Oana Stoica — Mujea Razboiul reginelor vol.1

Cartea | 
RAZBOIUL 
REGINELOR 
Volumul | 


PARTEA | 
PUTERILE 


PROLOG 


Lacrimile se terminaseră, temnicerii îşi lăsau ultimii prizonieri 
să pătrundă în libertatea imensităţii cerului. Scâncetul unui 
prunc se pierdu pe străzile pline de oameni şi praf. Femeia cu 
privire de gheaţă rămase înmărmurită până când un bătrân mai 
înţepat o împinse într-o parte. Abia se mişcă. Căută din priviri 
acel plânset, dulce-amar, al unui prunc abia născut. 

Mulțimea de oameni năvălea spre libertate umplând străzile 
Slovanăurului. Alerga care încotro de teamă ca gardienii să nu 
se răzgândească. Din Turnul cel mai înalt al palatului, sus, acolo 
unde norii ţineau loc de gărzi, un chip aspru privea spre ei. 

Femeia se cutremură sub pelerina sa lungă. Simţi cum fiori de 
gheaţă îi îneacă sufletul şi inima. Privi îndelung, la el, Regele 
Ceasornicar, cel ce se juca cu timpul şi destinele. Strânse din 
pumni şi lăsă o lacrimă să-i cadă pribeagă pe bărbie. 

Era pierdută. Ultima lor salvare se pierduse undeva în mulţime. 
Oare avea s-o mai vadă vreodată? 


YASSUNA 


Urca muntele încă din primii ani ai vieţii sale simțind că acolo 
poate fi singură şi nestingherită. Munţii acoperiţi de bărbi albe şi 
copaci gârboviţi îi ofereau liniştea pe care nu o simţea în sat. 
lubea natura şi nu de puţine ori îi cânta cu glas cristalin simțind 
cum fiecare copac, frunză sau piatră se mişcă sub puterea 
cuvintelor sale. In degete simţea, adesea, un izvor de putere 
scurgându-se şi umplând natura de viaţă şi căldură. 

Aici se simţea cu adevărat ca acasă. li părea rău de bătrâna sa 
mama, vrăciţa satului, care îi dăduse naştere şi făcuse atât cât îi 
fusese în putinţă pentru a-i asigura cele trainice, dar şi o 
educaţie aleasă. 

Bătrâna îi spusese întotdeauna că ea e deosebită şi merită tot 
ce-i mai bun. Şi ea ştia că e deosebită, căci nu semăna cu toţi 
ceilalţi. Era mai înaltă, mai frumoasă, iar urechile îi erau uşor 
ascuţite, asemeni unei feline. Până şi ochii îi erau migdalaţi şi 
aveau o culoare greu de descifrat. Ori de câte ori o privea câte 
un sătean se simţea diferită şi stingheră, ca şi cum nu ar face 
parte dintre ei. Dar ei nu dăduseră niciodată glas acestor 
gânduri şi cu toate astea ea le ştia. Le vedea în privirile lor. 
Sătenii se purtau cu grijă în preajma ei de parcă ar fi putut să le 
facă cine ştie ce rău. 

Însă natura o primea... chiar şi zăpezile grele din timpul iernilor 
vremelnice îi ascultau cântul şi o îmbrăţişau în sclipiri colorate 
dându-i senzaţia că e bine venită. Uneori vlăstari se năşteau din 
cântul ei. Primăvara, când înmugureau primii copaci, aducând 
cu sine mirosuri îmbietoare ce dădeau viaţă muntelui şi 
sufletelor care trăiesc aici, era atât de frumoasă şi înmiresmată, 
că orice tristeţe dispărea şi doar fericirea rămânea în inima 
Yassunei. 

Cel mai frumos se zărea apusul ce lăsa umbre colorate pe 
pâlcurile de zăpadă, înconjurând pădurile gârbovite în raze 
călduţe. 

Tânăra rămânea adesea în mijlocul munţilor până la asfinţitul 
soarelui copleşind natura cu iubirea ei. Abia când se însera 
cobora alene pe cărarea pietroasă, de-a lungul căreia se mai 
zărea câte un copac tânăr cu ramuri fragile. Din capătul cărării 


se întrezăreau luminile slabe ce ieşeau pe ferestrele caselor 
clădindu-şi drum prin întuneric. 

Cele mai luminate erau hanurile de piatră. Hanurile ţineau mai 
degrabă loc de hambare, aici toţi sătenii îşi depozitau proviziile 
şi le împărțeau la vreme de nevoie. Şi zeii le erau martori că 
astfel de vremuri se tot perindau pe lângă ei. 

Ziar'ul era cel mai nordic dintre satele împărăției Ceasului. De 
fapt, nu făcea parte nici din împărăție şi nici din munte. Se afla 
undeva la graniţa celor două. Destul de retras şi fără prea multe 
posibilităţi, satul rămânea tăcut şi singuratic şi aşa fusese 
dintotdeauna. Câţiva săteni, mai îndrăzneţi, se ocupau cu 
comerţul fiind nevoiţi să bată drumul greu ce ducea spre 
împărăție. Chiar şi comercianții ambulanți ajungeau aici o dată 
pe an, încercând să-şi vândă mărfurile adunate din depărtări. 

Ceilalţi săteni se ocupau cu cioplitul pietrei din care se ridicau 
case, alţii extrăgeau fierul din inima munţilor pentru ca cei doi 
fierari să poată ciopli arme şi veselă pentru gospodine. Nici 
lemnul nu le lipsea, acesta fiind folosit pentru bărci sau căruţe. 
Apă aveau din belşug, căci Râul Lacrimilor, limpede şi rece, 
trecea destul de-aproape de Ziar. Ceea ce le lipsea cel mai mult 
erau grânele şi mătăsurile, pentru că pământul nu era roditor; 
oamenii nu aveau unde să muncească pentru a-şi asigura hrana. 
Cât despre mătăsuri, vânzătorii ambulanți aveau grijă să aducă 
în fiecare an dintre cele mai fine, luând ochii femeilor. 

Copila cobori tăcută privind casele din piatră răsfirate de-a 
lungul satului. Ziarul era destul de mare, iar casele se aflau la 
distanţă una de cealaltă, lăsând între ele un gol imens ce 
instaura un întuneric greu de suportat pe timp de noapte. 
Casele erau dispuse astfel din pricina stâncilor care străpungeau 
pământul scoţându-şi la iveala ghearele amenințătoare ce 
străluceau reci în lumina soarelui. 

Tânăra privi spre casa cea mai depărtată. Acolo, bătrâna ei 
mamă se chinuia să-i prepare leacuri fierarului Damien, care 
căpătase o rană urâtă în încercarea sa de-a făuri o spadă. 

Damien era cel dintâi fierar al satului. El fusese printre primii 
care se stabiliseră aici, departe de nedreptatea împărăției. 
Oamenii nu vorbeau prea des despre ceea ce se întâmplă în 
Slovanâur, dar Damien spunea întotdeauna cele mai minunate 
poveşti. Atunci când fierul se încingea în cuptorul de piatră, 
fierarul depăna amintiri din împărăție. Copila şi le amintea pe 


toate cu plăcere, fierarul fiind singurul care îndrăznea să-i 
vorbească atât de direct şi de frumos. într-un fel îl simţea 
aproape de ea. După moartea părintelui ei, Damien îi oferise 
dragostea paternă după care tânjea, mai ales în primii ani ai 
dispariţiei tatălui. 

Insă acum se obişnuise să treacă pe lângă oameni, iar aceştia 
s-o privească temători. Şi pe măsură ce creştea simţea tot mai 
mult această răceală din partea lor, dar nu şi din partea 
fierarului care îi promisese să-i făurească o spadă aşa cum nu i- 
ar fi făurit nici regelui. 

Alergă spre casa mică şi sărăcăcioasă. Câteva lumânări o 
întâmpinară neprietenoase. Păşi uşor pe uşa şubredă încercând 
să nu îşi deranjeze mama. 

Femeia o zări pe dată. 

— Yassuna, oftă ea. Ai venit. 

Fata se mulţumi să dea din cap şi se strecură pe lângă bătrână 
intrând direct în camera unde zăcea Damien. Bărbatul era 
bătrân de-acum. Barba albă îi acoperea întreaga faţă, lăsând 
doar ochii, ca două mărgele negre, să strălucească palid. Mâinile 
îi erau acoperite de rănile muncii şi de riduri adânci. Degetele 
păreau că se vor rupe la o simplă atingere, atât erau de lungi şi 
de fragile. 

Yassuna se aplecă la căpătâiul lui şi îl atinse uşor. Bărbatul 
mormăi ceva şi răsuflă nervos, după care căzu în acelaşi somn 
de nepătruns. li părea rău de el, fusese un om vrednic. în 
sufletul lui citise mereu o bunătate neasemuită. Chiar dacă 
vorba îi era aspră şi dură, ea ştia că este un om bun. îi prinse 
mâna într-a sa cu gingăşie. Simţea cum viaţa lui scurtă se zbate 
între ultimile clipe. 

Bărbatul oftă. Cu greu deschise ochii şi desenă un zâmbet. 

— Yass, fătuco. Tuşi violent, dar reuşi să continue. Ştii că nu 
am pe nimeni iar tu mi-ai fost cea mai dragă sufletului meu. Eşti 
o copilă deosebită şi într-o zi voi fi lăudat pentru că te-am iubit. 
Tuşi din nou, tot mai rău. Se chinui să se ridice în ciuda 
protestelor fetei. Cu greu reuşi să se aşeze în şezut. Luă mâinile 
copilei într-ale sale şi o privi în ochii ei goi, lipsiţi de expresie. 

— Să nu crezi că te-am iubit pentru că aşa trebuie. Te-am iubit 
pentru că aşa meriţi. Să nu uiţi asta niciodată. Eşti dragă 
sufletului meu, mult prea dragă. De aceea... — îşi duse mâna la 
inimă simțind dureri aprige — am cugetat în clipele mele de 


bine şi iată ce-am hotărât. De-a lungul timpului am strâns o 
pungă cu galbeni, dintre cei adevăraţi. Am mai construit şi-o 
barcă numai bună pentru a trece de partea cealaltă a râului. 
Toate astea ţi le las ţie şi sper să le primeşti aşa cum se cuvine. 

Privirea fetei a rămas la fel de rece şi goală, dar câteva lacrimi 
îşi făcură loc pe obrazul alb. îl prinse pe bătrân în braţe şi-i 
sărută fruntea. 

— Le primesc, Damien. Le primesc cu dragă inimă. 

— Acum, du-te copilă, las-o pe mama ta să-şi ducă treaba la 
bun sfârşit. 

Bătrâna îi privea din colţul uşii. îşi şterse lacrimile ce-i inundară 
chipul şi îi făcu semn fetei să plece. 

Yassuna se simţea şi mai singură în acest moment. El murea, 
iar ea simţise asta în palmele lui fără de viaţă. II mai privi o dată 
şi zări o privire caldă şi împăcată. 

x x x 

Dimineaţa învălui satul într-o mantie de culori. Soarele se 
revărsa asupra satului cu raze sclipitoare scăldând ultimile 
pâlcuri de zăpadă în sclipiri misterioase. Satul se trezea la viaţă 
în prima zi de primăvară adevărată. Până şi râul vuia într-un 
glas cu păsările ce îşi înălţau trilurile către cer. 

Yassuna privi cum stâncile se descotorosesc de umbrele reci, 
scăl-dându-se în razele calde şi acceptându-le mângâierile fine. 
Lăstarii îşi înălţau capetele fragile dând naştere primilor muguri 
rozalii. Câţiva fluturi se treziră timizi şi înfriguraţi. Râul ce 
curgea din munţi susura trist ducându-şi cântul până în sat. 
Aerul era plin de miresme. 

Gândul dintâi al Yassunei zbură către libertatea de dincolo de 
munţi, dincolo de sat sau de împărăție. Abia acum realiza că 
Damien i-a dăruit o barcă ce ar putea-o salva de răceala acelor 
oameni. Putea să spere la libertate, dar nu voia ca asta să 
însemne moartea bătrânului. Câţiva bărbaţi se îndreptau către 
ea. Aveau pasul hotărât şi privirile pierdute, îi recunoscu îndată 
pe tânărul comerciant care trăia în cealaltă parte a satului, 
Samin, pe celălalt fierar, Adoni şi pe măcelarul Hor. 

Bărbaţii trecură pe lângă ea salutând-o fugar, ca şi cum le-ar fi 
fost teamă să-i aştepte răspunsul. Doar tânărul Samin îi adresă 
un zâmbet firav ce ascundea mai multe sentimente decât şi-ar fi 
putut închipui. Yassuna îşi plecă privirea şi se prefăcu 
nepăsătoare, dar abia aşteptă ca ei să dispară în spatele uşii 


fragile pentru a putea trage cu urechea. De îndată ce se văzu 
singură păşi în spatele casei, oprindu-se în dreptul ferestrei 
deschise. Pentru o clipă nu se auzi nimic, doar băzâitul unei 
insecte care părea să îşi croiască drum prin aerul rece. 

Cea dintâi vorbi bătrâna. Avea o voce joasă, aproape de 
nerecunoscut. Părea epuizată de parcă şi-ar fi dat duhul. 

— Am făcut tot, tot. Nu pot să fac mai mult de-atât. Până la 
apus, cel târziu, o să ajungă pe mâinile zeilor. 

Un murmur de nelinişte împânzi încăperea. Yassuna se 
cutremură şi, fără voie, lăsă o lacrimă sâ-i atingă obrazul. 

— A spus ceva? întrebă tânărul după o lungă tăcere. 

Simţi cum bătrâna se foieşte, dar în cele din urmă răspunse 
fără tragere de inimă. 

— Mi-a spus cum sâ-i împart averea. Of, aş fi vrut tare mult să 
nu facă asta. Aş fi vrut să lase altcuiva ultimile sale dorinţe. 

— Tu ai fost întotdeauna tămăduitoarea şi păstrătoarea 
secretelor noastre, rosti Adoni. Aşa e cel mai drept. 

Din nou liniştea se lăsă apăsătoare. O pală de vânt trecu fugar 
iar un nor luă pentru o clipă din strălucirea soarelui. 

— Sigur, dar averea lui, în mare parte, a împărţit-o cu Yassuna. 
Şi ştiu că asta nu va fi pe placul niciunuia dintre voi sau a 
vreunui sătean. 

Yassuna simţi cum neliniştea se prelungeşte. Ştia că mama ei 
avea dreptate. Ei nu ar fi acceptat niciodată ca ea să primească 
ceea ce-i oferise Damien, dar era prea târziu. Acceptase deja. 
Bărbaţii murmurară ceva în barbă, poate că se înfuriaseră sau 
poate că încercau să înţeleagă. Insă Samin rupse tăcerea şi 
puse capăt neliniştii. 

— Eu zic că-i drept. Damien a iubit-o ca pe o fiică. El nu a avut 
pe nimeni iar în ultimile clipe s-a gândit la persoana care i-a fost 
cea mai dragă. Nu e drept să-i contestăm deciziile. Şi până la 
urmă, Yassuna e una dintre noi. 

Un murmur de nelinişte se ridică în încăpere. 

— Isodra, rosti răspicat Hor, măcelarul. Ştiu că nu e drept faţă 
de tine, e copila ta, ştiu, dar... 

— Taci, Hor, ţipă femeia. Taci. Nu vă îngădui niciunuia să 
puneţi la îndoială onestitatea Yassunei. Şi Samin are dreptate. 
Nimeni nu are voie să nesocotească vorbele bătrânului. lar 
acum ascultaţi-mă bine. 


Isodra oftă profund. Până şi Yassuna putu să simtă durerea ei 
de dincolo de ziduri. Glasul femeii era tot mai pierdut şi mai 
neînsufleţit. 

— Damien i-a spus chiar ei aseară că doreşte să-i lase barca 
cea nouă şi banii pe care i-a furat din împărăție. Ascultaţi înainte 
de a spune ceva, căci v-am chemat aici cu un scop anume. Lui 
Adoni i-a lăsat întreaga fierărie, astfel fiul tău va avea propria lui 
moştenire atunci când îi va veni vremea însurătorii. Lui Hor a 
ţinut să-i lase iataganul făurit pentru rege. A zis că doar el ar şti 
să-l folosească aşa cum se cuvine. lar lui Samin i-a lăsat binarii 
agonisiţi de-a lungul vieţii. A spus că va putea să facă comerţ cu 
ei cel puţin un an întreg. 

Bărbaţii tăcură. Yassuna ştia că ei îi lăsase bunul lui cel mai de 
preţ. Oarecum o pregătise pentru ceva anume lăsându-i acea 
mică avere şi barca pe care o construise în ultimii ani cu toate 
puterile sale. Se depărta uşor de casă lăsând-o în prada 
gândurilor. Pe măsură ce creştea se întrebase de ce oamenii o 
resping, de ce o privesc aşa cum priveşti o vrăjitoare. De ce era 
ea mai specială? De multe ori o bătuse gândul că e adevărat şi 
că ea nu face parte dintre ei. Nici vorba şi nici chipul nu erau 
aidoma lor. lar ea vedea diferenţa chiar dacă nu o accepta. 

Se aşeză pe una dintre stâncile care se ridicau ca treptele până 
la casa ei. Privea cum soarele îşi revarsă razele peste Ziar', 
scăldându-l într-o sclipire plăcută. îşi pogora căldura peste 
crestele înzăpezite şi peste casele mici şi triste, lăsând în urmă 
câteva speranţe. Femeile porniseră pe cărare spre râu, 
ducându-şi coşurile cu rufe pe cap. Copii alergau mulţumiţi pe 
lângă ele râzând şi bucurându-se de o zi luminoasă. Dincolo de 
Ziar' se zărea aceeaşi ceaţă gri, pogorându-se pe pământ, rece 
şi umedă. 

Intotdeauna împărăţia fusese învăluită în ceața aceea rece şi 
indistructibilă. Era un mister ce dăinuia de secole, un mister 
greu şi apăsător. Yassuna nu dorise niciodată să meargă în 
Slovanâur, până şi numele îi părea rece şi gol. Simţea durerea 
celor ce trăiau în ceața aceea veşnică prin care arareori 
pătrundea câte o rază stingheră. Era o lume mult prea rece cea 
de dincolo de Ziar', o lume ce nu era bună pentru niciun suflet. 

Cei trei bărbaţi trecură pe lângă ea, salutând-o fugar. Doar 
Samin rămase mai în urmă. Stătea drept şi pe chip avea un 
zâmbet misterios. Chipul Yassunei nu trâdă nicio emoție. Era la 


fel de rece şi de nepătruns cum fusese dintotdeauna. îşi aruncă 
privirea rece asupra tânărului. 

— Yassuna, şopti el. Aş dori să îţi vorbesc. 

Fata clipi din gene dându-i de înţeles că poate grăi. 

— Nu, nu aici, îi ceru el. Aş vrea să ne vedem la poalele 
muntelui, la asfinţit. 

— De ce? 

— Damien a mai avut o ultimă dorinţă, despre care aş dori să 
îţi vorbesc nestingherit. 

Yassuna se ridică privind spre cer. Aerul acela era ameţitor, iar 
soarele îi surâdea aşa cum n-o făcuse niciodată. 

— Bine. Atunci ne vedem la asfintit. 

Tânărul dădu sâ-i mai spună ceva, dar ea pornise deja spre 
casă. Acolo unde-n prag o aştepta, nerăbdătoare, Isodra. 

x x x 


Următorul răsărit anunţă moartea fierarului. Cerul nu s-a mai 
trezit la fel de limpede iar norii se strânseseră bucluc deasupra 
satului. Câteva picături anunţară venirea furtunii încă din toiul 
nopţii. Liniştea se lăsase grea şi apăsătoare. întregul sat era 
cufundat în doliu. Păsările renunţaseră la trilurile lor, iar râul 
rămăsese tăcut, ca un ultim omagiu adus fierarului. 

Isodra rămăsese trează întreaga noapte păzind trupul 
neînsufleţit. Chiar şi Yassuna îl privise din depărtare, dar nu 
îndrăznise să se apropie prea tare. Se simţea dureros de rău. 
După moartea tatălui său nu mai îndrăznise să vadă un alt mort. 
Durerea de-atunci îi străfulgerase sufletul şi nu dorea să mai 
treacă prin asta încă o dată. Dar nu putea să stea departe de 
Damien. îi privea trupul neînsufleţit din tocul uşii. Părea doar o 
stafie. O stafie. îi venea să plângă, dar lacrimile nu doreau să 
curgă. Il privea şi parcă nu dorea să creadă că el stătea acolo 
lipsit de suflet. 

In cele din urmă lsodra o rugă să plece. Trebuia să-l 
pregătească pentru a-l purta pe ultimul drum. Bătrânele satului 
apărură şi ele încărcate cu găleți cu apă, geluri parfumate, flori 
din toate neamurile, lumânări colorate, foarfece, pieptene şi 
prosoape de mătase. Femeile trecură cu rapiditate pe lângă 
Yassuna, fără a-i adresa vreun cuvânt sau vreo ocheadă. Erau 
sobre şi tăcute. 

Tânăra se retrase în camera alăturată, iar gândul îi fugi la 
Samin şi la întâlnirea avută pe înserate. 


Nu era sigură nici acum de ce se ţinuse de această promisiune. 
Poate din pricina firii ei atât de schimbătoare. Adevărul era că 
nu îi trecuse nici măcar o clipă prin gând să se ducă, dar ceva o 
făcuse să pornească într-acolo. Când l-a zărit luna deja pusese 
stăpânire pe împrejurimi. Doar mierlele se mai auzeau în inima 
muntelui cântându-şi singurătatea. El o privea pierdut. Se 
fâstâcea în faţa frumuseţii şi măreției ei. Ştia că este mai nobilă 
decât toţi ceilalţi, aşa se simţise dintotdeauna. 

Mereu avusese privirea aceea măreaţă şi glacială şi nu ştia 
cum să scape de ea. Asta îi era firea. Aşa se născuse. Nici măcar 
atunci când el i-a întins mâna nu a reacţionat, chiar dacă îşi 
dorise să o facă. Da, îşi dorise cu adevărat să poată scoate la 
iveală chiar şi un simplu sentiment, dar nu putea. Rămăsese 
rece şi distantă, aşa cum făcea dintotdeauna. 

El şi-a retras mâna şi a privit spre lună. A privit cum munţii se 
scaldă în umbre întunecate iar copacii îşi coboară coroanele tot 
mai mult, arătând ca nişte bătrâni împovăraţi. Atunci glasul i se 
deşteptă şi ea începu să cânte. Miile de ecouri treziră fiecare 
pom la viaţă, fiecare piatră şi fiecare stea. 

Samin o asculta cu inima tresărându-i de bucurie. O privea. O 
privea ca pe-un înger învăluit în lumina zeilor. Când îşi termină 
cântul o lungă tăcere se lăsă între ei. Yassuna îl cercetă pe 
tânărul Samin. îi cercetă braţele vânjoase, trupul clădit parcă 
dintr-un trunchi de copac. Ochii lui albaştri, atât de sinceri şi de 
calzi şi pletele blonde, rebele ce se revărsau pe chipul alb ca 
spuma mării. 

Abia târziu, când vântul prinse a vui, el îi vorbi: 

— Yassuna. Ştiu că te simţi stingheră şi străină de aceste 
locuri. Oamenii nu au fost drepţi cu tine, dar nu au făcut-o cu 
rea voinţă. 

Ea tăcu. Tăcu pur şi simplu. Părea absentă, de parcă nici nu-l 
auzea vorbind. însă Samin nu s-a descurajat şi îi vorbi în 
continuare: 

— Damien te-a iubit ca pe fiica lui, chiar şi pe mine m-a iubit 
asemeni unui fiu. Ştii care a fost cea mai arzătoare dorinţă a lui? 

Lăsă întrebarea să plutească în aer pentru un timp. Ea nu i-a 
răspuns, aşa că el continuă cu glasul său pierdut. 

— A vrut să ne căsătorim. 

Yassuna nu simţise nimic atunci. Niciun sentiment. Nici acum, 
când îşi amintea, nu simţea nimic. Ştia că Damien nu asta îşi 


dorise, poate doar în cazul în care ea ar fi decis să rămână aici 
după moartea mamei. Dacă şi-ar fi dorit cu adevărat nu i-ar fi 
făcut cele două daruri înainte de-a muri. Damien dorise s-o 
pregătească de plecare iar ea ştia că nu există altă cale. Trebuia 
să scape din satul ăla, să îşi croiască drumul ei. Şi, dacă se 
gândea mai bine, Damien avusese dreptate să-i ceară asta lui 
Samin. El era singurul care trecea râul destul de des atunci când 
pleca după mărfuri. Poate că de asta îi ceruse s-o ia de soţie. 

Plânse. Pentru prima oară de la moartea lui Damien, îşi eliberă 
sentimentele. Nu ştia cu siguranţă dacă îl plânge pe bătrân sau 
îşi plânge propria singurătate. Acum nu mai avea altceva de 
făcut decât să aştepte. Ce anume aştepta, nu putea spune, dar 
ştia că ceva avea să se întâmple. 


LA POALELE SUDULUI 


Scăldată în roua dimineţii se trezea mândra pădure Osian. 
Razele soarelui cădeau pe frunzele verzi, făcându-le să lucească 
mândre, vibrând de viaţă şi de tinereţe. Copacii îşi ridicau 
coroanele asemeni unor mâini, lăsându-şi trupurile în 
mângâierea luminii. Păsările se trezeau somnoroase umplând 
întreaga zonă cu cântecele lor cristaline. 

Un râu susura uşor, trecând printre copaci şi făcându-şi loc 
printre pietre. Pădurea se întindea pe mai multe leghe într-un 
cerc aproape perfect, lăsând ca-n mijlocul ei să se ridice mândră 
Aăria, Ţara Oglinzilor. Cea mai frumoasă şi cea mai ferită de 
privirile indiscrete, Ţara Oglinzilor, cea care le oferea adăpost 


atât oamenilor cât şi bătrânului popor arkud. Aici, înconjurați de 
codri, trăiau în pace şi în bunăstare cele două neamuri. 

Ţara Oglinzilor, construită cu veacuri în urmă de arkuzi, îşi 
merita pe deplin renumele. Frânturi de specule se ridicau pe 
fiecare construcţie, lăsând soarele să se reflecte în ele şi să 
lucească până în cele mai întunecate cotloane. Fiecare casă 
avea câte o oglindă — semn al puterii arkude. 

Aăria era ruptă în două bucăţi prin bunătatea reginei arkude, 
care le permisese oamenilor să se adăpostească aici. Morana, 
regina, cea dintâi vrăjitoare a neamului lăsase partea de nord- 
est în stăpânirea oamenilor şi-a regelui lor, Neoptol. 

Neamul arkud era format din vrăjitoare cu aceeaşi sorginte. 
Format din cele trei vrăjitoare, născute din pulberea stelelor, 
neamul arkud s-a ridicat în timp printr-o conducere feminină. 
Bărbaţii erau folosiţi la diversele munci şi pentru procreare; ei 
nu aveau drepturi egale cu femeile, dar nici nu le cereau. Astfel, 
încă de la cea dintâi născută şi până la Morana, femeile îşi 
conduseseră neamul prin nemumărate războaie, spre o viaţă 
bogată lipsită de grija zilei de mâine. 

Arkudele erau cele mai temute vrăjitoare ce se născuseră 
vreodată şi cele mai puternice. Oricare dintre ele mânuia magia 
oglinzilor şi pe cea a focului. Altele erau înzestrate cu puteri mai 
speciale, dar niciuna nu era mai prejos de cealaltă. Doar regina 
era deasupra tuturor. Neamul arkuzilor era împărţit în trei mari 
neamuri, toate supunân-du-se aceleiaşi regine, fiecare având 
însă şi un conducător propriu ce le reprezenta interesele în faţa 
Consiliului Neamului. 

Astfel arkuzii se împărțeau în: Spadele de Cristal, Săgeţile 
Sorţii şi Cristalul Roşu. In fruntea neamului Spadelor de Cristal 
era frumoasa şi înţeleaptă Naruna. Naruna era fiica celei mai 
mari vrăjitoare arkude, însă Naruna nu era doar o vrăjitoare ci şi 
o minunată spadasină, putând ea singură să ţină piept cel puţin 
a zece bărbaţi. Neamul Săgeţilor Sorţii era cel mai numeros. 
Arkudele erau recunoscute ca fiind bune arcaşe. Taina arcului le 
învăţa cum să asculte vântul, şoaptele apelor şi foşnetul 
frunzelor. Erau arcaşe şi vrăjitoare iscusite iar în fruntea lor se 
ridica mândra Surama, cea mai iscusită în aceste taine. 

Cel mai mic neam era cel al Cristalului Roşu, ce urma o 
legendă încă din timpul primei născute din pulberea stelelor. 
Această legendă avea să fie rostită până când încă o arkudă 


asemeni primei avea să se nască. Majoritatea celor din acest 
ultim neam erau bătrâne şi credeau cu tărie în puterea 
misteriosului cristal din care cea dintâi născută clădise neamul 
şi bogăţiile lui. Bătrânele erau conduse de Brene, o bătrână 
încăpăţânată cu puteri deosebite. Ea putea să vadă viitorul în 
globurile de cristal de care nu se despărţea niciodată. 

In est se ridica semet şi de neînvins muntele Domor, pe a cărui 
creastă strălucea Cetatea Neamului — Farlă'mir. Farlâ'mir era 
cea mai minunată construcţie a neamului arkud, înconjurat din 
temelie până în cel din urmă vârf de oglinzi ce răspândeau raze 
colorate peste întreaga ţară. 

Regina Morana îşi conducea neamul cu înţelepciune şi nu de 
puţine ori ajutase şi oamenii, oferindu-le adăpost şi arătându-le 
prietenie. După războiul care rămăsese cunoscut sub numele de 
Ramuti, se retrăseseră în Aâria alături de toţi cei ce doriseră să 
li se alăture. Ramuti durase şaizeci de ani, fiecare an în parte 
aducând nenorociri tot mai mari. 

Regii deşertului Mnemess se ridicaseră împotriva tuturor, 
chemând la luptă arkuzi, oameni şi elfi deopotrivă. Ramuti se 
încheiase în urmă cu cinzeci de ani şi multe neamuri încă se 
resimţeau în urma lui. Cel mai rău fuseseră afectaţi elfii, care 
pierduseră nenumărate suflete în luptă şi de atunci nu le mai 
vorbiseră nici arkuzilor şi nici oamenilor. Războiul fusese decisiv 
atunci când regele Ceasornicar hotărî să fure puterea arkuzilor 
pentru a obţine un trup. Cei care avuseseră noroc se retrăseseră 
lăsând războiul încă nesfârşit. 

Amenințarea încă mai exista, dar atâta timp cât nu puteau fi 
descoperiţi, lucrurile rămâneau în aşteptare. Morana nu avea de 
gând să îşi dezvăluie poziţia, cel puţin nu atâta timp cât trăia ea. 
Mama. ei, regina Aruna, îşi dăduse viaţa în Ramuti. 

Dar cea mai mare durere a Moranei era că nu avea un 
moştenitor şi niciun soţ pe măsură. Gândul ăsta o chinuia de 
ceva timp căci nu mai era prea tânără şi avea nevoie de-o 
moştenitoare înainte ca timpul ei să se scurgă. Avea pe lângă ea 
un tânăr, pe care îl tratase ca pe fiul ei. Pe Beor — căci acesta 
era numele lui — îl găsise în adâncul pădurii Osian cu 
şaptesprezece ani în urmă, pe vremea când regele Ceasornicar 
dăduse drumul tuturor prizonierilor de război. Se presupuse că 
vreo tânără arkudă, abia scăpată din exil, îşi dăduse sufletul 
lăsând în urma ei un copil. Cam pe-atunci îl găsise Morana pe 


Beor. L-a îndrăgit pe dată pentru că avea ochii limpezi şi albaştri 
precum cerul de vară. 

Beor îi fusese sprijin de multe ori în ultimii ani. în plus era un 
tânăr talentat în ale magiei. Era printre puţinii bărbaţi care 
reuşiseră să înveţe arta oglinzilor şi pe cea a focului. Făcea cei 
mai reuşiţi bulgări iar flăcările erau albastre, cum nu mai văzuse 
decât la biata sa mamă. 

Regina era încă frumoasă. Neamul ei fusese un neam de vază, 
iar toate reginele din neam fuseseră frumoase şi înțelepte. Avea 
pletele blonde ca razele soarelui la amiază. Privirea îi era 
limpede şi verde precum iarba trezită în zorii dimineţii. Pielea îi 
era fină, uşor creolă şi trupul zvelt ca al unei căprioare. Dar 
durerea de-a nu avea o moştenitoare o chinuia tot mai rău. 
Neamul ei dăduse arkuzilor nenumărate regine iar ea nu vroia 
să întrerupă lungul şir al domniilor. Mulţi spuneau că ele, 
reginele, se trăgeau chiar din prima născută căci de mai bine de 
o mie de ani reginele se trăgeau din acelaşi neam nobil şi 
înţelept. 

Regina ştia că trebuia să-şi aleagă un soţ în următorii ani, altfel 
ar fi fost prea târziu pentru a mai da naştere unui prunc. Se 
gândise chiar şi la Beor ca la un posibil moştenitor, dar consiliul 
Neamului nu ar fi fost niciodată de acord cu aşa ceva. 

Era tot mai tristă în ultimile zile. Stătea în palatul ei de 
cremene, privind pe ferestrele mari cerul şi pădurea care 
înconjurau ţara. Nu de puţine ori se trezise plângând la acest 
gând care o secătuia de putere. Dar, azi, era o zi deosebită. Se 
sărbătorea venirea primăverii. Copacii prindeau viaţă în ziua 
aceasta şi le vorbeau asemeni oamenilor. Era o sărbătoare 
deosebită pentru arkuzi, căci ei, la fel ca şi elfii, aduceau omagii 
naturii şi îi cântau pentru a o preaslăvi. Cântau până şi cel din 
urmă fir de iarbă îşi scotea capul din pământ. Mai apoi regele 
copacilor avea să stea la taifas cu Morana, căci vorbele lui erau 
gândite timp de un an şi nu erau prea multe. 

Morana aştepta cu nerăbdare ziua aceasta chiar dacă gândul îi 
era înveninat. 

Arkuzi pregăteau încă de dimineaţă carele cu flori, înşeuau caii 
cu cele mai frumoase şei, apoi îi împodobeau cu coroniţe albe şi 
roze. Femeile îşi puneau ţinutele de război, iar cele bătrâne se 
împodobeau din cap până-n picioare punându-și pe cap cele mai 
frumoase marame. 


Bărbaţii se împodobeau şi ei cu cele mai de seamă veşminte, 
îmbrăcămintea lor era în totalitate neagră, mai puţin cizmele 
albe şi lungi până la genunchi şi pălăriile de tul alb pe banda 
cărora se ridica o pană de vultur. 

Cele din neamul Spadelor de Cristal, deschideau procesiunea, 
îmbrăcate în ţinute de război cu spadele prinse la brâu, şi cu 
cununi de flori pe cap. In spatele lor veneau carele împodobite 
cu flori. Apoi urmau Săgeţile Sorţii, îmbrăcate asemeni suratelor 
lor, ţinându-şi pe spate arcurile lor făurite de cei mai mari 
meşteri elfi. In spatele lor se aflau cai albi împodobiţi care 
trăgeau în urmă statui de argint care îi înfăţişau pe Pioris şi pe 
bătrânul Vlasios. Şirul era încheiat de bătrânele din neamul 
Cristalului Roşu. Bărbaţii erau mult în urma lor aducând daruri 
pe care aveau să le lase copacilor. 

Morana stătea în fruntea tuturor, păşind calmă în rochia ei albă 
precum cristalul. Părul îi cădea pe umerii goi lăsând razele 
soarelui să i se joace prin plete. In mâna dreaptă duce sceptrul 
păcii, un minunat artefact încă din timpul primei născute, ce 
întruchipa un şoim în zbor la capătul lung. Mânerul era din fildeş 
şi era exact pe mâna reginei. In mâna stângă purta spada, 
reprezentantă a puterii. 

Rochia lungă, a cărei trenă mătura pământul, îi era susţinută 
de cei mai frumoşi doi vulturi pleşuvi care zburau agale. întregul 
popor arkud se îndrepta astfel spre poieniţa în care an de an se 
ţinea procesiunea. 

Alaiul se opri odată ajuns la locul cultului. Regina îşi ridică 
sceptrul şi spada spre cer şi începu să cânte o melodie suavă 
pornită din gât ce abia îşi făcea loc printre buze. Incet-încet 
celelalte arkude începură s-o imite, iar glasurile li se uniră în 
unul singur ridicându-se dicolo de coroanele falnice, dincolo de 
cer şi de nori. Melodia se ridica şi se revărsa suav peste natură, 
notă cu notă. 

Când regina tăcu iarba şi florile se unduiră ca într-o plecăciune. 
Vântul începu şi el să murmure o melodie tristă ce mai apoi 
prinse viaţă sub glasurile bătrânelor. Brene cânta cel mai aprig, 
ridicându-şi glasul în note încântătoare. 

Cântecele durară astfel mai mult timp, timp în care natura 
rămase tăcută sau cel mult murmura. Când muzica se sfârşi, 
regina oferi, carele cu flori şi zeitățile, copacilor şi mai apoi 
bărbaţii făcură acelaşi lucru cu darurile purtate de ei. 


Bărbaţii s-au retras în linişte lăsând în mijlocul poienii doar 
arkudele care priveau solemne spre copacii ce prinseseră viaţă 
şi se apropiau de ele. 

Păreau bătrâni cu bărbi de lemn şi braţe noduroase. Picioarele 
lor erau pline de pământ iar mersul le era legănat şi greoi. Unul 
se distingea între ei. Era mai înalt, iar frunzele verzi îi cădeau 
agale pe toate crengile ce şi le legăna cu greutate. Păşea atât 
de ferm pe cât putea păşi un copac. Părea mult mai bătrân 
decât însoțitorii săi şi mult mai înţelept. 

Arkudele se lăsară pe-un genunchi şi îşi plecară fruntea în timp 
ce Morana înainta cu sceptrul şi cu spada în mâini. 

Cei doi se opriră undeva la mijloc lăsând să cadă între ei o 
linişte străveche. Morana aştepta ca regele copacilor, Mor'rou, 
să-i vorbească. Căci acesta le era obiceiul, iar un om nu putea 
vorbi niciodată înaintea unui copac. 

O gură mare se contura din scoarţa îmbătrânită. Doi ochi, 
adânciţi ieşiră la iveală din spatele unor frunze crescute haotic. 
Mor'rou vorbi încet, mai mult şoptit, cu glas cald şi dur în acelaşi 
timp: 

— Fii binevenită, regină Morana. 

Morana făcu o plecăciune abia perceptibilă, apoi îi întinse 
sceptrul şi glăsui: 

— Bine te-am regăsit, rege al sinailor. 

Mor'rou îşi plecă crengile crescute deasupra trunchiului ce-i 
ţinea loc de cap. 

— îmi pare că a mai trecut un veac de când te-am văzut ultima 
oară şi cu toate astea nu a trecut decât un an. 

— Aşa-i mărite rege. Ce veşti îmi mai aduci din lumea din 
afară? O linişte plăcută se aşternu între ei. Câteva păsări 
îndrăzniră să 

se ridice mult deasupra copacilor şi să scoată triluri cristaline. 
Mor'rou privi spre ele, iar Moranei i se păru că vede un zâmbet. 

— Regină arkudă, veştile vin şi pleacă asemeni vântului. Dar 
ceea ce am să-ţi spun nu te va bucura prea tare. Se spune că în 
nordul rece, regina elfă creşte. Se simte singură printre ai săi şi 
simte că nu le este asemeni. In nebunia lor, elfii încă o cred 
moartă sau pierdută pe vecie. Dar în curând va trebui să-şi ia 
viaţa în piept şi ştim cu toţii că nu e pregătită. 

— Asta înseamnă că alt război bate la uşă. 


— Poate că da, poate că nu. De vreme ce Ceasornicarul nu a 
aflat de ea, şi mă îndoiesc că stăpânii deşertului ar şti secretul, 
nu-i niciun pericol. Dar cum elfii nu mai ascultă glasul pomilor, 
nu pot să meargă în ajutorul ei. 

Morana tăcu. Ştia ce vrea Mor'rou. întotdeauna îi urmase 
sfaturile, dar de data asta trebuia să se sfătuiască cu cei din 
consiliu. 

— Vrei s-o ajut eu, nu-i aşa? 

Mor'rou negă fluturându-şi crengile în vânt. 

— Nu, nu tu. Un tânăr gata de luptă cu inimă de vrăjitor şi bun 
spadasin. Atâta am avut să-ţi spun, regină arkudă. De-acum 
timpul va decide şi în locul tău. Gândeşte-te la vorbele mele iar 
anul ce vine sper să te văd cu bine. 

Vântul începu a vui cu putere ridicând în aer frunzele şi florile 
aduse în dar de regină. Atât Morana cât şi arkudele plecară 
capul în pământ astfel încât să nu vadă pe ce cărare o apucă 
sinari, însă paşii lor apăsaţi se auziră pentru mai mult timp, 
după care se pierdură printre trilurile păsărilor şi vuietul 
vântului. 

Când natura reveni la normal procesiunea plecă în aceeaşi 
ordine în care sosise. în capitala ţării, Oraşul Luminilor sau, 
Draglur, aşa cum îl numiseră cei vechi, îi aştepta o mare 
petrecere în cinstea acestei zile. 

x x x 

Draglur se întindea până la marginea de sud-est a pădurii. Era 
construit doar din oglinzi ce luminau în stălucirea soarelui, dar şi 
a stelelor. Aici noaptea era atât de luminoasă că putea fi 
confundată cu ziua. Clădirile erau mici şi joase, astfel încât să nu 
se ridice mai sus decât coroanele copacilor. Un râu curgea lin 
printre aşezări iar poduri de lemn împodobite cu flori făceau 
posibilă trecerea dintr-o parte în alta. 

In mijlocul oraşului, acolo unde se afla o poieniţă luminată 
puternic în mare parte de oglinzile dispuse de-o parte şi 
cealaltă, se întindea o masă mare împodobită cu flori 
multicolore în mijlocul căreia se aflau fructe şi mâncăruri alese. 

Morana se aşeză în capul mesei, aşa cum era obiceiul, iar 
lângă ea, în picioare, se alfa Beor, care arăta mai mândru decât 
oricare dintre arkuzi. Părul îi era negru ca noaptea, iar braţele 
puternice. Pletele îi fluturau în vânt, aşa cum cerea obiceiul 
arkud bărbaţii nu îşi tăiau părul până nu se însurau. Beor îşi 


privea cu mândrie mama, dar o respecta aşa cum trebuie să-şi 
respecte regina. 

Morana dădu tonul distracţiei iar muzica începu să le îmbie 
urechile. Vinul curgea în carafe de cristal iar mâncarea se 
întindea din belşug. Doar regina era tristă şi abătută. Ştia că va 
trebui să-l trimită pe Beor în căutarea reginei elfe,care dispăruse 
cam tot pe-atunci când ea îşi găsise fiul. Acum nu mai trebuia 
decât să adune membrii consiliului şi să ia cea mai înţeleaptă 
decizie. 

Femei, copii şi bărbaţi continuară să se alăture petrecerii 
cântând şi dansând în acompaniamentul naielor de fag, ce 
sunau până dincolo de pădure. Dansurile începură şi ele, femei 
şi bărbaţi porniră să joace în ritmuri calde şi ameţitoare. 

Beor, cu permisiunea reginei, o invită pe Naruna să-i fie 
parteneră de dans. Tânărului arkud îi surâdea ideea ca într-o zi 
să se poată căsători cu aceasta. Era de departe una dintre cele 
mai nobile şi mai frumoase arkude. Dansul se prelungi până 
când oamenii din partea de nord a ţării îşi făcură apariţia în 
grupuri mici. 

Morana zâmbi la vederea lor, căci oamenii îi erau dragi şi mulţi 
dintre ei i se supuneau mai degrabă ei decât bătrânului rege 
Neoptol. Bărbaţii păşiră primii, căci altul era obiceiul oamenilor, 
pe când femeile rămaseră în spate cu capetele plecate în 
pământ şi poalele ridicate pentru a face reverenţa cât mai bine. 

Cei doi bărbaţi, ce aduceau cu sine daruri, se apropiară de 
regină. Morana le zâmbi, erau cei mai dragi sfetnici ai ei şi 
totodată făceau parte şi din Consiliul Neamului, în urma unui 
tratat bine pus la punct. 

Cel înalt, cu părul ca aurul şi ochii sclipitori, cu braţe puternice 
şi zâmbet cuceritor, îşi plecă primul fruntea şi îi întinse Moranei 
un arc de-o reală frumuseţe. 

— Regina mea, i se adresă pe cel mai protocolar ton. Acesta 
este darul nostru pentru ziua aceasta minunată când întreaga 
natură a revenit la viaţă. Vă rog să-l primiţi şi să vă bucuraţi de 
el. 

Morana îşi înclină privirea spre arcul făurit cu măiestrie. Era 
într-adevăr cel mai frumos lucru pe care îl văzuse de când 
dispăruseră elfii. li zâmbi cu bunăvoință şi îl rugă să stea la 
masa ei. 


Cel de-al doilea bărbat, o matahală, mai mult gras decât 
musculos, cu capul chel şi nişte buze groase ce păreau să-i cadă 
peste bărbie, se apropie şi el aducând pe braţe cea mai 
frumoasă mătase văzută până atunci. 

— Huran, rosti regina la vederea mătăsii. E cel mai frumos dar 
pe care l-aş fi putut primi. 

— Mă bucur că vă bucură inima darul meu şi al soţiei mele. 
Insă mai am un dar de la regele nostru. 

Bărbatul îi înmâna mătasea şi scoase din buzunare un rubin 
roşu ce sclipea în razele soarelui. Chipul Moranei se destinse 
dintr-o dată la vederea rubinului, o lacrimă de fericire îi atinse 
obrazul şi un suspin de bucurie îi ieşi printre buze. 

— Huran, doar nu €...? 

Bărbatul afirmă din priviri, iar atunci regina se simţi istovită 
dintr-o dată. 

— Aşadar nu mai are mult timp. 

— Nu, regina mea. Regele nu mai are mult, de aceea v-a trimis 
rubinul puterii cu rugămintea să ne conduceţi aşa cum i-ați 
conclus şi pe arkuzi în lunga voastră domnie. 

Morana îl rugă să se aşeze lângă ea în timp ce femeile 
rămaseră la o distanţă apreciabilă în spatele lor. Acum sarcina 
ei devenea şi mai dificilă deoarece trebuia să conducă două 
popoare cu obiceiuri diferite. Dar încă nu venise vremea să-i ia 
locul regelui Neoptol. 

Morana îşi îndreptă privirea spre Shiva, cel ce-i dăruise arcul, 
întotdeauna îl apreciase pe Shiva şi îl privise ca pe un aliat 
demn, dar ca şi pe un posibil soţ. Insă bărbatul era destul de 
rece şi protocolar, chiar şi faţă de regele său. Era un erou al 
oamenilor, fiind dintre cei ce nu se dădeau la o parte de la 
nimic. Poate că şi din pricina aceasta cele două puteri îl 
acceptau ca atare. 

— Shiva, dragul meu, i se adresă regina. Mă bucur nespus că 
mi-ai făcut această onoarea de-a ni te alătura. 

Bărbatul rămase la fel de rece şi de protocolar. 

— Plăcerea este de partea mea. 

— La sfârşitul acestei zile va trebui să reunim Consilul 
Neamului. De aceea sper că vei fi tu mesagerul meu. 

— Desigur. 

— Prea bine. Regina oftă gândidu-se la misiunea ce o avea. De 
multe ori nu ştia cum să-i abordeze pe cei din consiliu. Căci 


adesea deciziile le aparţineau. îi era teamă că vorbele lui 
Mor'rou vor rămâne doar simple cuvinte, iar biata regină elfă va 
rămâne prinsă într-o lume ce nu o doreşte. Toate aceste gânduri 
nu îi dădeau pace şi îi era teamă pentru ceea ce avea să se 
întâmple în cadrul consiliului. Trebuia să chibzuiască cu luare 
aminte înainte de-a lua o decizie. 

Rămase alături de arkuzi până când soarele se pierdu în 
spatele munţilor aruncând raze roşiatice ce sclipeau sinistru în 
oglinzile dispuse de-o parte şi de alta a poieniţei. 


FARLĂ'MIR 


Cetatea Neamului se ridica singuratică sub razele lunii pe cel 
mai înalt vârf al muntelui Domor. Era cea mai veche construcţie 
arkudă, fiind construită în acel loc, departe de orice privire, încă 
din timpul primei născute. Munții Domor  ascunseseră 
întotdeauna secretele arkuzilor, în special pe ale reginelor ce 
domniseră de-a lungul secolelor, iar arkuzii făceau drumuri 
interminabile pentru a vizita măcar o dată în viaţă cetatea. 

Arkuzii nu trăiseră întotdeauna în Aâria. In vremuri îndepărtate 
locuiseră printre oameni şi doar atunci când aveau nevoie de un 
sfat se adresau reginei lor. Arkuzii trăiseră peste tot în lume, 
asemeni oamenilor, având preocupări diferite. Doar bătrânele se 


strângeau într-un loc al lor pentru a aduce omagii vieţii pe care 
o trăiseră. In timpul Arunei nici măcar nu existaseră cele trei 
neamuri, decât spiritual, însă după naşterea lor niciodată nu au 
fost mai unite ca în timpul Moranei. Existaseră şi vremuri mai 
bune pentru arkuzi, aşa cum fuseseră şi pentru oameni. Se mai 
povestea încă despre vremurile când oamenii şi arkuzii erau 
aidoma şi puteau să trăiască în armonie. 

Dar de când Ramuti lovise fără milă în special asupra celor 
două neamuri, nici arkuzii şi nici oamenii nu mai erau liberi să 
trăiască în voie. Cei ce rămăsăseră prinşi prin oraşele şi ţările 
mari, munceau în folosul regilor şi nicidecum pentru bunăstarea 
lor, aşa cum fusese cu ani în urmă. De aceea, arkuzii aleseseră 
Aâria, pentru a-şi putea duce viaţa în tihnă aşa cum o făcuseră 
dintotdeauna. 

Muntele se ridica ameninţător în lumina palidă a lunii. Stelele 
se strânseseră buluc pe cer încercând să lumineze cărarea ce 
urca spre Farlă'mir. In afara reginei, care ajungea acolo cu 
ajutorul oglinzilor, ceilalţi trebuiau să urmeze traseul, altfel s-ar 
fi numit sfidare. Morana era singura care avea dreptul să 
rătăcească prin Farlă'mir, ceilalţi nu aveau aceleaşi privilegii. 

li zări de la fereastră. Zece femei şi doi bărbaţii, primii doi 
oameni ce primiseră o asemenea onoare: Shiva şi Huran. Regina 
le era datoare cu chiar viaţa ei, de aceea a decis să le facă cea 
mai mare cinste pe care le-o putea oferi. 

Morana profită de singurătatea ei pentru a intra în biblioteca 
cetăţii. Farlă'mir era o construncţie străveche ce abia cu câţiva 
ani în urmă fusese consolidată, dar fără să strice ceva din 
vechea structură. Interiorul era tot din piatră şlefuită, doar 
câteva încăperi erau acoperite cu marmură neagră. Camera 
consiliului era dintre cele mai frumoase. Balustradele înalte din 
lemn fin lucrat de mâinile arkude, se ridicau la doi-trei metri 
deasupra podelei de piatră ce strălucea blând şi rece chiar şi în 
timpul nopţii. Două trepte erau de-o parte şi alta a ridicădurii, 
trepte care conduceau în mijlocul încăperii, acolo unde se afla o 
masă lungă pentru treisprezece persoane. Ferestrele erau mari, 
imense, acoperite cu draperii din mătase fină ce lăsau lumina 
stelelor să pătrundă nestingherită. Câteva rafturi stăteau 
agăţate pe pereţii interiori şi găzduiau tomuri înalte legate în 
piele de căprioară. 


Morana trecu pe lângă sala consiliului şi se opri la uşa 
următoare ce stătea deschisă, parcă aşteptând-o. Trei trepte din 
marmură o întâmpinară. Treptele au condus-o spre biblioteca 
înaltă dispusă pe câteva nivele. Biblioteca înconjura camera pe 
semirotund. O scară portabilă aştepta stingheră într-un colţ 
întunecat. Aici nu existau ferestre. Doar câteva torţe aşezate cu 
măiestrie luminau şi umbreau colţurile camerei. Morana iubea 
biblioteca Neamului, aici stătea scrisă întreaga istorie a arkuzilor 
şi nu numai. Privi cu jind tomurile înalte ce se înghesuiau unele 
în altele, parcă ţinându-şi de frig în rafturile reci. 

Fiecare nivel marca un an anume din istoria zbuciumată a 
lumii. In partea dreaptă, începând de jos şi ridicându-se până la 
cel mai înalt nivel, se afla istoria arkudă de la începuturi şi până 
în zilele ei. Prima carte din viaţa ei se scrisese deja şi fusese 
aşezată pe cel mai înalt raft. In sus existau rafturi goale pentru 
următoarele regine ce aveau s-o succeadă. în mijloc se afla 
minunata poveste a elfilor şi a zeilor, iar în partea stângă se afla 
istoria omenirii. 

Regina atinse tomurile îmbrăcate în piei diverse. Erau plăcute 
la atingere iar praful părea să nu intre niciodată în aceste 
încăperi. într-un colţ stingher stătea tristă şi nefolosită oglinda 
Arunei. însăşi Aruna dorise în ultimile sale clipe ca minunata sa 
oglindă să rămână veşnic în biblioteca Neamului. 

Moranei i se părea o nedreptate, căci oglinzile lor aveau suflet 
şi se puteau simţi la fel de singure ca şi oamenii. însă nu 
contestase decizia mamei chiar dacă asta îi producea suferinţă. 
Acum o privea ca pe o bucată de sticlă aruncată într-un colţ, 
departe de toţi cei care ar fi putut să profite de puterea ei 
magică. Oglinda sclipi rece şi tăcută. Morana scoase un oftat 
îndurerat. 

Paşii celor din consiliu se auzeau din depărtare. Regina părăsi 
biblioteca şi îşi luă locul în camera consiliului. Nu trebui să 
aştepte mult până când principalele două consiliere îşi făcură 
apariţia făcând o plecăciune până în pământ. 

Naruna şi Surama intrară primele. îmbrăcate în hainele de săr- 
bătoare şi purtând fiecare simbolul neamului din care făceau 
parte. Apoi îşi luară locurile, Naruna în dreapta reginei iar 
Surama în stânga. Urmă Brene şi Caluna, o bătrână singuratică 
ce făcea parte din consiliu încă din prima tinereţe. Cele două 
procedară la fel ca primele, apoi îşi reluară locurile. 


Alte două femei îşi făcură apariţia. După port ambele făceau 
parte din Spadele de Cristal. Femeile îşi plecară capul până în 
pământ şi depuseră spadele la picioarele reginei. Acestea erau 
Niana şi Namira. Femeile se aşezară în dreapta şi stânga reginei 
aşa cum era procedura. Alte patru femei îşi făcură apariţia 
făcând aceleaşi gesturi protocolare. Două dintre ele îşi lăsară 
arcurile la picioarele suveranei, iar celelalte două cristalele ce le 
reprezentau. 

Cei din urmă fură Shiva şi Huran. Ambii urmară protocolul, 
după care ocupară ultimile două locuri. 

Regina rămase nemişcată, la fel şi membrii consiliului. Ea îi 
cercetă pe fiecare în parte de parcă îi observa pentru prima 
oară. Ştia că Shiva şi Huran nu îi vor ridica probleme, dar se 
temea de Săgeţiile Sorţii, deoarece ele erau cele mai puternice 
dintre cele trei neamuri iar cuvântul le cântărea mult în luarea 
deciziilor. 

Morana trase aer în piept şi se ridică. Se plimbă nervoasă în 
jurul mesei aşa cum proceda de obicei când avea de luat o 
decizie grea. Shiva o privea îngrijorat de parcă i-ar fi putut citi 
gândurile, până şi pe chipul lui Huran se văzu o oarecare 
nelinişte. 

— Astăzi, după cum bine ştiţi, îşi începu discursul regina, 
Mor'rou mi-a vorbit. Ca în fiecare an mi-aduce veşti din afara 
Aăriei. Uneori sunt veşti plăcute, alte ori, nu. Mor'rou mi-a adus 
o veste mai puţin plăcută mie. Probabil că ideile noastre nu 
coincid, de aceea v-am chemat aici, pentru a vă cere ajutorul şi 
sfatul. 

Morana se opri pentru o clipă privind spre luna ce părea rece şi 
neprietenoasă. Probabil că zeii nu-i zâmbeau de-acolo de sus, 
iar ea era destul de neliniştită. într-un fel ştia răspunsul 
consiliului încă dinainte de-a veni aici, dar ea tot trebuia să facă 
ceva, iar singura soluţie era să-i atragă pe Shiva şi pe Huran de 
partea ei, acum mai mult ca niciodată. Avea motive bine definite 
pentru care dorea s-o ducă pe regina elfâ în siguranţă acasă, 
dar şi cei din consiliu aveau motive pentru care nu doreau 
acelaşi lucru. 

— Mor'rou mi-a vorbit despre regina elfâ ce a fost pierdută 
când era încă un prunc. Aşa cum bine ştiţi cu toţii am presupus 
că mama ei a fostprizoniera regelui Ceasornicar. Am presupus 
că ar fi pierdut-o în ziua eliberării şi că ar fi murit, căci regele ar 


fi ucis-o pe dată ce ar fi aflat de existenţa ei. Dar nu s-a 
întâmplat astfel. Se pare că o familie săracă din împărăţia 
Ceasului a găsit-o şi-a crescut-o. Presupun că au trăit undeva în 
nordul izolat şi astfel regele nu a aflat de ea. Dar acum ea a 
crescut şi diferenţa dintre ea şi oameni se obesrvă fără nicio 
dificultate. Mor'rou mi-a spus că elfa va trebui să părăsească 
locul în care a fost crescută şi asta cât de curând. M-a rugat s-o 
ajut. Aici interveniţi voi. 

Un murmur se lăsă peste încăpere. Aşa cum se aştepta Brene 
şi supusele sale îşi aruncară priviri cu subînţeles. Chiar şi 
Surama făcu o grimasă la auzirea veştii iar supusele sale o 
urmară mai mult din politeţe. Naruna, în schimb, rămase rece 
fără de expresie, de parcă nici nu i-ar fi auzit cuvintele. lar Shiva 
şi Huran se priveau pe furişi, dar ochii lor nu trădau nicio 
ameninţare. 

Brene se ridică cea dintâi cerând voie să vorbească în numele 
celor pe care le conducea. 

— Niciodată, noi, Cristalele Roşii, nu vom fi de acord să ajutăm 
un elf. Din pricina lor am pătimit multe, şi ca şi cum toate astea 
nu ar fi fost suficiente ei s-au retras, cine ştie unde, şi nu vor să 
mai audă de noi. 

— Ei s-au alăturat cauzei noastre în timpul Arunei, îi aminti 
regina cu ciudă în glas. Să ne amintim că ne-au dat cel mai de 
preţ ajutor şi mulţi din neamul lor şi-au pierdut viaţa în Ramuti. 
Nu îi putem condamna că s-au ascuns. Oare noi nu am făcut la 
fel? 

— La fel, da, luă cuvântul Surama. Dar noi am rămas prieteni 
cu natura şi i-am ajutat în vremea foametei. Elfii sunt parşivi, 
una spun şi alta fac. Niciodată nu ne vom putea încrede în ei. Și- 
apoi dacă o ajutăm pe elfă, Ceasornicarul va afla, la fel şi 
puterile deşertului, iar războiul va deveni, încă o dată, inevitabil. 

Morana se temea că astea le vor fi gândurile. Se temeau atât 
de elfi cât şi de război. Şi era drept căci regele Ceasornicar 
declarase război oricui ar fi ajutat un elf sau un arkud. Regina 
zâmbi amar. 

— Dar dacă ar fi fost regina noastră în această situaţie şi elfii 
ar fi dat o mână de ajutor? Nu aţi fi dorit să-o facă? 

Un alt murmur împânzi încăperea. Brene vorbi din nou: 


— Elfii nu ar fi făcut niciodată aşa ceva. Cel puţin nu în 
vremurile acestea când ameninţarea unui nou război este la fel 
de reală ca pe timpul Arunei. 

— Aşa-i, stigară şi Săgeţile Sorţii într-un glas. 

Morana privi spre Naruna care până atunci nu spusese nimic. 
Arkuda se ridică cu graţie făcundu-le semn celorlalte să facă 
linişte. 

— Eu sunt de acord cu regina. Pe toţi zeii, e doar o copilă. Nu 
contează că e elf, om sau arkud. Este un suflet care a avut 
ghinionul să se piardă de neamul său. Gândiţi-vă ce s-ar putea 
întâmpla cu ea dacă Ceasornicarul sau puterile deşertului ar afla 
că umblă singură pe drumuri. Probabil ar crede că vine cu 
gânduri de război, că este spion trimis de elfi pentru a le afla 
secretele. Soarta îi este şi aşa potrivmcă. Gândiţi-vă, ar putea fi 
fiica uneia din voi. 

— Da, mă gândesc, glăsui Brene. Mă gândesc şi îi plâng soarta. 
Dar merită să ne punem în pericol pentru o copilă elfă? Ce avem 
de câştigat din asta? Nimic! Doar durere vom atrage după noi 
dacă îi ieşim în întâmpinare. 

Morana se sprijini de fereastră simțind cum întreg pământul îi 
fuge de sub picioare. Privirea ei o căută pe cea a lui Shiva, darel 
nu făcu niciun gest ca să-i aline suferinţa. Ştia de-acum, că nu 
va avea câştig de cauză oricât ar fi apelat la mila lor. Trebuia s-o 
facă singură şi-n cea mai mare taină. Schiţă un zâmbet abia 
perceptibil şi vorbi: 

— Aşadar, vreţi să nesocotesc sfatul lui Mor'rou. 

— Regina mea, i se adresă Surama. Nu vrem să nesocoteşti 
sfatul sinarului, însă neamul arkud este încă şubred din pricina 
războiului. Nu suntem pregătiţi să luptăm şi, câţiva ani de-aici în 
colo nu vom avea forţa necesară. Nu cred că e bine să ne mai 
facem apariţia prin regatele vecine şi să le mai arătăm şi 
indiferenţă salvând-o pe copila elfă. E doar un suflet în 
comparaţie cu alte sute de care trebuie să vă-ngrijiţi. Şi-apoi 
arkuzii nu vor fi niciodată de acord să intre în război din pricina 
unui elf. Domnia voastră ar fi ameninţată. 

— Poate că ai dreptate, Surama, dădu glas gândurilor regina. 
Poate că aşa va fi. Cu siguranţă poporul arkud nu va fi de acord 
cu această hotărâre, dar nu trebuie să atragem neapărat un 
război. Am putea s-o ajutăm discret, s-o împingem de la spate 
fără ca măcar să îşi dea seama. 


— Nu, se împotrivi Brene. Până la urmă adevărul tot se va afla 
şi atunci va fi şi mai rău decât dacă am face-o direct. Dacă 
acum încă putem sta liniştiţi ştiind că nimeni nu ne caută, în 
cazul în care, şi doar un zvon, ar tulbura liniştea Ceasornicarului 
nu vom mai avea altă scăpare decât lupta. 

Shiva se ridică şi el. O privi mai întâi pe Morana a cărei privire 
era tristă şi pierdută, apoi le privi pe celelate. îşi drese glasul şi 
vorbi: 

— Au dreptate, regina mea. Nu de un război avem nevoie 
acum. Chiar dacă oamenii îi îndrăgesc pe elfi, nu cred că supuşii 
lui Neoptol vor fi încântați de un nou război, chiar dacă el ar fi 
pentru o cauză dreaptă. 

Bărbatul se aşeză sub privirea uimită a lui Huran. Până şi 
regina rămase mută de uimire în faţa acestei afirmaţii, de la 
Shiva nu s-ar fi aşteptat vreodată să le ia partea lor. li mulţumi 
Narunei din priviri pentru susţinere apoi se îndepărtă de ele, dar 
nu părăsi încăperea înainte de-a le adresa un ultim cuvânt: 

— Prea bine, dacă aceasta vă este hotărârea eu am s-o 
respect. 

x x x 

Trecuse mult de când auzise şi ultimul pas părăsind cetatea. 
Rămăsese în bibliotecă în faţa oglinzii Arunei, cerând parcă 
înţelegere. Rămase în faţa speculului mult timp, încercând să îşi 
găsească chipul printre luminile şterse ce sclipeau fioros. Era 
atât de absorbită de acestea încât nici nu-l zări pe Shiva când se 
aşeză în dreapta ei. 

— Imi cer iertare, regina mea. Ştiu că nu e politicos să rămân 
aici singur cu Domnia Voastră, dar am dorit să vă vorbesc între 
patru ochi şi nu mai puteam aştepta până mâine. 

Morana se mişcă nervoasă prin încăpere. Ar fi vrut să-i strige în 
faţă că e un trădător, dar nu îndrăznea s-o facă, s-ar fi făcut de 
ruşine dacă cineva ar fi aflat de acesta întâlnire. Supuşii ar fi 
spus că nu este o bună regină, din moment ce nu a ştiut că un 
om se ascunde în cetate, încercă să se calmeze. 

— Spune, Shiva. Dar repede. Bărbatul făcu o plecăciune. 

— ţi înţeleg supărarea. Ştiu prea bine că te bazai pe ajutorul 
meu, dar nu ai fi avut niciun fel de şansă în faţă lor, cu sau fără 
ajutor. De aceea le-am cântat în strună pentru a te putea ajuta. 
Morana, pe numele zeilor, doar nu te-ai gândit vreo clipă că te- 
aş putea trăda. 


Tonul din glasul lui se schimbase. Renunţase la a mai fi 
protocolar ceea ce nu se întâmplase niciodată. Morana nu ştia 
cu siguranţă cum să reacţineze, dar de un lucru era sigură, orice 
ar fi făcut de-acum încolo era la mila lui. 

— Shiva. M-am îndoit. Aşa e. M-am îndoit de tine şi de Huran. 
Dar cum o să mă poţi ajuta tu? 

Bărbatul îi prinse mâinile într-ale sale. Morana vru să dea 
înapoi, era un gest de proastă cuviinţă, dar nu o făcu. Rămase 
acolo cu privirea aţintită într-a lui, de parcă în ochii aceia se 
găsea ultima fărâmă de soare. 

— Morana, de la acel incident nefericit niciodată nu am reuşit 
să mai vorbim singuri. Aş fi putut să te ajut de multe ori, dar 
niciodată nu am putut să-ţi vorbesc liber, pentru că în jurul tău 
roiesc tot felul de servitori. Dar acum, aş vrea să mă asculţi cu 
atenţie. Elfii sunt puternici încă. Dacă am duce-o pe regină-în 
siguranţă acasă, poate că le-am intra din nou în graţii. Şi apoi, 
aşa cum a spus şi Naruna, este unsuflet pe care nu-l putem lăsa 
să umble singur prin lume. Aşa că o wm ajuta, cu sau fără voia 
consiliului. 

Regina îsi retrase mâinile din ale lui şi se îndreptă spre oglindă. 

— Dar cum o vom face? Dacă te duci tu după ea cei din 
consiliu vor şti, dacă îl trimit pe Beor se vor naşte bănuieli. 

— Nu se vor naşte, încercă s-o liniştească Shiva. Ascultă-mă cu 
atenţie. In curând vor începe zilele pelerinajului. Bărbaţii arkuzi 
vor porni în călătorie prin Osian. Beor va pleca cu ei. Dacă se va 
pierde de grup nu va fi vina nimănui, nu-i aşa? Şi dacă din pură 
întâmplare s-ar întâlni şi cu elfa...? 

Morana căscă ochii mari de uimire. Chipul i se destinse dintr-o 
dată şi abia îşi stăpâni impulsul de-a sări în braţele bărbatului. 
Shiva continuă: 

— Eu am să plec cu ei, astfel o să-i arăt lui Beor pe unde să 
iasă din pădure şi o să-l învăţ câte ceva despre ceea ce trebuie 
făcut. Am să-l pun pe unul din bărbaţi să îţi aducă teribila veste 
a dispariţiei lui, iar tu va trebui să cazi la pat bolnavă şi să nu 
mai ieşi din palat până când el nu se va întoarce. Astfel, vei 
atrage mila supușilor şi spaima că te vor pierde. Aşa încât nici 
nu va mai conta cu cine se va întoarce Beor, atâta timp cât 
regina lor va fi mulţumită. 

— Shiva, nici nu realizezi cât bine mi-ai făcut. 


Bărbatul o strânse în braţele sale puternice. Pentru prima oară 
Morana nu se mai simţi regină, ci femeie. 


ZILELE PELERINAJULUI 


Morana, în ultimile zile stătuse departe de supuşii săi, 
preferând oarea camerelor palatului, acolo unde putea rămâne 
singură cu ndurile sale. 

Palatul era luminos şi încăpător. Era cel mai mare palat 
construit vreodată de vreo regină arkudă. Morana iubea spatiile 
mari ce nu îi dfldeau senzaţia că s-ar închide într-un anumit 
punct. Chiar şi camera regală semăna mai degrabă cu o mare 
sală de oaspeţi. Intre camera de primire şi dormitor nu existau 
pereţi, ci doar perdeluţe de mătase ce se îmbinau în culori calde 
şi strălucitoare. Ferestrele mari, dispuse de-o parte şi de 
cealaltă a încăperii, erau acoperite cu draperii fine din voal 
albăstrui. Patul cu baldachin din fildeş alb ca laptele şi 
dormezele mari între care era încadrată oglinda Samu'ra, 
completau imaginea. 

În celălalt colţ se afla biroul mare, impunător, din fag vopsit în 
alb, cu o sculptură deosebită. în spatele perdelelor multicolore 
ce se amestecau în nuanţe şi sclipiri fine se afla camera de 
primire. Era mai spațioasă decât dormitorul, lăsând în mijloc un 


gol imens de un alb imaculat. O măsuţă, două scaune, o 
bibliotecă suspendată pe perete şi oâteva vaze, înalte, lucrate 
de mâini elfeşti, ce găzduiau flori colorate şi răspândeau 
mirosuri îmbietoare. 

Morana privea pe fereastră la imensitatea cerului albastru care 
nu era tulburat de nici măcar un nor. Soarele lucea plăpând 
undeva în depărtare îndreptându-se spre alte meleaguri. 
Pădurea Osian i se întindea la picioare sclipind verde în lăsarea 
serii. Soarele se depărta tot mai mult lăsând raze roşiatice să se 
pogoare pe pământ şi să se întindă pe cer. Un stol de păsări îşi 
începu trilul târziu ridicând fiecare notă ca într-o rugăciune. O 
sclipire bizară apăru în mijlocul cerului, apoi dispăru rece, de 
parcă nici nu ar fi existat. 

Morana părăsi cu greu priveliştea atunci când auzi bătăi în uşă. 
Niciodată nu avea să se sature de frumuseţea Aâriei cea 
înconjurată de imensitatea pădurilor Osian. Răspunse tristă 
bătăilor din uşă, încât glasul abia de i se auzi. 

Durerile ei deveneau tot mai profunde. Poate că nu era doar 
neliniştea pentru că nu avea o moştenitoare, ci şi gândul că cei 
din consiliu ar putea afla de planurile sale. Se simţise tristă şi 
trădată în ultimile zile. Adesea se întreba la ce e bună o regină 
dacă tot consiliul făcea legea. Niciodată Săgeţile Sorţii şi 
Cristalele Roşii nu îi fuseseră, cu adevărat aliate. Dintr-un motiv 
neştiut de ea, între ele se dăduse mereu un război tăcut şi 
ameninţător, lucru ce nu s-ar fi întâmplat în vremea Arunei. Se 
blama pe sine pentru că nu avusese puterea să le pună la punct 
atunci când avusese ocazia, dar şi asta i-ar fi adus ura 
poporului. Consiliul Neamului fusese dintotdeauna puternic, 
având în mâini atât soarta reginei, cât şi pe-a poporului. Dar din 
câte ştia ea niciodată nu fuseseră atât de potrivnici suveranei. 

Privi cu nepăsare spre Beor ce tocmai păşea spăşit în încăpere. 
Nu ştia cum să i-o ceară, cum să-i ceară să se sacrifice pentru 
ea şi pentru elfi. Beor era un luptător desăvârşit şi un vrăjitor 
destul de priceput, dar în acelaşi timp era şi sensibil aemenea 
unei fecioare. Nu era sigură că fiul adoptat va reuşi să ducă 
misiunea la capăt, şi cu toate astea nu avea altă cale. 

Copila elfă era importantă pentru ea. îşi amintea că i se 
rupsese inima de durere atunci când aflase că pruncul fusese 
pierdut. Mii şi mii de scenarii se născuseră în mintea ei, scenarii 
pe care nu şi le putea dezvălui decât sieşi. Arkuzii fuseseră 


dintotdeauna reticenţi atunci când venea vorba despre elfi. Si 
între aceste două neamuri exista un război nerostit aşa cum 
exista între ea şi cele două neamuri. Oftă. Un oftat lung şi plin 
de durere. îşi dădea seama că biata elfă nu ştie nimic despre 
război, despre nedreptate. Cine ştie unde o fi trăit? Cu siguranţă 
că acolo nu avusese ocazia să ţină o spadă în mână sau să-şi 
dezvolte puterile native. Nu ştia să se apere şi era destul de 
probabil ca ea să se creadă şi să se simtă om. 

Încercase în zadar să îi trimită veşti regelui elf, dar cel puţin în 
această privinţă avea inima împăcată. Făcuse atât cât îi stătuse 
în putere. îl veghea adesea prin oglindă, dar nu îi putea atinge 
gândurile şi nici nu ar fi îndrăznit să păşească în lumea lor fără o 
invitaţie. Ştia că regele e trist, se simţea la fel ca ea la gândul că 
nu avea un moştenitor care să-i ia locul. Ar fi vrut să-i poată 
vorbi, să-i spună că nu îi este duşman, dar clar lucru, elfii nu 
gândeau la fel. 

Se apropie de măsuţa pentru oaspeţi şi-i făcu semn lui Beor să 
ia loc. Tânărul o ascultă supus fără să scoată niciun cuvânt. 
Morana îl studie în taină. Evident că devenise bărbat în toată 
firea. Se înălţase iar părul îi crescuse necontrolat, aşa cum îi 
stătea bine unui arkud în floarea vârstei. Privirea îi rămăsese la 
fel de limpede ca cerul senin, însă trăsăturile i se înăspriseră. 
Zâmbi văzându-şi fiul atât de mare. Şaptesprezece ani în care îi 
dăruise toată dragostea ei, tot sufletul şi tot ceea ce învățase. 
Era mândră de el, poate că nici dacă i-ar fi fost cu adevărat 
mamă nu s-ar fi simţit atât de mândră. Beor ştiuse întotdeauna 
să se poarte, învățase tot ceea ce i se ceruse şi îşi respecta 
innuiul aşa cum nu o mai făcuse niciun bărbat până atunci. 

Regina se aşeză lângă el şi-i prinse mâna într-a sa. 

— Fiul meu. 

— Regina mea. 

Ochii lui limpezi şi calzi îi înmuiară sufletul greu încercat în 
ultimii ni. Singura ei bucurie şi acum trebuia să se despartă de 
el pentru cine ştie cât timp. 

— Beor, am o mare taină ce îmi rupe sufletul în două. Am 
nevoie <lc ajutorul şi tăcerea ta. 

Tânărul îşi plecă privirea în semn de supunere lucru care o 
bucură pe regină. Ea continuă pe acelaşi ton calm şi aparent 
ţinut sub control. 


— Ceea ce am să-ţi dezvălui acum nu trebuie să afle nimeni. 
Nimeni, fiul meu. Altfel îmi pierd tronul şi onoarea. 

— Regina mea, îţi voi fi credincios atâta timp cât voi avea zile. 
Niciodată nu te-aş trăda chiar dacă ar fi să mor în cele mai 
crunte chinuri. 

Morana zâmbi. 

— Ştiu, Beor. Dar trebuie să fiu precaută pentru că cei din 
consiliu sunt cu ochii pe mine. Ei ştiu că am să le nesocotesc 
hotărârea şi abia aşteaptă să fac o singură greşeală. Interesele 
sunt mari. Eu am fost o Spadă de Cristal, la fel ca mama, bunica, 
străbunica şi multe altele înaintea lor. De veacuri întregi 
suveranele s-au ridicat dintre Spadele de Cristal. Se pare că 
celelalte neamuri consideră că e timpul să mai dea şi ele o 
regină poporului arkud. 

— Dar mamă... 

— Nu, fiule. Nu încerca să mă încurajezi. Există multe interese 
într-un astfel de cerc, aşa cum eu le am pe ale mele, ele, 
inevitabil, le au pe ale lor. Probabil că am fost cea mai slabă 
dintre suverane, spuse cu regret în glas. 

Beor îi sărută mâinile lăsându-şi pletele să îi şteargă buzele de 
pe pielea fină. 

— Regina mea, am să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a te 
ajuta, pe tine şi doar pe tine, căci tu eşti mai presus de popor şi 
de neamuri. 

Morana ii sărută fruntea cu blândeţe şi lăsă un oftat să-i scape 
printre buze. 

— Beor, tu eşti prea tânăr pentru a înţelege anumite lucruri, 
dar eu îmi pun bază în inteligenţa ta. Acum ascultă-mă cu 
atenţie. 

Regina se ridică şi cu paşi mărunți şi se îndreptă spre 
fereastră. Soarele dispăruse în spatele munţilor Domor lăsând 
un semiîntuneric cenuşiu să pună stăpânire pe Aâria. Privi cum o 
stea îşi făcu apariţia grăbită strălucind rece şi singură pe 
imensitatea boitei. 

— În anul naşterii tale, regina elfă a născut o fiică. Regina a 
fost închisă în închisorile din Ţara Ceasului, acolo şi-a adus pe 
lume pruncul, reuşind până când regele a decis să le dea drumul 
prizonierilor, să îşi ţină la fereală identitatea. Cum a făcut asta 
nu îmi explic, dar cert e că a fost destul de puternică pentru aşa 
ceva. Când au fost eliberaţi prizonierii s-au îmbulzit să fugă din 


tara aceea rece şi ostilă. A fost o întreagă nebunie despre care 
se mai povesteşte şi astăzi. Ei bine, atunci, slăbită sau prinsă pe 
picior greşit, regina şi-a pierdut pruncul iar de-atunci până astăzi 
nu s-a mai aflat nimic de ea. Dar Mor'rou mi-a vorbit şi mi-a 
destăinuit că micuța elfă trăieşte încă în Ţara Ceasului, undeva 
în nordul pustiu acolo unde regele nu ar fi aflat de existenţa ei. 
Mor'rou mi-a dezvăluit că elfa nu va mai rămâne mult pe acele 
meleaguri... 

Morana îşi îndreptă privirea spre fiul său. Părea atent la tot 
ceea ce îi spunea, nu era tulburat aşa cum se aşteptase să-l 
vadă. Zâmbi şi vorbi mai departe: 

— Le-am cerut celor din consiliu să o ajutăm. Să-i ieşim în 
întâmpinare şi s-o ducem teafără printre ai ei. Regina elfă este 
importantă atât pentru arkuzi cât şi pentru soarta unui nou 
război. Dar ele s-au opus. In mare taină Shiva s-a alăturat 
gândurilor mele şi ambii am ajuns la concluzia că tu ai fi cel mai 
în măsură să duci misiunea la capăt. 

— Dar, mamă, eu nu ştiu unde se ascund elfii. 

— Nici eu. Dar e suficient s-o aduci aici, în siguranţă, iar eu voi 
avea grijă ca ei să afle. Beor, nu ţi-aş cere aşa ceva dacă nu ar fi 
cu adevărat important. Cele două neamuri încearcă în taină să 
mă înlăture de la domnie, iar eu nu am o moştenitoare cu care 
să pot garanta succesiunea tronului. Poziţia mea e fragilă, şi va 
deveni şi mai fragilă cu trecerea timpului. De aceea trebuie să o 
aduc teafără pe elfă acasă. Astfel aş putea obţine sprijin din 
partea elfilor. 

— Dar în felul ăsta nu s-ar isca un scandal şi mai mare? 

— Nu, dragul meu. Arkuzii sunt împotriva elfilor, dar nu sunt 
atât de proşti pentru a nu le recunoaşte superioritatea, chiar 
dacă nu ar striga-o cu glas tare. Elfii au mai susţinut şi alte 
regine din neamul meu. Pe mama mea, Aruna, au susţinut-o tot 
timpul, până în ziua în care ea şi-a dat viaţa pe câmpul de luptă. 
li înţeleg că sunt reticenţi faţă de mine. Poate că aşa aş fi 
procedat şi eu dacă aş fi fost în locul lor. Dar acum nu e timp să 
răscolim trecutul. Trebuie să ştiu că mă pot bizui pe tine. 

Beor făcu o plecăciune până în pământ, apoi îi sărută mâinile 
suveranei şi rosti cu glas ferm: 

— Pentru regina mea îmi dau viaţa cu plăcere. 

Morana râse zgomotos. Uneori Beor era mult prea protocolar, 
lucru care o amuza teribil. 


— Ei, hai. Nu trebuie să exagerăm. Nu cred că va fie nevoie să- 
ţi dai viaţa. E suficient s-o conduci aici. Acum să îţi explic ce 
trebuie să faci. 

Rămaseră de vorbă până târziu în noapte. Morana i-a expus 
fugar planul pe care îl construise împreună cu Shiva, iar el 
acceptă fără să şovăie. 

Adevărul este că Beor aştepta de mult ocazia să îi 
mulţumească reginei pentru că îl crescuse şi îi oferise mai mult 
decât i s-ar fi putut oferi unui bărbat arkud. Acum avea şansa să 
îi arate că e demn să poarte însemnele Spadei de Cristal. Planul 
pe care il dezvălui Morana i se păru îndrăzneţ. Niciodată nu ar fi 
crezut că regina ar fi fost în stare de aşa ceva. Nu cunoştea în 
totalitate războiul tăcut dintre elfi şi arkuzi, dar ştia că Morana 
are nevoie de ajutorul lui şi nu avea să se dea în lături de la 
nimic. 

Inima crescuse în el. Acum avea motive să fie cu adevărat 
fericit. 

x x x 

Zeci de bărbaţi se adunaseră în poieniţa din mijlocul capitalei. 
Cu toţii aşteptau ca soarele să asfinţească, iar regina să îi 
binecuvânteze pentru cele două săptămâni de pelerinaj. 
Obiceiurile arkude nu erau uitate nici în cele mai grele timpuri. 
Femei şi bărbaţi, deopotrivă, se strângeau pentru a aduce 
omagii naturii în vremuri de primăvară. După ce femeile 
aduseseră omagiile tradiţionale, venea rândul bărbaţilor. Cei 
mai tineri şi mai rezistenți plecau pentru două săptămâni în 
mijlocul sălbăticiei pentru a medita şi a înţelege glasul frunzelor, 
vântului, florilor şi animalelor. 

Pentru ei era un moment important, căci abia după acest ultim 
pelerinaj şi după ce aveau să îşi arate cunoştinţele dobândite, 
puteau fi priviţi ca nişte arkuzi adevăraţi. Câţiva dintre cei 
nenăscuţi arkuzi şi o parte dintre supuşii lui Nepotol ceruseră să 
participe pentru a-şi arata recunoştinţa faţă de Morana. Regina 
îi primise cu mare drag în rândul lor, chiar dacă consiliul nu 
fusese întrutotul de acord. 

Tinerii s-au împărţit în două cete a câte douăzeci de oameni şi 
fiecare a pornit pe câte un alt drum. Fiecare grup era condus de 
câte un bătrân ce cunoştea cărările dosnice şi tainele naturii. De 
data asta Shiva făcea şi el parte dintre bătrânii care urmau sâ-şi 
conducă grupul spre regăsire. 


Printre tinerii din grupul său se afla şi Beor. Arkuzii priviră cu 
neîncredere participarea tânărului prinţ. In plus, Morana nu 
dorise să le dea nicio explicaţie cu privire la această decizie. Cu 
toate că arkuzii şovăiau, nu îndrăzniră să dea glas furiei lor. 

Seara se lăsă greoaie şi călduroasă. Regina îşi făcu apariţia 
împreună cu suita sa. Rochia albă încrustată cu smaralde îi 
scotea şi mai mult în evidenţă frumuseţea. Părea mult mai 
tânără şi mai stăpână pe sine decât în ultimii ani, de parcă o 
bucurie nemăsurată s-ar fi abătut asupra ei. Cu toţii îşi plecară 
frunţile în faţa suveranei, unii scoțând murmure de surprindere, 
alţii o blamând-o pe ascuns. 

Morana uitase sau poate că îşi sfidase poporul atunci când îl 
lăsase pe Beor să participe la această procesiune. Niciodată o 
persoană de rang regal nu participase la zilele pelerinajului. Insă 
cu toţii uitau un lucru, pe care Morana i-l aminti imediat ce le 
citi neliniştea din priviri. 

— Popor arkud, îşi începu ea discursul. înainte de-a 
binecuvânta această procesiune aş dori să vă adresez câteva 
cuvinte. Ştiu că neliniştea voastră a sporit atunci când i-am dat 
voie lui Beor să participe alături de ceilalţi bărbaţi la această 
minunată petrecere a armoniei. Dar cu toţii uitaţi un lucru. Beor 
a crescut lângă mine ca şi fiul meu şi i-am dăruit atâta dragoste 
cât am dăruit întregului meu popor. Niciodată nu v-aş jigni, însă 
Beor nu e un prinţ cu adevărat şi are dreptul la propria lui viaţă. 
Ştiam că nu va rămâne mereu alături de mine şi că în anii 
maturizării va dori să se alăture bărbaţilor din popor. Eu, ca 
regină, nu îi pot contesta decizia. Dacă voi puteţi, atunci vă rog 
să o faceţi. 

Morana se aşeză pe tronul din marmură împodobit cu flori de 
câmp şi pene de lebede. Aruncă o privire asupra mulţimii ce 
părea să se fi îmblânzit. Cu toţii păreau să înţeleagă că are 
dreptate şi cu toţii uitaseră povestea lui Beor. Mulțimea începu 
să aplaude şi să-i scandeze numele. De undeva din dreapta îl 
zări pe Shiva dând din cap mulţumit. Şi ea era mulţumită, căci şi 
de data aceasta îşi ţinuse poporul în frâu şi nu trezise mânia lor. 
Ştia riscul căruia se supune atunci când Beor va apărea în 
mijlocul bărbaţilor simpli, dar acum spiritele păreau a fi 
stăpânite. 

Cele două rânduri de bărbaţi păşiră spre tron conduşi de cei ce 
aveau să-i însoţească în pelerinaj. Shiva şi bătrânul care 


conducea al doilea grup se plecară în faţa ei, rămânând aşa 
până când ea le dădu voie să-şi ridice privirea. 

— Acum, zilele pelerinajului vor începe. Cei ce vor acumula 
cele mai de seamă învățături vor fi primiţi în rândul arkuzilor de 
seamă şi vor ea drept de cuvânt în întâlnirile poporului. 
Binecuvântez această ătorie cu voia lui Pioris şi a Uniei. 

Muzica naielor se ridică în aer imediat ce regina oferi 
binecuântarea. teva femei se prinseră într-un dans ceremonial 
în timp ce luna bătea ândă asupra chipurilor lor palide. Făciliile s- 
au aprins toate o dată, ca la un semn, luminând poieniţa şi 
răspândind raze albăstrui până în depărtări. Cele două şiruri de 
bărbaţi salutară protocolar plecându-şi capul în faţa Consiliului 
Neamului care stătea în dreapta reginei, şi în faţa poporului ce 
îşi arăta bucuria prin cântec şi dans. 

Într-un final se pierdură în pădure fără lumină sau mâncare. 
Dansul şi cântul continuarâ până târziu în noapte. 

x x x 

Regina se retrăsese de mult în apartamentul regal. Inima îi 
tresaltă între bucurie şi nelinişte. O servitoare îi încălzea apa 
pentru baie în timp ce alte două o ajutau să-şi dezbrace hainele. 
Morana părea să nu le observase. Se mişca aproape mecanic 
lăsându-şi gândurile să zboare câtre Beor şi Shiva. 

O rază de lună se pogori în camera slab luminată lăsând o dâră 
roşiatică pe podea. Regina o privi distrată. Simţi apa călduţă ce 
îi atingea pielea şi uleiurile parfumate. Se lăsă pe mâna femeilor 
şi închise ochii încercând să-şi potolească bătăile inimii. 

Nu putea să nu se gândească la poziţia ei care devenea tot mai 
şubredă odată cu trecerea timpului. Moştenitoarea tronului nu 
venea, iar ea era tot mai abătută, lucru pe care Săgeţile Sorţii şi 
Cristalele Roşii îl exploatau din plin. Probabil că era cea mai 
nefericită regină din neamul ei. Niciodată nu auzise de o 
răzvrătire a consiliului până atunci. E drept că încă nu se 
răzvrătiseră, dar pe la spatele ei se pregătea ceva. Planurile sale 
erau, de asemenea, şubrede şi ar fi putut da greş oricând. 
Trebuia să ia o decizie corectă atunci când avea să-i fie 
anunţată dispariţia lui Beor. Cântărise problema pe toate părţile 
şi o raţionalizase atât cât putuse. Dacă avea să se dea bolnavă, 
Brene şi Surama ar fi profitat din plin de această situaţie. 
Naruna nu avea cum să le facă faţă de una singură, iar cele 
două ar fi stăpânit poporul în lipsa ei. 


Pe de altă parte, dacă se arăta doar puţin îndurerată, Brene şi 
Surama i-ar fi înţeles planul şi i-ar fi zguduit domnia din temelii. 
Niciuna dintre cele două variante nu ar fi fost benefică pentru 
ea. Bătrâna Brene era un fel de zgripţuroaică în viziunea ei. Ştia 
cam întotdeauna ce se întâmplă în jurul său şi nu îi scăpa 
aproape nimic. Dacă ar pune la îndoială abilităţile consiliului, 
atunci s-ar răscula poporul. Orice ar fi fâcut nu rezolva 
problema. Şi cu toate astea trebuia sâ găsească soluţia înainte 
ca vestea dispariţiei să îi ajungă la urechi. 

leşi din baia improvizată fiind înfăşurată de către slujnică în 
halatul de mătase, cel pe care il dăruise Aruna când era încă o 
copilă. Servitoarele se retraseră una câte una, lăsând-o singură 
cu gândurile sale. 

Privi, preţ de câteva clipe, cum luna se revarsă caldă asupra 
Aăriei.' Era minunat. întreaga ţară era cufundată într-o linişte 
pitorească, scăldată într-o mare de raze blânde. Poate că zeii îi 
zâmbeau. 

O stea se îndreptă lin spre partea de nord a ţării, luminând 
pentru o clipă palatul regelui Neoptol. Surâse. Zeii chiar îi 
zâmbeau şi îi trimiseseră un semn. Neoptol îşi lăsase poporul în 
grija ei, avusese încredere în deciziile ei. Atunci, asta să-nsemne 
oare că putea fi cel ce avea s-o salveze dintr-o asemenea 
situaţie? Sigur. Era bătrân îşi condusese poporul aproape un 
veac. Crease intrigi, la viaţa sa, şi dejucase planuri. Fusese un 
brav războinic şi un înţelept de seamă. Poate că el avea să fie 
salvatorul domniei arkude. 

Deschise larg fereastra lăsând aerul primăvăratic s-o întâmpine 
cu braţe nevăzute. Era minunat. Atât de curat, atât de proaspăt, 
încât pentru o clipă aproape îi alungă orice gând. Dar mrejele 
vremii o părăsiră repede. îşi îndreptă privirea spre castelul din 
depărtare, acolo unde Neoptol avusese dreptul să-şi 
construiască propria bucată de împărăție. 

Sigur, trebuia s-o ajute. Ea fusese bună cu oamenii şi cu 
Neoptol. La vremuri de grea încercare îi primise în Aâria şi le 
oferise jumătate din ţara poporului său. E drept, şi regele îi 
oferise întotdeauna ajutorul, dar... Trebuia să nutrească această 
speranţă. Trebuia. Avea să-l viziteze chiar înainte de apariţia 
zorilor, astfel ar fi putut să scape de privirile ce-i stăteau 
proptite în ceafă. 


Sună dint clopoţelul ce stătea legat la capătul unei sfori 
argintate. Camerista, o femeie între două vârste, îşi făcu pe dată 
apariţia. 

— Cheam-o pe Naruna. 

Femeia făcu o plecăciune şi dispăru în spatele uşilor închise. 
Morana îşi alese repede o rochie şi o îmbrăcă de- una singură 
fără să mai ceară ajutorul servitoarelor. îşi strânse părul 
deasupra capului şi aşteptă sosirea Narunei. Conducătoarea 
Spadelor de Cristal nu întârzie mult. Cu toate că era târziu în 
noapte părea să fie la fel de proaspătă si de frumoasă ca şi 
dimineaţa. 

Fata făcu o plecăciune până în pământ. 

— M-aţi chemat, regina mea? 

Morana uită de bunele purtări şi o trase în dormitor 
asigurându-se că nimeni nu le ascultă. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Naruna, îmi eşti credincioasă, nu- 
i aşa? 

Fata îşi trase spada de la brâu şi-o puse la picioarele Moranei. 
Altă dovadă de loialitate nu îi mai trebuia. Ştia că întrebarea 
fusese în zadar, dar trebuia să fie sigură. li ridică chipul fetei 
apoi îngenunche lângă ea. 

— Naruna, ştii că în spatele meu se pregăteşte ceva. Brene şi 
Surama nu mai sunt mulţumite de domnia mea. încep să simt 
ameninţarea zi de zi. Aş vrea să am puterea de-a lua o decizie în 
ceea ce le priveşte, dar în acest caz aş crea un adevărat război 
intern. Trebuie să ajung la Neoptol, dar am nevoie de ajutor 
pentru a trece neobservată. 

Naruna o cercetă din cap până-n picioare. 

— Majestate, permiteţi-mi să vă dau un sfat. 

— Te rog. 

— V-aţi făcut ucenicia printre Spadele de Cristal şi cred că 
învăţăturile noastre încă vă mai sunt cunoscute. Mă întrebam, 
nu cumva mai aveţi vechiul costum de luptă? 

Morana se lumină dintr-o dată la chip. 

— Naruna, dar cum o să ieşim două când a intrat doar una 
singură? 

— Regina mea, veţi merge singură. Eu am să vă ţin locul. Dar 
înainte v-aş ruga să le cereţi cameristelor şi servitoarelor să nu 
vă deranjeze pentru nimic în lume până în clipa în care nu le 
veţi chema. 


Morana îi sărută obrajii Narunei, ceea ce însemna un semn de 
slăbicune dacă gestul ar fi fost făcut în prezenţa altcuiva. 
Naruna se simţi binecuvântată să primească sărutările 
suveranei şi îşi plecă privirea în semn de supunere. 

Regina avea posibilitatea să schimbe avantajele în favoarea sa, 
aşa că profită repede de învăţăturile Narunei făcând exact cum 
o sfătuise. Avea să fie o noapte lungă şi plină de neprevăzut, 
căci Morana nu mai plecase de prea mult timp de una singură 
prin Aăria, iar Neoptol era bătrân şi îi trebuia multă răbdare. 

li mai mulţumi încă o dată Narunei şi dispăru în spatele uşilor 
închise. Avea posibilitatea să dea dovadă că e o bună Spadă de 
Cristal. 


SFATUL LUI NEOPTOL 


Bătrâneţea. Bătrâneţea este un semn de slăbiciune, atât 
printre arkuzi cât şi printre oameni. E greu să fii bătrân, să duci 
povara unei vieţi pe umeri şi să mai vezi şi înainte. Când eşti 
bătrân asta îţi ocupă tot timpul, făcându-te să uiţi de viaţa ce-ai 
trăit-o, de zilele în care soarele se revărsa fierbinte sau de norii 
ce se întreceau pe cer. Bătrâneţea aduce doar durere şi uneori 
gânduri de mult lăsate în urmă. Poate un zâmbet mai rătăceşte 
pe chipul bătrânului atunci când amintirea vie a tinereţii se 
întipăreşte preţ de câteva minute. 

Armatele de greieri eliberară liniştea nopții, cântând 
singurătatea stelelor ce înveşmântau cerul în aure gălbui. 
Noaptea privea asemeni unui paznic peste întinsa Aăria. Doar 
câteva lumini mai licăreau timide undeva în vestul ţării, lumini 
ce s-au stins rând pe rând ca la o comandă nerostită. 

Morana mergea grăbită spre destinaţie dând bice calului ce 
părea neobosit. Preferase adăpostul pădurii pentru a face 
călătoria; astfel ochii cei răi nu ar fi reuşit s-o vadă. 

Un grup de mierle urlă furios undeva într-un frunzăriş, urletul 
lor acoperind melodia greierilor şi făcând stelele să se clatine. 
Regina nu băgă de seamă toate astea. Mergea mai departe, mai 


repede, cu gândurile spulberându-i mintea şi cu inima bătându-i 
nebuneşte. într-un târziu părăsi adăpostul Osianului reluându-şi 
fuga pe străzile pavate ale oraşelor. 

Palatul regelui Neoptol stătea stingher în beznă acoperit de 
umbre dese şi înspăimântătoare. Doar o lumină era aprinsă 
undeva la mijlocul clădirii, lumină ce cădea pe aleea neîngrijită 
de prea mult timp. Morana privi cu tristeţe florile moarte şi iarba 
călcată în picioare. Chiar şi pavajul era sărit acolo unde caii îşi 
înfipseseră copita prea adânc. Mica fântână din mijlocul aleii era 
goală, iar elful sculptat din fildeş, ce stătea de veghe, era acum 
murdar. Oftă în sinea ei; poate că nu ar fi trebuit să-l lase pe 
Neoptol să-şi ridice palatul aici, în ţara ei veşnic tânără şi 
frumoasă. Dar acum era prea târziu, iar regele nu avea să mai 
vadă prea multe răsărituri. 

Uşa mică de lemn se deschise cu un scârţâit puternic. Morana 
înlemni. Nu se aştepta ca Neoptol să ştie de venirea ei şi s-o 
întâmpine, dar se dovedi a fi doar o servitoare ce se grăbea într- 
un loc anume. Spre surpinderea ei femeia uită uşa larg 
deschisă. îşi priponi calul sub poala unui copac cu crengile 
plecate pânâ-n pământ şi dispăru în spatele uşii de lemn. 

Un salon mic, cufundat în beznă, o întâmpină rece. Câteva 
trepte zăreau în spatele unei mese lunguieţe, trepte care 
duceau la un etaj perior. Se strecură cu agilitate aşa cum făcea 
în tinereţe când servea neamul Spadelor de Cristal. Strânse cu 
putere la piept darul primit de la Neoptol, încercând să-şi alunge 
gândurile întunecate. 

La capătul treptelor, îmbrăcat în straie colorate, o aştepta chiar 
regele. Suspină. Suspină din pricina spaimei apoi lăsă loc unui 
zâmbet cald să-i îmblânzească chipul. Privind printre umbrele 
dese, într-un colţ, îl zări şi pe Huran uitându-se în gol pe 
fereastra întunecată. 

Neoptol se mişcă greoi şi abia-abia ajunse la tronul învechit de 
ani. Se aşeză cu un oftat prelung ce-i chinui chipul în mii de 
frânturi dureroase. îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii 
încercând din răsputeri să tragă aer în piept. O lumânare lumina 
palid undeva în spatele lui, astfel Morana putu să-i zărească 
chipul plin de zbărcituri şi ochii îndureraţi. 

Huran nu se mişcă de la fereastră nici măcar pentru a o saluta. 
Părea înghiţit de umbrele întunericului iar mintea lui plutea 
departe, spre locuri necunoscute. 


Regina atinse mâna regelui. Atât de bătrână. Atât de lipsită de 
viaţă. Atât de aspră. Neoptol îi adresă un zâmbet cald şi-i studie 
chipul frumos. 

— Morana, te aşteptam. 

— Naruna?! 

Neoptol aprobă printr-un gest al feţei, apoi continuă: 

— Vremi grele ne aşteaptă. Vremi ce nu au fost nici pe timpul 
Arunei. 

— Vrei să spui că alt război bate la uşă? 

Neoptol îşi retrase mâna dintr-a ei şi îşi acoperi ochii bătrâni. 

— Ne aşteaptă un război dacă regina elfă nu va ajunge în 
siguranţă. Vezi tu, dacă Beor nu îşi va îndeplini sarcina războiul 
va fi inevitabil. 

Morana simţi o durere ascuţită în stomac. E adevărat. La asta 
nu se gândise până acum. Dacă tânărul ei fiu va da greş, atunci 
elfii vor ataca fără doar şi poate. 

— Aşadar ar fi fost mai bine să ascult sfatul consiliului. 

— Nu ştiu, nu ştiu. Dar şi dacă va reuşi tu vei avea un aliat de 
neînvins. 

— Aşa e. La asta m-am gândit. Dar niciodată nu mi-a trecut 
prin minte că Beor nu se va descurca. 

Regele ridică din umeri în semn de neputinţă. O tuse zdravănă 
puse stăpânire pe el şi timp de câteva minute Morana avu 
impresia că-i va muri în braţe. Apoi se linişti. Huran îi aduse un 
pahar cu apă pe care regele nu îl bău, dar îl strânse în mână ca 
pe un prieten de seamă. 

— Neoptol, suspină regina. Sunt cea mai nefericită regină din 
neamul meu. Nu am moştenitori şi nu sunt în stare să gândesc 
nici pentru mine, dar pentru un popor întreg. lar tu, tu ai avut 
încredere în mine şi mi-ai dat soarta poporului tău s-o ţin în 
palmele mele nevrednice. 

Regele îi mângâie părul ce i se revărsa pe chip ca o lumină 
binecuvântată. 

— Morana, o regină arkudă nu ar vorbi în veci aşa. Nu-i drept 
să-ţi spui astfel de vorbe. Eşti o regină bună, mult prea bună. 
Eşti prima care le-a permis celor trei neamuri să se unească, 
eşti cea ce a preferat adăpostul Aăriei în locul războiului. Eşti o 
mare conducătoare însă nu aveai cum să prevezi răutatea 
supuselor tale. Ele te-mpiedică să-ţi duci domnia la bun sfârşit. 


Şi da, eu am încredere că tu vei şti să-mi conduci poporul aşa 
cum se cuvine. 

Regele îşi duse mâna la piept răsuflând greoi, dar continuă 
încercând să nu dea semne de oboseală: 

— Erai prea mică atunci când tronul ţi-a revenit. Brene te-a 
putut conduce cu uşurinţă şi a putut obţine de la tine anumite 
favoruri pe care Aruna nu i le-ar fi făcut. Dar nimeni nu te poate 
condamna, erai doar o copilă îmbătată de putere. Nu îţi fă 
singură rău gândindu-te că nu eşti vrednică de o asemenea 
misie. Eşti prea curată la suflet şi asta e slăbiciunea ta. O regină 
nu trebuie să aibă milă. Promite-mi, Morana, că nu te vei mai 
îndoi de tine până când soarele nu va apune veşnic peste chipul 
tău. 

Regina îi sărută fruntea bătrânului rege în semn de mulţumire. 
Dar el vorbi în continuare, cu glas tot mai scăzut: 

— Shiva mi-a povestit totul şi te susţin. E drept că nu înţeleg 
tainele arkude, căci printre oameni doar regii au decis pentru ei 
şi popor, noi nu am avut niciodată consilii care să stea la 
aceeaşi masă cu noi. Dar asta nu înseamnă că de atâtea ori nu 
ne-am lăsat conduşi de cei mai isteţi. Am înţeles de mult că cei 
din consiliu deţin puterea printre voi, căci ei se pot supune sau 
nu reginei. Şi ştiu, de asemenea, că nu îi poţi înlătura fără să 
distrugi o tradiţie şi fără să nu îţi pui poporul în cap. Poate doar 
dacă le-ai otrăvi pe toate. 

— Neoptol... 

Regele îşi arătă dantura stricată în încercarea de-a zâmbi. 

— Da, aşa gândesc eu. Să le înlături pe cele care îţi sapă 
coroana. Eu le-aş otrăvi fără milă. 

Morana râse zgomotos. 

— Nu aş putea vreodată să fac aşa ceva, rege al oamenilor. 
Poate doar dacă aş ajunge în pragul nebuniei. 

— Şi-ai să ajungi dacă ai să te perpeleşti ca până acum. 
Morana se aşeză jos la picioarele regelui şi-i povesti despre 
întregul 

plan încet, încet, astfel încât ca el să-i înţeleagă fiecare 
temere. Regele râmase mult timp tăcut, doar din când în când 
mai scotea câte un oftat plin de amărăciune şi bătrâneţe. într-un 
târziu vorbi: 


— iți înţeleg neliniştea. Şi ai dreptate, orice plan ai adopta 
domnia ta va scârţâi. Trebuie să fii înţeleaptă pentru a ajunge la 
cea mai bună decizie, şi cred că am răspunsul la frământarea ta. 

Neoptol tăcu. Privi printre umbre apoi se opri asupra lui Huran. 

— Huran, e timpul să ne laşi să vorbim în taină şi ai grijă ca 
nimeni să nu tragă cu urechea. 

Bărbatul făcu o plecăciune şi se pierdu în beznă. 

— Aşa, acum noi doi putem vorbi ca un tată şi-o fiică. 
întotdeauna te-am privit ca pe copilul pe care nu l-am avut. N- 
am să-ţi ascund că am iubit-o pe mama ta şi că am făcut tot ce 
mi-a stat în putinţă pentru a o avea aproape, chiar dacă asta a 
însemnat să îmi duc oamenii în luptă. în ziua în care ţi-a dat 
viaţă am plâns şi de necaz, dar şi de fericire. Necazul a fost că 
nu ai fost copila mea, iar fericirea că te puteam considera totuşi 
ca pe pruncul meu. Tatăl tău a murit în război înainte ca tu să te 
naşti iar Aruna mi-a cerut să am grijă de tine atunci când ea nu 
va mai fi. Da, am fost atât de fericit... 

Neoptol rămse tăcut, privind în beznă dansul umbrelor create 
de lumânare. Morana se simţi dintr-o dată nefericită. Acum 
înţelegea de ce regele îi ceruse adăpost. Poate că el s-ar fi 
descurcat şi în afara Aâriei, aşa cum mulţi alţi regi o făcuseră, 
dar dorise să îi fie alături. îi promisese Arunei. Se aruncă în 
braţele sale şi plânse ca un nou născut. Acum ştia că Neoptol îi 
oferise ajutorul dezinteresat. Mult timp se lăsară cufundaţi în 
tăcere, până când regele sparse liniştea cu vocea lui calmă. 

— Nu plânge copilă. Nu plânge. Nu e vina ta că te-ai născut în 
vremuri tulburi, cum nu e nici vina mea că nu am obţinut iubirea 
Arunei. Toate se întâmplă cu un scop pe care doar zeii îl cunosc. 
Lasă lacrimile deoparte si răspunde-mi la întrebarea mea: E 
drept că îl iubeşti pe Shiva? 

Morana mării ochii asemeni unui prunc speriat. Se dădu câţiva 
paşi mai în spate şi se propti de fereastră. Văzu luna cum se 
scurge peste păduri argintându-le cu razele ei. Simţi vântul ce 
bătea uşor ca o şoaptă şi în minte îi apăru Furlă'mir. Nu se mai 
gândise la Shiva din ziua aceea, de fapt nu îndrăznise să se mai 
gândească. La îmbrăţişarea, la sărutarea şi la declaraţia lui. îi 
fusese atât de teamă şi de ruşine de nebunia ce-o cuprinsese 
atunci încât preferase să şteargă cu totul din minte acest 
episod. Neoptol deschisese o rană, dar şi o plăcere ascunsă. Da, 
i se dăruise toată fără să ţină cont că ea e regina arkuzilor iar el 


un luptător al oamenilor, iar asta îi înveninase şi mai mult 
sufletul. Greşise. Greşise atât de mult lăsându-se pradă 
sentimentelor în felul acesta încât îi venea să moară de ruşine. 

Cu greu îşi îndreptă privirea înlăcrimată spre Neoptol. 

— Eu văd totul prin oglinda mea iar tu vezi cu mintea, Neoptol. 
Ştiu. A fost o slăbiciune. Am avut mereu această slăbiciune faţă 
de el de când m-a salvat de la moarte. Da, cred că-l iubesc, 
dar... 

— Morana, dragostea nu trebuie să te facă să te ruşinezi. Ar 
trebui să te simţi mai puternică ştiind că-l ai aproape. Eu tot ce 
ştiu e că Shiva te adoră şi vrea să te ceară în căsătorie imediat 
ce se va întoarce din zilele pelerinajului. 

Regina îşi şterse lacrimile şi afişă un zâmbet cald. 

— Adevărat? Chiar asta vrea? 

— Mi-a cerut consimţământul înainte de-a pleca. îi era teamă 
că nu mă va mai găsi în viaţă. 

Morana se întrista din nou. Dacă până atunci nu văzuse un aliat 
puternic în Neoptol, acum ştia că greşise să nu se încreadă în 
sfatul lui ori de câte ori a avut nevoie. Simţea că îi datorează 
ceva, măcar un cuvânt de alinare, dar nu putu decât să îşi 
reverse privirea drăgăstoasă asupra lui. 

— Poate că pentru mine nu este totul pierdut, spuse regina. ŞI 
totuşi, dacă te pierd pe tine e ca şi cum aş pierde şi ceva din 
mine. 

Regele îşi plecă privirea într-o durere nemărginită. 

— Am să fiu mereu cu tine. Să nu ai dubii în privinţa asta. Dar 
să ne întoarcem la tine. Căci eu te voi veghea şi din moarte. 
Sunt bătrân şi ceasul va bate în curând şi pentru sufletul meu, 
aşa stă scris în marea Carte a Destinului. Toţi murim atunci când 
ne vine rândul, fie din pricina nedreptei bătrâneţi, fie din pricina 
unei răni pe câmpul de luptă. Cu mine viaţa a fost dreaptă 
lăsându-mă să te văd cum înfloreşti sub privirea mea. Sunt 
mulţumit de realizările mele şi nu îmi e teamă să apun. Dar tu, 
tu eşti încă tânără şi mai ai mult de domnit. Poate că necazurile 
se vor abate asupra ta mai aprige ca până acum, dar atâta timp 
cât ai viaţa în mâini eşti datoare să lupti. Pentru tine şi poporul 
tău. 

Neoptol se foi în tron încercând să alunge durerea din piept 
căreia nu vroia să-i dea glas. Trase aer în plămâni şi continuă cu 
glas bolnăvicios: 


— M-am gândit la tine zilele acestea şi am ajuns la o concluzie 
înţeleaptă. Nu trebuie să te arăţi prea îndurerată de dispariţia lui 
Beor, ci fericită căci vei aduce pe lume un moştenitor. 

— Cum?! Regele surâse. 

— Da, Morana. în pântecul tău doarme un prunc, un prunc îţi 
va uni poporul şi te va scoate din această situaţie neplăcută. 

— Dar... 

— Sttt. Ştiu, tu nu vezi până acolo, dar eu da. Eu simt. Poporul 
îţi va ierta orice când va afla că le vei da un nou conducător iar 
consiliul nu va putea să-ţi mai facă niciun rău. Shiva a vrut să-ţi 
facă acest dar înainte de-a fi prea târziu, şi iată, visul tău e pe 
cale să devină realitate. 

Morana simţi cum obrajii îi iau foc. ! — Neoptol, nu ştiam că 
ştii... 

— Poate că nu ştiu să citesc în oglinzi fermecate sau în globuri. 
Dar văd ceea ce e evident, fără să mă folosesc de vrăji. Sunt 
prea bătrân Bă nu-nţeleg cum stau lucrurile. Aşadar, copila mea, 
pruncul care doarme în tine este şi salvarea ta. 

Vorbiră până când primele raze anunţară sosirea unei noi zile. 
Abia atunci Morana îl îmbrăţişa pe rege şi plecă spre palatul ei 
alături de Huran. Soarele strălucea deja când ea intră cu chiu cu 
vai în camerele regale. O găsi pe Naruna abătută şi speriată iar 
dincolo de uşi se auzea un vacarm infernal. 

— Ce se întâmplă? 

Naruna privi în gol spre uşă apoi cu glas tremurat spuse: 

— Brene. Vrea să-ţi vorbească. E un adevărat măcel dincolo de 
uşi. 

— Repede, să ne schimbăm. 

Regina îşi puse rochia de casă şi o ascunse pe Naruna în 
dulapul regal. încercă din răsputeri să facă pe somnoroasa 
atunci când deschise larg uşa principală şi întrebă uşor iritată: 

— Ce se întâmplă aici? 

Camerista încercă să-i vorbească, dar Brene o dădu la o parte, 
făcu o plecăciune şi spuse pe un ton vizibil iritat: 

— Trebuie să vă vorbesc Majestate, şi ceea ce am de spus nu 
suferă niciun fel de amânare. 

Regina îi făcu semn să poftească. Se aşeză calmă la măsuţa 
oaspeţilor poftind-o şi pe bătrână să i se alăture. 


— Majestate, una din Cristalele Roşii a făcut o mare greşeală şi 
veţi putea s-o pedepsiţi precum vă va fi voia. Dar din această 
greşeală am înţeles şi planul domniei voastre. 

— Nu înţeleg. 

— Aseară una dintre bătrâne s-a hotărât sâ-l urmărească pe 
Beor prin oglindă. 

Regina zâmbi. Nu dădu de înţeles că ar fi speriată sau 
nemulțumită, şi cu toate astea spuse: 

— Atunci cu siguranţă că va fi pedepsită. A încălcat intimitatea 
unui ârkud. 

— Aşa-i, bombăni în barbă Brene. însă a aflat că va porni în 
căutarea elf ei cu ajutorul lui Shiva. E adevărat? 

„Da, iar voi veţi muri otrăvite", gândi regina, apoi spuse pe un 
ton calm: 

— Cine mai ştie despre asta? 

— Doar eu şi Brine. 

Moranei îi veniră în minte câteva modalităţi de-a scăpa de cele 
două însă inima nu prea o lasa. 

— Da, e adevărat. Ascultă bine Brene. De scoateţi vreun 
cuvânt sunt în stare să otrăvesc tot poporul arkud. 

Brene se cutremură. Mâinile îi tremurau din toate încheieturile. 
Uită de protocol şi cu glas răstit spuse: 

— Ştii ce faci? Sacrifici bunăstarea poporului tău pentru un elf. 
Aşa ceva nu va fi iertat niciodată. 

Regina o fulgeră cu privirea. 

— Brene, tu nu mi-ai fost niciodată aliat şi abia aşteptai să fac 
o greşeală cât de mică pentru a convinge poporul că nu sunt o 
regină bună. Ştiu cărui risc mă supun şi sunt de acord să mor 
dacă aşa o voi salva pe elfă. Dar nu eu voi fi cea arătată cu 
degetul de popor, nu de data asta. Pentru că în pântecul meu 
este un moştenitor şi nimeni nu mă va putea da jos de pe tron 
până când pruncul nu va veni pe lume. 

Bătrâna păli. Simţi cum pământul îi fuge de sub picioare. Ochii 
i se împăinejeniră şi sufletul i se umplu de venin. O zări pe 
regină ce o privea triumfătoare, dar încă nu câştigase, încă nu. 

— Aşadar, până la urmă domnia ta nu e pierdută. Dar după ce 
se va naşte pruncul... 

— Nu încerca să mă ameninţi. Am alte planuri pentru consiliu şi 
nimeni nu îmi va pune vorbele la îndoială atâta timp cât copilul 
va rămâne în pântecul meu. 


— Prea bine, Majestate. Secretul ăsta va rămâne până în ziua 
în care copilul va fi adus pe lume. 

— Sunt sigură de asta. Dar ar trebui să te gândeşti dacă tu vei 
mai trăi atât de mult încât să-l vezi. 

Brene făcu o plecăciune şi trânti uşa în urma ei. Morana se 
simţea sfâşiată; se lăsă să alunece pe unul dintre scaune şi 
zâmbi mulţumită. Atâta timp cât în ea mai era o viaţă nu trebuia 
să îşi mai facă griji, aşa erau legile. 


ÎNMORMÂNTAREA 


Înmormântarea lui Damien durase aproape un veac în mintea 
Yassunei. Fiecare dorise să adreseze fraze interminabile care să 
pună în valoare adevăratul caracter al bărbatului, „Nu ar fi fost 
mai bine să i le spună când a fost în viaţă?" se întrebă fata. 
Probabil că nu, altfel nu ar mai fi avut ocazia să participe la 
mascarada asta în care zeci de feţe se prefăceau triste şi 
îndurerate. 

Pe Yassuna nu o păcăleau cu vorbele lor de duh; jumătate din 
oamenii aceia nu îi adresaseră nici măcar un cuvânt în timpul 
vieţii, iar acum se trezise mila în ei. 

Stătea retrasă în umbra unei stânci ce tăia pământul în zeci de 
bucățele. Soarele se oprise asupra sa părând să strălucească 
doar pentru stânca ieşită în afară ca un colţ ameninţător. Se 


simţea în siguranţă acolo, cel puţin oamenii nu aveau prilejul să 
şuşotească pe seama ei. înmormântarea avea loc lângă râu, 
trupul bătrânului fierar fiind pus în una din bărcile meşterite de 
mâinile sale ridate. Acum urma să trimită barca pe râu într-un 
cerc de flăcări ce avea să lumineze cerul în umbre sumbre şi 
triste. 

Plecă înainte ca mama ei, Isodra, să-şi termine discursul care 
se termină cu un „Mulţumesc!" din suflet. Şi ea ar fi vrut să-i 
mulţumească, dar nu dorea să se arate în faţa mulţimii. Cei mai 
mulţi aflaseră de moştenirea ce i-o dăruise fierarul şi se îndoia 
că sătenii ar fi prea mulţumiţi de această decizie. Preferă să 
urmeze cărarea care ducea în susul muntelui acolo unde era la 
adăpost de privirile reci şi temătoare. 

Se aşeză pe-o stâncă golaşă privind cum focul de pe ape se 
ridică în culori năucitoare părând că a aprins tot satul. II plângea 
în sinea ei pe Damien, fusese bun şi înţelegător cu ea cu toate 
că nu o lămurise niciodată în anumite privinţe. Căută săculeţul 
cu aur pe care i-l dăruise. Era singurul om care ar fi făcut ceva 
atât de măreț pentru ea. Oftă. Liniştea din munţi fu străpunsă 
de oftatul ei prelung şi dureros. 

O pală de vânt îi mângâie chipul palid aducându-i un 
simţământ puternic de durere. Sufletul păru să i se rupă în 
două, de parcă un dor neştiut ar fi străpuns-o. A rămas tăcută 
lăsându-şi tristeţea să-i tulbure chipul. Focul încă se ridica 
cuprinzând cerul in lumini vioaie aruncând culori 
înspăimântătoare spre asfinţit. Soarele se lăsă roşu peste munţi 
şi păduri învăluind satul într-un mister indescifrabil. 

x x x 

Noaptea îşi croise de mult drum prin lume atunci când Yassuna 
ajunse acasă. Focul înmormântării fusese înghiţit de ape lăsând 
în urmă un gol pustiit. Isodra cosea la lumina palidă a unei 
lumânări chinu-indu-se să nimerească punctele mici şi roşii ce 
se întindeau pe pânză. 

Yassuna se opri în faţa ei fără să scoată nicio vorbă. O studie 
pe bătrâna sa mamă şi constată că părul îi albise anormal de 
mult în ultimile zile, iar mâinile nu mai arătau aceeaşi siguranţă 
ca în anii tinereţii. Isodra îi adresă un zâmbet şters şi-o rugă să 
poftească lângă ea. 

Tânăra îşi studie mama încă mult timp până când bătrâna îşi 
ridică privirea din poală şi şi-o aţinti asupra ei. 


— Mă prăpădesc, Yass. De-acum sunt prea bătrână pentru a-ţi 
mai putea oferi sprijin. Mă doare sufletul că trebuie să-ţi spun 
asta, dar timpul plecării tale a sosit. Asta dacă nu preferi să 
rămâi aici şi să îţi duci viaţa lângă Samin. Dar şi aşa pentru tine 
ar fi periculos. Ştiam că ceasul ăsta va sosi şi inima mi se frânge 
de durere. 

Yass nu spuse nimic. O privea înţelegătoare de parcă toată 
viaţa ar fi aşteptat această destăinuire. Nu dădea dovadă de 
nelinişte sau întristare, ci doar de curiozitate. Bătrâna suspină şi 
continuă: 

— Am fost nesăbuită să cred că te-aş putea ţine departe de 
nedreptăţile vieţii. Eram destul de bătrână şi atunci şi durerea 
de-a nu fi avut un copil m-a copleşit. Mereu am crezut că tu 
simţi ceea ce vreau să-ţi spun acum. Sunt sigură că ai înţeles, 
poate când erai prea mică, că eşti deosebită printre oameni. 

Isodra se opri studiindu-i chipul. Nimic. Nicio tresărire, nicio 
umbră de simţăminte. Bătrâna oftă şi-şi strânse pumnii la piept 
lăsând câteva lacrimi să-i atingă obrazul. 

— Ai ştiut întotdeauna, nu-i aşa? 

Yassuna se ridică prinzând mâinile bătrânei într-ale sale. 

— Ce sunt eu, mamă? Sunt om? 

Isodra lăsă lacrimile să-i inunde chipul şi aşa bătut de vreme. 

— Nu, nu esti om. Esti elf. 

— Elf?! 

— Efl, Yassuna. Poveştile despre elfi au împânzit întreaga lume, 
doar împărăţia asta nenorocită nu a avut voie să le pronunţe 
numele. Regele Ceasornicar îi urăşte pe elfi şi pe toţi cei ce ar 
putea fi mai puternici decât el. De aceea te-am crescut aici, 
departe de privirea împărăției. Dar când eu nu voi mai fi nu pot 
fi sigură că sătenii nu te vor trăda. Te-am găsit când erai încă un 
prunc, nu ştiu ce reprezinţi tu pentru poporul tău căci veştile nu 
prea ajung pe-aici, dar ştiu că regele te-ar ucide fără să îţi pună 
întrebări. 

— Aşadar sunt diferită de un om. Bătrâna îşi plecă privirea. 

— Mult diferită. Elfii sunt total diferiţi, iar asta se vede şi în 
tine. Oamenilor le este teamă de cei din neamul tău. Nu ştiu 
dacă au dreptate sau pur şi simplu Ceasornicarul a băgat teama 
în ei. Cu toate astea eu am avut încredere în forţele date de zei 
şi te-am crescut ca şi pe pruncul meu. Poate că am greşit 
necăutându-ţi neamul, dar nu aş fi ştiut în ce parte să mă duc. 


Yassuna rămase abătută. Era diferită, diferită de un om. Ştia, 
simţise. Da, nu era prea mirată de ceea ce afla. Ştia că nu 
seamnă cu femeia care o crescuse sau cu vreun alt om. Ştia că 
este diferită, se vedea cu ochiul liber. Oamenii nu aveau 
demnitate, nu. Dar ea, ea era diferită. Era demnă. Mult prea 
demnă. întotdeauna privea adevărul în faţă fără teamă. Şi cu 
toate astea se simţea tristă, abătută. Nu dorea să fie diferită. Nu 
voia să fugă din calea regelui şi nu era sigură că vrea să îşi 
găsească neamul. însă îşi aminti de sătenii ce o priveau cu 
teamă şi reproş. Oare avea o altă alternativă? 

— Şi unde am să merg? Isodra oftă din nou. 

— Am credinţa că îţi vei găsi neamul. Dar trebuie să ai mare 
grijă să nu-ţi arăţi chipul în lume, căci oamenii te vor recunoaşte 
pe dată şi nu te poţi încrede în ei. 

Femeia se îndreptă spre o laviţă de lemn. O deschise cu 
şovăială şi scoase la iveală o pelerină neagră cu glugă. 

— Aceasta te va proteja. Mulţi comercianţi umblă astfel 
ferindu-se de ploaie, soare sau frig. 

Yassuna o luă cu stângăcie. 

— Şi când am să plec? 

— Cât de curând. Cât de curând. 

x x x 

Soarele scaldă satul într-o lumină  prăfuită, palidă, 
bolnăvicioasă. După moartea fierarului totul părea învăluit în 
tristeţe. Undeva în depărtare, în josul râului, încă se mai ridica 
un fum negru şi înnecăcios. Yassuna privi dâra de fum cum se 
ridică spre nori învăluindu-i în mantia ei neagră. Privea abătută 
cum râul ducea amintirea lui Damien departe de ea şi de Ziar'. 
Odată cu el pleca şi ultima ei speranţă. Ştia că de acum în colo 
trebuia să îl urmeze. Probabil că Damien fusese singurul care îi 
ţinuse pe săteni în frâu atâţia ani. 

Era în pericol. Era în pericol. Trăise în pericol atâta timp şi nici 
măcar nu ştiuse. Ba da, simţise. Sătenii o avertizaseră prin 
şovăiala lor, prin felul în care o priveau, prin felul în care îi 
vorbeau. Probabil că poporul ei era de temut. Regele se temea 
de ei, oamenii se temeau de ei. Oare ce fel de fiinţe erau? îşi 
privi chipul în albia râului. Era palidă. De prea multe zile era 
palidă iar ochii i se afundaseră în orbite. Cu toate astea era încă 
frumoasă iar părul îi strălucea negru în lumina firavă răspândită 


de soare. Apa se tulbură când palmele ei o atinseră creând unde 
de valuri plăpânde. 

Îşi spălă chipul cu apa rece readucând prospeţime în gânduri. 
Apoi privi albia largă şi limpede. Se gândi înspăimântată că nu 
ştie să vâslească sau să conducă o barcă iar o furtună ar fi putut 
s-o arunce oriunde. Oare cât timp îi va lua să străbată râul şi să 
iasă din împărăție? Dintr-o dată încrederea în forţele proprii îi 
păli. Cum avea să se descurce dincolo de Ziar'? Nu ştia să ţină o 
spadă în mână sau să se lupte aşa cum făceau bărbaţii, iar cu 
atâţia bani la ea era o ţintă uşoară. îi era teamă. Teamă să 
părăsească satul şi munţii care îi cunoscuseră primii paşi şi 
primele vorbe. îi era teamă s-o părăsească pe Isodra. Nu îi purta 
pică pentru că nu îi dezvăluise secretul. Nici măcar nu îi păsa. îi 
era recunoscătoare pentru că îi oferise atâţia ani din viaţa ei. 
Era un om bun. 

Ce straniu suna cuvântul „om" acum. Oare elfii nu erau şi ei tot 
un fel de oameni? îşi privi trupul în albia cristalină. Ba da, cu 
siguranţă că trupurile lor erau aidoma, chiar dacă ea era mai 
zveltă iar muşchii îi erau mai bine definiţi. Atunci elfii de ce nu 
erau aidoma oamenilor? Ce îi deosebeau? Se chirci lângă un 
pâlc de tufe abia răsărite de sub pătura albă de zăpadă. Cât de 
singură se-simţea. Şi cel mai rău era că aşa se simţise tot 
timpul. Aşa se simţise încă de când începuse să crească. Fusese 
singură în toată lumea asta şi acum ştia de ce. Ştia. Era astfel 
pentru că era singura din neamul ei printre toţi aceşti oameni. 
Simţi un ghiont în inimă, ca o săgeată ce-a trecut rece şi grăbită 
lăsând o rană însângerată. Oare ei o vor primi bine? Cine avea 
să ştie. Nu ştia nici dacă va reuşi să-i găsească. 

Se ascundeau. Se ascundeau de toată lumea şi probabil că 
nimeni nu putea s-o îndrume pe drumul cel bun. Asta o întrista 
şi mai mult. Faptul că era condamnată să umble printre oameni 
şi să se simtă străină şi singură. O lacrimă se^scurse pe obraz, 
dar chipul îi rămase la fel de rece şi impenetrabil. însă sufletul îi 
era zdrobit în mii de bucățele ce încerca să le adune şi să le 
pună la locul lor. Nu avea să le poată pune pe toate la loc, un 
gol tot avea să rămână între ele. 

Vântul începu să şuiere cu putere răvăşindu-i părul şi sufletul. 
Simţi pereche de ochi aţintiţi asupra ei. Se întoarse uşor, de 
teamă să nu-şi feerie urmăritorul. Chipul îi rămase impenetrabil 
atunci când îl zări pe Samin. Bărbatul o privea drăgăstos, de 


parcă ar fi vrut s-o strângă in braţe. Yassuna îşi retrase privirea 
priponind-o în apa limpede. 

— Yass, se auzi glasul stins al bărbatului. Nu trebuie să pleci 
dacă nu vrei. Eu o să fiu în stare să am grijă de tine. Te voi duce 
departe de-aici. 

Yass păru să nici nu-l audă şi nici nu avea de gând să-i 
răspundă, însă avea o rugăminte la el. 

— Ajută-mă să plec. Ajută-mă să trec râul. Bărbatul îşi plecă 
privirea vizibil îndurerat. 

— Dacă asta vrei tu, am să te ajut. 

Yassuna părăsi locul rece şi se îndreptă spre el. Nu-i adresă 
nicio privire şi nicio vorbă bună, doar trecu pe lângă el ca o 
nălucă ce apare şi dispare după voie. 

Samin rămase privind-o până dispăru dincolo de stâncile care 
străpunseseră pământul parcă în dorinţa de-a creşte cât mai 
sus. 


FOCUL SE ÎNTINDE 


Orizontul se trezi gri şi trist acoperit de nori grei ce păreau să 
explodeze din clipă în clipă. Vântul sufla cu putere vuind ca un 
câine turbat. Copacii se legănau sinistru plecându-şi coroanele 
golaşe până la pământ şi ridicându-le la loc spre cer ca într-o 
venerație sinistră. Un tunet îndepărtat rupse cerul în două 
lăsând câteva picături să se piardă în urletul vântului. 

Râul Lacrimilor se ridica învolburat şi ameninţător, creând 
valuri gigantice care se spărgeau de stâncile din apropiere. Ca 
un uragan se ridicau valuri urlând în acelaşi timp cu vântul în 
glas sumbru şi rece. Un fulger căzu răzleţ pe o stâncă joasă 
strivind-o în zeci de pietricele. Câţiva copaci mai mici au fost 
smulşi din rădăcini şi purtaţi spre munţii abrupți, apoi au fost 
aruncaţi ca într-un joc nemilos. 

Cerul începu să plângă cu lacrimi grele şi reci. Vântul vuia tot 
mai tare ducându-şi cântul până în sufletul sătenilor. 

Oamenii se îmbulzeau pe străzile prăfuite în încercarea de-a se 
adăposti. Abia făceau faţă vijeliei pornite din senin ce părea să-i 
smulgă de pe propriile picioare şi să-i ridice în văzduh. O 
căprioară ţâşni printre poteci făcându-şi loc printre săteni spre 
cărarea care urca muntele. Un stol de păsări lupta din răsputeri 
să-ajungă la streaşină unei case, şi câteva oi se înghesuiră unele 
în altele aşteptându-şi salvarea. 

Râul se învolbură şi mai mult iar vântul cânta la corzile 
nevăzute ale apei scoțând sunete triste şi înfricoşetoare. Apa 
părea să iasă din matcă ori de câte ori se lovea de mal. 

Câţiva bărbaţi, înarmaţi cu saci de nisip, alergau spre râu 
încercând să evite o nenorocire. Niciodată râul nu fusese atât de 
ameninţător, atât de grăitor. De parcă zeii apelor se supăraseră 
din cale afară. Bărbaţii luptau cu valurile care păreau să treacă 
bariera în timp ce femeile încercau să-şi adune animalele 
speriate. 

Yassuna privea şi ea spectacolul, de sus, de pe una din crestele 
muntelui. Era neabătută, de parcă peste ea nu trecea nici ploaia 
şi nici vântul. Privirea îi era rece, aproape goală, ca şi cum doar 
trupul i se afla acolo, dar nu şi sufletul. Părul i se zbătea nervos 
în ghearele vântului rece. Stropii mari îi acopereau chipul ca 
nişte lacrimi dureroase, frigul îi fremăta pielea. Dar ea rămânea 
calmă, calmă şi de neoprit. Ca şi cum întreaga dezlănţuire i-ar fi 
aparţinut. 


Un nou fulger sparse cerul în mii de cioburi ce păreau sâ pice 
din clipă în clipă. Yassuna îşi ridică privirea spre cerul greu ca de 
plumb şi un zâmbet abia schiţat se întrezări pe chipul ei. 

„Eu? Eu am făcut asta?" se întrebă plină de admiraţie şi 
adulaţie. Nu era convinsă că datorită ei se dezlânţuise natura. 
Nu era sigură că sentimentele ei ar fi putut fi atât de puternice 
încât să provoace un adevărat dezastru. Dar nu îi era teamă. Se 
simţea în siguranţă printre lacrimile cerului şi urletul vântului. 
Nu ştia de ce simte aşa însă şe simţea liberă ca o pasăre care îşi 
poate lua zborul oricând doreşte. îi plăcea sâ simtă aerul rece ce 
îi şuiera pe la ureche, vorbele vântului, cântul ploii. Era atât de 
fericită, atât de fericită. Ar fi vrut să strige. Ar fi vrut să cheme 
întreaga natură s-o îmbrăţişeze, fiecare copac sau frunză 
crescută vremelnic. Gândurile îi zburau ca o arie tăcută, abia 
auzită. 

Apoi privi spre sat. Văzu disperarea sătenilor, râul care îi 
ameninţa cu braţe albastre, cerul ce părea să se rupă în mii de 
bucățele. Panica era peste tot, peste tot. Dintr-o dată se simţi 
vinovată. Era vinovată şi numai pentru că ea simţise fericirea în 
timp ce ei simțeau teama. Şe ghemui stingheră lângă un copac 
sperând ca nimeni să nu o fi zărit, începu să tremure din toate 
închieturile: „Ce-am făcut? Ce-am făcut?". Trupul i se mişca 
spasmodic fără vrerea ei. Teama puse stăpânire şi pe ea, vântul 
urla în continuare, iar cerul nu avea de gând să-şi potolească 
lacrimile prea curând. 

Un tunet se lăsă peste pământ într-un zgomot infernal. Cerul 
se înnegri şi mai mult. Fulgerele păreau să nu mai contenească. 
Copacii se aplecau tot mai mult în mişcări bizare de parcă şi-ar fi 
unduit trupul într-un dans ceremonial. Yassuna privi umbrele ce 
cădeau peste sat ca nişte păsări de pradă care pică drept la 
ţintă. Râul se ridica tot mai mult udând sacii cu nisip puşi cu 
atâta greutate de săteni. 

Alergă speriată în înaltul muntelui: „Ce-am făcut? Ce-am 
făcut?". Voia să oprească toată nebunia asta. Voia să-i spună să 
se termine, dar nu ştia cum. Se adăposti între două stânci ce se 
ridicau una lângă alta ca nişte umbre plăpânde. Nu mai simţi 
teama şi nici răceala care-i inundase sufletul. Trase aer în piept 
încercând să alunge orice gând din mintea ei. O sclipire bizară 
lumină cerul. Un nou tunet împrăştie norii în zeci de direcţii. 
Soarele îşi făcu loc grăbit încercând sâ încălzească pâmântvd. 


Vântul se opri din urlat dar încă mai sufla, fără viaţă. Râul îşi 
retrase valurile iar ploaia cădea firav, mocăneşte. 

Adormi gândindu-se la ce se întâmplase, dar nu ştia să îşi dea 
un răspuns. 

Ploaia nu se mai oprise de două zile, dar era calmă şi plăcută. 
Aerul rece se simţea în fiecare cotlon al casei mici. Vântul încă 
mai şoptea versuri reci şi de nedescifrat. In susul muntelui 
începuse să ningă încet formând fulare pe crestele golaşe. 

Isodra încerca din răsputeri să menţină focul aprins însă casa 
avea prea multe fisuri, iar vântul intra peste tot. Patul de lemn 
acoperit cu paie şi învelit într-o stofă groasă, părea şi el stingher 
în faţa frigului năprasnic. Până şi măsuţa din mijlocul încăperii 
părea să tremure din toate încheieturile. 

Yassuna privea pe fereastră cum vântul îndoaie copacii şi- 
ncercă să umfle valurile de-acum plăpânde. 

— Capriciile nordului, murmură Isodra încercând în continuare 
să menţină flăcările aprinse. 

Yassuna nu o băgă în seamă, gândul zburându-i încă la ziua în 
care începuse furtuna. Nu ştia cum să explice ceea ce simţea, 
dar părea că ea a provocat totul. Simţea că aşa s-a întâmplat. 
Dar cum? Cum era posibil? 

— Mamă, ce fel de fiinţe sunt elfii? 

Femeia se opri din încercarea de-a ţine focul aprins şi o privi 
îndurerată. Poate că nu se aşteptase ca Yass să o mai întrebe 
vreodată de originea ei, cu toate că ştia că întrebarea va veni 
mai devreme sau mai târziu. Se aşeză spăşită pe scaunul ce 
abia se mai ţinea pe cele patru picioare fragile. 

— Effii, elfii sunt fiinţe speciale, dar şi neiertătoare. Nu ştiu să-ţi 
spun multe despre ei pentru că regele ne-a refuzat orice 
informaţie. Dar mama mea povestea despre o regină elfă. Era 
frumoasă şi mândră aşa ca tine. Spunea că era plină de magie şi 
înţelepciune. Putea chema furtuna la o simplă dorinţă, la fel 
putea chema şi soarele dacă asta îi era pe plac. Cu toate astea 
elfii sunt fiinţe ce se iubesc doar pe ei şi nu se simt bine decât 
printre ei. Nu sunt duşmanii nimănui, dar nici alianţe nu fac prea 
uşor. Ştiu doar că ceva i-a supărat atât de tare încât nu au mai 
dorit să se arate lumii. De ce? Eu nu ştiu. Dar undeva, departe 
de împărăţia asta, sigur e cineva care să le cunoască secretul. 

— Ar fi putut să cheme o furtună?! Isodra o privi uimită. 


— Aşa cred. Cel puţin aşa se povesteşte despre elfi că se nasc 
cu magia în sânge, că sunt magici, frumoşi şi mândri. 

Yassuna oftă întristată. 

— Ce s-a întâmplat, Yass? 

Copila continuă să privească cerul întunecat. 

— Mamă, cred că din pricina mea a început furtuna. 

— Ce prostii sunt astea? tună Isodra. 

— Nu ştiu sigur cum am făcut-o, dar până nu am zărit 
disperarea sătenilor nu mi-am dat seama că aş fi făcut ceva rău. 
Acum ştiu. Oarecum ştiu că eu am fâcut-o. 

Bătrâna îşi înăbuşi un oftat dureros. 

— Yass, eşti încă o copilă şi nu a avut cine să te înveţe. Nu te 
învinovăţi pentru că nu ştii să îţi controlezi sentimentele. Am 
auzit că elfii muncesc mult pentru a ajunge la această 
performanţă. Vei avea timp să înveţi şi tu, căci timpul elfilor se 
scurge altfel decât al oamenilor. Rămâneţi tineri chiar şi secole, 
iar bătrâneţea vine prea greu. Nu te îngrijora, copilă. Singura ta 
grijă trebuie să fie aflarea neamului tău căci eu nu mai am mult 
de trăit şi sătenii te vor trăda fără niciun resentiment. 

— De ce? De ce mă urăsc? 

— Nu te urăsc, dar le e teamă. Se spune că elfii una vorbesc şi 
alta gândesc. Nu ştiu dacă este adevărat ori ba, dar ştiu că 
oamenii simt teamă în faţa unui elf. 

— Dar ţie nu ţi-a fost teamă să mă creşti ca pe copilul tău. 
Isodra zâmbi. 

— Eu am trăit prea multe pentru a mă teme de un elf. Şi-apoi 
am fost educată să-i iubesc şi să-i respect căci ei sunt puternici 
şi înţelepţi, aşa cum oamenii nu vor fi niciodată. 

să înţeleg că elfii sunt importanţi. Femeia o privi cu coada 
ochiului. 

— Şi cum ai înţeles asta? 

Yass se despărţi cu greu de cerul plumburiu şi se aşeză lângă 
mama sa luându-i mâinile într-ale sale. 

— Cei ce se tem de anumite fiinţe înseamnă că le dau prea 
multă importanţă. 

Bătrâna râse zgomotos. 

— Ai un raţionament ciudat, draga mea. Dar perfect adevărat. 
Chipul Yassunei se destinse într-un zâmbet larg şi cald. 

— Probabil că gândesc asemeni elfilor. 


— Mda, cred că sângele apă nu se face. Of, fiica mea. Dacă 
diferenţa nu ar fi fost atât de vizibilă... Dar toate lucrurile se 
întâmplă cu un scop anume. Adesea m-am gândit că poate eşti 
importantă pentru poporul tău. Cine ştie cine eşti de fapt, şi 
care este scopul tău în lume? 

O lacrimă căzu pe obrazul bătrânei însă Yassuna i-o şterse prin- 
zând-o cu degetul ei fin şi lung. 

— Nu plânge, tu îmi vei fi mamă indiferent ce o să se întâmple. 
Nu am vrut să te supăr, dar trebuie să ştiu cum să mă confrunt 
cu propria persoană. Nu vreau să aduc durere. Am înţeles că nu 
mai pot rămâne aici, am înţeles că Damien era cel ce mă proteja 
în faţa celorlalţi. Mă doare inima că trebuie să plec, şi totuşi, 
înlâuntrul meu există fericire. 

— Ştiu şi înţeleg. Offf, focul ăsta, remarcă bătrâna când vântul 
suflă cu putere intrând prin cotloane şi stingând şi ultima bucată 
de jar. 

Nu mai vorbiră despre plecarea Yassunei şi nici despre elfi sau 
împărăție. Rămaseră tăcute pentru tot restul serii învelite în 
pături de lână pentru a se încălzi. 

Dimineaţa sosi la fel de închisă şi neprimitoare. Sătenii se obiş- 
nuiseră cu capriciile vremii, aşa că îşi urmară treburile fireşti. 
Din depărtare se auzi o goarnă ce suna aprig, ca atunci când 
nobilii pornesc la vânat şi anunţă capturarea vreunui animal. 

Isodra se grăbi spre uşă părând înspăimântată. Privi în 
depărtare, spre Râul Lacrimilor. Rămase nemişcată timp de 
câteva minute până când goarna se auzi din nou. Privirea i se 
umplu de spaimă şi izbucni în plâns. 

Yass se duse lângă ea, dar nu vedea nimic în afara râului 
spumegând, al cerului încărcat de nori şi a pomilor ce păreau să 
se roage cu braţele întinse pe pământ. Un cârd de păsări trecu 
grăbit pe de-asupra casei scoțând un sunet şters şi răguşit. încă 
o dată goarna se auzi, de data asta mult mai tare şi mai aprig. 
Sunetul părea să colinde întreg satul şi să se izbească de fiecare 
stâncă în parte. Yassuna simţi un ghiont în stomac care o făcu 
să se simtă copleşită şi înnebunită totodată. 

Isodra o trase în casă şi începu să împacheteze câte ceva 
grăbită. 

— Yass, nu ştiu ce puteri ai, dar dacă le ai cheamă acum toate 
forţele naturii chiar dacă satul va dispărea de pe faţa 
pământului. 


— Ce se întâmplă? 

Bătrâna o prinse de umeri. Avea ochii afundaţi în cap şi plini de 
lacrimi. 

— Yass, te-au trădat. Trebuie să fugi. Trebuie. 

— Şi tu? 

— Eu sunt bătrână, nu îţi fă griji, doar să îmi porţi amintirea vie 
şi să-ţi aminteşti că te-am iubit mai mult decât de ai fi fost 
copilul meu. 

Yass o îmbrăţişa cu putere, Uşa se trânti la perete. 

Ambele rămaseră cu ochii holbaţi când Samin intră ud până la 
piele cu ochii injectaţi de sânge şi gâfâind cu putere. 

— Hai, Yass. Hai. Nu mai este timp şi pe apă nu putem pleca. 
Trebuie să te duc în munţi. Grâbeşte-te! 

Isodra puse repede câteva merinde într-o traistă şi i-o oferi 
celei ce până atunci fusese doar fiica ei. Nu avea altceva să îi 
dăruiască însă avea să îi dea toată iubirea de care avea nevoie 
în aceste clipe. O îmbrăţişă cu putere şi îi sărută obrajii albi. 

— Du-te, Yass! Du-te! 

Yass părăsi casa cu ochii în lacrimi. Se simţea furioasă. Atâta 
«dreptate în lume. Simţea cum sângele îi clocoteşte în vene. 
Simţea iun inima avea să-i sară din piept de mânie. Ar fi vrut să 
ardă tot atul, şi-ar fi dorit ca toată nefericirea ei să dispară o 
dată cu ei. 

Samin o trăgea spre munte, dar ea se opri cu încăpățânare. 

— Nu, mergem pe apă. 

— Dar, Yass... 

Fata nu îl ascultă şi porni spre fierăria lui Damien. Sătenii se 
adu-aseră în faţa clădirii de dimensiuni mici. Cu toţii erau 
înarmaţi cu furci, ciocane şi bâte. Yass se cutremură la vederea 
imaginii. Ştia că ar fi făcut orice s-o împiedice să plece de-acolo. 
Aruncă o privire fugară pre casa Isodrei. Inima i se sfărâmă în 
mii de bucățele, goarna se auzi tot mai aproape iar steagul din 
vârful catargului începea să se vadă a orizont. Se mânie. Se 
mânie atât de tare încât simţi cum natura se târneşte în jurul ei. 
Vântul începu să urle şi să vuiască atât de tare ncât se miră de 
propria forţă de-a mai sta în picioare. 

Sătenii se clătinară în faţa naturii dezlănţuite. Un fulger căzu 
pe n copac spulberându-l în două. Câteva femei renunţară la 
arme şi giră spre case. Ceilalţi păreau destul de hotărâți să-i ţină 
piept, urtuna se porni începând să plouă violent, ca un bici 


nemilos ce trosnea stânga şi-n dreapta. Femeile părăsiră cu 
toatele „câmpul de luptă" n schimb bărbaţii au rămas fermi pe 
poziţie ţinând piept vijeliei. Samin ări în faţă elfei fluturându-şi 
spada ce lucea rece şi amenințătoare, Yassuna le arunca priviri 
fulgerătoare. Câţiva bărbaţi cedară în faţă ochilor ei reci şi 
nemiloşi, dar cei mai mulţi nu o făcură. Un bătrân ări primul în 
atac ridicându-şi furca deasupra capului şi încercând a-l înlăture 
pe Samin. 

Tânărul îşi încrucişa spada cu furca, nepăsându-i că îl răneşte. 
In chii lui se citea o furie aprigă de nestăvilit. Yassuna culese o 
bâtă de pe jos şi se aruncă în rândul sătenilor cu atâta forţă 
încât se uimi şi pe sine. Nu îşi dădea seama pe cine loveşte. 
Mâna părea să-i zvâcnească in stânga şi-n dreapta cu cea mai 
mare uşurinţă. 

Un nou fulger străbătu pământul producând un zgomot 
infernal. Vântul suflă şi mai tare răvăşind părul Yassunei şi 
făcând-o să pară înspăimântătoare, dar de o frumuseţe 
nemaivăzută. Doi bărbaţi cedară, nruncându-şi armele şi fugind 
înspăimântați. Yass nu se lăsă impresionată de fuga celor doi şi 
continuă să lovească în stânga şi-n dreapta u toată puterea sa. 
Undeva în spate îl zări pe Samin înconjurat de trei bărbaţi. 
Tânărul le ţinea piept cu tărie blestemând printre dinţi. Ploaia i 
se prelingea pe chip împiedicându-l de multe ori să vadă asupra 
cui ridica spada. Dar oricât de orb ar fi fost nu contenea cu 
loviturile ce păreau să ajungă drept la ţintă. 

Yass îşi făcu loc printre sătenii furioşi reuşind să intre în 
fierărie. Barca stătea proptită de un perete parcă aşteptând-o. 
Nu ştia de unde adunase atâta forţă însă trase de fiarele ce o 
ţineau prizonieră şi o eliberă. Apoi o ridică deasupra capului şi 
porni prin ploaie spre râu. Il zări pe Samin mult în urma sa, dar 
nu avea de gând să se oprească. Alerga cu toată forţa chiar 
dacă barca era mai grea decât se aşteptase. 

Un trăznet lovi pământul apoi o scânteie se ridică spre cer. 
Scânteia se prelinse până lângă cel mai apropiat copac şi în 
câteva clipe focul izbucni într-un joc de culori luminând cerul şi 
străpungând norii. Yass se opri doar o clipă privind spre Isodra. | 
se păru c-o vede în pridvor, dar focul cuprinse întreaga 
atmosferă luându-i orice posibilitate de-a vedea în depărtare: 
„Fugi în munţi, mamă. Fugi!" 


Trei vulturi survolară cerul croncănind nervoşi. Goarna sună. 
Vulturi dădură rotocoale în aer părând că nici nu simt stropii 
reci, apoi păru că planară spre casa bătrânei. Yass continuă să 
alerge. Goarna suna, de data asta temătoare. Un tunet şi un 
trăsnet veniră deodată rupând liniştea în mii de note grosolane. 
Catargul din depărtare luă foc. Glasuri disperate se auzeau de 
peste tot. Din sat şi de pe ape. 

Elfa lăsă barca pe apă. Samin ajunse lângă ea exact la timp. 
Ambii se urcară în ambarcaţiune şi porniră pe apele învolburate 
ce se ridicau şi se coborau ca într-un coşmar nemilos. 

Samin vâslea din răsputeri încercând să se lupte cu furia apei. 
Goarna se mai auzi odată, surd şi înecăcios. Un ultim tunet 
cobori cu un sunet înfricoşător. Focul cuprinse întreg satul în 
flăcări ce se ridicau în nuanţe de albastru şi galben combinându- 
se în înaltul cerului într-un cerc mistuitor. Yass privi pierdută 
spectacolul mistuitor şi terifiant: „Mamă'”. 


AN' — TĂRÂMUL SPERANŢEI 


O pată colorată în picături de rouă se arătă pe cerul de 
cerneală, ploaia se oprise. Copacii îşi ridicară crengile golaşe 
spre cer părând Cft-şi scutură stropii ce îi ameninţaseră atâtea 
zile. larba se ridica firavă urinată de mii de flori colorate. Cerbii 
începură să alerge prin poieniţa luminată slab de-o rază de 
soare. Păsările ciripeau timid, fără prea multă forţă sau curaj. Un 


tunet se sparse undeva în depărtare, făcând pentru o clipă ca 
trilul să se oprească. 

Un glas cald şi îmbietor chema soarele din spatele norilor 
încercând aducă puţină lumină. Femeia stătea pe-un bolovan cu 
ochii mustrări aţintiţi spre cer. Cântul îi ieşi din gât asemeni unei 
păsări şi se ică departe, străpungând norii şi lăsând loc unei 
lumini albe, lăp-ase, ce se revărsa în trepte spre pământ. 
Femeia continuă să cânte pofida vântului care vorbea cu voce 
joasă, aproape moartă. Aerul a rece şi umed, dar ei nu-i păsa. 
Dimineaţa aceasta avea să fie perfectă. 

O pereche de aripi i se desprinseră din spate. Aripi lungi, ca 
cele ale unei lebede, măiestru construite cu margini argintii. 
Păreau a fi transparente şi pline de roua care făcea jocuri de 
culori pe pânza nevăzută. Aripile se uniră în una singură, apoi se 
zbătură între bătăi regulate şi calme. Soarele păru să se 
concentreze asupra lor căci un curcubeu minunat le dădu 
culoare şi formă.Intr-o clipă, dispărură, lipindu-se de spatele 
femeii. 

Femeia zâmbi mulţumită când obrazul îi fu atins de-o rază 
fierbinte. Era mlădioasă, înaltă, iar ochii aveau o sclipire ciudată 
verde-albăstruie. Frumuseţea îi era inegalabilă în lumina 
soarelui ce îi lumina întreg chipul. Părul argintiu, tenul alb ca 
laptele, trupul atletic şi ochii jucăuşi, totul făcea din ea o 
Afrodită. îşi deschise din nou aripile şi le flutură în vântul cald ce 
aducea şoapte de peste tot din lume. Acestea fluturară, apoi 
începură să bată aerul suficient de tare pentru ca ea să se ridice 
câţiva centimetri în sus. 

Părea că levitează la mică distanţă faţă de pământ, dar aripile 
o susțineau şi o ridicau cât puteau de mult pe cât puteau. leşi 
din poieniţă iar ochii i se opriră asupra oraşului de ruel ce se 
ridica alb şi strălucitor dincolo de crestele dealurilor. Lumina se 
revărsa cu poftă asupra albului imaculat, scăldând-o în raze 
colorate ce îţi luau ochii. O copilă, apăru 

de nicăieri, fluturându-şi aripile încă în formare şi încercând să 
zboare. 

Femeia o privi cu nesaţ de parcă ar fi aşteptat-o întreaga zi. 
Copila nu îi adresă nicio vorbă sau privire, fiind concentrată pe 
bătaia slabă a aripilor pe care le purta în spate. încerca din 
răsputeri, dar fără succes. în cele din urmă renunţă. îşi strânse 
aripile în una singură şi le lipi de spate cu un oftat prelung. 


—Nu am să-nvâţ niciodată, se vaită ea. 

Femeia râse, încă suspendată în aer fără ca măcar să fi mişcat 
aripile. 

— Ai să înveţi, nu avea teamă. întotdeauna este greu, dar până 
la urmă reuşim. 

— Of, mamă. Prietenele mele ştiu deja să zboare, numai eu nu 
pot. Deja au început să se certe care e cea mai frumoasă, ale 
cărei aripi strălucesc mai frumos şi lucruri de-astea. lar eu nu 
pot nici măcar să mă menţin în bătaia vântului. 

Femeia îi întinse mâna şi îi mângâie uşor chipul. 

— Noi, zânele, suntem fiinţe speciale şi nu s-a pomenit 
niciodată ca una din noi să nu fie frumoasă sau să nu poată 
zbura. Dar ţie încă nu ţi-a venit timpul. într-o zi te vei ridica 
asemeni unui vultur ce-şi urmăreşte prada şi vei zbura 
mult,mult deasupra copacilor. 

Copila râse. 

—Dar noi nu putem zbura atât de sus. 

— Aşa e, spuse zâna amuzată. Noi nu, dar tu vei putea. într-o zi 
te vei înălţă atât de sus încât toate vor fi mute de uimire. 

Copila se aruncă în iarba moale învelindu-şi chipul cu petale 
colorate şi râzând zgomotos. Ea avea să zboare mai sus decât 
toate celelalte. 

Mama i se alătură şi începu o joacă veselă cu râsete cristaline 
care se ridicau tot mai sus în văzduh, bucurând urechile 
păsărilor ce se opriseră din cântat şi le priveau cu bucurie. 

x x x 

Regina privea din jilţul dintr-o bucată de marmură, imensitatea 
cerului. Tavanul era din sticlă uşor colorată, străbătut doar de o 
sclipire albăstruie ce trecea prin marea încăpere lăsând sclipiri 
reci pe fildeşul alb şi mat. Min'yara — regina zânelor şi 
conducătoarea Tărâmului An'-era fascinată de imensitatea boitei 
cereşti. îşi dorea ca aripile ei să se desfacă şi să o ridice sus, 
departe de nori, mai departe de soare şi de tot ceea ce ar fi 
putut exista după. îi invidia pe zei căci ei vedeau pământul de- 
acolo de sus. Puteau să se rătăcească printre nori şi să colinde 
pajişti albastre care străluceau în lumina soarelui. Puteau să 
Mintă razele fierbinţi împrăştiindu-se pe toată bolta în sclipiri 
edenice. 

Cerul începea să se limpezească, iar norii păreau să bată în 
retragere. Tunete fugare se mai auzeau în depărtare însă 


deasupra ei raze călduţe îşi făceau apariţia de după pătura 
plumburie. Răsuflă uşurată când şi ultimul nor dispăru din calea 
ei vizuală. Acum se putea bucura «de un cer senin, dar rece. 
Sticla de deasupra străluci misterios când prinse o rază în 
mrejele ei, aruncând umbre albastre pe podeaua de fildeş. 
Regina zâmbi mulţumită. lubea zilele în care fildeşul se con- 
funda cu nuanțele cerului senin, îi dădea senzaţia de libertate. 
Aripile i se deschiseră într-o zvâcnire revoltată. Erau mari, mai 
mari decât ai oricărei zâne, mari şi frumos colorate dând 
senzaţia unui transparent galben-roşiatic. Sclipirile ca de rouă le 
făceau să pară argintate în lumina colorată care cobora din 
tavanul de sticlă. Se uniră sus, undeva deasupra capului, dând 
senzaţia unui evantai colorat din picuri de apă, ce se închidea şi 
deschidea la un simplu impuls. 

Min'yara îşi lăsă aripile să se deschidă la maxim, fluturându-le 
uşor deasupra capului şi lăsându-le să simtă libertatea unei zile 
aproape însorite. Pe chipul ei palid se jucau zeci de nuanţe 
albăstrui completate de nuanțele galben-roşiatice ale aripilor. 
Doar părul era alb-argintiu, cu o sclipire de rouă proaspătă. 
Ochii îi erau migdalaţi, duşi aproape până spre tâmple. Pe 
deasupra erau colorați cu un negru aprins ce sclipea, iar 
dedesupt se observa un roşu uşor trasat mai mult de con- 
venienţă. Buzele sale erau groase şi pline, de culoarea palidă a 
fructelor de primăvară. Privirea îi era caldă, blândă, iar trupul 
zvelt şi înalt. Rochia sclipitoare de-un roşu şters îi scotea în 
evidenţă trăsăturile aproape creionate şi ochii de un albastru 
intens. 

Câţiva străjeri cu aripile deschise, ce ţineau în faţă sulițe lungi 
învelite în pene de lebădă, făceau un cerc aproape mistic în jurul 
reginei. Cu toţii erau îmbrăcaţi în straie albe ce sclipeau într-un 
mod fascinant. Părul lor era la fel de argintiu ca şi al reginei, iar 
chipurile erau conturate de ochi mari şi migdalaţi de culoarea 
cerului senin sau a ierbii proaspete. 

În marea sală de ruel, pe lângă jilţul construit dintr-o bucată de 
marmură se mai aflau şi câteva sculpturi ce înfăţişau reginele 
zâne, conducătoarele acestui minunat tărâm construit din fideş 
alb. Reginele sculptate erau dispuse de-o parte şi cealaltă a 
încăperi în aşa fel încât soarele să le poată mângâia pe fiecare 
în parte. Pornind de la jilţ şi până la uşa enormă cu sculpturi fine 
şi complicate, pornea un covor gaben-roşiatic, asemeni aripilor 


reginei, din mătase scumpă. Pereţii' se arcuiau şi ei într-o boltire 
greu de înţeles ce părea că nu avea să se sfârşească niciodată. 

Albul mat al fideluşului de interior dădea o senzaţie de 
proaspăt şi frumos mirositor. Câteva vaze înalte dispuse printre 
sculpturile reginelor adăposteau flori colorate ce dădeau viaţă 
încăperii. 

Uşa mare se deschise greoi, însă nu făcu nici cel mai mic 
zgomot. Un zân îmbrăcat în haine colorate ce îi scoteau în 
evidenţă ochii şi trăsăturile cioplite parcă, înainta fără să atingă 
podeaua. Aripile lui se ridicau ca şi un cristal mat care nu reuşea 
să sclipească. Făcu o plecăciune scurtă lăsând pletele uşor 
lunguţe să-i acopere privirea doar pentru o clipă. Zânul părea 
îngrijorat şi după faţa lui s-ar fi zis că doreşte să ia cuvântul de 
îndată, dar etica nu-i permitea să glăsuiască înainte ca suverana 
să-i dea voie. 

Min'yara păru să-i înţeleagă îngrijorarea căci îi făcu semn să 
vorbească, însă ea nu îşi luă privirea de la tavanul de sticlă ce 
părea s-o înnebunească. 

— Majestatea Voastră, Râul Lacrimilor s-a umflat atât de mult 
încât supuşii Domniei Voastre au început să intre în panică. Nu 
ştim ce e de făcut, de aceea mă încilin în faţă Domniei Voastre şi 
aştept un sfat. 

Regina îşi cobori aripile stricând astfel evantaiul creat ca un 
guler domnesc deasupra capului. îşi roti privirea ca şi cum ar fi 
căutat ceva anume, abia apoi îl fixă pe cel ce stătea cu chipul 
plecat în faţa ei. 

— Râul nu ne va face probleme. Ce-a fost mai rău a trecut. 
Oftă uşor tristă apoi continuă: Dacă nu aş fi ştiut că elfii stau 
ascunşi aş fi crezut că ei au creat furtuna de-acum două zile. A 
fost atât de puternică. Dacă râul ăsta blestemat nu ne-ar fi unit 
de împărăţia Ceasului... poate că nu i-am fi resimţit atât de rău 
furia regelui. 

Zânul o privi cu ochii mari părând că nu înţelege întru totul 
cuvintele reginei. 

— Domnița mea, vreţi să spuneţi că furtuna a pornit în urma 
unei răzbunări? 

—Cine poate şti? întrebă ea mai mult retoric. 

Zânul îşi plecă încă odată chipul într-un gest de supunere şi 
părăsi încăperea. 


Regina rămase singură învăluită în gânduri. Domnea de- 
aproape un veac şi încă nu-i venise timpul pentru a-şi alege un 
soţ, căci în legea lor era încă o copilă. încercă să îşi amintească 
când a apărut râul acela blestemat la nordul ținutului, dar nu 
reuşi. Ştia cu siguranăţă că în timpul domniei mamei sale nu 
existase. De când apăruse Râul Lacrimilor ce înconjura 
împărăţia Ceasului şi se oprea chiar în Tărâmul An', zilele ei nu 
mai fuseseră la fel de liniştite. Râul era mare şi adânc, 
asemenea unui ocean. Ştia că dacă Ceasornicarul ar fi aflat de 
existenţa lor atât de-aproape de împărăţia lui, ar fi pornit un 
atac primejdios. Mulţi ani se trezise în miez de noapte atunci 
când auzise sunetul apelor spărgându-se de albie. Mulţi ani 
suferise în taină când se gândise la eventualitatea de-a fi 
atacată pe ape. Nu ar fi avut nicio Bperanţă dacă regele ar fi 
pornit un atac surpiză, şi sigur ar fi făcut-o dacă ar fi aflat de 
existenţa lor. 

După război prea puţine împărăţii mai rămăseseră la vedere; 
majoritatea fiind ascunse în spatele vrăjilor. Cu toţii trăiau cu 
teama de-a fi descoperiţi şi cu toate astea nu doreau să se 
alieze. Oare de ce? Dar întrebarea nu i se părea absurdă până la 
urmă. Nici ea nu s-ar fi aliat cu elfii sau arkuzii dacă nu ar fi fost 
cu adevărat necesar. Pericolul ar fi trebuit să fie prea mare 
pentru a accepta o astfel de alianţă. 

Pluti gânditoare spre fereastra deschisă din spatele jilţului. 
Străjerii urmară. Aerul proaspăt îi inundă plămânii. Văzu câteva 
frunze abia rescute care îşi deschideau porii spre razele 
soarelui. în grădină zări două zâne ce făgeau o gălăgie de 
nedescris. Ciuli urechile pentru a auzi mai bine. 

— Frumuseţea mea este nemăsurată, spuse cea mai scundă al 
cărui păr cădea pe spate în valuri gălbui şi albe. 

— Ba eu sunt mai frumoasă şi asta o poate spune chiar şi 
regina, rosti cea înaltă. 

Zânele continuară aşa mult timp certându-se înflăcărate 
despre frumuseţea uneia sau alteia, sub privirile amuzate ale 
reginei. 

Zânele. Aşa erau ele. Mult prea vanitoase când venea vorba de 
propria persoană. întotdeauna undeva în An' existau astfel de 
copile ce se certau pe calităţile cu care fuseseră înzestrate. 
Regina le interzisese să mai fie atât de vanitoase, dar nu le 
putea schimba caracterul. Erau ani mulţi de când nu mai simţise 


nevoia de-a se lăuda cu chipul ei perfect, iar acum putea să 
privească cu amuzament ceea ce se întâmpla în curţile 
palatului. 

Când se întoarse constată cu uimire că o aşteaptă o mică zână 
cu aripile încă în formare ce se ridicau discrete deasupra 
umerilor. Min'yara îi zâmbi şi îi dădu voie să vorbească. 

— Regina mea. Am venit în numele sfătuitoarelor. Vă cer să vă 
vorbească la apusul soarelui în camerele destinate sfatului. 

Chipul Min'yarei se înăspri dintr-o dată. Se considera cea mai 
nefericită regină din lume. Şi când auzea de Sfatul înţeleptelor 
aproape că se gândea serios la versiunea unei otrăviri în masă. 
Sfatul înţeleptelor se formase la moartea mamei ei pentru că ea 
era mult prea mică pentru a conduce de una singură. Ştia că nu 
venise încă timpul pentru a-şi putea conduce neamul după voia 
ei, însă nu mai dorea să se simtă împinsă din umbră de zânele 
acelea bătrâne şi oribile. 

O privi pe copilă dur. Chipul îi era rece, aproape de gheaţă. 

— Bine, spune-le că am să fiu acolo la lăsarea serii. 

Micuța zână făcu o plecăciune şi dispăru în spatele uşilor ce se 
închiseră fără niciun zgomot. 
x x x 
Seara umplu tărâmul de ruel cu sclipiri colorate şi îmbietoare 
ce se vedeau de dincolo de dealuri şi păduri. Soarele sângeriu 
rămase prizonier pentru câteva clipe lăsându-şi undele roşii 
peste clădirile înalte şi albe. Totul se amestecase într-un alb- 
roşiatic şi albastru închis. Când soarele dispăru câteva stele îşi 
făcură apariţia stângaci. Pătura de nori începea să se formeze la 

loc alcătuind o mantie rece şi întunecată. 

Vântul vuia. La început uşor, abia şoptit, apoi zbuciumat parcă 
aruncând cuvinte grele asupra lumii. In depărtare se zărea Râul 
Lacrimilor ce se învolbura nervos ridicându-şi braţele negre şi 
coborându-le în rafale furioase. 

Min'yara păşi în camera sfatului. Ferestrele erau deschise pe 
toate cele două părţi lăsând un aer rece şi greu respirabil să 
umple încăperea. Podeaua de ruel era rece şi tristă, până şi 
masa din marmură neagră îşi pierduse luciul părând să se 
ferească de răcoarea ce invada fiecare colţişor. 

Doi străjeri plutiră uşor spre fereşte şi le închiseră sub privirile 
reci ale bătrânelor zâne. Un al treilea trase scaunul din capul 
mesei oferindu-i reginei locul ce i se cuvenea. Min'yara ţinu 


piept privirilor ucigătoare ale bătrânelor ce de mai bine de 
optzeci de ani începuseră să simtă, gustul puterii. Erau cinci la 
număr, cinci dintre cele mai bătrâne. Regina presupunea că 
unele aveau aproape o mie de ani sau cel puţin aşa îi indicau 
chipurile ridate şi stoarse de vreme. Până şi aripile lor păreau 
uzate şi peticite, pierzându-şi acea strălucire caracteristică plină 
de mister ce dădea senzaţia de transparent. Acum păreau a fi 
din pânză groasă colorată în mod abuziv. 

Suverana făcu o grimasă la vederea acestei imagini. Nici nu 
dorea să îşi imagineze că într-o zi aripile ei ar putea arăta atât 
de grosolan. 

Cele cinci făcură un gest bizar, ducându-şi mâna la frunte apoi 
lăsând-o pe masă cu palmele în sus. Regina mişcă uşor din cap 
iar ele îşi retraseră mâinile atât de repede de parcă le pârlise o 
flacără. 

Luminile ardeau mocnit în cupe mari metalice dispuse pe un 
picior lung şi subţire. Cupele erau aşezate de-o parte şi alta a 
mesei lumiând doar pentru acea porţiune. O flacără lumină 
pentru o clipă chipul lacial al reginei. 

—Vă ascult, spuse ea pe un ton rece ce nu ascundea antipatia. 
Cea mai bătrână dintre ele se ridică, căci în faţă reginei nu 
puteau vorbi decât în picioare. Zâna era printre cele mai în 
vârstă care rămăseseră în viaţă în urma războiului. Se numea 
Nim'ay iar chipul îi era învăluit de umbre ce se opreau pe fiecare 
trăsătură parcă acoperindu-i privirea rece. Bătrâna îşi ţinea 
părul de culoarea plumbului strâns deasupra capului. îşi fremăta 
mâinile zbârcite şi anormal de albe, apoi schiţă un zâmbet sec 
ce ar fi avut drept scop arătarea bunăvoinţei. 

— Majestatea Voastră, în cursul dimineţii de azi am primit veşti 
tulburătoare pe care Sfatul ar dori să vi le aducă la cunoştinţă. 

— Atunci vorbiţi mai repede, şi alte zâne aşteaptă prezenţa 
mea în seara aceasta. 

Bătrâna făcu o grimasă mascată de umbrele ce-i cădeau pe 
chip. 

— Prea bine, Domniţă. Vă amintiţi de ziua eliberării din 
împărăţia Ceasului. Ziua ce a adus libertatea deţinuţilor ţinuţi 
prizonieri mai bine de cinsprezece ani. 

Regina făcu un semn din mână plictisită, ceea ce o forţă pe 
Nim'ay să continue. 


— Atunci a fost eliberată şi regina elfilor despre care doar zeii 
ştiu cum de nu a fost descoperită în lunga ei detenţie. După cum 
bine ştiţi, Majestate, regina a adus pe lume o copilă, în 
captivitate. Nici asta nu ştiu cum de s-a întâmplat, dar într-o zi 
vom afla. în ziua eliberării copila a fost pierdută şi s-a presupus 
că Ceasornicarul a găsit-o şi i-a curmat viaţa. Dar iată că soarta 
nu este atât de crudă şi elfa a scăpat fiind descoperită de-o 
femeie din Ziar'. însă acum trei zile a fost trădată şi oamenii 
regelui au pornit pe urmele ei. Se pare că a scăpat fugind cu o 
barcă pe râu. Acestea sunt veştile tulburi ce trebuie să vi le 
aduc, iar Domnia Voastră trebuie să ia o decizie în această 
privinţă. 

„O decizie", gândi regina privind cum umbrele sumbre joacă pe 
chipul bătrânei. 

—Şi ce ar trebui să decid? 

Bătrânele schimbară priviri reci între ele, iar regina putea să 
jure că le-a zărit zâmbetele maliţioase întinzându-se pe chipul 
lor. Nim'ay continuă: 

— Alteță, trebuie să decideţi de îi veţi oferi găzduire sau o veţi 
lăsa să meargă mai departe fără să ne cunoască existenţa. 

Min'yara zâmbi în sinea ei. 

— De decizia ar fi a voastră, ce-aţi hotărî? 

Bătrânele se priviră surprinse. Urmă un murmur scurt, însă 
Nim'ay nu se lăsă şi vorbi în continuare: 

— De-ar fi după noi am îndepărta-o de An', însă decizia nu ne 
aparţine. 

— Şi de ce anume aţi îndepărta-o? insistă regina. 

O a doua bătrână pe nume, Har'uyn se ridică vizibil nervoasă. 

— Majestaţe, nu trebuie să uităm că elfii nu ne sunt nici aliaţi şi 
nici duşmani. Insă, aşa cum au mai făcut, se pot folosi de 
informaţiile ce le vor aduna de la poporul nostru pentru a ne 
obliga să intrăm într-un nou război. 

—Şi care ar fi aceste informaţii preţioase? 

Har'uyn rămase cu maxilarele căscate privind aproape ca 
trăsnită. 

— Majestaţe, elfii s-au folosit în trecut de mama Domniei 
Voastre, şi astfel şi-a pierdut viaţa luptând pentru o cauză... 

— Ce ne ameninţa pe toţi, continuă regina. Nici mie nu îmi plac 
elfii, dar nici nu le pot pune bețe în roate. Acum e vorba deo 


copilă de doar şaptesprezece ani care rătăceşte de una singură 
pe apele învolburate ale râului ăsta blestemat. 

Bătrânele schimbară priviri fugare între ele. Nim'ay luă 
cuvântul: 

—Majestaţe, elfii sunt periculoşi indiferent de vârsta ce îi 
însoţeşte. „Şi eu sunt periculoasă pentru mintea voastră", gândi 
regina. Chipul i se lumină într-un zâmbet larg: "Dacă tot îmi 
aparţine decizia, acum să vă văd". 

— Prea bine. Am ascultat părerea fiecăreia dintre voi şi am 
ţinut seamă. „Da, de parcă mă crede cineva". Aşa că decid 
astfel: Trimiteţi cei mai experimentați străjeri în ale zborului s-o 
ajute pe elfă să-ajungă la noi în siguranţă. Apoi vom mai vedea. 

Bătrânele pufniră pe nări violent blestemând printre dinţi în 
timp ce Nim'ay râmase în picioare cu un zâmbet neomenesc pe 
chip. Ea îşi plecă fruntea şi spuse cu glas aproape mieros: 

— Să nu spuneţi că nu v-am prevenit, Majestaţe. Aţi văzut ce 
furtună a creat doar pentru că a fost mânioasă. Cine ştie ce alte 
gânduri mai deţine. 

— Imi asum răspunderea. Şi-acum vă rog să mă scuzati, 
trebuie să ajung în altă parte. 

Zânele se ridicară în picioare şi făcură o plecăciune, rămânând 
aşa până când regina dispăru în spatele uşii călcând aerul cu 
graţie şi demnitate. 

Işi reluară locul şi îşi duseră capetele în palme. Har'uyn se 
repezi spre ferestre şi le deschise ca mai înainte, lăsând un frig 
pătrunzător să umple încăperea. 

— Ne-a întins o capcană, ne-a cerut sfatul doar pentru a ne 
face în contră. 

Celelalte aprobară din priviri. 

— Acum nu mai avem de ales, continuă aceeaşi Har'uyn. 
Regina, în sigurătatea ei, are timp să creeze planuri, pe când noi 
rămânem în urmă. Dar, cu toate astea, nu e totul pierdut. 

Nim'ay o privi neîncrezătoare. 

— Şi ce crezi că putem face? li punem o piedică elfei când 
calcă pe pământul nostru şi ne rugăm zeilor să-şi spargă capul? 

Har'uyn zâmbi perfid. 

— Nu, nicidecum. îi vom arăta toată admiraţia noastră elfei şi 
în acelaşi timp îi săpăm groapa reginei. 

— Ce vrei să spui? interveni o a treia bătrână. 

— Lăsaţi pe mine, şi-o să vedeţi. 


— Liniştea se lăsă apăsătoare între ele. Vântul vuia cu putere 
aruncând pale reci şi umede pe ferestrele deschise. Cerul se 
întunecase cu totul făcând loc doar câtorva stele palide. 


VESTEA AJUNGE PÂNĂ-N BA'AL 


Împărăţia Veacurilor, aflată la nord-vestul lumii, se bucura de 
umbrele dese şi gri ce-o înconjurau şi o apărau. Arareori câte o 
rază de soare intra pierdută prin pânzele negre şi gri. împărăţia 
Veacurilor sau Ba'al, aşa cum o numeau locuitorii, era cea mai 
veche şi mai îndepărtată dintre toate. Prin pântecul ei întunecat 
trecuseră mii de regi ce îşi construiseră fală de adevăraţi 
înţelepţi şi buni suverani. 

Fiinţele care populau împărăţia se numeau elpidius. Trupul lor 
era creat din ceața deasă şi neagră a lumii. Corpurile lor nu 
aveau o formă anume, însă gândurile le erau asemănătoare cu 
ale celorlalte fiinţe. Purtau pelerine negre cu glugi care le 
cădeau peste chipurile nevăzute, pentru a-şi modela corpul 
asemeni fiinţelor majoritare, oamenii. Erau fiinţe retrase care nu 
iubeau razele soarelui şi nici minciuna pe care ei nu puteau s-o 
rostească. întunecate la trup, însă nu şi la minte, retrase din 
calea oamenilor şi-a mişeliilor ce se revărsau asupra lumii, 
elpizii trăiau în pace şi înţelegere în întinsa Ba'al. 

Ba'al era înconjurată în vest de munţi stâncoşi pe care 
localnicii îi numiseră Har'al. Munţii erau acoperiţi de păduri 
umbroase şi misterioase chiar şi pentru elpizi. Se ridicau semeţi 


având drept sfetnici două creşte înalte, despre care se povestea 
că ajung până în cerul zeilor. 

In sud se aflau păduri înalte ale căror copaci se împleticeau în 
crengi groase şi golaşe. Doar câteva frunze îndrăzniseră să 
crească sub îndrumarea soarelui palid. însă pădurea părea să se 
trezească la viaţă, râul mic vuia deja de plăcere, greierii îşi 
începuseră cântul iar animalele îşi începuseră pelerinajele. 

Natura foşnea în jurul Ba'alului, împărăție construită din 
pietrele ce cădeau din munţi. Clădirile nu erau şlefuite şi nici 
impunătoare, dar erau mai mult decât le trebuia elpizilor, sau 
spiritelor nopţii aşa cum îi numeau cei temători. 

Elpizii aveau calităţi unice pe care nicio altă fiinţă nu le 
deţinea. Nu ştiau să facă magie şi nici nu le era pe plac, dar 
erau puternici datorită cetii dese care le contura trupul, fiind de 
neatins pentru oameni sau zâne, şi chiar pentru vrăjitori şi alte 
naţii. Singurii care le ţineau piept erau arkuzii şi elfii. Spiritele 
nopţii răspândeau o răceală paralizantă care nu le mai dădea 
voie duşmanilor să simtă sau să gândească. Mulţi leşinau în 
urma unei astfel de întâlniri, alţii mureau, foarte puţini scăpau 
doar cu fiori care le făceau trupul să se cutremure. 

Regele Ba'alului era Fhar-Dur, cel mai înţelept din neamul său. 
Bătrânul spirit era singurul care nu purta straiele negre, 
preferând o ţinută argintie ce sclipea în beznă răspândind un 
luciu bizar. 

Fhar-Dur era un conducător retras ale cărui gânduri erau ţinute 
în mare secret de către cel ce-l urma pretutindeni, Zar-Dur. 
Chiar şi Zar-Dur era un personaj bizar în rândul elpizilor, căci el 
era adeptul culorii roşu creându-şi fiecare pelerină în culoarea 
amintită. Regele şi sfetnicul său erau cele mai colorate spirite 
din Ba'al, însă nimeni nu le punea la îndoială cuvântul şi nimeni 
nu ar fi îndrăznit să se răzvrătească împotriva lor. 

Fhar-Dur locuia în cea mai înaltă clădire. Era la fel ca celelalte 
doar că deţinea în plus două turnuri de se ridicau golaşe peste 
acoperişurile caselor. Ba'al era o împărăție mare, dar destul de 
aglomerată datorită numărului mare de locuitori. Casele se 
înghesuiau una în alta cu toate că spiritele nu ar fi avut 
neapărat nevoie de acest confort, ei necu-noscând somnul, 
foamea sau durerea. Clădirile erau golaşe pe dinăuntru, arareori 
se găsea câte un scaun din lemn sau o masă de piatră, ce însă 
nu erau folosite vreodată. Spiritele nopţii îşi petreceau viaţa 


ascunşi în umbrele întunecate. Arareori vorbeau între ei sau 
făceau ceva împreună, preferând să trăiască fiecare cât mai 
departe unul de celălalt. 

Fhar-Dur încerca sâ-i unească şi să le spună despre istoria 
celorlalte popoare care se luptă împotriva duşmanului fiind uniţi 
şi crezând cu tot dinadinsul chiar în victoriile ce nu erau posibile. 
Astfel spera suveranul să îşi motiveze poporul întru unirea 
sufletească, dar era încă departe de realizarea acest ţel. 

Privea din cel mai înalt turn cum umbrele întunecate se- 
aleargă plumburii şi triste printre clădirile din piatră. Supuşii 
erau la fel ca întotdeauna pertutindeni şi niciunde. Zări sclipirea 
albă ca neaua ce străbătea pădurea asemeni unei săgeți care 
sclipea în bezna împărăției. Urmări cu atenţie traiectoria petei 
albe frumos lucitoare. Gândul îl duse pe imperiile materialelor 
din mătase albă ce străluceau chiar şi în cea mai profundă 
beznă. Privi pe lângă el roba argintie şi decise că nu e la fel de 
sclipitoare ca şi pata ce părea... O, da, se îndrepta direct spre 
Ba'al fără să cugete. „Oare ce o fi asta?" se întrebă regele cu 
glasul minţi. Privirea de sub robă îl căută pe Zar-Dur, îi făcu 
semn să se apropie apoi îi indică cu arătătorul pata ce devenea 
tot mai albă şi mai mare în imensitatea umbrelor. 

Vocea sfetnicului era puternică aproape ca un tunet ce se 
izbeşte de o stâncă. Acesta glăsui spărgând liniştea în mii de 
cioburi: 

— Să-l împiedic, Măria Ta? 

Regele părea să cântărească situaţia. Privea fascinat cum pata 
albă prinde contur şi se ridică în două picioare ca o umbră 
spumoasă ce spulberă bezna. Conturul alb părea că se clădeşte 
din picuri sclipitori ce se împletesc dând naştere unui armăsar 
de-o frumuseţe neasemuită. 

— E un inorog? se întrebă regele pe sine. 

Zar-Dur rămase tăcut privind în depărtare cum conturul calului 
ce părea a avea un corn în frunte se apropie tot mai mult. Apoi 
zări călăreţul înveşmântat în negru din cap până-n picioare. 
Spada îi era trasă şi gata de luptă lucru ce îi induse în eroare pe 
cei doi. 

— Nu, Mărite. E doar o spadă trasă din teacă ce dă senzaţia 
unui corn. 

— Ah, ce dezamăgire. De când nu am mai zărit unul? 

— Mărite, nu-i timp. Ce facem cu intrusul? 


— Ce rău ne poate face? Lasă-l să vedem ce doreşte. 

— Cum porunceşti, spuse sfetnicul şi se făcu nevăzut lăsându- 
şi mantia roşie să-i dezvelească trupul. 

Fhar-Dur rămase calm în faţa găurii uriaşe făcută în piatră ce 
se asemuia cu o fereastră. Simţea că veşti importante aveau să- 
i tulbure liniştea, aproape că simţi un fior rece, dar era doar o 
senzaţie care nu l-ar fi putut încerca cu adevărat. 

Câteva raze de lună se revărsară printre umbrele cenuşii, 
oprindu-se pe pământul moale şi mlăştinos. Regele văzu cum 
razele se oglindesc într-o baltă proaspăt făcută. Zări un brotac 
ce sări speriat din ascunzătoarea sa, apoi urechile îi fură 
inundate de sunetul copitelor care păreau să intre în pământ cu 
totul. 

Călărețul îşi opri armăsarul şi alunecă cu graţie din şaua 
argintată. Aruncă o privire fugară spre umbrele ce păreau a-l 
urmări din cotloane întunecate şi zâmbi misterios. îşi trase şi 
mai aprig gluga pe chip pentru a nu fi văzut apoi îşi ridică ochii 
spre turn. Regele se simţi ca şi iscodit. Era bizar, niciodată nu 
simţise aşa ceva cu toate că trăia într-o lume plină de elpizi ce 
se puteau face una cu bezna sau cu umbrele. Simţi mânia. O 
mânie atât de aprigă că-i veni să urle la supușii săi să-l ucidă pe 
loc. însă înţelese că nu ar fi înţelept. Zări silueta ceţoasă a 
sfetnicului ce i se adresă necunoscutului. Schimbară câteva 
cuvinte apoi păşiră împreună pe cea dintâi treaptă. 

Fhar-Dur nu fu nevoit să aştepte prea mult până ce oaspetele 
îşi făcu apariţia. îi observă mai întâi mâinile albe ce se continuau 
cu nişte degete lungi anormal de slabe. Nu încercă sâ-i 
cerceteze chipul simțind că nu ar fi politicos, însă zări pecetea 
ce acesta o purta pe inel. 

— Inelul unui rege, remarcă Fhar-Dur cu glas tare. 

Necunoscutul îşi plecă fruntea, îşi scoase inelul şi il înmâna 
egelui. Apoi glăsui cu voce caldă, dar sigură: 

— De fapt, e pecetea unei regine. 

— Morana, mormăi regele după ce studie cu atenţie inelul şi 
pecetea. 

— Aşa-i, recunoscu pajul. 

Zar-Dur îşi acoperi trupul cu mantia roşie luându-şi o formă 
aproa-e umană. 

— Aşadar, eşti un trimis al reginei arkude, rosti sfetnicul 
neîncre-tor. 


— Aşa-i, întări încă odată necunoscutul. Regele studia în 
continuare inelul uşor neîncrezător. 

— Şi ce vrea Morana de la mine? 

— Regina mea doreşte alianţa voastră într-o problemă delicată. 

— Aşa, făcu regele pe un ton ce părea batjocoritor. 
Necunoscutul păru că zâmbeşte din spatele glugii ce îi acoperea 
chipul. 

— Da, Măria Ta. Chiar aşa. Dacă aveţi răbdarea necesară am 
să vă spun despre ce e vorba. 

Regele îşi învârti capul în jur. Dacă ar fi avut ochi pe care necu- 
noscutul să-i vadă, ar fi jurat că se uită după ceva anume. 
Regele chicoti într-un fel sinistru şi rece. 

— Din păcate nu avem un scaun pe care să ţi-l putem oferi 
pentru odihnă, şi nici mâncare care să-ţi îndestuleze burta. 

Necunoscutul râse cu poftă. 

— Regina mea mi-a mărturisit că aveţi un simţ al umorului cel 
puţin sinistru. 

Regele şi sfetnicul rămaseră tăcuţi părând să cântărească 
cuvintele necunoscutului. în cele din urmă Zar-Dur rosti: 

— Dar noi nu glumim. 

— Da, ştiu, spuse bărbatul plictisit. Nu am timp să vă explic. 
Mai înainte de toate trebuie şă vă spun ceea ce am fost 
însărcinat să vă spun. Sinarul Mor'rou al 6sianului i-a mărturisit 
reginei mele că regina elfă trăieşte. Regina şi-a trimis deja fiul în 
ajutorul elfei chiar dacă 

u a avut consimţământul consiliului. Acum Morana aşteaptă un 
moştenitor, aşa că domnia îi este stabilă până când pruncul va 
veni pe lume. însă cu toţii ştim că imediat după aceea consiliul 
nu va sta cu mâinile în sân. 

Regele mormăi ceva pe sub glugă apoi rosti cu voce tare: 

— Şi de ce îmi cere tocmai mie sprijin? Dacă o găseşte pe elfă 
va avea aliaţi mult mai de seamă. 

— Regina mea nu s-a bazat niciodată pe poporul elf. 

— Şi foarte bine face, concluziona Zar-Dur. 

Întunericul puse stăpânire pe încăpere. Nicio făclie nu se 
aprinse spre uimirea necunoscutului, însă se resemna cu bezna 
şi continuă să vorbească: 

— Regina mea vă cere această favoare rămânând îndatorită la 
rândul său faţă de neamul Măriei Voastre. 


Cei doi se retraseră în umbrele încăperii părând că se 
sfătuiesc, apoi regele rosti: 

— Spune-mi despre elfa pierdută. Ce e cu ea? Necunoscutul 
oftă. 

— Nu ştim nici noi prea multe, zilele aceasta am auzit că satul 
Ziar' din nordul îndepărtat al împărăției Ceasului, ar fi luat foc în 
urma unei furtuni dezlănţuite. Dacă ar fi să ne luăm după 
puterile elfeşti aş spune că însăşi elfa noastră a provocat acest 
dezastru, poate sim-ţindu-se ameninţată, sau poate că a fost 
fugărită. Regina mea doreşte să-i ofere sprijin în primul rând 
pentru că este un suflet tânăr ce nu merită o soartă tristă. 

— Da, continuă regele. Şi în cel de-al doilea rând ţine neapărat 
să-l scoată din minţi pe Ceasornicar. 

Necunoscutul chicoti. 

— Nu cred că ţine să facă o asemenea faptă ce ar putea dăuna 
poporului arkud. 

— Ce ştii tu? se întrebă regele mai mult pe sine. Morana are şi 
alte motive în afară de cele legate de putere pentru a ne cere 
ajutor şi a o ajuta pe elfă. Off, cel mai bine ar fi fost să nu aud 
asta niciodată, căci aşa cum bine ştii avem o datorie neplătită 
elfilor iar acum vrem nu vrem, trebuie să ne implicăm în 
salvarea reginei. 

— Şi cu regina mea, cum rămâne? 

— O să cântăresc în luarea acestei decizii. Dar te avertizez, că 
de-o fi să acceptăm s-o sprijinim, nu îi va fi uşor, căci va trebui 
la un moment dat să ne întoarcă o favoare ce s-ar putea să nu Îi 
fie chiar pe plac. 

Necunoscutul îşi plecă fruntea în semn de supunere. 

— Regina Morana ştie prea bine că va trebui să vă întoarcă 
favoarea şi se va ţine de cuvânt. 

Făcu încă o plecăciune şi dădu să plece când glasul regelui se 
auzi ca un tunet în timpanele sale: 

— Tinere, căci pielea ta albă îmi spune că eşti tânăr' şi nici din 
neamul arkud parcă n-ai face parte. Aş vrea să ştiu răspunsul la 
întrebarea mea: De ce îţi ascunzi chipul? 

Bărbatul râse înfundat. 

— Măria Ta are dreptate. Sunt încă tânăr şi nici arkud nu sunt. 
a cea de-a doua întrebare ar trebui să vă răspund cu o jignire, 
aşa că aş prefera să tac. 


Simţi că regele s-a încordat, însă glasul nu îi dădu aceiaşi 
impresie: 

— Aşadar, Morana crede că te-aş putea ucide de ţi-aş cunoaşte 
identitatea. 

— Nu, nu la crimă s-a gândit. 

— Atunci şi asta va rămâne un mister pentru mine. Insă, de nu 
eşti arkud, şi elf nici pe departe, cum se face că îmi poţi ţine 
piept şi nu numai mie, ci tuturor celor ce trăiesc alături de mine. 

— Şi-acesta va rămâne un mister pentru Măria Ta. Regele râse 
zgomotos. 

— Prea bine. Se pare că eşti un tânăr încrezător. Atunci spune-i 
Moranei că datorită ţie a căpătat un aliat. Am s-o ajut atunci 
când va sosi momentul. 

Tânărul făcu o plecăciune până-n pământ. 

— Regina Mea vă va fi veşnic recunoscătoare. 

Regele îşi plecă capul la rândul său şi îi făcu semn tânărului să 
plece. Acesta dispăru în umbrele groase şi în bezna pustie. 

— E prima arkudă ce îţi cere o asemenea favoare, Mărite. 

— Nu, nu-i aşa, rosti regele cu glas melancolic. Şi mama ei a 
făcut-o şi am regretat tot timpul că nu i-am oferit sprijinul meu. 

— Dar... 

Regele îi făcu semn sfetnicului să tacă. 

— Viaţa noastră e lungă, prea lungă. Uneori e mai tristă decât 
a celorlalţi şi de aceea facem şi greşeli ce ne încarcă sufletul. 
Am regretat decizia pe care am luat-o în legătură cu Aruna, dar 
timpurile acelea erau mult mai tulburi ca cele de azi. 

Zar-Dur cântări cuvintele suveranului. 

— Mărite, dar oare timpurile acestea nu vor deveni la fel de tul- 
buri când Regele Ceasornicar va afla de elfă? 

— Cred că a aflat deja, Zar-Dur, numai că el nu cunoaşte 
importanţa acestei copile. 

— Şi care e importanţa ei? 

— Numai cei vârstinici avi voie s-o cunoască. 

— O vom ajuta? 

Regele mârâi sub gluga argintie. 

— Ce întrebări sunt astea? Din clipa în care am aflat de 
existenţa ei am ştiut că o ajutăm. 

— Dar Mărite, elfii nu ne-au cerut nicio favoare în schimbul 
celei ce nu trebuie rostită printe noi. 

— E drept. Dar ştiu că ne-ar fi cerut-o. 


Sfetnicul nu mai insită cu întrebările. Lăsară noaptea neagră să 
le ascundă trupurile înceţoşate şi nu mai vorbiră mult timp. 


PARTEA || _ 
PRINTRE ŞOAPTE ŞI GANDURI 


ATACUL ÎMPĂRĂŢIEI 


Apele râului încă erau învolburate. Se ridicau ca nişte coame 
înspumate şi se spărgeau în valuri mici şi unduitoarea, 
împingând barca dintr-o parte în alta. Samin se chinuia din 
răsputeri să o ţină pe cursul sudic, însă valurile se încăpăţânau 
să-i arunce într-o parte şi cealaltă ca într-o joacă. Soarele 
apusese de mult, făcând valurile să pară monştri întunecaţi ce 
îşi ridică braţele. Apa părea mai neagră decât noaptea, doar 
câteva stele sclipeau palid în albia înspumată. 

Valuri-valuri se ridicau deasupra bărcii plonjând cu forţă şi 
făcând-o să se balanseze violent. Samin obosise groaznic. 
Braţele nu îl mai ascultau iar ochii i se închideau singuri. Frigul îi 
intrase în oase şi vuietul apelor aproape că-l înnebunea. 
începuse să i se facă teamă că nu va ieşi cu viaţă din asta. In 
depărtare încă se mai zărea fumul negru ce acoperea cerul din 
pricina incediului provocat de furtună. Se gândea cu groază la 
bieţii săteni care nu avuseseră nicio şansă în faţa unei 
asemenea furii. Elfa era mult mai puternică decât îşi 
imaginaseră ei, probabil că doar regelui nu i s-ar fi putut 


împotrivi prin propria furie, dar în rest cine putea să ştie ce 
altceva mai putea face. 

Un tunet slab căzu peste ape oprindu-le pentru o clipă din 
agitaţie, apoi valurile se ridicară din nou amenințătoare. Yass 
trăgea cu putere de cealaltă pereche de vâsle. Părea neobosită 
şi neânfricată. Samin îi admira această determinare — un om nu 
ar fi putut să rămână atât de calm şi rece în acelaşi timp. 
Braţele ei păreau că se luptă cu toate valurile răzbindu-le şi 
lovindu-le fără încetare, făcându-le să se despartă şi să geamă 
sub puterea vâslei. Elfa nu dădea semne de durere sau orice alt 
sentiment. De parcă nici nu îi păsa de ceea ce lăsase în urmă. 

Tânărul se lăsă pe spate abia reuşind sâ-şi mai ţină mâinile pe 
vâsle. Simţea cum muşchii îi zvăcnesc sub hainele grele, 
degetele îi amorţiseră din pricina frigului şi era ud până la piele. 
Trupul îl durea din pricina răcelii ce-l învăluise, atât de rece şi de 
umed. Oftă uşurat într-o oarecare măsură. Vasul inamic se 
scufundase şi nu mai era nici urmă de supravieţuitor. Cel puţin 
valurile nu îi păreau la fel de periculoase ca oamenii regelui. 
încercă să îşi adune puterile şi să dea din nou la vâsle. Vântul 
urla Înfiorător, lucru ce nu îi ridica moralul prea tare. 

Un nou tunet sparse cerul în două. Părea atât de departe şi 
totuşi era aşa de aproape. Yass nu schiţă niciun gest 
controlându-şi fiecare respiraţie şi vâslind cu tot atâta forţă ca şi 
la început. | se păru că zăreşte câţiva copaci ceea ce însemna 
că malul nu-i deaprte, însă fusese doar o iluzie creată de 
umbrele dese. 

Valurile se ridcau iar şi iar vrând cu tot dinadinsul să îi abată de 
la drum. Yass le ţinea piept cum putea mai bine însă Samin 
obosea tot mai rău. Stelele şi luna fură acoperite de fumul care 
se ridica din sat lăsând doar o dâră argintie de-a lungul apei ce 
se învolbura şi se înspuma. 

Samin zări copacii, şi de data asta nu erau doar umbre clădite 
din întuneric. 

— Priveşte, Yass! 

Elfa făcu o sforţare aproape inumană să privească în spatele 
ei. Insă atunci când reuşi, Samin putu să jure că văzu un zâmbet 
triumfător pe chipul ei. 

Văsleau în continuare luptând cu valurile negre ca moartea 
când o licărire ca o flacără dansatoare se zări în nordul râului. 
Părea a fi o flacără ce pornea dintr-o torţă îndepărtată. Yass 


scrută întunericul încercând să înţeleagă ce se întâmplă. Flacăra 
juca în vânt unduindu-se într-o parte şi în cealaltă răspândind 
raze fugare de-a lungul apei. 

Un glas ca un tunet se auzi dinspre nord, făcând-o pe Yass să 
tresară pentru prima oară. 

— Spre sud! Sunt acolo. Ridicaţi velele. 

Cei doi îşi încrucişară privirile. Inima tânărului începu s-o ia la 
trap ceea ce-i dădu forţă să vâslească mai repede. 

— Rezistă, Yass. Rezistă, striga Samin mai mult pentru a se 
încuraja pe sine. 

Elfa îi aruncă o privire tâmpă: „Eu rezist, dar să te văd pe tine", 
gândi ea plină de putere. 

Corabia începu să dezvăluie tot mai multe făclii, chipuri 
înnegrite şi murdare făcându-şi apariţia în spatele acestora şi 
urlând cât îi ţineau plămânii. 

— Opriţi! spuneau unii. 

— Nu aveţi sorţi de izbândă, zbieră un bărbat cu glas împleticit. 

— Opriţi în numele regelui şi nu veţi muri! 

„S-ar putea să nu muriţi nici voi dacă mila îmi va intra în 
suflet", gândi elfa arătându-şi dinţii de un alb impecabil. 

Samin îi zări licărirea de nebunie din ochi, vru să-i spună ceva, 
dar chiar atunci un val se sparse peste el umplându-i gura de 
apă rece ce îşi făcu loc până în plămâni. Tuşi violent încercând 
să dea afară toată apa. Simţea că nu mai poate respira. îi venea 
să ţipe, şi deodată se trezi cu un pumn în capul pieptului 
făcându-l să verse tot ceea ce mâncase cu o zi în urmă. 

Yass îl privea neînduplecată. 

— Ţi-e bine? 

Samin tuşi greoi, ţinându-şi mâinile încleştate pe vâsle. 

— Bine, bine. Vâsleşte! 

Elfa ridică din umeri apoi se puse pe vâslit ca mai înainte. Insă 
nu aveau nicio şansă în faţa corăbiei ce se apropia aşa repede 
de parcă zbura. Câteva săgeți le zburară pe lângă urechi în 
încercarea de-ai intimida. Valurile le opriseră căderea de fiecare 
dată părând că se răzvrătesc împotriva celor de pe corabie. 
Apele se învolburară spărgându-se de vasul inamic cu greutate. 
Se auziră câteva ţipete, dar îşi reveniră repede şi cei mai mulţi 
începură să dea la vâsle în încercarea disperată de-a sparge 
apele. 


Alte săgeți porniră spre ei, dar şi de-această dată apele se 
ridicară înspumate prinzându-le din zbor. Samin putea să jure că 
elfa conduce această luptă. Pe de o parte din pricina privirii ce 
se oprise asupra valurilor învolburate, iar pe de altă parte 
pentru că i se păru că murmură ceva. Apoi îşi aminti că ea nu 
avea cum să spună cuvintele străvechi, deoarece nu le ştia. 
încercă să-i evite privirea furioasă şi vâsli cu şi mai multă 
putere. 

Câteva săgeți cuprinse de flăcări porniră spre ei. Acestea 
păreau să îşi cunoască bine ţinta căci una se propti între cei doi. 
Samin lăsă vâslele şi încercă să stingă focul. 

— Lasă-l! urlă elfa. Sari! 

— Ce?! 

Dar până să-i dea vreo explicaţie ea şi dispăru în valurile ce se 
încruntau şi se mâniau. Tânărul gândi că oricum barca va lua foc 
în cele din urmă, aşa că lăsă teama de-oparte şi sări. Simţi cum 
apa rece îi cuprinde mai întâi trupul apoi îi încarcă plămânii. 
încerca să iasă la suprafaţă dar nu mai avea puterea să se 
ridice, iar apa îl purta de colo-colo de parcă nici nu ar fi existat. 
Simţi că leşină, frigul aproape că îl părăsise, când o mână fermă 
îl trase de păr şi-l scoase afară. Trase o gură de aer de parcă era 
pentru prima oară când îl simţea cu adevărat. Un nou val îi 
acoperi nările şi gura de apă, dar se retrase suficient de repede 
pentru a nu se îneca. 

Elfa înota voiniceşte părând mult mai bună la asta decât la 
vâslit, îl trăgea după ea cu îndemânare, lucru ce îl uimea pe 
Samin. Niciodată nu crezuse că poate fi atât de puternică, 
întotdeauna o privise ca pe o făptură firavă. 

Barca se aprinse repede sub căderea a şi mai multor săgeți. 
Valurile începură să se ridice şi mai mult pârând de 
neînduplecat. Făcliile de pe corabie începură să se stingă şi să 
se aprindă. Ambarcaţiunea părea să nu mai facă faţa furiei 
apelor. 

Yass găsi cu greu pământul moale. Valurile se revărsau peste 
albie amenințând pădurea. Reuşi să iasă trăgându-l după ea şi 
pe Samin. Bărbatul era mai mult mort decât viu. Nu reuşi să 
deschidă ochii. îşi simţea trupul plin de apă. Zeci de furnicături 
păreau să-l ardă, dar nu îi mai păsa, voia doar să adoarmă. 

Elfa îl trase printre copacii înalţi ce se unduiau ameninţători. 
Zări în depărtare corabia care se clătina şi aproape că putu să 


audă ţipetele de spaimă. Un val uriaş rupse corabia în două. 
Yass îl trăgea tot mai mult pe Samin în fundul pădurii, de teamă 
să nu fie descoperiţi. în cele din urmă îl lăsă între două tufişuri 
dese şi căzu lângă el ca trăsnită. 

Dimineaţa era la fel de rece şi plumburie ca şi în zilele trecute. 
O rază de soare apăru rapid apoi se retrase în spatele norilor. 
Elfa se trezi prima, privind în jurul său. Nu ştiuse până atunci că 
dincolo de râu există o pădure, din Ziar' nu se vedea. Amintirea 
satului o îndurera profund „O fi scăpat?". încercă să îşi alunge 
tristeţea ştiind că e mult mai important» să iasă din împărăție, 
dar nu reuşea să alunge sentimentul de vină ce-o învăluia. 

Vântul se oprise din suflat lăsând în urmă un aer rece şi umed. 
Yass privi spre Săram ce părea să se simtă destul de rău. îi 
zgâlţăi de câteva ori şi în cele din urmă reuşi să-l trezească. 
Tânărul se simţi mai înfrigurat decât fusese în timpul nopţii. 
Hainele nu se uscaseră pe el, iar oasele îi trosneau sub povara 
zilei precedente. încercă să schiţeze un zâmbet, dar nu reuşi. 

— Rămâi aici! îi porunci elfa după care dispăru în spatele unor 
copaci groşi. 

Când reveni avea sub braţ nenumărate surcele ce le trânti la 
picioarele tânărului, apoi îşi scoase traista pe care o purta pe 
umăr şi căută ceva cu înverşunare. într-un final găsi o cănuţă 
metalică şi câteva frunze. Aprinse focul cu îndemânare făcând 
să sară câteva flăcări până aproape de coroana copacilor. Puse 
cănuţa pe un lemn ce doar fumega umplându-o cu ceya apă. 
Samin o privea cu curiozitate, dar nu îndrăzni s-o întrebe nimic. 

Elfa lăsă apa să fiarbă încet în timp ce se încălzea lângă foc, de 
îndată ce apa începu a clocoti puse două din frunzele 
misterioase înăuntru şi luă cana de pe foc. 

— Ţine, îi înmâna ea tânărului cana. Un ceai special ce va 
alunga frigul. 

El o privi mirat. 

— Şi tu? 

— Eu nu simt frigul aşa ca tine. 

Lui i se păru plauzibil, aşa că luă cana şi începu să soarbă încet 
în timp ce elfa scoase din rucsac o pâine udă şi câteva bucățele 
de şuncă. Puse pâinea deasupra focului încercând s-o mai 
usuce. Când misiunea fu împlinită, îi oferi tânărului un colţ de 
pâine şi câteva bucăţi de şuncă. 


— Nu avem mult, explică ea. Dar trebuie să prindem puteri. El 
râse zgomotos. 

— Se pare că doar eu am nevoie de puteri. 

Ea nu-i răspunse ignorând cu totul spusele lui. După ce mancă 
se duse spre râu încercând să afle dacă cei de pe corabie au 
scăpat cu viaţă. Găsi la mal o frântură din steagul împărăției şi o 
cămaşă sfârtecată de valuri, câteva bucăţi de lemn, ce cu 
siguranţă nu proveneau din barca ei. Lemnul era lăcuit şi părea 
mult mai rezistent decât cel din care era făcută barca dăruită de 
Damien. Aruncă ochii spre nord, sperând să vadă măcar o 
frântură din sat, însă nu se vedea decât apă cât putea cuprinde 
cu privirea. Nicio altă corabie nu se arăta la orizont, iar apele 
păreau mai liniştite. 

Se întoarse cu inima frântă la Samin, nu putuse să accepte 
gândul că Isodra murise în incendiu. Prefera să creadă că fugise 
în munţi şi că era salvată. însă pe chipul ei nu se zărea 
disperarea, ceea ce îl făcea pe Samin să se îndoiască de 
sentimentele ei. 

— Yass... dar nu reuşi să-şi ducă fraza la bun sfârşit înghițind în 
sec. 

Ea îi ghici gândul şi răspunse chiar dacă întrebarea nu fusese 
pusă cu adevărat. 

— Îmi pare rău de Isodra, dar nu îmi poţi cere să simt milă faţă 
de cei ce m-au trădat. 

Tânărul negă din cap.A 

— Nu, nu vreau asta. însă mă întrebam ce simţi tu. 

— Ce poţi să simţi când lumea ţi se zdruncină sub picioare? 

— Vreau să-ţi amintesc că şi lumea mea a dispărut la fel ca a 
ta. Elfa îi aruncă o privire rece. 

— Nu ţi-a cerut nimeni să vii cu mine. Ai făcut-o de bună voie. 
Samin înghiţi în sec. 

— E adevărat, dar nici tu nu îmi poţi cere mie să nu îi regret pe 
cei din sat. 

— Şi cine ţi-a cerut una ca asta? 

El îşi băgă capul între genunchi încercând să îşi alunge orice 
gând. Ce fusese făcut, era bun făcut. Probabil că tot aşa ar fi 
făcut şi a doua oară, aşa că nu era momentul să regrete. Se 
ridică greoi simțind cum frigul îi cuprinsese tălpile picioarelor. 
Degetele îi amorţiseră atât de râu încât avea impresia că o săi 
se dezlipească. 


— Şi-acum? întrebă el. 

Ea ridică din umeri, figura rămându-i la fel de rece ca mai 
înainte. 

— Probabil că va trebui să căutăm o cale pentru a ieşi din 
împărăție. Cu siguranţă că toţi ne caută. 

El zâmbi ştiutor. 

— Din împărăție am ieşit încă de azi noapte, doar că niciodată 
nu am fost la sudul râului. De obicei fac comerţ în Herz, Bram şi 
Yass, ceva mai la est, la doar o aruncătură de băț faţă de Ziar. 
Nu ştiu unde ne aflăm şi niciodată nu am văzut pădurile de-aici. 

— Atunci, vom străbate pădurea şi vom vedea unde ne va 
duce. Elfa îşi scoase pelerina neagră şi o îmbrăcă acoperindu-şi 
chipul cu gluga. Mângâie materialul amintindu-şi de biata Isodra 
ce muncise atât pentru a o coase. 

Stinseră focul acoperindu-l cu pământul moale şi mâlos 
încercând să nu lase nicio urmă a poposirii lor acolo şi porniră în 
susul pădurii acolo unde copacii păreau că se înghesuie unii în 
alţii. 


YASSUNA ATACĂ 


Mergeau de trei zile prin pădurea ce părea să nu se mai 
sfârşească. Noroiul se uscase pe hainele şi chipurile lor făcându- 
i să arate ca nişte cerşetori. Nu găsiră în drum niciun râu care să 
şerpuiască printre copaci şi să le ofere apă proaspătă. Cel puţin 
soarele începuse să îşi arate razele, iar norii erau destul de 


îndepărtați. Frigul nu mai era atât de aprig, în schimb pădurea le 
punea destule piedici. 

Nu dormiseră de două nopţi din pricina lupilor ce le dăduseră 
târcoale, mârâind furioşi şi înfometați. Insă părea că ori de câte 
ori Yassuna se ridica spre ei, se intimidau şi se îndepărtau. Elfa 
încerca în zadar să le vorbească, aşa cum i-ar fi vorbit unui 
câine sau unei pisici. Samin rămăsese mut în faţa încercării ei 
de-a îmblânzi lupii, însă ştia de la mama sa că nu trebuie 
niciodată să te pui cu mintea unui elf. 

Trecuseră cu bine de cele două nopţi, dar Yass încă mai simţea 
suflul lupilor ce îi urmăreau şi în timpul zilei. La sfârşitul zilei, 
atunci când soarele asfinţi roşu, însângerând cerul, au ieşit din 
pădure. Zona se continua cu dealuri, nu prea înalte, ce se 
arcuiau asemeni unor cocoşi de cămilă. Soarele se revărsa 
peste iarba abia crescută până la orizont unde se sfârşea cu o 
dungă sângerie. 

Samin fu recunoscător că ieşiseră din desişul pădurii acolo 
unde lupii îi adulmecau noapte de noapte, însă nu îndrăznea să 
se apropie mult de copacii falnici. Merseră spre vest până când 
luna apăru mândră în vârful boitei, călăuzindu-le paşii cu raze 
luminoase. Şi elfa se simţea ceva mai relaxată observând că 
lăsaseră mult în spate pădurea. Nici lupii nu se mai simțeau prin 
apropiere ceea ce însemna că pentru moment erau în siguranţă. 
Făcură focul ascunşi de două dealuri ceva mai înalte şi dormiră 
până când dimineaţa îi trezi în trilurile păsărilor care survolau 
cerul. 

Se anunţa o zi călduroasă. Soarele îşi desfăcu toate razele 
întin-zându-le peste tot pământul. Roua sclipea veselă pe firele 
de iarbă, iar frigul dispăruse aprope cu totul. 

Continuară să meargă spre vest, după ce mâncarâ o bucată de 
pâine care se învechise şi se întărise. Şunca o ţineau pentru 
zilele cu adevărat grele, dar Yass spera să găsească adăpost şi 
mâncare până la sfârşitul zilei. îşi trase gluga pe cap ferindu-se 
de privirile indiscrete ce le-ar fi putut apărea în cale. 

Abia la amiază se opriră, atunci când elfa îi făcu semn lui 
Samin să nu mai facă nicio mişcare. Ochii i se mişcau ca ai unui 
animal de pradă, lucru care-l sperie pe tânăr. Părea că 
adulmecă aerul şi vede dincolo de dealurile şi copacii ce apărură 
trişti şi răsfiraţi. 


Yass îşi aminti de spada ce-o avea la brâu însoţitorul ei. Nu mai 
ţinuse niciodată o sabie în mână, dar asta nu o împiedică să nu 
i-o tragă de la brâu şi s-o ridice în aer. Samin nu scoase niciun 
cuvânt, urmând încă o dată sfatul mamei de-a nu se pune cu 
mintea unui elf. Yass părea că ştie ce face, aşa că nu era încă 
momentul să intre în panică. 

Elfa se mişcă rapid şi fără zgomot, asemeni unei feline care 
ştie exact unde să atace. Urcă dealul pe brânci şi rămase cu 
privirea aţintită spre ceva anume. Samin vru să se ducă după 
ea, dar un simplu gest al elfei îl făcu să înmărmurească pe loc. 
Nu înţelegea cum de şi-a dat seama de la o asemenea distanţă 
de intenţia lui, dar nici nu avea de gând să întrebe. Ştia sigur că 
nu avusese aceste calităţi înainte de-a porni în această 
aventură. Sau nu le observase el? Oricum ar fi fost, fiinţa 
aceasta începea să-l sperie. 

Yass se retrase spre el la fel de repede precum urcase în vârful 
dealului. 

— Fiinţe stranii, spuse ea. 

— Cum adică?! 

Elfa îşi adună gândurile şi spuse: 

— Ştiu că nu am idee despre fiinţele care se află în lume, dar 
astea seamănă cu nişte zâne. 

— Serios?! se miră tânărul pe un ton sceptic. Yass îi aruncă o 
privire glacială. 

— Aveau aripi transparente ce se colorau în lumina soarelui, şi 
nu atingeau pământul când mergeau. 

Samin se scarpină în cap ridicând dintr-o sprânceană. 

— Pe toţi zeii, se pare că ai dreptate. Dacă stau să mă 
gândesc... E fabulos, nu am mai auzit de zâne de pe vremea 
când trăia biata mea bunică. 

— Sunt periculoase? 

— Nu ştiu. Dar ştiu că sunt destul de bine organizate şi că nu le 
plac elfii. 

Yass îşi ţuguie buzele. 

— Da, mă aşteptam. Există vreun popor căruia îi plac? 

— Elfilor, glumi tânărul. 

Yass ridică spada deasupra capului. Pentru o clipă Samin se 
simţi în pericol din pricina glumei făcute, dar pe dată îşi dădu 
seama că zânele se năpusteau spre ei. Nu mai avu prilejul să-i ia 


spada Yassunei- din mână aşa că se retrase ca un şoarece în 
spatele ei. 

Zânele veneau spre ei cu o viteză uimitoare. Aripile lor, într- 
adevăr, sclipeau în soare în mii de culori care luau privirea. 
Samin era fascinat de frumuseţea şi graţia cu care călcau aerul 
fluturându-şi aripile deasupra capului ca nişte adevărate regine. 
în schimb, Yass nu era impresionată aproape deloc. înainta spre 
ele cu spada deasupra capului, iar când auzi strigătul uneia din 
ele — Elf—, se năpusti furioasă. 

Zânele se ridicară şi mai mult faţă de pământ luându-şi de pe 
spate arcurile şi trimițând săgeți în capul cărora se aflau pene 
albe de lebădă. Elfa îşi ghemui capul între picioare încercând să 
şe ferească de furia săgeţilor. Zânele păreau provocate, 
trimițând tot mai multe săgeți şi râzând mulţumite. 

Samin o văzu pentru prima oară pe elfă în dificultate. Făcu 
semn disperat din mâini încercând să oprească atacul, apoi se 
năpusti spre Yass, încercând s-o protejeze. însă zânele zburară 
dincolo de elfă punându-se în faţa ei ca un zid. Samin rămase pe 
loc neştiind ce să facă. Reacţiile lui erau nule, nici măcar nu se 
putea gândi la o mişcare anume. Le privea cu disperare, când o 
văzu pe una din ele pier-zându-şi echilibrul zborului şi 
prăvălindu-se pe pământ ca un bolovan. Celelalte nu avură timp 
să reacționeze când Yass îşi ridică spada şi le atinse aripile cu 
tăişul ce strălucea rece. Alte două se prăvăliră. între timp cele 
rămase în zbor o prinseră pe Yass de -mâini şi o ridicară în aer 
atât de sus cât putură, apoi îi dădură drumul violent. Samin privi 
îngrijorat spre spada ce nu se dezlipea de mâna elfei. însă ea 
avu prezenţa de spirit de-a o arunca pentru a nu se răni în 
cădere. 

Se rostogoli până la picioarele lui. Câteva vânătăi îi acoperiră 
chipul, dar ea se ridică de parcă ar fi câştigat lupta şi le aruncă 
priviri mânioase. Una din zâne ridică spada şi i-o arătă elfei ca 
pe un trofeu de război. 

— Luptă-te p£ pământ, zbieră Yass. Luptă corp la corp, fără 
arme. Asta dacă ai suficient curaj. 

Zâna ale cărei plete arginii se scăldau în lumina soarelui, păru 
vizibil deranjată de proasta creştere a elfei. îşi retrase aripile 
lipindu-le de spate şi porni spre ea ca o vijelie. Yass o privea 
calmă fără să aibă intenţia de-a se da la o parte din calea ei. 
Aşteptă răbdătoare ca zâna să se apropie. Singurul gest pe 


care-l făcu fu să întindă piciorul ce se încrucişa cu cel al rivalei, 
făcând-o să cadă cu capul în pământ. Nu aşteptă ca zâna să se 
ridice, ci se năpusti asupra ei aproape sufocând-o. îi duse 
mâinile la spate cu agilitate, apoi zâmbi satisfăcută. 

— Dacă vreuna din prietenele tale se apropie, vor avea ocazia 
să te cunoască pe dinăuntru. 

Zâna oftă şi le porunci celorlalte să stea la distanţă. Samin, în 
schimb, era năucit de-a dreptul. Nu înţelegea când Yass 
devenise atât de crudă. Privea fără să poată reacţiona într-un fel 
sau altul de parcă simţurile îi amorţiseră. 

Elfa o ridică pe zână mai mult cu forţa ţinându-i mâinile strâns 
la spate. 

— Nu prea dau dovada de inteligenţă, îi şopti lui Samin apoi îşi 
ridică privirea spre celelalte. Vreau să vorbesc cu conducătorul 
vostru, altfel... 

O voce caldă şi armonioasă se auzi din spatele celor care 
creaseră un zid. 

— Nu-i nevoie, mărite elf, sunt aici. 

Yassuna rămase uimită de frumuseţea şi graţia reginei al cărei 
păr curgea în valuri argintii pe umeri acoperindu-i aripile 
colorate. Pentru o clipă păru înfrântă, apoi îşi reluă privirea 
trufaşă şi făcu o plecăciune stângace. 

— Presupun că eşti regina... 

—  Min'yara, completă zâna zâmbind fericită. Mi-am trimis 
supusele în căutarea ta, mândră elfă, când le-am simţit în 
pericol şi m-am îndreptat spre ele. îmi pare rău pentru primirea 
făcută. 

Yass lăsă capul în pământ şi îi dădu drumul prizonierei. 

— De fapt, Regină Min'yara, eu sunt cea vinovată. Eram 
convinsă că sunt trimise de împărăție. 

Regina râse zgomotos ridicându-şi aripile deasupra capului. 

— Da, eram hotărâtă să le pedepsesc, dar sinceritatea elfilor 
nu se dezminte nici de data asta. Vino, tu şi însoţitorul tău. Vă 
voi găzdui în palatul meu, acolo unde vom putea vorbi în voie. 

x x x 

Tinerii au fost încântați de sclipirea cristalină a fildeşului ce 
ridica palatul. Admirau camerele mari şi luminoase, zecile de 
oglinzi, dar cel mai mult le plăceau aripile cu coloraturi atât de 
diverse ce se ridicau în jurul lor. Regina le oferi câte o cameră 
încăpătoare şi haine noi în care să se poată schimba. După ce îşi 


spălară trupul îşi îmbrăcară noile straie. Pentru Yassuna era 
destul de ciudat ceea ce se întâmpla. Nu îmbrăcase decât de 
puţine ori o rochie, iar cea pe care i-o oferise regina ştia sigur că 
nu i se potriveşte stlului ei. Era o rochie albă cu fir de argint cei 
se mula pe corp şi îi lăsa umerii liberi, lăsându-i astfel părul să i 
se răsfire pe spatele gol. Se simţi oarecum ca o păpuşă. îi venea 
să-şi sfâşâie veşmântul însă ştia că asta ar mânia-o pe regină. 
încercă să se comporte decent atunci când fu chemată la masă. 

Samin arăta ca un adevărat prinţ în costumul unui zân. Până la 
brâu era absolut normal, dintr-un material fin şi sclipitor, însă 
bluza ce îi acoperea bustul nu îi acoperea şi spatele. Explicaţia 
era simplă; zânii au aripi pe care nu şi le pot acoperi, dar asta 
nu o opri în a schiţa un zâmbet. 

— Dacă spui ceva..., încercă s-o amenințe el când îi zări 
privirea amuzată. 

Yass nu mai scoase niciun cuvânt până când nu ajunse în sala 
tronului. în faţa jilţului de marmură se întindea o masă de cristal 
lungă cam de doisprezece picioare. în capătul mesei se afla 
regina care le zâmbi cu bună voinţă. Pe lângă ea se aflau cele 
cinci bătrâne din Sfatul înţeleptelor, cu priviri reci şi goale. 
Min'yara îi pofti să se aşeze pe cele două locuri libere din stânga 
şi dreapta sa. Vorbiră mult în timp ce zâni frumoşi îmbrăcaţi le 
tot aduceau mâncare şi vin. Min'yara îi vorbi despre An' şi 
despre frumuseţile tărâmului. Apoi fu rândul elfei şi a lui Samin 
să-i povestească aventurile prin care trecuseră. 

În tot acest timp bătrânele îi priveau cu scepticism. Când 
ospăţul luă sfârşit, Nim'ay se ridică şi făcu o plecăciune în faţă 
reginei şi a oaspeţilor. 

— Suntem mândre să ospătăm alături de un oaspete elf, nu că 
cel uman ne-ar deranja. Dar noi, nu am avut niciodată ocazia să 
vorbim cu unul din neamul Domniei Voastre. 

Yass surprinse privirea scârbită a reginei, însă în acelaşi timp şi 
ea se simţi scârbită auzind că bătrâna i se adresează ca unei 
regine. Nu îşi mişcă privirea tăioasă de pe chipul bătrânei, 
simțind cum pulsul îi zvâcneşte în tâmple. 

— Şi eu sunt încântată, însă aş dori să vorbesc singură cu 
regina voastră. Dacă timpul îmi va permite am să vorbesc şi cu 
voi cu toate că nu ştiu ce aţi putea afla despre poporul meu 
ţinând cont că nici eu nu ştiu prea multe. 


Nim'ay rânji într-un mod nefiresc apoi făcu o plecăciune, le 
făcu semn celorlalte s-o urmeze şi dispărură în spatele uşii. 
Samin o mustră din priviri, dar ea nu îi dădu nicio importanţă. 
Regina începu să râdă zgomotos scoțând sunete cristaline. 

— Eşti prima care le pune la punct cum trebuie, spuse ea 
printre lacrimi de râs. Dar îmi e teamă că asta îţi va aduce ceva 
necazuri. 

— Mie sau ţie? 

— Yass, interveni Samin. 

Regina îi făcu semn să se oprească. Chipul îi redeveni blând şi 
serios. 

— Ai dreptate. Mie îmi fac viaţa amară încă de când am urcat 
pe tron. 

Elfa o privi uşor surpinsă, spre bucuria lui Samin. Nu se aştepta 
ca ceva s-o tulbure. Apoi îi auzi glasul cald, aşa cum nu il auzise 
niciodată. 

— Ai trimis după mine sperând că elfii te vor ajuta să scapi de 
ele, nu-i aşa? 

Regina se îmbujora făcându-i obrajii albi să pară doi boboci de 
trandafir. 

— Aşa-i, recunoscu ruşinată. Vezi, eu sunt prea tânără pentru 
neamul meu, aşa cum eşti şi tu pentru neamul tău. Ştiu că nu 
cunoşti multe despre tine însă vreau să îţi dezvălui câteva 
lucruri ce ţi-ar putea părea interesante. 

Samin se retrase cu o plecăciune mai mult decât protocolară 
dându-şi seama că cele două au multe să-şi împărtăşească. ŞI 
aşa a şi fost. Min'yara îi vorbi elfei despre vârsta înaintată a 
neamului ei. li spusese că unii ajunseseră aproape nemuritori 
de-a lungul secolelor însă rata mortalităţii se ridica în jurul a 
două mii de ani. De aceea un elf la o sută de ani era încă 
nepotrivit pentru o funcţie importantă, dar încă din fragedă 
pruncie era un luptător senzaţional. îi explică şi de ce nu se 
simţea bine într-o rochie — care oricum îi venea foarte bine — 
explicându-i că elf ele erau născute pentru război. Ele nu se 
căsătoreau, dar uneori aveau copii doar de dragul de-a simţi pe 
cineva aproape. îi vorbi mult despre neamul ei, evitând de 
fiecare dată să-i dezvăluie adevărata origine, fiind de părere că 
asta nu este menirea ei. 

Yass o ascultă cu interes, fiind fascinată de puţinele informaţii 
ce-i ofereau o imagine despre neamul elf. Apoi regina îi povesti 


despre Sfatul înţeleptelor şi despre felul în care doreau să-i ia 
puterea încă de când se urcase pe tron. Recunoscu în faţa ei că 
avea nevoie de aliaţi puternici asemeni elfilor. Apoi îi povesti 
câte ceva despre Ramuti, război despre care Yass ştia prea 
puţine. îi descrise poporul arkud şi pe regina Morana, ce era mai 
neînduplecată decât orice elf, despre piticii care trăiau în 
deşertul Mnemess şi despre regii necunoscuţi ce conduceau 
acelaşi deşert şi îşi doreau mai mult decât Ceasornicarul 
puterea elfă şi arkudă la un loc. 

Vorbiră până târziu în noapte, Min'yara povestindu-i elfei 
despre fiecare lucru pe care îl cunoştea şi pe care il putea 
dezvălui. 

— Voi sunteţi bune luptătoare? se interesă elfa după ce orice 
alt subiect se epuizase. 

Regina zâmbi, dar zâmbetul îi era şters şi trist. 

— Nu, noi nu prea ştim să ne luptăm aşa cum bine ai observat 
şi tu. Tragem cu arcul şi uneori ne folosim de lance, însă nu 
suntem nişte uptătoare adevărate. De aceea ne şi ţinem 
tărâmul ascuns, pentru ca împărăţia să nu ne poată găsi. Cel 
puţin aşa sperăm noi. 

— Aşadar, voi nu aţi participat la război. 

— Nu, recunoscu ea îmbujorându-se din nou. Sau, în fine, unele 
din noi au făcut-o, însă au pierit. Nu avea rost să ne implicăm în 
ceva ce nu am fi putut câştiga. Mama mea a murit acolo, de 
aceea bătrânele îi urăsc atât de mult pe elfi. Ele cred că elfii au 
convins-o să meargă la luptă. 

Elfa ridică din sprânceană. 

— Şi tu, tu ce crezi? 

Regina oftă însă chipul îi rămase destins iar ochii îi păreau 
sinceri. 

— Eu cred că ea era prea încăpăţânată pentru a face ce nu 
vrea. Nimeni nu ar fi reuşit s-o convingă de ceva anume dacă nu 
era chiar ea convinsă de acel lucru. Nu i-am acuzat niciodată pe 
elfi. Mama îi adora şi de nenumărate ori aşteptam împreună 
venirea primăverii şi cinsteam natura. Eram prea mică atunci 
pentru a-mi aminti prea bine, "nsă mi-o amintesc pe regina elfă. 
Era la fel de frumoasă ca tine. O invidiam pentru asta. într-o zi a 
venit la mine şi mi-a spus că eu sunt mai frumoasă ca ea şi că 
aripile mele vor creşte mari şi vor sclipi în lumina soarelui şi-a 


stelelor. Am iubit-o pentru asta şi nu am reuşit să mi-o scot 
niciodată din minte. 

Yass îi zâmbi mulţumită de răspuns. îi era greu să vadă atâtea 
opoare împotriva neamului ei. Nici ea nu ştia pe deplin ce să 
creadă, ar încerca să se apropie de elfi încă de pe acum şi să le 
acorde încredere, ână la urmă ea nu era o persoană rea, e drept 
că se schimbase puţin de când părăsise Ziar'ul, dar încerca să 
îşi menţină mintea limpede i să gândească aşa cum ar fi corect. 

— Tu ştii unde sunt elfii? Regina o privi uimită. 

— Nimeni nu ştie unde sunt ei, de mai bine de cincizeci de ani 
s-au aricadat într-o lume a lor, ferind-o prin vrăji aşa cum facem 
şi noi. m încercat să comunic cu ei aşa cum făcea mama pe 
vremuri. Cânta vântului şi îi spunea ce să le transmită, dar 
vântul s-a întors şi mi-a pus că elfii s-au îndepărtat de natură. 
Multă vreme am crezut că se scund alături de pitici, cu toate că 
ei nu au fost niciodată apropiaţi, nsă nu-i aşa. Chiar regele 
piticilor a jurat cu capul că nu ştie nimic despre ei, nu că l-ar fi 
deranjat prea tare. 

— De ce piticii şi elfii nu sunt aliaţi? Regina râse zgomotos. 

— În ciuda neînțelegerilor ei chiar sunt aliaţi. însă există un 
război de idei între ei, iar piticii sunt tare încăpăţânaţi — nu că 
elfi nu ar fi, dar uneori am senzaţia că piticilor nu le poţi scoate 
ideile din cap nici de-ar fi să-l spargi. 

Fu rândul Yassunei să râdă cu gura până la urechi. Regina 
constată că este deosebit de frumoasă atunci când râde ceea ce 
o duse cu gândul la cearta din grădină: „Eu sunt mai frumoasă". 
Zâmbi şi ea amintindu-şi de cearta celor două zâne. 

Încă mai vorbeau când zorii se revărsară veseli prin draperia 
de mătase mângâindu-le cu razele lui calde. 

— Cred că ar trebui să ne odihnim, apoi vom hotărî încotro o 
vei apuca. 

— Aşa-i, recunoscu elfa. M-am simţit atât de bine cu tine că am 
uitat că am două nopţi de nesomn. 

Un paj intră în încăpere la sunetul clopoţelului şi o conduse pe 
Yassuna în camera ce-i era destinată. 


ŞOAPTE 


Camera elfei avea acelaşi tavan din sticlă uşor opacă ca şi 
camera tronului. Putea să observe lumina difuză ce cădea peste 
încăpere încadrând patul cu baldachin într-un alb fantomatic. 
Razele se răsfrângeau uşor albăstrui prin tavan coborând peste 
podeaua de fildeş lucios. Nu prea înţelegea de ce regina nu 
preferase acelaşi tip de podea şi în încăperea tronului, fideşul 
lucios putea avea nuanţe minunate în revărsarea soarelui. 

Îi plăcea jocul de lumini ce se propaga în cameră formând 
umbre discrete care se plimbau dintr-o parte în cealaltă a 
camerei. Fotoliile din partea opusă patului şi măsuţa de 
marmură îi păreau nepotrivite pentru o asemenea încăpere. Nu 
exista un paravan care să delimiteze camera de dormit de cea 
de primit, ceea ce îi crea disconfort. Se simţea bine în asemenea 
încăperi, chiar dacă ea nu cunoscuse decât camera mică din 


piatră, ce nici măcar nu era finisată, şi prin care — adesea — 
intra curentul. Insă nu se simţise neîndreptăţită când primise ca- 
mera, aşa cum probabil s-ar fi simţit o fată de la ţară. Consideră 
că de vină pentru aceste sentimente este chiar nemul ei. 
Probabil că ei trăiau într-un lux asemănător şi nu îşi putea 
închipui un elf sărac, aşa cum se întâmpla cu oamenii. 

Din câte aflase de la Min'yara elfii erau cu toţii trufaşi şi mânari 
de neamul lor, ceea ce o ducea cu gândul la bogății imense. Era 
convinsă că un elf sărac nu ar fi putut fi atât de trufaş ca unul 
bogat. Dar poate că — şi, da, la asta nu se gândise — poate că 
bogăţia lor nu consta în nestemate şi aur asemeni piticilor. 
Poate că ei erau într-adevăr deosebiți aşa cum simţise şi ea în 
toţi anii în care crescuse în Ziar'. Se întinse în patul moale cu 
aşternuturi de mătase privind înspre tavanul ce părea să se 
joace cu lumini sclipitoare pe chipul său. Aproape că nici nu mai 
simţea oboseala din ultimile zile şi nu-i mai păsa de ce avea să 
se întâmple. 

În zilele ce urmară legătura dintre elfă şi regina zână deveni tot 
mai apropiată. Min'yara prefera să-şi petreacă fiecare clipă 
liberă alături de ea, iar elfa învățase să râdă alături de regină. 
Păreau a fi două copile care îşi sudează o prietenie ce avea să 
dureze veşnic. In cele din urmă îşi deschiseră sufletul una în faţa 
celeilalte mai mult decât ar fi făcut-o în mod normal. Yass 
începuse să regrete tot mai mult pierderea celei ce o crescuse. 
li povesti zânei despre cât de tare se speriase când prvocase 
prima furtună şi de cât de mult îşi dorise ca întreg satul — cu 
trădători cu tot — să ardă din temelii. Acum se simţea vinovată 
pentru fiecare suflet ce a murit în timpul acelei furtuni. Insă 
Min'yara încercă s-o consoleze spunându-i că nu ştia încă să îşi 
controleze furia şi puterea care zăcea în neamul ei. Evident, 
pentru elfă nu era o consolare adevărată, dar se simţea mai 
bine ştiind că zâna îi înţelege sentimentele şi că este aproape 
de ea. 

În următoarele zile Min'yara o familiariza cu An' şi cu 
frumuseţile pe care le deţinea acest tărâm. Elfa a avut ocazia să 
vadă şi o ceartă — deja obişnuită — între câteva zâne ce îşi 
puneau la îndoială frumuseţea, sau fluturatul suav al aripilor. 
Cele două se distrau de minune când erau împreună. Uneori 
Samin le urma, dar în tăcere mirându-se şi el de schimbarea ce- 
o produsese zâna în sufletul elfei. El nu o văzuse niciodată 


râzând, ceea ce îi umplea inima de fericie. Yass era frumoasă 
oricum, dar când o vedea cum râde îi părea de mii de ori mai 
frumoasă. Fusese mereu îndrăgostit de ea, însă, acum 
sentimentul iubirii îl copleşea cu totul. 

De multe ori le privea pe cele două de la fereastra camerei 
sale. Era fericit pentru Yass, dar ştia că această bucurie nu va 
dura la nesfârşit. Le urmărea adesea şi pe cele din Sfatul 
înţeleptelor şi înţelegea că pun ceva la cale. Aşa că tânărul se 
hotări să le acorde mai multă importanţă şi să afle ce plănuiesc. 

Într-una din zile, când Yass şi Min'yara se bucurau de razele 
soarelui, le urmări pe Nim'ay şi pe Har'uyn, până în camera 
sfatului. Se lipi cu urechea de uşă rugându-se ca nu cumva să 
treacă cineva şi ascultă cu mult interes conversaţia dintre cele 
două. 

La început nu se auzi nimic, apoi vocea dură şi rece a Nimi'ayei 
se auzi străpungând uşa de fildeş: 

— Şi care îţi era planul, Har'uyn? 

Bătrâna se plimbă satisfăcută în jurul mesei şi rosti: 

— Tuturor le este teamă de furia elfească. Este? Nim'ay clătină 
din cap. 

— Bun, continuă cea de-a doua. Noi, bătrânele, mai ştim 
câteva cuvinte magice încă din timpul reginei ce ne-a adus 
puterea. 

— Aşa-i, confirmă Nim'ay. 

— Bun, atunci cred că am fi în stare să dezlănţuim şi noi puţin 
natura. încă mai ştiu cum ne învăţa regina elfă în timpul în care 
cele două neamuri petreceau împreună. 

Faţa celei dintâi se lumină dintr-o dată. 

— Har'uyn, eşti cu adevărat deşteaptă. Sigur. Acum înţeleg. 
Dezlănţuim furtuna, dăm vina pe elfă şi pe Min'yara. Astfel încât 
ambele vor fi alungate. 

Lui Samin îi fu suficient. Auzise ceea ce dorea să audă, acum 
era momentul să le avertizeze pe cele două şi să pună la cale un 
plan. 

Chiar în seara aceea Samin le ceru să le vorbească între şase 
ochi. Le povesti fiecare amănunt pe care îl auzise din spatele 
uşilor închise, lăsând pe chipul celor două urme adânci de 
indignare. 

— Ştiam eu, spuse regina. Ştiam eu că pun ele ceva la cale. 


— Atunci, pentru moment, continuă elfa, nu există decât o 
soluţie. Voi pleca chiar în noaptea asta. Min'yara, nu sunt destul 
de puternică pentru a dovedi poporului tău că nu eu am făcut-o, 
iar ţie nici atât nu îţi vor da crezare dacă vei încerca să arunci 
toată vina pe ele. 

— Nu, nu, nu, strigă Samin. Ele or să spună că ai fugit tocmai 
pentru că ai dezlănţuit furtuna, iar regina va fi oricum expusă 
pericolului. 

— Atunci ce e de făcut? întrebă regina. Samin rămase pe 
gânduri pentru o clipă. 

— Trebuie să le dejucăm planul şi cum ar fi mai bine decât să 
aflăm cum au de gând s-o facă şi să strângem câteva zâne 
pentru a fi martore la această înşelătorie. 

Regina negă din cap. 

— Le va fi destul de greu să-şi pună planul la cale. Va trebui să 
se antreneze mult pentru a căpăta puterea unui elf. Poate că 
ideea Yassunei este cea mai bună, cel puţin pentru moment. 
Dacă voi veţi pleca ele nu vor putea da vina pe nimeni pentru 
ceea ce vor să facă. 

— Nu este aşa, o contrazise Samin. Ele ar putea spune că Yass 
a făcut-o de la distanţă. 

— Şi ce motiv aş avea să fac aşa ceva când regina îmi este 
atât de dragă? 

Liniştea se lăsă apăsătoare. Razele soarelui scălda tavanul de 
sticlă în sclipiri calde ce le cădeau pe chipuri. 

— Nu motivele sunt problema, căci poporul nu se va mai 
întreba asta, spuse regina. Ar fi suficient ca ele să urle în gura 
mare şi tot poporul le va da crezare. Da, Samin are dreptate. 
Trebuie să le dejucăm planul chiar de nu va fi uşor. 

Yass oftă îndurerată. 

— Trebuia să mă aştept la asta încă de când am venit. Şi până 
la urmă de ce nu i-ar da poporul crezare? Doar eu am fost cea 
care le-a atacat pe zânele pornite în căutarea mea. 

— Aşa-i, se amuză regina. Le va fi uşor să dea vina pe tine şi.să 
spună despre mine că m-ani aliat cu duşmanul, poate chiar 
pentru a înlătura sfatul. 

Rămaseră mult timp împreună încercând să găsească o soluţie 
pentru a le dejuca planul celor din sfat, însă niciuna dintre soluţii 
nu părea potrivită. în cele din urmă fiecare plecă în camera sa 
gândindu-se la necazul ce se pogorâse asupra lor. 


x x x 


Yassuna adormise greu în acea noapte. Privise cum stelele se 
aliniază deasupra tavanului de sticlă aruncând valuri de lumină 
translucidă. Aceasta fu imaginea cu care adormi în minte 
simțind îmbrăţişarea cerului cu norii săi călători. Visă întreaga 
noapte, pâlcuri-pâlcuri de elfi, ce-i semănau ca două picături de 
apă şi se bucurau la vederea ei. Se simţea liberă printre cei din 
neamul său. Cântau veseli cu toţii în jurul unei păduri 
misterioase. Tulpinile copacilor nu se vedeau, dar crengile li se 
prelingeau pe fundal ca nişte umbre golaşe gata să-i 
îmbrăţişeze. Aproape că simţi bătaia vântului şuierându-i pe 
lângă urechi, iar ea putea să se înalțe asemeni unei zâne, ba 
chiar, mult mai sus decât puteau ele. Visul prinse aripi iar ea 
alerga deasupra copacilor cu braţele întinse rânzând şi 
bucurându-se asemeni unui copil în faşă. 

Se trezi zâmbind. Vru să adoarmă la loc şi să prindă din urmă 
visul ce-i trezise atâta plăcere. Dar nu o făcu preferând să 
rămână cu nostalgia visului. 

Cerul era palid deasupra sa, se reflecta aproape fără pic de 
culoare prin tavanul de sticlă. îi plăcea această senzaţie, ca şi 
cum zeii ar fi privit-o insistent. îşi trase aşternutul de mătase 
până la gât. Era una din acele zile în care îşi dorea să se răsfeţe. 
Se întinse asemeni unei pisici jucăuşe, dar fără să-şi ia privirea 
de la tavan. | se părea minunat şi de-ar fi fost să trăiască 
întreaga viaţă în locul ăsta nu ar fi reuşit să se plictisească. 

O sclipire stranie ce părea să se întindă apăru în sticla care 
acoperea încăperea. Yass privea fascinată fără să creadă că 
altceva s-ar putea întâmpla. Doi ochi se conturară verzi în 
imensitatea albastră. Yass tresări, nu înspăimântată, ci mai 
degrabă surprinsă. | se păru că aude o şoaptă îndepărtată, însă, 
oricum nu ar fi reuşit să audă ceva, deoarece toată 
concentrarea ei se oprise asupra ochilor atât de vrezi că 
aproape o hipnotizară. 

O nouă şoaptă îi străbătu gândul. 

— Mergi spre Landra, spuse vocea suavă ca un clipocit de apă. 

Elfa sări din pat gata să lupte cu mâinile goale. Privi din nou 
spre tavan, dar ochii dispăruseră lăsând în loc oglindirea 
cristalină a cerului. O rază ieşi fugară din spatele perdelei, apoi 
dispăru. Yassuna privi disperată în fiecare colt al încăperii. 
Nimic. Nu era nimic care să indice vreo prezenţă străină. încercă 


să îşi contoleze respiraţia care i-o luase razna. Inspiră şi expiră 
de câteva ori, apoi îşi schimbă veşmântul de noapte cu o altă 
rochie din visteria reginei şi părăsi camera încercând să se 
liniştească. Parcurse holul lung şi sclipitor în grabă, fără să-i 
pese de servitorii şi cameristele ce o urmăreau cu privirea. 
Trecu de la o uşă la alta oprindu-se la cea a Min'yarei. Bătu scurt 
în uşă iar doi paji o deschiseră protocolar. 

Min'yara era în mijlocul încăperii de un alb sidefiu înconjurată 
de două cameriste şi croitoreasa personală. Femeile îi arătau 
diverse materiale şi îi povesteau despre cum va arăta o rochie 
sau alta combinate cu mătase naturală din cea mai scumpă. 

Yass zâmbi, văzând chipul dezolat al reginei. Undeva în colţul 
încăperii o zări pe Nim'ay ce îi aruncă o privire rece şi plină de 
subînţeles. Elfa traversă încăperea aşezându-se lângă bătrână. 
Privirea îi rămase aţintită asupra reginei şi murmură printre 
buze: 

— Nu ştiam că cea mai mare din sfat trebuie s-o supravegheze 
pe regină când i se concep rochiile. 

Bătrâna îşi fremăta mâinile şi îşi dădu părul cenuşiu pe spate. 
Aripile îi zvâcniră încet în semn de nervozitate, însă glasul nu 
trăda niciun sentiment: 

— E de datoria noastră. Regina e încă o copilă şi nu ştie să-şi 
aleagă singură garderoba. 

— Ah, interesant. Parcă ar fi un copil prost ce are nevoie de 
continuă supraveghere. 

Bătrâna tresări. 

— Nu asta am vrut să insinuez. 

— Sunt convinsă că nu. 

Yass se gândi să îşi încerce norocul, chiar dacă ştia că merge 
pe-un teren minat. Uită pentru o clipă de şoaptele auzite în 
dormitor şi mintea începu să-i sclipească plină de venin. Se 
gândi o clipă înainte de-a începe războiul. Zâmbi către 
croitoreasă care la rândul ei îi întoarse un zâmbet plin de 
bunăvoință. 

— Ştii, Nim'ay, în capul meu sunt nişte glasuri răutăcioase ce 
îmi spun diverse lucruri. 

Bătrâna tresări din nou parcă muşcată de ceva nevăzut. 

— La ce fel de glasuri te referi. 

Elfa zâmbi în gândul său, dar nu lăsă să i se vadă asta pe chip. 


— Mă refer la acele glasuri ce-mi spun că vreţi să mă 
discreditaţi atât pe mine cât şi pe Min'yara. 

Nimi'ay lăsă un zâmbet perfid să îi treacă fugar pe figură. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Sună ca o acuzaţie şi asta nu îmi 
place deloc. 

— Hram. Serios? Mă mir din moment ce ţie îţi place să-i acuzi 
pe cei nevinovaţi. Poate că nu ar fi trebuit să-ţi spun asta, dar 
dacă o discreditezi pe Min'yara sau te atingi în vreun fel de ea, 
atunci îmi vei cunoaşte cu adevărat furia. Am să mă joc cu nervii 
tăi până ai să mori de inimă rea. 

Bătrâna strânse din pumni iar obrajii i se înroşiră. Se ridică în 
picioare şi urlă atât de tare încât toate privirile fură îndreptate 
asupra ei. 

— îndrăzneşti să mă ameninţi? 

Elfa simţi triumful înlăuntrul ei, dar nu lăsă ca asta să i se vadă 
şi pe chip. Privirea îi părea uimită. 

— Dar, Nimi'ay... 

— M-a ameninţat, strigă bătrâna spre regină care nu înţelegea 
de fel ce se întâmplă. 

— Dar nu am scos niciun cuvânt, spuse elfa cu glas spăşit. Nu 
înţeleg ce are. Nu ştiu cu ce i-am greşit. 

Min'yara se înfurie. Chipul i se crispa dintr-o dată şi aruncă în 
stânga şi-n dreapta materialele ce-i fuseseră prezentate. 

— Nim'ay, nu înţeleg de ce te deranjează atât de mult oaspeţii 
mei. Te rog să părăseşti încăperea şi să nu mai îndrăzneşti 
vreodată s-o jigneşti pe Yass cu acuzaţiile tale false. Nici eu nu 
înţeleg ce ţi-a făcut. Nu ai fost niciodată de acord cu venirea ei 
aici, dar comportamentul tău e nejustificat. 

Celelalte trei zâne o sfredeliră cu privirea pe bătrână fiind 
evident că ele sunt de partea elfei. Nim'ay aruncă un zâmbet 
şăgalnic şi se îndreptă spre elfă. 

— Foarte bine, văd că poporul tău nu se dezminte nici de data 
asta. Yassunei îi veni să-i arunce un zâmbet triumfător, dar o 
privi la fel de nedumerită ca şi mai înainte. Femeia părăsi 
încăperea trântind uşa în urma sa. 

Regina nu îndrăzni să zâmbească până nu le ceru celor trei să 
părăsească încăperea. 

— Yass, ceea ce-ai făcut a fost o adevărată nebunie. Dacă 
cameristele şi croitoreasa nu ţi-ar fi ţinut partea ar fi ieşit rău 
pentru amândouă. 


— Nu cred că ele şi-au dat seama că eu i-am vorbit într-adevăr 
babei. Mi-am aţintit privirea asupra lor încercând să par 
fascinată de munca ce o depun. 

Regina clătină din cap. 

— Poate, cu toate că nu m-aş baza prea mult pe acest lucru. 
Yass îşi luă privirea de la ea şi se îndreptă spre fereastra 
deschisă. 

— Astăzi mi s-a întâmplat ceva cel puţin straniu. 

— Ce anume? . 

Yass trase aer în piept iar chipul i se cufundă în tristeţe. îi 
povesti pe-ndelete cum privea cerul şi dintr-o dată au apărut cei 
doi ochi de un verde ireal. îi spuse despre prima şoaptă ce îi 
scăpase auzului şi despre ce-a de-a doua care-i răsună în minte, 
de parcă nu îi vorbise cu adevărat şi doar se strecurase în 
creierul ei. 

Pentru mult timp Min'yara nu spuse nimic, cântărind fiecare 
cuvânt în parte. Mai auzise despre şoaptele pe care le auzeau 
elfii şi într-o oarecare măsură putu să ghicească despre ce e 
vorba. 

— Ţi-am povestit despre arkuzi, îţi aminteşti? Mă îndoiesc că ei 
ar dori să te ajute căci sunt teribil de înverşunaţi împotriva 
elfilor. Regele piticilor mi-a spus că cei din Consiliul Neamului 
nici nu vor să vi se rostească numele. Dar nu cunosc poziţia 
reginei Morana. însă bănuiesc că ea încearcă să te conducă spre 
casă, probabil că şi ea doreşte sprijinul elfilor în cazul în care un 
nou război s-ar ivi la orizont. Lucru care nu e deloc nejustificat. 
Regele Ceasornicar, pentru a-şi putea clădi un trup, are nevoie 
de magia arkuzilor şi nu cred că a renunţat la această idee. Nu 
ştiu cum să te sfătuiesc în această problemă. Poate fi la fel de 
bine şi o capcană întinsă de împărăție. 

Elfa rămase pe gânduri. 

— Dacă regele are nevoie de un trup de ce nu încearcă să ia 
din magia elfilor? 

— Crezi sau nu, dar se teme de neamul tău. în schimb, arkuzii 
ar fi mult mai uşor de doborât. 

— Da, poveştile spun că trupul regelui este format dintr-o 
ceaţă groasă. 

— Demonică, completă regina. Da, aşa este. Yass, nu ştiu ce să 
te sfătuiesc cu privire la glasul ce l-ai auzit. Dar te-aş îndemna 
să-ţi asculţi inima. Şi eu mi-aş dori să rămâi alături de mine, dar 


tu trebuie să te întorci la cei din neamul tău. Yass, am evitat să- 
ţi spun până acum pentru că nu e de îndatorirea mea, iar regele 
elfilor s-ar putea supăra pe mine. Nu îţi pot dezvălui întreg 
secretul, şi te rog să nu insişti. Tu eşti importantă pentru elfi, te- 
au pierdut acum şaptisprezece ani şi de atunci speranţele lor s- 
au năruit. Cred, de fapt sunt convisă, că Morana e singura care 
te-ar putea îndruma. De aceea cred că ar trebui să te îndrepţi 
spre Aâria. 

Elfa rămase cu privirea pierdută. Nu avea s-o întrebe pe regină 
mai mult decât dorise să-i dezvăluie, însă gândul că e 
importantă pentru poporul său o făcu să se-ntristeze, fără să-şi 
dea seama de ce. Probabil că avea să afle, însă nu era convinsă 
că avea să-i placă răspunsul. 

— Min'yara, unde e Aâria? Regina ridică din umeri. 

— Nu ştiu, dar se spune că s-ar afla protejată de pădurea 
Osian. însă dacă Morana îşi doreşte cu adevărat să intre în 
graţia elfilor o să te găsească. 

Yass rămase lângă fereastră mult timp, gândidu-se pe de o 
parte la şoapta auzită iar pe de alta la ceea ce-i spusese 
Min'yara. De-acum încolo sufletul începea să îi fie şi mai chinuit 
decât până acum. Pe de-o parte îşi lăsase mama adoptivă pradă 
flăcărilor, iar pe de alta poporul elf aştepta o veste de la cea 
pierdută. 


DESPĂRŢIRE CU LACRIMI 


Seara se lăsă cu un vânt puternic. Yass o bănui îndată pe 
Nim'ay, dar în cele din urmă şi-a dat seama că nu bătrâna era 
vinovată. O furtună ameninţa dinspre vest. Norii se strângeau 
repede ca la un ordin şi tunetele începură să se audă în 
depărtare. 


Yass se strecură în pat şi îşi aţinti privirea spre cer. Era cu 
adevărat înnourat şi părea ameninţător. închise ochii pentru 
câteva clipe încercând să nu se mai gândească la nimic. Avea 
nevoie de un repaus. Dorea să uite de Sfatul înţeleptelor şi de 
şoapta ce o îndrumase spre Landra. Voia să uite chiar şi de 
neamul ei canalizându-şi întreaga energie asupra Isodrei. îşi 
aminti cum focul se întinse peste întreg satul ridicându-se până 
în cer, cuprinzându-l cu braţele lui albăstrui. „Sper că ai fugit în 
munţi, mamă". Cerul se lumină într-un fulger puternic făcând-o 
să tresară. în astfel de momente începea să urască tavanul de 
sticlă. îşi trase pătura fină deasupra capului şi încercă să 
vizualizeze munţii pe care obişnuina să-i cutreiere în zilele 
însorite. îşi amintea cât de bine vedea satul de-acolo, din vârf. 
Senzaţia era nesfârşită. Da, se simţise ca o zână ce îşi lua zborul 
şi-şi deschidea aripile colorate să le lase pătrunse de soare. 

Aproape că putea simţi căldura care se pogora verile pe munţi. 
îi văzu în treacăt pe Damien şi pe Isodra ce munceau de zor, 
fiecare la ale lui. îi plăcea în special să adune plante pentru 
mama sa, plante ce mai târziu erau folosite drept 
medicamentaţie pentru cei bolnavi. Nu putea să dea la o parte 
toţi acei ani în care se simţise iubită cel puţin de Damien şi 
Isodra. îşi aminti că atunci când avea doar şase ani sătenii au 
început să o respingă, de fapt nu o respingeau cu adevărat ci 
păreau înfricoşaţi de prezenţa ei. Mult timp se gândise că este 
urâtă sau că a făcut ceva greşit, până cu două săptămâni în 
urmă nici nu ar fi reuşit să bănuiască adevărul. Ba da, îl bănuise. 
înţelesese când avea doar zece ani. Nu avea rost să se mai 
mintă. O minţise pe lsodra pentru că o iubea, dar pe ea nu 
trebuia să se păcălească ascunzându-şi sentimentele în spatele 
unui lacăt. 

Acum era liberă să îşi spună sieşi adevărul. înţelesese că este 
diferită. îşi privea mama şi îşi dădea seama că nu e nicio 
asemănare între ele. Odinioară visase o femeie cu ochi ca ai ei. 
Aveau o culoare greu de definit, iar cea mai mare parte a 
chipului i se ascundea sub o glugă. Uitase de acest vis şi nu 
vorbise cu nimeni despre asta, dar acum daca stătea să-şi 
amintească... 

Incercă să se relaxeze şi să aducă amintirea visului înapoi. Da, 
era învălmăşeală. Bărbaţi, femei, copii, cu toţii strigau, plângeau 
sau alergau unde vedeau cu ochii. Femeia era în mijlocul unei 


străzi aglomerate. Trecuse o căruţă ce tremura din toate 
închieturile, apoi imaginea i se oprise pe privirea ei disperată. O 
văzuse deschizând gura şi în clipa aceea se trezise. „Ce să 
însemne asta?". Oare aveau semnificaţie visele ei? Nu ştia să-şi 
răspundă, însă, din câte îşi amintea, şi atunci şi acum, văzuse 
legătura dintre femeia aceea şi ea. „Cine eşti şi unde eşti?'", se 
întrebă fără să primească vreun răspuns. 

Un tunet rupse norii în două şi picuri reci începură să cadă şi să 
se spargă cu-n pleoscăit sec pe tavan. Privi cum ploaia se 
revarsă, nu la fel de furioasă ca cea pe care o produsese ea, 
însă era destul de înfricoşătoare. Se ridică din pat trăgându-şi 
peste rochia de noapte un halat alb din lână călduroasă. Apoi 
deschise fereastra lăsând stropii reci să-i cadă pe chip şi să-i 
spele amintirile. Dar nu putea să uite. Nu putea să uite nimic din 
tot ceea ce se întâmplase în ultimii ani. Acolo fusese viaţa ei, 
acolo fuseseră şi visele ei, iar acum nu avea idee încotro să le 
îndrepte. îşi dădu seama că ea este un fel de ambasador pentru 
poporul ei. Poate că greşise împrietenindu-se cu Min'yara înainte 
de-a afla de ce elfii nu o mai doresc în preajmă. Şi poate avea să 
mai greşească, dar se simţea şi om pentru că fusese crescută 
printre ei. 

Oftă. Oftă atât de tare că îi păru că inima i se frânse în mii de 
bucăţi. Ploaia continua să îi acopere chipul şi mâinile. Ar fi vrut 
să aibă aripi şi să înfrunte norii printre rafalele de vânturi. Voia 
să se simtă liberă, lucru pe care nu reuşise să-l simtă cu prea 
mare intensitate. Voia să simtă aerul rece umplându-i plămânii 
şi făcându-i inima să zburde. Poate că într-o zi avea să simtă 
această libertate, dar încă nu sosise momentul. Trase fereastra 
în urma ei când auzi bătăile din uşă. încă era udă pe chip şi pe 
mâini, dar nu îşi mai dădu seama. 

În faţa uşii apăru Samin. Era ud din cap pânâ-n picioare şi avea 
un zâmbet misterios. 

— Ce se întâmplă? întrebă Yass uşor încurcată. 

Tânărul intră în cameră fără să îi ceară permisiunea. Constată 
că avea picioarele goale şi pantalonii suflecaţi până la genunchi. 
Imaginea îi răpi un zâmbet. 

— Samin, ce ai făcut? 

— Am încercat să îmi dau seama ce simţi tu atunci când stai 
singură în munţi lăsând ploaia să te ude din cap până-n picioare. 

Pe chipul elfei se aşeză urnirea iar el se grăbi să-i explice: 


— Te vedeam când urcai pe cărare atunci când ploaia era pe 
cale să înceapă. Uneori te-am urmărit şi am văzut cât erai de 
fericită. 

— Samin, mi-ai invadat intimitatea. Ar trebui să mă supăr pe 
tine, dar n-am s-o fac. Şi asta pentru că sunt curioasă să aflu 
dacă ai aflat ce simt. 

El izbucni în râs şi strigă: 

— Libertatea! Mulţumirea de sine. Nepăsarea. E minunat. lartă- 
mă Yass, dar nu am înţeles niciodată. 

Ea râse amuzată de privirea lui. 

— Şi-acum că te-ai îmbătat cu apă rece ar trebui să te duci să 
te schimbi şi să te odihneşti. Mâine plecăm în zori. 

Expresia lui de fericire păli. 

— Mâine?! 

— Da, asta dacă vrei să vii cu mine. Şovăi o clipă apoi spuse: 

— Yass, stai jos. Trebuie să-ţi mărturisesc anumite lucruri. 
Ambii se aşezară în jurul măsuţei de marmură. Yass aprinse o 
lumânare pentru că seara se lăsase deja iar tavanul de sticlă nu 
mai lumina încăperea. Tânărul îşi fremăta mâinile şi începu să 
povestească. 

— Eu m-am născut acum douăzeci şi trei de ani. Mama îmi tot 
spunea că era cea mai frumoasă zi de septembrie ce se văzuse 
până atunci în nord. Războiul trecuse de ceva timp, şi lucrurile 
aproape că reintraseră în normal. Apoi, când aveam doar trei 
ani, tata ne-a părăsit. Mama mi-a ascuns acest mister până când 
am împlinit optsprezece ani. Dar o vedeam cum se stinge zi 
după zi. Ştiam că ceva o frământă, dar nu am întrebat-o 
niciodată. Ea a căzut la pat. Nimeni nu a ştiut să spună ce boală 
are, dar eu mi-am dat seama că încă suferea după tatăl meu. Pe 
patul morţii mi-a spus că tata era un ostaş al împărăției, iar ea l- 
a alungat simțindu-se trădată şi indignată. Tot atunci mi-a spus 
că undeva, lângă arkuzi, se mai află o mână de oameni conduşi 
de regele Neoptol. Mi-a dezvăluit că era tatăl ei şi bunicul meu. 

Se opri studiind chipul elfei. Nu zări nicio reacţie, aşa cum era 
obişnuit, aşa că merse mai departe cu povestirea: 

— Atunci am ştiut că într-o zi va trebui să-l întâlnesc. 
Nădăjduiesc că mai trăieşte, dar aş vrea să ştiu cum a murit şi 
dacă a fost un conducător bun. Mama mi-a spus că în ziua în 
care l-a ales pe tatăl meu regele a renegat-o jurând că nu va 
spune nimănui că odinioară a avut o fiică. Dacă el ar mai fi în 


viaţă aş vrea să-i spun despre ea. Aşa că vreau să merg cu tine 
în speranţa că acolo unde sunt arkuzii se află şi el. 

— înţeleg, spuse elfa. Ai putea chiar să fii rege în locul lui. 

Samin râse. 

— Nu. Nu, Yass. Nu îmi doresc asta. Ai văzut şi tu câte 
probleme are un suveran. Doar aş vrea să-i cer s-o ierte, ştiu că 
mamei i-ar fi plăcut. 

— Aşadar, mama ta s-a căsătorit în necunoştinţă de cauză cu 
unul dintre cei ce au luptat împotriva neamului său. 

Samin aprobă din cap. Elfei i se păru că vede undeva în ochii 
lui o lacrimă, însă îi evită privirea pentru a nu-l întrista şi mai 
rău. 

— Ei, asta e bine. înseamnă că amândoi avem o motivaţie 
pentru a merge mai departe. 

— Aşa e, spuse el luminându-se la chip. De-acum vrei nu vrei 
am să-ţi suflu în ceafă. 

Yass râse zgomotos. 

— Voi fi mândră să am lângă mine un pui de rege. 

Cei doi se veseliră aşa cum nu o făcuseră niciodată, iar lucru 
ăsta îl făcu pe Samin să trăiască cu speranţa că într-o zi, Yass îl 
va îndrăgi. 

x x x 

Dimineaţa îi prinse pe Samin şi Yass, în camera tronului. 
Min'yara părea tristă. Privea prin tavanul de sticlă cum stropii de 
ploaie se scurg în lumina palidă a soarelui. Pentru prima oară, în 
sala tronului, nu se aflau decât ei. Străjerii dispăruseră de parcă 
vântul din timpul nopţii i-ar fi măturat. Regina rămase tăcută 
pentru mai mult timp. Abia când soarele a răsărit în întregime 
revărsându-şi razele peste picături, regina vorbi: 

— Sfatul înţeleptelor mi-a propus un armistițiu. Yass încuviinţă 
din privire; ştia ce avea să urmeze. 

— Dacă nu plecaţi în două zile... va fi rău pentru mine. Yass, 
Samin, ştiţi că nu v-aş cere aşa ceva niciodată, dar fără mine 
zânele o vor duce foarte rău. Nim'ay nu a ştiut niciodată să 
arate iubire faţă de poporul ei. Nu pot risca să pierd în faţa lor. 

— Înţeleg, murmură Yass. Mă aşteptam la aşa ceva, dar 
lucrurile nu vor rămâne în felul acesta. Ai să vezi. Când am să- 
ajung la elfi am să le povestesc despre ajutorul pe care mi l-ai 
oferit şi am să-i rog să ţi se alăture. 

Regina zâmbi. 


— O alianţă cu elfii, spuse aproape melancolic. Asta ar fi... mai 
mult decât căzut din cer pentru poziţia mea de acum. 

Elfa încuviinţă din priviri înţelegându-i marea îngrijorare. Cele 
două îşi prinseră mâinile ca două bune prietene. 

— O să fie bine, până la urmă, spuse elfa. Lucrurile rele se 
întâmplă cu un scop, dar cu timpul trec şi vin cele bune. Este 
asemeni anotimpurilor. Uneori e frig, dar după ger iese 
întotdeauna soarele. 

Min'yara se chinui să zâmbească, dar chipul îi păru schimonosit 
şi trist. Se îndepărtă de elfă şi se apropie de fereastră. îşi duse 
degetele pe sticlă şi începu să schiţeze ceva fără sens. 

— Timpurile sunt tot mai geroase. Doar o minune va mai da 
norii la o parte să lase soarele să strălucească. Pentru mine 
soarele a apus încă de când am urcat pe tron, însă sper, sper ca 
norii să plece iar raza mea eşti tu Yass. Doar tu mă poţi salva şi 
oricât aş încerca să neg acesta este singurul adevăr pe care-l 
pot grăi. 

Elfa rămase tăcută pentru un timp. 

— Nu, nu eu sunt salvarea ta. Fiecare trebuie să avem puterea 
s-o facem singuri. îmi eşti dragă Min'yara, şi ştii asta, însă nu 
ştiu prea bine în ce m-am băgat. Şi dacă Ceasornicarul mă va 
găsi înainte ca eu să-i găsesc pe ai mei? 

Regina îşi duse degetele în jos pe fereastră creînd curbe în 
aburul ce se lăsase pe geam. Gândurile păreau s-o absoarbă. 
Păru că opreşte frânturile razelor în palma ei deschisă. Aripile i 
se deschiseră şi se ridicară deasupra capului în culori 
îmbietoare. 

— Yass, trebuie să te întorci. Trebuie să răzbeşti. Te-aş ajuta 
dacă aş putea, şi ştii asta, nu-i aşa? Dar nu pot, Sfatul 
înţeleptelor m-ar blama în faţa poporului. 

Elfa rămase tăcută însă Samin consideră că e momentul să ia 
cuvântul: 

— Regină Min'yara, eu am să o ajut atât cât voi putea. Am 
hotărât ca drumul ăsta să-l străbatem împreună. Consideraţi-mă 
ca un sol al Măriei Voastre. 

Cele două se priviră stupefiate. Pe chipul reginei se întrezări un 
zâmbet cu subiînţeles. 

— Samin. Vrei să spui că mi te supui mie? 

Bărbatul păi'u încurcat. Privirea i se răvăşi şi obrajii i se roşiră. 
Yassuna a înţeles imediat că Min'yara, în ciuda drăgălăşeniei şi 


firii prietenoase, reuşise să obţină ceea ce-şi dorea. Intr-un fel 
dacă obținea supunerea lui Samin o obliga şi pe ea să se supună 
poporului de zâne. Elfa simţi pentru prima oară o antipatie ce 
abia şi-o putea controla faţă de acea fiinţă. Il privi pe Samin care 
era vizibil încurcat şi decise că e momentul să pună capăt 
acestei încercări de supunere. 

— Nu, Min'yara. Cred că Samin a vrut să spună că o să aibă el 
grijă de mine pentru tine. Nu ţi se poate supune ţie pentru că el 
aparţine unei alte naturi şi trebuie să i se spună ei. 

Reginei îi pieri zâmbetul, dar nu încercă să se arate 
dezamăgită sau furioasă. Ştia prea bine că nu îşi poate măsura 
puterile cu elfa. Şi apoi ea ştia ceea ce Yass nu cunoştea, şi 
anume, adevărul despre rangul ei. Ştia că de o va supune 
împotriva voinţei ei, elfii nu vor fi deloc îngăduitori. Aprobă din 
priviri că se mulţumeşte cu atât încercând să alunge ura de pe 
chipul elfei. Nu putu să nu observe cât de frumoasă era Yassuna 
în lumina aceea uşor palidă. O invidia. Da, întotdeauna fusese 
invidioasă pe frumuseţea elfelor. li studie chipul câteva minute 
înainte să-i vorbească: 

— Va trebui să ajungeţi în Landra până la lăsarea serii. Oraşul 
este păzit de porţi înalte şi, bineînţeles, condus de împărăție. 
Aşadar, veţi pleca mâine o dată cu venirea zorilor. Yass, aş dori 
să mai rămâi câteva clipe. Vreau să îţi vorbesc între patru ochi. 

Samin făcu o plecăciune până în pământ şi părăsi încăperea. 
Cele două rămaseră mult timp tăcute. Min'yara nu se mişcă de 
lângă fereastră urmărind o picătură cum se scurge lent, fără 
nicio grabă. Yass stătea lângă tron cu privirea pierdută printre 
razele ce se chinuiau să străpungă încăperea. Abia într-un târziu 
regina se îndepărtă de fereastră şi îşi reluă locul în scaunul 
regal. Pe chipul ei se citea o oarecare tristeţe de parcă ar fi 
renunţat la ceva din sufletul ei. îi ceru elfei să-i aducă cutia mică 
încrustată cu diamante ce se afla în partea opusă tronului. Yass 
i-o aduse precum îi ceruse. 

Regina mângâie câteva clipe cutia şi scoase un oftat profund. 
O deschise cu grijă de parcă ar fi întrezărit în ea o fragilitate 
ascunsă. De cum capacul a fost îndepărtat o lumină uşor verzuie 
invada încăperea. Min'yara lăsă o lacrimă să-i pice în conţinutul 
atât de preţios, apoi scose o aripioară atât de mică că părea a fi 
de fluture. 


Aripa sclipea atât de frumos încât ar fi lăsat în sufletul oricui o 
mare fericire, dar nu acelaşi lucru se zărea şi în privirea reginei. 
Yass încerca să înţeleagă ceea ce se întâmplă, dar nu reuşea să 
desluşească intenţiile reginei. 

Min'yara îi făcu semn să se apropie. între degetele ei albe 
strălucea micuța aripioară părând că-şi caută culoarea în fiecare 
rază ce reuşea să pătrundă încăperea. 

— Acesta, începu regina, este darul pe care mama mi l-a lăsat 
la moartea ei. Mi-a spus că într-o zi voi înţelege, dar nu a fost 
aşa. Nu până aseară. Ascultam cum ploaia se opreşte pe 
pervazul meu. Odinioară mama m-a învăţat să-i ascult glasul. 
Asta făceam şi aseară, încercam să comunic cu fiecare strop şi 
să-i înţeleg graiul. Nu am mai făcut de mult asta, dar ceva părea 
să mă îndemne să vorbesc cu fiecare picătură de apă căzută din 
cer. Ceea ce s-a întâmplat e greu de descris în cuvinte, însă am 
să fac o încercare. 

Se jucă cu aripioara frământând-o între degete şi lâsându-şi 
ochii să-i lăcrimeze, apoi continuă: 

— In fereastra camerei mele, din picături ce se strângeau ca 
roua, s-a desenat chipul mamei. Mi-a zâmbit, aşa cum o făcea în 
timpul vieţii. Glasul îi era asemeni ploii, ferm, hotărât, şi cu toate 
astea nu şi-a pierdut nicio clipă zâmbetul ce o făcea să pară 
aproape perfectă. Mi-a spus că ceea ce mi-a dăruit la moarte îţi 
aparţine de drept şi că într-o zi te va ajuta. Aşa că îţi dăruiesc 
aripa zânei de pădure ce a murit în palmele unei elfe şi care la 
rândul ei i-a făcut acest cadou mamei. Nu ştiu cum te va ajuta, 
dar ştiu că o va face. îmi este greu să mă despart de ea, pentru 
că este cea din urmă amintire pe care mi-a lăsat-o biata mea 
mamă, dar mă şi bucur ştiind că va fi a ta şi nu a altcuiva. 

Min'yara băgă aripa la loc în cutie, o închise cu grijă şi i-o 
întinse elfei. 

— De-acum îţi aparţine. 

Yass o privi impresionată. Nimeni nu îi dăruise niciodată nimic 
în afară de Damien. Mâinile îi tremurau ca unui copil pus în faţa 
unei emoţii nemăsurate. Acceptă darul făcând o plecăciune aşa 
cum nu mai făcuse până atunci în faţa nimănui. Regina se simţi 
şi ea emoţionată şi-şi îmbrăţişa prietena. 

— Yass, să îţi aminteşti mereu de mine ca de o bună prietenă şi 
de va fi vreodată să fii într-o situaţie de neieşit nu trebuie decât 


să-mi trimiţi vorbă şi voi trece peste întreg Sfatul înţeleptelor şi 
peste tot poporul pentru a-ţi veni în ajutor. 

— Min'yara, ştii că îţi voi fi mereu alături în gânduri. Nu trebuie 
să te îndoieşti vreodată de mine. 

— Stiu, Yass. Ştiu. Cum aş putea să nu ştiu aşa ceva? Mai am 
un cadou pentru tine. Aşteaptă o clipă. 

Regina alergă repede în spatele uşilor înalte şi se întoarse 
ţinând în mâini o perniţă albă cusută cu fir de argint pe care se 
afla un arc de-o măiestrie nemaivăzută. Nu că elfa ar mai fi 
văzut vreodată unul, însă formele uşor curbate de la margini şi 
albul sclipitor îi luară privirea. Pe umerii zânei zări şi o tolbă, la 
fel de albă şi cusută cu fir de-argint ca şi perna. Din ea se 
vedeau săgețile ce se terminau cu o pană neagră, cel mai 
probabil de vultur. Min'yara îi înmâna arcul şi săgețile spunându- 
i: 

— Şi acesta a aparţinut unei elfe. Elfii sunt cei mai buni 
mânuitori ai arcurilor, şi asa cum ţi-am povestit, ei nu dau 
niciodată greş. Nădăjduiesc că alta va fi soarta ta. Presupun că 
ai acest lucru în sânge. 

Chiar dacă nu ai mai tras vreodată cu arcul, nu cred că îţi va 
crea probleme deosebite. 

Yass o îmbrăţişa pe regină cum putu ea mai sincer. Simţea, în 
sfârşit, că se apropie de cei din neamul ei, că se apropie de 
adevărata ei menire. Nu ştia cu siguranţă dacă va fi în stare să 
folosească arcul, însă avea ceva ce aparţinea neamului din care 
se născuse. 

Dintr-o dată, Yass, se simţi recunoscătoare pentru viaţa pe 
care o avusese înainte şi pentru această călătorie. Se simţi 
recunoscătoare şi pentru prietenia ce se crease între ea şi 
regina zânelor, până şi pentru Samin simţi că poate fi 
recunoscătoare. Cumva, îşi dădea seama că toate aceasta au un 
sens mult mai însemnat decât crezuse până atunci. Deodată se 
simţi importantă. Nu aşa ca o regină, dar importantă. 

Restul zilei şi-l petrecu printre copaci trăgând cu arcul. La 
început îi fusese destul de greu să fixeze săgeata, întotdeauna 
aceasta pornea prea devreme sau prea târziu, dar până la apus 
a avut câteva reuşite chiar bunicele spre mirarea proprie. 

Când soarele căzu peste An' se pregăti să părăsească acest 
ţinut, încercând să-şi ascundă cât mai bine cadourile. Apoi îşi 
îmbrăcă vechile haine renunțând la rochiile elegante pe care i le 


dăruise regina. Ştia că pelerina avea să-i protejeze chipul pentru 
un timp şi ar fi putut chiar să se dea drept bărbat. 

Dimineaţa nu se grăbi să apară. Cerul încă nu se curăţase în 
totalitate de norii grei şi încărcaţi. Când în cele din urmă se 
arătă o rază de soare, ea era pregătită de plecare. 

Sfatul înţeleptelor şi Min'yara aşteptau pe pajiştea din faţa 
palatului. Pe chipul Nim'ayei zări un surâs triumfător, dar regina 
părea că a plâns întreaga noapte. După ce schimbară câteva 
priviri între ele Samin li se alătură. îmbrăcat în vechile haine 
arăta din nou ca un comerciant. Comercianţii semănau 
întotdeauna între ei, acelaşi tip de haine, de cizme şi chiar 
aceeaşi alură afaceristică. 

Elfa încercă din răsputeri să îşi ţină lacrimile în frâu când 
ajunse în faţa reginei. Oarecum crezuse că acolo va fi casa ei, 
însă acum realiza că nu îşi va găsi casa până când nu-i va găsi 
pe elfi. 

Cele două se îmbrăţişară. Min'yara nu îşi stăpâni lacrimile lă- 
sându-le să-i inunde chipul. Yass o privi cu atenţie. Părea 
îmbătrânită gtunci când era tristă, de parcă toată acea energie 
din ea dispăruse, încercă să se gândească la un soare luminos 
ce avea să străbată cerul pentru a-şi alunga lacrimile, dar nu 
reuşi în totalitate. Se îmbrăţişară încă o dată, sperând parcă că 
lucru acesta nu le va obliga să se despartă. Apoi regina îi şopti 
uşor: 

— Tot înainte spre sud. 

Yass încercă să zâmbească, lucru destul de greu în astfel de 
momente. îşi trase gluga peste chip, îşi puse tolba şi traista pe 
umeri şi îi făcu semn lui Samin că e timpul să plece. Samin 
salută cu o plecăciune, încercând să nu îşi arate ura ce o avea 
faţă de bătrânele care se holbau la el cu superioritate. O salută 
fugar pe Min'yara şi alergă după elfă. 

Yass nu întoarse privirea nici măcar o dată în urma ei, ştiind că 
lucru acesta îi va aduce fericire bătrânei zâne. Abia când 
pădurea îi înghiţi cu totul îşi lăsă lacrimile să-i curgă şi se 
ghemui lângă un copac. 


LANDRA 


Timpul arăta tot mai urât. Norii se îngrămădiseră încă o dată 
unii în alţii amenințând negri şi fioroşi. Chiar dacă era abia 
începutul zilei părea a fi seară. Vântul şuiera necontenit într-o 
arie care îţi străfulgera sufletul. Copacii se lăsau de-o parte şi 
de-alta ca nişte bătrâni ce abia îşi mai cărau picioarele. Mâinile 
lor uscate, pe care abia apucase să crească câte o frunză, se 
plecau la picioarele călătorilor părând că se roagă. Păsările se 
ascunseseră de mult în cuiburile lor strivindu-se zgribulite una în 
cealaltă. 

Tunetele începură să se audă din depărtare. Chiar şi mirosul 
ploii se putea simţi peste tot în jur. Yass îşi trase pelerina pe 
lângă corp sperând să treacă cu bine şi peste această încercare. 
Cel puţin putea să-i mulţumească cerului că nu mai e niciun râu 
de traversat şi că furtuna nu putea fi mai groaznică decât cea 
pe care o provocase chiar ea. 

Păşea hotărâtă încercând să-şi ascundă fiecare sentiment în 
spatele unei măşti reci, impenetrabile. Nu-i păsa nici de crăcile 
ce îi zgâriau mâinile în furia lor, nici de vântul care-i intra pe sub 
glugă şi îi ciupea pielea fină. Nici măcar nu îşi mai simţea trupul 
din cauza frigului. Şi cu toate astea un gând îi fugi spre Isodra. 


încă se mai întreba în sinea ei ce se întâmplase cu bătrâna. 
Spera că îşi găsise calea spre libertate, spera că scăpase. 

Vântul începu să sufle tot mai tare iar atmosfera se întunecase 
de tot. Yass se simţea destul de singură şi de speriată. Sigur nu 
ar fi arătat asta niciodată, dar nu putea să îşi reprime 
sentimentele într-atât. Uneori simţea nevoia să se lase pradă 
gândurilor. Poate că era mai bine aşa, să se lase purtată în 
braţele sentimentelor. Poate că i-ar fi fost mai bine să plângă 
pentru a-şi descărca sufletul. Cine ştie, poate că ar fi fost mai 
bine să ţipe şi să elibereze o dată pentru totdeauna tensiunea 
ce domnea înăuntrul ei. Voia să se simtă liberă, să se simtă 
ocrotită, aşa cum nu se simţise vreodată. 

Intr-un fel îi era teamă să se gândească la elfi. Dacă ei nu o vor 
primi aşa cum se aştepta ea? Dacă nu mai exista niciunul, sau 
nu mai voiau să iasă vreodată din ascunzătoare? In cazul ăsta 
ce avea să facă? Probabil că avea să fugă din calea 
Ceasornicarului până când ultima clipă îi va pune capăt. 

Se opri bulversată din pricina multelor gânduri ce-o chinuiau. 
Privi cerul printre crengile ce se mişcau furioase. încă puţin şi 
ploaia avea să cadă în şuvoaie. îşi scoase arcul, ce-l legase la 
brâu, trase o săgeată din tolbă şi o fixă cu îndemânare în coarda 
argintată. îşi alese o ţintă fără importanţă şi trase. Săgeata fugi 
sprintenă printre crengi părând că le ocoleşte cu bună ştiinţă 
apoi se opri în tulpina unui copac gros a cărui coroană se afla 
sus, către cer. Elfa zâmbi mulţumită. Chiar dacă vântul bătea cu 
putere săgeata nu fusese deviată de la ţintă. Până la urmă 
tindea să creadă că darul elfilor se afla şi în ea. 

Samin o privea încântat. Abia acum realiza cât de diferită era 
ea faţă de gloata aia de ţărani alături de care crescuse. De fapt 
ea era deosebită faţă de orice altă creatură. Era nedrept să o 
asemuiască cu vreo altă fiinţă de pe pământ. 

— Văd că te-ai obişnuit destul de repede cu meşteşugul 
arcului. Elfa se mulţumi să-i răspundă cu un zâmbet în timp ce 
îşi trăgea săgeata din scoarţa copacului. O băgă cu grijă în tolbă 
şi porni printre copaci chiar când ploaia începuse să curgă uşor, 
strop cu strop. îşi strânse şi mai aprig pelerina pe lângă trup 
sperând ca picurii reci să nu îi ude pielea. Şi cu toate astea se 
simţea bine atunci când ploua. Trase aer în piept de parcă ar fi 
fost ultima picătură rămasă pe pământ. De-acum avea să se 


simtă mai bine, avea să fie mai puternică. Ştia că îşi poate găsi 
neamul în cele din urmă şi că va trece peste orice. 

Ploaia începu să răpăie biciuitoare. Vântul bătea cu putere. 
Norii se strânseră şi mai aprig şi un fulger, îi despărţi pentru o 
clipă, apoi se uniră la loc. 

Samin se zgribuli uşor când fulgerul lumină cerul şi trecu pe 
lângă el. Ploaia îl udase deja până la piele, iar vântul îi înfiora 
părul de pe ceafă făcându-l să-şi tragă haina până deasupra 
capului. Era o primăvară tare capricioasă, începuse prost încă 
din prima zi. Continuă s-o urmeze pe elfă cu toate că nu avea 
iuţeala ei. îi admiră statura impunătoare ascunsă în pelerina 
neagră. învăluită aşa semăna cu un elpidius. Numai la acest 
gând tresări din nou, simțind un val de frig strângându-l la piept. 

Işi amintea de spiritele acelea chiar dacă avea doar patru ani 
atunci când îi văzuse şi simţise. De atunci nu mai auzise nimic 
de ei, dar avea senzaţia că trecuse doar un minut de la acea 
întâmplare. Ziua fusese la fel de mohorâtă ca şi cea de acum. 
Ploaia căzuse în rafale puternice până la asfinţit când cerul 
începuse uşor să-şi alunge norii. Odată cu lăsarea serii simţi 
acea răceală ce-l făcu aproape să leşine. A văzut umbrele 
acelea, şase, şapte, trecând prin sat. Păreau că plutesc şi că se 
cufundă în întuneric. Unul a trecut prin faţa ferestrei lui, şi 
atunci probabil că a leşinat şi din acel moment nu şi-a mai 
amintit nimic altceva în afara chipului mamei ce-i zâmbea. 
Spera să nu mai aibă niciodată ocazia să vadă vreunul, dar 
pelerina elfei îi amintea atât de mult de ziua aceea. 

leşiră din mica pădurice iar ploaia îi lovi puternic, vântul îi 
învălui din toate direcţiile şi frigul le pătrunse până-n oase. Un 
tunet căzu pe pământ lovindu-l cu putere. Yass făcu doi paşi în 
spate de parcă ar fi încercat să-l ocolească, în timp ce Samin 
rămase pe loc ca trăsnit. 

— Doar un tunet, murmură tânărul în spatele elfei. 

— Da, confirmă ea mai mult pentru a-şi auzi propriul glas. 

— Nu mai avem mult până-n Landra. 

Yass cercetă depărtările. Probabil că Samin avea dreptate sau 
spunea asta doar pentru a o încuraja, dar ea nu vedea altceva 
decât dealuri care păreau să se unească la orizont cu dunga 
neagră ce străbătea cerul. Se înfrigură şi mai tare la vederea 
acestei imagini. Furtuna părea mult mai rea decât cea pe care o 
dezlănţuise ea cu câteva zile în urmă. Auzi un fulger care căzu 


în mijlocul copacilor, apoi fumul se ridică uşor până se 
transformă în flăcări albăstrui ce cuprinseră bolta. 

— Blestemul meu, murmură elfa. 

— Ce-ai spus? îi strigă tânărul ce nu o mai auzea din pricina 
picăturilor care cădeau cu atâta putere şi zgomot că îi făceau 
urechile să-i ţiuie. 

Yass îi făcu semn să meargă mai repede fără să-i răspundă la 
întrebare. Ce rost avea să îi spună, ce rost avea să 
mărturisească că-i blestemase pe săteni? Abia acum îşi amintea 
că îşi dorise să ardă toţi. Coşmarul reveni în mintea ei; barca ce 
se clătina când pe-o parte când pe cealaltă şi focul care 
cuprinsese cerul şi fiecare suflet ce sălăşuise acolo. Blestemul 
acela părea s-o urmărească. Se simţi vinovată, atât de vinovată. 
Dar până la urmă ei o trădaseră. Sigur, dar asta nu îi dădea 
dreptul să-i pedepsească în felul acela. Zeii ar fi trebuit să se 
ocupe de pedeapsa lor. îşi strânse pumnii simțind cum mânia îi 
zvâcneşte în sânge. Era mânioasă pe ea pentru că se lăsase atât 
de uşor pradă sentimentelor. Şi cu toate astea îi ura, îi ura cu 
adevărat, încercă să se convingă pe sine că meritau să ardă şi 
să se zvârcolească în flăcările iadului. 

Un nou fulger căzu pe pământ umplând cerul de o lumină 
misterioasă. Rămase nemişcată pentru o clipă. Nu, nu avea 
dreptate să gândească aşa. Şi Samin, şi Damien, şi lIsodra 
făcuseră parte dintre săteni. Nu, nu gândise cu capul atunci şi 
acum regreta. Mai privi încă o dată cerul înflăcărat şi oftă 
îndurerată. Până la urmă trebuia să dea socoteală pentru 
greşeala comisă, dar acum nu era timpul şi nici momentul să se 
lase cuprinsă de remuşcări. Trebuia să meargă înainte. 

x x x 

Porţile Landrei apărură la orizont încă de după-amiază. Zidurile 
groase cu forme rotunde se ridicau până la nori unindu-se cu 
linia orizontului. Din loc în loc se zăreau turnuri de supravehgere 
iar poarta părea mică văzută din depărtare. Un cârd de oameni, 
ca un nor, se zărea liniştit în faţa porţii. Cu toţii aşteptau să 
intre. Ei mai aveau cel puţin două ore până să se alăture 
celorlalţi, dar timpul nu era încă pierdut chiar dacă cerul era 
întunecat. 

Ploaia se oprise dintr-o dată, de parcă cineva îi făcuse semn. 
Dar frigul se ridica greoi lăsând în urma sa aburi grei. Elfa era 
udă până la piele chiar dacă pelerina o protejase cât putuse. îşi 


simţea mâinile şi picioarele ude şi reci, şi abia mai avea puterea 
să se mişte. Nici Samin nu arăta mai bine, însă nici gând să se 
plângă de această călătorie. Ori de câte ori ea îl privea, el îi 
întorcea privirea cu un zâmbet. Yass se temuse la început să 
facă călătoria în compania lui. Mereu îl crezuse un om sensibil 
ce nu ar fi reuşit să treacă uşor peste momentele dificile. Era 
conştientă că acesta nu era cu adevărat un moment dificil, dar 
părea mult mai relaxat ca ea, aşa că era încrezătoare. 

Plantele ce le ieşeau în cale încă le aminteau de ploaia care 
căzuse mai devreme. Tufişurile se ridicau umede peste tot fără 
să aibă cum să le ocolească. Yass simţi cum frigul îi pătrunde în 
tot corpul. Broboane reci de sudoare îi acopereau fruntea ce îi 
ardea tot mai tare. îşi dădu gluga la o parte încercând să-şi 
elibereze chipul din chinul care pusese stăpânire pe ea. Samin 
observă Imediat roşeaţa din obraji. 

— Yass, ai temperatură. 

Ea îi zâmbi şi îşi şterse sudoarea cu mâneca. 

— E în ordine, încercă să-l liniştească. Frigul ăsta... o să-mi 
treacă repede. 

Samin îşi apropie mâna de fruntea ei cu un gest tandru şi 
grijuliii. 

— Arzi destul de rău, constată el cu o umbră de îngrijorare pe 
chip. Yass, trebuie să ne oprim undeva până îţi revii. 

— Landra e la o oră de mers, nu are rost să ne oprim acum. Şi 
aşa o să întâmpinăm difcultăţi la intrarea în oraş. 

— Aşa este. Nu ştiu cum vom reuşi să intrăm fără să dăm de 
bănuit. Yass ridică din umeri de parcă nici nu îi păsa cu 
adevărat. Rămase cu privirea aţintită asupra şirului ce se 
întindea pe drumul principal până la intrare. Poarta începea să 
se ridice clar în faţa lor. Se lega de zidurile de piatră într-un mod 
complicat, apoi, pe măsură ce te apropiai, începeau să se 
distingă gratiile argintii ce se legau unele de altele şi se ridicau 
ca nişte sulițe de-o parte şi de cealaltă. Uşile se ridicau mult 
deasupra zidurilor, iar în vârful cel mai înalt se distingea vag o 
emblemă. Elfa nu mai văzuse aşa ceva niciodată, cu toate că 
auzise că şi în împărăţia Ceasului oraşele erau păzite de ziduri şi 
porţi groase. Landra nu făcea parte din împărăție, dar, în mod 
inevitabil, i se supunea aceluiaşi rege şi legile lor erau aceleaşi 
ca în împărăție. Min'yara îi povestise despre ciudăţeniile 
citadelei. Exista o listă cu toţi cei care intrau sau părăseau 


oraşul. De asemenea, guvernatorul, ce i se supunea în mod 
direct regelui, făcea în fiecare an recensământul, iar cei ce se 
dovedeau a nu mai avea rude apropiate erau obligaţi să-şi lase 
proprietăţile în mâinile guvernatorului. 

Îi povestise şi despre cei ce erau bănuiţi de vrăjitorie. în Landra 
nu trăia decât un singur vraci care era atent supravegheat de 
oamenii împărăției. Vraciul era folosit pentru a-i trata pe cei 
bolnavi, însă, dacă guvernatorul ar fi bănuit că face şi altceva în 
afară de asta, l-ar fi ars pe rug fără nicio remuşcare. Vrăjitoarele 
părăsiseră Landra încă dinainte de război, deoarece aici se 
scursese destul sânge vrăjitoresc iar ele preferaseră să se 
ascundă. Tocmai de aceea era periculos pentru ea să rămână în 
oraş. Elfii erau consideraţi ca fiind cei mai temuţi dintre vrăjitori 
şi cu siguranţă că i s-ar fi rezervat aceeaşi soartă crudă dacă ar 
fi fost descoperită. 

Însă acum se simţea prea rău pentru a se mai gândi la ce o va 
aştepta în Landra. Ştia că trebuie să ajungă acolo pentru că asta 
îi spusese şoapta. Nu ştia dacă este o capcană sau toate astea 
aveau un rost, dar nu voia să se lase păgubaşă. 

După mai bine de-o oră de mers s-au apropiat de coada 
imensă. Porţile se vedeau clar de acum. Străluceau rece în aerul 
greu şi păreau amenințătoare. Zeci de oameni aşteptau să 
poată intra în oraş. Majoritatea erau comercianţi, căci cărau 
după ei câte două-trei căruţe pline cu marfă din împărăție. 
Femei şi copii, tineri şi bătrâni, unii veniţi din împărăție, alţii 
probabil de undeva din nord-vest, de prin oraşele mari. 

Samin şi Yass se aşezară la coadă ca toţi ceilalţi. Cerul 
începuse să se întunece, chiar dacă mai erau cel puţin trei ore 
până la apus. Un fulger slab străbătu bolta luminând-o pentru o 
clipă. Apoi picuri reci şi calmi începură să cadă pe pământ. 

— Se pare că avem noroc, spuse Samin cercetând bolta 
întunecată. 

— Norocul nu are a face, îi şopti Yass. 

Tânărul se pierdu în ochii ei pentru o clipă, apoi îi mări atât de 
mult... 

— Yass, tu...? 

— Sttt! 

Ploaia nu părea amenințătoare încă, clar Samin ştia ce avea să 
se întâmple când se vor apropia. Până la urmă Yass avusese o 
idee bună, nu avea cum să-şi justifice gluga trasă pe ochi şi de 


îndată ce străjile şi-ar fi dat seama că este o elfă ar fi tras de 
clopotul mare care atârna lângă ei, dând astfel alarma în întreg 
oraşul. 

Pe măsură ce se apropiau vijelia devenea tot mai furioasă. 
Străjerii abia dacă mai erau în stare să se ţină pe picioare din 
pricina vântului care bătea cu putere. Oamenii începură să 
treacă tot mai repede, fiind lăsaţi să înainteze fără să mai 
semneze în registru. O copilă fu împinsă în mulţime şi târâtă în 
oraş fără ca măcar să fie zărită de cei ce păzeau poarta. Cerul 
se închise şi mai mult şi două tunete veniră în acelaşi timp 
asurzind timpanele celor ce aşteptau să intre în Landra. Străjerii 
deja nu mai ţineau cont de cine intră sau iese, făcându-le 
tuturor semn să se grăbească înainte de-a închide porţile. 
Oamenii se îngrămădiră unii într-alţii sperând să nu rămână pe- 
afară. Samin şi Yass le urmară exemplul şi se amestecară în 
mulţime ţinându-se strâns de mâini pentru a nu fi despărțiți. 

Mulțimea aproape că-i presa, dar cel puţin erau feriţi de priviri 
indiscrete. într-un sfârşit reuşiră să păşească dincolo de poartă 
pe strada principală care se întindea lungă şi lată de-o parte şi 
de cealaltă. Samin o trase pe elfă din mulţime apucând pe o 
stradă dosnică. Toate obloanele erau trase şi oamenii se 
retraseră din calea furtunii. Deasupra oraşului, pe un deal înalt, 
se zărea casa guvernatorului deasupra căreia se prelingeau nori 
ca de cerneală. Pe străzile dosnice nu mai era niciun suflu, în 
afară de câte un câine sau o pisică ce riscaseră aventurându-se, 
probabil, spre ceva de mâncare. Samin continuă să alerge cu 
Yass de mână. După un timp zări firma şubredă a unui han: „La 
Hanul Cu Nori": 

— Ciudată ironie, constată Samin. Să intrăm. 

Elfa nu aşteptă de două ori să fie invitată, păşi grăbită în 
interiorul hanului. Mirosul de mucegai şi tutun prost o izbi încă 
de când puse piciorul înăuntru. Interiorul era tapat cu pietre atât 
pe pereţi cât şi pe pardoseală. Un şemineu mare lăsa flăcările să 
lumineze mesele mici şi prăfuite ce erau aşezate în mijlocul 
încăperii. O tejghea de lemn se zărea în partea opusă 
şemineului, acolo unde lumina nu prea pătrundea. Câteva mese 
erau ocupate, restul fiind libere. Hangiul, un bărbat înalt cu o 
barbă grizonată, îşi făcu apariţia înaintea lor. 

— Vă pot ajuta cu ceva?. 

Samin îşi scutură hainele ude şi îi zâmbi politicos. 


— Eu şi fratele meu am avem nevoie de adăpost pentru 
noaptea asta şi de ceva cald de mâncare. 

Hangiul încercă să pătrundă dincolo de gluga elfei. O privea 
sceptic şi încruntat. 

— Fratele meu a suferit un accident, îi sări Samin în ajutor. 
Faţa îi este arsă şi de aceea preferă să umble cu chipul acoperit. 

Hangiul ridică din umeri şi se îndepărtă spre bucătărie. In scurt 
timp se înapoie cu două castroane din care ieşeau aburi şi o 
carafă cu vin. 

— O monedă de argint, cazarea şi mâncarea. 

Samin scoase repede moneda şi i-o oferi. De îndată ce hangiul 
se îndepărtă începură să mănânce cu poftă. 

Ceva mai târziu urcară în camera ce le fusese oferită. Hangiul 
considerase că o singură cameră le ajunge din moment ce erau 
fraţi. Yass fierbea de mânie, dar nu scoase niciun cuvânt până 
când bărbatul nu părăsi încăperea. 

Samin aprinse cu grijă lumânarea ce se afla deasupra 
şemineului. 

— Pentru moment suntem în siguranţă. Cu toate că nu înţeleg 
de ce a trebuit să poposim aici. 

Elfa îşi aruncă pelerina pe marginea patului şi se cuibări lângă 
şemineu. 

— Nici eu nu ştiu, dar sunt sigură că o să aflăm. 

Noaptea se lăsă sub ameninţarea ploii. Cei doi adormiră lângă 
şemineu. 


VRACIUL 


Dimineaţa alungă norii groşi şi o rază de soare ieşi răzleaţă. 
Yass şi Samin se treziră sub un ropot de bătăi în uşă. Elfa sări 
repede şi îşi puse pelerina în timp ce Samin deschise somnoros. 
Un bărbat ascuns sub o pelerină ca cea a elfei sări în încăpere 
spre surpinderea celor doi. Niciunul nu făcu nicio mişcare până 
când bărbatul nu îşi desfăcu pelerina lăsând-o să-i dezvăluie 
trăsăturile. Era bătrân şi ochii îi erau duşi în fundul capului. 
Fruntea îi era brăzdată de riduri adânci, iar mâinile îi erau 
osoase şi tremurătoare. Barba îi acoperea aproape în întregime 
pieptul, iar ochii nu trădau nici pic de răutate. 

Işi plimbă privirea asupra celor doi, apoi încuie uşa cu băgare 
de seamă. 

— Elfa e aici? i se adresă lui Samin. 

Tânărul rămase cu gura căscată, nu ştia ce să-i răspundă şi nici 
nu putea. Parcă toţi muşchii i se încordaseră nervos. în schimb, 
Yass îşi descoperi chipul lăsându-l la vedere. Pe faţa bătrânului 
se alungi un zâmbet cald apoi îi căzu la picioare sărutându-i 
mâinile. 

— Ce bucurie! Ce bucurie! 

Elfa se retrase speriată şi uşor intimidată. 

— Cine eşti? Ce vrei? 

Bătrânul o studie cu ochii scăldaţi în lacrimi, abia după un timp 
se ridică greoi sub privirile întrebătoare ale celor doi. 

— Sunt Moş Grap, vraciul Landrei. La dispoziţia Măriei Voastre. 
Elfa simţi că roşeşte din cap până-n picioare şi de data asta nu 
era 

din pricina fierbinţelii ce încă o chinuia şi o făcea să se simtă 
slăbită. 

— Moş Grap... 


— Sttt, făcu bătrânul. Eu am să plec acum, dar am să vă aştept 
la capătul de apus al străzii. Făceţi-vă bagajele şi veniţi după 
mine, aici nu sunteţi în siguranţă. 

— Bine, bine, sări Samin căruia abia îi reveni glasul. Dar cum 
de ştiai că suntem aici? 

— Nu am timp de poveşti acum. Urmaţi-mă şi am să vă spun 
tot ceea ce trebuie să ştiţi. 

Dădu să iasă, dar ceva îl făcu să se întoarcă. 

— Eu am trimis şoapta, spuse înainte de-a părăsi cameramai 
mult pentru a confirma cum aflase de venirea lor. 

Yass îşi lăsă gluga pe chip şi porni după bătrân urmată 
îndeaproape de Samin. 

Soarele începuse să-şi facă apariţia şi oamenii deja ieşeau pe 
străzi. La capătul aleii se zărea silueta bătrânului acoperită de 
pelerina neagră. Bărbatul le făcu semn să-l urmeze şi o coti pe o 
altă străduţă mult mai întunecată şi înconjurată de clădiri din 
lemn. Cei doi îl urmară întocmai ocolind astfel jumătate din oraş 
până când ajunseră într-o pădurice prin care soarele părea să nu 
pătrundă. Bătrânul se opri în faţa unui copac atât de gros cum 
Yass nici nu îşi închipuise până atunci că ar putea să vadă. 
Bătrânul scoase de sub pelerină un toiag alb ca varul şi bătu în 
scoarţa groasă de trei ori. Spre surpinderea celor doi o bucată 
de scoarță se desprinse din copac şi dezvălui un şir de trepte. 

Bărbatul le făcu semn să-l urmeze, iar ei nu şovăirâ. De îndată 
ce uşa se închise în spatele lor se lăsă un întuneric aprig. Elfa se 
sprijini de peretele copacului şi pipăi fiecare treaptă cu piciorul. 
La capătul treptelor se zări o lumină plăpândă ce părea să vină 
de la o lumânare. De îndată ce treptele se sfârşiră văzură şi 
lumânarea cu pricina ce ardea pe o măsuţă cu un singur picior. 
în jurul ei se aflau trei scaune cu câte trei picioare. 

Bătrânul îşi aruncă pelerina şi se aplecă asupra unui lucru aflat 
în întuneric. Un foc blând inundă încăperea în următoarea clipă. 
Flăcările le jucau pe chipuri creând umbre bizare. Elfa îşi aruncă 
şi ea pelerina încercând să se obişnuiască cu aerul închis din 
interiorul copacului. 

— Ingenios, remarcă Samin. Moş Grap îi zâmbi mulţumit. 

— Copacul ăsta este locul meu secret. Aici îmi fac treburile 
mele departe de privirea guvernatorului. Locul ăsta a adăpostit 
mulţi elfi. Doar nu credeaţi că singurul vraci al oraşului stă la 


dispoziţia unui tiran. Şi de-o fi să mor din pricina asta, ei, păi da, 
atunci chiar că aş muri mulţumit. 

Tinerii îşi aruncară priviri întrebătoare. 

— Adevărat, spuse Samin. Şi cu toate astea mă întreb cum de 
ai ştiut de noi. 

Bătrânul zâmbi iarăşi. Se furişă într-un colţ întunecat şi scoase 
un sac negru. Trase sacul şi descoperi un glob de cristal. 

— Cât timp micuța a trăit în Ziar' nu am reuşit s-o văd, căci 
satul este încă împânzit de vrăji puternice. Şi Ilsodra a mai 
aruncat câteva vrăji de apărare. Dar ştiam că ea trăieşte. Am 
văzut când Isodra a găsit-o şi-a dus-o departe de ochii regelui. 
De atunci urmăresc globul în fiecare zi. V-am pierdut, ce-i drept, 
când aţi intrat în An' şi atunci am decis să vă trimit vorbă să 
veniţi aici. Aşa că i-am trimis reginei o şoaptă. 

Yassuna rămase înmărmurită. 

— Reginei?! 

— Da, Măria Voastră..., dar bătrânul îşi dădu seama dintr-o 
dată că elfa nu ştia nimic despre originea ei. Oftă încruntat: 
Cred că trebuie să vă luminez Majestate. 

Yass se simţea tot mai prost deoarece bătrânul i se adresa cu 
acest apelativ, dar încercă să nu se lase pradă acestui 
sentiment. 

— Să încep cu începutul, spuse bătrânul în timp ce turna ceai 
în trei ceşcuţe aurite. După terminarea războiului mulţi au fost 
luaţi prizonieri de către Yannir, Regele Ceasornicar. Mulţi au 
crezut că şi regina elfă a căzut prizonieră tot atunci, dar nu a 
fost aşa. Shirana a căzut bolnavă şi regele, tatăl tău, a trimis-o 
la mine. El ţinuse secretă boala reginei şi nimeni nu ştia că se 
întorsese acasă. Pe drumul spre mine ea a fost capturată şi 
aruncată în temniţă. La doar câteva luni ţi-a dat viaţă, nimeni nu 
ştie cum a ascuns faptul că sunteţi elfe, dar a reuşit. La câteva 
săptămâni Yannir, a considerat că niciunul dintre cei zăvorâţi nu 
era periculos aşa că le-a oferit libertatea, unora chiar după 
şaptesprezece — optsprezece ani. Shirana a fost norocoasă în 
cazul ăsta căci nu a stat captivă decât câteva luni. Dar era prea 
slăbită şi delira, atunci te-a pierdut. Nu ştiu sigur dacă a murit 
atunci sau mai târziu, căci am scăpat-o din vedere. Dar ştiam că 
într-o zi te vei îndrepta spre casă şi m-am pregătit pentru clipa 
asta. 


Yass rămase cu privirea în lacrimi fără să poate scoate niciun 
cuvânt. Bătrânul o privi uşor timorat, abia acum realiza că poate 
nu el trebuia să-şi ia această responsabilitate. li apucă mâna 
într-a sa şi i-o strânse cu dragoste. 

— După dispariţia mamei tale, elfii s-au închis definitiv în 
carapacea lor. Au crezut că te-au pierdut şi pe tine, iar regele 
Ysodoor a înnebunit de nefericire. Nu am reuşit să iau legătura 
cu ei şi să le spun că tu trăieşti, însă te voi ajuta să-i găseşti. Cel 
puţin te voi ajuta să ajungi în Aăria. Ştiu că Morana vrea să te 
ajute — spuse el bătând cu afecţiune globul de cristal — el mi-a 
mărturisit asta. 

Elfa încă îl privea tulburată. 

— Aşadar, Min'yara ştia? Bătrânul afirmă clătinând din cap. 

-— Da, aşa este. Min'yara ştia, dar a considerat că nu e de 
datoria ei să-ţi spună asta. Poate că nu era nioi de datoria mea. 

Elfa se simţi de două ori mai rănită gândindu-se că Min'yara 
cunoştea acest secret şi nu îi mărturisise nimic. Pe de-o parte se 
gândea că zâna îi obținuse prietenia tocmai pentru că ştia lucrul 
ăsta, pe de altă parte încerca să ignore acest sentiment. Apoi îşi 
aminti visul în care ochii unei femei căutau cu disperare ceva. 
Simţise de atunci că aceea trebuia să fie mama ei, dar de-acum 
era sigură de asta. Oftă îndurerată. 

— Nu e moartă, şuieră printre buze. Bărbaţii o priviră 
întrebători. 

— Nu cred că e moartă, spuse elfa. Nu o simt aşa. Bătrânul 
scutură din cap. 

— Mă tem că a murit, Regină. Era prea slăbită să mai poată 
scăpa în viaţă şi apoi globul meu ar fi găsit-o. 

— Refuz să cred asta, spuse ea cu încăpățânare. Şi nu tu mi-ai 
trimis şoapta, ea a făcut-o. Am zărit-o. Era acolo. 

Bătrânul îşi plecă privirea. 

— Mica mea Regină, o fi precum spuneţi. Acum însă e timpul 
să vă odihniţi. Mâine vom avea o zi grea. 

— Despre ce e vorba? interveni Samin. 

Bătrânul scoase câteva cărţi de sub masa cu un picior şi le 
trânti pe masă. 

— Despre asta. Regina trebuie să înveţe să scrie şi să citească 
înainte de-a începe alte învățături. Mă îndoiesc că arkuzii ar şti 
s-o înveţe despre puterile ei, aşa că eu am să devin învățătorul 
ei. 


Yass mări ochii de uimire. 

— De unde ştii că nu ştiu să scriu şi să citesc. Bătrânul 
continuă să zâmbească. 

— Isodra era un fel de vrăciţă, ştia multe leacuri de boală şi 
una-două vrăji de protejare. Şi apoi, în Ziar', unde vrăjile antice 
încă pluteau în aer, puterea îi era mai mare decât în realitate. Și 
cu toate astea era o femeie simplă, ca majoritatea celor ce 
trăiesc prin satele mici. Nu ştia nici să scrie şi nici să citească, 
aşa că nu avea cum să te înveţe pe tine ceva ce ea nu ştia. Ah, 
şi să nu uit înainte să plec şi să vă las să vă odihniţi, puteţi ieşi 
prin jurul copacului şi ori de câte ori doriţi să intraţi nu trebuie 
decât să ciocăniţi de trei ori cu acest baston. Dar nu vă 
îndepărtați de pădure, căci oamenii guvernatorului sunt cu ochii 
peste tot. 

Bătrânul îşi trase pelerina peste trup şi dispăru în umbra 
treptelor. Tinerii aşteptară până şi cel din urmă pas îşi pierdu 
ecoul, apoi elfa îi vorbi însoţitorului său: 

— Bizară e viaţa, nu-i aşa? Acum ceva timp tu îmi spui că eşti 
nepotul lui Neoptol, iar eu aflu că sunt pe cale să moştenesc un 
tron. Şi lucru ăsta nici măcar nu mă face fericită. 

Tânărul o bătu uşor pe mână. 

— Lucrurile se vor rezolva, Yass. E normal să nu te simţi prea 
mulţumită, Moş Grap nu şi-a dat seama că a făcut o greşeală, 
probabil. Aşa cum a spus şi el, nu el era cel care trebuia să-ţi 
aducă această veste. Oricum, şi pe mine m-a lăsat surprins. 

Elfa se ghemui lângă focul ce îl făcuse Moş Grap şi îşi lăsă 
gândurile libere. 


ZAR-DUR 


În Ba'al se făceau cele din urmă pregătiri pentru plecarea lui 
Zar-Dur. Spiritul nopţii fusese desemnat să plece în căutarea 
reginei elfe. Acum era momentul ca elpizii să-şi ţină făgăduiala 
faţă de elfi şi totodată să se dezrobească de sub promisiunea 
făcută. Zar-Dur era unul dintre cei care ştia doar legenda 
promisiunii, în afară de rege niciun alt spirit nu o cunoştea cu 
adevărat, dar fiecare în parte ştia că va veni momentul în care 
să facă ceva pentru neamul elfesc. Chiar dacă aceştia nu le 
ceruseră să facă ceea ce îşi propuseseră, Fhar-Dur ştia că acum 
este momentul. Voia să scape o dată pentru totdeauna de 
această povară. Trăise prea mult timp cu ea în suflet şi voia să 
se elibereze. 

Zar-Dur era atât consilierul lui cât şi cel mai bun prieten. Il 
văzuse de-a lungul timpului şi luptând şi luând decizii înțelepte. 
Numai în el se putea încrede pentru această misiune, pentru că 
ştia că de va reuşi cineva s-o apere pe elfâ, atunci numai Zar- 
Dur ar fi reuşit cu adevărat. 

Fhar-Dur îşi puse pelerina albă cu fir de argint, aprinse 
lumânarea — pentru prima oară de mulţi ani — şi desfăşură 
harta pe masa de piatră din turnul cel mai mic al palatului. li 
făcu semn consilierului să se apropie, apoi îi vorbi cu glasul său 
tunător: 

— Porneşti spre est, spre Slovanăur, intri pe-aici, pe unde 
domnesc pădurile de pini. Te vor feri de lumină pe timp de zi şi 
poate îţi vor da adăpost şi în timp de noapte la nevoie. Te 
îndrepţi direct către Alha'sdur. Ai grijă ca nu cumva Yannir să îţi 
simtă mirosul altfel va şti că s-a întâmplat ceva. De-aici mergi 
tot către vest până ajungi la cei mai mici dintre munţi, îi străbaţi 


şi dincolo de stânci vei găsi Ziar'ul. De-aici vei şti şi singur 
încotro s-a îndreptat elfa. Ai grijă. Să mergi repede, căci şi aşa s- 
a pierdut mult prea mult timp. 

Zar-Dur, înfăşurat într-o mantie de culoarea oceanului, făcu o 
plecăciune de supunere şi apoi vorbi: 

— Mărite, eu cred că elfa a ajuns deja în An' şi dacă memoria 
nu mă înşeală, Moş Grap trebuie să fi trimis deja după ea. In 
cazul ăsta nu înţeleg de ce trebuie să mă mai duc în Ziar'. 

Regele bătu cu pumnul în masă. Pumnul îi căzu ca o umbră 
asupra hărţii, însă impactul fu mai puternic decât unul făcut de- 
o mână din carne şi oase. 

— Ascultă-mă, Zar-Dur, şi fă precum îţi spun. Acolo cineva 
aşteaptă o speranţă. Tu eşti acea speranţă, căci nimeni 
altcineva nu se va întoarce în Ziar' să vadă ce-a lăsat elfa în 
urmă. 

— Mărite, ascult şi mă supun. Cu toate astea aş dori să aflu de 
ce ne interesează pe noi ce a lăsat elfa în urmă. De obicei nu ne 
băgăm în treburile altora şi nici nu ne pasă de suferinţa lor. 

Regele oftă de sub gluga albă, iar aburul se ridică până când 
flacăra lumânării nu-l mai putu lumina. 

— De data aceasta lucrurile se schimbă, tu fă precum ţi-am 
spus şi ai să înţelegi. 

— Prea bine, Mărite. Atunci am să plec o dată cu sosirea 
zorilor. Până voi străbate Ba'al-ul, se va întuneca şi îmi voi putea 
continua drumul nestingherit până la pădurile de pini. 

-— Aşa e înţelept, spuse şi regele. Dar până la plecarea ta mai 
este timp şi aş vrea să îţi vorbesc. 

Fhar-Dur se îndreptă spre fereastră. Aerul intra rece şi umed, 
dar asta nu îl deranja prea tare. Erau deja zece zile de când 
ploaia îşi chemase norii şi nu mai contenea. Dacă ar fi avut oase 
s-ar fi cutremurat de frig, dar trupul lui era mult mai rece decât 
vremea de-afară şi nu putea să-l deranjeze cu ceva. Se întoarse 
către sfetnicul său râzând uşor de sub gluga ce-i masca chipul. 

— Acum mulţi ani, aş fi zis că încep să iau decizii asemeni unui 
om. Dar acum... Acum timpurile s-au schimbat şi poate că nici 
eu nu mai sunt la fel de înţelept ca la început. Probabil că o să 
te întrebi de ce doresc să-i trimit sfaturi elfei. Ei bine, nu o face 
căci s-ar putea să mă mânii. însă să ştii că am situaţia sub 
control şi tot ceea ce fac, fac cu un anumit scop. Va veni şi 
vremea când un alt rege îmi va lua locul, şi atunci, poate, el îmi 


va blama deciziile, dar momentan eu am această putere şi nu 
am de gând să dau înapoi. Aşa că ascultă bine ce am să-ţi spun 
şi nu uita nicio vorbă. 

Zar-Dur făcu o nouă plecăciune în semn de supunere, stinse 
lumânarea şi se aşeză în dreapta regelui său pentru a-i sorbi 
fiecare cuvânt. 

— Spune-i elfei să evite jurămintele faţă de alte popoare şi să 
se arate neînduplecată, aşa cum îi stă bine unei regine. Atât 
arkuzii cât şi piticii sau zânele, vor încerca să obţină favoruri de 
la ea, tocmai pentru că îi ştiu secretul. Spune-i că tu ştii drumul 
spre poporul elf, dar doar magia o poate ajuta pentru că sunt 
prea bine păziţi ca cineva să-i poată călca cu piciorul. Spune-i să 
înveţe de la Morana magia oglinzilor, căci doar aşa va putea lua 
legătura cu părintele ei. Dar să aibă mare grijă, căci Morana nu 
va dori chiar imediat să o trimită acasă. 

Are şi ea planurile ei. Morana o să încerce s-o impresioneze, şi 
pe bună dreptate, asta o să facă şi Min'yara. Nu zic că nu o fac 
pentru o cauză nobilă, dar atunci şi-ar lega poporul de noi 
promisiuni, lucru pe care elfii nu şi-l doresc. Şi iar spun că pe 
bună dreptate. Ai grijă ca ea să nu facă o astfel de greşeală, 
pentru că într-o bună zi se va întoarce împotriva ei. Să nu le 
ceară ajutorul oricâtă nevoie ar avea, mai mult decât un 
aşternut şi o bucată de pâine să nu dorească de la ei. Presupun 
că Min'yara i-a făcut deja un cadou. Spune-i să nu-l folosească, 
ştiu eu ce spun. Ea nu are prieteni pe lumea asta, decât în 
neamul ei. Regele suspină din nou, apoi îşi reluă cuvântarea: 

— Mai spune-i că elpizii s-au achitat de datorie faţă de elfi, dar 
regele vostru mai are să se achite de-o datorie faţă Shirana. De 
aceea te trimit pe tine să ai grijă de ea şi s-o sfătuieşti atunci 
când va fi în mare cumpănă. Să ţii minte toate astea, Zar-Dur, şi 
sâ-i spui elfei întocmai cuvintele mele, căci de nu, blestemul 
Shiranei mă va ajunge, chiar dacă ea e moartă ori vie. 

Spiritul făcu o nouă plecăciune. 

— E drept că eu nu ştiu nimic despre gândurile Măriei Voastre, 
şi nici nu vreau să le aflu. Insă puteţi avea încredere în judecata 
mea şi puteţi fi sigur că am s-o apăr cu preţul vieţii. 

Regele râse zgomotos, atât de tare încât întreg palatul păru să 
se clatine. 


— Tu nu ai o viaţă pe care să ţi-o pui în joc, dar îmi place că 
gândeşti astfel. Acum pregăteşte-te să pleci. Soarele începe să 
se ridice deasupra lumii. 

Spiritul făcu o nouă plecăciune şi dispăru imediat ce îşi părăsi 
pelerina de culoarea mării, care căzu fără de viaţă pe lespedea 
rece. 

x x x 

Zar-Dur ieşise de ceva timp de sub protecţia Ba'al-ului. 
Noaptea se lăsase peste câmpiile întinse care făceau trecerea 
între Ba'al şi Slovanăur. De-acum trebuia să mărească pasul 
pentru ca ziua să nu îl prindă pe drum. O dată ce soarele avea 
să-şi facă apariţia el ar fi putut să moară pur şi simplu. De fapt 
era singurul mod cunoscut de oameni pentru a ucide un astfel 
de spirit. Cu mulţi ani în urmă, înainte de Ramuti, Yannir folosea 
această metodă pentru a scăpa de ei. Yannir îi ura pe elpizi 
pentru că semănau prea mult cu el, doar că spre deosebire de 
rege, ei nu îşi doriseră niciodată un trup din carne şi oase. 

Chiar şi Yannir fusese unul dintre ei. Odinioară fusese cel mai 
mare războinic elpid care s-ar fi putut naşte. Fusese chiar şi 
rege pentru scurt timp, asta până când a aflat că trupul lui creat 
din umbre ar putea fi asemănător cu al oamenilor. Şi-a dorit atât 
de mult lucrul ăsta încât în scurt timp a pus stăpânire pe 
Slovanâur, împărăţia ce aparținuse celui ce descoperise mersul 
timpului. în felul acesta Yannir îşi însuşi şi această calitate 
declarându-se ceasornicarul lumii. Ceilalţi elpizi au râs ani de 
zile de nesăbuinţa lui Yannir, însă atunci când regele a reuşit să- 
şi procure un chip uman au înţeles că era mai periculos decât li 
se păruse lor. încercaseră de multe ori să-l opreascădin nebunia 
lui, dar nu se aleseseră decât cu zeci şi zeci de morţi. în cele din 
urmă au baricadat Ba'al-ul prin vrăji protectoare pentru ca 
Yannir să nu mai aibă acces acolo. 

Elfii îi judecaseră atunci pentru neputinţa de care au dat 
dovadă, şi probabil că îi judecau şi acum considerându-i vinovaţi 
pentru ceea ce făcuse Yannir de-a lungul timpului. Zar-Dur era 
într-un fel de acord cu elfii, până la urmă ei îi oferiseră puterea 
şi îl lăsaseră să guste din ea. Dacă regele nu i-ar fi cedat tronul 
poate că lucrurile ar fi stat altfel în clipa asta. Acum era prea 
târziu pentru elpizi să mai regrete, dar de atunci avuseseră grijă 
să-şi aleagă regele aşa cum se cuvine, pe criterii bine stabilite. 


E drept că Fhar-Dur era un fel de rudă cu Yannir, dar era un 
elpid drept, cu o judecată înţeleaptă. Cu toate că Zar-Dur nu 
prea înţelegea de ce îi oferă atât de mult ajutor elfei şi care era 
secretul ce-l lega atât de strâns de neamul elfesc. Fhar-Dur 
ştiuse întotdeauna să se ferească în a se implica în interesul 
vreunui popor, dar acum nu mai avea cum să evite asta. Chiar 
dacă mesajul suna clar că elpizii îşi duseseră promisiunea la bun 
sfârşit, nu era întocmai şi Zar-Dur simţea asta. Probabil că 
regele său avea interesele lui pentru a proceda în felul acesta. 
Nu îi ceruse el degeaba elfei să se ţină departe de orice pro- 
misiune. Până la urmă avea să descopere ce punea regele la 
cale, sperând doar ca el să nu fie compromis în vreun fel în faţa 
poporului. 

Incercă să simtă mirosul aerului, dar nici de data asta nu reuşi. 
Nu înţelegea cum cei făcuţi din carne şi oase reuşesc să spună 
că aerul miroase tare, urât, rece, umed; i-ar fi plăcut într-un fel 
să simtă toate astea. Singurul lucru pe care îl simţea era vântul 
ce părea să treacă prin corpul lui gol şi să-l împrăştie. Era o 
senzaţie bizară, semăna cu un gâdilat subtil ce trece pentru 
câteva secunde prin coaste apoi se opreşte. Evident, el nu avea 
coaste, dar senzaţia era asemănătoare. Privi cerul. încă era 
înnorat ceea ce însemna că norocul e de partea lui. Nu avea să 
întâmpine mari dificultăţi în timpul zilei dacă nu ar fi ajuns la 
timp la pădurea de pini. 

Se opri pentru o clipă şi privi în depărtare. Văzu o dungă 
neagră ce se unea cu orizontul. îşi dădu seama că acolo trebuie 
să se afle pădurea, ceea ce însemna că va ajunge până la 
răsărit. Levită uşor ceva mai sus ca de obicei pentru a vedea 
mai bine. Privirea unui elpid în timp de noapte era la felca a 
unei pisici ce poate vedea în depărtare străpungând bezna. îşi 
dădu seama că avea dreptate, dacă mărea puţin pasul răsăritul 
nu avea să-l prindă deloc, apoi nu mai trebuia decât să urmeze 
instrucţiunile regelui şi s-o găsească pe elfă. Cu toate că 
simţurile îi spuseseră deja unde este şi ştia că nu va pleca prea 
curând de sub tutela lui Moş Grap. Bătrânul avea, de asemenea, 
o datorie de plătit faţă de Shirana, poate că nu era una 
adevărată, dar se simţea vinovat pentru ceea ce păţise cu 
şaptesprezece ani în urmă. 

Da, bătrânul avea s-o înveţe cam tot ceea ce trebuia să ştie 
despre puterile ei, şi poate că avea s-o înveţe şi despre alte 


lucruri. întotdeauna Moş Grap dăduse prea multă importanţă 
elfilor văzându-i ca pe nişte fiinţe supreme. Uneori îi pusese 
chiar mai presus de zei, lucru pe care nu l-ar fi făcut nimeni cu 
minte la cap. Dar aşa era Moş Grap şi Zar-Dur avusese de prea 
multe ori de-a face cu el. Bătrânul îl înspăimânta mai ales 
pentru că nu simţea răceala când vreun elpid se apropia de el. 
Din contră putea să stea zile în şir în prezenţa unuia fără să dea 
dovadă de cea mai mică slăbiciune. Niciunui om nu-i reuşise 
asta, fie el şi vraci. 

Zar-Dur îşi ridică încă o dată privirea întunecată către orizont. 
Turlele Slovanăurului începeau să se zărească, la fel şi pădurea 
ce avea să-i servească drept adpăost pe timpul zilei. îşi trase pe 
el pelerina neagră şi merse până ajunse la pădure. 


VISUL MORANEI 


Aăria se întindea mândră la picioarele reginei. Soarele 
strălucea şi lumina până în cel mai umbros cotlon. Oglinzile 
sclipeau ca picurii de rouă în dimineaţă, şi curcubee colorate se 
intersectau ca într-un joc. Pădurea înverzise pe de-a-ntregul. 
Mugurii se deschiseseră lăsând petale albe şi roze să domine 
verdele. Morana privea întreg spectacolul de la balconul regal, 
cel care se zărea până în nordul ţării. Adora soarele de 
dimineaţă ce îşi lăsa razele să mângâie frunzele şi florile, apoi 
se revărsau peste oglinzile Aăriei şi se întorceau înapoi spre 
boltă mult mai luminoase şi mai colorate. 

Adora râul mic ce străbătea pădurea 6sian şi păsările care îşi 
făcuseră cuiburi în apropierea sinarilor ce o priveau cu ochi 
mari, din scoarță, şi îi citeau gândurile. lubea tot ceea ce 
însemna Aâria pentru că ea clădise această ţară după 
retragerea arkuzilor din lumea nemiloasă a oamenilor. Ea o 
terminase, ea o ridicase, oglindă cu oglindă, piatră cu piatră. 
Draglur arăta întotdeauna spectaculos în razele dimineţii. 
Semăna cu un boboc de trandafir ce-şi întinde petalele revăr- 
sându-le peste întreaga întindere. Adora râurile ce trec prin 
Draglur şi podurile mici, frumos împodobite, care-l traversau. 
lubea marea poiană din mijlocul oraşului acolo unde soarele 
părea să poposească veşnic. 

li plăcea să-şi privească supuşii trebăluind şi alergând ca nişte 
furnici din loc în loc, apoi îşi îndrepta privirea spre Spadele de 
Cristal ce se antrenau. li plăcea sunetul spadelor atunci când se 
întâlneau şi scrâşneau metalic ridicându-se până la cer şi 
coborând înapoi eu aceeaşi intensitate. lubea tot ceea ce 
însemna Aâria şi nu vedea viitorul fără tot ceea ce reuşise să 
ridice aproape din nimic. 

lar acum, cel mai mult adora pruncul ce se dezvolta în pântecul 
său. Pruncul care avea să-i urmeze la tron şi să-i aducă, chiar 
dacă pentru scurtă vreme, liniştea. 

Poporul fusese exaltat la auzirea veştii ce veni ca o umbră 
odată cu dispariţia lui Beor. Dar lucrul ăsta nu îi împiedica să 
sărbătorească sarcina reginei. Cu toate că Morana nu îşi mai 
părăsise sălaşul de la aflarea veştii, arkuzii nu conteneau a se 


bucura că în cele din urmă regina le va dărui o posibilă 
moştenitoare. Cele mai bătrâne dintre vrăjitoare deja căutau în 
oglinzile timpului pentru a afla dacă pruncul este fată sau băiat, 
dar toate încercările lor erau destinate eşecului. 

Nici Brene nu se lăsa mai prejos invocând toate vrăjile pe care 
le cunoştea pentru a se asigura că pruncul ce se va naşte va fi 
un băiat. 

Morana simţea presiunile ce se puneau asupra ei. Ştia că Brene 
va încerca să facă tot posibilul pentru a o face să nască un 
băiat, dar asta nu o îngrijora prea tare. Ştia să se apere din 
calea ei şi nici Săgeţile Sorţii nu aveau mai multe şanse de 
izbândă. Insă această singurătate o făcuse să pălească. Shiva o 
vizita doar uneori, iar cea ce îi mai rămăsese aproape era 
Naruna. Tânăra o vizita şi de câtedouă ori pe zi aducându-i veşti 
despre ce se mai întâmplă prin ţară. li povesti că Neoptol căzuse 
la pat şi abia dacă îşi mai amintea cine este. Uneori părea lucid, 
dar de cele mai multe ori gândurile i se amestecau şi nu mai ştia 
ce spune sau ce face. Din acest motiv Shiva era tot mai legat de 
regele său, trebuind să se ocupe de toate cele necesare pentru 
ca oamenii să nu resimtă boala suveranului. 

Morana îi urmărea acţiunile celui ce avea să-i devină soţ, cu 
ajutorul oglinzilor, şi pe zi ce trecea era tot mai convinsă că el ar 
fi un rege mult mai bun decât ea sau Neoptol. Dar nopţile de 
singurătate o făceau să uite de Shiva şi tot mai des se gândea la 
Beor. Era încă un copil şi remuşcările sale se adunau noapte 
după noapte. Ar fi putut fi ucis sau cine ştie ce alte primejdii, 
mai rele ca moartea, l-ar fi putut aştepta pe drum. In plus, nici 
nu era sigură că elfa ar dori să îl urmeze. Şi pe ea o pierduse o 
dată ce intrase în Landra, era deja o săptămână de când nu o 
mai zărise în oglindă, lucru care o îngrijora teribil. Ştia că nu 
avea dreptul să-i urmărească paşii elfei, dar îi era teama că ar 
putea păţi ceva şi atunci tot planul ei ar fi fost compromis 
degeaba. 

În ultimile două zile îl pierduse şi pe Beor, lucru ce o îngrijora 
de două ori mai mult. Se tot întreba în ce necazuri se băgase şi 
de ce nu reuşea să-l găsească nici cu ajutorul oglinzii. Doar 
Ysodoor putea să îi pună astfel de piedici. Beor cu siguranţă că 
nu ştia să blocheze oglinda şi nici elfa. 

Era tot mai îngrijorată iar presupusa ei boală începea să se 
adeverească. Toată nebunia asta o făcea să îmbătrânească şi să 


slăbească pe zi ce trece. încerca să îşi păstreze forţele pentru 
cel din pântec, dar pofta de mâncare îi pierise şi încă mai 
trebuia să facă faţă atacurilor magice ale Brenei. 

Când o vizită Naruna nu îşi mai putu stăpâni lacrimile de îngri- 
jorare şi îi povesti că Beor nu mai era de găsit, la fel şi elfa. 
Naruna încercă în zadar s-o liniştească, aşa că în cele din urmă 
trimise după Shiva. 

— Morana, îi spuse el mustrător, tu eşti mai puternică decât 
atât. Şi-apoi nu trebuie să te îngrijorezi prea tare. Elpizii vor 
pleca după elfă, iar Beor probabil că a ajuns într-o zonă 
protejată. Sunt sigur că nimic rău nu s-a întâmplat. 

Regina începu şi mai tare să plângă, asemeni unui sugar. Shiva 
o prinse la pieptul său şi încercă s-o liniştească: 

— Dacă în două zile Beor nu îţi apare teafăr am să plec chiar 
eu după el. 

— Dar nu se poate, se contrarie ea printre lacrimi. Neoptol are 
nevoie de tine. 

Shiva îi zâmbi cu blândeţe. 

— Draga mea, Neoptol s-a mai întărit. Aseară şi-a mai revenit. 
Naruna ar fi un vraci grozav. 

— Adevărat? Bărbatul clătină din cap. 

— Da, e adevărat. Regele mai are de trăit, poate nu mult, dar 
mai are. Nu e încă timpul să ne părăsească. 

Morana se apropie de fereastră şi o deschise lăsând aerul cald 
să inunde încăperea. 

—- Parcă aşteaptă pe cineva, spuse ea cu o uşoară reţinere. 
Unii spun că ar fi avut o fiică ce s-a căsătorit cu un om al 
Ceasornicarului. Alţii în schimb spun că întreaga sa viaţă a fost 
un pustinc, că nu i-au plăcut femeile şi cu atât mai puţin copii. 
Dar eu mereu am avut senzaţia că el aşteaptă pe cineva. 

— Aşa o fi, spuse Shiva gânditor. Regele nu mi-a vorbit 
niciodată despre vreo familie, dar el nu vorbeşte oricum prea 
mult despre sine. Adevărul l-o şti doar el. 

Morana se aruncă în braţele bărbatului parcă împinsă de vânt. 

— O, Shiva. Dacă i s-a întâmplat ceva lui Beor... 

— Sttt, totul o să fie bine Regina mea. Ai să vezi. Totul o să fie 
bine. Zilele ce-au urmat au apăsat-o şi mai mult pe Morana, căci 
puterea 

ei scădea odată ce sarcina începea să-şi facă simțită prezenţa, 
iar puterea Brenei creştea odată cu convingerile ei. In cele din 


urmă căzu greu bolnavă şi nimeni nu ştia să spună ce are. 
Poporul începuse să vorbească că din pricina dispariţiei lui Beor, 
regina lor avea să moară. Şi de data aceasta aveau mare 
dreptate. Arkuzilor le era interzis să folosească magia oglinzilor 
pentru a urmări pe cineva aşa că nimeni nu ar fi putut să dea de 
urma tânărului nici chiar la rugăminţile ei. 

Multe zile rămase aproape fără suflu. Delira tot mai des iar 
visele ce îşi făceau loc în mintea ei începeau s-o domine. 

Primul vis fu de-a dreptul înspăimântător. O visă pe Brene 
fierbând leacuri şi rostind vorbe apuse. Ea era într-un colţ al 
încăperii. Purta o cămăşuţă murdară, la fel îi era şi chipul. De 
parcă se târâse pe pământul mocirlos mai multe zile la rând. în 
cele din urmă auzi şi glasul pruncului ce se năştea din ea. Şi 
cum mai plângea, de ţi se sfâşia inima şi alta nu. Brene luă 
copilul cu triumf. Era o fetiţă ceea ce îi mai alina durerea 
Moranei, dar Brene o schimbă cu un băieţelul abia născut al al 
unei ţărănci. 

Morana se trezi într-un lac de sudoare. Lacrimile nici nu i se 
mai deosebeau pe obraji. în zadar încercă Naruna s-o convingă 
că a fost doar un coşmar născut din temerile ei. Regina ştia că 
asta se va întâmpla. Cineva, poate cea dintâi născută, îi arătase 
viitorul. înnebuni de spaimă şi durere. Vru să trimită imedia 
călăul să-i i-a viaţa bătrânei, dar Shiva o convinse că lucru ăsta 
nu ar da bine în faţa poporului şi chiar dacă ei s-ar supune, ea 
avea să rămână cunoscută ca un tiran cu sânge rece. Plânse 
mult în ziua aceea până când somnul o fură din nou. Visul 
reveni, iar şi iar la nesfârşit. 

Apoi o visă pe elfă. Avea părul negru, la fel ca cel al Shiranei şi 
ochii inexplicabil de frumoşi. O privea drept în ochi şi ar fi privit- 
o la nesfârşit fără să se sature. întotdeauna elfii o vrăjiseră cu 
privirea lor atât de pură şi blândă. Găsi ceva în elfă, poate 
speranţa, sau poate salvarea. Şi atunci se trezi în miez de 
noapte ştiind ce are de făcut. 

Era singură în încăperea acea mare. Doar o lumânare mai 
ardea pe masă răspândind câte o rază ici-colo. Regina căută în 
dulapul ei până îşi găsi hainele pe care le purtase cât îşi făcuse 
ucenicia la Spadele de Cristal. Le îmbrăcă repede, uitând de 
durere şi suferinţă. Apoi scoase rubinul pe care i-l dăruise 
Neoptol prin Huran şi îl lăsă lângă lumânare. Luă repede o 


oglindă mică ce o piti în sân şi părăsi camera în cea mai mare 
linişte. 

Noaptea era luminoasă ca de obicei, dar nici urmă de arkuzi 
prin împrejurimi. Alese cu grijă un cal din grajduri şi porni în cea 
mai mare grabă spre dsian. Trupul încă îi tremura de boală şi 
nelinişte. Se simţea mai singură ca niciodată şi mai lipsită de 
noroc decât orice. Broboanele reci de transpiraţie încă îi cădeau 
pe pleoape îngreunându-i văzul. Când calul păşi în pădure se 
simţi mai uşurată. Lăsă animalul să plece şi ea continuă drumul 
pe jos. 

Niciodată nu fusese noaptea prin acele locuri. Era sinistru. 
Crengile copacilor se mişcau de-o parte şi de alta cu toate că nu 
sufla nici pic de vânt. Umbre grele o învăluiau, înconjurând-o 
parcă într-un joc macabru. Urletul unui lup se auzea din 
depărtare, iar bufniţele completau peisajul de suntete. Nu îi era 
teamă, în ciuda celor pe care le auzea şi zărea. Nu îi era teamă 
deloc, dorea doar să-l găsească pe Mor'rou şi să-i vorbească. 

Se avântă tot mai mult în inima pădurii până când nicio rază de 
lună nu îi mai lumină calea. Se simţea straniu de-acum, mult 
prea straniu. Mii de ochi păreau să o privească chiar dacă ea nu 
vedea niciunul. Frunzele începură să foşnească anormal. Păreau 
că îngână un cânt a cărei melodie ea o uitase. Crăcile se mişcau 
lent, aproape fără zgomot, dar ea ştia că asta fac. Până la urmă 
frica puse stăpânire pe ea. Sinarii nu lăsau pe nimeni să le calce 
teritoriul pe timp de noapte, dar ea era disperată, nu ştia ce să 
facă şi unde să găsească ajutor. Se lăsă lângă trunchiul unui 
copac şi începu să plângă cu amărăciune. Atunci zeci de ochi o 
priviră dintr-o dată. Unii temători, alţi îndureraţi, dar cei mai 
mulţi răuvoitori. Un copac îşi smulse rădăcinile din pământ 
făcând-o să tresară. începu să se mişte lent, secular, aşa cum se 
mişca de obicei un sinar. 

Regina înmărmuri. Lacrimile i se opriră în gât, iar sudoarea 
începu s-o furnice pe întreg trupul. Sinarul părea furios, dar gura 
lui se contura într-un zâmbet şi abia atunci ea îl recunoscu. 

— Rege sinar. 

— Morana. 

Oftă şi îşi lăsă lacrimile să-i cadă. Dintr-o suflare îi povesti de 
visul ei şi despre adevărata dispariţie a lui Beor. îi povesti şi 
despre boală şi despre presiunile magice ce le făcea Brene 
asupra ei. Când termină de vorbit îl zări pe sinar încruntat. 


Bătrânul rege rămase mult pe gânduri fără să glăsuiască nimic, 
apoi spuse: 

— De cele mai multe ori visele reginelor se împlinesc aidoma. 
Gândul meu mi-a dat două soluţii pentru problema ta, dar numai 
tu va trebui s-o alegi pe cea ce îţi va fi pe plac. 

Morana stătea plecată la picioarele lui noduroase pline de 
pământ. Nu îndrăznea să mai vorbească însă îi făcu semn sâ 
continue: 

— Ambele sunt periculoase, dar ambele pot da rezultate. lată 
la ce m-am gândit. Prima soluţie ar fi să le ucizi pe toate 
arkudele însărcinate pentru a îndepărta pericolul ce ţi-l arată 
visul. 

Regina duse mâinile la gură înainte de-a scoate un sunet de 
spaimă. Dar regele o mângâie uşor pe creştet cu crăcile sale 
noduroase şi înfrunzite. 

— Ştiam că asta nu îţi va fi pe plac. Atunci, copilă, află că mai e 
o cale, dar este mult prea periculoasă. 

— Atunci spune-mi-o, Mor'rrou şi îţi voi rămâne veşnic 
recunoscătoare. 

Sinarul dădu din capiii său încoronat cu frunze dese şi vorbi 
mai departe: 

— Regină, Deşertul Mnemess îi ascunde pe pitici şi în acelaşi 
timp şi alte creaturi periculoase, aşa cum ştii. Dar de te vei duce 
şi vei cere găzduire piticilor atunci vei fi în siguranţă până când 
pruncul va veni pe lume. 

De data asta regina scoase un sunet de spaimă care împânzi 
întrega pădure. 

— Mor'rou, noi şi piticii nu suntem cei mai buni prieteni. Ei nu 
îmi vor da găzduire şi-apoi s-ar putea să nu am cum să-ajung 
vreodată acolo. Deşertul este plin de creaturi. 

— Aşa-i, rosti apăsat regele sinar. Dar altă cale eu nu văd. 
Intoar-ce-te în palat, copilă, şi chibzuieşte bine asupra deciziei 
ce o vei lua. 

x x x 

Alte trei zile de boală şi descumpănire trecură pentru Morana. 
Soluţia cea mai bună nu exista pentru ea. De şi-ar fi ucis 
supusele atunci poporul avea s-o alunge, de va pleca, va fi 
considerată trădătoare. Şi-atunci care era calea? Ştia că nimic 
nu e uşor în ceea ce trebuie ea să facă, şi totuşi, dacă elfa ar 


apărea înainte ca sarcina ei să ajungă la sfârşit, atunci ar mai fi 
fost o salvare. 

In ziua acea camerista îi anunţă vizita Brenei. Morana nu fu 
total surprinsă de aceasta, dar sentimentul de nelinişte pusese 
stăpânire pe ea. Când Brene păşi în camera regală simţi un val 
de furie trecându-i prin tot corpul. Bătrâna o privea cu răceală, 
aproape că se uita prin ea fără să-i pese de suferinţa ce îi 
măcina zilele. Făcu o plecăciune, protocolară, şi se aşeză pe 
marginea patului, acolo unde Morana îşi ducea durerea. 

— Regina mea, îi vorbi ea. în cele din urmă boala te-a răpus, 
căci Beor a dispărut cu adevărat. întotdeauna am 

fost de părere că nu trebuie să glăsuieşti un necaz de nu 

are să fie cu adevărat, căci acesta până la urmă se va împlini. 
Domnia Ta este prea slăbită pentru a mai conduce ţara, aşa că 
Consiliul Neamului va trebui s-o facă în locul Măriei Tale. 

Morana îi aruncă un zâmbet rece. Cu greu se ridică în vârful 
patului trăgându-şi cearşafurile de mătase peste ea. 

— Brene, de când îţi doreşti tu una ca asta. Ştii că o nouă 
regină are dreptul să ia puterea consiliului, şi ştii că voi nu 
puteţi să vă asumaţi răspunderea conducerii mai mult de un an. 
Apoi poporul va alege singur dacă nu mă va mai dori, dar dacă 
alegerea nu va fi pe placul tău, ce ai să faci? 

Bătrâna se ridică şi se îndreptă spre fereastră. O deschise 
pentru a lăsa aerul să pătrundă până la patul reginei, apoi 
rămase proptită acolo de parcă un lanţ nevăzut nu îi mai 
permintea să facă altă mişcare. 

— Majestate, nimeni nu doreşte să va ia locul... 

— Brene, să vorbim direct. Tu nu mă placi şi nici eu pe tine. Nu 
trebuie să te prefaci binevoitoare în faţa mea şi nici să-mi aduci 
argumente pentru a-mi da acordul ca voi să conduceţi ţara. 
Foarte bine, dacă asta doriţi, nu mă opun. Dar nu va fi aşa uşor, 
căci conform legii am dreptul să-mi aleg o singură înlocuitoare, 
şi aia nu vei fi tu. 

Brene nu se mişcă de la fereastră, iar Morana nu reuşi să-i 
vadă chipul. Insă simţi tensiunea din glasul ei: 

— Foarte bine Majestate, dar până vă puneţi pe picioare ar fi 
bine să lăsaţi pe altcineva să conducă Aăria. 

— Să nu uiţi Brene că înainte de-a veni eu aici nu exista decât 
Farlâ'mir. Eu am clădit tot ceea ce se alfă acum în Aâria, eu i-am 
dat viaţă şi tot eu am fost cea ce a încheiat pecetea păcii cu 


sinarii. Crezi că o altă regină va fi acceptată atât de uşor de ei, 
sau chiar întreg consiliul? 

Brene se întoarse către regină. Pe chipul ei nu se zărea nimic, 
nici măcar o mică pală de îngrijorare. 

— Până la urmă sinarii vor accepta. li putem blestema dacă nu 
se supun. 

Morana râse atât de tare încât o tuse neaşteptată se declanşa. 
Abia într-un târziu îşi recapătă suflu şi reuşi să vorbească, dar 
glasul îi era scăzut şi obosit: 

— Dacă tu crezi că vei reuşi să-i legi pe sinari prin vrăji, atunci 
nu pot decât să te felicit. înseamnă că eşti mai puternică decât 
mi-aş fi putut imagina eu. 

Brene afişă un zâmbet sec: 

— Sunteţi sarcastică. Foarte bine. Dar, da, să ştiţi că puterea 
mea este mai mare decât a oricărei arkude. M-am supus legilor 
arkude până când aţi început să daţi dovadă de nesăbuinţă. 

Regina simţi cum roşeşte de furie, mâinile i se strânseră în 
pumni şi începu să tremure. 

— leşi afară, Brene. leşi, si să nu te mai văd în apropierea mea. 
Niciodată. Ai auzit? Niciodată. 

Brene făcu o plecăciune de complezenţă în timp ce zâmbetul 
răutăcios i se întipări pe chip: 

— Prea bine, Regină. Dar să nu uitaţi niciodată că aţi căpătat 
mi duşman. 

Brene părăsi camera trântind uşa după ea. Morana apucă 
primul sfeşnic şi îl aruncă în urma ei. Sfeşnicul se opri în uşă 
producând un zgomot metalic. Imediat una din cameriste îşi 
făcu apariţia. 

— Majestate, vă simţiţi bine? Regina începu să tuşească 
violent. 

— Nu, nu mă simt bine. Să vină Naruna la mine, imediat. 
Trimite şi dupa... Nu mai bine lasă, să vină Naruna. Acum. 

Până şi-a făcut Naruna apariţia, regina a încercat să se îmbrace 
de una singură simțind nevoia să rămână singură cu gândurile 
ei. Cu chiucu vai îşi trase costumul de Spadă de Cristal pe ea şi 
o aşteptă în anticameră. Naruna părea răvăşită, de parcă ar fi 
ştiut ce s-a întâmplat. S-a aruncat la picioarele reginei şi a 
rămas aşa până când Morana i-a vorbit: 

— Ţine, Naruna. Inelul cu pecetea regala. Nu, taci. Nu avem 
timp de vorbă. Unul aidoma se află în posesia elpizilor. Unul din 


ei va veni, probabil, odată cu elfa. Atunci vei şti că e trimisul 
meu. Am puterea să investesc o nouă conducătoare în locul 
meu atâta timp cât voi fi plecată. Da, voi pleca. Te rog, nu mă 
privi aşa. 

Regina se ridică şi se plimbă nervoasă prin cameră. Febra încă 
îi înnebunea simţurile, dar ei părea să nu-i mai pese. îşi aruncă 
privirea asupra Narunei. Era înspăimântată. Dar ei nu îi păsa. îşi 
căută în grabă coroana regală, scoase o rochie din dulap şi i le 
dădu arkudei. 

— Pune-ţi rochia şi coroana. Astăzi va avea loc încoronarea ta. 

— Dar... 

— Nu, fără niciun cuvânt. Eşti singura în care mă pot încrede. 
Ştiu că tu vrei binele arkuzilor, şi ştiu că tu îi vei înapoia tronul 
ficei mele. Ascultă. S-ar putea să nu mai am multe zile, când 
fiica mea se va întoarce în rândul vostru o vei cunoşte, căci 
chiar Mor'rou te va chema şi ţi-o va prezenta. Ai grijă să 
primească ceea ce i se cuvine, să nu laşi consiliul să îi ia dreptul 
dat prin naştere. Să o înveţi să dizolve imediat acest consiliu, să 
le dezbine pe Săgeţile Sorţii şi pe Cristalele Roşii. Ea va fi mai 
puternică. Ai grijă şi atunci când soseşte elfa. Să o întâmpini 
cum se cuvine şi să-i faci pe plac întocmai. Doar ea ne mai 
poate salva. Cere-i un armistițiu înainte de-a se întoarce la ai 
săi, şi ai mare grijă să-l obţii. Căci dacă elfa nu îşi dă cuvântul că 
ne va fi aliat, atunci vântul va sufla din două direcţii. 

Naruna rămăsese cu ochii mari deschişi fără să poată face 
nicio mişcare. 

— Regină, eu nu pot, nu ştiu,., şi apoi mă vor termina. Vor avea 
grijă să îmi ia totul. Şi-apoi elfa, eu nu ştiu să îi dau sfaturi, nu 
ştiu... 

— Vei şti, Naruna. Vei şti şi vei simţi ce trebuie să faci. Ascultă- 
mă, copilă, eşti singura mea şansă. Dacă nu plec de-aici copilul 
meu... Ai grijă de Beor, el e ca un fiu pentru mine. Sper să fie ca 
un frate pentru tine, sau poate chiar soţ. 

Naruna simţi că roşeşte din cap până-n picioare. 

— E bine ce facem? Regina ridică din umeri. 

— Şi ce altă opţiune am? Să o numesc pe Brene în locul meu? 
Nu ştiu dacă e bine, dar Shiva îţi va fi alături, la fel şi Neoptol. 
Rubinul lui Neoptol va fi celălalt semn că fiica mea a venit să-şi 
recapete tronul. Să nu uiţi asta Naruna, niciodată, altfel te voi 
blestema mai rău decât pe cel mai aprig duşman al meu. 


Fata îşi plecă privirea înlăcrimată. 

— Măcar rămăi la ceremonie. 

— Nu, trebuie să pornesc la drum chiar acum. Altfel voi fi 
împiedicată. Rămâni aici până la asfinţit. Acolo, pe masă, ai o 
scrisoare ce trebuie citită în faţa poporului. Neoptol te va 
încorona, în nord. E prea slăbit să vină până aici, dar va reuşi. 
Să nu uiţi de mine şi de fiica mea. Să nu uiţi de supușii tăi, şi să 
ai mare grijă în privinţa consiliului. 

Regina îi sărută fruntea, apoi îşi luă desaga albastră şi şi-o 
puse pe umeri. 

— Acum tu eşti regina, Măria Ta, eu trebuie să mă retrag. 
Morana dispăru în spatele uşii lăsând-o pe Naruna singură şi 
speriată. Acum ce era de făcut? 


BEOR 


Ceaţa se lăsase greoaie şi apăsătoare. Tânărul aproape că 
simţea cum i se lăsase pe umeri îngreunându-i mersul. leşise de 
multă vreme de sub protecţia Osianului, iar drumul care îi purta 
picioarele îi era necunoscut de-acum încolo. Acum trebuia să 
meargă spre est paralel cu marea pădure ce ascunde Aăria, însă 
nu ştia cu siguranţă în care parte să se îndrepte şi apoi îl mai 
chinuiau şi problemele reginei. Spera ca ea şă reziste până când 
el se va întoarce cu elfa, spera, de asemenea, ca Naruna să fie 
lângă ea în momentele grele. 

Acum când ceața îl îmbrăţişa rece şi umedă nu putea să nu se 
gândească la Naruna. Ea era singura care îi putea alina 


suferinţa. Şi timpul ăsta, era cel mai bizar pe care îl văzuse. 
Pădurile Osian îi feriseră mai întotdeauna de capriciile vremii, iar 
el cunoscuse prea puţin frigul. Cu mişcări stângace scose din 
tolbă pelerina pe care i-o dăruise Shiva înainte de a-l scoate din 
pădure. li era frig şi tremura din toate închieturile. Chiar dacă 
era un bărbat puternic nu făcea faţă temperaturilor scăzute. 

Îşi găsi un loc, ceva mai uscat, sub câţiva copaci şi aprinse un 
foc mic pentru a se putea încălzi şi pentru a prăji puţin şunca. 
Naruna îi apăru din nou în minte. întotdeauna îşi dorise să se 
poată apropia mai mult de ea. O iubise încă din copilărie şi 
făcuse tot posibilul să fie în preajma ei ori de câte ori se putea. 
Dar nu se plângea de misiunea primită. Morana îl protejase prea 
mult de-a lungul timpului revăr-sându-şi toată iubirea asupra lui, 
lucru ce nu îi dăduse prea multă încredere. Dar atunci când îl 
alesese pe el pentru această misiune fusese mai mult decât 
mulţumit. Acum putea să dovedească că este un arkud adevărat 
şi că îşi merită numele. îşi trase gluga peste ochi pentru a se feri 
de frig în timp ce cu o mână ţinea proţapul în care înfipsese 
şunca. Mirosul cărnii începu să îi intre în nări îmbiindu-l. Nu mai 
mâncase de două zile. De fapt, de când plecase mâncase din 
două în două zile pentru ca mâncarea să îi ajungă până la 
primul oraş. 

Drumul era lung şi abia acum realiza cât de întinsă este 
pădurea şi cât de mult avea să treacă până s-o lase în urmă. Se 
lăsă pradă somnului până când soarele străluci discret printre 
crengile apăsate de rouă. înşfacă o bucată de pâine şi o mancă 
pe nerăsuflate. Apoi îşi strânse lucrurile, băgă pelerina la loc în 
tolbă, o aruncă pe spate şi porni la drum. Spre nord se vedeau 
norii ce se îngrămădeau pe cer ca nişte vulturi pregătiţi să-şi 
înhaţe prada. Dar între timp, acolo unde se afla el, ceața se 
ridicase lăsând loc unui cer limpede şi călduţ. Plecă mai departe 
pe drumul prost de ţară, plin de ţărână şi bolovani. 

Mergea de mai bine de două ore când în urma sa auzi roţile 
unei căruţe trase cu greu de o mârţoagă slabă. Bărbatul ce 
mâna calul era uscat şi tenul îi era negricios. Chipul îi era supt, 
iar oasele îi ieşeau în afară acolo unde ar fi trebuit să fie 
pomeţii. Ochii îi erau înfundaţi în orbite şi părul îi cădea rebel 
peste frunte. Când zâmbi descoperi nişte dinţi rari şi cariaţi ce-l- 
făceau să arate şi mai îngrozitor. 


Beor îl salută cu un gest din mână, în timp ce căruţaşul îşi lărgi 
şi mai mult zâmbetul. 

— Bună să-ţi fie inima călătorule, încotro? 

Beor privi sper nord cu o umbră de îndoială apoi vorbi: 

— Care e cel mai apropiat oraş de pe aici? 

Bătrânul îşi frecă barba cu degetele şi privi în aceeaşi direcţie 
ca şi tânărul. 

— Păi, sâ vedem. Eu mă duc în Dras, care e la doar două ore 
de mers. Apoi, la încă două zile de mers spre nord-est este Van' 
şi la alte patru zile spre nord-est se află Landra. Aşa vei da peste 
multe sate, unele mai sărace ca celelalte. între Dras şi Van' 
sunt... hmm, Vianul, e un sat foarte mic, nici măcar nu e 
fortificat, şi mai este şi Calun. Pe cele de dincolo de Van' nu le 
ştiu căci nu am făcut niciodată comerţ în partea aia. 

— Am o nelămurire, spuse Beor. Oraşele sunt fortificate? 
Bărbatul ridică din sprânceană: 

— Dar tu pe ce lume ai trăit, tinere? Bineânţeles că sunt. De 
când cu războiul nu mai poţi intra şi ieşi fără să teA scrie în 
registru. Dras şi Van' sunt oraşe ce nu acceptă oameni din 
împărăţia Ceasului, pe când Landra îi aparţine în totalitate. De 
acolo au luat sistemul. Landra a fost cel dintâi oraş fortificat şi 
celelalte i-au urmat exemplul. 

— Mă poţi lua cu tine până în Dras? 

— Sigur că pot. Hai urcă lângă mine. 

Beor îşi aruncă tolba în căruţă peste un morman de paie care 
cu siguranţă ascundea altceva dedesubt, iar el se postă chiar 
lângă căruţaş. 

— Dincotro vii? 

Bărbatul se scarpină din nou în vârful bărbii. 

— Vin dinspre Osian, de la este, mai exact, de mai sus. Din 
Eran, ca sâ fiu precis. 

— Ai bătut drum lung, remarcă Beor. 

— Lung, lung. Ar fi fost el mai scurt dacă legendele despre 
pădure nu ne-ar fi înspăimântat atât. Dar acum asta este, 
trebuie să ne câştigăm existenţa. Femeile noastre fac cele mai 
frumoase oale, iar noi, bărbaţii, venim până în Dras ca să le 
vindem. De nu avem succes în Dras mergem în Van' şi tot aşa. 

Cele două ore până în Dras se dovediră a fi mai mult de trei, 
dar Beor nici nu a simţit trecerea timpului în compania 
bărbatului. Reuşise să evite să îi dea vreo informaţie despre 


locul în care crescuse şi încotro se îndrepta, asta şi pentru că nu 
ştia prea bine în ce parte se îndreaptă, dar ştia că nu trebuie să 
pomenească nimic despre arkuzi sau elfi. 

Când au ajuns în preajma oraşului, Beor a remarcat pe dată 
zidurile de piatră care împrejmuiau locul şi porţile de fier ce 
păreau să se ridice ca nişte sulițe. Câteva persoane aşteptau 
răbdătoare sâ poată intra, în timp ce doi ostaşi îi verificau şi le 
puneau întrebări. Beor îi mulţumi căruţaşului şi porni până la 
porţi pe jos. Ajunse destul de greoi în faţa celor doi ostaşi. 
Bărbaţii erau cu aproape un cap mai înalţi ca el, iar chipurile le 
erau dure. Il studiară pe Beor din cap până-n picioare apoi cel 
mai învârstă îl întrebă: 

— De unde vii? 

— Din Eran, răspunse fără suflu tânărul. Bărbatul scoase un 
sunet ca un mârâit. 

— Cât stai în Dras şi cu ce scop? 

— Stau doar o noapte, iar mâine mă îndrept spre Van' pentru 
a-l vizita pe fratele tatei care e grav bolnav. 

—Ah, cum te numeşti? 

— Beor, domnule. 

— Semnează-te în registru şi ai grijă ca mâine până la lăsarea 
serii să părăseşti oraşul. In plus de asta, ai grijă să nu atragi 
necazuri căci nu ne plac oamenii care vin cu belele în Dras. 

Beor făcu o plecăciune politicoasă. 

— Nicio grijă, domnule. Doresc doar să mă odihnesc, iar mâine 
voi pleca aşa cum am spus. 

Bărbatul deschise poarta şi Beor putu sâ păşească pe străzile 
înguste şi îngrijite. Clădirile erau construite într-un mod pe care 
el nu îl mai văzuse. Două câte două, una în spatele celeilalte, de 
aceeaşi mărime şi aceeaşi culoare. Mai departe strada se lărgea 
spre un deal ce aducea cu o cocoaşă. în partea aceea casele 
erau mai rare în schimb pe o parte şi cealaltă se aflau hanuri, 
taverne şi mici magazine de pâine, carne şi altele. Arkudul 
rămase uşor surprins de organizarea lor. în Aâria nu exista aşa 
ceva. Nu aveau hanuri, taverne sau magazine de mărfuri. Viaţa 
lor era totodată mai simplă şi mai complicata. îşi alese hanul din 
dreapta lui pentru a înnopta. Era prea obosit pentru a mai putea 
să viziteze oraşul şi avea vaga bănuială că o să vadă altele şi 


mai măreţe. 
x x x 


Dimineaţa se trezi devreme, chiar înainte de ieşirea soarelui. 
Camera hanului era mică şi înghesuită, dar cel puţin îi ţinuse de 
cald şi îi oferise un pat moale. Mâncă o bucată de pâine din 
tolba sa şi se pregăti de plecare. După ce îşi luă la revedere de 
la hangiu se avântă pe străzile de acum pline. Mergea încet 
pentru a reuşi să surpindă cu privirea fiecare clădire, fiecare 
han, fiecare lucru fiind nou pentru el. La lumina zilei oraşul i se 
păru cu adevărat trist. Nu avea acea personalitate pe care i-o 
oferise Aăria de-a lungul timpului. Părea izolat şi condus din 
umbră de vreun guvernator prea calic. 

Trecu printre oameni adulmecând mirosul de pâine proaspătă. 
Cu greu rezistă tentaţiei aşa că în cele din urmă cumpără şi el 
vreo două pentru a-i ţine de foame în cazul în care mâncarea 
avea să i se termine pe drum. Când se apropie de poartă zări 
mare învălmăşeală. Erau alţi doi soldaţi decât cei din ziua 
precedentă, ce păreau să aibă mari necazuri. 

Se apropie de unul dintre ei şi îl întrebă: 

— Ce se întâmplă aici? 

Bărbatul, plin de sudoare, se întoarse aproape mecanic. 

— Oameni din Slovanâur, cer adăpostire. 

— Şi de ce nu le-o oferiţi? Bărbatul rămase prostit. 

— Pentru că asta ar însemna să intrăm în conflict direct cu 
Yannir, şi nu suntem pregătiţi de aşa ceva. 

— Dar de ce au plecat de-acasă? 

— Ei spun că regele a înnebunit. li persecută pe toţi, spune că 
în împărăţia lui se află o elfă. 

Beor păli pe dată. 

— Si chiar se află? Ostaşul ridică din umeri. 

— O fi, n-o fi, când regelui i se năzăreşte o idee cine îl poate 
contrazice? 

Beor se scarpină uşor în barbă. 

— Cui i şe supune guvernatorul tău? . De data asta ostaşul 
mări şi mai mult ochii. 

— Tinere vrei să pleci sau mă ţii de vorbă? 

— Sigur că vreau să plec, doar că eram curios să ştiu cui 
anume vă supuneţi voi. 

— Cum te numeşti? întrebă ostaşul pentru a-i găsi numele în 
registru. 

— Beor. 

Bărbatul căută în lungile liste până dădu de numele lui. 


— A, iată-te, poţi să ieşi. Apoi îl trase de o parte şi îi şopti: Ne 
supunem lui Neoptol, fie să fie încă în viaţă. 

Beor râmase o clipă pe gânduri apoi spuse: 

— Aş putea să vorbesc cu guvernatorul? 

— Doar nu vorbeşti serios. 

— Din întâmplare..., dar las-o baltă, du-mă repede la el, căci 
am să-i spun ceva. 

— Bine, am s-o fac. Dar dacă îmi pierd capul... 

— O să am eu grijă să nuţi-l pierzi. 

Ostaşul ridică din umeri apoi se îndreptă spre celălalt, îi şopti 
ceva la ureche, predă sulița şi se apropie de Beor. 

— Sper să fie important. 

Beor se mulţumi să-i facă cu ochiul şi porni în urma lui. 

Se pierdură printre străduţe şi case, căci Beor nici nu îşi 
închipuise că oraşul poate fi atât de mare. In cele din urmă 
ostaşul se opri în faţa unei căsuțe. Era mai mică şi mai 
sărăcăcioasă decât toate celelalte şi ceva mai retrasă. Bărbatul 
bătu la uşă şi în faţă le apărură un bătrân împovărat de ani. Era 
adus de spate iar barba îi acoperise toată faţa lăsând la vedere 
doar doi ochi mici şi obosiţi. Ostaşul făcu o plecăciune, apoi se 
apropie de el şi îi şopti ceva la ureche. Bătrânul încercă să se 
îndrepte, dar fără succes, apoi îl privi pe Beor susceptibil. 

— Vino tinere, îi spuse bătrânul înainte de-a dispărea în spatele 
uşii. Beor îl salută pe ostaş care îi răspunse asemenea, apoi ÎI 
urmă pe bătrân. Casa era şi mai mică înăuntru. Un hol îngust 
tapat cu materiale vechi îl întâmpină la intrare, apoi dădu de o 
singură încăpere în care se afla un pat şi două scaune aşezate în 
faţa unei mese joase. Bătrânul îi făcu semn să ia loc, apoi îi 
turnă ceai fierbinte în cana din faţă sa. 

— Ce ai să-mi spui? 

Lui Beor i se păru că nu aude bine. Il privi încă o dată pe 
bătrân, apoi studie încăperea. Vocea bărbatului îl trezi: 

— Da, eu sunt guvernatorul. Ştiu. Bătrân, sărac, dar asta şste. 
Mie nu îmi trebuie bogății, în schimb vreau să am grijă de 
oamenii din Dras aşa cum se cuvine. Nu bogăţia mea e 
importantă, ci a lor. 

— Adevărat, concluziona Beor. Doar că sunt surpins. Acolo 
unde am crescut eu, regii trăiesc în palate, iar supuşii în case. 
Poate că nu ar fi trebuit să fiu atât de surpins, şi regele Neoptol 
este la fel de modest. 


Bătrânul mări ochii cât cepele. Chipul i se destinse dintr-o dată 
într-un zâmbet prostesc, aproape ireal. 

— Tinere, tu vii din Aăria? Beor aprobă din priviri. 

— Aşa-i, vin din Aâria. Nu ştiam că lumea mai ştie de existenţa 
ei. 

— Sunt prea bătrân ca să nu ştiu. Dar stai, stai aici şi 
povesteşte-mi. Urechile mele bătrâne auziseră că Neoptol a 
murit la scurt timp după război, cu toate că atunci era în floarea 
vârstei şi abia fusese numit rege. 

Beor oftă: 

— Nu, nu a murit, dar zilele îi sunt numărate. Cred că s-ar 
bucura să afle că mai are supuşi credincioşi. De aceea am şi 
venit să vă vorbesc. Am văzut zarva de la poartă. Oamenii aceia 
sunt disperaţi şi mulţi dintre ei încă mai speră într-un rege ca 
Neoptol. Mă gândeam să-i trimiteţi în Aâria, cu gărzile Domniei 
Voastre. 

— Şi cum aş putea eu să pătrund acolo? 

Beor zâmbi apoi scoase o hartă din tolba sa şi o întinse pe 
masă: 

— Priviţi. Aceasta este 6sian, cea care înconjoară şi apără 
Aâria. Aici, la nord-est, este muntele Domor. Traversaţi muntele 
prin partea cea mai înaltă, la baza lui nu mai există pădure, dar 
trebuie să aveţi grijă ca arkuzii să nu afle, altfel ar fi vai şi amar 
de regina Morana. 

— Şi crezi că Neoptol ne va primi? Beor dădu încrezător din 
cap. 

— Are să vă primească cu sufletul deschis. Acum eu trebuie să 
plec, dar vă mulţumesc pentru primire... 

— Nu, nu, eu îţi mulţumesc. Acum ştiu cum să scap de Yannir 
şi în acelaşi timp să-i ajut şi pe bieţii amărâţi. Am să-i invit la 
noapte în oraş şi am să vorbesc cu ei. Mulţumesc tinere, ai sosit 
parcă trimis de zei. 

Beor părăsi mulţumit Drasul, făcuse ceva cu adevărat bun. Ştia 
că în felul acesta pusese Aâria în pericol şi în acelaşi timp şi pe 
Morana, dar era timpul ca Yannir să-şi amintească că undeva 
are duşmani puternici ce nu ar fi dat înapoi de la luptă. 


PÂNĂ-N LANDRA 


Cete de creaturi înfiorătoare ocupaseră Calunul. Nimeni nu mai 
trecea pe-acolo, toţi preferau să evite acel ţinut. Nimeni nu ştia 
exact ce fel de creaturi erau şi de unde anume veneau. Se 
presupunea, fireşte, că vin din Mnemess la chemarea lui Yannir. 
De-acum oamenii puteau să simtă din nou mirosul războiului. 
Ceva se întâmpla, iar vorba umbla din om în om că toate astea 
fuseseră posibile din pricina unei elfe. Nimeni nu ştia exact ce e 
cu elfa, de unde venea, unde se ducea, dar vorba umbla în felul 
acesta, iar oamenii deveniseră înspăimântați. 

Beor se întâlnise cu cei ce fugeau din Calun şi oamenii cu 
chipurile înspăimântate îi povestiseră despre creaturile ce 
puseseră stăpânire pe lăcaşul lor. Unii spuneau că aveau colţi 
ieşiţi în afară, alţii spuneau că au coarne, însă toţi erau de acord 
că erau mari şi înalţi. Acum Beor se apropia chiar el de locul cu 
pricina, lucru care nu îl bucura prea mult. Insă avea de gând să 
afle ce au de gând creaturile, aşa că îşi potoli mersul pentru a 
nu fi văzut în apropierea satului pe timp de zi. Aşteptă până 
când soarele dispăru în spatele imenşilor munţi Domor. Atunci 
când umbrele căzură grele şi întunecate peste pământ, Beor îşi 
puse pelerina, îşi trase spada şi încercă să se amestece cu 
întunericul. 

Satul era la câteva zeci de picioare în faţa lui şi flăcări roşiatice 
se ridicau spre cer trosnind sub o încărcătură prea grea. Beor se 
strecură uşor prin tufele înalte ce păreau să păzească Calunul 
de privirile indiscrete. Auzi ţipătul slab al unei femei şi râsul 
animalic al ocupa-torilor. Ştia că nu trebuie să se aventureze 
prosteşte, chiar dacă asta însemna să lase o viaţă în mâinile 
creaturilor. Se apropie încet până când flăcările fură suficient de 
puternice pentru a-i dezvălui chipul duşmanului. 

Monştri? Nu, era prea puţin spus. Nu, nu erau monştri, ci doar 
sperieni. Inima începu să-i bată cu putere. Citise mult despre 
sperieni, despre felul în care luaseră naştere, despre cât de buni 
fuseseră şi cât de calici deveniseră. Ştia că fiecare are un semn 
în frunte, semn ce le marca puterea. Fiecare avea o putere 
anume, doar rar se năşteau într-o generaţie doi cu aceeaşi forţă 
magică. Acum ştia de ce sătenii îi numiseră monştri. Sperienii 


erau aidoma oamenilor, în afară de semnul din frunte şi 
înălţimea terifiantă. In plus aveau avantaje pe care oamenii nu 
le-ar fi putut deţine, fiind de două sau chiar trei ori mai 
puternici. Şi Beor era înalt şi puternic, dar nu se putea compara 
cu uriaşii sperieni. 

Nu avea rost să îi înfrunte, erau greu de ucis şi numai semnul 
din frunte îi putea omori cu adevărat. Trebuia să ajungă până la 
căpăţânile lor ca să îşi poată înfige spada în semn, lucru destul 
de greu. Evident ar fi putut încerca cu ceva bulgări de foc, dar 
nici asta nu era tocmai o idee. Citise că elfii îşi pot omori 
duşmanii luându-le energia, dar el nu ştia să facă nici aşa ceva, 
asta însemna că nu poate decât să stea pitit cât de mult poate 
şi cu prima ocazie să se îndrepte spre Van'. Sigur, trebuia să se 
grăbească, sperienii nu aveau să poposească prea mult prin 
Calun, probabil că se îndreptau spre Slovanăur, la porunca 
regelui, încercă să se liniştească şi să-şi pololească furia. 
Sperienii i-ar fi putut simţi frica şi atunci nu ar mai fi avut altă 
soluţie decât lupta. 

Rămase în spatele tufişurilor privind cum sperienii se înfruptă 
din mâncarea şi vinul sătenilor. Câteva tinere zăceau moarte 
ceva mai încolo, iar un prunc plângea înfundat. Unul dintre ei se 
clătina cu ulcica în mână şi râdea de asurzea întreaga zonă. 

— Yannir e nebun, declară el în uralele celorlalţi. E prea iute la 
mânie. lar povestea cu elfa care ar fi crescut chiar în împărăţia 
lui... 

Cu toţii începură să râdă umplând văzduhul cu glasurile lor 
puternice. Dar cel care vorbise le făcu semn să-l asculte în 
continuare. Mai luă o înghiţitură de vin şi urlă către ei: 

— Dacă doreşte să reia războiul eu zic că acum e momentul. 
Oameni, elfi, arkuzi, toţi sunt înspăimântați de această 
eventualitate. Nu i-am lua prin surprindere, dar cu siguranţă ar fi 
nepregătiţi. Şi atunci..., sperianul făcu un semn cu mâinile ca şi 
cum ar suci gâtul cuiva, ceea ce îi făcu pe ceilalţi să exclame şi 
să urle. 

Beor se simţi dintr-o dată neputincios. Morana îi dăruise o 
oglindă mică cu ajutorul căreia să ia legătura la nevoie. Ştia că 
acum trebuia s-o facă pentru a îi povesti despre această 
discuţie. Rămase în 

preajma satului până când sperienii începură să moţăie, apoi 
părăsi drumul principal pentru a ajunge în Van'. Când se asigură 


că este singur şi că nu există riscul ca vreun sperian să fie prin 
locurile acelea îşi scoase oglinda din tolbă şi o aşeză pe pământ. 
Timp de câteva minute nu se întâmplă nimic, apoi imaginea 
începu să se tulbure ca o apă stătătoare ce se unduia în bătaia 
vântului. 

Beor îngână câteva cuvinte şi apoi apăru o imagine. Tresări 
surprins. Nu era imaginea Moranei ci a Narunei. Privi câteva 
clipe chipul care îi era atât de drag. 

— Naruna?! 

— Beor, aşteptam să primesc veşti de la tine. Eegina a fost 
atât de îngrijorată, o săptămână întreagă nu a reuşit să îţi dea 
de urmă. 

Beor rămse uimit. Morana reuşea întotdeauna să îl vadă pe 
Ysodoor, ceea ce era aproape imposibil, atunci cum de nu 
reuşise sâ-l vadă pe el care nici măcar nu se protejase împotriva 
ei? Tânărul încercă sâ-i zâmbească Narunei apoi îi ceru să 
vorbească cu regina. Văzu imediat schimbarea de pe chipul 
acesteia şi îşi dădu seama că ceva rău se întâmplase. 

— Naruna, ce s-a întâmplat? Fata reuşi să schiţeze un zâmbet. 

— Nu trebuie să te îngrijorezi. Regina e bine, doar că e uşor 
slăbită. E însărcinată. 

Chipul lui Beor se destinse şi mai mult, îi privi încă o dată 
chipul fetei ce părea să roşească ori de câte ori se uita la ea. 

— Asta este foarte bine, Naruna. Dar trebuie să îţi spun ceva. 
Fata îi făcu semn, binevoitoare, să vorbească. Aşa că Beor vorbi 
dintr-o suflare spunându-i că Yannir ştia despre elfă şi că 
pregătea în mare secret un atac asupra oamenilor, sperând că îi 
va obliga astfel pe elfi şi arkuzi să iasă din ascunzătoare. Chipul 
Narunei se întuneca tot mai mult la fiecare vorbă a lui. Beor 
observă schimbările, dar încă nu înţelegea de ce nu o cheamă în 
grabă pe Morana. Când termină de povestit o întrebă încă o 
dată: 

— Eşti sigură că regina este bine? 

— Sigur că sunt sigură, se grăbi ea să răspundă. E bine şi 
aşteaptă să te întorci. Am să-i ţin locul pentru câteva zile. Aşa 
că dacă mai întâmpini vreo problemă, te rog să îmi dai de veste. 
— Aşa voi face, o asigură tânărul. Apoi imaginea dispăru iar el 
rămase singur în beznă, cu chipul Narunei în minte. 

x x x 


Trecuse de Van', dar nu îndrăznise să treacă prin oraş. Teama 
de a fi prins înainte de-a-şi îndeplini misiunea îl mistuia pe 
dinăuntru. Ocoli oraşul mergând pe cele mai grele şi întunecate 
drumuri. De cum apăruse soarele se ascunsese într-o pădurice 
nu mai mare de câteva picioare. Se simţea sfâşiat pe dinăuntru, 
pe de o parte din pricina sperienilor iar pe de alta din pricina 
Moranei. Se bucura pentru că suverana este însărcinată, cumva 
ştia şi cine este fericitul tată, şi cu toate astea nu îşi dădea 
seama de ce nu răspunsese chiar ea apelului lui. Morana s-ar fi 
târât până la oglindă oricât ar fi fost de bolnavă, asta dacă nu 
cumva se întâmplase ceva. Simţea că Naruna îi ascunde ceva, 
dar ştia la fel de bine că nu ar putea s-o facă să vorbească. 

Aşteptă până ce noaptea îşi reveni în drepturi şi abia apoi porni 
mai departe spre Landra. Grăbea pasul cât putea de mult, era 
important să ajungă acolo pentru a ajunge în An', unde 
presupunea el că ar fi elfa. Pe de altă parte ştia că în Landra va 
fi în siguranţă pentru un timp. Sperienii aveau obiceiul să bea 
mult după care prâdau nişte oameni ce nu le-ar fi putut ţine în 
veci piept. Se baza pe poveştile pe care i le spusese Morana 
despre beţiile lor, sperând că va ajunge înainte în Landra şi că 
va avea o zi de odihnă. Şi cu toate astea îi era teamă să meargă 
în ziua mare chiar şi pe drumurile ocolitoare. Morana îi spusese 
adesea că întunericul te pune la adăpost şi că din acelaşi motiv 
elpizii sunt spirite întunecate. Regina îi spusese că primul elpid 
fusese pur şi simplu un suflet fără o formă anume, clădit din 
umbre, dar, care iubea lumina zilei. Doar că zeul ludarr l-a 
capturat şi l-a ţinut prizonier mulţi ani. Când elpidul a scăpat a 
înţeles că lumina soarelui îl desconspiră uşor. Acum şi Beor se 
simţea asemenea lui, un spirit fără formă ce aleargă prin 
întuneric. 

Între Van' şi Landra nu zări decât câteva căruţe ce cărau 
marfă. Se simţea ceva mai uşurat când îi vedea pe căruţaşi 
mergând alene, asta însemna că veştile nu ajunseseră încă 
până la ei. Probabil că în Aâria se ştia deja, deoarece mulţi 
oameni preferaseră să fugă din Calun şi cu siguranţă că aveau 
să se ascundă în 6sian. Cu siguranţă că Mor'rou o înştiinţase la 
rândul său pe Morana, şi probabil că până acum toţi aârienii 
ştiau că sperienii se puseseră în mişcare; 

Gândul că locuitorii Aăriei aflaseră de planurile lui Yannir îl 
liniştea cu toate că nu îl ajuta cu nimic. Aârienii nu ştiau în ce fel 


a dispărut el. Probabil că încă se întrebau dacă a fugit sau a fost 
răpit, gând ce îl făcu să zâmbească. Dar cel mai tare îl îngrijora 
Brene. Cu siguranţă că bătrâna înţelesese planul chiar dacă nu 
strigase în gura mare. Sau strigase? Unde era Morana? De ce îi 
răspunsese Naruna în locul ei? Acum dacă stătea să se 
gândească... 

Se lăsă sfâşiat să cadă pe pământul reavăn. Sigur. Abia acum 
înţelegea. Morana fusese înlăturată, altfel, bolnavă ori ba, 
nimeni nu ar fi avut voie să se folosească de oglinzi. Gândul îl 
înspăimântă. Nu contesta că Naruna e de partea Moranei, şi 
totuşi Brene ar fi putut s-o manipuleze foarte uşor. Acum spaima 
îi puse stăpânire pe tot trupul. Era posibil ca Brene să îi 
urmărească fiecare mişcare, iar Morana probabil fusese 
aruncată în cine ştie ce colţ al palatului aşteptându-şi judecata. 

Disperare. Chin. Durere. 

Asta trebuia să fie, altfel Morana nu ar fi lăsat-o pe Naruna să 
vorbească cu ajutorul oglinzii. Şi apoi, da, i-a văzut privirea 
pierdută, înţelesese că ceva nu era bine. 

Sări în picioare ca şi ars. Dacă era aşa trebuia să se protejeze. 
Morana îl învățase cum să se facă invizibil pentru ochii ce l-ar fi 
putut privi printr-o oglindă. Dacă Morana va putea cu siguranţă 
că va reuşi să ia legătura cu el. Ea era cea mai puternică 
vrăjitoare şi ar fi ştiut să aleagă momentul potrivit pentru a-i 
transmite un mesaj. Sigur. Acum în mintea lui totul se limpezise. 
Nu mai avea să îi ceară ajutor Narunei, dar avea să aştepte 
veştile de la Morana. Ceva îl înspăimântă şi mai tare. Unde avea 
s-o ducă pe elfă dacă o va găsi? 

Nu mai conta acum. Murmură câteva cuvinte apoi deschise 
pumnii lăsând un praf argintiu, ca mii de fluturi, să se ridice 
până la lună. Apoi praful căzu răspândindu-se ca o ploaie de 
argint. 

Acum ştia că e protejat, dar asta nu îl făcea să se simtă mai 
bine. Ştia, de asemenea, că de va muri departe de Aăria nimeni 
nu va şti de soarta lui. 

Trase cu grijă pelerina pe lângă el pentru a se feri de soarele 
ce se pregătea să îşi arate razele strălucitoare. In cele din urmă, 
iarna făcuse loc unei primăveri frumoase cu soare strălucitor. 
Chiar dacă în ulti-mile zile plouase abundent, frigul parcă nu se 
mai simţea atât de aprig, îi plăcea ploaia de primăvară care se 
revărsa peste pământ ca o avalanşă. Ştia de la Morana că ploaia 


de primăvară este foarte importantă pentru culturile oamenilor. 
El nu văzuse niciodată un câmp de grâne, dar şi le închipuia 
arzând în miezul zilei mângâiate de razele soarelui, aşa cum îi 
spusese Morana. 

Cerul deveni roşu ca focul. Până şi norii păreau a fi însângeraţi, 
în depărtare se zăreau zidurile Landrei şi felinarele ce se 
stingeau rând pe rând. Landra trebuia să fie cel mai mare oraş, 
cel puţin aşa îşi închipuia el. Bineînţeles că cele din Slovanăur 
erau mult mai mari, dar ca şi aşa-zis oraş independent, Landra 
trebuia să fie cel mai întins. 

Când soarele alungă noaptea cu totul îşi alese un loc retras în 
care să se odihnească câteva minute. Ştia că trebuie să ajungă 
la porţile Landrei până la asfinţit, altfel ar mai fi rămas încă o 
noapte fără acoperiş deasupra capului, iar asta nu îl bucura prea 
mult. Se simţea în primejdie, şi aşa şi era căci sperienii erau la 
doar două zile distanţă în spatele său. De-acum nu mai aveau 
sate de prădat, ceea ce avea să le grăbească pasul. 

Beor se odihni doar două ore şi mancă o bucată de pâine şi 
ceva şuncă. Nu mai mâncase demult ceva cu adevărat 
consistent, dar pofta de mâncare parcă îi dispăruse în ultimile 
zile. Cu soarele în spate porni spre Landra. Mai avea drum de 
bătut, dar oraşul începea să se vadă tot mai mare şi mai înalt. 

Se apropie de porţile dosnice spre înserat. Nu erau păzite şi în 
afară de felinarele ce se aprindeau pe ziduri, nimeni nu părea 
prea interesat de această intrare. Nu înţelegea prea bine ce 
avea să-l aştepte, dar nu stătu să fie poftit înăuntru ci făcu chiar 
el primul pas. 

Din partea aceasta oraşul părea imens. Remarcă imediat con- 
strucţiile bizare care se ridicau aidoma şi stăteau spate în spate 
ca nişte paznici. Strada principală era destul de mare şi pavată 
frumos, în vest se zărea pădurea ce părea să doarmă peste 
acoperişurile întunecate. 

Apoi ajunse în mijlocul străduţelor înguste ce păreau să ducă în 
toate direcţiile şi să nu se sfârşească niciunde. Apucă pe una 
dintre ele la nimereală sperând să dea cât mai repede peste un 
han. Era înfometat şi obosit şi în plus nu putea să şi-i scoată din 
minte pe sperieni, iar asta îl înspăimânta. 

După câteva minute de mers dădu peste un han ce se ridica 
mai sus decât orice clădire şi îşi dădu seama repede că toate 


căldirile care ieşeau din tipar erau hanuri sau puncte 
comerciale. 

Soarele asfinţi cu totul atunci când el se aşeză la una din 
mesele prăfuite. Hanul era destul de înghesuit înăuntru. Mesele 
se îmbulzeau în camera principală, o tejghea, mică şi murdară, 
se afla undeva într-un colţ; mai zări si o scară care ducea la 
catul superior şi două uşi, una lângă cealaltă, pe care intrau şi 
ieşeau hangiţele. Nu era prea curat, însă părea să atragă 
clienţii. Beor rămase la masă până când o hangiţă cu plete 
împletite, ochi mari şi albaştri şi buze de un roşu nemaivăzut, se 
apropie de el. 

— Bună seara, domnul meu. Cu ce vă pot ajuta? 

Tânărul arkud rămase cu ochii aţintiţi asupra chipului ei. Nu 
mai zărise o fătucă atât de oacheşă până atunci, femeile din 
Aăria nu aveau niciuna ochii atât de mari şi de frumoşi. Când se 
dezmetici rosti uşor ruşinat: 

— Aş dori o cameră şi ceva de mâncare. Hangiţa privi prin 
încăpere la mesele pline. 

— Domnule, nu mai am decât o cameră foarte mică undeva la 
mansardă. Restul sunt ocupate. Vedeţi şi dumneavoastră ce e 
aici. Dacă doriţi v-o dau pe aceea. Cât despre mâncare, păi, 
avem din belşug. 

— Bine. Atunci adu-mi de mâncare şi pregăteşte camera de la 
mansardă. 

Fata îi zâmbi şi se întoarse pe călcâie spre un alt client apoi 
dispăru în spatele uneia dintre cele două uşiţe. 

Beor se trezi aproape de ora prânzului. Camera era mică şi 
înghesuită, dar îi oferise confortul de care avusese atâta nevoie. 
Se  înspăimântă atunci când zări soarele deasupra lumii 
înconjurând-o cu raze fierbinţi. Norii fuseseră alungaţi în 
totalitate iar primăvara adusese primi mugurii în copacii din 
jurul caselor. Din mansardă, priveliştea era mirifică. Putea să 
vadă aproape întreg oraşul, dar şi cerul. Acum casele nu îi mai 
păreau la fel de sinistre ca pe timp de noapte. Din contră, 
păreau să aibă farmecul lor. Ceva mai departe se zăreau 
acoperişuri cu turle şi case de toate formele şi culorile, prelin- 
gându-se pe străduţele mici şi înghesuite. Abia, şi mai departe, 
se zăreau porţile principale ca nişte piloni ridicaţi spre cer. Beor 
putu să observe din camera lui şirul de oameni care se îmbulzea 
pe poartă. 


Îşi aminti de Dras şi de faptul că preluaseră metoda porţilor din 
Landra. în cazul acesta toţi cei ce intrau trebuiau să se scrie pe 
listă. Atunci cum avea să iasă? Problema asta nu şi-o pusese la 
început. Ceva nu era tocmai aşa cum ar trebui, iar singura 
explicaţie erau sperienii. Probabil că cineva lăsase poarta 
deschisă pentru venirea lor,ca să intre fără niciun fel de 
problemă. Cu siguranţă că, Yannir le facilita intrarea. Era şi 
normal să fie aşa, dar cum vor proceda mai departe? Oare vor 
lua cu asalt oraşul sau vor trece neobservaţi cu ajutorul cuiva? 

Acum dacă stătea să se gândească mai bine, Yannir nu avea 
niciun interes să trâmbiţeze în lume că sperienii sunt în mişcare. 
Probabil că avea să-i treacă cumva neobservaţi. Dacă ar fi fost 
în locul regelui probabil că ar fi procedat în acelaşi fel. 

Se întinse pe pat şi trase pătura peste el. Dorea să mai 
lenevească măcar puţin şi să se gândească la ceea ce avea să 
se întâmple. Planul, din punctul lui de vedere, era simplu. Yannir 
nu chemase întreaga armată de sperieni. Chemase doar o mică 
parte dintre ei. Asta îi era destul de clar. Probabil că pentru 
moment nu îşi dorea decât s-o găsească pe elfă, apoi să afle 
unde e lăcaşul elfilor. Da, ăsta trebuia să fie planul. Era logic. 
Oare de ce nu se gândise până atunci? Yannir nu voia încă să 
declanşeze un război. Avea alte planuri, momentan, pentru 
oameni. 

Un lătrat fioros se auzi din josul străzii. Câinele îi întrerupse 
şirul gândurilor aşa că în cele din urmă se dădu jos din pat şi se 
apropie de fereastră. 

Câinele era o namilă mare şi neagră. Avea ochii roşii de mânie 
iar colții îi străpungeau buza de jos ca două cuțite ce strălucesc 
rece. Lângă el se afla un bătrân sprijinit într-un baston alb ca 
varul. Mânerul părea să aibă un model aparte, dar de acolo nu 
se vedea prea bine. O femeie ieşise în mijlocul drumului şi ţipa 
ca din gură de şarpe, dar glasul îi era acoperit de lătratul 
câinelui ce părea cu adevărat furios. 

Beor îşi trase hainele pe el şi cobori să vadă ce produce atâta 
hărmălaie. Cele două hangiţe erau în pragul uşii căscând ochii 
curioase, ca şi gospodinele din casele alăturate. Bătrânul părea 
stăpân pe situaţie, în schimb femeia continua să urle şi să 
blesteme: 


— Sper ca zeii să te prăjească, Moş Grap. Sper să arunce cu 
lănci şi fulgere în tine şi să nu îţi găseşti odihna până ce pruncul 
meu nu şi-o va găsi el însuşi. Sper să mori în chinuri... 

— Mai tacă-ţi gura, femeie. Nu vezi că sperii şi câinele? Măcar 
de m-ai lăsa să-l văd. Cum pot să-l vindec dacă nu ştiu ce are? 

Femeia îşi strase broboada din cap şi începu să îşi smulgă părul 
şi să strige şi mai tare: 

— Cu tine a fost în pădure. Tu ştii ce are, dar nu vrei să-mi 
spui. L-ai vrăjit, l-ai blestemat, blestemate fie-ţi oasele bătrâne. 
Să putrezeşti printre câini... 

Bătrânul se înfipse în gâtul ei şi începu s-o zgâlţâie. Beor nu 
înţelegea prea bine ce se întâmplă, dar fu de acord cu sine că e 
timpul să pună capăt acestei nebunii. Se repezi spre cei doi 
având grijă să ocolească câinele şi îi desprinse moşului mâinile 
din gâtul femeii. 

— Gata, gata, strigă şi Beor. Ar trebui să încercaţi să vă 
înţelegeţi, sau doriţi să oferiţi un spectacol gratuit trecătorilor? 

Femeia îşi adună broboada de pe jos şi izbucni în lacrimi. II 
dădu pe Beor la o parte şi îşi opinti privirea în cea a lui Moş 
Grap. 

— Bine, bine. Fă bine şi vino să-l vezi. Dar te avertizez... 

— Taci femeie, dă-i drumu înainte şi, aşteaptă-mă că mai am 
ceva de făcut. 

Femeia le întoarse spatele şi porni pe o altă străduţă care 
dădea perpendicular în aceasta. Moş Grap îşi mângâie câinele 
care făcuse spume albe la gură. Animalul dădu mulţumit din 
coadă când simţi mângâierea bătrânului, apoi păru că suspină şi 
se aşeză cu capul pe labe. Beor rămăsese ca şi trăsnit, însă 
bătrânul începu să râdă mulţumit. 

— Eşti un tânăr curajos, băiete. Nimeni nu se bagă în gura 
Arettei. Până nici Colţ-nu a reuşit să-i facă faţă, râse el cu gura 
până la urechi. Eu sunt Moş Grap, mă bucur să te cunosc, 
tinere... 

— Beor, se grăbi arkudul să răspundă. Eu sunt Beor, domnule. 
Bătrânul începu să râdă şi mai tare. 

— Domnule, pari a fi un băiat educat. Ceea ce înseamnă că nu 
eşti de pe aici. In Landra nu sunt tineri educati, îi şopti el apoi îi 
făcu cu ochiul. Dar asta rămâne între noi. 

— Cu siguranţă, spuse uşor ruşinat. 

— Spune-mi, Beor. De unde vii şi încotro te îndrepţi. 


Arkudul rămase surprins. Nu se aştepta ca bătrânul să fie atât 
de interesat de el. Dar acum îi surprinse privirea cercetătoare. 
Cu siguranţă că nu avea sens să-l mintă. Bătrânul părea să ştie 
mai multe decât ar fi vrut el să spere. Aşa că Beor se mulţumi să 
ridice din umeri şi să-i zâmbească. 

— Vin de peste tot şi nu mă îndrept într-un loc anume. Moş 
Grap clătină din cap în semn de dezaprobare. 

— Mă aşteptam la aşa ceva. 

Beor îi zâmbi şi se întoarse pe vârfuri spre han, dar bătrânul îl 
opri cu glasul său puternic: 

— Băiete, fă câţiva paşi cu mine. 

Beor rămase pe loc câteva clipe, apoi se întoarse. Avea chipul 
răvăşit asemeni unui copil ce făcuse ceva rău iar acum trebuia 
să dea socoteală. 

— Din păcate nu cred să am timp... 

— Timp ai destul, tinere aărian. Vino cu mine. 

Arkudul se întări ca piatra. Ştia de Aâria. Omul ăsta ştia. Un 
şuvoi de sentimente îi trecură prin minte şi trup. Privi în jurul 
său şi constată că femeile ce se trânseseră pentru „spectacol" 
dispăruseră fără ca el să le dea vreo importanţă. Inima îi mai 
veni la loc. Până la urmă putea să-l omoare înainte să apuce să 
strige în gura mare. Abia îşi comandă picioarele să se mişte spre 
locul în care stătea Moş Grap şi Colț. Bătrânul o luă înainte pe 
străzile aglomerate şi se opri în faţă unei case. 

— Mai întâi trebuie să scot demonii din copilandrul Arettei, 
aşteap-tă-mă şi stăm de vorbă. 

Beor se resemna. Aşteptă alături de Colț mai bine de un ceas, 
timp în care auzi ţipete, blesteme şi suspine. într-un târziu 
bătrânul se ivi în pragul uşii. Se sprijinii pe bastonul cel alb, ce 
de aproape părea făcut cu mare măiestrie şi îl privi în ochi. 

— Acum, aărianule, urmează-mă. Avem câte ceva de vorbit. 


ATACUL 


Se lăsase noaptea când Moş Grap îl pofti în casa mică şi 
sărăcăcioasă de la marginea oraşului. Colț intră cel dintâi şi se 
aşeză în faţa şemineului ce de acum nu mai răspândea flăcări 


colorate. Bătrânul aprinse trei lumânări şi le înşiră pe o măsuţă 
joasă de lemn. Apoi îi oferi un scaun şubred şi un ceai fierbinte. 

Încăperea era mică, dar avea de toate; pat, bibliotecă, ierburi 
şi multe altele. Poate că încăperea ar fi arătat mult mai 
spațioasă dacă nu ar fi fost atâta dezordine. Beor încercă să se 
liniştească. Bătrânul nu părea periculos, dar era ceva în privirea 
lui. Ceva ce îi spunea că e mai mult decât un simplu vraci, după 
cum îşi dăduse seama după numeroasele ierburi ce zăceau în 
încăpere. 

Bătrânul se aşeză comod pe un al doilea scaun, scoase o pipă 
lungă şi o aprinse. Abia după ce trase câteva fumuri cu nesat 
începu să vorbească: 

— Aşadar eşti un arkud. 

Beor rămase cu gura căscată, dar nu era total surprins. 

— Domnule, nu ştiu de unde ştiţi... 

— Tinere aârian, ştiu multe şi văd multe. Am văzut la viaţa 
mea mulţi arkuzi şi mulţi elfi, chiar şi zâne. La un moment dat 
am trăit şi printre elpizi. Arkuzii au fost întotdeauna bine 
educați. Dar la tine se vede de la distanţă. Asta înseamnă că 
Morana încă mai ţine la tradiţii. 

— Morana, tresări Beor aducându-şi aminte de ceea ce se 
întâmplase cu două zile în urmă. Da, Regina mea încă ţine la 
tradiţii, chiar dacă acestea sunt pe cale s-o distrugă. 

Moş Grap clătină grav din cap. 

— Consilul Neamului? 

— Aşa-i, confirmă arkudul. 

Bătrânul îşi lăsă capul pe spate şi trase cu nesaţ un fum din 
pipă. 

— Brene, nu-i aşa? 

Beor căscă ochii şi mai mari. 

— Dar chiar le ştiţi pe toate? Bătrânul zâmbi larg. 

— Hmm, nu le ştiu chiar pe toate. Dar ştiu multe. Spune-mi 
tinere aârian, ce te aduce pe aici? Sunt şaptesprezece ani de 
când nu am mai văzut vreunul umblând pe-aici. 

Beor rămase tăcut. Nu putea să-i spună adevărul bătrânului 
chiar dacă în ultimul timp acesta îi câştigase simpatia. Poate că 
Moş Grap ştia deja şi îl punea la încercare. Şi cu toate astea nu 
dorea să îi povestească despre călătoria lui. 

— Domnule, Moş Grap... 

Bătrânul îl întrerupse cu un râs aproape isteric. 


— Domnule, Moş Grap. Zău că nimeni nu mi-a mai spus aşa. 
Apoi redeveni serios şi spuse cu glas grav: Să nu mă minţi 
tinere, ştiu că încerci să te abaţi de la subiect. Sunt convins, de 
altfel, că Morana te-a trimis după elfă. E firesc. Acum când ştie 
că regina e în viaţă... Aşa e tinere?. 

Beor nu spuse nimic, doar tăcu. Rămase aşa mult timp 
privindu-l pe Colț cum doarme liniştit. Abia într-un târziu sparse 
liniştea ce se lăsase apăsătoare în întreaga încăpere: 

— Ar fi mai bine să mă întorc la han. Bătrânul nu răspunse doar 
aprobă din priviri. 

Beor se mişcă greoi şi abia când mirosi aerul rece al serii simţi 
că îşi revine din coşmarul pe care-l tot trăia de câteva zile. Nu 
îndrăznise să-l întrebe pe Moş Grap dacă ştie ceva de elfă, dar 
era sigur că ştie, aşa că se hotărî să rămână în umbră şi să-l 
urmărească. 

x x x 

Noaptea era rece. O ceaţă apoasă şi albă precum laptele se 
lăsa peste pământ. Beor îşi trase gluga peste ochi şi continuă 
să-l urmărească pe bătrân. Moş Grap se îndepărtase de oraş şi 
intră în pădure după ce se asigură că nu este urmărit din nicio 
direcţie. Continuă să meargă dând la o parte crăcile crescute 
haotic pe cărare. Beor îl urma din depărtare, preferând să stea 
la distanţă. 

Nu merse mult până zări flăcările unui foc crescând în 
intensitate. Bătrânul se opri în spatele unui trunchi voluminos şi 
din umbră, Beor îi urmă exemplul. Apoi se auziră râsete şi 
ţipete. Arkudul recunoscu râsetele sperienilor. îşi trase spada 
uşor din teacă şi şi-o lipi de trup. Trase aer în piept deoarece era 
prima oară când era pe cale să atace pe cineva. 

Dintr-o dată glasul unei femei se auzi aproape isteric. Moş Grap 
sări de după copac. Beor îl zări la timp şi din doi paşi se aruncă 
asupra lui trântindu-l la pământ. Bătrânul îl privi surprins, dar nu 
apucă să scoată niciun sunet căci arkudul îi făcu semn să tacă. 
Ţipetele se înteţiră apoi se auzi sunetul metalic al spadelor care 
se încrucişau în bătaia focului. Beor se ridică de pe bătrân şi se 
strecură printre umbrele lăsate de coroanele copacilor. Se 
apropie uşor pentru a-şi da seama ce se întâmplă. Abia când se 
apropie suficient de mult o zări pe elfă, iar privirea îi rămase 
aţintită pe chipul ei angelic. 


Elfa se mişca cu pricepere chiar dacă se afla în faţa a cel puţin 
opt duşmani, le punea probleme serioase. Nici tânărul Samin nu 
se lăsa mai prejos, fiind un bun mânuitor al spadei. Beor în 
schimb simţi cum sângele i se urcă în obraji. Nu mai văzuse 
niciodată ceva aşa de frumos. Chipul Narunei se destrămase în 
mintea lui, acum doar elfa conta. Nu îşi închipuise niciodată că 
poate fi atât de frumoasă. Ochii păreau să-i sclipească în 
scânteile focului. Abia când elfa fu rânită de spada speriană, 
Beor îşi reveni din visare şi sări în apărarea ei. 

Nu mai luptase împotriva vreunui duşman, în mare parte se 
antrenase împreună cu Shiva şi cu Spadele de Cristal. Arareori, 
avusese ocazia să lupte cu adevărat, dar niciunul dintre aceşti 
atacatori nu se ridicaseră la înălţimea lui. Acum însă, era cu 
totul şi cu totul altceva. Era copleşit de înălţimea bărbaţilor 
sperieni, dar şi de agilitatea lor. îi era greu să le pareze loviturile 
iar mişcările păreau să-i fie mai încete ca altădată. Pe de altă 
parte, elfa — chiar dacă era rănită — se mişca cu o agilitate 
demnă de invidiat. Nici Samin nu se mişca mai rău, şi cu toate 
astea nu avea rapiditatea elfei. 

Sperienii începeau să dea semne de oboseală. Elfa se repezi 
spre o cracă groasă ce abia se aprinsese la unul din capete. 
Fata înşfăca craca şi o aruncă asupra sperianului. Veşmântul 
lung al atacatorului începu să ardă, ceea ce îl scoase din minţi. 
Renunţă la spadă şi începu să urle ca din gură de şarpe. Beor 
profită de acest moment şi îşi înfipse vârful spadei în semnul de 
pe frunte. Câteva sclipiri roz se ridicară din creştetul bărbatului 
sub ţipătul cutremurător. Apoi căzu zguduind pământul. 

Ceilalţi rămaseră pentru o clipă ca trăzniţi de parcă nu s-ar fi 
aşteptat niciodată la aşa ceva, dar elfa nu stătu pe gânduri. 
Prinse mişcarea tânărului arkud şi sări asupra unui alt duşman 
doborându-l în acelaşi mod. Sperienii îşi reveniră în fire şi 
atacară. Samin îşi roti spada deasupra capului şi atacă cu 
înverşunare. Sperianul pară lovitura şi îl împinse pe tânăr cu 
putere. Samin se împiedică în cădere şi rămase lat pe pământ. 

Elfa îi aruncă o privire aprigă lui Beor, de parcă l-ar fi întrebat 
dacă e în stare să ducă lupta mai departe. Tânărul nu avu timp 
să-i dea vreun răspuns, în schimb sări asupra primului sperian şi 
îl atacă cu nervozitate. Sperianul făcu un pas înapoi, aproape 
speriat de această furie a adversarului său. înainte de-a-şi 
reveni se trezi cu vârful spadei înfipt în mână. Sângele începu 


să-i ţâşnească. Beor râmase pentru o clipă cu privirea aţintită 
asupra lichidului gros, aproape negru. Cu greu reporni atacul. 
După o bătălie crâncenă, Beor învinse reuşind sâ-şi 
îngenuncheze adversarul şi să-l ucidă. 

Elfa era atacată de alţi cinci sperieni, dar niciunul nu părea că 
îşi doreşte cu adevărat s-o ucidă. Mişcările le erau lente şi 
imprecise, de parcă îşi doreau doar s-o obosească. O lumină 
orbitoare făcu lupta să ia sfârşit. Bătrânul, Moş Grap, înfipse 
toiagul în pământ declanşând o avalanşă de sunete şi de lumini. 
Sunetele erau sfâşietoare ca ale pruncilor abia născuţi ce ţipă 
după mâncare. Sperienii îşi aruncară spadele şi începură să fugă 
înnebuniţi de zgomotoul produs. Samin se ridică şi el ţinându-se 
cu mâna de cap, apoi leşină atunci când o scânteie gălbuie îi 
trecu prin faţa ochilor. 

Abia după câteva minute „spectacolul“ se sfârşi. Moş Grap 
căzu în genunchi susţinându-se cu mâinile de toiagul acum gri. 
Acesta părea că fusese tăvălit prin noroi, apoi culoarea i se 
schimbă într-un maroniu-roşiatic şi rămase în felul acesta. 

Elfa îi sări în ajutor susţinându-l să se ridice. II conduse până la 
trunchiul gros şi bătu de trei ori lăsând uşa să se deschidă. Beor 
îl trase pe Samin pe umăr şi îi urmă. Fu surprins să descopere 
încăperea din copac, dar nu suflă nicio vorbă. O privi pe elfă 
cum îl aşează pe bătrân într-un pat sărăcăcios şi cum îi prepară 
un ceai. Apoi se îngriji şi de Samin cu aceeaşi dăruire fără să-i 
arunce nicio vorbă noului venit. 

Când Moş Grap deschise ochii ea se aşeză lângă el şi îl forţă să 
înghită fiertura. 

— O să fie bine, eşti doar puţin slăbit. 

Bătrânul schiţă un zâmbet şters şi îşi bău ceaiul dintr-o singură 
înghiţitură. Apoi luă mâinile elfei într-ale sale şi îi vorbi: 

sHr Nu am avut timp să te învăţ magie, doar spada am reuşit 
să ţi-o pun în mână şi te-ai dovedit a fi o bună elevă. Mi-am 
consumat întreaga energie alungând bestiile alea şi nu voi trăi 
până te voi vedea pe tronul ce îţi aparţine de drept. Nu. Taci, 
Yass. Taci şi ascultă. Trebuie să ajungi în Ba'al, elpizii le sunt 
datori elfilor şi sunt singurii ce te-ar putea învăţa magia. Du-te şi 
caută-i. Dacă nu ajungi până-n Ba'al du-te cu tânărul ăsta în 
Aăria, acolo este un vraci arkud, se numeşte..., tuşi puternic. 
Abia cu greu îşi reveni din tuşea nimicitoare. Când reuşi să 


vorbească continuă: Se numeşte Suran. El, asemeni mie, a trăit 
printre elfi şi te-ar putea ajuta. Tu îţi alegi drumul de aici încolo. 

Elfa îi aruncă o privire rece lui Beor apoi se reîntoarse asupra 
bătrânului. 

— Ai să te faci bine... 

— Regină, trebuie să plecaţi de-aici. Guvernatorul cu siguranţă 
că a văzut luminile. Vor trimite armate aici, în plus sperienii 
aceia au scăpat şi îi vor confirma regelui existenţa ta. Te rog, 
pleacă. Urmează-l pe Beor căci doar el ştie drumul spre Aăria. 
Dacă cumva vrei să porneşti spre Ba'al, atunci porneşte spre 
Ba'al, dar trebuie să plecaţi. Lucrurile se vor înrăutăţi pe-aici, 
nimic nu va mai fi ca înainte. 

Samin, aşezat pe cuverturi, începu să îşi revină. Beor se duse 
lângă el şi îl obligă să bea ceaiul făcut de elfă. Arkudul se 
retrase imediat ce Samin începu să se simtă mai bine. Nu îşi 
putea retrage privirea de pe chipul elfei. Cât era de frumoasă, 
de nobilă, câtă tărie de caracter. Altă femeie în situaţia ei ar fi 
bocit toată, dar ea... ea părea o adevărată luptătoare. Acum 
realiza de ce Naruna îi povestise despre frumuseţea elfească. 
Era adevărat că nimic nu se putea compara cu ea. Yass. Aşa îi 
spusese bătrânul. Yass. Cât de suav suna în urechile sale. Doar 
dacă ar fi putut s-o atingă, să-i vorbească, dar nu se prea putea 
mişca în faţa ei şi apoi înţelegea că ea nu şi-ar dori aşa ceva. 

Apoi îl cutremură sentimentul geloziei. Tânărul. Samin. Nu, nu 
putea fi adevărat. Era doar un om. Un om şi atât. Abia când elfa 
se apropie de el îşi ridică privirea ruşinată din pământ. 

— Aşadar, eşti un arkud. 

Beor dădu din cap iar elfa continuă: 

— Ai fost trimis după mine? 

— Aşa este, Majestate. 

Yass se strâmbă la auzirea cuvântului ce-i trăda regalitatea, 
dar nu se lăsă mişcată. 

— Prea bine. Atunci plecăm spre Aâria, chiar acum. 

— Majestate, începu sfios Beor. Mai bine am merge spre Ba'al. 
Moş Grap are dreptate, elpizii le sunt datori elfilor şi vor fi 
mulţumiţi să-şi poată plăti datoria. în Aăria nu aţi fi în siguranţă. 
Cred că Regina mea a fost alungată, sau mai rău, cred că va fi 
judecată pentru că a trimis după Domnia Voastră. Nu sunt sigur 
că e bine să ne întoarcem acum. Ceea ce s-a întâmplat aici, în 


seara asta, este nimic pe lângă ce se va întâmpla în Aâria. Cel 
mai sigur pentru noi, amândoi, este Ba'al, la momentul acesta. 

Elfa îi aruncă o privire plină de înţeles lui Samin. Tânărul se 
ridică greoi. încă se mai simţea ameţit în urma căzăturii, iar 
capul îl durea îngrozitor. 

— Eu cred că zice drept, spuse Samin. Ar fi bine să porneşti 
într-acolo, Yass. Dar eu nu am să te pot însoţi în partea aceea. 

— De ce? 

Samin îşi propti privirea în pământ. 

— Sunt două cauze, Yass. In primul rând, eu nu aş supravieţui 
printre ei. Doar elfii şi arkuzii le pot face faţă, un om nu are tăria 
asta. 

Dar şi de lucrurile ar fi stat altfel tot nu aş fi putut să te 
însoțesc. Trebuie să ajung să-l cunosc pe Neoptol, iar tânărul 
arkud m-ar putea ajuta. 

Beor făcu o plecăciune. Era mai mult decât mulţumit că Samin 
nu îi însoțea, astfel avea mai mult timp s-o cunoască pe elfă şi 
poate că astfel elfa avea să înveţe să simtă pentru el ceea ce 
simţise el pentru ea încă din prima clipă. 

Samin îi spuse lui Beor despre rudenia lui cu regele Neoptol, iar 
acesta se oferi să-i spună cum să pătrundă cât mai uşor în 
Aăria. Vestea că Neoptol încă nu murise îl bucură şi mai mult pe 
Samin, dar şi pe elfă, căci ea îşi dorise ca tânărul să apuce să-şi 
cunoască bunicul. 

Abia spre dimineaţă planurile erau deja făcute. Moş Grap nu 
mai avea mult de trăit şi asta se simţea. Cu toate că elfa nu 
dorise să-l părăsească înainte de sosirea clipei, cei doi tineri o 
convinseră că timpul nu este de partea lor. Aşa că la sosirea 
zorilor, fiecare o apucă pe drumul său, lucru ce lăsă în sufletul 
elfei o nouă durere. 


ARMATA SE ADUNĂ 


Spre nord, apoi tot în sus spre vest. Acesta era traseul elfei şi 
al arkudului. Mergeau tăcuţi unul lângă celălalt şi atenţi la orice 
zgomot. Elfa rămăsese purtată de gânduri. Nu reuşise să înveţe 
mai nimic de la Moş Grap şi în plus îl lăsase să moară acolo 
unde poate că nu îl va găsi nimeni niciodată. Remuşcările o 
înnebuneau. Mai întâi Isodra, acum Moş Grap. Se gândea că toţi 
cei pe care îi atinge ajung să sufere şi până la urmă să moară 
într-un mod necunoscut ei. Orice ar fi făcut nu reuşea să se 
detaşeze de aceste remuşcări. Flăcările ce împânziseră cerul şi-l 
luminaseră în Ziar' îi străfulgerau gândurile. Părea că încă mai 
sunt acolo, mari, înfometate, mistuitoare. Greşise. Greşise 
atunci şi greşise şi acum. Era prea iute la mânie. Dar acum ştia. 
Era greu să schimbi concepţia unor oameni manipulaţi încă de la 
naştere. 

Damien şi Isodra îi ţinuseră în frâu, dar nu era vina lor pentru 
că nu învăţaseră s-o cunoască. Niciodată nu îşi doriseră să se 
apropie de ea, să o vadă aşa cum este de fapt. Da, era normal. 
Erau oameni care au trăit sub asuprirea lui Yannir, iar el ştia să-i 
facă să fie convinşi de un lucru. li teroriza, iar ei ştiau că or să 
moară dacă tăinuesc un lucru atât de important. încerca să îşi 
alunge sentimentele de vină, sentimentele de neputinţă. într-o 
zi va fi faţă în faţă cu Yannir şi atunci nu va mai avea timp să-şi 
pună prea multe probleme. Era tare, dar trebuia să fie şi mai 
tare. Trebuia să înveţe să uite şi să se ierte. Era esenţial. 
Remuşcările nu aveau ce căuta în această încercare. Remuş- 
cările nu aveau voie s-o domine. îşi repeta asta în gând încă de 
când îl părăsise pe Moş Grap şi pe Samin. Nimeni nu îi era cu 
adevărat prieten, iar ea începea să înţeleagă. Fiecare dorea 
ceva de la ea, chiar dacă era vorba doar de iubire. Samin dorea 
dragostea ei, dar era totuşi o dorinţă pe care ea nu avea voie s- 
o împlinească. 

Se gândise mult la ceea ce îi spusese Min'yara despre elfi. Ei 
trăiau mult, uneori şi două mii de ani, poate şi mai bine. în 
schimb un om nu trăia mai mult de o sută — o sută ceinzeci de 
ani. Aşadar o iubire între un elf şi un om nu numai că ar fi fost 


de-a dreptul imposibilă, dar şi păguboasă. Oricum ea nu 
încercase acest sentiment. lubirea ce o simţea ea se revărsa 
asupra naturii. lubea vântul, soarele, ploaia, frunzele, iarba, 
florile, chiar şi norii. Aici era adevărata dragoste şi se înfrupta 
din ea atât cât putea de mult. Niciodată nu îi trecuse prin minte 
că va veni ziua în care avea să apară un bărbat în viaţa ei, şi nici 
nu dorea să se gândească la asta. Avea prea multe de îndurat 
pentru a mai avea o grijă în plus. li plăcea libertatea. De aceea 
le invidia pe zâne cu aripile lor colorate. De s-ar fi născut zână 
ea ar fi putut să zboare mult mai sus. Ar fi survolat văzduhul şi 
s-ar fi alăturat păsărilor. Ar fi alergat asemeni lor lăsând vântul 
să-i fluture prin păr şi s-o îmbrăţişeze. Aceasta era liberatea la 
care tânjea. 

Şi cu toate astea ştia că din punctul ei de vedere nu se mai 
punea problema libertăţii. Ea avea să fie regină, trebuia să 
înveţe să-şi conducă poporul aşa cum se cuvine. Trebuia să 
înveţe multe, doar că nu ştia cum. 

Trase adânc aer în piept şi încercă să nu se mai gândească. |! 
privi cu coada ochiului pe Beor. Era un tânăr puternic şi se 
dovedise a fi şi un bun spadasin. Nu îi vorbise prea mult, dar 
înţelesese că e un arkud şi că regina trimisese după ea. Şi cu 
toate astea planurile arkudului se schimbaseră. Din câte îşi 
dădea seama, Consiliul Neamului era la fel de neprietenos ca şi 
Sfatul înţeleptelor. Spera din toată inima că elfii nu se confruntă 
cu aceeaşi probelemă. Intr-o astfel de societate jocurile puterii 
deveneau tot mai stresante şi, din câte îşi dădea seama, regii nu 
mai aveau aceeaşi putere în faţa propriului popor. 

Beor surprinse ocheada elfei. Era curioasă, iar el îşi dăduse 
seama că nu îi va fi prea uşor. Părea încăpăţânată şi destul de 
dură. Chipul îi era impenetrabil, nu putea citi niciun sentiment 
pe faţa ei. Ochii, nici atât, nu trădau sentimente. Avantajul 
elfilor era acela că culoarea ochilor era într-o continuă 
schimbare, ceea ce punea în dificultate pe oricine. Şi cu toate 
astea, Beor, credea în sinea sa că e firavă. Nu era sigur, dar într- 
un fel ştia că ea suferă, doar că îşi clădea o mască greu de 
străpuns. 

Abia spre seară cei doi se adăpostiră şi mâncară ceva. Elfa nu 
i-a adresat nicio vorbă, dar el simţea că trebuie să înceapă 
cumva. 


— Aş vrea să ştiţi, Majestate, că Regina mea vă doreşte binele. 
Yass clătină din cap, dar nu spuse nimic. însă Beor continuă: 

— Cred că ceva cu adevărat rău s-a întâmplat după plecarea 
mea, iar asta îmi chinuie sufletul. Consiliul Neamului nu i-a 
permis să plece în căutarea Domniei Voastre, ştiind că va atrage 
mânia lui Yannir, şi cu toate astea ea a făcut-o. Cred că bătrâna 
Brene şi-a dat seama. îmi este teamă că Regina mea acum se 
află într-o mare primejdie. 

Elfa îl privi cu ochii ei fără o culoare anume şi surâse pentru 
prima oară. 

— Morana nu e prea înţeleaptă. Nu ar fi trebuit să trimită după 
mine. Nimeni nu ar fi trebuit s-o facă. 

Tânărul simţi neliniştea din glasul ei. 

— De ce spuneţi asta, Majestate? 

— Probabil că Morana nu ţi-a spus şi adevăratul motiv pentru 
care a trimis după mine. Nu-i aşa? 

Beor simţi furia. Ştia unde doreşte să ajungă elfa, dar el nu 
voia să creadă una ca asta. Se ridică în picioare şi începu să se 
plimbe nervos. 

— Regina Morana a riscat pentru Domnia Voastră, şi o ştiţi prea 
bine. Ea a văzut în Majestatea Voastră o copilă lipsită de 
protecţie. 

Elfa râse asurzindu-i urechile, apoi spuse printre lacrimi de râs: 

— O copilă. Nimeni nu îi subestimează pe elfi. Ştie prea bine că 
nu sunt o copilă fără apărare, dar la fel de bine ştie că deţin 
puterea, iar ea, la fel ca şi Min'yara, îşi doreşte o alianţă. Să nu 
ne amăgim, tinere aârian. Să nu ne învârtim după degete. Mie 
îmi place să spun lucrurilor pe nume, şi aşa o să şi fac. Negarea 
asta nu îţi face bine, îţi reprimă sentimentele. Morana nu a 
crezut nicio clipă că sunt neajutorată. Morana s-a văzut pe ea 
neajutorată. 

— Şi dacă ar fi aşa, cu ce-a greşit? 

Yass se întinse pe iarba verde şi îşi duse mâinile sub cap. Privi 
norii înserării cum se aleargă liberi pe bolta arămie. 

— Probabil că nu a greşit. Poate că e normal să-şi dorească 
ajutorul. înţeleg ce înseamnă să fii condus de nişte babe 
proaste. Am văzut în An'. Nici acolo situaţia nu e mai 
înfloritoare. Bătrânele i-au pus reginei condiţia să plec dacă nu 
vor să declanşeze un dezastru, înţeleg, dar nu înseamnă că mi 
se pare şi corect. Eu nu am cerut niciun ajutor. Chiar acum poţi 


să faci cale întoarsă, nu îmi pasă. Eu ştiu ce am de făcut şi ştiu 
şi cum să fac. Dar tu? Tu, arkudule, ştii ce ai de făcut? 

Beor rămase pe gânduri. Ştia de vorba complicată a elfilor şi de 
înțelesurile ei. Dar de data asta el înţelegea iar ea avea 
dreptate. El nu ştia ce are de făcut, decât că trebuie să se ţină 
după ea şi să facă în aşa fel încât s-o ducă la Morana, dar după 
asta? Ce era el, ce îi rezerva destinul? 

— Ştiu, începu arkudul, că trebuie să vă duc în faţa reginei. Dar 
apoi... aveţi dreptate Majestate, după asta nu ştiu ce trebuie să 
fac. 

— Nu ştii nici acum. Dacă ai fi înţeles de la început ai fi ştiut că 
nu trebuie să mă duc neapărat în faţa Moranei, ci că trebuie să 
mă faci să îţi promit că mă voi alia cu ea. Dar ea nu a ştiut să-ţi 
explice iar tu nu ai ştiut să înţelegi. lar acum, acum te simţi 
singur. Stingher. Dat la o parte. Nu poţi să te întorci acasă 
pentru că îţi e teamă. Nu poţi să te duci acolo şi să-ţi salvezi 
regina pur şi simplu. Nu ai tăria. Aşa că speri cu disperare că eu 
sunt salvarea ta. Te înşeli. Eu nu mă pot salva decât pe mine. 
Restul nu e treaba mea. 

Beor se propti într-un copac. Avea dreptate. Numai zeii ştiau 
câtă dreptate avea. Ea nu era zeiţă, nu era mai puternică decât 
el. Cum să poată ea promite altceva? Cum putea ea să salveze 
atâtea regine, atâtea popoare? Era tânără, tânără ca şi el. Nu 
putea să facă mai mult decât făcea deja. Mai întâi de toate 
trebuia să-şi găsească casa. Da, era firesc. Era speriată, şi cu 
toate astea avea simţul datoriei, chiar dacă nu se cunoştea nici 
pe sine prea bine. înţelegea. înţelegea suferinţa Moranei, pe de 
o parte, dar înţelegea mai bine cuvântul elfei. Ea nu era 
atotputernică, oamenii îi atribuiseră această calitate din dorinţa 
de-a se agăța de ceva, de o speranţă. 

Beor îşi trase spada de la brâu şi îngenunche în faţă elfei. Yass 
se ridică uşor neliniştită. Dar tânărul îi puse spada la picioare şi 
îşi plecă fruntea. 

— Regină elfă. Eu, de-acum, sunt singur în lume, dar am 
înţeles fiecare vorbă a Măriei Voastre, acum ştiu ce am de făcut. 
Vă voi ajuta să vă întoarceţi acasă, fără să doresc altceva de la 
Măria Voastră. Aşa că vă jur supunere până în ultima clipă a 
vieţii mele. 

Yass rămase surprinsă. înmărmuri fără să poată scoate niciun 
cuvânt timp îndelungat. Apoi rosti cu glas stins şi obosit: 


—  Ridică-te, aărianule. Nu, nu vreau supunerea ta şi-a 
neamului tău. Nu este drept. Tu aparţii lor, dar nu te voi 
împiedica să vii cu mine dacă crezi cu adevărat că asta e 
menirea ta. Dar mai întâi de toate gândeşte-te că undeva în 
lume o altă regină plânge şi are nevoie de tine. Restul depinde 
de tine. 

Restul serii nu mai vorbiră. Elfa se retrase lângă un copac lăţos 
care o acoperea cu umbra sa, în timp ce arkudul rămase lângă 
foc. Beor nu reuşi să închidă niciun ochi gândindu-se la tot ceea 
ce se întâmpla, întreaga noapte îl perpeliră gândurile, apoi îşi 
aminti de Shiva. Ştia că Shiva avea să-i dea un răspuns. Chiar 
dacă era interzis ceea ce făcea îşi scoase oglinda, murmură 
câteva cuvinte apoi aşteptă ca imaginea să apară. Speculul 
tremură ca o apă tulbure apoi se limpezi şi îi oferi imaginea 
dorită. Shiva se afla în camera regelui Neoptol. Camera îi era la 
fel de sărăcăcioasă ca şi restul palatului. Regele arăta destul de 
bine, chiar neaşteptat, dar pe chipul său se citea îngrijorarea. 
Shiva se plimba dintr-o parte în alta a încăperii şi pe chipul său 
se citea disperarea. Beor mai rosti câteva cuvinte apoi glasurile 
celor doi începură să se audă clar. 

Shiva se opri în faţa ferestrei înalte, asemănătoare cu cea a 
catedralelor. Rămase un timp contemplând, apoi spuse cu glas 
stins: 

— Aş fi vrut măcar să-mi spună încotro se îndreaptă. Naruna nu 
va face faţă de una singură, iar despre Beor nu mai ştim nimic. 
Nu trebuia să fugă acum când pruncul îi creşte în pântec. Noua 
regină se va naşte departe de neamul ei dacă nu facem ceva. 
Neoptol ridică mâna în semn de tăcere, apoi vorbi: 

— Gândeşti cu inima, ea a gândit cu capul. Brene i-ar fi ucis 
copilul sau i l-ar fi înlocuit cu un flăcău. Morana a înţeles că e 
necesar să se sacrifice salvându-şi moştenitoarea. Cât despre 
Beor, e mai bine să nu se facă văzut. Naruna poate fi prinsă în 
capcană şi fără să vrea poate să transmită informaţii despre 
prinţ. Sper ca Beor să nu o aducă pe elfă aici. Nu acum. 

— Dar Majestate, armatele lui Yannir se strâng. Mor'rou mi-a 
vorbit ieri. Oameni şi sperienii se adună laolaltă în întâmpinarea 
lui Yannir. Regele începe să simtă pericolul, iar până la urmă 
elfii vor afla şi ei şi vor ieşi din ascunzătoare. Ce şanse are 
regina copilă? 


—  Elpizii, suspină Neoptol. Ei sunt şansa ei. Ei sunt şansa 
tuturor, căci Yannir se trage din ei, şi doar ei o pot învăţa, pe ea, 
pe noi. Doar ei ştiu să-l distrugă. 

Imaginea se tulbură şi dispăru brusc. Beor tresări când îşi dădu 
seama că elfa urmărise întreaga discuţie. Il privea ca de obicei 
fără să exprime niciun sentiment. Apoi oftă şi spuse: 

— Până la urmă poate că m-am înşelat în privinţa Moranei. 
Arkuzii trec prin vremuri mult mai grele decât aş fi bănuit eu. 
Dar aşa cum a spus şi regele om, nu putem să mergem în Aâria, 
şi-apoi regina a fugit. Nu dispera, arkudule, o vom căuta pe 
regina ta, dar până atunci roagă-te zeilor să mă întărească 
pentru această căutare. 

Beor îşi şterse fugar o lacrimă. Abia acum înţelese suferinţa 
Moranei. 

— Majestate... 

Elfa îi puse degetele pe buze şi îi zâmbi cu bunăvoință. Beor 
simţi acea atingere ca pe o mană cerească. 

— Sunt doar o elfă, spuse ea. Nu sunt o regină adevărată. Nu 
îmi vorbi aşa. Sunt lucruri pe care abia acum le învăţ despre 
mine. Abia acum încep să văd lumea prin ochii unui elf, până 
acum am văzut-o prin ochii oamenilor. Pentru moment suntem 
egali. 

El îşi plecă privirea şi spuse ruşinat: 

— Aşa o fi, nu contest. Dar eu nu sunt nici măcar arkud în 
adevăratul sens al cuvântului, nu am ajuns să dau testul încă. 
Sunt doar un orfan crescut de regină... 

— Şi eu sunt o orfană. Ascultă-mă, Beor. Poate că nu depinde 
în totalitate de noi, dar suntem singurii care putem face ceva. 
încă suntem liberi şi responsabilitatea cade pe umerii noştri. 
Duşmanii nu ne sunt doar în Slovanâur, duşmanii sunt şi cei din 
propriile familii. Tu ştii mai multe decât mine, aşa că până 
ajungem în Ba'al, îmi vei fi dascăl. Trebuie să învăţăm unul de la 
celălalt şi trebuie să fim puternici. Lumea asta se duce de râpă, 
iar zeii nu mai sunt de mult alături de noi. Ei au rămas doar 
simpli privitori. Acum, noi suntem zeii, şi vom învăţa să 
înfruntăm răul, chiar dacă vom muri în lupta noastră. 

x x x 

Dimineaţa sosi veselă. Copacii îşi îndreptară braţele, iar 
păsările îşi începuseră trilurile. Chiar şi florile şi-au scos capetele 
gingaşe lăsându-se mângâiate de căldură şi voiciune. Yass se 


trezi prima şi încercă să intre în contact cu tot ceea ce o 
înconjura. Adesea, în Ziar', urca pe coama munţilor şi rămânea 
tăcută timp de mai multe ore alungându-şi gândurile şi golindu- 
şi mintea de orice altceva. De câteva ori reuşise să audă glasul 
naturii, şoaptele frunzelor şi îngânatul gâzelor. Fusese un 
sentiment unic care îi dăduse tărie. 

Acum stătea întinsă pe spate cu mâinile depărtate de corp şi 
cu ochii închişi. In felul acesta semăna cu o domniţă adormită. 

Mai întâi prin faţa ochilor îi trecură amintirile: Isodra, Damien, 
Samin şi Min'yara. Dar învățase să se detaşeze de ele, să le 
privească din afară ca şi cum nu i-ar aparţine. Le vedea trecând 
ca pe un şir de imagini fără sens, iar ea avea puterea să le dea 
la o parte până când mintea i se golea şi nu mai zărea decât 
albul. O pală de vânt trecu peste ea ca un val uşor. Atunci auzi 
glasul blând al vântului chemând păsările să-i cânte şi mai cu 
foc decât înainte. 

Ascultă cântecul unor furnici ce treceau pe lângă trupul ei. Le 
auzi bucuria atunci când găsiră ceva de mâncare. Auzi glasul 
vulturului care stătea cocoţat tocmai pe turnul cel mai înalt al 
Slovanâur-ului. Natura o copleşea cu glasul ei, vietăţile mici şi 
mari nu se opreau din glăsuit, iar soarele părea să vegheze ca 
un bătrân înţelept asupra a toţi şi toate. Atunci zări chipul. 
Chipul întunecat din pricina glugii ce-i acoperea faţa. Ochii îi 
ieşeau în evidenţă. Ochii ce nu aveau o culoare anume şi totuşi 
le avea pe toate. Privirea. Tristă. Disperată. Şi lacrima. Lacrima 
ce căzu pe obrazul alb. 

Când chipul dispăru rămase doar albul. Albul intens ca o dâră 
de lapte, albul ce-i aducea liniştea şi în acelaşi timp 
nemulţumirea. Deschise ochii şi îl zări pe Beor care o privea 
întrebător. 

Ea se ridică uşor, de parcă vântul o purta pe braţe. Părea că nu 
făcea niciun efort în a se mişca. Apoi zâmbi atotştiutoare. 

— Uneori simţim nevoia să evadăm din noi, explică elfa. 

Tânărul aprobă printr-o mişcare a capului, dar nu spuse nimic. 
Rămaseră tăcuţi multă vreme, şi chiar şi după ce porniră la 
drum. nu mai vorbiră ei. Abia când părăsiră pădurile şi ajunseră 
în faţa câmpului străbătut de văi şi dealuri se opriră înfricoşaţi. 
De-acum nimic nu mai avea să le ascundă prezenţa. 

Beor se lăsă pe vine şi privi în depărtare. 


— Ar fi mai bine să călătorim pe timp de noapte. Aşa am putea 
trece neobservaţi. 

— Da, dar suspecți în cazul în care ne vom întâlni cu cineva. 

— Aşa-i. Dar s-ar putea să nu ne întâlnim... 

Zgomotele tobelor îl făcură să tacă. O trase pe Yass înapoi în 
pădure şi cercetă nedumerit. Tobele se apropiau cu repeziciune. 
Paşi ca de metal însoțeau sunetele de zale. Tobele continuau să 
bată, iar sunetul le era tot mai puternic. Nu aşteptară mult până 
când doi toboşari, îmbrăcaţi în zale de argint, să-şi facă apariţia. 
în urma lor era o întreagă armată. Soldaţi umani cu zale frumos 
meşteşugite, cu scuturi de argint şi vizierele trase pe chip. Chiar 
şi picioarele le erau îmbrăcate în metal, ceea ce producea 
zgomotul pe care aărianul îl recunoscuse mai devreme. 

Armata era compusă cam din o sută de soldaţi. Toţi păreau să 
aibă aceeaşi statură. Nu îşi îndepărtară privirile din faţă, de 
parcă tobele le conduceau paşii. Abia când dispărură cu totul în 
lumina soarelui, Beor ieşi dintre copaci şi urmări cu privirea 
traseul armatei. 

— Se duc spre Slovanăur. Tot spre nord. 

— Bizar, recunoscu elfa. Cu toate că nu este război şi nici nu s- 
a anunţat vreunul, Yannir îşi adună armatele. 

Beor dădu din cap. 

— Aşa-i. Se pregăteşte temeinic în cazul în care elfii sau arkuzii 
ar ieşi din ascunzătorile lor. 

— Asta înseamnă că-i e teamă. 

— Aşa şi trebuie. O persoană deşteaptă se teme de ambele 
popoare. Elfa făcu o grimasă pe care Beor nu apucă s-o 
zărească. 

— Doar nu vrei să spui că Yannir e deştept. 

— Ba da, din păcate, aşa este. Ştie cu precizie cine îi sunt 
duşmanii. De aceea a rezistat atâta timp acolo, pentru că ştie 
când e timpul să-şi ucidă duşmanul şi când e timpul să-l vâneze. 

Fata privi în depărtare. De acum nu se mai zărea nicio siluetă 
soldăţească, şi nici glasul tobelor nu se mai auzea. 

— Poate că ai dreptate, suspină ea. Poate ar trebui să 
călătorim pe timp de noapte. 

Beor aprobă uşor din privire, apoi rămase contemplând 
orizontul. Armatele se adunau şi ăsta era cel mai nenorocit 
dintre semne. 


OUL DE DEMON 


O ţineau tot în sus spre nord-vest. Mergeau doar noaptea 

înfofoliţi în mantiile negre pentru a semăna cu nişte umbre 
pogorâte pe pământ. Ziua îşi căutau adăpost printre dealuri. 
Zeci de soldaţi trecuseră în ultimele două zile pe drumurile 
principale. Mulţi luptau sub steaguri diferite, dar scopul era 
acelaşi. Printre ţărani se dusese vestea că trei sperieni şi un 
demon plecaseră în căutarea unei elfe. Oamenii vorbeau şi 
vorbeau, fiecare având câte o variantă pentru ceea ce se 
întâmplă. 

Slovanâur-ul devenise agitat, iar asta se putea simţi. Oamenii, 
cei mai simpli şi mai săraci, se refugiau care încotro, părăsind 
împărăţia Ceasului şi căutând ajutor printre semenii lor. Sate şi 
oraşe se închideau, iar cei cu pecetea regelui din nord nu aveau 
voie să păşească mai departe. Lumea devenise agitată şi 
grăbită. Din locurile pe care şi le alegeau cei doi călători pe timp 
de zi, puteau observa toate aceste schimbări. E drept că nu 
ieşiseră ei în lume până atunci, dar tot puteau să îşi dea seama 
că lucrurile se schimbă. 

Nopțile deveniră şi ele agitate. Comercianţii îşi căutau drum 
prin întuneric sperând ca, astfel, vor fi feriţi de necazurile ce li le 
cauzau oştenii pe timpul zilei. Cât despre naşterea demonilor, 
oamenii deveniseră aproape paranoici. Fiecare susţinea cel 
puţin o variantă a arătării. Fiecare om în parte o văzuse sau 
auzise de la un apropiat. Dar Beor era sceptic în ceea ce privea 
naşterea unui demon. Aceştia fuseseră ucişi cu ani în urmă şi de 
atunci nu mai existase nici urmă de ei. li povesti elfei despre 
cărţile pe care le citise în zilele înnorate. Conform scrierilor, 
demonii nu aveau aceeaşi înfăţişare şi se năşteau asemeni 
păsărilor, prin ouă, doar că ritualul naşterii trebuia făcut aşa 
cum trebuie. Beor învățase câte ceva despre ritualul naşterii 
acestor creaturi şi cu toate astea era convins că nimeni nu ar fi 
putut uni toate elementele la un loc, chiar dacă s-ar mai fi găsit 
ouă de demoni. 


Elfa era şi ea sceptică în ceea ce îl privea pe demon, mai ales 
după ce Beor îi povestise despre drumul până în Landra şi 
despre ce îi spuseseră calunienii despre sperieni. Imaginaţia 
umană o lua razna atunci când intra în panică şi avea tendinţa 
de-a amplifica fiecare sentiment. 

Venise o nouă seară şi se apropiară de pădurea ce ducea spre 
An', doar că partea aceasta era cu mult mai aproape de Ba'al, 
undeva la vest faţă de Tărâmul Zânelor. Intrară în pădure 
aproape când soarele 

Işi revărsa razele roşii peste pământ. Căzură frânţi şi abia la 
amiază reuşiră să se trezească. 

Beor îşi controla oglinda încercând să dea de Morana, în timp 
ce Yass învăţa tot mai mult să asculte lucrurile din jurul său. 
Când cei doi îşi terminară treburile mâncară un colţ de pâine şi 
hotărâră să pornească mai departe. Soldaţii nu treceau prin 
pădure decât prin partea de est, aproape de An', aşa că nu 
aveau de ce sâ-şi facă prea multe griji. 

— Beor, spuse elfa când luna se pregăti să cadă peste pomi, tu 
ştii încotro mergem? 

Tânărul aărian rămase locului privind cerul. 

— Prea multe nu ştiu, trebuie să recunosc. Dar acum doi ani 
am văzut o hartă stelară făcută de Shiva. Shiva este singurul om 
care nu poate fi influenţat de elpizi. Când s-a întors din Ba'al a 
făcut acea hartă şi ştiu că atunci când Steaua Laptelui se uneşte 
cu Ochiul Câinelui sunt în Ba'al. Până atunci urmăm calea 
Stelelor de Foc. 

— Presupun că ne vom da seama oricum când vom intra în 
Ba'al. Beor zâmbi şi spuse: 

— Nu e chiar aşa. Ba'al-ul este o zonă muntoasă şi păduroasă. 
Acolo nu prea vezi soarele la culoare, iar elpizii nu au case, asta 
dacă nu şi-au construit între timp. Shiva mi-a povestit că îşi 
doreau case, dar nu ştiu la ce le-ar folosi. Ei nu cunosc oboseala 
sau foamea. Oricum, Har'al-ul, palatul regelui, ar trebui să se 
zărească undeva printre stânci cu toate că Shiva mi-a spus că 
este întunecat şi acoperit de umbre şi în unele zile este foarte 
greu de observat. 

— Aşadar, Ba'al este diferit. Tânărul aprobă din priviri: 

— Mai mult decât atât. Acolo e o forţă uriaşă. Se spune că 
magia e la ea acasă. Fhar-Dur e cel mai bătrân magician din 
lume. De aceea Moş Grap te-a trimis la el. Cu siguranţă că 


regele ştie atâta magie cât nu ai cum să înveţi nici în o mie de 
ani. 

— Nu am atâta timp la dispoziţie, spuse elfa. 

— Ştiu, Yass. Dar timpul este relativ în vremile astea. Dacă 
Yannir nu te găseşte, nu va începe războiul. Dacă elfii nu află şi 
nu îti vin în ajutor, din nou, nu va avea ce război să înceapă. 
Acum lucrurile se mişcă, dar dacă un timp nimeni nu ar şti nimic 
de tine, probabil că Yannir ar începe să creadă că toată 
povestea asta a fost o scorneală. 

— Fii serios. El ştie deja. Va aştepta chiar şi două mii de ani. 

— E posibil. E posibil. 

Paşii soldaţilor îi făcură să amuţească. Ambii ştiau că nu au ce 
căuta în locurile astea, dar soarta părea să nu fie de partea lor. 
Armurile lor grele se auzeau tot mai clar. Yass îi făcu senin 
tânărului să se caţere în copac, iar ea îl urmă. Şase soldaţi în 
armuri argintii mergeau agale părând că duc cu sine ceva 
preţios. Nici Yass şi nici Beor nu îşi puteau da seama despre ce e 
vorba de la înălţime, dar îi urmăriră cu privirea şi constatară că 
se îndreaptă spre Ba'al. Elfei i se păru că ostaşii sunt cam mici 
de statură, dar dău vina pe înălţimea la care se afla. In schimb, 
Beor înţelese imediat că este vorba despre pitici. Toţi aveau 
părul roşu împletit cu barba, iar armurile erau lucrate într-un fel 
deosebit. Până şi topoarele ce le purtau la brâu îi dădeau de 
înţeles că fac parte din neamul piticesc, chiar dacă el nu mai 
văzuse vreodată unul. 

Cei doi se dădură jos din pomi cu grijă să nu scoată vreun 
zgomot. Abia atunci Yass îşi dădu seama că cei de dinaintea lor 
îi ajung abia până la Brâu. îi urmăriră în linişte până la lăsarea 
serii atunci când piticii aprinseră focul şi puseră şunca la încins. 
Unul din ei scoase din traistă o butelcuţă cu vin, iar piticii 
începură să se veselească. 

— Sunt periculoşi? se interesă Yass. 

Beor ridică din umeri, dar nu îşi luă privirea de la pachetul ce îl 
purtau cu ei. Se apropie mai mult pentru a vedea mai bine, şi 
atunci îşi dădu seama că pachetul este de fapt un cuib, iar oul... 
Pe toţi zeii, era cu adevărat un ou de demon. 

Se întoarse repede la elfă şi îi spuse ce văzu. 

— Trebuie să-i atacăm şi să le luăm oul. 

— De ce? 


— Pe toţi zeii, Yass. Dacă demonul iese din nou... nici nu vreau 
să mă gândesc. 

Elfa îşi privi timp de câteva minute duşmanul. Nu putea să 
atace nişte creaturi aşa de mici. Chiar dacă feţele le erau 
îmbătrânite şi asprite de vreme, i se păreau atât de inofensivi. Şi 
cu toate astea, Beor avea dreptate. Oare ce voiau să facă cu 
oul? Elfa îi făcu semn din priviri că e pregătită. Beor îi făcu semn 
să rămână pe loc, iar el înainta până ajunse în mijlocul lor. Piticii 
se opriră din mâncat şi băut şi rămaseră cu privirea aţintită 
asupra lui. Unul mai în vârstă cu pârul împletit separat de barbă 
se ridică şi se îndreptă spre el. 

Piticul nu îi ajungea decât până la brâu, dar părea destul de 
puternic, aşa că Beor încercă să nu îşi subestimeze adversarul. 

— Te-ai rătăcit? se răţoi piticul la el. 

Beor cântări din priviri situaţia. Nu avusese el de-a-face cu 
piticii, dar ştia că aceştia sunt destul de periculoşi în ciuda 
înălţimii. 

— Nu, domnule... 

— Ah, un aărian. 

Cu toţii măriră ochii şi îşi traseră topoarele spre apărare. Beor 
făcu o plecăciune plină de respect şi le vorbi: 

— Mă îndrept spre Ba'al, şi mă gândeam că poate avem acelaşi 
drum. în plus o companie atât de selectă mi-ar prinde bine. 

Piticii îşi intersectară privirile şi începură să râdă zgomotos. 

— Dispari de-aici aârianule, neamul nostru şi cel arkud nu a 
fost niciodată în pace. 

Beor înţelesese că ei nu doresc să vadă oul, fapt care îi dădea 
un sentiment ciudat. Nu de puţine ori, cei din neamul piticesc se 
alăturaseră lui Yannir, chiar dacă în cele din urmă reveniseră pe 
calea cea bună, dar întotdeauna începea aşa. Beor îşi trase 
spada de la şold şi zâmbi trufaş. 

— Presupun că în acest caz, puţină mişcare îmi va face bine. 
Piticii râseră din nou, de data asta batjocoritor. Piticul în vârstă 

Îşi răsuci toporul în aer şi porni atacul. Spada şi toporul se 
încrucişară şi scoaseră un zgomot metalic făcând o bufniţă mai 
curioasă să îşi ia zborul. Cei doi luptau unul împotriva celuilalt 
fără să se atingă. Cele două arme răsunau în pădure ca două 
fulgere. în ciuda înălţimii, piticul era mult mai agil şi mai rapid 
decât Beor, dar şi tânărul era un bun spadasin. Abia acum se 


vedeau anii de antrenament. însă piticul reuşi să-l atingă pe 
aârian la umăr făcându-i sângele să ţâşnească. 

Elfa privea din frunziş întreg spectacolul, dar acum era 
convinsă că trebuie să intervină. Văzu agitația din privirile 
celorlalţi şi îi fu teamă că ei ar putea tăbări pe el. Elfa îşi aruncă 
pelerina şi-şi trase spada de la brâu. Metalul luci în lumina lunii, 
iar ea sări în mijlocul lor. Beor şi piticul rămaseră locului în timp 
ce ceilalţi îşi lăsară topoarele jos şi o priviră curioşi. 

— Elfa? 

— Da, e o elf, spuse unul. 

— Da, cu adevărat o elfă, remarcă şi celălalt. 

— Pe numele zeilor, spuse cel ce-l atacase pe Beor, chiare o 
elfă. Yass zâmbi în colţul gurii şi spuse triumfătoare: 

— Dacă nu vă supăraţi, aţi putea încheia lupta asta penibilă şi 
mai bine mi-aţi spune unde duceţi oul. 

Pitici se priviră din nou de data asta puţin speriaţi. Cel mai în 
vârstă făcu o plecăciune în faţa elfei şi glăsui: 

— Domniţă, pitici şi elfii... 

— Ştiu, ştiu, nu au fost în cele mai bune relaţii. Dar nu îmi pasă 
de-asta. vreau să ştiu ce faceţi cu oul. 

Piticul îşi ridică toporul ameninţător: 

— Asta nu vei afla decât peste cadavrul meu. 

— Atunci aşa să fie, spuse elfa ridicând la rândul său spada. 

Cei doi începură o luptă aprigă, dar elfa era rapidă şi mişcările 
îi erau sprintene. Piticul obosi în scurt timp, iar ea profită de 
această situaţie şi îl lovi cu cotorul spadei în stomac lipindu-l de 
pământ. Beor era pregătit să facă faţă unui atac de la cei aflaţi 
pe margine, dar piticii nu păreau să dorească asta. 

Elfa îi oferi mâna piticului căzut la pământ şi îl ajută să se 
ridice. 

— Acum îmi spuneţi ce aveţi de gând cu oul? 

Piticul îi aruncă o privire piezişă arkudului, apoi îi făcu semn 
elfei să-l urmeze. 

O duse lângă cuibul oului şi o lăsă să-l privească. Era mare şi 
rotund, uşor ţuguiat la capete, iar culoarea era aproape 
maronie. Elfa îl atinse cu grijă şi simţi scoarţa uşor poroasă ca a 
unei frunze uscate. 

— E minunat, remarcă ea. 

— Da, şi aducător de necazuri, mârâi piticul. 


Beor se apropie şi el oferindu-i oului acelaşi tratament ca şi 
elfa apoi i se adresă piticului: 

— Mai există şi altele? 

— Două sute, se grăbi să răspundă. Două au intrat în posesia 
lui Yannir încă de-acum doi ani. Se pare că până la urmă a reuşit 
să facă un demon să iasă din carapace. Pe celălalt l-a distrus în 
timpul încercărilor. 

Elfa îşi vâri spada în teacă şi îngenunche lângă ou. 

— Şi celelalte o sută nouăzeci şi opt? 

Piticul oftă. Le făcu semn celorlalţi să îşi vadă de treabă şi se 
aşeză lângă Yass. 

— Celelalte au fost mereu în posesia noastră, dar ne-am dat 
seama că doar elpizii pot să le păstreze în siguranţă. E al 
cincizecilea ou pe care-l ducem la ei. 

— De ce nu le-aţi dus pe toate odată? Se interesă Beor. 

— Am fi atras atenţia. E nevoie de gărzi pentru a transporta şi 
unul singur. Aşa că ne împărţim în trei părţi şi fiecare o luăm pe 
alt drum încercând să nu atragem atenţia asupra noastră. 
Imediat ce ajungem acasă alte trei echipe pornesc spre Ba'al, 
dar e greu să le tot transportăm în ritmul ăsta, iar sperienii ne 
tot dau târcoale. 

Elfa mai privi încă o dată oul apoi îşi aţinti privirea în cea a 
piticului. Chipul îi deveni grav şi serios. 

— Jupâne pitic, ce s-ar întâmpla dacă am scoate noi demonii 
din ouă? 

Piticul oftă. 

— Nimic bun, domniţă. Demonii sunt fiinţe coruptibile. Dacă nu 
ai suficient aur altcineva îi va angaja în luptă. De aceea e 
important să ducem ouăle departe de Yannir. 

— Bine, înţeleg, spuse elfa. Atunci de ce nu le-aţi distrus? 

Toţi piticii murmurară îngroziţi la auzirea acestei întrebări, dar 
cel din faţa ei rămase calm. 

— Dacă încercăm să le distrugem şi demonii ies din ou ne vor 
ucide pe loc. După cum vezi nu sunt prea multe soluţii. 

— Bine, bine, sări Beor. Dar tocmai ai spus că Yannir a distrus 
un ou. 

— Aşa este. Dar Yannir e puternic şi de aceea l-a ucis pe acela. 

— înţeleg, spuse elfa. Aşadar, singura soluţie rămâne Ba'al-ul. 
Piticul clătină din cap. 


— Aşa este. Dar până una alta, spune-mi, domniţă. Tu eşti cea 
care a crescut sub nasul regelui? 

Seara începuse să devină prietenoasă. Elfa le povesti păţaniile 
prin care trecuse de-a lungul timpului, apoi fu rândul lui Beor. 
Piticii, în cele din urmă, se dovediră a fi prietenoşi chiar dacă 
nutreau o ură ascunsă faţă de cele două neamuri. Cel bătrân se 
numea Orr şi era conducătorul grupului, iar ceilalţi cinci erau 
verii lui: Ora, Orin, Oran, Onim şi cel din urmă, era Sod iar 
acesta făcea parte din alt neam. 

Piticii nu vorbeau prea mult despre ei şi despre Deşertul 
Mnemess, cel ce îi ascundea în partea stâncoasâ. In schimb au 
fost dispuşi să încheie o alianţă cu cei doi până vor ajunge în 
Ba'al. De-acum Beor şi Yass aveau companie şi nu trebuiau să-şi 
mai facă griji în privinţa mâncării. 

x x x 

În razele dimineţii elfa se trezi cea dintâi. Se asigură că toţi 
ceilalţi dormeau şi se apropie de oul de demon. îl studie cu mare 
atenţie încercând să reţină fiecare firicel nelalocul lui. Era un ou 
tare curios şi asperităţile de pe scoarță îi aminteau de un perete 
zgrunţuros. Acum culoarea cojii se vedea mai bine. Semăna cu 
cea a unui copac în creştere. Culoarea uşor maronie dădea spre 
un verzui-praz. Nu auzise niciodată vorbindu-se despre ouăle de 
demoni, iar curiozitatea o împingea spre lucruri prosteşti. 
Aproape că-i venea să-l spargă şi să vadă cu ochii ei ce se află 
înăuntru. Dar îşi înfrâna sentimentele imediat ce auzi glasul 
piticului Ora: 

— Hei, ce faci acolo? 

Elfa îşi dădu pârul pe spate cu mişcări fine şi îi aruncă o privire 
demonică. 

— Doar mă uitam. Doar nu credeai că vreau să fug cu el. Piticul 
ridică din umeri şi începu să-şi trezească rând pe rând 

tovarăşii de drum. Beor se trezi şi el şi stinse ultimile rămăşiţe 
rămase din foc, apoi le acoperi cu crengi verzi. După ce 
mâncară pe săturate piticii, elfa şi arkudul porniră la drum. Piticii 
păreau posomorâţi, iar elfa ştia în inima ei că nu doresc 
companie, dar nici nu îndrăzneau să-i alunge. 

După mult timp Orr, i se adresă elfei: 

— Şi cum se face că o domniţă elfă merge spre Ba'al? 

Yass îi aruncă o privire rece, dar nu spuse nimic. Piticul ridică 
din umeri şi merse mai departe fără a mai scoate vreun cuvânt. 


Abia pe la amiază, când obosiră cu toţii hotărâră să facă o mică 
oprire. Elfa şi arkudul stătuseră ceva mai retraşi şi nu vorbiseră 
întreaga zi, ceea ce îl duse pe Orr cu gândul la un complot. In 
cele din urmă se apropie de ei înmânându-le câte un măr. Se 
aşeză între ei şi îi studie pe fiecare în parte. 

— Ne pare rău dacă compania noastră nu vă este pe plac, rosti 
el cu-o voce posomorâtă. Adevărul este că şi pentru noi e greu 
să ne aflăm în compania voastră. N 

Elfa îi puse mâna pe umăr şi îi zâmbi atât de fermecător că Orr 
crezu că se îndrăgosteşte. 

— Nu are legătură cu compania voastră, îi spuse ea. Suntem 
măcinaţi de gânduri. Amândoi avem motive să ne temem. Beor 
se teme pentru regina lui, în timp ce mie îmi e frică că nu voi 
găsi drumul spre casă. 

— Deci asta era, sări piticul în sus de bucurie spre surprinderea 
celor doi. Dacă mi-ai fi spus mai devreme aş fi ştiut să-ţi spun 
încotro se află lăcaşul elfilor. 

Yass mării ochii, iar culoarea lor, rămase pentru prima oară de 
un verde aprins. 

— Adevărat, Orr?! 

Piticul clătină mulţumit din cap. 

— Foarte adevărat. Eu ştiu. Ştiu pentru că exact cu un an în 
urmă am dus treizeci de ouă regelui Ysodoor. Doar că... vezi tu 
domniţă. Dacă nu eşti aşteptată doar moartea te va întâmpina. 

Ochii elfei începură din nou să îşi schimbe culoarea după bunul 
plac. Ea oftă şi lăsă capul plecat. 

— Ştiam eu că nu va fi aşa uşor. 

— Aşa este, mărturisi piticul. Dar regele elpid ar putea să te 
ajute să iei legătura cu poporul tău. Doar că... şi aici mai este un 
inconvenient. Elpizii nu au de plătit decât o singură datorie la 
elfi, cel puţin aşa ştiu eu. Şi nu îi vei putea cere decât o singură 
favoare. Ei nu fac favoruri gratuite. 

— Ştiam eu, sări şi Beor. Ştiam. Yass. Ştiu unde se află lăcaşul 
elfilor. 

De data asta fu rândul lui Orr să rămână cu gura căscată, dar 
îşi recapătă repede stăpânirea de sine. 

— Serios?! 

— Da, spuse sigur pe sine Beor. Da, serios. Salmarinia. Doar 
acolo te găseşte moartea chiar dacă tu nu o chemi. 

Piticul pufni într-un râs zgomotos. 


— Adevărat. Dar bizară gândire mai ai şi tu, pui de arkud. Beor 
se făcu roşu precum focul când piticul îl numi „pui". Şi-ar fi dorit 
ca în faţa elfei să fie tratat precum un bărbat. Dar nu avea de 
gând să se dea bătut în faţă piticului, aşa că continuă să 
vorbească: 

— Yass, eu ştiu să te duc acolo. 

— Da, spuse piticul pe un ton batjocoritor. Toţi ştiu să ajungă 
acolo, dar puţini ştiu să scape cu viaţă. Crede-mă, domniţă, 
dacă Ysodoor nu doreşte să rămâi în viaţă, păi, fii sigură că nu 
vei învinge moartea, cu sau fără arkud. 

Beor abia îşi stăpâni furia. li veni să-şi tragă spada de la brâu şi 
să-l provoace pe Orr la duel. Dar privirea calmă a elfei îl mai 
potoli. Se depărta de cei doi luându-şi şi oglinda. Spera ca în 
felul acesta să uite de pitici, de elfi şi de celelalte lucruri din 
lume. 

Incercă în zadar să dea de urma Moranei. Regina nu se afla 
niciunde. Părea că pământul o înghiţise cu totul. Inima îi 
devenea tot mai tristă din această pricină. Ar fi vrut să poată 
vorbi cu Naruna, sau cel puţin cu Shiva, dar nu îndrăznea să 
facă asta. îi era teamă că Naruna îşi trădase regina şi principiile. 
Nu mai ştia în cine să creadă. Inima lui era mult prea departe iar 
gândul dezorientat. Numai vederea elfei îl mai făcea să 
zâmbească. Se blama şi pentru asta. Ştia că Morana îşi dorise ca 
el şi Naruna să devină soţ şi soţie, dar acum nu îşi putea lua 
privirea de la Yassuna. Elfa fusese ca un fulger căzut peste 
sufletul său. 

Da, se blama. Acum, pentru prima oară, se simţea străin de 
poporul său. Nu îşi dorea să se întoarcă acolo fără ea, iar dacă 
Yass i-ar fi cerut s-ar fi dus cu ea până în capătul pământului. 
Dar ştia că ea nu îi va cere asta niciodată. Era prea mândră să 
recunoască că are nevoie de cineva sau de ceva. Credea că 
poate reuşi singură şi în mare parte era adevărat. Dacă nu ar fi 
intervenit în lupta cu Orr, probabil că piticul l-ar fi rănit destul de 
rău. 

Mai încercă încă o dată să dea de urma celei ce îi oferise 
dragostea şi ajutorul, dar nici de data asta nu reuşi. Inima i se 
strânse ca un pumn şi îi bătu cu putere. Nu putea decât să spere 
că Morana e în siguranţă. 

Arkudul zări o mişcare stranie în cuibul oului. Piticii se 
pregăteau să îşi strângă mâncarea în timp ce elfa şi Orr încă mai 


stăteau de vorbă. Beor se asigură că nu îl vede nimeni şi se 
duse lângă ou. într-adevăr coaja părea să se desprindă. Atinse 
oul cu vârful degetelor. Crăpătura ce apăruse ceva mai devreme 
părea să se închidă la loc. Privi nedumerit. După câteva clipe nu 
mai fu nici urmă de crăpătură. Până să îşi dea seama elfa şi cei 
şase pitici erau lângă el. Orr îl privea dojenitor. 

— Ce faci? 

Aârianul simţi cum i se urcă sângele în obraji. Evident că 
nimeni nu i-ar fi dat crezare, dar încercă să le spună ceea ce 
văzuse. Piticii căzură pe gânduri dar elfa nu părea deloc mirată. 

După un timp Orr le făcu semn celorlalţi să ridice cuibul. 

— Yannir încearcă să-l cheme de la distanţă. Beor căscă ochii 
mari. 

— Cum poate face asta? 

— Ouăle care sunt transportate nu se mai află sub puterea 
vrăjilor. Nebunul ăla ştie că trebuie să mai fie şi altele pe 
undeva. Trebuie să ne grăbim. Trebuie să ajungem până la 
lăsarea zorilor în Ba'al, altfel mă tem că ne-am riscat viaţa 
degeaba. Se întoarse către ceilalţi şi spuse: De-acum încolo nu 
vom mai face nicio pauză. Există riscul ca demonul să iasă la 
lumină. 

Pitici afirmară din cap apoi porniră înainte în pas grăbit. 

Yass şi Beor rămaseră pe urmă, iar într-un târziu elfa îl întrebă: 

— Ai găsit-o? 

El dădu din cap şi închise ochii. Elfa îi înţelegea tristeţea. Ar fi 
vrut să ştie ce să-i spună pentru a-i alina durerea, dar nu ştia să 
facă asta nici cu sine. îl bătu prieteneşte pe spate şi grăbi pasul. 


PARTEA III | 
REGINA ELFĂ 


DRUMUL SPRE MNEMESS 


Morana plecase la drum doar cu un cal şi un burduf de apă. De 
fapt nici nu îi păsa prea mult de altceva. Deşertul Mnemess nu 
era prea departe, poate doar o săptămână de mers continuu. 
Dar la doar două zile de călătorie zări sperienii care îşi alergau 
caii spre est. încercă în zadar să se apropie de ei. Teama că şi-ar 
putea pierde viaţa, şi în felul acesta, şi moştenitorii], nu o lăsară 


să facă prea mulţi paşi. înţelesese că este vorba despre Yannir. 
Acum era sigură că elfa e în pericol. 

Îşi petrecu acea noapte în singurătate, având mult timp să se 
gândească la tot ceea ce se întâmplase. La tot ceea ce a 
însemnat viaţa ei, domnia ei, dar şi viaţa şi domnia Shiranei. 

Trecuse atâta timp, iar amintirile parcă o părăsiseră. Abia 
acum îşi amintea. Aruna şi Shirana, două regine invidiate până 
şi de Yannir. Atât de frumoase, de puternice şi totuşi diferite. 
Aruna îi dăuse ei viaţă, timp în care Shirana îi dăduse viaţă 
celeilalte regine. 

Era doar un prunc când cele două regine s-au văzut pentru 
ultima oară. Şi-o amintea, ca şi cum ar fi stat în faţa ei, pe biata 
Shirana. Chipul îi era atât de alb şi părul atât de negru. îşi aminti 
cât de fericită fusese regina elfă să o vadă pe mama ei. Ochii îi 
scânteiau albaştri în lumina soarelui, iar zâmbetul îi era atât de 
larg şi de frumos că părea că tot soarele râde o dată cu ea. 
Aruna o învățase că elfii îşi păstrează culoarea ochilor doar când 
simt o bucurie imensă. Ştia aşadar că Shirana se bucurase 
sincer de această revedere. 

Şi ea sperase ca într-o zi fiica elfei să fie prietena ei, dar din 
acea zi minunată nu mai auzise nimic de Shirana. Aruna nu îi 
mai vorbise despre ea şi la scurt timp muri. Probabil că exista 
un destin care acum îi oferea şansa de-a se revanşa faţă de fiica 
elfei. De ce să se revanşeze? Nu ştia prea bine. Era doar acel 
sentiment că îi datorează ceva anume. 

Când zorii sosiră gândurile acestea îi dispărură. Se asigură că 
niciun alt sperian nu îi va mai ieşi în cale şi porni la drum. Ştia 
că o dată ajunsă în deşert misiunea de-a găsi ascunzătoarea 
piticilor va deveni aproape imposibilă, dar asta nu mai conta. 
Spera doar ca Naruna să îi urmeze cu înţelepciune. Sigur, 
Consiliul Neamului putea să îi conteste domnia, dar încă îi mai 
avea pe Shiva şi pe Huran de partea ei. 

Se rugă zeilor să o protejeze până când pruncul se va naşte şi 
privi spre orizont. Acesta era scăldat în praful care se ridica în 
sclipirea soarelui. Totul părea învăluit într-o apă misterioasă ce 
se tulbură la o simplă atingere. Dar ea, ea era liberă. Liberă să 
trăiască după bunul plac. Nu trebuia să se mai supună decât 
propriilor dorinţe, iar acum dorinţa cea mai mare era aceea de-a 


aduce pe lume o nouă regină. 
x x x 


Picături colorate, de praf, se ridicau spre orizont învăluindu-l cu 
iuţeală şi misticitate într-o pelerină transparentă şi lucioasă. 
Soarele se prinse în iţele sale şi păru că rămâne prizonier pentru 
mai mult timp. Apoi se topi roşu până lăsă în urmă doar noaptea 
încununată cu stele. Regina, Lună, apăru şi ea caldă şi 
luminoasă. Razele i se vărsară ca nişte unde mistuitoare asupra 
deşertului care se zărea în depărtare. 

Căldura, în acele locuri, era aproape nimicitoare. Morana nu 
intrase de curând în zona stearpă care făcea trecerea din lumea 
plantelor în cea a nisipurilor, dar de ceva timp nu mai întâlnise 
decât mărăcini ce creşteau încurcaţi de-a lungul drumului. 
Auzise poveştile despre această zonă, unde odinioară ar fi trăit 
balauri. Cei ce se întorseseră în viaţă din Mnemess compuseseră 
ode ce încă se mai auzeau prin neamurile omeneşti. Un cântec 
anume vorbea despre plantele uscate care se îmbrăţişează 
goale în bătaia subtilă a vântului. Altul amintea de căldura 
toridă din timpul zilei şi de frigul nimicitor din timpul nopţii, şi 
prea puţine aminteau despre balauri cu şapte sau opt capete ce 
păzeau drumul. 

Regina dădu bice calului obligându-l să păşească mai repede. 
Liniştea era nimicitoare, făcându-i reginei urechile să-i ţiuie de 
durere. Doar copitele calului spărgeau liniştea din loc în loc, 
făcând-o să se disipeze în zeci de sunete. 

Abia spre dimineaţă puse piciorul pe nisip, atunci când soarele 
se ridică galben şi trist şi se lăsă pe pământ unduitor ca valurile 
mării. Picurii de nisip începură a sclipi în culori vii urmând 
umbrele până la orizont. Calul îşi afundă copitele în nisipul fin. 
Cu chiu cu vai reuşea să înainteze. De-acum, Morana ştia că va 
trece prin ce e mai rău. Nu mai aveau apă şi nici mâncare şi era 
deja cea de-a şasea zi de când nu mai mâncase nimic. Se 
simţea tot mai râu odată cu trecerea minutelor. Era tot mai 
slăbită, iar teama de-a se întâlni cu sperienii o făcea să tremure 
din toate încheieturile. 

Odată cu sosirea prânzului se trezi învăluită de marea de nisip. 
Nimic nu mai era în jurul ei, decât căldura cotropitoare care crea 
valuri în depărtare şi munţii pietroşi din fata ei. 

Mai era mult până la munţi, iar ea îşi dădea seama de asta 
destul de bine. Abia de îşi mai putea ţine ochii deschişi, iar calul 
abia îşi mai ridica picioarele. Simţea valuri-valuri de căldură 
ridicându-i-se prin trup şi ameţind-o până la leşin. încerca în 


zadar să rămână trează, era prea greu, mult prea greu, iar 
razele fierbinţi nu o ocoleau deloc. 

Abia spre seară simţi că îşi mai revine. Abia atunci simţurile ei 
deveniră mai agile şi privirea mai limpede. Ştia că probabil nu 
avea să găsească apă sau mâncare, timp de mai multe zile, dar 
nu ştia cum să reziste acestei provocări. 

Abia atunci, pentru prima oară, îi păru rău că alesese acest 
drum. Poate dacă i-ar fi explicat în vreun fel lui Ysodoor... Cine 
ştie, poate că ar fi primit-o în sălaşul elfesc şi poate că i-ar fi 
întins o mână. Ce rost avea să se încreadă în pitici, ei nu îi 
fuseseră niciodată aliaţi, decât dacă nevoia i-a împins. 

Teama începea să pună stăpânire pe ea. Nu voia să moară 
singură în mijlocul deşertului, acolo unde şerpii şi vulturii ar fi 
devorat fiecare bucăţică din corpul ei. Mai bine ar fi murit cu 
demnitate în regatul ei, primind onorurile cuvenite, chiar dacă ar 
fi trebuit să îndure o aspră judecată. Dar ea trebuia să trăiască. 
Trebuia pentru cea care va veni pe lume. Măcar de i-ar da 
viaţă...restul nu mai conta. Ea avea să-şi găsească drumul spre 
zei, timp în care copila ei avea să urce pe tronul arkud. 

Simţi cum noaptea o îmbrâţişază rece dându-i posibilitatea să 
respire. Parcă şi murgul părea mai revigorat. li era milă de bietul 
animal, a doua noapte în deşert, iar el făcuse faţă cu stoicism, 
fără apă şi fără mâncare. Năluca unei flăcări aproape că o făcu 
să leşine. Nu. Nu de teamă, ci doar de fericire, dar flacăra 
dispăru înghițită de-o beznă demonică. Regina căzu de pe cal 
leşinată. 

x x x 

O şoaptă. Un vis. O atingere. Un gând. 

Şi mai apoi o lacrimă şi o amintire ce părea vie, reală. 

Morana se trezi înconjurată de zeci de pitici roşcaţi cu bărbile 
împletite şi cu părul lăsat pe spate. Le remarcă repede 
topoarele şi chipurile răvăşite. încă îi zărea în ceaţă. Doar nisipul 
din jurul ei era cu adevărat real, de restul încă se îndoia. 
Recunoştea nemul acesta de pitici. Dacă nu se înşela prea tare 
şi memoria nu îi juca feste făceau parte din Nemul Bardelor de 
Otel. Pe vremea când mai trăia Aruna neamul acesta era cel mai 
numeros, parcă şi-l amintea şi pe micul rege cu coroana sa de 
nestemate ce-i cădea tot timpul pe ochi. 

Încercă să îşi revină din ameţeală. Un pitic se apropie de ea şi îi 
oferi butelcuţa cu apă. Morana uită cu totul de bunele maniere 


şi se repezi spre ea, golind conţinutul dintr-o înghiţitură. Apucă 
să-i zâmbească piticului înainte de-a leşina din nou. 

Când îşi reveni se afla pe un aşternut de mătase, acoperită cu 
o pătură fină. Lângă ea se afla o ceaşcă aburindă şi o bucată de 
brânză, în jurul ei era plin de flori colorate ce emanau mirosuri 
îmbietoare. Morana îşi roti privirea şi observă o cameră de 
piatră, ai cărei pereţi erau acoperiţi de cuverturi groase. în 
capătul opus se aflau două paturi mici şi două dulăpioare. în 
stânga se afla un şemineu şi câteva torţe ce luminau încăperea. 

Morana îşi bău ceaiul şi mancă ceea ce i se oferise, apoi se 
ridică, îşi trase hainele pe ea şi făcu câţiva paşi prin încăpere. 

Camera era spațioasă şi destul de primitoare. Remarcă oglinda 
mare ce trona în faţă unui perete golaş. Se privi pentru câteva 
clipe şi îi plăcu ceea ce zări. Chipul nu îi era palid şi nici nu 
slăbise prea rău. De-acum încolo trebuia să se gândească la 
pruncul nenăscut, dar înainte de toate trebuia să vadă unde se 
alfa şi dacă era bine primită. 

Chiar când acest gând îi trecea prin minte, uşa se deschise cu 
un scârţâit uşor. Morana îşi îndreptă privirea spre piticuţa ce îi 
adresă un zâmbet larg. Avea părul roşu împletit în două codițe, 
cu o rochiţă albăstruie cu şorţ alb şi cu pantofiori negri. Moranei 
i se păru ireală imaginea şi simţi o uşoară ameţeală, dar îşi 
reveni repede. 

Piticuţa o privea cu bunăvoință, ceea ce o făcu pe Morana să 
se simtă puţin mai bine. 

— Sper că aţi avut o şedere plăcută, spuse piticuţa. Morana îşi 
plecă fruntea în semn de respect. 

— Sigur, am avut o şedere foarte plăcută. Dar aş dori să aflu 
unde sunt. 

Piticuţa, ce nu părea să fi ajuns la o etate prea înaintată, îi 
zâmbi copilăreşte, uşor ruşinată. 

— Vă aflaţi în locul secret al piticilor. Regele a zis că semănaţi 
cu fiica unei regine şi de aceea v-a primit. 

— Regele pitic face parte din Bardele de Oțel? 

— Da, dar e foarte bătrân. 

Morana zâmbi la gândul că era acelaşi rege caraghios pe care îl 
văzuse când era doar un copil. 

— Aş putea vorbi cu regele tău? Piticuţa îşi plecă privirea. 

— Când va decide el, apoi părăsi încăperea lăsând o tavă cu 
mâncare şi apă. 


Morana rămase cu gândul la poporul său şi la greutăţile pe 
care le întâmpinau Beor şi Naruna. Spera ca fiul adoptiv să p fi 
găsit pe elfă, dar ce avea să se aleagă de el dacă s-ar fi întors 
acasă? îşi scoase oglinda din traistă şi o privi profund. Nu îi 
trebuiră decât câteva clipe pentru a da de tânărul său fiu. Era 
aproape de Ba'al în compania a şase pitici. Lângă el se afla elfa. 
Era la fel de splendidă ca mama ei, şi în acel moment inima i se 
strânse într-o zvâcnire. Şterse imaginea şi rămase îngândurată. 
Spera ca Beor să nu o îndrăgească pe elfă, căci chiar dacă era 
frumoasă şi puterea îi era neasemuită, ambii aveau să sufere în 
urma unei asemenea prostii. 

Se băgă din nou în aşternutul său după ce mancă şunca pe 
care i-o adusese piticuţa. Acum trebuia să aştepte ca soarta să-i 
fie judecată. 


REGELE PITIC 


Trecură trei zile de când Morana stătea închisă în acea cameră, 
singurul ei vizitator fiind piticuţa Ira. îşi punea diverse întrebări 
cu privire la locul unde se alfă şi la identitatea regelui. Nu 
înţegea de ce nu o primeşte şi nici de ce nimeni altcineva nu îi 
mai calcă pragul. Din când în când îşi verifica oglinda privind pe 
Naruna, Shiva sau Beor. îi era dor de ei, de toţi, dar chipul 
Narunei i se părea cel mai nefericit. 

Nu mai avea aceeaşi putere ca în Aăria şi din acest motiv nu 
putea să îi privească mai mult de câteva minute pe fiecare, dar 
înţelegea că ceva se întâmplă în ţara ei. 


Cu o zi în urmă o privi chiar şi pe Brene, dorind să vadă dacă 
pune ceva la cale, şi aşa cum se aştepta chiar punea. Bătrâna 
încerca cu disperare să dea de ea, chiar dacă încălca legile 
arkude. Din fericire Morana ştia prea bine că nu o va găsi cu 
ajutorul oglinzii. O privi cum făcea încercări disperate. Aproape 
plângând de ciudă, lucru care îi aduse o bucurie imensă. 

Apoi îl privi pe Ysodoor. Cât de mult ar fi vrut să-i vorbească. 
Regele elf stătea în mijlocul pădurii înconjurat de verde şi 
admira fiecare părticică a acesteia. Regele fusese întotdeauna 
altfel, iubea natura, o înţelegea şi o cânta. îi era devodat, şi cu 
toate că rupsese legătura cu sinarii, Morana ştia că în sufletul 
său e doar durere din acesta pricină. 

În cea de-a treia zi de singurătate, Ira, sosi ca de obicei 
aducând mâncare proaspătă şi apă rece. Nu plecă imediat aşa 
cum o învățase pe regină, ci îi zâmbi larg. 

— Domniţă, regele primeşte să vă vorbească chiar astăzi. După 
ce serviţi masa am să vin după Domnia Voastră, spuse ea, apoi 
dispăru fără vreun alt cuvânt. 

Morana mânca repede, de parcă de asta depindea să se 
întâlnească cât mai curând cu regele. Apoi îşi aranja rochia şi 
părul încercând să semene cât mai mult cu o regină. Aşteptarea 
i se păru atât de lungă încât îi veni să se urce pe pereţi de 
nerăbdare, dar într-un final Ira îşi făcu apariţia şi îi făcu semn s-o 
urmeze. Regina nici nu şovăi şi nici nu îi puse vreo întrebare. 
Paşi pe culoarul rece şi întunecat şi o urmă orbeşte. 

Peisajul din jur i se părea barbar. Doar pietre ce ieşeau în relief 
şi pe care crescuseră muşchi. Aerul era umed asemeni pereţilor, 
iar podeaua era rece. Din când în când, câte o piatră îşi arăta 
colții prin întuneric. Acest pasaj fu deosebit de lung, aşa cum 
Morana nu se aşteptase vreodată. Nicio făclie nu ardea pe-aici, 
ci totul părea să fie închis în ruine. Apoi ajunseră în faţa unui 
scuar luminat de zeci de torţe. Merseră înainte şi pe măsură ce 
înaintau, lumina părea a fi mai puternică, iar zumzetul celorlalţi 
mai descifrabile. 

In cele din urmă ajunseră într-un fel de vale imensă. Zeci de 
rânduri de piatră se coborau în ceea ce părea a fi un oraş bine 
ascuns, apoi trepte de marmură se ridicau în partea opusă ei 
dezvăluind luminiţe minuscule. Oraşul era imens şi se ridica 
până... în vârful muntelui, remarcă regina dezorientată. Abia 
acum înţelegea că se aflau la zeci, poate sute de metri sub 


pământ. Zări un râu ce curgea agale chiar prin mijlocul pieţei de 
culoare roşie şi câteva simboluri desenate pe pardoseala de 
piatră. Ira nu porni în jos, spre vale, sau spre oraş, aşa cum s-ar 
fi aşteptat ea, ci o luă în dreapta pe o cărare încrustată cu 
diamante, pe care erau aşezate covoare din mătase de diferite 
culori. După ce trecură şi de aceasta drumul se bifurcă în două. 
într-o parte se aflau străjeri cu feţe fioroase, iar în cealaltă doar 
beznă. Ira le făcu semn străjerilor să se dea la o parte, şi abia 
atunci văzu uşa de piatră pe care stătea sculptată barda de oţel. 

Uşa se deschise cu un zgomot inuman şi de dincolo apăru o 
lucire plăcută ca un soare de vară. Morana intră spăşită şi uluită. 
Nu crezuse niciodată că undeva în lume poate exista aşa ceva. 
Primul lucru care i-a sărit în ochi au fost lambriurile din lemn 
care păreau a fi lucrate de mână elfească, apoi candelabrele ce 
curgeau din tavan ca nişte cascade luminoase. Zări tronul de 
cristal transparent şi sceptrul în formă de bardă; pereţii 
îmbrăcaţi în mătăsuri fine şi mesele lungi, două la număr. O 
masă era destinată piticilor, iar cealaltă părea a fi pentru 
oameni. O arteziană curgea liniştită în partea opusă a încăperii. 

Un pitic îşi făcu apariţia de după o uşă ce-i scăpase din vedere. 
Era bătrân, dar încă în putere. Barba nu îi mai era roşie de- 
acum, ci gri ca funinginea. Coroana părea prea mare pentru 
capul său, aşa că piticul încerca să meargă cât mai drept posibil 
pentru a nu o scăpa. Era îmbrăcat asemeni piticilor, hainele 
netrădându-i regalitatea. La brâu purta o spadă mică, probabil 
cadou de la vreun alt neam. Piticul îi zâmbi cu gura până la 
urechi dezvăluindu-şi dinţii stricaţi de vreme, apoi o pofti să se 
aşeze pe unul din scaunele cele mari în timp ce el se sui pe tron, 
drept ca un băț. 

După câteva minute de contemplare piticul vorbi: 

— Fiica mea, lra, a ţinut morţiş să te primesc, străino. Nu am 
mai primit oameni în locurile astea din vremea războiului. Sper 
că nu ai venit cu astfel de veşti. 

Regina îşi plecă privirea mai mult pentru a-i arăta respectul, 
apoi vorbi la rândul ei: 

— Mărite Rege, dacă îmi e permis, am să vă vorbesc deschis şi 
am să mă las în seama înţelepciunii voastre. 

Regele păru uimit de vorbele ei, dar îi făcu semn să continue, 
aşa că Morana nu se lăsă aşteptată şi spuse: 


— Sunt fiica Arunei, regină a arkuzilor, numele îmi este Morana 
şi mi-am urmat mama la tron încă din fragedă pruncie. Dar 
necazul s-a abătut asupra mea odată cu apariţia reginei elfe, 
celei pierdute... 

Regele mări ochii şi îi făcu semn să tacă. 

— Regină arkudă, zici. Aşadar zvonurile în ceea ce-o privesc pe 
elfă sunt adevărate. Cât despre tine, ştiam eu că faci parte 
dintr-un neam nobil. Chipul îţi trădează originea. Spune mai 
departe, ce necaz te-a ajuns? 

Morana continuă: 

— Ei bine. Aşa cum am spus, când regele sinarilor mi-a cerut 
ajutor pentru elfă, într-un mod mai ocolit, m-am gândit că nu e 
drept s-o las pradă lui Yannir. Mamele noastre au fost prietene, 
iar eu nu am avut sufletul s-o las în voia sorții. Mi-am trimis, în 
secret, fiul adoptiv în ajutorul ei. Dar bătrâna Brene, din 
Consiliul Neamului, mi-a înţeles secretul şi m-a ameninţat. Atâta 
doar că încă nu putea să facă nimic împotrivă-mi pentru că în 
pântec am un suflet. Dar şi pentru asta a găsit o soluţie. Prin 
magia ei a aflat că este fată, ceea ce însemnă că e următoarea 
moştenitoare, apoi a încercat să schimbe starea pruncului, dar 
am fost mai puternică ca ea. Nu s-a dat bătută şi a pus la cale 
să-mi schimbe pruncul la naştere. Nu am avut de ales decât 
fuga sau uciderea tuturor arkudelor însărcinate. Şi cum aş fi 
putut trăi cu atâtea crime pe conştiinţă? 

Regina tăcu. Nici regele nu spuse nimic, doar privi absent în 
jurul său parcă gândindu-se la o soluţie. Morana nu îndrăzni să-l 
întrerupă. După mult timp, piticul vorbi: 

— Aşadar, fiică a Arunei, vrei să te-ascund pe perioada sarcinii 
pentru ca pruncul tău să fie în siguranţă. Mama ta mi-a cerut o 
favoare când era în viaţă, iar eu am ajutat-o, iar acum nu mai 
sunt dator arkuzilor, oamenilor sau elfilor cu nimic, poate doar 
cu moralitatea mea de conducător. 

Morana îşi plecă privirea întristată. Nu dorea să-l zorească pe 
rege în luarea unei astfel de decizii. Ştia că şi pentru el, ea 
reprezintă un real pericol. Arkuzii ar fi putut să îi ceară socoteală 
dacă ar fi aliat, sau şi mai rău. Insă regele se lumină la cu un 
copil, apoi vorbi: 

— Morana, fiică a Arunei. Eu sunt Tra, fiul lui Eur şi te primesc 
cu dragă inimă în sălaşul meu. Te ştiu de pe vremea când trăia 
Aruna, frumoasă femeie, spuse ca pentru sine. Nu am inima să 


te trimit în mijlocul „lupilor". Aşa cum ştii, noi, piticii, nu suntem 
în relaţii bune cu celelalte neamuri şi nici nu ne dorim cu 
adevărat. Dar regii între ei s-au ajutat întotdeauna, aşa că nu 
îmi pot călca pe suflet alungându-te. Am să-ţi dăruiesc camera 
construită special pentru regii înalţi — aşa cum le spunem noi — 
şi ai să poţi face ce doreşti atâta timp cât decizi să rămâi aici. 

Moranei îi dădură lacrimile de bucurie şi într-un exces de zel 
sări şi-i sărută fruntea piticului. 

— Mărite Rege, ştiam de bunătatea proverbială a Domniei 
Voastre, dar acum ştiu că nu sunt doar simple vorbe. 

— încet, încet, Regină Morana, spuse regele râzând. Mi-ar fi 
plăcut ca tu să fi făcut acelaşi lucru pentru fiica mea dacă s-ar fi 
aflat într-o astfel de încurcătură. Şi-apoi suntem două popoare 
puternice ce ne-am putea ajuta la nevoie. 

— Aşa este, încuvinţă regina. 

— Atunci mănâcă şi te odihneşte, fiică a Arunei, şi mâine în zori 
să vii să discutăm. Căci multe s-au întâmplat de care nu ai 
habar, lucruri pe care trebuie să le cunoşti 

Ira îşi făcu apariţia lângă regină. îi zâmbi languros, dar nu mai 
făcu o altă mişcare. Regele dădu din cap parcă aprobând ceva, 
apoi spuse: 

— lra te va conduce în camera regală. Sper să ai parte de 
bucurii sub protecţia mea. 

— Nu am să uit niciodată, promise Morana înainte de-a ieşi din 
camera tronului. 

x x x 

Trecură zile în care Morana învăţa să se redescopere, învăţa să 
simtă pentru ea, şi nu pentru poporul ei. Nu mai era legată de 
lanţuri invizibile. Sufletul începea să se elibereze. încă din ziua 
în care a stat de vorbă cu Tra a simţit libertatea cugetului. Când 
a descoperit minunăţiile locului, a început să se simtă cu mult 
mai bine. A învăţat că piatra e frumoasă, că muşchiul care 
creşte pe ea e frumos, piticii sunt frumoşi, chiar dacă o priveau 
cu fereală şi luare aminte. 

Imperiul de suh munte era dovada vie că frumuseţea există. 
Oraşul era construit pe nivele, lucru fabulos şi nemaivăzut. Dar 
piticii erau cei mai pricepuţi în lucrarea pietrei, iar acest lucru nu 
ar fi trebuit s-o mire prea tare. însă totul în jurul ei era atât de 
diferit de Aâria şi de tot ceea ce văzuse înainte. Se simţea altă 
fiinţă. Uitase de teamă, de necazuri, totul era doar împlinire, 


bucurie. Vedea zi de zi cum piticii fac acelaşi lucru — unii turnau 
lava, alţii căleau fierul, alţii făureau topoarele, spadele sau 
cuţitele. Unii săpau tuneluri, alţii mergeau după mâncare şi în 
acelaşi timp se bucurau de familiile şi copii lor. Vedea pe 
chipurile lor multumirea, erau împăcaţi cu ceea ce fac şi făceau 
ceea ce simțeau. E drept, piticii nu erau foarte prietenoşi, dar la 
o adică erau foarte uniţi. Existau certuri între neamuri mai ales 
pentru putere, dar niciodată nu se ajungea la ce se ajunsese în 
Aâria. 

Învăţa să iubească fiecare lucru ieşit din mâinile lor. Dar cel 
mai mult iubea mătăsurile făcute de piticuţe şi mâncarea care 
părea a fi cea mai aleasă. leşea adesea cu lra şi se plimba în 
vale, sau ceea ce ei numeau punctul central al oraşului. Apoi 
urca treaptă cu treaptă învățând să cunoască fiecare casă, 
fiecare drum, fiecare poartă secretă. Tra insistase să înveţe şi 
tunelurile ce erau săpate şi mai adânc în pământ. Ele 
reprezentau salvarea în caz de atac. După ce regina jură că o să 
ia secretul cu ea în mormânt, Tra o rugă pe lra să o conducă 
prin fiecare tunel şi să-i arate fiecare ieşire. învăţă să ţină cursul 
râului care curgea lin prin vale şi astfel descoperi o altă ieşire în 
caz de pericol, în cele din urmă piticii se obişnuiră cu ea, chiar 
dacă mai erau şi neîncrezători. Dar regina ştia să se poarte 
asemeni lor, ştia să se lase pradă veseliei. începea să-şi 
înţeleagă menirea. Ea nu era regina unui popor, ea era o fiinţă, 
o fiinţă ce uitase să-şi vadă sufletul. Acum şi-l vedea, iar Tra o 
ajutase în acest scop. 

Chiar dacă regele era adesea posomorât şi gânditor uita de 
toate atunci când soarele apunea, undeva, acolo sus, şi se 
alătura celorlalţi, îşi dădea jos haina regală, îşi lăsa sceptrul şi 
coroana şi devenea asemenea lor. învățase să-l admire, să-l 
înţeleagă. Uitase de ea, uitase de fericirea sa, uitase să se 
înţeleagă. Şi acum redescoperea că trăieşte. 

Era mulţumită de sine. îşi petrecea majoritatea timpului pe 
lângă Tra, dar de data asta nu se simţea legată de toate 
problemele de-afară, probleme care îi afectau şi pe cei din 
neamul său. Vedea puritatea primei tinereţi, adică celei dintâi 
născute. Nu, pentru ea nu contase puterea, ci se purtase aşa 
cum simţise, doar prea târziu a început să simtă că poate 
ajunge deasupra. Dar atunci, la început, a fost pură aşa cum au 
lăsat-o stelele să cadă pe pământ. 


Tra îi povesti de oul de demon, de cel două sute de ouă ce 
fuseseră sub stăpânire piticească. îi povesti cum cei din Neamul 
Coifului de Argint şi-au luat responsabilitatea de-a duce ou cu ou 
către elpidius. Dar mai întâi ceruseră ajutor elfilor. Un timp, elfii 
au acceptat înţelegerea, apoi ceva s-a întâmplat şi nu i-au mai 
primit. Morana privea aceste lucruri cu detaşare, de parcă ea nu 
era acolo, de parcă toate astea nu făceau parte şi din lumea ei. 
Asculta cu sufletul, dar nu punea la inimă. | se părea că toate 
aceste informaţii trec pe lângă ea, că doar ea si viata din ea 
contau. 

Intr-o zi regele o chemă la el. Era întotdeauna o plăcere să stea 
de vorbă cu bătrânul caraghios. îi făcu semn să se aşeze şi rosti: 

— Astăzi soarele a ieşit de după stânci şi s-a pogorât asupra 
nisipului făcându-l să arate auriu ca marea la prânz. în schimb, 
în nord, în Slovanâur, norii s-au adunat mai negri ca niciodată, 
semn că se apropie furtuna. Regină arkudă, nu ştiu ce va face 
poporul tău dacă potopul va porni, dar noi, piticii, nu suntem 
pregătiţi să stăm în calea uraganului. Am suferit prea mult după 
Ramuti şi-n timpul lui. Piticii au pierit cu miile şi mii de piticuţe 
au rămas fără soţi, iar copiii fără taţi. Regină Morana, îmi pare 
tare rău, dar nu ştiu dacă vom fi pregătiţi pentru asta. 

Regina rămase cu gândul la soarele care strălucea deasupra 
deşertului, răsfirându-i picurii de nisip într-un galben pai de-o 
perfecţiune inumană. 

— Rege Tra, nu contează dacă voi vă veţi arunca în luptă ori 
ba. Am învăţat de la voi să redevin eu şi ştiu că atâta timp cât 
simţiţi că asta nu vă aparţine nu veţi putea să luptaţi. Poate că 
nici arkuzilor nu le aparţine acest război, dar eu nu mai sunt 
acolo să hotărăsc şi nici nu aş putea să îi îndrum spre sufletele 
lor. Nu am crezut că printre pitici mă voi redescoperi pe mine, 
din contră, am crezut că o să mă frâng de dorul poporului meu. 
Voi mi-aţi redat speranţa şi acum ştiu că nu e important ca fata 
mea să devină regină. Vreau doar să fie liberă, fericită. 

Regele râse cu gura până la urechi. Atât de tare râse că ecoul 
glasului său se lovi de fiecare perete în parte aducând o bucurie 
imensă. 

— Atunci las-o să crească printre noi. Poate că nu avem 
aceleaşi valori ca elfii sau arkuzii, dar ştim să ne bucurăm de 
viaţă. 


— E drept, şi am văzut asta. Cât despre unde va creşte fiica 
mea, aceasta va fi alegerea ei, dacă şi tu eşti de acord. 

— Sigur că sunt. Sigur că sunt. Aş fi mândru să o primesc pe 
fiica reginei alături de neamul meu. 

În ziua aceea Morana redescoperi o altă faţă a regelui pitic. 
Simţi că Tra are un suflet ales, iar ea îi judecase prea aspru pe 
pitici de-a lungul timpului. 

În următoarele zile nu îşi mai consultă oglinda, cu toate că 
dorul încă mai era undeva în inima ei. Se lăsă pradă bucuriei şi 
sentimentelor, decizând să renunţe pentru un timp la magie şi la 
tot ceea ce ţine de ea. Pentru moment era mulţumită, dar ştia 
că vor veni şi zile grele în care va fi nevoită să revină la 
realitate. 


REGINA ELFĂ 


Zar-Dur se afla de mai bine de două zile în Ziar'. Nu ştia ce-a 
dorit regele său să-i arate, aici nu mai era viaţă, doar moartea 
se arăta trufaşă. Casele arseseră din temelii, haine, obiecte 
casnice, uneori rămăşiţe umane. Totul fusese mistuit, iar vechiul 
Ziar nu mai era decât cenuşă. Până şi muntele părea 
posomorât, copacii parcă plângeau din cauza celor întâmplate 
acolo, pietrele se înnegriseră din pricina funinginii, chiar şi 
stâncile ce ieşeau printre case ca nişte obstacole ascuţite, 
păreau posomorâte. 

Zar-Dur ştia că acolo a fost durere şi că încă nu a trecut, dar nu 
o putea simţi pentru că nu avea sentimente. Elpizii doar ştiau, 
conştientizau binele şi răul, dar nu-l simțeau cu adevărat. Aşa 
simţea şi-acum. Conştientiza că în locul acela nefericirea va 
dăinui pentru mult timp, poate ani, poate secole. Şi totuşi, ce 
dorise Fhar-Dur să-l înveţe prin asta? Nu putea pleca acum, nu 
putea pleca până când nu va înţelege. Era important să-i 
urmeze sfatul regelui. 

In cea de-a doua zi norii se adunară chemând furtuna. Totul se 
cufundă într-un gri trist şi posomorât, lăsând senzaţia că 
întreaga lume stă să se rupă în bucăţi. Zar-Dur iubea norii care 
se adunau a furtună, iubea picăturile reci care cad peste 
pământ, iubea noroiul ce se forma după ploaie, şi curcubeul 
care se întindea de-a lungul cerului ca un pod făcut pentru zei. 
Ceva din el trăia o dată cu natura, altceva trăia odată cu restul 
omenirii. In seara aceea înţelesese că elfa ajunsese în Ba'al prin 
cine ştie ce minune. In felul acesta datoria revenea în contul 
elpizilor, pentru că ea se descurcase singură din câte se părea, 
dar el nu putea să plece, nu încă. Ştia că Fhar-Dur vrea ceva 
anume de la el. 

Avea răbdare căci pentru el timpul nu conta, nu trecea aşa 
cum trece pentru celelalte fiinţe. Ar fi putut să aştepte ani de 
zile şi i s-ar fi părut doar un minut, chiar dacă el ştia prea bine 
cât timp se scursese. 

Aşteptarea era doar o stare pentru un elpid. Nu o simţea aşa 
cum o simt oamenii, căci sentimentele lui nu existau într- 
adevăr. Râmase gol în mijlocul nopţii alăturându-se umbrelor şi 
scăldându-se în razele lunii. 

Abia în miez de noapte simţi o prezenţă străină. Se strecură 
uşor printre umbrele grele lăsate de beznă adulmecând aerul 
precum un animal de pradă. Se mişca fără să se mişte, şi simţea 


fără să simtă cu adevărat. Era peste tot, şi cu toate astea nu 
detecta prezenţa străină. 

Apoi glasul, glasul îl ameţii şi îl trezi brusc la o realitate pe care 
nu o mai trăise până atunci. O realitate rece, nefirească. Simţea. 
Pentru prima oară, simţea, fără să ştie ce simte. 

— Elpid, se auzi glasul suav parcă coborât din cer. Regele tău 
te-a trimis? 

Zar-Dur se cutremură. Nu, nu îi era temă pentru că nu ştia ce 
este aceea, doar că... zări silueta înaltă acoperită de-o robă 
asemănătoare cu a sa, cu chipul acoperit complet. Zar-Dur îşi 
puse la rândul său mantia şi se înfăţişă în faţa necunoscutei. Ea 
tresări. Apoi rămase calmă de parcă el nici nu ar fi existat cu 
adevărat. 

— A aflat, suspină femeia al cărui chip nu putea fi văzut. M-a 
ţinut prizonieră atâta timp, dar a aflat. Fhar-Dur ştia că mă va 
scăpa din ochi, iar în acel moment eu voi fugi. Nu ştiu dacă mai 
am de trăit mult sau puţin, căci sperienii au şi pornit în căutarea 
mea. Sunt slăbită, probabil că în cele din urmă tot mă vor 
prinde, iar eu nu doresc să mă întorc printre ai mei. l-aş trăda. 
Mi-ar vedea urma. Magia mea a fost suptă aşa cum sugi viaţa 
dintr-un om, acum sunt doar o muritoare ca oricare alta. Nu mai 
sunt specială, nici chipul nu îmi mai e cum era, iar ochii mi-au 
rămas gri precum ziua înnourată. Elpidule, cere-i regelui tău să- 
şi ţină promisiunea făcută mie cu ani în urmă. Nu vreau să-şi 
ţină promisiunea faţă de poporul meu, ci doar pe cea ce mi-a 
făcut-o mie. Acum copila mea e în Ba'al. Vreau ca Fhar-Dur să-i 
dea ce mi-a dat şi mie odinoară, adică înţelepciunea. 

Zar-Dur simţi durerea femeii cu chipul ascuns. îşi plecă fruntea 
în semn de respect. Stia cine e. Ştia de ce regele îl trimisese la 
Ziar'. Acum înţelegea. 

— Regină elfă. Regină elfă. Ce bucurie. Ce fericire pentru orice 
muritor. Dar nu înţeleg, dacă regele meu v-a ştiut în viaţă... 

— l-am interzis să spună cuiva sau să mă ajute. Poporul meu ar 
fi încercat să mă salveze şi astfel şi-ar fi găsit pieirea. Fhar-Dur 
este un înţelept, el şi doar el putea sâ-mi înţeleagă nevoile şi 
grijile. Cum te numeşti spirite al beznei? 

— Zar-Dur, Măria Tav 

Regina rămase tăcută. îşi îndreptă privirea spre cerul rece fără 
nicio stea, doar cu luna care trona liniştită înconjurată de umbre 
gri. Oftă îndurerată, apoi -vorbi: 


— Zar-Dur, în tine îmi e speranţa că vei duce regelui tău 
mesajul. Roagă-l să nu îi dezvăluie copilei mele adevărul, de-o fi 
să scap cu viaţă am să mă întorc la ea, altfel prefer să nu 
rămână cu un gol în suflet că nu m-a putut salva. Ea e viitorul 
poporului elf şi, indiferent de învăţăturile lui Fhar-Dur, trebuie să 
se întoarcă la ai ei. 

Apoi glasul, glasul îl ameţii şi îl trezi brusc la o realitate pe care 
nu o mai trăise până atunci. O realitate rece, nefirească. Simţea. 
Pentru prima oară, simţea, fără să ştie ce simte. 

— Elpid, se auzi glasul suav parcă coborât din cer. Regele tău 
te-a trimis? 

Zar-Dur se cutremură. Nu, nu îi era temă pentru că nu ştia ce 
este aceea, doar că... zări silueta înaltă acoperită de-o robă 
asemănătoare cu a sa, cu chipul acoperit complet. Zar-Dur îşi 
puse la rândul său mantia şi se înfăţişă în faţa necunoscutei. Ea 
tresări. Apoi rămase calmă de parcă el nici nu ar fi existat cu 
adevărat. 

— A aflat, suspină femeia al cărui chip nu putea fi văzut. M-a 
ţinut prizonieră atâta timp, dar a aflat. Fhar-Dur ştia că mă va 
scăpa din ochi, iar în acel moment eu voi fugi. Nu ştiu dacă mai 
am de trăit mult sau puţin, căci sperienii au şi pornit în căutarea 
mea. Sunt slăbită, probabil că în cele din urmă tot mă vor 
prinde, iar eu nu doresc să mă întorc printre ai mei. l-aş trăda. 
Mi-ar vedea urma. Magia mea a fost suptă aşa cum sugi viaţa 
dintr-un om, acum sunt doar o muritoare ca oricare alta. Nu mai 
sunt specială, nici chipul nu îmi mai e cum era, iar ochii mi-au 
rămas gri precum ziua înnourată. Elpidule, cere-i regelui tău să- 
şi ţină promisiunea făcută mie cu ani în urmă. Nu vreau să-şi 
ţină promisiunea faţă de poporul meu, ci doar pe cea ce mi-a 
făcut-o mie. Acum copila mea e în Ba'al. Vreau ca Fhar-Dur să-i 
dea ce mi-a dat şi mie odinoară, adică înţelepciunea. 

Zar-Dur simţi durerea femeii cu chipul ascuns. îşi plecă fruntea 
în semn de respect. Ştia cine e. Ştia de ce regele îl trimisese la 
Ziar'. Acum înţelegea. 

— Regină elfă. Regină elfă. Ce bucurie. Ce fericire pentru orice 
muritor. Dar nu înţeleg, dacă regele meu v-a ştiut în viaţă... 

— l-am interzis să spună cuiva sau să mă ajute. Poporul meu ar 
fi încercat să mă salveze şi astfel şi-ar fi găsit pieirea. Fhar-Dur 
este un înţelept, el şi doar el putea să-mi înţeleagă nevoile şi 
grijile. Cum te numeşti spirite al beznei? 


— Zar-Dur, Măria Tav 

Regina rămase tăcută. îşi îndreptă privirea spre cerul rece fără 
nicio stea, doar cu luna care trona liniştită înconjurată de umbre 
gri. Oftă îndurerată, apoi -vorbi: 

— Zar-Dur, în tine îmi e speranţa că vei duce regelui tău 
mesajul. Roagă-l să nu îi dezvăluie copilei mele adevărul, de-o fi 
să scap cu viaţă am să mă întorc la ea, altfel prefer să nu 
rămână cu un gol în suflet că nu m-a putut salva. Ea e viitorul 
poporului elf şi, indiferent de învăţăturile lui Fhar-Dur, trebuie să 
se întoarcă la ai ei. 

Înainte ca spiritul sâ mai apuce să deschidă gura, regina 
dispăru în beznă asemenea unui elpid. Nu încercă să o oprească 
şi nici nu rămase în loc. întoarse doar o singură dată capul în 
urma sa, dar nu o zări nicăieri. Da, conştiinţa lui îi spunea că ar 
fi trebuit, dar acum nu mai era nimic de făcut. 


LECŢIA TREBUIE ÎNVĂŢATĂ PÂNĂ LA CAPĂT 


E greu să te naşti rege într-o lume ignorantă, care se ascunde 
de propriile sentimente şi de propriile trăiri. E drept ce spune 
regele elpid. Nu te poţi naşte rege, regii se construiesc, se 
şlefuiesc, se cizelează. Mai întâi învaţă să îşi asume 
sentimentele, nu în faţa altora, pentru că nimeni nu e dator să 
dea altuia vreo explicaţie despre propria persoană, ci în faţa lor. 
Ca să fii rege trebuie să ştii să îţi asumi cel dintâi gând, cel ce ți- 
a ieşit pe gură şi nu mai poate fi îndreptat uneori. 

Să fii rege înseamnă mai mult decât să fii om. Trebuie să treci 
peste condiţia de ignorant, trebuie să înveţi să-ţi pese, nu să te 
faci că nu auzi. Un rege întrunchipează sufletul poporului pe 
care îl conduce. Şi doar ascultându-l îţi vei da seama ce fel de 
popor este acela. Min'yara nu era regină, acum înţelegea Yass. 
Cum putea o copilă care nu cunoştea nici ceea ce se afla în jurul 
său să se cunoască pe sine? Era doar o marionetă în mâinile 
poporului, iar asta se vedea destul de bine dacă stătea să se 
gândească la cele din Sfatul înţeleptelor. Ele aveau nevoie de o 
marionetă pe care s-o conducă după propria plăcere. Atâta doar 
că Min'yara era destul de încăpăţânată. Ea nu ţinea decât cu ea. 


Acum înţelegea. Ştia multe regina zânelor, dar de fapt nu ştia 
absolut nimic. 

să fii rege înseamnă să te întorci la origini, la natură. La cea 
care îţi oferă hrană şi apă, la cea care îţi aduce ploaia, soarele şi 
vântul, şi abia apoi te întorci la tine ca persoană. Un rege 
trebuie să lupte pentru cei din jurul său, necondiţionat. în 
mintea unui suveran nu are voie să apară teama, ura sau 
iubirea, el trebuie să fie asemeni unui elpid. Conştiinţa e cea 
care îi spune dacă e bine, rău, frumos sau urât. Tot ea îi spune 
dacă iubeşte sau urăşte. Nu sentimentele. Sentimentele aparţin 
ochilor, iar ochii înşeală, mintea, în schimb conştiinţa ţine de 
auz. Căci ceea ce auzi cu urechile tale e indubitabil mai 
adevărat decât ce vezi cu proprii ochi. 

Dar acum întrebarea se năştea în mintea elfei. Chiar îşi dorea 
să fie regină? Era pregătită? Cine era ea? Ce anume era? Găsise 
un răspuns şi asta era tot ce conta pentru moment. Şi-aduse 
aminte de primele cuvinte ale regelui elpid: „Va trebui să înveţi 
să pui câte o întrebare pe rând, şi mai apoi să asculţi fiecare 
răspuns cu băgare de seamă". Chiar şi ei trebuiau să-şi spună 
câte o întrebare pe rând, apoi trebuiau să se asculte ca şi cum l- 
ar asculta pe rege sau pe Beor. Aşadar, chiar îşi dorea să fie 
regină? Mai întâi de toate trebuia să îşi răspundă la această 
întrebare, restul putea să mai aştepte. 

Alungă gândurile şi ascultă. In zori, când venise în pădure, 
auzise furnicile cum îşi cară mâncarea. Auzise glasul cicălitor al 
reginei şi băzâitul enervant al albinelor. Acum se concentra 
asupra pământului. Până atunci se gândise că pământul poate fi 
viu, dar sentimentul acesta îi venise în miezul nopţii. Pământul 
putea, trebuia să trăiască. Mai întâi auzi foşnetul ierbii şi al 
florilor ce păreau a se certa pe teritoriu, dar mai apoi înţelese că 
se bucurau că pot fi împreună; cântau, se veseleau, iar asta îi 
dădu un sentiment de bucurie enormă. Apoi auzi susurul unei 
ape care părea să vină din interiorul pământului. Curgea repede, 
aproape ca o cascadă care se pogoară pe pietrele reci. Sunetul 
apei dispăru şi auzi bucuria pământului. Pământul renăştea în 
razele palide ale soarelui şi adormea odată cu asfiţitul. Era 
minunat. Totul părea să se joace într-o armonie perfectă. Da, 
pentru natură totul părea un joc. Un joc liniştitor şi viu. Ceva ce 
nu avea să se sfârşească în veci. 


Un chariott trecu pe deasupra sa cântând suav. Atenţia i se 
îndreptă spre pasăre. Acum nu o mai auzea decât pe ea. Era vie 
şi cânta în triluri lungi şi prietenoase. 0 ascultă cu mare atenţie 
şi îi descoperi glasul. Cânta despre elfi, da, o auzea. lar ea era 
atât de mulţumită încât se lăsă pradă versurilor ce curgeau ca 
un râu lin. Dar versul cel din urmă o făcu să-şi piardă 
concentrarea: „Şi elfii, uitat-au să fie veşnici". 

Deschise ochii uşor tulburată. Pădurea era fermă şi rece, 
soarele dispăruse cine ştie de cât timp. Lângă ea îl zări pe Beor 
ce încă asculta. lar în faţa lor se afla regele. El îi făcu semn să-l 
urmeze, iar ea se mişcă uşor pentru a-l nu face pe Beor să audă 
altceva decât ceea ce trebuie. 

Se îndepărtară mult până când ajunseră lângă un râu ce 
curgea lin şi limpede printre pietre şi copaci. Aici regele se opri, 
iar elfa se supuse. 

— Spune-mi ce ai învăţat azi. 

Elfa îi povesti despre iarbă, flori, albine şi furnici. Apoi îi spuse 
că înţelesese ceea ce voia să spună prin faptul că un rege nu se 
naşte, ci se construieşte. li spuse că se întreba dacă doreşte să 
devină regină, iar asta era întrebarea care o măcina mai mult 
decât faptul că nu se cunoştea suficient pe sine. Regele dădea 
din cap ori de câte ori îi vorbea, apoi când ea îi spuse despre 
cântecul chariottului el rămase nemişcat şi nu mai făcu niciun 
gest. 

Elfa nu mai vorbi, lăsându-şi maestrul să contemple la spusele 
ei. 

— Nu e drept să te gândeşti mai întâi dacă vrei sau nu să fii 
regină. Trebuie mai întâi de toate să te cunoşti, căci odată ce îţi 
vei cunoaşte limitele şi spiritul vei şti şi celelalte răspunsuri. 

Apoi regele tăcu şi păru că priveşte spre cer cu ochii săi 
ascunşi în umbra trupului. Făcu semn spre stele şi spuse: 

— Lecţia trebuie să meargă până la capăt. Ai învăţat prea 
puţine, dar şi timpul a fost scurt. Insă de mâine va trebui să îmi 
răspunzi la o altă întrebare. Trebuie să îmi spui de ce nu e drept 
să mânânci un animal, de ce îşi aparţine lui, şi nu poftelor 
lumeşti. Dar înainte să faci asta, vreau să asculţi toată natura 
deodată şi în acelaşi timp să te asculţi şi pe tine. Ştiu că e greu, 
dar ascultarea îţi va fi folositoare în viaţă. Ca să poţi asculta un 
elf sau un om, mai întâi trebuie să înveţi să asculţi natura şi pe 
tine. Ce ai să te faci atunci când mai mulţi oameni ţi se vor 


plânge deodată? Nu ai să ştii să asculţi. Niciun singur om nu ai 
să ştii să-l asculţi dacă nu treci prin asta. Acum du-te şi caută 
mâncare, căci apa este la picioarele tale, şi pentru tine şi pentru 
Beor. Pe arkud o să-l întreb mâine ce-a învăţat, acum mă 
aşteaptă sfetnicul meu venit dintr-o lungă călătorie. Spune-i 
arkudului să se gândească până dimineaţă la ceea ce a învăţat 
şi să-mi răspundă cu înţelepciune. 

Regele dispăru aşa cum îi era obiceiul, iar ea rămase singură 
privind râul cum curge liber chiar dacă întâlnea obstacole, el ştia 
să le treacă. 

x x x 

Era beznă în camera înconjurată de ziduri de piatră. Beznă şi 
frig aşa cum nu mai fusese de mult timp. Norii se adunaseră pe 
cer şi vijelia ameninţa să înceapă. Vântul sufla puternic cu glas 
rece şi înşelător. Zar-Dur îşi trase mantia albă deasupra trupului 
înceţoşat şi se plecă în faţa regelui. li povesti despre întâlnirea 
cu Shirana neomiţând niciun cuvânt sau gest al elfei. După ce Îi 
povesti totul, între ei se lăsă liniştea. Zar-Dur privi pe fereastră 
cum elipizii se îndreaptă spre cele mai întunecate umbre simțind 
libertatea. Apoi printre crengile şi casele construite haotic o zări 
pe tânăra elfă însoţită de arkud. 

Se dădu un pas în spate crezând că vede o fantasmă, apoi se 
apropie şi mai mult pentru a o vedea mai bine. Era la fel de 
frumoasă ca şi Shirana, şi atât de tânără... 

Regele i se alătură şi priviră împreună până cei doi dispărură în 
spatele zidurilor de piatră. 

— Zar-Dur, ştiu că Shirana te-a pus s-o convingi că locul ei este 
printre elfi, dar nu te pot lăsa să faci asta. 

— Majestate, Regina Shirana mi-a spus să faceţi asta în contul 
datoriei ei. 

— Refuz, se încăpăţâna regele. Nu e drept. Din clipa în care a 
venit aici am făcut-o fără să mă gândesc la a-mi plăti datoriile 
faţă de ei. Nu am s-o învăţ să facă ceva ce nu doreşte. Dacă ea 
va simţi că asta îi e menirea atunci va şti să ajungă singură 
acasă. Va şti să fie regină şi elfă. Până când fata nu va lua 
singură decizia îţi interzic să îi bagi prostii în cap. Ne-am înţeles? 
Nu încerc s-o învăţ atâtea ca tu să dai totul peste cap în contul 
Shiranei. Ea ştie că nu am să fac asta. Elfii nu mai sunt ce-au 
fost şi fata a auzit azi: „Şi elfii, uitat-au să fie veşnici". Ea trebuie 


să îşi amintească. Aşa că Shirana să facă legile în ograda ei, nu 
într-a mea. 

Zar-Dur îşi plecă fruntea până-n pământ, iar glasul i se pierdu 
în încăpere: 

— Cum doriţi, Mărite. Eu am să mă supun. 

— Lecţia trebuie învățată până la capăt, murmură regele 
pentru sine după care se întoarse spre sfetnicul său. Zar-Dur, 
sper din toată gândirea mea că nu i-ai jurat nimic Shiranei. 

— Nu, Mărite. Cum puteţi să credeţi una ca asta? 

— Eşti singurul ce-mrpoate înşela simţurile şi am impresia că 
Shirana te-a prins în mrejele ei. Ţi-am mai spus, Zar-Dur noi nu 
putem iubi aşa cum iubesc ei, tu ai doar simţuri nu şi 
sentimente. Nu te mai lăsa copleşit de orice făptură prea 
frumoasă care îţi iese în cale. Ştii, mă întreb, cum faci tu de vezi 
frumosul? 

— Nu-l văd mărite, dar îl cunosc. 

— Ajunge, urlă regele. Ajunge, Zar-Dur, din clipa asta să nu 
cumva să încerci să te atingi de Yass, nu am încredere că 
vorbele tale îi vor ajuta. Până îmi termin învăţătura ai grijă să nu 
îi vorbeşti. După, faci cum crezi. 

Regele dispăru lăsându-l pe Zar-Dur să tremure din toate 
formele trupului său neînchegat. Acum cum o va scoate la 
capăt? Oarecum îi promisese Shiranei, dar şi bătrânul rege avea 
dreptate. Doar ea putea hotărî încotro va merge, pe ce drum îşi 
va purta picioarele elfeşti. Şi totuşi ceva îi spunea că trebuie să 
plece înapoi după Shirana. Trebuie să-o găsească din nou şi s-o 
ajute să scape, şi-avea să facă asta împotriva regelui dacă ar fi 
fost nevoie. 

Privi spre cer. Norii se adunaseră unii într-alţii pregătiţi să lase 
stropii grei să cadă ca într-o avalanşă. Zar-Dur îşi lepădă 
veşmântul şi dispăru în beznă. 

Urmară zile grele atât pentru Yass şi Beor cât şi pentru Zar-Dur 
ce rămăsese prins între datorie şi conştiinţă. După mai multe 
ore de ascultat Yass înţelesese de ce animalele aparţin lor, ci nu 
nevoilor primare ale celorlalţi. Le-a auzit suferinţa şi sufletul, le- 
a auzit inimile bătând şi gândurile zburând. Uneori reuşea chiar 
să se concentreze atât de mult încât să audă toată natura 
deodată, chiar şi pe elpizi îi auzea atunci când se furişau pe 
lângă ea pentru a o face să îşi piardă concentrarea. 

Într-o zi regele veni la ea şi îi spuse: 


— Ti-aduci aminte când ai venit aici? Mi-ai spus că te simţi sin- 
gură, iar eu ţi-am spus să-i cauţi pe cei din jurul tău. l-ai găsit? 

Elfa se gândi mult înainte să răspundă căci nu dorea să-l 
supere pe rege mai ales după cât se chinuise cu ea s-o înveţe. 
După un timp sentimentul de plin şi de mişcare apăru în inima 
ei: 

— Tot ceea ce ne înconjoară este alături de mine, răspunse ea 
mândră. 

— Într-un fel aşa este, dar cum te face asta să nu te mai simţi 
singură? 

— Pentru că ştiu că până şi-o piatră are viaţă. lar viaţa 
înseamnă bucurie. 

— Atunci, regină a elfilor, am o altă problemă pentru tine. Mai 
întâi aş dori să te gândeşti la tine ca la o frunză dintr-un copac. 
închipuie-ţi că acel copac e zeul care te-a creat, şi-anume, Unia, 
iar ea te ţine în braţe ca pe un prunc nou născut. Gândeşte ca o 
frunză şi fii pe craca copacului. Apoi spune-mi dacă te simţi 
singură ori ba. 

O zi întreagă elfa se închipui a fi frunză. Lăsă vântul să-i şuiere 
pe la urechi şi ploaia s-o ude. Lăsă păsările să-i cânte şi fu 
mulţumită să stea pe craca verde, dar cu toate astea nu se 
simţea împlinită. îi povesti regelui ce simţi atunci iar el grăi: 

— Nu eşti mulţumită pentru că ai omis că într-un copac sunt 
mii de frunze. Tu te-ai izolat de ele şi ai trăit doar pentru tine 
uitând că în jurul tău mai există şi altele asemeni ţie. Acum 
întoarcete la a fi frunză, dar fii printre celelalte, nu singură. 

Şi Yass aşa făcu. Se închipui din nou a fi o frunză. Se lăsă 
uşoară în voia vântului şi îşi privi suratele cu alţi ochi. Le ascultă 
gândul şi le vorbi la rândul său aşa cum fac bunele prietene. 
Atunci simţi bucuria de-a exista şi altcineva în jurul ei. înţelese 
că singurătatea nu o făcea mai bună şi nici mai liniştită. Se simţi 
bine printre atâtea alte frunze, iar sentimentul fu suprem. îi 
povesti şi lucrul ăsta regelui, iar el fu mulţumit de simţămintele 
ei. Apoi regele îi spuse: 

— Bine, acum ai învăţat să trăieşti într-un univers mic, să 
zicem într-o comunitate. Dar închipuie-ţi că fiecare copac e un 
zeu şi el îşi poartă în braţe copii, apoi uneşte aceşti copaci în 
unul singur şi ai să vezi că toţi reprezintă un zeu. încearcă să 
trăieşti în comuniune cu toate frunzele, fie ele veştede sau verzi, 
şi spune-mi ce ai înţeles din asta. 


Yass făcu întocmai şi o altă zi o dedică acelei frunze ce-o 
definea, începu în mintea ei să unească toţi copacii din pădure 
şi rezultatul fu unul măreț. Din toţi acei pomi se născu unul 
mare, enorm, încărcat de frunze galbene şi verzi deopotrivă. In 
scurt timp învăţă că frunzele veştede sunt mai bătrâne şi mai 
înțelepte, iar cele verzi sunt asemeni ei, dornice să descopere şi 
să înveţe. Cutreieră copacul de jos până sus apoi făcu cale 
întoarsă şi comunică cu fiecare frunză în parte. Fiecare avea 
ceva interesant de spus, chiar dacă unora li s-ar fi părut doar 
prostii. 

Apoi zări frunzele stricate ce nu făceau altceva decât să le 
contamineze pe cele din jurul lor. Dar şi ele aveau frumuseţe şi 
măreție, şi de la ele putea să înveţe câte ceva. Astfel înţelese că 
nu există pădure fără uscăciuni, şi că ele erau trebuincioase. 
întreg copacul era asemenea universului şi cu toate fiinţele ce 
trăiesc într-însul, şi-atunci ştiu că oamenii şi celelalte rase ar 
putea trăi în armonie dacă ar cunoaşte secretul. Dar până una 
alta, ea trebuia să le acorde fiecărei rase prezumția de 
nevinovăție şi să înveţe să le-nţeleagă graiul şi să le-asculte 
glasul. Apoi se opri asupra unei comunităţi de frunze şi îi plăcu 
să se simtă liberă printre ele, să le vorbească, să le asculte. 

Când reveni din meditaţie îşi dădu seama că cea din urmă 
comunitate era poporul ei. Atunci răspunsul la prima ei întrebare 
deveni firesc. „Da, îmi doresc să fiu regina poporului meu". 

— E foarte bine că ai ajuns singură la acest gând, îi spuse 
regele atunci când se întâlniră la râu pentru a afla ce-a învăţat 
elfa. De ţi-aş fi spus eu nu m-ai fi crezut şi nici nu ai fi înţeles. în 
viaţă nu există „trebuie" sau „nu trebuie", ci doar „îmi doresc" şi 
nu „nu îmi doresc". Nu trebuie să faci nimic din ceea ce nu vrei, 
ci doar din ceea ce îţi doreşti. Acum ai nevoie de linişte, linişte 
în care să nu fii singură. Ai două zile să faci tot ce îţi doreşti, 
singură şi totuşi înconjurată de lume. Acum vei şti cum să faci 
singurătatea să pară o lume de frunze. Relaxează-te, dar ascultă 
tot timpul. 

Şi, ca de obicei, regele dispăru lăsând-o singură. Elfa se întinse 
pe iarba moale şi privi cerul printre crengile încărcate de frunze. 
Piloni ai universului. Asta erau copacii, nişte piloni ce opresc 
cerul să pice. Se lăsă pradă sentimentului de libertate. Putea să 
fie un fluture, o pasăre, chiar şi o zână. Putea să zboare chiar 
dacă nu zbura. Oare cerul vorbea? Lăsă urechile să asculte, 


acum îi plăcea să asculte mai mult decât să privească. După un 
timp auzi susurul apei odată cu frunzele, iarba, gâzele, copacii şi 
păsările. lar râul vorbea din ce în ce mai tare şi mai repede aşa 
cum şi curgea lovindu-se de pietre şi de trunchiuri. Părea că 
ridică în slăvi un câtec, iar ea se lăsă purtată de melodie. 

Da, zbura. Zbura cu spiritul, cu inima, cu gândul. Era liberă. 
Putea să vadă cu ochii minţii, din înaltul cerului, întreaga lume. 
Totul se contura sub ea, copaci, case, oameni, fiecare fiinţă vie 
se ivea de-acolo de sus. Fiecare fluture, fiecare suflet, până şi 
pietrele se zăreau de-acolo şi păreau vii, păreau umane. Simţea 
mângâierea aerului uşor rece ce-i trecea pe lângă urechi, şi o 
îmbrăţişa cu sfială. Asta însemna liberatatea gândului. Asculta şi 
zbura. Asculta şi înţelegea că fiecare fiiriţă este o frunză în 
copacul vieţii. Cine era ea? Era un suflet ce se regăsise pe sine. 
Un suflet care înţelegea că nu e singur. Nimeni nu e singur, nu 
există singurătate. Până şi râul îi era alături, îi era prieten. Tot 
ceea ce era în jurul ei îi era un bun tovarăş şi confident. 

Până atunci nu fusese descătuşată de ceea ce reprezenta. Nu 
fusese conştientă de ce era. Acum ştia, era un spirit liber şi 
fericit. Era mulţumită să afle că nu e singură că se poate bizui 
pe tot ceea ce era în jurul ei. Asculta şi asculta, iar totul era de-o 
frumuseţe îmbietoare. 

După momentul de relaxare elfa porni în căutarea mâncării. 
Pădurea încă i se părea rece şi neprimitoare, dar toate astea nu 
mai contau. Era convinsă că există un secret în privinţa acestui 
loc, iar dacă regele nu dorea să i-l dezvăluie nu era nicio 
problemă, nu dorea să-i afle secretele. Ştia că regii deţin 
secrete, nu ştia dacă e bine sau e rău, dar şi asta făcea parte 
din firea lucrurilor. 

După ce îşi alese cu grijă mâncarea şi umplu o ulcică de apă se 
întoarse în camera pe care i-o oferise regele. încăperea nu i se 
mai părea la fel de rece şi de neprimitoare. înţelegea care a fost 
învăţătura regelui atunci când îi oferise o cameră goală şi rece. 
Un rege care umblă după glorii băneşti deja nu mai este un 
rege, ci un asupritor al propriului popor. Văzuse bogăţia în 
palatul Min'yarei, dar atunci nu se gândise cu ce preţ plătise 
poporul ei tot acel lux. Un rege bun împarte avutul cu poporul. 


Sigur, ştia că asta îi va alina şi mai mult sufletul. 
x x x 


După cele două zile libere pe care i le oferise regele, acesta se 
întoarse la ea. O găsi lângă râu acolo unde se întâlneau în 
ultimul timp şi ascultă fiecare trăire a ei din ultimul timp. 

— Foarte bine. Se vede treaba că ai început să înveţi. Eşti unul 
dintre cei mai buni elevi ai mei şi asta mă face să mă mânaresc. 
Acum, regină a elfilor, vom merge către o altă lecţie şi anume 
războiul. Sau mai bine spus, crima. Căci războiul înseamnă a 
ucide, atât simţămintele cât şi trupul. De fiecare dată când vei 
ucide pe cineva ceva va muri în tine, aşa cum a murit când ai 
ucis un sat întreg. 

— Dar... încercă ea să se apere. 

— Nu, nu căuta scuze pentru crimele pe care le-ai comis. Nu 
există scuză atunci când omori simţămintele sau trupul unei alte 
fiinţe. Şi pietrele pot fi ucise, şi apa şi vântul. Ai învăţat zilele 
astea că tot ceea ce este în jurul nostru trăieşte. Nu-i aşa? 
Foarte bine. E drept că nu vei avea cum să eviţi crimele din 
viaţa ta, dar astă nu înseamnă că nu te vor ucide şi pe tine. 
Următoarea mea lecţie trebuie să-ţi dea de gândit. Gândeşte-te 
la crima pe care ai comis-o din dorinţa de răzbunare. Gândeşte- 
te, dar nu te lăsa copleşită de sentimentul vinovăţiei. 

— Cum aş putea să mă gândesc la asta fără să mă simt 
vinovată? Regele se îndreptă spre albia râului şi păru că îşi vâră 
mâna în apa 

limpede. 

— Gândurile. Priveşte-ţi gândurile din exterior. Priveşte-le ca 
un simplu spectator şi analizează-le. 

Elfa rămase singură din nou fiind nevoită să se gândească la 
crima comisă cu ceva timp în urmă. Adevărul era că nu dorea să 
îşi amintească de ziua aceea, dar dacă maestrul ei spunea... ştia 
el ce face. Până atunci regele o învățase numai de bine. 

Îşi aminti ca şi cum ar fi astăzi cât de furioasă fusese pe toţi cei 
care au trădat-o. Fusese atât de furioasă încât îşi dorise cu 
adevărat ca ei să ardă. Ştia că ea putea declanşa furtuna, 
fulgerele şi tunetele, chiar dacă nu recunoscuse. Acum avea 
puterea să accepte. Toate astea se aflau în ea, moştenirea 
elfească. Da, o făcuse intenţionat, din răzbunare, în faţa ochilor 
îi apărură flăcările ce cuprinseseră cerul, funinginea care se 
abătea peste pământ. Abia atunci a înţeles că funinginea se 
ridica dintr-un trup mistuit, dintr-un copac sau dintr-o piatră. 
Trase aer în piept şi vizualiza scena aşa cum o văzuse din barcă 


pe Râul Lacrimilor. Lăsă amintirile să se strecoare prin mintea ei 
şi încercă să alunge sentimentul de vinovăţie. După un timp îşi 
dădu seama că chiar este un simplu spectator al propriilor 
gânduri. Se putea detaşa de ele, dar asta nu însemna că nu o 
durea. Oare câte astfel de momente avea să îndure? Erau 
gânduri ce-o copleşeau. 

leşi din mintea ei eliberând-o, apoi privi spre cerul înstelat cu 
ochii ei, nu cu cei ai minţii. Când regele apăru în faţa ei îi spuse 
ceea ce simţi iar el glăsui: 

— Acum ştii că orice crimă ai comite omori şi o parte din tine. 
Şi cu toate astea nu ai'cum să le eviţi mai ales în cazul în care 
un nou război s-ar abate asupra noastră. De aceea trebuie să 
înveţi să trăieşti cu sentimentul de vinovăţie. Nu va fi uşor, dar 
trebuie să îţi doreşti. 

Elfa îşi plecă fruntea şi surâse. 

— Eşti înţelept, rege elpid. Şi înţelepciunea ta m-a adus pe 
drumul cunoaşterii. Acum nu îmi mai este teamă şi cu toate 
astea nu mă simt mai înţeleaptă.. 

— Şi foarte bine faci, căci cei ce se simt înţelepţi sunt de fapt 
nişte ignoranti. 

Regele şi elfa statură mult de vorbă cu cerul deasupra capului 
şi stelele cu privirile îndreptate spre ei. Dar noi lecţii aveau să 
urmeze pentru regina elfă şi noi încercări. 


LITERĂ CU LITERĂ 


În ziua ce urmă Beor o întâmpină pe elfă lângă râu. Tânărul 
ţinea în mână o tăbliță neagră şi lucioasă şi o pană cu vârf 
ascuţit. Yass se apropie uşor de el fără să facă nici cel mai mic 
zgomot. Era curioasă din fire şi dorea să vadă ce face arkudul cu 
tălbliţa şi pana. Când se apropie suficent de mult zări cum 
chipul ei prinsese contur pe tabla neagră, contur făcut cu alb şi 
nuanţe de roşu. Elfa tresări. li înţelesese sentimentele lui Samin, 
dar pe ale lui Beor nici măcar nu le bănuise. Crezuse că Naruna 
îi e cea sortită şi că pe dânsa o iubeşte mai presus de orice. 
Cum era posibil ca sentimentele lui să se fi schimbat atât, de 
grabnic? 

Îşi simţi inima strângându-i-se ca într-un refugiu. Nu dorea sâ-i 
mai vorbească sau să-l mai vadă. Simţea că lucrul ăsta este 
interzis între cele două rase. Un elf şi un arkud. Oare de ce 
tinerii tot sperau la dragostea ei? 

Ea nu se vedea frumoasă. Ştia că-i mândră, că-i puternică, dar 
pantalonii bărbăteşti şi cămaşa cu cravaşa nu îi arătau 
frumuseţea, şi cu toate astea... De ce nu i-o fi mărturisit Beor? 
Măcar aşa ar fi ştiut la ce să se aştepte, acum era doar 
dezorientată. Ar fi trebuit să îi asculte inima în timpul lecţiilor, 
dar considerase că n-ar fi just. Dacă ar fi făcut-o..., nu, tot la fel 
s-ar fi simţit. Trădată de sentimente nobile de iubire. De fapt nu 
ea era cea trădată, ci Naruna care-l aştepta acasă nutrind 
speranţa unei vieţi mai bune alături de un rege. 

Fhar-Dur îi povestise adesea despre obiceiurile arkude, aşa 
cum făcuse şi Min'yara. Ştia că reginele nu sunt obligate să aibă 
lângă ele şi un rege, dar toate tânjeau după dragostea unui 
bărbat. Cele mai puternice îşi ţineau pe lângă ele tineri frumoşi 
fără să simtă nevoia unui soţ, dar cele slabe aveau nevoie de un 
umăr bărbătesc să le aline necazurile. De aceea problema 


regalității noului născut nu se punea la ei, atâta timp cât regina 
îi dădea viaţă nu conta cine-i e tată. 

Ei nu i se părea drept, căci trăise printre oameni iar ei nu 
gândeau aşa. Femeile care aveau copii ai căror taţi nu aveau 
chip sau nume, erau hulite, bătute şi de cele mai multe ori 
alungate. Dar arkuzii... Beor, de ce se îndrăgostise Beor de ea? 
De ce îi desena chipul cu atâta dragoste şi dăruire? Nu dorea 
asta. Ea, regină a elfilor, nu îşi dorea să aibă pretendenți ce nici 
măcar nu erau demni de-o asemenea onoare. Arkuzii puteau fi 
înrobiţi. Nu avea nevoie..., dar nici oamenii nu erau mai presus. 
Şi cu toate astea, nu dorea iubirea unui bărbat pentru că nu ştia 
cum să-i răspundă. 

Vru să plece, dar regele îi apăru în faţă. De data asta roba ce-l 
acoperea era roşie ca sângele celor răniţi. De sub mânecile lungi 
ieşi un fum negru care dispăru în spatele crengilor plecate de 
poveri prea grele. 

— Yass, iată-l pe învățătorul tău. 

— Beor?! 

Arkudul tresări şi şterse repede cu dosul mânecii desenul de pe 
tăbliță. Apoi o înmuie în apă redându-i luciul bizar. 

— La dispoziţia, Domniei Voastre, spuse arkudul în timp ce îşi 
plecă fruntea până-n pământ. 

— lartă-mă, Beor, dar ce ai să mă înveţi tu din ceea ce regele, 
aici de faţă, nu ar putea? 

Regele interveni cu glasul său care se izbea de fiecare lucru 
ce-i ieşea în cale: 

— Să scrii şi să citeşti. 

Elfa mării ochii cât cepele nevenindu-i să creadă că e supusă 
unui asemenea tratament. 

— La ce îmi trebuie asta? 

— Copilă, tună regele. Un rege o fi el un suflet pur şi 
desăvârşit, dar în vremuri de război trebuie să ştie a citi soliile în 
cazul în care servitorii îi sunt morţi, trebuie să ştie a folosi pana 
şi hărţile pentru a ieşi din încurcătură. 

— Rege, ţipă elfa. Ai folosit cuvântul „trebuie". Chiar, 
„trebuie"? Beor îşi plecă ochii fără a scoate un cuvânt, dar 
regele vorbi vizibil 

deranjat: 


— Un rege făr' de educaţie e doar un simplu argat. Dacă 
doreşti să fii doar o simplă creatură printre ai tăi, atunci aşa să 
fie. 

Elfa îi cântări cuvintele aruncate parcă cu venin. 

— Prea bine, cu toate că eu cred că-i pierdere de timp. Ar 
trebui să mă mai înveţi din taina luptei... 

— Din taina luptei? scrâşni regele disperat. Din taina luptei? Ce 
aş putea eu învăţa un elf mai mult decât să-asculte? Lupta e în 
tine. Ce pot să fac mai mult? Să îţi pun spada în mână? La ce te- 
ar ajuta? Să îţi omori din suflet? 

— Atunci magie... 

— Magie? Magia nu îţi este dată încă s-o cunoşti. Cei ce nu îşi 
ştiu propria limbă nu pot înfăptui asemenea fapte. 

— Vrei să spui că dacă nu învăţ să scriu şi să citesc... 

— Da, asta vreau să spun. Ştii limba oamenilor, şi-atât, dar 
limba ta? Cea pe care Shirana ţi-a dăruit-o odată cu aducerea ta 
pe lume, ce îmi spui despre ea? 

Yass plecă capul ruşinată. Nu se simţise niciodată mai umilită 
de-atât. li venea să fugă, să se ascundă. Abia acum îşi dădea 
seama că greşise şi că gândise asemeni unui ţărănuş ce nu 
cunoaşte decât munca câmpului. 

— ţi este dreaptă judecata, Fhar-Dur. îmi pare râu că m-am 
îndoit de dânsa. 

— Atunci învaţă, copilă. Arkudul te va îndruma. Şi dispăru fără 
niciun zgomot în spatele unei pale de vânt. 

Beor o privi pentru câteva clipe încercând să-i dea răgaz să se 
gândească, dar elfa se lumină la chip, iar el se simţi mai uşurat. 

— Vino lângă mine, Yass. Te voi învăţa literă cu literă, mai întâi 
scrisul şi apoi cititul. 

Elfa nu îl mai privi ca pe-un îndrăgostit, ci ca pe un învăţător. 
Se apropie de el şi îşi începu prima lecţie. 

x x x 

Între lecţiile de scris şi citit trebuia să şi asculte urmând cele 
dintâi învățături. De fiecare dată când învăţa să scrie trebuia să 
ţină urechile larg deschise, deoarece supuşii regelui încercau să 
o atace pe la spate. Chiar şi Orr îşi încercă norocul de câteva ori 
amuzându-se copios. Elfa începuse a învăţa destul de bine taina 
ascultatului. Acum nu i se mai părea aşa dificil ca la început. 
Reuşea să audă tot ceea ce era în jurul ei. Putea să spună chiar 
înainte de-a porni vântul să vuiască sau ploaia să coajă. Atunci 


când scria îi era mai greu să fie atentă la ce se întâmplă pentru 
că literele elfeşti erau încă prea grele pentru ea, iar cititul 
devenea pe zi ce trece mai misterios, Beor fiind nevoit sâ-i 
traducă aproape fiecare cuvânt în parte. 

Îşi făcuse un întreg alfabet şi un dicţionar, încercând să înveţe 
cât mai bine şi mai repede, dar accentul era încă greoi, iar 
diverse cuvinte aveau acelaşi înţeles în scris, dar difereau în 
funcţie de accent. Chiar şi aşa, trebuia să îşi rotească limba 
printre dinţi până reuşea să pronunţe cuvintele simple. Nu 
înţelegea de ce elfii ţin cu atâta încăpățânare să înveţe acea 
limbă. | se părea fără rost iar înțelesurile erau greu de descifrat. 
Era un adevărat calvar. 

In cele din urmă Beor îi dădu câteva pagini de tradus din 
elfească în limba oamenilor, lucru care i se păru imposibil pe 
moment. Dar şi pentru asta găsi rezolvare. Intr-o zi pe când 
stătea să mediteze, căci de-acum meditaţia îi plăcea cel mai 
mult, a descoperit că fiecare cuvânt 

— Poate că voi aţi înţeles, dar poporul meu nu se poate abţine 
de la carne. Ştii, şi lupii ne-ar mânca pe noi dacă ne-ar prinde. 

Elfa zâmbi, dar nu spuse nimic în apărarea lupului sau a altui 
animal sălbatic. Nici ea nu ar fi înţeles înainte să îşi înceapă 
lecţiile cum e să trăieşti fără carne, dar asta nu mai conta acum. 
Şi nici nu îşi dorea ca ceilalţi să înţeleagă. începea să înţeleagă 
şi să simtă lucruri pe care nu ar fi crezut vreodată că le va simţi. 
într-un fel viaţa ei se schimba, chiar dacă încă nu admitea asta 
în totalitate. Chiar dacă efortul era mare şi trebuia să înveţe 
totul literă cu literă, atunci când era pregătită accepta 
învăţătura cu sufletul deschis. Ştia că zile grele vor veni în 
întâmpinarea ei, iar asta o făcea să îşi dorească să ştie cât mai 
multe. 


x x x 


Zilele treceau, iar elfa se descurca tot mai bine cu arta scrisului 
şi a cititului. încet-încet, reuşise să străbată alături de prietenul 
ei chariott, lunci şi munţi. îi plăcea să i se alăture în zborul zilnic 
şi să-i asculte glasul cald ce se ridica în imensitate de parcă 
totul ar fi fost clădit din fericire. Chariottul o purta pe zi ce trece 
tot mai sus printre nori. Uneori simţea că zeii o privesc, dar nu 
cu îngăduinţă ci cu îndoială. Dar nu îi păsa de zei. învățase că 


viaţa şi-o făcea singură, iar rolul lor era prea mic pentru a se 
preocupa prea tare. 

Într-una din zile, Fhar-Dur îi povesti că elfii nu mai cred în zei, 
că îi reneagă. Nu o sfătuise nici în a crede, nici în a nu crede, ci 
doar îi dădu de înţeles că asta îi stătea în putere. Isodra nu îi 
vorbise prea mult despre zei, doar pe Piorş îl slăvea atunci când 
se simţea ameninţată de vreo soartă crudă. îi spusese câte ceva 
despre marele zeu, dar nimic care s-o facă să îşi îndrepte 
privirea spre această credinţă. Pentru ea zeii erau asemeni 
oamenilor, doar că se aflau undeva mai sus. Regele elpid îi 
spusese că zeii erau asemeni lor. Aveau probleme ca şi oamenii 
şi cel mai adesea se certau pe putere şi alte lucruri 
neînsemnate. 

În cele din urmă sosi şi lecţia de întrupare. Regele îi dădu 
sarcina să „călătorească", de data asta, cu un cărăbuş. îi spuse 
că asemenea chariotului şi cărăbuşul putea să-i arate lucruri 
minunate ce i-ar fi încântat sufletul. 

Între lecţiile cu Beor, cele de ascultat şi întrupări, elfa abia mai 
avea timp să respire. Dar asta nu o descuraja. Abia după două 
zile reuşi să intre în contact cu un cărăbuş şi călători puţin timp 
în trupul său. După o săptămână deja călătorise de-a dreptul în 
trupul micului cărăbuş şi învăţă să recunoască plantele aşa cum 
le recunoştea el. Până şi pământul avea diverse mirosuri, iar 
solul nu era la fel peste tot. Mai apoi se întrupa într-o veveriţă ce 
sărea vioaie din copac în copac. Astfel învăţă că nu doar păsările 
văd lucruri minunate, ci şi animalele care se strecoară printre 
copaci, printre tufişuri şi printre firele de iarbă. 

Fhar-Dur începea să grăbească lecţiile. încă urma lecţiile lui 
Beor, dar regele dorea tot mai mult de la ea şi îi furniza cât mai 
multe informaţii. Regele veni la ea după ce îşi termină 
învăţătura pe ziua respectivă şi îi spuse: 

— De mâine vei învăţa să observi. Vei deschide ochii şi vei 
observa tot ceea ce este în jurul tău. Dar nu vei privi cu ochii tăi, 
ci cu cei ai minţii. în timp ce vei observa, vei asculta şi te vei 
întrupa. Apoi cea din urmă lecţie îţi va deschide drumul. 

— Şi care va fi cea din urmă? întrebă elfa curioasă. 

— Magia. 

Aşa că urmară alte zile lungi în care fu nevoită să scrie, să 
citească, dar şi să observe, să asculte şi să se întrupeze. 
Lucrurile deveneau tot mai simple pe zi ce trece, până şi lecţiile 


de dicţie erau tot mai bune, iar vorbirea ei devenise aproape 
perfectă. 


DOUĂ LECŢII ÎN UNA 


Era prima zi după foarte mult timp pe care şi-o petrecea aşa 
cum dorea. Nu făcuse altceva decât să alerge pe lângă râu şi să- 
şi închipuie că aleargă la fel de repede precum curge el atunci 
când e agitat. Apoi încercă să se simtă asemeni unei păsări care 
zboară şi zboară, fără un gând anume sau o direcţie. Era altceva 
când îşi închipuia toate astea fără să se întrupeze. Dar era mult 
mai magic aşa, putea să îşi lase imaginaţia liberă. li plăcea să 
zburde cu mintea, dar şi mai mult îi plăcea să alerge printre 
copaci şi să simtă atingerea frunzelor sau a ierbii, să audă glasul 
păsărilor şi mersul lin al cărăbuşilor. 


Toată ziua fusese a ei. Chiar dacă nu se mai bucurase de 
fructele aduse de 6rr se mulţumi şi cu ierburile tocmai bune 
pentru mâncat. In rest, întreaga zi şi-o petrecuse de una singură 
călătorind cu mintea prin locuri diverse. îşi imagină Salmarinia şi 
pe locuitorii ei, îşi imagină Aâria din descrierea pe care i-o 
făcuse Beor, şi munţii din deşert în care aveau sălaş piticii, 
conform descrierii lui Orr. Apoi alergase şi râsese de fiecare dată 
când nu îşi mai simţi picioarele. A tras cu arcul pe care i-l 
dăruise Min'yara şi a învârtit spada în aer aşa cum o învățase 
Moş Grap. Şi toate astea i se părură de-a dreptul minunate. 
Fusese o zi perfectă, iar acum că stelele se înghesuiau pe cer ca 
o cortină trasă cu încetinitorul. Se alătură lui Beor şi lui 6rr în 
jurul unui foc imens. 

— Păcat că n-avem ce prăji la focul ăsta, spuse piticul cu 
amărăciune când o zări sosind. Mi-ar fi plăcut să gust măcar o 
bucăţică de căprioară, doar cât să treacă ghiontul din stomac, 

Elfa râse din toată inima. Fusese o zi bună pentru ea şi nici 
chiar chipul morocănos al piticului nu o putea indispune. Se 
aşeză între el şi Beor întinzând palmele către flacără, mai mult 
din dorinţa de-a o face decât pentru că i-ar fi fost frig. li plăcea 
senzaţia de cald pe piele, mai ales atunci când flăcările păreau 
să-i ardă mâinile din vârful degetelor până la încheieturi. 

— Azi a fost o zi minunată, spuse ea privind cum stelele se 
adună. Nu-i aşa? 

— Pentru unii, spuse moroconos piticul. 

Elfa îi aruncă o privire cercetătoare lui Beor, iar acesta îi 
răspunse chiar dacă nicio întrebare nu îşi făcuse loc printre 
buzele ei. 

— Azi a stat alături de elpizi, cred că de aia e furios. A ţinut cu 
tot dinadinsul să afle ce înseamnă o viaţă obişnuită între elpizi. 
Şi cred că a aflat. 

Piticul scutură nervos din mână şi se îndepărtă. 

— Cred că l-au supărat, remarcă elfa. 

— Pe el îl supără orice, nu îţi fă griji. Cum a fost ziua ta liberă? 
Yass rămase o clipă pe gânduri apoi chipul i se destinse într-un 

zâmbet luminos. 

— A fost fantastic, Beor. De când am ajuns aici parcă aş fi altă 
persoană. Totul s-a transformat în mine. Mă simt liberă şi 
fericită. îmi place asta. Mi-aş dori să pot rămâne aici mereu. Nu 
ar fi minunat? 


Beor nu spuse nimic, ci pentru prima oară o prinse de mână şi 
se afundă în privirea ei. 

— Yass, ar fi un adevărat paradis, cred. Eu nu m-am obişnuit la 
fel de mult cu lecţiile lui Fhar-Dur ca şi tine, dar dacă tu ţi-ai dori 
să rămâi aici, acelaşi lucru mi l-aş dori şi eu. Doar că... Yannir o 
caută pe Morana. A dat sfoară în lume să fie prinsă şi adusă în 
faţa lui. Cred că... de fapt el crede că te ţine ascunsă. Crede că 
v-aţi ascuns amândouă. Morana e mai întâi mama mea, şi apoi 
regina... 

— Am să vin cu tine Beor, nu trebuie să îţi faci griji din pricina 
asta. Tu nu m-ai lăsat singură, aşa că nu am s-o fac nici eu. 

Arkudul îşi retrase mâna dintr-a ei uşor ruşinat. li era teamă că 
ea avea să-l respingă şi mai teamă îi era că nu o să-l placă 
niciodată. Nici ea nu se simţea mai bine, ci era uşor stingherită 
de această situaţie. Rămaseră tăcuţi unul lângă celălalt până 
când 6rr reveni. 

— Se anunţă furtună, rosti piticul enigmatic. Furtuna vine 
dinspre nord, ca de fiecare dată. Fhar-Dur a luat legătura cu 
Min'yara. Acolo problemele sunt mai grave decât de ar sosi un 
război din cer. Regina zână nu ne poate oferi sprijin şi nici 
încredere. Ce vremuri, dom'le, ce vremuri. Nu te mai poţi 
încrede nici în cei ce sunt de aceeaşi parte a baricadei cu tine. 
Dar să mai pui bizuinţă pe unul despre care nu ştii nimic? 

— Despre ce furtună vorbeşti? îl interogă elfa. 

— l-am trimis veste regelui meu, continuă impenetrabil. Aştept 
să ne trimită o escorta până-n..., până la casa noastră. Morana 
se află sub protecţia lui Tra. Ei, da, băiete. Nu holba ochii la 
mine. încă e sub protecţia lui Tra, dar nu ştim cât va mai dura 
asta unul dintre neamuri ar putea trăda, pentru putere. Ştiţi cum 
e. 

— Aşadar a fugit la pitici, se minună Beor. Ascultă-mă Orr, şi 
spune-mi adevărul. Morana e însărcinată? 

Piticul îşi plecă privirea, dar pe buzele sale se zărea un zâmbet 
cald. 

— Aşa este. Sarcina reginei e destul de avansată. în câteva luni 
va apărea şi moştenitoarea. Morana vrea s-o lase în grija lui Tra, 
măcar pentru un timp. Dacă mă întrebi pe mine aş spune că a 
ales bine. Aşa aş fi făcut şi eu. 

— De ce să facă asta? se interesă Yass. 


Beor şi piticul îşi intersectară privirile pentru o clipă, apoi Orr 
vorbi: 

— E mai bine aşa. Cel puţin până Naruna reuşeşte să dizolve 
Consiliul Neamului, dacă reuşeşte. Atâta timp cât Brene este 
cea de-a doua putere în Aăria nici măcar o alianţă cu arkuzii nu 
mai stă în picioare. La cât e de... zeii să-mi fie martori, dar 
femeia aia ar merita să fie arsă pe rug. Dacă ar fi după mine... 

— Gata, gata, interveni Beor. O să o rezolvăm şi pe asta. Nue 
drept să o luăm pe Yass din mijlocul învăţăturii, dar o să vină cu 
noi. 

Piticul se lumină dintr-o dată la chip. 

— E adevărat?! 

Elfa dădu din cap, iar piticul făcu un salt în sus de bucurie, de 
parcă cerul se transformase într-o perdea roz şi acoperea întreg 
pământul. 

— Ei da, acu' să vă văd duşmani ai... ai tuturor. 

Elfa şi Beor râseră până târziu şi ascultară poveştile lui 6rr 
despre bătăliile purtate de-a lungul secolelor de cei din rasa lui. 
Era entuziast atunci când flutura barda deasupra capului şi 
vorbea despre piticii care luptaseră cu vitejie chiar şi împotriva 
elfilor. Fusese o zi cu adevărat minunată. O zi pe care Yass avea 
să şi-o amintească pentru tot restul vieţii. Singura zi în care se 
simţise liberă. 


x x x 


Ce e drept şi ce nu, ţine de perspectiva fiecăruia. Ce e bine şi 
rău, frumos sau urât. Fiecare vede aşa cum e obişnuit şi înţelege 
în acelaşi fel. Ca atunci când realitatea este despărțită de vis. 
Visul. înfricoşător sau fermecător. Yass a descoperit în acea 
noapte cum un vis fermecător se poate transforma într-un 
coşmar grotesc. 

Era în Har'al, în camera pe care i-o rezervase regele elpid cu 
atâta îngăduinţă. Insă, în visul ei, era şi-un pat şi-un sfeşnic cu 
trei braţe ce găzduia trei lumânări, fiecare de altă culoare. 
Răspândeau raze calde şi acopereau pânza de pe pat. Vântul 
sufla cu putere, dar ei nu îi era teamă, iar cel mai mult îi plăcea 
că flacăra lumânărilor nici măcar nu se deranja de acest mic 
inconvenient. li plăcea să simtă aerul rece cum intră pe o 
fereastră şi iese pe cealaltă, de parcă s-ar fi jucat ca un copil. 


Frunzele din jurul palatului începură să se învârtă şi să se ridice 
ca într-un vârtej. In scurt timp camera se umplu de frunze 
veştetede cu toate că era vară, iar ele ar fi trebuit să fie verzi. 
Mii de frunze acoperiră piatra rece, ca un covor, iar uneori 
vântul le mai făcea să tresară ca într-o joacă. Era divin. Apoi, 
lumânările se stinseră, iar frunzele se ridicară sus, până-n tavan, 
părând că formează un trup cu mâini, picioare şi cap. Inima 
începu să i-o ia la trap. Alergă spre uşă, dar nu o găsi acolo. 
Apoi scăpă printr-o gaură neagră şi-ajunse pe un coridor străjuit 
de statuete înalte ce păreau să o privească de sub coifurile 
lăsate pe chip. Până şi armurile lor păreau să scârţâie. Insă 
urmăritorul era acolo, îl simţea, o ademenea. Frunzele se ridicau 
în jurul ei, ameţind-o. Respirația rece a urmăritorului, chipul 
invizibil. 

Teamă. 

Furie. 

Încordare. 

Se opri pentru o clipă să privească în urmă. Nu mai era nimic în 
urmă, nici statuetele, nici torţele, nici frunzele, doar piatra ce 
înconjura palatul de-o parte şi cealaltă. Pustiu, totul părea 
pustiu, doar vântul mai bătea la fel de rece şi de răuvoitor. 

Se trezi transpirată şi gâfâind. în faţa ei stătea regele elpid 
înfăşurat în mantia albă. 

— Tu nu ştii să baţi la uşă? 

Yass trase cuvertura de pe ea şi se ridică. încă era 
înspăimântată din pricina visului, dar şi mai mult o speria Fhar- 
Dur cu apariţiile sale misterioase. 

— Zău, Fhar-Dur, ca rege ar trebui să mai înveţi câte ceva din 
bunele maniere. Totuşi, sunt o doamnă. 

Regele zâmbi pe sub gluga sa apoi vorbi cu glasul său puternic: 

— Asta este dovada că magia poate fi foarte puternică. Ţi-am 
indus un vis, un vis minunat pe care l-am transformat într-un 
coşmar. Aici începe prima ta lecţie. Pune ceva pe tine, Yass, şi 
urmează-mă. 

— Dar suntem în miezul nopţii. 

— Tocmai de aceea. Tine. Pelerina asta îţi va veni tocmai bine. 
Elfanu mai puse nicio întrebare, îşi puse pelerina pe ea şi îşi 
trase 

gluga. înainte de-a pleca, regele spuse: 

— la-ţi arcul şi spada, o să ai nevoie. Yass făcu întocmai. 


Era o noapte rece, iar vântul bătea la fel ca în visul său. Copacii 
se mişcau greoi, iar frunzele foşneau ca nişte şoapte risipite. 
Doar câteva stele se arătau pe bolta rece, iar luna stătea 
ascunsă pe jumătate într-un nor gri şi sinistru. 

Fhar-Dur îi spuse să se oprească imediat ce au ajuns în mijlocul 
pădurii. Oricât ar fi ascultat elfa nu auzea niciun suflet să umble 
pe timp de noapte printre copaci şi frunze. Doar vântul urla 
făcând frunzele să foşnească şi crâcile să se unduiască. 

Se opri şi privi în jur. Nu mai privea cu ochii colorați ai elfei, ci 
cu ochi cercetători aşa cum o învățase regele. Ştia că ceea ce-i 
frumos pentru ea poate fi doar o iluzie dată de privire, aşa că de 
acum nu se mai încredea cu atâta uşurinţă în ceea ce observa. 

Rămaseră tăcuţi pentru o vreme. 

Elfa nu putea ghici de ce anume Fhar-Dur nu spunea nimic. 
Poate de ar fi avut un chip ar fi fost mult mai uşor să-şi dea 
seama, dar în felul acesta nu ştia ce să facă. 

Luna dispăru complet în spatele norului, iar bezna se lăsă apă- 
sătoare printre crengile dese. 

— Acum, rosti Fhar-Dur. Acum vom începe cea mai importantă 
lecţie. Potriveşte-ţi arcul şi săgeata şi trage în frunza galbenă ce 
se află în faţa ta, la o distanţă de zece picioare. 

Era prea întuneric pentru a vedea frunza, dar ştia că e acolo, 
undeva în faţă. îşi luă arcul, potrivi săgeata, închise ochii şi 
ascultă. Elimină foşnetul frunzelor rând pe rând, de parcă s-ar fi 
descotorosit de glasuri umane deranjante. Apoi îşi auzi ţinta. 
Freamătul ei, gândul ei, parcă şi îndemnarea de-a o nimeri. 
Părea că întreaga natură e în cârdăşie cu regele elpid. 

Işi îndoi cotul şi trase de săgeată până când coarda arcului 
începu să freamăte şi să opună rezistenţă. Mai ascultă o dată 
frunza cum îi striga, parcă, în bătaie de joc „nu ai să reuşeşti", 
apoi îşi lăsă mână moale şi dădu drumul săgeţii făcând coarda 
arcului să scoată un sunet de uşurare. Săgeata zbură printre 
crengile ce se legănau şi printre trunchiurile solide, oprindu-se 
drept la ţintă. Auzi cum frunza moare cu un sunet stins şi atunci 
ştiu că şi-a atins țelul. 

— Foarte bine, spuse elpidul. Asta înseamnă magie combinată 
cu luptă. Ai făcut totul fără îndrumarea mea. Ai ascultat şi mai 
apoi ai dat drumu' săgeţii. Ţinta a fost nimerită, chiar dacă 
crengile copacilor ar fi putut să îndepărteze săgeata. Lecţia 
despre magie, doar asta am spus că va fi cea din urmă, nu-i 


aşa? Ei bine. Magia este în sufletul şi în limba elfului. Timpul mă 
presează, căci mâine s-ar putea ca supuşii lui Tra să se 
înfăţişeze în faţa lui 6rr, iar atunci tu îi vei urma acolo unde te 
va duce destinul. De aceea este important să asculţi cu atenţie 
ceea ce am să-ţi spun şi să repeţi ori de câte ori poţi. 

Fhar-Dur făcu un semn din mână şi luna reapăru pe cer, caldă 
şi strălucitoare. 

— Aceasta este magie. Magia care o fac eu nu este diferită de 
cea a elfilor. Limba elfilor este o limbă magică şi poţi obţine cam 
orice fel de vrăjitorie folosind-o. E greu s-o foloseşti încă de la 
început în gând, dar e mult mai practic pentru că duşmanul nu 
îţi poate citit mintea. Priveşte, copilă. Dacă rostesc cuvântul 
„foc" în limba elfilor, priveşte... 

O minge de foc, la început mică, începu a prinde contvir în 
palma umbroasă a regelui. Din ce în ce mingea se mărea 
devenind la fel de mare cât o sferă luminoasă. Apoi regele rosti 
„apă" şi mingea dispăru parcă înghițită de degetele lungi în jurul 
cărora se conturau umbre deşălate. 

— Cu mingea de foc, continuă regele, îţi poţi ucide duşmanii. 
„Foc" şi „Aruncă", sunt cele două cuvinte magice ce îţi pot salva 
viaţa în cazul în care nu deţii o spadă sau un arc. Acum aş vrea 
să încerci şi tu. Mai întâi ascultă, şi dă-ţi seama de unde anume 
vine focul. Găseşte-l, în pământ, în copaci, în frunze sau chiar în 
cer, abia apoi cheamă-l. Va trebui să exersezi mult, căci în 
timpul unei lupte urechea trebuie să-ţi fie formată şi să dai 
repede de sursa focului. 

Elfa făcu ca mai devreme închizând ochii şi cercetând. Cerceta 
repede, atât de repede pe cât putea. Căută întâi în pământ, dar 
pământul părea să ascundă doar apă şi vietăţi retrase la somn. 
Renunţă la cercetarea copacilor şi-a frunzelor şi trecu direct la 
lună. Ea semăna cu o minge de foc, şi da, ea îi dădea scilipirea 
necesară pentru a aprinde focul. Elfa rosti cuvântul în gând şi 
imediat simţi cum degetele o furnică. 

Deschise ochii şi văzu cum mingea se formează în palma ei, 
dar nu o ardea. Se făcea tot mai mare, de parcă era hrănită din 
sufletul lunii. 

— Arunc-o spre mine, spuse elpidul. 

Elfa nu stătu pe gânduri şi aruncă mingea spre el. Regele 
întinse mâinile şi chiar când focul era pe cale să se 
răspândească pe trupul său, dispăru. 


— Apă, spuse el. Dacă te atacă cineva în felul acesta nu 
trebuie decât să găseşti sursa de apă care s-o stingă. Sunt 
multe de învăţat, dar fiind un elf îţi va fi uşor să le găseşti la 
nevoie. Beor cunoaşte bine magia elfilor, de aceea pe drumul 
spre Mnemess va trebui să te înveţe să îţi foloseşti fiecare 
părticică magică. Aceste lecţii sunt prea puţine pentru a-ţi intra 
în mână. Dar în cele din urmă vei reuşi. Până atunci, te rog să- 
mi dai spada lui Moş Grap. 

Elfa se supuse şi îi întinse spada. Regele o ascunse sub 
pelerină şi scoase o alta. O spadă ce strălucea ca aurul la 
asfinţit. Era galbenă precum luna, încrustată cu diamante care 
păreau să facă un cer în jurul mânerului. Teaca, de asemenea, 
era galbenă şi de jur împrejur avea diamnate ce străluceau în 
puterea lunii. 

— Aceasta va fi spada ta. 

— Dar... 

— Sttt. Nu trebuie sâ spui nimic, ci doar să o accepţi. Nu eşti o 
prea bună mânuitoare a spadei, dar dacă vei asculta cu atenţie 
în jurul tău nu va mai conta. Ai sâ ştii s-o foloseşti. Ţine minte, 
poţi folosi limba elfă pentru orice fel de vrajă, chiar şi pentru a 
mânui spada. Magia e în tine şi în limba ta. Aceasta este spada 
mea. Mi-a servit prea mult timp şi-acum e timpul să o dau mai 
departe. Uneori ştie a se mânui singură, alteori, în caz de 
primejdie, străluceşte roşu, precum sângele. Este a ta. Poţi să Îi 
dai un nume, pentru a se simţi protejată şi pentru a şti că şi-a 
schimbat proprietarul. 

— Iţi mulţumesc, Fhar-Dur. îţi mulţumesc pentru fiecare lecţie 
pe care mi-ai predat-o şi pentru încrederea pe care mi-ai 
acordat-o. Această din urmă lecţie nu am s-o uit niciodată, şi 
nici pe tine. 

Regele rămase tăcut pentru un timp, apoi spuse pe un glas 
şters şi scăzut: 

— Când vei ajunge lângă neamul tău, spune-le că elpizii încă le 
sunt datori. Ceea ce am făcut pentru tine, am făcut-o pentru că 
aşa am dorit, dar nu mi-am plătit datoria. 

— Ce datorie?! se minună elfa. 

— Datorii vechi ce au rămas în sufletul meu şi al celor de 
demult. Dimineaţa îi prinse duelându-se. Elfa folosea spada 
elpidului, iar 


regele spada lui Moş Grap. Fhar-Dur îşi dădu toată silinţa ca 
până-n zori s-o înveţe mişcări ale mâinilor sau ale şoldului. O 
învăţă cum să pareze şi cum să atace, dar încă mai avea multe 
de învăţat. 

Când zorii au intrat timizi pe sub crâcile răvăşite de vânt, Fhar- 
Dur a dispărut fără niciun cuvânt. Dar elfa nu se simţea obosită, 
aşa că mai încercă câteva trucuri magice, întinse arcul şi trase 
spada, duelându-se cu duşmani invizibili. Abia pe la ora 
prânzului când auzi hărmălaie în depărtare se îndreptă spre 
Har'al. 

Zece pitici aşteptau nerăbdători apariţia lui Orr. Piticul, cel mai 
probabil, discuta în particular în Fhar-Dur. Nici Beor nu apăruse, 
dar ea se strecură uşor prin spatele piticilor şi strigă: 

— Ce-i aici? 

Toţi cei zece îşi fluturară bardele deasupra capului. Când 
dădură ochi cu ea rămaseră de-a dreptul uimiţi. 

— Elfa. 

— Cea prezisă, spuse un altul lăsând barda să îi alunece printre 
degete. 

— Moştenitoarea, spuse un altul. 

— Cea pierdută. 

— Da, da, puse capăt elfa surprinderii colective. Chiar ea. 
Acum, îmi spuneţi şi mie de ce atâta zgomot? 

Un pitic cu pârul roşu şi cu barba împletită în două codițe, gras 
peste măsură făcu un pas în faţă şi o plecăciune. 

— Majestatea Voastră, aşteptăm să plecăm de-aici nu vrem să 
ne prindă noaptea prin pădurile elpide. 

— De ce nu?! 

Un alt pitic, tot roşcat, doar că ceva mai slab veni lângă cel ce 
vorbise primul. 

— Pădurile elpizilor ascund fantasme... 

Elfa îl întrerupse cu-n hohot de râs, dar se opri când îşi aminti 
că aceeaşi presimţire o avusese şi ea când păşise în părţile 
astea. 

— Fiţi serioşi, pădurile astea nu ascund decât elpizi. 

— Aşa o fi, murmură cel dintâi pitic, dar noi ne temem. 

— Nu aveţi motive s-o faceţi. Eu mi-am petrecut întreaga 
noapte în pădure şi sunt vie şi sănătoasă. 

Un murmur de uimire veni dinspre pitici. Chiar atunci Orr şi 
Beor îşi făcură apariţia. 


— Aşa deci, murmură Orr în barbă. O şleată de fricoşi. Ce mai 
oameni îmi trimite regele pentru escortă. 

Piticii făcură o plecăciune ruşinaţi. Când îşi ridicară capetele 
Fhar-Dur apăruse în faţa lor ceea ce-i făcu să facă un pas în 
spate. 

— Da, cam fricoşi, remarcă şi regele. 

— Sunt convinsă, interveni elfa, că sunt nişte buni luptători. Să 
nu ne luăm după aparente. 

— E timpul să plecăm, spuse Beor cu o umbră de tristeţe în 
gals. Regele se apropie de elfă. Yass îşi ridică privirea pentru o 
clipă şi 

zări un alt elpid care le urmărea plecarea de la o fereastră, dar 
uită de acesta imediat ce regele îi şopti: 

— Aminteşte-ţi, noi nu suntem aşa. Suntem aşa cum ne vezi tu, 
dar chipul nostru nu e ăsta. 

Se îmbrăţişară ca doi vechi prieteni. Yass se aşteptase ca 
mâinile să i se piardă în mantia elpidului, dar rămase la fel de 
fermă ca şi cum ar fi stat pe trupul unuia făcut din carne şi oase. 

— O să ne revedem, Fhar-Dur. Nu-i aşa? 

— Vom lăsa timpul să decidă asta. Nu fac promisiuni pe care 
timpul s-ar putea să nu mă lase să le îndeplinesc. Dar tu, regină 
a elfilor, ţine minte”“că voi fi mereu alături de tine. 

— îţi mulţumesc, Fhar-Dur. 

Regele se întoarse către pitici şi către Beor. 

— Sper ca drumul să vă fie încununat cu succese şi nicio pală 
de vânt să nu vă abată de la ceea ce aveţi de făcut. 

Regele îi îmbrăţişa pe rând, pe arkud şi pe pitic, apoi făcu o 
plecăciune şi dispăru. 

Elfa simţi o durere în piept străbătând-o ca o săgeată. Se 
ataşase de Fhar-Dur şi dorea să îi rămână alături, dar nu asta îi 
era menirea. 

Acum ea era regina elfilor. 


IERTAREA LUI NEOPTOL 


De când se despărţise de elfă, Samin nu se simţise tocmai în 
siguranţă. Ştia că fiecare va trebui să-şi urmeze drumul până la 
urmă, dar nu se aştepta ca lucrul acesta să se petreacă atât de 
repede. Şi apoi, mai era şi arkudul, Beor, pe care nu îl prea 
plăcuse încă din prima clipă. Poate şi din pricina faptului că 
părea să se fi îndrăgostit subit de elfă. Dar el nu mai avea ce 
face. De acum putea doar să spere că elfa îşi va aminti de el, şi 
în caz de nevoie îi va cere ajutorul, într-o zi. 

Pornise spre sud-vest înainte ca sperienii să îşi mai arate feţele 
scorţoase prin pădurile Landrei. Drumul spre Domor nu ar fi 
trebuit să fie prea lung, cel puţin din punctul de vedere al 
cartografilor. Cumpărase o hartă a întregului ţinut chiar înainte 
de-a ieşi din Landra. Harta, în mare parte, îi era destul de 
cunoscută. începea cu nordul sumbru al regelui Yannir şi se 
sfârşea în îndepărtatul vest, acolo unde se afla şi Deşertul 
Mnemess. Conform hărţii, între Landra şi munţii Domor nu era o 
distanţă prea mare, şi cu toate astea mergea de patru zile fără 


să dea de vreun om sau vreo altă vietate. In cea de-a patra zi 
întâlni un pâlc de copăcei ce se înghesuiau unii într-alţii, 
conferind o pată de umbră, tocmai bună pentru un călător. 

Samin îşi oferi un moment de pauză, mancă ceva din hrana lui 
veche ce părea să i se rupă în dinţi, apoi verifică din nou harta. 

O întoarse şi pe o parte şi pe cealaltă, şi fu de acord cu sine că 
este pe drumul cel bun. Cu siguranţă nu avea cum să fie altfel. 
Doar că distanţa îi dădea ceva bătăi de cap. întoarse harta din 
nou, iar privirea îi rămase aţintită asupra pădurii Osian. „O fi 
bine dacă merg direct prin pădure?", îi trecu prin gând. Nu, cu 
siguranţă că arkuzii nu ar fi fost prea îngăduitori. Dar şi Domorul 
era greu de trecut, cu siguranţă că şi Neoptol avea gărzile sale 
puse pe ici, pe colo. Trebuia să se gândească bine cum va 
aborda problema şi cum va intra în Aâria. Era destul de dificil şi 
ca fugar, sau cel puţin aşa îşi închipuia, nu credea sub nicio 
formă că ar fi fost mai bine să spună scopul real pentru care 
doreşte să-i vorbească regelui. îşi aminti atunci că, Beor, le 
povestise despre sărmanii locuitori ai Drasului sau Vianului, 
lucru ce nu şi-l mai amintea cu siguranţă. Beor îi sfătuise să 
urmeze drumul Domorului şi să-i ceară găzduire lui Neoptol. 
Sigur, asta era o idee. Putea să se dea drept un fugar, lucru ce 
ar fi fost luat în serios destul de repede căci era nemâncat, 
murdar şi destul de obosit. Dar până atunci trebuia să găsească 
drumul. 

Pentru un moment îi veni în minte că harta nu ar fi dintre cele 
mai bune. Probabil că aşa era, apoi o mai studie încă o dată. îşi 
dădu seama că toate ţinuturile, împărăţiile sau ţările erau la 
locul lor, doar distanţa dintre ele era greşită. 

După ce mancă şi ultima bucată de pâine, care prinsese 
mucegai şi se întărise destul de rău, o porni la drum. Soarele era 
destul de arzător. De câteva zile stătuse ca un străjer pe cer 
fără să mai lase niciun noruleţ să umbrească pământul. Era 
bizar, dar acum chiar şi-ar fi dorit o ploaie bună, cel puţin în felul 
acesta ar fi făcut rost de ceva apă proaspătă. Privi spre cer cu 
un oarecare regret. Zâmbi. Un zâmbet care nu îşi avea locul în 
gândul ce tocmai îl străbătea. „Poate ar fi fost mai bine să adun 
apă atunci când Yass a dezlănţuit natura". Zâmbi cu şi mai mult 
elan când îşi aminti de ziua aceea. Timp de câteva ore crezuse 
că va sfârşi înecat în Râul Lacrimilor. Acum, acele zile i se 


păreau atât de îndepărtate încât parcă nici nu mai îndrăznea să 
şi le amintească. 

Când soarele apuse, se lăsă uşor peste o umbră muntoasă 
lăsând sclipiri roşiatice şi dâre arămii să se confunde pe cer. 
Abia atunci, Samin observă vârful măreț şi colţurile muntoase 
ale Domorului. Aşadar, harta nu îl minţise. încă o zi şi avea să 
ajungă la destinaţie. 

Uită de foame şi sete, şi îşi continuă drumul. Trebuia să ajungă 
cât mai repede, înainte ca Neoptol să îşi dea ultima suflare. 
Trebuia să îi vorbească chiar de va fi ultimul lucru pe care îl va 
face. Se înarma cu multă răbdare şi privi spre stelele care 
începuseră să umple cerul. Muntele dispăru în spatele nopţii 
lăsând doar luminiţe trecătoare, posibile torţe, să îi mai arate 
existenţa. 

Merse înainte chiar dacă luna nu apăruse în acea seară. 
Noaptea era răcoroasă făcându-l să uite de setea care îl 
chinuise peste zi. Avea nevoie de răcoarea nopţii şi de vântul 
care sufla uşor. 

x x x 

Odată cu apariţia primelor raze, muntele Domor i se arătă în 
faţă, parcă ieşit de după o perdea misterioasă. Samin putea să 
jure că întreaga noapte — destul de luminoasă şi înstelată — nu 
zărise nici măcar o singură stâncă. Domorul apăruse în calea sa 
asemeni unei năluce. Până atunci nu zărise nici măcar pădurea 
care se întindea în sud ca un braţ de flori ce nu lăsa nicio 
insectă să pătrundă printre petalele sale. Era uimit cu adevărat. 
Drumul i se păruse infernal, nu avusese parte de apă proaspătă 
sau de o bucată de pâine care ar mai fi putut fi roasă, iar acum 
totul îi apărea ca o nălucă ce încă părea aievea. 

Se aşeză la umbra unui copac ce se ridica semeţ dintr-o piatră, 
parcă vârâdu-şi vinişioarele străvezii în rădăcina acesteia. Luă o 
gură din apa chioară ce îi mai rămăsese şi încercă să îşi pună 
gândurile în ordine. 

De-acum drumul fusese parcurs, dar încă trebuia să înţeleagă 
cum face să pătrundă în partea de nord a Aăriei, fără să 
trezească suspiciuni. Era o întrebare grea, şi drumul era greu 
mai ales că nu avea habar încotro s-o apuce. 

Încercă să îşi odihnească puţin pleoapele obosite, dar sunete 
de paşi venite din depărtare nu îl lăsară să îşi îndepărteze 
gândurile şi să-şi închidă ochii. Sări în picioare cu precauţie. 


Ceea ce văzu nu. îl surprinse întru totul. Câteva femei cărând 
doi sau trei copii după ele, se îndreptau spre Domor. Hotări să le 
urmărească fiind singura sa şansă să afle cum anume trebuie 
trecut muntele. Păşi încet în spatele lor încercând să rămână 
acoperit de umbra pomilor, sau de înălţimea stâncilor. Nu merse 
mult până zări o coadă imensă. Bărbaţi, femei, copii, bătrâni, cu 
toţii parcă aşteptau ca muntele să se deschidă şi să-i primească. 

Şi, da, muntele se deschise într-adevăr. Acolo unde vârful era 
mai înalt, şi muntele mai solid la bază. Se auzi un zgomot 
asurzitor. Câteva pietre căzură ca într-o avalanşă, iar muntele 
se rupse în două la bază, lăsând să se întrevadă o intrare slab 
luminată. Doi bărbaţi, înalţi şi voinici, priveau, parcă, 
neputincioşi, mulţimea ce se adunase în faţa muntelui. Cel 
brunet cu faţă binevoitoare le făcu semn să se apropie. 

Samin s-ar fi aşteptat ca lumea să se îmbulzească, să se calce 
în picioare, dar ei se comportară ca nişte animale rănite. Păşiră 
încet, încet, de parcă teama sau nebunia pusese stăpânire pe ei. 
Nici el nu îndrăzni să iasă din rând. Aşteptă liniştit să ajungă în 
faţa celor doi bărbaţi. 

Abia când soarele se strecură definitiv printre norii groşi, Samin 
ajunse în faţa celor doi bărbaţi. Străjerii nu îi aruncară nicio 
privire, nu-l cercetară şi nu-l întrebară nimic. Doar îi făcură 
semn să păşească, iar el se supuse pe dată. 

Îi urmă pe ceilalţi prin peşterile pline de făclii lucitoare până 
ajunse la aer. Aâria se întindea verde înconjurată de Osian. Era 
mirifică scăldată în lumina stelelor. Oglinzile ce păreau a fi peste 
tot răspândeau luciri calde, raze galbene care păreau să se 
unduiască pe cerul albastru. îşi ridică privirea şi deasupra 
capului, acolo, sus pe vârf, zări Cetatea Neamului. Farlă'mir 
părea că îi zâmbeşte dintre stele. Luna apăru şi ea punându-se 
ca o cunună peste vârful cetăţii. Samin zâmbi şi porni mai 
departe, acolo unde era drept să fie locul oamenilor m Aăria. 

Era obosit. Picioarele aproape că mergeau fără el, iar ochii abia 
dacă mai doreau să rămână deschişi. Mergea mecanic, ca un 
zombi prin mulţime. Nici nu-i zărea pe cei din jurul său, iar 
durerea de stomac pusese stăpânire pe el. Simţi că leşină, dar o 
mână bătrână îl susţinu. Clipi din ochi de câteva ori, dar nu reuşi 
să zărească chipul decât înceţoşat, apoi se lăsă moale pe 
braţele celui ce-l susţinea şi leşină. 


Când îşi reveni constată că se află lângă un lac de un albastru 
mirific. In depărtare încă se zăreau oamenii ce mergeau în şir 
indian spre palatul lui Neoptol. Soarele era sus pe cer şi îi 
zâmbea. O mână i se postă pe umăr ca o greutate mult prea 
mare. 

Samin se întoarse încet, de parcă nu ar fi vrut să îşi cunoască 
salvatorul, iar chipul îi rămase tulbure, neîncrezător în propria 
vedere. 

— Moş Grap?! 

Bătrânul zâmbi dezvelindu-şi dinţii stricaţi. Apoi, îl bătu uşor pe 
umăr şi îşi ridică bastonul spre cei ce mergeau mai departe ca 
nişte oi rătăcite. 

— O să-i prindem din urmă. Se pare că ne întâlnim din nou. 
Aşa-i tinere însoțitor de elfi? 

Samin îi zâmbi ca un copil fericit să îşi revadă părintele, dar 
chipul i se încruntă la loc. 

— Dar, cum...? 

— E o poveste lungă şi nu am de gând să ţi-o destăinui acum. 
Dar încă mai există ceva magie în trupul ăst' bătrân. 

Samin îl privi cu coada ochiului şi chicoti în gândul său. E drept 
că nu se aştepta să îl mai vadă vreodată, chiar dacă ar fi sperat 
să scape acelei zile, s-ar fi aşteptat ca Moş Grap să se ducă la 
prietenii lui, elfii. 

— De ce nu ai prins drumul elfilor? se interesă tânărul. Bătrânul 
duse un deget la gură şi îi făcu semn să tacă. Mâncară şi băură 
din proviziile bătrânului, ajutându-l astfel pe 

Samin să mai uite de oboseală şi de gândul ce şi-l propusese. 
Abia către prânz porniră pe urmele celorlalţi. Samin constată că 
bătrânul părea destul de voinic, poate mai voinic decât îl văzuse 
în pădurile Landrei. Mergea repede şi hotărât, atât de repede că 
aproape îi era teamă că nu ya ţine pasul cu el. 

In mai puţin de o oră îi prinseră pe ceilalţi din urmă, lucru ce îl 
miră destul de tare pe Samin. Intrară în partea de nord a Aăriei, 
acolo unde oamenii puteau trăi în voie prin bunăvoința reginei 
arkude. Casele erau mari, frumoase, chiar impunătoare. Era 
semn al bogăției şi al muncii. Era impresionant să vadă aşa ceva 
într-o comunitate umană. In Ziar' nu văzuse atâta bogăţie şi nici 
nu crezuse să vadă aşa ceva în Aâria. Auzise că arkuzii sunt 
înstăriți, dar nu se aşteptase ca şi oamenii ce trăiesc aici să aibă 
parte de tot atâta bogăţie. Dar când palatul regelui Neoptol îi 


ieşi în cale o dezamăgire profundă îl macină până în adâncul 
sufletului. Era doar piatră. 

Păşi uşor pe poarta rabatabilă care se lăsase în jos pentru a-şi 
primi vizitatorii. Curtea interioară, era doar piatră şi funingine. 
Oarecum se asemăna — în concepţia lui — cu ceea ce rămăsese 
din Ziar'. Curtea era lungă şi pătrăţoasă, nicidecum aşa cum s-ar 
fi aşteptat el. Străji învăluite în armuri de metal cu vizierele 
trase pe chip stăteau de pază pe zidurile porţii, pândind fiecare 
trecător. De-o parte şi cealaltă se aflau fântâni a căror apă nu 
mai curgea de mult prea mult timp. Ferestrele palatului păreau 
golaşe şi întunecte. Pânze închise atârnau dincolo de geamuri 
nelăsând nicio rază de soare să intre. 

Unul din bărbaţii pe care îi zărise cu o zi în urmă se arătă în 
faţa lor, la un mare balcon ce părea că avea să se prăbuşească 
în orice moment. 

Bărbatul le făcu un semn din mână apoi vorbi: 

— Imprăşitiaţi-vă printre oamenii noştri, munciţi alături de ei. 
Cei tineri şi în putere antrenaţi-vă, căci YannirYnu ne va ierta 
această isparvă, iar cei bătrâni ajutaţi la făurirea armelor. 
Femeilor, aveţi grijă de pruncii voştri şi de cei ai căror părinţi nu 
sunt în preajmă, aveţi grijă ca bărbaţii voştri să primească hrană 
şi îndestulare. Astăzi regele nu se simte bine, de aceea nu va 
primi decât un singur vizitator. 

Samin îşi făcu loc prin mulţime cu ochii aţintiţi asupra 
bărbatului şi strigă cât îl ţinură plămânii: 

— Mărite Cavaler. Vin din partea Alizzei, regele va şti despre ce 
vorbesc şi cred că va dori să mă primească. lar dacă asta nu 
este suficient, spune-i că îi sunt fiu femeii din partea căreia vin. 

O linişte acerbă se lăsă în jurul lui. Bărbatul de la balcon îşi 
plecă privirea, iar Moş Grap îşi duse mâna la cap în semn de 
nelinişte. Toate privirile erau îndreptate asupra lui. Bărbatul de 
la balcon se aplecă şi mai mult lăsându-şi pletele aurii să i se 
răsfire pe chip. 

— Vino, tinere. Păşeşte în palat. 

Moş Grap îl urmă îndeaproape chiar dacă invitaţia nu-i fusese 
adresată şi lui. Păşiră unul lângă celălalt ca două suflete 
stinghere. De îndată ce uşa mare şi crăpată din lemn se închise 
în spatele lor întunericul păru să-i înghită. Zăriră, printre câteva 
raze de lumină care intrau prin crăpături, treptele de piatră şi 
marmură ce duceau în cel mai întunecat ungher, dar nu apucară 


să facă un alt pas căci bărbatul de la balcon le şi apăru în faţă, 
ţinând în mână o torţă. Samin făcu un pas în spate, dar Moş 
Grap nu schiţă niciun gest în afara unui zâmbet cald. 

— Shiva, fiule. 

— Tată?! se minună bărbatul cu braţe puternice şi părul bălai. 
Eşti chiar tu? 

Bătrânul nu spuse niciun cuvânt, doar se mulţumi să clatine din 
cap în semn de aprobare. Bărbatul îl îmbrăţişa pe bătrân cu 
atâta sinceritate încât lui Samin aproape că îi dădură lacrimile. 

— Părintele meu, în cele din urmă ai regăsit drumul spre fiul 
tău. 

— Era timpul, spuse simplu bătrânul. Voiam să mor lângă cel 
drag mie. 

— Şi el? întrebă Shiva privindu-l pe Samin. 

Bătrânul se scarpină în barbă, iar Samin nu avu puterea să 
spună nimic. 

— Povestea lui, continuă Moş Grap, este pentru urechile 
regelui, copile. Nu pentru ale noastre. 

Veni rândul lui Shiva să se scarpine în barbă în semn de 
disperare. 

— E greu, tinere, ceea ce doreşti tu să obţii e foarte greu. 
Regele se simte din ce în ce mai rău, iar despre Alizze nu a 
vorbit niciodată în aceşti ultimi ani, revărsându-şi dragostea 
paternă asupra reginei arkude. De nu ai fi fost însoţit de tatăl 
meu, îţi spun drept că te-aş fi dat hrană la câinii mei de 
vânătoare, dar în acest caz... 

— Lasâ-mă să îi vorbesc, îl întrerupse Samin. Mama nu a rămas 
împreună cu tatăl meu, iar când şi-a dat seama că nu îl poate 
schimba a cuprins-o disperarea. A murit cu inima rănită. Ştiind 
că nu mai are tată şi nici soţ, şi-a dus zilele în durere. Cred că e 
drept să fie iertată. 

Moş Grap îl privi rugător pe fiul regăsit. Shiva oftă, sufletul i se 
înmuiase, dar ştia şi de durerea regelui, iar starea lui... 

— Bine, aşteptaţi aici. Am să încerc să-l înduplec. 

Shiva dispăru pe treptele întunecate. Paşii lui se auziră mult 
timp pe piatra rece, apoi şi mai mult timp aşteptară revenirea 
lui în cea mai profundă linişte. 

Când apăru chipul îi era morocănos. Oftă din tot sufletul şi 
spuse şuierând printre buze: 

— Te primeşte, dar nu cu drag. 


Chipul lui Samin se mai însenină, ştia că într-un fel sau altul va 
şti să îl convingă. 

Neoptol era învăluit în mătăsuri scumpe. Stătea întins în patul 
său cu baldachin. Ochii îi erau goi şi bolnavi, şi nicio rază de 
lumină nu pătrundea să-i mângâie chipul palid. Camera era 
aidoma întregului palat. Un ghețar de piatră, prin care nu reușea 
să pătrundă nicio rază. Draperiile erau trase, iar frigul îţi intra în 
oase chiar dacă nu era nici urmă de el acolo. 

Bătrânul îi făcu semn lui Samin să se apropie. Samin nu putu 
să nu-i observe mâna albă, scheletică şi tremurândă. Era mai 
bătrân decât se aşteptase el, mai bătrân decât se aşteptase 
oricine. Făcu o plecăciune plină de respect şi îşi puse spada la 
picioarele patului, în semn de supunere. Apoi îi studie chipul 
bătrânului ce îi era bunic. Avea cearcăne adânci ce îi înconjurau 
tenul şi ochii de un albastru imprecis. Avea tenul atât de alb că 
părea a fi pictat cu var. Chiar şi pletele, rare, îi curgeau pe chip 
albe. Era prospăt ras, ceea ce îi dădea un aer şi mai bolnăvicios, 
iar oasele păreau să-i iasă prin pomeţi. 

Samin nu spuse nicio vorbă până ce regele nu îi dădu acceptul. 

li vorbi calm şi încercă să-i povestească rând pe rând toate 
chinurile pe care le trăise. Cu cât îi povestea mai mult, vedea 
lacrimi şterse pe obrazul regelui. Ofta. Ofta şi plângea în sinea 
sa, dar nu spunea niciun cuvânt. Când Samin îşi termină 
istorisirea rămase tăcut. Urmări din umbră mimica lui Neoptol. 
Regele părea abătut. Atât de abătut că aproape se mustră 
pentru că îi spusese toate astea. Rămaseră mult timp tăcuţi 
unul lângă celălalt. Nu îşi spuseră niciun cuvânt şi nu îşi 
adresară nicio privire. Abia într-un târziu regele vorbi, cu un 
calm ieşit din comun. 

— Nu am ştiut niciodată că am un nepot. M-am interesat de ea, 
să ştii. Mulţi ani am încercat să o găsesc. l-am cerut ajutor chiar 
şi lui Fhar-Dur, dar toate drumurile duceau către Slovanâur. Am 
renunţat în a mai spera că voi şti vreodată ce s-a întâmplat cu 
ea. Mi-a frânt inima, dar nu am reuşit să o urăsc. E drept, nu am 
mai vorbit de ea de prea mult timp, dar asta pentru că mă durea 
amintirea ficei pierdute. Vino lângă mine, tinere. 

Neoptol îi întinse mâna albă precum ceara topită, iar Samin i-o 
prinse într-a sa. li simţi răceala trupului ce-i înfiora palmele şi 
degetele. Şi cu toate astea simţi tremurul de emoție, sincer şi 
plăcut. 


— Tu eşti nepotul meu, spuse regele, cu glas răguşit abia 
stăpâ-nindu-şi emoţiile. 

— Mărite Rege, i se adresă Samin cu aceeaşi emoție în glas. Nu 
vreau averi şi nici să îţi succed, ceea ce doresc este iertarea 
pentru mama mea. Doar astfel va putea fi fericită printre zeii cei 
buni. 

Neoptol îi strânse mâna atât cât îl mai ţinură forţele. 

— Dar e drept să îmi urmezi, chiar dacă această onoare i-am 
oferit-o înainte Moranei. însă Morana e departe cufundată în 
gândurile şi durerile ei. Arkuzii şi-au pierdut regina, iar mie tare 
mi-a fost teamă că nu am cui să las poporul. Shiva era demn, e 
drept, dar nu e înţelept precum eşti tu. Căci doar cu vorbă bună 
şi cu bună cuviinţă poţi să conduci un popor. 

— Dar... rege. Nu asta e menirea mea şi nici nu am condus 
vreodată ceva... 

— Vreau să mor, tinere Samin. Am aşteptat prea mult până să 
îmi găsesc un înlocuitor. Lasă-mă să mor fericit. 

— Dar... 

Regele îşi duse degetele albe şi reci ca gheaţa pe buzele 
tânărului. 

— Sttt. Eu îi acord iertarea mamei tale, iar tu trebuie să mă laşi 
să mor cu sufletul împăcat. Acum cheamă-l pe Shiva, trebuie să 
vă vorbesc. 

Samin se despărţi cu greutate de rege, îi era teamă că avea să 
îşi dea suflul înainte ca el să ajungă înapoi cu Shiva. Când reveni 
alături de bărbatul blond, regele îi privi pe ambii ca pe doi fii. 

— Shiva mi-a fost ca un copil în toţi aceşti ani, dar şi un sfetnic 
bun. E drept, uneori e iute de mânie, dar asta nu îl face mai 
puţin valoros. Shiva, acum mi-am găsit moştenitorul de drept, şi 
e corect ca el să fie cel ce vă conduce după moartea mea, ce va 
surveni la foarte scurt timp. 

— E just, Mărite, îl susţinu Shiva cu emoție în glas. Regele 
clătină din cap. 

— Da, e just, Shiva. lar ceea ce doresc de la tine e să-l 
instruieşti şi să-i fii aproape aşa cum mi-ai fost mie în tot acest 
timp. 

Bărbatul căzu într-un genunchi în faţă regelui şi îşi duse 
pumnul la piept. 


— Am să-mi servesc viitorul rege cu cel mai mare respect. 
Bătrânul reuşi să zâmbească lăsând să i se vadă dantura 
stricată de vreme. 

— Acum aş dori să mă odihnesc puţin, dar înainte de lăsarea 
serii aş dori să îi mai vorbesc tânărului meu nepot. 

— Prea bine, spuse Samin făcând o plecăciune. 


v Yy SA 


pentru prima oară după foarte mult timp. 


PARTEA Pa cui ineaca tal E 2 
PROLOG ca ie io aaa at a aa 0 Au aa aaa 2 
VASS UIN I aspir st ce Sao n a it 4 
LA POALELE SUDULUI... 13 
FARLĂ'MIR...... eee aaa eee 24 
ZILELE PELERINAJULUI....... eee 32 
SFATUL LUI NEOPTOL... eee aaa 44 
ÎNMORMÂNTAREA... anna ee 53 
FOCUL SE ÎNTINDE... eee eee 59 
AN' — TĂRÂMUL SPERANȚE! „ieseau ai aaa 68 
VESTEA AJUNGE PÂNĂ-N BA'AL... 78 
PARTEA I crese ii ol illa a 86 
ATACUL ÎMPĂRĂȚIEI. ică ceea iama al a atatia 87 
YASSUNA AȚACĂ se ia ia ba 9 ea lea 94 
SO APTE za i eta dotata lest ae a ic 104 
DESPĂRŢIRE CU LACRIMI. nenea 113 
ENNI y ic tt tat 007 SG alai lutul 124 
VRAC | E ANRE RR RROMII O e ee OI NR RPR 133 
ZAR=D UR apa aa 54 a 0 eee tc a Si Bă a 139 


PÂNĂ-N SANDRA 04 elada daca 164 
ATAC Li coatele i PIPE A a 175 
ARMATA SE ADUNĂ... 182 
OUL DE DEMON ia ii aaa lt i 191 
PARTEA Misri iaca ao N cala aaa 202 
DRUMUL SPRE MNEMESS..... ceeace 203 
REGELE PITIC sania acd a a dadu 209 
REGINA ELFĂ............ PREIA A AP IUR CI Ad antena 217 
LECŢIA TREBUIE ÎNVĂŢATĂ PÂNĂ LA CAPĂT.......... 221 
LITERĂ CU LITERĂ scoase eat td aaa 232 
DOUA LECTIN NA aa nea era cap iasa 238 


IERTAREA. LUI NEOPTOL 3 ici mean tei atata 249 


OANA STOICA - MUIEA 


CARTEA | 


RĂZBOIUL 
EGINELO 


OANA STOICA-MUJEA 


Satul Ziar' fusese căminul Yassunei până în momentul 
în care sătenii vor să o prindă şi să o ucidă. Tânăra realizează că 
toată viaţa a fost diferită, iar secretele originilor ei încep să iasă 
la iveală. După ce află că este o elfă, porneşte în căutarea 
familiei sale. 

Romanul devine o călătorie inițiatică în care Yassuna 
va primi ajutor din partea conducătorilor diferitelor ţinuturi de 
care ea nu auzise până în acel moment: pitici, zâne, elpizi, 
sperieni şi alte personaje fantastice. 

Scriitura este una ce debordează de imaginaţia 
specifică literaturii fantasy, autoarea construind de la zero o 
altă lume, cu personaje complexe şi diverse, cu problemele şi 
bucuriile ei, cu obiceiurile ei, cu pendulări între normalul şi 
ciudăţeniile acesteia. Aşa se face că atunci când ridici ochii din 
paginile romanului, trebuie să te reobişnuieşti cu 
„normalitatea" şi lumea în care trăiai înainte de a deschide 
filele acestei cărți. s 


www.tritonic.ro 
ii ace 


TRITONIC 
PST I FANTASY TRITONIC