


— 176 — 



ştia secretul, sau nu? Ar fi aflat oricum şi foarte curând. 

— Există un sat în provincia Kiso, nu prea departe de aici, începu 
ea să-i povestească în linişte. Acolo am crescut, unde trăiesc părinţii 
mei. Se află pe Drumul Interior de Munte. Vom trece chiar prin el. 
Dorim să ne oprim şi să rămânem acolo, eu, Taki şi Yuki. Ar fi cel 
mai bun adăpost pentru noi. 

Aproape imediat se temu că făcuse o greşeală. Era prea târziu 
însă. Cuvintele îi zburaseră din gură. Se uită la el, întrebându-se 
cum avea să reacţioneze un samurai mândru ca el, ştiind acum că ea 
nu era decât o ţărăncuţă umilă. 

Ochii lui se făcură mari: 

— Un sat? murmură el neîncrezător. 

— Părinţii mei sunt samurai de ţară, părinţii mei adoptivi, vreau 
să spun. Dar ani de zile am servit în Castelul Edo. 

Dorea să-i spună că era fiica adoptivă a casei Sugi, stegari ai 
daimyo -ului din Ogaki, ceea ce era absolut adevărat. Dar ea 
reprezenta mai mult decât atât, mult mai mult. Ea era văduva Shoko- 
in, preaiubita concubină a înălţimii Sale defuncte. Dar era mult prea 
primejdios să-i dezvăluie un asemenea secret. 

El se uită la ea de parcă o vedea pentru prima oară în viaţa lui. 
Apoi buzele i se răsfrânseră într-un surâs ce-i lumină tot chipul. îi 
întoarse mânuţa cu palma în sus şi îşi trecu degetele puternice de 
luptător cu blândeţe peste carnea ei albă. 

— Am crezut că sunteţi deasupra norilor, constată el încetişor. Am 
crezut că sunteţi o doamnă de la Curte, că nu eraţi de nasul meu. 
Am crezut că nu-mi era dat decât să vă admir din depărtare. Dar nu 
sunteţi aşa! Sunteţi o fiinţă omenească, la fel ca mine. 

Se aplecă spre ea: 

— Sunteţi ca Momotaro! 

Sachi zâmbi descumpănită. Momotaro, Băieţelul din Piersică. 
Bunica ei îi povestise deseori basmul cu bătrânul tăietor de lemne şi 
nevasta lui care se rugau zeilor să le dea un copil. într-o zi, bătrâna 
spăla rufele la râu, când o piersică uriaşă se prăbuşi la picioarele ei. 
Când a desfăcut-o, un bebeluş frumos s-a ivit din ea. 

Poate că Shinzaemon avea dreptate, îşi zise Sachi în gând. Poate 
că aducea puţin cu Momotaro. Dintotdeauna ştiuse că se deosebea 
de toată lumea. Ca şi ea, Momotaro nu rămăsese în satul lui. 
Crescuse şi plecase să biruie zmeii. Dar la finele poveştii, după o 
ultimă aventură în care omorâse toţi zmeii, se întorsese înapoi şi îi 
găsise pe bătrâni aşteptându-1, ducându-i dorul, ca şi părinţii ei, 


— 177 — 



probabil. 

După atâţia ani, se gândea la sat cu un dor nebun. Acum începea 
să recunoască părţile locului. Ştiu că se apropia de casă. Cu o seară 
înainte, fusese convinsă că asta îşi dorea, acum însă nu mai era 
sigură de nimic. Când avea să se întoarcă în sat, Shinzaemon va 
pleca la Edo, iar ea n-avea să-l mai revadă niciodată. Tocmai pe când 
începeau să se cunoască mai bine, trebuiau să se despartă. 

Soarele intrase în nori. Un curent îngheţat străbătu micuţa colibă. 
Ea tremură. Shinzaemon îi frecă obrazul cu un deget: 

— Ca o piersică, murmură el, mai mult pentru sine. 

O privi câteva clipe care li se părură cât un veac. Pe urmă, aruncă 
prin jur o privire fugară, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Se 
întunecă la faţă. îi zvârli mâna la o parte: 

— Ce mi-ai făcut? se răsti el. Din cauza ta, viaţa mi se pare prea 
preţioasă. Trebuie să fiu gata de moarte. Cum să mai lupt dacă simt 
în felul ăsta? 

Prin uşa ceainăriei, Sachi îşi zărea prietenii urcând din greu 
poteca acoperită cu zăpadă, apropiindu-se de ei, urmaţi de un şir de 
hamali cu boccele mari în spinare. Shinzaemon o privi cu mânie. 

— Trebuie să fiu un bărbat şi un soldat. Poate că Toranosuke are 
dreptate. Dacă ai de-a face prea mult cu femeile, te prefaci într-o 
femeie. Purtarea asta nebunească trebuie să înceteze chiar acum. 
Dacă m-ar vedea tata şi-ar curma viaţa de ruşine. 

Sachi înghiţi cu greu. Gâtul o ardea şi lacrimi fierbinţi îi ţâşniră 
din ochi. Nu merita cuvinte atât de crude. Respiră de câteva ori 
adânc şi încercă să-şi potolească bătăile năvalnice ale inimii. Trebuia 
să se stăpânească, să fie gata să le întâmpine pe Taki şi pe Yuki. 

Shinzaemon avea dreptate s-o zvârle cât colo. Era o prostie să 
creadă, fie şi pentru o clipă, că vieţile lor puteau fi altfel. Iar cuvintele 
lui grele le făceau despărţirea mai uşoară. Era mai bine aşa, mai bine 
să uite că se întâmplase vreodată ceva între ei. 

Cărarea ce cobora de la trecătoare era râpoasă. Sachi păşea alături 
de Taki şi de Yuki, luându-le de mână şi ajutându-le să coboare pe 
porţiunile cele mai povârnite ale potecii. îi era ruşine că le 
abandonase, că se lăsase în voia sentimentelor. La urma urmei, nu 
mai era copil. Ştia foarte bine că nu era liberă. 

Se aştepta ca Taki s-o mustre pentru că rămăsese singură cu un 
bărbat. Dar aceasta nu-i spuse nimic. Nici nu părea să fi băgat de 
seamă că se depărtase de ele. 


— 178 — 



Sachi se uită la ea. Fusese atât de absorbită în propriile gânduri şi 
simţăminte, încât nu-i mai dăduse nicio atenţie. Taki părea ea însăşi 
să viseze. Chipul îi strălucea, ochii ei mari scânteiau. Sachi n-o mai 
văzuse niciodată atât de drăgălaşă şi plină de viaţă. Conturul feţei 
sale părea mai dulce şi mai feminin. 

Apoi o surprinse privindu-1 pe furiş pe Toranosuke, roşind ori de 
câte ori acesta se apropia de ea. 

Restul zilei merseră în tăcere, ocolind pe cât posibil drumul 
principal. Sachi avu grijă să nu-1 mai ajungă niciodată din urmă pe 
Shinzaemon. Uneori se mai uita pe furiş la spinarea lui lată, ce 
dispărea de-a lungul cărării, şi se întreba dacă nu întorcea cumva 
capul după ea. Dar el nu făcea niciodată acest lucru. 

O urmărea acum pe Taki, observând cum îi arunca ocheade lui 
Toranosuke, după care-şi pleca ochii mari cu sfială, când se afla 
lângă el. Era într-adevăr foarte frumos, cu trăsăturile lui fine şi părul 
prins la spate într-o lucioasă coadă de cal. Pentru un bărbat care-şi 
petrecuse atâta timp din viaţă în războaie, pielea îi era destul de 
gingaşă, nu arsă de soare ca a lui Shinzaemon. Era un samurai 
sadea, musculos, foarte bine-crescut şi politicos. însă păstra mereu 
distanţa. Mai era şi altceva, întâlnit adesea la samurai. Tatsuemon se 
găsea mereu la dreapta lui. Noaptea se duceau întotdeauna 
împreună. 

Sachi nu le mai acordase niciodată atenţie până atunci. Nu era 
treaba ei. Dar acum nu se putea opri să nu observe ce priviri pline de 
adoraţie îi arunca Tatsuemon seniorului său. 

Nici nu era de mirare. Legătura lui Toranosuke cu Tatsuemon 
sărea în ochi pentru oricine catadicsea să se uite la ei. Ca samurai, 
Toranosuke îşi trăise viaţa printre bărbaţi, crezând că printre femei, 
ar deveni la fel de moale ca şi ele. Dar ştia şi Taki acest lucru? Poate 
că sentimentele o orbeau şi nu mai reuşea să vadă ceea ce sărea în 
ochi oricui, îşi zise Sachi în sinea ei. Relaţia dintre Tatsuemon şi 
Toranosuke era genul de legătură la care te puteai aştepta să 
înflorească între bărbaţi. Era acceptată şi nu încălca normele. 
Indiferent cât de apropiaţi erau, nu se amesteca în planurile de 
căsătorie pe care familiile lor le făcuseră pentru ei. 

Doar Sachi şi Shinzaemon trebuiau să se întâlnească în secret. 
Sentimentele lor se abăteau de la buna-cuviinţă, nu cele dintre 
Toranosuke şi Tatsuemon. 


— 179 — 



VI 


în dimineaţa următoare, cântatul răguşit al cocoşilor la revărsatul 
zorilor o trezi pe Sachi din vis. Hoinărind printr-un sat pe un platou 
înalt, simţi mirosul de lemn ars în bătaia vântului, auzi susurul unui 
pârâu ce curgea pe lângă drum. îşi simţi pletele fluturându-i în vânt, 
văzu razele de soare împestriţând bolovanii. Ştiu că era aproape de 
casă. 

Dar de ce oamenii arătau atât de sărmani şi de zdrenţuiţi? într-un 
sat, ţăranii alergaseră după ei ţinându-şi pălăriile de pai cu susul în 
jos, ca pe coşuri, cerşind. Erau descărnaţi, cu ochii sticloşi, cu obrajii 
înnegriţi şi supţi. La răstimpuri, auzea sunet de flaute şi bătăi de 
tobe. Vocile fredonau ciudatul refren: „Cui îi mai pasă? Cui îi mai 
pasă?” 

Oriunde îi purtau paşii auzeau zvonuri că sudicii se găseau pe 
drum. Shinzaemon, Toranosuke şi Tatsuemon se deghizaseră în 
servitori. îşi ascunseseră săbiile lungi în cuferele cărate de hamali, 
alături de halebardele femeilor. Nu păstraseră la ei decât săbiile 
scurte, ca să se apere. 

După-masă se odihniră într-un han, încălzindu-şi mâinile 
deasupra unei vetre neacoperite, când auziră fără să vrea discuţia 
dintre doi bărbaţi. 

— Ori de câte ori îmi cad ochii pe blazonul shogunului îmi dau 
lacrimile, zicea unul. 

Sachi îi aruncă o privire. Era un tânăr cu o faţă rotundă, cinstită, 
cu ochi bulbucaţi şi un aer cumsecade. Semăna puţin cu un peşte- 
balon. Deşi era îmbrăcat ca un ţăran, nu vorbea defel ca unul. 
Nimeni nu mai putea şti sigur cine erau, de fapt, cei din jur. în 
ultima vreme, în toate hanurile se găseau anunţuri care interziceau 
orice fel de discuţii despre politică, chiar dacă era vorba de gâlcevi 
aprinse între beţivi ori doar de sporovăială între femei şi copii. Dar 
cine putea impune o asemenea regulă? 

— E puţin cam târziu pentru genul ăsta de discuţii, i-o trânti 
celălalt, un bărbat mai în vârstă, cu o faţă cărnoasă şi ochi mici, 
vigilenţi. 

Şi el purta straie ţărăneşti, dar mâinile îi erau mult prea grăsuţe şi 
prea curate, ca să poată păcăli pe cineva. 

— Chiar crezi că noul guvern va merge? îl iscodi primul. Măcar 
ştiam la ce să ne aşteptăm de la shoguni. Era pace în ţară. Puteam 
să ne câştigăm o pâine în linişte. Cei din sud ne trag pe toţi în 


— 180 — 


prăpastie. De ce-ar avea ei dreptul să ne dea nouă ordine? Sunt mai 
bine înarmaţi, atâta tot... 

Se opri şi se uită iute prin jur. în încăpere se lăsase o tăcere grea. 

— De a cui parte eşti tu atunci? îl întrebă cel mai bătrân, pe un 
ton ameninţător, uitându-se aspru la cel mai tânăr. 

Sachi îi aruncă o privire în treacăt, întrebându-se dacă nu era 
cumva vreo iscoadă, în căutarea trădătorilor faţă de cauza sudului. 

— De partea împăratului, bineînţeles, se grăbi să-i răspundă cel 
mai tânăr. Dar sunt şi de partea shogunului. 

— Ei cer capul seniorului Yoshinobu, grăi cu brutalitate cel mai în 
vârstă. Ştii bine. Seniorii din sud zic că este un trădător şi ar trebui 
să i se dea poruncă să-şi taie pântecele. Fii mai atent la ce spui! Cel 
mai bine ar fi să n-ai nicio părere. 

Pe Sachi o scutură un fior, ca tăişul unei lame de gheaţă înfipte în 
inimă. Dacă plănuiau execuţia seniorului Yoshinobu, aveau de gând 
să-i ucidă întreaga familie. Ce avea să se aleagă de prinţesă, de cele 
trei mii de femei de la castel? Toate slujitoarele, teoretic, făceau parte 
din familia shogunului. Şi cum rămânea cu ea însăşi, cu Sachi? în 
calitatea ei de concubină a fostului shogun, oficial era soacra 
seniorului Yoshinobu, chit că nu-1 văzuse în viaţa ei. 

Mulţumi zeilor că numai Taki ştia cine era ea cu adevărat. Nici 
măcar bărbaţii care le însoţeau nu ştiau mai mult decât că era o 
doamnă de la Curte şi o sosie a prinţesei. Era mai important ca 
niciodată să-şi păstreze secretul. 

Spre seară, micul grup urca cu greu în vârful unei alte trecători. 
Se opriră pe creastă, gâfâind şi ştergându-şi frunţile de sudoare. în 
faţa lor se zărea lanţul muntos, îndepărtându-se tot mai palid, până 
când dispărea cu totul la orizont. 

Sachi observase ceva licărind jos, în depărtare. Uitându-se printre 
copaci, îl tot urmărea cu privirea. Era un râu, şerpuind de-a lungul 
văii printre crestele stâncilor cenuşii. Putea fi... râul Kiso? 

— Taki, Yu- chan, le strigă ea. Priviţi! 

Fusese de atâta amar de vreme plecată, încât începuse să se 
întrebe dacă acele locuri nu erau doar în închipuirea ei. Rămase în 
picioare ascultând, încercând să desluşească susurul râului, cum se 
prăvălea din munţi, cu apele umflate de nămeţii topiţi. Aproape că 
simţea atingerea undelor pe piele. în mintea ei înota, avântându-se în 
apa rece ca un peşte, alături de tânărul Genzaburo, capul cetei de 
copii din peripeţiile lor, şi de Mitsu cea urâţică. Genzaburo plecase la 


— 181 — 



luptă, iar Mitsu ajunsese mamă. N-aveau să se mai găsească în sat, 
la sosirea ei. 

Mai era şi altceva. Plutind deasupra văii din spatele lor, răsunând 
cristalin ca un clopoţel în aerul de munte, îi ajungea din urmă un 
zgomot, ca un tunet îndepărtat. Creştea tot mai mult. Era ca 
zgomotul făcut îndeobşte de daimyo şi de procesiunile lor, când se 
apropiau de sat, tropotul coloanelor mărşăluind. Se mai auzea şi un 
alt zgomot, un urlet, ca un codru plin de hămăitul jivinelor: voci, erau 
voci de bărbaţi. Dacă ce zbierau ei era un cântec, nu semăna cu 
nimic din tot ce ascultase ea. 

Apoi îi zări. De la un capăt la altul şi de la o margine la alta, valea 
din care tocmai ieşeau gemea de oameni. De pe malul râului până-n 
pădurea ce mărginea drumul mărşăluiau bărbaţi. Nu mai văzuse 
niciodată atât de mulţi, nici când trecuse marea procesiune a 
prinţesei. înaintau mişunând, necontenit ca o invazie de gândaci ori 
un val uriaş măturând totul din vale. 

Soldaţi. Sudici. Putea distinge chiar caii înhămaţi la tunuri. 

— Ascundeţi-vă-n pădure! şuieră Toranosuke. Vor ajunge aici cât 
ai bate din palme. Mai bine să-i lăsăm să treacă. Sunt nişte animale. 
N-au îndurare pentru femei şi copii. 

Ceilalţi drumeţi se făceau deja nevăzuţi pe după copaci. într-o 
clipită drumul rămase pustiu. Sachi, Taki, Yuki şi cei trei tineri se 
târâră de-a buşilea prin hăţişuri, împiedicându-se de bolovani, de 
steiuri şi de zăpada încă netopită, până când ajunseră la mare 
depărtare de drum. Apoi se lăsară pe vine şi aşteptară. Sunetul 
paşilor mărşăluind şi cântatul se auziră slab pentru o vreme, cât 
intrară soldaţii în poiana muntelui, apoi crescură treptat, până când 
pământul începu să se cutremure. 

Tropotul paşilor şi al copitelor, nechezatul sălbatic al cailor, 
huruitul tunurilor durară ore în şir. Printre copaci mai întrezăreau 
uneori stindardele şi flamurile fluturând în vânt. O tobă mare bubuia 
într-un ritm barbar. Cântecul soldaţilor răsuna feroce, cu totul 
deosebit de melodiile învăluitoare pe care femeile le interpretau la 
shamisen şi la koto sau de cântecele gălăgioase dansate de cheflii la 
sărbători. După un timp, Sachi desluşi cuvintele: 

„Miya-sama, miya-sama... 

Maiestate, Maiestate, ce flutură atât de mândru 

Dinaintea augustului tău cal? 

Toka ton’yare, ton’yare na!” 


— 182 — 



„Au nu vezi flamurile de brocart 
Poruncind pedepsirea duşmanilor Curţii? 

Toko ton’yare, ton’yare na!” 

„Pedepsirea duşmanilor Curţii...” Cum îndrăzneau să profereze 
asemenea ameninţări? Ea şi Taki, membre ale adevăratei Curţi, erau 
silite să se ascundă prin tufişuri, în vreme ce aceşti huligani 
neciopliţi din sud înaintau în veselul marş al cuceritorilor, 
proclamându-se stăpâni. Umilinţa era prea mare. 

Shinzaemon tremura de mânie şi de ură. 

— Destul! mormăi el printre dinţi. 

Era atâta hărmălaie, încât nimeni nu l-ar fi auzit, oricum. 

— Tremurăm ca nişte muieri. Lăsaţi-mă numai să mă iau puţin de 
sudicii ăştia. Am să le rup gâtlejurile! 

— Nu te prosti, Shin, şuieră Toranosuke. Vrei să crapi în mijlocul 
drumului ca un câine de pripas? Avem bătălii mai însemnate de dat. 
Jertfeşte-ţi viaţa pentru Edo. 

Soarele coborâse la orizont, iar norii erau tiviţi cu un roşu 
sângeriu, când drumul se linişti într-un târziu. Unul câte unul, 
drumeţii începură să se ivească dintre copaci. Lui Sachi îi era foame 
şi era murdară, zgâriată şi amorţită de cât stătuse pe vine, fără să se 
clintească atâta vreme. Cu toate acestea, ştia prea bine că nu trecuse 
decât avangarda. Curând urmau să treacă în drumul lor mai multe 
trupe. 

La punctul de control de la Shinchaya li se spuse că următorul 
detaşament va trece a doua zi. Micul grup zorea înainte, cu capetele 
plecate şi ochii în pământ. Drumul era răvăşit şi brăzdat de urmele 
paşilor, pietrele de pavaj, sparte. Uşile unora dintre hanuri fuseseră 
zdrobite. Nu mai rămăsese nimic de mâncare. Soldaţii luaseră totul. 
Până la urmă, găsiră un han care mai avea ceva ceai. Se mulţumiră 
numai cu atât. 

A doua zi se treziră cu noaptea-n cap. Voiau să acopere cât mai 
mulţi ri puteau, înainte ca următoarea divizie de soldaţi să-i ajungă 
din urmă. Femeile mergeau în faţă, urmate de hamalii care le cărau 
cuferele. Bărbaţii rămâneau la coadă, aşa încât cei cu care se 
întâlneau să creadă că erau slugi. 

Se găseau pe o parte pustie a drumului principal, în inima 
codrilor, când văzură un şir de bărbaţi venind pe cărare. Crengile 
fremătau, iar sandalele lor de pai foşneau când soldaţii ieşeau de 
după copaci. Trebuie să fi fost douăzeci ori treizeci la număr, în 


— 183 — 



uniforme soioase, cu smocuri zbârlite de păr şi chipuri lătăreţe şi 
turtite. Unii aveau săbii, alţii puşti. Alţii învârteau bâte sau bastoane. 

Sudici! îi reperă în gând Sachi. Ronini! Frica i se cuibări în stomac, 
apoi îi urcă şi îi coborî pe şira spinării. Inima i se zbătea în piept. 
Gâfâia. îşi pipăi pumnalul vârât în eşarfa de la brâu şi îşi acoperi faţa 
mai bine cu eşarfa. Ştia că Shinzaemon şi Toranosuke, ba poate chiar 
şi tânărul Tatsuemon, erau luptători neîntrecuţi. Văzuse ce uşor o 
salvaseră cât călătorise în palanchinul prinţesei. Dar de această dată 
nu aveau la ei decât săbiile scurte, iar duşmanii erau mulţi. 

Bărbaţii strânseră rândurile în jurul lor, până când le blocară 
complet calea. Unul înaintă către Sachi, aruncându-i ocheade 
pofticioase. îşi apropie faţa de a ei rânjind, dezvelindu-şi dinţii 
încovoiaţi. Mirosea ciudat. Ea se dădu îndărăt, măsurându-1 din ochi 
cu dezgust. Era atât de aproape, încât îi vedea ochii mici, apropiaţi, 
smocurile de peri aspri ce-i acopereau buza de sus şi porii negri de pe 
nasul turtit. Rosti ceva cu un accent atât de neclar, încât ea nu putu 
înţelege un singur cuvânt din ce spunea. 

El veni şi mai aproape, respirând greu. Cinci sau şase dintre ei se 
strânseră ameninţători în jurul ei. îşi încleştă mâna pe pumnal, 
simţind şnurul cu care îi erau legate plăselele. Nu mai fusese nevoită 
nicicând să se folosească de tăişul lui. Nu se luptase în toată viaţa ei 
decât cu femei şi numai cu beţe pentru exerciţiu. încercă să se 
concentreze şi să-şi aducă aminte de cele învăţate la antrenamente. 
Sângele însă îi vuia în urechi atât de tare, încât abia putea gândi. 

Omul îşi puse mâna pe braţul ei. îi simţea degetele strângându-o 
ca-ntr-o menghină. Aproape fără să-şi dea seama de ce făcea, îşi 
smulse pumnalul din brâu şi i-1 împlântă în piept cu toată puterea. 
Se aştepta să întâmpine vreo rezistenţă, dar tăişul alunecă în carne 
la fel de uşor ca un cuţit prin tofu. Când îl scoase, sângele cald îi 
împroşcă chimonoul. Strânsoarea bărbatului slăbi. Falca îi căzu. 
Căsca gura la ea, înmărmurit de uimire. O spumă însângerată i se 
adună la colţurile gurii, iar ochii îi luciră. Scoase un suspin, apoi se 
dădu îndărăt, împleticindu-se. Genunchii i se îndoiră, iar el se prăvăli 
la pământ. 

Sachi gâfâia greu. Totul se petrecuse atât de iute! Se uită în jur. 
Nu mai era cuprinsă de panică, ci de un calm funest, era pregătită 
pentru orice. Ceilalţi soldaţi o împresurară tot mai strâns. 

în clipa următoare, Shinzaemon se afla lângă ea. Doborî doi 
oameni dintr-o singură mişcare a săbiei. Se întoarse şi se uită scurt 
la Sachi, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu păţise nimic. Ochii îi 


— 184 — 



scânteiau. 

îşi dezbrăcase mâneca dreaptă a chimonoului, ca să-şi elibereze 
braţul cu care mânuia sabia. Avea un tatuaj, desenul unei flori de 
cireş, acoperindu-i umărul şi partea de sus a antebraţului. Preţ de o 
clipă, ochii lui Sachi căzură pe el. Hamalii, purtătorii de palanchine şi 
bandiţii aveau tatuaje, dar un samurai?... însă n-avea timp de 
nedumeriri. Toranosuke şi Tatsuemon îşi lepădaseră şi ei partea de 
sus a chimonourilor, rămânând goi până la brâu. Le protejau din 
spate pe femei, ţinându-şi săbiile cu amândouă mâinile, depărtate de 
trupuri, cu muşchii încordaţi. 

Taki îşi miji ochii. îşi scosese şi ea pumnalul. Yuki, liniştită, îşi 
ridică ochii la Sachi. Şi ea îşi strângea pumnalul în mânuţa ei. Ochii 
ei mari şi rotunzi străluceau. 

Urlând ca o haită de fiare sălbatice, soldaţii se năpustiră asupra 
grupului. Shinzaemon sări înainte, lovind în dreapta şi-n stânga cu 
sabia lui scurtă. Se lupta cu iuţeala fulgerului, zăpăcindu-i pe 
soldaţii care aveau arme mai lungi şi mai greu de mânuit. Se auziră 
un zăngănit şi scrâşnetul oţelului pe oţel pe când pară o lovitură, 
apoi îşi prinse atacatorul de încheietura mâinii şi îşi trecu sabia peste 
gâtul omului. Capul îi zbură, iar trunchiul se frânse. Auzi o sabie în 
spate. Se răsuci pe călcâie, pară lovitura şi, dintr-o mişcare iute, tăie 
gatul soldatului. Toţi trei tinerii parau, loveau, izbeau şi tăiau în 
carne vie. Zarva era asurzitoare. Raze orbitoare de lumină se 
răsfrângeau din tăişurile ce şfichiuiau aerul. Unul dintre soldaţi se 
dădu înapoi, clătinându-se pe picioare. îi mai rămăsese o jumătate de 
falcă, limba îi atârna în afară, iar sângele îi curgea şuvoi. Braţul 
altuia atârna fără viaţă, cu jumătate dintre tendoane tăiate. Sudicii 
răniţi ţipau şi urlau. 

Unul dintre ei îşi ridică puşca. Sachi nu-şi putea arunca pumnalul 
în el, pentru că ar fi rămas fără armă. în schimb, îşi scoase acul de 
păr din fier şi, în vreme ce pletele îi curgeau pe faţă, ţinti şi-l azvârli. 
Se arcui în aer. Simţi un val de satisfacţie, când soldatul scăpă puşca 
din mâini şi se dădu îndărăt împleticindu-se, acoperindu-şi faţa cu 
amândouă mâinile, cu sângele curgându-i printre degete. 

Se porni o rafală de vânt. Un soldat se repezi la ea, cu sabia 
ridicată. Ea se răsuci pe călcâie, îi pară lovitura cu pumnalul şi îl 
înjunghie în gât. 

Drumul era ud de sângele vărsat şi presărat cu trupuri mutilate, 
cu membre rupte şi tăiate. Restul sudicilor se întoarseră şi o luară la 
fugă. Toranosuke îşi ridică sabia şi o aruncă în ei. îl lovi pe unul în 


— 185 — 



spate. Soldatul păru să şovăie, apoi se prăbuşi bufnind. Cei trei 
ronini îi luară la goană, urlând, sărind asupra celor rămaşi în urmă 
şi ciopârţindu-i. Le capturară săbiile şi puştile. Când Toranosuke îşi 
trase sabia din spinarea omului căzut, sângele ţâşni în aer ca un 
izvor cu apă neagră. Cei trei ronini cercetară drumul şi tăiară 
capetele trupurilor care încă se mai zbăteau. 

— Armata sudicilor va veni în curând, mormăi Shinzaemon. Nu 
vrem să lăsăm pe nimeni în viaţă ca să vorbească. 

Capetele se rostogoliră prin iarbă. Un deget butucănos zăcea în 
ţărână. în aer se răspândiră miasme otrăvite, duhoarea cărnii şi a 
sângelui, a sudorii şi a excrementelor omeneşti. Mirosurile măcelului. 

Alţi drumeţi se ascunseseră printre copaci, urmărind spectacolul 
îngroziţi. 

— Nesăbuiţilor! bodogăni unul. Acum am dat de belea. 

— Vrei să fii condus de ticăloşii ăştia din sud? îl iscodi un altul. 
Suntem de partea voastră, le strigă el celor din grup. 

Sachi îşi şterse pumnalul de chimonoul ei îmbibat de sânge. 
Mâinile îi tremurau. Taki găsi un chimono curat într-o boccea şi o 
ajută să se schimbe. Cei trei bărbaţi îşi curăţau săbiile şi îşi 
îmbrăcau la loc chimonourile. Pe când Sachi se ştergea pe faţă şi 
încerca să-şi netezească pletele, se simţi privită de Shinzaemon. 

— Am nimerit unul, unchiule Shin! chiţăi Yuki. Chiar în stomac. 

— Foarte bine. Ţi-ai răzbunat tatăl, o lăudă Shinzaemon. 

— N-am terminat încă, îi atrase atenţia Yuki. 

— Deci ăştia-s sudicii, conchise Sachi. Sunt gloată! 

— Mie mi s-au părut nişte ţărănoi, spuse Shinzaemon, 
răsfrângându-şi buza cu dispreţ. Nu prea-s antrenaţi. Huligani 
brutali, dar slabi luptători cu sabia. Aşteaptă să apară adevărata 
armată, atunci să vezi ce-o să ne mai distrăm! 

Vocea i se înduioşă. 

— Eşti o adevărată luptătoare! o lăudă în surdină. 

Sachi simţi cum roşea de mândrie: 

— N-am mai ucis pe nimeni până acum, mărturisi ea. Nici n-am 
ştiut că voi fi vreodată nevoită s-o fac. 

îşi dovedise sieşi că putea mânui o armă cu tot atâta iscusinţă şi 
calm ca un samurai. Se uită prin jur, plimbându-şi ochii peste 
priveliştea măcelului. Prima oară când văzuse cadavre împrăştiate 
peste tot fusese atunci când Taki deschisese portiera palanchinului 
ei, întâia dată când îi întâlnise pe cei trei ronini. Atunci se simţise 
îngreţoşată. La urma urmei, ei erau duşmanii. îi aruncă lui Taki o 


— 186 — 



privire. Aceasta îşi netezea părul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

— Ar trebui să ne mişcăm repede, le sfătui Toranosuke. Vă vom 
duce-n sat, după care noi trebuie să plecăm mai departe. Avem o 
treabă. 

De atunci încolo se ţinură departe de drumul principal. O luară pe 
potecile din codri, de-a lungul stâncilor, urcară şi coborâră râpele pe 
trepte şubrede din fier, în timp ce râul Kiso se rostogolea sub ei. Nu 
mai dădură cu ochii de sudici, le ajunseră însă la urechi bubuitul 
paşilor lor, răsunând ca un ecou de-a lungul văii, şi ritmurile aspre, 
ale cântecului lor de biruinţă. 

Taki şi Yuki se luptau să înainteze, cu mâinile crăpate şi pline de 
sânge. Până şi bărbaţii mergeau greu pe cărările înguste, căţărându- 
se printre cascade. Dar lui Sachi i se părea firesc să cutreiere 
pădurile, descoperind potecuţe prin ceea ce se păreau a fi adâncurile 
de nepătruns ale codrilor, scoţând sunete care să-i sperie pe mistreţi 
şi pe urşi. Pădurea răsuna de trosnetul crenguţelor, pocnetul 
ramurilor, de răgetele şi mormăiturile ce se iveau din întuneric. Dar 
nu-i era frică. Hamalii o urmau, la fel de agili ca şi maimuţele, cu 
poverile lor grele, simţindu-se la ei acasă prin munţi. 

La căderea nopţii, dădură în pădure peste coliba unui sihastru. 
Era pustie şi dărăpănată, dar măcar era uscată şi sigură, departe de 
marşul dezlănţuit al soldaţilor din sud. O curăţară de o parte dintre 
mormanele de frunze veştede, aprinseră un foc, apoi se cuibăriră, în 
hainele lor de călătorie, pe podeaua din lemn. Atât de jos se coborâse 
Sachi de la plecarea ei din palat. Se trezi cu dureri în oase, ţeapănă şi 
murdară. O dureau muşchii de la mersul trudnic din ajun. 

Mergeau pe malul râului, când priveliştile începură să-i fie 
cunoscute. 

— Ştiu unde ne aflăm, îi anunţă Sachi. Mă jucam aici în copilărie. 

Un junghi îi trecu prin inimă. începuse să se simtă în micul lor 

grup ca-ntr-o familie, dar odată despărţiţi n-aveau să se mai 
întâlnească în veci. De la ciocnirea lor cu soldaţii, ceva se schimbase 
între ei. Era ca şi cum ar fi căzut la o înţelegere fără să schimbe 
cuvinte. Shinzaemon păşea alături de ea, lăsându-i mult în urma lor 
pe ceilalţi. Totuşi, nu-şi vorbeau mai deloc. 

Apoi ajunseră la un pârâiaş ce se rostogolea printre bolovani 
acoperiţi de muşchi. Sachi şovăi, prefăcându-se că se teme. 
Shinzaemon o apucă de mână. După ce o ajută să traverseze limba 


— 187 — 



de apă, nu-i mai dădu drumul. 

Se aşezară împreună pe un tăpşan. Sub ei drumul şerpuia în 
umbra muntelui. Zăpada încă netopită era strânsă în troiene. Câinii 
lătrau. Acolo unde drumul cotea, ea întrezări câteva acoperişuri 
familiare, acoperite cu şindrilă cenuşie, nelustruită, prinsă cu 
bolovani. Mirosul de lemn ars se răspândea în aer. Era satul ei. 

Shinzaemon îşi plimbă degetele pe obrazul ei şi peste păr. 
Atingerea îi era uşoară, atingerea unui samurai. 

— Lupt cu arma în mână de când eram copil, îi mărturisi el 
încetişor. Este tot ce-am ştiut vreodată. Exersam în fiecare zi, cât era 
ziua de lungă. Tot ce doream era să fiu un mare luptător, să devin 
una cu sabia. Dar acum lumea mi se pare altfel. Mai largă. Eram 
hotărât să-mi dau viaţa în slujba seniorului meu, fie ce-o fi. M-ai 
făcut să ţin la viaţa mea. 

Se uita la ea. 

— Chipul ăsta! Nu-1 voi mai uita niciodată, grăi el. Când mă voi 
prinde în luptă, vei fi acolo, lângă mine, ca şi cum ar fi fost ieri. Şi 
când am să mor. 

— Mă voi ruga din tot sufletul să trăieşti, zise ea. Când se termină 
războiul, vino să mă cauţi. 

El îi luă ambele mâini într-ale lui. 

— Ce-ai să faci? o întrebă el. Vei rămâne aici, la ai tăi? 

Cuvintele lui o tulburară. îşi dădu seama că nu ştia ce să-i 

răspundă. Clătină din cap. 

— Cum să mai fie familia mea, dacă am trăit departe de ei atâta 
amar de ani? şopti ea. Nu mai sunt cea care am fost când am plecat 
din mijlocul lor. Până la urmă ştiu că va trebui să mă întorc în 
Castelul Edo. Acolo-i locul meu. 

O privi pe sub sprâncenele lui stufoase. Se încruntă puţin. 

— Mai ai o şansă să ajungi până în Edo, îi spuse el. De ce nu vii 
cu noi? Armata sudică poate fi aici dintr-o clipă-ntr-alta. Este foarte 
periculos pentru tine să rămâi pe loc. 

— Sunt aşa de aproape de casă, îl imploră ea, trebuie să-mi văd 
părinţii. Este singura şansă pe care-o mai am. 

O dureau cuvintele acelea, tocmai în ajunul plecării lui. N-avea să- 
1 mai vadă niciodată. Dar asta trebuia să facă. îşi acoperi ochii cu 
mâneca. Nu se cuvenea ca o femeie războinică să verse lacrimi. 

Restul grupului se apropia de ei cu hamalii în urma lor. El îi 
strânse mâinile. 

— Eşti o fiinţă de pe alt tărâm, glăsui el. Numai datorită războiului 


— 188 — 



mi-a fost dat să întâlnesc o făptură ca tine. Ţi-am promis că te voi 
apăra şi aşa voi face. Nu te voi lăsa aicea singură. Toranosuke şi 
Tatsuemon să facă ce-or vrea. Voi rămâne cu voi, măcar până va 
trece armata sudică. îi voi ajunge din urmă la Edo în câteva zile. 

îşi ridică uimită privirea la el. 

— Vrei să zici... 

Nu-i venea a-şi crede urechilor. El o privea cu ochii lui oblici. Ea îi 
dărui un surâs tremurător. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu-i 
mai păsa. 

în vreme ce Shinzaemon îi explica hotărârea sa lui Toranosuke, 
Sachi observa chipul lui Taki. Era impasibil, aşa cum se cădea unei 
femei de rangul ei. Cu toate acestea, ochii ei mari erau aţintiţi asupra 
lui Toranosuke, de parcă trăgea nădejde că şi el avea să rămână cu 
ele. însă tânărul ridică din sprâncene, neînţelegător, ca şi cum ar fi 
vrut să le arate că era mai presus de asemenea imbolduri prosteşti. 

— E război! le aminti el. Aţi uitat? Mai ales tu, Shin. Eşti ultimul 
om despre care mi-aş fi închipuit c-o să se înmoaie într-un asemenea 
hal. Am avut dreptate. Te-ai învârtit prea multă vreme în jurul 
femeilor. 

— Daţi-mi un răgaz de două zile, se rugă Shinzaemon. Poate chiar 
trei. Ne vom revedea în Edo. 

Toranosuke izbucni în râs şi îl bătu pe Shinzaemon pe umăr. 

— Nu te pripi prea tare, Shin! îl povăţui el. Nu te apuca de vitejii 
cu o singură mână, bine? 

Sachi îşi dădu seama cu tristeţe că nu lua seama la Taki. Dar nici 
tristeţea pentru soarta bunei sale prietene nu-i putea stăvili bucuria 
care-i umplea sufletul. 

Apoi făcură plecăciuni şi rostiră formule politicoase de mulţumire, 
urându-şi unii altora noroc şi drum bun. Sachi, Taki şi Yuki 
urmăriră, înclinându-se iar şi iar, cum Toranosuke şi Tatsuemon se 
urcară pe cai şi se îndepărtară în galop spre Edo. Shinzaemon, 
zâmbind cu gura până la urechi, le făcea semne de adio cu mâna. 

Cele trei tinere se prinseră de mâini, iar Sachi le arătă drumul, 
coborând costişa, spre sat. 


— 189 — 



7-0 dâră de fum 



i 

La cotitura unde drumul cobora, Sachi se întoarse o clipă să se 
uite înapoi. Oftă. Drumul principal se pierdea în codrul îndepărtat, 
mărginit cu pini, munţii împresurau valea ca zidurile unei fortăreţe. 
Era chiar locul unde aşteptase ea cu prietenii ei, micuţa Mitsu, 
Genzaburo cel cu membre lungi şi frăţiorul ei, Chobei, venirea 
procesiunii prinţesei. îşi aminti cum îi ajungeau la urechi primele 
strigăte, plutind peste vale, confundându-se cu şoapta vântului - 
„Shita ni iyo, shita ni iyo! Jos în genunchi, jos în genunchi!”-, şi zărea 
stindarde răsărind printre copaci. 

Rămăsese în picioare, pe gânduri, când Taki ridică un deget 
subţire. Se auzea un zgomot din depărtare, un urlet înfundat, nu 
foarte diferit de cel care-i tot ajungea la urechi în anii copilăriei. 
Semăna cu mugetul râului Kiso inundând câmpiile, umflat de 
nămeţii topiţi, dar ştia că nu asta era. O clipă mai târziu, sunetele se 
desluşiră mai clar: bubuitul tobelor mari, glasuri de bărbaţi răcnind 
un cântec barbar de biruinţă, tropotul şi bufnetul paşilor apăsaţi, 
scrâşnetul sutelor de sandale de pai. Era temuta armată de 
pacificare. Tot mai multe regimente din sud mărşăluiau din Kyoto, 
apropiindu-se de sat. 

Nu mai era timp de pierdut. Se întoarseră şi ultimii paşi îi făcură 
fugind, alunecând pe cărarea îngheţată. Ajunseră la un panou din 
lemn, pe care erau trecute numele fiecărei familii ce trăia în sat, cu 
propria tăbliţă din lemn. Marca intrarea în sat. Lângă el se găseau un 
butoiaş cu apă, mereu păstrat plin de teama incendiilor, şi câteva 
găleţi. Zăpada se aşternea peste toate, făcându-le să pară albe şi 
proaspete. 

în toţi aceşti ani, Sachi rămăsese cu amintirea caselor confortabile 
din lemn, cu acoperişurile lor de şindrilă cenuşie, fixată cu bolovani, 
atât de curate, de ordonate, cu ziduri din pietricele pe afară. Când 
viaţa i se părea grea se închipuia înapoi, printre ele. Iar acum iată că 
nu mai visa. 


— 190 — 


Dar ceva nu era în regulă. Satul fusese dintotdeauna înţesat de 
călători, plin cu femei care măturau drumul, cu ştrengari care 
adunau balegă de cal şi sandale de pai pierdute. Se auzeau mereu 
tropăitul paşilor, sporovăială vocilor, clinchetul războaielor de ţesut şi 
al roţilor de tors. Ultima oară când fusese acolo, strada era 
aglomerată, plină de veselie, pentru că prinţesa urma să treacă. 

Acum era tăcută şi pustie. Se mai simţeau încă în aer miresmele 
familiare de lemn ars şi supă miso, dar până şi cocoşii se opriseră din 
cântat. Fiecare casă trăsese obloanele. 

Sachi, Taki şi Yuki îşi strânseră poalele chimonourilor şi o luară la 
goană, cu hamalii alergând după ele. Sachi aruncă în treacăt o 
privire în jurul lor. Shinzaemon, nonşalant, se plimba agale, cu cele 
două săbii prinse strâns de brâu, cu acel umblet rostogolit şi arogant 
pe care-1 afectau samuraii, de parc-ar fi zis: „Eu să fug? Eu? 
Rămânea tot mai în urmă. Trecură pe lângă hanul ce aparţinea 
micuţei Mitsu şi familiei sale şi ajunseră la cel al lui Genzaburo. De 
cealaltă parte a drumului se întindea lungul zid ce marca splendidul 
han unde trăseseră nobilii daimyo. Hanul ei, unde locuia ea, 
împreună cu familia ei. 

Gâfâind, femeile se aplecară să treacă pe poartă, sub ramurile 
nodurosului cireş pe care se căţărase Sachi odinioară, ocolind 
masivul zid spoit ce ascundea hanul şi pe seniorii care poposeau în el 
de ochii celorlalţi oameni de rând. în faţa lor se zăreau holul umbrit 
de la intrare şi veranda din lemn, unde Sachi îngenunchease când o 
văzuse pentru prima oară pe prinţesă. Hanul era cam dărăpănat şi 
trist, dar totul părea neschimbat, aşa cum îşi aducea aminte: curţile 
neîngrijite, fântâna, hangarul pentru palanchine, şopronul, 
grajdurile. Dar ce se întâmplase cu rampa pe care purtătorii de 
palanchin obişnuiau să alerge încoace şi încolo? Fusese treaba ei s-o 
cureţe, s-o netezească şi s-o lustruiască. Acum ierburile, buruienile 
şi bolovanii scoteau capul din omăt. 

Sachi le conduse pe lângă casă, prin spate, spre odăile familiei şi 
deschise uşa grea din lemn. Scârţâitul pe care-1 scoase îi era dureros 
de cunoscut. Ea şovăi, temându-se de ce-ar putea găsi înăuntru. 
Apoi trase o dată aer adânc în piept şi trecu pragul, intrând în holul 
cu podea de pământ. Taki şi Yuki rămaseră sfioase afară. 
Shinzaemon tocmai sosea şi el. 

— Haideţi, grăbiţi-vă! le avertiză ea. 

— Dar este... o casă de ţăran, grăi Taki. Nu pot intra într-o casă de 
ţăran. M-aş... m-aş spurca. 


— 191 — 



Ochii prietenei sale erau căscaţi cu groază. împresurată de săbiile 
goale mânuite de ronini, se arătase neînfricată, dar Sachi ştia bine 
că, pentru Taki, să te amesteci cu ţăranii era ca şi cum te-ai 
înconjura de sălbăticiuni. Sachi îi dărui un surâs liniştitor. 

— Este casa mea, îi atrase ea atenţia cu blândeţe. Nu suntem 
ţărani, ci samurai de la ţară. Suntem samurai de la ţară. 

înăuntru, fumul plutea în aer. Ace de pini trosneau şi şuierau 
arzând pe vatră, scoţând un miros parfumat, lemnos. Capacul 
ceainicului înnegrit de funingine atârnat deasupra focului se zgâlţâia 
şi clămpănea. 

— E cineva acasă? strigă Sachi cu un glas ascuţit. 

Vocea îi răsuna subţire şi stridentă prin holul cu grinzi înalte. Mai 
strigă o dată. O femeie ieşi şontâcăind. Nu i se distingea chipul în 
întuneric. 

— Cine-i? întrebă ea cu glas tremurat. 

Aştepta în picioare cu genunchii îndoiţi şi cu o mână ţinându-se 
de şold. Spatele îi era atât de încovoiat, încât capul îi ajungea 
aproape la genunchi. Părul îi era presărat cu fire cenuşii, iar faţa era 
ridată şi zbârcită. Dar era acelaşi chip drag pe care Sachi îl ţinuse 
minte de atâta amar de vreme. 

— Mamă! spuse ea. Sunt eu, Sa. M-am întors acasă. 

Otama rămase în picioare, cu o mână la spate, legănându-se 
înainte şi înapoi, uitându-se la Sachi pieziş cu ochii ei umezi. 

— Sa, zise ea, pe un ton de mirare. 

Cu greu se lăsă în genunchi şi îşi lipi faţa de rogojina din paie 
decolorată. 

— Nu te înclina în faţa mea, mamă, o rugă Sachi. 

Lacrimi îi curgeau pe obraji. 

— Uită-te la tine, ce-ai mai crescut, constată Otama. Doamne, 
cum vorbeşti! Te-ai făcut o mare doamnă. Hai, intră repede. Soldaţii 
vor sosi dintr-o clipă-ntr-alta. 

Pronunţia ei de Kiso îi suna atât de familiar, la fel ca şi clinchetul 
stropilor de apă căzând pe prundiş, încât Sachi se trezi zâmbind 
printre lacrimi. Cei patru drumeţi îşi dezlegară sandalele de pai, îşi 
scuturară hainele de praful drumului, îşi şterseră picioarele şi 
călcară pe rogojini. Hamalii le puseră bagajele înăuntru, aşezându-le 
unul peste altul, pe podeaua din lemn de pe coridorul ce se întindea 
dincolo de odăi. Pe drum, păruseră câteva boccele jalnice, dar aici, în 
casa aceasta, alcătuiau un morman. Ocupau o mare parte din spaţiu. 

Otama nu se arătă deloc surprinsă de faptul că se întorsese 


— 192 — 



împreună cu alţi prieteni. Sachi uitase cât de simplă era viaţa la ţară. 
Nu era îngrădită de regulile vieţii de la Curte sau de cele din cercurile 
samurailor. Pentru aceştia era de neconceput ca o femeie să stea cu 
un bărbat, dar aici nimănui nu-i păsa. Viaţa era mult mai liberă şi 
mai uşoară. Bărbaţi şi femei trăiau laolaltă şi nu era nimic nefiresc în 
a călători cu tovarăşi de drum de ambele sexe. Părinţii ei se 
pricepuseră întotdeauna să nu-şi facă griji prea mari în viaţă. Otama 
nici măcar nu era surprinsă de tovarăşii lui Sachi, de nobila subţire 
ca o scândură, palidă, de copila-samurai, de roninul cu păr des. 
Toate soiurile de oameni treceau pe drum. 

Doi copii intrară tropăind înăuntru, cu capetele plecate. Cel mai 
mare îşi ridică privirea şi se uită lung la Sachi, cu ochii lui imenşi şi 
gravi. Sachi recunoscu părul ţepos şi faţa rotundă, cu ochi scrutători. 

— Chobei, îţi mai aminteşti de sora mai mare? 

Avea numai câţiva anişori când o văzuse ultima oară. Acum avea 
exact vârsta lui Sachi, când plecase din sat. Şi-l închipuise deseori în 
asprul lui chimono cafeniu, jucându-se cu o şopârlă la marginea 
drumului, ca-n ultima zi când ieşiseră afară să urmărească 
procesiunea prinţesei. Şi micuţa pe care obişnuia s-o ducă în 
spinare, micuţa Omasa. Murise. Aceasta trebuia să fie Ofuki, născută 
după plecarea ei. 

Sachi îngenunche şi îi luă pe copii în braţe, frecându-şi nasul de 
pielea lor măslinie, aspră, de părul îmbibat cu mirosurile familiare de 
la ţară, de lemn ars şi pământ. 

— Unde-ai fost? o întrebă Chobei. 

— Undeva foarte departe. 

— Ai să rămâi cu noi acum? 

— Eu aşa sper, îi răspunse Sachi, zâmbindu-i mamei sale. 

— Te rog, rămâi cu noi, o imploră fetiţa. 

Yuki se uita la Chobei. Erau aproape de aceeaşi vârstă. Măcar aici 
îşi găsise un tovarăş dejoacă. 

— Eu rămân, le anunţă Yuki cu hotărâre în glas. 

Cosiţele ei, încolăcite ca două aripi de fluture şi prinse în creştet, 
se mişcară ascultătoare când ea îşi înclina capul. Pentru prima oară 
de când ieşiseră din Kano, feţişoara îi era luminată de un surâs. 

Otama turnă apa din ceainic într-o cană de ceai, apoi aşeză mai 
multe ceşcuţe în jurul vetrei. Se uită lung la Sachi, cu dor, ca şi cum 
ar fi vrut s-o păstreze cu ea o veşnicie. Deschise gura să zică ceva. 
Apoi, cu un suspin, clătină din cap şi îşi întoarse ochii. 

Undeva, în depărtare, se auziră strigăte şi tropot de paşi. Otama 


— 193 — 



tresări şi păli. îşi ţinu respiraţia şi se uită de la unul la altul, cu ochii 
măriţi de frică. 

— Voi duceţi-vă, copii! le porunci ea. 

Se întoarse către Shinzaemon, care tăcea cu ochii pironiţi asupra 
tăciunilor, ţinând în mână o pipă cu gâtul lung. 

— Nu puteţi rămâne aici, îi şopti ea. Vor veni soldaţii în orice clipă, 
îi vor vâna pe cei ca dumneavoastră. Este foarte murdar, dar... vă 
puteţi ascunde sus, în pod. 

— Nu vă voi fi de prea mare folos sus, în pod, i-o întoarse 
Shinzaemon. 

Strigătele se auzeau tot mai aproape. 

— Mama are dreptate, îi atrase atenţia Sachi. Te vor urmări şi-n 
gaură de şarpe. Nu te poţi pune cu o armată întreagă. Pe noi, femeile, 
ne vor lăsa în pace. 

— Trebuie să fi trecut de-acum prin locul unde ne-am întâlnit cu 
roninii ăia din sud, presupuse Taki, dând din cap. Trebuie să fi dat 
peste rămăşiţele camarazilor lor. Dacă te găsesc aici, se vor răfui şi 
cu noi. 

— Vor masacra întregul sat, se rugă şi Sachi de el. 

— Nu vă las de izbelişte! 

— Nu ne mai poţi apăra dacă mori, zise Sachi. 

— Soldaţii îi iau la întrebări pe toţi tinerii, îi informă neliniştită 
Otama. Vânează pe oricine cred ei c-ar fi de partea nordului. 

Shinzaemon suspină. 

— Mă rog, dacă insistaţi atâta! cedă el rugăminţilor femeilor, 
încruntându- se. 

— Nu ieşiţi afară până nu pleacă soldaţii de aici, îi sfătui Otama, 
încruntându-se şi ea la tinere. Faceţi ce-oţi face, dar staţi înăuntru! 

Sachi luă o lumânare şi tropăi mărunt prin casa întunecoasă, 
până la scările din spate. îi dădu lui Shinzaemon un opaiţ şi un 
amnar, împinse în sus chepengul. Ochii lui, licărind ca ai unei pisici 
prin beznă, i se plimbară pe chip. Apoi se aplecă şi se căţără prin 
deschizătură. Ea închise chepengul şi se năpusti pe scări în jos. Mai 
auzi doar scândurile podelei scârţâind deasupra ei. 


II 

în vreme ce Otama se grăbea să le pregătească cina soldaţilor, 
Sachi, Taki şi Yuki rămaseră în odăile familiei, laolaltă cu copiii. 


— 194 — 


în mintea lui Sachi se perindau întâmplările zilei: răzgândirea lui 
Shinzaemon, faptul că rămăsese în sat cu ea. Nici nu visase vreodată 
că el va face un lucru atât de necugetat şi de minunat. Cuvintele lui îi 
reveneau în minte: „Eşti o fiinţă de pe alt tărâm”. Aruncă în treacăt o 
privire în oglinda înnegrită, de metal, a maică-sii. Un chip palid, oval, 
cu o bărbie ascuţită şi o guriţă cărnoasă, ochi mari, cu luciri verzi, 
întunecate, alungiţi spre tâmple. în trecut, nu se mai sătura să-şi 
vadă faţa, verifîcându-şi machiajul, dar acum se uita la propriul chip 
de parcă nu şi-l mai văzuse niciodată. îşi trecu degetele pe obrazul 
alb, neted, peste năsucul drept. Aşadar, aceasta era figura pe care o 
vedea el, care-i plăcea lui. 

Apoi se încruntă şi îşi scutură capul. Avea nevoie de Taki ca să-i 
aducă aminte că se juca cu focul, că orice soi de alianţă trebuia să fie 
acceptată de familia fiecăruia sau, în cazul ei, de Curtea shogunului. 
Dacă îşi pierdea cumpătul, amândurora avea să le zboare capul de pe 
umeri. Cât se aflaseră pe drum, avuseseră putinţa să nu ţină cont de 
legi. Dar aici, în sat, trebuiau să aibă mai multă grijă. Oricum, tot ce 
făcuse el era să le mai dea un răgaz de câteva zile, pentru a mai fi 
împreună. Odată plecaţi din sat, în drum spre Edo, îşi vor lua rămas- 
bun, probabil pentru totdeauna. N-avea niciun rost să-şi facă griji 
pentru viitor. N-aveau niciun viitor împreună. Nu aveau decât 
prezentul. 

— Ei bine, începu Taki, iată-ne iar singure. 

Acum, că nu mai rămăsese decât Sachi s-o vadă, feţişoara ei 
subţire se posomori. Ochii ei mari adăstau cu tristeţe în depărtări. 
Sachi îngenunche în spatele ei şi îi masă umerii firavi. Taki scoase un 
mormăit de apreciere, când Sachi se opinti asupra unui nod mai tare. 

— O să-i vedem din nou prin Edo, o consolă Sachi încetişor, deşi 
ştia că prietena ei nu-i făcuse niciun fel de mărturisiri. Shinzaemon 
este atât de necugetat! adăugă ea. Toranosuke este mult mai 
cumpănit. Mă gândesc că ar fi rămas şi el cu noi, dar a fost obligat să 
se ducă la Edo. 

— Nu ştiu ce m-a apucat, se lamentă Taki. Nu mai sunt deloc eu 
însămi, suspină ea. Va trebui să aştept să-mi treacă aceste 
sentimente prosteşti. La urma urmei, el este mult sub rangul meu. 
Ce-aş putea să sper, să-i fiu ţiitoare? Sunt o doamnă de la Curte, o 
să-mi petrec restul zilelor în palatul femeilor, şi cu asta basta. Este 
aşa de mult fum aici, înăuntru, bombăni ea, ştergându-şi ochii cu 
mâneca. 

Sachi ştia că nu fumul îi aducea lacrimi în ochi. îşi încolăci braţele 


— 195 — 



în jurul lui Taki şi se ghemuiră împreună într-un colţ. 

Sachi era pe jumătate adormită când uşa se întredeschise. Un 
soldat năvăli înăuntru, apoi altul şi altul, până când intrară vreo 
douăzeci, treizeci de bărbaţi. Unii aveau feţele roşii, umflate, iar 
răsuflarea le puţea a sake. învârteau în mâini săbii goale. Nici măcar 
nu catadicsiră să-şi scoată sandalele de pai, ci călcară încălţaţi pe 
tatami. Mirosul de mâncare, de tutun şi de sudoare se răspândi prin 
cameră. Sachi şi Taki se sculară iute în capul oaselor. îi împinseră pe 
copii într-un colţ şi se ghemuiră în faţa lor, ca să-i apere, acoperindu- 
şi feţele cu poala robelor. 

— Proscrişii ăia. I-aţi pitit pe aici pe undeva. Predaţi-ni-i şi nu veţi 
păţi nimic! 

Stâlcitul accent sudic le zgârie timpanele precum schelălăitul 
câinilor. Arătau ca nişte javre. Erau scurţi şi îndesaţi, cu pielea 
ridată, înnegrită de soare, cu ochii ca două buzunare. în locul 
distinsei armuri de samurai, purtau straie negre, străine, cu mâneci 
strâmte şi pantaloni strâmţi, care le făceau picioarele să semene cu 
nişte beţe. Unii îşi legaseră capetele zbârlite cu o coardă, de care 
ataşaseră un pătrat din fier, să le apere frunţile, de parcă se ocupau 
cu răfuielile. Aveau creştetele nerase şi părul lung al roninilor, prins 
la spate în cozi de cal. 

Unii îşi atârnaseră piei de câine pe după umeri. Se opriră în 
picioare, dinaintea femeilor, privindu-le acuzator. 

Sachi se uita la ei cu ochii mari, cu o expresie nevinovată. Nici 
măcar nu îndrăznea să schimbe o privire cu Taki. Ştia prea bine că 
nu se puteau apăra singure. N-aveau halebardele la îndemână - erau 
ascunse după bagaje -, şi erau prea mulţi soldaţi ca să se lupte cu 
acele de păr şi cu pumnalele. De altfel, mai erau şi copiii. Toată 
lumea ştia că sudicii erau huligani, fără conştiinţă sau sentimente 
omeneşti. Cu obraz gros şi limbă ascuţită, aşa îi caracterizau 
oamenii. Dar mai erau şi curajoşi până la nesăbuinţă. Numai zeii 
ştiau de ce erau în stare, dacă erau provocaţi. 

— Scandalagiul ăla a fost văzut venind încoace, se răsti unul, un 
ins corpolent, cu o figură oacheşă de bărbos şi nasul spart. Am avut 
de-a face cu destui ca el în Kyoto. Un tip cu un tatuaj pe umăr. O 
pocitanie. 

Ochii lui oblici şi înguşti le priviră pieziş, cu suspiciune. 

— Câţiva dintre ai noştri au fost măcelăriţi de o şleahtă de nordici, 
cel puţin douăzeci, din câte ne-au povestit supravieţuitorii. 


— 196 — 



Conducătorul cetei seamănă cu bărbatul pe care l-am văzut. 

Sachi nu se putu abţine să nu simtă o scânteie de satisfacţie. Cel 
puţin douăzeci? Era fericită că avuseseră un asemenea impact. 

— Dacă ascundeţi pe aici nişte fugari, predaţi-ni-i şi vă vom lăsa în 
pace. 

Sachi se pregătea să le răspundă, când unul dintre soldaţi îşi 
ridică ţeava puştii şi izbi cu patul ei o uşă de dulap. Ceilalţi i se 
alăturară, ciuruind uşile de hârtie. Apoi se auzi zgomotul lemnului 
care se despica, de parcă cineva şi-ar fi aruncat suliţa în tavan. 
Soldaţii începură să străpungă tavanul cu baionete şi cu suliţe, 
urlând: 

— Punem noi mâna pe ticălos. Tre’ să fie pe undeva pe sus, 
negreşit! 

Praful căzu în trâmbe, făcând pe toată lumea să tuşească. Femeile 
se ghemuiră, zăpăcite de zarvă şi de agitaţie. 

Inima lui Sachi bătea atât de tare, încât îi era frică să n-o audă 
soldaţii. îşi ridică privirea pe furiş, abia îndrăznind să respire, 
îngrozită la gândul că putea vedea sângele şiroind pe lama unei 
suliţe. Se rugă cu disperare la toţi zeii ca Shinzaemon să rămână 
unde-1 lăsase, în celălalt capăt al casei, şi să-i dea prezenţa de spirit 
să se întindă pe una dintre grinzile groase şi grele. 

împletitura de bambus a tavanului atârna zdrenţuită. Sachi îşi 
trase eşarfa peste faţă, simţindu-se norocoasă fiindcă odaia era prea 
întunecată ca ei s-o poată vedea bine. Trase aer adânc în piept, se 
ridică în picioare şi se întoarse cu faţa spre mulţime. Gura îi era 
uscată, îşi spuse că se afla în sala de antrenamente, înapoi la palatul 
femeilor, înfruntându-şi adversara. încercă să-şi păstreze vocea 
calmă. 

— Unde vă credeţi, să daţi buzna într-o casă ca asta? îi luă ea la 
rost. 

Glasul care-i ieşi din gât era la fel de egal şi de cristalin, de parcă 
s-ar fi găsit în palatul femeilor, poruncind slugilor. Se temuse că-şi 
uitase idiomul de Kiso, dar pronunţă cuvintele cu un accent perfect. 

— Nu-i nimeni aici, continuă pe un ton de autoritate liniştită, 
câştigând încredere în sine, pe măsură ce vorbea. Ar trebui să vă fie 
ruşine. Asta-i casa lui Jiroemon, căpetenia satului. Nu suntem nişte 
ţărani, să ne împingeţi încoace şi încolo. Cum îndrăzniţi să distrugeţi 
o casă ca asta? 

în cameră se făcu tăcere. Soldaţii căscară gura la ea. 

— Nu mai e nimeni aici, în afară de noi, femeile, le repetă ea dârză. 


— 197 — 



Era liniştită şi stăpână pe ea. 

— N-avem nimic de ascuns. Nu mă credeţi? Veniţi să vă arăt! 

îi conduse dintr-o cameră într-alta, deschizând câteva uşi glisante, 
arătându-le dulapurile în care se păstrau aşternuturile. Avu grijă să-i 
ţină departe de colţul întunecat unde scările urcau în pod. 

— Vedeţi? le spuse ea, dând de perete un ultim şir de uşi. Nu-i 
nimeni aici. Doar noi. 

— Muierea are ceva sânge-n vine, mormăi un soldat cu ranchiună. 

— Sigur că are, căzură de acord şi ceilalţi. O fi ea ţărancă, dar are 
inimă de samurai. Ar trebui să lăsăm muierile astea-n pace. 

Unul câte unul, soldaţii îşi puseră săbiile în teci. Pe feţele unora se 
citea un strop de ruşine. Se îngrămădiră la uşă, când bărbosul se 
întoarse dintr-o săritură. 

— Vreau să mai arunc doar o ultimă privire, mârâi el, aţintindu-şi 
privirea suspicioasă asupra lui Sachi, care se bucură că-şi înfăşurase 
faţa cu eşarfa. 

Călcă apăsat, împreună cu alţi câţiva, luminând cu opaiţele lor 
fiece ungher întunecos. Sachi le ascultă scrâşnetul sandalelor de pai 
peste tatami, aşteptându-se ca dintr-o clipă într-alta să dea peste 
scări sau să se uite în sus şi să zărească chepengul. I se păru că 
aude un scârţâit uşor venind de undeva de sus. Speră din tot sufletul 
că niciunul dintre ei nu-1 sesizase. 

Trebuia făcut ceva. îşi lăsă eşarfa să-i cadă de pe faţă, prefăcându- 
se că nu reuşea s-o prindă ca să şi-o aşeze la loc. 

— Hei, ia uitaţi-vă! strigă un soldat, apucând baticul şi 
smulgându-i-1 de pe cap. Ce frumuseţe! 

în clipa următoare o înşfăcase de umeri şi o izbi de perete. Lui 
Sachi i se tăie respiraţia. îşi închipuise că nici măcar cei din sud nu 
puteau fi atât de brutali. Chipul omului era ciupit de vărsat, bărbia îi 
era ţepoasă, ochii, mici ca de porc. îşi feri chipul din cauza duhorii 
respiraţiei sale. 

Ceilalţi se strânseră în jurul lor, dezbrăcând-o din priviri. La urma 
urmei, îşi dădu ea seama, pentru ei nu era decât o ţărăncuţă. Puteau 
să-i facă orice, scăpau nepedepsiţi. 

— Asta-i a mea, chicoti cel ciupit de vărsat, împroşcând-o cu 
scuipat. Pradă de război! Vino cu noi, fetiţo! Noi suntem cuceritorii! 

înverşunată, Sachi încercă să-l îmbrâncească pe soldat mai încolo, 
căutându-şi acul de păr. Preţ de o clipă, uită de toate, cu excepţia 
trupului, cu o sudoare împuţită, ce-o ţintuia de perete. Avea să-i 
scoată ochii, chiar dacă soldaţii i-ar fi ucis pe toţi. 


— 198 — 



Apoi se opri. Cu un fior de groază îşi aduse aminte. Era o întreagă 
armată acolo. Nu se putea apăra, ar fi târât cu ea tot satul în moarte. 
Privindu-i pe aceşti bărbaţi cu duhoarea lor de brute şi pielea arsă de 
soare, n-avea nicio îndoială că i-ar fi masacrat pe toţi. 

Omul o trăgea de haine, când Taki se ridică şi se uită cu ură la 
soldaţi. Ochii ei mari aruncau fulgere şi nici măcar nu încercă să-şi 
ascundă elegantul accent de Kyoto. Cu glasul ei chiţăit îi şfichiui pe 
un ton de dispreţ coroziv: 

— Ce sunteţi voi, bărbaţi, sau animale? 

Vocea acoperi gălăgia. 

— Ar trebui să vă fie ruşine. Suntem supuşi loiali ai împăratului 
aici, dar nu ne vom lăsa conduşi de nişte fiare sălbatice. Deci aşa 
sunt sudicii! Intraţi peste noi, speriind copiii. Nu ştiu ce sau pe cine 
căutaţi, dar nu se află aici. Nu vedeţi? Ne-aţi făcut destule 
stricăciuni. Nu sunteţi mai breji ca animalele! 

Bărbaţii tăcură. Unii se uitau în pământ. Bărbosul se întorsese să 
vadă care era problema. îşi croi drum prin mulţimea de soldaţi şi îl 
înşfacă de umeri pe cel ciupit de vărsat, înghiontindu-1 la o parte. 
Omul se împiedică şi căzu. 

— Vrei să vezi cum îţi zboară capul de pe umeri? se răsti la el 
bărbosul. Ai auzit ce-a zis comandantul. Lăsaţi-le în pace pe muieri. 
Trebuie să-i atragem pe localnici de partea noastră, nu să-i băgăm în 
sperieţi. Nu-i nimeni aici. Haideţi să mergem! 

— Am să mă întorc, le aruncă soldatul ciupit de vărsat, mâncând- 
o pe Sachi din ochi. 

Aruncând în jur priviri suspicioase şi mormăind printre dinţi, 
ieşiră toţi pe rând. Uşa se închise, iar în cameră se aşternu iar 
tăcerea. Sachi şi Taki se uitară una la cealaltă, amândouă tremurând 
ca două trestii plângătoare. Abia se întorsese acasă, că îşi şi vedea 
familia ameninţată cu pieirea, îi trecu lui Sachi prin gând. 

— Ar fi mai bine să ne asigurăm că Shin rămâne sus, în pod, o 
sfătui Taki. Se vor întoarce negreşit. Nu mi-ai spus tu că locul ăsta-i 
sigur? Nu-i deloc aşa! 

Mult mai târziu se întoarse Otama. 

— Şi ofiţerii ăia! suspină ea. Cer sake, apoi mai mult sake, dup-aia 
mâncare, pe urmă, mai multă mâncare. Şi văd vreun sfanţ de la ei? 
Nu. Dar ce putem face? Oricum, acuma sforăie. 

Se uită în jur cu atenţie. Sachi şi Taki se străduiseră să facă 
ordine, însă erau găuri mari în uşile dulapului, iar tavanul era 


— 199 — 



zdrenţuit. Otama clătină din cap sleită şi îşi răsfrânse buzele. 

— Iar prietenul tău? 

Sachi aruncă o privire fugară în sus. Otama se duse în bucătărie, 
ridică chepengul din podea şi aduse un bol de hrişcă. 

— Asta-i tot ce mi-a mai rămas, zise ea. 

Aruncă ceva vreascuri sub ceaun, fierse hrişcă şi făcu un terci 
cafeniu. Turnă o parte din el în două boluri, tocă o ridiche murată, 
puse câteva felii pe cele două porţii şi le aşeză pe o tavă cu două 
perechi de beţişoare. Se îndreptă încet, ţinându-se cu o mână de 
spate. 

Sachi se uită la ea întrebător. înţelegea de ce două porţii, probabil 
că Shinzaemon era lihnit. Dar două perechi de beţigaşe?... Otama îi 
zâmbi blajin, dar nu mai scoase o vorbă. 

— Dă-mi mie! se oferi Sachi. 

Ea luă tava, ridică un opaiţ şi tropăi mărunţel prin casa 
întunecată. Urcă scara în fugă, apoi bătu încetişor în chepeng şi, 
prudentă, îl ridică puţin. 

— Shin! îl chemă ea. 

Trânti chepengul. Ţinând opaiţul deasupra capului, mai urcă 
câteva trepte şi se uită pe furiş prin pod. 

în uriaşul spaţiu lăsat în dezordine, cu pereţii săi înclinaţi, văzu pe 
dinăuntru cum arătau cele două laturi perfect îmbinate ale 
acoperişului. Odinioară se jucase de-a v-aţi ascunselea pe acolo. 
Unelte ţărăneşti rupte, grămezi de funii şi de cutii vechi se profilau 
prin lumina opaiţului, aruncând umbre uriaşe. Era un frig de gheaţă, 
îşi ridică opaiţul şi mai sus. 

Shinzaemon şedea cu picioarele încrucişate în mijlocul podelei 
prăfuite, înfăşurat într-o pătură. Lângă el zăcea o sabie scoasă din 
teacă. îşi înghiţi lacrimile când îl zări că se uită la ea. Faţa îi era 
murdară de colb şi de funingine. 

— Eşti teafăr, constată ea cu voce spartă. M-am speriat aşa de 
tare! 

— I-am auzit pe sudicii ăia cum dădeau târcoale pe jos, o anunţă 
el. Te-ai descurcat bine! Dacă ai fi ţipat, aş fi ieşit prin tavan şi le-aş 
fi zburat capetele multora. 

— Foarte bine că n-ai făcut-o! Dacă ar fi aflat că eşti aici, ne-ar fi 
omorât pe toţi. Nu ştiam că eşti aşa de renumit, tu şi cu tatuajul ăla 
al tău. 

Se auzi un zgomot, un foşnet. Un alt rând de dinţi licări prin 
beznă. Mai era şi altcineva acolo. Lângă Shinzaemon se găsea un 


— 200 — 



tânăr lungan şleampăt. Sachi îl privi şi oftă. Era mai înalt şi mai 
musculos decât ultima oară când îl văzuse ea, iar buza de sus îi era 
acoperită de un păr aspru şi negru. Dar nu se putea înşela asupra 
surâsului poznaş şi a pletelor zbârlite. Aproape că-1 şi vedea 
căţărându-se neînfricat pe cea mai mlădioasă dintre crengi sau 
ţâşnind din apele râului ca un peşte. 

— Genzaburo! strigă ea. Gen! Ce faci aici? 

— Parc-aş şti pielea asta albă de undeva, grăi prietenul său din 
copilărie. 

Vocea încă îi mai era uşor piţigăiată, ca a unui băieţandru. El îi 
surâse larg, năvalnic, ca un izvor neastâmpărat de munte. 

— Mă rog, nici nu mă surprinde, spuse ea, clătinându-şi capul cu 
o încarnare uimită. Câtuşi de puţin. Dar ce drăcii ai mai făcut? 

— Am rămas în viaţă, răspunse Genzaburo. A trebuit să ne cam 
târâm de-a buşilea pe-aici. Ne-am trezit cu vârfuri de suliţe peste tot, 
de parcă ne-am fi aflat în faţa unui atac de baionete. Am tot dansat 
prin jur, până am dat peste două scânduri şi ne-am întins pe ele. 
Shin voia să coboare până jos şi să-i ia pe toţi ca din oală. A trebuit 
să-l ţin legat. 

Shinzaemon se uita la Sachi. 

— Te aşteptai să rămân aici, sus, lăsându-te să te descurci 
singură cu brutele alea? mormăi el. 

în lumina opaiţului, puteau trece drept fraţi. Arătau mult prea 
tineri ca să fie nevoie de un escadron de sudici pentru a-i scoate din 
ascunzişul lor. 

Mai târziu, când mai reparară câte ceva dintre stricăciuni pe cât 
putură mai bine şi îşi întinseră saltelele, Otama îi şopti lui Sachi: 

— I-am auzit pe sudicii ăia vorbind de nu ştiu care bandit. Să fie 
vorba de prietenul tău? 

— Exagerează. A venit cu noi să ne apere. 

— Nu-mi mai trebuie alte explicaţii. Eşti Sa a noastră. Este tot ce 
trebuie noi să ştim. Şi Genzaburo ăla, adăugă ea, cu un zâmbet 
liniştit. A tot făcut prăpăd prin vale, luptându-se de unul singur cu 
sudicii. Nici nu ştiu câţi a doborât. în orice caz, trebuie să-i apărăm 
pe ai noştri. 

Sachi o privi. Părul Otamei se rărise, firul se subţiase, degetele îi 
erau umflate, faţa îi era ridată, dar iradia linişte, bunătate şi forţă. Pe 
Sachi o cuprinse mânia pentru că, după toţi aceşti ani de muncă 
grea, trebuia acum să-i rabde pe troglodiţii din sud, călcând ţanţoşi 


— 201 — 



şi distrugând totul în calea lor, tot ce clădise ea cu atâta trudă. 

— Deci ofiţerii ăia din sud ne folosesc hanul? 

— N-avem de ales. Tatăl tău a fost anunţat că vor veni încoace. Ni 
s-a poruncit să le oferim hrană şi adăpost. Totul se dărâma. 
Renunţaserăm să-l mai folosim ca han, de când au încetat 
procesiunile să mai treacă pe la noi. Când a fost asta? Acum patru 
ani? Cinci? Nimeni n-a mai venit să poposească pe aici. Drumeţii de 
rând nu-şi permit să tragă la noi. Niciun oaspete, şi douăzeci de 
camere de întreţinut! Am tot măturat şi am tot frecat podelele, 
încercând să le ţin curate, dar sunt în mare paragină. îţi mai 
aminteşti ce mai frecam împreună rogojinile şi făceam aranjamente 
din flori în alcov, când trăgeau seniorii la noi? Erai aşa de pricepută 
la aranjamentele florale, Sa! îţi şi plăcea. Iar tata se aşeza acolo, 
stând de vorbă cu nobilii? Erau aşa de aristocraţi, de distinşi, seniorii 
ăia. Mereu treceau pe la noi în aceeaşi zi, în flecare an, fără 
întrerupere. Noi ştiam exact câţi oameni aduceau cu ei, câte bucate 
trebuia să pregătim, câte aşternuturi. Totul era pregătit pentru ei. 
Totul era organizat şi planificat. Şi primeam bani pentru asta, destul 
cât să ne descurcăm... 

Se lăsă o lungă tăcere. într-un târziu, ea zise: 

— A fost foamete în sat, Sa. Recoltele au fost slabe an după an, de 
când ai plecat tu. 

Urmă altă tăcere. Sachi simţea că era ceva ce Otama nu se 
încumeta să-i destăinuie. Spre dimineaţă, uşa se întredeschise şi o 
siluetă mătăhăloasă se ivi în prag. Se aruncă pe tatami, alături de toţi 
ceilalţi. Sachi ştiu că e tatăl ei, însă era prea târziu ca să mai stea de 
vorbă cu el. Când se sculă a doua zi de dimineaţă, el plecase, 
împreună cu Shinzaemon şi Genzaburo. 

La lumina zilei Sachi putu vedea ce prăpăd făcuseră cei din sud. 
Drumul era plin de torţe arse. Marginile şanţurilor de scurgere se 
surpaseră sub greutatea atâtor bărbaţi şi cai. Terenul era o mocirlă 
în care se mai zăreau petice de zăpadă călcate în picioare, înnegrite şi 
brăzdate de urmele roţilor căruţelor în care erau trase tunurile. Copiii 
curăţau zoriţi balega de cal, sandalele şi potcoavele de pai rămase în 
drum. 

Sachi ieşi s-o ajute pe maică-sa la curăţenie. Se tot ferea de 
soldatul ciupit de vărsat. Cum stătea în picioare, în soarele de 
dimineaţă, nu se putu opri să nu observe cât de dărăpănat şi de 
murdar ajunsese satul. Era mai sărac şi mai mic decât şi-l amintea. 


— 202 — 



Ar fi încăput întreg în casa familiei Sato din Kano, iar întregul oraş 
Kano ar fi intrat uşor între bastioanele Castelului Edo. 

Castelul Edo. Sachi simţi cum o apuca dorul. îşi dădu deodată 
seama că nu mai aparţinea acelui sat. Nu mai era fetiţa inocentă care 
se juca veselă, pentru care satul reprezenta lumea întreagă. Cu un 
suspin, se sili să revină în prezent şi li se alătură sătenilor la 
repararea drumului. 

Toată lumea sporovăia muncind. Se părea că fata unei santinele 
de prin partea locului fusese siluită pe când se dusese să spele rufele 
la râu. Unul dintre soldaţii sudici nu rezistase nurilor ei. Fusese 
prins şi ucis. Localnicii îi aduceau capul într-o găleată. Urma să fie 
înfipt într-un par de bambus la marginea satului timp de trei zile, iar 
sub el avea să fie prins un bilet în care să se descrie nelegiuirea 
săvârşită şi pedeapsa primită. Era o osândă cumplită pentru o faptă 
ce nu era considerată de obicei o fărădelege. La urma urmei, victima 
nu era decât o femeie, o ţărancă. Fără îndoială că ideea era să li se 
arate sătenilor protecţia de care aveau să se bucure sub noul regim. 

Sachi simţi o anumită mulţumire încrâncenată. Poate era chiar 
omul ciupit de vărsat. Se dusese vestea întoarcerii ei. Sătenii veniră 
să-i ureze bun venit şi să se uite bine la copila aceasta care, plecată 
de mai bine de şase ani, se întorcea acum ca o mare doamnă. 

— Sa, ce mai faci? îţi mai aminteşti de mine? i se adresă o femeie 
cu o gură ce părea prea mare pentru faţa ei, plină de dinţi strâmbi. 

Avea un copilaş prins la spate şi în jur câţiva prichindei agăţaţi de 
hainele ei de lucru zdrenţăroase şi peticite. 

— Sunt eu, Shige! 

Shige, soţia fratelui lui Genzaburo şi tânăra mireasă de la hanul 
de vizavi. Sachi îşi aminti cum o mai admirase. Fusese regina satului, 
atât de drăgălaşă şi de veselă! Acum faţa i se acoperise de grăsime, 
obrajii îi erau brăzdaţi şi înnegriţi de soare, fruntea i se încreţise, iar 
spatele începea deja să i se încovoaie. Cum de îmbătrânise atât de 
repede? 

Kume, mireasa oloagă a fiului cizmarului, veni şontâcăind. 
îmbătrânise şi ea. Numai Oman, de la hanul vecin cu cel al lui Sachi, 
mai păstrase o urmă din frumuseţea tinereţii. Chipul ei mai avea încă 
unele rotunjimi molatice, dar şi ea arăta sleită de puteri. Mâinile îi 
erau umflate şi crăpate, iar obrajii îi erau străbătuţi de vinişoare 
roşii. 

Sachi se uită la toate, cum stăteau în jurul ei, zâmbind şi râzând. 
Nu mai trebuiau să-i spună nimic. Ştia exact cum trăiseră în aceşti 


— 203 — 



şase ani, de când nu le mai văzuse. Aduseseră copii pe lume an de 
an. îngrijiseră oaspeţii de la hanuri, gătiseră, făcuseră curăţenie, 
scoseseră apă din fântână, spălaseră rufele la râu, îşi săpaseră 
grădinile de zarzavat. Iar viaţa ei? Ele nici măcar nu visau la aşa 
ceva. 

— Uită-te la tine! exclamă Shige. Aşa de tânără, ca o prinţesă îi 
într-un basm! 

— Când mai trecea lumea pe la noi, mereu întrebam ce se mai 
petrecea la Edo. Voiam să fim sigure că erai bine, îi mărturisi Oman. 
Ne-am făcut griji în privinţa ta, auzind de necazurile de acolo. Dar şi 
aici am avut destule pe cap. 

N-o mai întrebară pe unde fusese sau ce mai făcuse. Poate şi lor le 
era teamă să privească prea adânc în prăpastia care le separa. Sachi 
se gândi la Urashima, tânărul şi chipeşul pescar din poveste, 
ademenit de fata regelui dragonilor. îşi irosise trei ani din viaţă 
departe, în palatul ei de sub mare, dănţuind, petrecând şi făcând 
dragoste. Când se întorsese în satul lui, totul se schimbase. într-un 
târziu, se întâlnise cu o femeie bătrână, bătrână, care-şi mai aducea 
aminte că auzise ea, în copilărie, de bărbatul care dispăruse în mare. 
Nu trei ani, ci trei veacuri trecuseră de atunci. 

Sachi fusese plecată de prea multă vreme. Prea multe se 
întâmplaseră în vieţile lor. Se depărtase prea mult de consătenii ei ca 
să mai poată umple prăpastia ce se căsca între ei. îşi dorise atât de 
mult să se întoarcă, la fel ca Urashima. Era însă prea târziu. Satul 
fusese ca o ancoră pentru ea, locul în care se crezuse acasă. Dar 
acum nu mai era aşa cum şi-l amintea. într-adevăr, ea era Urashima. 

Povestea se termina rău. Fiica regelui dragonilor îi dăruise 
pescarului o cutie şi îi spusese să n-o deschidă, indiferent ce s-o 
întâmpla. Şezând cătrănit pe plajă, îi trecuse prin minte că darul ei 
era singurul lucru care-i mai rămăsese. Se hotărâse să deschidă 
cutia. O dâră de fum ieşise încolăcindu-se în aer. Erau toate acele 
trei veacuri trecute. Cum şedea pe plajă, părul îi albise, apoi trupul i 
se prefăcuse în pulbere. Cât ai clipi, nu mai rămăsese altceva de pe 
urma lui decât o grămăjoară de colb. 


III 

Tatăl lui Sachi, Jiroemon, şedea cu picioarele încrucişate lângă 
vatră când ea intră înapoi în casă. Shinzaemon şi Genzaburo erau cu 


— 204 — 


el. Dâre de fum se învârtejeau din trei pipe mici cu gâturi lungi. 
Feţele care se uitau unele la celelalte, deasupra tăciunilor, erau 
foarte grave. 

— Declarat trădător, hă? glăsui Jiroemon. în curând o să-i ceară şi 
capul. 

— Deja au făcut-o, mormăi Shinzaemon. 

Sachi zăbovi în prag. Prin urmare, discutau despre fostul shogun, 
seniorul Yoshinobu, îşi zise în sinea ei. încremeni în picioare, 
ascultând vocea joasă a lui Shinzaemon. îndrăgea felul în care 
vorbea, când credea că nu erau femei prin preajmă, graiul aspru 
bărbătesc, acele silabe guturale. 

— Au armate pe toate cele trei drumuri principale, împresurând 
Edo, povestea Shinzaemon. Şterg de pe faţa pământului moşiile din 
calea lor. Toţi seniorii se declară de partea sudului. Se tem să nu fie 
luaţi drept trădători dacă n-o fac. 

Se opriră din vorbit când o zăriră. 

— M-am întors, îi anunţă Sachi cu simplitate. 

Taki îngenunchease în tăcere în celălalt colţ al camerei. Otama îi 
dăduse ceva de cusut. Nu se simţea în largul ei decât când simţea 
acul între degete, se plânsese ea. 

De dimineaţă, când plecase şi ultimul dintre soldaţi, Taki se 
dusese să şadă o vreme în han. Zicea că se simţea mult mai acasă în 
odăile mari, cu rogojinile lor tatami tivite cu fir de aur, chiar aşa, 
învechite şi zdrenţuite cum erau acum. Se mai dusese să vadă şi 
grădina ornamentală. Dar nu ieşise afară să se amestece printre 
ceilalţi ţărani. Sachi nici nu se aşteptase la aşa ceva din partea ei. 
Era o nobilă, obişnuită să trăiască ascunsă în umbra interioarelor de 
palat. 

Acum Taki înaintă pe genunchi, apropiindu-se de ei în tăcere. 
Făcu ceai şi le turnă fiecăruia dintre ei câte o ceaşcă, apoi se aşeză şi 
ea. Jiroemon se înclină, ca şi cum ar fi rămas puţin nedumerit de 
faptul că o nobilă îi pregăteşte ceaiul. Apoi se întoarse către Sachi. 

— îmi pare bine să te văd, fata mea, începu el. Mica mea prinţesă. 
Aduci soarele cu tine. 

Mişcă tăciunii cu vătraiul şi îşi mai turnă un căuş de tutun în 
mica lui pipă. El, măcar, rămăsese neschimbat. Arăta mai bătrân, 
mai ţeapăn, mai greoi. Coama lui de păr, prinsă la spate într-o 
zburlită coadă de cal, era împestriţată cu fire sure. Dar rămăsese 
acelaşi tată darnic, de nădejde, pe care-1 ştia ea. Iar glasul îi era mai 
adânc şi mai liniştitor ca niciodată. Se uită la mâna lui mare, cu 


— 205 — 



unghiile înnegrite şi crăpate, amintindu-şi cum îi mai alungase 
spaimele de copil la atingerea ei. 

— Trăim vremuri grele, murmură el încet. Foarte întunecate. 
Ştiam că lucrurile aveau să se schimbe, dar nu mi-aş fi închipuit că 
până într-atât. Am răbdat cu toţii de foame. Unii ani au fost mai răi 
decât alţii. Preţul orezului s-a ridicat până la cer. La fel şi dările 
noastre. Jumătate dintre tinerii noştri s-au dus pe front. Majoritatea 
nu s-au mai întors. Fac tot ce pot să menţin ordinea, dar mi-e greu. 

Se uită la Shinzaemon şi Genzaburo. 

— Unii dintre ei s-au întors şi s-au băgat în buclucuri şi mai mari, 
de când au venit acasă, adăugă el chicotind. Iar tinerii de prin alte 
părţi se ivesc aducând cu ei necazuri. Genzaburo a fost dus multă 
vreme, chiar a fost. Numai zeii ştiu ce-a pus el la cale! 

— Am fugit, mărturisi prietenul ei din copilărie, cu surâsul lui 
poznaş. Am intrat în rândul miliţiei. Nu mi-ar fi plăcut să rămân 
hangiu pentru tot restul zilelor mele, sau tăietor de lemne, doar să-mi 
plătesc dările unuia sau altuia dintre nobili. Era o vreme când 
trebuia să fii samurai ca să te poţi înrola, dar în ultima vreme 
primesc pe oricine, chiar şi pe un biet ţăran. Acum pot lupta mai 
dihai ca un samurai. 

— Chiar aşa? mormăi Shinzaemon, privindu-1 cu coada ochiului. 
Rămâne de văzut. 

— Ştiu să călăresc. M-am luptat la Kyoto. Am văzut lumea. 

— Shin nu mai puţin, i-o întoarse Jiroemon. Ai devenit o legendă 
prin părţile noastre. Nici n-am visat să te vedem în carne şi oase. 

— Ne-am cunoscut la Kyoto, îl lămuri Shinzaemon pe bătrân. Gen 
şi cu mine am luptat umăr la umăr de câteva ori. Am fost uimit să-l 
găsesc sus, în pod. Dar mă tem că niciunul dintre noi nu v-a putut fi 
de folos azi-noapte. 

— Şi tu, Sa? i se adresă Genzaburo. Satul a fost pustiu fără tine. 
Uită-te ce-ai mai crescut şi ce frumoasă te-ai făcut! Cine-ar fi crezut? 
Micuţa noastră Sa, eşti ca o făptură de basm. 

Ea îşi plecă ochii în pământ, intimidată de privirea lui Shinzaemon 
pironită pe chipul ei. Se simţea un fior de dorinţă în glasul lui 
Genzaburo, de parcă şi-ar fi dat seama că nu mai era copila care 
fusese odată. 

— M-am întors şi eu acasă, îi răspunse ea. 

Jiroemon o privi grav: 

— Nu prea avem să-ţi oferim mare lucru, fata mea. 

Se întoarse şi rămase cu ochii la văpaia din vatră, ca şi cum n-ar 


— 206 — 



mai fi vrut să li se întâlnească ochii. 

— Acum eşti o doamnă din lumea bună. Nu mai eşti aici la tine 
acasă. Suntem oameni sărmani, nu ne putem permite luxul cu care 
te-ai obişnuit tu. Rămâi cât ţi-o plăcea, dar, când se termină 
războiul, trebuie să te întorci la tatăl tău. 

Ultimele cuvinte îi ieşiră ca un suspin. Sachi le umplea ceştile cu 
ceai. Se opri şi îşi coborî încet braţul. Era convinsă că nu înţelesese 
bine. Se uită la el cu ochii goi. 

— Tatăl meu? repetă încetişor. 

— Nu ţi-a zis nimic maică-ta? 

Jiroemon rămase în aer cu ceaşca pe care avea de gând să şi-o 
ducă la buze. O puse jos, pe marginea vetrei, fără să se atingă de 
ceai. Otama tocmai intrase. Cu greutate îşi îndoi picioarele şi 
îngenunche. Lui Sachi îi veniră lacrimi în ochi când o văzu cât de 
încovoiată era de spate. Se aplecă înainte, până când capul ei se 
apropie foarte mult de al lui Sachi. 

— Taică-tău tocmai a trecut pe aici, îi mărturisi în şoaptă. Chiar 
acum câteva zile. Ar fi trebuit să-ţi spun, dar n-am putut, acum, 
când abia te-am regăsit. 

Cuvintele o izbiră pe Sachi ca o lovitură de pumn. încăperea părea 
să se învârtă cu ea. Shinzaemon şedea cu ochii aţintiţi asupra 
tăciunilor, ascultând totul cu luare-aminte. Genzaburo trasa 
cerculeţe pe tatami cu degetul lui subţire, măsliniu. Sachi observă 
dintr-odată ce frig era în cameră. Fumul plutea prin aer, înălţându-se 
spre grinzile înnegrite. Aroma tutunului se amesteca cu mireasma 
lemnoasă a conurilor de pin arzând în vatră. Bătrâna casă trosni. 

— Tatăl meu? Dar... dar tu eşti tata, se bâlbâi ea. 

— Tatăl tău adevărat, o lămuri cu jumătate de gură Jiroemon. 

Sachi privi tăciunii. în toţi aceşti ani trăiţi la palat, în mijlocul 

haosului şi al disperării, al războiului ce ameninţa să izbucnească, 
încercată de moartea înălţimii Sale, mereu fusese liberă să se 
întoarcă în sat cu gândul, să-şi depene amintirile fericitei sale 
copilării. Poate şi-l închipuise mai frumos decât în realitate, dar se 
agăţase de amintirea lui ca de un talisman, ca de ceva statornic în 
mijlocul atâtor schimbări. 

Taki îşi lăsase broderia din mâini. O privea lung, cu faţa ei 
îngustă, înclinată într-o parte, ca şi cum ea vedea ceva ce Sachi nu 
zărea. 

— Ce tot vorbeşti? se răsti Sachi supărată, înghiţindu-şi lacrimile. 
Tu eşti tatăl meu, spuse ea, aruncându-i o căutătură urâtă lui 


— 207 — 



Jiroemon. Nu-mi trebuie alt tată în afară de tine! 

îşi auzea propriul glas străpungând tăcerea, rostogolindu-se ca un 
ecou din grinzile înalte ale încăperii. Nu era cine ştie ce surpriză 
pentru ea să afle că era adoptată, la fel ca jumătate din sat. Copiii 
treceau de la unul la altul, intrând în grija oricui avea nevoie de un 
fiu sau de o fiică. Dar toţi ceilalţi îşi cunoşteau părinţii naturali. 
Aveau obligaţii filiale faţă de ei, ca şi faţă de părinţii lor adoptivi. Era 
singura care nu-şi cunoscuse niciodată adevăraţii părinţi. 
Presupunea că se prăpădiseră, la naşterea ei, aşa încât se lipise şi 
mai strâns de Jiroemon şi Otama. Erau singurii părinţi de care ştia. 
îşi astupă urechile cu mâinile. Nu mai voia să audă. 

Dar în cugetul ei nu putea opri iureşul gândurilor ce-o rodeau de 
atâta vreme. înfăţişarea ei, pielea albă de care se minunau atâta 
oamenii. Brocartul pe care-1 adusese înapoi cu ea, tot drumul de la 
palatul în flăcări, trecând prin Kano. Bocceaua ce-1 conţinea era 
aruncată neglijent pe coridor, alături de restul bagajelor. Nici măcar 
nu se încumetase să-l despacheteze. Aproape că-1 vedea lucind în 
faţa ochilor, radiind căldură, ca şi cum ar fi făcut o gaură prin 
fragilul pătrat din mătase în care era învelit. 

— Brocartul, le aminti ea răsuflând greu. Roba aia pe care mi-aţi 
dat-o când am plecat la palat. 

— Este a ta, o lămuri Otama. Erai înfofolită în ea când ai venit la 
noi. Nu-i aşa, tată? 

Jiroemon pufăi din pipa lui, apoi o scutură de marginea vetrei, 
făcând să zboare miriade de scântei. 

— Daisuke zicea că-1 cheamă, vorbi el cu greutate. Ne este o 
rubedenie mai îndepărtată. Provine dintr-o ramură a familiei care s-a 
mutat la Edo cu mai multe generaţii în urmă. N-am mai auzit de el 
de-atunci. 

— Erai cel mai mititel şi mai desăvârşit bebeluş, îşi aminti Otama, 
cu un surâs plin de alean. Ca o zânişoară ce ne-a fost dată în grijă. Şi 
cu o asemenea pielicică, aşa de albă şi de moale, ca mătasea. A venit 
prin munţi, purtându-te înfăşurată în brocart. Poţi să-ţi închipui. Un 
bărbat mergând pe munte cu un prunc în braţe. Ne-a zis că ţi-a găsit 
doici de-a lungul drumului. 

Se opri, lovi cu vătraiul în tăciunii licărind în vatră şi se şterse la 
ochi cu mâneca. 

— Dar... mama mea, glăsui Sachi. Adevărata mea mamă. Unde 
era? 

Vocea îi suna spartă, stridentă, ca a unui copil rătăcit prin codri. 


— 208 — 



— Ne-a spus: „Copilaşul ăsta este o fetiţă plăpândă şi bună de 
nimic. Ce vă mai lipsea era încă o gură de hrănit, ba să mai fie şi 
fată. Ar fi trebuit s-o omor, ştiu. Dar nu m-a lăsat inima. îmi este 
foarte dragă. Este tot ce am pe lume”. Astea au fost cuvintele lui, mi 
le amintesc ca acum. „Este tot ce am pe lume. Vă rog, faceţi-mi o 
favoare. Copilaşul ăsta. Vă rog, aveţi grijă de el pentru mine.” 

— Se grăbea, nu-i aşa, mamă? îşi aminti şi Jiroemon. 

— Era de la oraş, un adevărat nobil. Ce haine, ce eleganţă! Şi aşa 
de chipeş, un domn, cum n-am mai văzut pe nicăieri în sat. Cât 
despre brocart... 

— Zicea că se duce la Osaka să caute de lucru. Avea să vină înapoi 
să te ia cu el, când găsea ceva. Dar au trecut săptămâni, apoi luni, pe 
urmă ani şi el nu s-a mai întors după tine. 

— Am crezut că s-a prăpădit cu zile, murmură Otama. Este 
groaznic să spui aşa ceva, dar nutream speranţa că n-aveam să-l mai 
vedem vreodată la faţă. Erai mica noastră prinţesă. Doream să te 
păstrăm. Şi încă mai vrem. 

Sachi îşi lipi mâneca de ochi. Se înduioşă până-n măduva oaselor 
văzând cât de mult ţineau părinţii ei la ea. Dar tot mai era o întrebare 
care nu-i dădea pace: 

— Şi mama mea? şopti ea. Deci nu ştiţi... Nimeni nu ştie?... 

Otama şi Jiroemon se uitară unul la altul. 

— Pieptănul ăla al tău, ăla pe care-1 îndrăgeşti atât, o lămuri 
Otama încetişor. Tot el ni l-a dat. Este al mamei tale. A spus că într-o 
zi, dacă vei dori să afli cine a fost ea, vei putea arăta oamenilor 
blazonul. Cineva are să-l cunoască. 

Sachi îşi vârî mâna în mânecă şi, găsind pieptănul, îşi trecu 
degetele pe dinţii lui. Pipăia misteriosul blazon încrustat pe el. îl 
strânse în micul ei pumn atât de tare, simţind cum dinţii îi intră în 
palmă. Era singura legătură pe care o mai avea cu maică-sa. 

Otama trase adânc aer în piept: 

— Şi pe urmă, chiar acum câteva zile, s-a ivit iar la uşa noastră. 

O lacrimă i se scurse pe chipul ei bătrân. Nu îndrăznea să-şi ridice 
ochii de la focul din vatră, pentru că ştia că avea s-o piardă pe Sachi, 
dacă-i destăinuia toate aceste lucruri. 

— După atâţia ani. N-am dreptate, tată? 

— A tras la hanul nostru, îi povesti mai departe Jiroemon, printre 
suspine grele, clătinând din cap în semn de încuviinţare. Numai 
închipuie-ţi! Altădată primeam seniori aici. Acum a dormit vărul 
Daisuke, tatăl tău. 


— 209 — 



— Ar fi trebuit să-l vezi, îi mărturisi Otama, scuturându-şi capul 
cu uimire. Ce haine mai purta! Lucruri dintr-alea de care auzi că 
poartă străinii. Şi părul lui! în viaţa mea n-am mai văzut o asemenea 
coafură! Tuns scurt! încă frumos. Ceva mai îmbătrânit, s-a mai 
împlinit la trup, dar încă bărbat bine! 

— Te căuta, o lămuri Jiroemon. I-am spus că prinţesa te-a luat cu 
ea, că nu te-am mai văzut de ani de zile. Zicea că se duce la Edo, să 
te caute şi acolo. 

Se auzi un foşnet, pe când Shinzaemon se lăsă pe călcâie. Nu-şi 
mai lua ochii încruntaţi de la tatami. Sachi îl privi uluită. Era ceva ce 
el văzuse şi ea încă nu pricepea. 

— Mi s-a părut c-aţi zis că-i târgoveţ, şopti ea. Cum a fost posibil 
să tragă la han? 

Numai un daimyo rămânea la han. Nimeni altcineva nu mai avea 
voie, cel puţin aşa stăteau lucrurile în copilăria ei. 

— Mă rog, ştii şi tu cum este-n ziua de azi, se apără Jiroemon, 
ocolindu-i privirea. Totul s-a întors pe dos. Acum tatăl tău a ajuns 
cineva! 

Se lăsă tăcerea. 

— S-a dat cu sudicii, mormăi Jiroemon într-un târziu, căscând 
ochii la tăciuni. Cu unul dintre generali. Are putere astăzi. 

Aşa stăteau lucrurile, prin urmare, iată ce ghicise Shinzaemon. 
Era de partea celor din sud... Dacă s-ar fi dovedit a fi vreun 
delincvent, dacă ar fi fost vreun bandit sau împătimit al jocurilor de 
noroc, ar mai fi înţeles. Dar să mărşăluiască spre Edo cu hoardele 
cotropitoare?... 

— Trebuie să fi trecut unul pe lângă altul pe drum, presupuse 
Otama în şoaptă. 

— Dacă-i de partea sudicilor, nu-mi e tată. 

Cuvintele îi zburară de pe buze înainte să le poată opri. 

— Nu vorbi aşa! o mustră Otama. Este tatăl tău adevărat. Dacă te 
vrea înapoi, n-avem ce face. El îţi este rudă. Nu mai are alţi copii, în 
afară de tine. Este datoria ta să te duci la el. N-are nimic de-a face cu 
ce vrei sau nu vrei. 

— Sudicii poartă acum stindardul de brocart. îşi zic armata 
imperială, grăi Jiroemon cu inima grea. Ei deţin sudul ţării. Până şi o 
fată ca tine ştie asta. Şi probabil că vor lua Edo. Spun că shogunul a 
fugit. Cei care-1 sprijină încă se mai luptă, dar nu pot face prea multe 
fără un conducător. Ne place sau nu, războiul e pe sfârşite. Iată cum 
stau lucrurile pentru noi, cei din sat. S-ar putea să-ţi prindă bine că 


— 210 — 



tatăl tău s-a dat cu ei. Vei vedea. 

— Mai daţi-ne şi nouă o şansă, bombăni Shinzaemon. Războiul nu 
s-a încheiat încă, nu atâta timp cât mai pot ţine sabia în mână. 

Genzaburo îl înghionti cu cotul. 

— Cei de teapa noastră nu-şi pot permite să se-ngrijească de 
treburile politice, îi atrase Otama atenţia cu fermitate lui Sachi. îţi va 
găsi un soţ bun. Cel mai bine pentru tine ar fi să te duci la el. 

Sachi clătină din cap în semn de încuviinţare, fără să mai scoată 
niciun cuvânt. Ştia, spre deosebire de ei, că mai existau şi alte 
legături ce o ţineau în chingile lor mai strâns decât orice obligaţie faţă 
de acest tată necunoscut, care o abandonase de atâta amar de ani. 
Ea fusese unită cu înălţimea Sa, răposatul shogun. Acum ţinea pe 
vecie de familia lui. Oricare le-ar fi fost soarta, avea să le-o 
împărtăşească. 


IV 

Sachi rămase cu ochii la văpăia focului, mult după ce toată lumea 
ieşise din odaie. Genzaburo şi Shinzaemon se duseseră afară, să 
patruleze zona, pentru a vedea dacă nu mai veneau şi alţi soldaţi. 
Genzaburo dorea să-i arate camaradului său de arme satul, zisese el, 
şi să se mai antreneze. Numai Taki se mai afla încă acolo, aşezată în 
colţul ei, brodând în tăcere. 

Sachi încerca să se gândească la tot ce auzise. Crezuse că se 
întorsese acasă, iar acum, în schimb, simţea că-şi pierduse părinţii. 
Cât despre sat, i se părea că se făcuse pulbere, ca Urashima. Şi ea cu 
ce se alegea? Cu un tată de partea celor din sud şi cu o mamă care, 
mai mult ca sigur, se prăpădise. 

Brocartul, care păruse să răspândească o lumină supranaturală, 
nu mai era acum decât o boccea jalnică, aruncată pe coridor, sub un 
maldăr de bagaje. O scoase, o aduse în cameră şi începu să-i desfacă 
nodul. Abia dacă mai putea vedea. Avea ochii plini de lacrimi. Poate 
că şi el avea să se destrame într-o dâră de fum, ca şi ea, odată cu el. 
Aproape că-şi dorea asta. 

Dar, cu cât se lupta mai mult cu nodul, cu atât se strângea mai 
tare. Apoi, deodată, fâşiile zdrenţuite de mătase ale învelitorii lui 
cedară şi brocartul se rostogoli pe jos. 

Se desfăcu, umplând odaia cu misteriosul său parfum mătăsos. 
Era mai frumos ca niciodată, albastru ca cerul, brodat cu flori de 


— 211 — 


prun, ace de pin şi frunze de bambus, simbolurile Anului Nou, la fel 
de moale şi de fin ca o petală. Nerăbdătoare, scutură ţesătura. O 
întoarse pe toate feţele, nemaidând atenţie peisajului care se unduia 
până la tiv. în zăpăceala ei nici nu mai putea distinge partea de sus 
de cea de jos. într-un târziu, găsi ce căuta: blazonul brodat la ceafă şi 
pe umeri. 

îşi scoase din mânecă frumosul pieptăn din carapace de broască 
ţestoasă încrustat cu aur. îi scânteia în mână. Privi blazonul gravat 
în aur de la margine. Era acelaşi cu cel de pe brocart. Aşadar roba şi 
pieptănul fuseseră ale mamei sale. Nu-şi mai lua ochii de la blazon, 
de parcă i-ar fi destăinuit secretul, dacă se uita la el îndeajuns. Cel 
mai supărător lucru era că i se părea cunoscut. 

Taki îşi părăsi colţul, îngenunche lângă ea şi îşi trecu braţele 
subţiri pe după gâtul stăpânei sale. 

— Ştiu, o alină ea. Am auzit şi eu ce ţi-au povestit părinţii. Nu mă 
miră deloc. Ştiam că nu eşti de aici. Sunt oameni buni, dar nu faci 
parte din rândul lor. Nu te leagă de ei decât o rudenie îndepărtată. 

— Blazonul ăsta... Este al mamei mele. Dacă aş şti al cui e, aş 
putea să-i găsesc familia. Şi pe ea. 

Taki ridică ţesătura într-o mână şi-şi trecu degetele celeilalte peste 
ea. Luă apoi pieptănul, întorcându-1 pe toate feţele, dar clătină din 
cap în semn că nu. 

— L-am mai văzut, dar nu-mi aduc aminte unde, spuse ea. 

Şezură în tăcere, cercetând cu atenţie brocartul şi pieptănul. 

— Mă rog, glăsui Taki într-un târziu, îţi pot spune un singur lucru. 
Asta este robă de concubină. Este un stil pe care numai concubinelor 
din clanul shogunului le este permis să-l etaleze. Aş spune că-i de la 
curtea celui de-al doisprezecelea shogun, seniorul Ieyoshi. S-ar 
putea, nu crezi? Nu domnea el când te-ai născut tu? 

— Nu ştiu când m-am născut. A fost în Anul Câinelui, este tot ce 
ştiu. 

— Eşti în al optsprezecelea an al vieţii tale, nu-i aşa? La fel ca 
mine. Anul ăla a fost al Câinelui de Fier. înălţimea Sa se mai găsea 
încă pe tron. 

— Deci asta este roba unei concubine de pe vremea când m-am 
născut... conchise Sachi. 

— Aşa trebuie să fie. De-asta te-au înfăşat în ea. 

— Dar tu nu pricepi, Taki? Nu vezi ce înseamnă asta? Dacă asta a 
fost roba maică-mii, ea... trebuie să fi fost o concubină. Sau măcar 
trebuie să fi avut poziţia asta, când m-am născut eu. Trebuie să se fi 


— 212 — 



numărat printre concubinele seniorului Ieyoshi. 

— Nu se poate, grăi Taki aprigă. N-au zis părinţii tăi că tatăl tău 
natural era târgoveţ? 

Se uitară una la alta. Unei concubine a shogunului nu i-ar fi fost 
niciodată permis să aibă o legătură de dragoste cu cineva din afară, 
darămite cu un orăşean netrebnic! Era de neconceput. Ar fi fost o 
teribilă încălcare a îndatoririlor de concubină, o faptă cumplit de 
nelegiuită. 

— Poate că omul care te-a adus la uşa lor nu era nici el tatăl tău, 
sugeră Taki. Poate că i s-a poruncit să se dea drept tatăl tău 
adevărat. Poate că nu era decât un curier, o slugă... 

— Sau poate că mama n-a fost concubină. Poate că cineva i-a dat 
brocartul... şopti Sachi. 

Luă roba în mâini şi îşi îngropă faţa în ea. Era îmbibată cu un 
parfum de femeie. Ce-i spunea? Se simţeau moscul, aloe, pelinul, 
tămâia, în amestec cu mirosul de lemn ars ce intrase în urma 
nenumăratelor nopţi pe care tatăl ei le petrecuse pe drumuri. 

îşi aşeză brocartul pe genunchi. Era nemaipomenit de moale şi de 
fin. Firele de aur şi de argint ale broderiei se întăriseră cu vremea, 
trosnind pe când îşi plimba degetele peste ele. 

Pe la tiv, se distingea caleaşca unui nobil, cu frâiele încolăcite la 
pământ, de parcă boii care o trăseseră hălăduiau prin alte locuri. Pe 
poale erau o poartă cu acoperiş de paie, cu funiile legănându-se, ca şi 
cum cineva tocmai s-ar fi năpustit peste pragul ei, şi o poartă rustică 
din împletitură de bambus. Iar brodată până la marginea mânecii se 
desluşea veranda unui pavilion secret cu vedere la pârâiaş... Numai o 
femeie frumoasă ar fi putut purta un asemenea veşmânt. 

„Să presupunem că asta-i adevărul, îşi zise Sachi. Să zicem că 
mama chiar a fost o concubină, iar tata, un târgoveţ. Ceea ce ar 
explica de ce mama ei nu avusese cum s-o păstreze, de ce fusese ea 
adusă-n sat. Trebuise să fugă cineva cu ea la ţară, pentru ca nimeni 
să nu afle de nelegiuirea mamei ei. Dar care femeie ar cuteza să facă 
aşa ceva? Numai una care se lăsase pradă unei patimi atât de 
arzătoare, încât nu i-a mai păsat de îndatoririle sale. Şi ce secret 
fusese nevoită să ascundă! 

Sachi oftă şi se ridică în capul oaselor. îşi simţi sângele năvălindu- 
i în obraji, când se gândi la Shinzaemon. Şi ea fusese pe punctul de a 
comite aceeaşi fărădelege. Nu-şi dăruise trupul vreunui alt bărbat, 
dar îl lăsase să-i pătrundă-n inimă. Să fi moştenit firea nesăbuită a 
mamei sale? se întrebă. Doar dacă şi-ar fi găsit mama pierdută ar fi 


— 213 — 



putut înţelege imboldurile sălbatice de care se lăsase purtată. 

Se uită la Taki, care o măsura cu ochii ei mari, larg deschişi. Sachi 
citi în ei aceleaşi gânduri care-i treceau şi ei prin minte. 

— Mama s-ar mai putea încă afla la palatul femeilor, şopti Sachi. 
Poate de-asta nu ştie nimeni de pe aici de ea. 

— După moartea înălţimii Sale trebuie să se fi mutat la Ninomaru, 
cea de-a doua citadelă, unde locuiesc văduvele, o lamuri Taki, dusă 
pe gânduri. La fel ca bătrâna doamnă Honju-in. 

Sachi îşi aduse aminte de bătrână, uscată şi veştedă ca o frunză 
de toamnă. Ea fusese cea care-i spusese: „Nu eşti decât un pântece”. 
Sachi şi Taki nu se mai întâlniseră cu celelalte concubine ale 
seniorului Ieyoshi. Doar doamna Honju-in avusese onoarea să-i 
aducă un fiu pe lume şi numai ea se bucurase de privilegiile puterii 
la palat. Restul se aleseseră doar cu rugăciunile. 

— Taki, trebuie să-mi găsesc mama, se hotărî Sachi. 

— în cazul ăsta, trebuie să ne întoarcem la Edo numaidecât, o 
sfătui prietena ei. Sudicii se îndreaptă spre oraş şi nu se vor lăsa 
până nu vor lua castelul. Femeile trebuie să fi fugit deja de acolo şi n- 
o să avem nicio şansă s-o mai găsim la castel. 

— Oricum, trebuie să încerc. 

Dar clipa înapoierii lui Sachi la Edo era şi cea a despărţirii de 
Shinzaemon, îşi zise-n gând. Cu cât rămâneau mai mult în sat, cu 
atât erau mai multă vreme împreună. Deşi sentimentele lor unul 
pentru celălalt erau tăinuite, se bucura că el se găsea acolo, că îi 
simţea prezenţa, că îl putea privi pe furiş la răstimpuri, că-i vedea 
mâinile mari, nasul delicat, felul acela rebel în care i se zburlea 
părul. Uneori, mai găsea câte un prilej de a se apropia ceva mai mult 
de el decât îi permitea eticheta, ca să-i simtă căldura trupului, 
mirosul sudorii lui sărate. Câteodată mâinile li se atingeau sau îi 
simţea ochii aţintiţi asupra ei. Dar, îndată ce aveau să ajungă în Edo, 
toate acestea aveau să se sfârşească. El avea să se înroleze şi, cel mai 
probabil, să-şi piardă viaţa în război. Iată ce-1 aştepta. 

îşi dădu seama însă că nu mai putea să-l reţină prea mult. Avea o 
fire mult prea lipsită de astâmpăr, ca să mai rămână într-un sat 
îndepărtat ori să-şi trăiască zilele învârtindu-se în preajma unei 
femei, deşi bănuia că şi el, ştiind că se duce la moarte, dorea să se 
bucure de tot ce-i ofereau aceste ultime momente din viaţa lui. 

Tocmai împăturiseră la loc brocartul, când uşa de afară se 
întredeschise. Aerul îngheţat năvăli înăuntru şi cu el intrară 
Shinzaemon şi Genzaburo. închiseră uşa şi rămaseră în prag, 


— 214 — 



îmbujoraţi la faţă, ca şi cum tocmai atunci s-ar fi oprit din duel. 

— Mă rog, norocul a fost de partea lui astăzi, recunoscu 
Genzaburo, ridicându-şi sprâncenele cu ironie, pe când se descălţa şi 
îşi ştergea picioarele, înainte de a păşi pe tatami. 

— Dar aţi avut o trântă bună, zise Sachi, zâmbindu-i. 

Acest prieten al său din copilărie, atât de necugetat şi de 
nepăsător, îi era ca un frate. în vreme ce ea se simţea împovărată de 
griji, el era mereu plin de viaţă, indiferent ce se întâmpla. 

El dădu din cap. 

— Nu-ţi face griji din pricina prostiilor astea cu taică-tău, începu el 
deodată. Eu am fost adoptat de trei ori. Am patru taţi, iar maică-mea 
adevărată trebuie să fie, probabil, vaca aia bătrână, cu faţa ca de 
prună uscată, care administrează Casa Orhideelor. întotdeauna vei fi 
aici ca la tine acasă. 

— Ştiu, îl linişti ea. Dar nu mai fac parte dintre voi. Am fost prea 
multă vreme plecată. 

Ochii ei rămăseseră pironiţi asupra lui Shinzaemon. El îşi punea 
sabia lungă pe suportul pentru săbii. Văzu că dorea să-i spună ceva. 

— Am primit veşti, o lămuri el domol. Un alt detaşament de soldaţi 
din sud a pornit din Kyoto. A venit timpul să plec mai departe, 
înainte să ajungă ei aici. Drumul trebuie să se fi liniştit deocamdată. 
S-ar putea să nu se mai ivească asemenea prilej. 

Aşadar, sosise ceasul de care se temuse atâta. Dar acum era şi ea 
pregătită să plece. Treburi care nu sufereau amânare o chemau 
înapoi la Edo, la palat, în preajma prinţesei şi, poate, a mamei sale. 

— Am irosit destul timp lustruindu-mi săbiile, o anunţă 
Shinzaemon, cu ochii în pământ, frecându-şi picioarele de rogojini. 

Ea îi recunoscu expresia încăpăţânată. 

— Acum sunt bune şi ascuţite. Trebuie să iau din nou calea 
pribegiei, să ajut la apărarea ţării. Dacă mai vrei să rămâi, poţi să vii 
cu Gen mai târziu. El o va lua din loc peste câteva zile. Dar cred c-ar 
trebui să vii cu mine. 

Vorbise pe un ton indiferent, ca şi cum nu i-ar fi păsat în 
compania cui ar fi călătorit ea, a lui Genzaburo ori a lui, dar ea-şi 
dădu seama că i se cerea să aleagă. 

— Aşadar... te duci la Edo, trase ea concluzia. 

în viespar. El îi făcu din cap semn că da. Ochii mari ai lui Taki 
străluciră. întregul ei chip prinsese viaţă. Era limpede unde dorea să 
fie. 

— Tu ce zici, Taki? o întrebă Sachi în linişte. Poate c-a venit timpul 


— 215 — 



să ne întoarcem şi noi la Edo. Ne vom lua halebardele la noi. Yuki va 
rămâne în sat, unde e în siguranţă. Un copil ne-ar fi o povară, iar noi 
trebuie să ne mişcăm iute. 

— Este o decizie înţeleaptă, o lăudă Taki, luminată toată de 
zâmbet. Dar va trebui s-avem grijă. Drumul va colcăi de sudici, 
oameni ca soldatul acela îngrozitor, ciupit de vărsat. 

Sachi îşi ridică ochii la Shinzaemon şi surâse. 

— Taki şi cu mine venim cu tine, hotărî ea. 


— 216 — 



8 - în viespar 



I 

Jiroemon scoase un suspin când Sachi îl anunţă că avea să plece, 
surâse resemnat, ca şi cum ar fi ştiut că era inevitabil, apoi îşi înclină 
capul în semn de încuviinţare. 

— Spre Edo, nu? spuse el. Dacă n-aş avea un han de ţinut şi un 
sat de supravegheat, aş pleca şi eu la drum cu voi. Aveţi cale lungă 
de bătut, adăugă, fumându-şi pe îndelete pipa. Optzeci şi unu de ri. 
O să vă ia şapte până la zece zile, aş zice, poate chiar mai mult. 
Depinde de câtă zăpadă mai este în trecătorile din vârf. Lasă-mă să-ţi 
dau un sfat. Oamenii mereu se grăbesc la început. Ia-o încet şi mergi 
întins, cruţă-ţi picioruşele. în felul ăsta le vei păstra în bună stare 
până la sfârşit. Şi să trageţi la un han în fiecare seară, cu mult 
înainte de căderea nopţii. Să nu te prindă întunericul pe munţi. Shin 
este un flăcău de ispravă şi viteaz. O să aibă grijă de tine. Şi ţine 
minte, fii cu ochii pe taică-tău când ajungi la Edo, că şi el va sta cu 
ochii pe tine. 

Sachi făcu din cap semn c-a înţeles. 

— N-am să uit niciodată c-am un tată aici, zise ea, frecându-se la 
ochi cu mâneca. 

A doua zi o porniră la drum. Otama se sculase cu noaptea în cap, 
bătând pădurile cu piciorul în căutarea ferigilor şi lăstarilor de coada- 
calului pe care să-i gătească pentru ei. Se şterse la ochi cu mâneca, 
în vreme ce aşeza bucatele în cutiuţe de lemn lăcuit, ultimul lucru pe 
care-1 mai putea face pentru copila ei. Şi Sachi plânse. Părea o 
cruzime prea mare să ajungă acasă pentru un răgaz atât de scurt şi 
să plece iar, în căutarea unei mame care, poate, era deja o fantomă. 

Dar acum, de vreme ce se hotărâse să ia calea pribegiei, ştia că 
aşa era cel mai bine pentru toată lumea. Trebuia să încerce să-şi 
găsească mama. Taki nu-şi afla defel locul în sat şi tânjea să se 
întoarcă la Edo, unde, chiar dacă nu s-ar mai fi putut vedea cu 
Toranosuke, măcar i-ar fi fost ceva mai aproape. Cât despre 


— 217 — 


Shinzaemon, ştia că trebuie să o pornească la drum. Oricum 
plănuise să rămână doar câteva zile. Oricât de sfâşiate le erau 
inimile, trebuiau să meargă mai departe. 

Yuki încuviinţă în linişte când Sachi îi zise că trebuia s-o lase în 
urmă. îşi găsise un nou cămin aici. Ea şi Chobei deveniseră tovarăşe 
de joacă, iar Otama şi Jiroemon erau fericiţi să le ţină locul părinţilor 
pe care ea îi pierduse. Cu toate acestea, Yuki era o micuţă războinică. 
Sachi ştia că n-avea să-i placă să rămână prea multă vreme în sat şi 
îi făgădui că, atunci când lucrurile se vor mai linişti, va veni înapoi s- 
o ia, dacă va dori să plece. 

Sachi nu luă cu ea decât brocartul. îşi lăsă restul bagajelor în 
urmă, povăţuindu-i pe ai săi să-i amaneteze robele, dacă aveau 
nevoie de bani. 

Cei trei drumeţi aveau atât de puţine bagaje, încât închiriară 
numai câţiva cai de povară. îşi îmbrăcară mantalele, jambierele şi 
pălăriile largi de pai. Sachi şi Taki făcură toiege din halebardele lor. 
Jiroemon, Otama, Yuki şi copiii îi conduseră până la marginea 
satului, după care le făcură semne de rămas-bun cu mâinile şi se 
înclinară până când nu-i mai văzură. Genzaburo era şi el cu ei. 
Zâmbind cu gura până la urechi, le strigă din urmă: 

— Ne mai vedem la Edo! 

Miresmele lemnului ars şi ale supei miso, lătratul câinilor şi 
cântatul cocoşilor se risipiră în depărtare. Sachi mai auzea încă 
chemările Otamei, tot mai slab: 

— întoarce-te repede! 

Ecoul vocii ei era secundat de modulaţiile guturale ale lui 
Jiroemon. Cu lacrimi în ochi, ea murmură haikuul pe care Basho îl 
scrisese când se găsea şi el în Kiso, deşi într-un alt anotimp: 

„ Okuraretsu 
Okuritsu hate wa 
Kiso no aki. ” 

[„Acum sunt condus la plecare, 

Acum conduc la plecare; şi pe urmă... 

Este toamnă în Kiso.”] 

într-adevăr, viaţa nu era altceva decât un şir de petreceri la 
plecare, un răstimp în care te cunoşteai cu alţii, ajungând să te 
ataşezi de ei, numai pentru a te despărţi din nou. Iar la sfârşitul 
acestei călătorii o aştepta alt rămas-bun, când Shinzaemon avea să 


— 218 — 



se înroleze în rândurile miliţiei. Cu un suspin îşi alungă din minte 
acel gând. 

Chiar şi aici, sus la munte, unde zăpada abia începuse să se 
topească, câţiva cireşi deja înmuguriseră. Cu o primăvară în urmă, 
Sachi se mai afla la castel. îşi aminti cum ieşea în grădini cu femeile 
ei, ca să admire mugurii, văzuţi prin rouă frumuseţii lor simple şi a 
efemerităţii vieţii. Să fi fost numai cu un an în urmă? 

în vreme ce se îndepărtau de sat, auziră clipocitul unei ape 
curgătoare şi zăriră în treacăt râul Kiso licărind sub ei. Drumul intra 
şerpuind prin codri, prin păduri de chiparoşi şi de pini, prin 
luminişuri de bambuşi fremătători. Poteca era pavată cu pietre, 
tăiată în trepte, oriunde se povârnea. Aşa cum îi sfătuise Jiroemon, 
mergeau încet, dar constant. îşi legaseră clopoţei de glezne pentru a 
ţine departe urşii care hălăduiau prin munţi. Când ajunseră la 
pâraie, păşiră de pe un bolovan pe altul sau săriră de pe un stei pe 
altul. în depărtare auzeau zornăitul clopoţeilor de la convoaiele de cai 
de povară ce-şi croiau drum de-a lungul văii şi bufnetul copitelor de 
boi trăgând carele încărcate cu orez, cu paie ori cu sare. 

Era bine că o porniseră iar la drum. Uneori, Shinzaemon păşea în 
faţa lor, alteori în urma lor, mereu cu ochii pe hamali şi pe caii de 
povară. Sfioasă, Sachi îşi plimba privirea pe spinarea lui lată şi pe 
părul ciufulit, asculta scrâşnetul sandalelor lui de pai pe drumul 
prăfuit, glasul profund, în vreme ce se răstea la hamali. îşi dorea să 
poată încetini trecerea timpului, să prefacă fiecare clipă într-o oră... 

Pătrunseseră adânc în munţi, mergând pe o porţiune nebătută din 
drumul principal, prin pădurea deasă, când Sachi auzi voci aspre. 
Erau înconjuraţi de copaci înalţi, care le tăiau calea cu trunchiurile 
lor groase. Mâna i se încleştă pe mânerul halebardei. Bărbaţi le săriră 
în faţă din copaci, învârtind ameninţători bâte şi seceri. Tâlhari. 

Unul se năpusti direct asupra lui Sachi, lipindu-şi faţa de a ei. 

— Plăteşte, mormăi el, întinzând o mână înnegrită, cu palma în 
sus, vorbind în dialectul din Kiso. Dă-ne o mie de moni de aramă. 

Bărbatul avea o faţă cu bărbia ascuţită, ca de şobolan. Gura îi era 
o hrubă neagră, cu câţiva dinţi galbeni înconjuraţi de cioturi 
înnegrite. Hainele îi erau zdrenţuite şi murdare, braţele însă îi erau 
vânjoase, iar ochii mici îi sticleau înfometaţi. Pletele îi erau legate 
într-un moţ soios. Mai auzise de tâlhari, oameni răi care stăteau la 
pândă în bârlogurile lor prin părţile sărace ale oraşului. în vremuri 
paşnice nu li s-ar fi încrucişat niciodată paşii. Ce se întâmplase cu 
ofiţerii care păzeau drumul principal? Se părea că ordinea pe care 


— 219 — 



toată lumea o socotea de la sine înţeleasă se prăbuşise cu totul. Se 
dădu îndărăt cu dezgust, dar omul n-o slăbi. 

— Ne, vă zic eu ce facem, îi spuse el, smucindu-şi capul spre cai. 
O să-i luăm p-ăştia. O să ne-ajungă. 

Câţiva dintre tovarăşii lui se şi apropiau să apuce de hăţurile 
cailor de povară. Se gândeau să-i ia brocartul! 

Sachi se uită cu disperare în jur. Erau zece, poate douăzeci de 
tâlhari împotriva ei, a lui Taki şi a lui Shinzaemon. Tocmai se 
pregătea să-şi scoată halebarda din teacă, când bărbatul o apucă de 
încheieturi, strângându-le tare în mâinile lui osoase. Aşa costeliv 
cum părea, era foarte puternic. Ea se luptă cu înverşunare, cu ochii 
înlăcrimaţi de ciudă. 

Deodată se auzi o respiraţie şuierătoare. Glasurile aspre ale 
bărbaţilor gemură: 

— Hora! 

Urmă o tăcere de mormânt. Tâlharii încremeniră. Se uită la ei 
uluită. Gurile li se căscau, iar ochii le ieşeau din orbite. 

Se răsuci pe călcâie. Shinzaemon le ajunsese din urmă. îşi 
dezbrăcase mâneca dreaptă a chimonoului ca să-şi elibereze braţul 
ce-i mânuia sabia, scoţându-şi la iveală umărul voinic cu tatuajul 
florii de cireş. Unii dintre tâlhari şi rândaşii care duceau caii de 
dârlogi aveau tatuaje ce li se întindeau de la coate până la genunchi 
şi la gât, ca o a doua piele, reprezentând scene cu luptători, cu gheişe 
şi cu actori Kabuki, minunat trasate şi colorate, la fel de splendide ca 
şi gravurile în lemn. Al lui Shinzaemon era cu totul deosebit. Era 
simplu şi modest. 

îşi ţinea sabia în mână. Se uită la ei, încruntându-se uşor, apoi un 
zâmbet îi jucă pe buze, de parcă abia aştepta să se distreze un pic. în 
clipa următoare, tâlharii căzură în genunchi pe poteca pietroasă, 
aruncându-se cu feţele la pământ. 

— Iartă-ne, stăpâne, iartă-ne, bolborosiră ei. Cruţă-ne, cruţă-ne. 
Ai milă! 

Surâsul lui Shinzaemon se lăţi. Se uită lung şi plin de dor la sabia 
lui, apoi o vârî la loc în teacă. îşi trase înapoi chimonoul pe umăr şi 
făcu un gest cu bărbia. 

Tâlharii o luară la goană, cu coada între picioare. Sachi îl privea cu 
uimire. Tatuajul n-avusese acelaşi efect asupra soldaţilor de care se 
ciocniseră pe drum. Ştia atât de puţine despre Shinzaemon: pe unde 
se mai perindase, ce făcuse în viaţa lui. 

— Mă rog, începu Taki în surdină, îndată ce o luară iar din loc. Am 


— 220 — 



avut noroc. Deci nu trebuie să ne temem de tâlhari cu Shinzaemon 
alături. 

în acea noapte traseră la un han sărăcăcios, genul de loc în care 
călătorii obişnuiţi, aşa cum trebuiau să fie şi ei, rămâneau. Bărbaţii 
şi femeile dormeau împreună în aceeaşi cameră, ba chiar trebuiau 
să-şi întindă propriile aşternuturi. 

Odată ce o instalară pe Taki, Sachi şi Shinzaemon ieşiră şi se 
aşezară pe o bancă, în faţa hanului. Stelele scânteiau pe cerul 
întunecat. Era atât de întuneric, încât nu mai puteau zări siluetele 
munţilor. Apa se scurgea prin şanţuri, iar la răstimpuri jivinele se 
foiau prin hăţişurile din spatele lor. 

Sachi scoase un norişor din pipa ei cu gât lung. La fel ca tuturor 
celor din palatul femeilor, îi plăcea uneori să mai tragă un fum. 
Tăciunii aruncau sclipiri roşii. Un mănunchi de scântei lumină prin 
beznă. Stăteau aproape unul de altul, fără să se atingă totuşi. 

— N-am mai văzut în viaţa mea stele aşa de strălucitoare, 
mărturisi şoptit Shinzaemon. Nu m-aş fi aşteptat vreodată să mă aflu 
într-un loc ca ăsta cu... cineva ca tine. 

Stătură de vorbă până noaptea târziu. Sachi îi povesti despre 
copilăria ei din sat, despre scăldatul la râu, despre vremurile în care 
Genzaburo se luptase cu un mistreţ, despre anotimpurile din munţi, 
procesiunile ce treceau pe acolo şi nenumăraţii daimyo care 
poposeau la han. într-un târziu, îi povesti de prinţesă, de alaiul ei 
care fusese atât de lung, încât i-au trebuit patru zile ca să treacă şi 
cum o luase pe Sachi cu ea, poruncind să fie adusă la Castelul Edo. 
Pe urmă, se opri din povestit. Nu-i mai spuse nimic de palat şi de 
shogun, iar el nu-i mai puse alte întrebări. 

— Şi eu am trăit multă vreme prin munţi, începu el. Odinioară, pe 
când eram copil, îi însoţeam pe vânătorii de urşi. M-am luat de multe 
ori la bătaie. Părinţii mei mereu se supărau pe mine. Dar pe urmă am 
găsit să fac ceva folositor cu sabia mea. 

— Ce-i cu tatuajul tău? îl întrebă ea cu sfială. Nu vrei să-mi spui? 

— întotdeauna mi-am dorit să fiu un luptător cu sabia priceput, 
mai ales de când au început problemele. Am stat un an la Academia 
Militară din Edo. După aceea, am auzit de un maestru care era 
ultimul adept al tehnicii „mâna lui Buddha”. Se retrăsese pe atunci. 
M-am dus şi am rămas la el o vreme, în ţara zăpezilor. Odată ce ne¬ 
am iniţiat, nouă, discipolilor, ni s-a permis să ne tatuăm pe umeri 
câte o floare de cireş ca asta. Tâlharii de prin Japonia par să-i ştie de 


— 221 — 



frică. De-atunci n-am mai avut niciun necaz cu ei. De maestrul meu, 
nu de mine, se tem ei. Sau poate de „mâna lui Buddha. Poate că 
preferă să nu afle pe pielea lor în ce constă tehnica asta secretă. 

Ea-1 auzi chicotind în întuneric. Nu mai pomeniră nimic de viitor. 
Cu fiecare zi, se apropiau tot mai mult de Edo şi de clipa despărţirii. 

Zi de zi înaintau la pas, pierduţi printre falnicele stânci ca nişte 
miniaturi schiţate în tuş. Uneori drumul era aglomerat, alteori 
mergeau singuri. Se opinteau prin trecătorile acoperite de zăpadă, 
privind cu veneraţie la piscurile ce se înălţau deasupra lor. Se 
închinau la altarele din vârful munţilor, rugându-se ca zeii să-i aibă 
în paza lor. în răstimpuri, urcau costişa printre copacii ce-şi ridicau 
vârfurile la cer, cu un frunziş atât de dens, încât drumul părea la fel 
de întunecat ca noaptea. Se căţărau pe stânci, mergeau pe poduri 
care se legănau deasupra ameţitoarelor viroage, a vadurilor de 
cascade şi de pâraie. îşi croiau drum pe poteci acoperite de gheaţă şi 
zăpadă. Uneori, în locurile în care se topise zăpada, trebuiau să 
înainteze prin noroiul ce le ajungea până la genunchi. 

Deveniseră o parte din nesfârşita procesiune ce popula drumul 
mare. înaintau tropăind, oprindu-se uneori să-şi lege mai bine 
şireturile la sandalele de pai şi să-şi frece picioarele umflate şi 
ostenite. Purtau cu ei sandale de rezervă, legate la brâu. Le aruncau 
pe cele vechi când se rupeau. Când ploua sau se răcea vremea, îşi 
puneau pelerine de pai pentru ploaie şi mergeau în şir, ca nişte mici 
căpiţe de fân umblătoare. Nimeni, văzându-le în hainele lor murdare 
de călătoare, n-ar fi ghicit vreodată că Sachi şi Taki erau doamne de 
la Curte. 

în fiecare dimineaţă, Sachi se încălţa cu o nouă pereche de 
sandale, îşi sufleca poalele chimonoului, îşi lua halebarda în mână şi 
o pornea plină de hotărâre. Cu fiecare zi ce trecea, simţea că prinde 
puteri, deşi picioarele o dureau tot mai tare, indiferent de câte ori îşi 
schimba sandalele de pai. 

Şi Taki învăţase să umble ca o fată de la ţară. Prinsese culoare în 
obraji, iar ochii mari îi străluceau. Nu se mai plângea de frig şi de 
greutăţi. Sachi vedea cât de bucuroasă era, ştiind că se apropia de 
Edo, de casă. 

Sachi ştia că şi ea ar fi trebuit să se bucure. Se întorcea la palat, la 
prinţesă, la locul unde, nu mai contenea să-şi tot repete în gând, 
avea să-şi găsească adevărata mamă. Cu toate acestea, mai ştia însă 
şi că fiece zi ce trecea o apropia tot mai tare de clipa în care avea să- 


— 222 — 



şi ia rămas-bun de la Shinzaemon. 

Serile, Shinzaemon şi Sachi şedeau împreună. Uneori stăteau de 
vorbă, alteori păstrau tăcerea. Vorbeau despre întâmplările de peste 
zi, despre anii lor de copilărie, despre cărţile pe care le citiseră, 
muzica şi poeziile preferate. Câteodată mâinile li se atingeau. 
Amândoi îşi dădeau seama că ce făceau nu era bine, dar aici, pe 
drum, erau nişte anonimi. în orice caz, se duceau la război. 
Shinzaemon se aştepta să-şi piardă viaţa în luptă, iar Sachi n-avea 
habar ce urma să se aleagă de ea. 

La şapte zile după ce plecaseră din sat, se opinteau prin 
trecătoarea Usui, ultima dintre cele patru trecători înalte de-a lungul 
Drumului Interior de Munte. Era un urcuş lung şi greu. Ajungând în 
vârf, respirând aerul rarefiat şi răcoros, ei îşi coborâră privirile peste 
câmpia Kanto. Undeva departe era Edo. Piscuri umbroase se înălţau 
în zare, mărginind câmpia precum crenelurile unei fortăreţe. 
Shinzaemon arătă cu degetul siluetele ascuţite ale muntelui Miyogi, 
ale muntelui Haruna şi muntelui Akagi. La mare depărtare spre sud, 
sclipind la orizont, se zărea fantomatic conul desăvârşit al muntelui 
Fuji. Se rugară la altarul Kumano din vârful trecătorii. După aceea o 
porniră la drum, alunecând prin noroaiele înşelătoare, de-a lungul 
crestei, coborând spre oraşul Sakamoto. Pe când înaintau tot mai jos 
şi mai jos, îi întâmpină căldura. Lăsau în urmă iarna, intrând în 
primăvară. 

în seara următoare ajunseră la oraşul-citadelă Takasaki. Plecară 
înainte de răsăritul soarelui. Nu se putură opri să nu observe trupuri 
fără viaţă legate de cruci la marginea oraşului, ca un avertisment 
pentru nelegiuiţii cărora le-ar fi putut veni ideea să profite pe seama 
călătorilor. Munţii, siluete monstruoase în noapte, se înălţau în urma 
lor până la cer. De acum încolo aveau să meargă pe câmpii. 

în jurul orei calului, când soarele se înălţase pe cer de o suliţă, 
ajunseră la un râu prea larg şi iute pentru a mai putea fi trecut cu 
piciorul. 

— Râul Tone, grăi Shinzaemon. Odată ce-1 vom traversa, vom fi ca 
şi ajunşi. 

Râul se revărsase, cu apele umflate de topirea nămeţilor. Casele de 
pe celălalt mal erau parcă zugrăvite într-un peisaj. Pe mal, oamenii se 
uitau cu nelinişte la unda fluviului. Un vechi bac cu puntea plată 
plutea în zigzag spre ei, gata-gata, parcă, să se scufunde, împins de 
un barcagiu chel trăgând şi izbind cu un lung par de bambus, în 
vreme ce altul, ghemuit la pupa, îl cârmea. Vântul se strecura prin 


— 223 — 



stufărişul ce foşnea la marginea apei. 

Un bătrân butucănos cu o centură pentru bani la brâu mormăi 
ceva într-un dialect atât de barbar, încât Sachi nu putu desluşi un 
singur cuvânt. 

— Poftim? Ceri de zece ori mai mult decât face, zbieră 
Shinzaemon. Boşorog lacom! Ţara arde, şi tu n-ai altceva în capul ăla 
decât să scoţi cât mai mulţi bani? 

— Iertaţi-mă, cârâi moşneagul. 

Sachi începea să se obişnuiască cu accentul lui. 

— Asta-i preţul, domnia voastră. Vă convine, bine. Nu vă convine, 
iarăşi bine. Sau găsiţi-vă alt mijloc de traversare. 

Bacul se apropie de ei scârţâind şi trosnind din toate încheieturile, 
atât de plin, încât părea că se scufundă sub greutatea oamenilor şi a 
bunurilor. Barcagiul se lăsă cu toată greutatea pe par, aproape 
răsturnându-se în apă la fiecare izbitură. La pupa se înghesuiau, în 
jurul unui morman de cufere, hamali jigăriţi, tremurând, îmbrăcaţi 
doar în fâşii de pânză legate în jurul şalelor. La prora se găseau 
câteva personaje bine hrănite care păreau a fi stăpânii lor. Aveau un 
aer de clandestinitate. Din când în când, mai aruncau un ochi peste 
umăr, ca şi cum ar fi fost urmăriţi. Trăgându-şi mult eşarfa peste 
faţă, Sachi se uita la ei pe furiş, plină de curiozitate. 

Arătau a fi negustori din Edo, ca aceia pe care obişnuia să-i vadă 
aducând baloturi de mătase la palat, ca să le vândă. Purtau robe 
costisitoare, din stofe scumpe, sobre, cu margini lucioase la gulere şi 
manşete. Aceşti negustori aveau însă ceva ciudat. Bărbaţii grupaţi în 
jurul lor aveau două săbii ce li se iţeau de sub mantalele lor de 
orăşeni, părând să-i păzească pe cei trei din mijloc, ale căror feţe 
erau ascunse sub pălării de călătorie. 

Prora bacului muşcă din malul râului, iar bărbaţii ieşiră din el, 
trecând atât de aproape de Sachi, încât ar fi putut întinde mâna să-i 
atingă. Pe când primul bărbat păşi pe lângă ea, vântul îi încreţi 
mânecile şi, pentru o clipă, o slabă adiere de parfum se răspândi în 
aer. Sachi închise ochii şi îl trase în piept. Era un amestec blând şi 
dulce de floare de prun, o mireasmă iernatică, cu o uşoară tentă de 
camelii. Omul acela nu era negustor, îşi zise ea. Niciun negustor n-ar 
putea avea acces la o aromă atât de sofisticată ca aceea. Mai mult, 
nu i s-ar îngădui s-o poarte. O amintire neclară i se trezi în minte. 

Preţ de o clipă, se întoarse cu gândul la palat, plutind prin marile 
săli cu tavanele lor casetate şi pereţii strălucind de aur, iar tivul 
vătuit al trenei foşnind în urma ei. Femeile pe lângă care trecea 


— 224 — 



sporovăiau şi râdeau, fiecare dintre ele răspândind un parfum aparte. 
Se grăbea, împreună cu Taki, în urma doamnei Tsuguko, care păşea 
agale în faţa lor, cu părul ei lung şi sur măturând podeaua. Dar 
încotro şi pentru ce? îşi scotoci prin minte, străduindu-se să-şi 
amintească. Aroma îi dădea un sentiment înfiorător de presimţire 
rea. 

Deschise ochii. Coborându-şi privirea, observă mâna bărbatului. 
Era albă, moale, cărnoasă şi îngrijită ca o mână de femeie. Un fior o 
săgetă prin tot trupul. Fusese lipită de rogojina din sala de audienţe a 
prinţesei. Parfumul era atât de copleşitor, încât simţea cum îi vine 
ameţeală. Tonul mătăsos al unui bărbat îi răsuna în urechi ca un 
ecou, şoptindu-i iar şi iar în înfloritul idiom de la Curte că înălţimea 
Sa, shogunul, era grav bolnav. 

înălţimea Sa, shogunul. îi văzu pieptul palid şi neted, surâsul de 
băieţandru. Crezuse că durerea avea să mai slăbească, dar se trezi că 
lacrimi fierbinţi îi ţâşneau din ochi. Apoi, şi-o imagină pe prinţesă 
plângând în spatele paravanelor sale şi o auzi întrebând: 

„Oguri, Oguri! Boala înălţimii Sale este naturală?” 

Oguri, iată care-i era numele. Fără să se mai gândească la ce face, 
îşi ridică fruntea. Nu se putea înşela asupra chipului neclintit, alb 
făinos, cu ochi alunecoşi, al mesagerului. O clipă ochii li se întâlniră. 
Ai lui nu avură nicio sclipire. Desigur, stătuse ascunsă în acea zi, aşa 
încât el să n-o poată vedea. 

Un bărbat mai tânăr îl urma. încă mai era un băietan, nu mai 
mare decât Tatsuemon. Apoi urmă un al treilea. Era atât de absorbită 
în amintirile ei, atât de tulburată că-1 revedea pe seniorul Oguri, încât 
îşi lăsă eşarfa să-i cadă de pe cap. Ştia că pielea ei albă, nasul delicat 
arcuit şi privirea de un verde întunecat aveau să sară în ochi şi era 
important să nu atragă atenţia asupra ei. Dar fiecare era atât de 
prins de propria treabă, încât nimeni nu observă nimic. De altfel, 
aceşti bărbaţi n-o mai văzuseră în viaţa lor. Ea nu însemna nimic 
pentru ei. 

Recunoscu chipul uscăţiv, ca de vultur, ce trecu pe lângă ea, un 
chip oacheş, cu fălci masive, ciupit de vărsat, cu o gură ce parcă se 
cresta de la sine într-o grimasă. Moţul de samurai al bărbatului se 
ridica, tare şi lucios, pe creştetul său ars de soare, brăzdat de riduri. 
Era seniorul Mizuno, care-1 însoţise pe seniorul Oguri în acea 
înspăimântătoare zi. 

Privirea lui o întâlni pe a ei, iar tulburarea îl desfigură. Gura lui 
cărnoasă se căscă, iar el sări înapoi, de parcă s-ar fi ciocnit de o 


— 225 — 



stafie. 

— Du-te! Pleacă! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă să trăiesc! urlă el din 
rărunchi. 

Braţul în care ţinea sabia tresări. Ea-şi aminti de acel tic. Gărzile 
sale îşi apucară imediat săbiile. Ochii îi ieşeau din orbite, gura i se 
căscase larg într-un ţipăt mut. Oguri se răsuci pe călcâie, aruncând 
priviri furioase: 

— Tăcere, şuieră el cu un glas sugrumat. Vrei să ne pierzi pe toţi 
cu sminteala ta? 

Bărbaţii îşi croiră drum prin mulţime, iar gărzile de corp îi zvârliră 
pe ceilalţi la o parte, pentru a-şi face loc. Intrară în palanchine. 
Seniorul Mizuno se mai uita încă înapoi, holbându-se la Sachi cu 
ochi de fiară. Ea-i urmări cum se îndepărtau de râu, îndreptându-se 
spre munţi, urmaţi de un lung convoi de hamali, care se împleticeau 
sub povara cuferelor. Erau patru oameni la un singur cufăr. 

Taki aştepta în picioare, umăr la umăr cu Sachi: 

— Bărbaţii ăia... I-ai mai văzut? murmură ea. Nu era?... 

Dar lui Sachi tot nu-i venea să creadă, îngrozită de reacţia lui 
Mizuno. Să fi reuşit el cumva s-o zărească în acea zi? Sigur că nu. 
Era imposibil s-o ştie. Dar nu se mai întâlniseră în nicio altă 
împrejurare. Fusese singura ocazie în care văzuse bărbaţi în palatul 
femeilor. Iar ca să-i reîntâlnească aici, pe drum... Se întreba ce-1 
putuse face să reacţioneze aşa. 

— Lucrurile trebuie să stea foarte prost în Edo, dacă până şi ei 
pleacă, şopti Taki. Şi felul în care te-a privit, ce să însemne asta? 

Sachi clătină din cap: 

— Presupun că nu sunt obişnuiţi să vadă femei călătorind în 
libertate, îi răspunse tot în şoaptă. 

Se înroşi până-n vârful urechilor. O ardea ruşinea de a fi făcut 
prostia să atragă atenţia acelor bărbaţi, lăsând vălul să-i cadă de pe 
faţă. Nu trebuia să mai fie atât de neatentă. 

Bacul plutea spre Edo aproape gol. Pe lângă Sachi, Taki şi 
Shinzaemon, împreună cu hamalii lor, se mai găsea la bordul lui un 
cuplu de ţărani. Apele erau umflate şi tot ce putea face barcagiul era 
să se ţină strâns de parul său, în vreme ce ambarcaţiunea aluneca pe 
valuri. Sachi, Taki şi Shinzaemon erau zvârliţi într-o parte şi în alta, 
în vreme ce un vânt rece le pătrundea prin straiele subţiri, de 
bumbac. Spuma îngheţată îi împroşca cu stropi înţepători. Pescăruşi 
fâlfâiau deasupra capetelor lor şi se auzeau ţipete de raţe sălbatice. 


— 226 — 



Malul dinspre Edo era înţesat de chipuri speriate şi de maldăre de 
bagaje. Oamenii se înghesuiau şi se îmbrânceau, lovind cu coatele, ca 
să-şi croiască drum, răstindu-se unii la alţii. 

Bătrâna mea mamă este bolnavă, ea trebuie să se ducă întâi! 

— Ne grăbim, am fost primii aici. 

Barcagiii îi împingeau înapoi, zbierând la ei: 

— înapoi la mal! Barca-i plină! 

Unii se agăţau de margini şi se înghesuiau în bărci. Când bacul se 
îndepărtă de mal, începu să se afunde primejdios de mult în apă. 

Cei trei călători străbătură codrii, trecură prin mlaştini şi printre 
ogoare cafenii, proaspăt semănate. Temple şi sate răsăreau ca nişte 
insule pe o mare de verdeaţă, iar prăvăliile şi tarabele erau presărate 
la marginea drumului mare. Norii brăzdau cerul. Nu mai erau decât 
douăzeci de ri până la Edo, doar câteva zile de mers. 

Shinzaemon îşi domoli pasul, lăsându-se ajuns din urmă de Sachi. 
Din când în când, ea-i mai arunca câte o privire, uitându-se la nasul 
lui lat, la părul ciufulit, la mâinile mari, la umerii obrajilor, încercând 
să şi-l întipărească în memorie, ştiind ce puţin timp aveau să mai 
rămână împreună. 

Pe măsură ce se apropiau de Edo, îşi încrucişau tot mai des paşii 
cu refugiaţi posomorâţi, târându-se osteniţi înainte, trăgând de care 
încărcate cu bagaje. Drumul era plin de ei. Se perindau lungi 
procesiuni de palanchine şi de litiere, săltând la trap, precedate de 
servitori şi urmate de şiruri de cai de povară şi de hamali purtând 
coşuri şi cufere. Oamenii mai nevoiaşi călcau apăsat, cu spinările 
încovoiate de povara boccelelor în care-şi duceau straiele şi 
aşternuturile, lăsând în urma lor care trase de boi somnoroşi. Se mai 
zăreau călugări cu capul ras, călugăriţe murmurând rugăciuni şi 
cerşetori în zdrenţe, numai piele şi os, cerând de pomană. Grupurile 
de pelerini mergeau agale, sporovăind, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
schimbat. 

Unii fredonau acel înnebunitor, sfidător, deznădăjduit refren. „Ee 
ja nai ka? Ee ja nai ka?”. Alţii preluau refrenul şi, curând, întregul 
drum era plin de oameni care cântau, unii printre dinţi, alţii din 
rărunchi. Cu cât repetau de mai multe ori versul fără sens, cu atât 
ochii le sticleau mai sălbatic. Unii începură chiar să ţopăie, cântând. 
Când totul din jur se ducea de râpă, acel cântec părea să spună că 
nu mai puteai face altceva decât să-ţi ridici braţele în sus şi să 
dansezi. 

Sachi şi Taki scrutară feţele sleite, neclintite, întrebându-se dacă 


— 227 — 



nu se găseau cumva printre ei şi femei de la palat. La răstimpuri, se 
mai auzea câte un strigăt de avertisment din depărtare, după care 
oamenii se îngrămădeau ca să facă loc vreunui palanchin ce gonea pe 
lângă ei ca vântul, purtătorii lui alergând şi ridicând colbul de sub 
tălpile lor încălţate în sandale de pai. 

Sachi şi tovarăşii ei de drum erau singurii care se îndreptau spre 
Edo. Toţi ceilalţi fugeau din oraş. 

O luară pe podul lung de peste râul Kanna la Honjo şi poposiră la 
o ceainărie de pe celălalt mal. Câţiva bărbaţi şedeau acolo, la o masă, 
pufăind din pipe. Purtau veşminte de târgoveţi, dar vorbeau în graiul 
samurailor. Toată lumea părea că umblă deghizată. 

— încotro vă îndreptaţi? îi întrebă unul. 

Era un bărbat pirpiriu, ca un şoarece, iar moţul fals îi căzuse 
puţin. Părea că-şi petrecuse toată viaţa aplecat peste registre de 
conturi, într-una dintre locuinţele supraetajate mizere în care îşi 
duceau traiul samuraii de rang inferior. Sachi bănui că n-ar fi ştiut 
ce să facă într-o încăierare. Shinzaemon scoase un norişor de fum 
din pipă şi îşi smuci capul spre sud, în direcţia oraşului Edo. Omului 
îi scăpă un şuierat ascuţit. 

— Eu n-aş face asta, mormăi el, clipind în spatele lentilelor 
ochelarilor şi aruncându-le o privire fugară. Toată lumea pleacă de 
acolo. Este un oraş mort. Sudicii bat la porţile lui. Au un punct de 
control la Itabashi, unde iau pe toată lumea la întrebări. Se zice că s- 
ar afla şi la Shinagawa. Deţin controlul asupra Drumului Interior de 
Munte şi asupra Drumului Mării de Est. Oraşul este sub asediu. Să 
fiu în locul vostru, m-aş întoarce de unde am venit. 

— Nu suntem decât femei, se auzi glasul subţirel al lui Sachi. 

Vorbea în dialectul Kiso ca să ascundă faptul că era o doamnă de 

la Curte. 

— Pe noi o să ne lase în pace. 

— Nu vă puteţi plimba pe străzi, îi avertiză bărbatul, sorbindu-şi 
nervos ceaiul. Este mult prea periculos. Majoritatea samurailor au 
plecat şi nimeni nu mai face ordine în oraş. Huligani şi vagabonzi 
împânzesc tot oraşul. Fiecare face ce-1 taie capul. 

— Majoritatea dintre aşa-zişii vagabonzi sunt din sud, spuse un alt 
bărbat. 

Şi el arăta ca un samurai deghizat. 

— Tulbură apele. 

Sachi tânjea să întrebe ce se mai întâmplase la castel. însă 
oamenii de rând ca aceia nu ştiau nimic despre castel sau despre cei 


— 228 — 



care-1 locuiau. Tot ce putea ea face era să asculte cu atenţie şi să 
spere că avea să audă şi ceva veşti care-o priveau nemijlocit. 

Drumul şerpuia printre mlaştini şi ogoare, printre pajişti întinse de 
şofrănaş înmugurit, presărate până departe, spre dealurile ce se 
profilau la orizont. Din când în când, mai întâlneau în drum ceainării 
şi dughene cu acoperişuri de stuf destinate călătorilor, pentru 
odihnă, precum şi crânguri de cireşi. 

Se târau contra curentului, când zăriră un grup de sudici în faţa 
lor. Erau uşor de recunoscut: bărbaţi bondoci, îndesaţi, cu ochi mici 
şi feţe ridate, îmbrăcaţi în uniforme ciudate, strânse pe corp, de 
culoare neagră. Unii purtau pe cap coifuri ţuguiate, alţii, bentiţe albe. 
Arătau ca o ceată de obrăznicături care dezertaseră şi o căutau cu 
lumânarea, hărţuindu-i pe cei care fugeau din Edo. 

Aşteptau gata să sară la bătaie, răsfirându-se pe tot drumul. Sachi 
îşi dădu seama că n-aveau de ales. Erau siliţi să încerce să-şi 
croiască drum printre ei. Iuţi pasul, cu capul plecat, ţinându-şi ochii 
în pământ, sperând că, dacă îşi închipuie că e nevăzută, aşa avea să 
fie şi pentru ei. Se găsea chiar în mijlocul gloatei de soldaţi, când îşi 
ridică ochii şi furişă o privire prin pânza care-i cădea ca un văl de pe 
pălărie. Tresări. Peste poate... Se rugă să nu fie adevărat. îi era 
cunoscută mutra aceea oacheşă, ciupită de vărsat. 

în aceeaşi clipă, bărbatul se aplecă, uitându-se lung la ea. O mână 
murdară se năpusti şi îi înşfăcă pălăria de pe cap. Ea se luptă să şi-o 
ia înapoi, dar degeaba. 

— Măi să fie... zbieră el. Ţărăncuţa aia. Ţărăncuţa cu feţişoara aia 
frumuşică şi albă! 

O apucă de haine şi o trase la el. Ea se luptă cu înverşunare, însă 
era foarte puternic. 

— îţi mai aminteşti de mine? rânji el, frecându-şi faţa unsuroasă 
de a ei şi privind-o pieziş cu ochii lui mici. 

Duhnea a murdărie şi a sudoare acră. Sachi îşi răsuci capul şi se 
dădu îndărăt cu dezgust. Ştia că ţăranii erau pradă uşoară, iar 
femeile, cu atât mai mult. Samuraii aveau dreptul prin lege să taie 
capul unui ţăran, fără să fie pedepsiţi, deşi nu era defel sigură dacă 
bărbatul acela era samurai. în orice caz, era război, iar soldaţii 
făceau ce voiau. Trecătorii îşi încetineau pasul, întorcându-se să 
caşte gura. Ştia foarte bine că niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit să-i 
sară în apărare. 

— Nu, mormăi ea încruntată, încercând să-l dea pe om la o parte. 

înspăimântată nu atât pentru ea, cât pentru Shinzaemon, aruncă 


— 229 — 



o privire iute prin jur, ca să vadă ce se întâmpla cu el şi cu Taki. Ea 
ştia că acei bărbaţi îl căutaseră în noaptea în care dăduseră buzna în 
casa părinţilor ei. Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, îi izbi pe 
bărbat în piept cu toată puterea. El îi dădu drumul şi se trase înapoi, 
împleticindu-se. 

— Destul, mormăi unul dintre ceilalţi soldaţi. Haideţi să mergem. 
O să daţi de dracu’. 

însă ochii bărbatului ciupit de vărsat sticleau. Mâna îi odihnea pe 
mânerul săbiei. 

— Ne scuzaţi, li se adresă Sachi în dialectul Kiso. Este de neiertat 
pentru noi să vă pricinuim necazuri. Vă rog să ne lăsaţi să trecem. 

Mult timp soldaţii şovăiră. Sachi mai făcu câţiva paşi printre ei, 
urmată de Taki şi de Shinzaemon. Trecătorii se adunaseră să-i 
privească, ţinându-se la distanţă. Fumul se ridica din coşurile micilor 
prăvălii ce se înşirau la marginea drumului. Cireşii erau plini de 
boboci roz. Totul era limpede, de parcă vedea lumea pentru ultima 
oară. Şi în mintea ei era totul clar. Era gata pentru orice i s-ar fi 
întâmplat. 

Unul dintre soldaţi îi ieşi înainte, tăindu-i calea. 

— Hei! Ce faceţi voi, ţăranii, cu arme ca alea? se răsti el. E 
împotriva legii. Predaţi-le şi dup-aia puteţi să vă vedeţi de drum. 

Apoi, bărbatul ciupit de vărsat zbieră: 

— Aşteptaţi! 

Se uita la Shinzaemon: 

— Omul ista d-acilea. L-am mai văzut pe undeva. Nu-i ăl de ne-a 
ucis tovarăşii în Kiso? Ala... proscrisul ăla. Ia hai să ne uităm la 
umăru’ matale! 

Soldaţii se întoarseră spre el, dând din cap. Shinzaemon se opri în 
drum. îi măsură din ochi, răsfrângându-şi buza cu dispreţ. 
Sprâncenele i se încruntară. Sachi înţelegea că în clipa aceea el îşi 
calcula şansele. Cincisprezece, poate douăzeci de-ai lor, împotriva lui. 
Dar mai avea şi câteva femei pe care trebuia să le protejeze, aşa încât 
nu-şi putea asuma asemenea riscuri. Trebuia să rămână în viaţă, fie 
ce-o fi. „A supravieţuit toţi anii aceştia, îşi spuse ea în sinea ei. N-are 
de gând să-şi caute încă moartea şi nici noi nu vom pieri.” 

îşi ţinea halebarda în mână. Se folosea de ea ca de un toiag. într-o 
clipă şi-o scoase din sac şi din teacă. Lama sclipi orbitor. Se întoarse 
cu gândul la sala de antrenament de la palat. Parcă şi auzea vocea 
profundă a doamnei Masa îndemnându-le să nu mai stea pe gânduri, 
să-şi golească mintea, să se lase pradă mişcărilor trupului. 


— 230 — 



Halebarda era grea, mai grea decât o prăjină de exerciţiu. Când o 
flutura prin ier, prindea viteză. O făcea să se simtă înaltă, puternică, 
sigură pe ea. 

îi aruncă o privire lui Taki. N-o mai văzuse niciodată atât de 
însufleţită. Ochii îi străluceau. îşi scosese şi ea halebarda din teacă. 
Nu mai avuseseră niciodată până atunci prilejul să lupte cu ele. 
Acum venise clipa să pună la încercare anii de antrenament. Dacă-şi 
pierdeau viaţa, îşi zise Sachi în gând, aveau să moară toţi trei 
împreună. îşi adună puterile. Era gata. 

Doi soldaţi îşi traseră săbiile şi se năpustiră asupra lui 
Shinzaemon. Dar el fu mai iute. O mână zbură prin aer. Cei doi se 
dădură îndărăt, clătinându-se. Unul încă-şi mai ţinea braţul întins, 
sângele curgând în şuvoaie din încheietura mâinii retezate. 
Shinzaemon nu-şi lua ochii de la soldaţi, în vreme ce-şi ştergea lama 
săbiei de sânge. 

Mai mulţi bărbaţi scoaseră săbiile. Tăişurile scânteiară în soare, 
cu scăpărări de fulgere. Paşii li se învălmăşiră. Metalul făcu să 
răsune alt metal cu un zăngănit asurzitor. Apoi se auziră zbierete şi 
mormăieli. Oamenii în uniforme negre se dădeau înapoi, clătinându- 
se, însângeraţi. Unuia îi curgea sânge din braţ, altuia falca îi atârna 
cât pe ce să se desprindă. Un altul se ţinea de pântece, din care i se 
revărsau maţele. 

Shinzaemon încă mai stătea în picioare. Taki se repezi la dreapta 
lui, învârtindu-şi halebarda deasupra capului. Sachi era în spatele ei. 

— Ăştia nu-s ţărani, îl auzi ea zicând pe unul dintre soldaţi. 

Ştia că adevărul avea să iasă la lumină îndată ce vor pune mâna 
pe arme. Numai femeile samurai mânuiau halebarde. Iar ele nu erau 
nişte simple femei samurai, ci doamne de la Curte, antrenate să lupte 
pentru a apăra viaţa înălţimii Sale. Bărbatul ciupit de vărsat profită 
de prilej. Cu sabia scoasă, îi ieşi înainte. Sachi îşi ridică halebarda. 

— Să nu faci vreo prostie, o luă el peste picior, iar faţa pocită i se 
schimonosi într-un rânjet. O să-ţi faci singură rău. 

El o ocoli, ţinându-se la o distanţă mare de tăişul armei ei. Ea 
rămase în picioare, pregătită, cu halebarda îndreptată spre el. Pe 
măsură ce el se învârtea în jurul ei, se mişca şi ea. Ştia că halebarda 
putea bate mai departe decât sabia. Trebuia să-l ţină la distanţă. 
Dacă se apropiau prea mult, el avea mai multă forţă decât ea. Inima 
îi bătea să-i spargă pieptul, dar Sachi îşi păstră cumpătul. 

— N-am de gând să-ţi stric feţişoara drăgălaşă, îi strigă el 
deasupra scrâşnetului şi zăngănitului de arme. Lasă arma aia jos şi o 


— 231 — 



să scapi cu bine. 

Sachi nu scoase un cuvânt. Ţinea halebarda cu ambele mâini, 
urmărindu-i cu ochii fiecare mişcare. Dacă îndrăznea să vină în 
bătaia halebardei, al ei avea să fie. 

Amândoi dansară înainte şi înapoi. Zâmbind cu gura până la 
urechi, el făcu un pas spre ea. Sachi zări soarele scânteind pe lama 
săbiei ridicate. Cu un ţipăt, ea se repezi înainte fluturându-şi 
halebarda, străpungându-i pantalonul şi ciuntindu-i pulpa. îşi ridică 
arma şi se răsuci pe călcâie, pregătită pentru următoarea lovitură. El 
sări înapoi cu un urlet, cu chipul schimonosit de durere. Pe cracul 
pantalonilor săi negri se vedea crescând o pată umedă. 

— Acu’ chiar m-ai supărat! răcni el. 

Se întunecă la faţă şi se umflă ca un broscoi. Se năpusti asupra ei, 
fluturându-şi sabia cu amândouă mâinile. Dar halebarda era mai 
lungă. 

Sachi îl aştepta liniştită, păstrându-şi cumpătul. El îşi ridică 
sabia. Ea sări înainte şi pară lovitura cu tăişul halebardei. Se auzi un 
zăngănit asurzitor. Forţa loviturii o împinse câţiva paşi înapoi, 
clătinându-se pe picioare. Ea alunecă şi se propti într-o mână. Pe 
când îşi înălţa privirea, văzu sabia şfichiuind aerul în direcţia ei. 
înainte să apuce să tragă aer în piept, îşi ridică halebarda şi pară 
lovitura. Răsuci tăişul. Simţi curentul de aer, duhoarea bărbatului în 
timp ce se împleticea înainte, pierzându-şi echilibrul. 

Sări în picioare şi se întoarse, ţintindu-i pieptul cu vârful 
halebardei. Părul i se revărsase despletit peste faţă. Nu simţea niciun 
fel de frică, doar un soi de exaltare sălbatică. 

Cu colţul ochiului, îl văzu pe Shinzaemon cum se lupta ca un 
nebun, lovind, străpungând, parând lovituri, trecându-şi sabia prin 
piepturile bărbaţilor şi tăindu-i în două. Taki se afla la dreapta lui, 
izbind cu halebarda în trupurile sudicilor, ce se îngrămădiseră într- 
un morman în faţa lor. Dar fuseseră împinşi înapoi de atacul 
celorlalţi. Trebuia să termine repede şi să le sară în ajutor. 

Omul se ridică greoi în picioare, urlând ca o fiară rănită. O atacă. 
Ea-i văzu ura în ochii mici şi negri. Larma bătăliei, zăngănitul şi 
scrâşnetul metalului, ţipetele de războinic ale lui Shinzaemon, 
vaietele de durere se stinseră treptat. Se lăsă o tăcere sinistră. în 
toată lumea nu mai erau decât ei doi. Halebarda îi devenise o parte 
din trup. 

Ea îşi aţinti ochii într-ai lui. El îşi flutură sabia. Ea sări înapoi, în 
vreme ce tăişul săbiei se ciocnea de lama halebardei. Atunci ea ţâşni 


— 232 — 



înainte şi se lăsă într-un genunchi. îşi flutură halebarda foarte 
hotărâtă, ţintindu-i beregata. Simţi greutatea tăişului, viteza pe care 
o luase, îi auzi şuieratul prin aer. Atunci, deodată, faţa ciupită de 
vărsat zbură în sus învârtindu-se. Se uită cu uimire la halebardă. 
Lama îi trecuse prin grumazul vânjos al bărbatului la fel de uşor ca 
un cuţit prin apă. Trupul fără cap se împletici mai departe, cu 
sângele ţâşnindu-i din gâtlej ca dintr-o fântână arteziană, apoi se 
lăsă pe o rână şi se prăbuşi la pământ. Capul se rostogoli peste drum 
şi sări în şanţ. Apa se despărţi în jurul lui, înroşindu-se. 

Sachi se dezmetici şi se aruncă în luptă. Văzu că Shinzaemon 
fusese rănit. Se lupta cu mâna stângă, iar sângele îi curgea şiroaie 
din braţul drept. Şi, indiferent câţi duşmani cădeau, mai mulţi 
preluau atacul. 

Deodată se auzi un bubuit, atât de tare, încât aproape că le sparse 
timpanele. Sachi tresări şi se uită în jur neliniştită. Cunoştea acel 
zgomot, deşi nu-1 mai auzise niciodată atât de aproape. Sunetul 
focului de armă. Toată lumea îngheţă. Se auzi altă împuşcătură. 

Jumătate dintre sudici erau trântiţi la pământ, mormăind sau 
ţipând de durere. Unii zăceau tăcuţi. Taki şi Shinzaemon se rezemară 
de armele lor, ştergându-şi feţele de sânge şi sudoare. Hainele le erau 
zdrenţuite, părul li se iţea în smocuri ciufulite, dar, în afară de rana 
din braţul tânărului, păreau teferi. Sachi alergă la el: 

— Sunt bine, o linişti Shinzaemon, strâmbându-se în vreme ce-şi 
sfâşia o bucată din poalele chimonoului, ca să-şi bandajeze rana. 
încă o cicatrice! 

Trecătorii se ţineau la o distanţă destul de mare, de unde priveau 
totul, cu chipuri neclintite. La sunetul împuşcăturilor se aşternu o 
tăcere grea. Apoi începură să ţipe şi să fugă în toate direcţiile. în tot 
acel tărăboi, nimeni nu observase câteva palanchine care se iviseră 
însoţite de o escortă de samurai. Două făpturi săriră din ele şi se 
năpustiră asupra mulţimii, ţinându-şi puştile deasupra capetelor. 
Vălătuci de fum ieşeau din ţevile lor. 

Dar erau bărbaţi, sau căpcăuni? Aveau doi ochi, două urechi şi 
două mâini, însă erau mari şi cărnoase, ca de uriaşi. Ţestele şi umerii 
li se înălţau deasupra mulţimii. Chipurile le erau colţuroase, nu 
netede şi rotunde, iar nasurile, monstruos de mari. Să fie ei tengu, 
căpcăuni cu nasul lung care trăiau în munţi? Dar tengu aveau feţe 
roşii. Jivinele acestea erau palide ca moartea. Unul avea părul de 
culoarea tulpinilor de orez toamna, în timp ce al celuilalt era de 
culoarea pământului. Şi mai purtau straie ciudate, străine, aşa cum 


— 233 — 



Sachi nu mai văzuse în viaţa ei. 

Mulţimea se dădu înapoi, în vreme ce creaturile năvăleau, croindu- 
şi drum cu coatele. Alţii rămaseră încremeniţi, cu gurile căscate. 
Unele femei ţipară şi o luară la fugă. 

Cel cu părul de culoarea paielor uscate nu le dădu nicio atenţie. Se 
duse întins în mijlocul câmpului de bătălie, păşind peste soldaţii 
răniţi. Un miros urât îl învăluia ca o ceaţă. Era duhoarea proscrişilor, 
a celor care munceau în măcelării, mirosul cărnii moarte. 

Bineînţeles. Nu erau tengu deloc, ci ceva mult mai înspăimântător 
şi mai straniu. Erau tojini, venetici. Sachi mai auzise vorbe despre 
„barbarii împuţiţi”, dar nu mai întâlnise pe nimeni care să-i fi văzut 
cu ochii lui. Din câte ştia ea, ei erau adunaţi într-un cătun de la 
marginea oraşului Edo, Yokohama, un port de lângă Osaka, precum 
şi într-o seamă de alte porturi. Cu siguranţă, dăduse peste scrierile 
din Yokohama care zugrăveau aceste făpturi cu nasurile 
înfricoşătoare, port ciudat şi locuinţe ieşite din comun. Văzuse o 
mulţime de asemenea tipărituri în palatul femeilor. Mai auzise, într- 
adevăr, aşa cum părea să ştie toată lumea, că adevărata cauză 
pentru care sudicii se răsculaseră fusese faptul că niciunul dintre 
shoguni nu se dovedise în stare să-i alunge pe barbari din ţară. 
Acesta, în orice caz, fusese pretextul răscoalei lor. 

Acum veneticul deschise gura şi scoase un strigăt. Sachi îşi 
îndreptă spinarea şi se uită drept în ochii lui. N-avea de gând s-o ia la 
goană sau să ţipe. Nu trebuia să uite niciodată că era doamna 
Shoko-in, concubina înălţimii Sale defuncte. Arătă cu un gest arma 
lui. Ce avea de gând cu ea? Voia să-i împuşte pe toţi? 

El se holbă la ea cu bizarii lui ochi decoloraţi. O stingherea. Dorea 
să-şi fi ascuns faţa, dar îşi pierduse în bătălie pălăria şi vălul. El 
vorbi din nou. Vocea îi răsuna atât de puternic, încât o făcu să 
tresară. Spre uimirea ei, îşi dădu seama că-1 putea înţelege. Se 
exprima elevat în limba ei, chiar dacă avea un accent stâlcit. 

— Nu temeţi, doamnă. Nu tras decât în aer. Pot ajuta pe 
dumneavoastră? Sunteţi teafără? 

Apoi se răsti la sudici: 

— Ce-i asta? Atacaţi doamne? Aşa de mulţi împotriva unui singur 
om? Ruşine să vă fie! 

Puţinii sudici rămaşi în picioare îşi lăsară ochii în pământ, 
încruntaţi. Băteau din picior, plini de vânătăi, de sânge, cu 
uniformele lor negre în zdrenţe, cu părul ciufulit. 

— Omul ăsta-i un proscris, bodogăni unul, arătându-1 cu un gest 


— 234 — 



pe Shinzaemon. 

— Nu-i adevărat, protestă Sachi cu înverşunare. Este... garda mea 
de corp. Ne protejează pe mine şi pe slujnica... prietena mea. 

Sudicii şuşoteau între ei. Săbiile lor mai erau încă scoase din 
teacă, iar degetele, încă încleştate pe mâner. 

— Ce se amestecă barbarii? şuieră unul. Le arătăm noi. O să vadă 
ei cu cine au de-a face! 

— Cred c-aţi uitat de proclamaţia împăratului, le aminti veneticul. 

Mai avea încă arma în mână. Arăta nouă şi lucioasă, nu semăna 

deloc cu flintele vechi pe care le aveau cei din Kiso. 

— Nu mai aveţi voie să omorâţi străini. Voi, cei din sud, pretindeţi 
a fi oamenii împăratului. N-aveţi niciun respect pentru decretul 
Fiului Cerului? 

Se întoarse iar cu faţa la Sachi. 

— Doamnă, i se adresă el. Mergeţi la Edo? Şi noi. Vă însoţim până 
acolo, pe dumneavoastră, prietena dumneavoastră şi pe garda 
dumneavoastră de corp. Veniţi cu noi. Gărzile noastre vă vor apăra. 
N-aveţi nicio grijă. 

Sachi se uita la el tulburată. Să pornească la drum cu aceste 
sălbăticiuni de la care nu ştia la ce să se aştepte? Nu ştia nimic 
despre ei. Oamenilor obişnuiţi, din ţara ei, le putea citi pe chip, le 
putea înţelege sentimentele din spatele formulelor şi ale cuvintelor 
impuse de etichetă. Dar habar n-avea ce le putea trece barbarilor 
prin minte. Era cea mai nebunească idee de care auzise vreodată. 

Cu toate acestea... era război. Drumul era periculos, fără îndoială, 
iar Edo încă şi mai şi. Barbarii aveau arme de foc şi o escortă de 
samurai înarmaţi până-n dinţi cu săbii şi bastoane, deşi cine mai 
erau şi acei samurai era o altă întrebare. De care parte erau ei? De 
cine ascultau? Erau iscoade, fără îndoială, trimise să-i aibă sub ochi 
pe barbari. Dacă ea şi cei care o însoţeau călătoreau împreună cu ei, 
trebuiau să-şi ţină gura. 

Chiar dacă Shinzaemon se lupta ca nimeni altul, era singur. Cel 
mai important era să ajungă cu bine în Edo, la prinţesă, poate la 
mama ei, înainte ca sudicii să închidă oraşul. 

îi aruncă o privire lui Taki, care îşi curăţa tăişul halebardei cu 
poalele chimonourilor. Părul i se despletise şi îi atârna într-o claie 
stufoasă şi încâlcită. Faţa îi era năclăită de sângele sudicilor, dar 
ochii mari îi străluceau de bucuria nebună a victoriei. Se uită şi ea la 
Sachi, îşi ridică sprâncenele şi îşi înclină capul într-o parte, ca şi 
cum ar fi spus: „Fă cum crezi. Mai rău de atât nu se poate”. 


— 235 — 



Shinzaemon îşi băgase sabia în teacă şi îşi bandaja braţul rănit cu 
o fâşie de bumbac. O privi pe Sachi, îşi ridică umerii laţi şi mormăi: 

— Mai avem de ales? 

Sachi suspină şi îşi plecă capul: 

— Vă mulţumesc, rosti ea. 

Barbarul îşi scoase pălăria de pe cap şi făcu o reverenţă ţeapănă. 

— Mă numesc Edwards, grăi el. Edowadzu. 5 

Ea încercă să-i silabisească numele: 

— Edo-wadzu. 

Suna ca Edo, oraşul Edo. Era cel mai ciudat nume pe care-1 
auzise. Bărbatul cu părul de culoarea pământului făcu un pas 
înainte: 

— Satow. Sluga dumneavoastră. Vă rugăm să veniţi cu noi. 


II 

Cei doi uriaşi călătoreau în palanchine mătăhăloase, clădite pe 
măsura picioarelor lungi, cărate de câte şase purtători, urmaţi de 
servitorii lor, în două palanchine normale, şi un cortegiu de hamali, 
cărându-le bagajele în spinare. Sachi, Taki şi Shinzaemon mergeau 
în spate, în rând cu caii lor de povară. Samuraii care-i escortau 
mărşăluiau în faţă şi în spate. Mulţimile împingeau în cealaltă 
direcţie, slugi de samurai, fugiţi de la gospodăriile nobililor daimyo, 
opintindu-se înainte cu o hotărâre încrâncenată, neguţători urmaţi 
de nenumărate şiruri de hamali, cărându-le coşurile în care-şi 
duceau bunurile, de cerşetori şi de bărbaţi cu înfăţişare de militari şi 
cu o atitudine ameninţătoare, ascunzându-şi feţele sub pălării de pai. 
Dar călătoria cu veneticii şi cu gărzile lor îi făcea, în sfârşit, să se 
simtă în siguranţă. 

Următorul oraş era înţesat de lume. Mulţimile umpleau străzile, 
ciorovăindu-se şi îmbrâncindu-se. 

— Tojin! Tojin! Venetici! Venetici! strigau ei. 

Sachi mai auzi şi alte voci: 

— Barbari imbecili. Izgoniţi-i pe barbari! Ştergeţi-o! 

Spera ca veneticii să nu-i poată înţelege. Gloata căsca ochii, 
croindu-şi drum cu coatele, făcând tot ce-i stătea în putinţă, pentru 


5 Odată preluate în japoneză, cuvintele străine sunt modificate potrivit 
specificului acestei limbi. în japoneză nu există grupuri consonantice, nici 
fonemul l (acesta devine r). (n.tr.) 


— 236 — 



a-şi arunca un ochi înăuntrul palanchinelor. Samuraii îi dădură pe 
oameni la o parte, folosindu-se de bastoane, şi răstindu-se la ei: 

— în genunchi! Jos! 

Nimeni nu le dădu nici cea mai mică atenţie lui Sachi, Taki şi 
Shinzaemon. Toată lumea era mult prea preocupată să-i vadă mai 
bine pe tojini. 

Drumul principal şerpuia înainte, de-a lungul malului unui râu, 
printre lanuri de orez, mărginite de cireşi înfloriţi. în zare, se înălţau 
coline învăluite în ceaţă. Odată ieşiţi din oraş, purtătorii puseră jos 
palanchinele, iar veneticii ieşiră din ele, mormăind şi întinzându-şi 
picioarele lungi. Ce făpturi ciudate, îşi zise Sachi. De ce nu se puteau 
bucura de confortul unor palanchine atât de mari şi de luxoase? în 
loc de sandale, purtătorii lor de încălţări cărau cizme mari, lucioase, 
care miroseau a piele de animal. Şi le puseră cu suspine de uşurare, 
apoi porniră iar la drum. 

Sachi, Taki şi Shinzaemon se ţineau la distanţă. Taki, de obicei 
atât de neînfricată, părea înspăimântată de aceşti monştri. 
Shinzaemon îşi petrecuse atâta amar de vreme pe drum, încât era 
sigur că se mai întâlnise cu asemenea jivine. Fără îndoială că-i ura la 
fel de mult ca toată lumea şi i-ar fi plăcut lui să-i treacă prin tăişul 
săbiei, dar îşi dădea şi el seama de faptul că a-i ataca pe venetici nu 
era numai împotriva decretului imperial, ci şi a politicii fostului 
shogun, suzeranul său. Indiferent ce simţea în adâncul sufletului, 
trebuia să se poarte politicos cu ei. Ea-şi putea da seama după faţa 
lui încruntată şi după felul în care-şi ţinea umerii, degetele bătându-i 
darabana pe mânerul săbiei, ce efort uriaş făcea. Ba mai rău, trebuia 
să îndure umilinţa de a trece drept gardă de corp în ochii lumii. Nici 
nu era de mirare că se arăta morocănos. După o vreme, bărbatul cu 
părul de culoarea paiului îşi încetini pasul, lăsându-se ajuns din 
urmă. 

— îmi permiteţi să merg în rând cu dumneavoastră? îi ceru el voie 
lui Sachi. 

Sachi se strădui din răsputeri să nu izbucnească-n râs. Era hidos. 
Nişte peri îi ieşeau din obraji, ca înfricoşătoarele mustăţi ce se iţeau 
pe coifurile samurailor. Şi ce duhoare... De altfel, ideea ca o femeie 
samurai să umble alături de un bărbat care nici măcar nu făcea 
parte din familie (cum, de fapt, devenise Shinzaemon între timp) era 
absolut de neconceput. La urma urmei, îşi spuse ea, el nu era decât 
un barbar, iar barbarii nu erau oameni. Era ca şi cum ar fi mers la 
pas cu un urs sau cu o maimuţă. 


— 237 — 



Aruncă o privire în urma ei. Shinzaemon înainta cu paşi mari şi 
vioi, ca şi cum n-ar fi dat atenţie nimănui, dar ea ştia că el văzuse şi 
auzise tot. 

— încotro vă duceţi în Edo? o întrebă barbarul cu îndrăzneală, 
coborându-şi privirea la ea. 

Pe ea o tulbură întrebarea lui şi i se făcu frică. Oamenii de rând nu 
puneau întrebări directe, mai ales într-o vreme în care nimeni nu mai 
ştia de care parte era cel de lângă el. 

— Aţi mai fost la Edo? îl întrebă şi ea, în speranţa că s-ar putea ca 
lui să-i scape vreun indiciu. 

— Acolo locuim, îi povesti el. Avem o casă. O căsuţă în vecinătatea 
unui templu. Pe o colină. 

Crezuse că trebuia să fie bătrân, judecând după părul de pe faţă şi 
după pielea aspră. Dar vocea îi era băieţească. Nu putea fi cu mult 
mai în vârstă decât ea. Unde-i erau tatăl şi mama? Ce făcea atât de 
departe de casă, călătorind prin ţara aceasta străină, bântuită de 
război? 

— Toţi ceilalţi pleacă din Edo, iar noi ne întoarcem acolo, constată 
el, răspunzând, parcă, întrebării ei nerostite, arătându-şi dinţii într- 
un zâmbet larg. Oamenii spun c-o să aibă loc o bătălie teribilă, dar 
voi nu lăsaţi impresia că vă pasă, nicidecum. N-am mai văzut 
niciodată o femeie care să fie în stare să lupte ca dumneavoastră! 

în vreme ce vorbea îşi flutura mâinile. Erau mari şi puternice, mai 
mari decât mâinile de luptător ale lui Shinzaemon. Şi ce culoare! Albă 
ca varul. Perii palizi de pe degete scânteiau ca nişte fire de aur în 
soare. Poate că nu era chiar un monstru. Cu siguranţă era de altă 
rasă decât ea, dar părea om până la urmă. 

Sachi auzise că barbarii erau grosolani şi necivilizaţi, că n-aveau 
niciun fel de maniere, că deveneau agresivi când se îmbătau, că 
hărţuiau femeile şi le necinsteau. Dar priviţi mai îndeaproape nu 
păreau aşa de răi. Nu-i venea să creadă că mergea la pas cu 
asemenea făpturi, discutând cu ele. Dacă n-ar fi fost război în ţară, 
dacă nu s-ar fi temut de ce urma să se întâmple când ajungeau în 
Edo, ar fi fost minunat, o experienţă pe care ar fi savurat-o şi le-ar fi 
povestit-o cu lux de amănunte nepoţilor ei, peste ani. 

Simţea ochii lui Shinzaemon pironiţi asupra ei. Chiar dacă-1 
credea pe venetic doar un barbar, Shinzaemon ştia mult prea bine că 
era bărbat. Simţea şi dezaprobarea tăcută a lui Taki. Dar, la urma 
urmei, ea era stăpâna, iar Taki slujitoarea, şi ea trebuia să se poarte 
cuviincios cu protectorii lor. De fapt, chiar se bucura să stea de vorba 


— 238 — 



cu acest uriaş stângaci. 

El lucra la Legaţia Britanică, dar nu-i destăinui nimic despre locul 
din care se întorceau şi despre scopul călătoriei lor. Fără îndoială că 
fuseseră trimişi în vreo misiune secretă. 

— Am trecut prin mari aventuri, adăugă el. Am văzut cele mai 
glorioase lucruri. Muntele Fuji! Aţi fost vreodată pe drumul ăsta? Aţi 
traversat trecătoarea Shiojiri, ca să vedeţi cum se profilează Fuji la 
orizont? N-am mai văzut în viaţa mea o privelişte atât de frumoasă! 
Vremea a fost minunată! 

— Şi ţara dumneavoastră... murmură ea pe un ton şovăielnic, 
trebuie să aibă şi ea frumuseţi! 

El venea, îi povesti, de pe o insulă mică de foarte departe. I-a luat 
două luni ca să ajungă până-n ţara ei. Era condusă de o împărăteasă 
care locuia într-un palat aproape la fel de splendid, deşi nu atât de 
mare, precum Castelul Edo. Ţara lui se numea Anglia. 

— în ţara dumneavoastră domneşte o femeie? îl întrebă Sachi, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

Până acum îl crezuse pe cuvânt. Dar o ţară condusă de o femeie... 
nu putea fi adevărat. Poate că el nu-i vorbea limba maternă atât de 
bine. Sau poate că tot ce-i spusese erau doar baliverne. 

Din Anglia zicea el că vin. Dacă erau englezi, veneticii aceştia erau 
de partea sudicilor. Chiar îşi închipuia acest Edo-wadzu că nu era 
decât o doamnă atacată de ronini? Sigur că nu. La urma urmei, 
văzuse mormanul de soldaţi răniţi şi morţi din mijlocul drumului. 
Călcase peste trupurile lor. Poate că bănuia şi el că ea era o doamnă 
de la Curtea shogunului, o figură de prim rang din tabăra nordicilor, 
pe care sudicii ar da orice s-o poată captura. Trebuia să fie foarte 
prudentă. 

în seara aceea văzură luminiţe scăpărând în depărtare, atât de 
multe, încât părea că stelele căzuseră pe pământ. O negură de fum 
plutea peste coline, acoperind pe jumătate cerul. 

— Focuri de semnalizare, constată Shinzaemon. Ne apropiem. 
Maimuţoiul ăla mergând pe două picioare, vorbind de parcă şi-ar 
închipui că-i om, adăugă cu-n mârâit. Cum poţi discuta cu el? Este 
englez. Ştii de partea cui sunt ei. Ce-1 mână să călătorească prin 
ţară? Trebuie să fie vreo iscoadă. Toţi sunt! 

— Nu te supăra, nu acum la despărţire, îl imploră Sachi. Ştii prea 
bine că trebuie să fiu politicoasă. Suntem oaspeţii lor. 

— Ne-am fi descurcat foarte bine şi singuri, mormăi Shinzaemon. 
Mult mai bine, de fapt. Aş fi putut eu să vă port de grijă. 


— 239 — 



— Mai avem de trecut prin punctul de control de la Itabashi, iar 
Edo trebuie să fie plin de sudici. îmbrăcaţi în straiele astea vor crede 
că facem parte din anturajul veneticilor. Este cea mai desăvârşită 
deghizare. înţelegi? Vei avea ocazia să observi îndeaproape forţele 
sudicilor. Vei avea o groază de lucruri de raportat miliţiei, câţi sunt, 
ce arme au şi alte amănunte de felul ăsta. 

— Cred c-ai dreptate, bombăni el. Se poate să observ ceva util. 

A doua zi, când au ajuns în oraşul poştal Urawa, stindarde roşii 
marcate cu o cruce albă într-un cerc fluturau la porţi. Lui Sachi 
inima i se strânse la vederea lor. Blazonul clanului Shimazu, cei mai 
neîndurători dintre conducătorii sudici. Se mai găseau şi alte 
steaguri: stacojii, cu crizantema de aur a împăratului. Auzise deja că 
sudicii se proclamau armata imperială. Aceasta era dovada. 

Drumul principal era înţesat de soldaţi inamici, iar grupul ei 
trebuia să treacă prin mijlocul lor. Sachi îşi ţinu halebarda în jos, 
sperând ca soldaţii să creadă că nu era decât un toiag. Cu capul 
plecat, îşi croi drum prin mulţime, ţinându-se aproape de venetici. 
Taki şi Shinzaemon mergeau în spatele ei. Păşea încet şi măsurat, 
călcând cu grijă, ca şi când ar fi umblat desculţă pe coji de ouă, 
concentrându-şi atenţia asupra drumului, încercând să nu-şi trădeze 
frica prin vreun tremur al buzelor sau al mâinilor. Inima îi bătea să-i 
spargă pieptul. Mii de soldaţi, toţi adunându-se, aşteptând numai un 
ordin să mărşăluiască întins spre Edo. Iar acesta nu era decât 
începutul. Se rugă în gând zeilor ca o armată la fel de numeroasă să-i 
aştepte, pentru a-i bate şi a-i izgoni înapoi, când vor ajunge acolo. 

Seara ajunseră la Itabashi, „Podul de Lemn”, ultimul popas de pe 
Drumul Interior de Munte. Aproape intraseră în Edo. Nu mai aveau 
de parcurs decât doi ri până-n centru, unde se găsea castelul. 
Văpăile torţelor ardeau de-a lungul drumului, la fel ca şi focurile de 
semnalizare pe colinele din jur. 

Cu mult înainte de a intra în Itabashi, auziră strigăte, râsete şi 
zbârnâitul instrumentelor de shamisen. Hanurile erau pline până la 
refuz. în faţa fiecărei case ardeau lampioane. Soldaţi inamici 
mişunau pe străzi, sorbind lacomi sake din ploscuţe de bambus, 
sporovăind şi distrându-se zgomotos cu accentele lor grosolane. 
Gheişele şi prostituatele roiau, agăţându-se de ei şi încercând să-i 
târască după ele în stabilimentele lor. Hamalii, purtătorii de 
palanchine şi băieţii de la grajduri îşi căutau grăbiţi de lucru. Până şi 


— 240 — 



cerşetorii zâmbeau, bucurându-se de veselia din jurul lor. Aşa de 
aproape de Edo, oraşul shogunului, iar lor le păsa atât de puţin, 
încât fraternizau cu inamicul! îi păsa cuiva de partea cui erau 
soldaţii, sau îi interesa numai punga lor? îşi dădea şi ea seama ce se 
petrece. Toată lumea ştia că se apropia sfârşitul, aşa că ce mai 
conta? Puteau să se distreze. 

Ajunseră la ultimul punct de control, înainte să intre în Edo. Sachi 
şi însoţitorii ei îşi ţinură capetele plecate, iar când străjile zăriră 
palanchinele barbarilor se lăsară în genunchi şi făcură semne 
alaiului să treacă. Pe când Sachi trecea prin porţi, îşi dădu seama 
deodată ce ostenită era. Picioarele îi erau umflate şi crăpate. Şi le 
simţea atât de grele, încât nu credea că mai poate face un pas. 
Degetul mic de la piciorul drept o ustura chinuitor. Pesemne o 
băşică. Trebuia să şi-l bandajeze şi să se încalţe cu sandale noi. 

Apoi îşi înălţă privirea. Printre casele de la marginea drumului 
întrezări ferme cu lanuri de orez şi dincolo de ele... Acoperişuri, 
acoperişuri de ţiglă, un ocean de acoperişuri, scânteind în lumina 
serii, întinzându-se de la un orizont la altul pe cât putea vedea ea cu 
ochii. Edo. 

Pentru o clipă, i se păru la fel de frumos ca Paradisul, ca şi cum 
Amida Buddha însuşi s-ar fi aflat acolo să-i întâmpine. în partea de 
răsărit a oraşului, unde întunericul se lăsa mai repede, luminiţe 
licăreau şi dâre de fum se încolăceau, ridicându-se în aer, ca o mie 
de beţişoare parfumate aprinse. între acoperişuri se mai zărea 
trandafiriul cireşilor în floare. Şi mai erau peticele de beznă, 
crângurile de arbori şi acoperişurile late, ondulate ale reşedinţelor 
nobililor daimyo. Să fi fost doar în închipuirea ei, ori putea desluşi, 
chiar în mijloc, crenelurile, grădinile şi terenurile împădurite ale 
castelului? 

Shinzaemon se uită şi el la oraş. Ea-i putea citi pe chip nerăbdarea 
de a ajunge acolo, de a se alătura camarazilor săi, de a se pregăti să 
meargă la război. Atunci se întoarse spre ea. Ochii li se întâlniră. Taki 
privea oraşul cu o expresie de uşurare uluită. 

Dar curând îşi dădură seama că ceva nu era deloc în ordine. în 
vreme ce înaintau obosiţi, zăriră prăvălii şi tarabe dărâmate şi 
hambare sparte. Uşile erau smulse din balamale, iar ferestrele, făcute 
ţăndări. Paravane rupte, bucăţi de lemn, abacuri şi baloturi de 
mătase zăceau în praf, iar orezul, odinioară păstrat în butoiaşe, era 
vărsat în mijlocul drumului. Prăvăliile care scăpaseră prăpădului 
erau zăvorâte, cu storurile trase. Păşiră în tăcere. Lui Sachi îi era 


— 241 — 



frică până şi să-şi exprime gândurile în cuvinte. Dacă aşa era aici, 
cum stăteau lucrurile în Edo? 

Shinzaemon mergea în urmă. De-acum intraseră mult în oraş, 
când o ajunse. Aruncă o privire la samuraii care făceau de gardă, ca 
să verifice că nu-i puteau auzi. 

— Uite unde voi fi, îi arătă el. 

O cărare ducea la stânga, printre prăvălii vandalizate, spre 
Templul Kanei-ji. 

— Miliţia este încartiruită aici, pe colina Ueno. Am să te conduc la 
castel, mai întâi. 

Sachi nu spuse nimic. Ochii îi înotau în lacrimi. Nu putea suporta 
gândul că urma să-l piardă. 

Ceva mai târziu traversau şanţul exterior. La dreapta lor se 
întindea cartierul samurailor din oraş, cu bulevardele sale largi şi 
zidurile înalte, tăinuind palatele nobililor, iar la stânga, labirintul de 
alei înguste unde locuiau târgoveţii. Sachi nu se putu opri să nu 
observe cât de goale erau canalele atât de aglomerate la plecarea ei 
din oraş. O tăcere teribilă plutea deasupra locurilor, ca şi cum vreo 
molimă ar fi lovit oraşul. Duse erau miresmele vieţii, nu se mai 
simţea în aer decât mirosul slab al colbului. Unii dintre daimyo îşi 
luaseră până şi palatele cu ei. Micul convoi păşi pragul marilor porţi 
deschise larg. Dincolo de ziduri, Sachi nu mai putea vedea nimic 
altceva decât o întindere acoperită de nisip, sub cerul liber. Nu mai 
erau niciun fel de clădiri. Cum se putuse schimba totul atât de 
repede? Când părăsise ea palatul, oraşul era plin de viaţă şi de 
larmă. Acum era ca un cimitir, populat de stafii. încercă să nu se 
gândească la ce s-ar fi putut petrece la castel şi la palatul femeilor. 

Trecură peste un alt şanţ, apoi peste încă unul. Se lăsa noaptea 
când ajunseră la Podul Hirakawa. De partea cealaltă, se găseau două 
uşi masive din lemn, întărite cu drugi de fier: Poarta Tsubone, 
„Poarta Doamnelor Shogunului”. Ajunseră la intrarea în aripa 
femeilor din Castelul Edo. Porţile erau prinse într-un zid neted de 
granit ce se înălţa până la cerul întunecat. Sachi o luă de mână pe 
Taki şi rămaseră în picioare, umăr lângă umăr, uitându-se peste pod. 
O rază de soare mai scăpăra pe unda liniştită a şanţului. 

Sachi închise ochii. Preţ de o clipă, vechea ei viaţă se întoarse 
cuprinzând-o în vârtejul ei: sălile sclipind de aur, pictate cu pini, 
cocori şi alte păsări; coridoarele pline de agitaţie, minunatele tavane 
casetate, somptuoasele chimonouri. Până şi slujnicele aveau 
chimonouri magnifice, mult mai rafinate decât tot ce văzuse de când 


— 242 — 



părăsise palatul. Cât timp trăise acolo uitase de cealaltă lume, unde 
oamenii erau nevoiaşi, unde uneori nu se găsea destul de mâncare. 
Dar acum palatul i se părea un vis, la fel de ireal cum trebuie să i se 
fi părut bietului Urashima palatul fiicei regelui dragonilor de pe 
fundul mării. 

Văzuse palatul în flăcări. Dar nu arsese decât o parte. Sigur că în 
rest viaţa trebuie să fi fost la fel ca întotdeauna. Femeile trebuie să se 
fi mutat în altă parte a castelului. 

Şi cum rămânea cu mama ei? Strânse la piept bocceaua în care se 
afla brocartul şi încercă să şi-o închipuie pe femeia care-1 purtase. Să 
fie şi ea doar o făptură de vis? 

Sosise clipa de care se temuse tot drumul. încercase să nu se mai 
tot gândească la ea, în speranţa că nu va mai veni vreodată. Dar nu 
mai putea fi amânată. 

Sachi şi Shinzaemon rămaseră împreună, la capătul podului. 
Străinii stăteau pe aproape, dar ei nu mai contau. în apa întunecoasă 
a şanţului înotau răţuşte. Luna deja atârna palidă pe cer, deşi 
soarele nu apusese încă. 

Shinzaemon o luă de mană. Mâna lui mare, de samurai războinic, 
îi ţinea strâns mânuţa albă. Ea îi simţea bătăturile din palmă, lăsate 
de mânerul săbiei. Simţi uscăciunea pielii sale pe a ei, mirosul şters 
de sare, căldura trupului. Lacrimi îi ţâşniră din ochi, dar şi le 
ascunse. Dorea să-l implore să rămână, ştia însă că nu putea. îşi 
plimbă ochii peste oasele fine ale feţei sale, peste gura cu buze pline. 

— Aşadar, ai să fii unde mi-ai spus, murmură ea, pe colina Ueno? 

— Cu miliţia shogitai. Sudicii încă mai au de cucerit Edo. Dacă 
reuşim să-l păstrăm pentru clanul Tokugawa, poate că-i vom alunga 
din toată ţara. 

Se priviră. 

— Nu te voi uita cât voi mai trăi, îi zise el încet. Nu mi-am 
închipuit că pe lumea asta e cineva ca tine. îmi vine foarte greu, din 
pricina ta, să mă împac cu gândul că poate voi muri. Nu, nu poate. 
Sigur voi muri. 

— Mă voi ruga din toate puterile să scapi cu viaţă, spuse ea. Când 
se termină războiul, întoarce-te la mine. 

Ştia ce avea de făcut. Se căută în mânecă, după pieptănul ei, 
preţiosul ei talisman pe care-1 îndrăgise de când era copilă, şi i-1 
dărui lui. Blazonul aurit, gravat pe el, sclipea în razele amurgului, iar 
umbrele celor doi se întindeau prelungi pe pământ. 

— Este cel mai preţios lucru pe care-1 am, mărturisi ea. Este 


— 243 — 



norocul meu. îl am de când mă ştiu. Te va apăra. Când te vei uita la 
el, să te gândeşti la mine. 

— Nu ţi-1 pot lua, protestă el. îmi dau seama ce înseamnă pentru 
tine. 

— Te va aduce înapoi la mine, îl rugă ea. Te va apăra mai bine 
decât orice altă amuletă, mai bine decât o centură cu o mie de ţinte. 
Când ai să mă vezi din nou, ai să mi-1 înapoiezi. 

1-1 lipi de palmă, lăsându-şi mânuţele moi să mai zăbovească în 
mâinile lui puternice. El şi-l duse grav la frunte, cu un gest 
protocolar de mulţumire, apoi se înclină şi-l ascunse în mânecă. 
Rămaseră tăcuţi o vreme. 

Deodată Sachi avu o idee: 

— Mai întâlneşte-te cu mine încă o dată, te implor. Aici, la Poarta 
Tsubone, mâine, pe înserat. 

îndată ce-i zburară cuvintele din gură, îşi dădu seama că era un 
plan nebunesc. în trecut, ar fi fost de neconceput să se furişeze afară 
din palat ca să se întâlnească cu un bărbat. N-avea niciun motiv să 
creadă că lucrurile se schimbaseră acum. într-o clipită, când avea să 
treacă prin aceste porţi, avea să redevină doamna din camera de 
alături. Iar el? Un soldat care nu se mai putea îndepărta de cazarmă. 

Dar ea avea să fie acolo. 

— Te voi aştepta, îi promise. 

El se uită în altă parte, apoi trase aer în piept şi încheie: 

— Voi face tot ce pot. 

Sachi se aştepta ca Taki s-o mustre. Aproape că-i şi auzea 
glăsciorul spunându-i: „Nu uita de palat. Nu uita cine eşti”. 

Dar Taki n-o făcu. Ea-1 privea pe Shinzaemon. Şi în ochii ei se 
vedeau lacrimi. Deodată Sachi înţelese că şi prietena ei era tristă, 
cuprinsă de o tristeţe adâncă şi plină de disperare. Ea era mai 
departe de Toranosuke ca niciodată. Sosirea la Edo n-o adusese mai 
aproape de el. Şi ea se bucurase de libertatea drumului şi părea 
puţin tulburată de faptul că se întorcea la închisoarea din palat. 

— Vreau şi eu să-ţi cer ceva, îi vorbi Taki cu sfială, în cea mai 
subţirică şoaptă chiţăită. Ştiu că-i o prostie, dar... 

Scoase o amuletă din mânecă. Sachi o recunoscu. Era amuleta de- 
o viaţă, cu care Taki venise din Kyoto. I-o puse în palmă lui 
Shinzaemon. 

— Te rog, dă-i asta lui Toranosuke, grăi ea. Spune-i c-am să mă 
rog pentru el şi pentru Tatsuemon. 

Shinzaemon şi-o duse la frunte şi îi promise: 


— 244 — 



— Am să-i zic. Şi o va primi chiar din mâinile mele. 

Soarele dispăruse în spatele zidurilor înalte ale castelului. Sachi şi 
Shinzaemon încă se sorbeau din ochi. 

— Trebuie să mergem, şopti Taki. 

Sachi ştia ce are de făcut. Ca o soţie de soldat, făcu o plecăciune, 
adunându-şi curajul. 

— Dă tot ce poţi! îl îndemnă pe un ton hotărât. 

Se întoarseră cu faţa la castel. Sachi şovăi. Odată ce avea să treacă 
podul, avea să se întoarcă în cealaltă lume, o lume în care nu mai 
exista Shinzaemon. îşi simţea moartea în inimă. Recunoscu acea 
senzaţie. Era cea pe care o simţise la primirea veştii că tânărul 
shogun murise. 

O adiere încreţea apele şanţului, iar algele iazului foşneau. De 
cealaltă parte meterezele de nepătruns se înălţau până la cer. 

— Este aproape noapte, şopti Taki. Dar dacă nu putem intra? Cum 
o să-i convingem pe străjeri că suntem cine zicem noi că suntem? 

Avea dreptate. Cu straiele ei în zdrenţe şi faţa mânjită de praful 
drumului, Taki arăta ca o ţărancă sau o cerşetoare. Nu aducea nici 
pe departe cu o doamnă de la Curte. Sachi îşi dădu seama că şi ea 
arăta la fel. Bătuseră drumurile mult prea mult şi trecuseră prin 
atâtea peripeţii, încât se schimbaseră. 

Zidurile castelului se profilau pe fundalul serii. Dar era ceva care 
lipsea. 

— Uite, şopti Sachi. Nu-i niciun fum. Este vremea cinei, dar nu-i 
nicio dâră de fum. 

Porţile de lemn cu gratii şi zăvoare uriaşe de fier erau încuiate. 
Sachi crezuse că aveau să găsească pe puţin un batalion de gărzi, de 
pază pe afară. Dar nu era nimeni. Tăiată într-unul dintre zidurile 
laterale, de lângă poartă, se afla o uşiţă. Ciocăni, apoi o împinse. Se 
deschise scârţâind. Veneticii aşteptau în beznă, alături de 
Shinzaemon, de cealaltă parte a şanţului. 

înghiţind cu greu, Sachi se întoarse şi le dărui un surâs cutezător, 
făcându-le semne de adio cu mâna. Abia mai putea vedea din cauza 
lacrimilor. După aceea, ea şi cu Taki trecură pragul. Se închise cu un 
zăngănit în urma lor. 


— 245 — 



— 246 — 



Partea a IV-a - ORAŞUL 
RUINELOR 



— 247 — 





9 - Secretul brocartului 



I 

Era întuneric ca într-un puţ. Numai cerul se mai vedea, un mic 
petic albastru întunecat deasupra capetelor lor. Stelele începeau să 
răsară una câte una. O bufniţă scoase un ţipăt în tăcere. Ecoul mai 
zăbovea încă printre metereze, când se auzi un croncănit aspru, 
aproape de faţa lui Sachi, şi un corb îşi luă zborul fâlfâind din aripile 
mari. Sachi se trase îndărăt, cutremurându-se. Păsări funeste, păsări 
ale morţii. 

Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, desluşi unde se 
aflau: în curtea dintre porţile exterioare şi cele interioare ale corpului 
de gardă Tsubone. Mai trecuse pe acolo, când intrase în suita 
prinţesei la castel şi când plecase în palanchinul imperial. 

Era acum înapoi la palat, unde se hotărâse să rămână o dată 
pentru totdeauna, unde, poate, se găsea şi mama ei. Dar singurul 
lucru la care se mai gândea era că Shinzaemon plecase. Parcă i se 
rupsese jumătate din suflet şi tot ce mai rămăsese nu era decât o 
carapace goală, plutind ca o stafie. 

Pe urmă, auzi scârţâitul uşilor care se deschideau. Luminile se 
aprinseră, scăpărând pe ici, pe colo, ca licuricii. Picioare încălţate în 
sandale de pai veniră în fugă, trosnind peste pietrele din pavaj. 
Bărbaţii le împresurară, roind în jurul lor. Se auziră strigăte 
guturale. 

— Hei! Ce-i asta? Ce-avem noi aci? 

— Opriţi-vă! Unde credeţi că vă duceţi? 

— Intruse! Iscoade care încearcă să se furişeze înăuntru! 

O pădure de lănci şi de suliţe se iviră, aţintite la gâturile lor. Sachi 
nu se clinti din loc. Deşi ea şi Taki erau îmbrăcate ca două ţărănci, 
trebuiau să-i convingă pe soldaţi că erau doamne de la Curte şi 
aveau tot dreptul să se afle acolo. Cel mai bun lucru era să se 
comporte potrivit rangului lor, cu un dispreţ de gheaţă. Soldaţii erau 
la fel ca şi câinii, îşi zise ea în gând, şi puteau mirosi frica. 


— 248 — 


— Taki, şuieră ea, spune ceva. 

în calitatea ei de văduvă a shogunului, nu-i intra în atribuţii să se 
adreseze acelor creaturi inferioare. Taki îşi veni în fire: 

— Eu sunt doamna Takiko, doamnă de companie a Retrasei 
Doamne Shoko-in, chiţăi pe cel mai arogant ton, folosind graiul în 
care doamnele de la Curte se adresau servitorilor. Ne-am întors la 
palat. Avem nevoie să ne însoţească cineva până-n faţa Alteţei Sale. 

Se lăsă o lungă tăcere, apoi se auzi un cor de şuierături, pe 
măsură ce soldaţii se dădură îndărăt, împleticindu-se, inspirând 
printre dinţi şi bodogănindu-se unii pe alţii. Un bătrân ieşi, 
şontâcăind, din întuneric. 

— Iertaţi-mă, croncăni el. 

îşi ridică lampionul, aruncând o rază pe chipul lui Sachi. 

Orbită de lumina puternică, ea-şi mută privirea, păstrându-şi 
aceeaşi expresie rece şi impasibilă. Omul îşi ridică ochii crucişi la ea, 
apoi îşi îndoi picioarele crăcănate şi îşi lipi faţa bătrână şi brăzdată 
de riduri de ţărână. 

— înălţimea Voastră! 

Nu i se mai spusese astfel de o veşnicie, parcă. 

— Ia-ne capul pentru obrăznicia noastră, doamnă. 

Sachi ghici că el trebuia s-o fi zărit de la distanţă, pe când intra în 
palanchinul imperial şi urma să fugă din palat. Altfel cum ar fi putut 
un membru al gărzii exterioare s-o recunoască? 

Prăvălindu-se unii peste alţii, soldaţii căzură în genunchi şi se 
prosternară. Sachi privi uşurată spinările încovoiate şi moţurile de 
samurai tremurând pe capetele rase şi lucioase. Moşneagul scâncea 
şi se ştergea la ochi: 

— înălţimea Voastră, bolborosi el. Să fiţi chiar dumneavoastră? 
Ne-a fost dor de dumneavoastră. 

Sachi ştia că trebuia să se arate ultragiată de îngâmfarea lui, dar 
mai era încă fata căpeteniei satului. Mai rămânea să se îmbrace iar 
în robele de concubină. Vorbise cu atâţia oameni din clase atât de 
diferite, avusese atâtea identităţi. Acum era în sfârşit acasă. Ar fi 
trebuit să se bucure, dar nu simţea altceva decât ameţeală. 

— Dar... înălţimea Voastră, iertaţi-mă, schelălăi moşneagul. 
Iertaţi-mă că vă vorbesc. Dar... de când aţi plecat înălţimea Voastră... 
de la incendiu... nu mai e nimic aici, înălţimea Voastră. 

— Nimic? Doamnele? Alteţa Sa? 

Un alt soldat se amestecă în vorbă: 

— înălţimea Voastră, vă vom însoţi până la apartamentele Alteţei 


— 249 — 



Sale. 


— Ce faceţi, pângăriţi urechile înălţimii Sale cu vocile voastre? se 
răsti Taki la ei. Duceţi-ne imediat acolo. 

Ţinându-şi lampioanele sus, soldaţii le conduseră în incinta 
palatului. Fiecare colţ de grădină fusese întotdeauna îngrijit perfect, 
dar acum iarba crescuse între pietrele de pavaj şi iedera se căţăra pe 
ziduri. Arborii îşi întindeau ramurile lungi, ameninţând să-i 
împresoare pe toţi. 

Străbătură o potecă şerpuitoare, mărginită de tufe de 
rododendroni şi ajunseră într-un spaţiu deschis. 

în faţa lor se zăreau zidurile unei clădiri uriaşe, dărăpănate, ce se 
întindea cât vedeai cu ochii. Marile lespezi de piatră erau înnegrite şi 
crăpate. Dincolo de ele, scânduri carbonizate împungeau cerul ca 
lăncile unei armate de stafii. Uriaşele bârne căzuseră la pământ. 
Ţiglele acoperişurilor zăceau prăvălite în grămezi, adunate una într- 
alta. Palidele raze ale lunii poleiau bucăţi din tavanul casetat şi 
fragmente de paravane aurite ce mai scăpaseră cumva de la incendiu. 
Un miros înţepător, umed şi rece, plutea asupra acelor locuri. 
Mirosul lemnului ars. Mirosul morţii. 

— Nu vă mai uitaţi, doamnă, nu vă mai uitaţi! o îndemnă 
bătrânul, zorindu-le. 

Dar cum putea Sachi să nu se uite? Trecură pe lângă resturile sălii 
în care zăbovise cu doamna Tsuguko şi cu Taki în acea teribilă 
noapte, înainte de a fugi prin zăpadă. Acoperişul se prăbuşise, iar 
scândurile căzute astupau intrarea. încă mai putea vedea vălătucii de 
fum şi flăcările întinzându-se de pe un acoperiş pe altul. încă îi mai 
răsuna în urechi sinistra lor vâlvătaie în vreme ce mistuiau totul. 

— Am căutat şi am tot căutat, se bâlbâi moşneagul. Le-am 
îngropat pe cele moarte. Dar de atunci... De atunci... 

Cele moarte... Sachi îşi acoperi ochii cu mânecile în vreme ce o 
năpădiră amintirile. Faptele pluteau dinaintea ei. Pe Alteţa Sa cel 
puţin încă o mai găsea în viaţă, atât îi spuseseră oamenii. Impozanta 
doamnă Tsuguko, Haru, draga Haru, învăţătoarea ei. Doamnele de 
companie ale lui Sachi, slujnicele şi servitorii ei. Cea Retrasă şi suita 
ei de mari doamne. Bătrâna doamnă Honju-in şi ai ei. Mama zbârcită 
a prinţesei, Cioara Bătrână. Doamna Nakaoka şi celelalte bătrâne. 
Preotesele cu capete rase. Ce se alesese de toate acele femei? 

Şi cum mai rămânea cu toate celelalte, cele trei mii de femei care 
înţesaseră palatul, de la doamnele de companie de cel mai înalt rang, 
îndreptăţite să-l privească în ochi pe înălţimea Sa, până la cele mai 


— 250 — 



umile? Intendentele, cele care ţineau socotelile, cele care ţineau orele, 
cusătoresele, bucătăresele, cântăreţele, dansatoarele, muzicantele, 
slujitoarele din sălile altarelor, ajutoarele de la bucătărie, doamnele 
de la băi, scribii, servitoarele responsabile cu tutunul şi apa de 
mâini, spălătoresele, străjile, cameristele, servitoarele cameristelor, 
slujnicele servitoarelor cameristelor... Ce se alesese de ele? 

O adiere îngheţată ridică cenuşa şi îi învolbură mizerele straie din 
bumbac. Sachi se înfioră. Ruinele păreau să răsune de tânguirile 
tuturor femeilor care pieriseră. îşi dedicaseră viaţa unui bărbat pe 
care majoritatea n-aveau să-l vadă vreodată. Şi apoi să aibă parte de 
asemenea moarte cumplită: să ardă de vii într-un incendiu! 

Ea şi Taki înaintau poticnindu-se prin curţile fără sfârşit, peste 
poduri şi pâraie, în jurul iazurilor cu bărci acum trase la mal, pe 
lângă grădinile sălbăticite, în care crescuseră buruieni, şi pavilioanele 
în care muşchiul se iţea prin acoperişuri şi prin găurile din pereţi. 
Mult mai târziu, traversând un alt şanţ, zăriră acoperişurile ondulate 
şi storurile de lemn. 

— Cea de-a doua citadelă, şopti Taki. 

Ninomaru, cea de-a doua citadelă, unde locuiau văduvele foştilor 
shoguni. Să mai fie mama lui Sachi încă acolo? Făcuse tot acest 
drum în căutarea ei, dar acum gândul că avea s-o cunoască o 
umplea de spaimă. 

Lăsară în urmă clădire după clădire şi ajunseră la palatul femeilor 
din Ninomaru. Femeile-străjer le însoţiră înăuntru şi le conduseră 
printr-un labirint de săli şi de coridoare. în unele, lumânările de 
ceară şi lămpile aruncau o lumină tremurătoare, în altele îşi dibuiră 
drumul printre umbre, luminate doar de strălucirea slabă a torţelor 
străjilor, bălăngănindu-se dinaintea lor, pentru a le lumina calea. 

Sachi tot aştepta să se deschidă o uşă şi să găsească o încăpere 
plină de femei, cu fustele lor răsfirate ca nuferii pe apă, brodând sau 
pieptănându-şi părul. Dar era o tăcere deplină. Nicio sporovăială sau 
hohot de râs, niciun foşnet de mătase, niciun clinchet de vase, nicio 
urmă de cântec sau de zdrăngănit la koto. Singurul zgomot ce se 
auzea era şoapta propriilor paşi, alunecând pe podelele din lemn şi 
pe tatami. 

Se simţea un iz de mucegai. Ea văzu licărul pânzelor de păianjen 
în ungherele de pe tavane, le zărea drapându-se în jurul rafturilor 
ornamentale. Nici măcar „lepădăturile, copilele ce aveau în grijă 
curăţenia, tinere fantomatice care nici nu existau pentru o nobilă 
doamnă ca ea, nu mai erau. 


— 251 — 



în lumina slabă, ea zări pe fugă ceva gheboşat şi ţepos, ca un arici 
monstruos, în umbrele din colţul îndepărtat al uneia dintre săli. 
Străjile o zoriră să treacă pe lângă acel ceva. Atunci văzu un altul în 
spatele unei uşi. Era un mare maldăr de vreascuri. De la o sală la 
alta se zăreau mormane de vreascuri şi maldăre de paie ascunse prin 
colţurile întunecate. Din instinct, ştiu la ce foloseau, iar gândul o 
făcu să îngheţe de spaimă. Prin urmare, acesta era destinul pe care 
zeii o făcuseră să-l împărtăşească. 

într-un târziu, ajunseră la un şir de uşi închise, de care atârnau 
gigantice canafuri roşii. Străjile îngenuncheară şi intonară într-un 
glas: 

— înălţimea Sa, Retrasa Doamnă Shoko-in. 

O uşă se deschise. O femeie, în genunchi, îşi lipea obrazul de 
tatami. Sachi oftă. Recunoscu dintr-o privire spinarea grăsulie şi 
părul des, legat la spate într-un coc simplu. în fiecare dimineaţă a 
vieţii ei de la palat, acelaşi cap se aflase acolo, plecându-se în pragul 
uşii de la camera ei. Cum o văzu, palatul nu i se mai păru atât de 
straniu. Era acasă, la urma urmei. 

Femeia îşi înălţă capul. îşi acoperi gura cu o mână şi zâmbi, până 
când ochii îi dispărură în cutele obrajilor săi rotunzi şi trandafirii. 
Lacrimile îi scăldau chipul durduliu. 

— Ei bine! începu ea. înălţimea Voastră! N-am crezut să vă mai 
văd vreodată! 

— Haru! Soră mai mare! 

— Bun venit acasă! Bun venit acasă! 

Haru, care o luase pe Sachi sub aripa-i protectoare încă de la 
sosirea ei din sat, nou-venită speriată, şi care făcuse din ea o 
doamnă, care o învăţase cum să vorbească precum o aristocrată de la 
Curtea shogunului, cum să păşească încet, alunecând, cu paşi plini 
de distincţie, în loc să ţopăie ca o ţărancă, cum să scrie frumos, să 
mănânce aşa cum se cuvine, să cânte, să danseze, explicându-i totul 
cu blândeţe, corectând-o cu bunătate. în ziua în care lui Sachi i se 
poruncise să se ducă în camera înălţimii Sale, Haru a fost cea care i- 
a spus ce să facă şi să nu-i fie frică. Haru, cu poveştile şi glumele ei, 
cu istoria cadavrului găsit în palanchin, cu discuţia despre pulberea 
de şopârlă friptă şi ciuperci... 

Sachi încercă să-i vorbească, dar lacrimile îi curgeau pe obraji. Şi 
Taki plângea. Frecându-se la ochi cu mâneca, Sachi îngenunche. Luă 
mâinile moi ale lui Haru într-ale ei şi le ţinu strâns. Trebuia să fie 
sigură că era o femeie în carne şi oase, nu o stafie. îi privi lung 


— 252 — 



chipul. Avea riduri pe frunte, şuviţe sure în păr. Ochii i se mai 
încreţeau încă, atunci când râdea, dar în ei se cuibărise o nouă 
tristeţe. 

— Soră mai mare. Slavă zeilor, slavă zeilor! Ai scăpat vie din foc! 

— Da, zeii au fost de partea mea, surâse Haru. Şi de a ta. 

— Soră mai mare, unde-i toată lumea? Alteţa Sa ce mai face? Unde 
sunt celelalte doamne? 

Dar Haru nu-i răspunse. Se uita la ea ciudat, ca şi cum ar fi văzut, 
la rândul ei, o stafie. 

— N-aş fi crezut! începu ea din nou. Arăţi exact ca... 

Sachi îşi închipuia cum trebuia ea să arate, ca o sălbatică, o 
smintită, cu părul ciufulit, cu dinţii albi, strălucitori, în straiele 
ţărăneşti ce-i ascundeau formele. Haru clătină din cap. 

— îmbătrâneşti, constată ea. Haideţi, amândouă, trebuie să vă 
îmbăiaţi şi să vă schimbaţi de pe drum. Voi anunţa venirea voastră 
Alteţei Sale. Dar... cum aţi ajuns aici? Cum aţi reuşit să străbateţi 
tefere oraşul? Am auzit că-i plin de huligani din sud, iar întreaga 
populaţie a fugit care încotro. Nu mai e nimic aici, în afară de moarte, 
pentru noi toate. 

Nu plecase chiar toată lumea. Mai erau destule servitoare care 
încă mai aveau grijă să umple ochi cu apă aburindă marile băi. Ar fi 
fost o tragedie să fi plecat şi ele, îşi zise Sachi în gând. Şezând umăr 
lângă umăr pe mici taburete din lemn de lângă băi, ea şi Taki se 
frecau reciproc pe spate. Nu mai existau slujnicele de la băi şi oricum 
se obişnuise să-şi aibă prietena alături. 

— Vino să te scalzi cu mine, Taki, o invită ea. 

Curăţându-se de murdăria de pe drum, intrară în apa fierbinte 
până la gât şi rămaseră împreună o vreme, simţind cum osteneala 
călătoriei le trecea încet-încet. Sachi era recunoscătoare pentru 
aburii ce-o învăluiau, ascunzându-i lacrimile. Nu aşa era căminul pe 
care şi-l amintea, acest palat răsunând acum de ecouri lugubre. 
Crezuse că, chiar dacă restul lumii avea să-şi schimbe faţa, înăuntrul 
zidurilor castelului va găsi acelaşi refugiu. Ce greşeală! 

Shinzaemon... Shinzaemon... Dacă el ar mai fi fost lângă ea! 
Parcă-i lipsea o parte din fiinţa ei. Fără el, lumea era un loc trist. Se 
simţea mai singură decât şi-ar fi putut închipui vreodată că era 
posibil, încercă să-i revadă în gând chipul, ochii piezişi, sprâncenele 
groase, nasul subţire, gura plină. Prin minte i se perindau fiecare 
clipă petrecută împreună, tot ce făcuse el, momentul când îi dăruise 
orhideea sălbatică, secunda în care se hotărâse să vină în sat cu ea. 


— 253 — 



încercă să-şi aducă aminte de atingerea mâinii lui şi de mirosul său 
sărat. Se lăsă atât de absorbită, însă nu regretă niciun pic. O umplea 
de fericire numai amintirea lui. 

Feţişoara ascuţită a prietenei sale se îmbujorase de căldură. Sachi 
văzu că şi ea plânge. 

— Am crezut că, odată întoarsă la palat, voi fi iarăşi cea care-am 
fost, se smiorcăi Taki. 

Se mişcă puţin, iar Sachi simţi căldura lipindu-i-se de piele, în 
vreme ce apa aburindă se văluri. 

— Nu mi-am imaginat că este posibil să porţi cuiva asemenea 
sentimente. Nu ştiam nici măcar că există aşa ceva. Dacă rămâneam 
aici, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Toată libertatea ni s-a 
urcat la cap. Iată ce-mi tot repet. Ne-am lăsat ispitite. 

Dar ea şi Taki nu mai erau aceleaşi, constată Sachi în sinea ei. 
Doamna ei de companie nu mai fusese niciodată atât de departe de 
căminul familiei sale ori de palatul femeilor. Nu mai cunoscuse altă 
viaţă. Era posibil ca pribegia, amestecul cu bărbaţii chiar să i se fi 
urcat la cap. Totul fusese atât de nou pentru ea, încât nu mai era de 
mirare că se îndrăgostise de frumosul Toranosuke. Dar Sachi, 
crescută departe de palat, dintotdeauna ştiuse că acesta nu era 
singurul loc de pe lume. 

— Când ne-am întors aici, am crezut că ne trezeam dintr-un vis 
urât, suspină Taki. Dar nu prea mă simt în stare să mă trezesc. îmi 
pare că abia acum visez. 

— Este la fel ca-n povestea lui Urashima şi a fetei regelui 
dragonilor, grăi Sachi domol. 

Ce era vis şi ce era realitate, satul din care lipsise trei sute de ani, 
sau palatul de pe fundul mării? 

Taki murmură primele versuri dintr-un poem: 

„Kakikurasu 
Kokoro no yami ni 
Madoiniki... ” 

[„Pe cea mai întunecată dintre cărările 
din bezna inimii rătăcesc 
în tulburare...”] 

Sachi îl cunoştea prea bine. Era un minunat poem, scris cu sute 
de ani înainte de un mare poet şi amant, Ariwara no Narihira. Părea 
să răspundă perfect sentimentelor ei. Uitându-şi o clipă tristeţea, 


— 254 — 



vocile lor răsunară în cor prin marea încăpere a băilor: 

„ Yume utsutsu to wa 

Yohito sadame yo?” 

[„Tu, care cunoşti lumea iubirii, spune: 

Este dragostea mea realitate, sau vis?”] 

Taki suspină: 

— Ne vom trezi foarte curând, glăsui ea. Nu trăim deloc într-un 
basm. Nu suntem nici ţărăncuţe, nici copiliţe, ca să ne urmăm 
orbeşte sentimentele. Asta nu poate duce decât la dezastru. Cu cât 
mai repede ne desprindem de ce-a fost, cu atât mai bine. 

Avea dreptate, îşi zise Sachi în gând. Cu toate acestea, ea nu 
uitase că-n seara următoare Shinzaemon ar fi putut s-o aştepte pe 
pod. Mâine, la noapte, îşi spuse cu fermitate. Aceea va fi clipa în 
care-şi va struni aceste sentimente copilăreşti. 

După baie se aşeză în tăcere, în vreme ce Taki se foia în jurul ei, 
înnegrindu-i dinţii şi răzându-i sprâncenele. înainte, când se uitase 
în oglindă, zărise chipul strălucitor văzut de Shinzaemon. Acum 
reflecţia ei era palidă şi ştearsă. 

Cu grijă, Taki o fardă, făcându-i faţa să pară de porţelan alb, îi 
vopsi obrajii şi gura. Apoi îi desenă două aripi de molie pe frunte. 
După aceea, îi pieptănă şi îi îmbălsămă părul, până când îi atârna ca 
o perdea neagră, lucioasă. 1-1 ridică şuviţă cu şuviţă şi îi ţinu un 
beţigaş parfumat sub plete ca să i le înmiresmeze, apoi o înfăşură în 
mai multe chimonouri, pe măsura unei văduve care se călugărise. 

încetul cu încetul, Sachi, odrasla căpeteniei satului, anonima 
călătoare de pe Drumul Interior de Munte, dispăru fără urmă. Acolo, 
în oglindă, stătea înaintea ei Retrasa Doamnă Shoko-in, concubina 
văduvă a înălţimii Sale, răposatul senior Iemochi. Taki îi aranjă 
ultimele pliuri ale robelor, îi răsfrânse şi îi netezi gulerele, până când 
fură perfect paralele. Pe când Taki o ajuta să-şi pună 
suprachimonoul, Sachi deveni gravă, simţind grijile şi 
responsabilităţile împovărându-i umerii din nou, la fel ca straiele din 
mătăsuri grele. 

Dar în adâncul sufletului ştia că nu mai era demult acea 
persoană. Pudra albă îi ascundea culoarea din obraji, iar în ochi îi 
scânteia o nouă lumină. Văzuse prea multe, fusese în prea multe 
locuri. Ştia ce se aştepta de la ea şi avea să-şi facă datoria până la 
capăt. Totuşi, gustase libertatea. N-avea să mai fie niciodată aceeaşi. 


— 255 — 



Sachi se grăbi spre apartamentele prinţesei şi îngenunche în faţa 
uşii, înspăimântată de ce ar fi putut găsi şi de felul în care ar fi putut 
fi primită. Trase aer în piept, apoi, încet, o deschise. 

în ciuda tăcerii grele, se aşteptase pe undeva să găsească o 
anticameră mărginită cu paravane de aur, înţesată de cutii gravate în 
aur, ordonate pe rafturi din lemn lăcuit, cu nenumărate doamne de 
companie sporovăind şi râzând laolaltă, intrând şi ieşind în goană, cu 
suluri de ţesături pentru chimonouri, în foşnetul splendidelor robe de 
mătase. Dar camera era aproape goală. Nu mai erau decât câteva 
umeraşe cu chimonouri fluturând în aer, un singur scrin pentru 
haine şi o trusă de cosmetice. 

Prinţesa era aproape singură. Nici măcar nu se mai ascundea 
după paravane. Şedea în genunchi la o măsuţă în mijlocul încăperii, 
ţinând o pensulă vertical între degetele ei subţiri. Scria. Termină o 
ultimă trăsătură caligrafică şi îşi lăsă pensula jos. Apoi se uită prin 
jur, îşi înclină capul şi îşi lipi vârfurile degetelor pe tatami. 

— Pusu-v-am la multă caznă, murmură ea. 

Rosti cuvintele consacrate de salut în graiul arhaic al Curţii 
imperiale. Vocea nu i se schimbase. Era aceeaşi şoaptă ca un ciripit 
de păsărele, pe care Sachi i-o cunoştea atât de bine. 

— Trebuie să fiţi ostenită. Bătut-aţi drum lung. Prin ce pribegie 
mai trecut-aţi! 

îi dărui surâsul ei blând şi trist, continuând în limbajul 
aristocraţilor din Edo. 

— Bine ai venit, copilă, îi zise. Haru mi-a spus că v-aţi întors. Vino 
şi aşază-te lângă mine. 

Lacrimi sclipiră în ochii lui Sachi. S-o vadă pe această femeie, care 
mereu fusese înconjurată de nenumărate doamne de companie, care 
niciodată, în toată viaţa ei, nu făcuse nici măcar un singur lucru fără 
ajutor, şezând singură ca acum era negrăit de emoţionant. 

în tăcere, Sachi îngenunche dinaintea prinţesei şi îşi ridică ochii la 
ea. Era o deplorabilă încălcare de protocol, dar avea nevoie să vadă 
acel chip pe care-1 îndrăgea atât. 

Ascunsă sub fardul alb, pielea prinţesei îşi păstrase paloarea. 
Nasul delicat arcuit, ochii mari şi trişti, guriţa, nimic nu se 
schimbase. Era atât de slabă, încât părea gata să se mistuie, 
dispărând într-o lume a fantomelor. Câteva fire de păr nu erau la 
locul lor, ca şi cum ea s-ar fi pieptănat singură, ceea ce era de 
neînchipuit. între sprâncenele ei rase Sachi desluşi o linie abia 


— 256 — 



vizibilă, un semn al suferinţelor prin care trecuse. 

Totuşi, ceva se schimbase. Se ţinea mai dreaptă. în ochi i se zărea 
o scânteie, de parcă găsise ceva pentru care să lupte, după atâţia ani 
în care privise cu apatie cum viaţa trecea pe lângă ea. Părea mai 
îndrăzneaţă, mai poruncitoare. 

— Vino, o invită prinţesa cu blândeţe, şi o duse pe Sachi într-o 
latură a camerei. 

Pe altar se găseau o tăbliţă funerară şi un mic dagherotip. 
Fotografia aceea! Sachi şi-o amintea atât de bine. O luă cu amândouă 
mâinile şi o ridică lipindu-şi-o cu veneraţie de frunte. Abia mai putea 
vedea ceva printre lacrimile ce-i ţâşneau din ochi şi îi curgeau pe 
obraji, brăzdându-i machiajul. Era înălţimea Sa defunctă. în 
amintirea lui Sachi, el fusese mereu atoateştiutor, atât de matur. Dar 
nu era decât un copil la vremea aceea. Uitându-se la fotografie, ea 
văzu că nu era decât un băiat. Cele două femei îngenuncheară 
împreună, murmurând rugăciuni, trecându-şi mătăniile printre 
degete. 

— Sunt aşa de fericită că Alteţa Voastră a reuşit să salveze astea! îi 
mulţumi Sachi în şoaptă. 

— Vederea ta îmi aminteşte de timpuri mai fericite, îi răspunse 
prinţesa. Şi totuşi... Erau aşa de fericite? Măcar dacă i-aş fi fost o 
soţie mai bună! 

— Sunt sigură că el... începu Sachi, dar se opri. 

Nu era treaba ei să vorbească despre asemenea lucruri. Prinţesa 
Kazu îşi atinse ochii cu mâneca. 

— Este bine că te-ai întors, grăi ea. Am atâtea să-ţi povestesc. 
Multe s-au mai petrecut în lipsa voastră. 

Tăcerea se aşternu în cameră. Sachi aşteptă plină de respect ca ea 
să continue. 

— Ţi-ai dus cu bine misiunea la îndeplinire. 

Misiune? Sachi şi uitase că avusese o misiune de împlinit. 

— Am auzit că palanchinul imperial a fost atacat de rebeli. 
Oamenii ziceau c-am fost răpită, eu sau Cea Retrasă, ori amândouă, 
poate, şi dusă la Satsuma, bastionul celor din sud. Da, oamenii 
clocoteau de mânie. Nimeni nu se îndoia că sudicii dăduseră foc 
castelului. Oamenii noştri au ars reşedinţele clanului Satsuma şi i-au 
izgonit din oraş. Mai târziu au găsit palanchinul imperial, undeva... 
undeva departe de Edo. 

îşi lăsă privirea în jos, peste mâinile ei subţiri împreunate în poală, 
apoi îşi înălţă iar ochii. 


— 257 — 



— V-am crezut pierdute, continuă ea domol. V-am plâns. 

Vocea i se stinse ca un ecou. Se uită în jur, prin camera goală. 

Deschise mâinile într-un gest de neajutorare. 

— Viaţa noastră s-a schimbat. Lumea noastră se sfârşeşte. Nu mi- 
aş fi închipuit niciodată că se va ajunge aici. Niciodată! Niciodată! 

Tresărind, Sachi îşi ridică privirea. 

— Mi-a fost dor de tine, copilă, murmură prinţesa. M-a întristat 
faptul c-am fost nevoită să te trimit într-o misiune atât de cumplită, 
fără niciun fel de mijloace, nici măcar cu o singură servitoare. Cum ai 
reuşit să scapi cu viaţă? Trebuie să fi fost groaznic... acolo, departe 
de sprijinul nostru. Mă bucur să ştiu că ţi-ai făcut datoria. Dar a fost 
o cruzime din partea mea, de neiertat, să te zvârl în lume în felul ăla. 
Mă linişteşte să te văd înapoi, teafără şi nevătămată. 

Sachi se uită la ea cu uimire. în ochii prinţesei licăreau lacrimi. 
Faptul că se gândise la Sachi, că încercase să-şi închipuie ce se 
alesese de ea, dovedea cât de mult suferise, cât de mult se 
schimbase. 

— Alteţa Voastră, este foarte nepoliticos din partea mea, dar... Ce 
s-a întâmplat cu doamnele? Cu doamna Tsuguko?... 

Mai-marea peste doamnele de companie ale prinţesei îi stătuse 
mereu alături. Sachi nici măcar nu îndrăznea să ghicească ce se 
petrecuse cu ea. 

— Doamna Tsuguko... repetă prinţesa. 

O umbră îi trecu peste faţă. Se auziră paşi peste tatami dincolo de 
camera prinţesei. Uşa se deschise. O siluetă înaltă se ivi în prag, 
aşezată în genunchi. 

— Alteţa Voastră Imperială, scuzaţi-mi neobrăzarea. Am auzit că s- 
a întors. Doamnă Shoko-in! Noră! 

Sachi cunoştea acea prezenţă autoritară, acea voce profundă. în 
grabă, se plecă până la pământ şi îşi lipi faţa de mâini. Cea Retrasă 
purta un elegant chimono cu o modestă nuanţă cenuşie. Părul ei, 
care-i atârna până la umeri, era lucios şi negru. Ochii îi străluceau ca 
briliantele, frumuseţea îi rămăsese neştirbită. Sachi îşi aducea 
aminte de regina gheţurilor din poveşti, care-i ademenea pe bărbaţi 
prin pustietăţi înzăpezite cu frumuseţea ei, apoi îi lăsa să îngheţe 
până mureau. Era la fel de perfectă şi îţi îngheţa la fel sângele în 
vine. Se uita la Sachi cu un zâmbet mieros. Lui Sachi i se făcu inima 
cât un purice. Oare bătuse atâta drum numai pentru a fi iar ciuca 
ironiilor ei? îşi adună curajul. 

— Bine ai venit, îi ură senină Cea Retrasă. Ai parcurs un drum 


— 258 — 



lung. Cât curaj ai avut să te mai întorci! Dovedeşti o mare fidelitate 
clanului Tokugawa. Te primim înapoi în braţele noastre. 

Prinţesa îi întoarse reverenţa, având grijă să nu-şi plece capul mai 
jos decât Cea Retrasă. Prin urmare, încă se mai luptau cine să aibă 
întâietatea, chiar şi acum, când nu mai rămăseseră decât ele două. 

— Sigur că mă bucur foarte mult să te văd, glăsui Cea Retrasă, 
adresându-i-se lui Sachi. 

Aceasta se înclină. O încurca mult mai tare faptul că Cea Retrasă 
era politicoasă. 

— Am crezut că te-ai întors la cei din tagma ta, continuă Cea 
Retrasă, rostind fiecare silabă cu o claritate de gheaţă. Nu ne-am 
aşteptat să te vedem din nou. De ce te-ai mai întors? 

Sachi tremura ca o frunză în vânt. Cuvintele o loveau ca o 
lapoviţă, îngheţând-o până la oase. Dar asprimea Celei Retrase n-o 
mai durea ca odinioară. 

— Trebuie să-nţelegi că s-a terminat, şuieră Cea Retrasă. Nu mai e 
nimic aici. Gata cu luxul! Nimic în afară de moarte. Nu mai este 
nevoie să rămâi. Toată lumea a fugit. Toată lumea, în afară de noi. 

Toată lumea plecată... Atunci, dacă mama ei s-ar fi găsit aici, şi ea 
ar... Sachi încercă să înghită, dar nu putu. 

— Nu mai ai ce căuta aici, încheie Cea Retrasă dispreţuitoare. îţi 
dăm drumul. îţi propun să pleci cât mai ai o şansă de scăpare. 

— Este foarte bine că te-ai întors, dragă copilă, se grăbi să adauge 
prinţesa. Ne bucurăm să te vedem. Ne bucurăm să găsim atâta 
devotament faţă de noi şi de clanul Tokugawa. Dar trebuie să pleci, şi 
cât mai repede. Noi, Cea Retrasă şi cu mine, ţinem de familia 
Tokugawa. Suntem neveste, ne-am măritat cu bărbaţi din familie. Tu 
însă eşti tânără. Ai viaţa înainte. Eu am fost cea care te-a adus aici, 
n-ai ales tu să vii. Acum îmi revine mie răspunderea să-ţi dau 
drumul. Trebuie să pleci! 

Dar nici prinţesa nu avusese de ales. Sachi ştia foarte bine. 
Aceasta nu era o lume în care oricine îşi putea alege orice drum în 
viaţă, iar dintre toţi, prinţesa nici atât. 

— Şi... şi ce-o să faceţi? le întrebă ea în şoaptă. 

— Ne aşteptăm la un atac în orice clipă, îi răspunse prinţesa. 

Vorbea cu uşurinţă, aproape nepăsătoare, dar ochii îi străluceau. 

Parcă vorbea de o nuntă, nu de o bătălie îngrozitoare. 

— Oraşul se află sub asediu. Avem veşti că sunt cincizeci de mii de 
soldaţi din sud la Shinagawa şi Itabashi, aşteptând ordinul de atac. 
Când va veni ceasul, oamenii noştri vor lupta până la moarte. Oraşul 


— 259 — 



va fi incendiat. Noi vom rămâne aici. Aici ne este locul. Dacă iau 
castelul, va fi cu noi în el. îl vom arde şi ne vom lua singure viaţa. 
Du-te, copilă. Pleacă acum. 

Prin urmare, iată de ce prinţesa arăta atât de vie. Acela era 
destinul după care tânjea. Să fie prezentă la sfârşit, să se mistuie în 
flăcări, odată cu cel mai mare castel din ţară, era o soartă de urmat 
cu bucurie. 

Preţ de o clipă, Sachi se molipsi şi ea de veselia prinţesei. După 
aceea însă, gândul îi zbură la Shinzaemon. Nu mai dorea să 
îmbrăţişeze moartea ca o îndrăgostită, aşa cum ar fi făcut un 
samurai. Prinţesa şi Cea Retrasă nu mai aveau niciun motiv să 
trăiască, să îmbătrânească. Ea avea. în închipuirea ei, se furişa din 
castelul damnat. Taki avea să vină şi ea. Vor aştepta la Poarta 
Tsubone sosirea lui Shinzaemon. îl va implora să fugă cu ea. Sigur că 
el va refuza, îi va vorbi de onoare şi de datorie, dar ea îl va convinge. 
El trebuia s-o protejeze. Vedea cu ochii minţii cum toţi trei aveau să 
iasă din oraş, ocolind cumva trupele, luând-o iarăşi pe Drumul 
Interior de Munte, dispărând printre coline. 

Dar atunci Sachi îşi aminti că pornise în căutarea mamei sale. 
Trebuia să afle ce se întâmplase cu ea. Cum putea să plece acum, 
când exista o posibilitate, cât de mică, să-şi mai găsească mama în 
viaţă, aşteptând-o? în orice caz, n-avea de ales. Ştia care era 
îndatorirea ei şi pentru ce trebuia să rămână. Era o luptătoare, o 
femeie samurai, trebuia să fie pregătită să moară ca o femeie 
samurai, cu mândrie şi cu eroism. Indiferent ce simţea ori ce şi-ar fi 
dorit să facă, ţinea de datoria ei, ca ultimă concubină a răposatului 
shogun, să rămână alături de prinţesă şi de Cea Retrasă până la 
moarte. Nu se putea abate de la această cale. 

— Niciodată! vorbi ea pe un ton liniştit şi ferm. Şi eu fac parte din 
familia Tokugawa, aşa nedemnă cum sunt. înălţimea Sa a binevoit să 
mă lase să-i slujesc în calitate de concubină, singura lui concubină. 
Voi împărţi soarta clanului Tokugawa, indiferent care va fi. 

Cea Retrasă o scrută pe Sachi cu ochii ei negri, pătrunzători: 

— Pretinzi că eşti o Tokugawa? se răsti ea, iar buza i se răsfrânse 
într-un rânjet. Ai uitat? Nu eşti nici măcar o femeie samurai. Eşti o 
ţărancă. Nu-ţi închipui că poţi urma codul nostru. Pleacă acum, cât 
mai poţi! 

Dar lui Sachi nu-i mai era frică de Cea Retrasă. 

— Doamnă, îi răspunse ea calmă, aparţin la fel de mult clanului 
Tokugawa ca şi dumneavoastră. Nu mi-am ales locul de naştere, dar 


— 260 — 



pot să-mi aleg locul morţii. Indiferent cine sunt, îmi cunosc datoria. 

— Copilă, îţi poruncesc să pleci, spuse prinţesa. Timpul trece 
repede. N-ai nicio obligaţie să mai rămâi cu noi. Trebuie să te supui. 

— Niciodată. Dacă veţi muri aici, atunci am să mor şi eu. 

Cea Retrasă scoase un suspin. Chipul i se îmblânzi. Să i se fi părui 
lui Sachi, sau în ochii aceia negri plini de mândrie scânteia o 
lacrimă? 

— Ai o mare tărie de caracter, zise ea într-un târziu. 

— Domnia Sa a poruncit doamnelor noastre de companie să plece, 
o informă prinţesa. A ţipat la ele, le-a zis că este o poruncă. Dar n-a 
crezut c-o vor face. 

— Ele zic că sunt samurai, continuă Cea Retrasă, şi le este teamă 
de moarte! Am crezut că vor avea mândria să rămână şi să moară aici 
împreună. Dar au fugit toate care-ncotro! 

Buza i se răsfrânse iar. 

— S-au târât înapoi la familiile lor. în vremurile de altădată, toată 
lumea ar fi rămas. 

Prinţesa şi Cea Retrasă îşi aruncară o privire una alteia şi 
surâseră. Erau zâmbete de triumf. Sachi nu le mai văzuse nicicând în 
viaţa ei atât de fericite şi de mândre, ca şi cum le sunase ceasul, de 
parcă erau pe cale să-şi împlinească destinul pe care-1 aşteptaseră 
atâta amar de vreme. Nu mai erau victimele unor căsătorii aranjate. 
Ochii le străluceau ca ai tinerelor fete aşteptându-şi înfiorate primul 
ales al inimii, de parcă toată dragostea se afla dinaintea lor, însă nu 
după viaţă, ci după moarte jinduiau ele cu atâta nerăbdare. 

— Vremurile s-au schimbat, trase concluzia prinţesa. Nu ne mai 
găsim pe vremea războaielor civile între daimyo, când oamenii 
preferau să moară împreună. 

— Mă întristează să văd că moravurile au decăzut intr-atât! 
constată Cea Retrasă. 

Se uită drept în ochii lui Sachi, surâzând: 

— Ai văzut lumina zilei ca ţărancă, dar ai o inimă de samurai. 


II 

— După incendiu, prinţesa le-a cerut tuturor să plece, îi povesti 
Haru. Era prea periculos să mai rămână. Cea Retrasă a zis că era o 
poruncă. Suntem într-o mare primejdie aici, la castel. Ne aşteptăm în 
orice clipă să înceapă un atac. Sudicii au împresurat oraşul. Dacă 


— 261 — 


vor cuceri castelul, vor avea în mâna lor întreaga ţară. 

Haru strânsese tăvile după masa de seară, iar acum şedea în 
genunchi, învârtindu-şi evantaiul neîncetat în mâinile ei grăsuţe. 
Lumânările ardeau în sfeşnice înalte de aur, aşezate de-a lungul 
pereţilor. Văpăile aruncau o strălucire galbenă pe faţa ei, pâlpâind pe 
obrajii rotunzi, pe ridurile fine de pe fruntea ei, pe năsuc, pe zulufii 
lucioşi ai coafurii sale. Umeraşele pentru chimonouri aruncau umbre 
prelungi. Sachi se închipuia în afara domeniilor castelului, văzând 
uriaşul contur al clădirilor profilându-se deasupra ei, prin întunericul 
brăzdat doar de câteva raze de lumină, subţiri ca acul de cusut. 

— Dar tu n-ai plecat, soră mai mare, constată Sachi. Prinţesa ţi-a 
dat voie să te duci, dar ai refuzat. 

— De ce m-aş duce? se răsti Haru. încotro? La ce? 

Sachi îi aruncă o privire surprinsă. Chipul ei grăsuţ se schimbase. 
Ochişorii ei se căscaseră, iar sprâncenele i se uniseră într-o singură 
linie, ca şi cum o amintire dureroasă îi venise pe neaşteptate în 
minte. Se uita în depărtare, privind, parcă, într-un trecut de mult 
uitat. 

— La o familie şi într-un ţinut pe care nu le ştiu defel? întrebă ea. 
Locul ăla îndepărtat din care vin nu-nseamnă nimic pentru mine. Mi- 
am trăit aici toată viaţa. Aici sunt familia şi căminul meu. 

— Dar... 

Sachi îşi aduse aminte de poveştile pe care i le spusese Haru 
despre un cadavru într-un palanchin şi despre multe lucruri bizare şi 
groaznice ce se petrecuseră la castel. Haru se plânsese mereu de câtă 
nefericire domnea în acest loc, cum mai simţea lipsa companiei 
bărbaţilor. Cu toate acestea, când avusese şansa să plece, alesese să 
rămână. Haru o privea pe Sachi cu înflăcărare. Sachi se mişcă şi se 
uită în altă parte, simţindu-se deodată stânjenită. 

— Şi doamna Tsuguko? se grăbi să întrebe. 

Haru păru să se dezmeticească: 

— Nimeni nu ştie. Ai fost ultima care a văzut-o. Nu te-a dus ea la 
palanchinul imperial? 

Bineînţeles. Silueta înaltă înaintând cu paşi mari prin încăperile 
pline de fum, în vreme ce flăcările trosneau tot mai tare şi mai tare. 
N-ar fi avut cum să se întoarcă la prinţesă vie şi nevătămată prin tot 
acel infern. Trebuie să-şi fi găsit acolo moartea. A avut parte de o 
moarte bună, demnă. Murise la datorie. Cu toate acestea, ochii lui 
Sachi se umplură de lacrimi. Doamna Tsuguko o învăţase atât de 
multe şi îi ţinuse mereu partea. De ce trebuia ca viaţa să fie atât de 


— 262 — 



plină de tristeţe? 

Haru era de obicei atât de veselă şi de însorită, dar în acea seară 
părea să nu-şi găsească astâmpărul. Se uita la Sachi de parcă nu şi- 
ar fi putut dezlipi privirile de ea. Deschidea gura să-i spună ceva, 
apoi o închidea iar, după care îşi relua brodatul, pentru ca-n clipa 
următoare să lase iar broderia din mână. Cu o tresărire, Sachi 
observă că şi ochii lui Haru străluceau de lacrimi. 

într-un colţ zăcea bocceaua, pe care Sachi o cărase după ea tot 
drumul înapoi până la palat. Brocartul dinăuntrul său parcă sclipea, 
chemându-i privirea. Sachi îşi aduse aminte că Haru păruse să 
recunoască blazonul de pe pieptăn. Acelaşi blazon se găsea brodat şi 
pe brocart. îşi aduse bocceaua şi o lăsă pe podea în faţa ei. începu să 
desfacă nodul. Haru se întinse şi i-o luă. Sachi o privi curioasă, 
învelitoarea din mătase subţire se desfăcu. înăuntrul ei se afla un 
brocart împăturit, strălucitor ca cerul. Lumina ungherele întunecate 
ale camerei. 

Haru oftă şi se făcu albă la faţă, ca şi cum ar fi văzut o stafie. Se 
holbă la brocart, întinse un deget tremurător şi îl atinse, nevenindu-i, 
parcă, a crede că era adevărat, temându-se să nu i se sfărâme între 
degete şi să se facă pulbere. Apoi îl ridică şi îl scutură. O uşoară 
aromă de mosc, aloe, pelin şi tămâie se văluri în aer. Şi-l lipi de faţă, 
inspiră profund, apoi izbucni în plâns. Plânse până când Sachi se 
gândi că n-avea să se mai oprească. Eleva ei o privea înspăimântată. 
Haru nici măcar nu se uitase la blazon. Brocartul ca atare îi 
pricinuise atâta suferinţă. Frica îi strânse stomacul lui Sachi cu un 
pumn de fier. într-un târziu, se sili să cuvinte: 

— Tu... tu-1 ştii, soră mai mare! 

— A trecut aşa de mult de atunci! Atâţia ani! 

Haru îşi şterse faţa cu mânecile şi aşeză brocartul cu grijă în poala 
ei. 

— Arăţi exact ca ea, soră mai mică, vorbi Haru într-o şoaptă 
răguşită, trăgând aer în piept. N-am îndrăznit să gândesc mai 
departe. Mi-am zis că trebuie să fie o coincidenţă, că memoria mă 
înşală. Cum se poate aşa ceva? 

Sachi se sprijini cu mâinile de tatami ca să-şi găsească echilibrul. 
Adevărul despre mama ei, cine o fi fost, era atât de aproape! Cu toate 
acestea, deodată nu mai era sigură că putea îndura să-l audă. îi era 
teamă. 

— Cu cine semăn eu? o întrebă ea în şoaptă. Soră mai mare, cu 
cine semăn? 


— 263 — 



— A trecut atât de mult timp de când am văzut-o ultima oară. Şi 
după aia ai venit tu. La început erai micuţă. Apoi, pe măsură ce 
creşteai, arătai tot mai mult ca... Iar acum, acum, c-ai fost departe şi 
te revăd... Este ca şi cum s-ar fi întors ea. Ca şi cum ea ar fi din nou 
aici. 

— Mama mea... nu se mai putu abţine Sachi. 

Haru plângea. Pentru o vreme nu mai scoase niciun cuvânt. 
Mireasma brocartului umplea întreaga încăpere. O lumânare se 
scurse şi se stinse. Razele lunii se revărsară prin hârtia subţire, albă 
a ferestrelor. Acolo unde castelul ar fi răsunat de voci, de paşi, de 
râsete, nu mai era decât tăcerea, spartă numai de şuieratul vântului 
printre copacii de afară, de ţipătul unei bufniţe sau de sughiţurile de 
plâns ale învăţătoarei sale. 

— Era aşa de frumoasă! Aşa de frumoasă! grăi Haru zdrobită. 
Nimeni n-o privea fără să se îndrăgostească de ea pe dată. Iar tu... tu 
eşti la fel. 

— Este aici, soră mai mare? se auzi glasul lui Sachi sfredelind 
tăcerea. Dac-aş putea numai s-o văd, măcar o dată! 

învăţătoarea se întoarse cu faţa la ea. Nu mai era grăsulia, vesela 
Haru pe care Sachi o ştia. în lumina palidă a flăcărilor, se zbârcise şi 
îmbătrânise. Clătină din cap în semn că nu. 

— Eu... nu ştiu unde e, şopti. N-am mai văzut-o de când... din 
ziua aceea. Din ziua în care te-ai născut. 


III 

Sachi se trezi cu mult înaintea zorilor şi rămase întinsă pe pat, 
aşteptând cu nerăbdare prima geană de lumină să intre pieziş printre 
storurile de lemn. Taki îşi petrecuse noaptea acolo, stând de veghe. 
Sachi o rugă să le deschidă. 

în depărtare, cocoşii cântau. Un altul le răspunse de pe domeniile 
palatului. Păsările ciripeau, gâzele bâzâiau, dulcile miresme ale 
primăverii năvăleau înăuntru. Câinii lătrau nebuneşte, în vreme ce 
oraşul se trezea la viaţă. Clopotele templelor sunară, iar tobele bătură 
ora, dar zgomotele erau slabe şi rare, ca şi cum jumătate din 
populaţie ar fi dispărut cu totul. 

Fiind concubina răposatului shogun, lui Sachi i se oferise una 
dintre cele mai bune camere din palat. Ea aşeză o oglindă pe un 
stativ şi, cum lumina slabă răzbătea în cameră, îşi privi îndelung 


— 264 — 


chipul ce licărea pe suprafaţa metalică lustruită. îşi studie ovalul 
palid şi neted, nasul drept, aproape acvilin, ochii înguşti şi piezişi, 
guriţa. Era ceva ce lipsea acolo, altceva ce i-ar fi plăcut să vadă, dacă 
se putea. Pentru că nu se mai vedea pe ea acolo, ci o vedea pe mama 
ei, uitându-se lung la ea dintr-un loc îndepărtat. Taki îngenunche în 
spatele ei şi începu să-i pieptene părul. 

— Haru pare s-o cunoască pe mama ta, grăi ea, deşi n-a suflat un 
cuvânt timp de atâţia ani. Ceva trebuie să se fi întâmplat, ceva 
îngrozitor, încât s-o facă să plângă în halul ăla. Nu-i stă deloc în fire! 

Mai rămăsese atât de puţin timp, atât de puţin, iar Sachi avea 
nevoie să afle atâtea lucruri! 

Haru aştepta în anticameră. La lumina zilei, brocartul îşi pierduse 
strălucirea. Sachi îşi trecu degetele prin el, ca şi cum i-ar fi fost 
teamă că, dacă-1 lăsa din mână, n-avea să-l mai vadă niciodată, că 
vraja lui ar fi pierit, că femeia care se întorsese s-ar fi făcut iar 
nevăzută. îşi ridică ochii la Haru. 

— Spune-mi numele ei, soră mai mare, zise ea. Care-i numele ei? 

— Aşa voi face, doamna mea. 

Sachi se încruntă. Haru nu i se mai adresase niciodată astfel, 
întotdeauna îi spusese: „soră mai mică”. 

— Dar mai întâi, te implor, spune-mi despre brocart. De unde l-ai 
luat? 

Sachi surâse: 

— L-am avut cu mine tot timpul, fără să ştiu însă, mărturisi. Ne¬ 
am înapoiat în satul unde am trăit odinioară. Acolo mi-au zis... 
părinţii mei. Mi-au povestit că tatăl meu m-a adus la ei, înfăşurată în 
brocart. 

— Tatăl tău!... Haru păli, ochii i se făcură mari, iar mâinile ei 
grăsuţe se ridicară fluturând şi-i astupară gura: S-a dus el până 
acolo... în sat? 

— Este un văr de departe al părinţilor mei. I-a vizitat din nou de 
curând, o informă Sachi, încercând să-şi ascundă uimirea. 

Să fie cu putinţă ca Haru să-i cunoască şi tatăl? 

Haru oftă: 

— Vrei să zici... că trăieşte? întrebă ea cu nerăbdare. Te-ai întâlnit 
cu el? 

Se uita lung la Sachi, zâmbind pe jumătate, de parcă i s-ar fi 
redeşteptat amintirile. 

— Eu nu, mărturisi Sachi. Dar părinţii mei, da. 

Haru se trase înapoi ca şi cum şi-ar fi amintit deodată cine era şi 


— 265 — 



unde se găsea. 

— Şi era... bine? întrebă ea mai curând protocolar. 

— Este bine. A fost... 

Cum putea să-i spună că era de partea duşmanului? Dar Haru îşi 
încrucişă braţele peste obi şi se legăna în faţă şi în spate: 

— Daisuk e-sama, Daisuk e-sama, murmură ea, cu ochii plini de 
lacrimi. Ar fi fost mai bine ca mama ta şi cu mine să nu-1 fi văzut 
niciodată. Dar... nici tu n-ai mai fi venit pe lume. 

O slujnică aduse înăuntru o tavă cu vase aşa cum Sachi nu mai 
văzuse de când plecase din palat. 

— Spune-mi... povesteşte-mi de mama mea, soră mai mare! Cum 
ai cunoscut-o? 

— Am crescut împreună, doamna mea, începu ea. Tatăl meu a fost 
un servitor al tatălui său. Am venit cu ea la palat. Eram camerista ei. 
Eram mereu împreună, la fel ca voi două. încă îi mai duc dorul, nici 
nu-ţi pot spune cât de mult. 

Camerista ei!... Taki lăsă să-i scape un murmur de uimire. Urmă o 
lungă tăcere. 

— Cum o chema? insistă Sachi în şoaptă. 

— Okoto, îi răspunse Haru, tot în şoaptă, savurând fiecare silabă. 
Okoto-no-kata. Doamna Okoto. 

Doamna Okoto. în umbră, un chimono atârnat pe un umeraş 
fremătă, pe măsură ce un curent de aer se învolbură prin cameră. 

— Venea din familia Mizuno. Tată i-a fost seniorul Tadahira, 
şambelan al seniorilor din Kisshu. 

Seniorul Mizuno... Nu era acela bărbatul care venise la palat să le 
anunţe că înălţimea Sa se îmbolnăvise, acel om înspăimântător pe 
care ea şi cu Taki îl zăriseră dându-se jos de pe bac cu câteva zile în 
urmă? Sachi îi vedea, parcă aievea, chipul oacheş, ca de uliu, pe 
când trecea pe lângă ea, în spatele seniorului Oguri, deghizat în 
neguţător, cu o pălărie de călătorie trasă bine peste faţă. Felul în care 
o privise şi scosese acel strigăt, de parcă ar fi văzut o stafie... Trebuie 
să fi fost din pricină că arăta ca mama ei! 

Haru ridică brocartul, îl scutură şi îşi trecu degetele prin el, până 
când descoperi blazonul brodat pe umăr. Sachi se uită la el, 
hipnotizată. Era blazonul casei Mizuno. Trebuia să-l fi recunoscut. 

Tocmai deschidea gura să zică ceva, când simţi o mână subţire 
apucând-o de braţ. Uitase că ea şi Taki juraseră să păstreze secretul, 
în afară de prinţesă şi de doamna Tsuguko, numai ele două mai ştiau 
că el fusese la palat. 


— 266 — 



Sachi încă îl mai auzea urlând: „Du-te! Pleacă! Lasă-mă-n pace!” 

Dacă mama ei era din aceeaşi familie ca şi acel om îngrozitor, 
atunci... aşa era şi ea. Aveau acelaşi sânge. La gândul acela i se făcu 
chiar frig. 

— Mama mea a fost... doica mamei tale, continuă Haru. 

Era atât de absorbită de povestea ei, încât părea să nu mai observe 
reacţia lui Sachi. Faţa i se luminase. Trăia acum în alte vremuri, într- 
un alt loc. Se lăsă pe călcâie, în vreme ce cuvintele i se rostogoleau de 
pe buze: 

— O chema doamna Ohiro pe atunci, micuţa doamnă Ohiro. Era o 
frumuseţe, deşi era micuţă. Avea cel mai dulce chip. Nu se sfia deloc, 
de parcă ştia de la o vârstă atât de fragedă ce mare viitor o aştepta. 
Mereu ne jucam împreună. La Castelul Tankaku din Shingu, în ţara 
lui Kii, acolo locuiam. Când era furtună puteai auzi oceanul. Stăteam 
întinsă pe saltele şi ascultam valurile cum se spărgeau de stâncile de 
sub zidurile castelului. Uneori încă le mai aud. Am învăţat împreună. 
Orice făcea cu mânuţa ei era sclipitor: lectura, caligrafia, versurile, 
ceremonia ceaiului, ghicitul în tămâie, cântatul la koto, exerciţiile cu 
halebarda. Era foarte deşteaptă, mult mai deşteaptă decât mine. Dar 
sălbatică, aşa de sălbatică! Se ducea să se plimbe, se căţăra în 
copaci, pe stânci. închipuie-ţi! Tatăl meu zicea că ar fi trebuit să fie 
băiat, că avea prea multe idei pentru o fată. întotdeauna căpăta ceea 
ce voia. Putea fermeca pe oricine. Dar era bună cu mine. Mă trata ca 
pe o soră. Mai eram încă două copile când familia Mizuno a primit 
poruncă să se mute în conacul din Edo. Mi-a zis că ea nu se duce 
dacă nu vin şi eu. N-am rămas însă multă vreme acolo. Câţiva ani 
mai târziu, ea a intrat la palat şi m-a luat ca slujitoare personală. Nu 
eram mult mai în vârstă decât domnia ta când ai sosit aici pentru 
prima oară, doamna mea. Palatul era atât de imens! Era ca un 
labirint, nu se mai termina. Iar doamnele cu minunatele lor 
chimonouri, cu feţele lor fardate, erau aşa de impozante, de arogante! 
Mă speriau. 

Haru suspină, ştergându-şi o lacrimă de pe obraz. Sachi era pe 
jumătate îngenuncheată, pe jumătate întinsă pe tatami, cu bărbia 
într-o mână, uitându-se în sus la Haru, vrăjită de povestea ei, 
sorbindu-i cuvintele. Taki, îngenuncheată alături, asculta şi ea. 

Măcar acum ştia că în vinele ei curgea sânge nobil, îşi zise Sachi în 
gând. Iată de ce era aşa de palidă, ca o stafie sau ca o aristocrată, nu 
măslinie ca ţăranii din valea Kiso. Şi poate că de aceea soarta a adus- 
o în palatul femeilor, la fel ca pe mama ei. Dar, mai mult decât atât, 


— 267 — 



şi ea era îndărătnică. Avea acelaşi sânge ca şi smintitul senior 
Mizuno. 

— Bătrâna doamnă Honju-in era concubina numărul unu pe 
atunci, zise Haru. Soţia înălţimii Sale, se stinsese de mult, aşa că 
doamna Honju-in era la putere. Administra locul ăsta cu mână de 
fier. Tu crezi că Cea Retrasă este aspră. Doamna Honju-in era şi mai 
rea, mult mai rea. Ce bătăi am primit! Eram toată numai vânătăi. Ea 
era mai-marea peste toate celelalte concubine, pentru că era mama 
unui moştenitor. Un băieţel neajutorat, lenevos. Trebuie să fi avut 
vreo douăzeci şi unu de ani pe atunci. Ţi-am mai vorbit despre el. Era 
slab la trup şi slab la minte. Toată lumea spera şi se ruga ca un alt 
fiu să fie moştenitor în locul lui. în clipa în care înălţimea Sa, 
seniorul Ieyoshi, a văzut-o pe doamna mea, i s-au aprins călcâiele 
după ea. Nu m-a mirat deloc, câtuşi de puţin. Cine-i putea rezista? 
Era atât de frumoasă, de strălucitoare, ca tine, soră mai mică. Exact 
ca tine. El era bătrân şi chel, dar un bărbat drăguţ, foarte bun la 
suflet. Sigur că avea nenumărate concubine. Dar nu era ca tatăl lui, 
nu colecţiona femei ca pe obiectele din ceramică. Avea o inimă 
blândă. Mereu avea câte o favorită. Ultima îi murise la naştere. 
Fusese atât de supărat, din câte am auzit, că vărsa lacrimi întruna. 
Atunci am apărut noi. 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

— A aruncat o singură privire şi a întrebat: „Cum o cheamă?” Nici 
măcar nu înţelegeam ce voia să însemne acea întrebare. Nu mi-am 
dat seama că o dorea pe doamna mea să-i fie concubină. Şi ea era 
speriată, la fel ca tine, când te-a cerut înălţimea Sa cel tânăr. Dar ea 
trebuia s-o facă, ştia prea bine. Aşadar, a devenit doamna Okoto, 
doamna din camera de alături. Ce viaţă am dus! Locuiam într-o 
magnifică suită de apartamente. Eu eram mai-mare peste doamnele 
de companie. Neguţătorii făceau coadă la porţile palatului, încărcaţi 
cu lăzi şi cutii pline de chimonouri, obi- uri, agrafe de păr, truse 
cosmetice, toate numai pentru ea. Seniorii, demnitarii, curtenii şi 
negustorii doreau toţi să se asigure că ea le ţinea partea, când 
înaintau câte o petiţie înălţimii Sale. Ştiau că singura cale sigură 
către urechile înălţimii Sale era prin ajutorul ei. Era obligaţia mea să 
pun în ordine toate cadourile primite de la ei. Erau multe concubine, 
dar înălţimii Sale nu-i păsa decât de ea. O chema noapte de noapte. 
La un an de la venirea noastră, a născut un băiat, pe prinţul 
Tadzuruwaka. Au avut loc sărbători grandioase şi o ceremonie pentru 
a-1 face moştenitorul înălţimii Sale. Dar pruncul n-a avut zile. Apoi 


— 268 — 



doamna mea a avut o fiică, pe prinţesa Shige. A murit şi ea... 

Glasul lui Haru se frânse. Sachi aruncă o privire peste umăr. 
Aproape că simţea prezenţa mamei sale, frumoasa doamnă Okoto, 
acolo, în aceeaşi cameră cu ele, aşezată în genunchi, lângă fereastră, 
cu părul încolăcit în cosiţe lucioase, îmbălsămate, purtând 
splendidul supra-chimono din brocart, de culoarea cerului. Poate se 
simţise în palat ca-ntr-o colivie. Probabil se uitase pe fereastră la 
grădini şi îşi dorise să poată evada, amintindu-şi de Castelul 
Tankaku şi de valurile ce se spărgeau de ţărm. Poate era singură în 
mijlocul tuturor acelor daruri. 

— Nimeni nu şi-ar fi închipuit că se va ajunge aici, murmură 
Haru. Nu pot spune dacă eram fericite sau triste. Ne duceam viaţa 
aici, la palat. Iar ea mai era încă tânără, mama ta, nici nu împlinise 
douăzeci de ani. 

îşi îngropă faţa în palme. 

— Am făcut tot ce-am putut ca s-o uit! se tângui deodată. Credeam 
c-am reuşit. Dar atunci ai apărut tu. 

îşi privi îndelung eleva, în vreme ce lacrimile îi şiroiau pe obraji. 
Sachi se aplecă înainte, ştiind ce puţin răgaz mai aveau, din cauza 
primejdiei în care se aflau toate. 

— Soră mai mare, începu ea alarmată. Te implor, spune-mi: cine-i 
tatăl meu? Cum a reuşit el... s-o întâlnească pe mama? 

Umbrele din încăpere se alungiră. Muştele bâzâiau. Un gândac 
negru, lucios o zbughi pe un perete. Şi Taki se uita în gol. Sachi 
înţelese că încerca să pună cap la cap faptele. Haru se uită lung la 
brocart. îl ridică plină de veneraţie şi îl lipi de obrazul ei. Când îl 
atinse, parfumul greu se răspândi în cameră, ca fluxul şi refluxul 
unei maree. 

— Tatăl tău, rosti ea încet. Dacă l-ai fi putut vedea, poate că 
atunci ai fi înţeles-o. îl văd şi pe el în trăsăturile feţei tale. 

Tatăl lui Sachi... Bărbatul care o dusese în sat, pe când încă mai 
era în scutece, cel care acum îi era duşman. 

— Haru, cum de-ai putut tu să-l cunoşti pe tatăl doamnei mele? o 
iscodi Taki, dând glas întrebării care-i muncea cugetul şi lui Sachi. 
N-ai ieşit niciodată din palat! 

— Am să vă spun, grăi Haru domol. Am păstrat secretul atâta 
amar de vreme. Dar acum totul se apropie de sfârşit. Acum nimic nu 
mai contează. Era... în Anul Cocoşului, al doilea an din Era Kaei. Cu 
un an înainte de a te naşte tu. Câţiva meşteri zidari veniseră să facă 
o estimare pentru reparaţiile anuale. 


— 269 — 



Ochii îi dispărură în pliurile obrajilor trandafirii, pe când un 
zâmbet răutăcios îi zbârci chipul. Preţ de o clipă fu iar bătrâna Haru. 

— Mereu se făcea atâta vânzoleală când se iveau bărbaţi prin 
preajma noastră. Noi, femeile, ne uitam toate pe furiş, printre zăbrele, 
la ei. Desigur, doamna mea, mama ta, nu lua niciodată parte la 
asemenea prostii. La urma urmei, ea era concubina înălţimii Sale, 
trebuia să-şi păstreze demnitatea. Pe atunci înălţimea Sa... Ce pot 
zice? îi trebuia un moştenitor. Era shogun, totuşi. Pe scurt, n-o mai 
chema niciodată. Doamna mea se străduia să rabde. Fusese mereu 
plină de viaţă, dar acum se făcuse palidă şi tristă. în vara aceea, 
doamnele ciripeau întruna, palatul era ca o pădure plină de păsărele, 
tot spionându-i pe acei bărbaţi cu brâiele lor împovărate de unelte. 
Erau nişte inşi urâţi, majoritatea, nu arătau deloc a samurai. Se 
strecurau prin jur, speriaţi de moarte. La urma urmei, era de-ajuns 
ca ei să ofenseze pe cineva şi se trezeau fără capete. în mod normal, 
nu le-am fi acordat nici cea mai mică atenţie unor asemenea fiinţe. 
Dar ce altă şansă mai aveam să vedem bărbaţi la faţă? Doamna mea 
se afla în camera ei, alături de doamnele ei de companie, când uşa s- 
a deschis şi câţiva zidari au intrat să cerceteze tavanul. Câteva şipci 
de bambus se şubreziseră şi căzuseră. N-ar fi trebuit să ne aflăm 
acolo, dar nimeni nu ne spusese că vin. Doamna mea s-a ridicat 
îndată şi toate am ieşit din cameră. Dar am văzut că ea îi aruncă o 
singură privire unuia dintre dulgheri, iar el îi trimite o ocheadă, la 
rândul său. Doar pentru o clipă, nimic nelalocul lui. 

Haru închise ochii. Era departe, se întorsese în acele vremuri de 
altădată. în cameră se aşternu tăcerea. Sachi şedea vrăjită, încercând 
să nu-i scape niciun cuvânt. Taki o strângea de mână. 

— Doamne, frumos mai era! continuă Haru în surdină. Nu semăna 
defel cu ceilalţi dulgheri, câtuşi de puţin. Arăta ca unul dintre acei 
actori de Kabuki pe care toate îi admiram atât de mult. Nu ne era 
permis să ne ducem la teatru, însă unele doamne reuşeau să se 
strecoare. Era pe atunci un actor cu adevărat celebru, adorat de noi 
toate: Sojiro Sawamura. Arăta exact ca el. Aşa era Daisuke-sama. 
Tatăl tău. După aceea am tot sporovăit despre el. Dar nu şi doamna 
mea. N-a scos un cuvânt. Era mult prea demnă. Dar, pe măsură ce 
zilele treceau, începu să se facă tot mai palidă. Nu mai putea pune 
nimic în gură. Se făcuse numai piele şi os, se înnegrise în jurul 
ochilor, ca şi cum ar fi luat opiu sau absint. Mi-a fost frică să nu se 
îmbolnăvească de ftizie. Oamenii mereu ziceau că este maladia celor 
bogaţi. Dar atunci am început să mă întreb dacă nu cumva careva îi 


— 270 — 



strecurase praf de şopârlă friptă în mâncare. Avea privirea aia 
pierdută, ca şi cum n-ar mai fi sălăşluit în propriul trup. într-o bună 
zi mi-a zis: „Haru, Haru, cred că mi s-a făcut o vrajă. îmi moare 
sufletul de foame!” Chiar aşa a spus, că sufletul îi murea de foame. 
„Zi şi noapte nu mă mai pot gândi la altceva. Nu m-am mai simţit 
nicicând aşa. Am devenit o stafie. Voi muri dacă nu... Cumva trebuie 
să-l mai văd pe bărbatul ăsta la faţă.” Toate tânjim după compania 
bărbaţilor, dar ce poţi face mai mult decât să rabzi? Să rabzi 
singurătatea, să trăieşti fără ca trupul tău să ardă în văpaia iubirii. 
Dar ei nu i-a păsat niciodată de ce credeau alţii. Mereu a trebuit să 
capete ce dorea. Am rugat un preot pe care-1 ştiam să ne ajute. Am 
aflat numele bărbatului, iar preotul i-a trimis un mesaj. Am ştiut că 
Daisuke-sama va veni. Mi-am dat seama din acea singură privire pe 
care au schimbat-o între ei. Am scornit o poveste. Doamna mea a 
pretins că se ducea la Templul Zojoji, ca să se roage la mormintele 
strămoşilor înălţimii Sale. Ce alt motiv putea găsi ca să iasă din 
palat? Ne-am urcat în palanchine şi am pornit la drum cu un alai de 
doamne de companie şi de servitori, care ne-au urmat pe jos. Ne-am 
confesat câtorva doamne. Ele au rămas cu palanchinele la Zojoji, în 
vreme ce noi ne-am făcut nevăzute. Preotul pe care-1 ştiam întreţinea 
el însuşi legături amoroase cu doamnele de la palat. Deţinea o 
cameră secretă în templul lui chiar în acel scop. Tatăl tău ne aştepta 
acolo. 

Sachi îşi acoperi gura cu mâna. Aşa deci, iată cine era ea, de unde 
provenea. îi murea sufletul de foame... Cunoştea acea stare. Aceeaşi 
nebunie îi curgea prin vine. Dar măcar... Măcar ea nu mersese atât 
de departe ca mama ei. Nu dăduse cu piciorul datoriei şi onoarei. 

— După aceea, n-a mai scos un cuvânt. Foamea însă nu i s-a 
potolit. De fapt, i s-a înteţit până într-atât, încât am crezut c-o s-o 
devoreze toată. Iar şi iar ne-am dus în vizită la mormintele 
străbunilor shogunilor. înălţimea Sa trebuie să-şi fi închipuit că ea 
devenise pioasă aşa, dintr-odată, doar că nu se mai gândea la ea 
defel. Mare păcat. I-am tot repetat că trebuia să se oprească. Dar ea 
nu mai putea. Nu se mai putea opri să-l tot vadă pe Daisuke. Făceam 
de pază, servind sake-ul, în timp ce ei stăteau de vorbă. După o 
vreme, nu mai părea să conteze că el era chipeş sau că ea era 
frumoasă. Ajunseseră nedespărţiţi. Doamnei mele îi crescu iar burta. 
Ca o floare îşi deschidea corola. Ochii îi străluceau, culoarea i se 
întorsese în obraji, râdea şi ciripea. Când rămâneam singure, nu mai 
contenea să vorbească despre el. Mă temeam că femeile de la palat 


— 271 — 



observau prin ce schimbare trecea. Curând am început să aud 
zvonuri şi bârfe. Celelalte concubine erau geloase pe ea, pentru că 
fusese preferata shogunului. Avea o groază de duşmance. Rămăsese 
grea. Dar înălţimea Sa n-o mai chemase cu lunile. Era evident că 
trebuia să scape de sarcină, dar nu se îndura. Era iarnă. Doamna 
mea îşi punea chimonouri peste chimonouri ca să-şi ascundă burta. 
Rămânea în camera ei tot timpul, în afară de cazurile în care se 
ducea la templu, ca să se întâlnească cu tatăl tău. Aduse pe lume 
pruncul în templu. Am ajutat-o. Te-am scos la lumina zilei. încă mi 
te mai aduc aminte, erai o copiliţă mititică şi zbârcită. 

Haru se uită la Sachi şi îi dărui un surâs matern. întinzându-se, îi 
mângâie obrazul cu mâna ei grăsulie şi moale. 

— La început, au fost atât de fericiţi. Te ţineau în braţe, te priveau, 
nu-şi mai săturau ochii cu tine şi unul cu altul. Apoi, doamna mea a 
intrat în panică: „Trebuie să ne întoarcem la castel! Vor veni după noi 
şi-mi vor ucide copilaşul”. I-am zis că trebuia să se odihnească, dar îi 
era prea frică. Doamna mea a început să plângă. Nu se îndura să te 
lase, chiar şi pentru un minut. Ştia că mersese prea departe, că 
săvârşise o crimă de neiertat. Purta acel brocart ce ţi-a rămas. Te-a 
înfăşurat în el şi şi-a dosit pieptănul în faldurile lui. „Aşa, micuţa 
mea! zise ea. Cu astea vei putea să mă găseşti într-o bună zi.” Şi a 
mers, vezi tu? 

Haru îşi acoperi faţa cu mânecile. îşi încrucişă mâinile la piept, se 
legănă înainte şi înapoi, după care trase adânc aer în piept. 

— Pe urmă... te-a lăsat în braţele tatălui tău. Am urcat-o în 
palanchin, pentru că singură nu putea merge. Aşa... Aşa ne-am 
întors la castel. 

Un şobolan mare, cenuşiu chiţăi într-un colţ. Umbrele din cameră 
se lungeau tot mai mult, iar lumânările aruncau raze de un galben 
aprins. Se lăsa întunericul. 

— Când ne-am întors, ne aşteptau veşti. Fratele doamnei mele era 
bolnav. 

Sachi tresări. Fratele mamei ei, seniorul Mizuno. Poate acelaşi 
senior Mizuno pe care-1 văzuse traversând râul. Taki o privi 
încruntându-se, avertizând-o să nu scoată niciun cuvânt. 

— Trebuia să se întoarcă la reşedinţa din Edo a familiei sale 
îndată, continuă Haru. Credeam c-o voi însoţi, dar mi-a poruncit să 
rămân. „Dacă nu mă-ntorc până mâine, mi-a zis, spune-i lui Daisuke 
să nu mă mai aştepte. Copila mea trebuie păzită!” M-a pus să-i jur 
că-i voi păstra secretul. „Nu destăinui nimănui povestea asta decât 


— 272 — 



fetiţei mele”, mi-a zis. Nu s-a mai întors a doua zi şi nici în zilele 
următoare. M-am strecurat afară şi am dat o fugă până la templu. 
Daisuke plecase deja şi te luase cu el. Preotul n-a ştiut unde s-a dus. 
A fost ultima oară când am părăsit palatul. Nici măcar nu puteam 
plânge, nici nu puteam povesti cuiva ce se întâmplase. Viaţa mea se 
sfârşise. Am rămas aici, făcându-mi treaba. M-am apucat să învăţ 
nou-venitele. Şi pe urmă... ai sosit tu. Nu erai decât o copilă, dar ceva 
din tine mi-a adus aminte de copilaşul ăla. Dac-ar fi trăit, mă 
gândeam eu, ar fi avut exact vârsta ta. Pe urmă ţi-am văzut 
pieptănul. Aşa un pieptăn ales pentru o fetiţă de la ţară! Era aidoma 
celui cu care o pieptănam pe doamna mea. Mi-am zis că vreun 
neguţător l-o fi lăsat în satul tău, dar cu toate astea nu mă puteam 
opri să nu mă mir. Iar acum... acum parcă s-ar fi întors ea. E aici din 
nou, draga mea stăpână, în tine. 

Sachi se lăsase prinsă în mrejele poveştii lui Haru, ale istoriei 
familiei sale. Dar pieptănul, pieptănul... 1-1 dăduse lui Shinzaemon, 
de care o lega o relaţie la fel de nebunească, de periculoasă, ca şi cea 
avută de mama ei cu tatăl său. 

Deodată luă aminte la lumânările topite şi la lumina ce se stingea. 
Se scutură şi se ridică, împleticindu-se, în picioare. Se simţea ciudat, 
de parcă n-ar mai fi fost stăpână pe membrele ei. 

— Mama ta trăieşte în tine, încheie Haru. 

Un surâs îi fulgeră pe chip. Preţ de o clipă, Sachi se întrebă ce voia 
să zică, numai că avea în minte treburi mai însemnate. 

— Du-te, o îndemnă Haru. Du-te acum, doamna mea. Du-te la el. 


IV 

Sachi străbătea în grabă curţile palatului. îşi aruncase o manta de 
târgoveaţă peste robele ei de Curte, îşi legase o eşarfa sub bărbie. 
Poalele i se lipeau de picioare, făcând-o să-şi mărunţească paşii. Era 
roşie în obraji şi gâfâia, udă leoarcă de sudoare. îşi auzea respiraţia 
spărgând tăcerea. Doamnele de la Curte trebuiau să alunece cu paşi 
demni, se mustră ea în gând, nu să dea buzna, ca ţărăncile. Abia de 
mai observa noroiul lipindu-i-se de încălţări, stropindu-i poalele. Tot 
ce ştia era că trebuia să ajungă la Poarta Tsubone în faptul serii. 

Grădinile crescuseră sălbatice, iar florile de cireş se scuturau 
plutind în aer ca fulgii de zăpadă. I se lipeau de haine şi se adunau în 
mormane umede, ascunzând poteca dinaintea picioarelor ei. O 


— 273 — 


duceau cu gândul la acei războinici condamnaţi să moară în floarea 
vârstei. Se grăbea pe lângă ramificatele clădiri ale palatului, peste 
pâraie, prin poduri, pavilioane, pe lângă ruinele arse ale palatului 
femeilor. Din spate o ajungeau paşii lui Taki, care gonea pe urmele ei. 
Şi moşneagul pe care-1 întâlniseră la sosirea lor se ivi din senin. Când 
patrulele le tăiară calea, el le îndepărtă şi le deschise calea. Curţile 
gemeau de soldaţi. Or fi plecat femeile, dar bărbaţii se aflau acolo toţi 
în cap, regimente cu flinte strălucitoare, mărşăluind, făcând tot ce le 
stătea în putinţă să apere castelul. 

Poarta Tsubone, poarta doamnelor shogunului, intrarea spre 
palatul femeilor, era zăvorâtă bine şi ţintuită cu pari. însoţite de 
bătrân, cele două femei se strecurară printre patrule şi trecură în 
goană pragul micii uşi de lângă poarta exterioară. Taki rămase în 
umbră, în vreme ce Sachi ieşi pe pod. Ştia că avea foarte puţin timp 
la dispoziţie, că uşa avea să fie zăvorâtă la căderea nopţii. A se trezi 
în afara castelului după lăsarea întunericului, la cheremul soldaţilor 
din sud, ar fi fost ceva de neînchipuit. 

Rămasă singură pe pod, dincolo de falnicele bastioane ale 
castelului, se simţi deodată foarte mică. De cealaltă parte se întindea 
o piaţă imensă, iar dincolo de ea, mic în depărtare, un zid masiv, 
îngrădind palatele nobililor. Bulevarde largi, ce începeau din piaţă, 
duceau în toate cele patru zări. Apele şanţului licăreau în ultimele 
raze ale soarelui muribund. Liliecii fâlfâiau şi se roteau în zbor pe 
bolta vastă a cerului acoperit treptat de întuneric. 

Sachi începu să-şi dea seama cât de nesăbuită fusese. Străzile 
erau complet pustii, iar dacă s-ar fi ivit tâlharii sau soldaţii ar fi 
trebuit să se întoarcă în fugă la poartă. De undeva, nu de departe, se 
auzeau strigăte aspre, paşi în goană, bubuitul armelor de foc. Un fior 
de spaimă îi alergă pe şira spinării. Cu mâna încleştată pe pumnal, 
abia mai îndrăznea să respire. 

Luna se ridica în spatele copacilor ca un imens lampion rotund, 
iar imaginea iepurelui sfărâmând turte de orez se desluşea clar pe 
suprafaţa ei. 

Sigur că Shinzaemon n-avea să mai vină. Era bărbat, soldat. El n- 
avea să se lase condus de sentimente prosteşti, de slăbiciunea pentru 
o femeie. Ca să ajungă aici, el trebuia să treacă prin aceste străzi 
înţesate de soldaţi inamici. Ar fi trebuit să plece, îşi spuse în sinea ei 
cu fermitate, nu să mai zăbovească, precum o curtezană de rang 
inferior. 

Dar nu se putea opri să nu simtă cum în sufletul ei se deschidea o 


— 274 — 



prăpastie. Ştia acum ce era acea grozavă foame a sufletului care 
abătuse nenorocirea asupra capului mamei sale. Ei nu-i mai păsa 
însă cât de nebunească, de nesăbuită şi de greşită era aşteptarea 
aceasta. Avea să mai rămână puţin. încă nu se întunecase de tot. 

Se auzi o mişcare printre copacii de peste drum. Un bărbat. La 
lumina lunii ea-i putu vedea chipul, pe care nu-1 mai uitase de când 
se despărţiseră: nasul lat, gura cu buze pline, părul lucios strâns la 
spate într-un moţ. Păşea cu graţia unei pisici leneşe, atât de bine 
cunoscută ei, cu cele două săbii ale lui strânse tare de centură. Sachi 
rămase ca o statuie, cu inima bătându-i în piept, cu mânuţa 
încleştată de balustrada de lemn a podului, pe când ochii li se 
întâlneau. încercă să-şi mute privirea în altă parte, să rupă vraja. 
Dar nu putu. 

Ochii lui străluceau de o nebunie înfocată, ca şi cum nimic nu mai 
conta. Crezu că avea să se oprească, să-i vorbească, să-i spună ceva, 
dar el se duse întins la ea. 

— Sachi, zise blând. 

Sunetul vocii lui tandre o făcu să se Înfioare. O trase spre el. Simţi 
tăria trupului său lipit de al ei. îi simţi căldura, mirosi sarea 
transpiraţiei lui. El îşi afundă faţa în pletele ei. Apoi îşi trecu buzele 
lacome peste ureche, peste ceafă, ca şi cum avea de gând s-o 
mănânce. Senzaţia gurii lui pe pielea ei o făcu să se cutremure. 
Aproape să leşine, ea-şi lăsă trupul să se sprijine de-al lui. Nu mai 
ştia de nimic decât de o dorinţă arzătoare să devină una cu el. 

Undeva, în străfundurile cugetului ei, îşi dădea seama că o femeie 
onorabilă nu se purta aşa. Poate că-n cartierele plăcerii şi-ar fi găsit 
locul o asemenea conduită, nu însă în rândul samurailor şi, cu 
siguranţă, nu printre doamnele de la Curte. Dar mama ei... Trebuia 
să scape. N-avea să-i repete greşeala. 

— Opreşte-te, opreşte-te! gemu ea. Mă... nenoroceşti! 

El trase adânc aer în piept şi se dădu un pas înapoi, uitându-se 
lung la ea: 

— N-avem prea mult timp. A trebuit să mă feresc de o bandă de 
soldaţi din sud ca să ajung până la castel. Trebuie să te întorci 
înăuntru. Este prea periculos pentru tine aici, afară. 

îi surâse cu zâmbetul lui complice. Ea îşi dădea seama cât de 
diferită trebuia să i se pară în robele de călugăriţă, chiar dacă era 
aproape beznă şi îşi aruncase o manta peste ele. Era îmbrăcată aşa 
cum fusese când o văzuse el prima oară. 

— N-aş fi crezut c-ai să mai vii, îi mărturisi ea în şoaptă. 


— 275 — 



— Nu m-am putut abţine. Nu m-am mai gândit la nimic altceva 
decât la tine. Cum pot să fiu soldat, când tu ai făcut din mine o 
muiere? 

— Mi-a fost dor de tine. 

Rămaseră în tăcere, neluându-şi ochii unul de la altul. 

— Suntem la fel, îi zise el. Toate... astea! 

îi arătă bastioanele castelului şi marile fortificaţii cu ziduri albe, 
profilându-se de cealaltă parte a şanţului. 

— Suntem în afara lor. Eu călăresc singur. Şi tu la fel. încă nu ştiu 
cine sau ce eşti, dar măcar atâta lucru ştiu despre tine. 

Preţ de o clipă, ea dori să-i destăinuie totul, că era Retrasa 
Doamnă Shoko-in, concubina răposatului shogun, că se călugărise. 
Că era fiica unei alte concubine, doamna Okoto. Dar el avea curând 
să moară, iar ei doi n-aveau să se mai vadă niciodată. 

— Toată lumea este obsedată de vărsare de sânge, de război, zise 
el. Numai mie îmi stă gândul la cu totul altceva. Dar... 

în ultimele raze de soare ea-i văzu ochii scăpărători: 

— Voi lupta cu atât mai bine. Voi lupta pentru tine! 

O luă iar în braţe şi totul se stinse în jurul lor. Nu mai erau decât 
ei doi, stând pe pod, în vreme ce deasupra capetelor lor luna 
strălucea, oglindită în unda ce se încreţea sub ei. în tot universul nu 
mai exista nimic în afară de ea şi Shinzaemon. 

Se auziră paşi apropiindu-se. Se vedeau siluete ieşind din umbră, 
de la răsărit. Sachi înţelese că uşa de la poartă avea să se închidă 
dintr-o clipă-ntr-alta. El scoase ceva de la brâu. 

— Ia asta! o îndemnă, trăgându-se şovăitor la o parte. E pentru 
tine. O amintire de la mine. Copca de la săculeţul meu cu tutun. 

Ea-i simţi pielea aspră a mâinilor în vreme ce îi punea în palmă 
suvenirul. Era micuţ şi greu, ca o pietricică, impregnat de căldura 
trupului lui. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Trebuie să mă întorc, mărturisi el. 

— La Templul Kanei-ji? 

El dădu din cap: 

— Pe Colina Ueno. Fostul shogun, seniorul Yoshinobu, este acolo. 
Ne-am adunat cu miile. Avem oameni sus pe dealuri, care-i împuşcă 
pe cei din sud unul după altul, ţinându-i la distanţă cât de mult pot. 
Nu mai am răbdare să-mi simt iar sabia trecând prin carne de 
duşman. îl vom pune pe înălţimea Sa la locul său de drept, acolo sus, 
în castel. Ne vom acoperi de glorie! 

îşi aţinti ochii asupra ei: 


— 276 — 



— Aştept cu înfrigurare onoarea de a-mi da viaţa în bătălie pentru 
stăpânul meu. Dar, de voi scăpa cu viaţă, am să vin să te caut. 

Ea încuviinţă, cu buzele tremurânde. 

— Am să te aştept, fie pe lumea asta, fie pe cealaltă, îi făgădui ea. 

Se întoarse cu paşi şovăielnici şi o luă la fugă pe pod spre marea 

poartă a castelului. Când împinse uşa, se întredeschise scârţâind. Ea 
se uită peste umăr şi-l văzu încă pe pod: o siluetă întunecată, stând 
de strajă. Făcu o plecăciune. El îşi ridică mâna şi se îndepărtă. 

Aflată în siguranţă, înăuntru, îşi deschise pumnul. Taki îi ţinu un 
lampion. El îi dăruise un netsuke, o copcă de lemn, sculptată în 
forma unei maimuţe. Anul lui de naştere. Şi-o duse la nas. Mirosea a 
el, a trupul lui. 

Lacrimi îi umplură ochii şi i se revărsară în pâraie fierbinţi pe 
obraji. Dacă i-ar fi cerut să fugă împreună... Ce-ar fi făcut ea atunci? 
îşi spuse să nu fie atât de proastă. îşi luaseră rămas-bun unul de la 
celălalt. îşi trăiseră ultima clipă împreună. Nu mai aveau nimic de 
făcut acum decât să aştepte cu nerăbdare apropierea morţii. A lui... 
şi a ei. 


V 

Sachi măcină puţin mai multă cerneală şi îşi înmuie pensula. 
Schiţă câteva caractere în tuşe elegante, lăsând pensula să se înalţe 
şi să cadă ca un nagâţ în zbor. Ar fi trebuit să-şi compună poemul de 
moarte, în schimb, versurile pline de pasiune ale poetei Ono no 
Komachi din Era Heian îi răsunau în minte: 

„ Yumeji ni wa 
Ashi mo yasumezu 
Kayoedomo 
Utsutsu ni hitome 
Mishi goto wa arazu. ” 

[„Deşi picioarele mele 

Nu încetează nicicând să alerge după tine 
Pe poteca viselor, 

Asemenea închipuiri de dragoste nu sunt 
niciodată pe potriva 
Unei clipe aievea cu tine.”] 


— 277 — 


„O clipă aievea cu tine...” O clipă de apropiere. Pe când scria, se 
întoarse cu gândul înapoi pe pod. Mai simţea încă braţul lui 
Shinzaemon strângându-i mijlocul, trupul lipit de al ei, buzele aspre 
pe gâtul ei. Faptul că s-ar putea să nu se mai vadă niciodată o mişca 
şi mai tare. 

Se uită la Taki. Trecuseră prin atâtea împreună! Era o făptură atât 
de micuţă, de fragilă, ca un mănunchi de beţe sub straie. Cu toate 
acestea, era atât de puternică, atât de îndărătnică, atât de statornică. 
Era ca o soră, aşa cum Haru fusese pentru mama ei. 

Taki se încruntă la Sachi: 

— Tu nu eşti ca ea, rosti cu asprime. Ca mama ta. Asta a fost cu 
mult timp în urmă. Era o fiică răzgâiată de samurai. Tu eşti altfel. Ai 
crescut la ţară, părinţii au fost oameni cu picioarele pe pământ. Ne te 
lăsa prostită de povestea lui Haru. 

Apoi surâse şi îşi plecă ochii: 

— Dar cine sunt eu să vorbesc? se dojeni singură, roşind. Uită-te 
la mine, sunt atât de proastă! şopti cu sfială, ca şi cum aproape că 
nici n-ar fi îndrăznit să întrebe: Shin... a avut vreun mesaj pentru 
mine? 

Sachi trase aer în piept: 

— Toranosuke îţi trimite salutări şi spune că se gândeşte la tine, 
grăi ea. 

Era o minciună, dar trebuia să i-o spună. îşi lăsă capul într-o 
parte, ca o pasăre, şi trase aer în piept. 

— Ascultă, îi atrase ea atenţia. 

Undeva, în depărtare, se auzeau paşi. Prin camerele pustii se 
umbla, nu tropăind mărunţel ca femeile sau alunecând pline de 
distincţie, ca doamnele de la Curte, ci cu o călcătură grea şi grăbită. 
Se mai auziră şi glasuri joase, răsunătoare. Voci de bărbaţi. Şi râsete, 
râsete de bărbaţi. 

Bărbaţi? în palatul femeilor? Dar era... imposibil. Uşa se deschise. 
Haru era afară. Chipul ei grăsuliu era tras, buzele îi tremurau: 

— Alteţa Sa vă solicită prezenţa îndată! 

Femeile ieşiră din toate ungherele palatului, cele mai tinere ca 
uriaşe corole de flori, în chimonourile lor cu poale voluminoase, în 
culori strălucitoare, cele mai bătrâne, frunze de toamnă în culori 
veştede, mate. Ieşi doamna Honju-in, şontâcăind, mai măruntă şi 
mai stafidită ca niciodată. Dintre cele trei sute de doamne de 
companie, nu-i mai rămăseseră decât două. Cioara Bătrână, mama 
prinţesei, se arătă şi ea, târându-şi picioarele, însoţită de o singură 


— 278 — 



slujnică. Fără pompa şi rafinamentul lor nu erau decât două 
sărmane babe obosite de viaţă, zbârcite, numai piele şi os. Dar 
chipurile le erau luminate de o bucurie sălbatică, de parcă îşi şi 
vedeau moartea eroică cu ochii. Sachi nu ştia că mai erau atâtea 
femei la palat. 

Se îngrămădiră spre sala cea mare, trenele grele ale robelor lor 
foşnind peste tatami, ca valurile ce se sparg de un ţărm îndepărtat. 
Prinţesa şi Cea Retrasă stăteau în picioare, pe un podium la celălalt 
capăt al încăperii. Pe peretele din spatele lor un cireş noduros îşi 
întindea ramurile, acoperite de norii mugurilor trandafirii. Era atât de 
perfect pictat, încât, de n-ar fi fost fundalul poleit cu aur, ai fi zis că 
era adevărat. încremeniră ca nişte statui, cu un calm prevestitor de 
rele. 

Tăcerea se lăsă peste întreaga sală. Cea Retrasă se reculese. Era 
atât de suptă la faţă, încât părea să nu mai rămână decât oasele din 
ea. Totuşi, ochii îi străluceau ca doi tăciuni. O venă îi pulsa la gât. 

— Doamnele mele! S-a sfârşit cu palatul femeilor, cu noi, cu lumea 
noastră, cu traiul nostru. Acest castel, această viaţă de frumuseţe pe 
care am dus-o între zidurile lui, aceste tradiţii păstrate de veacuri, 
încă din zilele primului shogun... s-a terminat cu toate astea. 
Castelul Edo... urmează să fie predat şi evacuat în decurs de şapte 
zile. Au sosit solii imperiali. Ne-au citit cu glas tare condiţiile predării 
lui în Marea Sală de Audienţe. Vor fi aici din clipă în clipă să ne ceară 
supunere şi ascultare. 

Oftaturi şi sughiţuri înăbuşite se auziră prin toată sala. 

— Să ne predăm? se auzi glasul bătrân şi croncănitor al doamnei 
Honju-in. Cine a mai auzit de aşa ceva? Tu, noră, zbieră ea, 
scuturând un deget noduros spre Cea Retrasă. Ar trebui să fii ultima 
care să accepte o asemenea mârşăvie. Să ne predăm în mâinile 
duşmanului? Niciodată! Am fost trădate. Dar mai este încă timp. 
Doamnelor, trebuie să ne luăm viaţa acum! 

Cea Retrasă păli şi mai tare: 

— La ordinele înălţimii Sale, seniorul Yoshinobu, le anunţă ea, cu 
vocea tremurândă, ni s-a luat privilegiul sinuciderii. Nu mai avem de 
ales decât să ne supunem. Trebuie să plecăm fără nicio împotrivire. 

— Ca nişte căţele, cu coada între picioare! mormăi doamna Honju- 
in. La vârsta ei putea spune ce voia. Cel-Cu-Două-Feţe vine iar cu 
şmecheriile lui. Nici nu-i de mirare! 

Sachi abia putea să mai răsufle. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, 
gâtlejul i se uscase, respira precipitat. 


— 279 — 



Pentru doamna Honju-in, a se preda constituia suprema 
dezonoare. A muri cu onoare, iată după ce tânjea orice samurai. Dar 
doamna Honju-in era bătrână. Lucrurile stăteau altfel acum, îşi 
dădea seama Sachi. Shogunul nu se mai găsea în fruntea armatelor 
sale. Se ascundea şi deja se predase. Atunci de ce să mai reziste 
castelul? Pentru ce să mai lupte şi să moară, pentru un shogun care 
nu se pregătise nici el de o moarte eroică? 

Se uită la prinţesă şi la Cea Retrasă, la celelalte femei. Prinţesa 
avea o paloare cadaverică, era atât de albă la faţă, încât Sachi se 
temu că avea să leşine. Gloriosul destin pe care şi-l rezervaseră le 
fusese smuls din mâini. Pe fiece chip se citea sfidarea. Totuşi, mai 
constituiau încă gospodăria shogunului, mai erau încă legate de el pe 
vecie. Aveau să facă ce le poruncea el. în trecut, împărţiseră cu el 
bogăţia, puterea, gloria. Acum aveau să împartă cu el dezonoarea. Ar 
fi fost mai bine dac-ar fi pierit. 

Sachi pricepea toate aceste lucruri. Dar în străfundurile inimii se 
cuibărise ceva atât de ruşinos, încât abia îndrăznea să recunoască 
faţă de ea însăşi, un soi de uşurare: avea să trăiască. 

Târşâitul paşilor se auzi tot mai tare şi se opri exact în dreptul 
uşilor care se deschiseră. Ca una, femeile îşi lăsară capetele în piept, 
de parcă s-ar fi temut că o singură privire fugară din partea 
duşmanului le-ar fi prefăcut în stane de piatră. Niciun bărbat, în 
afara shogunului, nu le mai văzuse la faţă. Era de neconceput să se 
lase profanate de ochii acestor intruşi odioşi. Nu se mai auzi niciun 
sunet, niciun scâncet. îşi mai păstrau încă mândria, cel puţin. Dar, 
deşi ochii le erau plecaţi în pământ, toate erau hotărâte ca arcuirea 
spinărilor să nu comunice respect, ci sfidare. 

Sachi îşi pironi ochii în tatami, pe măsură ce bărbaţii intrară 
ţanţoşi, vocile lor tulburând tăcerea sălii. Un amestec de mirosuri 
intră odată cu ei. Ea distinse un parfum delicat, ce-i amintea de 
Curtea Imperială. Trase concluzia că veniseră solii imperiali. Dar era 
înăbuşit de izuri mai pământeşti: duhoarea transpiraţiei în amestec 
cu cea a tutunului, a pieilor, a cailor, a hainelor murdare. Era 
putoarea samurailor de ranguri inferioare. îşi încreţi năsucul, pe 
măsură ce izul tare de cuişoare îi luă cu asalt nările. Esenţa de 
cuişoare era folosită la lustruitul săbiilor. Cum se putea? însemna 
că... Doar nu puteau fi atât de neciopliţi încât să intre în palatul 
femeilor cu săbiile lor! 

Măcar ea îşi mai încrucişase paşii cu bărbaţii în peregrinările ei, se 
linişti în gând. Dar celelalte femei nu se mai apropiaseră de un 


— 280 — 



bărbat de douăzeci sau treizeci de ani, poate chiar mai mult, iar în 
toţi aceşti ani singurii la care mai aruncaseră câte o ocheadă fuseseră 
parfumatul shogun şi tinerii prinţi. Pentru ele, contrastul dintre acele 
vremuri rafinate şi sumbra realitate din prezent trebuie să fi fost 
aproape de neîndurat. O voce bombăni cu accent sudic, graseiat şi 
gutural, atât de nefamiliar, încât îţi era aproape imposibil să-l 
înţelegi: 

— Mă rog, iată-ne acişilea.. Ăăă... Doamnelor! 

Femeile îngheţară. Se auziră oftaturi înăbuşite, câteva chicoteli 
înfricoşate. Nici măcar nu ştia să se adreseze cum se cuvine unor 
doamne de vază. Iar aceştia urmau să fie noii lor stăpâni. Biruitori 
sau nu, pentru asemenea oameni de spiţă joasă, a pune piciorul în 
interiorul palatului şi a-şi ridica ochii la cele mai puternice femei din 
ţară, destul de frumoase încât să fi fost destinate shogunului... Dacă 
Sachi n-ar fi fost de faţă, niciodată nu i-ar fi venit să creadă ce se 
întâmplă. înainte să înceapă acest război, bărbaţi ca aceştia nici 
măcar n-ar fi îndrăznit să viseze să se găsească într-un asemenea loc. 
Bărbatul părea chiar să aibă o brumă de respect, aşa cum s-ar fi 
cuvenit, într-adevăr. 

— De-acum încolo, Castelul Edo aparţine împăratului... vorbi unul 
dintre soli, în limbajul formal de la Curte. Castelul urmează să fie 
predat trupelor imperiale. Intrăm în posesia lui de-acum în şapte zile. 
Doamnelor li se cere să plece. 

— La sosirea noastră, ne aşteptăm să găsim castelul gol, spuse un 
altul. Doamnele vor fi cazate cum se cuvine în afara zidurilor lui. Vor 
rămâne izolate, la ordinele noastre. 

— Va trebui să ne omorâţi mai întâi, se auzi vocea Celei Retrase, 
tăioasă şi limpede ca un ţurţure. Aici este casa noastră. Dacă vreţi să 
plecăm va trebui să ne scoateţi cu forţa. Ne vom pune singure capăt 
zilelor. 

— Mă scuzaţi, doamna mea, glăsui prinţesa. 

îşi alegea cuvintele cu grijă, vorbind cu calm şi cu demnitate: 

— Voi lua asupra mea îndeplinirea întocmai a poruncilor voastre. 
Mă plec în faţa Fiului Cerului. 

Afară, în grădini, se auzi ţipătul unui bâtlan. Mireasma primăverii 
trecea prin pereţii poleiţi cu aur, îmbibând colţurile cele mai 
întunecate ale sălii cu miros de pământ reavăn, de frunze ude, de 
copaci şi de plante înmugurite. Tot într-o zi de primăvară plină de 
parfum îl zărise Sachi pentru prima oară pe înălţimea Sa, răposatul 
shogun, prin grădini. Simţi un nod în gâtlej în vreme ce-şi aduse 


— 281 — 



aminte. înghiţi cu greu. Vocile aspre de bărbaţi răsunară din celălalt 
capăt al sălii. 

— Am ajuns tocmai la timp să vedem florile de cireş! 

— Avem noroc, nu? 

Femeile îngenuncheară, uitându-se sfidător la tatami. Florile le 
aduceau aminte că totul era pe cale să se schimbe. Toate aveau să 
plece înainte ca florile de cireş să se deschidă pe deplin. Prin 
murmurul glasurilor, Sachi auzi un scâncet înăbuşit. Uluită, se uită 
în jur. Haru, dintre toate! Era samurai! 

Sala era înţesată de bărbaţi, înghesuiţi de-a lungul pereţilor şi 
dincolo de uşile deschise. Doi soli, etalând însemnele Curţii 
Imperiale, stăteau cu faţa la prinţesă şi la Cea Retrasă. Cinci sau 
şase bărbaţi rămăseseră şi ei acolo. Arătau a ofiţeri, poate chiar 
generali. Purtau splendide bluze haori cu umeri scrobiţi, ca nişte 
aripi, dar, în loc de obişnuita robă tradiţională, pe dedesubt aveau 
uniformele negre ale sudicilor. Mai era acolo o şleahtă de sălbatici cu 
piele oacheşă şi ochi negri, fioroşi, unii purtând mustăţi şi bărbi, cu 
părul lung şi stufos ca blana de urs. Alţii îşi purtau părul pomădat şi 
strâns la spate într-o coadă de cal, legată cu bentiţă roşie şi aurie. 

Restul erau soldaţi de rând, veterani cu pielea tăbăcită în bătălii, 
mercenari cu ochi cruzi. Unii purtau stindarde roşii marcate cu o 
cruce albă înscrisă într-un cerc, blazonul clanului Satsuma, cea mai 
rebelă dintre familiile din sud. Aşa cum bănuise, toţi îşi purtau 
săbiile. 

Unii căscau, arătând plictisiţi. Alţii nu mai puteau de fericire, 
înăbuşindu-şi rânjetele, ca şi cum nu şi-ar fi putut crede norocului. 
Păreau şi puţin ruşinaţi, ca nişte copii prinşi bătându-se sau furând, 
ori luând-o la sănătoasa. Aici se aflau chiar în incinta palatului 
interzis, în cel mai sfânt loc, în cea mai secretă parte a castelului, 
călcând acolo unde niciun bărbat nu mai pusese piciorul înainte, 
văzând femei pe care niciun bărbat nu mai avusese voie să le vadă. 
Fără să-şi scoată săbiile! Era de nesuportat. 

Haru stătea îngenuncheată, cu spinarea dreaptă, cu pumnii 
încleştaţi. Ochii îi erau căscaţi, iar obrajii ei grăsulii erau la fel de 
palizi ca paiele rogojinilor tatami. Lacrimile îi curgeau pe obraji, fără 
ca nimeni să le bage în seamă. Se uita transfigurată la cineva. 

La celălalt capăt al sălii se găsea un bărbat de vârstă mijlocie, 
ţinându-se deoparte de restul. Arăta a demnitar. Purta veşminte 
oficiale, în pantaloni hakama negri, scrobiţi, şi o jachetă haori. Avea 
două săbii, dar nu părea să fie samurai. Capul nu îi era ras şi n-avea 


— 282 — 



moţ. Părul său des, încărunţit la tâmple, era tăiat scurt, după moda 
veneticilor. Se uita primprejur cu o curiozitate nestăvilită, studiind 
şirurile capetelor plecate, ca şi cum ar fi încercat să le desluşească 
chipurile dincolo de coafurile lucitoare, de agrafele şi pieptenii 
sclipitori. 

Sachi băgă de seamă cât de bine arăta acel bărbat, în ciuda vârstei 
sale, poate din pricina felului în care se ţinea, cu un fel de tăcută 
încredere de sine, poate din cauza chipului său cu ovalul lat, cu 
pomeţii obrajilor ridicaţi, sau a uităturii ferme de sub sprâncenele 
groase, poate din pricina ridurilor din jurul ochilor ori a surâsului de 
pe buzele sale pline, mai curând senzuale. Pentru cineva din sud, 
arăta aproape omeneşte. 

Pentru o clipă, ochii li se întâlniră, iar el tresări. El îşi încleştă 
pumnii atât de strâns, încât încheieturile i se albiră, şi apucă sabia, 
căutând un sprijin. 

Sachi îşi mută iute privirea în altă parte. în mintea ei, ceva se 
potrivea perfect. Era ca şi cum ar fi încercat să deschidă una dintre 
cutiile din piese îmbucate ale femeilor de la palat. Numai proprietara 
cutiei ştia secretul înşiruirii paşilor, pe care pătrăţel de lemn să-l 
mişte primul şi care să urmeze după el. Unele dintre aceste frumoase 
cutii cereau sute de paşi diferiţi pentru a se deschide. Sachi se 
simţea ca şi cum ar fi nimerit piesa pe care să o mişte, dar nu ştia 
încă încotro se ducea. 

îndată ce formalităţile se terminară, bărbatul veni întins la ea. El 
se lăsă în genunchi, îşi scoase evantaiul din obi, îl aşeză pe tatami, în 
faţa lui, şi îi făcu o reverenţă politicoasă. 

Simţi o gheară în stomac. Deodată, Sachi ştiu ce avea el să-i 
spună. El rosti cuvintele domol, dar limpede: 

— Sunt tatăl tău. 


— 283 — 



10- Flori ce se scutură 



I 

în marea sală părea să se aştearnă liniştea. Undeva, în depărtare, 
se auzeau ecouri surde de voci şi râsete de bărbaţi. Niciun sunet nu 
mai ieşea din rândul femeilor, numai un uşor foşnet al chimonourilor 
în care se foiau. 

Sachi privi mâinile aşezate politicos pe tatami în faţa ei. Erau mari 
şi musculoase, cu unghii late, cu degete păroase. Mâini de dulgher, 
se gândi ea cu un soi de uimire năucă. Dar nu era adevărat oare că 
mâinile unui dulgher ar fi fost bătătorite, murdare, crăpate? Cele 
dinaintea ei erau îngrijite şi parfumate. Trecuseră ani de zile de când 
nu mai fuseseră puse la muncă. 

Aşadar, acesta era tatăl ei. Ştia că el întrebase de ea în sat, pe 
când se îndrepta spre Edo, alături de forţele sudice. Dar ce mai tată! 
Era un proscris, un târgoveţ, un sudic cu o tunsoare de venetic, cu 
totul nepotrivit şi străin de ea. 

Ea îşi privi mâinile, atât de mici, de subţiri, de albe. N-avea de 
gând să-şi ridice privirea la el. Dar îi simţea ochii căutându-i chipul 
plecat, îi auzea respiraţia, îi mirosea miresmele înţepătoare de 
sudoare, tutun şi mirodenii. 

Atunci Taki luă cuvântul. Părea să ghicească ce simte Sachi. 

— Greşiţi, domnule, glăsui ea cu înfocare, pe un ton protector. 

— Nicidecum, o contrazise el. 

Glasul îi era un mormăit profund. 

— Eşti fiica mea. Copilul meu. Am ştiut din capul locului. Arăţi 
aidoma... 

Vorbea cu accentul aspru al unui târgoveţ din Edo peste care se 
suprapunea ceva ce semăna cu limpezimea graiului din Osaka. Sachi 
ştiu ce vrea să spună: că era leită mama ei. 

— Am aşteptat atât de mult, continuă el, încet, dar clar. Atâţia ani 
de zile. Am crezut că n-o să mai dau ochii cu tine niciodată. Iar 
acum... Să te găsesc în locul ăsta, în clipa asta... 


— 284 — 


Sachi nu-i slăbea din ochi mâinile. îşi întoarse privirea la ale ei. 
Era ceva în felul în care stăteau degetele. Vârful degetului mijlociu de 
la mâna lui se înclina aproape imperceptibil către degetul de lângă el. 
La fel ca şi la mâna ei. îşi întoarse ochii, trase aer adânc în piept. Nu 
trebuia să uite că era o femeie samurai. 

— Cine mi se adresează? întrebă ea. 

Cu toate eforturile ei, glasul îi tremura, iar respiraţia îi era 
sacadată. 

— Vai, ce neobrăzare din partea mea! bodogăni el. 

Ea aruncă pe furiş o privire la părul lui sur, scurt şi des pe când el 
se înclina: 

— Permiteţi-mi să mă prezint. Mă numesc Daisuke, umil servitor 
al împăratului, Fiul Cerului. Sunt însărcinat cu transferul din 
Castelul Edo la porunca imperială. Sluga dumneavoastră, doamnă. 
Voi face tot ce-mi stă în putere să vă ajut pe dumneavoastră şi pe 
celelalte doamne. 

Sachi nu mai putu rezista. Era prea curioasă. îşi ridică fruntea o 
clipă şi se uită pe furiş la el printre gene. 

De aproape, faţa îi era zbârcită, cu obrajii puţin buhăiţi şi pungi 
sub ochi. îi desluşi porii de pe nas, firele negre şi groase de păr din 
sprâncene. O mustăcioară îi mijea deasupra buzei de sus. Ochii îi 
alunecau peste straiele ei de călugăriţă, peste sutana cu glugă. O 
privea pierdut, studiindu-i chipul ca şi cum ar fi vrut să-şi 
întipărească imaginea ei în minte pentru totdeauna. Pe faţa lui i se 
păru că citeşte mai curând bunătatea, niciun strop de ticăloşie. Nu 
se încrunta ca un duşman şi nu se bucura de victorie, ci se uita lung 
la ea cu o privire plină de speranţă şi de însufleţire, tristă şi 
deznădăjduită în acelaşi timp. O clipă ochii li se întâlniră. Ai lui, uşor 
umflaţi, puţin injectaţi. Ea tresări când observă că scânteiau de 
lacrimi. 

în spatele lui, solii şi generalii de la Curtea împăratului se 
retrăgeau cu pompă în straiele lor roşii şi aurii. Cei de ranguri 
inferioare mişunau prin jur într-un muşuroi de uniforme negre, 
îmbibate de sudoare, cozi de cal pomădate şi paturi de puşcă unse. 
încercau să pară nepăsători, ca nişte soldaţi ce umblau zilnic ţanţoş 
prin castele cucerite. Dar ea vedea că gurile lor surâdeau uşor, iar în 
ochi le strălucea triumful. 

Femeile îşi lipiră obrajii de podea, refuzând să-i lase pe bărbaţi să 
le vadă, dar Sachi ştia exact ce gândeau. Pentru doamne ca ele, cele 
mai de vază din ţară, a fi alungate de această bandă de dobitoci 


— 285 — 



neciopliţi era o infamie mai mare decât puteau îndura. Unele aveau 
să se întoarcă la familiile lor, dar mai multe juraseră să-şi pună 
capăt zilelor cu mult înainte de trecerea celor şapte zile. 

Se auzi un foşnet. Haru se târî în genunchi în faţă. Obrajii ei 
durdulii erau mai roşii ca niciodată, iar buzele îi tremurau. 

— Doamna mea, glăsui ea. îl cunosc pe bărbatul ăsta. Mă pun 
chezaşă pentru el. 

Omul se întoarse pe călcâie: 

— Haru, tu eşti? 

Ea îi făcu din cap semn că da. El se întoarse iar cu faţa la Sachi. 

— Copila mea, o alintă, cu un mormăit. Sachi a mea! 

Ea se uită la el ca o nebună. îi ştia numele, numele din copilărie! 
Crezuse mereu că părinţii ei din sat îi dăduseră acel nume. Nu l-ar fi 
putut şti decât dacă... îi privi iar chipul, ochii, ca două migdale 
amare, foarte puţin oblici... Era limpede. între ei exista o legătură 
puternică. O legătură de sânge. 

Ultimii soldaţi se luptau să iasă din sala cea mare, târându-şi 
picioarele peste rafinatele tatami cu marginile lor ţesute în fir de aur. 
Vocile şi râsetele grosolane, duhoarea de sudoare şi esenţă de 
cuişoare dispăru în depărtare. 

— Trebuie să plec, o anunţă bărbatul, neluându-şi ochii încă de la 
Sachi. Dar, vă implor, lăsaţi-mă să mă întorc la dumneavoastră. Ştiu 
că mă consideraţi duşman. Daţi-mi o şansă, o şansă de a vă 
cunoaşte mai bine. 

Sachi încercă să-i vorbească, dar nu reuşi. Tremura prea tare. 

— Daisuke-sama, se auzi Haru, vă rugăm să ne vizitaţi. Şi 
doamnei o să-i facă plăcere, vă promit! 

Sachi se înclină ţeapănă. Haru înţelegea tot, dar ei tot greu îi 
venea să-şi găsească cuvintele. 

— Sunteţi bine-venit... la noi! 

O lumină se aprinse în ochii lui. 

— Nimic nu mă va opri, le făgădui el. 

Făcu o plecăciune şi se grăbi să iasă. 

Femeile îşi croiră drum alene prin labirintul sălilor. O vreme nu se 
auzi niciun sunet, în afară de foşnetul tivurilor chimonourilor 
frecându-se de tatami şi ciripitul păsărelelor din grădini. Pe urmă 
Haru se întoarse spre Sachi. îşi tampona ochii cu mâneca. 

— Ce v-am zis? o întrebă ea, surâzând cu tristeţe printre lacrimi. 
Nu este cel mai frumos bărbat pe care l-aţi văzut vreodată? 

— Aveţi grijă, doamna mea, o avertiză Taki cu un glas subţire, 


— 286 — 



sacadat. Nu este demn de persoane ca dumneavoastră să trăiască 
împreună cu cineva ca el. Este un târgoveţ. N-are habar de ceea ce 
înseamnă conduită adecvată în rândul clasei noastre. V-a convins 
mama, o concubină a shogunului, să-şi nesocotească îndatoririle. Nu 
uitaţi asta. Nu vă lăsaţi prinsă în mrejele lui. 

Sachi n-o mai auzise niciodată pe Taki vorbindu-i cu atâta 
asprime. Nici ea nu ştia bine ce să creadă despre acest bărbat, dar 
atitudinea doamnei sale de companie o făcu să-i sară în apărare. 

— Taki! se repezi la ea mânioasă. Tu uiţi că este tatăl meu! 

Prietena ei cea mai bună îşi muşcă buzele. Cu o tresărire, Sachi 

pricepu ce spusese, şi anume faptul că recunoscuse legătura lor de 
sânge. 

— Nu-i un om bun, o ţinu Taki pe a ei. E un trădător. E unul din 
Edo, care s-a dat cu cei din sud. Nu ştiu ce-i în capul dumitale, 
Haru-sama. Dacă vine, dumneata îl poţi vedea, dar doamna mea n- 
are nevoie să mai dea ochii cu el. 

— Destinul doamnei mele este împletit cu al lui, stărui Haru. 
Faptul că s-au regăsit este doar începutul. 


II 

Şapte zile ca să-şi facă bagajele şi să plece. în şapte zile totul avea 
să se termine. Sachi stătea în genunchi intr-un jilţ, cântând o 
melodie la koto. Notele sunau gol în camera pustie. Abia dacă-şi 
dădea seama ce melodie cântă. Degetele ei se mişcau singure pe 
strune. Gândurile o purtau departe pe aripile lor, dincolo de castel, 
sus pe deal, unde era încartiruită miliţia. 

Shinzaemon... Ei nu erau nimic decât frunze de toamnă purtate de 
vârtejul unui taifun, amândoi aruncaţi încoace şi încolo de 
evenimente mult mai mari decât ei. Nu era întreagă fără el. Lumea i 
se părea un loc pustiu. în faţa celorlalţi îşi ascundea durerea, trebuia 
să zâmbească şi să râdă silit. îi purta copca dosită în obi. Când era 
singură o scotea şi o ridica la nas, îi inspira mirosul. Acum o simţea 
acolo, apăsându-i stomacul. 

Măcar dacă ar fi găsit o cale să-i trimită un mesaj, să-i povestească 
de ocuparea castelului, de faptul că ea n-avea să moară. Dar nici 
măcar nu-i putea spune unde avea să se ducă, pentru că nu ştia nici 
ea. Glasul lui Taki îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Vă rog, doamna mea, chiţăi ea. Cântaţi altceva, vă implor. 


— 287 — 


Altceva! 

Sachi cânta una dintre melodiile pe care odinioară le cântau când 
se duceau să privească cireşii în floare. Cu o tresărire, împinse la o 
parte instrumentul muzical. Amintirea acelor vremuri fericite era de 
neîndurat. 

Deja palatul începea să pară părăsit. Haru şi Taki alergau de colo- 
colo, în panică, împachetând lucrurile cât mai iute. Cu grijă, luară de 
pe umeraş un ultim chimono. Era alb, cu un model de phoenicşi 
ţesuţi în pânză. La fiecare mişcare a lui, miresme se învolburau prin 
cameră, un amestec complicat de opt sau nouă esenţe diferite: lemn 
de santal, smirnă, o aromă ameţitoare de ulei de nard, aloe, o notă 
graţioasă a unei tainice mirodenii, cunoscută numai de prinţesă. 
Mireasma o purtă pe Sachi înapoi, în ziua în care înălţimea Sa îşi 
făcea ultima vizită în palatul femeilor. Era chiar roba pe care prinţesa 
o purtase cu acea ocazie. Suspinând şi ştergându-şi lacrimile de pe 
obraji, femeile neteziră frumoasa robă, o împăturiră, o înveliră în 
hârtie şi o aşezară într-o cutie pe care o puseră cu grijă într-un cufăr. 

Se auziră paşi în depărtare. Bărbaţii, călcând apăsat, cu 
neruşinare, prin palat. Femeile îşi plecau capetele cu resemnare. 
Trebuie să se arate pline de tărie în faţa acestor intruşi. Uşile se 
deschiseră. Daisuke. Acest om care susţinea că e... care era... tatăl 
lui Sachi. El intră alene, înalt, voinic, poruncitor, urmat de un grup 
de soldaţi în uniformă. 

Sachi rămase cu privirea în podea, pe când o idee groaznică îi 
trecea prin minte. Să se fi întâmplat totul numai din vina ei? Poate că 
ea, vlăstarul unei uniri împotriva firii între sus şi jos, între concubina 
shogunului şi un mărunt târgoveţ, era cea care adusese nenorocirea 
asupra palatului. Poate că din pricina ei aceşti barbari din sud, 
samurai mărunţi şi inşi de la oraş, atât de ticăloşi încât abia se 
puteau numi oameni, mişunau ca nişte şobolani în fiece colţ al 
magnificelor săli. 

— Ni s-a dat ordin să inspectăm camerele, le anunţă Daisuke. 

Sachi observă că vorbea de parcă-şi cerea iertare. Până şi 
apartamentele prinţesei? Fireşte că nu. Până şi aceşti sudici 
neciopliţi trebuiau să ştie care era orânduirea dreaptă a lucrurilor. 

Daisuke bătu din palme şi apărură bărbaţi din breasla 
neguţătorilor, ţopăind şi făcând plecăciuni cu sfială dincolo de uşă. 
în zilele de odinioară, slujnicele servitoarelor ieşeau până la porţi să 
dea piept cu asemenea creaturi. Nici n-ar fi visat să pună piciorul în 
incintele palatului. Li s-ar fi tăiat capul de pe umeri dacă le-ar fi 


— 288 — 



trecut aşa ceva prin minte. 

Şi iată-i acum aici, în straiele lor de negustori, discreţi şi modeşti, 
aşa cum le cereau regulile, dar cu o sclipire de aur la manşete, 
neuitând că, în ciuda umilirii lor înjositoare, erau putred de bogaţi. 
Se strecurară înăuntru, tremurând, pe coate şi pe genunchi, 
frecându-şi nasurile de rogojini, înclinându-se iar şi iar. Când şi când 
îşi mai suceau capetele ca să fure o privire din interiorul ce le fusese 
interzis şi chiar spre femeile la care nu avuseseră niciun acces. Ele se 
dădură înapoi şi îşi întoarseră capul cu repulsie, încercând să-şi 
ascundă chipurile de acei ochi vulgari. Servitorii se învălmăşeau în 
spatele lor, purtând baloturi de mătase. 

— Ca să vă fac zilele de singurătate mai uşoare, începu Daisuke, 
pe măsură ce le prezenta lui Haru şi lui Taki cadourile. 

Un servitor ţinea o colivie din cel mai fin lemn de paulownia, 
minunat sculptată, garnisită cu mici paravane din hârtie mată, fixate 
în rame din lemn de trandafir. O privighetoare de culoare cafenie se 
ghemuia în umbră. îşi îţi capul, clipi dintr-un ochişor negru şi scoase 
un tril plângător, domol şi dulce, care crescu într-o modulaţie plină 
de pasiune. în grădini, o privighetoare sălbatică îi preluă cântul. 

— Semn bun, constată Daisuke, zâmbind. Privighetorile nu cântă 
niciodată atunci când oamenii se uită la ele. 

Sachi făcu o reverenţă. Chinurile privighetorii îi amintiră prea 
dureros că şi ea era pe cale să-şi piardă libertatea. Murmură un 
poem: 

„Taguinaki 
Ne nite nakazuba 
Uguisu no 
Ko ni sumu ukime 
Mizu ga aramashi. ” 

[„Dacă n-ar fi 

dulceaţa fără seamăn a cântecului ei, 
privighetoarea în colivia ei 
n-ar mai suferi 
o soartă atât de crudă.”] 

O clipă îşi ridică privirea la chipul tatălui ei. Darurile lui îi erau pe 
plac, dar tot o deranja ceva la el. Felul în care o privea, se gândi ea, 
intensitatea aprigă a ochilor lui. 

Mai erau şi alte daruri, o cutie plină cu cel mai fin ceai, turte de 


— 289 — 



orez umplute cu pastă de fasole dulce, portocale din Edo. Sachi se 
gândise cu spaimă la această vizită, îngrozită de faptul că el ar putea 
ridica pretenţii, ar încerca s-o convingă să facă una sau alta. Dar nici 
gând de aşa ceva. Şezură în tăcere, pufăind din pipe cu gâtul lung, 
ascultând cântecul privighetorii. încetul cu încetul, se obişnuia cu 
prezenţa lui. 

Haru se uita lung la Daisuke cu ochi strălucitori, de parcă se 
temea că, de-şi lua cumva ochii de la el, avea să dispară înapoi, în 
umbra din care se ivise atât de neaşteptat. La răstimpuri, Taki îi mai 
arunca bărbatului o privire încruntată şi iritată. Lui Haru însă nu 
părea să-i pese. 

— Trebuie să fi trecut... optsprezece ani! grăi ea deodată, apoi îşi 
acoperi gura cu mâinile şi se făcu stacojie la faţă, uitându-se prin jur, 
de parcă vorbele îi scăpaseră fără voia ei. 

— Nu erai decât o copiliţă când te-am văzut ultima dată, mărturisi 
Daisuke, zâmbind. Nu te-ai schimbat niciun pic! 

Haru se făcu şi mai roşie la faţă. Sachi zâmbi în sinea ei, 
închipuindu-şi-o copilă pe Haru cea cu obrajii plini, cu faţa ei plină şi 
fruntea acoperită de creţuri fine. Daisuke rămase cu ochii în gol. 

— Palatul ăsta... începu el cu un surâs ironic. Veneam aici încă 
din anii copilăriei. Mă căţăram pe acoperişuri. Verificam ţiglele, cu 
sutele de mii. Apoi urmau scândurile, pilonii, grinzile, plafoanele... 
Mai rămâneau atâtea de verificat. Tatăl meu era atât de mândru că 
obţinusem contractul. Aveam o firmă pe faţada magazinului nostru: 
„în slujba shogunului”. 

— N-aveam voie să te vedem, se amestecă Haru. Faţa ei rotundă se 
zbârci toată într-un zâmbet. Pentru noi, tu nu existai. în teorie. 

Cea mai slabă dintre miresme îmbălsămă aerul, un misterios iz 
mătăsos ca parfumul unei mari doamne. Mosc, aloe, pelin şi tămâie... 
Flăcările lumânărilor pâlpâiră şi un vârtej de praf se ridică într-un 
colţ. Să mai fie cineva acolo cu ei? O frumoasă înveşmântată într-un 
splendid chimono de concubină? 

Sachi şedea cuminte, cu mâinile încrucişate în poală. Se aşteptase 
ca Daisuke s-o copleşească cu întrebări şi justificări, să încerce să i 
se bage pe sub piele, să-i explice de ce o apucase pe acel drum. îşi 
jurase să nu-i vorbească deloc, dar acum, când el şedea atât de 
tăcut, se trezi că întrebările îi năvăleau în cuget: 

— Chiar m-ai purtat în braţe prin munţi? îi şopti sfioasă. 

El se lumină la faţă, ca şi cum ar fi fost uimit şi încântat că ea îl 
băga în seamă, în sfârşit. Tânăra îşi lăsă iute ochii în jos şi se uită în 


— 290 — 



podea. 

— Erai aşa de micuţă, aşa de firavă şi de uşoară, îi răspunse el cu 
glasul lui gutural. Mama ta te înfăşurase în haina ei. Eu te-am luat 
ca pe o boccea, cu tot cu brocart, te-am legat cu o eşarfa de spinarea 
mea. îmi era teamă că cineva m-ar putea lua la întrebări la punctul 
de control. Aşa ar fi fost, dac-ar fi văzut brocartul. Ar fi crezut că 
furasem pruncul unui daimyo, aşa un bebeluş frumos ca tine, cu 
feţişoara ta strălucind ca o perlă. M-ar fi aruncat în puşcărie şi mi te- 
ar fi luat. 

El îşi încleştă o clipă pumnii mari. O umbră de surâs îi ridică 
colţurile gurii şi îi făcu ochii să sticlească. 

— Şi aşa m-ai dus tu în satul meu... încheie Sachi în şoaptă. 

Chipul lui se îmblânzi. 

— Nu-i mai văzusem în viaţa mea pe oamenii ăia cumsecade, 
ştiam doar că sunt rudele mele. Dar m-am simţit ca acasă. Mi-a fost 
frică să nu mori, dar erai bine înfofolită. 

— Este aici, murmură Haru. Doamna mea încă-1 mai are. 
Brocartul. Doamna mea, mama ei... 

îl scoase la vedere dintr-un sertar şi îl aşeză împăturit lângă ea, ca 
pe un peticuţ de cer, albastru scânteietor, emanând un parfum 
delicat. Nu mai era nicio stafie acolo, doar brocartul. 

Fruntea lui Daisuke se încreţi când se întinse şi-şi lăsă mâna grea, 
de dulgher, peste fragila ţesătură. îl ridică, îl lipi de obraz, îi inspiră 
mireasma. 

— Tu! Parfumul tău! murmură el. Eşti aici cu noi. N-a trecut zi 
sau clipă în care să nu mă gândesc la tine, în care să nu mă rog 
pentru tine. 

Se uită la Sachi şi deodată îşi aminti că ea se găsea acolo. Surâse. 
Sachi băgă de seamă ce zâmbet liniştitor avea, un surâs de tată, îşi 
spuse stânjenită. 

— A fost o mare doamnă, zise el încetişor. 

— Arăta ca mine? şopti Sachi. 

— Aidoma, răspunse el. Plină de viaţă. Şi foarte curajoasă. Nu-i 
păsa de nimic. Lumea în care a trăit, palatul plin de ură şi de intrigi, 
i-a fost ca o închisoare. îl ura. Am vrut s-o scot de aici. Dacă 
reuşeam, te-aş fi luat şi pe tine. Dar acum totul s-a sfârşit. 

— S-a sfârşit pentru cine? se uită Sachi urât la el. Pentru 
shoguni? Pentru clanul Tokugawa? Te înşeli. Războiul nu s-a 
încheiat încă. 

— Poate. Dar nu ne mai putem întoarce în zilele de odinioară, când 


— 291 — 



bărbaţii mureau pentru un singur cuvânt rostit de seniorul lor sau îi 
ucideau pe alţii fără să se mai gândească la ce făceau, pentru că 
îndeplineau porunca clanului. Tocmai orânduirea asta ne-a despărţit 
pe mama ta şi pe mine. înainte de a ne cunoaşte nu mă gândeam la 
nimic altceva decât să mă scol dimineaţa, să-mi fac treaba, 
respectând ordinea. Eram din clase diferite, ştii bine. Ce-am făcut noi 
a fost o nelegiuire. S-ar fi cuvenit să ne punem singuri capăt zilelor, 
împreună, ca în vechime. Dar eu nu sunt samurai. Nu sunt aşa de 
dornic să mor. 

Tăcerea se aşternu ca un linţoliu peste grupul lor. Până şi 
privighetoarea se oprise din cântat. Sachi se gândi la mama ei. 
Strălucirea ei, râsul, surâsul ei misterios erau aproape palpabile. 

— Vorbeşti despre ea de parc-ar fi murit, se bâlbâi ea. 

Daisuke se uită la Haru. în lumina lumânărilor părea tras la faţă. 

Haru nu-şi mai ridica ochii de la tatami. 

— Şi ce-ai mai făcut după ce-ai lăsat-o pe doamna mea în sat? 

Toţi se răsuciră pe călcâie. Vorbise Taki. Era prima oară când i se 

adresa lui Daisuke. 

— Am fost şi eu în sat, să ştiţi. Cu doamna mea. Am auzit de 
dumneata acolo. Am auzit c-ai fi trecut prin sat. 

— Mă rog... îi răspunse Daisuke domol, dezmeticindu-se. (Chipul i 
se destinse.) Am ajuns în Osaka. M-am stabilit acolo. Am găsit de 
lucru. Nu mi-a fost aşa de greu, aveam o meserie. 

Se uită la Sachi, o pironi cu privirea, ca pe o comoară preţioasă: 

— Am vrut să te iau înapoi la mine, dar mai întâi trebuia să fiu în 
stare să te întreţin. Tot ce câştigam în plus trimiteam părinţilor tăi. 
Am vrut să mă dovedesc un tată de care să fii mândră, după aceea să 
vin şi să te iau cu mine. 

Ea îl privi. El avea lacrimi în ochi. 

— Anii au trecut. M-am luptat. Apoi au venit corăbiile negre. 

— Aducându-i pe barbari. 

El dădu din cap: 

— Aducându-i pe barbari. 

Sachi îşi aminti că în copilăria ei, când creştea în sat, auzise de 
corăbiile negre care ancoraseră, scuipând aburi, în largul coastei de 
la Shimoda. Din ele ieşise o delegaţie de barbari roşcovani. Era 
pentru prima oară când barbarii puseseră piciorul pe pământ 
japonez. Mai existase un mic grup de negustori olandezi, care se 
aşezaseră pe o insulă în largul portului Nagasaki, la mare depărtare 
de Edo. După aceea nimeni nu mai fusese în stare să-i oprească din 


— 292 — 



drum. Mulţi samurai îşi făcuseră o datorie din a-i tăia pe barbari, ori 
de câte ori aveau ocazia, deşi adesea plăteau cu capul pentru fapta 
lor. Dar, fireşte, Sachi cunoscuse ea însăşi barbari şi descoperise că 
nu erau chiar atât de înspăimântători. 

— Mi-am făcut noi prieteni de-atunci, continuă Daisuke. Oameni 
buni, viteji. Puţin le păsa din ce clasă făceam parte. Samurai de viţă 
aleasă ori de rang inferior, ţărani, târgoveţi - era loc pentru fiecare 
dintre noi. Am petrecut nopţi la rând discutând politică. Majoritatea 
erau din sud, foarte departe de Edo. Este mult mai multă libertate 
acolo, unde pumnul shogunului nu se mai simte chiar atât de tare. 

— Ştim şi noi de seniorii aceia din sud, vorbi Sachi încetişor. Ei au 
fost cei care au adus dihonia. 

— Ei au priceput că ţara trebuia să se schimbe, că barbarii se 
aflau aici, pe pământul nostru sacru. Toţi simţeam acelaşi lucru. 
Citeam cărţi, citeam ziare. Ştiam că puseseră ghearele pe China şi pe 
India, pe alte ţări de peste mări. Dacă aveau vreo şansă, ar fi pus 
laba şi pe ţara noastră, cu siguranţă. Dar guvernul, guvernul ăsta... 

Daisuke le arătă cu un gest camera goală, cu pânzele de păianjen 
lucind slab prin unghere. Sachi se încruntă. O clipă, ea văzu cu ochii 
lui această lume a femeilor, trăind în lux şi în privilegii, pe shogunul 
tânăr, nevinovat, atât de neajutorat, neştiutor de toate câte se 
întâmplau pe pământ, depinzând de sfetnicii lui... Alungă acel gând. 

— Guvernul nu părea să înţeleagă pericolul, îi explică Daisuke. 
Sau poate era prea slab ca să-i scoată din ţară pe barbari. Ne-am dat 
seama că sosise ceasul schimbărilor, venise vremea să-i înapoiem 
împăratului puterea. „Reinstauraţi-1 pe împărat şi alungaţi-i pe 
barbari!” Aşa era sloganul nostru. Astea erau scopurile noastre. Noi, 
dulgherii ca mine, oamenii simpli, puteam face ceva. în loc să 
câştigăm bani, să cheltuim bani, să ne facem griji pentru bani, 
puteam schimba lumea, o puteam face un loc mai bun. 

Sachi clătină din cap în semn că nu era de acord. Acum ştia foarte 
bine că împăratul era un sfânt care trăia în recluziune la Kyoto şi 
ţinea o strânsă legătură cu zeii, pentru a garanta prosperitatea ţării 
şi recoltele bune. Dar, pe când mai era încă o copilă, n-avea habar de 
existenţa împăratului. Fiecare daimyo, dintre cei o sută şaizeci, câţi 
erau în total, domnea asupra propriului fief şi peste ei, păstrând 
pacea în toată Ţara Soarelui Răsare, era shogunul. Aşa stătuseră 
mereu lucrurile. 

Cu o subită tristeţe îşi aduse aminte de doamna Tsuguko. Ea 
fusese cea care le explicase lui Sachi şi lui Taki cum seniorii din sud, 


— 293 — 



cei care se aflau cel mai departe de Edo şi de controlul shogunului, 
răspândiseră teoria că împăratul, cu multe veacuri mai înainte, îi 
dăruise shogunului autoritatea de a domni şi că acum acea 
autoritate trebuia să se întoarcă la împărat. Nu că ei ar fi dorit cu 
adevărat ca împăratul să-şi exercite puterea. Departe de asta. Erau 
hotărâţi să-şi aroge numele împăratului pentru a prelua ei înşişi 
puterea. 

Daisuke socotea, probabil, că erau nişte femei proaste şi credule, 
dacă venea la ele cu asemenea poveşti, îşi zise Sachi în sinea ei. Nu- 
şi dădea el seama că femeile de la Curte ştiau la fel de multe despre 
afacerile statului ca orice bărbat? Şi, desigur, trebuia să fie limpede 
de partea cui erau ele. 

— Să-i daţi înapoi puterea împăratului? se răţoi Taki. Vreţi să 
ziceţi că doriţi să preluaţi puterea în mâinile voastre. Prietenii ăia ai 
dumitale, sudicii ăia, l-au asasinat pe bătrânul împărat. L-au omorât, 
împăratul de astăzi este încă necopt. L-aţi ucide şi pe el, dacă n-ar 
face după voia voastră. Voi aţi abătut războiul asupra ţării noastre. 

îl privi acuzator: 

— Ai fost la Kyoto! i-o trânti ea. Dumneata! Dumneata te-ai luptat 
acolo! 

Daisuke se uită în altă parte. 

— S-au dat lupte acolo! mormăi el. Iar eu am fost în ele. Făurim o 
lume nouă. 

Se auziră paşi în depărtare, se întorceau soldaţii. Daisuke se arătă 
uşurat. Se dădu puţin înapoi, îşi îndreptă ţinuta, luă o expresie 
solemnă. 

— Ce se va alege de noi? îl întrebă Sachi nerăbdătoare. Nu ne poţi 
ajuta? 

— N-am puterea asta, se scuză el. Dar am să vă găsesc, oriunde 
veţi fi, şi voi face pentru voi tot ce-mi stă în putinţă. Voi veghea 
asupra voastră, fie ce-o fi. Nu v-am regăsit ca să vă pierd iar. 


III 

Uşa palanchinului lui Sachi era deschisă, dar ea nu se urcă 
înăuntru. încerca să-şi întipărească în minte imaginea palatului şi a 
grădinilor. Ştia că, odată închisă portiera, n-avea să mai vadă nici 
urmă din toate acestea. 

în strălucirea primăverii, palatul arăta mai pustiu ca niciodată. 


— 294 — 


Muşchiul răsărea printre ţiglele acoperişurilor. Clădirile începeau să 
se dărăpăne. Ferigi şi muguri de coada-calului se iţeau printre 
bolovanii acoperiţi de muşchi ai meterezelor. Grădinarii fugiseră de 
multă vreme. Ierburi sălbatice, înalte şi gălbui, se legănau în adierea 
vântului. Buruienile umbreau undele cenuşii şi argintii ale lacului, 
iar iedera se agăţa de trunchiurile copacilor şi atârna în ghirlande de 
ramuri. în aer se simţeau din plin aroma caldă a pământului reavăn, 
mireasma frunzelor şi a ierbii. 

O clipă, lui Sachi i se păru că zăreşte o vulpe scoţându-şi capul 
dintre tufişuri şi aruncând ocheade prin jur. Apoi dispăru. Poate că 
nu era decât spiritul unei vulpi, stafia uneia dintre miile de femei 
care muriseră între acele ziduri. 

Privi pentru ultima oară palatul, pe urmă se urcă în palanchin. Pe 
când cutiuţa fu ridicată cu blândeţe în aer, ea mai auzi strigătele 
purtătorilor şi scrâşnetul sandalelor lor de pai. 

Cinci zile trecuseră de la sosirea solilor. Soarta lui Sachi fusese 
hotărâtă. împreună cu prinţesa, cu Cioara Bătrână şi cu suitele lor, 
urma să se mute intr-un conac al familiei Shimizu, pentru a locui 
acolo în recluziune. Niciuna dintre ele n-avea idee ce le mai aştepta în 
viitor. 

Nu reuşise să-i trimită lui Shinzaemon niciun mesaj. Ar fi fost mai 
bine pentru ea să fi murit, îşi spuse Sachi în gând. Astfel, l-ar fi 
putut reîntâlni într-o altă lume, aşa cum îi promisese. 

Se făcu întuneric înăuntrul palanchinului. Treceau prin umbra 
porţii, ieşind din castel. Paşii purtătorilor sunau a gol, lăsându-şi în 
urmă ecoul. Auzi strigătele străjerilor. Paşii îşi schimbară cadenţa pe 
măsură ce traversară şanţul. Trecură din nou prin umbră. 

Pe urmă porţile se închiseră cu zgomot. La urechile ei ajunseră un 
trosnet şi un scârţâit, urmate de o bufnitură, ca şi cum un uriaş 
zăvor din lemn fusese tras cu zgomot. Ieşea din palatul femeilor 
pentru ultima oară. 


IV 

Primăvara trecu şi luă cu ea cântecul privighetorii. Păsăruica se 
cuibări în colivia ei, un jalnic ghem de pene cafenii. în fiecare zi, 
Sachi se aşeza lângă ea, în vreme ce slujnicele îi aduceau de 
mâncare. Era sigură că ochii i se micşorau tot mai tare, iar penajul 
îşi pierdea luciul. Uneori spera să aibă parte de aceeaşi soartă. Nici 


— 295 — 


măcar nu se sinchisise să poruncească slujitorilor să despacheteze, 
îşi zisese în sinea ei că dorea să fie gata de plecare în orice clipă, dar 
adevărul era că se simţea atât de tristă, încât nu-şi mai putea aduna 
puterile. 

Gândul îi zbură la satul copilăriei, la Otama şi la Jiroemon, 
părinţii buni şi iubitori care o crescuseră, la ceilalţi părinţi ai săi, „cei 
adevăraţi”, care apăruseră dintr-odată în viaţa ei: mama care, 
probabil, nu mai era decât o stafie şi un tată mult prea real. Numai 
tatăl ei le mai putea salva. 

Iar în tăcere, în taină, tânjea după Shinzaemon. La început îi era 
ruşine că asemenea sentimente desfrânate îi ardeau în inimă. Ştia că 
femeia era o făptură fără însemnătate datoare să se supună tatălui ei 
până când era dată în căsătorie, după aceea soţului ei până la 
moartea lui, iar pe urmă, fiului ei. Aceasta era alcătuirea firească a 
lucrurilor. Dar soţul şi suzeranul ei, înălţimea Sa, shogunul, era 
mort, iar cu el nu avusese niciun fiu. într-un asemenea caz, în 
vremuri normale, o femeie s-ar fi întors în sânul familiei sale, la 
părinţii ei. Dar acum nu erau vremuri normale. Nu mai era nimic de 
făcut decât să-şi ia viaţa în propriile mâini şi să-şi urmeze 
imboldurile inimii, oriîncotro o purtau. Toate acestea nu erau decât 
un vis cu ochii deschişi, atâta timp cât rămânea sechestrată în 
conacul Shimizu. 

Aşa trecură zilele, topindu-se pe nesimţite una în cealaltă. Prinţesa 
se încuie în camera ei. Ea aşezase tăbliţa funerară a shogunului şi 
dagherotipul lui, în care arăta atât de copilăros şi de vulnerabil, pe 
altar. De la o oră la alta îngenunchea, trecându-şi mătăniile printre 
degete, murmurând rugăciuni şi meditând. La moartea lui ea se 
călugărise. Acum se hotărâse să-şi ia în serios viaţa de călugăriţă. 

Veniră ploile, tunetele galopau pe ţiglele acoperişului ca o 
herghelie de cai. Apa se revărsa în cascadă de pe streşini, iar 
grădinile se prefăcură într-un lac. Zăpuşeala era de nesuportat. 
Robele subţiri de vară i se lipeau lui Sachi de corp ca bandajele pe un 
cadavru. Igrasia licărea în fiece colţ, acoperind lăzile, cuferele şi 
sandalele de lemn de pe treapta din faţa verandei. Serile, broscoii 
orăcăiau răguşit pe iazuri, iar bufniţele ţipau în copaci. Insectele se 
izbeau de pereţii din hârtie. Evantaiul lui Taki flutura întruna, 
alungând muştele ce se puneau pe toate şi pe toţi. Ţânţarii zburau în 
nopţile înăbuşitoare, bâzâind fără încetare. 

Taki deveni mai slabă, mai palidă. Şi ea părea tristă. Nu pomenea 
niciodată de Toranosuke, dar Sachi observă că drumeţia ei dincolo de 


— 296 — 



palat o schimbase. La fel ca stăpâna ei, nu se mai putea mulţumi cu 
o viaţă de recluziune, oricât de răsfăţată ar fi fost. 

Până la urmă, Sachi nu mai putu suporta. Ea trânti în lături 
storurile grele, de lemn şi păşi afară. Stropindu-se prin bălţi, nu luă 
în seamă apa care-i uda picioarele şi noroiul ce i se lipea de sandale, 
intrându-i printre degete. Când îşi umplu plămânii cu aerul umed şi 
fierbinte, simţi că se întoarce la viaţă. Taki tropăia mărunt în urma 
ei, ţinându-i o umbrelă deasupra capului. 

La marginea curţilor găsiră un zid cu trepte care urcau până în 
vârf. Sachi se căţără pe el, cu Taki la picioarele ei, şi se ivi, râzând şi 
gâfâind, udă leoarcă de transpiraţie şi de ploaie, pe un parapet. 

Oraşul se desfăşură în faţa lor, o mare de acoperişuri lucitoare 
întinzându-se cât vedeau cu ochii, presărată cu arbori şi petice de 
verdeaţă. Un abur ceţos plutea peste ţiglele ude şi fierbinţi. Sub ele, 
zidul se înălţa deasupra apelor întunecate ale şanţului. Puţin mai 
departe se găsea o poartă, care ducea la un pod. De pe parapet, ele 
văzură acoperişurile ondulate, zidurile de teracotă de la reşedinţele 
nobililor şi o păşune întinsă, cu pâlcuri de pini şi cedri. O ceainărie 
se întrezărea printre copaci. 

— Câmpia Goji-in, o informă Sachi, ridicându-şi vocea ca să 
răzbată prin răpăitul ploii de pe umbrelă. Terenul de vânătoare al 
înălţimii Sale, unde obişnuia să-şi antreneze şoimii. 

în apropiere se găseau şiruri de barăci, la umbra chiparoşilor şi a 
cedrilor. Dar locul arăta pustiu. Clădirile începuseră să se 
părăginească. Haite de câini se învârteau prin jur. 

Un râu sclipea în zare. Dincolo de el, acoperişurile se amestecau 
de-a valma, mici ca pătrăţelele unei table de go şi înghesuite, strivite 
parcă unele de altele, în dezordine, până când se pierdeau la orizont. 
Dâre de fum şerpuiau înălţându-se la cer, topindu-se în nori. Se 
bănuiau zumzetul şi neastâmpărul vieţii. 

— Cartierul târgoveţilor, zise Sachi. Cel puţin acolo mai este viaţă. 

— îmi închipui că n-au unde să se ducă, glăsui Taki. Toată lumea 
care are a plecat deja din Edo. 

Urmăriră din priviri cum soarele lătăreţ se urca pe cer. Se uitau 
spre cartierul din nord-estul oraşului, în direcţia „porţii diavolului”, 
de unde veneau duhurile rele şi unde se aflau terenurile de execuţie. 
Câteva coline se înălţau din învălmăşeala acoperişurilor. Pe unul 
putură desluşi clădirile roşii cu acoperişuri negre, lucioase, 
profilându-se pe panta dealurilor. 

— Nu-i ăla... Kanei-ji? şopti Sachi. 


— 297 — 



Templul Kanei-ji, cel mai important locaş de cult al oraşului, unul 
dintre cele mai mari din toată ţara, construit să protejeze populaţia 
de duhurile rele venite din nord-est. Era templul clanului Tokugawa. 
în timpuri mai liniştite ea se dusese acolo să se roage la mormintele 
strămoşilor înălţimii Sale. Nu-1 uitase încă: sălile mari, zugrăvite în 
culoarea roşie, ocupând întregul vârf de deal, de o grandoare ce-ţi 
tăia respiraţia. Kanei-ji, pe Colina Ueno, unde fostul shogun, seniorul 
Yoshinobu, se adăpostise. Unde era încartiruită miliţia, unde forţele 
de rezistenţă îşi aveau tabăra. Shinzaemon era undeva acolo, pe acel 
deal. îşi duse mâna la obi. Simţi micuţa copcă rotundă, prinsă bine 
înăuntru. 

După aceea, în fiecare zi, Sachi ieşea şi rămânea pe parapet, 
contemplând îndelung oraşul. în închipuirea ei, se vedea trecând 
podul, ocolind câmpia Goji-in, zorind de-a lungul largilor bulevarde 
pustii ce străbăteau cartierul nobililor din oraş, traversând râul şi 
intrând intr-un labirint de străduţe înguste, unde trăiau târgoveţii, 
până când, intr-un târziu, ajungea la Colina Ueno. Vedea marile 
acoperişuri şi zidurile roşii ale clădirilor ce se întindeau pe toată 
colina, curţile dimprejur, unde se adunau oamenii, mărginite cu 
crânguri de copaci. Dacă se uita mai bine, putea desluşi siluete 
învârtindu-se pe acele terenuri. Uneori, îi ajungeau la urechi 
pocnetul flintelor, strigătele şi ţipetele din depărtare. 

Tânjea să fie acolo cu ei. Cele câteva slujnice şi doamne de 
companie rămase în serviciul prinţesei, suita foarte sărăcită a Ciorii 
Bătrâne şi cele care aparţineau familiei Shimizu erau toate obişnuite 
să-şi ducă traiul între patru pereţi. în incinta palatului femeilor sau 
în cea a conacului Shimizu, nu conta unde. Nu aşteptau mai mult de 
la viaţă. Sachi şi Taki păreau să fie singurele care nu se resemnau cu 
orice le arunca soarta în cale. 


V 

într-o dimineaţă, Sachi şedea cu femeile care se mutaseră cu ea în 
conacul Shimizu. Unele coseau, iar altele îşi făceau toaleta. Sachi 
încerca să citească, aşteptând clipa în care toată lumea avea să fie 
absorbită de treabă şi se putea furişa afară. 

Deodată se auzi un bubuit ca de tunet chiar deasupra lor. Toată 
lumea tresări. Apoi veniră una după alta explozii masive ce scuturau 
pereţii şi făceau să zăngăne paravanele de hârtie în ramele lor. Aerul 


— 298 — 


tremura de zgomot. Femeile se uitară una la alta, cu aceeaşi expresie 
calmă, de luminoasă exaltare, aproape uşurate. Erau luptătoare. 
Ştiau ce erau acele bubuituri şi ce însemnau. Salve de tun. Oraşul 
era în război. Plicticoasa aşteptare se terminase. 

Era a cincisprezecea zi a celei de-a cincea luni. Trecuseră mai bine 
de două luni de când trăiau în izolare. 

Sachi sări în picioare şi ţâşni afară. Ploua cu găleata. Taki alergă 
după ea, luptându-se să-i ţină umbrela deasupra capului. Alergară 
prin noroi până la gard şi se căţărară orbeşte, dibuindu-şi calea prin 
lumina înnegurată a zilei. Mâinile lui Sachi erau pline de noroi, iar 
poalele ude ale chimonoului i se lipeau de glezne. 

Un nor jos atârna peste oraş. Prin ceaţă şi ploaie Sachi putu zări 
fulgere pe coline. Dâre de fum, mai albe decât norii, pluteau 
deasupra arborilor. Bubuiturile, pocnetele şi detunăturile erau 
asurzitoare. 

— Ce se petrece, Taki? o întrebă ea. 

Mai erau şi alţii pe parapet, privind cu încordare şi nelinişte prin 
ploaie, livizi. Erau şi femei, şi bărbaţi. Păreau a fi slujnice şi servitori 
care se mutaseră de la palat ori erau în slujba familiei Shimizu. Se 
înclinară când o văzură pe Sachi. Printre ei se găsea şi bătrânul 
smochinit care le dăduse drumul în incinta palatului, cu mult timp 
în urmă. începu să coboare pe mâini şi pe genunchi în noroi. Sachi 
îşi arătă cu un gest nerăbdarea. 

— Moşnege, ce se întâmplă? 

— O mulţime dintre ai noştri sunt acolo, doamna mea, o lămuri el. 
Aş vrea eu să mă număr printre ei! Dar sunt prea bătrân. Nu le-aş fi 
de niciun folos. 

— Ai noştri? 

— Gărzile de la palat. Au ieşit înainte de preluarea castelului. 
Mulţi s-au dus să întărească rândurile miliţiei. Restul s-au îndreptat 
spre nord ca să se alăture armatei de acolo. 

— Aşadar, miliţia este pe deal, conchise Sachi, încercând să-şi 
oprească tremurul de teamă şi de speranţă din glas. 

— Stăm bine, aprecie bătrânul. Sudicii ăştia, numai gura de ei, da’ 
s-au trezit cu spatele la zid. Ai noştri au pus stăpânire pe oraş. 
Târgoveţii sunt de partea noastră. Am fost acolo hărţuindu-le 
patrulele, tăind sudici zilnic. S-a spus multe în ultimele zile, că ei are 
de gând să trimită o armată, să şteargă miliţia de pe faţa pământului 
o dată pentru totdeauna. S-a împărţit fluturaşi în tot oraşul, de le 
zicea târgoveţilor să se ţină deoparte. 


— 299 — 



Scoase o bucată zdrenţuită de hârtie din mânecă. Picăturile de 
ploaie o udară, întinzând cerneala. Sachi se uită lung la ea, 
încercând să se concentreze, dar inima îi bătea prea tare, şi abia 
putea desluşi sensul cuvintelor: „...asasinând soldaţii guvernului... 
rebeli împotriva statului... S-a stabilit că este inevitabil să se 
folosească forţa împotriva lor...” 

Deci asta era, o ofensivă împotriva miliţiei. Ei bine, aveau să se 
apere. Laşii din sud vor afla din ce aluat sunt făcuţi cei din nord. Vor 
fi puşi pe fugă din Edo, până-n mizerele lor fortăreţe din sud. 

— Oamenii noştri se vor menţine pe poziţii, bineînţeles, spuse ea. 

Moşneagul trase aer în piept printre dinţi. 

— Mă rog, mormăi el, clătinând din cap. Voi fi cinstit cu 
dumneavoastră, doamna mea. Situaţia nu arată prea bine. Ăi din sud 
are o armată uriaşă; de zece ori cât a noastră. Am auzit că mai are şi 
arme de la englezi, tunuri mari, moderne şi flinte dichisite. Avem şi 
noi arme, dar nu la fel de bune şi nici la fel de multe. Dar avem vână. 
Oamenii noştri o să lupte până la moarte, asta fără doar şi poate, în 
onoarea înălţimii Sale, shogunul. Puteţi conta pe asta, doamna mea. 
O să moară de moarte frumoasă. 

Tunuri, puşti. Sigur că da. Trebuiau să se ascundă în spatele 
armamentului barbarilor. N-ar avea nicio şansă în onorabila luptă 
corp la corp. Intenţionau să nimicească rezistenţa. 

Oricât de iscusit era Shinzaemon, sabia lui n-avea să-i fie de 
niciun folos în faţa unor asemenea arme. Sachi îi mai auzea încă 
glasul răsunându-i în urechi: „Abia aştept să am onoarea de a muri 
în bătălie pentru seniorul meu”. în fiecare zi se întreba dacă mai trăia 
sau nu. îşi lăsă capul în jos, rugându-se zeilor. Ca o femeie samurai 
mândră, se rugă pentru victorie, dar mai adăugă şi o rugăciune 
tainică, de-a ei: „Zei ai clanului Tokugawa, vă rog, aveţi-1 în paza 
voastră! Protejaţi-1 pe Shinzaemon. Vă rog, cruţaţi-i viaţa!” 

Bubuiturile păreau să vină de pe dealul cel mic. Prin ceaţă şi prin 
norii bătuţi de vânt, Sachi putu desluşi fulgere albe, de o strălucire 
orbitoare şi auzi şuieratul obuzelor. Exploziile spintecară cerul. 
Obuzele se înfigeau în ţărână, aruncând în aer scânduri, ţigle şi 
trupuri de oameni. Incendiile izbucneau printre acoperişurile 
înghesuite unele intr-altele în valea dintre cele două coline. Pe ici, pe 
colo, limbile flăcărilor înghiţeau clădirile roşii ale templului de pe 
Colina Ueno. 

Apoi o perdea de fulgere acoperi poalele Colinei Ueno şi 
pretutindeni se auziră trosnete. Fulgerele şi trosnetele păreau un 


— 300 — 



gigantic şi neîncetat foc de artificii. Fascinată, Sachi rămase în 
picioare, ascultând şi privind. în ciuda umbrelei lui Taki, era udă 
leoarcă din cap până-n picioare. Prin răpăitul ploii îi ajungeau la 
urechi tobele, tânguirea goarnelor, zăngănitul oţelului izbind oţelul. 
Sudicii încercau să cucerească dealul. în depărtare, ea desluşi 
siluetele bărbaţilor prinşi în luptă. Erau micuţi şi foarte depărtaţi, 
dar se vedeau clar. Sachi tânjea să-şi ia halebarda, să lupte alături 
de ei. în schimb, era prinsă în capcană, neavând nimic de făcut decât 
să stea şi să urmărească neputincioasă. îşi coborî privirea spre 
poartă şi spre pod, muncindu-şi mintea. Trebuia să existe o cale prin 
care să-i poată ajuta. 

De cealaltă parte a şanţului, străzile se aglomerară. Oamenii nu se 
mai mişcară din loc, păstrând tăcerea, căscând gura în zgomot şi 
fum. 

Bătălia ţinu toată ziua. Dârele de fum se făcură tot mai groase, 
până când versantul fu învăluit într-un linţoliu gros, alb, prin care 
Sachi încă mai putea distinge fulgerele scăpărând. Apoi, spre seară, 
armele amuţiră. Se lăsă o tăcere sinistră. Până şi greierii se opriră 
din ţârâit. 

Pe urmă, izbucniră flăcările. Vântul întinse vâlvătaia, purtând pe 
aripile lui scânteile ce săreau prin preajmă, aprinzând acoperişurile. 
Templele de pe deal şi şubredele case din lemn din vale luară foc. 

Se auzi un muget, ca şi cum un dragon şi-ar fi deschis gura 
scoţând flăcări, ca să-i pârjolească. De pe parapet, Sachi vedea cum 
văpăile alergau spre ei, pe măsură ce căldura îi pârlea faţa, iar fumul 
îi gâdila nările şi îi umplea plămânii. Oamenii se înghesuiră să 
coboare şi se împiedicară pe trepte, tuşind şi înecându-se, cu lacrimi 
în ochi, cu batistele lipite de nas şi de gură. întregul oraş părea 
cuprins de flăcări. 

Taki o apucă, încercând s-o tragă de acolo, dar Sachi se smuci din 
strânsoarea ei. Perdeaua de foc se întinse până la râu, apoi sări peste 
câmpia Goji-in. Dar întinderea câmpiei încetini focul, iar flăcările se 
micşorară, lăsând scânteile să danseze ca licuricii pe o mare mocnită 
de cenuşă şi moloz. 

Sachi ştia că trebuie să se ducă pe câmpul de luptă, să vadă cu 
ochii ei ce s-a întâmplat. Trebuiau să fie răniţi acolo, care să aibă 
nevoie de ajutor. Şi morţi, mulţi morţi. Mai presus de toate, trebuia 
să-l caute pe Shinzaemon. Moşneagul rămăsese lângă ea. Toţi ceilalţi 
plecaseră. Numai Taki mai era, cu chipul ei subţire, supt şi palid, cu 
ochii măriţi de groază. 


— 301 — 



— Doamna mea, grăi bătrânul, cu o oarecare licărire în ochi, de 
simpatie, de înţelegere, poate. Mâine este rândul meu să fiu de gardă. 

Sachi îi aruncă o privire, uimită. Nu-i venea să creadă. 

— Mâine? Dumneata? 

— Toţi sudicii din oraş se află acolo, la luptă, o lămuri el. Ne-au 
lăsat pe noi la poartă. 

— Vrei să zici... că nu sunt străjeri din sud? 

— întocmai. Sigur că o doamnă ca dumneavoastră nu-i interesată 
de atari tărăşenii. Nici măcar n-aţi catadicsi să ieşiţi din 
apartamentele femeilor. Aşa ceva nici n-ar trebui să-mi treacă prin 
cap. Dar, dacă s-ar întâmpla ca vreo doamnă necunoscută sau două 
să se furişeze pe afară, mă rog, n-aş sta eu să le pândesc. Nu mai văd 
bine în ultima vreme. Nici urechile nu mă prea ajută. 


VI 

Sachi aşteptă până când prima geană de lumină străpunse 
obloanele, apoi se furişă pe tăcute din aşternut. îşi prinse părul intr- 
un coc stângaci, îmbrăcă un chimono indigo, simplu, de vară. Era 
prima oară în toţi aceşti ani când se pieptăna şi se îmbrăca singură. 
Aproape uitase cum se face. Scoase copca de la Shinzaemon, pe care- 
o ţinea ascunsă sub saltea. Chipul sculptat în lemn al maimuţei îşi 
ridica ochişorii la ea cu un aer complice, ca şi cum ar fi fost de acord 
că era timpul să se ducă. Şi-o vârî în obi, apoi îşi adună câteva 
lucruşoare şi le împachetă într-o boccea. 

Se uită cu tristeţe la halebardă. Era prea lungă şi prea greu de 
mânuit. Trebuia s-o lase în urmă. Dar îşi prinsese părul cu agrafe 
ascuţite, iar pumnalul se afla la locul său, în obi. Dorise să se 
strecoare afară singură, dar trebuia să-şi fi dat seama că, oricât de 
devreme s-ar fi sculat, Taki s-ar fi trezit şi ea (deşi era supărată că nu 
se deşteptase destul de devreme pentru a o ajuta la îmbrăcat). Nu 
numai atât. Şi Haru simţise că se pune ceva la cale. Cât ai clipi din 
ochi, toate trei se aflau dincolo de porţi, zorindu-se să treacă podul, 
arătând ca nişte târgoveţe oarecare. 

La capătul podului se opriră. Un drum larg mergea de-a lungul 
marginii şanţului. Un altul dispărea la poalele dealului, în faţa lor. 
Zidurile care le mărgineau erau murdare de funingine, iar ţiglele, 
scorojite şi sparte. Copaci carbonizaţi se profilau pe canavaua 
cerului. Pe ici pe colo se zăreau ruine înnegrite, ce nu mai arătau a 


— 302 — 


locuri în care a trăit vreodată o fiinţă omenească. 

Sachi se întoarse spre însoţitoarele ei. Nu îndrăznise să scoată 
niciun cuvânt, cât se găsiseră în curţile conacului, de frică să nu 
atragă atenţia. 

— întoarceţi-vă, le îndemnă în linişte pe Taki şi pe Haru. Vă scot 
din slujba mea. N-am nevoie de voi. Nu pot să-mi iau asupra mea 
răspunderea pentru vieţile voastre. Vă va fi mai bine dacă nu vă 
băgaţi. Asta... 

Şi arătă cu un gest spre pustiirea din faţa lor, pe când izul acru de 
cenuşă jilavă îi înţepa nările. Ploaia se oprise. Soarele nici nu răsărise 
bine, dar era deja atât de cald, încât hainele i se lipiseră de trup. Apa 
care se strânsese în băltoace se evapora iute, scoţând aburi în arşiţă. 
Târâitul greierilor străpungea aerul fără încetare. 

— Este alegerea mea, doamna mea, ripostă Taki, privind-o în ochi. 
Vin cu dumneavoastră. Trebuie să ştiţi. 

Guriţa ei se strângea cu încăpăţânare. îşi aruncase hainele pe ea 
atât de repede, încât nodul de la obi era strâmb. Sachi îşi clătină 
capul în semn că nu, cu ochii în pământ. 

— Nu mai sunt „doamna mea”, le atrase ea atenţia. Nu vreţi să 
pricepeţi? Nu mai sunt Retrasa Doamnă Shoko-in. Sunt Sachi, doar 
Sachi şi atât. 

Haru îşi plimba ochii măriţi de groază prin jur, muşcându-şi 
buzele. înfăşurată într-un simplu chimono de vară, arăta speriată, 
vioaie şi vigilentă, ca o fetiţă care fugise de acasă, sau ca un prizonier 
care scăpase de pedeapsa cu moartea. Era prima oară când părăsea 
castelul după optsprezece ani. 

— Sunt legată pe vecie de dumneavoastră, doamna mea, îi 
răspunse ea încet. Sunteţi cea mai apropiată rudă pe care am avut-o 
vreodată. Dacă vă duceţi pe Colina Ueno, vin şi eu cu 
dumneavoastră. Nu vreau să vă mai pierd acum. Poate că acolo sunt 
răniţi care au nevoie de ajutor. Am luat cu mine nişte pânză pentru 
bandajarea rănilor. 

Sachi suspină şi clătină din cap. Oricum, nimic nu mai conta. Ştia 
ce are de făcut şi avea să-şi ducă sarcina la îndeplinire. Dacă voiau 
să vină cu ea, n-aveau decât. Avea o presimţire că urma să aibă 
foarte mult de lucru. Dacă erau şi ele cu ea... trebuia să recunoască, 
îi erau de ajutor. 

— Să ne grăbim, le îndemnă ea. 

N-avea să treacă mult timp până să li se observe lipsa. N-aveau să 
fie în siguranţă până când nu-şi pierdeau urma pe străzile oraşului. 


— 303 — 



Dincolo de zidurile înalte, Sachi se simţea măruntă şi vulnerabilă. 

La început avu grijă să-şi ascundă chipul. Dar curând oroarea 
priveliştii o copleşi şi singurul lucru la care se mai gândi fu să ajungă 
mai repede pe deal. 

De câte ori, de la înălţimea parapetului ei, nu se închipuise Sachi 
pe sine trecând şanţul şi aşternându-se la drum? Socotise că, de lăsa 
în urmă şanţul şi soarele îi venea la dreapta, avea să apuce în 
direcţia bună. Dar acum, în oraş, cu gardurile pârjolite ale 
reşedinţelor nobililor de jur-împrejurul ei, blocându-i vederea, era 
greu să mai ţină socoteala. Drumul cobora o colină şi urca o alta, 
trecând pe lângă marile reşedinţe tăcute, până când ieşea la malul 
unui râu. De cealaltă parte se întindea o pustietate de moloz înnegrit 
de funingine, iar în spatele ei, dealul la care se uitase cu atâta alean. 

Ploaia stinsese focul, împiedicându-1 să se întindă prea departe. 
Cu toate acestea, cartiere întregi ale oraşului dispăruseră, înghiţite 
de flăcări şi distruse de pompieri. Câteva case mai rezistente, cu 
pereţi din lut, mai rămăseseră în picioare, ca nişte dinţi sănătoşi într- 
o gură ştirbă. Oamenii ieşiseră pe stradă, măturând cenuşa şi dând 
la o parte molozul. Ici şi colo, se înşirau cadavre atât de arse, încât 
păreau păpuşi. Aduceau mai mult a buşteni arşi decât a oameni. 

Vârându-şi tivul chimonoului în obi, femeile îşi croiră drum printre 
mormanele de cenuşă şi de scânduri. într-o clipită, picioarele li se 
înnegriră şi robele li se pătară. La răstimpuri, Sachi mai întrezărea 
colina peste un morman de moloz sau printr-o spărtură, acolo unde 
un întreg şir de case dispăruse. Dar curând se treziră târându-se 
printr-o mulţime atât de compactă, încât, chiar dacă şi-ar fi dorit să 
se ducă în altă parte, nu mai puteau. 

Fete tinere şi bătrâni cu copii mici, legaţi în spinare, umblau ca 
somnambulii, cu ochii goi. Uneori un bebeluş se mai pornea să ţipe. 
Negustorii ambulanţi îşi strigau mărfurile, vânzând de-ale gurii celor 
din mulţime, profitând de nenorocire ca să mai câştige un ban. Dar, 
în cea mai mare parte, mulţimea se mişca într-o tăcere sumbră. 

Pe măsură ce Sachi, Taki şi Haru se apropiară de colină, auziră 
întruna clinchetul ritmic al clopoţeilor, sunetul rugăciunilor 
înălţându-se spre cer. O duhoare greţoasă începu să se simtă în aer, 
slabă la început, apoi tot mai puternică. Oamenii îşi astupau gura cu 
mânecile, în timp ce alţii îşi scoteau batistele şi le lipeau de nas sau 
le legau în jurul feţei. Unii se opreau din drum ori întorceau capul, 
palizi şi îngroziţi, luând-o la fugă cât îi ţineau picioarele. Era miasma 
măcelului, un amestec de sudoare, sânge, excremente, cărnuri în 


— 304 — 



descompunere. Peste tot plutea mirosul morţii. 

Sufocându-se, Sachi îşi luă batista şi îşi acoperi nasul şi gura. O 
clipă îşi dori s-o ia la goană. Nu-şi închipuise niciodată că aşa avea 
să fie. Soldaţi cu chipuri negricioase făceau de pază, cu puşca în 
mână. Purtau uniformele negre şi coifurile înalte, conice, ale celor din 
sud. Ei ţineau mulţimea în loc, întorcându-i pe oameni din drum. 

— Opriţi-vă! se răsti unul. Pe aici nu se trece. Până aici e hotarul! 

Oamenii luau cu asalt cordonul, încercând să-l rupă. La umbra 

colinei, Sachi zări ţărâna acoperită de mormane de trupuri prăbuşite 
unele peste altele. încă din depărtare le desluşi pletele negre, albul 
feţelor şi licărul jachetelor haori de un albastru şters. 

Un pârâu se prelingea la poalele dealului. Trupurile intrau în apă 
şi atârnau de trei mici podeţe. Dincolo de el, o râpă mărginită de 
pereţi stâncoşi, abrupţi, brăzda costişa şi dispărea la o cotitură, în 
direcţia templului. O palisadă fusese ridicată peste ea, ca să bareze 
calea. Faimoasa Poartă Neagră. Marile porţi duble atârnau şubrede în 
balamalele lor, cu pilonii de sprijin şi traversele zdrobite şi ciuruite de 
gloanţe. Soldaţi în uniformă neagră se plimbau de colo-colo, zvârlind 
cadavrele din drum de parcă erau vreascuri. Se iviră doi, purtând un 
camarad pe umerii lor. Ici şi colo se găseau femei, foindu-se tăcute 
prin preajmă. 

Mulţimea începu să bombăne: 

— Hei! Mai sunt şi femei pe aici. Daţi-ne drumul! 

Un moşneag, pirpiriu şi încovoiat, cu peri albi ieşindu-i din bărbie, 
îi implora pe soldaţi: 

— Aţi câştigat. Măcar lăsaţi-ne să ne luăm morţii. 

— Trădătorii ăia rămân aici, se răsti una dintre gărzi. Credeţi că vă 
puteţi răscula împotriva guvernului? L-au trădat pe împărat. 

— Guvernul! rânji cineva din mulţime. Mai degrabă impostori din 
drojdia societăţii! 

Dar bătrânul se străduia să-i îmbuneze pe soldaţi: 

— Ai şi tu un tată, tinere, croncăni el. Cum s-ar simţi dacă tu ai fi 
acolo? Măcar lasă-mă să văd dacă-mi găsesc fiul printre morţi. 

Soldaţii se sfătuiră. Unul cedă. 

— Bine. Tu şi tu şi tu. Dar, dacă-i ajutaţi pe criminalii ăia, abateţi 
asupra voastră pedeapsa cu moartea, să nu uitaţi asta! 

Sachi, Taki şi Haru se strecurară alături de bătrân şi de alţi câţiva 
oameni, înainte ca soldaţii să strângă rândurile din nou. 

Dincolo de cordon, pământul era plin de cadavre şi duhoarea era 


— 305 — 



copleşitoare. La început, Sachi nu putu îndura priveliştea. Apoi 
observă că unele dintre hoituri erau mutilate, nici măcar nu mai 
arătau a oameni, fiind reduşi la hălci de carne. Alţii îşi puseseră 
singuri capăt zilelor şi zăceau cu burţile spintecate. Intestinele le 
ieşeau din rănile ce se căscau spre cer. Unii dintre bărbaţii morţi nu 
păreau să fi avut mai mult de cincisprezece sau şaisprezece ani. 
Picioarele erau îndoite în unghiuri imposibile, braţele erau răsucite 
sau rupte. Din alţii nu mai rămăseseră decât nişte cioturi 
însângerate. Tineri sfrijiţi care mai erau încă în creştere zăceau 
ţepeni în încleştarea de gheaţă a morţii. 

înspăimântată şi îngreţoşată, Sachi călca peste bărbaţii care 
zăceau acolo unde se prăbuşiseră, cu capetele zdrobite şi burţile 
sfâşiate. Unii rămăseseră cu mâinile încleştate pe rănile deschise, de 
unde atârnau mari bucăţi de carne, ca şi cum ar fi încercat să se 
adune, să oprească sângerarea, când îi găsise moartea. Alţii arătau 
de parcă se întorseseră s-o ia la goană şi fuseseră doborâţi pe 
neaşteptate. Dar cei mai mulţi zăceau pe spate. Ţinuseră piept 
inamicului până-n cea din urmă clipă. 

Femeile se opriră o clipă ca să poată respira, copleşite de oroare, 
întrebându-se ce să facă, de unde să înceapă. Ţânţarii le asediau, 
pişcându-le de mâini şi de picioare, dar erau prea amorţite ca să mai 
simtă ceva. 

Corbii cu ciocurile lor mari, negre şi ochii galbeni ca mărgelele 
ţipau fără încetare în pini şi în cireşi. Era o larmă înfricoşătoare, rău- 
prevestitoare. Unii se aşezaseră pe cadavre şi le ciuguleau ochii. 
Câinii le dădeau târcoale, muşcând din trupuri şi din feţe. Sachi 
apucă o piatră şi o aruncă într-unul, iar javrele se dădură înapoi, 
mârâind, şi se furişară până sub copacii de la marginea colinei. Un 
câine scheletic trecu pe lângă ele în goană, cu burta la pământ şi o 
sticlire în ochi. în gură ţinea ceva alb. Sachi îşi dădu seama cu 
groază că era o mână de om. 

Un bărbat cu umeri laţi zăcea de-a curmezişul pe cărare, cu faţa în 
jos, într-o băltoacă de sânge. Un braţ îi era îndoit într-un unghi 
nefiresc, celălalt era ridicat deasupra capului. Se vedea o crestătură 
pe jacheta lui haori. O pată i se întindea pe spinare. Intrase în 
ţesătura de un albastru şters, dându-i o nuanţă de roşu-brun. 

Sachi se cutremură, cu mâna la gât. îi venea să verse, dar îşi 
aminti pentru ce se afla acolo. Bărbatul era voinic, la fel ca 
Shinzaemon. I-ar fi stat în fire să se găsească în prima linie a 
frontului, unde atacaseră cei din sud. îşi înfăşură batista în jurul 


— 306 — 



feţei, îşi ridică poalele chimonoului şi îşi legă la spate mânecile. 

Mâinile nu-i erau ca ale lui Shinzaemon, dar simţea nevoia să se 
convingă. Strângând din buze, se aplecă şi îi atinse un umăr cu 
degetele. Era ţeapăn şi rece, nu mai aducea deloc a carne de om. îl 
apucă pe dedesubt şi-l trase în sus. Nu-şi închipuise niciodată că un 
om putea fi atât de greu. Reuşi să răsucească trupul atât cât să-i 
poată vedea chipul înnegrit şi umflat. Nu era el. Putea să-şi dea 
seama dintr-o singură privire. O cuprinse un fior de uşurare atât de 
intens, încât ameţi. Cu foarte mare grijă, lăsă corpul iar jos. 

Se împiedică. îşi croia drum printre cadavre, când simţi că strivise 
sub tălpi ceva ca o stridie. Era un ochi de om. Nici măcar nu mai 
simţea spaima. Parcă ea însăşi ajunsese un cadavru. 

în jurul ei, soldaţii sudici îşi cărau morţii şi răniţii, ducându-i de 
acolo. Unul dintre cei cu jachetele albastre, pe jumătate ascuns sub 
un morman de hoituri, avu un spasm subit. Se văzu un oţel 
fulgerând, pe când un sudic îşi ridică sabia, iar mişcarea încetă. 

Sachi ştia că e privită. Din instinct îşi trase eşarfa peste faţă. O 
pereche de cizme murdare cam ca ale unui barbar, mânjite de sânge 
şi de noroi, se postară în faţa ei. Din jambierele de deasupra lor ieşea 
aburul fierbinţelii, aducând un iz rânced de cârpe umede şi murdare. 

— îţi pierzi vremea, cucoană, mormăi o voce cu accent sudic. 

Era ultima insultă primită de la sălbaticii aceia care se bucurau de 
măcelul pe care-1 pricinuiseră. 

— N-a mai rămas nimeni în viaţă. Nici măcar un gândac. Nimic. 

O mână o apucă de mânecă, iar ea se dădu îndărăt. Era mai mult 
decât putea îndura în acest loc sacru, presărat cu cadavre. Sudicii îl 
pângăreau. 

— Hei, uite o faţă drăgălaşă. Ce zici, Wakamoto? Pradă uşoară, 
nu-i aşa? Trofeu de război? 

Sachi îşi smuci braţul din strânsoare. Ştia c-ar fi fost curată 
nebunie să riposteze. Tot ce putea face era să doboare un soldat, 
înainte să fie ea însăşi trântită la pământ sau, şi mai rău, luată 
prizonieră. Dar nu mai putea gândi limpede. îşi scoase pumnalul. 
Atunci se auziră paşi călcând prin noroi. 

— Lăsaţi-le în pace, se răsti un alt glas. Ne-am făcut datoria. 
Lăsaţi-le să-şi caute bărbaţii. Dar supravegheaţi-le. Să nu scoată 
niciun cadavru de aici. 

Sachi le aruncă o privire lui Taki şi lui Haru, iar ochii li se 
întâlniră. Şi mâinile lor strângeau pumnale. Groaza o amorţise atât 
de tare, încât uitase prin ce pericol treceau. Dacă le arestau, 


— 307 — 



descopereau că erau fugare, doamne de rang înalt, de partea celor 
din nord, care nu-şi respectaseră recluziunea. Riscau nu numai să fie 
trimise la conac, ci şi să fie aruncate în puşcărie, ba chiar şi 
executate. 

Ţinându-şi capetele plecate şi ferindu-se de soldaţi, se întoarseră 
la treaba lor. în tăcere, îşi croiră drum prin câmpul de luptă, 
aplecându-se asupra oricărui cadavru ce li se părea cât de cât 
cunoscut, verificându-le mâinile şi capetele, studiind saboţii şi 
sandalele, în căutarea unui indiciu cât de mic. Unele dintre hoituri 
începuseră deja să se umfle, chipurile le erau puhave şi de 
nerecunoscut. Altele rămăseseră fără feţe, sau erau desfigurate. Când 
ridicară unul, îi ieşiră maţele din el. 

Poteca îngustă de la Poarta Neagră era acoperită în întregime de 
cadavre. încet, cu o grijă infinită, femeile îşi croiră drum, urcând 
panta până la templul din vârful colinei. întâlneau hoituri la tot 
pasul, prăvălite pe costişele abrupte ce mărgineau poteca de o parte 
şi de alta, rostogolite la pământ. 

Ameţită de arşiţă, amorţită de groază, Sachi se uita la un morman 
de cadavre, unde zărise o figură pe care i se păruse c-o recunoaşte. O 
tresărire de spaimă îi scutură tot trupul. îşi întoarse capul, se dădu 
înapoi clătinându-se, ţinându-se cu mâna de gât. Rămase în picioare, 
trăgându-şi sufletul, cu pumnii încleştaţi atât de tare, încât îşi simţea 
unghiile intrându-i în carne. Abia mai putea să respire. Se sili să se 
mai uite o dată. Chipul cu obraji supţi, părul ţepos ieşindu-i în 
smocuri ciufulite dintr-o bentiţă albă, mâinile şi picioarele lungi... Nu 
putea fi nicio greşeală. 

Sachi căzu în genunchi, vomând. Sughiţuri de plâns îi zguduiau 
pieptul. Un braţ subţirel o ţinea să nu cadă. 

— Gen, şopti Taki. 

Sachi dădu din cap. Genzaburo, prietenul ei din copilărie, care 
trecuse prin atâtea păţanii şi se aruncase în atâtea peripeţii 
nebuneşti. Nu mai văzuse niciodată acel chip până acum, fără să fie 
luminat de un zâmbet plin de neastâmpăr. Acum era golit şi ca de 
ceară, cu o privire opacă în ochi, cu buzele albite. Arăta îngrozitor de 
tânăr. Era întins pe spate, cu pieptul plin de sânge. Muştele bâzâiau 
în jurul petelor negre şi i se aşezau pe ochi şi pe gură. 

— Vin nişte soldaţi, o avertiză Taki în şoaptă, apucând-o de braţ, 
încercând s-o tragă de acolo. 

— Dar nu-1 putem lăsa aici, bombăni Sachi. 

— Rugaţi-vă dacă vreţi, dar nu luaţi niciun cadavru, se răsti un 


— 308 — 



glas aspru cu accent sudic. 

Sachi trase aer adânc în piept. întinse o mână să mângâie obrazul 
lui Genzaburo. Era rece. Tremurând de groază, alungă muştele şi îi 
închise ochii. Plângând, îngenunche şi rosti o rugăciune. Taki o luă 
de braţ şi i-1 strânse. 

— A fost un ţăran, dar a avut parte de o moarte de samurai, spuse 
ea, târându-şi prietena din acel loc. A murit de moarte frumoasă. 

Când ajunseră în vârful dealului, nu se mai vedea nimic altceva 
decât o întindere de noroi, scobită de cratere, în locurile în care 
căzuseră obuzele, inundată de apă şi de sânge. Magnificele pavilioane 
roşii, cu acoperişurile lor din ţiglă, dispăruseră cu totul. Nu mai 
rămăsese nici urmă din templul de odinioară. O singură clădire mai 
stătea în picioare, în mijloc. Clopotul de aramă cu postamentul său 
de piatră, cu eşafodajul de lemn care-1 apăra de intemperii şi 
acoperişul din ţiglă scăpaseră ca prin farmec. Preoţii umblau prin jur 
sunând din clopoţei, înălţând rugi la cer pentru sufletele celor morţi. 

Bătute de dogoarea soarelui de la amiază, Sachi şi Taki se 
învârteau împiedicându-se prin jur, lac de sudoare, încercând să 
cerceteze fiecare cadavru. Pretutindeni se găseau femei care făceau 
acelaşi lucru. Nimeni nu scotea o vorbă. La răstimpuri, câte una se 
oprea din sumbra ei ocupaţie, se apleca să vadă mai bine un chip, 
apoi îşi înclina capul. Ici şi colo erau femei îngenunchind în tăcere, 
făcând de strajă lângă un leş. Soldaţii se plimbau prin preajmă, 
asigurându-se că nimeni dintre ele nu încerca să scoată de acolo 
vreun mort. 

Sachi se ridică cu greu în picioare. Taki arăta ca o stafie, sleită şi 
murdară. Avea o goliciune în ochi, ca şi cum văzuse atâtea, încât nu 
mai putea simţi nimic, ca şi cum ar fi murit pe dinăuntru. Obosită, 
Sachi ghici că şi ea trebuia să arate la fel. Deodată simţi cât de tare o 
durea spinarea, simţi pişcăturile ţânţarilor de pe braţe. Mâinile îi 
erau o rană, iar picioarele îi sângerau din pricina pietrişului, a 
bolovanilor, a bucăţilor de metal împrăştiate pe jos. 

— Nu mai am putere să caut, mormăi ea. Vă mulţumesc că m-aţi 
ajutat! 

— Dar eu nu te-am ajutat, îi atrase Taki atenţia. Şi eu voiam să 
arunc o privire. Şi mie-mi pasă de bărbaţii ăştia. Ştii foarte bine. 
Shinzaemon, Tatsuemon şi... şi... 

Vocea i se stinse, în ochi îi luceau lacrimile. Sachi ştiu ce nu se 
îndura ca să rostească: „...şi Toranosuke”. îşi puse un braţ pe după 
umerii ei mici şi o strânse la pieptul ei. 


— 309 — 



Dangătul monoton al unui clopot îşi rostogoli ecoul din vârful 
dealului. Un preot se apropia de ele împiedicându-se, cu robele lui 
negre mânjite de cenuşă şi de noroi. Avea un chip cenuşiu, cu bărbia 
acoperită de o barbă ţepoasă. Un braţ îi era bandajat. în celălalt ţinea 
un clopoţel. Când ajunse la ele, mai sună o dată din el, apoi se opri. 

— Vă căutaţi morţii? 

Sachi şi Taki dădură din cap. Era bine să mai vadă un om viu care 
nu le era duşman, care părea să fi fost martor la bătălie şi să fi 
scăpat cu viaţă. 

— Mulţi au luat-o spre nord. Sudicii cred că ne-au bătut definitiv 
aici, dar ne vom lua revanşa. Sfinţia Sa, abatele, a reuşit şi el să 
scape. 

Preotul le arătă cu un gest întinderea de noroi din jur. 

— Uitaţi-vă la asta, zise el. Sălbaticii! 

Scuipă pe jos. 

— Până mai ieri ăsta a fost Templul Kanei-ji. Acum toate comorile 
s-au dus: sălile, cărţile, bibliotecile, statuile, distruse toate. Măcar 
Sfinţia Sa a reuşit să scape, zeii şi Buddha îl au în paza lor. 

— Aţi fost aici? 

— Da, mărturisi el. Am luptat, dar ei ne-au prins în capcană, ne- 
au omorât jumătate din oameni cu obuzele lor. Şi-şi mai zic samurai! 
Se ascund după armele barbarilor. Nici măcar nu-i poţi vedea, ca să 
nu mai vorbim că nu te poţi apropia de ei îndeajuns ca să-i treci prin 
tăişul săbiei. Apoi au trimis o ploaie de gloanţe în ai noştri. I-am ţinut 
în loc la Poarta Neagră până după-amiază. Au murit o groază de 
oameni. Dacă ai voştri au fost printre rândurile lor, vă spun eu, au 
luptat ca nişte eroi. Puteţi fi mândre de ei. 

Se îndepărtă, împiedicându-se în cadavre. Se auzea dangătul 
singuratic al clopotului din vârful dealului. 

Haru îngenunchea la o oarecare distanţă, la marginea platoului, 
acolo unde începeau codrii. Descoperise un bărbat rănit. Era mic şi 
slab, nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Pantalonii 
plisaţi şi jacheta haori erau acoperiţi de noroi. Avea un braţ îndoit 
într-un unghi ciudat. Dintr-o rană la cap îi curgea sânge. 

Dar se mişca şi gemea slab. Buzele îi erau crăpate, faţa îi ardea, 
înnegrită şi acoperită de praf. Haru sfâşie o parte din pânza pe care o 
luase cu ea şi i-o înfăşură în jurul capului. îl legăna ca pe un prunc 
în braţele ei, încercând să alunge cu mâna muştele ce mişunau în 
jurul rănilor lui însângerate. 

— O să te faci bine, îi tot repeta în şoaptă. 


— 310 — 



Se întoarse spre Sachi şi spre Taki: 

— Are nevoie de apă şi de ajutor, iute! Sudicii ăia sunt nişte 
măcelari! Taie capetele răniţilor. 

Lacrimile îi căzură pe chipul însângerat al soldatului. 

— Să zacă aici singur, printre toate cadavrele astea, aşteptându-şi 
moartea. Uitaţi-vă la el. Este doar un copil! 

— Dacă ne prind, intrăm în bucluc, o avertiză Taki. A-i plânge este 
una, a-i ajuta este altceva. Suntem nişte fugare, nu uitaţi! Vor porni 
în urmărirea noastră. 

— Dar dacă-1 lăsăm aici o să moară, ripostă Sachi. 

Acest bărbat-copil li se părea că reprezintă întreaga armată a 
nordului. Dacă-1 puteau salva măcar pe el, merita să-şi dea şi viaţa 
pentru o asemenea cauză. 

— Ce bine era să fi fost şi tatăl tău cu noi! exclamă Haru, 
ridicându-şi privirea la Sachi. Acum avem nevoie de el. 

Sachi se uită lung la tinerel. Mâinile îi erau subţiri şi copilăreşti, 
aduceau mult cu mâinile care-i întinseseră ei halebarda. Părea că 
trecuse o viaţă de atunci. Chipul îi era cenuşiu, mânjit de sânge şi de 
noroi - faţa rotundă, părul încă netuns... Inima începu să i se zbată 
în piept. Se întorsese în gând pe drum, îndreptându-se spre Edo, 
luându-şi rămas-bun în apropierea satului ei, când el se îndepărtase 
pe cal atât de viteaz, împreună cu Toranosuke. Iar acum, iată-1, 
murind sub ochii lor. 

— Tatsu! gemu ea. Tatsuemon, noi suntem! Sachi şi Taki! 

îi luă mâna şi i-o strânse într-a ei, frecându-i palma, încercând să- 
i pună puţin sângele în mişcare, iar băiatul mormăi slab. Femeile se 
uitară una la alta cu ochi înnebuniţi. Dacă Tatsuemon se găsea aici, 
Shinzaemon şi Toranosuke nu puteau fi prea departe. Sigur 
luptaseră umăr la umăr. Cu nelinişte, începură să răscolească 
cadavrele de lângă ele, încercând să le întoarcă pe spate, ca să le 
poată vedea feţele. Dar nimeni nu arăta ca vreunul dintre cei doi. 

Dincolo de platou ajungea până la ele zarva accentelor din sud. 
Auzeau bărbaţi discutând şi râzând, tropăitul paşilor grei prin noroi. 
Atunci o altă voce se desluşi din depărtare. Cineva le vorbea supărat, 
cu un accent străin. Un barbar. Sachi îşi ridică privirea. Soldaţii 
sudici se apropiau cu un grup de barbari. Unul era o făptură cu 
trăsături înfricoşătoare, un uriaş. Era mai înalt decât toţi sudicii, 
depăşindu-1 chiar şi pe celălalt barbar. Fire de păr groase şi negre îi 
acopereau obrajii. 

Pe urmă observă un al doilea bărbat. Să fie oare?... Desigur, acela 


— 311 — 



era străinul care-i salvase, când fuseseră atacaţi de sudicii puşi pe 
jafuri. îşi aminti de chipul lui auriu, de părul strălucitor, cum se ivise 
el dintr-odată, trăgând cu arma, împrăştiindu-i pe soldaţi. îşi aduse 
aminte cum ea, împreună cu Taki şi cu Shinzaemon călătoriseră mai 
departe cu el şi cu prietenul lui în palanchinele lor dizgraţioase, 
construite special pe măsura picioarelor lor lungi, cum le escortaseră 
pe ea şi pe Taki până la porţile palatului. Sachi simţi un val de 
bucurie şi de uşurare. El avea să le ajute. El avea să le salveze iar. 
Dar ea era acoperită de noroi şi de sânge. Avea s-o mai recunoască? 

în disperare, se căzni să-şi amintească ciudatul său nume barbar, 
pe când grupul se apropia de ele. îşi încreţi buzele, cu mintea goală. 
Avea nevoie să se gândească, să se concentreze. Făcu un efort 
suprem. Numele lui... semăna cu cel al oraşului Edo, nu-i aşa? 

Atunci îi veni în minte. Rosti cu voce spartă patru silabe: 

— Edo... Edowadzu! 

Edwards. Ce-ar face el? Ştia că ea era de la palat. Nu trebuia decât 
să rostească un singur cuvânt, iar ea avea să fie predată în mâinile 
sudicilor, poate chiar executată. Barbarii erau atât de naivi, încât nu 
puteau niciodată să se prefacă. 

Se lăsă o tăcere îndelungată. Sachi îşi auzea bătăile inimii, simţea 
cum sudoarea îi curgea râu de pe frunte, intrându-i în ochi. Soldaţii 
sudici scrutau cu priviri suspicioase micul grup de femei, jucându-şi 
armele printre degete. Atunci Edwards se uită la ea şi la Taki, iar 
ochii lui rotunzi se căscară uimiţi. Sachi zări în ei licărul 
recunoaşterii. Apoi sprâncenele i se împreunară într-o încruntătură 
mânioasă. 

— Aşadar, iată unde vă duceţi, de fapt, izbucni el. Ce faceţi pe 
aici? 

Se răsti cu o voce atât de înspăimântătoare, încât corbii aşezaţi pe 
cadavre îşi luară zborul, foşnind puternic din marile lor aripi negre. 
El mai spuse câteva cuvinte pe un ton supărat celuilalt barbar, după 
care se întoarse iar cu faţa la femei. 

— Nu pot să cred, răcni el. Vă plătesc, trăiţi în casa mea, şi uite 
cum mă răsplătiţi. Jiro, tâmpitul ăsta! Să se bage într-un asemenea 
bucluc! Şi voi, muierilor, ar trebui să-mi faceţi curăţenie în casă, să- 
mi gătiţi. 

Sachi îl privea cu gura căscată, cu asemenea uimire, încât chiar 
arăta ca o servitoare, îşi zise ea în gând. 

— Nu v-aţi aşteptat să mă vedeţi pe aici, nu? se răsti el. Veniţi 
înapoi cu mine imediat. 


— 312 — 



Venindu-şi în fire, Sachi se lăsă în genunchi şi îşi lipi fruntea de 
noroi. 

— Iartă-ne, stăpâne, vorbi ea pe un ton plângăreţ. Venim imediat, 
stăpâne! Băiatul nostru, Jiro al nostru... 

Taki îngenunche şi ea, cu umerii ei micuţi aduşi în faţă. Nu avea 
nevoie să se prefacă epuizată şi înfricoşată. Sudicii se holbau, din 
gâtlejurile lor ieşeau mormăituri dezarticulate, uluite. Sachi îi auzi 
vorbind între ei în şoaptă. 

— Gospodăria lui? Tot ce se poate. Pare să le ştie. Ele îl ştiu pe 
nume... 

— Ce mai fecior în casă! pufni pe nas Edwards. 

— Feciorul lui în casă? bolborosi unul. 

— Ia staţi, bodogăni un altul. Şi atunci de unde a luat uniforma 
băiatul ăsta? 

— Mă rog, dacă aşa zice barbarul... mormăi un altul. 

Toţi se întoarseră spre Edwards şi se înclinară, zâmbindu-i mieros 
cu gurile strâmbe. Pe Sachi o doborî o oboseală soră cu moartea; se 
întrebă dacă avea să mai fie vreodată în stare să se ridice în picioare, 
îşi dorea să plângă ca să se descarce, dar ştia că nu poate să-şi arate 
slăbiciunea în faţa celor din sud. Barbarul uriaş cu părul negru se 
aplecă şi duse o ploscă la buzele lui Tatsuemon. Cu blândeţe îi ridică 
braţul vătămat şi i-1 înfăşă într-o pânză pe care i-o legă de celălalt 
umăr. Apoi îl aburcă în braţele lui, uşor ca pe un copil. Membrele 
rănite ale băiatului atârnau ca ale unei păpuşi lipsite de viaţă. 

Femeile îi urmară pe barbari, coborând colina, croindu-şi drum cu 
grijă printre cadavre. Se împiedicară pe lângă neveste văduvite ce-şi 
păzeau morţii, îngenuncheate în noroi alături de cei dragi, căzuţi pe 
câmpul de luptă. Unele stăteau tăcute în genunchi, cu capetele 
plecate. Câteodată un sunet se alătura croncănitului ciorilor, 
bâzâitului muştelor şi al ţânţarilor, ţârâitului monoton al greierilor, o 
tânguire subţire, ca a unui animal prins în capcană prin pădure, un 
bocet deznădăjduit. 

Odată ce trecură de Poarta Neagră şi traversară podul, sudicii se 
făcură nevăzuţi. Ameţite şi murdare, femeile îşi ridicară privirile la 
Edwards. 

— Vă mulţumim, şopti Sachi. 

— Dânsul e doctorul Willis, grăi Edwards. El o să aibă grijă de 
prietenul vostru. Are noroc. Dac-ar fi arătat cel mai mic semn de 
viaţă, sudicii i-ar fi tăiat capul. 

— Spitalul meu geme de sudici, le atrase atenţia Willis. Nu-1 pot 


— 313 — 



duce acolo. îşi decapitează toţi prizonierii. Ce-ar fi... 

— Să-l ducem la mine acasă? întrebă Edwards. Am loc. La urma 
urmei, face parte din personalul meu de serviciu. 

— O să se facă bine? dori Sachi să afle. 

— Nu ştiu, îi răspunse doctorul. Va trebui să vă rugaţi la zeii 
voştri. 


— 314 — 



11 - La revărsatul zorilor 



I 

Sachi era acum din nou la conacul Shimizu. Fusese hotărâtă să 
plece de acolo pentru totdeauna, dar până la urmă rămăsese pe loc, 
fiindcă n-avea unde să se ducă. Ceafa îi aluneca de pe perna de lemn. 
O împinse la o parte şi rămase întinsă-n aşternut. în mintea ei 
trecea, poticnindu-se, pragul Porţii Negre. Izbea cu picioarele 
cadavrele, iar pe buze simţea gustul spurcat al morţii. Trupurile 
dezmembrate şi câinele cu mâna de om atârnându-i din bot i se 
perindau pe dinaintea ochilor. 

Aşa de mulţi bărbaţi lăsaţi să putrezească sub cerul liber! Fusese 
atât de preocupată să-l găsească pe Shinzaemon, încât aproape că nu 
se mai gândise la toţi ceilalţi, toate acele trupuri şi chipuri zdrobite la 
care se uitase, fără să fie niciunul al lui. Toţi trebuie să fi lăsat în 
urma lor soţii, iubite, copii, părinţi. Toţi trebuie să-şi fi luat rămas- 
bun plini de fudulie şi să se fi îndepărtat călare, alături de camarazii 
lor, avizi de glorie. 

Soţiile şi iubitele trebuie să fi sperat şi să se fi rugat să-şi mai vadă 
bărbaţii iar, în ciuda vitregiei sorţii. Multe încă mai sperau şi se 
rugau. Ea nu văzuse decât o mică parte acolo pe deal, în căutările ei. 
Dar majoritatea femeilor habar n-au ce s-a întâmplat, iar bărbaţii lor 
vor putrezi acolo, până când vor fi sfârtecaţi de corbi şi de câini 
vagabonzi. 

Şi pentru ce? Ca să-şi facă datoria faţă de seniorul lor, shogunul, 
să oprească barbarele clanuri din sud, care invadaseră ţara. Războiul 
nu se terminase încă. Mai aveau să vină şi alte bătălii, îşi zise Sachi 
în gând, alte câmpuri de luptă la fel de sinistre, dacă nu chiar mai 
crâncene. Şi totuşi... Să te fi luptat cu atâta vitejie, iar acum să nu fii 
îngropat. Văzând cu ochii ei o asemenea privelişte, îi venea greu să 
mai creadă că moartea în bătălie aducea onoare şi glorie. Nu însemna 
nimic mai mult decât măcel şi o risipă groaznică de vieţi. 

Iar Genzaburo... Era atât de tânăr şi, cu toate zburdălniciile lui, 


— 315 — 


atât de nevinovat! Nu fusese chiar atât de devotat shogunului. Cu 
toate acestea, fusese şi el pe deal. Oriunde era rost de primejdie şi 
aventură, se găsea şi el prin preajmă. Sachi îşi aduse aminte de 
copilăria lor împreună, de vremurile în care se luase la trântă cu un 
porc mistreţ şi cum se mai mândrea cu cicatricea lăsată de colţii 
fiarei, de zilele în care sărea în râu ca un peşte şi smulgea peri din 
cozile cailor ca să-şi facă undiţă şi în care ieşiseră împreună să vadă 
procesiunea prinţesei. îi şoptise la ureche c-ar trebui să se ascundă 
sub streşini. Ea, în schimb, fusese smulsă din sânul familiei, dusă la 
Edo, iar atunci când îl revăzuse era deja altă persoană. 

îşi aduse aminte de privirea plină de jind din ochii lui când se 
reîntâlniseră în sat cu câteva luni în urmă. Fusese plin de viaţă. 
Acum i se părea că o dată cu el îi murise copilăria. După toţi anii 
petrecuţi împreună, nu fusese în stare să facă nimic pentru el, nici 
măcar să-l îngroape cum se cuvine. în mintea ei îşi luă rămas-bun de 
la el. Aşa se încheia un capitol din viaţa ei. 

Când, într-un târziu, reuşi să adoarmă, nu-1 mai văzu în vis pe 
Genzaburo, ci pe Shinzaemon, zăcând printre morţi. Ochii îi erau larg 
deschişi. El întinse o mână, dar ea trecu pe lângă el, ca o fantomă. 
Auzi vuietul unui vânt puternic, văzu sufletele luptătorilor morţi 
ridicându-se ca nişte coloane de fum, hoinărind albe pe colină. Le 
auzi vaierul, le simţi respiraţia îngheţată. Se smulse din vis cu o 
tresărire, tremurând de groază, leoarcă de sudoare. 

Din camera alăturată se auzi sunetul unui clopot. Lumina se 
strecura prin spaţiul dintre uşi. Haru stătuse trează toată noaptea. 
Recita sutre, rugându-se lui Buddha pentru sufletele morţilor. Apoi îl 
imploră să-l vindece pe Tatsu. 

Sachi se aşeză în genunchi, aprinse o lumânare şi se rugă şi ea. Se 
rugă mai întâi pentru Genzaburo, ca sufletul lui să găsească pacea, 
apoi pentru Shinzaemon şi Toranosuke, să mai fie încă în viaţă, 
oriunde s-ar afla. Apoi îşi frecă tare mătăniile şi şopti: 

— Zei preaslăviţi, iubiţi strămoşi, stăpâne Amida Buddha: lăsaţi- 
ni-1 pe Tatsu aici, nu-1 trimiteţi să îngroaşe rândul morţilor. Este atât 
de tânăr! Viaţa îi este abia la început. 

îi era ruşine să se gândească la aşa ceva, dar nu se putu abţine: 
dacă el scăpa cu viaţă, poate-i spunea unde era Shinzaemon, dacă 
mai trăia sau murise. 

„Mulţi au luat-o spre nord!” Sigur Shinzaemon se afla printre ei. 
Avea să se întoarcă într-o bună zi, aşteptând în picioare în hol, 
uitându-se la ea cu ochii lui oblici, cu părul lui des şi ciufulit. Numai 


— 316 — 



aşa se putea împlini cu adevărat. Se rugă lui Amida Buddha să-l ţină 
în viaţă. 

Dimineaţa veni într-un târziu, mai fierbinte şi mai apăsătoare. 
Straiele lui Sachi i se lipiră de corp. Chipul i se încleiase de sudoare, 
nu mai putea mânca, abia dacă îndrăznea să mai respire. Nu se 
gândea decât la bărbaţii morţi pe colină şi la cei care, poate, mai erau 
încă în viaţă: Shinzaemon, Toranosuke... şi Tatsuemon. Tânărul 
Tatsu. 

Taki şi Haru îndepărtaseră uşile din hârtie ce separau camerele 
cufundate în tăcere. Le scoteau din ramele lor, făcând din încăperi 
un uriaş pavilion deschis, aşa încât să poată intra orice adiere de 
vânt. Târâitul greierilor vibra în aerul stătut. Undeva, în depărtare, se 
auzi un zgomot slab: tropotul copitelor galopând pe deal. 

Şi dacă vestea era proastă? Dacă Tatsu îşi dăduse ultima suflare 
în timpul nopţii? O clipă Sachi îngheţă de frică. Pe urmă sări în 
picioare şi fugi ca o săgeată prin camerele sumbre. Taki şi Haru se 
luară după ea, tropăind mărunt pe tatami. 

Abia dacă se opri să-şi pună sandalele în picioare, ieşi, 
împiedicându-se, din umbra holului de la intrare, în caniculă. în 
curte, lumina era atât de intensă, încât, preţ de o clipă, fu orbită. 
Fiecare piatră de mormânt, fiecare frunză, fiecare petic de muşchi se 
contura într-un relief strălucitor. Apoi se trezi iar la umbră. Taki 
ieşise şi îi ţinea o umbrelă de soare deasupra capului. 

Sachi se opri brusc, uitându-se în lumina puternică a soarelui. 

Un bărbat umbla prin umbrele adânci de sub streşinile ieşite în 
afară ale porţii. Cu o zi în urmă ea văzuse doar că-i era cunoscut, că- 
1 ştia. 

Dar acum o izbi ce făptură extraordinară era. Un uriaş! Când păşi 
în lumina soarelui, îi văzu picioarele şi braţele enorme. Până şi nasul 
lui, ca al unui tengu, arunca o umbră prelungă. Părul, galben ca 
lumina soarelui, îi acoperea obrajii şi bărbia. Purta o pălărie ciudată, 
neagră şi cilindrică. Parcă o tobă de mână. 

Totuşi, oricât de monstruos era el, n-o speria. îi salvase viaţa nu o 
dată, ci de două ori. Era ca un bodhisattva, un înger păzitor de pe 
altă lume. Ea-şi aţinti privirea pe chipul lui, încercând să-l citească, 
şi se îndreptă agale spre el. Umbra de deasupra capului ei tremură. 
Mâna lui Taki tremura. 

— Cum se mai simte? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. 

Edwards clătină din cap. Se încruntă, iar sprâncenele i se 


— 317 — 



îmbinară. 

Pielea îi era bronzată, înnegrită de soare. Ea-i vedea porii şi 
strălucirea ochilor şterşi. 

— Nu ne putem da seama încă! mărturisi el. Doarme. Are febră. 

Măcar mai era în viaţă. Pe Sachi o copleşi sentimentul de uşurare. 

Femeile se grăbiră care mai de care să-i pună întrebări lui Edwards. 

— Când s-a trezit? A zis ceva? Ce-a spus doctorul Willis? 

— Doctorul Willis i-a scos un glonţ din braţ, dar osul mai are încă 
o fractură urâtă, le informă englezul. S-ar putea ca rana să fie 
infectată. Nu-i sigur dacă-i va salva braţul. S-ar putea să trebuiască 
să i-1 amputeze. 

Sachi oftă şi îşi duse mâinile la gură. 

— Este război, îi aduse aminte Edwards cu blândeţe. Mulţi bărbaţi 
îşi pierd braţele şi picioarele. Poate că doctorii voştri nu fac asemenea 
lucruri, dar ai noştri, da. Adesea rămâne singura cale pentru 
salvarea unui pacient. 

Sachi ştia acest lucru mult prea bine. Dar mai ştia şi că uneori 
oamenii mureau după ce li se tăia un mădular. 

— Medicina noastră reuşeşte la fel de bine ca a voastră, în unele 
cazuri chiar mai bine, o consolă Edwards. Prietenul vostru este foarte 
bolnav şi ars de febră. Doctorul Willis este un chirurg renumit. A 
salvat mulţi oameni de la moarte. 

— Trebuie să mergem la Tatsu chiar acum, spuse Sachi. Vă 
rugăm, duceţi-ne la el! 

— în niciun caz, refuză Edwards. Doctorul Willis a zis că are 
nevoie de odihnă. 

— Dar să presupunem că starea lui... se agravează? El ne 
cunoaşte. Va fi o mare alinare pentru el, dacă suntem şi noi la 
căpătâiul lui. 

— Sunt şi la noi femei. Voi veni să vă iau într-o trăsură cu roţi, 
când doctorul Willis va spune că poate avea vizitatori. 

— O trăsură cu roţi? gemu Taki. Ca în gravurile în lemn? 

— Nu fi proastă, i-o întoarse Sachi, zâmbind fără să vrea. Vom 
merge pe jos. Nu-i Edo atât de mare. 

Sub borul pălăriei lui, Edwards se încruntă iar. 

— Locuiesc lângă Shinagawa, în apropierea unuia dintre locurile 
de execuţie. Nu prea cred că aţi fost vreodată pe acolo. Este foarte 
primejdios. Miliţia voastră era singura forţă de ordine din Edo. Acum 
nu mai există niciuna. Armata sudicilor nu poate păstra ordinea. 
Pretutindeni mişună tot felul de tâlhari care sparg magaziile şi fură 


— 318 — 



orez, hoţi, bandiţi, ucigaşi. E un haos în tot oraşul. 

— Suntem femei samurai, ripostă Sachi încet. Suntem învăţate să 
luptăm. Ieri ne-am dus până la Ueno. Putem să mergem oriunde. 

Edwards îi aruncă în treacăt o privire. Ochii lui părură să 
zăbovească asupra ei mai mult decât se cuvenea. 

— Şi cum mai staţi... altfel? 

Cuvintele ei rămaseră suspendate în tăcere. 

— Toată lumea aşteaptă să vadă ce-o să mai fie. 

Oraşul se găsea în mâinile sudicilor. Dar cetăţenii din Edo ţineau 
cu nordul. Ei aparţineau shogunului, până la unul. Mult mai 
trebuiau să se străduiască sudicii până să-i câştige de partea lor! 


II 

Câteva zile după drumul lor pe colină, se auziră în depărtare un 
huruit şi un zăngănit, tropot de copite şi strigăte de bărbaţi. Parcă 
era zgomotul făcut de un batalion de soldaţi mărşăluind spre porţi. 

Edwards aştepta în curtea interioară. îşi scoase pălăria şi se 
înclină. 

— Este timpul să mergem, le anunţă el cu un zâmbet până la 
urechi. Luaţi-vă pălăriile de călătorie şi legaţi-le strâns. 

Trebuiră să-şi facă loc printre ierburi înalte, încâlcite, printre 
buruieni şi zorele, ca să ajungă până la poarta de la marginea 
proprietăţii. Cucii cântau, acoperind ţârâitul neîncetat al greierilor. 
Bunul moşneag care le lăsase să treacă atunci când s-au dus pe 
colină făcea de strajă. în mână ţinea o bâtă zdravănă. Faţa i se zbârci 
într-un zâmbet; le făcu o plecăciune. 

în dreptul porţilor aştepta ceva de necrezut. Sachi se opri, făcând 
ochii mari de uimire. Mai văzuse aşa ceva în gravuri, dar nu se 
aşteptase vreodată să vadă una în realitate. 

Semăna puţin cu un palanchin uriaş pe roţi sau cu un car tras de 
boi, aşa cum foloseau ţăranii. Exista un cufăr înăuntru, acoperit cu o 
ţesătură aspră. Era imens. Până şi caii care aşteptau, lovind cu 
copita pământul, fornăind, erau ceva de neimaginat. Aşezat în faţă, 
ţinând dârlogii, se găsea un barbar cu păr pe faţă. îşi scoase şi el 
pălăria de pe cap, înclinându-se. 

Mai era şi o trupă de străjeri, înarmaţi cu săbii şi cu bâte, aceiaşi 
oameni care îi însoţiseră când călătoriseră cu Edwards prin Drumul 
Interior de Munte. Erau încălţaţi în sandale de pai şi se uitau la ea, 


— 319 — 


apoi unul la celălalt, schimbând priviri de parcă ar fi ştiut ei ceva. Ea 
îi privi la rându-i, dorindu-şi să poată afla de cine ţineau ei. Dar 
soldaţii îşi întoarseră ochii. Blazoanele lor nu-i spuneau nimic. 
Trebuia să aibă foarte mare grijă ce spune în prezenţa lor. 

Taki şi Haru stăteau la o distanţă respectabilă, chiţăind însufleţite. 

— Dozo, le îmbie Edwards. Doamnelor, vă rog, luaţi loc! 

— Nu-i periculos? îl întrebă Taki, codindu-se, tocmai ea, care era 
atât de vitează. 

Sachi îşi puse piciorul pe scăriţa trăsurii. Era pe cale să se urce, 
când Edwards îi luă mâna într-a lui. Ea tresări la atingerea pielii lui 
aspre. înainte să apuce să-şi tragă mâna din strânsoarea lui, el o şi 
ridică în trăsură. Ea se uită la el mirată. Nu-şi închipuise că un 
bărbat se putea purta ca un servitor! 

Se simţea foarte ciudat, într-adevăr, să şadă cu picioarele 
atârnate, în loc să şi le strângă sub ea. Edwards le ajută pe Taki şi pe 
Haru să se urce în trăsură, iar ele se strânseră lângă ea. Trăsura se 
legăna puţin. Nu era la fel de stabilă ca un palanchin. 

Celălalt barbar, pe care Sachi îl luă drept un fel de rândaş, scoase 
un strigăt şi trase de dârlogi. Cu o smucitură se puseră în mişcare, 
Edwards galopând pe lângă trăsură, iar gărzile alergând puţin mai în 
urmă. Traversară podul şi o cotiră în goană pe drumul principal, de-a 
lungul şanţului, hurducându-se şi scârţâind. Poteca de pământ era 
făcută pentru picioare, nu pentru roţi. 

Oraşul le zbură prin faţa ochilor ameţitor de repede. Taki şi Haru 
se ţinură una de alta, ţipând. Sachi făcu tot ce-i stătea în putinţă să- 
şi păstreze calmul şi demnitatea, aşa cum se cuvenea unei doamne, 
deşi nu mai călătorise în viaţa ei atât de iute. Solii ori soldaţii pot să 
alerge cât vor, dar nu doamnele, mai ales doamnele shogunului, şi cu 
atât mai puţin concubina înălţimii Sale. 

Dar, pe când se legănau pe drum, nu se putu opri să nu râdă din 
toată inima. Ori de câte ori coteau era aruncată dintr-o parte în 
cealaltă. Până la urmă, se agăţă de Taki şi de Haru. Se uită pe afară 
de la înălţimea trăsurii, vântul ciufulindu-i părul. Păsările trebuiau 
să se simtă în felul acela, se gândi ea, când îşi luau zborul. Dincolo 
de spinarea lată a străinului aşezat în faţă, întrezărea capetele cailor 
şi coamele lor fluturânde. Auzea zgomotul copitelor grele. îşi pusese 
pe cap o pălărie mare de pai, ca să-şi ferească chipul de soare, 
înfăşurându-i strâns şnururile în jurul părului încolăcit. îi sălta, 
ameninţând să-i zboare de pe cap. O strânse cu o mână, ca să se 
asigure că stătea la locul ei. 


— 320 — 



Atunci îşi dădu seama ce vede şi gemu de groază. Peste apă se 
înălţa marele zid al şanţului. Părţi din el se prăbuşiseră complet, 
bucăţi de granit ieşeau din apă, iar siluete în zdrenţe, care arătau ca 
nişte proscrişi, pândeau în umbră. Se mai zărea şi o cocioabă 
dărâmată. Drumul care întotdeauna fusese perfect curăţat şi măturat 
era acum năpădit de iarbă şi de buruieni. Ocoliră în goana lor un 
pod. 

— Taki, ţipă ea ca să se facă auzită prin huruitul şi zăngănitul 
roţilor, pe când vântul le fremăta pe la urechi. Uite, uite! înapoi! 

Tocmai trecuseră de Podul Doamnelor Shogunului, unde stătuse 
ea cu Shinzaemon, la lăsarea întunericului. 

Trecuseră de atunci şaizeci şi şase de zile, şaizeci şi şase de zile 
lungi şi mohorâte. îi era aşa de greu să aştepte fără să primească 
nicio veste, niciun semn că şi el se gândea la ea, sau măcar mai 
rămăsese în viaţă. încercă să-i vadă chipul în minte, dar nu mai 
putu. Nu mai rămăsese nimic altceva în amintirea ei decât o umbră. 

Se întoarse în gând la clipele lor de apropiere, când călătoreau 
împreună prin munţi, când îşi luaseră rămas-bun pe pod. Chiar dacă 
el se mai întorcea la ea, singura lor speranţă era să continue să se 
vadă în taină, trăind o pasiune interzisă. Nu se puteau căsători. Nu le 
era dat oamenilor să-şi aleagă perechea. 

Zi de zi se agăţa de amintirea lui Shinzaemon. Acum se întreba 
dacă el îi mai purta aceleaşi sentimente. Dar ce se petrecuse de fapt 
între ei doi? Nimic, în afară de câteva priviri, o clipă în care se 
lăsaseră furaţi de iubirea lor prostească. Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât mai lipsite de speranţă i se păreau simţămintele ei. Cu toate 
acestea, nu se putea opri să nu tânjească după el. 

Goneau pe acelaşi drum pe care mergea să se roage la mormântul 
înălţimii Sale. Pe atunci, călătorea într-o procesiune de palanchine, 
dintre care al ei era cel mai somptuos, însoţite de gărzi, de servitori, 
de hamali şi de doamne de companie. îşi amintea cum trăgea 
storurile de bambus din când în când, ca să mai arunce o privire 
spre zidurile castelului, de cealaltă parte a şanţului. După ce lăsau în 
urmă castelul, se îndepărtau de şanţ, intrând într-unul dintre 
cartierele nobililor, mărginit de întinse proprietăţi împrejmuite de 
garduri. 

Acum săltau printre ziduri şi porţi sparte. Fiecare foiţă de aur, 
fiecare blazon de aramă, fiecare ornament de bronz ce dăduse 
strălucire şi bogăţie seniorilor fusese smuls. Nu mai rămăseseră 
decât pereţii goi ai palatelor. Printre găurile ce se căscau în ziduri, ea 


— 321 — 



întrezări clădiri dărâmate, acoperite de buruieni prin care se iţeau 
cioturi înnegrite de scânduri, aducând mai mult a vizuini de vulpi 
sau de viezuri decât a locuinţe omeneşti. 

La răstimpuri, treceau pe lângă grupuri de bărbaţi cu o înfăţişare 
de răufăcători, hoinărind pe lângă drum sau pitindu-se la umbra 
unui copac. Odată Edwards îşi scoase pistolul. Dar ei trecură pe 
lângă alai, fără niciun incident. 

într-un târziu, văzură o stradă aglomerată în faţa lor. Era o 
uşurare să se vadă înconjuraţi de lume, după uliţele pustii şi sumbre 
din cartierele nobililor. 

— Drumul Mării de Est, le strigă Edwards prin trosnetul copitelor 
şi zgomotul mulţimii. 

Era drumul care ducea la Kano şi la Kyoto. Era înţesat de oameni 
care se luptau să înainteze, împingând căruţe pline cu aşternuturi, 
bucate, cufere de chimonouri, lăzi, vase, oale şi cratiţe. 

încetiniră la pas, ocolind un car ce se rostogolise, zvârlind bagajul 
de-a dura până-n cealaltă parte a străzii, prăbuşindu-se într-un şanţ 
de scurgere. O femeie, atât de tânără încât le stârnea mila, se holbă, 
la Sachi cu o privire ameţită şi goală. Avea un copil legat de spate, iar 
un altul i se ţinea de mânecă şi aduna la repezeală chimonourile 
boţite, căzute în praf. Straiele îi erau pătate şi zdrenţuite, iar pe chip i 
se citea spaima. Dar avea trăsături palide şi aristocratice. S-ar fi 
putut să fie o slujitoare de la conacul vreunui daimyo, sau poate 
chiar de undeva, din palatul femeilor. Poate că era o femeie samurai 
al cărui soţ fusese pe colină şi nu se mai întorsese niciodată acasă. 

Sachi observă că greu mai zăreai vreun tânăr prin mulţime. Familii 
de femei, copii şi bătrâni treceau pe lângă ei, galbeni la faţă, cu ochii 
goi. întreaga populaţie părea să fugă din oraşul peste care se abătuse 
năpasta. 

Drumul era plin de hanuri şi prăvălii, unele erau cu obloanele 
trase, altele erau deschise, oferind ceai, adăpost sau rezerve de 
hrană. Trecură printr-un spaţiu deschis între prăvălii. Printre 
locuinţe scăpăra unda apei, orbitor de albastră. Nu mai văzuse 
niciodată ceva mai lat decât râul Kiso. 

Sachi privi în depărtări, încercând să desluşească celălalt ţărm, 
dar nu se vedeau munţi învăluiţi în ceaţă şi acoperiţi de pini. Nu mai 
era alt mal. Apa se întindea strălucitoare la nesfârşit, până dispărea 
în văzduh. 

Era înţesată de toate soiurile de vase, de toate mărimile, bărci 
mari, bărci mici, feriboturi, corăbii cu pânze înalte atârnând de 


— 322 — 



catarge fără vlagă, în arşiţa zilei. Punându-le pe toate în umbră era o 
uriaşă ambarcaţiune neagră, cât un munte. Scotea fum din coşuri 
înalte şi avea catarge ce se înălţau până la cer, ca trunchiurile arse şi 
înnegrite de copaci, după un incendiu în pădure. Oamenii fugeau de 
colo-colo pe puntea ei, iar ţevile armelor se zbârleau pe ambele ei 
laturi. Urmau să ajungă la ţărm. 

Sachi ştiu ce erau ele: vapoare, ca acelea ce-i aduseseră pe 
barbari. Le recunoscuse din gravurile în lemn văzute de ea, nu-şi 
închipuise însă niciodată că puteau fi atât de mari. Erau ca nişte 
oraşe plutitoare. 

Taki şi Haru aveau ochii şi gurile la fel de căscate ca şi ea. îşi 
zâmbiră una alteia cu stinghereală. Era o privelişte încântătoare şi, în 
acelaşi timp, tulburătoare, ca şi vederea căruţei. Sachi nu-şi 
imaginase că pe lume există şi asemenea lucruri. 

— Nu ştiţi ce-i acolo? Este Golful Edo, le lămuri Edwards. 

Zâmbi văzându-le pe toate întoarse cu faţa la ţărmul mării. 

— Acolo-i Fujiyama, unul dintre vasele de război ale ţării voastre. 
Nava din spatele lui este a noastră. 

Locuinţa lui Edwards se găsea sus, pe vârful unui deal de pe 
coastă, înconjurată de pini. Sachi se aşteptase să trăiască într-un loc 
deosebit, dar era o casă oarecare. Căruţa intră hurducându-se în 
curte şi se opri cu o smucitură, zvârlind pietrişul de sub roţi. 
Recunoscătoare pentru mâna pe care englezul i-o întindea, Sachi 
coborî, cu picioarele tremurând. Era ameţită după zdruncinăturile 
călătoriei şi plină de praf. Se dezmetici, simţind iar pământul sub 
picioare. 

Nerăbdătoare să-l vadă pe Tatsuemon, se repezi la uşă, apoi se 
opri, înfricoşată de ce-ar fi putut găsi înăuntru. Se simţea un iz 
ciudat, mirosul de camfor al camerei unui suferind. Tatsuemon era 
întins pe o saltea, rezemat de perne, arătând groaznic de tânăr, de 
subţiratic, de vulnerabil. în jurul capului avea un bandaj mare, alb. 
Mai avea bandaje pe braţe şi pe picioare. Un braţ îi era în ghips, dar 
cel puţin îl mai avea, se consolă Sachi în sinea ei. Micul lui chip 
rotund era ca de ceară, fruntea îi era leoarcă de sudoare. Ochii lui 
păreau imenşi deasupra obrajilor livizi. O fată în casă stătea aşezată 
la căpătâiul lui. Ea se înclină şi se grăbi să iasă. 

Tatsuemon se uită placid la Sachi pentru o clipă, apoi ochii i se 
măriră, semn că o recunoştea. Se forţă să se ridice în capul oaselor şi 
reuşi să-i facă o plecăciune. 


— 323 — 



— Tatsu, cât mă bucur să te văd! îi zise Sachi încetişor. 

— îmi pare rău, doamna mea, grăi el cu voce spartă. Să fi... fiţi... 
Să fiţi chiar dumneavoastră? Edwards-domo mi-a zis că vin la mine 
nişte doamne. Dar nu mi-am închipuit... 

— Sora mai mare te-a găsit, îi povesti Sachi. 

Haru luase locul slujnicei şi îi tampona fruntea cu un prosop 
umed. îi dărui un surâs luminos. 

— Ce mai faci? îl întrebă Sachi. 

Era pe punctul de a-i lua mâna, apoi se opri. Nu mai era băiatul 
frumuşel şi sfios pe care-1 cunoscuse cu câteva luni în urmă. Se 
maturizase. Avea cicatrice pe fruntea şi obrajii înnegriţi de soare. 
Când se uită la ea, Sachi îi desluşi o mare goliciune în ochi. Părea să 
nu trăiască în prezent, ci să cutreiere cu mintea prin locuri pe care 
şi-ar fi dorit să le uite. 

— Bine, rosti el pe tonul hotărât al soldatului. 

O clipă nu se mai văzu în camera răcoroasă, ci pe un câmp de 
luptă, ud de ploaie, aburind, raportând ofiţerului său comandant: 
„M-am întremat cât ai zice peşte. Tre’ să... mă-ntorc pe front!” 

Ea se întrebă unde fusese el şi ce făcuse. Când îl văzuse ultima 
oară era un copil, urmându-1 supus pe Toranosuke oriunde. De când 
îl ştia ea pe Shinzaemon, nu-i vorbise decât de război, de gloria 
războiului, de gloria morţii în război. Şi ea se lăsase sedusă de aceste 
vorbe mari, se lăsase cuprinsă de fervoarea lui. Dar acum văzuse cu 
ochii ei acele cadavre. Războiul nu era glorios deloc, indiferent ce 
ziceau bărbaţii. Era un abator. 

— Dar de ce v-aţi dus acolo? le întrebă Tatsuemon, ca şi cum abia 
atunci s-ar fi mirat că asemenea doamne, pe care el le văzuse ultima 
oară în îndepărtata vale a râului Kiso, şi-au ales ca loc de promenadă 
împrejurimile câmpului de luptă din Edo. 

— Din cauza tunurilor, îl lămuri Sachi. Se auzeau prin tot oraşul. 
Ca nişte tunete. Nu mai puteam sta cu mâinile în sân. Erau mulţi 
oameni, multe femei, acolo sus, căutând să găsească pe cineva în 
viaţă, care să aibă nevoie de ajutorul lor. 

Ca să-şi pună lacăt la gură şi să nu se trezească întrebându-1: 
„Dar cu Shinzaemon ce mai e? Unde-i? Ce s-a ales de el?” trebuia să- 
şi strângă buzele, ca să nu-i zboare cuvintele. El tăcu iar. 

— Edwards-domo mi-a zis, mormăi după o vreme, că sudicii au 
luat colina şi au distrus templele. 

Se uită cu durere într-un gol neştiut. 

— Sunt nişte laşi, grăi deodată. Nu se luptă corp la corp, ca 


— 324 — 



bărbaţii. Se ascund după arme. O jumătate de zi ne-au bombardat de 
peste vale. Nici măcar nu-i puteam zări. Zgomotul era asurzitor. Iar 
şuieratul obuzelor zburând prin aer... Nici nu ştiai unde aveau să 
cadă. Se auzea peste tot explozia obuzelor zdrobite de pământ, 
săpând cratere uriaşe, zvârlind noroiul şi ţărâna prin aer, cu bucăţi 
de carne, când oamenii aveau ghinionul să se găsească prin 
apropiere. Braţe, mâini, picioare, maţe, ciolane zburau prin aer. 
Bărbaţi sfârtecaţi în bucăţele. Asta nu-i o moarte demnă. Cum să te 
lupţi cu un duşman care nu ştie să lupte decât în felul ăla? Ce de 
fum am mai înghiţit! M-am înecat cu el. Iar duhoarea, mirosul 
sângelui, al măruntaielor şi al creierilor revărsaţi... Când îi ucideam 
pe alţii în Kyoto nu-mi păsa. Erau duşmani. Eram mândru. Dar 
acum mureau de-ai noştri. Ne-am găsit adăpost printre copaci, 
încercând să ne ţinem deoparte, să nu călcăm peste morţi sau 
muribunzi, să le simţim oasele trosnind sub tălpile noastre. Oamenii 
ţipau. Mereu tragi speranţa că în clipa în care-ţi vine rândul vei muri 
ca un samurai, în tăcere. Dar nu toţi au făcut aşa. Ploua, continuă 
el. Eram uzi până la piele. Alunecam prin noroi. Alergam în toate 
părţile, încercând să ne ferim de obuze. 

Vocea i se stinse încetul cu încetul. Sachi văzu că fruntea îi era 
brobonită de sudoare. 

— Spre după-amiază bombardamentele au slăbit. Noi am coborât 
la Poarta Neagră. 

— Voi?... suspină Taki. 

Toate erau cu urechile ciulite la cuvintele lui. 

— Eu, Tora şi cu Shin. Toţi am scăpat cu viaţă. Şi Gen... 
Genzaburo... un prieten de-al nostru pe care-1 ştiam din Kyoto. Shin 
îl reîntâlnise în Kiso. 

— Ştiu, şopti Sachi. 

— Oamenii de la Poarta Neagră aveau nevoie de întăriri. Sudicii 
puseseră şi acolo tunuri. Aveau de gând să ne omoare pe toţi. Am 
tras, ghemuindu-ne când ne reîncărcam armele, ridicându-ne iar în 
picioare, când trăgeam, aşa cum ne-au învăţat. Măcar îi puteam 
vedea. Cei din Tosa îşi purtau perucile roşii. Măcar acolo nu ne mai 
luptam cu un duşman invizibil. Asurzisem din cauza zgomotului 
făcut de flinta mea, iar în gură simţeam gustul prafului de puşcă. 

îşi miji ochii, încruntându-se: 

— Să păstrăm Poarta Neagră. Aşa suna ordinul. Am rămas toţi 
patru împreună. Odată ce ne-au spart rândurile, ne-am ghemuit în 
spatele stâncilor şi i-am lovit unul după altul. 


— 325 — 



— Cu săbiile? întrebă Taki. 

Se uita la el, cu ochii arzându-i în cap, ca şi cum şi-ar fi dorit să fi 
fost şi ea de faţă, luptând umăr la umăr cu ei, de parcă îşi aducea 
aminte de drumul parcurs împreună, ca o boare de aer proaspăt 
după ce fusese ţinută atâta amar de vreme prizonieră. 

— Aveam flinte, puşti franţuzeşti. Ne-am antrenat mult cu ele, am 
tras la ţintă, am învăţat cum să le încărcăm şi să le descărcăm la 
iuţeală. Tora era minunat. Putea ochi orice. Shin urla ca un nebun, 
împuşcând şi împungând cu baioneta. Jumătate dintre sudici au 
luat-o la goană când au dat cu ochii de el. L-am văzut omorând zece 
bărbaţi. Nu, mai curând douăzeci. Aţi fi fost aşa de mândră! 

Rămase cu ochii pierduţi în zare. Sachi zâmbi. Pentru o clipă şi-l 
închipui pe Shinzaemon luptându-se temerar. 

— Şi Gen făcea prăpăd. A doborât o groază de duşmani. Da, ne 
puteam folosi armele. Dar mai trebuia şi să ne oprim ca să le mai 
încărcăm cu gloanţe. Inamicul avea flinte ce trăgeau fără oprire. 
Parcă era o ploaie de gloanţe. Apoi au atacat. De câte ori ucideam 
unul, se ivea altul. Nu se mai terminau. Ne-au împins tot mai sus pe 
deal. La un moment dat, l-am pierdut pe Gen din vedere. Nu ştiu ce 
s-a mai întâmplat cu el. 

Sachi nu scoase un cuvânt. Nu putea să-i spună că era mort. 

— într-un târziu, ne-au împins în vârful dealului. Cred că atunci... 
m-au lovit. 

Chipul i se posomori. 

— A fost o luptă demnă, murmură el, cuvintele făcându-1 să se 
înece. O luptă glorioasă. Mulţi au mai avut parte de... o moarte 
eroică. Dar eu... eu am fost inutil. Mi-am lăsat camarazii şi seniorul 
baltă. Mi-e ruşine. Ar fi trebuit să fi murit ca toată lumea. 

Ca toată lumea... O clipă Sachi nu mai putu să respire. Căldura şi 
aerul închis păreau s-o înăbuşe. încercă să-şi ascundă tremurul 
vocii: 

— Vrei să zici că... Toranosuke şi Shinzaemon... 

— Erau acolo când... Am fost împreună, vorbi el neajutorat. Nu 
ştiu ce li s-a mai întâmplat. 

Prin urmare mai era încă o speranţă. Gâtul i se uscase aşa de tare, 
încât nu mai putea vorbi. 

— Nu i-aţi văzut? o iscodi el. Când m-aţi găsit pe mine... nu erau 
şi ei tot acolo? 

— Nu erau acolo, şopti Sachi. 

Nu mai ştia ce să-i spună. Nu voia ca el să creadă că ei plecaseră 


— 326 — 



şi-l lăsaseră pe el singur, să moară pe câmpul de luptă. Dar nici nu 
dorea să-i creadă morţi. 

— Poate că s-au dus după ajutoare? îi sugeră ea, pierită. 

— Ajutoare? zâmbi el trist. Au crezut că mi-am găsit moartea. A 
fost un masacru. 

— Ne-am uitat după ei, îl asigură Taki. I-am căutat prin tot 
câmpul de luptă. 

— Trebuie să fie în viaţă, insistă Sachi, cu voce tremurătoare. 

Avea nevoie să se convingă şi pe ea însăşi, nu numai pe el. Trase 

aer în piept: 

— Sunt sigură de asta! 

El dădu din cap. 

— Aşa stau lucrurile, încheie el liniştit. Asta s-a întâmplat. Au 
plecat spre nord. Mereu ziceam că, dacă o să învingem, s-o luăm spre 
nord. Trebuie să mă duc şi eu acolo. Trebuie să mă alătur lor. 

Sachi închise ochii. Se întorcea cu gândul pe pod. Simţi braţele lui 
Shinzaemon strângându-i mijlocul, îi văzu ochii arzând. Cineva atât 
de plin de viaţă ca el nu putea fi acum mort. Iar dacă el mai era în 
viaţă... ea trebuia să-i transmită un mesaj. Avea să-i spună unde se 
găsea, aşa încât când el se întorcea... 

Se uită la Tatsuemon, se aplecă şi-şi lipi gura de urechea lui: 

— Când ai să dai de ei, n-ai vrea?... îi şopti ea. 

Ochii li se întâlniră. El făcu din cap semn că da. Ea căută hârtie şi 
o pensulă. îi zise lui Taki să macine nişte cerneală. Se gândi o clipă. 
Poemul acela, al poetului Teika, scris cu mult înainte de Era 
Tokugawa, despre nevoia de a fi împreună, despre temuta apropiere a 
zorilor, ştiind că viitorul nu va aduce decât tristeţe, îi exprima 
sentimentele întru totul. Cu o mişcare a mâinii pe cât putu mai 
frumoasă şi mai curgătoare, ea reuşi să traseze cu pensula primele 
trei versuri: 

„Hajime yori 
Au wa wakare to 
Kikinagara ...” 

[„Cu multă vreme în urmă, 

Deşi am auzit că întâlnirea 

Conţine în ea sâmburele despărţirii...”] 

Shinzaemon avea să ştie sfârşitul: 


— 327 — 



„.. .Akatsuki shirade 
Hito o koikeri. ” 

[„...M-am dăruit ţie 

uitând de apropierea zorilor.”] 

Mai scrijeli o mică notă: „La conacul Shimizu... te aştept”. Se uită 
la coala de hârtie o vreme, se asigură că-i era pe plac fiecare ridicare 
şi cădere a pensulei, suflă peste ea, aşteptă să se usuce. Apoi o făcu 
sul şi scrise numele lui Shinzaemon pe verso. îi puse scrisoarea cu 
gingăşie în mână lui Tatsuemon şi îi strânse degetele de jur- 
împrejurul sulului. 

— Să nu uiţi! îl rugă ea în şoaptă. 


III 

Edwards ceru să fie adus ceaiul. Se ghemui greoi pe podea, cu 
picioarele lui lungi îndoite sub el, ca un greiere. Trupul său era 
ciolănos, numai coate şi genunchi. O făcu pe Sachi să-şi dea seama 
cât de rotunjit era al ei. El se înclină şi luă o ceaşcă de pe tavă, pe 
care i-o întinse slujnica. Sachi aruncă o privire în treacăt mâinilor lui 
imense, palide, cu vârfurile degetelor late şi pătrăţoase, degete din 
care ieşeau peri roşcaţi. Ceaşca de porţelan părea mai mică şi mai 
fragilă în palma sa. 

Pe când îşi sorbea ceaiul, se uită în jur curioasă la locuinţa 
barbarului. Avea tatami pe jos şi uşi glisante, ferestre la fel ca ale 
oricărei alte case, dar era plină de obiecte stranii, cum ar fi nişte 
casete aşezate pe verticală şi o masă atât de înaltă, încât numai un 
uriaş putea scrie la ea. Partea sa de sus ajungea mult deasupra 
capului ei, aşa cum stătea aşezată pe podea. 

în alcov, în locul unui sul atârnat sau al unei piese de caligrafie, se 
vedea tabloul unei femei, pictat într-o substanţă groasă şi uleioasă. 
Avea obraji durdulii, ochi mari şi rotunzi, ca ai lui Edwards, şi ceva 
strălucitor, metalic pe cap, precum creasta unui coif de samurai. 
Purta o rochie voluminoasă, mai bombată şi mai opulentă decât 
chimonoul unei curtezane, dar braţele îi erau goale, la fel ca umerii. 
Sachi tocmai se pregătea să întrebe dacă era o curtezană, când 
Edwards observă că rămăsese cu ochii la ea şi spuse: 


— 328 — 


— Aia-i regina ţării mele, regina Bikutoria 6 ! 

Sachi scoase un suspin de uşurare că nu apucase încă să 
deschidă gura. Ce ţară ciudată, condusă de o femeie pe jumătate 
despuiată, care se îmbrăca într-un asemenea fel nedemn! 

Prinse o mireasmă bogată şi condimentată, cu totul diferită de 
subtilele parfumuri pe care le ştia ea, şi un iz de umezeală în fundal. 
Casa era plină de misterioase mirosuri străine. îşi umplea plămânii 
cu un amestec de fascinaţie şi repulsie. îi părea rău pentru 
Tatsuemon că trebuia să rămână într-un asemenea loc, deşi îl şi 
invidia totodată. Apoi mai era şi mirosul emanat de Edwards, mirosul 
înţepător al trupului său, mirosul de carne pe care-o mânca el. 
Iniţial, Sachi îl găsise dezgustător, dar acum i se părea mai curând 
fascinant. Era o boare neîmblânzită, ca de fiară sălbatică. 

— Aş putea să vă întreb?... începu Haru, ridicându-se în 
genunchi. 

Ochii ei mici şi oblici erau măriţi, iar pe faţa ei rotundă se citea 
curiozitatea. Sachi se rugă în gând să nu întrebe ceva neruşinat. 
Chiar şi în cele mai disperate clipe, Haru nu-şi pierduse simţul 
umorului sau gustul pentru anecdote hazlii. Sachi îşi aminti că în 
prima sa tinereţe, a doua zi după ce se dusese la înălţimea Sa, Haru 
îi povestise de pulberea de şopârlă friptă şi că tuturor celor care 
mâncau din ea li se aprindea dorinţa, de toate acele glume pe care 
mereu le spunea în legătură cu tulpinile ciupercilor. 

— în ţara dumneavoastră... şopti Haru, punându-şi o mână 
grăsuţă, apoi pe cealaltă, peste gură, neluându-şi ochii din tatami, 
este adevărat că aveţi monştri de fier care călătoresc mai repede 
decât un cal? Am auzit că merg mai iute într-o zi decât poate un 
bărbat în şapte. 

Sachi îi aruncă o privire lui Tatsuemon, care zăcea întins pe spate, 
slăbit, dar cu urechile ciulite. Poate că flecăreala prostească l-ar mai 
fi putut înveseli şi alunga gândurile negre. Ea surâse şi clătină din 
cap. 

— Monştri de fier, nu zău! exclamă ea. Ce lucruri mai zici şi tu, 
soră mai mare! 

— Dar corăbiile alea pe care le-am văzut în port erau monştri de 
fier, îi luă Taki apărarea. Poate că există monştri de fier care merg şi 
pe uscat. 

Femeile se uitară pline de speranţă la Edwards. El o privea pe 


6 Victoria, (n.tr.). 


— 329 — 



Haru, iar sprâncenele lui erau îmbinate într-o expresie de încruntare 
încurcată. Apoi îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un hohot de 
râs, arătându-şi dinţii. 

— Este adevărat, recunoscu el. Cum de-ai ştiut de asta, doamnă 
Haru? 

— Am văzut unul, se lăudă Haru. 

Roşi, apoi îşi lăsă mâinile în poală şi se uită în jur. Un surâs 
ghiduş îi jucă pe buze. 

— Ai văzut unul? se holbară la ea uimite Sachi şi Taki. 

Ochii rotunzi ai lui Edwards se căscară şi mai tare, iar gura i se 
întredeschise într-un zâmbet larg. 

— Da, confirmă Haru dând din cap. 

Aruncă o privire în jurul ei ca să vadă dacă şi Tatsuemon o 
asculta, apoi se opri din vorbit o vreme, lăsându-i pe toţi să fie 
nerăbdători. 

— Spune-ne şi nouă, soră mai mare! se rugă de ea Sachi. 

O umbră trecu pe chipul lui Haru, ca şi cum i-ar fi pricinuit 
suferinţă să se întoarcă în trecut. Trase aer în piept. 

— N-am să uit cât oi trăi, începu ea încetişor. Era prima oară când 
veniseră barbarii, cu paisprezece ani în urmă. Au venit la castel, 
după ce bătrânul shogun, seniorul Ieyoshi, se stinsese din viaţă. 
Seniorul Iesada era noul shogun. 

Acum paisprezece ani, se gândi Sachi. La patru ani după ce se 
născuse, după ce mama ei... dispăruse. 

— Muream toate să-i vedem pe barbari, continuă Haru. 
Bineînţeles, nu ni s-a dat voie în palatul bărbaţilor, dar i-au dus în 
marea curte interioară din mijlocul palatului. Ne-am aşezat în spatele 
zăbrelelor de acolo ca să ne uităm. A fost prima oară când am văzut 
străini la faţă. 

Ea îi aruncă o privire în treacăt lui Edwards. Obrajii ei grăsulii 
făcură gropiţe. 

— Ni s-a părut că arătau înspăimântător, grăi ea, zâmbind 
nostalgic. Eram bucuroase că nu ne-au văzut, deşi se uitau spre noi. 
Cred c-au ghicit că ne aflam acolo, deşi am stat tăcute ca nişte 
şoricei. Atunci am văzut noi monstrul de fier. îl aduseseră să i-1 
dăruiască înălţimii Sale. Nu mai văzusem în viaţa mea ceva atât de 
mare. Era negru şi scânteietor, ca un trunchi uriaş de copac, lăsat pe 
o rână. Era făcut numai din fier. 

Se auzi un foşnet. Tatsuemon se ridicase pe pernele lui, cu ochii 
strălucind de curiozitate. Nu-şi lua ochii de la Haru, ca şi cum n-ar fi 


— 330 — 



vrut să-i scape niciun cuvânt. 

— Ce zgomot mai făcea! Ca sforăitul unei doamne bătrâne. Aşa am 
zis toate. Scotea fum cât o mie de focuri de semnalizare... sau 
precum coşul unui cuptor de olar, ori furnalul unui fierar. Sau cât 
toate corăbiile pe care le-am văzut noi în port. 

— Ori cât un tun? o întrebă Tatsuemon, amestecându-se în vorbă 
pe neaşteptate. Atât de mult fum? Şi un bubuit ca de tun? 

— Nu-i fum, e abur, îi corectă Edwards. Noi îi zicem „locomotivă cu 
aburi”. Am mai auzit. Prima delegaţie de americani a adus-o în dar 
shogunului. Nu că el ar fi avut cine ştie ce nevoie de ea. Am auzit că 
trăia ca un prizonier în palat. 

Se uită la ele cu asprime. Sachi îşi întoarse privirea. 

— Mergea pe şine de metal, se tot învârtea în cerc, povesti Haru. 
Unii dintre sfetnicii mai bătrâni au făcut câte o călătorie. N-am mai 
pomenit aşa ceva. Să-i vezi pe toţi acei înalţi demnitari, în robele lor, 
învârtindu-se în cerc! Se agăţau ca nu cumva să cadă, încercând în 
acelaşi timp să arate cât mai distins. 

îşi acoperi gura cu mâinile căuş şi râse în hohote. 

— Era doar un model, ca jucăria unui copil, deduse Edwards. 
Adevăratele locomotive cu abur sunt mult mai mari. Ar trebui să 
vedeţi una. Le avem şi noi, prin toată ţara. Ele trag uriaşe cutii 
metalice, mult mai mari decât palanchinele sau cuferele, pline de 
bunuri şi de oameni, sute de oameni. 

Femeile se holbară la el. Era imposibil să-ţi imaginezi o lume atât 
de diferită. Totuşi, văzuseră corăbii, auziseră tunurile, călătoriseră în 
trăsură pe roţi. Puteau vedea cu propriii lor ochi că pe lume existau 
lucruri de care nici măcar nu auziseră vreodată. 

— O să aveţi şi voi unul foarte curând, vă promit. Poate chiar mai 
multe. Credeţi că trăsura mea merge repede? Ele sunt mult mai 
rapide. Puteţi face tot Drumul Interior de Munte într-o singură zi, 
într-un tren. 

Sachi se uită îndelung la propriile mânuţe albe, aşezate cu grijă 
una peste cealaltă în poala chimonoului. Nu-şi putea închipui cum ar 
fi să-şi dorească să călătorească atât de iute, fără să se oprească 
pentru a admira faimoasele privelişti. Tot farmecul nu-1 dădea 
călătoria? De aceea călătoreau oamenii. 

— Zău? făcu ea, zâmbindu-i. Dar ai uitat de munţii ăia. Cred că 
trebuie să fii vreun ghicitor în stele, nu se putu ea abţine să nu-1 ia în 
derâdere. N-ai baghete fermecate, nu faci incantaţii, nici măcar nu te- 
ai uitat la feţele sau mâinile noastre, darămite să ne mai ceri şi plata. 


— 331 — 



Şi totuşi, ne zici că poţi vedea viitorul. 

Edwards îi întoarse zâmbetul: 

— Poate chiar sunt în stare de asta, îi aruncă el pe un ton jucăuş. 
Nimic nu ţine în loc progresul. Ba am să vă mai spun ceva: a şi sosit 
un inginer din ţara mea să construiască o... o... Când vedeţi focuri de 
semnalizare pe coline şi ştiţi că-i un incendiu sau se apropie o 
armată duşmană. Ştiţi? Cam aşa arată. Ca să transmiteţi un mesaj 
pe o distanţă lungă. Dar cu mult mai mare precizie. Voi bateţi un 
mesaj aici în Edo şi cineva, de pildă din Osaka, îl primeşte imediat, în 
aceeaşi clipă. 

— Aduce a magie neagră! remarcă Taki pe un ton în care-şi arăta 
dezaprobarea. 

Sachi îşi strânse buzele. Mai auzise ea poveşti despre barbari care 
practicau magia, dar nu le dăduse prea multă atenţie în trecut. Ceea 
ce le spunea Edwards însă suna sinistru. Un monstru de fier îşi mai 
putea închipui. Semăna cu vapoarele mari şi salvele de tun pe care le 
auzise cu propriile urechi. Dar să trimiţi mesaje nerostite de o voce 
sau scrise pe hârtie... 

— Dar de ce? întrebă ea. Avem deja „picioare zburătoare”. Putem 
trimite un mesaj din Edo până-n Kyoto în trei zile printr-un sol. De 
ce-am dori să ajungă atât de iute? 

— Este la fel ca puştile şi săbiile, grăi Tatsuemon piţigăiat. 

Toată lumea se întoarse şi se uită la el. Obrajii îi prinseseră 
culoare şi în ochi i se aprinsese o scânteie. 

— Cu sabia, cel mai bun câştigă. Dar cu puştile unul vă poate 
doborî fără să-l vedeţi la faţă. Puteţi omorî pe cineva fără să-l 
cunoaşteţi. Nu există glorie în asta. Măcar atunci când îi mai vezi la 
faţă poţi fi sigur că i-ai ucis. Dar cei care se luptă cu puştile înving. 
Ei îi biruie pe cei care se luptă cu săbiile. în concluzie, trebuie să 
avem puşti ca să ne asigurăm victoria de partea noastră. Puşti bune. 
Englezeşti. Şi dacă ei mai au şi tot ce-a descris Edwards-domo, 
mesajele astea magice, trebuie şi le avem şi noi. Aş vrea să văd şi eu 
lucrurile alea despre care tot vorbiţi voi. Aş vrea să merg într-un 
monstru de fier. Mi-ar plăcea mai mult decât orice altceva. 

— Şi vei avea ocazia, îi garantă Edwards. Mesajele magice vor veni 
la anul. N-am nevoie să invoc spiritele ca să fiu sigur de asta. Pe 
urmă, va veni şi monstrul de fler. Indiferent de rezultatul războiului, 
veţi avea monstrul de fler. 


— 332 — 



IV 


în fiecare zi, Sachi se ducea la parapet şi se uita lung la peisajul 
pârjolit, la colina din depărtare. Nu putea să nu observe că de la o zi 
la alta nu se schimba nimic. Odinioară, după un incendiu, oamenii 
ar fi ieşit imediat, să repare stricăciunile, să înceapă reconstruirea 
locuinţelor. Dar o groaznică letargie se abătuse asupra oraşului. Lui 
Sachi îi era teamă că în curând Edo avea să fie năpădit de păduri şi 
de mlaştini, că nu va mai rămâne nici urmă din oraşul care fusese 
odinioară. 

Părăsită în singurătatea conacului de pe vârful dealului, avea 
impresia că viaţa întregii metropole secase, la fel ca sângele 
războinicilor. Propria ei viaţă părea să se fi redus la cele patru ziduri 
ce o înconjurau. Sachi şi Taki dormeau împreună, cu halebardele la 
cap. Ultimele doamne de companie, până şi invizibilii servitori care 
mereu se foiseră în fundal, îşi luaseră tălpăşiţa. Haru îi purta de grijă 
prinţesei şi gătea. 

La răstimpuri auzeau glasuri din cotloane mai îndepărtate ale 
conacului, dar tot aveau impresia că era locuit de stafii. 

Bătrânul stătea de strajă pentru ele. în faptul nopţii, ajungea până 
la ele pocnetul hârâitoarei sale de lemn. Trimitea ecouri aspre şi seci 
peste locurile cufundate în tăcere, avertizând orice intrus care s-ar fi 
gândit să se furişeze pe sub clădire şi să aprindă pe dedesubt 
rogojinile de pe podea. 

în fiecare dimineaţă se întreba ce-i va mai aduce o nouă zi. Banii şi 
rezervele lor nu aveau cum să nu se termine la un moment dat. Ori 
de câte ori puteau, de câte ori trimitea Edwards trăsura, se duceau 
să-l viziteze pe englez. Edwards avea o desagă plină cu poveşti despre 
ţara lui, unde femeile de familie bună nu se aşteptau să-şi petreacă 
întreaga viaţă între patru pereţi. Sachi se temea în taină de clipa în 
care Tatsuemon se va recupera complet şi nu vor mai avea niciun 
motiv ca să-şi continue vizitele. 

Câteva zile mai târziu, Haru trecu tiptil prin camerele goale ale 
conacului, aducându-i un mesaj. Alteţa Sa avea nevoie de Retrasa 
Doamnă Shoko-in pe dată. 

De când se mutaseră în conacul Shimizu, prinţesa rămăsese 
închisă în camerele ei. Părea să creadă că din vina ei se întâmplaseră 
toate, că răceala arătată înălţimii Sale pricinuise întregul dezastru. 

Sachi ardea de nerăbdare s-o vadă. Din cele trei mii de femei care 


— 333 — 


formaseră anturajul înălţimii Sale, mai rămăseseră numai patru. Cu 
prinţesa în recluziune, întreaga responsabilitate pentru întreţinerea 
gospodăriei căzuse pe micii umeri ai lui Sachi. Dar şi Sachi era 
temătoare. Se întreba de ce o convoca tocmai acum Alteţa Sa. 

Fumul beţişoarelor parfumate se vălurea prin camerele prinţesei: 
lemn de santal, cuişoare, scorţişoară, ghimbir, ambră şi alte 
mirodenii ce intră în alcătuirea parfumului ars pe un altar buddhist. 
Era o mireasmă întunecată, sfântă, grea, o aromă ce se împletea cu 
misterul şi cu adoraţia. Evoca umbra deasă şi mobilierul bogat al 
templelor, strălucirea aurie a altarului, incantaţiile preoţilor, bătaia 
tobelor, pietatea seculară a milioanelor şi milioanelor de drept- 
credincioşi, fumul rugului funerar. Când îl trase în piept, sufletul i se 
linişti, iar gândurile îi zburară la lumea ce avea să vină. Putea auzi 
murmurul rugăciunilor. Aşteptă o vreme, apoi deschise o uşă. 

Prinţesa îşi transformase camera într-un sanctuar. Tăbliţă 
memorială a înălţimii Sale se găsea pe un altar cu ofrande în faţa ei, 
lângă lumânări ce ardeau cu flăcări înalte şi gălbui. O siluetă mică 
stătea îngenuncheată dinaintea lui, trecându-şi mătăniile printre 
degete. 

Sachi îngenunche lângă ea. Ochii ei se luminară la vederea 
dagherotipului înălţimii Sale, cu chipul său blând şi tânăr. Preţ de o 
clipă, se întoarse pe aripile gândului în palatul femeilor, într-o 
cameră cu pereţi din paravane de aur, luminată de lumânări uriaşe 
în candelabre de aur, cu mulţime de slujitori mişunând prin 
penumbră. Voci de femei, sporovăieli şi râsete, pătrundeau prin 
pereţii poleiţi, plutind peste transepturile zugrăvite, minunat 
sculptate cu păsări şi ţestoase, păuni şi dragoni. Tivurile matlasate 
ale chimonourilor foşneau pe măsură ce alunecau pe tatami. Totul 
scânteia de atâta aur, robele de pe cuierele lăcuite, delicatele rafturi, 
trusele de farduri, serviciile de porţelan pentru ceai. 

îşi aduse aminte de măşti, de jocuri, de dansuri. Şi de prima oară 
când îl zărise în fugă pe înălţimea Sa. îi auzise râsul, îşi strecurase 
privirea prin zăbrele, îl văzuse, şezând pe cal cu şoimul său pe pumn, 
înconjurat de curteni. Pe atunci nu era decât o copilă, nouă la palat, 
o slujnicuţă neînsemnată, care încă mai vorbea ca la ţară. îl 
admirase de departe, era atât de zvelt, de tânăr, de frumos. Apoi îşi 
aduse aminte de noaptea în care s-au întins împreună, de 
cearşafurile de mătase, de căldura trupului său, de pieptul alb şi de 
surâsul lui ironic. Sachi era o mare doamnă acum, samurai, dar încă 
îşi mai înghiţea cu greu lacrimile. 


— 334 — 



Dar mai era şi o altă amintire ce se ciocnea cu ultima, ameninţând 
s-o alunge. O clipă se temu că prinţesa ar putea să-i citească 
gândurile şi să vadă chipul lui Shinzaemon aprins în mintea ei. 

Dar prinţesa părea ruptă de această lume. Pe sub mătasea fină a 
chimonoului său de vară era la fel de fragilă şi de diafană ca o trestie 
în vânt. Sachi îi zări venele albastre şi oasele subţiri prin pielea 
străvezie a mâinilor. Ochii îi erau mari şi luminoşi, ca şi cum 
contempla deja lumea ce avea să vină. Indiferent ce mai abătea 
soarta asupra ei, era de sânge împărătesc. Era sora defunctului 
împărat. Nimeni nu putea să-i ia acest lucru. 

— Au fost vremuri fericite, murmură prinţesa. 

Trecuse atâta amar de vreme de când Sachi îi auzise ultima oară 
şoapta ca un ciripit de pasăre! 

— Când mă gândesc la ele mi se par fericite. îmi pare bine să vă 
văd. înfloriţi frumos ca o zorea. Eu mă ofilesc. 

Sachi nu-şi ridică ochii din tatami, ascultând-o cu respect. 

— Aţi auzit tunurile, sunt convinsă, continuă prinţesa. Ştiţi că 
ultimii susţinători ai familiei Tokugawa au fost distruşi şi izgoniţi din 
Edo. Acum s-a instalat un nou guvern, care conduce în numele 
împăratului, nepotul meu. 

Scoase un hohot scurt de râs. 

— Mi-au trimis o înştiinţare. Până şi această umbră de viaţă pe 
care o trăim aici se apropie de sfârşit. Clanul Tokugawa urmează să- 
şi primească pedeapsa. Noi şi slujitorii noştri ne vom trezi cu 
stipendiile reduse la mai nimic şi vom fi alungaţi din Edo. Trebuie să 
mergem la Suruga, ca să ne alăturăm shogunului retras, seniorul 
Yoshinobu, în exil. 

Sachi se încruntă, încercând să priceapă ce auzea. Fără stipendii, 
erau ruinaţi. Trebuiau să găsească o cale de a-şi câştiga pâinea, altfel 
nu supravieţuiau. Cel mai îngrozitor era că aveau să fie exilate la 
Suruga. I se părea că vine sfârşitul lumii. îşi dădu seama de toate 
consecinţele. Dacă... când... Shinzaemon ar fi venit după ea, în cazul 
în care Tatsuemon ar fi reuşit să dea de el, ar fi căutat-o la conacul 
Shimizu. Chiar dacă Tatsuemon nu-1 va mai reîntâlni vreodată, 
Shinzaemon ar şti că ea trebuia să se afle undeva la Edo. Dar, dacă 
ea se ducea la Suruga, n-avea să-l mai vadă niciodată. Şi n-avea să-l 
mai vadă nici pe tatăl ei. 

începu să se mire de tăcerea prinţesei. în trecut obişnuia să 
anunţe mereu veştile proaste cu tânguiri şi lamentaţii, dar acum 
emana un calm de pe altă lume. Poate că lunile petrecute în 


— 335 — 



rugăciune şi meditaţie îi pogorâseră în suflet pacea şi ea izbutise să 
se ridice deasupra grijilor acestei lumi. 

— Douăsprezece mii de gospodării vor trebui să se mute, grăi 
prinţesa, cu ochii arzând de mânie. O sută de mii de suflete. 
Guvernul ne-a dat un răgaz de o lună ca să ne facem bagajele. Când 
vom pleca, oraşul va rămâne gol. Guvernul ăsta vrea să distrugă Edo 
şi tot ce-a însemnat el. 

Sachi îşi cunoştea îndatorirea, ştia ce trebuia să zică: „Sunt la 
porunca Alteţei Voastre. Sunt gata să plec din Edo şi să vă urmez 
oriunde doreşte să se îndrepte Alteţa Voastră”. Dar simţi deodată o 
hotărâre aprigă. Avea să rămână în Edo, fie ce-o fi. Chiar dacă 
trebuia să se ducă să se ascundă. N-avea de gând să se lase 
alungată, să fie trimisă într-un loc necunoscut. 

Urmă o tăcere lungă. Prinţesa se uita la ea, de parcă dorea să-şi 
întipărească chipul ei în amintire. Sachi se întrebă dacă pe obrazul ei 
nu se citea vreo urmă de revoltă. 

— îmi eşti ca o soră, murmură prinţesa. Sora mea mai mică. N-am 
să uit clipa în care te-am văzut pentru prima oară în satul tău. De 
obicei, nu-mi sar în ochi oamenii de la ţară. Dar tu te-ai uitat la mine 
cu ochii tăi mari, atât de strălucitori, de curioşi, de vii, şi am putut 
vedea că nu-ţi era frică deloc. Şi feţişoara aia a ta era aidoma cu a 
mea. Ca o versiune mai tânără, mai fericită a propriului meu eu. 

Prinţesa îşi îndreptă umerii. Gura ei micuţă se arcui într-un 
zâmbet. 

— Când m-am măritat şi am intrat în familia Tokugawa, am jurat 
să le împărtăşesc destinul, continuă ea în linişte. Lumea s-a 
schimbat, dar eu nu mai fac parte din ea. Nici nu mai am cum. Dar 
tu, tu eşti altfel. Ne-ai adus tuturor numai lumină. Până şi înălţimii 
Sale, în scurta lui viaţă. L-ai făcut fericit. Ţi-ai făcut întotdeauna 
datoria. Acum te eliberez de toate obligaţiile pe care le-ai mai putea 
avea faţă de mine. Dacă nu vrei să te supui edictului, foarte bine. 
Sunt convinsă că vei găsi o cale să rămâi aici, la Edo. Cât despre 
mine, sunt hotărâtă să apuc drumul exilului. 

Sachi stătea în genunchi, cu mâinile lipite de tatami. îşi ridică 
ochii la prinţesă, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe faţă. Destinele lor 
se împletiseră de atâta amar de vreme. 

— Poate că nu ne vom mai vedea niciodată, încheie prinţesa Kazu. 
Deşi am fost silită să-mi părăsesc familia şi Kyoto, oraşul unde m-am 
născut, am găsit în tine o soră. N-am să te uit niciodată! 


— 336 — 



12-0 vizită la cămătar 



I 

Vara se sfârşise. Era rece şi umezeală, se apropia primul taifun al 
toamnei, iar Sachi era măcinată de o nelinişte înspăimântătoare. în 
fiecare clipă se aştepta să audă tropăitul picioarelor grele, ca soldaţii 
să se năpustească înăuntru cu ordinul de evacuare. Dar zilele 
trecură una după alta şi nu se întâmplă nimic. Uneori se întreba 
dacă nu care cumva prinţesa greşise, dacă exista un decret sau dacă 
avea cineva să-l pună în aplicare. 

Ori de câte ori însă o porneau în vizitele lor regulate la Edwards, 
vedeau cum Drumul Mării de Est mişuna de refugiaţi. Erau înghiţiţi 
de o imensă mulţime de oameni cu feţe cenuşii, disperate, înaintând 
împiedicat, călcându-se unii pe alţii pe picioare, trăgând după ei 
căruţe încărcate cu bunuri. Aceştia, îşi zicea Sachi posomorâtă, 
trebuie să fi fost străjerii, funcţionarii, oficialii care au condus un 
departament sau altul, subsecretarii subsecretarilor, doamnele de 
companie, cameristele, bucătarii. Toţi trebuie să se fi aflat în serviciul 
uneia sau alteia dintre ramurile familiei Tokugawa. Niciunul dintre ei 
nu era vinovat. Fuseseră loiali. Acum erau trădători, izgoniţi de la 
singura vatră pe care o ştiuseră, condamnaţi pe viaţă la dizgraţie, exil 
şi sărăcie. 

Sachi ştia că ea şi micuţa ei curte nu aveau să scape nicicând de 
edict. în viitorul nu prea îndepărtat şi ele aveau să aibă soarta 
acestor refugiaţi fără chip de pe Drumul Mării de Est. 

Chiar când Sachi se gândea că lucrurile nu puteau fi mai rele, 
Haru veni s-o anunţe că în cămară nu mai rămăsese aproape nimic. 
Orezul, supa miso, sarea, legumele, lemnele de foc, uleiul de lampă, 
aproape totul era pe sfârşite. 

Cât stătuse în palatul femeilor Sachi avusese tot ce-şi dorea. 
Ţesături, chimonouri frumoase, orice produs cosmetic sau 
instrument muzical. Dacă-i lipsea ceva nu trebuia decât să bată din 
palme o dată şi apărea numaidecât. Cât despre hrană, nu reuşise 


— 337 — 


niciodată să-şi termine mâncarea din boluri. Nici în sat nu duseseră 
lipsă de bucate. Le cultivau singuri. Dar acum... Cu un fior de groază 
se gândi la terenurile năpădite de buruieni. Grădinarii care îngrijeau 
grădinile de zarzavat trebuie să fi dispărut din oraş la fel ca toată 
lumea. 

— Deci... deci am rămas şi fără bani? 

Odinioară nici n-avea nevoie să se gândească la bani. 

— Mai avem bani, doamna mea, zise Haru cu o umbră de dojană 
în glas. Puteţi să nu vă faceţi griji în această privinţă. Credeţi că tatăl 
dumneavoastră v-ar lăsa să muriţi de foame? De ce credeţi că n-a 
venit nimeni până acum să ne atace? Vă protejează şi s-a asigurat că 
aveţi destui bani. 

Sachi se uită la ea uluită. Nu-1 mai văzuse pe Daisuke de când 
plecaseră din castel. Nici după bătălie, când oraşul era în haos, n-o 
căutase să-i aline suferinţa sau să se asigure că era teafără. Nu se 
prea gândea la el ca la un tată, în pofida cuvintelor lui delicate. 

în acelaşi timp, se întrebase cum de continuaseră ele să ducă un 
trai atât de lipsit de griji. într-o vreme când toate casele familiei 
Tokugawa şi ale aliaţilor lor fuseseră demolate sau cumpărate de 
sudici, nu se treziseră nici cu soldaţii pe cap şi nici nu le venise 
vreun ordin să plece. Aşadar, el veghease asupra lor de departe. 

— Trebuie să luăm legătura cu negustorii de orez, spuse ea. De ce 
n-au mai livrat nimic până acum? 

Tocmai pe când îi ieşeau cuvintele din gură, începu să-şi dea 
seama. Nu mai puteau lua contact cu nimeni. Nu mai aveau slujitori. 

— Nu mai vin, o lămuri Haru în surdină. 

Sachi se uită la ea cu asprime. Faţa grăsuţă a învăţătoarei sale era 
trasă şi în jurul ochilor i se vedeau umbre negre. Nu se mai hrănise 
cum trebuie. Jumătate din mâncarea ei o dădea lui Sachi. I se 
umplură ochii de lacrimi. 

— Aş dori să cer permisiunea să mă duc prin oraş, adăugă Haru. 
Trebuie să găsesc alt furnizor. 

Sachi îşi miji ochii. 

— Iei bani la tine? 

— Fireşte. 

— Dar oraşul este în haos. Trebuie să mergem toate trei. 

— Este prea periculos, doamna mea, protestă Haru. Mai bine 
rămâneţi aici, la conac. Ne vom duce Taki şi cu mine. Nu se cuvine 
unor doamne să hălăduiască pe străzi sau să meargă în locurile unde 
trăiesc oamenii din popor. 


— 338 — 



Dar Sachi se săturase să se tot ascundă. Se sufoca în spaţiile 
acelea pustii, în încăperile îngropate în tăcere şi în praf, în toată acea 
tristeţe şi solitudine. Jinduia după viaţă, după oameni. 

— Suntem mai în siguranţă toate trei, hotărî ea. 

Sachi se schimbă în nişte robe simple, de târgoveaţă, cu o jachetă 
haori, vătuită, pe deasupra, într-o modestă nuanţă cafenie. îi plăcea 
să simtă pe piele bumbacul aspru. în cartierele târgoveţilor, până şi 
cel mai umil luciu de mătase le-ar fi făcut cu ochiul tâlharilor. Haru 
umplu o pungă cu monede de aur şi o vârî în sân, înfăşurându-şi obl¬ 
ul strâns în jurul ei. Tot se mai vedea o umflătură. 

Pe afară, vântul bătea prin lanurile de rogoz. Femeile îşi croiră 
drum printre fire încâlcite de troscot, ferigi şi pătlagină ocolind tufe 
înalte, ca să ajungă până la poartă. Sachi observă cu spaimă că până 
şi podul de peste şanţ începea să se dărâme. 

Pentru a găsi cartierele târgoveţilor trebuiau să treacă printr-o 
pustietate pârjolită, de la conac până pe colină, în direcţia opusă 
drumului către casa lui Edwards. Corbi mari şi negri coborau din 
înaltul cerului, peste străzile goale, şi se aşezau peste ce mai 
rămăsese din clădiri, privind chiorâş la cele trei călătoare cu ochii lor 
galbeni ca mărgelele. Ţipetele lor aspre răsunau ca un ecou printre 
ruine, făcând ca locul să pară şi mai pustiu. Colina se profila 
cuminte şi tăcută la orizont. Era prima oară când se duceau în 
această parte a oraşului, de la cumplita zi a bătăliei. 

Femeile îşi ridicară poalele chimonourilor şi tropăiră mărunt cât de 
iute puteau în sandalele lor de lemn. Ultimul lucru de care aveau 
nevoie era să se trezească jefuite. Călcau mărunt şi sacadat, 
înaintând în tăcere, când văzură în faţa lor o mulţime de bărbaţi în 
zdrenţe, pândindu-le din umbră. îndată ce le văzură, bărbaţii se 
repeziră să le taie calea, înşirându-se pe drum, umplându-1 în 
întregime. Erau zece sau douăzeci la număr, disperaţi, arătând ca 
nişte corbi. Agitau în mâini bâte, beţe şi bucăţi de lemn ce arătau de 
parcă ar fi fost rupte din ruinele palatului unui daimyo. 

Haru îşi încrucişă braţele strâns peste obi. De data aceasta, erau 
pe cont propriu. Nu mai era Shinzaemon să le apere, şi nici Edwards. 
Nu era posibil ca vreunul să apară şi să le sară în ajutor într-o 
asemenea pustietate. 

Unul dintre bărbaţi se apropie de Sachi. Mirosul lui era atât de 
greu, încât îi făcu greaţă. Era clar că nu se mai spălase de multe zile. 
Avea o faţă subţire şi strâmbă, părul legat într-un coc soios şi o 


— 339 — 



privire de nebun. El zâmbi cu gura până la urechi. îi lipseau 
jumătate din dinţi, iar restul nu mai erau decât cioturi înnegrite. 

— Singure-singurele, doamnelor? bodogăni el. 

Se părea că robele lor de târgoveţe nu le ascundeau prea tare boiul 
nobil, dar măcar erau prea neştiutori ca să-şi dea seama ce pradă era 
Sachi însăşi. 

— Numa’ daţi-ne banii şi vă lăsăm în pace. 

Sachi se uită prin jur. Un alt bărbat o apucase pe Haru de braţe şi 
încerca să i le tragă de la piept. Haru stătea ca o doamnă de neam 
bun, cum era, cu fruntea uşor plecată, cu degetele de la picioare 
întoarse înăuntru. Chipul îi era împietrit. Omul o scutura. Se aplecă 
în faţă şi îi dădu o lovitură. Expresia ei nu se schimbă. Ea se răsuci, 
ieşind din raza pumnului bărbatului, ţinându-şi braţele încrucişate 
la piept, aşteptă până când el se dezechilibra şi făcu o mişcare atât 
de mică, încât Sachi abia o putu desluşi. Surâse mulţumită. Uitase 
ce luptătoare bună era Haru. Insul se împletici pe lângă ea, 
holbându-se prosteşte, se împiedică şi se prăbuşi zdrobindu-şi bărbia 
de pământ. Picioarele lui crăcănate zvâcniră, apoi leşină. 

Ceilalţi rămaseră cu gura căscată. Se uitară lung la camaradul lor 
căzut, apoi se întoarseră spre cele trei femei. 

— De data asta aţi avut noroc, mormăi unul. 

îşi strânseră cercul în jurul lor. Duhoarea era copleşitoare. 

— N-avem nimic de preţ la noi, le zise Sachi încet. Vă rugăm, 
lăsaţi-ne să trecem. Nu vrem s-avem necazuri. 

îşi duse mâna la mânerul pumnalului. Cele trei femei stăteau 
spate în spate. Haru avea ambele mâini strânse peste obi. 

— Când te gândeşti că sunteţi nişte doamne aşa fine, pline de 
graţie şi de aere, rânji primul bărbat. 

Stropi de salivă gălbuie ţâşniră din gura lui fără dinţi. Sachi îşi 
întoarse faţa. 

— Toată drăgălăşenia voastră n-o să vă servească la nimic. O să 
punem mâna pe bani şi o să ne tăvălim cu voi. Nu-i aşa, flăcăi? 

Sachi îi măsură din ochi, cântărind sorţii. Bărbaţii aveau forţa 
brută de partea lor, dar nu ştiau să se lupte. Dac-ar fi fost mai 
deştepţi, s-ar fi ferit să atace femei de la palat. Deşi ea, Taki şi Haru 
nu aveau halebardele la ele, iar bărbaţii aveau bâte, se vedea cu 
ochiul liber că ei n-aveau habar măcar ce poziţie de luptă să ia. Le-ar 
fi fost lesne să se folosească de forţa propriilor mişcări ca să-i 
învingă. Cu toate acestea, ei erau mulţi şi erau disperaţi, ca nişte 
câini hămesiţi. 


— 340 — 



Omul îi tăie calea. Ea încercă să treacă pe lângă el, dar el se 
încăpăţână să-i blocheze drumul. Urlând ca o haită de lupi, bărbaţii 
îşi rotiră bâtele în văzduh şi începură să izbească. Cu coada ochiului 
Sachi văzu câteva bâte venind spre capul ei. Se dădu în lături din 
calea uneia, o apucă şi o răsuci dintr-o singură mişcare. Se auzi un 
trosnet, iar omul se izbi de pământ. Apoi se feri din calea alteia, în 
vreme ce al doilea bărbat îşi pierdea echilibrul. El se împletici greoi 
spre ea, apoi se împiedică şi se prăbuşi la pământ. 

Pe când cea de-a treia bâtă se apropia vertiginos, ea o smulse din 
mâna luptătorului, sucind-o în aşa fel încât el se izbi de un zid şi 
rămase acolo, la pământ. Nu era o halebardă, dar era la fel de bună 
ca o prăjină de antrenament. O roti fără încetare, izbind cu ea capete, 
piepturi şi genunchi. Apoi o lovitură păru să vină din senin. O atinse 
în piept, iar ea căzu, ghemuindu-se. încerca să-şi recapete suflul, 
când câţiva bărbaţi se aruncară peste ea şi o ţintuiră de braţe. 

— Am prins-o pe-asta, urlă o voce. Cealaltă are banii! Prinde-o şi 
p-aia! 

Sachi se suci şi se întoarse, încercând să se elibereze. Reuşi să-şi 
strecoare un braţ până când mâna apucă pumnalul. Dintr-o singură 
mişcare îşi smulse braţul din strânsoare, cu pumnalul în mână, şi se 
răsuci. O auzi pe Haru ţipând: 

— Niciodată! Lasă-mă! 

Braţul lui Sachi se mişcă parcă de la sine. înainte să-şi dea seama 
ce se întâmplă, bărbatul căzu pe spate, văicărindu-se, acoperindu-şi 
faţa cu mâinile. Sări în picioare. Straiele lui Haru erau sfâşiate, iar 
faţa îi era plină de vânătăi. Obi-ul îi flutura desfăcut, dar tot îşi mai 
ţinea braţele în jurul mijlocului, lovind cu picioarele şi cu umerii. 
Când Sachi se întorcea, un bărbat o pocni pe Haru pe spinare. Ea se 
poticni şi, preţ de o clipă, îşi pierdu capul. Bărbatul îi smulse punga 
şi o luă la fugă. Fără să mai stea pe gânduri, Sachi aruncă pumnalul 
spre el. Cuţitul intră până-n plăsele în spinarea lui. Bărbatul se 
prăvăli în tăcere. Ea sări peste trupurile căzute, culese de pe jos 
punga şi-şi scoase pumnalul însângerat. Mai mulţi bărbaţi zăceau la 
pământ cu mâinile peste ochi şi cu sângele curgându-le printre 
degete. Taki îşi ştergea de poale agrafa de păr. 

Pe la coada grupului, unii mai erau încă în picioare, clipind din 
ochi ca nişte iepuri speriaţi. Sachi se întoarse spre ei. Se împrăştiată 
ca guzganii. Gâfâind, îi dădu punga lui Haru, care-o vârî la loc în 
chimonoul ei şi îşi legă obi-ul în jurul taliei. în tăcere, cele trei femei 
îşi neteziră pletele, îşi scuturară poalele chimonourilor, încercând să 


— 341 — 



se cureţe de duhoarea bărbaţilor. Sachi îşi şterse pumnalul cu 
batista şi îl băgă la loc în obi. 

în depărtare, Colina Ueno arăta ca un paşnic dâmb împădurit. 
Păsările zburau în cerc deasupra ei, ţipetele lor aspre răsunând ca un 
ecou sub palidul dom al cerului. Ocolind-o, femeile se îndreptară spre 
răsărit, către cartierele târgoveţilor. 


II 

Pe măsură ce se apropiau de capătul estic al oraşului, Sachi 
începu să audă voci omeneşti, să simtă mirosul bucatelor gătite, al 
focurilor de lemne şi duhoarea excrementelor. Curând ajunseră într- 
un imens spaţiu gol, unde jonglerii, saltimbancii, acrobaţii de circ şi 
povestitorii îşi arătau talentele. Unii vindeau flori. Mici tarabe ofereau 
caracatiţă la grătar şi omlete gătite pe loc. Oamenii mişunau prin jur, 
căscând gura. Femei cu ochi lacomi şi trase la faţă îşi pescuiau 
clienţii prin mulţime, vânzându-şi trupurile. Chiar şi intr-un oraş pe 
cale de dispariţie viaţa îşi continua neabătută cursul. Toată lumea 
trebuia să supravieţuiască. Bărbaţi jigăriţi, cu feţele şi ochii hămesiţi 
ca ai unor şobolani, dădeau târcoale mulţimii, pândind femei. Haru 
nu-şi mai lua braţele de la brâu. Sachi îşi trase eşarfa mai strâns în 
jurul feţei, pentru ca pielea ei pală şi trăsăturile aristocratice să nu 
mai atragă atenţia nedorită a găinarilor. Era liniştitor să mai vadă şi 
alte femei. Unele erau gheişe sau prostituate, dar mai erau şi femei 
obişnuite, văzându-şi de treburile lor. Era mult mai uşor să li se 
piardă paşii prin mulţime. în ciuda strâmtorării, Sachi se bucura să 
fie pe afară, departe de încăperile îmbâcsite de la conac, să se 
întoarcă într-o parte a lumii unde bărbaţii şi femeile se puteau întâlni 
în voie. 

Strada era mărginită de prăvălii, dar multe erau închise, iar cele 
deschise păreau să nu mai aibă nici prea multă marfă, nici prea 
mulţi clienţi. Se vedea firma unui neguţător de orez pe faţada uneia. 
Se uitară pe furiş prin geam şi încercară să deschidă uşa de la 
intrare, care era zăvorâtă zdravăn. Neguţătorii de orez, ca toţi cei 
înstăriţi, păreau să fi părăsit cu toţii oraşul. 

Coborâră alene pe o alee mărginită de clădiri, apoi pe o alta. Casele 
erau înghesuite aproape una într-alta, atât de aproape, încât nicio 
rază de soare nu putea pătrunde în umbrele cărărilor ce duceau la 
intrările lor. Sachi, Haru şi Taki mergeau una după alta, lipindu-se 


— 342 — 


cu spatele de ziduri, ca să-i lase pe alţii să treacă în cealaltă direcţie, 
în canalele de scurgere curgea o apă împuţită, locul duhnea de 
mirosul alimentelor în putrefacţie şi al fecalelor. Şobolanii alergau de 
colo-colo, păsările din colivii se tânguiau şi insectele ţârâiau. Ici şi 
colo oamenii slabi ca nişte beţe şedeau rezemaţi de ziduri, întinzând 
castroane, cerând cu jale de pomană. 

De-acum erau complet pierdute. Sachi nu scoase un cuvânt, deşi 
frica începuse să-i intre în oase. Atunci, o tânără se apropie de ele, 
alunecând parcă pe înalţii ei saboţi de lemn. Ele se dădură înapoi ca 
s-o lase să treacă. Ea se uită la ele, iar ochii i se deschiseră mari, ca 
şi cum i-ar fi sărit din cap. 

— Hora! oftă ea. Nu sunteţi... Haru-sama? Şi... doamna Oyuri! 

Doamna Oyuri! Sachi nu se mai auzise numită în felul acela de trei 

ani de zile, când shogunul mai era încă în viaţă, când încă mai era 
concubina înălţimii Sale, doamna din camera de alături. Şi glăsciorul 
acela, strident şi acut, îl recunoscu pe dată. Cuvintele îi răsunară în 
urechi ca un ecou: „Ţărancă îngălată. De ce nu te duci să stai în 
grajduri cu animalele?” I se perindară prin minte imaginile unei fetiţe 
arogante, cu năsucul cârn, într-un sofisticat chimono în a cărui 
broderie fusese prins întregul oraş Edo, zorind de-a lungul marelui 
coridor ce ducea la intrarea shogunului, prăjinile de antrenament 
încrucişându-se şi lupta feroce dintre ele în sala de antrenament, pe 
care, în ciuda tuturor, Sachi reuşise s-o câştige. Apoi, văzu o mână 
ridicată, auzi o sanda şuierând prin aer. Simţi durerea şi umilinţa, 
când fu izbită peste ureche, auzi râsetele înfundate, desluşi un chip 
frumos schimonosit de ură şi de gelozie... Fuyu. 

Pe urmă, mai fusese şi ultima lor întâlnire, când Fuyu i se păruse 
pe jumătate nebună. Dispăruse după aceea şi nimeni nu mai ştiuse 
ce se alesese de ea, deşi unele dintre femei ziceau că trebuie să fi fost 
executată de familia ei. în tot acest timp, Sachi se întrebase dacă 
fusese vina ei, dacă ea abătuse asupra duşmancei sale acea teribilă 
soartă, numai pentru faptul că-i dorise tot răul. Şi iat-o acum, chiar 
în faţa lor. Dar era într-adevăr ea, sau duhul unei vulpi? 

Pe sub machiajul gros, femeia avea năsucul cârn al lui Fuyu şi 
tenul măsliniu. Ovalul feţei sale se mai distingea încă, doar că obrajii 
îi erau supţi şi ciupiţi. 

Arăta învinsă. Umerii îi erau încovoiaţi, ca şi cum ar fi trebuit 
deseori să cerşească favoruri, iar chimonoul îi atârna ca un linţoliu. 
Avea o privire tristă. Fuyu trebuise să lupte din greu. 

— Eşti şi tu aici, nu? mormăi ea. 


— 343 — 



Dinţii îi erau înnegriţi, câţiva îi căzuseră. Purta un chimono de 
crep în culori ţipătoare, cu mâneci lungi, ce i se legănau ca ale unei 
fetiţe mici. La palat, accentul ei de Edo fusese ascuns sub intonaţia 
unei femei samurai de rang înalt, dar acum se reîntorsese la vechea 
ei pronunţie de târgoveaţă din Edo: 

— Am crezut că tu, cu norocul tău, te ajunseseşi. 

Se uita la Sachi. îşi împroşca vechiul venin. Brusc, Taki se 
întoarse la ea. Sachi ştia că se străduia din răsputeri să-şi ascundă 
sentimentele, aşa cum se cuvenea unei doamne samurai, dar umerii 
ei subţiri tremurau de scârbă. 

— Şi voi, doamnelor, le strigă Fuyu, o s-ajungeţi tot acilea! 

— Vrei să zici... că mai sunt şi alte femei pe aici? o iscodi Taki. Alte 
femei de la palat? 

Sachi se gândi la doamnele ei de companie, la cameristele şi la 
slujnicele ei de pe vremuri, la toate acele femei care se făcuseră 
nevăzute. Ea crezuse că se aflau în sânul familiilor lor, ocrotite. Oare 
niciuna nu ajunsese în acea fundătură? 

— Fireşte. Unele sunt pe străzi. Altele sunt în bordelurile din 
Yoshiwara. Nu mai sunt aşa de mari şi de tari, să ştiţi. 

— Şi tu? o întrebă Haru în şoaptă. 

— Nu vreau mila ta, se răsti la ea Fuyu, cu glasul spart şi aspru. 
Stăpânul meu este cămătar. El are grijă de mine. Am făcut o 
greşeală. Eram tânără. Dar apoi... vocea i se înmuie. Oricum s-a dus 
totul de râpă, nu? Că eşti sau nu eşti concubina shogunului, nici nu 
mai contează acu’. Tot cu nimica ne-am ales. 

Ibovnica unui cămătar! Fără îndoială că Fuyu şi-o căutase cu 
lumânarea, dar era groaznic s-o vadă căzută atât de jos. Oricât de 
puţin o plăcea Sachi pe Fuyu, nu se putu împiedica să nu-i fie milă 
de ea. Să ajungă într-un asemenea hal, tocmai Fuyu, steaua 
palatului femeilor, candidata preferată a Celei Retrase pentru a fi 
concubina shogunului! Sachi coborâse şi ea de atunci, o ştia prea 
bine. Dar nu decăzuse cât Fuyu. 

— Ce v-aduce p-acilea, mă rog? le întrebă Fuyu. Undeva unde să 
staţi, asta cătaţi, nu? Ceva de lucru? Vreţi ceva de lucru? Veniţi 
încoa’. Stăpânul meu vă va ajuta s-o scoateţi la capăt. 

Sachi se uită la Taki şi la Haru, apoi le făcu un uşor semn din cap. 
Se rătăciseră şi nu prea mai aveau de ales. Fuyu le afundă adânc în 
labirintul străduţelor, iar ele merseră în urma ei. 

— Poate că se gândeşte să ne vândă, mormăi Taki către Sachi, 
uitându-se în jurul ei cu ochii ei mari. Orice-i posibil în ziua de azi. 


— 344 — 



Fuyu cunoaşte mai bine decât oricine cine sunteţi şi cât valoraţi, 
dacă v-ar preda în mâinile sudicilor. 

— Nu spune asta, murmură Sachi, clătinând din cap. 

— Niciun locuitor din Edo n-ar colabora cu ocupantul, şopti Haru 
fermă. Nici măcar biata Fuyu. Suntem toate în aceeaşi oală. 

O cotiră după un colţ într-o stradă mai lată. Acolo se găseau 
dugheana unui bărbier, o baie publică, un zarzavagiu şi, lângă el, o 
prăvălie mai mare cu firma unui cămătar pe faţadă. Fuyu intră 
aplecându-se pe sub perdele. 

— Ei, Fuyu, tu eşti? croncăni un glas. Ce faci? Fugi când e rost de 
vreo trebşoară? 

— Ei! se răsti o altă voce. 

Un fum greu învăluia interiorul. O bătrână stafidită, ghemuită 
într-un veşmânt cafeniu, inform, cu părul prins în coc, şedea, cu 
picioarele ciolănoase îndoite sub ea, fumând o pipă cu gâtul lung. 
întoarse o faţă zbârcită spre nou-venite. Un bărbat stătea întins în 
spatele unui grilaj. Lângă el un bilet avertiza hotărât că zălogurile nu 
erau acceptate mai mult de opt luni. Opt luni, se gândi Sachi. Cine 
putea şti ce s-ar mai fi ivit pe lume până atunci sau dacă ele ar mai fi 
fost încă în viaţă? 

O căutătură speriată, de animal încolţit apăru pe chipul lui Fuyu. 
Apoi îşi sub ţie buzele rujate într-un surâs cochet. 

— Io-s, anunţă ea copilăros. Am adus nişte prietene. De pe 
vremuri. 

Omul se ridică alene în capul oaselor, când le văzu pe cele trei 
femei, şi-şi scoase pipa din gură. Roba lui de neguţător era şifonată, 
creştetul capului, neras. îşi miji ochii şi se uită chiorâş la ele, cu 
suspiciune, apoi zâmbi domol, numai miere, scoţând la vedere câteva 
cioturi putrede de dinţi: 

— Doamne de la palat? Intraţi. Dugheana noastră-i foarte mică. 
Ceva de amanetat n-aveţi? 

— Nu. Căutăm un neguţător de orez, îl lămuri Haru. 

— Aţi rămas fără mâncare, ai? se încruntă el, trecându-şi degetele 
pe abac. Mda, timpurile sunt grele. Şi-a trăit traiu’ şi-a mâncat 
mălaiu’ locu’ ista. Ăia de se obişnuise să trăiască din simbria 
nobililor a plecat cu toţii. A fugit din oraş. Şi noi ne-am făcut bagajele 
s-o luăm din loc. Nu-i aşa, Fu-chan? 

Fuyu îşi apropie gura de urechea lui. Moşul căscă o gură cât 
prăvălia lui aproape. Scoase un oftat, îşi azvârli cât colo abacul şi se 
târî în genunchi, frecându-şi faţa de rogojina de pai. 


— 345 — 



— îmi pare aşa de rău! Aşa de rău! guiţă el înăbuşit, cu gura 
frecându-i-se de rogojină. Iertare, înălţimea Voastră! Onorabilă 
concubină! Vă mulţumesc pentru cinstea de mi-o faceţi în mizerabila 
mea prăvălie. Fac tot ce pot ca să vă ajut. N-o să-l uităm niciodată... 
pe înălţimea Sa ăl tânăr. 

O lacrimă mare, apoi alta stropiră rogojina soioasă. îşi şterse ochii 
cu mâna. Bătrâna se ţâra şi ea în genunchi. 

— Suntem toţi supuşi loiali pe-acilea, doamnă! croncăni ea. li 
urâm pe sudicii ăia la fel ca toată lumea. Facem tot ce putem! Facem 
tot ce putem! 

Sachi nu era sigură de sinceritatea lor, dar nu mai conta, atâta 
timp cât puteau să facă rost de mâncare. Haru îşi vârî mâna adânc în 
obi şi scoase o singură monedă de aur. 

— Am dori să ni se livreze orez. Avem o cămară, îi informă ea. 

Bărbatul îşi puse pe nas o pereche de ochelari, aduse moneda 

foarte aproape de ochi şi se uită la ea printre gene. I-o dădu bătrânei, 
care o muşcă, pierdută în gânduri. 

— Crezui că s-au dus toate! se minună el, în vreme ce un surâs 
viclean îi lumină faţa. Vă cerem iertăciune, doamnă. Nu sunt convins 
că astea mai merge p-acilea. Vedeţi dumneavoastră, are marca 
familiei Tokugawa. 

Sachi luă moneda şi o întoarse, nedumerită. Pe reversul ei se 
putea desluşi foarte clar blazonul cu frunze de nalbă al clanului 
Tokugawa. 

— Vedeţi dumneavoastră, or zice că le-am falsificat noi. Au trecut 
soldaţi p-acilea, jăfuind casele oamenilor. Zice c-ar căta aurul 
shogunului. Zice c-o făcut picere. 

— Nu fi prost, frate mai mare, se răsti la el Fuyu. îs drugii mari ce 
cată ei. Nu uita că şi io-s trăită la palat odat’. Nimeni n-o să creadă 
că-i p-acilea. Fă-le doamnelor un favor. Poţi să-l topeşti dup-aia. 

— N-aveţi nişte bănuţi d-aramă? se interesă bărbatul, cu un 
zâmbet linguşitor. Numai vreo câţiva moni p-acolo. O să meargă 
pentru o cămară. Flăcăii vă vor conduce pân-acas’, tefere şi 
nevătămate. 

Haru se scotoci în obi şi scoase un rând de monede de cupru. 

— Batem palma, doamnele mele, încheie bărbatul. Tre’ să fac şi io 
ceva pen’ amintirea înălţimii Sale ăl tânăr. 


III 


— 346 — 


Cămătarul se dovedi a fi om de cuvânt. în ziua următoare, Haru îi 
spuse lui Sachi că aveau destul orez, sare, miso, ulei pentru lampă, 
zarzavaturi şi lemne de foc pentru mai multe luni. 

Câteva zile mai târziu, Sachi scria, când auzi foşnetul mătăsii. Taki 
apăru la uşă, cu vârfurile degetelor lipite de tatami, cu capul ei 
impecabil coafat plecat. 

— Aveţi un oaspete, o anunţă ea pe tonul cel mai oficial de care 
era în stare. 

Ceva nu era în regulă. Chiţăitul de şoricel al lui Taki era un strop 
mai strident ca de obicei. 

— Edwards- sama! 

— Nu, spuse Taki cu asprime. Onorabilul dumneavoastră tată. 
Daisuke-sama. 

Sachi îşi lăsă pensula jos uluită. 

— Tatăl meu! Dar... dar de ce? Ştiu c-a avut grijă de noi... nu sunt 
sigură însă că vreau să-l văd. 

Cuvintele îi zburară de pe buze fără vrerea ei. 

— Ştiu că vă este tată, începu Taki. 

Chipul ei era ferm. Sprâncenele i se îmbinaseră într-o expresie de 
încruntare şi respira şuierat printre dinţi. 

— Dar ce mă sperie pe mine este gândul că l-aţi putea lăsa să se 
apropie prea mult de dumneavoastră. El nu-i... o persoană ca noi. Nu 
face parte din clasa samurailor. Amintiţi-vă ce-a păţit mama 
dumneavoastră. 

— Tot trebuie să mă văd cu el, murmură Sachi aproape pentru 
sine. Trebuie să aflu mai multe despre mama mea. 

Nu că şi-ar fi uitat mama, dar şi-o ascunsese, împreună cu 
misterul ei, undeva în străfundurile cugetului. Ca un foc înăbuşit şi 
lăsat să ardă mocnit, acum dorul după ea i se aprinse iar cu vâlvătăi, 
mai mistuitor ca niciodată. 

Taki ridică o oglindă. Chipul lui Sachi sclipi palid pe suprafaţa 
lustruită de bronz. în ultima vreme, nu-şi mai purta părul tuns, ca o 
văduvă, ci încolăcit într-un coc larg. îşi aducea aminte de zilele în 
care avea câte o nouă coafură de fiecare dată când urca în rang şi un 
set diferit de chimonouri, pentru a marca trecerea fiecărei luni. 
Zâmbi cu tristeţe când se gândi la acele vremuri nevinovate, când 
asemenea lucruri îi aduceau atâta bucurie şi erau atât de importante 
pentru ea. Acea lume nu se mai întorcea în veci. 

îşi trecu degetul peste obraz. Era tristeţe pe chipul ei. Arăta mai 
slab, pomeţii îi erau parcă mai ascuţiţi, şi în jurul ochilor ei oblici se 


— 347 — 



zărea o umbră slabă. Mai avea până să împlinească vârsta de 
nouăsprezece ani, şi totuşi îi era greu să-şi închipuie ce viitor o mai 
aştepta. Dar nu numai pe ea se vedea în oglindă. Se apropia tot mai 
mult de vârsta la care mama ei îl cunoscuse pe tatăl ei. Era straniu 
să-ţi porţi propria mamă în suflet, o mamă pe care nici măcar n-ai 
văzut-o vreodată în carne şi oase. Cu cât viaţa o încerca mai mult, iar 
chipul ei era mai modelat de suferinţă, cu atât mai mult semăna cu 
mama ei. Daisuke avea să observe îndată. 

în vreme ce Taki se foia în jurul ei, asigurându-se că uşile sunt 
deschise, ea pluti dintr-o cameră umbrită în cealaltă. Tivul vătuit al 
chimonoului său foşnea în urma ei. Cu toate acestea, o altă parte din 
ea abia aştepta. îşi încetini paşii, până când abia mai înainta, 
călcând uşor peste tatami, cu mersul învăţat de la palat, al marilor 
doamne de la curtea shogunului. Dar sufletul ei părea să i-o fi luat 
mult înainte. 

Până să ajungă în marea sală de primire, simţi mireasma 
lemnoasă a fumului de tutun şi aroma străină ce ieşea din straiele lui 
Daisuke. Se mai simţea şi alt parfum. Sachi se opri. Adieri de mosc, 
aloe, pelin, tămâie, pe care o doamnă de la curte le-ar folosi să-şi 
înmiresmeze robele. Fără s-o asculte, picioarele o porniră mai iute. 
Urechea ei prinse sunetul unor glasuri familiare. Haru se afla deja 
acolo. 

— Haru! se auzi mormăitul profund al lui Daisuke. 

în liniştea casei, Sachi desluşi flecare cuvânt. Se opri şi îi porunci 
lui Taki, printr-un gest, să nu scoată o vorbă. 

— Haru, să fi greşit eu? Să fi aşteptat la templu? M-a ros pe 
dinăuntru în toţi anii ăştia. Am crezut că era mai bine pentru ea dacă 
dispăream. 

Pentru ea. Aşadar, el vorbea despre doamna Okoto, mama lui 
Sachi. 

— Nu mai pot răbda. în toţi anii ăştia a trebuit să port vina în 
suflet, suspină el din adâncul inimii. Haru, tu trebuie să ştii ce s-a 
ales de ea. Te rog să-mi spui. Am plătit scump pentru păcatele mele. 
Am suferit destul. 

Sachi abia mai îndrăznea să respire. întotdeauna sperase ca 
mama ei să mai fie încă în viaţă, pe undeva, că nu era decât o 
chestiune de timp pentru a o găsi. 

— Nu acum, frate mai mare, murmură Haru pierită. Doamna mea 
trebuie să fie aici dintr-o clipă în alta. 

El o imploră: 


— 348 — 



— Zi-mi numai dacă-i în viaţă. Un singur cuvânt mi-ar fi de-ajuns. 

Nemaiputând răbda, Sachi păşi în marea sală de primire. Fuioare 

de fum se încolăceau în razele soarelui ce se furişau prin crăpăturile 
dintre uşile de hârtie. Fumul plutea ca o ceaţă în jurul uriaşelor 
grinzi negre. Daisuke şi Haru stăteau aşezaţi unul cu faţa la celălalt, 
cu tabachera între ei. Lângă cei doi, strălucind ca un petic de cer, se 
găsea brocartul mamei lui Sachi, împăturit cu grijă. Mâna mare a lui 
Daisuke se odihnea pe el, uşoară ca o mângâiere. 

Când o zăriră, tresăriră şi se smuciră înapoi, ca şi cum ar fi fost 
surprinşi punând la cale o crimă abominabilă. Daisuke se grăbi să-şi 
ia mâna de pe brocart. Ochii lui se deschiseră larg şi o expresie de 
tulburare îi fulgeră pe chip. Sachi ştiu că nu pe ea o vedea, ci pe 
mama ei. El îşi puse jos pipa cu gâtul lung, se aşeză în genunchi şi se 
înclină. 

Umerii largi, spatele lat, ceafa de taur şi capul mare, acoperit de 
un păr scurt, împestriţat cu fire sure, mâinile puternice lipite de 
tatami, totul la el era puternic, cinstit, deschis. în ciuda lunilor care 
trecuseră, parcă îl văzuse ieri. Sachi ştia că trebuia să fie prudentă. 
Doar el pricinuise căderea mamei ei şi se luptase de partea sudicilor. 
Dar mai ştia că avusese mare grijă de ea, de Haru şi de Taki. Nu se 
putu opri să nu simtă uşurare şi bucurie la gândul că omul acesta 
era tatăl ei. Iute se puse în genunchi. 

El îşi ridică fruntea şi se uită lung la ea, neslăbind-o din ochi, de 
parcă îi era teamă că, îndată ce şi-ar fi întors privirea de la ea, avea 
s-o piardă iar. Arăta ros de griji, falca îi era mai căzută, cuta dintre 
ochi mai adâncă, dar mai iradia încă aceeaşi frumuseţe şi căldură ca- 
ntotdeauna. 

— Fiica mea, o salută el solemn. 

Apoi chipul i se destinse, luminat de un surâs. Sachi îi făcu o 
plecăciune. îi venea greu să nu-i întoarcă zâmbetul. 

— Bine aţi venit, răspunse ea ţeapănă. 

Ştia că el şi-ar fi dorit ca ea să-i spună „tată”, dar nu putea. Nu 
încă. 

— îmi pare rău, continuă ea, neputând să nu sară peste banalul 
schimb de formule de politeţe şi complimente. Este foarte nepoliticos 
ce fac eu acum, dar... n-am putut rezista să nu ascult ce-aţi discutat. 

Haru era în genunchi cu faţa lipită de mâini. Zulufii şi cosiţele 
coafurii ei licăreau uşor. 

— Haru, i se adresă Sachi încet. Te rugăm, spune-ne. Te implor. 
Mama mea... 


— 349 — 



Se lăsă o tăcere grea. Haru îşi ridică privirea. Chipul ei durduliu 
era lipsit de culoare, iar buzele îi tremurau. 

— Dacă-i moartă, încercă Sachi s-o convingă, trebuie să ştiu. Sunt 
copilul ei. Trebuie să aduc ofrande şi să mă rog pentru sufletul său. 
Dacă nu se roagă nimeni pentru ea, va fi o stafie hămesită. Trebuie 
să mă asigur că îi e bine în lumea de apoi. 

Figura lui Haru se schimonosi de nelinişte. Ea închise ochii. Când 
îi deschise, părea că priveşte într-un trecut pe care încercase să-l uite 
pentru binele său. 

— Doamna mea, v-am mai spus, şopti ea. 

Dar cărei „doamne” i se adresa ea? Şi ce-i mai zisese? 

— Mi-ai zis doar că, după ce m-a născut, mama s-a întors la palat, 
îi aminti Sachi. După aceea, a primit poruncă să se întoarcă acasă... 

îşi aducea perfect aminte de tot ce-i povestise Haru. Mama ei 
fusese chemată acasă, pentru că fratele ei, seniorul Mizuno, bolea 
fără speranţă, aflându-se pe patul de moarte. Iată ce-i istorisise 
Haru. Şi totuşi... Sachi îl văzuse pe seniorul Mizuno cu ochii ei. N- 
avea să-i uite în veci chipul vulturesc, ciupit de vărsat, sau mâinile 
puternice, de samurai. O fi fost el pe patul de moarte cu mulţi ani în 
urmă, însă nu răposase. 

— I s-a poruncit să se întoarcă la reşedinţa familiei, începu Haru 
domol. Ei au zis că... fratele îi era pe moarte. Trebuia să se ducă 
acasă îndată. Am ajutat-o să-şi facă bagajul. N-o mai lăsasem 
niciodată singură înainte, niciodată, dar ea m-a rugat să rămân în 
urma ei, să mă întorc la templu şi să-i spun lui Daisuke-sama... 

— Te-am aşteptat, Haru, dar n-ai mai apărut. 

Glasul lui era înăsprit de durere. 

— Aveam de gând să găsesc o scuză şi să mă strecor afară. Dar 
atunci... atunci a venit un mesaj. 

Haru îşi acoperi faţa cu mânecile. Lacrimile i se rostogoleau pe 
obraji. Le şterse cu dosul palmei. Daisuke se aplecă înainte. 
Sprâncenele lui stufoase i se împreunaseră pe frunte. Ochii lui o 
pironeau pe Haru, ca şi cum încerca să-i pătrundă în suflet cu 
privirea. Haru deschise gura, apoi o închise la loc. îşi scutură capul, 
trase aer în piept cutremurată, apoi încă o dată. Sachi întinse braţul 
şi îşi puse mâna mică şi albă peste a ei. Haru strânse din pleoapele 
închise atât de mult, încât aproape că ochii îi dispărură în obrajii 
dolofani. 

Mormăi ceva. Sachi se trase mai aproape cu un foşnet, încercând 
să desluşească ce spunea. Taki era chiar în spatele ei. Daisuke era 


— 350 — 



atât de aproape, încât îi simţea căldura trupului masiv. îi auzea 
respiraţia aspră, îi mirosea sudoarea amestecată cu mireasma unui 
parfum de pe alte meleaguri. 

Haru vorbi din nou, abia şoptit. De această dată, Sachi îi auzi 
cuvintele: 

— Zicea... că trecuse în lumea morţilor. Căzuse la pat bolnavă şi 
murise, din senin. Iată ce se spunea în mesaj. 

Sachi îşi ţinu răsuflarea. O clipă nu pricepu înţelesul cuvintelor. 
După aceea, îşi dădu seama şi simţi un fior rece ca gheaţa ce o 
scutură din rărunchi până-n vârful degetelor de la mâini şi de la 
picioare. Razele soarelui se stinseră şi lumânări scăpărară în 
neaşteptata adiere. Ea se cutremură. 

— Nu mi-ai spus, soră mai mare, îi reproşă ea cu voce spartă. 

Daisuke îşi frecă pumnul mare de tatami. 

— A doua zi? urlă el. Cum putea să moară atât de repede? 

Umerii lui Haru căzură brusc, chipul grăsuliu se ofili. 

— Poate i-a fost rău, se apără ea, ferindu-se de privirea lui, ca şi 
cum vorbele i-ar fi fost scoase din gură cu un cleşte, de parcă recita 
ceva ce-şi spusese de milioane de ori, străduindu-se să se convingă 
singură de adevăr, ca o vrajă ce putea alunga ghinionul. Era după 
naştere. Unele dintre noi mor aducând pe lume copii. Este foarte 
periculos să călătoreşti, după ce-ai avut un copil. Trebuie să rămâi în 
şezut timp de şapte zile, ca să nu ţi se urce sângele la cap. Cred că 
asta a fost. 

Daisuke se uită la ea acuzator. 

— Asta-i ce-ţi închipui tu, Haru? Asta s-a întâmplat, după părerea 
ta? Eram împreună. Am văzut-o după ce-a născut copilul. Era bine. 

Haru tresări. 

— în orice caz, bolborosi ea, familia şi-a cerut scuze faţă de 
shogun, pentru că-1 lipsea de concubina lui. I-au trimis bani, un sac 
plin. La urma urmei, era o proprietate de preţ. Doamna Honju-in, 
văzând scrisoarea, ne-a povestit şi nouă. Cred că trebuia s-o luăm ca 
pe un avertisment, spre a nu mai uita că... a fost o nelegiuire ce-a 
făcut doamna mea. Pentru a nu mai cădea şi noi în aceeaşi greşeală. 

Cuta de pe fruntea lui Daisuke se adânci. îşi încleştă pumnii mari. 
Perii negri de pe falange i se ridicară ca nişte ţepi. 

— în concluzie, s-a prăpădit într-o singură zi. Şi te-ai dus la 
reşedinţa familiei, ca să participi la funeralii? 

— Nu se spunea nimic de funeralii în scrisoare, doar că murise. 
Nouă, femeilor, nu ni se dă voie să ieşim din castel pentru treburile 


— 351 — 



noastre personale. Dar eu am reuşit să mă furişez afară. Nu pentru 
funeralii. M-am dus la templu. Dar tu plecaseşi. Şi luaseşi... copilul 
cu tine, pe doamna mea. 

— Şi tu chiar crezi că-i moartă? 

— Nu ştiu, mărturisi Haru. 

Apoi deschise ochii şi se uită ţintă la Daisuke. 

— Eu, una, n-am crezut niciodată asta. Când femeile comit o 
fărădelege ca a ei, familiile iau măsuri foarte ciudate. Uneori închid 
femeia şi nu-i mai dau drumul niciodată pe afară. Alteori o ucid. Dar 
deseori nu se îndură, aşa că, poate, născocesc o poveste şi o ţin 
ascunsă pe undeva. Poate au dus-o la o mănăstire. Nu am mers la 
funeralii, nu i-am văzut trupul, n-am luat parte la niciun ritual 
religios. N-am ţinut nici a şaptea şi nici a paisprezecea zi, nici toate 
celelalte zile rituale, după moartea ei. Din punctul meu de vedere, ea 
trăieşte. 

La lumina lumânărilor, Daisuke arăta bătrân şi obosit. Tras la 
faţă, se uita cu ochii goi în tatami. Gura i se strâmbase de durere. 
Luă brocartul în mână şi îşi îngropă faţa în el. Când îl lăsă iar, 
minunata broderie era pătată de lacrimi. 

— La urma urmei, amândoi aţi fost ca şi morţi pentru mine, iar 
acum tu eşti aici, îl consolă şoptit Haru. 

Şezură în tăcere, neîndrăznind să se uite unul în ochii celuilalt, 
până când jăraticul din mangal se stinse. Taki umplu o pipă şi o 
îndesă bine. Ridică o pereche de cleşti şi răscoli tăciunii, până când 
găsi unul încă arzând, apoi aprinse pipa şi i-o dădu lui Daisuke. 
Degetele lui mari prinseră delicatul gât şi încet, de parcă ar fi fost 
foarte bătrân, şi-o duse la buze. Taki pregăti o pipă pentru Sachi, 
Haru şi, în cele din urmă, pentru ea însăşi. 

— Privighetoarea a murit, îl anunţă Sachi, contemplând jarul care 
se stingea. 

Deodată se simţi ca o fetiţă. Lacrimi îi ţâşniră din ochi. 

— Tată, mi-aş fi dorit să te fi întâlnit mai devreme! 

„Tată.” Rămase surprinsă cât de uşor îi scăpase acum cuvântul de 
pe buze şi ce firesc suna în gura ei. Sachi abia îşi putea aduce aminte 
cum era să ai un tată. De când plecase din sat şi intrase în palatul 
femeilor, fusese înconjurată numai de femei. Atunci, se trezise că 
trebuie să ia viaţa în piept, să ia hotărâri şi să-şi asume 
responsabilităţi. Acum ştia că cineva veghea asupra ei. 

înţelegea atâtea lucruri acum: cât de greu trebuie să-i fi fost lui 
Daisuke, un demnitar din guvernul imperial, să facă până şi această 


— 352 — 



vizită la ele acasă, să fie văzut intrând în cercul femeilor care nu erau 
doar apropiate ale înfrântului clan Tokugawa, ci chiar membre ale 
acestei familii. Cât de primejdios trebuia să fi fost pentru el să-i 
asigure protecţie! A oferi sprijin familiei inamicului era cu siguranţă o 
crimă. Totuşi, îşi risca viaţa şi poziţia în societate de luni de zile, fără 
ca ea măcar să ştie că el se afla în spatele siguranţei lor, fără să ceară 
recunoştinţă sau mulţumiri. Acum ştia ce înseamnă să ai un tată. 
Iată ce făcea un tată pentru copilul său. 

El dădu din cap. Sachi înţelese că lui nu-i scăpaseră nici cuvântul, 
nici simţirea. Ochii li se întâlniră. Ai lui erau pungiţi. Aveau forma 
migdalelor amare, la fel ca ochii pe care-i vedea când se uita în 
oglindă. El se aplecă, îi luă mâinile mici şi i le cuibări într-ale sale. 
Palmele îi erau moi ca mătasea, palmele unui demnitar, nu ale unui 
dulgher. 

— Fiica mea, grăi el, n-aveam nicio intenţie ca tu să auzi 
asemenea grozăvii. Am venit să-ţi spun că mă întorc la Osaka. Se 
spune că Osaka va fi noua capitală. 

Ea îngheţă. „Capitală pentru ce? fu cât pe ce să întrebe. Capitală a 
cui? Războiul nu s-a terminat încă.” Dar nu voia să rupă firul care 
abia se legase între ei. Era prea preţios. 

— O să am grijă să fiţi protejate şi nu veţi duce lipsă de nimic, îi 
promise el. Nu veţi fi vizitate de soldaţii sudici, nu veţi avea nicio 
problemă cu hoţii şi cu tâlharii. Conacul nu va fi rechiziţionat şi 
nimeni nu vă va goni de aici. Sper... Cred că mama ta se mai găseşte 
încă în viaţă. Cât de curând voi putea, îndată ce luptele vor înceta şi 
pacea se va instaura iar în ţară, îi voi da de urmă. îţi promit. 


— 353 — 



Partea a V-a - CAPITALA 

DE EST 



— 354 — 












13 - Venirea împăratului 



I 

Ploaia părea să nu se mai oprească. Frunzele atârnau ude pe 
crengi sau se adunaseră în grămezi jilave pe jos. Niciodată nu mai 
fusese un an atât de trist şi de cumplit. Oraşul se afunda tot mai 
adânc în paragină. Până şi malurile şanţului de la castel se surpau şi 
se prăvăleau în apă. Ori de câte ori le vedea Sachi, erau din ce în ce 
mai dărăpănate. Nimeni n-ar fi ghicit ce oraş glorios fusese Edo cu 
numai câteva luni în urmă. 

Apoi, într-o bună zi, razele soarelui pătrunseră piezişe prin 
crăpăturile dintre uşile de lemn. Aerul era tare şi rece. Din curte, 
zgomotul paşilor călcând apăsat peste pietriş ajunse până la urechile 
lui Sachi, la adăpostul sumbrului conac. Inima îi sări din piept. O 
clipă îşi zise că trebuia să fie un sol, unul dintre acele „picioare 
zburătoare”, aducându-i o scrisoare din nord. Şi-l zugrăvi în minte, 
zvelt şi filiform, stând în dreptul uşii în uniforma lui neagră, cu 
pălăria de pai pe cap, gâfâind şi leoarcă de sudoare. Avea să-i facă o 
plecăciune, să-şi deschidă cutia lăcuită şi să-i pună în mână un sul. 
îndată ce-1 va desface, va recunoaşte mâna. Aveau să fie ultimele 
două versuri ale poemului trimis de ea lui Shinzaemon. De pe buze îi 
scăpă un suspin. Domnea un asemenea haos, încât probabil că nici 
sistemul curierilor nu mai funcţiona. 

Trecuse mult timp de când plecase Tatsuemon, luând cu el 
epistola ei. Măcar Shinzaemon ştia acum unde o putea găsi. Zilnic 
încerca să se convingă că va primi o scrisoare, dar fiecare zi ce trecea 
o dezamăgea. Tatsuemon arătase atât de tânăr şi de brav, când îşi 
luase la revedere. Obrajii îi erau din nou bucălaţi şi trandafirii, 
îmbujoraţi de bucuria de a o porni iar la drum. 

— Abia aştept să-i văd pe Tora şi pe Shin, îi mărturisise el. 

De-abia îi mijea mustaţa, iar în creştet nici măcar nu se răsese 
încă. Mai purta acel zuluf lung ca de copil. La vârsta de cincisprezece 
ani, era destul de matur ca să ucidă şi să fie ucis, ca oricare alt 


— 355 — 


samurai. Cu toate acestea, inima îi fusese grea. Tatsuemon nici nu 
crescuse bine, n-ajunsese în floarea bărbăţiei. 

Acum se întreba cu spaimă ce i s-a întâmplat pe drum. Drumurile 
mişunau de soldaţi sudici, iar şansele ca el să treacă nevătămat 
printre ei erau mici. Şi, chiar dacă reuşea să-i găsească pe 
Shinzaemon şi Toranosuke, erau probabil prinşi în asediul vreunui 
castel pe undeva. Preţ de o clipă, îi trecu prin minte că Shin putea fi 
de-acum rănit sau mort, dar alungă îndată acel gând. Gândul la un 
asemenea lucru ar fi atras nenorocirea asupra lui. 

Dar toate acestea nu erau nimic altceva decât vise. Paşii de pe 
prundiş nu erau ai unui sol. Mesagerii alergau în sandale de pai sau 
tropăiau în saboţi de lemn. O singură persoană putea călca aşa 
hotărât, şi aceea era Edwards, cu picioarele lui mari, încălţate în 
cizme croite din piele de animal. Scândurile podelei din sala de la 
intrare gemură sub paşii lui. 

Sachi crezuse că, după plecarea lui Tatsuemon, n-aveau să-l mai 
vadă niciodată pe Edwards. Fereastra pe care le-o deschisese către 
lumea de peste mări avea să se închidă cu zgomot. însă Edwards 
continua să le viziteze. Prima oară când îl invitaseră înăuntru, Taki 
se scandalizase. Era un barbar, nu era chiar un om, aşadar nu 
făceau nimic necuvenit. în orice caz, îi erau profund îndatorate. Le 
salvase de pe Colina Ueno şi fusese nemaipomenit de bun cu 
Tatsuemon. Teoretic, făcea parte din familie. De altfel, mai aveau încă 
nevoie de el. Lucrând la Legaţia Britanică, era mereu la zi cu ştirile şi 
le informa despre ultimele evenimente de pe front. 

Se grăbi să intre în sala cea mare. Edwards era deja acolo, 
ghemuindu-se pe tatami, cu genunchii ieşindu-i ca acele de păr din 
cocul unei curtezane. Sachi îi remarcă pieptul mare, acoperit de 
aspra jachetă de in, felul greoi în care picioarele lui mari se îndoiau 
sub el. Umplea încăperea. îşi ridică privirea la intrarea ei. Arăta 
îngrijorat. Citi pe faţa lui că avea veşti proaste. Străinii erau atât de 
ciudaţi, îşi spuse ea. Om în toată firea, neştiind să-şi ascundă 
simţămintele. Tot ce simţea i se citea pe faţă, ca unui copil. Se grăbi 
să-şi recite urările de bun venit şi complimentele, apoi îşi împreună 
mâinile în poală. în sală se aşternu tăcerea. 

— Aveţi veşti, i se adresă ea în surdină. S-a întâmplat ceva. 

Simţi un nod în stomac de frică. în ultima lună, toată lumea care 
dorea întoarcerea shogunului primise numai veşti proaste. Sudicii 
măturau totul din calea lor. Mai întâi, se năpustiseră asupra oraşului 
Nagaoka, care fusese ras de pe faţa pământului. Castelul fusese 


— 356 — 



dărâmat şi majoritatea apărătorilor lui omorâţi. Cinci săptămâni mai 
târziu, căzuse pierdută Yonezawa. Acum Aizu Wakamatsu se găsea în 
stare de asediu. Wakamatsu era citadela nordică, capitala rezistenţei, 
cea mai veche şi mai puternică fortăreaţă a celor din nord. Toţi cei 
care rămăseseră loiali shogunului şi cauzei nordice se retrăseseră 
acolo, unde se dăduseră lupte aprige în ultima lună. De fiecare dată 
când Edwards le punea la curent, le dădea de ştire că atacatorii 
înaintau mai adânc în oraş, luând şanţ după şanţ. Din ultimele lui 
relatări, ea înţelesese că zidurile exterioare ale castelului fuseseră 
cucerite. Avea fortificaţii puternice, le explicase el, şi urma să mai 
reziste o vreme. 

Wakamatsu era ultima linie de apărare. Dacă era luat, atunci s-ar 
mai fi putut găsi câteva bande de samurai încăpăţânaţi care aveau să 
fugă şi mai în nord, reorganizând acolo rezistenţa, dar, în mare, 
războiul avea să se termine. 

Cuta de pe fruntea lui Edwards se adânci. Perii ţepoşi de pe 
sprâncenele lui, de culoarea paiului, se îmbinară deasupra nasului 
proeminent. La cât de trupeş era, nasul lui era de fapt subţire, socoti 
Sachi în gândul ei, şi delicat. Taki aprinse o pipă şi i-o înmână lui. El 
trase în piept de câteva ori. 

— Aizu Wakamatsu a căzut, le anunţă el, cu voce răguşită. îmi 
pare rău. 

Tăcerea se lăsă iar peste sală. Aizu Wakamatsu. Sachi închise 
ochii. Se aşteptase la tot ce era mai rău, şi totuşi vestea o răscoli. 
Sperase ca Wakamatsu să răzbească, ca măcar nordul ţării să mai 
rămână în mâinile nordicilor. Pentru Edwards nu erau decât ştiri, 
care nu însemnau decât sfârşitul luptelor. Dar pentru ea era o 
problemă personală. Shinzaemon sigur fusese acolo, împreună cu 
Toranosuke şi Tatsuemon. Ştia că o femeie samurai ar trebui să 
simtă mândrie la gândul că războinicii clanului ei se luptaseră cu 
atâta vitejie, jertfindu-şi mai degrabă viaţa în bătălie decât să se 
întoarcă înfrânţi în sânul familiei. Bănui că Taki trebuia să se 
fălească pentru că muriseră până la ultimul om. De când se dusese 
pe colină însă, totul i se părea altfel. Şi-i închipui înghesuiţi unii într- 
alţii, în jurul unui foc de tabără, tremurând sub pături subţiri, pe 
măsură ce zilele deveneau mai reci. Poate că nici nu aveau foc, pături 
sau de mâncare. în tot acest timp ea sperase şi crezuse din toată 
inima că nordicii aveau să biruie în război, iar Shinzaemon avea să se 
întoarcă teafăr. Dar acum toate aceste speranţe îi făceau impresia 
unor vise deşarte. 


— 357 — 



— Am veşti de la doctorul Willis! 

Sachi ştia că doctorul Willis se dusese în nord la chemarea 
înaltului comandament al sudicilor, ca să le îngrijească răniţii. 

— Zice că bătălia a fost foarte aprigă. Ambele părţi s-au luptat cu 
multă bravură, dar armata imperială a avut mai mulţi oameni şi 
armament mai bun. 

— Armata imperială! se stropşi Taki, împungând furioasă acul în 
broderie, ca şi cum ar fi dat o lovitură de moarte. 

„Armata imperială” nu era nimic altceva decât un titlu pentru 
sudici. 

— Nordicii nu mai au nicio şansă. N-au decât arme franţuzeşti. 

Buza lui Edwards se răsfrânse sardonic, când pomeni de francezi. 

— Armata imperială are... 

Nu mai avea nevoie s-o spună. Sudicii erau înarmaţi de englezi, de 
poporul său. 

— Prin urmare, doctorul Willis n-a consultat pe niciunul dintre ai 
noştri, trase Sachi concluzia. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. El clătină din cap. Sachi ştia prea 
bine că nu mai rămânea în viaţă niciun rănit din rândul nordicilor, 
pentru că sudicii le tăiau capul pe loc. îi venea foarte greu să mai 
spere, ştiind asemenea lucruri. 

— Trupele voastre au suferit pierderi groaznice, continuă Edwards. 
Iar morţii vor fi pedepsiţi la fel ca... cei de pe Colina Ueno. 
Conducerea armatei imperiale a ordonat să nu fie îngropaţi. 

Sachi se gândi la toţi acei bărbaţi lăsaţi să moară atât de departe 
de casă, de văduvele şi de mamele care n-aveau să mai afle niciodată 
nimic de soarta lor. Unele aveau să aştepte luni de zile, altele, ani, 
până să accepte că soţul, iubitul sau fiul n-avea să se mai întoarcă 
niciodată la ele. Dacă Shinzaemon nu se mai întorcea? Trecuse o 
jumătate de an de când Sachi îl văzuse ultima oară şi nu mai aflase 
nimic despre el de-atunci. Avea să-şi petreacă tot restul zilelor în 
doliu, aşteptându-1 veşnic? încercă să-şi imagineze cum ar fi fost 
viaţa ei fără el. Ar fi fost mai mohorâtă şi mai cenuşie, ar fi decurs 
însă la fel. Aşa şi trebuia. Cu toate acestea, era greu să-şi închipuie 
ce-i rezerva viitorul. Toate legăturile care-i ancorau pe oameni în 
societate, precum cele de familie, de clan, de moşie, n-aveau să mai 
existe pentru ea. Tatăl ei, Daisuke, nu făcea, de fapt, parte din viaţa 
ei. El trăia în Osaka. încercase chiar să se întoarcă iar la ea în sat, 
ştiind că nici de locul acela nu mai aparţinea. Se aşteptase să-şi 
petreacă întreaga viaţă la palat, dar acum ajunsese o refugiată, 


— 358 — 



izolată în căminul altcuiva. Trebuia s-o ia de la capăt. 

— Iar aceia care se mai întorc, spuse Edwards brusc, nu vor mai 
găsi nici slujbe, nici de lucru, nici bani. Vor fi exilaţi la Suruga, 
împreună cu shogunul, seniorul Yoshinobu. 

Sachi se simţi împovărată de tristeţe. Războiul se terminase. Erau 
înfrânţi. Nu-i mai rămăsese decât să rabde, să accepte, să se 
resemneze, să supravieţuiască. Nicio speranţă nu mai avea. Cu un 
efort îşi ridică fruntea: 

— Şi Tatsu? se interesă ea. 

— N-am mai auzit nimic, îi răspunse el. Cum să mai trimită el 
veşti încoace? 

— Până şi tu pari trist, constată ea, deşi poporul tău îi sprijină pe 
sudici. 

— Mi-e dragă ţara asta, zise el. Nu suport s-o văd sfâşiată de colţii 
unui război civil. 

Pe ea o surprinse fervoarea din glasul lui. 

— Şi tu mi-eşti dragă, mărturisi el. 

Vocea lui răsunătoare coborî deodată spre şoaptă. Ochii săi, mari 
şi rotunzi, o fulgerară. 

— Voi toate, adăugă el grăbit. 

Dar era prea târziu. Ea văzuse ce privire îi aruncase el, 
surprinsese dorinţa din tonul cu care-i vorbea. Nu mai era doar un 
barbar, cu pielea şi părul altfel colorate, cu un contur al ochilor 
deosebit. Era un bărbat. Acest gând o înfioră. îşi plecă ochii. 

— Măcar de-acum va fi pace, spuse el, rupând tăcerea. Oamenii 
vor mai avea o şansă să-şi refacă viaţa. 

Femeile făcură din cap semn că da, amorţite. 

— Mai am şi alte veşti pentru voi. Veşti bune! 

Veşti bune. Era de neînchipuit cum mai puteau ele să fie bune. 

— Noul guvern va face din Edo capitala sa. Va purta un alt nume. 
Se va numi Tokio, „Capitala de Est”. 

Dar Edo era Edo. Era oraşul de reşedinţă al shogunului. A i se da 
un nume nou şi a face din el capitala sudicilor era... Nu numai că 1- 
au ocupat şi l-au distrus, dar îl mai şi transformau în ceva ce nu era, 
subjugând cu forţa oraşul şi locuitorii săi, supunându-i prin 
brutalitate. Un nume nou avea să jefuiască oraşul de sufletul, de 
viaţa lui. 

— Cum să aibă ţara o nouă capitală? se minună Sachi. Doar Kyoto 
este capitala. 

— Vor fi două capitale, o lămuri Edwards. Kyoto va fi capitala de 


— 359 — 



vest, reşedinţa împăratului. Edo va fi capitala de est. Administrarea 
şi afacerile vor avea loc la Edo, ca şi înainte. Toată lumea se va 
întoarce. Va fi mai populat ca niciodată. Oraşul se va trezi iar la 
viaţă. Va fi reconstruit, doar că va trebui să vă obişnuiţi să-i ziceţi de- 
acum Tokio. Este o mare veste pentru Edo. Totul va fi spre bine. 

Aşadar şi Daisuke avea să se întoarcă, îşi zise Sachi în gând. îi mai 
trimitea scrisori din Osaka uneori, povestindu-i despre traiul lui de 
acolo, despre vreme, asigurând-o că era sănătos şi ocupat, dar nu-i 
scria despre război sau despre uriaşele schimbări prin care trecea 
ţara. Nici nu se aşteptase ca el s-o facă. 

— Războiul nu s-a terminat încă, pufni Taki cu dispreţ. Toată 
lumea de aici îi urăşte pe sudici. Nu vor reuşi niciodată să controleze 
acest oraş. 

— Nu, războiul nu s-a sfârşit încă, dar în curând se va încheia, i-o 
întoarse Edwards tranşant. 

Se mişcă greoi, întinzându-şi un picior uriaş, apoi pe celălalt. 
Pantalonii lui strânşi pe picior se frecară de tatami, iar foşnetul lor 
răsună. 

— Acum nu se mai poate întoarce ceasul înapoi, dar tot răul va fi 
numai spre bine, fiţi convinse! împăratul se află deasupra nordicilor 
sau sudicilor. El va reunifica ţara. Nu va mai fi împărţită în diverse 
provincii de-acum încolo, va fi un singur stat. 

— Nu eşti decât un barbar, murmură Taki. Ce ştii tu despre ţara 
noastră? 

Se mai certaseră pe acest subiect de nenumărate ori. Toată lumea 
ştia că împăratul era doar un băieţandru şi că adulţii care stăteau în 
spatele lui şi îl manipulau erau toţi din sud. Ei aveau de fapt să 
domnească, nu împăratul. Taki se încruntă şi se întoarse la brodatul 
ei. Tocmai termina tivul mânecii unui chimono de iarnă, dintr-o 
ţesătură şi cu o culoare potrivite unei târgoveţe. 

Edwards se aplecă înainte. Ochii lui albaştri sticliră. 

— Am câteva ştiri care o să vă intereseze şi pe dumneavoastră, 
doamnă Takiko. Să vi le spun? împăratul... 

— Ce mai e cu Fiul Cerului? se răţoi Taki. 

— ...vine la Edo. 

— Fiul Cerului? Aici? chiţăi ea. 

Edwards reuşise în sfârşit să-i câştige atenţia. Ochii îi scânteiau, 
obrajii fini i se înroşiseră de bucurie. 

— A plecat deja din Kyoto, o anunţă Edwards. Va sosi aici curând, 
foarte curând. în câteva zile. Am să vă iau cu mine, să vedeţi şi voi 


— 360 — 



intrarea lui în oraş, dacă vă face plăcere. Va fi o procesiune 
splendidă, cea mai frumoasă din câte aţi văzut vreodată. Are de gând 
să locuiască... 

Femeile şoptiră cuvintele neîncrezătoare: 

— în Castelul Edo? 

O umbră se lăsă peste sală. Shogunul fusese izgonit împreună cu 
prinţesa, cu Sachi şi cu toate miile lui de doamne. Acum însă, 
împăratul şi Curtea lui, împreună cu nevasta, concubinele, 
doamnele, curtenele, personalul de serviciu, gărzile, bucătarii, 
servitorii, cameristele, ajutoarele de cameriste, slujnicele ajutoarelor 
de cameriste, urmau să ocupe somptuoasele încăperi poleite cu aur, 
cu tavanele lor casetate şi lăcuite. Ei aveau să se bucure de jocuri, de 
muzică, de concursurile poetice în opulentele săli. Ei aveau să se 
plimbe prin grădinile plăcerii şi să plutească pe lacuri, să admire 
primăvara florile de cireş şi frunzele de arţar toamna. Ei aveau să 
ducă viaţa despre care prinţesa, Sachi, Haru, Taki, ba până şi biata 
Fuyu crezuseră că va fi a lor pentru vecie. Era cea mai cruntă 
lovitură. Edwards era de părere că se năştea o glorioasă lume nouă, 
însă nu avea să fie plăcut pentru toată lumea. 

Cu toate acestea, nu puteau decât să se plece în faţa împăratului. 
Era greu să ţi-1 închipui pe Fiul Cerului ca pe un om obişnuit. El era 
nepotul prinţesei, Sachi ştia asta. Era limpede, aşadar, că era şi el 
om, cel puţin dintr-un punct de vedere. Dar mai era şi un apropiat al 
zeilor. Numai datorită lui exista ţara, anotimpurile îşi urmau cursul 
şi recoltele de orez ajungeau la vremea secerişului de la an la an. 
Preoţii se ocupau de oamenii simpli, îi ţineau sănătoşi, îi apărau de 
nenorociri şi îi binecuvântau. Fiul Cerului se îngrijea de întregul 
univers. 

— I se va spune Castelul Tokio, continuă Edwards. 

Vocea îi slăbi, când îşi dădu seama de efectul pe care-1 aveau 
cuvintele lui asupra femeilor. 

— îl repară şi îl reclădesc. 

Taki mai puse tutun în pipa englezului, i-o aprinse şi i-o dădu, 
apoi le aprinse pe cele ale femeilor. 

îi venea greu lui Sachi să accepte sfârşitul lumii pe care o 
cunoscuse şi îndrăgise. Uitase că totul era trecător în această lume 
schimbătoare. Bogăţia, fericirea, sănătatea, frumuseţea, toate acestea 
puteau să poposească în viaţa unui om peste noapte, iar în clipa 
următoare să-l părăsească. Viaţa nu era altceva decât bătaia aripilor 
unei păsări, o scăpărare de moment. Totul se schimbase. Toate 


— 361 — 



trecuseră. Era o lecţie pe care ea trebuia să n-o mai uite niciodată. 

încetişor, o dâră de fum se împrăştie prin sală, parfumată cu 
aroma dulce a tutunului. Edwards privi chipurile împietrite din jurul 
său. 

— Am auzit că palatele şi conacele astea aveau, grădini frumoase, 
schimbă el vorba cu blândeţe. Ale voastre trebuie să fie neatinse. 

— Grădinarii au plecat de mult, şopti Sachi. S-au sălbăticit 
îngrozitor. 

— Nu vreţi să mi le arătaţi? o rugă Edwards. Ne-ar face bine o 
plimbare. 

Cele trei femei îşi ridicară poalele chimonourilor şi se încălţară. Pe 
afară, frunzele îşi schimbau culoarea, iar grădinile străluceau în 
nuanţe purpurii, aurii, portocalii şi roşii. Edwards le-o luă înainte, 
dând la o parte iarba înaltă şi înrourată, ferigile şi ţinându-le în lături 
pentru ca ele să poată trece. Sachi îl urmă, păşind cu grijă în saboţii 
ei înalţi, sărind de la o piatră la alta, încercând să nu calce în noroi 
sau prin mormanele de frunze putrede. Când piciorul îi alunecă pe 
un petic de muşchi umed, el se repezi s-o prindă cu o singură mână. 
Era uimitor să aibă alături un bărbat atent. Ştia că bărbaţii sunt 
stăpâni, iar femeile, slujitoare. Aşa era făcută lumea. Bărbaţii 
mergeau în faţa femeilor, care rămâneau trei paşi în urmă. Bărbaţilor 
nu le păsa dacă hainele femeilor se udau sau se murdăreau. La 
început, se simţi stânjenită şi ruşinată de faptul că un bărbat se 
purta cu ea astfel, dar, pe urmă, începu să aprecieze atenţia pe care 
i-o acorda Edwards. 

După o vreme, ajunseră la lac. în mijloc se găsea o insulă cu un 
far de piatră, ascuns pe jumătate de copaci. Un bâtlan, o pată de alb, 
stătea pe o stâncă. Două ţestoase vegheau pe mal. Raţele fugeau de 
colo-colo. Mai era şi un debarcader cu câteva bărci acostate. O clipă 
Sachi se crezu înapoi, în palatul femeilor, plutind pe lac într-una 
dintre bărcile plăcerii, lăcuite în roşu, trecându-şi degetele prin apă, 
în acordurile muzicii. Dar bărcile acelea pluteau într-o apă de un 
verde fetid, iar vopseaua le era ştearsă şi se cojea. 

Se uită în jurul ei. Taki şi Haru rămăseseră în urmă. Era singură 
cu acel bărbat, cu barbarul, cu Edwards. Se opri, dându-şi seama în 
ce situaţie delicată se aflau. Tocmai se pregătea să strige la femei să 
se grăbească, când o cuprinse un neastâmpăr nebunesc. Totul se 
terminase: războiul se terminase, ţara era în ruină. Tot ce socotiseră 
ele ca de la sine înţeles se dovedise amăgire. Nimic nu mai conta, în 
afară de clipa de faţă. Nu mai era concubina răposatului shogun. Era 


— 362 — 



ea însăşi. Iar Shinzaemon... Poate că venise timpul să accepte crudul 
adevăr. Era aproape sigur că nu mai trăia. 

Edwards se oprise şi el. îşi scoase pălăria înaltă, neagră şi uşor 
boţită de pe cap. Ţinuta lui şleampătă avea ceva fermecător. Oamenii 
din ţara lui Sachi, cu ochii lor înguşti, pe jumătate închişi, îşi 
ascundeau sufletele în ei înşişi. Dar în ochii lui rotunzi puteai să-i 
citeşti sufletul. Când privirile li se întâlniră, ea văzu că sunt de un 
albastru scânteietor, la fel ca bolta cerului de vară. Părul lui nu era 
de culoarea paiului, ci chiar ca un fir subţire de tort, cu totul şi cu 
totul din aur. în soare părea o aureolă. Nasul lui mare şi bărbia, ochii 
înfundaţi în orbite, sprâncenele stufoase... Se uită lung la el, 
încremenită în faţa acestei fiinţe venite de pe altă lume. 

El întinse mâna, iar ea tresări când degetele lui îi atinseră palma. 
O făcu să tremure. îi strânse degetele. îşi privi lung mâna mică şi 
albă, ţinută în mâna lui mare şi palidă. 

înainte să-şi poată retrage mâna, el i-o duse la buze. Ea înţepeni, 
temându-se că avea s-o muşte. Apoi simţi umezeala şi dulceaţa 
buzelor lui lipite de degetele ei. Mustaţa lui îi gâdila pielea. 

O clipă rămaseră înmărmuriţi, cu buzele lui lipite de mâna ei. Pe 
urmă, ea şi-o trase îndărăt. Crezu că gestul lui avea să o tulbure şi să 
o sperie. Dar nu. Era atât de blând. Nu-şi închipuise niciodată că un 
bărbat se putea purta în acel fel. Era ca o gură de aer proaspăt, ca o 
adiere ce destrăma pânzele de păianjen, readucând-o la viaţă. 

Când îşi duse mâna la obi, simţi copca de la Shinzaemon ascunsă 
acolo. îşi dădu seama că-1 înşelase. El avea nevoie de ea. Era datoria 
ei să-l aştepte, să fie prezentă la întoarcerea lui. 

îşi plecă ochii în pământ. Picioarele ei goale erau lipite, cu degetele 
atingându-se, trecute prin chingile de mătase ale saboţilor. Erau 
picioarele delicate ale unei doamne de la Curte. Dar nu mai erau la 
fel de albe şi de curate ca porţelanul, ci cafenii, pătate şi stropite de 
noroi. Era un semn rău. Ramurile copacilor se plecară deasupra 
capetelor lor, norii brăzdară cerul şi o rafală de stropi reci ca gheaţa îi 
căzu precum acele de pin prin păr şi pe umeri. 

— Eşti atât de frumoasă, grăi Edwards. 

Vorbea grăbit, printre dinţi, uitându-se peste umăr să vadă dacă 
nu apăreau între timp Taki şi Haru. 

— Dacă m-ai lăsa... dacă mi-ai primi... Te-aş îndrăgi. Ştiu că sunt 
un străin, dar te-ai obişnui cu mine. Te voi preţui. Vei fi regina mea. 
Te voi lua cu mine în ţara mea. Vom vedea lumea braţ la braţ. Eu... 
te plac. Aş dori să-ţi spun asta pe limba ta, dar nu ştiu. Nu este 


— 363 — 



afecţiune, aşa cum simte un bărbat pentru părinţii lui, sau respect, 
ceea ce simte un bărbat din ţara ta pentru soţia lui, ori dorinţa unui 
bărbat pentru o curtezană. Este mai mult decât toate acestea la un 
loc, mult mai mult. Este sentimentul care leagă pe vecie un bărbat de 
o femeie. Pe limba mea i se spune „rabu” 7 . Iată ce simt eu pentru 

tine. 

Sachi râse ruşinată. Or vorbi astfel bărbaţii unei curtezane, dar nu 
era o purtare cuviincioasă faţă de o femeie onorabilă, ca să nu mai 
vorbim de una din înalta societate. Preţ de o clipă lăsase garda jos, îi 
îngăduise să-i atingă mâna, iar acum el îi vorbea de parcă urmau să 
rămână împreună până la sfârşitul zilelor lor. Era ea atât de convinsă 
că el se găsea în ţara ei de atâta vreme încât să ştie că acele treburi 
n-aveau nimic de-a face cu sentimentele omeneşti? 

Cu toate acestea, o făcu să se întrebe lângă cine avea ea să-şi 
petreacă restul zilelor. Era văduvă, iar văduvele de obicei trăiau la 
părinţi. Nimeni nu se putea căsători în afara clasei sale, dar ea fusese 
o ţărancă, şi pe urmă concubina shogunului. Nu mai ştia din care 
clasă făcea parte. Un barbar era în afara tuturor regulilor şi 
convenţiilor care guvernau viaţa normală. Iar ea se obişnuise, între 

timp, cu Edwards. Abia aştepta vizitele lui. 

îşi ridică sfioasă ochii la el, privirile li se întâlniră din nou şi 
rămaseră aşa, uitându-se unul la altul. Ea încercă să se încrunte, să 
arate că nu-i plăcea, dar nu se putu abţine să nu surâdă. El deschise 
gura să-i zică mai multe, dar ea îşi ridică mâna. Se auziră voci în 
spatele lor. Taki şi Haru tropăiau mărunt pe potecă. 

A doua zi se auziră paşi în curte, zgomotul sandalelor de pai. Taki 
alergă până-n sala de primire. Se întoarse cu un zâmbet atât de 
luminos, încât părea că soarele răsărise în întunecoasa încăpere, 
pătrunzând până şi-n cele mai ascunse unghere. Se opri în pragul 
uşii. Ţinea un sul în mâini. 

Sachi îl desfăcu. Acolo, scrijelite cu mâna lui de bărbat, se găseau 
ultimele două versuri ale poemului trimis de ea: 

„Akatsuki shirade 
Hito o koikeri. ” 

[„Totuşi m-am dăruit ţie 
Uitând de apropierea zorilor.”] 


7 Love (engl.). (n.tr.). 


— 364 — 



Adăugase doar un singur cuvânt: „Dounika... Cumva...” 

„Uitând de apropierea zorilor...” Zorile îi sileau pe îndrăgostiţi să se 
despartă, iată ce dorise să spună poetul. Dar „uitarea” i se potrivea 
atât de bine lui Shinzaemon! Lui nu-i păsa nici de ceea ce se credea 
despre el, nici de ceea ce se aştepta de la el. îi ignora pe toţi, 
văzându-şi de drumul lui. Sachi se bucură nespus. Zorile se 
apropiau, într-adevăr, zorile unei noi ere. Poate că, aşa cum îi tot 
promitea Daisuke, vor fi vremuri în care oamenii ca ei vor putea 
rămâne împreună. „Cumva...” 

Sachi îi sorbi cuvintele cu nesaţ, iar şi iar. Shinzaemon trăia şi se 
gândea la ea. Răbdarea ei fusese răsplătită. Pe când se gândea la el 
însă, simţi cum o podidesc tristeţea şi ruşinea, amintindu-şi de 
întâlnirea ei cu Edwards. Cu toată sinceritatea lui, nu putea şti ce 
credea el sau ce simţea cu adevărat, nu putea pătrunde în sufletul 
lui. Pesemne că glumea, îşi zise în gând. Auzise ea că barbarilor le 
plăcea să se joace cu inima femeilor. Cu toate acestea, fusese atât de 
blând, plin de respect. Nimeni n-o mai tratase astfel până atunci. Se 
întreba dacă să-i destăinuie lui Taki ce se întâmplase între ei, dar 
acum îşi dădu seama că nu putea. 

Ceva mai târziu auzi prin curte scârţâitul cizmelor din piele de 
animal. îşi oţeli inima. 

— Spune-i că nu mi-e bine, îi porunci ea lui Taki. 

Dounika. Cumva. Dar „cumva” putea însemna un timp foarte 
îndelungat. La început, Sachi tresărea la cel mai mic zgomot din 
curte şi o trimitea pe Taki să alerge ca să vadă ce era. Dar zilele 
treceau. Nu se mai ivi niciun alt mesaj, niciun semn de la războinicul 
cu părul ciufulit şi cu ochi de pisică. îşi dădu seama că uitase cum 
arăta Shin. Părul zburlit şi ochii şi-i mai amintea, dar nu era sigură 
dacă avea să-l mai recunoască. Poate că Shinzaemon avea acum acea 
privire goală din ochii tânărului Tatsuemon. îşi irosise luni de zile din 
viaţă luptându-se pentru o cauză pierdută. Mai mult ca sigur, era 
sleit de oboseală, slăbit de nemâncare, hămesit, bătut, murdar şi 
zdrenţăros, probabil dezamăgit şi supărat. 

Trecuse atâta amar de vreme! Edwards îi arătase lumea şi alte 
feluri de a trăi... Edwards. Iată de unde-i veneau toate aceste îndoieli. 
La fel ca sudicii care cuceriseră Edo, el o schimbase, îi strecurase în 
suflet neîncrederea. 

îşi închipuise că Edwards avea să fie atât de ruşinat, încât n-avea 
să mai audă de el vreodată. După câteva refuzuri din partea ei, totul 


— 365 — 



avea să se termine. în prima zi în care o vizitase, ea îi trimise vorbă 
că nu se simte bine. A doua zi îi trimise acelaşi mesaj. însă retrăia 
apropierea dintre ei, simţind acelaşi fior de încântare care-i gâdilase 
spinarea când el îşi lipise buzele de mâna ei. Taki se întoarse 
înăuntru, cu un buchet uriaş de flori şi frunze de toamnă: camelii, 
crizanteme sălbatice, ramuri strălucind de roşul, portocaliul şi 
galbenul sclipitor al frunzelor de arţar. Sachi fu încântată. Taki 
alergă să aducă o vază. Amândouă îngenuncheară să le aranjeze. 

în a treia zi, el îi trimise un obiect misterios. Era mic, rotund, făcut 
din metal. Ea-1 întoarse pe o parte şi pe alta, apoi încercă să şi-l pună 
pe deget. îi venea ca turnat. Şi-l scoase cu iuţeală. Nu se simţea în 
largul ei purtându-1. 

Nu mai întâlnise vreodată asemenea purtări. Ar fi trebuit să se 
supere, dar se simţea mai curând flatată. Shinzaemon lipsea de atâta 
amar de vreme! Dacă se mai întorcea, urma să fie un străin ce se 
amesteca din nou în viaţa ei. Iar Edwards se afla aproape. Putea să-l 
primească măcar de dragul lui Taki şi al lui Haru. Şi ele se bucurau 
de compania lui. Prin urmare, Edwards îşi reluă vizitele. 

între timp, se apropia venirea împăratului în oraş. 

— Trebuie să ne îmbrăcăm în haine noi când ne vom duce să-l 
întâmpinăm, constată Taki, care se găsea într-o stare de accentuată 
frenezie. 

Nu ştiau ce să poarte. Nu mai puteau purta robele doamnelor de la 
Curtea shogunului. Shogunul şi Curtea lui erau declaraţi duşmani ai 
statului, iar Sachi se temea că, dacă erau recunoscute, ar fi putut 
sfârşi în cuştile prizonierilor de război, trimise pe sus la Suruga. Până 
la urmă, hotărâră să se îmbrace ca nişte târgoveţe înstărite. Când 
veniră neguţătorii, Haru comandă baloturi de mătase în culori şi 
modele potrivite târgoveţelor. Ea şi Taki se porniră pe cusut. 

Era la fel de limpede că ele nu se puteau duce cu Edwards. Să se 
arate în public împreună cu un barbar înalt şi cu nasul mare, însoţiţi 
de gărzile lui de corp, ar fi fost o nebunie. Aveau să se ducă pe cont 
propriu. 

Ajunul procesiunii se apropia cu paşi mari. Le ajunse un mesaj de 
la Daisuke. Se întorcea la Edo şi avea să le însoţească. 


II 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Taki o ajută pe Sachi să se 


pregătească, îi înnegri dinţii, îi rase sprâncenele şi îi făcu o 
pieptănătură încărcată de târgoveaţă, împletindu-i un coc lucios, 
prins cu agrafe şi piepteni. După aceea, o ajută să-şi pună 
chimonoul. Mătasea nouă era răcoroasă şi înviorătoare pe piele. Cel 
de deasupra, cu căptuşeală groasă, era într-un roşu la modă, cu un 
model de frunze de arţar pe poale. Peste noapte, Taki îl ţinuse atârnat 
deasupra unui beţişor parfumat, iar acum răspândea o elegantă 
mireasmă de mosc. Taki şi Haru erau şi ele îmbrăcate în straie 
minunate. 

Daisuke le aştepta în curte. în palida lumină a dimineţii, respira 
demnitate şi forţă. Era în uniformă de gală, în pantaloni hakama 
plisaţi, de culoare neagră şi cu o haină cu umeri scrobiţi ca nişte 
aripi. Se împlinise la trup, observă Sachi, iar burta i se umfla 
deasupra ofoi-ului. Avea şi două săbii la cingătoare. Era un bărbat de 
vază. 

Spusese că voia să fie un tată de care ea să fie mândră şi reuşise. 
Sachi îi dădu bineţe cu o bucurie tăcută. Simţea, aşa cum i se 
întâmplase ori de câte ori el o privea, că şi de data aceasta mai vedea 
şi pe altcineva în ea. 

— Fiica mea, o salută el surâzător. 

— Tată, îi răspunse ea la salut, cu o plecăciune. 

Când plecară de la conac, Sachi băgă de seamă că totul fusese pus 
la locul lui. Malurile şanţului fuseseră îndiguite, părţile căzute din 
pod, reconstruite. Drumurile fuseseră plivite de buruieni, măturate şi 
stropite cu apă. în aer se simţea mireasma pământului reavăn, ca 
după ploaie. 

Marile bulevarde ce se întindeau între palatele nobililor nu mai 
erau nici tăcute, nici pustii. Oamenii mişunau, zorindu-se într-un şir 
nesfârşit spre castel. Piaţa din faţa castelului se umpluse deja cu 
oameni îmbrăcaţi în cele mai bune chimonouri de mătase, păstrate 
anume pentru sărbători. 

Daisuke le conduse prin mulţime până la Poarta Wadakura, prin 
care avea să treacă împăratul. Sachi îl urma îndeaproape, croindu-şi 
drum printre trupuri slăbănoage şi grase, înalte şi scunde, de 
bogătaşi şi de sărmani, trupuri care îi stăteau în cale şi trupuri care 
se dădeau la o parte. Erau bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, copii, 
părinţi purtându-şi pruncii în spate. Ochii ei scăpărară prin marea 
de chipuri. Se întreba dacă nu cumva avea să zărească vreo figură 
cunoscută, cu ochi oblici de pisică. Câteodată mai vedea pe cineva şi 
credea, pentru o clipă, că era el, dar, când se uita iar, îşi dădea 


— 367 — 



seama cu durere că se înşela. 

Ajunseră la un cordon de soldaţi, când Sachi observă o femeie prin 
mulţime. Chimonourile ei bătătoare la ochi îi dezveleau spatele, 
ispitind privirile cu o piele albă, ca o gheişă sau prostituată. Toată 
lumea se uita la locul pe unde urma împăratul să intre în castel, dar 
ea se uita în altă parte, muşcându-şi buzele. Contempla îndelung, cu 
o privire neîncrezătoare, castelul, turnurile şi meterezele lui, zidurile 
lui înalte, văruite în alb. O lacrimă îi brazdă faţa fardată. 

— Fuyu! o strigă Sachi. 

Chipul fetei exprima tot ce simţea şi ea. Se repezi prin trupurile 
înghesuite unul într-altul şi o apucă de mânecă. îi simţi parfumul 
ieftin, pe când o trăgea cu blândeţe afară din mulţime. 

— Vremurile de altădată n-au fost chiar aşa de minunate, o alină 
Sachi cu dulceaţă. 

Dar imediat îşi dădu seama că minte. Acele porţi rămâneau 
închise şi pentru ea. Acea lume frumoasă, delicată pierise o dată 
pentru totdeauna, ca un nepreţuit porţelan spart. 

Daisuke ocupase pentru ele un loc lângă poartă, într-o zonă 
interioară, rezervată demnitarilor din guvern, unde aveau să fie ferite 
de înghesuială. Sachi cuprinse cu privirea mulţimea din faţa ei. Nu-şi 
închipuise niciodată că existau atâţia oameni pe lume. 

— Uită-te la ei, o îndemnă Fuyu, ştergându-şi ochii şi nasul cu 
mâneca. Mai întâi au fost gata să-şi dea şi viaţa pentru shogun. 
Acum se închină la împărat. Apoi o să-l aclame iar pe shogun, când 
flăcăii noştri s-or întoarce de la Wakamatsu. 

Sachi simţi un junghi în inimă, iar gura i se uscă dintr-odată. 
Flăcăii. Shinzaemon avea să se numere cu siguranţă printre ei. 

— Se întorc? şopti ea. 

— Cei rămaşi în viaţă. Vor veni în marş. O să fie acilea în câteva 
zilişoare. Ştim noi cine este adevăraţii eroi. O să le facem o primire 
nemaipomenită. 

Se apropia ora calului, când mii de focuri ardeau de obicei pentru 
masa de prânz. Dar astăzi era interzis să faci focul. Departe, în zare, 
se auzeau zgomote slabe. Toată lumea tăcu, încercând să prindă 
armoniile ce pluteau prin aer. Era muzică, o muzică străveche, de pe 
altă lume. Sachi se înfioră. Parcă zeii ar fi coborât pe pământ. 

Pe deasupra capetelor se iviră stindarde, şerpuind prin mulţime. 
Unduiau dintr-o parte într-alta, fluturând în adierea vântului. Erau 
vişiniu-închis, cu un disc de aur, blazonul împăratului, simbolizând 
o crizantemă. Soarele scăpăra printre vârfuri de lănci, suliţe şi 


— 368 — 



halebarde, răsfrângând orbitoare săgeţi de lumină. Mijind ochii, 
Sachi desluşi o masă de siluete negre, falnice, mişcându-se într-o 
procesiune solemnă, cu pălăriile înalte, lăcuite în negru, ale 
rândurilor de curteni. Coifuri plate, coifuri ţuguiate, coifuri de toate 
formele şi culorile înaintau în grupuri compacte. La distanţă, 
acoperişurile lăcuite ale palanchinelor sclipeau în soare. 

Sachi se gândi la procesiunile nobililor pe care le vedea trecând 
prin sat şi la magnificul alai al prinţesei, care o luase şi pe ea şi o 
adusese la castel. Aceasta era mai somptuoasă. Dar avea şi ceva 
diferit. în oricare altă procesiune la care mai asistase, întotdeauna se 
întâlneau străjeri care strigau într-un ritm cadenţat: „Shita ni yio! 
Shita ni yio! în genunchi! în genunchi!” Aceste trupe de soldaţi 
mărşăluiau în tăcere. 

Procesiunea începu să se vadă din mulţime. Din locul său, Sachi îi 
putea zări pe muzicanţi bătând la tobe şi suflând din flaute, 
cântându-şi melodiile shintoiste. în spatele lor veneau purtătorii de 
lănci şi de stindarde, marile drapele fluturând deasupra capetelor lor. 
Urmară soldaţii, regiment după regiment, îmbrăcaţi în uniforme 
străine, ca pentru a reaminti populaţiei că vechea eră, cea a 
shogunului şi samurailor, trecuse, iar acum începea una nouă. Unii 
aveau puşti petrecute peste umăr. Alţii mărşăluiau cu săbii încinse la 
brâu. Hamalii cărau în spinare cufere lăcuite, iar servitorii mergeau 
lângă ei. 

Apoi veni rândul nobililor şi al seniorilor. Unii erau ascunşi în 
palanchine, alţii se arătau călare sau pe jos, înveşmântaţi în robe 
voluminoase, purtând pălării negre, înalte, aşa cum nu mai văzuse 
Sachi decât în gravurile de lemn: străvechea uniformă a Curţii 
Imperiale. Erau urmaţi de curteni şi de străjeri în costume în culori 
strălucitoare. Erau sute de rândaşi care duceau de dârlogi sute de 
cai, purtători de umbrele de soare, purtători de pantofi, purtătorii 
căzii de baie imperiale, nenumăraţi slujitori de toate soiurile. întreaga 
Curte, din câte se părea, destul cât să populeze imensul palat, se 
pornise la drum, să-l însoţească pe împărat. 

Totul era ciudat şi nou: soldaţii în uniforme străine, curtenii în 
străvechile lor costume, aşa cum nu se mai văzuse niciodată prin 
Edo. Până şi chipurile le erau diferite de cele pe care le vedeai 
îndeobşte pe străzile oraşului, de la căutătura aspră din ochii 
soldaţilor sudici până la trăsăturile de o paloare morbidă ale 
aristocraţilor cu nasuri lungi, guri mici şi frunţi înalte. 

Urmă un lung convoi de preoţi shintoişti, târându-şi paşii prin 


— 369 — 



mulţime, foşnind din baghetele lor de hârtie. împăratul avea să 
sosească dintr-o clipă în alta. Oamenii, clădirile, copacii, ţărâna, 
aerul, totul trebuia să fie purificat. 

Apropiindu-se foarte încet, se ivi un palanchin din aur şi lemn de 
abanos, mai mare şi mai splendid decât tot ce văzuse Sachi la viaţa 
ei. Era împodobit cu draperii grele, prinse în cordoane de mătase 
roşie, iar acoperişul îi lucea în soare. Era purtat la înălţime de o 
mulţime de cărăuşi, toţi în voluminoase robe de mătase galbenă, cu 
pălării negre pe cap. 

Deasupra se înălţa un phoenix de aur, lucrat în filigran. Scânteia 
şi sclipea, în vreme ce înainta legănându-se. Pe măsură ce litiera cu 
pasărea phoenix se apropia, o tăcere grea se lăsă peste mulţime. 
Murmurul şi freamătul, şuierăturile şi şoaptele, foiala oamenilor care 
se forţau să vadă mai bine încetară cu totul. Nu se mai auzi niciun 
glăscior de copil, nici măcar un scâncet de bebeluş. Singurele 
zgomote mai erau făcute de mânecile şi poalele purtătorilor, de 
clămpănitul saboţilor lor negri. 

Genunchii lui Sachi părură să se îndoaie fără voia ei. Nemaiştiind 
de nimic, cuprinsă de o veneraţie copleşitoare, ea se prosternă. 
Aproape că nici nu mai auzea şoapta robelor purtătorilor, hârşâitul 
saboţilor lor sau scârţâitul cordoanelor de mătase care propteau 
palanchinul. Un parfum se răspândi în aer, o aromă străveche, 
sfinţită, ce amintea nu de crezul auster al unui Buddha, ci de zeii 
shintoişti, nu de întuneric, ci de lumină, nu de moarte, ci de viaţă. 

în mintea lui Sachi, nu mai era nicio îndoială că fiinţa dinăuntrul 
palanchinului era un copil al zeilor, un fiu al zeiţei soarelui. Cu 
phoenixul de aur strălucind deasupra lui şi purtătorii îmbrăcaţi în 
galben, ca o coroană de raze în jurul lui, era însuşi astrul zilei 
coborât pe pământ. 

îndrăzniră să-şi ridice capetele la mult timp după ce palanchinul 
trecuse. Sachi se uită în jur. Taki şi Haru încă mai rămăseseră cu 
nasurile în praf, în vreme ce pretutindeni în jur oamenii începuseră 
să se ridice în picioare, arătând nedumeriţi, ca şi cum se întrebau ce- 
i apucase. Locuitorii din Edo, cu scaun la cap, păreau enervaţi că se 
putuseră lăsa atât de uşor seduşi. Ura împotriva rebelilor din sud era 
încă vie, dar ceva se schimbase. Aşa cum se exprimase Edwards, nu 
se mai putea da ceasul înapoi. 

Palanchinele, seniorii, demnitarii, curtenii, caii, rândaşii, soldaţii, 
hamalii şi cuferele, servitorii, femeile, slujnicele şi toţi ceilalţi 
dispărură în Castelul Edo. Numai că nu se mai chema „Castelul 


— 370 — 



Edo”, cetatea de scaun a înălţimii Sale, shogunul, îşi aduse aminte 
Sachi. Era de-acum „Castelul Tokio”, Palatul Imperial, reşedinţa 
Fiului Cerului. 

într-un târziu, înaltele porţi din lemn de cedru începură să se 
mişte. Sachi privi vrăjită, arzând să vadă pentru ultima oară castelul. 
O copleşise o senzaţie îngrozitoare de damnare. Privind pe deasupra 
capetelor din mulţime şi a cordoanelor de soldaţi ce făceau de strajă, 
îşi aţinti ochii în spaţiul care se îngusta, dar tot ce mai putu zări era 
clădirea corpului de gardă din curte. Masivele blocuri de piatră ale 
zidului din spate intrau în umbră, pe măsură ce porţile continuau să 
huruie în acelaşi ritm măsurat, până când se închiseră bubuind. 
Marile ziduri se clătinară. Bufnetul răsună ca un ecou prin toată 
piaţa. 

Un vânt rece bătu prin mulţime, făcând să fluture poalele 
chimonourilor. Ridică în aer frunzele căzute şi stârni praful. Sachi se 
înfioră şi se înfăşură mai bine în jacheta haori. 

Ochii lui Daisuke străluceau. Porţile nu erau închise şi pentru el. 
Soldaţii sudici, palizii aristocraţi, curtenii în robele lor de mătase 
galbenă erau de-ai lui. împărţeau gloria cu el. Triumful împăratului 
era şi al său. 

— Nu poa’ să ia castelu’, bombăni Fuyu. 

Fardul alb de pe faţa ei era pătat şi i se scurgea, brăzdat de 
lacrimi. 

— Străzile-s ale noastre. Zi-i cum vrei. Tot Edo e. 

Oamenii ieşeau, parcă, dintr-o transă, uitându-se în jurul lor, 
zâmbindu-şi unul altuia cu sfială. Vocile începură să se audă, dar în 
surdină, ca şi cum nimeni nu se încumeta să povestească ce-a văzut. 
Un copil începu să sporovăiască, oamenii plecau acasă. Cei mai mulţi 
se îndepărtau tropăind mărunt în saboţii sau sandalele lor de pai, 
îndreptându-se spre capătul de răsărit al oraşului. 

Fuyu îşi ridică poalele, îşi înclină zorită capul în semn de rămas- 
bun şi în grabă, de parcă se temea să nu le apuce mila pentru ea 
dacă stătea mai mult, şi o luă spre est, legănându-se în saboţii ei 
înalţi. Sachi îi privi spatele dezvelit de chimonoul ei împopoţonat şi 
greoi, urmărind-o cum dispărea în mulţime. Părea mică şi tristă, dar 
demnă. Sachi se recunoştea pe sine în felul în care-şi ţinea umerii, în 
mânia aceea, refuzul acela de a renunţa la trecut, acea mândrie pe 
care, poate, o aveau toate femeile de la palat. Poate că aveau s-o 
poarte-n suflet pentru tot restul zilelor lor. 

Daisuke le însoţi pe Sachi, Taki şi Haru de la piaţa din faţa 


— 371 — 



castelului până la podul ce ducea la conac. Acolo se opri. 

— Eu trebuie să plec, le spuse. Am nişte treburi. îmi fac o casă 
aici, în Tokio. Va fi loc pentru toţi. Vom avea servitori şi cameriste. 
Vreau să fiu sigur că veţi avea viaţa pe care o meritaţi. 

Sachi se înclină, simţindu-se deodată cumplit de singură şi de 
tristă. „Când flăcăii se vor întoarce de la Wakamatsu”, avea să se 
găsească Shinzaemon printre ei? Daisuke însă habar n-avea de 
existenţa lui. Era greu să-ţi închipui ce loc avea să-şi găsească el în 
această viaţă idilică pe care tatăl ei le-o pregătea. Iar Edwards - îşi 
zise ea în gând - cu atât mai puţin. 

Nimeni nu făcea de pază la porţile conacului. Sachi, Taki şi Haru 
străbătură grădinile în tăcere, îndreptându-se spre masivele porţi 
interioare, croindu-şi drum printre mormanele de frunze îngălbenite. 

în celălalt capăt al curţii erau doi bărbaţi, şezând cu picioarele 
încrucişate într-un loc însorit de pe verandă, dincolo de marea sală 
de la intrare. Erau în toiul unei conversaţii. Capetele aproape că li se 
atingeau. O rază de soare străluci prin fumul ce se înălţa şerpuit din 
pipele lor, răsfrângându-se pe creştetul proaspăt ras şi moţul uns cu 
ulei al unuia. Celălalt avea capul acoperit cu un păr ţepos şi negru, 
tăiat scurt ca al străinilor. 

Bărbatul cu creştetul ras îşi ridică privirea, când se iviră femeile. 
Sări în picioare şi se grăbi spre ele, plecându-se într-un gest prin 
care-şi cerea iertare. Era bătrânul care stătea de gardă la porţile 
exterioare. 

— îmi pare tare rău, murmură el. 

îl arătă cu un gest pe celălalt. 

— Avem un musafir. Tocmai s-a întors de la Wakamatsu. 

Sachi dădu din cap. Unul dintre flăcăii lor întors de pe front, 
aducându-le veşti. Bătrânul avusese un motiv destul de bun ca să 
uite să mai stea de pază. Se întoarse să-i dea bineţe nou-venitului. El 
cobora de pe verandă, încălţând în linişte o pereche de sandale de 
pai. Chipul îi era aplecat, dar chiar înainte de a-şi ridica faţa ea ştiu. 
Era Shinzaemon. 


— 372 — 



14 - întors din morţi 

9 



I 

Shinzaemon se uită îndelung la Sachi. Ochii lui înguşti ca de 
pisică o scormoneau parcă. Nu era frumos ca un actor de Kabuki, 
cum fusese Daisuke. Trăsăturile îi erau prea aprige, prea aspru 
tăiate, prea puternice. îi recunoscu aroganţa, graţia înnăscută, 
îndrăzneala. Nu conta că luptase de partea celor care pierduseră 
războiul, purta în suflet aceeaşi demnitate. 

Sachi văzu că e bătut de soare şi de vânt. Tenul îi era ars de soare, 
hainele îi erau rupte şi mototolite. Un început de mustaţă îi mijea pe 
buza de sus. 

Sufletul ei se năpusti spre el, dar ea nu se urni din loc. Rămase în 
picioare, dreaptă şi serioasă, cum îi stătea bine unei femei. Ardea să 
se arunce în braţele lui, dar, fireşte, nu făcu aşa ceva. îşi plecă 
privirea şi se înclină. Taki îi făcu o reverenţă, acoperindu-şi ochii cu 
mâneca. 

— Shin, rupse ea tăcerea. Trebuie să fii ostenit. Bine ai venit 
acasă. A trecut atâta timp. 

Shinzaemon făcu o plecăciune solemnă. 

— Este de neiertat, începu el, c-am venit fără să vă anunţ din 
timp. 

Vocea îi era joasă. Sachi îi simţea mirosul sărat al sudorii 
amestecat cu aroma tutunului. îşi aminti de toate acele dăţi în care îi 
adulmecase mirosul, pe când străbăteau împreună Drumul Interior 
de Munte, când poposiseră în vârful muntelui, când o strânseseră în 
braţe pe pod. Cu o plecăciune, ea rosti formulele de bun venit. 
Aştepta momentul în care puteau rămâne singuri. 

Plecăciunile păreau să nu se mai sfârşească. Atunci Taki o apucă 
pe Haru de mânecă. încet, sau aşa i se păru lui Sachi, ele se 
descălţară de o sanda, apoi de cealaltă, urcară treptele şi înaintară 
spre sala de primire. Făcură altă reverenţă şi intrară. Ea le urmări, 
până când dispărură din raza privirii ei. 


— 373 — 


Soarele apunea, iar cerul era colorat în nuanţe de roşu, argintiu şi 
auriu. 

Sachi aşteptase această clipă de atâta amar de vreme, acum însă 
se sfia, ca o fetiţă. Nu-şi ridică ochii din pământ. Şosetele lui tabi 
erau pline de colb, sandalele, rupte şi uzate. Se vedeau noduri acolo 
unde înnădise curelele rupte. Poalele chimonoului său erau pline de 
pete. O privea lung pe sub sprâncenele-i stufoase. 

— Ai venit! şopti ea. 

— Dounika, rosti el. Cumva. 

Ultima oară când se întâlniseră, nu crezuseră c-o să se mai vadă 
vreodată. Ea-şi ridică ochii la el, sfioasă, amintindu-şi de întâlnirea 
lor. Nici el n-o slăbea din ochi, ca şi cum şi-ar fi reamintit fiecare 
rotunjime, fiecare trăsătură a chipului ei. Ceva în el se schimbase. îi 
zâmbi cu ironie. Tunsoarea îl făcea să arate ca un băieţandru 
neastâmpărat. Nici când avusese părul strâns la spate într-o coadă 
de cal nu putuse să-i vadă faţa atât de limpede. 

— Ce zici? îi ceru Shinzaemon părerea cu o grimasă, ducându-şi 
mâna la cap. 

încruntarea îi lăsase o cută între ochi. O clipă, ea întrezări privirea 
pierdută din ochii lui Tatsuemon, ca şi cum s-ar fi uitat la anumite 
lucruri despre care ei nu-i putea povesti. Dar luptele avuseseră loc cu 
două săptămâni în urmă. Scăpase cu viaţă. De atunci, o pornise pe 
drumul de întoarcere. Poate privirea îi era aţintită spre viitor, nu spre 
trecut. 

— Arăţi altfel, îi răspunse ea, dăruindu-i un surâs. Este o 
deghizare bună. Nu te-ar fi recunoscut nimeni aşa. 

— Tu însă mă recunoşti. 

— Da, şopti ea. 

Dorea să-l atingă, să-i simtă trupul, mâinile puternice. Dar se 
abţinu. Cu cât se lungea aşteptarea mai mult, cu atât tânjea după el 
mai tare. 

El scoase din mânecă un pieptăn. Era din baga, încrustat cu aur, 
gravat cu un blazon. Pieptănul mamei sale, blazonul familiei ei. 
Habar n-avusese ce însemna când i-1 dăruise. Acum ştia, iar acest 
fapt o schimbase şi pe ea. 

— M-a apărat mai mult decât o armură. 

Avea atâtea să-i spună, dar îşi dădu deodată seama, cu bucurie, 
că aveau tot timpul să stea de vorbă mai târziu. Aveau toată viaţa 
înaintea lor. 

— Vino să vezi grădinile, îl pofti ea. 


— 374 — 



îşi croiră drum de-a lungul cărărilor năpădite de buruieni. 
Smocuri de iarbă înaltă se unduiau în adierea vântului, care purta 
funigei învolburându-se prin aer ca o zăpadă. Insectele bâzâiau. 
Arţarii străluceau în toate culorile toamnei. Ea îl duse la parapet. 

Rămaseră acolo, unul lângă altul, uitându-se în jos, în Câmpia 
Goji-in, pe moşia care odinioară aparţinuse nobililor. Se vedeau 
oameni pretutindeni, lucrând cu sârg. în depărtare, cartierul 
târgoveţilor era înţesat de schelării din bambus, ca acele unui arici, 
iar oamenii mişunau ca furnicile, ridicând ziduri şi acoperişuri. 
Bocănitul miilor de ciocane răsuna clar. 

Colina se înălţa, tăcută şi moartă, în mijlocul acestei activităţi 
febrile. Păsările zburau în cerc, puncte negre pe cerul care se 
întuneca, cobind parcă. Stăteau atât de aproape unul de altul, încât 
ea îi simţea căldura trupului. 

— Veneam aici, începu ea, în fiecare zi. Şi mă uitam la colină 
întrebându-mă dacă nu erai cumva acolo. Am crezut că n-o să te mai 
văd niciodată. 

— Tatsuemon mi-a spus ce-ai făcut... 

Preţ de o clipă, amintirea acelei zile îngrozitoare o cotropi. 
Chipurile înfricoşate, rănile căscate şi ochii ficşi, muştele, duhoarea. 
Fusese atât de înspăimântată c-avea să-l găsească printre cadavre! 
Iar acum stătea lângă ea, plin de căldură şi de viaţă. Ochii i se 
umplură de lacrimi, iar ea şi-i acoperi cu mâneca. 

El îi luă mâna şi i-o strânse tare. Ea-i simţi bătăturile din palme, 
întărite acolo unde mâna i se încleştase pe sabie. îşi ţinu răsuflarea. 
El o luă în braţe. Ea-i simţi muşchii tari ai braţelor, inima bătându-i 
în piept, abdomenul umflându-se şi golindu-se, la fiecare răsuflare. 
Buzele lui îi atinseră părul. Atingerea nu-i mai era brutală, ca-nainte, 
ci blândă. El îi acoperi cu sărutări urechile, ceafa, obrazul, ochii. Apoi 
gura lui i-o găsi pe a ei. 

Ea se trase înapoi şi se uită la el, încruntată. îşi dorea din adâncul 
sufletului să-şi petreacă tot restul vieţii alături de acest bărbat. 
Dounika. Cumva. Nu mai jinduise niciodată atât de tare după ceva de 
când se ştia. Surâzător, o mângâie pe frunte. 

— Ochii tăi, grăi el. Cum să-i uiţi? Gura asta. Rotunjimea 
obrazului. Zâmbetul tău. 

El îi trasă o linie plimbându-şi degetul pe obraz, în jurul bărbiei, 
de-a lungul gâtului. Parcă habar n-avusese până atunci ce înseamnă 
să trăieşti. 

— Tu, şopti el. 


— 375 — 



Coborâră de pe parapet, iar el o trase în iarbă. Nenumăratele 
chimonouri de pe ea i se umflară ca o pernă moale sub trup. Erau 
împresuraţi de ierburi înalte, ce foşneau şi se legănau în vânt. Nările 
îi erau gâdilate de miresmele tulpinilor uscate, de florile sălbatice 
învolburându-se în jur. Se lăsă pradă moliciunii, se topi în 
parfumurile toamnei, în acest loc tainic erau invizibili. Chipul lui se 
profila negru pe canavaua cerului. Ultimele raze ale soarelui 
muribund îi aprinseră cârlionţa, făcându-i să strălucească precum 
un halou. Ea închise ochii, pe când buzele lui îi alunecară pe gât. 


II 

— Uită-te la tine, Shin! exclamă Sachi. Eşti lihnit! Va trebui să te 
punem la îngrăşat! 

O rază de soare se strecură prin uşile de lemn, străpungând aerul 
de dimineaţă, făcând să sclipească firele de praf şi luminând aburul 
ce ieşea din orezul fiert şi din supa miso. 

Shinzaemon stătea aşezat, liniştit, în vreme ce Haru şi Taki se 
fâţâiau în jurul lui, umplându-i ceaşca de ceai, bolul de orez, 
aducând, unul după altul, platourile de peşte fript şi de legume fierte 
înăbuşit. Camera se umplu de miresme îmbietoare. 

Sachi şedea tăcută, jucând rolul amfitrioanei binevoitoare, 
asigurându-se că totul îi era pe plac. Din când în când, ochii li se 
întâlneau. Dulceaţa serii trecute încă le mai pâlpâia în suflet. în 
spatele nepăsării jucate, ardea de bucurie, ca şi cum un foc mare i s- 
ar fi aprins în inimă. Simţea că sângele mamei îi clocotea în vine. Ca 
şi mama ei, avea să se bucure de viaţă, indiferent de consecinţe. 

Dar în lumina necruţătoare a zilei era mai conştientă ca oricând 
cât de cumplită era situaţia în care se aflau. Acum avea un tată, un 
demnitar puternic, de partea sudicilor. însă nu îi era tată ca 
Jiroemon. Nu-i putea pretinde supunere oarbă, aşa cum făceau, de 
obicei, toţi taţii. Dar un tată era un tată, iar ea nu voia s-o rupă cu el. 
Nu acum, când abia-1 regăsise. 

Sachi ştia prea bine că nu e liberă să facă ce vrea. Femeile erau 
proprietatea bărbaţilor, aparţineau familiilor lor. Regăsindu-şi tatăl, 
descoperise noi legături care o îngrădeau. în beţia produsă de venirea 
lui Shinzaemon, îşi închipuise că lucrurile puteau sta şi altfel. Acum 
îşi aducea aminte că era imposibil. 

Se uită la Shinzaemon, care-şi curăţa bolul cu o bucăţică de 


— 376 — 


ridiche murată, curăţându-1 apoi cu ceai. Era un soldat, un ronin! 
încercă să şi-l imagineze ca pe un membru respectabil al societăţii, 
îndeplinindu-şi îndatoririle unui fiu adoptat de un demnitar din 
guvern. Gândul îi smulse un zâmbet. îi venea încă şi mai greu să şi-l 
închipuie pe Daisuke binecuvântând unirea ei cu un duşman, un 
membru al dispreţuitei armate nordice. 

Dar şi Daisuke fusese odată tânăr. Şi el fusese furios, impetuos, 
orbit de patimă. Poate că atunci când va da cu ochii de Shinzaemon 
se va recunoaşte pe sine în el. 

Taki îi luă din faţă tava cu micul dejun. Afară se auzi zgomot de 
paşi. Sachi îşi ţinu respiraţia. Poate era chiar Daisuke... Atunci îi 
ajunse la ureche scrâşnetul cizmelor din piele de animal, apropiindu- 
se din curte. Edwards! Un fior de frică o scutură. Fusese singură cu 
el şi îl lăsase să-i atingă mâna. Numai el ştia ce se petrecuse între ei 
doi. Străinii erau atât de deschişi, atât de uşor se citea totul pe 
chipurile lor. Dacă el rostea un singur cuvânt sau făcea vreo aluzie, 
Shinzaemon... 

Uşile se deschiseră şi se închiseră, paşii veniră spre ei. Sachi auzi 
vocea chiţăită a lui Taki, anunţându-1 pe Edwards că se întorsese 
Shinzaemon. Cei doi nu se mai văzuseră de când călătoriseră 
împreună pe Drumul Interior de Munte. Shinzaemon se arătase 
atunci suspicios. Sachi îi simţise ochii pironiţi asupra ei ori de câte 
ori i se adresase englezului. Cât despre Edwards, trebuie să-şi fi dat 
seama că Shinzaemon nu era o simplă gardă de corp, deşi păstrase 
distanţa. 

îşi aminti cum întorsese ea capul şi se uitase după Shinzaemon şi 
Edwards, înainte să împingă Poarta Doamnelor Shogunului, ca să 
intre în incinta palatului. încă-i mai vedea cu ochii minţii, la celălalt 
capăt al podului, doi străini înalţi şi vânjosul ronin cu păr stufos. Dar 
lucrurile se schimbaseră. Edwards îi salvase pe toţi pe colină şi se 
arătase plin de bunătate faţă de Tatsuemon. Shinzaemon îi era dator 
vândut. 

Acum, când se uita la Edwards, vedea un om, un bărbat. Dar lui 
Shinzaemon probabil că i se părea o creatură de pe altă lume. în ce-1 
privea pe englez, poate nici n-avea să-l recunoască pe Shinzaemon cu 
părul tuns. 

Sala păru să se micşoreze când Edwards îi păşi pragul cu 
călcătura lui apăsată. Când trecu prin raza de soare ce traversa 
încăperea, părul lui de culoarea paiului străluci ca firul unui tort de 
aur, iar Sachi îi adulmecă mirosul exotic, înţepător, de carnivor, 


— 377 — 



înmiresmat cu mirodenii străine, de piei de animale şi de alte arome 
ciudate. îi dădea sentimentul unor uşi deschise, de mari spaţii sub 
cerul liber, de rafale răcoroase de vânt. Când Edwards se afla prin 
preajma ei, Sachi îşi amintea că mai existau şi alte lumi. 

Simţi cum o cuprinde un val de tristeţe, când se gândi că acest fir 
ce o lega de lumea largă se rupea. Se temea că n-avea să mai poată 
să-l vadă. înţelegea acum că, atunci când se bucurase de compania 
lui, socotise că era o consolare pentru ea. Fusese flatată de grija lui şi 
o mişcaseră cuvintele lui pătimaşe. îl crezuse mort pe Shinzaemon, 
dar acum, că se întorsese, ştia că inima ei era a lui. 

Englezul se arătă uimit să-l vadă pe tânărul samurai, dar îşi veni 
iute în fire şi îi făcu, politicos, o plecăciune. Sachi se uită la cele două 
capete plecate. Tinerii erau ca soarele şi luna de pe cer, două feţe ale 
aceleiaşi monede. Unul cu părul auriu, celălalt cu părul negru. 
Diplomatul iscusit şi soldatul trecut prin ciur şi dârmon. Amândoi 
făceau parte din lumi despre care femeile nu ştiau nimic. Erau, fără 
îndoială, nerăbdători să stea de vorbă ca-ntre bărbaţi şi să discute 
politică. Dar se mai simţea în aer şi o bănuială nemărturisită. Fiecare 
se întreba ce-1 lega pe celălalt de aceste femei. De Sachi. 

— Prin urmare Tatsu... se interesă Edwards. 

— îţi mulţumim, răspunse Shinzaemon, pe cel mai politicos ton. 
Este bine. Am fost împreună. La Wakamatsu. 

El rosti numele tare, cu o scânteie în ochi, ca şi cum ar fi vrut să 
dea de înţeles că ştia de care parte se găsea Edwards. Sachi era cu 
urechile ciulite. Murea să ştie ce făcuse Shinzaemon, încotro îl 
purtaseră paşii, tot ce i se întâmplase de când nu-1 mai văzuse. îşi 
închipuise fapte de vitejie, bărbaţi luptându-se până la ultima 
suflare, ţinând piept sorţii neîndurătoare. Dar buzele îi erau strânse 
cu fermitate, iar ea nu îndrăzni să întrebe nimic. 

— V-aţi întors împreună? îl întrebă Edwards. 

— Tatsuemon a luat-o călare spre nord, îi relată Shinzaemon. Să 
intre în marina clanului Tokugawa. Poate aţi auzit şi voi: amiralul 
Enomoto, care se află la comanda celor mai bune vase de luptă ale 
familiei, se îndreaptă pe mare spre Ezo. El conduce rezistenţa de 
acolo. După căderea castelului, mulţi s-au dus într-acolo, să se 
înroleze. 

Edwards dădu din cap. 

— Războiul n-a fost prielnic pentru nordici, constată el. 

— Nu s-a terminat, mormăi Shinzaemon. 

— Dar tu te-ai întors, sublinie Edwards. 


— 378 — 



îi vorbea politicos, dar cu o notă de triumf în voce, ca şi cum ar fi 
reperat o spărtură în armura lui Shinzaemon, de parcă nu s-ar fi 
putut abţine să nu dea în duşman. Iubitul ei nu era un laş, Sachi 
ştia foarte bine. Trebuie să fi avut un motiv temeinic ca să nu-i fi 
urmat pe camarazii lui în nord. Ştia că nu era numai pentru a o 
revedea. Ceva se petrecuse, ceva groaznic. 

Umărul lui Shinzaemon tresări abia perceptibil, deşi probabil că 
Edwards nu observase. Altădată, Shinzaemon ar fi înşfăcat orice 
armă ar fi găsit la îndemână. Acum făcu un efort uriaş: rămase 
nemişcat ca o stâncă. Se auzi un glas în sala de intrare. Daisuke se 
năpusti ca vântul în sală, de parcă s-ar fi aflat la el acasă, fără să 
mai aştepte să fie anunţat. Arăta fericit, încrezător, chipeş, un bărbat 
care obţinuse tot ce visase de la viaţă. Mai lipsea doar un singur 
lucru pentru ca fericirea lui să fie deplină: mama lui Sachi. 

Se opri locului când dădu cu ochii de cei doi tineri. Se uită de la 
unul la altul, cu sprâncenele lui stufoase ridicate. O încruntare trecu 
ca fulgerul pe faţa lui lată. Sachi alergă în întâmpinarea lui. 

— Tată, îl salută cu o plecăciune. 

Shinzaemon şi Edwards erau în genunchi. Englezul se prezentă 
singur. 

— Deci dumneavoastră sunteţi de la Legaţia Britanică, conchise 
Daisuke. îl cunosc pe Satow -domo. A fost foarte mărinimos cu noi. 
Englezii ne-au sprijinit cauza. Vă rămân îndatorat pentru bunătatea 
pe care aţi arătat-o familiei mele. 

Făcu o plecăciune adâncă. Edwards era un străin şi un oaspete în 
ţara lor. Cu toate acestea, Daisuke se uita la el cu asprime, de parcă 
se întreba ce căuta acolo. 

— Shinzaemon din Nakamura, domeniu din Kano, rosti 
Shinzaemon solemn. 

Mâinile şi fruntea îi erau lipite de tatami. Sachi nu-1 mai văzuse 
niciodată atât de grijuliu. îi aruncă o privire lui Daisuke. Un barbar 
era una. Străinii trebuiau trataţi cu respect şi politeţe. Dar 
Shinzaemon era un ronin. Se vedea pe el de la o poştă. Era un 
proscris, fără stăpân. Daisuke avea să-l miroasă numaidecât. 

— Nakamura din Kano... repetă încet tatăl ei. Seniorul din Kano s- 
a alăturat împăratului destul de recent, dacă-mi amintesc bine. Au 
existat unele disensiuni în Kano, nu-i aşa? Nu prea se hotărau 
oamenii de partea cui să fie. 

— Nu prea ştiu multe despre politica din Kano, se grăbi să spună 
Shinzaemon. 


— 379 — 



Era limpede că nu voia să discute politică. 

— Tatăl meu este samurai de rang mijlociu şi magistrat al 
oraşului. Am fost trimis la Edo când eram mic. Mi-am petrecut cea 
mai mare parte din viaţă aici, în diferite conace ale reşedinţei 
seniorului din Kano. 

Sachi se uita când la unul, când la celălalt. Atât Daisuke, cât şi 
Shinzaemon îşi depăşiseră statutul acordat de societate prin naştere. 
Tatăl ei îşi începuse viaţa ca un meşteşugar, dar acum era o 
personalitate de frunte a noii administraţii. Shinzaemon dăduse cu 
piciorul privilegiilor de samurai, îşi abandonase clanul, ca să-şi 
urmeze idealurile. Amândoi călcaseră în picioare vechile restricţii 
ierarhice, ca să-şi croiască un drum în viaţă. Ah, dacă Daisuke ar fi 
înţeles cât de mult semănau! 

— Shinzaemon a avut grijă de noi pe drum, tată, îl lămuri ea. Am 
călătorit împreună. Este un luptător desăvârşit. 

— Ne este ca un frate, adăugă şi Taki. 

— în cazul ăsta vă sunt dator, spuse Daisuke. 

Se uită la Shinzaemon cu asprime. 

— Noi doi trebuie să stăm de vorbă, tinere. Trebuie să ştiu pe ce 
poziţie eşti, dacă eşti cu noi sau împotriva noastră. 

Shinzaemon dădu din cap. 

— Am pierdut aşa de multe din viaţa fiicei mele, mărturisi 
Daisuke. îmi pare bine să îi cunosc pe cei care au protejat-o. 

Sachi scoase un suspin de uşurare. Deocamdată n-avea să fie 
nicio confruntare. Taki le aprinse pipe cu gâtul lung şi le împărţi. 
Haru alergă să aducă ceaiul. Shinzaemon şi Edwards se retraseră 
într-un colţ al camerei, ca să fumeze în linişte. 

— Am ceva important să-ţi spun, vorbi în surdină Daisuke, 
adresându-i-se lui Sachi. Cred că te vei bucura. îndată ce m-am 
întors la Edo, m-am dus întins la conacul familiei Mizuno. A fost 
căminul mamei tale. Am dorit să văd cu ochii mei casa în care a 
locuit, să respir aerul respirat de ea. Era în paragină. Clanul Mizuno 
a fost loial familiei Tokugawa. Au fugit cu toţii. Trebuie să fi plecat 
printre primii. Din clipa în care te-am regăsit, visul meu a fost tot 
timpul să locuim toţi acolo. Acum ar fi posibil. Reşedinţele şi palatele 
seniorilor trădători de ţară au fost luate sub controlul statului. 

Sachi se foi stânjenită. Ştia foarte bine că „trădătorii de ţară” erau 
slujitorii devotaţi ai shogunului. Dar nu scoase o vorbă. Nu-i era ei 
dat să-l contrazică. 

— Vor servi ca birouri ale administraţiei sau locuinţe ale 


— 380 — 



demnitarilor din guvern, continuă Daisuke. Eu am cerut reşedinţa 
familiei Mizuno. 

Sachi simţi un fior străbătându-i tot corpul. Ştiuse dintotdeauna 
că tatăl ei era mânat de ambiţii mari, dar să se gândească să ia 
reşedinţa unei familii cum era clanul Mizuno!... Chiar dacă erau 
rude, nu însemna că ea avea vreun drept la proprietatea lor. înţelegea 
foarte bine că seniorii fugiseră, că oficialităţile noii administraţii 
trebuiau să-şi primească partea. Totuşi... I se părea de rău augur. 
Era convinsă că un asemenea act ar fi atras asupra lor ghinionul. 

— Familia Mizuno n-a avut cine ştie ce putere, continuă Daisuke, 
iar proprietatea nu este nici deosebit de atrăgătoare, nici prea mare. 
Este potrivită pentru cineva de rangul meu. 

Obrajii durdulii ai lui Haru păliră, când el pomeni de familia 
Mizuno. 

— Sunt prea multe fantome ale trecutului pe acolo, şopti ea. Prea 
multe amintiri. Dar poate că... aşa am ajunge la rădăcina răului din 
viaţa doamnei mele. Probabil o s-o găsim. 

— Este proprietatea seniorului Mizuno, se împotrivi Sachi. Sunt 
convinsă că nu-i putem lua moşia. 

Seniorul Mizuno. Cum îi rosti numele îl şi văzu dinaintea ochilor. 
Ea stătuse ascunsă în umbra prinţesei. Seniorul Oguri, cu chipul lui 
afabil de curtean, luase cuvântul, iar Mizuno îşi ridicase ochii. îi văzu 
creştetul capului, ochii aprigi arzând în orbite ca doi tăciuni, nasul 
vulturesc, pielea ciupită de vărsat, gura crudă, cu buzele subţiri. 
Amintirea lui o făcu să se cutremure. Mai avea şi un tic, îşi aduse ea 
aminte. îşi lăsase sabia la poartă, dar braţul încă îi mai tresărea, de 
parcă încerca s-o scoată din teacă, ca şi cum se aştepta la un atac 
chiar şi în palatul femeilor. 

Daisuke se încruntă, uitându-se la ea cu o privire întrebătoare. 

— Ce ştii tu de seniorul Mizuno? o iscodi el. S-a prăpădit, nu-i aşa, 
Haru? A murit cu mult timp în urmă. 

— Ultima oară când am auzit despre el era... pe patul de moarte, 
şopti Haru. 

Vocea i se stinse nesigură. 

— N-a murit, îi contrazise Sachi. 

Ea şi Taki păstrau secretul de prea multă vreme. Dar acum, că 
shogunul şi palatul femeilor nu mai existau, nimic nu le mai 
împiedica să dea totul pe faţă. 

— Noi l-am văzut pe seniorul Mizuno în viaţă, nu-i aşa, Taki? A 
venit la palat, împreună cu seniorul Oguri, ca să ne spună că 


— 381 — 



înălţimea Sa se îmbolnăvise. 

Un zgomot sparse tăcerea, ciocănitul unei pipe cu gâtul lung, 
lovită de tabacheră. în colţul camerei cei doi tineri se foiră uşor. Gura 
lui Haru se căscă. Ea ridică o mână, o lăsă, apoi, să cadă la loc. 
Scoase un sunet gâtuit, ceva între oftat şi mormăit, iar ovalul feţei 
sale grăsuţe păru să se ofilească. 

— Nu... nu poate fi el. Nu... seniorul Mizuno. Seniorul Tadanaka 
Mizuno, sunteţi sigure? 

— Seniorul Tadanaka Mizuno, repetă Taki. Mi-1 amintesc foarte 
bine. 

— Era un om rău, murmură Haru. Un afurisit. Era mai bine dac- 
ar fi murit. 

Se lăsă o lungă tăcere. Chipul lui Daisuke se încreţi şi se întunecă. 
Nu mai avea frumuseţea unui actor de Kabuki, ci purta, parcă, 
masca unui diavol. 

— Atunci a fost o minciună! strigă el. 

Izbi cu pumnul lui mare în tatami. 

— Ce-ai păţit, tată? îl întrebă Sachi în şoaptă. Ce-a fost minciună? 

Soarele amurgise. Lumânări şi lămpi străluceau în ungherele 

întunecate ale încăperii, în vreme ce-i cuprindea frigul. Mireasma 
fumului de tutun plutea în cameră. Dâre de fum se înălţau şi se 
încolăceau în jurul grinzilor negre din tavan. Shinzaemon şi Edwards 
încremeniră ca două statui, cu pipele în mâini. 

— Ea zicea că nu-i era frică de nimic pe lumea asta, în afară de el, 
grăi Daisuke, întorcându-se spre Haru. A fost adevărat... ce mi-a zis 
ea mie? Că a fost opera lui? Că el a silit-o să intre în slujba 
shogunului? 

— Am crezut că a murit, se apără Haru, legănându-se înainte şi 
înapoi. îmi amintesc cum se certau. „Eşti femeie”, zicea seniorul 
Mizuno. Urla la ea. „Cum îndrăzneşti să mă sfidezi? Crezi că poţi trăi 
fără noi, dar eşti un nimeni fără noi. Trebuie s-o faci. De dragul 
familiei tale!” 

— Tu n-ai vrut să te duci la palat, vorbi Daisuke ca pentru sine. 

Se simţea o prezenţă în cameră. Mama lui Sachi. Daisuke se purta 
de parcă îi auzea glasul. 

— Nu asta mi-ai spus tu mie? Era ca şi cum te-ar fi trimis la 
mănăstire, sau la închisoare. Un loc cu trei mii de femei şi un singur 
bărbat, cu bătrâne care te urmăreau pas cu pas, aşteptând să calci 
strâmb. N-aveai voie decât să brodezi şi să-ţi aranjezi părul toată 
ziua, erau singurele tale plăceri. „Sunt o sălbăticiune. Sunt o pasăre. 


— 382 — 



Am să-mi iau zborul.” 

— Care a fost minciuna, tată? Care a fost minciuna? întrebă Sachi 
în şoaptă. 

— Familia Mizuno avea de toate, povesti Haru. 

Vocea îi era sugrumată, ca şi cum cuvintele i-ar fi fost smulse 
împotriva voinţei sale. 

— Aveau un castel, primeau un imens stipendiu anual, dar nu 
erau decât şambelani. Tatăl doamnei mele era şambelanul familiei 
Kisshu, iar seniorul Tadanaka nu putea să sufere lucrul ăsta. Nu 
suporta să fie numărul doi. Obişnuia să se învârtă tropăind şi 
răstindu-se, răzbunându-se pe servitori. Pe urmă, doamna mea, sora 
lui, s-a făcut mare şi el a văzut o cale de a căpăta ce dorea. A hotărât 
că ea avea să intre în slujba shogunului, la Castelul Edo. O femeie de 
rangul ei trebuia să intre în rândurile doamnelor de companie. Dar 
acolo nu avea sorţi de izbândă. Bătrânele erau cele care alegeau şi ele 
nu ţineau cont de frumuseţe. Nu intrau în calculele lor decât rangul 
şi vechimea familiei. Era mult mai uşor să pătrunzi în palat fiind de o 
condiţie mai umilă, aşa că seniorul i-a poruncit sărmanei mele familii 
să o adopte. Vă puteţi închipui cum s-a simţit ea! Dar ce era să facă? 
Atunci mi-a devenit soră adoptivă, apoi amândouă am fost luate la 
palat, ca slujnice de rang inferior. Seniorul Mizuno ştia că el trebuia 
doar s-o introducă pe doamna mea în palat, unde shogunul o putea 
vedea. Era atât de atrăgătoare, de frumoasă, de strălucitoare! El ştia 
că shogunul avea să se îndrăgostească pe dată de ea şi avea s-o facă 
doamna lui din camera de alături. Astfel, prin ea avea să se ridice 
întreaga familie. Tatăl lor avea să fie înălţat la rang de daimyo, iar 
fratele ei avea să-i moştenească titlul. Daimyo peste noapte. Aveau să 
se strecoare în urma focului aprins de ea în inima shogunului. Şi-au 
ars însă aripile destul de curând, pentru că socoteala de acasă nu s-a 
potrivit cu cea din târg. Ea trebuia să-i dea shogunului un 
moştenitor. Dar primul ei fiu s-a prăpădit, apoi următorul prunc... 

— Şi atunci totul a început să nu mai meargă ca pe roate, o 
întrerupse Daisuke. Ea mi-a mărturisit că înălţimea Sa încetase să-i 
mai facă vizite. M-a întâlnit pe mine şi de atunci pântecele a început 
să-i crească iar. 

— Oamenii au băgat de seamă, continuă Haru în şoaptă. Era 
duşmănită. O mulţime de femei erau geloase pe ea, iar dacă una 
dintre ele îndrăznea să scoată vreun cuvânt, ar fi fost o catastrofa 
pentru familia Mizuno. Seniorul ar fi fost nevoit să-şi ia viaţa, iar 
familia ar fi rămas fără moştenitori. 


— 383 — 



— Probabil a aflat cumva de legătura noastră, deduse Daisuke. 
Poate că a chemat-o înapoi acasă, ca s-o scoată din joc, înainte ca 
shogunul şi oamenii lui să afle. 

— Atunci asta a fost minciuna? şopti Sachi. Că el era pe patul de 
moarte? 

— Ca s-o facă să se întoarcă acasă. Ca să înăbuşe tot scandalul. 

— Dar ce-a făcut el atunci? îşi auzi Sachi glasul, mititel şi mâhnit. 
Ce-a făcut când mama s-a întors acasă la el? Unde-i ea acum? 

Daisuke se uită la Sachi: 

— Dacă ştie cineva ce s-a ales de mama ta, el este acela. O să-l 
găsim. 

în sală se aşternu liniştea. Măcar să-l fi găsit pe seniorul Mizuno, 
îşi spuse Sachi în gând. Apoi îşi aduse aminte că-1 mai zărise şi a 
doua oară. în urechi îi răsunau susurul unui râu, murmurul 
refugiaţilor disperaţi să-l treacă, ţipetele gâştelor sălbatice, scrâşnetul 
paşilor hamalilor, scârţâiturile unui bac trăgând la mal. 

— Taki şi cu mine l-am mai văzut o dată cu numai câteva luni în 
urmă, şopti ea. La Takasaki. Aşteptam la rând să trecem râul. El şi 
seniorul Oguri plecau din Edo. Shin a fost şi el de faţă. 

— Cum te-a mai privit atunci, doamna mea! se auzi glăsciorul lui 
Taki. 

Sachi revăzu în sinea ei chipul smead al seniorului Mizuno. îi auzi 
răsuflarea zgomotoasă, i-o simţi pe faţă. Strigase la ea: „Pleacă de- 
aici! Lasă-mă-n pace!”, de parcă-şi pierduse minţile, de parcă ar fi 
văzut o stafie. Poate chiar văzuse una, când o privise nu pe ea, ci pe 
mama ei în ea. 

Din celălalt capăt al camerei, Shinzaemon îşi făcu auzit glasul. Se 
lumină la faţă şi ochii îi străluciră: 

— Aveau cuferele alea, grăi el însufleţindu-se. Era ceva necurat la 
mijloc. Păreau foarte grele. Iar hamalii nu prea arătau a hamali, nu 
erau tatuaţi. Erau... samurai. Samurai care-şi lăsaseră părul să 
crească. Mi-aduc aminte că m-am întrebat atunci în sinea mea ce 
puneau la cale. 

— Sudicii o s-o ia pe urmele lor, vor dori să pună mâna pe nişte 
oameni atât de puternici, zise Edwards, cu ochii albaştri scânteind. 
Nu ştiu nimic despre seniorul Mizuno, dar seniorul Oguri a fost mai 
mare peste miniştri în guvernul shogunului. Şansele lor de 
supravieţuire sunt foarte mici. Trebuie să-i găsim cât mai repede. Am 
să vin cu voi. Aveţi nevoie de ajutor de pretutindeni. Pot să vă dau cai 
şi hamali. Oricum, trebuie să demarez o anchetă, acum, că ţara este 


— 384 — 



deschisă străinilor. N-am mai avut posibilitatea până acum să 
călătorim liberi. O să fie o aventură pentru mine şi mă pot face util. 

Shinzaemon dădu din cap. 

— Nu pot să-mi pun la dispoziţia voastră decât braţul, grăi el 
încet, dar este un braţ puternic. Am trecut prin Takasaki la 
întoarcerea mea de la Wakamatsu. Am ocolit cât mai mult, ca să nu 
dau peste oştile sudicilor. Cunosc drumul ca-n palmă. Şi mai am şi o 
bănuială unde s-au dus. 

Daisuke rămase pe gânduri. 

— Trebuie s-o pornim îndată la drum. Mai este puţin şi vine iarna. 
Va ninge deja în trecătorile înalte. Dacă mai aşteptăm până la 
primăvară, o să fie prea târziu. îi datorez asta mamei tale, dar şi ţie, 
draga mea fiică. N-am să-mi aflu odihna până nu voi da de ea. 


— 385 — 



15 - Căutătorul de comori de pe muntele Akagi 



I 

După ce plecară bărbaţii, Sachi scoase brocartul mamei sale. 
Fusese păstrat în sertarul unui dulap de chimonouri, iar delicata 
ţesătură foşni când îl scoase afară şi, cu blândeţe, îl despături. 
Culorile lui erau acelea ale unor vremuri demult apuse. Şi-l lipi de 
obraz şi trase adânc în piept subtila-i mireasmă demodată, de mosc, 
aloe, pelin şi tămâie. Dorea să-şi întipărească acel parfum în minte, 
să şi-l amintească în clipa în care avea să-l reîntâlnească, ca şi cum 
şi-ar fi putut recunoaşte mama după miros. 

— Pornim în căutarea ta, şopti ea. Vom fi împreună, în sfârşit! 

în aceeaşi seară, Taki făcu focul în vatra din sala de mese a 
conacului şi trase pernele în jurul lui. Ea, Sachi şi Haru se 
înfăşurară în robe groase. Fumul se învârtoşă prin cameră, făcând să 
le lăcrimeze ochii. Focul trosnea şi arunca scântei pe podeaua 
lustruită. Capacul ceainicului de fontă, atârnat deasupra flăcărilor, 
clămpănea, zgâlţâindu-se şi dansând, în vreme ce ieşeau aburi din el. 
Era un zgomot liniştitor. 

Shinzaemon stătea cu ele, de parcă deja făcea parte din familie. Se 
sprijinea într-un cot, puţin mai la o parte de ceilalţi, cu ochii pe 
jumătate închişi, cu o pipă în mână. Sachi îi aruncă o privire, la 
început sfielnică, apoi ochii ei se plimbară mai îndrăzneţ pe faţa lui. 
Bărbia pătrată şi gura plină erau reliefate în lumina pâlpâitoare a 
flăcărilor. 

Taki stătea aplecată peste broderia ei, prefăcându-se absorbită, 
deşi Sachi îşi dădea seama că ardea să pună o sumedenie de 
întrebări. Taki nu ceruse nicio veste despre Toranosuke. La urma 
urmei, dacă Toranosuke i-ar fi dat lui Shinzaemon un mesaj pentru 
ea, acesta i l-ar fi transmis. Probabil luase hotărârea să păstreze o 
tăcere demnă. Cu toate acestea, în ochii ei mari se citea o privire 
tristă, jignită, iar feţişoara ei ascuţită era încă mai palidă ca de obicei. 


— 386 — 


într-un târziu, Taki întinse o mână subţire şi apucă vătraiul. 
Scormoni tăciunii aprinşi, apoi luă capacul de pe ceainic. Umplu o 
ceaşcă de ceai, o aşeză pe o tavă şi i-o întinse lui Shinzaemon. 

— Shin! spuse ea mieroasă. N-ai zis tu c-ai auzit ceva despre 
seniorul Oguri şi seniorul Mizuno? A fost atunci când mai erai în 
nord? 

— Pe drumul de întoarcere, îi răspunse Shinzaemon, care se 
cufundă iar în tăcere. 

— Deci te-a găsit Tatsu, stărui Taki, iar vocea i se stinse încet, ca 
un ecou. 

El izbucni în râs. 

— I-a fost lesne, aprecie el. Ştia unde se dau luptele. 

— V-aţi întâlnit... la Wakamatsu? se interesă Sachi. 

Era şi ea dornică să afle cât mai multe despre seniorul Mizuno. 
Dar, mai presus de orice, voia să audă cât mai multe despre el, pe 
unde fusese, ce făcuse, prin ce trecuse în toate aceste luni în care se 
aflaseră departe unul de altul. Ghici că aceleaşi lucruri doreau să le 
audă Taki şi Haru. 

— Vreţi să vă povestesc de Wakamatsu? 

Femeile dădură din cap. El rămase o vreme pe gânduri, uitându-se 
în foc. 

— Eram acolo, la Castelul Corbului Alb, de câteva luni, începu el 
încetişor, pufăind din pipă. A trebuit să ajungem înainte ca oştile 
sudicilor să ocupe drumurile. Misiunea noastră era să păzim un 
dâmb din afara aripii centrale a castelului. Eram eu împreună cu 
Toranosuke. Tatsu ni s-a alăturat când a ajuns acolo. Puteam vedea 
oraşul de sus. Când duşmanul a atacat, noi i-am putut vedea 
mişunând pe străzi, ca un muşuroi de furnici negre. Treizeci de mii, 
din câte am auzit, împotriva a trei mii, câţi eram noi. O parte dintre 
bătrânii, femeile şi copiii din oraş se refugiaseră şi ei în castel. Cei din 
sud au adus tunurile şi au început să tragă în noi, de dimineaţă 
până seara. 

Sachi se închipui alături de el, la datorie, pe metereze. Se uita în 
jos şi vedea nori de fum ridicându-se din oraş. Străzile erau 
întunecate, ca noaptea. Ici şi colo, limbile flăcărilor dansau şi sclipea 
roşul crud al incendiilor. Auzi şuieratul văpăilor, trosnetul 
acoperişurilor prăbuşindu-se. Nu se auzeau ţipete, nici voci 
omeneşti, era o tăcere înspăimântătoare. 

— Apoi inamicul ne-a străpuns liniile de apărare. Veneau câtă 
frunză şi iarbă, trecând peste şanţ. Arătau ca nişte gândaci, o invazie 


— 387 — 



de gândaci. îi doboram, dar nu mai conteneau să vină. Oricât de 
mulţi cădeau la pământ, se iveau şi mai mulţi. Au trecut de al treilea 
zid de apărare, pe urmă de al doilea. îi puteam desluşi încă de 
departe: bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme negre, cu pantaloni strânşi pe 
picior, cu coifuri lucioase, ţuguiate, alţii în cojoace din piei de câine, 
şi oamenii din Tosa cu perucile lor roşii. De parcă ne puteau speria, 
făcându-ne să credem că erau urşi. 

Pufni pe nas cu dispreţ. 

— Totul mergea foarte bine când îi ocheam cu puştile. Abia 
aşteptam să se apropie cât mai mult. Am vrut să cobor eu până la ei, 
în mijlocul lor. Doream să le văd feţele pocite, să le vărs sângele şi să 
le zbor capetele. Mă săturasem să aştept. Ştiam că visaţi să am parte 
de o moarte glorioasă. Iată ce aşteptaţi voi de la mine: o moarte 
demnă de un samurai. 

Se uita la toate, dar cuvintele îi erau adresate lui Sachi. îşi vârî 
mâna în mânecă, acolo unde era dosit pieptănul ei. Chipul îi era 
imobil, de parcă ar fi fost sculptat în piatră, dar falca îi era încleştată, 
iar un muşchi i se zbătea la gât. 

— Aşa ar fi trebuit să fie, murmură el. Pe vremuri. Când bărbaţii 
se luptau cu săbii, nu cu puşti. Când aveai putinţa să vezi faţa 
omului pe care-1 ucideai sau pe a celui care te omora. Când luptai 
corp la corp, cel mai bun învingea. 

Se încruntă. Femeile şedeau fascinate, aşteptându-1 să continue. 

— S-a terminat, scuipă el cuvintele. Nu numai că nordul a pierdut 
şi sudul a câştigat. S-au dus vremurile de altădată, clătină el din cap. 
Onoare, datorie, calea săbiei - s-a terminat cu ele. 

— Dar... ce s-a întâmplat? îl întrebă Sachi în şoaptă. 

El vorbea cu atâta patimă, încât i se făcu frică. 

— Trecuse o lună de la începutul asediului şi noi rămăseserăm 
aproape fără mâncare şi muniţie. Au tras în noi cu tunurile toată 
ziua. Le-am ripostat - să-i fi văzut cum cădeau! O mulţime dintre ai 
noştri căzuseră şi ei. Locul gemea de cadavre. Erau prea mulţi ca să 
poată fi îngropaţi. Ni se apropia sfârşitul. Toţi ştiam ce avea să 
urmeze. Aveam să strângem vreascuri în incinta citadelei centrale. 
Aveam să ţinem piept inamicului, până când domnia sa avea să-şi ia 
viaţa. Pe urmă, cine mai rămânea în viaţă avea să dea foc castelului, 
iar rezerva de praf de puşcă avea să sară în aer. Vii sau morţi, ne-am 
fi făcut datoria. Am fi avut parte de o viaţă sau de o moarte onorabilă. 

Taki îşi puse jos broderia. Shinzaemon încă se încrunta la flăcări, 
ca şi cum ar fi văzut acolo arzând Wakamatsu. 


— 388 — 



— în noaptea aia, toţi câţi mai rămăseserăm în picioare am dat o 
petrecere. Am aprins focuri. Am cântat şi am dansat. Unii dintre 
bărbaţi erau dansatori iscusiţi ai dansurilor No. Aveam să ieşim de pe 
scena vieţii acoperiţi de glorie. Toranosuke a dansat „Atsumori”. 
întotdeauna a fost un dansator bun. 

Vrăjită iar de cuvintele lui, Sachi văzu feţele lor licărind la lumina 
roşie a focurilor şi a lampioanelor. Auzi cântecele, văzu pasul 
măsurat al dansurilor No, lenta fluturare a evantaielor. Fiecare 
mişcare era perfect calculată, aşa cum le fusese transmisă din 
negura veacurilor. Războinicii petreceau înainte de ultima lor zi 
glorioasă. 

Aşadar, Toranosuke a dansat, Atsumori”, povestea unui tânăr şi 
chipeş luptător care-i ucis în bătălie. După aceea, ucigaşul său 
găseşte un flaut de bambus lângă trupul lui şi îşi dă seama că acesta 
era tânărul a cărui muzică se auzise din tabăra duşmană cu o noapte 
în urmă. Era cea mai mişcătoare dintre drame, cea mai 
impresionantă expresie artistică a gloriei şi elegantei tristeţi ce 
caracterizează moartea unui erou, o dramă perfectă pentru un 
samurai care urma să se arunce în luptă a doua zi. Sachi şi-l 
închipui pe Toranosuke, cu chipul la fel de încremenit ca o mască de 
No, fluturându-şi evantaiul în vreme ce dansa şi intona cu o voce 
joasă: 

Dar în noaptea celei de-a şasea zile din luna a doua 

Tatăl meu, Tsunemori, ne adună laolaltă. 

„Mâine, ne zise el, vom da ultima noastră bătălie. 

Noaptea aceasta este singurul răgaz care ne-a mai rămas.” 

Am cântat cântece şi am dansat cu toţii împreună. 

Ea îi aruncă în treacăt o privire lui Taki. Nu-şi schimbase expresia, 
dar în ochii ei mari se zărea o lumină blândă. Ea murmura aceleaşi 
versuri. Dar, chiar când Sachi îşi zugrăvea scena în minte, aceasta şi 
începu să se şteargă, ca o pictură pe o bucată de aur care începea să- 
şi piardă strălucirea. Acum, că văzuse sclipirea puştilor şi rândurile 
de cadavre, auzise bubuitul tunurilor, zărise vapoarele din portul Edo 
şi auzise de monştrii de fier, scena descrisă de Shinzaemon nu-i suna 
mai adevărată decât o paradă. Era războinicilor fusese glorioasă, dar 
- el avea dreptate - trecuse. Un samurai nu-şi mai găsea locul în 
lumea nouă care abia se năştea. 

— Toţi aşteptam ordinul de atac în ziua următoare. Ştiam ce ne 
aştepta: „Nu ne predăm. Luptăm până la moarte”. 


— 389 — 



îşi plecă fruntea. 

— Dar nu acesta a fost ordinul. A fost... „Ne-am predat. Aruncaţi 
armele!” 

Prin urmare aşa fusese. S-au predat. Ca nişte milogi, ca nişte 
muieri. De parcă ar fi vrut să-şi scape pielea şi nu le-a mai păsat de 
onoare. Chiar dacă războiul era pe sfârşite, chiar dacă nu s-ar fi ales 
cu nimic, altădată ar fi luptat până la moarte, pentru codul 
samuraiului, de dragul onoarei. Iată ce apărase întotdeauna nordul. 
Războinicii aceia erau bărbaţi care şi-ar fi dat viaţa pentru patria lor, 
pentru seniorul căruia îi juraseră credinţă sau pentru familia lor, fără 
să mai stea pe gânduri. Lipsiţi de onoare, le era greu să mai ştie 
pentru ce luptau. Taki şi Haru se foiră stânjenite, amuţite de ruşine. 

— în tot timpul cât ne-am luptat şi am murit pentru el, seniorul 
negociase pe la spatele nostru. Trebuia să ne radem în cap toţi, 
întreaga garnizoană. 

Shinzaemon făcu o grimasă şi îşi rupse unul dintre perii săi scurţi 
de pe creştet. 

— O slugă a ieşit cu un stindard pe care era scris doar: Ko-fuku. 
Predaţi-vă. îl urmă seniorul nostru. Se răsese în cap şi se îmbrăcase 
în robele lui de ceremonie. Omul pentru care camarazii noştri îşi 
jertfiseră viaţa. Ăla era omul pentru care ne pregătiserăm să ucidem 
sau să ne lăsăm omorâţi. Nici măcar n-a avut destulă bărbăţie ca să- 
şi ia singur viaţa. Pe urmă, ni s-a zis că întregul castel avea să fie 
predat în mâinile duşmanului. Erau atâtea cadavre la pământ, încât 
călcam peste trupurile căzute în luptă ale camarazilor noştri. Atunci 
am înţeles că totul fusese în van. Unii şi-au scos săbiile şi şi-au luat 
viaţa pe loc. Noi, ceilalţi, parcă nu mai ştiam unde ne aflam. Toată 
lumea îşi arunca armele şi se îngrămădea la poarta principală. Eu, 
Toranosuke şi Tatsuemon ne-am uitat unii la alţii. „Nu pot”, le-am 
zis. „Nici eu”, mărturisi Toranosuke. Ne-am păstrat săbiile şi am 
cules de pe jos fiecare puşcă la îndemână. Pe urmă, ne-am furişat 
afară printr-o poartă din spate. Am reuşit să ne strecurăm printre 
trupele sudice, deşi ne-am ciocnit de câteva patrule, având parte de 
vreo încăierare, două. Apoi am ieşit în câmp. Toranosuke şi Tatsu 
doreau să se îndrepte spre Sendai, ca să ajungă acolo înainte de 
plecarea flotei lui Tokugawa. Erau hotărâţi s-o ia spre nord, să 
continue lupta de acolo. Dar pentru mine totul se terminase. Nu mai 
aveam pentru ce să lupt. Am luat-o la pas. 

Sachi dorea să se aplece şi să-i pună o mână pe braţ, arătându-i 
că înţelege cât de ruşinat şi de trădat se simte, dar rămase cu ochii 


— 390 — 



pironiţi asupra flăcărilor din vatră. Pentru că el scăpase cu viaţă, iar 
ea se bucura. în loc să zacă putrezind pe vreo câmpie din nord, era 
înapoi la ele. înapoi la ea. El se uită la ea, la Taki şi la Haru. Zâmbi a 
râde, ca şi cum s-ar fi scuturat de ceva greu care-i apăsa umerii. 

— Am umblat cu capul acoperit, până când părul a început să-mi 
crească la loc, le povesti, şi m-am dat drept un preot buddhist. Am 
luat-o pe cărări ocolite şi m-am rătăcit de tot. Pe urmă, într-o noapte 
am ajuns într-un sat la poalele muntelui Akagi. Era ca un oraş al 
fantomelor. Oamenii păreau speriaţi. Nimeni nu voia să stea de vorbă 
cu mine. Cred c-am recunoscut blazonul pe faţada conacului de la 
capătul satului, dar nu mi-am dat seama ce era. O jumătate de zi 
mai târziu am ajuns la râul Tone, acolo unde-1 traversasem astă- 
primăvară. Când te-am auzit vorbind cu tatăl tău azi-dimineaţă, m- 
am gândit că ar fi putut fi blazonul lui Oguri. Poate că, atunci când 1- 
am văzut noi, seniorul Oguri fugea din Edo, întorcându-se acasă. 

Femeile rămaseră tăcute. Faptul că Shinzaemon văzuse din 
întâmplare blazonul seniorului Oguri nu le era de mare ajutor. 


II 

A doua zi în zori, o porniră pe Drumul Interior de Munte, ce 
şerpuia prin oraş, trecând pe lângă marele zid ce mărginea uriaşa 
moşie a seniorilor Maeda. Colina Ueno se înălţa întunecată şi tăcută 
în zare. 

Daisuke hotărâse că aveau să călătorească la început într-un 
convoi de palanchine. Sachi se rezemă de perne în cutiuţa ei şi se 
pregăti pentru o lungă călătorie. Pereţii de lemn scârţâiau şi pârâiau. 
Palanchinul se legăna când coteau, iar ea se întindea până la 
frânghia de susţinere, ca să se ţină de ea. Era zvârlită încoace şi 
încolo, pe când purtătorii se opinteau înainte, icnind. Auzea 
scrâşnetul sandalelor de pai călcând apăsat pământul şi 
mormăiturile sau înjurăturile pe care le scoteau, când mai aveau de 
urcat câte un deal. 

Se simţea bine iar la drum, după atâtea luni de izolare în conac, în 
care aşteptase să se termine războiul şi se întrebase dacă avea să mai 
apuce vreodată sfârşitul lui. Când cutiuţa se oprea o clipă din 
zdruncinături, ea dădea la o parte stinghiile oblonului de bambus. 
Oraşul se trezea la viaţă. Casele apăruseră din nou, acolo unde focul 
le ştersese de pe faţa pământului. Magazinele se deschiseseră iar, 


— 391 — 


străzile erau pline de lume. 

Pe la ora calului, când soarele se ridica de-o suliţă pe cer, ajunseră 
la punctul de control de la Itabashi. Ultima oară când mai fusese 
acolo, era plin de soldaţi. Acum străjerii le făcură semne cu mâna să 
treacă, fără să-i mai oprească. 

Pe urmă, ieşiră din oraş, hurducându-se printre crânguri de duzi. 
Frunzele veştede foşneau pe ramuri. Se mai simţea uneori duhoarea 
excrementelor de animale sau de oameni, răspândite pe ogoare şi 
prin grădinile de legume, pentru a îngrăşa pământul. Din când în 
când, îi depăşeau pe cei care mergeau mai încet. Sachi auzea tropotul 
copitelor sau călcătura grea a boilor încărcaţi cu orez, mătase, 
îngrăşământ din peşte, sare sau tutun. Apoi zgomotele şi mirosurile 
erau lăsate în urmă, pe măsură ce purtătorii grăbeau pasul. 

încercă să nu se gândească la ce o aştepta. Era bucuroasă că 
Daisuke şi Shinzaemon erau cu ea, la fel ca şi Edwards. Era o 
uşurare să-i lase pe ei să preia comanda. începuse o viaţă nouă. Nu 
mai era singură. 

Pe la mijlocul celei de-a doua zi ajunseră la râul Tone. Purtătorii 
tropăiră pe prundiş, apoi coborâră palanchinul la pământ, iar ea ieşi 
din el amorţită, întinzându-şi picioarele. Edwards sărise deja de pe 
cal şi se afla la uşă, oferindu-i o mână ca s-o ajute să coboare. Ea 
râse şi i-o dădu la o parte, apoi îşi netezi poalele, bucuroasă să se afle 
pe pământul tare. Respira cu nesaţ aerul de toamnă. Până la ea 
ajungeau trilurile păsărilor, clipocitul apei izbindu-se de mal. 
Ultimele frunze pluteau prin aer, norii brăzdau cerul. Doi bâtlani 
fâlfâiră prin apropiere, iar aripile lor albe scăpărară. 

Shinzaemon priponea caii şi îi dăscălea pe hamali, în vreme ce 
Taki, Haru şi Daisuke ieşeau cu greutate din palanchinele lor. 
Edwards se oferi să le întindă o mână şi lui Taki şi Haru. Haru fu 
ultima care ieşi la aer. Obrazul îi era tras şi palid. Sachi îşi aminti iar 
de cuvintele ei. Era singura care-1 cunoştea pe seniorul Mizuno. Arăta 
mai mult decât stingherită. Se vedea că-i era frică. 

Seniorul Oguri şi seniorul Mizuno trecuseră râul pe acolo, luând 
calea muntelui, ştia Sachi. De atunci se făcuseră nevăzuţi, de parcă 
i-ar fi înghiţit pământul. Tremurând, se înfăşură mai bine în 
chimonouri. 

De cealaltă parte a râului, Drumul Interior de Munte şerpuia pe 
lângă deal. Zărea oamenii ca nişte fulgi în zare, hanuri înşirate pe 
marginea drumului, apoi cărarea dispărea într-o îngrămădeală de 


— 392 — 



acoperişuri de stuf. în spatele colinelor, cerul era de culoarea unei 
vechi robe indigo, spălată în nenumărate rânduri, până când 
vopseaua-i ieşise cu totul. Lanurile de orez erau săpate ca nişte nişe 
în malul râului. Snopi zdrenţuiţi de paie de orez erau adunaţi în 
căpiţe ţuguiate, iar tulpinile lor încâlcite se zbăteau în vânt. 

Shinzaemon se încrunta, uitându-se lung peste râu. Săbiile i se 
iţeau pe la şolduri, iar Sachi observă că mai avea şi un pistol la 
centură. Se întoarse spre Daisuke. 

— Era chiar acolo, începu el. Cred că acolo era satul seniorului 
Oguri. 

Daisuke dădu din cap. 

— Am făcut şi eu unele cercetări, mărturisi el. Familia seniorului 
Oguri este de pe aici pe undeva. Ai dreptate. Dacă-i găsim satul, s-ar 
putea să dăm de el. Şi poate că ne va spune ceva despre seniorul 
Mizuno. 

— Asta a fost cu şase luni în urmă, şopti Taki. S-ar putea să ne 
înşelăm. Iar seniorul Oguri şi seniorul Mizuno erau de partea celor 
care au pierdut. S-ar putea să se ascundă. 

— Este singurul indiciu pe care-1 avem, insistă Daisuke ferm. 

Se întoarse către Shinzaemon. 

— Vă mai puteţi aminti cum se ajunge în sat? 

— Nu era pe Drumul Interior de Munte. Trebuie să o luăm pe 
poteca aia, prin pădure, îl lămuri el, arătându-i cu degetul. 

Râul curgea leneş, la fel de cenuşiu ca şi cerul. Un bac şubred 
plutea încet, în zigzag, apropiindu-se de ei. Se îmbarcară, lăsându-şi 
palanchinele în şoproane, iar caii, în grajdurile satului din apropiere, 
până la întoarcerea lor. Bătrânul podar, cu o haină înfăşurată strâns 
pe trup, se lăsă atât de greu pe parul său, încât fu cât pe ce să cadă 
în apă, când bacul se îndepărta scârţâind de mal. 

Odată ajunşi pe celălalt ţărm, urcară prin umbroşii codri de pini 
întunecaţi şi de cedri falnici. Acele de pin le trosneau sub tălpi, iar 
razele palide ale soarelui se strecurau printre frunze, împestriţându- 
le cărarea. 

Edwards le-o luase înainte, mergând alături de Daisuke, vorbind 
cu voce tare şi fluturându-şi mâinile uriaşe. Păreau să discute 
structura noii administraţii şi cum aveau să-i câştige de partea lor pe 
oamenii din Edo. La urma urmei, Edwards era un diplomat şi un 
reprezentant al ţării care le dăduse arme rebelilor, iar Daisuke, un 
demnitar din noul guvern format de aceiaşi rebeli. Fără îndoială că 
aveau multe să-şi spună. Cu toate acestea, lui Sachi i se făcu frică. 


— 393 — 



Se întrebă dacă adevăratul scop al lui Edwards nu era cumva să-i 
facă o impresie bună tatălui ei. Poate că dorea să-i ceară mâna. Ar fi 
fost cu neputinţă ca tatăl ei să accepte un străin drept fiu adoptiv. 
Totuşi, era un om atât de modern, încât poate chiar dorea să facă o 
alianţă cu englezii. 

îl privi printre gene pe uriaşul acesta care tropăia în faţa ei în 
cizmele lui din piele de animal, biciuind buruienile şi ierburile înalte 
cu cravaşa. Cum de-a putut ea să-i încurajeze avansurile, fie şi 
pentru o clipă? Era atât de străin! Felul în care le trata pe femei era 
extraordinar. Se purta nu ca un bărbat, ci ca o slugă, ajutându-le de 
parc-ar fi fost bolnave. Nu numai pe ea o trata în felul acela, ci şi pe 
Taki şi pe Haru. 

La urma urmei, el îi spusese în acea zi în care îi luase mâna în 
grădină, că nu avea să renunţe uşor la ea. Probabil nici nu-şi dădea 
seama că era ceva între ea şi Shinzaemon. Aşa cum ea înţelegea greu 
obiceiurile lui străine, fără îndoială că şi lui îi era greu s-o priceapă. 

Când ajunseră în vârful dâmbului, respirau greu. Se opriră pentru 
o vreme ca să mai răsufle. Sachi privi îndelung colinele acoperite de 
arbori. Munţii se înălţau deasupra lor, palizi ca stafiile, sălbatici şi 
stâncoşi. 

Shinzaemon era în urma ei, atât de aproape, încât îi simţea 
căldura trupului şi îi auzea răsuflarea. Sachi aruncă o privire în jur. 
Daisuke şi Edwards se ţineau ceva mai departe. Shinzaemon arătă cu 
degetul un pisc din apropiere. Mâneca de la chimono îi alunecă, iar 
ea-şi plimbă ochii peste muşchii tari ai braţului lui. Pielea îi era 
netedă ca mătasea, de culoarea bronzului. îşi închipui că întinde 
mâna cu sfială şi îşi trece degetele pe ea. 

— Muntele Akagi, o informă el. Satul seniorului Oguri se află 
undeva la poalele dealului de acolo. Iar cărarea aceea din vârf de 
munte duce la Wakamatsu. 

Sachi îşi făcu mâna streaşină la ochi. Abia putu desluşi o creastă 
neagră printre coamele ce scânteiau în depărtare. 

Urmară drumul, intrând iar prin pădure. Shinzaemon rămase în 
urmă, lângă ea, în vreme ce Daisuke păşea înainte cu Haru. Sachi îi 
zări depărtându-se pe potecă. Un bărbat înalt, cu umeri laţi, cu o 
pălărie de pai atârnată la spate, cu chimonoul ridicat, dezgolind 
pulpe vânjoase, şi o femeie bondoacă, cu părul strâns într-o eşarfa, 
tropăind mărunt pe lângă el, ţinând o pipă cu gâtul lung, din care 
mai pufăia uneori. Mergeau unul lângă altul, cu frunţile plecate, 
discutând cu aprindere. Sachi îi privea cu uimire: nici măcar un 


— 394 — 



ţăran sau un târgoveţ n-ar fi mers alături de o femeie. Păreau să fi 
uitat de toate regulile, de parcă nu mai era timp să se gândească la 
ce se cuvenea şi ce nu. 

Se întrebă despre ce discută, dacă Haru încerca să-l convingă pe 
Daisuke că Shinzaemon este un tânăr potrivit să fie adoptat ca fiu, în 
ciuda faptului că luptase la Wakamatsu. Sau poate era altceva. La 
urma urmei, se apropiau de clipa regăsirii unei femei pe care 
amândoi o iubeau. Daisuke era măcinat pesemne de incertitudine, 
speranţă şi frică, aşa cum fusese şi Sachi când aşteptase cu dor 
întoarcerea lui Shinzaemon. Sau, poate, cu trecerea anilor, 
sentimentele lui se mai tociseră, până când nu mai rămăsese decât 
încrâncenarea de a găsi un răspuns. Probabil că singura certitudine 
în viaţă era cea a incertitudinii, îşi zise ea în gând. Era important să 
nu uite niciodată de învăţătura lui Buddha, şi anume că viaţa 
înseamnă suferinţă. 

Auzi foşnetul frunzelor căzute în spatele lor. Taki şi Edwards 
veneau după ei. Fără îndoială că Taki rămăsese cu câţiva paşi în 
urma englezului. Auzi din spate vocea răsunătoare şi râsul ascuţit al 
prietenei sale. O cuprinse un sentiment de uşurare să ştie că ea 
râdea din nou. De atâta amar de vreme nu mai fusese fericită! 

Era ceva cu totul extraordinar să meargă iar alături de 
Shinzaemon. Fuseseră despărţiţi atâta timp, încât nu-şi mai dorea 
decât să fie cu el, deşi ştia foarte bine că el trebuia să-l impresioneze 
pe Daisuke. 

îşi plecă ochii, plimbându-şi privirea peste pietrele potecii, 
mormanele de frunze putrezind şi rădăcinile arborilor falnici. Printre 
copaci panta dealului se îndulcea, acoperită de ferigi şi de iarbă. Din 
când în când mai întrezărea colinele rotunde în depărtare. Iată-i şi 
picioarele mici în sandalele de pai, grăbite să înainteze, cu degetele 
întoarse înăuntru. Şi iată-le şi pe ale lui Shinzaemon, lângă ale ei, 
călcând cu paşi mari. Tânărul lovea frunzele cu sandalele. 

— Wakamatsu, mormăi el. Credeam că n-am să mai pun mâna pe 
arme după asta. Dar, dacă trebuie, sunt gata. 

Se uită la el şi îi dărui un zâmbet. Merseră în tăcere. El se 
încrunta, îngândurat. După o vreme, îl ajunseră din urmă pe 
Daisuke. 

— E ceva putred la mijloc, începu Shinzaemon. Cuferele alea pe 
care le aveau seniorul Oguri şi seniorul Mizuno. Le trebuiau patru 
oameni ca să care câte unul, şi chiar şi aceia se opinteau. Credeţi că 
era aur înăuntru? Şi hamalii nu arătau a hamali. Arătau a prizonieri, 


— 395 — 



samurai care fuseseră închişi atâta timp, încât le crescuse părul pe 
creştet. Da. Sigur erau. 

Aur. Se mai vorbise despre aur, îşi aminti Sachi. Se văzu pe sine 
înapoi în Edo, în capătul de răsărit al oraşului, într-o dugheană 
insalubră de cămătar. Era cămătarul cu faţa lui ascuţită, ca de 
şoarece, cu zâmbetul lui mieros, stăpânul şi protectorul lui Fuyu. Se 
uita la ele cu ochi mici, refuzându-le moneda de aur pe care i-o 
întinseseră, arătându-le stema de pe ea: blazonul cu frunze de nalbă 
al clanului Tokugawa. „Se pare că aurul shogunului o făcut picere”, 
le zisese el, zâmbind cu gura până la urechi. 

— în lăzile alea... grăi ea încet. Să fi fost... aurul lui Tokugawa? 

Daisuke se opri deodată şi-şi izbi palma cu pumnul său mare. 

— Sigur! strigă el atât de tare, încât o pasăre fâlfâi printre copaci. 
Milioanele lui Tokugawa. Am crezut că atunci când vom lua castelul o 
să le găsim. Truda a cincisprezece generaţii, de când clanul 
Tokugawa a venit la putere. De-atunci ne tot chinuim, străduindu-ne 
să instaurăm un guvern şi să conducem ţara cu o vistierie goală. 
Bineînţeles! Seniorul Oguri era mai-marele trezoreriei. Probabil că a 
început să scoată comoara din Edo în clipa în care a devenit clar că 
shogunul era la ananghie. Poate că pune la cale vreo rebeliune! 

— Aur? se amestecă şi Edwards, cu un licăr în ochii lui albaştri. 
Comoara familiei Tokugawa? Am auzit nişte zvonuri pe la legaţie. Mă 
rog, dacă locul ăsta unde mergem este chiar satul seniorului Oguri, 
atunci s-ar putea s-aveţi dreptate. Ar fi ceva să găsim aurul ăla, cu 
seniorul Mizuno cu tot. 

Se încruntă dus pe gânduri, lovind ţărâna cu cizmele lui lucioase, 
îşi ridică privirea şi întâlni ochii lui Sachi aţintiţi asupra lui. Schiţă 
un zâmbet trist. Apoi se uită în altă parte, de parcă şi-ar fi dat seama 
că o cortină coborâse între ei. 

— Ştiţi că este o nelegiuire să furi fondurile statului, le atrase 
atenţia Daisuke îndârjit. Dacă-i găsim şi aurul este la ei, mă voi 
asigura că unde le stau picioarele le vor sta şi capetele, după ce-mi 
vor răspunde la întrebări. Sunt nişte trădători, asta sunt! 

Sachi îl simţi pe Shinzaemon încordându-se. 

— Rebeliune, trădare, bodogăni el. 

Chipul îi era împietrit, iar Sachi observă că făcea un efort uriaş să 
păstreze tăcerea. Ghici la ce se gândea el. Dacă seniorul Oguri şi 
seniorul Mizuno organizau vreo rezistenţă, Shinzaemon trebuia să se 
hotărască de care parte era, dacă mai ţinea cu Daisuke sau nu. 
Oricât de adâncă ar fi fost dezamăgirea lui, Sachi se îndoia că era 


— 396 — 



pregătit să-şi trădeze principiile. 


III 

Ajunseră în sat spre seară. Era pitit la poalele munţilor. O pădure 
de cedri se întindea în spatele lui, aruncând umbre peste pereţii de 
lemn şi acoperişurile din stuf ale hanurilor. Negura munţilor plutea 
prin văgăuni. 

Pentru un loc atât de izolat, era înţesat de lume. Bărbaţi cu ochi 
alunecoşi, feţe late şi păr soios, strâns în coc, dădeau târcoale, în 
vreme ce slujnice smochinite, cu şorţuri legate peste chimonourile 
indigo, de lucru, forfoteau pe străzi, apucându-i şi trăgându-i după 
ele în hanurile lor. 

Afară, pe stradă, unii bărbaţi începuseră deja să bea, iar aerul era 
îmbibat de aburii tăriei. Lui Sachi îi ajunseră la urechi crâmpeie de 
discuţii. 

— Am să mă fac neguţător, asta o să fac. 

— Eu nu. Am să cobor la Yoshiwara, unde nu mai poţi deosebi 
noaptea de zi. Cele mai frumoase femei din toate cele două sute 
şaizeci de provincii! 

— îmi voi cumpăra câteva metrese. 

— Voi juca zaruri. Nimic n-are să mă oprească. 

Se întrebă despre ce vorbesc. Daisuke căută cel mai bun han de 
prin partea locului. Era o clădire mare, din lemn, cu grinzi masive, 
înnegrite de fum în sala de primire, ce-i reamintiră lui Sachi de hanul 
în care crescuse. Ea deschise uşile. Afară se vedea un petic de 
grădină cu un iaz în care înotau crabi şi câteva stânci acoperite cu 
muşchi verde strălucitor. 

După ce se îmbăiară, o slujnică bătrână şi adusă de spate intră 
şontâcăind ca să le servească cina în cameră. Era îmbrăcată intr-un 
chimono dintr-un bumbac tors în casă, grosolan, cu părul prins la 
spate cu un şnur din cânepă. Ea îi privi bănuitoare cu ochii ei mici, 
înfundaţi în orbite. Sachi îşi dădu seama cât de ciudat era grupul lor: 
trei femei cu înfăţişare de aristocrate, doi bărbaţi cu o tunsoare 
excentrică şi un barbar uriaş cu părul roşu, toţi vorbind ca la oraş. 
Femeia îşi ridică ochii pe jumătate închişi la Edwards, apoi scoase o 
exclamaţie de enervare şi îi întoarse spatele, de parcă prezenţa unui 
străin era ceva de neconceput. 

— Veniţi din Edo, nu? îi întrebă ea. 


— 397 — 


Nu mai avea aproape niciun dinte în gură, aşa că de-abia îi 
desluşiră vorbele. 

— Altădată nu vedeam nici picior de om de seamă. Nu-mi închipui 
ce cătaţi p-aci. Nu prin locurile ăstea uitate de zei. Nici izvoare, nici 
templu faimos! 

— Eu mă întorc din Wakamatsu, o lămuri Shinzaemon în linişte. 
Prietenii mei au venit să mă întâmpine. 

— Wakamatsu, hă? 

O lungă mormăială în care se citeau admiraţia şi aprecierea se 
ridică din gâtlejul femeii, iar trăsăturile i se îmblânziră. O clipă, pe 
chipul său se întrezări tânăra de odinioară. 

— Foarte bine, croncăni ea. Foarte bine. V-aţi luptai pe cinste, 
băieţi! Aţi ţinut piept. Aţi făcut tot ce-aţi putut. 

Se ridică cu greutate în picioare, ieşi din cameră şchiopătând şi se 
întoarse cu o tavă încărcată de vase micuţe. Se aşeză cu picioarele 
încrucişate sub ea şi o puse în faţa lui Daisuke. 

— Şi noi am avut necazurile noastre. Domnia sa... 

Ea-şi clătină capul şi trase aer în piept printre cei câţiva dinţi 
rămaşi în gură cu un şuierat. 

— Vreţi să ziceţi... îşi ţinu Sachi respiraţia. 

— Da, da, seniorul Oguri, se răţoi nerăbdătoare bătrânica. Trebuie 
să fi auzit de el. Om important, domnia sa, acolo prin oraş. Nu l-am 
mai văzut pe domnia sa de un car de ani. Vă daţi seama, era un om 
cinstit. Dacă aveam vreo plângere, el ne asculta. Bunicul meu i-a fost 
slugă, iar eu i-am fost doică, pe când nu era decât un copilaş. După 
aia, l-au trimis la reşedinţa lor din Edo, ca să facă din el un 
războinic. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Dar toţi am auzit ce 
om important devenise. Toţi eram mândri de el. 

— Deci domnia sa... 

îşi legănă capul dintr-o parte în alta. 

— N-o să mă credeţi ce-a păţit, pufni ea. Când a fost asta? înainte 
de vremea semănării orezului. Mult înainte. Să fi fost înainte de 
sărbătoarea florilor, doar că n-am ţinut sărbătoarea florilor anul ăsta. 
Nu puteam, după tot ce s-a întâmplat! 

Ea ieşi şontâcăind şi se întoarse cu altă tavă, pe care o puse în 
faţa lui Edwards. în cameră se lăsă tăcerea. Sachi se uită prin jur. 
Toată lumea era cu ochii în pământ. Ca şi ea, nimeni nu îndrăznea 
să rupă vraja întrebând-o unde se afla acum seniorul Oguri. Bătrâna 
ieşi pentru a treia oară şi se întoarse cu o tavă de mâncare. Când o 
puse dinaintea lui Shinzaemon îi zâmbi. 


— 398 — 



— Carne de urs, croncăni ea. V-am mai pus câteva bucăţi în plus. 
Pentru Wakamatsu. 

Chipul ei bătrân se încreţi ca o nucă. 

— Au trecut şi soldaţi sudici pe la noi, bodogăni ea. Chiar aici în 
sat. Nişte răi. Cu picioare crăcănate. Cu straie ciudate. Nu pricepeau 
o vorbă din ce zăceau. S-au dus drept la domnia sa. Nici măcar n-am 
ştiut că se întorsese. Se răspândesc şi scotocesc prin fiecare casă. 
Chiar şi aici. Uitaţi-vă. Vedeţi ce-au făcut? 

Grilajul de bambus din tavan era ferfeniţă. Trebuie să fi fost 
străpuns cu baionetele de o mie de ori, de parcă soldaţii fuseseră 
convinşi că prada lor era sus, pitită printre grinzi. 

— „Nu-i aici, le-am zis. Nu vine niciodată. E-n Edo.” „Ba aici e”, 
ne-au răspuns. Atât am putut înţelege şi eu. înainte de vremea 
semănăturilor, atunci a fost. 

Se opri şi-şi şterse ochii urduroşi cu mâneca. 

— S-a dovedit că aveau dreptate. Se pare că domnia sa şi stăpânul 
cel tânăr erau aici. Doar n-aveau să fugă, mândri cum erau! Erau în 
casa mare, aşteptând. Ştiau ce-i paşte, bănuiesc. Soldaţii i-au arestat 
pă ei şi pă slujitori. Apoi i-au dus până la malul râului. Le-au tăiat 
capetele chiar acolo. 

Sachi îşi înăbuşi un geamăt. Chipul distins de curtean al 
seniorului Oguri îi fulgeră prin faţa ochilor. Ea-i revăzu în minte 
mâinile albe de cărturar, mâinile unui om care nu ţinuse niciodată 
ceva mai greu decât o pensulă de scris. 

Bătrâna îşi ştergea lacrimile de pe obrajii zbârciţi. 

— I-au pironit capul pe o scândură, continuă ea cu un tremur în 
glas. L-au purtat prin sat. Noi ţinem de domnia sa, ei ştiu de a cui 
parte suntem noi. Am văzut cu ochii mei. Prima oară l-am văzut la 
faţă pe când nu era decât un prunc. Ce chip nobil! L-au bătut în cuie 
pe poarta închisorii cu o tăbliţă, pe care scria: „trădător al 
împăratului”. N-a fost niciun trădător. Noi suntem slugile lui şi 
suntem mândri de asta. Mândri. 

Tresări de parcă auzise dintr-odată ce spunea şi aruncă o privire 
speriată prin jur. Se grăbi să iasă din cameră. Dădu zor, intrând şi 
ieşind să ia tăvile cu ea, fără să mai scoată niciun cuvânt. 

Nemafîindu-i foame, Sachi ciuguli din ciupercile sălbatice şi din 
supa cu păstăi de fasole, încercând să priceapă ce le povestise 
femeia. 

Edwards fu cel care rupse tăcerea: 

— Atunci ce s-a întâmplat cu seniorul Mizuno? dori el să ştie, 


— 399 — 



dezmorţindu-şi picioarele. 

— Mă rog, îi răspunse Daisuke domol, ştim că l-a însoţit pe 
seniorul Oguri pe bac. Dacă ce-au cărat cu ei a fost aurul lui 
Tokugawa, atunci el trebuie să ştie ceva. 

— Probabil că ştie şi unde e, conchise englezul. 

Sachi observă aceeaşi sticlire în ochii lui, aceeaşi scânteie de 
interes pe care o remarcase prima oară când se pomenise de aur. 

— De fapt, dacă seniorul Oguri a răposat, Mizuno este singurul 
care mai ştie de comoară. Dacă ăla era aurul lui Tokugawa, hamalii 
pe care i-aţi văzut sunt morţi şi ei. Trebuie să fi fost ucişi în clipa în 
care au adus aurul în ascunzătoare. 

Dacă. Atâţia „dacă”! Totuşi, era curioasă. 

— Mai mult ca sigur că seniorul Oguri şi seniorul Mizuno s-au 
despărţit îndată ce au scăpat de aur, deduse Shinzaemon, cu ochii 
strălucind. Trebuie să-l fi ascuns undeva, apoi a luat-o fiecare pe 
drumul lui. Seniorul Oguri trebuie să fi ştiut că viaţa îi era în 
primejdie. La fel şi seniorul Mizuno. S-au gândit că măcar unul din ei 
trebuia să scape cu viaţă, altfel ar fi pierdut aurul pentru totdeauna. 

— Ce te face să crezi c-au dorit să şi-l împartă? îl iscodi Edwards. 
Poate că fiecare îl voia numai pentru sine. Poate că seniorul Mizuno 1- 
a trădat pe seniorul Oguri şi le-a destăinuit soldaţilor unde să-l 
găsească. Aurul le ia minţile oamenilor. Rămase cu ochii în tatami. Şi 
rabu, mormăi el. Dar este mai bine uneori să-ţi recunoşti înfrângerea. 

Shinzaemon şi Daisuke se uitară la englez. Sachi spera că nimeni 
în afară de ea nu a înţeles despre ce vorbeşte el. 

— Nici măcar nu ştim dacă-i chiar vorba de aur, se grăbi să le 
amintească Taki, rupând tăcerea. 

— Atunci de ce se învârt toţi inşii ăştia prin sat? o întrebă 
Shinzaemon. Au mirosit ceva. 

— Dar tot n-avem nicio idee unde e seniorul Mizuno sau dacă 
măcar mai e în viaţă, obiectă Sachi. Dacă a făcut la fel ca seniorul 
Oguri şi s-a dus în satul lui? Este la celălalt capăt al ţării, nu aşa mi- 
ai spus tu, Haru? 

— Este în Shingu, în ţinutul Kii. 

— Dacă-i acolo, atunci trebuie să ne întoarcem la Edo şi să o luăm 
de la capăt. Sau o lăsăm baltă. 

— Aş vrea să aflu ce se petrece în satul ăsta, se îndârji 
Shinzaemon. Sunt sigur că există o legătură cu seniorul Mizuno. La 
urma urmei, ştim că a luat-o pe aici. Unde era el când seniorul Oguri 
a fost executat? Ce făcea el atunci? 


— 400 — 



Tăcură toţi când intră bătrâna să strângă masa. Se târî în 
genunchi ca să ridice tava din dreptul lui Shinzaemon, pe urmă se 
opri şi-şi suci gâtul, ridicându-şi privirea la el. 

— Wakamatsu, hă? cloncăni ea. Ia să mă uit la tine. Aţi fost 
grozavi, băieţi! E prima oară când îl văd cu ochii mei pe unul dintre 
voi, băieţi! 

Ea-i puse o mână veştedă pe genunchi şi îşi trase obrazul scofâlcit 
mai aproape de al lui. Shinzaemon îşi înălţă capul. 

— Ia spune-mi, bunicuţo. Ce-i cu toţi bărbaţii ăştia din stradă, 
care se tot învârt prin sat? Ne zici că n-aveţi nici izvoare, nici vreun 
templu celebru, dar trebuie să fie ceva ce-i atrage. 

— Nişte sărăntoci, croncăni bătrâna. Apar în fiecare seară şi ne fac 
gaură în cămara cu tărie. O groază de bani pentru gheişe şi 
prostituate, să fiţi convinşi. Dar mie nu-mi place. Asta era pe vremuri 
un colţ liniştit, nimeni nu trecea pe aici. Numai pelerini care se urcau 
la munte. Mai întâi bandiţii ăia, acum voi, până şi un barbar, adăugă 
ea, uitându-se cu coada ochiului la Edwards. 

Clătină din cap. 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată, să ştiţi. 

Tăcu o vreme, cu capul în piept. Bărbia i se lăsă tot mai mult în 
jos, până când Sachi se sperie că avea să o cuprindă somnul. Apoi îşi 
îndreptă spinarea încet. 

— A început nu mult după ce a răposat domnia sa, îşi reluă ea 
povestirea. La vremea semănăturilor de orez. Au început să apară, 
mai întâi unul, apoi altul, şi tot aşa, din ce în ce mai mulţi. Nişte 
scandalagii, morţi după jocurile de noroc, chiar şi proscrişi. Nu vin în 
faptul zilei, numai seara. Uneori se mai iau şi de păr pe stradă. Nu 
era aşa pe vremuri. 

— Deci nimeni nu ştie de ce vin aici sau ce urmăresc? nu se lăsă 
Shinzaemon. 

— Nu duc eu grija unor asemenea lucruri. Nu-i treaba mea. Am şi- 
aşa prea multe pe cap. Ar trebui să vorbiţi cu moşul meu. A urcat la 
munte de câteva ori ca să mai arunce o privire. îmi zice că se petrece 
ceva colo sus. O să vă ia cu el dacă doriţi. 


IV 

Soţul bătrânei se ivi a doua zi în zori. Părea mai bătrân decât 
nevasta lui, de parcă ar fi dus în spate ploile, zăpezile şi viforele mai 


— 401 — 


multor vieţi. Era îmbrăcat pentru munte, în cizme şi cu o pelerină de 
ploaie de pai, cu o pălărie împletită din paie de rogoz, atârnându-i pe 
spinare şi cu un toiag în mâna lui noduroasă. Călca apăsat, 
sporovăind cu însufleţire într-un dialect aproape de neînţeles, în 
vreme ce Sachi şi însoţitorii ei se grăbeau să ţină pasul cu el. 

îi duse pe deal prin codri, de-a lungul unei poteci povârnite, care 
arăta de parcă nu mai fusese bătută cu piciorul până de curând. Nu 
trecu mult timp şi ajunseră să-şi caute cărarea prin desişul de 
trunchiuri acoperite cu viţă sălbatică. Trecură pe lângă un culcuş de 
vreascuri, apoi de un altul şi de un altul, pitite între copaci. 

— Unii din oamenii ăştia trăiesc ici-şa, îi lămuri moşneagul pe un 
ton coborât. 

Pe urmă auziră zgomotul lopeţilor. Poteca se deschidea într-o 
poiană, ciuruită de gropi şi presărată cu mormane de pământ, ca 
urmele lăsate de un vierme uriaş. Bărbaţi sfrijiţi stăteau aplecaţi, 
săpând cu înfrigurare. Unii purtau pantaloni de lucru zdrenţuiţi, 
indigo, ca ţăranii, în vreme ce alţii nu mai rămăseseră decât în fâşia 
de pânză legată în jurul şalelor, în ciuda vântului îngheţat ce scutura 
ramurile şi învârtejea frunzele prin aer. îşi ridicară privirile, când 
bătrânul se apropie, urmat de Sachi şi de camarazii ei de drum. 
Sachi observă că Shinzaemon şi Edwards îşi ţineau mâinile pe tocul 
pistoalelor. 

Ochii bărbaţilor se întoarseră după Edwards de cum îl zăriră. 

— Ce-i asta? mormăi unul. Un tengu? 

Se traseră îndărăt, cu gurile căscate, dezvelindu-şi gingiile. 

— Nu, ăsta nu-i tengu, îl contrazise altul. E un barbar. 

Bărbaţii îi înconjurară, holbându-se la ei cu ochi sticloşi, ca lupii. 

— E, moşnege! Ce faci? Ne aduci barbari pe aici? mormăi 
ameninţător un slăbănog cu o faţă prelungă şi strâmbă şi ochi 
înguşti. 

Se aplecă şi luă un pietroi de pe jos. 

— Dă-te la o parte, bodogăni, scuipând o flegmă gălbuie în ţărână. 
Samurai nenorocit! 

— Găseşte-ţi şi tu parcela ta, bombăni un altul. Căraţi-vă! 

Cum se îndepărtară de ei, Shinzaemon îl iscodi pe bătrân: 

— După aur sapă, nu-i aşa? 

Omul îşi miji ochii şi îşi strânse buzele. 

— Deci cei care se învârt prin sat nu au aur? stărui Shinzaemon. 

Moşneagul zâmbi cu gura până la urechi. 

— Nu sunteţi prea departe, cedă el. N-au avut până acum prea 


— 402 — 



mult noroc, după cum puteţi vedea şi singuri. Sunt şi mai mulţi care 
sapă la munte. S-ar putea să vedeţi una, alta pe aici. 

Pe măsură ce urcau poteca dispăru cu totul. Se poticneau de 
stânci şi de trunchiurile copacilor căzuţi, înaintau prin tufişuri şi 
mormane de frunze uscate. Urcau într-o lumină cernută de bolta de 
ramuri. în faţa lor pădurea se sfârşea, iar lumina se strecura printre 
copaci. Ieşiră într-un luminiş mlăştinos, un platou nesfârşit, acoperit 
de colilie foşnind în vânt. Câmpii veştede. Sachi îşi aminti de poemul 
scris pe patul de moarte de Basho, poetul de haikuuri: 

„Tabi ni yande 
yume wa kareno o 
kakemaguru. ” 

[„Bolnav la drum 
Visele îmi rătăcesc 
prin luncile veştede.”] 

Bătrânul mergea în faţa lor, călcând apăsat, lângă Edwards, iar 
Shinzaemon şi Daisuke veneau imediat după ei. Daisuke şi 
Shinzaemon mergeau umăr la umăr, cu capetele lor tunse scurt, 
unul cu păr sur, celălalt cu cârlionţi negri. Taki şi Haru rămăseseră 
la urmă, bentiţele lor albe întrezărindu-se prin iarbă. 

Sachi auzea glasul moşneagului: 

— O groază de lucruri curioase se petrec în mlaştină. E o poveste 
pe care mi-a zis-o bunelul meu, despre un călător. S-a rătăcit pe aici 
într-o noapte. S-a tot învârtit până a dat de o femeie. O adevărată 
frumuseţe. 

Sachi ghici ce mai urma în poveste. Femeia îl ademeneşte pe 
călător până la conacul ei, undeva în străfundurile mlaştinii. A doua 
zi, vrăjit de frumuseţea ei, se întoarce să o caute, dar tot ce găseşte 
pe locul în care se înălţa conacul e o piatră de mormânt, veche de 
mai multe veacuri, cu numele ei gravat pe ea. Fantome. Nu mai voia 
să audă de ele. Aduceau ghinion, mai ales că erau în căutarea mamei 
ei. Rămase puţin mai în urmă, lăsându-i pe ceilalţi să i-o ia înainte. 

îşi trecu degetele prin iarba înaltă, urmărind cum funigeii se 
desprind învârtindu-se de pe tulpini şi plutesc, purtaţi pe aripile 
vântului. Cerul se întunecase, iar norii se mişcau alene. Urma să 
ningă, îşi strânse mai tare hainele pe ea. Auzea foşnetul ierbii când 
mergea şi fâsâitul sandalelor ei de pai prin ţărână. 

Pe urmă, la urechi îi mai ajunse şi un alt zgomot, un pocnet ritmic 


— 403 — 



şi un soi de ciocănit, de parcă o stafie voia să iasă de sub pământ. 
Tresări, copleşită de o spaimă superstiţioasă, apoi îşi ţinu respiraţia 
şi ascultă. Nu era o stafie, îşi dădu ea seama. Cineva săpa. Se auzea 
scrâşnetul lopeţii muşcând din pământul tare, urmat de răpăitul 
bulgărilor de ţărână azvârliţi la o parte. Ceilalţi nu se depărtaseră 
prea mult. Nu-i lua decât o clipă să arunce o privire, pentru ca după 
aceea să-i ajungă din urmă. 

îşi făcu loc printre tulpinile înalte, luându-se după zgomote. Se 
trezi deodată la marginea unei gropi uriaşe. Se opri brusc. Era mare, 
lată şi adâncă, încăpea în ea un shogun. înăuntru se găsea un 
bărbat, săpând febril, atât de absorbit de truda lui, încât nici n-o 
băgă în seamă. Gâfâia, înfigându-şi adânc lopata în peretele de 
pământ al gropii, aruncând grămezi de ţărână într-o parte. Era jegos, 
cu părul murdar şi neîngrijit. Spinarea îi era arsă de soare şi, în 
ciuda aerului rece, strălucea de sudoare. Umerii săi se zbăteau ca 
nişte aripi, pe sub pielea acoperită de noroi întărit. Avea un prosop 
zdrenţuit legat în jurul capului, iar gleznele pricăjite îi ieşeau din 
pantalonii de lucru soioşi. în aer se ridica o copleşitoare duhoare de 
transpiraţie şi lături. 

Dar de ce căuta aurul atât de departe? Şi pe această imensă 
pajişte, de ce alesese să sape tocmai aici, în locul acesta? 

Bărbatul scoase un geamăt, mai mult de animal decât de om, şi îşi 
duse o mână înnegrită la spate. Unghiile îi erau lungi ca nişte gheare, 
încet îşi îndreptă spinarea şi se întoarse. Era el. Nu încăpea nicio 
îndoială: nasul vulturesc, trăsăturile aprige, obrajii supţi, ciupiţi de 
vărsat. Avea aceeaşi sticlire sălbatică în ochi pe care Sachi i-o mai 
văzuse cu jumătate de an în urmă. 

Când o văzu, oftă şi se dădu îndărăt cu paşi împleticiţi. Ochii i se 
bulbucară, iar gura i se strâmbă de groază. 

— Lasă-mă în pace, scânci, cu o voce abia auzită, iar cuvintele îi 
fură purtate de vânt. 

Rămaseră încremeniţi, uitându-se unul la celălalt. Sachi îşi 
închipuise de-atâtea ori ce avea să-i spună, cum avea să-l întâmpine 
ca pe un unchi. La urma urmei, îi era rudă de sânge. Dar nu mai 
putea face nicio mişcare, nu mai putea face niciun gest. Era 
hipnotizată, neajutorată ca o căprioară surprinsă de un vânător. 

Apoi, groaza din ochii lui se prefăcu în ură şi turbare, iar ea 
înţelese că e în primejdie. El se repezi la ea şi o înşfacă de picioare. 
Ea se luptă cu înverşunare, dar îşi pierdu echilibrul şi se prăvăli. 

Sachi căzu în groapă. Pereţii de pământ se înălţau deasupra ei ca 


— 404 — 



un mormânt. O clipă cerul fu spuzit de stele învolburate. Poalele 
chimonoului i se desfăcură, iar părul i se despleti. Gemu de durere, 
încercând să respire adânc, să-şi mişte mâinile. Amorţită, îşi trase 
poalele chimonoului şi îşi căută pumnalul. Nimerise în ghearele unui 
smintit. 

înainte să-şi poată scoate cuţitul, el o doborî cu faţa-n jos la 
pământ şi o ţintui cu piciorul pe spinare. Gura i se umplu de ţărână 
şi de sânge. După aceea, el o apucă de păr, o ridică în genunchi, apoi 
în picioare şi îi trase capul pe spate. Braţul lui se ridică spre faţa ei. 
Ea simţi ceva ascuţit la gât. încercă să ţipe, dar nu putu decât să 
scoată un horcăit înfundat. îşi simţea capul învârtindu-i-se. Omul 
puţea, iar pielea lui murdară îi zgâria faţa. îşi dădu seama că putea 
muri, nu glorios, ca un samurai, ci aici, în această groapă mizeră, 
până s-o descopere careva. 

Seniorul Mizuno gâfâia: 

— Mayotta na! murmură el hârâit. Mayotta na! Te-ai rătăcit, ai? 

Deodată ea înţelese. S-a rătăcit în drum spre lumea cealaltă. Nu pe 

ea o vedea el, ci pe mama ei. Stafia mamei sale se întorsese să-l 
bântuie. 

— Mayotta na! Mayotta na! Te-ai rătăcit. Te-ai rătăcit, repeta 
întruna. 

Era ca o incantaţie menită s-o facă să dispară. 

— Dar eşti caldă, constată el. 

O clipă păru să-şi vină în fire. Era încurcat. 

— Cum de te-ai făcut atât de caldă? Te răciseşi când te-am 
îngropat. Rece ca pământul. N-am vrut s-o fac, ţi-am zis. Dar a 
trebuit. Era de datoria mea. Iar acum n-ai să mă mai laşi în pace. Te- 
ai rătăcit? Nu mai ştii drumul? Ai venit să mă iei cu tine, nu-i aşa? 

Braţul lui îi astupa gura şi nările. Sachi gemu, înecată de 
murdărie şi sudoare, simţind perii aspri care-i înţepau faţa. Dădu să 
strige la Shinzaemon şi Daisuke, dar îi lăsase să se ducă atât de 
departe, încât s-ar fi putut să n-o audă, chiar dacă ţipa din rărunchi. 
Poate că nimeni n-avea s-o mai găsească, iar ea va rămâne să 
putrezească aici pe veci, în groapa aceasta, ascunsă în ierburile 
înalte. 

Undeva în depărtare, se auzeau nişte voci: 

— Doamna mea! Doamna mea! 

O clipă o cuprinse un val de speranţă. Dar glasurile se auzeau tot 
mai slab, îndepărtându-se tot mai mult. Ea se zbătu aprig, încercând 
să se elibereze. 


— 405 — 



— Tre’ să-mi termin treaba, mormăi el. O dată pentru totdeauna. 
Am să te tai în bucăţele atât de mici, încât n-ai să te mai întorci 
niciodată. 

El îşi slăbi strânsoarea, iar ea luă o gură de aer, înecându-se şi 
tuşind. Cum simţi aerul umplându-i plămânii, panica o mai slăbi. 
Trebuia să gândească. El îi omorâse mama, acum ştia sigur. 
Certitudinea o buimăci. Era sfârşitul tuturor speranţelor ei, al 
dorului, al rugăciunilor. N-avea să-şi mai vadă niciodată mama. 
Daisuke n-avea s-o mai regăsească niciodată, şi nici Haru. Ceea ce 
însemna că era cu atât mai important să scape cu viaţă, nu de dragul 
ei însăşi, ci al lui Daisuke. 

— Mă sfidezi, răcni seniorul Mizuno. Ai târât în noroi numele 
familiei noastre. Ai adus ruşine pe capul nostru. Am să te nimicesc. 

Erau aceleaşi cuvinte pe care el i le spusese cu ani în urmă mamei 
ei. Trebuie să şi le fi repetat neîncetat în minte, de-atunci. 

— Hiro! se răsti el. 

Ea tresări. Ohiro fusese numele mamei sale în copilărie, înainte să 
intre la palat. Simţi că o lasă puterile. Ea, Sachi, fusese cea care 
comisese cumplita fărădelege, care-şi dezonorase familia. Mama ei 
trăia din nou în ea. Să fi fost predestinată? se întrebă în sinea ei. Şi 
ea ajunsese concubina shogunului, şi ea-1 trădase, şi ea se lăsase în 
voia pasiunii. Uitase că femeile sunt proprietatea bărbaţilor şi că 
singura lor îndatorire era să se supună. Crezuse că se putea bucura 
de viaţă. Aşa avea să ispăşească ea? 

— Hiro! se răsti un glas. 

Nu mai ştia dacă îi vorbea fratele sau unchiul ei. 

— Hiro! Pregăteşte-te să-ţi vezi moartea cu ochii. Mai ai ceva de 
spus? 

Sachi se gândi. Măcar de-1 putea face să urmeze ritualul unei 
execuţii! Ea avea să îngenuncheze în ţărână, iar el avea să ridice 
sabia. Avea o fracţiune de secundă în care mai putea să scape. 
Fusese planul mamei ei, acum ştia. Dăduse greş atunci, dar de 
această dată avea să reuşească. 

— Fă-o, horcăi ea, cu gura uscată. Fă... ce trebuie. Dar... fă-o cum 
se cuvine. Eşti un samurai, nu un asasin. Dă-mi dreptul la o moarte 
de samurai, nu de răufăcător de rând. 

Trase aer în piept şi vorbi pe cât mai desluşit era în stare: 

— Dă-mi privilegiul unei morţi de samurai. 

Era gata să se smulgă din ghearele lui, în clipa în care el avea să-i 
dea drumul. Dar el o ţinu şi mai strâns. 


— 406 — 



— N-ai să-mi mai scapi de astă dată, şuieră el. Te-am tăiat de la 
gât până la pântece. Am văzut sângele ţâşnind. Te-am văzut moartă. 
Dar tu vii iar şi iar. Eşti şireată ca o vulpe. Am s-o fac din nou, de o 
sută de ori dacă trebuie, până când ai să mori cu adevărat şi pentru 
totdeauna. Pân-o să-mi găsesc şi eu liniştea. 

încet, îi trase capul pe spate. Ea văzu smocurile înalte şi albe de 
iarbă legănându-se la marginea gropii. Un uliu şorecar zbura în 
înaltul cerului. Era calmă. Iată, aşadar, ultimul lucru pe care-1 mai 
vedea vreodată. Simţi oasele pieptului seniorului Mizuno lipite de 
spinarea ei, braţul lui petrecut pe după gât. Mâna îi tremura. Simţi o 
înţepătură, pe când tăişul îi crestă pielea. Un strop de ceva cald i se 
scurse de pe gât, răcindu-se pe când îi căzu pe piept. Ea închise 
ochii. 

Se auzi un foşnet deasupra lor, răpăitul pietricelelor rostogolindu- 
se în groapă. Sachi îl simţi îngheţând pe seniorul Mizuno. El îşi ridică 
brusc fruntea. Strânsoarea mai slăbi puţin, iar tăişul se depănă de 
gâtlejul ei. Sachi deschise ochii. Pe cerul mohorât, cenuşiu, se profila 
silueta unei femei durdulii cu un chip rotund. Părea mai mult o 
făptură cerească decât una omenească, ca un bodhisattva care venise 
s-o ia pe Sachi în Paradis. 

— Haru! 

Când Sachi rosti numele, nu mai era mama ei. Era ea însăşi. Se 
simţi atât de uşurată, încât crezu că va leşina. O clipă, gura lui Haru 
se căscă, iar ochii i se rotunjiră de groază. Apoi chipul i se 
schimonosi. 

— Frate mai mare, îl luă ea la rost, cu asprime, ca şi cum i s-ar fi 
adresat unui copil obraznic. Tadanaka. Sunt eu, Haru. Ce faci acolo 
jos? 

Sachi simţi pieptul seniorului Mizuno palpitând, lăsând să-i scape 
un oftat. 

— Haru! croncăni el. 

— Lasă cuţitul, frate mai mare, se răsti Haru. Dă-i drumul. Nu te 
mai prosti. Ce-ţi veni? Crezi c-ai văzut o stafie? 

Preţ de o clipă, strânsoarea seniorului Mizuno slăbi. 

— Dar... dar Haru, se bâlbâi el fără vlagă. Ce faci aici? De ce nu 
mai eşti la palat? 

Haru se lăsă să alunece în groapă. îşi aranjă poalele 
chimonourilor, aruncându-i o privire urâtă lui Mizuno. 

Sachi se uită la ea neajutorată, imaginându-şi cum trebuia să 
arate, cu ochii măriţi de groază, cu faţa şi hainele acoperite de noroi, 


— 407 — 



cu sânge pe gât, în ghearele unui schelet negru şi nebun. Părul îi 
atârna despletit şi încâlcit ca al unei stafii. Haru se apropie de ei cu 
paşi măsuraţi. îşi ţinea mâna întinsă. 

— Dă-mi cuţitul, zise ea. 

Sachi îşi aţinti privirea pe palma moale şi grăsuţă a învăţătoarei 
sale. Parcă era pe cale să se înece, iar mâna aceea se întinsese ca s-o 
salveze. 

— Ohiro e moartă. Moartă, continuă Haru. Ai fost obligat s-o 
pedepseşti pe doamna mea pentru nelegiuirea ei. Ţi-ai făcut datoria, 
pentru familie, pentru onoare. Ai făcut ce trebuia. Dar toate astea au 
trecut de mult. Nu-i ea. Arată-mi unde ai îngropat-o şi ne vom ruga 
pentru sufletul său împreună. O să aducem pacea asupra duhului ei, 
şi atunci ea n-o să te mai bântuie. 

Pe când Haru se apropia, braţul seniorului Mizuno se strângea în 
jurul gâtului lui Sachi ca un cleşte de fier. 

— Nu te băga, mârâi el ameninţător. Voi, femeile, sunteţi nişte 
vulpi, nu ne aduceţi decât necazuri. Du-te de unde ai venit. 

— Nimeni nu te acuză, îl potoli Haru. Las-o-n pace. Dă-mi 
pumnalul. 

— Şi-a dezonorat familia, se răsti Mizuno cu un horcăit gros. îi 
tremura glasul. Trebuie s-o execut acum, înainte să se afle ceva la 
palat. Dacă n-o fac, o va face poliţia shogunală. Vrei să-i vezi 
dărâmând uşile, poruncindu-le tatălui meu şi celorlalţi fraţi să se 
sinucidă din pricina unei femei? 

— Aşa a fost pe vremuri, se auzi o voce profundă. 

Sachi recunoscu accentul de Edo peste care se suprapusese 
nazalizarea celor din Osaka şi oftă uşurată. Silueta unui bărbat lat în 
umeri se ivi la marginea gropii. Era Daisuke. Sări în groapă, 
neslăbindu-1 din ochi pe seniorul Mizuno, urmărindu-i fiece mişcare 
cu o privire atentă, de parc-ar fi vânat un cerb. 

— Dar acum s-au mai schimbat lucrurile, continuă el. Shogunul s- 
a dus. Nu mai este niciun palat, niciun shogun, nicio poliţie 
shogunală. Nu mai ai de ce te teme. 

Se găsea atât de aproape de Sachi, încât aceasta îi simţea mirosul 
de tutun amestecat cu aroma slabă a mirodeniilor. Ea îi privi chipul 
frumos, ovalul lat al feţei, pungile de sub ochi, fălcile. 

Ba mai adulmecă şi un alt miros. Shinzaemon era acolo, ascuns 
chiar în spatele lui Mizuno. Era atât de aproape de libertate, de 
siguranţă. 

— Cine eşti? îl întrebă pe un ton poruncitor Mizuno, iar în glasul 


— 408 — 



său ascuţit se simţea suspiciunea. 

O strânse şi mai tare pe Sachi, iar ea simţi vârful pumnalului 
lipindu-i-se de gât. 

— Cine eşti tu să te amesteci în treburile familiei mele? Asta-i o 
chestiune personală. Cine eşti tu, ca să-ţi bagi nasul? 

— Ea nu-i Ohiro, îl informă Daisuke limpede. Nu-i sora ta. Sora ta 
a murit cu mult timp în urmă. 

— Cine eşti? scrâşni iar seniorul Mizuno. 

Chipul lui Daisuke se înăspri. 

— Las-o-n pace, se răsti el. Este fata surorii tale. Nepoata ta. N-ai 
niciun motiv să-i faci vreun rău. 

— Minţi, urlă seniorul Mizuno. îmi cunosc sora. 

— Este adevărat, strigă Daisuke. Este fiica mea. Sunt tatăl ei. 

Seniorul Mizuno scoase un geamăt gros. Deodată, braţul care-o 

ţinea pe Sachi dispăru. El o împinse la o parte, iar ea se clătină şi 
căzu. Ea-1 auzi pe seniorul Mizuno scrâşnind: 

— Tu! 

Aducea mai mult cu răgetul unui animal decât cu un glas 
omenesc. Apoi se auzi o învălmăşeală de paşi. Sachi îşi ridică 
privirea, ameţită. întrezări un braţ ridicat şi o lamă sticlind. 
Pumnalul se abătea asupra gâtului tatălui ei, când Haru se strecură 
printre ei, prinzându-1 pe Mizuno de braţ. Cuţitul i se înfipse chiar în 
piept, sub umărul stâng. Când ea se prăbuşi pe spate, Mizuno scoase 
pumnalul din trupul ei. Sângele ţâşni din rană. Sachi simţi cum 
stropii calzi îi împroaşcă faţa. 

— Haru! ţipă ea. 

Se auzi un zgomot deasupra lor. Shinzaemon stătea pe marginea 
gropii, chiar deasupra lui Mizuno, cu Edwards lângă el - părul auriu 
îi sclipea în soare -, iar feţişoara subţire şi speriată a lui Taki se iţea 
din spatele lor. Se auzi un zgomot sec, când Shinzaemon îşi scoase 
pistolul. 

— Shin, nu! strigă Daisuke. 

Mizuno îşi lăsase braţul în jos. Se uita ţintă la Haru, cu ochii mari 
şi gura căscată, gâfâind tare. Sângele gâlgâia din pieptul ei străpuns. 
Sachi sări lângă ea. Uitase prin ce chinuri trecuse ea adineauri, 
uitase de noroiul şi mizeria care o acopereau, uitase de tot, în afară 
de Haru. îngenunche lângă ea, îi luă mâinile şi i le frecă, îi luă capul 
în poală. 

— Haru! Haru! o căină ea. 

Haru abia mai respira. Sachi vedea cum i se scurge viaţa din trup. 


— 409 — 



— Haru, să nu mori! Nu trebuie să mori! Am nevoie de tine! 

Mizuno căzu în genunchi. Ochii nu-i mai sticleau sălbatic. Privi 

nedumerit, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar. Atunci, cu 
fruntea-n pământ, el îşi îndreptă spatele, ridicând din umerii 
scofâlciţi. 

— Doamna mea, murmură Haru în şoaptă, părând să aibă dureri 
la fiecare cuvânt. Ohiro, doamna mea! Spune-ne... Unde-i? Te rog... 
spune-ne, ca să mor în pace. 

Seniorul Mizuno îşi ridică privirea. Lacrimi îi curgeau pe faţă, 
lăsând dâre subţiri pe obrajii murdari. El îşi şterse lacrimile cu 
mâna. 

— Sub prunul mare şi bătrân din curte, o lămuri el, unde ne 
jucam pe vremuri de-a v-aţi ascunselea, când ne-am dus prima oară 
la Edo. Acolo e. Am îngropat-o acolo. 

Haru îşi mişcă buzele. Se făcu vânătă la faţă. Un fir de sânge i se 
scurse din colţul gurii. Se lăsă tăcerea, doar foşnetul ierbii, ţipătul 
păsărilor şi respiraţia şuierată a muribundei se mai auzeau. Daisuke 
îi luă mâna într-a lui, iar Sachi îi văzu obrazul transfigurându-se. 
Anii păreau să nu se mai vadă. Era chipul unei tinere, slujitoarea 
credincioasă şi devotată a mamei sale, cea care-i fusese o prietenă şi 
o învăţătoare, aproape o mamă, şi ei. Ochii lui Haru erau pironiţi 
asupra lui Daisuke. Sachi înţelese cu durere cât de mult însemnase 
el pentru ea în toţi aceşti ani. Acum stătea aplecat asupra ei, cu 
obrazul aproape lipit de al ei, ţinând-o de mână. 

— Ne întoarcem la Edo, Haru, şopti el. Mergem să-ţi găsim 
stăpâna, pe doamna Ohiro. 

Sachi îi mângâie fruntea, încercând să nu plângă. Haru părea 
împăcată. Ochii îi străluciră la vederea tinerei sale eleve. Sachi ştia că 
de câte ori se uita la ea o vedea pe mama ei. Chipul lui Sachi fu 
ultimul lucru pe care Haru îl mai văzu. 

Toţi se lăsară în genunchi, încremenind în tăcere. Taki, şi ea în 
genunchi, plângând la marginea gropii. Shinzaemon şi Edwards erau 
lângă ea. Seniorul Mizuno era aplecat, cu fruntea-n pământ. Toată 
lumea încremenise de jale. Daisuke clătină din cap: 

— A făcut-o pentru mine, mormăi el. Lovitura aia era pentru mine. 

Se întoarse către seniorul Mizuno. 

— Destul cu omorurile, îi spuse. Să ne întoarcem cu toţii la Edo şi 
să ne rugăm la mormântul surorii tale. 

Mizuno îşi ridică fruntea şi îşi îndreptă spinarea încet şi hotărât. 

— Mai rămâne un singur lucru de făcut, bombăni el şi ridică 


— 410 — 



pumnalul. 

Preţ de o clipă, Sachi crezu că avea să-şi taie burta. Dar el se 
întoarse spre Daisuke. 

— Neisprăvitule! şuieră el. De la tine mi se trag toate necazurile. 
Mi-ai nenorocit familia. Mi-ai ucis sora. 

Sachi se uită lung la el, dându-şi seama că nu avea de ales. 
Trebuia să-şi facă datoria. Potrivit regulilor lumii vechi din care făcea 
parte şi seniorul Mizuno, Daisuke era un nelegiuit. Adulterul era un 
delict capital. 

Daisuke se dădu îndărăt, cu ochii măriţi. Sachi îşi întoarse 
privirea spre el. Ochii tatălui ei străluceau. înţelese că se gândea la 
mama ei. Găsise răspunsul la întrebarea ce-1 frământase toată viaţa. 
Ştia acum unde este ea, ştia că este moartă. Fără ea, pentru el lumea 
era un pustiu, iar el era fericit să i se alăture în moarte. Pe buze îi 
juca o umbră de zâmbet. Nu se mişcă, nu se zbătu, nu încercă să 
scape, aşteptă pur şi simplu. Cei doi urmăriră, hipnotizaţi, cum 
cuţitul se apropie vertiginos. 

Dar, înainte ca tăişul lui să ajungă la gâtul lui Daisuke, se auzi o 
explozie atât de puternică, încât Sachi tresări şi căzu pe spate. Un 
nor de fum înecăcios se lăsă peste groapă, umplând-o cu un iz 
straniu, acru. Cunoştea mirosul. Praf de puşcă. Detunătura o ameţi 
pentru o clipă. Urechile îi ţiuiau. Se uită în jurul ei. Seniorul se 
prăbuşise, izbindu-se de peretele gropii. Chipul lui întunecat, ciupit 
de vărsat, era mai înspăimântător ca niciodată. Părea să se holbeze 
cu ochii goi la ea, dar capul i se bălăbănea. Pumnalul îi căzuse din 
mână. Sângele îi dădu pe gură şi ţâşni din pieptul scofâlcit, ars de 
soare. 

— Iartă-mă, grăi Shinzaemon. 

Arăta ca un uriaş, înălţându-se deasupra lor la marginea gropii. 
Pistolul era în mâna lui şi fumul ieşea încolăcindu-se din ţeavă. 

— N-am vrut să-l omor. Dar a fost prea aproape de tine. N-am 
putut risca. 

Daisuke îşi ridică privirea. Chipul lui frumos era palid. 

— Am crezut că viaţa mi se apropie de sfârşit. Dar n-a fost să fie. 
Nu astăzi. N-a fost ăsta destinul meu. îţi datorez viaţa. 

Făcu o plecăciune. Sachi încercă să se ridice şi îşi dădu seama că 
tremura atât de tare, încât nu poate. Ca prin vis, îşi dădu seama că 
Shinzaemon sărise în groapă, ridicând-o cu blândeţe şi scoţând-o la 
suprafaţă. Pe când îşi rezema capul de umărul lui, înţelese că, în 
sfârşit, era în siguranţă. 


— 411 — 



— 412 — 



Epilog: Ultimul secret 



Tokio, 14 octombrie 1872 

— Azi totul trebuie să fie desăvârşit, zise Taki, deschizând sertarele 
trusei de farduri şi scoţând din ea pensule, pensete, piepteni şi 
borcănele, pe care le aranjă pe un petic de mătase întins pe podea. 
Trusa era unul dintre puţinele lucruri pe care Sachi reuşise să le mai 
păstreze de la palat. Până şi mânerul celei mai subţiri pensule era 
din cel mai fin lemn lăcuit, marcat cu un micuţ blazon de aur al 
familiei Tokugawa. Fiecare obiect era îmbibat de slaba, dar 
inconfundabila mireasmă a acelor zile de demult. 

Taki ieşi din cameră foşnind din poalele chimonoului şi se întoarse 
cu un mic ceainic din fier, umplut cu lichid pentru vopsirea dinţilor. 
Izul amar se răspândi prin cameră. îngenunche în faţa lui Sachi, care 
se uită la chipul ei palid şi subţire, la ochii ei mari, uşor miraţi, la 
bărbia ascuţită. Taki era încă mai zveltă ca niciodată, o femeie 
samurai get-beget. Uneori, atunci când credea că Sachi nu era prin 
preajmă, expresia de placiditate la care lucrase greu îi dispărea de pe 
faţă. Stăpâna ei bănuia că gândul îi zbura la Toranosuke. 

Şi lui, şi lui Tatsuemon li se pierduse urma. în anul acela s-a dat o 
amnistie şi toţi războinicii din nord au fost graţiaţi. Până şi amiralul 
Enomoto, care fugise în nord cu flota clanului Tokugawa, ocupa 
acum un post important în guvern. Dacă Toranosuke şi Tatsuemon 
aveau să se mai întoarcă, acum era momentul. Dar nimeni nu mai 
ştia ce se alesese de ei. Se putea să fi rămas la Ezo, să se fi întors la 
Kano, sau să se fi prăpădit. Sachi ştia că mulţi nu s-au mai întors 
din război şi nimeni n-a mai reuşit să descopere ce s-a ales de ei. 

Mai ştia şi că Shinzaemon era hotărât să afle ce li s-a întâmplat. 
N-avea să rămână la Tokio o veşnicie, ducând o viaţă de funcţionar. 
Avea să ia calea pribegiei destul de curând, în căutarea unor noi 
aventuri. Ea n-avea niciodată să-i stea în cale. Pentru că, în ciuda a 
orice, mai erau încă împreună. Uneori, Sachi se gândea la anii care 
trecuseră, şi se minuna ce noroc au avut amândoi. 


— 413 — 


După moartea lui Haru, se întorsese la Tokio. Conacele seniorilor 
înfrânţi fuseseră toate cedate miniştrilor din guvern sau transformate 
în locuinţe ale personalităţilor politice de frunte. La scurtă vreme 
după întoarcerea lor, lui Daisuke i s-au acordat proprietăţile Mizuno. 
Au îngropat-o pe Haru lângă mama lui Sachi, sub prunul bătrân din 
grădină. 

L-au lăsat pe moşneagul care-i călăuzise pe munte să-l îngroape 
pe seniorul Mizuno şi să sape groapa în mlaştină. Părea convins că 
va găsi acolo aurul. Şi Edwards se arătase fascinat de aurul familiei 
Tokugawa. Mai rămăsese câteva zile pe munte, după ce Sachi, 
Daisuke şi ceilalţi plecaseră. Dar nu aurul îi stârnise lui interesul. îşi 
dăduse seama, în sfârşit, de faptul că Shinzaemon era pentru Sachi 
mult mai mult decât un prieten sau un frate şi că el, barbarul, n- 
avea nicio şansă. Sachi se bucurase. Ştia foarte bine cui aparţinea 
inima ei, încă de când îl cunoscuse pentru prima oară pe 
Shinzaemon, când fugise de la palat. 

Dar mai ştia şi că ea, ca femeie, n-avea căderea să-şi hotărască 
viitorul. O nouă administraţie fusese instaurată şi noi legi fuseseră 
adoptate, dar nimic nu se schimba în privinţa unei tradiţii atât de 
vechi. Era limpede că Daisuke avea nevoie de un moştenitor, deci era 
obligat să adopte un fiu. Sachi se temea că, îndată ce aveau să se 
aşeze la casa lor, el va recurge la serviciile unei peţitoare ca să 
aranjeze întâlniri pentru ea cu posibili candidaţi la mâna fiicei sale. 
Mulţi tineri ambiţioşi care luptaseră de partea sudicilor s-ar fi bătut 
să fie luaţi de bărbaţi şi să-l moştenească pe tatăl ei. 

într-o zi, nu la multă vreme după funeraliile lui Haru, Sachi şedea 
cu Daisuke în sala cea mare. El fuma în linişte. Se uita la ea pe sub 
sprâncenele lui stufoase şi îi zise deodată: 

— Draga mea fiică, nu te-am regăsit ca să te fac nefericită. 

Parcă i-ar fi citit gândurile. 

— Mama ta m-a ales şi eu am ales-o pe ea, continuă el. N-am de 
gând să te oblig să te măriţi cu cineva care nu ţi-e drag. îmi este 
foarte limpede că tu şi Shinzaemon vă iubiţi. Războiul a trecut, el 
este un tânăr strălucit, iar eu îi datorez viaţa. Sunt bucuros să-l fac 
fiul meu adoptiv. 

Se căsătoriră în scurt timp. Sachi surâse când îşi aminti de ziua 
nunţii lor. Era îmbrăcată în robe frumoase, a fost purtată pe străzi 
într-un palanchin de nuntă, înconjurată de domnişoare de onoare şi 
precedată de slujitori care duceau lampioane, cutii şi o lance, înainte 
de începerea festivităţilor care ţineau o săptămână. Daisuke insistase 


— 414 — 



să trimită palanchine după Jiroemon, Otama, Yuki şi copiii din satul 
situat în Valea Kiso, iar rudele lui Shinzaemon au venit din Kano. 
Severul său tată şi mama lui, cu chipul dulce, s-au arătat încântaţi 
să încheie o alianţă matrimonială cu Daisuke, un puternic demnitar 
din noul guvern, şi uşuraţi că cel de-al doilea fiu al lor, odinioară atât 
de rebel, se aşezase în sfârşit la casa lui. Shinzaemon a luat numele 
de familie al lui Daisuke, iar el şi Sachi şi-au început noua lor viaţă 
împreună. Au adoptat-o pe Yuki şi au ţinut-o la ei, când restul 
familiei s-a întors în sat. 

Taki se încrunta concentrată. Ambelor femei le făcea plăcere acest 
ritual zilnic, moment în care puteau uita de orice altceva, 
concentrându-şi întreaga atenţie asupra acestei îndatoriri mărunte, 
dar importante. Mai întâi Taki smulse sprâncenele lui Sachi. Pe 
urmă, îi înnegri dinţii, îi aplică fardul, îi pudră faţa, trasă două aripi 
de fluture pe fruntea ei. Apoi îi pieptănă părul lung şi negru iar şi iar, 
până începu să lucească. I se revărsa în valuri pe spate, într-o coamă 
bogată. Taki i-1 ridică în sus, nu în obişnuitul stil marumage, de 
matroană, ci i-1 prinse într-o coadă lungă, legată uşor cu funde, pe 
ici, pe colo, aşa cum obişnuia să poarte la palat. în încheiere, îi pictă 
buzele. 

Cineva zgârie în uşă. Micuţul Daisuke năvăli înăuntru, ţopăind. 
Căţărându-se în poala lui Sachi, îşi aruncă braţele pe după gâtul ei. 

— Şi eu! Vin şi eu! ţipă el. 

— Azi nu, Daisuke, îl potoli Sachi, râzând şi strângându-1 
drăgăstoasă în braţe. 

El începu să răvăşească pensulele, pieptenii şi borcănaşele cu 
farduri. Avea să fie la fel de frumos ca şi bunicul lui, se vedea deja. 
Aceeaşi faţă luminoasă, aceiaşi ochi mari şi negri. Avea aceeaşi 
curiozitate, energie şi hotărâre. 

Taki scosese câteva dintre robele oficiale pe care Sachi le avea de 
pe când mai făcea parte din suita prinţesei. De ani de zile nu le mai 
purtase. Taki o ajută să se înveşmânteze în straiele grele, unul peste 
altul şi aranjate în straturi de culori diferite, perfect aliniate la guler 
şi la manşete. Pe urmă îi dădu evantaiul ei de ceremonie. 

Sachi se privi lung în oglindă. Un fior o străbătu. Văzu o femeie 
îmbrăcată în robele arhaice ale concubinei shogunului, o tânără cu o 
faţă palidă, ovală, cu ochii îndepărtaţi, alungiţi spre tâmple, cu o 
guriţă cărnoasă şi un năsuc arcuit aristocratic. De multă vreme nu 
se mai uitase în oglindă fără să se vadă pe sine, ci pe mama ei. Avea 


— 415 — 



douăzeci şi doi de ani, îşi aminti ea, exact vârsta la care Okoto se 
cunoscuse cu tatăl ei. 

Reflecţia ei din oglindă licări drept răspuns. Nu era sigură pe cine 
vedea plimbându-se dinaintea ei, dacă era Retrasa Doamnă Shoko- 
in, văduva concubină a celui de-al paisprezecelea shogun, sau 
doamna Okoto, concubina celui de-al doisprezecelea shogun, seniorul 
Ieyoshi. Crezuse că lăsase trecutul să se odihnească în pace, dar se 
trezea iar la viaţă atât de uşor! Nu avea decât să îmbrace acele robe. 

— Shinzaemon n-o să mă mai recunoască, murmură ea. 

Nu-i povestise nimic despre traiul ei din palatul femeilor. Toate 
femeile se juraseră pe viaţa lor să nu dezvăluie nimic despre ce se 
întâmpla acolo. Făcea parte din apusa lume de umbre şi tenebre, 
când toţi îi bănuiau pe toţi şi toată lumea avea secrete. Shinzaemon 
cunoştea şi el lumea aceea, o respecta şi n-o întrebase nimic despre 
trecutul ei. Dar astăzi el avea să o întâlnească pe prinţesă. Astăzi, 
uşa trecutului avea să se întredeschidă. Sachi se întrebă cum avea el 
să reacţioneze, dacă dragostea lui avea să pălească. 

Shinzaemon aştepta împreună cu Daisuke la intrare. Faţa lui cu 
ochi oblici, de pisică, era mai fermecătoare ca niciodată. Asprimea 
neîmblânzită de războinic fusese înlocuită de o inteligenţă ageră. 
Sachi se linişti când îl văzu. El nu trăia într-o lume a fantomelor, nu 
trăia în trecut. 

Purta o ţinută oficială: pantaloni hakama apretaţi, jachetă haori, 
combinate cochet cu cizme europene, o pălărie şi o umbrelă moderne. 
Cu tunsoarea lui scurtă, în stilul jangiri, era însăşi imaginea 
tânărului modern. 

Era un cântecel pe care oamenii îl fredonau: „Pune un moţ unui cap 
şi vei auzi sunetul trecutului; ciocane un cap jangiri şi-l vei auzi 
sunând a «civilizaţie şi raţiune»”. în vremea din urmă, „civilizaţie şi 
raţiune” era pe buzele tuturor. Sachi nu era sigură ce voia să spună 
acea sintagmă. Dar era convinsă că Shinzaemon era însăşi 
întruchiparea ei. 

Şi Daisuke era îmbrăcat în haine moderne. Se lăsase puţin depăşit 
de Shinzaemon, permiţându-i acestuia să preia unele dintre 
obligaţiile sale administrative. încărunţise pe la tâmple, dar tot mai 
era domnul chipeş şi subţire pentru care doamna Okoto îşi pusese 
viaţa în primejdie. 

Sachi îi privi pe cei doi bărbaţi, care se uitau la ea şi la Taki, pe 
când ele se apropiau de ei în straiele lor de ceremonie. Ea ştia că 
Shinzaemon nu le mai văzuse niciodată în asemenea robe. Nu le mai 


— 416 — 



purtaseră în afara palatului. Nu zise nimic, ci doar dădu din cap. 

Daisuke păli. Se uita la ea cu o privire pe care nu i-o mai văzuse 
de când se întorseseră din munţi. îşi dădu seama că era îmbrăcată la 
fel ca mama ei, când se întâlneau la templu. De parcă doamna Okoto 
ieşise din mormânt. 

înainte să plece, se duseră prin grădină la mormântul mamei ei şi 
la cel al lui Haru. Sachi puse flori proaspete în vase şi murmură o 
sutra. Se gândi la ele cu lacrimi în ochi. Trăiau acum în reşedinţa 
familiei Mizuno, unde mama ei locuise când era în Edo. Daisuke 
luase o hotărâre înţeleaptă, când ceruse casa. Aveau tot dreptul să se 
afle acolo. 

Shinzaemon şi Daisuke porniră într-o trăsură, iar Sachi şi Taki îi 
urmară într-alta. Moşneagul se afla la poartă şi se plecă, pe când ei 
ieşiră în goană. Vederea bătrânului său chip, bătut de vreme, plin de 
bunătate, a zâmbetului larg şi a picioarelor crăcănate o făcea mereu 
pe Sachi să surâdă. El era un fir ce o lega de trecut. Moşul avusese 
grijă de ele la palat şi la conacul familiei Shimizu. Când acest clan 
fusese forţat să plece, Sachi îl luase cu ea în noua ei casă. Acum el 
avea grijă de ele aici, deşi era atât de bătrân şi de slăbit, încât de fapt 
ele aveau grijă de el. 

Erau ricşe pretutindeni: jin-riki-sha, „roţi trase de oameni”. Păreau 
să fi răsărit ca ciupercile după ploaie. Acum huruiau şi zăngăneau pe 
străzi, trase de inşi tatuaţi, supli, care alergau înainte, strigând cu 
voci ascuţite, pentru a-i avertiza pe trecători să se dea la o parte din 
drum. Sachi îşi aduse aminte cât de încântată fusese când mersese 
prima oară în căruţa lui Edwards. în vremea din urmă călătorea 
întruna la o viteză ameţitoare. Străzile erau înţesate de vehicule cu 
roţi: trăsuri, omnibuze trase de cai, ricşe cu două roţi, ricşe cu patru 
roţi. Abia mai puteau înainta din cauza vânzolelii, ceea ce, îşi spuse 
Sachi în gând, sigur era un semn de civilizaţie şi raţiune. Un altul 
erau barbarii, care se iviseră cu duiumul şi schimbau faţa oraşului. 
Construiseră deja o clădire înaltă cu o lumină pâlpâitoare în port, îi 
ziceau „far”, instalaseră un telegraf, exact aşa cum povestise 
Edwards, când le spusese despre „mesajele magice”. 

Daisuke se uita prin jur, radios. Văzuse totul cu ochii lui. îi plăcea 
să se afle în avangarda prefacerilor, ajutând la făurirea noii Japonii. 
Sachi era mândră de tatăl ei. 

Mulţimile se îndreptau în aceeaşi direcţie ca şi Sachi, Daisuke şi ai 
lor. Toată lumea era îmbrăcată splendid, aşa cum fusese când 
asistase la grandioasa intrare a împăratului în Tokio. Atunci, toţi 


— 417 — 



erau nervoşi şi plini de resentimente, de parcă habar n-ar fi avut de 
viitorul ce-i aştepta. Tot ce putuseră vedea erau uşile care se 
închideau, sfârşitul unei ere. Nu le trecuse prin cap că acele uşi 
aveau să se deschidă iar către o lume nouă, altfel decât tot ce-şi 
puteau ei închipui. 

Acum oamenii erau veseli şi în veşminte de sărbătoare. Femeile se 
îmbrăcau ca întotdeauna, dar bărbaţii se făleau cu cizme sau pălării, 
ori paltoane europene, dar mai erau şi unii în robe tradiţionale. Se 
vedeau o mulţime de capete cu tunsori jangiri printre demodatele 
creştete rase. Sachi se întrebă dacă nu era şi Fuyu pe undeva pe 
acolo. N-o mai văzuse din ziua în care stătuseră împreună, urmărind 
intrarea împăratului la castel. Cele trei mii de femei de la palat 
păreau să fi intrat în pământ. 

Toată lumea se îndrepta spre una dintre minunatele clădiri 
strălucitoare, în stil occidental, pe care Daisuke le îndrăgea atât de 
mult. Erau de fapt două construcţii din piatră albă, ca turlele gemene 
ale unui castel, ornate pe afară şi pe dinăuntru cu steguleţe şi cu 
lampioane, ca de sărbătoare. Oficialii îi însoţiră înăuntru pe Daisuke, 
Shinzaemon, Sachi şi pe Taki. Sachi se uită prin jur, la incinta 
spaţioasă, aerisită, simţindu-se mai degrabă intimidată. în capătul 
îndepărtat se deschidea un coridor cu tavan deschis, asemănător cu 
arcadele acoperite ce legau o clădire de cealaltă în palat ori cu o 
versiune uriaşă de hanamachi, „drumul florilor”, pe care actorii 
păşeau prin public într-un teatru Kabuki. Acesta ducea în mijlocul 
unei curţi perfect netede, fără neregularităţi. 

Iar acolo, în mijloc, sub cerul liber, pe şinele netede de fier pe care 
avea să pornească, se găsea masivul monstru de fier. Când îl zări, 
Sachi trebui să-şi ascundă lacrimile. Se gândi cât de mândră şi de 
încântată trebuie să fi fost Haru la vederea lui. Era gigantic şi negru, 
exact aşa cum i-1 descrisese ea cu atâţia ani în urmă. Se înălţa 
deasupra lor, aruncând o umbră uriaşă, aşa cum nu mai văzuseră 
niciodată, scuipând fum şi făcând zgomot mare. 

îi dădură un ocol, privindu-i roţile masive şi vergelele mari de care 
erau legate, apoi se dădură îndărăt, ridicându-şi ochii la uriaşa 
pâlnie. Cu sfială, urcară treptele uneia dintre giganticele cutii în care 
oamenii aveau să călătorească. Aruncară o privire înăuntru. Sachi 
nu-şi închipuise niciodată că putea exista ceva atât de mare. 
înăuntru era ca un orăşel, cât o stradă cu case. Din când în când, se 
mai auzea câte un şuierat şi pâlnia scotea fum. 

Demnitarii adunaţi acolo erau aproape toţi bărbaţi. Numai câteva 


— 418 — 



femei de viţă aleasă, care aveau legătură cu împăratul, fuseseră 
invitate. Mulţi dintre oficiali erau străini. 

Edwards se apropie să-i salute. Se maturizase mai mult de la 
căutarea lor fără succes, sus la munte. Nu mai părea lipsit de griji şi 
copilăros ca odinioară. Părul nu-i mai strălucea ca aurul, pe chip îi 
apăruseră riduri, iar ochii îi erau puţin stinşi, deşi încă mai păstrau 
culoarea cerului senin într-o zi cu soare. Ei îi zâmbiră şi îi făcură o 
plecăciune. Edwards se interesă de micuţul Daisuke, iar Sachi îl 
întrebă de doctorul Willis. îşi depănară amintirile o vreme. 

— A mai găsit cineva aurul lui Tokugawa? îi întrebă Edwards în 
felul său tranşant. 

Era prima oară, în ultimii ani, când cineva aducea vorba despre 
comoară. 

— Cred c-am fi auzit dacă l-ar fi găsit cineva. Presupun că moşul 
din satul seniorului Oguri mai este încă acolo, săpând, îi răspunse 
Daisuke, cu un zâmbet cam trist. 

— N-am putut pricepe niciodată de ce seniorul Mizuno n-a ştiut 
unde este, grăi Shinzaemon. Nu v-a spus nimic bătrânul când aţi 
rămas cu el, după ce-am plecat noi? 

— Se pare că seniorul Oguri şi seniorul Mizuno se certaseră, îi 
lămuri Edwards. Cineva din sat a auzit voci ridicate. Aşa au început 
să circule zvonurile despre aur. Moşul credea că seniorul Oguri îl 
păcălise pe seniorul Mizuno. A găsit un pretext să-l trimită undeva 
departe şi a dosit aurul până la întoarcerea lui. Bătrânul era convins 
că seniorul Mizuno bănuia pe unde putea fi îngropat. Undeva prin 
mlaştină. Problema a fost că aurul fusese îngropat în primăvară, iar 
în timpul verii tot locul fusese acoperit de iarbă. N-a mai recunoscut 
locul. Iarba se întinde la nesfârşit. 

Sachi se cutremură, amintindu-şi de groapă. Se gândi cu dor la 
Haru. încă de pe vremea când era o copilă, crescând laolaltă cu 
mama lui Sachi, fusese firul călăuzitor al poveştii lor, împletit cu 
destinele lor încă dinainte de a se naşte ea. Şi-a păzit taina. Şi în cele 
din urmă a adus-o faţă-n faţă cu seniorul Mizuno. Ochii i se umplură 
de lacrimi la gândul că învăţătoarea ei nu mai era acolo să 
împărtăşească alături de ei aceste experienţe minunate. 

însă îl înţelegea şi pe unchiul ei. Tot ce a făcuse seniorul Mizuno 
fusese din datorie. Aşa stătuseră dintotdeauna lucrurile în vremurile 
de altădată. Toată lumea îşi cunoştea îndatoririle şi le ducea la 
îndeplinire, fără să mai stea pe gânduri sau să se întrebe dacă e bine 
ori nu. îşi făceau datoria. Asta îi deosebea atât de mult pe 


— 419 — 



Shinzaemon, pe Daisuke şi pe Sachi. Gândeau cu propria lor minte. 

Sachi privi în jur. De partea cealaltă a mulţimii, ţinându-se la o 
parte de restul lumii, era un grup de femei. Erau îmbrăcate la fel ca 
Sachi şi Taki, precum doamnele de la Curte. Când Sachi le privi, nu 
mai auzi şuieratul şi pufăitul marii locomotive. în mijlocul acelui 
grup se vedea o femeie mică şi zveltă, cu păr negru, lucios, tuns ca al 
unei văduve sau călugăriţe. Stătea atât de tăcută, încât nu atrăgea 
atenţia nimănui. Ochii îi erau plecaţi, iar ea se uita în pământ, ca şi 
cum se refugiase în sine şi nu voia să-şi părăsească izolarea cu 
niciun chip. Sachi nu mai văzu nimic altceva decât feţişoara ei palidă 
cu ochii ei mari, diafani. Uită de toate, nu mai ştiu decât de acea 
dragoste pe care i-o purtase întotdeauna prinţesei. 

Un zâmbet blând se ivi pe chipul lui Kazu când o zări pe Sachi. 

— Copilă, zise ea. A trecut atâta vreme. Te-ai deschis ca o floare! 

O întâmpină şi pe Taki cu bucurie. 

— îmi petrec cea mai mare parte a timpului în rugăciuni şi 
contemplaţie, le răspunse, când ele o întrebară ce mai face. Dar 
nepotul meu, împăratul, m-a implorat să ies de această dată. 
Maiestatea Sa a fost foarte bun cu mine. M-a rugat de mai multe ori 
să mă întorc la Kyoto şi chiar m-am dus o dată să-i fac o vizită. Dar 
acum Maiestatea Sa s-a stabilit la Tokio, iar eu m-am întors aici. Duc 
o viaţă foarte liniştită. Familia Shimizu are grijă de mine, iar eu scriu 
poezie şi cuget. Este un trai plăcut. 

Sachi uită de toate, în afară de prezenţa luminoasă a prinţesei. 
Cum stăteau acolo în picioare, în robele lor, parcă mai erau încă la 
palat. 

— Şi Haru? întrebă deodată prinţesa, uitându-se prin jur. 

Când Sachi îi aduse la cunoştinţă că Haru se stinsese din viaţă, 
tăcu o vreme, cu fruntea plecată şi mâinile la ochi. 

Deodată, Sachi îşi dădu seama că Shinzaemon o urmărea cu ochi 
sfredelitori şi se cutremură de frică. Ce-ar fi zis prinţesa aflând că ea 
se căsătorise cu un alt bărbat, în loc să-şi petreacă tot restul vieţii 
devotându-se shogunului, la fel ca ea? N-ar fi crezut că Sachi era 
legată, măcar prin onoare, dacă nu din alt motiv, de clanul 
Tokugawa? Prinţesa îşi respectase îndatoririle. 

Tremurând, Sachi i-1 prezentă pe Shinzaemon. 

— Soţul meu, spuse ea. A luptat de partea familiei Tokugawa până 
la înfrângerea finală. 

Prinţesa nu păru să şovăie. 

— Sunteţi bine-venit, zise ea. Sunt foarte bucuroasă să vă cunosc. 


— 420 — 



Doamna Shoko-in mi-a fost mulţi ani o devotată prietenă şi soră. 
Este o legătură ce nu poate fi ruptă. Eu am fost soţia, iar ea, 
concubina shogunului. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, ar fi fost una 
dintre cele mai de vază doamne din toată ţara. Suntem legate pe vecie 
de clanul Tokugawa. Om fi noi relicvele unor vremuri trecute, dar am 
reuşit să supravieţuim. Ne-am găsit un loc în această lume nouă. 
Sunt fericită să-mi dau binecuvântarea pentru uniunea voastră. 

Prinţesa îşi înclină politicoasă capul dinaintea lui Shinzaemon. Era 
ultimul secret, ultimul mister. Acum soţul ei ştia că Sachi nu fusese 
doar o simplă doamnă de la Curte, ci ultima concubină a shogunului. 
Ultimul văl dintre ei căzuse. în zilele de odinioară, el, un ronin din 
Kano, şi ea, concubina shogunului, nu şi-ar fi împletit niciodată 
destinele. Reuşiseră ceea ce nu izbutiseră părinţii lor: îşi trăiau viaţa 
după placul inimii. 

Spre uşurarea lui Sachi, Shinzaemon dădu din cap, în tăcere. Se 
uită la ea şi îi zâmbi. în ochii lui ea citi mândrie, admiraţie şi 
afecţiune. Nu, mai mult decât atât. Era un cuvânt pe care îl aflase de 
la Edwards cu mulţi ani în urmă, când o luase de mână în grădină. 
Nu era afecţiune, ceea ce simte un bărbat pentru părinţii lui, aşa 
cum îi spusese el, sau respect, ceea ce simte un bărbat pentru 
nevasta lui, ori măcar desfătare, ceea ce un bărbat simte pentru o 
curtezană, ci mai mult decât toate acestea adunate la un loc. îşi 
aminti bizarele silabe străine: rabu, „dragoste”. Era singurul cuvânt 
ce putea să cuprindă acel sentiment. în ochii lui ea văzu iubire. 

Un tânăr sosi într-o trăsură deschisă, înconjurat de o uriaşă suită. 
Sachi îşi dădea seama că era aceeaşi persoană din palanchinul cu 
phoenix, pe care îl văzuse pe vremuri intrând în castel, în mijlocul 
unei mari procesiuni. Pe-atunci credea că îşi atrăgea moartea, dacă 
îndrăznea să-i arunce o privire. Sfioasă, Sachi îşi ridică ochii doar o 
clipă. Era înveşmântat în pantaloni roşii şi robe albe, încălţat cu 
cizme europene. Era foarte tânăr, avea exact vârsta shogunului când 
îl cunoscuse ea. Iute, îşi plecă privirea în pământ. 

Prinţesa făcu un pas înainte. Schimbară câteva cuvinte cu 
împăratul, apoi îi făcu semn lui Sachi să înainteze. O mireasmă 
extraordinară, aşa cum nu-i mai trecuse niciodată lui Sachi pe la 
nas, plutea în jurul tânărului: legendarul parfum imperial. 

— Retrasa Doamnă Shoko-in, singura concubină a înălţimii Sale 
defuncte, seniorul Iemochi, o prezentă prinţesa. Ea mi-a fost soră şi 
prietenă devotată, o alinare pentru mine timp de mulţi ani. 

Sachi făcu o plecăciune. 


— 421 — 



— Ah! Seniorul Iemochi! exclamă împăratul. 

Avea un glăscior subţire, foarte tânăr, şi vorbea în graiul pe care 
numai unui împărat îi era dat să-l folosească. 

— îmi amintesc bine de el, zise. Un om ales. E o adevărată tragedie 
că a murit atât de tânăr. Răposatul meu tată ţinea foarte mult la el. 
Am suferit atâtea pierderi, atâtea nenorociri. Este bine că acum 
mergem împreună înainte. Sunt foarte fericit să vă întâlnesc, doamna 
mea. 

Pe urmă, împăratul se îndepărtă. Ţinu un discurs, în vreme ce 
locomotiva scuipa fum. După aceea, el şi câţiva demnitari se urcară 
într-un vagon. Sachi, Shinzaemon, Daisuke şi Taki urmăriră cum 
prinţesa dispărea înăuntru. 

Locomotiva şuieră, uriaşele roţi se puseră în mişcare, la început 
foarte încet, apoi din ce în ce mai repede. Trenul hurui şi se pierdu în 
zare. 



— 422 — 



Postfaţă 



în cursul documentării pentru Ultima concubină, am dat peste o 
referire la aurul pierdut al clanului Tokugawa, într-o notă de subsol a 
unei istorii a companiei Mitsui. Se pare că seniorul Oguri a scos în 
secret tezaurul shogunului din Edo, când seniorul Yoshinobu se mai 
afla încă la putere, şi l-a îngropat undeva la poalele muntelui Akagi. 
A fost decapitat la scurtă vreme după aceea, iar comoara a dispărut 
fără urmă. Autorul lucrării mai adăuga că vânătorii de comori sapă 
de trei generaţii, ciuruind râpele mai puţin adânci ale muntelui Akagi 
cu tunele şi şanţuri. 

A fost singura trimitere la acel aur pe care am găsit-o prin toate 
cărţile consultate, aşa încât am tras concluzia că nu era decât un 
zvon. Cu toate acestea, ideea aurului şi căutărilor zadarnice mi-a 
stârnit imaginaţia. 

Pe când mă apropiam de sfârşitul acestui roman, m-am hotărât să 
mă duc pe muntele Akagi. Nu mă aşteptam să aud ceva despre aur. 
Voiam doar să-mi fac o idee despre locuri şi peisaje. Muntele Akagi 
este foarte departe de drumurile principale, nu este menţionat în 
niciunul dintre ghidurile în limba engleză, dar până la urmă am găsit 
adresa unui han cu izvoare termale. Am luat trenul până la Takasaki, 
apoi am şofat pe un drum de munte lung şi şerpuitor. 

Odată ajunsă acolo, mi-am zis că l-aş putea întreba foarte bine şi 
pe proprietarul hanului ce ştie de aurul clanului Tokugawa. Spre 
marea mea uimire, nu s-a arătat deloc surprins. 

— Nu-i aici, mi-a spus pe un ton pragmatic. Este de cealaltă parte 
a muntelui. 

Mi-a arătat o hartă. A doua zi, am pornit prin ploaie în căutarea 
locului cu pricina. Cum mă rătăcisem cu totul, am întrebat într-o 
prăvălie singuratică şi am fost îndrumată prin păduri şi peste câteva 
terenuri arendate spre o casă în paragină. Lângă ea se întindea o 
pustietate cu un excavator în mijloc. Am ajuns să beau ceai cu omul 
a cărui familie săpase, într-adevăr, în căutarea aurului timp de trei 
generaţii. Povestea lui despre felul în care a ajuns comoara pe 


— 423 — 


muntele Akagi diferă de versiunea mea fictivă, dar am avut 
încântarea să descopăr că aurul familiei Tokugawa ar putea exista, 
chit că nimeni nu l-a găsit încă. Aşa a devenit o parte din povestea 
mea. 

Sachi şi istoria ei sunt fictive, dar lumea în care a trăit este reală. 
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să redau cât mai riguros cadrul 
istoric (deşi mi-am luat libertatea să mai inventez pe ici, pe colo, ca 
să pot spune o poveste frumoasă). Bătăliile, evenimentele politice, 
până şi vremea (îngrozitor de rece şi de umedă în vara anului 1868) 
au fost aşa cum le-am descris. Shogunii (care în cărţile de istorie 
japoneză sunt numiţi doar „shogunul”) au existat în realitate, iar 
amănuntele vieţii lor sunt în mare parte adevărate. Prinţesa Kazu a 
fost trimisă să se mărite cu shogunul Iemochi pe când n-avea decât 
cincisprezece ani şi a parcurs Drumul Interior de Munte, străbătând 
regiunea Kiso până la Edo, ca să locuiască în Castelul Edo. 

Despre viaţa din incinta palatului femeilor se ştie foarte puţin. 
Celor care trăiau acolo li se interzicea să divulge ceva. După ce a fost 
desfiinţat, câteva cameriste şi-au scris memoriile. M-am folosit de 
paginile lor ca să-mi imaginez cum era viaţa acolo. Intrigile şi 
asasinatele sunt reale toate, numele concubinelor, cum ar fi bătrâna 
doamnă Honju-in şi celelalte, sunt conforme cu realitatea. Prinţesa 
Kazu s-a încăpăţânat şi în realitate să se îmbrace în stilul imperial, 
să se certe cu soacra ei, doamna Tensho-in (Cea Retrasă), iar după ce 
femeile au fost evacuate din palat s-a mutat în conacul familiei 
Shimizu. înainte ca shogunul să pornească în ultima sa călătorie la 
Kyoto, i-a dăruit un cadou de adio: o concubină. După moartea lui, s- 
a călugărit şi a murit de beri-beri în 1877, la vârsta de treizeci şi unu 
de ani. 

Şi doamna Okoto, mama lui Sachi, a existat cu adevărat, iar 
povestea aventurii sale cu frumosul dulgher este reală în mare parte. 
Ea a fost o membră a familiei Mizuno, ultima concubină şi favorita 
celui de-al doisprezecelea shogun, seniorul Ieyoshi. Nu se mai ştie 
numele iubitului ei (de fapt, nici nu era dulgher, ci reprezentantul 
unui dulgher, un fel de antreprenor în construcţii), dar se ştie că 
arăta la fel ca fermecătorul actor de teatru Kabuki Sojiro Sawamura. 
Stratagemele fratelui ei, pentru a o introduce în palatul shogunului, 
ceea ce i-a atras tristul sfârşit, sunt adevărate. Am operat câteva 
schimbări. Evenimentele s-au petrecut de fapt în 1855, după moartea 
seniorului Ieyoshi, nu în 1850. Şi nu este consemnat nicăieri că a 


— 424 — 



avut un copil. 

Japonia anilor ’60 ai secolului al XlX-lea a fost un loc fascinant. 
Nimeni nu ştia că viaţa avea să se schimbe, nu treptat, aşa cum s-a 
întâmplat în Occidentul epocii victoriene, ci peste noapte. Toată 
lumea îşi închipuia că viaţa pe care o ştia avea să continue la 
nesfârşit. Era o lume în care mirosul juca un rol principal, iar 
vehiculele cu roţi erau folosite numai la transportul de bunuri. 
Oamenii mergeau pe jos sau în palanchine. Praful de puşcă nu prea 
era folosit, samuraii luptau cu săbiile, iar femeile samurai se 
antrenau cu halebardele. Am studiat veşmintele, coafurile, esenţele 
aromatice, cum trăiau oamenii şi, pe cât posibil, cum gândeau şi ce 
simţeau. Am păstrat, de asemenea, şi calendarul japonez al acelor 
vremuri, orele şi distanţele. 

Viaţa femeilor era foarte diferită de a noastră. Femeile din lumea 
bună rareori ieşeau din casă şi erau obligate să păstreze o atitudine 
impasibilă, indiferent ce calamităţi înspăimântătoare se abăteau 
asupra lor. Era o societate în care conceptul de iubire şi cuvântul ce-1 
desemna urmau să fie împrumutate din Occident. Când tinerii se 
îndrăgosteau, iubirea îi lua prin surprindere. Să fii atât de copleşit de 
o pasiune tulburătoare încât să nu mai fi capabil să-ţi împlineşti 
îndatoririle era un adevărat dezastru. Piesele Kabuki şi romanele 
japoneze care abordează acest subiect se termină nu cu o căsătorie, 
ci cu o sinucidere din dragoste. Nu exista niciun cuvânt pentru 
„sărut”. Sărutul constituia una dintre tehnicile sexuale ezoterice ale 
gheişelor, iar femeile decente, ca Sachi, habar n-aveau ce era. A fost o 
provocare să scriu un roman de dragoste care se derulează într-o 
societate lipsită de conceptul dragostei romantice, ce nu folosea 
niciodată cuvântul „iubire”! 

La puţin timp după ce a devenit reşedinţa imperială din Tokio, 
Castelul Edo a fost dărâmat. Pe locul în care odinioară se ridica 
palatul femeilor se află acum Palatul Imperial al Grădinilor de 
Răsărit. întinderea acestor grădini ne dă o idee despre cât de imens 
fusese acel palat. Poarta Doamnelor Shogunului, cu masivul lui corp 
de gardă, denumită oficial Poarta Hirakawa, mai stă încă în picioare, 
la fel ca şi poarta exterioara a conacului clanului Shimizu. La 
Castelul Himeji, la vest de Osaka, aripa femeilor mai există încă, deşi 
este mult mai mică decât cea din Castelul Edo. Muzeul Naţional din 
Tokio de pe Colina Ueno se ridică pe locul unde odinioară se înălţa 
Templul Kanei-ji. în Tokio, am vizitat Templul Zojoji, unde este 
înmormântat seniorul Iemochi, alături de prinţesa Kazu. Acolo se află 


— 425 — 



o statuie în mărime naturală a prinţesei. Totodată, am parcurs 
Drumul Interior de Munte (Nakasendo) şi am vizitat din nou satele 
Tsumago şi Magome, de unde m-am inspirat pentru satul lui Sachi. 
Cât despre Kano, acesta este vechiul nume al actualului Gifu, unde 
am locuit în primii doi ani de şedere în Japonia, deşi trădarea 
seniorului din Kano este pură ficţiune. 

întotdeauna istoria este scrisă de învingători, cu atât mai mult în 
cazul războiului civil ce a culminat în 1868, odată cu Era Meiji. 
Deseori aceasta este descrisă ca o revoluţie „fără vărsare de sânge”. 
Aşa cum vor afla cititorii din această carte, bineînţeles că a curs 
sânge. Am încercat să-mi imaginez cum trebuia să fie în pielea unuia 
dintre sutele de mii de oameni care au luptat de partea învinşilor şi 
mai ales ce s-a ales cu femeile din Castelul Edo, după dispariţia 
palatului lor. 

Istoria vremii, cu comploturile şi alianţele ei secrete, este ca un 
labirint. Oamenii care au trăit pe atunci nu prea ştiau ce se petrecea 
dincolo de mărunta lor lume. Am simplificat lucrurile şi am încercat 
să le arăt din perspectiva lui Sachi. Am comasat clanurile Satsuma, 
Choshu, Tosa şi banda lor de aliaţi, numindu-i pe toţi „sudici”, 
bazându-mă pe un criteriu geografic. Aceeaşi denumire o foloseau şi 
Japan Times Overland Mail şi observatorii occidentali ai vremii. 

în perioada în care are loc acţiunea cărţii, Japonia făcea primii 
paşi către Occident. Contemporanii reginei Victoria care o vizitau 
ştiau prea bine că vedeau o lume cu totul aparte, pe cale de 
dispariţie. Mulţi dintre ei au lăsat jurnale şi cărţi pe care le-am citit 
cu invidie. Unele sunt cuprinse în lista de mai jos. Pentru mine, a 
scrie Ultima concubină a reprezentat ultimul capitol dintr-o lungă 
legătură de dragoste cu Japonia. Oricine se duce acolo îşi doreşte să 
fi trecut prin experienţa vechii Japonii, acea lume magică, fragilă, 
apusă pentru totdeauna. A scrie această carte mi-a dat şansa de a 
mă închipui acolo şi de a-i lua pe cititorii mei cu mine. 


— 426 — 



Mulţumiri 

9 


Această carte n-ar fi existat fără strădaniile agentului meu literar, 
Bill Hamilton. Bill a insistat ca eu să mă implic în acest proiect şi a 
participat la el de la început până la sfârşit, oferindu-mi poveţe 
înţelepte şi întregul său sprijin. Multe mulţumiri şi lui Sara Fisher, 
lui Corinne Chabert şi tuturor celorlalţi de la A.M. Heath. 

Am avut marele noroc să lucrez cu Selina Walker, de la 
Transworld. Selina a avut o contribuţie covârşitoare la conturarea 
acestei cărţi şi m-a îndrumat tot timpul. îi rămân foarte îndatorată, ei 
şi întregii ei echipe, din care mai fac parte Deborah Adams şi Claire 
Ward, care mi-au acordat tot sprijinul, răbdarea şi entuziasmul lor de 
câte ori a fost nevoie. 

Mulţumiri lui Kimiko Shiga, care a descifrat japoneza arhaică a 
lucrării lui Takayanagi Kaneyoshi Viaţa în palatul femeilor din 
Castelul Edo. Gaye Rowley şi Thomas Harper s-au implicat în acest 
proiect de la început şi mi-au împărtăşit cunoştinţele lor vaste despre 
Japonia şi perioada Edo. Colin Young, unul dintre cei trei profesori, 
singurii de la şcoala de arte marţiale Shodai Ryu, din afara graniţelor 
Japoniei, mi-a oferit multe informaţii inedite şi mi-a dat şansa de a 
mânui o sabie japoneză adevărată, o experienţă minunată. Le 
mulţumesc tuturor acelora care şi-au aruncat un ochi critic asupra 
manuscrisului, de asemenea lui Louise Longdin şi Ian Eagles. Le 
mulţumesc totodată profesorilor şi studenţilor de la Asociaţia 
Naginata din Londra, unde am învăţat cum să mânuiesc o prăjină de 
antrenament şi am urmărit duelurile naginata (de halebarde) din 
cadrul competiţiilor sportive. Yoko Chiba şi John Maisonneuve (un 
alt mânuitor al săbiei) mi-au oferit şi ei informaţii despre halebardă. 

Traducerile îmi aparţin. Simbolul de la începutul fiecărui capitol 
este chiar blazonul Mizuno. M-am inspirat pentru descrierea hainei 
mamei lui Sachi dintr-o frumoasă katabira de la începutul secolului 
al XlX-lea de la Muzeul Naţional din Tokio, care are brodat pe ea un 
peisaj cu un pavilion, o poartă, o perdea din funii şi carul unui nobil 
(TNM Image Archive Source: http//TNMArchives.jp). 

Rămân îndatorată faţă de toţi istoricii japonezi din ale căror lucrări 
m-am inspirat în scrierea acestei cărţi (deşi răstălmăcirile şi 
libertăţile pe care mi le-am luat faţă de faptul istoric îmi aparţin). 
Unele sunt trecute în lista de mai jos. Profesorul Donald Keene şi 
Timon Screech mi-au împărtăşit cu mărinimie din cunoştinţele lor. 


— 427 — 


Minunatele cărţi ale profesorului Conrad Totman despre ultimii ani ai 
regimului Bakufu Tokugawa, împreună cu analizele întreprinse de 
profesorul M. William Steele asupra oraşului Edo al anului 1868, au 
oferit baza naraţiunii mele. M-am bucurat de privilegiul unei 
îndelungi şi interesante corespondenţe electronice cu doctorul 
Takayuki Yokota-Murakami, de la Universitatea din Osaka, pe temele 
iubirii şi sexului în vechea Japonie. Informaţiile despre pulberea de 
şopârlă friptă le-am luat de la el. Cartea lui apare în lista de mai jos 
şi, în ciuda faptului că are un subtitlu care sperie, este o lectură 
fascinantă. 

Nu în ultimul rând, îi mulţumesc soţului meu, Arthur, cel mai 
important dintre toţi. Fără dragostea şi sprijinul său n-aş fi fost în 
stare să scriu această carte. El mi-a oferit răgazul de a mă afunda în 
fabulos, de a citi. Mi-a comentat fiecare ciornă şi, cum este expert în 
istorie militară, a avut grijă să plasez puştile şi tunurile acolo unde 
trebuie. M-a însoţit în universul lui Sachi. Am urcat împreună pe 
Drumul Interior de Munte, ne-am preumblat prin Castelul Edo şi ne¬ 
am dus la Castelul Himeji, la Templul Zojoji, ca să vedem mormântul 
prinţesei Kazu. A ajuns aproape un expert în Japonia perioadei Edo, 
ba chiar este în stare să recunoască blazonul familiei Tokugawa, un 
lucru cu care puţini se pot lăuda! 

Această carte îi este dedicată lui. 


— 428 — 



Bibliografie selectivă 


Există un număr imens de cărţi minunate ce tratează perioada 
Edo. Mai jos sunt trecute doar câteva care m-au inspirat în mod 
special. 

Dintre biografiile samurailor din perioada Edo, romanele şi alte 
lucrări care fac să învie acea epocă: 

Bolitho, Harold, Bereavement and Consolation: Testimonies from 
Tokugawa Japan, Yale University Press, 2003. 

Katsu, Kokichi, Musui’s Story: the Autobiography of a Tokugawa 
Samurai, traducere, introducere şi note de Teruko Craig, University of 
Arizona Press, 1988. 

McClellan, Edwin, Woman in the Crested Kimono: The Life of Shibue 
Io and Her Family Draum from Mori Ogai’s ’Shibue Chusai’, Yale 
University Press, 1958. 

Meech-Pekarik, Julia, The World of the Meiji Prinţ: Impressions of a 
New Ciuilisation, Weatherhill, 1987. 

Miyoshi Masao, As We Saw Them: The First Japanese Embassy to 
the United States, Kodansha Internaţional, 1994. 

Shiba Ryotaro, The Last Shogun: The Life of Tokugawa Yoshinobu, 
traducere de Juliet Winters Carpenter, Kodansha Internaţional, 
1998. 

Shimazaki, Toson, Before the Daum, traducere de William E. Naff, 
University of Hawaii Press, 1987. 

Walthall, Anne, The Weak Body of a Useless Woman: Matsuo 
Taseko and the Meiji Restoration, University of Chicago Press, 1998. 

Yamakawa Kikue, Women of the Mito Domain: Recollections of 
Samurai Family Life, traducere şi introducere de Kate Wildman 
Nakai, Stanford University Press, 2001. 

Dintre jurnalele călătorilor din epoca victoriană: 

Alcock, Rutherford, The Capital of the Tycoon. Volumes I and II, 
Elibron Classics, 2005 (publicat pentru prima oară în 1863). 

Cortazzi, Hugh, Mitford’s Japan: Memories and Recollections 1866- 
1906, Japan Library, 2002. 

Herusken, Henry, Japan Journal: 1855-1861, traducere şi editare 
de Jeannette C. van der Corput şi Robert A. Wilson, Rutgers 
University Press, 1964. 


— 429 — 


Notehelfer, F. G., Japan through American Eyes: The Journal of 
Francis Hali, Westview Press, 2001. 

Satow, Emest, A Diplomat in Japan: The Inner History of the Criticai 
Years in the Evolution of Japan When the Ports were Opened and the 
Monarchy Restored, Stone Bridge Press, 2006 (publicat pentru prima 
oară în 1921). 

Dintre indispensabilele şi foarte îndrăgitele opere referitoare la 
literatură şi poezie: 

Keene, Donald (ed.), Anthology of Japanese Literature: to the 
nineteenth century, Grove Press, 1955; Penguin Books, 1968. 

Miner, Earl, An Introduction to Japanese Court Poetry, Stanford 
University Press, 1968. 

Waley, Arthur, The No Plays of Japan, George Allen and Unwin, 
1921; Charles E. Turtle Company, 1976. 

Dintre lucrările academice de referinţă pentru aceeaşi perioadă: 

Keene, Donald, Emperor of Japan: Meiii and His World, Columbia 
University Press, 2002. 

Roberts, John G., Mitsui: Three Centuries of Japanese Business, 
Weatherhill, 1973. 

Steele, M. William, „Against Restoration: Katsu Kaishu’s Attempt 
to Reinstate Tokugawa Family”, în Monumenta Nipponica, XXXVI, 3, 
pp. 300-316. 

Steele, M. William, „Edo in 1868: The View from Below”, în 
Monumenta Nipponica, 45:2, pp. 127-155. 

Totman, Conrad, Politics in the Tokugawa Bakufu, 1600-1843, 
Harvard University Press, 1967. 

Totman, Conrad, The Collapse of the Tokugawa Bakufu, 1862 - 
1868, University Press of Hawaii, 1980. 

Yokota-Murakami, Tayatuki, Don Juan Est/West: On the 
Problematics of Comparative Literature, State University of New York 
Press, 1998. 

Cea mai bună carte despre palatul femeilor: 

Takayanagi Kaneyoshi, Edojo ooku no seikatsu (Viaţa în palatul 
femeilor din Castelul Edo), Tokio Yuzankaku Shuppan, 1969. 

Şi o pagină de web minunată despre Nakasendo, Drumul Interior 
de Munte: http://www.hku/history/nakasendo/. 


— 430 — 



— 431 —